Ex Ponto — Nr.1 (34) 2012 — An X

ianuarie - martie 2012 


AMA 


ivi 


VALE 


EX PONTO 


TEXT/IMAGINE/METATEXT 
Nr. 1 (34), (Anul X), ianuarie - martie 2012 


EX PONTO 
text/imagine/metatext 


Revistá trimestrialà publicatà de Editura EX PONTO si S.C. INFCON S.A. 
Director: IIAN POPISTEANU 
Director general: PAUL PRODAN 


Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Románia, 
cu sustinerea Filialei ,Dobrogea“ a Uniunii Scriitorilor din Romània, 
a Universităţii „Ovidius“ Constanta, 
şi sprijinul ROMDIDAC S.A. BUCUREŞTI 


Redacția: 


Redactor şef: OVIDIU DUNĂREANU 
Redactor şef adjunct: NICOLAE ROTUND 
Redactori: ANGELO MITCHIEVICI, ILEANA MARIN (S.U.A.), 
LĂCRĂMIOARA BERECHET, SORIN ROŞCA, OLIMPIU VLADIMIROV (Tulcea) 
Prezentare grafică: CONSTANTIN GRIGORUTA 
Tehnoredactare: AURA DUMITRACHE 


Colegiul ştiinţific: 
SORIN ALEXANDRESCU, Acad. SOLOMON MARCUS, 
MIRCEA VASILESCU, ANDREI BODIU, IOAN STANOMIR, FLORIN CÂNTIC, 
VASILE SPIRIDON, DOINA PĂULEANU, ANTONIO PATRAŞ 


Colegiul consultativ: 


FLORIN ŞLAPAC, DĂNUȚ TIBERIUS EPURE, ION ROŞIORU, 
STOICA LASCU, IOAN POPISTEANU, BARDU NISTOR, VIRGIL COMAN 


Revista Ex Ponto găzduieşte opiniile, oricât de diverse, 
ale colaboratorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text aparţine 
în exclusivitate autorului. 


Redacţia: Bd. Mamaia nr. 126, 
Constanţa, 900527; Tel./fax: 0241 / 547040; 606421; 
email: library Qbcuovidius.ro; [email protected] 


Administrația: Aleea Prof. Murgoci nr. 1, 
Constanţa, 900132; Tel./fax: 0241 / 580527 / 585627 


Revista se difuzează: 
— în Constanţa, prin rețeaua chioscurilor „Cuget Liber" S.A. si la 
— Muzeul de Artà Constanta 
— în Bucuresti, prin Centrul de Difuzare a Presei de la Muzeul Literaturii Române 


Revista Ex Ponto este membră a A.R.I.E.L. (Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor si Editurilor Literare) 


Tiparul: S.C. Infcon S.A. Constanţa 
ISSN: 1584-1189 


SUMAR 


4 Editorial 


LIVIU GRASOIU - Eminescu din inima 
mea (p. 5) 


TEXT 


*Anul Caragiale 


OVIDIU DUNAREANU - Caragiale la 
Constanta (p. 9) 


*Memorialisticá 


PAVEL CHIHAIA - Corespondentà. Pre- 
zentare de IOAN POPISTEANU (p. 13) 
AL SÁNDULESCU - Din vechi ínsemnári 
de cálátorie (fosta R.D.G.) (p. 24) 


$Poezie 


ADELA POPESCU (p. 27) 
ION BELDEANU (p. 28) 
SANDA GHINEA - 80 (p. 33) 
ARTHUR PORUMBOIU | (p. 37) 
SERBAN CODRIN (p. 43) 
COSTEL BUNOAICA (p. 44) 
ANCA LETITIA PROVIAN - debut (p. 
50) 


$Prozá 


SUZAN MEHMET - Sophia (p. 56) 
AURA CUMITA - Sá fie din cauza pufului? 


(p. 61) 


SILVIALUCHIAN - La páscut cu inorogul 
(p. 63) 
MARIN CODREANU - Dada (II) (p. 74) 


$Prozá satiricà si umoristicà 


ROLAND VOINESCU - Se-ntoarce roata. 
Debut (p. 86) 


$ Traduceri din literatura română 


NICOLAE MOTOC - Poeme. Traducere 
în limba italianà de ANASTASIA SAVIN 
(p.94) 


IMAGINE 


DOINA PÁULEANU - Balcicul de azi 
(p. 97) 


Reproduceri dupá lucrárile unor artisti 


plastici prezenti la Simpozionul National 
Balcicul de azi, 2011 (I-VI) 


METATEXT 


* Mari critici literari români 


ANTONIO PATRAS - E. Lovinescu. 
Addenda la un repertoriu de situaţii dra- 
matice (p. 99) 


*Interpretári 


DANIELA VARVARA- De la poezia sferei 
la sfera poeticá - Nichita Stánescu (p. 
105) 


*Mari prozatori români 
contemporani 


ELVIRA ILIESCU - Un jurnalist pe cont 
propriu (Il) (p. 109) 

ANGELO MITCHIEVICI - Capcana de 
sticlă (p. 119) 


Comentarii 


LUCIAN GRUIA - Nicolae Grigore Mără- 
şanu - Poetul apei (p. 123) 


$Interviu 


STEFAN CARAMAN: „Important este 
să-ți iubeşti şi să-ți crezi poveştile”. 
Interviu realizat de AMELIA STĂNESCU 
(p. 135) 

IOAN FLORIN STANCIU: „...sunt un 
meticulos estetizant, pentru că mă 
străduiesc, sinucigaş de exigent, ca 
textele mele să sune impecabil...". 
Interviu realizat de DANIELA VARVARA 
(p. 140) 


$O carte în discuţie 


ION ROSIORU - Un scriitor în plină forță 
creatoare (p. 147) 

CONSTANȚA CĂLINESCU - O altă struc- 
tură narativă (p. 151) 


$Lecturi 


ALINA COSTEA - Mircea Cártárescu. O 
poveste holywoodianá ín stil románesc 
(p. 152) 

ION ROSIORU - Memorie afectivá si 
atitudine civicá (p. 155) 

ADRIANA GHEORGHIU - Marine în 
haiku (p. 158) 


CONSTANTA CÁLINESCU - O carte 
de referintá - o institutie emblematicá 
(p. 160) 

MELANIA CUC - Anno lucis (p. 161) 


$Semnal 

SORIN ROSCA (p. 163) 
$Literaturá universală 

DAN BURCEA - Premiul Goncourt 2011. 
Alexis Jenni, L'art francais de la guerre 
(p. 168) 

*Muzicá 
MARIANA POPESCU - Compozitorul 
Béla Bartók - 130 de ani de la nastere 
(p. 172) 

*Muzeisticá 
ALINA-DUMITRITA ALBOAEI - Spatiu, 
timp si cauzalitate la... Muzeul Táranului 
Román (II) (p. 175) 


$Istorie si antropologie 


MARIAN NEAGU - Spiritul Dunárii (p. 
180) 


$Arheologie 
MIHAI IRIMIA - Regalitate si aristocratie 
la geti intre Carpati, Nistru si Balcani 
(p. 185) 

$Balcanisticàá 
NISTOR BARDU - Dialectul aromán în 
conceptia lui Eugeniu Coseriu (p. 195) 
MARINA CUSA - Spre arománii din Bal- 
cani (p. 200) 


Reviste si cárti primite la redactie (p.206) 


LIVIU GRÁSOIU 


Eminescu din inima mea 


E, ziu dacá sunt multi sau putini criticii si istoricii literari care si-au propus 
(ținându-se de cuvânt) sà nu scrie niciodată, nimic despre Eminescu. 
Motivele fiecăruia sunt strict subiective şi se întind pe o plajă nelimitată, 
cuprinsă între neputinţă intelectuală şi admiraţie idolatră, între bun simţ şi 
suficientà, între cunoaşterea în totalitate (oare?) a comentariilor datorate 
înaintaşilor şi disprețul stupid faţă de etern-benefica operă eminesciană. 
În ceeace mă priveşte, nu m-am hazardat în „contribuţii” critice, întrucât 
au făcut-o infinit mai bine adevărații eminescologi pe de o parte, iar pe de 
alta pentru că mi-a lipsit orgoliul de a mă vedea citat în vreo bibliografie 
cu cine ştie ce aiureală teribilistă, atât de la modă de multă, multă vreme. 
Eu l-am purtat pe Eminescu (înţeleg prin acest cuvânt omul şi opera) în 
inima şi în sufletul meu ca pe un indreptar, estetic şi etic, un reper esenţial, 
susținut, pe măsura înaintării în vârstă şi în cunoaştere de alte câteva, la 
care m-am închinat şi înclinat. Îi mărturisesc pe V.Voiculescu, Vladimir 
Streinu, Valeriu Anania şi Cezar Baltag. Li se adaugă firesc alţii, fără de 
care nu aş fi întreg, şi mi-aş considera viața ratată. 

Am aflat de Eminescu în copilăria prescolară, când tatăl meu (pe 
atunci ofițer în armata ce jurase credinţă regelui) mi-a citit Doina din ediţia 
Ibrăileanu, primită ca premiu în anii de liceu vâlcean. A fost primul contact, 
dovedit apoi decisiv, căci l-am recitit la fiecare vârstă, mereu altfel, mereu 
mai fascinant şi am respins dintr-un nedefinibil instinct interpretările ce i 
se dădeau în deceniul '50-'60 al veacului trecut. Am avut parte de profe- 
sori luminati, capabili să transmită nu doar o suită de informaţii şi analize 
asupra textelor eminesciene, ci şi convingerea că prin Eminescu găsim 
leacul atotbiruitor al relelor din noi şi din lume. Destinul a vrut, desigur, să-i 
întâlnesc pe acest drum pe Al. Mitru (în liceu) apoi, în facultate pe George 
Munteanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, lon Rotaru, George Gană, Al. 
Piru, profesori în sensul deplin al cuvântului. Despre Eminescu am auzit, 
în timp, o sumedenie de fraze memorabile, am citit texte conjuncturale 
dar, am selectat, pentru mine, ceea ce nu părea sortit spectacolului de 
moment, susținut de condeierii de serviciu ori de actorii ce se confruntau 
profesionist cu imensele dificultăți rezultate din citirea cu seriozitate a 
celebrelor capodopere ale limbii româneşti datorate celui mai rásfátat în 


n EX PONTO NR. 1, 2012 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


epitete scriitor al nostru. Fiecare dintre dumneavoastrà ar fi capabil sà umple 
o pagină cu asemenea caracterizări izvorâte, cele mai numeroase, din cugete 
curate, dar şi din exchibitii lingvistice dăunătoare icoanei făcătoare de minuni. 
Rezultatele se cunosc, iar reacţiile unora nu se pot încadra decât in categoria 
tembelismelor necesare evoluției criticii şi istoriei literare. 

În ce mă priveşte, eu îl citeam şi îl reciteam pentru mine, nu mă impresio- 
nau patetismele lui loan Alexandru, teribilismele lui A. Păunescu (nu deosebea 
Scrisoarea a II-a, de Scrisoarea a Ill-a) ambii colegi de grupă în promoţia 1968 
la Filologie. Admiram interpretările clasice ale lui George Vraca, lon Manolescu, 
lonescu Gion, Fory Etterle, Ludovic Antal, îmi displăcea efortul conjugat al 
meseriaşilor sforari în a-l impune drept mare interpret pe lon Caramitru, deşi 
atunci când recită Luceafărul, ai certitudinea că nu înţelege nimic, folosind 
aceleaşi efecte folositoare în Scrisoarea a lll-a. 

Portretul lui Eminescu alături de acela al lui V. Voiculescu s-a aflat ani în 
şir în biroul de la Radio, ca un memento al unui jurământ de credință, făcut 
cândva şi respectat fără abatere. Şi am avut şansa să mă exprim despre 
poet în altă calitate decât aceea de critic şi istoric literar, anume în aceea de 
realizator de emisiuni literare la Televiziune şi Radioul public. Sunt momente 
dintr-o carieră de care nu m-am dezis niciodată, deşi ea a început în 1968, 
traversând treptat deschiderea ideologică, dictatura ceausistá şi libertatea 
haotică de după 1990. 

Aşadar în 1977 în ianuarie, discutând cu actorul unicat Damian Crâşmaru 
(şcolit parcă de Lawrance Olivier, deşi amprenta Mihai Popescu şi lon Fin- 
testeanu este vizibilă şi acum) despre cum ar trebui spusă Scrisoarea a III-a, 
m-am hotărât la o citire pentru televiziune a textului, deci la o interpretare 
filmică a unui text extrem de complex, căutând mereu metafora-metaforei şi 
respectând echilibrul necesar între prezenţa video a interpretului şi imaginile 
menite a sustine si eventual, a potenta mesajul eminescian. Am lucrat cam 6 
luni la un film de 25 de minute, alături de un maestru al imaginii, operatorul 
Ovidiu Drugă, o atotştiutoare în montaj (Rada Călin) şi de un inspirat ilustrator 
muzical, George Coman. 

Scrisesem un scenariu, în care textul fusese înregistrat separat, iar actorul 
urma să realizeze un post-sincron, spre a nu fi stresat de aparatul de filmat. 
Ceea ce a rezultat, a plăcut tuturor, mai cu seamă prin insolitul imaginilor 
vizând visul sultanului, dialogul Mircea-Baiazid, bătălia (secvenţe de ura- 
gan...) pamfletul la adresa contemporanilor lui Eminescu (capricii de Goya si 
coşmaruri de Bosh se revărsau asupra prim-planurilor cu Damian Crâşmaru) 
şi finalul rostit cu imensă forţă rezultată din revolta faţă de mizeria vremurilor 
trăite atunci, în 1977. Filmul a fost respins la vizionare, eu am protestat, m-am 
adresat unor înalţi „responsabili” culturali de la C.C. al P.C.R. şi s-a convenit 
asupra difuzării lui la 15 iunie 1977, însă cu o prefaţă explicativă a lui Al. Piru. 
Cert este că textul a rămas întreg, că nu s-a făcut nici o intervenţie în el şi 
că este singura variantă integrală a sa din Radio şi Televiziune. Conducerea 
Televiziunii m-a pedepsit refuzându-mi drepturile de autor (deşi lucrasem în 
afara obligaţiilor redactionale) dar şi eu m-am ,rázbunat" în felul meu, reuşind 
să îl reprogramez de vreo 5-6 ori, beneficiind de ingáduinta celor de la cenzură 
care, odată difuzat filmul, s-au ferit să-l mai supervizeze pe Eminescu, mai 
ales că propaganda oficială îşi declara frecvent admiraţia şi iubirea, fetişizând 
mitul. De iubit însă nu îl iubeau ideologii ceausisti, dar l-au anexat din motive 
lesne de înţeles. 


îl prosláveau însă intelectuali străluciți sau modesti, cititori din toate ge- 
neratiile din România, din toate provinciile istorice. Printre ei s-a numărat si 
Augustin Z. N. Pop, popularizator entuziast, fermecător în naivitatea cu care 
achiziționa orice fleac, material bănuit a avea legătură cu biografia Poetului. 
Colectionase, printre altele, o rochie aparținând Veronicăi Micle, o pălărie si 
o poşetă ale aceleaşi muze. 

Când am realizat emisiunea din ciclul ,Mostenire pentru viitor” dedicată 
principalei muze şi prim emul eminescian, am apelat la evocarea duios senti- 
mentală a vârstnicului admirator al celor doi, iar într-un cadru adecvat, actrița 
Tamara Creţulescu a purtat îmbrăcămintea Veronicăi (foarte bine conservată) 
fapt ce a stimulat-o realmente în interpretarea inteligentă dată unor poeme 
evident datate estetic. 

Replica i-o dădea George Paul Avram, actor de mare distincţie fizică şi 
spirituală rostind pătimaş poeziile scrise de tânărul Eminescu. Actorul a intuit 
perfect senzualismul declaraţiilor de dragoste adresate iubitei de un bărbat 
putenic, sănătos, viril, cum se prezenta poetul ciclului veronian din 1876. 
După difuzare am primit atâtea felicitări încât a le reproduce ar fi cam de 
prost gust. 

De o altă întâlnire, dramatică aş zice, cu autorul Luceafărului am avut parte 
în 1989. Trecusem la Radio şi semnam alături de Victor Crăciun, emisiunea 
săptămânală, lăsată moştenire posterităţii, de V. Voiculescu, „Revista Literară 
Radio”. Conform tradiţiei mereu respectate, la mijloc de ianuarie atenţia se 
concentra spre Eminescu, iar în căutările mele am avut şansa de a mă adresa 
părintelui Valeriu Anania, care mi-a mărturisit că abia încheiase, după câteva 
zile de lucru în transă, un amplu poem numit Imn Eminescului. A acceptat să 
citească pentru emisiune un fragment, dar mi-a încredinţat şi o copie dactilo 
a întregului text. Încă nu îl trimisese vreunei edituri (o va face abia în 1992, 
placheta fiind lansată în ianuarie 1993, la editura Cartea Românească, şi 
reprezentând retragerea scriitorului din viaţa literară pentru a-şi urma destinul 
şi chemarea de înalt prelat al Bisericii strămoşeşti). 

L-am întrebat dacă ar fi de acord cu transpunerea poemului într-o variantă 
radiofonică, părintele Anania a fost încântat, iar eu am supus spre aprobare 
textul. Aşa se proceda pe atunci. După obţinerea vizei, după ce am constatat 
că nu se tăiase nimic, am trecut la înregistrare, apelând la voci intens indivi- 
dualizate, condiţie esenţială în teatrul radiofonic. Actori cu care mai lucrasem 
şi-mi câştigaseră încrederea s-au întrecut pe ei înşişi, pătrunşi de fiorul acelui 
excepţional omagiu Imn Eminescului, acatist de tip bizantin construit, cu rafinat 
mestesug şi incandescență inspiraţie de inegalabilul artist al cuvântului si al 
ideilor devenite vers. Interpretarea datá de Mircea Albulescu, Florina Luican, 
George Motoi si Victor Rebengiuc, comentariul muzical conceput de Timus 
Alexandrescu, anuntau un moment aparte pentru 15 iunie 1989, centenarul 
mortii lui Mihai Eminescu. Dar nu a fost sà fie asa, redactorul sef de atunci 
s-a speriat, nici el nu a stiut de ce si a interzis difuzarea emisiunii cu 2-3 ore 
înainte de punerea în undă. Pentru mine a însemnat o lovitură urâtă şi grea, 
sub centură pe care nu am uitat-o. De îmbărbătat, m-a îmbărbătat însuşi 
părintele Anania, prea obişnuit cu nedreptátile pentru a-l mai surprinde ceva. 
Aşa că, încărcat de „glorie”, am recuperat banda, convins că nu va ajunge 
vreodată la urechile ascultătorilor al căror număr era incredibil atunci. 

Nu aveam cum să bánuiesc ce se v-a întâmpla în decembrie 1989. Venind 
inevitabil ziua de 15 ianuarie 1990, am programat ferm Imn Eminescului, aşa 
cum îl gândisem şi cum fusese realizat. Vigilentul cenzor de altădată stătea 


ES EX PONTO NR. 1, 2012 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


acum ascuns, îşi temea (la propriu) pielea, iar calea în eter a semnat-o 
subsemnatul, insotind cu o lacrimă sau mai multe o izbândă târzie, profund 
mângâietoare pentru toti cei implicati în întâmplările amintite mai sus. 

lar Eminescu a rămas mereu în inima şi în sufletul meu, l-am omagiat 
discret prin emisiunile pe care le giram, printr-o conferinţă la Tel-Aviv în 2000, 
în fata unei săli speciale, cuprinzând cam 100 de intelectuali evrei născuți în 
România şi stabiliti în Israel, fără a uita controversatul anti-semitism eminesci- 
an. Nu ştiu dacă am dislocat ceva din preconceptiile lor devenite folclor, dar am 
pledat, în favoarea sublimului nationalism lăsat viitorimii de autorul Doinei. 

În plus, am respins, după cum am putut, ineptiile emise vocal sau în scris 
de oameni care, negând una dintre valorile ce definesc un popor greu încercat, 
cum este al nostru, se autoexclud din cultura naţională. 

Aşa se face cá, nu doar la 15 ianuarie, ci indiferent de zi, sau an, mă îndrept 
sigur spre Poeziile sale, convins că mă purific şi că nu sunt singurul. 


OVIDIU DUNAREANU 


Caragiale la Constanta 


PPoicsu si animatorul cultural Petru Vulcan infiinteazá, la Constanta, la 
sfársitul secolului al XIX-lea (1897), Biblioteca si Cercul literar Ovidiu, iar 
peste un an (1898), tot prin eforturile sale, vede lumina tiparului prima 
revistá literarà din Dobrogea — Revista ,Ovidiu." Presedintele si fonda- 
torul cercului constántean cere unor personalitáti ale vremii, intre care 
se regáseau si Grigore Tocilescu, Spiru Haret, V.A. Urechia, dar şi I.L. 
Caragiale, încuviințarea de a fi socotiți drept membri de onoare ai aces- 
tuia. Mai toti răspund favorabil invitatiei făcute, scrisorile lor fiind publicate 
la loc de cinste în revista „Ovidiu”. Dar să parcurgem „Scrisoarea d-lui 
I.L.Caragiale”: „Domnule Preşedinte, / Ca om de litere şi publicist trecut de 
vârsta tineretei, mărturisesc drept, că am ajuns foarte simţitor la máguliri, 
mai ales când vin din parte autorizată, din partea unor oameni puşi mai 
presus de nivelul intelectual comun, din partea unor tineri confrati talen- 
tati şi insuflati de dragostea literaturei nationale. Astfel, onoarea ce mi-a 
făcut Cercul literar «Ovidiu», numindu-mă între membrii săi de onoare, 
mă atinge cu deosebire. Mă grăbesc dara vă ruga să comunicaţi Cercului 
via mea mulţumire ce am simţit primind adresa d-voastră. Fiţi siguri iubiţi 
confrati, că după mijloacele mele nu voiu pregeta să dau concursul meu, 
pentru propăşirea bunei şi folositoarei institutiuni de cultură românească 
pe care ati infiintat-o in noua Tomi. O strângere cordială de mână pentru 
toti din partea amicului D-voastră. I.L.Caragiale.” 

Odatà stabilità aceastà relatie, Caragiale este invitat sà conferentieze 
în urbea de la mare. Astfel cá, pe 22 octombrie 1898, el tine in folosul 
bibliotecii Cercului literar „Ovidiu”, în fata unui auditoriu din care făceau 
parte cele mai de seamă oficialități locale, la Cazinoul comunal, conferinţa 
intitulată „Despre seriozitate”. Petru Vulcan a publicat în revista „Ovidiu” 
un rezumat al acestei conferinţe, îmbogăţit cu numeroase exemple folosite 
de marele dramaturg pentru a-şi ilustra expunerea: 

,Casinoul comunal oferit gratuit, în scopul menţionat, de d-nul E. 
Schina, primarul oraşului, era literalmente plin de lume distinsă: domnul 
Luca lonescu, Prefectul județului şi domnul D. Manolescu-Sideri, direc- 
torul prefecturei, magistraţii în frunte cu d-nul Preşedinte al Tribunalului, 
Zotu, cea mai mare parte din ofițerii cercului militar, profesorii şi membrii 
cercului literar Ovidiu cu d-l P.Vulcan, preşedintele activ. 


Ei EX PONTO NR. 1, 2012 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
a 
X 
Lu 


Fără a discuta fondul conferinţei alcătuit din „propriile sale observatiuni si 
din impresiuni ce i-a lásat lumea externà”, dupá insási spusa conferentiarului, 
care n-are pretentiuni de a face o conferintà filosoficà, maestrul dramaturg, 
prin sistematizarea si exprimarea cugetărilor, a stârnit în repetate rânduri 
aplauze furtunoase. 

Caragiale meşter în ale condeiului e şi mai meşter în ale vorbirei. Mi-a 
interzis să-l poreclesc ,llustru", şi cu toate astea ce mare este acest artist! şi 
ce fericire pentru națiunea noastră cá are un fiu mare printre fiii ei cei mari, 
însă sănătos şi ager, foarte ager la minte. D-nul Caragiale spune că cuvântul 
serios e de origine latină şi însemnează sever, un adjectiv calificativ care se 
ataşează pe lângă substantive. Contrariu seriosului este neseriosul, însă 
acesta e prea puţin, deci îi putem zice: uşurătate, prostie, sau sclinteală. 

Citează exemple: un cântar care tine 100 kgr. când pui pe ambele braţe 
ale cântarului greutăţi egale el va sta în echilibru perfect şi în atare caz zicem 
că cântarul e în echilibru; punând greutăţi neegale el se dezechilibrează, se 
sclinteşte. 

Ca să scoată în evidenţă ce însemnează a fi cineva serios, citează exem- 
ple: un poet dramatic se apucă să ţină prin declamári teatrale un discurs politic, 
în cazul acesta poetul e serios? Nu. 

Un profesor de pe catedră se apucă să spună cu un aer de seriozitate 
profundă, elevilor, fără să le explice, că Egiptul de sus vine în josul hărții si 
Egiptul de jos în susul hărții. Elevii izbucnesc în hohote de râs. Profesorul 
în culmea furiei începe să strige: nu mai pot face lecţii cu nişte nătărăi care 
nu înțeleg nimic şi râd fără socoteală, când el caută să-i înveţe minte. D-I 
Caragiale întreabă: cine a fost serios în cazul acesta şi cine caraghiosul? 
Profesorul fireşte, n-a fost deloc serios, fiindcă s-a mărginit să spună numai 
unde-i Egiptul, fără să le explice ceia ce trebuiau să ştie. 

Mai spune, că în tara noastră atât de mică, sub raportul întinderii şi po- 
pulatiei, în comparaţie cu celelalte ţări din Europa, se face prea multă politică 
încât adeseori depăşeşte peste limitele frontierei. Românul e pasionat după 
politică: dimineaţa la cafenea face politică, vociferează, gesticulează, cu 
Dreifus în gură. L-ajunge foamea, se repede la masă, şi după ce şi-a potolit 
foamea, iar la cafenea continuă şirul despre politică (...). 

Mai citează cazuri izolate: o mamá e serioasă, când povátuieste pe fiul 
ei Costică să înveţe carte. Costică însă e ştrengar şi cam gros de cap, cauză 
care-l face pe Costică să rămână repetent. Mama lui Costică se ceartă cu 
toti profesorii: că cum se poate să nu stie fiul ei? Ea nu poate suferi una ca 
asta, nu, nu, nu, şi pace. Şi cucoana apilpisită bea soluţie de chibrituri. A fost 
serioasă cucoana în cazul acesta din urmă? Nu! 

Un mare proprietar, amic bun al d-lui Caragiale, îl invită la moşia sa. Pro- 
prietarul e foarte serios: nu joacă cărţi, nu se amestecă în politică, râde cu 
măsură şi la locul lui, e un model de gospodar. Cum ajung la moşie, prima grijă 
a proprietarului este să conducă pe Caragiale la grajd, să-i arate iepele sale de 
rasă îngrijite ca nişte „demoazele de pension”. Când să se aşeze la masă, îl 
duce într-o cenuserie de la spatele conacului şi-l pofteşte la mămăligă cu ceva 
ceapă... şi în loc de vin, apă din găleată, proaspătă. E serios — proprietarul 
meu? întreabă d-nul Caragiale. Ba e curată sclinteală, răspunde conferentiarul, 
pentru un om cu sute de mii de lei, care se îngrijeşte de iepele din grajd ca 
de nişte demoazele, şi când e vorba de el şi de un musafir — se mulţumeşte 
să trăiască cu ceapă. Banii sunt un mijloc de luptă pentru existenţă. 


Partea a doua a seratei a constat din lecturi literare citite de Caragiale: 
„La Hanul lui Manjoalà” si „Două bilete pierdute”. În răstimpul citirii acestor 2 
nuvele hohotele de râs ale auditoriului nu mai conteneau. Lui Caragiale, pe 
lângă meritul ce i se cuvine de a fi instruit pe onor. public prin conferința sa, 
el se pricepe admirabil să-l şi distreze. 

A fost rugat de un mare număr de ofiţeri, sà mai ţină o conferinţă în timpul 
iernii. Caragiale le-a promis, de în dată ce Preşedintele Cercului Ovidiu îi va 
telegrafia, va fi în mijlocul nostru. 

lar eu îi aduc vii mulţumiri din partea membrilor Cercului literar Ovidiu, 
pentru binevoitorul d-sale concurs de a fi contribuit la înflorirea instituţiei 
noastre şi să fie sigur d-nul Caragiale că a câştigat pentru totdeauna inimile 
tuturora. P.Vulcan." 

Intradevăr, prin această venire la Constanţa, Caragiale a lăsat o impresie 
de neşters în sufletele şi în memoria intelectualilor de aici, iar consideratia 
imensă pe care tomitanii i-au purtat-o, s-a văzut, cum nu se poate mai conclu- 
dent, în timpul procesului Caragiale-Caion. Atunci, dobrogenii s-au solidarizat 
cu marele scriitor, susținând o adevărată campanie de presă împotriva incri- 
minatorului acestuia. În revista „Ovidiu” apar două articole în care lonescu 
Caion este prezentat la adevărata lui valoare: un obscur personaj al periferiei 
literare, scrib lipsit de onestitate, provenit din anturajul mizerabil al cabotinilor 
literari, dornic de a-şi crea notorietate prin scandal. 

La sfârşitul procesului, când Caragiale este achitat de acuzaţia de plagi- 
at, un grup de constănţeni în frunte cu Petru Vulcan îi adresează în numele 
tineretului dobrogean, chiar în ziua succesului, o telegramă în care îi transmit 
printre altele cuvinte de consolare: „Procesul de azi a confirmat strălucirea 
talentului calomniat. Dobrogea prin noi te salută.” 

În scrierile sale memorialistice, Al. Tzigara-Samurcaş, directorul seriei 
bucureştene a revistei „Convorbiri literare”, profesor universitar de Istoria Ar- 
telor, vorbeşte despre un Pompilian Zossima, profesor la Şcoala Politehnică 
din Bucureşti, care avea un conac pe malul lacului Siutghiol, unde veneau, 
înainte de 1900, Delavrancea, Vlahuţă şi I.L.Caragiale, ținând aici, seara, 
„şezători prelungite”. Şi astăzi, locul de pe malul lacului Mamaia (Siutghiol), 
din apropierea Cotului Alb (Canara), dinspre Palazu, unde s-a aflat conacul în 
cauză, este numit de localnici „La Josiman”. Despre Zossima, despre conacul 
acestuia si faimosii săi oaspeţi, a mai scris pagini sugestive, pline de culoare 
şi ziaristul Horia Roman, fiul lui loan N. Roman. 

„Tatăl meu - mărturiseşte jurnalistul - cunoscuse întreaga bohemă a Bu- 
curestilor peste care trona, indiscutabil, figura lui Caragiale. La Constanţa, 
Caragiale avea un prieten bun, pe inginerul Zossima, personaj autoritar şi 
curios, prieten şi cu Delavrancea, Vlahuţă şi pictorul Grigorescu. L-am cunos- 
cut şi eu pe Zossima la conacul lui de lângă Mamaia. Era spre sfârşitul vieții, 
prin 1928, aproape paralizat. Când plecam de la Constanţa spre Canara, la 
conacul lui Zossima, eu conduceam ,Fordul" familiei, care lupta eroic pe dru- 
murile prăfuite şi pline de gropi ale Dobrogei noastre dragi din anii de după 
primul război. Odată maşina se opri şi n-o mai luă din loc. Am abandonat-o 
în mijlocul drumului şi am pornit pe jos, peste câmpuri spre conac. (...) 

Acolo, la Canara, am auzit evocată prima oară istoria cu Caragiale şi 
lustragiul Osman, pe care tatăl meu mi-a mai repetat-o cu lux de amănunte 
acasă. 

Suntem în anul 1902, Caragiale a descins de câteva minute la Constanţa, 
se duse la lustragiu să-şi facă ghetele. Lustragii, la Constanţa, erau toti tătari 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Si - desi náscuti pe pámánt románesc - vorbesc limba noastrà fárá nici un fel 
de gramaticà, ba chiar cu un teribil accent. Purtau salvari si fes. Reprezentau 
o zonă pitorească prin violentele contraste de culori ale imbrácámintii si pă- 
reau un fel de pictură tahitianà de Gaugain, rătăcită, cine stie cum, pe ulițele 
bátránului Tomis. Pe ulitele bátránului Tomis, ajuns peste secole Kustenge si 
abia mai tárziu Constanta. Íntre Caragiale si lustragiu incepe acest dialog: 

- Marea Neagrá e mare, Osmane? 

- E mare, bre, ráspunse Osman. 

- Dar Dunárea o cunosti, Osmane? 

- O cunoşti, bre, văzut Cernavoda, îngăimă Osman. 

Bătrânul Osman, om cu păr alb şi necazuri, nu prea avea chef de vorbă 
şi se zorea să termine lustruitul ghetelor. Dar Caragiale nu-i dădea răgaz: 

- Da' Dunărea e mare? 

- E mare! răspunse Osman. 

- Păi dacă Dunărea e mare, Marea cum e? 

- E mare, bre, răspunse Osman. 

lar Caragiale : 

- Nu mai înţeleg nimic, Osmane, cine e mare? Marea sau Dunărea? 

- Dunărea e mare, bre, şi marea e mare. 

Întrebările insistente ale lui Caragiale şi răspunsurile din ce în ce mai în- 
curcate ale bătrânului tătar mai durară câteva minute, într-un zig-zag de replici 
demne de logica lui Eugen lonescu, după care nemaiîntelegànd nimic, încălzit 
şi plin de nervi, bătrânul se ridică în picioare ofensat, lăsându-l pe Caragiale 
cu o gheată lustruită şi alta nu. Îşi lua mica lui prăvălie ambulantă, cu cutii şi 
creme, şi porni bombànind. Din celălalt colt al străzii se răsti la Caragial : 

Mare-mare, bre... Dunărea-mare, bre. Tu: pezevenghi mare. 


Bibliografie 


Revista „Ovidiu”, anul 1, nr. 1, 15 sep.1989 ; anul 1, nr.4, 1 nov. 1989. 

Enache Puiu. /storia literaturii din Dobrogea. Constanta, Editura ,Ex Ponto”, 
2005. 

Enache Puiu. Scriitori si reviste la Pontul Euxin. Constanta, Editura ,Ex Ponto", 
1997. 

Horia Roman. Cenusa visurilor noastre. Editia a 2-a. Roma, Societatea Academicà 
Română, 1969. 

Aurelia Lápusan, Ştefan Lápusan. Memoria oraşului. Vol |, 1878-1940. Constanta, 
Editura ,Muntenia", 1997. 

Constantin Cioroiu. Litoralul românesc ghid sentimental. Bucuresti, Editura „Sport- 
Turism”, 1969. 

Marian Moise. Constanţa veche. Restituiri necesare. Constanţa, Editura ,Menora", 
2001. 


Pavel Chihaia 


** Corespondentá 


yz m dramaturg, poet, cronicar dramatic, istoric al artei, eseist, 
ziarist şi publicist, traducător din literatura universală, Pavel Chihaia 
rămâne un nume de referinţă pentru viaţa culturală şi ştiinţifică a 
românilor de pretutindeni. A promovat marile personalităţi româ- 
neşti din străinătate, înscriindu-le în circuitul valorilor universale 
şi, în acelaşi timp, ca şi predecesorii săi „împământeneşte valorile 
din Occident care meritau a fi preluate de ethosul românesc”. Indi- 
vidualitate complexă, intransigent cu sine însuşi, iubitor al artelor, 
în acelaşi timp om al visării şi al reveriei poetice nu a beneficiat 
de o recunoaştere pe măsură. Opera sa literară, scrisă în timbru 
inconfundabil şi într-o mare varietate de genuri, nu a fost apreciată, 
de-a lungul deceniilor, la justa ei valoare. Nici „Istoriile literare” nu 
au fost foarte generoase cu el. Pentru a repara, într-un fel, aceste 
nedreptáti, Editura „Ex Ponto" din Constanţa i-a publicat întreaga 
creație, cuprinzând-o în zece volume, în seria „Opera Omnia”. lar 
roadele nu au întârziat să apară, proiectul nostru fiind premiat cu 
Premiul „Şaraga”, pentru cea mai importantă ediţie critică, la Ediţia 
a XIX-a a Târgului International de Carte „LIBREX”, laşi, 2011. 
Celor zece volume li se vor adăuga alte două, aflate în pregătire. 
Ele cuprind o selecţie din corespondenţa trimisă şi cea primită de 
Pavel Chihaia de-a lungul întregii sale vieţi (în curând autorul va 
împlini admirabila vârstă de 90 de ani, din care 70 sunt dedicați 
activităţii literare şi publicistice). Numai astfel, credem că, se va 
putea configura un profil complet al acestui scriitor valoros, care 
descinde în literatura română de pe meleaguri dobrogene. 


