Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-11-1977

Primul 

și cel 
mai autorizat 

critic: 


dumneavoastră. 


Adică, 
spectatorul 


e 
Critica 
de film, 
o critică 

de public 


Anui XV (179) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educației Socialiste 
Bucuresti — noiembrie 1977 


a 


Conferințele naționale ale 
Partidului au intrat in tradi- 
ţia vieții noastre politice. 
Reunind, in răstimpul dintre 
două congrese, delegații de- 
semnaţi de conferințele ju- 
dețene extraordinare, conferințele națio- 
nale atestă caracterul democratic și dina- 
mismul vieții de partid al intregii activități 
sociale din ultimul deceniu. Ele vădesc, în 
modul cel mai concludent, originalitatea 
formelor și metodelor de desfăşurare a 
dialogului de lucru angajat de conducerea 
partidului şi statului nostru, pentru impul- 
sionarea dezvoltării țării, pentru înnoirea 
şi perfecționarea conducerii societății. 
Avind un rol important în concre- 
tizarea directivelor istorice ale congre- 
selor, în respectul riguros al normelor 
statutare ale centralismului democratic, 
aceste conferințe au devenit implicit carac- 
teristice pentru noul curs al vieţii naţio- 
nale, de cind la conducerea treburilor 
țării se află, ca secretar general al parti- 
dului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. 
Ne aflăm în ajunul unei conferințe naţio- 
nale a cărei ordine de zi este dintre cele 
mai bogate. Ea reprezintă răspunsul mobi- 
lizator al partidului clasei muncitoare la 


ca beneficiarulu 


Tovarăsi 


vasta noastră gamă de preocupări, în- 
tr-un an care va rămine, fără îndoială, 
înscris în istorie cu litere mari. Acest 
răspuns este, in același timp, bilanț și 
perspectivă. El privește, în egală măsură, 
problemele majore ale dezvoltării econo- 
mico-sociale în actualul şi în viitorul cinci- 
nal, ridicarea nivelului de trai, noile dez- 
voltări ale democraţiei socialiste, prin 
participarea tot mai largă și directă a 
tuturor cetățenilor la conducerea treburi- 
lor publice. 

Prin bogăţia ordinei sale de zi, prin 
sensul inalt al răspunsului pe care docu- 
mentele sale îl dau preocupărilor noastre, 
Conferinţa naţională a partidului va fi un 
eveniment de prim ordin și în viața spiri- 
tuală a ţării. Ea ne inspiră incredere în 
gindirea științifică și viziunea construc- 
tivă, profund patriotică, a politicii pe care 
partidul, secretarul său general, o promo- 
vează în deplină cunoaștere a posibilită- 
ților și aspirațiilor noastre, a intereselor 
supenoare ale progresului patriei, ale 
independenţei și unităţii naţionale. 

Aceste convingeri şi aceste sentimente 
și-au găsit o înălțătoare expresie în adop- 
tarea, ca Imn de stat, a celei mai vibrante 
dintre melodiile prin care neamul nostru 


Inaugurăm în acest număr — aşa cum am anunțat — o nouă cronică a 


spectatorilor de film românesc, o cronică a beneficiaru 


ji, a milioanelor de 


beneficiari, oameni care iubesc și judecă pasionat și cu maximă exigență 
creația noastră cinematografică. Producătorii vor încerca să răspundă 
problemelorridicate de spectatori inițiind astfel un dialog pe care l-am dori 
cît mai deschis și mai fertil, «între părți». Îndreptățirea acestei noi formule 
de dezbatere cu publicul o găsim în extrem de prețioasele indicații cuprinse 
în cuvintarea tovarăşului Nicolae Ceaușescu în fața activului de pe frontul 
ideologic, care a pus cu strălucire în centrul atenției necesitatea cunoaște- 
rii şi satisfacerii tuturor cerințelor consumatorului de artă. Transformind 
Curierul revistei într-o amplă Cronică a beneficiarului, căutăm deasemenea să 
tinem seama de numeroasele critici juste ale cititorilor noștri care ne-au 
cerut să acordăm un spațiu mai larg părerilor lor, care țintesc să confrunte 
rezultatele cu intențiile și ideile celor ce creează. Sperăm că acest început 
va interesa și mai mult pe cititor. Semnul acestui interes va fi plăcerea, 
pasiunea cu care cititorii noștri ne vor scrie despre tot ce le stă la inimă— 
bun sau rău — cînd văd filmele românești. 

Începem cu Buzduganul cu trei peceți, tilm important al actualei stagiuni, 
— anunțind pentru numărul următor dosarul cititorilor la Marele singuratic 
Montind aceste scrisori,am părăsit vechea formulă a înșiruirii opiniilor de 
la bine spre rău, pentru «un montaj-șoc», de ciocnire a părerilor care să 
sugereze lupta de opinie în rîndurile publicului. E bine a se cunoaște și 


dialectica acestor opinii. 


e Un film 


de înaltă ținută 


«Un film de inaltă ținută, un film-dez- 
batere, care nu se sfiește să sfideze tentația 
spectaculosului facil, relevind spectacolul 
interior, fluctuațiile umane In fața istoriei 
trăite. Filmul mi se pare a fi, în primul rind, 
un șir de portrete ordonate admirabil sub 
sceptrul unei traiectorii veridice, gravitind 
în jurul personalității lui Mihai Viteazul, 
rol pe care Rebengiuc îl salută cu tot ta- 
lentul unui Peter O'Toole al nostru. (Vezi 
secvența antologică a leşinului şi a pierderii 
coroanei, unde transpar accente shakes- 
peareene). 

n sfirșit, costumele sint mai purtate, 
gesturile factice sint excluse. Filmul este 
puțin prea lung, uneori montajul nu res- 
pectă un ritm propice. În ceea ce priveşte 
duritățile, vulgaritățile lingvistice de tipul 
«mă doare-n cot», eu nu sint pentru cenzu- 
rarea lor. Cind Vodă se exprimă astfel, simt 
că a fost un om şi că nimic din ceea ce 
este omenesc nu i-a fost străin. Cind începi 
să subliniezi unele inadvertenţe ale filmu- 
lui, ai senzaţia că stai în umbra fierbinte a 


2 


unei construcții gigantice, care l-a costat 
pe Vaeni luni de neliniște, şi te simți deajuns 
de ridicol...» 


Prof. Alexandru JURCAN 
Ciucea - 
Jud. Clui 


cintă plaiul românesc, gloria străbună si 
viitorul falnic comunist: Trei culori cu- 
nosc pe lume. Sobra și sugestiva adap- 
tare a textului, în buna tradiție a cîntecelor 
noastre muncitorești şi patriotice, este la 
rîndul său un act de cultură, de prețuire a 
valorilor permanente ale spiritualității ro- 
mânești, de înțelegere a forței de expresie 
lapidare a limbii noastre. 

n aceeași ordine de idei, a prețuirii 
puterii sugestive, creatoare a cuvintului se 
înscrie şi legiferarea semnificativă, de 
către Marea Adunare Naţională, a tormu- 
lelor de adresare intre cetățenii României 
socialiste — tovarăși întru acelaşi crez 
și aceeași decizie, cetățeni egali în drep- 
turi ai unei patrii în care principiile eticii 
și echităţii, ale umanismului și solidarităţii 
militante, devin efectiv politică de stat. 

Votul pe care alegătorii l-au dat la 
20 noiembrie candidaţilor Frontului Unităţii 
Socialiste, marile întruniri populare prile- 
juite de noile vizite de lucru ale conducă- 
torului partidului și statului în județele 
țării au fost, odată în plus, manifestări 
ale unei grandioase realităţi istorice: în- 
tregul nostru popor, înfrățit cu naționali- 
tăţile conlocuitoare, face corp comun 
cu această politică, al cărui iniţiator și 


și întru acelaşi crez 


călăuzitor este Partidul Comunist Român, 
în frunte cu secretarul său general, pre- 
sedintele Nicolae Ceaușescu. 

Aceste noi manifestări ale voinţei naţio- 
nale sint și rămin pentru noi, cineaști și 
cinefili, un imbold la înțelegerea supe- 
rioară, în spirit revoluționar și patriotic, a 
proceselor politice pe care le trăim, un 
îndemn pentru a traduce în fapte durabile 
de artă și cultură chemarea care ni s-a 
adresat în Apelul Frontului Unităţii Socia- 
liste: «Oameni de artă și cultură! Fron- 
tul Unităţii Socialiste vă adresează 
chemarea de a vă aduce o contribuție 
tot mai însemnată la formarea unui 
om nou, cu o înaltă conștiință cetățe- 
nească, revoluționară! Faceţi totul 
pentru ca talentele care se nasc con- 
tinuu în toate colțurile patriei să-și 
găsească împlinirea, prin aportul pre- 
gătirii pasiunii şi dăruirii voastre! 
Realizați opere de artă și cultură cu 
un înalt mesaj educativ! Inspiraţi-vă 
din realitățile amplului proces al con- 
strucției socialiste pe pămîntul 
României» 


„CINEMA“ 


Spectatorii, 


eAm văzut filmul 


de mai multe ori... 


«A reuşit Constantin Vaeni să ne 
zugrăvească istoria ca adevăr şi emoție, 
după cum și-a propus? Răspunsul este 
afirmativ. Toate articulațiile filmului sint 
concepute și sudate în lumina logicii de 
vizionar a lui Mihai. Producătorii evită 
finalul tragic al destinului lui Mihai şi in- 
corporează în textul lor numai momentele 
solare... Vaeni a lucrat cu dibăcia unui 
artist... Jocul admirabil al lui Rebengiuc 
în tipizarea voinței viforoase a domnitoru- 
lui şi-a atins țelul și datorită scenariului 
realizat de Eugen Mandric, astfel că în 
acest film se contigurează un trio: Reben- 
giuc-Vaeni-Mandric, care, după părerea 
mea, atinge perfecțiunea. Ca să descopăr 
secretul realizării artistice, am văzut filmul 
de mai multe ori şi, sincer vorbind, a doua 
şi a treia vizionare mi-au produs aceeași 
emoție ca şi prima. (În special secvențele 
încoronării lui Mihai la Alba iulia și la lași, 
precum şi aceea a îngenunchierii lui Mihai 
la mormintul lui Ştefan de la Putna).» 


lon GIURCĂ 
Str. Cetăţii nr. 9 
Alba lulia 


AI i 
Pi Fără să ne lase indiferenți 
r AN ; indicele de audiență, 
a am dorit să promovăm 
"A în primul rind examenul 
dicelui de satisfacție» 


URI 


togratiei noastre, se incearcă o nouă viziune 
asupra lui Mihai Viteazul. Este prezentată 
mai mult viața politică a domnitorului, 
lăsindu-se oarecum la o parte scenele de 
luptă. Cred insă că s-a exagerat mer- 
gindu-se pe această idee, dovadă afluența 
mică de spectatori la acest film. Filmul are 
o anume rigiditate, se apropie greu de inima 
spectatorului şi foloseşte multe vorbe mari, 
uneori cam exagerate în comparație cu 
epoca. Şi o problemă de ordin tehnic: de 
ce se lasă în cadru persoane în costumaţie 
stil secol XX? La un moment dat apar citeva 
persoane, În figuraţie, îmbrăcate cu cos- 
tume din zilele noastre, sau, de exemplu, 
cu pălării moderne (scena de la sfirșit, 
cind Mihai intră în Alba lulia). Veţi spune 
că mă leg de chiţibușuri, insă costumaţia 
cred că are un rol important în crearea 


atmosferei unui film » Nicolae PISTOL 
Str. 11 lunie 
Aiud 
e Dialogul? 
N-am ce spune, dar... 


«...U mare parte dintre spectatori au 
părăsit cinematograful Modern pe la jumă- 
tatea filmului. Oare de ce? Cred că este 
vorba de lipsa celui mai elementar bun simţ, 
precum şi de lipsa unei culturi cinemato- 
grafice... Oare acei «spectatori» nu s-au 
gindit la munca enormă depusă de atita 


amar de oameni? În viața mea n-am plecat 
de la un film inainte de a scrie «sfirşit». 
Filmul a necesitat o muncă enormă. Mulţi 
actori dorm puţin, deoarece trebuie să se 
împartă intre scenă şi film (N.R.: Ce-i 
drept, foarte mulți spectatori nu con- 
sideră această generozitate a dumnea- 
voastră drept un element al judecății 
de valoare estetică). Costumele din acest 
film sint mai mult decit extraordinare. Muzi- 
ca este foarte bună, iar în privința dialogului 
n-am nimic de spus. Poate că acest film 
n-a fost înțeles din cauza unui neajuns 
cam mare și anume că este mai mult un 
elogiu adus lui Mihai—diplomatul decit 
lui Mihai—otașul. Este adevărat că Mihai— 
Rebengiuc a jucat cu nerv, dar şi prea 


mult dialog strică». Colea CURELIUC 
Mărițeia Mica 
Jud. Suceava 


e Un „nu“ 


istoriei ca paradă 


«...Da, într-adevăr, după cum spunea 


«Făurind 
o societate nouă, 
trebuie să făurim 
şi relații 
sociale noi, 
să introducem 
un fel de convieţuire 
între oameni 
şi de exprimare, 
care să corespundă 
relațiilor 
cu adevărat tovărășeşti, 
de întrajutorare 
în toate domeniile — 
în muncă, 
în viață, 
în tot ceea ce realizăm 
în patria noastră». 


Nicolae CEAUȘESCU 


(Din Cuvintarea 
la Marea adunare populară 
din Municipiul Hunedoara) 


nu fiți numai spectatori! 


regizorul Vaeni Intr-un interviu, Buzduga- 
nul cu trei peceți nu ne-a oferit o paradă 
de cai frumoşi, de cavaleri frumoși și aven- 
turi frumoase. Realizarea sa este subtilă, 
un film al inteligenții şi al simplităţii rafinate 
în ce priveşte mișcarea scenică. Un film 
care, cu fiecare replică a sa, posedă pe 
lingă înțelesul declarat, un subinţeles, care 
planează deasupra tăcerilor dintre cuvinte 
şi gesturi. Nu e un film al faptelor, ci un 
film al acţiunilor pregătitoare de fapte; 
nu e o lumină nouă aruncată asupra lui 
Mihai Viteazul, ci o lumină nouă asupra 
faptelor lui. Asupra cauzelor faptelor lui. 
Pe voievod l-am văzut mai puţin călare, 
mai mult în spătărie gindind şi iar gindind. 
Şi gindurile acestea adesea nu se spun, 
ci se lasă înţelese, de aici decurgind subtili- 
tatea peliculei.» 
T. MACAROVA 
Cart. Viziru, Bl. 27 
Brăila 


e Un film de actualitate 


4...Am mers să-l văd fiind pregătit sufle- 
teşte atit pentru un eşec (Mihai Viteazul 
lui Nicolaescu a fost un film mare), cit şi 
pentru o mare reuşită. (ÎI ştiam pe Vaeni 
de la Zidul). Am avut fericirea să urmăresc 
o operă peste care cu siguranţă că nu se va 
aşterne colbul uitării. Filmul reuşeşte admi- 
rabil să sugereze lupta pentru păstrarea 
ființei naţionale, pentru a nu mai fi «neamuri 
călărite și neamuri călărețe» și-n aceasta 
marele merit e al scenariului lui Eugen 
Mandric, încărcat de sensuri; Buzduganul 
cu trei peceţi este un film de actualitate. 
De aici ar trebui să înveţe toți cei care văd 
în filmul de actualitate neapărat o peliculă 
care tratează o temă de viață dintr-o uzină. 
(Vai, şi ce filme din acestea ni s-au mai 
oferiti). Constantin Vaeni face, din nou, 
dovada unui talent deosebit și a unei 
măiestrii profesionale care-l aşează printre 
cei mai valoroși regizori de azi. Misiunea 
cea mai complicată i-a revenit însă lui 
Victor Rebengiuc. El trebuia să creeze 
un Mihai care să nu fie umbrit de personali- 
tatea copleșitoare a celuilalt, a lui Amza 
Pellea. A reușit, interpretind un personaj 
frămintat, un domnitor simţitor la pulsul 
istoriei, impunător prin complexitate. To- 
tuși, după cum am mai spus, scenariul rămi- 
ne de o hotăritoare importanță, iar dacă 
limbaiul ar putea părea unora pe alocuri cam 
violent, de un pitoresc itar, apoi cred că ar 
fi o greșală de neiertat să ne inchipuim că 
în acea vreme se vorbea tot în înflorituri 


Spectatori și producători 
dezbat împreună 
filmul 
Buzduganul cu trei peceți 


de stil, cum nici acum nu se vorbeşte. 

Cit despre utilizarea unor neologisme, 

lucrul acesta trebuie pus pe seama moder- 

nității filmului, care, sint sigur, va rămine 

un punct de referință al cinematografiei 
noastre.» 

Nicolae BABOI 

Str. Stadionului Bl. 29 B. ap. 19 

Buzău 


e O lectură dramatizată 


prea pedagogic? 


Firește, după un succes atit de mare 
obținut de Mihai Viteazul lui Nicolaescu, 
a porni să faci un alt film cu o temă asemănă- 
toare, este un gest temerar. Exista Incă de 
la început riscul neinteresului, mai ales 
din partea publicului care avusese în ne- 
numărate rînduri ocazia să-i aplaude pe 
Amza Pellea (pe ecrane) sau pe lon Mari- 
nescu (la tv.) în rolul acestui mare bărbat 
care, primul dintre toți marii bărbați ai 
neamului, a stat. singur, la cirma celor 
trei tår unite. Așadar, trebuia găsit ceva 
nou, interesant, necunoscut mulțimii. Şi, 
în acest sens, marele merit — așa cum a 
relevat-o întreaga critică — li revine lui 
Eugen Mandric, gazetar cu vastă experienţă 
şi în domeniul filmului, care a știut să sur- 
prindă în scenariu unele probleme de culise, 
de strictă diplomaţie politică mai puțin 
cunoscută, consemnate sau nu în cronicile 
vremii. Cu alte cuvinte, a căutat să intuiască 
pe filozoful şi politicianul Mihai în primul 
rind, lăsindu-l pe Viteaz In plan secundar. 
În acest sens, aș zice că întreaga peliculă 
se vrea un film de atmosferă și situații, 
de monolog şi dialog, un film într-adevăr 
dedicat voevodului Mihai cu toată stima 
şi veneraţia generațiilor a patru secole. 
Am spus «se vrea» din punctul de vedere 


al scenaristului. Dar Constantin - Vaeni, 
al cărui film Zidul ne-a lăsat o foarte bună 
impresie, n-a reuşit să-și facă simțit prea 
mult aportul regizoral. Adică filmul nu-i 
surprinde pe Mihai trăind şi zbuciu- 
mindu-se, trecerile de la o stare la alta se 
fac nemotivat (poate și din vina montajului), 
lăsind impresia că de acolo lipsește ceva. 
Adică, zic eu, filmul pare un scenariu ecrani- 
zat. Avem de-a face cu un film tezist in 
toată regula, în care un actor de aleasă 
ținută, cum e Victor Rebengiuc, recită 
uneori liniştit, alteori cu patos, o partitură 
verbală cu un pronunțat mesaj, lăsind de-o 
parte cu bună ştiinţă orice alt meșteșug, 
pentru că vorbele ajung. Nu zic ba. Dar 
filmul nu e In primul rind arta cuvintului, se 
ştie asta. Or a face lectură dramatizată în 
fața aparatului de filmat, nu-i tot una cu a 
face film. Închipuiţi-vă ce s-ar fi putut in- 
timpla cu un Hamiet sau un Richard al 
iii-lea, să zicem, dacă Laurence Olivier, 
In marea Incredere și admiraţie pentru 
valoarea textului shakesperean, l-ar fi lăsat 
doar pe acesta să spună totul. S-ar mai fi 
vorbit astăzi despre cele două ecranizări 
ca despre două capodopere ale filmului? 
lată ce cred eu că ar fi trebuit să releve şi 
critica noastră cu această ocazie; pentru 
că multe filme s-au aflat în aceeaşi situaţie, 
de-a vehicula doar vorbe frumoase şi în- 
timplări lăudabile căzind Insă Intr-un fel de 
pedagogism gen Lucas Tanner. 
Ulise VINOGRASCHI 
Str. Republicii 49 
Galaţi 


e Cel mai reuşit 


portret al voievodului 


«Buzduganul cu trei peceţi» este un 
recital Victor Rebengiuc. Prezenţa sa este 


covirşitoare. Dintre ceilalți, mi s-au părut 
a se distinge Ştefan Sileanu şi Toma 
Caragiu, ale căror personaje lumina voie- 
vodului nu le întunecă. Scenariul însuşi 
pare scris special pentru această prezenţă 
centrală. Replicile-i vin de minune și au 
uneori măreția și poezia versurilor shakes- 
peareene. Omul şi domnitorul se intilnesc 
tericit de data aceasta, în aceeași fiinţă. 
Cred că nu greşesc scriind că acesta este 
cel mai reușit portret ai voievodului realizat 
pină astăzi în cinematografia noastră. 
Bazindu-se în principal pe analiză şi nu 
pe acţiune, el este lent, uneori cam prea 
lent în desfășurarea sa. Dar e! ciştigă în 
subtilitate și-n naturaletea notaţiilor, evită 
unilateralitatea şi işi apropie firescul. 
Reușite deosebite mi s-au părut a fi 
cadrajul şi imaginea. Compozițiile vizuale 
impun prin simplitate și printr-o aură poe- 
tică 


Liana DIMA 
Str. Luceafărului 22 
Suceava 


„Specific teatral 


«Am fost avertizat din timp asupra noului 
concept de bază al filmului, ca film ce vrea 
să surprindă gindirea epocii, să contureze 
caracterul renascentist al domniei marelui 
voievod. Ar îi fost, Intr-adevăr, foarte impor- 
tant să se poată reaiiza acest deziderat... 
Numai că eșecul general al scenariului 
are la bază abundența exagerată a verbului, 
a frazelor obositoare, necinematografice, 
specifice mai mult teatrului decit filmului. 
În afară de lungimea textului, mai trebuia 
analizat şi fondul lui în care limba arhaică 
românească este amalgamată frecvent cu 
o limbă cam avangardistă pentru acea 
epocă, presărată pentru autenticitate cu 
expresii mai puţin salonarde. Este drept 
însă că lui Victor Rebengiuc, actuala parti- 
tură li dă posibilitatea dezlănțuirii întregu- 
lui său temperament artistic. care însă aici 
nu s-a materializat pină la valenţele supe- 
rioare atinse in Tănase Scatiu. Restul 
personajelor, restul actorilor, umplu cadru 
după cadru îmbrăcați fiind cam sumar de 
mantia rolului. Desigur, imaginea semnată 
de către losif Demian reprezenta o garanţie 
a calităţii filmului. Prima «evadare» în lumea 


(Continuare în pag. 4) 


SiTe PE: SRI etape * 


3 


Cinema: In discuţia despre 
critică — pe care o des- 
inema fășurăm în cadrul preocupării 
pe plan naţional, inspirate de 
hotăririle partidului, de repe- 
tatele îndemnuri ale tovară- 
șului Nicolae Ceaușescu— 
este necesar să intervină spectatorii, 

Am venit pentru aceasta la Alba lulia, 
la Alba lulia, a cărei rezonanţă în conştiinţa 
noastră prin atitea fapte istorice a fost 
recent amintită şi prin premiera pe țară 
care a avut loc aici cu Buzduganul cu trei 
peceți. 


Mai întîi. 


Afimdu-ne la Tineret-club din Alba-lulia, 
ne aflăm de asemenea în compania unor 
membri ai Salonului literar-artistic recent 
creat în oraşul dumneavoastră: muncitori 
şi poeți sau muncitori-poeți, instructori ai 
formatiilor artistice de masă și factori de 
răspundere ai vieţii culturale din județ. 
Am putea deci ca, impreună, să depăşim 
limitele unui schimb de opinii în cerc in- 
chis — în care discuţiile riscă să ia aspectul 
unei critici a criticii din partea celor criticati 
— şi să deschidem dezbaterea spre o pro- 
blematică mai largă, propusă de cei care 
sint beneficiarii firești ai producţiei artistice. 


în ce măsură critica de film este pentru dum- 


neavoastră o prezență 


reală, 


în ce măsură o 


citiți, în ce măsură există ea pentru dumnea- 


voastră? 
4poi, 


care credeți că sînt factorii care ar putea face 
mai activă contribuția criticii în viața noastră 


culturală şi educativă? 


Cronica trebuie să fie un participa 


la destinul filmulu 


Lucian Miga, responsabil al cme- 
matografului «Columna»: Prima dumnea- 
voastră intrebare mă îndeamnă să mă gin- 
desc tocmai la aportul pe care critica de 
film îl poate avea in pregătirea publicului 
şi în atragerea sa la filmele de calitate. 
Nu confund critica cu publicitatea și nu 
cer criticului să se substituie distribuitoru- 
lui. Dar noi, ca lucrători ai reţelei cinema- 
tografice, simțim nevoia să se scrie mai 
mult despre filme, mai ales despre cele 
româneşti, incepind din momentul lansării. 
Cronicile apar mult prea tirziu pentru a ne 
fi de ajutor. 

Cinema: Aţi dori să se scrie avancronici? 

Emilia Haţegan, sef al serviciului de 
difuzare al Întreprinderii cinematografice ju- 
dețene: Nu neapărat. Vrem pur şi simplu să 
apară la timp cronicile propriu-zise. Eu 
cred că ar trebui să se țină seama de rit- 
micitatea difuzării filmului — pentru că la 
noi În oraș viața unui film ține 2-3 zile, 
rareori 4 şi numai în mod excepţional 5 — 
şi cronicile să se publice în cotidiene a doua 
zi după premieră, cum se pare că ar şi cere 
unele tradiții ale presei, 

lon Mărgineanu, instructor principal la 
Centrul de indrumare a creației populare şi 


cronica ficiarulu 


(Urmare din pag. 3) 


culorii acestui artist atit de valoros a fost, 
după părerea mea, onestă, dar fără să 
ajungă la valoarea din filmele precedente 
în alb-negru. Căutam asiduu acele cadre 
de excepțională valoare plastică din Zidul 
şi Nunta... le căutam în zadar... 


Laurenţiu LANCRIM 
Str. Antim 3 
București 


În sfirşit, pentru a incheia, iată o scri- 
soare nu despre Buzduganul cu trei 
peceți ci 


Æ Despre filmele istorice 


si încă ceva 


«Consider că cineaștii noştri se cram- 
ponează prea des de datele istorice, nu 
totdeauna semnificative. Nu este cituși de 
puțin vorba de a face loc ficţiunii acolo 
unde au avut loc evenimente precise, ci de 
a reține şi de a ordona doar acele elemente 
care, din negura istoriei, evidenţiază esen- 
tele, datele fundamentale ale colectivității, 
sensurile ei de evoluţie. Regizorii noștri 
muncesc enorm, însă căutind umbra unui 
anumit copac, operatorii caută alămuri stră- 
lucitoare, scenogratii caută cu ardoare o 
anumită casă şi cam în acelaşi fel echipe 
întregi de filmare devin echipe de şeti de 
producţie. Într-o asemenea situație devine 
logic ca filmele să oglindească doar ideile 
regizorilor care au căutat doar umbrele 
copacilor, ideile operatorilor care au căutat 
doar alămurile. În acest fel, noi, spectatorii, 
vedem filmele unor meșteșugari şi nu fil- 
mele unor creatori. Probabil din aceste 
motive se discută atit de mult despre sce- 
narii şi scenariști care,pină una alta, sint 
aproape singurii creatori din cinemato- 
grafie. 

Traian APETREI 
I.C. Frimu 34. Ap. 9 
Botoşani 


Critica 


premieră, cum a fost cazul cu Buzduganu! 
cu trei peceți, la noi, la Alba-lulia, in spec 
tacolul de gală cu participarea impresio- 
nantă a realizatorilor. Dar cronica n-ar tre- 
bui să absenteze nici ea de la acest moment 
de geneză în destinul unui film. 

Vasile Moga, muzeograf la Muzeul Unirii: 
Dacă-mi aduc bine aminte, în urmă cu cîțiva 
ani, şi în ziarul nostru județean, «Unirea», 
mai apăreau din cind în cind cronici la filme. 
Acum nu mai apar nici cronichete. Ne rămin 
publicaţiile centrale în cazul cărora, în 
atara problemei discutate, a sincronizării 
cronicilor cu premierelor, se pune de ase- 
menea intrebarea cit se scrie despre filme 
şi mai ales cum. Ciţiva cronicari sint, e 
adevărat, cunoscuţi. D.I. Suchianu, pe care-l 


de film, o 


nevoie să-i mai numesc, Florian Potra in 
aparițiile de la televiziune, semnatarii rubri- 
cilor de film de la «Contemporanul» sau 
«Săptămina». Sint totuşi puține nume con- 
sacrate și, din păcate, opiniile se cam re- 
petă, nu în virtutea imitaţiei — refuz acest 
gind — ci pentru raţiuni pe care cred că 
numai dumneavoastră ni le-aţi putut explica 
Dacă D.I. Suchianu spune, de pildă, că 
Rocky e un film care l-a impresionat foarte 
mult, același lucru îl susține insistent și 
Călin Căliman. Dacă intilnești în «Contem- 
poranul» o apreciere superlativă la Buz- 
duganul cu trei peceți, critica — să zicem 
critica, deşi deocamdată... — critica în to- 
talitatea ei se situează la același nivel al 
aprecierilor. Nu prea întilnim păreri per- 


urmărim în «România literară», apoi cri- sonale ale criticilor de film. 


ticii de la revista «Cinema», pe care nu-i 


“ Ø Trebuie să nu dăm voie ca interese de grup să 


guverneze aprecierile critice 


urmă cu 20 sau chiar numai 15 ani, 
nu puteam vorbi de o şcoală de critică de 


lon Singereanu, direcior al Teatrului 


ctiv 
= de păpuși: Părerea mea este că dacă, în 


a mişcării artistice de amatori: Există insă şi 
ideea că un film trebuie să se recomande 
de la sine, ca orice operă de artă. Dar, 
dincolo de această premiză şi eu cred că 
primele cronici, cronicile de premieră, tre- 
buie să apară concomitent cu filmul, atit 
în presa centrală, cit și in cea locală. Este 
un lucru foarte important. Nu e un secret 
pentru nimeni că publicul, mai ales cel 
cinematografic, este oarecum eterogen din 
punctul de vedere al preferințelor și surse- 
lor de informare. De aceea nici un mijloc 
nu își poate ingădui să rămină inactiv în 
această operă de orientare şi educaţie. 
Bineinteles că o cronică de premieră tre- 
buie să-şi respecte genul,să țină seama de 
publicul căruia i se adresează, fără a se 
ambiționa să concureze tratatele de estetică 
presupunind că riscul celălalt, de a 
degenera în text publicitar, este depășit. 
Spre a-și merita numele, cronica trebuie să 
suscite interesul, să ofere date şi răspunsuri 
concludente iubitorului de frumos, lăsind 
in seama altor genuri ale criticii exegezele 
abisale, polemicile de maximă intransigenţă 
şi verdictele ultime. 

