Anghel Demetriescu — Opere (1937)

ANGHEL DEMETRIESCU 


OPERE 





FUN Dre PENTRU LITERATURA 
51 ARTA „REGELE CAROLII” 





ОРЕКЕ 


S'AU TRAS DIN ACEASTĂ CARTE, РЕ 
HÂRTIE VIDALON VĂRGATĂ, TREIZECI 
ŞI CINCI DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN 
COMERȚ, NUMEROTATE DELA 1 LA 35 


ANGHEL DEMETRIESCU 


ОРЕКЕ 


EDIŢIE ÎNGRIJITĂ 
de 


OVIDIU PAPADIMA 


Cu 4 plange afară din text 


BUCUREȘTI 
FUNDAȚIA PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ «REGELE CAROL II» 
39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 
1937 





ANGHEL DEMETRIESCU 


Un uitat, în adevăr. 

Neștiut azi de cei mai mulţi; confundat de foarte puţini, ca nume, 
cu poetul Dimitrie Anghel; mai trăind în amintirea unora prin cele câteva 
masive calităţi, dar mai mult prin partea de violentă, exagerată, judecată 
a studiului său despre Mihai Eminescu — Anghel Demetriescu își continuă 
astfel un destin singular, ca și în viaţă. 

E astăzi un uitat, după cum nici odinioară nu era un nume care să 
stârnească mulțimile. Soarta sa i-a tors astfel şi după moarte acelaşi fir, 
— doar din се în ce mai subţire, mai pierdut, — care її petrecuse ușor şi 
clipele vieţii. 

N'a fost una din acele specifice şi dese cazuri de amnezie bruscă а 
mulțimilor, care vin strivitoare, nemiloase, ca o ciudată judecată etică 
a timpului, pe urma unor cariere orbitoare prin sgomote şi străluciri goale. 

Anghel Demetriescu n'a fost un râvnitor ambițios, ros de nerăbdare, 
al înălţărilor cu orice preţ — asta era tot ce detesta el mai mult. N'a fost 
nici unul din acei norocoși acoperiţi de capriciile succesului, aproape fără 
“fort, ca un Bolintineanu — pe care el îl preţuia cu o atât de desuetă, 
de sfioasă dragoste — са apoi să treacă tot atât de repede în zarea de 
fum a uitării. 

Anghel Demetriescu a fost în viaţa sa un om care a obţinut 
aproape toată recunoaşterea dreaptă pentru ceea ce arăta el că era, ca 
personalitate, și pentru ceea ce, puţin, el crease. Paradoxul lui este însă 
tocmai de a fi râvnit prea puţin, în această creaţie, față de tot ceea ce 
putea el da. 

Activitatea sa de profesor erudit şi sever; activitatea sa de tihnit om 
politic, care în mijlocul tumultului păstra o ciudată și naivă liniște de 
spectator, саге preţuia nesfârşit mai mult un discurs frumos decât rezul- 
tatul unor alegeri; activitatea sa de gazetar, unde aducea o mână de 
admirabile principii și un temperament tăios, mușcător în stăpânirea lui 
гесе, dar și o lipsă de curaj, care nu-i îngăduia să intre deschis în luptă, 


6 ОРЕВЕ 


semnând ; activitatea lui de luminat comentator al valorilor eterne ale 
artei — toate au găsit acea înţelegere, de cerc restrâns fireşte, fiindcă, 
aşa cum le-am văzut nici nu puteau năzui la altul, dar această înţelegere 
se ridica până la admiraţie, până la cult habotnic. Acest cult al acelora 
cari îl urmăreau în scrisul lui rar, cari îl cunoşteau mai ales ca om, are 
un contur atât de statornic, atât de puternic, încât te uimește astăzi, 
— în mărturiile celor cari au scris despre el odinioară, ale celor cari azi 
îşi mai aduc aminte de el. 

Anghel Demetriescu a trăit astfel aproape fericit într'o lume mică de 
admiraţii fanatice, care dacă nu sa lărgit până la glorie, s'a perpetuat 
însă, din ce în ce mai împuținată de moarte, ca un firav miracol, până 
astăzi. Caragiale, marele $1 apropiatul lui prieten, a sesizat această situaţie 
singulară, şi, cu tehnica sa de sugrumare a sentimentalismului, a conver- 
tit-o într'o formulă glumeaţă specifică, numind casa lui Anghel Deme- 
triescu sinagogă, iar pe el marele rabin 1). 

Resuscitarea sa de astăzi, е $1 ea într'o măsură, pornită dintr'un îndemn 
izvorit din aceste depărtate şi fidele admiraţii. 

Intru cât ea este dreaptă — cuvântul ultim de judecată îl vor avea 
cetitorii. 

Noi însă credem că e dreaptă. 

Anghel Demetriescu n'a fost un răsfăţat al gloriei şi e astăzi un uitat. 
In primul rând fiindcă a fost un clasic, în adevăratul şi atât de rarul, la 
noi, înţeles al cuvântului, adică un iubitor şi șlefuitor de largi perioade 
în scris, un om cu acel demodat dar necesar, mai ales în culturile tinere, 
respect al modelelor, — şi acest fel de a fi n'a fost nicicând larg prețuit 
la noi, în acea pasiune frenetică de inovaţii a noastră din ultimul veac. 
A fost apoi un scriitor care n'a căutat succese de polemică, nici de litera- 
tură ușoară, ci şi-a cântărit mult gândul şi a socotit necesar să-l sprijine, 
să-l lumineze prin ale altora, adică cinstind partea cea mai bună a eru- 
diției, aceea care nu duce la pedanterie — dar şi acest fel de a gândi iarăşi 
nu e şi mai ales n'a fost menit la noi entuziasmului mulțimilor. A fost 
în sfârşit un judecător de opere şi de oameni pe cari formaţia sa hotăritor 
clasicizantă, pe cari cinstea lui sufletească aspră, l-au îndemnat totdeauna 
să le privească sever, în totul, în lumina eticului, să pună un covârșitor 
accent pe etic în sentinţele şi înțelegerile sale — ceea ce iarăși, în lumea 
noastră românească de atât de puțin temeinică îndătinare în cultul mo- 
delelor clasice, nu era o condiţie de succes larg. 

Din toate aceste calități sau defecte ale sale, — depinde de perspectiva 
din care sânt privite — personalitatea şi opera lui s'au, închegat depline, 
unitare, masive. 


1) N. Petrașcu, Anghel Demetriescu, p. 37. 


ANGHEL DEMETRIESCU 7 


Aşa au și rămas. Timpul, cu саге nu se luptau nici atunci la început, 
căci în uşorul lor anacronism aproape îl și ignorau, n'a prea avut ce să 
Де facă. Un scriitor de acută actualitate n'a fost Demetriescu nici atunci 
când a apărut, nici acum când îl reinviem. 

A fost însă, în cea mai deplină şi admirabilă înfăţişare — un fenomen 
гаг, aproape unic la noi: un clasic, în stilul său, în gândul său, în toată 
formaţia şi în toate atitudinile sale, până la o eleganţă statuară. 

Stăpânit şi cald în același timp; aci indignându-se, aci admirând, dar 
totdeauna îngrijit să-şi justifice serios şi complet atitudinile prin docu- 
ment, prin analogii, prin apropieri între lumile cele mai depărtate ale 
inteligenței omeneşti; migălind legănat în auz de frumusețea severă şi 
ordonată larg a perioadelor sale — scriitorul Anghel Demetriescu a scris 
pagini al căror farmec, tot atât de uşor desuet ca şi odinioară, se pă- 
strează nealterat şi astăzi, dar mai ales a rămas un educator, în sensul 
nobil și atât de puţin priceput astăzi, în artă, prin proiectarea permanentă, 
entuziastă, în sufletul cetitorilor săi a lumii de vrajă senină a frumuseţilor 
pe care le iubea, le alegea cu pasiune, după temperamentul, gustul şi cre- 
dinţele sale. 

Aşa fiind, trebue să recunoaştem în el o apariţie puţin obișnuită la noi, 
şi să-i dăm — cu toate greşelile ei, cu toate deficienţele ei caracteristice — 
personalităţii sale un loc în cultura noastră, pe care îl merită. 

Intre estetica și critica lucid ordonatoare а lui Titu Maiorescu şi 
critica socială a lui Dobrogeanu-Gherea, concepția adânc clasicizantă dar 
in același timp accesibilă unor idei raţionalizante ale timpului său са 
acele ale lui H. Taine, a lui Anghel Demetriescu își are locul ei definit, ca 
o treaptă definită şi ca о închegare matură în acelaşi timp. 

Evoluţia criticei şi esteticei noastre în veacul trecut, aproape că nu 
poate îi înţeleasă deplin și lămurit fără cunoaşterea a ceea ce a susținut 
gi a ceea се a lăsat Anghel Demetriescu, 

In lumina tuturor acestor consideraţii, cred că scoaterea din uitare 
a scriitorului acesta care n'a avut prea multe speranţe și ambiţii de a 
intra în posteritate —e o faptă care, cu toată îndrăzneala ei, cu toate 
obiecțiile ce i se pot aduce, îşi găseşte justificările,. 

Rămâne acum ca, înainte de a trece la înfățișarea operei sale, să în- 
cercăm să-i adâncim şi să-i înţelegem mai bine personalitatea. 


LINIILE VIEȚII 


Viaţa lui Anghel Demetriescu are aceleași caracteristice ca 81 opera, 
Adică nu arată sbuciume, răscruci, cotituri — сі împliniri, statorniciri, 
Ea curge dela început până la sfârşit în aceeași albie, cu toate biruinţele 


8 ОРЕВЕ 


şi mai ales cu toate renunţările sale. Simplă, lineară şi clară, ea îi lămu- 
reşte deplin personalitatea identică de scriitor. 

Născut, — în 5 Octomvrie 1847 în Alexandria, întrun oraş nou, abia 
întemeiat де 12 арі, din oameni noi), Anghel Demetriescu nu intră 
prea bine inarmat în lupta vieţii. Tatăl său se numea Dumitru Simion 
51 ега un modest boiangiu. Numele de Demetriescu i s'a dat deci probabil 
la intrarea în şcoala primară din Alexandria. Pronunţia uşor pretențioasă 
a numelui — Ретеігіеѕси — poate să fie de atunci, poate să fie o iniţiativă. 
a lui de mai târziu, ca un efort nu de a-și uita origina modestă cât dintr'o 
nostalgie de eleganţă care îi era proprie. Astfel nu îi era plăcut — aceasta 
o știm precis, — nici numele său de botez 2), datorit nașului său, iarăși 
un oarecare Anghel Dudea din Alexandria. Ceea ce îl făcea probabil şi să 
iscălească întotdeauna Ang. Demetriescu. 

Din numele mamei sale însă, Слгуѕапіа Velleanu, din legăturile ei de- 
rudenie, —sora doctorului Velleanu, profesor la Facultatea de medicină 
din Bucureşti 2), se întrevede hotărit o altă linie ereditară, mult шар 
lămuritoare pentru toate aptitudinile intelectuale, pentru eleganța înnă- 
scută a siluetei morale a scriitorului. 

Mărturii mai multe despre părinţii lui nu avem. 

O casă grea de copii— nouă, dintre cari Anghel era al treilea, —nw: 
putea, date fiind posibilităţile de câștig ale tatălui, să fie prea plină de 
fericire. Anghel îşi începe viaţa deci muncind strâns, aspru. Se arată 
însă dela început un elev strălucit, atât în școala primară din Alexandria 
cât şi în Școala reală din același oraș, astfel numită pe atunci iar mai 
târziu gimnaziul « Alexandru Ghica» 4). 

Nu ştiu în ce împrejurări, probabil ca bursier, trece la liceul « Matei 
Basarab » din București şi apoi la «Sf. Sava». 

Işi continuă studiile la Facultatea de litere din București. 

Unul din prietenii săi intimi, V. D. Păun, directorul liceului Lazăr şi 
profesor de limba română tot acolo 5), pe care îl recunoaștem іп асеЁ 
Păun care semna săptămânal о «Chronică literară » în ziarul Secolul, аге 
despre dânsul o mărturie surprinzătoare: « Demetriescu nu era tocmai 


1) După datele pe саге mi le-au pus la dispoziţie cu o extremă bunăvoință d-na 
Cordelia Gh. Taşcă (născută Demetriescu) şi d-l profesor Gh. Tașcă. 

Aceleași date le dă și prietenul său intim, dl. N. Petraşcu, după mărturia lui 
Chr. Bănescu, fost director al liceului Sf. Gheorghe, unde a funcţionat Anghek 
Demetriescu atâta timp. 

з) N. Petraşcu, op. cil., р. 21. 

3) Cf. datelor procurate de 4-1 prof. Gh. Tașcă. 

4) Timpul, ziar al conservatorilor teleormăneni, І (1903) Nr. 3, р. 1. 

5) N. Petrașcu, op. cit., р. 35. 


ANGHEL DEMETRIESCU 9 


ceea ce se chiamă un autodidact, precum îl socoteau unii, precum înţeleg 
alţii autodidactica. Adevărat e că niciun titlu academic nu poseda, nici 
chiar bacalaureatul »... 

51 presimţind mişcarea de obiecţie care răsare imediat în mintea cetito- 
rului, adaugă: « Se făcuse profesor prin 1869, pe când absolvenţa liceului 
era încă îndestulător titlu spre a concura la o catedră — secundară sau 
chiar universitară! » 1). 

Urmează deci câţiva ani de studii la Facultatea de litere din Bucu- 
гез. Aici leagă tovărăşie cu Dimitrie Aug. Laurian şi cu Ștefan Michăilescu, 
alcătuind în prietenia lor un grup cu oarecare faimă în facultate: «cei trei» °). 

In timpul acesta, Diaconovich îl dă ca profesor la Școala Macedo- 
Română 2). Mai curând posibil, pedagog. 

Rod al acestor studii, prietenia aceasta va continua, nestrămutată, în 
tot lungul vieţii lui. 

Cariera sa profesorală propriu zisă, începe în 1869 când, după toate 
mărturiile 4), obţine prin concurs catedra de istorie şi geografie la cursul 
inferior al liceului « Sf. Sava» din București. 

Nu mult după aceasta, e numit director al internatului « Sf. Sava». 
In această ipostază, şi-l aminteşte fostul său elev şi prietenul său de mai 
târziu, Delavrancea 5). Tot aici, după toate probabilitățile, l-a avut elev 
ре Take Ionescu €), căruia de atunci Anghel Demetriescu i-a păstrat о 
admiraţie până la cult exagerat. 

Deodată cu intrarea în cariera profesorală, încep primele manifestări 
de scriitor ale lui Anghel Demetriescu. 

După ce e menţionat în 1870 drept colaborator al Foaiei Societăţii 
pentru cultura poporului român, îl întâlnim în rovista prietenului său 


1) Păun, Chronica literară : Anghel Demetriescu, în Secolul, An. V, Nr. 1233, 
рр. 1—2, (reprodusă și în Conservatorul, An. III, Nr. 167, р. 2). 

з) N. Petrașcu, op. cit., р. 21. 

In adevăr, pe lista oficială а licenţiaţilor Facultăţii de litere din Bucu- 
rești nu-l găsim, іп timp ce prietenul său D. Aug. Laurian figurează între cei 
doi licenţiaţi ai anului 1868-69. 

Cf. Marin Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învăţământului superior, 
р. 259. 

3) Diaconovich, Enciclopedia română, vol. ЇЇ, р. 125. 

+) Dimitrie К. Rosetti, Dicţionarul Contemporanilor din România, р. 63, 
Diaconovich, op. cit., р. 125. 

5) Delavrancea, Anghel Demetriescu, în revista Vieaţa, An. І, Nr. 48, pp. 
1—2. 

*) Cf. Anghel Demetriescu, Discurs la « Banchetul profesorilor în onoarea 
d-lui Take Ionescu » — Conservatorul, An. П, Nr. 440 şi 141, р, 1. 


10 ОРЕВЕ 


D. A. Laurian, Țransacțiuni literare, alături de celălalt amic, Ştefan С. 
Michăilescu (Anul І, 1872—1873). 

In 1873, revista lui D. A. Laurian, părăsindu-şi întru câtva principiile 
latinizante moştenite dela tatăl directorului, academicianul August Tre- 
boniu Laurian, fuzionează cu grupul mai numeros şi mai hotărît dela 
Revista Conlimporană. Anghel Demetriescu urmează gestul prietenilor săi, 
— şi astfel în anii 1873—1876 îl vedem printre colaboratorii destul de 
sârguincioşi ai « Revistei Contimporane » ba chiar, în 1876, face parte din 
comitetul ei de redacţie 1). 

O activitate publicistică încă minoră, constând din recensii de cărţi 
autohtone şi străine, din care însă personalitatea autorului — în trăsătu- 
rile еі esenţiale: clasicism, conservatorism, erudiție — se desprinde ho- 
tărită. 

Paralel cu ea, se desfăşoară activitatea sa de autor didactic, evidenţiată 
în manuale temeinic şi ordonat alcătuite, purtând pecetea seriozi- 
tăţii aceluia ce începea să-şi statornicească numele de profesor şi de 
erudit 2). 

In adevăr, încă din 1872, de când îl adusese la revista sa Dimitrie A. 
Laurian, Anghel Demetriescu, împreună cu Gh. Рёџсезси şi alţi câţiva, 
era numărat printre cei mai buni din tinerimea bucureşteană de atunci 3). 
Activitatea sa publicistică şi didactică îi întăreşte această reputaţie până 
la un grad de stimă ce se vădeşte din gestul Academiei Române саге, în 
1877, începând a tipări din veniturile fondului Харра traduceri din cla- 
sici 4), îi dădu lui Anghel Demetriescu încredințarea de a-l tălmăci ре 
istoricul latin Dio Cassius. Traducerea lui apăru întradevăr peste un an, 
sub auspiciile Academiei 5). 

Din acest an, 1878, până la 1881, avem o întrerupere în activitatea sa 
publică. Dacă ne referim la data pe care o dădl. N. Petrașcu (1881) drept 


1) Cf. anunţul de pe coperta Nr. 7 urm., ale Revistei Contimporane, în anul IV. 

2) Primele elemente de grammatica ellena, traducere de Ang. Demetriescu, 
Bucuresci 1872; Versiuni şi teme asupra elemenieloru de grammatica ellena, tra- 
ducere de Ang. Demetriescu, Bucuresci 1872; Elemente de geografia, de Deme- 
triescu Ang., Bucuresci 1873; Ştef. Michailescu și Ang. Demetriescu, Convorbiri 
asupra istoriei naturale, р. І Zoologia, Bucuresci 1876 (cf. Revista Contimporană, 
An. ПІ, р. 379, Bibliografia). 

з) N. Iorga, Un profesor: Dimitrie A. Laurian, în Oameni cari аи fost, vol. 
І, р. 244. 

&) N. Iorga, Anghel Demetriescu, în Oameni cari au fost, vol. І, р. 13. 

в) Dione Cassiu (Gocceianu), Istori'a romana della Nerone pene la Alexandru 
Severu, traducere de Angelu Demetriescu, Bucuresci 1878. 


ANGHEL DEMETRIESCU 11 


ап al reîntoarcerii sale în ţară 1), putem să plasăm în acest răstimp 
studiile făcute de Anghel Demetriescu în Germania, la Berlin 2). 

Notele ре care mi le-a pus la îndemână d-l prof. Gh. Taşcă vorbesc de o 
bursă de filologie obţinută prin concurs; amintirile d-lui N. Petrașcu, de o 
bursă a Ministerului de Culte, «spre a-și completa studiile literare şi istorice ». 

Anii aceştia de studii la Berlin, au avut o influenţă hotăritoare, dacă 
nu asupra structurii intelectuale a lui Demetriescu, după cum vom vedea, 
dar în orice caz asupra orizontului său, asupra felului său de a-și înţelege 
activitatea. 

Reîntors în ţară, își reia ocupațiile de profesor. Timiditatea sa în mani- 
festări publice, limitarea sa la recensii erudite însă fără orizont, evoluiază 
către o mai deplină conştiinţă de sine. 

Apare emancipat de puternica influenţă a dascălilor săi de liceu şi uni- 
versitate, aşa cum se arată ea evidentă în ortografia scrierilor sale de până 
atunci, 

Și îl vedem mai ales îndrăznind un gest care va fi răscrucea hotăritoare 
a vieţii sale: prezentarea la concursul pentru catedra de istorie antică la 
Facultatea de filosofie şi litere din București. 

Reuşește însă concurentul său, Gr. Tocilescu. 

A fost о desamăgire cruntă, despre care aproape toţi cei cari au vorbit 
de Anghel Demetriescu, — N. lorga, N. Petrașcu, Păun, —cred că a 
fost decisivă, și nu spre bine, în ceea ce priveşte cariera sa de scriitor şi 
om de ştiinţă. 

Reintrarea lui în publicistică se face tocmai printr'o serie de articole 
polemice publicate în foiletonul ziarului « România liberă »: Știința de 
contrabandă 3). Demetriescu reia obiecțiile serioase aduse de Hasdeu con- 
curentului său dela universitate şi, cu o metodă în adevăr occidentală, 
cu о erudiție strivitoare şi o ironie calmă, dovedeşte în citate paralele 
utilizarea nemărturisită de către Gr. Tocilescu a unor cercetători străini în 
opera care l-a impus, Dacia înainte de Romani, şi chiar a unor cărţi de a 
treia mână, simple manuale germane de gimnaziu. 

Cele două foiletoane au stârnit un ecou ce se vede în amintirea celor 
cari au vorbit, mult mai târziu, de Anghel Demetriescu. 

Rezultatul lor efectiv însă a fost nul. Demetriescu nu era un om de 
luptă. In acelaşi ziar, în același număr în care apărea foiletonul al doilea, 
el cerea direcţiunii ziarului, într'o scrisoare се a apărut în pagina 3-a, 
incetarea publicării studiului său, din cauza certurilor ce are mereu cu 





1) N. Petrașcu, op. cit., р. 21. 

з) In adevăr, prefața la traducerea din Dio Cassiu e datată Berlinu 1876, 
Јипіи 6. (СЕ. р. VII). 2 

3) România liberă, An. V (1881), N-rele din 18 şi 24 Oct. 


12 OPERE 


Tocilescu la Biblioteca Centrală, unde proaspătul profesor de istorie antică 
era director, şi unde Anghel Demetriescu, din cauza acestor fricțiuni, nu 
îşi putea continua cercetările asupra cărţilor şi revistelor străine din care 
avea certitudinea că acesta s'a mai înfruptat copios, deoarece personalul 
de conducere al aşezământului refuza să i le pună la dispoziţie 1). 

Anghel Demetriescu se arată deci incapabil de luptă și ură îndelun- 
gată. Il vom vedea astfel director politic şi apoi sprijinitor şi colaborator 
asiduu la Conservatorul, un ziar care aduce elogii lui Gr. Tocilescu, îl ur- 
măreşte fidel în activitatea sa şi îl susţine. Iar în 1898, întrun raport 
de care va fi vorba, nu va ezita să recomande călduros lucrarea despre 
Curtea de Argeș de Gr. Tocilescu. 

După un răstimp de tăcere ușor de înţeles, activitatea lui Demetriescu 
se statorniceşte și se diversifică în cele trei direcţii care îi vor stabili numele: 
esseu, conferințe și gazetărie. 

In 1883, prezintă cu un studiu lămuritor câteva conferinţe de Titu 
Maiorescu 2). E un fel de anticipare a acelor admirabile studii-portrete 
de oratori și oameni politici români, cari constitue partea cea mai vie şi 
mai durabilă a operei sale. 

In 1884, Mai, — «apreciind concursul luminat ce i-a dat ca conferen- 
Паг », — Atheneul Român condus de C. Esarcu îl alege membru 3). 

Diaconovich îl menţionează са prim-redactor la ziarele Națiunea (între 
anii 1882—88) şi Epoca (dela 1885) 4). Cercetând Națiunea, nu i-am putut 
găsi urmele. De asemeni și la Epoca, în afară de colaborarea la suplementui 
literar duminical 5). Activitatea sa de gazetar politic e o realitate, după 
mărturia contemporanilor, însă Anghel Demetriescu a căutat totdeauna 
să o ţină cât mai puţin în evidenţă, nesemnând şi nedescoperindu-se, 
deoarece temperamentului său timid nu îi conveneau deloc riscurile, пе-- 
plăcerile acestei meserii aspre 6). 

Printre colaboratorii Revistei literare din 1885 e trecut și el. Aici pu- 
blică studiul său destul de cunoscut, despre Dimitrie Bolintineanu, lăsân- 
du-l neterminat. Tot aşa, neisprăvit, el e reprodus în 1886 de revista Anale- 
literare, — un indiciu de prestigiul pe care îl avea acum numele lui An- 
ghel Demetriescu, care, solicitat să colaboreze, izbutea să mulţumească 
o astfel de revistă chiar cu retipăriri. 


1) România liberă, 1881, Nr. din 24 Octomvrie, р. 3. 

2) Titu Maiorescu, Patru conferinţe, rezumate de С. Brăneanu, cu un ареп-- 
dice de Anghei Demetriescu. 

3) Arhiva familiei prof. Gh. Tașcă. 

4) Op. cit., р. 125, vol. П. 

5) Vezi bibliografia dela finele acestui volum. 

*) După o informaţie dată de dl. prof. Gh. 'Tașcă. 


ANGHEL DEMETRIESCU 13 


In acest an, într'adevăr, el dă la lumină Discursurile lui Barbu Catargiu, 
precedate de un magistral studiu, — istorie și apologie totodată, în spiritul 
clasic, — de o sută şi şaisprezece pagini, 

Doi ani mai târziu, va da studiile masive despre Jon C. Brătianu şi 
Mihail Kogălniceanu, în «Epoca literară », fir de preocupări ce va fi în- 
tregit cu portretele în acelaşi spirit, din «Literatură şi artă română ». 

In 1888, venind la guvern junimiștii, Titu Maiorescu e ministru al 
Instrucțiunii publice. In urma unei sugestii a d-lui N. Petraşcu, Caragiale 
e numit de Maiorescu ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti, 
iar Anghel Demetriescu, Dimitrie Rosetti și N. Petraşcu — membri în 
comitetul de conducere 1). 

Raporturile dintre conducătorul Junimei şi Anghel Demetriescu sânt, 
întru câtva curioase. Pe la Junimea, el n'a dat niciodată. Dimpotrivă 
latinizant şi el, excesiv chiar, în începuturile lui literare, aşa cum l-am 
văzut, cochetând până la sfârşitul carierei sale cu ortografia etimologică, 
din îndemnul marelui său respect pentru cultura antică, elev fidel, şi 
favorit, al lui Massim în liceu, al lui Laurian la universitate, adică al ace- 
lora în сагі izbise cu cruzime Maiorescu, pe deasupra şi admirator al lui 
Hasdeu, cu care se întâlnise în reviste — Anghel Demetriescu nu îi putea 
fi prea simpatic autorului «Critice-lor ». 

Cu atât mai mult cu cât întru câtva, el îi desminţise odinioară spe- 
ranţele — anume acelea de a-l atrage în cercul « Convorbirilor ». П vedem 
astfel pe Maiorescu, într'o epistolă din 1876, mustrându-l pe Iacob Ne- 
gruzzi şi luând partea celor dela « Revista Contimporană » 2). Iacob Ne- 
gruzzi, făcuse întrun articol intitulat Foi căzute 3), o severă trecere în 
revistă a tuturor publicaţiunilor românești şi « distrusese » în câteva cu- 
vinte şi pe cei dela « Revista Contimporană ». Aceasta nu îi place lui Maio- 
rescu: « Protestez însă contra observărilor deosebit de aspre asupra tine- 
rilor dela « Transacţiuni », pag. 355, col 2-a sus. Acești tineri, în deosebi 
Laurian, Mihăilescu şi Anghel Demetriescu s'au pocăit (nu v'a spus-o 
Vârgolici?) sunt astăzi partizani declaraţi ai noştri, cetitori aprigi ai 
4 Convorbirilor » şi dacă era bine a se lovi în « Transacţiuni » când erau 
redactate de nişte impertinenţi, nu văd prudenţa şi dreptatea de a repeţi 
lovitura în contra celor pocăiţi ». 

Că mau fost tocmai aşa de «pocăiţi», o dovedesc vremurile de mai 
târziu. In Albumul Junimei, D. Laurian şi Mihăilescu figurează doar cu 


1) N, Petrașcu, op. cit., рр. 19—20. 
2) Titu Maiorescu către N. Gane, în Torouţiu, Studii și documente, vol. 1. 
рр. 180—181. 


3) Convorbiri literare, An. X, Dec. 1876, рр. 353—358. 


14 ОРЕВЕ 


numele, pe dosul tabloului, ca nesiguri, iar Anghel D. deloc 1). De asemenea, 
în lista ре care Eminescu i-o înşiră lui Iacob Negruzzi despre cei по? 
recrutaţi de Junimea la București, după strămutarea ei, figurează cei doi 
dar Demetriescu nu 2), iar Nicu Gane, tot într'o scrisoare cu aceeași desti- 
nație, îl trece printre cei ce sau despărţit de Junimea 3). Singura colabo- 
rare efectivă a lui Demetriescu rămâne studiul despre Cuza-Vodă de 
Xenopol, în 1903, în « Convorbiri », studiu pentru care Xenopol îi rămâne 
foarte recunoscător. 

De aceea, în /nsemnările zilnice apărute de curând, Demetriescu e 
amintit doar de două ori, și în chip nu prea onorabil pentru el. Întâi, doar 
cu numele, alături de Laurian şi Mihăilescu, — aceeași treime pe care am 
întâlnit-o în tinereţea sa universitară. Alături de D. Aug. Laurian apare 
şi în pag. 263 a aceluiaşi volum, într'o lungă listă de 48 de nume, —uun 
rezumat al celor realizate personal în timpul ministeriului (meu) ar îi 
de făcut. Extindere a relaţiilor, oameni de cari am putea dispune, — о im- 
portantă falangă pentru mai târziu » (pag. 262). Iată textul: 

«7) Dim. Aug. Laurian, om de școală priceput, ceva cam descurajat. 

8) Angh. Dimitrescu, idem, deși, nu inteligent...». 

Descurajarea de care vorbeşte Maiorescu, nu cred să aibă alt mobil, 
la Anghel Demetriescu, decât tot eşecul din 1881, despre care prietenii aw 
conştiinţa că a lăsat în sufletul lui o rană nevindecată. 

Intru cât Maiorescu sa conformat acestei păreri a sa despre Demetriescu, 
excesiv de severă faţă de valoarea lui reală, se vede nu numai din intenţiile 
de a-l utiliza drept colaborator, arătate aici, nu numai din numirea lui 
întrun post de răspundere delicată са cel dela Teatrul Naţional, dar şi 
dintrun fapt, tot din timpul ministeriatului său: 

In Ianuarie 1891 urma să aibă loc un concurs pentru catedra de limba 
germană dela Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Din juriul exa- 
minator, cu profesorii Limburg și Grigoroviţă ca membri, С. Dumitrescu- 
Iaşi, care era președinte, demisionează. Maiorescu nu găsește alt înlocuitor 
mai potrivit al profesorului universitar demisionat, decât pe Anghel De- 
metriescu 4). 

In viaţa sa tihnită de dascăl secundar, intervin acum câteva mici 
evenimente: în 1889 e chemat ca profesor şi director al liceului particular 
« Sî. Gheorghe », unde va rămâne până la sfârșitul vieţii, iar în 1890 abia, 
își va cere transferarea dela cursul inferior al liceului Sf. Sava Іа cel superior 


1) Torouțiu, op. cit., vol. ГУ, pp. 316 şi 320. 

2) Ibid., ТУ, р. 136. 

3) Ibid., ІП, р. 180. 

4) Cf. unui act utilizat ca hârtie de scris în manuscrisul inedit ЈУ. Fleva, în 
posesia d-lui С. Banu. 


ANGHEL DEMETRIESCU 15 


al liceului Lazăr 1). Ceva mai târziu, e chemat Ја loc de judecată a 
învățământului, în Consiliul permanent 2), 

Mai însemnând că la 1898 a ieşit la pensie la catedra sa dela Stat, 
rămânând până la sfârşitul vieţii cu catedrele dela liceul « Sf. Gheorghe » 
şi « Seminarul Nifon » al așezămintelor cu acelaşi nume, am isprăvit schiţa 
atât de liniştitei sale cariere profesorale. 

E adevărat, unul din numeroasele necroloage care i-au omagiat tre- 
cerea în cealaltă lume afirmă că a funcţionat, în 1891—92, ca profesor 
la Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti, în urma morţii lui P. 
Cernătescu 3). N'a fost, însă decât ceva de trecere. 

O viaţă tihnită deci, lipsită de aspre griji materiale, cu răgaz destul 
pentru ocupațiile favorite şi cu suficiente satisfacţii de ordin moral în 
mediul în care se desfăşura, în recunoaşterile oficiale се i se aduceau. 

E întradevăr și vremea de maturitate în creaţie a lui Anghel Deme- 
triescu. 

Până la 1896, conferenţiază la Atheneul Român despre marea sa 
admiraţie, Lord Macaulay, îi editează Discursurile cu o substanţială pre- 
zentare şi vorbeşte, ca membru în «Soc. amicilor literaturii şi artei 
române », prezidată de Ollănescu-Ascanio, la o şezătoare în casele Elenei 
Grădișteanu, despre poetul Sihleanu 4). 

Cu acest an, începe epoca cea mai frumoasă $1 mai rodnică de activitate 
literară a sa: colaborarea la «Literatură şi artă română», a prietenului 
N. Petrașcu. (E simptomatic pentru felul său de a fi cum tot ceea ce а 
lucrat el din inimă, mai durabil, a fost pentru revistele prietenilor săi de 
aproape, Laurian şi Petraşcu). Aici apar studiile sale de estetică a artei 
şi restul de portrete de oratori și oameni politici. 

Pe atunci, era ministru Haret. In 1898, acesta ia o iniţiativă îndrăz- 
пеа{ӣ: crearea de biblioteci sătești. Și ca şi predecesorul său de odinioară, 
apelează la Demetriescu. Acesta îi alcătueşte un lung raport, model de 
conștiinciozitate şi de cercetare adâncă şi serioasă a problemei, ca tot. 
ceea ce purta semnul personalităţii sale. Dl. Emanoil Bucuţa, care lurti- 
nează frumos rolul lui Anghel D. în această iniţiativă 5), îl numește nimerit 
«un adevărat act de naştere al bibliotecilor ţărăneşti ». 

După o serie de admirabile consideraţii asupra valorii educative a căr- 
ţilor, care vădesc tot idealismul clasic al profesorului acesta atât de respec- 





1) Diaconovich, op. cit, N. Petrașcu, ор. cit.. Rosetti (op. cit.) dă data ero- 
nată: 1888. 

2) Conservatorul, An. ПІ, Nr. 159, р. 1. 

з) Voința Naţională, XX, Nr. 5490, р. 3. 

+) N. Petraşcu, op. cit., р. 63. 7 

5) Emanoil Bucuţa, Biblioteca satului, рр. 35—49. 


16 ОРЕВЕ 


tuos al omului și al omeniei din el, Demetriescu dă o listă de vreo 40 volume, 
pe care le-ar recomanda el. Alături de puţine cărţi practice de gospodărie, 
autorii favoriţi: Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, 
Bruto Amante, Eliade, Filimon, lon Ghica, N. Gane, Hasdeu, C. Negruzzi, 
Slavici, V. A. Urechiă... 

Dar, iarăşi caracteristic pentru temperamentul așa de ușor de încălzit 
al profesorului, — el nu se oprește aici: propune (pentru bibliotecile la 
satel) editarea unei colecţii a monumentelor noastre arhitectonice, a unei 
colecții de traduceri din clasicii universalităţii — Homer, Camoens, Tasso, 
Ariosto, Corneille... 51 o geografie a României — «însă nu searbădă și 
uscată, ca acelea ce se propun în şcoale, ci o geografie pitorească, bazată 
pe autopsie (sic), inspirată de dragostea ţării, o operă în care ţara noastră 
să fie înfăţişată ca ceva organic, însufleţit, unde fiecare pagină să facă 
să vibreze inima cetitorului ». 

Lunga şi meticuloasa rezoluţie pe care o pune Haret cu data de 16.1.98 
pe acest raport care e aproape o conferinţă, arată întâlnirea rară, în înţe- 
legere, a două spirite înalte. Cele propuse de Anghel Demetriescu sânt 
admise cu prea puţine corective — cărţile, planurile, sugestiile. Se dau 
dispoziţii autorităţilor şcolare să transforme acest gând în faptă şi este 
rugat Al. Vlahuţă să scrie geografia visată de entuziastul profesor. 

Rodul acestor gânduri bune au fost astfel primele biblioteci populare 
— 320 la număr — înfiinţate pe ziua de 16 Octomvrie 1898, câte zece 
biblioteci de judeţ 1), și luminoasa carte de proză a lui Vlahuţă, România 
piiorească, pornită din îndemnul lui Haret şi isprăvită tocmai în 1906. 

Un an mai târziu — поі frământări politice. Sânt chemaţi la guvern 
conservatorii, în frunte cu G. Cantacuzino. Fricţiuni între ei şi junimiști. 
Demetriescu, legat de multe prietenii în tabăra lui Cantacuzino, i se 
alătură, cu tot cultul ce îl avea pentru Maiorescu. 

Mai mult chiar, îl vedem intrând în politica activă: în 29 Mai 1899 
e ales deputat la colegiul III al Teleormanului, judeţul său natal 2). 

* Astfel pătrunde, ca «mandatar al naţiunii», în Camera Deputaţilor, 
la a cărei bibliotecă îl găsim director încă înainte de această inedită a 
vieții sale 3). A fost un deputat cuminte și tăcut. Aliajul său de orgoliu 
şi de timiditate, specific, nu sa desminţit astfel nici aici. Chiar la discuţia 
legii învățământului, unde va й avut atâtea de spus, de sigur — a tăcut. 
Nu a disprețuit însă, se pare, acel mecanism de discrete ajutorări, care 
sânt misiunea reală a deputatului după părerea maselor — căci îl vedem 
amintit cu recunoştinţă ca atare, de ziarul conservatorilor teleormăneni 


1) E. Bucuţa, op. cit., p. 46. 
:) Timpul, ziar al conservatorilor teleormăneni, Ап. I, Nr. 3, p. 1. 
3) Conservatorul, An. III, Nr. 159, p. 1. 


ANGHEL DEMETRIESCU 17 


pe care l-am citat. Asta e tot ce putem spune despre activitatea sa politică 
militantă. Demetriescu, hotărit, nu era un luptător. 

Rămâne totuși un militant în felul lui. In anul următor cele două ziare 
conservatoare, Timpul şi Сопѕійијіопаіш, fuzionează şi apare astfel Con- 
servatorul. Împreună cu Jacob Negruzzi, Anghel Demetriescu e însărcinat 
cu direcţia politică a noului monitor al partidului. Am cercetat colecţia 
ziarului. Politică, dânsul n'a semnat nici aicea. Dar a scris. І se recu- 
noaște uneori condeiul, $1 avem mărturia precisă a celor dela gazetă, cu 
doi ani mai târziu, despre «puţinele articole politice pe care le-a scris» 
acolo. Insă îl întâlnim semnând întreg sau cu iniţiale desbaterile de 
probleme de artă şi ştiinţă care îi erau dragi. Incă odată, în politică Anghel 
Demetriescu rămânea un entuziast spectator. 

E un an în care rămâne iarăşi singur: pierde pe a doua soție a sa, 
Ema, fiica doctorului Theophil Glück din București $1 sora cunoscutului 
“chirurg şi profesor din Berlin, Temistocle Glück — cu care se căsătorise 
în urma unei decepţii sentimentale, caracteristică pentru complexurile de 
timiditate şi naivitate ale lui Ang. D. intro idilă, creionată cu o fină 
discreţie şi înţelegere de dl. N. Petrașcu în amintirile ре care le-am folosit 
de atâtea ori. 

In schimb, are bucuria unei recunoașteri din ce în ce mai depline, а 
valorii sale. In şedinţa din 6 „Aprilie 1902, Academia Română îl alege mem- 
bru corespondent 1). Prietenii, — Caragiale, Delavrancea, Coco Dimitrescu, 
Istrati, Hepites, Petrașcu — îl sărbătoresc acasă şi Delavrancea se revoltă 
grozav, cu turbulenţa lui obişnuită, aflând ca o desiluzie că Anghel, munte 
de ştiinţă, e numai... corespondent. 

Ultimele sale manifestări îl arată împăcat profund cu lumea — în 
conflict violent cu ea n'a fost el niciodată! — entuziast, tânăr sufletește. 
Este o sărbătorire, nu a sa, ci la care ia el parte, cu toată inima, a lui 
Take Ionescu, fostul său clev, саге era omagiat de profesori pentru cel 
de al doilea volum al Discursurilor parlamentare şi pentru numirea sa ca 
profesor $1 director al Şcolii de ştiinţe de Stat 2). Demetriescu pronunţă 
un discurs în stilul său caracteristic. 

In 1903, în timp ce în ţară і se tipărea studiul despre Eminescu în 
e Literatură și artă română» și Domnia lui Cuza-Vodă în «Convorbiri 
literare », Demetriescu moare stupid, în trei zile, la Karlsbad, dintr'o pneu- 
monie prost îngrijită de un doctor nepriceput 3). Câteva zile mai târziu, 
a fost înmormântat la Bucureşti, cu obișnuita lipsă de adeziune a oficiali- 
tăţii și mulțimilor față de oameni de felul lui Anghel Demetriescu. 





1) Analele Academiei, Тот. 26 (1903—1904) Partea administrativă, р. 70. 
2) Conservatorul, Ап. II, Nr. 140 şi 141, р, 1. 
з) Conservatorul, An. III, N-rele 163, 165, 167 şi 179. 


18 ОРЕКЕ 


LINIILE SUFLETULUI 


Intrun «uriaş cu înfăţişarea energică» 1) — «statură şi figură de 
legionar roman » 2) — doi ochi strălucitori de bunătate îi îndemnau pe 
prieteni să vadă un suflet de copil. Viaţa lui tihnită — lipsită де nos- 
talgia aventurii şi de pasiunea luptei, аба cum i-am văzut-o — ne-ar 
duce şi pe noi la aceeași înţelegere. 

N'ar fi însă întru totul dreaptă. 

Dacă resorturile de voinţă erau slabe — în schimb toată structura sa 
era aceea a unui temperamental. Ca profesor, judecăţile şi pedepsele sale- 
la mânie erau cu totul năpraznice. Cu Anghel «nu e de glumit»... Dela- 
vrancea, cu temperamentul lui vijelios, i-a înţeles din instinct tumultul 
de sub înfățișarea lui severă. Portretul ce 1 l-a făcut, în amintirile sale de 
elev, e o mică bucată de antologie: o furtună ciocnindu-se cu un codru 8). 

Ca intelectual — un pasionat: «când vorbeşte, ideile par a fi împinse 
afară de o vijelie; îi vin torente de gânduri pe care de-abia le poate prididi 
cu cuvântul, braţele i se ridică în gesturi largi, uriașe, frazele devin pe- 
гіоаде » 4). 

La їе], se arată în manifestările publice: «timiditatea lui, purcesă 
fie din neincredere în sine fie (teama) de a nu apărea inferior lui însuși, 
poate mai drept nervozitatea sa, îl făceau impropriu vorbirii în public, 
lucru pe care îl ştia $1 de саге зе ferea. Această stare nervoasă, în unele 
momente tragice din viaţa lui se manifesta cu o putere maladică. Așa, 
în ziua când conducea la mormânt pe soţia lui, el vorbea singur în neştire, 
neascultat de nimeni » 5). 

Un imens fond inițial de bunătate, o educaţie severă apoi şi înrădă- 
cinată organic în suflet, au făcut însă din Anghel Demetriescu un om 
cu totul altul decât acela care l-ar fi împins să fie temperamentul său. 
Un stăpânit care judecă atitudinile lui şi apoi ale altora; un alegător al 
vorbei şi al gestului cuviincios; un om în sufletul căruia intrai greu, căci 
trebuia să treci peste armătura groasă de principii care îl ascundea adesea 
lui însuși — dar când ajungeai găseai înţelegere; un căutător al liniștilor 
burgheze în viaţă. 

Astfel strâns în cotidian, temperamentul său se revărsa în viaţa sa 
intelectuală. Critic — el vroia să realizeze paradoxul de a înţelege iubind 
sau dispreţuind (nu ura niciodată). Admiraţiile sale se converteau astfel 


1) N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. І, р. 16. 
2) Radu (A. Vlahuţă), Anghel Demetriescu, siluetă în Vieaţa, An. 1, Nr, 44.. 


з} Delavrancea, Anghel Demetriescu, în Vieaţa, An, І (1884), Nr. ^8, р. 1. 
4) Radu, articolul citat. 


5) N, Petraşcu, op. cit, p. 64. 


ANGHEL DEMETRIESCU 19 


în cult; dispreţurile, în invectivă. Nu își pierdea cu totul luciditatea — 
dar greşea. 

De aceea, n'a putut ajunge un critic. A fost doar un iubitor pasionat 
al frumuseţii în artă — un pasionat așa cum n'a voit să fie în viaţă. 

Iubind, el căuta să se ridice însuşi, prin cugetare, prin stil mai ales, 
la înălţimea operei admirate; dispreţuind, își cizela invectiva, își strunea 
gândul şi mai ales memoria, erudiția, ca să-l copleşească, să-l superiorizeze 
pe cel care nu i-a plăcut. 

Chiar în cel mai acerb moment polemic al carierei sale, acela cu Toci- 
lescu, această liniște amară nu l-a părăsit: 

« Altmintrelea, şi d. Tocilescu se pricepe într'ale războiului; dovadă 
tabela E, anexată la finele minunatei sale opere, în care sunt reprezentate 
trei coifuri, mai multe scuturi, două pieptare. Dedesuptul acestei lito- 
grafii, ce e drept, bine executate, învățatul nostru arheolog, istorie și 
epigrafist porunci să i se scrie cu litere mari Arme ofensive. Astfel, după 
părerea acestui fenix de erudiţiune, posesorii obiectelor numite dau cu 
coifurile de-a asvârlita, aruncau cu pieptarele și ucideau ре vrăjmași cu 
scuturile. Mare descoperire, adâncă pătrundere! Numai pentru această 
originalitate merită o medalie cu inscripţia: Ingenium studio, si non acuatur, 
hebescit — adică: Mintea ce nu se ascute prin studiu, se tocileșie»,., 

Fiindcă educaţia sa îl făcuse să deprindă acel respect al propriei sale 
înfățișări în lume, caracteristic oamenilor de mult altădată... 

Din acest respect el își cultiva acea solemnitate desuetă a stilului său 
în sensul clasic. Ca şi apariţia sa de totdeauna, corect îmbrăcat, purtând 
invariabil seara o redingotă neagră încheiată până sus şi un pantalon 
discret de fantazie. E ceva nu numai al lui, dar întru câtva o nostalgie 
vagă, repede sugrumată de valul accentuat democratic, a burgheziei 
noastre dela sfârşitul veacului trecut, de a crea un început de stil mai 
aristocratic de viaţă. E semnificativ astfel cum, atunci când Caragiale 
a fost pus director al Teatrului Naţional și a cerut membrilor din comitetul 
teatrului să dea tonul publicului, asistând seara la reprezentații în frac şi 
pantalon de culoare, —cel care a respectat cu mai multă religiositate 
consemnul și cel care a regretat mai mult abolirea lui (atunci când Cara- 
giale, plecat în călătorie de nuntă, n'a mai putut să-și străşnicească supușii), 
a fost Anghel Demetriescu 1). 

Cele mai violente izbucniri ale sale sânt astfel, prin paradox, tocmai 
împotriva acelora cari îi păreau că jignesc în scrisul lor tare aceste reguli 
de înfăţişare în lume, de politeţă în înţelesul francez, clasic, al cuvântului. 
Greşita, nedreapta, înţelegere а ziaristicei lui Eminescu — în multe pri- 
vinţe aici este de căutat la izvor. 


24 


1) N. Petrașcu, op. cu., p. 20. 


OPERE 


Dar aceasta ега numai о latură а formației sale, a educaţiei саге i sa 
aşezat dela început, strivitoare aproape, peste suiletul dintâi. 

Та liceu, şcolar eminent — adică ascultător — şi iubit al lui ЛГаѕѕіт, 
latinist şi om de rigidităţi specifice Ardelenilor de atunci, cineva care 
trăia mai mult în antichitatea latină decât în vremea lui. Trebue să fi 
fost pentru Anghel cel venit modest şi speriat din prea puţin culturala 
Alexandrie, un prestigiu mult mai strivitor decât Arune Pumnul pentru 
Eminescu. Nastâmpăratul Eminovici a evadat curând, prin fuga din 
Cernăuţi. Anghel trece mai departe, la Litere, în acelaşi climat sufletesc: 
dascălii săi de aici August Treboniu Laurian şi Francudi. 

Ne putem face o închipuire a atmosferei în care sa format Anghel 
în liceu şi la universitate, din câteva amintiri înseilate de Duiliu Zamfirescu 
într”o scrisoare către Iacob Negruzzi. 

In mijlocul studenţimii bucureştene, părtinitoare a Revistei Contim- 
porane, era ironizat ca moldovean — «convorbirist » adică — cu epi- 
gramele lui Bodnărescu. In anul І la Litere «trona Ionescu Gion, ieşit 
Nr. 1 cu mare distincţiune la Liceul Sf. Sava şi la Bacalaureat. Acesta 
era îndoctrinat cu toate bazaconiile latiniste ale lui Maxim, cu toate sfo- 
răiturile patriotice ale unui profesor de istorie Dragomir, cu o limbă de- 
şuchiată a unui profesor de științe naturale Апапеѕсо » 1). 

Duiliu Zamfirescu, îi vedea fireşte prin lentila deformatoare a con- 
vingerilor sale opuse — ca partizan tare al «Convorbirilor literare», 
în luptă atunci cu latiniştii noștri — şi cu exagerările lor naive în patriotism. 
Cernând ceea ce ne trebue nouă, rămânem cu convingerea că în liceu la 
Sf. Sava, cu profesori ca Massim şi de felul lui Dragomir şi Ananescu, la 
universitate cu dacăli ca bătrânul Laurian şi Francudi — Anghel De- 
metriescu s'a format într'o covârșitoare atmosferă de cult al clasicismului 
grec şi mai ales latin, de istorism şi de convingeri naţionaliste fanatice. 

Cu aceste cute sufleteşti, a şi rămas el până la sfârşitul vieţii. 

Таг la Berlin: Vahlen şi Kirchoff, celebri filologi în domeniul antichităţii, 
Mommsen, Curtius, Treitsche, istorici ai aceloraşi timpuri. Lucrează o teză 
de doctorat la УаШеп, despre Catullus, fără să o poată trece însă: Vahlen, 
care dăduse el însuși o ediţie a lui Catullus, și căruia îi plăcea ca elevul 
să jure în verba magistri, nu i-a admis să se deosebească prea mult în vederi 
de dânsul 2). 

Aici la Berlin, astfel, Demetriescu apare ca un om cu vederile sale te- 
meinice, la саге nu renunţă uşor, adică un om aproape format. 

Asta era şi realitatea. Demetriescu se vede întreg în trăsăturile sale 
tinereşti, așa cum vor rămâne ele şi la maturitate, încă dela prima sa 


1) I. E. Torouţiu, op. cit., vol. I, р. 95. 
2) Păun, articolul citat. 


ANGHEL DEMETRIESCU 21 


apariţie publicistică: recensia despre Brâncoveanu de А. Roques, din « Tran- 
sacţiuni literare ». Era prin 1872. Demetriescu avea deci 25 de ani. 

Judecata tânărului e organizată pe criterii clasice: Deplânge succesul 
pe care îl au « comediile deșănţate, frazele provocante ale râsului gros», gust 
« degenerat » care aduce aminte de Horaţiu: « Hae nugae seria ducunt in 
mala»; succesul acesta e în dauna tragediilor, — «asilele inviolabile ale 
unor preoți ai artei şi ai adevărului, cărora pițigăiturile contimporanilor 
li se par nedemne de grandoarea şi înălțimea cugetărilor lor». Prologul 
dramei lui Roques care multă asemănare cu prologurile lui Euripides ». 
« Monstruoasa doctrină а artei pentru artă nu s'a infiltrat niciodată în 
sufletul acestui bard ». 

De aceea, el va admira drama lui Roques mai întâi pentru respectul ei 
faţă de istorie: « Fiecare vorbă a Domnului este o trăsătură istorică, lângă 
care am putea chiar nota pagina şi rândul opului ce le constată ». E același 
istorism care îi va fi totdeauna caracteristic, prin a cărui prizmă va 
privi drama Ovidiu a lui Alecsandri şi îl va judeca mult prea aspru ре 
Eminescu. 

E apoi aici conservatorismul lui de totdeauna. Personajul pe care îl 
admiră mai mult după Brâncoveanu în opera despre care vorbeşte este 
Тепасһе Văcărescu — fiindcă «el este un model incarnat al acelor boieri 
cari ştiau să sacrifice totul pentru patria şi pentru Domnul lor ». 

Iar din punct de vedere tehnic literar, ceea ce va preţui mai mult aici 
va fi «vigoarea de logică, necesitatea de raționament ». 

Imaginea aceasta dintâi а lui Demetriescu se rotunjeşte definitiv în 
activitatea sa dela Revista Contimporană (1873—76). 

Cultul cald şi respectuos al trecutului se adânceşte, indignându-l față 
de cei ce i se pare că пи ЇЇ ап: 

« Nimeni n'a putut afla graţie înaintea inflexibilului critic; Gregoriu 
Urechia, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Petru Major, Gh. Şincai, au 
mers după părerea d-sale pe cale greşită, pentrucă nu ştiau în epoca lor 
ce ştiu istoricii de astăzi şi pentrucă în mii de pagini li s'a întâmplat а 
comite mai puţine erezii științifice decât în care a căzut 4-1 Panu numai 
în câteva pagini. Acest mod de critică ne-a surprins prin noutatea sa şi 
ne-a indignat din cauza lipsei de respect cu care sunt trataţi aceşti 
precursori ai istoriei române » 1). 

Tot în aceste pagini se accentuează rolul erudiţiei în judecăţile sale. 
Pentru a dărâma afirmaţia lui б. Panu, care arătase ca ridicolă fraza 
lui Hasdeu: «Cazacii plângeau, Moldovenii nu puteau plânge; excesul 
durerii secase izvorul lacrimilor » — Demetriescu socoate că trebue să 


1) Studiul istoriei la Români, articol de С. Panu, în Revista Contimporană, 
Ап. ПІ, рр. 351—378. 


22 OPERE 


citeze din Darwin, Seneca, Petrarca, Virgiliu, Sapho, D-na de Stael şi să 
amintească fapte istorice pomenite de Erodot şi Montaigne. 

Acele puţine figuri mari, cărora el le-a închinat un cult statornic toată 
viaţa, apar şi ele de acuma. După ce ca încheiere а criticei sale despre 
Brâncoveanu nu găsise altă părere mai nimerită despre teatru decât acea 
a lui Barbu Katargiu — cu toate puţinele legături ale sfătosului boier 
moldovean cu literatura — în polemica cu Panu se arată Macaulay, acela 
ce îl va influența hotăritor, alături де H. Taine—ce şi el are parte cu 
puţin mai târziu де un întreg studiu de elogiu din partea lui Demetriescu 1) 
— ca şi Wolf, restabilitorul de texte al Iliadei şi Odisseei, pe urmele erudite 
ale căruia va merge mai târziu într'un masiv şi metodic studiu din Literatură 
și artă română ?). 

Felul în care este elogiat Taine, este de asemeni caracteristic pentru 
ordinile şi simetriile în care fusese turnat definitiv spiritul lui Anghel De- 
metriescu: « Șirul ideilor nu este rupt niciodată şi stilul susţinut cu o 
măestrie perfectă; evenimentele grupate în clase regulate, toate aceste 
grupuri fireşte aşezate în jurul unei idei domnitoare, fiecare fapt înconjurat 
de explicaţiunile trebuincioase, sprijinit de alte fapte şi unit printr'o legă- 
tură vizibilă cu totul» (p. 147). 

Studiile sale în Germania wau făcut astfel decât să-l cizeleze. El plecase 
într'acolo cu vederile sale, cu felul său de a fi statornicit. Şi e grăitor pentru 
căldura înnăbuşită a temperamentului său sub cuminţenii de viaţă şi 
de studiu, faptul că, ре când în învălmășagul grăbit şi sclipitor al muncii 
noastre uşurele el se singulariza voit prin erudiție — ca o ripostă vie — 
acolo, în faţa ordinei tăcute a muncii nemţeșşti, se răzvrătea din aceeaşi 
dorință obscură de contrazicere tocmai latinul din el. Despre anii uni- 
versitari la Berlin avea astfel amintiri reci. Pe un profesor de istoria 
artelor îl acuza mai târziu că i-a vorbit «o iarnă întreagă despre cutele 
din veșmintele madonelor lui Rafael şi alte lucruri de felul acesta, fără 
să îţi lase în suflet o trăsătură de lumină, cum îţi lasă cel din urmă cicerone 
din Florenţa » $). 

Acești ani însă i-au lărgit considerabil orizontul de informaţie, pasiunea 
de a şti, i-au adâncit întru câtva criticismul, atât de adânc cât îl putea 
avea Demetriescu, şi l-au deprins cu critica modernă de izvoare şi de texte. 
П vedem astfel după 1881 desbărat de exagerările de limbă şi ortografie 
de până la 1878, exagerări care răsar evidente şi în titlurile lucrărilor sale 


1) Domnul Taine, în Revista Contimporană, Ап. IV, pp. 142—167. 


2) Cum s'au format poemele отегісе, An. IV (1900), рр. 5—14, 110—111, 
175—181 şi 285—950. 


3) N. Реігаѕси, op. cit., р. 22. 


ANGHEL DEMETRIESCU 23 


de până atunci 1), ca și de multele naivităţi în idei și expresie ale tine- 
reţii sale. 

Atmosfera din familia Glück, căreia i se alătură prin а doua sa căsătorie, 
mu mult după întoarcerea sa în ţară, îl apropie şi mai mult de literatura. 
engleză; în această familie, unde puteai afla același cult са și al lui pentru 
marii scriitori britanici, el poate învăţa atât de bine limba engleză încât 
ajunge să-şi citească autorii favoriţi în original şi să-i traducă cu înde- 
amânare, са ре Macaulay 2). 

Cele ce i se vor întâmpla de acum înainte, nu îl vor mai inrâuri hotăritor. 
De altfel, între liniile vieţii sale, am văzut că niciuna de aici încolo nu se 
mai frânge puternic. 

Aceiaşi prieteni statornici, până la sfârșitul vieţii, cari dacă nu erau 
tobă de filologie clasică învățată solid la Germani, ca D. A. Laurian, erau 
un fin iubitor și cunoscător de gândire antică, greacă mai ales, са uni- 
versitarul С. Dumitrescu-lași, un om rigid, plin şi el de filologie, са У. D. 
Păun, directorul liceului Lazăr, spirite de severă formaţie științifică pre- 
cum d-rul Hepites, cunoscutul astronom, arhitectul Mincu și doctorul Istrati, 
pentru саге mai presus de titlurile și științele universităţilor nu era decât 
o singură calitate: aceea de «bun Român», un spirit clasic, geometric: 
“Caragiale — între сагі tumultuosul, romanticul Delavrancea 3) ега о apa- 
ziţie ciudată, tolerat cu câte un zâmbet, răsfăţat са un copil teribil. 

In această lume de prieteni, puţin din gândul şi sufletul lui Anghel 
Demetriescu se putea schimba. 


AȘA CUM A RĂMAS 


Astfel format, clasicismul său nu e nici nostalgie, nici întâmplare, 
ci o realitate organică. 

E mai întâi de toate o substanţă din care se nutreşte mereu, firesc. 

Numele, gândurile lui Horatiu, Tacit, Cicerone, Cornificius, — cu a sa 
Rhetorica ad Herennium — sânt amintite mereu. Oratorul е un vir bonus 
dicendi peritus; logica lui, semper ad eventum festinat 4). Mihail Kogălni- 
ceanu е «un Pisistrat саге la nevoie devine Pericles»; N. Fleva e 
+ Cleone cel fără ruşine ». 

Е şi o tehnică a sa hotărită de expresie. 


1) Cf. bibliografia dela finele acestui volum. 

2) Păun, Anghel Demeiriescu, în Secolul, An. У, Nr, 1239. 
3) N. Petrașcu, op. cit., р. 35. 

© М. Fleva, pp. 289—90, în acest volum. 


24 ОРЕВЕ 


Un stil de o arhitectură severă, solemnă, deşi cu oarecare preţiozităţă 
aristocratice. Perioade după modelul admirat, Cicerone, — ample, cu 
respiraţia largă, însă echilibrate, luminoase și clare. Iar în arhitectura lor, 
ca materialuri, atâtea procedee dragi vechilor retori: Expresia clasici- 
zantă — « Nu este zâmbet fecioresc mai grațios decât cel al Aurorei ». 
Intrebarea retorică — « Pentru cine se împodobeau în acea zi balcoanele 
cu covoare și tricolorele naţionale? Pentru cine se grămădea poporul în: 
stradă şi forma un cortegiu de aproape zece mii de indivizi, pe cari: 
nici ploaia torențială ce căzu către seară nu-l putu împrăștia? Pentru: 
Cleon cel fără rușine? Pentru femeia de stradă? Pentru butia fără fund a 
Danaidelor? ». 

Paralela 1), antiteza 2), sânt procedee de stil care îi stau dragi. Mai 
ales antiteza. Prietenul său Păun vede foarte just aici, când explică prin 
această predilecție multe din surprinzătoarele sale greşeli critice, arătând, 
încă odată că Demetriescu era un temperamental, nu un lucid — un artist 
ratat: « Când se pornea pe antiteze, nu le mai sfârşea, câte odată înnecând' 
în ele, ba chiar împingând în altă parte ideea ce urmărea. Bunăoară, prin 
Тиме trecut, cetindu-mi pagini manuscrise din studiul său despre Emi- 
nescu, luai seama că ieşea о disturbanţă de echilibru între însușirile bune» 
şi lipsurile poetului. Pe o pagină îl exalta, pe cealaltă — aproape cu ace- 
1еаѕі argumente, însă în antiteză — îl nimicea cu desăvârșire. l-am tras- 
luarea aminte, a înţeles că prea lăsase condeiului pasionat un frâu slobod 
şi a rămas să-l mai strângă» 3). 

E apoi, mai în adânc decât toate acestea, — О așezare definitivă a sa 
sufletească. Pentru Demetriescu, lumea este ordine, e o armonie de ierarhii, 
— ale materiei ca și ale spiritului. Și ierarhiile acestea converg pe nesimţite, 
cu timpul, către perfecţiune — adică idealitate. 

De aceea, deși nu mai credea decât poetic în voinţa zeilor, deși creștin 
nu se mărturisește niciodată, acceptă şi apără ca estet legile morale, fiindcă 
numai prin ele vede putinţa unei ordini statornice în lumea sufletească, 
așa cum о găsește dintotdeauna în cea a materiei. 

Temeiuri și finalităţi totodată ale acestor legi sânt pentru el rațiunea 
şi virtutea. Rațiunea ordonează ; virtutea, păstrează intactă și bună această 
ordine. Prin rațiune, omul devine un creator; prin virtute — un caracter. 
De aceea, pentru el tehnica artei este mai întâi rațiune ; iar eternul ei su- 
biect, е omul. 


1) Vezi introducerea la Aria de a vorbi, în « Literatură şi artă română », Ап.. 
VIII pp. 363—379: paralela între presă și oratorie. 

1) Poezia dramatică, р. 126—8: poezia dramatică — poezia epică şi Poetul, p- 
191—2 talent — geniu, şi р. 182: poetul— omul de ştiinţă. 

3) Păun, loc. сй. 


ANGHEL DEMETRIESCU 25 


Din acest cult vechiu al raţiunii ordonatoare izvorăşte tendinţa lui 
constantă de a însemna precis graniţele artelor, genurilor, cu interdicții 
ciudat de severe pentru noi cei de azi: « Sunt dar domenii comune, a 
căror exploatare e rezervată poeziei şi din care muzica nu poate trage decât 
foloase îndoelnice; numai neţinerea în seamă şi nesocotinţa acestui ade- 
văr fundamental a făcut pe Wagner să emită paradoxala axiomă că ceea 
ce nu este vrednic а fi pus pe muzică nu e vrednic a figura în poezie» 1). 
Din ea creşte grija sa de a urmări mai întâi, pretutindeni, liniile de ordine 
formală: Fleva e puţin prețuit ca orator pentrucă «nu аге gradaţie», $ 
«argumentaţia nu urmează acel fir delicat, invizibil, care leagă raţiona- 
mentele cele mai falacioase ale lui Maiorescu». Pe când Kogălniceanu 
— «merge drept şi sigur la ţinta ce vizează. Când vrea să ajungă la o 
propoziţie generală, se ridică gradat, păşeşte din treaptă în treaptă», în 
« gradaţie regulată şi fără salturi ». Tot astfel poetul, oricare ar fi el, — 
«trebue să ne descrie exteriorul persoanelor sale, apoi să ne introducă 
treptat în complexiunea şi tainele caracterului său » 2). 

Observaţi cât de ades revine în terminologia sa estetică cuvântul 
treaptă. Nu e о pedanterie de spirit incapabil de respiraţie largă, de sbor — 
ci convingerea că perfecțiunea e înălţare firească şi nicidecum salt cu 
riscuri. 

De aceea în politică a fost toată viaţa sa, neclintit, un conservator, 
în lume n'a putut suferi avocaţii dela juraţi 3) — fiindcă trebuiau să-și 
poarte corabia cuvântului la întâmplare, după valurile ce le simțeau în 
sufletele elementare ale ascultătorilor — și căuta proza parcă şi în poezie: 
«stilul metaforic este stilul inexact; căci cel ce iese din expresia scurtă 
şi directă, spre a se arunca în stânga și în dreapta în tropi, dovedește că 
nu are în minte-i ideea limpede și că, neputând să ne-o dea de-a-dreptul, 
ne arată obiectele cu care ea seamănă ». Astfel, fraza care i-a vorbit mai 
mult din romanticul Michelet a fost singură aceasta: «cine zice proză 
zice forma cea mai puţin figurată, cea mai abstractă, cea mai pură, 
cea mai transparentă; cu alte cuvinte, cea mai puţin materială, 
cea mai liberă, cea mai umană. Proza este cea din urmă formă a 
cugetării » 4), 

Obișnuinţa asta de ordine perfectă în creaţie, pentru el, se poate de- 
prinde. De aci cultul clasic al modelelor. De aci, tendinţa sa specifică de 


1) Poezia, р. 98. Vezi pentru această grijă a delimitărilor și celelalte studii: 
Ohiectul artei în general, Poezia dramatică, Poezia şi proza, raporturile dintre ele. 

2) Izvoarele inspiraţiei poetice, p. 15%, în acest volum. 

з) Vezi şarja contra lor, în МУ. Fleva, рр. 281—8, în acest volum. 

Titu Maiorescu, рр. 382—3, în acest volum. 


26 OPERE 


a transforma aproape orice desbatere de principii estetice în indicare de 
norme, sfaturi 1). 

Omul însuși nu e decât o treaptă în istorie, care şi ea nu e decât mersu] 
spre mai bine al omenirii. ба să poată fi astfel, omul trebue să fie con- 
secvent cu el însuşi ca o trăsătură logică, tare ca o marmoră: un caracter. 

Şi arta, са ві viaţa, trebue să-l ajute, cu ceea се are mai perfect în 
prezentul dar mai ales în trecutul ei, să devină astfel. De aceea Deme- 
triescu în creaţiile estetice căuta, ca și în viaţa politică, nu stări sufletești 
inedite, nu expresii sau analogii pitorești ale lor, — сі caractere: «pri- 
veliştea cea mai vrednică de om este însuși omul luptându-se pentru 
îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă ale sale și ale semenilor săi». De 
aceea el urmărea atât de pasionat și totuşi atât de senin, deopotrivă си 
viaţa artei, —viaţa politică. Pentru el creatorul în politică era mai demn 
de respect chiar decât cel în artă: « Un Perikles conducând prin puterea 
cuvântului pe Atenieni către o viaţă mai demnă, un Napoleon transfor- 
mând cu geniul său un continent întreg, un Cavour formând importantul 
regat al Italiei din ceea ce Metternich numea o expresiune geografică 
și guvernându-l cu legi înțelepte, sunt spectacole mult mai măreţe decât 
opera de artă, decât un organism științific sau un sistem filosofic oricât 
de bine întocmit în amănuntele lui > 2). lar din artă, cea mai măreaţă 
realizare e lupta dramei: « Viaţa omenească se desăvârșeşte în acţiune, 
precum о plantă se desăvârşeşte în fruct, precum opera de artă literară 
își găsește expresiunea ei cea mai înaltă în dramă». 

Arta şi politica pentru Anghel Demetriescu se împletesc în acelaşi 
efort de a arăta măreţia omului. Inainte de а glorifica natura — arta, 
şi înainte de a o transforma prin tehnica modernă — politica, ele amân- 
două trebue să-l glorifice şi să-l transforme pe om. Apropiindu-le în con- 
cepţia sa — Anghel Demetriescu, care e același estet 81 moralist clasic 
în artă ca şi în politică, — o umanizează ре сеа dintâi, înălţând-o imens 
pe cea de a doua. Și îimbinându-le, visează un tip armonic şi întreg de om. 

Omul politic trebue, după el, să fie orator, adică artist; iar creatorul 
de artă, —un cunoscător profund de oameni. Idolul său în artă: Sha- 
kespeare. In politică: Macaulay. 

Intre aceste două tipuri — stă omul adevărat, cel de totdeauna: acela 
a cărui virtute raţiunea о învaţă cum să se înfăţişeze nu atât «frumos», 
cât elegant, adică simplu, statuar, în viaţă. Astfel pentru el, la noi unul 
din aceste exemplare a fost Barbu Katargiu: « Dar acest atlet al arenei 
parlamentare, acest rege ale politicei (= Kogălniceanu — Nota Editorului) 


1) Vezi mai ales, pentru aceasta, studiile: Poezia dramatică, din acest volum 
Şi Arta de a vorbi, în « Literatură şi artă română ». An. VIII, рр. 367—378. 
2) Mihail Kogălniceanu, р. 322, în acest volum. 


ANGHEL DEMETRIESCU 27 


avea un adversar de care se temea mai presus de toţi, sau mai bine — de 
care se temea în adevăr. Acesta era Barbu Katargiu. Leul se temea şi 
el de cineva: acela ега un om» 2). 

Oricât de măreț ar fi însă omul cu numele şi faptele lui де o viaţă, — 
el se pierde în imensitatea drumului de lumină al istoriei. Pentru Anghel 
Demetriescu istoria e unica perspectivă demnă de om. Ea е, ca pentru 
antici, suprema şi dreapta lui justiţiară: «Nu succesul imediat este cri- 
teriul după care se judecă valoarea unui discurs. Altmintrelea, ar trebui 
să punem în rândul oratorilor pe mulţi vorbitori cari, din consideraţiuni 
independente de mediocritatea lor, exercită o influenţă directă şi puternică 
asupra concetăţenilor lor. Pro Milone rămâne modelul genului judiciar, 
deşi cauza apărată de Ciceron a fost pierdută » °). 

De aceea, pentru un om nu poate fi răsplată mai mare decât gloria: 
« Poate că mă înşel amar, dar cred că un om care aspiră la cele mai înalte 
onoruri în Stat, trebue să se mulţumească cu această onoare şi să nu vi- 
seze decât la gloria de a-şi lăsa un nume frumos în paginile istoriei. D-L 
Fleva nu vrea să știe de judecata istoriei». 

Dorinţa aceasta atât de rară, e pentru el criteriul de diferenţiere al 
caracterelor: «pe cât de inflexibil era Rosetti în principiile şi credinţele 
sale, pe atât era de mlădios Brătianu. Această deosebire provine din faptul 
că Rosetti era setos de glorie, pe când Brătianu ега setos de putere». 

In om — fie în cel din viaţă, fie în cel din literatură — Anghel Deme- 
triescu căuta în consecinţă esenţialul şi mai ales durabilul. Din această 
imensă perspectivă temporală din care privea, izvorăște asprimea jude- 
căţilor sale. Pe Maiorescu îl admiră: «dacă a izbutit în tot ceea се a sus- 
ţinut, cauza este că d-sa credea în ceea ce spunea şi se închina cu toată ` 
fiinţa sa ideilor sale » lar pe cel mai bun prieten al său, pe Ștefan Mi- 
chăilescu, îl judecă cu o severitate care am văzut cât a surprins pe cei cari 
îi cunoşteau pe amândoi: « Din nenorocire, fantazia sa bogată şi energia 
sa excesivă erau lipsite de un frâu tare şi de o cârmă puternică, care să 
le impună direcția mântuitoare în viaţă. Uşurinţa cu care ajunsese de 
timpuriu la o glorie relativ mare, îl făcu să creadă că toate îi sunt рег- 
mise. Setea de plăceri îl făcu să alunece pe priporul echivocului și mintea 
sa fecundă în expediente îl ajută să găsească mijloacele de a le satisface. 
Pus în contact încă de tânăr cu o lume pe care confortul şi luxul nu o 
costau niciun sacrificiu, el pierdu simțul simplicităţii ce domnea în sânul 
familiei sale şi se lăsă a fi târit în vârtejul cheltuelilor nesocotite, al plă- 
cerilor enervante, al emoţiunilor corosive. De aci, necesitatea versatili- 
1ай! în politică, a transacţiilor desonorante »... 


1) Mihail Kogălniceanu, р. 317, în acest volum. 
2) Titu Maiorescu, р. 335, în acest volum. 


28 OPERE 


Această căutare a durabilului, îl făcea să fie tot atât de aspru şi lucid, 
şi în judecăţile sale de artă. Pe Slavici astfel îl respinge, cu toată colo- 
ratura etică a literaturii sale, care nu îi putea fi decât aproape de suflet: 
« Scopul este moral, nu mai încape îndoială; dar arta nu se vede deloc. 
Adevăratul poet trebue să ne pună înainte lucruri interesante, adică si- 
tuaţiuni şi pasiuni durabile, şi să lase la о parte cu totul evenimentele 
ordinare sau prea burgheze, caracterele şterse şi fără relief » 1). 

Înţelegere a omului şi a artei, саге nu îl putea duce decât la un anu- 
mit indice де refractarism, de incapacitate de sesizare a noutăţii moderne 
în creaţia estetică. Și multe din greşelile sale de judecată se datoresc lui. 
Nu-l înţelege de pildă, în același studiu, pe Balzac: «cititorul este sufocat 
de atmosfera cu totul prozaică a grefei, a bursei, a biroului comercial » — 
deşi despre Zola are întrucâtva dreptate, mai mult în ceea ce a intuit, 
decât în ceea ce exprimă critic: «ne zugrăvește fără nicio idealitate oa- 
meni de care пе izbim în fiecare zi». In 1900, când scriseseră atâta Emi- 
nescu, Macedonski, Coşbuc, Demetriescu se sprijină în cercetările sale 
estetice tot pe aceleași exemple din Grigore Alexandrescu — cel mai des 
citat, datorită afinităţilor lor structurale — Alecsandri, Bolintineanu, din 
tinereţea sa. Таг când, la opera din Viena, ascultă întâia dată pe Wagner, 
e așa de enervat încât trebue să părăsească pentru câteva minute specta- 
colul 2); mai târziu, îl va admira, e drept, fără însă ca să-l aibă întru totul 
la inimă. 


Singura sa poartă accesibilă noutăţii ега intelectualismul său, саге 
îi completa structura raţională. Cât de covârșitor era la el modul acesta, 
obișnuinţa aceasta mai mult, de a trăi sufletește, se poate vedea din felul 
cum consideră substanţa eterată a poeziei, ре саге — cu acea nostalgie 
a graniţelor imutabile pe care am văzut-o, o depărtează imens şi fără 
dreptate de muzică: « În limbă, noţiunea şi emoţiunea nu sunt legate de 
sunetele care compun vorba, căci la alte popoare același lucruri se ex- 
primă prin alte sunete; о odă a lui Pindar sună cu totul altfel tradusă, 
în limba românească, ba se poate traduce chiar în proză, fără ca imagi- 
nile și ideile originalului să sufere o schimbare adâncă, pe când o simfonie 
de Schubert devine un sgomot fără sens, din moment ce-i vom schimba 
sunetele, ritmul și armonia » 2). 

Fireşte, de aceea va iubi pe Grigore Alexandrescu și-i va repudia pe 
simbolişti: «aceia cari aleg vorbele după culoarea vocalelor lor sunt nişte 


1) Poezia și proza, р. 110, în acest volum. 
2) N. Petrașcu, op. cit., р. 11. 
з) Poezia, raporturile ei cu celelalte arte, р. 89, în acest volum. 


ANGHEL DEMETRIESCU 29 


bolnavi sau nişte șarlatani. De asemeni simboliştii sacrifică înțelesul cu- 
vintelor pentru o calitate străină vorbei». 

Insă va înţelege teoretic modernismul, mai ales cel al vremii sale — 
întrucât el va împlini structura sa raţionalistă şi întrucât el va răspunde 
idealismului său, credinţei sale în progres, în rațiune, adică în ştiinţă: 
«A descoperi adevăruri, iată menirea științei; a presimţi aceste adevă- 
ruri, iată menirea poeziei»... «Tocmai fiindcă fața lumii se schimbă 
neincetat, poezia găseşte în fiecare fază o nouă comoară de exploatat. 
Ştiinţa și filosofia modernă au scos la iveală concepţii despre univers 
care rivalizează în frumuseţe cu concepţiile vechilor filosofi și mai au 
asupra lor superioritatea de a fi şi mai apropiate de adevăr». 

Cu toată mărturisirea lui hotărită — « modul nostru de gândire este 
mai mult al lui Homer și Aristoteles decât al lui Dante şi St. Thomas 
GA quino » — îi adie și lui în suflet câteodată o undă de misticism, spe- 
cific secolului său însă: «cu toate progresele ce realizează ştiinţa, rămâne 
în natură o taină pururea ascunsă simţurilor şi inteligenţei noastre >... 
« Sub forma ei abstractă, această reprezentaţie ce ne facem despre necu- 
noscutul strict este metafizica; sub forma ei imaginativă, această repre- 
zentaţie este poezia care, unită cu metafizica, va înlocui din се în ce re- 
ligiile actuale » 1). 

Insă cele mai multe din noutăţile ştiinţifice ale vremii — care îl 
izbesc, îi atrag chiar pasiunea logică —se lovesc de adâncul şi masivul 
său fond de sănătate veche sufletească. П impresionează astfel Lom- 
broso, cu al său L'homme de génie, cu exemplele lui — le citează şi el în 
parte — de legături între geniu și nebunie, dar încheie tot cu amintirea 
acelora cari arată echilibru sufletesc, sănătate: Michel Angelo, Da Vinci, 
Goethe... şi ca să capete sprijin se refugiază, са de atâtea ori, în austera 
literatură engleză, sfârşindu-şi esseul cu o frază din Sanity of true Genius 
de Ch.-Lamb: « Inălţarea spiritului se manifestă la aceste genii prin ad- 
mirabilul echilibru al facultăţilor şi consecvenţa lor în viață» 2). 


Cel care însă, dintre moderni, i-a fost dela început aproape şi l-a in- 
fluențat puternic, prin raționalismul său catolic, adică înclinat spre or- 
donări $1 simetrii mai apropiate de ale celor din antichitate — a fost Hip- 
polyte Taine. 

Taine i-a dat о cheie — de care sufletul său ca şi al contemporanilor 
era atât de dornic, — pentru a lămuri câteva cauzalităţi, prin teoria in- 
fluenţei mediului, şi mai ales i-a dat un principiu de ordonare simetrică 
şi ierarhică a lumii sale de gânduri despre artă, principiu după care, cu 





1) Toate citatele din acelaşi, рр. 72—73, în acest volum. 
2) Poetul, р. 200, în acest volum. s 


30 OPERE 


structura ре care i-am văzut-o, râvnea şi mai mult: teoria caracterului 
predominant. 

Intâlnirea cu Taine e timpurie. L-am văzut încă din 1876 vorbind cu 
admiraţie şi fidelitate despre Domnul Taine în « Revista Gontimporană ». 

In studiul despre D. Bolintineanu face o profesiune de credinţă hotărit 
taine-istă: «Ca să putem aprecia bine meritele unui bărbat oarecare, 
trebue să ne înfăţişăm lămurit societatea de atunci, să studiem cu deamă- 
runtul starea culturală a acelei epoce, să ne facem oarecum oamenii tim- 
pului său». Astfel urmărește — şi întradevăr minunat ca logică — per- 
sonalitatea lui Kogălniceanu, lămurindu-i contradicţiile prin cele ale epocei 
sale şi încearcă să-l prezinte pe Sihleanu ca produs al timpului, în unele 
trăsături ale sale. 

Dar ceea ce а trecut în obișnuinţele sale permanente, a fost căutarea 
caracterului predomnitor, fiindcă răspundea dorinţei sale de construcţie,de 
unitate, de simplitate. El 1 ajuta să transforme biografia ştiinţifică modernă 
în portret clasic, adică aproape de perspectiva etică. El îi împăca astfeł 
nostalgiile sale de actualitate, de modernism, dorinţele de a lucra științific, — 
cu structura sa de învățăcel credincios al lui Plutarch şi Tucytide: 

«In aceste regiuni înalte, omul, uitându-se pe sine, caută să cunoască 
esența lucrurilor, cauzele statornice care produc sau legile eterne care 
guvernează un şir de fenomene, caracterul fundamental și neclintit 
care constitue unitatea unui grup de ființe felurite și se întipăreşte până 
în cele mai mici amănunte ale lor » 1). 

Prin lămurirea acestui caracter predomnitor construeşte el persona- 
giile lui Caragiale, femeile lui Shakespeare (de altfel, surprinzător de 
puţin personal aici, întreg studiul despre Femeile lui Shakespeare fiind 
aproape un decale din capitolul despre autorul lui Hamlet din Histoire 
de la littérature anglaise, ed. ПІ, 1873, tom. П, pag. 223—229). In portretul 
lui Take Ionescu trăsătura dominantă е viteza; la Alexandru Z. Sihleanu 
e lipsa de sănătate; la Mihai Eminescu, orgoliul; la N. Fleva, ambiția; 
la Ștefan C. Michăilescu, lipsa de voinţă. 

Şi fiindcă am amintit de împrumuturi de idei şi chiar de pasagii, să 
mai însemnăm aici: Acel mic esseu cu totul taine-ist, Poetulşi timpul său, 
cu același final, vorbele lui Goethe, ca și în Taine. 

Obiectul artei în general, cu o masivă expunere a teoriei caracterului 
predominant, şi cu aceea a coboririi spre straturile primare ale sufletului 
omenesc. 

Poezia dramatică, cu o traducere aproape fidelă — fără să fie citat 
Taine — а analizei sale asupra raportului necesar între logica situaţiilor 
şi logica personagiilor, din /dealul în artă. 


1) Obiectul artei în general, р. 51, în acest volum. 


ANGHEL DEMETRIESCU 31 


Influenţa lui Taine apare astfel copleşitoare în activitatea де cerce- 
tător de probleme de estetică, a lui Anghel Demetriescu. Bine înţeles, 
el nici nu are pretenţii de originalitate, ceea ce se vede din parterul co- 
pios şi variat, — cinstit deci — de trimiteri, al studiilor sale. 

Concepţia sa de ordine, — își caută materialul de justificare, pe unde 
crede mai bine. Fără a fi putut închega un sistem original de vederi, ur- 
mărindu-și nostalgiile sale de clasicizant, Anghel Demetriescu apare în 
studiile sale de estetică, astfel, ca un luminos erudit, cu gusturi statorni- 
cite prematur prin educaţie. 

Demetriescu cel viu, cel adevărat, cel pasionant chiar, — cu mai pu- 
ţine informaţii, cu mai multe greșeli, dar tocmai de aceea! — apare în 
studiile sale asupra celor câţiva scriitori autohtoni și mai ales în admira- 
bilele sale portrete de oratori și oameni politici. 


DREPTĂȚILE $1 GREȘELILE SALE 


Temperamentul său puternic — răbufnind în admiraţiile sau denigră- 
rile sale estetice — formaţia sa clasicizantă, înclinarea sa spre vechile 
simplităţi, cuviinţe şi ordini, toate nu-l prea făceau accesibil, după cum 
am văzut, noutăţii. Inţelegerea sa e limitată, — mai ales pentru arta 
modernă. Cu tot entuziasmul său pentru ştiinţă, cu toată credinţa sa 
în posibilităţile ei de a lărgi domeniul de inspiraţie al artei, cu toate teo- 
riile mai îndrăsneţe, în care se avântă sub impulsul ultimelor lecturi — 
Anghel Demetriescu rămâne în practică fidel vechilor sale modele, iniția- 
lelor sale deprinderi de judecată estetică. 

Intre Aristoteles, între Lessing — și Taine, el nu va şovăi să rămână 
la cei dintâi, crezând poate că-l admiră pe cel din urmă. 

Dorinţa sa de simplicitate, de creaţie ordonată fără tumulturi, îl va 
face astfel să dea mediocrele romane ale lui Bulwer — Cele din urmă 
zile ale orașului Pompei şi Rienzi — drept «modele de romane istorice » 
şi să respingă ре Salammbô al lui Flaubert, pentrucă aici «romancierul 
se pierde în cercetări de anticar şi arheolog» 1). 

Impins de puternicul fond statornicit întâiu în sufletul său, nu va 
ezita să-şi renege indirect cel din urmă maestru, pe Taine: «marele cu- 
noscător al inimii omeneşti, Balzac, comite erori neiertate. In loc de a ne 
indica în câteva trăsături mari 81 luminoase fizionomia morală a eroilor 
săi, el ne face anatomia lor, ne-o desfăşură cu o predilecție de erudit, 
care aici nu este la locul ei»... și în parte, are dreptate; totuşi, și-o 
depăşeşte el însuși: 


1) Poezia şi proza, р. 116, în acest volum. 


32 OPERE 


« Acel element ascuns care este originea 51 care se deduce din suma 
accidentelor prin care trece eroul, iese la iveală în scrierile şi disertaţiile 
lui nesfârşite, în portreturile sale amănunțite, în naraţiile sale pregăti- 
toare asupra copilăriei şi educaţiei persoanelor principale din romanele 
sale»... «Ştim dela început ce va face eroul»... «Ре de altă parte, oricare 
ar fi pretenţiile şcoalei deterministe, mecanismul unui caracter este cu 
mult mai complicat decât cum cred aceia cari vor să-l reducă la câteva 
resorturi; apoi lupta omului contra omului sau contra fatalităţii este о 
problemă morală, nu de mecanică » 1). 

Dar cele mai multe șovăieli ale sale de judecată se datoresc unei hi- 
pertrofii a uneia din facultăţile sale: memoria. Toate mărturiile — a d-lui 
Petrașcu, care îi citează în acelaşi sens pe Delavrancea și Caragiale, — 
a lui Păun, Vlahuţă, a d-lui N. Iorga, —sânt unanime în recunoaşterea 
ei şi mai ales în recunoaşterea funcţiunii ei copleşitoare în viaţa intelec- 
tuală a lui Anghel Demetriescu 2). Ea l-a transformat încet din om de 
gândire în om de erudiție. Cu cât erudiţia aceasta se accentua, cu atât 
el tindea să se îndrepte spre un ușor eclectism, în care principiile își pier- 
deau liniile clare şi rămâneau puternice glasurile obscure ale fondului 
primitiv de suflet şi de educaţie. 

Anghel Demetriescu ajunge astfel aproape un om copleșit de lecturile 
sale, de sub cari răbufnea din când în când, temperamental. 

Astfel, una din puţinele sale admiraţii autohtone — Vasile Alecsandri — 
е îorfecat în propria sa conștiință, pentru deficienţe de erudiție în Ovidiu. 
li reproșează anume Anghel Demetriescu: «intonaţiuni false ca mazimă 
în loc de mâzimă, рогіїсе în loc de portice, érou în loc de erdu, cuppedinis 
în loc de cuppedinis», еіс.... «cuvinte de о formaţiune nescuzabilă în 
limba noastră precum Fora cuppedinis în loc de Forum cuppedinis, de- 
oarece se ştie că în Roma se afla o singură piaţă pentru vinderea delica- 
teţelor »... «Intre fructele ce vând aceste precupeţe, vedem cu mirare 
figurând coşuri întregi de Naramze dela Chios şi lămâi de Messina. Citi- 
torul este rugat să nu uite că actul I se petrece în anul al XI-lea al erei 
creştine, Din această epocă ne-au rămas câteva liste de bucate; în 
niciuna nu figurează lămâile. Pe faimosul menu al banchetului dat de 
Mucius Lentulus Niger pontificilor, între cari se afla și Cesar, găsim ca 
fructe: nuci de Thasos, curmale din Egipt şi ghinde spaniole (Macrobius 
3, 13). După asigurările cunoscătorilor, portocalele și lămâile nu erau 
cunoscute Italienilor nici chiar pe timpul lui Pliniu (Guhl und Koerner, 
Das Leben der Griechen und Roemer, pag. 647) » 3). 


1) Izvoarele inspiraţiei poetice, р. 154, în acest volum. 
2) Vezi: N. Petrașcu, op. cit., р. 38 — ceilalţi la locurile citate. 
з) Ovidiu, de V. Alecsandri, în Ероса, 1888, Nr. din 28 Nov. şi 5 Dec. 


ANGHEL DEMETRIESCU 33 


Aceeași eroare de a privi creaţia estetică după criterii de erudiție о 
face şi în studiul — de o asprime care a indignat pe mulţi, care a făcut 
să fie trecut pe nedrept în lotul denigratorilor lui şi deci în tăcere — de- 
spre Mihai Eminescu. | 

Trecutul creat poetic de Eminescu numai pentru sine, viziunea aceea 
de ţară patriarhală, ţărănească şi mai ales curată, ре саге o proiectează 
el în veacuri ca un loc de popas al tuturor visurilor sale rănite — De- 
metriescu nu le-a înţeles, fiindcă le-a judecat ca istoric mai mult decât 
са literat. Astfel toate elementele acestea patriarhale, ţărăneşti, îl irită: 
+ năframa în vârf de băț% a solului, care era sol de Domn; portul şi vorba 
de moș dela ţară a lui Mircea, care era încă tânăr și Domn. Câteodată 
are dreptate, când constată contrastul între înfățișarea rustică a vorbei 
lui Mircea şi pomenirea savantă a lui Dariu a lui Hystaspe. Dar alteori 
are Eminescu ciudată dreptate, faţă de Anghel, chiar în materie de eru- 
діре, — ca în ceea ce privește caracterizarea lui D. Cantemir prin « pla- 
nurile de cuțite şi pahară», pe care Demetriescu о ја drept confuzie си 
“Constantin Cantemir şi care se dovedește acum în urmă a fi întemeiată 
pe un citat real din cronici 1), și anume din a lui Nicolae Costin. 

Îl mai ducea la neînțelegere a lui Eminescu latura de violenţă, de 
invectivă a scrisorilor şi a articolelor dela Timpul. Pentru respectul de 
cuviinţe şi şlefuiri domoale în expresie ce caracteriza formaţia lui An- 
ghel Demetriescu, — acestea erau de neconceput. Cât era de obișnuit De- 
metriescu cu aceste constrângeri ale temperamentului impuse de norme — 
se poate desiuși din faptul că cel mai tare în trăsături, până la violenţă, 
«dintre portretele lui de oameni politici e acel al lui №. Fleva, care a rămas 
inedit. 

Abuzul de antiteze — pe care l-am amintit — îşi are şi el partea lui 
mare de vină. 

Exagerările din studiul despre Eminescu își mai au însă izvorul în 
câteva din împrejurările specifice epocei literare în care a fost scris. 

El înseamnă și o reacțiune — nu numai a lui Anghel Demetriescu. 

Е întâiu o reacțiune a latinului dintr'insul împotriva culturii germane, 
pe care о impuneau ca prestigiu, ca influenţă, viaţa intelectuală а Ju- 
nimei şi mai ales talentul lui Eminescu, E aceeaşi reacțiune са a lui Hasdeu, 
în lupta lui cu Convorbirile, ca a lui Macedonski în polemicile dela Lite- 
ratorul, Că ei au avut dreptate, — arată faptul că până astăzi, prin Mace- 
donski, poezia noastră a ţinut neîntreruptă legătura spirituală cu cea 
franceză; că aceasta e, dela începuturile ei moderne, geografia firească 
a culturii noastre, 


1) Vezi elucidarea în О, Murăraşu, Din izvoarele poeziei « Epigonii », extras 
din Preocupări literare, An, 1, Nr. 3, 


34 ОРЕВЕ 


E apoi o reacțiune a optimistului, a seninului dintr'însul împotriva 
decepționismului eminescian și mai ales posteminescian. Că violenţa res- 
pingerilor sale viza mult mai departe decât Eminescu, ne-o dovedesc, 
— pe lângă data studiului, 1903, — afirmaţiile categorice ale lui V. D. 
Păun: «Se pregătea într'una, cu mari cheltueli, adunându-şi material, 
şi lucra harnic în cele din urmă la un studiu asupra lui Eminescu, care 
avea să fie o judecată definitivă a procesului eminescianismului » 1), 

Nici de astădată nue singur. Din aceeaşi mişcare de revoltă împotriva 
eminescianismului — dar şi de apărare pioasă a lui Eminescu —a pornit 
conferinţa lui Vlahuţă dela 1892 şi poezia Unde ne suni visătorii 2). 

De altfel chiar în excesul său de scrutare severă a poetului Doinei, 
Demetriescu are înţelegeri juste, faţă de contemporanii săi. El reacţio- 
nează faţă de exagerările până la ridicol ale cultului eminescian de atunci. 
E astfel poate cel dintâiu care-l prezintă pe Eminescu nu ca un miracol, 
fără nicio rădăcină în istorie — ci ca un termen genial e drept, dar totuşi 
un termen, al unei evoluţii lirice, făcând legătura între el şi înaintași 
prin cercetarea influenţei lui Alecsandri, Bolintineanu, asupra tinereţii 
sale poetice, Cât de justă a fost această perspectivă, se vede din actualitatea 
studiilor în acest sens, ca cele de curând ale d-lor І. М. Raşcu, R. Manoliu. 

Când un P&ucescu afirma despre Eminescu că «ideea conservării și 
desvoltării neamului românesc ajunsese 1а el o religiune, al căreia se de- 
dase puţin câte puţin а se considera ca ministru э»... primind « plângerile 
întregului neam românesc », fiindcă a scris Dela Nistru рат la Tisa, tot 
Românul plânsu-mi-s'a, — era firesc să vie Demetriescu şi să explice că 
acest plânsu-mi-sa nu e decât un simplu « dathivus ethicus », întrebuințat 
foarte des în româneşte. 

Căci, cu toate părerile sale statornicite dinainte, cu toate raportările 
credincioase la ele, Demetriescu avea deseori adânci intuiţii ale omului. 
Astfel, după cum l-a intuit pe Maiorescu așa cum abia azi ne apare, din 
Însemnările zilnice ale sale, — «această linişte este numai la suprafaţă. 
Тп realitate, felurite gânduri şi preocupări îl agită, îl îngrijesc, pentrucă 
se teme să nu se arate mai prejos decât altădată, inferior aşteptării pu- 
blicului э 8) — tot astfel înţelege ceva din febra sufletească a modernilor 
noştri, ieşiţi brusc din liniştea vechilor aşezări hieratice ale lumii satului 
şi a istoriei noastre, febră care e întru câtva şi a lui Eminescu, și mai ales 
sesizează setea de absolut, care e o trăsătură dominantă 4) a personalităţis 
gânditorului Luceafărului: «Seva vieţii, într'insul se ridica necontenit, 


1) Păun, loc. cut. 

2) A. Vlahuţă, Curentul Eminescu și o poezie nouă, Bucureşti 1892, 
з) Titu Maiorescu, рр. 341, în acest volum. 

4) Vezi: D. Caracostea, Personalitatea lui Eminescu. 


ANGHEL DEMETRIESCU 35 
şi în toate ramurile; vegetaţia interioară a dorinţei, a speranţei şi a ilu- 
ziei era continuă în frumoşii ani ai tinereţii; intemperiile lumii şi aspri- 
mile vieţii nu puteau să-i facă a lâncezi. Niciodată el n'a cunoscut re- 
signaţia totală sau parţială care este de ordinar fructul experienţei și 
care duce, dacă nu la fericire, cel puţin la potolire. De aci melancolia 
lui; de aci, acele contraste ce se adunau şi se ciocneau în el». 

Ca să greşească — е drept, imediat, punând prea mult accent ре еге- 
ditatea lui Eminescu... 

Astfel, cu toate erorile lui, cu toate negaţiile sale, cu toate că e de- 
păşit ca informaţie — studiul lui despre Eminescu, ca și celelalte, impre- 
sionează şi acuma. Pentrucă vezi în el un om întreg, cu judecata lui, — 
bună-rea, dar întemeiată, cumpănită şi mai ales cinstită. 


De altfel, neaderând la sbuciumul său romantic, el îi rămâne aproape 
lui Eminescu, deși fără să-şi dea seama, prin latura сеа mai impresionantă, 
cea mai hotărită a personalităţii sale: conservatorismul şi românismul său. 

Incă din anii săi de începuturi şi de formaţie, privește cu ochi severi, 
fără multă simpatie, marea revoluţie franceză: «este cel mai oribil din 
evenimentele ce narează istoria, pentrucă ea este numai nebunie și crimă, 
absurditate în teorie, atrocitate în practică; pentrucă demenţa şi inju- 
stiţia se văd în multe din legile revoluţionare; pentrucă fanatismul, li- 
сепја şi cruzimea îşi exercită opera lor distructivă dela o margine până 
la cealaltă a ţării; pentrucă Marat este purtat în triumi, iar cele mai ge- 
neroase inimi şi cele mai înalte genii sunt duse la eșafod » 1). 

Conceptului de revoluţie el îi opunea acela de evoluţie și de ierarhie 
de merite nobile, nu de caste închise. De aci, apărarea caldă a vechii 
noastre boierimi: 4 Proprietarul sau simplul moșnean nu era înclinat prin 
urmare а murmura contra unor demnități la cari puteau ajunge și ur- 
maşii săi. Boierii nu erau porniţi a insulta o clasă în care copiii lor pu- 
teau să coboare. Ura ce s'a văzut în veacul nostru contra boierilor por- 
neşte numai dela acei cari, fără pregătire culturală și fără merite perso- 
nale, voiau să ia cârma afacerilor publice în mâinile Іог» 2). 

Românismul său — cu izvoare în cultul acesta al trecutului nobil — 
e atât de puternic, atât de viu, încât îl face să treacă Şi peste criteriul 
etic, atât de drag judecăților sale, în numele căruia privise aspru chiar 
marea figură a lui Jon С. Brătianu, în finalul studiului despre el: «Şi cu 
toate acestea, Brătianu era un bun Român şi un adevărat patriot. El 


1) Câteva cuvinte asupra revoluţiunii franceze şi a pretinşilor Ludovic XVIII, 
approposito de о риЫісајіипе а lui B. Amante— în Revista Contimporană, An. 
ГУ (1876), р. 263. 

1) Boierimea românească, р. 398 în acest volum. 


3* 


36 OPERE 


avea un simţământ de naţionalitate românească așa de adânc, așa де 
generos, aşa de sincer, încât fără voia mea simt expirând pe buzele mele 
imputarea ce merită de greşelile ce-i recunosc». 

Іп acest românism conservator găseşte el temeiu de atitudine răspi- 
cată faţă de democraţia vremii sale: « Democraţii noștri sfărâmă tradiţia 
românească și-și іпсһірџеѕс că va mai rămâne un patriotism românesc. 
Ei repetă necontenit că străinii preţuese mai mult decât Românii și-și 
închipuesc că Românii vor iubi România. De șasezeci de ani iubim Franţa, 
de douăzeci de ani am început a lăuda fără măsură Germania, în paguba 
moralității şi demnităţii noastre. Fiecare îşi pune idealul în afară de Ro- 
mânia. Ne credem liberali şi naţionali, când vorbim rău de trecutul no- 
stru. Fără voia noastră şi fără să băgăm de seamă, пе deprindem a гоў 
de dânsul şi a-l renega. Nutrim în fundul sufletului nostru un fel de ură 
contra noastră înşine. E tocmai contrariul acelui amor de sine ce se zice 
că e natural omului, e renunţarea la noi înşine». 

La fel ca Maiorescu în Discursuri, la fel ca Eminescu în gazetărie, 
şi el se va ridica energic împotriva formei de stai juridic pe care o im- 
punea democraţia: «clasa cea mai favorizată a actualei stări de lucruri, 
clasa care a prosperat pe seama ţării întregi, clasa a cărei avere a crescut 
într'o proporţie surprinzătoare în câţiva ani, este clasa advocaților » 1). 
Dintre ei se recrutează politicianii: « Cei mai mulţi din ei, au slujit la mai 
multe guverne, au făcut mai multe jurăminte; adevăraţi nenorociţi саге 
nu mai au iluziile tinereţii, virtuţii, libertăţii ». 

«În asemenea dispoziţii de spirit, miniștrii au trei resoriuri asupra 
cărora trebue să apese: egoismul, lăcomia şi frica, — şi cu aceste trei resorturi 
fac să se ridice mâinile în sus sau să bată picioarele atâtor păpuşi mizerabile. 
In comedia lor parlamentară, toate rolurile sunt împărţite și hotărite » 2). 

Prin astfel de rânduri de cronică — de severă trăsătură şi reţinută 
indignare învățată dela Tacitus — Anghel Demetriescu precede întru câtva 
atitudinea masivă de critică a democraţiei, a lui Aurel С. Popovici, le- 
gând-o cu trecutul nostru de ideologie politică. 


Acesta a fost Anghel Demetriescu — cu făptura lui, cu părerile lui, 
cu erorile sale, și mai ales cu dreptăţile sale. 
Un clasic ca formaţie şi un erudit ca expresie; un încrezător al mai 


binelui, în concepţia sa ideală, şi un naţionalist conservator în mijloa- 
cele prin care voia să îl aducă pe pământ. 


Eu n'am vrut decât să-l lămuresc prin propriile sale cuvinte. 
OVIDIU PAPADIMA 


1) Titu Maiorescu, р. 339 în acest volum. 
2) Arta de a vorbi, în + Literatură şi artă română », An. VIII, pp. 373-399, 


ANGHEL DENETRIESCU 37 


LĂMURIRE 


In acest volum, am dat ceea ce este mai caracteristic şi mai durabil 
din Anghel Demetriescu: creația sa de maturitate, adică studiile publicate 
între anii 1897—1903. Am lăsat la o parte doar Discursul la Banchetul 
lui Hasdeu şi Cum sau format poemele отегісе cari, fiind de pură specia- 
litate ştiinţifică, au fost depășite de vreme — precum am omis câteva 
articole mai neînsemnate din Conservatorul, şi studiul despre Macaulay. 

Am adăugat în schimb un portret inedit, N. Fleva. 

Dintre postume, n'am editat decât Poetul și timpul său, celelalte pur- 
tând urme vizibile de lucru neterminat, le lipsesc mai ales trimiterile, 
ceea ce face ca Anghel Demetriescu să apară prea mult şi nemărturisit 
dator unor autori străini. 

Ortografia — este cea actuală, deci cu foarte puţine schimbări ale 
unor supărătoare ortodoxii etimologice specifice lui Demetriescu, ca: elo- 
quenţă, mith, iniquitate, etc., precum şi ale câtorva pronunţii ale vremii 
ca: judiţios, inconscienţă, finanţiar, cestiune, ete. 

Am înlocuit apoi pretutindeni termenul propriu lui Demetriescu: 
trăsură, cu acela corect de trăsătură, — pentru a evita unele confuzii 
facile. 

Alte particularităţi lexice specifice lui Anghel Demetriescu — le-am 
respectat. De asemenea — el cita foarte mult din memorie; câteodată 
greşea În amintirea datelor și titlurilor de opere. N'am corectat 
aceste greșeli, respectându-i tehnica de lucru. 

Mă simt dator să aduc, la sfârşitul muncii mele, cele mai vii mulţumiri 
d-lui prof. Al. Rosetti, din al cărui cald îndemn a crescut această carte, 
d-lui С. Banu, care mi-a pus la dispoziţie cu cea mai mare bunăvoință 
manuscrisele lui Anghel Demetriescu, pe care le аге în păstrare, — d-lui 
prof. Gh. Tașcă, ce a binevoit să-mi pună la îndemână note, acte şi 
manuscrise cu privire la el—ca și tânărului bibliograf, d-l Barbu 
Theodorescu, pentru unele referinţe. 


Т y жеб e ta чбйе н dh ha н sa: 
Juda hi ы, porh? еа ра o f fool una do bekind А ауф ok 
tostik кнан. Ёрат re УА at f “#7 eu o аа песо praa 


fn both, И Ж. eadera syllabu si ambu te одит болса“ ata K poplari “её 
ПТУ ны кын Ve ул өз taa anda 

de cl pu ба, ţi pa Codul, . МІ рева бл of оч аме cantine ГАРДУ ИГА 
(aro Di Баро, (25,4% 5 24,4}, ed. dutian МОй), Ovidis (eee. ha în 62418, у cab k 

miran œ Ш autio ea Dosh к. ER- жеее «4.0. amot И, 525 49. 4j akla 
binele Pomâmu $ зА? л, 427), y ma Podis Mais = кы тея ДА 

Бар і, XXVM б y XXXV, N8 ууа Хх хин, i) аЛат (1,99 ти, 3,18 Pa ru Mnie), 
Кот ed juna (бра, ц) 08 torm. ib dm Cell, Тв: оу) аара smete 
me 3 д ca ш» pa uel ds АЦ gomak (Жанг ce © ca чунчу, dal Jella 

( жє Meh. М. хіх ‚д,}) namreza ta bl um оф «e an pm аягАб‹. 24 уе. 

ре ба fmmmmântăeaa jua ба anniutrenrà, & нео cât: -va р СЕ - 

erem, % Ja ho y бое elgi йө fe ab мнт mai чеш 3 

pet i Л раса вл А а. plăcea = де 0 ч С sineme poanta de carma 15” 


(x va. еа, ap Тамаъ ith рб ) care < apa. asa i: 
Toy «еучеви төен ек, 
“Hga vre, por РОКАТ 
Ту vo dd ias per оу, 
Ti үке йд кёре ; ў к. тд. 
met. halat > bea ad bre {чн a afl d fot 4 ospèf боран at е ва 


РИХ уд м d da 
п pe Alan ias 
элле нә» cefaritgna id ge~ ре 2, si ее молво гане ра с ed 


Filă dintr'un fragment despre Catullus, 


PROBLEME DE ESTETICĂ 


OBIECTUL ARTEI ÎN GENERAL 


Pe lângă acţiunile care au de scop conservarea individului şi 
perpetuarea speţei, omul săvârşeşte acţiuni desinteresate, care îl 
ridică în domeniul vieţii contemplative. Їп aceste regiuni înalte 
omul, uitându-se pe sine, caută să cunoască esenţa lucrurilor, cau- 
zele statornice care produc sau legile eterne care guvernează un şir 
de fenomene, caracterul fundamental şi neclintit care constitue 
unitatea unui grup de fiinţe felurite şi se întipăreşte până în cele 
mai mici amănunte ale lor. Pentru ca să ajungă la acele realităţi 
generatoare, omul are două căi: una este a științei, care exprimă 
rezultatele descoperirilor sale în termeni abstracţi şi în formule con- 
venţionale, adevăraţi sfincşi pentru cei neiniţiaţi în tainele ei; alta 
este a artei, care manifestă esenţa lucrurilor și a fiinţelor, caracterul 
lor statornic, în imagini sensibile, a căror percepţie, departe de a fi 
rezervată numai unui număr restrâns de indivizi cari au primit o 
educaţie metodică, este posibilă marei majorităţi din omenire. Iliada 
şi Odissea sau Othello şi Regele Lear, Cina cea de Taină a lui Leonardo 
da Vinci sau un peisaj al lui Claude Lorrain, grupul lui Laocoon sau 
Taurul Farnese, Catedrala San Pietro din Roma sau Palatul Dogilor, 
ba chiar uvertura din Don Juan sau Simfonia pastorală a lui Bee- 
thoven, se pot înţelege, preţui şi gusta de un public incomparabil 
mai mare decât acela care va înţelege expunerea sistemului lumii 
de Laplace, o teoremă de geometrie analitică sau măcar mecanismul 
digestiunii, 

Această deosebire dintre ştiinţă şi artă se învederează nu numai 
în rezultatele lor, ci şi în metodele de care se slujeşte fiecare din 


42 PROBLEME DE ESTETICĂ 


ele pentru a ajunge la acele rezultate. Așa, pe când ştiinţa se ridică 
prin puterea abstracţiunii, dela obiect la noţiune, şi dela un șir de 
noţiuni la legea ce le guvernează, la formula lor generatoare, — arta, 
printr'un procedeu invers, materializând abstractul şi concretizându-l 
într'o formă sensibilă, ne înfăţişează speța într'o imagine. Pentru 
omul de ştiinţă, obiectul individual sau nu are niciun interes sau 
dispare în noţiune; pentru artist, obiectul izolat este totul, din mi- 
nutul ce el zăreşte într'insul manifestarea frumosului. Cel dintâi 
nu se mulţumeşte numai cu forma cu care se înfăţişează individul, 
ci caută să pătrunză înlăuntrul lui, îl desface în părţile lui compo- 
nente, cercetează cum aceste părți se coordonează sau se subordo- 
nează unele altora, cum funcţionează fiecare din ele şi cum funcţio- 
narea lor generală face individul posibil. Un fapt explică pe cel imediat 
cu dânsul, acesta pe cel care urmează, şi astfel întregul organism 
i se prezintă ca o succesiune de cauze şi efecte, dintre care una este 
primordială, una este obârşia din care izvoresc toate celelalte. 
Astfel, din faptele externe el induce, prin puterea abstracţiunii, 
regulile generale şi dominante. După ce a presupus că un anume 
fapt este cauza unui şir de alte fapte, el verifică această ipoteză con- 
trolând dacă ea cuprinde proprietăţile faptelor generatoare. Puțin 
câte puţin se formează piramida cauzelor, şi faptele, până aci izolate, 
primesc, prin această clădire ştiinţifică, scoabele ce le unesc şi fac 
dintr'însele un tot. Artistul nu desface individul în părţile lui com- 
ponente, nici nu caută să explice cu deamănuntul mecanismul intern 
care condiţionează existenţa lui, ci se mulţumeşte cu forma externă. 
Aceasta este pentru dânsul oglinda care concentrează $1 reflectă în 
modul cel mai energic agenţii şi puterile ascunse ce fac să existe 
individul, 

Aşa dar, ştiinţa ne dă formulele abstracte ale lucrurilor şi fiin- 
telor; arta ne dă forma lor. Una se adresează la un număr restrâns 
de aleşi; cealaltă se adresează la mase. Am putea zice că una este 
oligarhică în felul ei de a se manifesta; cealaltă, populară. In scurt, 
ştiinţa este demonstrativă; arta, intuitivă. Newton descoperă legile 
gravitaţiunii universale ridicându-se gradat dela o noţiune la сеа 
învecinată cu dânsa şi formând astfel un lanţ de noţiuni din ce în 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 43 


ce superioare, care ne duce la faptul primordial ce explică armonia 
corpurilor cereşti. Shakespeare creează persoanele dramelor sale 
numai prin puterea fantaziei, a acelei viziuni interne care reprezintă 
un obiect, un peisaj sau un individ cu toate formele frapante, cu 
puterile şi agenţii cari îl condiţionează şi-l explică în acelaşi 
timp. 

Să ilustrăm aceste abstracţiuni printr'un exemplu. 

Dacă un bărbat de ştiinţă va voi să ne explice ce este noaptea, 
el ne va da definiţia acestui fenomen, spunându-ne că este timpul 
în care, pentru un loc anume de pe pământ, soarele se află sub ori- 
топі. El va constata variaţiunile de durată ce acest fenomen sufere 
în deosebite puncte ale globului terestru şi în fiecare anotimp, apoi 
va căuta să-l pună în legătură cu alte fapte care îl condiţionează 
şi-l explică pentru inteligenţa noastră, precum sfericitatea pămân- 
tului, obliquitatea elipticei, mişcarea de rotaţiune şi de translaţiune 
a planetei noastre, etc. 

Nu tot aşa va proceda artistul, şi nu acelaşi va fi rezultatul la 
саге va ajunge. El nu va vorbi raţiunii, ci simţurilor, şi, printr'însele, 
imaginaţiei şi inimii noastre. Astfel, un pictor ne va înfățișa paloarea 
dulce a lunei reflectându-se peste ape în străluciri de argint, obiectele 
aci scăldate într'o lumină blândă, aci pierzându-se în nemărginitul 
întunerec ce se revarsă împrejurul lor, acel farmec mistic şi acea obo- 
seală ce se simte în natura întreagă, — іп scurt, ре о pânză deo 
întindere relativ mică, ne va da sensaţia și sentimentul ce deşteaptă 
în noi fenomenul natural. — Un sculptor va recurge la o imagine 
alegorică ca să reproducă în sufletul nostru impresii analoage. Aşa, 
în frumosul grup din Dresda al lui Schilling, noaptea este înfăţişată 
sub chipul unei femei cu ochii plecaţi şi aproape închişi; pe spatele ei 
se întinde un văl presărat cu stele şi prins în partea de sus a frunţii 
cu o agrafă în formă de lună nouă; cu lunga ei mantie ea acopere un 
copil adormit la dreapta ei, pe când la stânga ei un geniu aripat 
ține degetul Ја gură şi exprimă cu acel gest tăcerea adâncă се dom- 
neşte în natură. Toate trăsăturile marcante ale fenomenului pe care 
omul de ştiinţă ni-l exprimă într'o formulă, sunt reproduse în această 
bucată de piatră; însă aci, în loc de о definiţiune, avem o imagine. 


44 PROBLEME DE ESTETICĂ 


In patru versuri, Eminescu, în Mortua est, ne descrie acelaşi fenomen, 
şi descrierea lui este de o energie sugestivă: 


Când ceru-i câmpie senină 

Cu râuri de lapte şi flori de lumină, 
Când norii cei negri par sumbre palate 
De luna regină pe rând vizitate. 


In câte trele aceste exemple, artiştii caută, cu mijloacele ce 
sunt proprii fiecăruia din ei, să deştepte în noi fenomenul natural 
pe care l-au avut înaintea sau în fantazia lor. 

Dar, dacă artistul în creaţiunile sale, porneşte dela un obiect 
natural, urmează oare асі că opera de artă în genere este o imitație 
servilă a naturii? La întâia privire s'ar părea că este așa, şi însuşi 
marele cugetător al vechimii, Aristoteles, nu este departe de o asemenea 
concepţie 1). In adevăr, pictura, sculptura şi poezia, iau, pentru 
imaginile lor, ca punct de plecare, fiinţe sau lucruri din lumea reală, 
pe care le reproduc câte odată cu о exactitate şi о preciziune 
uimitoare. 

Cum că natura este modul pe care artistul trebue să-l aibă necon- 
tenit înainte, mai reiese şi din împrejurarea că, de câte ori voim să 
constatăm o neexactitate sau să îndreptăm o greşală într'o operă de 
artă, noi alergăm la natură şi ne întemeiem pe dânsa. Ea este arche- 
tipul după саге noi judecăm izbânda sau căderea artistului. Când 
coloritul unui apus de soare dintr'un tablou este fals, când muscula- 
tura braţului unei statui nu ne place, când o persoană dintr'un roman 
sau dintr'o dramă vorbeşte nepotrivit cu situaţia în care este pusă 
sau cu caracterul şi impulsiunea ce i s'au imprimat, în toate aceste 
cazuri noi ne sprijinim pe realitate, pentru ca să facem plauzibile 
şi să dăm autoritate obiecţiunilor ce aducem. Istoria desvoltării 
tuturor artelor este de faţă pentru a ne dovedi că numai acei 
artişti au produs opere trainice, cari au observat natura cu 
ochi inteligenţi, au studiat-o cu luare aminte, au aprofundat-o 


1) Meol лайуихӣ;, 1: aãoat (tézrar) tvygávovow oðoat piuýocis tò oúvołov. 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 45 


în modurile еі de a se manifesta şi în ființa ei intimă mm pe când 
arta care s'a cristalizat în rutină şi în nişte forme tradiţionale 
вап în nişte simple reminiscenţe, ori a născocit forme din 
cap, ca cea bizantină şi în general arta evului de mijloc, a 
dat naştere la nişte producţiuni searbede, la nişte combinaţii 
de forme artificiale, fără valoare estetiță. Aşa dar natura trebue 
să fie prototipul operei de artă şi izvorul de inspiraţie al adevăra- 
tului artist. 

Insă dacă am lua aceste cuvinte întriun înţeles prea strâns, adică 
dacă am admite că pictorul, sculptorul, poetul, trebue să transcrie 
natura, în loc de a o traduce, atunci idealul plasticei ar fi acele figuri 
de ceară ce se văd în aşa numitul Panopticum dela Berlin sau acele 
statui colorate, îmbrăcate în stofe autentice, ce se văd în multe 
biserici catolice sau în măreaţa Westminster Abbey din Londra, 
unde regina Elisabeta, regina Ana, William III şi regina Maria, 
stau înaintea noastră în picioare, cu ochii deschişi în propriile lor 
veştminte. Această pretenţie la realitate, această unire în acelaşi 
obiect а vieţii aparente cu moartea adevărată, produce un efect 
revoltător în mijlocul celorlalte statui săpate în marmură, care sunt 
adevărate simboluri ce proclamă moartea perpetuând memoria, 
transmit la respectul şi admiraţia posterităţii numele, fără a expune 
persoana la indiscreţia privirilor еі. De asemenea, dacă am admite 
că arta trebue să copieze iar nu să interpreteze natura, un tablou 
саге аг reproduce toate frunzele şi toate rămurelele unui copac sau 
toate semnele unui bărbat ciupit de vărsat, ar fi nec plus ultra al 
picturii ; în fine o poemă descriptivă care ne-ar enumera toate sta- 
minele şi petalele unei flori sau o dramă care ar reproduce notele 
stenografice ale convorbirilor urmate între persoane reale, ar fi 
culmea descrierii poetice şi a dialogului dramatic. Qricine însă ştie 
că nu este așa. Câteva trăsături alese cu pătrundere din mulţimea 
amănuntelor ce alcătuesc un obiect, produc asupra noastră o im- 
presie vie şi mai profundă decât enumerarea migăloasă a tuturor 
părticelelor sale, precum celebra statuă a lui [Lorenzo dei Medici 
de Michel Angelo ne pune în mișcare adâncurile sufletului cu mai 
multă energie decât chipul de ceară al lut Nelson îmbrăcat cu 


46 PROBLEME DE ESTETICĂ 


adevăratele lui veştminte, aşa cum se păstrează într'unul dim 
dulapurile dela Westminster Abbey 1). 

Aşa dar arta nu este transcrierea exactă a naturii. 

Ceea ce un sculptor, un pictor sau chiar un poet, trebue să repro- 
ducă neapărat, sunt raporturile dintre deosebitele părţi ale unui tot, 
fiinţă sau lucru. Divinul Platon nu concepea altfel frumuseţea decât 
ca măsură și proporţie 2). In adevăr, ce face un sculptor care şi-a 
propus să sape în marmură statua unui bărbat? Mai întâi îşi alege 
un bloc de o mărime după voie, —să zicem de 80 de centimetri —, 
şi apoi se aşează la lucru observând însă într'una ca opera sa să 
reproducă modelul cu o fidelitate perfectă, Aşa d. ex., unghiul 
facial al copiei va fi tot de 85 ca al originalului, capul va avea о 
lungime de șapte ori mai mică decât a corpului; curbura liniilor, 
sinuozitatea unor anumite părţi, ondulaţiile părului, în scurt rapor- 
turile părţilor din model vor fi reproduse cu o acurateţă amănunţită 
în copie. Din acest punct de vedere, cele două obiecte se corespund 
pe deplin între dânsele deși originalul are o lungime de 1 m 60 cm, 
iar copia numai 80 cm, deşi ochii modelului sunt albaştri, părul, 
barba şi sprâncenele negre, coloarea pielii palidă cu nuanţe delicate 
de roşu ici şi colea, iar blocul de marmură este pretutindeni alb și 
artistul nu a căutat nicidecum să schimbe monochromia. materia- 
lului său. 

Dar, dacă opera de artă nu ar fi altceva decât copierea rapor- 
turilor unui obiect, atunci fotografia colorată ar fi idealul picturii, 
şi în general toată activitatea artistică s'ar reduce la o chestiune de 
măsurătoare mai mult sau mai puţin automatică. Oricine însă a 
privit cu un ochiu inteligent un tablou sau o statuă, ştie că alta este 
impresia ce lasă obiectul sau fiinţa reală, alta este aceea a operei 
de artă. Oricât de semuitoare cu modelul ar fi o fotografie, ea ră mâne 


1) Nu se poate obiecta cu polichromia statuelor grecești, constatată nu de 
prea mult timp, deoarece, precum rezultă dintr'un studiu al lui Colignon, pu- 
blicat în Revue des Deux Mondes, intenţia artiştilor greci nu era de a imita în- 
tocmai natura în coloarea statuilor. 

2) Philebus, ХІ, 64 E: nergrdrms ydo xal ovuuerola xdiloc бђлоо xal доєту 
navragoi fuuBalvei ptyveobar. 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 47 


cu mult în urma unui portret lucrat de Velasquez sau de Van Dyck. 
Pentru се? Pentrucă fotografia reprezintă numai un moment аі 
modelului, un moment în care, proporţia trăsăturilor rămânând 
aceeaşi, expresia generală poate fi mai prejos decât dânsul. Un 
bărbat de geniu poate să aibă un moment de prostraţiune. Dacă 
fotografia îl va prinde în acel moment, ea nu va fi expresia lui ade- 
cuată, oricât de exact ar fi reproduse raporturile deosebitelor sale 
părți; căci ceea ce ne interesează într'un obiect sau o fiinţă, într'un 
grup de indivizi sau într'o privelişte a naturii, nu este reproducerea 
lor cu fidelitatea fotografică, ci descoperirea și punerea în evidenţă 
а caracierului predomnilor 1). Acest caracter există în fiecare lucru ; 
însă, în natură şi pentru observaţia vulgară, el se pierde în haosul 
caracterelor secundare. In limbă, fiinţele şi lucrurile îşi primesc 
numele dela această trăsătură de căpetenie. O pasăre se chiamă 
codobatură, alta bot-gros, alta privighetoare; o plantă se chiamă 
coada-şoricelului, alta laptele-cucului, alta gura-leului; un Domn 
s'a numit Vlad Țepeș, altul Ion cel Cumplit, altul Mihai Viteazul, 


1) Teoria «caracterului predomnitor» este una din concepţiile cele mai frumoase 
şi mai profunde ale marelui cugetător francez Hippolyte Taine. Noi o reproducem 
aci urmând șirul argumentaţiei lui. Până la dânsul, filosofii, mai ales cei idealiști, 
susțineau că opera de artă este manifestarea ideii platonice. Dar această definiţie, 
este după părerea noastră, pe atât de vagă, pe cât de clară și de științifică este 
a lui Taine. lată în câteva cuvinte în ce consistă acea idee platonică, pe care 
Hegel, Schopenhauer şi adepţii lor, o iau de bază a concepţiilor lor despre artă. 
Să ne închipuim o speţă vie, s. ex. a garoafelor. Fiecare garoafă moare în cursul 
anului, nu din întâmplare, ci în virtutea constituţiei sale și printr'o necesitate 
internă; ea produce altele саге o înlocuesc şi așa mai încolo. Ceea ce persistă și 
tinde a persista este speța, adică forma abstractă şi ideală comună tuturor indi- 
vizilor, şi indivizii trăesc, se nasc şi se înlocuesc pentrucă această formă tinde а 
subsista. Speţa dar este altceva decât suma indivizilor; ea este necesară şi indi- 
vizii sunt întâmplători ; ea este cauza еі și ei sunt efecte. Dar pe de altă parte 
ea nu există decât în ei şi prin еі; ea n'ar fi, dacă n'ar fi ei; n'ar fi o formă 
comună tuturor garoafelor, dacă n'ar fi garoafe. Cum este dar ideea platonică 
despre багоаї&? Nu se prea vede limpede. Speţa cuprinde felurite varietăţi; albe, 
roşii, pestriţe, etc. mai mari, mai mici, etc. Este ideea platonică a garoafei albă? 
Nu, pentrucă sunt garoafe și roșii, etc. Este de mărimea cutare? Nu, pentruca. 
sunt garoafe şi de altă mărime. Cum dar este o imagine (idee) care nu аге пісі 
mărime, nici culoare și probabil nici alte însuşiri? - 


48 PROBLEME DE ESTETICĂ 


fiecare după trăsătura ce-i era distinctivă şi care a izbit mai tare 
imaginaţia poporului. Cu cât individul este mai înapoiat, cu cât 
inteligenţa lui este mai greoaie, cu atâta el este mai pornit a lua 
drept esenţial ceea ce este numai întâmplător şi vremelnic. Astfel, 
într'un oraş din Germania, se fură unei fetiţe de vreo 7 ani o pereche 
de cercei de preţ. Poliţia izhuteşte a prinde pe femeia care era au- 
toarea furtului. Insă aceasta susţinea că a găsit cerceii în drum, pe 
când fetiţa afirma că i s'au luat dela urechi. Şe confruntă copila cu 
femeia vinovată, şi copila declară că nu aceea este hoaţa, pentrucă 
femeia care îi furase cerceii purta în mână un coşuleţ, ре când aceasta 
nu are niciunul. Este învederat că fetiţa lua drept caracter specific 
-ceea ce în realitate era un fapt cu totul trecător. Dimpotrivă, cu cât 
un individ este mai bine înzestrat, cu cât cultura sa este mai înaltă 
şi mai întinsă, cu cât percepțiile sale sunt mai repezi şi mai delicate, 
cu atât el va apuca mai uşor şi mai sigur acel caracter fundamental 
саге stăpâneşte întreaga structură a unei fiinţe sau întregul aranja- 
ment al unui grup. 