IOAN POPISTEANU 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


München, 27 septembrie 2011 


Stimate Domnule Profesor 
loan Popisteanu, 


După nàzuinta noastră de a vă trimite textele , Corespondentei”, cu luminoa- 
sá pretuire pentru întelegerea si generosul Dumneavoastrá ajutor, introducem 
în acest plic C.D.-ul cu întregul volum (partea | „Scrisorile primite” şi partea 
a ll-a „Scrisorile trimise” precum si 25 de ilustraţii din care veti alege pe cele 
necesare). 

Cum, pe textul realizat de dna dactilografà nu se aflà sumarul, adàugàm si 
sumarul intocmit initial de mine, doar orientativ, care este necesar a fi actualizat. 
Se poate prelua doar numele autorilor si data scrisorilor, în ordin cronologic. 

Pentru probleme în legàturà cu textul si ilustratiile, asteptám mesajele 
Dumneavoastrà. 

Cu înaltà stimà, 

Dr. Pavel Chihaia 


München, 18 noiembrie 2011 


Stimate Domnule Profesor loan Popisteanu, 


În primul rând và urám sănătate şi zile luminoase pentru a và continua 
frumoasele înfăptuiri. 

După zile de trudă, eu şi soția mea — care, din fericire, a căpătat cunoştinţe 
tehnice, necesare în timpurile pe care le traversăm — am încheiat scanatul celor 
35 de scrisori, pe care vi-l trimetem. 

Sunt scrisori întregi — cele fragmentare nu ar corespunde intenţiei noastre 
de întreagă sinceritate — cu un caracter ştiinţific, fără destăinuiri intime. 

Rămâne problema că şi unele din acestea, pe care le primiţi, au apelative 
familiare, păstrate din copilărie („Dragă Miti, Piţi etc.) dar veti găsi, desigur, o 
soluție (apelativ conventional, în paranteze drepte, ca în scrisorile bătute la 
maşină?) 

Totodată, aceste scrisori sunt notate, de computer, cu numere uriaşe şi 
fără legătură cu succesiunea lor. De asemenea, tot din vina aparatului, autorii 
scrisorilor sunt menţionaţi cu prenumele, nu cu numele de familie. 

Cu omagii Doamnei Ana Popişteanu, vă urăm, întregei familii ceruri senine 
şi mulțumire sufletească. 


Maria loana şi Pavel Chihaia 


Alăturat vă trimetem listele cu numele autorilor scrisorilor, nr. scanului şi nr. 
corespunzător paginei scrisorii. 


IF edite, fof te. Cod 


arca. f 
nid n fp: inus 


È ugo 
mn A. 


poor e] p cal cu. a 
Ga LL a i 
Li: i eic i. 254 / Brita 


" d care veli la cele aacesare). e 
PG Ahi kahit Adra ac ee 
ha oe “parari duoga a 


A 
du - dub euif, Matre Leste, doan 
B 5 (eee La D 


n EN Cida 


JM o. 18 peoeekine Le 1 
Lal rurale È La ANI 


pow mel pia d ac dn ez mat ze 
tti, rea 


ha A Dă Au a 4 
di oM d Jeu ha aL di 
E e. SLA AZ dae acr A 
bersatu — seu Cu 
Rein 4e cane era 
Bara La fa te p 
Neri e Cea offer. cli TM 
uw» p 
m a pr i e ni 


kr teut, an 


genk, AOL P» éJ 
Ae, © Fee” 
g 66 

Di V JU pu 
Corni aie A uo AL AE p Y SE ba e, 
i ce ec ih ha quo 

(2044 3° 1 r 
e, lu cu Ual. d lead = 

Dhek San Noar E 

urdu, ff hi NP 
LES bu La i cant di 


Alani [o LZ SAM 
Aaaa r s firm ee Cal cu DT 
def a epe, 1 Ave. or CÀ Ah 


É 
z 
O 
E 
Z 
O 
n. 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


EUGEN DRÁGUTESCU 


Roma 
6 iunie 1983 


Dragi prieteni, 


Sosesc cu întârziere şi-mi cer iertare şi sper să fiu iertat cu această ex- 
poziție de la Padova unde expun Leonarda cu Tudor al nostru. Am primit şi 
scrisoarea şi Andersen-ul - mulțumesc. Să sperăm că pe vremea când se vor 
număra bobocii - la toamnă, să ne vedem la Miinchen. Am scris şi lui George 
Ciorănescu cu privire la ilustrarea ultimei sale cărţi! care mà tenteazá. Viaţa 
noastră de români, în disperarea trăirii în tară sau în exil, se va sedimenta 
din ce în ce mai mult pe rugăciuni, unica şi ultima noastră existență spre o 
renaştere: nu văd o altă soluţie. Dureri, slavă Domnului, am trăit cu toții iar 
matale ştii ceva. În Italia nu mai există o rezistenţă valahă, mă zbat eu singur 
la Roma însă din străfundurile sufletului izbucneşte deseori clipa de fericire 
ascunsă pentru ziua de mâine. Fiecare clipă a noastră o retrăiesc deseori şi 
vă văd pe amân-TREI. Textele (titluri) scrise în atelier nu sunt făcute de mine: 
aparțin vechiului şi noului testament. Unul din ele este rugăciunea ce preve- 
de la santa messa, slujba consacrării. Monseniorul Bârlea, parohul Bisericii 
Române Unite din Miinchen, putea să vă explice mai bine. 

Mulţumesc pentru textul la Free Europe şi care va apare şi în „Cuvântul 
românesc”. Eu mă izolez din ce în ce mai mult în mine ca să supraviețuiesc 
într-o lume care începe să mă înspăimânte. Fac rău dar nu pot face mai bine. 
Prea multă Țară Românească fierbe în noi asistând la crimele ce se petrec în 
spațiul mioritic din care ne tragem. Dar dacă facem parte din generaţia tragediei 
totale a neamului nostru cel putin să ştim a muri cu demnitatea ucisă acolo la 
noi. Fericitii: singura stradă spre renasterea noastră a tuturor. 


Drăguțescu 


Santo Santo il Signore Dio dell Universo 

| Cieli e la terra sono pieni della Tua gloria 
Osanne nell'alto del cieli 

Benedetto colui che viene nel nome del Signore 
Osanne nell'alto del cieli. 


Tutte le cose sono nel tuo potere Signore 
E nessuno puo resistere al tuo volere 

Tu hal creato tutte le cose - il cielo la terra 
e tutte le meraviglie nascoste 

Tu sei il signiore di tutto l'universo. 


VINTILÁ HORIA 


Madrid 
24 aprilie 1985 


Stimate Domnule Chihaia, 


lartà-mà cá iti ráspund cu oarecare întàrziere, însà am tot fost plecat si, 
dupá cum stii, am enorm de mult de lucru, uneori má apucá un fel de disperare 
pentru cà nu mai pot face fatà atátor îndatoriri: prea multe cursuri, prea multe 
conferinte, prea multe articole. Am început astà toamnà un roman si, cu mare 
greutate, am reuşit să trec de jumătate, nici eu nu ştiu cum şi când. Duminică 
m-am întors de la Lisabona, unde, bineînțeles, am ţinut o conferință... 

M-am gândit la problema pe care mi-o pui: cartea dumitale?. Cred cá cel 
mai bun lucru ar fi următorul: să scrii din partea mea lui Pierre de Boisdeffre 
(la Librairie Académique Perrin, Paris, având în vedere că în clipa de față 
nu dau adresa lui particulară), să-i faci rezumatul cărţii şi să-i trimiti alăturat 
un fragment tradus în frantuzeste. Altceva nu văd ce ar fi de făcut, având 
în vedere că volumul în româneşte? nu-l va putea citi nimeni, aici mai putin 
decât la Paris. 

Fragmentul de roman din ,,Apozitia” mi-a plăcut foarte mult. Păcat cà nu 
l-ai terminat. E o dramă liniştită şi profundă, cu atât mai copleşitoare şi im- 
presionantă pentru cititor. Mă vedeam perfect în pielea eroului dumitale, care 
erai dumneata în persoană şi o bună parte din mine însumi, vreau să spun 
din orice exilat. Cred că, de fapt, nimeni în Occident nu ne înțelege drama, 
de fapt, pentru că nimeni nu numai că nu a trăit-o dar şi pentru că nimeni nu 
a scris-o cum trebuie. De ce nu continui? 


Cu prietenie, al dumitale, Vintilă Horia 


PS. Salutări domnilor Ciorănescu şi Dumitru. Ultimul număr din ,Apozitia” 
e, în general, excelent. 


kkk 


Villalba 
6 mai 1988 


Stimate Domnule Chihaia, 


Tocmai má pregáteam sá-ti scriu când am primit rândurile dumitale. N-am 
citit cartea? încă, pentru că sfârşitul primăverii coincide si cu terminarea unui 
sezon de lucru, cursuri, articole, cărti, aşa încât nu pot sà mă ocup decât de 
închiderea unui lung spațiu de timp, din octombrie până în mai, când, retras 
aici printre copaci, zgomote naturale, ploaie şi țărani, lucrez fără pauză, cu 
gândul la viitoarea odihnă estivală. Apoi, peste câteva zile plec la Paris, după 
aceea în turneu de conferinţe prin Argentina şi Chile, aşa încât abia în iulie voi 
avea răgazul, meritat, de a mă apleca asupra paginilor dumitale. Am răsfoit 
cartea şi m-am întâlnit cu imagini şi cu titluri cunoscute, ca, de pildă, il Campo 
Santo dela Pisa sau cu eseul lui Tenenti, care mi-a făcut, acum câțiva ani 
când am dat de el, o mare impresie. Voi citi deci cartea dumitale cu, în sfârşit, 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


satisfăcută nerăbdare. Poate că într-o zi ai s-o completezi cu imaginea despre 
imortalitate a sculptorilor şi arhitecților spanioli şi portughezi. 


Cu prietenie, al dumitale, 
Vintilă Horia 


se se de 
9 iulie 1989 


Dragă Domnule Chihaia, 


Mulţumesc pentru fotografie. Într-adevăr reuniunea de la Paris a fost foarte 
reuşită. Aş fi vrut să nu se termine niciodată. 

Sper, în sfârşit, sà pot termina vara asta ,Immortalité et décomposition"; 
primele capitole mi s-au părut remarcabile, cu atât mai mult cu cât adeziunea 
mea la Evul Mediu e trainică şi fidelă, în timp ce mă îndepărtez din ce în ce 
mai mult de umanismul Renaşterii. 


Cu cele mai alese sentimente, 
Vintilă Horia 


MATEI CĂLINESCU 
Indiana University 
Comparative Literature 


30 mai 1988 
Dr. Pavel Chihaia 
800 Munchen 80 
Hochstrasse 19/1,1,2 
West Germany 


Dragă Domnule Chihaia, 


Và mulțumesc din inimă pentru frumosul volum ,Immortalité et décom- 
position dans l'art du Moyen Áge". E un studiu de profundă erudiție si de 
mare finete intelectuală care pe mine, nespecialist în cultura medievală, m-a 
încântat atât prin bogăția şi varietatea informaţiei - în bună măsură nouă pentru 
mine - cát si prin siguranța şi eleganța cu care mánuiti şi integrati mai multe 
coduri disciplinare (istoria artei, istorie literará, istoria ideilor religioase si a 
bisericii, simbolica). Evident, am recomandat bibliotecii noastre universitare sá 
achizitioneze cartea. Íncá o datá, vá sunt recunoscátor pentru revelatia unei 
dimensiuni a artei medievale si a unei problematici de care eram constient 
doar superficial si marginal, ín ciuda unui mai vechi interes pentru tanatologie 
şi „istoria morții” pe care mi l-a trezit lectura lui Philippe Aries. 

Sper şi eu să ne întâlnim cândva. 


Cu cele mai bune gânduri, 
Matei Călinescu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


vx 


Indiana University 
Comparative Literature 
31 decembrie 1994 


Dragá Domnule Chihaia, 


Mii de mulțumiri pentru urárile de sărbători, pe care vi le întorc, întregii 
familii, din tot sufletul! Mii de multumiri, de asemenea, pentru scrisoarea de 
acum două-trei luni, după lectura „Amintirilor în dialog”. M-a bucurat mult 
că această carte a trezit atâtea ecouri mnemonice în dumneavoastră. Într- 
adevăr, desi apartinem unor generații diferite, avem multe puncte comune şi 
prieteni comuni în aşa măsură încât e aproape uimitor că nu ne-am cunoscut 
la Bucureşti. V-as fi răspuns mai de mult la acea scrisoare, dacă n-aş fi fost 
plecat din Bloomington, şi anume la Washington, unde sunt pentru un an la 
Wilson Center (am revenit acasă pentru sărbători şi mă reîntorc la Washington 
peste câteva zile). Adresa mea de acolo e 1435 4th Street, S.W., Ap.B 210, 
Washington, D.C. 20024. Dacă drumurile noastre se vor intersecta - în Statele 
Unite sau în Europa - îmi va face mare plăcere să vă pot întâlni şi să putem 
sta de vorbă mai pe îndelete, cum státeati cu prietenul nostru comun şi drag, 
Nego’, atât de prematur plecat dintre noi. 


Încă o dată, recunoştinţa şi aleasa prețuire a lui 
Matei Călinescu 


MATEI CAZACU 
Sèvres 
24 august 1988 


Dragă Pavele, 


Întors din Bretania cu forte noi, mă apuc sá-ti scriu. Multumesc pentru „Săp- 
támána müncheneză”: portretul făcut de Titu Popescu mi-a plăcut foarte mult. 
Are condei, scrie bine, deşi i-aş reproşa - dar nu e singurul - stilul „călinescian” 
care e foarte la modă în România. Partea a doua - despre cărțile de istoria 
artei - suferă de acest estetism cam fortat dar nu lipsit de farmec. Bănuiesc 
că autorul e încă tânăr si mai are timp să-şi găsească un stil personal. 

Sper că între timp ai primit cartea mea expediată pe 10-11 august. Am 
făcut greşeala să nu o trimit recomandată, dar sper totuşi să nu se piardă. 

Vestea despre operatia lui Vlad m-a năucit, sper însă din toată inima să 
se refacă fără sechele. 

Îmi ceri date bio-bibliografice. Ce sá-ti spun? Născut în 1946 în zodia 
Cancerului, eram destinat să fiu istoric: lectura în chilioara mea, cu fata întoar- 
să spre trecut ce îmi stârneşte mereu nostalgii pentru timpul scurs. Bunicul 
meu matern, preotul George Negulescu-Batişte (+1947), era şi el pasionat 
de istorie locală - bucureşteană - şi genealogii boiereşti. El a fost paroh la 
bisericile lenii, Dintr-o zi, Boteanu si Batişte, pe care le-a restaurat, făcând 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
[25 
X 
Lu 


apel la Comisiunea Monumentelor Istorice. A copiat sute si sute de acte vechi 
din colectii particulare, multe pierdute azi. Toate originalele pe care le-a stráns 
le-a dàruit Academiei Románe. 

A scris mult si a publicat putin: despre mănăstirea Ghighin - ctitorie a Bár- 
cánestilor -, o viatà a lui Nicolae Filimon pe care l-a ,redescoperit" în actele si 
cărțile vechi ale bisericii lenii, despre biserica Hanu-Coltii (Sf.Ilie Kalinderu) 
etc. De la el a rămas o superbă bibliotecă istorică, pe care am început să o 
răsfoiesc exact la vârsta de 12-13 ani, descoperindu-i comorile: colecţii de 
reviste (Revista istorică română, Revista istorică, Revista pentru istorie, ar- 
heologie şi filologie, BCMI), cărţi vechi (pravilele lui Matei Basarab, Biblia lui 
Şerban Cantacuzino etc.), cărțile lui lorga, Giurescu, Panaitescu. Urmaş de 
răzeşi din Buzău, era un om sever dar pasionat: bun prieten cu Tit Simedrea, 
cu popa Nae Popescu, amator de mâncare bună şi vinuri alese, cu tabieturi 
orientale - bea cafea cu dulceaţă după masa la 5, într-un chiosc de lemn în 
grădină, fuma ca un turc şi era iute la mânie. 

De la tata, preot la Batişte vreme de 50 de ani, secretar ,supt" trei patriarhi 
Miron, Nicodim şi Justinian - am moştenit caracterul placid, admiraţia pentru 
Paris unde şi-a făcut studiile la Institut catholique între 1925 si 1929, pentru 
Corneille şi Racine. Fiu de ţărani olteni, şerbi ai prințului Basarab - Brâncovea- 
nu (de fapt Bibescu), am mai moştenit de la el umorul, toleranța către aproape, 
lipsa de fanatism, optimismul şi o seninătate care se cam izbesc de ceea ce 
mi-a transmis mama: ambiția, setea de cultură, nelinistea, spiritul critic. 

La şcoală - liceul Spiru Haret — m-am ínvrednicit de unul din dascălii de isto- 
rie cum producea numai vechiul regim: Constantin Necşulescu, om cu doctorat 
în filologie clasică din Germania, un fel de viking înalt şi blond, de o eleganță 
uimitoare, pasionat de meseria lui, făcea cu noi nişte lecţii de istorie care au 
scos la suprafaţă toată moştenirea mea în acest domeniu. După moartea lui 
am aflat că era copil din flori al regelui Ferdinand, de unde pasiunea pentru 
istoria germană, suferința secretă şi aerul nobil care ne impresiona. 

Prima carte mare de istorie adevărată pe care am devorat-o a fost, în 
1959- 60, Istoria Românilor de C.C.Giurescu, tipărită la Fundatiile Regale pe 
hârtie cretatá, cu ilustraţii de lux. Ce diferență cu maculatura comunistă pe 
hârtie de ziar scrisă în jargon - limba de lemn - a acelor ani. Visul meu atunci 
era să devin academician (mi-a trecut însă). Paleografia chirilică am învàtat-o 
cu părintele Nae Popescu citind acte vechi, gustul pentru literatura veche 
l-am deprins de la Dan Simionescu care mă primea în căsuţa lui înecată de 
flori şi verdeață pe str. Icoanei 105A, bibliofilia de la Şerban Cioculescu care 
era profesor la Institutul pedagogic din Piteşti. Cum l-am cunoscut, apoi, pe 
P.P.Panaitescu, C.C.Giurescu şi alții? Le căutam telefonul în cartea de telefon, 
le spuneam că sunt fiul tatii şi nepotul bunicului, le ceream extrase şi apoi îi 
vizitam. M-am legat mult de George D.Florescu-Cotlet - care mă trata ca pe 
un adult, de Emanoil Hagi-Moscu care îmi împrumuta cărți. Îmi petreceam 
vremea vizitând sau discutând cu oameni bătrâni care nu făcuseră încă a 
doua carieră. Din 1960 am început să public în revista „Glasul Bisericii” la care 
l-am atras si pe Ninel Andreescu. Mai întâi pe numele tatii - nu eram încă la 
liceu - apoi pe al meu. În 1963 am publicat „Istoricul bisericii Batistei" - peste 
100 de pagini - iar apoi articole despre biserici din Bucureşti - Jignita, Bradu- 
Staicu, paraclisul mitropolitului Dionisie Lupu, Inscriptii de pe clopotele din 
Bucureşti (topite de nemti în 1917) culese de lon Ungureanu, dascălul de la 
Sf.Gheorghe Nou care vânduse candela de pe mormântul lui Brâncoveanu 
în 1914 şi care fusese pedepsit să copieze inscripțiile de către mitropolit. 


Manuscrisul ajunsese la bunicul meu care era revizor bisericesc si care îl 
izgonise în 1917 din Mitropolie pe Marius Teodorian-Carada, colaborator cu 
nemții si care fusese numit administrator al Mitropoliei. Scena a fost de tot 
hazul: Carada a venit cu aere solemne acolo si bunicul meu l-a luat la rost. 
Intimidat, Carada si-a ridicat pantalonii - de fapt bretelele - era un tic. Bunicul 
meu a crezut că vrea să scoată un pistol şi l-a luat în braţe si, înjurându-l de... 
mama focului, l-a scos în şuturi din birou. Ce vremuri! ,Norocul" lui cá a murit 
în ianuarie 1947, că altfel înfunda puşcăria sub comunişti. 

Din 1960-61 ştiam că o să fiu istoric. În 1964 am intrat la Facultatea de 
istorie pe care am absolvit-o în 1969. Eram „prieten” cu profesori ca Aurelian 
Sacerdoteanu, lon lonaşcu, Damian PBogdan, îi vizitam, le ceream extrase. 
Adoram istoria veche şi mă pasionau cursurile lui lon Nestor (comuna primitivă) 
şi Dumitru Tudor (istorie antică). Evul mediu era mai tern, prezentat de oameni 
ca Radu Manolescu şi lon Negoiu, iar istoria modernă şi contemporană cea 
mai interesantă (doar Vasile Maciu şi un asistent, loan Scurtu, erau bine). Pe 
Berza l-am audiat putin - vorbea despre Războiul de 100 de ani inspirându-se 
din Mallet şi Isaac. 

Când am terminat facultatea, am fost repartizat la Institutul lorga unde mă 
cereau Ştefan Ştefănescu şi Damaschin Mioc. Cu ultimul am lucrat la colecția 
DRH - Țara Românească, veacul XVI. Apoi am avut revelaţia geniului - istoric 
şi uman - cunoscându-l pe Şerban Papacostea (pe atunci şeful secției de 
istorie medie universală), pe Florin Constantiniu şi pe Adolf Armbruster. Din 
1970 până în ianuarie 1973 am lucrat cu Papacostea la izvoarele occidentale 
ale Istoriei Românilor (Fontes) care nu a apărut nici până azi. De atunci am 
meditat serios la istoria generală, la marile probleme ale trecutului românesc, 
m-am pus serios pe latină şi greacă. Dacă Necşulescu mi-a revelat frumu- 
setea Istoriei, Şerban Papacostea m-a ajutat să devin istoric (sau să înțeleg 
ce este un adevărat istoric). 

În 1972 însă am început să simt pe pielea mea reversul medaliei (după 
tezele din iulie 1971): relaţiile mele cu străinii (Radu Florescu - cu al lui 
Dracula) şi alţii au sfârşit prin a atrage atenţia Securităţii. Salvarea a venit 
de la Mihnea Berindei, refugiat la Paris din 1970, cu care mă împrietenisem 
la facultate. El a dat numele meu profesorului Alexandre Bennigsen, care a 
venit la Bucuresti să propună Academiei „mici” (Miron Constantinescu) un 
proiect comun de editare de acte turceşti despre România. Eu eram secretarul 
colecției, de unde o invitație la Paris. Şase luni m-am zbătut ca să primesc 
pasaportul şi, după mai multe refuzuri, am plecat în ianuarie '73 la Paris. Aici 
m-am înscris la Ecole nationale des Chartes, fiind al doilea român (după Ma- 
rioara Dumitrescu) care a absolvit această şcoală de arhivişti paleografi. Teza 
mi-am făcut-o cu o editie a povestirilor germane şi ruseşti despre Dracula, pe 
care am sustinut-o în 1977. Cartea despre Dracula reprezintă cam 3/5 din 
teza de doctorat; am eliminat partea istorică plus capitolele grecesc (Charles 
Kondil), turcesc şi românesc. În 1979 am intrat la CNRS ca cercetător la secţia 
slavă a Institut de recherche et d'histoire des textes. Mi-am dat doctoratul în 
1979 (simplă formalitate) şi acum pregătesc un doctorat d'Etat. În 1975 am 
colaborat (cu Radu Florescu) la o carte „In Search of Frankenstein”, apoi la 
alta despre Barbă-Albastră, care mi-au permis să trăiesc, căci am avut doar 
un an o bursă a guvernului francez. 

De la profesorul meu Wladimir Vodoff, director de studii la Ecole pratique 
des hautes études, ca si de la profesorii de la École des Chartes, am învăţat 
rigoarea exploatárii documentului, hipercriticismul si m-am familiarizat cu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


istoria medievalà rusà. O lectie de nepretuit dar azi am alte planuri - vreau sà 
colaborez cu Berindei si Gilles Veinstein la o serie de editii de acte turcesti, 
rusesti, poloneze si ucrainiene despre Marea Neagrà în secolele XV-XVI - ei 
cu partea otomană, eu cu cea slavă, germană si latină. 

Cred cà am publicat pànà azi cel putin 80 de articole si douà cárti, altele 
sunt sub tipar (,Barbà Albastrà”, ,Der Rattenfánger von Hameln" si altele). 
Plus teza de stat, plus un Catalog al manuscriselor slave din Franta, plus o 
Bibliografie a izvoarelor istorice rusesti pànà la 1600 în traduceri ín limbi oc- 
cidentale, plus o istorie cronologicá a Romániei intre 1944 si 1955. Aceastà 
ultimă publicaţie mi-a deschis apetitul pentru istoria recentă (românească) 
care este un hobby al meu. 

Din 1977 colaborez la Free Europe, de vreo 2-3 ani la BBC. Am fost 
la congrese şi colocvii, am tinut conferințe şi am făcut chiar „vulgarizare” 
pentru tineret şi copii la Casa românească (eşti martor). Nu mai vorbesc de 
Freiburg. Din 1977 tin şi cursuri la Sorbona - Paris IV, de Istoria instituţiilor 
româneşti şi, din 1984, şi un curs de Istoria contemporană a României (de 
la 1918 încoace). 

La capătul acestui polemic, vei recunoaşte cu mine, dragă Pavele, că 
mă risipesc grozav în diferite direcţii. Imit oarecum pe un om pe care l-ai cu- 
noscut şi pe care l-am admirat enorm - Petru Comarnescu. Şi pe el îl vizitam 
des din 1961 când l-am cunoscut pe drumul ce ducea la Voroneţ - ce simbol! 
(acolo e şi înmormântat) şi, în ciuda răuvoitorilor care mă avertizau caritabil 
că are moravuri ne-ortodoxe, am continuat să-l văd şi să-l ascult. Ce lecţie de 
generozitate, ce flacără era acest om! Chiar dacă scria prea mult - alimentar 
-, chiar dacă s-a înşelat, însă ce disponibilitate fată de tineri, câtă dăruire de 
sine. A murit la 64 de ani dar între 1960 si 1970 a dat mai mult decât altii în 
trei vieți. Şi el este unul din dascălii mei de viață, ca Necsulescu si Papacos- 
tea. Un Hohenzollern „de la main gauche”, un aromân şi un descendent de 
polonez (cf. Arhondologia lui Sion) - dar ce buni români în sensul bun, nu în 
cel al nationalistilor, al Rrrrománilor verzi de azi din exil! 

Teza mea de Stat se intitulează , Miroirs du prince et réalités politiques 
chez les Slaves méridionaux et chez les Roumains au Moyen Âge”. Va fi o 
istorie a ideilor politice balcanlce culminánd în sinteza lui Neagoe Basarab, 
cosmopolit greco-sárb, pe care vreau să-l traduc în frantuzeste împreună cu 
„Viaţa Sf. Nifon” si cu inscripţia de la Argeş. 

Cu asta stii tot despre mine si activitatea mea istoricá începutà aproape 
cu 30 de ani în urmà (primul meu articol e din 1960, scris în 1959!). Copil 
precoce, deh! Azi m-am lenevit însà, prefer comunicarea oralá, scriu greu - în 
frantuzeste e un chin - sunt pretentios cu mine si concis (nu ca în aceastà 
scrisoare). Măcar atâta am învăţat şi eu în şase lustre. 

Închei aici cerándu-ti iertare pentru această autobiografie involuntară şi 
vă fmbrátisez pe toti trei în speranța unei revederi müncheneze, pariziene, 
freiburgheze sau, ştiu eu? 


Cu drag, 
Matei 


kkk 


Jovy 
11 octombrie 2003 


Dragă Pavele, 


Poşta mi-a adus scrisoarea conținând articolul tău pentru care îti multu- 
mesc. Constat că ai făcut un adevărat tur de orizont al problemelor pe care 
le ridică figura si personalitatea lui Vlad Tepes Dracula, cá ai procedat la 
comparatii între tezele si ipotezele mele si cele ale lui Stefan Andreescu si alti 
istorici. Mai constat că te declari de acord cu majoritatea ideilor mele si mă 
bucur foarte mult. Acum am semnat un contract cu o editură franceză pentru 
o biografie a lui Tepes pe care trebuie să o predau la primăvară. Va fi ocazia 
unei revizuiri a anumitor chestiuni şi mai ales a unui exerciţiu de vulgarizare, de 
fapt de explicare a istoriei româneşti pentru publicul francez. Mă simt pregătit 
să relev această provocare, dar va trebui să năduşesc bine până s-o duc la 
capăt. Acum voi vedea cât şi cum am evoluat în ultimii 20 şi ceva de ani de 
când mi-am trecut doctoratul la Sorbona cu acest subiect. Mi-am pierdut multe 
iluzii si naivitàti, am învăţat câte ceva şi mai ales să relativizez evenimentele 
şi oamenii. Am învăţat să-i cunosc mai bine pe turci despre care românii au 
în general o imagine negativă şi simplistă. 

Îţi spun toate acestea deoarece sper că lucrarea va face oarecare vâlvă 
şi scandal în tară. Dar atât pentru moment. M-am bucurat să te revăd la Frei- 
burg, deşi păreai cam obosit şi, uneori, absent. 


Toate cele bune şi sărutări de mână lui Musi, 
Matei 


1. George Ciorănescu, Mai aproape de Îngeri (traduceri din lirica religioasă), 


2. Pavel Chihaia, Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Áge. 1988. 

3. Pavel Chihaia. Sfársit si ínceput de ev, 1977. 

4. Pavel Chihaia. Cearta sufletului cu trupul, in „Apoziţia” 1985. 

5. Pavel Chihaia, Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Âge, 1988. 

6. Matei Călinescu, Amintiri în dialog, 1994. 

7. lon Negoitescu. 

8. Matei Cazacu, L'histoire du Prince Dracula en Europe Centrale et orientale au 
XVe siecle, 1988. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


AL. SANDULESCU 


Din vechi insemnári de cálátorie 
(fosta R.D.G.) 


1 


3 decembrie 1979. Berlin. Ajuns în două ore şi zece minute la Berlin cu avionul, 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


pe o vreme incredibil de luminoasà. Dupà o asteptare destul de lungà, sunt 
cazat la hotelul „Unter den Linden”, unul dintre cele mai mari şi mai luxoase 
ale oraşului. Berlinul, cât m-am plimbat puţin după-amiază până la Branden- 
burger Tor, si pe celebrul bulevard Unter den Linden, a fost reconstruit — mă 
refer la zona centrală — în stilul originar, făcând o plăcută impresie cu insti- 
tutiile importante, precum Universitatea Humboldt, Muzeul Istoriei Germane, 
Biblioteca Naţională (Deutsche Staatsbibliotek). Clădirile moderne, cele mai 
recente, le imită pe cele din Berlinul de Vest. Magazinele (alimentare) şi re- 
staurantele sunt mai bine aprovizionate ca la noi. Întristător este zidul, care 
spintecă oraşul în două. 

4 decembrie. La ora zece fără un sfert a venit Eva Behring, specialista 
în literatura română de la Institutul de Literatură al Academiei de Stiinte din 
Berlin şi insotitoarea mea cát voi rămâne aici. Şi-a susţinut doctoratul la Bu- 
curesti cu o teză despre Dragostea în poezia lui Eminescu. E foarte drăguță 
şi prietenoasă, plină de entuziasm. Ne-am dus împreună la Academie, unde 
mi s-a comunicat programul de lucru, care se dovedeşte foarte încărcat, 
însă nu mai puţin promiţător pentru întâlnirile pe care le voi avea cu profesori 
şi cercetători şi prin deplasările pe care le voi întreprinde prin ţară în oraşe 
de mare tradiţie culturală şi artistică, precum Leipzig, Dresda, Weimar. Eva 
m-a însoțit şi la bibliotecă, unde am şi făcut trei buletine, cerând periodicele 
care mă interesează. În mare, m-am descurcat cu germana mea destul de 
elementară. 

Mai târziu, am trecut pe la Operă pentru bilete, dar n-am găsit. Foarte 
vizibil aici, ca şi la Univesitate sau la Muzeul Naţional, stilul clasic, frontoanele, 
coloanele ca la templele greceşti. Arhitectura aceasta la Berlin e destul de 
târzie, abia din sec. XVIII, de fapt, secolul luminilor, când Frederic al II-lea dă 
un mare impuls artelor şi literelor. 

5 decembrie. Am vizitat Muzeul Pergamon, situat pe Insula Muzeelor. O 
revelaţie. Este pentru prima dată când văd un ansamblu grandios din ceea 
ce a însemnat arta Asiei Mici. Am avut sentimentul că mă aflu pe Acropole. 
Târgul din Milet şi Altarul din Pergam sunt pur şi simplu magnifice. Nu te mai 
saturi privindu-le. Şi, de asemeni, sculpturile, basoreliefurile, uriaşele ceramici 
asiro-babiloniene, colorate într-un albastru somptuos, decorate cu brâuri albe 


si aurii de animale si flori, ca fantastica Poartà a zeitei Istar de la Babilon. Asa 
ceva parcá n-am vázut nici la Paris, nici la Roma. Poate la Luvru, dar fàrà 
bogátia de aici. Nu e de neglijat la Pergamon Museum nici arta islamicá, mai 
exact, arabá, cu delicatele dantelárii in lemn si în piatrà. 

La bibliotecá, am gásit ceea ce cáutam: douá articole importante despre 
Hasdeu (lucrarea mea de la Institut), semnate de doi savanti germani reputati 
(Hugo Schuchardt si Gustav Meyer), de la primul, autorul Cuventelor den 
bătrâni primind o bogată corespondenţă. Va trebui să le xeroxez. 

Eva a venit, la prânz, sà mă ia la masă. Când i-am făcut cadou Dicţionarul 
literaturii române de la origini până la 1900, a avut pornirea să má sárute, 
atât de încântată a fost. 

6 decembrie. Mutare de la elegantul hotel „Unter den Linden” (venise, 
între timp, o delegaţie sovietică) la un hotel din apropiere, cam provincial 
şi zgomotos, „Hospitz” (ce nume si ce rezonanţă nefericită pe románeste!). 
Singura lui calitate: e curat. Tot Eva, dráguta, a venit cu maşina de m-a ajutat 
la bagaje. 

La ora 11, m-am întâlnit cu Prof. Werner Bahner la Academia de Ştiinţe. 
E un bărbat numai cu doi ani mai în vârstă ca mine, membru deja a două 
academii germane, se zice, romanist de prestigiu (şi oarecum oficializat de 
forurile politice). El a alcătuit o primă antologie si traducere a poeziilor lui 
Eminescu (1964) în această parte a Germaniei, căreia locuitorii n-au voie să-i 
spună Germania, „Deutschland”, cum a fost cunoscut dintotdeauna. Datorită 
lui Hitler, comuniştilor li s-a părut probabil că numele sună rasist şi ca atare 
,Odios". Aşa s-a juns la Republica Democrată Germană, ca şi la noi, în timpul 
lui Gheorghiu-Dej, Republica Populară Română şi nu... România. 

Cu Prof. Bahner discutăm despre corespondenţa primită de B.P. Haşdeu 
de la mari filologi germani, ca Hugo Schuchardt (care şi-a desfăşurat activi- 
tatea în Austria) şi Gustav Weigand (întemeietorul primului seminar de limbă 
şi literatură română din Germania), corespondenţă pe care o pregătim spre 
publicare la Institutul „G. Călinescu”. Fireşte, ne interesează răspunsurile 
lui Hasdeu la cele aproape 100 de scrisori germane, câte se află în arhivele 
româneşti. Din nefericire, îmi răspunde Prof. Bahner, la Berlin nu se păstrea- 
ză nimic, întrucât războiul a distrus cele mai multe colecţii de documente; 
altele au rămas în Germania Federală. În schimb, s-ar putea să descopăr 
teza de doctorat a lui Paul Zarifopol la Universitatea din Halle. Bahner s-a 
arătat amabil, mă cunoştea din cărţile mele. Plec însă dezamăgit pentru vo- 
lumele noastre Hasdeu de la Bucureşti (trei la număr, care vor apărea între 
1982-1984. Notă 2011). 

Vizită la Bodemuseum, unde partea cea mai interesantă o constituie 
antichitátile egiptene, făcând parte din ilustra familie a celor de la Pergamon. 
Acum înțeleg şi mai clar că germanii au fost alături de englezi şi francezi 
sau, poate, înaintea lor, cei mai mari arheologi. Descoperi aici o civilizaţie ce 
urcă până la anul 1500-2000 î.Hr. Portalurile, papirusurile, sfincsii, animalele 
gigantice, mumiile ne mută într-o lume imaginară, cu mult mai veche decât 
cea a noastră, europeană. 

După-masă, am dormit bine, în ciuda zgomotelor din hotelul acesta de 
mâna a treia. Seara am petrecut-o în compania soților Behring (Eva şi Willy), în 
restaurantul de la parter. Atmosferă de familie. Nemţii au început să sărbăto- 
rească deja multaşteptatul „Weihnacht”. Discuţiile au fost animate, agreabile, 
dar şi cu o anume îngrijorare şi teamă pentru viitor. Brejnev, cu tancurile lui 
nu se astámpárá... 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


7 decembrie. Am intrat în marele magazin ,Centrum", incercánd sà cum- 
pár o umbrelà. Înàuntru, lume multá si marfá putinà si scumpá. Umbrele mici 
si proaste. 