Uneori această atmosferă propice se 
poate realiza printr-un spectacol în avan- 


încredere în capacitatea de înţelegere, in 
gustul artistic al spectatorilor noștri. Se 
pare că am avut dreptate atunci cind am 
crezut în public, sau măcar într-o bună 
parte a lui... Cel puţin semnatarii scriso- 
rilor «pozitive» publicate alături ne-au ghicit 
bine intenţiile, puterea lor de pătrundere 
ridicindu-se, în citeva cazuri, la nivelul 
cronicilor semnate de specialişti. li felici- 
tăm şi le mulțumim, asigurindu-i că obser- 
vaţiile critice — mai ales în contextul 
atitor afirmaţii care depăşesc bunul simț 
comun și tind către judecata de valoare a 
specialistului — ne sint de real folos. Le 
dăm, astfel, dreptate atunci cînd spun că 
filmul este prea lung (prof. Alexandru 
Jurcan),mai ales în cazul unei formule de 
fiim care trebuia ajutată să «prindă» 
la toate categoriile de spectatori; sau cind 
observă că «filmul este lent, uneori cam 
prea lent în desfăşurarea sa...» (Liana 
Dima). Mărturisim totodată că aceste con- 


cuvîntul producătorului 


Dialogul, iată climatul 
în care filmul respiră în voie! 


Aşadar, iată realizată sub ochii noștri mult așteptata și mult dorita luptă de 

opinii! Şi nu «între părți», așa cum s-ar fi așteptat redacția, atunci cînd a 

pus față-n față pe spectatori și producători, ci chiar între spectatori! Pen- 

tru că, unii incearcă să zdrobească filmul, «dindu-i la cap» nici mai mult 
nici mai puțin d are (Hamlet, Richard al III-lea...), în timp ce 
alții afirmă că «replicile îi vin de minune (domnitorului n.n.) și au uneori Statii au tăcut obiect unor. MASMOM 
măreția şi poezia versurilor shakespeariene»... Unii proclamă «eșecul discuţii în echipa de realizare şi Intre echipă 
general al scenariului», alții spun despre film că «va rămîne un punct de şi producător, pe toată durata finisării 
referință al cinematografiei noastre»! Se vorbește într-un loc despre «jo- filmului; poate că, dacă producătorul ar fi 
cul admirabil al lui Victor Rebengiuc, pentru ca ceva mai jos să citim că fost mai ferm, spectatorii ar fi fost în ciș- 

«temperamentul artistic... aici nu s-a materializat pină la valenţele su- tig... 

perioare atinse în Tănase Scatiu. Oare este Buzduganul cu trei peceți un «film 

tezist în toată regula», sau este «o peliculă subtilă»? Are el «costume mai [ie 0 aaa az | 

mult decit extraordinare» sau «se lasă în cadru persoane în costumație 

stil secol XX», așa cum afirmă contradictoriu corespondenții revistei? 

Vă propun să pătrundem metodic în hățișul acestor puncte de vedere atit Rugindu-i pe semnatarii scrisorilor «pro» 
să ne scuze că nu stăruim atita cit s-ar 
cuveni asupra opiniilor formulate de dinşii, 
să trecem la corespondențele «contra». 


de greu de conciliat. 

Ele exprimă, cum spuneam, o rezervă fun- 
damentală nu atit pentru acest film, ci mai 
ales pentru acest tip de film, reproșind 
filmului nu atit ce este, ci în primul rind 


iem, în primul rind, nu atit 
numărul opiniilor favorabile filmului (pen- 
tru că, ştim, redacţia a primit mult mai 
multe scrisori) ci puterea analitică, fineţea 
observației, receptivitatea multor specta- 
tori la o formulă nouă de film istoric. Pentru 
că scrisorile, în fond, asta vădesc: opoziția 
dintre aderenţa şi inaderenţa la un nou 


mod de a face film istoric. E reconfortant 
să vezi că oameni de toate virstele și pro- 
fesiile, din toate colțurile ţării, înțeleg în 
esenţă un film de acest tip și — formulind 
rezervele pe care le cred de cuviinţă, cele 
mai mult perfect îndreptățite — pledează 
pentru acest tip de film, afirmă polemic, 
se bat pentru dreptul său de existenţă, 
bănuind parcă punctele de vedere opuse... 
Spuneam pe scena premierei, reprezentind 
filmul, că Buzduganul cu trei peceti este 
așa cum este şi datorită faptului că avem 


ce nu este, ce nu are. Nicolae Pistol 
sintetizează cel mai bine motivul nemul- 
țumirii unei părți a publicului. «Este prezen- 
tată mai mult viața politică a domnitorului, 
lăsindu-se oarecum la o parte scenele de 
luptă. Cred însă că s-a exagerat mergin- 
du-se pe această idee, dovadă atluenţa mică 
de spectatori la acest film». Am promis 
să discutăm sincer, de aceea voi fi sincer 
pînă la capăt: în scenariu existau încă 2—3 
secvențe importante conținind «fapte» (ci- 
teşte lupte). Astfel, potrivit primei forme a 


critică de public 


film românească, la ora actuală putem vorbi. 
Şi asta trebuie să ne bucure, pentru că 
inseamnă că, o dată cu filmul românesc, 
care trece printr-o evidentă, deși prelungită, 
perioadă de maturizare, s-a maturizat și 
critica. Au apărut în critica de film romă- 
nească nume care ne spun ceva prin ele 
insele și care reprezintă un gir pentru 
înseși filmele comentate, pentru ideile avan- 
sate. Ceea ce rămine insă de precizat mai 
bine, din punctul nostru de vedere, sint 
funcţiile acestei critici de specialitate. Una 
dintre functiile ei ar fi cred aceea de a in- 
forma și forma marele public, de a-l canaliza 
pe spectator spre anumite producţii, de 
a-i deschide ochii, cum se spune pe romă- 
nește, de a-i face o educaţie estetică, nu 
In sens şcolar, dar destul de eficient, pen- 
tru ca el să înțeleagă exact unde este valoa- 
rea și unde este non-valoarea. 

Legat de aceasta, un alt aspect, extrem 
de important, ar fi să vedem felul cum critica 
noastră de film priveşte producţiile cine- 
matografice ca atare. În primul rind pe cele 
româneşti, dar și pe cele străine, Cit de 
aproape este ea de adevăr, de propriile 
instrumente de analiză şi comunicare. Pen 


scenariului şi a decupajului regizoral, urma 
să vedem lupta de la Gherghița, in care 
Mihai îi infringe pe tătari, căzind rănit de 
jungherul unui călăreț dușman în clipa 
cind s-a repezit să salveze doi copii legaţi 
de cumpăna unei fintini. Dimensiunile fil- 
mului şi citeva complicate probleme de 
producţie ne-au obligat la o reanalizare a 
întregului material propus de scenariu. 
A fost momentul în care am optat definitiv 
pentru o formulă unitară, păstrind ca sin- 
gură bătălie lupta de la Tirgoviște, nu atit 
pentru spectaculosul șarjelor de cavalerie 
şi al exploziilor ucigătoare, cit pentru sem- 
nificaţia sa deosebită: pentru prima dată 
oștile muntene, moldovene şi transilvă- 
nene, conduse de domnitorii lor Mihai, 
Răzvan şi Sigismund, luptau împreună 
impotriva dușmanului comun, armata oto- 
mană. Se putea găsi oare un moment mai 
semnificativ decit acesta într-un film con- 
sacrat primei uniri politice a românilor din 
cele trei principate? Acesta este rostul 
luptei de la Tirgovişte în Buzduganul cu 
trei peceți; restul ar fi insemnat, în fond, 
concesii făcute formulei de film în care 
istoria serveşte drept pretext și fundal 
pentru numere de virtuozitate cascadori- 
cească. Ştiam că fiecare «bătălie» epurată 
«scoate din sală» sau mai exact ţine de- 
parte de sală o sută, două sau mai multe 
sute de mii de spectatori, dar ne-am gin- 
dit în primul rind la îndatoririle noastre 
faţă de ceilalţi, faţă de sutele de mii de iubi- 
tori ai artei filmului şi ai istoriei naţionale, 
dispuşi și dornici să vadă și altceva decit 
cai. Statisticile demonstrează limpede că 
Un om pentru eternitate sau Cromwell, 
de pildă, nu pot concura ca Incasări cu 
Mongolii sau alte superproducţii găunoa- 
se, dar pline de bătăi; optind pentru medi- 
taţie gravă, pentru «filmul-dezbatere» (aşa 
cum remarca prof. Al. Jurcan), pentru zona 
indicată în cele două modele citate mai sus, 
ştiam că ridicăm ştacheta și că — in mod 
fatal — s-ar putea să nu ajungă pină la ea 
toți cei care au luat cu asalt casele de bilete 
ale superproducţiilor. Ne-a preocupat însă, 
în primul rind, procentul de satisfacţie al 
celor veniți și rămași în sală... De altfel, 
trebuie să vă spun că premiera de la To 
Mureș s-a desfăşurat cu aproape două sute 
de oameni în picioare, pentru că scaunele 


tru că vorbeam de breaslă, se ştie că in 
orice operație, chiar depărtată de artă, 
se întimplă că unul croiește mai puțin ins- 
pirat, altul bate cuie strimb, iar un al treilea, 
ca-n povestirea lui Creangă, uită să facă 
nodul la aţă. Așa e şi aici. Cu deosebirea 
că erorile apar în critică nu atit datorită 
deformărilor profesionale, cit intereselor 
de grup care guvernează anumite aprecieri. 
Critica de film nu a scăpat nici ea de aceste 
tare. 


Este bine că la ora actuală vă străduiți 
şi uneori reușşiți foarte bine să faceti o 
critică receptivă față de fenomenul cinema- 
tografic românesc şi străin. Îmi amintesc 
că, în urmă cu mulți ani,o distinsă scrii- 
toare avea cuvinte foarte dure despre o 
capodoperă a cinematografiei mondiale — 
Rocco și fraţii săi de Visconti. Se pare că 
de atunci rigorile au evoluat și cei care 
scriu astăzi cronici, eseuri sau cărți de 
specialitate, privesc cu ochi avizaţi și cu 
toată înțelegerea filmul in general şi filmul 
românesc in special. 


Am impresia, totuşi, că demersul criticii 
cinematografice se opreşte undeva pe drum 


nu ajungeau și că, timp de trei ore şi zece 
minute, aproape toţi au rămas în picioare, 
să vadă filmul, deși erau liberi să plece cînd 
doreau... N-aș vrea să se înţeleagă, din 
cele de mai sus, că ne este indiferent numă- 
rul spectatorilor sau că ipostaza de «geniu 
neînțeles» ține cuiva de cald cind filmul 
regizat, scris sau produs de el rulează cu 
săli goale, dovadă sigură că publicul i-a 
întors spatele. Filmul, mai mult decit oricare 


` 


altă operă de artă, trăieşte prin public. 
Nu insă cu orice preț. În sociologia emi- 
siunilor de televiziune există doi indicatori 
care exprimă succesul unei emisiuni: in- 
dicele de audienţă şi indicele de satisfacție. 
Ei bine, fără să ne lase indiferenți audiența, 
am dorit să promovăm în primul rind exa- 
menul indicelui de satisfacţie, să răspun- 
dem adică, celor mai înalte exigenţe, des- 
chizind un nou drum, inaugurind o nouă 
formulă, drum pe care alții vor merge, poate, 
cu mai mult succes. ȘI ca o ultimă paran- 
teză la această temă, pot informa că afluența 


r 


«Filmul, mai mult decît oricare operă de artă, 
trăiește pentru public. Dar' nu cu orice preț». 
= ti ESI x 


Colocviul revistei „Cinema‘“‘ 


la Casa tineretului din Alba-lulia 


Respectiv, o anumită parte a criticii nu are 
totdeauna tăria și curajul să spună lucruri- 
lor pe nume, să pună punctele pe i. Am avut 
şi experienţe foarte triste în domeniul cine- 
matografiei. Ce-i drept, unii critici le-au 
consemnat ca atare, afirmind mai timid 
sau mai energic că nu e bine să răminem 
atita timp la faza de experiment şi să con- 
sumăm mijloace şi speranţe acolo unde 
ştim că nu se poate depăși un anumit 
plafon. Totuși, inregistrăm şi astăzi in pro- 
ducția de filme subproduse, nu prin acci- 
dent inexplicabil, ci pare-se cu totul pre- 
vizibil. În clteva cazuri, producătorii ar fi 
putut fi mai atenți la critică, ar fi putut fi 
mai  perspicaci. Nu putem oare ieși 
din acest cerc vicios? Critica ar trebui 
s-o spună incă o dată, mai răspicat: — 
Ne-am edificat complet, știm exact în cutare 
şi cutare caz că nu se poate mai mult. 


Publicul însuși «inghite» şi el numai pină 
la un moment dat, nu suportă mereu același 
gen de subproduse si dacă ele mai sint 
difuzate şi la televizor, aparatele se inchid. 

Pare ciudat, dar e loane interesant s 
foarte bine că maturizarea filmului romå- 
nesc o dau operele tinerilor sau mai puțin 
tinerilor recent afirmaţi, pe cind unii con- 
sacraţi dau şi acum lucrări de tinerețe. E 
un paradox? Nu ştiu. Oricum, nu l-am 
întiinit dezbătut în critică. Am putut insă cu 
toţii remarca, fapt semnalat ce-i drept destul 
de insistent de unii cronicari, în ultimii ani, 
citeva opere de maturitate profundă, vie. 
cu o viziune şi o deschidere nouă asupra 
lumii. cu o adevărată ştiinţă a turnării filmu- 
lui modern, cum sint producţiile lui Con- 
stantin Vaeni, Dan Piţa, Mircea Veroiu și 
ale altora. 


Cronicarul nu are voie să fie 


„un funcţionar cu 


lon Mărgineanu: Eu doresc să mă in- 
scriu, in replică, în dezacord cu o parte de 
ceea ce a spus inainte poetul lon Singerea- 
nu. Mie mi se pare că nu există o școală 
bine consolidată de critică cinematografică 
românească. Cred că există doar o breaslă 
onorabilă, in curs de constituire, deocam- 
dată pe plan central, fără un sistem de cri- 
terii bine precizat şi fără ramiticaţiile şi 
ecourile pe care le implică ideea de şcoală. 
De acest stadiu, cu totul explicabil, țin o 
serie de greutăți evidente în planul influență- 
rii publicului şi tot de aici o serie de pseudo- 
cronici, mai ales in ziarele locale, dar nu 
numai in ele. 

Cezar Dumitrache, jurist: Nu fac parte 
din Salonul literar-artistic și nici din Clubu! 
tineretului, dar ca frecvent spectator al ci 
nematografului din localitate, trebuie sā 
constat şi eu cu regret că ziarul nostru 
este deficitar la acest capitol. Nici măcar 
un asemenea eveniment cu rezonanţă pe 
plan național, cum a fost premiera pe ţară 
cu Buzduganul cu trei peceţi, care a avut 
loc aici, la Alba-lulia, nu a constituit un 
argument deosebit pentru ziarul nostru. 
Puţinul care s-a scris cu acel prilej — o 
simplă notă — vă rog să mă credeți, nu a 


spectatorilor la Buzduganul.. este, pină 
acum, promițătoare: în patruzeci de zile 
l-au vizionat numai în Capitală peste 106 000 
spectatori, ceea ce înseamnă că nu stăm 
rău nici cu audienta... 


Un alt corespondent, Ulise Vinograschi, 
acuză filmul că «nu-l surprinde pe Mihai 
trăind și zbuciumindu-se, trecerile de la o 
stare la alta se fac nemotivat, lăsind im- 


fi 
( 


presia că acolo lipsește ceva (sublinierea 
noastră). Da, lipseşte povestea în care, 
de obicei, se «montează» viața unor perso- 
nalități istorice devenite eroi de film. Noi 
nu v-am prezentat însă istoria unui om, 
fie el și domn (Intre altele, pentru că ea a fost 
realizată foarte bine de Sergiu Nicolaescu), 
ci istoria unei idei, ideea de unire, pro- 
punindu-ne să alegem şi să punem în 
lumină acele fapte, situaţii și determinări 
care l-au făcut pe Mihai să gindească și 
apoi să Infăptuiască unirea românilor din 
cele trei principate sub sceptrul său. Pro- 


ticuri verbale“ 


reprezentat nimic care să suscite interesul 
spectatorului. 

Tocmai din acest punct de vedere, al 
interesului pentru publicul larg, permiteţi-mi 
să extind puţin intervenţia mea. Apreciez 
că, deşi există un inceput bun in critica de 
film, pentru marele public cronicile sint 
deseori prețioase şi prea «radicală» este 
exprimarea criticilor, atit în ziare cit şi la 
televiziune. Jumătate din textul unei cronici 
nu e ințeles de mulţi cititori, datorită unui 
abuz de termeni de specialitate sau expresii 
specioase, care acoperă tocmai ceea ce 
cititorul mediu urmăreşte să afle: cum este 
apreciat acel film, e bun, e rău... 

ion Mărgineanu: Bine. dar nu putem 
cere mură-n gură. Şi nici a simplifica un 
limbaj care are nevoie, ca orice limbaj 
profesional, de termeni de specialitate. 

Cinema: Am avut impresia că tovarăşul 
Dumitrache s-a referit nu atit la termenii 
folosiți cit la faptul că cititorul nu poate 
afla din partea unor cronicari o opinie clară. 
Ar fi deci nu atit o chestiune de limbaj, cit 
una de atitudine critică. 

Cezar Dumitrache: Aici şi voiam să 


(Continuare in pag. 10) 


fesorul Jurcan rezuma astfel filmul: «Un 
şir de portrete ordonate admirabil sub 
sceptrul unei traiectorii veridice...». Per- 
fect adevărat. După cum foarte bine re- 
marcă T. Macarova (Brăila), «nu e o lu- 
mină nouă aruncată asupra lui Mihai Vi- 
teazul», ci o lumină nouă asupra faptelor 
lui, asupra cauzelor faptelor lui» (subli- 
nierea noastră). Într-adevăr, cauzele fapte- 
lor ne-au interesat și am incercat să facem, 
din ele, substanța principală a Buzduga- 
nului cu trei peceţi. Este logic ca o ase- 
menea opțiune să ducă inevitabil către un 
film de dialog; nici acum nu regretăm că 
ne-am asumat riscul (deși, cum am spus, 
lungimi de text și chiar de situaţii grevează, 
din păcate, asupra ansamblului). Corespon- 
dentul ne reamintește insă în prelungirea 
raţionamentului său că «filmul nu este în 
primul rind arta cuvintului, se ştie asta». 
Ştim şi noi. Aşa s-a ajuns la tăcerile din 
film (pe care le remarcă T. Macarova), la 
secvența morţii călugărului Pamfilie, la 
secvența prohodului din minăstirea Col- 
tuna, unde sint pedepsiți boierii trădători, 
la personajul «călugăraşului» care se reține, 
deși nu rostește decit două replici... Așa 
s-a ajuns la rafinamentul, la stilul aparte în 
care losif Demian, acest artist al imaginii, 
vizualizează întregul material; asta pe lingă 
efortul regizoral de a găsi echivalențe 
pentru verbul lui Mandric — unanim subli- 
niat și apreciat căruia, personal, nu i-am 
găsit nici «reminiscenţe din pedagogismul 
lui Lucas Tanner», nici «multe vorbe mari» 
cum spune Nicolae Pistol din Aiud. Să nu 
fie nimănui cu supărare; dacă spectatorii 
polemizează între ei, de ce nu i-ar fi permis 
si nroducătorului un punct de vedere diferit 
de cel al unuia dintre spectatorii săi? 

in orice caz, dialogul — chiar contradic- 
toriu — reprezintă climatul în care opera 
de artă, deci şi filmul, trăiește cu adevărat, 
respiră în voie, infinit mai sănătos și fertil 
decit în liniştea ucigătoare a indiferenţei. 
Să mulțumim, deci, spectatorilor pentru 
opiniile, pentru competenţa sau francheţea 
cu care le-au formulat, să mulțumim gazdei, 
adică revistei «Cinema» şi... să punem 
punct, pină la un viitor dialog. 


lon BUCHERU 
directorul Casei de filme UNU 


5 


; aproape 

jı i în acest În- 
ceput de lună la montaj și 
la post-sincron: 


ieri cu ci i e ch an e 
is u care investighează prezentu! 
și în special tinăra generație; p 


Regi zor — Andrei jonan Băleanu flat 
la. cei de : ulea film după Sub Ari 
ș ó un bivol negru (coregie) 
nte! cuns, lucrează cu o maximă 

e atele,preocupal Indeosebi de | reacțiile 
intime ale porsonaidior sale; 


a semnat 
ginea la: 
ale verii, 
trei genuri 


j Sior Die t derio Al aa 
jí plei leri trulea film i 
în față o nouă experiență; aeee paie 


Scenografia — Nicolae Edulescu. A 


filme, 


folosit cadrul cinemato: grafic ca să se pre- 
zinte ai în calitatea sa „pictat: Tablourile 
din «Casa Cristinei» sinf semnate de el; 


„Costume - — Gabriela Lăzărescu — se 
bucură pină în prezent de colaborarea cu 
Al. Tatos la filmul «Mere roșii» şi a lui Stere 
Gulea la «larba verde de acasă», 


Montaj — - lulia Vincenz semneaza cel 
de al zecelea film, este deci cel mai experi- 
mentat membru al echipei; 


Director de producție: Gheorghe Te- 
ban. Cei peste 30 de ani de activitate pe 
“platouri i-au consacrat profesionalismul 
fără să-l răpească elanul tineresc. 


Casa de filme producătoare Cinci 
„rector: Corneliu Leu (nu cel de la M.G. 


- vă prezentăm, actorii şi personajele 
or: 


Albert Kitzi — fost muncitor, actual- 
mente student, viitor inginer; 

Diana Lupescu — o fată ca multe al- 
tele, cu un bacalaureat trecut și cu un exa- 
men de intrare la facultate ratat. Este la 
ceasul primei iubiri şila “cel al primelor 
opțiuni fundamentale; 

Constantin Diplan — un inginer pe 
cale. să uite de toate, în afară de propria sa 
bunăstare; 

Margareta Pogonat - — soție supusă şi 
mamă „derutată; | 
Pa “Gheorghiu — ! tată de familie și 
directoi care a „uitat că n-a fost totdeauna 
director; 

Gheorghe Visu — tinăr candid și cate- 
goric; 

Alexandru Georgescu — un prieten 
de nădejde; 

Boris Ciornei — un director care nu a 
uitat că | a fost muncitor; 


Di- 


Bacu Nu atit biografia unui erou, 
_cit spiritul unei epoci 


rat cind am citit 
oastră 


„în revii umneavo; a- 
_ aprecierile inte erpreților filmu- 
„lui Aurel Via adresa 


laborare cu cine- 
Și colaborare 


tre timp, atitea 
biografia puli 


Dialog între generaţii? 
Nu. Dialog între două feluri 
de a privi viața 


Victoria Mieriescu — O riaaartaantă 
tonică a generației părinţilor. . 


Are cuvintul Ret Incă inainte 
de a ști, am simţit că dacă c „ceva se schimbă 
in lume, acest lucru nu poate veni decit 


visele care animau minţile roenănegii cele 
mai luminate ale epocii. Plecind de la cu- 
vintele poetului ardelean Octavian Goga, 
«Pe noi munţii ne despart, dar apele ne 
unesc», am urmărit un Vlaicu care a vrut 
să demonstreze, prin temerarul său zbor 
peste Carpaţi, cum nici munții nu mai pot 
fi o piedică In calea Infrăţirii românilor. 
De aici insutiețirea cu care lau sprijinit 
marile , personalităţi patriotice ale timpului 
care, Incurajindu-! | pe el, încurajau ingenio- 
zitatea, creativitatea, pasiunea și perse- 
verenta spiritului n nationi i 

"o chinteseriță a gindi loi 
nești în lupta crincenă cu timpul, 

vertiginos al invențiilor “secolului. 
ce Blériot se afla la al 9-lea tip de aeropi 
Viaicu abia Işi perfecționa «Vlaicu-2», 
cu el ciştiga un concurs ce zi 
Un planor de lemn tras de cai, care 


văd ce se “intimplă cind un SARRA r prin 
studiile sale pătrunde într-un alt mediu 
cînd nu vrea sau nu p 
tă ti sera, Ape cul 


= 


de la clasa muncitoare. Am copilărit cu 
sirena de la Griviţa In urechi. Tata a fost 
ceferist şi pentru mine cartierul Giuleşti 
este o realitate trăită. Odată cu revoluția 
si evoluția tehnico-ştiințitică, munca fizică 
şi cea intelectuală se vor apropia. Mă in- 
teresează acest proces, mă interesează să 


E porneşte „din 
descoperindu-i. pe 
= pacii pe o anume treaptă a evoluției sau 
involuţiei sale. Încerc „să surprind pe : Pi s 

~: vietii ve, neasteptate». 


etei reușitei în viață. 


deținătorul reț 
tei în plan și tesc sau In plan social- 
profesional. În fi nostru, revelația í exis- 


ca şi a i răspunderilor 
e de la o poveste de dra- 
goste. Tatu rea a re doi tineri va declan- 
şa la ei, dar și la familiile și prietenii lor, 
conflicte, “explicatii şi imp! icații ce ne pri- 
lejuiesc « sine așterea unui mediu social larg 
“4 > la facul! te | la uzini „Aș dori ca în cele 
“din urmă fiecare. personaj să albă șansa 
dea _evolua pe drumul c drept, iar specta- 
H torul să aibă posibilitatea să prelungească 
nnas eroilor « după propriile sale con- 
ce 
Are cuvintul operatorul: Este o mare 
bucurie să filmezi o poveste de dragoste. 
să filmezi stări afective, fie că ele se pro- 
filează în decorul “mării sau „Intr-o uzină. 
Nu urmărim o imagine ostentativă ci, d 
potrivă, o relatare discretă a fizionomi iei 
interioare i a parsonaloiói a; conflictelor lor 
intime. Sper să reuşim. 
ă Are cuvintul ı montajul: Sau ar fi tre- 
buit să-l aibă. Dar lulia Vincenz lucra la 
„masa de montaj după ce avusese c 
lungă la post-sincron (este una din 
„acele monteuze care participă la toate 
P înregistrările), după ce alesese impreună 
cu regizorul dublele de la citeva zile de 
“filmare. Abilitatea oh dacă o ; putem numi 
ual tine numai experiență, d ști de 
„cuvint magic numit ta lent. Ştim că 
"de mina, de ochiul, de simți 
tale depinde filmul, A cel 
lorează prelungirea ı unei privi 
geri de Mnă, a | unei tăceri 
cum să potențeze dramaturgia printr-o in- 
tercalare de planuri. lulia Vincenz se nu- 
mără printre acel moneue fără de care 


orele actorilor şi urației, a 
de platou și a electricienilor, a 
prato reflecto şi truse de machiaj — 
ci în liniştea de la masa de montaj și în 
tensiunea posi ronului, Reporterul care = 
a beneficiat de o avan-avan-i -premieră a 
citorva dintre actele viitorului film. Desigur 
nu trebuie şi nu se poate anticipa. Dar 
filmul se recomandă ca un film-dezbatere 
In care tinerii se vor recunoaşte. iar unii 
dintre cei mai virstnici vor trebui să se 
recunoască. Să se recunoască și să se 
întrebe, fie și o clipă, pe ce drum merg 
în viaţă. 