Ce este dar un caracter predomnitor ? Este acea însușire sau acel 
element саге rămâne statornic, care rezistă cu mai multă îndărătnicie 
tuturor cauzelor interne sau externe ce tind a-l nimici sau altera, 
care persistă un timp foarte îndelungat, cu toate schimbările ce 
locul şi timpul aduc în restul organismului. Pe acest element tenace 
şi rezistent se întemeiază clasificarea în toate ştiinţele, — fie fizice, 
fie morale. Zoologia recunoaşte o clasă numită a mamiferelor, care 
cuprind un număr considerabil de speţe. (Unele din aceste ѕреје 
sboară în aer (liliecii), altele înnoată în apă (balena, delfinul), altele 
umblă pe uscat; unele se nutresc cu vegetale, altele cu carne; însă 
{оаёе au un caracter fundamental], care le este comun, anume poartă 
mamele. Această particularitate esenţială trage după sine alte par- 
ticularităţi tot aşa de statornice, precum circulaţia dublă, facultatea 
de a naşte puii vii, de a avea plămânii înfăşuraţi într'o membrană 
foarte subţire numită pleură, particularităţi care înalţă un zid 
insuperabil între dânsele şi celelalte vertebrate. 

Se pare că funcțiunea ce produce acest caracter marcant, саге 
la rândul său provoacă o anume structură şi anumite deprinderi 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 49 


în animal, este nutriţiunea. Astfel mirmecofagul are nu numai ghiare 
lungi la picioarele dinainte pentru са să sfărâme muşuroaiele furnicelor 
albe, ci şi un rât lung în formă de cilindru, o limbă lungă, filiformă, 
acoperită cu o substanţă cleioasă, pe care o vâră în cuiburile termitelor 
şi pe care acestea se lipesc; dar, pe de altă parte, nu are dinţi, deoarece 
nu are nevoie de dânşii. Gâtul păsărilor, ca şi al patrupedelor, este 
de regulă de lungimea picioarelor, pentru ca să-şi poată lua hrana de 
pe pământ; iar la păsările înnotătoare езбе adesea cu mult mai lung, 
pentrucă acestea îşi prind hrana de sub apă. Păsările ce trăiesc în 
smârcuri au picioarele foarte lungi, ca să poată umbla prin apă, fără 
să se înnece sau să-şi ude corpul şi prin urmare şi un cioc foarte lung; 
dar pe de altă parte nu au nici ghiare ca păsările răpitoare, nici 
membrane la picioare ca înnotătoarele, ceea ce a făcut pe unii filosofi 
naturalişti, începând dela Aristoteles, să susţină că organizarea este 
alcătuită în vederea funcţiunii. In strânsă legătură cu conformaţia 
fizică se află structura psihologică, care amândouă contribuesc а 
face pe animal posibil în împrejurările în care l-a aruncat natura 1). 

Dar să ne întoarcem la caracterul marcant şi să căutăm a-l ilustra 
printr'un exemplu mai amănunţit. 

Ceea ce ridică pe leu deasupra celorlalte feline și face dintr'însul 
un tip aparte, este particularitatea sa uşor de constatat de a fi cel 
mai mare şi cel mai puternic carnasier al climelor calde. Tot în- 
tr'însul este combinat în vederea acestui scop final: animalul аге 
fălci construite ca să sfărâme oase, dinţi şi măsele ascuţite ca să 
sfâşie prada, ghiare mobile, ca să o ţină pe loc, însă fără să-l împiedece 
la umblet, nişte intestine scurte, proprii a mistui numai carne crudă 
şi proaspătă, un sistem de organe motorii pentru ca să o prinză, sim- 
uri capabile de a о zări din depărtare și chiar pe întunerec, instinctul 
de a se ascunde, de a pândi şi de a întinde curse. Din această întoc- 
mire generală urmează alte caractere particulare: o formă anume 
a condilului pentru ca cele două fălci să se îmbine ca nişte clești 
înfricoşaţi, un anumit volum al muschiului maseter, o anumită în- 


1) Schopenhauer, Vergleichende Anatomie în Schriften zur Naturphilosophie 
und zur Ethik, vol. IV, din Opere complete, р. 35 sqq. 


50 PROBLEME DE ESTETICĂ 


tindere a cavităţii în care intră acest muschiu, o anumită convexitate 
a arcadei zigomatice pe sub care trece şi o mulţime de alte proprietăţi 
care tind către acelaşi scop: a face din leu un destructor teribil de 
vieţi. 

De asemenea într'un grup de familii omenești există câteva tră- 
sături fundamentale, саге îl deosebesc de alte grupuri cu care s'ar 
putea confunda pentru o privire distrasă sau superficială. Psihologia 
comparativă a stabilit că, la rasa neagră, sensibilitatea predomneşte 
asupra inteligenţei și voinţei. Din acest caracter de căpetenie ur- 
mează lipsa ei absolută de iniţiativă şi originalitate, incapacitatea 
radicală pentru idei şi speculaţiuni abstracte, pentru arte şi pentru 
opere саге сег o voinţă încordată, pentru instituţiuni de self-govern- 
ment care reclamă o personalitate accentuată; iar pe de altă parte 
o pornire neînfrânată pentru orice operă de pasiune violentă, de 
simţire copilărească, de imaginaţie grosolană. 

Pentru ca acest caracter fundamental să dispară, trebue să se: 
producă o schimbare profundă în condiţiile de viaţă ale tipului 
sau ale individului ; ar trebui ca rasa să emigreze într'o climă cu totul 
diferită şi să-şi schimbe іп mod radical felul traiului, să-şi impună 
formele culturale ale altui popor, să se amestece cu alte rase, etc. 

Dar nu numai animalele au un caracter predomnitor. Orice 
obiect natural, arbore, livede sau pădure, râu sau mare, vale sau 
munte, își are trăsătura sau trăsăturile sale fundamentale, specifice. 
Ele constituesc sufletul lui, acel genius loci, cum îl numeau cei vechi. 
In priveliştea cea mai ordinară, în obiectul cel mai nebăgat în seamă, 
artistul descopere ре acel genius Inci, care este rezultatul imprejură- 
rilor sale trecute sau actuale, al forţelor interne care îl susţin sau îl 
transformă, al acţiunilor surde dar continue, prin care el poate 
dura, se poate desăvârși şi desface. Acest genius loci face că Oltul 
este alt râu decât Prutul, că marea nu este aceeaşi la Constanţa şi 
la Odesa, că o plută din Suceava este alta decât pluta din Mehedinţi. 

Aşa dar pe acest caracter esenţial care dă forma obiectelor reale, 
pe această idee organizatoare care uneşte şi armonizează deosebitele 
părţi ale unui tot, dar pe care felurite cauze o împiedecă de a se 
manifesta în toată vioiciunea ei, în obiectele reale, artistul trebue 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 51 


să o descopere şi să ne-o facă învederată. Pentru aceasta el lasă 
unele părţi în umbră şi accentuează pe altele cu mai multă energie, 
modificând astfel până la oarecare punct chiar proporţiile reale, 
întru cât ele întunecă sau opresc arătarea acelui caracter în toată 
lumina și vigoarea lui. Dacă acest caracter este şters sau schiţat numai 
pe jumătate în natură, întunecat ori stins de insuficienţa sau contra- 
rietatea împrejurărilor, artistul îl scoate afară, îl pune în relief, îl 
restaurează, îl amplifică şi-l face învederat pentru toţi. Drept vorbind, 
pe cât timp artistul nu a venit, opera celor şase zile de care vorbeşte 
Geneza nu este sfârşită. De sigur, modelele lui Velasquez, ale lui 
Rembrandt sau ale lui Rafael nu preţuiau cât portretele lor. Niciun 
administrator olandez n'a avut atâta intensitate de expresiune şi de 
viaţă ca burgmestrul lui Rembrandt, niciun nobil spaniol o energie 
atât de concentrată ca portretele lui Velasquez, nicio femeie din 
Toscana n'a avut blândeţea şi dulceaţa expresiunii ca femeile lui 
Rafael. Dacă le-ar fi avut, oamenii s'ar fi ţinut după dânsele ca după 
apariţiuni din altă lume. 

Pe de altă parte, când iese cineva dintr'o galerie de pictură sau 
dintr'o gliptotecă, sau după ce a cetit o dramă ori un roman bine făcut, 
trecătorii de pe uliţă par nişte schiţe slabe, nişte figuri nereuşite 
sau rău puse pe o hârtie murdară, nişte încercări de începător. Numai 
opera de artă este reuşită ; ea este existenţa împlinită şi desăvârşită, 
aşa cum nu о întâmpinăm nicăieri în realitate. 

In muzică şi în arhitectură opera de artă nu imitează şi nu răs- 
punde unor obiecte anumite din lumea reală. Elementele се alcătuesc 
un monument arhitectonic sau o compoziţie muzicală se combină 
numai pentru ca să manifeste o idee dominantă sau un simţimânt 
puternic, superior, de care artistul este stăpânit; însă această com- 
binare de linii şi sonuri este curat subiectivă, temperată în arhitec- 
tură numai de legile mecanice ale rezistenţei şi apăsării. 

Dar chiar în artele de imitație, elementul subiectiv nu este cu 
desăvârşire înlăturat. Sunt forme care, cel puţin în starea noastră 
actuală, oricât de superior ar fi reproduse prin artă, ne produc о 
impresie de aversiune, de groază neestetică. Așa reprezentarea unci 
femei frumoase disecată într'o sală de autopsie, a unui șarpe, a unei 


4* 


52 PROBLEME DE ESTETICA 


broaște râioase 2), a unui idiot sau a altor obiecte pentru care şcoala 
naturalistă arată o predilecție particulară, nasc în noi emoţiuni 
străine de artă 2). Poate că şi aceste obiecte ar fi frumoase pentru 
o organizaţie superioară sau deosebită de a noastră; dar, într'o 
anumită fază de cultură, ele cad afară din sfera artei. Educaţia аге 
o influenţă câte odată hotăritoare în prețuirea şi gustarea operelor 
de artă. Este o observaţie banală că spiritele îmbibate de pictura 
bizantină a decadenţei nu pot gusta însușirile artei italiene sau ale 
celei flamande din epoca Renaşterii. De asemenea o ureche deprinsă 
numai cu melodiile doinelor sau horelor noastre, nu se va desfăta 
ascultând o simfonie de Beethoven sau o fugă de Bach, şi este în 
deobşte cunoscut câte greutăţi au întâmpinat la început inovațiile 
muzicale şi orhestraţia savantă a lui Wagner chiar în mijlocul so- 
cietăţilor culte, ba chiar în unele cercuri de specialişti. Omul, ca 
oricare fiinţă, se află într'o evoluţie perpetuă, şi concepţia ce el are 
despre obiectul artei răspunde unei trepte anumite din scara mişcării 
sale progresive. 

Cu cât însă societatea evoluează, cu atât simpatia artistului ca 
şi a publicului radiază către puncte mai depărtate. Intr'o vreme, 
numai zeii, semizeii şi regii sau persoanele apropiate de dânşii şi 
neapărat trebuincioase în intrigă, se considerau vrednice de a figura 
intro dramă sau într'o epopee. De asemenea în vechime şi mult 
timp încoace, singurele persoane demne de a fi reprezentate într'o 
statuă sau un tablou fură zeii, semizeii, învingătorii de mai multe 
ori la jocurile publice, adică formele cele mai perfecte ce se puteau 
închipui, regii, sfinţii. In peisaje, obiectul capabil de a atrage privirea 
omului nu era o turmă de vite păscând într'o livede sau adăpându-se 
la un vad, ca în unele tablouri ale lui Cuyp, nu câmpia cu perspectiva 





1) V. Hugo, în Је Crapaud, ne face să simpatizăm cu acest batrachian hidos; 
însă simpatia noastră nu este pentru forma animalului, ci pentru torturile ce el 
sufere. In faţa acelor dureri atroci urâţenia monstrului dispare. 

2) Numai rima а silit pe Boileau să scrie aceste versuri, după noi, false: 


D'un pinceau délicat l'artifice agréable 
Du plus affreux objet fait un objet aimable. 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 53 


ei vastă şi uniformitatea ei monotonă са în tablourile lui Hobbema 
sau pădurea cu exuberanţa sucurilor şi vegetației ca în peisajele lui 
Corot, nu satele cu grămezile lor de case umile și colibele lor informe, 
acoperite cu trestie, —ci munţii cu masivurile lor măreţe şi formele 
lor impozante, templele greceşti cu graţioasele lor peristiluri şi 
frontoane, interiorurile de biserici grandioase, sălile de paradă somp- 
tuoase, palatele princiare cu colonade de porfir, cu scări falnice de 
marmură, cu nobilele lor linii arhitectonice, în general clădirile mo- 
numentale cu proporţii menite a brava veacurile. Astăzi artistul 
simpatizează cu un cerc mult mai întins de fiinţe şi lucruri, şi această 
simpatie începe să se întindă asupra unei lumi ce până acum trecea 
de ignobilă sau chiar desgustătoare. Shakespeare şi dramaturgii 
englezi au introdus pe scenă nu numai poporul, ci şi copiii pierduţi 
în stratele cele mai de jos ale vulgului, precum Olandezii au făcut 
din obiectele cele mai vulgare, — hala de pește şi de vânat, un in- 
terior burghez sau chiar mizerabil, o scenă іпіт’о bărbierie sau într'o 
cârciumă, — adevărate obiecte de artă. Se părea că poezia lirică nu 
voeşte să părăsească regiunile aristocratice în care o aşezaseră Pindar, 
Horaţiu şi Lebrun. Ea se cobori în fine către sfârşitul secolului trecut 
cu Burns şi Cowper în stratele populare şi făcu din atâtea obiecte 
nebăgate de seamă sau despreţuite, izvoare de cele mai adevărate 
şi mał puternice inspiraţiuni. 

Incă o observaţie împrumutată dela John Lubbock 1). 

Cu cât un individ se află într'o stare de cultură mai înapoiată, 
cu atât el este mai puţin capabil de a înţelege şi prin urmare de a 
gusta operele de artă. Așa triburile australiene, deşi pot desena în 
mod grosolan animale şi alte lucruri, totuşi nu sunt în stare a pricepe 
reprezentările artistice cele mai clare. Un călător englez arăta unui 
grup din aceşti indigeni un mare desen colorat, reprezentând un 
indigen din Noua Olandă. Unul declara că era o corabie, altul că e 
un cangur, altul altceva. Niciunul din cei 12 inşi, câţi erau acolo, n'a 


fost în stare să ghicească figura pictată. 
Oricât de populară ar îi arta prin modul ei de a interpreta natura, 


ea n'a ajuns totuși de a fi înţeleasă, preţuită şi gustată de brute. 


1) Originile Civilizației, tr. Ir. pag. 140, 


54 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Astfel se explică pentru ce într'o societate de oameni lăsaţi numai 
în voia instinctelor animale, care îi fac incapabili de aspiraţiuni 
mai înalte şi gusturi mai nobile, care le tocesc simţurile şi le tâmpesc 
inteligenţa, adevărații artiști sunt о neutilitate pentru public și o 
calamitate pentru ei înşişi. Vechiul dicton inter arma silent musae 
s'ar putea schimba în: într'o societate închinată trebuințelor materiale 
opera de artă nu se poale naște. 


п 


In realitate, nu există tipuri absolut permanente. Toate obiectele 
naturii, mai ales cele organice, se află într'o evoluţie perpetuă. Insă, 
prin acţiunea combinată а adaptaţiunii care modifică şi a eredității 
care fixează formele dobândite prin adaptaţiune, s'au creat, după 
o curgere de timp ce nu se poate determina, forme care la rândul lor 
opun mediului ambiant o energie egală cu a împrejurărilor ce tind 
a le modifica. Acestea sunt tipurile definitive, caracterele statornice, 
care constituesc punctul de miră al adevăratului artist. 

Pentru ca să ajungă la dânsele, artistul — poet, pictor sau sculp- 
tor —, trebue să meargă adânc, să străbată prin toate stratele super- 
ficiale, prin acele depozite aluviale fără consistenţă, sub care sc 
află stâncile cristaline, dure, impenetrabile, care susţin pe toate 
celelalte şi pe care numai niște forţe tot aşa de intensive ca şi dânsele 
sunt în stare a le sfărâma sau nimici. 

Naturaliștii au demonstrat că între caracterele unui corp animal 
sau vegetal, unele sunt preponderante, altele variabile. Aşa d. ех., 
în scheletul unui animal avem pe de o parte oasele şi legătura între 
dânsele, pe de alta dimensiunile şi potrivirea lor în vederea unui 
scop. Cele dintâi sunt primitive şi generale, cele din urmă derivate 
şi variabile. Anatomia comparativă, întemeiată de Georg Cuvier 
şi completată de Geoffroy Saint Hilaire, Owen şi Huxley, ne arată 
că aceleaşi elemente anatomice cu aceleași raporturi se găsesc în bra- 
ţul omului, în picioarele dinainte ale căprioarei, în aripa unui chi- 
ropter şi în înnotătoarele cetaceelor, deşi la acestea din urmă într'o 
stare cu totul rudimentară; pe când lungimea şi celelalte dimensiuni 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 55 


ale lor variază 1). Prin urmare ca să descoperim acel caracter mar- 
cant, pe care arta ca şi ştiinţa tind a-l exprima, trebue să pătrundem 
până la structura primitivă a fiinţei organice, până în faza ei em- 
brionară. Persistenţa lui dela starea embrionară până la desvoltarea 
desăvârșită a organismului ne dovedeşte tenacitatea şi însemnătatea 
lui totdeodată, ne autorizează să admitem că el este condiţia indis- 
pensabilă a tuturor celorlalte părţi care alcătuesc animalul, izvorul 
din care decurge întreaga structură, desvoltare şi fel de viaţă al 
individului. 

Dacă dela lumea fizică trecem la cea morală, observăm de ase- 
menea că unele din trăsăturile ce formează fizionomia unei societăţi 
omeneşti sunt mai durabile, altele mai trecătoare. Intre acestea din 
urmă unele s'au format de patru sau cinci ani. Ele se compun din 
câteva apucături superficiale, dintr'un mod anume de a se îmbrăca 
şi de a se purta, din câteva forme de etichetă, din evenimente fără 
importanţă care fac un sgomot efemer, din câteva scandaluri care 
constituesc obiectul conversaţiilor din cluburi și cafenele, din câteva 
romanțe cântate mai întâi în cafes-concerts, apoi în familii și în cele 
din urmă ре strade, din o seamă de cuvinte puse în circulaţie cu o 
însemnare specială, precum la noi acum câţiva ani se vorbea de 
< paşnici cetăţeni » şi de «cetăţeni indignaţi », etc. Aceste trăsături 
cu totul superficiale şi iute trecătoare formează obiectul unor opere 
literare tot aşa de efemere ca şi dânsele. Astfel au fost la noi canţoneta 
Herr von Kalikenberg, şi revistele Cer Cuvântul, Zeflemelele, Nazat, 
Pașol, care făcură deliciile publicului dela Teatrul Dacia şi chiar din 
Teatrul Naţional, până când căzură pentru totdeauna în uitarea 
publicului. Cine ar mai asista astăzi la o asemenea reprezentaţie? 
Deodată cu moda a trecut şi furia lor. 

După acest strat efemer urmează altul mai rezistent, format în 
cursul a douăzeci, treizeci de ani. El procură o materie literară de 
o calitate superioară şi caractere mai durabile pe teatre și în romane. 


1) Legea balanţării organelor, descoperită de Geoffroy Saint-Hilaire, Реја 
dânsul încoace se ştie că desvoltarea exagerată a unui organ trage după sine o 
scădere proporțională în organele corespondente. ~ 


56 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Asemenea caractere şi atmosfere sociale s'au format la noi între anii 
1836 şi 1866. De când cu deşteptarea simţimântului naţional sub 
impulsiunea dată de Tudor Vladimirescu, dar mai ales sub domnia 
lui Alexandru Ghica și prin influenţa literaturii franceze reprezentate 
de Lamenais, Michelet, Edgar Quinet şi Lamartine, se produse un 
curent diametral opus curentului fanariot de mai înainte. Grecul, 
care până aci era un obiect de invidie şi de teamă, căzu în discredit 
şi deveni un personaj de comedie. Din această dispoziţie generală 
a spiritului public ieşi monologul Jane Halvagiopolu şi farsa Smă- 
răndița, în care grotescul este trecut dintr'o situaţie ridiculă în- 
w'alta mai ridiculă. Mai târziu Alecsandri izbuti să-l pună pe scenă 
ca tip mai pervers decât jidanul. Acum personajul notabil este pa- 
triotul melancolic prin imitație, elegiac în poezie, plângând ruinele 
Târgoviştei şi înjosirea politică a neamului, însă în același timp plin 
de încredere în viitorul ei 1), reclamând desrobirea ţăranilor şi a Ті- 
ganilor (Sula, Țiganul spânzurat, etc. de Boliac), impacient де re- 
forme, făcând pretutindeni şi în toate să răsune numele de patrie. 
Teatrul pune pe scenă numai drame cu subiecte naţionale (Radu 
dela Afumaţi, Matei Basarab $1 Dorobanţii, О noapte pe ruinele Seve- 
rinului, etc.) sau vodeviluri cu teză pentru desfiinţarea privilegiilor 
(Baba Hârca) ; romanul şi nuvela scot la iveală pe eroii istoriei 
noastre (Radu Buzescu de 1. Dimitrescu, Alexandru Lăpușneanu, 
de C. Negruzzi, Doamna Kiajna de A. Odobescu), fac propagandă 
în contra Muscalilor (Manoil de D. Bolintineanu), ра chiar creează 
un fel de pesimişti prematuri în felul lui Werther şi a lui René (Elena 
de Bolintineanu). Deodată cu fanariotul, ajung tipuri de comedie 
toate caracterele regimului vechiu: Sandu №ароий, Barbu Lăutaru, 
Kera Nastasia, Cocoana Kiiţa, etc. Poezia lirică îşi instrunează 
coardele pentru a cânta același ideal: unirea; şi baladele istorice 
caută să ridice demnitatea neamului înfăţișşându-i icoana falnicului 
său trecut. Șincai, Constantin Căpitanul, Radu Popescu, Letopiseţele 


1) Viitor de aur ţara hoastră are 
Și prevăd prin secoli а ei înălțare. 
D. Bolintineanu, Mircea şi бой. 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 57 


Moldovei, culegerile de poezii populare, tot се poate să înalțe inima 
românească se tipăreşte cu dragoste. Pictura vine în ajutorul simți- 
mintelor generale spre a le manifesta şi a le fixa la rândul ei. Tătă- 
rescu reprezintă Deșteptarea României sub figura unei femei căreia 
un înger îi rupe lanţurile de veacuri şi ridică de ре frumosu-i obraz 
vălul ce o acoperea; Th. Aman ne înfăţişează Ultima noapte alui 
Mihai Viteazul, pe Mircea primind sotii, etc. In scurt, dramă, roman, 
poezie lirică, pictură, toată arta câtă era pe atunci caută să pună 
în relief un singur personaj: patriotul înfocat. 

Dar acest tip începe a se discredita la rândul său, degenerează 
cu totul şi ajunge iarăş un personaj de comedie. Din patriotul dintre 
1836 şi 1866 el ajunge «paşoptistul» din comediile lui Caragiale. 
Intr'însul vedem pe democratul deşert, imitator ridicul al marei 
Revoluţiuni franceze, debitând fraze fără logică şi vorbe ce sună 
a sec, strigând cât îl iartă gura contra guvernului când nu face parte 
dintr'însul şi găsind toate în regulă când a pus mâna ре o slujbă, 
rezolvând chestiunile cele mai abstruse cu numele lui Tudor Vla- 
dimirescu şi cu Divanurile Ad-hoc. 

Aceste două caractere sunt mai durabile, prin urmare mai im- 
portante din punctul de vedere literar. Dovada este că operele la 
care au dat ele naştere au ţinut mai mult şi unele dintr'însele se ce- 
tesc chiar astăzi. Comediile lui Caragiale, deşi una din ele (0 noapte 
furtunoasă), datează de aproape douăzeci de ani, mai găsesc încă 
privitori şi probabil vor mai găsi câtva. Cu dispariţiunea şi importanţa 
tipului va dispărea şi opera ce l-a pus în proeminenţă. 

Săpând mai adânc în stratificaţia caracterelor şi a operelor lite- 
rare, dăm peste un tip la a cărui formaţiune au contribuit veacuri 
întregi. Acesta este boierul neaoş român, războinic odată, mai târziu 
numai mare demnitar, conservator prin tradiţie şi temperament, 
vrăjmaş al schimbărilor intempestive şi violente, plin de bunăvoință 
către cei supuşi, aspru şi neîndurat către inovatori, deprins a con- 
sidera ţara са un patrimoniu şi funcțiunile înalte са un drept al său, 
patriot prin instinct ca şi prin reflexiune, considerându-se egalul 
Domnului şi gata a-l răsturna prin autoritatea sa în ţară sau prin 
ajutoare cerute dela străini, respectuos către biserică şi miniştrii 


58 PROBLEME DE ESTETICĂ 


altarului, ajutând pe nevoiaşi, pe văduvă şi pe orfan, lăsând averea 
sa așezămintelor de binefacere şi bisericilor, pe ai cărei păreţi figurează 
ca ctitor. Acest tip îl vedem mai mult sau mai puţin izbutit în nuvela 
lui С. Negruzzi, în romanul lui N. Filimon, în drama Boieri și Ciocoi 
a lui Alecsandri, în Vornicul Bucioc a lui V. A. Urechiă, etc. El a 
ţinut dela Mircea şi Alexandru cel Bun, cu variante mai mult sau 
mai puţin accentuate, până după Regulamentul Organic, când a 
fost înlocuit de «patriot ». 

Oricât de importante ar fi aceste tipuri pentru istorie, care stu- 
diază cauzele ce au produs aceste tipuri succesive, ele nu oferă acelaşi 
grad de însemnătate pentru artist, care caută să facă predomnitor 
un caracter marcant. Sub formele mai mult sau mai puţin durabile, 
mai iute sau mai încet trecătoare, persistă un caracter statornic 
pe care acţiunea modificatoare a agenţilor externi nu l-a putut 
şterge, un fond peste care evenimentele istorice au trecut fără să-i 
schimbe structura primitivă, un element trainic 81 dur, pe care tim- 
pul nu 1-а sfărâmat. Acesta este caracterul nestrămutat al Românului 
aşa cum ni se arată astăzi şi aşa cum se oglindeşte în viaţa lui isto- 
rică, cu bunul său simţ firesc, cu impresiile sale limpezi şi lămurite, 
cu ideile sale ce se desfăşoară în lanţ neîntrerupt, cu contururile 
imaginilor sale luminoase şi lămurite, cu limba sa clară şi colorată, 
cu deprinderile sale sedentare şi agricole fără instinctul migraţiunilor 
depărtate, cu mintea sa pornită spre ironie şi scepticism, învăţat 
printr'o experienţă de veacuri că schimbarea Domnilor este bucuria 
nebunilor, conservator şi rutinar, având drept ideal o bucată de 
pământ şi o familie numeroasă, melancolic fără a fi deprimat mo- 
raliceşte, frugal și sobru fără a despreţui ospeţele vesele, sensual 
fără bestialitate, nepăsător de ziua de mâine, tolerant și primitor 
fără a dori încuscrirea cu neamuri străine, religios fără a cădea în 
fanatism. Acest caracter fundamental şi predomnitor îl găsim în 
baladele noastre populare, în muzica noastră naţională, în Arbore 
răzăşul din drama Boieri și Ciocoi, în ţăranul din Lipitorile sa- 
telor, etc. | 

De vom studia cu luare aminte istoria fiecărui popor şi a fiecărei 
rase, vom descoperi la fiecare din ele, sub toate transformările ce a 


OBIECTUL ARTEI IN GENERAL 59 


suferit la suprafață, un fond psihologic neclintit, care constitue tră- 
sătura fundamentală, caracterul său specific. 

Cu cât o operă literară pătrunde mai adânc în firea intimă a unei 
naţiuni, a unei rase sau a omenirii, cu atât ea are o valoare artistică 
mai înaltă, îşi asigură o viaţă mai îndelungată, dacă nu eternă. 
Am putea zice chiar că o operă literară, care a izbutit să surprinză 
acele caractere fundamentale şi să le facă dominante, trăieşte mai 
mult decât sistemele filosofiei şi ale ştiinţei. Oricât de mari ar fi 
binefacerile ştiinţei, se poate susţine că adevărul trece şi frumuseţea 
rămâne; un capdoperă rămâne capdoperă pentru vecie, pe când o 
teorie înlocuieşte altă teorie. Отег а îmbătrânit cu mult mai puţin 
decât Platon, ba chiar decât Schopenhauer, şi Dante a suferit de in- 
juriile timpului mai puţin decât sistemul lui Ptolemeu sau decât teoria 
revoluţiunilor globului a lui Cuvier. 


POEZIA 
RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 


Opera de artă în genere are de scop de a face predomnitor un 
caracter marcant, sau, precum se exprimă alţi filosofi, de a manifesta 
ideea întrupată într'un obiect. Pentru са să pună în relief acest ca- 
racter marcant sau această idee, artistul se adresează la simţurile 
noastre, care la rândul lor lucrează asupra fantaziei noastre. Cu cât 
aceste simţuri vor fi mai impresionabile, cu cât percepțiile lor vor fi 
mai delicate, cu atât creaţiunile artistice vor pătrunde mai adânc 
şi vor mişca mai cu putere sufletul nostru. De aceea Goethe își pusese 
ca temă a vieţii lui de a-și educa simţurile, pentru ca printr'însele 
să-şi educe sufletul, «simţul din simţuri» (den Sinn in Sinnen), 
cum zicea el. 

Dar în viaţa artistică, ca şi în viaţa de toate zilele, nu toate 
simţurile au acelaşi grad de importanţă. Gustul, mirosul, pipăitul, 
sunt. departe de a concura în însemnătate cu auzul şi vederea. Aceste 
două din urmă sunt simţurile nobile prin excelenţă, pentrucă ele în- 
magazinează cel mai mare număr de impresii variate şi distincte; 
simţurile cu deosebire estetice, pentrucă pe temelia însuşirilor lor 
se pot întocmi operele artistice. Numai prin vorbire improprie şi prin 
abuz de cuvinte se dă numele de «artă culinară » industriei ce are 
de obiect desfătarea cavităţii bucale. 

Oricât de vii şi de puternice ar fi sensaţiunile ce deşteaptă în 
noi gustul, mirosul şi pipăitul, în general şi pentru cea mai mare 
parte din oameni, ele nu sunt revipiscente, adică nu se pot naşte din 
nou după voinţa noastră de îndată ce excitaţia nervoasă a încetat. 
Dar chiar dacă unii indivizi ar putea să-și reproducă lămurit mirosul 


69 PROBLEME DE ESTETICĂ 


unei flori anume, gustul unui fruct sau impresia lăsată de o bucată 
de aţlas, totuşi aceste sensaţiuni înviate şunt aşezate în anumite 
părţi ale corpului. Astfel sensaţia de miros se raportă la partea dinăun- 
tru a nasului, sensaţia de gust la limbă sau la partea dinapoi a gurii, 
sensaţia de gâdilat la subhţiori, la palmă sau la tălpi. Prin urmare, 
chiar dacă prin străduinţele memoriei noastre am izhuti să înviem 
aceste impresii stinse, totuşi nu vom putea să le proiectăm afară din 
поі, să le exterțorizăm. Çu alte cuvinte, ele nu fac ітавтлу, şi са atari 
nu pot servi drept elemente într'o operă de artă, a cărei condiţie de 
existenţă o formează chiar imaginile. 

Nu tot aşa sunt sensaţiile şi impresiile ce dohândim prin vedere 
şi auz. Aceste două simţuri s'au numit yntețectuațe, pentrucă, ре de 
o parte, urmele lăsate printr'însele în celulele conştiente ale creerului 
sunt cu deosebire reviviscente, adică le putem învia după voie şi 
la intervale de ani chiar, cu o intensitate, cu o vioiciune, cu o precizie 
de contururi şi de nuanţe care la naturile eminamente artistice, se 
apropie de sensaţiune. Pe de altă parte, sunetele, formele şi colorile 
obiectelor absente care nu sunt decât nişte sensaţiuni înviate, ne раг 
aşezate nu în organe chiar, adică în ochi sau în urechi, precum se 
întâmplă cu sensaţiile celorlalte trei simţuri, ci departe de noi, în 
aer sau pe suprafaţa obiectelor dinafară, со alte cuvinte, proiectate 
afară din creerul nostru, exțerțorțzațe. Ele sunt ca nişte icoane саге 
au mărimea, forma, coloarea sensaţiilor însăși, sau ca niște ecouri 
limpezi şi desluşite, care vibrează mult timp după ce obiectul ce le-a 
produs a încetat de a mai irita simţurile. Așa dar gustul, mirosul și 
pipăitul ne dau sensaţiuni, ре când vederea şi auzul ne dau imagini; 
iar deosebirea dintre sensaţiune şi imagine constă în faptul că, pe 
când cea dintâi este incapabilă de a se mai naște în mod spontaneu, 
сеа de a doua înviează printr'un act al voinţii noastre şi reproduce 
sensaţiunea, precum о copie reproduce un original. Deci, imaginile 
nu sunt nişte clişeuri moarte, ci nişte stări active, care se bucură de 
însuşirea de a se naşte oricând şi de a forma prin combinaţiile lor 
grupuri variabile la infinit. Această însușire prețioasă a lor face că 
spiritul omenesc poate lucra cu dânsele în operele sale cele mai înalte 
şi cele mai savante. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 63 


Imprejurarea că sensaţiunile vederii şi auzului se pot reproduce 
în mod artificial, a făcut ре om să încercea le învia, cu mai mult sau 
mai puţin succes, slujindu-se de linii, colori, sunete, cuvinte apte 
a le deştepta în conştiinţă. De aci a ieşit sculptura, desemnul şi pic- 
tura, care depind de-a-dreptul de simţul vederii ; de aci cântecul şi 
muzica instrumentală, menite a renaşte în noi reprezentații audi- 
tive; de aci, în fine, poezia care, prin mijlocirea cuvintelor, poate 
aduce în cercul conştiinţei toate sensaţiile înregistrate în spiritul. 
nostru. 


Pentru ca să scoaţă în relief caracterul marcant al unui obiect sau 
ideea pe care а desprins-o din mijlocul trăsăturilor secundare care о 
întunecau, sculptorul se slujeşte de lemn, piatră sau bronz; pictorul 
de pânză şi colori. Pentru са să ne comunice ideea sau simţimântul 
de care este stăpânit, arhitectul recurge la cărămidă sau piatră, pe 
când, pentru același scop, muzicantul combină sunete simultane ori 
succesive, produse de instrumente sau de vocea omenească. În scurt, 
fiecare din ei întrupează imaginile din fantazia sa într'o formă sen- 
sibilă şi sub această formă, le trece din sufletul său în sufletul celorlalți. 

Pentru ca să transvaseze, ca să zicem aşa, imaginile din fantazia 
sa în fantazia celorlalți, poetul 1) are un mijloc cu mult mai subtil, 
mai intelectual decât piatra, bronzul, coloarea, sunetul. Acest mijloc 
este limba, care deşteaptă în noi aceeaşi sau aproape aceeaşi lume 
ideală ca şi lumea ce populează într'un timp anumit conștiința ar- 
tistului. 





1) Popoarele europene au împrumutat cuvântul «poet» de-a-dreptul dela 
Romani, care şi ei l-au luat dela Greci. Este de observat însă că Romanii au 
adoptat nu forma literară a cuvântului, лоюутс, care s'ar fi tradus la dânșii 
prin forma poeeta, ci forma vulgară лозут]с, care a dat poeta. De asemenea forma 
cuvântului latinesc poesis nu derivă din forma literară лойогс̧, de unde s'ar fi 
făcut în latineşte vorba роеѕіѕ, ci din cea vulgară лбтуос, precum forma ёлбуогу, 
în loc де Emolmoev, era comună olarilor athenieni. Mommsen, Rëm. Geschichte, 
vol. І, р. 981. 


64 PROBLEME DE ESTETICĂ 


In fiecare din noi trăieşte o lume întreagă de reprezentații sau de 
imagini, care au pătruns prin canalul simţurilor. In starea ordinară, 
aceste icoane vii ale lucrurilor din afară rămân oarecum adormite 
în intelectul nostru, aşezate fără nicio regulă, după cum ele s'au depus 
de timp şi împrejurări. Poetul însă, deşteptându-le, grupează între 
dânsele şi la locul cuvenit numai pe acelea care intră în cadrul ideii 
sale. Precum un virtuos face să sune din întreaga claviatură a in- 
strumentului său, într'o ordine anumită, numai notele ce-i sunt 
neapărate pentru bucata ce execută, tot așa poetul, adevărat vrăjitor, 
evoacă în orizontul conştiinţei noastre numai acele imagini, care se 
pot grupa în mod organic împrejurul ideii sau simţimântului de care 
este stăpânit întrun moment. Іп fantazia lui planează, deșteptate 
din letargia inconştientului, o mulţime de imagini, care, precum zice 
Eminescu: 


Ca și flori în poarta vieții, 
Bat la porţile gândirii; 
Toate cer intrare 'n lume, 
Cer veştmintele vorbirii 1); 


dar din aceste icoane ce ies la iveală şi se mişcă în imaginaţia lui, 
el lasă să intre în adevărata viaţă a sufletului numai acele repre- 
zentaţii, care sunt proprii a naşte în noi emoţiunea de care este 
înflăcărată fiinţa lui, pe când pe celelalte le lasă să se întoarcă în 
somnul lor de mai 'nainte. « In general, zicea Goethe lui Eckermann, 
nu era felul meu, ca poet, de a incarna o abstracţie. Eu primeam în 
sufletul meu impresiuni de mii de feluri, vii, seducătoare, pestriţe 
aşa cum mi le înfăţişa o imaginaţie vie. Nu mai aveam ca poet decât 
să dau acestor impresii, acestor imagini o formă artistică, a le dispune 
în tablouri, a le face să apară în picturi vii, pentru ca, auzindu-mă 
cineva, să aibă impresiile ce avusesem eu însumi ». 

Instrumentul de care se servește poetul pentru gruparea armonică 
a acestor icoane primite din lumea externă, nu este hârtia şi cerneala, 
ci cuvântul. De aceea un mare cugetător a definit poezia «arta de 


1) Criticilor mei, 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 65 


a pune fantazia în mişcare prin cuvinte » 1). Dacă dar ideea poetului 
mu se poate exprima deloc şi rămâne un secret al sufletului lui, sau 
se exprimă întrun mod neindestulător, ea va avea o acţiune nulă 
ori slabă asupra imaginaţiei celorlalţi oameni. Prin urmare, poet 
nu este şi nu poate fi decât acela care, pe lângă facultatea de a pro- 
duce imagini frumoase sau de a simţi emoţiuni superioare, mai аге 
şi darul de a comunica ideile, imaginile şi simţimintele sale. Se poate 
să existe oameni cu fantazia lui Ariosto şi cu ideile originale ale lui 
Goethe ; însă, dacă lor nu li s'a deslegat de ajuns limba, pentru са 
prin mijlocirea ei să ne facă a ne asimila lumea lor internă, ei nu se 
pot număra în rândurile poeţilor. De aceşti poeţi bâlbâiţi sau chiar 
muţi nu vorbeşte nici poetica nici istoria literaturilor, precum istoria 
artei nu vorbeşte de acei artiști cari n'au ştiut să aştearnă pe pânză 
sau să întrupeze în marmură viziunile sufletului lor, oricât de măreţe 
ar fi ele. Când asemenea poeţi deschid gura, vorbirea lor este o simplă 
îngânare, şi ideile care ar fi clare în "mintea lor, ies — orice ar zice 
Boileau °) — din cauza nestăpânirii limbii, în fragmente confuze şi 
schiloade. Asemenea indivizi stau departe de porţile poeziei care, 
după zisa unui mare poet, se deschid numai celor ce pot «spune 
cum sufăr » 3). 

Deşi limba de care se slujesc poeţii este în fond tot limba de care 
se slujesc prozatorii pentru exprimarea ideilor lor, totuşi deosebirea 
între dânsele este enormă ; căci, pe când limba bărbatului de ştiinţă 
este o notaţiune lucidă şi rece, cuvintele poetului sunt niște sim- 
holuri înilăcărate, de o sinteză viguroasă, în care inimă şi fantazie, 
intuiţiuni felurite şi emoţiuni variate, se întâlnesc şi se combină 
într'unul sau numai în câteva cuvinte. Imaginile revăzute şi repic- 





1) « Die Kunst durch Worte die Binbildungskrait ins Spiel zu versetzen », 
Schopenhauer, Zur Aesthetik der Dichikunst în Die Welt als Wille und Vorstellung. 
Vol. П, р. 484. 

2) Art. poétique, 1, 153; Ce que Гоп conçoit bien s'énonce clairement 


Et les mots pour le dire arrivent aisement 
‚ 8) Goethe, în Torguato Tasso, act. У, sc. 5; 


Und wenn der Mensch in seiner Qual verstummt, 
Gab mir ein Gott, zu sagen, wie ich leide, 


66 PROBLEME DE ESTETICĂ 


turate în imaginaţiunea lui se transformă în simţiminte sau mai bine 
zis, iau coloarea emoţională proprie lui, şi se înfăţişează sub un 
aspect personal. Astfel, pentru V. Hugo, abisul latră, vântul horcăe 
ca un ciclop obosit, vijelia este о 24100110 ce rătăceşte pe deasupra 
piscurilor, confuziunea sgomotelor universului este glasul bestial ať 
naturii, străduinţa ce face lumea са să vorbească, valurile sunt colubri 
verzi. Nu căutarea migăloasă prin foile vocabularului, ci numai о 
intuiţiune vie şi о emoţiune puternică nemereşte adevăratul cuvânt 
poetic, care este o revelațiune a geniului. Prin aceste expresiuni 
sintetice cu perspective vaste şi înţelesuri adânci, cu colorituri vii 
şi contururi superbe, poeţii cei mari ne fac să vedem și noi prin ilu- 
minaţii subite, provocate de vorbe, imensitatea și adâncimea lucru- 
rilor, întocmai ca acele fulgere sublime din nopţile de vară, care pun 
deodată orizontul în flăcări şi deschid înaintea ochilor noştri tainele 
abisului. In fine, pe lângă plasticitate, limba poetică se manifestă 
prin o muzică specială, care nu constă atâta în alegerea şi aşezarea 
cuvintelor după legile eufoniei, cât în mersul cadenţat al frazelor sale, 
în simetria strofelor, în succesiunea artistică a silabelor intonate şi 
neintonate în armonia ritmului, în repeţirea intenționată a unor 
sunete mângâietoare pentru ureche, care o ridică mai presus de 
limba convorbirilor zilnice sau de limba ştiinţei şi fac dintr'insa un 
veştmânt vrednic de frumuseţea imaginilor sale. 

Prin acest mijloc de transfuziune al creaţiunilor sale, poezia se 
bucură de o superioritate reală asupra celorlalte arte; pentrucă ea 
ne poate comunica imagini ca pictura şi sculptura, emoţiuni ca mu- 
zica, idei ca filosofia şi ştiinţa în genere, ре când surorile еі nu sunt 
în stare să îmbrăţişeze domenii aşa de întinse şi aşa de variate. Este 
adevărat că imaginile nu sunt aşa de limpezi în contururile lor ca 
ale plasticei, nici aşa de viu colorate ca ale picturii, şi că ele ocupă 
o poziţie de mijloc între formele concrete şi generalitatea abstractă, 
că se află pe o zonă nelămurită unde câmpul sensibilului se confundă 
cu al abstracţiunii 81 imaginea este pecale dea dispărea în noţiune. 
Dar această împrejurare, departe de a fi un neajuns, este o forţă 
pentru poezie. Nu este absolut adevărat că opera de artă produce 
asupra noastră o impresie cu atât mai vie cu cât ea imitează mai 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 67 


exact obiectele naturii. Dacă n'ar fi aşa, atunci o figură de ceară, 
îmbrăcată în veştminte autentice şi făcând oarecare mişcări care i-ar 
da aparențele realităţii şi ale vieţii, ar trebui să excite mai adânc 
imaginația noastră decât o statuă de marmură sau un tablou. Pe de 
altă parte, un tablou, în care a treia dimensiune este numai o iluzie 
optică, produce asupra fantaziei noastre o impresie mai puternică 
decât o statuă, în care toate dimensiunile sunt reale. Materialitatea 
prea accentuată a imaginii înalţă între autor şi spectator o barieră, 
care o împiedecă de a trece cu toată frescheţa şi căldura ei din fantazia 
creatoare în fantazia receptivă. Când însă artistul transvasează 
creațiunea din sufletul său în sufletul celorlalţi, când el picturează 
sau sculptează de-a-dreptul în imaginaţia lor, atunci starea psiholo- 
gică a celui dintâi se reproduce întreagă în cei din urmă, care s'au 
pus, ca să zicem aşa, la acelaşi diapazon cu dânsul şi s'au făcut astfel 
capabili de a-şi asimila creaţiunile lui în toată viaţa lor nativă, 

Fiindcă asimilarea unei imagini poetice are trebuinţă de con- 
lucrarea sufletului nostru, poetul, prin entuziasmul de care e înflăcărat, 
voind să pună imaginaţia la acelaşi nivel cu al lui, nu numai că o 
face creatoare, dar o dilată, oarecum, pentru ca să-i dea extensiunea 
trebuincioasă pentru apropierea superbelor sale creaţiuni. Aşa Gri- 
gore Alexandrescu, în poezia sa Umbra lui Mircea la Cozia, nu ne 
spune deodată că măreaţa fantasmă се i se arată, şi dinaintea căreia 
Oltul se trage înapoi, iar munţii îşi pleacă falnicile lor vârfuri, este 
Mircea, ci sileşte imaginaţia noastră să o caute printre cavalerii cru- 
ciatelor, printre uriașii Daciei sau în Traian, gloria Romei, ce se luptă 
cu nalura şi după се а întins-o îndeajuns, o face capabilă de a primi 
imaginea mai modestă a eroului român. lată aceste strofe, care, prin 
înălțimea gândirii şi căldura entuziasmului, merită a fi puse alături 
cu cele mai trumoase pagini din literaturile străine: 


Ascultaţi !.. Marea fantomă face semn... dă o poruncă... 
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez. . . 

Glasul ei se ?ntinde, creşte, repetat din stâncă ’n stâncă, 
Transilvania-l aude, Ungurii se înarmez. 

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute. 

Și puternici legioane pe-a ta margine-ai primit, 


5* 


68 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sânt ţie cunoscute. — 
Сіпе!оаге poat” să fie omul care te-a 'ngrozit? 

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura, 

Cavaler de al credinţei, sau al Tibrului stăpân? 
Traian, gloria Romei, ce se luptă cu natura? 

Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân? 

Mircea ! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; 
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc, 

Unul altuia îl spune, Dunărea se 'nștiinţează, 

Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. 


__ Altădată poetul zugrăvește printr'o singură propoziţiune о în- 
treagă situaţie sufletească şi pictura lui este mai energică şi mai su- 
gestivă decât tabloul cel mai desăvârşit. Shakespeare este plin de 
asemenea trăsături geniale. Aşa Macduff află că Macbeth i-a omorit 
iubita soţie şi drăgălaşii copii. Amicul său Malcolm încearcă să-l 
mângâe asigurându-l că ora răzbunării se apropie şi că tiranul va 
pieri. Ce pictură poate să ne exprime cu mai multă energie setea 
de răzbunare şi nemărginita disperare a lui Macduff decât acest 
țipăt fără seamăn: «El n'are copii». De o egală forță inexpri- 
mabilă în celelalte arte, este faimosul « Qu’il mourât » al lui Cor- 
neille, sau încă tot aşa de faimosul «Regatul meu pentru un 
cal!» din tragedia Rickard III, sau «fiecare policar un rege», din 
Regele Lear. 

Astfel ceea ce sugerează poezia este mai mult decât ceea ce ex- 
primă dânsa şi decât poate exprima fiecare din surorile ei. În ge- 
neral, poetic nu este atâta ceea ce vedem cât poetul ne face să în- 
trevedem. 

In fine, domeniul poeziei este cu mult mai vast decât al celor- 
lalte arte. Ea este arta universală prin excelenţă, căci numai ea 
poate să ne exprime orice subiect susceptibil de a intra în domeniul 
imaginaţiei, şi, precum zice Schiller, « nemărginitul ei imperiu este 
gândirea, iar instrumentul ei într'aripat este vorba » 1). In adevăr, 


1) Mein unermesslich Reich ist der Gedanke 


Und mein gefliigelt Werkzeug ist das Wort. 
Die Huldigung der Künste. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 69 


numai ea esteînstare să reproducă toată fenomenalitatea externă 
şi internă, priveliştile naturii şi cugetările spiritului, evenimentele 
istoriei şi vicisitudinile norocului, omul în sine sau în raporturile 
lui cu societatea şi cu natura, nesfârşita gamă a simţimintelor şi 
pasiunilor, dela cele mai blânde şi mai duioase până la cele mai vio- 
lente şi mai frenetice. Mai mult încă: poetul nu se mulţumeşte a 
пе pune înainte imagini frumoase, ci însufleţindu-le cu propriile lui 
emoţiuni, le dă suflarea vieţii şi prin aceasta o existenţă individuală. 
De aceea cu drept cuvânt zice Geibel: 


Die schöne Form macht kein Gedicht, 

Der schöne Gedanke thut auch noch nicht; 
Es kommt darauf an, dass Leib und Seele 
Zur guten Stunde sich vermähle !). 


Prin cuprinsul ca şi prin formele ei, poezia înalță sufletul dea- 
supra existenței obişnuite şi ordinare, spre a-l transporta în regiu- 
nile idealului, a-l înflăcăra pentru tot ce este frumos. Când Scharn- 
horst prezintă lui Fridrich Wilhelm III, regele Prusiei, proiectul 
său de armarea poporului, regele puse pe această lucrare rezoluția : 
«ca poezie, bună ». Gneisenau, unul din eroii Prusiei în războaiele 
ei contra lui Napoleon Т, auzind de aceasta, zise: «religie, rugăciune, 
iubire de patrie, de virtute, nu e altceva decât poezie; nu există 
înălțare a inimii fără dispoziție poetică. Eu şi mulți alții ca mine 
am putea trăi în linişte, ba chiar ocupa poziții strălucite sub Na- 
poleon, dacă pentru noi regele, patria şi onoarea ar fi lucruri in- 
diferente, dacă am voi să ascultăm de inteligența calculatoare. Insă 
noi ne lipsim mai bine de bucuriile familiei şi ne-am părăsi rudele 
їп voia unui viitor nesigur, numai ca să rămânem credincioşi țării 
noastre. Aceasta este poezie şi încă poezie de cea mai nobilă speță, 
şi după dânsa voiu da direcţiunea vieţii mele ». Aceasta a fost poezia 
de liberare a Germaniei. De asemenea toţi câţi au luptat cu entu- 
ziasm și desinteresare pentru a pregăti patriei noastre un viitor mai 


1) Forma frumoasă nu face poezie —, cugetarea frumoasă de asemenea nu о 
face ; pentru aceasta e neapărat ca trupul şi sufletul să se însoţească la momentul 
priincios, 


70 PROBLEME DE ESTETICĂ 


bun şi a-i asigura o viaţă vrednică de o naţiune liberă, toţi câţi s'au 
revoltat contra umiliaţiunii la care ne supuneau nişte vecini lacomi 
şi cruzi, toţi câţi au suferit exilul și toate prigonirile pentru cauza 
autonomiei, a libertăţii interne şi a independenţei noastre, au fost 
poeţi sau cel puţin au avut adevărate momente de poezie în viaţa 
lor. Văcărescu, Heliade, Asaki, С. A. Rosetti, D. Bolintineanu, Ca- 
tina, Bălcescu, Negri, Boliac, Alecsandri, C. Aristia, Gr. Alexan- 
drescu, toţi aceşti entuziaşti ai renaşterii noastre au avut о poezie 
măreaţă în piepturile lor, şi unii dintr'înşii ne-au lăsat câteva bucăţi 
admirabile. Poezia a fost limba maternă a omenirii, și chiar începu- 
turile ştiinţei au fost scrise în versuri. Hesiod în Eọoyaxai "Hutoae 
ne arată unirea intimă dintre ordinea naturală şi ordinea morală, 
Parmenides unitatea existenţei şi a cugetării, Empedokles cum amorul 
divin se desface în elemente şi unește ce а dezbinat. Cele dintâi 
tresăriri ale conştiinţei naţionale se manifestă de asemenea prin 
poezie, şi Văcărescu exprima adevărul cel mai neîndoios când scria că: 


Orice neam începe 
Intâi prin poezie 
Fiinţa de-şi pricepe, 


In fine, orice avânt al sufletului, care, pornind dela o idee mare, 
caută a construi ceva monumental, durabil, se exprimă în versuri, 
această limbă nemuritoare, care precum zice A. de Musset, 


a cela pour elle 
Que les sots d'aucun temps mwen ont pu faire cas, 
Quelle nous vient de Dieu, — qu'elle est limpide et belle, 
Que le monde Pentend, et ne la parle pas!) 


Poezia se naște deodată cu omul istoric, adică când el trăiește 
în societăţi organizate şi în posesiunea unui instrument capabil de 
a manifesta emoţiunile şi de a exprima ideile lui. Şi precum ea s'a 
născut cu primul om social, de asemenea nu va pieri decât cu cel 
din urmă reprezentant al speţei noastre. Temerea unora cum că 
timpul poeziei a trecut este o spaimă deşartă, ca spaima copiilor 





1) Namouna, cant. П, st. 2, 


POEZIA, RAPORTURILE ЕІ CU CELELALTE ARTE 71 


născocită de propria lor închipuire. Este adevărat că poezia şi arta 
în genere se transformă şi câteodată se diformă sub înrâurirea unui 
curent social bolnăvicios sau a unor spirite mediocre. Dar aceste 
faze sunt trecătoare şi nu o împiedică de a renaşte cu o nouă ti- 
nereţe şi o nouă vigoare. Se credea că, după filosofia sceptică a en- 
ciclopediştilor, nu mai este posibilă o poezie mare. Şi cu toate ace- 
stea, pe ruinele decadenţei poetice a secolului al XVIII-lea, se ri- 
dică poezia puternică şi originală a lui Byron, У. Hugo, Lamartine, 
A. de Musset, Tennyson, etc. Ea-şi poate schimba fazele, dar nu 
poate muri. Oricare vor fi formele ce va lua cultura viitorului în 
fatala lui evoluţie, adevăratul poet va găsi întotdeauna o materie 
bogată pentru arta sa în lumea emoţiunilor, care fac ca acest uni- 
vers să nu fie numai o simplă succesiune de fenomene şi imagini 
indiferente, și precum zice Anastasius Griin: 


So lange noch Grâber trauern 
Und die Cypressen dran, 

So lang ein Aug” noch weinen, 
Ein Herz noch brechen kann: 


So lange wallt auf Erden 
Die Göttin Poesie 

Und mit ihr wandelt jubelnd 
Wem sie die Weihe lieh. 


Und singend einst und jubelnd 
Durch’s alte Erdenhaus, 

Zieht als der letzte Dichter 
Der letzte Mensch hinaus !). 


Dar, pe lângă partea curat sentimentală, mai este alta nu mai 
puţin importantă, care ocupă un loc din се în ce mai mare în con- 





1) «Ре cât timp vor jeli mormintele — Şi chiparoşii de lângă dânsele; — pe 
-cât timp un ochiu va putea plânge și o inimă а fi sfâșiată de durere; — Pe atâta 
timp va păşi pe pământ — Zeița Poezie, — şi cu dânsa va păși în triumf — acela 
căruia ea îi va fi acordat binecuvântarea ei. — Şi cântând odată şi triumfând — 
prin vechia locuinţă a pământului — va umbla cel din urmă poet — cel din urmă 
om». 


72 PROBLEME DE ESTETICĂ 


cepţiunile poetice. Aceasta este partea privitoare la problema exi- 
stenţei noastre, fie din punctul de vedere individual, fie din punctul 
de vedere al societăţii. Oricât de surprinzătoare ar fi minunile ştiinţei, 
poezia zăreşte alte orizonturi mai vaste dincolo de descoperirile celei 
dintâi. Ea mărește ştiinţa, în sensul acesta că, întocmai ca razele 
lui Röntgen, aruncă lumini dincolo de zidul înaintea căruia s'au oprit 
pentru un moment investigaţiile învățatului. A descoperi adevăruri, 
iată menirea științei; а presimţi adevăruri nouă, iată gloria poeziei. 
Dintr'un veac în altul, priveliștea lumii se schimbă pentru om, 
precum priveliștea cerului se schimbă necontenit deasupra capului 
celui ce înaintează către pol. Aceste privelişti nouă devin la rândul 
lor nouă obiecte de contemplaţie pentru artiști şi un nou izvor de 
mulţumiri estetice sau de cugetări îndrăzneţe. 

Tocmai fiindcă faţa lumii se schimbă neîncetat, poezia găseşte 
în fiecare fază o nouă comoară de exploatat. Ştiinţa şi filosofia mo- 
dernă au scos la iveală concepţii despre univers, care rivalizează în 
frumuseţe cu concepţiile vechilor filosofi şi care mai au asupra lor 
superioritatea de a fi adevărate sau cel puţin mai apropiate de adevăn. 
Ideea evoluţiei universale și a vieţii universale nu este mai puţin еѕ{е- 
tică decât vechile cosmogonii ale Indienilor și Grecilor. Această bolță. 
cerească, care pentru psalmist este întinsă ca o piele, este pentru noi 
imensitatea spaţiului, în care se joacă drame mai grandioase decâț. 
acelea ce se petrec pe suprafaţa planetei noastre. In nemărginitul. 
arhipelag al stelelor, viaţa se manifestă sub toate fazele ei, căci 
unele lumi abia sunt în formaţiune ca nebuloasele, altele sunt în 
apogeul vieţii lor ca Sirius, iar altele care, ca Arcturus, abia mai 
trimit nişte raze roşietice, sunt bătrâne, în decrepitudine şi pe drum. 
de а se stinge. Evoluţiunea şi viaţa domnesc pretutindeni, în infi- 
pitul mare ca $1 în cel mic, şi poezia care se inspiră dela aceste con- 
cepţii nu are pentruce să cedeze în faţa poeziei celor vechi. 

In fine, cu toate progresele ce realizează ştiinţa, rămâne în na- 
tură o taină pururea ascunsă simţurilor şi inteligenţei noastre. Dar 
această mărginire a facultăţii noastre de a cunoaşte nu ne împie- 
decă de a răspunde la tăcerea obstinată şi posomorită a naturii. 
Sub forma ei abstractă, această reprezentaţie ce ne facem despre 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 18 


necunoscutul strict, este metafizica ; sub forma ei imaginativă, această 
reprezentaţie este poezia, care, unită cu metafizica, va înlocui din 
ce în ce religiile actuale. Iată pentruce simţimântul unei meniri 
sociale şi religioase a caracterizat pe toţi poeţii mari ai secolului 
nostru. Dacă ei s'au înşelat crezând că au descoperit noua religiune, 
simţimântul de саге au fost însufleţiţi nu а fost mai puţin drept 
în sine. 

Dar izvorul de căpetenie care a alimentat până aici şi va ali- 
menta şi de aici înainte poezia, este tendinţa еі de a pune în evi- 
denţă caracterul marcant al lucrurilor, de a face să răsară ideea 
ascunsă în fiecare obiect, Oricât de mare ar fi setea omului după 
util şi adevăr, se poate zice că ele sunt mijloace, pe când arta în ge- 
nere, şi poezia în deosebi, este scop. Goana omenirii după util şi 
adevăr oboseşte şi descurajează inteligenţa și voinţa ei. Orice cauză 
are un efect, precum şi orice efect are o cauză, $1 astfel lanţul cau- 
zelor şi efectelor se întinde de o parte şi de alta în infinitul tim- 
pului şi al spaţiului. Pe de altă parte, orice dorință împlinită naşte 
la rândul ei altă dorinţă, care devine scop 1) şi astfel se formează 
alt lanţ nesfârşit de dorinţe. In această alergare necontenită dela efect 
la cauză şi dela cauză la efect sau dela o dorinţă împlinită la o do- 
rinţă-scop, sufletul omenesc simte nevoie de un repaos, pe care-l 
găseşte numai în lumea contemplaţiunii, adică atunci când, consi- 
derând universul şi lucrurile sale independent de inima sa şi de 
legea cauzalităţii, priveşte fiecare obiect în individualitatea lui şi, 
precum zice Spinoza, sub specie aeternitatis, adică în forma lui ideală. 


II 


Inrudirea precum şi deosebirile dintre poezie şi artele plastice 
a fost tratată în mod magistral de către Lessing în clasica sa scriere 


1) бе е, Faust, Partea І, 
So taumliich уоп Begierde zu Genuss, 
Und im Genuss verschmacht'ich nach Begierde. 
(Mă clatin dela dorinţă spre plăceri, şi după plăceri gustate mă topesc de 
dorinţă). 


+4 PROBLEME DE ESTETICĂ 


intitulată Laokoon sau despre hotarele picturii și poeziei 1). Fiindcă 
această operă a făcut epocă în istoria esteticei $1 fiindcă chiar astăzi 
chestiunea se află în stadiul în care a lăsat-o Lessing, credem că 
nu putem face mai bine decât a rezuma ideile şi argumentele scrii- 
torului german. Lessing pentru întâia oară a făcut să dispară acea 
confuzie dintre poezie şi artele plastice, întemeiată pe adagiul lui 
Horaţiu: ut pictura poesis 2), şi a stabilit individualitatea şi carac- 
terele proprii fiecăreia din ele. 

La 1754, arheologul Winckelmann, întemeietorul istoriei artei, 
publică un studiu intitulat Idei asupra imitaţiei operelor grecești în 
pictură și sculptură 3). Autorul, după ce făcea o comparaţie amănun- 
țită între grupul lui Laokoon şi naraţiunea lui Virgil (Aeneid. II, 
199 —227), observa că, în statue, preotul încolăcit şi mușcat de 
şerpi nu scoate ţipete înfiorătoare, ca în poema latină ©), сі un geamăt 
dureros şi înnăbuşit. Durerea corpului şi mărimea sufletului sunt 
răspândite cu o egală energie peste toată faţa lui Laokoon. El su- 
feră, dar suferă ca Philoktetes al lui Sophokles; nenorocirea lui ne 
pătrunde până în adâncul sufletului, dar fiecare din noi ar dori să 
supoarte durerea ca dânsul. Şi concluzia studiului lui Winckelmann 
era că arta greacă în genere caută liniştea în durere. 

Această concluzie este punctul de plecare al teoriei lui Lessing. 

Nu este adevărat, răspunde Lessing, că artiştii greci au căutat 
întotdeauna să facă pe eroii lor a păstra liniştea în durere. Philok- 
tetes al lui Sophokles umple scena cu vaietele $1 ţipetele lui, fără 


1) Laokoon oder Ueber die Grenzen der Malerei und Poesie. Intâia ediţie apăru 
la 1766. Este de observat că autorul înţelege prin « Malerei » nu numai pictura, 
ci şi sculptura. Această scriere a rămas neterminată, Din cele trei părţi ce trebuiau 
să o compună, noi nu avem nici chiar partea întâia întreagă, 

1) De arte poetica. v. 361. De asemenea în Rhetorica ad С. Herennium, atri- 
buită lui Cornificius, citim: « poesia loquens pictura, pictura tacitum poema debet 
esse ». 

3) Gedanken über die Nachahmung der griechischen Werke in der Malerei 
und Bildhauerkunst. 

1) Clamores simul horrendos ad sidera tollit, 

Quales mugitus, fugit cum saucius aram 
Taurus et incertam excussit cervice securim, 


POEZIA, RAPORTURILE ЕТ CU CELELALTE ARTE 75 


ca el să pară prin aceasta mai mic. Dar, dacă poeții vechi nu s'au 
sfiit de a ne înfăţişa pe eroii lor scoțând ţipete înfricoşate, ре când 
sculptorii s'au ferit de aceasta, trebue să găsim alt motiv. Acest motiv 
îl găsim chiar în deosebirea dintre poezie şi artele plastice. Pentru 
pictor sau sculptor, care se adresează de-a-dreptul la ochi, frumu- 
seţea corporală este legea supremă; pentru poet, саге nu ne pune 
înainte forme vizibile, această frumuseţe are o mai mică însemnă- 
tate. O gură deschisă ţipând în contorsiuni este un obiect neplăcut, 
şi pentru acest cuvânt autorii grupului Laokoon 2) s'au ferit de a 
ne-o reprezenta. Expresia lui Virgil clamores horrendos ad sidera 
tollit este o trăsătură sublimă pentru ureche, şi poetul a scris fără 
să se preocupe de efectul ce ea va produce asupra ochiului. 

Dar mai este ceva. 

Sculptorul sau pictorul nu poate să ne dea desfăşurarea întreagă 
a unei acţiuni, ci numai un moment dintr'insa. El trebue dar să 
bage de seamă ca acest moment să nu ne înfăţişeze ceva respin- 
gător sau neestetic. Poetul, dimpotrivă, are un timp cu mult mai 
lung înaintea lui; el poate lua un eveniment dela începutul lui şi 
să-l ducă până la sfârşit. In acest interval, el are mijlocul de a ne 
pregăti pentru ceva respingător sau de a tempera prin ceea ce ur- 
mează partea neplăcută a imaginii de mai 'nainte. Laokoon răcnește 
în Virgil; dar poetul a avut grijă де a ni-l face simpatic, înfăţişân- 
du-ni-l ca pe un patriot prevăzător, ca pe un preot devotat ţării 
lui. De asemenea Philoktetes se lasă în voia durerii sale sfâşietoare, 
dar dramaturgul ni-l arată părăsit într'o insulă şi lipsit chiar de 
arc, singurul lui mijloc de viaţă, însă păstrându-și toată energia 
sufletului şi nevoind cu niciun preţ să ierte pe vrăjmaşii lui. 

Aşa dar poezia și artele plastice nu ne pot înfățișa obiectele în același 
chip. 

Acum vine întrebarea: există oare o asemănare desăvârșită între 
tablourile poeziei și ale picturii? 


2) Plinius, Naturalis Historia, XXXVI, &, spune că acest grup este opera а 
trei artiști: A 
Agesander, Polydorus şi Athenodorus, câte trei din Rhodos. 


76 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Lessing răspunde: nu, şi argumentează astfel: 

Dacă poemele lui Homer s'ar fi pierdut, am putea oare noi să 
ne facem o idee nu de operele lui, ci de talentul lui pitoresc numai 
după nişte tablouri, pe care pictorii antichităţii le-ar fi compus 
după scrierile lui? Găsim în Homer tablouri care nu ar putea oferi 
niciun subiect favorabil artistului ; şi, iarăşi, un pictor ar putea com- 
pune un tablou admirabil după pasaje homerice, în care nu figu- 
rează niciun tablou poetic. 

Să ne inchipuim că ni s'ar fi păstrat un tablou al ciumei de~ 
scrise de Homer în cântul iîntâiu din Iliada. Ce-am vedea noi ре 
pânza pictorului? Cadavre şi ruguri arzând, soldaţi murind, pe 
Apollon mâniat șezând pe un nor și trăgând cu arcul în Greci. Cea 
mai mare bogăţie a acestui tablou este sărăcie pentru poet. Căci 
de ar voi cineva să restaureze pe Homer după un asemenea tablou, 
ce ar putea să-l facă să scrie decât că «în urma acestora, Apollon 
se mânie şi trase cu arcul în armata Grecilor, dintre саге mulţi mu- 
riră, iar cadavrele lor se arseră?» 

Dar ia să cităm și pe Homer însuși: 


Bi бё хот Odiunoto хаођро», ywópevos xi, 
ТР дроюи» ёо» Gupnoepta тє pagéto" 
"EuiayEav б йо’ Gioroi ёл? Фирор xwonEvoto, 
Adroă xiwmBâvroc" 6 Ф îjie уохті ёо!хбс. 
"Eter nem ândveve veðr, petrà б ібр Emuev: 
Aew) бё хдаууђ yéver арузоётшо Pioio. 
Одоўас̧ идә лойто»у ёлфуғто xal жуас доуо?с' 
Адтдо Ene адтоїо: Pélog ёҳелғомёс épis 
Bal? аієі бё лооаі vexówv xalovro дарча»). 





1) Iliad., 1, 44 sqq. 

« Se coborî de pe piscurile Olympului, mânios în suflet, — purtând pe umeri 
arcul şi tolba cu săgeți acoperită de jurimprejur; — răsunau săgețile pe umerii 
lui mâniatul, — ре când se mișca; iar el mergea asemenea nopţii. — Apoi se 
așeză în faţa corăbiilor, şi aruncă o săgeată; — se făcu un zgomot grozav din 
arcul de argint. Mai întâi izbi pe catâri și pe câinii cei iuți; — iar mai în urmă 
aruncând chiar asupra lor (Grecilor) o săgeată omoritoare, — isbea; şi ruguri 
dese de cadavre ardeau necontenit >. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 77 


« Ре cât întrece viaţa un tablou, pe atâta întrece poetul pe pictor. 
Furios, cu arcul şi tolba de săgeți, Apollon se coboară de pe piscu- 
vile Olympului, şi nu numai îl vedem coborindu-se, dar chiar îl 
auzim. La fiecare pas săgețile sună pe umerii zeului întărâtat. El 
înaintează posomoriît ca noaptea. Apoi se aşează în faţa corăbiilor, 
şi repede, —înfricoşat răsună arcul de argint, — сеа dintâi să- 
geată asupra catârilor şi câinilor; şi pretutindeni ard necurmat 
ruguri de cadavre. 

«E peste putinţă, adaugă Lessing, a se traduce în altă limbă 
pictura muzicală ce cuvintele poetului ne fac să auzim. Tot aşa 
de cu neputinţă este să ne o închipuim după tabloul material, deşi 
ea este cel mai mic avantaj ce tabloul poetic are asupra celui pic- 
turat. Superioritatea de căpetenie a poetului este că el ne duce 
printr'o întreagă galerie de tablouri la tabloul pe care pictorul l-a 
extras din descrierea lui » 1). 

Până aci văzurăm că nu putem judeca viaţa ce se desfăşură 
în poemele homerice după un tablou inspirat de un pasaj din ele. 
Să dovedim acum printr'un exemplu că sunt în Homer descrieri 
ce nu pot fi transformate cu niciun chip în tablouri. 

Când zeii se amestecă în lupta dintre Greci şi Troieni?)poetul 
ne descrie această luptă nu cu colorile strălucitoare şi contururile 
limpezi ale unei picturi, însă cu nişte trăsături foarte energice, care 
dilată imaginaţia noastră şi-i lasă un joc liber, pentru ca să-şi poată 
închipui pe zei $1 isprăvile lor pe atât de mari şi de superiori celor- 
lalţi muritori pe cât se poate. Scena este oarecum invizibilă în Homer, 
pe când pictura are nevoie de o scenă vizibilă, ale cărei proporţii 
să fie în raport cu dimensiunile persoanelor active. 

Minerva, asupra căreia Marte se repede mai întâi în această 
luptă, «se trage înapoi, şi, apucând cu puternica ei mână un bo- 
lovan de piatră negru, colţoros şi mare, ре care oamenii din vechime 
îl aşezaseră ca să le fie de hotar al câmpului, izbi cu el în gât pe 


1) Laokoon, сар. XIII. 
з) Iliad., XXI, 285 sqq. 


76 PROBLEME DE ESTETICĂ 


impetuosul Marte şi-i desnodă membrele; iar el, căzând, se întinse 
peste şapte plethre » 1), 

Pentru ca să-şi facă cineva o idee de mărimea acelui bolovan 
de piatră, trebue să-şi aducă aminte că Homer îşi reprezintă pe 
eroii săi de două ori mai puternici decât cei mai puternici oameni 
ai timpului său. Acum vine întrebarea: dacă Minerva asvârle asupra 
lui Marte o piatră de mărimea acelora pe care oamenii din tinereţea 
lui Nestor le puneau drept hotare, ce statură trebue să aibă ea? 
Dacă statura ei va fi proporţională cu mărimea pietrei, atunci mi- 
raculosul dispare, pentrucă este învederat că un om care este de 
trei ori mai mare decât altul, va putea arunca o piatră de trei ori 
mai mare decât ar putea acela. Dacă însă statura zeiţei nu va fi 
proporţională cu mărimea pietrei, atunci tabloul va cuprinde o ne- 
verosimilitudine, саге nu va putea fi înlăturată prin reflexiunea гесе 
că o zeiţă trebue să aibă o putere supraomenească. Unde spectatorul 
vede un efect mai mare, el cere să existe şi un instrument mai pu- 
ternic. Pe lângă acestea, pictorul nu va putea reproduce trăsătura 
din urmă a tabloului homeric, că Marte căzând ocupă şapte plethre. 
51 din momentul ce nu ne poate înfățișa uriaşa întindere a lui Marte, 
noi avem înaintea ochilor nu pe Marte al lui Homer, сі un războinic 
de rând 2). 

In acest caz am avut un tablou poetic ce nu se poate transforma 
în tablou pictural, 

Să luăm acum cazul contrariu. 

Homer ne înfăţişează sala de sfat a zeilor 2). Un palat de aur, 
grupuri de zei cu formele cele mai frumoase şi mai venerabile, 


1) Iliad., ХХІ, 403 sqq. 

“Н Ф âvayaooautvm /10оу eilero yel nayein, 

Keiuevov & леді, uElava. tongúv te uéyav тє, 

Tov @° ğvõoeç лобтєоо: Beoav Euueva одоо» dgoYons: 

Тф Вале #обоо» “Aona хат adutva, Абоє Ga pvia: 

‘Entà Ф Entoye лёєдоа neoðv. 

Pelethru sau plethru era o măsură de o sută de picioare, aproape 31 metri. 
2) Laokoon, сар. XII. 
з) Iliad., IV, 1 sqq. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 79 


cărora Hebe, eterna tinereţe, le toarnă nectar în cupe de aur. Ne 
aşteptăm să vedem în descrierea poetului maiestatea liniilor arhi- 
tectonice, înălțimea şi frumuseţea columnelor, armonia trăsăturilor, 
cizelatura artistică a uşilor şi enumerarea deosebitelor grupuri să- 
pate pe dânsele, efectul fermecător produs de contrastul dintre lu- 
mină şi umbră. Ce varietate de expunere! Ce bogăţie de amănunte 
care de care mai atrăgătoare! Dacă un asemenea subiect este pentru 
pictor o comoară nepreţuită, ce trebue să fie el pentru poet? Des- 
chidem pe Homer la locul citat şi, în loc de o descriere amănunţită, 
găsim! următoarele patru versuri, care ar putea servi de epigrafă 
unui tablou, fără ca ele însele să constitue un tablou: 


Oi ё Peol ndo Zi кабфиғуо: ђуооботрто, 
Хоуоёф v далёдф, ита бё орип лбтна "НВп 
Мёктао Epvoyder' tà 08 хоооёос Gerdeoow 
ДАғдёҳат дАААоос, Тобо» лбм» sioogdwvrec 1). 


Din aceste exemple și din altele aduse tot de Lessing și саге s'ar 
putea înmulţi peste măsură, urmează că o poemă poate să fie foarte 
pitorească, fără să procure pictorului un tablou; şi vice-versa, о 
poemă poate să fie foarte productivă pentru pictor, fără să fie pi- 
torească. Tablou poetic nu se chiamă acela care poate fi neapărat 
transformat în pictură, ci acel complex de trăsături care excită fan- 
tezia noastră şi cu ajutorul cărora poetul produce asupra noastră 
o parte din iluzia operelor plastice. 

Să facem un pas mai departe şi să vedem pentru се un tablou 
poetic nu poate fi totdeauna transformai într'un tablou plastic și, iarăși, 
pentru ce atâtea tablouri artistice pierd cea mai mare parte din efectul 
lor de îndată ce suni descise de poet. 

Lessing desleagă problema în chipul următor: 

Lucrurile și însușirile lor vizibile formează obiectul artelor plastice, 
pe când acţiunile formează obiectul poeziei. « Corpurile există în spaţiu, 
acţiunile în timp. Dar corpurile nu există numai în spaţiu, ci şi în 


1) Iliad., 1V, 1 sqq: «Таг zeii şezând la Zeus se sfătuiau — ре o pardoseală 
de aur; şi între aceştia graţioasa Hebe — turna nectar; iar ei îl primeau unul 
după altul în cupe de aur, privind la oraşul Troienilor ». 


80 PROBLEME DE ESTETICĂ 


timp. Їп fiecare moment al existenţei lor, ele ni se раг într'altfel 
şi stau în alte raporturi. Fiecare din aceste manifestări şi raporturi 
momentane este efectul unei stări anterioare şi poate deveni la 
rândul său cauza altor acţiuni. Prin urmare, plastica poate imita 
şi acţiuni, însă înfăţişându-le prin mijlocirea corpurilor. 

«Pe de altă parte, acţiunile nu au existenţă absolută şi inde- 
pendentă, ci sunt legate de nişte fiinţe anumite. Intrucât aceste fiinţe 
sunt sau pot îi priviteca corpuri, poezia ne înfăţişează corpuri, însă 
numai prin mijlocirea acţiunilor. 

« Plastica nu poate utiliza în compoziţiile ei coexistente un singur 
moment din acţiune, şi de aceea trebue să aleagă pe cel mai fecund, 
din care să se poată înţelege ceea ce a precedat şi ceea ce va urma. 

«Tot aşa poezia nu se poate servi în imitaţiile ei succesive decât 
de о însuşire a corpurilor, $1 pentru acest cuvânt trebue să aleagă 
pe aceea care deşteaptă în sufletul nostru imaginea cea mai sen- 
sibilă a corpului de care se slujește. 

« De aci urmează regula unităţii epitetelor picturale şi a economiei 
în descrierea obiectelor corporale » 1). 

Tot Homer ne procură numeroase exemple, care confirmă exac- 
titatea consideraţiilor de mai sus. 

Homer ne înfăţişează de regulă un obiect printr'o singură în- 
suşire. O navă este pentru dânsul aci o «navă neagră » (>с uéñawa), 
aci «scobită » (хо), aci «iute » (907), aci «cumpănită » (ĉon), sau 
4 încovoiată de amândouă părţile » (âpup:eilo0n), cel mult « navă neagră 
şi bine armată cu lopeţi » (vnõc uzlawa xal ёдооєАџос). El nu merge 
mai departe în descrierea corăbiei. Dar când vorbeşte de navigaţie, 
de plecarea unei corăbii sau de apropierea еі de mal, atunci el face 
o descriere amănunţită, din care un pictor ar putea scoate cinci 
sau şase tablouri deosebite, dacă ar vrea să pună pe pânză întreaga 
descriere a poetului. Când Homer este nevoit să se întinză asupra 
descrierii unui obiect, ca, de exemplu asupra carului Herei, atunci 
el ni-l arată ca şi cum sar fabrica înaintea noastră chiar în acel 
moment 2); sau când voieşte să пе arate cum era îmbrăcat 


1) Laokoon, cap. XVI. 
2) Iliad. V, 122 sqq. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 81 


Agamemnon, atunci el face ре rege să-şi pună unul după altul toate 
veştmintele şi armele, în urma cărora apucă sceptrul 1). De ase- 
menea când Homer ne descrie arcul lui Pandaros ?) sau sceptrul lui 
Zeus, el ne spune modul cum s'au format şi, prin urmare, în loc de 
a se pierde în enumerarea însuşirilor acestor obiecte, el ne înfă- 
ţişează acţiunile care le-au produs 3), 

In general, poeţii sunt mai mult sau mai puţin pictori, dar nu 
trebue să cerem poeziei să fie o pictură. Pictorul ne restitue obiectul 
printr'o lucrare de analiză şi recompunere a luminii; pentru poet 
este destul să deștepte în noi imaginea cu ajutorul caracterului 
marcant sau а] caracterului ce se rapoartă mai bine la o situaţie. 

Poezia nu poate trăi din ideile picturii, Nici vorbele nu sunt to- 
nuri de colori, nici metaforele nu sunt tablouri. « Aurora cu dege- 
tele de roză » (бобдодӣхтгіЛос Нос) înfăţişează o personificaţie vagă, 
un fapt-imagine, pe care pictorii o vor putea îmbogăţi şi preciza. 
Dar când Homer compară spaima şi groaza ce sbuciumă inimile 
nenorociţilor Achei cu acele vânturi din Thracia саге răscolesc va- 
lurile negre ale mării şi asvârle cu grămada algele la țărm $), асі 
avem o figură curat poetică, o expresie ce nu se găseşte pe paleta 
sau pe pensula pictorului, In rezumat, poetul nu acordă imaginilor 
acelaşi interes ca pictorul, şi de aci urmează că amintirile lor se 
organizează în chipuri deosebite. Memoria vizuală a pictorului este 
prin excelenţă analitică; poetul simte mai mult acordul impresiu- 
nilor externe cu emoţiunea sa intimă. Cerul albastru al unuia re- 
prezintă o gamă definită de tonuri; cerul albastru al celuilalt repre- 
zintă de cele mai multe ori o stare afectivă. Tonul de coloare are 
o valoare obiectivă; epitetul o valoare subiectivă, emoţională. 

Fiindcă domeniul poetului este succesiunea în timp, iar al pic- 
torului continguitatea în spaţiu, urmează că modul de reprezen- 
tare al celui dintâi se deosibeşte în mod esenţial de al celui de-al 


1) Iliad., ЇЇ, 43 sqq. 
2) Ibid., IV, 105 sqq. 
3) Ibid., XI, 101 sqq. 
4) Ibid., XI, 1 sqq. 


82 PROBLEME DE ESTETICĂ 


doilea. Ceea ce ochiul cuprinde deodată într'o pictură, poetul nw 
poate descrie decât puţin câte puţin, şi când el a sfârşit cu cea din 
urmă însuşire a obiectului, noi am uitat de mult ре cea dintâi. 
Descrierea prea lungă slăbeşte impresia. Când imaginaţia zăreşte 
un obiect absent, aceasta se face la lumina unui fulger, $1 în acest 
moment nu se poate surprinde decât trăsătura sau trăsăturile ca- 
racteristice. De aceea, în poezie, enumerarea amănunţită a părţilor 
unui tot este greşeală neiertată. 

In această privință, Macaulay se exprimă astfel: «Cu tot res- 
pectul ce simţim pentru geniul lui Wordsworth, nu ne putem opri 
de a crede că amănunţimea descrierilor sale le micşorează efectul. 
El s'a deprins a privi natura cu ochiul unui amant, de а se opri la 
fiecare trăsătură şi de a nota fiecare schimbare de privelişte. Fru- 
musețile care izbesc pe cel mai neglijent observator, precum şi 
acelea pe care le descopere numai o atenţie încordată, îi sunt deo- 
potrivă familiare şi deopotrivă proeminente în poezia sa. Maxima 
bătrânului Hesiod că jumătatea este adesea mai mult decât totul 1), 
se poate aplica într'un mod foarte nemerit la descriere. Politica 
Olandezilor, сагі tăiau cei mai mulţi din arborii preţioşi ai Insu- 
lelor Aromatice, pentru ca să ridice preţul celor ce rămâneau, este 
o normă pe care poeţii ar face bine să o imiteze»2). 

Această sobrietate de elemente caracteristice într'un obiect sau 
într'o privelişte a naturii, o găsim în unele bucăţi din Eminescu. 
In poezia De ce nu vii, el face un peisaj de toamnă numai în trei 
versuri: 


Vezi, rândunelele se duc, 
Se scutur frunzele de nuc 
S'aşează bruma peste vii. 


Din acest punct de vedere, greșită este această descriere a d-lub 
Delavrancea, deşi de altmintrelea fiecare trăsătură cadrează per- 
fect cu imaginea ce d-sa vrea să deștepte іп noi: «Bătrânul avea 


1) “Еоуа xal “Hucoai, 40: М№јлио, 0862 iaaaw боф mitov uov лаутбс. 
Nebunii, nu ştiu cu cât jumătatea preţueşte mai mult decât totul, 
2) More's Life of Lord Byron în Works, vol. V, р. 414. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 83 


o singură fată de 18 ani. Micşoară, delicată, blândă, tăcută, sfioasă, 
uşoară la mers, nu i se auzea decât fâşiitul mătăsos al rochiei sale 
învoalte. Palidă, cu nasul subţire, cu buza de jos răsfrântă puţin, 
cu două gropiţe în obraji la orice zâmbet, cu ochii albaştri migdă- 
laţi, umezi, buni şi limpezi, puşi sub nişte arcuri de sprincene sub- 
{її şi pierdute în tâmplele ei albăstrii. Părul bălaiu, tremurând 
fir cu fir la fiece mişcare a capului, i se lăsa din creștetul frunţii 
în сове inelii mlădiate după urechile еі mici şi albe» 2). 

Prin exces de amănunte grămădite într'o adevărată confuzie pă- 
cătueşte cu deosebire acest pasaj din Bolintineanu, unde, pe lângă 
abuzul de epitete, întâlnim o limbă necorectă. 


Ea este-o frumuseţe de-acelea ce răpeşte 
Oricare ochiu o vede..., un chip fermecător; 
O talie subţire ce vântul îndoeşte, 

Un păr bogat și negru d'eben strălucitor; 

O faţă ce nici soare nici vânt n'o sărutase; 
O frunte rotunjioară, ochi negri, mari, arzoși, 
Umbriţi de nişte gene umbroase de mătase; 
Obraji, deşi nu rumeni, dar fragezi și voioşi; 
Micuţe buzişoare cu purpură 'ndoite, 

Şi albi ca cele fulguri căzute pe Carpat, 

Şi mici ca nişte boabe de rouă risipite; 

Un sân ca ghiocelul cel alb nesărutat 

De arşiţele verii, şi care juna fată 
Temându-se ca vântul се п plete îi juca, 

Cu sărutări ce-i fură să nu-i iea totdeodată 
Secretul ce ascunde —, cu grijă coperea. 
Purta o rochie albă cusută cu mătase; 

Pe capu-i o năîramă cu dese flori d'argint 
Cădea cu-a sa соѕі{& се °п două înodase, 

Ca două aripi ninse ce corbu 'ntinde п vânt. 
La gât purta 'nodată o salbă auroasă; 

О leasă de mătase întrepletită °п fir, 

Cu două pafte d'aur ре talia-i mlădioasă, 

Se prevedeau prin vălu-i cel alb şi гаг la fir ?). 


1) Linişie, р. 222, 
3) Sorin, ediţia din 1855. Bolintineanu a simţit însuşi viţiile acestei descrieri, 
și de aceea a suprimat-o în ediţiile din urmă. 


G* 


84 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Această pletoră de amănunte, dacă limba ar fi corectă, ar putea 
procura unui pictor materia unui tablou. Dar pentru poezie ea este 
o greşeală neiertată, pentrucă în cele din urmă cititorul nu se alege 
cu nimic din această superabundenţă de elemente aruncate în voia 
întâmplării ; primele trăsături s'au uitat de mult, când el a ajuns la 
versurile din urmă. De aceea foarte bine zice Voltaire că amănun- 
tele sunt o vermină ce distruge operele mari. 

Dar dacă poetul nu trebue să intre în amănuntele formei ca 
pictorul, el are alt mijloc de a ne face să o simțim. Acest mijloc 
constă în arătarea efectului ce obiectul produce asupra noastră. De 
aceea Homer nu ne dă nicăieri un portret plastic despre frumu- 
seţea Elenei. In cartea a treia din Iliada 1) el ne spune că regele 
Priam se afla la Porţile Skaiai împreună cu mai mulţi bătrâni frun- 
taşi ai Troiei, privind de acolo în lagărul Aheilor. Atunci, văzând 
pe Elena că vine spre dânşii, venerabilii bătrâni ziseră unul către 
altul aceste cuvinte: 


Où véucois Toðaç xal ё#0хуђшдас̧ ' Ayaouc 
Тоў âupi yvvaxi mol уобуоу @ува ліаугп” 
Aivâg ддауйтро: ес єїс Фла čoixev w. 


« Nu e de mirat că Troenii şi Aheii cu frumoase cnemide — sufer 
de mult timp necazuri pentru o astfel de femeie; grozav seamănă 
la chip cu nemuritoarele zeițe». 

Ce poate să ne dea o idee mai vie de frumuseţea Elenei (întreabă 
Lessing) decât acești bătrâni reci cari declară că ea este vrednică 
de acest războiu, care a costat atâtea lacrimi şi atâta sânge? 

Ceea ce Homer nu putea descrie prin enumerarea părților con- 
stitutive, tot el ne face să-l simţim prin efectul ce-l produce. Când 
poetul ne descrie plăcerea, amorul, înclinarea, entuziasmul ce ne 
pricinueşte frumuseţea, prin aceasta el ne-a descris însăşi frumu- 
seţea. Cine nu-şi închipueşte că vede însăși frumuseţea, de îndată 
ce simpatizează cu simţimântul ce ea deşteaptă în noi? Zeuxis pic- 
turase pe Elena şi pusese ca epigraf tabloului său celebrele ver- 
suri de mai sus ale lui Homer. Niciodată pictura şi poezia nu s'au 


1) Vers, 146 sqq. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 85 


luat la întrecere în condițiuni mai egale. Victoria rămase nehotă- 
тїй şi amândouă rivalele meritară а fi încoronate; căci, precum 
înțeleptul poet ne arată numai în efectele ei frumuseţea ре care 
nu о putea înfățișa prin părţile ei constitutive, tot aşa nu mai puţin 
înțeleptul pictor ne arată frumuseţea numai prin părţile ei con- 
stitutive şi consideră ca ceva nepotrivit cu arta sa de a alerga la 
ajutoare străine. Tabloul său consta numai din imaginea Elenei, 
care era reprezentată goală 1). 

Alt mijloc prin care poezia egalează pictura în reprezentarea 
frumuseţii corporale, este de a transforma frumuseţea în graţie. 
Graţia este frumuseţea în mişcare, şi tocmai de aceea ea intră mai 
puţin în domeniul pictorului decât al poetului. Pictorul poate numai 
să ne facă a ghici mișcarea, în faptă însă figurile lui rămân nemiș- 
cate. De aceea, nu rare ori la dânsul graţia se preface în grimază. 
Dar în poezie ea rămâne ceea ce este, frumuseţea tranzitorie, pe 
care dorim să o vedem de repeţite ori. Ea vine şi sc duce; şi fiindcă 
noi putem să ne amintim mai uşor şi cu mai multă viociune о miş- 
care decât numai forme şi colori, urmează că graţia lucrează asupra 
noastră cu mai multă putere decât frumuseţea. Et la grâce plus 
belle encore пие la beauté, a zis La Fontaine. 

Dar câmpul poeziei nu se opreşte aici. Mai privilegiată decât pic- 
tura şi sculptura, ва ne poate reprezenta chiar urâtul, pentrucă im- 
presiunea neplăcută a imaginii se slăbeşte în poezie prin succesiunea 
mai mult sau mai puţin repede a momentelor, pe când în artele 
plastice еа ni se arată mai drastică, din cauza contiguităţii păr- 
(ог ei, pe care ochiul le poate imbrăţişa deodată. Cu toate acestea, 
poetul nu trebue să facă din urât un scop, ci numai un mijloc, cum 
de exemplu ca să exprime ridiculul sau să mărească groaza. Astfel, 
în Homer (аа. II. 212 sqq.) urâciunea lui Thersites, faţă cu im- 
portanţa ce el își dă, îl face mai de râs, precum în Shakespeare urâ- 
ciunea bastardului Edmund (Regele Lear) şi a lui Richard III ne 
măreşte oroarea ce ne insuflă firea lor satanică. Chiar întrebuinţarea 
elementelor ce provoacă scârbă nu este absolut interzisă poetului, 





1) Moritz Carriere, Die Poesie, ihr Wesen und ihre Formen, р. 91. 


86 PROBLEME DE ESTETICĂ 


întrucât ele slujesc ca mijloace pentru excitarea râsului sau milei 
noastre, iar nicidecum ca scop al artei, ca în Baudelaire şi în 
câţiva din adepţii școalei naturaliste. 


III 


Cercetările făcute asupra vieţii popoarelor primitive ne arată 
poezia unită cu muzica şi dansul. Chiar în epoca de înflorire a Gre- 
ciei, odele triumiale, ca şi dithyrambele Aryenilor din periodul vedic, 
erau compoziţii literare, muzicale şi orhestrice. Horele noastre sunt 
în acelaşi timp bucăţi poetice, arii şi dansuri. Mai târziu această 
treime se desfăcu într'un dualism îndoit; de o parte muzica şi dansul, 
de cealaltă poezia şi muzica. Această asociaţie intimă dintre cele 
două arte din urmă s'a continuat mult timp după aceea şi se con- 
tinuă în unele varietăţi literare până 'n zilele noastre. Orpheu şi 
toţi cântăreții din timpurile eroice ale Greciei îşi improvizau versu- 
rile lor însoţindu-le de acordurile lirei. Regele David îşi cânta singur 
psalmii săi compuşi pentru slăvirea lui Jahve. La Homer, poetul 
se chiamă «cântăreţ » dodo, 1) căci atât Phemios dela curtea lui 
Odysseus 2), cât şi Demodokos dela curtea lui Alkinoos 3), își recitau 
naraţiunile lor epice susținuți de acordurile kitarei (фбошуё). Pentru 
acelaşi cuvânt Hesiod 4) numeşte pe poeţi xBagroroi, adică «cân- 
tăreţi din kitară ». Poezia lirică, sub toate formele ei, era cântată 
din gură sau sprijinită de instrumente. Alkaios, Sapho, Pindar, Si- 
monides, Bakchylides, etc. erau tot aşa de mari poeţi ca şi muzi- 
canţi. Ideea се ei concepeau se prezenta spiritului lor sub îndoita 
formă de vers şi cântec. Declamaţiunea actorilor greci şi romani 
era însoţită de sunetul flautului (tibia), iar părţile chorale ale tra- 
gediei erau cântate. Vechii barzi ai Celţilor, skopii Anglo-Saxonilor 
şi scalzii Scandinavilor cântau însoţiţi de harpe faptele zeilor şi ale 
eroilor lor. Trubadurii francezi, minnesingerii germani din evul de 


1) Din rad. d-felôw, de unde а удо» = ånôdv, privighetoare. 
2) Odyssea, 1, 155, 

3) Ibidem, VIII passim şi XIII, 26 sq, 

) Theogonia, 95, 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 87 


mijloc. şi poeţii noştri populari din toate epocele au produs versurile 
„deodată cu aria lor, ca şi cum inspiraţia poetică, această floare a 
sufletului avea nevoie de spalierul muzicii ca să se avânte în re- 
giunile idealului. 

Cu toate acestea, în unele cazuri, nu numai necesitatea estetică, 
<i şi nevoia de а întipări în memorie opera literară cu ajutorul mu- 
zicii, pare a fi contribuit la această legătură strânsă dintre cele 
două arte. Aristoteles ne spune că Agathyrsii cântau legile lor ca 
să nu le uite 1), iar Ştefan din Bizanţ ne afirmă aproape acelaşi 
lucru despre Geţi 2). Dar această stare de indiviziune, neapărată 
pe cât timp cele două surori erau nevârstnice, trebui să înceteze de 
îndată ce fiecare din ele ajunse majoră. Cu cât limba lua o desvol- 
tare mai mare, cu cât vocabularul şi formele ei se îmbogăţeau şi 
se diferenţiau, cu cât cuvintele deveneau nişte icoane intelectuale 
mai exacte şi mai lămurite, nişte imagini întraripate, capabile de 
a naşte în auditori toate reprezentațiile mintale, al căror reflex 
verbal erau ele, cu atât poezia se făcea mai independentă şi mai 
vrednică de a-și exploata patrimoniul ei, fără ajutorul surorii sale. 

Adevărata independenţă a muzicii se datoreşte culturii creştine, 
care aprofundă viaţa sufletului până la adâncimi nebănuite pentru 
antichitatea păgână. Grecii erau mari prin claritatea şi desăvârşirea 
intuiţiilor lor. Cele mai măreţe din operele lor se ţin de domeniul 
artelor plastice, al arhitecturii şi al sculpturii. Chiar poezia lor, în 
partea ei cea mai caracteristică, este epopeea, adică acea poezie care 
se adresează la intuiţia noastră şi ne înfăţişează lumea mai numai 
în mod obiectiv. Dar această reprezentare a naturii în toată varie- 
tatea şi magnificienţa formelor ei atinge mai mult inteligenţa decât 


1) Problemata, ХІХ, 28: Ad ті убио: maloivrat oç ğðovow; ў би mgiv 
ёліотада: yeduuara Ñôov то®с убиоус, блос uù) Emidâwvrar, болео èv ° Apyabigoors 
ri eibBaai, 

(Pentru ce unele cântece se numesc nom:? Poate pentrucă înainte de a se cu- 
moaşte scrierea legile se cântau ca să nu йе uitate, precum se obicinuește până 
astăzi la Agathyrsi). 

23) Sub verbo Гета zice că Geţii Grav Emmovxevovrat хідаоібз, adică: 
Geții când anunţă ceva în public, cântă cu kitara. 


88 PROBLEME DE ESTETICĂ 


sufletul nostru. Căci dacă vederea şi auzul ne pun deopotrivă în 
comunicaţie cu lumea externă, vederea lasă lucrurile să existe afară 
din noi; ea este un simţ obiectiv. Auzul, dimpotrivă, este un simţ 
subiectiv ; impresiunile се el ne transmite sunt desfăcute oarecum 
de obiecte; ele nu aşteaptă ca să intrăm noi în ele, ci ele pătrund 
în noi; vibraţiile aerului tremură în nervii noştri, reproduc în noi 
tremurătura lor, şi aceasta deşteaptă în noi simţiri şi emoţiuni.. 
Ceea ce dă lumii viaţă sunt sunetele, care o fac să înceteze de a fi 
pentru noi o simplă succesiune de imagini indiferente. Şi, în adevăr, 
ce ar fi natura întreagă dacă apele n'ar murmura, dacă păsările n'ar 
cânta, dacă frunzele n'ar produce niciun freamăt, dacă vântul n'ar 
geme? 

Artele plastice ne înfăţişează forma vizibilă în spaţiu, poezia 
produce prin descrierea acţiunilor o imagine sau un grup de ima- 
gini. Muzica trăiește în lumea sonoră a tonurilor şi se mişcă în timp 
cu o libertate şi o desinvoltură ce-i sunt speciale; ea se bazează ре 
mișcările prin care un corp iese din starea lui normală şi se întoarce 
iarăşi la dânsa. Aceste mişcări îl fac să vibreze şi oarecum să tre- 
mure înlăuntrul său. Ondulaţiile aerului la care ele dau naștere 
izbese urechea noastră, se propagă în nervi şi deşteaptă în sufletul 
nostru o sensaţie, care se numeşte sunet muzical. Pe de altă pante, 
noi suntem fiziologiceşte organizaţi aşa că exprimăm anumite sim- 
{шї prin anumite sunete. Fiecare impresie sufletească influenţează 
mușchii organelor noastre vocale prin mijlocirea nervilor cari au 
fost excitaţi, şi dă sunetului rezonanţa sa specială. Înălţarea sau 
lăsarea în jos a vocii, lungimea sau scurtimea sunetului, se prefac 
prin artă în cântec. Tremurarea omului în mânie, în spaimă şi spe- 
ranţă, se manifestă în tremuratul vocii, din cauză că, în acele stări, 
tensiunea muşchilor vocali slăbeşte; pe când curajul, hotărirea, bu- 
curia îi încordează. Simţimintele paşnice se manifestă în linişte, 
jalea are un timp încet, ре când mânia, veselia se exprimă într'un 
timp repede. Pe această muzică, pe care o are în sine fiecare din 
noi, se întemeiază arta muzicală, cea mai proprie a exprima dorunile 
şi aspiraţiile nehotărite şi nemăsurate ale sufletului omenesc, pentrucă 
şunetul este imitaţia сеа mai exactă a țipătului, care este manifestaţia, 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 89 


directă, firească şi desăvârşită a pasiunii. In limbă, noţiunea şi 
emoţiunea nu sunt legate de sunetele care compun vorba, căci 
1а alte popoare aceleaşi lucruri se exprimă prin alte sunete; o odă 
a lui Pindar sună cu totul altfel tradusă în limba românească, ba 
se poate traduce chiar în proză, fără ca imaginile şi ideile origina- 
lului să sufere o schimbare adâncă, pe când o simfonie de Schubert 
devine un sgomot fără sens, din momentul ce-i vom schimba su- 
netele, ritmul şi armonia. 

Си toate acestea, există un punct de contact între poezie şi mu- 
zică, anume că amândouă reproduc lumea noastră internă prin suc- 
cesiunea în timp. Acest timp este împărţit în intervale mai mult 
sau mai puţin întinse, care în muzică poartă numele de măsuri sau 
țacle, iar în poezie de picioare. Insă pe când picioarele se repetă, 
chiar în poezia antică, cu o regularitate aproape monotonă, tactele 
unei bucăţi muzicale iau nişte forme de o varietate aşa de bogaţă, 
încât poezia nu poate concura cu niciun preţ cu muzica pe acest 
tărâm. () deosebire şi mai însemnată se accentuiază între aceste 
două arte prin împrejurarea că, deşi poetul voieşte, ca şi muzicantul, 
să ne manifesteze stările interne a felurite fiinţe şi să producă în 
cititor o simţire egală cu a sa, el ajunge aci deşteptând în noi ima- 
ginile obiectelor, care produc în noi simţiminte şi emoţiuni, pe când 
muzicantul excită sensibilitatea noastră de-a-dreptul prin sunete şi 
printr'însele pune în mișcare sufletul. Poezia lucrează asupra in- 
telectului şi printr'însul asupra sufletului nostru, pe când muzica 
începe cu iritaţia nervoasă, саге pune în mişcare partea afectivă 
a fiinţei noastre, unde, prin emoţiunile ce produce, deşteaptă in- 
tuiţiuni şi gândiri. Precum pe o placă sonoră, acoperită cu nisip, 
ре саге ат atins-o cu un arcuş de vioară, se formează, sub influenţa 
vibraţiilor, deosebite figuri, tot aşa în sufletul nostru, sub influenţa 
sunetelor muzicale, se nasc imagini, care la rândul lor produc cu- 
getări în spiritul nostru. Pe de altă parte, sufletul nostru nu este 
o tabula rasa, un vid absolut. Din viaţa sa de până aici, el a înma- 
gazinat o comoară de intuiţiuni şi reprezentații, şi, după asemă- 
narea ce sunetele muzicale au cu dânsele, el interpretează acele su- 
nete şi le notează ca murmur, valuri, înălţări, căderi, forte, dulce» 


90 PROBLEME DE ESTETICĂ 


subit, încet, etc. Dacă în fine la aceste intuiţiuni strânse din lumea 
din afară adăugăm evenimentele din viaţa proprie a sufletului, atunci 
auzim, fie în vocea omenească, fie în muzica instrumentală, suspine 
şi râsuri, plângeri şi efuziuni de veselie, ameninţări și glume, între- 
bări şi răspunsuri, chemări şi îndemnuri, etc. 

Aşa dar, poezia ne dă gândiri şi imagini mai mult sau mai puţin 
clare. Sunetele ei nu au valoare prin ele însele, ci numai ca simboale 
care exprimă idei. Dacă ar voi să producă o muzică cu vorbe, ea ar 
izbuti cel mult să gâdile urechea fără să-i dea desmierdările muzicii. 
Dacă ar voi să se mulțumească cu dispoziţiile sufleteşti generale şi, 
ca să zicem aşa, amorie, ea ar cădea într'o obscuritate confuză, 
şi, în loc de a ne da sensul lumii, ne-ar prezenta vorbe fără înţeles 1). 
Muzica, din contra, nu deşteaptă în noi forme, cutare peisaj, cutare 
fizionomie de om, cutare eveniment sau situaţie anumită, сі stări 
ale sufletului, cutare nuanţă de bucurie sau melancolie, cutare grad 
de încordare sau de linişte, o seninătate perfectă sau o întristare 
adâncă. Toată populaţia obişnuită de idei s'a şters sub farmecul 
sunetelor ei, şi nu rămâne decât fondul omenesc, puterea nesfârşită 
de a ne bucura sau suferi, ridicările şi potolirile creaturii nervoase 
şi simţitoare, vibraţiunile nenumărate ale turburării şi liniştii ei. 
De aceea nu toate subiectele pot fi tratate cu un succes egal în poezie 
şi în muzică. Un subiect ca Don Juan, tratat în poezie, şi un su- 
biect ca Faust, tratat în muzică, nu poate ajunge la culmea artei 
sale, pentrucă nici poezia nu ne poate manifesta viaţa sensuală cu 
atâta desăvârşire ca muzica, nici muzica nu ne poate destăinui aşa 
Че limpede adâncimea cugetărilor 81 puterea conştiinţei ca poezia. 
Dacă opera Faust a lui Gounod trece între capetele d'operă ale mu- 
zicii, cauza este că maestrul nu s'a cufundat în cugetările filoso- 
fice ale operei lui Gosthe, ci s'a mărginit a manifesta haosul dureros 


1) Poeţii care caută în vorbe caracterul sentimental al sunetului, ca şi aceeia 
care aleg vorbele după coloarea vocalelor lor, sunt niște bolnavi sau niște 
şarlatani. De asemenea simboliștii sacrifică înţelesul cuvintelor pentru о cali- 
tate străină a vorbei şi pe care aceasta nu este niciodată în stare de ао 
reproduce exact, In toate aceste cazuri avem a face cu nişte copii sau cu nişte 
oameni care delirează. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 91 


şi măreț al unei fiinţe agitate, саге, după ce a scrutat adâncurile 
ştiinţei, își găseşte fericirea în satisfacția inimii, visurile fără formă, 
dorinţele vagi, palpitaţiile şi tresăririle tainice ale unui suflet vir- 
ginal în extazul iubirii, precum şi sbuciumările sale dureroase în 
crimă şi nenorocire. Fiecare artă are o desăvârşire ce-i este proprie, 
domeniul în care prosperează mai mult, sfera sa în care alta nu ajunge, 
unde ea singură poate mai mult decât oricare alta şi unde niciuna 
nu se poate compara cu dânsa. 

Pe când muzica naşte în noi emoţiuni, stări sufleteşti, prin ex- 
citarea nervilor auditivi, poetul dispune de două mijloace, pentru 
ca să deștepte în noi sentimentul de care este stăpânit el, ca în aceste 
versuri ale lui Gr. Alexandrescu: 


Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine, 
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ, 
Văzând zilele mele de suferințe pline, 

Pun mâna p'a mea frunte și caut un mormânt, 


sau se slujeşte de o privelişte a naturii, în care se reflectează starea 
sufletească a poetului, ca în aceste rânduri ale d-nei Matilda Cugler- 
Poni: 


Grădina-i părăsită: unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri crește iarba, pe micul iaz înnoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos. 


Dorul şi jalea adâncă a poetului se oglindesc admirabil în acest 
peisaj, odată martur al fericirii sale. Dela tabloul ce el ne pune îna- 
intea ochilor noi conchidem la simţimântul ce-l agită, şi astfel ima- 
ginea ne duce la emoţiune. 

Muzica, dimpotrivă, apucă o cale inversă; ea ne face să con- 
chidem dela starea sufletească provocată în noi de tonuri la imaginea 
ce se ascunde sub dânsa. Dar această divinaţiune este adesea pro- 
blematică, rareori sigură. Dintr'o dispoziţie sufletească dată de mu- 
zică, noi ne putem face o mulţime de reprezentări, fără să nemerim 
în totdeauna pe aceea de care s'a inspirat compozitorul. Câteodată 


92 PROBLEME DE ESTETICĂ. 


compozitorul se mulţumeşte cu dispoziţia generală de care este in- 
suflețit, fără să caute a nuanţa variațiile ei. Pentru acest motiv, 
deosebitele cuplete ale unui cântec şi adesea cântece deosebite, sunt 
compuse pe aceeaşi arie, deși imaginile, ра câte odată chiar simți- 
mintele din cuplete şi cântece, nu sunt aceleaşi. Se pare chiar că 
aceeaşi melodie se adaptează, în unele cazuri, pe situaţii sufletești 
contrarii. Aşa, pe când aria 


J'ai perdu mon Eurydice, 
Rien n'6gale топ malheur ! 


din opera Orfeu şi Eurydice a lui Gluck, storcea lacrimile a mii de 
auditori, un contemporan al lui Gluck, Воуё, observa că melodia 
se potrivea tot aşa de bine, ba încă mai bine, pe cuvintele 


Jai trouvé mon Eurydice, 
Rien n’égale mon bonheur! 


Să lăsăm la o parte că, în multe biserici italiene, orga cântă bu- 
căți din operele cele mai cunoscute ale lui Rossini, Donizetti, Bellini, 
Verdi, ba chiar din operetele lui Lecocq. Să admitem că, în aceste 
improvizații şi cu publicul care vizitează unele biserici din Italia, 
asemenea anomalii nu dovedesc nimic contra preciziunii, cu care 
muzica poate exprima şi exprimă anumite simţiminte. Dar Win- 
terfeld a demonstrat că multe părţi din celebrul oratorio al lui Händel 
intitulat Messias, cele mai admirate pentru simţimântul religios се 
ele exală, sunt luate dintr'o colecţie de duo foarte profane, com- 
puse tot de Händel pe cuvintele madrigalelor lui Mauro Ortensio. 
Aşa, de exemplu, muzica următorului duo 


N6, di voi non уо’ fidarmi, 
Cieco Amor, crudel Beltă; 
Troppo siete menzognere, 
Lusinghiere Deită! 1) 





1) Nu, nu voesc să mă mai încred în voi, — Amor orb, Frumuseţe crudă; — 
prea sunteţi mincinoase, — Divinităţi amăgitoare. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 93 


a trecut fără cea mai mică schimbare în corul așa de popular al 
întâiei părţi din Messias : For unto us a child is born 1). 
Motivul frazei a treia din același duo 
Se per prova vostri i inaganni 2) 
este acelaşi cu al corului: All we like sheep 3) din a doua parte а ace- 
luiaşi oratorio. De asemenea, între aria madrigalului 


Se tu non lasci amore, 
Mio cor, ti pentirai, 
Lo so ben іо *) 


şi aria acestui duo: О death, where is thy sting? 5) din a treia parte 
a Messiadei, este o mică deosebire. Dacă muzica ar avea prin ea 
însăşi facultatea de a exprima simţimântul religios, asemenea qui- 
proquouri ar fi cu neputinţă, precum ar fi cu neputinţă са un pre- 
dicator să ne reciteze, fără a se face ridicul, o poezie erotică în locul 
unei predici. 

Cât de mult se pot înșela aceia cari pretind a distinge într'o 
bucată muzicală simţimântul precis ce ea exprimă, se mai poate 
vedea din următorul fapt: Frumoasa sonată a lui Beethoven în 
mi bemol se chiamă Adio, Absența și Intoarcerea. Un critic, Marx, 
vorbind de dânsa, zice: « mai întâiu ne face să ne închipuim că aci 
se tratează un episod în trei faze din viaţa unei perechi amoroase, 
şi compoziţia ne confirmă îndată această închipuire». Alt critic, 
Lenz, vorbind de sfârşitul sonatei, zice: « Amanţii își deschid braţele, 
precum şi păsările călătoare îşi deschid aripile». Ei bine, iată ce 
se citește pe manuscrisul original al lui Beethoven: « Adio, pentru 
plecarea A. S. I. Arhiducele Rudolf, 4 Maiu 1809»; iar înaintea fi- 
nalului: « Pentru întoarcerea A. S. І. Arhiducele Rudolf, 30 Ia- 
nuarie 1810 ›®). 





1) Căci pentru noi s'a născut un copil. 

2) Ca dovadă de înșelăciunile voastre, 

з) Toți noi са o turmă de oi. 

4) Dacă nu părăsești amorul, — о inima mea, te vei căi, —o ştiu eu bine. 
5) O, moarte, unde este mușcătura ta? 

%) Е, Hanslick, Vom Musikalisch-Schânen, сарі. II, 


94 A PROBLEME DE ESTETICĂ 


Lectorul, pentru care aceste fapte nu sunt hotăritoare, n'are 
decât să întindă singur câmpul experienţei. Dacă se va executa 
înaintea unui cerc de auditori соі o simfonie de Mozart sau de 
Haydn, un adagio de Beethoven, un rondo de Mendelsohn, o uver- 
tură de Schumann sau o nocturnă de Chopin, opere care rezumă 
tot ce avem mai substanţial ca muzică instrumentală, sau moti- 
vele cele mai răspândite din uverturele lui Rossini, Donizetti, Verdi, 
Gounod, şi dacă fiecare din membrii acelui cerc ar fi întrebat asupra 
simţimântului ce a dobândit din audiţiunea uneia din aceste bu- 
căți, este mai mult decât probabil că răspunsurile vor varia dela 
individ la individ. Unul va răspunde «amor », altul « дог», al treilea 
« melancolie » şi aşa mai încolo. Dar oare putem noi numi aceasta 
expresiunea unui simţimânt, când nimeni nu știe lămurit ce s'a 
exprimat? Oare un grup de oameni culți va da asemenea răspun- 
suri asupra unei opere din domeniul picturii, sculpturii sau poeziei Р 

Această nesiguranţă de expresiune în muzică îşi are explicaţia 
în faptul că această artă nu găseşte nicăeri în natură un model sau 
o materie pentru operele ei. 

Creaţiunea pictorului, sculptorului şi chiar a poetului este oare- 
cum о copie, pe când natura nu oferă muzicii nimic de copiat; ea 
nu cunoaște nici simfonie, nici sonată, nici fugă, nici uvertură, nici 
rondo. Pictorul ca şi poetul, fără a imita în mod servil natura, o 
reproduce transformând-o. Care este însă priveliştea naturii, dinaintea 
căreia muzicantul poate exclama: «iată un model splendid pentru 
o uvertură, o simfonie?» Compozitorul nu poate transforma, ci 
creiază de-a'ntregul şi numai din capul lui. Ceea ce poetul, pictorul 
şi sculptorul găseşte în contemplaţia lumii, compozitorul elaborează 
însuşi. Chiar când se foloseşte de melodiile naţionale, el nu se adre- 
sează la natură, pentrucă acele melodii au avut odată un autor, 
care şi el le-a inventat, nu le-a copiat după natură. Imitaţiile unor 
sunete naturale, de care s'au slujit unii compozitori, precum cân- 
tecul cocoșului în Anotimpurile (Die Jahreszeiten) lui Haydn, al 
cucului, privighetorii şi pitpalacului în Consecraţiunea muzicii (Die 
Weihe der Töne) de Spohr şi în Simfonia pastorală a lui Beethoven, 
n'au nimic muzical, precum n'are nimic poetic un vers ce nu 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 95 


cuprinde decât armonie imitativă. Cântecul cocoșului nu ne este dat 
ca muzică; compozitorul a căutat numai să ne amintească impresia 
ce produce de regulă asupra noastră fenomenul ce el reproduce. 
Afară de această intenţiune descriptivă, niciun compozitor mare nu 
s'a slujit de vocile naturii pentru un scop în adevăr muzical. Toate 
vocile naturii nu vor izbuti să facă o melodie, pentrucă ele nu sunt 
muzică. 

Melodia şi armonia lipsesc din natură. Dar este al treilea ele- 
ment, care există înainte de om şi afară din el: ritmul. In galopul 
calului, în cântecul mierlei şi al pitpalacului, se observă uşor perio- 
dicitatea fracţiunilor de timp. Ritmul nu este comun la toate feno- 
menele sonore ale naturii, dar multe îl au. El este cel dintâiu element 
muzical ce se deşteaptă în copil, în sălbatic. 

Dar dacă muzica nu imitează natura externă, ea reproduce mai 
bine decât orice artă tresăririle tainice şi palpitaţiile sufletului sub 
influenţa emoţiunilor. Una este starea sufletului când noi săvârşim 
sau vedem săvârşindu-se o faptă bună şi alta când săvârşim o faptă 
rea ; una când privim un apus de soare şi alta când privim о fur- 
tună pe mare; una când ne bucurăm de un câștig şi alta când cu- 
getăm la destinele vieţii noastre. Muzica, precum am arătat mai 
sus, nu ne descrie obiecte, пісі nu ne exprimă gândiri, dar manifestă 
stările sufleteşti în саге ne aruncă acele privelişti şi acele gândiri. 
Pictura şi sculptura ne reproduc un obiect pentru ca să ne pună 
în relief caracterul lui marcant, spiritul ce l-a format sau îl face să 
existe; din atitudinea şi din poziţia corpului ce ele ne pun înainte 
noi ghicim mişcarea şi voinţa care l-au adus aici. Muzica manifestă miş- 
carea internă care a produs acel corp şi sileşte fantazia noastră să 
schiţeze forma rezultată din acea mişcare. Ea ne transportă în starea 
sufletească a acelui ce cântă, şi din felul cum e acea stare, noi între- 
vedem obiectul ce-l face pe el vesel sau trist. Simţimintele noastre 
sunt numai indicate prin vorbe; dar nicio vorbă pe lume nu poate 
arăta ce este în sufletul nostru când el se află sub influenţa dorului, 
a geloziei sau a entuziasmului. De aceea, pentru naturile esențial- 
mente muzicale, muzica este mai definită şi mai limpede decât vorba. 
«Mie unuia, zice Mendelssohn, vorbele-mi par îndoioase, vagi, 


©6 PROBLEME DE ESTETICĂ 


neînţelese, când le compar cu adevărata muzică, care umple sufletul 
de mii de mii de lucruri mai bune decât vorbele. Ceea ce-mi ex- 
primă muzica pe care o iubesc, îmi pare mai mult prea definit decât 
prea nedefinit, pentru ca să mai am nevoie să-i pun vorbe... Dacă 
aş avea în minte termeni definiţi pentru unul sau mai multe din 
ale mele #отате fără vorbe (Lieder ohne Worte), m'aş feri de a 
mă servi de dânşii, pentrucă vorbele au pentru fiecare persoană 
un înţeles deosebit. Numai muzica poate deștepta aceleaşi idei şi 
aceleaşi simţiminte într'un spirit ca într'altul » 1). Berlioz zicea unei 
d-şoare: «te ador, te slăvesc, te iubesc întrun cuvânt, mai mult de- 
cât poate spune săraca limbă franceză; dă-mi o orhestră de o sută 
de muzicanți şi un cor de o sută cincizeci de voci şi-ţi voiu spune » ?). 
Pentru adevărații muzicanți, emoţiunile şi faptele se traduc prin 
note. Aşa Beethoven zicea de Klopstock: «întotdeauna maestoso, 
re bemol maior » 3); iar Schumann zicea despre oraşul Heidelberg că 
«are o tonalitate dulce, cântăreaţă, provensală » 4). Saint Saens ne 
spune că, pe când se juca într'o cameră cu mama sa, veni un vi- 
zitator în camera vecină. El îl ascultă mergând, şi după câteva se- 
cunde zise foarte serios: «acest domn face mergând o pătrime (une 
noire) şi o optime (une croche)». În adevăr, domnul acela mergea 
cu pas neegal 5). Schumann, la 18 ani schiţa un fel de portrete mu- 
zicale, notând cu feluri de întorsături de cântec, de ritmuri variate, 
nuanțele morale și până şi apucăturile fizice ale tinerilor săi cama- 
razi de şcoală, şi izbutea să dea nişte asemănări izbitoare, pe саге 
toţi le recunoșteau €). 

Ca şi poetul, compozitorul ne înfăţişează obiectul în formaţiune, 
nu în starea lui de desăvârşire, şi ne transportă în acţiunea din care 
el s'a născut. Їп acest chip, toată lumea sensibilă, toate comorile 
spiritului intră în domeniul tonurilor; însă, precum am observat 


1) Ernest David, Les Mendelssohn- Bartholdy et Robert Schumann. 
2) Lettres intimes. 

3) Oeltzelt-Newin, Ueber Phantasie-Vorstellungen, p. 22. 

©) Jugendbriefe. 

5) Hugues Imbert, Profils de musiciens. 

*) Baron Ernouf, Compositeurs célèbres. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELATE ARTE 97 


anai sus, muzica nu exprimă de-a-dreptul lucrurile şi imaginile lor, 
“ci răsunetul lor în sufletul nostru. Precum limba caută să descrie 
“corpurile sonore prin sunetele ce ele scot, са în vorbele lună, trăs- 
nește, urlă, șueră, pâlpâie, etc., tot aşa şi muzica alege sunetele саге 
pot reproduce mai exact fenomenele naturii. Vocile de primăvară 
ale naturii se aud în pastorala Acis şi Galathea lui Händel tot aşa 
de limpede ca şi furtuna în Simfonia pastorală a lui Beethoven. In 
aceasta din urmă figurează chiar cântecul pitpalacului, al cucului și 
al privighetorii; însă aceste imitații n'ar avea nicio valoare muzicală 
dacă ar îi intercalate în corpul simfoniei ca nişte elemente străine 
gi dacă n'ar izvori din desvoltarea melodiei însăşi. Imitarea sune- 
tului natural pentru sine însuşi nu este artă. Insă dacă, pe de altă 
parte, muzica ar evita întrun mod sistematic de а da creaţiunilor 
sale coloritul lor firesc, atunci ea ar cădea într'un idealism fals, 
“care nu pune niciun preţ pe realitate. După cum pitpalacul, ciocârlia, 
privighetoarea, câinele, leul, au glasurile lor speciale, tot aşa mur- 
murul apei, freamătul $1 fâşiitul frunzei, zângănitul săbiilor au su- 
metele lor caracteristice, Іа auzul cărora se deşteaptă în noi imaginea 
«obiectelor. In simfonia Creaţiunea (Die Schöpfung) a lui Haydn, 
se simte intenţiunea compozitorului de a imita căderea liniștită a 
zăpezii, sgomotul ploii, săritura tigrului. In frumosul oratorio al 
lui Händel, intitulat /srae? în Egipt, muzicantul ne descrie trecerea 
Mării Roşii de către Ebrei. Măreţ este pasajul muzical compus pe 
vorbele « Valurile se înalţă ca nişte ziduri » Dacă Händel ar fi aşezat 
aceste vorbe pe o melodie bogată în schimbări, un asemenea cântec 
ar fi fost în contradicţie cu textul; însă corul ţine necontenit unul 
“gi acelaşi ton, şi fiindcă acest ton se repetă la fiecare silabă cu aceeași 
forţă, imaginea lucrului se naşte neapărat în sufletul auditorului. 
In celebrul requiem al lui Mozart, auzim trâmbiţa judecății de apoi, 
al cărei răsunet sparge porţile mormintelor, şi vedem cum omul 
“vinovat înviază şi se scoală ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşa- 
tului judeţ al lui Dumnezeu; în fine, muzica exprimă cele dintâi 
mişcări ce urmează după rigiditatea morţii şi mişcarea liberă a celor 
«deşteptaţi din morminte. In zilele noastre, Wagner, саге a dus mu- 
zica picturală (Die Tonmalerei) până la cel mai înalt grad 


98 PROBLEME DE ESTETICĂ 


posibil de expresiune, a produs efecte extraordinare prin imitaţiile 
lui uimitoare. Aşa în Rheingold şi în Die Walküre, de câte ori vor- 
beşte Loki, zeul focului, se aud flacările şi scânteile în orhestră: 
viorile scapără vâlvătăi, harpele pâlpâie şi timbrele imitează ples- 
netul scânteii. 

La amator şi diletant însă sensaţiunea muzicală nu este aşa de 
clară încât ea singură să-l ducă Ја luciditatea reprezentaţiilor. De 
aceea el are nevoie de un text sau cel puţin de un titlu pentru în- 
țelegerea unei bucăţi muzicale. Pentru dânsul vorba cântată este 
întotdeauna mai accesibilă decât muzica instrumentală. Această îm- 
prejurare ne explică succesul uriaş ce opera a dobândit și dobân- 
dește pe fiecare zi faţă cu muzica instrumentală, care este gustată 
de un cerc cu mult mai restrâns. Dar unirea cea mai strânsă, indi- 
solubilă, dintre muzică şi poezie o găsim în cântecul popular. Sim- 
țirea naivă, sfiicioasă, își găseşte expresiunea sa desăvârşită în vi- 
braţiile tonurilor. Chiar cântecele poeţilor artişti ca Béranger, V. 
Hugo, Musset, Goethe, Heine, Alecsandri, câștigă în căldură şi adân- 
cime când sunt cântate. Cu toate acestea ele, prin frumuseţea ima- 
ginilor се ne sugerează şi a emoţiunilor се ne produc, prin armonia 
limbii şi cadenţa graţioasă a versului, sunt opere de artă întregi, 
ава că pentru dânsele muzica, deşi le dă un grad mai puternic de 
expresiune, nu este un element neapărat trebuincios. Nu mai vorbim 
despre epopee, despre poezia plastică prin excelenţă, care nu sufere 
nicio muzică, deoarece, precum zice Wilhelm Ambros 1), muzica, nu 
are nicio limbă pentru evenimente. Chiar poezia lirică mai înaltă, 
oda şi elegia, care ia un sbor mai liber şi mai îndrăzneţ, nu este în- 
totdeauna un tărâm fecund pentru compoziţia muzicală. Sunt dar 
domenii anume, a căror exploatare este rezervată poeziei şi din care 
muzica nu poate trage decât foloase îndoelnice; numai neţinerea 
în seamă şi nesocotinţa acestui adevăr fundamental а făcut pe Ri- 
chard Wagner să emită paradoxala axiomă că «ceea се nu este 
vrednic de a fi pus pe muzică, nu este vrednic de a figura în poezie ». 
După această axiomă, multe părți din Faust, poeziile filosofice ale 


*) Die Grenzen der Musik und Poesie. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 99 


lui Schiller, Shelley, V. Hugo, etc. neputându-se pune pe muzică, 
nu merită a fi scrise în versuri. Absurditatea acestei pretenţiuni 
nu are nevoie de a fi demonstrată. 