Momentul cel mai plăcut al zilei a fost vizita la Biblioteca „I.L. Caragiale”din 
cartierul Pankow, de pe Muhlestrasse, 24, purtând acest nume, desigur, în 
amintirea faptului că marele scriitor român şi-a petrecut ultimii şapte ani din 
viaţă la Berlin. Este o clădire de patru etaje în cărămidă roşie, în fata căreia 
ne întâmpină bustul (nesemnat) al dramaturgului. Ne primeşte cu multă 
amabilitate directoarea adjunctă, care ne conduce prin sălile de lectură şi în 
camera căptuşită cu cărţi româneşti (printre care şi ediția mea Paul Zarifopol), 
unele foarte recente şi nedespachetate, întrucât nu prea există cititori de 
limbă română. În holul Bibliotecii, mă bucur să văd la loc de cinste portretul 
lui Caragiale, acela cu pălăria trasă cam pe o parte, de sub ale cărei boruri 
privesc doi ochi sfredelitori. 

Am plecat nu fără anume încântare, pe sub copacii desfrunziti, prin burnita 
începutului de decembrie, pe străzi care mai păstrează ceva din culoarea 
patinată roşie-brună a caselor şi din liniştea de acum 70-80 de ani. 

Mâine, urmează să plec la Potsdam. Eva mi-a cumpărat biletele şi mă va 
conduce la tren. Ce om admirabil! 


ADELA POPESCU 


Trimisul 


Sálásluieste 
undeva în noi — 
atât cât timpul lui 
cel pământesc 
să treacă, 
îl doar simţim 
şi treaz şi adormit 
ca sabia insinuată-n teacă. 


Se pare că 
cel mai în largul lui 
e-n piept, 
lipit 
de-al inimii stăruitor palpit 
şi mai în larg-definitiv 
când pleacă, 
în alte spaţii împlinindu-şi norma — 
fără vreodată să-i cunoaştem 
forma 
sau să-l putem închide într-un sipet 
al vieții 
care-adună şi confiscă — 


El e trimisul: sufletul din suflet, 
un bun primit fără despăgubire 
uimindu-ne că daruri 

mai există... 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
o 
A 
X 
Lu 


ION BELDEANU 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


O altă vânătoare de sensuri 


O altă vânătoare de sensuri 
se deschide şi trece 
printre oglinzile cenuşii ale amiezii 


Ce faci tu mă întreabă umbra 
cu cheile acelea verzi 
de care atârnă vocala U? 


Poate-i gheara ce sfâşie 
memoria acestui text 

zic şi ascult susurul fântânii 
din care se revarsă oraşul 
cu primăvara sa de vată 

în care se poate muri 

la prima intersecţie 

acolo unde chipul fericirii 
devine o biată monedă 
aruncată în cutia milei 


Toate drumurile 
sfârşesc undeva, nu-i aşa? 


Fac semne şi strig 


Trebuie să trăieşti 

să intri cu capul în vintrele 

fiecărei zile 

precum lama măcelarului în carnea aburindă 


Dar această veche învăţătură 

e o altă formă de evlavie 

pe care n-am s-o învăţ niciodată 
Doamne ce mistere ascunde cuvântul 
o cădere în gol 


Cineva te aude cineva te cheamá 


Privesc vechile poeme 
si má identific la capátul vremii 
tot mai mult depărtându-mă 


Nelinistit fac semne si strig: 
Hei, sunt aici, sunt aici... 


El care sustinea mereu 


Peste sángele meu se înfàsoarà 
fuioarele insomniei 
semn cá se apropie ploaia de mai 


Si zic: ai ochiul pláns 
iar marile focuri par a se stinge 


Unde-au dispărut salvatoarele uimiri? 


Abia de se mai zàreste 

palma ta cuminte 

dincolo de aceste întàmplàri rotitoare 
Nu mai e nimic de inventat 

până si îmblânzitorul de cobre 

si-a pierdut verva de odinioará 

el care sustinea mereu 

cá are asiguratá 

partea nevazutà a gloriei 


O Dulcinee cu priviri de cocainá 


Nu mai e nici tânăr şi nu mai e nici 

altfel. A traversat toate incertitudinile 

pentru a deveni vegetarian. 

Nici scrisorile roze 

nu-i mai bántuie existenta 

Cu alte cuvinte are la degetul mic 
secretele trecerii, 

zice el şi vrea să-l cred 

Numai că în vreme ce tocmai îmi pregăteam 
vorbele pentru un mic discurs 

de complezentà 

apare o dulcinee cu ochi de cocaină 

Oho, fetele astea dedulcite la viaţă 

par să aducă într-un fel cu Statuia Libertăţii 
atâta timp cât rămân în poziţie verticală 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Conversàm, între altele, despre aborigeni 
márturiseste vechiul meu amic 

si-apoi nici nu-i pretentioasá 

acolo cáteva metafore si niscaiva cruditàti 


Desigur, desigur exclam eu complice 
desi nu pricep unde vrea sà ajungà 
si precaut alerg spre usà 

sà fac loc pelicanului apatic 


nimerit întâmplător în această poveste. 


Animal blând, animal blând 


El poate spune o altă poveste 

aşa cum atârnă sub foşnitoarele cuvinte 
animal blând, animal blând 

e tot ceea ce îngaimă 

în afară de timp, împotmolit în timp 


Ar fi necesară o jertfă poate 
deşi copilul vine singur 

cu pretioasa sa piatră in palme 
lumina trece si nu-l ràneste 


Dar ierburile de ce se-negureazá 

si ale cui sunt aceste frumoase învelisuri 
ce viseazá la serile uitate 

peste iscoditoarele sunete? 


Animal blànd, animal blànd. 


Cuvinte de plecare 


Penita imagineazà cuvinte 

pe pleoapa mea cenusie 

vocale si consoane de care nu pot sà mà apàr 
în vreme ce fiul meu 

deschide ochii si citeste mai departe 

povestea vánátorului 

cu respiratia verde 


Domnule, aminteste-ti prima noapte 
de dragoste (o adiere de salcám 
picuránd umárul dansatoarei) 


Ce noapte ca o fulgerare de pinteni 
mai mult nici nu stiu 
Ba da, zice copilul 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


acum se va sparge frunza 

şi vulturul îl va izbi pe vânător 
din plin iar prințesa va aduna 
silabele risipite 

printre ferigile moi ale privirii tale 
aşezându-le lângă 

fotografia Pomului de Crăciun. 


Domnişoarele de mucava 


Domnişoarele de mucava 
îşi turtesc nasul în geamul 
ce rupe strada şi-o aruncă în apele moarte 


În cameră miroase a busuioc 
semn că cineva 
se pregăteşte de nuntă 


Nu cumva ati prins pasărea 

ce flutură peste amiază? 

Se simt şi cad lumânări aromate 
plutind printre petalele ce miros a viscol 
semn că se întoarce iubita 

din călătoriile despre care 

nu vom şti nimic altceva. 


Ora şarpelui cu şenile 


Vor veni şi ei călărind 

peste noapte sau moarte 
pentru a-şi înfige dinții 

în carnea dimineţii 

atunci când codanele Primăriei 
îşi fac rondul 

flanând a ispită 

şi vor striga: 

E un an bisect şi grâul 

încă n-a răsărit 


Veţi rămâne cu această câmpie 
de piatră şi sticlă 

prin care foşgăie şobolanii 

şi iluziile voastre de mucava 


Ci eu îmi rog umbra 

să nu-şi întoarcă trecerea 
să-mi pot încheia poemul 
chiar aşa cu degetele strivite 
de senilele indiferentei sale. 


N 
> 
N 
[4 
z 
2 
z 
O 
à 
x 
ui 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


A sádi un portocal 


Am sà las într-o zi Poezia 

agátatá de primul copac încheind odată 
hăituirea aceasta de cuvinte 

la capătul căreia 

sare eventual un tigru de hârtie 

fericit să sperie cotofenele 

Mi-ar sta grozav călare pe un cal alb 
tăind lanurile de salcie verde 

verde ca ochii fetei 

de la cofetăria unde-mi număr corăbiile 
eşuate şi iubirile de primăvară 


Dar de unde un asemenea cal 

când eu nimic nu pot oferi în schimb 
decât aceste foi din care ţipă 

nopţile mele sfâşiate? 

Vecina mea al cărei nume îmi scapă 
topáie de frig lângă taraba cu ziare 
şi-mi aruncă într-o doară: „Domnule 
nu pricep de ce nimeni 

nu mai vrea poezie”. 

Îmi beau cafeaua, privesc prin fereastra 
drapată cu reclame imbecile 

în timp ce la masa unde vegetez 

se perindă pitici cu priviri incolore 

şi cu viaţa în palme 

Şi eu ştiu că dacă aş sădi un portocal 
în Piaţa mare a oraşului 

peste câteva zile n-aş găsi acolo 
decât o bucată de cer mototolită. 


SANDA GHINEA - 80 


Dulapul 


Deschid usile dulapului anchilozat 
si hainele din tinerete 

dau buzna spre mine — 

haitá pusá pe hartá. 


Puloverul rosu-vánát de furie 

îşi înnoadă mánecile gata sà boxeze, 
fusta cenusie cu fermoarul stirb 

îmi pune poalele în cap, 

(ceea ce n-a făcut niciodată 

în tinereţe) 

jupa dansează din şolduri 

îmbrăcând lampadarul luat prin surprindere, 
sutienele ies curioase-n fereastră 
şi-un pantof cu tocul de zece 

mă loveşte-n genunchi; 

ciorapii se-ncurcă-ntre ei, 

le sar ochii de chicoteli, 

bluze decoltate şi cu dantele 

aruncă nasturi în geam 

ca pe nişte sâmburi de cireşe amare; 
portjartierul mă vânează prin oglindă 
transformat în praştie 

şi-o batistă cu monogramă 
răspândind mireasmă dulceagă de liliac, 
sare în ceaşca de cafea 

şi-mi face benghiul 

dintre sprâncene. 


Din poezie 


Din poezie nu se poate trăi. 
Din poezie se poate visa 
din poezie se poate iubi 
din poezie te poti împărţi 
ca anafora dintr-o pâine. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
o 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


Din poezie se poate si muri. 


Hei 

fatà frumoasà 

tu care-ti turtesti várful nasului 

intr-o vitriná pliná de blugi 

invadati de gablonturi dispuse-n desene mirobolante — 
clopotei aurii. 


Am scris pentru blugii tài 

táiati cu lama de ras in ora de dirigentie — 
blugii prin care se vede boticul genunchiului 
ca un viezure curios 

un poem ceva între sotron si ameteala 
primei țigări. 


Adolescent 

cu părul intepenit în aspic parfumat 
adolescent răvăşit de clipa 

cea dintâi a iubirii 

intră sub aburul poeziei 

fá-ti loc printre penele ei şi 
vibrează! 


Din poezie se poate iubi ináltátor. 

Din poezie se poate şi muri uneori 

dar asta-i treaba poeţilor. 

Numai ei deţin ascuns în codul genetic 
discretia ultimului gest. 


Frumoasa si cactusul 


În iarna aceea venită pe nebágare de seamă 
poetului îi tremura epiderma desfoliat-a zilelor. 
Intră să se adăpostească 

sub o piele tepoasá de cactus 

uitat de ea 

în balcon. 

Tot spunea fata că el ar semăna cu floarea aceea. 


Poetul avea gene blonde tepene 

păr blond şi barbă ca tepii de cactus — 
ea îşi aduse aminte de biata plantă 

şi aducând-o în dormitor 

învelită-n halatul ei matlasat 

îi râcâi cu o limbă de scoică 

pământul uscat de jur împrejur; 

„Hai înfloreşte 

teposul meu 

urátul meu print mofluz 


aruncá-ti in lume trompetele albe 

si înmiresmate 

numai eu stiu ce frumos poti tu inflori 
odatá pe an 

si cum toate albinele 

si viespiile ametesc din zbor 
dandu-ti târcoale.” 

Dar el adormise-nvelit în mătasea cáldutá. 
Unul câte unul 

ca dinţii unui câine bătrân, 
începuseră ai cădea spinii aurii 

pe covor 

ofrandă pufoaselor ei tălpi. 


Dimineaţa pe plajă 


Ascultam liniştea rarisimă 

din interiorul trompetelor solare. 
Fără nici un preludiu 

marea îşi îndreaptă spre țărm 
tunurile de apă: 


Fugi! Fugi! 

Marea aruncă în tine 

cu sonorități 

desprinse din oraşul antic — 
huruitul pietrelor 

trecute prin proceduri abrazive. 
Sticlele de plastic 

încinse cu alge 

fac strip-tease 

la lumina zilei 

rimelul de ţiţei 

le curge, în dâre, pe faţă. 


Flash-uri de septembrie 


După ce şi-a spălat 

rufăria în familie 

marea şi-a aruncat pe nisipul uscat 
bikinii - sutienele - cámásile de noapte 
până la buricul adolescenţei — 

numai marfă de firmă 

cu eticheta la vedere. 


În vârful schinelului tuns pank 
hop şi fluturele — 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


resemnat oarecum 
de trecerea sezonului. 


Când pe deasupra valului 
când pe sub val 

înota poetul locului 

ca şi cum ar întoarce 
filele unei cărți 

pentru prima corectură. 


Rugăciune de singurătate 


Închipui corbi vorbitori 

în copacul desfrunzit de secetă. 

Dar şi ăştia s-au dat de partea computerelor. 
Răspund numai dacă sunt programati. 
Doamne 

nu mai am nici cu cine să mă sfădesc. 
Bâdâdâi noaptea prin casă 

după aduceri aminte. 

Bine că m-a lăsat bărbatul 

pentru una mai zdravănă 

şi cu somn bun. 

Primeşte-mă Doamne la vorbă 

că Tu ai un cer plin de urechi 

nu-Ti trebuie nici aprobare 

pentru ascultare 

că ne auzi pe toti deodată. 

Eu cam surzesc - săraca de mine — 

Te interceptez mai sigur când bubui. 

Te văd când spinteci marea cu foc şi mă tem 
să nu scapi ceva trăsnete şi pe delături. 


Doamne, 

înțeleg dojanele tale 

şi m-am căit 

dar când nu mai pot nimic îndrepta 
la ce foloseşte cáinta? 

Sfădeşte-te Doamne cu mine 

ca-n timpul biblic 

cu lov 

fiindcă Tu-i înţelegi si pe orbi 

şi pe surzi şi pe cei cu mintea bolândă. 
Numai Tu îţi pierzi timpul 

cu solitarii acestui pământ 

care-n curând or să bată 

la uşa căminului tău de 

refugiaţi de pe Terra. 


Refugiati de singurătate. 


ARTHUR PORUMBOIU 


Treisprezece 


Treisprezece cai duc un copil stráveziu 
Cáldura-i acoperá albá cu sare 
Treisprezece cai n-au timp pentru iarbá 
nici pentru soare 

Treisprezece cai se opresc la fàntàni 

dar ele înspàimantate se-ngroapá 
Treisprezece cai se-nnámolesc bătrâni 
într-un desert care fumegă apă 
Treisprezece cai vor cădea întru pulbere 
coclită de gusteri; şi-n orbitele goale 
noaptea va-ncepe să tulbure 

insecte gângave şi pale 

Treisprezece cai şi treisprezece plângeri 
cu aripi lungi acoperă domul 
Treisprezece cai sunt îngândurate răsfrângeri 
pe fata mea, când oboseşte somnul 
Treisprezece cai duc un copil străveziu — 
şi unul eu trebuie să fiu. 


Ningea-n cetăţile latine 


Ningea-n cetăţile latine 

şi eu eram demult ninsoare, 
iluminând: ca mersul peştilor 
în mare. 


Ningea-n cetăţile latine, 

focul avea picioare aspre; 
numai lumina-mi sorbea chipul 
tăiat de sunete albastre. 


Domnule Copil 


Domnule Copil, lujer de 

lumină pură, obraz de dimineaţă 
sărutat de auroră — 

pentru mine e târziu! Copcă de gheaţă 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


e somnul, si-acolo abia mai vin 
gurile-nsetate de aer; 

ninge o luminà asprà — 

sufletu-mi e aburitul vaier 

sub catapeteasma apelor, albastrà. 


Domnule Copil, obraz de rozà, 
lumineazá altà lume! 

Peste pajistile luminii mele 
cad nesfársitele brume. 


Poetii de serviciu 


Ei dorm in paturi de campanie 

ca ascetii, páinea lor este neagrà; 
palmele insemnate de orele noptii 
sursa lor de cáldurá: soarele. 

Merg în masini friguroase 

laolaltá cu lázile de cartofi si de pàine; 
sunt trimisi la sate sá-mprástie torte. 


Țăranii i-aşteaptă trágándu-si odihna 

pe o tigare. 

Poemele lor sunt ca pietrele 

cioplite de-un sculptor cu o singură mână: 
lumină stranie urcă pe feţele ţăranilor. 


Poeţii de serviciu, cu ghetele roase de drumuri, 
cu sufletele înnămolite-n nelinişti 

sorb împreună cu ţăranii 

un vin acrisor. 


Poetii, in camerele friguroase, 
în paturile cu páturi aspre, 
vor fi o noapte întreagă 

ulei pentru nevăzute candele. 


Totul e bine. 


Via albastră 


Dintr-un surâs, sau dintr-o palmă mángáietoare 
s-a ridicat uimită-n lumină. 

Dimineaţa fosniri aurii treceau peste ea, 

şi prin tulpini întoarse cu fata spre Răsărit, 
urcau nevăzute dâre de sânge verde. 


Via albastră stătea ca un uger gata să tásneascá; 
sânii albaştri cu pielita albastră, 


prin care aroma vibra; 
aerul devenise cálátor albastru — 


Noi eram o ceatà de inocenti 

cu sufletele-n palme, 

intránd în via albastrà ca-ntr-o catedralà; 

si via intelegátoare, maternă, ne-ndemna 

degetele spre rotunjimile albastre, 

Si buzele noastre se lipeau de-atàta miere albastrà, 
si din táráná, urca, aurie si caldà, bucuria. 


Noi eram o ceatá de inocenti, si-n inserarea 
care venea suavá, via albastrá 

si-a deschis numai pentru noi 

carnea de miere. 


Si-a trebuit sà intrám în inserarea aceea — 
o vale a zámislirii, 

auzind cum în sánii albastri ai viei 

urcá sángele - drum cu tinere brate. 


Moartea táranilor 


Câmpie bătrână - cai 
trăgând pe sub lună 
cárute. 


Despre tárani 

nici moartea nu poate vorbi! 
Plecarea lor se-ntocmeste 
pe scánduri preasfinte — 
cámási lungi de nuntà. 


Moartea-i gáseste prin gràie 
muscánd lacomi spicele — 
si peste tàrànà 

vinul soarelui arde: 


Marele Vierme îi ocroteste 
ca pe aducátorii de stindarde. 


Echilibru în luminà 


Amiazá de toamná cánd frunzele 

intrá in altá culoare; 

în calmul desávársit 

mi-am regásit sufletul; se aurea-n soare 
ca un faun îndrăgostit; 

senzualele, caldele raze intrau în el 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


şi-l podeau cu icoane de lumină; 

catedrală ciudată şi vibrând 

de-o puritate 

imensă; o Cină 

de Taină sub bolți 

necunoscute de cei rămaşi afară; 

o, razele se-mbătau precum strugurii copti, 
şi-n mine nu se mai făcea seară! 


Dealurile lunii 


Noaptea, sub dealurile lunii 
trupurile țăranilor sânt focuri lungi; 
mireasma din lanuri 

cu sfială se-apropie. 


Îmi citesc linia vieţii în palmele lor — 
prin lumina aceea exist. 


Parcă ne-am scălda în arome. Cald 
se-arată pământul de lângă mâini 
îngropat voi fi odată acolo 

cu pânza de mireasmă pe faţă. 


Vânătoare antică 


Ucideam timpul. Câinii lui Acteon 

duceau în auz vânătoarea. Se cânta 

cu glasuri necunoscute. 

Ucideam Timpul. Cádeau frunze galbene — 
surâsuri fără ardere; 

Timpul şi bucuria — 

falsă vânătoare; 

eram în capcanele galbene. 


Auzeam, auzeam în seară, târziu, 
câinii lui Acteon alergând după umbre 
şi bucuria stingându-se: 


toamna am căutat posibilul Drum. 


Îmbătat de un gând 
am ajuns — 

câinii lui Acteon 
muşcati de doliu 

cu gurile pline de vânt. 


Oh! câinii, 
luptele lor, visarea, 


câinii lui Acteon 
abia auzind 
vânătoarea! 


Când ora 


Când ora şterge vechi contururi 
când toate sunetele tac, 
Când gura morții oboseste 

şi se ascunde într-un mac; 
când vin secundele nervoase 
şi ne izbesc precum un şpan, 
când oboseala intră-n case 
ca un necruţător duşman, 
când pasărea îşi uită cuibul 

şi zborul pulbere se face, 
când prin morminte ară plugul 
unor barbari ce vin încoace 
din neguri grele şi din haos, 
suflete unde afli pace, 

şi cine-ti dă caldul repaos? 


Autoportret 


Bătrân ursuz, rar vizitat 

de bogate cupe cu vin, 

mă văd chemând pe înserat, 
Orele grele de venin. 

Pe frunte razele se-adună 
în riduri aspre, sculpturale, 
şi am prietenă doar Luna 

şi umbre calme lovind dale. 
Pándesc, nu o tânără pradă, 
ci ora care intră-n doliu 

şi-n sufletu-mi aud zăpadă... 


Demult, demult eu nu mai sânt 
întreagă linie de forță, 

ci mă lupt cum în asprul vânt 
o nelinistitoare tortà. 

Veni-vor altii, si cu pietre 

în sufletul meu vor lovi, 

Si ca lisus, arzánd de sete, 

în ora neagrá m-oi zidi! 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


Strigându-i timpului 


Strigându-i Timpului: „Acum 
e clipa să mă urci la cer” — 
simţeam în tălpile desculte 
cum intră pământul şi cheamă 
întregul chip: 

şi-orbit de ură 
precum noaptea lui Oedip, 
în suflet n-am găsit măsură 
şi echilibru; Eram țipăt — 
de parcă mă loveau cu pietre, 
şi n-am putut să strig: „mi-e sete 
de Ora ce-mi va da contur”. 
Eram un pelerin impur — 
ce nu se vindecă nicicând 
se vede Mecca de azur. 
Eram pământ, numai pământ! 


Invocatia lui Anteu 


Intrá pámántule-n mine! 

Toate nevázutele flácári sá-mi pátrundá fiinta. 
Fixándu-má-n sufletul táu 

Nu voi mai cunoaste moarte. 

Numai sămânță în naştere să fiu — 

Reinviind din propria-mi lumină, 

Pe care o investeşti cu nemoarte. 


Pământule: tată şi născătoare, 
principe şi aromă, 

sânge născând tipete de copii, 
linie neşovăitoare-n clipa 
naşterii mele — 

bucuria de a mă încadra-n tine 
ca atomii focului de metal, 
nezdruncinat de seismele nelinistii, 
e legătură neruptă. 

Firul ombilical între tine 

si propria-mi ființă. 


De-acum nu voi mai cunoaste moartea. 


SERBAN CODRIN 


Marea in tanka si haiku 


Cobor muntele 

spre stepa fárá sfársit 
până mă bucur 
într-un fel copilăresc 
de marea în furtună 


* 


Din largul márii 
vine furtuna vuind 
peste dunele 

de nisip ale plajei 
fárá urme de pásári 


* 


Íntre doi nouri 
explodând în lumină 
deasupra mării 

vinete mă priveşte 
înspăimântat Dumnezeu 


* 


La umbra albá 

a falezei de calcar 
discutám noaptea 
despre lámpase stinse 
si alte constelatii 


* 


Asediazá 

tármul vánturi sárate 
si valuri vuind — 
dintr-o stáncá în alta 
linistit numár pasii 


* 


Uneori zárind 

în oglindá un obraz 
botit si aspru — 
cine-i acest evadat 
din toate furtunile 


* 


Noapte prea lungá 
pentru a nu medita 
la foarte putin — 
oceanul in furtuná 
numit o viatá de om 


* 


Mort albatrosul — 
tipà deasupra báltii 
pescárusul viu 


* 


Pe-un tárm cu miros 
de alge si scoici moarte — 
eternitatea 


* 


Mare in reflux — 
pe tárm culegátorul de scoici 
nu strigă 


* 


Plop fárá frunze — 
se fisureazá luna 
dincolo de crengi 


* 


Satul asteaptá 
cu lámpile aprinse — 
furtuná în larg 


* 


Viatà de erou — 
dupá furtuná incá 
un albatros mort 


* 


Mare-n furtuná — 
liniste-n cimitirul 
marinarilor 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


COSTEL BUNOAICA 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Autoportret, zilnic, în oglinda concavà 


Luni îmi plouà, marti îmi ninge, miercuri nu îmi mai ajunge 
nici sà trag un strop de fum. Sunt bezmetic...! Nici n-am cum 
sà fiu altul zi de zi. Sunt asa de cánd mà stiu. 

Merg pe gard, de drum mà fiu, dau cu vaca-ntr-o căciulă... 
Niciun latrà nu mà càine. 

Sunt pe jumátate bun. Doar sà beau. 

Sá-njur. Sá fur. 

Urlu, cánd nu spun nimic. Tac, cánd am ceva de zis. 
Má-mpiedic de netezis. Merg pe stradá pe furis. 


...Imi e bine-n ascunzis. 


Fetele nu-mi dau tárcoale. Geaba le curtez cu jale ziua-ntreagá, 
noaptea toatà. Scuipá cánd má vád la poartà. 
Femei n-am avut de-un veac. Sparg seminte de dovleac... 


Pentru toate am un leac. 


Merg în máini. Si dau în gropi. Làngà pat fmi stau doi popi. 
Asta, joi. Cáci, mai apoi - vinerea, cum ar veni, 

as sorbi şase fântâni. Grase. Doldora de vin — 

nici dulce si nici pelin; 

tocmai bun de uns un urs pe tàciunii din prundis. 

Noaptea sforài ca nebunul. Poti sà mori. Sà dai cu tunul... 
Nici dacà te-ai ofilit, n-ai sà vezi cà m-am trezit. 


Doamne, mare-ti e puterea...! Pierd la joc toatà averea, 
sâmbăta, când ziua-i sfântă. Imi rămâne o ciosvârtă 
şi-o dau, generos, la câini, să-i păzească pe stăpâni. 


Dorm înfăşurat în steag. Şi-mi fac cruce cu-un toiag, 

cum cad zorii-n brânci, sub stea. 

Dragă-mi e duminica: 

aş dormi şi aş tot bea iadul din privirea ta. 

Doar la asta mă pricep: să sparg bani, să plâng, să crăp — 


má cred cel mai întelept... 
Si dispar, diavol destept, sub o mantie de crep. 
Sá nu zici cá nu ti-am spus...! 


— Du-te...! Du-te...! 


...Si m-am dus! 


Du-te acasá, ai copii de crescut 


Privesc în mine pànà cánd má copleseste frica. 

Înăuntru locuieşte altcineva: cel care doarme-n picioare 
pe trei anotimpuri deodată, cu joia deschisă spre marti 

cu atlantida furată, strecurată sub apă — 

cum s-ar zice, un flutură vânt, un om de nimica. 

Îl cunosc şi nu prea. Cáláreste o stea şi îşi înşeală, de zor, 
cu umbra din nori, ibovnica. 


Fiorii se adună în stoluri. Pofte înşelătoare stârnesc. 
Doamne, trimite-mi duhul vameş la poli şi dă-mi să îmbrac 
straiul ceresc! 

Fă-mă un fulg zgribulit de nea, sau mai bine, fă-mă — 

cum voia fti e — , un nasture strâmb la butoniera ta. 


Ca într-o grotă sărăcăcioasă şi rea privesc resemnat... 
Moartea joacă şotron printre meri, în grădină! 

Trăiesc pentru azi lumânarea de ieri. Pentru mâine 

îmi cumpăr un înger ratat, 

cu care să-mpart, pahar cu pahar, rachiul de glicină. 
„Du-te acasă — imi şopteşte Măria Sa, bosumflată — , 

ai copii de crescut: un băiat rásfátat şi o zână de fată. 
Spune-le poveşti până în zori, apoi primeneşte-te 

şi trage nişte sfori. Le trebuie casă şi loc pentru joacă. 

Nu umbla teleleu. 

Mergi şi te roagă. Lui Dumnezeu sau, mai bine, 

roagă-te mie. 

Niciodată nu ştii când iti trebuie o lamă de coasă 

sau un pumn de leşie. 

Poate, vreodată — naiba mai ştie! — îmi vei scrie cu náduf, 
pe drujbă, 

un vers banal sau o nenorocită de poezie. 

Pune-te bine cu mine, curtează-mă ca pe o ispită voinică. 
Pot să fiu drăgăstoasă. 

Mánioasá din fire, nu dau la o parte 

nici noapte, nici zi din iubire. De ingeri n-am fricá. 

Vino oricánd iti e dor. Stránge-má în brate pànà cánd mor... 
Pe umeri, de vrei, má ridicá. 

Si du-mà de-aici, pànà viata ta si a mea nu se stricà.” 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Privesc în mine linistit, fárá prejudecáti, chiar resemnat. 

În grădină, Moartea joacă sotron printre meri. 

Trăiesc, azi, lumânarea de ieri. Pentru mâine 

îmi cumpăr un înger ratat cu care sá-mpart, pahar cu pahar, 
rachiul de glicină amar. 


Champs Elisee 


Of, Doamne, în arterele mele s-a cuibărit o furtună. 

A descălecat riguros şi s-a apucat cu nesimţire de treabă, 
ca şi când sufletul meu ar fi fost un ogor părăsit 

scos la mezat pe tarabă. 

Nu m-a curtat, 

nu m-a-ntrebat cine pe cine însoţeşte la capăt de drum; 
a dat ordine scurte: 

să i se încarce acareturile şi să mă descânte, 

să scoată din mine curatul afară. 

A deschis apoi şi o şcoală. 

Ea: profesor distins. 

Eu: elev silitor. 

Ulterior, am semnat un contract: să-i fiu, până mor, 
ucenic devotat. 

M-a învăţat, să zicem, de toate, aşa cum scrie la carte. 
Nu a lăsat să îi scape nimic. 

Cât a fost de pitic, 

timpul a crescut şi a zburat insolent. Discret mi-a spălat 
cântecele şi-n locul lor a instalat un dor ordinar, chiar infect, 
de luptă barbară cu orgiile isterice date în boală. 

Pofta mea se simţea împlinită, pot vorbi chiar de rásfát; 
Nu mi-a şuierat niciodată prin creier că orice învăţ 

ar putea avea şi dezmát. Şi asta înseamnă cădere. 
Pierderea sinelui. A firii. A mierii scursă-n dispreț. 

Am huzurit în ospete bizare, 

cu femei ordinare mi-am făcut detestabil de cap, 

mi-am arătat muşchii la muşte, 

am furat, 

am muşcat, 

prin cârciumi infecte m-am bătut cu golani, 

am dat foc la spital, 

în puşcării m-am cazat şi chiar am nimicit un porcar, 

iar când a fost să mă împac cu mine, mi-a crescut pe chip 
un munte aluvionos de ruşine. 


La început a fost minunat. După aceea s-a întunecat! 
O, ea era o femeie frumoasă. 

Înaltă. 

Zglobie. 

Chiar vanitoasă. 

Era visul pe care îl aveam noapte de noapte. 


lar cánd a venit, 

somnul nu mi s-a mai lipit niciodatá de pleoape. 

Mi s-a dáruit intr-o floare de scrum. 

Avea máini de cetiná verde 

si trup de mánástire proaspát zidità. 

Eu miroseam a salcâm. Ea mirosea a veverità neadormità. 
Má închinam ei si-i aduceam ofrande unui zeu inventat. 
Viata imi era osándità la pláceri izvoráte din gratii, 

pe care doar piratii le aveau în vis, uneori. 

Odatà, 

cineva s-a ascuns în tipátul unei viori 

şi a dat în vileag lecţia 87, 

unde sufletul se desparte strategic de trup. 

Unde moartea ia totul, 

iar viața, ce mai rămâne sub cric: radiosul nimic. 

A fost nebunie totală. S-a bulucit lumea la şcoală, 

să se înscrie ca discipoli ai ei. 

Însă, 

când nu a mai fost bucurie s-a deslántuit furia în floarea de tei. 
Plângeri pluteau pe alei, tristeti sprijineau nălucile învinse. 
Pereţii picau de pe vorbele scrise. 

Era, oare, drept? mă întreb retoric şi tac. 

Viaţa mea, înfăşurată colac, a fost schimbată în iarmaroc 
pe viermele chefliu din fântână. 


Doamne, te rog, trimite-mi cu poşta rapidă o altă furtună...! 


Nebunia stă la mansardă 


De o vreme, locuiesc în balcon. 

Nebunia stă, huzurind, la mansardă. 

Când o privesc îmi vine să mor. Doamne, ce frumuseţe 
mi se arată...! 

Are o pleoapă de nalbă amirosind a gudron, 

cealaltă e gata să soarbă murirea tulburată din somn. 
Trupul i se leagănă-n vânt. 

Pletele îi sunt de pământ. 

Mersul de ape. 

Dimineaţa şi seara servim împreună, pe latura bună, 
anii mei la cuptor. 

Pe latura rea, când nu mai poate de dor, luăm masa 
într-o furtună. Altminteri, prânzim din urcior. 

Alei şi-alelei, cât îi sunt de aproape, 

că inima mea cu inima ei bate...! 

Cánd o ating, tipá in ea o cátea. 

Cánd o las, fi fierbe ináuntru o bombá cu gaz. 

Dar fiindcá o îndràgesc, 

fi dáruiesc universul într-un sámbur de pruná. 

Si plásmuirea din stele. Si paradisul din lunà. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


O, doamne în curànd o sà mà ia de bàrbat! 
Până atunci vietuim separat: eu într-un les, ea în minciună. 


Cu viul semnez. Pe viscol mà jur...! 


Dacà ai plecat, de mine nu-ntreba; 

mi-e totuna dacă mà îndràgeste furtuna sau huma. 
Altfel, 

tràiesc o dezordine sàrguincioasà: 

încurc mereu viata ta cu însàsi viata noastrà. 
Bezmetic cum sunt, 

nu as sti cà incet si hulpav mà afund în pámánt. 
Isterici si clarvăzători, 

greierii îşi smulg tipátul si îl îngroapă în lună. 
Viermii oftează. Intră în criză. Şi stârnesc o furtună. 
Cu disperare îmi vor carnea 

care încă - vă jur! este trează. Visează... 


Am tot timpul să mor. Să trăiesc am încă pe-atât. 

De aceea nu mă grăbesc să ies la liman. 

Sunt gata de zbor. Sufletu-mi duhneste a parfum de afine. 
De bine ce-mi este, 

bubele rele se mărită cu mine. Chiar mă iubesc. 

Numai să vreau, ating ce-mi doresc. Pot fi o oră şaman, 
iar alta apaş. Când tárána mă soarbe, má cred la oras. 
Bogátii - nu mà pláng!- am cu toptanul. 

Ín casa mea, nimicul musteste si creste cát malul. 
Deschid ochii si vád cum huzureste, fioros, báráganul. 
De-as cára an de an si tot mi-ar rámáne 

azi de-un chiolhan, máine de-un bal. Sunt ferice, vá spun. 
Cu mána pe viscol semnez. Si má jur...! 


Íncet si sigur má afund în pàmant. Înfloresc si má scutur. 
Ca bobul de mei. Ca pana de vultur. 

Pe toate, cáte mai vád, le tráiesc la trecut. 

Aud muzica morții cum surpă feciori. Îi ascult simfonia 

şi simt cum plutesc printre nori, de-a valma, 

provocatoare femei, îngeri suavi şi pateticii zmei. 

De urmări nu am teamă. 

La spate le dau, cum făcea mama cu grijile ei. Cum îi faci tu 
celui care veşnic te cheamă. 


Dacă ai plecat, de mine nu-ntreba; 

mi-e totuna dacă înfloreşte salcâmul sau dacă moartea 
trage cu sârg viaţa mea la rindea. 

Dintre toate acestea nimic n-ar conta. Atât doar fti spun: 
Acum sunt ferice! 

Cu viul semnez. Pe viscol mă jur, frumoasa mea Euridice 


Sunt obosit. De moarte mi-e sete... 


Vremea mea s-a terminat... 

A venit apa si mi-a spálat urmele seci; 

a prins in copci zorile de nopti si mi-a bandajat ochii 
cu propriile-mi cuvinte, 

sà nu má orbeascá întunericul şi sà nu mi-o ia înainte 
haita instinctelor bete. 


Viata mi s-a subtiat. 

Nu mai sunt stápánul timpului meu. 