Adina DARIAN 


Geniul românesc în luptă cu timpul 


i S (în rolul lui Vlaicu, Gabriel Oseciuc) 

şi lumii întregi uimită t 
. Drama geniului n. Spa handicapat | 

de timp, de condițiile materiale ale vremii, 
este de fapt drama unei națiuni mi 
valori m: dar greu de afirmat h 

curență tehnică. Strădania i 
Vlaicu de a invinge acest handicap al l istoriei, 
de a arde etapele, i-a ars aripile lui şi altor 
spirite avintate în acelaşi zbuciu 
D: ui ridicat nel zburători 


Poate, e aceea am 
pe legătura lui aicu u | 


delungată. Închei cu convingerea pe « 
o am 3 


Doctorul Poenaru 


pasg — Dinu Tănase, trei lucruri 
de aneres zi să cl în 
legătură cu Doctorul Poe- 
NEMA naru, filmul la care lucrezi: 
1. de ce, după Trei zile și 
| ? j trei nopți, filmul de debut 
regizoral, ai ales tot un su- 
biect cu acţiunea plasată In trecut — şi 
de data asta te-ai dus chiar mai departe, 
la începutul secolului; 2. prin ce te-a tentat 
romanul lui Paul Georgescu şi 3. ce anume 
din el ai păstrat pentru versiunea cinemato- 
grafică, pe ce ţi-ai structurat, de fapt, filmul? 
— Îmi plac «fotografiile de epocă». Îmi 
place să caut și să regăsesc În ele Intimplări 
şi destine posibile oricind. Îmi place legă 
tura asta a trecutului cu prezentul peste 
timp. Din acest punct de vedere, Doctorul 
Poenaru este un bun argument, pentru că 
urmărește două destine, de fapt două ipos- 
taze ale aceluiași destin: destinul unei 
generaţii. O asemenea întlinire pină la supra- 
punere este posibilă oricind. Ceea ce m-a 
atras la cartea lui Paul Georgescu este,in 
primul rind,povestea reală care stă la baza 
ei. Doctorul Poenaru a existat cu adevărat, 
este tatăl scriitorului și a lucrat chiar aici 
la spitalul din Țăndărei. Bustul lui se află 
în curtea spitalului. Mai există, de ase- 
menea, și oameni care l-au cunoscut. Unii, 
chiar personaje din carte, ca Alecu Crețu- 
lescu, alții, vechi colaboratori ai doctoru- 
lui. Cred că m-a tentat foarte tare posibili- 
tatea de a reface cinematografic povestea 
unor destine şi intimplări reale. Filmul 
este structurat pe cele două personaje, 
pentru mine, principale: doctorul Poenaru 
şi avocatul Pascal. Un om onest, prob, 
care incearcă să-şi facă pur şi simplu 
datoria pe locul lui, și un om cu ambiţii 
mai mari care-şi inchipuie că poate schimba 
cursul evenimentelor, din miezul lor politic. 
Am plecat de la ideea că ei sint reprezen- 
tanţii unei generații, «generaţia tranşeelom 
primului război mondial, şi am construit 
tot filmul pe această relație care se dezvoltă 
în funcție de evenimentele din jur, eveni- 
mente care ajung la ei cu intirziere şi cu 
care ei se confruntă in permanenţă, işi 
confruntă de fapt idealurile generaţiei lor 
hirjite de aceste evenimente și caută să 
afle cit au cedat şi cit au pierdut faţă de 
punctul de pornire care era sfirșitul răz- 
bolului. Confruntarea asta durează de peste 
20 de ani Intr-o atmosferă uşor cehoviană, 
dictată: de locul în care se desfășoară ea: 
un tirg, la ora aceea izolat în imensitatea 
Bărăganului, In care viața are un ritm anume, 
cu totul diferit de restul țării, un ritm stra- 
niu, lent, încetinit. Asta mi-a dat ideea să 
construiesc un timp cinematografic special 
pentru această relaţie: fiecare intilnire din- 
tre doctor și avocat se desfăşoară într-un 
timp comprimat, dat înapoi, care pare a- 
celași dintotdeauna, pentru că, la fiecare 
întilnire, ei urmăresc aceeași idee fixă din 
tinerețe, o continuă, o duc mai departe 
Timpul cinematografic este de fapt timpul 
acelei idei. Aş vrea să-ți mai spun, peste 
ce m-ai intrebat, că Victor Rebengiuc este 


unor filme demne de „Cintarea României“ 


Un film despre destinul 
generației supranumită 


«generaţia tranșeelor» 


personajul ideal pentru acest rol, şi capaci- 
tatea lui de a crea o stare de tip reflexiv 
convine nu numai rolului, dar şi mie. Pentru 
că formula aceasta, bazată pe un singur 
personaj care percepe și receptează in- 
timplări, evenimente şi le redă filtrate prin 
propria-i gindire, deci formula unei poves- 
tiri din unghiul unul singur personaj, mi 
se potriveşte cel mai bine. Pe de altă parte, 
sint foarte plăcut impresionat de Intiinirea 
cu Ștefan lordache care, totuşi, în filmul 
acesta nu are partitura pe care o merită 
În genvral, am actori foarte buni, actori 


de mare capacitate, cum ar fi Gheorghe 
Dinică, Vasile Niţulescu, Aurel Rogaischi, 
Victor Ştrengaru,Paul Lavric. Este un film 
«de bărbaţi», partiturile feminine nu sint 
de mare intindere, dar am incercat să le 
acopăr cu «tipuri umane» cit mai apropiate 
de cele din carte. Leni Dacian, Vali Voicu- 
lescu, Carmen Strujac, Victoriţa Dobre, 
Mihaela Gagiu sint, cred, actrițele capabile 
să facă usă rămină», chiar şi acele perso- 
naje mai puțin importante în economia 
filmului. 


Pentru fiecare echipă, locul de fil- 
mare devine un «acasă», un «la noi», 
spațiul familiar în care ea, echipa, prinde 
rădăcini afective. Tăndăreiul aparținea ia 
ora aceea echipei Doctorul Poenaru. 
La Țăndărei In centru, «aveau», o brută 
rie, undeva pe lingă gară, un centru de 
votare» la care trebuiau «să se aleagă» 
liberalii. Spre regretul lui Dinu Tănase. 
spitalul nu putea fi inclus printre locurile 
de filmare, pentru că arată prea bine pen- 
tru ceea ce trebuia să fie un spital în 1920— 
'40. La brutăria lui moș lon — o casă învelită 
în lemn vopsit gri, o fostă circiumă, mobilată 
cu multă atenţie nu numai la stilul epocii, 
dar şi la «stilul» personajului de către Florin 


din unghiul acto i 


Joc în acest film rolul mo- 
dest, dar important al ma- 
mei lui Vlaicu. Ea e matca 
riului vijelios,a cursului dra- 
matic care a fost viața erou- 
lui nostru. Legătura cu pă- 
mintul a indrăznețului zbură- 
tor. Cunoșteam demult scenariul, ştiam ce 
rol frumos mi-a pregătit Eugenia Busuiocea- 
nu, de aceea m-am pregătit și eu din timp. 
Am fost de cîteva ori la Binţinţi, am stat de 
vorbă cu oamenii locului. Binţinţi reprezintă 
esenta relatiilor din familia lui Vlaicu, tre- 
buia să inteleg bine atmosfera lui. Am dat 
acolo peste bătrini care și-o aminteau 
bine pe «nana Ana», şi m-au primit ca pe 
una de-a lor. În vară, cind filmam, echipa 
plecase prin apropiere să «tragă» un ex- 
terior și eu, gata Imbrăcată, aşteptam in 
tindă întoarcerea echipei, așa cum aş- 
teptam în film sosirea lui Vlaicu din străină- 
tăți. Spre seară, vine la mine o femeie din 
vecini, cu porumb fiert și un ulcior cu apă. 
«la nană Ana — Imi spune — n-aţi mincat 
nimic de azi dimineață». Mi-au dat lacrimile. 
Asemenea oameni sint pe la noi, la Bin- 
tinti. Eu sint de fel din Murfatlar, dar pentru 
mine locul In care s-a născut Vlaicu a 
devenit al nostru, al tuturor. Nu vă mai 


spun că în scena serbărilor Astrei, cind 
Vlaicu e așteptat să treacă munții, s-au 
adunat la filmare peste trei mii de oameni, 
pe dealul Bemilor. ŞI, in așteptarea filmării, 
au incins nişte hore uriașe. Mii de țărani 
in straie naţionale au stat apoi nemișcaţi şi 
răbdători toată ziua ca să se filmeze mur- 
murul lor de durere la aflarea veştii: Vlaicu 
a căzut! Grandios momentul, nu-l voi uita 
niciodată! Cum n-am să uit pe cele două 
bătrine din figuraţie care, in pauze, au 
început să cinte cu o voce tristă şi mono- 
tonă, o baladă despre Vlaicu, avind ca 
refren: «Să trecem Carpaţiy Să dăm mina 
cu fraţii». Păcat că n-a putut fi inregistrată.. 

O baladă inchinată unui om de ştiinţă 
n-am mai auzit pină acum. Pentru că Vlaicu 
al nostru a rămas în sufletul poporului un 
adevărat erou de legendă. 

Am şansa să lucrez pe un scenariu de 
înaltă literatură, cu o echipă serioasă, de 
profesioniști Incercaţi, cu un regizor care 
are o mare practică in scenele de masă 
Am admirat calmul şi meșteșugul lui Mircea 
Drăgan: ca să dirijezi mii de oameni într-o 
secvenţă, trebuie să dispui de o forță de 
organizare uriaşă. [i scenele mai intime, el 
lasă actorul să se concentreze, I dirijează 
discret spre varianta optimă, a interpretării. 


Gabrea, scenogratul filmului — se filma 
în ziua aceea o scenă foarte importantă: 
peţitul fetei lui moș lon de către doctorul 
Poenaru. Maş lon, Vasile Niţulescu, ras de 
barba cunoscută din atitea filme, dar cu 
mustață, Victor Rebengiuc în uniformă de 
tront, semănind leit cu Bologa din Pădurea 
spinzuraților și Leni Dacian, Alesandrina, 
fata peţită, căreia i se căuta o coafură mai 
puțin avantajoasă, pentru că trebuia să 
arate cit mai neatrăgător cu putinţă, urmau 
să joace Intr-un spațiu pentru care cuvintul 
«redus» este Incă inexpresiv. O cămăruţă 


scundă şi inghesuită, biroul lui moş lon, 
în care nici nu știu prin ce miracol încăpem 
înghesuiți ca sardelele vreo zece oameni. 
Victor Rebengiuc, foarte prost dispus în 
ziua aceea, Vasile Niţulescu, minunat de 
calm şi receptiv, Leni Dacian, concentrată 
şi atentă,deşi cam cu șase ore în urmă îmi 
mărturisea ce greu se împacă cu lungile 
așteptări pînă la momentul intrării în cadru, 
specifice oricărei filmări. Sint două scene 
dificile, pe muchie de cuţit. între duioşie și 
grotesc. Mai întii este «peţitul» propriu-zis, 
în absența miresei, și el se desfășoară 
grație celor doi actori într-o atmosferă de 
absurd perfect, de tip caragialesc, bazat pe 
o neințelegere. Tatăl își închipuie tot timpul 
că e vorba de fiica cea mare, pețitorul se 
Impotriveşte cu strășnicie: «Atunci te insori 
cu Titi» — «Nu mă-nsor cu Titi» — protes- 
tează pețţitorul. «Atunci de ce-ai zis că 
te-nsori?» — replică tatăl exasperat. «Păi 
mă-nsor — și după o pauză psihologică — 
dar nu cu Titi. Mă însor cu Alesandrina.»... 
Ne potolim risul. Se schimbă lumina, se 
schimbă și un celofan albastru pe post de 
filtru care între timp a luat foc şi este che- 
mată Alesandrina. Ea apare puţin năucă, 
împinsă din spate de mama ei, Victorița 
Dobre, și este informată laconic de către 
moș lon: «Dinsul te ia de nevastă. Sărută-i 
minat» Alesandrina se conformează. Doc- 


Aveam de filmat o rugă fierbinte, în biserică, 
implorind cerul să-i aducă liniște copilului 
meu. Zbuciumatului meu copil care in- 
cercase să se Impotrivească legilor firii, 
să cucerească cerul. Rosteam ruga fier- 
binte, patetic, a lăcrimat pină și preotul 
care era și el filmat, dar am simţit că regi- 
zorul vrea altceva de la mine. Şi-atunci 
am rostit vorbele aproape în șoaptă replica 
«in alb», cum ziceam noi actorii. Şi a ieșit 
mai bine. O altă scenă de profunzime psi- 
hologică s-a filmat acasă, la Binţinţi, cind 
bărbatul meu (interpretat de colegul meu 
Toma Dimitriu) răsfoleşte un caiet al lui 
Vlaicu, cu tăieturi din presă, articole vor- 
bind despre succesele lui. Eu Imi ascult 
omul cu religiozitate cum Imi citește laudele 
despre fiul nostru și sint mindră și fericită. 
Deodată Toma se opreşte nedumerit. Pe 
o foaie găseşte lipite 1000 de coroane și 
cuvintele lui Aurel: «Cu laudele ți-oi scoate 
necazurile de la inimă, iar cu banii, pămintul 
de la ipotecă». Înţeleg și mă apropii de 
omul meu discret, și ne retragem aşa amin- 
doi, tăcuţi, în prag, cu ochii în lacrimi. 
Un moment de frumusețe și adevăr care 
sper să ne fi ieşit bine, pentru că-i foarte 
important pentru film; el adună într-o 
singură imagine zbuciumul părinţilor care 
au sacrificat totul pentru «nebunia» copilu- 
lui lor, nebunie pe care n-o înțelegeau bine 
in simplitatea lor, dar simțeau in ea 
generozitatea și măreţia idealului. 


Maria VOLUNTARU 


torul Poenaru jenat îşi retrage mina. Ale- 
sandrina nu se lasă, este o fată ascultă- 
toare şi, la capătul unei lupte scurte, doc- 
torul reuşeşte să-și sărute viitoarea mireasă 
pe frunte. Filmarea de interior s-a terminat. 
Urmează să ne mutăm cu totii si cu totul 
la gară, la filmarea de exterior. Cu Victor 
Rebengiuc nu se poate vorbi astăzi e clar 
Încerc să obţin cite ceva despre rolul lui 
Moș lon. 

Vasile Niţulescu: Moș lon este un 
bătrin brutar în pragul falimentului, cu o 
soție boinăvicioasă şi patru fete de mă- 
ritat Ce poate ol să atunci cînd un 
medic îi pețește o fată, decit să se 
bucure. Nenorocirea e că medicul o 
vrea pe a doua Tne pe prima. cum sa 
cuveni Dar, pentru un om st ca el, 
şi cu atitea angarale, e bine și așa 


Să faci din ghinion, o șansă 


În timp ce se filma la brutăria lui moș lon, 
directorul filmului Mihai Năstase, organi- 
zase cel de al doilea loc de filmare al zilei, 
«centrul de volare». E Irig. cerul înnorat, 
gri, sub el clădirea posomorită, dar împo- 
dobită cu ghirlande de flori de hirtie, gru- 
purile de ţărani ghemulți sub pancarte cu 
lozinci stingace și scrise stingaci, fanfara, 
dansatori în costum naţional şi grupul 
oficialităților, capătă o tentă și ea gri, de- 
zolantă. grup se află Ştefan Iordache, 
interpretul avocatului Pascal. 

Ştefan Iordache: Un rol interesant 
care trebuie dus de la tinerețe pină la 
maturitate, douăzeci de ani de viață, 
viața unui politician «de epocă». Un 
om plin de bune intenții, de idealuri 
frumoase, dar strivit de istorie. Un om 
cu un destin trist. 

Destinul acestei filmări nu pare mai 
vesel. Mihai Năstase se uită cu îngrijorare 
la cer: «Dacă plouă, ne-am ars. Am chemat 
degeaba Cadillac-ul.» Cadillac-ul, maşina 
de imagine a studioului cu care s-au tras, 
cred, toate cadrele «din mers» din filmele 
noastre, este Intr-adevăr prezent la datorie, 
cu aparatul instalat gata de filmare. Repe- 
tițiile s-au încheiat şi ele, se poate filma. 
Ploaia începe în aceeaşi clipă, tare şi 
hotărită să nu se mai oprească. Mă uit la 
Dinu Tănase care stă în mijlocul drumului 
cu haut-parleur-ul în mină. «S-a terminat» 
— şoptește lingă mine Mihai Năstase, 
«s-a dus filmarea»! Nu s-a dus, îmi spun, 
nu se poate să piardă Dinu Tănase șansa 
asta, și În aceeași clipă răsună comanda 
«Motor!» Se filmează. Lozincile încep să 
atirne jalnic, vopseaua se scurge pe ele 
deformind literele, sensul cuvintelor, ghir- 
landele se pleoştesc, frumoasele costume 
ale dansatoarelor sint ca niște cirpe, săr. 
bătoarea arată dintr-o dată ceea ce era de 
fapt: un circ jalnic. 

— Ai avut noroc — îi spun lui Dinu 
Tănase, cind, ud din cap pină-n picioare, 
dar mulțumit, se urcă în fine în Cadillac-ul 
care n-a venit degeaba, să stăm de vorbă. 

— Da. Cred că da Arăta bine, nu? 

— Arăta foarte bine, nu bine. 


Citeodată, chiar și la o filmare, ceea ce 
pare să fie ghinion este de fapt o mare 
sansă. lar a şti să prinzi o șansă din zbor 
face parte, fără nici un dubiu, dintre calită- 
tile de regizor. 


Eva SÎRBU 


«Pentru ei eram «nana Ana», adică 
«una de-a lor» (Maria Voluntaru) 


Inainte de a pleca in Statele 
Unite, luindu-mi rămas bun 
eni, nu unul, ci 
cițiva mi-au mărturisit: «Te 
invidiem, ai să vezi...». «Ce?» 
tresăream eu în sinea mea, 
cunoscindu-le preocupările 
“Muzeul Guggenheim? Cascada Niagara? 
Biblioteca Congresului?» Eroare! Ei, tele- 
gurmanzii, mă invidiau că am să văd seriale 
tv. Sau, altfel spus, că săptăminile care mă 
așteptau de atunci incolo, urmau să-mi iie 
alcătuite exclusiv din simbete palpitante. 
Realitatea călătoriei a corectat destul de 
repede acest motiv de invidie. Mai intii 
că, liind aievea pe meleaguri străine, e 
firesc să renunțţi la magica oglindă drept- 
unghiulară și pilplitoare în favoarea privirii 
nemijlocite asupra vieţii pe care ea o 
reflectă. Cine ar sta să mai cunoască Man- 
hattanul pe urmele lui Kojak sau McCloud, 
cind își poate alcătui singur itinerariul, 
fără să aibă neapărat drept țintă «locul 
crimei»? (Şi fiindcă veni vorba, oricit de 
sumbre şi de interlope ar fi unele cartiere 
din imensa metropolă, climatul de suspens 
polițist în care o înfăţişează serialele i-a 
creat o faimă mai proastă decit merită; si 
pașnica provincie engleză, dacă ar fi pro- 
iectată în imaginaţia mapamondului numai 
de romanele Agathei Christie, ar stirni 
călătorului aprehensiuni). Al ilea, că 
serialul cu cel mai mare prestigiu acolo, 
se nimerea să fie unul... englezesc: 
Upstairs-Downstairs («Apartamentul stă- 
pinilor — camerele servitorilor»), un fel de 
Forsyte post-victorian în vreo 60 de epi- 
soade. Dar nu despre asta imi propusesem 
eu să scriu 


Ca să tiu sincer, invidiosi de acasă știu 
ei ceva. La București, Cind am de ales 
zilnic între două programe, mă simt, ierta- 
ți-mi cuvintul, bigam. La New York, cind 
m-am pomenit singur în camera de hotel, 
eu şi cutia televizorului care, cu un singur 
buton, mă punea in fața a şapte opțiuni 
simultane şi diferite, m-am simţit ca şi cum 
intrasem la pețit într-o casă cu șapte fete. 
Presupun că în situația aceasta de proas- 
peți candidaţi la telepoligamie, ați proceda 
ca şi subsemnatul. V-aţi grăbi să faceti 
cunoştinţă cu toate deodată. În primul stert 
de oră, am trecut, într-adevăr, de la o 
rafală din pușca automată a lui James 
Cagney (reluare), la un buletin meteo 


— 


sondaj 
în cineunivers 


Au tiecul mai bine de trei 
luni de la moartea lui Elvis 
Presley și nu numai că ecoul 
emoțţiei provocate de dispa- 
riția marelui cintăreţ nu s-a 
stins, dar gloria celui care a 
fost denumit «regele rock»-u 
lui pare să cunoască o nouă strălucire. 
Trei luni în lumea miturilor societăţii occi- 
dentale contemporane agitată de atitea 
vertiginoase atirmări şi atitea vertiginoase 
prăbușiri în uitare (şi mai cu seamă in zona 
atit de fragilă, de instabilă, a idolilor specta- 
colului), trei luni nu inseamnă deloc puțin. 
Popularitatea lui Presley s-a dovedit incă o 
dată — în ceasul decisiv al dispariției fizice 
— deosebit de solidă. Milioane de discuri 
aruncate pe piață într-un interval atit de 
scurt, zeci de emisiuni de televiziune, al- 
bume și reportaje, opțiuni asupra unor filme 
biografice vorbesc despre această populari- 
tate inoxidabilă. 

Ce-i drept, moartea lui Presley n-a fost 
marcată, în rindurile milioanelor săi de ad- 
miratori, de manifestări isterice asemănă- 
toare celor care au întovărășit acum cinci 
decenii dispariția lui Rudolph Valentino, 
sau mai recent, cea a cintărețului Jimmy 
Hendrix. Un anume aspect solid, temeinic, 
caracterizează gloria postumă a idolului 
din Memphis, un aspect asemănător întru 
totul celui care i-a definit şi cariera, lipsită 
de caracterul meteoric specific atitor mari 
aste ale spectacolului din vremea noas- 
tră. 

Soliditatea aceasta ţine, fără îndoială, 
în primul rind, de valoarea artistică a per- 


în direct 
din New York 


9 Reclama tv. sau Kojak ca 
«amfitrion — apreciat — cu mixer-automat» 


@ un show didactic pentru preşcolari 


urmărit cu sufletul la gură de adulți 
@ interviuri politice mai 
pasionante ca serialele polițiste 


rologic în grade Fahrenheit care, aveam 
să-mi dau seama apoi, pină să le recalcu- 
lez eu în Celsius, se schimba vremea; 
de la o reclamă săltăreaţă de detergent la o 
grozăvenie a lui Popeye; de la un uppercut 
din pumnul lui James Caan (premieră) la 
o cintăreață de culoare, Natalie Cole, fiica 
celebrului Nat King, şi m-am lăsat păgubaș 
după o slujbă religioasă (sosisem în ajun 
de paști). Peţitul caleidoscopic mi se păruse 
o treabă și ușoară şi plăcută. Eram naiv. 

La prima incercare de a lega cunoștință 
mai strinsă cu programele, m-am lovit de 
ua rival neașteptat: anunțul publicitar, com- 
mercial-ul cum i se spune acolo. între 
mine şi cele şapte mirese stătea la pindă 
soacra-reclamă. Cind mi se părea lumea 
mai dragă, hop, firma industrială sau co- 
mercială care ea, cu banii ei, plătise ela- 
nurile mele de proaspăt insurățel. Nu am 
cum să redau vizual aceste intreruperi 
indiscrete care intervin din sfert în sfert 
de oră, mai precis, din douăsprezece in 
douăsprezece minule. Le transcriu intoc- 
mai cum se aud din aparat și le-am auzit, 
mărginindu-mă anume la operele tv. cu- 
noscute şi de dumneavoastră. 

1. O blondă platinată (văduva cadavru- 
lui): «Colombo, credeam că-mi eşti prie- 
ten». Colombo: «Ce-ţi trebuie dumitale 
nu e un prieten, ci un avocat». Clic, şi din 
senin de nicăieri, interiorul luxos din decor 
se preschimbă intr-o pajişte unde un june 
prim aleargă după o nu prea jună copilă. 
Cintec în stil folk: «Buze strălucitoare, 
buze ispititoare, numai cu rujul cutare!» 

2. Kojak (către o prostituată, pe care o 
invitase într-un bar din perimetrul ei prote- 
sional de pe strada 42): «Şezi, bea ceva, 
relaxează-te și povesteste-mi ce-ai văzul, 
babe». Clac, și decorul sordid se trans- 


Pac, si suprafeţele aride de beton se topesc 
in valurile mării. Un cird de fete zburdă pe 
schiuri nautice. Rock: «Un singur cuvint 
pentru aceste costume de plajă. Cuvintul 
e vrajă, e vrajă, e vrajă!». 

4. Samantha (in excursie la țară): «Ma- 
mă, unde s-a dus Darrin?» Endora: «Nu 
s-a dus, a zburat. L-am pretăcut în bărzăun 
şi s-a speriat de coada vacii». Alt clic, şi 
apare un ins zimbind pină la urechi. Con- 
fesiune: «Eram posac, prost dispus, aga- 
sant. De ieri sint alt om, iau un tranchilizant. 
«Cor vorbit: «Cereţi la toate farmaciile, 
pilula care-aduce bucuriile» 

Şi aşa mai departe. Cu mențiunea că eu 
am reprodus aici, în adaotare. versurile 


LU] 


T 
Ri 
P 


DNN 


Telespectatorii americani, saturați de violență, încep să prefere în locul 

delictelor din Manhattan, reconstituiri documentare ca, de pildă, Patru 

zile la Dallas (în fotografie, protagoniștii din film față-n faţă cu «eroii» 
din viață) 


!ormă într-un salon somptuos, unde nişte 
persoane prospere în ținută de seară pri- 
vesc fericite la un obiect metalic cu care se 
joacă gazda. O voce distinsă: «Amillrio- 
nul apreciat posedă un mixer automat!» 

3. Comisarul șef (pe trotuarul din fața 
unui zgirie-nor): «Unde-i nebunul acela de 
McCloud?» Sergentul negru: «Uitați-l la 
etajul 23.» Comisarul: «Cum vrei să-l văd 
de-aici tocmai la etajul 23?» Sergentui 
negru: «Păi nu-i inăuntru, atirnă afară». 


După moartea 


unui băiat cuminte 


În mitul lui Presley se regăsesc idealurile 
și prejudecățile 
majorităţii tăcute americane din zilele noastre 


sonajului, de vocea sa excepțională, de 
întilnirea totdeauna fericită dintre această 
voce şi un repertoriu croit parcă pe măsură. 
Dar această soliditate își are rădăcinile si 
în natura însăşi a mitului Presley. Într-o 
lume în care excentricitatea, insolitul, scan 
dalosul constituie trepte, pare-se obliga- 
torii, pe care un idol al filmului sau al cin- 
tecului trebuie să le străbată pentru a cuceri 
adeziunea delirantă a mulțimilor de spec- 
tatori, în care excesele de tot felul constituie 
hrana zilnică a publicităţii fără de care nu 
pot exista mituri, dar și condiția oarecum 
firească de existență a celor în care se 
încarnează asemenea mituri, în această 
lume Elvis Presley s-a afirmat și s-a men- 
tinut — mai mult decit toți ceilalți și cu mai 
mare succes decit toți ceilalți — ca un 
prototip al băiatului cuminte sau, mai exact, 
al băiatului american cuminte. Anumite 
aparente nu trebuie să ne înșele. Rock- 
and-roll-ul, al cărui «rege» necontestat a 
fost Presley, a putut să apară unora şi 
poate mai apare şi astăzi — mai ales pen- 
tru «neinitiati» și pentru cei funciarmente 
alergici la asemenea ritmuri — drept o 


muzică eminamente zgomotoasă şi agi- 
tată. O privire ceva mai calmă și experiența 
anilor care s-au scurs din 1955 încoace 
ne permit astăzi să observăm că rock-ul - 
cel puţin în versiunea presley-ană — nu 
depășește nivelul de «zgomot» și «agitație» 
al lumii în care trăiesc curent tinerii admira- 
tori ai unei asemenea muzici, că el n-a 
constituit — datorită și izvoarelor sale 
populare — o ruptură radicală cu tradițio- 
nala muzică ușoară, nici în ce priveşte 
tematica, nici în ce privește ritmul. Cintind 
o muzică a vremii sale, Elvis Presley n-a 
fost un iconoclast, un distrugător al tradi- 
țiilor. 

În mitul lui Presley se regăsesc, dacă 
privim atent, idealurile şi prejudecățile ma- 
jorităţii tăcute americane din zilele noastre 
(revenim mereu asupra conceptului de 
american, fiindcă arta lui Presley a fost, 
mai mult decit cea a tuturor predecesorilor, 
rivalilor şi urmaşilor săi, un produs tipic 
al societăţii americane și o marfă destinată 
în primul rind consumului american. Faptul 
că el este singurul mare cintăreț american 
care n-a dal nici un concert în alara hola- 


cite unui singur commercial. Pe micul 
ecran cu minimum şapte programe simul- 
tane, se succed insă cite trei, patru, cinci 
reclame in serie. Trei minute de publicitate 
la douăsprezece minute de emisie propriu- 
zisă. Astfel, din de trei ori patru şi din 
patru ori douăsprezece, se alcătuieşte ora 
de program. Aceasta e regula jocului. 

Nu trebuia să vii în S.U.A. de la capătul 
lumii pentru ca acomodarea la această 
alternare să te contrarieze, să te irite şi, 


relor Statelor Unite, se datoreste nu numai, 
cum s-a spus, ondrariilor sale prohibitive, 
ci şi înțelegerii de către el — sau de către 
excepționalul său impresar, Parker — a 
faptului că locul său este numai între cele 
două oceane. Succesul mondial al lui 
Presley se datorește numai discurilor şi, 
intr-o măsură, faptului că el a reprezentat 
pentru mulți, mitul Americii însăși). 

Cind tinărul camionagiu și vinzător de 
hot-dog s-a lansat în 1955, America ma: 
trăia încă perioada pe care am denumit-o 
cindva «de dinainte de Vietnam», în care 
societatea de consum părea stabilă și plină 
de promisiuni, in care «conștiința vinovă- 


strassuri, 
al 
Americii 
de ieri, 
cea 
mulțumită 
de sine 


în cele din urmă, să te scoată din sărite. 
E deajuns să vii din Europa pur şi simplu, 
unde teleconcentrarea se bizuie pe aceleaşi 
tradiţii de educaţie a atenţiei ca și pe la 
noi. Comparaţia dintre structurile culturale 
ale Lumii Vechi şi cele ale Lumii Noi se 
dovedește pasionantă şi sub acest aspect. 
Televizorul constituie în momentul de față 
sursa de informare şi destindere a 75% 
dintre americani, care, potrivit statisticilor, 
petrec în medie în fața lui trei ore pe zi. 
Trei ore de «uite popa nu e popa». 180 de 
minute ore de «vino-ncoace du-te-ncolo». 
De schimbare stabilă şi de instabilitate în 
schimbare. De consecvență a solicitărilor 
disparate, îmbinată cu inconsecvența în 
„suită. Nu trebuie să fi sociolog al culturii ca 
să-ți dai seama In ce măsură aceasta in- 
fluențează apariţia și dispariția efemeridelor 
din opinia publică, viteza cu care se con- 
sumă acolo consacrările și se aștern uitările. 