Pe la jumătatea acestui secol, Wagner publică scrierile sale Das 
Kunstwerk der Zukunft (Opera de artă a viitorului) şi Oper und Drama, 
în care el arăta cauzele care au făcut să decadă arta şi mijloacele 
de a o înălța iarăşi. El găsea acele cauze în izolarea artelor, iar mij- 
locul de vindecare în impreunarea lor din nou, са în tragedia an- 
tică. Unirea tuturor artelor nu se poate face, după dânsul, decât 
în drama muzicală, care este «opera de artă a viitorului ». Punctul 
său de plecare este în ideea emisă de Gluck, în prefața operei sale 
Alceste, că într'o operă trebue să se dea precădere poeziei textului, 
ca în tragedia antică, nu muzicii, precum se face în genere de com- 
pozitori. Numai conlucrarea poeziei cu celelalte arte poate ajuta 
dramei muzicale să ajungă la gradul ei cel mai înalt de expresiune. 
Pentru atingerea acestui scop, este de neapărată nevoie ca fiecare 
artă să sacrifice ceva din independenţa ce a dobândit în cursul tim- 
pului. Aşa, limba trebue să se întoarcă la elementele muzicale pe 
care le-a pierdut în cursul desvoltării sale și le-a înlocuit cu sunete 
de o însemnătate convenţională $1 să trateze numai subiecte саге 
se adresează la intuiţiunea sensibilă, precum sunt miturile gre- 
ceşti şi legendele germane. Melodia nu trebue să figureze numai 
pentru sine însăşi, ca în operele de până aici, unde ea maschează şi 
acopere vorbele, ci să slujească a le pune mai bine în relief; cu alte 
cuvinte, în locul melodiei italiene, el cere declamaţia muzicală pentru 
un text poetic. Cu aceste două arte trebue să se asocieze dansul, 
care dela început a fost nedreptăţit de muzică şi poezie; vine apoi 
arhitectura pentru clădirea scenei, pictura pentru imitarea locului, 
priveliştei naturale, în care se petrece acţiunea; în fine sculptura, 
care nu este altceva decât fixarea atitudinilor omenești în forma 
moartă, înţepenită, devine o sculptură vie şi mişcătoare prin mi- 
mica actorului. Astfel, toate artele se grupează împrejurul dramei, 
care le unește în opera de artă cea mai înaltă. Numai contopirea 
tuturor artelor într'una singură ar da adevărata operă de artă, de 
care omenirea are nevoie., Şi această «operă de artă a viitorului » 


160 PROBLEME DE ESTETICĂ 


este drama cu muzică şi dans, care se petrece într'un peisaj, are 
drept cadru o clădire măreaţă ridicată pentru un scop poetico-mu- 
zical, este realizată de actori, care, prin atitudinile corpului şi prin 
gesturile lor, sunt nişte statui vii. Pentru ca vederea огһеѕігеі 
să nu distragă privirile spectatorilor, Wagner a avut grijă de a o 
ascunde sub scenă. Această din urmă inovaţiune a fost cu mult 
înainte cerută de către Grâtry, în ale cărui Essais sur la musique 
citim: «aş voi ca orhestra să fie acoperită, pentru ca publicul să 
nu vază nici pe muzicanți nici pupitrele lor». Această ascundere 
a orhestrei mai are avantajul că, deşi Wagner a îndoit numărul 
instrumentelor, şi cu tot sgomotul formidabil ce ele produc, totuşi 
auditorul nu pierde niciuna din silabele declamate de actor. Pe de 
altă parte, în teatrul dela Bayreuth, decorurile sunt executate cu o 
artă care se apropie de magie. Fiecare acţiune se întrupează într'un 
şir de tablouri grandioase în care minunile picturii, mecanicei şi in- 
dustriei subjugă şi transportă pe privitori. Primirea oaspeţilor în 
castelul dela Wartburg (Tannhäuser), arătarea şi pornirea lui Lo- 
hengrin în luntrea trasă de o lebădă, jocul celor trei fete ale Rinului 
în râu, trecerea zeilor peste podul de curcubeu către cetatea Asilor 
(Rheingold), pătrunderea luminii de lună în coliba lui Hunding, 
călăritul celor nouă Walküre pe câmpul de bătaie, Brunhilde în 
Waberloh (Die Walkiiren), finalul din Gâtierdămmerung, unde Brun- 
hilde sare pe cal şi se asvârlă pe rug, pe când Hagen se aruncă în 
Rinul revărsat şi pe cer se arată reflexul incendiării castelului zeilor, 
sunt privelişti care rivalizează cu tot ce arta a produs până acum. 

Cu aceste efecte uimitoare produse de decoruri şi maşinării, mai 
ales în teatrul dela Bayreuth, precum şi cu extraordinara sa ştiinţă 
de a combina tonurile şi a le face să se mlădieze după jocurile fanta- 
ziei sale, Wagner, care la început trecea în ochii lumii întregi cel mult 
de un original, este astăzi considerat de o seamă din public, şi chiar 
de mulţi specialişti, ca un geniu fără seamăn, şi nu numai ca muzi- 
cant, ci şi ca poet, pentrucă el însuşi îşi compune textele operelor 
sale. Pentru acești admiratori — unii din convingere, cei mai mulți 
inconştienţi — el este poate mai mare decât Goethe şi un compozitor 
mai mare decât Beethoven. Aceste exagerări ridicule au făcut pe 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 101 


Schnyder von Wartensee să zică în râs: «Şi eu pun pe Wagner mai 
presus de Goethe şi de Beethoven, căci el face poezii mai bune decât 
ale lui Beethoven şi compoziţii muzicale mai bune decât ale lui 
Goethe ». 

Insă, oricare ar fi valoarea producţiunilor poetico-muzicale ale 
lui Wagner, «opera de artă a viitorului » nu-şi ţine promisiunea de 
a pune muzica în serviciul poeziei, ca în tragedia antică, sau cel 
puţin de a le pune pe aceeași linie; ci dă celei dintâi o importanţă 
şi o desvoltare, care lasă în umbră textul poetic. Precum se exprimă 
un eminent scriitor, «opera de artă a viitorului, cu toată aparenta 
poziţie umilită a muzicii, este aşa de esenţial operă, operă care înghite 
muzica, încât poezia joacă numai rolul unei principese, căreia i se 
acordă apanajii, după се i s'a răpit tronul» 1). Şi în adevăr, nu аге 
cineva decât să-şi amintească strofele care se cântă cu acompania- 
ment de orhestră, pentru ca să înţeleagă rolul cu totul subordinat 
pe care-l joacă poezia în opera veche ca şi în «opera de artă a viito- 
rului ». Ceilalţi compozitori, deşi căutau în poezie numai un prilej 
pentru a-şi clădi deasupra ei etajele notelor lor, îi recunoșteau cel 
puţin un domeniu propriu, în саге ea domneşte fără rival. Wagner 
nu mai admite altă poezie decât cea din drama viitorului, căci, după 
faimosul lui aforism, « ceea ce nu este vrednic de a fi pus pe muzică, 
nu este vrednic de a fi pus în poezie», 

Cu toată predica sa pentru concordia artelor, Wagner este şi 
rămâne mai presus de toate muzicant. El nu poate mistui civilizaţia 
modernă cu raporturile ei multiple şi complicate, cu instituţiile şi 
organizaţia ei savantă, pentru care muzica nu are niciun mijloc de 
expresiune. De aceea, el strigă contra dramei literare, care, căutând 
să aprofundeze caracterele, simte adesea nevoie de aparatul complicat 
al acestei culturi. « Omul care va fi reprezentat în drama viitorului, 
zice el, nu are a face întru nimic cu confuziunea prozaic intrigantă 
a Statului şi a modei, pe care poeţii noștri moderni se ocupă să о 
încurce şi descurce pe teatru în cele mai mici amănunte; acţiunea 


1) R. Gottschall, Poetik. Die Dichtkunst und ihre Technik vom Standpunkte 
der Neuzeit, р. 52, 


102 PROBLEME DE ESTETICĂ 


şi vorbirea lui potrivită cu legile naturii, este: da, da! şi: пи, пи! 
Tot ce trece dincolo de aceasta este netrebuincios adică modern, 
de prisos » 1). Cu alte vorbe, de aici înainte acea еПогевсепі& de idei, 
de care sunt pline operele marilor dramaturgi, trebue înlocuită cu 
sărăcia sunetelor naturale, iar personajul prin excelenţă al dramei 
viitorului trebue să fie acel sălbatic, pe care Rousseau îl recomandă 
ca modelul omului. Idealul operei de artă a viitorului este omul- 
sumţire, pentrucă muzica poate să exprime numai emoţiuni, nu idei, 
iar artistul nu are să ceară dela public altceva decât capacitatea de 
a se emoţiona, şi nimic mai mult. Rezultatul ar fi ca, în loc de piese 
ca Othello, Richard III, Hamlet, Regele Lear, Cinna, Polyeucte, Bri- 
lannicus, vom avea librete ca Tannhäuser şi Lohengrin, ba încă, 
ceea ce este mai rău, ca Tristan și Isolde şi Der Ring der Nibelungen! 

Dacă este adevărat că dansul, muzica şi poezia au fost la început 
unite, apoi nu este mai puţin adevărat că desvoltarea arhitecturii, 
picturii şi sculpturii este independentă de poezie în forma ei drama- 
tică. Este asemenea adevărat că teatrul slujeşte ca local de întâlnire 
tuturor artelor. Insă Wagner afirmă nu numai că deosebitele arte 
conlucrează la succesul operei, ci că fiecare din ele ajunge la punctul 
ei. cel mai înalt de expresivitate prin această unire şi că fiecare artă 
trebue să renunţe la independenţa ei, pentru ca să existe numai ca 
simplă colaboratoare a muzicii. 

Cu toate acestea, faptele vorbesc contra teoriei lui Wagner. 
Catedrala San Pietro din Roma ne impresionează ca operă arhitec- 
tonică, fără ca să se joace într'insa o dramă muzicală; muzica nu 
ar adăuga nimic la frumuseţea şi adâncimea lui Faust şi Hamlet; 
lirica lui V. Hugo şi Divina Commedie nu au nevoie absolută de o 
ilustrație; Moise al lui Michel Angelo nu ar face o impresie mai 
măreaţă dacă s'ar cânta sau s'ar juca împrejurul lui, şi Simfonia 
Pastorală a lui Beethoven nu ne-ar fermeca mai mult dacă ar fi 
însoţită de vorbe ?). 

In fine, a doua afirmare a lui Wagner cum că desvoltarea firească 
a fiecărei arte este de a renunţa la independenţa ei şi de a ве contopi 


1) Das Kunstwerk der Zukunft, p. 204. 
2) Max Nordau, Entartung, vol. І, р. 307 sqq. 


POEZIA, RAPORTURILE EI CU CELELALTE ARTE 103 


toate între ele, este contrarie observaţiunii şi legilor de desvoltare. 
Desvoltarea naturală porneşte dela unitate spre pluralitate, nu 
«de-a'ndoasele ; progresul constă în desomogeneizare şi diferenţiere. 
Artele nu s'au născut din întâmplare, ci după legi firești; diferen- 
ўіегеа lor este urmarea unei necesităţi organice ; când au ajuns odată 
la independenţă, ele nu mai renunţă la dânsa. Ele pot degenera, pot 


“chiar pieri, dar nu se mai pot întoarce la germenul din care s'au 
născut, 


POEZIA ŞI PROZA 


RAPORTURILE DINTRE ELE 


Este greu, dacă nu chiar imposibil, a se fixa marginea de unde 
un obiect de artă devine un obiect industrial sau de unde obiectul 
industrial întruneşte caracterele unei opere de artă. Un tablou, o 
statuă, un cântec sau o clădire, sunt ele oare în drept de a fi pro- 
clamate opere de artă în înţelesul înalt al cuvântului, numai pentru 
motivul că sunt alcătuite din aceleaşi materiale şi urmăresc acelaşi 
ideal са producţiunile adevăraţilor artişti? Neapărat că nu. Cu toate 
acestea formula practică după care s'ar putea deosebi cu siguranţă 
opera artistului de a simplului meşteşugar, nu s'a găsit încă. Aceeaşi 
nesiguranță domneşte când este vorba de graniţa ce desparte proza 
de poezie 1), pentru cuvântul că aceste două genuri literare se servesc 


1) Vorba «proză» vine dela latinescul « ргогѕа » {oratio prorsa, din proversa) 
adică vorbire ce merge neîncetat înainte, fără a fi supusă la regulele metricei. 
Ea se mai chiamă oratio soluta și oratio pedestris, pe când vorbirea poetică se 
chiamă oratio versa, adică întoarsă, şi oratio alligata metris. Asupra semanticei 
cuvântului + poezie » găsim următoarea explicaţie în M. Bréal, Essai de Séman- 
tique, р. 170. + Se crede de regulă că poetul, în ochii Grecilor, era «creatorul», 
şi poema o «creaţiune ». Această explicaţie este foarte frumoasă şi pune ре 
poet foarte sus. Dar realitatea este cam într'altfel. După o primă epocă, a aezilor, 
în care poeţii erau proprii lor interpreţi, veni alta în care începu a se deosebi 
autorul vefsurilor de cântăreţul sau actorul care nu făcea altceva decât le re- 
producea în public. S'a zis ueiâw лоитђс sau ёлӧр лоиуіс, în opoziţie cu 
Gaww66c sau блохоітіс. Apoi, prin prescurtare xotrs, când era vorba de ode 
sau drame, designa pe autorul versurilor, întocmai precum când la sfârşitul 
unei piese de teatru, publicul chiamă astăzi ре «autor». Dar această dualitate 


106 PROBLEME DE ESTETICĂ 


de acelaşi instrument, de limbă: una pentru exprimarea noţiunilor, 
cugetărilor şi abstracţiunilor sale, cealaltă pentru întocmirea fru- 
moaselor sale creaţiuni. 

Dacă toată deosebirea dintre proză şi poezie ar consta în faptul 
că cea din urmă întrebuinţează versul, atunci orice nedumerire ar 
fi înlăturată, şi următorul dialog din comedia lui Molière, Le Bourgeois 
gentilhomme (act. П, sc. 6), ar pune în mâna fiecăruia criteriul celor 
două mari diviziuni literare: 

Le Maitre de philosophie. — Sont-ce des vers que vous lui voulez 
ёсгіге ? 

Monsieur Jourdain. — Non, non, point de vers. 

Le Майге de philosophie. — Vous пе voulez que de la prose? 

Monsieur Jourdain. — Non, je ne veux ni prose ni vers. 

Le Maître de philosophie. — П faut bien que ce soit l'un ou l'autre. 

Monsieur Jourdain. — Pourquoi ? 

Le Maitre de philosophie. — Par la raison, monsieur, qu'il n'y а, 
pour s'exprimer, que la prose ou les vers. 

Monsieur Jourdain. — Il n'y а que la prose ou les vers? 

Le Maître de philosophie. — Non, monsieur. Tout ce qui n'est 
point prose est vers; et tout ce qui n’est point vers est prose. 

Monsieur Jourdain. — Et comme l’on parle, qu'est-ce que c'est 
donc que cela? 

Le Maître de philosophie. — De la prose. 

Monsieur Jourdain. — Quoi! quand je dis: «Nicole, apportez 
moi mes pantouffles, et me donnez mon bonnet de nuit », c'est de 
la prose ? 

Le Maître de philosophie. — Oui, monsieur. 

Monsieur Jourdain. — Par ma foi, il y a plus de quarante ans 
que je dis de la prose, sans que j'en susse rien; et je vous suis le 
plus obligé du monde de m'avoir appris cela. 


s'a şters puţin câte puţin din amintire. Poetul, ne mai având nevoie de un in- 
terpret, dar păstrând întotdeauna același nume, a părut atunci că îşi dato- 
reşte numele unei concepţii mai înalte ; înconjurat de această aureolă de nobleţă, 
„numele lui ne apare astăzi. 


POEZIA ȘI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 107 


Dar dacă versul este principala şi singura condiţie a poeziei, 
atunci următoarea proză rimată, în care autorul formulează trei 
din cele patru puncte ale Divanurilor Ad-hoc, ar avea dreptul să 
stea alături de creaţiunile lui Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, 
Eminescu: 


Cerem dar întâiu Unirea 
Cu Moldova întrun Stat; 
Şi depunem cârmuirea 
La un Prinţ încoronat. 

. Liberală monarchie 
Cu drept numai - executiv; 
Şi, fără-aristocraţie, 
Guvern reprezentativ. 

Şi strigăm din orice parte: 
Nu vrem un mâţar plouat; 
Vrem din neamul Bonaparte, 
Sânge de latin curat. >) 


€u greu s'ar găsi cineva care să acorde acestui searbăd articol de ziar 
numele de poezie. 

Şi cu toate acestea, în literatura popoarelor, poezia apare înaintea 
prozei. Cu cât un popor este mai naiv, cu atât concepţiile sale despre 
natură şi om îmbracă forma poeziei. In copilărie omul pune o parte 
din sufletul său în lumea ce-l înconjură şi face dintr'însa o fiinţă 
vie, înzestrată cu simţire, cugetare şi voinţă. Toate acele puteri 
naturale, care mişcă şi modifică necontenit universul, sunt pentru 
dânsul adevărate divinităţi, care lucrează în deplină cunoştinţă şi 
conştiinţă. Dacă obiectele naturii seamănă oricât de puţin cu alte 
fiinţe însuileţite ре care el le-a văzut, ele nu întârziază de a naşte 
prin puterea apercepţiei în fantazia lui imaginile acestora din urmă. 
Astfel, omul în această vârstă copilărească, vede un balaur în ful- 
gerul ce spintecă norii; în soarele care înaintează maiestuos pe bolta 
cerească, lebăda ce pluteşte liniştită pe marea de azur a aerului; 
unuia, acelaşi soare i se arată ca о roată de foc; altuia, ca ochiul 
zeului care guvernează cerul. Aurora este o fecioară care merge înain- 


1) Cesar Bolliac, Renașterea României, р. 12, “Paris 1857. 


108 PROBLEME DE ESTETICĂ 


tea soarelui, amantul ei, care o colorează cu focurile lui. Pentru 
Arienii primitivi, valurile mării sunt niște cai întărâtaţi, iar spuma 
cea albă de pe creasta lor, coama lor ce flutură în vânt. Păstorul vede 
în norii cei albi niște turme de miei, iar norii cei negri încărcaţi de 
ploaie sunt vacile cerului care adapă pământul însetoşat, pe când 
vânătorul vede în aceeaşi nori, ропіў de vânt, o haită de câini sau 
o herghelie de cai, ale căror copite se aud izbind plaiurile văzduhului 
în bubuitul trăznetului. Cele dintâi raze ale zeului luminii, de îndată 
ce ele spuntează din întunerecul nopţii sau răzbesc printre nori, 
sunt nişte călăreţi tineri, pe cai albi 2). Tot aşa copiii însutleţesc ођіес- 
tele din lumea externă şi fac dintr'însele nişte fiinţe fantastice ; limba 
lor este plină de imagini. Privind turnurile catedralei din Rouen, Ber- 
nardin de Saint-Pierre zicea: «ele sboară sus ». Alt copil zicea despre 
lună: «еа е în cer; nu cumva are aripi? › 2). Unii copii atribue vege- 
talelor o sensibilitate curat omenească. O fetiţă de şase sau de şapte 
ani nu vrea să culeagă flori, «pentrucă, zicea ea, când le rupe, ele 
sunt triste » 8). 

Aşa dar, o trăsătură mintală, particulară popoarelor în copilărie, 
ca şi copilului, este nevoia de a crea imagini şi de a învia toate. 

După cum atribue suflet unor obiecte neanimate, tot așa el 
atribue o existenţă afară din sine şi independentă manifestărilor- 
intelectuale ce observaţia internă îi relevează într'o vârstă mai 
înaintată şi astfel găsim la Greci, alăturea cu Zeus și Marte, pe 
Athena (înţelepciunea), pe Euphrosyne, Aglaia şi Thalia (grațiile), 
pe Mnemosyne (memoria), pe Heros (amorul), etc. 

In general, obiectele absente nu i se înfăţişează ca noţiuni, ci 
ca imagini însoţite de însuşirile lor esenţiale, şi cuvintele prin care el 
le exprimă, îi nasc în minte acele imagini, din cauza legăturii imediate 
în саге ele se afiă cu rădăcinile din care derivă. Cu cât însă spiritul 
de analiză se deşteaptă mai tare în el, cu atât limba devine mai 


1) Cf. Max Müller, Lectures on the science of language, seria a doua, şi Essay 
on comparative mythology, passim. А. De Gubernatis, Die Tiere in der indoger- 
manischen Mythologie, tr. germ. passim. 

2) B. Perez, Г’Ам et la Poésie chez Репјат, pp. 45—61. 

з) Ch. Letourneau, L'évolution littéraire dans les diverses races humaines, р. 17. 


POEZIA ȘI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 109 


abstractă, noţiunea se desface de imaginea obiectului, şi această 
operă a raţiunii aduce cu dânsa concepţiunea din се în ce mai știin- 
ţifică despre lume şi om, şi cu dânsa se naşte proza ca formă 
literară. 


Proza este forma verbală în care inteligenţa omenească îşi ex- 
primă experienţa şi judecăţile ei către altă inteligenţă, pe care caută 
să o pună în activitate şi să o facă să ajungă Ја aceeaşi cunoștință са 
şi dânsa. Scopul ei este prin urmare de а ne comunica adevărul. 
Caracterul ei de căpetenie este didactic, demonstrativ. Poezia, dim- 
potrivă, se ocupă cu adevărul, întru cât acesta este frumos. Ea se 
adresează la sentiment şi fantazie, nu la rațiune şi voinţă. Prin 
urmare, expresiunile ei nu trebue să fie abstracte ca niște formule 
algebrice, ci plastice şi pitoreşti, izvorite din adâncul sufletului, 
aşezate în versuri armonioase şi artistic cadenţate. Proza este de 
ajuns să fie limpede şi uşoară de înţeles; condiţia ei de căpetenie 
este claritatea, Dacă noi preferim proza eufonică şi perioadele ele- 
gante ale unui scriitor eminent, cauza este că între simţurile şi su- 
fletul nostru există o legătură intimă, şi ceea ce ne impresionează 
în mod plăcut simţurile, pătrunde mai uşor în spirit. In acest din 
urmă înţeles, se poate vorbi de o proză artistică. 

Fiindcă poezia este mai presus de toate intuiţiune vie şi energică, 
se înţelege că nu face parte din domeniul ei aşa numita poezie descrip- 
tivă, întru cât fantazia şi inima sunt departe de dânsa, ca în Ano- 
timpurile (The Seasons) lui Thomson ({ 1748), Primăvara (Der 
Frühling) lui Kleist ( 1759), Alpii (Die Alpen) şi Despre originea 
răului (Vom Ursprung des Ubels) de Haller (ў 1777), Les trois Regnes 
de la Nature de Delille, Les Saisons de Saint-Lambert, câteva din 
pastelurile lui Alecsandri, etc. О descripţiune nu este o pictură; 
încordarea minţii asupra amănuntelor o împiedecă de a vedea totul; 
enumerarea tuturor petalelor şi staminelor nu ne va pune niciodată 
înainte icoana limpede a florii însăşi. Numai prin condensarea amă- 
nuntelor în câteva trăsături viguroase ajunge cineva la o intensitate 


110 PROBLENE DE ESTETICĂ 


de efect ce nu se simte în natură. Pentru ca să apuce cineva trăsătura 
sau trăsăturile marcante ale unui obiect şi ca să deştepte în noi 
imaginea obiectului însuși, trebue să aibă avântul poetic al lui 
Michelet sau viziunea violentă a lui V. Hugo și Lord Byron, care 
singure dau scriitorului acel os magna sonaturum, de care vorbește 
Horaţiu. Emoţiunea ce ni se comunică prin această viziune violentă, 
ne duce la luciditate. Tot în domeniul prozei cad romanele şi nuve- 
lele, al căror subiect este luat din viaţa satelor $1 în care autorii 
se pierd în amănunte asupra traiului ţăranilor, asupra petrecerii lor 
prin cârciumi, asupra neîngrijirii sau felului de îngrijire a vitelor lor, 
asupra culturii pământului sau creşterii copiilor lor, precum și asupra 
altor obiecte, care nu au întru nimic a face cu idealul, pe care artistul 
nu trebue niciodată să-l piarză din vedere. De această categorie ţine, 
între altele, nuvela lui Slavici, intitulată Popa Tanda, în care scrii- 
torul caută să demonstreze că un preot harnic poate moraliza, nu 
cu predica, ci cu exemplul, un sat de trândavi şi de pierde-vară. 
Scopul este moral, nu mai încape îndoială; dar arta nu se vede deloc. 
Adevăratul poet trebue să ne pună înainte lucruri interesante, adică 
situaţiuni şi pasiuni durabile şi să lase cu totul la o parte evenimentele 
ordinare sau prea burgheze, caracterele şterse şi fără relief. 

Cu toată superioritatea talentului lui Zola și cu toată predilecţia 
unei părți din public pentru romanele sale, totuşi simţimântul ce 
nasc în noi cele mai multe din scrierile sale este departe de a fi estetic. 
Este adevărat că unele scene sunt tratate cu o vigoare de penel 
rară şi că faptele descrise de dânsul sunt de un realism palpitant. 
Insă tocmai pentrucă ele ne zugrăvesc fără nicio idealitate pe оа- 
menii de cari ne izbim la fiecare pas, ele sunt mai mult nişte docu- 
mente pentru cel ce va întreprinde a scrie istoria epocei decât niște 
opere de artă în înţelesul înalt al cuvântului. 

Tot în domeniul prozei trebue să punem acele romane, în care 
autorii lor desfac înaintea noastră tot bagajul lor științific, parcă 
ar ţinti să ne dovedească adâncile $1 întinsele lor cunoştinţe într'una 
sau mai multe specialităţi. Acest neajuns îl întâmpinăm în cele таў 
multe din romanele lui Balzac, са în Cesar Birotteau, Les Paysans, 
La Cousine Bette, în care cetitorul este sufocat de atmosfera cu totul 


POEZIA ŞI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 111 


prozaică a grefei, a bursei, a biroului comercial şi a speculațiilor 
complicate. Autorul socoteşte averea persoanelor sale, explică ori- 
ginea şi arată chipul cum еа a sporit, balanțează veniturile cu chel- 
tuelile, ne face să asistăm la încheierea contractelor de comerț, la 
invențiunile industriei şi combinațiile agiotagiului, în scurt, intro- 
duce în opera de artă regulele întocmirii bugetului, cunoștința co- 
dului civil şi comercial, finețele prea speciale ale advocaților, şi trans- 
portă interesul de pe tărâmul artei în sfera cunoştinţelor practice. — 
De asemenea sunt curată proză romanele istorice, în care autorii 
nu uită de a înşira cu luare aminte izvoarele şi valoarea documentelor, 
‚ де care s'au servit la întocmirea opului lor. In fine, trebue să exclu- 
dem din regiunile ideale ale poeziei revistele teatrale în genere, precum 
şi acele nuvele sau piese dramatice, care iau din coloana de informaţii 
ale unui ziar un fapt de sensaţie, precum un om vulgar, un furt 
îndrăzneţ sau о excrocherie dibace, şi o înscenează cu oarecare talent, 
care interesează numai spiritele mediocre și iubitoare de scandaluri. 
Asemenea reviste dramatizate şi nuvele, ca Zeflemelele, Nazat, Раѕої, 
Oirăvitoarea din Giurgiu, Omoritorul lui Venescu, s'au scris şi s'au 
reprezentat la noi pe scena teatrelor de mahala, iar una, Cer cuvântul, 
chiar pe scena Teatrului Naţional. 

Filosofia, prin faptul că se ridică mai presus de amănuntele vieţii 
ordinare şi că lasă în umbră tot ce este trecător şi accidental, spre 
a se ocupa cu existenţele eterne, раге nu numai а se apropia, ci chiar 
a se confunda cu poezia. $1 una şi alta caută esenţa lumii, rostul şi 
sensul omului în univers, şi străduinţa lor continuă este de a reduce 
la o unitate superioară infinita mulţime a fenomenelor. Insă rezul- 
tatul la care ajung cercetările filosofului este o formulă abstractă 
şi generală care este cheia întregului univers. Din această culme, 
la care s'a suit prin puterea abstracţiunii şi care ar trebui să fie 
axioma eternă a lumii, el vede desfășurându-se întregul şir а} crea- 
ţiunii, саге, sub toate formele şi schimbările ei, nu este altceva, 
decât un produs al acelei generatrici universale. Poezia пе înfăţi- 
şează acelaşi sens, aceeaşi esenţă a lumii, într'o imagine sau într'un 
şir de imagini, care formează un tot viu şi, organic. Pentru ca să 
vază cineva şi mai bine toată deosebirea dintre procedeurile şi 


119 PROBLEME DE ESTETICĂ 


rezultatele filosofiei şi ale ştiinţei, nu are decât să compare capitolul 
lui Schopenhauer asupra metafizicei amorului şi morţii :) cu cele 
o sută de pagini ce compun romanul intitulat Carmen, al lui Prosper 
Merimée. De o parte avem un şir de observaţii şi de raționamente, 
de cealaltă o femeie şi un om care sensibilizează toată teoria filoso- 
fului. Pe când filosoful demonstrează, artistul ne face să vedem. 
Raționamentul filosofului se poate uita; tipul creat de artist, nici- 
odată. Este privilejul artei de a nu demonstra nimic, de a nu proba 
nimic, şi cu toate acestea de a introduce în sufletul nostru ceva ce 
nu se mai poate smulge. 

De sigur, cea mai înaltă menire a artei şi în deosebi a poeziei 
este de a găsi sensul lumii şi de a ni-l transmite sub forma frumosului. 
Toate poemele de sinteză generală, începând dela obscura simbolică 
a orientalilor şi coborindu-ne încoa până la Divina Commedie a lui 
Dante şi la Faust al lui Goethe, s'au ocupat cu rezolvarea acestei 
probleme. 'Trebue însă să recunoaştem că aceste încercări uriaşe 
n'au izbutit pe deplin, pentrucă, atât în scolasticismul poemei lui 
Dante cât şi în alegoriile searbede ale părţii a doua din Faust, rezul- 
tatul la care ajungem este un reziduu, care este în definitiv o proză 
filosofică. Poema marelui florentin este pictura unui om care, trans- 
portat dincolo de această lume efemeră, străbate lumea supranatu- 
rală, singura definitivă şi vieţuitoare; el ajunge într'însa călăuzit 
de două puteri: amorul exaltat, care în acea epocă era domnul vieţii 
omeneşti, şi teologia exactă, care era pe atunci doamna gândirii 
speculative ; visul său, aci oribil, aci sublim, este halucinaţia mistică, 
care părea atunci starea perfectă a spiritului omenesc, Poema lui 
Goethe este pictura omului care, după ce a străbătut misterele ştiinţei 
şi ale vieţii, se desgustă de dânsele, rătăceşte şi dibueşte, şi, în fine, 
se resemnează a intra şi a se așeza în viața practică, fără ca, în mij- 
locul atâtor experienţe dureroase şi dorinţe nepotolite, să înceteze 
de a întrevedea, sub vălul lor legendar, acele regiuni superioare de 


1) Metaphysik der Geschlechisliebe, în Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. 
П, р. 607, sqq. și Ueber den Tod und sein Verhältnis zur Unzerstărbarkeit unseres 
Wesens an sich., ibid., р. 528, sqq. 


POEZIA ȘI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 113 


forme ideale şi de forţe incorporale, la pragul cărora cugetarea se 
opreşte şi pe care numai divinaţiunile inimii le poate pătrunde, 
Unde însă aceste străduinţe au izbutit, ca în unele din poemele lui 
Sheley şi Tennyson, acolo problema lumii s'a rezolvat, cel puţin în 
parte; adevărul ni s'a înfățișat sub forma frumosului, care este acce» 
sibilă tuturor inteligenţelor. 

-Aşa dar, deși filosofia раге a se confunda cu poezia în părţile еі 
-cele mai înalte, căutând amândouă să reducă lumea la un microcosm, 
totuşi ele se deosebesc adânc între ele prin împrejurarea că cea 
dintâi, după ce s'a suit din abstracţiune în abstracţiune, culminează 
într'o formulă şi mai abstractă, pe care o pretinde a fi cheia lumii, 
pe când cea din urmă пе dă ca rezultat final al contemplaţiilor sale 
an obiect de intuiţiune, o imagine sensibilă. 


п 


Rămân însă două genuri literare, istoria şi elocvența, care prin 
natura lor par a se apropia foarte mult de poezie, de vreme ce una 
ne dă icoana lumilor dispărute, iar cealaltă mişcă sentimentele şi 
pasiunile noastre, întocmai ca unele bucăţi de poezie. Să vedem în 
-ce raporturi stau ele cu arta care, după vorba lui Goethe constă în 
« simţimântul viu al situaţiunilor şi în capacitatea de a le exprima ». 

Obiectul istoriei este cunoaşterea fazelor prin care a trecut ome- 
nirea şi a evenimentelor care au avut o înrâurire decisivă asupra 
mersului еі. Ea este o ştiinţă, întru cât rapoartă evenimentele şi 
situaţiunile sociale la adevăratele lor cauze, — şi o artă, întru cât 
ne înfăţişează icoana marilor bărbaţi, cari, prin energia caracterului 
şi înălţimea ideilor lor, au izbutit să modifice o stare de lucruri sau 
să deschiză contemporanilor: lor noi perspective politice şi sociale. 
In operele marilor istorici ca Thukydides, Titu Liviu, Tacit, Michelet, 
Macaulay, Ranke, Mommsen, Barnhagen, Curtius, Taine, etc., găsim 
o vigoare de penel şi o sinteză de expresiune, care lasă în urmă pe 
mulţi naratori în versuri, romancieri sau dramaturgi. In scopul isto- 
riei nu este frumosul, ci realitatea şi adevărul. Istoricul trebue să 
ne înfăţişeze evenimentele întocmai cum s'au petrecut şi să nu 


114 PROBLEME DE ESTETICĂ 


treacă cu vederea niciun amănunt, care ar pune mai bine în relief 
sau ar întregi icoana unui personaj istoric; poetul epic, care prin 
natura subiectului său se apropie mai mult de istoriograf, alege din 
mulțimea amănuntelor numai câteva trăsături fundamentale, care 
fac să răsară caracterul eroului său. Istoriograful condensează ma: 
multe fapte într'o noţiune generală; poetul întrupează noţiunea 
într'un fapt marcant, în саге, ca întrun focar, converg toate razele 
faptelor secundare. Pe când istoriograful cerne datele tradiţiunii 
spre a extrage dintr'insele realitatea curată şi evenimentele auteritice, 
poetul epic şi chiar cel dramatic 1) urmează de preferinţă legenda, 
adică forma се a luat realitatea în fantazia populară. Corespondenţa 
diplomatică și reproducerea părţilor caracteristice din notele urmate 
între cabinete, cunoştinţa regulilor de drept internaţional, a princi- 
piilor de economie politică şi de finanţe, sunt de neapărată trebuinţă 
istoriografului, pentru ca să ne explice ciocnirile de interese ale 
popoarelor. Pentru poet, toate aceste elemente nu au aproape nicio 
însemnătate, căci ceea ce primează în opera de artă este caracterul 
şi energia voinţei eroului, împrejurul căruia gravitează evenimentul 
istoric, Ce importanţă capitală au în mersul societăţilor omenești 
mecanismul constituţiei şi angrenarea deosebitelor sale părţi, siste- 
mul înţelept sau nenorocit al aşezării impozitelor, situaţia financiară 
şi starea economică, au dovedit-o într'un mod magistral Thiers şi 
Taine, unul în Histoire de la Revolution française şi în Histoire du 
Consulat et de l’Empire, cel де al doilea în splendida sa operă Les 
origines de la France contemporaine. Şi cu toate acestea ce palidă, 
ce searbădă, ba chiar ce ridiculă, ar fi o operă de artă care s'ar întinde 
asupra acestor amănunte, 

Dacă unii istorici ca Thukydides, Salustiu şi Titu Liviu, au căutat 
să se apropie de poezie, punând în gura persoanelor istorice discur- 
suri pe care ele sau nu le-au ţinut deloc sau le-au ţinut altfel, această 
libertate ce ei şi-au luat, departe de a fi un merit, este un defect, 


1) V. Hugo, Les Burgraves, se ţine de legenda care crede că Frederic Bar- 
barossa nu s'a înecat în râul Selef, în a treia expediţie cruciată, сі a trăit mult 
timp retras într'o peşteră. Schiller, de asemenea, în drama sa Wilhelm Tell, 
calcă pe urmele legendei. 


POEZIA ŞI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 115 


chiar când acele discursuri ar fi aşa de potrivite în gura acelor per- 
soane, încât nici ele nu le-ar desaproba. Istoriograful nu poate să 
inventeze nimic dela sine ; cel mult el poate, prin conjecturi probabile, 
să umple lacunele lăsate de texte şi documente. Altfel este cu poetul, 
căruia îi este permis să recurgă la comorile fantaziei pentru ca să 
facă să reiasă figura eroului său. Marii dramaturgi са și marii poeţi 
epici au făurit discursuri admirabile, care, fără a fi autentice, sunt 
nişte tonuri viguroase de penel, care desăvârşesc caracterul eroului 
şi aruncă o lumină vie asupra întregii situaţiuni. Aşa, discursul lui 
Antonius (Julius Caesar, act. III, sc. 2) şi al Volumniei (Coriolanus, 
act. V, sc. 3), al lui Wallenstein către soldaţi, ca să-i înduplece a 
părăsi pe împărat şi a trece de partea ва (Wallenstein's Той, act. ПІ, 
sc. 15) şi al lui Burleigh către regina Elizabeth (Maria Stuart, act. ТУ, 
sc. 9) ca să o decidă a semna sentinţa de moarte a Mariei Stuart, 
al lui Ruy Blas саге înfierează lipsa de pudoare şi de patriotism a 
miniştrilor spanioli (Ruy Blas, act. III, sc. 2). — Toate aceste dis- 
cursuri fac parte integrantă din organismul dramelor în care figurează, 
căci, deși într'însele se simte un avânt mai puternic şi mai înalt decât 
în discursurile oratorilor adevăraţi, ele contribuesc a împinge ac- 
ţiunea mai departe, şi persoanele nu sunt nişte fonografe prin care 
autorul îşi exprimă ideile sale proprii. Același rol joacă și aceeaşi 
însemnătate au discursurile în romane, ca cele două ale advocatului 
Pieborgne în spiritualul roman Le Prince Caniche al lui Edouard 
Laboulaye, şi în poemele epice, precum ale lui Belzebuth, Satan, 
Moloch şi Belial іп Paradisul Pierdut (cânt. II) ale regilor în Iliada, 
ale cavalerilor în Gerusalemme liberata, ale şefilor în Га Henriade, etc. 
In toate aceste cazuri, este vorba de a se decide voinţa unei persoane 
sau a unui grup de oameni să lucreze într'o anume direcţie, ceea ce 
nu se poate implini decât cu ajutorul elocvenţei, pentrucă aceasta 
poate influenţa voinţa noastră. 

Dacă sunt dramaturgi sau romancieri cari fac din persoanele pie- 
selor sau romanelor lor niște agenţi publici, pe cari îi însărcinează 
să debiteze în discursuri interminabile teoriile lor asupra organizării 
sociale sau părerile lor asupra actualităţii, sunt pe de altă parte 
autori de romane istorice sau sociale, cari ţin cu orice preţ să ne 


8* 


116 PROBLEME DE ESTETICĂ 


explice cum fragmentul de acţiune ce şi-au ales se leagă cu un şir 
de alte evenimente istorice și cât sunt ei de exacţi faţă de realitatea 
istorică, sau cât de bine sunt informaţi asupra unor fapte din sfera 
ştiinţelor pozitive. De aceea, ei nu uită de a nota în josul paginei 
sau la finele volumului partea extrasă din cronice sau din alte docu- 
mente. In greşelile acestea a căzut Walter Scott şi mai toţi roman- 
cierii ce purced dela dânsul. Insuşi marele V. Hugo, în romanul său 
Les Travailleurs de la mer (Cartea ТУ, cap. П), vorbind de lupta 
eroului său cu o enormă caracatiţă, se sileşte să dovedească, contra 
unor naturalişti cari afirmaseră contrariul, că acest cefalopod 
înfricoşat înnoată şi atacă în acelaşi timp pe om. Altă dată romancierul 
se pierde în cercetări de anticar şi de arheolog, care nu adaugă nimic 
la frumuseţea sau veritatea tabloului. Această împrejurare face că 
Notre-Dame de Paris de У. Hugo şi Salammbâ de Gustave Flaubert 
sunt, cu tot talentul autorilor lor, de o cetire obositoare. Їп această 
privinţă este de recomandat metodul lui Bulwer саге, în The last 
days of Pompei (Cele din urmă zile ale orașului Pompei) şi în Rienzi, 
ne-a lăsat două modele de romane istorice. Dramaturgul este mai 
puţin expus decât romancierul a cădea în asemenea abuzuri de eru- 
ае pentrucă cel dintâi picturează persoanele sale, făcându-le să 
vorbească între ele, pe când cel din urmă vorbeşte însuşi în locul lor. 
Cu toate acestea, dramaturgul pedant se cunoaşte uşor după acura- 
teţa cu care reproduce cuvintele istorice şi după asteriscii cu саге 
notează fiecare vorbă sau un amănunt împrumutat din cronică. 
Neapărat, cuvinte ca ale lui Lăpuşneanu: dacă nu mă iubesc ei, 
îi iubesc eu pe dânşii, şi de nu mă vrea ţara, o voiu eu pe dânsa, şi 
voiu tot merge, ori cu voie, ori fără voie з), trebuesc reproduse, însă nu 
pentrucă sunt istorice, ci pentrucă zugrăvesc setea de domnie a lui 
Lăpușneanu. Dar a răsfoi analele pentru a găsi o frază fără însemnă- 
tate, pronunţată de un personaj de rând într'o ocaziune banală, a 
urma cu slugărnicie accidentalul cronicei, a reproduce cu fidelitate 
servilă expresiuni aflătoare în documente şi a le nota cu steluțe 
spre a le deosebi de invenţiunile fantaziei, iată ce arta nu poate ad- 





1) Cronicele României, ed. 2-a, vol. І, р. 219, 


POEZIA $1 PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 117 


mite cu niciun preţ. Intre autorii noștri de drame, d-nii Hasdeu şi 
V. A. Urechiă, cu deprinderile şi predilecţia d-lor de a întoarce foile 
cronicelor şi de a consulta documentele, erau singurii noştri drama- 
turgi cari puteau cădea în păcatul abuzului de erudițiune. Aşa cel 
dintâi pune Ја Răzvan-Vodă o mulţime de note, de care cetitorul 
ar fi putut îi scutit, fără prejudiciu pentru priceperea textului, mai 
ales că aserţiunile din text nu cuprind nimic care să treacă peste cu- 
noştințele omului cult, iar unele note conţin sau adevăruri banale 
sau afirmaţii greşite 1). Poate că d-l Hasdeu ar găsi o scuză în câteva 
drame străine, precum The Spanisch Student (Studentul Spaniol) 
al poetului american Longfellow, саге s'ar putea invoca numai са 
precedent. Insă d-l V. A. Urechiă s'a servit de un mijloc şi mai sin- 
gular, punând, pentru ca să dea dramei sale tinctura linguistică a 
veacului XVII-lea, în gura Vornicului Bucioc, următorul pasaj din 
letopiseţul lui Miron Costin, pasaj ре care de altmintrelea însuşi 
cronicarul moldovenesc nu-l atribue lui Bucioc, ci în care cl exprimă 
părerile sale personale: « De lăudat este fiecare Domn, să hie spre 
partea creştinească ; că această ţară, căci trăeşte în Statul său aşa 
până acum, pentru ţări creştineşti stă până astăzi în rândurile sale; 
însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temeiu, ca, în loc de 
folos ţării, să aducă. pieire, cum s'au prilejuit în vremile noastre în 


1) Iată un exemplu luat din act. П, sc. 1: 

Eu am auzit, bădiţă, cum că şi ре la Munteni 
Ar fi răzăși ca și-ai noștri, numiţi acolo moşneni. 
Iar în nota adăugată la ultimul vers citim: 

« Răzăş şi moşnean sânt sinonime în toată puterea cuvântului. Răzăș derivă” 
dela redire, verb juridic, care însemna la anticii Romani «moştenirea averii 
teritoriale în marginile unei singure familii». Vezi Terentius și Donatus ар. 
Неіпессіит, Antiquitates romanae Jurisprudentiam illustrantes, Argentor, 1734, 
t. 2 lib. 3, tit. 1$1, p. 11. Din redire s'a format haereditas, adică « moştenire în 
genere », şi haeredium », un petec de câmp». 

Toată nota este prisos, pentrucă explicaţia este greşită. Hereditas vine dela 
here(d)s, de unde mai derivă heredium (— proprietate moștenită), toate dela 
cuvântul kerus (— stăpân), şi nu are nicidecum a face cu verbul redire, саге nu 
însemnează moștenirea averii teritoriale în marginile unei singure familii, ci 
pur şi simplu «a se întoarce», în înţeles propriu și figurat, 


118 PROBLEME DE ESTETICĂ 


câteva rânduri, de adusese a mulţi nesocoteala şi nebunia mare cum- 
pănă acestui pământ» 1). 

Până aci credem că am arătat graniţele care despart domeniul 
poeziei de al filosofiei şi istoriei. Să vedem cum stă ea faţă de elocvenţă. 

Dintre toate genurile literare, acela care pare a se apropia mai 
mult de poezie este elocvenţa, pentrucă aceasta nu formează întot- 
deauna numai raționamente, ci se adresează adesea, ca şi poezia, 
la pasiuni şi sentimente, pe care caută să le mişte până în adâncurile 
lor cele mai insondabile. Cu toate acestea, de vom privi lucrul mai 
de aproape, poezia se deosebește de elocvenţă prin trăsături carac- 
teristice: anume сеа din urmă ţinteşte spre scopuri practice şi afară 
dintr'însa, pe când operele cele dintâi sunt ele înseşi scop. Una 
caută să determine voinţa ca să lucreze în cutare direcţie, cealaltă 
pune în mişcare fantazia noastră, pentru ca să-şi apropieze şi să 
poată gusta frumoasele ei creaţiuni. Elocvenţa, fie politică, ће de 
amvon, judiciară sau militară, tinde a decide pe auditoriu să ia o 
rezoluţiune, să aprobe o măsură sau să condamne о faptă, să-l facă 
a reflecta asupra purtării sale de până acum şi să-l înduplece a-și 
schimba normele morale pe altele mai bune. Astfel elocvenţa аге 
în sine ceva protretic, impulsiv, pe când. poezia este şi rămâne 
curat intuitivă. Dacă din contemplarea şi asimilarea operelor ei omul 
devine mai bun, mai nobil, mai demn de înalta lui menire socială, 
aceasta este o urmare fericită, dar nicidecum scopul ei esenţial. 
Menirea opului de artă este de a ne face pentru câtva să ne ridicăm 
deasupra atmosferei greoaie în care ne agităm zilnic, să uităm preocu- 
pările care ne turbură şi goana intereselor care ne întărâtă pe unii 
contra altora, să ne pierdem în contemplaţia frumosului și să gustăm 
inetabilele sale armonii. $1 ре cât sunt de trainice adevăratele poezii, 
pe atât de puţin rezistente la acţiunea corosivă a timpului sunt silo- 
gismele şi toată măestrita argumentaţie а oratorului. S'ar putea 
chiar zice că nu este gen literar care să treacă mai iute decât elocvenţa, 
oricât de măreţe şi de meritate ar fi succesele sale într'un moment 
anume. Їп fiecare orator este ceva din retor şi din actor, adică o mare 





1) Cron. Rom., tom. 1, р. 268. 


POEZIA ȘI PROZA, RAPORTURILE DINTRE ELE 119 


parte efemeră. Efectul profund al unui discurs nu trece dincolo de 
hotarele secolului său sau ale secolului următor. Instructive sunt în 
această privinţă cuvintele lui Lysias. Un athenian, ne spune Plu- 
tarch 1), având un proces, plăti lui Lysias о sumă de bani ca să-i 
compună pledoaria pe саге să o pronunţe înaintea judecătorilor. 
Când auzi pentru întâia oară pe Lysias cetind discursul în chestiune, 
i se păru aşa de admirabil compus, încât mergea la sigur că va câştiga 
procesul. Acum trebuia să-l înveţe pe dinafară. Cu cât însă îl cetea 
mai mult, cu atât i se părea mai slab. In cele din urmă, temându-se 
să nu piardă pricina cu o apărare aşa de șubredă, se duse la Lysias 
şi îi zise: «сапа am auzit pentru întâia oară discursul, mi se părea 
aşa de splendid, încât nu mă îndoiam că voiu’ izbuti. Acum însă, 
după ce l-am cetit de zecimi de ori, mi se pare aşa de slab, încât mi-e 
frică să nu pierd judecata ». —- « Prietene, îi răspunse râzând Lysias, 
oare tu n'o să-l pronunţi numai odată înaintea judecătorilor?» La 
depărtarea în care ne aflăm de marii oratori, vedem toate artificiile 
uvântărilor lor, şi nu ne mai lăsăm a fi fermecaţi de ele. Din De- 
mostenes, din Cicero, Lord Chatham, Fox, Pitt, Mirabeau, nu ne 
zămân decât mişcări, vorbe spontane, strigăte ale pasiunii, ca în 
-celebrul pasaj din capul de operă al lui Demosthene: « Nu, Athenieni, 
nu aţi greşit înfruntând primejdia pentru mântuirea şi libertatea 
Greciei, jur pe străbunii noştri cari şi-au expus viaţa la Marathon 
şi pe cei ce s'au aşezat în linie de bătaie la Platea, şi pe cei ce s'au 
luptat ре mare la Salamina şi la Artemisiu, și pe atâţi alţi viteji, 
-cari zac în monumentele noastre publice » 2). Mai toate celelalte părţi 
' S'au uitat. Tocmai această mică durată se impută genului oratoric 
de către Socrates și Platon. Și în adevăr, prin natura sa, elocvenţa 
are în sine ceva trecător, convenţional şi fragil. Ea este făcută pentru 
cauza momentului. 


1) Heoi дбоАвоҳіас,, 5. 

1) Пєоі orepăvov, 208: АА одх čorw, oùx Eorw ӧлос̧ ўийотєте, бубовс 
"AOmyator, тд» ®лёо тйс длбутоу ёАєудєоіас xal оотпоѓіас хірбоуоу âgduevoi, ud 
тодс Маоадби лоохудоуєбсартас̧ tæv лооубуюу xal тоў év Пдатша& naga- 
zatautvovc xal тоўс & Fajauim vavpagýoavtaç xai тоўс ёл? °` Аотешоіф каілоћћо?с 
#тбооус то®с Ev roi Omuootoi; uvýpaoı хегиё›оос дуадодс ёудоас. 


120 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Sunt însă unele poezii care par a urmări scopuri practice, 
де а deştepta în omenire sau în concetăţeni sentimente nobile 
şi generoase, de a-i hotări să lupte pentru o idee mare. Aşa 
sunt cele trei marşuri militare ёиВатуога, ale lui Tyrtaios, câteva 
din odele lui Horaţiu îndreptate către Romani, La Marseillaise 
a lui Rouget de Lisle, multe din poeziile lui Theodor Körner, 
cunoscutul « Deşteaptă-te Române », al lui Andreiu Mureşanu, 
« Voi ce staţi în adormire », «Hora Unirii» şi multe bucăţi din co- 
lecţia intitulată «Оеп noștri » de Alecsandri, precum şi câteva din 
poeziile lui Bolintineanu, etc. Cu toate acestea, ce deosebire între 
aceste avânturi sublime ale geniului liric, şi discursurile cele mai lău- 
date ale patrioţilor din acele epoce! Poezia este bogată în compa- 
raţii originale, în metafore vehemente, în expresiuni care luminează 
ca nişte simboluri înflăcărate, în hiperbole spontane care, ca proiec- 
ţiunile naturaliştilor, măresc lucrurile şi ne fac să pătrundem mai 
adânc în realitatea lor. Faţă de această abundență de tropi, ce opune 
elocvenţa ? Palidele sale figuri, care nu tind şi nu pot excita fan- 
tazia, ci numai caută să dea o direcţie voinţei, excitând pasiunile. 
Drept vorbind, poeziile indicate mai sus şi altele de felul lor, nu 
urmăresc scopuri practice, ci se inspiră din dispoziţia războinică 
sau naționalistă а epocei lor, se îmbibă, ca să zicem așa, cu 
dânsa, şi întrupează în forme nepieritoare aspiraţiile contem- 
poranilor lor. Intru cât dar poetul exprimă într'o limbă trainică 
şi manifestă într'o formă ideală aspiraţiile generaţiei sale, întru cât 
el planează în regiunile senine ale artei şi nu se coboară în arena 
luptelor de toată ziua, nu se poate zice că el stă la același 
nivel cu oratorul. 

In fine, ultima trăsătură care desparte poezia de proză, mai ales- 
în genurile mai înalte ca oda, elegia, epopeea, tragedia, este că ea se 
slujeşte de forma metrică, nu numai pentrucă versul dă un avânt 
mai liber şi mai falnic fantaziei, ci şi pentrucă el este ca o armătură 
mai rezistentă, care apără creaţiunile geniului de piericiune. Ceea 
ce este bronzul pentru sculptură, ceea ce este granitul sau 
marmura pentru monumentele arhitectonice, este versul pentru 
opera poetului. Г 


POEZIA DRAMATICĂ 
1 


In procesul său de evoluţiune, poezia ajunge си drama la treapta 
cea din urmă şi cea mai înaltă: la manifestarea fondului existenţei 
omeneşti prin mijlocirea crizelor sufletului. Pe când poetul epic, 
stând în prezent, priveşte de aci spre trecut şi desfăşură înaintea 
intuițiunii noastre un mare eveniment împlinit, în care persoana sa 
dispare aproape cu totul la spatele operei de artă; pe când poetul 
liric, stând de asemenea în prezent, rămâne în contemplaţia acestuia 
şi-l absoarbe în sufletul său, spre a-l reflecta la rându-i prin prizma 
impresiilor şi emoţiunilor sale personale, — poetul dramatic îşi în- 
dreptează din prezent privirile asupra viitorului şi ne arată cum acest, 
viitor este rezultatul luptei dintre trecut, adică dintre o anumită 
stare de lucruri —şi prezent, —adică o personalitate puternică, 
care lucrează sub îmboldirea propriei sale energii, cu o libertate de- 
plină şi o răspundere întreagă. In înfăţişarea acestei lupte dintre 
un complex de împrejurări şi o individualitate marcantă, poetul 
trebue să dispară chiar mai mult decât în epopee, adică să fie absolut 
obiectiv, pentru ca să lase să se desfăşoare înaintea ochilor noştri 
numai jocul caracterelor create de propria sa fantazie. Cu drept 
cuvânt dar s'a zis că dramaturgul este un Proteu, care ia toate for- 
mele, își apropriază accentele şi patimile altora, vorbeşte limba 
fiecăruia dintr'inşii cu o exactitate ce poate ţinea locul realiţăţii 
însăşi. In adevăr, marii poeţi dramatici nu iau numai costumul şi 
masca persoanelor imaginate de dânșii, ci iņtră chiar în pielea lor, 
vorbind aci cu nevinovăția şi naivitatea copiilor, aci çu maiestatea 


122 PROBLEME DE ESTETICĂ 


eroilor, colo confundându-se în reflexiuni asupra vidului științei 
omeneşti ca Faust, dincolo izbucnind în delirul frenetic al Regelui 
Lear sau în nebunia sfâşietoare a tinerei Ophelia. 

Deşi drama este poezia acţiunii, după cum arată etimologia cu- 
vântului, totuşi câte odată dramaturgii preferă a lăsa unele fapte 
esenţiale să se petreacă nu pe scenă, ci după culise; dar fiindcă cu- 
noașterea acestor fapte este neapărată pentru înţelegerea acţiunii 
totale, poetul le comunică prin mijlocirea uneia din persoanele dramei, 
în teatrul antic printr'un mesager (ăpye1oc). În acest caz acţiunea 
este înlocuită prin naraţiune. Asemenea naraţiuni mai mult sau mai 
puţin epice, intercalate în corpul dramei, sunt relativ dese în tragedia 
antică şi în teatrul francez clasic. Să amintim aici naraţiunea bătăliei 
dela Salamina іп Perșii lui Aeschylos, moartea lui Oedip la Colonos 
al lui Sophokles, jertfirea Polyxenii în Hecuba, moartea lui Eteokles 
şi Polynikes în Phenicienele, moartea lui Kreon şi a fiicei lui în Medea, 
a lui Hippolyt în tragedia cu același nume, uciderea lui Neoptolemos 
în Andromache, sfâşierea lui Pentheu de către bacchante în Bacchantele, 
— toate opere ale lui Euripides. Ір teatrul francez clasic avem nara- 
ţiunea luptei lui Rodrigo contra Maurilor în Le Cid şia Horaţiilor 
contra Curiaţiilor în Horaţiu de Corneille, sinuciderea Eriphilei în 
Iphigenia în Aulis şi omorul lui Hippolyt în Phedra lui Racine. 
In teatrul german putem cita naraţiunea lui Raoul despre bătălia 
dela Vermanton, în care Jeanne d'Arc se arată pentru întâia oară 
în mijlocul armatei franceze (Fecioara dela Orleans de Schiller, act. 1, 
sc. 9) și naraţiunea căpitanului suedez despre moartea lui Max Piccolo- 
mini (Moartea lui Wallenstein, act. ТУ, sc. 10). In teatrul nostru 
avem naraţiunea Banului Mihalcea despre bătălia dela Şelimber în 
Mărirea și uciderea lui Mihai Viteazul de Bolintineanu. 

In dramele lui Shakespeare și în general în teatrul modern, se 
petrec pe scenă acţiuni puternice, precum acte de violenţă, răscoale 
populare, lupte, omoruri, sinucideri, scoateri de ochi, fără ca ele 
să provoace desaprobarea privitorilor. Unele din aceste fapte extra- 
ordinare trebuesc chiar expuse pe scenă, pentru ca să producă asupra 
spectatorilor o impresie mai adâncă decât ar putea-o produce simpla 
naraţiune. Aşa este sugrumarea Desdemonei de Othello, sinuciderea 


POEZIA DRAMATICĂ 123 


lui Romeo în faţa cosciugului Juliettei, omorirea lui Banquo şi а 
copiilor lui Macduff, săgetarea lui Gessler de către Wilhelm Tell, etc. 
Dacă Grecii se fereau de a pune pe scenă asemenea acte de violenţă, 
— sinuciderea lui Aias în piesa cu acelaşi nume a lui Sophocles este 
0 excepţie, — aceasta o făceau nu atât pentrucă actorii lor purtau 
măsci, cât pentrucă privirea morţii era contrarie simțului lor estetic. 
Deosebirea dintre naraţiunea epică şi cea dramatică este că pe 
când cea dintâi este plastică, obiectivă, cea din urmă este îmbibată 
de un colorit personal, subiectiv, pentrucă persoana care narează 
este însăşi interesată în acel fapt. Aşa este naraţiunea lui Teramenes 
despre moartea lui Hippolyt іп Phedra lui Racine, în care bătrânul 
guvernor este adânc afectat de pierderea fiului lui Theseu. Dar faptul 
săvârşit după culise afectează nu numai pe acela care-l narează, ci 
mișcă cu mai multă putere pe persoana sau persoanele dinaintea 
cărora se narează, şi prin aceasta el devine o forță propulsivă pentru 
acţiunea dramatică. Să ne amintim expansiunea de mândrie şi du- 
rerea inexprimabilă ce naraţiunea victoriei ultimului Horaţiu asupra 
celor trei frați Curiaţi produce în bătrânul Horaţiu şi în Camilla. 
Cu toate acestea poetul trebue să se slujească cu mare discreţiune de 
procedeul naraţiunii, pentrucă adesea, oricât de măestrit ar fi scrisă, 
ea este mai mult o stavilă decât o pârghie în desfăşurarea acţiunii. 
Cele mai puţin potrivite cu natura dramei sunt naraţiunile dela 
început, menite a aclimata pe privitor în atmosfera piesei şi a-l face 
să cunoască caracterul persoanelor. Astfel sunt câteva din prologurile 
lui Euripides. Cel mai nemerit mijloc de a introduce pe spectatori 
în cunoştinţa evenimentelor neapărate pentru înţelegerea părţii de 
acţiune ce şi-a ales artistul, este de a-i iniţia chiar prin acţiune, prin 
zugrăvirea și mişcarea caracterelor, Acest procedeu îl găsim în piesele 
Lucrezia Borgia, Angelo, Burgravii lui V. Hugo, şi în general la toţi 
dramaturgii cei пош. Narațiunea la finele dramei este o greşeală 
căci împiedecă mersul acţiunii tocmai la punctul ei de culminaţiune, 
adică tocmai unde ea trebue să fie mai vie şi mai grăbită. De acest 
neajuns sufere naraţiunea lui Teramenes din Phedra lui Racine. 
Dar oricât de artistic ar fi întocmită naraţiunea, în momentele 
hotăritoare ale conflictului dramatic efectul este cu mult mai puternic 


124 PROBLEME DE ESTETICĂ 


dacă noi privim înşine această criză, decât dacă ea ni se împărtăşeşte 
prin efectul ce produce asupra altora. Desdemona trebue să fie 
sugrumată în faţa publicului şi Cesar trebue să fie străpuns pe scenă 
de pumnalele conjuraţilor. Dacă omorul regelui Duncan se face după 
culise, apoi lupta lui Macbeth cu sine însuşi înainte de a comite crima, 
groaza de care el este cuprins în minutul săvârşirii ei și mustrările 
conştiinţei lui după ce nelegiuita faptă s'a consumat, le auzim din 
gura lui însuşi, nu din a altuia. De asemenea, dacă în tragedia lui 
Sophokles asasinarea Klytemnestrei de către fiul ei Orestes se face 
iarăşi după culise, apoi ţipătul acesteia dela spatele scenei şi în- 
demnul Elektrei către fratele еі de a mai lovi odată (mazoov, ei o0£ver, 
Guxifiv) ne face să simţim toată oroarea matricidului. Revoltătoare 
este în Regele Lear scoaterea ochilor lui Gloucester în fața privitorilor, 
pentrucă о cruzime atât de sălbatică lucrează în mod fizic şi direct, 
mai mult asupra nervilor decât asupra fantaziei ; însă fără acest act 
de sălbăticie nu ne-am putea înfățișa setea de răzbunare şi ura се 
clocoteşte în Gonerill şi Regane contra acestui amic al tatălui lor. 
Asasinarea Lucreziei Borgia de către Gennaro se face iarăşi pe scenă 
şi în faţa publicului, însă înainte de a-i fi spus aceea că este тита lui. 
Ре de altă parte, omorul lui Don Salluste în Ruy Blas este un fapt 
aşa de hotărît, intrigantul este așa de bine prins în mreaja pe care о 
pregătise însuşi cu atâta dibăcie pentru pierderea reginei, încât nu 
avem nevoie să-l vedem străpuns de sabia lui Ruy Blas şi ne este de 
ajuns să-l auzim strigând din cabinetul vecin în care este împins cu 
violenţă «je meurs assassiné». In fine, una din scenele cele mai 
dramatice din toată istoria teatrului, este aceea în care, după ce 
Agamemnon a intrat în casă şi pe când Klytemnestra se pregăteşte 
de omor, Casandra are o viziune deocamdată confuză, apoi din ce 
în ce mai luminoasă, şi anunţă mai întâi în cuvinte obscure, apoi 
în fraze din ce în ce mai lucide, cele ce se petrec înlăuntrul palatului, 
dincolo de privirile spectatorilor 1). 


1) Aeschylos, Agamemnon, v. 1072—1330 Cf. Moritz Саггіегге, Die Poesie, 
інг Wesen und ihre Formen mit Grundaiigen der vergleichenden Literaturgeschichie, 


р. 454 sa, 


POEZIA DRAMATICĂ 125 


Cum trebuesc înfăţişate toate aceste momente decisive în coli- 
ziunea dramatică, unde trebue întrebuințată naraţiunea şi ce trebue 
să se petreacă dinaintea ochilor noștri, iată probleme pe care nicio 
regulă tehnică nu le poate preciza şi pe care numai un adevărat 
geniu este în stare a le deslega. 


II 


Orice operă dramatică constă din două elemente fundamentale: 
acţiunea $1 caracterele. 

După Aristoteles «principiul şi sufletul dramei este fabula, iar 
caracterele vin în al doilea гапа»; ba încă, după acelaşi filosof, «o 
dramă nu este posibilă fără acțiune, dar poate exista fără caractere »!). 

Din punctul de vedere al teatrului antic, în care acţiunea ţinea 
numai dela răsăritul până la apusul soarelui 2), părerea filosofului 
grec este exactă. Timpul ce se acorda dramaturgului era prea scurt 
pentru desvoltarea şi aprofundarea caracterului sau a caracterelor 
principale. Тоё ce putea face el, ега de a le schița aşa cum se mani- 
festau în complexul unei acţiuni repezi şi fragmentare. De aceea 
actorul purta o mască pe care o păstra neschimbată în cursul întregii 
acţiuni şi care-i da o expresie tipică, generală. In asemenea con- 
diţiuni, tragedia antică trebue să înfățişeaze o acţiune ajunsă la 
punctul еі de culminaţie, aşa că cele mai multe ‘іп tragediile lui 
Aeschylos, Sophokles şi Euripides ar fi pentru noi mai mult actul 
din urmă al unei drame decât o dramă întreagă în înţelesul modern. 
O acţiune fără aprofundare de caractere nu este dramă pentru noi. 


1) Megi nomizis, 6: дод) иёр оўу жай olov роҳ? б uubos тїс тоауфдіас" 66Yrepov 
82 та 30)... ёи ăvev èv лойЕєас ох ду pevoiro тоауфдіа, йуєо Ge 10% yévorr” бу. 
Prin «fabulă» (иббос) filosoful din Stagira înţelege combinarea faptelor unui 
tot, adică ceea ce noi numim «acţiune ». Ibid., 6: А#ую удо uiov тїз oúvðeow 
tæv лоауиітоу. 

2) Aristoteles, ibid., 5: ёп 88 тф ихе 1) ue» дт udiora лойт Und ulav 
леоіодоу ilov elvai Ñ шходу› efalidrrew, adică: în privinţa întinderii, tragedia 
сеге, pe cât е cu putinţă, să rămână într'o revoluţiune solară sau să treacă cu 
puţin peste dânsa. 


196 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Dar pe de altă parte, o dramă ca Nathan cel înţelept al lui Lessing, 
sau са Tasso al lui Goethe sau ca Bérénice a lui Racine, în саге 
aprofundarea caracterelor merge până în amănunte infinitesimale, 
pe când acţiunea se mişcă cu paşi greoi, sunt tot aşa de puţin drame 
în înţelesul modern al cuvântului ca și acele piese de spectacol cu 
crime oribile, în care desvoltarea caracterului lipsește cu desăvârşire. 

O combinaţie înţeleaptă între cele două elemente dramatice, 
adică între acţiune şi desvoltarea caracterelor de căpetenie, sau mai 
bine aprofundarea caracterelor fără a suprima acţiunea ori a-i acorda 
un rol subordonat, constitue idealul dramei moderne. Dacă tragicii 
greci combinau mai întâi fabula, pe care adesea le-o procura legenda, 
şi apoi căutau a construi caracterul, fără a-l aprofunda, apoi dra- 
maturgii moderni concep mai întâi caracterul fundamental sau ca- 
racterele de căpetenie şi numai după ce au stabilit această primă 
parte în trăsăturile ei principale, ei combină acţiunea dramatică, 
chiar când găsesc în istorie, în cronică sau în legendă, lineamentele 
ei generale. Acesta pare a fi fost procedeul ce au urmat Shakespeare 
în Hamlet, Richard ПІ, Othello, Macbeth, Coriolan şi Regele Lear; 
Corneille în Le Cid şi Cinna; Racine în Phedra şi Athalia ; Molière 
în Tartuffe şi în Le Misanthrope; Schiller în Fiesco şi Wallenstein ; 
У. Hugo în Hernani şi Ruy Blas, etc. 

Multe din subiectele dramelor sunt luate din naraţiuni, nuvele 
sau romane, şi aceasta ar putea să ne facă a crede că persoanele 
dramatice nu se deosebesc întru nimic de cele epice. Nu este însă aşa. 
Eroul еріс, — numească-se Agamemnon sau Ulysse, Aeneas sau 
Goffredo di Bouillon, Roland sau Vasco de Gama, — este fruntașul 
poporului său, are unul și acelaşi gând cu dânsul; acțiunea sa este 
îndreptată spre ţinta pe care o urmăresc toate celelalte căpetenii ce 
stau alături de dânsul, şi pe care el le întrece mai mult prin rangul 
ce ocupă decât prin о energie incomparabil superioară lor. El stă 
în vârful piramidei, pe ale cărei planuri inferioare se aşează treptat 
toţi ceilalţi eroi. Compare cineva pe Agamemnon cu Achilles, Dio- 
medes, Aias, Idomeneu, Ulysse, sau pe Goffredo di Bouillon cu 
Rinaldo, Tancredi, Boemondo, Baldovino, sau pe eroul principal al 
oricărei epopei cu eroii ei secundari și se va convinge cu înlesnire că 


POEZIA DRAMATICĂ 127 


distanța ce-l desparte de ceilalți fruntaşi este relativ mică. Nu tot 
aşa este eroul dramatic. El nu lucrează de acord cu hotăririle desti- 
nului ca Ulysse, Aeneas, Goffredo, ci urmează impulsiunile propriei 
sale structuri psihologice, adică temperamentul, pasiunile, ambi- 
țiunea sa, şi prin aceasta intră în conflict cu lumea ce-l înconjură; 
el caută din toate puterile să facă din voinţa sa o lege pentru toţi 
cei dimprejurul său $1 prin aceasta intră în coliziune cu tradiţia dom- 
nitoare şi cu ordinea de lucruri statornicită, care la rândul ei se îm- 
potriveşte cu toată îndărătnicia, şi din această ciocnire între voinţa 
liberă a omului şi fatalitatea împrejurărilor iese sau înfrângerea 
celui ce a rupt pentru un moment echilibrul social sau o ordine de 
lucruri mai bună şi mai frumoasă pentru viitorime. 

Din această repede diferenţiere se vede deosebirea fundamentală 
dintre eroul epic şi cel dramatic. Alexandru cel Mare, Hannibal, Traian, 
Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, mergând іп 
fruntea popoarelor lor contra altor popoare şi înconjurați de alţi 
fruntaşi ai neamului lor, sunt eroi ерісі, ре când Caius Gracchus, 
Iulius Caesar, Wallenstein, Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, 
Napoleon, Tudor Vladimirescu, cari vor să răstoarne o societate 
spre a crea o nouă ordine de lucruri, sunt eroi dramatici. Mai mult 
încă: același caracter este epic sau dramatic, după momentul în 
care este luat. Aşa, de ex. Iulius Caesar, pornind în fruntea legiunilor 
Romei şi urmat de generali ca Labienus, Crassus cel tânăr, Quintus 
Cicero, Sabinus, Cotta, pentru cucerirea Galliei, este epic. Acelaşi 
Caesar în lupta cu oligarhia romană pentru a impune ideile sale 
politice şi sociale, este o persoană dramatică. lată pentru ce asupra 
lui avem Pharsalia lui Lucan şi pe Iulius Caesar al lui Shakespeare. 

Ceea ce caracterizează mai ales pe eroul dramatic, este că el nu 
se luptă contra lumii dinafară cu entuziasmul naiv al eroului epic,. 
ci ştie că scopul pe care-l urmăreşte el şi care constitue boldul ce 
încordează energia lui, este diametralmente opus scopului la care 
ţintesc ceilalţi, şi că prin aceasta el intră într'o luptă de viaţă şi de 
moarte cu ordinea morală şi cu instituţiile pe care el le găseşte în 
fiinţă. Astfel Macbeth are o conștiință perfectă de criminalitatea 
străduinţelor sale; de aci îndoiala şi pregetul său la pragul camerei 


125 PROBLEME DE ESTETICĂ, 


de odihnă a bunului rege Duncan. Antigona аге de asemenea perfectă 
conştiinţă că, îngropând cadavrul fratelui său Polynikes, căzut pe 
câmpul de bătaie contra раўгіеі sale, calcă o lege pozitivă a statului 
theban, şi prin aceasta intră în luptă cu autoritatea recunoscută. 
Inainte de а se hotări să se asvârle în această luptă uriaşă contra 
ordinei de lucruri stabilite, cugetări din dreapta şi din stânga, sim- 
țimintele cele mai opuse se ciocnesc în mintea și sufletul eroului 
dramatic ; el este un focar în care converg raze venite din toate direc- 
{Ше şi un câmp în care se întâlnesc mai 'nainte puterile vrăjmaşe. 

Am zis mai sus că evenimentul epic este un ce împlinit, la care 
poetul nu are să adauge nimic. Тоё aşa sunt şi caracterele ерісе; 
ele au într'însele ceva. imutabil, tipic. Precum în epopeea homerică 
Achilles este întotdeauna iute de picior, chiar când se odihneşte, 
Ulysse întotdeauna ager la minte, chiar când greşeşte, tot aşa ca- 
racterele eroilor sunt fixate de tradiţie, şi poetul nu are să le trans- 
forme întru nimic, după cum nu-i este permis a transforma eve- 
nimentul epic. Eroul epic intră într'un eveniment, care s'a făurit, 
ca să zicem аза, independent de dânsul $1 pe care el nu-l poate mo- 
difica întru nimic. Mai cu seamă în epopeea homerică, evenimentul 
se pregăteşte de către voinţa superioară, destinul; iar eroul îşi joacă 
rolul ca să realizeze această voinţă. 

In dramă, din contră, acţiunea şi caracterul principal se află 
într'o legătură de reciprocitate aşa de strânsă, încât fiind date ca- 
racterele, evenimentele dramatice trebue să fie un rezultat al lor, 
sau, fiind dată acţiunea, caracterele să pară un produs al ei. Aci 
arta este superioară naturii, pentrucă, în realitatea vieţii, mulţi in- 
divizi mari şi puternici rămân inerţi, din lipsa unor împrejurări 
capabile de a-i pune în relief. Fără tirania Stuarţilor, Hampden 
ar fi rămas un nobil dela ţară, iubit de vecinii şi de amicii săi, onest, 
dar obscur. Fără abuzul indulgențelor şi insolenţa lui Tetzel, Luther 
ar fi rămas un eminent profesor de teologie, dar nu ar fi devenit 
cel maj mare reformator religios al Germaniei. Robespierre ar fi 
rămas modestul şi neinsemnatul avocat dela Arras; Marat, scrii- 
torul mediocru şi medicul nul; Ludovic XVI, un rege liniştit şi 
inofensiv, un soţ indulgent şi un părinte afectuos, dacă Revoluţia 


POEZIA DRAMATICĂ 129 


m ar fi deslănţuit toate pasiunile şi n'ar fi permis tuturor tempe- 
ramentelor violente să ocupe întâiul rang. Omul făcut întrun fel 
şi aruncat de natură în mijlocul furtunilor vieţii se poate compara 
cu un vas, care, din canteria în care a fost construit, alunecă în 
mare; pentru са să înainteze, el are trebuinţă de un vânt mai pu- 
ternic sau mai slab, după cum este corabie mare sau barcă: furtuna 
«аге grăbeşte mişcarea vasului mare înghite barca, şi vântul slab 
e mişcă barca, lasă corabia nemişcată în mijlocul portului. Trebue 
«dar ca artistul să aproprieze situaţiile pe caracter. Ceea ce se chiamă 
acţiune sau intrigă este tocmai un şir de evenimente sau de situaţii 
întocmite anume ca să manifeste caracterele, să mişte adânc su- 
fletele, pentru ca să ridice la suprafaţă instinctele profunde şi facul- 
tăţile necunoscute, ре care fluxul monoton al obişnuinţei le împie- 
-dică de a ieși la lumină, pentru ca să-și arate, ca în Corneille, pu- 
terea lor de voinţă sau mărimea eroismului lor, pentru ca să-şi pună 
în proeminenţă, ca în Shakespeare, poftele lor пеіпітапаёе, furia, 
nebuniile, monştrii cei stranii ce stau ascunşi în adâncurile sufle- 
tului nostru. Pentru ca să scoaţă la iveală aceste caractere, artistul 
«construeşte întreaga istorie, sau cel puţin o face să se mlădieze după 
trebuinţele artei sale. Precum prin convergenţa calităţilor el а com- 
pus о individualitate de o constituţie superioară, de asemenea prin 
onvergenţa caracterului principal cu situaţiile succesive el ne-a în- 
“vederat caracterul până în fund şi până la sfârşit, ducându-l la un 
triumf definitiv sau la o sdrobire finală. Iată pentruce Aristoteles 
zice că poezia este mai filosofică decât istoria 1). Neapărat zicând 
aceasta, marele filosof al vechimii are în vedere nexul cauzal intim, 
reciprocitatea indestructibilă dintre cele două elemente fundamen- 
tale ale dramei şi în acelaşi timp el accentuiază împrejurarea că, 
pe când Herodot narează ceva factic, real, poetul imaginează ceva 
posibil, necesar, ceva conform cu legile existenţei şi determinat de 
natura agenţilor. 

In adevăr, poezia combină din datele experienţei ceva cu totul 
omenesc, ba încă inventează situaţiile de care are nevoie pentru 





1 eITegi Поипикӣс » 9 дд хай фіЛоосрфтеооу xvi олоуёайбтвоо› nolnats іотооѓас ёо. 


180 PROBLEME DE ESTETICĂ 


scoaterea în relief a idealului ei. Aceste elemente, luate din dreapta 
şi din stânga, se închiagă între ele spre a forma un ce organic, un 
ce care are toate aparențele realităţii. Dar, ре de altă parte, aceste 
elemente dramatice nu trebuesc căutate în singularităţile naturii 
omeneşti, ci în ceea ce ea are mai general, mai uşor de înţeles şi 
de asimilat pentru fiecare individ ; căci o reprezentaţie teatrală care 
stă în legătură cu felul de gândire şi de simţire al întregii omeniri, 
cuprinde un adevăr obiectiv, pe când o reprezentaţie care reproduce 
felul de a gândi ві simţi numai al unei părţi din omenire, cuprinde 
numai un adevăr subiectiv. « Pentru un Roman, zice Schiller, sen- 
tinţa celui dintâiu Brutus, sinuciderea lui Cato, au un adevăr su- 
biectiv, Ideile şi simţimintele din care decurg acţiunile acestor doi 
bărbaţi, izvoresc nu în mod mijlocit din natura generală a omului, 
ci mijlocit dintr'o natură omenească special determinată. Pentru 
ca să împărtăşească cineva cu ei aceste simţiminte, trebue să po- 
seadă o constituţie psihologică romană, sau cel puţin să fie capabil 
de a o primi pentru un moment. Dimpotrivă, е de ajuns să ће cineva 
numai от, pentru ca să fie adânc mişcat de jertfirea eroică a unu: 
Leonidas, de resemnaţiunea liniştită a unui Aristides... Unor ase- 
menea reprezentări noi le acordăm, în opoziţie cu cele de mai sus, 
un adevăr obiectiv, pentrucă sunt de acord cu natura tuturor su- 
biectelor, şi prin aceasta primesc о generalitate şi o necesitate ава 
de strictă, ca şi cum ar fi independente de orice condiţiune subiec- 
tivă» 1), 

Dar, dacă dramaturgul nu trebue să-şi construiască persoanele 
din elemente singulare, din ceea ce este « marotte », са să ne slujim 
de un cuvânt francez, aceasta nu însemnează că el trebue să se mul- 
țumească cu ceea ce este vulgar, ci dimpotrivă să-şi caute materia 
în interesele vitale ale omenirii, în care se izbesc figurile cele тпай 
nobile şi cele mai energice, să se suie pe culmile cele mai înalte ale 
istoriei, unde se găsesc bărbaţi a căror activitate se întinde aşa de 
departe şi a căror putere de a simţi merge aşa de adânc, încât pot 
servi ca tipuri de oameni. Eroii cari se ridică mai presus de credinţele, 





1) Ueber die tragische Kunst, vol. ХІ, р. 375, sq. 


POEZIA DRAMATICĂ 131 


tradiţiile şi superstiţiile veacului lor, care întreprind о luptă 
pe viață şi pe moarte în contra autorităţii şi a ordinei stabilite, pen- 
trucă acestea nu satisfac ambiția lor sau nu se potrivesc cu ideile 
lor despre stat şi societate, — aceştia sunt tipurile pe care trebue 
să le prefere un mare poet. Insă asemenea tipuri nu sunt însuşiri 
exclusive ale unei singure clase, ci ele se pot găsi în stratele de rând 
ale societăţii pentrucă nu rangul dă importanţă individului, ci no- 
bleţea sufletului, înălțimea gândirii şi energia acţiunii. Spartacus, 
Cola Rienzi, Masaniello, pot fi eroi dramatici tot aşa de bine ca Ri- 
chard III sau Iulius Caesar. Ceea ce este esenţial е са sufletul eroului 
să tindă a se ridica necontenit, ca energiile lui să nu şovăiască, ca 
îmboldirea sa pasionată și avântul său puternic să provoace con- 
îlicte, care să se termine си strivirea lui de împotrivirea lumii sau 
cu triumful străduinţelor sale; căci, în curentul furtunos ce пе tå- 
răște, caracterele sunt nişte greutăţi sau nişte aripi, care aci ne fac 
să cădem în fundul oceanului vieţii, aci ne susţin la suprafaţa lui 1). 

Pentru ca acest conflict să izbucnească în toată vigoarea lui, 
se сеге ca persoanele să poseadă complexiuni psihologice opuse, fără 
să se evaporeze în generalităţi vagi (militarul, fanfaronul, ambi- 
Нови, aristocratul în sine, etc.), sau în abstracţiuni logice (gelozia, 
ауага, invidia, etc.), pentrucă acestea având ecuaţia lor de mai 
înainte cunoscută, rezultatul conflictului lor în anumite împreju- 
rări se poate prevedea cu o certitudine aproape matematică, şi din 
acel moment acţiunea nu mai înfățișează niciun interes. Definiţia 
lui Taine că opera de artă are de scop de a face predomnitor un 
caracter marcant nu trebue să ne facă a uita că nimeni nu este făcut 
dintr'o bucată, cum zice Francezul. Їп realitatea vieţii omul se com- 
pune din o mulţime de trăsături şi pasiuni, care-şi dispută domnia 
asupra lui şi-l guvernează mai mult sau mai puţin pe rând, căci 
ceea ce numim caracter nu este ceea ce suntem în toate minutele 
existenţei noastre, ci ceea ce suntem de cele mai multe ori. In mij- 
locul însuşirilor din care se formează un individ, una este mai ac- 


centuată, şi acesteia i se cuvine locul de căpetenie în opera de artă. 
i 





1) Moritz Carriere, ор. cit., р. 443 sq. 


9* 


192 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Dar precum însuşirile secundare nu trebue să înnăbuşească carac- 
terul marcant, de asemenea acesta nu trebue să anuleze trăsăturile 
de al doilea ordin. Tocmai această cumpănire genială între deose- 
bitele elemente ale unui caracter face din persoanele unei drame 
nişte adevărate individualităţi naturale. Trăsătura caracteristică în 
Shylock este ura contra creştinilor şi în deosebi contra lui Antonio. 
Dar câte alte pasiuni nu s'au amalgamat ca să dospească această 
ură nestinsă, care cedează numai în faţa instinctului de conservare 
individuală! Ea este în parte rezultatul mândriei ofensate, pentrucă 
Antonio l-a numit câine, pe el care se trage din poporul ales al lui 
Dumnezeu. Parte este rezultatul lăcomiei, pentrucă Antonio l-a făcut 
să păgubească o sumă colosală, şi când Antonio nu va mai fi în viaţă, 
el va putea să exercite fără concurenţă ca şi fără temere ocupaţia 
sa де cămătar fără scrupul. Parte este rezultatul simţimântului na- 
ional şi religios, despreţuit de către Antonio, care a scuipat pe haina 
lui ovreiască, şi Shylock a jurat pe Sabatul judaic să-şi răzbune. 
O analiză analoagă am putea practica asupra tuturor persoanelor lui 
Shakespeare şi ale altor dramaturgi mari, pentru ca să dovedim pe 
deplin cât de complicate sunt în realitate persoanele cele mai simple în 
aparenţă. Dar să ne mulţumim deocamdată cu acest singur exemplu. 

Aşa dar, dramaturgul trebue să reproducă complexul trăsăturilor 
care constituesc un caracter, însă fără a pierde idealitatea lui, imi- 
tând în aceasta pe pictorii cei mari, cari făcând un portret, reproduc 
cu acurateţă, coloritul şi aerul modelului, fără a insista asupra ci- 
catricelor, ciupiturilor de vărsat, aluniţelor sau altor particularităţi 
accidentale. Dar, pe de altă parte, această idealitate nu trebue să 
se evaporeze în generalităţi, precum în tablourile lui Claude Lor- 
rain şi ale lui Poussin, speţele de arbori au degenerat în nişte plante 
nedeterminate, care nu sunt nici stejari, nici frasini, nici fagi, nici 
mesteacăni, ci arbori în general. 

De regulă, caracterele rele са Jago, Regane, Gonerill, Macbeth, 
Richard III, sunt mai dramatice decât cele absolut bune ca Des- 
demona, Ophelia, Imogen (în Cymbeline), Miranda (în Furtuna), 
Portia (în Negustorul din Veneţia) pentrucă ele urmăresc cu mai 
multă energie, şi prin urmare cu mai mult interes pentru noi, obiectul 


POEZIA DRAMATICĂ 133 


dorințelor lor, ре când cele din urmă sunt adesea târite de curentul 
împrejurărilor şi cad în cele din urmă victime răutăţii oamenilor. 
Precum în organele hipertrofiate se observă mai bine decât în cele 
normal desvoltate unele părticele din fiinţa noastră fizică, de ase- 
menea în acele naturi viguroase dar necumpănite, desechilibrate, 
în care o facultate s'a desvoltat prea mult în paguba totului ві а 
tras la sine toate sucurile hrănitoare ale organismului, se vede mai 
luminos acţiunea fatală a temperamentului, a forţelor oculte şi surde 
care împing fiinţa noastră la catastrofă, la nebunie, la sinucidere 
şi omor, în scurt la falimentul vieţii. Impresia finală ce ne lasă aceste 
naturi demoniace este dureroasă; din izbirea lor violentă între ele 
sau cu lumea dimprejurul lor rezultă o sfâşiere generală, care face 
din lume un câmp de măcel. Și cu toate acestea tocmai asemenea 
privelişti ne atrag şi ne interesează pe scenă, Fireşte, în mijlocul 
unei livezi, voim mai bine să ne întâlnim cu o turmă de oi decât cu 
o haită de tigri; dar la spatele unui grilaj de fier, într'o cușcă de 
menagerie, ne place mai mult să privim la o luptă între tigri decât 
la o turmă de oi culcate în nepăsare. Arta este acel grilaj şi acea 
cușcă; ea înlătură spaima, dar păstrează şi măreşte interesul. Din 
acel minut, fără suferinţă şi fără primejdie, putem privi superbele 
pasiuni, sfâşierile, luptele uriaşe, toate avânturile şi toată învălmă- 
şeala vieţii şi a naturii omeneşti, scoasă din marginile ei obișnuite 
де porniri neînfrânate, la o luptă fără milă. Fiindcă suntem la adăpost 
de primejdiile la care sunt expuse persoanele de pe scenă, simţim 
plăcere privind învierşunarea luptelor lor, sau, precum se exprimă 
Lucrețiu în aceste versuri, care au ajuns banale din cauza desei 
lor citări cu aplicaţie la dramă: 
Suave, mari magno turbantibus aequora ventis 
E terra magnum alterius spectare laborem; 


Non quia vexari quemquamst iucunda voluptas, 
Sed quibus ipse malis careas quia cernere suave est!) 


1) De natura rerum, Lib. 11, v. 1 sq.: « Plăcut, e când pe întinsa mare furtuna 
răscolește valurile, — să priveşti de pe uscat frământările altuia, — nu pentrucă 
e o voluptate deosebită a vedea pe altul sbuciumându-se, — ci pentrucă e plăcut 
să te uiţi la nenorociri de cari tu însuţi eşti scutit». 


134 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Insă nu numai simţimântul siguranţei noastre personale ne face 
să privim cu plăcere şi interes la lupta ce se desfăşoară înaintea 
ochilor noştri, ci şi asemănarea dintre soarta noastră şi a persoa- 
nelor de pe scenă. Această asemănare ne stoarce lacrimi de compă- 
timire pentru nevinovatul ce cade victima mişeilor, şi tot ea ne 
-smulge un țipăt de admiraţie în faţa faptelor de înălţime morală 
ale unui erou; ea ne amintește propria noastră umilinţă când egoistul 
se lasă în voia instinctelor înjositoare, şi tot ea ne ridică până Ја tronul 
zeilor nemuritori împreună cu sufletele nobile ce se sacrifică pentru 
fericirea omenirii, pentru о idee таге. Aceste emoţiuni puternice 
şi aceste avânturi generoase se văd mai ales în privitorii în cari 
lipsa simțului critic confundă invenţiunile artei cu realitatea însăşi. 

Pentru ca un caracter să fie dramatic într'un grad înalt, nu se 
cere numaidecât са el să пе înfăţişeze о perversitate desăvârşită са 
Jago, Gonerill, Regane, etc. Din potrivă, caracterele răufăcătoare, fără 
înălţime morală, pungaşii, criminalii de rând şi viţioşii ordinari, 
tipurile murdare şi bestiale, pentru care mai ales literatura natura- 
listă arată o predilecție bolnăvicioasă, nu au се căuta într'o dramă; 
locul lor este în sala curţii de juraţi, ре banca acuzaților sau în tem- 
niţă, nu pe scenă. Adesea aceste tipuri ignobile slujesc a pune în- 
trun relief mai viguros figurile nobile şi persoanele simpatice. Dar 
privirea acestor stârpituri ne oboseşte în cele din urmă, şi dacă cumva 
scriitorul le înmulţeşte peste măsură sau le lasă să ocupe ele sin- 
gure scena, atunci priveliştea devine în adevăr desgustătoare, ca 
în operele comicilor englezi de pe timpul Restauraţiunii, Wycherley, 
Congreve, Vanbrugh şi Farquhar. Același simţimânt nasc în noi 
câte trele comediile lui Caragiale; în niciuna din ele nu întâlnim 
un singur individ de care să nu roşească omenirea. 

Eroul dramatic, din potrivă, chiar când devine răufăcător, poartă 
pe frunte-i stampila unei creaturi superioare. Dacă el caută să ră- 
stoarne temelia morală pe care se reazimă societatea, aceasta o face 
împins de o energie саге ne impune admiraţiune. Astfel, Macbeth, 
a cărui trăsătură caracteristică este puterea de acţiune, nu intră 
în luptă cu legile morale ale societăţii pentrucă a sedus o fată; Tor- 
quato Tasso, un poet exaltat, nu pentrucă a sustras o lingură de 


POEZIA DRAMATICĂ 135 


argint; Aias, un erou nesăţios de glorie, nu pentrucă a părăsit un 
«<a marad de arme pe câmpul de luptă; ci fiecare din ei cade în păcat 
gi nenorocire tocmai prin acea parte a caracterului său care-l ridică 
în faţa semenilor săi, dar саге a luat într'inşii nişte proporţii aşa 
de uriaşe, încât i-a făcut să piarză simţul realităţii şi să se încume- 
teze în întreprinderi vinovate 1). Macbeth, îmbătat de о isbândă 
«câştigată asupra Danezilor şi îmboldit de o profeție demoniacă pre- 
cum şi de structura sa psihologică, merge din crimă în crimă până 
când înlătură toate stavilele dintre dânsul şi coroana Scoției; 
Torquato Tasso, саге se simte vrednic de a domni pe un tron şi, 
fiindcă este încoronat ca poet de Leonora d'Este, se crede în drept 
«de a întinde mâna spre coroana ducală şi de а sfărâma tot се ве in- 
ierpune între el şi tron, îşi pregăteşte singur nenorocirea; în fine, 
Aias, un erou care a scăpat de multe ori armata grecească dela peire, 
nu poate suferi umilinţa ce i se face dându-se lui Ulysse armele 
dui Achille, care, după credinţa lui, se cuveneau numai lui; de aci 
nebunia şi moartea lui tragică. Insă în niciunul din aceste cazuri 
noblețea primitivă a inimii, energia voinţei, înălţimea sufletului, nu 
se desmint nici chiar în crimă şi cădere. La asemenea tipuri des- 
echilibrate şi nenorocite dar în fond măreţe, s'ar putea aplica cele 
din urmă versuri din acest pasaj al lui A. de Musset. 


П пай sous le soleil des âmes degradees, 
Comme il naît des chacals, des chiens et des serpents 
Qui meurent dans la fange ou leurs mères sont nées, 
Le ventre tout gonflé de leurs oeufs malfaisants. 
La nature а besoin de leurs sales lignées, 
Pour engraisser la terre autour de ses tombeaux, 
Chercher ses diamants, et nourrir ses corbeaux. 
Mais quand elle pétrit ses nobles créatures, 
Elle qui voit là -haut comme on vit ici-bas, 
Elle sait des secrets qui les font assez pures 
Pour. que le monde entier ne les lui souille pas. 
Le monde en est d'airain, si l'espèce en est rare. 


1) Moritz Carriere, op. cit., р. 481 sq. 


136 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Elle peut les plonger dans ses plus noirs marais; 
Elle sait ce que vaut son marbre de Carrare, 
Et que les eaux du ciel пе lentament jamais 1). 


III 


După ce caracterul principal a fost conceput în mod limpede 
şi aprofundat în măsura cuvenită, poetul trebue să-l pună în ac- 
опе, pentru са din ceea ce el face și zice să se vază misterioasele 
lui adâncuri. Pentru aceasta el trebue să întocmească fabula în aşa 
chip, încât toate bucăţile ei să se îmbine în mod firesc și pe deplin 
între ele, cu alte cuvinte ca acţiunea să ће una şi întreagă 2). Două 
acţiuni în aceeași piesă ar împărţi interesul nostru şi l-ar slăbi; fie- 
care s'ar desvolta în paguba celeilalte. Nu trebue însă să confundăm 
unitatea cu simplicitatea. « Unitatea de acţiune, zice Schopenhauer, 
nu trebue să meargă aşa de departe, încât să vorbească fără între- 
rupere numai de același lucru, ca în tragediile franceze, саге o ob- 
servă cu atâta rigoare încât desfăşurarea dramei seamănă cu o linie 
geometrică fără lățime; într'însele cuvântul de ordine este: « mereu 
înainte | » « Pensez d votre affaire», şi lucrul se expediază şi se ade- 
peşează » după rutină, fără ca cineva să se oprească la allotrii се 
nu se ţin de dânsul sau să se uite în dreapta ori în stânga. Drama 
lui Shakespeare seamănă cu o linie care are şi lăţime: îşi lasă timp, 
ezpaliatur ; într'insa пе vin înainte discursuri, chiar scene întregi 
care nu fac acţiunea să înainteze, ba chiar nu o privesc, dar prin 
care ajungem a cunoaşte mai de aproape persoanele acţiunii sau îm- 
prejurările lor şi a înţelege mai bine acţiunea. Acţiunea rămâne în: 
adevăr lucrul de căpetenie, însă nu aşa de exclusivă, încât pe lângă 
са să uităm că în cele din urmă scopul artei dramatice este înfăţi- 
şarea fiinţei şi existenţei omeneşti » 3). 


1)% Rolla. 

з) Aristoteles, op. cit., 8: уо од» xa0ămeo ха & тас Gila pmunuxais ў ше 
lunos évós ёст» ойто жай tòv ulov ёлі лойёвос шитоіс ot шӣс тє slvat тоб 
xal Gins xal тд uton oweordva t&v noayudruv ойто @оте 

з) Zur Aesthetik der Dichtkunst în Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. ll, 
р. 498 sq. 


POEZIA DRANATICĂ 132 


Intr'o dramă pot coexista două şi chiar mai multe acţiuni, însă 
« subordonate cu măestrie totului, aşa ca ele să graviteze necontenit, 
către o acţiune centrală şi să se grupeze împrejurul ei pe deosebi- 
tele planuri ale dramei » 1). Aceste acţiuni secundare, terțiare, etec., 
s'ar putea compara mai bine cu afluenții de al doilea, al treilea or- 
din, etc. ai unui fluviu, cari vin din dreapta şi din stânga, în linii 
mai mult sau mai puţin sinuoase, dela deosebite adâncimi și cu deo- 
sebite volume de apă, spre a se arunca în marele lor rezervoriu, 
la anumite grade de latitudine. Clasicii francezi observau cu o ri- 
goare extremă ca acţiunea să fie numai una, pe când dramaturgii 
englezi din secolul Elisabethei combinau mai multe acţiuni într'o 
singură piesă, însă adesea ca unităţi independente sau paralele cu 
acţiunea principală. Numai Shakespeare, în Negustorul din Veneţia, 
în Regele Lear şi în Măsură pentru măsură, a ştiut să întreţeasă 
cu o artă superioară acţiunile secundare în acţiunea principală şi 
să întocmească dintr'însele un tot organic şi armonios. Insă nici 
acest principe al poeţilor englezi nu a scăpat de defectul comun 
predecesorilor şi contemporanilor săi; căci іп Enric ЈУ, de exemplu, 
alături de eroul principal, găsim ре Falstaff, care atrage asupră-i 
de o potrivă, ba chiar mai mult decât dânsul, interesul privitorilor. 
Ре de altă parte, o succesiune de tablouri de genre са în Goetz von 
Berlichingen al lui Gosthe, sau de evenimente epice, ca în Wilhelm 
Tell al lui Schiller, nu constituesc o dramă în adevăratul înțeles 
al cuvântului, chiar când acele evenimente sunt fapte şi suferinţe 
ale aceluiaşi erou. În acest din urmă caz, avem numai o unitate de 
persoană, nu şi unitate de acţiune. De acest neajuns suferă, pe lângă 
piesele de mai sus, dramele mai vechi ale lui Shakespeare luate din 
istoria Engliterei, şi anume Richard ПІ, Enric VI şi Enric VIII. 

Astfel, nu este de ajuns ca persoana principală a dramei să fie 
pusă în situaţiuni care să o manifeste în toată complexiunea еі psi- 
hologică. Se mai cere ca aceste situaţii, adică părți ale fabulei, să 
se lege şi să se susțină între dânsele ca părţile unui tot organic, cu 
alte cuvinte se cere ca fiecare accident dramatic să fie motivat, 


1) У, Hugo, Préface de Cromwell, р. 46. 


135 PROBLEME DE ESTETICĂ 


şi ca nimic să nu se întâmple din senin. Această motivare trebue 
întemeiată pe fapte fireşti, ceea ce nu exclude în mod absolut in- 
tervenţiunea puterilor supranaturale sau a «minunilor fizice » cum 
zice Lessing 1), întrucât ele-şi au rădăcina în credinţele populare. 
In teatrul grecesc vin pe scenă zei şi se amestecă în acţiunea şi în 
destinele oamenilor, precum Eumenidele, Apollon şi Athena în Eu- 
menidele lui Aeschylos, Athena în Aias al lui Sophokles; umbrele 
celor morţi îşi înalţă glasul ca să povăţuiască pe cei vii, precum 
umbra lui Dareios în Perșii, a Klytemnestrei în Fumenidele lui 
Aeschylos; mormintele se deschid şi morţii se ridică în giulgiul lor, 
ca să ceară răzbunare contra lui Don Juan în piesa cu acelaşi nume 
a lui Dumas-tatăl. Shakespeare aduce pe scenă umbra tatălui lui 
Hamlet şi a lui Banquo, a căror apariţiune dă naştere la efecte dra- 
matice de o putere extraordinară. Tot de această categorie ве ţin 
profeţiile divinatorilor, са а lui Teresias în Antigone de Sophokles, 
şi visurile, precum visul Klytemnestrei narat de Korypheu în Choe- 
phorele şi al Atossei în Perșii lui Aeschylos, al Athaliei din piesa cu 
același nume a lui Racine, al Calpurniei în Julius Caesar de Sha- 
kespeare. Toate aceste apariţiuni supranaturale, profeţii şi visuri, 
au într'atâta putere dramatică, întru cât ele se sprijinesc pe cre- 
діпўа poporului. Dar aceste mijloace nu au preţ decât întrebuințate 
cu mare discreţiune, în cazuri foarte rare. Căzute în domeniul public, 
ele pierd orice valoare şi în cele din urmă produc râsul, în locul emo- 
ţiunii dramatice. De aceea dramaturgii noi de tot le-au părăsit 
aproape cu desăvârşire. 

Odată acţiunea închegată aşa încât să formeze un tot organic, 
ea se ridică progresiv, ne interesează din ce în ce mai mult şi ne ţine 
într'o încordare continuă până la desnodământul final. Asupra acestei 
mișcări progresive ce trebue să domnească în orice operă literară, 
даг mai ales în dramă, Schopenhauer se exprimă aşa: « Scopul comun 
dramei şi epopeei, de a înfățișa prin caractere importante şi situaţii 





1) Hamburgische Dramaturgie, Zweites Stück: « Wunder dulden wir da nur 
in der physikalischen Welt; in der moralischen muss alles seinen ordentlichen 
Lauf behalten, weil das Theater die Schule der moralischen Welt sein soll ». 


POEZIA DRAMATICĂ 139 


însemnate acţiunile extraordinare produse de aceşti doi factori (ca- 
racter şi împrejurări) se realizează pe deplin de poet, dacă el ne 
pune înainte mai întâi caracterele în stare de linişte, în care ni 
se arată numai coloritul lor general, iar mai pe urmă introduce un 
motiv care produce o acţiune din care se naște un motiv nou şi mai 
tare, care iarăși provoacă o acţiune mai însemnată, ce la rândul ei 
maşte alte motive mai puternice şi tot mai puternice, aşa încât în 
timpul potrivit formei, se prezintă, în locul liniştei dela început, 
pasiunea excitată, în care se petrec acum acţiunile semnificative 
ce fac să apară la lumina limpede însuşirile aţipite până acum în 
caracter, precum şi mersul lumii » 1). 

Mişcarea persoanelor unei drame se aseamănă mult cu mişcarea 
pieselor unui joc de şah. In acest joc fiecare figură, — rege, regină, 
cal, turn, — îşi are felul său propriu de a se mişca. Tot ава în dramă 
fiecare caracter îşi are nişte hotare înlăuntrul cărora trebue să se 
agite. Scopul final în jocul de şah este prinderea regelui; de ase- 
menea în tragedie mişcarea întreagă tinde a împinge pe eroul prin- 
cipal către catastrofă. Precum Jucătorul priceput face un şir de com- 
binaţii ingenioase a căror ţintă este prinderea regelui adversarului, 
de asemenea dramaturgul dispune persoanele piesei sale cu pasiu- 
nile, virtuțile şi slăbiciunile lor cu concursul de circumstanţe ne- 
cesare, în aşa chip, încât persoana de căpetenie să fie dusă neapărat 
către un desnodământ de regulă fatal. Cu un număr anumit de fi- 
guri sunt posibile o mulţime de combinări, însă dintre toate una 
duce mai repede şi mai sigur la scop. Tot aşa cu un număr anumit 
de persoane sunt posibile mai multe soluţiuni, însă una din ele este 
mai firească decât celelalte, şi pe aceasta trebue să o aleagă artistul. 
Precum jucătorul dibaciu sacrifică în cursul jocului şi la momentul 
oportun unele figuri care au ajuns nefolositoare, pentru ca să iz- 
butească mai iute, tot aşa dramaturgul sacrifică în cursul acţiunii 
unele persoane, a căror moarte este neapărată pentru precipitarea 
desnodământului final. Pe lângă această combinare măiastră, se 


1) Zur Aestetik der Dichtkunst în] Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. II, 
р. 494. 


140 PROBLEME DE ESTETICĂ 


mai cere dela o dramă perfectă ca fiecare mișcare să vină la timp, 
nu mai devreme nici mai târziu decât sufere natura acţiunii şi in- 
tensitatea impulsiunii ce i s'a dat dela început. Nu este indiferent 
când о persoană intră în acţiune, când vine o șcenă nouă, când ac- 
ţiunea culminează spre criză sau se coboară către catastrofă. Pre- 
cum o problemă de şah bine combinată trebue rezolvată într'un 
anumit număr de mişcări, de asemenea o dramă vrednică de acest 
nume trebue să ajungă într'un timp anumit dela criză la catastrofă, 
Aceste particularităţi se determină de lungimea ce s'a fixat piesei, 
de natura persoanelor, de impetuozitatea temperamentelor şi energia 
caracterelor, în fine, de o mulţime de alte împrejurări, pe care numai 
un scriitor de geniu le poate cumpăni $1 realiza. Cu cât mişcările 
dramei vor fi mai repezi şi mai neaşteptate, cu atât succesul operei 
va fi mai strălucit, cu atât ea va fi mai în drept de a aspirasă ocupe 
un loc de onoare între producţiunile spiritului omenesc з). 

Impărțirea acţiunii generale în acte şi scene nu atârnă de gustul 
sau de bunul plac al poetului, ci de natura materiei ce el şi-a ales, 
şi care se compune dintr'un număr mai mult sau mai puţin deter- 
minat de stadii principale şi secundare. Precum, după Aristoteles, 
acţiunea generală trebue să formeze un tot organic şi întreg cu în- 
ceputul, mijlocul şi sfârşitul său, tot aşa fiecare act şi fiecare scenă 
trebue să aibă viaţa sa proprie. 

In teatrul vechiu englezesc, se înţelegea prin scenă timpul cât, 
în teatru era acelaşi tablou, chiar dacă în acest interval apărea una 
sau mai multe persoane noi. Astăzi se înţelege prin acest cuvânt 
o acţiune parţială, care începe cu un număr oarecare de persoane 
şi continuă până când evoluţiunea dramatică introduce altele noi. 
Dramaturgul nu trebue să introducă una sau mai multe persoane 
decât când ele sunt neapărate pentru progresul acţiunii, şi când 
aduc un nou element pentru mărirea interesului. Insă, oricâte per- 
soane ar apărea pe scenă, fiecare din ele este datoare să facă ceva, 
şi vocea fiecăreia din ele, mai puternică sau mai slabă, trebue să 





1) R. Gottschall, Die Dichtkunst und ihre Technik vom Standpunkte der Neu- 
гей, р. 183 sq. 


POEZIA DRAMATICĂ 141 


se auză distinct. în concertul ce ele intonează, In fine o condiţiune 
esenţială este ca scena să nu rămână niciodată goală, afară numai 
de aşa numitele momente de impatienţă (spannende Momente), când 
la spatele scenei se petrec fapte de o însemnătate capitală, precum, 
când, în tragedia lui Sophokles, Oedip îşi scoate ochii înlăuntrul 
palatului, după ce s'a convins că el este omoritorul şi fiul lui Laios, 
sau precum când femeile troiane şi Hecuba, în tragedia cu acelaşi 
nume a lui Euripides, scot ochii lui Polymestor şi-i ucid copiii în cort. 

Mai multe scene în cursul cărora acţiunea s'a ridicat la un anumit 
grad de înălţime şi care împreună alcătuesc iarăşi un tot organic, 
iau numirea de асі, Aceste despărţiri mai mari ale fabulei trebue 
să aibă gradaţia lor ca acţiunea generală însăşi şi să se termine 
printr'o culminaţie a acţiunii parţiale cuprinsă în hotarele lor. Fiindcă, 
după Aristoteles, acţiunea generală trebue să aibă un început, un 
miiloc şi un sfârșit, ar urma ca împărţirea firească a unei drame 
să fie în trei acte, dintre care cel dintâi ar cuprinde ezpozițiunea, 
al doilea intriga, al treilea catastrofa. бї, în adevăr, se găsesc piese 
întocmite cu o măestrie rară, care se mărginesc la acest număr de 
acte. Cu toate acestea, nu vedem pentru ce o acţiune mai întinsă 
nu s'ar desfăşura în cinci acte, după preceptul lui Horaţiu 1), nici 
pentru ce o materie mai restrânsă nu s'ar reduce la un singur act, 
precum sunt atâtea opere scenale de o valoare netăgăduită, Dar, 
ре de altă parte, pornind mai mult dintr'un fel de instinct şi dela 
tradiţiune decât întemeiaţi pe o motivare estetică, dramaturgii mari 
evită întrun mod sistematic compoziţiunile în două şi în patru acte, 
şi, pe cât ştim, nu există o singură poemă dramatică în şease acte. Poate 
că trebue să vedem în această practică o atenţiune pentru schema 
lui Aristoteles, care admite în dramă un număr fără soţ de acte. 

Primind ca normal numărul de cinci acte, după exemplul tuturor 
dramaturgilor mari, întâiul act cuprinde expozițiunea; el ne arată 
starea generală a lucrurilor şi constituţia caracterelor din care are 


1) De аме poet., v. 189, sq. 


Neve minor neu sit quinto productior actu 
Fabula, quae posci vult et spectata reponi. 


142 PROBLEME DE ESTETICĂ 


să rezulte acţiunea. Această situaţiune precum şi caracterele trebue 
să пі se înfăţişeze în mod dramatic, nu narativ, cum se face în cele 
mai multe din tragediile lui Euripides. Astfel, în Othello, Jago iese 
pe scenă chiar dela început într'o dispoziţie sufletească excitată, 
şi îndată ce el deşteaptă din somn pe Brabantio cu strigătul că fata 
lui se căsătoreşte cu Maurul, ne aflăm îndată pe tărâmul vulcanic 
а] pasiunilor întărâtate. In Regele Lear scurta convorbire се ве pe- 
trece între oamenii *dela curte înainte de sosirea regelui, ne face 
să cunoaştem condiţiile în care are să se desfăşure acţiunea, iar sce- 
nele ce urmează îndată ne introduc în structura psihologică а fie- 
căreia din persoanele principale: uşurinţa şi toanele lui Lear, ре саге 
o domnie îndelungată l-au deprins întru atâta cu linguşirea încât 
este incapabil de a suferi sinceritatea şi a prinde adevărul; fran- 
cheţa şi iubirea adâncă а Cordeliei, ipocrizia şi viclenia Reganei 
şi Gonerillei, devotamentul ducelui de Kent, etc. In acest act, scena 
dintâi are о însemnătate deosebită: ea formează oarecum uver- 
tura, din al cărei tempo şi din ale cărei acorduri se întrevede felul 
acţiunii şi iuţeala sau liniştea cu care еа se va mişca. Repeziciunea 
acţiunii ве ghicește dela ridicarea cortinei: în Romeo și Julietta, 
ziua în amiază mare, o stradă, ceartă şi zăngănit de săbii ale celor 
două partide vrăjmașe; totul ne transportă în atmosfera meridio- 
nală unde ura și iubirea izbucnesc cu o violenţă aprinsă. In Wilhelm 
Tell, Lacul Celor-patru-Cantoane şi maiestatea sublimă a Alpilor, 
păstorii ce fug dinaintea sbirilor lui Gessler, ne explică indignarea 
gata a izbucni a Elveţienilor contra tiraniei austriace. In Macbeth, 
furtună, tunete, hidoasele vrăjitoare în mijlocul unei câmpii. sterpe, 
ne aruncă deodată în sălbăticia Scoției, unde lupul iese după pradă 
şi bufnița face să răsune pădurea де ţipătul său cobitor. In Torquato 
Tasso al lui Goethe, spectatorul presimte mersul încet al acţiunii 
din conversaţia liniştită a femeilor dela Curtea lui Alfonso d'Este, 
de pe costumul lor de gală şi de pe coroanele cu care împodobesc 
bustul lui Ariosto şi al altor poeţi ерісі. In Hamlet, întreaga stare 
a lucrurilor şi dispoziţie a spiritului răsare din tabloul cu care în- 
cepe întâiul act şi dela cele dintâi scene ale sale: noapte, strigăt 
de lozincă, schimbarea gardei, arătarea fantasmei, agitaţie posomorită 


POEZIA DRAMATICĂ. 143 


şi bănuitoare, şi cuvântul caracteristic: «este ceva putred în Da- 
петагса » De regulă sfârşitul acestui act este de un efect extra- 
ordinar şi indică la lumina unui fulger acţiunea ce are să se des- 
fășure în cele viitoare. Cu o asemenea indicație se termină actul 
întâiu din Ruy Blas, când după ce acesta întreabă pe Don Salluste: 


Et que m'ordonnez vous, seigneur, présentement? 
Don Salluste, arătându-i pe regina Spaniei, îi zice: 
De plaire ă cette femme, et d'âtre son amant. 


Actul al doilea începe intriga. Dacă într'o dramă coexistă mai 
multe grupuri, în acest act ele lucrează independent unele de altele, 
însă ne pun în poziţie de a le aprofunda, ре când fiecare grup des- 
voltă acţiunea pe seama sa, fără să caute a se ciocni cu celelalte 
cu care mai târziu va intra în conflict. In Ruy Blas, actul al doilea 
se sfârşeşte cu prezentarea lui Ruy Blas înaintea reginei, căreia îi 
aduce o scrisoare din partea regelui, şi cu trimiterea lui Don Gu- 
ritan la Neuburg, ca să evite un duel între cei doi înamoraţi Че 
aceeaşi regină. In Maria Stuart, el se încheie cu hotărîrea Elisabethei 
de a vizita pe regina Scoției în castelul dela Fotheringhay. Dacă 
acţiunea dramei se compune dintr'un şir de fapte unite între dân- 
sele prin unitatea pasiunii eroului, atunci actul al doilea cuprinde 
acţiunea decisivă din viaţa lui. Astfel actul al doilea din Macbeth 
se sfârşeşte cu omorul regelui Duncan, dela care uzurpatorul îşi 
urmează şirul de crime ce-l duce la catastrofă. In dramele cu trei 
acte criza trebue să se producă în actul al doilea, ca în Les Burgraves 
de У. Hugo, unde intriga este dusă la punctul ei de culminaţie prin 
faptul că cergetorul se descopere că este împăratul Friderich Bar- 
barossa. In Lucrezia Borgia, actul al doilea se încheie cu hotărirea 
lui Don Alfonso de a otrăvi pe Gennaro şi pe soţii lui de arme la 
prânzul dela principesa Negroni; în Maria Tudor, cu hotărîrea re- 
ginei de a omori pe Fabiano Fabiani. 

Intriga, începută şi înaintată în actul al doilea, este dusă la 
punctul ei de culminaţie în actul al treilea. Aşa, în Othello, punctul 
de culminaţie stă în vorbele «excellent wretch » (excelentă ființă) 
din actul ПІ, sc. 3, ре care Maurul le zice de Desdemona şi din саге 


144 PROBLEME DE ESTETICĂ 


moment începe lucrarea infernală a lui Jago de а deștepta gelozia 
în inima lui Othello; în Hamlet, punctul de culminaţie se află în 
moartea lui Polonius (act. III, sc. 4), în Macbeth la arătarea fan- 
tasmei lui Banquo (act. III, sc. 4), în Lear la isbucnirea nebuniei 
regelui (act. III, sc. 6); în Coriolan, în momentul când acesta este 
declarat trădător şi osândit la exil (III, 3); în Maria Stuart, cu 
scena 4 din actul III, care trebuia să aducă împăcarea celor două 
regine, dar care are de rezultat insultele lor reciproce și hotărîrea 
FElisabethei de a ucide pe rivala ei; în Лиу Blas, cu întoarcerea 
lui Don Salluste la Madrid şi cu mortificarea ministrului sub sar- 
casmul de oţel al fostului său stăpân. 

Intre punctul de culminaţie şi catastrofă vin peripeţiile, саге 
ocupă actul al patrulea. In cursul acestuia, desnodământul se sus- 
pendează pentru un moment spre a da o nouă întorsătură acţiunii. 
Aci se vede de multe ori geniul artistului, căci această parte este 
destinată a încorda în gradul cel mai înalt atenţiunea spectatorului, 
care stă nedecis între durere şi bucurie. « Peripeţia, zice Aristoteles, 
este o schimbare a faptelor în sens contrariu, sau după probabili- 
tate sau după necesitate; aşa de exemplu în Oedip rege, vestitorul 
ce vine să uşureze conştiinţa lui Oedip şi să-l facă să scape de frica 
incestului cu mama sa, face tocmai contrariul arătându-i cine este » 1). 
In Hamlet, deodată cu demascarea regelui se dă pe faţă şi planul 
lui Hamlet, de a răsbuna omorul tatălui său, însă regele caută să 
scape pentru totdeauna de dânsul, trimiţându-l în Anglia şi apoi 
încurcându-l în duel cu Laertes. In Coriolan, marea scenă a între- 
vederii acestuia cu mama lui; în Romeo și Julietta, monologul lui 
Romeo după ce bea narcoticul ; în Lea, revocarea ordinului de moarte 
contra lui Lear; în Richard ПІ, când tiranul crede că va scăpa, 
deoarece vine ştirea că flota lui Richmond a fost sfărâmată de furtună. 

In fine, actul al cincilea cuprinde catastrofa. Dacă această ca- 
tastrofă se sfârşeşte cu moartea eroului ca în tragedie, atunci această 
“зу Op. cit., 11: ѓон Ge лєрглётгга иё» À eig тд Evayrlov t&v лоаттоцёуо› иєтаВодђ 
хабалео eiomra ха} тоўто болео Ауоцеєр хатӣ тд elxòç ў дуаухаїо» onee ёр тф 
Оіділоб: 200» Ós etpoavâv тд› Оібілоуу xai dnaliituwv тоб лод тї штёоа 
góßov, 6nidoas бс ў», Tovvavriov Enolnoev. 


POEZIA DRAMATICĂ 145 


moarte nu trebue să ni se înfăţişeze са un efect al întâmplării, ci 
ca o urmare fatală a caracterului combinat cu împrejurările şi în 
acelaşi timp să producă o impresie moralizatoare asupra publicului, 
dovedindu-i că acest sfârşit nu se datoreşte unei întâmplări оаге- 
care, ci unei necesităţi morale 1). 

In importanta sa scriere întitulată Tehnica dramei 2), Gustav 
Freytag ne dă schema geometrică de mai jos asupra mersului unei 
drame în cinci acte: 





f 


In primul act, reprezentat în schemă prin linia ab, dramaturgul 
ne introduce în acţiune. Aceasta se face într'un mod foarte precis; 
ей toate acestea este de dorit oarecare liniște şi oarecare amănunte 
în expoziţiune. Їп al doilea act (bc), acţiunea se înnoadă şi merge 
repede, devenind din ce în ce mai interesantă. Energia şi îndrăz- 
neala trebue să predomnească în această parte. In al treilea act (cd) 
acţiunea ajunge în mod gradat la punctul de culminaţie. Dela acest 
punct (d) acţiunea se coboară prin peripeții către catastrofă, pe 
«апа eroul îşi dă toate ostenelile putincioase ca să evite fatalitatea 
ce-l aşteaptă. In fine, actul al cincilea ne duce pe o linie mai ver- 
ticală, adică cu nişte paşi vertiginoşi, către catastrofă, cu care se 
încheie drama. : 

După această schemă drama Othello s'ar putea împărţi astfel: 
ab) expoziţia; act. I: Brabantio este nevoit să consimtă la căsă- 


1) М. Carierre, op. cit., p. 269 sqq. 
2) Die Technik des Dramas, р. 102 sqq. și 182 sqq. 


10 


146 PROBLEME DE ESTETICĂ 


toria Desdemonei cu Maurul; bc) formarea nodului; act. II: planuB 
lui Jago de a pierde pe Othello, destituirea lui Cassio; cd) punctul 
de culminaţie; act. III: naşterea geloziei lui Othello ; de) peripeţia ;. 
act. IV: hotărîrea Maurului de a-şi răsbuna asupra Desdemoneiș 
ef) catastrofa; act. У: sugrumarea Desdemonei, sinuciderea lu: 
Othello. 

Acestea sunt principiile şi legile de căpetenie ale dramei, așa 
cum ele au fost statornicite de cei mai însemnați estetici şi critici 
ai Germaniei, dintre cari unii au fost citați în articolul de față. 
Ne rămâne a continua, cu altă ocaziune, această schiţă şi a completa 
ceea ce am început în acest număr. 


IZVOARELE INSPIRAŢIEI POETICE 


Pentru ca poetul să se miște, pentru ca fantazia creatoare să se 
deştepte ві să se pună în activitate, trebue o excitație. Această exci- 
taţie poate fi provocată de lumea din afară sau de lumea internă. 


Aşa dar, materialul de care se inspiră poetul este universul, şi precum 
zice Lamartine: 


Foyers brilants де Ја lumière 
Nos coeurs de la nature entière 
Doivent concentrer les rayons 1) 


Dintre toate artele, poezia dispune, fără îndoială, de cel mai vast 
material, pentrucă ea poate să transforme în obiecte de contempla- 
(типе nu numai natura şi operele ei, ci şi producţiunile celorlalte arte. 
Priveliştea Golfului de Baia şi Căderea Rhinului la Laufen, vederea 
insulei Ischia, au procurat lui Lamartine materia a trei poezii lirice 
cu acelaşi nume. O împrejurare din viaţa poetului, împrejurare 
care a sguduit adânc fiinţa lui, îi dă ideea unei poeme sau a unui șir 
de poeme. Marea şi frumoasa elegie a lui Tennyson, intitulată In 
Memoriam, i-a fost inspirată de moartea prematură a fiului istoricului 
Hallam, care era logodit cu sora poetului. O parte din colecţiunea 
Les Contemplations a lui V. Hugo îşi are izvorul în durerea ce produse 
poetului pierderea fiicei sale, înecată împreună cu tânărul ei bărbat. 
Altădată, un fapt de actualitate combinat cu o amintire dă artistului 


1) Méditations poétiques, L'enthousiasme, 


10* 


148 PROBLEME DE ESTETICĂ 


cea dintâi îmboldire pentru concepţia unei poeme. Goethe întâlnește 
într'o zi pe Piazzeta din Veneţia o fetiţă care dănţuia ре ouă; el 
întipări acest fapt în memoria lui şi mica jongleusă, transfigurată, 
deveni Mignon din Wilhelm Meister 1), Ideea fundamentală а epo- 
peei idilice a lui Goethe, intitulată Hermann und Dorothea, i-a fost 
procurată de emigranții francezi din 1795, cari se refugiaseră іп 
ţinutul Wirzenburgului şi cari, respinşi de episcopul de acolo, se 
împrăştiară prin Eisenach şi Weimar. Aceşti emigranţi îi amintiră 
о emigrație mai veche a Lutheranilor alungaţi de episcopul din 
Salzburg. El răsfoi cronica şi găsi o istorioară care sluji de bază 
naraţiunii sale 2). Daudet ne spune că îşi însemnase pe un caiet 
verde toate particularităţile ce observase la Francezii meridionali : 
climă, moravuri, temperament, accent, gesturi şi necesitatea topilă- 
rească de а minţi; apoi cântece, proverbe şi locuţiuni, în care ge 
reflectă instinctul poporului, exploziunile pasiunii, etc. Din âceste 
note el şi-a adunat materialul romanelor Tartarin d Tarascon, Numa 
Roumestan şi Tartarin sur les Alpes 3). Prima impulsiune de a scrie 
drama sa Kabale und Liebe i se dede lui Schiller de o informaţie în 
câteva rânduri, pe care o cetise într'un ziar din Stuttgart 4). Citirea 
unui articol asupra Tyrolului din Dicţionarul geografic al lui Marti- 
nière inspiră lui A. de Musset sentimentul acestei ţări, aşa de superb 
cântată în Invocation din poema sa dramatică La Coupe et les Lèvres $). 
Materiile celor mai frumoase din tragediile ca şi din comediile lui 
Shakespeare sunt luate din cronici sau din nuvele cunoscute ре 
timpul său, dintre care unele erau tratate chiar sub formă dramatică. 
Aşa de ex. subiectul tragediei Romeo și Julietta este luat dintr'o 


1) Paul de Saint-Victor, Victor Hugo, р. 2. 

2) König, Geschichte der deutschen Literatur, р. 686. In 1752 peste 30.000 de 
locuitori din provincia austriacă Salzburg, care introduseseră unele puncte din 
doctrina protestantă, fură nevoiţi să emigreze unii în Prusia, alții în Hanovra, 
Bavaria-de-Nord şi chiar în America. Cf. Alfred Michiels, Histoire secrete du gou- 
vernement autrichien, 1861, р. 316, sqq. 

3) Souvenirs d'un homme de lettres, р. 43. 

4) Freytag, Technik des Dramas, р. 10. 

% Paul de Musset, Biographie d'Alfred de Musset, р. 104. 


IZVOARELE ІМЅРІКАТІЕІ POETICE 149 


nuvelă a italianului Matteo Bandello з). Izvorul tragediei Othelo 
este într'o nuvelă din colecţia Hecatommithi a lui Giraldo Cinthio; 
al lui Macbeth în cronica lui Holinshed, dela care Shakespeare a luat 
fraze întregi; al lui Hamlet în colecţia de nuvele a lui Belle Forest; 
al Regelui Lear în cronica rimată a lui Robert Wace (secolul al XII-lea), 
scrisă în dialectul francezo-normand. Materia celebrei comedii Mer- 
chant of Venice de Shakespeare este luată din Gesta Romanorum cum 
applicationibus moralisatis ас myslicis, în două naraţiuni deosebite 
(cap. 48 și 49) şi în nuvela italienească din 1378, din colecţia intitulată 
Il Pecorone a lui Ser Giovanni Fiorentino 2), care s'a tipărit tocmai 
la 1554. Deosebit de aceasta, colecția de poezii vechi a lui Percy 
cuprinde o baladă, care este posibil să fi fost cunoscută marelui dra- 
maturg al Engliterei. Visul lui Petru Rareș, Dragoș, Altarul monastirii 
Putna de Alecsandri sunt trase dintr'un capitol premergător la cro- 
nica lui Ion Niculcea, intitulat «О seamă de cuvinte ce sunt auzite 
din om în om», etc. Frumoasa baladă Banul Mărăcine este motivată 
de versurile cunoscute ale lui Ronsard asupra originii sale3). De 
asemenea multe din baladele şi epyliile lui Bolintineanu au de izvor 
cronica românească sau chiar /storia Imperiului otoman de Hammer. 