Mi-au sárit in spate zápezile albastre, mi-au concediat 
sángele din artere si i-au pus ratiunii restrictie la stele. 
Mercenari, tocmiti de gurile prin care viermii vin sà colinde, 
au legat cu pásári amiaza de pat, 

mi-au încàrcat umbra într-un camion depravat, 

si mi-au desertat sufletul sub un mal de iluzii perfide. 


Sunt obosit. De moarte mi-e sete. Fugiti de aici, gánduri sirete! 
De m-as întinde, nu m-as mai ridica. 
Stau în picioare si aştept pe cineva să-mi văruiască destinul răvăşit. 


Nu mai pot tine timpul în loc. Nu mai pot. S-a sfârşit... 


Un ornic de ceaţă m-a anunţat că nu o sà mai fie dimineaţă. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


debut 


ANCA LETITIA PROVIAN 


Ispahan 


Stai înaintea mea, 
proaspátá, rozá... 


Zmeura uriasá fti sade pe crestet 
amintind de scena titaná în care 

o domnità prea Rose 

coborí din masinà în noiembrie, iarna 

cu o prea mare pálárie albá-mov dungatá. 


Vei fi fost altàdatà 
o fápturá persaná, unduindu-ti 
prea rară pana de trandafir... 


Eşti toată migdală şi pudră, 
iar buzele tale păstrează răcoarea, 
parfumul, tăria fructată de litchi... 


În aşternuturi stai încă acoperită, 
suavă, cu trupul tău tandru, 

până când sub petală vei fi toată privită, 
gustată, iubită odată cu zâmbetul cast... 


Esfahàn nesf-e jahān ast. 


Poem pe spatele Juliettei Binoche 


Sunt cel născut de ziua brichetei. 

Cel care páseste sub burtile albastre ale pescárusilor noaptea, 
Cárándu-si viata ca un geamantan dupá el. 

Sunt tristul, máhnitul, print al soselei 


Sunt cel care pàseste in spatele tàu, 
Sunt unicul, marele, culpabilul strigát, 
în care crepusculul d'april se-nfàsurà greu. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


Urmárindu-ti umbra, trecátoareo, pe care iubesc sá o calc, 
Má înscriu în coapsa ta dreaptà, 
Coapsa ta de femeie tandrà si coaptà, bunà de iubit, cu trup de sarpe. 


Obrazul tàu formeazà structura vietii mele, 

Pe spatele tàu traversez deserturi si oaze, 

Mà agát de alunitele tale ca de pietrele de la Mecca, 

Si astept fiecare drum spre trupul tàu cu ardoarea pelerinului 
Care îşi pune speranţa izbăvirii în ritual. 


Aş vrea să îmi scriu propriul poem, 

Să mă întind pe toată suprafaţa şoselei şi să devin unul cu strada. 
Totuşi, din ruşine, din rațiune şi mai ales pentru că circumstanţele îmi cer 
asta, 

Mă resemnez şi mă întind pe spatele Juliettei Binoche, 

femeia de pe afiş: gura delicioasă a unei amante dezirabile. 

În fata cinematecii, întocmesc poemul ăsta vag, 

Cuvintele dispersate căpătă formă în trecerea ta pe sub ochii mei. 
Înainte ca totul să devină prea dezarticulat, 

Un poem crăpat şi răguşit, mereu tie, trecátoareo, ti se închină. 


Espana 
A trài prin cuvintele celor din proximitate. 


Spania: 

o felie translucidà de jamon rubiniu, 

marmelada de portocale amare din El Corte Inglés, 
autogara din Sevilla, cànd temperatura ajunge la 40 grade. 


Gran Via madrilenà pe care aluneci cu febrilitate, 
tintuindu-ti ochii de statuia lui Hermes de-aramà. 


Esti un poem scris într-un net café pe o stradà pietruità, 
cu umbra în suflet coboránd si látindu-se 
sau lumina lichidă, blândă, curgătoare... 


Cu elitrele albe 


Fugi şi ascunde-te, micule gândac de bucătărie cu carapace rotundă. 

În seara asta nimeni nu te va călca strivindu-te de pardoseala cea rece. 
Nu tu ai fost în gândurile marelui scarabeu emailat de pe trotuarul pe lângă 
care 336 trece în fugă. 

Nu te-ai urcat pe fustele crete, nici în sorturile uşoare de pânză alburie 

ale tigáncilor adormite în seara de iarnă, cu cesti de cafele-aburinde. 

Tu ai fost luminat de luna ta dragă, eclipsa ţi-a atins elitrele, colorându-te-n 
galben şi ocru, în rugina tomberonului care-a luat foc. 

Ai mai umblat pe vârful pantofului de mireasă într-o amiază de vară, dorind 
să rămâi o broderie pe veci a condurului ei. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


Ai fost la examene multe, în sàli si-amfiteatre, pipàind tensiunea studentelor 
toate. 

La Litere-ai mers, în subsoluri si umbre, pe tomuri murdare, pràfoase 

si surde. 


Ai mers multe mile, trecànd fin sub stele, ai fost la putere timp vreo 50 de 
file... 
Ai stat mult pe ziduri, tot privind alte fapte si spinárile oamenilor. 


Acum te ascunde sub a imperiului mască, lângă chiuveta din bucătărie, unde 
aroma cafelei va pluti azi şi mâine... 


Sunt gândacul de bucătărie pe care nu-l iubeşte nimeni 
şi care a traversat în grabă suprafața argintie 
a blatului chiuvetei 


Pereţii visului sunt cei între care mă trezesc dis-de-dimineatà, mă zvárcolesc, 
dau din picioare si îmi simt umerii amortiti, braţele grele, gura însetată, si 
mintea frântă după peregrinările nesfârşite. Eu sunt cea născută în depărtări, 
sunt fata din depărtare cu viziuni astrale. 


Cea care închină ode automatelor de cafea, ceai şi ciocolată caldă, 
Cea care a gustat toate aromele de la capătul holului, 
Cea care a aşteptat ca el să revină din lume cu pletele sale de aramă. 


În zahărul care adastă pe fundul paharului maro de plastic în două nuanțe, 
se consumă orele în facultate. 

Mă gândeam că inima de plus în jurul căreia se înnodase un fir lung de păr 
castaniu, ar fi putut fi a scriitoarei Simonetta, cea care mă încuraja să scriu... 


Aud respiraţia uşilor, umflándu-si pântecul lemnos, şi dincolo ascult 
zgomote fojgăitoare, târâitoare. 

Rămăsesem în lift de unde auzeam cum uşile respiră şi îşi umflă pântecele 
răcoroase cu vene lemnoase 


Fraze găsite pe o franzelă pe lună. 

Şi lacrimile sale erau perle. 

Aş vrea uneori să pot xeroxa covrigii şi printa ca să ne ajungă tuturor. 
Covrigi pentru umanitate aşa cum este plăcerea mea de a scrie astă-seară. 


Neîncrederea are gustul murdăriei de argint, sunet de pahar cu buză spartă. 
Aş vrea să îmi spui cine sunt. 


Viziunea mea cu Luca Pacciolli îmbrăcat în haină renascentistă, brocart de 
atlaz albastru 

În final sunt bomboana de migdală cu glazură de ciocolată din buzunarul 
stâng al paltonului gri şi... palma mică a iubitei tale mă atinge întâmplător 
când îşi încălzeşte degetele în căuşul palmei tale. 


Lifting and descending drops 


Picáturi elastice căzând în gol de la aparatul de aer condiţionat, prelingándu-se 
pe peretele zgrunturos, umezind in cáderea lor, betonul de culoarea prunei 
práfuite. O baltà formatà de picáturile în cádere liberà stà ca márturie: 

un mormánt umed. 


În spatele umbros al Poliţiei Capitalei zac nenumărate vieţi curmate de pi- 
cături, morminte peste care trecătorii se grăbesc fără să le remarce, fugind 
din calea lor din teama de a nu fi stropiti sau picurati pe crestete cu senzaţia 
insuportabilá a unei sulite de argint. 


Picáturile cad pe spatele tare si curbat al dealului, cáderile lor repetate au 
format zbárcituri, adáncituri, ráni nenumárate, mustind în asfalt, sàltànd si 
desprinzándu-se apoi în alti stropi minusculi care nimeresc in ochii lucitori ai 
pisicilor, intárátándu-le. 


Picáturile mor... În scurtimea vieții lor care se numără in nanosecunde privesc 
cum bárbatii se uità întài la femeile cu coapse delicioase apoi la înghetatele 
de vanilie in cornet crocant. Stropii se joacá fácánd salturi temerare, multipli- 
cându-se, despártiti din corpul picăturilor-mame. 


Trupurile lor sunt atrase de asfalt şi doar cele fericite ating pielea netedă a 
magazinului Victoria prelungindu-si iluzoriu viaţa, frecându-se şi coborând 
uneori pe geamuri, pe uşile de lemn de culoarea mierii ale magaziei şi uneori 
pe buza inferioară a unei trecătoare grăbite. 


Poem găsit într-o rodie 


Îmi scriu numele în cel mai îndepărtat loc al pământului, pe marginea albă 
a paginii. 

S-a spart poemul şi sunetele lui se închid, urcând şi coborând în mişcări 
lente, înfrigurate; 

Mă ascund într-un sâmbure de avocado, în pulberea de greieri pisati care 
va fi gustul verii. 

Un curent te trage în poemul ăsta fisurat cu oasele ivorii ale cuvintelor. 
Aici, argali cu ochi de smalţ iti urmăresc gesturile. 

Aici, un mare copac creşte din pantoful meu stâng, se înalţă către tine, 
căutând cu ramurile, o imbrátisare. 

Din incantatiile acestui poem cu suflet adânc, cu pleoape crápate, te voi 
recompune. 

lar tu vei vedea umărul de umbră albastră a înserării. 


Poem crăpat 


Acest poem lovit, crăpat, vânăt, 
secat de suflu, de viaţă, 
deschis ca o rană care ustură 
la cel mai mic contact cu aerul. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Acest poem bătrân, cu braţe grele 
în care s-a adunat toată osteneala, 
cu cearcăne şi riduri de expresie. 


Citeşte-l înainte de a adormi, 
citeşte-l când te scarpini 
sau când eşti plictisit. 


Dar mai ales când ploaia 

îşi întinde trupul, dezbrăcând 
pielea unui suflet nud, 

vânăt şi chircit. 


Citeşte-l înainte să adormi, 
când somnul ti se încurcă-n gene. 


Miss Marmalade... 


Cu buza tremurând, Mss Marmalade savurează magiunul rămas pe gura 
borcanului de Topoloveni. Murmură cuvintele unui cântec: 


„Sufletul caută, 

se urcă în rotocoale 

deşirându-se precum scara rulantă de la metrou. 
Mángáieri sterile împrejurul lui, 

Sufletul e o bucată de chips 

crocantă, sărată 

pe care o spargi între dinți. 

lar imbrátisárile-cleioase ca dulceata de gutui.” 


Apoi Mss Marmalade unse lasciv o bucatà de lipie cu magiun, isi înfipse 
dintii si muscà. 


Givenchy eaudemoiselle 


A venit vremea să imi astern din nou trupul aici. Trupul meu de douăzeci-şi-doi 
de ani îmbrăcat într-o rochie roşie cu model: multe fetiţe inlántuite, ţinându-se 
de mână, privind cu ochi diabolici ceea ce se învârte în jur. 

Fetitele imi soptesc cuvinte cu voce stringentá, si isi intind mánutele sà 
apuce viata. 


Zece aprilie. 

Vântul îmi suflă în ochi, îmi piaptáná părul, redă fluiditate mişcărilor 

trupului meu 

E nevoie de o simplă aromă - cea amăruie - mirosul greu al întunericului din 
cafenele şi cluburile în care am poposit uneori cu sentimentul deşertăciunii în 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


suflet. Má alegeti cuvinte, má impresurati si purtati-mi infinita bucurie de 

a fi, infinita teamá de a exista. 

Am coborát dupá gustul dulce al napolitanelor poloneze, 

am auzit rásetele din pasajul cu acoperis de sticlá galbená, rásete viscerale, 
si m-am simtit brusc, liberà. 

Mi-am amintit cà în suflet mai cresc, uneori, flori, mult mai rar decàt 
ramurile înflorite care mà nàpàdesc pe dinàuntru. 


Cum voi uita porumbelul golit de viatà de pe strada Academiei? 
Viscerele sale în care nimeni nu mai desluseste viitorul, ci aduc oroarea 
într-o dimineatà în drum spre facultate. 


Bucuria: un covrig cu susan adápostit în rotunjimea rucsacului, o mostrà de 
parfum, 

glasul pur de la capătul telefonului în care auzi un zâmbet, privirea 
profesorului în sala undeva la mansardă, mult prea încăpătoare pentru câţiva 
studenţi, drumul cu castani pe bd. Magheru, singurătatea împlinită cu o carte 
în mână. Liniştea, mereu liniştea. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


SUZAN MEHMET 


Sophia 


(fragmente) 


* 


I Pupa cáteva ceasuri petrecute cu Carol, e drept, printre rafturile unui magazin, 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


si apoi scurt, la o cafenea, Maia avea în minte o multime de gànduri confuze. 
Era clar că-l plăcea. Însă felul lui cald, împàciuitor si cuminte o agasa teribil. 
O agasa chiar şi felul în care arăta, scund, cu un pic de burticá şi cu buzele 
senzuale şi groase, întocmai ca ale unei femei. Evident că nu putea înțelege 
de ce un bărbat, până la urmă obişnuit, cum era el, îşi permite să ignore, 
aproape ostentativ, senzualitatea ei persuasivă. 

Desi nu depăşise încă faza flirturilor copilăreşti, ştiind, în privinţa intimitàtii, 
doar jocul atátátor al atingerilor obraznice din adolescenţă, fata nutrea deja 
planuri mari de asediu, ştiind că nimeni, dar absolut nimeni nu se poate opune 
imboldului natural. Se gândi apoi, cu mintea ei de femeie încă nenăscută, 
că va trebui să-l provoace cumva, să-l facă să reacționeze instinctiv, la limita 
controlului, în aşa fel încât să nu-i mai poată refuza nimic. Orice i-ar cere. 

Apoi i se făcu ciudă că-l place. Jurase cândva, după o poveste urâtă 
trăită în vremea liceului, că nu se va îndrăgosti niciodată. Ba chiar i se părea 
prostesc şi stupid felul cum pretind oamenii că se ataşează iremediabil de 
o altă persoană, ştiind, din discuţiile ocazionale cu tatăl ei, că iubirea există 
doar pentru naivi şi pentru nebuni. 

Pentru siguranţa ei, cu un an şi ceva în urmă, părinţii fuseseră nevoiţi să 
solicite Poliţiei un ordin de restricție împotriva fiului unui politician din oraş. 
Vlad, un tânăr de 24 de ani, care cocheta cu lumea interlopă, făcuse pentru 
Maia o pasiune furibundă, nestăpânită, până la aberaţie şi obsesie. Cam de la 
16 ani, Maia s-a tot văzut cu el la scara blocului, apoi în parcul din apropiere, 
iar uneori, fără ştirea alor ei, deci pe ascuns, chiar si la ea în cameră. Nesti- 
utoare şi mult prea necoaptà pentru o relaţie serioasă, fata l-a adus treptat la 
paroxism, jucându-se, la fel cum intenţiona şi acum, cu sentimentele şi chiar 
cu simţurile băiatului. 

Când stăteau pe afară, Vlad era destul de liniştit în preajma ei, deşi se 
întâlnea uneori, acolo, în cartier, cu tot felul de personaje dubioase. Singurele 
manifestări de furie apăreau atunci când vreun neavenit pripăşit prin zonă 
încerca să-i atragă atenţia fetei sau să-i spună vreo vorbă cu subînteles. 


Pumnul lui pornea atunci fárá niciun avertisment, iar pretendentul pleca ín 
mai putin de trei minute cu o buzà spartà, cu dintii rupti sau cu vreo coastà 
fisuratà. Maia se supára tot timpul pe el si pleca în casá, însà Vlad o suna 
imediat, cerándu-si scuze, aproape plángánd si spunándu-i cá nu se va mai 
repeta. Însà cu prima ocazie, reactia lui era aceeasi. 

Sigur, de multe ori, dintr-un fel de lene a mintii, obisnuinta devine mai pu- 
ternicá decát adevárul evident, amortind cumva impulsurile spre o schimbare 
imperios necesará si obligatorie. Asa cá Maia a stat în aceastà poveste mai 
mult decát era necesar pentru simplul fapt cá Vlad, genul de frumusete mas- 
culinà diavoleascá, ii era drag din inertie. Atunci cánd fata a ajuns în ultimul 
an de liceu si a început pregátirea pentru Bac si pentru facultate, lucrurile 
au început sà se inflameze. Pentru cá se vedeau din ce în ce mai rar, Vlad a 
intrat treptat în zona cu turbulente a propriei minţi, acuzând-o că sigur umblă 
cu altul şi spunându-i furios că o să-i termine pe amândoi. Degeaba încerca 
să-i explice Maia că e ocupată cu învățatul şi cá e un an foarte important si 
dificil pentru ea. Băiatul începuse să devină violent chiar şi cu cea pe care 
pretindea că o iubeşte. De câteva ori, o aşteptase ascuns sub scara blocului, 
cu gândul să o surprindă când vine acasă cu celălalt, prietenul imaginar. Evi- 
dent, de fiecare dată Maia apărea singură, obosită după orele de meditaţie 
de la şcoală si din ce in ce mai speriată de reacţiile lui nebunesti. După ce o 
smucea de câteva ori de braţ, întrebând isteric unde şi cu cine a fost, o lua în 
braţe ca un apucat si o strángea mai, mai să o strivească: „Să nu mà párá- 
seşti, iubita mea! Frumoasa mea! Dragostea mea! Îmi pierd minţile dacă mă 
laşi! Si nu ştiu ce fac, crede-mă!". Cam asa au trecut vreo patru luni, timp în 
care fata, din ce în ce mai speriată, începuse să se închidă în cameră după 
astfel de episoade şi să plângă ore în şir. Seara, când veneau ai ei, ieşea 
uneori cu ochii inrositi şi se scuza spunând că nu poate mânca pentru că este 
epuizată de oboseală. 

Într-o zi, însă, Radu Dinescu a venit acasă mai devreme decât de obicei 
şi i-a surprins pe scara blocului, certându-se. Vlad, tinánd-o aprig cu mâna 
de brat, Maia tot zbátándu-se să scape din stránsoare. „Ai fix cinci secunde 
sà iesi. Inutil sá-ti spun cá nu vreau sà te mai vàd niciodatà în preajma ei" a 
tunat bárbatul cu o voce si o privire mai mult decát convingátoare. Apoi si-a 
luat copilul in brate si au urcat. 

,Nu te întreb nimic, Maia, desi sunt tatàl tàu si ar fi trebuit sá-mi spui cá ai 
probleme. Íti cer doar sá nu te mai vezi cu neno...cu persoana asta". 

Maia a plâns tăcut în braţele lui. Din când în când, ofta adânc de parcă 
nu-i ajungea aerul. Peste o vreme, când s-a mai liniştit un pic, au stat de vor- 
bă, aşa cum făceau de obicei. Calmi, fără patimă, spunând doar ce trebuiau 
să-şi spună. 

— Te sună mereu după astfel de episoade? 

— Totdeauna. Acum ştie că eşti acasă... 

— Uite cum facem. Eu o să vorbesc cu cineva de la Poliţie să se inregis- 
treze convorbirile de pe mobilul tău. Apoi, dacă face greşeala să insiste şi să 
te amenințe, o să obţinem un ordin de restricţie. În rest, o sà te duc şi o sà te 
aduc de la şcoală. Dacă apare pe-acolo, mă suni imediat. 

Sigur că Vlad a făcut repede ,greseala", iar Radu Dinescu a depus chiar 
şi o plângere la Poliţie, Maia fiind atunci minoră. Câteva luni, de fapt până la 
absolvire, fata a mers însoțită peste tot, însă un simt, cumva peste celelalte, 
îi spunea mereu că Vlad e pe undeva, prin preajmă şi o priveşte. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Cánd a plecat la facultate, s-a mai linistit. Stia cà n-o putea gási nimeni în 
ditamai oraşul, iar curând scápá si de senzaţia chinuitoare cá e urmărită de-un 
nebun. Un nebun pe care chiar îl iubise. Apoi, mediul în care era a ajutat-o să 
uite destul de repede această întâmplare extrem de neplăcută. A început să 
iasă cu colegii, a cunoscut oameni mai mult sau mai puţin interesanti, însă 
normali, dar nu s-a mai legat afectiv de nimeni. Scurtele flirturi studenţeşti nu 
mergeau mai departe de câteva seri la club, poate o ieşire, două la teatru, 
un film la Mall şi o cină, sau o după-amiază la tenis, în Herăstrău. Aproape 
toti bărbaţii cu care intra în contact şi-o doreau de parcă era un trofeu, dar ea 
simtise deja şi gustul şi prețul inconstientei. Şi n-avea niciun gând să repete 
experienţa. 

Atentă la fiecare nouă cucerire şi hotărâtă să nu mai lase să-i scape 
lucrurile de sub control, Maia învățase foarte repede cum si ce să zică, cât 
timp să zâmbească şi cui, când, unde să se uite, cui să se adreseze, direct 
sau mai subtil, câte cuvinte să spună, despre ce si în ce fel, învățase să fie 
ironică, cinică, ba chiar şi drăguță, fără să ofere şi să promită nimic, adică, 
mai pe scurt, îşi perfectionase instinctele şi îşi educase mintea ca să se poată 
proteja. 

În ultimele zile, însă, constatase că toate astea nu-i foloseau la nimic. 
Carol era inofensiv, drăguţ peste măsură, cu toate sfortárile ei evidente de 
a-l necăji, paşnic, întocmai ca o domnişoară, foarte atent să nu cumva să o 
supere şi peste toate, bărbat. Poate că într-un fel, Carol avea ceva din blân- 
detea si chibzuinta tatălui ei. Şi chiar şi din acest motiv, putea fi o alegere. 
Fireşte, gândea fata, o alegere de-o vară. Trecătoare, tumultoasă şi destul 
de scurtă ca să nu lase urme supărătoare în viaţa niciunuia dintre ei. În mod 
surprinzător, însă, bărbatul ăsta născut parcă pentru toate femeile, nu schitase 
nicio intenţie de-a profita de váltoarea şi grațiile tinereţii ei. Dimpotrivă. Státea 
deoparte, privindu-i frumuseţea pe furis, fără sà o atingă, îi căuta prezența 
ca un şcolar de clasa a şaptea, folosind tertipuri banale, şi nu-i cerea nimic 
altceva decât să nu-l uite. 

Maia zâmbi şăgalnic, cu gândurile colorate de-o poveste care abia începea 
şi căreia, evident, încă nu-i putea ghici consistenţa. Privi pe fereastră. Deja 
se înserase, iar printre crengile teiului bătrân din fata casei câteva pásárele 
gálágioase se cioráváiau insistent şi obraznic, amuzánd-o. Luá de pe noptierá 
romanul lui Dickens, cu intentia de-a continua sà citeascà despre aventurile 
incredibile si destul de triste ale orfanului Oliver Twist. Însă oboseala de 
peste zi si gándurile amestecate ale serii nu-i dàdurà rágaz decát pentru 
cáteva pagini. Cánd Oliver ajunse în sfársit la Londra, Maia adormi cu cartea 
deschisá pe fatá. 


— Mái, Adelà, tu ai fost fericità cu mine? 

— Ce te-a apucat, lancule? se uità femeia miratà la sotul ei. E prea tare 
cafeaua? 

Cei doi soti, care se trezeau de regulà odatà cu ivirea zorilor, obisnuiau sà 
stea diminetile în grádiná, cam pànà pe la 9.00, cánd apárea si Nelu. Ín tot 
acest timp, lancu îsi manca felia de pàine pràjità cu un pic de dulceatà, apoi 
citea ziarele pe ránd si se amuza impreuná cu Adela ori de cáte ori gásea în 
presá ceva care merita comentat. Maria le aducea cafeaua si, dacá nu avea 


ceva urgent de făcut, stătea si ea tolănită pe unul dintre fotolii, rásfoind revista 
ei preferatá, Men's Healt, la care avocatul fi fácuse, evident, un abonament. 

Mărie, te tot zgáiesti de ani de zile la pozele alea si nimic!, o tachina 
lancu când o prindea zâmbind îngândurată si cu privirea pierdută în fotogra- 
fiile colorate şi lucioase din revistă. Nimeni nu înţelegea, la un moment dat, 
de ce Maria şi-a ales, din multitudinea de oferte, exact revista asta care se 
adresa exclusiv bărbaţilor. Apoi s-au prins. Publicaţia era plină de poze cu 
băieți atletici, cu nişte corpuri sculpturale, care îi zâmbeau, probabil, mult mai 
frumos decât o făcuse vreun cunoscut de-al ei în realitate. 

Hai, măi, nene lancule! se apăra femeia uşor jenată. Mă uit şi eu, na! 
Dacă-s frumoşi, ce să fac? 

Păi gáseste-ti unul viu, fată! Te-am trimis în atâtea vacante si tu nimic! Ai 
venit mereu cu mâna-n...tur, singură şi odihnită... 

Da’ ce crezi mata, că dacă îmi plăcea vreunul, refuzam? 

Da, cred că refuzai, da. Că tu sigur cauti unu' ca ăia din revistă. 

Păi şi ce e rău în asta? 

Aia sunt din poveşti, fată! Şi lancu râdea de naivitatea femeii şi de aspi- 
rațiile ei pur estetice. O să mor şi n-o să apuc să te văd aşezată la casa ta. 
Nu că asta n-ar fi casa ta. Da'zic şi eu. Să ai şi tu un om care să te iubească, 
să-ţi facă doi, trei copii, sà vă îngrijiţi unul de altul şi să và bucurati de viaţa 
asta absolut minunată. Că trece, Mărie, de nici nu ştii când. Şi-o să rămâi 
singură cuc, în ditamai casa. şi bătrână şi urâtă şi plictisită. Că atunci n-o să 
mai vezi să te uiţi nici în revistă, râdea lancu de această perspectivă în care, 
oricum, nu credea. 

lancule, potoleste-te! îl apostrofa Adela pe un ton blând, pentru că stia 
obiceiul lui de-a zgândări pe toată lumea, doar aşa, pentru că ăsta era felul 
lui de-a le spune că-i pasă. 

Lăsaţi-l, doamnă Adela, cá... 

Că ce?, completă lancu momentul de tăcere. 

Că vine ea şi vremea mea... 

Sper. Şi sper să fie în viaţa asta. 

Avocatul lancu ţinea enorm la Maria. Poate şi pentru că, într-un fel, fusese 
ca şi copilul lor. Când au adus-o acasă de la Văratic, fetița de atunci avea 
doar 15 ani. În câteva luni au luat-o legal sub tutelă, fără să o înfieze, tocmai 
ca să-i ofere libertatea de-a alege, apoi au înscris-o la liceu. După absolvire, 
însă, Maria a refuzat să meargă la facultate, deşi avea potenţial şi absolut 
toate condiţiile să o facă. 

Dacă nu vă supăraţi, aş prefera să stau acasă şi să mă ocup de gospo- 
dărie. Nu cred că vreau mai mult de atât şi aş fi foarte bucuroasă să fac asta 
pentru că îmi place. 

Soții Achim nu s-au opus şi au considerat, cum era şi firesc, cà nu e treaba 
lor să decidă ce e mai potrivit pentru tânăra care între timp împlinise vârsta 
majoratului. lar dacă aşa ar fi rămas pe lângă ei, în deplină siguranţă, cu atât 
mai bine. Probabil că Maria a preferat atunci să-şi arate recunoştinţa în acest 
fel. În plus, era atât de fericită în casa de pe Livezi, încât n-ar fi schimbat acest 
noroc dumnezeiesc nici în ruptul capului. Aşa că destul de repede, ajutată 
bineînţeles de Adela, fata a preluat majoritatea treburilor casei, devenindu-le 
indispensabilă. 

— Si? la zi! Ai fost? 

— Ce-ti veni, omule? se încruntă Adela la el. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
o 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
A 
X 
Lu 


— Întreb si eu, cá vád cá ástia scriu aici cá dacà n-ai reusit sá-ti faci sotia 
fericità si o întrebi despre asta, ea ráspunde repede cà da, ca sà scape de 
tine. Deci, e clar, tu n-ai spus nimic. 

— Deci? Esti multumit? 

— Deci da. 

Apoi, dupà ce luà o gurà de cafea, se uità contrariat spre Adela. 

— Na, cà eu am spus ,da" din prima! Oare ce înseamnà asta, á? 

lancu se uitá pe deasupra ochelarilor în susul si în josul paginii si spuse, 
fiind în continuare foarte amuzat: 

— Ete, despre asta nu scriu nimic ástia, ai naibii! Si chiar era important. 

— Zăpăcitule! Asa îmi esti de drag... 

Si Adela se uità lung la el, cu toatá dragostea adunatá peste ani. Omul 
ásta, cu párul complet alb, totdeauna impecabil, nu-i stricase nici mácar o 
zi din viaţă. Mereu bine dispus, atent la fiecare gest al ei, sigur pe el, de-o 
inteligenţă remarcabilă, lancu era pentru ea tot universul. Singurele momente 
mai întunecate fuseseră acelea în care au aflat că nu pot avea copii. Dar chiar 
şi atunci, Papi, pentru că aşa îl alinta încă din tinereţe, o făcuse să râdă şi să 
înțeleagă că trebuie să iei viața aşa cum e ea. 

Lasă, mamă, că nu mai e chiar aşa de mult până o să dau în mintea copi- 
ilor. lar dacă dăm amândoi, o să ne jucăm împreună. Că doar am mai trecut 
prin asta şi ştim. Mai tii minte? Diii, diii mártoagá, diii!!! Încotro, domnitá? Cum 
unde, măi, urechiatule? La mamaie! 

Adela ràse un pic, apoi nu mai păstră pe faţă decât zâmbetul care de- 
venise trist. 

Da, măi, Papi, dar cum o să fie viața fără copilul nostru? 

Lungă şi frumoasă. Cum altfel? 

Si se tinu de cuvânt. 


AURA CUMITA 


Sá fie din cauza pufului? 


Parm a doua oará cánd la o petrecere în noul meu apartament, care a 
cápátat peste noapte dimensiuni gigantice, cu sáli spatioase de primire a 
oaspetilor, cu candelabre aurite, pe care aveam sá le descopár ceva mai 
târziu, má droghez cu puf. La început nu e nimeni. E doar linişte scăldată 
într-o lumină semi-obscură, caldă şi primitoare. Nu se întâmplă nimic de- 
osebit. Îmi aştept invitaţii şi mă plimb prin camerele mobilate cu bun gust. 
În capătul coridorului lung îmi întâlnesc verişoara. Ea ocupă două camere 
în acest apartament al meu, care la prima vedere pare proaspăt renovat 
şi nelocuit. Doar ce a născut un copil dolofan şi-mi arată minunea de patru 
kilograme jumate. Stăm un răstimp de vorbă pentru că nu ne-am văzut 
demult. O văd frumoasă şi bună. O văd fericită şi iubitoare. Nu am cum să 
ştiu cum mă vede ea sau dacă mă vede. În momentul în care mă apropii 
de bebeluş să-l privesc, să-l alint, deşi nu are decât o lună jumate, el mă 
întreabă ce facem. Îi răspund fără să mă surprindă faptul că poate vorbi 
deja: „Stăm şi noi de vorbá.", după care mă binecuvântează cu mànuta lui 
dolofană şi adoarme aproape instantaneu la loc. Verişoara mea oboseşte 
repede şi vrea să se retragă. O înţeleg şi ne despártim. Îmi continuu plim- 
barea prin camere în vreme ce încă îmi aştept musafirii. După câţiva paşi 
pe coridorul lung, al cărui capăt nu-l pot zări, apare în cadru sora mea: 
nici pe ea nu am mai văzut-o demult. E schimbată. Adică e mai frumoasă, 
mai cuminte, mai cucernică decât în momentele ei cele mai bune. Dar 
cucernicia ei ascunde o tristeţe nesfârşită, deşi nu pot să nu remarc şi o 
bucurie de copil mic pe chipul ei când se apropie cu un soi de mister de 
mine. Îmi mărturiseşte că după doi ani de muncă în care nu a fost răsplătită 
cu niciun ban, în care a studiat pe banii proprii şi a trebuit să penduleze 
între Statele Unite ale Americii şi Aromânia, o fundaţie destul de faimoasă 
a binevoit în sfârşit să aprecieze munca ei şi i-au trimis o scrisoare de 
acceptare la o bursă „de două milioane cu cântări”. Aşa stă scris în acea 
scrisoare pe care mi-o întinde în faţă să citesc si eu. Îmi rămân întipărite 
în minte cele două milioane şi acele cântări pe care mi le imaginam cântări 
ale îngerilor din tràmbite. Sar în sus de bucurie şi o felicit dar ea începe să 
plângă şi-mi spune că are doi copii, că nu-şi permite acum aşa ceva. Cel 
mic este un strumpf cu capul albastru care merge pe bicicletă de colo colo 
printre picioarele noastre şi care în timpul petrecerii avea să crească şi să 
devină un flăcău în toată firea interesat la modul cel mai serios de artă. 
Sora mea nu se poate opri din plâns, nu se poate bucura fără rezerve de 
vestea primită, căci ea renuntase de mult la ideea să-şi mai scrie lucrarea 
de doctorat despre posibilităţile de inventare a unor noi surse de venit. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Se desparte de mine cu lacrimi în ochi si se retrage şi ea într-o cameră care 
trebuie să fi fost undeva foarte bine ascunsă în apartamentul acesta al meu, 
pentru că pe ea nu aveam s-o mai întâlnesc deloc pe tot parcursul petrecerii, 
deşi voi fi căutat-o de multe ori, prin multe camere, despre a căror existenţă 
încă nu aveam habar. Nu pot să nu mă bucur de vestea pe care tocmai mi-a 
împărtăşit-o si mie, gândind că în sfârşit se realizează pe plan profesional cu 
o temă care va revoluţiona gândirea economică. 

După aceste două întâlniri cu totul neaşteptate, lucrurile încep să se pre- 
cipite. Port un rucsac în spate în care tin tot felul de obiecte de care aş putea 
avea nevoie. Dar, la un moment dat, rucsacul meu devine tot mai greu şi îmi 
zic să mai renunţ la unele lucruri. Îl deschid şi observ că în rucsac căram tot 
felul de lucruri absolut inutile, care nici măcar nu au un nume, ci doar chip. 
Doar în buzunarul din față recunosc trei obiecte după nume: sunt trei şiraguri 
de mătănii la capătul cărora atârnă câte o cruciulità. Le pun la loc în rucsac 
iar restul de obiecte fără nume le aşez pe mesele ce se iviseră în lipsa mea 
în sala de primire a oaspeţilor. Nu pot spune cu siguranţă dacă rucsacul este 
acum mai uşor sau nu. Îmi dau seama că, în timp ce mă plimbam prin came- 
rele apartamentului sala de oaspeţi s-a umplut de tot felul de oameni, pe care 
nici nu-i cunosc. Vorbesc cu fiecare în parte, uneori legăm discuţii aprinse, 
sunt abordată de toi felul de indivizi, cu toţii, fără excepţie, artisti, cu toţii de 
o inteligenţă pe care o remarc, care însă nu mă copleşeşte. Aşa că eu sunt 
foarte uşoară: zbor de la o masă la alta, de la un grup la altul, schimb partenerii 
de discuţie de parcă aş juca şah la mai multe mese, de fiecare dată făcând 
mutarea cea mai bună posibilă şi în sinea mea sunt un pic dezamăgită că nu 
găsesc pe nimeni care să-mi fie pe potrivă. Exact în acest moment îmi dau 
seama că sentimentul pe care-l încerc se poate datora pufului pe care l-am 
luat înainte de petrecere, deşi nu reuşesc să-mi amintesc deloc să mă fi drogat 
cu puf. Cineva îmi spune că puful este proba de a arăta cá esti stăpân pe tine, 
că poti purta discuţii lungi si inteligente, şi mai ales că poti sta locului. Nu ştiu 
dacă să mă încred într-o astfel de opinie şi atenţia mea este acum îndreptată 
către un plic important primit de la Şcoala de Artă. Plicul conţine o scrisoare 
de mulţumire pentru ultimele două lucrări ale mele, premiate. Este vorba de 
două mánusi din piele, una neagră, cealaltă în două culori, bej şi maron, din 
degetele cărora ies culori din ulei cu care se poate picta direct pe pânză. În 
plic se află şi cele două mánusi şi când le scot, lumea se adună în jurul meu 
să le privească. Cu admiraţie chiar, câte unii mă întreabă cum funcţionează. 
Dar eu îmi pierd repede interesul pentru mánusi şi părăsesc grupul adunat 
în jurul meu, lăsându-i să le descifreze sensul şi valoarea estetică. Îmi încep 
din nou plimbarea prin apartament. La o privire mai atentă, sala de oaspeți 
seamănă când cu recepţia unui hotel, când cu cea a unei instituții importante 
de artă. Fetele încep să aranjeze mesele cu fete de masă albe ca pentru o 
festivitate importantă, iar băieţii poartă din afară câte un etaj dintr-un pom 
de iarnă auriu. Mă bucur să petrec crăciunul între atâţia artişti, şi mai ales 
mă bucur de bradul înalt, elegant şi auriu. Dar îmi dau seama că nu poate fi 
vorba de un brad, ci de o mulţime, de o pădure de brazi aurii, probabil pentru 
fiecare încăpere câte unul. Deja observ că pe coridor, din loc în loc, este postat 
câte un brad auriu. Juisez înconjurată de atâta aur, şi în acelaşi timp constat 
cu tristețe că, în fond, nu există în acest apartament, la această petrecere 
fiinţă omenească cu care să-mi împart bucuria. Nu reuşesc să mă lipesc de 
nimeni. Nimeni nu reuşeşte să se lipească de mine. Sunt uşoară şi zbor. Să 
fie din cauza pufului? 