Cine salută mai de s 


Să nu mă ințelegeți greșit. N-o fac pe miro- 
nosița. Atita cit am avut vreme să cercetez 
zestrea mireselor-program, salbele de peli- 
culă mi s-au părut la înălțimea reputației 
făurarilor. Ce-i drept, avind prea puţin 
timp, a trebuit să aleg. «indicele violenței» 
de exemplu, pe care un raport oficial il 
deplingea ca fiind cel mai ridicat de un 
deceniu incoace: nouă din zece programe 
(Raportul Comisiei Gerbner de la Univer- 
sitatea din Pensylvania) nu le-am consta- 
tat ca atare. Şi-mi pare bine că, selectind, 
am nimerit mereu programul care făcea 
excepție. Un show didactic-distractiv pen- 
tru preșcolarii mai măricei, Sesame Street, 
(«Strada Sesam»), care-i Invaţă reguli de 
bună purtare și jocuri, în acelaşi timp cu 
primele noțiuni de scris și socotit, mi s-a 
părut o adevărată bijuterie de graţie infan- 
tilă, căldură omenească, humor și tact 
pedagogic. Carol Burnett, actriţă cunoscută 
la noi datorită unui memorabil rol de com- 
poziție în filmul Pagina intii cu Jack 
Lemmon, susține săptăminal un show de 
proză care de unsprezece ani (recordul de 
longevitate) continuă să atragă pe tema 
necazurilor femeii nu foarte inzestrată cu 
frumuseţe de la mama natură. Cele citeva 
episoade răzlețe pe care le-am văzut din 
serialul Roots («Rădăcini») după best- 
seller-ul antirasist al lui Joseph Hailey, 
se distingeau prin rigoarea reconstituirii 
istorice care concura documentarul, pre- 
cum și prin patosul sobru al unei actorii 
magistrale. Mai sint apoi ziariştii de o com- 
petență şi inteligenţă incisivă, ca Barbra 
Walters sau David Frost, care-și transformă 
comentariile în jerbe de scintei cu tilc și 
interviurile în adevărate teledrame, mai pa- 
sionante ca serialele sau o finală de cam- 
pionat de box. Dac-ar fi, vorba commer- 
cial-ului, să aleg un singur cuvint pentru 
calitatea telegenică a tuturor acestora, aș 
spune atracţiozitate, atracțiozitate, atrac- 
țiozitate. 

De altfel, dac-ați observat din citatele 
mele, modalităţile de intrerupere dinaintea 


tiei» (maccarthysm, afacerea Rosenberg, 
discriminările rasiale, războiul din Coreea) 
nu tulbura decit mințile unei pături relativ 
restrinse de oameni maturizaţi politicește, 
în care însă, un tineret numeros și mult mai 
independent,din punct de vedere economic 
decit fuseseră la vremea lor generaţiile 
precedente, pătrundea zgomotos în viata 
socială cu un mare apetit (şi cu posibilităţi) 
de consum, inclusiv de consum de bunuri 
culturale adecvate. Acest public nou l-a 
creat şi l-a divinizat pe Presley. 

De-a lungul întregii sale cariere, Presley 
n-a fost nici bărbos, nici pletos, n-a băut, 
n-a fumat și nici — ferit-a sfintul — n-a 


9 
A 


Kojak 


Anderson 


Mannix 


au rămas pretexte pentru cele fix 3 minute de reclamă care se succed la fiecare 12 minute de program 


anunţului publicitar lasă intotdeauna ori o 
intrebare fără răspuns, ori o situaţie ne- 
rezolvată, ori o incurcătură aparent fără 
ieşire, în aşa fel incit curiozitatea să te in 
demne să rămii pe post pină la reluarea de 
după reclamă. Episoadele sint alcătuite din 
micro-episoade, showurile din mini-sho- 
wuri, sau, altfel spus, litrul de licoare-emi- 
siune se servește in sferturi cu buchetul 
infuzat la ultima sorbitură. Cei cițiva scena- 
rişti TV cu care am stat de vorbă, mi-au 
confirmat că așa și scriu, pregătind apogeul 
mare din minutul 48 prin apogeurile mai 
mici din minutele 12, 24, 36. David Chandler, 
care a colaborat la incoruptibilii (serial 
epuizat) și acum colaborează la diverse, 
Imi explica aşa: «Noi imaginăm o situație 
ca să producem un efect. Reclama proce- 
dează invers. Porneşte de la efect ca să 
ajungă la situaţie. Fiecare scenariu e ca un 
maraton cu obstacole». 

Desigur, inepțiile întristătoare nu lipsesc 
nici ele. Din fericire se uită ușor. În atară de 
una care mi s-a înfipt în memorie ca o me- 
taforă-simbol dintr-o piesă de Arthur Miller 
Era un fel de concurs cu public de genul 
«cine știe ciştigă» pe tema «recunoașteţi 
melodia preferată?». După prima etapă, 
concurenţilor li se aducea în faţă cite un 
trunchi înalt de aluminiu, ca un pom de 
iarnă, de ale cărui ramuri şi rămurele 
atirnau albastre, de nuanța speranței, hirtii 
de cîte cinci dolari. Pomii incepeau să se 
rotească repede, din ce în ce mai repede, 
pină ajungeau să nu se mai vadă deslușit 
Care dintre concurenți recolta Intr-un minut 
cel mai mare număr de bancnote, era ova- 


consumat droguri: ca un adevărat băiat 
cuminte din poveștile educative ale «visului 
american» i-a iubit mai presus de toate pe 
«Ma» şi pe «Pa» (mămica și tăticul), a rămas 
pînă la sfirşitul vieţii în casa părintească 
din Memphis (devenită, ce-i drept, între 
timp, palat), refuzind mirajul marilor me- 
tropole, dar și a vagabondajulu! pe drumu- 
rile nestfirșite ale Americii (spre deosebire 
de contemporanii săi din beat-generation si 
din mişcarea hippy), și-a făcut armata la 
timp și În condiţii exemplare, s-a culcat 
totdeauna devreme, a mers regulat la bi- 
serică, s-a căsătorit după ce şi-a făcut o 
situaţie (la peste 30 de ani) şi, bineinteles, 


ționat şi promova! in etapa următoare 

Raportul minut-dolari este şi criteriul 
absolut după care, pe cele șapte programe, 
se succed neintrerupt, ca dintr-o rotativă 
ameţitoare, imaginile insufiețite. Anecdo- 
tica new-yorkeză susține că pe strada 53 
unde stau faţă în față sediile a două mari 
corporații de televiziune ABC (American 
Broadcasting Corporation) şi CBS (Colum- 
bia * Broadcasting System), domnii Fred 
Silvermann şi Robert Wussler, președinții 
respectivi, schimbă cite un salut matinal 
de la ferestrele unde-și au birourile la etajul 
38, apoi trag perdelele pentru a nu lăsa să 
se vadă cu ce vedete, regizori sau producă- 
tori tratează fiecare. Concursul «Cine-i 
mai întreprinzător, cîştigă» dintre cele două 
corporații se calculează în aşa-numite 
puncte Nielsen, la fel de străine pentru 
mine, profan, ca și gradele Fahrenheit. 
Pe scurt, este vorba de un sistem de punc- 
taj care exprimă rezultatele unor abile son- 
daje zilnice privitoare la numărul de tele- 
spectatori ai fiecărei emisiuni. Potrivit 
publicaţiilor specializate, un punct Nielsen 
echivalează cu un milion de telespectatori 
iar un milion de telespectatori echivalează, 
anual, cu un venit de 36 milioane dolari din 
vinzarea minutelor de emisie pentru com- 
merciais. La sfirşitul sezonului 1976—1977 
(acolo există un fel de stagiune de tele- 
viziune care incepe toamna și se încheie 
primăvara, ca cea de teatru), scorul dintre 
concurenți indica o medie de 21,5 puncte 
Nielsen pentru ABC contra 18,7 pentru 
CSB. Probabil că, deși la același nivel, 
di. Silvermann cind îl salută de dimineaţă 


şi-a asigurat un serios cont la bancă. 
Corespunzător canoanelor «americanului 
mijlociu», Presley era mai presus de orice 
mindru de reușită (reușită materializată in 
dolari), mindru că a vindut peste 400 mi- 
lioane de discuri, mindru că a tăcut 32 
de filme, mindru că i se plătea cu 2 mili- 
oane de dolari o emisiune de televiziune 
Totul în comportarea sa exprimă America 
cea veche și mulțumită de sine, de la cos- 
tumele sale de scenă, simboluri ale opu- 
lenţei jubiliante (lame şi strass-uri) pină la 
partenerele sale pe care le stringea (pudic) 
în braţe în filmele sale și care sint de tipul 
confortabil, de pildă, Ursula Andress și 


pe di. Wussler, are satisfacția de a se simţi 
cu citeva procente mai sus. 

Marea «lovitură» a corporației ABC a 
fost serialul Roots, ne-poliţist, Incărcat de 
un mesaj important, violent pe alocuri şi 
el, în limita ciocnirilor rasiste şi redind 
adevărul lor, dar lipsit de violența gratuită 
şi corupătoare a foiletoanelor detective. 
Audienţa fără precedent a celor peste 
50 de ore de emisie determină, de atunci 
incoace, o restructurare competitivă a pro- 
gramelor tuturor corporațiilor. Sezonul 
1977—1978 este primul cind se anunţă un 
singur nou serial poliţist. În rest, locul lui 
Mannix îl vor lua, pare-se, eroi ai opiniei 
publice înaintate ca Martin Luther King, 
adaptările de romane fluviu, după modelul 
britanic, vor căpăta prioritate in dauna 
bălților stătute, iar delictele din Manhattan 
vor ceda în fața reconstituirilor documen- 
tare ca Patru zile la Dallas. Punctajul 
Nielsen a indicat negru pe alb că tele- 
spectatorii americani sint saturați de deri- 
zoriu şi abjecție. Realizatorii se orientează 
în consecinţă. Ca să reiau o formulare re- 
centă a revistei «Newsweek» (sept. 5, 1977); 
«Business-ul televiziunii trebuie să furni- 
zeze un public de masă celor care au nevoie 
să cumpere o publicitate de masă». Mi- 
nutele care hotărăsc ora de program TV 
rămin tot cele douăsprezece scoase la 
mezatul publicitar. Rămine de văzut cind 
şi cum vor intra ele In conflict cu mersul 
timpului. 


Radu NICHITA RAPAPORT 


Ann Margaret. 

Dar America s-a schimbat profund în 
ultimii douăzeci de ani, mai ales tineretul 
Americii. Alte gusturi, alte probleme, o tot 
mai îndirjită opoziție față de principiile și 
clişeele «visului american». Şi totuși, cum 
de şi-a menținut Presley impactul asupra 
publicului şi după ce trecuse de patruzeci 
de ani şi după ce devenise obez și boinav!? 

Desigur, această stabilitate se explică 
prin marele și autenticul său talent, prin 
priceperea excepțională de a-și organiza 
cariera cu rigoare științifică (ne referim în 
primul rind la ştiinţa marketingului şi a 
relaţiilor publice). Ea se explică și prin 
faptul că rock-ul pe care l-a servit și care 
l-a servit are, în miezul său, un caracter 
popular și tineresc, care-l împiedică să fie 
doar o modă trecătoare. 

Dar ea, această stabilitate în succes, se 
explică şi prin faptul că tipul de viaţă și de 
artă pe care l-a ilustrat Presley, reprezintă 
incă, în pofida tuturor vicisitudinilor, o 
componentă importantă a spiritului ameri- 
can. Nostalgia după «cumințenia» şi suc- 
cesele de altădată (chiar dacă ele ascun- 
deau realităţi nu totdeauna onorabile) este 
încă puternic prezentă în sufletele america- 
nilor mijlocii. Stilul lui Presley nu se opunea 
majorului val contestatar din arta ameri- 
cană contemporană (val exprimat în cîn- 
tec, de pildă, de personalităţi de anvergura 
lui Bob Dylan sau a Joanei Baez); poziția 
agresiv anti-contestatară era a altora (în 
cinema, de exemplu, John Wayne). Presley 
nu era nici cu unii, nici cu alţii; el era în 
altă parte, într-o naivă şi totuşi tragică 
încercare de a închide ochii în fața realită- 
ţilor noi, într-o înduioșătoare nevoie de 
lirism, de căldură sentimentală (dar fără 
sentimentalismul siropos al cîntăreților mai 
vechi) de stabilitate și de succes. 

Persistentă încă, lumea din care s-a năs: 
cut mitul lui Elvis Presley este, totuși, 
într-un proces rapid de destrămare. Va 
rămine, pentru generaţiile viitoare vocea 
minunată a băiatului cuminte din Memphis. 
Ceea ce nu e deloc puţin. 

H. DONA 


fit 


Critica 


o critică 


(Urmare din pag. 5) 


ajung: Să nu credeți că spectatorul cel 
mai obișnuit se lasă intimidat de cuvintele 
rare sau de frazele complicate. Nu. Dini- 
potrivă. Există unii critici care, vă rog să 
mă credeti, in afara unor fraze consacrate 
pe care le intilneşti peste tot, stereotipe. 
nu vin să spună nimic nou. Nimic deosebit, 
cu privire la sentimentele şi ideile filmului; 
în ce măsură i-au impresionat anumite frag- 
mente din film, ce sugestii le-au deșteptat 
Imaginea pe care ţi-o creează un asemenea 
cronicar este că el se achită de o sarcină, 
luind automat din arsenalul consacrat cit 
mai multe cuvinte tehnice, cu care iși pa 

voazează lipsa de opinie și de observaţie 
originală. El se transformă atunci într-un 
funcționar cu ticuri verbale, nu mai e un 
slujitor al artei, în măsură să ne transmită 
ceva din frumuseţile şi din pasiunile care 
se consumă pe ecran. Departe de mine 
gindul de a generaliza, modesta mea păre! e 
este doar că ar trebui să se facă mai mul! 
pentru a se găsi căi de comunicare ma: 
directe, de la suflet la suflet, pentru că 
numai în acest mod vom putea face eviden! 
pentru mai mulți oameni că nu orice macula 

pare cinematografică poate fi considerată 
ilim. 

Vasile Remete, muncitor-poet, vicepre- 
ṣedinte al Salonului literar-artistic din Albu 
lulia: Vreau să-mi spun şi eu părerea des 
pre formele de limbaj abordate în critică 
Adevărul este. totusi la mijloc Tovarăsu 
lon Mărgineanu are dreptate cind spune că 
termenii de specialitate sint necesari, sı 
tovarășul Cezar Dumitrache are dreptate 
cind optează pentru un limbaj limpede 
Despre un film după «Amintiri din copilă 
rie» de Creangă, cred că se poate scrie 
o cronică fără a folosi o seamă de cuvinte 
care să-l trimită pe cititor la dicţionarul 
de neologisme. Altfel va trebui insă să 
scrie despre un film, el însuși dificil, ca 
Păsările lui Hitchcock. Limbajul cu care 
operează criticul va fi deci pe măsura 
creaţiei respective. Devreme ce unii dintre 
noi mera doar «să se distreze» la film, in 


Lucian Miga: In prezent am rămas li 
latitudinea criticii vorbite. La noi filmele isi 
capătă valențe publice doar «din vorbă-n 
vorbă», după ce discută lumea pe stradă 
sau după aprecierile care se fac la ieși 
rea din sală. 


Cinema: Ar fi, ca să spunem aşa, o 
critică oral-folclorică. 


telex Sahia 


Ritm nou 


999 Plenara Comitetului de partid 
al Studioului «Al. Sahia» a analizat 
gradul de ritmicitate a producției, sub 
aspectul contribuţiei sale la obținerea 
unui nivel calitativ superior al filmului 
documentar. În urma discuțiilor și a 
măsurilor luate, un număr de filme 
prevăzute pentru 1978 se află într-un 
stadiu avansat de realizare. 

999 Unul dintre filmele care vor 
putea fi oferite difuzării chiar la înce 
putul anului viitor este Foştii ucenici. 
Eroii acestui documentar sint foștii 
membri ai unei brigăzi de tineret, con 
dusă de Chiru Alexandru, azi şef dc 
secţie la uzina de autoturisme Piteşti 
Înfățișaţi și acum 15 ani în una dintre 
producţiile studioului, intitulată Con- 
temporanul meu, maistrul de ieri 
şi ucenicii lui reapar pe ecran, în lumina 
unei noi contemporaneităţi, în regia 
lui Erwin Szekler — scenariul Marion 
Ciobanu şi Erwin Szekler, imaginea 
George Feher. 


10 


de film, 


de public 


timp ce alții caută satisfacţii spirituale mai 
profunde, nu putem cere nici cronicilor să 
fie făcute pe acelaşi calapod şi nici ne- 
apărat să folosească toate limbajul cel mai 
lesnicios. E un lucru de ordinul evidentei, 
oricit de puțin specializat ar fi acela care 
discută această, în fond, falsă dilemă 

Acum pentru că sint în fața acestui mini- 
fon, iar dialogul este firesc şi serios, aș 
vrea să punctez și eu necesitatea informării 
publice a spectatorilor din județe asupra 
creaţiei cinematografice. Este neapărat ne- 
voie de o participare adecvată a ziarelor 
şi revistelor locale și regionale la această 
operă de informare critică. Eventualul con- 
tra-argument al unor organisme locale, 
invocind spațiul tipografic redus, nu poate 
fi luat în considerație decit în sensul necesi- 
tății de a se găsi forme publicistice accesi- 
bile fiecărei publicaţii. Există cronică sau 
eseu teoretic pe opt coloane, intr-o re 
vistă de specialitate, există cronichetă pe 
o singură coloană într-un săptăminal cu 
format mic și există semnalul critic de 
zece rinduri în ziarul județean. Problema 
este de a alege soluţia fericită, de a stimula 
puțin fantezia gazetărească la toate meridia- 
nele, pentru că spațiu tipografic se găsește, 
există. Nu există însă o înţelegere tot 
deauna exactă a importanţei pe care acti 
vitățile cultural-educative, manifestările ar 
tistice și preferințele din timpul liber le au 
in ansamblul preocupărilor noastre și in 
viața oamenilor. 

Bineinţeles că se pune condiția ca 
această informare critică să fie compe- 
tentă, penetrantă — și nu făcută ca într-o 
experiență a noastră de tristă amintire, 
cind cronica filmului era lăsată în ziarul lo 
cal în seama unei persoane necalificate. Sis- 
tarea acestei preocupări este și mai tristă 
Noi avem insă, pe plan local, posibilități 
superioare în acest sens. De altfel, pen 
tru că am pomenit de Păsările, mi-aduc 
aminte de cronica la acest film care a 
apărut, cu ani in urmă, în ziarul «Unirea» 
şi care a fost foarte bună, în măsură sà 
corijeze o înțelegere superficială a filmu- 
lui. 


î In lipsa criticii scrise, funcționează critica orală. 


Dar ea funcționează eronat 


Lucian Miga: Da, și vă pot spune, ca 
responsabil de cinematograf, că ea are o 
valoare foarte mare pentru noi și ar putea 
avea și pentru alții, dacă aceste aprecieri 
orale ar fi cercetate de specialiști, psiho 
sociologi. Curentul spontan de opinii esle 
uneori prompt şi exact. Se intimplă insa 
că filme foarte mari trec neobservate de 
marea masă a spectatorilor, fiindcă une 


999 În cinstea celei de a 30-a Ani- 
versări a proclamării republicii, stu- 
dioul «Al. Sahia» realizează un serial 
pentru televiziune, în 6 episoade. Pri- 
mul episod se referă la dezvoltarea in- 
dustrială a țării (regia Penu Stelian), 
al doilea abordează procesul de înnoi- 
re a satului românesc (regia Alexan- 
dru Drăgulescu), al treilea tratează 
evoluţia vieţii culturale și ştiinţifice 
(regia Constantin Vaeni), următorul 
se intitulează «Calitatea vieții» (regia 
Paul Orza), al cincilea este «Partid, 
stat, democraţie» (regia David Reu), 
seria fiind încheiată prin episodul de- 
dicat locului țării noastre în lume 
(regia Pantelie Tuţuleasa). 

099 Regizoarea și scenarista Paula 
Popescu-Doreanu, operatorul Dumi- 
tru Predeanu și consilierul științific 
Zeno Oarcea realizează impreună do- 
cumentarul Pădurea pămîntului (co- 
mentariul Eva Sirbu). Este debutul 
unui ciclu intitulat «Pădurea, protec- 
tor al vieţii», filmul următor numindu-se 
Pădurea oamenilor. Ciclul este re- 
zultatul eforturilor studioului de a-și 
lărgi aria de preocupări în domeniul 
filmului științific, dedicat protejării me- 
diului ambiant. 


Răzvan POPOVICI 


ori critica oral-folclorică reacționează lent 
sau eronat şi se dumireşte de abia după 


ce filmul a ieşit de pe ecrane. 


lacob Oliviu, șef de sector la Comitetu: 
județean Alba al U.T.C. Apropo de critica 
orală şi de erorile ei, aș vrea să spun că 
ele sint uneori întreținute, din păcate, de 
cineaştii Inşiși. Pe la inceputul anului, cu 
prilejul prezentării filmului Ultimele zile 
ale verii, au fost invitaţi la Alba citiva reali- 
zatori și reprezentanți ai Centralei România 
film. A avut loc o intilnire între oaspeți și 
spectatori. Şi eu am întrebat atunci de ce 
producem noi, alături de opere de succes 
mare sau mediu, atit de multe filme care 
rulează cu sălile goale. Răspunsul a fost 
că, spre deosebire de producțiile străine, 
filmele noastre n-ar beneficia de actori de 
prima mărime și nici de condiții tehnice 
ideale. Or, acest gen de «autocritică» din 
partea specialiştilor poate mai mult stirni 
confuzie în rindul spectatorilor, care preiau 
aceste explicații şi le transformă în verdicte 
cu caracter de handicap pentru intreaga 
noastră producţie. Urmărind criticile din 
revista «Cinema», revistă foarte citită, am 
observat că se incearcă din cind în cind v 
delimitare a producţiilor noastre bune de 
cele rele, ceea ce ne ajută să înțelegem 
care ar fi cauzele reale ale succesului unora 
şi insuccesului prea multor altora. Dar 
aceste delimitări critice nu se fac destul 
de sistematic și convingător. Eu cred că 
critica poate să-și spună mai răspicat păre- 
rea asupra cauzelor, fără a se limita la con 
semnarea rezultatelor. Am observat şi noi, 
adesea, în filme nu numai defecţiuni care 
tin de dialogul explicativ sau de lipsa de 
fantezie a regizorului, ci uneori și de unele 


apariţii de actori și mai ales actrițe, solici- 


tate pare-se din considerente cu totul extra- 


estetice. N-ar fi rău ca, așa cum aţi organizat 


acum o discuţie despre critică sau în alte 
numere despre tematica filmelor, să ne 
consultați și asupra cite unui film care ru- 
lează cu săli goale. 


lon Singereanu: Sigur că tendinţa ar 


fi să evoluăm de la critica orală la cea scrisă 
Dar să ştiţi că şi de la prima dintre ele se 


pot invăța multe. Spectatorii işi dau seama 
că unele filme sint, de pildă cu totul sărace, 
pină la jenă, în ceea ce priveşte tratarea 
temelor actualității. Critica scrisă le mena- 


jează incă sau le tratează eclectic, în aşa 


tel încit spectatorul nu e ajutat să facă de- 
osebirea dintre valoare şi nonvaloare. Îmi 
aduc, de pildă, aminte de un film cu doi in- 


gineri tineri, dintre care unul răminea la 


centru, iar celălalt pleca la o întreprindere 


in provincie și devenea inventator. E un 


film care nu mi-a plăcut — nu-i mai știu 
titlul, de fapt cred că au fost mai multe de 
acest fel — dar ştiu că n-am găsit în cronici 


o părere exactă despre el, despre acest 
mod de a inventa false dileme în care pe pri- 
mul plan este soarta unui strung. ŞI, In con- 
secință, n-am sesizat in cronici nici dife- 


rența dintre acest timp de producții — mi 
se pare că Despre o anume fericire se 
numea filmul in cauză — și lucrările in- 


tr-adevăr meritorii ori chiar reușite, cum au 
fost Zile fierbinți sau Mere roșii 


lacob Oliviu: Poate tocmai datorită a- 
cestor confuzii, între filmele reușite și cele 
nereușite, se intimplă să avem săli goale 
si în cazul unor filme de actualitate care au 
calități evidente, cum e Mere roşii. O 
parte a publicului și-a pierdut increderea 
in unele aprecieri ale criticii și în anumite 
filme de actualitate, răminind la impresii 
culese cu ani în urmă, cind nivelul cine- 
matografiei noastre era mai scăzut. Ca 
să-i aducem «la zi» cu cunoștințele, trebuie 
într-adevăr mai bine delimitat ce e rău de 
ce e bine, reciștigind în acest mod și in- 
mulțind numărul iubitorilor pasionaţi ai 
filmului românesc. 


Cinema:  Mulţumindu-vă, multumind 


Comitetului județean Alba pentru cultură 
și educație socialistă, Întreprinderii cine 


matografice judeţene şi direcțiunii clubului, 


pentru bunăvoință și sprijin, vă propunem 


acum să punctăm de comun acord citeva 
prime concluzii la această primă discuție 
publică despre critica de film, pentru că 


avem intenția să continuăm această dez- 


batere. Din cele spuse de dumneavoastră 
rezultă cel mai limpede următoarele: 


e Spectatorul are nevoie de un critic-stătultor. 


Este important deci ca să apară și 


Să apară nu într-un tirziu, ci concomit 


pe plan local o cronică a filmului. 
t cu filmul. 


O Să existe cronici pătrunse de simțul valorii. Nu cronici scrise sub 


Influența spiritului de grup 


@ Cronicile să fie scrise pe înțelesul 


cititorilor. Fără să coborim nivelul 


profesional al criticii, să combatem abuzul de termeni de specialitate, 


De limbaj păsăresc. 


9 Prea multe cronici 


reotipe. Ele dau senzaţia unei critici funcționăreşti 


@ În multe cronici întilnim o judecată confuză, un autor care se eschivează 
să spună adevărului pe nume. Avem nevoie de o mai curajoasă delimi- 


tare între filmele bune și ce 


telex Buftea 


„Plin“ de producţie 


099 Parcă nicăieri nu se dovedeşte mai 
adevărată povestea Intiinirii dintre băiatul 
cu pantaloni scurți şi moşul cu barbă albă — 
Anul Nou și Anul Vechi — ca în studiourile 
de la Buftea. Producțiile vechiului an mai 
ocupă încă sălile de montaj, mixaj sau chiar 
platourile, în timp ce filmele anului 1978 
au apărut şi îşi cer drepturile. Dacă lucrurile 
nu se limpezesc repede, va fi și mai greu, 
pentru că peste citeva luni vor intra în lucru 
şi producțiile anului 1979. A fost o vreme 
cînd Buftea se plingea de «gol de producţie 
din pricina lipsei de ritmicitate cu care se 
trimiteau scenariile de casele de filme 
Acum situația s-a schimbat și o sumedenie 
de scenarii aşteaptă la start gata aprobate 
şi cronometrate. Printre ele, Întoarcerea 
lui Vodă Lăpușneanu (scenariul şi regia 
Malvina Urşianu, Casa de filme Trei) și 
trei noi producţii ale Ca de filme Unu: 
Gustul și culoarea fericirii (scenariul 
ing. Gheorghe Manole, regia: Felicia Cer- 
năianu, un nume cunoscut din filmul docu- 
mentar); Ecaterina Teodoroiu (scenariul 
Vasile Chiriţă şi Mihai Opriş, regia: Dinu 
Cocea) şi Dumbrava minunată (ecrani- 
zarea povestirii lui Sadoveanu, scenariul 
Draga Olteanu-Matei, regia Maria Callas 
Dinescu) 


proaste. 


Colocviu realizat de Valerian SAVA 


© Despre Cianura și picătura de 
ploale (producţie 1978 a Casei de filme 
Trei) care şi-a început perioada de pre- 
gătire, regizorul Manole Marcus spune că 
nu este atit de «polițist» pe cit s-ar crede 
E vorba mai curind de o anchetă socială, 
de o analiză psihologică, ceea ce nu exclude 
desigur suspensul ci doar focurile de pistol. 
Scenariul este scris de Virgil! Mogoş şi 
Manole Marcus. Nelly Merola a și început 
să lucreze la schițele de costume, iar 
arhitectul Aureliu lonescu la cele de decor. 
Imaginea: Nicu Stan 


999 ioanide (două serii, Casa de filme 
Patru), scenariul de Eugen Barbu, ecrani- 
zare a celor două romane de G. Călinescu, 
«Scrinul negru» și «Bietul loanide», în 
regia lui Dan Piţa, va incepe filmările în 
primele luni ale anului 1978. Pentru a nu 
pierde anotimpul și culorile lui, secvenţa 
vinătorii se va filma totuși în luna noiembrie, 
cînd aceeași echipă va scrie cuvintul «sfir- 
şit» la Profetul, aurul și ardelenii. 


999 Echipa regizorului Virgil Calotescu 
a trecut fără răgaz de la ultimele operații 
de mixaj ale filmului Autobuzul (Casa de 
filme Cinci — se vorbeşte de pe acum 
despre savurosul cuplu Draga Olteanu — 
Jean Constantin) la pregătirea filmărilor 
pentru Nunta bătrină (scenariul lon și 
Alexandru Brad; Casa de filme Patru). 


099 Pe genericul filmului Cintarea 
României (scenariulși regia: lancu Moscu 
și Dumitru Done, dialogurile; Alecu Ivan 


filmele poetului 


Dati-mi desene animate! 