1) Unul din novelierii cei mai gustaţi din Veneţia, din secolul al XVI-lea. 
Insă acela саге a compus pentru întâia oară nuvela Giuletta e Romeo este Luigi 
da Porto, născut la 10 August 1485, mort la 1538. Dela dânsul a luat subiectul 
nuvelei Bandello, iar Shakespeare dela aceasta din urmă. 

2) Il Pecorone di Ser Giovanni Fiorentino, nel quale si contengono quarantotto 
Novelle antiche, belle di invenzione e di stile. Milano. 1554. 


з) Ог, quant а mon ancêtre, il а tiré sa гасе 
D'ou le glacé Danube est voisin de la Thrace 
Plus bas que la Hongrie, en une froide part, 
Est un seigneur, nommé le marquis de Ronsard, 
Riche d'or et de gens, de villes et de terres. 
Un de ses fils puînés ayant amour Ја guerre, 
Un camp d’autres puînés assembla hasardeux 
Et quittant son pays, fait capitaine d'eux, 
Traverse la Hongrie et Ја Basse-Allemagne 
Traverse la Bourgogne et la grasse Champagne 
Et hardi, vint servir Philippe de Valois 
Qui pour lors avait guerre avec les Anglois. 


150 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Acest catalog al operelor de artă inspirate de alte scrieri se poate 
întinde la infinit, 

Dar, precum spuserăm mai sus, poezia poate transforma în obiecte 
de intuiţiune chiar producţiunile celorlalte arte. Un monument arhi- 
tectonic ca Arcul de triumf al lui Napoleon a inspirat una din cele 
mai frumoase ode ale lui V. Hugo; o Madonă de Rafael sau o Veneră 
de Praxiteles, o simfonie de Haydn sau o operă ca Don Juan a lui 
Mozart, chiar o poemă ca Divina Commedia a lui Dante, sunt pentru 
poet obiecte tot aşa de proprii a-l inspira, ca un mare eveniment 
istoric, un magnific apus de soare, o cataractă superbă, Valea Tempe, 
un ideal de frumuseţe femenină sau un caracter impunător. 

Neapărat, cel dintâi şi cel mai bogat izvor de inspiraţie pentru 
poet este natura 1), însă nu natura moartă, natura din tablourile 
destinate a împodobi sălile de mâncare sau birourile de lucru ale 
oamenilor ordinari. Poetul trebue să caute pretutindeni natura în 
mişcare, precum tunetul, fulgerul, furtuna pe mare sau pe uscat, 
răsăritul soarelui, în scurt natura în acţiune, nu în viaţa ei latentă. 
Chiar peisajele naturii sunt un obiect demn de a inspira pe un mare 
artist, întrucât ele sunt pentru dânsul nu un obiect de imitat sau 
de descris, ci un izvor de emoţiuni adevărate, de cugetări originale. 
Artistul este chemat a uni pretutindeni imaginea cu simţimântul, 
a însufleţi pe cea dintâi prin cel de al doilea şi a combina aceste două 
elemente astfel încât dispoziţia sufletească să se ridice deasupra 
priveliştii naturii. Ceea ce ne interesează este starea afectivă a poe- 
tului, nu numai percepţiunea sa; peisajele trebue să fie un fond 
sau un decor, « Pour tout peindre, il faut tout sentir », zice Lamar- 
tine 2). Iată pentru ce multe din Pastelurile lui Alecsandri şi multe 


1) Numai rafinarea dusă dincolo de orice măsură și de marginile bunului 
simţ au putut dicta lui J. К. Huysmans în scrierea sa « A Rebours » o frază ca 
aceasta: « la nature a fait son temps; elle a définitivement lassé, par la degoâtante 
uniformité de ses paysages et de ses ciels, lattentive patience де raffinés. Au 
fond, quelle platitude de spécialiste confiné dans sa partie! quelle petitesse de 
boutiquitre, tenant tel article à P'exclusion de tout autre ! quel monotone magasin 
de prairies et d'arbres! quelle banale agence de montagnes et de mers |». 

2) Méditations poétiques, L'enthousiasme. 


IZVOARELE INSPIRAŢIEI POETICE 151 


din Poèmes barbares ale lui Leconte de Lisle, cu toată frumuseţea 
dor, cad alături de domeniul poeziei. Poezia este pe cale de a se com- 
promite de îndată ce prevalează într'însa facultatea pitorească. 
Dacă vagul percepţiilor este un pericol, sacrificarea simţimântului 
Şi cugetării este şi mai rău. A. de Musset se ridică unde Th. Gautier, 
«cade. Un poet care este numai pictor aplică adesea vorbele fără să 
se gândească la înţeles. Aceasta se vede în poezia degeneraţilor. 
Max Nordau nu pregetă de a vedea un semn de degenerescenţă în 
impasibilitatea cu care se laudă Th. Gautier, Baudelaire, şi саге 
este numai indiferență sau neputinţă morală. De aceea cu drept 
cuvânt exclamă A. de Musset: 


Ah! frappe-toi le cour; c'est là qu'est le génie 

C'est là qu'est la pitié, la souffrance et l'amour 

C'est là qu'est le rocher du désert de la vie, 
D'où des flots d'harmonie, 

Quand Moïse viendra, jailliront quelque jour ?) 


Dacă dela natura moartă trece la lumea organică, poetul găseşte 
aici un material bogat, un izvor mai puternic de inspirație. Atât 
animalele cât şi plantele, pe lângă viața се au într'însele, sunt sim- 
boluri de calități sufleteşti, şi ca atari, foarte des întrebuințate în 
poezie. Aşa crinul este emblema curățeniei morale, miozotisul a amo- 
rului, micşuneaua a modestiei, roza a frumuseții, bradul a tinereții, 
stejarul a vigorii, etc. Clasice sunt în această privință cele două poezii 
ale lui Goethe intitulate Das Veilchen (Vioreaua) şi Heidenroslein 
(Floarea de răsură), dintre care cea dintâi simbolizează amorul mo- 
dest şi nenorocit, care chiar în durerea ce-i pricinueşte iubitul еі, 
găseşte un izvor de cea mai curată fericire, iar cea de a doua simboli- 
zează ideea că frumosul însuşi trebue să moară, frumosul care desfată 
pe zei şi pe oameni. 

De asemenea trăsătura predomnitoare a unui animal a fost luată 
ca reprezentanta unui caracter omenesc, şi este în deobşte cunoscut 
uzul ce fabula a făcut de însuşirile animalelor. Dar, deosebit de 


1) Д mon ami Edouard В. 


152 PROBLEME DE ESTETICĂ 


aceasta, descrierea pitorească şi animată a lumii organice are într'însa 
un farmec, o putere de seducţiune, pe care rareori o găsim în natura 
moartă propriu zisă. Le sommeil du lion din Chansons des rues et 
des bois de V. Hugo, Le lion de Sully Prudhomme, câteva din Paste- 
lurile lui Alecsandri, precum Cocorii, Anunţătorii primăverii, sunt- 
modele în acest sens. Trebue să observăm încă odată că poetul nu 
trebue să se mărginească la o simplă descriere zoologică sau botanică, 
când este vorba de fiinţele organice, ci să caute a ni le înfățișa în 
acţiune, са în Primăvara de Paris Momuleanu, Concert în luncă de 
Alecsandri, sau în luptă unele cu altele, са în Löwenritt (Călăritul 
leului) de Freiligrath. Mai atrăgătoare sunt pentru noi poeziile cu 
animale, care formează numai un fel de decor împrejurul omului, 
precum Der Handschuh (Mănuşa) de Schiller. Şi mai interesante devin 
animalele, când acţiunea lor se împletește cu acţiunea oamenilor 
şi formează o parte însemnată din acţiunea totală a unei opere 
literare, precum în Mioriţa, Dolca, din poeziile noastre populare, 
Amantul Ciliei de Bolintineanu, sau în acele compoziţiuni în саге 
artistul se serveşte de animal ca să manifeste un adevăr тога], 
ca în Au lion d'Androcles şi Le Crapaud de V. Hugo, sau în romanul 
lui Eugène Sue intitulat Le juif errant, unde calul Jovial şi mai ales 
câinele Rabat-Joie sunt aproape niște persoane, actori în acţiunea 
generală. Dar cine nu cunoaşte câinele lui Odysseu şi celebra mâr- 
{сара Rozinante a lui Don Quijotte? 

Insă cel mai nobil, cel mai interesant obiect de contemplaţie 
pentru poet, este omul însuși, pentrucă el este măsura a toate, el 
este oglinda în care se prevede universul întreg, în intelectul lui 
trăieşte întreaga lume. Imprejurul lui deci trebue să graviteze ѓап- 
tazia artistului; el trebue să fie punctul de reazim, de pe care 
artistul îşi ia avântul în regiunile înalte ale idealului. Universul 
cu frumuseţile lui infinite formează o privelişte măreaţă, capabilă 
de a obosi fantazia cea mai bogată; însă adâncurile insondabile ale 
sufletului, misterele sale nepătrunse şi varietățile sale inexhaustibile 
sunt un domeniu mai propriu a inspira pe un mare artist decât mi- 
nunile naturii. « Othello, zice Macaulay, este poate cea mai măreaţă 
operă din lume. Cui însă datorește ea această putere? Norilor? 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 153 


Oceanului ? Munţilor? Sau unui amor neînvins ca moartea, şi unei 
gelozii crude ca mormântul? Се ne ducem noi să privim în Hamlet? 
O trestie bătută de vânt? Un crin delicat? O pajişte acoperită de 
rouă sau arsă de soare? Ori ne ducem să studiem un mare suflet 
fantastic, chinuit de dureri adânci, urmărit de vedenii infiorătoare, 
şi pe care poetul îl pune în faţa noastră, arătându-ne îndoiturile cele 
mai ascunse ale minţii şi inimii lui ? Este o întrebare încă nedeslegată 
dacă lacurile şi munţii Elveţiei sunt mai proprii decât posomoritele 
străzi ale unei mari capitale a face educaţia unui poet. Care din noi 
nu se oboseşte de niște descripţiuni ce sunt curate peisajii? Obiectele 
din afară deşteaptă în noi emoţiuni puternice numai când le con- 
templăm în raporturile lor cu omul, când ele explică destinul sau 
lucrează asupra caracterului lui. Toată lumea este de acord că cel 
mai frumos obiect pe lume este o femeie frumoasă. Dar de vom 
analiza impresiile noastre, vom vedea că farmecul ce ea exercită 
asupra noastră nu vine atâta din perfecţia contururilor şi din fineţea 
coloritului, cât din mii de asociaţii de idei, care adesea neobservate 
de noi înşine, leagă aceste daruri externe de izvorul existenţei noastre, 
de îngrijirile ce au înconjurat copilăria noastră, de speranţa bătrâ- 
neţelor noastre, de eleganţă, vioiciune, delicateţă în simţire, de cele mai 
puternice simţiminte naturale, de cele mai scumpe legături sociale » 1). 

Fiindcă omul, considerat mai ales ca ființă morală, este principalul 
obiect de contemplaţie pentru poet, şi fiindcă fizionomia omenească 
se află într'o strânsă legătură cu caracterul și aptitudinile sale inte- 
lectuale, poetul trebue să-și dea bine seama de aceste raporturi, mai 
ales când geniul său literar este drama, epopeea, şi, cu deosebire, 
romanul. Aceste forțe intelectuale şi morale sunt rezultatul unei 
structuri fizice speciale. Intre cele dintâi şi cea din urmă există re- 
acţiuni şi influenţe reciproce de o însemnătate capitală; şi dacă este 
adevărat că fizicul influenţează moralul, nu este mai puţin adevărat 
că acesta exercită o înrâurire necontestabilă asupra celuilalt, şi, 
precum zice Schiller; 

«Es ist der Goist, der sich den Körper baut » 2). 


1) Works, vol. VII, Criticism on the principal italian writers, р. 613 sq. 
2) Spiritul îşi clădeşte însuşi corpul. 


154 PROBLEME DE ЕЅТЕТІСА 


Artistul, — romancier, poet еріс sau chiar dramaturg —, trebue 
să ne descrie exteriorul persoanelor sale, apoi să ne introducă treptat 
în complexiunea şi tainele caracterului lor. Dar această structură 
psihologică nu trebue expusă dela început în toate amănuntele еі, 
pentrucă atunci problema estetică se aşează într'un fel de ecuaţie 
algebrică, în care, cu ajutorul unor cantităţi date, ni se cere să aflăm 
alte cantităţi necunoscute. Caracterul trebue indicat chiar dela în- 
ceput în trăsăturile sale fundamentale, în lineamentele lui cele mai 
viguroase şi mai frapante, însă desfăşurarea sa desăvârşită trebue 
să se facă în cursul acţiunii. Cu o vorbă, cu un gest, în descusutul 
sau în înlănţuirea logică a ideilor lor, într'o întorsătură de frază 
câteodată, ca la lumina unui fulger, noi trebue să zărim câteva din 
liniile de căpetenie ale naturii lor intime. Astfel monomanul în al 
cărui сар nu mai este loc pentru altă gândire, halucinaţia ambițioasă 
şi omucidă а lui Macbeth,ni se arată chiar din actul întâi (scena 3) 
în această frază: « Cugetul meu, în care omorul este până acum numai 
idee, — sgudue aşa de adânc slaba mea stare de bărbat, încât facul- 
tăţile mele sunt înăbuşite de închipuire, şi nimic nu este — decât 
ceea ce nu este » 1). Insă adevărata fire a eroului ni se desfăşură numai 
în momentul din urmă. 

De aceea greşit şi contrariu principiilor estetice este metodul 
acelor romancieri, care de îndată ce introduc un personaj, ne des- 
vălue întreaga lui fizionomie fizică şi sufletească. In această privinţă, 
marele cunoscător al inimii omenești, Balzac, comite erori neiertate. 
In loc de a ne indica în câteva trăsături mari şi luminoase fizionomia 
morală a eroilor săi, el ne face anatomia lor, ne-o desfăşură cu o 
predilecție de erudit, care aci nu este la locul ei. Acel element ascuns, 
care este originea şi care se deduce din suma accidentelor prin care 
trece eroul, iese la iveală în descrierile şi disertaţiile lui nesfârşite, 
în portreturile sale amănunțite, în naraţiunile sale pregătitoare asupra 


1) Му thought whose murder yet is but fantastical, 
Shakes so my single state of man, that function 
Is smother'd in surmise, and nothing is 
But what is not. 


IZVOARELE INSPIRAŢIEI POETICE 165 


copilăriei şi educaţiei persoanelor principale din romanele sale. Nu 
mai rămâne îndoială că, din momentul ce noi avem în mână cheia 
problemei, nu vom întârzia de a-i găsi soluţia. Prin urmare, ştim 
incă dela început се va face eroul în situaţiile în care îl va pune 
autorul. De aci înainte scrierea —roman sau dramă —nu ne mai 
oferă un interes viu. Ре de altă parte, oricare ar fi pretenţiunile 
şcolii deterministe, mecanismul unui caracter este cu mult mai com- 
plicat decât cum cred aceia cari vor să-l reducă la câteva resorturi; 
apoi lupta omului contra omului sau contra fatalităţii este o pro- 
blemă morală, nu de mecanică. Asimilarea întru toate a metodului 
experimental în ştiinţele naturale cu acelaşi metod în studiul carac- 
terelor, aşa cum înţelege Zola 1), este nu numai o platitudine, ci şi 
o erezie literară. In fine, fiecare caracter are în sine ceva ce nu ве 
poate traduce prin descriere, dar care se poate imagina din firul na- 
raţiunii sau acţiunii. «Cetitorul cel mai superficial al lui Shakes- 
peare, zice Macaulay, apucă trăsăturile mari ale caracterului lui 
Hotspur 2). Vedem îndată că amorul său de glorie este înflăcărat, 
curajul lui extraordinar, caracterul lui animat, umoarea lui fără 
grijă, dominatoare şi vioaie, fără a se preocupa de susceptibilităţile 
pe care le poate atinge şi de vrăjmăşiile ce-şi poate provoca. — Ana- 
liza poate merge până aici. Un om poate să aibă toate aceste calităţi 
şi încă şi altele, pe care observatorul cel mai minuţios le-ar putea 
înscrie în catalogul virtuţilor şi defectelor lui Hotspur, fără să Пе, cu 
toate acestea, Hotspur. Mai tot ce am zis despre el se poate aplica 
lui Faulconbridge 2); şi cu toate acestea cele mai multe din vorbele 
lui ar îi nepotrivite în gura lui Faulconbridge. In viaţa reală, aceasta 
ni se întâmplă adesea. Noi observăm mari contraste între oameni, 
pe cari i-am descrie cu aceleaşi cuvinte, dacă am fi chemaţi a-i descrie. 
Dacă am încerca să zugrăvim caracterele lor în amănunte, am fi 
foarte încurcaţi cum să arătăm o deosebire marcantă; şi cu toate 
acestea ne apropiăm de dânşii cu simţiminte cu totul neasemănate. 


1) Le roman expérimental, рр. 1—53. 
2) Personagiu din tragedia lui Shakespeare Enric IV, partea І. 
з) Personagiu din tragedia lui Shakespeare Regele Ion (King John). : 


156 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Nu ne putem închipui pe unul din ei servindu-se de gesturile şi cu- 
vintele celuilalt 1) ». 

După caractere, care în complexitatea lor constituesc o mină aşa 
de bogată pentru poezie, artistul găseşte un material de mare preţ 
în simţimintele şi pasiunile omeneşti, între care primul loc îl ocupă 
iubirea cu toate variantele sale, care este resortul de căpetenie al 
naturii noastre 2). Oricare ar fi forma sub care ea ni se prezintă: 
generozitate, umanitate, bunătate firească; oricare ar fi obiectul ei: 
amorul propriu zis, adică devotarea deplină a unei persoane omeneşti 
altei persoane de sex deosebit şi unirea a două vieți într'una singură, 
chiar în unele din aberaţiile sale, cum se prezintă în unele drame şi 
romane; sau că se traduce în afecţii de familie: a părinţilor şi a co- 
piilor, a fratelui şi a surorii; sau că produce o amiciţie puternică, 
increderea perfectă, fidelitatea mutuală a doi oameni cari nu sunt 
legaţi între dânşii prin sânge, —ea mişcă mai mult decât oricare 
alta fibrele inimii şi aprinde imaginaţia noastră. In deosebi, amorul 
a fost totdeauna tema de predilecție a poeziei lirice. Insă dacă aceasta 
nu ştie să atingă altă coardă din întreaga claviatură a fiinţei noastre; 
dacă, precum se exprimă Anakreon °), «lira cântă numai pe Eros», 
atunci acest exclusivism erotic, pe de o parte degenerează în mono- 
tonie, iar pe de alta dovedeşte o societate moleşită, fără energie şi 
fără virilitate. Nu este, cu toate acestea, poet care să nu fi celebrat 
amorul, începând dela autorul idiliului intitulat Cântarea cântărilor 
şi coboriîndu-ne încoace până la Goethe, Tennyson, A. de Musset şi 
Gr. Alexandrescu. Ceea ce nu ne lasă să ne obosim de vibraţiile ne- 
contenite ale acestei coarde, este varietatea moravurilor din deosebitele 
epoce şi din deosebitele ţări, precum şi personalitatea artiştilor; 
căci poezia erotică fără o puternică şi bine marcată fizionomie poetică 
este curată maculatură lirică. Dar faptul că amorul formează aproape 
unica notă a poeziei subiective nu-l opreşte de a figura ca element 


1) Works, vol. У. John Dryden, р. 86 sqq. 

2) Cf. N. Iorga, Iubirea în literatura modernă, în Archiva Societăţii științifice 
și literare, Anul І, р. 509 sqq. 

з) Els Адо»: аў Avon удо, udvovs "Еоотас йде». 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 157 


important şi câte odată esenţial în epopee, în roman şi în dramă, 
unde el ni se arată în luptă cu legea pozitivă, cu religia, cu datoria, 
cu alt amor sau cu moralitatea şi cuviinţele publice. Astfel avem 
în epopeele clasice, amorul sensual al Kirkei pentru Odysseus (Odys- 
seea), amorul pasionat al fenicianei Dido pentru troianul Aeneas 
(Aeneida), amorul ideal al Erminiei pentru Tancredi, precum și 
amorul romantic al Armidei pentru Rinaldo în Gerusalemme liberata 
a lui Torquato Tasso. De notat sunt în dramele antice amorul Me- 
deei pentru Iason şi al Phaedrei pentru Hyppolytos, fiul ei vitreg; 
iar în dramele moderne, amorul Opheliei pentru Hamlet; clasicul 
amor al tinerilor Romeo şi Julietta, imortalizat de Shakespeare în 
tragedia cu acelaşi nume ; amorul Zairei, o creştină, pentru Orosman, 
un musulman, în tragedia lui Voltaire ; al lui Don Carlos pentru mama 
sa vitregă, în tragedia lui Schiller; al lui Ruy Blas, un lacheu ajuns 
ministru, pentru regina Spaniei. Cât pentru romane, sunt excepţii 
foarte rare acelea în care amorul nu joacă un rol de căpetenie. Curios 
prin contrastele sale ireconciliabile este amorul lui Quasimodo, slu- 
enia incarnată, pentru Esmeralda, un ideal de frumuseţe, în romanul 
Notre-Dame de Paris al lui Victor Hugo. Un izvor de asemenea bogat 
pentru producţiunile artistice este amorul ce găseşte о stavilă în că- 
sătorie. Pe acesta l-au celebrat nu numai dramaturgii şi romancierii, 
luându-l ca centru de gravitate al operei întregi, ci și poeţii lirici, 
între cari se distinge Tibullus. Toate romanele lui Balzac publicate 
sub titlul Physiologie de lamour, comediile engleze de pe timpul 
Restauraţiunii, câteva din romanele lui Georges Ohnet, Daudet, 
Zola, Guy de Maupassant, celebrul roman Madame Bovary al lui 
Flaubert, romanul Elena de Bolintineanu, comediile lui Caragiale, 
au de resort principal această patimă ilicită. 

Una din formele cele mai energice ale amorului este gelozia, 
acest complex de ură şi amor, аза de încăierate într'o luptă îngro- 
zitoare, încât nu se ştie саге din amândouă izbeşte, căci omul urăște 
ceea ce iubește şi adoră ceea ce omoară. Ea formează materia mai 
multor drame, între care culminează Medeea lui Euripides 1), Othelo 


1) Imitată de Seneca, Corneille, Klinger, Grillparzer, etc. 


158 PROBLEME DE ESTETICĂ 


de Shakespeare, Gutiere în tragedia lui Calderon intitulată Medicu? 
onoarei sale, regina Maria şi Thisbe în dramele Maria Tudor şi Angelo 
de V. Hugo. 

Din căsătorie izvorăsc o mulțime de raporturi şi afecţiuni, precum 
devotamentul soţiei pentru soţ şi viceversa, dragostea părintească, 
dragostea fiască, frăţească, sau simţiminte contrarii, саге au procurat 
subiecte admirabile la poeţi de întâiul rang. Să amintim devotamentul 
Alkestei pentru bărbatul ei în tragedia cu acelaşi nume a lui Euripides, 
al Antigonei pentru fratele ei Polynikes în tragedia lui Sophokles, 
amorul Cordeliei pentru tatăl ei, Regele Lear, precum şi ura de moarte 
a fraţilor Eteokles şi Polynikes în tragedia lui Aeschylos. Cei şapte 
contra Thebei (*Ёлт@а ёлф ӨзВас) ingratitudinea celor două fiice Regane 
şi Gonneril contra părintelui lor, Regele Lear, precum și ingratitudinea 
fetelor lui Goriot din romanul lui Balzac, Le pere Goriot. Insăşi poezia 
lirică găseşte adesea inspiraţii înalte şi delicate în cercul afecţiilor 
familiale. Exemple aci sunt așa de numeroase, încât suntem nevoiţi 
а ne mărgini la câteva, precum bucata « Lorsque Репјапі рагай» 
din Les feuilles d'automne, elegia A Villeguier şi toată partea din 
Les Contemplations, intitulată Pauca meae de У. Hugo, scrisă asu- 
pra morţii fiicei sale; odele aceluiaşi poet la tatăl său, frumoasa 
elegie a lui Tennyson In Memoriam, Adio lui Byron la soţia sa, etc. 

Dacă gelozia este una din manifestaţiile cele mai violente ale 
iubirii, prietenia este una din cele mai blânde, şi de aceea într'însa 
puterea de gândire este mai mare. Nu numai poezia lirică, ci şi cea 
dramatică şi epică s'au adăpat adesea la izvorul acestui simţimânt 
înalt, unul din cele mai curate şi mai impersonale, El forma fondul 
tragediei Dulorestes 1) a lui Pacuvius, iar lui Gothe i-a procurat 
câteva scene admirabile din /phigenie auf Tauris. Cu o rară energie 
este exprimat acest simţimânt în Don Carlos de Schiller (amiciţia 
marchizului де Рова pentru Carlos), în Wegustorul din Veneţia al lui 
Shakespeare (amiciţia lui Basanio pentru Antonio). Epopeea antică 


3) Cicerone (De Amicitia, VII, 24; De Finibus, lib. П, с. XXIV, 79) vorbeşte 
de această operă cu un adevărat entuziasm. Fragmentele rămase dintr'însa au 
fost adunate de Otto Ribbeck în Tragicorum latinorum fragmenta, pp. 91—96. 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POET.CE 159 


a imortalizat în pagini admirabile amiciţia lui Achille ві Patrokles 
(Iliada), a lui Nisus şi Euryalus (Aeneida). Iar, în timpurile noi, 
amiciţia lui Damon şi Pythias a inspirat lui Schiller frumoasa baladă 
Die Bürgschaft (Chezăşia). 

Іеѕіпа din cercul mai restrâns al familiei, poetul intră în com- 
plicatul mecanism al societăţilor omeneşti, cu datinele, cultura şi 
obiceiurile lor, în care relaţiunile de tot felul se împletesc la infinit, 
şi ale căror interese multiple și simţiminte generale agită gloatele 
ca şi pe indivizi. După societate, fiinţă reală, Statul vine persoană 
morală, cu întocmirile sale primitive şi simple, sau moderne şi com- 
plexe, cu formele sale schimbătoare, cu frământările sale politice, 
cu luptele de partide, cu agitaţiile deşarte ale demagogilor sau pla- 
nurile măreţe şi înțelepte ale adevăraţilor bărbaţi de Stat, cu aşe- 
zămintele sale variate, cu forţa armată, care apără ordinea în timp 
де pace şi interesele cele mai scumpe ale ţării în conflagraţiile inter- 
naţionale. Insuşi poetul sau romancierul, care își alege materia operei 
sale din actualitate, trebue să-şi așeze lucrarea pe temelia acestei 
culturi şi să cunoască bine viaţa societăţii. 


п 


Pe lângă actualitate, care este mina de căpetenie din care poetul 
își scoate materialul operelor sale, trecutul, cu perspectiva lui vastă 
şi cu acel farmec се deşteaptă în noi depărtarea lucrurilor în timp :), 


1) Vorbind de arcul de triumf al lui Napoleon, У. Hugo zice: 
A ta beauté royale il manque quelque chose 
Les siècles vont venir pour ton apothéose 
Qui te l'apporteront 
П manque sur ta tête un sombre amas d'annces 
Qui pendent pêle-mêle et toutes ruinces 
Aux bre&ches de ton front 
Les Voix Гпіёгіеигеѕ, A РАтс de Triomphe 


Antonin Roques, în Le Nouveau Livre de la Sagesse, scrie: 
A nos yeux éblouis 
L'eloignement produit des effets іпоџіѕ. 
On admire еп raison du carré des distances. 


160 PROBLEME DE ESTETICĂ 


a fost şi este încă, pentru artist în genere şi în deosebi pentru poet, 
un izvor nesecat de inspiraţii norocite. In zilele noastre mai ales, 
istoria, transformată în concepţia ei şi sprijinită de o întreagă legiune 
de ştiinţe subsidiare, a devenit, precum zice Michelet, o adevărată 
resurecţiune. Printr'insa noi vedem astăzi pe oamenii şi societăţile 
de altădată cu obiceiurile şi costumele, cu înclinările şi gusturile, cu 
patimile, credinţele şi ideile lor. Mulțumită unor cercetări pe atât 
de zelos urmărite pe cât de metodic îndreptate, lumile îngropate 
sub ţărâna timpului ies la lumina zilei cu o siguranţă de contururi 
şi cu 0 vioiciune de colorit care uimesc imaginaţia noastră. Artiştii 
profită de rezultatele obţinute cu atâta trudă şi atâta ştiinţă de spe- 
cialişti şi produc cu dânsele opere de o intuițiune aşa de puternică, 
încât ne transportă în epoca ce şi-au ales, şi ne fac trecutul prezent. 
Astfel, Hamimerling, în poema sa Ahasverus in Rom, ne înfăţişează 
nu numai caracterul împăratului Neron, ci şi viaţa societăţii romane 
din veacul întâi al erei creştine. Sienkiewicz în Quo Vadis, folosindu-se 
de studiile lui Gaston Boissier şi punând la contribuţiune cercetările 
sale proprii, ne descrie cu о vigoare extraordinară întreaga curte 
a lui Neron şi sălbatica prigonire pornită contra creștinilor din în- 
demnul lui Tigellinus. In frumosul său roman istoric intitulat The 
last days of Pompei, Bulwer ne face să asistăm nu numai la teribila 
catastrofă din anul 79 4. Chr. care îneacă trei oraşe sub lava Vesu- 
viului, dar la viaţa publică şi intimă din micul oraş Pompei. Tot 
Bulwer în The lost Tales of Miletus şi Macaulay în Lays of ancient 
Rome au încercat să reconstitue o parte din epyliile pierdute ale 
Greciei vechi şi baladele primitive ale Romei, cel din urmă întemein- 
du-se pe teoria lui Niebuhr că izvoarele lui Titu Liviu pentru istoria 
legendară a cetăţii Eterne au fost nişte cântece populare. Felix Dahn, 
în Ein Kampf um Rom, ne destăşură înaintea ochilor evenimentele 
ce au determinat căderea regatului Ostrogoţilor din Italia, iar în 
Gelimer, căderea Statului Vandalilor. Republica precum şi imperiul 
roman, primele veacuri ale desvoltării şi întăririi creştinismului, evul 
de mijloc şi timpurile mai noi, au găsit artiști, cari, utilizând desco- 
peririle învățaţilor sau adăugând la acestea laborioasele lor cercetări, 
au compus adevărate capodopere. Chiar secretele vieţii carthagineze 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 161 


au fost divulgate, cu o exactitate vrednică de admirat în romanul lui 
Flaubert intitulat Salammb6. Insuşi de zecimi de veacuri mumificatul 
Egipt iese la lumină cu o nouă tinereţe şi sub pana lui Ebers, produce . 
mai-mai emoţiuni de actualitate. Aşa, în Die Schwestern, el ne trans- 
portă în epoca Ptolomeilor; cu Eine ägyptische Kânigstochier, пе du- 
«ет înapoi până în veacul al VI-lea a. Chr.,iar cu Uarda, trecem 
chiar în suta а 15-a înainte de era noastră şi vedem strălucita ра- 
noramă din Valea Nilului sub domnia lui Ramses II. Neapărat, 
pentru întocmirea unor opere de felul acesta nu se cere numai inspi- 
raţie şi fantazie, ci şi ştiinţă întinsă şi temeinică, cunoştinţă pozitivă 
de amănunte. Fără această pregătire indispensabilă, este mai mult 
decât temeritate de a ataca cineva subiecte istorice. Câteva nume 
proprii luate la întâmplare dintr'un manual de istorie fără cunoştinţa 
aprofundată a epocei duc la ridicul, nu la glorie, chiar dacă meritele 
curat literare ale operei ar îi înalte. 

Acum vine întrebarea dacă datele istorice trebuesc respectate cu 
© rigoare extremă. 

In ceea ce priveşte coloarea timpului şi locului, nu mai încape 
îndoială că ea trebue reprodusă cu cea mai strictă exactitate, intru- 
cât monumentele şi cultura epocei în care trăieşte artistul fac această 
reproducere posibilă. Aceste două elemente sunt neapărate, de- 
oarece ele contribuesc într'un grad foarte înalt la întreţinerea iluziei 
cetitorului. Poetul trebue să observe şi să cunoască tot се caracteri- 
zează о ţară într'o epocă anume, adică obiceiuri, idei, mod de vorbire 
(nu limba însăși) şi de acţiune, superstiții şi prejudicii, în fine tot 
ce poate face mai intuitive persoanele şi evenimentele ce el desfăşură 
înaintea ochilor noştri intelectuali. Dacă, de exemplu, un dramaturg 
şi-ar alege de erou pe Caius Gracchus, este neapărat ca actorii să 
poarte costumele acelui timp, dar mai ales persoanele dramei să 
aibă modul de a trăi, ideile despre om şi lume, moralitatea Romanilor 
din epoca Gracchilor; în scurt, să simtă, să cugete, şi să lucreze са 
nişte adevăraţi Romani din veacul al doilea înainte de era creştină. 
„Acest lucru l-a înţeles Goethe, «promotorul şi modelul oricărei culturi 
contimporane, care înainte de a compune clasica sa tragedie Iphigenie 
auf Tauris desemnă zile întregi cele mai perfecte statui, şi care cu 


п 


162 PROBLEME DE ESTETICĂ 


ochii plini de nobilele forme ale peisajului antic, şi cu spiritul pătruns 
de frumuseţile armonioase ale vieţii antice, izbuti a reproduce aşa 
de exact în sine însuşi obiceiurile şi înclinările imaginaţiei greceşti, 
încât ne dete o soră mai-mai geamănă а Antigonei lui Sophokles şi a 
zeiţelor lui Phidias 1)», 

Trebue cu toate acestea o măsură la regula enunțată mai sus. 
Mai întâi din orice grup ar face parte persoanele unei drame, poetul 
nu este dator să le facă a vorbi limba ţării şi a timpului în care ele 
au trăit, ci numai stilul epocei lor, care poate îi natural sau afectat, 
nobil sau vulgar, simplu sau maiestos, deosebire pe care Shakespeare 
a păstrat-o întrucâtva în tragediile sale cu subiect italienesc, Їп 
ceea ce privește limba însăși, poetul lasă fantazia cetitorilor să com- 
pleteze însăşi iluzia pe care el nu le-o poate da. Altmintrelea, ar fi 
trebuit ca Racine să compună pe Athalia sau Esther în limba ebraică, 
Shakespeare pe Timon în limba greacă, Corneille pe Cinna în limba 
latină, pe Cid în limba spaniolă, etc. Pentru acest cuvânt, noi credem 
că d-l У. A. Urechiăa fost rău inspirat când, în Vornicul Bucioc, 
a căutat să imiteze pe alocurea limba românească din veacul al 
XVII-lea. 

Ceea ce artistul trebue să evite cu cea mai serioasă luare aminte 
este de a pune în capul și în inima persoanelor sale idei și simţiminte- 
nepotrivite cu timpul lor. Dar o exactitate istorică dusă până în cele 
mai neînsemnate amănunte este o imposibilitate absolută. 

Până la ce punct dramaturgul, romancierul sau poetul epic trebue 
să rămână credincios adevărului istoric, aceasta e o chestiune pe 
care o hotărăşte adesea gradul de cultură al publicului, suma de 
cunoștințe arheologice și istorice răspândite în masa cetitorilor la care 
se adresează autorul. Cu cât acest public este mai instruit, cu atât 
realitatea istorică trebue observată cu mai multă scrupulozitate. 
Dacă astăzi un autor dramatic, tratând un subiect ca Juliu Cesar, 
ar face să sune ceasornicele din oraş şi să bată tobele, aceasta ar fi 
o greşeală neiertată, pentrucă astăzi publicul cult ştie că Romanii 
nu cunoșteau aceste două obiecte. Dacă Shakespeare face aceasta 


1) Н, Taine, Histoire de la littérature anglaise, vol. 1, р. ХІ, 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 163 


(Julius Caesar, act. II, sc. 1; act. V, sc. 1), la el asemenea anacro- 
nisme sunt până la oarecare punct scuzabile. Când marele dramaturg 
al Angliei, în Troilus și Cressida, — subiect de pe timpul războiului - 
troian, — face pe Hector să vorbească (act. II, sc. 2) de «tineri pe 
cari Aristoteles îi judecă nedestoinici de a pricepe filosofia morală »; 
când Ulysse (ibid., act. II, sc. 3 la fine) ne vorbeşte de «Miron, 
purtătorul de tauri », celebrul atlet care a trăit cu câteva veacuri 
în urma războiului troian; când Pandarus (ibid., act. У, sc. 3) aduce 
lui Troilus o scrisoare ре care acesta о rupe, ca ѕі сит pe atunci аг 
fi existat scrierea pe hârtie; când acelaşi Pandarus (ibid., асі. У, 
sc. 11) se teme să nu-l fluiere gâștele din Winchester; sau 
când un personaj din tragedia Pericles (асі. IV, sc. 2) vorbeşte 
de 'Transilvăneni, — gigantul Shakespeare săvârşeşte nişte greșeli, 
pe care numai о indulgență extremă sau о crasă ignoranță le-ar 
putea ierta. 

Asemenea anacronisme şi altele mai bătătoare la ochi decât acestea 
sunt де o mare putere comică, când sunt făcute cu intenţiune vădită, 
ca în operetele La Belle Helene sau Orphée auz Enfers, unde totul 
este o parodie de spirit. Trebue însă să observăm că Troilus şi Cressida 
este cea mai puţin corectă dintre piesele lui Shakespeare. Și această 
necorectitudine constă nu numai în anacronismele enumerate mai sus, 
ci şi în tonul general care domneşte într'insa şi care se apropie mai mult 
de al cavalerilor medievali decât de al eroilor homerici. 

«Си toate acestea, zice Macaulay, această piesă ni se pare cu 
atât mai corectă în înţelesul sănătos al cuvântului, decât ceea ce se 
chiamă cele mai corecte piese ale celor mai corecţi dramaturgi. Com- 
paraţi această piesă, spre exemplu, си /phigenie en Aulide a lui 
Racine. Noi suntem siguri că Grecii lui Shakespeare au o mult mai 
mare asemănare decât Grecii lui Racine, cu adevărații Greci, cari 
au înconjurat Troia, şi numai pentru cuvântul că Grecii lui Shakes- 
peare sunt fiinţe omeneşti, pe când Grecii lui Racine sunt numai 
niște vorbe tipărite cu litere capitale la începutul paragrafelor 
de declamaţie. Racine, este adevărat, s'ar fi cutremurat Ја ideea de 
a face ре un războinic dela asediul Troiei. să citeze ре Aristoteles» 
Dar ce foloseşte evitarea unui singur anacronism, când toată tragedia 


11* 


164 PROBLEME DE ESTETICĂ 


este un anacronism, simţimintele şi frazele dela Versailles în lagărul 
dela Aulis ? 51). 

Іп genere, aceste anacronisme, — ће ele de fapte anume ca în 
Shakespeare, fie de concepţie totală a subiectului ca în Racine, fie 
niște simple lapsus calami, — fac o impresie foarte neplăcută asupra 
cetitorului. Și este de mirare cum un scriitor ca У. Hugo, cu erudiţia 
lui aşa de vastă şi memoria lui aşa de sigură, a putut, în poezia inti- 
tulată Au lion d'Androcles, să lase a i se strecura inexactităţi са 
acestea : 


Lesbie, en se faisant coiffer, heureuse, ayant 
Son Tibulle à ses pieds qui chantait leurs tendresses, 
Si Pesclave persane arrangeait mal ses tresses 
Lui piquait les seins nus de son épingle d'or. 


А е 1 
Errait ауес ОёНе, aux deux bords dela route, 
Six mille arbres humains saignaient sur leurs amours. 


Versul din urmă face aluzie la creştinii pe cari Neron îi ardea de vii, 
şi este ştiut că poetul Catullus a murit cu mai bine de 50 de ani înainte 
de naşterea lui Christos. Deosebit de aceasta, femeia celebrată de 
Catullus este Lesbia, iar amanta lui Tibullus se chema Delia, precum 
ştiu toţi aceia cari au răsfoit paginile acestor doi poeţi °). 

De asemenea o neplăcută impresie ne produce această inadver- 
tenţă din poezia lui Depărăţeanu intitulată Nihil nopi sub sole: 


Bella Cleopatra pune 
Şi-astăzi cu Cesar 
In orgiile nebune 
Perlele 'n pahar 2) 





1) Critical and historical Essays., Moore's Life of Lord Byron în Works, vol. 
У, р. 398. 

2} Asupra adevăratului nume al acestor două femei vezi Apuleius, Apologia 
sive De magia liber, 10. 

з) Faimoasa perlă care preţuia 10 milioane de sesterţi a băut-o Cleopatra 
la un ospăț cu Antoniu, nu cu Cesar. СГ. Plinius, Nat. Histor. IX, 119 şi 120. 
L. Friedländer, Darstellungen aus der Sittengeschichte Roms, vol. III, р. 145. > 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI РО 165 


Sunt cu toate acestea drame ca Don Carlos de Schiller şi Egmont 
de Goethe, în care nu se fac greşeli de amănunte ca cele semnalate 
mai вив, ci în care datele istoriei sunt fundamental răsturnate. Aga, 
în cea dintâi, caracterul Infantelui Don Carlos este conceput cu totul 
altfel de cum ni-l înfăţişează istoria. Singura scuză a autorului este 
că până atunci materialul istoric pentru cunoaşterea adevărului nu 
era nici studiat, nici adunat şi că însăşi lumea cultă de pe atunci 
se afla sub influenţa nuvelei lui Saint-Real, intitulată Don Carlos, 
nouvelle historique 1). In tragedia lui Goethe, relaţiile lui Egmont 
cu Clara sunt contra celei mai plauzibile evidențe, deoarece este 
ştiut că Egmont era însurat şi tată a unsprezece copii 2). Deosebit 
de aceasta, pe când este sigur că Egmont n'a fugit împreună cu 
ceilalți amici ai lui, pentrucă nu voia prin confiscarea averilor sale 
să expună la privaţiuni crude pe iubita lui soţie şi numeroasa lui 
familie, Goathe îl face să rămână în Bruxelles, pentrucă se încredea 
cu о ușurință neexplicabilă în dreptatea cauzei lui 5). In Wilhelm 
Tell, Schiller admite ca un fapt neîndoios legenda mărului luat cu 
săgeata de pe capul copilului pe când astăzi se ştie cu siguranţă că 
aceasta este o poveste scandinavă 4). In piesa lui Alecsandri intitulată 
Ovidiu, cetitorul cult este contrariat de o mulţime de inexactităţi 
istorice. Intre altele este fals că Octaviu ar îi promis pe nepoata sa 


1) Această fabulă a fost discreditată mai în urmă de către spaniolul Llorente, 
apoi L. von Ranke în Wiener Jahrbücher der Literatur, vol. 46, dar mai ales de 
Gachard (Don Carlos et Philippe 11) şi Maurenbrecher (Don Carlos). 

2) Motley, Dutch Republic, р. 392. 

э) Vezi admirabilele observaţii ale lui Schiller asupra acestei tragedii în arti- 
colul său « Ueber Egmont, Trauerspiel von Goethe, Sämtliche Werke, vol. XII, p. 
307 sqq. 

4) L. Hâăusser, Die Sage vom Tell. Vorbind de drama Ioana D'arc a lui Schiller, 
Macalay zice: в Ultimul act este absurd mai presus de orice descripţie. Mon- 
struoasa violare a istoriei pe care o cunoaște oricine nu se poate apăra cu niciun 
chip. Schiller ar fi putut tot aşa de bine să facă pe Wallenstein destronând pe 
împărat şi domnind singur peste Germania, — sau pe Maria Stuart ajungând 
regină a Angliei şi tăind capul Elisabetei, — precum face pe Ioana căzând în 
momentul victoriei. Trevelian, Life and Letters of Lord Macaulay, vol. ТУ, 
p. 62. 


166 PROBLEME DE ESTETICĂ 


Iulia, eroina piesei, lui Cotyson, regele Dacilor. Suetoniu ne spune 
curat că Antoniu, în manifestul său către Romani, acuza pe Octaviu 
că ar fi logodit pe fiica sa Iulia cu Cotyson; prin urmare, saltul dela 
mumă la fată este violent şi izbitor pentru cel ce cunoaşte istoria 
acestor timpuri, 

Poetul poate inventa incidente probabile peste incidente probabile, 
caractere şi peripeții; dar numai întru cât ele nu cad în conflict cu 
datele neîndoioase ale istoriei pozitive. De îndată ce însă el concepe 
caracterul sau ne expune o acţiune altfel de cum ni le înfățișează 
istoria, fantazia noastră se izbeşte de o piedecă ce o trezeşte şi iluzia 
dispare; tot ce ştim despre realitate cade în contradicţie cu drama, 
şi privitorul nu mai poate gusta mulţumirea ce el simte când posi- 
bilul poetic consună cu faptul real. De aceea, Aristoteles recomandă 
că nu trebue să se denatureze fabulele (450oc) acceptate, сі să se 
ia aşa cum se găsesc și să se facă о bună întrebuințare de ceea ce s'a 
transmis 1). Afară de câteva greşeli de amănunte, metodul lui Shakes- 
peare ca dramaturg şi al lui Lytton Bulwer ca romancier pot fi luate 
de normă, în ceea ce priveşte tratarea materialului procurat de 
istorie sau de tradiţie, In deosebi Shakespeare nu se abate dela 
adevărurile cronicii sau chiar ale legendei decât în lucruri de mică 
însemnătate şi numai acolo unde aceste abateri uşoare sunt com- 
pensate prin frumuseți de întâiul ordin. Deosebirea dintre istoric 
şi artist este că celui dintâi nu-i este iertat să născocească cel mai 
mic incident, pe când cel din urmă este liber să inventeze, însă numai 
cu condiţia de a nu denatura sau altera nimic din ceea ce istoria dă 
ca pozitiv. Concepţia poetului despre un caracter sau o acţiune poate 
să completeze concepţia istoricului despre aceeaşi persoană sau eve- 
niment ; însă cel din urmă își formează concepţia numai cu documen- 
tele în mână, pe care este ţinut să le interpreteze corect, pe când cel 
dintâi, prin puterea fantaziei, poate trece dincolo de documente, 
pătrunde mai adânc în sufletul eroilor săi şi vede mai limpede moti- 
vele ce-i determină. Юе aceea cu drept cuvânt Aristoteles zice că 





1) « Megi Поппихӣс̧», $ 44, р. 30: то®с niv обу nagtiinuutvovc udovc Абе» 
oùx Borw... аўтду дё eyoloxemw дєї xal тої mapadeGoutvoic X0tiada. хайфс. 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 167 


poezia este mai filosofică decât istoria 1), căci pe teatru noi vedem 
nu ceea ce cutare sau cutare, luat individual, a făcut, ci ceea ce ar 
face orice om cu asemenea dispoziții firești şi în asemenea împrejurări, 

Materialul oferit de istorie este foarte interesant pentru artist, 
însă nu într'un mod egal. Adesea romancierii, poeţii epici şi drama- 
turgii moderni, voind să trateze un subiect istoric, au alergat mai 
mult la istoria veche şi cu deosebire la cea romană. Astfel Shakes- 
peare şi-a luat de subiect pe Corsolan, Julius Caesar, Antoniu și 
Cleopatra; Corneille pe Horace, Cinna; Racine ре Britannicus, 
Bérénice; Alecsandri Fântâna  Blanduziei (mai corect Bandusiei), 
pe Ovidiu; Wilbrandt pe Nero, Arria şi Messalina; Bulwer, Cele 
din urmă zile ale Pompeii; Sienkiewicz Quo Vadis (epoca lui 
Neron), etc. De asemenea, unii poeţi liricoepici sau inspirat din 
când în când de caracterele şi evenimentele istoriei romane, precum 
У. Hugo în bucata sa Au lion d'Androcles ; sau de subiecte greceşti, 
precum Schiller în Inelul lui Polykrates, Lamartine în Sapho, etc. 
Alţii au tratat subiecte din istoria greacă, mai ales sub formă dra- 
matică, luând ca bază operele marilor tragici ai Greciei vechi. 

Dacă istoria romană şi până la oarecare punct, cea greacă au 
slujit de repertoriu artiştilor moderni, cauza este că aceste două 
popoare au fost $1 sunt încă maeştrii popoarelor moderne, că istoria 
lor a fost studiată cu o predilecție specială şi că ele oferă o varietate 
mai mare de caractere energice bine studiate şi bine cunoscute, 
împrejurul cărora depărtarea în timp a creat o aureolă luminoasă. 
Un Alexandru Macedon, un Perikles, un Themistokles, un Coriolan, 
un Caius Gracchus, un Marius, un Sulla, un Julius Caesar, un Brutus, 
un Neron, sunt tipuri pe care anevoie le întâlnim pe câmpul istoriei 
universale. Nu tot aşa se poate zice de caracterele şi faptele trase 
din istoria sfântă sau din istoria altor popoare ale antichităţii. Esther 
şi Athalia de Racine, tragedia Saul a lui Alfieri, Soţia lui Urias de 
Alfred Meissner, Makkabeii de Otto Ludwig, Judith de Friedrich 
Hebbel sunt opere de o valoare incontestabilă, unele chiar de o poezie 


1) « Heol Поирихӯс̧», 5 9, р. 21: д: хай фідосорфтєооу хай onovôarótegov 
-лойјоцс іотооѓас ёст». 


168 PROBLEME DE ESTETICĂ 


superioară. Trebue însă să recunoaştem că organizaţia cam patriar- 
hală a popoarelor cu totul vechi nu are o mare putere de atracţie 
pentru noi şi că asemenea subiecte nu se pot transforma în carnea 
şi sângele publicului de astăzi. Cel mult ele ar putea să ne intereseze 
sub forma libretelor de operă, unde muzica le dă un farmec la care 
poezia nu poate aspira. Aşa avem libretele Semiramide, Моѕё (cu 
muzica de Rossini), Nabucodonosor, Aida (Verdi), Makkabeii (Ru- 
binstein), Athalia (Mendelssohn), Regina dela Saba (Goldmark), etc. 

Insă, chiar din istoria romană sau greacă, nu orice subiect este 
capabil de a ne interesa. De aceea artistul, dacă ţine să Пе înțeles- 
de auditor şi să producă într'însul emoţiuni adânci şi adevărate, 
trebue să fie cât se poate de judicios în alegerea subiectului. In această 
privinţă, Schiller ne dă câteva învăţăminte de mare preţ. Marele: 
poet german observă că simpatia noastră pentru persoanele unei 
drame cu subiect grec sau roman se deşteaptă numai de vom pre- 
supune asemănări sufleteşti între spectator şi ele. Fără această iden- 
titate, sau analogie psihologică, noi rămânem aproape indiferenți în 
faţa unei privelişti, care ar fi mişcat adânc pe contemporanii lui 
Perikles sau ai lui Julius Caesar. Din contră, cu cât această asemănare: 
este mai adâncă şi mai mare, cu atât simpatia noastră este mai vie. Dacă 
voim să simţim emoţiunile altuia, trebue să existe şi în noi aceleaşi 
condiţii ca şi într'însul, pentru ca impresia venită din afară, combinată 
cu acele condițiuni, să poată produce în noi aceleaşi emoţiuni, să ne 
schimbăm persoana cu el și să facem ca eul nostru să devină eul lui. 
Fără această condiţie prealabilă, nu putem simpatiza cu dânsul; 
durerea lui ne lasă reci, exploziile lui de bucurie nu găsesc răsunet 
în noi. « Pentru Romani, sentinţa lui Brutus, care osândeşte la moarte 
pe fiii lui, vinovaţi de a fi conspirat contra republicii, sinuciderea 
lui Cato Uticensis, desperat de a mai vedea republica reînviind, 
cuprind numai adevăruri subiective. Ideile şi simţimintele din саге 
pornesc acţiunile acestor doi bărbaţi, nu sunt produsul naturii ome- 
neşti, ci ale unei naturi cu totul speciale. Nu este în firea omenească 
obicinuinţa ca părintele să osândească pe fiii lui la moarte, numai 
pentrucă aceştia au conspirat contra unei forme de guvern susţinute 
de el, nici ca un cetăţean să se omoare, pentrucă adversarul său, pe 


IZVOARELE INSPIRAŢIEI POETICE 169% 


care îl cunoaşte de foarte generos, a triumfat în lupta pentru un 
principiu politic. Pentru ca să împărtășească cineva niște simţiminte 
de felul acesta, trebue să aibă un suflet de Roman sau să fie capabil 
de a şi-l forma pentru un moment. Pe de altă parte, trebue să йе 
cineva numai om, pentru ca să simtă o emoţiune adâncă la jertfirea 
eroică a lui Leonidas, Іа resemnaţiunea liniştită а unui Aristides, la 
moartea voluntară a unui Socrates, pentru ca să verse lacrimi asupra 
schimbării soartei unui Darius. Unor asemenea reprezentări noi le 
atribuim, în opoziţie cu celelalte, o veritate obiectivă, pentrucă se 
potrivesc cu natura tuturor oamenilor » 2). 

Deşi evul de mijloc este în timp mai aproape de noi, totuşi din 
punctul de vedere cultural, această parte din viaţa omenirii ne 
cste mai străină decât antichitatea propriu zisă. Timpurile moderne 
sunt mai mult o continuare a raționalismului şi eroismului greco- 
roman decât a scholasticei şi cavalerismului medieval. Modul nostru 
de gândire şi simţire este mai mult al lui Homer şi Aristoteles decât 
al lui Dante şi St. Tomas d'Aquin. De aceea, încercările unor scriitori 
de a pune pe teatru sau de a descrie în romane cruciatele, ca în 
Richard Inimă de Leu al lui Walter Scott, de a reînvia vechile ar- 
maturi de oţel ale seniorilor de altădată, ca în Les Burgraves de 
V. Hugo, de a naşte în noi interes pentru cetele de vagabonzi ca în 
Notre-Dame de Paris de V. Hugo, pentru vrăjitori, strigoi, gnomi, 
şi alte creaţiuni fantastice ale lumii medievale, са în romanele Octa- 
vian şi Genoveva de L. Tieck, n'au izbutit. Chiar măreaţa luptă pentru 
supremație dintre papi şi împărații Germaniei, care formează o pa- 
pină aşa de însemnată din istoria universală, ne interesează cu mult 
mai mult în expunerile curat istorice decât în operele poeţilor. Nu- 
mai istoria republicilor italiene, dar mai ales a Veneţiei, cu consti- 
tuţia еі plină de mistere, cu caracterul aventuros și întreprinzător 
al locuitorilor ei, cu viaţa ei activă care îşi aruncă umbrele până 
în timpurile cele mai noi, poate procura şi a procurat multor poeţi 
opere de valoare precum Othello de Shakespeare, Marino Faliero şi 
Cei doi Foscari de Lord Byron, Severo Torelli de Fr. Сорёе, etc. 


1) Schiller, Ueber die tragische Kunst, în Sämtliche Werke, vol. XI, р. 375 sq. 


170 PROBLEME DE ESTETICĂ 


După părerea noastră, unul din romanele cele mai reuşite cu subiect 
medieval este Rienzi de Bulwer, poate pentru cuvântul că tribunul 
Rienzi, exaltat încă din copilărie de cetirea lui Titu Liviu, deși trăind 
în secolul al XIV-lea, este mai mult un contemporan al lui Caius 
Gracchus ві Scipione Emilianul decât al seniorilor Colonna şi Orsini. 
Subiectele medievale par a fi mai potrivite pentru tablouri lirice, 
precum dovedeşte admirabila colecţie de poeme epico-lirice a lui 
У. Hugo, intitulată La legende des siècles. 

Fără îndoială că partea istoriei capabilă de a inspira pe poet 
şi de a emoţiona adânc pe cititor este aceea ce se desfăşoară dela 
Renaştere, această splendidă auroră a timpurilor moderne, până în 
zilele noastre. Cele mai importante şi mai radicale schimbări sociale, 
cele mai spornice revoluţiuni, cele mai viguroase caractere, cele mai 
înflăcărate pasiuni, cele mai înalte cugetări, cele mai măreţe eveni- 
mente, — le întâlnim aici. Caractere ca ale lui Thomas More şi De 
l'Hôpital, Lăpuşneanu şi Brâncoveanu, Enric VIII al Engliterei, 
Filip П şi Ducele d'Alba ; eroi ca Enric IV al Franţei şi Gustav Adolf, 
ca Wallenstein şi Turenne, ca Petru cel Mare şi Carol XII, Washington 
şi Napoleon; bărbaţi de Stat ca Richelieu şi Cromwell, Marchizul 
de Pombal şi Contele Struensee, Pitt. şi Mirabeau; agitatori ca 
Robespierre, Danton şi Marat, entuziaste ca Charlotte Corday, dem- 
nitate în nenorocire ca la Maria Antoinette şi d-na Roland; eveni- 
mente bogate în urmări incalculabile ca Renaşterea, Reforma şi 
Revoluţia franceză, — artistul găseşte în istoria modernă un izvor 
nesfârşit de inspiraţii înalte şi puternice. 

Insă cel mai mare interes îl deşteaptă în noi viaţa societăţii 
actuale cu agitaţiile sale populare, cu aspiraţiile sale vagi și preten- 
{Ше sale nemărginite, cu progresele colosale ale ştiinţelor şi industriei, 
си îndrăzneţele sale sisteme filosofice, cu multiplicitatea afacerilor, 
cu semeţia întreprinderilor, cu varietatea infinită a caracterelor sale. 
In această societate, liricul, dramaturgul, poetul epic ca şi cel sa- 
tiric, romancierul ca şi nuvelistul, au nenumărate îmboldiri la inspi- 
raţii originale, la analize psihologice fine şi profunde, la cugetări 
adânci. Pericolul cel mare, stânca de care trebue să se ferească poetul, 
este de a nu se pierde în amănunte de specialitate, în tehnica 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 171 


profesiunilor, în descrieri circumstanțioase, care dovedesc poate multă 
ştiinţă, dar puţin gust. Acei cari au ştiut exploata cu o adevărată 
superioritate comoara bogățiilor literare de care dispune societatea 
actuală, sunt, pe lângă poeţii lirici, dramaturgii francezi şi germani, 
apoi romancierii mai tuturor popoarelor europene. Intre aceştia din 
urmă ne vom mulţumi a indica pe corifei: V. Hugo, Balzac, A. Daudet, 
G. Ohnet, Zola, Paul Bourget, la Francezi; Thackeray şi Dickens, 
în Anglia; Gutzkow, Freytag, Spielhagen, Hacklănder, în Germania ; 
Manzoni, Gabriel d'Annunzio, în Italia ; Dostoiewsky, Tolstoi, în Rusia. 
In fine, cel din urmă izvor dela care se adapă poetul, sunt miturile 

şi legendele, fie populare, fie create de propria lui imaginaţie. Acesta 
este ceea ce s'a numit miraculosul, care joacă un rol aşa de important 
în epopeile antice ca şi în multe din cele moderne, ba chiar în unele 
drame vechi şi noi, precum Perșii lui Aeskylos, Hecuba lui Euripides, 
Macbeth, Hamlet şi Julius Caesar ale lui Shakespeare. Cu toate 
acestea, poetul modern trebue să se slujească cu multă discreţie şi 
precauţiune de această fântână, căci dela miraculos până la ridicul 
distanţa e foarte mică, şi a fost anevoie chiar unor spirite superioare 
să se oprească pe hotarul dincolo de care miraculosul degenerează 
în păpuşerie literară. In general, şcoala romantică din întâia jumătate 
a secolului expirat, lăsându-se în voia unei imaginaţii neînfrânate, 
a produs opere în care fantasticul concurează cu absurdul. Pe cât 
de interesante şi poetice sunt Metamorphosele lui Ovidiu, Furtuna 
(The Tempest) şi Vis dintr'o noapte de vară (Midsummernight's dream) 
de Shakespeare, căci ele sunt producţia spontanee a unei fantazii 
libere, pe atât de searbede şi de repulsive sunt invenţiunile silite ale 
lui Tasso, Milton şi Voltaire, care sunt produsul forțat al reflexiunii. 
Aşa în Gerusalemme liberata, Pluton are nişte coarne alături de 
care toţi munţii şi stâncile din mare par niște coline mici t), iar 
азу феде Pluton nel mezzo е con la destra 

Sostien lo scettro ruvido e pesante; 

Ne tanto scoglio іп mar, пё rupe alpestra, 

Ne pur Calpe s'innalza, o il magno Atlante, 

Ch'anzi lui non paresse un picciol colle 


Si la gran fronte е la gran corna estolle 
(Canto IV, stanza 6) 


112 PROBLEME DE ESTETICĂ 


scutul de diamant, pe care îngerul păzitor al lui Raimondo îl ia din 
arsenalul cerului, este atât de colosal, încât acopere neamurile şi 
ţările dintre Caucaz şi Atlas 2). In Paradisul pierdut, Satan este in- 
ventatorul tunurilor mari, iar îngerii ce nu s'au răzvrătit în contra 
Celui Prea Inalt smulg munţii din temelie şi asvârle cu dânşii în 
capul lui Satan 2). Şi toate acestea înainte de facerea lumii! In La 
Henriade nu găsim, се e drept, divinităţile Olympului grecesc; dar 
dăm peste alegorii reci, ca Fanatismul, Discordia, Amorul, care se 
amestecă în acţiunea poemei. 

Goethe, cu simţul său așa de sigur, și Byron, cu intuiţiunea lui 
violentă, au produs, unul în Faust, celălalt în Manfred, două poeme, 
care au reînoit în secolul al XIX-lea miraculosul poemelor ерісе 
din vechime. Spiritele naturii din Manfred şi reînvierea persoanelor 
din legendele creştine din Faust, sunt nişte individualizări ale pute- 
rilor, create întocmai precum popoarele vechi şi-au creat divinităţile 
lor. In deosebi, Goethe, pentru ca să arate omului modern pe zeii 
moderni, ia legenda din nou, o transformă şi-i dă un înţeles potrivit, 
cu inteligenţa omului modern. Aşa Mephistopheles este «spiritul ce 
neagă tot» iar «arhanghelii cari se bucură de bogatele frumuseți 
ale naturii, pe care țesătura fiinţei îi învălue în suavele legături ale 
amorului, şi care fixează în cugetări durabile tot ce pluteşte în forme 
schimbătoare » 3) nu sunt decât inteligenţa ideală, care, prin sim- 


1) Si vedea fiammegiar fra gli altri arnesi 
Scudo di lucidissimo diamante, 
Grande che può coprir genti e paesi 
Quanti ve wha fra il Caucaso e ГАНапіе. 


(Canţo VII, st. 82) 


3) Cant. VI. 


3) Doch Ihr, die ăchten Gottersâhne, 
Erfreut Euch der lebendig reichen Schöne! 
Das Werdende, das ewig wirkt und lebt, 
Umfass'Euch mit der Liebe holden Schranken, 
Und was in schwankender Erscheinung schwebt, 
Befestiget mit dauernden Gedanken ! 


Faust, Prolog im Himmel (fine). 


IZVOARELE INSPIRAȚIEI POETICE 173 


patie, ajunge a iubi toate, şi prin idei a înțelege totul. Apoi Dumnezeul 
său, mai întâi biblic şi personal, se deformează puţin câte puţin, se 
evaporează şi se pierde dindărătul magnificenţelor naturii, până ce 
se confundă cu inaccesibilul absolut. Cu acest chip, poetul, pornind 
dela concepţia antică a universului, dela zeii sensibili şi cu forme 
externe, ne trece, pe nesimţite şi fără a rupe си tradiţiunea, în con- 
cepţiile filosofiei şi ştiinţei moderne, pentru саге divinităţile antice 
nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât forţele generatoare şi 
nevăzutele legi fixe, în virtutea cărora toate există. Opera lui Goethe 
ne face să înţelegem legenda şi în acelaşi timp să înţelegem viaţa 
şi rezolvă una din cele mai grele probleme nu prin mijlocirea abstrac- 
{Шог filosofice, ci prin crearea de forme poetice, care, au personalitatea 
şi viaţa lor individuală. 


POETUL 


S'ar părea că un asemenea subiect este de resortul exclusiv al 
poeziei şi că nu poate fi tratat decât în versuri cu demnitatea се i 
ве cuvine. Ar fi în adevăr de preferit să avem în această privinţă 
declaraţiile poeţilor înşişi, pentru ca din destăinuirile lor să pricepem 
în се constă facultatea poetică. Din nenorocire, de câte ori aceşti 
favoriţi ai muzelor au încercat să ne descopere secretele artei lor, au 
vorbit cu mai puţină competenţă decât profanii. Unul ne afirmă 
că poetul este o lume, altul că poeţii sunt înainte-mergătorii civili- 
zaţiei, profeţii omenirii ; altul, ca Goethe, în drama sa Torquato Tasso, 
ne-a înfăţişat caracterul mândru, capricios, irascibil, al unui таге 
poet, necompatibilitatea naturii unui adevărat artist cu atmosiera 
Сог ог. Nici unul nu s'a gândit să ne arate în ce constă darul poetic 
şi care sunt elementele psihologice ce-l alcătuesc. 

Mai mult încă: se pretinde că poetul înţelege mai puţin decât 
unii din cetitorii lui sensul poemelor sale. Caracteristic este, din 
acest punct de vedere, următorul pasaj din Platon: « După bărbaţii 
politici, mă dusei la poeţi, atât la cei tragici cât şi la cei ditirambici 
şi chiar la ceilalţi poeţi, încredinţat că mi se va dovedi nepriceperea 
mea faţă de dânşii. Luai chiar poemele lor ce mi se păreau mai iz- 
butite, şi-i întrebai ce au voit să zică, pentru ca să pot învăţa ceva 
dela ei. Ei bine, Atenieni, mi-e rușine să vă spun adevărul. Și cu 
toate acestea trebue să vi-l spun. Mai toţi câţi erau de faţă acolo 
ar fi putut să mă lămurească asupra poemelor lor mai bine decât ei... 
Ei spun lucruri foarte frumoase, dar nu ştiu nimic din câte spun » 3). 


1) °Алолоуіа Zwxpdrowg T. 


176 PROBLEMB DE ESTETICĂ 


Nu dar în confesiunile poeţilor vom găsi secretul artei şi felul 
structurii lor psihologice, nu ei ne vor descoperi procedeurile după 
care întocmesc frumoasele lor opere. Pentru ca să ridicăm acest văl, 
trebue să recurgem la datele psihologiei, să studiem câteva din datele 
caracteristice ale vieţii lor, să inducem dela felul creaţiunilor lor la 
natura energiilor care le-au produs. 


Faptul psihologic primordial, ireductibil, faptul din care derivă 
combinaţiunile cele mai geniale ale minţii omenești, este imaginea, 
adică urma lăsată în spiritul nostru de obiectele din afară, după ce 
iritaţiunea nervoasă a încetat. Această urmă este asemenea cu sensa- 
ţiunea care a produs-o deşi mai puţin puternică decât dânsa, şi este 
însoţită de aceleaşi emoţiuni plăcute sau neplăcute, precum și aproape 
de aceleaşi judecăţi. Aceste reprezentaţiuni ale obiectelor plutesc, 
ca să zicem aşa, câtva timp în interiorul nostru, apoi devin mai palide, 
mai confuze, ba chiar se şterg câteodată cu totul, pentru ca să re- 
învieze cu o nouă energie când simţurile noastre se pun iarăşi în rela- 
бопе cu obiectele din afară. Această resurecţiune se face şi în mod 
spontaneu, numai prin străduinţele voinţei noastre; însă în acest 
caz intensitatea imaginii nu este aceeaşi la toţi indivizii. Unii re- 
produc dintr'o sensaţiune cu mai multă preciziune contururile, alţii 
colorile, alţii sunetele, alţii felul emoţiunilor de care еа a fost însoţită, 
şi noi zicem atunci că aceştia au numai memoria formelor, aceea a 
colorilor, etc. 

Oricât de mici şi de neînsemnate ar părea aceste elemente luate 
izolat, ele sunt enorme considerate în complexul lor, căci ele consti- 
tuesc adevărata noastră fiinţă, personalitatea noastră, Cu cât aceste 
icoane vii ale lumii externe vor fi mai întregi, mai desăvârşite, cu 
«аі vor întruni un număr mai mare de caractere ale obiectelor, adică 
cu cât vor reproduce mai exact sensaţiunile, ale căror substitute 
sunt ele; cu cât individul va fi mai apt a le rechema la viaţă, în 
anumite momente şi după voie, cu tot cortegiul de emoţiuni şi jude- 
căţi ce au însoţit sensaţiunile însăşi, cu atât el va fi înzestrat cu o 


POETUL 177 


memorie mai mare. Şi dimpotrivă, cu cât ele vor fi mai şterse, mai 
confuze, mai mărginite la un mai mic număr de note, cu atât memoria 
indjvidului va fi mai slabă. In cazul dintâi, structura minţii este 
artistică, și desvoltarea ulterioară a acestor elemente poate duce la 
о concepţie figurativă și poetică, exprimată într'o limbă colorată, 
în care fiecare vorbă este aproape o persoană. [п cazul de al doilea, 
«concepţia generală, formată din abstracţiuni din ce în ce mai subtile, 
este o formulă. Intre aceste două extreme, care ocupă căpătâiele 
scării psihologice, este un şir infinit de trepte, la care s'a oprit des- 
voltarea fiecărui individ sau a deosebitelor grupuri de indivizi. 
Aşa dar condiţia de căpetenie a unei naturi poetice este ca ima- 
ginile să fie pe cât se va putea mai întregi, mai complete, să fie ade- 
vărate substitute ale realităţii, nu niște notaţiuni algebrice. Insă 
reînvierea sau precum se exprimă alţii, readucerea lor în cercul 
conştiinţei, într'un mod întâmplător, arbitrar, ca succesiunea figu- 
rilor dintr'un caleidoscop, este fapta imaginaţiei ordinare. Această 
defilare guasi-automatică a imaginilor este ceea ce Francezii numesc 
rêverie şi confinează cu visul. Pentru ca imaginile să formeze ma- 
teria unei opere de artă, se cere ca ele să se grupeze în mod armonic 
împrejurul unei idei fundamentale sau unui simţimânt superior. Fa 
cultatea care realizează această grupare organică a imaginilor se 
-chjamă fantazie. Aceasta este facultatea poetică prin excelenţă. Įma- 
ginaţia ordinară şi fantazia se deosebesc prin trăsături esenţiale: 
cea dintâi este pasivă, cea de a doua este activă; una primeşte 
imaginile şi ideile aşa cum i se înfăţişează, cealaltă distinge şi alege; 
acțiunea uneia este aproape automatică, a celeilalte liberă; una re- 
produce precum fonograful reproduce sunetele înmagazinate într'însul ; 
cealaltă creează combinând într'un mod ingenios datele percepţiunii ; 
una aduce la viaţă forme incoherente ca visurile unui om ce deli- 
rează, şi atinge numai suprafaţa lucrurilor ; cealaltă pătrunde adânc 
şi formează adevărate organisme cu viaţa lor proprie. «Çel înzestrat 
cu fantazie, zice Schopenhauer, poate evoca spirite, care îi reve- 
lează la timp adevărurile pe care goala realitate a lucrurilor ni le 
pune înainte numai într'un mod slab, rare ori la momentul ргјіпејоз, 
Şi de cele mai multe ori la netimp. Faţă de dânsul, cel lipsit de fany 


12 


178 PROBLEME DE ESTETICĂ 


tazie se aseamănă cu scoica lipită de stâncă, silită să aştepte ceea 
ce-i aduce întâmplarea, pe când el se mișcă ca un animal liber, ba 
chiar са un animal înaripat » 1). Numai în arta cu totul primitivă 
imaginile se deşteaptă, se mişcă şi se aşează unele lângă altele aproape: 
cu lipsa de control ce domneşte în vis. Pentru un asemenea artist, 
a crea este a se juca cu percepțiile sale în vederea unei distracţii, 
personale, a da frâu liber gândurilor sale, a visa deștept. Pentru 
adevăratul artist, a crea va să zică a înfrâna jocul capricios а] ima- 
ginaţiei, a-l îndrepta către un scop superior, a-l supune la necesi- 
tăţile idealului, а face din părţi un tot organic şi viu. 

« Spre a cunoaşte un lucru, zice Carlyle, ceea ce numim a cu- 
noaşte, trebue mai întâi să iubim lucrul, să simpatizăm cu el» 2). 
In adevăr, pentru ca cineva să pătrunză în natura intimă a lucru- 
rilor sau fiinţelor, trebue să se desfacă nu numai de împrejurările 
externe în care se află, ci şi de prejudiciile nașterii şi educaţiei sale, 
de mediul moral în care trăieşte, de defectele ce a contractat, — în 
scurt, să se despersonalizeze, şi astfel despersonalizat, să se trans- 
porte nu numai în cadrul în саге se agită persoanele lui, ci chiar 
în јпіта lor, să descopere intenţiunile şi ideile ce le-au determinat. 
să lucreze, adevăratele resorturi care le pun în mişcare şi le fac să 
trăiască. Această simpatie pentru obiectul cugetat este neapărată 
nu numai artistului, ci şi bărbatului de ştiinţă în genere. Fără această 
despersonalizare un democrat fanatic nu va putea niciodată înţe- 
lege serviciile aduse republicei romane de vechiul patriciat, un ca- 
tolic intransigent nu va putea preţui binefacerile Reformei ві carac- 
terul oamenilor cari au luptat pentru dânsa, un partizan pasionat 
al vechiului regim nu va şti să deosebească partea crudă şi nebună 
de partea generoasă şi umanitară a Revoluţiei franceze. 

Cel ce nu ştie sau nu poate să intre în pielea altuia, ca să zicem aşa, 
acela este incapabil de a-l înţelege şi judeca. Din acest punct de 
vedere, — fie în artă, fie în ştiinţă, — geniul este puterea de а iubi.. 
« Succesul meu са om de ştiinţă, zice Darwin, la orice grad s'ar îi 
зу Vom Genie în Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. 11, р. 433. 


3) On Heroes, р. 167: То know a thing, what we са] knowing,a тап must- 
first love the thing, sympathize with it ». 


POETUL 179 


ridicat, a fost determinat, ре cât pot judeca, de calităţi şi condițiuni 
mintale complexe. Intre acestea cele mai importante au fost: amorul 
de ştiinţă, o răbdare fără margini de a reflecta asupra unui subiect, 
ingeniozitatea de a aduna faptele şi a le observa, o mijlocie de in- 
venţiune şi de simţ comun. Cu capacităţile moderate ce posed, este 
în adevăr de mirare cum am putut să influenţez întrun mod con- 
siderabil opiniunea învăţaţilor asupra câtorva puncte importante ». 
La aceste calităţi preţioase trebue să adăogăm una, pe care Darwin 
nu о pomeneşte, dar de care vorbesc biografii lui: facultatea entu- 
ziasmului, care-l făcea să iubească tot ce observa, să iubească planta, 
să iubească insecta, dela forma piciorușelor ei până la forma și stră- 
lucirea aripelor, să mărească astfel neînsemnatul amănunt sau fiinţa 
infimă printr'o admiraţie ce se întindea necontenit. Iubirea de ştiinţă 
se rezolva astfel într'un gust pasionat pentru obiectele ştiinţei, în 
iubirea de fiinţe vii, în simpatia universală 1). 

Dar numai această iubire pentru obiectul cugetat nu ne poate 
introduce pe deplin în natura lui intimă. Cel ce vrea să pătrunză 
dincolo de convenţii $1 de formulele transmise de o educaţie de- 
fectuoasă, trebue să fie înzestrat cu o fantazie vastă şi vie. Prin- 
ігіпва omul vede personal şi faţă în faţă realitatea. In adevăr, spre 
a cunoaşte un obiect trebue neapărat să-l creăm din nou în noi în- 
şine cu contururile lui precise și cu totalitatea forţelor ce-l întreţin; 
numai simțind înlăuntrul nostru toate tendinţele lui şi văzând prin 
viziunea noastră internă efectele puterilor ce-l desvoltă, ne vom da 
pe deplin seamă de adevărata lui fiinţă, îl vom înţelege. Acest proces 
fiind însăşi imitaţia naturii, ne dă mijlocul cel mai sigur de a pă- 
trunde în tainele ei. Toţi oamenii cari au desvălit un colţ al uni- 
versului, cari s'au emancipat de prejudiciile tradiţiunii, cari au 
spart zidurile rutinei spre a deschide orizonturi şi perspective nouă, 
s'au slujit de acest procedeu, fie într'un chip conștient ca Goethe 
şi V. Hugo, fie instinctiv ca Shakespeare. Pe când lumea de rând 
judecă după auzite şi cu fraze făcute de alţii înaintea lor sau mai- 
muţează pe alţii şi repetă judecăţile altora, ei judecă după fapte, 


1) Guyau, "art au point de vue sociologique, р. 27 sqq. 


12* 


180 PROBLEME DE ESTETICĂ 


pe care le reproduc în încăpătoarea lor fantazie, şi prin aceasta au 
vederi originale asupra lumii şi omului. De aceea Carlyle, adresân- 
du-se către poet, îi zice: vezi, dacă nu poţi face aceasta, nu mai 
stărui în deşert a aduna rime 1). 

Prin această viziune internă, poetul nu numai înţelege şi pă- 
trunde lumea şi pe om până la adâncimi interzise naturilor comune, 
dar chiar creează o lume mai adevărată decât lumea reală, în înţe- 
lesul acesta că el pune mai bine în relief trăsăturile marcante şi 
puterile generatoare ale obiectelor. In deosebi, poetul este un creator 
de suflete, şi, precum zice V. Hugo: 


C'est la vérité 
Qu'en tout temps les penseurs couronnés de clarté, 
Les Shakespeares féconds et les vastes Homeres, 
Tous les poètes saints, semblables à des mères, 
Ont senti dans leurs flancs des hommes tressaillir, 
L'un, le roi Priam, et lautre le roi Lear. 
Leur fruit croit sous leur front comme au sein de la femme?) 


Aceşti copii ai fantaziei se nasc, există şi lucrează în aceleaşi 
condiţii ca şi fiinţele reale. Şi nu sunt nişte telefoane prin care au- 
torul își exprimă gândirile şi simţirile lui, ci nişte fiinţe independente, 
cu temperamentul şi idiosincrasia lor specială, cu accentul lor per- 
sonal, cu patimile şi ideile lor proprii, cu stilul lor neîmprumutat 
dela nimeni. In deosebi, persoanele create de Shakespeare au o 
existenţă aşa de reală, încât pot fi considerate са creaţiuni ale 
naturii. In toate gradele de nebunie imaginate de dânsul, —ca să 
ne mărginim numai la această categorie de tipuri, — începând dela 
treapta cea mai de jos а idioţiei, ca în Caliban, şi suindu-ne până 
la excentricitatea cea mai fantastică; în fiecare caz de turburare 
morală, dela nebunia înduioşătoare а Ofeliei până la frenezia lui 
Lear sau gelozia omucidă a lui Othello, se observă o fidelitate așa 
de perfectă, încât alieniştii cei mai experţi au afirmat că asemenea 
aberaţiuni intelectuale se pot studia în paginele lui cu tot atâta folos 


1) On Heroes, р. 166. 
1) La Legende des Siècles, Un poète est un monde... 


POETUL 181 


ca asupra pacienţilor din casele de nebuni 1). Astfel, fantazia intro- 
duce ре poet, mai ales pe poetul dramatic, în inima chiar a realităţii 
omeneşti. « Persoanele mele închipuite, scrie G. Flaubert, mă afec- 
tează, mă urmăresc, sau mai bine eu sunt în ele. Pe când scriam 
otrăvirea Emmei Bovary, aveam aşa de grozav gustul de arsenic 
în gură, eram aşa de intoxicat eu însumi, încât am avut două іп- 
digestii una după alta, două indigestii foarte reale, căci am vărsat 
tot се mâncasem la cină »2). Aşa face orice artist adevărat, poet 
sau romancier ; el trăiește persoanele sale, şi le trăieşte nu superficial, 
ci adânc şi intensiv, ca şi cum ar fi intrat în pielea lor. A produce 
numai cu viaţa sa alte vieţi, şi originale, iată tema fiecărui spirit 
creator. 

Când personajul sau caracterul creat de artist, a devenit or- 
ganic în acest grad, atunci el i se impune, îl conduce, îl stăpâneşte, 
şi această halucinație, — voluntară la început, involuntară în urmă, — 
devine izvorul cel mai bogat de adevăruri preţioase. Dacă este ade- 
vărată definiţia filosofului olandez Fr. Hemsterhuis, cum că fru- 
mosul este о сгеаўіџпе care пе dă cele mai multe reprezentații în 
cel mai scurt timp, — definiţie pe care şi-a apropiat-o şi Goethe, — 
apoi atunci fantazia este cea mai prețioasă facultate, pentrucă pe 
un Spaţiu aşa de mic adună aşa de multe lucruri. 

Dar această fantazie, oricât de extraordinară în sine, nu are 
nimic din altă lume; din potrivă, ea îşi are rădăcinile în observa- 
{типе ві în imaginile înmagazinate din lumea noastră. Oricât de sus 
s'ar ridica geniul poetic, picioarele sale se sprijinesc pe intuiţiunea 
realităţii şi picturile lui cele mai măreţe își au originea în percepţiunile 





1) Th. В, Shaw, A History of the english Literature, р. 157. Se imputa lui 
Beaumarchais că nu punea în gura persoanelor sale destule cugetări frumoase 
şi termeni poetici. La aceasta Beaumarchais răspundea: « Nu sunt eu de vină, 
și trebue să mărturisesc că, ре când scriu, nu încetez de a avea cu persoanele 
mele conversaţia cea mai animată. Aşa, eu strig: Figaro, iea seama, contele 
ştie tot! — A | contesă, ce imprudenţă ! — Fugi, fugi, iute, тісше pagiu ! și atunci 
scriu ce-mi răspund ei și nimic alta » Lucien Arr6at, Mémoire et imagination, 
p. 137. з 6 

2) Taine, L'intelligence, vol. 1, 90. 


183 PROBLEME DE ESTETICĂ 


pompate, ca să zicem aşa, din mijlocul lumii ce-l înconjoară. 
Chiar geniile cele mai îndrăzneţe, când nu reproduc, cel mult fac 
deducţiuni, adică după ce au descoperit prin observaţiune asupra 
lor sau asupra contemporanilor lor, câteva caractere esenţiale care 
formează fondul lor propriu sau al oamenilor şi lucrurilor ce sunt 
împrejurul lor, ele scot dintr'însele са dintr'un caer, printr'un гав 
{іопатепі repede şi de care nu au întotdeauna conştiinţă, întregul 
ghem al simţimintelor, al faptelor şi lucrurilor omeneşti. In formă, 
sunt artişti; în faptă, sunt observatori. In formă, inventează; în 
faptă, copiază. Gloria lor nu stă în desfăşurarea unei fantasmagorii, 
ci în descoperirea unor adevăruri. Precum naturalistul, pe temeiul 
observaţiunilor făcute, deduce dela câteva rămăşiţe fosile întreaga 
structură şi felul de viaţă al unui animal, de asemenea poetul, cu 
câteva date trase de observaţiune, reconstruește un suflet sau un 
grup întreg de suflete, Deosebirea dintre dânşii este că pe când nas 
turalistul şi în general bărbatul de știință îşi dă seama de întregul 
şir de fapte prin care a trecut ca să ajungă la acea reconstituire, 
poetul este de regulă inconștient de drumul ce a urmat și de ope- 
rațiile intelectuale се a făcut ca să se afunde în adâncimile insonda- 
bile ale unui suflet omenesc. Pentru ca să explice aceste ilumina- 
{ши subite, aceste resurecţiuni neaşteptate ale unui caracter dintr'o 
fantazie poetică, psihologii au recurs la operaţiile sufleteşti incon- 
ştiente, Filosofia nouă a constatat că о mare parte din гергегепа 
taţiile noastre se mişcă inconştient, că după un şir de idei incon: 
ştiente răsare deodată în cercul conştiinţei ideea genială, şi omul 
în mintea căruia apar subit asemenea idei se crede inspirat. In faptă 
însă ideea mare, genială, este precedată de un lanţ întreg de idei 
mici inconştiente, care formează temelia ре care se reazimă ideea 
generală. Apoi urmează un nou şir de idei inconştiente, după care 
se arată iarăşi o idee mare, etc., şi iată pentru ce poetul nu-și poate 
da seamă de firul ce l-a călăuzit în tortuosul dedal al preumblărilor 
sale prin lumea ideală. Această ipoteză explică cum în fiecare poet 
mare trăieşte un logician viguros, dar clandestin, ca să ne exprimăm 
astfel, саге, cu o logică strictă, deduce din datele observaţiunii toate 
adevărurile ce se ascund într'insele, descopere caracterele esenţiale 


POETUL 183 


în inextricabilul labirint al trăsăturilor secundare, surprinde într'o 
orologerie vie resortul principal care comunică mişcarea rotiţelor 
«е se află în legătură cu dânsul, şi astfel, din rotiţă în rotiţă şi din 
deducţiune în deducţiune, ajunge Ја acul vizibil pentru toate in- 
teligenţele. Câteva puncte luminoase, rămase la suprafaţă ca nişte 
"vârfuri de stânci dintr'un continent cufundat sub ape, îi sunt de 
ajuns ca să construiască întreaga hartă a acelor lumi dispărute în 
întunericul necunoscutului. In poezia sa Călătorul (Der Wanderer), 
“Goethe descrie aşa de exact Italia cu priveliştile şi cu natura locui- 
torilor ei, încât Felix Mendelsohn crezu că recunoaşte aproape de 
Napoli locurile şi persoanele ce figurează în acea bucată. In faptă, 
Gothe nu vizitase încă Italia; însă datele ce prinsese din citirile 
sale asupra acestei ţări, combinate cu intuiţiunile sale proprii, îi fu- 
seseră de ajuns ca să reconstitue în mintea lui un peisaj napolitan. 
Altădată poetului îi este de ajuns o singură notă, pentru ca să gru- 
peze împrejurul ei, ca împrejurul unui centru de cristalizare, toate 
elementele unui tot organic, şi astfel să reconstitue о lume întreagă 
pierdută în negurile timpului sau în depărtările spaţiului. « Un poet 
се trece prin strada Lombarzilor 1), zice Balzac, poate, mirosind aci 
oarecari parfumuri, să viseze de Asia şi să admire dănţuitoare în- 
trun restaurant indian respirând vetyver 2). Impresionat de stră- 
lucirea kârmâzului, el găseşte într'însul poemele brahmanice, reli- 
giunile şi castele lor. Izbindu-se de fildeşul brut, el se suie pe spi- 
narea elefanților, într'o cuşcă de muselină, şi face într'insa amor 
ca regele Lahorei » 3). 

Insă pentru ca să creeze acele lumi admirabile de adevăr şi fru- 
museţe, poetul trebue să fie adânc mişcat sau, cum se zice cu o expresie 
oarecum tehnică, trebue să fie inspirat. După Schopenhauer, + ceea 
«ce se chiamă deşteptarea geniului, ora consacrării, momentul de inspi- 
raţie, nu este altceva decât liberarea intelectului, când, scăpând 


1) Stradă din Paris renumită pentru drogueriile, cofetăriile și magazinele ei 
de coloniale. 


2) Plantă mirositoare ce creşte în Industan şi din care se extrage un parfum 
delicios. i 


3) Grand eur et décadence de César Birotteau, р. 49 sq. 


184 PROBLEME DE ESTETICĂ 


pentru câtva timp de sub serviciul voinţei 1), nu cade acum în ne- 
activitate sau oboseală, ci, pentru un timp scurt, lucrează singur 
şi din propria sa îmboldire. Atunci intelectul este de cea mai mare 
puritate şi devine oglinda lumii; căci, desfăcut cu totul de originea 
sa, de voinţă, el este acum însăși lumea concentrată ca reprezen- 
taţie într'o conştiinţă. In asemenea momente se zămisleşte, ca să 
zicem aşa, sufletul operelor nemuritoare. Din contră, în orice medi- 
tare făcută cu intenţiune, intelectul nu e liber, fiindcă voinţa îl 
conduce şi-i impune tema »2). Oricât de preţuită şi de gustată ar 
fi această afirmaţie de «unii din sectarii marelui filosof german, 
noi ne permitem a crede că ea nu este absolut adevărată. Și cuge- 
tătorii şi artiştii caută cu intenție a descoperi un adevăr sau a crea 
o operă de artă. Nu putem concepe cum un Newton a descoperit 
legile gravității universale fără să le fi căutat într'adins sau un 
Schiller a compus pe Wallenstein fără intenţia de a-l compune şi 
că acesta a ieşit din capul lui aşa spontaneu, cum Atena a ieșit de 
sine şi deodată din capul lui Zeus. Să credem oare că aşa din senin, 
adică fără intenţie din partea autorilor, s'au produs atâtea opere 
de artă care fac admiraţia lumii? Aceasta se putea pe vremea lui 
Platon, când se admitea că un demon sau o muză se coboară în 
artişti, se slujeşte de dânşii ca de nişte interpreţi, dar că în reali- 
tate zeul vorbeşte prin glasul lor 3). Astăzi însă prin inspiraţie noi 
înţelegem încordarea puterilor sufleteşti asupra unui obiect, care, 
pentru câtva timp şi pentru o natură înzestrată cu însuşiri ca acelea 
de care vorbirăm mai sus, face să dispară lumea întreagă. In acest 
timp, inteligenţa încetează de a se ocupa de restul lumii, spre a se 
concentra numai asupra acestui punct. Prin această izolare a obiec- 
tului cugetat, acesta se ridică mai presus de nivelul celorlalte obiecte, 
iese din neînsemnătatea lui ordinară, devine însuşi o lume, se mişcă 
şi trăieşte 4). 


1) Prin «voință» Schopenhauer înţelege impulsiunea oarbă și inconștientă 
a unei fiinţe, plantă sau animal, de a trăi și a se perpetua, 

3) Vom Genie în Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. II, р. 434. 

3) Platon, Топ. cap. 5 Cf. Idem, Phaedros, 99. 

+) Fr. Grillparzer, Werke, vol. ІХ, р. 88 sq. 


POETUL 155 


A zice însă că inspiraţia este liberarea intelectului de sub stăpâ- 
nirea voinţei sau concentrarea şi încordarea puterilor sufleteşti asupra 
unui obiect, nu va să zică a preciza felul stării sufleteşti a poetului 
în deosebi, pentrucă această încordare a inteligenţei sau această libe- 
rare a intelectului de sub stăpânirea voinţei sau această concentrare 
a puterilor sufletești asupra unui obiect, sunt deopotrivă trebuin- 
cioase poetului ca şi bărbatului de ştiinţă în general. Şi cu toate 
acestea deosebirea dintre opera savantului şi a poetului este enormă. 
Această deosebire de stări sufleteşti se poate deduce din chiar chipul 
în care fiecare dintr'înşii își aşterne ideile pe hârtie. Așa bărbaţul 
de ştiinţă, prozatorul хат °ё&оуу, trece dela o idee la ideea vecină, 
şi din propoziţiune în propoziţiune, printr'o gradaţie regulată, şi, 
ca să zicem aşa, la pas, pe căi drepte şi netede, ca să nu se împie- 
dice sau să se poticnească. La dânsul, noţiunea întâia este urmată 
în mod uniform şi firesc de cea care vine îndată după dânsa, Пе- 
care paragraf cuprinde idei de aceeaşi speţă și de acelaşi ordin, în- 
tocmai ca secţiunile unui muzeu unde fiecare animal este aşezat 
în raftul ce і se cuvine, în același dulap cu indivizii din familia sa 
şi în aceeași sală cu familiile din ordinul său, fără să primească un 
singur individ ce nu face parte din serie; concluziile generale se 
sprijinesc pe altele mai puţin generale, care, la rândul lor, sunt sus- 
ţinute de adevăruri particulare şi cititorul este dus, fără sguduituri 
şi salturi violente, dela faptele cele mai concrete până în regiunile 
cele mai înalte ale abstracţiunii, dela datele cele mai pozitive până 
la concluziunile cele mai îndrăzneţe ale ştiinţei. Intre fapt şi fapt, 
între grup şi grup, nu există niciun hiatus, nicio soluţiune de con- 
tinuitate ; ideile se aşează în categorii ce urmează strâns una după 
alta, în serii progresive, neîntrerupte, formând un lanţ continuu 
din care nu lipseşte niciun inel. Chiar limba omului de ştiinţă se 
deosebeşte în mod esenţial de a poetului; cuvintele lui sunt luate 
cu înţelesul lor normal, aşa cum el derivă în mod nemijlocit din 
rădăcină. Pasiunea sa este de a demonstra. De aci exactitatea, pre- 
cizia şi limpeziciunea stilului său ; de aci lipsa de împerechieri stranii 
de cuvinte, de comparații bizare, de metafore vehemente, de ex- 
presii înflăcărate şi explozive, de paradoxuri de stil, care ar face 


186 PROBLEME DE ESTETICĂ 


pe cititori să crează că au înaintea lor opera unui lunatic sau a unui 
delirant. In scurt, idei, fapte, stil, tot ne arată în prozatorul tipic 
pe omul senin, metodic, care înaintează pe nesimţite şi sue liniștit, 
pas cu pas, toate treptele generalizării, fără a sări vreuna şi fără 
a supune limba la întorsături violente. 

Nu aşa procede şi nu așa gândeşte poetul. Mai întâi natura 
lui are un grad de iritabilitate cu mult mai înalt decât au complexiu- 
nile făcute pentru abstracţiunile ştiinţifice. « Sufletele în adevăr ar- 
tistice, zice Maxime du Camp, — şi ele sunt rare, — vibrează la cea 
mai mică comoţiune întocmai ca acei arbuști din Orient cari раг 
însufleţiţi şi exală un parfum mai pătrunzător de îndată ce îi atinge 
cineva. O frază, o vorbă, în aparenţă neînsemnate, sunt de ajuns 
ca să ţâşnească inspiraţia »1). Al doilea, această comoţiune pune 
în mişcare deodată toată fiinţa lor morală. Tot се un poet a adunat 
fie prin observaţiune directă, fie prin reflexiune, fie prin studii în 
operele altora, se ridică deodată la suprafaţă în ceea ce numim mo- 
mentul inspiraţiei, şi, precum zice Alfred de Musset: 


Au moment de travail, chaque nerf, chaque îibre 
Tresaille comme un luth que Гоп vient d'accorder, 
On n'écrit pas un mot que tout l'âtre ne vibre ?) 


Numai aceste elemente deşteptate împreună îl pot face să pri- 
vească limpede în labirintul inextricabil al unui suflet sau să vază 
deslugit o privelişte a naturii sau sărind cu zecimi de veacuri înapoi, 
să ne înfăţigeze în realitatea ei viaţa unei societăţi stinse de mult. 
El nu pipăe tărâmul la fiecare pas ca savantul, ci, după ce а scor- 
monit adânc în amănuntele obiectului său de gândire, se asvârle 
cu un salt brusc în fiinţa lui intimă, pe care o vede întreagă într'o 
lumină deplină şi cu cortegiul de forţe ce o organizează. De aceea 
pictura lui nu are nici lungimea nici tărăgăneala picturii savantului ; 
pictura lui este toată en raccourci, cu vorbe stranii, dar de о 


1) Histoire et critique, р. 233, 
з) La Coupe et les Lèvres, Dédicace. 


POETUL 187 


sinteză viguroasă, uimitoare 1), căci la dânsul «o lovitură provoacă 
mii de însoţiri 2)», ca să ne slujim de cuvintele lui Goethe, care com- 
pară asociaţia ideilor cu împreunarea subită a firelor dela războiul 
de ţesut. Drept vorbind, descrierea bărbatului de ştiinţă este о în- 
şirare de părţi şi elemente саге se pot îmbina între dânsele, dar 
din care suflarea vieţii lipsește. Numai poetul pune mâna pe acea 
legătură care le face să fie un tot, le însufleţeşte, potrivit precep- 
tului lui Goethe: 


Wer will was Lebendig's erkennen und beschreiben, 
Sucht erst den Geist herauszutreiben °), 


Pentru ca să producă această viață în obiectul cugetat, ima- 
ginile şi ideile se adună la dânsul din toate părțile, se grămădesc 
repede, se cristalizează în blocuri, după energia inspiraţiei şi impe- 
tuozitatea viziunii interne, nu se descompun în serii regulate, nici 
nu se urmează cu logica strict formală ce domneşte în opera bărba- 
tului de ştiinţă. Fiecare gândire este la dânsul o sguduitură pro- 
vocată de o viziune; un torent puternic năvălește în creerul său 
înflăcărat, târând cu sine mii de nuanţe, de simţiminte, de amintiri 
luminoase sau confuze, de emoţiuni, de forme, de sunete şi melodii, 
de priveliști ale naturii, care se ciocnesc aproape deodată în capul 
lui. Dintr'o asemenea stare sufletească răsar acele expresii concen- 
trate care, ca nişte fulgere, luminează adâncurile nepătrunse ale 
unui caracter, acele maxime generale care ne explică părţi întregi 
din natura omenească. Cuvintele adevărat poetice nu sunt nişte 
notaţiuni algebrice са ale prozatorului, ci nişte simboale cu suge- 
stiuni comprehensive, cu înţelesuri vaste. Din această contopire 
stranie de elemente adunate unele dela o margine altele dela alta 
a universului se naşte acel stil bizar care nu se mulţumeşte cu ex- 


1) Vezi caracteristica filosofului Kant în Michelet, La Revolution, vol. II, 
p. 165, sq. 
з) Ein Schlag Tausend Verbindungen schlägt, Faust, partea 1. 


3) Cel ce vrea să cunoască și să descrie ceva viu, caută mai întâiu să descopere 
sufletul acelui ceva. 


188 PROBLEME DE ESTETICĂ 


presia proprie, ci intră la fiecare pas în figuri, ia forme din ce în ce 
mai originale şi dă un corp la fiecare cugetare; de aci acele metafore 
superbe care statornicesc raporturi neaşteptate între lucrurile cele 
mai depărtate, acele catahreze îndrăzneţe care escaladează cu paşi 
de uriași treptele prea numeroase ale unui raţionament, acele com- 
paraţii minunate care unesc ca într'o pânză vrăjită firele universului, 
acea limbă muzicală şi colorată, cu reliefuri viguroase şi perspective 
întinse, care înviază deodată o lume întreagă de forme stinse în 
întunerecul trecutului sau adormite în stratele inconştientului. Acest 
stil este un haos imens, în care clocotesc la un loc toate elemen- 
tele cugetării omeneşti: ştiinţă, artă, istorie, filosofie, religie. In 
câteva pagini, cineva străbate cu un poet mare toate domeniile 
cugetării 1), Intâia impresie ce-ţi produce această călătorie în lumea 
fantaziei este stranie; dar, după ce ai făcut o parte de drum, după 
ce ai ieşit din felul tău obicinuit de a înţelege lucrurile, după ce în- 
cepi a zări alte raporturi şi alte perspective, te deprinzi puţin câte 
puţin cu ceea ce poetul îţi arată şi-ţi sugerează, Şi deodată cu de- 
prinderea vine simpatia: suferinţa ca şi bucuria lui sunt comuni- 
cative. 

In aceste spirite comprehensive, cu orizonturi aşa de vaste, se 
oglindeşte lumea nu numai cu realitatea ei actuală, ci şi cu forţele 
care о întreţin şi o desvoltă. Poetul şade, ca să zicem aşa, în mij- 
locul acestui orizont și privirile sale pătrund până la depărtări ne- 
măsurate. De aceea pentru cei vechi poetul era considerat ca profet 2). 
Şi în adevăr, geniile cele mari se află în mijlocul cugetării şi simţirii 
şi acest punct este locul sacru al temvlului dela Delphi de unde 
se pot da oracolele vieţii omeneşti. Nu numai poeţii Vechiului Te- 
stament erau profeţi inspirați, dinaintea cărora se rupea vălul vii- 
torului, — pentrucă necesitatea internă а evoluţiunii istorice era vie 
în sufletul lor, —ci şi timpurile nouă au avut în poeţi nişte ade- 
văraţi profeţi. In ziua de astăzi, aşa cum о percepe un suflet mare, 
se oglindeşte ziua de mâine. 


1) Vezi între altele descrierea caracatiţei în Les Travailleurs de la mer de 
V. Hugo. 
а) Cf. Platon, Jon, 5. In latinește vates însemnează 4 poet » și «proiet». 


POETUL 189 


п 


«Când facultatea intelectuală, zice Schopenhauer, a primit о 
desvoltare cu mult mai puternică decât o cere serviciul voinţei, 
pentru ale cărei trebuinţe exclusive ea s'a născut dela început, atunci 
se chiamă geniu » 1). Această definiţiune prezintă neajunsul de а 
nu determina cât de puternică trebue să fie desvoltarea intelectului 
peste ceea ce reclamă voinţa dela dânsul. Deosebit de aceasta, Scho- 
penhauer nu precizează unde încetează nevoile voinţei. După de- 
finiţiunea sa, о mare descoperire practică nu este genială şi genii 
practice nu pot exista. 

« Geniul, zic alţii, este facultatea intuitivă, sau fantazia capa- 
bilă de a produce idei mari, geniale», — definiţiune cu mult mai 
neîndestulătoare decât cea de mai sus, deoarece explică necunos- 
cutul prin acelaşi necunoscut, sau, precum se exprimă logicienii, 
este o petiţiune de principiu. 

Marele fiziolog Moleschott crede că înlătură toate dificultăţile, 
când numeşte bărbat de geniu pe acela care trage concluzii extra- 
ordinare din fapte neînsemnate şi comune. Însă nici el nu ne dă 
criteriul « concluziei extraordinare », ci se mulţumeşte a recurge la 
exemple. Astfel Archimede descoperind în baie principiul ce poartă 
numele său, Galileo Galilei formulând legile pendulului după osci- 
laţiile unui policandru, Newton concepând sistemul gravitaţiei uni- 
versale din faptul căderii unui măr lângă dânsul, James Watt in- 
уепідпа maşina cu abur din simpla împrejurare că observase capacul 
unui ceainic sărind în sus din cauza aburului, Auber găsind melodia 
frumosului marş din Muta di Portici în ritmul produs de bărbierul 
său care bătea spuma săpunului pentru a-l rade, Leverrier „conchi- 
zând dela perturbările constatate în mişcarea planetei Uranus la 
existenţa altei planete dincolo de cea dintâi şi determinând prin 
calcul poziţia ei în spaţiu, —sunt atâtea exemple de oameni de 
geniu. Dar, chiar dacă am admite că toate descoperirile de mai sus 
sunt în adevăr geniale, totuşi rămâne să ni se precizeze în ce constă 





1) Vom Genie în Die Welt als Wille und Vorstellung, vol, П, р. 434, 


190 PROBLEME DE ESTETICĂ 


«о concluzie extraordinară ». Şi apoi este oare de neapărată tre- 
buinţă ca o descoperire genială să fie ocazionată de un fapt comun? 
Care este faptul comun din care s'a născut Simfonia 9-а a lui Bee- 
thoven, sau Divina Commedia, sau Basilica San-Pietro, sau câteva 
din invenţiunile lui Edison, sau sistemul filosofic al lui Herbert 
Spencer? Şi dacă o operă în adevăr genială nu a fost provocată 
de un fapt neînsemnat, trebue oare să-i contestăm genialitatea? 

Tot ава de vagă este părerea acelora cari susțin că, pentru ca 
o idee să fie genială, trebue să nu se sprijinească pe niciuna din des- 
coperirile sau invenţiunile ce au precedat-o, cu alte cuvinte să fie 
absolut originală. Dar care este măsura «ideii originale » în ştiinţe 
şi mai ales în arte? 

Invenţiunea logaritmilor este oare o idee genială şi Lord Na- 
pier este oare un om de geniu? Dar teoria celulară a lui Schwann? 
Dar teoria microbilor a lui Pasteur? Concepţiunea ce avem azi de- 
spre progres este că el nu constă în nişte salturi uriaşe, ci într'o evo- 
luţiune treptată dar necontenită; însă, în mijlocul acestei evolu- 
ţiuni, apar din când în când idei care se ridică pe deasupra celor- 
lalte, precum dintr'un continent cufundat sub ape se arată din di- 
stanţă în distanţă unele vârfuri, care se înalţă deasupra nivelului 
oceanului, dar care sunt legate între ele prin stânci submarine. Tot 
aşa este şi cu invenţiunile şi descoperirile mari, în artă ca şi în ştiinţă. 
Invenţiunile lor se întemeiază pe invenţiunile celor ce i-au precedat, 
dar contingentul adus de dânşii nu are o valoare egală în ochii fie- 
căruia din noi, pentrucă nu s'a găsit încă o normă după care să-l 
putem măsura. lată pentru ce s'a contestat mult timp şi se contestă 
încă genialitatea unor oameni superiori, deşi toţi recunosc că au 
fost inovatori în ramura lor. Іп rândul acestora ве află Richard 
Wagner. Cu toate acestea, orice s'ar zice de valoarea estetică a com- 
poziţiilor lui, oricât s'ar exagera ceea ce el a împrumutat dela marii 
lui premergători Weber şi Berlioz, oricât s'ar pretinde că ideea lui 
de a da poeziei o mai mare expresiune prin muzică este luată dela 
Gluck, că germenul concepţiei lui despre opera de artă a viitorulu 
(Das Kunstwerk der Zukunft) se găseşte în memoriile lui Gretry 1) 


1) Octave Fouqu€, Les Revolutionnaires de la Musique, р. 313. 


POETUL 19% 


totuşi nu i se poate contesta o mare doză de originalitate în instru- 
mentaţia sa aşa de caracteristică, în tratarea enarmonică a tonurilor 
şi mai ales în chipul său în adevăr genial de a se sluji de cele mai 
îndrăzneţe disonanţe 1). Ceea ce rămâne dela dânsul este că el а 
omorît vechiul libretto de operă, în care ariile, duetele, terţetele, etc. 
erau aduse numai pentru succesul cântăreților; că a înzestrat pentru 
întâia oară scena cu adevărate drame lirice şi că a deschis drumul 
altora către o artă superioară. Aceasta este, după părerea noastră, 
opera unui om de geniu. 

Cu câteva trepte mai jos decât geniul, în scara aristocrației in- 
telectuale, se află talentul, care constă în siguranţa şi înlesnirea 
de a cugeta, de a simţi şi de a da gândirilor sale forme potrivite 
cu dânsele. Mărirea şi strălucirea geniului se arată în concepţia ideilor 
fundamentale ; a talentului, în tratarea amănuntelor. Geniul con- 
cepe şi creează, talentul execută şi desăvârgeşte. Cel dintâi se asvârle 
cu un avânt îndrăzneţ în sferele sublimului; cel din urmă se mișcă 
în regiunile mijlocii ale bunului simţ şi ale gustului admis de cer- 
curile culte. Unul aruncă societatea pe nişte drumuri oarecum ne- 
bătute, celălalt ne conduce cu siguranţă pe căile cunoscute. Geniul 
se poate compara cu un mare strateg care combină planul unei 
campanii întregi; talentul cu un ofiţer superior, care execută cu 
măestrie o bucată ce i s'a încredinţat din planul întreg. Unul e Na- 
poleon, celălalt este Ney sau Massena. Talentul se adaptează la 
mai multe; geniul de regulă numai la un singur lucru, cel puţin cu 
superioritatea la care talentul nu poate aspira niciodată 2). Geniul 
are despre lume o concepţie care predomneşte în toate operele sale; 
talentul poate să urmeze mai multe direcţiuni, însă pretutindeni 
el se mişcă mai mult la suprafaţă. Talentul este mai mult formă; 
geniul, mai mult fond. Se poate câteodată ca formele talentului 

1) Dr. Oskar Panizza, Genie und Wahnsinn, passim. 

2) Un fapt foarte curios în această privință este înlesnirea cu care degetele 
lui Mozart executau pe piano bucăţi de muzică de o greutate ce descuraja chiar 
pe artiștii consumaţi. Napolitanii se mirau de aceasta aşa de tare, încât credeau 
că inelul ce purta el în deget era vrăjit. Dar demonul ce avea în degete îl ajuta, 
numai la piano. La masă, de exemplu, nu putea să-şi taie bucatele fără să-şi 
taie mâinile, și ега de neapărată nevoie ca soţia lui să-l servească ca ре un copil. 


192 PROBLEME DE ESTETICĂ, 


să placă şi să atragă mai mult decât creaţiunile geniului; însă iz- 
bânzile sale sunt efemere, pe când invenţiunile geniului, odată în- 
telese, trăiesc în veci. Câte talente, саге în vremea lor au făcut un 
sgomot asurzitor, nu s'au şters pentru totdeauna din analele ome- 
nirii | 51, iarăşi, câte genii puţin gustate sau rău preţuite de con- 
temporanii lor nu câștigă în admiraţia oamenilor în raport direct 
cu trecerea timpului! Dar asupra acestui punct să ascultăm mai 
bine pe V. Hugo: 

«Este, zice marele scriitor francez, o popularitate, care în fond 
este numai vulgaritate. Arta о dispreţueşte. Arta caută influenţa 
populară asupra contemporanilor numai întru cât poate să o dobân- 
dească rămânând în condiţiunile ei de artă. Și dacă din întâmplare 
această influenţă i se refuză, ceea ce este rar în orice timp şi cu deo- 
sebire într'al nostru, — este totuşi pentru dânsa altă popularitate 
ce se formează din votul succesiv al micului număr de aleşi din 
fiecare generaţie; prin grămădirea veacurilor, se formează şi aşa 
o mulţime; aci este adevăratul popor al geniului. Când e vorba de 
mase, geniul se adresează mai mult la secole decât la mulţime, aglo- 
meraţiunilor de ani mai mult decât aglomeraţiunilor de oameni. 
Această consecraţiune înceată a timpurilor face numele cele mari, 
adesea batjocorite de contemporani, ce e drept, dar pe care mul- 
țimea, la ziua sosită, îi primeşte, îi urmează şi nu-i mai discută. 
Puţini oameni în fiecare generaţie citesc cu inteligenţă pe Homer, 
Dante, Shakespeare; toţi se pleacă înaintea acestor coloşi. Oamenii 
cei mari sunt nişte munţi înalţi, ale căror vârfuri rămân nelocuite 
dar dominează întotdeauna orizontul. Oraşe, coline, câmpii, pluguri, 
colibe, sunt jos. De cincizeci de ani, numai 12 oameni s'au suit până 
în vârtul lui Mont Blanc. Ce puţine spirite s'au suit pe piscuri ca 
Dante şi Shakespeare! Ce puţine priviri au putut contempla nemăr- 
ginitul mapamond ce se descopere din acele înălţimi! Ce ne раза! 
Toţi ochii nu sunt mai puţin vecinic aţintiţi asupra acestor puncte 
culminante ale lumii intelectuale, munţi ale căror vârfuri sunt 
aşa de înalte, încât cea de pe urmă rază a veacurilor de mai mult 
timp apuse la spatele orizontului, străluceşte încă pe dânsele» 1). 


1) Littérature et philosophie mêlées, р. 22, 


POETUL 193 


III 


Unii filosofi, din vechime, în frunte cu divinul Platon, îşi închi- 
puiau că poetul este o fiinţă care produce frumoasele lui creaţiuni 
fără să aibă nevoie de a se sprijini pe o cultură mai înaltă. După 
dânşii, poetul produce numai după inspiraţiile muzei, care, intrând 
într'însul, îi deschide tainele lumii şi ale naturii. Chiar mai іпсоа, 
sub imperiul direcţiunii romantice, mulţi ingi îşi închipuiau ре poet 
ca pe o fiinţă demoniacă fără пісі o legătură cu lumea reală şi fără 
a se influenţa de dânsa, ca pe un lunatec contemplând noaptea în 
extaz universul la lumina feerică a lunii sau străbătând ca un furi- 
bund dumbrăvile şi livezile, văile şi colnicele, şi aşternând pe hârtie 
<и о repeziciune supraomenească gândirile şi impresiile lui, fără 
muncă, fără osteneală, fără studii pregătitoare, —în mod genial! 
Pentru aceşti teoreticieni, rechizitele poeziei erau o testea de hârtie, 
un condeiu rezistent şi o sticlă cu cerneală, plus o imaginaţie svăpăiată, 
freamătul codrilor şi murmurul izvoarelor, razele argintii ale lunii, 
lacrimile florilor, sclipirea stelelor, şi... poema era făcută, 

Acest chip de a-şi înfăţişa pe poet şi creaţiunile lui nu se deose- 
beşte întru nimic de al unei doamne, care, privind un tablou lucrat 
cu o măestrie rară, crezu că trebue să fie o minune la mijloc pentru 
ca un pictor să dea aparențele unei realităţi palpabile viziunilor 
produse de fantazia lui. Ea căzu însă într'o decepţie adâncă, îndată 
ce intră în atelierul maestrului Tidemand 1). Асі privirea ei rămase 
aţintită asupra unui mare tablou aproape isprăvit, care înfățișa un 
bărbat greu rănit, purtat de alţi bărbaţi, a căror atitudine şi miş- 
«аге dramatică produseră o puternică impresie asupra vizitatoarei. 
Dar acest farmec se prefăcu într'o decepţie adâncă, de îndată се 
ea îşi aruncă ochii de jur împrejur înlăuntrul atelierului, unde zări 
membre omeneşti făcute de ipsos, manechine acoperite cu veşminte 
dela cele mai sărace până la cele mai bogate, cărţi deschise din istoria 
“costumelor, desemnuri anatomice, un om de lemn atârnat de tavan 
cu sfori, tocmai în atitudinea rănitului din tablou şi îmbrăcat tocmai 


1) Celebru pictor norvegian, 1814—1876. 


13 


194 PROBLEME DE ESTETICĂ 


ca dânsul, în fine, —şi aci fu culmea decepţiunii, —un model viw 
înaintea pictorului, o fată în acelaşi costum ca şi principala figură 
feminină din tablou şi grozav de semuitoare cu dânsa, cu singura 
deosebire că expresia feții, care în model era comună, la figura din 
tablou era înnobilată printr'o expresie dureroasă de un tragic sfâ- 
şietor 1). 

Precum pictorul are nevoie de toate aceste elemente adunate: 
de pretutindeni pentru întocmirea operei sale; precum pe de altă 
parte, el este dator să cunoască știința perspectivei, legile colorilor 
şi combinarea lor, deosebitele procedeuri de pictură (pictura a fresco, 
cu ceară, en détrempe, etc.), anatomia şi toată tehnica artei, —tot 
aşa adevăratul poet trebue să fie la nivelul culturii timpului său. 
In epocele de copilărie ale omenirii, fantazia şi observaţia personală 
pot face pe poet. Acesta este cazul poeţilor populari. Insă în secolele 
de cultură înaltă, aceste elemente nu sunt de ajuns. Să nu uităm 
că Virgiliu poseda mai toate ştiinţele timpului său, că Dante era 
cel mai erudit dintre contemporanii săi, că Milton era nu numai 
un mare poet ci şi un învăţat de întâiul rang; să nu uităm ştiinţa 
universală a lui Goethe şi cercetările lui proprii în domeniul ştiin- 
ţelor naturale, studiile istorice şi estetice ale lui Schiller, vastele 
studii ale lui V. Hugo, — dacă voim să avem o noţiune exactă de 
ceea се va să zică un mare poet. Precum nu există muzicanți, pic- 
tori, arhitecţi fără muncă, de asemenea nu există poeţi fără studiu. 
Per aspera ad astra, aceasta este legea dobândirii unui nume durabil.. 
Numai incapacitatea de a se ridica în sferele ştiinţei poate dispreţui 
acest, element neapărat celui ce voieşte a produce opere nemuritoare. 
Dar, oricât de întinse ar fi cunoştinţele sale adunate din citire şi 
studiu, poetul nu trebue să înceteze de a fi pururea cu ochii pe na- 
tură, care este şi rămâne cel mai bogat şi mai puternic izvor de in- 
spiraţie pentru un mare artist. 

Deşi geniul poetic se manifestă printr'o energie fără paralelă 
în regiunea ideilor şi a cugetării, totuşi la această vigoare intelec- 
tuală nu răspunde întotdeauna о egală vigoare în domeniul acţiunii ; 


з) Wilhelm Jordan, Epische Briefe, р. ? sq. 


POETUL 195 


şi dacă unii poeţi ca Aeschylos, Camoens, Cervantes, Boscan, Gar- 
cilaso de Vega 1), Alonzo de Ercilla, Lope de Vega, Theodor Körner 
şi-au făcut voiniceşte datoria pe câmpul de luptă; dacă un Dante 
şi un Milton au suferit cele mai amare privaţiuni ca să rămână ne- 
clintiţi în ideile lor politice; dacă un V. Hugo a disprețuit genero- 
zitatea lui Napoleon ПІ & a răbdat exilul, persistând în credinţele 
republicane, — apoi Archilochos, Alkaios şi Horaţiu, au aruncat 
scutul dela începutul luptei, căutându-și scăparea în fugă, iar alţii 
au primit cu o complezenţă ruşinoasă preţul conversiunii, ca să nu 
zicem apostaziei lor, sau au împrăştiat fumul unei tămâi nedemne 
la picioarele acelora ре cari în fundul inimii lor îi dispreţuiau. 
Deja Horaţiu observase că naturile eminamente poetice sunt 
iritabile, — genus irritabile vatum 2), — şi biografiile celor mai mulţi 
dintr'înşii ni-i arată nestatornici $1 capricioşi, şi, din acest punct 
de vedere, puţin sociabili. Puţini sunt poeţii despre cari s'ar putea 
zice ceea ce contesa Guiccioli zicea despre Byron, că ега un înger 
în tot şi în toate. De regulă, complexiunile geniale sunt tăcute, co- 
pilăroase, lesne de amăgit în viaţa practică, pentrucă, preocupate 
numai de lumea ideală ce populează fantazia lor, ele privesc la lumea 
din afară ca la ceva străin de dânsele, ca la un spectacol pe care 
nu pun mare preţ, cum zice Schopenhauer 5). Inainte de dânsul, 
Chateaubriand scria la 1807, despre poeţi: «Aceşti cântăreţi sunt 
de rasă divină... Viaţa lor este sublimă şi naivă totdeodată; ei 
celebrează pe zei cu o gură de aur, şi sunt cei mai simpli dintre oa- 
meni; vorbesc ca nişte nemuritori sau ca niște copii; explică legile 
universului, şi nu pot înţelege afacerile cele mai nevinovate ale vieţii; 
au idei minunate despre moarte, şi mor fără să bage de seamă, ca 
nişte copii de câteva zile » 4). Superioritatea lor nu stă în spiritul 
lor practic, ci în delicateţa impresionabilităţii lor, în entuziasmul 
lor pentru ce este mare şi frumos, în nesaţiul lor pentru știință şi 


1) Autorul celei mai graţioase poeme pastorale din timpurile moderne. 

2) Epist. 11, 2, 102, Сагтіп. III, 9, 21 sq.: levior cortice et inprobo — ігасип- 
dior Hadria. 

3) Op. cit., vol. II, рр. 444, 451 şi 453. 

4) Rene, р. 82. Ы 


13* 


196 PROBLEME DE ESTETICĂ 


adevăr. Dar repeţitele decepţiuni de care se izbesc la fiecare pas, 
în necontenita lor goană după ideal, dau sufletului lor o coloare pe- 
simistă, îi face să privească cu o milă dureroasă şi câteodată cu des- 
gust la lumea reală 1). Nu numai spiritele bolnăvicioase și bolnave 
ca Byron, Heine, Puşkin, Leopardi, Platen, Lermontofi, A. de Musset, 
Mickiewicz, Gr. Alexandrescu şi Eminescu, au privit lumea prin 
această prismă turbure şi tristă, ci se pare că genii cu totul supe- 
rioare ca Pindar, Sophokles, Dante şi Shakespeare, au fost atinse 
de această boală. Pentru cel dintâi omul este visul unei umbre 2). 
Tot aşa se exprimă şi Sophokles: «văd că noi toţi, câţi trăim, nu 
suntem decât fantasme şi umbre uşoare » %), idee ре саге Shakes- 


1) « In genere melancolia ce însoţeşte geniul provine de acolo că voinţa de 
viaţă, cu cât este luminată de un intelect mai limpede, cu atât vede mai lămurit 
mizeria stării sale », (Schopenhauer, op. cit., II, р. 438, sq.) 

2) Pythia, VIII, 135 sq: 21 zi 0# тпс; zi 0'ӧис̧; oxăc Svag-ăvdownoc, cuge- 
tare pe саге Eminescu a tradus-o așa: 

La ce statornicia părerilor de rău 
Când prin această lume să trecem ne e scris 
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis 
(Despărţire) 
3) Агат, 125 sq: 
“Оо@ удо ўиӣс одбё» бутас hlo rhiw 
Elw? ёволєо $ёфцву ў хорь оха». 
Tot în Sophokles (Oedipus Coloneus, 1225 sqq.) întâlnim această cugetare 
disperată: 
Mi фораш тд» ănavra v- 
ха Абуо›” тд б ёлі фауў 
Bia xeiBev ev neg Üret 
лой дебтєооу Фс тіҳіота. 
+ а nu se fi născut cineva, este сеа mai bună soartă; iar а doua după dânsa este 
ca, după ce cineva a ieșit la lumină, să se întoarcă cât mai iute în nimicul din 
care a venit », cugetare imitată în aceste versuri: 
.. „Fermamente credo 
Che gli estinti dei vivi 
Sien piu felici; e molto рїй i non пай 
Che non videre i mali 
Che stanno sotto il sole 


(Cleopatra, tragedie de card. Delfino). 


POETUL 19? 


peare o exprimă sub o formă aproape identică, deși este foarte pro~ 
babil că marele dramaturg englez n'a citit nici în traducere pe tra- 
gicul grec: 


Noi suntem dintr'o materie 
Ca aceea din care sunt făcute visele, şi mica noastră viață 
Este înconjurată de un somn *). 


Cu o jale şi mai adâncă pentru natura omenească este exprimată 


această cugetare iarăși de Shakespeare, deși prin gura uneia din 
persoanele sale ce se află în momentul suprem: 


la 


Mâine, şi mâine, şi mâine, 

Așa пе târîm cu paşi mici din zi în zi, 

Până la silaba din urmă a timpului hotărît fiecăruia; 

Şi toţi mâinii noştri au luminat niște nebuni 

Pe drumul lor către țărânoasa moarte. Stinge-te, stinge-te, scurtă candelă ! 
Viaţa este o umbră mergătoare; un biet actor 

Ce se mișcă şi se sbate ora sa pe scenă, 

Şi apoi nu se mai aude; ea este o poveste 

Povestită de un idiot, plină de sgomot şi furie, 

Şi care nu însemnează nimic 2). 


Dar chiar seninul Homer, care priveşte cu atâta impasibilitate 
sângeroasele lupte ce se dau împrejurul zidurilor Troiei, nu vede 


1) The Tempest, act. IV, sc. 1: 


We are such stuff 
As dreams are made on, and our little life 
Is surrounded with a sleep. 
2) Macbeth, act V, sc. 5: 


To-morrow, and to-morrow, and to-morrow 
Creeps in this petty pace from day to day, 

Tho the last syllable of recorded time; 

And all our yesterdays have lighted fools 

The way to dusty death. Out, out, brief candle l 
Life’s but a walking shadow; a poor player, 
That struts and frets his hour upon the stage, 
And then is heard no more: it is a tale 

Told by an idiot, full of sound and fury, 
Signifying nothing. ` 


198 PROBLEME DE ESTETICĂ 


lumea cu ochi mai veseli, deoarece şi el crede că «dintre toate fiin- 
ее ce respiră şi se târăsc pe pământ, nu este niciuna mai nefericită 
decât omul» 1), 

In fine, — şi aci este partea în adevăr tristă a geniului, şi în 
deosebi a geniului poetic, — poetul se află într'un echilibru nestabil, 
pe o zonă primejdioasă care se învecinează cu nebunia. Deja filo- 
soful Democritos observase că extazul poetic are multe puncte de 
asemănare cu nebunia ?), şi Platon afirmă că « poezia celor în toate 
minţile este slabă faţă de poezia nebunilor » 2). Dar chiar de am ad- 
mite împreună cu marele filosof al antichităţii că poezia este pro- 
dusul unei nebunii, totuşi trebue să recunoaștem că între nebunia 
propriu zisă şi furia poetică este o deosebire enormă. Poetul englez 
Nathaniel Lee (mort la 1692), compusese, într'un acces prelungit 
de delir, treisprezece tragedii în versuri, Un coleg mediocru al poe- 
tului, aflând de această minune, zise: « Este uşor să scrii ca nebunii ». 
— «Este uşor să scrii ca nerozii, nu ca nebunii», răspunse Lee 4). 

In timpurile din urmă, medici alienişti, întemeiaţi pe observa- 
{ши numeroase şi repeţite, şi armaţi cu metoade incomparabil su- 
perioare metoadelor din vechime, pretind că nu numai geniul poetic, 
ci şi geniul în general, este o nevroză, adică o stare anormală şi mor- 
bidă a creerului, a măduvii spinale şi a sistemului ganglionar. Cesare 
Lombroso, în opera sa Omul de geniu, care a făcut atâta sgomot, 


1) Iliad., XVII, 446 sqq. 


où uèv yáo ті mov £orw бїбџоотєро» дудодс 
ліутоу, баш te уаїау ёли vele, тє xal tome: 


2) Cicero, Ре Divinatione, I, 37: «negat sine furore Democritus quemquam 
poetam magnum esse posse ». Idem, De Oratore, II, 26, 1494: « Saepe enim audivi 
poetam bonum neminem (id quod a Democrito et Platone in scriptis relictum 
esse dicunt) sine inflammatione animorum existere posse et sine quondam afflatu 
quasi furoris ». — Clasic este tot capitolul al 5-lea din dialogul lui Platon intitu- 
lat: Топ. — Сї. Horațiu, De arte poet., 295 sqq. Celebrul scriitor german Jean Раш 
compară pe poeţi cu somnambulii. 