SILVIA LUCHIAN 


La páscut cu inorogul 


(fragmente) 


U joc de lumini si culori cuprinse întreg locasul într-un spectacol aproape 
nefiresc de frumos, după ce razele soarelui începură să răzbată prin vi- 
traliile ferestrelor. 

Îmbrăcat în haine negre, cu epitrahirul strălucind deasupra, părintele 
Cojoc părea trist, ori mai degrabă nemulțumit. Să fi avut el si alte motive 
în afara celor legate de răposatul Stere? 

Încă nedumerit, Radu rămase în loc, nemișcat, când o mână îl trase 
de mânecă. Era Mircea Boruz, care voia să-l pună în temă cu ceva. 

— Treci încoa'! Ştii, a fost ceva bătaie p-aici... Baba aia neagră, Ago- 
ra, sau cum o mai fi chemánd-o, a semănat ceva sămânță de scandal 
prin biserică. E îmbufnată pe sat, pe mâcani, şi, mai ales, pe cei care au 
fost în preajma lui Stelu. A sărit la mine să mă bată, apoi la nebunii de 
la Căscioreni. Noroc că au priponit-o la timp neamurile, că altminteri ar fi 
sărit iar pe noi. 

— Si Andu...?! — fu îngrijorat Radu. 

— Stai liniştit! Uite-l colo, mai în faţă, lângă nea Aurică Lambă. De el 
n-a îndrăznit nimeni să se atingă. 

— Dar de Afrodita, ea n-a pátit nimic? 

— Deocamdată, nu. E-n regulă. Văd că i s-au dat şi ceva sarcini, a fost 
băgată în seamă. 

Radu încerca în mintea sa să reconstituie tabloul dezlantuirii mătuşii 
Agora, când doi insi din față se întoarseră spre el şi-l priveau, zâmbindu-i 
aşa cum fac copiii când vor să stabilească legături strânse cu cineva. Erau 
Marin Pupăză şi Titu Màcaneatà, la fel de travestiti ca şi prima oară când 
se cunoscuseră. Poate asta era şi ținuta, uniforma lor, la care ei ţineau 
atât de mult. Radu le răspunse scurt, printr-o privire plină de amărăciune, 
după care privi spre preotul care deja ajunsese la sfârşitul slujbei de în- 
gropăciune, la sărutarea icoanei şi a crucii de pe pieptul mortului. 

— Veniti, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea de pe urmă, multumind 
lui Dumnezeu, căci acesta a ieşit din rudenia sa, şi de groapă se-apropie, 
nemaiîngrijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult-pătimitor. Unde 
sunt acum rudele şi prietenii, căci, iată, ne despártim? Să ne rugăm ca 
Domnul să-i facă odihnă! 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Un plánset general, urmat de sughituri strábátu biserica de la un capàt 
la altul si înapoi, unind pentru cáteva clipe cele douá tabere de mácani si de 
machedoni care, cu ochii inrositi de plâns, din când în când îşi trăgeau nasul 
sau mai suflau în batistă. Dar nu trecu mult timp că machedonii îşi aduseră 
aminte că sunt supăraţi pe sat, şi se separară, făcând un rând numai al lor 
şi trecură în faţă să-şi ia rămas bun de la cel ce le-a fost rudă. Deja răsunau 
ultimele cânturi: 

— Ce este viața noastră? Cu adevărat — floare, abur şi rouă de dimineaţă. 
Veniti să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului, unde sunt 
tineretile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s-au vestejit ca iarba, toate 
au pierit... Veniti, deci, să cádem la Hristos cu lacrimi! 

Radu rămase mai în urmă să-şi ia adio de la Stelu. Doar pentru asta 
venise. Îl căută cu privirea printre oameni pe unchiu-su, Niculae Blană, dar 
află tot de la Mircea Boruz că fusese în prima seară la priveghi, iar rudele lui 
Stelu nu prea fuseseră încântate să-l primească. Fuse, totuşi, mulțumit că-i 
aprinse o lumânare. 

Radu fu printre ultimii care-şi luară rămas bun de la prietenul său. Mai 
rămase să-l conducă pe ultimul drum. Stelu urma să se odihnească alături 
de părinţii săi. 

Trupul răposatului fu ridicat şi totul părea a se desfăşura în voie. Pe rând, 
lumea ieşea din biserică. Se pregătea iar scena cortegiului. 

Radu rămase în spate şi urmărea cum se contura scenariul. Alături de el, 
Mircea Boruz. Lisandru Brătăşanu şi unchiu-su Aurică Lambă ieşiseră mai 
devreme din biserică, iar Marin Pupăză şi Titu Mácáneatà alergau grăbiţi si 
disperaţi cu flori de câmp în mâini pentru a fi mai aproape de prietenul lor. 

În fruntea cortegiului, purtătorii de steaguri şi de coroane multicolore cu 
mesaje de adio, urmaţi de Afrodita care, cernită si învăluită în văluri negre, 
încălțată în sandale cu tocul înalt, ducea coliva, frumos mesterità şi împodo- 
bită de ea. După Afrodita urmau preotul, dascălul, purtătorii coşciugului cu tot 
dichisul şi apoi rudele răposatului, în frunte cu mătuşa Agora care, din ce în ce 
mai revoltată şi mai înfuriată, parcă pleca la luptă. Sabia-i lipsea. Şi totuşi... 
avea ceva în mână şi mai trimitea din când în când în urma sa priviri vinete, 
pline de ură şi de promisiuni de răzbunare. Pentru ce? Numai ea ştia. Mintea 
ei întunecată scornise la repezeală cauzele morții nepotului ei şi le făcuse 
cunoscute printre rude, iar acum purtarea ei părea că prevesteşte ceva. 

În afară de Marin Pupăză şi de Titu Mácáneatá, care, fără să-şi facă 
probleme, se amestecară cu rudele mortului în spatele coşciugului, ceilalţi 
mâcani rămaseră în urmă, păstrând o anumită distanţă. 

Lungul cortegiu, care părea a nu se mai termina, se încheia cu Ghiocel, 
care în cămaşa lui de înger şi târşindu-şi papucii lui cam mari, se străduia să 
țină pasul cu ceilalți. 

Radu îl ajunse din urmă, îl luă de mână şi încercă să glumească cu el: 

— lar vrei s-alergi si să zbori. Dar ţi-ai lăsat din nou aripile acasă, nu-i 
asa!? 

Ghiocel îl privi nedumerit, cu un zâmbet amar. Nu înţelegea mare lucru. În 
tot spectacolul acela trist şi ciudat, el nu dorea decât să fie copil, să zburde şi 
să-l conducă pe „nenea Stelu” pe un drum luminat de licurici, spre o altă lume 
mai fericită, spre un castel de aur, de pe tărâmul celălalt. Dar nu înţelegea de 
ce oamenii trebuiau să fie trişti şi să plângă în urma sa, în loc să fie fericiţi şi 
să se distreze. „Ciudat obicei! Şi tocmai acum, când e aşa frumos sărbătorit, 
ca niciodată”, gândea el încurcat. 


— Îți pare rău de nenea Stelu, nu-i aşa!? — îi încercă Radu sentimentele. 

— Da’ de ce? — întrebă nelámurit Ghiocel, care tot nu înţelegea mare 
lucru, deşi îşi cam făcuse stagiul, participând la un număr însemnat de în- 
mormântări. 

Lámurit fiind, Radu nu-i dădu nicio explicaţie şi, împreună cu Mircea Boruz, 
îl priviră cum se arunca cu ochii lucindu-i de bucurie după bánutii din metal. 

În scurt timp privirile oamenilor se îndreptară brusc spre coşciug. Acolo, 
părea că s-ar fi iscat o ceartă, iar preotul îşi întrerupse cetania. Cineva părea 
nemulţumit şi cerea tot timpul lămuriri, iar acea nemulţumire creştea, creştea 
şi părea să curgă în zeci de reprosuri. 

— Da linistiti-và odată, oameni buni! — îşi rugă mirenii părintele Cojoc, 
întrerupându-şi slujba, după care o reluă. 

Nu dură mult şi preotul fu din nou nevoit să se oprească, spre a-şi linişti 
„turma”, dar vocea unei femei insista în timp ce coşciugul răposatului fu lăsat 
jos: 

— Din pricina voastră n-a plecat nepotu' la neamurile lui. Voi, numai voi, 
l-aţi oprit şi l-ați îmbrobodit. Si tot din vina voastră i-au murit părinţii. Huo! 
Huooooo! 

— Huooooooo! - răsunară mai multe voci adunate întruna singură. 

— Uite ăsta! El şi numai el! — îl arătă cu degetul una dintre femei pe doc- 
torul Alexandru Brătăşanu. 

— Din cauza lui, tâlharul! — spuse şi-o alta, năpustindu-se asupra lui, 
gâfâind. 

La început nici Radu şi nici Mircea nu pricepeau ce se întâmpla printre 
rudele lui Stelu, dar treptat aveau să înțeleagă. Câteva bete apărură parcă 
de nicăieri, iar mátusile răposatului se nápustirá pe bietul doctor. 

Făcându-şi loc printre oameni, Radu alergă spre Andu, pe care loviturile 
femeilor îl puseră la pământ, iar unchiu-su Aurică Lambă abia de-l mai putea 
apăra în fata urii si a furiei stârnite. 

— Làsati-I! Ati căşunat ca toantele pe bietul om. Lăsaţi-l în pace! - striga 
Aurică, punându-se scut deasupra doctorului. 

— Lásati-l, opriti-và, muieri fără minte! — încercau bărbaţii lor să le stăpâ- 
neascá. Nu vedeți că-i bolnav şi rănit? 

— Staaaaaaati! Opriţi-vă, oameni făr' de Dumnezeu! — strigă din nou părin- 
tele Cojoc, care se urcă pe o stâncă pentru a fi văzut şi auzit de tot norodul. 

— Opriti-và, opriti-và şi nu-l mai loviți! — striga Radu, alergând spre locul 
cu pricina, dar reuşi anevoie să-i scoată pe Andu Brátásanu şi pe unchiu-su 
din iadul care se stârnise din senin. 

Speriat şi grăbit, Aurică Lambă îl târa în grabă pe doctorul care şchiopă- 
ta greu pentru a se îndepărta cât mai mult de adunarea belicoasă. Dinspre 
rudele mortului începură să zboare spre ei pietre ce se găseau din belşug 
pe canara. 

În fruntea rázmeritei, mătuşa Agora catapulta cu îndemânare spre cei doi 
fugari tot ce-i cădea în mână. 

— Tálharule! Si tu, ca şi alții, ati adus relele, blestemele şi nenorocirile 
asupra satului ăsta şi aşa de oameni fără căpătâi. Ne-ai nenorocit nepotul. 
Huoooo! — striga bătrâna. 

Ura şi setea de răzbunare îi înnegrise şi-i schimonosise chipul. În ea 
clocotea răul, un rău diavolesc cum numai în iad putea fi. Ochii ei, inrositi si 
holbati, vedeau sânge şi aproape-i iesirá din orbite. Si pentru că-l scăpase 
pe doctor, căuta acum o altă victimă printre mâcanii care se răriseră sau care 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
o 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


státeau pe margine, privind spre machedonii stárniti si uniti, fárá a le trece 
prin gánd sá-i sará cuiva fn ajutor. 

Dintr-o datà, in toatà gloata aceea, izbucnirá din nou tipete. În preajma 
coşciugului, cineva, o femeie, tipa cât o tinea gura. Părea că jeleste ori că ar 
cere ajutor. Ceva neclar se petrecea în toată încăierarea şi-n zarva stârnită 
până când, pe deasupra mulţimii, începură să zboare văluri negre şi bucăţi 
din rochia până atunci elegantă a Afroditei. 

— Mă omoară, mă omoară! Sáriti, oameni buni! Mircea, Mirceaaaa! — striga 
înspăimântată şi disperată Afrodita, căutându-l cu ochii ei ingroziti, ca pe-o 
ultimă scăpare, pe cel căruia, nu de puţine ori, îi oferise clipe de neuitat. 

Dar Mircea deja o uitase. Mai ales când vru să-şi scape mai ieftin pielea. 
Cu paşii largi ai picioarelor sale lungi şi surd la rugámintile Afroditei, Mircea 
fugea la vale, fără a mai privi înapoi. 

— Mirceaaaa! Scapá-má, Mircea! — se auzea din vârful dealului glasul 
rugător, tânguitor şi ascuţit al Afroditei. 

— Huo, golanule şi stricatule! — o auzi Mircea pe mătuşa Agora, în timp ce 
pietrele de pe canara se rostogoleau la vale, după el. 

Câteva îl loviră în plin. 

Văzându-şi misiunea îndeplinită, Agora îşi frecă de satisfacție mâinile şi, 
strângând din dinţi, se întoarse să mai „cotonogească” ori să mai „strângă 
de gât” pe cineva. Se năpusti apoi asupra Afroditei, deja năpădită de femei 
îndoliate, care-i cărau cu nemiluita lovituri şi-i înfipse şi ea mâinile ei nodu- 
roase în părul roşcat. 

— Haaaa, până aici ţi-a fost! S-o flocàim ca pe-o pisică în călduri, veni cu 
o propunere bătrâna. 

Biata Afrodita! Deşelată, cu părul vâlvoi, numai într-un furou, care abia se 
mai tinea pe ea şi într-o sanda cu toc, îngrozită şi dezamăgită, fugi şchiopă- 
tând, gândindu-se că poate veni mai devreme „ziua Judecăţii de Apoi” aici, 
pe pământ. 

— Haimanauo ce esti! O fáceai pe sfânta. Ce cauti tu lângă nepotul nostru, 
printre neamurile noastre? — strigará femeile, oarecum satisfácute si alun- 
gànd-o cu pietre, dupà ce avurá grijà sá-si recupereze coliva. 

Bárbatii, si ei o fluierará indelung si cu plácere. 

Bietul Stelu! În toatà mascarada aceea, rámase uitat în sicriul sáu din 
lemn scump, cu máinile pe piept, între voaluri si flori, în mijlocul drumului. 
Doar părintele Cojoc, cu lacrimi în ochi, îi mai mángáia în rástimpuri fruntea 
sa înaltă, zicând cu părere de rău: 

— Sărmanul de tine, poate dincolo ţi-o fi mai bine! Dumnezeu să te odih- 
nească în pace şi să fii liniştit acolo, Sus, că aici e iad! 

Întors, ca să mai sară în ajutorul cuiva, Radu nimeri de data asta în fata 
mătuşii Agora ca în bătaia pustii. Amintindu-si de el, bătrâna turbă: 

— laràsi tu, má...!? 

— Sunt prietenul din totdeauna al lui Stelu, se justifică mai mult, bâlbâin- 
du-se Radu, speránd s-o mai inmoaie pe bátráná, dar ea se învineti mai tare 
Si-i slobozi, printre dintii ei din aur, blesteme si cuvinte pline de patimà, care 
se ráspándirá apoi, odatá cu stropii de salivá, in toate directiile. 

— Tu, má, tu? Derbedeule! Tu te-ai tinut de capul lui sá ia una de-a voastrá. 
l-ai distrus viaţa, după care i-ai băgat în pământ părinţii. Acum fá-ti cruce cá 
de mine nu mai scapi tu! — îi strigă ea, în timp ce-şi aduna pietre de pe jos. 

Pe Radu îl trecură fiorii şi se gândea deja la ce putea fi mai rău în mijlocul 
acelei gloate dezlántuite, când cineva, bărbatul în vârstă şi cumsecade pe 


care-l întâlnise în prima seară de priveghi, îi sări la timp în ajutor, sucindu-i 
mâinile la spate bătrânei amazoane. 

Văzându-şi de data asta planul nedus la îndeplinire, bătrâna încerca din 
toate puterile să scape din strânsoarea bărbatului, zbătându-se şi dând din 
picioare în braţele lui. Şi cum gura încă-i era slobodă, şuieră din nou: 

— Voi, numai voi...! Voi şi haimanalele voastre! l-aţi mâncat ficatii. ..! 

— Stăpâneşte-te, femeie! — încercă preotul s-o îmblânzească si el, dar 
cuvintele sale, pornite dintr-un trup firav si vlăguit, fură înghitite repede de 
vacarmul pornit acolo, pe „Culmea Golgotei”. 

— Huoooooo! — rácnea Agora, eliberată parcă dintr-o cuscà, tintuindu-l 
de mai multe ori pe cel ce avea pretenţia să fi fost până atunci prietenul 
nepotului ei iubit. 
cioreni”, care, cu ochii speriaţi si holbati, priveau neputincioşi, fără a înțelege 
ce se petrece, spre rudele îndoliate ale lui Stelu, care-i încercuiseră. 

Ajutati de doi bărbaţi mai zdraveni, muierile săriră să-l pedepsească pe 
cei doi neajutorati. 

— Lásati-i, bá, p-ástia, sárirá altii cu gura, lásati-i! Nu-i vedeti cá sunt ca 
vai de ei, prápáditi? 

— Oameni fárá minte! — tuná în acelasi timp preotul Cojoc, urcat pe o 
stáncá. Crestini sunteti voi? Ati uitat pentru ce và aflati aici? Ruda voastrà 
và asteaptà în mijlocul drumului, iar voi và faceti singuri dreptate, fácea-v-ar 
Domnu’ sà vă facă! Potoliti-và odată, si duceti omul la groapă! 

După morala primită, mulţimea dezlántuitá se mai potoli. Treptat, oamenii 
se grupară după reguli de ei ştiute şi formară din nou un rând. Mâcanii se 
răriră, iar după coşciug urmau să meargă doar rudele, fără prietenii răposa- 
tului. Ghiocel dispăru şi el. „Zbură” chiar fără aripi, el ştia unde. Doar Marin 
a' lui Pupăză şi Titu a’ lui Măcăneaţă rămaseră printre rudele macedonesti, 
ca să-şi conducă prietenul la cimitir, cu flori de câmp în braţe, pe care să i le 
pună măcar pe mormânt. 

Cu câteva lovituri în picior şi-n spate, Radu răsuflă uşurat şi îşi grăbi pasul 
spre casă. Dar nu dură mult şi auzi iar urletele babei Agora, care, scăpată, se 
întoarse după el. Nebănuind ce se întâmplă, se opri întorcându-se puţin, dar 
o piatră mare îi izbi capul său, care rásuná ca o toacă şi văzu steluțe de toate 
culorile. Refuză să-i răspundă în vreun fel bătrânei şi grăbi mai tare pasul, 
prin ploaia de pietre. Pe cămaşa sa alb-imaculată începu să se prelingă în 
râuri sângele ce curgea dintr-o rană adâncă. Simti că ameteste, dar merse 
fără oprire. O furtună de praf, iscată din senin, îi tulbură vederea, iar arsita 
zilei îi înmuie trupul. 

Când vârtejul se mai potoli, Radu păru că zăreşte mai multe pete albe, 
care treptat se adunau într-una singură, undeva, pe sub pomi, dincolo de 
colțul dărăpănat al unui gard. Când se-apropie, deslusi printre tufele sălbatice, 
chipul bălai al unei fete... Desi sângele, care-i cuprinse şi fata, îl împiedica 
să vadă bine, o recunoscu şi emoționat tresări: 

— Bela, Bela, fetiţă! Ce faci tu aici, unde-ai dispărut în ultima vreme? 

Deşi la început mai rece, Bela se puse pe plâns. Plângea nervos şi zgo- 
motos. Nu spunea nimic. Ar fi vrut să spună ceva, dar izbucni din nou în plâns. 
Radu aşteptă, mângâindu-i creştetul ei aproape alb, cum e colilia. 

— Bela, biata de tine! Îi pare rău de nenea Stelu, nu-i aşa? 

De plâns, Bela nu reuşi să vorbească, în schimb dădu din cap. Plângea 
şi suspina din tot trupul ei încă mic şi neformat de fată. Într-un timp, reuşi: 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


— Si-acum..., si-acum, cine-o mai merge la pàscut cu Clopotel? Ghiocel 
e încă mic... 

— Da, dar... tu? — întrebă încă nelámurit Radu. 

Printre suspine şi sughituri, Bela îl lămuri: 

— Ştii... mama s-a întors în ţară, a cumpărat o casă în capitală şi acum o 
să ne ia pe mine şi pe Lina Cătălina acolo, la ea. Zice că e mai bine pentru 
noi, deşi eu nu cred acelaşi lucru, explică fata, după care dădu din nou în 
lacrimi: 

— Si acum..., ce va face Clopotel singur? 

Lui Radu, lacrimile fetei îi înmuiară inima si vru s-o linisteascà în vreun 
fel: 

— Lasă, lasă Bela, vom vedea noi... 

Dar Bela fu nemulțumită de răspuns şi izbucni cu tristeţea ei răvăşitoare: 

— Nu, nu mai e timp! Promite-mi că o să-l cauti şi cá te vei întâlni cu el! 
Numai pe dumneata te mai cunoaşte şi te acceptă. Spune-mi, te rog, spune-mi 
că vei merge la păscut cu Clopotel! 

Nu prea hotărât, Radu dădu din cap, şoptind cu o jumătate de gură: 

— Promit, promit cá voi merge cu inorogul la păscut. 

Reuşind să-i smulgă promisiunea mult aşteptată, Bela îşi şterse lacrimile, 
îi puse în mâini o carte şi dispăru. 

Îl lăsă pe Radu singur, privind manuscrisul lui Stelu, gândindu-se la viitorul 
său nesigur şi la ceea ce mai avea de făcut... 


— Oameni buni! Voi vedeţi ce văd eu acum? — se minuna Costică Dughie, 
privind lung şi ținând mâna streaşină deasupra ochilor. 

Curioşi, ţăranii se strânseră în jurul său şi se holbară şi ei. 

— E adevărat ce văd? — voia sà se lămurească Dughie. la uitaţi-vă acolo, 
spre cimitir! — arăta el cu degetul. Se văd nişte zmeie... 

Nelámuriti, oamenii încercară cát putură să desluşească minunea. Unii 
se ridicară pe vârfurile picioarelor, dar nu zăriră mare lucru. Şi ca să vadă mai 
bine, mulțimea de curiosi, îşi lăsă băutura pe mese şi se deplasă pe canara, 
avându-l în frunte pe Costică Dughie. 

Ca să záreascá si ei ceva, câţiva se cocotará pe stâncile înalte ale cana- 
ralei, iar alţii se cátárará în pomii lui Grigore Enache. 

— Tiiii..., ce mai zmeie frumoase! — se minuna mulțimea de „gură-cas- 
că”. 

— Si... nu bánuiti cine ar fi cu ele? — întrebă zâmbind a băşcălie, Gicu a' 
lu' Pátrut. 

— Dacă nu má-nsel, sunt cei doi nebuni de la Cáscioreni, Marin al lu' 
Pupăză şi Titu al lu’ Màcaneata. Sunt chiar acolo, la mormânt, deslusi in cele 
din urmă, Fane Gălăgie, siluetele celor doi. 

— Cică ar fi scris pe fiecare zmeu câte o poezie si acum ar ridica rugăciuni 
la cer pentru sufletul lui Stelu, se amestecă în vorbă şi Prica a lui Pagubă 
care, stând peste gard de cârciumă, era pusă la punct cu toate vestile, bune 
ori rele. 

— Cică, în fiecare zi cineva îi duce lui Stelu la mormânt flori proaspete 
de grădină ori de câmp, vru şi Sorică a' lui Castravete s-arate că ştie şi el 
ceva. 


— Precis sunt tot nebunii cei care-i aduc florile. Doar ei aleargá ca bezmeticii 
pe câmp si noaptea şi ziua, fu de părere Gicu a’ lu’ Pátrut. Da, ştiţi cine-i sapă 
şi-i aranjează lui Stelu mormântul? N-o să vă vină să credeți: Aurică Lambă. 
Eu l-am văzut în trei rânduri săpând şi greblând acolo, cu lacrimi în ochi. 

— Offf...! Bietul băiat! — izbucni în plâns, Costică Dughie, emoţionat fiind 
şi în urma a două pahare de rachiu date pe gât. Dumnezeu să-l liniştească 
măcar acolo, unde este acum! 

— Dumnezeu să-l odihnească! — spuse tot norodul. 

— Acu' e-n rai, alături de sfinţi, se căzni să nu mai plângă Costică Dughie, 
mulţumit fiind de noua adresă a lui Stelu. 

— Toti o să ne ducem pe rând acolo, spuse împăcată mai mult pentru sine 
Prica a lui Pagubă, în timp ce-şi potrivea basmaua la spate. 

— Da' ce, Prico, s-o fi desființat iadul? — i-o trânti Fane Gălăgie. 

— Ptiu! Bată-te să te bată...! — se supără Prica şi plecă, bodogănind, 
călcând şleampăt şi privind chiorâş uneori în urmă. 

— ... şi până la urmă din pricina cui s-a prápádit Stelu: a suratelor álea 
bálane sau din pricina lui Clopotel? — întrebă cineva. 

— Doctoru' legist ar fi zis altceva, răspunse un altul. 

— Doctoru' spune baliverne! Habar n-are! — se enervă unul dintre iubitorii 
basmelor şi poveştilor. 

— Cumva din pricina lui Clopotel?! — întrebă un sătean mai tânăr. 

— Nu, nici vorbă. Cică acolo, la Piatra de hotar, după ploaia aia ar fi rămas 
urmele copitelor unui cal mai mare. Precis ale lui Clopotel. În vechime, bătrânii 
satului spuneau despre animalul ăsta că ar fi binecuvântat de Dumnezeu. Cică 
ar alunga duhurile rele... La fel spune şi părintele Cojoc, explică Sorică a' lui 
Castravete, vrând să-şi demonstreze cunoştinţele sale de cultură generală. 

— Poate asta a şi făcut acolo, la Piatra de hotar. Aşadar, a vrut să-l scape 
de rău pă Stelu. 

— Atunci..., náluca aia albă i-a făcut de petrecanie, presupuse Sorică. 

Atraşi de grozăveniile despre care se vorbea, şi care deveneau din ce în 
ce mai interesante şi mai captivante, ţăranii suiti în pomi se dădură jos pentru 
a lua şi ei parte la dezbatere. Ei îşi dădură pe rând cu presupusul despre felul 
cum s-a prăpădit Stelu şi despre întâmplările din preajma Pietrei de hotar, dar 
parcă mai doreau şi alte veşti proaspete. 

Gicu a lu' Pátrut se jura cá şi el ar fi văzut acolo, oprind o maşină străină 
din care au coborât mai mulţi mahomedani, veniţi chiar din Turcia, împreună 
cu un hoge de-al lor, cu flori multe şi coroane frumoase ca să le pună la piatra 
generalului turc. Cică vestea cu întâmplările petrecute în ultima vreme în sat, 
ar fi făcut ocolul pământului şi ar fi fost auzită şi de cei de la Stambul şi de la 
Izmir, unde în ultima vreme statuile generalului plângeau. 

Tot Gicu a' lu’ Pátrut mai venise cu o altă veste proaspătă în fata consá- 
tenilor, si mai ales a tovarăşilor săi de pahar. El spunea cá şi părintele Cojoc 
ar fi făcut în taină o slujbă acolo, la Piatra de hotar, pentru alungarea duhu- 
rilor rele şi pentru liniştirea sufletului generalului turc. lar la scurt timp, acolo, 
la mormânt şi în jurul fântânii părăsite, ar fi început sà încolteascà iarba... 
Acestor poveşti toti le dădură crezare, mai puţin Fane Gălăgie, şi el un fel 
de Toma Necredinciosul, care credea altceva: că fata nălucă nu era decât o 
tânără blondă, în carne şi-n oase, care avusese ea „nişte socoteli” mai întâi 
cu Stelu şi apoi cu apropiații lui, în afară de nebunii de la Căscioreni, pe care 
nimeni n-ar da doi bani si care şi-aşa sunt scrántiti. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Fane spunea cà si Radu al lui lonicá Mirea şi doctorul Lisandru Brătăşa- 
nu ar cunoaste cáteva taine, pe care n-ar vrea sà le dezváluie cuiva. Tot el 
încerca să-şi convingă consătenii că ceea ce susţin ei sunt doar poveşti de 
adormit copiii, dar sătenii înclinau să creadă că întâmplările acelea ciudate 
se petrecuseră întocmai. 

Fane nu fu de acord decât cu un singur lucru: cu existenţa calului alb, 
deosebit de frumos, cu un corn în frunte care, întâmplător, îşi făcu misterioa- 
sa apariţie în preajma satului lor şi că dacă oamenii ar fi mai buni, poate şi 
caii ăştia, numiţi „inorogi”, ar trăi în cete ca altă dată, în bună înţelegere cu 
oamenii, sau chiar ar trage la căruță. 

Deşi trecuse ceva timp de la înmormântarea lui Stelu, oamenii locului sim- 
teau nevoia să despice firul în patru şi să nu mai lase nimic pentru a doua zi. 

— Oameni buni! — strigă Gicu a’ lu’ Pátrut mai scurt la trup, de pe o stâncă 
înaltă pe care se urcase, ajutat de alţii, oamenii lui Dumnezeu, voi ati observat 
că bărbaţii care se întorc în sat după mai multi ani, nu mai părăsesc locul? 
Pun pariu pe tot ce vreţi voi că niciunul dintre prietenii lui Stelu nu va mai pleca 
de-aici. Parcă toti ar fi loviți de blestem. Şi Radu a' lui lonicá Mirea si doctoru' 
Lisandru Brătăşanu s-au închis în ei şi s-au făcut nişte ciudati. În schimb, 
au rămas prieteni, se întâlnesc în curtea Brătăşanilor, petrec ore bune după 
care urcă amândoi în casă pe fereastră şi pleacă tot amândoi pe câmp ca să 
picteze. Şi încă ceva: înainte de a pleca la şcoli înalte, Bela îl rugase pe Radu 
să plece el la păscut cu Clopotel. D-aia încă n-a plecat acasă Radu la familia 
lui şi-a devenit şi el un singuratic. Îl mai vizitează din când în când Niculae 
Blană şi moş Dicu Pătrunjel. Unchiu-su, Aurică Lambă, aleargă săracu' şi la 
el, şi la doctor, ca să-i mai ajute cu câte ceva. 

De unul nu vorbise încă Gicu a' lu' Pátrut, dar îşi aduse aminte de el 
Sorică a' lu' Castravete: 

— De Mircea a' lu’ Boruz ce mai şiiţi? Că si el era în gaşca lor. 

— Aaaa... Mircea! Mircea s-a scrântit si el, a fost şi el atins de blestem. 
Uuuumblă mereu cu o pălărie d'aia mare, americáneascá, bàtàie din cap si 
spune tot timpul: Las Vegas, Las Vegas, Las Vegas...! 

Sătenii, până atunci coplesiti de tristețe, dádurá în râs. 

— Cică ar avea pe la Ciorogârla o moară cu ciocánele si tot acolo, în ace- 
leasi bujdule, o fabrică de pufuleti. Zice că şi-ar vinde afacerea şi clădirile si 
ar pleca în America să-şi joace banii prin cazinouri şi să se îmbogăţească, 
spuse Sorică pentru a afla şi părerea altora. 

— Pleacă la dracu! — îşi spuse repede părerea, Fane Gálágie. Cât credeți 
voi c-o să ia el pe şandramaua aia? 

Cunoscându-i bine obiceiurile lui Mircea, dar şi poftele, sătenii râseră pe 
săturate şi îşi dădură şi ei cu presupusul în ceea ce-l privea pe el, dar şi pe 
Afrodita a lui Bâzdoacă. 

— Mircea visează, da’ Afrodita nu crede în vise şi în tot ce spune el, mai 
cu seamă că săracu' nici nu mai e întreg la minte, spuse unul dintre săteni. 

— Afrodita o să se descurce. Găseşte ea altul la nevoie, îşi spuse iar pă- 
rerea Fane Gălăgie, care încă mai avea un „dinte” contra lui Mircea. 

— Da' poate-o pleca până la urmă cu Mircea în America, bănui Soricá a' 
lu' Castravete. 

— Nici vorbă! Ce, e proastă? Pe Afrodita n-o duce nimeni cu zăhărelu'. Nici 
măcar până la colţul drumului, fu de părere şi Costică Dughie. 

— Da’ poate-o merge... cine stie? Cu sau fără Mircea, se incápátàna să 
creadá, Soricá. 


— Nu, nu, nici vorbà! Afrodita imbátráneste, nu întinereste. Acolo, ar avea 
concurentà mare, da' aici e singurà si primeste cereri din toate pártile. 

Táranii îl aprobarà pe Dughie pe rànd, prápádindu-se de ràs. Ráserá 
asa cum nu mai ráserá ei demult. Oamenii se distrarà, dar voia bunà a lor fu 
întreruptà de dangátul unui clopot. 

— A murit mos Florea Bádoi... spuse cineva. 

— Avea peste o sutá treizeci de ani. Si cum este el, mai sunt si alti bátráni 
chinuiti, plictisiti si intepeniti în timp, spuse altcineva. 

— S-a dus... săracu', in sfârşit. S-a dus pe Calea Domnului şi ne-a lăsat 
amintirea privirii lui blajine şi a înţelepciunii sale. Dumnezeu să-l binecuvân- 
teze! — se închină oftând Costică Dughie, vrând să pară cât mai evlavios. 

— Dumnezeu să-l ierte! — ráspunserá în acelaşi timp sătenii, închinân- 
du-se. 

— Asta înseamnă că ceva începe să se schimbe în satul ăsta. Presimt eu 
că Domnu ' şi-a întors din nou fata către noi, iar timpul o ia din loc, aşa cum a 
obişnuit El omenirea de veacuri, ca să avem şi noi dreptul la viaţă, dar şi la 
odihna cea veşnică... — vru de astă dată să-i pară discursul cât mai filozofic, 
Costică Dughie, care avu grijă să se urce pe cea mai înaltă piatră din culmea 
dealului. 

Încrezător în ideile lui Dughie, ca şi-n ale lui lisus Hristos, țăranii îl ascultară 
mai departe cu gurile căscate: 

— Eram separati de lume şi Dumnezeu ne-a pus o punte peste timp. De- 
acu' poate nu ne vor mai bântui duhurile rele şi nu vom mai avea parte de 
blesteme. Bătrânii spuneau că vrăjile astea sunt grozave şi că e rău dacă 
ajungi sub puterea lor. Ceva bun simt că se întâmplă acum cu noi şi pentru 
asta a trebuit să fie jertfit Stelu, el, care nu şi-a părăsit niciodată satul, dar 
care a fost părăsit de sat. D-asta s-a şi separat, bietul de el. Nu l-am înţeles 
pentru că n-am avut nici deşteptăciunea şi nici înțelepciunea lui. Dumnezeu 
să-l odihnească! 

Lui Costică Dughie îi reveniră lacrimile în ochi şi, cocotat încă pe piatra 
din vârful dealului, se pregăti pentru un alt discurs: 

— Stimaţi concetàteni! L-am pierdut pe Stelu, poate Domnu' a vrut aşa cà 
era prea bun şi prea deştept printre nişte nătărăi ca noi. Cu toții suntem vinovaţi 
pentru moartea lui, şi vom duce cu noi acest păcat şi dincolo de mormânt. 
Deci, stimati consáteni, eu, Costică Dughie, plugar din tatá-n fiu, om cu frica 
lui Dumnezeu, nu voi mai admite ca pe toatá raza comunei noastre sá se 
mai întâmple asemenea grozăvenii. De aceea, propun sà ne unim cu toții, sà 
avem grijă unii de alţii că altminteri nimănui nu-i va păsa de noi. 

— Nici măcar guvernantilor!? — întrebă nelámurit Utá al Păleşcoaiei, care, 
ca un scolar, se ridicase drept în picioare parcá pregátit sà spuná o poezie. 

— Lasă-i p-àia, Utá! Lasá-i, cá sunt prea ocupați. Au si ei treburile lor... 
numai ale lor. 

— Da’ cu mine cum rămâne, nea Costică? Am deja cincizeci de ani si eu 
tot singur sunt. Cui îi pasă de mine? Ce le pasă lor, guvernantilor? Eu al cui 
sunt? — se váieta Utà, tot potrivindu-si hainele cam mari pe trupul lui mic. 