5 a A fost odată ca-n po 
| veşti un film care se 
numea În genunchi mă 
nema întorc la tine. Era stu 
| pid, dar mi-au dat lacri 
! mile, cum să nu plingi 
cînd un bărbat în toată firea iși dă sea 
ma că a călcat în străchini, sau pe 
alături, cum bine spune poporul, și 
vrea, plin de bune intenții, să se în- 
toarcă la iubita inițială? Am plins mult 
şi sincer. Am reţinut din acest film 
numai titlul, modestia pocăinței... «In 
genunchi ma intorc la tine...» 
l-am furat, deci, modestia și am folo 
sit-o, cred eu, pentru o cauză mai 
dreaptă. În genunchi, vă rog, daţi-mi 
desene animate. Simt că mor fără 
desene animate, simt că mor fără o 
rățușcă dornică de viaţă, simt că mor 
fără un urs gata să-l interpreteze pe 
Pluto M-am plictisit de aventurile din 
epoca de piatră, rid din ce în ce mai 
greu, eu care mă lăudam că sint omul 
care ride cel mai uşor din lume. Am 
atita umor și atita politețe incit să fac 
fără efort, din țințar armăsar. 


De ce atitea desene animate tre 
buiesc importate? De ce trebuie să văd 
eu găini din Australia și rațe din Belgia, 
n-avem şi noi găinile noastre, rațele 
noastre? La fel de poetice ca și ale 
celorlalți? Ca să fiu sincer, vorbind de 
importul exagerat de desene animate, 
mi se pare exagerat și nejustificat. 
Avem o strălucită, inegalabilă pleiadă 
de pictori, graficieni, precum Gopo, 
Calafeteanu, Florin Pucă şi Sabin Bă- 
laşa, avem o strălucită pleiadă de 
autori pentru copii precum Sonia La- 
rian şi Florica Pilat. Atunci de ce să 
tinjim după giştele filozofice ale altora? 

Dar desenele animate nu sint numai 
imperiul rațelor meditative. De la ele 
aşteptăm mai mult. Ce frumoase ar fi 
serialele de desene animate în care să 
descoperim noile aventuri ale noului 
Mitică, în condiţiile noastre. M-am 
plictisit de desene animate, de atitea 
rațe meditative aduse din import. Cind 
noi avem atita haz, de ce să-l impor- 
tăm? În genunchi vă rog, dați-ne de- 
sene animate... 


Teodor MAZILU 


Cind noi avem atita har, de ce să-l importăm? 


Ghilia) vor apare mulți dintre laureat 
primei ediții a acestui festival nationa 
Colaborarea Casei de filme Patru cu st 

dioul «Al. Sahia» ar putea marca un început 
de drum. 


Liniorii (scenariul şi regia: Andre 
Blaier) şi-a schimbat titlul In Trepte pe 
cer lar Spaima... (scenariul Petre Sălcu- 
deanu, regia Mircea Mureşan) în Împuşcă- 
turi sub clar de lună. Se speră ca pină la 
apropiata lor premieră să nu se mai schimbe 
nimic 

Primul tur de manivelă la filmu 

e de tăcere (Casa Unu, scenar 
şi regia; Alexa Visarion) nu va ti lesne 
de cei care au fost în ziua aceea la Her 
30 kilometri de Bucureşti. În zilele fr 
de la jumătatea lunii octombrie. cin 
spus primul «motor», echipa de i 
(operatorul Nicu Stan şi c 
Dumitru Truică), regizorul și actor 
Rozorea şi Mircea Dia 
apa unul izvor la o temper 
să iasă aburi cind se rosteau r 
edicat să-şi tragă « 
Filmările continuă 
nterioară. 


Diteriţi distribuitori de filme străini 
s-au și oferit să încheie contracte de pre- 
vinzare pentru filmul Vlad Țepeș (Ca 
Cinci, scenariul: Mircea Mohor, regia: Do 
Năstase). Se pare că spectatorii din a! 
țări, saturați de tilmele cu vampiri și cast 


fantomă din serialele Dracula, sint, 
sfirșit, interesaţi de adevărul istoric, 
evocarea domnitorului român. Odată mai 


mult, aceasta obligă autorii filmului la o 
realizare de prestigiu 
(J S-a văzut 50% din materialul filmat 
dul țării, la filmul Urgia (scenariul 
Florin Năstase. regia losit Demian şi An- 


e La Botosani, monteuza loland 
Mintulescu şi compozitorul Mircea Flor 
au asistat la filmările de la Cronica unor 
impărați desculți (scenariul Alecu Ivan 
Ghilia, regia Mircea Veroiu) Incercind să 
prindă «pe viu» atmosfera filmului şi să 
fixeze reperele viitoarelor operațiuni. S-a 
dovedit astfel că montajul și compunerea 
muzicii nu sint deloc etape succesive şi 
zolate, iar trimiterea unei mese de montaj 
la locul filmării nu este un lucru i 

e Se lucrează la co 
filmelor Ediție specială (sc 
Daneliuc și Beno Meirovici, regia 
Daneliuc) şi larba verde de acasă (sce- 
natiul Sorin Ti regia Stere Gulea) care 
alături de Fair Play (scenariul și regia 
Al. Donciu-Satmary) și Ma-Ma (scenariul 
Vasilica | egia Elisabeta Bostan) 

fi printre ultimele premiere ale acest 
Pentru filmul Aurel Vlai 
, scenariul Eugenia Busuioc 
h 


exactitate incit în timpul 
Clinceni, eroul, interpretat de Gabriel Os 
c, s-a pomenit în aer, la șase m 
time, şi de acolo, desigur vertigin 
e sol! Singurul care a avut de suferit 
tost avionul, a cărui reparare a durat d 
săptămini. leşită cu bine din aventura fi 
mărilor, echipa se află In sălile de mo 
și post-sincron 
R. PANAIT 


Este foarte greu de dedus 
talentul de cineast din sim- 
pla pasiune cinefilă. Este ta- 
lentul cel mai greu sesizabi! 
pentru că el nu e nativ, nu 
are semne genetice bine 
structurate, e un talent care 
se construieşte în jurul unui nucleu de 
sensibilitate artistică. Nucleu ce poate in 
semna talentul pentru una dintre artele 
tradiționale. Acest punct de plecare va 
marca pentru totdeauna stilul artistic al 
cineastului. 

Oricum și de oriunde ar porni insă aces! 
artist fără lungi filiaţii şi genealogii, el tre- 
buie să posede capacitatea de a crea 
oameni și viață. Cit de tehnică pare şi este 
această artă a filmului, către ea nu se vine 
inarmat doar cu panoplia de obiective, tra- 
vellinguri şi revelatoare, ci cu o formaţie 
umanistă care să pună cineastul in situa- 
ţia de minimă pretenţie a unei descitrări 
elementare a artelor premergătoare filmu- 
lui, arte care compun această artă de sin- 
teză. Artă care a oripilat şi mai contrariază 
incă pe mulți intelectuali fini, considerind-o 
vulgară, fără să-şi fi dat măcar silința de 
a-i cunoaşte pe Eisenstein, Kurosawa și 
Bergman. 

Este greu de stabilit cind și cum vocația 
de cinefil se transformă în vocaţie de ci 
neast. Cum se creează capacitatea de a 
transforma în imagini de sinteză artistică 
toate impulsurile şi şocurile emoționale 
primite. Se pune pe nesimţite in mişcare 
o mașinărie de produs fantasme, maşinăre 
care chinuiește si poate chiar ucide. Se 
poate muri inecat în torente de imagini 
şi sunete care îți inundă ființa, adevăra! 
neoplasm psihic. Talentul, ca orice luciu 
ieşit din normal, este o boală, o aberatie 


asociația cineaștilor 


Alături de cinefili 


090 Creatorii și producătorii filmu- 
lui Buzduganul cu trei peceți conti 
nuă seria spectacolelor de premieră in 
numeroase localităţi din ţară, unde au 
loc și instructive dialoguri cu publicul 
spectator. La Tg. Mureş şi Reşiţa, la 
Careii-Mari, in Ţara Crişurilor, la Ma- 
vrodin şi Peretu, în cimpia Teleorma- 
nului, la Piatra Neamţ și Fălticeni, în 
Țara de sus a Moldovei, iubitorii filmu- 
lui românesc și-au manifestat interesu! 
pentru reintruchiparea cinematografică 
a voievodului care a înfăptuit primul 
unitatea politică a Ţărilor Române. Au 
participat scenaristul Eugen Mandric, 
director al Casei de filme Trei, regizo- 
rul Constantin Vaeni, lon Bucheru, di- 
rector al Casei de filme Unu, actorii 
Ştefan  Veiniciuc, Jean Săndulescu, 
Mircea Cosma, Gheorghe Simonca, 
Anca Szâny, Andras Csabo, Istvan 
Gyarmathy, Lorand Lohinsky, precum 
şi Anca Georgescu, lector de scenarii 
şi Radu Leşu, producător-delegat. eee 
Centrul metodic al activităţii cineclubu- 
rilor sindicale din judeţul Vrancea a 
organizat, la Soveja, o tabără de crea- 
ție şi instrucţie la care au ținut cursuri 
lon Popescu Gopo, președintele Aso- 


profesiune 
de credinţă 


a naturii. lată de ce artistul e destinat din 
pintec unor bucurii foarte amare şi cine 
păşeşte spre acest destin cu zimbetul pe 
buze, purtind în urechi doar sunet de 
trompete şi în ochi imagini de trofee, este 
un inconştient sau un impostor. 

În ştiinţă, ca şi în artă, ca şi in viață 
experiențele trebuiesc, se fac pentru cei 
mulți, şi primirea pe propria-ți existenţă a 
unui voltaj de zece ori mai puternic decit 
cel destinat oamenilor obișnuiți, poate in- 
semna doar bucuria trăirii inzecite. 

La conştiinţa vocației pentru film nu se 
poate ajunge fără cunoaşterea acestui uni- 
vers artistic dinlăuntrul lui. Filmul se lasă 
greu cunoscut ca modalitate de expresie 
și, necunoscindu-l, nu-i poţi aborda bucu- 
riile, răminind mereu în fața unor porţi In- 
chise. Optind fără revelarea propriilor ca- 
pacități pentru un tărim artistic atit de in- 
citrat — oricit de pasionat spectator — 
poate insemna şi a insemnat prea adeseori 
un drum care duce nicăieri. Dar cu acest 
neajuns și cu o mie altele, mult mai mari, 
filmul rămine, pentru artiştii secolului nos- 
tru, un pămint al făgăduinței, către care 
păşesc mereu mai mulți. Într-o parte a 
lumii se desțeleneşte abia, în alta se re- 
coltează, toate acestea în lumina unui mi- 
raculos răsărit. Celelalte crepusculare arte 
ale istoriei ne apar undeva depășite și 
demne de ignorat. Ce fatală eroare! 

În fine, semnele de intrebare și de mi- 
rare din fața acestei arte rămin intacte, cu 
sau fără contribuția mea; ceea ce pot să 
afirm însă cu toată certitudinea este că a 
tace film. nu e o profesie, după cum nu e 
o profesie să faci poezie. Este numai im 
posibilitatea de a trăi fără să faci acest 


lucru. 
Malvina URŞIANU 


ciaţiei cineaştilor, regizorul Alecu Croi- 
toru, operatorul Cornel Diaconu, ing. 
Aurel Mișcă. 999 La consfătuirea de 
lucru a cinecluburilor, care a avut loc 
recent la Craiova, a participat din partea 
Asociaţiei noastre regizorul Bob Căli- 
nescu. 999 În cadrul manifestărilor 
prin care Muzeul literaturii române a 
marcat 20 de ani de la înființare, în sala 
Universităţii cultural-ştiințifice din Bucu- 
reşti, a avut loc prezentarea filmului tv. 
Sub pecetea tainei, realizat după ro- 
manul «Craii de Curte Veche» de Ma- 
teiu Caragiale. A urmat o dezbatere pe 
tema «Ecranizarea — între ilustrare şi 
creaţie», cu participarea criticilor Fio- 
rian Potra şi Manuela Gheorghiu, pre- 
cum și a regizorului Stere Gulea, unul 
dintre coautorii filmului. 998 La Pi- 
teşti și-au reluat activitatea cercul mu- 
nicipal «Prietenii filmului». Prima temă 
tratată a fost «Apariția şi dezvoltarea 
cinematografului ca artă, momente din 
istoria filmului românesc şi sarcinile 
cinematografiei noastre în cadrul pla- 
nului cincinal». A vorbit Roxana Pană, 
producător-delegat la Casa de filme 
Unu. 999 Scriitorul loan Grigorescu, 
vicepreşedinte al Asociaţiei noastre şi 
criticul Valerian Sava, secretar al sec- 
tiei de critică a Asociaţiei, au partici- 
pat, la Budapesta, la simpozionul inter- 
național cu tema: «Locul şi rolul filmu- 
lui din țările socialiste în cinematogra- 
tia contemporană» 


Ovidiu GEORGESCU 


11 


7 povai lui Werther « 


leva 
mt mak muza | 


-ar putea cita comparaţia, 
re, a lui Malraux «.. 


the | 
du-se în planul minor al ane an 
A ke reconst da 


ficaţia d Ă 
rarea lor. Led discutabilă 


trage un ponei, cap». Pentru eroul lui | 
„Goethe, deci, viaţa interioară e mai v 

„mai bogată, mai colorată şi mult mai pro- 
„fund Apr cea din afară. De aceea dra- 


„eX 


r D 
Te P n roman, intimplări fe le 
Su ge certa taie tă 
z XVII , S 
Werthe: care e totuşi sin 


tul lui 
urul izvor al oricăre 
iri, al oricărui n 
ct ceea ce 


le a secolului 
În Rr 
acelei «gindiri speculative» cu care Il i 
vestise Goethe, gestul ul 
are arena pentru un 4 
A finalul Și « am fi 


o st dă pari 

care să | ipseasc 

de înteles. Dar o Ei x 
in care e să lipsească îns: Werther ni se 
pare, totusi; exagerat Roxana PANĂ 


_ Producție a 


a studiourilor RDS. 
Helga Schütz, Egon ! Ginan 


după romanul "ui A 


egia: Evo Kunio 
TE Poea /oll 


rtă filmele cu conti 
Nu cu acel va urmo 


| cind spectator: rii arie a 
teva zile cu sufletul | 


rată prin „prezența aceluiaşi p 
„a aceluiaşi 1 are 
matic. Raț te apr 
tdeauna c mercial, prod cătorii 
d ( ind) să ] 


N ebutat prin ani 
lată de incursiunile în spațiile extraterestre 
ale omulu OZN- 


apelează și la proced ee! 
subgenuri ca filmul de 
filmul polițist. Ai 
poartă filmele şti nțifico- fan- 
stice cu continuare şi amestec de genuri, 
ca cele două aventuri ear rel =r 
vestului (seria l-a) 
E X 


5 


| pului, 


Ir e, 

r ați din vi 

N m EEN Tisk pus a nct, 

Care asigură «o vacanță de neuitat in 

| Mbula ak dolari pe zi: şi 
ri; 


așinării ale 
și diaboli 


(Evadați în 
comună a celor două filme „(noi 


p zeci savani n și 
„de putere absolută. În rest, pi peliculele vi 
luează după legile altor genuri - 


| și re: ze pri polițist — ceea ce le di 


e 
resul. Fascinante rămin tot 


Tepararon' sau crea a 
ia cp nasii prop riu-zi 


ai Producţie a studiourilor ameri 


| Mayo Simon, George rioa 


er Fonda, Blythe r 
lin şi Yul mpa Ds A 


citiva ani | după el } 
mondial, undeva în Uniunea Sovietică, un 
copil moare ran fina să ucidă « cu dinamit - 
niște pila eri tascișt M pa 
concentrare 
at, tatăl fusese idila de u rai 
utin tin 


ce a Pena prin momente 
sc puterea de îndurare. „Forța de | 
ie a imagini șia regiei y 
e a acest 
constituie, de fapt, 
“tirile unui tinăr 


tivează o reîntoarcere în 


intortochiată. I Prilei de m dia 


spectatorii, supra tri 


| fară, dar mai ales a: 


i Producţie. a studiourilor sovietice. Regia: 
-koli  Gubenko. ozas Budraitis, Janna Bolotova 


că l Canones ae pu şi dim de ! Lion 
filmul lansează paralel cu încărcătura dra- 
matică a cărții © delicată partitură liric 
nostalgică a universului copilăriei trust 


Suferințele tinărului Werther;«La ce bun să reconstituim 
cu zarile trei fructe o natură statică de i at 


į setate; ci 


asi cam stai un an ume ine! bil 
h pilor 
d la un 
ori, A care unul 
puri atea prieteniei 
ret pă tn 3 


itor). Aceasta J 


de garantia unei bune cinematog 
Cea britanică are demult această reputație. 
«Tinutul» aduc ce o noui dovadă in acest 
sens. Alcătuit mai degrabă pe adresa tin 
, filmul | | intreprinde o pasi ntă aven- 


ră îi a 
toarele 


„Ochii trişti ai copiilor crescuți. în orfeli- 
ever: h „crește mari fără amin 


lism reținut, dela app radictorii ei 
adolescenţei, invitatie. deschisă şi optimistă 
la | bucuriile simple ale vie! 


EP 
“Sokolowsha. Cu: B: Bartynska, Katarzyna 


A i 
ei. Pentru că ei, copiii, 
ea. Nu au pină cind într-o zi vor afla că 
pul hărăzit să fie impreună este măsurat. 
La adăpostul unui scut inatacabil (dr 
goste maternă), : torii își permit un si 

intr-un decor somptuos de 


fo vreme peni 


ne «prea uit tast | pentru | nimic», 
văm măcar că surisul unei mame nu are 


Producţie 
Enrique Carreras. Cu: Liberlad Lamarque, Patito 


Un alt justițiar pi urtind pi lugi, 
 plăcindu-i + tetele și puri Plate, un poli- 
tist din ‘tagma. «simpaticilo» şi cu acte in 
regulă, lansat în urmărirea fillerii drc 
Pc lițistul are, aşa cum se obisnu ește, şi 
neinţelegători, iar filie: are tot peri se 
_obişnuieșt roptele sus puse. Fim de 
rutină, abil condus spre un deznodămint 
dir locului previzibil. 


„Producţie a croate Regia: Sterio 
Mässi. Cu: Franco. Gasparri, Lee J. Cobb. 


jue ares a fieu 
>$ h E identifice 
mintuno nes irşite, p troase, veşnic n-o 
ori albi ca bulgării de zăpadă 
„strălucind pe 
fem 


A camee,cu asprimeă Artă purtind som 


musrăți de 


quistadori şi cut 
iuți la minie. Aşa ne reamintim de « 


Escondido», de «Maclovia», e «Maria C: a 


„ delaria» din anii '40. Perla este un film 
„acelaşi deceniu, cu aceleași caracteri ici 
plastice slujind o tatea dramă Drama 
"țăranilor săraci. 


e `a Ea 
ata ela 


Du n ae Pit 


(Jane Hitchcock 
şi Burt Reynolds) 


| Ia a ameri Truffa 
19 p unui film. amindouă, | 
i lor uimire | 
facă amin 
mut», Di 
us 
cel c u, zultatul mi 
Titlul origin de respectabil 
i Filmul p 
j} mirile ı 
| 
| nedă t 
| u denumit e i unei : 
le cinema, unde — cum de expresii idiomatice, est 
ale, pionierul N 
| ale, p ui M 
rolul fetei, 
ui Fi u, cu uri 
4 x iu 
| ică americani an n 
că. mulți dintr alti 
| n r pentru dati 
2nomenul te y per 
ş le dispar ninaten», zi entar îi 
|| at. «Oricine 
prefera 
| ri 
v critic 
tum 
duc 
d np g morar i 
IO, n a premiera 
tician a regi e mereu cătr ml anal 
gratului a! i 
aliz. Ti suride 
A eri m noastră» 994 e propune un remake dupi 
constitui i 3 
ntele di ` 
in plină O 
ora la care se poartă filmel 
unui Hollywo 
ni lywe 
| mieri 
e pune: 
| danovich : x J 
dar și o mare cinematogri 
de tăgăduit 
| mat spunem noi, 


mek 


wk: 


impul ocu 


intitula puni 


jilm în 1970 


«Zilele filmului sovietic» din acest an 
prezintă o selecţie demnă de un prestigios 
festival internațional. Studiourile din Riga, 
Odesa și Moscova oferă spectacolul unei 
cinematografii diversă prin tematică, pro- 
tundă prin investigare socială și psiholo- 

ică, strălucitoare prin realizare artistică. 
n seara galei, prima dintre cele patru 
serii dedicate de regizorul luri Ozerov 
celei de a doua conflagrații mondiale, 
deschide o amplă perspectivă asupra con- 
cepției intregii coproducţii. Şi anume, re- 
constituirea minuțioasă și spectaculoasă 
a jurnalului de război anti-hitlerist de pe 
toate fronturile, din toate ţările belige- 
rante, a tuturor șefilor de state ale căror 
acţiuni au avut un rol semnificativ. 


Cu celelalte şase povestiri cinematogra- 
fice pătrundem pe terenul ficţiunii, viața 
fiind privită fie dintr-un unghi politico- 
istoric (Ură, Cu aripa frintă, Preţul 

ieţii), fie stăpinită de sentimente (Melo- 
diile nopții albe, Sonată pe malul 
lacului), fie pornind de la pana lui Anton 
Pavlovici Cehov (Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică). 


Ură (regia Samuel Gasparov) aduce în 
obiectiv, în maniera filmului de aventuri, 
momentul de răscruce de la începutul 
existenței statului sovietic, cind fraţi și 
părinți aflați, fie sub steagul roşilor, fie 
sub cel al albilor, se luptau între ei, uitind 
legătura de singe, de neam, de obiceiuri. 
Sensurile revoluției nu putea fi înțelese 
dintr-odată de către cei ținuți de atitea 
secole în neștiință, incapabili să se ridice 
cu toţii la înălțimea perspectivelor isto- 
rice. 

Războiul, marele război dus împotriva 


Piesă nete 
pentru pianină mecanică 


«A trecut iarna, am citit, 

n-am văzut pe nimeni, ne-am 

plictisit, dar a fost bine...» 

Așa incepe acest interludiu 

cehovian, acest week-end la 

țară, prilej de sărbătorire a 

unei primăveri întirziate, pri- 
lej de regăsire a rubedeniilor şi vecinilor 
după luni de izolare, incercare de a se 
veseli, de a petrece. Asa incepe acest sfir- 
şit de săptămină în cadrul maiestuos al 
unui conac mirosind a lemn de esență 
tare, cu ferestre invăluite in perdele spu- 
moase de dantelă albă-albă; cu verande 
deschise larg către mii de hectare și lacuri 
stăpinite de atiția ani de bătrini ramoliţi 
sau de domnișori famelici, care nu le-au 
mai bătut demult, dacă au făcut-o vreoda- 
tă, cu piciorul. Ogoare muncite, tot de atiția 
ani, de țărani zdrenţuroşi și înfometați care 
veneau să cerșească pline sau îndurare, 
tot aici la conac. Conac populat de domni, 
doamne şi domnişoare purtind graţioase 
rochii de dantelă şi pălării de paie cu boruri 
largi, înflorate; conac răsunind de risete 
cristaline, de jocuri de societate, populat 
cu ființe de o eleganță subtilă şi molatică 


Zilele filmului 


cotropirii fasciste, este prezent în filmul 
Larissei Şepitko, Preţul vieții (cunoscut 
nouă) şi în Cu aripa frintă (regia Nikolai 
Gubenko). Preţul vieţii este acel sobru 
şi intransigent examen al gindului şi al 
faptei dat în fața sentimentului suprem 
dragostea de țară. A supraviețui prin 


Nikita Mihalkov, 


A genia Glugenko) 
rminată 


a unei lumi in prag de apus. Un apus fru- 
mos luminat, frumos colorat, dar nu mai 
putin un apus. 

După Sciava iubirii şi Furtul trenului 
cu aur, regizorul Nikita Mihalkov incearcă 
și el testul suprem al cineaștilor sovietici: 
ecranizarea unei piese de Anton Pavlovici. 
Alegerea cineastului s-a oprit asupra ulti- 
mei piese a lui Cehov rămasă neterminată: 
«Platonov» sau «Un Hamlet de provincie». 
Mihalkov compune textul ca o partitură 
pentru un concert de cameră (titlul filmu- 
lui conține explicit această intenţie). Un 
concert inceput senin, cu risete inocente, 
ca un clinchet de clopoței şi sfirșit grav, 
într-un hohot de plins. Plinsul infidelității, 
plinsul dezamăgirii, plinsul ratării, ca şi 
plinsul vinovăţiei, al recunoştinței sau al 
iertării. Plinsul început și el în surdină şi 
sfirşit ca un strigăt, ca un protest al ne- 
putinței, după ce a trecut întreaga gamă, 
de la sublim la ridicol. Dar chiar ridicol, 
plinsul acesta rămine pină in final singu- 
rul element umanizant şi purificator al 
acestei lumi copleșite de plictis şi trin- 
dăvie. O lume condamnată la destrămare, 
pentru că nu mai crede in nimic şi nu.mai 


sovietic 


trădare sau a trăi doar în inimile compa- 
trioţilor tăi pentru a nu-i fi trădat? Autoa- 
rea arată, printr-o patetică pledoarie că 
răspunsul nu poate fi decit unul singur. 
Cu aripa frintă este un memento liric şi 
acuzator al dramelor impuse celor foarte 
tineri de urgia unui război. Destine modi- 


ficate brutal și nedrept, aduceri aminte și 
regrete tardive ale celor ce au izbutit să 
trăiască dar care nu au putut înlocui nicio- 
dată absenţa dragostei părintești. După 
aceste filme politico-istorice ni se pro- 
pune un poetic popas în lumea efectelor: 

Două întilniri de dragoste, două povești 
cu un bărbat și o femeie trecuţi de virsta 
primei iubiri, dar trăind total acea dra- 
goste a maturității, cind sentimentele sint 
mai puțin rodul întimplării cit al unei întil- 
niri dintotdeauna sperate. Doi bărbați și 
două femei pe care viaţa îi aşează pe neaș- 
teptate față-n faţă, și ei se recunosc la pri- 

va privire, de la prima atingere. Dar vieţile 
lor de pină atunci îi copleșesc acum prin 
legături existente, prin obligaţii demult 
contractate. lubirea dintre muzicianul le- 
ningrădean și pianista din Kyoto (Melo- 
diile nopții albe, regia S. Soloviev, 
K. Nisimara) nu are ca obstacol doar kilo- 
metrii ce le despart țările; tot aşa cum pro- 
fesoara dintr-un mic oraș leton, legată de 
aşteptarea soţului ce ispășeşte o pedeap- 
să, nu poate fi liberă față de sentimentele 
ei, oricit ar fi acestea de profunde, oricit 
de pure, oricit ar recunoaşte, cu sufletul 
și cu mintea, în medicul tăcut şi puternic 
pe bărbatul ei cel adevărat (Sonată pe 
malul lacului, regia G. Tilinski, V. Brasla). 
Frumusețea cadrului plastic se armoni- 
zează cu frumusețea sentimentelor și cu 
discreția interpreților, realizind două filme 
ce nu se pot uita ușor. 

În încheiere putem numi filmul lui Nikita 
Mihalkov, Piesă neterminată pentru pia- 
nină mecanică (aflat şi în programarea 
curentă) o capodoperă din seria ecrani- 
zărilor Cehov. 

Simona DARIE 


e în stare să facă nimic. O condamnare 
care nu ține atit de fiecare dintre ei, cit de 
clasa socială căreia ei îi aparțin, clasă 
de care «nimeni nu mai are nevoie». lar 
oamenii, ei nu mai au nici măcar puterea 
de a regreta, regretul presupunind dorinta, 
fie chiar pierdută. Dar ei nu mai au ener- 
gia să dorească nimic. Pină şi speranţele 
le-au fost roase de incertitudini. Singurul 
sentiment trăit pătimaş, pe deplin, fie că 
este conştient sau doar presimțit, este cel 
al ratării. Ei ştiu că pentru salvarea lor nu 
ar trebui să lase nimic pentru miine, ei 
stiu că nu trebuie trăit în aşteptare, ei ştiu 
că acel «pe urmă» nu va fi niciodată. O 
ştiu și totuși sint incapabili de orice ac- 
țiune. Numai clipa de dragoste le mai 
apare ca o sărbătoare lungă şi nespus de 
frumoasă, ca în acea întiinire dintre stu- 
dentul de altădată şi fetița cu ochii larg 
deschişi către lume, atunci, cindva, pe ma- 
lul Nevei, atunci, cindva, pe cheiul gării. 
Dragostea pare o clipă să-i amăgească, 
să-i determine să trăiască, dar In cele din 
urmă sentimentul se spulberă prin lipsa 
lor de curaj, de vitalitate, iar pierderea dra- 
gostei precede pierderea vieţii. Viaţa lor 
care rămine astfel un joc al iluziilor fără 
legătură cu realitatea, un joc al iluziilor 
pierdute. Nimic din ce a fost nu va mai fi. 