з) Phaedros, 22; xal Ñ лош ӧлд тўс тб» pawouévav ў тоб owpoovoivros 
"pavloân. 

4) Cesare Lombroso, L'homme de Génie, р. 90. 


POETUL 199 


dar în care sunt atâtea lucruri exagerate sau chiar false, merge şi 
mai departe: el susţine că unele din trăsăturile cele mai nobile ale 
oamenilor de geniu, precum şi înălţimea frunţii, desvoltarea remar- 
«арі a nasului şia capului, vioiciunea privirii, se găsesc deopotrivă 
la idioţi, la criminali şi la nebuni. In deosebi, tot Lombroso constată 
următoarele caractere fizice comune la oamenii de geniu şi la nebuni: 
slăbiciunea corpului, paliditatea feţii, micşorimea staturii, asimetria 
“craniului, fruntea plecată înapoi, inflamaţia meningelor şi aderenţa 
lor de pereţii cranieni, inegalitatea emisferelor cerebrale, gângăvia, 
precocitatea şi pasiunea de călătorii. Pe de altă parte, cunoscutul 
alienist francez Morel scria încă din 1859 că geniul este în adevăr 
© nevroză (6r€thisme nerveux) însă о nevroză care se opreşte în- 
trun punct, fără a termina întreaga evoluţiune până la idioţie sau 
nebunie. Deci, fiind o boală constituţională, nevroza se moşteneşte, 
cum se moşteneşte dispoziţia canceroasă sau ftizia pulmonară, cu 
deosebire că întrun membru al unei familii nevropate ea străbate 
toată filiera până la ultima treaptă a degenerescenţei, pe când în 
altul se opreşte pe acea zonă primejdioasă unde culminează geniul 
gi де unde nu este mult până la nebunie. «Сапа aud că într'o fa- 
milie există un geniu, zice celebrul psihiatru Wilhelm Griesiger, în- 
treb dacă nu este într'însa şi un idiot». In adevăr, în familiile oa- 
menilor de geniu, se găsesc, în linie ascendentă sau descendentă 
sau colaterală, membri supuşi la deosebite forme de psihoză. Uh- 
chiul şi bunica lui Schopenhauer erau idioţi. Sora lui Hegel era 
nebună şi muri sinucigându-se; tot aşa o soră a lui Richelieu şi o 
soră a lui Diderot. Arrhidaios, fratele vitreg al lui Alexandru cel 
Mare, era idiot; un fiu al istoricului Tacit era tâmpit, fratele mai 
mare al lui Petru cel Mare, de asemenea, etc. 1). 

Mărginindu-ne numai în cercul poeţilor şi al scriitorilor constatăm 
că Lucrețiu, Petrarca, Molière, Dostoiewsky, Flaubert erau supuşi 
la accese de epilepsie; că Pascal a murit într'un acces violent de 
epilepsie; că Swift suferea de ameţeală epileptică, iar Schiller și 
Alfieri, de simple convulsiuni, fără turburarea conştiinţei ; că Byron 





1) Dr. Oskar Panizza, op. cit., passim, 


200 PROBLEME DE ESTETICĂ 


credea uneori că este vizitat de un spectru, iar Pope întrebă odată 
pe medicul său ce braț iese din perete; în fine că Torquato Tasso, 
Cooper, Southey, Gutzkow, Poe), Baudelaire, Paul Verlaine, 
Eliade, Bolintineanu, Nicoleanu, Eminescu, au murit nebuni, iar Gr. 
Alexandrescu, după ce şi-a revenit din nebunie, a căzut într'o tâm- 
pire, în care nu se mai zărea nimic din frumoasa lui inteligenţă. 
Astfel, suferinţa trupească, halucinaţia, desgustul de lume, abru- 
tirea, nebunia şi câteodată sinuciderea, iată sfârșitul obicinuit al tem- 
peramentului poetic, mai ales în timpurile noastre. Activitatea im- 
petuoasă şi violentă a creerului roade viscerele, usucă sângele, atacă 
măduva spinării şi însuşi encefalul, sgudue temelia vieţii în om, 
căci cheresteaua omenească, mai cu seamă cum a făcut-o civilizaţia 
noastră, nu este destul de solidă şi capabilă de a rezista până în cele 
din urmă acestui exces de viaţă nervoasă. 

Cu toate acestea geniile cele mai comprehensive, ca Michel Ап- 
gelo, Leonardo da Vinci, Shakespeare, Gosthe, У. Hugo, departe 
de a degenera în nebunie sau a prezenta simptome de asemănare cu 
nebunia, au fost minţile cele mai lucide și mai sănătoase се в'аль 
putut vedea. Nici adversităţile vieţii, nici succesele strălucite се au 
dobândit, nici fenomenala activitate a spiritului lor, n'au nimicit 
într'înşii simţul realităţii şi n'au produs în ei vreo turburare intelec- 
tuală. Pasiunea lor pentru frumos şi adevăr n'a înăbuşit sau stins 
într'înşii iubirea de ţară şi de familie, nu le-a schimbat caracterul 
sau credinţa, — afară de evoluţia firească ce aduce într'o fiinţă cu- 
getătoare experienţa ві studiul, — nu i-a făcut să cază în aberaţiun: 
sau să lase vreo operă neterminată din cauza desgustului de muncă 
şi de viaţă. Inălţimea spiritului se manifestă la aceste genii prin 
admirabilul echilibru al facultăţilor lor şi consecvenţa lor în viaţă 2). 


1) Cesare Lombroso, L'Homme de Génie, passim. 


2) Charles Lamb, Sanity of true Genius, ap. Maudsley, Pathology ої Mind, 
p. 320 în notă. 


POETUL ŞI TIMPUL SĂU 


Pretutindeni unde s'a produs o mare, nemuritoare operă poetică, 
ea a ieşit din moravurile, ştiinţa, credinţele, din cultura contempo- 
ranilor. Cu cât curentul timpului înaintează, cu atât cultura şi cu 
dânsa materialul poetului se complică, devine mai anevoie de tratat. 
In timpul lui Shakespeare, la un secol după reformă, materia cul- 
turală nu era tocmai bogată, și de aceea ве pot tolera multe din gre- 
şelile ce el făcea în înfăţişarea lumii romane sau grece. Їп fond, Ro- 
manii şi Grecii lui sunt Englezi din secolul al XVI-lea, cari moşte- 
neau în mare parte cruzimea şi oarecum sălbătecia Englezilor de 
pe timpul războiului celor două roze, precum Grecii şi Romanii 
lui Racine, cu toată exactitatea amănuntelor externe, sunt nobili 
dela Curtea lui Ludovic al XIV-lea. 

In cel dintâi se vede omul aşa cum îl concepeau contempo- 
ranii lui, cu imaginaţia lor nețărmurită, cu sensibilitatea lor ne- 
echilibrată, cu nervii lor superexcitabili, cu sângele lor ce se sue 
iute la сгеегі, cu ideile lor ce se apropie de halucinație. Ideale şi cu- 
rate ca Julietta, Ophelia şi Desdemona, sau denaturate ca Richard 
III, Macbeth şi Lady Macbeth; oneste ca Hamlet și Othelo, ele 
au într'însele ceva sălbatec, care se apropie de impetuozitatea şi 
violenţa omului primitiv, în care impresia din afară porneşte la 
moment resortul intern. Toate au un viciu de construcţie internă 
sau о lipsă de direcţie superioară, din care cauză ele trăiesc într'un 
fel de echilibru nestabil, fiecare accident strică armonia lor aparentă 


şi le conduce la omor, la sinucidere, la asasinat, la nebunie, la moarte 
sub toate formele еі. 


209 PROBLEME DE ESTETICĂ 


In cel de-al doilea, avem pe contemporanii lui Ludovic XIV, 
cu gusturile lor aristocratice şi rafinate, cu întreaga lor stăpânire 
de sine, cu arta lor de a plăcea, de a linguși şi de а menaja ре cei- 
Тай, cu eleganța lor în maniere şi în vorbire, cu simţul cuviinţei 
mai presus de toate, care îi opreşte de a comite o faptă nu pentrucă 
este imorală, ci pentrucă este indecentă din punctul de vedere al 
cuviinţelor sociale. 

Artistul este o parte din tot şi nu formează un stat în stat. A 
crescut în mijlocul contemporanilor săi, a primit din copilăria lui 
aceleaşi idei ca şi dânşii, aceleaşi credinţe şi chiar aceleaşi super- 
stiţii. Societatea îi sugeră o sumă de idei, care în dânsul se fecun- 
dează şi fructifică, şi aceleaşi dispoziţiuni. El nu va fi popular decât 
numai reproducând sub o formă ideală, întrupând credinţele şi 
dispoziţiunile acelora în mijlocul cărora trăieşte. Contemporanii lui 
nu-l vor înţelege, nici gusta pe cât timp el nu va exprima idei şi 
sentimente analoage cu ale lor; scrierile lui vor rămâne necitite, 
gloria la care aspiră va fi nulă sau de puţină valoare. Sunt cu toate 
acestea scriitori cari îşi creează o atmosferă artificială, printr'o edu- 
«айе particulară. Aşa Goethe ве făcu prin citire Grec, pentru ca să 
poată scrie o tragedie în felul antic, Iphigenie auf Tauris. Această 
lume artificială îi stăpâneşte, îi înconjoară, le imprimă ideile şi cre- 
dinţele еі; în acest caz artiştii o reproduc ре ea. 

In general, epocele cele mai agitate sunt mai proprii a excita 
fantazia artiştilor. Aşa Iliada și Odyseea se nasc în urma luptelor 
date de Greci pentru aşezarea lor în ţara Dardanilor. Mahabharata 
şi Ramayana sunt ecoul poetic al luptelor date între triburile ariene 
şi populaţiunea indigenă a Indiei. Secolul lui August vine după răz- 
boaiele civile şi al lui Ludovic al XIV-lea după agitaţiile Frondei. 
Cele mai frumoase opere de imaginaţie au fost întotdeauna produse 
în timpuri de convulsiuni politice, precum viile cele mai frumoase 
şi florile cele mai parfumate se nasc de regulă pe pământul ce a fost 
fertilizat de potopul înflăcărat al unui vulcan. Cine se poate îndoi 
că în multe privinţe Shakespeare este copilul Reformei şi Word- 
sworth al Revoluţiei franceze ? Poeţii evită adesea afacerile politice, 
afectează chiar că le dispreţuesc; dar, cu ştirea sau fără ştirea lor, 


POETUL ȘI TIMPUL SĂU 203 


ei se supun acestei influenţe. Pe cât timp spiritul lor este în contact, 
în vreun punct oarecare, cu al contemporanilor lor, comoţiunea 
electrică li se comunică pe căi abătute, la orice depărtare de dânşii 
s'ar fi produs. 

Fiecare societate îşi are felul şi gradul ei de cultură. Acestui fel 
4i grad cultural îi corespunde o anumită concepţie despre lume și 
om. Este dar o direcţie domnitoare într'un secol anume. Pe această 
concepţie poetul şi artistul în genere este chemat să o sensibilizeze 
51 să o facă populară. Talentele саге ar vrea să apuce în altă direcţie, 
ar găsi calea închisă şi presiunea spiritului public, precum şi mediul 
înconjurător le-ar înăbuşi sau le-ar devia, impunându-le direcţia sa. 

Fiecare stare culturală nouă trebue să producă o artă nouă. 
Epoca noastră derivă direct din marea mişcare a Renaşterii, care 
precum am numit-o mai sus, este o protestare a liberalismului şi 
raționalismului antic contra tradiţiunii şi autoritarismului medieval. 
Renaşterea a depus peste ideile medievale toate concepţiunile anti- 
chităţii restaurate, doctrinele şi exemplele ei, ne-a prescris forme 
literare şi genuri de stil, ne-a sugerat maximele ca şi utopiile sale 
politice, cum s'a făcut pe timpul lui Rousseau, şi, precum s'a argu- 
mentat, în timpul şi după Revoluţia franceză. Dar această cultură 
s'a întins şi desvoltat prin o infinitate de noi depozite culturale, 
prin creşterea necontenită a experienţei şi a ştiinţei omenești, prin 
amestecul tuturor civilizaţiilor din deosebite ţări, înlesnit prin mări- 
rea mijloacelor de comunicaţie. 

La aceasta trebue să adaugem cunoştinţa limbilor şi literaturilor 
moderne, descoperirea civilizaţiunilor orientale şi depărtate, pro- 
gresele uriaşe ale istoriei, care de vreo cincizeci de ani încoa s'a tran- 
sformat cu totul. Pentru ca să-şi asimileze cineva atâta material, 
pentru ca să-l transforme şi să-i dea armonia artistică, trebue să 
aibă o viaţă lungă, geniul extraordinar şi răbdarea neobosită a unui 
Goethe sau Victor Hugo. Acest geniu al secolului nostru, care s'a 
născut între anii 1780 şi 1830, şi pe care un mare cugetător îl numeşte 
geniul modern, a produs o metafizică, o teologie, o literatură, o lin- 
guistică, o exegeză, o erudiţiune nouă, se coboară acum în ştiinţă 
şi îşi continuă aci evoluţia. Niciun spirit mai original, mai universal, 


204 PROBLEME DE ESTETICĂ 


mai fecund în urmări de tot felul, mai capabil de a face şi reface 
toate, nu s'a născut de trei sute de ani încoa. El este de acelaşi ordin 
cu spiritul Renaşterii şi al perioadei clasice... Putem admite dar, 
fără temeritate, că va avea aceeaşi durată şi o soartă asemenea. 

De acest geniu trebue să se inspire artistul, ca să producă opere 
durabile, nepieritoare ; sau, precum zice marele Gosthe, îndemnând 
pe contemporanii săi: € umpleţi-vă mintea şi inima, oricât de mari 
ar fi ele, cu ideile şi -simţimintele secolului vostru şi opera artistică 
nu va întârzia de a veni». 


STUDII DE SCRIITORI 


ALEXANDRU 7, SIHLEANU 1) 


In nicio ţară înflorirea subită a literelor şi artelor nu este produsul 
capricios al unor capete înfierbântate sau rezultatul unor creier: 
surescitaţi din senin, care, dela sine şi fără nicio îmboldire externă, 
nasc о lume imaginară, imposibilă, fără nicio legătură cu lumea reală. 
In națiunea cea mai bine înzestrată, facultăţile creatoare rămân 
sterpe, dacă împrejurările nu vin la timp să le fecundeze. De regulă, 
puterea de invenţiune ce un popor destăgură în domeniul artei este 
precedată de o mare energie pe câmpul acţiunii şi cu cât această ener- 
gie este mai intensă, cu atât avântul artistic ce-l urmează este mai 
viguros 81 durata sa mai îndelungată. Isprăvile săvârşite de părinţi 
sunt obiectul mândriei copiilor, care iau tradiţia din gura bătrânilor 
şi apăraţi de primejdie prin străduinţele generaţiilor trecute, sau în 
orice caz mai puţin ameninţaţi decât dâneele în nevoile vieţii mate- 
riale, exprimă, narează, cântă, sculptează sau deping impresiile ce 
acele poveşti au întipărit în sufletul lor. Puterile intime ce un popor 
a dovedit pe câmpul de luptă trec la alt şir de ocupaţiuni, şi, după 
ce au creat un popor, nasc o artă. Astfel ciocnirile sângeroase dintre 
triburile ariene pentru stăpânirea ținuturilor din valea Gangelui 
au produs Mahabharata, pe când războaiele arienilor contra popu- 
laţiilor melaniene şi dravidiene din Dekhan formează fondul celei- 
lalte epopei naţionale a Indiei, Ramayana. Iliada şi Odyseea sunt 
ecoul prelungit al luptelor susţinute de Achei pentru aşezarea lor 
în ţara Dardanilor, iar secolul lui Perikles, punctul de culminaţie 
al artei elenice, urmează îndată după bătăliile dela Marathon, 


з) 1834, Ianuarie 9—1857, Martie 3, 


908 STUDII DE SCRIITORI 


Salamina, Platea şi Mikale. Arhitectura gotică se desvoltă numai cu 
statornicirea definitivă a regimului feudal, adică atunci când Europa 
apusană, după străduinţe îndelungate şi repeţite, scapă de Normanzi 
şi de bandiți. Marii pictori flamanzi, cari fac epocă în istoria omenirii, 
sunt fructul eroicului războiu susţinut de locuitorii Ţărilor-de- Jos 
contra formidabilei puteri a lui Filip II. Binevoiască cititorul a-şi 
reprezenta orice moment însemnat din viaţa unui popor, care a scos 
o artă din propriul său fond, şi se va convinge că numai o energie 
rară pe câmpul acţiunii poate da avântul de care are nevoie arta 
naţională. 

Un moment analog este pentru Români mişcarea naționalistă 
a Slugerului Tudor Vladimirescu, care avu de rezultat imediat readu- 
cerea domniilor pământene şi cu dânsele deşteptarea şi întărirea 
conştiinţei naţionale, a demnităţii personale, a tuturor simţimintelor 
ce înalţă pe om în ochii săi şi în ochii lumii, și-l ridică la treapta de 
cetăţean. La opt ani după revoluţia din 1821, tratatul dela Adria- 
nopol şi Regulamentul Organic dau ţării liniştea şi siguranţa, fără 
care nu poate exista progres, şi inaugurează era adevăratei culturi 
şi desvoltări naţionale. 

S'a scris şi s'a vorbit atâta rău despre Regulamentul Organic, 
încât, spre a spune ceva nou, trebue să-l vorbesc de bine. Nu voiu 
zice nimic despre intenţiile autorilor lui; ei au fost calomniaţi înde- 
stul şi nu eu îmi voiu permite să insult memoria acelor boieri patrioţi, 
«агі au înzestrat ţara cu instituţiile pe care ei le-au judecat de cele 
mai nemerite pentru acele timpuri. Oricât s'a cântat şi se va cânta 
pe vechea strună, adevărul este că Regulamentul a fost cea dintâi 
constituţie scrisă şi necontestată, prin care s'au organizat într'un 
chip regulat deosebitele puteri ale Statului și s'au fixat atribuţiile 
lor politice. El a consfințit principiul unui guvern reprezentativ pe 
baze foarte restrânse, ce e drept; a despărţit pentru întâia oară Casa 
Domnului de Casa politică şi budgetul de lista civilă a Suveranului, 
In virtutea sa vechii birnici au devenit contribuabili ai Statului, iar 
nu ai Domnului, şi puterea administrativă s'a despărţit de cea jude- 
cătorească. Prin Regulament s'a pus temelia unei armate naţio- 
nale regulate, s'a introdus principiul inamovibilităţii judecătoreşti 


ALEXANDRU 7. SIHLEANU 209 


deodată cu principiul codificării și reformei legilor civile, s'a creat învă- 
ământul public naţional şi s'a recunoscut inviolabilitatea teritoriului 
nostru; în fine, în Regulament s'a pus sămânţa unirii amândoror 
Principatelor. 

La umbra acestor instituţii începe pentru România o eră de 
reală prosperitate materială şi morală. Vechile probibiţiuni, în vir- 
tutea cărora agricultorii nu-şi pot vinde produsele înainte de a se 
aproviziona Turcia, sunt desfiinţate; comerţul interior, precum şi 
el străin, iau o desvoltare puternică; noi condițiuni economice 
permit creşterea bogăției publice şi sporirea bunului traiu; şi în 
această auroră îmbucurătoare se poate ușor întrevedea strălucirea 
unui soare măreț. Individul care până aci se confunda cu clasa din 
«аге făcea parte, începe a-şi accentua personalitatea din се în ce mai 
tare. Deodată cu gusturile, înclinările, ideile şi pasiunile ce deşteaptă 
într'insul noua stare de lucruri, el simte nevoia de a-şi comunica 
bucuriile şi suferinţele lui, iar răspândirea învăţăturii face posibilă 
această comunicare. O generaţie viguroasă şi virilă se arată pe scena 
publică, şi visul ei este de a împlini ceea ce Regulamentul Organic 
schiţase. Tinerimea, în frunte cu Eliade şi Asaki, se aruncă fără pre- 
get în câmpul literaturii, pe care îl cultivă cu ardoare şi cu o adevă- 
rată dragoste. Scrieri originale şi traduceri frământă limba în toate 
sensurile, o îmbogăţesc cu vocabulele necesare, о mlădiază şi adap- 
tează pe idei noi, îi dau o cadență şi o eleganţă necunoscută până 
atunci, о înstrunează pentru cugetări serioase şi avânturi măreţe, 
Mărginita şi slaba cultură naţională, sguduită de cultura franceză, 
iese din hotarele sale şi-şi înmulțește ideile împrumutându-se la 
străini. 

Dar sub această suprafaţă liniștită, începe a lucra spiritul demo- 
cratic, care tinde a înălța stratele de jos la nivelul celor de вив, а 
şterge orice urmă de inegalitate politică, a face să triumfe convin- 
gerea că naşterea nu este nimic şi că valoarea personală este tot. 
Acest simţimânt devine din zi în zi mai adânc și mai general. Lite- 
ratura este canalul prin care politica se strecoară şi caută să sape 
temelia actuală. Pe când Cârlova plânge slava strămoşească, iar 
Bolintineanu evoacă figurile uriaşe ale lui Mircea şi Mihai, pe când 


14 


210 STUDII DE SCRIITORI 


Alexandrescu satirizează, în fabulele sale, clasa domnitoare, ba chiar: 
cutează, în Lebăda şi puii corbului, să-şi dea pe faţă temerile sale de 
protectoratul rusesc, Boliac cere cu glas tare dreptate pentru asu- 
priţi, libertate pentru robi, egalitate pentru clăcași, în scurt, insti- 
tuţii ca cele ce domneau în apusul Europei. Puţini se întrebau dacă 
societatea românească va putea să intre în noua haină şi dacă această 
haină, la o mișcare mai vie, nu уа crăpa sau ве va rupe; cei mai mulţi 
cereau să aibă o haină nouă, croită şi cusută după moda franceză. 
Gu graba cu care traduc scrierile franceze, ei caută să copieze insti- 
tuțiile politice străine. Fireşte, ideile noi pătrund prin infiltraţiunz 
treptate, саге slăbesc necontenit vechiul edificiu, până când zidurile 
ce-l susţin, se despică. Vechile aşezăminte, înfiinţate odată pentru 
folosul exclusiv al unei clase, nu rămân decât cu condiţia de a fi spre 
folosul tuturor; privilegiile devin funcțiuni. 

In această fază de agitaţie şi de tranziţie a societăţii, individul, 
legănat de iluziile unui viitor falnic, îşi creează o lume internă de spe-: 
ranţe dulci, de fericiri nesfârşite. Forma poetică ce corespunde unei 
asemenea stări sufleteşti nu este naraţiunea epică, emoţiunea imper-- 
sonală, care este caracteristică copilăriei popoarelor, ci cântecul, 
această floare suavă a imaginaţiei, саге se sprijineşte de spalierul. 
muzicei spre a se ridica în regiunile idealului, avântul şi entuziasmul 
liric, reflexiunea elegiacă ce corespunde unei stări sociale mai înain- 
tate. Acum nu mai era vorba de a povesti în mod obiectiv eveni- 
mentele trecutului, сі de a da o efuziune largă emoţiunilor şi simți- 
mintelor sale personale, de a exprima nu ideile şi simţirile altora, 
ci pe ale sale proprii, întreaga sa individualitate, într'o limbă ener- 
gică şi originală. Aceasta este epoca prin excelenţă a poeziei lirice, 
a poeziei de ocazie, cum o numea Goethe, căci еа se inspiră de situa- 
{Ше reale ale mijlocului social şi devine aci erotică, aci morală şi 
politică, aci marţială, aci duioasă şi plângătoare. Claviatura еі se- 
intinde dela simţirea naivă şi copilărească a cântecului până la trep- 
tele cele mai înalte ale odei, dela obiectele cele mai neînsemnate- 
până la cele mai sublime, dela infinitul mic, pe care ni-l descopere- 
microscopul, până la infinitul mare ce se pierde în imensitatea spa- 
уши şi a cărui existenţă ne-o revelă instrumentul lui Herschel. 


ALEXANDRU 7, SIHLEANU 211 


Maiestatea lui Dumnezeu şi frumuseţile inefabile ale naturii, momen- 
tele decisive în istoria patriei şi eroii naţionali cari au realizat o idee 
mare, legăturile sfinte şi bucuriile intime ale familiei, amorul Бї 
nestatornicia lui, până şi plăcerile mai puţin înalte ale vinului, toate 
îşi găsesc expresiunea lor în fantazia poetului liric, Pentru a da forma 
cuvenită acestor idei şi emoţiuni cu totul personale, el își creează 
cadenţe şi ritmuri anumite, dela ușurelul şi gingașul monosilab 
până la maiesteticul vers de 16 silabe. Această poezie puternică și 
pasionată, graţioasă şi veselă, tânguioasă şi frenetică, cu forme şi 
avânturi îndrăzneţe, aruncă în umbră poezia mabhalalelor şi chiar 
poezia populară, care nu putu ţine piept cu dânsa. Oricât de sincer 
ar fi cultul ce unii literatori profesează pentru aceste efuziuni din 
plin ale poporului, părerea noastră este că poeziile populare în genere 
sunt nişte flori de câmp, care ne produc plăcere, ne încântă chiar, 
când le întâlnim într'o livede, crescute fără nicio îngrijire şi fără 
nicio cultură; în grădină însă, în mijlocul trandafirilor, crinilor, 
garoafelor şi cameliilor, ele sunt nişte simple buruieni. 

Alexandru Sihleanu este unul din reprezentanţii acestei direcţii 
noi în literatură, 


І 


Sihleanu nu poate avea o biografie, deoarece lui nu i s'a întâmplat 
decât ceea ce se întâmplă la toată lumea. Istoria vieţii lui este istoria 
inimii şi a poeziilor lui. Vom spune numai că s'a născut la 6 Ianuarie 
1834, dintr'o familie de boierinaşi 1), pe care talentul său o puse 
pentru întâia dată în evidenţă, că sănătatea se plăpândă nu-i permise 
a începe să înveţe carte înainte de a ajunge de vârsta de nouă ani, 
că la 1846 intră în colegiul Sit. Sava şi apoi în școala lui Monty, 
de unde se duse în 1852 la Paris, spre a-şi termina studiile secundare 
în liceul Louis le Grand. El începu chiar a se ocupa cu ştiinţa drep- 
tului, care-i putea deschide o carieră strălucitoare ca multora din 
tinerii de vârsta lui, însă boala îl sili a se întoarce în ţară la 1855, 
fără a trece vreun examen în această specialitate. In București, el 


1) Tatăl său, 2, Sihleanu, era abia paharnic în 1857. 


14* 


212 STUDII DE SCRIITORI 


petrecu în societatea tinerimii de atunci, adorat de părinţi şi iubit 
de amici, consacră o parte mare din timpu-i în amoruri şi alte distrac- 
ţii uşoare, scrise câteva poezii foarte gustate de cercurile culte, se 
înrolă în grupul politic care, în 1857, fundase ziarul Concordia, şi 
muri la 23 Martie acelaşi an, izbit de o boală teribilă, care-l chinui 
trei zile. Se zice că această boală a fost răpciuga (la morve), pe care 
nenorocitul tânăr o luase dela un cal. 

Dacă viaţa lui externă se poate spune în câteva rânduri, viaţa 
lui intimă cere câteva pagini. 

Să încercăm а о descrie, 


п 


Sunt două părţi în noi: una cu care venim în lume, alta pe care 
o primim dela lume; una pe care ne-o dă natura, alta pe care ne-o 
imprimă împrejurările ; una este înăscută, cealaltă câştigată. 

Amândouă aceste elemente au contribuit la acelaşi efect: a face 
din Sihleanu un poet. 

Mai întâi era foarte pasionat şi aceasta se citeşte nu numai în 
tonul violent şi înflăcărat al poeziilor lui, ci şi pe figura lui oacheşe 
şi palidă, pe buzele lui cărnoase care respiră voluptatea orientală, în 
ochii lui mari şi nesăţioşi, în fine în toată fizionomia lui, care cu tot 
părul pletos şi undulat ce-i împodobeşte figura, ne aminteşte pe 
celebrul actor german Karlowa în rolul lui Othello. Această structură 
psihologică îi predestina oarecum a fi poet. Dintr'o asemenea dispo- 
ziție sufletească arta profită. Sensibilitatea violentă este o jumătate 
de geniu. 

Pentru са să smulgi pe oameni dela ocupațiile lor; pentru ca să 
le comunici bucuria sau lacrimile tale, trebue nu, cum zice Horaţiu, 
să fii tu vesel sau să plângi 1) ci să ai în tine un prisos de durere sau 
bucurie. Hârtia rămâne mută sub sforţările unei pasiuni vulgare; 
pentru ca ea să vorbească, trebue ca artistul să strige. 

Al doilea, Sihleanu trăise câtva la Paris. Sufletul său se ascuţise 
în contact cu acea cultură subtilă şi multiplă, şi prin aceasta devenise 
capabil de a gusta fericiri şi întristări necunoscute compatrioţilor 





1) De arte poet. 102, si vis me Пеге, dolendum est — primum ipsi tibi. 


ALEXANDRU 7. SIHLEANU 213 


săi rămași în ţară, de a-şi apropia teoriile, visurile şi dorinţele 
neînfrânate, poetice sau bolnave, ale acelui oraş cosmopolit. In ţară 
el aduse cu sine acel neastâmpăr febril, acel nesaţiu de plăceri, acea 
impacienţă de a profita de anii tinereţii, сагі sdruncinară adânc 
aparatul lui nervos. Adăugaţi la acest fond primitiv şi la aceste achi- 
ziţiuni ale educaţiei un amor violent, plin de obstacole insuperabile 
şi în cele din urmă nenorocit, şi veţi înţelege pentru ce într'însul 
tensiunea nervoasă este excesivă, pentru ce poezia lui este bolnavă 
şi plină de complicaţii penibile. 

Armonii intime, acesta este numele ce Sihleanu dede colecţiei sale 
de poezii, şi acesta este titlul ce i se cuvine 1). Această broşură este 
jurnalul unui tânăr frământat de patimi adânci, înfocate, printre 
care abia este loc pentru о simţire mai blândă. Pe ici și colo, mai 
ales în bucăţile scrise înainte de întoarcerea lui definitivă în ţară şi 
înainte de a cădea pradă acelui amor ce avea să-l urmărească până 
în mormânt, întâlnim câte o pagină care ne face să uităm suferinţele 
poetului, mai ales când el revede natura în rustica ei simplicitate. 
In adevăr, pentru sufletele înzestrate cu adevărată poezie, marea mân- 
gâiere este natura. In pădurea misterioasă în care el asculta uimit 
glasul privighetorii, pe câmpia al cărei verde era împiestriţat cu flori 
felurite, pe malurile gârlei cu « şoapte tainice » ce udă Sihlea, în faţa 
acelor peisagii vecinic tinere, pieptul lui respira în libertate şi mintea 
lui se însenina. Livezile şi dumbrăvile sunt, pentru marile simpatii, 
fiinţe vii şi divine. Nu este zâmbet fecioresc mai grațios decât al 
aurorei, nici bucurie mai adâncă decât în freamătul frunzelor legă- 
nate de vânt sau în strălucirea lor încă umedă de roua nopţii. La 
această privelişte, inima se dilată de sine şi poetul zăreşte, în рге- 
menirea nesfârşită a lucrurilor, sufletul pacinic al naturii, alma parens 
rerum, prin care toate se susţin şi viețuiesc. Pacea naturii intră în 
sufletul celui ce ştie să o privească, şi precum zice Sihleanu e numai 
natura ne dăruește plăceri curate ». 

Natura îi dă nu numai liniştea de care sufletul lui e setos, dar 
chiar fericirea pe cât timp el rămâne în mijlocul ei. In poezia Toamna, 


9) Prima ediţie apăru în Ianuarie 1857, cu o lună de zile înaintea morţii auto- 
rului. A: doua se tipări la 1874. 


214 STUDII DE SCRIITORI 


el nu vede partea ei melancolică, îngălbenirea şi căderea frunzelor, 
despuierea câmpului și a pădurilor de podoaba lor, doliul naturii sau 
pregătirea ei pentru zilele de moarte, plecarea în cârduri a păsărilor 
călătoare ре un сег cenuşiu şi umplând văzduhul de ţipetele lor 
jalnice,— сі se desfată privind viţele gemând de ciorchini ушей, 
roşii ori sticloşi, sau flăcăii strivind în linuri încărcate deliciosul rod 
ce sub picioarele lor se preface în şiroaie lungi și spumoase de nectar, 
sau horele vesele ce fac să răsune pământul de loviturile cadenţate 
ale voinicilor şi fetelor, sau, în timpul nopţii, luna ce varsă razele-i 
blânde peste capetele tinerilor ce-şi şoptesc în taină vorbe de dra- 
goste sau caută în cântece duioase o mângâiere la dorul lor. 

Ce е drept, observaţia tânărului poet este superficială, epitetelo 
sale lipsite de coloare şi de originalitate, limba vagă, rima vulgară, 
versul primitiv şi monoton. Їп general, el calcă pe urmele lui Bolin- 
tineanu, și mai ales pe ale lui Alecsandri. Dar încă dela întâiele sale 
încercări poetice, el găseşte câteva accente adevărate şi câteva ima- 
gini de o graţie particulară, în care se oglindeşte dorul lui de familie 
şi de ţară. Cine n'a gustat suavitatea acestor strofe scrise de el în 
Paris, la vârsta de 19 ani? 


Curg a mele lacrimi fără de 'ncetare, 

Ingânând al nopţii geamăt şi suspin; 

Sufletul meu plânge, plânge cu 'ntristare, 
Căci, vai! sunt străin! 

Ah! în mine este o durere vie, 

Gândul meu mă poartă spre al meu cămin, 

Lumea mi se pare a fi o pustie, 
Căci, vai! sunt străin! 

Floricica smulsă din tulpina-i verde, 

Fie chiar purtată d'al fecioarei sân, 

Se usucă; — astfel viața mea se pierde 
Pe pământ străin ! 

Când gândesc la tine, maica mea dorită, 

Sutletu-mi de jale şi de dor e plin; 

Ah! vin de mângâie, sora mea iubită, 
Ре tristul străin! 


Dar acea linişte gustată în mijlocul naturii sau această melancolie 
dulce ce-i inspiră dorul de ţară sunt momente, dacă nu unice, cel 


ALEXANDRU 27, SIHLEANU 215 


puţin rare în această existenţă chinuită. Incolo, el ni se arată client 
-asiduu al orgiilor nocturne, stâlp al «cabinetelor particulare », ado- 
rând beţia, luxul şi femeile uşoare, violent, excesiv, în prada unor 
“concepţii dureroase. In bucata întitulată Вера, el ne apare în 
mijlocul petrecerilor sgomotoase, dar cu faţa posomorită şi palidă, 
<и privirea neliniştită, cu presimţiri triste. Pentru ca să-și aline гапа 
„ce-i roade inima, pentru ca să guste o mulţumire, el are nevoie de 
plăceri noi, de excitaţii mai puternice. Inchis în camere, ре care 
poliţia are dreptul de a le inspecta, la lumina roşietică a lămpilor, 
înconjurat de amici sgomotoşi şi de femei a căror meserie este de a 
vinde voluptatea, el petrece nopţi întregi destupând la sticle de şam- 
panie, şi tot i se pare că nu petrece destul. Acumulaţiunea de sensa- 
“ţiuni şi oboseală întinde la exces aparatul lui nervos şi veselia-i apa- 
rentă se schimbă repede în întristare. Băutura, în loc de a-i sugera 
idei originale şi de a da un avânt mai înalt fantaziei lui, ca adevă- 
raţilor poeţi, ia lui Sihleanu vestmintele de cuviinţă, pe саге edu- 
«афа şi cultura le-a grămădit împrejurul omului primitiv. Frumoasele 
“versuri, în саге Bodenstedt arată deosebirea dintre beţia poetică şi 
beţia omului ordinar 1), nu se pot aplica la strofe ca acestea: 


Vin, bachantă înfocată, 
De-mi dă leneş sărutat, 
Căci când vinul mă îmbată, 
De plăceri sunt însetat. 


lar tu, undă, cură, cură; 

Să te gust eu tot mai vreau, 
Şi ?n oricare picătură 

Câte-un vis voju să mai beau! 


1 In Gemeinheit tief versunken 
Liegt der Thor, vom Rausch bemeistert; 
Wenn er trinkt, wird ег betrunken; 
Trinken wir, sind wir begeistert 


(In baseţe adânc cufundat — zace nerodul, stăpânit de beție; —'când el bea, 
se îmbată; când noi bem, suntem inspirați). 


216 STUDII DE SCRIITORI 


Dar, vai! timpul fuge, trece, 
Vis, beţie, tot s'a stins, 
Şi-a durerii mână rece 
lar în sânu-i m'a re 'mpins. 


Ol beţia e în stare 

Să mardice pân” la пог; 
Dar când vin în deșteptare 
In abis iar mă cobor, 


Intro asemenea ființă, poezia nu este o facultate norocită gë 
naturală, ci o boală sfâşietoare, mai mult un blestem decât un dar. 
Sensibilitatea extremă a acestor suflete rău echilibrate dela început, 
în opoziţie cu atmosfera nemilostivă ce le înconjoară, contractează 
o iritabilitate morbidă, care trece în artă. La cea mai mică izbire, 
creerul lor se cutremură, apoi cad într'un fel de collapsus, se des- 
gustă de viaţă şi se așează posomoriţi gândindu-se la greşelile се au 
făcut sau la desmierdările ce le-au scăpat. Operele се ies dintr'o viaţă 
așa de sbuciumată, din aceste lumi interne de suferinţe, pot îi încă 
frumoase ca acele copile purtate şi născute în dureri, de albeaţa mar- 
murei, cu vinișoare de transparenţa sticlei, cu idiosincrasie care le 
face impresionabile la cea mai uşoară intemperie, însă fără о vita- 
litate reală. Tot aşa mărgăritarul, această podoabă ава de căutată, 
este produsul bolnăvicios al unei conchilii submarine. Smirna însăși, 
această aromă delicată și atât de preţuită, este şi ea aberaţiunea 
adevăratei seve, o comoară ieşită dintr'o rană şi dureroasă pentru 
trunchiul ce о disţilă. Lui Sihleanu sar putea aplica următoarea: 
fizionomie, pe care el o atribue unuia din eroii săi: 


In a lui privire 1еѕпе se citesc 
Patimi înfocate, 
Gânduri turburate, 
Negre suvenire, 
Chin, nefericire, 
Ce într'al său suflet crunt se războiesc. 


Acest chin şi această nefericire izvorăsc la dânsul dintr'un amor 
fatal ca destinul, neiîndurat ca mormântul, plin de piedici neinvinse. 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 217 


Sufletul lui, venind pe lume cu o facultate singulară de a simţi dure- 
rea, se izbi de nişte împrejurări care îi îndestulară această tristă 
vocaţiune. El, care luase voluptatea drept amor, cunoscu în cele din 
urmă flăcările adevăratei pasiuni, mai ales când obiectul iubirii sale 
trebui să treacă prin căsătorie în posesiunea altuia. La această idee, 
valul patimei sale creşte, un flux violent de sânge năvăleşte în cree- 
rul său congestionat şi ființa lui nestabil echilibrată, intră în convul-- 
віцрі care о îmbrâncesc spre priporul crimei. Acum el își dă pe deplin 


seamă de soarta ce i se pregăteşte, de prăpastia spre care aleargă, 
şi cu accente desperate el strigă: 


Iubirea ta e cerul și raiul pentru mine 

Dar îmi munceşte viaţa; curând o va curma, 

Căci stavili neînvinse mă despărţesc de tine: 
Tu nu poţi fi a mea. 


Eu ştiu că aste flacări ce astăzi mă îmbată 
Pe veci au să se stingă 1а ceasul blestemat 
Când în străine braţe vei fi tu aruncată 

Şi eu voiu fi uitat. 


Dar cum putea-voiu s'aflu, — o, furie geloasă ! 

Că astă frumuseţe се 'n braţe-mi palpita 

Va desmierda pe altul şi buza-i călduroasă 
P'un soţ va săruta? 


Amar... căci mie adesea un tainic glas îmi zice, 

Un glas ce n'are nume, nici sunet pământesc, 

Că pentru-a mea odihnă, că pentru-a mea ferice 
Отог să săvârșesc | 


Vin’ dar, o, duh al crimei, al cărui glas mă 'mpinge 
La jertfă. 


In zadar caută să uite, în zadar se aruncă iarăşi în petreceri sgo- 


motoase şi în orgii; patima nemilostivă, îl urmăreşte pretutindeni, 
precum mărturiseşte însuşi în aceste versuri: 


Iubirea pentru mine e numai o durere, 
Un şir de suferințe, un lanţ de pătimiri; 
A ta înfățișare, în loc de mângâiere, 

E un izvor de lacrămi, de jalnici tânguiri. 


218 STUDII DE SCRIITORI 


De vrui să sting durerea și chinurile mele 
In sgomotul orgiei şi în delirul său, 
Văzui şi 'n fundul cupei icoana feţei tele: 
Nimica nu te şterse din suvenirul meu. 


Dar, în fine, se resemnează înaintea faptului împlinit, şi, obosit, 
Че atâtea suferinţe, căzând în acel collapsus ce urmează întotdeauna 
după emoţiunile violente, el se hotărăşte a ierta pe aceea ce i-a pri- 
cinuit atâtea chinuri şi a otrăvit izvorul scurtei sale existenţe, căci 
în sonetul VII-lea el scrie: 


N'ai credinţă, n'ai nici milă; 
Te dai altuia, copilă, 

Când eu ştii cât te-am slăvit. 
Fii ferice 'n а ta soartă. 
Astăzi sufletul meu iartă 

Pe cei care i-a iubit. 


Şi totuşi amintirea ceasurilor dulci ce gustase altă dată lângă 
iubita lui, îl face să se gândească cu mulţumire la fericirea lui dispă- 
rută, şi, poate inspirat de aceste versuri ale lui Musset: 


Un souvenir heureux est peut-être sur terre 
Plus vrai que le bonheur, 


el scrie în bucata Veghierea această strofă admirabilă: 


Căci sufletul meu este mormântul unde zace 
Trecuta fericire, un vis desmierdător; 
Intr’insul doarme tainic un suvenir ce-mi place 
Să mai deștept la ceasul când ranele mă dor. 


Tot aşa Camâens, în poezia sa Adio, renunţă la toate «nu însă 
şi la iubitele-i dureri mortale ». 

In trecerea lui repede prin această vale de dureri, Sihleanu nu 
a avut timpul de a da literaturii noastre forme noi şi originale sau 
de a-i imprima o nouă direcţie, El călcă în general pe urmele lui 
Bolintineanu şi ale lui Alecsandri, împrumutând dela dânşii vocabu- 
larul şi factura versului, preferând împărechierile lor de cuvinte, 
rămânând în cercul subiectelor şi invențiilor lor, adică în regiunile 


ALEXANDRU Z. SIHLEANU 219 


de mijloc ale artei 1). Dintre poeţii străini, Byron şi Musset, al căror 
temperament se apropia de al său, au format obiectul citirilor sale 
gi au exercitat asupra lui о înrâurire mai adâncă 2). In adevăr, tem- 
peramentul lui Sihleanu are acelaşi grad de tensiune nervoasă ca al 
poeţilor săi favoriţi, e capabil de aceleaşi surexcitaţii şi exagerări 
cerebrale, de aceeaşi aprindere violentă şi excesivă. In capul lui şi 
sub vâlvoarea pasiunii, ideile fierb ca nişte bucăţi de metal asvârlite 
într'un cuptor incandescent, se topesc de puterea căldurii interne, 
191 amestecă lavele cu explozii şi apoi ies sub forma unui râu de foc 
ce înflăcărează văzduhul şi ale cărui colori strălucitoare supără 
ochii. Tot este întins şi crispat în versurile lui: expresiunea ţipă mai 
mult decât descrie, inima mai mult tulburată decât mişcată, iar 
strofa târeşte în cursul ei valuri de simţiri vehemente. Pe ici şi colo 
se desfăşură o declamaţie pompoasă şi câte odată artificială, însă în 
general puternică. Cugetarea lui, dela îndoitura sumbră ce i-a înti- 
părit amorul lui nenorocit, a devenit un torent cu maluri prăpăstioase 
şi o albie neegală, în care se aruncă din dreapta şi din stânga şipote 
tulburi. Acea natură blândă şi veselă, ce întinerea la Sihlea sufletul 
lui « îmbătrânit » înainte de vreme, îi este indiferentă. De aci înainte 
nu-i place decât fenomenalitatea fioroasă şi peisagiile sălbatice, care 
se armonizează cu tulburarea lui internă: 

Imi place şi Oceanul cu negrele lui maluri, 

Cu vârfurile 'nalte a munţilor de valuri 

Ce bubuind se sparge de râpe şi de stânci, 

Imi place când furtuna cu-o furie turbată 


Răscoală mii de valuri pe marea turburată 
Şi şuerând răstoarnă abisele adânci. 


Imi place o natură cu fiii săi sălbatici, 
Cu piscuri dărâmate, cu ţărmuri singuratici, 
Cu cedri-a căror frunte se 'nalță pân’ la nori, 
Cu munţii săi fantastici, din care furioase 
Şiroaie cad şi umplu prăpăstii negricioase, 
Cu sgomote şi urlet ce umplu de fiori. 
1) Poezia ва La Sofia este în parte o parafrază a cunoscutei Steluţa. 


-*) Bucata întitulată Strofe este о palidă imitație după graţioasa şi spirituala 
„Dedicaţie ce precede La Coupe et les Lèvres de Musset, 


920 STUDII DE SCRIITORI 


Iar când « desgustul şi ura » nu-l superexcită îndestul, ca să poată 
cânta ре «coardele-i de aramă sălbatica durere а tristului Byron », 
e] îşi găseşte din nou refugiul în orgie. Саге din noi ar б putut măr- 
turisi cu atâta sans-gâne plăceri de felul acestora în care Sihleanu 
ве asvârlă fără sfială ? 


Imi place 'ntr'a orgiei veghieri lungi, sgomotoase, 
Când torţele fantastici, când cupele spumoase 
Inneacă mintea noastră în vise, rătăciri, 

Să ţin p'a mele braţe bachanta desfrânată, 

Cu ochii de văpaie, cu buza înfocată, 

Făgăduind nesaţiu, plăceri şi uimiri. 


Când ajunge cineva la acest grad de exaltaţiune şi de delir, nu та? 
încape îndoială că aparatul nervos i s'a stricat şi că resortul principal 
s'a rupt. La aceasta împrejurările n'au contribuit mai puţin decât 
structura lui psihologică primitivă. Societatea, citirea excesivă a 
scrierilor enervante, viaţa desregulată şi plină de orgii, imaginaţia 
aprinsă şi neînfrânată, în cele din urmă amorul său fatal pentru 
Sofia,— sub acest pseudonim el ascunde numele iubitei sale,— toate 
acestea i-au înveninat existenţa şi i-au făcut viaţa imposibilă. 

Eroii poemelor lui, construiți în genere după modelul eroilor lui 
Byron 1) nu sunt mai sănătoşi nici mai veseli decât el. Gata la emo- 
ţiuni violente, pe jumătate sălbatici, conduşi numai de instincte şi 
porniţi a vărsa sânge, ei caută o repede satisfacţie pasiunilor lor. 
Scenele în care se petrece acţiunea, sunt lugubre, şi poetul simte 
o deosebită plăcere în descrierea fenomenelor teribile ale naturii: 


Dar afară muge groaznici vijelii, 

Care cleatin' vârful munţilor pustii. 
Totul se răstoarnă d'astă rea furtună; 
Armonii sălbatici peste tot răsună; 
Stâncile se cleatin?, arborii trosnesc, 
Fulgere fantastici ca în Iad sclipesc, 


1) Cele două poeme epico-lirice Logodnicii morţii şi Păgânul şi Greşiina de 
Sihleanu ne amintesc două poeme ale lui Byron intitulate Oscar de Alva i Me 
reasa din Abydos. 


ALEXANDRU 7. SIHLEANU 221 


Şi-ale ploaiei unde negre, turburate, 
Cad ca nişte valuri repezi şi turbate. 
In grozava spaimă tot s'a cufundat; 
Duhul răutăţii pare ne 'mpăcat. 


În asemenea împrejurări, în mijlocul acestei naturi întărâtate, 
nu este loc pentru liniştea sufletului. Veselia unui ospăț matrimonial 
străluceşte ca un fulger repede şi numai ca să pună mai bine în relief 
chinurile permanente ale persoanelor principale. Unul ia de soţie 
pe logodnica frate-său, pe care-l aruncase de mic ре un pisc sălbatic, 
ca să piară acolo sfâşiat de fiare. Dar fratele lepădat soseşte chiar 
în momentul când celalt frate îşi sărbătoreşte cununia. Un duel de 
moarte se încinge între fraţii duşmani, cari «cad într'al lor sânge»: 


Mai strângând în mână ucigașul fier; 
Şi murind ei svârlă un blestem spre cer. 


Dar, în fine, cu câteva zile înainte de a muri, Sihleanu, a cărui 
rană începuse a se cicatriza, găsi prilej de a fi vesel. Atunci el încercă 
а râde, şi râsul lui fuse o rânjeală, Cișmigiul. In această satiră, el 
atacă toată lumea: pe actori, mume, «cari vin să cate gineri pentru 
fetele lor »; pe şcolari, «al căror ghiozdan e gol de cărţi, dar plin de 
arşice », pe femei, «care se preumblă în cârduri ре sub sălcii şi саге 
au de fală să nu ştie decât numai cum bărbaţii se înşeală »; pe negu- 
stori, pe boiernaşii de mahalale, «сагі joacă guvernul, cari pun фага 
la cale », şi mai ales pe adversarii regimului ce se anunţa după Con- 
gresul dela Paris. De sigur, el ar fi mers mai departe, dacă presa s'ar 
fi bucurat atunci de libertatea ce-i garantează legile şi obiceiurile 
noastre de astăzi. Dar, aşa cum este, această satiră nu este oglinda, 
ci caricatura Cişmigiului. Intenţiunea satiricului nu'este de а ne da 
о descriere fidelă a grădinii, ci de a provoca râsul cititorului şi de a 
schiţa un tablou umoristic în genul lui Hogarth. In fond, Sihleanu 
ca şi Hogarth, este trist. Ca să fie cineva vesel, trebue să aibă ugu- 
гіпа Francezului din veacul (8-lea sau sensualitatea Italianului din 
veacul 16-lea, adică să fie cu mintea liberă de orice griji, să nu vrea 
a şti de lume şi să о considere cu o privire sceptică. Dar acest lucru 


222 STUDII DE SCRIITORI 


era peste putinţă pentru o natură vulcanică şi un temperament irasci- 
bil ca al lui Sihleanu. In poezia curat lirică, în elegie, în sonetele sale 
саге ве apropie de cântece, în baladele sale posomorite ca şi în satire, 
întâlnim acelaşi om, cu aceleaşi instincte, aceleaşi porniri, aceleaşi 
preocupări, aceleaşi singularităţi: o natură vehementă şi aruncată 
în împrejurări nemilostive, un suflet predestinat mai mult pentru 
suferinţă decât pentru bucuriile vieţii. 


MIHAIL EMINESCU 1) 


In evoluţia noastră literară dintre anii 1866 şi 1890, anume în do- 
meniul poeziei, două individualităţi puternice se ridică din mijlocul ne- 
însemnătăţii generale şi, prin spornica lor activitate са şi prin valoarea 
operelor lor, atrag asupră-le curentul admiraţiei publice. Pe când 
cântăreții de altădată, Eliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, se 
odihnesc în umbra gloriei lor sau se sting în strădanii neputincioase 
şi pe când noua generaţie se sbate întrun nestâmpăr са de îriguri, 
fără a scoate la iveală un nume vrednic de a opri asupră-i atenţia 
publicului, cei doi corifei străbat cu încredere cariera pe care s'au 
încumetat, lăsând după dânşii urme adânci şi luminoase. Cu toate 
acestea, deşi aşezaţi în aceeaşi constelație literară, ei se mișcă în 
două direcţii deosebite, aproape opuse. Fiecare din ei are o concep- 
ţie proprie despre lume şi artă: unul senin şi limpede, privind lucru- 
rile mai mult la suprafaţă, măsurat în vorbă şi respectuos către for- 
mele sociale; celalt tulbure şi torturat, exagerat în expresie şi 
violent în concepţie, cufundându-se în adâncul lucrurilor până a 
divaga şi a fi neînțeles lui însuș, boem deo speţă puţin amabilă, 
camarad incomod şi apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea 2); 
unul fericit, iubit de femei, curtenit de cei mari, admirat în saloane 
şi ocupând locul de onoare în cercurile culte ; celalt sărac şi nenorocit, 
nebăgat în seamă, exploatat chiar de acei ce-l preţuiau, un revoltat 


1) Revăzut după manuscrisul aflat în păstrarea d-lui prof. Gh. Tașcă. (Nota 
Editorului). 

2) In câteva articole publicate în ziarul « Timpul » din 1881, şi anume în arti- 
colele intitulate Elementele străine, Românii de provenienţă incertă, Veneticii, 
Fanarioții şi clasele dirigente, Eminescu susținea că numele corifeilor liberali 
erau bulgărești sau greceşti, ceea ce provocă răspunsurile ziarelor liberale, care 
găseau mai multe nume străine la fruntașii conservatori. 


224 STUDII DE SCRIITORI 


până la îrenezie contra actualităţii; — unul adversar moderat al 
regimului regulamentar, iubitor sincer al progresului şi al ideilor libe- 
rale, însufleţit de cele mai frumoase speranţe pentru ţara lui; celalt 
vrăjmaş declarat al evoluţiunii liberale şi reacţionar intransigent 1), 
admirator fără rezervă al trecutului, în care imaginaţia lui unilaterală 
şi educaţia lui defectuoasă întrevedeau numai castelane sentimentale 
şi paji înamoraţi de dânsele, trubaduri scăldaţi în raze de lună şi 
paladini scânteetori de oţel. 

Sperăm că cititorii au recunoscut în acești doi protagonişti ai 
poeziei noastre din urmă, pe Alecsandri şi pe Eminescu. 

1 

In calitatea sa de estetician al Junimii 4-1 Т. Maiorescu, procla- 
mând pe Eminescu de «poet în puterea cuvântului» adăuga cu 
tactul său aşa de fin şi cu înţeleapta sa rezervă, că tânărul colabo- 
rator al « Convorbirilor » «cu greu ar trebui citat îndată după Alec- 
sandri » 2). Admiratorii soarelui ce se ridica, trecând dincolo de această 
barieră, pe care o impunea criticului un simţământ de reală deferenţă 
către persoana aşa de susceptibilă a bardului dela Mircești, au făcut 
dintr'însul un maestru incomparabil, un geniu extraordinar, un emul 
al celor mai mari lirici străini, dinaintea căruia trebue să plece ban- 
diera orice ambiţie poetică. In presă, la conferințele publice, în manua- 
lele de poetică, în articolele de critică, în colecţiuni de poezii alese, 
genialitatea fără seamăn a poetului, perfecţia formei şi originalitatea 
cugetărilor lui sunt mai presus de orice discuţiune. Ceea ce muzica 
şi libretele lui Wagner sunt pentru sectarii maestrului dela Baireuth, 
este poezia şi proza lui Eminescu pentru acel cor de entuziaşti care îl 
ridică în slăvi şi în care diletantul figurează alături de specialist, 
simplicitatea naivă alături de reflexiunea matură, numele cele mai 
obscure alături de nume ilustre. 

De vom excepta câteva spirite independente, toată tinerimea 
versificatoare a admis gramatica, retorica şi poetica, vocabularul 


1) In articolul său intitulat Fanarioţii şi clasele dirigente din « Timpul + 1881, 
Eminescu declară că soluţiunea ce propune spre a scăpa de demagogia fanariotă, 
«nu poate fi decât conservatoare, reacționară chiar ». 

2) Critice, 1, р. 851. 


Ји" саол ал Meunsdiul h асе Dou 
ребре э popie ден dei arma pa болое 8" 
ыы» 

Ж calilila ta de eul; еган al онал", d, T hoiwua, 
podamai’ pe лче са d epost & putinta tuntea bi Та. 
desfa tu Gall ui asa de fn # eu ДЕИ ta retena, 

с linl вә буг al Cnverbirrlon © ta pres ar биват 
elal idadi dega Шеган des 0 Doina lovi soarelui 

te de ПУ сар reid Але d acueil bartre, pi are o 
брата. епіс Ваг lm dial rmen? 4 peal бра la" са 
рана aga d аа „б dla di ceh, 
ace fatal Ай ыды ltu tacita делела, la pi 
брала гуа, emal al ebr taai lyar (orei “Геше 
fai aci: dea tarcia hebain pa` gbee вале ora ае 
parle poetica”, 2, реча“, Ё com р publier h ina ; 
rualih di еб ы atit de спат de color te «С 
АУ Гад frame a рос ba, раг. 
е [e ё Фей oriy есаб ден A, ав 
mai pre tad A or ee еа донг: (aa tatdica îi (belele 
А Wigner deif нба deslor ta аге» bai 4 b Mairead, 
esli poepia {ўа A free емес. дее aul ekon de 





0 ikee І, p 3ST. 


Din «Mihail Eminescu s. 


MIHAIL EMINESCU 225 


şi împerechicrile de cuvinte născocite de maestru. Cine а vrut șia 
putut să-şi toarne individualitatea în acest tipar nou, are talent, 
are chiar geniu, este artist desăvârşit ; cine nu, пи, Din această atmo- 
sferă intelectuală a ieşit o literatură, mai ales o poezie, în care rimele 
dese-l — vesel, măriri — Lear şi altele de acest fel sunt preferite ; іп care 
vorbele dialectale са « foşnet », «ungher», «ţintirim», «raclă», sunt 
de rigoare ; unde florile de teiu, de cireşi, de nufăr, lianele şi foile de nuc, 
înlocuesc rozele şi crinii, de care poezia anterioară era plină până la 
saturație ; iar combinările de cuvinte са «pervazul icoanei », «ochii 
păgâni », «amintiri ce cad în picuri » şi metafore făurite de maestru 
sau expresii scoase din cronici sau din hrisoave mucezite, au fost 
puse în circulaţia literară şi au dobândit locul de onoare în artă. 

Aşa de puternic este noul curent, încât nişte simpli diletanţi în 
literatură devin aderenţi pasionaţi ai direcţiunii date de Eminescu 
şi nu pot admite ceva mai presus de opera maestrului. « Acela este 
mai bun între toți» zice regretatul Păucescu, «care se apropie mai 
mult de felul de a spune al lui Eminescu... Niciodată un suveran 
n'a stăpânit aşa de bine poporul lui, niciodată un căpitan n'a fost 
ascultat de trupele lui, precum stăpâneşte Eminescu literatura română, 
precum el este ascultat de scriitorii cari se ridică! 

Omul acesta blajin care fugea de lume, a devenit un tiran căruia 
se supun toţi Românii» 1). Iar d. Maiorescu, vorbind, după ce murise 
Alecsandri, de refuzul lui Eminescu de a primi medalia бепе merenti 
sau altă decorație, adaugă: « Rege el însuşi al cugetării omeneşti, 
«аге alt rege ar fi putut să-l distingă?» 2). 

Ba încă, după părerea lui P&ucescu, Eminescu ajunsese în cele din 
urmă а se crede pontificele unei religiuni naţionale create de el. « Ideea 
conservării şi desvoltării neamului românesc ajunsese la el o reli- 
giune, al căreia se dedase, puţin câte puţin, a se considera ca ministru: 


Dela Nistru pân' la Tisa 
Tot Românul plânsu-mi-s'a. 





1) Culegere de articole d'ale lui Eminescu, apărute în « Timpul», în 1880 şi 
1881. Pretaţă, М 
2) Poetul Eminescu, în Poezii, р. IX. Ed. Socec, 1900. 


15 


296 STUDII DE SCRIITORI 


N'ar zice cineva că e vorba de un ministru căruia se adresează plân- 
gerile întregului neam românesc, contra străinismului cotropitor? » 1). 
Dacă admiratorii poetului făcură dintr'însul un pontifice al unei reli- 
giuni naţionale sau un suveran mai puternic decât oricare altul, 
apoi discipolii lui împrumutară dela dânsul mai mult părţile discu- 
tabile decât însuşirile lui adevărat poetice. Aci, ca pretutindeni, 
singularităţile maestrului fură exagerate şi caricaturate de către 
fanatici, Tot aşa la începutul romantismului francez, dacă Victor 
Hugo declarase că perfecțiunea inaccesibilă a lui Racine este un 
prejudiciu, hugolatrii strigau: « Racine est un polisson », Dacă Hugo 
proclamase, în contra clasicilor, că şi urâtul, ca opusul cel mai inte- 
resant al frumosului, poate fi obiect demn de poet, discipolii strigau 
că curâtul este frumos »; şi «le laid c'est le beau » fuse trâmbiţat 
ca cel mai nou principiu de estetică în lume. 

Şi cu toate acestea, Eminescu, care slujeşte de steag unei grupări 
literare însemnate, nu are încă o biografie vrednică de rolul ce a 
jucat şi de rangul ce el ocupă în Pantheonul nostru literar. O ase- 
menea operă ne este indispensabilă nu numai ca să ne satisfacem o 
curiozitate firească, ci mai ales ca să putem stabili legături între 
creaţiunile şi izvoarele lui de inspirație; căci producţiunile literare 
nu sunt nişte jocuri capricioase ale intelectului, ci opera întregii fiinţe 
omeneşti, adică a temperamentului înăscut, a educaţiei primite şi a 
înrâuririlor succesive ce au contrariat sau au întărit dispoziţiile şi 
facultăţile primitive. Numai după cunoaşterea rolului ce aceşti trei 
factori au jucat în opera poetului, ne vom putea explica natura pro- 
ducţiunilor lui. In acelaşi timp, ne-ar trebui o ediţie completă а scrie- 
rilor poetului. Până acum, pe cât ştim, s'au tipărit cinci broşuri din 
operele lui şi anume: 1. Poezii, publicate din iniţiativa d-lui Т. Maio- 


1) Culegere de articole d'ale lui Eminescu, etc. р. ЇЇ, Regretatul şi învățatul 
meu amic uită acel dativ supletiv cum îl numesc gramaticii francezi, sau dativus 
ethicus, cum îl numesc gramaticii germani, şi care este aşa de des întrebuințat 
în vorbirea și în poezia românească populară. Şi poezia lui Eminescu este intitu- 
lată Doina, adică tot ce poate fi mai popular. Nu zicem noi oare, chiar cu două 
dative etice: « Şi unde mi ți l-a apucat și mi ţi l-a învârtit...» etc.? 


MIHAIL EMINESCU 227 


rescu 1); 2, Proză și Versuri, editate de 4-1 G. V. Morțun, în 18902); 
3. Culegere de articole d'ale lui Eminescu apărute în «Timpul» în anii 
1880 şi 1881, cu o prefață de Gr. Рёисевси; 4. Poezii postume, edi- 
tate de 4-1 Nerva Hodoş, 1902; 5. Scrieri inedite, cu o prefață де 
d-l Ilarie Chendi, 1902. 

Aceste cinci publicații, deşi foarte importante, sunt totuşi departe 
de a ne satisface. Unele din ele prezintă chiar lacune regretabile. 
Ni se anunţă o ediţie completă a scrierilor lui Eminescu. E de prisos 
să aducem mulţumirile noastre iniţiatorilor acestei întreprinderi. Am 
dori însă ca această ediţie să fie precedată de o biografie nu numai 
exactă, ci şi pe cât se va putea de amănunţită a poetului şi însoţită 
de un bun comentar asupra pasagiilor dificile sau asupra aluziunilor 
aruncate în deosebitele părți ale scrierilor lui. Datoria unui editor 
ar fi, după părerea noastră, nu numai de a ne da textul autentic, 
ci şi de a aduna documentele care ar putea lumina pe cetitor, de a 
pune alături de text unele fapte contimporane, dea arăta prin citate 
cauzele ideilor şi simţimintelor autorului, în scurt, în a pune din nou 
opera în împrejurările ce au produs-o. După ce a dat aceste note, 
comentatorul trebue să se retragă, pentru ca să lase pe cetitor să 
profite de cercetările lui şi să judece întreaga lucrare cu propria lui 
minte, iar nu să cugete el în locul cetitorului, cum s'a făcut, între 


1) A cincea mie (1890), pe care o avem înainte, din această ediţie, e plină de 
greşeli. Mai întâi, interpuncţiunea este în mare parte nemţească şi prin urmare 
îngreuiază citirea. Apoi, în Doina, р. 176, lipseşte versul «$i cum vin cu drum 
de fier». Greşelile de tipar sunt numeroase. Astfel în Venere şi Madonă, р. 49, 
citim: Ne învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ (în loc de mă învaţă). Sonet 
ТУ, р. 59: trecut-au ani: ca nori lungi pe şesuri (ani, nouri), Mortua est, р. 69: 
Ar fi? Nebunie şi tristă şi goală (A fi). Floare albastră, р. 100: Totuşi este trist 
în lume (totul). Povestea codrului, p. 125: Noi ne-om stinge piept la piept (strânge), 
Împărat şi proletar, р. 130, versul acesta е neîmplinit: De ce uitaţi că în voi e 
număr şi putere? Ibid., р. 136: І se deschide în minte tot sensul de tablouri 
(şirul) etc. 

2) Cuprinzând: Făt Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis. Influenţa austriacă 
şi câteva poezii publicate între anii 1866 şi 1870 în ziarul Familia, precum și alte 
câteva ce nu figurează în ediţia publicată din iniţiativa d-lui T. Maiorescu, 


15* 


228 STUDII DE SCRIITORI 


altele, cu ediţia poeziilor lui Bolintineanu 1). Intr'o asemenea ediţie 
s'ar putea urmări pas cu pas transformările succesive ce arta poetului 
a primit sub influenţa împrejurărilor. 

Eminescu, care în cele din urmă se depărtase aşa de mult de pre- 
decesorii și contemporanii săi români, nu este între anii 1866 şi 1869 
decât un ecou mai mult sau mai puţin palid al lui Alecsandri, Bolin- 
tineanu şi Sihleanu. Nu trebue cuiva mult spirit critic ca să recu- 
noască o parafrază a bucății lui Alecsandri « Doina » în această strofă 
din poezia lui Eminescu « De-aş avea », publicată în Familia din 25 
Februarie 1866: 


De-aș avea о porumbiță 
Cu chip alb de copiliţă, 
Copiliţă blândişoară 

Ca o zi de primăvară, 

Cât te ține ziuliţa 

I-aş cânta doina, doinița, 
I-aş cânta încetişor 
Şoptind ѕоаріе de amor ?). 


1) Aşa de ex. în nota dela bucata Amantul Ciliei citim: « Această poezie este 
cea mai frumoasă dintre Macedone э. In nota dela legenda istorică Doamna lui 
Neagoe, citim cu privire la biserica episcopală dela Curtea de Argeș, a cărei re- 
staurare nu se începuse până atunci (1865): «oare nu mai avem noi credinţă în 
viitorul ţării de lăsăm ca mănăstirile țării să se ruineze? Cine пе vede încă, făcând 
ceea ce facem, ar crede neapărat că România are conştiinţa unei morţi apropiate 
şi nu mai cugetă decât а benchetui în ajunul pierderii sale. О! generaţiune 
materialistă. Маге va fi răspunderea ta înaintea lui D-zeu și a viitorului! » etc. 
şi са să pună vâri ştiinţei sale comentatorul ne mai spune că Doamna lui 
Neagoe Vodă se numea Kiazna! Această notă este reprodusă întocmai şi în 
ed. din 1877 făcută de tip. Socec şi sub îngrijirea academicului G. Sion. 

з) М. Eminescu, Proză și Versuri, ed. V. Q. Morţun, Iaşi 1890, p. 197. Iată 
originalul lui Alecsandri, Poezii, ed. Socec, vol. І, р. 3 sq. 


Doina, Doiniţă 
De-aş avea о puiculiţă 
Cu flori galbene 'n cosiţă 
Cu flori roșii pe guriţă! 
De-aş avea o mândrulică 
Cu-ochişori de porumbică 


MIHAIL EMINESCU 


229 


Dela Alecsandri, el trece la Bolintineanu, al cărui ritm, strofă şi 
limbă le are necontenit în minte în aceste versuri din poezia inti- 


tulată «О călătorie în zori»: 


A nopţii gigantică umbră ușoară 
Purtată de vânt, 

Se 'ncovăie tainic, se leagănă, sboară 
Din aripi bătând 


Rozalb' auroră, cu bucle de aur 
Sclipinde ’n rubin, 

Revarsă din ochi-i de lacrimi tezaur 
Pe-al florilor sin; 


Poetic murmur, 
Pe oglinda-i de unde răsfrânge ?n tăcere 
Fantastic purpur 1) 





Şi cu suflet de voinică! 

De-aş avea o bălăioară 

*Naltă, rumenă, uşoară, 

Ca un puiu de căprioară! 
Face-m'aş privighetoare 

De-aş cânta noaptea °п răcoare 
Doina сеа desmierdătoare! 


1) М. Eminescu, Proză şi Versuri, ed. У. G. Morţun, р. 198. Data poeziei 
este din 1866. Cf. următoarele versuri din poema lui Bolintineanu Gulfar, ce i-a 


servit de arhetip: 


Iar noaptea purcede pe calea ’nflorită 
De stele cereşti 

Şi pare străină la tot ce agită 
Pe fii-omeneşti 

Făclia de aur se leagănă încă 
Pe linul Bosfor, 

Pe urmă dispare sub umbra de stâncă 
Pierdută în пог. 


Cititorul ar mai putea să compare bucata lui Bolintineanu intitulată Hia?, 
în care subiectul este mai aproape de cel tratat de Eminescu, deoarece la cel 
dintâi este vorba de o preumblare cu iubita lui pe Bosfor, iar la cel din urmă 


de o cavalcadă. 


280 


STUDII DE SCRIITORI 


Pe urmă se întoarce iar la Alecsandri, a cărui Seară la Lido este 
de aproape imitată în aceste versuri din Amorul unei marmure de 


Eminescu: 


Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire, 

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc, 

Aş pune pe-a ta frunte, în vise de mărire, 
Un diadem de foc. 

Şi-aş pune soarta lumii ре buza-ţi purpurie, 

Aș pune lege lumii râzându-l tău delir, 

Aș face al tău zâmbet un secol de urgie 
Și lacrimile-ţi mir. 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, 

Ca preotul altarul, ca spaima un azil, 

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, 
Ca visul pe-un copil!). 


De vom compara prototipul cu imitaţia, vom vedea că acolo 
unde Alecsandri este limpede şi senin, unde el face să se oglindească 
cerul într'o lacrimă, Eminescu se sbate în imagini exagerate și în 
expresii violente. Pe când Alecsandri pune pe fruntea iubitei sale 
«un diadem de stele », Eminescu ar pune «un diadem de foc», fără 
să cugete la efectele teribile ale acestei podoabe. 


1) М. Eminescu, Proză și Versuri, р. 224 sq. 
Iată versurile lui Alecsandri din care s'a inspirat Eminescu, Poezii, vol. І, 


p. 165 sq. 


Și tu, o vis Ѓегісе al tinereţii mele! 

De-ar й °п a mea putinţă să fac precum doresc 
Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele, 
Aş pune sub picioare-ţi un tron dumnezeesci 
Căci te iubesc, Eleno, cu tainică uimire, 

Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit, 

Cu lacrimi şi credinţă, cu dulce fericire, 

Cu tot ce este 'n mine putere de iubit! 

In tine cred, Eleno, precum credeam odată 
In glasul maicei mele, în sfântul ei amor; 
Precum în soare crede natura 'ntunecată, 
Precum geniul falnic în falnic viitor. 


MIHAIL EMINESCU 231 


П 


Direcţia activităţii lui Eminescu, ideile sale despre artă şi limbă, 
gustul său literar, se schimbă îndată ce el face cunoştinţă cu Con- 
vorbirile literare şi cu membrii Junimii dela Тазї. Acest accident avu 
© înrâurire hotăritoare asupra 1ш. 

Generaţia dela 1830 își sfârşise menirea, Proza са şi poezia ei 
pusese, până la 1866, în circulaţie câteva formule politice, iar pe ici 
şi colea câte o idee literară şi filosofică. Cât despre generaţia dela 
1848, aceasta, după căderea lui Cuza, era exclusiv ocupată cu lup- 
tele politice. Elementul aşa zis liberal prindea din се în ce mai mult 
tărâm şi căuta să iasă la suprafaţă. Temperamente impetuoase, 
nemulțumiri personale, speranţe amăgite şi mai ales ambițiile nesă- 
ţioase ale clasei advocaţilor, se ridică necontenit din stratele de jos, 
unde zăceau nebăgate în seamă, pătrund printre rânduri până la 
cele dintâi locuri şi printr'un fel de irupţie subită sau printr'o înain- 
tare continuă, ameninţă să dicteze în ţară. Această impacienţă de а 
parveni îndeamnă pe mulţi să facă asalturi de intrigi, de muncă 
şi de îndrăzneală, ca să iasă din condiţia primitivă şi să se suie pe 
culmile a căror stăpânire pare a fi promisă celor îndrăzneţi. Dar 
această preocupare exclusiv politică a masei celei mari lasă câtorva 
spirite alese timpul de a se da la gândiri mai înalte, mai desinte- 
resate și mai nobile, precum la adăpostul unor arbori obicinuiţi sau 
la umbra unor burueni vătămătoare, cresc şi se desvoltă câteva 
plante parfumate şi încântătoare prin colorile lor. Alături de poli- 
ticianii cari urmăresc în parte folosul public şi în cea mai mare parte 
câştigul personal, se ridică câteva naturi delicate, саге despreţuesc 
câştigul, aspiră spre o lume mai bună, caută și inventează forme noi 
de manifestare, cu mintea îndreptată către regiunile ideale. Acest 
lucru nu era posibil în Bucureşti, unde vegetaţia politică şi egoistă 
înnăbuşea în floare orice plantă nobilă, ci în laşi, ale cărui instituţii 
culturale atrăseseră câteva talente remarcabile, dar unde agitația 
politică era cu mult mai slabă decât la centru. 

A fost un noroc pentru Eminescu că a intrat de timpuriu în rela- 
ţiuni cu Junimea din Iaşi. Alt noroc pentru dânsul e că şi-a început 


232 STUDII DE SCRIITORI 


cariera poetică după ce câţiva poeţi şi scriitori de merit îmbogăţiseră 
limba, îi inobilaseră sintaxa, găsiseră forme de versuri mai bine 
cadenţate şi fixaseră oarecum metrica. Venind după Văcărescu, 
Eliade, Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, C. Negruzzi şi Alec- 
sandri, el avea nişte modele care lipseau acestora. Predecesorii săi 
creaseră forme noi şi pregătiseră un public, pe care el le-a moştenit 
d'a gata. Multe din greutăţile cu care trebue să se lupte o limbă 
în pruncie, când vrea să-și asimileze şi să exprime la rândul ei ideile 
unei culturi înaintate, fuseseră înlăturate. Lui îi rămânea să com- 
plice simplicitatea, să mărească agrementul, să subtilizeze rafinarea. 
Seva naţională, care în deosebitele grade ale acţiunii ei progresive, 
formase trunchiul, ramurile, mugurii, florile şi fructele arborelui, îşi 
da tocmai atunci seminţele care, căzând pe un pământ mai bine cul- 
tivat, aveau să dea roade de o savoare necunoscută. 

Altă împrejurare, care a dat lui Eminescu o tinctură originală 
faţă de predecesorii săi, este că el se iniţiase de timpuriu în literatura 
germană, pe când Eliade, Bolintineanu, Alexandrescu, Alecsandri etc., 
crau aproape cu totul străini de dânsa. Cel dintâi grup literar care 
a arborat la noi stindardul culturii şi ştiinţei germane este grupul 
dela Junimea, ai cărui membri, făcându-şi în mare parte educaţia 
în institutele germane, cunoșteau de aproape bogata eflorescență 
literară dintre Vistula şi Rin. Era dar natural ca între Junimea şi 
Eminescu să se stabilească un curent de simpatie, încă de pe când 
acesta, student în Viena, citea regulat Convorbirile literare. 

Convorbirilor literare şi societăţii Junimea datorăm iniţierea noa- 
stră în misterele literaturii şi filosofiei germane. Câteva numiri geo- 
grafice, câteva fapte istorice, şi câteva nume de bărbaţi celebri, 
fără indicaţii precise asupra activităţii şi doctrinelor lor, iată ce noi 
ceştia din Bucureşti știam despre Germania. In liceu ni se propusese 
limba germană ca facultativă, ba chiar ca obligatoare de către pro- 
fesorii germani, şi rezultatul era convingerea pentru noi că această 
limbă este neasimilabilă şi mai-mai nctrebuincioasă pentru Români. Cei 
mai procopsiţi dintre noi ştiau că Germania este о ţară cu о supra- 
față vastă, acoperită pe vremea lui Tacit de păduri întinse şi locuită 
tot pe atunci de o mulţime de triburi barbare, iar acum plină de 


MIHAIL EMINESCU 233 


husari şi de ediţii savante ale autorilor greci şi latini, că acolo 
se poate mânca şuncă bună de Westfalia şi se bea multă bere, 
ba chiar vin, ce se chiamă de Rin. Foarte puţini dintre noi 
citiseră, măcar în insuficiente traduceri franceze, câteva balade 
din Schiller. Toată literatura modernă se reducea pentru noi la cea 
franceză şi la ceea ce scriitorii francezi spuseseră în treacăt despre 
dânsa. 

Dacă gândirea germană începu a ne interesa, aceasta o datorăm 
Direcţiei Noi mai mult chiar decât Dinastiei noastre. In Convorbiri 
citirăm cu oarecare plăcere pentru întâia oară traduceri bunicele, 
câte odată chiar bune, din cântecele sau baladele lui Goethe, Schiller, 
Uhland, Lenau, Heine. Tot acolo citirăm cu mirare şi cu un fel de 
groază filosofia lui Schopenhauer, începurăm a prinde gust pentru 
speculaţiile metafizice şi începurăm a bănui o lume mai vastă din- 
colo de aceea ре care mai mult sau mai puţin o cunoşteam. Mai 
mult încă: ne puserăm a studia limba originală şi căutarăm a intra 
de-a-dreptul în secretul acelor sisteme, care uimiseră lumea prin 
măreţia şi îndrăzneala lor. Este adevărat că limba noastră a pierdut 
mult din limpeziciunea şi eleganța limbilor romanice, acolo unde 
a călcat pe urmele celei germane; însă tot ea ne-a silit să ne întoar- 
cem la limba naţională, de vreme ce vocabularul german nu se poate 
copia întocmai ca cel francez sau cel latinesc. Era doar fatal са un 
grup ce se inspira din literatura germană să propage o ortografie 
şi o limbă deosebită de а latiniștilor. 

Aşa de puternică şi de adâncă este înrâurirea Junimii şi a di- 
recţiei germane asupra lui Eminescu, încât cu a doua bucată ce 
publică el în Convorbiri, «Epigonii » 2), începe pentru dânsul și 
poate pentru literatura românească o eră nouă. Tema acestei poezii 
este că toţi cei ce au cultivat literele înainte de generaţia lui erau 
mari nu numai prin realitatea vocaţiunii lor ci mai ales prin înăl- 
{теа sufletului şi curăţenia intenţiunilor lor. Noi, cei din generaţia 


3) Cea dintâi este Venere şi Madonă, apărută în Aprilie 1870. Epigonii s'au 
publicat în August același an. 


234 STUDII DE SCRIITORI 


lui suntem nişte degeneraţi, nişte urmaşi nedemni ai acelor eroi, 
nişte epigoni 1). 

Invectiva contra generaţiei sale este aşa de violentă, încât are 
aerul unei răzbunări, şi tabloul ce ne face despre dânsa este aga de 
exagerat, încât degenerează în absurd. Aceste necumpăniri în ex- 


presie şi aceste extravaganţe în cugetare sunt stilul boalei, nu al 
sănătăţii, 
Dar să cităm: 


Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, 

Mă cufund са într'o mare de visări dulci și senine, 
Şi în jur parcă-mi colindă dulci ып mândre primăveri, 
Văz poeţi ce-au scris o , limbă ca un . fagure de miere: 
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, 
Pralea firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, 
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, 
Cantemir croind la planuri din cuțite şi pahară, 
Beldiman vestind în stihuri de războiul inimic. 

Liră de argint Sihleanu, Donici cuib de 'nţelepciune 


Bolliac cântă iobagul şi-a lui lanţuri de aramă; 
L’ale ţării flamuri negre Cârlova oștirea chiamă, 

In prezent vrăjeşte umbre dintr'al secolelor plan ; 
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii 
Palid stinge-Alezandrescu sfânta candelă-a sperării 
Descifrând eternitatea din ruina unui an. 


Impresia ce ne lasă aceste versuri, ca şi întreaga bucată, este 
„că autorul ei voia să atragă asupră-i atenţia publicului printr'un 
paradox. Ne aducem aminte că un tânăr pictor din Berlin, după 
ce expusese fără nici un succes câteva tablouri nu lipsite de oare- 
cari calităţi, compuse în fine unul reprezentând o copilă înecată, 
căreia moartea, sub forma unui schelet oribil, îi cânta de pe mal 


1) Chiar în înțelesul ce dă cuvântului « Epigon », Eminescu dovedește in- 
fluența germană asupra lui. In adevăr, numai în literatura germană acest cuvânt 
înseamnă «от care din lipsă de facultăţi creatoare, se mărginește a răspândi 
@ a prelucra ideile predecesorilor săi care au făcut epocă e, «imitator ». 


MIHAIL EMINESCU 235 


din vioară. Acest non-sens își produse efectul. Extravaganta con- 
cepţie izbi privirile tuturor, şi numele pictorului ajunse îndată cu- 
noscut. Tot aşa Jean Jacques Rousseau puse temelia renumelui 
său cu disertaţia sa paradoxală asupra artelor şi ştiinţelor. 

Cu Epigonii, poezia noastră intră în o fază nouă, în care razele 
de lumină se amestecă cu umbre adânci, însuşirile viguroase şi 
originale, cu un vag propriu popoarelor de nord. Mai întâi, caracteri- 
zarea fiecăruia dintre scriitorii lăudaţi de Eminescu nu este cu mult 
superioară portretărilor ce ne dau tratatele obicinuite de literatură, 
căci a spune că Mumuleanu a scris pe un ton trist,că Daniil era 
nenorocit şi mic de statură 1), că Văcărescu a cântat Primăvara 
amorului, că Beldiman a povestit în versuri eteria Grecilor în 
Moldova, că Bolliac este autorul poeziei Sila în care cânta suferinţele 
<lăcaşului, iar Cârlova a compus oda închinată oștirii române în 1831, 
care de altmintrelea este inferioară elegiei sale Ruinele Târgoviștei, 
că Alexandrescu a scris oda filosofică Anul 1840, care, drept vorbind, 
nu stinge sfânta candelă a sperării ci, dimpotrivă, aprinde facla 
speranţei într'un viitor mai bun, — este a spune într'o formă aproape 
comună ceea ce mai toţi știu. Personalitatea intimă a scriitorilor 
din epoca precedentă, pusă în relief prin expresii sintetice şi vigu- 
roase, prin metafore pitoreşti şi îndrăzneţe, care sunt trăsăturile 
distinctive ale viziunii poetice, le căutăm în deşert. 

În această diatribă contra generaţiei sale, Eminescu nu se dă 
în lături de а ne înfăţişa са o figură vrednică de imitat pe extrava- 
gantul Pralea 2); pe Dimitrie Țikindeal, care a publicat sub numele 


1) Daniil Scavinski însuși şi-a făcut această epigramă: 


.. Daniil Scavinski 

Cel mititel la statură, 
Pe care a vrut natura 
A-l lucra în miniatură. 


2) In Satira spiritului meu, Gr. Alexandrescu sfârşeşte cu aceste versuri 
sfatul ironic ce dă spiritului său: 


Invaţă dansul, whistul şi alte d'alde alea, 
lar de vrei să faci versuri, ia pildă dela Pralea. 


286 STUDII DE SCRIITORI 


său în traducere românească fabulele sârbești ale lui Dosoiteiu Obra- 
dovici 81 nu аге nici cel puţin meritul lui Alexandru Donici, care а 
tradus fabulele. ruseşti ale lui Krilof în versuri românești; pe ridi- 
culul Daniil Scavinski, băiat de spiţerie, саге îşi pierdu timpul 
scriind versuri pe сагі nu le citea nimeni şi despre cari însuși pane- 
giristul său, С. Negruzzi, zicea că nu au пісі о valoare 1), eto. 
Dar ceea ce este poate mai straniu este că Eminescu, care în 
ochii unora trece drept un puț de erudiție și de un adânc cunos- 
cător al istoriei şi literaturii naţionale 2) confundă pe Dimitrie Can- 


1) Pentru ca cititorul să aibă o idee de idealurile lui Eminescu, ne permitem 
a reproduce aici câteva versuri din О călătorie la Borszek de Scavinski, singura 
bucată din care, graţie lui С. Negruzzi, ni s'au păstrat câteva fragmente, са supe- 
rioare celorlalte: 


După o noapte ticnită, Ceahlău 'mbrăcat în ceaţă, 

Spre schit aruncându-și fruntea, ne-a dat bună dimineaţă. 
De aci iar împreună, după sfânta liturghie, 

In drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie; 
Am mers cu necontenire, făr 'a mai căta hodină, 

Şi-am ajuns după amiază la Tulgheș, la carantină. 

Aci hatmanul Pallade aştepta cu bucurie 

Să-şi afle sosit îrai-pasul ce de mult era să vie. 


Din Curierul de Ambe Seze, vol. II, р. 39 sq., de unde am reprodus aceste 
rânduri, mai aflăm că Scavinski s'a născut în Bucovina şi că s'a dus la Liov în 
Galiţia, la o rudă a sa, pe lângă care slujind cu rang de calfă, învăţă puţină bo- 
tanică. Acolo, după moda poloneză, îşi schimbă numele din Scavin în Scavinski. 
La 1823, el veni în Iaşi, unde dede lecţiuni de limba germană, din care câştiga 
foarte puţin. Scrise poezii necetite de alţii, traduse comedia Democrit după 
Regnard şi tragedia Brutus după Voltaire. Atât poeziile lui originale cât şi tra- 
ducerile nu au nici o valoare. El muri în vârstă de 32 de ani, după ce văzuse că- 
zându-i, din cauza marei cantităţi de mercur ce luase, mustăţile, de care ега 
mândru și ре care le punea fir cu fir într'o cutioară, са să le ducă cu sine pe 
lumea cealaltă. 

2) Al. Vlahuţă în Souvenir sur Етіпеѕсои, publicat la sfârşitul traducerii 
franceze de M. V., afirmă că elcitea pe clasicii vechi în original și că citirea 
lui Sophokles îl însenina de câte ori capul îi era tulbure. Tot d-l Vlahuţă afirmă 
că el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii din epocele 
noastre cele mai puţin studiate ; că în fine, figurile marilor noştri voievozi fiind 
cugetate adesea de el, se înfățișau ochilor lui ca bucăţi din propria lui viaţă. 


MIHAIL EMINESCU 287 


temir, principele învăţaţilor noştri, cu Constantin Cantemir, care în 
chestiuni de literatură este o nulitate patentă, In adevăr, când poetul 
ne spune că vede «poeţi ce au scris o limbă ca un fagure de miere», 
şi îndată după aceasta pomeneşte pe Cantemir, nu mai încape în- 
doială că el are în minte pe Dimitrie Cantemir. Cu toate acestea 
versul: Cantemir croind la planuri din cuțite şi pahare», se potri- 
veşte lui Constantin Cantemir, despre care cronicarul Niculcea zice 
că «mânca bine şi bea bine» şi căruia Miron Costin îi zise odată: 
+ mai des cu paharele şi mai rar cu orânduelile », iar «cuţitele » de 
care vorbeşte poetul, nu pot fi decât o aluzie la uciderea lui Miron 
Costin şi a fratelui său Velicico. Cât despre «limba scrisă ca un fa- 
gure de miere », ea nu are nici o legătură cu bătrânul Cantemir, căci 
Niculcea, vorbind de dânsul, zice: «carte nu ştia, numai ce iscăli- 
tura învățase de o făcea». În fine «planurile» nu se pot raporta 
decât la Dimitrie Cantemir. 

Dacă însă, în caracteristica lui Cantemir, poetul confundă per- 
soanele, în portretura literară a lui Helliade, el cade într'un ade- 
vărat galimatias, aşa încât cititorul se întreabă dacă nu cumva 
poetul vrea să-l mistifice sau să-şi bată joc de inteligenţa lui. Este 
oare cu putinţă să-și facă cineva o reprezentare nu limpede, dar 
cel puţin aproximativă, din aceste versuri, de rolul lui Heliade în 
desvoltarea noastră literară ? 


Eliad zidea din versuri şi din basme seculare 
Delta biblicelor sfinte, profeţiilor amare, 

Adevăr scăldat în minte, sfinx pătrunsă де 'nţeles, 
Munte cu capul de piatră de furtune detunată, 
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă ne'splicată, 

Şi veghiază-o stâncă arsă dintre nouri de eres. 


Acest mod de a cugeta și scrie corespunde pe deplin cu teoriile 
poetului. «О poezie, zicea Eminescu în cercul Junimii, nu trebue 
înţeleasă în totul, că dacă toţi bucherii de şcoală o înţeleg, atunci 
nu mai este poezie» 2). Noi credem, dimpotrivă, că una din trăsă- 
turile de căpetenie ale artei în genere, care о deosibeşte de ştiinţă, 


1) G. Panu, în Săptămâna, 1902, Ianuarie 11, р. 28, 


238 STUDII DE SCRIITORI 


este că cea dintâi poate fi înţeleasă de mai toţi, pe când сеа din 
urmă cere о educaţie specială dela cel ce voiește să pătrunză în tai- 
nele еі. Dar chiar admițând că poezia nu trebue înţeleasă de «toţi 
bucherii din şcoală », a o face neînţeleasă pentru oricine, este prea 
mult. 

După ce am trecut prin această galerie cu busturi fantastice, 
unde numai inscripţiile de pe stilobaţi ne amintesc nişte nume 
cunoscute, intrăm nella cita dolente, unde se agită mediocrităţile, 
ambițiile deşerte, pretenţiile înfumurate şi stârpiciunea intelectuală. 
Dacă ar trebui să credem pe poet, numai cei din generaţia trecută 
au fost oameni şi cugetători, cei din epoca lui sunt піве degeneraţi. 

Acest contrast fundamental dintre cele două generaţii ne este 
pus înainte cu o pletoră de imagini şi de figuri riscate, care la în- 
ceput uimesc, în cele din urmă obosesc pe cititor. Fireşte, figurile 
poetice sunt coloritul stilului, însă cu o condiţie: să fie expuse într'o- 
lumină îndestulătoare. Lui Eminescu îi lipseşte această lumină, şi 
colorile lui dispar în negura spiritului lui. 

Insă armonia coloritului şi a compoziţiunii, este о treaptă la 
care artistul ajunge după o practică îndelungată. Eminescu este încă 
un începător, dar în acelaşi timp deschizătorul unui drum nou în 
poezia românească. Stilul este confuz încă ; însă el are chiar de acum 
viziuni aşa de puternice, colori aşa de vii, versuri aşa de bine tur- 
nate, 0 concepţie aşa de puţin comună, încât spiritele judicioase 
întrevăzuseră într'însul un talent real. Pentru ca să arate micimea 
scriitorilor contimporani faţă de poeţii trecutului, forma de gândire 
ce і se impunea era antiteza. Іп adevăr, câte două-două, antitezele 
se urmează în Epigonii, ca niște şiruri de columne, însă fără simetria 
unei arhitecturi de convenţie, ci cu o libertate şi o bogăţie de forme 
extraordinară, căci la dânsul antiteza constă aci în opoziţia epite- 
telor, dincolo a substantivelor, mai colo a verbelor; асі ea este înr 
chisă în dimensiunile unui emistih, dincolo ale unui vers întreg, 
dincolo ale unui distih sau în spaţiul mai comod а două stanţe. Sub- 
o mână mai puţin dibace, acest contrast meşteșugit şi intenţionat, 
prelungit în aproape cincizeci de versuri, ar face pe cititor să arunce 
cartea din mână. La Eminescu, el interesează prin îndrăzneala 


MIHAIL EMINESCU 239 


expresiei, prin vigoarea loviturilor, prin neaşteptatul invenţiei, printr'o 
vervă impetuoasă care aruncă un decor splendid peste o idee fun- 
damental greșită. 

La interval de o jumătate de an după Epigonii, Eminescu pu- 
blică Mortua est 1) împrumutând dela Bolintineanu stanţa în саге 
acesta încadrase О fată tânără pe patul morţii. Analogia subiectului 
îi impunea această cadență şi această măsură. Insă, pe când Bolin- 
tineanu planează în regiunile de mijloc, Eminescu se avântă chiar 
dela început în regiuni nebătute până la dânsul şi îşi îmbracă du- 
rerea în imagini de o puternică originalitate. Construcţia perioa- 
delor sale calcă regulile sintaxei normale, gândirile sale sunt pe ici 
şi colo vag exprimate sau absurde, săltările sale dela o idee la alta 
sunt violente; dar temerităţile stilului fac vizibilă adâncimea impre- 
siilor poetului şi neregularitatea frazei dă pe faţă tulburarea lui 
reală. Nişte metafore excesive fac să treacă pe dinaintea spiritului 
nostru nişte visuri cum niciunul dintre Români n'a avut până la 
dânsul. Stilul lui este un haos în care se întâlnesc felurite elemente 
ale cugetării şi în câteva strofe din Mortua езі străbatem cu dânsul 
regiuni vaste, condensate în câteva zecimi de versuri. Dela început 
până la sfârşit ies din adâncurile imaginaţiei sale comparații, care 
prin vagul şi noutatea lor ne transportă în alte lumi. lubita lui a 
trecut, de-al lumii hotar, ca о 

Făclie de veghe pe umezi morminte, 
Un sunet de clopot în orele sfinte, 
Un vis се îşi moaie агїра?п amar, 

Și întreaga odă se mișcă într'o lume fantastică, care se înveci- 
nează cu extravaganţa. Napoleon zicea odată lui Esquirol că deo- 
sebirea dintre un om de geniu şi un nebun nu e prea mare. In adevăr, 
aceeaşi facultate пе duce la glorie sau într'un ospiciu de alienaţi, 
câte odată la amândouă. Imaginaţia vizionară născocește fantasmele 
incoherente ale nebunului sau frumoasele visuri ale poetului. Dar 
această facultate, cu deosebire prețioasă, fiindcă numai ea poate 
reproduce într'însa realitatea vieţii cu palpitaţiile ei, ajunge în cele 
din urmă о primejdie pentru cel ce o posedă. Jocul capricios al 


1) Convorbiri literare, 181, Martie. 


240 STUDII DE SCRIITORI 


icoanelor cerebrale produse de dânsa poate câteodată să facă plăcere. 
Cititorul găseşte din сапа în când într'însele câte un zâmbet de 
mulţumire, dar de multe ori el descoperă într'însele un geamăt şi 
o plângere dureroasă şi se sperie cugetând la exaltaţia, nesocotinţa, 
neînfrânarea minţii, în care clocoteşte această lume fantasmagorică, 
Când face cineva statistica dispoziţiilor sufleteşti ce se manifestă 
în opera lui Eminescu, recunoaşte că seninătatea măreaţă, care 
este izvorul sănătăţii şi al fericirii, îi lipseşte ; că inspiraţia lui bolnă- 
vicioasă comunică versurilor şi strofelor lui o viaţă sacadată şi vio- 
lentă. Poezia lui e o muzică bizară, scrisă cu o octavă mai sus şi cu 
alte intervale decât cele obicinuite, adaptată pe o sensibilitate par- 
ticulară, bogată în efecte puternice şi acute, deșteptând viziuni 
extraordinare, provocând tensiuni extreme şi prelungite ale sufle- 
tului, inteligenţei şi nervilor. De aceea el evită stilul natural şi sim- 
plu, spre a se arunca în cel torturat şi straniu, care este o parte din 
gloria lui ; de aceea el nu ştie decât să cază în desperare, ca în Mortua 
езі, sau să se ridice în imprecaţiuni contra actualităţii cu impetuo- 
zitatea profeților ebrei, ca în Epigonii şi în extravagantele sale sa- 
йге. Dacă în Epigonii Eminescu găseşte prezentul nedemn şi urât 
în Mortua est el consideră viaţa ca o nenorocire, ba încă predică 
fericirea şi desmierdările morţii; 


О! moartea-i un haos, o mare de stele, 
Când viaţa-i o baltă de vise rebele; 
O! moartea-i un secol cu son înflorit, 
Când уіаја-і un basmu pustiu și urât. 


Planul e simplu şi ideile comune: 


Te-ai stins precum se stinge o făclie pe morminte (str. 1); 

Aj murit noaptea și văz cum sufletul tău se înalță la ceruri (str. 2, 3,4); , 

Privesc cadavrul tău rece și mă întreb de ce ai murit (str. 5, 6); 

Poate că în lumea în care s'a dus sufletul tău să fie cele mai splendide minuni 
str. 7, 8); 

Moartea е un bine, viaţa е un rău (str. 9); | ‚ 

Dar când văz pierind atâtea lucruri măreţe, îmi vine a crede că toate-s nimica (10); 

Se poate să se sfarme toate, tu tot nu vei învia (str. 11 şi 12); 

Totuşi eu viu lângă sicriul tău ca să te fericesc că ai scăpat de haosul lumii (str. 13) 


MIHAIL EMINESCU 241 


Poate că e mai bine să fie cineva mort (str. 14, 15); 
Lumea e о goană după nimicuri... Totul e nebunie. Lumea n'are niciun 
sens. Dumnezeu nu există (str, 16, 17, 18). 


A fi? Nebunie şi tristă și goală: 
Urechea te minte şi ochiul te 'nşeală; 
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic — 
Decât un vis searbăd, mai bine nimic. 


De aci înainte el se cufundă din ce în ce mai adânc în ura contra 
prezentului şi în acel pesimism nevindecabil, care la dânsul ia o coloare 
mai posomoriîtă decât la oricare din poeţii noştri melancolici, şi devine 
chiar sălbatic în Rugăciunea unui Dac. Această morbidă atitudine 
sufletească a imprimat o inflexiune nenorocită tinerimii noastre, care 
ia din senin aere de Hamlet, Rene, Chatterton sau Childe Harold. 
“Ceea ce e şi mai dureros, este că această modă trece din literatură în 
viaţa reală, și numeroase simptome între care sinuciderile ţin primul 
loc, dovedesc că desechilibrarea raţiunii, a imaginaţiei, a sensibilităţii 
şi a nervilor merge crescând. 

Pesimismul lui Eminescu își avea originile într'o melancolie mo- 
gtenită, precum mărturiseşte însuşi 


Trist am fost şi-adânc, dar trist prin sine-mi 

Nu de-ale astei lumi pătimiri și lacrimi; 

Mă doream doar încununat de laurul 
Pururea verde 1). 


La această dispoziţie firească şi primitivă se adaugă imaginaţia 
şi sensibilitatea lui, aşa că întâia privire ce-şi aruncă asupra lumii şi 
vieţii îl făcu să vază numai partea ei dureroasă. 

Incă din copilărie își părăsi familia, spre a rătăci pribeag; şi de 
atunci rămase singur în lume. Căsătoria, paternitatea, fericirea intimă, 
toate legăturile dulci și puternice care, mărind datoriile şi responsabi- 
lităţile noastre, ne împacă cu societatea şi пе dau simţul delicat al 
realităţii, — toate acestea nu existau pentru dânsul şi nu lucrau 





1) Poezii posthume, р. 12. 


16 


242 STUDII DE SCRIITORI 


asupra lui, căci, precum zice Lamartine, «le cour n'est jamais să 
lourd que quand il est vide» 1). 

Această dispoziţie înnăscută şi exacerbată prin împrejurările sociale, 
a fost ridicată la înălţimea unei doctrine de cetirea operelor lui Scho- 
penhauer, filosoful aşa de gustat, deși nu în toate aprobat, în cercul 
Junimii 2). 

Oricare ar fi însă originile şi cauzele acestei melancolii adânci, 
faptul este că la Eminescu întâlnim, pentru întâia oară în 
literatura noastră, concepţia tristă şi dureroasă despre viaţă şi lume, 
concepţie care este proprie popoarelor din nord, anume rasei ger- 
manice. Că această concepţie transpiră şi se manifestă la cugetătorii 
şi artiştii unei ţări unde omul are а se apăra contra frigului şi ploii, 
unde lupta omului contra naturii este cumplită, unde concurenţa 
pentru hrana de toate zilele ia un caracter aspru şi acut, unde mi- 
lioane de fiinţe omeneşti fac sforţări uriașe sau se degradă spre a-şi 
avea strictul necesar, —este firesc. In acele ţinuturi, viaţa fără 
grijă în mijlocul luminii şi al aerului cel puţin într'o parte însem- 
nată a anului, este o excepţie. Acolo, omul trebue să muncească 
zi şi noapte ca să poată trăi, să fie exact şi cu luare aminte, să lu- 
creze câte odată, în mijlocul zilei, la lumina lămpii, într'o odaie în- 
tunecoasă, să îngraşe pământul cât mai des şi să-i dea energia ro- 
ditoare prin culturi perfecţionate, fără să izbutească a-l face să pro- 
ducă cât trebue. Cei ce n'au părăsit niciodată pământul ţării noastre 





1) Confidences, р. 374. 
2) Urme de filosofia lui Schopenhauer găsim în Glossa şi în aceste versuri 
din Satira ТУ: 


Nu trăiţi voi, сі un altul vă inspiră; el trăiește, 

El cu gura voastră râde, el se 'ncântă, el şoptește, 

Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg; 
Vecinic este numai râul; râul este Demiurg. 

Nu simţiți c'amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! 

Nu simțiți că 'n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? 
Nu simţiţi c'acea iubire servă-o cauză din natură? 


Cf. Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, сар. 44, Die Meta- 
physik der Geschlechisliebe, vol. ТЇ, р. 607 sqq. 


MIHAIL EMINESCU 948 


sau n'au dobândit prin ciţire o idee despre viaţa în acele ţări reci, 
umede şi neguroase nu-și pot închipui cu câtă greutate, cu ce luptă 
şi ce strădanii continue se trăieşte sau se trăia acolo înainte de ma- 
rile invenţiuni ale secolului trecut, care au transformat, îmbunătă- 
ţind, viaţa omului. In asemenea condițiuni, este natural ca fericirea 
să fie o iluzie ві durerea o realitate. Dar într'o ţară unde nevoile 
vieţii sunt relativ mici şi se pot preîntâmpina cu o muncă măsurată, 
unde omul se scaldă într'o mare parte a anului în lumină şi căldură, 
unde necesităţile născute din rafinăriile luxului abia au început a 
se ivi, unde, lupta pentru hrana zilnică şi grija pentru viitor fiind 
aproape necunoscute, caracterul poporului a rămas în genere vesel 
Şi uşor, mmo asemenea concepţie este rezultatul unei structuri psi- 
hologice bolnăvicioase şi al unor împrejurări speciale. 

Aceste împrejurări speciale şi acea structură psihologică bolnă- 
vicioasă au făcut din Eminescu un melancolic nevindecabil și un 
adept fatal al doctrinei pesimiste. Ceeace este mai îngrijitor, este că 
această doctrină s'a propagat tinerilor săi confraţi întru muze şi 
Apollo, ca о însușire poetică sine qua non, şi din însușire literară 
a ajuns o molimă socială. Cuceririle ştiinţelor pozitive, care au 
sporit într'un mod considerabil bunul traiu al tuturor claselor; 
progresele educaţiei care, devenind mai blândă, a transformat 
pe părinte în amicul familiei şi al copiilor; victoriile câştigate 
în lumea politică, unde egalitatea tuturor înaintea legii a a- 
juns o axiomă şi a deschis tuturora carierele cele mai onorabile 
ca şi cele mai lucrative, în loc de а pune о stavilă acestei mo- 
lime, care s'a numit boala secolului, par din potrivă a o îi încurajat, 
Sub vechiul regim, existenţa claselor fixa pe fiecare în condiţiunea 
în care se născuse şi-l osândea la o resignaţie involuntară. Dărâmarea 
privilegiilor a dat un curs liber tuturor ambiţiunilor, legitime ca şi 
nesănătoase. De atunci competiţiunea şi dorinţa de a parveni este 
legea generală; lupta pentru existenţă sub o formă nouă a trecut 
din domeniul zoologic în cel social şi politic şi se practică cu o vio- 
lenţă din се în ce mai intensivă. Mulţi ingi, gustând în treacăt bunul 
traiu şi întrevăzând în visurile lor fericirea, începură a crede că fe- 
ricirea şi bunul traiu li se datoresc. Insă impacienţa şi trufia lor se 


16* 


244 STUDII DE SCRIITORI 


izbesc la fiecare pas, ca de o stavilă insuperabilă, de o structură 
socială care pe ei îi revoltă şi pe care ei o judecă absurdă, mai ales 
că educaţia şi teoria le-a descris viaţa ca un Eldorado sau ca o pradă 
uşoară, nu ca un câmp de muncă. Aceşti fii ai democraţiei moderne 
voiesc prea de timpuriu să-şi realizeze dorinţele şi să-şi satisfacă 
vanitatea şi fiindcă cei mai mulţi nu izbutesc din cauza propriei lor 
insuficiențe, se ridică în contra societăţii ce le răpeşte un drept con- 
sfinţit de teorie. Se pare că de când Napoleon a pronunţat celebra 
vorbă că fiecare recrut poartă în raniţa-i bastonul de mareşal, toți 
soldaţii îl caută îndată după înrolarea lor $1, fireşte, foarte puţini 
îl găsesc. De aci ura lor în contra societăţii, de aci descurajarea în 
care cad prea iute. Pe lângă acestea, fiindcă vechile credinţe au pierit 
şi promisiunile religiei sunt fără putere asupra unei cete de incre- 
duli, lumea este pentru dânşii o vale de plângeri, însă fără speranţele 
şi mângâierile unei fericiri dintr'altă lume. Pentru aceşti nenorociţi, 
versurile lui Leopardi sună ca un adevăr sinistru: 


Arcano e tutto, 
Fuor che il nostro dolor. Negletta prole 
Nascemmo al pianto *). 


Dar această filosofie amară face abstracţie de istorie. Teoreticii ei, 
care văd în societate numai un conflict de egoismuri unde forţa 
triumfă asupra slăbiciunii, unde pasiunea rupe cu violenţă stăvi- 
larele ce i se împotrivesc şi morala consistă în respectul aparent 
al cuviinţelor, — uită că dacă omul are astăzi multe viţii şi mizerii, 
apoi altă dată avea şi mai multe, că experiența și ştiinţa au mic- 
şorat orbirea superstiţiei, brutalitatea moravurilor primitive, as- 
primea suferințelor, şi că fiecare secol vede crescând siguranţa vieţii 
noastre. Pentru са să filosofeze cineva asupra omului, nu е de ajuns 
să facă numai observaţii exacte; mai trebue să le facă complete, 
şi descrierea prezentului nu este adevărată fără amintirea trecutului. 
Pesimiştii însă, începând dela cei sinceri şi sfârşind cu cei prefăcuţi, 
în loc de a compara starea actuală a omenirii cu starea ei trecută, 





1) Ultimo canto di Saffo. 


MIHAIL EMINESCU 246 


o compară cu visurile şi cu dorinţele lor nesăţioase, cu aspiraţiile 
lor nepotrivite cu mijloacele lor. Chiar când li se întâmplă să com- 
pare prezentul cu trecutul, cum face Eminescu în Epigonii, ei fa- 
brică un trecut de convenţie, întrevăzut în mod nebulos prin in- 
suficiența culturii lor, şi atunci se năpustesc cu o furie oarbă asupra 
prezentului, spre a-l ponegri şi insulta. Dacă ei şi-ar da seama de 
realitatea vieţii naturale, de jocul neînfrânat al imaginaţiei şi de 
violenţa poftelor de tot felul ce izvoresc din agitația nervilor, 
dacă ar cugeta la conflictul fatal dintre voinţă şi realitate, ar 
admira partea de dreptate şi fericire ce mai rămâne în mijlocul 
atâtor furtuni şi ar lăuda noblețea naturii omeneşti, саге din războiul 
neîmpăcat al atâtor forţe oarbe, ştie să scoaţă raţiunea şi virtutea. 

Este ştiut că promotorii pesimismului contemporan au plecat 
dela premize personale. Nu din observarea faptelor în mod obiectiv 
câteva spirite superioare ca Byron, Platen, Lenau, Heine, Pușkin, Leo- 
pardi, în muzică Beethoven şi Schumann, au ajuns a fi bântuite de 
pesimism, ci din exagerarea suferințelor lor corporale, care i-au îm- 
pins pe priporul melancoliei şi al disperării. Ce este mai firesc decât ca 
ei să găsească această lume detestabilă şi să facă din durerea lor 
individuală il dolore universale, cum zice Leopardi, sau să strige 
ca Faust la poarta temniţei Margaretei: der Menschheit ganzer Jam- 
mer јаѕѕі mich an21) 

Eminescu, ce e drept, nu purta пісі о stigmă de diformitate ре 
corpul său, nu ега сосоѕаё ca Leopardi, nici șchiop ca Byron, nici 
chinuit de o boală dureroasă şi incurabilă ca Lenau şi Heine. Din 
potrivă, se bucura de o sănătate perfectă. Talia sa era înaltă, osa- 
tura şi musculatura admirabilă, umerii laţi, iar pieptul bine des- 
voltat permitea plămânilor să se dilate şi să respire în toată liber- 
tatea. Capul său de Apollo era împodobit de un păr bogat şi stră- 
lucitor, fruntea înaltă şi puţin recurbată înapoi, trăsăturile faciale 
armonice şi cu o expresiune virilă, ochii mari de oriental cu o privire 
dulce şi melancolică, о gură cu buze cărnoase și sensuale. Totul 
anunţa într'însul o viață luxuriantă și rezistentă. Infăţișarea lui 


, 


2) Intreaga durere a lumii mă cuprinde. 


946 STUDII DE SCRIITORI 


era așa de frapantă, încât nimeni nu l-ar fi văzut pentru întâia oară 
fără să întrebe cine este el. 

Seva vieţii, într'însul se ridica necontenit şi în toate ramurile; 
vegetaţia interioară a dorinţei, a speranţei şi a iluziei, era continuă 
în frumoşii ani ai tinereţii; intemperiile lumii şi asprimile vieţii 
nu puteau să-l facă а lâncezi. Niciodată el n'a cunoscut resignaţia 
totală sau parţială care este de ordinar fructul experienţei şi care 
duce, dacă nu la fericire, cel puţin la potolire. De aci melancolia 
lui ; de aci acele contraste ce se adunau şi se ciocneau în el; de aci 
tăcerea, viaţa lui solitară, nu numai la el acasă ci şi în public. 

Dar sub această structură anatomică solidă, şi sub aceste aparenţe 
strălucite se ascundea o nevroză înnăscută, o dispoziţie ereditară 
către boalele cerebrale, ale cărei victime au şi căzut câţiva membri 
din familia lui 1). Deosebit de aceasta, el era plin de o trufie ce se 
învecina cu disprețul pentru tot ce nu este el şi de о sfială, care în 
faţa unora trecea de blândeţe. Nimeni n'a judecat de aşa de sus ре 
contemporanii lui şi n'a luat drept convingere raţională gusturile 
sau aversiunea sa pentru о persoană ori un lucru. Вагеогі а fost 
un om mai exclusivist şi mai intransigent decât dânsul. Acest amestec 
straniu de sfială şi trufie îl făcea susceptibil, iritabil, solitar, Toată 
atitudinea sa în societate ca şi în literatură părea a zice: noli me tangere. 

Pe de altă parte, ideea înaltă ce avea de sine nutrea într'însul 
aspirații nepotrivite cu facultăţile lui. Din această disproporţie între 
ceea ce credea că i se cuvine şi mijloacele de care dispunea ca să 
ajungă acolo, s'a născut într'însul acel desgust prematur de viaţă 
şi de lume. Este drept să adăugăm că la aceasta au contribuit întru 
câtva şi decepţiile ce-l revoltară de timpuriu. 

Prima amărăciune ce gustă în viaţă, pe cât ştim, fuse când, 
ameninţat a rămânea repetent în clasa a doua a gimnaziului din 
Cernăuţi, părăsi şcoala şi familia şi se înrolă într'o trupă de actori 
ambulanți 2). In această calitate, el suferi toate privaţiunile şi toate 
umilinţele, lipsit adesea de hrana zilnică, părăsind pe furiș hotelurile, 





1) Т. Maiorescu, în Viața lui Eminescu, р. XI. 
2) N. Petrașcu, Mihail Eminescu, studiu critic, р. 7 sq. 


MIHAIL EMINESCU 247 


în саге găsea un adăpost murdar, și lăsând acolo puţinele efecte се 
alcătuiau aşa numita-i garderobă, adesea ghemuit în cuşca-i de su- 
fleur, unde, îmbrăcat întrun costum cum da Dumnezeu, aştepta 
să-i vie rândul ca să-şi joace un rol de câteva vorbe 1). Mai târziu, 
în 1867, îl găsim iarăşi în şcoală şi anume ca bursier în clasa cincea 
a gimnaziului din Blaj, de unde, după trei săptămâni şi în urma unei 
noi căderi la examenul de limba greacă, îşi reia viaţa de actor 
nomad şi de vagabond. Traiul său în cursul celor trei săptămâni 
petrecute la Blaj, este însăşi icoana mizeriei. Locuia de pomană într'o 
cameră cu alţi doi camarazi ai săi, se hrănea din firimiturile şi din 
zeama ce rămânea dela masa celorlalţi, umbla desculţ sau purta cisme 
ce i se dau de milă de alţi școlari săraci, se culca adesea îmbrăcat, 
«апа se scula își netezea cu mâinile hainele roase şi părul încâlcit, 
fără simţul celei mai elementare higiene a corpului 2). Ducând această 
viaţă de privaţiuni de tot felul, dar purtând în sine convingerea 
geniului său, redus a primi mila unor şcolari săraci ca şi dânsul şi 
a fi tratat ca incapabil de către nişte profesori ре cari el îi credea 
-cu mult mai prejos de dânsul, silit a trăi de azi pe mâine şi de multe 
ori neștiind unde se va adăposti mâine, umilit în mândria-i excesivă 
şi simțind tot amarul acestei umilinţe, este oare de mirat că el а 
„contractat de timpuriu un desgust de viaţă, că lectura lui Schopen- 
hauer a ridicat acest desgust la o teorie filosofică şi o dogmă că, 
după această lectură, el a manifestat în opera sa cu multă energie 
nimicnicia vieţii şi realitatea durerii? 

După rătăciri nefolositoare prin ţară şi prin Transilvania cu trupa 
d-nei Fanni Tardini, a lui Pascali, Lupescu şi a lui Caragiale, el se 
împacă cu familia sa, care îi dă o modică pensie anuală spre a urma 
«cursurile Facultăţii de filosofie din Viena. Ce fel de studii va fi făcut 
el aici, nu putem şti; în orice caz el trebue să fi fost un simplu audi- 
tor, nematriculat, deoarece după toată probabilitatea el nu poseda 
diploma de bacalaureat. De aci el trimise câteva poezii Convorbirilor, 
ai căror membri le primiră nu numai cu favoare, ci cu o adevărată 





1) N. A. Bogdan în Epoca din 1902, Februarie 18. . 
2) Iacob Onea în Epoca 1902, Martie 15. 


248 STUDII DE SCRIITORI 


admiraţie, deoarece еі întrevedeau într'însul pe artistul visat de este- 
tica junimistă. Ре la 1872, el primi chiar o bursă din contribuţiunile 
membrilor acestei societăţi şi cu această subvenție putu să trăiască 
vreo doi ani în Berlin. Aci, el nu urmă cursurile cu asiduitatea stu- 
denţilor cari urmăresc diploma de doctor, ci se ocupa cu citiri cari 
se potriveau mai bine cu natura lui visătoare şi de boem, dispreţuia 
munca universitară ca şi pe învățații cari lucrau în domeniul filo- 
logiei antice, fiindcă nu era pregătit a profita de asemenea prelegeri, 
şi se mira cum un cap ca al lui Adolf Kirchhof îşi pierdea vremea cu 
critica şi restabilirea textelor antice, fără să bănuiască că aceste lu- 
crări, în aparenţă ingrate şi fără strălucire, au reformat critica literară, 
cunoştinţa antichităţii şi istoria omenirii. Drept vorbind, ştiinţa lui 
Eminescu ега o ştiinţă de diletant, extrasă în mare parte din cărţi 
de a doua şi chiar a treia mână. Citirea scriitorilor români vechi şi 
a cronicarilor în mod fragmentar, a câtorva cărţi de sensaţiune sau 
a unor opere părăsite prin rafturile anticarilor, o cunoștință foarte 
superficială a limbii latinești şi aproape nulă a celei greceşti, cu tot 
aerul ce-şi da de a poseda aceste două limbi şi literaturi, iată la се 
se mărginea această vastă cultură de care ne vorbesc unii din admira- 
torii lui şi care făcea efect numai asupra unor diletanţi ca şi dânsul. 

Tot din Viena el trimise «Convorbirilor » a treia scriere de efect. 
Aceasta este nuvela Sărmanul Dionis 1). 

Precum în Mortua est el este ecoul poetic al pesimismului lui 
Schopenhauer, de asemenea în Sărmanul Dionis el porneşte dela 
ideea schopenhauriană, de altmintrelea împărtăşită de mai toate siste- 
mele filosofice, că spaţiul şi timpul nu există în sine şi că sunt două 
concepţii ale spiritului nostru. Dionis, eroul nuvelei, este un tânăr 
de 18 ani, cu faţa vânătă-albă ca şi marmura în umbră, cu ochii în 
formă de migdală şi cu părul de o sălbăticită neregularitate, care 
cădea în plete până pe spate. Acest tânăr sărac avea o înclinare ne- 
stăpânită spre misticism şi subtilităţi metafizice. Dela cele dintâi. 
rânduri ale nuvelei el ni se înfăţişează ocupându-se cu chestiuni 
care pasionează pe toţi începătorii în filosofie: 





1) Ea s'a publicat în Convorbiri, 1872 Decemvrie și 1873 Ianuarie. 


MIHAIL EMINESCU 249 


« Şi tot astfel, zice Dionis, dacă închid un ochiu, văd mâna mea 
mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi, aş vedea-o şi mai 
mare şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atâta lucrurile dimprejurul 
meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi іп 
mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrân- 
du-și proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari nici (mai mici) 
de cum îmi par azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile 
unui glonţ, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei 
lumi, presupunându-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate 
absolut în felul şi în proporţiunile, în care le pricepem noi. Să ne-o 
închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — acelaşi lucru. Cu pro- 
porţiuni neschimbate — o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică 
ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd, privite cu un 
ochiu sunt mai mici; cu amândoi — mai mari; cât de mari sunt 
ele absolut? — Cine ştie dacă nu trăim într'o lume microscopică și 
numai făptura ochilor noştri ne face să o vedem în mărimea în care 
o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea în- 
tr'altfel şi numai limba, numirea într'un fel a unui obiect ce unul 
îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în, înţelegere. — Limba? — Nu. 
Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiților oameni — nu- 
mai individul, acelaşi rămânând, o aude întrun fel». 

Tot aşa el continuă a raţiona asupra spaţiului şi timpului și 
ajunge la concluzia: «în faptă lumea-i visul sufletului nostru », for- 
mula dela care porneşte sistemul filosofic al lui Schopenhauer: die 
Welt ist meine Vorstellung. Apoi adaugă: « Nu-i adevărat că există 
un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fe- 
nomenelor consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi 
lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui 
Alexandru cel Bun este oare absolut imposibil? ». 

Acest metafizician, «pentru care visul era o viaţă şi viaţa un 
vis » 1), al cărui cap era înfundat într'o căciulă de miel, locuia într'o 
mahala din Bucureşti, într'o cameră «ai cărei pereţi erau negri de 





» 3) Calderon аге o dramă Viaţa un vis şi Grillparzer altă dramă Der 
Traum, ein Leben. 


250 STUDII DE SCRIITORI 


şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucigaiu verde (ce)se 
prinsese de var... Іп colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mobhorite 
păianjenii își exercitau tăcuta şi pacinica lor industrie; întrun colţ 
al camerei dormeau la pământ una peste alta câteva sute de cărți 
vechi; în alt colţ un pat, adică câteva scânduri pe doi căpriori, aco- 
perite c'un mindir de paie şi c'o plapumă roşie. Inaintea patului о 
masă murdară. .., ре еа hârtii; versuri, ziare rupte, broşuri efemere, 
în fine о neordine 1) adevăr păgânească » ?). 

In faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. 
Dintr'o cameră dela etajul de sus, a cărei fereastră era deschisă, ve- 
neau la dânsul sunetele unui clavir şi un glas tremurător de copilă 
ce cânta o rugăciune uşoară. Dionis își închise ochii ca să viseze în 
libertate. Imagini fantastice trecură pe dinaintea imaginaţiei lui, 
o mână nevăzută îl ducea spre trecut, iar el vedea înainte-i Domnii 
cu veşminte de aur şi de samur, vedea Divanul de oameni bătrâni, 
poporul entuziast şi creştin undulând ca valurile mării în curtea 
Domniei. 

Şi astfel, continuând a visa, dând sbor liber fantaziei sale, se pome- 
neşte în epoca lui Alexandru cel Bun, unde devine călugărul Dan, 
cu o rasă de şiac şi un comănac negru pe cap. Camera lui murdară 
şi mizerabilă, viaţa lui de mai înainte, tot trecutul lui era acum un 
simplu vis. «Trăiesc, zice el, sub Domnia lui Alexandru cel Bun şi 
am fost tras de o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufle- 
tului meu >. 

Dionis este acum în laşi. Il străbate târgul orașului în seară 
Şi se opreşte dinaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei 
grădini pustii. Aici locuia maestrul Ruben, un evreu foarte învăţat, 
fugit din Spania în Polonia, de unde fusese adus de Domnul Mol- 
dovei, ca profesor de matematică şi filosofie, la Academia din Socola. 
Acum Dionis are o dovadă pipăită că timpul « este făptura nemurito- 
rului nostru suflet », căci trăiește ca Dan călugărul şi are în sine alt 


1) Nemţeşte: Unordnung. Noi zicem: desordine. 
2} Vezi descrierea locuinţei lui Eminescu де N. A. Bogdan, în Epoca dela 
18 Februarie 1902. S oog 


MIHAIL EMINESCU 251 


om cu alt nume, «care trăieşte cu cinci secole în viitor ». Atunci Ru- 
ben fi explică cum acest fapt este posibil. « În şir, zice el, poţi să te 
pui în viaţa tuturor inşilor cari au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor 
a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au о simţire întune- 
cată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei, cei cari 
renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea dintre Dumnezeu şi om. 
Omul are în el numai şir, ființa altor oameni viitori şi trecuţi; 
Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce vor veni şi ce au trecut. 
Omul cuprinde un loc în vreme; Dumnezeu e vremea însăşi, cu tot 
ce se întâmplă în ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a 
cărui apă se întoarce în el însuşi, ori asemenea roții, ce deodată cu- 
prinde toate spiţele, ce se întorc veşnic. 51 sufletul nostru are 
veşnicia în sine — dar numai bucată cu bucată. Inchipueşte-ţi că 
pe o roată mişcată în loc, s'ar lipi un fir de pulbere. Acest fir va 
trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar nu- 
mai în şir, pe când roata în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse 
de ea. 

— Sunt încredinţat, dascăle, în privinţa vremii, răspunde Dionis; 
dar nemărginirea — spaţiul? 

— Тоё ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit, ре 
care n'o poţi părăsi neumplută. Ştii că în puterea unei legi,nu este 
spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greu- 
tate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că 
în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi 
ţie locul, pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu уа 
putea fi întreg, căci întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. In faptă 
însă omul cel veşnic, din care răsare tot şirul de oameni trecători, 
îl are fiecare lângă sine, în orice moment, — îl vezi, deşi nu-l poţi 
prinde cu mâna,— este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile 
— tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi 
dă ţie firea ei cea veşnică, şi ca umbră înzestrată în veşnicie, capeţi 
chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se reali- 
zează după gândirea ta... se înţelege împlinind formulele, căci for- 
mulele sunt veșnice, ca şi cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a 
rostit la facerea lumii >. 


252 STUDII DE SCRIITORI 


Dan călugărul, adică Dionis transportat în epoca lui Alexandru 
cel Bun, se înamorează de Maria, fata spătarului Teodor Mesteacăn. 
Cu ştiinţa învățată dela dascălul Ruben şi împlinind formulele ne- 
cesare, Dionis ia pe Maria și suie mereu cu dânsa prin regiunile ete- 
riene până ce ajunge în lună. Aci ei văd desfășurându-se înaintea 
lor tabloul unor frumuseți fantastice şi gustă o fericire perfectă. 
In acest extaz, Dionis îşi face întrebarea: « Oare nu se mişcă lumea 
cum gândesc eu?... Oare, fără s'o ştiu, nu sunt eu însu-mi Dumne...» 
Atunci un clopot uriaş sună, cerul se sparge, bolțile se rup şi Dan 
se simte trăznit şi afundat în nemărginire până când ajunge pe pă- 
mânt. Când își deschise ochii, se trezi în grădina casei din faţa lo- 
cuinţei sale adevărate, în Bucureşti. Іп acea casă locuia o fată de 
care Dionis era în adevăr înamorat. Dionis se hotărăşte în fine a-i 
scrie că o iubeşte, şi aşteaptă la fereastra ei ca să vază ре chipul fetei 
impresia ce-i făcuse scrisoarea lui. Din ochii, ca şi din mişcările fetei, 
el înţelese că este iubit. 