— Lasă, Utà, lasă tăticule, cá-ti găsim noi, comunitatea, o nevastă bună. 

— Da' să fie frumoasă, frumoasă, nea Costică. Nu-i aşa cá o să fie fru- 
moasă? 

— O să fie Utà, o să fie, mai ales bună si pă măsura ta. Bună si gospo- 
dină să fie şi atunci va fi numai a ta. Dacă o fi prea frumoasă, va fi mai mult 
a altora. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
a 
X 
Lu 


Îmbujorat la față, Utà părea mulțumit şi încrezător în promisiunile lui Cos- 
tică Dughie şi-n ale comunităţii. Ochii lui albaştri trădau o bucurie de copil, 
ce urma să-şi primească în curând jucăria promisă. Simtea că dintr-odată 
devenise şi el un cetățean de nădejde al societății. În preajma sa, oamenii îşi 
făceau semne şi-şi dădeau coate. 

Sub un cer senin, şi într-o lumină blândă de răpciune, se înseninară şi 
fruntile unor oameni până atunci chinuite de întrebări. Un sentiment general 
de linişte, speranţă şi mulţumire se pogorî asupra locului. Fără a fi în stare sà 
şi-l explice, oamenii începură acolo, pe canara, să-şi dea binete, să-şi facă 
urări unii altora şi să se imbrátiseze. Fericirea plutea deasupra lor. Nedumeriti, 
țăranii zàmbeau şi rádeau, arătându-şi dinţii lor ráriti, fără să stie de unde 
venea aceastá bucurie láuntricá. Desi unii nici nu apucaserá sá bea vreun 
pahar cu rachiu, nu-si puteau da seama dacá viseazá ori nu, dacá ceea ce 
vád în jur nu era decát o párere. 

— Stiti... mi-e cam rusine sà spun, da’ simtesc asa... o mare bucurie în 
mine, indrázni unul dintre săteni, si îmi vine sà îndrăgesc toată lumea asta cu 
tot ce e în ea. Chiar şi pe cei ce mi-au purtat sâmbetele şi m-au înjurat. 

— Ai băut ceva, omule? — întrebă altul, care şi el simţea la fel, dar care 
încă nu voia să recunoască. 

- Încă nu... 

— Nu ştiu dacă e bine ce se petrece, da' parcă şi eu simtesc că sunt fericit, 
îndrăzni şi-un altul. 

— Da’ până acu’ de ce nu am simţit la fel? — se mai auzi o voce. 

— Cine ştie? Poate... pentru că, într-un fel, eram morti. Acu' suntem vii si 
trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce ne-a dăruit Domnu', răspunse o altă 
voce. 

O adiere blândă de vânt făcu să se scuture pomii. Un foşnet se făcu 
auzit şi o mulţime de frunze verzi, roşii, arămii, aurii începură să plutească, 
cuprinzând văzduhul. 

— Doamne, ce minune!!! — spuseră pe rând ţăranii, rămânând cu gurile 
căscate. 

— Unde vedeţi voi minunea? — întrebă unul, care nici el nu credea în ceea 
ce spunea. 

— Tu eşti prost? Chiar nu vezi frunzele deasupra ta? — zise unul. 


— Din pomi. 

— Da' pomii àstia au fost vreodatà aici? 

— Sigur cá da, dintotdeauna! 

— Si eu de ce nu-i ştiu, si tu-i ştii? 

— Pentru cá-mi legam uneori mágaru' cánd de unu', cánd de altu' si odatá 
vântu' a rupt din unu' o creangă înflorită. Auzi, şi încă mai erau şi-n floare! 

— Ei, şi!? Trebuia să le dau binete de fiecare dată când treceam pe lângă 
ei? 

— Nu stiu...! Poate cá da. 

— Doamne! Câtă frumuseţe si ce mai culori! Oare unde au fost toate as- 
tea? — recunoscu în cele din urmă ţăranul. 

— Tot aici. Da' noi suntem răi si nătărăi si nu ştim să ne bucurăm decât 
atunci când mâncăm, bem, dormim sau când... cu muierea în pat, Doamne, 
iartă-mă, că mi-e şi ruşine să spun! 

— Spune, Mielache, spune, că azi ne spovedim Cerului! — se auzi vocea 
lui Costică Dughie, care parcă venea de Sus. Asta a fost până azi, continuă 


el, dar acum simt cá parcà mai avem si alte nevoi între atátea minuni aici, pe 
pământ. Si apoi, ce poate fi mai frumos decât acum, un cer senin deasupra 
noastră sau altu' noaptea, licărind de stele? 

— Tiii...! Ce minunat se puse toamna! E atâta toamnă în jur şi-n noi! — se 
mai auzi o voce. 

În hainele lor şui, uimiti de spectacolul toamnei, țăranii rămaseră strámbi, 
cu gurile căscate, încă nedumeriti dacă era adevărat sau visau. 

Frunzele continuau să cadă de-a valma, iar vântul le căra din loc în loc, 
pe unele ridicându-le în văzduh. Din depărtare, păreau steluțe verzi, argintii, 
arămii aurii. Foşnetul lor părea a spune poveşti demult uitate şi să-şi cânte 
romanta la un violoncel nevăzut. Părea că ninge uşor cu stele, iar oamenii 
pluteau şi ei printre ele, minunându-se: 

— Ăăăă...! Câtă frumusete...! 

— Tiii...! Ce mai mándrete! Aşa ceva n-am mai văzut. 

— Ba ai văzut. Da’ acu’ înveţi să „observi” şi să ,audiezi" cântecul toamnei, 
explică Dughie, zis şi Costică-Cetire, cu o voce gravă, de parcă mâncase şi 
se adápase din hrana zeilor, iar acum, aşa cocotat pe cea mai înaltă piatră 
din vârful canaralei, făcea pe „trimisul Domnului”. 

Deodată, din ploaia de stele, ieşi aproape plutind un îngeraş bălai, îmbrăcat 
într-o cămăşuţă albă si care încerca să zboare. 

— E Ghiocel, Ghiocel! — strigară care mai de care, veseli, sătenii. Mititelu’, 
vrea şi el să zboare... 

— Ha, ha, ha, da' ce închipuit mai e! — băgă de seamă unul. 

— L-a împodobit Titu a’ lu’ Màcàneatà, fizicianu', cu aripi si nimb cu elice 
în frunte. Astea după ultimele invenţii ale fizicii moderne — băgă de seamă 
altul. 

— Ghiocele, Ghiocele! — strigară oamenii, privind minunea care parcă 
zbura. 

— Ghiocel, mă Ghiocele, tată! — îl strigă şi Costică Dughie. 

— Aţi văzut!? Nici nu ne vede, fu dezamăgit unul dintre săteni. 

— Eheiii! Ne-a văzut el, da’ e hot mare pe cât este el de mic, căuta să-l 
linisteascá Dughie si el minunat de mica aparitie care treptat dispárea prin 
ploaia de stelute. 

Visátori, oamenii rámaserá tepeni sà admire minunile, pe care, până atunci 
nu le bágaserá in seamá. 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


MARIN CODREANU 


Dada an 


XI 


m oartea celor doi boieri, Victor si fiul sáu, Tomicá, între un răsărit si un apus 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[n 
X 
Lu 


de soare a cázut ca un blestem peste întreg neamul kisámilor, semánati de 
Eterie si de Dumnezeu pe tot cuprinsul Teleormanului vechi: de la Ghimpeteni 
până la Zimnicea si de la Mihàiesti până dincolo de Pădurea Nebuná. La 
aflarea nenorocirii, aproape că nu a existat om, trăitor în satele şi comunele 
din împrejurimi, care să nu verse o lacrimă sau un strop de vin din pahar întru 
odihna veşnică a sufletelor celor doi ráposati. Chiar şi câinii dalmatieni, care 
până atunci, alături de curcani, erau revelaţia curții, acum se târau pe alei, 
ca loviți de leşin, scheunánd şi urlánd de te cuprindea jalea. După o noapte 
de priveghi la căpătâile dusilor din lume, cocoana Tinculina ceru să-i fie adus 
Moş Luptacu, cel mai important personaj din curte, de-altfel, singurul om cu 
care se putea vorbi şi în care frumoasa doamnă de Romanați îşi punea toate 
speranţele, mai cu seamă într-o asemenea împrejurare nenorocită. 

„Poruncă, doamnă, zise Luptacu din pragul salonului îndoliat.” 

» Luptacule, urcă-te în şaretă şi dă fuga până la Stirbeti. Caut-o pe Didina 
şi spune-i că am rugat-o să vină la curte. Fără ea, orice aş face, nu mă pot 
descurca...” „Am înţeles, doamnă, acu viu cu ea". 

Bătrânul se retrase îngândurat în camera lui de administrator, îşi luă în 
spinare ipingeaua de târg, albă, cu broderii de culoare vişină putredă şi tocmai 
când îşi punea semn alb la căciulă, dădu buzna peste el Mărin al lui fidáu cu 
fata schimonosită şi albă, ca de mort: 

„Moş Luptacule, hai repede în grajd, cà nu poate să fete a iapá! lar eu, ştii 
bine cá nu ştiu ce să-i fac." „Dacă muream si eu, ce te-ai fi fácut?." „Nu ştiu, 
zise grájdarul, ridicând din umeri.” „Dă fuga la bucătărie si cere-i Floricài o 
gàleatà cu apá fierbinte. Într-un minut sunt si eu in grajd". Bátránul ,veterinar” 
schimbá ipingeaua cu un halat gri din doc si porni cátre grajd. Cát era Mos 
Luptacu de surd, dar tot auzi dinspre grajduri nechezatul de iapá. Cánd ajunse 
la locul faptei, iapa, culcatá la pământ, se zvârcolea de durere, fătătoarea se 
dilatase enorm, iar din uter porniseră patru copite de mânz învelite într-un 
prapur străveziu. După câteva palpări pe burta animalului, Luptacu înțelese 
în dată că mánzuletul se afla într-o poziţie greşită, drept urmare, dezbrăcă 
halatul de veterinar, suflecă mânecile la cămaşă, apoi, cu mişcări delicate, 
reuşi să introducă mâna dreaptă, trecută prin apă caldă, în uterul iepei, până 


în spatele mánzului. Din acel loc, a fost uşor să-l aşeze cu capul si picioarele 
din faţă pe direcţia fătătoarei. 

„Ei, ce zici, lidăule, a fost greu, zise bătrânul, spălându-se pe mâini până 
la coate cu (...) în loc de săpun. Treaba asta puteai s-o faci şi tu, dar bag samă 
e mai uşor să faci pe prostul, decât să fii” „Mai bine să fac pe prostul, decât sà 
omor o mándrete de mánz, fu replica lui lidáu." „Se vede treaba că la contre te 
pricepi, dar la treabă ba, semn că nu eşti prost degeaba. Mai bine înhamă pe 
Fulger la şaretă, lustruieşte rozetele aurite de pe hamuri, zăbală şi cápástru 
şi ai grijă de iapă, până fată, că eu má reped până la Stirbeti" „Repede-te, 
mosule şi ai grijă să nu cazi în Vede, glumi ironic îngrijitorul.” „Mai bine vezi 
tu să nu dai în gropi, că prost eşti destul”. 

Din schimbul de replici dintre cei doi curteni au ieşit la iveală două lucruri 
de care Îidàu ar trebui să țină seama: întâi că în casa boierească, Florica — 
de douăzeci de ani guvernantá — ea urzeşte şi návádeste, iar Mos Luptacu 
— de douăzeci şi cinci de ani administrator de curte — el taie si spánzurá. Doi: 
lidáu si-a permis obráznicia sá-i vorbeascá peste picior administratorului, 
gàndindu-se cà prin moartea lui Victor, nu are cui sà mai dea socotealá... Un 
alt argat mai destupat la minte ar fi priceput faptul cá prin moartea celor douà 
capete ale familiei Kisâm, autoritatea celor doi dregători, Florica si Luptacu va 
creşte, prin faptul că toate greutăţile administraţiei vor apăsa pe umerii lor. 


Între Mantu si Moş Luptacu nu s-a innodat o prietenie la cataramá. Relatiile 
dintre ei se bazau mai mult pe interese de ambele părţi: Mantu îi sfătuia pe 
toti trecátorii care poposeau în curtea lui în fiecare joi noaptea, în drum spre 
târgul de la Roşiori, să nu producă stricăciuni pe pământurile boierului si nici 
să nu se dedea la furtişaguri de păsări şi animale domestice, în trecerea lor pe 
lângă conacul boieresc, altfel făptuitorii nu vor mai călca pe bătătura lui. Una 
la mână. Doi la mână: Mantu, era un furnizor permanent de braţe de muncă, 
toamna, la culesul cerealelor de pe câmp. Pentru aceste servicii (importante 
pentru administraţia curţii) Mantu se mulțumea cu mici contra-servicii, cum ar 
fi: obținerea dreptului de a păşuna animalele din gospodărie pe moşie şi prin 
pădure, de pescuit prin bălțile din împrejurimi, iar din an în pasti, făcea unele 
mici datorii la curte, precum ceilalți săteni de teapa lui. Dar să ne întoarcem 
la plecarea lui Moş Luptacu la Stirbeti: 

După ce logofătul îi şterse lui Îidău — mai mult în glumă decât în serios - o 
palmă peste ceafă, se făcu nevăzut printre zidurile albelor case din curtea 
conacului. Nici nu apucă Luptacu să iasă pe poartă însoţit de dalmatieni, cá 
îl şi auzi pe lidáu strigându-l prin căuşul palmelor-pâlnie: „Moş Luptacule, sà 
ştii că a fătat iapa un cârlan negru-corb cu stea albă-n frunte”. „Bine. Ai grijă 
de el până ce iapa îl linge de bale, altfel îl vor mânca dalmatienii". „Bine, bine, 
îi răspunse lidău, ca pentru sine”. Când credea bătrânul cá armásarul se 
poate aşterne la drum, din fereastra bucătăriei o auzi pe cocoana Tinculina, 
zicându-i: „Luptacule, încă nu ai plecat? Pe tine omul e bine să te trimită după 
moarte”. „Mai zăbovii, doamnă, pentru că a fătat iapa un cârlan de minune”. 
„Păi da, tara arde şi baba se pieptànà!”. „O arde ea, Tara -, dar viaţa merge 
înainte”. Când Luptacu vru sà dea bice armàsarului, în poarta conacului se 
pomeni înconjurat de o groază de oameni, adunaţi de prin împrejurimi pe 
toriştea morii întepenità într-o linişte desăvârşită. „Bună dimineața, oameni 
buni, îi salută administratorul! Ce necazuri vă aduc la curte?". „Am venit să 
ajutăm şi noi cu ce putem pe cocoana Tinculina si pe Domnişoara Tincuta, 


că, de, omul la nevoie se ajută”. Mos Luptacu îşi plimbă privirea peste cape- 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


tele țăranilor, apoi se opri cu ea pe unul dintre ei: , Tudore, ia tu si fà o listă 
cu toti cei prezenti. Din ei alegi cinci bárbati si cinci femei pentru treburile 
de inmormántare. Ceilalti sà plece la casele lor. Pentru faptul cà ati venit sà 
dati o máná de ajutor la necaz, atát, cei alesi, cát si cei ce merg acasá, vor fi 
scutiți de datoriile către curte. Tudore, când má-ntorc de la Stirbeti, sà te gá- 
sesc aici. Hai, rámáneti cu bine!”. „Să và dea Dumnezeu sănătate, conasule, 
ráspunserá toti într-un glas!”. 

Bătrânul administrator, mulțumit de prezenţa țăranilor lăsaţi în urmă pe 
toriştea morii, atinse cu biciusca spinarea armásarului şi se pierdu pe Drumul 
Ciolpanilor, lăsând în urma şaretei un imens nor de pulbere vânătă şi înecă- 
cioasă. Cu cât se depărta de conac, gândurile se limpezeau în capul lui de 
țăran înţelept, viscolit de iernile celor şaptezeci şi cinci de ani, aşa că lucrul 
cel mai important de făcut era s-o găsească pe Didina şi să o aducă la curte. 
Ca să-i dea de urmă, Moş Luptacu socoti că cel mai bine ar fi să-l întrebe pe 
Mantu unde o găseşte pe Didina, că tot trece prin dreptul casei lui. Dacă nu 
cumva o fi şi el plecat pe undeva... 


Mantu, după ce isprăvi treburile din gospodărie, se apucă să răsucească 
o ţigară din tutun de Banat, fără să-i treacă prin cap cá, în scurt timp, îi va 
călca bătătura un om atât de important precum administratorul conacului ki- 
sâmilor, în acel moment, atât de greu încercaţi de soartă. Din fire, el nu era un 
sentimental, dar nici nu-i erau indiferente necazurile altuia. Era, mai degrabă, 
un realist călit la flacăra multor bucurii şi necazuri de tot felul în îndelungata 
lui viață de ţăran filosof. Şi asta, pentru că s-a întâlnit de mai multe ori cu 
moartea, fără să fie cuprins de acea frică ancestrală care ne cuprinde pe toti, 
când vine vorba ci nu când ai de-a face cu ea. Tot din fire, nu-i plăcea să fie 
compătimit, dar nici el să compătimească pe altcineva. Fiecare să se bucure 
sau să sufere în taină de fericirea sau de nenorocirea lui. El era de părere 
că si una şi cealaltă sunt la un loc două componente de viaţă care aparțin în 
întregime celui căruia aparţin, fără să le împartă cu altcineva, indiferent cine 
ar fi acel altcineva. Cu alte cuvinte, Mantu, avea convingeri al dracului de să- 
nătoase despre lume şi viață. Şi cum stătea el pe cálcátoarea prispei, lovind 
ritmic şi apăsat cremenea cu amnarul lui în formă de peste, agăţat de brâu 
la un loc cu briceagul, tot în formă de peşte, de un şirag de zale de plumb, 
se pomeni salutat de cineva. După vocea-i tocită de vremuri, părea un salut 
de bărbat bătrân, care venea de dincolo de poartă: 

„Mneaţa, băi Mantule!, salută Moş Luptacu, legându-şi armàsarul de sta- 
noaga podistei”. ,Mneata, băi boier mic!, îi întoarse Mantu salutul”. „Dacă nu 
ti-as cunoaşte hátrosenia, normal ar trebui să mă supár, dar vezi bine că n-o 
fac”. „Fă-o, Luptacule, că dealul e destul de mare”. Hai, moşule, intră-n curte 
că Ciocoi e legat. Nu de-alta, dar să-mi stea şi mie petitorii, că, de, mai am si 
băieți de-nsurat şi fete de măritat!” „Mantule, mai bine întreabă-mă de ce-am 
venit, că nu am timp de palavre”. „Ştiu Luptacule cà nu ai, dar oricât ai fi de 
grăbit, tot vom bea împreună un tálv de vin, întru pomenirea ráposatilor. Atât 
mai putem face pentru ei, că de înviat nu-i mai putem învia”. „Mantule, ţi-am 
spus că nu am timp nici să mor”. „Lasă domnule, că cei doi boieri au murit în 
locul lor”. „Or fi murit în locul lor, Mantule, dar cu prea multă jale” „Ştiu bă, dar 
aşa veni vorba”. În timp ce vorbeau ei — unul din pivniţă şi celălalt din capul 
prispei - Mantu trase cu putere un tâlv de vin (din ál de belgiană, roşu ca sân- 
gele de iepure), îl răsturnă într-o oală de pământ, nesmaltuità, din care umplu 
două ulcele, tot de pământ, pe care le puse în fata musafirului, pe o masă 


țărănească din lemn, înaltă cât piciorul broastei. „Hai, Luptacule, sà vársám 
câte o lacrimă de vin pentru duşii din lume. Ei, uite că acum e momentul să 
te-ntreb: ce vânt te-aduce la mine, cá n-oi fi venit ca sà má vezi?!”. „Mantule, 
spune-mi unde o găsesc pe Didina? Coana Tinculina o cheamă urgent la ea”. 
„O chema-o coaná-ta Tinculina, dar Didina nu e acasă. A plecat cu noaptea-n 
cap la tăiat de coceni, apoi se abate prin pădure să aducă un cap de lemne. 
Dar nu te agita, că de-acu-ncolo trebuie să vie. Şi ca să nu ardem gazul de 
pomană, până vine Didina şi până sorbim cana asta cu vin, haide-ti să dăm 
pe Fulger al tău la a iapă, cá de o săptămână e-n călduri”. Până ce Mos Lup- 
tacu sorbi paharul cu vin, Mantu se şi infátisá cu iapa legată de grumaz cu o 
frânghie de canap, lungă de zece metri şi groasă cât degetul mic de la mână. 
lapa, ce-i drept, avea fătătoarea bobotită. „Ei, ce zici logofătule să înnodăm 
treaba...?". „Păi, uite cum facem: Întâi şi-ntâi (ştiu cât îţi va fi de greu) trebuie 
să faci cum zâc eu”. „Acum ce să mai... zâc: mă las şi pe gura ta. E o mare 
cinste pentru mine sà mă las pe gura unui logofăt”. „Ascultă ce-ţi spun si nu 
mai trăncăni ca o moară odorogită: leagá-ti iapa de codàrla şaretei, ia încă o 
frânghie cu tine, să-l legăm şi pe Fulger de gât şi hai să mergem pe islaz că 
aici se adună lumea ca la urs." Cât Mantu aduse frânghia, Mos Luptacu se 
dezbrăcă de ipingea şi dete să i-o pună lui Mantu în braţe, dar Mantu făcu un 
pas înapoi şi zise: „Ce vrei Luptacule să-mi cadă boasele ? Agatá-ti dumneata 
povara în cui, cá eşti ditamai namila”. „la spune-mi, Mantule, ai un cui bătut în 
grindă, că dacă o agát în cuier, dă de pământ?” „Am înălțimea ta şi grindă si 
cui, dar trebuie să o agáti dumneata, cá pe mine mă sare broasca”. Cât Mos 
Luptacu agăţă ipingeaua în grindă, Mantu umplu din nou ulcelele cu vin. „Hai 
logofătule, sà mai bem un pahar de belgiană, ca să prindem curaj”. 

Cei doi vorbáreti se urcară în saretá şi se aşternură la drum. Şi cum islazul 
nu era chiar atât de aproape, trebuia să omoare timpul într-un fel, aşa că Mantu 
rupse cel dintâi tăcerea: „Logofătule, ia spune-mi de unde ai pricopsita aia de 
ipingea?" „Mama mi-a tesut-o iar de cusut a cusut-o unul al lui Otáranu din 
Tirijneag. Când am plecat în armată, mama mi-a zis cu lacrimi în ochi: «Du- 
te sănătos că până te-ntorci din armată, ipingeaua e gata!». Pe socoteala ei 
umblă prin lume un proverb: am făcut armată cât ipingeaua lui Luptacu. Nu 
ştiu cine l-a ticluit, dar e socotit. M-ai văzut îmbrăcat cu ea?! Nu mi se văd 
decât capul şi opincile. Ştii câte ocale are? Treispie.” „N-am purtat în viața mea 
ipingea. Nu că nu mi-ar fi fost drag, ci pentru că nu mi-a dat mâna. Aştept să 
fete a dumitale, poate atunci îmi dai şi mie un pui de ipingea, glumi Mantu. 
Stai! Ne luarăm cu vorba şi era cât p-aci să trecem. la-o la dreapta, moşule, 
şi intră pe Ghinda Mare. Vezi ăle două stanoage de lângă păr? Să opresti 
lângă ele”. Moş Luptacu deshamă pe Fulger, iar Mantu băgă iapa între ulube: 
un fel de bare paralele unite la unul din capete. Moş Luptacu se apropie cu 
armăsarul de iapă, apoi zise: „Mantule, acum faci ce spun eu. Fii atent: ai 
legat bine iapa de stanoagă?” „Da, răspunse Mantu”. Acum vino şi tine tu de 
frânghie, că eu am altă treabă: când o fi la adicătelea, trebuie să-i potrivesc 
socoteala, că de mare ce e, e grea”. Mantu apropie armásarul de iapă. După 
ce o mirosi sub coadă de câteva ori, Fulger se şi aruncă pe ea cu mentula 
în erectie, de care s-ar fi mirat chiar şi Maria Tereza din legendă. După mai 
multe opinteli nereuşite Luptacu apucă mentula armăsarului de la jumătate şi o 
potrivi pe direcţia fătătoarei. Armásarul simți asta şi dintr-o opinteală, decisivă, 
intră cu toată mentula în ea, unde a pompat din belşug lichid seminal, după 
care a descălecat lent şi elegant, ca un învingător. lapa privi înapoi să vadă 
partenerul şi să-i mulțumească pentru partida de sex. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


sAi sà vezi tu, Mantule, ce pui de Fulger va fáta iapa, de-ai sà mà pome- 
nesti cát oi trái". , Te voi pomeni, vátafule, cà numai asa vei trái, pomenindu-te" 
„Să ştii de la mine cà ai spus vorbe mari. De unde le stii?”. „Le-am citit într-o 


carte cu antici". 


Era dupá máncarea lumii, cánd, prin intunericul noptii se auzi dinspre 
poartà vocea lui Minicá, gardist cu state vechi la primàrie: ,Didino!.. Didino!..." 
poştală de la Petrut!”. „Aoleu, ce bucurie îmi faci Tu mie Doamne? Pupati- 
aş tălpile Tále dà Dumnezeu, se tánguia Didina, căutându-şi tuzlucii pe sub 
pat." Didina iesi fuga din casá, legàndu-si tistimelul la ceafá, deschise poarta 
si dintr-o datá se pomeni fatá-n fatá cu o namilá de om cát Dale (socotit cel 
mai înalt om din sat). Didina, făcu un pas îndărăt, luă scrisoarea din mâna 
gardistului şi dispăru ca o nălucă în noapte. Din prag, femeia, năucită de 
fericire, îşi aduse aminte că nu-i multumise gardistului pentru scrisoare: „nea 
Minică, treci mâine pà la mine să-ţi dau un clondir de vin!”. Şi dacă tot ador- 
mise băiatul în copáita lui de dulce legănare, femeia se apucă să citească în 
şoapte cartea poştală, la lumina lămpii numărul cinci, fără căciulă, ca să nu 
consume gaz mult. La vremea aceea, cel mai ieftin obiect de iluminat cu gaz 
era lampa numărul cinci, altfel spus, lampa săracului. Vorba lui Mantu: Te-n 
cur lampă numărul cinci. Eu te-aprinz, şi tu te stingi. 


Cincu, 
01.x.1940 
Didino, 


Află despre mine că sunt sănătos şi o duc bine cu serviciul militar. De 
curând am terminat Şcoala Regimentală, cu grad de sergent instructor. Şef 
de promoție. În altă ordine de idei: du-te la soru-mea Marita şi spune-i cá am 
spus eu sá-mi dea jumátate din locul de casá ce mi se cuvine, apoi te duci la 
finu Lità támplarul si tocmeşte-l să ne facă o casă, cum e casa lui Mifrancu 
din Scrioastea, numai cà pe a noastrà o învelim cu tiglá, pentru cá nu avem 
bani pentru tablă. Támplária sà ne-o facă meşterul Costel al lui Tancu (usa de 
la marchiză s-o facă în trei canate). Din cei doi poli dati pe fruntea băiatului, 
cumperi tigla si cápriorii. De pari, vezi tu cum faci... 

PS.: Uite că era să uit: trimite-mi o fotografie cu tine şi băiatul nostru. În 
război, am nevoie de ea, ca sà nu vă uit. Să fie la opt zile, nu la minut. Pe 
Calea Dunării e cel mai bun fotograf. Scrie pe firmă Foto „La Ghiţă”. Nu uita 
să mi-o trimiti cu răspunsul la prezenta carte poştală. 


Al tău Petrut 


Pe socoteala scrisorii, Didina fácu noapte albá, citind-o si ráscitind-o pànà 
a invátat-o pe dinafará, ca pe poezie. De cáte ori o citea i se umezeau ochii 
de lacrimi si nu uita sá o sárute pe rándurile scrise de mána lui Petrut. Cánd 
au cántat a doua oará cocosii de ziuá, Didina a atipit cu scrisoarea la piept. 
Din păcate somnul tinu cát o adiere de vânt, pentru cá pe Maria o desteptà din 
somn luna care lumina ca un felinar prin fereastrá, semn cá ceasul se fácuse 
de trei. Se sculá usurel in sezut, se încinse cu betele peste mijloc si intrá în 
cealaltă odaie, unde dormea Didina cu băiatul. „Didino! scoalá-te, mamá si 
hai să mergem la tăiat de coceni, că a căzut roua”. Până când s-a luminat 


de ziuá, cele douá femei au pus jos un pogon de coceni. Maria a rámas pe 
loc sà lege cocenii în snopi, iar Didina se abátu prin pàdure sà taie un cap 
de lemne de márácine pentru cercuialà si cum tàia o joardà din ràdàcinà, la 
cátiva metri i se arátá un iepure impuscat de vánátoarea regalá de cu o zi 
înainte. Pupate-as de Dumnezeul! zise femeia ca pentru sine. Numai Tu mi-ai 
cáláuzit pasii în acest loc de unde sà pot vedea iepurele”. Cu lemnele în cap 
si cu iepurele în traistá, Didina porni spre casá unde o astepta báiatul sá-i dea 
tátá, precum cei trei iezi din povestea lui Creanga. În spatele cosàrii, dădu cu 
lemnele de pământ şi alergă repede în casă, pentru că din bătătură se auzea 
plânsetul băiatului. În timp ce-i schimba scutecele în care făcuse de toate peste 
noapte, Mantu şi Luptacu coborâră din şaretă (unul prin dreapta şi celălalt prin 
stânga), apoi intrară în curte, unde îi aştepta în capul prispei oala cu vin, din 
care băuseră mai puţin de jumătate. Hai, Luptacule, să bem, că s-a încălzit 
vinul în ulcele!” „Mai las-o dracului de băutură, tăticule, că ai să-ți bei minţile, 
îl împildi Didina din prag. Şi cu dumneata ce e Moş Luptacule?” „Am venit să 
te iau. Cocoana Tinculina te roagă să mergi neapărat până la ea". „Dacă nu 
e cu supărare, de ce mă cheamă cocoana Tinculina la ea?” „Tu, apucă-te şi 
te-mbracă. Dă vorbit mai vorbim pe drum. De-altfel pui şi tu întrebări ca să 
te afli-n treabă: te cheamă să pregăteşti masa pentru nenorocirea care s-a 
abătut asupra ei.” „lartă-mă, nene Luptacule, uneori am şi eu mintea dusă 
cu sorcova. Atunci uite cum facem: dumneata o iei înainte, că eu trec pe la 
Gresia, la tática Marita. Du-te, tăticule, si înhamă iapa la carioară, iar dum- 
neata, Mos Luptacule, scoate dán buzunar carnetul si creionul si scrie ce-ti 
dictez eu, cà daia esti logofăt. Câţi invitati are?” „Vreo două sute”. „Atunci 
scrie aşa pentru Florica şi cocoana Tinculina ce să pregătească până ajung 
eu: să taie cinci curcani, să înjunghie un porc între cinczeci şi o sută de kile, 
Florica să pregătească două sute de foi de varză pentru sarmale, precum 
şi tacâmurile pentru două sute de persoane. D'acilea, domnu' Gigi să aducă 
de la domnu' Traian Kisâm o sută de kile de struguri altoiti. Deocamdată, 
atât. De restu mă ocup eu când ajung la curte. Lenuto, tu mergi cu mine, să 
ai grijă de băiat. Hai, îmbracă-te, ce te uiti aşa la mine ca miaua lui Roman. 
Până îmbrac băiatul tu să fii gata... Dumneata de ce mai stai, moşule? Mai 
bine spune-mi cât e ceasul şi du-te!” „Unşpe, zise Luptacu”. „La unu sunt la 
curte. Hai şi dă bice, că doar ai armăsar de moare lumea”. 

Cel dintâi a plecat Moş Luptacu. Când trecea cu Fulger prin vad, a plecat 
şi Didina cu iapa ei nepişată, la fel de focoasă. După ce au ieşit din vad, Fulger 
a luat drumul Ciolpanilor, iar iapa s-a pierdut cu carioară cu tot în pădurea din 
vale, apoi prin Brătcoveana. La ieşirea din pădure, la o lungime de cleată — 
Gresia, un sat cu vreo cincizeci de case, locul unde şi-au ascuțit coasele şi 
săbiile oştenii lui Mihai Viteazul, înaintea unei bătălii cu turcii. În poarta Maritei 
şi a lui Nica Mărin iapa se opri brusc, fără ca Didina să tragă de háturi. „Didino, 
ce mai face Petrut al tău?”. ,Petrut e şi al dumneavoastră, domle-nvátátor. Nu 
v-a slugárit zece ani?". ,Ba cá te-ai zice, Didino. Am auzit cá acum e militar, la 
Turnu Măgurele”. „Da, si o duce bine. leri am primit de la el o carte poştală în 
care spune cà l-a făcut sergent instructor, şef de promoţie”. „De, ce să-i faci... 
Dacă Floarea dădea iscălitură când am vrut să-l fac copil de trupă, acum era 
locotenent. Asa a fost să fie, domle-nvátátor". „N-a semnat, vezi doamne, cà 
nu are cine să vadă de ea la bătrânețe”. „Aşa o fi, domle-nvátátor. D-aia nu 
s-a măritat ea cu Călin si pe Petrut l-a băgat slugă la stăpân”. Discutia Didinei 
cu llian învățătorul se opri brusc la clinchetul clopotelului de intrarea elevilor 
la clasă. llian învățătorul intră repede în cancelarie, iar Didina, la douăzeci 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


si unu de ani ai ei, sári ca o cáprioará din carioarà, legà iapa de stanoaga 
podistei, luá báiatul din bratele Lenutei si porni cátre poartà. ,Bái, Didino, nicà, 
tu erai a de vorbeai cu invátátorul?". Didina făcu un pas înapoi şi zise: ,Aoleu, 
Nică Marine, mà si speriai de capàtàna dumitale, asa cum stai cu barba pe 
vârful ulucii. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar seamănă cu un cap de mort înfipt 
în par. Tática Marita e-n casă? Dacă e, spune-i să vie până afară, deoarece 
mă grăbesc. Au, uite-o că veni”. „Păi venii sângură, fără să mă cheme nimini. 
Ştiam eu că trebuie să fii tu, după vorbă. la, fa, dă-l pe băiat mai aproape, să-l 
văz mai bine. Ei, da, e frumos ca tat-său şi vioi ca mă-sa. la uite ce cămaşa 
frumoasă are? Cine i-a fácut-o?". „Materialul i l-a dat o rudáreasá, care vine 
vinerea la noi, iar dă cusut am cusut-o eu. l-am cusut-o pentru botez, că uite 
acu face şase luni şi încă nu l-am botezat. Dar noi ne luarăm cu vorba, iar eu 
venii cu o treabă importantă la alde matale: ieri am primit o carte poştală de 
la Petrut, în care, printre altili, a zis că te roagă să-i dai jumătate din locul dà 
casă de la tática Lăibăreasa, aşa după cum a fost vorba, bine-nteles dacă 
vrea şi ea”. „Păi de ce, fa, să nu vrea. Îi spui că ţi-am spus eu să vrea. La 
urma urmelor, e dreptul lui, prin testament. Doar Petrut e fratele nostru, nu?" 
O fi, táticá, dar nu ştii cum e omu? O suceste numaidecat”. „Tu spune-i sà 
zică da, că dacă nu, îi sucesc eu gâtu la spate. Şi-n carioará cine e?". „Soru- 
mea Lenuta, cine să fie altcineva? Am luat-o cu mine să aibă grijă dă băiat, 
că de-aici mergem la curte... cocoana mi-a trimis vorbă, prin Moş Luptacu, 
să mă duc neapărat să gătesc mâncarea pentru parastasul de îngropàciune”. 
„Du-te, mamă, că sunt oameni de treabă”. 