Acest concert dirijat magistral de la pia 
nissimo la fortissimo il consacră pe Nikita 
Mihalkov (in dubla sa postură de regizor 
si de actor — el este medicul Trileţki) ca 
un interpret poet și filozof al operei ceho- 
viene. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor «Mosfilm». Scenariul: 


ranova, Evghenia Gluşenko, luri Bogatiriov, Nikita 
Mihalkov, Anatoli Romasin, Oleg Tabakov. Marele 
Premiu la Festivalul de la San Sebastian 1977 


Un scenarist numit 
Anton Pavlovici Cehov 


e 29 in filmul sovietic 

9 1922 — una dintre primele ecranizări 
Cehov: Chibritul suedez,regizor L Kurbas. 
@ 1954 — Konstantin ludin realizează un 
remake apreciat de critica vremii pentru 
reconstituirea atmosferei provinciei ruseşti 
de la sfirşitul secolului XIX @ 1926 — re- 
gizoarea Olga Preobejenskaia ecranizează 
pentru copii povestea cățelușului Kastamka. 
După 26 de ani va fi reluată intr-un scurt 
metraj animat. e Cu prilejul comemorării 


a 25 de ani de la moartea lui Cehov, adică 
în 1929, unul dintre pionierii cinematogra- 
ției ruse şi sovietice, lakov Protazanov 
realizează un «almanah» în imagini intitu- 
lat «Oameni şi ranguri» după povestirile 
«Cameleonul», «Ordinul Anna» şi «Moar- 
tea funcţionarului». 9 1938 — debutul re- 
gizorului Annenski cu filmul Ursul anunţă 
predilecţia sa pentru ecranizări după cla- 
sici literaturii ruse. Realizează cu precă- 
dere transpuneri cehoviene: Omul din cu- 
tie (1939), Nunta (1944), Ordinul Anna 
(1954). e Vladimir Petrov transpune în 
1944 vodevilul Jubiteul @ Anii '50 cunosc 
o adevărată modă Cehov: Copilul nimă- 
nui de K ludin (1953), Logodnica de 
G. Nikulin (1954), Doamnele de Lev Ku- 
lidjanov (1954), Panica de V. Ordinski şi 
|. Segheli (1955), Ciubotele de V. Nemo- 
liaev. O Festivalul de la Veneţia 1955 acor- 
dă Leul de argint filmului Zvăpăiata în 
regia lui Samson Samsonov cu Serghei 
Bondarciuk în rolul doctorului Dimov. e 
Acelaşi regizor realizează Trei surori in 
1964 e 1959 — Doamna cu cățelul de 
losit Heifiţ cu lia Savina şi Alexei Batalov. 
Una din capodoperele ecranizărilor ceho- 
viene. Ulterior, Heifiţ realizează În orașul S 
(1964) şi Răul om bun, după «Duelul» e 
Tot Duelul a fost realizat şi de Tatiana 
Berenzanţeva și N. Rudnik cu Oleg Strije- 
nov în rolul principal. 9 1971 — Andrei Mi- 
halkov-Koncealovski realizează «cel mai 
bun film» al său după propria-i mărturisire 
după Unchiul Vania remarcabil prin «mo- 
bilismul atitudinilor de dramatizarea gestu- 
rilor şi replicilor, aspectul contemporan al 
personajelor pentru care timpul s-a oprit 
consemnind imposibilitatea lor de a se in- 
tegra in societate». @ 1977 — Nikita Mi- 
halkov, fratele său, realizează Piesă ne- 
terminată pentru pianină mecanică după 
ultima piesă a lui Cehov rămasă netermi- 
natà jucată la noi cu titlul «Un Hamlet de 
provincie». 

090 in alte cinematogratii: 

@ 1968 — regizorul englez Sidney Lumet 
ecranizează Pescărușul cu Vanesa Red- 
grave in rolul Ninei Zarecinaia, James 
Mason in Trigorin, Simone Signoret în 
Arkadina. 9 1969 — cunoscutul regizor de 
animaţie iugoslav Vatroslav Mimica se re- 
marcă în filmul de ficțiune cu ecranizarea 
cehoviană O intimplare. 9 1970 — Lau- 
rence Olivier şi J. Sichel realizează o ver- 
siune cinematografică celor tret surori in- 
terpretate de Janne Watts, Joan Plowright 
şi Luise Purnell. 


999 la noi: 

@ 1955 — tot Cehov asigură succesul a 
trei debutanţi români prin filmul de diplo- 
mă La mere. Ei sint: regizorii lulian Mihu 
şi Manole Marcus, și actrița Silvia Popovici 


filmul românesc și creatorii săi 


0 intuiție cumpănită 


După citeva scurt-me- 

traje, în care dovedea o 

nema acuitate a observaţiei re- 
marcabilă și o capacita- 

| te de re-scriere autentic 
cinematografică a unor 

metafore obosite prin frecventare în- 
delungată — mă refer la filmul Apoi 
s-a născut orașul, dar și, mai ales, la 
Lungul drum al piinii către casă — 
Constantin Vaeni trecea la escalada- 
rea dificultuosului meterez al afirmării 
plenare cu nonșalanţă, increzător in 
steaua sa, cunoscind exact nu numai 
ce vrea, dar și ce poate, condus de o 
intuiție cumpănită, dacă se poate 
spune așa, dominat de necesitatea de 
a-și spune cuvintul, evident pe peliculă, 
înciudat pe norocul altora, dornic să 
fie comparat, aplaudat, chiar contestat, 
ca Ţiriac sau ca Năstase (el, Vaeni, 
este de altfel și autorul acelui frumos 
film despre sosirea și plecarea din 
București a superbei Salatiere de 
argint, după niște meciuri care ne-au 
amărit pe toți), descoperit intr-o joi sau 
într-o miercuri, creditat pe cuvint și pe 
ceea ce realizase pină atunci, trimis 
acasă de zece ori cu un decupaj 
posibil perfect, dar imperfect pină la 
urmă, mereu încrezător insă în steaua 


sa, mereu frenetic, mereu cumpănit, 
mereu pe drumuri, mereu el însuși, 
Constantin Vaeni, Vaeni Constantin, 
Costică... Ideea Zidului se afla în 
portofoliul cinematografiei de ani şi 
ani, îl aștepta parcă, fiindcă mulţi o 
cercetaseră și o lăsaseră din mină, 
îngroziți poate de dificultatea unui 
film cu un singur personaj și cu patru 
pereți. Ideea îl aștepta zic, pe el şi pe 
alții (Dumitru Carabăţ, losit Demian, 
Cornelia Tăutu, etc.) şi intilnirea a fost, 
într-adevăr, de zile mari, fiindcă filmul 
afost cu adevărat bun, patetic în sensul 
cel mai angajant al termenului, revela- 
tor. Dacă acest film, Zidul, ar fi fost 
făcut cu 15 ani mai devreme, exact așa 
cum a fost făcut în 1974, ar fi fost unul 
dintre cele mai bune filme ale Europei! 

Constantin Vaeni este stăpinul unei 
intuiţii strategice, aș zice are harul dea 
vizualiza înaintarea gindului in materia 
uneori amorfă a faptelor, secvență 
după secvenţă, cu tenacitatea celui 
care simte intregul inainte chiar de a 
exista conturul precis al părților com- 
ponente. Buzduganul cu trei peceți, 
cel de-al doilea lung metraj al său, 
din punct de vedere regizoral este un 
munte de senzaţii şi stări, copleşitor 
sub raport analitic, dar limpede ca 


Filmele noastre 
faţă în față cu publicul parizian 


Sub patronajul Ministe- 
rului Afacerilor Externe 
francez şi al Centrului 
naţional al cinematogra- 
fiei, între 19 şi 25 octom- 
brie 1977, a avut loc, la 
Paris, o Săptămină a fil- 

mului românesc. O selecţie bună, tre- 
cind prin toate genurile, toate tendin- 
tele, toate generaţiile. O sală cochetă, 
deși mică: «La clef», condusă de un 
animator inteligent, Claude Frank-For- 


ter, pe care am avut plăcerea să-l cu- 
nosc şi În România. El a organizat, cu 
pricepere și aplicație, manitestările a- 
cestei Săptămini. Sălile «La clef» (sint 
mai multe) sint specializate în filme de 
artă şi au un public al lor. E adevărat, 
mai puțin numeros, dar foarte priceput. 
S-au putut viziona, în cadrul programu- 
lui oficial, Instanța amină pronun- 
tarea, Nunta de piatră, Zile fierbinţi, 
Puterea și Adevărul, Prin cenușa 
imperiului, Canarul și viscolul și 


Printre filmele alese să ne reprezinte la Paris și în principalele 
oraşe ale Franţei: Puterea şi Adevărul 


un riu de munte sub aspect sintetic. În 
definitiv, cred că și-a zis la un moment 
dat regizorul, Mihai Viteazul este, pen- 
tru noi românii, tot ce există, a existat 
și va exista în conţinutul definitiv al 
ideii de patrie. De aceea, cumpănind 
verbele, a ales un Mihai de acum, 
un Domn așa cum apare el astăzi, fi- 
gură uriașă peste care veacurile au 
cernut mereu o aureolă de glorie întru 
slujirea idealului ce depăşeşte o epocă, 
un destin individual căpătind propor- 
tiile unei geografii spirituale eterne 
Reconstituirea istorică a faptelor apa 
re, astfel, ca fiind însuşi procesul de 
constituire al sensului devenirii unui 
popor, permanenţa în timp a strădaniei 
de a rămine el însuși, în pofida cumpe- 
nelor nestatornice ale istoriei. Cobo- 
rind din vechile hrisoave ale neamului, 
acest Mihai dialoghează cu fiecare din- 
tre noi, ne face să reflectăm la sensul 
istoriei prezente și viitoare, ne face să 
înțelegem o dată în plus, aşa cum spu- 
nea Nicolae lorga, că prețul unui 
pămint este acela al morţilor care s-au 
coborit sub el. A conduce regizoral o 
astfel de idee-film implică, desigur, 
riscul subiectivismului în redarea unui 
aspect sau altul al discursului ideatic, 
dar arta şi-a asumat întotdeauna acest 
drept, fiindcă dacă s-a spus, şi pe 
bună dreptate, că fiecare epocă are un 
Shakespeare al său, este cu atit mai 
adevărat că fiecare epocă are un Mihai 
al său, un Ştefan al său, un martiriu şi 
speranţă ale sale. Vaeni a făcut un 
fi despre Mihai din conştiinţe, din 
ta ce-a pohtit-o el ca voievod și a 
lasat-o tuturor în inimă, un film-idee, 
repet, o meditaţie contemporană asu- 
pra timpului înțeles ca patrie. 

După scurt- metrajele sale memora- 
bile, după Zidul şi după Buzduganul 
cu trei peceți, Constantin Vaeni iși 
întreabă parcă steaua lui norocoasă 
despre ce trebuie să tacă. Sint sigur că 
una sau alta dintre casele de filme îl vor 
tenta cu subiecte diverse, cu planuri 
mai mult sau mai puțin ambiţioase. Ce 
va alege? Să așteptăm, intuiţia sa îi 
va şopti la momentul potrivit exact 
calea pe care trebuie să pășească mai 
departe. Fiindcă există în acest regizor 
o capacitate absolută de prevedere, o 
intuiție de elevată distincţie... 


Marcel PĂRUŞ 


Zidul. În afara programului, s-au mai 
prezentat Patima, Mere roșii, Pre- 
miera și Ilustrate cu tiori de cimp. 
În ziua de 17 octombrie, am participat, 
impreună cu lrina Petrescu, la o conte- 
rință de presă condusă de domnul Jean 
Lescure, președintele Asociaţiei fran- 
ceze a cinematografelor «d'art et d'es- 
sai». S-au spus cuvinte extrem de elo- 
gioase despre filmele vizionate, desigur 
diferențiat, dar, în orice caz, impresia 
generală a fost bună. Din păcate, cine- 
matograiul nostru este foarte puțin cu- 
noscut în Franța, lucru pe care l-am 
remarcat în discuţiile avute cu ziariștii. 
Franța este o «piață» foarte bună din 
toate punctele de vedere și Centrala 
Româniafilm ar trebui să acționeze mult 
mai ferm în această direcţie. Filmele 
noastre, în special cele de actualitate, 
plac. Am constatat, că în marile cine- 
matografe de pe Champs Elysées, la 
tiime cu buget mare, cu vedete şi cu 
tot cortegiul publicitar posibil, erau cite 
30 —40 spectatori în sală. Formulele cine- 
matografice se perimează cu o viteză 
nemaipomenită. După filmele cu sec- 
venţe porno, după violenţa de rigoare, 
au urmat filmele-catastrotă. Se joacă 
acum, În patru cinematograte din cen- 
trul Parisului, cu sălile destul de goale, 
Războiul stelelor, realizat de americani 
cu buget mare, cu admirabile trucuri 
tehnice, dar şi cu un coeficient de plic- 
tiseală pe măsură. Se mai joacă, cu 
același «aflux» de spectatori, ultimul 
James Bond, Spionul care mă iu- 
beşte care, în pofida uriaşului aparat 
publicitar, nu face rețetă nici cit Războ- 
iul stelelor. Din păcate, sejurul nostru 
scurt nu mi-a permis să extrag ecouri 
din presa franceză în legătură cu fil- 
mele românesti, dar am unele promi- 
siuni care, dacă vor fi onorate și dacă 
revista «Cinema» îmi va acorda spațiu, 
le voi pune la dispoziție cu plăcere. 


Manole MARCUS 


prezenţe românești 
peste hotare 


Succese 
care ne obligă 


Prezenţa și integrarea creaţiilor cineaș- 
tilor români în circuitul valorilor universale, 
contactul și familiarizarea publicului din 
alte țări cu filmele noastre, vechi deziderat 
şi totodată imperativ cu multiple implicații, 
este atestat, am putea spune chiar zilnic, 
de «pașaportul» pe care-l primesc cele mai 
reprezentative pelicule pentru a trece ho- 
tarele României. Astfel, recent, Povestea 
i re (lon Popescu Gopo) și Acci- 

(Sergiu Nicolaescu) au fost achi- 
ziționate de R.S.Cehoslovacia; ecranele 
R.P. Polone vor prezenta Tănase Scatiu 
(Dan Piţa) şi două episoade din serialul 
Bălănei, iar televiziunea poloneză va pro- 
rama filmul lui lon Bostan, Se întorc 
ele. Tănase Scatiu, unul dintre cele 

mai apreciate filme, va fi prezentat și pe 
ecranele Jugoslaviei, în timp ce televiziunea 
din această țară şi-a reinnoit drepturile 
entru a prazen și pe micul ecran Zodia 
et (Mihnea Gheorghiu și Manole 
Marcus), film care a rulat pe marele ecran 
acum aproape un deceniu. Filmul tinărului 
regizor Dinu Tănase, Trei zile şi trei 
nopți, a fost achiziționat de U.R.S.S. Im- 
preună cu două episoade din popularul 
serial Bălănel: Bălănel și puiul, Bălă- 
nel la schi. Televiziunea din R.D.G. s-a 
arătat interesată de producția Studioului 
«Al. Sahia», achiziţionind pentru micul 


Tănase  Scatiu (scenariul Mihnea 
Gheorghiu, regia Dan Piţa), unul din 
cele mai cerute filme la export 


ecran: Şi ne-om plimba cu barca, Avan- 
poi, Jocul copilăriei noastre, Re- 
zat, Riul Mare, iar studiourile «Defa» 
vor distribui filmul Dialog peste ani. 
Producţia studioului «Al. Sahia», Spiral 
(Pompiliu Gilmeanu) va fi prezentată sp 
tatorilor din R.P. Bulgaria, iar telespecta- 
torii bulgari vor putea vedea în curind 
Văzduh (lon Truică) și o producţie a stu- 
dioului «Al. Sahia», Dialog peste ani 
(Doru Cheşu). Ultimele contracte încheiate 
de Româniatilm consemnează exportul în 
R.F.G., pentru TV, a unui însemnat grupaj 
de filme — 24 de scurt-metraje, producții ale 
studiourilor «Al. Sahia» şi «Animatilm)» 


Un capitol aparte îl constituie festivalurile 
internaţionale în cadrul cărora, în urma 
unor exigente pre-selecţii, România va fi 
reprezentată de citeva pelicule. Astfel în 
Spania, la Bilbao (28 noiembrie — 3 decem- 
brie) vor fi proiectate filmele Odă (Sabin 
Bălașa) și Examene (Paula şi Doru Segal). 
La festivalul internaţional al filmului «Omul 
şi mediul înconjurător» (Italia) vom parti- 
cipa cu filmele: În lumea rațelor sălbatice 
(lon Bostan), Mărturii din țara de piatră 
(Paul Orza) și Muzeul cinematografiei 
românești. Tuturor le urăm succes! 


AL RAZDOLESCU 


Filmul, document al epocii 


Spune-mi ce oameni 
te-au influențat și... 


Belmondo a intrat în al 21-lea an de cine- 
ma. La 44 de ani, el numără al 60-lea film 
al carierei sale, Animalul Oricit ai vrea 
s-o faci pe durul, sub semnul lui Bogart — 
nu se poate să nu mărturisești, la asemenea 
aniversare, ceva din tine, să nu dai lacrima. 
fie ea cit de discretă, a unei confesii. Într-un 
interviu cu Philippe Labro, unul din buni: 
regizori cu care a lucrat, Belmondo trece 
cronologic în revistă marii actori care l-au 
influenţat și l-au modelat. Caracterizările 
lor — scurte și fugare — sint autocaracte- 
rizări care ne spun multe despre arta acto- 
rului, obsesiile și idealurile sale. Jules 
Berry a fost cel dintii care i-a dat curajul 


Actorul și gloria 
care nu cîntă - 


Cu citeva zile înainte de a muri, la 14 oc- 
tombrie 1959, încă tinăr, abia la 50 de ani, 
Errol Fiynn îşi corecta șpalturile auto- 
biografiei sale, un roman de 380 de pagini, 
a cărei ultimă frază era: «Am trăit o jumătate 
de secol şi n-am sentimentul că aș fi tm- 
bătrinit». Europa descoperă de-abia acum 
cartea apărută de mult în Statele Unite. 
Toţi cronicarii sint stupefiaţi și entuziasmați 
Ei văd deodată in marele duelist, în acel 
Robin Hood al copilăriei ajuns Essex al 
adolescenţei, un scriitor de clasă, un spirit 
inteligent, un moralist. Flynn are puterea 
de a-și distruge mitul, de a merge Impotriva 
clişeelor care-l înconjoară pentru a arăta 
lumii chipul unui «looser» (un păgubos), 
deloc milos cu el însuşi, fără scincetul unei 
autocompătimiri. Partea cea mai frumoasă 
a eseului nu e Hollywoodul cu succesele 
şi scandalurile lui fiatante pentru mascul, 
ci tinereţea de rătăcitor, de erou londonian, 
căutător de aur — chit că provenea din 
familia unui savant biologist australian — 
plantator, neguțător, castrator (cu dinții!) 
de ovine... Pină în 1933, omul a dus o viață 
de personaj à la Hemingway — și multe 
din carte te duc cu gindul tot acolo, la oa- 
menii mindri, trişti şi lucizi ai acelui «bătrin». 
În '37, va pleca în Spania, luptind alături 
de republicani și va fi rănit — «ceea ce nu 
mai e cinema», cum zice un critic francez — 
după cum, mult mai tirziu, va fi entuziasmat 
de revoluția cubaneză condusă de Fidel 
Castro. Viaţa de artist nu-l exaltă, ea e 
tratată cu un suris amar, cu un fel de dispret 
pentru tot ce i-a impus această glorie, 
«suspectă ca o prostituată», care nu-l 
încintă nici o clipă. Tonul acesta — ironic, 


exteriorizării. Apoi Brasseur: «Brasseur 
m-a influențat profund. El m-a obligat să 
merg mai departe, într-o direcție pe care 
eu însumi n-o cunoșteam». Gil Delamare — 
cascadorul: «El m-a învățat să-mi controlez 
frica». Portarul de fotbal Vignal — «plon- 
joanele lui mă lăsau beat de admiraţie». 
Jean Gabin — «trecerea lui de la firescul 
vieţii la firescul de pe ecran, n-am mai 
întilnit-o la nimeni». Prâvărt, poetul — 
«simplitatea totală, fiindcă talentul, sufletul, 
inteligenţa lui îl dispensau de dorinţa de a-i 
fermeca pe ceilalți». Godard — «libertatea 
în filmările cu el era stupefiantă». De Sica — 
«filmele lui erau mai puţin fascinante decit 
mersul lui prin viaţă, reprezentaţia pe care 
o dădea despre el însuși pe platou, era 
stupefiantă». În sfirșit, citeva considerații 
generale: «Orice om care îmbrățișează ca- 
riera de actor, oricit ar fi el de viguros. 
oricit ar fi de sigur pe el, este, pe undeva, 
«locuit» de îndoială, de insecuritate... ceea 
ce mă întristează azi, gindindu-mă la o 
mare parte din filmele care se produc, este 
lipsa unei bucurii fundamentale». 

Ultima întrebare: «Închipuie-ți că s-ar 
arde negativele tuturor filmelor tale și că 
ţi s-ar lăsa să alegi doar unul, care să-l păs- 
trezi. Care ar îi?» Răspuns — «Fără nici o 
sovăială, Pierrot le fou». 


demistificator, deloc plingăcios — face 
farmecul unei cărți care dezvăluie un per- 
sonaj necunoscut, prea puțin mindru de 
sine, dar mai presus de toate increzător 
în puterea sa de luptă, credincios lui însuşi, 
așa cum se cuvine între bărbații care nu 
trec degeaba prin vreme. 


Errol Flym — Robin Hood, 
ssex, (Gentlemanul Jim, con- 

sacrat după dispariție, scriitor, 
şi încă unul foarte bun 


ENem:uritoarea Odisee 
din care se trag 
misterele 

tuturor Parisurilor 


lului s-a aplecat, de curind, la Veneţia, 
asupra unui fenomen de o deosebită 
amploare: forța şi gloria actuală a foi- 
letonului televizat, a ceea ce noi numim 
deja «serialul de luni seară», cel care 
ne-a adus în casă fastuoasele povești 
ale familiei Forsyte și ale lui Ulise, 
Les Thibault și Elisabeth R (pină la 
aceşti, vai, deajuns de mizerabili Mi- 
zerabilii...). Colocviul a privit acest 
gen ca un fenomen social, înzestrat 
cu o forță de a cuceri masele de spec- 
tatori absolut unică. Antonio Cascino 


cronică 
telegenică 


Un fenomen social: 
serialul de luni seara 


Un colocviu între specialişti în socio- 
logie, literatură și ştiinţa audio-vizua- 


carnet 


de lucru 
ii 

Idee Demy: Un «musical» —firește, 
foarte liber prelucrat —după un roman 
clasic: Anna Karenina. Tolstoi pe mu- 
zică şi balet —de ce nu, dacă războiul 
din Algeria i-a putut da cindva ideea 
unor «Umbrele din Cherbourg»? Mi- 
chel Piccoli — Karenin, nu chiar 
Vronski; Dominique Sanda (după un 
rol foarte bun, într-un film lucrat de 
Liliana Cavani, inspirată de Nietzche: 
Mai presus de bine și rău)-Anna 
Karenina. Coproducţie franco-sovieti- 
că, «musicalul» lui Demy (e de sperat 
ca filmul să nu fie un demi-musical) 
se va bucura de baletul lui Balșoi și de 
participarea a numeroşi actori sovie- 
tici. 

Idei Leone: Sergio Leone, regizorul 
care a revoluționat westernul american 
trăgindu-l spre Mediterana și ale ei 
spaghetti, a avut odată o idee de titlu 
— «bombă»: «A fost odată America». 
Filmul e anunţat de multă vreme sub 
acest titlu care a făcut furori, turnarea 
lui nu numai că nu avansează dar nici 
măcar nu stă pe loc. Filmul nu se mai 
face. James Cagney — solicitat cindva 
— nu a vrut să renunţe la liniştea sa, 
Jean Gabin ar fi vrut dar și-a găsit 
o altă liniște. Pe scurt, Leone a uitat 
să înregistreze oficial titlul său și difu- 
zorii francezi ai filmului America la 
cinema au găsit că cel mai bun titlu 
pentru Franţa ar fi — avind în vedere 
ce succes are la francezi tot ce incepe 
cu «ll était une fois» (A fost odată), 
A fost odată America. 


Ain TELLE 


Dominique Sanda va interpreta rolul 
Annei Karenina într-un musical sem- 
nat de Jacques Demy 


(de la Radioteleviziunea italiană) a 
precizat că în țara sa «categoriile 
socio-demografice în care indicele de 
ascultare este superior mediei sint: 
femeile, virstele între 35 și 64 de ani, 
categoriile profesionale de funcţionari 
şi muncitori independenţi, pensionarii 
şi gospodinele». S-a acceptat lesne 
că şi în alte ţări ale lumii, în cele mai 
multe, «tranşele» socio-demografice 
de pasionaţi ai serialului corespund 
celor din italia și că, deci, se poate 
vorbi de un fenomen profund popular. 
«Nebunia» cea mare se manifestă 
în țările Americii Latine — Argentina, 
Mexicul, Venezuela, Brazilia — unde 
foiletonul e programat zilnic, de luni 
pină vineri, un «canal» din Caracas 
ajungind în programare la un procent 
de 47%, — seriale! Unele poveşti cu- 
prind 250 ba chiar 300 de episoade. 
Ziare de dimineață anunţă pe prima 
pagină —ca pe-o știre capitală a actua- 
| lității — ce se va întimpla în episodul 
| nocturn. Publicul intervine direct în 
viața poveștii; s-au citat exemple ui- 
mitoare: moartea uneia dintre eroine 
a provocat nemulțumirea publicului 
la un nivel care a silit scenariștii să-i 
| găsească o soră geamănă, a cărei 
existență nimeni n-o cunoscuse pină 
atunci. Ştergerea graniţei dintre fic- 
țiune şi realitate merge pină la această 
poveste, relatată de Eliseo Veron, spe- 
cialist de la Centrul de studii inter- 
disciplinare: «Într-un foileton brazilian 
de enorm succes, Rodrigo, principalul 
erou masculin, care trăia cu Miranda, 
se îndrăgostește de Jo, altă femeie... 
Legătura dintre Rodrigo şi Jo n-a fost 
niciodată acceptată de public,deoarece 
toată lumea știa că în viața privată 
actorul Rodrigo și actrița Miranda 
erau soț și soție.» Jo a trebuit să dis- 
pară, sacrificată. Sigur, susține Veron, 
telespectatorii nu sint naivi, ei știu că 
foiletonul e ficțiune, dar se produce o 
| distrugere a universului clasic, a re- 

prezentării, a interpretării, datorită unui 
| fenomen artistic foarte original: foi- 
| letonul televizat — prin episoadele 
sale bine calculate ca durată — oferă 


o încetinire a vieţii, o decupare a tim- 
pului care provoacă «rupturi cu debit 
deschis, ca ale unei răni deschise» — 
după cum s-au exprimat savant unii 
structuraliști, încercind să explice in 
alți termeni ceea ce muritorii numesc, 
de la Odiseea incoace, farmecul po- 
veștii, plăcerea nepieritoare a omului 
de-a asculta cu urechea, dar mi-te 
cu ochii, ce a mai fost... De altfel, 
specialiștii literari au atras atenţia 
colocviului, asupra strinsei legături 
dintre foiletonul televizat și cel scris 
Nu e oare —au întrebat ei —acest gern 
audiovizual continuatorul modern al 
foiletonului lansat cindva, pe la 1836 
de primele ziare în tiraje de masă? 
Care a fost evenimentul cel mai impor- 
tant al vieţii franceze între iulie 1842 
și octombrie 1843 — după mărturia de 
toată încrederea a lui Teophile Gautier: 
apariţia în «Journal de debats» a foi- 
letonului lui Eugene Sue, Misterele 
Parisului: «În ziua cind nu apărea 
episodul, în Paris avea loc o depre- 
siune intelectuală. Au fost oameni 
bolnavi care au așteptat, pe patul 
morţii, sfirşitul Misterelor Parisului» 
scrie Gautier amintindu-ne elogiul Zi- 
tei din Noaptea furtunoasă cu pri- 
vire la același foileton, în fapt serialul 
ei de luni seară: «toate cite au apărut, 
pe toate le-am citit»... Colocviul a 
observat că, incă de pe atunci, la 
Sue și la ceilalți specialiști ai poveștii, 
procedeele narative erau perfect puse 
la punct: complicațiile intrigii, ritmul, 
suspensul, arta finalului de episod, 
tăietura lui, montajul. lar pasiunea 
publicului ducea — și pe atunci — la 
prelungirea infinită a «Celor trei muş- 
chetari», la reinvierea lui Rocambole, 
mai frumos la chip după ce a fost 
vitriolat, la apariția unui roman-foileton 
cu titlul, nu mai puţin genial ca «După 
douăzeci de ani» — «Acela socotit 
mort»! 

„„De ce să credem că doar cu noi, 
oamenii secolului XX, a început totul, 
că doar noi deținem misterul povești- 
lor, că doar cu noi au început bas- 
mele? 


Acesta ar fi Gagarin copil. Iar alături ar fi — tot copilăreşte vorbind — 
cum se documenta Iuri, de mic, printre aviatori 


hronicul 


vîrstelor 


Copiii: Oleg Orlov — elev la o şcoală 
din Moscova. Ales de regizorul Boris 
Grigoriev pentru a fi Gagarin cel mic 
în Așa a început legenda, un film 
despre copilăria cosmonautului. Sce- 
narist — cunoscutul scriitor, luri Naghi- 
bin, autor al multor schițe despre viața 
lui Gagarin, după o îndelungă şi amplă 
documentare printre cei care l-au cu- 
noscut. Mama — Larisa Lujina. Tatăl — 
Gheorghi Burkov. Consultant — cos- 
monautul Alexei Leonov, demult «muș- 
cat» de patima filmului. 

Adolescentii: O starletă din apus 
(numele nu contează și nici nu se dă...) 
a refuzat să pozeze nudă pentru o 
sumă de dolari mai frumoasă chiar 
decit ea, după cum spun unii. Mama ei 
a declarat în public că e foarte decep- 


ționată de hotărîrea fiicei. Fiica a re- 
plicat la rindul ei: «Între noi două, 
mama e modernă, iar eu sint cea ana- 
cronică...» Fata are — dacă vreţi să 
ştiţi — 19 ani. 

Adulții: În ultimul ei film cu titlul 
zbanghiu Olly, Olly, Oxen Free (tra- 
duceţi liber...) Katharine Hepburn in- 
terpretează citeva scene de cascadorie 
pe apă și în aer care-i pun în pericol 
viața. Actriţa, a cărei seriozitate artis- 
tică e prea bine cunoscută, n-a accep- 
tat nici o dublură. Argumentul — inte- 
ligent şi feminin: nici un bărbat n-ar 
putea avea silueta ei. 