Tatăl Mariei, văzând scrisoarea în mâinile ei, o luă, o citi şi 
cercetând află că Dionis, cu toată mizeria în care trăia, era moşte- 
nitorul unei averi însemnate, ce-i lăsase murind tatăl său natural. 
Tatăl Mariei chemă îndată un medic şi se duse cu dânsul în camera 
lui Dionis, care era lungit la pământ, cu părul în desordine, cu ochii 
contractaţi, în prada frigurilor şi a delirului. In scurt timp, Dionis 
ве însănătoşi şi luă pe Maria de soţie. 

Toate câte se petrecuseră înainte erau visuri. Dan călugărul 
era Dionis transportat în epoca lui Alexandru cel Bun, maestrul 
Ruben era evreul Riven ce-i vindea cărţi. 

Cu toate acestea autorul se întreabă cine este eroul adevărat 
al acestei întâmplări? Dan ori Dionis? precum şi dacă transportarea 
lui în veacul lui Alexandru cel Bun şi în lună a fost vis ori ba? $ № 
cumva, zice el, noi semănăm acelor figuranţi cari, voind a reprezenta 
o armată mare, trec pe scenă, înconjură fundalul și reapar iarăși? 
Nu sunt aceiaşi actori, deși piesele sunt altele? E drept că după 
fundal nu suntem în stare a vedea. Și nu s'ar putea ca cineva trăind 
să aibă momente de o luciditate retrospectivă, care să ni se pară 
ca reminiscenţele unui от, се de mult nu mai este?». 


MIHAIL EMINESCU 253 


Nuvela se sfârşeşte cu următorul citat din Teophile Gautier: 
« Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născându-ne şi de aceea 
căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta 
se simt ca exilați în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi 
de o nostalgie inversă... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara, dar 
şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existenţa lor cea ade- 
vărată. Imi pare c'am trăit odată în Orient şi când în vremea car- 
navalului mă deghizez cu vr'un caftan, cred că reiau adevăratele 
mele veştminte. Am fost totdeauna surprins că nu pricep limba 
arabă. Trebue s'o fi uitat...». 

Astfel, el începe cu teoria idealităţii spaţiului şi timpului, ре care 
aplicând-o în nuvela sa se dovedeşte că nu o pricepe în adevăratul 
ei sens, deoarece pentru dânsul idealitatea spaţiului şi a timpului 
constă în aceasta că Dionis.în urma unei exacerbaţii cerebrale, deli- 
rează că este în laşi, pe când el se află în București, ṣi că trăiește în 
epoca lui Alexandru cel Bun, pe când el trăia în secolul al XIX-lea, 
— şi sfârşeşte cu ştiinţele oculte şi teoria metempsichosei brahmanice. 
Drept vorbind, această scriere nu este nici o operă de artă, nici una 
filosofică, ci un amestec straniu şi neizbutit de filosofie şi artă; nu 
este nici intuiţiune, nici reflexiune, nu manifestă пісі nu probează. 
Eroul nu face nimic, nu are nici un simţimânt sau o pasiune puternică, 
ci debitează mai mult sau mai puţin ce-a învăţat. De aceea 
cartea ne uimeșşte, nu ne interesează. Precum zice Pope, când cineva 
vorbeşte numai de ce-a citit, nu face a fi citit 1). In general, com- 
paraţiile poetice caută să facă plastic ceea се sună a abstract; Emi- 
nescu, din potrivă, lămureşte cunoscutul prin necunoscut. Pentru ca 
să facă vizibile umbrele femeilor ce trec noaptea pe stradă, elle 
compară cu «zeii întunecaţi din epopeele nordice ». Expresiile sau 
construcţiile nemţeşti dau pe faţă limba şi cultura străină sub a cărei 
influenţă se află: « Divinul Bris Shakespeare», «Satana îşi mişcă 
picioarele de cal », «înamorat în ea » sunt expresii, tradiţii şi construcţii 
nemţeșşti: « Brite, «verliebt in sie» etc. Satana este reprezentat 
cu picioare de cal numai în legendele germane, etc. 


1) For ever reading, never to be read, 


254 STUDII DE SCRIITORI 


ТУ 


Oricât de amare аг fi decepţiile în care ne aruncă amorul şi oricât 
de îndreptăţite аг fi invectivele moraliștilor contra exceselor lui, 
adevărul este că el constitue cel dintâi dintre bunurile omeneşti, 
fericirea noastră cea mai scumpă în această existenţă de luptă şi 
în această trecere prin valea plângerilor. Dintre toate simţimintele, 
el este acela către care ne simţim porniţi din fire şi fără саге nu putem 
trăi, căci el este cel mai dulce şi cel mai potrivit cu natura noastră. 
El este cea dintâi mişcare a inimii şi cea din urmă mângâiere а ei. 
Numai el ne face să uităm patimile şi instinctele noastre antisociale, 
mânia, ura, disprețul, dorinţele egoiste. El pătrunde în noi fără nici o 
greutate, iar noi îl aspirăm ca răcoarea învietoare a unei adieri de 
primăvară ce trece pe deasupra unui câmp înflorit sau ca suflarea pesti- 
feră a unei vijelii ce nimiceşte rădăcinile existenţei noastre. 

Pentru o natură melancolică şi visătoare ca a lui Eminescu, 
acest sentiment nu ега o simplă recreaţie са la oamenii de lume, 
ci o rouă binefăcătoare pe niște buze arse de văpaia fericirii între- 
văzute, un balsam neapărat existenţei lui solitare şi lipsite de mân- 
gâierile societăţii. Dar amorul în care aștepta să găsească un refugiu 
şi o consolaţie, fuse pentru dânsul o nouă şcoală de suferinţe. Cu 
toate acestea, în epoca dulcilor iluzii, în rarele momente de fericire 
ce îi fu permis să guste, acel simţimânt făcu să curgă în strofele lui 
poezia cu о bogăţie şi o frumuseţe de forme ce lasă în umbră pe con- 
temporanii săi. Muzica îrazelor lui cadenţate plimbă sufletul prin 
desfătările ideale şi imaginaţia lui bucolică se desmiardă în murmu- 
rul izvoarelor sau în tremurul lacurilor, în răcoarea văilor sau pe 
întinsele câmpii ce ondulează la marginea orizontului depărtat. 

De regulă, poeţii mari găsesc în amor o ocaziune pentru analiza 
delicată a acestui simţimânt, un prilej de a înălța în strofe entuziaste 
şi strălucitoare pe femeia adorată, care pentru dânşii, cel puţin în 
acele momente, este idealul întrupat; căci, precum zice Metastasio, 
vorbind de iubita sa, 


Tutto mi раг diffetto, 
Fuor che la tua beltà. 


0] 
Ot 
©“ 


MIHAIL EMINESCU 


Firește, în această psihologie fină şi artistică, ei comit indiscreţii, 
iau publicul drept confident la fericirile lor ascunse sau la nenoro- 
cirile lor exagerate, se dau în spectacol, şi par asemenea unui om 
ce locueşte într'o cameră cu ferestrele la stradă ві cu storurile ridi- 
cate. Mai rezervat decât alţii, Eminescu ne spune cum iubita lui 
«îi cade pe piept », ре când el o aşteaptă cu braţele întinse, cum еа 
îşi « culcă fruntea pe braţul lui », « lăsând buzele ei dulci pradă gurii 
lui », cum ea «se desface de dânsul cu o dulce silă,— mai nu vrea 
şi mai se lasă » — sau când, iubita lui uitându-l, el « bate necontenit; 
drumul casei ei », sau « degeră uitându-se printre ramuri și așteptând-o 
să se arate la fereastră», sau «trece pe lângă plopii fără soţ, de-l 
cunoşteau toţi vecinii, afară de iubita lui». Dar aceste destăinuiri 
pălesc în faţa frumuseţilor naturii, care, chiar în amorul lui norocit 
ori nenorocit ocupă primul plan. Ieşirea lunii «dintr'o rariște de 
fag » şi « văpaia ei ce se varsă peste аре », priveliştea unui lac liniştit 
şi încărcat de flori de nufăr sau încreţit de o adiere ușoară, ori spăr- 
gându-şi valurile printre trestii, cântecul pitpalacului sau trecerea 
în stoluri a rândunelelor 


Ce se duc ca clipele 
Scuturând aripele, — 


iată ce-l interesează în primul rând. Toate acestea au un suflet pentru 
dânsul, adică se reproduc în sufletul lui cu liniile şi colorile lor, cu 
mişcările repezi sau blânde, cu energia şi contrastele lor, și sentimen- 
tul dureros sau plăcut ce se exală din acest complex de tonuri şi 
contururi, naște într'insul, printr'un fel de repercusiune sufletească, 
o fericire reală sau o întristare adâncă. Cu ce bucurie copilărească 
revede el codrul şi tinereţea lui renăscândă când, aflându-se în mij- 
locul lui, exclamă: 


Codrule, codruţule, 

Ce mai faci, drăguţule? 
Tu, din tânăr precum ești, 
Tot mereu întinereşti. 


Cum zâmbesc arborii şi picăturile de ploaie ce strălucesc încă pe 
frunzele lor! Ce melancolic trece alba regină a nopţii prin nori, іп 


256 STUDII DE SCRIITORI 


în care s'a deschis o poartă! Și ce tablou de noapte în aceste versuri 
inimitabile: 

Trece lebăda pe ape 

Printre trestii să se culce... 

Doar izvoarele suspină, 

Pe când codrul negru tace 

Dorm și florile 'n grădină 

Dormi în расе! 

In faţa acestor privelişti, care aduc în sufletu-i fericirea sau melan- 
colia, ideile şi simţirile se nasc, se înalţă şi se coboară, şi iarăşi se 
avântă în regiuni ideale, întocmai ca vălul de aburi ce se destace 
de pe suprafaţa izvoarelor, pe саге el le-a cântat cu o simţire aşa de 
adevărată şi care асі se mlădiază, aci se încovoaie şi se răsuceşte în 
spirale diafane, în fine îşi desfăşură capricioasele-i forme cu cât 
ajunge într'o regiune mai eteriană. Gândirea, care la naturile 
prozaice ве închiagă şi se toarnă într'un tipar mai mult sau 
mai puţin cunoscut, la dânsul e fluidă, versul are inflexiuni şi modu- 
laţii graţioase, rima are neglijenţa şi naivitatea limbii dialectale, 
greoiul vocabular al limbii cărturarilor îşi slăbeşte țesătura şi-şi 
lărgeşte ochiurile ca să se poată strecura printr'insele vorbele popu- 
lare, provinciale chiar, cu simplicitatea lor nevinovată, scoase de 
mult din circulaţia literară, cărora el le dă tinereţea și vigoarea lor 
de altădată. Fiecare vorbă adaugă ceva la desăvârşirea versului, iar 
versul este plin de emoţiuni personale, în adevăr simţite şi exprimate 
cu undulaţiile lor fugitive, adică aşa cum sunt, nu după convențiile 
şi exigenţele unui stil impus sau împrumutat dela alţii. Cu dânsul, 
spiritul, trecând peste regulile cunoscute ale stilisticei şi retoricei, 
străbate în psihologia profundă зі cuvintele nu slujesc numai ca mate» 
rial pentru structura unor perioade întocmite numai în vederea вопо- 
rităţii ci devin adevărate substitute ale emoţiunilor şi sensaţiilor, 
ne fac să pătrundem până în adâncul sufletului lui întristat, precum 
când, uitat de iubita lui, el îi trimite aceste versuri: 

De câte ori am aşteptat 

O şoaptă de răspuns! 

O zi din viață să-mi îi dat, 
O zi mi-era de-ajuns; 


MIHAIL EMINESCU 257 


sau când cu о delicateţă de simţire femenină zice aceleeaşi песге- 
dincioase: 


De-al genei tale gingaș tremur 
Atârnă viaţa mea pe veci, 


“Cu dânsul poezia noastră a primit o viaţă mai intensivă şi mai variată, 
căci el priveşte lumea cu impresionabilitatea unui copil. Plopii din 
curtea iubitei lui sunt «fără soţ», izvoarele « blânde », teii «sfinţi », 
amintirile «ţârâesc са greeri prin ziduri vechi şi negre », norii є urzesc 
deasupra lacului o umbră fină» 


Ruptă de mişcări de valuri 
91 де bulgări de lumină, 


somnul este « уатеѕ vieții», o femeie este «fragedă ca floarea de 
cireş » etc. 

Ceea ce face frumuseţea operei lui Eminescu este limba sa com- 
pusă din imagini în adevăr originale. Orice limbă omenească este 
un fel de mitologie; vorbele cele mai obicinuite sunt imagini vechi, 
metafore tocite, саге azi au ajuns nişte simple abstracţiuni, nişte 
semne mai mult sau mai puţin algebrice, pentrucă azi nimeni nu 
mai vede coloarea şi relieful primitiv, şi, precum zice Jean Paul: 
«limba este un dicţionar de metafore vestejite ». Cel ce a numit 
pentru prima dată crestăturile ferestrăului « dinţi », a avut înaintea 
ochilor imaginaţiei sale dinţii unui animal și tăietura ferestrăului 
semăna pentru dânsul cu mușcătura unui animal. Tot prin o apropiere 
de felul acesta între două obiecte diferite unul a numit o floare 4 lăcră- 
mioară », altul pe aceeaşi floare « mărgăritărel ». Cel се a zis pentru 
întâia oară «amărăciunea sufletului », «o rază de speranţă», «o 
rugăciune fierbinte >, « para focului », « încleştarea mâinilor », « piro- 
nirea ochilor », «fuge mâncând pământul », acela a fost creator de 
metafore, a avut un stil al lui, adică un mod personal de a interpreta 
lumea şi viaţa. Cei ce le-au repeţit după dânşii, ne mai având intui- 
“iunea lor proprie, nu puteau să mai obţină aceeaşi sinteză de gân- 
dire, nici aceeaşi energie de expresiune, pentrucă vioiciunea primi- 
divă a raporturilor descoperite între lucruri depărtate se pierduse, 


17 


258 STUDII DE SCRIITORI 


expresiunea se tocise prin uz, devenea abstractă, prin urmare cădea 
în domeniul cuvintelor obicinuite, prozaice, De aceea, cu drept cuvânt 
zice Aristoteles că «lucrul cel mai important pentru poet este de a 
avea о limbă metaforică, căci numai aceasta nu se poate lua dela 
altul şi este semnul unei naturi superioare, pentrucă a face o meta- 
foră bună este tot una cu a observa raporturile de asemănare dintre 
lucruri» 1), De aceea poezia lui Alecsandri este mai prejos de а lui 
Eminescu, între altele şi pentrucă metaforele lui sunt luate de-a- 
dreptul din limba obicinuită sau sunt împrumutate de-a-dreptul 
din poezia populară, precum când zice în Inșiră-te Mărgărite : 

Tu, minune *'ncântătoare, 

Care eşti ruptă din soare. 


Ceea ce face poezia limbii, este credinţa poetului în personificaţiile 
sau în metaforele ce el inventează, Când Bolintineanu zice: 


Voios Aurora, în aer zâmbind, 

Punea flori de aur în păru-i d'argint, 
el face nu numai о personificare confuză, ci şi rece, pentrucă se ser- 
veşte de un mit în care nu crede; dar când zice Homer 4 Godo6âxrvloe 
"Hg 9, « Aurora cu degetele-i de roză », sau când zice Shakespeare 
« candelele nopţii s'au stins şi vesela zi pune vârful piciorului pe creasta 
munţilor neguroşi » 2) şi unul şi altul spun nişte lucruri încântătoare, 
pentrucă amândoi cred în realitatea fiinţelor create de imaginaţia 
lor. Cu un grad mai jos, dacă ar zice cineva «fuge parcă l-ar goni 
Turcii », se serveşte de o expresie improprie, pentrucă Turcii au înce- 
tat de mult de a fi un obiect de spaimă pentru noi, şi imaginea пік 
mai аге vioiciunea şi energia de altădată, 

Limbile sunt aşa dar nişte reziduuri de imagini vechi, de meta- 

fore, alegorii, simboale şi mituri dispărute şi şterse, care astăzi sunt 





1) a Лєрі Поирихӣс̧», 22: Пой) 08 utpiorov тд uerapogixov ea uóvov yàg 
тобто, ore лар’ hov lori afsiv euputac тв omusiov dore тд удо sù двтафёовэ тб. 
тб биоо» дєооєїр tor. 

1) Romeo şi Julieta, act, III sc. 5: 

Night's candles are burnt out, and jucund day 
Stands tiptoe on the misty mountains stops. 


MIHAIL EMINESCU 259 


numai nişte semne sarbede de idei uzuale, după ce au fost nişte 
reprezentante strălucitoare ale vieţii naturale şi supranaturale. Masa 
publicului se slujeşte de aceste semne convenţionale, fără să caute 
într'însele decât un mijloc de a se înţelege. Pentru ca să înviem limba, 
pentru ca să-i dăm tinereţea primitivă, pentru ca să mişcăm cu aju- 
torul ei fantazia, ca poeţii cei mari ai omenirii, trebue să creăm ima- 
gini noi, pentrucă cele vechi sunt cenuşa unui foc stins, şi apoi să 
avem destulă putere să transformăm imaginea sau personificaţia în 
simbol. Pentru aceasta, trebue mai întâi de toate să-şi întinerească 
sufletul, să şi-l copilărească, ca să zicem aşa, pentru ca imaginea să 
fie nu o figură de stil ci o sensaţie. Pentru muritorii de rând şi pentru 
imensa majoritate a oamenilor соі, imaginea nu este о sensaţie, ci o 
traducere. Ei au mai întâi o idee abstractă, incoloră, simplă operaţie 
a spiritului, pe care o traduc printr'o imagine, ca să se facă înţeleşi. 
Spiritele vulgare recurg pentru această traducere la una din acele 
imagini uzate ce se târăsc de veacuri în limba obicinuită şi zic « talpa 
țării», «carul progresului », «sprânceana dealului », «culmea iro- 
niei ». Spiritele mai înalte inventează o figură nouă şi zic ca Emi- 
nescu + uitarea cu mâna еі cea rece » sau ca Alecsandri «tu care eşti 
pierdută în neagra veşnicie ». Acesta este stil, dar nu încă stil poatic. 
Imaginea aci este încă o traducere voită şi simțită a cugetării, nu o 
sensaţie. Mulţi dintre poeţii noştri cei buni au început a scrie o limbă 
comună, fără nicio imagine nouă, ceea ce în ochii vulgului îi făcea 
să treacă de corecţi. Numai Eminescu a debutat cu o limbă nouă, 
care era rezultatul unor intuiţii personale, și a izbutit să-şi formeze 
о idiomă, саге, cu toate singularităţile ei, se poate numi poetică. 
Așa, în Mortua est, el vede chipul iubitei sale, 


Suind, palid suflet, a norilor schele, 


iar întorcându-şi ochii spre «lutul rece» din cosciug, «privește la 
surâsu-i rămas încă viu ». Pentru dânsul «anii trec ca norii lungi pe 
deasupra şesurilor ». În cunoscutul sonet la Veneţia, citim aceste 
versuri în care găsim о sensaţie personală: 


Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, 
Pătrunde luna, înălbind păreţii, 


260 STUDII DE SCRIITORI 


iar în Mortua est întâlnim această imagină superbă a deşertăciunilor 
vieții: 

Văd vise 'ntrupate gonind după vise 

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise. 


Toate aceste intuiţii dau stilului său o viaţă adevărată şi o formă 
originală, care deşteaptă fantazia cititorului, căci mai întâi ea se 
izbeşte de о sensaţie adevărată, apoi de o sensaţie aleasă, şi în fine 
de о sensaţie elaborată, întărită şi sigură de sine, A vedea cu ochii 
săi proprii, a trăi în lumea sensibilă şi reală, mai ales într'o epocă în 
care cărţile ne dau sensaţii d'a gata — ce e drept, şterse — este 
un dar superior. A alege dintr'acele imagini care 


Ca şi flori în poarta vieţii 
Bat la porţile gândirii, 
Toate cer intrare 'n lume, 
Cer vestmintele vorbirii, 


pe acele care satisfac pe deplin inteligenţa şi sufletul nostru, şi pe 
care cei ce le caută nu le nimeresc de regulă, este arta supremă. 
Epilogul vieţii sale amoroase este Luceafărul, cu care el îşi ia 
rămas bun dela amorul femeiesc, spre a rămâne vecinic « nemuritor 
şi rece », Ideea fundamentală a acestei poeme este că viaţa omului 
de rând, cu dorinţele şi pasiunile ei, nu are nici o însemnătate; că 
deasupra acestui om este inteligenţa superioară ce nu se tulbură, 
ce priveşte cu indiferenţă şi poate cu un fel de milă la nimicurile 
acestei vieţi. Cu cât cineva e mai sus, cu atât dispreţueşte mai mult 
caleidoscopul aparenţelor lumeşti — omnia humana contemnere — 
şi nu se lasă a fi sguduit de ceea ce face pe alţii fericiţi sau nefericiţi, 
Cel ce doreşte, cel ce iubeşte, are în sine plumbul care îl trage în jos, 
în durerosul vârtej al vieţii. In fond, aci este ceva nu din таса ѓа 
stoicilor, ci din concepţia budistă a vieţii. Faţă de acel fiu al lui Hipe- 
rion, faţă de acele inteligenţe lucide şi senine, noi suntem nişte bucăţi 
grosolane de materie, pe care nişte împrejurări de nimic le scot din 
echilibrul lor nestabil; pe când ele, sub influenţa unor împrejurări 
mai norocite, se ridică din се în ce mai sus, până când, ajungând în 
regiunile unde sgomotul nostru nu le mai atinge, unde sensualitatea 


MIHAIL EMINESCU 261 


încetează, unde tot се întunecă mintea dispare,— plutesc іп inco- 
mensurabilul azur, de unde privesc cu o linişte perfectă la neînţelesele 
frământări ale existenţei noastre. 


у 


Dar ре când trăia încă în lumea amorului pământesc, ale cărui 
amaruri mai ales le gustase până în fund, Eminescu simţea nevoia 
de a pluti în regiunile absolut libere ale imposibilului, pe plaiurile 
strălucitoare ale iluziei, unde spiritul se emancipează de lanţurile 
nemlădioase ale logicei. Drept vorbind, nu este pentru om farmec 
mai dulce decât dea părăsi lumea reală care ne leagă şi ne apasă, dea 
pluti după voie în azur şi lumină, de a asculta vorbele zânelor şi ale 
feţilor frumoşi, de a combina lucrurile după gesturile şi capriciile 
fanteziei, de a nu mai simţi legile greoaie, contururile aspre şi col- 
țuroase ale vieţii, de а împodobi toate după delicateţele şi toanele 
imaginaţiei. Ceea ce nu se prea realizează în lumea pozitivă, se împli- 
neşte uşor, în satisfacția şi uimirea noastră, în lumea basmului şi a 
imaginaţiei neînfrânate. Іп basme omul poate gusta toate fericirile 
ce îi refuză realitatea şi pentru poezia copilărească a poetului, a face 
imposibilul posibil, a visa o lume de fericiri nerealizabile în lumea 
noastră, este o fericire. 

Plutind în această lume de visuri dulci, Eminescu publică, încă 
dela 1872, în Convorbiri basmul Făt Frumos din Lacrimă, după care 
urmează Frumoasa lumii, Finul lui Dumnezeu, Borta Vântului, toate 
în proză, apoi în versuri: Mușatin și codrul, Călin Nebunul, Miron 
și Frumoasa fără corp, Fata în grădina de aur. Unul din aceste basme, 
Călin Nebunul, a fost mai târziu reluat şi împodobit de poet cu toate 
frumuseţile limbii şi ale imaginaţiei populare. 


VI 


Dar aceste excursiuni prin lumea visurilor imposibile şi a basmelor 
erau de scurtă durată. Nevoile vieţii îl siliră să-şi petreacă o parte 
însemnată din timpul său în atmosfera iritantă şi în aerul greu de 
respirat al ziaristicei. Ca şef redactor al ziarului Timpul, el se айа 


262 STUDII DE SCRIITORI 


într'o continuă polemică cu ziarele din tabăra liberală, care pe atunci 
dispunea de guvern. In această nouă carieră, aparatul său nervos, 
vecinic excitat, contractă о iritaţie care trecu în poezia lui. De aci 
ieşiră acele satire aşa de admirate de unii, cari dederă stilului lui 
Eminescu, ascuţișul şi strălucirea oţelului, însă îl împinseră tot- 
deodată să cază în declamaţie deșartă şi într'o fantasmagorie peri- 
culoasă. 

Una din ele, cea mai citită şi mai admirată, Satira III, uneşte 
toate calităţile şi toate defectele artei lui Eminescu: un stil impeca- 
bil, imagini puternice şi viu colorate, alături de un plan descusut, 
neorganic, dorinţa de a surprinde şi a uimi pe cititor, în cele din 
urmă absurdităţi strigătoare sub formă populară. 

Mai întâi poetul ne vorbeşte fără nici o pregătire şi ca din senin de 


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vr'o limbă 
Ce, cu-a turmelor pășune, a ei patrie şi-o schimbă, 


apoi de plaiul Eskişer de Şeicul Edebali, de frumoasa Malcatun, 
nume enigmatice, ca şi cum poetul аг voi să deştepte nu înţelegerea, 
ci stupoarea noastră. După aceasta ne povesteşte visul lui Osman, 
care nu este altceva decât o parafrazare în versuri a textului lui 
Hammer, Geschichte des Osmanischen Reiches, vol. І cart. П, pag. 
65 sqq. Ed. din 1834. Pentru ca cititorii să-şi dea seama de ce voim 
a spune, reproducem aci în traducere pasagiul din Hammer: 

« Osman, întemeietorul dinastiei osmanice şi fiul lui Ortogrul, 
iubea pe frumoasa Malchatun, fata piosului şi învățatului Şeic Ede- 
bali, care, după ce-şi terminase în Syria studiul legii, se aşezase la 
Itburuni, un sat din apropierea oraşului Eskişer (vechiul Dorylaeum). 
Osman vizita adesea pe Edebali, şi văzând într'o seară pe fata 
lui, frumoasa Malchatun, se aprinse de dragoste pentru ea şi o ceru 
de soţie; însă Şeicul îi refuză cererea, pentrucă nu credea în stator- 
nicia amorului tânărului Osman şi nici pe fiica sa vrednică de a fi 
soţia unui principe. 

« Intr'o seară, pe când Osman se culcase în casa lui Edebali, unde 
fusese primit ca oaspete, plin de răbdare, care, după proverbul Ara- 
bului, este cheia izbânzii, şi plin de gânduri privitoare la obiectul 


MIHAIL EMINESCU 263 


amorului său, prin care el, tăcând şi supunându-se la privaţiuni, 
a meritat mai mai martiriul,— i se arătă din lumea ascunsă dinaintea 
ochiului adormit în afară dar deschis înăuntru, următorul vis: El 
se vedea pe sine şi pe Şeic, gasda sa, întins. Din pieptul lui Edebali 
se ridică luna nouă şi plecându-se spre Osman ca lună plină, se ascunse 
şi se cufundă în pieptul lui. Atunci răsări din coapsele lui un arbore 
şi crescu în frumuseţe și tărie mai mare și mai mare şi-şi întinse 
ramurile şi crăcile din ce în ce mai departe, şi mai departe, acoperind 
cu umbra-i ţările și mările până la extremul orizont al ținuturilor 
pământului. Sub umbra lui se ridicau munţi ca Atlasul şi Caucasul, 
"Taurus şi Haemus, întocmai ca patru stâlpi ai unui umbrar nesfârşit ; 
din rădăcinile acestui arbore paradisiac izvorau patru râuri: Tigrul, 
Eufratul, Nilul şi Istrul. Corăbii acopereau râurile şi flota mările, 
sămănături câmpurile şi păduri munţii. Din munţi ţâşneau izvoare 
roditoare şi udau trandafirii și chiparoşii paradisiacelor livezi şi 
dumbrave. Din văi se înălţau oraşe cu domuri şi cupole, cu piramide 
şi obeliscuri falnice, cu columne şi turnuri, de pe vârful cărora 
strălucea semiluna, din ale căror galerii răsuna glas de rugăciuni în 
concertul privighetorilor cu mii de voci şi al рарараШог cu mi: de 
colori, cari cântau şi murmurau sub răcorosul umbrar, ale cărui 
frunze erau în formă de săbii. 

« Acum se ridică un vânt cotropitor şi plecă vârful lor spre orage 
şi mai cu seamă spre oraşul împărătesc al lui Constantin, саге, la îm- 
preunarea а două mări şi a două continente, prins ca un diamanţ 
între două safiruri şi două smaragde, formează nestimata inelului 
domniei ce cuprinde pământul. Osman voia tocmai să apuce inelul 
când ве deşteptă. Interpretarea visului, ca semn al domniei univer- 
sale a unei dinastii ieşite din coastele lui Edebali şi ale lui Osman, 
inlătură toate piedicile ce ве împotriveau la căsătoria lui cu frumoasa 
Malchatun, reprezentată prin luna plină ». 

După ce reproduce în versuri acel vis, parafrazând, precum am 
zis, textul original, Eminescu adaugă: 


Visul său se 'nfiripează și se 'ntinde vultureşte, 
An cu an împărăţia, tot mai largă se sporește, 


264 STUDII DE SCRIITORI 


Şi iată-ne «la Rovine în câmpii ». Din partea lui Mircea vine un sol 
de расе «cu о năframă în vâri de băț», parc'ar fi un trimis din partea 
regelui Zulugilor. Acest trimis anunţă că ar voi să vază pe Baiazid: 


La un semn deschisă-i calea, şi s'apropie de cort 
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. 


Supranumele de «bătrân » dat în cronici lui Mircea, supranume- 
pe care Eminescu nu-l înţelege, îl face să cază în greşeli neiertate, 
mai ales unuia ce se ocupă cu subiecte din istoria naţională și pre- 
tinde a o cunoaște în lung şi lat. Supranumele de « bătrân » însemnează 
în limba cronicilor noastre «vechiu», şi corespunde latinescului 
« priscus », adică bătrân prin epoca în care a trăit, nu prin vârsta: 
се a avut 1). Bătălia dela Rovine s'a dat la 1394,iar Mircea a murit 
la 1418, adică după 24 de ani. Dacă am admite că Mircea а murit 
în vârstă de 70 de ani, ceea ce nu e puţin, el nu putea fi pe timpul 
bătăliei dela Rovine mai mare de 46 de ani, și noi nu înţelegem cum 
Baiazid, care atunci era cu un an mai mare decât Mircea 2), îi zice: 


O, tu nici visezi, bătrâne, câte °п cale mi s'au pus! 
? 


nici pe Mircea care, primind а fi luat de moșneag, îi răspunde: 


De-un moşneag? Da, împărate ! Căci moșneagul ce priveşti 
Nu е om de rând, el este Domnul Țării Româneşti. 


1) Tot aşa Ruxanda, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu Vodă, pune de scrie 
aceste cuvinte pe un evangheliar: « Acest tetravanghel, îl înnoi și ferecă Doamna 
Ruxanda din argintul cel vechiu dela bătrânul Ştefan Voevod şi l-a dat în mona- 
stirea Putna». Nu încape îndoială că Ruxanda se raportă la epoca, nu la vârsta 
lui Ştefan, căci în inscripţiile făcute îndată după moartea lui Ştefan de către fiuF 
său Bogdan, el este numit « Ştefan Voevod » şi pe un acoperământ de tetrapod, 
făcut de Doamna Maria, soţia lui Ştefan la 1503, citim: « Maria Doamna lui 
Ştefan Voevod», deşi atunci Ştefan se айа cu un an înaintea morţii sale.— Episcopul 
Melchisedec, O vizită Ја câteva monastiri şi biserici antice, 1885, р. 23 sq. 

2) Născut la 1347, el era, Ја 1394, anul bătăliei dela Rovine, de 47 de апі. 


MIHAIL EMINESCU 265 


“Tot ава de puţin iertat era lui Eminescu să facă greşala de a atribui 
lui Baiazid Ilderim cuvintele că va da calului său ovăz pe pristolul 
S-tului Petru, când ele sunt ale lui Mahomed 11. O asemenea idee 
era imposibilă înainte de cucerirea Constantinopolului. Şi apoi acel 
Mircea, ai cărui soli de pace poartă, în loc de steag alb, «о naframă 'n 
vâri de băț », vorbind lui Baiazid de expediţia şi de podul de peste 
Dunăre al lui Darius, fiul lui Hystaspes, într'o epocă când nimeni 
în Ţara Românească nu ştia de aşa ceva, ne aduce aminte de 
Vasco de Gama, care după ce povesteşte aventurile sale regelui 
din Melinda, un sălbatic, adaugă: «judecă acum, o rege, dacă sunt 
în lume neamuri care s'au încumetat în asemenea călătorii. Crezi 
tu că Eneas şi elocventul Ulisses s'au întins atât de mult іп 
lume? » 1). 

Asemenea anacronisme se permiteau poate într'un secol în care 
Paolo Veronese punea călugări Benedictini și soldaţi elveţieni іп 
subiecte din Vechiul Testament şi păcătuia totdeauna în contra 
costumului. Dar în secolul nostru şi din partea unui scriitor care se 
da de un adânc cunoscător al istoriei noastre, asemenea inadvertenţe 
sunt netolerabile 2). 

Ceea ce este însă mai curios, este că dela aceste amintiri savante, 
care nu-şi aveau locul aici, poetul trece la un exces de naivitate 
cu scrisoarea, adevărat galimatias, ce tânărul principe trimite 
de ре câmpul de luptă «dragei sale dela Argeş mai departe». 


2) Os Lusiadas, cant. У, str. 86: 


Julgas agora, Rei se houve no mundo 
Gentes, que taes caminhos commettessen? 
Crês, tu, que tanto Eneas, e o facundo 
Ulysses, pelo mundo se esten dessem? 


з) Goethe, Zahme Xenien, vol. I, p. 370: 


Wer in die Zeiten schaut und strebt; 
Nur der ist werth zu sprechen und zu dichten. 


2060 STUDII DE SCRIITORI 


Este chiar de mirare cum se găsesc cititori cari să guste asemenea 
попвепвигі: 


De din vale de Rovine, 
Grăim, Doamnă, către Tine, 
Nu din gură, ci din carte, 
Că ne eşti așa departe. 
Te-am ruga, mări, ruga 
Să-mi trimiţi prin cineva 
Ce-i mai mândru 'п valea Та: 
Codrul cu poenele, 

Ochii cu sprâncenele ; 

Că şi eu trimite-voi 

Ce-i mai mândru pe la noi: 
Oastea mea cu îlamurile, 
Codrul şi cu ramurile, 
Coiful 'nalt cu penele, 

Ochii cu sprâncenele. 

Şi să știi că-s sănătos, 

Că, mulţumind lui Christos, 
Те sărut, Doamnă, frumos. 


Fără îndoială, Eminescu, cu toată strădania sa de a imita limba 
-veacurilor trecute, nu аге simţul istoric. El nu are nici intuiţiunea 
nici ето{типеа timpurilor apuse. Mircea, care ştiu să se pună pe un 
picior de reciprocitate cu regele Ungariei, care în lunga lui domnie 
{пи sus demnitatea şi onoarea ţării, se duce însuşi în lagărul lui 
Mohamed 2)! Pentru Eminescu el este un moșneag саге mai mult 
îngână decât răspunde cu hotărîrea ві bărbăţia ce-i recunosc croni- 
cele. In zadar poetul se silegte să arhaizeze ; nu ştie să se facă contem- 
poran cu generaţiile stinse, nu poate să învieze simţimintele îngropate 
sub pulberea cronicilor; nu are facultatea de a suferi în adevăr şi 
de a se bucura în contact cu trecutul, atât іп Satira III cât şi în 
Rugăciunea unui Dac şi în Arald. E visător şi cărturar ca Dionis; 
nu are imaginaţia simpatică, oricât ar înjosi pe contemporani, ca să 
declame asupra măririi trecutului. El rămâne el, nu ştie să intre în 


1) Recte Baiazid (Nota editorului). 


MIHAIL EMINESCU 267 


alții; şi de aceea pentru noi Satira JII, cu toată versificaţia ei aga de 
artistică, mai ales în descrierea bătăliei, este o declamaţie puternică 
şi cu o retorică viguroasă, dar în definitiv declamaţie. Dacă în unele 
satire întâmpinăm părţi poetice, acelea sunt lirice, sunt efuziunea 
simţimintelor sau visurilor sale personale, ca în acest pasagiu din 
Satira IV: 


Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri... 
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, 

i Мис de stâncă, vârf de arbor, еа pe ceruri zugrăvește, 
Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, 
Răsăritul ei păzindu-l ca o tainică comoară. . 

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, 
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestii, 

Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie 

Când în cercuri unduioase, când în brazde de văpaie. 


Câte patru satirele: cea dintâi cu reflexiunile ei învechite asupra 
enigmei universului şi nimicniciei omeneşti; сеа de a doua cu amin- 
tirile poetului de pe banca universității; cea de a treia cu descrierea 
bătăliei dela Rovine; сеа de a patra cu amorul candid şi adânc dela 
anul 1400, ca şi Epigonii,— sunt numai un prilej de a-şi manifesta 
disprețul şi ura, de a arunca objurgaţiile sale, câte odată triviale, 
asupra contemporanilor, dar mai ales asupra partidului din care 
nu făcea parte. Acolo mai cu seamă el vede numai conştiinţe 
ce se degradează, banii ca scop al vieţii, corupţiunea се se întinde 
ca un cancer imens, poziţiunile cele mai înalte ocupate prin mijloacele 
cele mai josnice, şi tot numai din ură contra contemporanilor el 
laudă pe Mircea şi secolul al 14-lea, în care el întrevede idealul visat de 
imaginaţia lui, sau găseşte o ocazie de a declama teoriile lui Schopen- 
hauer asupra amorului sexual. Nu ştim dacă publicul are nevoie să-l 
сеге cineva, dar fapt este că mulţi scriitori, şi încă din cei mari, 
au strigat mult contra perversităţii veacului lor. Іп zilele Romei 
imperiale, Tacit şi Seneca, Persiu, Juvenal şi Marţial, până şi marele 
exactor Sallustius, către sfârşitul republicei, își nutresc scrierile cu 
anateme contra societăţii ce-i înconjura. Thukydides şi Xenophon fac 
mereu morală Grecilor, iar Pindar îi tratează şi mai rău. Acelaşi 


268 STUDII DE SCRIITORI 


spirit războinic caracterizează ре Lord Byron, care dă pe față viciile 
Engliterei moderne, urmăreşte cu învierșunare rămăşiţele ipocriziei 
puritane, pedantismul femeilor și nulitatea saloanelor. 

Dar aceştia se indignează contra unor vicii anume; Eminescu 
se ridică în contra tuturor. Lipsa de mijloace de a trăi şi mizeriile 
ce urmează de aci, decepţiile în amor şi nenorocirile lui mărite prin 
spectrul unei fantazii morbide, nevoia de a fi violent ca polemist» 
în ziaristică, iritaţia febrilă urmată de prostraţiune şi exaltaţia urmată 
de descurajare, iată ce descoperim mai ales în partea din urmă а 
vieţii lui. Prejudiciul, ura şi desperarea, iată elementele de care se 
nutreşte dela un timp încoa, pentrucă prejudiciul este un aliat puter- 
nic al pasiunii, ura îi dă mișcarea violentă şi automatică, desperarea 
îl scapă de urât. Puternic prin stil mai mult decât prin cugetare, 
stăpân pe frază şi pe colorit, ştiind să concentreze într'un vers dure- 
rea unei emoţiuni, versificator cum nimeni n'a fost între noi până 
la dânsul, având o idee prea mare de sine şi prea mică de alţii, precum 
mărturiseşte însuşi: 


N'admiram nimic... Fericit ca zeii, 
Doară singur eu mă miram pe mine. 


Coboriîi cu ochii nemişcaţi în gloată, 
Cutremurând-o. 

Dar sătul de ea și de mine însumi, 

Am să urc din nou părăsita treaptă, 


Ochii nemișcaţi ridicând Ја steaua-mi 
Nemuritoare, 


cl se lăsă din ce în ce pe priporul pasiunii nesănătoase, al violenţei 
neinfrânate, al mizantropiei primejdioase. 

In această dispoziţie sufletească şi în această stare intelectuală, 
cl continuă a fi prim redactor al unui ziar important, păstrând vocabu- 
larul ce-şi apropiase din citiri obositoare, fără să observe că expresiu- 
nile prea largi, de care se slujiseră maeştrii cugetării, se evaporau 
în mâinile sale neputincioase. Articolele lui sunt o țesătură de іпуес- 
tive şi ocări, sau de sentinţe abstracte şi vagi, al căror înţeles îi scapă. 
Nici un fapt precis şi plin, nici un amănunt individual şi caracteristic, 


MIHAIL EMINESCU 269 


mici o observaţie personală şi proprie, parcă n'a văzut nimic, că nu 
poate şi nu vrea să vază nimic, parcă între el şi obiecte se află un 
zid care-l opreşte de a vedea. 

Printr'un procedeu logic ce i-a mai rămas, el simulează cugetarea 
ce-i lipseşte, căutând să producă efect cu vorbe luate din hrisoave sau 
си fraze împrumutate dela cronicari și crezând că face politică înaltă 
şi e om de spirit când scrie insanităţi de felul acestora: « Acestea sunt 
rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu şi Ipsilanti 
şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din 
această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, С. A. 
Rosetti, Pherekidis, Serurie $. a.» 1). « Naţia românească n'are de 
gând încă să institue, pentru regalarea acestui soiu de stăpânitori, 
ordinul sfintei cânepe, spre a ridica la aceleaşi demnități pendente 
şi pe grecul Serurie şi pe grecul C. A. Rosetti şi pe bulgarul Mihălescu 
şi toată seminţia dominantă. Dar să nu desperăm. Planta creşte la 
поі... Și Mateiu Basarab făcea uz îmbielşugat de această plantă, 
distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui... Avem pe dea- 
supra poporului român o pătură superpusă, un [е1 de sediment de 
pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale 
şi occidentale, rasa Caradalelor » 2). « Intrebăm dacă cele patru clase 
primare şi cursul de violoncel al d-lui Costinescu compensează zecile 
de mii de franci ce acest, consumator le ia pe an, evident din munca 
altora 3 3). « Dacă în adevăr țara n'ar fi compusă decât din acești 
eleganţi pickpockeţi ai partidului roșu, din acei oameni cu patru 
clase primare şi cu exigenţe aristocratice, din gheşeftari », etc. 4), 

Aceste violenţe de limbă, aceste personalităţi feroce, 5) nepermise 
unui om cult, dovedesc încordarea pătimașă şi morbidă, desechilibrarea 


1) Culegere de articole d'ale lui Eminescu, р. 91. 

2) Culegere de articole d'ale lui Eminescu, р. 93. 

3) Ibid., р. 83. 

4) Ibid., р. 86. 

s) Junimea s'a inspirat de ură și dispreţ contra а tot се nu făcea parte din- 
“tr'insa. D. Carp a început critica contra lui Răzvan Vodă de Hasdeu şi contra 
„Fabulelor lui Sion (vezi Țara); d-l Misir Petre contra lui Macedonski; d-l Petraşcu 
contra lui Delavrancea în Convorbiri; d-l Dragomirescu contra revistei Literatură 


270 STUDII DE SCRIITORI 


nevindecabilă a autorului lor. Frazele pot avea încă meşteşugul 
maestrului, care stăpâneşte mijloacele de manifestare prin vorbă, 
dar deplina posesiune de sine, măsura tonului, cuviinţa socială, 
s'au pierdut fără a se mai întoarce. Intr'o imprecaţiune lirică contra 
unei iubite necredincioase, care rămâne anonimă, asemenea asalturi 
impetuoase s'ar mai trece, şi încă cu oarecare rezervă. Dar în 
ziaristica unui Stat ce se pretinde civilizat, asemenea necumpăniri 
de expresii, aceste insulte personale şi triviale sunt adevărate 
barbarii şi semnul unei boale primejdioase. 

In adevăr, evoluţia fatală a acestui temperament era aproape de 
terminatul еі. In luna lui Iunie 1883, se iviră cele dintâi simptome 
neîndoioase de alienaţie mintală, şi de aci înainte ele se accentuară 
mai tare. Amicii şi admiratorii lui făcură tot ce lesta prin putinţă, 
ca să-i redea sănătatea ; dar atât ajutoarele lor cât şi îngrijirile medi- 
cilor din ţară şi din străinătate rămaseră zadarnice. Se păru cu toate 
acestea un moment că bolnavul îşi redobândise limpeziciunea şi echi- 
librul facultăţilor sale intelectuale; câţiva amici credeau că fusese 
o criză trecătoare şi aşteptau să-l vază pe deplin restabilit, Iluzii 
deşerte. Boala, aci dându-se afund, aci ieşind iarăşi la suprafaţă, 
se manifestă în fine cu toate teribilele ei simptome şi din acest mo- 
ment orice speranţă fuse pierdută. Internat în institutul «Caritatea », 
el se stinse acolo în ziua de 15 Iunie 1889, după o noapte de insom- 
nie care fu urmată de o sincopă. 

Aşa se stinse acest talent nenorocit, care imprimă poeziei noastre 
о direcţie nouă, îmbogăţi metrica cu forme necunoscute până la dân- 
sul, întineri limba veche punând în circulaţia literară cuvinte uitate 
prin cronici şi psaltiri, dede limbii poetice o vigoare şi o frumuseţe 
ре care nimeni n'o întrevăzuse până la dânsul. Muncit de о trufie 
enormă, pe care o nutreau succesul şi admiraţia amicilor săi, îndoc- 
trinat de teorii incoherente, chinuit de neproporţia dintre facultăţile 


şi artă română şi atacuri personale contra colaboratorilor săi; d-l Maiorescu contra 
lui У. A. Urechiă şi Laurian, şi în general contra Revistei Contimporane, ре ai 
cărei colaboratori îi compara cu maimuţele bete etc. Acest ton a fost început în 
critică de d-ljMaiorescu, care lăuda pe Samson Bodnărescu, ре I. Negruzzi, pe 
când deprima pe. Hasdeu, 


MIHAIL EMINESCU 271 


şi aspiraţiile sale, el năzui la toate celebrităţile şi la toate mărimile, 
fără să poată ajunge decât la reputaţia unui poet. Privat de mângâie- 
rile ce oferă viaţa contemplativă, incapabil де a îmbrăţișa ocupațiile 
vieţii politice, filosof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, 
prea mândru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit 
ca să se înalțe până unde mândria lui îndemna, prea egoist ca să-şi 
deschiză inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui şi prin împrejură-- 
rile în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără а 
iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale, 
el fuse gonit din sânul fericirii, al amorului, al puterii şi al ştiinţei. Dar 
chiar acest complex de calităţi superioare şi de defecte nevindecabile, 
au făcut dintr'însul idolul împrejurul căruia s'a grupat о parte din 
tinerime. Їп adevăr, sensibilitatea sa delicată, acută şi pe alocurea 
bolnăvicioasă, cultura sa exclusiv germană și prin urmare originală 
pentru noi, ambiția sa de a întrece pe toţi cei dinaintea şi dimprejurul 
lui, i-au făurit un stil unic, aci simplu ca o poezie populară, aci îmbogăţit 
prin citiri întinse, un stil nou şi viguros, scânteietor şi întunecos, luminos 
şi vag ca o legendă nordică, plămădit în cele din urmă cu dispreţ suveran 
şi cu o ură ce-l apropie de Juvenal. Pamfletar în satirele sale extrava- 
gante, el văzu în generaţia actuală numai greșelile şi viciile ei, fără 
să presimţă nimic din adevărata ei mărire, şi o prigoni cu о furie de 
canibal ; însă poezia lui plină de simţiri tinere şi adânci, de imagini ori- 
ginale şi de viziuni puternice,— acei nuferi şi acele liane, pe саге el le-a 
descoperit întâi ; acel murmur de аре се se rostogolesc peste prund, 
în care ela găsit izvoare noi de inspiraţie; acele flori de cireş, de 
salcâm şi de teiu, pe lângă cari toţi treceau fără a le culege —au 
dat poeziei sale un parfum, un farmec şi o frumuseţe, care îl pun 
deocamdată pe aceeași linie cu cei mai mari din poeţii noştri. 


INOVAȚIILE LUI EMINESCU CA VERSIFICATOR 
— RIMA — 


Rolul ce joacă rima în poezia modernă esta aşa de covârşitor, 
încât, după Théodore de Bainville, într'un vers se aude numai vorba 
dela rimă, şi această vorbă singură produce efectul voit de poet, 
Rolul celorlalte vorbe din vers, se mărgineşte în a nu contraria 
efectul cuvântului final şi a se armoniza cu dânsul. Precum pic- 
torul deşteaptă în spiritul privitorului ideea unui fag sau a unui 
stejar, nu reproducând conturul sau structura frunzelor de fag sau 
de stejar, ci numai cu ajutorul unor aruncături de pensulă nemerite, 
de asemenea poetul, care nu înfăţişează obiectele descriindu-le sub 
feluritele lor aspecte, nici nu comunică idei exprimându-le în extenso 
şi în ordinea lor logică, evoacă în fantazia cititorului idei şi forme 
numai cu ajutorul unei vorbe, sau unor împerecheri de vorbe. 

Dacă dar poetul are viziuni lămurite 81 strălucitoare, ele se vor 
traduce în imaginaţia lui prin rime sonore, variate, armonioase, 
-decisive ; dacă, dimpotrivă, va avea numai viziuni întunecate sau con- 
fuze gi de va voi să ni le dea ca şi cum ele ar fi limpezi și lumi- 
noase în creerul său, rimele sale vor îi ordinare, monotone, mălăieţe. 
Numai la asemenea viziuni clare şi viguroase se poate aplica versul 
lui Boileau: 


La rime est une esclave et ne doit qu'obeir. 


Mai ales în versurile scurte, rima nu este o podoabă cio necesitate 
imperioasă, și Sainte Beuve o celebrează cu un adevărat entuziasm 
într'o bucată, din care extragem următoarea strofă: 


Біте, qui donnes les sons ' 
Aux chansons; 


18 


274 STUDII DE SCRIITORI 


Rime, Punique harmonie 

Du vers, qui, sans tes accents 
Frémissants, 

Serait muet au génie. 


Poeţii noştri, până la Eminescu, chiar cei mai abili în arta de 
а făuri versuri, se mulţumeau cu rimele uşoare sau cel mult cu aso- 
папе mai anevoioase, însă căutând în totdeauna această potrivire de 
sunete în cuvinte luate individual. Cântece, elegii, imnuri, poeme 
ерісе şi drame, nu ieşeau din obișnuitele аі, it, iță, or, oare, etc., sau 
din ceva mai dificilele de găsit: ол, апай, ung, etc. În general, se rima 
prea uşor; ba încă, spre mai multă înlesnire, se uza şi se abuza de 
prea comodul «truc» de a face susceptibile de rimă cuvintele cele 
mai neasemănate între ele, transformându-le іп diminutive. D. 
Maiorescu are meritul de a fi atres pentru întâia oară luarea aminte 
asupra acestui neajuns, așa de răspândit la versificatorii români. 

Această slăbiciune tocmai în partea culminantă a versului, această 
monotonie şi vulgaritate metrică, inspira spiritelor mai rafinate şi, 
prin urmare, mai setoase de о artă originală, o aversiune neînvinsă 
contra celor mai multe din poeziile noastre, cari, din acest punct 
de vedere, erau de о platitudine revoltătoare. 

Eminescu este cel dintâi care rupse cu această metrică de copii. 
El ieşi din făgaşul răsbătut al formelor demodate, sfărâmă acele 
tipare învechite, aproape primitive, găsi combinaţii şi apropieri 
îndrăzneţe de sunete şi dete urechii româneşti agremente acustice 
neaşteptate, curioase, bizare, în orice caz noi. Precum a luat din 
filosofia germană pesimismul, cu care a dat o coloritură mai întu- 
necoasă și mai posomorită gândurilor noastre, de asemenea а împru- 
mutat dela poeţii germani unele din particularităţile lor metrice. 
Şi din acest punct de vedere, ca şi din altele, se poate zice că poezia 
lui nu este о producţiune spontanee, ci fructul dureros şi lent al 
unei munci prelungite, al unei imitații conştiente. 

Poeţii germani, chiar cei mai buni, rimează, de nevoie sau poate 
spre a da mai multă graţie naivă versurilor lor, cuvintele, pronunţând 
pe unele din ele în formă dialectală. Astfel găsim la dânşii rime de 
felul acesta : Zieht — Gemüth, frisch — Gebiisch, Spiegel — Flügel, 


INOVAȚIILE LUI EMINESCU CA VERSIFICATOR — RIMA 275 


selige — fröhliche, Magdalene — schöne, gesetzt — ergătzi, höflich — 
sträjlich, mögen — Schlägen, Sieg — siech, ete. 

După exemplul lor, Eminescu introduse în poezia noastră rime 
de cuvinte pe care nimeni până la dânsul nu cutezase să le împe- 
recheze, precum: pletoase — întunecoasă, torţii — porții, asameni — 
oameni, lanţ — amanți, isteţ — musteți, întinz — oglinzi. trişti — mişti, 
etc. Insă ceea ce era spontaneu şi oarecum naiv la poeţii germani, 
devine la poetul român o imitație savantă, deoarece se întemeiază 
pe studiul literaturilor străine. 

Cu toate acestea inovaţia lui Eminescu păru prea îndrăzneață 
chiar celor ce înotau în mijlocul curentului produs de dânsul. De 
aceea ea figurează, cel puţin până acum, numai în colecţia de poezii 
a maestrului, 

Mult mai ispititoare fură pentru elevii săi rimele alcătuite din 
silabele finale ale unei vorbe cu silabe făcând parte din două cuvinte 
consecutive, de ex.: gândul — luminându-l, adio — privi-o, mântui — 
veşmântu-i, dascăl — recunoască-l, galeși — cale-și, chinu-mi — sus- 
pinu-mi, asculta-vei — cânta-vei, etc, 

Noutatea acestui fenomen metric isbi atenţiunea tuturor şi d. 
Hasdeu nu uită de a-l semnala cu o vădită ironie în aceste versuri: 

Virgiliu $1 Horaţiu n'au stat a făuri 
Pe Tisa — plânsu-mi-s'a... sonoare chiţibuşuri. 

Dar aceste «sonoare chiţibuşuri» impresionară în mod plăcut 
simţul acustic al celor mai mulţi. Vlahuţă se grăbi cel dintâi a şi le 
apropia şi chiar a le duce puţin mai departe, căutând a pune trei 
cuvinte la rimă, în loc de două, precum: abătuţii —du-ţi-i, spumii 
— nu-mi-i, etc. lar acum câteva zile spiritualul Cyrano îndrepta 
unuia dintre confrații săi următoarea strofă cu o rimă а la Eminescu : 

Vreţi să'ncercaţi un băț de-i tare 
Sau dacă bastonaş fragil e 


Ce nu rezistă pe-o spinare? 
Adresa e: Costuhăş тие. 


De sigur, această inovaţie în versificarea noastră nu este lipită 
de о învederată plăcere pentru ureche, nici de un merit real. Din 


18* 


216 STUDII DE SCRIITORI 


nenorocire, ea nu este o invenţie a poetului român, ci iarăşi o 
imitație dela poeţii germani, o localizare, ca să zicem aşa, şi anume 
dela Rückert, dela care Eminescu а mai împrumutat, ca forme 
metrice, ghaselul şi glossa, cu toate că cel dintâi e de origină germană, 
iar cea din urmă spaniolă. 

Pentru ca cititorul să-şi facă o idee mai lămurită de gradul în 
care poetul român a călcat pe urmele celui german, dăm aci 
următoarele exemple: 


Aber dein Licht im Innern blüht es 


Meines Gemüthes. 
Rückert 


Der Wohlverständige, dahin zum Schahe schritt er, 
Und that die Werbung Kund von Iran’s edlem Ritter. 
Idem, Rostem und Suhrab, Cartea I, 8 


Still tauschte drin das Paar die Lust der Seelen aus 
Und draussen liess die Schaar die Kraft der Kehlen aus : 
« Dass dieser neue Mond lang dein Bekagen sei! 
Dass dieser Feinde Haupt ewig geschlagen sei!» 

Id. ibid. 


Denn unter meinen Spielgenossen rag ich hoch 
Hervor, mein Haupt empor zum Himmel trag ich hoch 
Id. ibid. 11 


O Mutter, aber dich, du höre meinen Schwur an, 
Mach’ ich zur Königin von Iran und von Turan 
Id. ibid. 12. 


Suhrab, gerüstet, trat zu seiner Mutter Vater, 
Um Urlaub und Geleit und Reisebeistand bat er. 
Id. ibid., 15. 


Neapărat, unii din poeții germani, n'au pregetat de a se folosi de 
invenţia lui Riickert, s. ex.: 
Wie stolz und stattlich geht ег! 


Er ist nur ein Trompeter. 
Scheffel, Der Trompeter 


INOVAȚIILE LUI EMINESCU CA VERSIFICATOR — RIMA 277 


O Quinctili! armer Feldheer! 
Dachtest du, dass so die Welt wär? 
Id., Teutoburger Schlacht, 


Tot dela poeţii germani, şi nu dela cei greci sau latini, şi anume 
dela Platen, pe care l-a imitat ca idee în sonetul la Veneția, Eminescu 
a împrumutat strofa safică. 

Scad însă aceste împrumuturi gloria poetului român ? Intru câtva, 
da. Oricum ar fi însă, lui Eminescu fi rămâne meritul de a îi introdus 
noi forme în poetica românească şi de a fi izbutit să iasă din vechile 
tiparuri, cari dela Paris Momuleanu şi Anton Pan deveniseră sa- 
cramentale. 


PORTRETE DE ORATORI 
ŞI OAMENI POLITICI 


NICOLAE FLEVA 


Mulţi naivi numesc ре 4-1 N. Fleva «tribun», închipuindu-şi 
poate că acest termin este masculinul substantivului tribună, şi 
conchizând, pe temeiul acestei etimologii nostime, că oricine se suie 
pe o tribună şi strigă de acolo cât îl iartă organele vocale, este cu 
adevărat tribun. 

Oricum ar fi, 4-1 Fleva ia în serios acest calificativ rău aplicat şi 
îl consideră ca un omagiu cuvenit talentelor şi activităţii sale politice. 

După părerea mea, d-l Fleva este departe de a însuși atributele 
unui adevărat tribun: 

4. Pentrucă menirea tribunilor era de a apăra pe popor în contra 
asupritorilor lui, pe când d-l Fleva dă mâna cu sugrumătorii libertă- 
[Шог noastre în contra oamenilor de bine. 

2. Pentrucă vechii tribuni traduceau în judecată pe consulii 
cari abuzaseră de puterea lor pe când d-l Fleva se pune la dispoziţia 
acelora cari, fiind la guvern, au tolerat după propria lor mărturisire, 
asasinate şi procese scandaloase. 

3. Pentrucă tribunii erau inviolabili; pe când 4-1 Fleva, chiar 
pentru aliaţii săi de astăzi cari l-au învestit cu puterea tribuniţiei, 
este tot ce poate fi mai violabil, negreşit când dezertează din colec- 
tivităţi ; dovadă glonţul pe care d-l Ferechide era să i-l уйге drept 
în inimă şi care din norocire, l-a rănit numai la mână, şi altă dovadă 
este cartuşul pornit din puşca unui soldat din corpul vânătorilor, 
în ziua de 15 Martie 1888, tocmai când d-l Fleva păşea pragul Camerei 
deputaţilor, 

Nu contest; d-l Fleva are neastâmpărul tribunilor din ultimele 
timpuri ale republicei romane, când acești magistrați ai poporu 


252 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


se puneau, ca faimosul Clodius, în serviciul tiranilor. Mai mult decât 
atât: d-l Fleva are îndrăzneala atacului, violenţa expresiunii, energia 
gestului, impetuozitatea avântului şi darul particular de a umila 
ţânţarul la cămilă şi reduce cămila la ţânţar, calitate prețioasă pentru 
cel ce şi-a făcut din agitația maselor o specialitate. Cine din noi nu 
îşi aminteşte ара de aur a lui Andronic şi conivenţa în care întreaga 
campanie alchimistă se afla cu poliţia d-lui Moruzi ? Un articol foarte 
amănunţit asupra acestei escrocherii, publicat în Națiunea, trecu ne- 
băgat în seamă. Nimeni nu înţelese că aci se afla materie de o agi- 
taţie puternică. Fără d-l Fleva, Andronic şi-ar fi continuat în linişte 
şi la umbra autorităţii morale a poliţiei ingenioasa sa invenţie, în 
paguba celor săraci cu duhul. Numai d-l Fleva avu fineţea mirosului, 
care lipsea celorlalţi gazetari anti-colectivişti ; reluă chestiunea, puse 
în lumină toată gravitatea ei, o aşeză sub microscop, o studiă în 
toate amănuntele ei inextricabile şi îi dede proporţiile unei afaceri 
de Stat. Chestiunea Camora şi a Camoriștilor, care continuă şi astăzi 
înaintea justiţiei, este opera d-lui Fleva. 

Se ştie ce bogat filigran s'a lucrat asupra acestei teme şi ce fo- 
loase a tras opoziţia din acest dar de divinaţiune al d-lui Fleva. 

Dar tot acest 4-1 Fleva, care, pe când era proscris de colectiviști, 
punea așa de bine în evidenţă vermina ce descompunea cadavrul 
oficial, avea nişte ochi de cârtiţă, pe când încasa retribuţiile aşa de 
generoase dela administraţia drumurilor de fier şi dela Eforia Spi- 
talelor Brâncoveneşti, care nu-i reclamau decât osteneala subscrierii 


mandatelor. 
La 31 Martie 1884 veni în desbaterea Camerei art. 105 din proiectul 


de constituţie revizuită, care lăsa delictele de presă la discreţia unor 
magistrați puşi sub ferula guvernului. Atunci bătrânul С. A. Rosetti 
regăsi toată vigoarea virilităţii sale pentru libertatea presei. 

D-l Fleva, domesticit prin calitatea de arendaş al Statului şi 
alte locmale, tăcu ca un peşte degerat! 

In 1885 Februarie 11, veni înaintea Camerei un proiect de lege 
foarte dulce în contra cumulului. 


Nimeni n'a auzit pe pretinsul tribun înălţând glasul întru spri- 
jinirea еі! 


N. FLEVA 268 


Se propuse, їп lunie 1886, dezastruoasa convenţie consulară cu 
Germania, care da străinilor dreptul de a înfiinţa tribunale pe pă- 
mântul României! 

D-l Fleva nu dede nici un semn de viaţă! 

Se comiseră la 5 Septemvrie 1886 revoltătoarele acte de sălbă- 
сіе asupra redacţiilor opoziţioniste, ziua în amiaza mare. 

D-l Fleva nu văzu nimic, nu auzi nimic! 

Se asmuţiră, a doua zi după aceea, de pe balconul Consiliului de 
miniştri, bandele de ciomăgaşi asupra celor ce diagnosticau zilnic 
cancerul ce rodea colectivitatea colectivistă. 

D-l Fleva se prefăcu că este pe lumea cealaltă, în metacosmiile 
lui Epicur! 

Și acum, acest « n'aude nu vede » tresare la sunetul ierbii ce creşte, 
şi spumează la vederea cutelor dela pălăria d-lui Paladi. 

Nu, d-l Fleva nu este tribun. 

D-l Fleva este un simplu advocat şi neputând fi un advocat de forţă, 
a fost totalmente împins către politică, paradisul tuturor carierelor 
neizbutite, unde facundia suplineşte raţionamentul şi fraza sforăi- 
toare, știința. 

Scriind acest cuvânt, nu înţeleg printr'insul pe cunoscătorul 
adânc al legilor, ре jurisconsultul consumat, pe interpretul fin şi 
judicios al principiilor de drept; ci pe frazeologul uşor şi descusut, 
pe retorul prompt a ataca orice chestiune fără pregătire îndestulă- 
toare, pe producătorul de efecte banale fără adâncime psihologică, 
în fine pe cel ce vorbeşte de toate, nu fără a cunoaşte deloc obiectul 
desbaterii, ci fără a-i înţelege contextul cu totalitatea mecanismului 
din care face parte. 

Și mai întâi de toate, d-l Fleva este minunat alcătuit pentru a 
pleda înaintea juraţilor. Nu ştiu câte procese a avut d-sa ре la curțile 
judecătoreşti şi câte i s'a întâmplat să câştige. In orice caz, procesele 
civile încredințate abilității d-lui trebue să fi fost de o extremă sim- 
plicitate şi de o evidenţă axiomatică. Nici o parte litigantă nu l-ar 
angaja ca reprezentant al ei, dacă în partea adversă ar figura un Da- 
nielopolu, un С. Boerescu, sau un Е, Stătescu. Știința sa este proble- 
matică şi ascuţimea intelectuală pentru desfacerea unui fir de păr 


284 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


în patru îi lipseşte. De aceea nu-l căutaţi pe la Curți ori tribunale, 
căci n'are ce căuta acolo, 

Daţi-i însă rendez-vous la Curtea cu juraţi sau la întrunirile elec- 
torale de prin mahalale. Асі va fi nelipsit. 

Curtea cu juraţi! Се câmp frumos pentru un disert! Ce arenă 
admirabilă pentru cel cu limba deslegată! 

Mai întâi nu ai nici un adversar, dacă victima nu intentează ac- 
ţiune civilă; căci, cât despre acuzaţia procurorului, еа nu poate fi 
niciodată la înălţimea apărării, presupunând că și apărătorul şi acu- 
zatorul sunt înzestrați cu aceleași calități fireşti şi armaţi de aceeaşi 
ştiinţă. Marele privilegiu al apărătorului este că, fiind bine plătit 
pentru proces, este mai bine pregătit, sau dacă procesul este de na- 
tură publică ocazia este minunată pentru a-şi răzbuna pe miniştri; 
deosebit de aceasta, apărătorul are un singur proces în acea zi, pe 
când bietul procuror trebue să susţie trei, patru acuzări. 

Curtea cu juraţi! Mai ales o Curte cu juraţi de provincie! Dintre 
toate instituţiile judecătorești, numai ea permite advocatului de a 
doua mână şi oratorului de întruniri electorale să-și desfăşure toată 
elocinţa înăscută prin obicinuinţă, toată puterea plămânilor, toată 
amplitudinea gesturilor,toată originalitatea efectelor melodra matice—, 
martură acea cataramă ţinută atâta timp sub manta şi aruncată cu 
atâta dexteritate în incinta sălii de către d-l Petru Grădişteanu, 
în şedinţa de noapte a juraţilor din București, la 23 Decemvrie 1886, 
când cu așa de prost înscenatul atentat Stoica Alexandrescu. Aci 
vezi o femeie scăldată în lacrimi, care se aruncă la picioarele judecă- 
torilor, conjurându-i să nu o lipsească de sprijinul unui bărbat, pe 
care îl adoră; aci ești mişcat de suspinele întrerupte ale unor copii, 
cari cer să li se înapoieze, după opt luni de închisoare preventivă, 
un părinte bun şi afectuos; aci vezi un bătrân gârbovit sub greutatea 
timpului, саге invoacă clemenţa magistraţilor în favoarea unui fiu, 
singura mângâiere a tristului său арив; aci un grup de cetăţeni simpli, 
cari, induși în eroare de un agitator ce le-a promis marea cu sarea, 
s'au răzvrătit contra autorităţii şi au proclamat într'o bună dimineaţă 
o republică ridiculă de câteva ceasuri! Ce materie bogată! Ce comoară 
de emoţiuni neobicinuite! Ce ocazie minunată pentru un bărbat de 


N. FLEVA 285 


talent! Mai ales că vorbeşte înaintea unor judecători, cari îi apucă 
înainte cu simpatia pentru împricinat | 

Ca să vă încredinţaţi, citiţi pledoaria d-lui Fleva făcută în Târ- 
govişte în favoarea celor 41 de inculpaţi că au ridicat stindardul 
republicei dela Ploeşti, în ziua de 8 August 1871. E adevărat că pro- 
сези] este caraghios. Patruzeci şi unu de republicani în {ага româ- 
nească, și încă în anul mântuirii 1871! Dar 4-1 Fleva l-a luat în serios; 
a umflat trompeta сеа mare a Roşiilor, a vorbit de Tudor Vladimi- 
rescu, martirul libertăţilor româneşti, ucis de nişte Fanarioţi la mar- 
ginile Târgoviștei, locul unde se judecă procesul altor martiri liberali ; 
a lingușit pe juraţi, pe inculpaţi, pe toţi Ploeştenii, a dat frâu tuturor 
patimilor sale politice, a făcut tot spiritul pe care îl poate face d-sa, 
şi lucru neauzit! — fără a scoate un ban din buzunar, a produs un 
entuziasm fără margini în inimile tuturor celor ce erau de faţă şi pe cari 
poliţia a fost nevoită a-i scoate afară din sală, ca să-i mai răcorească. 

Când se citi verdictul de neculpabilitate, zice d-l Fleva 1), « apă- 
rătorii, rudele şi amicii acuzaților, toţi cetăţenii auditori, militarii 
-chiar, plângeau de bucurie. Printre dânşii se afla şi un funcţionar al 
guvernului, grefierul Ștefănescu, care a şi fost destituit, fiindcă 
a plâns şi el de bucurie, văzând triumful dreptăţii şi achitarea nevi- 
novaţilor. Toţi se îmbrăţişează, toţi schimbă cuvinte de felicitări 
între dânşii şi de bine cuvântări către cer, toţi sunt veseli. 

є Acuzaţiunea singură stă la o parte, mută şi consternată. În oraş, 
asemenea mare entuziasm, mare bucurie, că s'a salvat atât onoarea 
sa de a nu fi considerat са un tribunal de călăi ai poporului, cât şi 
a ţării de a nu fi arătată în faţa Europei ca un cuib de răsvrătitori; 
şi astfel s'a terminat acest proces, care va cuprinde în istorie o pagină 
din cele mai negre pentru regimul sub care s'a petrecut >. Nimic nu 
lipseşte în aceste puţine rânduri pentru apoteoza curagiosului şi talen- 
tatului apărător: entuziasm şi bucurie 2), lacrimi, destituire de 


1) Procesul lui 8 August. Apărarea făcută celor 41 acuzaţi de Nicolae Fleva. 
București, 1871, р. 98. 

2) Aşez aceste cuvinte în ordinea în care le pune d-l Fleva. După regula obici- 
nuită ar trebui: bucurie, entuziasm. De altmintrelea' întreaga citaţie, dovedește 
о extremă inexperienţă în arta de a scrie. 


286 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


funcţionar muiat де elocvenţa d-lui Fleva,— triumful dreptăţii, acuzaţia 
consternată, călăii poporului, ţara şi Europa, o pagină din cele mai 
negre în istorie... Mă mir cum nu i-au venit în minte cuvintele 
victimă şi martir, Afară de această mică omisiune, încolo tot aparatul 
pentru crearea focului bengalic este admirabil înscenat. Văd de aci 
vinul şi ţuica curgând în şipote. 

Nu tot aşa de uşor se câştigă procesul şi se naşte entuziasmul 
într'o Cameră de deputaţi liber aleşi. Aci — mai ales la noi —ai 
aface cu o adunare de advocaţi ca şi tine, cari cunosc secretele culise- 
lor politice; cu nişte inimi blazate asupra cărora pathosul de con- 
venţie nu produce nici un efect; cu niște frazeologi rafinaţi, cari, 
îndată ce au auzit prima vorbă a unui period, ştiu de mai înainte 
toată țesătura lui. Faţă cu asemenea gymnasiarchi ai cuvântului, 
d-l Fleva sau altul са d-sa vinde castraveți grădinarului, Şi este ştiut 
că grădinarul nu pune nici un preţ pe astfel de marfă. 

Асі 4-1 Fleva wa obţinut nici un succes, absolut nici unul, căci 
nu se pot numi succese parlamentare scandalurile provocate de cuvinte 
insultătoare д bout portant, ca acelea ce i-au scăpat la adresa băncii 
ministeriale în ziua de 12 Ianuarie 1887 1) şi care i-au atras, pe lângă 
calificativul de + obraznic » din partea d-lui Radu Mihaiu,— ceea се 
nu era nimic,— un duel cu 1. М. Ferechide, duel din care d-sa a scăpat 
ca prin minune numai cu două degete strivite 2). 


D-l Fleva nu аге gradaţie în expunere și prin urmare nu știe să 
pregătească pe auditor pentru vorbele de calibru anormal. Argumen- 
taţia nu urmează acel fir delicat, invizibil, care leagă raţionamentele 
cele mai falacioase ale lui Maiorescu şi care înţeapă ca un ac de albină, 


1) In această şedinţă d-l Fleva zise: «am un capital mare, căci pe fruntea 
mea nu е nici o pată rușinoasă, care să îmi mânjească trecutul, cum e pe banca 
ministerială >. Tot în acea şedinţă, răspunzând d-lui І. С. Brătianu, care-l com- 
parase cu o femeie de stradă ce murdărește pe cele oneste și afirma că d-l Fleva 
a făcut stare din politică, 4-1 Fleva răspunse: « Dacă primul ministru vorbește 
de femeia pierdută, nu trebue să se uite aşa departe până la mine, ci să privească 
lângă sine, pe băncile ministeriale; nu eu mi-am făcut starea din politică, c; 
aceia cari umblau în Decemvrie cu pălărie de paie şi cari acum sunt milionari ». 

2) Acest duel s'a petrecut în ziua de 14 Ianuarie 1887. 


N. FLEVA 287 


producând usturimi lungi şi dureroase; nici acele pregătiri de fapte 
generale, care devin din се în ce mai personale, mai ad hominem şi se 
termină ca o cădere de ghillotină, ca ale d-lui A. Lahovari. Elocinţa 
d-lui Fleva se aseamănă cu un baros imens care loveşte întotdeauna 
alături. La toate discursurile d-sale s'a răspuns în modul cel mai 
victorios. Elocuţiunea d-lui Fleva are ceva din violenţa şi nedibăcia 
omului primitiv, nedeprins a forma un lanţ logic din mai multe 
inele şi a ajunge printr'un proces gradat la un scop vizat. Ca la toate 
popoarele meridionale, Іа: d-sa ideile pornesc din marele simpatic 
nu din creer, şi explozionează cu impetuozitatea unui obuz de dina- 
mită. Dar întocmai ca obuzele lui Măican, care nu omoară nici un 
vrăjmaș sau omoară pe cel ce le aruncă. 

Am zis că d-l Fleva are factura psihologică a advocatului. Din 
această structură primordială şi generatrice urmează că pentru d-sa 
faptele au două accepţiuni, două înţelesuri, două limbi, după cum 
d-sa este cu guvernul sau cu opoziţia. Când e cu partidul de la putere 
cumulul este o fericire, alegerile perfecte, administraţia onestă, finan- 
tele în prosperitate. Când nu, nu. E în stare să tăgăduiască existenţa 
soarelui și să susţie, fără а roşi, placiditatea angelică a lui Tănase 
Bărbieru şi Toboc; pentrucă, deprins a pleda când pro când contra, 
a ajuns a lua elucubraţiunile sale politice drept realităţi şi animozi- 
tăţile sale personale drept axiome matematice; pentrucă își inchi- 
puește că, dacă publicul l-a urmat în agitația sa contra unui guvern 
corupt, acelaşi public se va pleca la toate toanele pornirilor sale și 
la toate zig-zagurile caracterului său schimbăcios. 

Toate guvernele noastre, bune sau rele, liberale sau conservatoare, 
săvârşesc neiertata greşală de a căuta să câştige mai presus de toate 
sprijinul advocaţilor, îmbuibându-i cu sinecure şi funcțiuni, cu mi- 
siuni şi jetoane de prezenţă, în loc de a se sili să câştige poporul prin 
administraţie onestă şi măsuri înțelepte, pe muncitori prin legi drepte 
şi echitabile, pe funcţionari prin răsplată potrivită cu munca lor şi 
prin înaintări întemeiate pe merit, pe militari prin onoare, pe literați 
prin recompense şi premii, pe negustori prin înlesnirea mijloacelor 
de transport şi prin alte măsuri chibzuite. Cât pentru mine unul, 
dacă aş avea puterea în mână, m'aș uita la advocaţi de talia d-lui 


288 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


Fleva mai puţin decât la oricare altă breaslă. Puterea lor vine de-a- 
colo că noi nu ne dăm bine seama de slăbiciunea lor efectivă, luăm 
neastâmpărul lor febril drept energie și facundia lor drept ştiinţă. 
Când voiu fi atacat de dânşii, mă voiu apăra singur; căci, dacă voiu 
plăti pe unii ca să mă apere, voiu încuraja pe ceilalţi să mă atace. 
Ei au sprijinul de corp în cel mai înalt grad, un raţionament capţios 
şi o limbă mai ascuţită decât a briciului. Dar deprinderea de a vorbi 
pro şi contra le-a falsificat judecata şi i-a pus în neputinţă de a deo- 
sebi albul de negru şi dreptul de strâmb. Adevăraţi mercenari ai 
cuvântului, ei se luptă numai ca să-şi arate dibăcia în mânuirea unor 
arme ce nu taie şi câştigă victorii însemnate, fără să verse o picătură 
de sânge, ca mercenarii micilor tirani din stătuleţele Italiei medie- 
vale. De aceea îi vezi, după ce şi-au adresat invectivele cele mai 
vehemente, glumind între dânşii şi tratându-se cu o cordialitate, 
care lasă pe clienţii lor cu gura căscată: Ca în povestea lui Nastratin 
Hogea, cearta lor ţine până când pun mâna pe plapuma naivului. 
Nu i-aţi văzut adesea, după niște discursuri fulgerătoare contra 
guvernului, trecând pe dinaintea băncii ministeriale, zâmbind cu 
graţie către titularii departamentelor, ba chiar întinzându-le mâna, 
ca şi cum nu s'ar й petrecut nimic neplăcut între dânşii şi guvern? 
Şi n'aţi observat mina stranie a celor din tribuna publică şi a pro- 
vincialilor, cari se întreabă dacă tot ce se face acolo este o simplă 
iluzie de teatru, o comedie plătită scump? E. Laboulaye a dat pe 
faţă secretul argumentaţiei lor, când face ре Pieborgne să vorbească 
pro şi contra іп aceeaşi cauză. « Noi advocaţii politici, zice acest 
Pieborgne, pledăm aparenţa după trebuinţele momentului. Се ne 
pasă de adevăr, chiar dacă am presupune că el există? Astăzi noi 
opunem particularul generalului, mâine vom opune generalul parti- 
cularului. Excepţia ne serveşte а falsifica regula şi regula пе 
serveşte a eluda excepţia. Odată votul luat, partida este câştigată; 
nu ne trebue mai mult. Schimbăm cărţile după ocaziune. 

Asupra fondului lucrurilor n'am nicio părere şi de asemenea 
lucruri mă ocup са de Şahul Persiei. Sunt advocatul guvernului, 
pledez şi câștig cauza mea. Fie procesul bun sau rău, aceasta e treaba 
guvernului, iar nu a mea. 


N. FLEVA 289 


Cât despre ceea ce face că fiecare din discursurile mele, luat în 
parte, are о mare aparenţă de înţelepciune şi rațiune, iat-o: 

Frumosul acestor maxime generale, de care mă slujesc eu, este 
că el enunţă adevăruri tot aşa de bătrâne ca şi lumea, tot aşa de 
banale ca şi drumurile mari; defectul lor e că ele sunt aşa de largi, 
încât toate pot trece prin ele şi ele nu probează nimic. Admiteţi 
amândouă discursurile mele, sau respingeţi-le, nu veţi fi nici mai 
mult, nici mai puţin înaintat. Inţelepciunea străbunilor noştri е 
respectabilă, dar ideile şi trebuinţele zilei nu sunt mai puţin respec- 
tabile ; toată întrebarea este de a se şti dacă legea ce ni se prezintă 
dovedeşte înţelepciunea sau nebunia străbunilor, dacă ea răspunde 
unei trebuinţe sau unui capriciu ; aci e singurul punct pe care mini 
ştrii şi opoziţiunea se feresc de a-l atinge. Unul se duce spre răsărit, 
celalt fuge spre apus. Fiecare se întrece să fugă cât mai departe de 
obiectul desbaterii. Şi, la adică, au dreptate. Pentru ca să discute 
cineva serios un proiect, o măsură propusă, trebue să adune faptele, 
să consulte pe oamenii de meserie, să socotească, să cântărească, şi 
atunci cum ar mai putea cineva să aibă totdeauna dreptate? Puterea 
ar trece în mâinile oamenilor practici; advocaţii ar pieri de foame. 

Gândiţi-vă că adagiile noastre sonore încântă pe toţi acei oameni 
cinstiţi, cari sunt fericiţi înălţându-li-se în maxime de Stat toate 
cântecele doicilor lor şi proverbele cu care s'au deprins. Мапагі 
de a şti tot fără a fi învăţat vreodată ceva, ceea се ei aplaudă în noi, 
este fericita lor ignoranță $1 solemna lor trivialitate. La ce să tulbu- 
răm această bucurie nevinovată care ne foloseşte? Când poţi con- 
duce pe oameni cu vorbe, la ce să-ţi baţi capul ca să-i înveţi? Amă- 
gitori, amăgiţi, amăgire; iată lumea în scurt » 1). 

Imensă este distanţa dela advocat la orator. Cel dintâi luptă 
pentru oricine, cel din urmă pentru adevăr şi dreptate; lui i se poate 
aplica clasica definiţiune a lui Cicero: pir bonus peritus dicendi. Ora- 
torul, întocmai ca acvila care planează d'asupra norilor, rămâne 
în regiunile înalte ale principiilor şi ale folosului obştesc; advocatul 
politic, temându-se să nu ameţească în acele înălțimi vertiginoase, 





6 1) Le Prince Caniche, р. 73 sqq. 


19 


290 PORTRETE DE ORATORE $1 OAMENI POLITICI 


sboară ca rândunica numai pe suprafaţa apei sau a uscatului, descrie 
zig-zaguri capricioase, trece înainte şi iar se întoarce, face mii de 
întorsături uşoare şi te asurzeşte cu tipetele ei acute şi nemelodioase. 
Oratorul vorbeşte în fraze lapidare şi cu o căldură de inimă ce se 
comunică auditorului ; advocatul este pe atât de гесе la inimă, pe cât 
este de înflăcărat în vorbă. Când accentul lui are adevărată căldură, 
atunci să ştii că vorbeşte pentru punga lui, nu pentru folosul obștii. 
In fine, advocatul politic este vrăjmaşul logicei, pentrucă logica merge 
d'adreptul la un scop, semper ad eventum festinat şi scopul lui este 
de a nu ajunge niciodată la un rezultat. 

Recunosc cu plăcere că d-l Fleva are un exterior în avantajul 
d-sale, şi în aceasta îndeplineşte de ajuns una din condiţiile, pe eare 
Cicerone le impune oratorului. O talie bine ргорогііопаї&; un cap de 
înfăţişare plăcută, francamente brachycephal; coloarea feţii bron- 
zată şi prin urmare garantată contra tuturor variațiilor de tempe- 
ratură ; ochi plini de vioiciune, şi jucători înlăuntrul orbitelor, dar fără 
adâncime de vederi; o frunte feminină şi superficială, o gură ce se 
deschide cu un suriîs melancolic şi silit, spre a lăsa să ве vadă în toată 
strălucirea lor două şiruri de dinţi de o regularitate perfectă şi de 
albeţea fildeşului, 

Poate mă înşel amar, dar eu cred că un om, care aspiră la cele 
mai înalte onori în Stat, trebue să se mulțumească cu această onoare 
şi să nu vizeze decât la gloria de a-şi lăsa un nume frumos în paginile 
istoriei. D-l Fleva nu vrea să ştie de judecata istoriei. Ceea ce îl pre- 
ocupă mai presus de toate este sgomotul valurilor populare contim- 
рогапе şi interesul personal. Ca deputat a exploatat influenţa sa spre 
a îi numit advocat al drumurilor de fier şi al spitalurilor Brâncove- 
nești, funcțiuni care, împreună cu alte avantagii 81 cu calitatea de 
arendaş pe ieftin al Statului, îi aduceau un beneficiu de cel puţin 
40.000 de lei pe an. Dar acest domn care găsea că este aşa de puţin 
remunerat pentru imensele sale servicii aduse partidului, se indigna 
la ideea de a se spori onorariile corpului didactic cu 15% după fiecare 
cinci ani de serviciu, Este bine ca profesorii să nu uite pe acest inimic 
declarat al celor ce se consacră învăţământului public şi dintre cari 
cel din urmă ştie mai mult decât știe d-l Fleva. Niciun membru аў 


N. FLEVA 291 


corpului didactic nu este capabil să conceapă locuţiuni ca aceasta: 
« precum chimistul diseacă cadavrul », locuţiune care este textual 
reprodusă dintr'un discurs al acestui negustor de vorbe. Ei bine! 
Acest domn ar fi vrut ca învățătorii de orice grad să fie cufundaţi 
într'o mizerie perpetuă, iar d-sa şi cu alţii ca dânsul să se răsfeţe 
într'un lux de nababi. Este într'adevăr ceva revoltător ca acest corp, 
unul din cele mai sănătoase, să fie insultat de o hienă ca Sturdza și 
osândit de un ignorant a fi lipsit de strictul necesar. 

Cea mai frumoasă pagină în viaţa publică a d-lui Fleva este scurta 
sa edilitate, în саге a creat serviciul pentru curățirea gunoiului de 
prin curţile particularilor şi a introdus oarecare ordine în. piaţă. 
Această edilitate a ţinut, vai! cât o noapte de Iunie; dela 1885 Noem- 
vrie—1886 Iunie (?). Şi cu toate acestea d. Fleva n'a fost idealul 
primarului corect. Ba, din potrivă, comisiunea compusă din actualii 
săi coreligionari politici, d-nii Vlădescu, Dr. Sergiu şi І. G. Bibi- 
cescu, constată prin raportul ei cu No. 21. 516 din 1 Iulie 1886 că 
multe din «cumpărările sale de cai, căruţe etc., pentru serviciul 
salubrităţii publice s'au făcut fără пісі o regulă; că d-sa însuşi са 
primar a vândut comunei patru cai pentru suma de 1002, fapt: neper- 
mis de lege; că preţul cailor cumpăraţi de d-l Fleva pentru comună 
a fost de 1300 şi 1350, pe când societatea tramvaiului plăteşte cel 
mult 100 lei de cel mai bun cal, iar Statul pentru fiecare cal de arti- 
lerie 500; că în fine o comparaţie între ceea ce s'a cumpărat de d-l 
Fleva şi între ceea ce a rămas în fiinţă după retragerea d-sale, nu se 
poate stabili, pentrucă ceea ce se constată din scriptele contabilităţii 
nu se potriveşte nici de cum cu ceea ce există în inventarele făcute 
în urmă » 1), 

De o mai mare gravitate încă este concluzia ce se poate trage 
din următoarea comparaţie: 

1. Pe timpul d-lui Fleva mia de bolovani pentru pavarea stradelor 
se plătea cu 42 lei; sub Pache ea a costat 8 lei. 

2. D-l Fleva a cheltuit 46.000 lei ca să sporească marginile lacului 
Cişmigiului, adică a zecea parte din suprafaţa întregului lac; Pache 


1) Vezi raportul întreg publicat în Timpul din 1890 Noemvrie 4. 


19* 


292 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


a plătit 68.000 lei pentru pardoseala fundului întreg al aceluiaşi lac 
cu piatră şi apoi cu ciment,— ceea ce după preţurile d-lui Fleva 
ar fi trebuit să coste cel puţin 400.000 lei. 

3. Societatea, care a făcut canalizarea stradelor, a înscris în soco- 
telile ei suma de 10.000 lei pentru predarea lucrărilor, când este 
ştiut că predarea se face inginerilor primăriei, cari sunt plătiţi. Cui 
s'au dat acei bani de către societate? 

4, D-l Fleva întreținea 80 de cai pentru serviciul Comunei, aproape 
cu aceleaşi cheltuieli cu care Pache a întreţinut 200 cai. Apoi 4-1 
Pache adaugă: « Suntem recunoscători d-lui Fleva că a adus pe 
aceşti 80 de cai; i-am fi fost şi mai recunoscători, dacă ne-ar fi dat 
toţi caii pe cari i-a adus pentru serviciul primăriei » 1). 

Când cineva este acuzat cu documente de asemenea liberalităţi 
făcute cu banii altuia, adică de malversaţiuni, îi trebue o mare doză 
де sfruntare pentru a se mai pune în rândurile candidaţilor la edili- 
tate. Denumirea de « Cleon cel fără ruşine », cu care l-a stigmatizat 
Voința Naţională în 1887, prin pana «Unui fost Lozovean», alias 
Popazu, a fost aşa de nemerită, încât până astăzi publicul n'a uitat-o. 

Răsboiul dela 25 Ianuarie 1891 îl acuză că «a deschis o prăvălie 
de împământeniri israilite, pe la care trebue să se abată oricine, 
ca să nu-l aibă vrăjmaş; că a ţinut împreună cu fratele d-sale moşii 
de ale Statului în arendă, fără să-şi plătească câşturile; că Brătianu 
l-a numit butie fără fund şi femeie de uliţă; că a speculat influența 
sa în partidul colectivist, spre а numi în funcțiuni oameni cari ştiau 
a-i fi recunoscători, lucru ре care 4-1 Voinov i l-a spus în faţă, fără 
ca d-sa să răspunză o vorbă». 

Dacă toate acestea sunt adevărate, cum se face că acest egoist 
vulgar a ajuns pentru un moment idolul populaţiei bucureştene și 
că întoarcerea sa din închisoarea dela Văcărești în ziua de 22 Martic 
1888, a fost salutată cu un entuziasm cum nu s'a mai văzut în Bucu- 
veşti dela intrarea lui Cuza? Pentru cine se împodobeau în acea zi 
balcoanele cu covoare şi cu tricolorele naţionale ? Pentru cine se gră- 
mădea poporul pe strade și forma un cortegiu de aproape zece mii 


1) Timpul din 1891, Ianuarie 26. 


N. FLEVA 293 


de indivizi, pe сагі nici ploaia torențială ce căzu către seară nu îi 
putea împrăștia? Pentru Cleon cel fără rușine? Pentru femeia de 
uliţă ? Pentru butia fără fund a Danaidelor? 

Aci d-l Fleva a fost orbit de egoismul său pentru a citi clar în 
direcțiunea opiniei publice. Acea sărbătoare nu era pentru d-sa, ci 
ca o manifestare puternică şi spontană în contra acelui vandalism 
fără seamăn şi acelor jaiuri fără nume, care au aruncat atâta oprobiu 
asupra ultimilor ani ai guvernului liberal. D-l Fleva ега un pretext, 
un idol. D-sa era dintre aceia cari, după întrunirea dela Orfeu în ziua 
de 14 Martie 1888, fuse izbit şi brutalizat de puştile jandarmilor, 
împreună cu o mulţime de bărbaţi de elită; d-sa era acela care, în 
ziua de 15 Martie 1888, se duse urmat de un mare număr de popor 
la Mitropolie să protesteze în contra violenţelor din ziua precedentă. 
Un glonţ, destinat d-sale, omori ре uşierul Popovici. D-l Fleva fu 
arestat îndată sub învinuirea de agitator şi asasin. Poporul îl răz- 
bună contra călăilor prin acea primire mai mult decât simpatică. 
Dar amar s'ar înșela acela саге ar crede că manifestarea era pentru 
d-l Fleva; еа era о protestare măreaţă în contra lui І. Brătianu şi 
a colectivităţii. Acel ce da ordin să se atace lumea ce ieşea foarte 
liniştită din sala Orfeu era d-l Nacu, pe atunci ministru de Interne. 
El răspunse d-lui Fleva că poliţia care ucide lumea, își face datoria. 
Ministru de Justiţie în acea zi ега 4-1 D. Giani, саге consimţea са 
d-l Fleva să йе închis la Văcărești. 

Era cu câteva luni înainte de căderea d-lui Brătianu. D-l Fleva 
era furios pe colectiviști. La o întrunire pregătitoare pentru alegerea 
decanului şi a consiliului de disciplină a advocaţilor, un conservator 
convertit la colectivism impută d-lui Fleva că lucrează acum contra 
foştilor săi coreligionari politici. D-l Fleva îi răspunse cu un cinism 
pe care noi îl mai moderăm aci, drasticitatea acelei convorbiri fiind 
peste putinţă a se reproduce întocmai: Deosebirea dintre mine şi 
tine este că eu scuip unde am lins, tu lingi unde ai scuipat. 

Văzând acum acel conservator pe d-l Fleva braţ la braţ cu d-l 
Ferechidi, Sturdza, Nacu şi Giani, nu este oare în drept a-i arunca 
în faţă drastica diatribă de atunci? 


294 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


După firea şi apucăturile sale, d-l Fleva nu este liberal; în, orice 
partid, el este acolo nu în puterea principiilor, ci din cauza împre- 
jurărilor. Ambiţia sa ofensată şi interesele personale nesatisfăcute 
în nemăsurata lor pretenţie, iată ce l-a aruncat în opoziţia anti- 
colecţivistă ; aceleaşi resorturi l-au hotărît să sară înapoi. Intors 
în ţară cu nişte studii mediocre, avea nevoie de cineva са să îl pună 
în proeminenţă. Născut sărac, avea nevoie de bani; născut obscur, 
avea nevoie de un piedestal, pe саге і l-a ridicat partidul liberal; 
advocat necunoscut şi prin urmare fără procese, se aruncă în politică, 
azilul tuturor celor respinşi dela ocupațiile private, unde se cere 
muncă fără preget şi competenţă neindoioasă. Când partidul liberal 
era în opoziţie, pe la 1874, d-l Fleva, nebăgat în seamă de guvern, 
se făcu geambaş şi birjar. Când acelaşi partid ajunse în 1876 la gu- 
vern, 4-1 Fleva fu încărcat de onoruri, răsfăţat, îmbuibat, până 
când îşi strică stomacul şi începu să cârtească contra celor ce îl 
îndopau fără să-l poată îndestula. Atunci 1. Brătianu crezu că se 
poate scuti de ajutorul unui prozelit aşa de nesăţios: îl dede afară 
dela primărie, îl ocări са ре.о slugă necredincioasă şi-i деде o lovitură 
de picior, care îl aruncă tocmai în tabăra opoziţiei unite. In opoziţie, 
d-l Fleva, rănit adânc în amorul său propriu, lepădat cu dispreţ ca 
o unealtă netrebuincioasă, scos cu ruşine din primărie, pe când 
d-l Nacu era ministru de Interne, umilit în cel din urmă grad, ros 
de răzbunare în contra acelora се voiseră să-l curețe din rândurile 
celor vii —aduse o îndărătnicie în luptă, un neastâmpăr ca de 
friguri, o ură şi o tensiune nervoasă, care ridică curajul opoziţiei, 
îmbărbătă din nou pe cei descurajaţi, strânse rândurile celor risipiţi 
şi, prin avântul său orb, contribui la victorie mai mult decât alţii 
prin chibzuială, precipită într'o ruină înfricoşată ameninţătorul idol 
al colectivităţi, tocmai când acesta credea că s'a perpetuat la putere. 
Acesta este un merit, pe care nu i-l va contesta nimeni. 

Energic, neobosit, pasionat şi neîndurat în luptă, alergător ne- 
adormit, vrăjmaş implacabil cu un fond tiranic ascuns sub aparenţe 
populare, d-l Fleva are tot ce trebue unui agitator. Știu bine că ceea 
ce-l asmute asupra adversarilor săi nu sunt principiile, ci patimele, 
ambiția ofensată, trufia nebăgată în seamă; dar oricine va recunoaşte 


N. FLEVA 295 


că în Fleva este o vigoare de acțiune, o nervozitate excesivă, o pu- 
tere de resort, care se ridică peste rândurile obicinuite şi саге nu se 
găseşte în cei mai activi din politicienii noştri. Temperamentul său 
esențialmente meridional, ЇЇ face foarte propriu pentru a conduce 
o campanie politică, dacă nu ca general, cel puțin ca ofițer, care nu 
cedează un pas din tărâmul се i s'a încredinţat şi care nu moare 
decât cu armele în mână. Numele său «Fleva», care pe grecește 
înseamnă «vână», este admirabil ales spre a caracteriza neînvinsa 
sa vigoare, 


1. С. BRĂTIANU 


Considerând lucrurile din punctul de vedere cel mai general, şi 
mai ales urcându-ne la izvorul din care au derivat partidele ce-și 
împart proeminenţa în Statele constituţionale, putem zice că liberalii 
şi conservatorii sunt reprezentanţii a două principii neapărate pentru 
existenţa şi propăşirea unei naţiuni. Fiecare din cele două mari gru- 
pări politice îşi are sensul, rolul şi însemnătatea sa în Stat. Liberalii 
ţin să întărească principiul libertăţii, conservatorii pe al autorităţii. 
Cei dintâi se avântă în viitor cu entuziasmul tinereţii, cei de-al doilea 
încearcă tărâmul cu luare aminte, punând mare preţ pe învăţămintele 
trecutului şi pe tradiţiune. Mișcarea liberă a individului este ţinta 
celor dintâi, liniştea Statului şi ordinea publică este scopul de că- 
petenie al celor din urmă. Unii sunt pânza fără care vasul nu poate 
înainta pe luciul mării, ceilalți sunt lestul care asigură vasul contra 
naufragiului pe timp de furtună. In scurt, partidul liberal este pu- 
terea ce mişcă Statul, partidul conservator forţa ce-l ţine în echilibru, 
sau, ca să ne exprimăm ca Auguste Comte, cel dintâi este elementul 
dinamic, cel din urmă elementul static al unei naţiuni. 

Au fost însă momente în care aceste două partide au deviat dela 
principiile lor generatoare. Pentru ca să ne mărginim observaţiile 
în limitele istoriei noastre contemporane, vom aminti că liberalii 
au luat în Divanurile Ad-hoc iniţiativa Domnului străin. Cu toate 
acestea, în 1870, la începutul războiului franco-german, pe când 
generalul Frossard câștigase neînsemnata bătălie dela Saarbrücken, 
şi pe când ziarele franceze strigau « Saarbriicken, este întâiul popas, 
îndată vom ajunge la cel din urmă,la Berlin! », liberalii, depărtaţi 
de favorurile Tronului şi amăgiţi de speranţa că Francezii vor îi 


298 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


până în cele din urmă biruitori, încearcă să răstoarne pe Domn şi 
să pună din nou în chestiune unul din câştigurile noastre politice 
„cele mai însemnate. Conservatorii, cari înainte de convocarea Diva- 
nurilor Ad-hoc, ar fi voit mai bine un Principe pământean, suprimară 
cu energie republica ploeşteană, ca nişte campioni leali ai Suveranului 
ce le încredinţase destinele ţării. După се necalificabila eroare dela 
Sala Slătineanu aduse din nou la putere pe conservatori, liberalii 
începură a insulta pe Domn. prin ziare şi broşuri violente, combă- 
tând din răsputeri, între altele, convenţiunea comercială cu Austro- 
Ungaria. Dar când ajunseră ei înşişi la guvern în 1876, ratificară 
această convenţie, ca şi cum n'ar fi zis nimic mai înainte contra еі, 
şi când, după eliminarea elementelor neasimilabile cu grupul Bră- 
tianu, partidul liberal se prefăcu în confrăţie politică, atunci el îşi 
uită originea şi idealul său. Atunci, văzurăm un partid zis liberal 
violentând alegerile cu o asprime ce mergea uneori până la cruzime, 
propunând restrângerea libertăţii de presă, pe care voia să o treacă 
sub jurisdicţia tribunalelor ordinare, căutând a întinde prerogativele 
Coroanei, în scurt, lucrând contra principiului căruia îi datoreşte 
naşterea şi existenţa sa, Intre acestea conservatorii, osândiţi la rolul 
de oponenți, susțineau libertatea presei, a alegerilor, a schimbului, 
a întrunirilor, combăteau convenţia consulară cu Germania, con- 
venţie care tindea a crea tribunale străine pe pământul nostru, etc. 
Rolurile se intervertiseră: liberalii practicau principiul autorităţii 
cu orice preţ, conservatorii apărau principiul adevăratei libertăţi. 
Dante ne povesteşte că, în lunga sa vizită din Infern, văzu o 
întâlnire stranie între un şarpe şi o fiinţă cu o înfățișare omenească 1). 
Cei doi vrăjmaşi, după ce-şi făcură răni crude, se opriră câtva unul 
în faţa celuilalt. Un nor mare îi înconjură şi o metamorfoză minu- 
nată începu a se opera. Fiecare din cele două fiinţe lua forma anta- 
gonistului său: Coada şarpelui se desfăcu în două picioare; picioarele 
omului se împreunară şi se strânseră în formă de coadă. Din corpul 
şarpelui crescură braţe; braţele omului intrară în corp. In cele din 
urmă, şarpele se ridică în picioare sub formă de om şi vorbi; omul 
se lăsă la pământ şi se târi şuerând. 
i) тото, Ganto XXY. 


І. С. BRĂTIANU 299 


О metamorfoză пи mai puţin stranie se operă în fiinţa partidelor 
aoastre politice, mai ales dela proclamarea regatului. Conservatorii 
au devenit reprezentanţii principiului de libertate, liberalii opresorii 
oricărei independenţe personale. 

Această schimbare adâncă se datorește lui І. С. Brătianu. ЕЛ 
este liberalul care, la guvern a dorit şi a suferit o singură libertate: 
libertatea de a face el ce va voi. ' 

Şi cu toate acestea, acelaşi Brătianu, când era opoziţie, ега си 
gura plină de cele mai frumoase făgădueli, de cele mai fermecătoare 
cuvinte. Ce deosebire între dânsul în opoziţie şi dânsul, ţinând în 
mână frânele guvernului! Ştim bine că una este poziţia oponentului 
şi alta a administratorului: unul se mişcă în absolut, celălalt este 
restrâns în marginile posibilului; unul are de călăuză dorinţa, celă- 
lalt realizabilul ; unul este faţă în faţă cu teoria, celălalt cu practica ; 
unul ве sprijineşte mai numai pe alegători, celălalt trebue să. ţie 
seama de Suveran, care este un factor important în mecanismul 
constituţional, mai ales la un popor care nu are întreaga deprindere 
a acestui mecanism delicat. Insă, oricât, am pune în cumpănă aceste 
consideraţii, totuşi nu putem admite o limbă cu totul deosebită de 
practica aceluiaşi om, o normă în guvern şi alta afară din guvern. 

Natura lui absorbantă şi nesuferitoare de rival, pe de o parte, 
pe de alta, lipsa aproape absolută de bărbaţi superiori şi independenţi 
împrejurul său, făcură pe Brătianu să lucreze mai-mai pentru toţi 
miniştrii săi, să cugete şi să vorbească pentru ei, deoarece, afară 
de d. Chițu în timpurile sale cele frumoase, de d. Stătescu şi de d. 
Sturdza, ceilalţi miniştri nu aveau nici o iniţiativă în afaceri şi nici o 
autoritate în Parlament. Tactica parlamentară сеге са un şei de cabi- 
net mai mult să conducă desbaterile decât să discute el însuşi, întoc- 
mai ca un bun şef de orhestră, care își împlineşte mai bine rolul 
său bătând tactul şi arătând fiecărui instrument momentul în care 
trebue să intre, decât cântând însuşi în tot timpul concertului. Un 
prim ministru nu trebue să vorbească în orice ocaziune, ă propos 
de orice. Din potrivă, el trebue să se abţină chiar de a răspunde la 
orice interpelaţie şi la timpul priincios să dea la ai săi semnalul de 
retragere. In loc de a ocupa înălțimile ca un mare strateg și de a 


300 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


observa de acolo cu ochianul desfăşurarea trupelor şi acţiunea fie- 
cărui corp ре câmpul de luptă, Brătianu se amesteca, ca un soldat 
de rând, acolo unde încăierarea era mai înverşunată și nu rareori 
i s'a întâmplat să iasă din luptă cu pieptul plin de răni şi cu faţa 
sângerată. Care din noi a uitat acel strigăt de desperare: « Am tolerat 
asasinate, procese scandaloase...» ? 

Şi cu toate acestea mi-ar fi părut rău dacă, întâmplându-mă să 
asist la o şedinţă a Parlamentului n'aş fi avut norocul să aud pe 
Brătianu vorbind. 

El nu avea logica strânsă a d-lui Maiorescu, пісі modulaţiile de 
sirenă și sonoritatea frazei d-lui N. Ionescu, пісі acel allegro vivace 
oratoric al d-lui Take Ionescu, nici soliditatea şi întinderea lui Ko- 
gălniceanu, nici vigoarea sdrobitoare a d-lui Al. Lahovari. El are 
un fel de talent singular, pe care în deşert ne-am încerca a-l semui 
eu altul. 

Când se ridica de pe banca ministerială, înainte de a începe să. 
vorbească, impresia ега еді se poate de plăcută. Capul său încadrat 
într'un păr bogat şi o barbă stufoasă, ochii săi vii şi strălucitori ca 
doi luceferi, cu toată vârsta sa înaintată, expresia sa întreagă, atră- 
geau privirile şi luarea aminte a auditorului. Cele dintâi fraze erau 
паі mult о îngânare; îţi venea să crezi că n'are nimic în minte și 
că va şedea jos fără să spună ceva. Drept vorbind, el nu făcea dis- 
cursuri, ci conversa, însă aşa cum nici unul din bărbaţii noştri po- 
litici nu conversează. Comparaţiile sale erau alese din mijlocul obiec- 
telor celor mai comune, însă prezentate cu o graţie sau o demnitate 
ce-i erau particulare. Cu cât înainta, cu cât se înfigea mai adânc în 
subiectul său, vorbirea lui devenea uşoară, sprintenă, animată, 
ilustrată cu fapte istorice, mai ales cu anecdote nu totdeauna sigure, 
cu povești de împărați şi de bărbaţi de stat cari muriseră de mult. 
51 toate acestea cu salturi uriaşe de logică, de spaţiu şi timp, cu tre- 
ceri din Petersburg la Paris şi dela Roma la Londra, cu lipsă de lo- 
gică strictă, cu repetiţii şi întoarceri, cari înodau din când în când 
firul rupt într'adins. 

Câte odată se oprea, parcă ar fi vrut să înceteze ; însă aceasta ега 
o pauză pentru ca să-și reia un nou avânt sau ca să-şi pregătească 


ї. С. BRĂTIANU 301 


una din acele lovituri înfricoșate, cari puneau pe fruntea adversa- 
тиі o stigmă neştearsă. Nu ştiu dacă răspunsurile sale erau întot- 
«deauna solide, dar adesea produceau efect, Discursurile sale, ре cât 
sunt de uşor de combătut la citire, pe atât erau anevoie de combătut 
la întâia audiţiune, căci ele înfățișau atâtea feţe се stăluceau cu 
atâtea lumini, încât nu ştiai la care să te opreşti mai întâi, pe care 
să o observi mai de aproape. Și din acest punct de vedere el era un 
prestidigitator parlamentar de o forţă neobicinuită, care trăgea sfo- 
rile cu o măestrie neîntrecută. 

Violent şi chiar brutal cu aceia ale căror taine murdare le cu- 
noştea, Brătianu ега de o urbanitate fină cu aceia de care se temea. 
De sigur, el îşi cunoştea pe deplin neajunsurile culturii sau slăbi- 
-ciunile argumentaţiei sale, precum cunoștea destul de bine părţile 
“vulnerabile ale administraţiei sale. Și cu toate acestea, tocmai acolo 
pretindea că este mai tare. Când se atinse în Cameră chestiunea 
malversaţiunilor dela ministerul de Războiu şi i se numi şi per- 
soana culpabilă, Brătianu, care se plânsese singur de « boţiile » din 
acel minister, drept orice răspuns zise: « Ferice de oraşul care naşte 
asemenea Їп!» Dar după ce arunca o vorbă repede şi decisivă asupra 
«chestiunii principale, el trecea pe un tărâm pe care-l stăpânea şi 
pe care se simţea tare, şi de unde trăsnea pe adversari cu bateriile 
sale aşezate din vreme. Economie politică, finanţe, administraţie, 
drept constituţional, convenţii şi tratate, diplomaţie, lucrări pu- 
blice, arta războiului, apoftegme ale oamenilor celebri, istoria na- 
ţională şi istoria universală, toate acestea făceau în discursurile lui 
un mixtum-compositum straniu, cari îi dau aerul unui om universal: 
toate aceste elemente se topeau în laboratorul intelectului său, și 
sclipirea metalului ce scotea îți lua vederea, îţi fascina mintea. 

Dar acest om, care era în toate de o superficialitate recunoscută 
chiar de amicii săi, își cunoștea minunat de bine ţara şi pe oameni. 
Cum ştia el tarifa precisă a fiecărei conştiinţe! Cum descoperea 
<и ochiul său de viezure simulaţiile şi disimulaţiile ce-l înconjurau. 
Cu câtă siguranţă punea degetul pe rana fiecăruia din contempo- 
ranii săi! Și tocmai în momentul priincios, când adversarul se credea 
mai teribil decât oricând. Kogălniceanului? I-a dat şi-i va mai da. 


302 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


Şi Kogălniceanu, atletul tribunei şi al politicei, pleacă fruntea şi 
speră. Fleva? Este un butoi fără fund! Şi Fleva, « Cleone cel fără 
ruşine », se ascunde după pupitrul de deputat, își strânge ghiarele 
şi îşi preface rânjeala în surâs. 


п 


Partidul liberal a avut doi şefi de naturi deosebite, dar de pu- 
teri egale: Rosetti și Brătianu. Unul completa pe celălalt şi amândoi 
formau o dualitate de o tărie impunătoare, Unul era cugetarea, celă- 
lalt manifestarea prin graiu a acelei cugetări; unul concepea, celă- 
lalt făcea concepţia populară; unul găsea ideea, celălalt o realiza. 
In scurt, unul era om de cabinet, celălalt om de acţiune, Dar pe 
cât de inilexibil era Rosetti în principiile şi credinţele sale, pe atât 
era de mlădios Brătianu. Această deosebire provine din faptul că 
Rosetti era setos de glorie, pe când Brătianu era setos de putere, 
Pentru nimic în lume Rosetti n'ar fi lucrat în contra convingerilor 
sale; Brătianu a deţinut puterea desminţind adesea programul ре 
treptele căruia se suise. De altmintrelea este ştiut că Rosetti s'a re- 
tras dela guvern întotdeauna de bunăvoie, Brătianu întotdeauna 
silit. Aşa la Noemvrie 1869, aşa în Martie 1888; ca acei avari, în 
cari pofta de arginţi se încuibează cu atât mai adânc cu cât ei se 
apropie de mormânt, Brătianu își încleşta mâinile în zdrenţele pu- 
terii cu o îndărătnicie cu atât mai încăpăţânată cu cât populani- 
tatea scădea. 

Indrăzneţ în toate, în administrația internă, ca şi în politica ie 
afară, Brătianu se arunca pe calea îmbunătățirilor materiale cu un 
curaj care nu era prea departe de temeritate. Chestiunea drumu- 
rilor de fier se ventila încă de pe timpul domniei lui Ştirbei şi pre- 
ocupase atâtea guverne până la dânsul, fără a fi rezolvată, din cauza 
greutăților inextricabile ce se legau de ea. Brătianu, profitând de 
condescendenţa unei majorități devotate mai mult lui decât in- 
tereselor ţării, deslegă această chestiune ca Alexandru nodul gor- 
diàn. Pagubele ce au: rezultat pentru Statul românesc din nenorocita 
şi: scandaloasa concesiune Strussberg au fost aşa de colosale, îneât, 


І, С. BRĂTIANU 303. 


însuşi Brătianu a mărturisit neiertata greșală се săvârşise. Prin con- 
cesiunile şi întreprinderile sale de tot felul, el spori datoria паўо- 
nală până la aproape un miliard. Imprumuturi, emiteri de rentă 
perpetuă şi amortizabilă, bilete ipotecare, bonuri de tezaur, împru- 
muturi ale Statului, judeţelor şi comunelor, toate mijloacele de a 
găsi bani se puseră în lucrare. Bugetul, care la 1876 era de 90 de 
milioane, ajunse sub dânsul la cifra de 160 milioane. Opoziția striga 
protestând pe toate tonurile. Chiar cei mai pricepuţi erau sincera- 
mente îngrijaţi de această sporire continuă a bugetului şi a datoriei 
publice. Dar el împrumuta mereu, multiplica reţeaua drumurilor 
de fier, întinzând-o dela 950 kilometri la aproape 2000 kilometri, 
ridica magazii şi docuri pentru înlesnirea negoţului, clădea loca- 
luri pentru administraţia civilă şi militară, înfiinţa spitale rurale, 
construia cazărmi, înmulţea şi îmbunătăţea armamentul, începea 
fortificațiile Capitalei, cari deveniseră neapărate din momentul ce 
el se declarase pentru alianţa puterilor centrale. Taxele sporeau ne- 
contenit şi plângeri se înălțau de pretutindeni, dar el da ordine 
perceptorilor să nu ţină seamă de nici o reclamaţie. Opoziția ne ame- 
ninţa cu soarta Egiptului. Și cu toate acestea, acele timpuri au trecut 
fără ca acele prevederi triste să se împlinească. Ba dimpotrivă, 
guvernele ce au venit după Brătianu au găsit situaţia financiară 
destul de prosperă, de vreme ce au mai crescut bugetul şi au sporit 
datoria naţională. Nu are cineva decât să compare starea ţării şi 
în deosebi a Capitalei dela 1876, cu cea de astăzi, pentru ca să vază 
enorma distanţă ce ne desparte de acele timpuri ce par cu o sută 
de ani în urma noastră. Profeţiile ziarelor opoziţioniste de atunci 
rămân numai ca o dovadă de slăbiciunea de care nu sunt scutite 
nici chiar minţile cele mai înalte. 

Mulţi credeau că națiunea va îngenunchia sub o povară aşa de 
grea. Insă toate diagnosticurile și pronosticurile doctorilor de stat 
pesimişti se dovediră false. Națiunea, cu o datorie de aproape un 
miliard, sub Brătianu era mai prosperă decât cu o datorie de o sută 
de milioane sub Cuza, şi sub Cuza, со o datorie de o sută de milioane, 
ега mai prosperă decât cu nicio datorie sub Alexandru Șuţu, cel 
din iurmă Domn fanariot. Dacă ar. fi. cerut cineva ва ţara să 


301 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


plătească într'un moment acel miliard, ar fi trebuit să-i dea lampa 
făcătoare de minuni a lui Aladin. In realitate era o datorie gigantică, 
fabuloasă, pentru un Stat aşa de mic şi relativ atât de sărac; şi noi 
înțelegem pentru ce ţipătul nemulțumirii răsuna dela un capăt la 
celălalt al ţării. Astăzi vedem că acel țipăt ега neîntemeiat. Cu acele 
sutimi de milioane luate din dreapta şi din stânga, faţa ţării se trans- 
formă аза de adânc, încât noi înşine abia o mai cunoaştem. Nea- 
părat, la aceste transformări au contribuit şi alte guverne, dar Bră- 
tianu a violentat, ca să zic aşa, îmbunătățirile mai mult decât ori- 
care altul. Pe când pesimiştii repeţeau că energia poporului se va 
încovoia sub greutatea sarcinilor publice, comerţul lua un avânt 
puternic, fiind împins de noile înlesniri ce i se creiau, creditul şi 
vespectabilitatea ţării creşteau în afară şi bunul traiu sporea înlăuntru, 
dobânzile scădeau, capitalurile ascunse până aci în lăzile bogăta- 
şilor se puseră într'o circulaţie mai vie, iar proprietatea găsi noi 
mijloace de mobilizare. 

Criticii nu prea observau, sau nu voiau să observe că deodată 
cu datoria creştea şi capitalul de productivitate al ţării. Singurele 
capitaluri neproductive erau cele închise în armament și fortificaţii ; 
dar datoria de conservare naţională trebuia pusă mai presus de 
toate celelalte. | 

Insă în această impacienţă de a moderniza Statul şi națiunea, 
Brătianu a căutat tot aşa de mult de a răsplăti serviciile celor de- 
votaţi lui. Creditul funciar rural ca şi cel funciar urban au adus 
foloase eminente publicului, dar mai eminente directorilor şi mem- 
brilor consiliilor lor de administraţie. Banca Naţională a scăzut 
dobânzile şi a venit în ajutorul comerţului, dar cu dânsa a venit 
agiul, care a fost o adevărată urgie pentru ţară şi пероў, şi apoi 
subscrierile la această instituţie au fost rezervate mai numai pentru 
favoriţi. Răscumpărarea drumurilor de fier Strussberg, mult trâm- 
biata «strălucită afacere э, а fost mai strălucită pentru Benjaminii 
marelui partid » decât pentru Stat. Independenţa am câştigat-o, 
dar cu ce pierderi şi cu ce sacrificii. In fine, deodată cu schimbarea 
Constituţiei, legea electorală s'a făcut mai democratică, dar în acelaşi 
timp mai guvernamentală, şi guvernul lui Brătianu dovedi numaidecât 


І. С. BRĂTIANU 305 


de се natură ега liberalismul său. Libertate de a vota си gu- 
vernul, da ; însă vai de acela care ar fi cutezat să protesteze contra 
practicei guvernului său! 

In seara de 28 Aprilie 1884, partidul liberal-conservator, condus 
de d-nii Lascăr Catargiu, general Manu, G. Vernescu, general Flo- 
rescu, A. Lahovari, Principele С. Bibescu, Gr. Păucescu şi alte per- 
soane de valoare, ţinu o întrunire în sala Bossel, pentru a protesta 
contra revizuirii Constituţiei. Pe la 12 ore seara, când întrunirea 
se desfăcea şi fiecare căuta a se duce pe acasă, poliţia ieşi din ascun- 
zătorile ei spre a o întâmpina cu ghionturi şi lovituri, care inaugurau 
de minune noua fază în care intra guvernul lui Brătianu. Е] însuşi 
«declară mai în urmă în Cameră şi în Senat că, «dacă opoziţia va în- 
сере din nou, dacă nu se va mulţumi cu lecţiunea се a primit, po- 
porul Capitalei îl va scuti de a recurge la forţa armată». Chipul ne- 
«constituţional în care el introduse în Camera de revizuire chestiunea 
dotaţiunii Coroanei indignă chiar pe o parte din amicii săi cei mai 
Че aproape. La 1 Iunie 1884, demisionară în corpore d-nii С. A. 
Rosetti, D. Giani, Gr. Giani, Petre Grădişteanu, У. A. Urechia, 
У. lepurescu, Gr. Serurie, Frunză, Pană Buescu, Gagione, Fărcă- 
şanu. D. G. Panu se retrăsese cu câteva zile mai înainte, са şi opo- 
ziţia conservatoare. La 9 Iunie acelaşi an, studenţii au fost brutali- 
zaţi de poliţie în prezenţa procurorului general şi a primului pro- 
согог, după însuşi îndemnul lui Brătianu, care zisese: « Daţi în carne 
viel». La 17 Iunie 1884, d-l N. Fleva, pe atunci primar al Capitalei 
şi deputat, convocând o întrunire la Vechiul Ateneu, ţinea către 
„cetăţenii bucureşteni o vorbire provocatoare ca să se aleagă un co- 
mitet, pe care opiniunea publică l-a numit «Comitetul de salute 
publică ». 

La 1 Iulie același an, conservatorii anunţară о nouă întrunire 
la Orfeu. Guvernamentalii anunţară și ei alta la Ateneu, unde nu 
se plătea пісі o chirie. La ieşire, cei dela Ateneu ве aruncară asupra 
celor dela Orfeu, « Românul » însuși, саге nu trecuse încă în opoziţie, 
după ce nara faptele şi constata că guvernamentalii vor să domnească 
<u teroarea, protesta contra acestui metod de a «combate » pe ad- 
versarii politici. De aci înainte Brătianu guvernă cu poliţia. 


20 


306 PORTRETE ОЕ ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


Dar acelaşi Brătianu, care trata cu atâta asprime, ca să nu zi- 
cem mai mult, pe recalcitranţi şi intransigenţi, era de o amabilitate 
excesivă cu conservatorii mlădioși, cari, sub un pretext sau altul, 
părăseau rândurile opoziţiei spre a primi misiuni, slujbe şi sinecure 
în «marele partid ». D-nii N. Cretzulescu, V. Boerescu, V. Conta, 
P. Mavrogheni și alţii mai mici, primeau să fie agenţi ai ţării în străi- 
nătate sau miniștri în ţară; alţii primeau alte însărcinări mai mo- 
deste, ba chiar deputaţii oficiale, acceptând poziţiunea necalifica- 
bilă de a fi oponenți ca etichetă, guvernamentali şi salariaţi în reali- 
tate. Асі ar fi locul de a cita următoarele cuvinte ale lui Tacit: «Quanto 
quis servitio promptior, opibus et honoribus extolleretur » 2). Opo- 
ziţia intransigentă făcea un cap de acuzaţie lui Brătianu din aceste 
conversiuni interesate, Noi credem că cel ce se lasă a fi ademenit 
nu este mai puţin vinovat decât cel ce ademeneșşte. Și legea pedep- 
seşte deopotrivă pe corupt са şi pe corupător. Ori а cui însă va fi 
vina cea mare, faptul este că Brătianu izbutise a-şi crea o suită de 
boieri pe cari zâmbetul lui îi fericea, pe cari o strângere de mână 
a lui îi ridica în slăvi, o preumblare cu el în trăsură sau pe jos îi făcea 
să treacă, înaintea contracciilor, drept favoriţi ai puternicului mi- 
nistru şi le da ocazie să câștige mii de lei numai din această simplă 
arătare. 

Am văzut urmaşii unor familii ilustre simțindu-se onoraţi că 
deschideau uşa cupeului său. Toată lumea vedea într'înşii nişte vic- 
time ale sistemului lui Brătianu de a guverna, dar el avea grija 
de a-şi împodobi victimele cu daruri preţioase. In şedinţa Camerei 
dela 5 Martie 1859, Brătianu, vorbind într'o chestiune personală 
contra Principelui Dimitrie Ghika, Arsake, care îndeplinea func- 
țiunea de secretar al Adunării, zise că Preşedintele a poruncit să 
se înceapă votarea. Atunci Brătianu, întrerupându-şi discursul, se 
adresă către Arsake cu aceste cuvinte: « Domnule Arsake, îţi dau 
azi dreptul să îmi iei cuvântul; va veni timpul când ţi-l voiu lua 
şi eu. » Acest moment sosise în lungul său minister dela 9 Iunie 1881 
până la 22 Martie 1888. Brătianu nu-şi putea răzbuna mai amar 


1) Annales 1, 2. « Cu cât cineva era mai gata a primi jugul, cu atât era mai 
mult indicat la averi şi onoruri ». 


нараа) #0444 ба 54 pei pus did int 

Ma ui тй ВА? mater генсе нала С. dest 

ele muradi] pu ФА но mi pol ег g Wal pape be меа. | 
fe Mi me ne pol улуы pra mall у ddd юй усы, A Bnn, OA- лыд, баб. 
одел cat: лай бра penl раб b ina’ fre tnd A Anu, Vigan Petine, MC Ф, ГАИ 
Дн Zizi mb. Ё С єк mi pol корла kumt pa вр 9, era, 4.8.244 
pod dat îl mai binic, ра caca tri ma: mol” mal Ph d Я 4 @ , 
н рет. Ар е р ad аар, рес РР 
ж ы ышы кысса Иен ЛАЧ. 
e AT Geet 2 нава У фала, G. бейшмә , C 

Жу Ср e «бе w nemti s дшн an m 4. иб, Tordre эб eh. 

обета г pi бет, des аллу fi ати ваа ”— 

U pe cst teli tra trum a to ppa polei. Mag 

бетт nimal ш адыр ы dioec măztreei br 

hh рекла bo Mbre А fas 6 1} pLi еб a 

© fomi Ард (ылу Oihe bhoot Ariile Ghea вер tf 
Фа аа, а, G 22 Jannani (402 Об Darha Ka. 

dece teh csa a pe йылы рне Fe pi t lnea a. 

imta doc mirk. Alarak: p 47а) e. se paf агара pe А. 

fargi 5 “м taka glate bu ankr, уре” they А- 

fa ВЕ 24 Ponu anis (962 е. рана Brata ч 

suit tape tab рані & а sabb pa domn în migena 

ta G лере pet УУ Жу 7 denmal: , au 

ш кй puliz a da brm inta’ ор е bot 
Vi humai & tuf аф нї litrii са ёг а pprt i bug”, 

ра care-l pol sed, w prlit dapi vots бу. емеске 

de tidel tawk asezarea бы @ енй (#62 к. 


& тыб. dar i fini веера ера доран 





Y Вне bocet p уузу, = 2) hp 37. 
3) Pao vpk фи бе faca (Rose te ad (ma ude и «і. 4 sha), 


J, Салла орно рои m aa LS pus” @ Мо Falen ач» (piel Ee), A. рро 
(Ё anb J, ас Fi олан эбе sas бр co М.А. Мб» ү СА și Eta hohl), 


cit аа (лу фер баны jenă], а е Gieo (ме. 


Din manuscrisele despre І. С. Brătianu. 


І. С. BRĂTIANU 30? 


contra partidului ce-l umilea altădată decât formându-şi un cortegiu 
ales din dezertorii aceluiaşi partid. Unii dintr'înşii, de ruşinea unei 
îndoite apostazii, au rămas până astăzi în rândurile partidului liberal. 