Didina o pupă pe táticá-sa Marita pe amândoi obrajii zbárciti şi tàbaciti de 
ploaie şi de vânt precum coaja de stejar, mai cu seamă pentru faptul că rareori 
i se întâmplă să obţină ceva de undeva... fără luptă. La plecare, îl salută din 
palmă pe Nica Mărin, apoi se urcă în carioară cu băiatul în braţe şi de-te bici 
iepei, că avea de făcut un drum, mai întâi la Roşiori, la fotograf, apoi să vină 
la curte, unde o aştepta cucoana Tinculina, cu sufletul la gură. Într-o jumătate 
de oră, ajunseră cu bine la marginea oraşului. Acolo, sub un păr páduret, opri 
carioara, legă iapa de tulpina părului, îi agàtà traista cu de-ale gurii de după 
urechi şi se apucă să se ferchezuiască pentru fotograf: mai întâi schimbă 
scutecele băiatului, îl primeni cu cămaşa de la rudăreasă, îi dete piept, că 
i se bobotiseră mameloanele şi, în sfârşit, se apucă să se ferchezuiască şi 
ea: scoase din papornità poalele si ia, le îmbrăcă în dosul părului, se incáltà 
cu pantofii cumpăraţi de Petrut înainte de plecare, iar după ce îşi îmbujoră 
obrajii cu faimoasa glicerină, cumpărată pe mai nimic de la spiterie se urcară 
în carioară şi intrară în oraş prin Bariera cărămidarilor. Totul arăta atât de bine: 
iapa, carioara dar mai cu seamă cele trei personaje de un pitoresc aparte 
încât, ai fi zis că te afli în fata unui tablou de Nicolae Grigorescu. În centrul 
oraşului, lume câtă frunză şi iarbă, aşa că, pentru a nu nimeri prin vreo fun- 
dătură de stradă, lăsă pe Lenuta cu iapa şi carioara în toriştea de la Geacarel 
şi plecă la fotograf, pe jos. Ca să fie sigură că nu apucă pe un drum greşit, 
Didina scoase din papornità cartea poştală de la Petrut şi mai citi o dată cum 
se ajunge la fotograf. Abia după ce reciti încă o dată textul scrisorii înțelese 
că, de fapt, se află in fata atelierului de fotografiat. Mai întâi se opri în fata 
vitrinei să vadă ce fel de fotograf e (bun sau prost), apoi deschise uşa de la 
intrare, unde a fost întâmpinată de un clinchet de clopoțel, agăţat deasupra 
uşii. După câteva secunde se auzi din încăperea alăturată vocea fotografu- 
lui: „Luaţi loc pe canapea! Vin imediat!”. În minutele de absență a meşterului 
fotograf, Didina avu timp să facă inventarul încăperii de dincolo de o draperie 


din plus de culoare albastrá, care despártea vestibulul de atelierul propriu-zis. 
Pe peretele din fatá - o canapea din lemn lustruit, cu cotiere si spátar pe care 
încăpeau patru persoane, în spatele căreia, chiar de perete atârna un tablou 
uriaş, înfàtisànd un foarte frumos luminis de pădure. În partea opusă, chiar 
în mijlocul încăperii, se odihnea un aparat de fotografiat cu trepied, acoperit 
cu o pânză neagră, lungă până-n podea, încadrat de două proiectoare de 
lumină. Între canapea şi aparat, o masă din lemn cu cristal, sub care fotograful 
aşezase fotografiile cele mai reuşite. Atât şi nimic mai mult. „Eu mă iau de- 
ăsta, altfel mă ia drept proastă, şopti femeia, pentru sine.” „Nene fotografule, 
dacă nu ne fotografiezi mai repede, să ştii că fac pipi pe canapea.” Gata, am 
venit. Nu am ştiut că sunt aşteptat de un cavaler atât de important". Cum 
sfârşi fotograful vorbele lui pline de un fel de politețe prefăcută, uşa dinspre 
toaletă se deschise şi în încăpere se arătă brusc un omulet, la vreo treizeci 
de ani, negricios la față, păr măsliniu cu cărare pe mijloc, scăldat în ulei de 
nucă, mustață, tot neagră, în furculità. Micul fotograf purta pe corp pantaloni 
cadrilati, golf, strânşi în elastic sub genunchi, sosete albe, pantofi maro, de 
Mociornita, înfăşurat într-un sacou din catifea de culoare vişinie. „Acum face 
domnu Ghiţă pozele la băiat. Cum le vrei, la minut sau la opt zále?" La opt 
zâle răspunse Didina cu sictir. Să le faci frumoase, maistore, că una din ele 
pleacă pe front cu bărbatu-mieu. E sărgent-instructor la Turnu Măgurele.” 
În timp ce o aşeza pe Didina şi pe băiatul ei pe canapea în poziția corectă, 
fotograful interveni, iritat: „Eu sunt domnu' Ghiţă, şi nu maistore!”. „Pă firmă 
scrie La Ghiţă” nu la „Domnu' Ghiţă”. Fotograful suportă greu replica şi dispăru 
sub faldurile aparatului de fotografiat, lăsându-şi doar o mână afară, pentru 
manevrarea obiectivului. „Acum să stati nemiscati.” Mâna fotografului deschise 
capacul obiectivului, apoi îl puse la loc. „Sunteţi gata! Arvuna vă costă două 
parale si mai plătiți două când ridicaţi fotografiile”. Didina plăti cei doi bani si 
când ridică băiatul de pe canapea, de sub cámásutà rămase canapeaua udă 
de urină, din care se răspândi brusc un miros intepátor de acid uric. „Ce mi-ai 
făcut, femeie, cu plodul tău pişăcios? Cum mai scot eu mirosul din canapea?". 
„În primul rând, eu sunt Doamna Didina, că sunt nevastă de sergent-instructor, 
nu ca tine samsar de cai. În al doilea rând, ca să scoţi mirosul din canapea o 
ştergi cu o cârpă îmbibată cu ulei de nucă, apoi o stropeşti cu odicolon. În al 
treilea rând, cu mine să nu faci pe násfirosu, pentru că eu ştiu cine ai fost: o 
lepră de samsar de cai... verzi pe pereţi. Mai tài minte când ai venit la Mantu, 
să-i cumperi, cu orice pret, iapa?, iar tăticul meu nu ţi-a dat-o cu nici un pret? 
Atunci nu zbârceai din nas la mirosul de pişat de iapă. Acum te-ai ajuns, nu 
suporţi mirosul de pisat de copil”. După ce se auzi clinchetul clopotelului de la 
ieşire, Didina îi dete lovitura de graţie: „... Şi să dea dracu să nu iasă pozele 
bine, că ai de-a face cu Petrut! Tu nici nu ştii cine e ăla?!”. Ca sà aibă tot ea 
ultimul cuvânt, când se văzu pe trotuar, îi mai trase şi o înjurătură boierească: 
„Mitocanul dracului ce eşti!”. 

Afară începuseră să cadă câteva picături de ploaie. Didina înfăşură bă- 
iatul în broboadă, privi din mers ceasul din turnul primăriei şi socoti că încă 
are timp să treacă prin piaţă să ia două franzele şi patru mititei, deoarece îşi 
aminti că nu mâncase nimic de seara trecută. Pe lângă mititei cumpără şi 
două scrumbii sărate pentru acasă. Cu două păstăi de ardei copt date prin 
usturoi pisat, mânca Didina zece mámáligi. În drum către ,Geacarel", intră 
şi într-o prăvălie evreiască, de unde cumpără pentru băiat o pereche de bo- 
toşei, o pereche de sosete şi o fundà de pus în piept. La ,Geacarel”, Lenuta 
o aştepta, gata de plecare. ,Lenuto, prinde băiatu şi aşază-l în codárlá, fă-i 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


un acoperis din broboadà, cà acu-ncepe ploaia” ,Cum sà fac acoperis din 
broboadà?” „Simplu: Legi un capăt de leuca din dreapta, altul de leuca din 
stânga, iar pe celelalte două le legi de capetele codárlei. Ce e asa de greu?! 
„Da ce-ai fatălică de vorbeşti asa, de parcă ţi-a pus fotograful foc la tàlpi?”. 
„Foc la tălpi nu mi-a pus, dar m-am certat cu el. l-am zis câteva de i-au stat în 
coadă. Păi cu cine se joacă el, cu mine? Decât cu mine, mai bine cu Dracu”. 
„O, opreşte-te, moara lui Călifar! O potoli Lenuta". „Oi fi eu moara lui Călifar, 
dar nu sunt moară de palavre”. „Nu esti, dar... esti". „Fa, Lenuto, degeaba 
zici tu că sunt aşa şi pe dincolo... Eu înţeleg, fa, să-mi facă observaţie un 
fotograf ca lumea, un om cu scaun la cap, nu un neica nimeni care până mai 
ieri umbla după potcoave de cai morţi, care a învăţat să fotografieze pe la 
nunți, pe la botezuri si pe la înmormântări. Spune tu, am dreptate?”. „Ai, bia, 
însă prea te iei în gură cu toată lumea”. „Mă iau în gură cu oricine, când am 
dreptate, indiferent cine-ar fi el, fie chiar şi Regele Mihai, merg cu el de gât 
până la Dumnezeu”. 

Si uite-asa, din vorbá-n vorbă, cele două surori vorbárete, Didina si Lenuta, 
ajunseră din nou la părul lăudat. Aici, Didina îşi schimbă zuvelcile, poalele şi 
iia cu straiele de lucru, iar Lenuta se dete după o tufă de porumbar, apoi îşi 
continuară drumul de pulbere. Până la conac mai aveau de străbătut o dis- 
tantá pret de o jumătate de oră, aşa că avură timp suficient să înfulece câte o 
jumătate de franzelà şi câte doi mititei fripti pe grătar si táváliti prin muştar. 

„Ei, mâncarăm noi mititei, dar apă de unde bem””. „Vezi şi tu că e ulcio- 
rul cu apă în suslet”, îi răspunse Didina peste umăr, în timp ce iapa îşi găsi 
să se uşureze chiar în uşa cârciumii „La Lupu”. „Şi cum zici că-i spune la 
comuna asta, că am uitat?". „Nu e comună, ci e sat. Satul Cioc şi aparţine 
de comuna Bălțați. Nici atâta lucru nu ştii.” „Păi, de unde să ştiu eu că e sat 
şi nu e comunà?!”. „O comună are primărie, şcoală şi biserică. Acum cá tot 
m-ai întrebat de Cioc, haide să-ţi povestesc câte ceva despre el. Asta ca sà 
mai treacă timpul, dar mai întâi trebuie să-mi răspunzi la o întrebare simplă 
ca bună ziua: tu ştii care sunt gările de pe partea stângă când mergi cu trenul 
de la Roşiori la Turnu Măgurele?”. „Dar eu nu am mers niciodată cu trenul. 
Nici nu ştiu cum arată”. „Să zicem că ai fi mers”. „Nu ştiu. Cum să ştiu dacă 
nu am fost în viața mea la Turnu Măgurele?”. „Dacă ai gândi mai bine, ai sti: 
gările de pe partea stângă, când mergi cu trenul de la Roşiori la Turnu Măgu- 
rele sunt gările de pe partea dreaptă când vii cu trenul de la Turnu Măgurele 
la Roşiori”. „De unde ştii tu toate astea?”. „De la dracu de Sándel cocosatu. 
Ála ştie şi ce număr poartă dracu la opinci”. Râseră amândouă cu gura până 
la urechi. „În satu ăsta pe care îl sare broasca trăiesc numai două neamuri, 
mari şi late: memestii şi mihăileştii. Memestii locuiesc pe partea dreaptă, 
când te duci la Roşiori — legă Didina ideea de chestia cu gările de tren — iar 
mihăileştii locuiesc tot pe partea dreaptă, când vii de la Roşiori”. „Ai, fa, tatá, 
vorbeşte mai clar că m-ai ametit de cap". „De când s-au aşezat în acest sat 
sălbăticiunile astea, că-aşa o să le zic, se duşmănesc de moarte. Dacă un 
memeştean trece şuşaua la Mihăileşti, e vai de mama lui... sau invers, dacă 
un mihăileştean trece la memesteni îl pupă mă-sa rece. Fiecare neam are 
prăvălia lui, are fântâna lui, are muierea lui.” „Dacă unui băiat de mihăileş- 
tean îi place o fată din neamul memestenllor, ce se-ntàmplà?”. „Se întâmplă 
nenorociri...” „Atunci, ei unde îşi găsesc fetele cu care sà se-nsoare?”. „La 
Mandra, La Tirişneag, la dracu-n praznic, oriunde...". 


Dintre argatii conacului, primul care vázu carioara trasá de iapa lui Mantu 
fu Petre Memu, pándar de curte, cel mai bátrán si mai intelept dintre memes- 
teni si tot el fu cel care deschise larg poarta sà intre, însà Didina, în loc sà 
tragà dreapta de hàturi, trase stànga si intrà pe toristea morii. ,Didino, de ce 
nu bágasi, nică, a carioará în curte? o întrebă pándarul pe fata lui Mantu” „Ca 
sà se mire lumea, ráspunse Didina în dodii". ,Neicá Petre, de cánd lumea si 
pământul, ban la ban trage si páduche la páduche. Stii prin ce se deosebes- 
te páduchele de sărac de cel de bogat? Al de bogat e mai gras. Al dumitale 
cum e, cá de cánd pándáresti pe la curte, te-ai cam îngràsat ca pàduchele 
de boier”. ,Didino, nicà, lasà glumele si hai cà te asteaptà cocoana Tincuta." 
sUite-mà!”. Didina aruncă háturile pe capra carioarei şi porni întins printre 
dalmatieni nu cátre casa îndoliatà, cu douà dricuri la scarà si cai mascati, ci 
cátre bucátária de vará. În fata casei cu scári si statuete de marmurà, Didina 
se opri in loc si se intoarse cu fata la bátránul pándar, apoi zise pe un ton de 
comandá: neicá Petre, du-te la cocoana Tinculina si anunt-o cá am venit si cá 
în acest moment nu má pot duce la ea. Am prea multă treabă, apoi caută-l pe 
Mos Luptacu si spune-i sà vină la bucătăria de vară împreună cu mecanicul 
de la centrală. Didina întoarse spatele pándarului, ocoli clădirea şi intră pe o 
uşă metalică din aluminiu în bucătăria de vară, în centrul căreia era instalată 
o maşină de gătit uriaşă, dotată cu opt plite de fontă şi patru cuptoare, sub 
care funcţiona câte un injector pe păcură. Plita era dotată cu marmite din 
inox de diferite capacităţi: de la cincizeci până la trei sute de litri, aduse de 
Tomică din Anglia. 

„Bună, Moş Luptacule, aici erai, că eu l-am trimes pe neica Petre Memu 
după dumneata. Acum, hai să ne socotim: unde sunt cele cinci femei şi cei 
doi bărbaţi de serviciu la Bucătărie?” „Uite-le şi uite-i, arătă administratorul 
cu degetul pe fereastra bucătăriei unde se afla un grup de femei şi doi băr- 
bati, gata să fie bágati în seamă. Acum, mai am încă o rugăminte. Să aduci 
mecanicul de la centrală care să stea permanent în bucătărie şi să regleze 
focurile după cum îi spun eu”. În loc de răspuns, administratorul scoase capul 
pe fereastră şi strigă la un argat aflat în apropiere: ,lidáule!" „Ce Moşule?” 
„Du-te şi caută-l pe Mirità, mecanicul şi spune-i să vină la bucătărie”. „Acu 
viu cu el”. „Hai repede”. „Moş Luptacule, du-te la treburile dumitale că nu am 
timp de palavre. Dacă am nevoie de dumneata, te caut". 

Soarele se odihnea pe spinarea dealului dinspre Bratcov când Didina îi 
zise mecanicului să dea drumul la focuri. Le explică femeilor ce au de făcut 
pe timpul nopții, apoi se făcu nevăzută printre zidurile albelor case. Ar fi trecut 
neobservată, dacă cocoana Tinculina nu şi-ar fi aruncat privirea pe fereastra 
salonului îndoliat. „Didino!” „Da, cocoană! răspunse Didina aproape speria- 
tă” „Unde te duci, fa?" „Mă duc să dau băiatului să sugă” „După ce termini, 
să vii cu el la mine. Mă găseşti în dormitorul lui Tomică” „Bine, cocoană”. Si 
pentru că băiatul, în loc să plângă sau să scâncească de foame, smotocea 
de mama focului o păpuşă din cârpă, Didina, schimbând puţin ordinea lucru- 
rilor, luă băiatul în braţe şi plecară împreună la cocoana Tinculina, urmând 
să amâne ritualul alăptării pentru mai târziu... Când Didina intră pe uşă, o 
găsi pe cocoana Tinculina prábusitá în fotoliu cu ochii stinşi şi graiul slab 
de atâta zbucium şi suferință. Cele două femei, deşi făceau parte din lumi 
diferite, se imbrátisará ca două surori, clipe îndelungate. În aceste momente 
de grea încercare, amândouă gândeau la fel, plângeau la fel, sufereau la fel. 
Scâncetul băiatului prins între braţe îndepărtă cele două femei, ştergându-şi 
urmele lacrimilor, una cu batistă cu broderii pariziene iar cealaltă cu un şter- 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


gar românesc. ,Didino, rupse doamna de Romanati tăcerea, dă-te dragă cu 
băiatul mai lângă fereastră să-l văd mai bine la fatà!”. Didina se apropie până 
lângă perdea, iar Tinculina îl privi peste tot cu luare-aminte. „Să ştii că ai un 
copil foarte reuşit. Seamănă cu tine, dar buzele şi bárbia sunt ale lui Petrut. 
Ştii ce? Nu mi-ai spus cum îl cheamă”. „Nu-l cheamă în nici un fel, pentru 
că încă nu l-am botezat”. Dacă încă nu l-ai botezat, te rog să-i pui numele 
băiatului meu Tomică şi am să fiu recunoscătoare câte zile oi mai avea de 
trăit” „Doamnă, nu pot să dau răspunsul pe loc. Trebuie să vorbesc cu Petrut. 
Dar, ştiţi ceva, pe naşul lui de botez îl cheamă Toma, aşa că îl va chema 
Tomică sau Tomità. Pănă atunci eu îi zic în continuare Trompopitá, un nume 
inventat de mine, nu de-altceva, dar să am şi eu cum să-l strig”. Tinculina o 
îmbratisà din nou pe Didina si o sărută pe amândoi obrajii, apoi, stergándu-si 
de pe obraz o lacrimă, de data asta de bucurie, deschise o casetă de pe un 
scrin negru şi scoase din ea o monedă de aur cu capul lui Carol |, pe care 
o aşeză pe fruntea micutului Tomicá. „E a răposatului Tomicá. A primit-o, tot 
pe frunte, de la naşul lui de botez. Am înţeles de la Mos Luptacu că ai fost 
la Gresia, cu ce treburi?”. „Am fost la cumnatá-mea Marita pentru un loc de 
casà, care i s-ar cuveni lui Petrut, prin mostenire”. ,Si ai rezolvat..?". ,Cu locul 
am rezolvat, insá partea cea mai grea e casa. De unde sà am atátia bani 
să dau pe materiale?!" „Ştii ceva? Noi am demolat o magazie de cereale, 
asa cà dupà ce terminám cu înmormantarile sà vii sá-ti iei ce-ti trebuie. Aici 
găseşti de toate, mai putin tâmplăria”. Drept mulţumire, Didina încearcă să-i 
sărute mâna, dar boieroaica retrase mâinile-amândouă. „Acum, spune-mi, te 
rog, cum stăm cu preparatele culinare?" „Bine. Toate sunt pe foc, rămâne ca 
mâine până-n zâuă să le pui prăjelile şi mirodeniile”. „Didino, ştii ce zic eu? 
Să dormi aici cu băiatul în dormitorul lui Tomică, de ce să te mai duci acasă 
şi să vii mâine în zori?”. Nu pot, doamnă, pentru că băiatu nu e botezat şi 
dacă doarme în casă străină se umple de bube dulci”. Didina mută băiatul 
pe cealaltă mână, dădu „sărut mâna!” doamnei îndoliate şi se îndreptă către 
uşă, spre a se face nevăzută în lumina roşie a soarelui tolănit pe spinarea 
dealului dinspre Bratcov. Tocmai când apásá cu mâna pe clantá, se întoarse 
din nou cu fata către amfitrioaná şi zise: „Cocoană, neam de neamul meu 
nu a plecat capul şi nu a stat cu mâna-ntinsă. Eu am venit, acum când aveți 
mare nevoie de ajutor, din două motive: pentru că ati fost nişte boieri cum 
se cade, cu dare de mână pentru cei nevoiaşi şi obiditi. În ce mă priveşte 
(că al doilea rând mă priveşte pe mine), domnul boier Victor, cu câteva clipe 
înainte de moarte, a şters numele lui tăticu din registrul datornicilor, aşa că, 
doamnă Tinculina, vă rog din suflet să nu vă supăraţi pe mine că nu primesc 
nici un lemn de casă drept pomană”. Prinsă în corzi, Tinculina fu nevoită 
să nuanteze un pic promisiunea: „Dragă, dar nu am zis că ti le voi da drept 
pomană. Bani nu primesc, dar pentru asta ai tu cu ce să te rásplátesti, când 
voi avea eu nevoie de ajutorul tău. De fapt nu am nevoie de nici un ajutor, 
nici măcar de contra-serviciu. La urma urmei, de ce să mai lungim vorba? 
Odată şi-odată tot trebuia să-ţi spun planul meu în legătură cu tine si Petrut: 
lui, când se lasă la vatră, îi voi da conacul de la Miháesti, în administraţie, iar 
pe tine te voi numi guvernantă, cum e aici Florica. Ei, ce zici de asta?”. „Ce 
să zic cocoaná, deocamdată, războiul bate la uşă. Dacă izbucneste, Petrut 
pleacă în mod sigur pe front". „Şi dacă nu izbucnește războiul?”. „Dacă vrea 
şi Petrut, vom vedea... Táticu mieu are o vorbă: Niciodată să nu te-ncrezi în 
promisiunile boierilor”. „Didino, astea nu sunt ideile lui Mantu. Le-a auzit şi el 
de la vreun politician. Nu cred că ţi-am promis eu ceva si nu m-am ţinut de 


cuvánt. Eu zic sá lásám politica de-o parte si sá ne intoarcem la ale noastre. 
Uite ce m-am gándit eu (tu sá-mi spui dacá e bine sau nu): un ránd de haine 
de-al lui Tomicà să-l dau de pomană lui Petrut, cá a muncit si el câţiva ani în 
aceastá curte, iar din partea lui Victor sá-i dau lui Mos Luptacu. Amándoi au 
cam aceleasi talii cu ale ráposatilor. Petrut ce numár poartá la pantof?" ,42, 
îi răspunse scurt Didina". „Acum rămâne să-mi spui dacă Petrut le va primi". 
„Pomana de la mort nu se refuză, pentru că îl mânii pe Dumnezeu. Cocoană, 
eu trebuie să plec, altfel mă prinde noaptea pe drum şi nu e bine. Haideţi că 
mai vorbim şi mâine”. „Bine, mergeţi cu bine şi să ai grijă de micuțul Tomicá. 
Vezi că în carioară ai să găseşti un pachet pus de Moş Luptacu. Şi acum 
poti pleca”. „Mulţumesc pentru tot cocoană şi să-ţi ajute Dumnezeu să treci 
cu bine peste această nenorocire”. „Chiar de voi trece cu bine, de acum zi şi 
noapte voi purta în suflet povara acestei nenorociri”. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


debut 


ROLAND VOINESCU 


Cum se-ntoarce roata 


C áldura este sufocantá, nori de praf se plimbà pe strázi. Umbra copacilor parcà 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


nu este suficientă în aceste condiţii. 

Profesorul merge cu paşi grăbiţi, strânge tare mapa în mână. În această 
zi speră să aibă mai mult noroc, de la începutul vacanței de vară se tot duce 
în audienţă la un senator. Este foarte cald, asta îl deranjează foarte tare, nu 
se poate concentra foarte bine, nici nu mai este aşa tânăr. Mersul rapid îl 
încălzeşte şi mai tare, nici nu îşi mai aminteşte cum îl cheamă pe senator. 
Oricum nu îşi face probleme, numele senatorului este scris pe uşă. 

A ajuns în faţa biroului. Se opreşte şi se uită la clădire. Biroul senatorial 
ocupă parterul şi primul etaj al unei clădiri moderne. Profesorul se uită uimit 
la clădirea din fata sa si se întreabă cum este posibil ca într-o ţară în care 
lumea este disperată din cauza sărăciei, cineva să îşi permită să construiască 
o asemenea clădire. Probabil având în vedere funcţia publică pe care o deţine 
cel care îşi desfăşoară activitatea în acele birouri, a folosit bani publici. Oare 
ce a făcut pentru tara care este în pragul sărăciei, de a primit în folosință o 
astfel de clădire. 

Tot pentru o clădire a venit şi profesorul în audienţă. Clădirea pe care vrea 
să o renoveze este clădirea şcolii la care el predă. El ca profesor s-a obişnuit, 
dar îi este milă de copii. Uneori în condiţii meteorologice vitrege, situaţia din 
clasă este de nesuportat. 

Se apropie de uşă şi întinde mâna spre clantá, usa se deschide singură. 
Profesorul rămâne cu mâna întinsă, se uită în sus, un mic dispozitiv acţionează 
uşa când se apropie cineva. 

În clădire marmură, covoare scumpe, mobilier de lux. Holul e pustiu, cei 
care intră sunt supravegheați de camere de luat vederi. Profesorul ştie drumul, 
biroul senatorului este la etaj. Nu îşi mai aminteşte de câte ori a făcut acest 
drum, dar pe senator nu l-a găsit. 

Urcă câteva trepte şi se opreşte, a realizat că nu îi mai este cald. Se uită 
spre uşă, deasupra tocului uşii se află aparatul de aer condiţionat. Spriji- 
nindu-se cu ambele mâini de balaustradă se gândeşte cu amărăciune. Toată 
vara a fost la acest birou şi nu a găsit decât secretara şi câţiva agenti de pază. 
Pentru cine a construit senatorul o clădire îmbrăcată în marmură, cu geamuri 
termopan, pentru cine a adus mobilier de lux, pentru cine a cumpărat aparatură 


de birou performantá, probabil pentru agentii de pazá, pentru cà el, senatorul, 
în perioada în care a fost cáutat de profesor, nici gánd sà treacá pe acolo. 

Profesor de matematicá fiind nu se poate abtine sá nu facá cáteva cal- 
cule, cu aproximatie, cam ce sume au fost cheltuite pentru un birou, in care 
se joacá pe calculator o secretará si cátiva agenti de pazá. Banii respectivi 
ar fi putut renova o scoalá, unde zilnic vin sute de copii sau spitale sau alte 
cládiri care sá foloseascá la ceva. 

— Ah! Ce se putea face cu atátia bani, murmurá supárat. 

Îsi continuà drumul pe scári. Ajunge în fata secretarei, care il cunoaste 
de acum. 

— Buná ziua! salutá profesorul respectuos. 

— Buná ziua, domnule profesor, astázi aveti noroc! 

— Cum! se bucurá profesorul. 

— Da, domnule profesor, azi domnu' senator este, luati loc, và rog, si eu 
và anunt imediat! 

— Và multumesc! 

Profesorul se îndreaptà spre canapeaua de piele din spatele sàu dar 
nu se aseazà, este prea emotionat, stránge cu putere mapa în màini. Face 
repede în minte o recapitulare a motivelor pe care vrea sà le expunà pentru 
a-l convinge pe senator. Pentru el nu s-ar umili dar pentru copii trebuie să-l 
înduplece pe senator. 

Secretara a intrat în biroul senatorului şi a lăsat uşa deschisă. Ce a spus 
secretara nu s-a auzit pentru că a vorbit încet dar se aude răspunsul sena- 
torului: 

— Ce mai vrea şi ăsta, fá?... Toti vrea câte ceva, ce mă-sa, io-s crucea 
roşie, dau la toti nemáncatii? 

Secretara spune ceva dar nu se aude ce spune. 

— Bine, bagă-l! se răsteşte senatorul. 

Secretara iese din biroul senatorului. 

— Domnule profesor, và rog! 

— Và multumesc, doamná! 

Senatorul se lasà cu scaunul pe spate. 

— Stai, bà, jos! 

— Và multumesc! 

— Opal... Stai aşa!... Stai cá nu ştiu de unde sà te iau! 

— Nu prea aveti de unde sá má luati, ráspunde timid profesorul, stiti eu 
sunt profesor de matematicà. 

— Ai vázut cum te-am ochit? 

— Da, aveti un spirit de observatie extraordinar, totusi cum v-ati dat sea- 
ma? 

— Bá, eu am fost elev la tine. 

— Aaa!... deci sunteţi un fost elev al meu. 

Profesorul prinde curaj, un fost elev, îi va fi mai uşor să-l convingă să se 
implice în renovarea şcolii. 

— Da, bă, numele nu-ţi zice ceva? 

— Mă iertati, dar la câţi elevi am avut, acum ce să zic... ati participat la 
vreo olimpiadă? 

— A, nu, dar am rămas repetent în fiecare an. 

— Cum?! 

— Da, asa că io-s mai deştept ca toti. 

— Cum aşa? 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


— Deci, dacă am făcut fiecare an de şcoală de câte două ori, deci sunt 
mai destept. 

— Mà rog, se poate spune si asa. 

— Poţi sà mà rogi cât vrei, da’ tot io-s deştept tare, păi, uite numa’ ce bani 
am. 

— Da, aveţi bani. 

— Păi, am, bá, amárátule! lo-s milionar în parai, bă! 

— A, foarte bine. 

— Pentru că sunt deştept! 

— Da?! Şi eu care credeam pentru că sunteţi senator. 

— Sunt deştept din aia sunt senator. 

— Asta este foarte bine pentru cá eu am venit să ridic o problemă legată 
tot de bani. 

— Ce problemă, ce crezi că mai esti la şcoală să ne pui tu la probleme... 

Sună telefonul, senatorul răspunde. 

— Dal... ai, bă, lasă... bá, tâmpitule, mă faci să aştept, mă, pe mine, má... 
bă, se termină vara şi vila mea de la mare nu-i gata, mă... nu ştiu, nu mă 
interesează, bă, iti iau gátu'... bă, tu vrei să-mi laşi vila fără marmură?... bá, 
nu discut, în maxim o oră mă suni ca-i rezolvat... bă îţi trimit pe cap toate 
controalele din lume fisc, gardă, bă, nu mai faci afaceri în tara asta şi nici în 
alta, bă, te-am spart, auzi, într-o oră mă suni că ai început să pui marmura 
că ţi-am luat gátu'. 

Senatorul trânteşte supărat telefonul. 

— la uite, frátie, bulangiu' ăsta, i-am aranjat cum a vrut el, autorizaţii, scutiri, 
eşalonări şi acu' mà face s-astept. 

— Dacă aveţi atâţia bani sunt sigur că vă puteţi apleca şi asupra problemei 
mele. 

— Lasă, bă, problemele, ia zi, mai ştii, profesore, când eram elevu' şi tu 
profesoru'? 

— Având în vedere numărul mare de elevi pe care i-am avut, nu pot spu- 
ne... 

— Ai, profesore, n-o mai da la-ntors! 

— Totusi... 

— Totusi cánd má scoteai la tablà. 

Suná iar telefonul. 

— Alo!... să trăieşti, frate... ce... ai, má, iar a lovit fii-tu maşina... a lovit pe 
unu’ pe trecerea de pietoni... pietonu' avea verde, lasă, bă, că-l scoatem pe 
ăla vinovat... cum să nu... ce, pietonu' a murit, foarte bine, mortu' e vinovat... 
da, mă, aşa zice legea... ce, nu zice, nu-i nimic, fac eu o lege, cine face legile 
în tara asta... da, má, se face, baftá! 

— Vai, un accident? 

— Mamá, cát muncesc, m-am spart cu munca! 

— Văd că sunteţi foarte ocupat. 

— Da, un prieten, se ocupă de ţigări, alcool, eu am grijă să nu-l controleze, 
aranjez cu timbre. 

— Ca între prieteni, ajutor! 

— Da, nu e ca bulangiu' ăla de mai devreme, e cu la timp. 

— Problema mea este şcoala... 

— Şcoala unde má chinuiai pe mine. 

— Vai, nu và chinuiam. 


— Cum sá nu, má puneai sá invát d-álea, operatii cu multimi, cu adunári, 
scáderi, cu formule, cu triunge. 

— Dar, vá invátam, vá... 

— Ce invátai, profesore, pe mine má-nvátai, tu, mà, pe mine. Nu te uiti, bă, 
ce amárástean esti, tu sà mă înveţi pe mine care-s milionar în para, bă! 

— Orice om trebuie sá aibá un bagaj de cunostinte... 

— Profesore, eu nu-s orice om, io-s senator, iar cunostinte am si la putere 
si in opozitie si-n politie si la procuraturá si la vamá, mi-ai fácut tu cunostintà 
cu ástia, profesore? 

— Nu, eu vorbeam despre... 

— la zi, ai vilá? 

— Ce sá am? 

— Vilá! se rásteste senatorul. 

— Nu, nu am. 

— Vezi!... Unde stai? 

— Un apartament cu douá camere... 

— Pun pariu cá esti si debransat. 

— Da. 

— Ha! Ha! Ha! Un debransat vroia sà mà învete pe mine! 

— Domnule senator, erati un copil si eu vroiam sà và învat... 

— Sá ajung un amárát, un sárántoc ca tine! Ha! Ha! Ha! 

— Orice om, cât ar fi de inteligent, are nevoie de pregătire... 

— Bá, profesore, ce pregătire, má? lo-s inteligent, bă, io-s dăştept! 

— Da, domnule senator, nu pot să contest acest lucru. 

— Profesore, eu... îi fac pe toti prin mijloacele mele, ca să iau de la ei 
banu'... asta e, sunt deştept. 

— Má scuzati, dar nu încurcati desteptáciunea, inteligenta, cu escroche- 
ria? 

— Cum adică? 

— Tocmai ati enuntat definitia escrocheriei din DEX. 

— Ce-am fácut? 

— Ati enuntat definitia. 

— Ce-o fi aia, nu stiu, da' nici tex nu stiu ce e. 

— DEX, adicá dictionarul explicativ al limbii románe. 

— N-am auzit... da' ce definitie zici? 

— Escrocheria este infractiunea care constà în înselarea unei persoane 
prin mijloace frauduloase în scopul obtinerii unor profituri materiale nejuste. 

— Ce nejuste, bá, ce nejuste, de exemplu, dacá firmele mele are de plátit 
la taxe niste bani, asa, si eu dau o lege cá eu nu mai am de plátit nimic cá 
m-am scutit, e legal, bá, e just. 

— Legal, o fi, dar just nu este. 

— Ai, profesore, n-o mai întoarce, ce te dai deştept, dacă erai deştept 
aveai banu' pe tine. 

— Vedeti, dumneavoastrá, domnule senator, pentru vile, masini de lux, 
excursii în străinătate, pe lângă preţul material mai este de plătit si un alt fel 
de pret. 

— Da, dau oricát, ásta cát e, ce e ásta TVA, dau cá am bani. 

— Pe lángá pretul material, domnule politician, se pláteste si un pret 
moral. 

— Pret moral, asta ce mai e, să-l sun pe Mircea, ăsta e la gardă, ştii... pret 
moral... nu stiu dacà am plátit asa ceva pànà acum. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


— Pret moral, adică... câţi au murit de foame, câţi s-au debransat, câţi au 
murit prin spitale ca să vă plătiţi, dumneavoastră, vile şi maşini de lux. 

— Ha! Ha! Ha! Ce mă interesează, bă, pe mine câţi nemáncati sunt în 
țara asta. 

— Nu sunteţi, dumneavoastră, în parlamentul... 

— Da, profesore, da' eu am treabă cu câte vile am eu, ce maşini tari a 
mai apărut. 

— Asta e singura treabă pe care o aveţi, şi populaţia? 

— Auzi, prostu' moare de grija altuia şi câinele de... habar n-am. 

— De drum lung. 

— O fi, da’ io-s deştept, fac bani din orice. 

Sună telefonul. 

— Da, bál... e al tău... bă, eşti prost, nu pricepi, am vorbit, e totu’ aranjat, 
e terenu' tău, cinci hectare la lac, e al tău... să trăieşti, pa! 

— Aţi mai rezolvat o problemă. 

— Da, nişte țărani jegoşi, cá e pámántu' lor, i-am făcut de i-am spart, şi-a 
luat cumnatu' un teren la lac, mişto, îşi trage şi el o vilă... 

— În ce zonă? 

— Bă, de la Ploieşti vreo două sute de kilometri, regiune de deal, ţuică 
tare, e parfum, ce să mai. 

— Şi oamenii aceia? 

— Dă-i în mă-sa, ce vrei să le dau eu să mănânce? 

— Totuşi... 

— Ce totuşi, ăştia e din ăia care a învăţat cu tine d-aia n-are ce mânca. 
Cum mă băteai sá-nvát, noroc cá chiuleam şi acu'-s deştept, am banu' grupa 
mare. 

— Este foarte bine dacă aveţi bani, astfel mă puteţi ajuta şi pe mine. Nu 
este vorba despre mine personal, vreau să vă vorbesc despre şcoala în care 
predau şi în care ne-ati făcut cinstea de a ne fi elev. 

— Ce cinste, bá, eu n-am bani de prostii! 

— Şcoala este o prostie? 

— Mie-mi spui, hà! Ce vrei, profesore, să nu-mi termin eu vilele ca să îţi 
dau tie un var în clase, ai lasă-mă! Când o fi an electoral mai tragem o spoială 
ca să vadă idiotii ce treabă facem, da' până atunci... 

— Până atunci copiii... 

— Ce copii, la alegeri, profesore, la alegeri! Si mai zici că eşti deştept, tu 
nu ştii, înainte de alegeri o să vin personal la şcoală să văd cum merg lucrările 
de renovare. 

— Dar când încep aceste lucrări? 