Părinţii: Sophia Loren susține că, a- 
tunci cînd işi vede cei doi copii intrin- 
du-i dimineaţa în cameră, nu mai știe 
nimic de arta ei şi uită cu totul că este 
o vedetă. Presa de scandal a manipulat 
astfel declarația celei numită deja La 
Loren: «La Loren își reneagă cariera!» 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


Documentul sursă a filmului 


f actorii 


| vremii noastre 


0 nouă stea în star- 
system: cățeluşul Benjy 


După statistici proaspete, în topul vede- 
telor americane, pe primele două locuri, 
într-o sensibilă egalitate, se găsesc Mark 
Hamil, actorul principal din Războiul Ste- 
lelor (filmul de succes fenomenal, «peste» 
Fălci)şi Benjy. Benjy se pare că «a inne- 
bunit» America, nu mai puţin decit groaz- 
nicul rechin. Numai că Benjy nu e fiară, nici 
monstru — el este un cățeluș, și încă foarte 
drăguţ, un fel de caniche cam corcit, cu 
părul nu tocmai creț, cu ochii nu prea de 
faianță, dar de un farmec cinematografic. 
cum nu s-a mai văzut de la Rin Tin Tin 
încoace. Artistic, el este «opera» unui 
dresor-minune, Frank Inn, şi a unui regi 
zor, Joe Camp, care n-are alt vis deci! 
acela de a vedea oamenii ieşind ferici! 
de la un film. («Această lecție de cinema 
am învăţat-o văzind filmele lui Disney»). 
Or, fericirea cinematografică pentru același 
Camp e definită astfel: «Nimic nu-i mai 
minunat decit a fi capabil să faci spectatorii 
să vibreze adinc, în numele dragostei pen- 
tru un animal». Bun. Să lăsăm de o parte 
consideraţiile prea filozofice şi neave- 
nite — la urma urmei, dacă un om 
vrea să ne facă azi fericiţi, de ce să-l oprim 
prin obiecţii? Dotat cu o aparatură 
extraordinară, cu «o cameră» nouă și len- 
tile speciale la obiective care permit filmări 
perfecte, la zeci de metri distanță, Camp şi 
echipa lui, însoţiţi și de Inn dresorul, au 
aterizat în Grecia și aici, la Atena, a urmărit 
cite 16 ore pe zi, călătoriile în totală liber- 
tate ale lui Benjy pe străzile orașului, prin- 
tre faimoasele ruine, printre oameni, pră- 
vălii si ce-o mai fi ieșit în cale. Filmul a 
reieşit din privirea lui Benjy, din tot ce se 
putea «citi» în ochii săi — iar în ochii săi 
se putea «citi» totul, după cum ne asigură 
critica filmo-chinologică «Toate sentimen- 


cronică 
literară 


Încrederea în scenarist 


Fascinante, relatările lui Howard Hawks, 
autorul lui Rio Bravo, Rio Lobo, El Do- 
rado, al acelui clasic al clasicilor Scarface, 
care a decis cindva destinul artistic al unui 
Melville: «După ce-am văzut Scarface, 
mi-am spus că mă voi face nu gangster, ci 
regizor de cinema...» — amintirile lui de 
lup bătrin al studiourilor cu privire la scena 
riştii săi, oameni de înaltă meserie drama- 
turgică fără de care cineastul nu se miscă 
şi nu lucrează nimic: «Lucrez îndeaproape 
cu scenariștii mei. Dacă nu stau chia: tot 
timpul cu ei în cameră, îi văd, oricum, in fie- 
care zi. Ceea ce discutăm dimineaţa, ei 
aştem pe hirtie după amiaza. Le spun 
întotdeauna: «De ud ştiţi ce va deveni 
dialogul pe ecran?» Într-un dialog con- 
tează extraordinar atitudinea actorului în 
timpul filmării, căreia-i acord toată atenţia. 
Adică surisul, furia, ironia, rugămintea; o 
scenă întreagă, tot sensul ei, se schimbă 
dintr-o atitudine: dacă, într-un film, oferi 
un pahar unei actrițe oarecare și ea îți 
spune: «da, vreau asta e una, iar dacă 
oferi același pahar lui Lauren Bacall, asta 
a alta» 

Hawks a lucrat cu profesioniști ai dialo- 
gului, ai situaţiei, dar şi cu mari scriitori, 
mai puțin pasionați de arta filmului, însă 
imediat supuși farmecului şi inteligenţei 
sale. E l-a contactat primul pe Faulkner, 
el l-a descoperit prietenilor săi, cind acesta 
era ignorat și cărţile lui se vindeau prost. 
Cariera — e drept, scurtă, fără mare glorie — 
a lui Faulkner la Hollywood e legată în în- 
tregime de Hawks. Se pare că Faulkner 
— tacitum- şi distrat — avea mare in- 
credere în Hawks, îi încredința din ideile 
şi impresiile sale, primea fără vanitate 
sugestiile regizorului, credea în ele— 
Hawks susține cu orgoliu cumpătat că 
romanul Pylone e scris sub imboldul 
său. Dintre amintirile acelei perioade, 
iată una care e departe de a fi doar de 
haz: «Mergeam deseori să pescuim și 


Benjy, drăguțul, pașnicul, marea 

vedetă. Să fi venit amurgul King- 

kongilor, rechinilor şi-al altor fiare 
cinematografice ? 


tele umane, Benjy le resimte în adincul fiin- 
tei sale, chiar cînd indiferența pare că-l 
înconjoară...» Frank Inn, dresorul, vede 
problema mult mai personal, în termenii 
egoiști ai omului — rege şi stăpin al naturii. 
«Benjy este cea mai frumoasă reușită din 
cite am avut». Ca atare, Benjy este o expre- 
sie a sa, a dresorului: «El poate avea un 
aer trist, fericit sau supărat, după cum mă 
simt de trist, fericit sau supărat...» Fireşte, 
fireşte, omul a ajuns azi atit de departe şi 
e atit de puternic că e în stare să uma- 
nizeze mai tot ce-l înconjoară. În acest caz, 
Benjy — devenit starul nr. 1 sau 2 al S.U.A. 
— este un mic triumf al antropomortismului, 
atit de drag americanilor educați în spiritul 
disneyan. Dar pe de altă parte,succesul lui 
incredibil — după ce «lumea» a fost obse- 
dată de rechini, bizoni albi și alte animale 
teribile — dă o lumină foarte semnificativă 
despre polarizarea sentimentelor în Statele 
Unite cinematogratice. 


să vinăm împreună. Într-o zi, i-am făcut 
cunoștință cu Clark Gable. Au început să 
discute despre literatură și Gable l-a intre- 
bat care sint scriitorii săi preferaţi. Faulkner 
i-a răspuns: «Dos Passos, Willa Cather, 
Hemingway şi eu». Atunci Gable a exclamat: 
«A, dumneavoastră, domnule Faulkner, 
scrieţi?» Şi Faulkner: «Da — dar dumnea- 
voastră, domnule Gable, dumnevoastră, 
cu ce vă ocupați?» 

Dar poate cea mai frumoasă este aceasta, 
din urmă: «Îmi amintesc că, pe cind lucram 
la scenariul Pămîntului faraonilor, în 
Italia, Faulkner mi-a spus într-o dimineaţă: 
«Howard, nu știu cum vorbeau faraonii. 
Eşti de acord ca ei să se exprime ca un 
colonel din Kentucky ?». 


Angie Dickinson, John Wayne, "958, 

Rio Bravo, sub conducerea lui Ho- 

ward Hawks, cel care crede în ati- 

tudinea actorului mai mult decit în 
orice vorbe 


A fost Fleur în Forsyte Saga. Este 
la s i £ acum Glencora în serialul de 26 
jizori: Hugh | | de episoade, Familia Palliser (Susan 
le 
de) şi Ronal 1 i = ET PRONE P 
; : s ire) 
unor intirzièri a fost ne- 2 3 
ri de ultimă 


ti 
i 


lui 1 


n lină 
T iz 


mondial) 
x tru mii, de 


omane 
ză din 


ngleză 
lui al XIX-lea 
deci. 


ptul 
- 


E mai greu să fii actriță decît ve- Alain Cuny. i a | 7% a Un film despre virsta cea mai fru- 
detă, susține Sydne Rome (aici în Í ă a u: | A în A pda : į moasă, dar h şi cea mai puțin com- ~> 
` Pa. e | e ] plicată: g escentg 
Floarea albastră de Eric le Hung) în r a plicată: adolescența 
incă departe de Pat 
Isabelle Huppert și Christie 


pă 
tin ut. Ci 


st complot 


în atit 


Fiona Lewis, o debutantă în 1977, 

dar care are experiența cetăţii fil- 

mului, declară; «Hollywoodul este 

cea mai mare concentrare de ta- 
lente și imposturi» 


de Howard Hughes este obiectul unui 
remake pe platourile engleze în regia 
lui Michael Winner. În rolurile princi- 
pale, Robert Mitchum, Julie Christie 
(rară apariţie în ultima vreme) şi Paul 
Scofield (prezent pe scena teatrală dar 
destul de rar pe piatouri). 


© Doamna albă din Lâcse — ecra- 
nizare a romanu cu acelasi nume al 
scriitorului ungar Mor Jokai, este pe 
cale să devină serial de televiziune in 
regila lui Gyla Mâar. În principalul rol 
feminin va apare o actriță care nu mai 
are nevoie de nici o recomandare: Mari 
Töröcsik. 

© Comedii, comedii, prima dintre 
ele se cheamă Legătura teletonică 
în regia lui Edouard Molinaro. Acceptind 
rolul principal, Annie Girardot se in- 
toarce astfel la un gen pe care nu l-a 
mai onorat de cițiva ani. Partenerul ei va 
fi aici Pierre Richard (Marele blond... 
văzut pe ecranele noastre) 

e Dubla crimă — o altă comedie, 
după scenariul Dinecunoscuţilor Age 
şi Scarpelli, a intrat în producţie pe 
platourile italiene în regia lui Steno. 
Dar aici comicul va alterna cu acțiuni 
polițiste și se va bucura de o distribuţie 
internațională: Jean-Claude Brialy (fran 
cez), Marcello Mastroianni și Agostina 
Belli (italieni), Ursula Andress (elve- 
tiană) și Peter Ustinov (englez). 

@ Peştii aurii este un titlu care sună 
poetic, o este aplicat unui scenariu 
polițist in curs de filmare la Praga în 
regia lui Otakar Frik. Subiectul este 
imprumutat dintr-un roman de Hanna 


Pe Grigori Grigoriu l-aţi văzut 
în filmul de mare succes Șatra 


Proskova, «Un caz statistic obișnuit». 
În rolul anchetatorului va apare Radovan 
Lukaiski. 

e Viata puțin obisnuităa unei tinere 
avacale îi prilejuleste actriței Irina Kup- 
cenko să lucreze cu regizorul luri Raiz 
man pe platourile de la Moscova la 
filmul al cărui titlu va fi, prin urmare, 
O temeie cam ciudată. 


Ca in toţi anii, studenții vestitei 
universități americane Harvard au de- 
cernat propriile lor Oscar-uri, foarte 
aşteptate (de spectatori) și foarte te 
mute (de cineaști). 

Nici de astă dată studenții nu s-au 
dezminţit, n-au avut complexe, nu s-au 
lăsat intimidaţi nici de popularitatea 
unuia, nici de box-otfice-ul altuia. Ei 
au decis: Oscar-ul '77 pentru cea mai 
proastă actriță a anului Barbrei Strei- 
sand şi filmului în care ea joacă, S-a 
născut o stea (desigur, titulatura se 
va schimba aici, filmul devenind «cel 


mai prost al anului»). Rivnitul Oscar, 


pentru cel mai prost actor din 1977, a 
fost decernat fără ezitare și fără con- 
curenţă lui Clint Eastwood. 

Alte premii, studenții de la Harvard 
n-au mai decernat. Ei nu au o diplo- 
mație a premiilor, ca unele faimoase 
jurii internaționale. 

e Cu cea mai m 
moază Love Story nr. 2, adică Oliver's 
Story,nu Insă şi fără probleme. După 
ce a fost cu greu convins să apară și în 
această continuare love-story-stă, Ryan 
O'Neal a pus o condiție — el, actorul — 
şi a ținut morțiș la ea: «Să aibă dreptul 
să umble la scenariu ori de cite ori se 
va părea că este cazul». 

@ O tată de la ţară, de lingă Que- 
bec, absolventă a unei şcoli pedagogice 
pleacă la Montreal să-și găsească un 
post. «Dar — spune Carole Laure, par- 
tenera lui Yves Montand n Amenin- 
farea — acolo am intrat pentru prima 
oară în viața mea intr-o sală de teatru, 
şi în aceeași clipă am înţeles care-mi 
va fi drumul. După spectacol m-am dus 
în culise să-i văd pe actori... Şi așa am 
început să fac teatru. Jucam ca o ne- 
bună. Dar n-a trecut mult timp, că 
mi s-a oferit să fac film, adică nişte 
scurt-metraje şi tiime de artă şi expe- 
riment, care nu se proiectau cam pe 
nicăieri sau ca vai de lume» După 
aceea, într-o bună zi, Gil Carle i-a ofe- 
rit un rol în Moartea unui muncitor 
forestier, un film de onorabilă ținută 
care a ajuns într-o rețea de televiziune 
Au urmat încă două filme peste care 
s-a așternut uitarea și, în sfirşit, Alain 
Corneau li propune să devină parte- 
nera lui Yves Montand în filmul Ame- 
nințarea. În timp ce se afla pe platourile 
din Franţa, Bernard Blièr Ji ofbră să 
joace în filmul său Și-acum pregăti- 
ți-vă batistele (alături de Dewaere și 
Depardieu). Aici va avea de demonstrat 
în ce măsură știe să joace și comedie. 

Carole Laure este un fel de surpriză 
plăcută pentru spectatori, o actriță a 
anului, căreia presa de specialitate de 
pe noul și vechiul continent îi arată 
mult interes şi-i urmărește Laure-story- 
ul, cum s-ar spune. 

e Nasturii de argint pe 1977 impor- 
tantele prenit pontio Timal Nalan. ant 
aşteptate la sfirşitul anului 

Un prim reterendum a dat următoa- 
rele rezultate: cea mai bună regie a 
anului — Valerio Zurlini la filmul De- 
șertul tătarilor; Pupi Avati la filmul 
Au murit toți, chiar și decedații, 
Marco Ferreri la filmul Cea din urmă 
temeie; și Mario Monicelli la filmul 
Un burghez mic, mic de tot 

Cel mai bun subiect de film: 1900 de 
Bernardo și Giuseppe Bertolucci; Cea 
din urmă temeie de Ferreri și Matelli; 
Casanova de Fellini și Zapponi. 

Cel mai bun scenariu: Un burghez 
mic, mic de tot de Monicelli și Ami- 
dei; Casanova de Fellini și Zapponi; 
Cea din urmă femeie de Ferreri și 
Mateili. 

Cea mai bună actriță a anului: Ma- 
riangela Melato pentru rolul din Caro 
Michele; Ornella Muti in Cea din urmă 
temeie și Monica Vitti în Cealaltă ju- 
mătate de cer. 

Cel mai bun actor al anului: Alberto 
Sordi in filmul Un burghez mic, mic 
de tot şi Ugo Tognazzi In Odaia prea- 
stintului episcop. 

Cea mai bună interpretare feminină 
a unul rol de plan secund: Alida Valli 
în 1900, Laura Betti în 1900 și Adriana 
Asti în filmul Moștenirea Ferramonti, 

Cea mai bună interpretare masculină 


Satira lui Woody Allen este întotdeauna devastatoare. Chiar cînd devine 

autosatiră ca în acest film Annie Hall, um dublu recital Woody Allen — 

Diane Keaton. N-a spus el oare despre show-mania americană că «ea 
transformă pînă și gunoiul în show t.v.2» 


a unul rol de plan secund: Giuliano 
Gemma în filmul Deșertul tătarilor și 
Romolo Valli în filmul Un burghez 
mic, mic de tot 

Cea mai bună imagine de film: Lu 
ciano Tovoli la Deșertul tătarilor, Giu- 
seppe Rotunno la Casanova și Pas- 
qualino De Santis la Nevinovatul: 

Dar acesta n-a fost decit primul 
scrutin. 


Acum 11 ani, la numai citeva ore 
după moartea prietenei lui, Edith Pial, 
se slingea Jean Cocteau, poet, roman- 
cier, eseist, dramaturg, cineast, pictor 
Dar nu există domeniu pe care el să 
nu-l fi abordat, ca și cind, aşa cum 


in memoriam 


Drum bun, 
iubite maestre 


ea lui György Kovacs lasă 
un gol ireparabil, într-atit de mare ii 
era personalitatea și de irepetabil s 
lul 
Îl plingem pentru bucuria pierdută 
a marilor roluri pe care ni le-a dăruit, 
îl plingem și mai amar pentru durerea 
inconsolabilă a rolurilor pe care nu 


că, iată, moartea unui artist 
ne aduce aminte —a cita oară numa 
st an —că şi zeii sint mu r 
Prezenţa lui György Kovacs a fost, 
dar mai ales ar fi putut să fie, una din 
marile şanse ale cinematografiei noas- 
tre. Să privim în jur şi să admitem < 
nu sint multe cinematografii, mari sau 
mici, care să fi avut norocul unei as: 
menea prezențe actoricești, rară ii 
binare de talent, farmec, frumusețe 
pertecție protesională 
Statura titanică a prezenţei sale ar 
țistice să fi înhibat oare pana scenariș 
tilor noştri? Strălucirea sa să fi 


singur o spunea, «numele meu e sor- 
tit să fie pluralul de la cocktail». 

Autor total a șase filme — Singe de 
poet, Frumoasa și bestia, Vulturul 
cu două capete, Părinţii teribili, Or- 
pheu și Testamentul lui Orpheu — 
Cocteau a mai participat sub diferite 
torme la realizarea a peste douăzeci de 
filme, printre caie L'éternel retour (Le 
genda Indrăgostiţilor) de Delannovy, 
Ruy Bias de Melville, Thomas, impos- 
torul de Franjă, etc. 

A fost şi pentru cinematograf unul 
din acele spirite care l-au animat și 
i-au deschis orizonturi noi, l-a investi- 
gat și l-a apărat de impostori și de de- 
tractori. 


viziunea cineaştilor? Pentru că, nu 
putem crede că vreun creator de artă 
putea trece nepăsător pe lingă ase- 
menea alcătuire umană, adevărată vic- 
torie a naturii 

Cei care au avut norocul să-l vadă 
in marile sale creații pe enele tea- 
trelor noastre, se pot considera mai 
bogați decit cei care nu l-au văzut 
Cei care l-am văzut și ascultat îi vom 
păstra nealterată ființa sa artistică, 
gravată pentru totdeauna pe retina 
şi în timpanele noastre. Și, mai ales 
în sufletele noastre 

Arta marilor actori dispare mai greu 
decit s-ar putea cre Ea nu moare 
jecit odată cu ultimul sp col 
tru ca, după aceea, să intre in legen 
Modalitățile şi formele altor arte, mult 

rete, se pot demoda; arta 

ma a e, pentru genera- 
tiile ur t o perpetuă enigmă 
Aşa cum va rămine, pentru cei 
nu i-au cunoscut-o, arta lui Gyôrg 
Kovacs 

În aceste clipe, în care îli 
eternității şi cind ne vine atit de g 
să-i spunem adio, să r | m fru 
tile şi să-i ur Îi 
ubite maestre 


Malvina URŞIANU 


Între teatru și film este 
citeodată doar un pas, 
alteori e o prăpastie. Li- 
nii ferme de demarcaţie 
nu există, nici nu trebuie 
să existe, artele sint to- 
tuşi surori, o scenă de 
teatru cu ritm cinematografic sau o 
secvenţă de film cu ritm teatral pot fi 
foarte binevenite sau foarte prost ve- 
nite în context, asta'nu depinde de re- 
guli fixe, asta depinde de personalita- 
tea sau de lipsa de personalitate a ope- 
rei de artă. Televiziunea a contribuit 
mult la ştergerea şi — deopotrivă — la 
corsa distanțelor dintre teatru şi 
ilm. 

Piesele de teatru pe micile ecrane 
s-au apropiat adesea, şi tot mai mult, 
de film, prin tot, prin filmările menite 
să rupă unitatea cadrului scenic, prin 
fragmentarea tablourilor în bucățele mai 
mici, puse să «dialogheze» intre ele, 
prin montaj cinematogratic, prin carac- 
terul anti-teatral, adesea, al interpretă- 
rii şi nu numai al interpretării, ci de fapt, 
al viziunii de ansamblu asupra unui 
text. Pe de altă parte, despre filmele 
realizate pentru micile ecrane se spu- 
ne — nu fără dreptate — că rămin «tea- 
trale», ele ies mai greu din ambianța 
platourilor (asta le şi deosebeşte de 
filmele marilor ecrane), ele rezolvă ade- 
sea mai «economicos» — artistic mai 
economicos! — situaţiile textelor abor- 
date. Se poate spune, așadar, că la te- 
leviziune s-a creat o obişnuinţă (nu 
numai la noi, televiziunea — ca institu- 
ție — a creat această obişnuinţă): tea- 
trul merge către film, de bună voie şi 
nesilit de nimeni, şi filmul merge către 
teatru, tot de bună voie şi nesilit de ni- 
meni (sau poate nevoit, citeodată, de 
mijloacele materiale mai modeste care 
stau la dispoziţia realizatorilor, dar asta 
este o cu totul altă problemă). Interesul 
primordial în aceste transiaţii îl consti- 
tuie, trebuie să îl constituie, spectaco- 
ful de televiziune, care, nu este de 
fapt nici teatru, nici film, şi-a creat un 
specific şi către impunerea plenară a 
acestui specific trebuie să insiste în 
continuare. 

Revenind la concretul spectacolelor 
de televiziune: într-o «seară de teatru» 
a acestei luni am văzut, așadar, filmul 
Fata bună din cer, scris de Corneliu 
Leu şi regizat de Dan Necşulea. Film? 
Da şi nu: avea un scenariu, da, o desfă- 
șurare cinematografică de secvenţe, 
avea spaţii ample la dispoziţie, deschi- 
se spre cer, dar structura lui intimă ră- 
minea totuși teatrală, în lipsa unor ar- 
gumente artistice care să lege intre ele 
(ca-n viață) momentele de viață aduse 
pe micul ecran. Teatru? Nu şi da, cam 
din aceleaşi motive, răsturnate, con- 
venţia teatrală răminind evidentă în fil- 
mul care a avut la bază, cindva, o piesă 
de teatru. Dar ne interesează mai puţin 
«genul artistic» în astfel de cazuri (și, 
de fapt, aici vroiam să ajungem): a fost 
un spectacol de televiziune interesant, 
cu un text de actualitate, cu personaje 
ale prezentului — gindind și mai ales 
făptuind frumos — cu o «fată bună din 
cer», prezenţă de vis şi realitate (foarte 
bună în rol Rodica Mandache) într-un 
univers uman cu preocupări ale pre- 
zentului. L-am apreciat ca atare. Pe 
cine mai interesează dacă era film sau 
teatru? 

Călin CĂLIMAN 


„__ Povestea” 
filmului muzical 


Este foarte greu să reuşești alcătuirea 
unei emisiuni care să fie şi educativă 
şi distractivă, din care să înveţi cite 
ceva, dar care să te şi amuze. Constan- 
tin Popescu reușește această pertor- 
manță de aproape doi ani de cind, cu 
migală, selectează secvențe reprezen- 
tative de film prin care ilustrează seria- 
lul Povestea filmului muzical Este 
o emisiune ce pentru mulți ar părea un 
divertisment cinematografic de citeva 
minute, un divertisment atrăgător menit 
să amintească că au existat şi mai 
există filme muzicale de mai mare sau 
mai mică spectaculozitate ce prezintă 


20 


mari vedete ale ecranului. Acest plăcut 
divertisment pe care Albumul dumini- 
cal şi l-a însușit drept o rubrică fixă, 
este de fapt și o reuşită istorie a filmului 
în cauză; folosind cuvinte mai obișnuite, 
putem spune că este o educativă emi- 
siune cinematografică. Constantin Po- 
pescu deţine un imens bagaj informativ 
pe care Il folosește de fiecare dată în 
comentariile sale, Invăţindu-ne să pri- 
vim secvențele cu un ochi mai atent, 
să descoperim In planuri secunde vii- 
toare vedete aflate la debut, să ascultăm 
o muzică compusă cu har, să desco- 
perim valorile fiecărui moment, într-un 
cuvint, să avem o privire critică de cea 
mai bună calitate. El nu spune niciodată 
«iată un film cu Ginger Rogers sau Rita 
Hayworth, ci iat-o pe Rita în anul cutare, 
cind regizorul X realiza filmul Y, care 
era interesant prin...» şi informaţiile 
abundă, telespectatorul incepind ince- 
tul cu incetul să deprindă cite ceva din 
pasionanta istorie a genului respectiv. 
Secvenţele sint selectate în urma a zeci 
şi zeci de ore de vizionare şi apoi mon- 
tate cu ajutorul unor mlini sigure şi 
pricepute, ale acelor fete minunate ce 
lucrează în umbra micului ecran și 
deţin secretul mesei de montaj. 
Povestea filmului muzical este pri- 
lejul amintirilor pentru cei ce au vizionat 
cindva unele din aceste filme şi au cu- 
noscut ascensiunea vedetelor de atunci 
şi, totodată, prilejul cunoaşterii pentru 
cei ce astăzi știu doar ce face Alain 
Delon. În urma unei migăloase munci, 
Constantin Popescu ne oferă o istorie 
vie a filmului muzical în termenii cei 
mai convingători prin exemplificări nu- 
meroase şi semnificative. În lipsa altor 
emisiuni de «infrăţire» intre micul si 
marele ecran, Povestea filmului mu- 
zical dovedeşte că ar fi posibilă ampli- 
ficarea dintre cele două părți, cu succes 


pentru ambele. 
Ileana LUCACIU 


Un geniu: 
Laurei și Hardy 


Cel mai celebru cuplu de personaje al 
secolului nostru, Laurel și Hardy sint, 
in ordinea unei tradiţii, urmaşi directi 
ai altor cupluri celebre — dar ale litera- 
turii: Don Quijote și Sancho Panza, 
flaubertienii Bouvard et P&cuchet. Noi, 
cei ce-l cunoaștem pe Caragiale, ne 
putem gindi și la Lache şi Mache, ne- 


despărțiți amploiaţi. 

Laurel și Hardy locuiesc în simbetele 
noastre de mai bine de trei luni, fiind 
poate cea mai lungă convieţuire-retros- 
pectivă ce ne-a oferit televiziunea: 
aplauze! (Ar fi poate necesar ca, la 
sfirşitul ei, aceeași instituție să orga- 
nizeze o discuție «serioasă» despre 
aceste extraordinare personaje. Se- 
rioasă, nu și pedantă). 

Laurel și Hardy se aventurează a exis- 
ta fără pesimism, fără ură și voință de 
putere, ca şi cum eșecurile repetate 
n-ar fi ale lor. Gata mereu să facă orice 
în afară de a se despărţi, gata să facă 
orice le poate produce necazuri, din 
care numai «divina» lor inconştienţă îi 
salvează. Vesela lor inocenţă, capaci- 
tatea de a găsi obstacole imposibile 
în orice banală acţiune a lor — și tot- 
odată de a găsi rezolvări la fel de impo- 
sibile — arată un alt mod de a înţelege 
viaţa, care e, în fond, sursa principală 
a comicului. Coexistenţa lor cu lumea 
este mereu, în orice clipă, inoportună 
— şi de aceea bunăvoința lor e luată ca 
dușmănie, serviabilitatea ca machiave- 
lism. Bunul lor simţ, de uluitoare puri- 
tate, incită pe cei din jur fie să-i păcă- 
lească, fie să-i agresioneze. Stan și 
Oliver sint atunci nevoiţi să se apere — 
şi cele mai extraordinare scene se nasc 
din rătuiala lor imediată; copii mari, ei 
trăiesc un prezent continuu, inapt de a 
se adapta; ca și cum Stan şi Oliver ar fi 
înşişi biblicii Adam și Eva înainte de 
afacerea Şarpelui. Practicind cu spon- 
tană virtuozitate toate formele şi modu- 
rile comice, cuplul acesta desfide orice 
concurență «demonică». 

Mă gindesc, incă de pe acum, cu ne- 
ascunsă plăcere la simbăta viitoar: 


Gelu IONESCU 


filme pe micul ecran 


N E Chicago fierbinte (Haskel! 
Wexler, 1970). Filmul acesta trebuia să 
fie, în intenția regizorului, un docu- 
mentar. N-a ieșit așa, pină la urmă, 
însă intenţia inițială se simte pe fie- 
care centimetru de peliculă. Rareori mi 
s-a intimplat să am o stare de aseme- 
nea fertilă confuzie în fața unui film. 
precum am avut în fața acestui Chicago 
fierbinte, in care — cel mai adesea — 
aproape că nu se mai poate descifra 
granița Intre evenimentul real, filmat 
ca atare, și evenimentul imaginat, pus 


Stan și Bran: o savuroasă și veșnic tinără teleretrospectivă. 
Aplauze! 