Cu rea credinţă i s'au imputat lui Guizot aceste cuvinte adre- 
sate către burghezimea franceză: « Enrichissez-vous! » Cuvintele ma- 
relui istoric іп întregimea lor sunau așa: « Enrichissez-vous par lé- 
pargne et par le travail, » 1) Brătianu n'a adresat în public către aco- 
liții săi cuvintele atribuite cu rea credinţă lui Guizot, dar le-a oferit 
toate mijloacele de a se îmbogăţi repede şi oricum! Ca să ajungă 
la putere şi să doboare pe vechii boieri, Brătianu şi Rosetti înţe- 
leseră că nu se pot sprijini pe elementul țărănesc, sărac şi incult, 
răspândit pe o suprafaţă mare de teritorii şi prin urmare anevoie de 
agitat. De aceea, ei se adresară la orăşeni, cari, adunaţi în număr 
mare pe o suprafaţă relativ mică, mai uşor de disciplinat şi de condus, 
mai inteligenţi şi prin urmare mai setoşi de o îmbunătăţire în soarta 
lor, le ofereau elementul de care aveau trebuinţă pentru agitarea 
Statului şi intimidarea clasei privilegiate. Aici se găsea nu numai o 
masă compactă, ci și agenţi îndrăzneţi, ambiţioşi fără scrupul, 
trepăduşi îmboldiţi de nerăbdarea de a ajunge undeva şi iute. Bră- 
tianu le repeţi de atâtea ori că ei pot ce vor, încât aceştia, când 
îl văzură la putere, înţeleseră că vremea lor a venit. Brătianu a 
insuflat burghezilor noştri maximele exagerate, perverse, anticre- 
ştine şi antinaţionale, de a se îmbogăţi din câştiguri subite şi ne- 
permise. El cufundă patrioata noastră burghezime dela 1856 şi 1859 
în pofte ilicite, dându-i pe mână situaţii lucrative, de unde mulţi 
ieşiră cu pete neşterse. Hușinoasa şi antinaţionala lui tactică de 
a-şi mări numărul partizanilor, grupă împrejurul lui medici fără 
clientelă, advocaţi fără talent, aventurieri de meserie, transtugi de 
pretutindenea cari se îmbogăţiră prin cumul şi concesiuni. Aceştia 
formau o clasă de privilegiați cu mult mai periculoși decât aceia 
pe cari îi desfiinţase Convenţia din 7 August 1858. Tot prin acest 
mijloc antinaţional, întărit prin teroare, el izbuti a-şi forma іп Par- 
lament o majoritate de mobilier şi de inventar, nu de principii şi sim- 


1) A. Bardoux, Guizot, р. 101. 


20* 


308 PORTRETE DE ORATORI $1 OAMENI POLITICI 


рай! adevărate. Dar ce să mai încercăm noi, bănuiţi de parţialitate, 
a califica un asemenea guvern, când Brătianu însuşi a apăsat asupra 
lui sigiliul infamiei prin aceste teribile cuvinte: « Aţi văzut, Domnilor, 
că, cu toate neorânduelile ce s'au făcut, asasinate, procese scanda- 
loase, — am tăcut şi am luat toată răspunderea, numai cu speranţa 
că se va face revizuirea?» 1). 

51 cu toate acestea Brătianu ега un Român şi un adevărat ра- 
triot. El avea un simţimânt de naţionalitate românească aşa de 
adânc, aşa de generos, aşa de sincer, încât fără voia mea simt ex- 
pirând pe buza-mi imputarea ce merită de greşelile ce-i recunosc. 
Oricare аг fi însă rătăcirile în care a căzut, oricare ar fi decepţiunile 
în cari ne-a aruncat şi rănile morale ce ne-a pricinuit, el a fost un 
ministru mare în posse ca şi în esse; a pus o încredere gene- 
roasă în naţia sa pe care a ridicat-o în opinia ei şi a lumii, pe când 
alţii n'au găsit şi nu găsesc merite decât în străini; a lucrat fără 
preget şi cu credinţă la desvoltarea şi înălțarea naţiunii române; 
a fost mult timp şi pe drept cuvânt steaua polară a Românilor din 
toate unghiurile ; şi dacă ar fi fost mai puţin egoist, precum şi dacă 
ar fi ştiut să ne scutească de otrava corupţiunii, vibrionul care а 
pătruns în sângele ţării şi а anemiat-o, dacă s'ar fi adresat mai mult 
la sufletul decât la trupul Românilor, dacă, în loc de a fi instrumentul 
fatal а] materializării noastre, după momente ава de ideale ca cele 
dela 1857, 1859, 1866 şi 1881, ne-ar îi înălţat inimile şi ne-ar fi arătat 
moralitatea ca adevărata ţintă a vieţii, dacă, după ce a condus răz- 
boiul cu atâta glorie, ar fi lucrat în chestiunea Basarabiei astfel 
încât să ne alegem cu compensaţiuni vrednice de jertfele ce am făcut 
în timpul acelei măreţe dar nefericite campanii, поі nu numai am 
fi admirat, ci am fi stimat pe ilustrul campion al drepturilor ţării; 
nu am fi avut durerea de a constata egoismul lui îngust şi setea 
lui nesăţioasă de putere, iar numele lui ar fi fost pentru istorie nu 
numai mare, ci şi curat. 


1) Şedinţa Camerei dela 26 Mai 1884. 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 


Generaţia dela 48, care numără aşa de puţine talente şi ава de 
multe mediocrităţi, atâtea figuri artificiale şi reputaţii de carton, 
şi aşa de puţine personalităţi adevărate şi sincere, cei mai mulţi 
mimi —a avut doi oameni într'adevăr mari, care fuseră ca o splen- 
doare а românismului în mijlocul unei generaţii de obscuranţi: Ni- 
colae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu. O moarte timpurie răpi pe 
Bălcescu înainte de a fi dat ţării sale toate comorile minţii şi inimii 
lui, înainte de a fi sfârşit frumoasa sa scriere asupra lui Mihai Vi- 
teazul. Kogălniceanu a trăit mai bine de două generaţii întregi, 
a luat parte la toate evenimentele epocei sale; a jucat un rol de că- 
petenie în toate momentele marcante ale vieţii noastre publice, 
întipărind asupra celor mai multe din ele stampila puternicei sale 
personalităţi, a dat tot ce putea da «ţerişoarei » sale, pentru ca să 
putem preţui adâncimea izvoarelor minţii lui, întinderea activităţii 
şi țesătura caracterului său, în scurt, ca să putem determina lumi- 
noasa traectorie a fecundei sale cariere, ca să calculăm energia im- 
pulsiunii sale primitive şi valoarea factorilor cari au făcut să de- 
vieze acest meteor dela adevărata sa cale. 

Fiindcă activitatea lui Kogălniceanu s'a desfăşurat mai ales în 
arena aşa de aprinsă a politicei; fiindcă izbânzile sale au fost câşti- 
gate după lupte crâncene în contra unor adversari înverşunaţi; 
fiindcă în această luptă patimile se deslănţuesc mai mult decât în 
oricare alta şi ies din orbitele lor firești ; în această încordare uriaşă 
a omului pentru victorie, armele cele mai sigure sunt cele mai cău- 
tate ві mijloacele cari duc mai iute la ţintă sunt considerate ca cele 


310 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


mai bune — Kogălniceanu s'a lăsat adesea a fi târit de impetuozi- 
tatea temperamentului său, de setea sa pentru izbândă, de ardoarea 
sa pentru realizarea unei idei, căci el era una din acele naturi tita- 
nice саге se aruncă de-a-curmezișul carului Fortunei $1 voiesc să-i 
imprime o nouă direcţie, fără să ţie seama de colosalele roţi ce pot 
trece peste cadavrul lui. Neapărat, în aceste străduinţe contra con- 
temporanilor săi, detractorii nu l-au cruțat, invidia nu l-a uitat, 
dar nici admiratorii sinceri şi panegiriștii interesaţi nu i-au lipsit. 
Rănile erau prea recente, beţia victoriei şi sonoritatea recompen- 
selor prea convingătoare, pentru ca în mijlocul lor să se mai audă 
glasul dreptăţii. 

Pentru exacta preţuire a unui mare număr de lucruri, se cere oare- 
care depărtare de dânsele. De pe vârful Caraimanului, ţinutul de jur 
împrejurul lui se poate privi în toată splendoarea şi frumuseţea sa, 
pe când uriașul masiv nu poate fi văzut în condițiuni aşa de priin- 
cioase pentru sine. Înălţimea şi maiestatea sublimă a muntelui, 
minunata lui arhitectură şi varietatea formelor sale se pot judeca 
numai de acela care-l privește dela o oarecare depărtare. Vieţile 
persoanelor şi evenimentele istorice sunt supuse la aceleaşi legi de 
perspectivă ca şi măreţele privelişti ale naturii. Precum este de ne- 
apărată trebuinţă o depărtare іп spaţiu pentru înţelegerea lucru- 
rilor, de asemenea este necesară o depărtare în timp pentru înţe- 
legerea oamenilor mari şi a epocei lor. Evenimente cari au fost im- 
perfect sau greşit înţelese de contemporani au fost adesea pe de- 
plin şi drept judecate de oameni din generaţia următoare. Evolu- 
ţiunile întunecoase şi tainice pentru noi vor fi limpezi şi lămurite 
pentru copiii noștri. De aceea, nici unul din cei alcătuiți din argilul 
măririi nu trebue să se teamă că va fi uitat sau rău prețuit până. 
în cele din urmă. Curentul timpului, care târeşte cu sine atâtea stră- 
luciri efemere, nu va şterge numele lor. Іп orice om mare, zice Car- 
Iyle, este o divinitate ce nu îmbătrânește. Curgerea timpului face 
să ne apară chipul său în adevărata lui lumină şi cu adevăratele lui 
calităţi. Contemporanilor nu le era cu putinţă să vază pe Kogăl- 
niceanu în realitatea ființei lui. El era politic și prin urmare dator 
să jicnească multe interese şi expus a produce animozităţi adânci; 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 311 


om de guvern şi prin urmare înconjurat de partizani de ocaziune 
cari răspândeau la picioarele lui tămâia unor apologii exagerate, 
pe când adversarii lui îi contestau meritele cele mai învederate; 
scriitor polemizant şi prin urmare nevoit a da şi a primi ofense ce 
treceau peste regulile cavalerismului, câte odată silit a se lupta cu 
arme otrăvite. Vigoarea măsurilor ce lua contra adversarilor săi, 
cuvintele amare ce-i scăpau la întrunirile publice sau de pe tribuna 
Parlamentului, articolele virulente се publica, nervozitatea câte 
odată neplăcută a omului de partid sau a politicului vindicativ, 
sau chiar oarecari incorectitudini regretabile au stârnit asupra ca- 
pului său adevărate vijelii, au deslănţuit patimi furioase, au ridicat 
acuzaţii întemeiate. Mânia a născut ură şi ura mânie, rănile, răni. 
In asemenea împrejurări era cu neputinţă ca critica să nu fi trecut 
dincolo de marginile fixate de dreptate şi adevăr. 

Născut dintr'o familie boierească, către sfârşitul epocei fanariote, 
<opilărind în nişte timpuri de împilare şi nedreptate, de putere ne- 
înfrântă pentru cei mari şi de supunere oarbă pentru cei mici; des- 
chizând ochii în lume deodată cu aurora restatornicirii domniilor 
pământene şi cu redeșteptarea simţimântului de demnitate naţio- 
nală ; începând a gândi pe când mulţi îşi făceau iluziuni asupra pro- 
tectoratului rusesc ; elev al unei şcoli franceze din Iaşi şi al colegiului 
din Luneville ; primind ultimul lustru al învăţăturii şcolare în Berlin 
şi idei practice despre întărirea Prusiei prin reformele populare ale 
lui Stein şi Hardenberg, — Kogălniceanu este un amestec straniu, 
даг fatal, de versatilitate bizantină şi brutalitate feudală, de viţiile 
regimului vechiu şi de nobilele aspirații ale secolului nostru, de în- 
crederea naivă în bunăvoința Rusiei şi de generoase avânturi pentru 
fericirea «ţărişoarei » lui, un mixtum-compositum de tiran şi democrat, 
un Pisistrat care la nevoie devine Perikles. Toată fiinţa lui pare o 
enigmă, o adunătură de calităţi contradictorii, egoism şi generozi- 
tate, asprime şi blândeţe, viclenie şi francheţă, înjosire şi eroism. 
Discursurile, scrierile, са şi faptele lui ne insuflă admiraţie pentru 
<ampionul drepturilor noastre şi apărătorul impilaţilor, pe când ade- 
văratele motive ale multora din ele ne umplu de întristare pentru ca- 
vacterul lui. Se pare că două fiinţe deosebite locuiau în sufletul 


312 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


lui, două fiinţe nu numai contigue, сі şi împletite şi întreţe= 
sute. Ele sunt urzeala şi bătătura acestei stofe bizare, care bate 
aci în roşu, aci în verde, aci în galben, aci în albastru, întocmai ca 
acele producţiuni admirabile ale industriei, саге ne înfățișează de- 
odată colorile de pe gușa porumbului: ceva alcătuit din contradicții, 
în care o faptă jură cu alta, o vorbă desminte pe alta, o declaraţie 
este antipodul celei anterioare. 

Dacă Kogălniceanu ar fi fost cumva un om slab de minte sau 
o inteligenţă mediocră, oricine şi-ar putea explica uşor această con- 
tradicţie flagrantă între vorbă şi vorbă, între faptă şi faptă. Dacă 
ar fi fost un fantastic ca Nic. Mavrogheni, incoherenţa ега rezul- 
tatul firesc al complexiunii sale psihologice. Dar Kogălniceanu era 
o fiinţă superioară, de o cultură întinsă şi variată de un simţ fin 
care vedea ridiculul numaidecât şi ştia cum să-l evite. Contradic- 
{Ше caracterului său se explică numai prin influenţele contradic- 
torii Ја care au fost expuse copilăria, tinerețea, bărbăţia şi bătrâ- 
neţea lui, şi prin contradicţiile unei epoce în care viaţa noastră pa- 
triarhală a fost dintr'odată copleșită de influenţe străine, сагі, în 
acelaşi timp cu părţile lor binefăcătoare, au altoit pe caracterul no- 
stru naţional buruieni vătămătoare. Astfel revărsările râurilor aduc 
cu dânsele lichidul şi nomolul fecund,care sunt speranţa agriculto- 
rului, dar lasă în urma lor smârcuri şi viroage ale căror emanaţii 
umplu atmosfera de miasme molipsitoare. 

Iată omul în complexiunea lui sufletească. Vom analiza în ar- 
ticolul următor rolul lui social. 


II. ORATORUL 


Faptul de căpetenie care ne izbeşte în modul de manifestare 
al lui Kogălniceanu este extrema luciditate a spiritului său, minu- 
nata înlesnire şi repeziciune cu care el înţelege lucrurile şi pe oameni. 
Cu o asemenea călăuză cineva este aproape sigur că nu va rătăci 
în chestiunile cele mai anevoioase, în afacerile cele mai abstracte. 
Capabil de a înmagazina cunoştinţele cele mai variate, de a păstra 
numele cele mai rebele pentru memorie, de a înregistra faptele cele 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 313 


mai marcante ca și amănuntele cele mai neînsemnate, de a stator- 
nici. raporturi nouă şi neaşteptate între ideile cele mai depărtate, 
creerul lui este o enciclopedie vastă, de unde îşi scoate întotdeauna 
la momentul priincios faptele şi cunoștințele necesare pentru întoc- 
mirea unei argumentaţii. Când caracterizează o situaţie sau etiche- 
tează pe un individ, el se întemeiază pe lucruri neîndoioase, nu pe 
declaraţii de răposaţi şi pe fapte clandestine, pe care nimeni nu 
le poate eontrola, сі pe documente autentice, pe raționamente uşoare 
de urmărit. Când construeşte un raţionament, nu se pierde în digre- 
siuni depărtate, nu se îmbată de cuvinte sforăitoare, nu-și pierde 
şirul, ci merge drept şi sigur la ţinta ce vizează. Când vrea să ajungă 
Ја o propoziţie generală se ridică gradat, pășeşte din treaptă în treaptă, 
fără a sări са о coţofană, pipăind tărâmul la fiecare pas, observând 
la fiecare moment dacă auditorul îl urmează, cu luare aminte asupra 
impresiei ce produce. Nu vezi la dânsul acele salturi, acel anacolui 
oratoric care formează trăsătura fundamentală a elocvenţei lui І. С. 
Brătianu. Kogălniceanu nici nu crede, dar nici nu afirmă propozi- 
țiuni ce nu se pot dovedi. Soliditatea spiritului său nu se mulţumeşte 
cu ipoteze fantastice sau cu aserţiuni gratuite. Acestea sunt bune 
pentru copii sau pentru oameni cari s'au deprins să jure in verba 
magistri sau să ridice mâinile după poruncă. Kogălniceanu a stu- 
diat regulat, a cugetat, s'a îndoit însuşi, în fine a primit o educaţie 
metodică, a practicat însuşi metodul în ştiinţele istorice. Un ase- 
menea om nu poate nici admite, nici debita judecăţi precipitate. 
O ameninţare întemeiată pe situaţia externă nu-l sperie, pentrucă 
el ştie situaţia reală şi cunoştinţa lui se întemeiază pe date statistice 
necontestate, pe fapte bine stabilite, pe comunicaţii vrednice de 
credinţă. Alţi şefi de partid, când vor să obţină un vot sau să ju- 
stifice o măsură, invoacă spectrul presiunilor din afară, întocmai 
ca acei generali chinezi cari, ca să sperie pe vrăjmaşi, aşează, printre 
soldaţii adevăraţi, monştri înspăimântători zugrăviți pe carton. Ase- 
menea invenţii copilărești nu au nici o influenţă asupra celui ce se 
inspiră dela izvoarele adevărate de informaţiuni. De aceea, când 
vorbeşte dela tribună sau numai conversează, când combate sau 
apără o propunere, Kogălniceanu te învaţă, te introduce în secretele 


314 PORTRETE ОЕ ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


științei de stat, te face să înţelegi că aceasta nu este о scamatorie, 
<i о ştiinţă ca toate ştiinţele, cu procedeurile şi metodul ei, cu ахіо- 
mele şi raţionamentele ei. 

Puterea lui de a proba, de a urma un raţionament şi de a-l duce 
până la ultimele lui concluziuni, devine mai atrăgătoare, mai in- 
structivă prin imensitatea faptelor de tot felul ce stau înmagazi- 
nate în vastul lui intelect, din care el scoate la momentul oportun 
arma ce-i trebue. El întoarce subiectul pe toate părţile şi ni-l arată 
sub toate luminile şi din toate punctele de perspectivă, ca să ne facă a-l 
pricepe în adevărata lui fiinţă ; se coboară la nivelul auditorului, îl ia 
de mână şi, printr'o gradaţie regulată şi fără salturi, îl duce până 
la înălțimile unde planează el, şi de unde se desfăşoară măreaţa 
perspectivă a afacerilor sociale. Pe tribuna parlamentelor sau în 
întrunirile publice, el aducea cu sine aceeaşi lumină, aceeaşi limpe- 
ziciune de vederi, acelaşi metod de investigaţie şi expunere, de care 
dăduse dovadă ca profesor de istorie. Mai mult decât atât. Incor- 
darea pasionată ce reclamă luptele politice crescuseră elocvenţa sa, 
dându-i о vioiciune, o vehemenţă, o aprindere, care nu e întotdeauna 
la locul ei ре o catedră. Acele raționamente acumulate, сагі ca о 
armată bine disciplinată, se desfăşoară ca să atace şi se strâng ca 
să se apere, acele lovituri de logică ce se urmează fără întrerupere 
ca să facă pe adversar să-şi piardă poziţiunea, comunică vorbirii 
o căldură, o mişcare repede, o violență pătimaşă, ce se transmit 
uşor auditorului. Fiecare frază, fiecare vorbă are un accent; inte- 
ligenţa într'aripată de pasiune, dă spiritului un avânt măreț, îl face 
să înainteze cu majestatea impetoasă a unui râu ce se aruncă pe 
o clină repede şi fără nici o sinuozitate, în mare. Adevărata eloc- 
venţă este aceea care sfârşeşte un raţionament cu emoţiune, care 
păstrează unitatea ideilor prin unitatea pasiunii, care repetă miş- 
carea şi înlănţuirea faptelor prin mişcarea şi înlănţuirea ideilor. 
Când mânueşte condeiul, ca şi când vorbeşte, Kogălniceanu este orator 
adică face raționamente limpezi şi bine susţinute, le exprimă în 
propoziţiuni bine alcătuite și simetric întocmite, clădeşte un întreg 
edificiu de judecăţi, în care cea dintâi este urmată în mod natural 
де a doua, fără soluţiune de continuitate, fără salturi violente, şi 


MIIIAIL KOGĂLNICEANU 315 


când escaladează prin o figură prea repede treptele unui raţionament 
prea lung, o face însoţită de acele mișcări sufletești cari mișcă şi în- 
cântă pe cel ce-l ascultă. Este adevărat că, la adică, oratorul nu 
inventează ca artistul un adevăr de o mare comprehensivitate, că el 
trăieşte şi se mişcă în regiunile de mijloc ale simțului comun şi ale locu- 
rilor comune, că nu ajunge deodată la izvorul adevărului cu avântul 
şi impetuozitatea viziunii interne, care la artist ţine locul lucidi- 
tăţii; că el nu inventează, ci se slujeşte de adevărurile descoperite 
de alţii pentru a le aplica la scopuri practice, la trebuinţe simţite 
de o mare parte a publicului. Insă, pe de altă parte, el popularizează 
acele adevăruri, şi adesea cu un succes, care întrece pe al economi- 
stului şi al filosofului politic; înlesneşte pe oamenii de rând să se 
înalțe cu câteva etaje mai sus şi pare a mări inteligenţa neamului 
omenesc. Numai când au trecut prin canalul oratorului, dogmele 
economiei politice pierd spinii lor şi subtilele raționamente ale fi- 
losofilor de stat devin netezi şi uşoare de priceput. Numai cu un 
orator masa deputaţilor şi senatorilor poate înţelege abstracţiunile 
şi deducţiunile teoriei pure. In deosebi despre oratorii noştri se poate 
zice că nu au descoperit nici un principiu de stat; cei mai buni 
dintr'înşii au sprijinit cu talent şi la timp oportun principiile şi refor- 
mele aplicate mai înainte în ţări străine. 

Comparat cu oratorii noștri, Kogălniceanu are asupra lor netă- 
găduita superioritate a unei limbi neafectate, a unei limbi aşa cum 
o găsim în cărţile bisericeşti şi în cronice, modernizată prin intro- 
ducerea unor termeni veniţi deodată cu ideile nouă, şi prin întor- 
sături de fraze măestrite, саге nu trecuseră nici prin mintea lui 
Miron Costin, пісі a lui Ion Niculcea. Din acest punct de vedere, 
discursul său de introducere la Istoria Românilor este de o frumu- 
seţe aşa de mişcătoare, încât nimeni nu-l va citi fără să-l admire. 
Pe lângă limbă, el are avantajul de a poseda cunoştinţe de istoria 
naţională mai întinse, mai adânci şi mai solide decât oricare dintre 
bărbaţii noştri de stat, iar memoria lui este un arsenal inexhaustibil 
din care își scoate argumentul trebuincios cu o siguranţă ce nu dă 
greş niciodată. In fine, trebue să recunoaştem că, în Parlament, el 
a ocupat de fapt о poziţiune privilegiată nu numai prin talentul şi 


316 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


ştiinţa sa, ci şi prin decenţa formelor şi urbanitatea expresiunilor, 
prin tactul său de a nu izbi cu violenţă susceptibilităţile tinerimii 
şi ale adversarilor săi de valoare. Alţi oratori, ascuțind fără nici о 
rezervă argumentul ad hominem şi înveninând răutatea expre- 
siunilor, întărâtară, ulcerară multe inimi, atinseră multe susceptibi- 
lităţi, cari răspunseră cu arme potrivite. Altul, luând pe adversarii 
săi peste picior sau întrebuințând zeflemeaua de pe banca mini- 
sterială, şi-a atras eenzuri meritate din partea vrăjmaşilor săi, cari 
îl tratau drept un om uşuratec sau un cap dogit. Kogălniceanu se 
mulţumi a-i trânti la pământ prin autoritatea faptelor şi a-i strânge 
în cleştele neînduratei sale logici, fără să-şi înfigă dinţii în carnea 
lor. Іп duelurile parlamentare, el nu se уйга prea tare în floreta ad- 
versarului său, ca să nu fie rănit, dar totodată nu se trăgea prea 
înapoi, ca să nu mărească curajul vrăjmaşilor,. 

El ştie să se folosească de іпсопзесуепја oamenilor şi partidelor, 
punându-le în dileme indestructibile. El nu arată acrimonia argu- 
mentului personal, juxtapunerea ideilor trecute cu cele prezente, 
decât faţă cu persoanele marcante şi sub o formă care denotă mai 
mult puterea sa de a гаўопа decât veninul patimilor sale răscolite 
până în adâncurile lor. Pe de altă parte, el ştie să-şi păstreze o rezervă 
de arme pentru replică, dacă adversarul său va da duelului parla- 
mentar caracterul unei lupte de sălbatici. Natura i-a acordat întreaga 
stofă din care se fac oratorii mari: vioiciunea imaginaţiei şi impetuo- 
zitatea avântului, îndrăzneala atacului, siguranţa privirii bărbatului 
de stat, care vede bine şi iute, care ştie să deosebească repede ce 
este fals în ceva adevărat şi ce este adevărat în ceva fals, prompti- 
tudinea ripostei, precum şi întrepiditatea veteranului în fața lovi- 
turilor dușmanului. Ca un strateg mare, el cunoaşte toată întinderea 
câmpului de luptă şi însemnătatea poziţiilor ce ocupă, şi de aceea 
trage folos din toate greşelile adversarului şi câştigă izbânda mai 
mult prin dispunerea puterilor sale decât prin vitejia soldaţilor cari-l 
urmează şi сагі de multe ori nu sunt chiar din tabăra sa. In faptă, 
nu a fost general mai izolat decât Kogălniceanu. Căpitan şi soldat. 
totdeodată, el e în stare să înceapă lupta pe socoteala şi cu puterile 
sale proprii, să dea numeroase asalturi unul după altul, fără ca puterile: 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 317 


sale să slăbească sau curajul său să şovăiască. Asaltat de între- 
rupători, el nu-şi pierde prezenţa de spirit, ci profită de un moment, 
de un fapt, ce-i ies înainte şi pe cari ştie să le pună în legătură cu 
altele înregistrate şi clasificate în credincioasa lui memorie, pentru 
ca să facă dintr'insul o armă cu care pune pe goană ceata ce-l hăr- 
ţueşte, са o haită de câini ре un mistreţ, care n'are decât să arate 
neînfricoşaţii săi colţi pentru ca să-i îngrozească. Nimeni ca dânsul 
n'a ştiut neamul, slujbele meritate şi nemeritate, succesele, greșelile 
şi malversaţiunile, contradicţiile şi apostaziile politice ale contempo- 
ranilor săi. Cu un asemenea arsenal și cu dibăcia lui de a-l mânui 
la vreme de nevoie, fiecine înţelegea ce vrăjmaş de spaimă putea 
să găsească în Kogălniceanu, cu toate că nitielnu părea a avea multe 
părţi invulnerabile. Dar acest atlet al arenei parlamentare, acest 
rege al politicei, avea un adversar de care se temea mai presus de toţi, 
sau mai bine de care se temea în adevăr. Acesta era Barbu Katargiu. 
Leul se temea şi el de cineva: acela era un om. 


III. PUBLICISTUL 


Inainte de a părăsi {ага spre a se duce să studieze în străinătate, 
Kogălniceanu dedese semne de precocitate literară ca niciunul din 
contemporanii săi. La 1834, adică în vârsta numai de 17 ani, el pu- 
blicase viaţa poetului Hrisoverghi. In Berlin el se făcu cunoscut 
printr'un articol tipărit în «Magasin fir die Literatur des Aus- 
landes » asupra literaturii moldoveneşti (1836) şi printr'un studiu 
în limba franceză asupra istoriei, moravurilor şi limbii ţiganilor 
(1837), pe care-l scrie după îndemnul lui Alexandru Humboldt. In 
fine, tot în acel an, el dede la lumină întâiul volum din Histoire de 
la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Planul 
acestei scrieri, cu deosebire interesantă pentru noi, cuprindea trei 
volume: întâiul, istoria vechii Dacii şi a coloniilor romane până la 
întemeierea Principatelor, precum şi istoria Valachiei până la înche- 
ierea păcii dela Iași (1791); al doilea, istoria Moldovei dela descăle- 
<area lui Dragoş, tot până la pacea dela Iași! al treilea, istoria amân- 
doror Principatelor până la 1834, împreună cu un tablou al datinelor, 


318 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


obiceiurilor, legilor, transacţiilcr comerciale şi o dare de seamă asupra 
limbii şi literaturii Românilor. 

Din nenorocire, planul, aşa cum îl concepuse autorul, nu se realiză 
pe deplin, şi ceea ce avem astăzi este numai volumul întâi, operă 
încă a unui debutant, dar a unui debutant care promite un istoric 
de valoare. Până atunci, singura istorie naţională publicată dincoace 
de Carpaţi, erau cele două volume ale lui Aron Florian, carese 
terminau cu moartea lui Mihai Viteazul. Dacă opera lui Aron Florian 
avea avantajul unei limbi viguroase, scrierea lui Kogălniceanu îi era 
superioară prin faptul că introducea în cercetările sale capitole pri- 
vitoare la viaţa socială, literară şi politică, la instituţiile publice 
ale Românilor, despre cari Florian nu pomenea nici măcar în treacăt. 
Dela întâia ва apariţiune pe arena publicităţii, Kogălniceanu do- 
vedea înălţime de concepţie şi întindere de cercetări, cunoștință 
serioasă de izvoare, pe când Florian se mărginea mai numai la 
Engel. Insă pe când Florian scria ca Român doritor de a-şi vedea 
ţara liberă şi mare, de а deştepta în compatrioţii săi mândria de sine 
şi demnitatea naţională, Kogălniceanu vedea pe lângă toate acestea 
bunătatea părintească a Rusiei pentru Români şi necesitatea pentru 
aceştia de a se lipi cât mai strâns de dânsa. 

In adevăr, iată ce citim la рар, 403 a acestei opere, care introduse 
pe Kogălniceanu în taina muzei Clio: « Adesea a fost acuzată Rusia, 
şi este acuzată chiar astăzi, de ambiţiune, pentrucă a voit să-și sta- 
tornicească protecţiunea asupra Moldo-Valachiei. Dar pacea dela 
Adrianopol nu este oare cea mai puternică dovadă despre curăţenia 
intenţiilor ei? In protecţiunea Rusiei eu văd numai dreptatea, un 
interes inspirat de dragostea creştinească pentru popoarele nenoro- 
cite. De veacuri există o tradiţie în Muntenia şi Valachia, care zice 
că mântuirea noastră va veni dela nord. Toate ne leagă de Rusia, 
ca este muma noastră... Noi suntem prea slabi, nu vom putea face 
nimica fără Rusia, care a fost întotdeauna apărătoarea noastră, саге 
ne-a dat înapoi drepturile noastre, libertăţile noastre, care ne-a înscris 
din nou în rândul naţiunilor şi ne-a dat puţina civilizaţie ce posedăm ». 

Şi acestea le scria mâna lui Kogălniceanu după ce Rusia ne luase 
Basarabia Ја 1812, şi pe când baronul de Riickmann іпѓигіѕаве în 


MIIIAIL KOGĂLNICEANU 319 


textul Regulamentului acel articol, prin care Adunarea era oprită 
a face o schimbare într'însul, chiar cu consimţimântul Domnului, 
fără prealabila încuviinţare a Curţii Suzerane şi a Curţii Protectoare ! 

Mulţi Români se înşelaseră asupra intenţiunilor rusești, când 
citiră partea privitoare la Principate din tratatul dela Adria- 
nopol; dar aceştia se desamăgiră îndată се văzură pe consulii 
ruseşti dând din picior Domnilor nostri. Kogălniceanu trebui să 
aştepte până la 1848. Când mai târziu (1855) i se aruncară în faţă 
ca o insultă de către Iacov Murăşanu pasajele elogioase pentru Rusia, 
Kogălniceanu se apără spunând că ele i sau impus ex officio şi 
că fără dânsele nu i s'ar fi învoit tipărirea volumului, şi apoi adăuga: 
«chiar dacă acele opinii ar fi fost ale mele, încă este mai bine să gre- 
şesc prin lipsă de experienţă la vârsta de 18 ani, ce aveam atunci 
când am lucrat la Istoria Principatelor, şi să mă întorc pe calea 
dreaptă la vârsta de 30 ani, decât să fiu liberal la vârsta de 18 ani, 
iar în vârstă coaptă să ajung mai absolut decât Țarul Rusiei, re- 
negând toate nobilele credinţe ale frumoasei juneţe, precum au 
făcut mulţi eroi cântaţi de d-ta. Şi apoi, domnul meu, alta ега pro- 
tecţia rusească dela 1829 până la 1836, când am scris Histoire de 
la Valachie, şi alta а fost dela 1837 încoa. Tratatul dela Adrianopol 
ne chezăşuia capitulaţiile noastre. Nota contelui Nesselrode din 1845 
ne contesta chiar naționalitatea ». 

Intorcându-se din Berlin în ţară cu studii netăgăduit superioare 
nivelului culturii de atunci, precedat de reputaţia de publicist şi mai 
cu seamă de amic declarat al Rusiei, Kogălniceanu nu întârzie a 
dobândi un loc de favoare, şi anume de secretar privat şi adjutant 
al Principelui Mihail Sturza, care spera să facă dintr'insul stâlpul de 
căpetenie al guvernului său. Dar tânărul curtean nu era dintr'aceia 
cari se mulţumesc cu un rol subordinat, sau se simt fericiţi când lu- 
crează pentru gloria altuia. El voia să exploateze pe seama şi în folosul 
său personal bogatele comori cu care îl înzestrase natura, şi pe care 
munca intelectuală le sporise. El dede la lumină una după alta felurite 
publicaţii, cari răspândeau în toată {ага numele lui şi întemeiau 
reputaţia lui de scriitor eminent. Fragments tirés des chroniques 
moldaves et valaques (1838), Foaia sătească a Principatului Moldovii 


320 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


(1839), Archiva românească (1840), Dacia literară (1840), Iluzii pier- 
dute ale unui întâi amor (1841), Propăşirea, transformată repede, din 
cauza numelui еі compromițător, în Foaia științifică și literară (1843), 
Fragments historiques (1845), Album istoric și literar (1854), Steaua 
Dunării (1855—1859), sunt urmele neşterse încă ale acelei activităţi 
fără seamăn, fecundă pentru sine şi pentru neamul său. Aşa erau 
împrejurările politice pe atunci, că nervii administraţiei se iritau 
din fiece lucru, că temerea de revoluţie şi de Rusia erau astfel încât 
articolele cele mai nevinovate erau privite ca primejdioase şi ideile 
cele mai mântuitoare ca purtând într'însele otrava răscoalei. Era 
peste putinţă pentru o natură impetuoasă ca a lui Kogălniceanu, să 
păstreze în publicistică, măsura precisă îngăduită de guvern. Iată 
pentru ce revistele apăreau și dispăreau cu o iuţeală vertiginoasă; 
iată pentru ce fiecare an aducea cu sine un nou titlu de publicaţie 
sub direcţia aceluiaşi om. 

Dar activitatea lui Kogălniceanu nu se mărginea în cercul zia- 
risticei româneşti. Cunoscând şi putând scrie tot atât de bine în 
limba franceză ca în cea germană, el nutrea din când în când ziarele 
franceze şi germane cu articole privitoare la starea Principatelor şi la 
nevoia de а se introduce într'insele reforme cerute de spiritul tim- 
pului. La Presse din Paris, L'Indépendance Belge din Bruxelles şi 
„National Zeitung din Berlin erau organele de publicitate străine în 
care el apăra drepturile ţărilor noastre şi stăruia să li se recunoască 
de către marile puteri europene. Їп presă, ca şi pe tribuna Parla- 
mentului, el desfăşura o energie de cugetare, o vivacitate de expre- 
siune, un temperament de combativitate, cari prevesteau pe ministrul 
dela 2 Mai. Aprecierile sale pesimiste asupra ziarismului românesc 
din anul 1855, publicate în România literară a lui Alecsandri, îl târiră 
într'o altercaţie acerbă cu Iacov Mureşanu. Kogălniceanu susţinând 
că organele de publicitate româneşti şi chiar Gazeta Transilvaniei, 
sunt în decadenţă faţă cu ceea ce erau înainte de 1849, Mureşianu luă 
apărarea ziarului său zicând că «іп anii 1853—1854, pământul Prin- 
cipatelor era părăsit de condeiele fiilor săi, şi că numai la Gazeta Tran- 
silvaniei, Românii în desperare năzuiau ca la un înger mântuitor, 
strigând la poalele Alpelui: ajutor, ajutor!» 


MIIIAIL KOGĂLNICEANU 321 


La aceasta Kogălniceanu răspunde cu indignarea omului conștient 
«le opera sa: «Vai! săraca patria noastră dacă, în acele timpuri nefaste, 
Moldova şi Valachia n'ar fi avut alt apărător decât ре 4-1 Iacov 
Mureşanu din Braşov. Şi vai de voi, tinerilor Români din Moldova 
şi Valachia, сагі іп anii 1853 şi 1859 cutreeraţi Europa spre a găsi 
apărătorii ţării noastre şi cari, neobosiţi în stăruinţele voastre, bă- 
teaţi la uşile miniştrilor şi ale publicaţiilor din Paris, Londra şi 
Viena, arătându-le drepturile şi suferinţele Principatelor ! Vai şi de voi, 
Românilor, cari chiar în ţară şi în faţa împilării străine, predicaţi 
unirea, hrăneaţi focul sacru al naţionalităţii şi, cu pericolul libertăţii 
“voastre, împărtăşeaţi presei europene şi fraţilor voştri din străinătate 
isprăvile puterii asupritoare! Voi n'aţi lucrat pentru ţara voastră, 
«ci pentru d-l Iacov Mureşanul». 

La afirmarea lui Mureșanu că «numai din Gazeta Transilvaniei, 
din рапа meritaţilor ei corespondenţi, cu mult necaz se ştie despre 
Reguli şi despre Fabricii în orele ieşirii duşmanului din ţară ». Kogăl- 
niceanu răspunde: « Bilboquet n'ar fi zis mai bine. Şi în umilinţă 
mărturisesc că Transilvania a făcut mari progrese în acelea ce la noi 
se chiamă braşoave ». Şi acest articol răutăcios se încheie си urmă- 
toarele rânduri, pe cari astăzi nimeni n'ar îndrăzni să le subscrie: 

« Noi ne retragem «de a urma cu voi pavilionului се se înalţă cu 
multicoloarea perspectivelor de progres, ce ne surâd ca o virgină 
maritabilă, atrăgându-ne cu nurii cei de zeină, ca să ne îmbrăcăm 
în tualeta ce ne-o pofteşte în preţ de а da mâna cu поі » 1). La o ase- 
menea nuntă noi nu suntem nuntaşi, şi dorim ca, dacă în îmbrăţi- 
şarea unei asemenea proze stă unirea, apoi Carpaţii ce ne despart, 
trebue să fie încă odată mai înalţi ». 


IV. BĂRBATUL DE STAT 


Viaţa omenească se desăvârşeşte în acţiune, precum o plantă 
se desăvârşeşte în fruct, precum opera de artă literară își găseşte 
expresiunea cea mai înaltă în dramă. Simţirea $1 cugetarea își au 


1) Textul reprodus din Gazeta Transilvaniei. 


21 


322 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


ultima eflorescenţă în voinţa raţională. Frumos este să citeşti pe 
Alfred de Musset şi să străbaţi cu dânsul toată gama emoţiunilor 
omeneşti, dela cele mai naive şi mai blânde până la cele mai furtu- 
noase şi mai adânci, sau să admiri în extaz graţioasele producţiuni 
ale unui Correggio; interesant este să urmezi cu Newton mişcările 
corpurilor cereşti, sau să te cufunzi cu Schopenhauer în meditaţiuni 
asupra fiinţei şi soartei omeneşti ; însă priveliştea cea mai vrednică. 
de om este însuşi omul luptându-se pentru îmbunătăţirea condiţiilor 
de existenţă ale sale şi ale semenilor săi! Un Pericles conducând prin 
puterea cuvântului pe Atenieni către o viață mai demnă, un Napo- 
leon transformând cu geniul său un continent întreg, un Cavour 
formând importantul regat al Italiei din ceea ce Metternich numea 
о expresiune geografică şi guvernându-l cu legi înțelepte, sunt spec- 
tacole cu mult mai măreţe decât opera de artă, decât un organism 
ştiinţific sau un sistem filosofic oricât de bine întocmit şi motivat 
în amănuntele lui. Piedicele ce întâmpină un artist sau un cugetător 
sunt slabe în comparaţie cu uriaşele stavile de cari se izbeşte 51 pe 
cari trebue să le treacă un bărbat de stat pentru realizarea idealu- 
lui său, 

Kogălniceanu era format din acel argil preţios şi гаг din care se 
alcătuesc bărbaţii de stat. El poseda într'un grad înalt darul de а 
proba şi de a convinge, un entuziasm vehement pentru poporul 
său, o sensibilitate vie, pasiuni puternice, o inteligenţă vastă şi multi- 
laterală, izvoare numeroase şi bogate pentru înlăturarea unei difi- 
cultăţi practice. Era într'insul ceva care înnobila chiar violenţa. Arta 
de a scrie şi de a-şi exprima gândirile în fraze limpezi şi măreţe erau 
pentru dânsul mijloace. Scopul său, întocmirea generală a intelec- 
tului său, era de a conduce barca Statului cu măestria unui cârmaciu 
consumat, de а o strecura printre stânci sau de a-i imprima la mo- 
mentul priincios o schimbare care să o scape de pieire. 

De cum ajunse la vârsta maturității, el începu să se gândească 
a ridica la demnitatea de oameni o clasă înjosită şi mizeră, a pune 
frâu unei oligarhii care de veacuri se ridicase d'asupra dreptului co- 
mun, de a stârpi viciile ce izvorau dintr'o putere nemăsurată şi viciile 
născute dintr'o mizerie adâncă, de a scurta sau chiarde a nimici 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 323 


distanţa dintre asupriţi şi asupritori, dintre cei cari aveau numai 
drepturi şi cei cari aveau numai datorii, de a pune capăt unei situaţii 
anormale care făcea slăbiciunea noastră şi tăria vrăjmaşilor noştri, 
de a ridica la demnitatea de cetăţeni atâtea milioane de clăcaşi, în 
cari ţara ar fi putut să găsească cel mai puternic sprijin contra unel- 
tirilor străine. 

Pentru ca să-și împlinească acest vis nu i-a lipsit nici mintea 
nici curajul, nici puterea де a combina, nici puterea de a executa. 
Viaţa lui este plină de atâtea fapte mari, încât spaţiile ce ni 
se acordă în coloanele acestei foi nu sunt de ajuns spre a le nara 
în amănuntele lor. Registrul activităţii sale publice este aşa de întins, 
încât se ridică dela notele cele mai de jos până la accentele cele mai 
acute. Nici un act mare nu s'a petrecut în istoria noastră contempo- 
rană fără ca el să nu fi luat parte la dânsul, nici un moment marcant 
nu l-a găsit nepregătit. Despre dânsul, s'ar putea zice cu toată вегіо- 
zitatea ceea ce Ciceron zicea în ironie despre consulul Fabius, că 
«n'a dormit deloc » în timpul magistraturii lui. 

Pe cât timp domnia lui Mihail Sturza era încă tare, rezimată pe 
protecţia străină, care găsise într'însul un adept inteligent, Kogălni- 
ceanu nu crezu că a sosit momentul priincios de a lucra contra regi- 
mului regulamentar. Drept vorbind, pe atunci idealul său politie 
nu era prea departe de al Domnitorului. El se simţea personal destul 
de bine sub un regim care, fără a se avânta în reforme primejdioase, 
începuse a intra pe о cale regulată, față cu hoţiile desordinate ale 
epocei Fanarioţilor, care ştia să preţuiască talentul și ştiinţa lui când 
ele nu se întorceau împotriva stării de lucruri consfinţite prin Regula- 
mentul organic, care îi oferea favoruri îndestulătoare pentru o natură 
mai moderată. Epicureu cultivat şi de bun gust, el se adapta la o 
situaţie politică şi socială în care abaterile lui, dacă nu erau cu totul 
îngăduite, nu erau reprimate cu asprime. Copil răsfăţat al guvernului 
lui Mihail Sturza, de ce ar fi luat cl însuşi iniţiativa la răstur- 
narea lui? 

Dar la 1844, nu ştim din ce cauză, Kogălniceanu este închis în 
Mănăstirea Hrişca sau Râşca. Scăpând din închisoare, el mai petrecu 
în Moldova până îşi termină publicarea volumului întâi din Letopiseţi, 


21* 


324 PORTRETE ОГ ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


apoi plecă în 1845 la Paris, unde temperatura politică prea 
ridicată şi impetuozitatea temperamentului său îl făcură să uite teoria 
evoluționistă, spre a se lăsa cu totul în voia curentului revoluţionar. 
Parisul intrase pe atunci în acel neastâmpăr febril, din care avea să 
izbucnească revoluţia din 1848. Асі el făcu cunoștință cu С. A. Ro- 
setti, cu Nicolae Bălcescu şi cu Ion Ghica. Raporturile lui cu aceşti 
tineri doritori de reforme repezi, impacienţi de schimbări subite şi 
întinse, adevăraţi revoluționari crescuţi în ideile franceze, avură o 
înrâurire hotăritoare asupra ideilor lui germane, îl făcură să vază că 
situaţia politică din Principate nu mai suferă nici o amânare şi că 
trebue să se folosească de cea dintâi ocaziune de a preschimba din 
temelie edificiul politic şi social al Românilor. Credem că sub aceste 
influenţe Kogălniceanu se făcu din evoluționist revoluţionar. 

Poate că la aceste cauze trebue să adăugăm o rivalitate, ascunsă 
la început, făţişă şi implacabilă mai târziu, între Kogălniceanu şi 
Beizadea Grigorie Sturza, fiul Domnitorului. Această animozitate 
ajunge la culmea еі în anul 1848, căci la 22 Iulie din acest an vedem 
pe favoritul lui Mihalache Sturza'afirmând că а «descoperit genera- 
lului Duhamel speculaţiile agricole, sau mai bine zis industriale, ale 
lui Beizadea Grigorie, întreprinse spre păgubirea monastirii Neamţu 
cu nu mai puţin de patruzeci de mii de galbeni». Afirmarea ега în- 
drăzneaţă, scandalul fu таге; Mihail Sturza porunci са denunţătorul 
să fie legat cot la cot şi închis la Mănăstirea Soveja 1). Dar acel ordin 
nu se împlini; Kogălniceanu dejucă cercetările administraţiei şi 
rămase câtva timp ascuns la un amic, de unde apoi trecu іп 
Bucovina, 

Din acest moment ruptura între dânsul şi Mihail Sturza este 
irevocabilă. Slabele legături ce-l mai uneau cu un regim compromis 
cu desăvârșire mai ales prin actul brutal săvârşit, în ziua de 29 Martie 
1848, asupra unor tineri cu aspirații generoase, se rup spre а nu ве 
reînnoda niciodată. In Cernăuţi, Kogălniceanu publică faimoasa lui 
broşură, care face epocă în viaţa lui şi în istoria noastră contempo- 
rană. Această broşură poartă titlul Dorinţele partidului naţional 





1) O protestaţie de М. Kogălniceanu. 1848 Iulie, 22. р. 18 din ed. 1894. 


MIHAIL KOGĂLNICEANU 325 


din Moldova. Intr'insa se află rezumate și exprimate în chipul cel 
mai lămurit reformele ce trebuiau neapărat introduse între Români. 
Nu mai găsim aci pe apologistul din 1837 al Rusiei, nici pe favoritul 
lui Sturza, ci pe bărbatul de stat care vede sigur şi limpede calea 
mântuirii neamului său, pe apărătorul entuziast al celor împilaţi şi 
al drepturilor ţării sale. In acel manifest se află înşirate toate punctele 
cari au fost repeţite în urmă de către Adunarea Ad-hoc a Moldovei 
şi vro câteva altele cari au fost realizate în urmă, 

După spaima ce insuflă reformatorilor fapta lui Mihail Sturza 
din 29 Martie 1848, Kogălniceanu călători prin mai multe ţări ale 
Europei, observând, comparând, studiind, îmbogăţindu-şi mintea cu 
impresii şi cunoştinţe de pretutindenea, Vizită Austria, Franţa și 
Spania, precum о spune însuşi într'unul din discursurile sale: « Am 
văzut cu ochii mei, zice el, am văzut garda naţională din Cernăuţi 
şi Sadagura, pe cea din Viena compusă din cu totul altceva decât 
burghezi din Viena; am văzut garda naţională a Franţei precum şi 
pe cea din Spania ; cea din oraşele mici şi din sate se lupta voiniceşte 
contra carliştilor, pe când сеа din Madrid, din Barcelona şi din 
Valencia făcea numai «pronunciamentos », rostindu-se în fiecare 
seară la Puerta del Sol când pentru un ministru când pentru altul, 
când pentru Espartero, când pentru Narvaez, când pentru un general, 
când pentru altul». 

Cât a rătăcit Kogălniceanu prin ţări străine, nu putem spune. 
Este ştiut însă că, după convenţia dela Balta-Liman, Mihalache 
Sturza fu destituit şi înlocuit cu Grigore Ghica, principe de un ca- 
racter blând, un adevărat părinte al poporului. Ре când Știrbei nu 
permitea lui N. Bălcescu, sdrobit de boală şi mizerie, să-şi vază pe 
mamă-sa, Grigorie Ghica primi cu braţele deschise pe toţi aceia 
cari fuseseră implicaţi în nevinovata mişcare dela 29 Martie. Kogăl- 
niceanu se întoarse şi el, şi profită de reședința sa în ţară ca să sfâr- 
şească tipărirea Letopisețelor Moldovei. Se pare că tinerimea, care 
înainte de 1848 dedese dovadă de atâta energie, căzuse acum într'un 
fel de prostraţiune adâncă, şi că însăşi încercarea din 1848 fusese 
mai mult o convulsiune galvanică, decât manifestarea firească a 
unor simţiminte profunde. De aceea Kogălniceanu, amintindu-şi epoca 


326 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


dintre 1840 1847 şi comparând-o cu anul 1855 în care serie, se 
exprimă astfel: « Atunci era epoca când roiuri de tineri plini de entu- 
ziasm, crezând în viitorul patriei lor şi al lor, uniţi toţi, cu curajul 
juneţei ce nu se îndoieşte de nimic şi pentru care stavilă nu este, se 
apucaseră de lucru. Astăzi greutăţile împrejurărilor politice cari au 
trecut peste ţările noastre, materialismul vârstei coapte, visurile 
ambiţiei neiîmplinite sau orgoliul poziţiilor câştigate, ne-au despărțit, 
au pus între noi diversităţi de interese şi de idei. Dar cu toate acestea, 
când ne aducem aminte de unirea frăţească şi tinerească саге pe la 
1840 47 lega într'un singur trup şi suflet toată tinerimea Princi- 
patelor,., la un asemenea suvenir toate discordiile se uită, o mână 
caută pe a altuia; și, dacă am vrea, împreunaţi ca odinioară într'o 
singură și aceeaşi voinţă, încă am putea face mari lucruri ». 

Discordiile se uitară, inimile se apropiară şi se încălziră una lângă 
alta, mâinile se strânseră din nou cu dragoste și frăţie, când congresul 
dela Paris, în dorinţa de a îmbunătăţi soarta Românilor, îi invită 
să spună ce doresc prin mijlocirea Divanurilor Ad-hoc, în 1857, 


TITU MAIORESCU 1) 


Sunt doi ani de când d-l Maiorescu a început a publica discursu- 
rile d-sale parlamentare. Oricine se interesează de istoria noastră 
contemporană, oricine doreşte să vază, sub forma lor dramatică, 
luptele şi frământările noastre politice pentru modernizarea şi întă- 
rirea Statului nostru, trebue să mulţumească d-lui Maiorescu că s'a 
hotărit, în fine, a-şi extrage discursurile din incomodele formate ale 
Monitorului Oficial, spre a ni le prezenta în niște volume elegante şi 
frumos tipărite, în care plăcerea ochilor se uneşte cu plăcerea inte- 
lectului. D-l Maiorescu a mai avut excelenta idee de a însoţi fiecare 
din discursurile d-sale de câte un comentar, care explică împrejurările 
în mijlocul cărora a fost pronunţat, iar fiecare volum este precedat 
de câte un studiu istoric, cari împreună îmbrăţişează epoca dela 
abdicarea Principelui Cuza până la căderea ministerului loan Bră- 
tianu în 19 Martie 1888, 

Aceste introduceri la volumele tipărite sunt, după părerea noa- 
stră, cele mai instructive, mai exacte şi mai frumoase pagine ce s'au 
scris asupra istoriei noastre contemporane. La aceasta au contri- 
buit eminentele calităţi literare ale d-lui Maiorescu nu mai puţin 
decât întinderea și adâncimea cunoştinţelor sale, sănătatea minţii 
şi admirabila cumpănire a temperamentului său, practica sa parla- 
mentară şi raporturile sale cu bărbaţii noştri publici de o valoare 
netăgăduită. Pregătiri temeinice şi lucrări anterioare de un merit 
real justificaseră interferența d-lui Maiorescu în arena politică. Pre- 
cum savantul, care îşi propune a studia un şir de fenomene fizice, 


з) Titlul în «Literatură şi artă română»: Discursuri Parlamentare de Titu 
Maiorescu (3 vol., 1897—1899). 


328 PORTRETE DE ORATORI 51 OAMENI POLITICI 


caută mai întâi de toate a se pune în curent cu știința timpului, 
frecventează cursurile profesorilor celebri şi face însuşi experimente 
de laborator, de asemenea 4-1 Maiorescu, înainte de a se hotărî să 
intre în viața politică, se armase cu toate cunoştinţele teoretice 
ca să joace un rol demn de sine şi folositor pentru țară: făcuse studii 
metodice їп institute recunoscute ca cele mai bune în Europa, ur- 
mase cursurile Facultății de filosofie din Berlin şi ale Facultăţii de 
drept din Paris, studiase istoria și economia politică, propusese în 
curs de mai mulţi ani filosofia în Iaşi, publicase mai multe articole 
de critică şi câteva monografii excelente, care atrăseseră asupra-i 
privirile publicului cult şi ale tinerimii studioase. Dela întâiul d-sale 
discurs, pronunţat în Camera dela 1871, amici şi inimici constatară 
în d-sa un «debater» de o forță extraordinară. Sonoritatea şi mo- 
dulaţiile timbrului său simpatic, corectitudinea şi eleganța frazei 
sale, cuvintele sale alese şi bine întrebuințate, logica strictă dar în 
același timp plină de urbanitate а raţionamentului său, produsescră 
o impresie adâncă în vechii şi tinerii noştri parlamentari. Cu cât 
experienţa sa creştea, cu atât d-sa atingea chestiuni mai abstruse şi 
pretutindeni da dovezi de un spirit original $1 de un critic indepen- 
dent. Cunoştinţele şi tactul său, aşa de sigur pentru administraţie 
şi interesele publice, se arătară și mai mult când d-sa fuse numit 
ministru al Instrucțiunii publice (7 Aprilie 1874 până la 28 Ianuarie 
1876) şi agent al ţării la Berlin. Întorcându-se din capitala Germaniei, 
d-sa conduse câtva ziarul conservator Timpul, în саге trată tot felul 
de chestiuni privitoare la organizarea ţării, comentă evenimente 
mari ca şi întâmplările zilnice, studiă afaceri publice de tot felul şi 
se deprinse astfel a judeca lucrurile şi pe oameni zi cu zi, după fapte 
autentice, nu din svon şi după informaţii de a doua sau a treia mână, 
căci un bărbat de stat nu are să judece ca istoricul pe nişte oameni 
cari s'au stins şi a cărora trajectorie s'a terminat după ce au dat tot 
fructul de care erau capabili, ci nişte oamenii vii, cari au să mai 
producă de aci înainte, nici un ciclu închis de evenimente, сї 
fapte în curs de a se împlini, bucăţi ale unui tot nedesvoltat încă 
de ajuns, şi din ale căror fragmente el trebue să ne dea prognostice- 
probabile. 


TITU MAIORESCU 329 


Această experienţă a vieţii noastre publice, relaţiunile şi con- 
tactul său cu politicianii şi cu bărbaţii noştri de stat, puseră pe 
d-l Maiorescu în poziţie de a descoperi resorturile de care se mişcă 
fiecare dintr'inşii şi de a ne da formula lor psihologică. Oricare ar 
fi teoriile filosofice în această privinţă, faptul pozitiv este că imensa 
majoritate a oamenilor se conduce nu atât de idei cât de sentimente 2 
grija pâinii de toate zilele, dorinţa de bun traiu, pofte şi ambiţiuni 
felurite, simpatia sau deferența pentru cutare persoană, mai rareori 
un scrupul de conștiință, instinctul datoriei sau necesitatea de а fi 
respectat, 

Toate aceste elemente continue sau intermitente, mai adânci sau 
mai superficiale, convergente sau divergente, se varsă ca nişte afluenţi 
în acelaş rezervoriu, care este fiinţa intimă a omului, individualitatea 
lui, spre a ieşi dintr'însa sub formă de curent, care este voinţa finală, 
activă sau pasivă; aşa că cel ce voieşte să cunoască şi să-și dea seama 
de natura şi intensitatea curentului, trebue să studieze natura izvoa- 
relor ce alimentează rezervoriul. Pentru ca să ajungă cineva la acele 
cunoştinţe de un ordin superior cu totul, se cere să se fi născut cu 
un instinct divinatoriu ca al artistului, să aibă un simţ delicat ca al 
criticului şi al istoricului, ba încă mai precaut şi mai circumspect, 
pentrucă cel dintâi are a face cu fiinţe create de propria sa imaginaţie, 
iar cei din urmă cu cicluri închise de fapte şi cu persoane a căror 
curbă, oricât de sinuoasă, s'a sfârşit, aşa că ecuaţia lor este şi se 
poate găsi, pe când politicul şi bărbatul de stat are a face cu fiinţe 
active încă, cu nişte corpuscule încă în mişcare, care, influențate de 
alte corpuscule, pot devia uşor din calea lor. 

Observaţia de toate zilele ca şi comprehensivitatea inteligenţei 
sale au permis d-lui Maiorescu a-şi înfăţişa în realitatea lor resortu- 
rile ce mişcă pe activii de căpetenie ai istoriei noastre contemporane, 
şi judecăţile се d-sa a pronunţat asupra lor au valoarea etichetelor 
ce naturalistul lipește în josul exemplarelor dintr'un muzeu de istorie 
naturală. Discursurile ca şi naraţiunile sale istorico-politice nu sunt 
numai nişte compoziţii literare, ci adevărate diagnosticuri, după care 
se poate constata starea de sănătate sau natura şi gradul bolii unui 
personaj sau grup politic. Neapărat, aceste diagnose nu sunt făcute 


230 PORTRETE DE ORATORI $1 OAMENI POLITICI 


întotdeauna cu liniştea şi sângele rece al clinicianului, nici cu indife- 
renţa omului desiluzionat, ci cu căldura celui ce crede în triumful 
binelui şi în viitorul patriei sale. Din citirea discursurilor ca şi а stu- 
diilor istorice ale d-lui Maiorescu se aude o voce bărbătească, un ac- 
cent grav şi vibrător, pe alocuri durerea unui spirit înalt, revoltat 
de o privelişte tristă, idignaţia unei inimi generoase, scârbite de iz- 
bânda brutalităţii şi minciunii. Din această emoţiune impersonală, 
din această pasiune pentru ce este bun şi adevărat, din această 
mânie savantă, ies niște vorbe ce pătrund ca un stilet de oţel, nişte 
sinteze de expresii scânteietoare, nişte şiruri de argumente aşezate 
în perioade gigantice, o ironie şi un sarcasm cu atât mai teribile cu 
cât autorul lor planează sau cel puţin a planat în regiunile senine 
ale obiectivului, de unde se desfăşură înainte-i imensa perspectivă 
a lucrurilor şi de unde oamenii cei mari i se arată ca nişte puncte 
iinperceptibile. 

In mijlocul curentului politic ce târăşte cu sine şi adesea înneacă 
atâtea vocaţiuni sau cel puţin atâtea speranţe încă în leagăn, este 
înveselitor pentru noi să constatăm că d-l Maiorescu a jucat şi joacă 
încă un rol de căpetenie în politică, fără a se pierde în tagma politi- 
cianilor ; că а cugetat asupra principiilor guvernelor, dar n'a rămas 
un simplu teoretician; а răscolit bibliotecile şi a păstrat încă gustu- 
rile omului ce se desfătează în dulcea prietenie a cărţilor, dar n'a 
căzut în pedantism; este om de partid, dar nu sectar. Їп curs de 
aproape treizeci de ani, d-sa a vorbit istorie, a făcut istorie, a 
trăit istorie, şi în cele din urmă s'a hotărît a scrie istorie, cu o 
independenţă de judecată, cu o nepreocupare de amici sau adversari, 
ca şi cum ar fi scris istoria întemeierii Principatelor româneşti sau 
Domnia lui Matei Basarab. Schimbările politice ce s'au petrecut în 
răstimpul ce d-sa și-a ales ca obiect de studiu, adică evenimentele 
dela abdicarea silită a Principelui Alexandru Cuza până la căderea 
lungului minister al lui Топ Brătianu, fluxul şi refluxul opiniei pu- 
blice, secretele mecanismului ce pun în mişcare pe oamenii publici 
şi partidele politice, afaceri şi negocieri diplomatice, sunt subiecte 
ре саге d-sa le-a studiat cu o deosebită luare aminte, asupra cărora 
a cugetat şi a petrecut serate întregi discutând cu amicii săi. 


TITU MALORLSCU 331 


Un factor care a favorizat mult pe d-l Maiorescu în întocmirea 
acestor preţioase studii istorice, este împrejurarea că, dela 1871 
până astăzi, d-sa a fost membru aproape perpetuu al Parlamentului, 
Gibbon mărturiseşte că datoreşte o parte din succesele sale ca istoric 
observaţiunilor ce a făcut ca ofițer în armată sau ca membru al 
Camerei Comunelor. Este adevărat că incomparabilul autor al De- 
cadenţei şi căderii Imperiului Roman, a figurat într'o campanie în 
care n'a dat cu ochii de inimic şi că a ocupat câtva timp un scaun 
în Parlament, fără a pronunţa un singur discurs. Insă aceste două 
împrejurări i-au servit, după părerea noastră, mai mult decât cerce- 
tări laborioase prin biblioteci şi arhive. Fără îndoială că, dacă ar fi 
întrebuințat în citire de texte şi documente timpul ce a petrecut 
în reviste militare şi pe banca de deputat, el ar fi îndreptat câteva 
inexactităţi care s'au strecurat în monumentala sa operă şi ar fi 
îmbogăţit paginele еі cu multe citaţii şi indicaţii de mare preţ, dar 
de sigur nu ne-ar fi dat acele tablouri vii şi animate asupra Curţii, 
lagărului şi Senatului roman. Tot aşa d-l Maiorescu datoreşte câteva 
din emirtentele calităţi, care relevează cele trei «essai-uri » istorice 
ale sale, relaţiunilor sale cu bărbaţii marcanţi din deosebitele partide 
politice şi îndelungatei sale prezenţe în Parlament, unde, precum ob- 
servăm mai sus, a avut nenumărate ocazii de a descoperi trăsătura 
psihologică şi trăsătura predomnitoare în caracterul politicianilor şi 
al bărbaţilor noştri de stat, de a fi martor ocular la multe scene са- 
racteristice, de a studia, în calitate de campion al partidului conser- 
vator, multe chestiuni de interes public şi de a vedea funcţionând 
oarecum sub ochii săi principalele organe ale Statului. 

D-l Maiorescu trece, cu drept cuvânt, în ochii multora de un 
reformator al limbii româneşti. In adevăr, d-sa este cel dintâi care 
se ridică, în numele ştiinţei, contra sistemului de limbă preconizat 
de şcoala din Blaj şi adoptat de fosta noastră Societate Academică, 
adevărată epidemie, care bântuia nu numai tinerimea de prin şcoli, 
nu numai pe adulţii cu o cultură înaltă, ci şi pe bieţii іпсшў de prin 
Capitală și provincie, cari imitau fără conştiinţă 81, fireşte, schimo- 
noseau un jargon pedantese, D-l Maiorescu:se împotrivi acestui cu- 
rent nesănătos cu toată energia ce-i da adânca sa convingere, 


332 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


întemeiată pe ştiinţă, că adevărata limbă românească se găseşte în cro- 
nici şi în cărţile bisericeşti, dar mai ales în gura poporului, de care 
pedanţii nu ţineau mai nici o seamă. Şi pe acest tărâm activitatea sa 
nu a fost mai puţin raţională, nici mai puţin spornică decât în do- 
meniul esteticei literare, al învățământului universitar şi al politicei, 
Criticele sale contra neologismelor și а frazeologiei străine sunt mo- 
dele de ştiinţă, de logică şi de gust. Şi aici d-l Maiorescu a ştiut, cu 
tactul său obicinuit,să ţină cumpăna între impetuozitatea inovato- 
rilor şi îndărătnicia anticvizanţilor. Aceşti din urmă, jurişti intran- 
sigenţi, admiratori înflăcăraţi ai limbii vorbite în unele părţi ale 
ţării, ar voi ca limba noastră literară să se fosilizeze în tiparele înve- 
chite ale cronicarilor $1 ale provincialismelor de peste Milcov, în сагі 
dânşii văd modele perfecte de stil românesc. Asemenea purişti au 
existat şi în alte timpuri şi în alte ţări, însă încercările lor au avut 
succesul ce au avut întotdeauna şi pretutindeni doctrinele unilaterale, 
Cu acea măsură, care este privilegiul naturilor superioare, 4-1 
Maiorescu a ştiut să rămână la distanţa cuvenită de extnavaganţele 
şcolii Blăjene şi де rătăcirile propriilor săi aderenţi, sub a căror pană 
principiile limbii şi scrierii noastre statornicite de d-sa s'au diformat 
aşa de adânc. 

Din această limbă, aşa cum a înţeles-o şi oarecum a codificat-o 
d-sa, d-l Maiorescu şi-a alcătuit un stil ce-i este propriu. Acest stil 
se distinge prin o transparenţă cristalină, o eleganţă fără pretenţiuni 
şi o amploare impozantă a perioadelor. Totul este firesc, însă în 
acelaşi timp îngrijit. D-lui Maiorescu nu-i place amestecul genurilor 
literare, şi de aceea d-sa se fereşte de a întrebuința în proză aşa 
numitul stil poetic, cu imaginile şi metaforele sale. De sigur, acele 
imagini prelungite ce le găsim la unii din prozatorii noştri sunt nişte 
podoabe de un gust îndoios; ele seamănă cu nişte haine lungi ce se 
târăsc până la pământ, şi din care ideea se poticneşte sau nu se mai 
vede. Drept vorbind, stilul metaforic este stilul inexact; căci cel ce 
iese din expresia scurtă şi directă, spre a se arunca în dreapta şi în 
stânga în tropi, dovedeşte că nu are în minte-i ideea limpede, şi că, 
neputând să ne-o dea de-a-dreptul, ne arată obiectele cu care ea 
seamănă. Stilul aşa numit poetic arată mai mult slăbiciunea decât 


TITU MAIORESCU 333 


energia intelectuală a scriitorului; abuzul de dânsul în proză este 
în tot cazul o greşală. «Cine zice proză, zice forma cea mai puţin 
figurată, cea mai abstractă, cea mai pură, cea mai transparentă, cu 
alte cuvinte, cea mai puţin materială, cea mai liberă, cea mai umană. 
Proza este cea din urmă formă a cugetării, tot ce este mai depărtat 
de nehotărita şi inactiva reverie, ceea ce este mai aproape de ac- 
{типе » 1). De altmintrelea, un scriitor nu-şi ia stilul ce-i place, ci 
stilul ce-i impun faptele cu саге el stă faţă în faţă. Un istoric politie 
nu priveşte în evenimente decât urmările lor generale, care sunt 
întărirea sau slăbiciunea unei naţiuni. In acest caz, el trebue să ju- 
dece evenimentele, să cântărească pe oameni, şi pentru o asemenea 
operă el trebue să rămână rece, stăpân pe sine, apropiindu-şi stilul 
de subiect. 

Când însă în cursul naraţiunii îi ies înainte fapte, care sunt întru- 
parea idealului pentru care d-l Maiorescu a luptat fără speranţă de 
folos personal, ci numai din adâncă convingere, atunci stilul său 
se încinge de o căldură neobicinuită şi ia o nuanţă de simpatie care 
se comunică cititorului. Așa este momentul când România, în urma 
unui războiu glorios, este înălţată la rangul de Regat şi legătura 
dintre Suveran şi popor devine indestructibilă: 


« Atunci intervine războiul și deodată starea lucrurilor se schimbă. Ostaşi 
din toate unghiurile ţării, adunaţi sub conducerea Domnitorului, se întâlnesc 
cu El dela om la om. El le stă înaintea ochilor ca о pildă vie la grele nevoi. 
Dimpreună cu ei suferă și El, şi se îmbărbătează și El. Sub acoperişul de 
paie al colibei dela Poradim, pe ploaie și pe ger, în câmpul liber, când mai bine 
când mai rău hrănit, mergând ziua şi noaptea în mijlocul lor, expunându-se 
la gloanţele dușmanului, căutând de răniţi dar și poruncind unei armate ru- 
sești şi stând alături de pravoslavnicul Impărat, deopotrivă cu el; pe acest 
Domnitor, Românul din popor îl simte pentru întâiași dată ca Domnitorul 
său, la El se uită, de El este mândru, în El a prins încredere. Şi când se întorc 
dela războiu, soldaţi și ofiţeri, cu fala biruinţei zmulse după atâtea jertfe, 
Statul Român are o armată și un popor, care a început să-și simtă misiunea, 
să se priceapă ca un întreg și să-şi împământenească pe Domnitorul până 
atunci străin, iar de acum înainte întrupat cu aspirarea națională ca o nădejde 
51 o chezăşie a viitorului. 


1) Michelet: Introduction à histoire universelle. 


384 


PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


« Şi pe când Principele Carol devine în adevăr Domnitorul României pe 
câmpul de război, înăuntrul ţării Principesa Elisabeta devine Doamnă. Mai 
înainte încă, Principesa se deosebise de toate semenele Ei din Europa prin o 
neobicinuită îndeletnicire în ale literaturii şi ale artelor frumoase. Sosită în 
ţară şi învățând în curând limba românească, Ea contribue prin numeroase 
traduceri să lăţească în străinătate cunoaşterea literaturii noastre, şi scrierile 
sale originale, al căror cuprins era adesea luat din legendele românești, atră- 
seseră interesul oamenilor culţi, mai ales din Germania, asupra vieții unui 
popor până atunci prea ignorat. Dar în starea în care ne aflam noi încă, acti- 
vitatea literară ега preţuită întrun cerc foarte restrâns. Mai apropiată de 
{ага fusese altă cugetare a Principesei, și aceasta se şi răspândise pe alocurea 
în popor: îngrijirea de a face să se păstreze frumosul port naţional al țăran- 
celor române, care începea să dispară, străduinţa de a-l introduce la Curte 
şi de a obliga doamnele române şi străine să se împodobească la anumite 
ocazii cu el. Şi gustul şi mica industrie casnică şi întărirea simțimântului 
etnic au câștigat prin buna iniţiativă. 

« Dar ceea се în adevăr a pătruns în simțirea maselor celor mari și le-a 
cucerit inima, a fost acţiunea personală a Doamnei întru căutarea răniților 
aduşi de pe câmpul de război. 

« Cum să nu fi rămas neştearsă în amintirea ţării această faptă a Doamnei?” 
Nu e sat locuit de Români în care să nu fi pătruns renumele Ei şi să nu fie 
pomenită cu recunoștință «тата răniților ». 

«Іп aşa chip Elisabeta Doamna, dacă n'a avut fericirea să nască pe 
urmașul Tronului, a contribuit totuşi pentru partea Sa la întemeierea dina- 
stiei în {ага noastră. Şi când la 1881, ca rezultat al războiului și a nouei situații 
create Statului, România se proclamă Regat, Coroana de oţel este în toată 
însemnătatea cuvântului о coroană populară »?). 


П 


A forma raționamente strânse, а le manifesta în perioade limpezi 


şi elegante, a surprinde ceea ce 'este fals întrun adevăr exprimat де 
altul, precum și ceea ce este adevărat în ceva fals, а pune în relief 
argumentele principale, precum un tactician aşează în față bata- 
lioanele cele mai oţelite în luptă şi a lăsa în umbră saua omite cu 


tot 
să 
ine 


ul pe cele slabe, а le generaliza și anima în peroraţie, spre a le face 
pătrundă din inteligenţă în inimă, din stratele conştiente în cele 
onștiente ale auditorului, şi а deștepta într'insul, deodată cu 


1) Discursuri parlamentare, vel. II, 181 sqq. 


TITU MAIORESCU 335- 


convingerea, voința de a lucra în sensul demonstrațiilor şi îndem- 
nurilor sale, iată esența şi menirea oratorului. 

Aceste calități eminente se văd tot aşa de lămurit în interesantele 
studii istorice ale d-lui Maiorescu ca şi în magistralele sale discursuri. 

Fără îndoială, d-l Maiorescu este fruntaşul tribunei române. 
De câte ori, din mulţimea chestiunilor ce se tratează într'o sesiune 
parlamentară, se desprinde una, care, prin însemnătatea ca şi prin 
înălțimea ei, interesează toate spiritele, se poate prezice cu siguranţă 
că d-sa va lua cuvântul. Aprobat sau nu, vorbind în sensul majori- 
tăţii sau în contra vederilor ei, susținând guvernul sau luptând pentru 
discreditarea lui, d-sa atrage luarea aminte a auditorilor, influenţează 
judecata şi sentimentele lor, şi, dacă nu poate decide întotdeauna 
voinţa lor, este cel puţin ascultat cu o atenţie încordată. Că votul 
majorităţii nu este întotdeauna de acord cu concluziile d-lui Maio- 
rescu, aceasta se înţelege uşor. Intr'un Parlament oratorul se adre- 
sează de regulă nu unor judecători cu mintea liberă, ci unor poli- 
ticiani сагі vin de acasă cu convingeri nestrămutate şi câte odată 
cu convingeri al căror mobil nu se poate spune prea tare. Іп asemenca 
împrejurări este greu să rupi un vot dela partidul advers. Neapărat, 
este de dorit ca un Parlament să se compună pe cât se poate din 
individualităţi independente şi luminate. Insă, chiar aşa cum func- 
ționează de regulă, guvernul reprezentativ, cu toate neajunsurile lui, 
preţueşte, după părerea noastră, mai mult decât celelalte. Un bărbat 
de stat, un mare ministru, se poate impacienta de unele opoziţiuni vii 
sau chiar violente, dar în cele din urmă trebue să se felicite de dânscle 
pentrucă ele îl silesc să-şi exprime mai lămurit ideile, sau să şi le îmbu- 
nătăţească, să-şi îndoiască străduinţele de a convinge opinia generală, 
de a persuada că are dreptate. In orice caz, cea mairea Cameră este 
mai bună şi mai demnă decât cea mai strălucitoare anticameră. 

Nu succesul imediat este criteriul după care se judecă valoarea 
unui discurs. Altmintrelea, ar trebui să punem în rândul oratorilor 
pe mulţi vorbitori, cari, din consideraţii independente de mediocri- 
tatea lor, exercită o influenţă directă şi puternică asupra concetă- 
ţenilor lor. Pro Milone rămâne modelul genului judiciar, deşi cauza. 
apărată de Cicerone a fost pierdută. 


336 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


Strălucitoarele discursuri ale lui Burke în procesul lui Warren 
Hastings şi tot așa de strălucitoarele discursuri ale Lordului Chatham 
în favoarea Americanilor nu şi-au ajuns scopul. Neruşinatul escroc 
al Indiilor a rămas necondamnat şi războiul Engliterei contra Ame- 
ricei a mers înainte. Insă posteritatea şi istoria au dat dreptate lui 
Burke şi Chatham. Publicul nu-şi bate capul să ştie cât sunt de supe- 
rioare discursurile marilor oratori. Cu toate acestea ele se deosebesc 
nu numai în gradul şi prin natura frumuseţii lor, ci în toate, de cu- 
vântările vorbitorilor « practici », pe cari îi urmează adesea curentul 
opiniei publice. Unele sunt un studiu pentru inteligenţă şi o plăcere 
pentru imaginaţie, din cauza însuşirilor lor intrinsece, pe când cele- 
lalte își derivă interesul lor din cauze străine, care încetează deodată 
cu excitarea momentului. Dar în cele din urmă premiul este al 
bărbaţilor superiori, pe când ceilalţi culeg cel mult aplauzele orei 
prezente. Discursurile celor din urmă se trec în coloanele neglorioase 
ale « Monitorului », spre a fi uitate pentru totdeauna sau cel mult 
pentru a fi scoase la iveală pentru argumentul «ad hominem ». Insă 
adevăratul orator, acela care аге іп faţă-i un scop mai util decât so- 
fistica forenză 51 afacerile, este nu numai admirat în momentul când 
își pronunţă discursul, ci este amintit mult timp după ce rivalii săi 
au fost uitaţi ; efuziunile spiritului şi inimii lui sunt citite şi studiate 
ca modele pentru urmaşii cari aspiră la gloria lui, şi lauda posterităţii 
este pentru dânsul cea mai prețioasă coroană се i se poate aduce. 

Pentru ca să nască convingerea în minţile celor ce-l ascultă sau 
cel puţin pentru ca să se impună atenţiunii lor, d-l Maiorescu nu ia 
lucrurile prea de sus, nu porneşte din regiunile transcendentale ca 
să cadă în mijlocul auditorului ca un profet, nici nu se pierde în ge- 
ncralităţi vagi şi în teorii hazardate. O asemenea procedare, ре de 
o parte, ar deştepta îndoiala şi scepticismul spiritelor pozitive, iar 
pe de alta ar lăsa indiferente trei din patru părți ale Adunării, com- 
pusă de regulă din avocaţi de provincie cari cred că ţara se guver- 
nează cu maximele judecătorilor de ocoale, din proprietari nedeprinşi 
cu subtilităţile speculaţiunii filosofice sau din ţărani a căror minte 
compactă şi îngustă este preocupată de interese materiale. Ridicaţi 
pe aceste culmi ale abstracţiunii, incomode chiar pentru spiritele 


TITU MAIORESCU 387 


eminamente culte, cei mai mulţi din reprezentanţii naţiunii аг ameţi 
şi o bună parte ar adormi de-a'npicioarele. Ca să nu vorbească într'un 
dormitor sau în faţa unor bănci goale, d-l Maiorescu pleacă dela fap- 
tele cele mai recunoscute şi dela propoziţiunile cele mai necontestate, 
apoi trece la cele învecinate cu dânsele, urcând treptat toată scara 
argumentaţiei. Și astfel, fără salturi violente şi fără а cere sforţări 
uriaşe din partea celor ce-l ascultă, d-sa îi aduce pe o cale lină şi pre- 
sărată cu flori până la ţinta ce d-sa urmăreşte, Când cineva vorbeşte 
unui public pestriţ, datoria sa de căpetenie este de a ţine seamă de 
mijlocia inteligenţelor, de a vulgariza ideile, de a le cobori de pe cul- 
mile accesibile numai câtorva spirite, pe colinele accesibile celor mai 
mulţi. Cu acest talent preţios de a face inteligibile pentru minţile cele 
mai opace, chestiunile de administraţie, de organizarea Statului, de 
Constituţie, d-l Maiorescu a răspândit în publicul român un stoc de 
idei care astăzi au ajuns patrimoniul nostru, tuturor. Mulțumită 
talentului d-sale dea expune metodic şi de a convinge, noi scriem şi 
vorbim astăzi o românească mai raţională decât cea preconizată de 
Societatea Academică; prin d-sa am dobândit o idee mai potrivită 
cu adevărul despre valoarea poeziei şi literaturii noastre; prin d-sa 
critica literară s'a îndrumat pe о cale mai înţeleaptă şi mai obiec- 
tivă ; prin d-sa fosta fracțiune liberă şi independentă şi-a pierdut 
creditul de care se bucura dincolo de Milcov şi teoriile lui Simeon 
Barnuţiu şi-au pierdut aureola de care le înconjuraseră discipolii lui; 
gi din acest punct de vedere scrierile sale: Poezia română, Contra 
Şcoalei Bărnuţiu, Scrierea limbei române, Critice şi, acum în urmă, pu- 
blicarea Discursurilor Parlamentare, ne-au adus servicii incalculabile. 

51 dacă d-l Maiorescu a izbutit în mai tot ce a susţinut, cauza 
este că d-sa credea în ceea ce spunea şi se încânta cu toată fiinţa sa 
ideilor sale. Un om nu produce tot ce poate decât atunci când, după 
ce a descoperit o idee generală, o găseşte aşa de frumoasă încât o 
pune mai presus de orice; numai iluzia amorului ne face să găsim 
perfecte ideile noastre şi această iluzie ne dă curajul şi puterea de 
luptă pentru dânsele, fără preget și în contra oricui. 

Această credinţă în dreptatea cauzei sale'i-a dat curajul să lupte 
contra multor prejudecăţi politice, să dea jos de pe piedestalul lor 


22 


338 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


idoli până atunci inatacabili, să întocmească, în calitate de ministrw 
al Instrucţiei, cel mai bun proiect de lege asupra organizării învăţă- 
mântului, să ceară, în opoziţie, inamovibilitatea magistraţilor, mas 
multă moderaţiune şi mai puţină înverşunare în luptele politice, 
să vorbească în contra sporirii exclusive а onorariilor la profesorii 
universitari 1), pe când ale celorlalţi funcţionari rămâneau staţionare, 
să caute a înfiinţa o clasă de mijloc românească, care să dea tărie şi 
consistenţă edificiului nostru naţional. Pline de cel mai curat şi mai 
luminat patriotism sunt în această privinţă următoarele cuvinte, pe 
care d-sa le-a rostit în şedinţa Camerei dela 21 Ianuarie 1876, pentru 
apărarea proiectului său de lege asupra învăţământului public: 


« Unde a fost Stat constituţional în Europa, a fost şi o avere, și o avere 
foarte însemnată, câştigată în industrie şi comerţ, pentru ca să se plătească 
cu dânsa luxul de a participa într'un mod real la afacerile publice, luxut 
de a putea dirija întrun sens sau altul mersul vieţii publice. Fabricanţib 
cei bogaţi, industriașii сці aveau destulă avere, destulă putere şi autoritate 
în ţară, pentru ca ei să ţină balanţa între puterile publice din Stat. Noi, 
fără a avea asemenea oameni, сагі să fi ajuns, prin munca lor, prin inteli- 
genţa lor, la acea importanţă în Stat încât să poată controla cu folos afa- 
cerile publice, am introdus în {ага noastră sistemul constituţional cel maj 
înaintat. Care a fost rezultatul ? Să-l controlăm un moment faţă cu sehim- 
barea averilor particulare. O observare generală, ce se poate face asupra 
averilor particulare în toate Statele europene, este că avuţia din zi ce 
merge se acumulează la clasa de mijloc, adică la comercianţi, fabricanți, 
industriaşi, iar averea teritorială a clasei aristocratice scade, dacă cei ce 
fac parte din aristocrație nu sunt prinşi de același curent de muncă, fără 
de care astăzi nu se mai poate dobândi nici susţinea averea. Acesta e 
curentul timpului. La noi ce sa întâmplat ? La noi a scăzut averea boierilor, 
şi a crescut averea... cui? Averea ţăranului? Aceea a dascălului? Асеева а 
comerciantului? Nu. Clasa сеа mai favorizată a actualei stări de lucruri, 
clasa care a prosperat pe seama ţării întregi, clasa a cărei avere a crescut 


1) In şedinţa Camerei dela 13 Martie 1872, d-l Maiorescu zicea: « Cred că dacă 
a discreditat ceva simpatiile ce le întâlneau până acum profesorii în ţară, este 
tocmai tendinţa manifestă a bugetului Instrucțiunii publice de a urca salariile 
celor dela Universitate... Mi se pare că o asemenea măsură nu vine în favoarea: 
unui corp, a cărui chemare trebue să fie mai ideală decât o arată bugetul ». 


TITU MAIORESCU 339 


într'o proporţie surprinzătoare în câţiva ani, este clasa advocaţilor. (Aplauze 
prelungite). 

D. Boerescu. Şi d-ta eşti advocat. 

Т. Maiorescu, ministrul Instrucţiei publice. Da, ві tocmai de aceea 
am dreptul de a vorbi de advocaţi (ilaritate, aplauze). De advocaţi în 
general ; căci nu am nici de cum aci intenţia de a vorbi personal de nimeni, 
după cum sunt convins că пісі D. Boerescu nu are о asemenea intenţie per- 
sonală. Viind la chestiune, voiu întreba: ce au făcut acești, nu voiu zice ad- 
vocaţi, dar oameni special devotați la legiferare ? Ce au făcut aceşti oameni? 

Au răsturnat în ţara noastră deodată toate formele de Stat ale vieţii 
politice, toate legile sale şi au înființat faimoasa, — iertaţi-mi expresia — 
fabrică de legi, care numai în decursul unui an de zile, dela 1864 până la 
1865, ne-a inundat cu Codul civil, cu Procedura civilă, cu Codul penal, 
cu Procedura penală, și cu o sumă de alte legi. A schimbat totul deodată; 
a făcut a se schimba toţi termenii obișnuiți din legile noastre; a făcut са 
nimic din acest nămol de legi să nu mai fie înţeles de poporul nostru. A 
participat clasa noastră de јоз la această nouă stare de lucruri ? Nu. Numai 
d-voastră aţi venit deodată şi i-aţi vorbit de portărel, de somaţiuni, de 
institutori, de institutrice, de inspecții, de prefecţi, де subprefecţi, mai ales 
de perceptori ві de subperceptori, toate aceste cuvinte nouă, fiinţe nouă, 
instituţiuni nouă, саге au ameţit poporul, creaţiuni de ocaziune importate 
cu grămada din ţări străine şi cu care îi era imposibil poporului de a se 
deprinde, de a şi le însuși. 

In această stare de lucruri, schimbându-se Constituţia, Codul civil, 
Codul репа] şi toate relaţiunile publice, şi imitându-le după regimul francez, 
în care şi-au făcut mulţi dintre noi studiile, şi eu însu-mi mi-am făcut 
studiile de drept la Paris, — am adus societatea noastră în această stare, 
încât а fost silită să se adreseze pentru toate trebuinţele sale la noi cei cu 
cultura franceză, să le explicăm ce însemnează notarul gi perceptorul în 
comună, ce însemnează testamentul olograf şi mistic, cum să-şi facă un 
act sinalagmatic, cum să facă o tocmeală agricolă, şi altele; așa încât s'a 
întâmplat ca noi, această clasă care facem legile, să fim răspunzători în 
toată puterea cuvântului şi moraliceşte şi în fapt de toată viaţa Româ- 
nului de astăzi. 

După ce i-am luat legile vechi şi le-am înlocuit cu acele nouă şi l-am 
silit să se adreseze la noi pentru a i le explica, i-am pus şi condiţii grele de 
plată pentru această explicare, un bir meșteşugit cu care ne-am îmbogăţit 
noi şi l-am sărăcit pe el. Am închis poporul într'o ladă întunecată, l-am lăsat 
fără lumina instrucţiunii ві nu i-am deschis decât o fereastră, саге пе con- 
venea nouă, și acea fereastră au fost școlile latinești și grecești, care apoi 
au umplut facultăţile de drept şi cifra advocaţilor şi postulanţilor de func- 
ţiuni. (Aplauze). 


22* 


340 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


Domnilo.., după ce am făcut aceasta, după се am devenit exploatatorii 
ţăranului (Bravo!) sub forma culturii, a ţăranului care azi trăieşte fără a 
beneficia de adevărata cultură, apoi voiţi 1) să respingeţi şi această primă 
încercare de a modifica acest sistem, de a face învăţământul independent, 
de a îndemna să primească clasa de mijloc o cultură reală şi o existenţă 
în afară de bugetul Statului? Faceţi aceasta, dacă voiţi; sunteţi liberi să 
o faceţi; însă eu aș deplânge-o pentru Statul nostru, deşi pentru mine nu ». 


Cu asemenea cugetări şi asemenea simţiminte pentru poporul 
românesc, 81 cu acest mod franc de a-și exprima gândirile a intrat 
şi a lucrat 4-1 Maiorescu în politică. 

Insă pentru са să-și facă cineva o idee limpede de farmecul elo- 
cvenţei d-lui Maiorescu, trebue să-l auză vorbind, să vază mimica 
sa magistrală. In adevăr, timbrul său vibrează ca o muzică şi pătrunde 
până în rândurile cele mai retrase ale sălii şedinţelor. Claviatura 
organului său, deşi nu oscilează la distanţe mari, știe să se mlădieze 
cu o artă specială şi să ia coloarea simţimântului ce exprimă. Dar 
dacă oscilaţiile vocii sale nu ajung la tonurile unora din oratorii 
noştri, cauza este că d-sa consideră Parlamentul ca o adunare deli- 
berativă, iar nu ca un amfiteatru de gladiatori. In niciunul din 
discursurile sale nu veţi găsi cuvinte care supără cuviinţa parlamen- 
tară, ci o ironie fină ca un condiment pentru gusturi delicate, căci 
d-sa nu voeşte să amestece nectarul artei sale cu fierea patimilor 
personale; cel mult d-sa administrează această amărăciune, în doze 
omeopatice. Amici şi inimici îl ascultă nu pentrucă d-sa уа des- 
tăinui un mare secret de stat, sau va face o declaraţie de o gravitate 
excepţională, sau va tuna o filipică de care să se cutremure geamurile 
sălii şedinţelor, ci pentrucă va expune raționamente strict logice, 
le va îmbrăca într'o formă artistică şi le va face să culmineze într'una 
din acele peroraţiuni animate, în care bogatul fluviu al elocvenţei 
sale se destășură са o luminoasă şi superbă pânză de apă. 

Să privim un moment ре d-l Maiorescu pronunţând un discurs. 


1) Aceste cuvinte se adresează unei minorităţi care cerea respingerea ргоіес- 
tului. Cei mai însemnați membri ai acestei opoziţiuni erau d-nii G. Meitani, Aristid 
Pascal, G. Mihăilescu, B. Boerescu. 


TITU MAIORESCU 341 


Inainte de a se ridica de pe banca sa de reprezentant al naţiunii, 
d-l Maiorescu nu pare frământat de acel neastâmpăr de care era 
stăpânit Kogălniceanu. D-sa, din potrivă, păstrează o linişte perfectă. 
Dar această linişte este numai la suprafaţă. In realitate felurite gân- 
duri şi preocupări îl agită, îl îngrijesc, pentrucă se teme să nu se 
arate mai prejos decât altădată, inferior aşteptării publicului, şi 
astfel să pună în chestiune o întreagă carieră şi un trecut aşa de 
bogat în succese de ordinul întâi. Dar în fine, preşedintele anunţă că 
d-l Maiorescu are cuvântul. D-l Maiorescu se ridică. Deputaţi sau 
senatori, admiratori sau curioşi, cari până aci stau de vorbă prin 
camerele laterale, vin din dreapta şi din stânga în sala de şedinţe. 
O tăcere religioasă domneşte. Momentul e solemn, toate privirile 
sunt îndreptate asupra oratorului. Cu capul şi pieptul puţin plecat 
înainte, cu mâinile sprijinite de pupitru, cu faţa puţin palidă dar 
neturburată, cu ochii către preşedinte, d-sa pronunţă cuvintele 
« Domnilor deputaţi » şi atenţiunea auditorului se îndoeşte; un înger 
cum zice o vorbă germană, sboară prin sală. Exordiul său începe de 
regulă cu un punct luat din discursul preopinentului. D-sa ştie per- 
fect de bine că acest proemiu este cel mai bun, pentrucă presupune 
că oratorul nu l-a compus acasă, ci acolo pe loc, şi această presu- 
punere măreşte încrederea auditorilor în talentul oratorului. Mai 
mult încă: auditoriul poate crede că întregul discurs este extemporat, 
când exordiul este nepregătit 1), Treptat, treptat, încrederea în sine 
îi vine, şirul ideilor sale se limpezeşte, curagiul îi creşte, discursul se 
desfăşoară ca un fir neîntrerupt dintr'un caer abundent, interesul 
se măreşte cu cât oratorul înaintează, pentrucă o idee se adaugă la 
alta, un argument mai energic la cel precedent, şi astfel se făureşte 
nedestructibila spirală a dialecticei sale, care, са un formidabil boa · 
constrictor, îşi strânge inelele din се în ce mai tare, mai înfricogat, 
împrejurul adversarului său. Am putea compara arta oratorică a 
d-lui Maiorescu cu circumvalaţiunile ce un mare strateg trage îm- 


1) Rhetorica ad Herennium, 1, 6, 10: ab adversarii dicto exordiemur, et ab eo 
maxime, quod ille nuperrime dixerit. 


342 PORTRETE DE ORATORI $1 OAMENI POLITICI 


prejurul unei armate inimice, şi pe care le reduce, le apropie din ce 
în ce, până când o sileşte să capituleze. Dar, ca orice strateg mare, 
d-sa este armat din creştet până în picioare; însă la primul atac, 
dacă prevede că lupta va fi mai îndelungată, d-sa scoate numai 
atâtea arme cât îi sunt de trebuinţă ca să slăbească pe adversar şi 
rareori trece peste limita de demarcaţiune ce şi-a impus. Atacul al 
doilea, când este neapărat, este decisiv, pentrucă de astădată d-sa 
scoate toată rezerva de arme ce şi-a păstrat într'adins în bogatul 
arsenal al dialecticei sale. Prin răceală, flegmatică stăpânire de sine, 
prin puterea logicei şi corectitudinea formei, d-l Maiorescu este un 
luptător parlamentar de o forţă unică. Această extraordinară imper- 
turbabilitate îl face să descopere cu siguranţă punctul slab al platoşei 
adversarului. Insă sub exteriorul său liniştit se ascunde о hotărire 
neclintită și o demnitate virilă. Deşi d-sa îşi supune cu respect păre- 
rile la aprecierile auditoriului, ba încă, printr'o tactică oratorică ce-i 
este proprie şi de care d-sa se slujeşte ca să ia inimicului o parte din 
tărâm, întreabă de două şi de trei ori dacă este cineva care să-i con- 
teste un adevăr de altmintrelea necontestabil, totuşi d-sa nu tră- 
dează nici o lipsă de încredere în dreptatea cauzei ce apără sau în 
exactitatea faptelor ce produce. Deferenţa sa este personală şi adesea 
cu intenţii capţioase, nu intelectuală. Chiar când este întrerupt cu 
brutalitate de vreunul din cei puși într'adins pentru aceasta, sângele 
său rece şi tactul său infailibil îi descoper numaidecât calea prin 
care poate triumfa de prejudecățile şi pasiunile adversarilor săi. 
Nu este întrerupere la care d-sa să nu fi răspuns victorios, 

Trebue să mărturisim însă că, faţă de tactica adversarilor săi, 
noi am regretat adesea că d-l Maiorescu sacrifică arta de a izbi cu 
putere pentru arta de a atinge cu siguranţă. Muzicantul Grâtry, după 
ce ascultase o uvertură, în care compozitorul se slujise numai de 
oboiu, de basoane şi flaute, zise: « Аз da şase franci să aud o coardă! », 
Răsturnând termenii comparaţiei, ar putea cineva, după un discurs 
al d-lui Maiorescu, în care d-sa a desfăşurat cu o artă superioară 
nepreţuitele comori ale unei elocvenţe pline de urbanitate, să do- 
rească a auzi o explozie de mânie, de acea sfântă mânie ce ne insuflă 
pasiunea pentru bine şi adevăr, să ceară un cuvânt, un accent de 


TITU MAIORESCU 343 


îndignaţie, un adevăr cam brutal, una din acele vorbe care te sgudue 
până în adâncurile sufletului şi te face să te crezi în faţa unei lupte 
adevărate, iar nu că asişti la un «tournoi» din care nimeni nu iese 
cu o rană mortală, şi care se dă mai mult pentru dovedirea dibăciei 
în mânuirea armelor, pentru plăcerea cunoscătorilor şi admiraţia 
doamnelor. 

Poate că acest timp a sosit şi desideratul nostru se va împlini. 
Ultimele discursuri ale d-lui Maiorescu acuză o schimbare în tactica 
sa parlamentară, şi floreta sa nu mai poartă nasturele care, cu toate 
loviturile sale de maestru, o înpiedeca de a străpunge pieptul ad- 
versarului. 


BARBU KATARGIU — ORATOR 1) 


Ca orator, Katargiu este improvizatorul prin excelenţă. Supe- 
rioritatea lui asupra celorlalţi oratori români vine de acolo că el 
este totdeauna în situaţiune. Multe discursuri bine pronunţate іп 
Parlamentul nostru se pot recita tot aşa de bine într'un salon sau 
într'o Academie, fără ca pentru aceasta să pară mai slabe. Ale lui 
Katargiu nu sunt la locul lor decât în momentul şi pentru publicul 
dinaintea căruia au fost rostite. Poate că multe din ele par astăzi 
neîngrijite ; dar tocmai acest defect le ridica în ochii auditorilor şi 
le făcea naturale. Contimporanii rămâneau surprinși şi încântați 
înaintea acestei înlesniri minunate, cu care el ataca fără pregătire 
cele mai anevoioase probleme de stat. Discursurile lui Katargiu, dela 
cele mai frumoase până la cele mai neînsemnate, sunt numai realitate 
şi intuiţiune. Nici o digresiune cu scop de a-şi pune în relief ştiinţa, 
nici un abuz de erudiţiune nu vine să îngreuneze mersul repede şi 
viu al argumentaţiei sale. Discursul se naşte în momentul desbaterii, 
întrun mod firesc şi fără nici o durere. Oratorul se ridică nu pentru 
ca să facă paradă de o erudiţiune intempestivă ві inoportună, ci 
pentru са să motiveze un vot sau să provoace о rezoluţiune. Fraza 
îi este indiferentă; ceea ce-l îngrijește mai presus de toate e nexul 
logic al ideilor. Dacă perioadele sale sunt câte odată perfecte, aceasta 
este o întâmplare. În general, nici unul din discursurile sale nu tră- 
dează pe frazeologul preocupat de întocmirea armonică a propozi- 
țiunilor sau pe pedantul care preţueşte un argument după funţii 


1) Capitolul VII din Barbu Katargiu, studiul introductiv la Discursurile 
lui Barbu Katargiu, culese şi însoţite de o notiţă istorică a familiei Katargiu 5 
de o biografie a autorului, — de Anghel Demetriescu (București 1886). 


346 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


de lumânări cari au reclamat stilizarea lui. Katargiu nu compunea 
discursurile în tăcerea cabinetului, depărtând familia dimprejurul 
siu şi supuindu-și gesturile de efect la controlul oglinzii. Nepăsător 
de furtunile ce va provoca, el vorbea de regulă din bancă şi nu se 
urca la tribună decât numai atunci când solemnitatea momentului 
reclama aceasta imperios 1). Temperamentul său militant nu-i per- 
mitea să piarză timpul în exordii îndelungate sau în preludii cap- 
ţioase, pentru câştigarea bunelor graţii ale auditoriului. Autoritatea 
şi creditul său erau destul de întemeiate, pentru ca să mai simtă 
nevoia de a-şi face reclame superflue; onestitatea sa era prea ne- 
contestată, pentru ca să fie dator a asigura pe cei ce-l ascultau despre 
sinceritatea intenţiilor sale; valoarea sa politică era îndestul de 
recunoscută, pentru са auditorii să-i refuze о atenţiune, pe care 
atâţi ingi o solicită în deşert. De aceea el intra dela început în inima 
chestiunii, fără introduceri obositoare şi fără proemii netrebuincioase. 
Vocea sa sonoră şi puternică în cursul vorbirii, se cobora la început 
la nişte note surde, mai-mai confuze, asemenea acelor murmure 
năbuşite din atmosferă ce prevestesc furtuna. Puțin câte puţin lică- 
reau scânteile elocvenţei, acordurile deveneau din ce în ce mai pline, 
ideile şi simţimintele se ridicau la diapazonul ce convenea naturii sale 
pasionate, ochii săi străluceau de o flacără neobicinuită, gesturile sale 
luau o fizionomie din ce în ce mai impetuoasă şi, în mijlocul tăcerii 
generale, unele din accentele lui produceau efectele trăsnetului. 
Vocea lui nu avea acea mlădiere elegantă, nici acel timbru teatral, 
care face farmecul dicţiunii d-lui Nicolae Ionescu; ea nu seducea, 
se impunea ; nu ştia să se moduleze cu acea graţie mai-mai feminină 
ce admirăm la unii din oratorii noştri; ea era numai energie şi autori- 
tate; plecând dela notele cele mai de jos, ea se înălța până la accen- 
tele cele mai ridicate şi vibraţiunile ei singulare se comunicau fără 
greutate în inimile auditorilor. Da, Katargiu datora o mare parte 
din succesele sale acelei voci pătrunzătoare şi sonore, care străbătea 
până în colţurile cele mai înfundate ale Adunării şi umplea ugor 





1) Discursuri, р. 395, el zice: + Ştiţi că am obiceiul de а mă sui foarte rar la 
această tribună, In acest moment însă am simţit trebuinţă mai mult decât oricând 
de а mă așeza în faţa naţiunii ». 


BARBU KATARGIU — ORATOR 347 


urechile auditorilor; acelor accente mândre, mai-mai arogante, dar 
cu toate: acestea pline de urbanitate, care dau adveisarilor săi des- 
fideri fără răspuns; acelor gesturi violente care cu cât erau mai 
nepreditate, cu atât comunicau mai multă viaţă gândirilor şi simți- 
mintelor lui. Un asemenea om cu asemenea calităţi nu putea să nu 
producă entuziasmul cel mai adevărat chiar în inimile celor ce nu 
împărtăşeau modul lui de a vedea în politică. Trebue însă să recu- 
noaştem că era în atmosfera noastră politică de atunci ceva care 
predispunea pentru entuziasm şi că reprezentanţii naţiunii, între cari 
figura, alături cu fraţii Goleşti, Brătienii și С. A. Rosetti, Principele 
Știrbey, Principele Bibescu, Principele Brâncoveanu şi alte notabili- 
tăţi ale ţării, erau capabili de a se ridica în sfera intereselor publice, 
de a uita pe ale lor proprii, ba chiar a le jertfi, de îndată ce ele veneau 
în coliziune cu interesele generale. Pe atunci nu se cunoșteau încă 
expresiile de « cumulard » și « gheşeftar », care au îmbogăţit în anii 
din urmă vocabularul nostru politic. Cât suntem de departe de acele 
timpuri sub punctul de vedere al entuziasmului şi al desinteresării ! 
Astăzi reprezentanţii poporului sunt oameni de treburi şi trebgoare, 
membri în consiliile de administraţie ale deosebitelor aşezăminte 
puse sub ferula guvernului, cumularzi fără credinţe 1) şi fără principii, 
cei mai mulţi rogi de lepra materialismului politic, închinători ai 
viţelului de aur, cari, când se umilă ca munţii, nasc, precum zice 
poetul, un şoarece de râs. Pentru ca să conducă cineva niște Adunări 
compuse din indivizi fără principii, nu are nevoie de multă capacitate: 
lipsa de moralitate politică este de ajuns. Oricât am fi însă de severi 
către regimul vechilor boieri, nu putem tăgădui celor mai mulţi 
dintr'înşii patriotismul, desinteresarea şi mândria caracterului. Chiar 
în vremea Obşteştii Adunări, sub Alexandru Ghica, se găseau de- 
putaţi cari apostrofau pe miniştri sau înfierau purtarea lor cu expre- 
siile cele mai energice. Aşa vestitul Iancu Filipescu striga către un 





1) Românul din 1859, Febr. 17,p. 79, acuză pe conservatori că au câte două 
funcţii, iar lui В. Katargiu îi impută că este Ministru de Finanţe și Vice-Preşe- 
dinte al Adunării. 

Nu știa redactorul acelui ziar că vor veni брин când 5 slujbe vor fi terminul 
de mijloc al favoriţilor guvernului. 


348 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


ministru în plină ședință: « Ar trebui să te sugrume cineva cu cor- 
donul roşu ce ţi-a atârnat Rusia de gât » 1). Astăzi parlamentarismul 
a tăiat nervii elocvenţei noastre şi oratorii actuali se mulţumesc си 
invective de bon ton, 

Dela 1834, adică de când s'au arătat primele începuturi de viaţă 
parlamentară la noi, până astăzi, nimeni între Români n'a fost în- 
zestrat într'un grad mai înalt decât В. Katargiu cu darul de a mişca 
inimile prin vorbă: nici A. Panu, care mai mult recita discursurile 
sale decât le improviza; nici 4-1 І. Brătianu, ale cărui discursuri, pe 
lângă o limbă puţin românească, acuză lipsa de coherenţă şi de пех 
logic în idei; nici 4-1 M. Kogălniceanu, care adesea pare prolix și 
câte odată pedant, cu toate mişcările sale de о elocvenţă grandioasă; 
nici d-l Nicolae Ionescu, a cărui frază admirabil ţesută şi dicţiune 
măiastră nu duc totdeauna la o concluzie inevitabilă ; nici G. Costa- 
foru, care cu tot spiritul şi verva sa nesecată, rămânea tot advocat, 
deşi «causeur charmant »; nici У. Boerescu, care avea multă volu- 
bilitate în vorbire, dar puţini nervi şi muşchi; nici atâţi corifei ai 
tribunei noastre cari fac un contrast izbitor cu mulţimea afonă sau 
gălăgioasă din Parlamentul nostru, Deosebit de frază şi argumentaţie, 
acţiunea lui B. Katargiu avea în sine ceva din acţiunea lui Mirabeau, 
precum judecă unul din cei mai de aproape şi mai înteligenţi cunoscă- 
tori ai lui 2). Era destul să ceară el cuvântul, pentru ca, în mijlocul 
şedinţei celei mai sgomotoase, liniştea să se restabilească. Când 
В. Katargiu se suia la tribună şi-şi arunca privirea sa profundă peste 
băncile deputaţilor, o tăcere religioasă domnea în Adunare; când 
îşi aducea mâna prin păr spre a-l grămădi către părțile temporale; 
când, cu o dexteritate surprinzătoare, mânuia monoclul, care îi da 
o înfăţişare singulară ; când ochii săi plini de foc începeau а scăpăra 
scântei şi a fascina privirile auditorilor, sau când, luând un aer mai 
insolent, îşi înfigea mâna în umărul vestei şi arăta Adunării numai 
profilul figurii sale demoniace, un fior pătrundea pe deputaţi. Din 
acest moment el devenea despotul tribunei ; o întrerupere imprudentă 


1) Vaillant, La Roumanie, II, 392. 
2) D-l George Linche, în scrisoarea sa către d-na Katargiu, 


BARBU KATARGIU — ORATOR 349 


sau chiar bine pusă din partea unui adversar, departe de a-l des- 
concentra şi de a-l face să-şi piarză echilibrul, era un nou nutriment 
pentru verva sa nesecată ; pieptul său se dilata, talia sa mică, văzută 
prin lentila elocvenţei, lua nişte proporţii uriaşe, iar vocea lui puter- 
nică ar fi fost în stare să desfidă orice furtună parlamentară. Atunci 
el nu mai era omul ce priveai cu câteva minute mai înainte. Era o 
adevărată transfiguraţiune. 

Când se afla în opoziţie, atacurile sale contra guvernului, din ce 
în ce mai aspre, mai violente, năpustirile sale din ce în ce mai impe- 
tuoase, amuţeau pe titularii departamentelor sau îi ţintuiau pe banca 
ministerială. Ca Hector ce respingea pe Achei până la corăbiile lor 
şi cerea facle să le aprindă spre a le tăia orice retragere, Katargiu 
nu se mulțumea să învingă pe adversarul său, ci trăgea împrejurul 
lui un sistem де circumvalaţiuni, care îl sileau să se dea prins. Tempe- 
ramentul său nervos şi hotărit nu-l lăsa să se oprească la jumătatea 
drumului sau Іа câţiva paşi de ţinta străduinţelor lui. 

Majoritatea pe care Katargiu o conduse dela 1859 mai-mai fără 
întrerupere până în momentul morţii sale, i se supunea nu numai 
din convingere, ci şi în mod automatic, după accesele acestui maniac, 
dinaintea căruia trebuia să se plece orice voinţă, să se sfărâme orice 
teorie. Ca membru al opoziţiei, el ştia să grupeze împrejurul lui 
deosebitele fracțiuni nemulţumite şi să însemneze de mai 'nainte 
fiecăruia postul ce trebuia să apere şi punctul ce trebuia să atace. 
Pe când alţii executau părțile mai ușoare ale planului de campanie, 
el păstra pentru sine locul cel mai primejdios, dar în același timp și 
cel mai onorabil. Odată lupta începută, el se năpustea asupra celui 
mai dibaciu din generalii armatei vrăjmaşe, îi da tot felul de lovi- 
turi, îl apuca la strâns şi nu-i da drumul din cleştele mâinilor sale 
decât după ce-l sleia de putere şi de viaţă. Numai acei ce l-au văzut 
la această probă pot povesti cu competenţă şi descrie cu fidelitate 
rolul lui B. Katargiu în aceste lupte de giganţi. 

Citind astăzi discursurile lui B. Katargiu, după un interval de 
24 de ani şi mai bine, nu mai simţim nimic din acei fiori ce cuprindeau 
pe contemporanii lui. Acea ardoare militantă, acel suflet care le stră- 
bătea, acea viaţă extraordinară ce le comunica vocea şi gestul lui, 


350 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


sunt moarte pentru noi. Ca о amforă, plină de o licoare divină, dar 
descoperită de incuria sau imprudenţa oamenilor, ele au pierdut асе} 
parfum de ambrozie, care le făcea vrednice de masa zeilor. In multe 
privinţe oratorul se aseamănă cu un actor; ca şi acestuia din urmă, 
lui nu-i este dat a trece întreg la posteritate; cea mai bună parte 
din el se pierde, fără ca naraţiunile celor ce l-au gustat să fie în stare 
a înlocui sensaţiunea ochiului şi urechii, aceste două părţi paradi- 
віасе prin саге omul intră în regiunile artei dramatice şi ale elocvenţei. 
Un Quintus Roscius, un Talma, un Kean erau sublimi pe scena 
ridicată pentru dânşii; coboriţi în rândurile oamenilor, ei nu mai 
au nimic din ceea ce-i făcea ава de mari înaintea noastră. Cel ce 
aleargă la notele stenografului ca să judece valoarea şi efectul unui 
discurs, merge ca Мепірров în lad,să judece frumuseţea Elenei şi a 
lui Narcis după oasele informe се zăceau într'un colţ al Tartarului. 
Nişte petale veştejite şi decolorate nu pot ţinea locul acelor flori, 
ale căror feţe de altădată ne desfătau privirile şi al căror miros ne 
umplea simţurile de о desmierdarea cerească. Stenograiul omoară 
pe adevăratul orator; iată de ce oratorul trebue să disuadeze, ba chiar 
să împiedece pe cei ce vor să apuce vorbele lui. Ambiţiunea de a ве 
vedea reproduşi trebue lăsată pe seama acelor negustori de vorbe, 
pentru cari reclama este totul. Adevărata elocvenţă stă în viaţa 
discursului, nu în cuvintele moarte trecute în corpul Monitorului 
Oficial. 

Ce fel? Din atâtea comori nepreţuite ce formau apanajul acestei 
naturi extraordinare, nu va rămânea nici o urmă, care să pună pe 
urmaşi pe cale de a ghici măcar o parte dintr'o zestre atât de bogată? 

Еі bine, pentru Barbu Katargiu va rămânea gloria de a fi până 
acum cel dintâiu orator român t!) şi atâta e destul pentru un suflet 
nesăţios de slavă ca al lui. Va rămânea dela dânsul mult timp amin- 
tirea unui caracter statornic în principii, nestrămutat în voinţă, 
neclintit în hotărire, nesfios de moartea ce însuşi își pregătea ; va ră- 
mânea amintirea transmisă din tată în fiu de către cei ce l-au cunoscut 


1) In ședința dela 9 Februarie 1863, 4-1 M. Kogălniceanu, zise: « Barbu Ka- 
targiu, acel bărbat pe care-l plânge această tribună, căci a pierdut pe cel dintâiu 
orator al ei», 


BARBU RKATARGIU — ORATOR 351 


personal că ега un amic devotat, ип camarad afabil, plin de prove- 
nienţă şi gata a sări în ajutorul prietenilor; mai presus de toate însă 
el era un mare cetăţean, patriot, integru, incoruptibil, indiferent 
pentru popularitatea de uliţă şi nesimţitor în faţa insinuărilor Curţii. 
Numai amorul de ţară i-a putut dicta acea apophthegmă celebră, 
care formează deviza sa politică şi pe care atâţi pigmei au repeţit-o: 
după dânsul, fără căldură şi fără adevăr: 

« Totul pentru ţară, nimic pentru поі!» In sfârşit vor rămânea 
dela dânsul câteva discursuri mai bine păstrate, cari, deşi lipsite de 
acţiunea Іш fenomenală, vor putea da o idee slabă de acea elocvenţă 
grandioasă, plină de imagini măreţe şi de gândiri înalte. Că unii sau 
alţii nu vor aproba acele cugetări, ce ne pasă? Arta în înţelesul ei 
cel mai ideal nu are a face cu preferinţele politice ale cutărui sau 
cutărui individ; еа planează peste gusturile noastre şi priveşte cu о 
maiestate neturburată dincolo de slăbiciunile noastre lumești. Dela 
moartea lui Katargiu, nu s'a pronunţat în sala Parla mentului nostru 
un discurs care să fie în stare a ţinea piept cu următorul frag- 
ment dintr'un discurs al lui: 

« Să întrebăm pe meseriaşii de tot felul de industrii şi pe comer- 
cianţi în genere, să-i întrebăm unde şi când stau mai bine în trebile 
lor? Când trăesc întrun Stat unde se află averi acumulate ві în niște 
vremuri de linişte, de încredere şi de mulțumire, încât acele averi 
să ceară a se schimba cât mai mult şi mai des în lucru, marfă, lux, 
baluri, mese şi desfătări —, sau când vieţuesc într'o societate săracă, 
în nişte vremuri de temere şi de neîncredere, când cei cu avere nici 
cumpără, nici clădesc, nici se desfătează, ci din contră fiecare își 
încuie averea cu mai multe lacăte, când bogatul,—cu alte cuvinte—, 
îşi păstrează marfa sa, aurul sau argintul, şi când meseriașul şi ne- 
guţătorul e silit şi el a-şi păstra ре seamă-și lucrul sau marfa lui, 
când, în sfârşit, acel schimb de trebuinţe şi de servicii reciproce, 
acea circulaţie de averi sub felurite forme ce alimentează viaţa 
societăţilor, încetează sau se mărgineşte? Să-i întrebăm pe асеѕір 
industriaşi şi comercianți; ei ne vor spune acest secret în două cu- 
vinte mai bine decât volume întregi de disertaţii. 


352 PORTRETE DE ORATORI $1 OAMENI POLITICI 


« Şi de ce să ne ducem mai departe? Viaţa Bucureştilor e aci. 
Să o întrebăm pe ea când se simţea mai bine. Anii trecuţi, când averile 
creşteau şi circulau cu înlesnire, sau de vr'o trei ani încoace 1), de 
când împrejurările vremii au micşorat averile, au însuflat neodihnă, 
prin urmare au împuţinat cheltuelile, au stăvilit circulaţia, au nă- 
buşit creditul? Răspunsul lor ne va face să pricepem la ce slujeşte 
bogatul, la ce servesc averile păstrate şi grămădite. Răspunsul lor 
ne va arăta că marile capitaluri sunt în societate ceea ce râurile, 
gârlele, lacurile, mările sunt în natură. Ele se împrăştie ca aburii 
„apelor în rouă şi ploaie, şi merg de fructifică până la cele mai de ре 
urmă părticele ale societăţii, aşa precum roua şi ploaia fructifică 
toată faţa pământului pe care o adapă şi răcoresc. 

« Cei ce cred din potrivă, cei ce tăgăduesc aceste adevăruri netăgă- 
duite, neschimbate, vecinice, comit o eroare născută dintr'altă eroare. 

« In adevăr, toţi aceia ce nu s'au gândit mai adânc la misterioasa 
chemare a omenirii, se preocupă mai mult de individ decât de totul ei. 
Aceștia iau pe individ drept o fiinţă desăvârşită, pe când el este 
numai un mădular, o mică părticică din acest corp colectiv. Dum- 
nezeu, Iehova, Buda, Natura, — numiţi-l cum îl veţi numi —, Crea- 
torul omului în sfârşit sau mai bine zicând al totului văzut şi nevăzut, 
creând pe om nu pentru el însuşi ci pentru societatea în care el îl 
destina să trăiască, a aflat de trebuinţă, în а sa tainică $1 nemărginită 
înţelepciune, de a crea oameni-capete cari să gândească, oameni- 
braţe cari să lucreze, oameni-picioare cari să alerge, etc.... 
şi cu acestea să alcătuiască acea piramidă umană, a cărei bază începe 
dela cel din urmă muncitor şi al cărei vârf e format din acele genii 
-<e o luminează ca niște fare şi par că se înalţă până Ја Dumnezeire, 
ca să se sfătuiască cu dânsa. De n'ar fi aşa, vă întreb de ce acea deo- 
sebire între capacităţile individuale? De ce acea varietate de apti- 
tudini. pe саге n'o întâlnim la nici unele din celelalte vieţuitoare? 

« Ei bine! adevărul aşa este şi el ni se arată mai ales în acea ţesă- 
tură de trebuinţe şi de capacităţi felurite, care se leagă aşa de strâns 
între ele. 


1) Acest discurs a fost ţinut în 1860. 


BARBU CATARGIU — ORATOR 393 


«+ Puterea, dibăcia, agerimea trupească, agerimea intelectuală, 
geniul invenţiei, geniul perfecţiei, toate se leagă împreună şi fiecare 
din ele se sprijină şi sprijineşte pe cealaltă și din toate acestea sc 
naşte progresul, averea, bogăţia, — cauza şi efectele, alfa şi omega alc 
tuturor strădaniilor omului. Rolul averii nu este mai mic decât al 
celorlalte capacităţi; пи; căci, fără ea, cine ar răsplăti pe cel ce-și 
-derapănă puterile trupului printr'o muncă ostenitoare, ре cel ce-şi 
consumă viaţa în chibzuiri adânci, în descoperiri şi invenţii înalte 
gi atât de folositoare omenirii? Cine ar răsplăti, zic, pe cel de pe 
urmă muncitor şi pe cel mai rnare inventator? 

« Să încetăm dar de a huli pe bogaţi, şi mai cu seamă de a tângui, 
<и cuvânt şi fără cuvânt, clasele de jos ale societăţii. Cu aceasta nu 
facem decât a le descuraja şi a le înrăutăţi. Insuflând lenea, invidia, 
nu dăm oamenilor, — fiţi încredinţaţi, — mijloace поі și bune de 
bogăţie şi de fericire; din contră, le pregătim mizeria şi ticăloşia. 

є Familia omenească se află de veci în luptă cu natura. Greutățile 
vieţii sale, sporite din ce în ce mai mult de trebuinţele noi ale civi- 
lizaţiei, o silesc a căuta să smulgă din zi în zi mai multe mijloace 
noi de existenţă din adâncurile misterioase, în care ele stau ascunse. 
Dar în această campanie, ca în aceea a unei adevărate oştiri, nu 
putem cere ca toţi să fie biruitori, toţi norociţi, toţi mari, şi ca nimeni 
să nu cază pe câmpul de războiu sau să rămâie în urmă. Și oare când 
intr'o adevărată oştire am vedea pe un soldat obosit legănându-se 
şi căzând pe marginea drumului, îndrăzni-vom a-i zice: « Bine faci, 
nenorocite îrate, rămâi, culcă-te, odihneşte-te ; nu merge mai 'nainte, 
nu te mai supune datoriei ce ţi-a impus o soartă aspră şi nedreaptă, 
nu mai asculta glasul comandirului tău; el te înşeală, el te năpă- 
stueşte ; vezi-l, el e călare şi tu pe jos?» Intreb pe un om ce se res- 
pectă, îndrăzni-va să ţie un asemenea limbaj la o asemenea împre- 
jurare? Nu, negreşit. Eu gândesc că, din contră, el аг mângâia, ar 
încuraja ре acel soldat descurajat, zicându-i: « Curaj, voinice; desti- 
nul ţi-a impus o soartă grea; dar poate că colo, cu câţiva paşi mai 
înainte, el ţi-a însemnat un loc de răsplată ; răbdare, curaj, n'asculta 
poveţile viclene ale invidiei şi mândriei, cariera e deschisă pentru toți ; 
cel ce vine mai de departe va avea mai mult merit, de va ști să ajungă!» 


354 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


« Iată limbajul ce toți trebue să ținem către fiecare din fraţii 
noştri de mai jos. 

«Intr'un stat, unde libertatea cuvenită, dreptatea şi securitatea 
sunt garantate fiecăruia, fiecare poate fi încredințat că va ajunge: 
acolo unde el merită, iar dacă vreunul, persecutat de soartă, va ră- 
mânea înapoi, el ar fi o excepţie, şi excepţiile nu ne dau drept să 
schimbăm cursul firesc al lucrurilor. 

« Dacă din contră, am cere ca toţi să fie capi, toţi să poruncească 
şi nimeni să nu se supuie, ce ar deveni acea societate, ce ar deveni 
acea omenire compusă din mii de capete, toate gândindu-se, toate 
născocind, toate poruncind, fără a se afla un mădular care să asculte 
şi să execute ? Sau dacă am voi să sdrobim orice cap, să coborîm orice 
societate, ce s'ar alege de acea adunătură de mădulare fără gândire, 
fără cârmă, fără direcţie, fără răsplătire? Atunci acea piramidă 
umană, de care am vorbit, ar fi pe loc răsturnată, s'ar afla cu baza 
în sus şi cu vârful în jos ві un minut n'ar mai putea sta în echilibru! » 


TAKE IONESCU!)) 


Dela introducerea guvernului parlamentar în mai toate Statele 
europene, politica internă şi externă a popoarelor libere nu mai este 
în intrigile Curţilor, ci în cauzele şi efectele desbaterilor parlamentare. 
Marile chestiuni de interes public ni se prezintă azi în anexele Monito- 
rului Oficial, nu numai cu toate desvoltările necesare, ci încă sub 
una din formele cele mai atrăgătoare, sub forma dramatică de lupte 
între personalităţi marcante, care reprezintă deosebitele tendinţe, 
idei şi grupări politice din Stat; așa că a descrie pe marii oratori ai 
unei ţări, este a scrie chiar istoria еі. Dar ре cât de incomode sunt 
greoaiele volume ale Monitorului, pe atât sunt de uşoare de mânuit, 
elegantele in-octavo, în care s'au publicat câteva din discursurile 
oratorilor noştri. 

Până acum avem discursurile lui Barbu Katargiu şi ale d-lui 
Т. Maiorescu. Din ale d-lui Take Ionescu a apărut volumul I la 1896 
şi al II-lea în Iunie trecut. Ale lui І, C. Brătianu şi ale lui Alexandru 
Lahovari sunt, după câte am auzit, în curs de publicaţiune. Cu 
acest chip, istoria noastră contemporană, sub forma ei cea mai ani- 
mată, devine accesibilă şi pentru aceia cari nu-și pot impune oste- 
neala de a citi Monitorul Oficial. 

Cu cele două volume ale discursurilor d-lui Take Ionescu înainte, 
vom încerca a schiţa în trăsături generale evoluţia sa politică, dar 
mai ales a explica natura elocvenţei sale şi a indica locul ce i se 


1) Titlul în « Literatură şi artă română э: Discursurile politice ale d-lui Take 
Ionescu, vol. II, partea І, (1892—1895) publicate prin îngrijirea d-lui Cristu 


Negoescu, București, 1902, + 
Acest esseu îl dăm după unele pagini din revistă, corectate de Anghel De- 


metriescu. — Nota editorului. 


23* 


356 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 


cuvine în galeria oratorilor noştri. Această elocvenţă о vom califica 
şi judeca mai mult după discursurile sale rostite, decât după cele 
publicate în anexele Monitorului şi reproduse în volumele de față. 
Cei mai experimentați stenografi nu vor fi niciodată în stare de а 
reproduce extraordinara repeziciune, entuziasmul şi ardoarea dicţiunii 
d-lui Take Ionescu. In ceea ce priveşte volumul al II-lea al discur- 
surilor sale, tipărit sub îngrijirea unui bărbat de competenţa d-lui 
Cristu Negoescu, vom observa că el cuprinde câteva greşeli neiertate, 
precum « Dr. Petrescu » în loc de Dimitrie Petrescu (pag. 63), « Bage- 
liot » în loc de «Bagehot» (pag. 142), o frază neterminată (pag. 
58), etc. De asemenea sunt multe erori de interpuncţiune, pro- 
venite în mare parte din adoptarea sistemului german de inter- 
puncţiune, care este fundamental fals, deoarece nu este de acord 
cu citirea, Credem că a venit timpul să cerem ca tipăriturile româ- 
neşti să nu mai fie o tortură, în loc de o plăcere, pentru cititor. 
In fine, о lacună regretabilă ne prezintă comentariile ce însoțesc 
fiecare discurs. După noi, comentariul nu este chemat a nota im- 
portanţa unei opere, — сі de a ne-o prezenta în împrejurările poli- 
tice, sociale, psihologice, care au produs-o. Fără aceste arătări, 
comentariul cel mai bine scris este de prisos, ba chiar supărător. 