în scenă; intre omul surprins pe stradă 
sau aiurea, cu camera ascunsa, și ac- 
torul adus să joace; între situaţiile și 
replicile strict autentice și acelea pre- 
gătite, scrise în scenariu şi puse in 
gura interpreţilor. Haskell Wexler, ilus- 
tru operator (aflat cu acest Chicago 
tierbinte la primul său film ca regizor), 
observă şi comentează cu patimă, cu 
dragoste şi cu luciditate, cu răutate 
chiar (ca formă a ironiei și malițiozită- 
tii) un Chicago caleidoscopic şi con- 
trastant, un Chicago agitat şi amețitor, 
un Chicago politic in tot și in toate. 
Sugestia aceasta, a dimensiunii poli- 
tice existente în fiecare din orele, din 
intimplările (fie ele cele mai banale) 
cuprinse în viața cotidiană a unei me- 
tropole și a oamenilor săi, este real- 
mente extraordinar realizată, intr-o pe- 
liculă pe care toți adepții «directeţii» 
ar putea să o studieze fără pierdere, 
dimpotrivă. În fond, cu sau fără voie, 
lilmul acesta, în fața căruia cuvintele 
se împiedică (intr-atit ține el de civili- 
zaţia imaginii Inainte de a ține de vorbe, 
vorbe, vorbe) este un fascinant eseu 
despre ceea ce poate și ceea ce nu 
poate inregistra aparatul de filmat al 
unui om. Despre ceea ce poate fi încă 
spectacol şi despre ceea ce nu maie 
spectacol. Filmul mi se pare mai pro- 
fund decit la prima vedere. El nu este 
doar o demonstraţie de cinematograt 
pur singe, ci şi (mai ales) o meditaţie 
profundă atit asupra dimensiunilor 
esenţiale ale realului (socialul şi poli- 
ticul), cit şi asupra a tot ceea ce e im- 
plicat în faptul de a privi şi inregistra 
aceste dimensiuni. lar la urma urmei, 
Chicago fierbinte poate fi interpretat 
şi ca un admirabil studiu despre mize- 
ria şi grandoarea, puterea şi neputința 
oricărui aparat de filmat aflat in fața 
realității. Pelicula aceasta mi s-a părut 
evenimentul cinematografic al ultime- 
lor săptămini pe micul ecran. 

N E Candidatul (Michael Ritchie, 
1972). Istoria «secretă» a «fabricării» 
unui candidat (ciştigător finalmente), la 
un post de senator, este expusă aici 
exact, la rece, la foarte rece. Disecţia 
e făcută — așa cum se cuvine — cu 
mină care nu tremură și cu anume de- 
tașare, intr-un film de mare precizie şi 
profesionalism. Senzaţia este perma- 
nent cea a unui documentar, a unui 
film-anchetă. Efortul, precis calculat şi 
minuţios pregătit, se dovedeşte abso- 
lut remarcabil. Candidatul (cu un Ro- 
bert Redford mai actor parcă decit ori- 
cind) se urmărește cu sufletul la gură, 
ca un reportaj de mare clasă, ca o pa- 
gină fierbinte de ziar. E una din acele 
opere care, indiferent de «cheia» în 
care sint compuse, vorbese instructiv, 
cit se poate de instructiv despre stra- 
niul joc al esențelor și aparenţelor, 
despre cum unele din ele pot fi con- 
fundate cu celelalte. Sigur, în planul 
cel mai direct, filmul acesta excelent 
işi revendică subiectul şi substanța 
dintr-o realitate politică verificabilă. El 
poate fi însă așezat, cu puţin și folosi- 
tor efort, şi pe planul mai cuprinzător 
al unei — să-i zicem — «fabule». Fiindcă, 
în fond, Candidatul nu e doar povestea 
confecţionării unui senator, ci şi — in 
genere — a confecţionării unui om, fie 
el senator sau nu. Se poate — grăiește 
filmul — să faci un om, aşa cum faci 
un costum din cițiva metri de stofă. 
Totul e să ai foartecă bună şi croitori 
pricepuți. Să nu uit: și furnituri. 

E E Poarta infernului (Teinosuke 
Kinugasa, 1958). Un splendid, rafinat 
produs al școlii japoneze. Nu subiec- 
tul contează de data aceasta, Ci armo- 
nia alcătuirii, savanta orchestrare a ope- 
rei, muzica ei interioară, cultura plasti- 
că dintre cele mai alese, atmosfera şi 
tonul general care impletesc io chip 
straniu limpezimea cu misterul. 

@ Drum spre Marsilia (Michael 
Curtiz, 1944). Un Bogart şi o Michele 
Morgan neizbutind (şi nu e vina lor) să 
dea vină unui film onest, dar care s-a 
vrut, evident, mai mult decit atit. 

© Procesul de la Verona (Carlo 
Lizzani, 1963). Film mult mai interesant 
prin ce spune, decit prin felul cum o 


ce. 

© Povestea lui Buck (William 
Weliman, 1935). Ecranizare oarecare, 
cu citeva momente agreabile după Jack 
London. 

e Corupţie pe autostradă (Jonat- 
han Kaplan, 1974). Critică socială, cri- 
tică a violenţei, convingător «pusă in 
pagină». 

e Sentința (J. Valère, 1963). Ma- 
rina Vlady și Robert Hossein într-un 
film, cu aură tragică şi eroică in ace- 
laşi timp, despre Rezistenţa franceză. 

e Riul roșu (Howard Hawks, 1948). 
Aventuri în vest. Cu John Wayne, de- 
sigur. 

@ Zi grea la Black Rock (John 
Sturges, 1954). Un bătrin de aur: Spen- 


cer Tracy. Aurei BĂDESCU 


Din ciclurile prezentei sta- 
giuni a Cinematecii, printre 
filmele care, cu sau fără 
intenție, zugrăvesc aspecte 
condamnabile ale societății 
contemporane, cred că ar 
trebui aleşi doi autori: Coppola și Anto- 
nioni. Coppola, pentru că el, ca nimeni 
altul, a arătat în toată oroarea, o meserie 
mai odioasă chiar decit gangsterismul, şi 
anume negustoria de intimități, spionajul 
electronic al vieţii particulare, Să nu se 
creadă că filmul Conversația a fost inspi- 
rat de afacerea Watergate. Coppola a 
declarat net că începuse mai demult să 
lucreze la acel film, înainte de izbucnirea 
scandalului Nixon. Motivul care l-a împins 
să-l turneze a fost (citez) că fusese «fasci- 
nat de vestea că un aparat electronic nou 
permitea înregistrarea, de la mare distan- 
tă, a unei conversații, pe stradă, în plină 
mulțime». Se înșeală Coppola dacă crede 
că numai grație acelui aparat se poate 
obține ceea ce dreptul penal american 
numește «instrusion in privacy», imixtiune 
în viața privată a altuia. Există, încă din 
vremi preistorice, un mijloc mult mai sigur 
de a spiona intimităţile, fără a mai fi 
nevoie, ca în povestea lui Coppola, de o 
«curăţire» a sunetului de toți paraziții gă- 
lăgiei înconjurătoare. De sute de mii de ani 
există surzi care pot descifra exact vor- 
bele unei conversații petrecută în casa sau 
grota de vizavi, numai după mișcarea bu- 
zelor. Așadar, nu dezvoltarea tehnicii 
electronice, ci dezvoltarea, în unele socie- 
tăţi, a sinistrei intenţii de a distruge pe 
cineva furindu-i secretele şi vinzindu-le la 
preț bun. 

Vorbeam de Antonioni? Într-adevăr, şi 
el a descoperit citeva jalnice trăsături ale 
societăților «foarte civilizate». A descope- 
rit una din marile lor crime, precum și 
cumplita pedepsire a acestora. Există în 
acele societăți, paraziți, secături de bani 
gata, oameni vinovați de cea mai mare 
crimă, aceea de a nu servi la nimic pe 
acest pămînt. Osinda, pe care un fel de 
justiție iminentă o dă acestor ființe de 
prisos, este o îngrozitoare plictiseală, de 
fiecare clipă. Suferință care uneori duce 
la sinucidere. Tetralogia lui Antonioni 
(Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deșer- 
tul roșu) este tragedia plictiselii. În Aven- 


Profesiunea: cineast 


tura, eroina innebunită de acel «monstru 
delicat», cum îl numea Baudelaire, moare. 
Şi este cea mai cumplită moarte: fără cada- 
vru, ba chiar și fără vreo explicație posibilă. 
Nimeni nu va ști niciodată unde, cum şi 
de ce a murit tinăra, frumoasa, bogata 
contesă, interpretată de Lea Massari. 

E curios cum, după această tetralogie a 
Plictisului, Antonioni schimbă tabloul. 
El se va Întilni cu Coppola în zugrăvirea 
celuilalt monstru al societăților de abun- 
denţă şi consum: negustorul de intimi- 
tăți. În Blow Up, eroul e un fotograf 
pasionat și bine lansat; iar în Profesiu- 
nea reporter avem,de asemenea,un me- 
seriaş avid după secretele altora. ʻE inte- 
resant că,în ambele poveşti, acea patimă 
duce pe primul la nebunie, pe celălalt la 
disperare şi moarte. Fotograful preface 
amorul lui pentru meserie într-un fel de 
filozofie dementă în care inamicul nr. 1 e 
realitatea. Căci realitatea cere omului o 
mulțime de lucruri «oribile»: să aștepte, să 
se silească să rabde, să muncească. Din 
fericire însă mai există și o altă realitate 


ciclul: «Personalitatea umană în socialism» 


Conservaţi memoria sentimentală! 


] Foarte bogate și substan- 
\ tiale temele şi filmele aces- 
tei deschideri de stagiune. 

Un capitol ca «Personali- 
tatea umană în socialism» 
este ilustrat cu realizări semnificative 
ale cinematografului românesc, cum 
sint: A fost prietenul meu, Zile 
fierbinți, Cursa; ale celui sovietic: 
Nouă zile dintr-un an, Contempora- 
nul tău sau Președintele; polonez: 
Structura cristalului; german: Timp 
pentru a trăi; sau cubanez: O zi de 
noiembrie. 

Un alt ciclu-capitol susține ideea «Re- 
alități din lumea capitalului» cu argu- 
mente artistice de valoarea unor opere ca 
Dodeskaden (Kurosawa), Accatone (Pa- 
solini), Conversaţia (Coppola), Eclipsa 
(Antonioni), Priveşte înapoi cu minie 
(Tony Richardson), Rocco și frații săi 
(Visconti), Acoperișul (De Sica) etc. 

Ciclul omagial «60 de ani de la Marea 
Revoluție Socialistă», desfășurat între 1-7 
noiembrie, ne-a prilejuit reintilnirea cu 
capodopere clasice ca: Crucișătorul Po- 
temkin (Eisenstein, 1926), Octombrie 
(Eisenstein, 1927), Sfirşitul St Peters- 
burgului (Pudovkin, 1927), Arsenal (Dov- 
jenko, 1929) cu filme mai noi ca: Tatăl 
soldatului (Rezo Ciheidze, 1965), Copi- 
lăria lui Ivan (Tarkovski, 1962), sau filme 
încă inedite pentru publicul nostru, ca: 
Eu, bunica, Iliko și Ilarion (Denghiz 
Abulandze, 1963) și Cad frunzele (Otar 
Joseliani, 1967). Sint ghiduri folositoare 
pentru o străbatere a istoriei cinemato- 


gratului pe traseele evoluţiei sale estetice 
şi filozofice, a raportului artă-realitate tot 
mai energic oglindit de filmele ultimelor 
decenii. O interesantă exegeză pe care 
ne-o propune instituția noastră de cul- 
tură cinematografică, acum, la început 
de an «cinematetic», altul decit anul ca- 
lendaristic obişnuit. 

E A fost prietenul meu (Andrei Bla- 
ier — 1963). 

Fără un asemenea film sincer, cald, 
simplu, n-am fi avut probabil astăzi nici 
Filip cel bun, nici Cursa, nici Mere 
roșii, adică cele mai interesante incursi- 
uni ale cinematografului în actualitate. 
Păcat că între ele s-au scurs vreo trei 
decenii. Filmul lui Blaier (după un sce- 
nariu de Dumitru Carabăț şi Mircea Mo- 
hor) a marcat nu numai o dată artistică 
în tematica «omului nou», dar a demon- 
strat citeva însușiri ce ar putea defini 
specificul filmului românesc contempo- 
ran. Adevărul ca principiu uman și es- 
tetic. Nedidacticismul moralei. Realism 
psihologic, farmec şi prospeţime a por- 
tretelor. De neuitat bătrinul ilegalist în 
interpretarea lui Nicolae Sireteanu, un 
comunist pentru care nimic din ceea ce-i 
omenesc nu-i poate fi indiferent. Perso- 
najul trasează puntea fericită spre gene- 
raţii, predind viitorului stafeta de luptă a 
trecutului. Un Blaier ce-și anunța viitoa- 
rele «obsesii» umaniste. 

N Nouă zile dintr-un an (Mihail 
Romm, 1961). 

Unul din cele nouă filme pe care le-aş 
lua cu mine să-mi țină de cald pe un 


O crimă 
martori: 

uciderea 
sentimentelor 


cinemateca 


tot atit de adevărată, ferită de toate acele 
cusururi. E realitatea pe care o fotografiezi 
Clic! Şi acel fragment de lume devine ceva 
al tău, pe care il poţi rupe, băga în buzunar 
şi chiar vinde. Asta, spune Antonioni, este 


iceberg, după naufragiu. Unul din cele 
nouă filme pe care le-aș proiecta copiilor 
mei ca să priceapă cum s-a ajuns, prin 
cite arderi consecutive, la noţiunea de 
noblețe socialistă. Prin cite generaţii de 
Gusev-i, atomi de omenie în acţiune, s-a 
ajuns la blazonul de «cetățean al lumii cu 
adevărat noi». După Gusev-Batalov,com- 
pletat de un Hamlet (Smoktunovski) mo- 
dern, Încă în căutarea propriei formule 
de fericire, aproape că-ți vine să zici 
«nec plus ultra». Şi totuși, ne îmbunătăţim 
mereu (ca oameni și ca eroi de film), 
numai trăind. 


N Structura cristalului (Krzysztof Za- 
nussi, 1969). 

În altă etapă istorică, umanismul îm- 
bracă în acest film polonez forma unor 


Vitti 


- v 
filozofia simulacrului. Un lucru există, 
pentru căeu mă prefac că Îl fac. Și povestea 
se termină cu o sinistră partidă de tenis, 
unde jucători fără minge, fără rachetă, 
fără cea mai mică știință a jocului, simu- 
lează un joc monstruos. Pretăcătorie, 
înşelăciune, trişerie, păcăleală, farsă, lene 
grabă, vanitate—toată cutia Pandorei, în- 
tregul muzeu al viciilor se găseşte În aceas- 
tă poveste. Păcat că Arhiva nu posedă ur- 
marea la această «jalnică tragedie», ultimul 
film al lui Antonioni, unde un reporter 
care dăduse greș, are însă Menu dea găsi 
un mort cu multe secrete. li ia pașaportul, 
i-| strecoară pe al lui, se dă pe el drept 
omul mort şi porneşte avid, pe urmele 
secretelor celuilalt, secrete indicate in 
agenda găsită în buzunar, 

Dar vai, afacerile defunctului stirnesc 
trei rînduri de duşmani care îi vor moartea 
l-o vor şi i-o vor da. Lăcomia negustorului 
de secrete, aviditatea vinătorului de intimi- 
tăți l-a transformat pe el însuși în vinat 
hirțuit și, bineînțeles, finalmente împușcat. 

Aş mai putea semnala un film contesta- 
tar și de o incontestabilă valoare: Accato- 
ne de Pasolini. Povestea unui derbedeu 
care se grozăvește. Este singurul film de 
Pasolini unde nu găsim nici pornografie, 
nici erotism, nici alte asemenea podoabe. 
O raritate. Demn de a figura în repertoriul 
unei cinemateci. 


D.I. SUCHIANU 


antisentimentale, lucide confruntări intre 
oameni de știință, intre concepții și op- 
țiuni ce nu se pot concilia, Doi savanți 
şi vocația unuia (numai) pentru realizare, 
confruntată cu vocaţia altuia (numai) pen- 
tru cercetare. Discuţia despre modestie 
şi ratare, împlinire și carierism, îmbracă 
formele unor argumente pro și contra 
la fel de convingătoare. Ca viața însăşi. 
Filmul se fereşte să tragă concluzii. Ca 
viața însăși. De aici absenţa retorismului, 
o discuţie în aparenţă liniștită dar cate- 
gorică prin paralelismul argumentelor, in 
demonstrația: cit de diferit pot fi încă în- 
telese, chiar și într-o societate nouă, no- 
țiuni ca «fericire profesională» sau «fe- 
ricire personală». 


Alice MĂNOIU 


telex Animafilm 


Din serial 
în serial 


0909 Serialul Bălă- 
nel, care și-a cucerit 
o faimă binemeritată 
printre cei mai mici 
spectatori, îşi urmea- 
ză cursul, îmbogă- 
gâțindu-se cu noi episoade. Ani- 
mați ca întotdeauna de intenții ex- 
celente, cei doi eroi, Bâlănel şi 
Miaunel, continuă să constate cu 
uimire că una e teoria sau, vorba 
lui Sartre, proiectul, şi altceva, ei 
bine, cu totul altceva, practica... 


inema 


Există, de exemplu, știe toată lu- 
mea, minăstiri într-un picior, dar 
a văzut cineva coşcogeamite pasā- 
rea să n-aibă ea, ca tot omul, două 
picioare cu care să calce pe pă- 
mint? Nu e, deci, de mirare că eroii 
noştri se grăbesc să vină în aju- 
torul unei păsări care, vai, nu are 
decit un picior, după cum se va 
vedea din episodul realizat de regi- 
zorul Badea Artin 


Titlul episodului? Ghici barză, 
ce-i? Insidioasa «rațiune prac- 
țică» nu va înceta să le re- 
zerve, astfel, mereu și mereu 
acestor doi eroi puşi pe fapte mari, 
nenumărate surprize. Un aspira- 
tor, ustensilă domestică în general 
foarte utilă, încăpind pe mina eroi- 
lor noștri se comportă foarte bizar, 
ba aspiră, ba expiră, ceea ce, vă 
dați seama, nu e chiar același 
lucru... (episodul Bălănel și aspi- 
ratorul de Zaharia Buzea) 


Un os foarte banal le prilejuiește 
un autentic cros, și nu aleargă, să 
ştiţi, pentru ei, nici pentru lauri; ca 
intotdeauna cu inima lor bună, nu 
urmăresc decit binele aproapelui, 
La sfirşit, constată însă că osul 
nu era, aşa cum au crezut, un os 
de ros, Păcat, dar nu e vina lor 
dacă realitatea este ceea ce este 
şi nu ceea ce pare (episodul Crosul 
lui Bălănel de Adrian Nicolau), 


Chiar și un clopot, mai exact un 
clopoțel din acelea pe care le poar- 
tă oile la git — așa cere moda la 
oi —poate lua, ca Proteu, înfățişări 
variate şi poate fi, ca să spunem 
așa, multifuncțional. Nici așa nu-i 
rău, mai bine să prisosească decit 
să nu ajungă (episodul Bălănel 
şi clopotul de lulian Hermeneanu). 


999 Pentru copiii care încep să 
se numească tineret, un serial inti- 
tulat Aventuri submarine se află 
în pregătire. 


Eroul serialului trebuie să fie 
Inuț, bărbații avind întotdeauna 
şi în toate, de la cea mai fra- 
gedă virstă, întiietatea. Dar, să 
vedeți ce s-a intimplat. Inuț a plecat 
pe mare cu șalupta să vadă cum 
funcționează peștele robot Amphi- 
oxus. Începînd să funcționeze, Am- 
phioxus dezvăluie existența unui 
pasager clandestin pe vas. Era Ina, 
sora lui inut. Ceartă de familie, 
bineînțeles, dar serialul a căpătat 
astfel doi eroi și cu Amphioxus 
care Însă nu-i întrece, trei. Aven- 
turile lor subacvatice vor beneficia 
de predilecţia regizorului Laurenţiu 
Sirbu pentru spectacol, feerie, fast 
coloristic, şi de preferința pentru 
acțiunea dinamică a regizorului 
Victor Antonescu, 


Pină la sfirșitul anului, vor fi 
realizate primele două episoade 


Fair-play, adică joc cinstit, 
intrecere ce-și ia ca deviză 
eleganța și onoarea sportivă. 
Termenul ne stă prea la ini- 
mă, mai ales în urma recen- 
telor întîmplări din sportul 
cu balonul rotund, pentru ca 
să putem trece cu vederea, așa cum merita, 
modestia realizării lui, un filmuleţ ofertant 
ca titlu dar dezamăgitor pină la urmă. Ini- 
tial se pare că Fair play a fost un docu- 
mentar-comandă al unui club sportiv inte- 
resat să amintească tinerilor fotbaliști (și 
nu numai lor) disciplina și morala sportivă. 
Cită nevoie de acest remember în imagini 
aveau nu numai juniorii fotbalişti de la 
«Progresul», dar și ghete mai grele ajunse 
pină în reprezen'ativele ţării, ne-o dovedesc 
fapte de ultimă oră necruţător analizate de 
presa sportivă. Şi nu numai de ea. Era sufi- 
cient ca regizorul A. Danciu-Satmary să 
apeleze cu încredere la «memoria peliculei» 
(ceea ce și face la începutul filmului, cind 
ne oferă citeva spectaculoase faze susti- 
nute de mari fotbaliști de altădată care 
știau ce e aceea pasă, dar și spirit de echipă, 
colaborare activă pe teren)și apoi să mon- 
teze și citeva replici, «mostre» ale nedisci- 
plinei curente — și din păcate nu de ele 
ducem lipsă — pentru ca lecţia să fie con- 
cludentă și educativă. Atrăgătoare şi edu- 
cativă. Dar, neincrezător în mijloacele do- 
cumentarului, în forța expresivă a ima 
argument, autorul a recurs la o semi-tic- 
țiune, lungind filmul cu o povestioară com- 
plicată și o fabulă naivă cu buni şi răi, cu 
doi copii rivali nu numai pe teren, dar și 
în viața străzii, copii care iși fac farse și se 
înfruntă diabolic, pină cind înțeleg, în fine. 
că pot deveni prieteni, colaboratori chiar 
întru gloria echipei în care se antrenează 


` în premieră 
EA 


Tesătura dramatică e tot atit de stingace 
ca şi punerea în scenă. Respectiv în cadru. 
Colegii rivali iși trimit atitea priviri minioase 
incit te crezi la o serbare cu școlari pără- 
siți de instructorul artistic înainte de a-și 
fi terminat repetițiile. Probabil pentru a fi 
in ton, actorii profesioniști îngroașă și ei 
la maximum intențiile didactic-satirice ale 
filmului. Cu excepția lui Colea Răutu pe 
post de antrenor al unei echipe de copii 
pe care-i învaţă — sau mai precis, ar trebui 
să-i înveţe nu numai In vorbe ci și în fapte 
de film, comportamentul de pe teren dar și 
cel din «civilitate». Un Colea Răutu sincer 
şi expresiv ca deobicei, care salvează di- 
dacticismul replicilor cu firescul şi căldura 
sa. Mai e și un puști, zis Pohoanţă în film, 
o mutriță nostimă, gravă și hazoasă, care 
printr-o intuiție cu totul personală sparge 
canoanele schemei pe care i-o propusese 
regizorul: aceea de oaie neagră a echipei. 
Colajul meciurilor de altădată e comentat 
cu nostalgie de Colea Răutu, cel al secven- 
telor la zi de verva inegalabilă a lui Cristian 
Topescu. Păcat că ambele se pierd în stu- 
fărișul îndelung filmat prin care iși plimbă 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Pohta ce-am pohtit 


Cinematograful nu-şi 
permite libertatea unor 
convenții care fac casă 
bună cu textul, cum ar fi, 
bunăoară, prezentarea 
unei piese istorice in 
costume de stradă. 

Trecutul găzduit de ecran trebuie 
să vină spre noi încărcat de aerul tim- 
pului; este şi aceasta o convenţie, în 
ultimă instanţă, dar o convenţie a au- 
tenticității care însă, dacă ar fi respec- 
tată și pe planul vorbirii, ar deveni, în 
mod paradoxal, inacceptabilă. Dacă 
romanul se poate imbiba de istorie 
apelind la un limbaj de esenţă mitică 
(magistral reprezentat de literatura sa- 
doveniană), filmul istoric se află în 
complicata situație de a-şi croi un 
drum care, oricit de supus l-ar urma 
pe cel al literaturii, nu are şanse de 
ieșire la un liman decit în momentu 
În care o părăsește. Acesta este ș 
demersul unui film de factură originală 
cum ni s-a înfățișat Buzduganul cu 
trei peceți, al cărul scenarist, Eugen 
Mandric, om de cinema, dar și al 
cuvintului (era să zic «de cuvint») se 
avintă în temerara incercare de a 
lupta împotriva literaturii chiar cu mij- 
loacele ei. Mandric a construit un dia- 
log bazat pe replici tăioase ca o sen- 
tință, hotărite, replicile unor oamen 
de acțiune (în film se vorbește de 
«trei călugări, unul mai iezuit decit 
altul și doi smeriți către al treilea», 


nema 


Anul XY(179) 
Bucureşti 
noiembrie 1977 


de «singele țării româneşti bun să 
facă Dunărea mai lată»; pe ecran se 
aude: «noi și boierii facem cruce cu 
aceeași mină, dar nu cu aceleași gin- 
duri»; «o religie nu poate face o ţară, 
o țară se face cu aceeași oameni, cu 
aceeași limbă, cu aceleași obiceiuri 
care trec din tată în fiu...»; «să nu-i 
lipsească piinea de la apă și apa de la 
piine»). O excelentă intuiție artistică, 
o intuiție de natură muzicală i-aş 
spune, il determină pe autorul scena- 
riului ca toată această imensă curgere 
verbală, articulată atit de modern, să 
fie punctată, ca de un leit-motiv, de 
citeva derivații ale expresiei pentru 
totdeauna pecetluită de personalitatea 
lui Mihai Vitezul: «pohta ce-am poh- 
titl». Aproape tot ceea ce ar putea fi 
«dorinţă, poftă, dorim,» etc. devin în 
Buzduganul cu trei peceți, «pohte», 
ne Întilnim cu «valurile pohtelor», cu 
«pohtim să ne spovedim», «...iar 
noi, aici, cu grijile noastre... pentru 
toate pohtele», «... eu cred că pohta 
principelui...» Filmul reverberează, în 
tonalități diferite, cuvintul-simbol «poh 
ta», ceea ce il interesează pe autor 
nefiind încărcătura lui arhaică în sine, 
ci puterea de evocare a unui sentiment 
fundamental. Într-un fel, scenaristul 
a minuit aici cuvintul, precum pictorul 
culoarea sau operatorul lumina 


Magda MIHĂILESCU 


autorii micii interpreţi sau prin sălile labi- 
rintice ale Institutului de calcul electronic. 
Părăsind un teren cunoscut și ferm, filmul 
documentar, regizorul s-a aventurat spre 
filmul artistic fără a-i cunoaște bine legile. 
În acest fel el reuşeşte să dezamăgească 
ambele «tabere». Şi să rateze un subiect 
ce stă astăzi nu numai în atenţia fiecărui 
iubitor de sport, dar și a fiecărui cetățean 
dornic ca fotbalul românesc să depăşească 
impasul, să se ridice la înălțimea condițiilor 
materiale și sentimentale ce li se oferă 


Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de filme 5 în colaborare cu Con- 
siliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi 
Clubul sportiv «Progresul». 

Regia și scenariul: A. Danciu-Salmari. Imagi- 
nea Dinu Tânase, Gheorghe Cricier, Cornel Dia- 
conu, lon Cucereanu. Muzica: Dan Jelescu. De- 
coruri și costume: Constantin Simionescu, Ştefan 
Maritan. 

Cu: Colea Răutu, Dem Rădulescu, Ștefan Bānicà, 
Tudorel Popa, Sandina Stan, Ernest Maftei şi copiii: 
Marian Dinu, Cătălin Crăciunescu, Grigore Onus, 
ion Istrătescu, Bogdan Petrescu. Comentează: 
Cristian Topescu. 


posibilităţi 
posibile 
E e aa aj 


Artistul 


Toader Turda Sepe din co- 
muna al cărei nume și-a depășit 
semnificația geografică, deve- 
nind simbol — Săpința — l-a 
avut ca meșter și maestru pe 
Stan lon Pătraș. Și sculptează 
Toader Turda în lemnul de Ma- 
ramureș, de crezi că sculptura 
s-a născut în esența lemnului, 
o dată cu el. Şi pictează Toader 
Turda Sepe pe lemn, de crezi că 
asemenea culori nu se pot îm- 
bina decit în ochii lui aşa cum 
se îmbină ele. Şi face Toader 
Turda versuri pentru sărbători, 
de înţelegi că doar el poate uni 
cuvintele aşa cum le unește. 

Toader Turda are 20 de ani şi 
acum o lună a fost primit în 
partid. L-am întrebat ce l-a în- 
demnat să ceară a intra în rin- 
durile comuniștilor. Mi-a răs- 
puns imediat 

— Pentru că vreau ca totul să 
fie frumos în lumea noastră. 

Dacă voi face un film despre 
Toader Turda Sepe din Săpinţa, 
acestea vor fi singurele cuvinte 
care se vor rosti în acest docu- 
mentar despre frumusețe 


Alexandru STARK 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 4101 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică 
loana Moise 


Florina Luican, Florina Cercel și Aurel 
Cioranu, acton de prima mină pe care 
filmul nu i-a folosit deocamdată așa 
cum ar fi meritat. 


Foto: Spirea Tomescu 


ale serialului. 


ANIMATOR Redactor şef 


Yiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


Ecaterina Oproiu «Casa Scinteii» — Bucuresti 


, Un cuplu 

DR și pentru părinți. 

Sun film pentru copii 7 
(Ludmila Gurcenko i sensibili 
şi Mihail Boiaĝki) nelei-mamă (V 


ni Ghercikov. 
personaj 


misiune, ı 
nai tirziu. 


«Capră 
nè ra 


ri 


şi | 
i 


| Xe rot 
| struniți ei în 


i, rate, după. 
anc i 
norali n. | nic cind, Intr-un 

= i d nsul 


im morala 


= ă Revistă a Consiliului 
Exotism și haz ; ulturii şi Educaţiei S | 
în doze bine calcalate Bucureşti = noie 
(Florian Piti)