І 


Orice ar zice adversarii d-lui Take Топезси şi oricât de mari ar fi 
oscilaţiile aprecierilor lor faţă de dânsul, adevărul este că el ocupă 
un loc de frunte în elocvența noastră deliberativă şi judiciară, In 
lungul şir de ani, în cursul cărora a avut un scaun în Cameră, el s'a 
ridicat câte odată la înălțimea primului rang şi adesea a provocat 
nu numai aplausele, ci şi admiraţia auditorilor săi. Nimeni, în fundul 
conştiinţei sale, n'a pus la îndoială puterea sa intelectuală, şi puţini 
au avut curajul de a-şi măsura forţele cu dânsul. Este de netăgăduit 
că d-sa este un debater de о rasă superioară, un compeţitor al celor 
mai frumoase talente ce fac gloria trebunei noastre. Oricât de de- 
parte ar merge spiritul de partid şi oricât ar căuta animozităţile 
adversarilor săi să-l dea jos de pe piedestalul pe care cu drept cuvânt 


ТАКЕ IONESCU 357 


el stă aşezat, opinia publică nepărtinitoare n'a încetat de а ргеўш 
foarte sus eminentele sale calităţi intelectuale şi oratorice, Poate că 
d-l Take Ionescu a contribuit întru câtva а deştepta acele animozităţi 
şi а deslănţui împotrivă-i vehemenţa antagoniştilor săi. Ceea се 
este neîndoios, e că d-sa, în guvern sau afară din guvern, în Cameră 
sau afară din Cameră, n'a cunoscut niciodată calea de mijloc în 
politică, acea aurea mediocritas, ре care o recomandă Horaţiu. In 
tot ce a întreprins, el s'a aruncat cu toată inima şi cu tot sufletul. 
Firea sa vie şi arzătoare face dintr'o chestiune de partid o chestiune 
personală, şi, fireşte, el este mai expus decât oricare altul la săgețile 
şi muşcăturile inimicilor partidului conservator. El este aşa de con- 
vins de dreptatea cauzei sale şi de inechitatea adversarilor săi, încât 
lupta cu dânşii este pentru el nu numai firească, ci şi o datorie. Ba 
încă se pare că e un ce înţeles de mai 'nainte ca această luptă să fie 
pe viaţă şi pe moarte. Dacă greşala este a oponenților săi sau a 
d-sale, e altă vorbă. Faptul netăgăduit este că lupta continuă înver- 
şunată, crudă, implacabilă. Pe lângă antagoniștii fruntaşi, cari nu-l 
cruţă în nici o ocaziune, d-l Take Ionescu аге a se mai apăra contra 
unor trupe neregulate, întreţinute contra d-sale, cu care d-sa trebue 
să facă din când în când un războiu de guerillas, tot aşa de periculos 
în politică, ca şi războiul contra şefilor. Neavând niciodată răgaz 
din partea cetelor răzlețe, d-sa trebue să fie întotdeauna pregătit, 
să nu doarmă decât armat şi cu sabia în mână. Dacă din întâmplare 
ar face un pas greşit sau dacă oboseala datoriilor sale profesionale 
l-ar copleşi cu totul sau dacă s'ar lăsa să fie amăgit de raporturi 
greşite, ar fi pierdut. Din norocire vrăjmaşii săi nu l-au surprins 
niciodată desarmat sau ostenit de luptă sau fără informaţii îndestulă- 
toare asupra planului lor de campanie. De aci desperarea lor. Dar 
promptitudinea cu care el se întoarce şi ţine piept la atacurile lor, 
nu descurajează pe inimicii săi, cari, în setea lor de a-l desfiinţa, nu 
au faţă de dânsul nimic din acea urbanitate și curtenie, ce distinge 
în alte ţări partidele politice în luptele lor pentru predominanţă 
sau în zelul lor pentru binele public. Această încordare pătimașă de 
o parte şi de alta sileşte pe d-l Take Ionescu să primească lupta pe 


358 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


viaţă şi pe moarte, şi, cu armele în mână, să moară sau să rămână 
stăpân pe câmpul de bătălie. 

Spre a juca un rol ава de preponderant în viaţa publică, 4-1 
Take Ionescu posedă toate însuşirile native şi toate acbhiziţiunile 
educaţiei. 

După studii splendide făcute în liceul Sf. Sava, unde lăsă în 
memoria profesorilor săi urme neșterse de rară inteligenţă şi asidui- 
tate, d-l Take Ionescu se înscrise în Facultatea de drept dela Paris, 
unde se distinse de asemenea prin inteligenţa-i promptă şi compre- 
hensivă, prin talentu-i de a-şi formula cu preciziune şi eleganţă 
ideile, prin întinderea şi soliditatea cunoştinţelor sale. Cu această 
întreită armură şi îmboldit de spiritul său lacom de distincţiune, el 
se avântă în lupta vieţii cu toată ardoarea tinereţii şi cu toată impe- 
tuozitatea temperamentului său. Debutul său în cariera de advocat 
fu la înălţimea promisiunilor ce da încă de copil, când se distingea 
între tinerii săi camarazi, pe băncile liceului Sf. Sava. Їп scurt timp 
numele său ajunse celebru, şi nu era proces mare în care una din 
părţile în litigiu să nu alerge la ajutoarele ştiinţei şi talentului său. 
С. A. Rosetti, care pândea pe toţi tinerii de distincţiune ce se întor- 
ceau dela studii din străinătate, spre a întări cu dânşii rândurile 
partidului liberal, nu putea să treacă nebăgat în seamă pe un tânăr 
ce se afirmase cu atâta strălucire şi care promitea încă şi mai mult. 
Sub scutul protector al lui C. A. Rosetti, d-l Take Ionescu pătrunse 
va liberal în Camera de revizuire dela 1884. Dar rămânerea ва în rân- 
durile majorităţii liberale nu fuse de lungă durată. La 8 Martie 1885, el 
pronunţă un frumos discurs asupra impozitului pe categorii, discurs 
diametral opus vederilor guvernului, şi de atunci prăpastia ce începuse 
a se deschide între dânsul şi partidul liberal devenea din ce în се 
mai odâncă şi mai largă. La 17 Martie 1887, într'un lung şi admirabil 
discurs, el combătu cu o logică pe atât de strânsă pe cât ştiinţa sa 
era de vastă şi avântul său măreț, permanenţa agiului, care luase 
nişte proporţii spăimântătoare. Іп acea şedinţă, d-l Take Ionescu 
деде nişte lovituri puternice legendei născocite de ziarele liberale în 
sarcina partidului conservator, anume că sub domnia acestuia din 
urmă datoria publică s'a ridicat la cifre fabuloase, pe când guvernele 


TAKE IONESCU 359 


diberale au contribuit la dânsa cu prea puţin. D-sa sfârşi arătând pa- 
gubele enorme ce rezultă pentru public şi pentru Stat din existenţa 
-agiului, şi ceru încetarea acestui flagel. Cererea îi fuse deşartă, căci 
-amicii guvernului pretindeau că, sub acel regim financiar, industria 
naţională va prinde aripi şi în cele din urmă se va ridica în slava 
cerului. Dela 1887 Martie, d-l Take Ionescu se înfipse din ce în ce 
mai adânc în acţiunea opoziţionistă, şi, atât prin elocvenţa cât şi 
prin justeţea vederilor sale, ajunse a й unul din leaderii opoziţiunii. 
Discursul său asupra Libertăţii alegerilor (1887 Noemvrie 24), asupra 
Libertăţii întrunirilor sub guvernul lui 1. С. Brătianu (1887 Decem- 
vrie 16), asupra Alegerii dela Craiova (1888 Februarie 13), asupra 
Alegerii din Brăila (1888 Februarie 18), asupra Tiraniei polițienești 
(1888 Martie 14), i-au ridicat necontenit prestigiul în faţa Camerei 
şi l-au designat în ochii ţării ca pe unul din viitorii campioni ai liber- 
tăţilor publice. In această opoziţie hotărită şi energică contra gu- 
vernului lui Brătianu, în ultimele lui zile, suntem datori a recunoaşte 
că d-l Take Ionescu dă dovada nu numai de știință şi de talent, ci 
gi de un mare curaj, pentrucă miniștrii îşi încleştaseră mâinile în 
sfărâmăturile puterii şi luaseră o atitudine disperată! Este în amin- 
tirea tuturor cum uşierul Camerei care se afla alături de 4-1 N. Fleva, 
unul din oponenții cei mai aprigi, căzu lovit de un glonţ în ziua de 
15 Martie 1888! Guvernul de atunci permitea o crimă, dar nu o disi- 
„denţă de opiniune! 

Luându-şi rămas bun dela iluziile tinereţii sale şi părăsind şirurile 
unui partid pentru care nu mai avea nici о simpatie, d-l Take Ionescu 
făcu o politică independentă, până când, ademenit de farmecul per- 
soanei lui Alexandru Lahovari şi convins de viitorul partidului con- 
servator, trecu în rândurile acestuia din urmă, unde, atât prin puri- 
tatea motivelor ce l-au determinat la această transgresiune cât şi 
prin statornicia devotamentului său către noile sale alianţe, merită 
stima şi încrederea tuturor. Dacă alţii dintre tinerii noştri politiciani 
s'au preumblat într'un timp relativ scurt prin toate grupările politice, 
— fie că niciunul din ele nu li s'a părut în cele din urmă propriu а 
realiza idealul lor politic, fie că nu putea să li se ofere atâta cât 
o inimă mare e capabilă să absoarbă, — 4-1 Take Ionescu, în curs 


360 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


de aproape 12 апі, a rămas neclintit în partidul conservator, i-a dat. 
toată inima şi toată inteligența sa, a împărţit cu dânsul zilele de 
glorie са şi pe cele de restriște, a luptat în toată sinceritatea şi din 
toate puterile pentru întărirea lui, în scurt, a binemeritat dela dânsul. 
Mai mult încă: primele sale atacuri contra partidului liberal waw 
fost nici feroce nici virulente, precum sunt de obiceiu loviturile apo- 
staţilor. Alţii au fost chemaţi să ne dea asemenea privelişti. 
Precum observarăm mai sus, 4-1 Take Ionescu deveni, atât în 
discursurile sale politice cât şi în splendidele sale pledoarii înaintea 
curților judecătoreşti, emulul celor mai însemnați dintre oratorii 
noștri. Dela prima sa apariţie în arena parlamentară și cu toată 
tinereţea vârstei sale, el se arată maestru în stăpânirea şi mânuirea 
limbii, ceea ce făcea un contrast izbitor cu majoritatea tinerilor ce- 
se întorc dela studii din străinătate. Însuşi marele Alexandru Laho- 
vari se slujea Ја începutul carierii sale oratorice de multe cuvinte și, 
structuri gramaticale care acuzau necunoaşterea limbii româneşti ;, 
dar spiritul său eminamente cult şi judicios triumfă pe deplin de 
aceste neajunsuri. Acei ce l-au auzit vorbind în culmea geniului său,. 
au admirat dicţiunea lui abundantă şi corectă, splendidă şi viguroasă, 
care cădea ca o armă sdrobitoare asupra adversarului. D-l Take 
Ionescu se afirmă dela primele sale discursuri orator român, pentrucă, 
făcând strălucite studii liceale în ţară, îşi da pe deplin seama de ce 
este o expresie sau o construcţie românească. Şi aci se văzu necesi- 
tatea şi folosul studiilor secundare din ţară pentru cei ce au ştiut 
să şi le aproprieze, oricât de acerbe ar fi acuzaţiile aduse de unii 
inconştienţi contra şcoalelor naţionale. Așa dar dela primele sale?dis- 
cursuri, d-l Take Ionescu construi nu numai fraze corect româneşti, 
ci şiruri de perioade rotunde şi artistice, fără premeditare, fără să 
se oprească la o vorbă, fără să se repete în expresiuni, cu o voce so~ 
noră şi sigură, cu o pronunțare aşa de frumos articulată încât nici un 
sunet nu era sacrificat. Este adevărat că dicţiunea sa nu este aşa de 
copioasă ca a d-lui Delavrancea, nici gustul său aşa de rafinat, nici 
timbrul său așa de muzical ca al d-lui Titu Maiorescu, nici perioadele 
sale aşa de lapidare ca ale lui Alexandru Lahovari, al cărui spirit. 
înalt, întreprid, mândru de propria lui rectitudine şi constient de 


ТАКЕ IONESCU 261 


superioritatea lui morală, îşi crease о elocvenţă unică, ce consista din 
rațiune, pasiune şi suveran dispreţ către adversarii săi, contopite 
într'o patină indestructibilă. Cu toate acestea, judecata unanimă a 
tuturor celor competenţi pune cu drept cuvânt pe d-l Take Ionescu 
pe aceeaşi linie cu cei mai mari maeştri ai tribunei româneşti. Vom 
vedea pentru ce. 

Efectul elocvenţei d-lui Take Ionescu este în strânsă legătură cu 
simpatia ce d-sa are pentru cei ce-l înconjură şi cu simpatia ce d-sa 
inspiră celor ce-l cunosc. Nimeni nu se poate apropia de dânsul fără 
să simtă farmecul persoanei şi conversaţiei sale, acelei conversații 
abundante, variate şi pline de amenitate. Mândria, care era trăsă- 
tura de căpetenie a caracterului lui Alexandru Lahovari şi care se 
manifesta în umblctul şi felul lui de a răspunde la salutări, ca şi în 
ţinerea capului său, nu se poate observa nici în atitudinea, nici în pur- 
tarea d-lui Take Ionescu. Dacă d-sa a atins pe cineva adânc sau 
i-a produs răni nevindecabile, a făcut-o provocat, a făcut-o în 
ardoarea luptei, unde aprinderea pasiunii nu te lasă să alegi locul 
unde trebue să dai. Este adevărat că d-l Take Ionescu, cu toate pro- 
testările sale de abnegaţiune, este un ambițios; dar ambiţiunea sa nu 
porneşte din motive de cupiditate, ci din setea се are de a-și servi 
{ага mai bine şi cu mai multă demnitate decât alţii. Nu cred că cl 
ar dori să păstreze o situaţie lucrativă într'o administraţie oarecare, 
dacă unul din amicii săi ar avea nevoie de dânsa. Norocul ce l-a ajutat 
a urca la o vârstă cu totul tânără, treptele onorurilor celor mai înalte, 
nu i-a insuflat aroganţa parvenitului, precum schimbarea aceluiași 
noroc nu l-a aruncat într'o descurajare umilită. Cei ce l-au cunoscut 
în culmea gloriei, nu au uitat afabilitatea şi delicateţa sa către cei 
ce-i solicitau ceva, пісі mulţumirea sufletească ce strălucea ре faţă-i, 
când putea face un bine în marginile legalităţii. Cum că puterea 
pentru putere nu a fost ţinta străduinţelor sale, s'a văzut şi din ho- 
tărirea cu care a respins invitaţiile de a intra în unele combinaţii 
ministeriale, 

Nu e mai puţin adevărat însă că nefiinţa ва în Cameră este pentru 
dânsul o durere, A fi deputat, a lua parte 1а desbaterile în care se 
decide despre soarta ţării, a combate o propunere greşită mai ales 


62 PORTRETE DE ORATORI ŞI OAMENI POLITICI 
ч R à 


când porneşte de pe banca ministerială, şi a pune în mişcare strălu- 
citele valuri ale elocvenţei sale, —este pentru dânsul o pasiune. 
Ce е drept, el a fost atâta timp copilul răsfățat al acelei Camere ce-i 
este aşa de dragă! Dela vârsta de 25 de ani el gustă desmierdările 
şi beţia triumfului parlamentar, şi aceste triumfuri erau pentru dân- 
sul fericirea supremă. Aceste victorii i-au fost cu atât mai uşoare, 
cu cât el nu intra, ca cei mai mulţi, ca să-şi facă educaţia politică 
şi oratorică pe socoteala răbdării auditorului, ci se înfățișa dela în- 
ceput armat de sus până jos cu toate aptitudinile necesarii celui ce 
ia parte la desbaterile celui mai înalt corp politic din ţară. Și nu cre- 
dem că suntem în eroare afirmând că acele cunoştinţe erau la înăl- 
ţimea cunoştinţelor ce posedau cei mai iluștri dintre parlamentarii 
noşţri de atunci. Mintea sa pătrunzătoare îl făcea familiar în câteva 
zile cu chestiunile cele mai abstracte de finanţe sau de lucrări publice 
sau de organizaţie în general. Din notele ce-i procurau subalternii 
săi, pe când era ministru, agera sa minte își asimila repede materialul 
trebuincios pentru un caz parlamentar. 

Această repeziciune de a-şi formula gândirile în propoziţiuni 
clare şi de a le desvolta în perioade bine cumpănite a dat prilej 
antagoniştilor săi, şi în deosebi unui tânăr erudit înzestrat însuşi 
<u o rară facundie, de a lua în râs această facultate prețioasă, ba 
chiar de a o degrada cu epitete injurioase. De aci concluzia că nu 
trebue să punem nici un preţ pe cei favorizați de Dumnezeu cu darul 
de a vorbi frumos. Este adevărat că s'au găsit bărbaţi fără un dar 
excepţional de a vorbi, însă de o capacitate remarcabilă când era 
vorba de a administra un Stat, de a lua o măsură salutară la mo- 
mentul decisiv sau de a înlătura o primejdie gravă. Astfel, este de 
notorietate publică că aşa de mult lăudatul şef al partidului conser- 
vator, Lascar Catargiu, n'a pronunţat niciodată în Cameră sau în 
Senat un discurs de seamă; şi cu toate acestea nimeni nu i-a contesţat 
capacitatea de a conduce un partid mare, bunul simţ administrativ 
şi energia bărbătească în împrejurări de o gravitate excepţională, 
Unul din actele sale este ава de măreț, încât nici chiar liberalii nu-i 
vor tăgădui astăzi patrioticele urmări: e salvarea dinastiei în 1871, 
după nesocotita încercare dela sala Slătineanu. Dacă ne-ar fi permis 


TAKE IONESCU 363 


a asocia un nume așa de modest cu al genialului Protector al Engli- 
terei, vom adăuga că Oliver Cromwell nu numai nu ştia să întocmească 
un discurs magistral, dar debita chiar non-sensuri în ocaziuni solemne. 
Şi cu toate acestea dela dânsul datează superioritatea marinei engleze. 
Exemplele de felul acesta s'ar putea înmulţi după voie. Este uşor de 
înţeles, că în Statele unde interesele politice se conduc din Cabinet, 
nu este trebuință neapărată de nici o elocvenţă. Ceea ce trebue băr- 
batului căruia ţara, de bunăvoie ori de silă, i-a încredinţat destinele 
ei, este dreapta judecată, vigoarea în executarea măsurilor, talentul 
de a descoperi aptitudinile şi gândurile oamenilor sau de a citi în 
semnele timpului. Principele Barbu Dimitrie Ştirbei trece de cel din- 
tâiu administrator се a avut Тага Românească şi cu toate acestea 
nu ştim să fi pronunţat vreodată alt discurs decât mesagiile citite 
înaintea Divanurilor sale. Intr'un Stat despotic şeful Cabinetului 
sau chiar ceilalţi miniştri nu au nevoie de a fi maeştri în mânuirea 
cuvântului, ba pot fi chiar Taciturni, ca acel Wilhelm de Orange, 
căruia Olanda îi datora mântuirea ei. Atâţi miniştri şi administratori 
mari ca Sully, Oxenstierna, Pombal, Choiseul, n'au avut nici o oca- 
ziune şi poate nici n'au moştenit din naștere talentul de a convinge 
cu ajutorul cuvântului nişte adunări deliberative. Ei hotărau afa- 
сеге cele mai importante închişi în cabinetele lor sau cel mult asistați 
de câţiva consilieri intimi, Aceasta nu i-a împiedecat de a fi bărbaţi 
de stat în toată puterea cuvântului şi de a aduce patriei lor servicii 
eminente, 

Acest lucru se putea altădată şi se mai poate chiar astăzi în unele 
State europene, са în Rusia şi Turcia. Din fericire, epoca în care 
s'a născut şi trăieşte d-l Take Ionescu reclamă dela oricine voieşte 
să-şi servească patria în primele ranguri darul de a conduce ре оа- 
meni prin mijlocirea cuvântului, De acest adevăr încep a se con- 
vinge în România chiar aceia cari, drept orice discurs către alegători, 
le întorceau spatele, mulţumindu-se cu amabilitatea guvernului. Se 
poate ca guvernul reprezentativ, care este guvernul vorbei, să ofere 
neajunsuri grave ; până acum însă nu s'a găsit altul care să-l înlocuiască 
cu acelaşi foloase pentru guvernanţi, şi, pe cât putem observa, lumea 
s'a săturat de acele guverne părintești, care o lăsau să aştepte dela 


204 PORTRETE DE ORATORI 81 OAMENI POLITICI 


voia întâmplării ca supremul magistrat să fie un Caligula sau un 
Traian. De altmintrelea, prosperitatea de care se bucură ţările cu 
guverne parlamentare, a determinat pe cei mai mulţi filosofi politici 
să încline pentru acestea din urmă. Dar, deşi în sistemul reprezentativ 
puterea cuvântului joacă un rol foarte important, totuşi ea nu este 
hotăritoare; s'au văzut atât la noi cât şi la alte popoare, bărbaţi 
mânuind această armă cu o dexteritate uimitoare, fără însă ca pentru 
aceasta să se înalțe acolo unde ambiţiunea lor îi împingea. Dacă 
această fluiditate în vorbire a produs câteodată iluzii şi a suit la 
administrații însemnate pe niște frazeologi fără capacitate admini- 
strativă, asemenea erori sunt încă mai numeroase cu ridicarea taci- 
turnilor sau a acelora cari vorbesc într'o adunare deliberativă ca nişte 
primitivi. In scurt, a pretinde că elocvenţa este incompatibilă cu 
capacitatea de a guverna este o erezie tot aşa de plauzibilă ca 
afirmaţia că taciturnitatea este trăsătura de căpetenie a geniului 
politic. 

Dacă îşi aruncă cineva privirea în trecutul d-lui Take Ionescu 
şi dacă este în stare să judece cu nepărtinire, nu poate să-i refuze 
calităţile unui excelent ministru constituţional. Ni se pare, în adevăr, 
că d-sa a dovedit că posedă privirea pătrunzătoare ce merge adesea 
până în adâncul lucrurilor, o judecată се nu se prea rătăceşte de 
capriciile imaginaţiei, un simţimânt viu de ceea ce este drept, multă 
măestrie în scrima dialectică, un raţionament solid şi puternic, un 
spirit fecund în resurse, prompt în expediente, comprehensiv în or- 
ganizaţie, perseverent în mijloace. Şi deosebit de acestea, о apti- 
tudine minunată de a-şi însuşi orice subiect. Discursul său asupra 
agiului, asupra fortificațiilor Bucureștilor, asupra organizaţiei învă- 
ţământului primar, sunt exemple de elasticitatea spiritului său. Organi- 
zarea ministerului Instrucțiunii şi Cultelor, deşi prea costisitoare pentru 
finanţele noastre, este opera sa, şi este în general, considerată ca 
opera unui om inteligent. Chiar tendinţele sale ca ministru de Finanţe, 
cu toată critica acerbă ce i s'a făcut şi i se face încă, porneau dintr'un 
punct de vedere ceva mai înalt decât acela care a triumfat în urmă. 
D-sa susţinea teoria cheltuelilor utile în locul teoriei parcimonioase 
cu orice preţ. Era uşor unui partid politic, după ce dedese concesiunea 


TAKE IONESCU 365 


drumurilor de fier pe preţ de trei ori mai ridicat decât valoarea 
ei reală şi după ce aruncase banii publici în sinecure la niște favoriţi 
nedemni, să preconizeze acum sistemul economiilor obstinate, în 
disprețul desorganizării unor servicii importante şi în disprețul 
umanităţii. Se poate ca contribuabilii, de spaima sporirii impozitelor, 
să fi aprobat ideea economiilor. Experienţa s'a făcut şi continuă. 
Statul, se zice, are excedente şi rezerve; dar aceasta nu este culmea 
ştiinţei de a conduce Statul. Pe timpul Еапагіо ог, Statul, dacă 
nu avea rezerve nu avea пісі о datorie; şi cu toate acestea nimeni 
n'ar dori întoarcerea acelor timpuri fericite. Sub noua doctrină 
financiară, cu toate excedentele şi rezervele așa de trâmbiţate, co- 
merţul şi afacerile stagnează, muncitorii sufer, cei mai mulţi într'o 
mizerie înfricoşată, 


П 


Deşi 4-1 Take Ionescu este înzestrat cu una din cele mai extra- 
ordinare înlesniri de a vorbi, totuşi d-sa vorbeşte numai când trebue şi 
niciodată fără să-şi pregătească discursurile. Aceste discursuri, deşi pro- 
nunţate cu tot avântul pasiunii şi cu tot abandonul entuziasmului 
de moment ce pare a le inspira, sunt totuşi studiate cu luare aminte 
nu numai în planul lor general, ci şi în amănunte, în alegerea vor- 
belor, în contrastul ideilor, în seriarea argumentelor după valoarea 
lor, în alegerea și rotunjirea imaginilor 1). Fireşte, această pregătire 
nu se întinde asupra tuturor părţilor discursului; în părţile de mijloc 
sau în aluziunile provocate de ceea ce s'a petrecut în cursul des- 
baterilor, el se încrede mai mult în impulsul sau în judecata momen- 
tului, deşi chiar aici se poate descoperi câte o frază dată sau câte o 
idee care miroase a lampă, cum zicea un critic despre discursurile 
lui Demosthenes; dar marile pasagii ale discursului, acelea care 


1) In şedinţa Camerei dela 18 Februarie 1888, un deputat din majoritate îl 
întrerupse întrebându-l: « Este un discurs preparat? ». 

D-l Take Ionescu: « Oridecâteori vorbesc în Parlament mă prepar, fiindcă 
m'aş crede nedemn de a sta aici, dacă aş lua cuvântul fără să mă gândesc din 
nainte ce am să spun». 


366 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


formează miezul lui şi pe care publicul le admiră, sunt studiate cu îngri- 
jire, ciselate şi lustruite cu toată dragostea artistului, însă ţinute 
în rezervă pentru un moment în care ele pot fi încorporate în părţile 
mai puţin însemnate, unde ele strălucesc mai tare, ca nişte nestimate 
de o valoare înaltă într'un metal mai puţin preţios. Unii oratori se 
feresc de a mărturisi că-şi pregătesc discursurile. Credem că n'au 
dreptate. Premeditaţia nu scade nimic din frumuseţea lor reală. 
Timpul mai scurt sau mai îndelungat ce s'a pus pentru săvârşirea 
unei opere nu adaugă nici nu micşorează valoarea ei înaintea cu- 
noscătorilor. Este cunoscut versul lui Molière: Voyons, Monsieur; 
le temps ne fait rien d V'affaire. Cavour, după ce-şi pregătea discursul 
ce avea să rostească în Parlament, îl zicea mai întâiu înaintea secre- 
tarului său: еа un fel de repetiţie generală. Lunga incubație a ideii 
înlesneşte naşterea la timp a cuvântului sănătos. De multe ori, ceea 
ce vulgul profan numeşte improvizație, este descărcarea electrică a 
acelei baterii miraculoase ce se chiamă creer; dar, pentru ca descăr- 
carea să fie puternică, trebue ca bateria să se fi încărcat de mai 
înainte şi cu mult fluid. Din abundența cugetării rezultă vigoarea 
discursului. In fond, ceea ce este nou pentru auditor, este vechiu 
pentru orator. Acela ne interesează vorbind, care consumă întrun 
discurs de o oră capitalul meditativ al unei zile, al unei săptămâni, 
al unei luni, câte odată al unei vieţi întregi. Inlesnirea de a vorbi 
fără darul de a medita discursul este adesea ori o primejdie. Ni s'a în- 
tâmplat să auzim oratori de reputaţie vorbind fără pregătire sufi- 
cientă. Mai bine nu vorbeau. 

N'ar fi mai bine oare ca oratorul să-şi scrie discursul? Unele părţi, 
da; altele, nu. 

Adevărul este că discursurile lui Demosthenes şi ale lui Cicerone 
erau scrise. Benjamin Constant şi Royer Collard își aveau discursurile 
pe foi de hârtie, de câte ori se suiau la tribună. Cel dintâi avea соп- 
cepţia aşa de repede, încât şi le scria ре când vorbea adversarul căruia 
trebuia să-i răspunză imediat. Mulţi oratori din Constituanta dela 
1789 urcau treptele tribunei cu caietul în mână. Inconvenientul 
acestui metod este că cel ce vine cu discursul scris de acasă nu răs- 
punde oratorului ce l-a precedat; argumentele nu se ciocnesc între 


TAKE IONESCU 367 


dânsele şi mai toate loviturile se pierd în vânt. Adunarea deliberativă 
se transformă în Atheneu. 

Pe de altă parte, improvizaţia are avantajul de a stăpâni ре 
auditor, însă şi desavantajul de a stăpâni pe orator. Ea expune, chiar 
pe naturile cugetătoare, la excese de polemică, care transformă due- 
lurile parlamentare în pugilate. 

De aceea idealul unui discurs este discursul studiat, pregătit, nu 
cel învăţat pe dinafară. 

D-l Take Ionescu cugetă asupra materiei discursului, devine stă- 
pân pe dânsa, şi astfel armat de sus până jos, se aruncă în arenă cu 
toată impetuozitatea talentului şi cu toată vivacitatea inteligenţei sale, 

Această inteligenţă este scrisă pe toată fizionomia sa, саге iz- 
beşte printr'un relief accentuat şi atrage privirea ca un tablou de 
maestru atârnat pe pereţii unei pinacoteci. Mijlociu de statură, d-sa 
poartă semnele unei organizaţii solide şi capabile de rezistenţă. 
Sănătos la corp ca ві la minte, d-sa poate suporta o îndelungată 
tensiune nervoasă, o încordare continuă, Pe când la unii din egalii 
săi de vârstă țesătura adipoasă le ia nişte proporţii marcante, la 
dânsul se văd numai nervi şi mușchi, partea cea mai ideală din mate- 
rialitatea omenească. Trăsăturile feţei sale sunt expresive şi armo- 
пісе; capul, proporţionat cu corpul, este plin de о desvoltare inte- 
lectuală uşoară de observat; fruntea.-i, fără a atinge dimensiuni exa- 
gerate, este frumoasă şi plină de viaţă. Sub dânsa lucesc doi ochi 
pătrunzători şi mobili chiar când mintea sa este în repaos, dar ne- 
descriptibil de luminoşi şi plini de înţeles când sunt excitaţi. Gura, 
adânc ciselată, mai mult subţire decât cărnoasă, este un aliat gata 
a manifesta ideile ce se agită în creerul său supraactiv. Trăsăturile- 
sale bărbăteşti par, sub animația emoţiunilor ce le înobilează, a se 
dilata, până a deveni eroice, Cu toate acestea, când pasiuni de un ordin 
mai puţin înalt câştigă ascendent asupra acestui copil impulsiv 
— precum ele câştigă câte odată asupra naturilor superioare în con- 
flagraţia luptei, — acele trăsături, аза de capabile de a da expresiune 
la tot ce înalță natura noastră morală şi intelectuală, se contractă 
şi paloarea patimei concentrate se răspândeşte asupra lor. 


3685 PORTRETE DE ORATORI $1 OAMENI POLITICI 


De altmintrelea este interesant să urmărească cineva pe d-l Take 
Ionescu din momentul ce se arată în Cameră până la sfârşitul şedinţei. 
El intră de regulă cu mappa sa de advocat la subţioară, îmbrăcat ele- 
gant şi îngrijit în toată persoana sa, fără a cădea însă în minuţiile de 
toaletă ale unui excentric. Ţinuta sa este ţinuta unui gentleman, nu 
a unui dandy. După câteva salutări amabile şi strângeri de mână 
în dreapta şi în stânga, — căci d-sa nu merge ţintă la locul său, nici 
nu umblă solitar ca acele păsări de pradă, de care se feresc toţi, — 
d-l Take Ionescu se aşează în banca-i de deputat, caută unele notițe 
în mappa-i, schimbând din când în când câte o vorbă cu vecinul său, 
apoi îşi încrucişează mâinile şi ascultă cu luare aminte ceea ce se 
vorbeşte, mai ales dacă oratorul, de aceeaşi coloare politică cu dânsul 
sau de alta, spune ceva care-l interesează. Când se știe că are să vor- 
hească și dânsul, бе că este în guvern sau nu, se observă în Cameră 
un număr de deputaţi mai mare decât de obiceiu. Când ia cuvântul, 
el evită de regulă exordiile oţioase, convins de mai înainte că va fi 
ascultat. De aceea intră d'adreptul în subiect, fără încercări deşerte 
de а capta bunăvoința auditoriului, fără prefaţă apologetică. Atunci 
se aude, câteva secunde, o voce de contr'alto deocamdată monotonă, 
puţin ascuţită, scoțând vorbe cu о repeziciune inconceptibilă. După 
trecerea acestei prime fraze se observă că un orator şi încă un orator 
nu de ordin comun, a intervenit în discuţiune, pentrucă o salvă de 
aplause dintr'o parte a Camerei deşteaptă pe apatici, îndemnându-i 
să urmeze această voce extrem de volubilă în cursa ei repede prin 
subiect, în care oratorul a intrat cu resoluţiune şi fără pauză, са un 
tren expres ce nu se opreşte decât la capătul liniei. Alergând fără 
preget, neoprindu-se niciodată să caute vreun cuvânt sau vro idee, 
neoprindu-se nici chiar ca să respire, intelectul său câştigă o nouă 
viteză şi o nouă vigoare cu cât înaintează, târăşte după dânsul în 
fuga-i vertiginoasă cortegiul subiectului cu toate atributele posibile 
şi cu toate ilustrațiile lui, cu puterea unui uriaş, lăsând fâşii de lu- 
mină pe cărarea ce străbate, până când face sforţarea supremă, саге 
culminează într'o peroraţie scurtă şi luminoasă, precisă şi clar for- 
mulată, care încheie întregul discurs; iar auditorul, în urma vârte- 
jului de fapte, idei şi emoţiuni, prin саге l-a târiît oratorul, este lăsat 


TAKE IONESCU 369 


fără voinţă proprie, fără putere de a cugeta altfel. Deşi s'a zis, cu 
multă dreptate, că cel mai bun discurs poate cel mai mult convinge 
pe auditor, dar niciodată schimba rezultatul votului, totuşi cunosc ca- 
zuri parlamentare în care d-l Take Ionescu, prin puterea cuvântului 
său, a decis unele bile să cază în urna ce le-a indicat dânsul. 

Intreruperile, саге de regulă desconcentrează şi descurajează ре 
“vorbitorii de rând, sunt pentru adevărații oratori, ocaziuni de avânturi 
noi. Їп deosebi, elocvenţa d-lui Take Ionescu dobândeşte prin în- 
treruperi о nouă vigoare; imaginaţia sa descopere orizonturi mai 
întinse, dialectica sa devine mai încordată, aparatul său nervos se 
înstrunează pe un diapazon mai ridicat. Mă gândesc la sesiunea 
extraordinară a Parlamentului din Iunie 1899. In Senat, cu oca- 
ziunea răspunsului Ја Меза и, d-l Maiorescu pronunţase unul din 
acele discursuri magistrale, care sgudue banca ministerială şi a cărui 
temă fusese ingerenţa guvernului în alegeri. Elocvenţa d-sale, întot- 
deauna înaltă, avea de rândul acesta о maiestate rară, o vigoare con- 
«centrată, pe care o releva acţiunea sa cu totul superioară. D-l Take 
Ionescu se însărcinase a răspunde d-lui Maiorescu, şi deja vorbea 
de aproape o jumătate de oră, răsturnând largile propoziţiuni ale 
antagonistului său şi strângându-l în spirala implacabilei sale logice, 
— când un senator din opoziţia liberală ў aruncă deodată o provo- 
-caţiune, care nu putea şi nu trebuia să rămână fără răspuns. Deodată 
4-1 Take Ionescu părăseşte pe inimicul din faţă, spre a se năpusti 
asupra acestui nou venit, și lupta sa în treacăt contra acestui ad- 
versar neaşteptat, constitue una din cele mai frumoase pagine ale 
istoriei noastre parlamentare. D-sa grămădi fapte şi argumente 
peste argumente, apropiă trecutul de prezent, puse faţă în faţă măr- 
ţurisirile anterioare ale antagoniștilor săi cu atitudinea lor actuală, 
тапш cu o artă şi un а propos singular argumentul ad hominem, şi, 
-ca un cursier întreprid, ce zărind în drumu-i o năpârcă, se retrage un 
moment dinaintea hidoasei reptile spre a-și lua puteri noi şi apoi 
зе asvârle asupră-i cu tot avântul inimii sale, — astfel 4-1 Take Io- 
nescu, desorientat un moment de această întrerupere, se opri puţin 
spre a-și reculege puterile şi, într'o improvizație, cea mai strălucită 
ce cunosc în viaţa noastră politică, reduse la un mutism absolut pe 
neastâmpăratul întrerupător. 


24 


370 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


ПІ 


Sunt două feluri de dialectici: una insinuantă şi fină, alta ner- 
voasă şi strânsă; una care-şi face loc cu vârful săgeţilor sale ascuţite, 
alta care sdrobește cu mulțimea şi greutatea argumentelor sale; 
una care se învârteşte la început pe departe împrejurul chestiunii, 
se apropie mereu de dânsa şi pătrunde în ea prin încheieturi $1, ca 
să zicem așa, prin porii armaturii adversarului, pe care îi lărgeşte 
cu vârful corosiv al stiletului său; alta care caută de-a-dreptul 
chestiunea în chestiune, o găseşte repede şi o pune sub o lumină. 
aşa de scânteietoare, încât ia văzul celui ce se obstină a o privi. 

Cea dintâi e proprie d-lui Maiorescu, cea din urmă d-lui Take 
Ionescu. Unul, cu o precauţiune subtilă, începe cu o propoziţiune 
generală, pe care o „stabileşte pe o temelie puternică, şi din care, cu 
o logică, pe care am numi-o matematică, dacă n'ar fi îmbrăcată în- 
trun vestmânt artistic, trage concluziuni peste concluziuni, care 
înving orice rezistenţă. Celălalt se aruncă d'a dreptul in medias res, 
ca poetul epic preferit de Horaţiu, şi învârtind obiectul în toate 
sensurile, te face să-l vezi sub coloarea sub care l-a văzut el. 

Sunt două feluri de elocvenţă: una care-şi înmulţeşte laţurile-i 
meşteşugite împrejurul adversarului, le strânge din ce în ce cu mai 
multă putere, împleticeşte pe inimic în cursele ce i-a întins, îl fer- 
mecă cu ochii, îl ţintueşte pe loc şi-l omoară cu muşcăturile-i ascuţite ; 
alta care iese din fundul inimii ca dintr'un izvor bogat, împinge cu 
vehemenţă abundentele-i unde, răstoarnă cu impetuozitatea mişcării 
sale piedecile се i se opun, apucă în vârtejurile ei şi cufundă materiile 
ce încearcă să o turbure. 

D-l Maiorescu are pe cea dintâi; d-l Take Ionescu pe cea din 
urmă. 

In unele din discursurile d-lui Take Ionescu, mai ales în cele 
pronunţate cu ocazia Adresei, întâmpinăm o acumulare enormă de 
cifre, de raționamente, de fapte luate din toate domeniile cugetării, 
care aleargă ca nişte legiuni disciplinate spre punctul ameninţat. 
Și ceea ce este în adevăr uimitor, este că toate acestea d-sa le аге 
în cap, nu pe hârtie. O asemenea siguranţă de memorie şi o astfel 


TAKE IONESCU $71 


Че abundență de materie, expusă într'o limbă fluentă, corectă şi 
colorată, este un fenomen, dacă nu unic, cel puţin foarte rar, în orice 
caz admirabil, chiar în viaţa parlamentară a Statelor celor mai 
înaintate. Ştilul său particular de elocvenţă, repeziciunea con- 
cepţiei şi expresiei, varietatea şi vioiciunea acţiunii sale, chiar 
vocea sa, aci adâncă, aci acută în excitarea emoţiunii, aci vibrantă 
şi pătrunzătoare în aprinderea pasiunii, desfid grice descriere. Con- 
deiul nu este în stare să пе dea o idee tangihilă de ceea ce este d-l 
Take Ionescu în momentele sale de inspiraţie. Când impulsiunea 
îl stăpâneşte, el раге un posedat ; firea lui impresionabilă este mişcată 
până în adâncurile ei, fântâna sufletului lui face să curgă neconteniţ 
apa dătătoare de viaţă; capul său pare că luceşte ca un glob de foc 
şi sufletul lui caută să iasă prin toate canalurile expresiunii. Fel de 
fel de idei şi cuvinte năvălesc în creerul său şi se năpustesc în afară 
în scurtul timp, în care excitarea îl grăbeşte să scoată întregul său 
suflet în fraze sonore, cristaline şi energice. 

D-l Delavrancea, într'unul din admirahilele sale discursuri, ca- 
racteriza cu aceste cuvinte lapidare calităţile inteligenţei şi inimii 
d-lui Take Ionescu: « Ştrălucirea d-lui Take Ionescu, zice d-sa, or- 
heşte pe cei cari nu pot privi în sus cu admiraţiune; elocvenţa lui 
fermecătoare irită capetele înguste şi înveninează sufletele mici; 
inima lui hună, în toată noblețea cuvântului, fatal coalizează ре toţi 
cei răi; vasta lui minţe stârneşte pleava din rândurile adversarilor, 
şi furia lor crește pe măsură ce creşte numele aceluia pe care-l ad- 
mirăm cu toţii» 1). 

Aceasta este încă o elocvenţă de cea mai nobilă extracţiune, cu 
atât mai nohilă cu cât porneşte din stratele cele mai desinteresate ale 
fiinţei omeneşti. 

Astăzi aceşti doi fruntaşi ai trihunei românești luptă în două 
tabere adversare, cu aceeași pasiune cu саге, acum aproape trei ani, 
luptau între protagonişti pentru cauza cea bună. Precum, sub arşiţa 
unei călduri intense, metalele cele mai eterogene se topesc și se ame- 
stecă între ele spre a forma un aliaj de o forţă nedestructihilă, de 


5 
1) Şedinţa Gamerei dela 10 Гергџагіе 1900. 


24* 


372 PORTRETE DE ORATORI ȘI OAMENI POLITICI 


asemenea sub entuziasmul patriotismului, naturile cele mai depăr- 
tate unele de altele, G. Gr. Cantacuzino, Т. Maiorescu, Take Ionescu, 
Delavrancea, A. Marghiloman, N. Filipescu, N. Fleva, etc., se aglu- 
tinară într'un singur suflet, ca să pună capăt unui guvern bănuit 
de trădare. Interesul suprem, măreaţa şi sfânta idee a românismului, 
şterse deosebirile dintre dânşii, sufocă ambiţiunea şi egoismul fie- 
căruia; ura comună contra omului, pe care, în adâncul inimii lor, 
îl credeau fatal, produse un entuziasm care merse până la uitarea de 
sine. Atunci se născu о elocvenţă violentă până la acuzaţia capitală, 
cinică până la injurie, dar puternică, măreaţă, gigantică, ca şi cauza 
pe care o apără. Atunci toţi corifeii partidului conservator, afară de 
unul singur, d-l Р. Р. Carp, înţeleseră că datoria şi rolul lor nu era 
de а se ascunde la spatele bagajelor ambulanţei, сі de a înainta în 
primele rânduri ale bătăliei, spre a înfige drapelul biruinţei pe zidu- 
rile cetăţii vrăjmaşe; şi soldaţii, îmbărbătaţi de vitejia şefilor lor, 
îi urmară cu entuziasm şi nu depuseră armele decât după ce intrară 
victorioşi în fortăreaţa asediată. 

Dar oare în cetatea asaltată erau trădătorii? Dumnezeu singur 
sau mai bine istoria va da odată răspunsul definitiv la această 
întrebare. Noi auzeam de o parte şi de alta acuzaţii pasionate, de 
care răsuna văzduhul. Insă tu, o Românie, dulcea şi augusta noastră 
mamă, vis etern al inimilor noastre, strânge-i pe toţi la sânul tău, ca 
pe adevărații tăi fii. Poate că unii, în setea lor de а te servi nu s'au 
inspirat în deajuns de geniul tău mândru şi demn; dar sufletele lor, 
ca ale noastre, sunt pline de sentimentul independenţei şi măririi tale. 
Ei şi-ar da voioşi viaţa ca să te vadă fericită şi puternică, precum au 
fost gata a o da în momentele tale supreme. Da, tu trebue să uiţi 
multe acelora, cari poate nu sau priceput cum să te servească, dar 
cari, în adâncul inimii lor, te iubesc! Nu-i blestema, dar, o patrie 
adorată, şi primeşte, ca о expiaţie pentru greşelile lor, sacrificiile şi 
inteligenţa acelora dintre fiii tăi, cari ştiu şi pot să te înalțe acolo, 
unde cu toţii şi din toată inima dorim să te vedem! 


UN PORTRET MORAL 


ŞTEF. С. MICHĂILESCU 


Amicii şi cunoscuţii lui Ștefan С. Michăilescu, cei ce l-au admirat 
şi iubit, ca şi cei ce au trăit cu dânsul numai în raporturi de oficialitate, 
ca să zicem aşa, rămaseră înmărmuriţi când aflară că această inteli- 
genţă aleasă, acest temperament înflăcărat și nervos, acest sceptic 
vesel şi romanesc, pornit mai mult a gusta partea amabilă şi voioasă 
a vieţii decât laturea ei ce duce la pesimism şi disperare, şi-a pus 
capăt zilelor printr'o moarte voluntară. Fost-a acest sfârşit tragic 
rezultatul turburării frumosului său intelect de odinioară? Fost-a 
el fapta conştientă a unui spirit ce-și да pe deplin seama de decre- 
pitudinea sa prematură, de nenorocirea ireparabilă ce-l izbise într'o 
vârstă când părea a promite mai mult? Oricum ar fi, moartea sa este 
o adevărată pierdere pentru partea cultă a societăţii noastre, ca şi 
pentru învăţământ în genere. De sigur, pe mormântul său nu se 
vor săpa virtuţi banale, ca acelea pe care pietrele tumulare le reclamă 
pentru imensa majoritate a celor ce se odihnesc la umbra cimitirelor. 

Am cunoscut pe Ştefan Michăilescu în primăvara anului şcolar 
1861 —1862 ре când, în vârstă de vreo 16 ani, urma cursurile clasei ТУ 
din gimnaziul Matei Basarab. Aci, ca şi în colegiul Sf. Sava, unde-şi 
continuă studiile liceale, el era considerat de camarazii săi ca unul 
din cele mai extraordinare fenomene şcolare. Parcă-l văd încă, după 
trecere de 37 de ani, cu talia lui potrivită şi întru câtva elegantă ре 
atunci, capul său frumos și remarcabil, împodobit de un păr lung 
şi fluturând, fruntea lui înaltă şi plecată puţin înapoi, ochii lui scân- 
ieietori de iluzii şi ambiţie, fizionomia lui în саге se zugrăveau cu о 
mobilitate expresivă toate contrastele, un amestec de idealitate şi 


376 UN PORTRET MORAL 


sensualism, de naivitate şi ironie, de familiaritate şi mândrie, de 
graţie şi vigoare, de gravitate precoce şi sburdălnicie copilărească, 
care dau persoanei lui un fel de autoritate şi un farmec inexprimabil. 

Ca elev, mai ales în clasele inferioare, Michăilescu nu era unul 
din acei muncitori îndărătnici şi resemnaţi, pentru cari viaţa de 
şcoală este numai o privaţiune de plăcerile copilărești. El îşi petrecea 
o mare parte din timp în convorbiri, glume şi jocuri, imitând singu- 
larităţile profesorilor cu un haz particular, fără ca pentru aceasta să 
înceteze de a figura între premianţii întâi ai clasei sale. Cu o înlesnire 
minunată, care ţinea de inspiraţie, el își asimila lecţiunile care făceau 
spaima şcolarilor: geometria și fizica. Mulţi din camarazii lui îl aşteptau 
să vie la clasă înainte de ora regulamentară, pentru ca să le explice el, 
cu glasul lui simpatic şi dicţiunea lui limpede, teoremele lui Euklides. 
sau legile gravităţii, căldurii, electricităţii, acusticei şi opticei. Deşi 
pentru studiile literare, în deosebi pentru latinească şi grecească, 
el nu simţea aceeaşi atracţie irezistibilă ca pentru disciplinele pozitive, 
totuşi puterea sa de a înţelege și concepe era mare chiar pe acest 
tărâm. De timpuriu, el făcea poezii, lipsite de inspiraţie înaltă, ce 
e drept, însă cu rost şi până la oarecare punct originale. Fiind în 
clasa IV, el compuse imnul gimnaziului Matei Basarab pentru îm- 
părţirea premiilor. Acest imn, îndreptat puţin de Maxim, directorul 
gimnaziului, fuse pus pe muzică de maestrul loan Wachmann şi 
cântat la acea sărbătoare de corul şcolii însoţit de orchestră. Nici un 
gimnaziast, pe cât îmi aduc aminte, nu s'a împărtășit de o asemenea 
onoare, cel puţin la noi. 

La desemn, după obiceiul vechiu şi imprescriptibil al şcolarilor 
de a se înșela pe sine, Michăilescu lucra modelele tinerilor săi amici, 
cari treceau de adevărate talente, pe când el, indiferent în aparenţă 
la glorie, își pierdea timpul, mulţumindu-se a desemna numai în 
orele de clasă şi din îndemnul maestrului Tătărăscu. Când însă se 
apropia examenul şi trebuia să se facă clasificarea, — căci pe atunci 
se da un premiu în parte pentru desemn, — Michăilescu prezenta 
un model care uimea pe toţi, elevi și profesori. Imi aduc aminte de 
doi îngeri, cari făcură admiraţia întregului gimnaziu Matei Basarab 
şi pe сагі îi desemnase în momentul suprem, cu câteva zile înainte de 


ŞTEFAN С. MICHĂLLESCU 37 


facerea clasificaţiei la finele anului şcolar. Ceea ce caracteriza talentul 
său extraordinar, nu era migăloasa reproducere a modelului, ci inter- 
pretarea lui inteligentă în trăsăturile fundamentale, linia uşoară şi 
elegantă, măsura exactă a ochiului şi păstrarea strictă a proporţiilor. 
Niciodată el nu-şi găsea refugiul în decalcat ca să scape de contu- 
rurile complicate, nici nu se slujea de acele linii ajutătoare, care 
împart originalul în compartimente și la care aleargă adesea elevii 
sârguitori, însă fără adevărată vocaţiune. 

In liceul Sf. Sava, Michăilescu întări şi mai mult speranţele ce 
concepuseră despre dânsul aceia care-l cunoșteau. Acum el rezolva 
probleme de algebră, şi compoziţiile sale la istorie puneau în mirare 
pe cei ce-l auzeau citindu-le; ійсереа să cugete şi să dea gândirilor 
sale forme independente de manualul clasei, ba chiar să găsească 
întorsături de frază originale, şi pe ici, colo, idei de adevărată va- 
loare. Tinerii lui camarazi se grămădeau împrejurul talentului său, 
atraşi de vioiciunea temperamentului, de efuziunile pasionate, de 
avântul lui poetic, de vorbele lui ingenioase, de familiaritatea lui 
spirituală, de întregul farmec ce se răspândea împrejurul persoanei lui. 
El era copilul răsfăţat al clasei; toţi căutau să intre în favoarea și 
bunele lui graţii. 

Dar această aureolă ce creau împrejuru-i camarazii săi de studiu, 
nu mulțumea sufletul lui doritor de a merge repede înainte. In 
toamna anului 1864, Michăilescu, deşi avea numai șase clase secun- 
dare, impacient de a scăpa de sub disciplina liceului şi momit de 
stipendiul lunar de 60 lei ce se servea studenţilor dela facultăţile de 
litere şi ştiinţe, se înscrise între studenţii acesteia din urmă, fără 
a avea însă dreptul de a-şi depune examenele înainte de a termina 
clasa VII. In lunie 1865, el trecu această din urmă probă, cu care 
încheiă învăţământul secundar, şi de aci înainte se puse a lucra pentru 
examenele de facultate, din care trecu numai câteva, însă, după 
obiceiul său, cu distincţiune. 

In acelaşi timp, toate trădau într'însul impacienţa de а trăi. 
Studiul pentru studiu nu-i era de ajuns. Lui îi trebuia o filosofie a 
ştiinţei şi a naturii, şi această filosofie o găsi în prelegerile de zoologie 
ale tânărului profesor C. Esarcu, care se întorsese de curând dela Parie 


318 UN PORTRET MORAL 


şi al cărui discurs introductiv la fiziologie fuse pentru Michăilescu, 
са şi pentru cei mai mulţi din studenţii facultăţii de ştiinţe din Bucu- 
reşti, o adevărată revelaţiune. El îi iniţiă în filosofia naturii, expli- 
cându-le legea conexiunii organelor, descoperită de Cuvier şi des- 
voltată de Richard Owen, balanţarea organelor demonstrată de 
Geofroy Saint-Hilaire, regula subordinării caracterelor, care for- 
mează temelia clasificării în botanică şi zoologie, teoria analoagelor 
şi a unităţii planului de compoziţie, descoperită de G. Saint-Hilaire 
şi desvoltată de Owen, principiul selecţiunii naturale demonstrat de 
Darwin, etc. Dar ceea ce excita admiraţia lor pentru lecţiunile pro- 
fesorului, era expunerea sistemului lui Aug. Comte, ре care пісі unul 
din ei nu-l cunoştea nici din nume. Dela pozitivism până la materialism 
este numai un pas, dacă cineva înţelege în mod superficial această 
doctrină. Precum învăţătura lui Epicur degeneră într'un sensualism 
grosolan la Romanii puţin deprinşi cu speculaţiunile filosofice, tot aşa 
sistemul lui Aug. Comte, în crudele capete care auzeau acum pentru 
întâia oară vorbindu-se de dânsul, se diformă într'un materialism 
fără rezervă, în materialismul lui Moleschott şi al doctorului Biichner. 
Un curent general împingea tinerimea universitară către această 
noutate filosofică. Michăilescu, cu temperamentul său inflamabil şi 
pornit către tot ce produce efect sau chiar scandal, ajunse unul din 
cei mai convinşi şi mai impetuoşi adepţi ai teoriilor lui Moleschott. 
In convorbirile, ca şi în discursurile sale din Societatea Studen- 
ţilor, el desfășura pentru materialism o vervă şi un entuziasm, care 
se comunica uşor celor ce-l ascultau. Insă, cu toate studiile sale de 
fiziologie, de anatomie şi chiar de patologie, el nu văzuse niciodată 
un muşchiu, о bucată de creer sau un nerv, nu asistase la пісі o 
autopsie, nu făcuse nici o experienţă de laborator; rămăsese ceea 
ce Englezii numesc а bookish theorist, un teoretician de bibliotecă. 

Michăilescu era încă în al doilea an de facultate când începu a se 
organiza complotul pentru detronarea Principelui Cuza. Deşi foarte 
tânăr, — пісі nu împlinise 20 de апі ,— el se înrolă într'unul din 
comitetele de а doua mână се se alcătuiseră pentru acest scop: primi 
un revolver, ca oricare conspirator, şi jură să urmeze pe şefii săi în 
viaţă şi în moarte. Cu imaginaţia sa pornită din fire. către 


ŞTEFAN С. MICHĂILESCU 379 


іпігергіпдегі hazardoase, populaţă cu persoane şi avenţuri din romanele 
lui Al. Dumas-ţaţăl şi ale Іш V. Hugo, dar mai ales cu neexperienţa 
şi impresionabiliţaţea ţemperamenţului său, el vedea în izbânda con- 
spiraţiei un mijloc sigur penţru sine de а înaința repede şi дераге. 
Mare fu însă nedumerirea lui când, după aţâţea peripeții, prin сагі 
trecuse în noapţea răsțurnării, şi după ађафеа discursuri paţrioţice 
ce pronunţase а doua zi înaințea poporului, репіги ca să-l convingă 
că revoluţia esţe fericirea ţării, se văzu uiţaţ cu desăvârşire, pe când 
alţii se încoronau de glorie, slujbe şi bani. Ca mulţi din cei ce inţraseră 
în aceasţă campanie primejdioasă ca să găsească în raniţă basţonul 
de mareşal, el îl căuţă în deşerţ. А {е vedea relegaţ, іпіге neţrebnici, 
după ce ai făcuţ ațâţea sacrificii ca să mânţueșţi paţria, іаў& се el 
nu puţea nici înţelege, пісі admiţe. Dar îndaţă i se înfăţişă prilejul 
de а inţra înțr'o nouă conjurație, de asţă daţă mai îndrăzneață, poaţe 
chiar sângeroasă. După refuzul Conţelui de Flandra de a primi 
coroana României, Februarișţii puseră candidaţura Principelui Carol 
de Hohenzollern, şi plebisciţul confirmă aceasță candidaţură. Rămâ- 
nea са ea să fie recunoscuţă de сёўге Adunarea Consţiţuanţă. Marele 
Heliade Rădulescu, саге voţase plebisciţul sub ameninţarea poliţiei, 
cum zicea la începuţ, făcea acum o opoziţie oculţă conţra principelui 
străin. Imprejurul lui se grupaseră câţiva studenţi, dinţre cari Mi- 
chăilescu nu puţea să lipsească. Conciliabulele cu Părinţele liţerațurii 
româneşți se ţineau în locuinţa unui sțudenţ din dosul Pasagiului 
Român. Heliade, deşi votase plebisciţul, рготіфеа înflăcăraţilor săi 
aderenţi că, în Cameră, îşi va exprima, pe larg și cu ţot curajul 
unui adevăraţ paţrioţ, convingerile sale asupra Principelui sţrăin. 
Chesţiunea veni în desbaţerea Camerei la 30 Aprilie. Toţi parţizanii 
lui Heliade, adică câţiva ţineri înfierbânţaţi de cuvinţele şi auţorițaţea 
maesţrului, veniră la Adunare armaţi cu pumnale şi revolvere, ho- 
țăriţi, ziceau ei, a face un adevăraţ măcel іпіге depuţaţi, dacă vre- 
unul din Februarişţi аг îndrăzni să amenințe, necum să aţingă, ре 
campionul Domniei pămânţene. Dar Heliade ceru cuvânţul, se sui 
la tribună, deschise gura, începu să se îngâne, se încurcă din ce în ce 
mai ţare, căzu din contradicţie în conţradicţie, mărţurisi că a fost 
numai moraliceşțe influențat de ргеѓесіш poliţiei în ziua când a semnat 


860 UN PORTRET MORAL 


plebiscitul, şi sfârşi prin a declara că va fi acolo unde este naţia, 
adică va vota pentru Principele străin. Această declaraţie a şefului 
căzu ca o duşă glacială peste acele capete înfierbântate; ea fuse a 
doua decepţie mare pentru imberbii politiciani, cari își închipuiau 
că vor excalada treptele puterii cu Heliade în frunte !). 

După aceste excursiuni infructuoase în domeniul politicei, Mi- 
chăilescu se întoarse din nou la credincioasele sale studii, în care 
găsi iarăşi plăcere, seninătate şi forţă, căci adevărul este linişte, 
truth is quiet. Armat din creștet până în tălpi, el se prezentă în toamna 
anului 1868 la concurs pentru catedra de ştiinţele fizico-naturale 
dela liceul Matei Basarab. Concursul consta în trei probe scrise şi 
trei orale asupra ştiinţelor naturale, fizicei şi chimiei. El le trecu cu 
un succes fără paralel până la dânsul. Imi aduc aminte ştiinţa, me- 
todul şi facilitatea de expunere cu care trată una din probele orale: 
vechimea omului. Juriul examinator rămase încântat în faţa acestui 
tânăr, care, cu o ştiinţă aşa de variată, aşa de întinsă şi aşa de solidă, 
unea о dicţiune clară, elegantă şi comunicativă, fără să fi ascultat 
alte cursuri decât pe cele dela Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, 
Dar nenorocul îl urmări şi aci. Catedra, cu toate probele trecute de 
merituosul concurent şi cu toată recomandaţia juriului, se dede d-lui 
С. Е. Robescu, absolvent al Şcoalei de forestierie dela Nancy, саге de- 
clarase că nu se înjoseşte a concura cu nişte absolvenţi ai Facultăţii 
din Bucureşti. Ministrul de atunci găsi că diploma străină preţueşte 
mai mult decât concursul. Michăilescu fuse deci nevoit să se mulţu- 
mească cu catedra de ştiinţe dela cursul inferior din gimnaziul Lazăr, 
unde rămase în această calitate până în toamna anului 1890, când 
acel gimnaziu fu ridicat la rangul de liceu. 

Cel dintâi punct al carierei sale profesorale fuse un manual de 
Mineralogie (1869) pentru înlesnirea şcolarilor de clasa a treia gimna- 
zială. Această scriere, cu toate lacunele sale pedagogice, aduse ser- 
vicii eminente învăţământului nostru secundar. Dar o carte măr- 
ginită în cercul şcolii nu putea satisface ambiţiunea lui Michăilescu, 
căruia îi trebuia un teatru mai vast și un public mai cult. Cu o 


2) Fiu aceste amănunte chiar din gura lui Michăilescu. 


ŞTEFAN C. MICHĂILESCU 351 


adevărată ardoare, el se aruncă în publicistică. Foaia Societăţii pentru 
învăţătura poporului român, ieşită la 1870 sub direcţiunea lui С. 
Esarcu, fuse pentru dânsul o ocazie bine venită pentru a pătrunde 
în marele public. Această foaie încetă la ceva mai mult de un an 
după apariţia ei, şi atunci Michăilescu se asociă cu amicul său D. Aug. 
Laurian, întors de curând din străinătate, spre a funda revista 
Transacţiuni literare și științifice. Dar пісі această revistă nu trăi 
mai mult de un an. Іп cursul acestei scurte existenţe, 1872, Michăi- 
lescu o nutri cu următoarele studii: Ce se știe și ce se știa asupra soa- 
relui; Acţiunea electricităţii asupra vinului; Cometa lui Plantamour; 
Lungimea pendulei și intensitatea gravităţii pentru punctul Bucureşti; 
O casă de fiert bucate fără foc; Coeficientul calorific al combustibililor 
fosili; Petroleul locomotivei; Cum se găsesc constelaţiunile pe bolta 
cerească în orizontul București la data anuală 15 Ociomvrie către 11 ore 
din noapte; Respirația vegetală; Fiziologia cerebrală ne poate da о psi- 
hologie?2; Încercări sociologice; Viaţa după doctrina pozitivistă. In 
aceste articole era o enciclopedie întreagă: fizică cosmică, fizică 
matematică, ştiinţă uzuală, ştiinţă aplicată, fiziologie vegetală, 
cosmografie stelară, biologie, fiziologie, sociologie. Nici unul dintre 
tinerii cari urmaseră cursurile universitare, fie de aici, fie din străină- 
tate, n'ar fi tratat cu atâta desinvoltură şi măestrie o varietate așa 
de mare de subiecte. 

Trebue să recunoaştem însă că mai toate aceste articole nu aveau 
nici un folos practic pentru noi. In loc de a studia o chestiune locală, 
«care să intereseze pe cititori, Michăilescu, ca mai toţi tinerii din toate 
timpurile, se pierdea în inutilităţi ingenioase. In nişte timpuri când 
toate erau la noi în formaţiune, sau mai bine în confuzie, el își exer- 
cita frumoasa lui inteligenţă în a deslega chestiuni insolubile sau cel 
puţin chestiuni a căror soluţiune nu contribuia întru nimic la spo- 
rirea bunului nostru traiu, la întărirea naţionalităţii, la organizarea 
serviciilor publice. Lipsa de studii serioase în istorie îl făcea să vază 
pe oamenii şi epocele trecutului într'o lumină falsă. In articolul 
intitulat Încercări sociologice, judecând epoca Revoluţiunii franceze, 
el scrie aceste rânduri, pe care nu le poate aproba un bun şcolar de 
liceu: « Un singur curent de idei filosofice străbătea toate capetele, 


392 UN PORTRET ŅORAL 


unul singur electriza toate inimile. Doctul cel mai luminat al timpului 
ştia tot atât ca cel din urmă poporan asupra fundamentelor filosofice 
ce trehuia să aihă o societate omenească: predomnirea dreptului 
asupra forţei, prevalența raţiunii asupra prejudiciilor, suveranitatea 
poporului asupra guvernului. Și toată această pleiadă de idei a filo- 
sofiei sociale a secolului al XVIII-lea era о axiomă pentru omul de 
stat ca şi pentru burghez. Aceasta făcu puterea Republicei. Qricine 
se încerca să împieteze asupra acestor principii ега sdroþit sul fulge- 
rele conştiinţei convinse. Оти] еросеі ега un cetăţean perfect: lucra, 
lua parte, ca în timpurile vechilor republice grece şi romane, în for, 
dorea să se instruiască, ştia să se lupte... Poporul francez, ostenit 
de atâtea sforţări, de atâtea sacrificii, de atâtea încercări, în momentul 
just când Republica ега să trăiască în naţura lui, să se materializeze 
în fiinţa Jui, fu înşelat. Un cinceniu încă, şi Republica ar fi fost un 
fapt în toată Europa ». 

Aceasta este ideologie fantastică, nu istorie, nu studiul conştiincios 
şi documentat al Revoluţiei franceze. Ghiar acolo unde pare a studia 
faptele şi statistica, Michăilescu este şi rămâne un simplu ideolog, 
adică un visător în filosofie, în politică şi în sociologie. 

De altmintrelea nimic mai firesc pentru un tânăr ieşit de pe 
băncile Yniversităţii decât de a se pasiona de filosofie. Mai ales 
pentru un tânăr înzestrat cu o imaginaţie vie, filosofia are un farmec 
extraordinar. Ge este, ce poate fi mai înalt pentru un spirit superior 
decât să cugete р Atunci i se pare că începe a crea idei, căci până aci 
n'a făcut decât să reproducă, când mai ђіпе când mai rău, pe ale altora. 
Gu filosofia omul se ridică deasupra lumii, se înalţă la originile ei, 
de unde priveşte desfășurându-se dinaintea ochilor săi inteleotuali 
întreaga panoramă a universului, vede mecanismul spiritului. Pe 
aripile filosofiei, tânărul străbate istoria şi natura, atinge toate ођіес- 
tele, desleagă orice enigmă, nu este împiedecat de reflexiune, nu 
prea ţine seamă de experienţă. Cu câteva date, cu câteva cărţi, com- 
þini un sistem, sau în lipsă de un sistem al tău, împrumuţi pe cel 
mai nou, şi çu el lupţi contra sistemelor învechite şi а ргејидесё ог. 
A lupta, va să zică a dobândi sentimentul puterii tale, a te întărita 
prin rezistenţa ce întâmpini, a gusta bucuria pericoluluj, a te scălda 


ŞTEFAN С, MICIIĂILESCU 383 


în torentul tumultuos al tuturor emoţiunilor. A lupta, în filosofie, 
însemnează a pune coroana biruinţei pe fruntea adevărului. Vei fi 
admirat, slăvit, apoteozat, ca un erou. $1 în adevăr, după primul 
său articol filosofic, publicat mai întâi în Zransacţiuni literare şi 
ştiinţifice şi reprodus cu elogii, deşi cu oarecare rezerve, în Columna 
lui Traian 1), Michăilescu prinse din ce în ce mai mult gust pentru 
speculaţiunile filosofice. De aci înainte el se culundă din zi în zi mai 
adânc în sistemul materialist, crezând că rămâne discipol al lui Aug. 
Comte. Pentru dânsul «spiritul spiritualist este o ipoteză gratuită, 
care nu poate servi de axă solidă unui sistem de cunoştinţe ». Ceea 
ce îl face să stăruiască în această credinţă este faptul că «în genere 
alteraţiunile psihicului de orice natură corespund la autopsii cu le- 
ziuni cerebrale; că în cazurile în care microscopul, analiza sau scal- 
pelul n'au putut descoperi nimic palpabil în masa creerului sau în 
sistemul cefalo-rachidian în genere, alteraţiunea s'a constatat că 
rezidează aiurea; că rolul marelui simpatic, care până aci se credea 
că este mic în producţiunile psihologice, se ştie astăzi că este foarte 
mare» 2), etc. 

Pentru aceste credinţe, el luptă contra oricui, cu convingere 
nestrămutată, cu avântul şi impetuozitatea sectarulului. Intr'una 
din scrierile sale contra realismului în filosofie, Paul Janet zisese: 
« Noi (spiritualiştii) am trecut dela dogmă la libertate; realismul 
trece din contra dela libertate la dogmă. Cutare sceptic se îndoiește 
de toate, cu asprimea unui doctor dela Sorbona. Pozitivismul, mate- 
rialismul, îşi fac biserici, şi în afară de aceste biserici nu este mântuire. 
Pe ele spiritul de sectă le aservește, pe noi spiritul de scrutare ne scoate 
din robie. Noi deschidem rândurile noastre, pe când ei le închid 
pe ale lor. Unde este mişcarea? Unde e progresul? Unde e viața?» 

La acestea Michăilescu răspunde: «Ne deschideţi rândurile, 
fiindcă vă mitraliăm cu fapte, fiindcă nu puteţi face altfel. Ne închi- 
dem intra muros, fiindcă nu voim să străbată la noi contagiunea 





1) Nr. 4 şi 5, din Februarie 1873. 
2) Revista Contimporană, anul II, 1874, р. 499 sq. Articolul intitulat: Omul : 


nosce te ipsum. 


384 UN PORTRET MORAL 


speculaţiunilor infructuoase care а ameţit atâtea secole capul săr- 
manei omeniri, de nu-şi mai poate veni în sine nici până astăzi. Nu 
vom da cheile cetăţii noastre decât atunci când ne veţi strânge în 
cercuri de fier, când veţi părăsi domeniul ipotezei, privindu-l numai 
ca un câmp bun numai de încurat inspiraţia, și când vă veţi convinge 
că filosofia, ca toate celelalte ştiinţe, trebue să cuprindă noţiuni 
sigure, posibile de a fi controlate, cu mijloacele de investigaţiune de 
care dispunem » 1). 

Trecând la Revista Contimporană (1873, 1874 şi 1875), după 
încetarea Transacţiunilor literare și ştiinţifice, Michăilescu duse cu 
sine în noulsău domiciliu literar aceeaşi ardoare de lucru şi aceeaşi 
direcţie filosofică. Contribuţiunile sale la această publicaţie fură: 
Galilei, epoca şi operele sale; O privire asupra Expoziţiei din Viena ; 
Omul: nosce te ipsum; Cărbunii fosili; Auguste Comte, clasificarea 
științelor ; Analiza unei critici, D. Herbert Spencer їп clasificarea 
Științelor după Comte ; Daţi-ne biblioteci românești ; Ince: сагі filosofice 
asupra raporturilor dintre ştiinţă şi religie, partea întâi: Fetişismul ; 
iar sub pseudonimul D. Stemill, tipări în aceeaşi revistă: Robinson 
Crusoe după Сатре de George Popa; Condeie; Câteva din siluetele 
epocei; О dare de seamă asupra expoziţiei pictorului Grigorescu ; 
О nouă publicaţie despre România (La Roumanie ёсопотідие de Dr. 
Obedenaru). 

Când sună ceasul din urmă şi pentru Revista Contimporană, 
Michăilescu 181 îndreptă activitatea către literatura didactică. In 
1876 el scoase la lumină, în colaboraţie cu autorul acestor rânduri, 
Convorbiri asupra istoriei naturale, iar în 1877 o Aritmetică pentru 
clasele І şi II primare, саге a trăit mai multe ediţiuni şi continuă 
a trăi chiar astăzi. In această din urmă scriere, Michăilescu se folosi 
de manualele germane și atinse pentru întâia oară domeniul peda- 
gogiei. El combină în proporţiile cuvenite metodul intuitiv cu cel 
socratic şi scoase această parte a învăţământului din făgaşul rutinei. 
+ Această cărticică, zice el în prefaţă, este astfel întocmită încât 
opreşte pe copil dela nenorocitele deprinderi de a învăţa numai ре 


1) Ibidem, p. 501. 


ŞTEFAN C. MICHĂILESCU 385 


de rost şi intrun mod tâmpelnic până şi cunoștințele care se rapor- 
tează direct la pricepere şi a căror acţiune pedagogică trebue să ascuţă 
şi să desvolte această facultate. Sunt alte căi prin care se poate lucra 
asupra memoriei, 

« Aritmetica este o ştiinţă care se adresează, ca şi celelalte mate- 
matici, la înţelegere, la puterea de a raţiona. Ea este cea mai bună 
gimnastică pentru judecată. Folosul ei, pentru începători, nu stă 
atât în cunoştinţele ce-i învaţă, cât în puterea ce are de a desvolta 
treptat partea sufletească de care vorbim ». 

Un câmp foarte frumos pentru a se pune cineva în relief şi spre 
care tinerii ambiţioşi năvăleau cu o deosebită râvnă, era Ateneul 
Român, cu conferințele sale, frecventate de un public numeros. 
Michăilescu nu putea să lipsească de pe o arenă aşa de priincioasă 
talentului său de a impresiona masele prin puterea cuvântului. Deşi 
nu făcuse studii speciale asupra limbii noastre, considerată ca instru- 
ment artistic, nici asupra retoricei în genere, şi deşi gustul său nu 
era destul de lămurit prin studii literare, totuși el poseda într'un grad 
înalt darul de a cugeta de-a'npicioarele, the gift of thinking on his legs, 
după definiţiunea Lordului Brougham. Elocvenţa sa, repede 51 ne- 
egală, presărată cu vorbe norocite, cu mişcări pasionate, cu trăsături 
de spirit şi întorsături de gândire ingenioase, nu era un râu volu- 
minos, regulat şi limpede, ci un torent, care aci se desfăşura într'o 
pânză splendidă, aci se asvârlea în cascade spumoase, aci clocotea 
în vultori. Cu asemenea calităţi şi cu talentul ce avea de a ilustra 
«conferenţele sale cu fapte picante şi puţin cunoscute, el ajunse unul 
din conferenţiarii cei mai gustaţi ai Ateneului. Una din conferenţele 
sale, Industria și Războiul, ţinută la 4 Martie 1878, ar face onoare 
oricărei tribune de vulgarizarea cunoştinţelor. Ea se publică în bro- 
gură aparte. Tema pe саге о desvoltă el cu numeroase exemple și 
fapte, temă de altmintrelea bătută şi răzbătută, era că sprijinul de 
căpetenie al războiului este industria, însă în acelaşi timp aceasta 
«ţine sub călcâiul intereselor economice cerbicia zănatică a zeului 
Marte э. Să ne fie permis a reproduce din această broşură următorul 
pasaj, din care cititorii vor dobândi o idee de felul cum Michăilescu 
ştia să facă interesante conferințele sale: 


25 


386 UN PORTRET MORAL 


« Este în războiu o doză mare de estetică, o poezie, a cărei putere 
de a mişca se urcă până la supranatural. Este episodul cel mai 
dramatic al vieţii popoarelor, urit şi condamnabil din punct de 
vedere filosofic, dar sublim sub raportul estetic. Lupta este sublimă 
tocmai pentrucă atinge sublimul prin oroarea ei; tocmai pentrucă 
ne înfăţişează pe om afară de sine, în unul din acele momente, în 
care manifestaţia devotamentului pentru o cauză sau o credinţă 
oarecare este împinsă până la cel mai desăvârşit altruism... 

« Esteticeşte, închipuiţi-vă că n'ar fi existat războaiele, şi îndată 
veţi vedea că fântâna celor mai frumoase epopei a secat; eroii au 
dispărut. Şi ce-ar fi lumea fără eroi? JI n'est rien de plus grand gu'un 
trépas glorieux, zice Voltaire. Un uragan pe mare e monstruos, 
îngrozitor, oribil. Munţii şi prăpăstiile de apă nestatornică se înalță 
şi se deschid cu atâta sgomot, cu atâta dușmănie, cu atâta furie; 
valurile uriaşe stau să se prăvălească unele peste altele cu atâta 
înverşunare şi putere, încât spectatorul înmărmureşte în faţa acestei 
privelişti şi dispare sufleteşte în giganticul fenomen. Gura stă mută 
şi inima pare că a încetat de a mai bate. Om şi natură s'au confundat. 
Aci este extazul artistic. Omul se pierde în grozăvia acelui spectacol, 
precum se evaporează mintea în imensitatea spaţiului, când o mă- 
soară fără speranţă de a găsi pierdutele-i margini. Infinitul ne ab- 
soarbe. 

«Un uragan social, în care valurile întărâtate a două naţiuni 
vrăjmaşe se izbesc şi scapără moarte şi mânie, nu este mai puţin 
înfiorător ca privelişte, mai puţin sublim ca efect artistic!» 2). 

Dar, cu toate numeroasele sale ocupaţii, el găsi că nu era destul 
de încărcat, şi în anul 1877 intră ca redactor al ziarului România 
liberă, pe care amicul său, D. Aug. Laurian, îl dirija cu o abilitate şi 
un talent remarcabil, şi care atunci, în toiul războiului, devenise un 
izvor preţios de informaţii palpitante prin raporturile strânse ce 
avea cu ministrul de externe Kogălniceanu. Cei ce au fost vreodată 
directori de gazete știu câtă energie, câtă provizie de idei, câtă în- 
lesnire de inspiraţie şi de stil se cere cela cel ce scrie buletinul, sau, 


1) Industria şi Războiul, p. 13 sq. 


ŞTEFAN С, MICHĂILESCU 387 


cum îl numim noi, articolul de fond. Michăilescu, care ocupă acest 
loc de onoare, alături de amicul său, în curs de aproape cincisprezece 
ani, desvoltă aci cele mai eminente din calităţile publicistului: clari- 
tatea, desinvoltura, promptitudinea concepţiei şi repeziciunea exe- 
cuţiei. El ştia că supremul merit al ziaristului este de a pronunţa 
înaintea tuturor cuvântul care era pe buzele tuturor şi pe care toţi 
aveau să-l pronunţe a doua zi. De aceea el căuta să pipăe pulsul 
opiniei şi niciodată nu scria decât articole privitoare la ordinea zilei. 
Pe lângă acestea el mai avea darul de a da un parfum special bule- 
tinelor sale. Nu era chestiune care, sub condeiul lui, să nu câştige 
un interes general şi să nu se ridice la o înălțime filosofică: interes 
cu atât mai atrăgător, cu cât, precum se ştie, în mijlocul valurilor 
schimbătoare ale politicei, subiectele ce trebuiau tratate în gazetă 
variau dintr'o zi într'alta. Cu timpul el învăţă să mânuiască cu о 
dexteritate şi o supleţă particulară răutatea şi sarcasmul, ironia şi 
tăcerile calculate, atacul şi apărarea, sinceritatea şi disimulaţiunea. 
Neapărat, cuvintele drastice, loviturile violente, declamaţiunile stri- 
gătoare, indicaţiunile personale, nu erau excluse, mai ales că încă dela 
început impetuozitatea temperamentului nostru şi libertatea ne- 
mărginită a presei n'a cunoscut urbanitatea tonului, nici acea vo- 
luptate de a-şi cumpăni vorbele, de a înfige cu delicateţă acul în гапа 
adversarului, ce se observă în ziaristica altor ţări. Oricum însă, 
România liberă a ţinut un loc de frunte între organele noastre de pu- 
blicitate şi multe chestiuni de interes general s'au rezolvat în sensul 
propagandei sale. 

Dar pe când în România liberă avea aerul de a combate guvernul, 
el se apropia cu supleţea lui insinuitoare de unii din miniştri şi izbutea 
să obţină dela dânşii oarecare favoruri sub titlul de misiuni. Astfel, 
în 1873 şi 1878, el primi însărcinarea de a vizita cu spezele Statului 
expoziţia din Viena şi pe cea din Paris. Darea de seamă asupra celei 
dela Viena, publicată în Revista Contimporană, este de o valoare 
mediocră, iar raportul său asupra celei dela Paris nu-i este cu mult 
superior. Їп cele din urmă, obosit de o opoziţie infructuoasă, pre- 
lungită prea mult prin dibăcia lui I. Brătianu de a înlătura obsta- 
colele, Michăilescu, se apropie de guvern mai pe faţă, primi mai 


25* 


388 UN PORTRET MORAL 


întâi dela ministrul Domeniilor funcțiunea de şef de secţie, trecu 
apoi ca inspector al învăţământului primar sub ministerul d-lui 
Dimitrie Sturdza, şi, cu toate că de atunci se schimbară mulţi titu- 
lari la acest departament, el rămase acolo, când ca secretar general, 
când ca inspector de clasa întâia, încasându-și regulat leafa şi diurna, 
lucrând foarte puţin, încurcând serviciul, călcând legea, prestându-se 
la oarecare manopere, care acuzau decrepitudinea inteligenţei şi scă- 
derea simțului moral. Deprins în decurs de mai mulţi ani a cheltui 
mult şi a lucra puţin, el se dete la abateri care făcură pe mulţi să-şi 
piarză iluzia despre dânsul, arătându-se sever până la brutalitate cu 
cei mici şi inofensivi, indulgent şi maleabil cu cei mari, până în toamna 
anului 1895, când venirea ministerului liberal îl sili să se întoarcă la 
modesta sa catedră dela liceul Lazăr, însă fără a se mai acomoda cu 
ingrata şi obositoarea chemare a profesorului. 

De altmintrelea, gederea sa la ministerul Instrucţiei nu fuse 
absolut nefructuoasă. Profitând de inlesnirea cu care i se procurau 
de funcţionarii subalterni nişte date îndoelnice asupra şcoalelor noa- 
stre, Michăilescu publică în 1888, îndată după căderea ministerului 
І. Brătianu, Incercări critice asupra învățământului nostru primar, 
studiu didactic și sociologic. De astă dată, pe lângă fantaziile sale 
sociologice, fu apucat de mania statisticei, insistând asupra impor- 
tanţei се au cifrele în sociologie şi asupra statisticei şcolare, asupra 
datelor de prima ordine şi asupra interpretării lor. El arătă câţi 
locuitori vin de kilometru în ţara noastră, care este numărul copiilor 
în etate de a urma la şcoala primară între 7 şi 12 ani, câţi s'au înscris 
în anul 1886—87, precum şi procentul celor neînscrişi. Dela primele 
pagini cartea respiră un pesimism fabricat de plăcere, pentru ca 
tabloul să fie mai frapant, mai îngrijitor, mai negru. Un critic, vor- 
bind despre Bernardin de Saint-Pierre, zice că arborii în natură 
sunt mai puţini verzi decât în cărţile sale. In Incercări critice asupr a 
învăţământului nostru primar, starea şcoalelor noastre este mai rea 
decât cum e în fiinţă. După Michăilescu, populaţia feminină a scoa- 
lelor noastre săteşti se reduce la fata arendaşului, a preotului, a câr- 
ciumarului şi a câtorva bogătaşi; revizorii predică în pustiu, şcoala 
nu se repară la timp, învățătorul este privit cu ochi răi, primarul 


STEFAN С. MICIIĂILESCU 389 


şi consilierii comunali se ţin pretutindeni de intrigi și acuzaţii ne- 
drepte contra învățătorului, localurile de şcoală sunt vizuini, elevii 
promovați foarte puţini în comparaţie cu cei înscrişi, Alte constatări 
nu sunt mai îmbucurătoare. Astfel în circumscripţia І şcolară, adică în 
România de dincoace de Milcov, un absolvent a şase clase rurale 
costă pe Stat 500 lei, a patru clase urbane 650, în medie 575. Cu 
toate acestea, promovaţii sunt afară din cale slabi, pentrucă raportul 
unui inspector constată că dintre elevii promovați din şcoalele primare 
numai 40% pot pătrunde în gimnazii pe baza examenului de control. 
Dacă dela elevi trecem la personalul didactic, priveliștea nu este 
mai proprie a dilata inima celui cu dor de ţară. Invăţătorii de o slă- 
biciune fenomenală, mulţi din еі lipsiţi de simţul comun; disci- 
plina nulă. 

In această scriere, ca în toate acţiunile sale, Michăilescu viza 
la efect, şi cartea sa este o diatribă, care nu are cel puţin sarcasmul 
genial al lui Swift sau ironia fină a lui Paul Louis Courier. El nu 
cunoaşte nici o scuză pentru înapoierea învățământului nostru şi 
nici o indulgență pentru bieţii dascăli, dela care societatea сеге aşa 
de mult şi pe care adesea îi răsplăteşte aşa de rău. Intenţiunea lui 
nu ега de a da pe faţă о stare reală de lucruri, ci de a izbi imaginaţia 
cititorului, de a face o pictură de fantazie, nu un portret. Şi astfel, 
си {0% aparatul său de erudiție, cu toate străduinţele sale de a face 
să vorbească cifrele, cu toate citatele sale potrivite şi nepotrivite, 
cu toate strigătele sale exagerate asupra primejdiei naţionale, opera 
sa trecu neobservată, ca tot ce este factice şi fără cumpănă dreaptă. 

Tot aceeaşi impresie ne-a produs volumul său intitulat /ntro- 
ducere la Psihofizică (1892), în саге Michăilescu, răspunzând artico- 
lului lui Dubois Reymond Despre limitele cunoașterii naturii, ajungea 
la concluzia, de mult stabilită de către naturalişti şi recunoscută de 
către o parte de filosofi, că orice operaţie sufletească este însoţită 
de о « consumațţie sau mai bine o transformaţie substanţială », Sunt 
treizeci de ani şi mai bine de când Alexandre Bain zicea într'una 
din lecţiunile sale: « Este о relaţiune definită (deşi nu este determi- 
nată numericeşte) între suma operaţiunilor psiho-mintale şi suma 
acţiunilor curat fizice. $1 unele și altele sunt cuprinse în marea 


390 UN PORTRET MORAL 


vxidaţiune totală a organismului, şi cu cât unele absorb mai multă 
forţă, cu atât rămâne mai puţină pentru celelalte. Aceasta este for- 
mula de corelaţiune între spirit şi celelalte forţe ale naturii. Noi nu 
tratăm despre un spirit pur, despre un spirit sub formă abstractă, 
nu avem nici о experienţă despre o entitate de acest fel. Aci este 
vorba de un compus, de un fenomen cu două fețe, psihologic ре o 
parte, fizic pe cealaltă » 1). 

Imi lipseşte orice competenţă de a vorbi despre ultima scriere 
a lui Michăilescu intitulată: Vârtej cu abur. Pentru aceasta mă ra- 
portez la remarcabilul articol al actualului ministru al Lucrărilor 
publice, d-l Dr. C. Istrati, articol publicat în coloanele acestei reviste 
în anul trecut. Cititorii vor găsi acolo consultaţia unui bărbat com- 
petent în materie, a d-lui profesor universitar E. A. Pangrati, care 
conchide astfel: « meritul d-lui Michăilescu este de a fi reluat o idee 
cunoscută, dar neutilizată în practică, şi de a fi dovedit prin calculul 
condiţiunilor termo-dinamice ale motorului, imaginat pe baza acestei 
idei, că realizarea lui practică ar da o maşină economică ca consumaţie 
de vapor şi саге ar prezenta unele avantagii serioase. Rămâne, bine înţe- 
les, ca experienţa practică să confirme rezultatele indicate de calcul » 2). 

Aci se termină viaţa literară a acestui bărbat, care, încă de pe 
băncile şcolii, deduse speranţe aşa de frumoase şi dovezi netăgăduite, 
de o înzestrare firească excepţională. Mai nici un talent nu i-a lipsit; 
înţelegea şi ргеўша pictura precum şi plastica, era pasionat după 
muzică, mai mult din deprindere şi obstinaţie, — căci nu ега în stare 
să cânte cea mai simplă arie fără să o schimonosească, — gusta ade- 
vărata poezie şi literatura în general, deşi în această privinţă gustul 
“său nu era destul de format. Ре când ега în clasa a cincea liceală, 
jucă rolul unui moşneag, în piesa Roco del Piso, cu atâta naturaleţă 
şi cu o artă aşa de consumată, încât publicul credea că are înainte-i 
un adevărat actor. Spiritul lui, ca să ne împrumutăm cuvintele lui 
Titu Liviu în portretura lui Cato Censorius, era așa de flexibil, aşa 
de propriu la toate, încât ai fi zis că e făcut numai pentru lucrul pe 


1) Revue des Cours littéraires, Nr. 46, 1869. 
2) Literatură şi artă română, Ап. 11, 1898. 


ŞTEFAN С. MICHĂILESCU 391 


care îl împlinea, huic versatile ingenium sic pariter ad omnia fuit, ut 
natum ad id unum diceres, quodcumque ageret. Cunoştea binişor scrima şi 
părea gata a se bate în duel pentru o ofensă. In fine, pentru са să 
poată câştiga succese pe lângă sexul frumos şi să figureze cu onoare 
într'un salon, învățase dansul ві nu pierdea nici о ocazie de a se ma- 
nifesta în această dexteritate. 

Prin precocitatea dispoziţiilor şi a inteligenţei sale multilaterale, 
prin ardoarea de lucru de care era însufleţit în anii tinereţei, prin 
entuziasmul său pentru tot ce era mare şi frumos, Michăilescu părea 
chemat a juca un rol de frunte între contemporanii săi. Din nenorocire, 
fantazia sa bogată şi energia sa excesivă erau lipsite de un frâu tare 
şi de o cârmă puternică, care să le impună direcţia mântuitoare în 
viaţă. Uşurinţa cu care ajunse de timpuriu la o glorie relativ mare, 
îl făcu să creadă că toate îi sunt permise. Setea de plăceri îl făcu să 
alunece pe priporul echivocului, şi mintea sa fecundă în expediente 
îl ajută să găsească mijloacele pentru a le satisface. Pus în contact 
încă de tânăr cu о lume pe care confortul şi luxul nu о costa niciun 
sacrifiu, el pierdu simţul simplicităţii ce domnea în sânul familiei 
sale şi se lăsă a fi târît în vârtejul cheltuelilor nesocotite, al 
plăcerilor enervante, al emoţiunilor corosive. De aci, necesitatea 
versatilităţii în politică, a transacţiilor cu conştiinţa, a alianțelor 
desonorante. Cu cât înainta în vârstă, cu atâta egoismul lui se accentua 
mai tare şi epicureismul său lua o coloare mai sordidă. Acele patimi 
cărora le sacrificase atâta timp, şi care altădată îi procuraseră atâtea 
mulțumiri false, începuseră acum a-l pedepsi fără milă; căci ele sunt 
ca nişte copii: le iubim, le hrănim, până când se fac mari, ne sar în 
spinare şi în cele din urmă ne bat. Puterile sale fizice şi intelectuale 
piereau din zi în zi, sănătatea sa lâncezea, dorinţa sa de studiu 
slăbea, speranţele şi iluziile sburau una câte una, până când într'o 
zi aflarăm că Ştefan a fost izbit de o boală crudă. Nesocotitul, care 
intrase de atâtea ori în colivia fiarelor sălbatice ce se chiamă pati- 
mile omenești, fuse în fine sfâşiat de ele. Incercările de a se restabili 
rămaseră deşerte ; suferinţa era pentru dânsul cu atât mai cumplită, 
cu cât se pare că el îşi da pe deplin seama de derăpănarea în care 
se afla şi de soarta şi mai amară ce-l aştepta. In această situaţie 


392 UN PORTRET MORAL 


desperată, el se hotărî să sfârșească prin sinucidere, şi în ziua de 
2 Iunie îşi puse în lucrare fatala sa hotărîre. 

« Muritori, cântă corul final din Oedip Rege al lui Sofokles, nu 
ziceţi de un om că este fericit înainte de a-l vedea ajuns la termenul 
vieţii sale fără să paţă vreo nenorocire ». 

De câte ori această maximă nu mi-a venit în minte, dar mai ales 
în ziua în care am văzut întins pe pat corpul lui Odobescu, alt copil 
răsfăţat al norocului, căruia toate îi surâseseră de timpuriu ca şi 
lui Michăilescu, şi care părea că va trece prin viaţă încoronat de 
glorie, plăceri şi fericire! El, care fusese un obiect de invidie, era în 
cele din urmă un obiect de milă. O putere superioară îşi râde de cal- 
culele omului; am putea zice chiar că ea îl încunună la început cu 
nişte izbânzi amăgitoare numai pentru ca să-i pregătească o cădere 
mai semnificativă şi mai sgomotoasă, împingându-l câte odată a-şi 
ridica singur viaţa | 


O VIZIUNE A TRECUTULUI NOSTRU 


BOIERIMEA ROMÂNEASCĂ 1) 


Se vede că pentru unele temperamente şi idiosincrasii intelectuale 
vârsta nu are niciunul din efectele nefavorabile ce observăm la ma- 
rea majoritate a omenirii, şi timpul care roade toate trece ре 
lângă dânsele fără a le atinge. Impulsiunea primitivă de viaţă се 
ele au primit este aşa de puternică, încât, după şaptezeci de апі 
de existenţă, facultăţile lor sufleteşti păstrează toată vioiciunea şi 
elasticitatea tinereţei. 

Aşa este structura psihologică а d-lui У. A. Urechia. 

Cine n'a rămas încântat de acea energie extraordinară, ce d-sa 
desfășură іп deosebitele domenii ale activităţii noastre publice? 

Sub direcţiunea d-sale « Liga pentru unitatea culturală a Româ- 
пог» a regăsit entuziasmul şi vigoarea primilor săi ani. Ziarul 
Apărarea Naţională cuprinde câte odată, în acelaşi număr, un articol 
de fond, un foileton şi încă un al treilea articol destul de lung, purtând 
câte trele semnătura d-sale. Adăugaţi că d-l Urechia îşi ţine lecţiunile 
universitare, prezidează Ateneul, își îndeplineşte datoriile de aca- 
demician, ia parte ca fruntaş la multe societăţi pentru întărirea 
românismului, întreţine cu personalităţi marcante din ţară şi din 
străinătate o corespondenţă activă în interesul cauzei naţionale, 
redactează şi publică voluminosul său curs de istoria patriei şi, pe 
lângă toate aceste ocupaţii multilaterale, pe care le duce fără a lăsa 
vreuna în urmă, mai găseşte destule ore libere spre a da la lumină 
o colecţie de naraţiuni, nu numai interesante prin cuprinsul lor, dar 
incă scrise cu o măestrie fermecătoare. 


1) а propos de Legende române şi reminiscențe de V, A, Urechia. 


396 O VIZIUNE A TRECUTULUI NOSTRU 


Nicăieri stilul d-lui Urechia nu este mai plin de miez, mai verde 
şi mai atrăgător, mai bogat şi mai scânteietor de noutăţi, decât 
în acest din urmă volum, tipărit cu o îngrijire şi o eleganţă care fac 
onoare Institutului grafic Minerva. Cu ce înlesnire firească, mai-mai 
fără nici o încordare, bătrânul nostru maestru trece dela tonul uşor 
şi glumeţ al unchiaşului sfătos la cel solemn şi susţinut, spre а ве 
ridica la înălțimile naraţiunii dramatice, unde puţine spirite se pot 
urca! Sub pana sa de vrăjitor, limba românească ia nişte întorsături 
aşa de originale, cuvintele româneşti dau nişte lumini noi întocmai 
ca diamantele care au căzut pe mâna unui giuvaergiu meșter, fraza 
se mişcă aci cu graţie, aci cu bărbăţie, iar claviatura subiectelor 
tratate este aşa de întinsă, încât prea puţine scrieri românești ne 
prezintă atâta varietate şi se citesc cu o plăcere aga de continuă dela 
început până la sfârşit. Legende române este cartea tuturor vârstelor 
şi a tuturor gradelor de cultură. De aceea ea ar trebui să figureze 
pe masa fiecărui Român. 

Să ne permită însă prea iubitul nostru maestru câteva observaţii, 
pe care ni le-a sugerat chiar citirea frumoasei sale opere. 

Mai pretutindeni, unde unul din persoanele «legendei » este un 
boier, 4-1 Urechia îl sileşte să joace un rol odios şi, Dumnezeu să 
mă ierte, câte odată ne lasă să zărim aluzii răutăcioase la unii din 
contemporani. 

Astfel, în legenda Boierii lui Grigore D. Ghica- Vodă, Beizadea 
Costache Ghica înşeală pe Mărioara, fata lui Nicolae Trăsnea, о 
poartă cu vorba că o va lua de soţie până în ziua când, descoperind 
cu ajutorul ei un complot urzit contra Domnului, o părăseşte ca 
un laş şi un mizerabil. Їп aceeași legendă, G. Filipescu, candidat 
la Domnie, se reazimă pe grecul Frangolea, «care are cinci sute de 
derbedei, meşteri de bătaie şi de zarvă mare», 

In Ilieși Sturdza, tânărul boier Ilieşi Sturdza, care avea la inimă 
țărănimea şi boierimea de a doua mână şi căruia i se oferă Domnia, 
zice că, de-l vor alege boierii de Domn, «îi va pune sub sabie, că dela 
ei se trage risipa şi nenorocirile ţării noastre! ». 

Maria Tărăboanţa, o fată drăgălaşă de ţăran, ajunge la culmea 
mizeriei din cauza unui boier, căruia i-a scăpat viaţa. 


BOIERIMEA ROMÂNEASCĂ 397 


In Amor cu cel de айй lege, toţi boierii «se înghesuesc să sărute 
poala anteriului lui Vodă, iar peste trei zile se întorc care de care 
să ajungă mai întâiu în faţa Muscalului ». 

In Ştefănică și Tinca, boierul Cartagi seduce pe soţia amicului 
său, un funcţionar, şi face să cadă asupra unei familii fericite un 
şir de nenorociri teribile. 

In Ana din Săcele, Iancu Bălăceanu, tânăr boier refugiat în Tran- 
silvania, pe timpul răzmiriţei, înşeală ре Ana, fata unui ţăran bogat, 
care-l primise cu inima deschisă şi-i dedese o ospitalitate generoasă. 

Iată sub ce colori se arată veteranului nostru istoric boierimea 
ţării: nerecunoscătoare, lașă, trădătoare, batjocoritoare de cinstea 
ţărancelor, adevărate canalii. Numai un Sturdza, — numele este 
ales cu intenţie — iubeşte țărănimea şi boierimea de a doua mână. 
Pe ceilalţi boieri mari i-ar tăia. 

Să ne йе permis а nu împărtăşi părerile d-lui Urechia în această 
privinţă. 

Particularitatea caracteristică, şi nu cea mai puţin importantă 
a aristocrației noastre, este raportul în саге ea se află cu marea masă 
a naţiunii. Dintre toate aristocraţiile, ea a fost cea mai puţin crudă 
şi cea mai puţin exclusivistă. Istoria noastră nu cunoaște pe acei 
nobili germani, cari trăiau numai din pradă (Raubritter), atacau 
mănăstirile şi pe călători, mai ales pe negustori, şi-i duceau prizonieri 
în castelele lor ca să stoarcă dela dânșii preţuri mari de răscumpărare ; 
nici acea aristocrație de mici tirani din Franţa, ре care Fléchier ne-o 
descrie în colori așa de îngrozitoare în Mémoires sur les Grands Jours 
d' Auvergne. 

Boierimea noastră n'a format niciodată o castă, căci în toate 
timpurile ea s'a premenit cu membri din popor şia trimis din sânul 
ei membri ca să se amestece cu poporul. D-l Urechia ştie mai bine 
decât oricine că la noi, fiul de boier, care nu se putea distinge prin 
servicii aduse ţării, rămânea simplu «fecior de boier», iar fiii acestui 
din urmă, dacă nu puteau înainta, treceau în rândul muritorilor de 
rând, fără nici un privilegiu, pe când fiii de ţărani sau de negustori 
puteau să se ridice treptat pe scara ierarhiei nobiliare. Strănepoţii 
sau chiar nepoţii boierilor se dau în lături în faţa noilor boieri, 


398 О VIZIUNE A TRECUTULUI NOSTRU 


dovadă atâţi ţărani sau burghezi cari, în actele familiei lor, au titluri 
de nobilitate, dar cari au rămas simpli moşreni sau chiar mai puţin. 

Studiul adâncit al instituţiilor noastre probează că demnitatea 
de boier nu cădea afară din puterile cuiva care, prin muncă, eco- 
nomie şi capacitate, câştiga o moşie sau atrăgea luarea aminte а 
Domnului prin vitejia sa într'o luptă. Nu se considera ca о mezalianţă, 
când fata unui boier lua în căsătorie pe un proprietar neboier sau 
un boier lua de soţie pe fata unui proprietar bogat. Boieria de sânge 
se bucura, e drept, de o înaltă consideraţie ; dar între boieria de sânge 
şi cea de ranguri nu se făcea, din fericire pentru ţara noastră, o deo- 
sebire mare. Genealogii tot aşa de lungi se pot găsi în rândurile sim- 
plilor moșneni ca şi în rândurile protipendadei. 

Se găsesc oameni noi, cari au purtat titluri foarte înalte, precum 
se găsesc oameni fără titlu, cari ştiu foarte bine că se trag din familii 
care odată purtaseră cele mai înalte demnități ale ţării. Se găsesc 
chiar astăzi Bărcănești, Clucereşti, etc. cari de mult nu au adăugat 
vreun titlu la numele lor şi nu au avut privilegii mai mari decât 
ale unui moşnean sau negustor. De aceea putem afirma că, la noi, 
nu există bariera insuperabilă care, în alte ţări, despărţea pe patri- 
ciani de plebei. 

Proprietarul sau simplul moşnean nu era înclinat prin urmare 
a murmura contra unor demnități, la care puteau ajunge urmaşii 
săi. Boierii nu erau porniţi a insulta o clasă, în care copiii lor puteau 
să se coboare. Ura ce s'a văzut în veacul nostru contra boierilor 
porneşte numai dela aceia, cari, fără pregătire culturală şi fără 
merite personale, voiau să ia cârma afacerilor publice în mâinile lor. 
Prin Regulamentul Organic chiar se acorda ca, în adunările extra- 
ordinare, menite a alege pe Domn, reprezentanţii ţăranilor să şeadă 
alături de ai boierilor şi ai orașelor; iar în sfaturile orăşeneşti boierii 
păreau a fi mai mult nişte servitori publici decât nişte privilegiați. 

51 oare este drept să ne pornim cu ură contra unei clase, care 
a lăsat pe urmaşii lor pe drumuri, pentru ca să cedeze averea lor 
mănăstirilor, şcoalelor, instituţiilor de binefacere; care a căutat, pe 
cât i-a fost cu putinţă, să mângâie ре nenorociţi, să protege pe vă- 
duvă, pe orfan şi în genere pe desmoşteniţii acestei lumi? 


BOIERIMEA ROMÂNEASCĂ 399 


Băgaţi de seamă, voi cari doriţi în sinceritate înălţarea ţăranului 
român, să nu deșteptaţi într'însul sentimente antinaţionale și ură 
contra claselor cari au fost mântuirea noastră în vremuri grele! 
Băgaţi de seamă, ca nu cumva această direcţie falsă să se întoarcă 
odată contra voastră înşivă | 

Sub asemenea îndemnuri, tinerimea a început а dispreţui trecutul 
şi a arunca un văl de ruşine asupra celor mai frumoase pagine din 
istoria noastră, 

Ştiţi, că, де pe tribuna Ateneului român, Mihai Viteazul, fala 
Românilor şi speranţa lor în vremuri de umilinţă, a fost tratat de 
(un) oriental incult şi crud, pe când Basta, asasinul, era proclamat 
de bărbat superior; ştiţi cum Vlad Ţepeş a fost declarat de (un) 
nevropat şi cum atâtea ilustraţii ale trecutului nostru au fost trântite 
în pulbere şi ruşine! Am văzut acum câteva luni un ziar, care din 
norocire şi-a sfârşit trista sa existenţă, insultând întreaga noastră 
viaţă, în саге nu vede decât incapacitate patentă, maimuţărie ne- 
roadă, lipsă completă de orientare. Citind unele articole din acel 
organ de publicitate românesc, пі se părea că avem înainte invecti- 
vele lui Carol Emil Franzos, tipărite contra noastră acum vreo două- 
zeci de ani, sub titlul: Kulturbilder aus Halbasien, în revista Ueber 
Land und Meer. 

După acești corifei ai culturii, nu e decât un popor în lume: 
poporul german; un singur stat pe lume: imperiul german; о sin- 
gură civilizaţie solidă — de sigur fiindcă ierarhia socială este mai 
neclintit întemeiată: civilizaţia germană. Astfel ura şi disprețul dela 
clasa înaltă s'a coborit contra stratelor de jos şi comediile lui Cara- 
giale sunt urmarea firească a propagandei începute de liberali contra 
boierimii, Ca ultimă decădere, am ajuns a face noi înşine haz de 
ocara cea mai grozavă ce se poate arunca în faţa unei naţiuni: Тага 
lui Hiibsch! 

Că se vor fi găsit, în trecut, ca şi în prezent, indivizi degenerați 
în boierimea noastră, cine o contestă? Dar oare negustorimea, ţără- 
nimea, era scutită de asemenea anomalii? Dar oare excepţia ne 
autoriză să tăgăduim regula ? 'Țărănimea a adus și aduce serviciile ei, 
precum negustorimea românească şi în general clasa de mijloc este 


400 O VIZIUNE A TRECUTULUI NOSTRU 


menită a juca un rol de frunte în viitorul nostru. Acea nobilime, 
asupra căreia demagogia îndreptează încă săgețile ei nechibzuite, a 
votat cu entuziasm faimoasele patru puncte ale Divanurilor Ad-hoc, 
a renunţat la privilegiile ei de veacuri, a primit unirea, a luptat 
pentru Principele străin. Unii de nevoie, alţii din patriotism! Ce ne 
pasă! Și aristocrația franceză, în memorabila noapte de 4 August, 
a votat desfiinţarea privilegiilor feudale mai mult de silă decât din 
patriotism, precum arată Michelet în a sa istorie a Revoluţiunii fran- 
селе. Şi cu toate acestea iată cum se exprimă genialul istoric al 
democraţiei franceze: « înduioşarea, exaltaţia se ridicaseră, din vecin 
în vecin, la un punct extraordinar. 

«In toată Adunarea erau numai aplauze, felicitări, expresii de 
bunăvoință mutuală. Străinii cari erau de faţă la şedinţă, amuţiseră 
de uimire: pentru întâia oară ei văzuseră Franţa, toată bogăţia 
inimii еі... Ceea се nu putuseră face la ei veacuri de străduinţă, 
Franţa о făcea în câteva ore prin desinteresare şi sacrificiu » 1). 

Oare așa vorbesc democraţii noştri de acei boieri, cari au jertfit, 
privilegii, dreptul la Domnie şi chiar averile lor pentru mărirea şi 
întărirea patriei ? 

Dacă ar fi să ne luăm după democraţii noştri când fac istorie, 
ar trebui să ajungem la războiu civil. Ceea се ne propagă еі, este să 
ne urîm unii pe alţii. Istoria astfel practicată ne învaţă pe noi indi- 
ferenţa, pe străini disprețul pentru noi. 

De aci ne-a venit un patriotism de un caracter particular şi straniu. 
A fi patriot, pentru democraţii noștri, însemnează а fi contra trecu- 
tului nostru. Patriotismul lor constă în a detesta aristocrația şi 
toate aşezămintele trecutului nostru. Acest patriotism este în fond 
ura contra a tot ce este românesc. El ne insuflă numai neîncredere 
şi nedisciplină. Іа loc de а ne uni contra străinilor, el ne împinge 
spre războiul civil! 

Adevăratul patriotism nu este iubirea de pământ, ci iubirea de 
neam, iubirea de trecut, respectul pentru generaţiile ce ne-au pre- 
cedat. Democraţii noştri sfărâmă tradiţia românească şi-şi închipuese 


1) Hist. de la Revol. fr., tom. І, cartea П, р. 320. 


BOIERIMEA ROMÂNEASCĂ 401 


că уа mai rămânea un patriotism românesc, Ei repetă necontenit 
că străinii preţuese mai mult decât Românii şi-şi închipuesc că Ro- 
mânii vor iubi România. De şaizeci де ani iubim Franţa, de douăzeci 
de ani am început a lăuda fără măsură Germania, în paguba mo- 
ralităţii şi demnităţii noastre. Fiecare îşi pune idealul afară din Ro- 
mânia. Ne credem liberali şi naţionali, când vorbim rău de trecutul 
nostru. Fără voia noastră şi fără să băgăm de seamă, ne deprindem 
a roşi de dânsul şi a-l renega. Nutrim în fundul sufletului nostru un 
fel de ură contra noastră înşine. E tocmai contrariul acelui amor 
de sine ce se zice că e natural omului, este renunţarea la noi înşine. 
Un fel de furie de а ne calomnia ві a ne distruge a năvălit peste noi, 
întocmai ca acea monomanie a sinuciderii, ce a năpădit dela un 
timp încoa peste toate stratele noastre sociale. Cei mai cruzi vrăj- 
maşi ai noştri nu au nevoie să inventeze calomnii şi injurii contra 
noastră: n'au decât să repete ceea ce o parte din noi zice despre noi. 

Şi pe când noi sfâşiem trecutul nostru şi-l lepădăm, popoarele 
pe care le recomandăm ca modele, ві în deosebi Germanii, nu se 
inspiră în cercetarea trecutului decât de dragostea pentru Germania 
lor. Toți istoricii cei mari ai Germaniei au un cult pentru patria lor: 
Vaterland, terra раігит, pământul în саге străbunii lor au trăit, au 
luptat, au cugetat, au suferit. Ei iubesc acest trecut, îl respectă şi 
vorbesc de dânsul ca de un lucru sfânt. Ei admiră până şi barbaria 
strămoşilor lor, sunt plini de venerație pentru legendele sălbatice 
şi grosolane ale poemei Nibelungilor. Toată această antichitate este 
pentru dânşii un obiect de credinţă naivă. Critica lor istorică, aşa de 
îndrăzneață pentru străini, este timidă şi sfiicioasă numai asupra 
trecutului lor. 

Iată cum credem şi cum am dori ca trecutul nostru să fie studiat; 
suntem fericiţi că datorăm bătrânului maestru ocazia de a ne exprima 
vederile noastre în această materie mai importantă decât toate 
deblateraţiile demagogilor. 


26 


BIBLIOGRAFIE 


26* 


BIBLIOGRAFIE 
A) OPERE 


І. Tipărituri: 


1. Primele elemente de grammatica ellena. Traducere de: Ang. Demetri- 
escu. Bucuresci, 1872 (IV +144p.). 

2. Versiuni şi teme asupra elementeloru de grammatica ellena. Traducere de: 
Ang. Demetriescu. Bucuresci, 1872. [1 f. +161 [— 163]р.). 

3. Elemente de geografia. Opu elaboratu dupo ultimele modificaţiuni făcute în 
organisaţiunea Stateloru și pre basile celloru mai noue date statistice. Bucu- 
resci, 1873. (1 f. + 200 p.). 

4. Convorbiri asupra istoriei naturale, Partea І: Zoologia, Carte de lectură 
instructivă pentru usul claselor primare din Biblioteca începătorilor sub 
patronagiul Societăţei pentru învăţătura poporului român, de е}. С. 
Michailescu şi Ang. Demetriescu (СЇ. Revista Contimporană, Ап. III, р. 379). 

5. Dione Cassiu (Gocceianu): Istoria romana dela Nerone pene la Alexandru 
Severu. DCCCVI—CMLXXXII (Cartea LXI—LXXX). Traducere de: 
Angelu Demetriescu. Bucuresci, 1878. (XXXV + 274 р.). 

6. Titu Maiorescu: Patru conferințe. Resumate de Mihai C. Brăneanu. Cu un 
apendice de d. Angel Demetriescu. Висигеѕсі, 1883. [(3 f.) + 
170 +1 pl} 

7. Barbu Katargiu: Discursurile lui. Culese şi însoţite de o notiţă istorică asupra 
familiei Katargiu şi de o biografie a autorului, de Ang. Demetriescu. 
Bucuresci, 1886. [(3 f.) + CXVI + 529 (—531) р.]. 

3. Lord Macaulay: Discursuri. Traduse din limba engleză și adnotate de Ang. 
Demetriescu. Bucureşti, 1895. (ХХІ + 640 р.). 


П. Colaborare la reviste şi ziare: 


La « Тгапѕасјіипі literare »: 
1. + Brancoveanu », dramă de A. Roques. Ап. І (4872) pp. 185—188. 


406 BIBLIOGRAFIE 


La « Revista Contimporană »: 

. «Те nouveau livre de la sagesse », de d. A. Roques. Ап. I (1873), рр. 692—703. 

. « Studiul istoriei la Români, articol de G. Panu ». An. III (1875), pp. 351—378. 

. « Domnul Taine». An. ГУ (1876), рр. 142—167. 

„ « Câteva cuvinte asupra revoluţiunii franceze și a pretinșilor Ludovici XVII, 
approposito de o publicaţiune a d-lui B. Amante (La rivolutione francese e 
Pultimo de? pretesi Luigi XVII. Studio storico-critico di Bruto Amante. 
Macerata, 1874)». An. IV (1876), pp. 260—271. 

5. « Alexandru Z. Sihleanu » An. IV (1876), pp. 449—470. 

6. « Determinismul în istorie. Teoria lui Н. Th. Buckle». An. І (1873), pp. 
851—871. 


e со № => 


La « România liberă »: 
1. «Știința de contrabandă: « Dacia înainte de Romani» de Gr. Tocilescu s. 
An. У (1881) N-rele din 18 Oct. şi 24 Oct. (рр. 1—3). Semnat: Dange. 


La « Revista literară »: 
1. « Dimitrie Bolintineanu s. An. І (1885), pp. 139—142, 161—166, 278—279, 
312—315, 365—368, 392—394, 402—403. (Neterminat). 


La « Anale literare »: 
1. « Dimitrie Bolintineanu. An. 1 (1885), pp. 67—99. (Neterminat). 


La «Epoca»: 
1. « Ovidiu » de V. Alecsandri — 1888, N-rele din 28 Nov. (р. 1) ṣi 5 Dec. (р. 2). 


Та « Literatură şi artă română»: 

1. « Obiectul artei în general ». An. І (1897), рр. 99—113. 

2. « Poetul». Ап. І (1897), pp. 343—362. 

3. « Poezia dramatică ». An. П (1898), pp. 145—162. 

4. « Poezia, raporturile ei cu celelalte arte». An. II (1898), pp. 412—428 și 
562—564. 

5. «La Banchetul d-lui Hasdeu » (Cronica). An. III (1899), pp. 257—260. 

6. « Discursuri parlamentare, de Titu Maiorescu ». An. III (1899), рр. 272—283. 

9. «Ştefan С. Michăilescu s. An. III (1899), pp. 287—299. 

8. «Сит s'au format poemele omerices. Ап. ІУ (1900), рр. 5—14, 100—111, 
175—182 şi 235—250. 

9. « Poezia și proza, raporturile dintre ele ». Ап. ГУ (1900), рр. 616—626. 

10. « Izvoarele inspiraţiei poetice » An. У (1901), pp. 208—211 și 298—308. 

11. « Rima lui Eminescu ». (Cronica). An. У (1901), pp. 259—261. 

12. « Alexandru Z. Sihleanu ». An. У (1901), рр. 299—510. (Retipărire din « Re- 
vista Contimporană »). 

13. « Discursuri politice ale d-lui Take Ionescu ». Ап. VI (1902), рр. 473—485. 

14. « Mihail Eminescu э». An. УП (1903), pp. 359—396. 


PIBLIOGR \ГЇП 407 


La « Conservatorul »: 

1. « Boierimea românească, à propos de «Legende române și reminiscenţe », 
де У. A. Urechia». An. І (1901), N-rul din 5 Ian., рр, 1—2. 

2. «Oameni de litere și bărbaţi de stat». An. I Nr. din 21 Dec. 1900 р. 1—2, 
col. 6 şi 1, Semnat: А. D. 

3. « Inovaţiile lui Eminescu ca versificator. Rima». An. І Nr. din 9 Febr. 
1901. (Reprodus cu modificări în « Literatură şi artă română» sub titlul 
Віта lui Eminescu). 

4. « Idei vechi, subiecte vechi». An. І. Nr. din 29 Dec. 1900, р. 1—2 col. 651. 

5, «Talent şi geniu ». An. І Nr. din 30 Dec. р. 1 col. 6. 

6. « Teatrul german în 1900 » Ап, І N-rele 30—33, рр. 1—2, col. 6 și 1. 


La « Epoca literară »: 
4. « Mihail Kogălniceanu ». An. І (1896), N-rele 1, 2, 3 şi 4 (р. 1 şi 2). 
2. «Топ C. Brătianu». An. І (1896) N-rele 6 şi 8 (р. 1). 


La « Convorbiri literare»: 
1. «Domnia lui Cuza Vodă, de A. D. Xenopol (Recensiune). An. XXXVII (1903) 
pp. 650—669. 


POSTUME 


La a Literatură şi artă română n: 
1. a Femeile lui Shakespeare ». An. VII (1903), pp. 539—562. 
2. «Arta de a vorbi». An. VIII (1904,) рр. 367—379. 


La « Cuvântul »: 
1. « Elocinţa d-lui Take Ionescu ». An. І (1905), рр. 11—13. 
(Fragment din studiul uespre Take Ionescu, din « Literatură şi artă română »), 


La «Școala Viitorului»: 
1. « Dimitrie Bolintineanu ». An. II (1913), рр. 161—177 şi 209—218. (Repro- 
ducere după « Anale literare » — necomplet). 


La « Flacăra »: 
1. « Poetul şi timpul său». An. ПІ (1913), pp. 13—4. 


III. Manuscrise: 


1. Manual de poetică. Conceput în 10 caete. Lipsesc caetele І şi П, (pp. 1—159) 1). 
Incepe cu p. 160, Cap. III: « Geneza operei de artă ». Sfârşește la p. 910: 


i) DI. N. Petrașcu (în Anghel Demetriescu, « Literatură şi Artă română», VII, 
398) afirmă că studiile de literatură apărute în această revistă sunt fragmente 


408 


йїп 


BIBLIOGRAFIE 


« Comedia istorică э, Opt caete de scris, liniate, scrise doar pe jumătate de 
pagină, pe ambele feţe. Caetul III e datat: August 1884. 


. Manual de istorie, 2). Un caet gros, cartonat, scris pe ambele feţe ale foii, 


lăsându-se jumătate din spaţiu pentru adăugiri. (Tehnica tuturor manu- 
scriselor nedefinitive ale lui A. D.). Numerotat: 1—178. (Se întrerupe la 
p. 117 spre a continua la p. 122). 

Conţinutul: Cartea 1: cap. 1: Ştiinţa istorică; cap. 2: Izvoarele istoriei. 
Cartea II : Omul ca subiect anthropologic: Originea omului, Monogeniști și 
poligenişti, Patria primitivă a omului, Rasele omenești, Vechimea omului, 
Influența naturii asupra omului... 

Gradele de cultură şi centrele de cultură ale omenirii, Condiţiunile culturii, 
Migraţiunile raselor şi ale popoarelor, 

Cartea ІІІ: Tipurile preistorice. 

Manuscrisul e neterminat, întrerupt la p. 178. 


„ Ce este istoria, conferinţă. Manuscris complet. Foi volante, scrise pe o singură 


pagină, numerotate 1—24. 


„ Nicolae Fleva 1). Complet. Foi volante, scrise pe o singură pagină, nume- 


rotate 1—20. Semnat Lucenzio. Scrisul lui Anghel Demetriescu. Corectat şi 
cizelat. 


. Lascăr Katargiu. Cinci pagini de caet, nenumerotate dar în vădită con- 


tinuare. Intrerupt. 


. Jon С. Brătianu, Patru caete scrise pe ambele pagini, ре o coloană, lăsându-se 


jumătatea din afară pentru adăugiri; 

a) + Pagini de istorie contimporană: Ion С. Brătianu •. — Inceputul lipseşte. 
(Capitolul I). Conţine două caete cu paginile numerotate 29—188. Ter- 
minat. Redactarea e departe de a fi definitivă, mai mult în faza de primă 
organizare a materialului. 

b) «Ion С. Brătianu». — Un fragment (Caetul II), conţinând pp. 43—96. (Сар. 
IV—VII). Acelaşi studiu. O bună parte din capitolele V şi VII au fost 
utilizate în studiul cu acelaşi titlu, publicat în « Epoca literară », reprodus. 
şi de noi în această ediţie. (р. 297—308). 

с) «Schițe biografice: I. С. Brătianu ». — O redactare mult mai îngrijită, mai 
aproape de cea definitivă. Un caet identic cu celelalte, conţinând pp. 
1—85. Manuscrisul arată întreruperea bruscă а transcrierii. In studiul 


această Poetică. Probabil ele au constituit materia caetelor І şi П. Astfel 


s'ar explica și dispariţia lor. 


Opera manuscrisă pare însă concepută mai didactic decât studiile publicate 


în « Literatură şi artă română». 


1) Probabil acea « Istorie universală » de care vorbește d-l N. Petrașcu (ibidem). 
2) Publicat în acest volum, рр. 281—295. 


BIBLIOGRAFIE 409 


din « Epoca literară », a fost utilizat şi de aici capitolul introductiv — o 
bună parte din el. Toate caetele sunt datate: 1892. 

Notă. Toate manuscrisele descrise, împreună cu alte foarte multe foi risipite 
din cari nu se mai poate închega ceva. (De ex.: Un studiu incomplet despre 
C. A. Rosetti) şi câteva caiete conţinând proiecte de manuale didactice — se 
află în păstrarea d-lui С. Banu, căruia mă simt dator să-i aduc şi aici viile mele 
mulţumiri pentru desăvârșita bunăvoință cu care mi le-a pus la dispoziţie. 

7. Un început de studiu asupra lui Alexandru Odobescu. Cinci pagini, scrise 
cu aceiaşi tehnică. 

Conţine aprecieri de prea puţină laudă, uneori chiar violent acuzatoare, faţă 
de ceea ce a fost Odobescu omul. 

Se află în păstrarea d-lui prof. Gh. Tașcă. 


B) DESPRE ANGHEL DEMETRIESCU 
1. Monografii: 


N. PETRAȘCU, Anghel Demetriescu. Тір. Bucovina, 1931 (170 р. + 1 portret). 
Studiu biografic (82 pagini) şi rezumatul a o bună parte din studiile publicate 
în « Literatură şi artă română ». 


ІІ. Referințe: 


1. D. ROSETTI, Dicţionarul contemporanilor, 1898, р. 63. 

2. DIACONOVICH, Enciclopedia română, Il, р. 125. 

3. EMANOIL ВОСОТА, Biblioteca satului, Bucureşti 1936 (рр. 33—43). 

5. TITU MAIORESCU, Insemnări zilnice, vol. 1, Bucureşti 1937 (р. 136 şi 263). 

5. TOROUȚIU, Studii și documente literare, vol. III р, 130 şi IV рр, 136, 316 
şi 320. 


ПІ. Portrete şi necrolosge s 


=> 


„ RADU 1), Anghel Demetriescu, — + Vieaţa », Ап, І (1894), Nr. 41, 

. DELAVRANCEA, Anghel Demetriescu, — « Vieaţa », An. І (1894), Nr. 48, 
рр. 1—2. 

„N. РЕТВА$СО, Anghel Demetriescu, «Literatură şi artă română», An. 
VII (1903), pp. 397—401. 

4. N. IORGA, Anghel Demetriescu, « Semănătorul » 1903, р. 483. (Republicat 

în vol. «Oameni сагі au fost », І, pp. 16—21, București, 1934). 


n 


сә 


1) А]. Vlahuţă. 


410 BIBLIOGRAFIE 


5. La moartea lui Anghel Demetriescu, în: e Analele Academiei », Tom. 26 (1903—- 
1904), Partea administrativă, p. 70. 

6. Moartea lui Anghel Demetriescu, « Voința Naţională », An. XX, 20 lulie/2 
Aug.) 1903, р. 3. 

3. Anghel Demetriescu, « Voința Naţională » An. XX, 1 August 1903, р. 2, 

8. Anghel Demetriescu, « Timpul », ziar al conservatorilor teleormăneni, An. 1, 
Nr. 3 (27 Iulie 1903), р. 1. 

9. Chronica literară: Anghel Demetriescu, în Secolul, An. V Nr. 1233. (Repro- 
dusă și în Conservatorul, Ап. III, Nr. 67, р. 2). 


CUPRINSUL 


Pag. 
PREFAŢĂ: Anghel Demetrescu. .................. 5 
Probleme de estetică : 
Obiectul artei în general . . . . , . e... 41 
Poezia, raporturile еі cu сееЇаНҢеаМе................ 61 
Poezia şi proza, raporturile dintre ele . . . ,. .... aea’ aa’ . 105 
Poezia dramatică .. . . уж а к ый уй жо» ж-д сб озул» 121 
Izvoarele inspiraţiei poetice ................,.... 147 
Poetul жеш.» и уллы Ти үйл ке дө Satu ie oc tandra Ji Alu ATD lase aa pole cata it uita 175 
Poetul şi timpul său. у... 201 
Studii de scriitori: 
Alexandru Z. Sihleanu . . . . . cc. cc... cc... ... 207 
Mihail Eminescu ...................,,,.,... 223 
Inovaţiile lui Eminescu са versificator. — Rima. . ...... aa’ 0’ 273 
Portrete de oratori şi oameni politici : 
N: КЇбўаз eee ce e ата ле e Dr а ЗЕ oa ТО ыи ЭСТЕ 281 
І. С. Brătianu ........,.... б ei e cea кж Ө ЭК se on e 297 
Mihail Kogălniceanu . . . . . . cc. 309 
Titu Maiorescu . . . . з, 1% з. за заа аба у жа куз 327 
Barbu Katargiu — orator . . . . . e cn... 345 
Таке. Ionescu. = ioe же în i е жаза e a a E о aa а 355 


Un portret moral: 
Ştefan С. Michăilescu ...............,....,... 315 


412 CUPRINSUL 


O viziune a trecutului nostru г 
Boierimea românească 


BIBLIOGRAFIE 


ANEXE: 4. Portretul lui Anghel Demetriescu. 


2. O pagină din: « Quaestiones Catullianae ». 
3. O pagină din: « Mihail Eminescu ». 
4. O pagină din: « Іор С. Brătianu». 


М. 0., IMPRIMERIA NAȚIONALĂ