— Bă, mă laşi! Mă bati la cap cu renovarea şcolii, îmi tot aduci aminte de 
perioada aia, când mă băteai, mă puneai sá-nvát. 

— Domnule senator, viitorul unei ţări depinde în mare măsură de nivelul 
de pregătire al cetățenilor... 

— Ce cetățeni, banu', ai banu' ai pus-o! 

— Indiferent ce faci pentru bani? 

— Indiferent ce faci pentru bani, important e să ai multi bani. Mata te mi- 
logesti pentru bani. 

— Mă scuzati, eu încerc să sensibilizez autorităţile pentru a renova o 
şcoală. 

— Tot milogeală se cheamă. 

— Dar nu puteţi să nu faceți chiar nimic pentru ţară. 


— A, pái, fac cáte ceva pentru tarà. 

— Da?! 

— Da, sigur! 

— Ce? 

— Fac tara de rás pe unde má duc. 

— E, asa, da! Credeam cá nu vá interesati de tarà deloc. 

— As, ce má intereseazá pe mine de tará, eu má gándesc dacá-mi iese 
ceva sau nu. 

— Eu ce pot sá vá... 

— Profesore, pentru mata, cá te cunosc, hai, am o solutie. 

— Và multu... 

— Si ca sà nu mà mai bati la cap, am pe unu' care spalà bani, adicá, omu' 
e politician si banii din tigári, alcool si alte produse de contrabandá, energie 
electricà cumpàratà si revándutá înapoi la stat, asa, trebe' sà justifice banii 
cumva, si are o firmà de constructii. 

— Si credeti cà... 

— Si-i tot renoveazà scoala unde e fiu-su. Scoala aia e într-o continuà 
reparatie de cátiva ani. E, te bag pe felie cu ásta si dacà vrea iti trage si tie 
un var. 

Profesorul începe sá-si caute gràbit în mapà. Scoate mai multe hártii si 
începe să le însire pe biroul senatorului. 

Acesta gesticulează supărat. 

— Nu-mi întinde mie hârtii, dacă ajungi la o înţelegere cu el poti să-i arăţi 
câte hârtii vrei, da' pe mine să mă scutesti. 

— Se poate, o să ne înțelegem, trebuie doar să dea ceva bani pentru că 
noi avem muncitori, luăm materiale de construc... 

— Ce muncitori, ce materiale, n-ai înțeles? El lucrează numai cu firma 
lui. 

— Adică? 

— Adică, el îşi plăteşte lui singur, profesore, mai te dai deştept, n-ai înțeles 
cum merg treburile. 

— Cred că am înţeles şi eu câte ceva. 

— Dacă erai deştept şi întelegeai, acuma nu erai în situaţia asta. 

— V-am mai spus, nu oricine ar face orice pentru bani. 

— Da, da! Asta s-o crezi mata! 

— Nu poti să trăieşti cu conştiinţa împăcată, cu gândul că multă lume are 
de suferit în urma... 

— Ăhă, toti care-i cunosc eu, dacă le dai o mie de euro n-au nici o problemă 
CU COO... onstita aia. E, d-ăia fără. 

— Fără morală! 

— Aşa, fără morală. 

— Totuşi! 

— Totuşi, ai de ales, cu morală sau cu euro... ce alegi? 

— Şi cu morală şi cu euro. 

— Profesore, te-ntinzi. 

Suná telefonul. 

—Alo! Ce, má? Băăă!... trimiti controale non-stop, gardă, protecţia muncii, 
sanipid, pompieri, tot, bă, într-o săptămână vreau să închidă singur. 

Senatorul aruncă supărat telefonul pe canapeaua din încăpere. 

— la uite, bă, toti fraierii îşi face firmă. 

— Ce s-a întâmplat? 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


— Ce?... Unu' şi-a făcut cârciumă pe strada unde am si eu cârciumă. 

— Păi, e concurenţă liberă, într-o ţară... 

— Ce concurenţă, mie nu-mi face nimeni concurență, auzi! 

— Totuşi, oricine îşi poate face o firmă în ziua de astăzi... 

— De unde ai scos-o şi p-asta?... Profesore, n-ai învăţat nimic la şcoala 
aia a mata. 

— Adică?! 

— Nu oricine are nişte bani îşi face firmă şi încurcă afacerile baştanilor. Ce 
crezi, că eu, ditamai senatoru', o să mă chinui să fac concurenţă lu' ăsta? 

— Dar ce puteţi face, fiind o ţară liberă... 

— Liberă! Da, liberă să fac eu ce vreau, da' nu ăla. 

— Dar poate respectivul avea pregătire în domeniu. 

— Ce pregătire, dom'le, iar mă iei cu şcoala. 

— Bine-nteles! Şcoala este o componentă foarte importantă în dezvoltarea 
individului... 

— la mai lasà-mà cu şcoala aia. Ce şcoală am eu şi uite unde sunt! Ce, 
şcoala m-a adus pe mine aici? 

— Un minim bagaje de cunoştinţe... 

— Ti-am mai spus, trebuie sà ai cunoştinţe la poliţie, justiţie, vamă şi astfel 
te umpli de bani. 

— Şcoala este... 

— Când eram eu la şcoală mă scoteai la tablă, mà obligai să învăţ, iti 
făceai de cap cu mine. 

— Vai, cum puteţi spune aşa ceva, îmi făceam datoria de profesor, incer- 
când să vă învăţ câte ceva. 

— Da, erai mare smecher, şef, îmi spuneai câte exercitii să fac. 

— Şi câte fáceati? 

— Bine-nteles că nici unu’, nici nu ştiam să le scriu, să le copiez, aveai în 
cartea aia nişte semne care nu le ştiam, ce limbă era aia? 

— Nu este vorba despre o anumită limbă, acelea sunt simboluri matema- 
tice. 

— Auzi, eu ştiu numai simbolu’ ăsta, banu’. 

— Banii, probabil, sunt buni, dar trebuie să ştii ce să faci cu ei. 

— Ce să spun, la şcoală fáceai pe desteptu' că erai profu'. 

— Dar eu conduceam procesul de învățământ... 

— E, acu’ eu conduc banu. 

— Asta aşa este! 

— Vezi, profesore? 

— Ce sà vàd? 

— Cum se-ntoarce roata! 


NICOLAE MOTOC 


La Ravina preziosa del mare 
a Alex Stefánescu 


Non cerco il suo nome nell'archivio d'alge e 
conchiglia d'ostriche É abbastanza che esiste solo per 
me: La Ravina piena di sorgenti che scendono in passi larghi 
le terre desolate al mare 


La crepa rossa come una ferita non cicatrizzata 
nel petto d'estate Dov'é la rivolta delle bocche viola di 
datura stramonium e guerra tra l'ecballium elaterium con tentacoli 
d'aria ed ortiche pedonale 


Dove ci sono inaspettate alleanze tra 
oggetti umili ed abbandonati pronti per essere lo stesso 
numero di forme d'opposizione infinite contro qualsiasi 
tradimento della memoria che non si stancó mai per chiamarle 


Dove dei pneumatici rotti allineati casualmente 
come alcuni salvagenti anulari alzano la loro cardo 
il fiore regalo Dove l'acacia ancora giovane agitando 
le dita sottili per raccogliere dall'orizzonte del porto stecche 
gialle nere di navi non rimpiangono la loro infanzia 


La Ravina dove grandi mani pensierose dell'uomo 
e mani sottili senza anelli di donna — sempre 
attente a tenerlo vicino alla gioia di vivere o di 
ció che é saldo nelle cose anche quando non sono piü 
necessari: un senso sempre fermo — hanno costruito 
ad un bambino la sensazione che tutto quello che potrebbe accadere 
lui rimane invulnerabile 


Dove l'onda non rimpiange il culmine spumoso 
ed i falchi galleggiano con le ali immobili La Ravina preziosa 
del mare A mattina prima e l'ultima Dove rinasce da 
se stessa allegra voluttuosa inviolabilità del sempre 


Notà: 
Datura stramonium = ciumáfaie 
Ecballium elaterium = plesnitoare 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


La Florilia 


Dove nelle pozze di clorofila i pesci azzurri chiamano 
le loro scaglie di petali E sopra le nuvole di profumo i passeri 
lasciano aprire le loro ali delle foglie Dove persi nella fiaba 
della stessa diffusione della follia di colori d’estate 
i poliziotti sono inseguiti dalle api 


Dove con la notte il velcro nella catena consiglia 
le brezze salate e sta preparando una legge per i succhi Ruvida con 
la paura e con la pigrizia tra quale sono uno dei maestri del giorno con il 
sogno che è rimasto preda alla indifferenza 


Legge che le farfalle lo scrivano in documenti voluminosi 
di potbal con lettere d’oro di stami L'avido falco 
nascosto in me è gia stato posizionato all'angolo della ravina a 
inginocciarsi sulle spine di ricci e schegge di rapana 


Il ruscello che adormiva tra i cespugli di 
mandragola viene messo su di te per alzarsi 
e imparato a volare E quando appari grave con il passo raramente 
a meno di può essere sentito all'orizzonte i tuoni del mare e con 
un occhio nero lo tocchi o con un bastone spinoso ondeggiandosi 
da nanno in erba dalla radura lui trema e piange il mio 
nome 


L'acacia storto e inginocchiato egli dà sul 
collo la parruca piena di fiori bianchi e inizia con 
dolore a leggermi le mie sentenze ingenue e pesante de 
sapore 


Notà: 
Florilia — Floralia 
Pesce azzuro, pomatomus saltatrix — lufari 


L'arte di compressione/ d'espansione del tempo 


La tua ragazza non ha bisogno di parole o gesti 
magici per sentirgli il potere Apre la maglietta 
gialla e ti invia di portargli un bicchiere d'acqua 

Sa ce fino sei tornato ti immaginati come si 
spoglia e andrà un tempo incalcolabile 
(per lei) 

Piü un altro tempo infinito (per te) 
quanto beve veramente nudo davanti ai tuoi occhi 
con piccoli sorsi e sporchi 

Abbastanza — di avere la sensazione sconcertante che 
segue ad abbracciarla per la prima volta 

La tua ragazza ti sequestra il tuo tempo sull' anello 


al mignolo Roccia rossa E ti svegli essendo gettato in 
un altro tempo Solo il suo 
Lei dice no al Mar con un occhio quasi 
nero e tu gli dici si con l'altro occhio che è tutto il suo (di più) 
nero 
E infine ti guarda con la sua bocca 
fiore viola di velcro con le trasmesse spesse 
E tu lo guardi come si vedrà con la sua bocca 


Mar crudo 


Non riesca a capire perché hai dato l'impulso e senso 
solo alle prime energie che sono di un adolescente selvaggio Non piü 
credermi di averLo imparato ad essere coraggioso e gentile e lo 
hai protetto dalla morte 

Urló ti chiesto dall'altra estremità del paese 
di svegliarsi accanto al cuore dell'unica donna che lo amava 
sia serena quando ti chiede de lui di aver il potere 
di attenderLo E per dargli le ali per trovarla alla schiena 
con gli occhi aperti: acqua viva e pace per la sua Gioia 
per l'ultimo sguardo 

Non lo hai ascoltato e ora resta solo 
la tristezza a vederla per lei e Non per te 

Ora un sguardo é un veloce taglio di raggio 
laser nel cuore di coloro che li amano Ora un sguardo 
è molto più voluttuosa scuoiata del tempo sulle cose 

Ora un sguardo parla di un non tenuto 
finale addio come un flusso pazzo dal quale il mondo 
sommerso é anche nato di nuovo 


Hermitage d'acqua 


Guardia alle dipinte notte alle ciocche di capelli con 
odore di celeste dal giardino dell'orecchio e il grido che 
dura sotto le onde per inventarti un altro viso dal cricchetto 
perla di pietra con inattese cellule dalla conchiglia 
d'ostrica dove i santi di scaglie santi di sabbia si pregano 

Dove pronunciano con la voce delle penombre e 
la povera luce in ritardo al tuo ologramma che canta e 
naturalmente in ora d'acque in ora di stracci blu e 
dei fuliggini vetrosi quando ballano e con una grazie 
pagana si spoglia 

Dove per tutto che mi nascosti di quanto porti 
per paura del collo gambo altro talismano di denti di 
squalo trema pronto a cadere e colonna di sostemgo 
aumentata dal sangue delle candele di corallo che 
porta ogni effigie del tuo cuore pulsando e bruciano 
di domare e perdono 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


Golf 


A volte apro le ali ah di polvere di 
sale e d'ossa e mi alzo falco sopra le nuvole Sorge 
dopo di me e la diga unicorn furioso in galoppo 
nella profondità di segni pavimentati con i scheletri di pesce 
li suona gli zocolli 
Sto girando vorticosamente in volo e gli attengo gli artigli 
nella colonna vertebrale nera Il suo Corno bianco sta cercando il mio petto 
E insieme cavallo di pietra falco di sabbia — criniera di alghe 
ali de nebbia gridano nel vento - ci rotoliamo su 
gradini delle onde 
Fino a quando stanchi ci ritiriamo nei modelli 
chiari dove ci lecchiamo le ferite Fino a quando — svegliata 
dal sonno come un branco di lupi — Il Mar mangia 
dal sangue del sole 


Traducere din limba română de 
ANASTASIA SAVIN 


Veronica lorgulescu Luchian 


Aurelian Broascá 


Nicolae Mororescu 


II 


Eugenia Leca Botezatu 


Laura Nistorescu Seniuc 


II 


Traian Márza 


Radu Fulga 


IV 


Maria Pelmus 


ET Mi 
Florin Ferendino 


Constantin Grigorutá 


VI 


Balcicul de azi 


ascinatia pe care a exercitat-o Balcicul asupra pictorilor din perioada in- 
terbelicá a fost durabilà, cláditá pe plámada din care se nasc marile iubiri. 
Ajuns în aceastá ,cáldare miraculoasá de reflexe si tonuri”, dupà cum 
numea Nicolae Tonitza aspectul de amfiteatru al oràselului práválit odatà 
cu strázile si casele sale de piatrá, spre mare, creatorii aveau revelatia 
unui timp în care curgerea secolelor fusese suspendatà, spre a se opri 
într-un topos abstract si strălucitor. 

Era, de fapt, locul pe care imaginaţia lor îl cáutase febril, pretutindeni; 
era spatiul miracolului biblic, era un colt din Mediterana cu civilizatiile sale 
esentiale, era tárámul în care, în sfársit infrátite, Orientul si Occidentul 
puteau fraterniza. Puteai să-l pictezi oricum, oricât şi oricând, cu con- 
ditia să te numesti Petraşcu, Şirato, Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Vasile 
Popescu, Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, lon 
Theodorescu Sion, Alexandru Satmari (şi enumerarea poate continua), 
puteai să umpli cu lucrările pe care le-a inspirat, simezele întregii ţări 
- aşa cum constata un distins confrate din perioada modernă a culturii 
naţionale - că Balcicul nu obosea şi nu irita. Îi cunoşteau toti contururile 
dantelate, dealurile de un alb strălucitor, care în loc să adune, risipeau 
reflexele, cásutele povârnite, minaretele care-şi avántau spre cer sulitele 
albe, marea aşezată ca într-o scoică în golful protector. Şi totuşi soseau 
aici, mereu, spre a schimba o vorbă sau a tăcea împreună cu Mamut, 
spre a porni prin arsità cu sevaletul în braţe către unghiuri perspectivale 
numai de ei ştiute, pentru a urca scările la Caramiti şi a deschide o uşă 
în spatele căreia erai proiectat direct în istorie, spre a admira accentele 
de culoare înscrise în spaţiul concav, de siluetele şi veşmintele cadânelor 
care purtau, supremă ofrandă, apa cea de toate zilele. Doar acolo puteai 
desluşi, privind grădinile, parcurile şi casele construite în deplin acord cu 
peisajul, personalitatea unei mari regine, care a îndrăgit Balcicul până 
într-acolo, încât i-a dăruit chiar inima sa. 

Despărțirea de Balcicul interbelic a fost o dramă pentru fiecare pictor 
român; tocmai de aceea, revenirea înseamnă regăsire. O regăsire în care 
sunt antrenați artisti din toate colţurile României. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


Ín acest context, initiativa Consiliului Judetean Constanta de a organiza 
prima ediţie a Simpozionului National Balcicul de azi capătă calitatea formativă 
a unui mecenat, la înălţimea căruia s-au străduit să fie 28 de artişti; creaţiile 
lor sunt reunite în expoziţia de închidere, organizată în perioada noiembrie- 
decembrie 2011 la Muzeul de Artă Constanţa. Şi dacă pentru sintagma 
Balcicul de ieri, patrimoniul etalat pe simeze oferă desfătări vizuale perene, 
creatorii lucrărilor din expoziţia Balcicul de azi vă invită să-l redescoperiti, 
descoperindu-i. 


Dr. DOINA PĂULEANU, 
Director al Muzeului de Artă Constanţa 


* 


Ín albumul Tabára de creatie Balcic 2011, din care am ilustrat numárul de 
fatà al revistei noastre, sunt cuprinsi plasticienii: Marieta Besu, Vasile Ma- 
rius Barb, Loretta Bálutá, Eugenia Leca Botezatu, Cătălin C. Botezatu, 
Aurelian Broascá, Miruna Budisteanu, Constantin Danilà, Mirela Dimcea, 
Vioara Dinu Popescu, Florin Ferendino, Tudor Fulga, Radu Fulga, Con- 
stantin Grigorutá, Doru Luchian, Veronica lorgulescu-Luchian, Traian 
Márza, Mirela Gheorghità, loan Nità Manolescu, Nicolae Morárescu, 
Ada Nemirschi, Maria Pelmus, Viorel Poiatá, Lelia Rus Párvan, Valter 
Paraschivescu, Laura Nistorescu-Seniuc, Ignat Stefanov, lon Titoiu, 
Valeriu Susnea. 

Selectia imaginilor pe care le-am reprodus cu acceptul Muzeului de Artá 
Constanta si al Filialei Constanta a Uniunii Artistilor Plastici din Románia, 
apartine redactiei. 


ANTONIO PATRAS 


E. Lovinescu. Addenda la un repertoriu 
de situații dramatice «n 


This paper is supported by the Sectorial Operational Programme 
Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European 
Social Fund and by the Romanian Government under the contract number 
SOP HRD/89/1.5/S/59758 


c... motiv al sufletului captiv în vasul cu sapte peceti (posibilà reminis- 
centá din lectura odei lui Keats la urna greceascá) il regásim, in variate 
formule, páná in romanele tárzii de la sfársitul deceniului patru, semn cá 
scriitorul îi acorda o mare importanţă. Mai întâi, textul ce încheia volumul 
din 1912 (o reeditare fără modificări importante a „nuvelelor florentine”) 
a fost preluat tale quale din Scenete şi fantezii (culegere apărută un an 
mai devreme, în 1911), deşi pretenţiile „psihologului” Lovinescu se arată 
a fi, aici, mult mai modeste, nedepăşind nivelul foiletonistic al schiţei 
sau scenetei cu schepsis moral. Din vechiul jurnal al călătoriei în Italia e 
reciclat doar un fragment (Cetatea morții), în forma unui discurs prilejuit 
de contemplarea tabloului Apoteoza Veneţiei, al lui Paolo Veronese, în 
care Veneţia se prezintă pe sine ca o cetate a vieții şi a luxului, de o 
grandoare avându-şi originea, pe de o parte, în dorinţa nobilă de slavă 
şi putere, pe de alta, în cupiditatea josnică a locuitorilor săi. Eroismul şi 
faima venețienilor îşi dezvăluie, astfel, mobilul meschin (setea de câştig), 
care aruncă asupra legendarei cetăţi blamul moral, ceea ce-l determină 
pe narator să-şi tempereze entuziasmul estetic, mai ales că strălucirea de 
odinioară (din tabloul celebrului pictor) contrastează violent cu aspectul 
deprimant al ruinelor scáldate de apele pestilentialei lagune. În realitate, 
Veneţia rămâne o „necropolă a unei slave trecute”, victimă (morală) a 
superbiei sale nemăsurate de altădată, iar naratorul lovinescian se arată 
dezgustat de spectacolul decrepitudinii, cu farmecul morbid-decadent 
al obsolescentei, vădind o receptivitate mai curând ,anti-esteticá", de 
burghez pragmatic (nu trebuie uitat că, în textul originar, impresiile sunt 
ale călătorului în căutare de confort şi odihnă, după o boală grea!). În 
concluzie, teatralizarea convenţională a fragmentului memorialistic cu 
ajutorul personificării şi al dialogului abstract dintre narator şi Cetate 
(de care e legată şi tradiția Carnavalului, şi numele ilustrului Giaccomo 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
[o] 
[25 
X 
Lu 


Casanova, ilustrul doctor în arta iubirii) nu schimbà deloc miezul moral al 
reflectillor. Transformarea e nesemnificativă. Merită sà reținem numai cá 
interpretarea naratorului (Venetia, cetate a morţii) îşi arogă pretenţia de a 
spulbera, de pe poziţia unei gândiri realiste, „sănătoase”, înşelătoarea per- 
ceptie estetizantà. 

Contrastul dintre viatá si moarte e surprins apoi, cu mijloacele anecdotei, 
în Hoţul de Zenon!, un text adaptat după memorialul călătoriei în Grecia pen- 
tru a scoate în evidentà ideea cà iubirea e mai puternicà decát sentimentul 
compasiunii fatá de aproapele. Naratorul poposeste la hanul unde serveste un 
vechi prieten de-al sáu pe nume Zenon, si acolo intálneste pe Aglae, femeie 
tánárá si frumoasá, dar si pe bátránul Plutarh, proprietarul cárciumei, care le 
povesteste cumplita tragedie a mortii propriului fiu. Bátránul e coplesit de o 
tristete întretinutà prin cultul fatà de niste obiecte fetis si mai cu seamá fatà 
de portretul bàiatului, tristete ce asteaptà sà fie curmatà cát mai grabnic, o 
dată cu obstescul sfârşit. Coplesit de atmosfera apăsătoare („simțeam alături 
de mine bátaia aripei mortii ce mà lovise cu atingerea ei asprà”), naratorul 
observá totusi cá hotul de Zenon tráieste pe ascuns cu Aglae, trecánd peste 
orice scrupul moral si dánd vietii multul ce i se cuvine. Reflectia din final 
(„astfel aruncă viaţa pe ţărmul ei când valuri tulburi, când spuma lor albă si 
nepătată”) atrage din nou atenţia asupra relativităţii impresiilor” pe care ni le 
oferă viaţa, cu bunele şi cu relele ei deopotrivă. 

Dar iată ce-i mărturiseşte tânărul prozator lui Mihail Dragomirescu într-o 
notità explicativă, insotind textul trimis spre publicare: „Îţi trimet totodată, 
sau cu o mică întârziere, o schiță, Hoţul de Zenon!, pentru numărul din 15 
noiembrie. În ea reunesc nota tragică cu cea comică (s.n.), ceea ce nu ştiu 
dacă nu va produce un efect prea brusc — în genul zolist. Oricum, aşa mi-a 
fost concepția iniţială şi din ea nu schimb nimic”!. Aşadar, în „concepția inițială” 
a junelui Lovinescu, amestecul de comic şi tragic ar caracteriza literatura ca- 
pabilă să surprindă viața asa cum e, ca în „eterna melodramă” sau în scrierile 
„naturaliste” ale lui Zola (considerat un „meticulos colector de amănunte” şi 
„un mare poet, cu o viziune energică, simbolică, grandioasă”? — simţul realului 
nu exclude „poezia materiei”!). Teoreticianul romanului experimental va fi 
câştigat probabil simpatia criticului român prin observaţiile privind tragismul 
condiţiei umane (mai exact: fatalitatea biologică), traductibil estetic în nota 
acelui „comic dureros” menit a scoate în relief, bergsonian vorbind, meca- 
nica dindărătul „viului”. De aici şi indecizia iniţială a lui Lovinescu, care va 
oscila o vreme între o literatură de tip mimetic-naturalist şi una de factură 
expresiv-melodramatică (la momentul dramei De peste prag), sfârşind prin 
a opta fără şovăire pentru formula din urmă (dovadă: lectura „melodramati- 
că” a lui Zola însuşi). Cu alte cuvinte, dacă ,esenta" (,continutul”, „sufletul”, 
,viata") literaturii e de natură tragică, expresia sa literară trebuie să ia forma 
(teatrală) a comediei. 

De fapt, toate bucăţile din volum ilustrează un acelaşi gen de conflict (apa- 
rentá versus esenţă), într-o gamă variată de situaţii si personaje-tip, pe fondul 
unei naratiuni cu deznodământ previzibil, care spulberă, pedagogic, iluzia” 
(ipostaziată ca „minciună” sau „vis”, dar si ca... ,teatru" ori ,melodramà”). De 
pildă, în „schiţa dialogată” Suflete de copii autorul evidenţiază din câteva linii 
procesul conturării identităţii sexuale şi al comportamentului celor mici, anti- 
cipând deja reacţiile oamenilor maturi. Când bunicul lui Meg, o fetiță de 8 ani, 
dezvăluie celorlalţi copii isprava ei „şcolărească” (aceea de a fi scos limba la 
şcoală în spatele învatàtoarei), el comite o gravă indiscretie, pentru că Meg 


n-ar fi vrut sà se facá de ràs în fata lui Andrei, un báiat de várstà apropiatá. 
în cazul fetitei, feminitatea se manifestà precoce prin pudoare si rusinea fatà 
de sexul opus, ceea ce sugereazá o foarte acutà constiintà a ,diferentelor”. 
Báiatului însà, mai necopt (are doar 6 ani), putin fi pasà de suferinta fetei. El 
îsi exprimà personalitatea psihologicà prin vointa de posesiune, satisfàcutà 
deocamdatà doar cu o apetisantà bomboaná din punga bunicului. 

În cele mai reuşite schițe scriitorul radiografiazà atent „comedia dragostei”, 
cu precădere comportamentul duplicitar al urmaselor Evei, după tiparul consa- 
crat de tradiţie, în varianta triunghiului amoros. Pe coordonatele melodramei 
se înscrie îndeosebi Doi prieteni, o scenetă în care femeia nici nu păcătuieşte 
atât de grav: ea minte numai pentru a contracta un mariaj profitabil, şi, când 
căsătoria e iminentă, rupe relaţia paralelă cu celălalt bărbat, devenit indezi- 
rabil. Altfel spus, duplicitatea nu caracterizează decât un moment tranzitoriu 
în traiectoria erotică a femeii, circumscris de perioada pertractărilor pre- sau 
post-maritale. Dar, cum eroina trecuse deja printr-un divorț, e de prespus cá 
nevoia de schimbare îi stă în fire, ca o nàzuintà permanentă spre „mai bine". 
În consecinţă, dintre cei doi pretendenti (întâmplător, şi prieteni) ea îl alege pe 
omul naiv, cu suflet conjugal şi lacrimă uşoară, sensibil la onoarea de familist 
şi la suferința femeii (ce se prevalează, spre a-şi atinge scopul, de persecuția 
îndurată de la bărbat în căsnicia anterioară). Lovinescu ridiculizează un pic 
pe fericitul „ales”, căruia îi împrumută vorbele lui Jupân Dumitrache („Silvia e 
atât de simtitoare! Când ai şti cum o mişcă; câte lacrimi n-a vărsat în braţele 
mele!”), pentru ca în final, o dată cu aflarea adevărului (amicul îi dezvăluie 
că femeia trăise în acelaşi timp, cu amândoi, în minciună), perspectiva să se 
răstoarne, iar personajul „comic” de mai înainte, victimă a iluziei, să iasă din 
scenă discret, cu o lacrimă „în colţul ochiului” pusă pe seama frigului (bietul 
om vrea să-şi ascundă, totuşi, suferința). 

În alt loc (Într-o zi de curse), viclenia femeii e ilustrată anecdotic, printr-o 
istorioară ce-şi scoate efectul comic din inteligenta utilizare a qui-pro-quo-ului, 
fără alte pretenţii. Bănuind cà nevastà-sa îl înşală cu un amic al casei, soțul 
găseşte prilejul de a le cere socoteală după ce-i zăreşte plimbându-se la brat, 
într-o postură compromițătoare. Ştiindu-se nevinovată, femeia rásuflá uşurată 
iar amantul respinge acuzaţia, precizând cà e vorba de o cu totul altă doamnă. 
Neincrezátor, soțul tine să afle mortis numele respectivei, până când, strâns 
cu uşa, amantul scoate la iveală un biletel care stinge bănuiala acuzatorului, 
dar stârneşte gelozia femeii (distribuită aici în rolul comic al păcălitorului pă- 
călit) — astfel încât, de unde la început tremura de frică să nu fie descoperită, 
adulterina se trădează mai abitir la sfârşit prin mânia de a se şti, la rândul ei, 
înşelată. Edificat asupra doveditei viclenii a femeii, bánuitorul sot îşi previne 
mincinoasa consoartà de inutilitatea dezvinovátirilor tardive: „Să nu-ţi închipui 
c-o să mă faci să cred ceea ce spui tu şi nu ceea ce am văzut eu”. Avertis- 
mentul constituie de fapt un răspuns în cheie masculină, peste timp, la celebra 
replică a domnisoarei de Sommery?, care, prinsă în flagrant de amantul ei, 
neagă faptul cu multă îndrăzneală: „Ah! Văd cá nu mà mai iubeşti; crezi mai 
mult în ceea ce vezi cu ochii decât în ceea ce-ţi spun eu". 

Când bărbatul nu e un intelectual capabil de asemenea răzbunări „li- 
vreşti”, gelozia se manifestă într-o formă mai primitivă, ca în Mărturisirea, 
unde femeia o páteste rău, fiind aruncată pur şi simplu pe geam de iubitul ei. 
Incompatibilitatea psiho-somatică dintre cei doi amanti (amănunt semnificativ: 
„oameni din popor”, reactionànd adică ,natural" — ea: ,plápándá, figură dulce, 
fără voinţă, din acelea care nu trăiesc decât ca să sufere”; el: un tip „înalt, 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


101 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


viguros, „aspru si stăpânitor”, „aprig la mânie”) îşi pune amprenta si asupra 
relaţiei lor amoroase, întreținute prin tot felul de subterfugii nefireşti. Astfel, 
cum femeia iubeşte mai mult, ea speră că va câştiga din nou afecțiunea bár- 
batului luând vina asupra sa şi suferind în tăcere. Ajunşi la spital, doctorul le 
spune amândurora că primejdia a trecut şi că victima nefericitului accident 
va scăpa. Dar bărbatul vrea să afle lucruri grave (inconştient, îşi dorea să 
scape de jug), spre nemulţumirea femeii, care, rănită în sentimentele ei (în 
plus, ştiind că nu mai are nimic de pierdut), îl blestemă şi divulgă doctorului 
adevărul curat. Deşi situaţia psihologică e foarte ofertantă, confruntarea cu 
propria moarte transformă clorotica făptură într-o banală tatà pusă pe ceartă 
(nu într-o harpie!). Posibila „dramă” glisează aici înspre comedie, iar scena 
finală aminteşte, şi prin limbaj, de caragialianul „proces” al clondirului cu 
mastică. 

Tot în notă comică (mai exact: parodică) dramatizează Lovinescu, în lipsa 
altor surse de inspiraţie, episodul mitologic al răzbunării încornoratului Vulcan 
(în Homer travestit), episod focalizat aşadar pe acelaşi pattern al triunghiului 
conjugal, cu motivul adiacent al vicleniei feminine. E drept, prozatorul nu 
prea a izbutit să ne facă să râdem şi a rescris povestea după gustul său, 
modernizând ,decorul" şi, deopotrivă, psihologia zeilor din Olimp, pe care i-a 
obligat într-un final să se comporte civilizat, fără patimă, dacă nu chiar ca nişte 
intelectuali, măcar ca nişte burghezi onorabili. Primul intră în scenă Vulcan, 
individ necioplit, cu păcate grele (e hot, betiv şi afemeiat), ce obisnuieste 
să-şi ponegrească frumoasa nevastă (o zeiţă, totuşi!) în fata fetelor de pripas, 
aciuate pe la cârciumi în căutare de clienţi darnici. O anume Kritia intră imediat 
în joc şi-l măguleşte pentru a-i stoarce câteva bijuterii de valoare, însă cei doi 
sunt záriti de Helios, care, jignit în amorul propriu (aceeaşi necredincioasă 
Kritia îi jurase iubire eternă), se răzbună divulgând lubricului Vulcan adulterul 
din propriul cămin (căruia îi găseşte şi o explicaţie „psihologică”: Afrodita s-ar fi 
îndrăgostit de Marte pe motiv că „toate femeile se îndrăgostesc de războinici” 
şi „iubesc uniforma”). 

Fierarul divin ameninţă cu o răzbunare straşnică, dar, până una alta, 
ascultă de planul lui Helios, ce-l sfătuise să plece de acasă sub un pretext 
oarecare, pentru a se întoarce apoi pe nepusă masă şi a se convinge cu ochii 
săi de trădarea consoartei. Afrodita se arată surprinsă la aflarea vestii, lăsând 
soțului impresia unui regret amarnic, după o strategie (lacrimi, suspine) la 
care bărbatul e mereu vulnerabil. Deşi avertizat, lui Vulcan nu-i vine, totuşi, 
să ia în seamă avertismentele privind viclenia femeii („O femeie, când plânge, 
caută un nou mijloc de înşelăciune, şi cu cât e mai dulce şi mai drăgăstoasă, 
cu atât să ştii că a păcătuit mai mult, sau că are de gând să păcătuiască”). 
Si rău face, pentru cá, în cele din urmă, ,zvonul" se confirmă. Înfuriat, soțul 
trădat cere satisfacţie, însă înțeleptul Helios îi temperează avântul vindicativ 
şi-i sugerează aplicarea unei pedepse blânde, mai potrivită cu natura plină de 
slăbiciuni a oamenilor (cum firea femeii e înclinată spre înşelăciune, bărba- 
tului nu-i rămâne decât să-şi accepte, cu resemnare, statutul de încornorat). 
Cu toate că Vulcan îi tine captivi pe cei doi vinovaţi în nişte lanţuri invizibile, 
spre hazul întregului Olimp, finalul previzibil al ,divortului" se amână pentru o 
noapte, la rugámintile insistente ale inteleptului Neptun, urmând ca mincinoa- 
sei zeițe sà i se dea şansa de a-şi răscumpăra vina şi de a-şi aduce soțul la 
sentimente mai bune, străine de gândul răzbunării. Ceea ce, de altminteri, se 
va şi întâmpla. Morala: într-o lume imperfectă, greşeala şi iertarea fac parte 
din chiar legile dragostei şi ale vieţii aşa cum e. 


O simplà mentiune merità si Povestea lui Coco (fragment), schità de 
moravuri în genul lui Caragiale în care prozatorul încearcà sà aproximeze 
portretul unui báiat de bani gata (din familia lui Goe) ajuns la sapá de lemn din 
cauza pretentiilor de a trái mereu pe picior mare. Lovinescu traseazá sumar 
evolutia psihologicá a personajului, devenit un escroc cinic si nerecunoscátor, 
fárá a relua mai apoi ,subiectul" (ca un Thomas Mann, bunáoará), cel mai 
probabil din lipsá de interes si de rezonantà empaticá. La fel de modeste, 
apropiate mai mult de tipul fabulei si de literatura ,minorà” din Aqua forte, texte 
precum Huhurezul, Isvorul si nourul sau Moartea lui lov sanctioneazà moral 
un anumit tip de comportament, autorul multumindu-se sá recurgá la niste 
motive traditionale, fárá pic de aport personal (semnificativà e doar ,selectia" 
în sine). Mai întâi, prozatorul exemplificá o trăsătură negativă de caracter: 
invidia omului márunt, incapabil sá recunoascá valoarea semenilor (huhu- 
rezul e o pasáre tàcutà si urátá, care gáseste minunatul glas al privighetorii 
,un zgomot fárá inteles"), pentru ca, in /svorul si nourul, obiectul pedepsei 
morale (din perspectiva filosofiei practice si a ,bunului simt" burghez) sá fl 
reprezinte insusi sentimentul estetic, gratuitatea artei, taman ca in Greierele 
si furnica. Pe scurt: izvorul se bucurá de lumina soarelui si de veselia din 
jur, dar bucuria îi este umbrită de apariţia unui nor pe care, supărat, îl roagă 
să nu tulbure fericirea undelor sale. Nourul îl ascultă şi izvorul îşi primeşte 
pedeapsa, evaporându-se de parcă nici n-ar fi fost în splendoarea văzduhului 
incandescent. Şi Moartea lui lov e o schiţă cu miez etic, ce ne avertizează 
asupra faptului că prin lucrurile mici se pierde mai uşor credința decât în 
„marile” încercări (lov nu cedează în fata nenorocirilor, ci la insuportabila 
mâncărime a unui purice). 

Deşi textele acestea nu interesează sub raport estetic, ca realizări autono- 
me, am considerat totuşi necesară trecerea în revistă a „subiectelor” abordate 
de proza scurtă lovinesciană, cu atât mai mult cu cât autorul, insistând mereu 
asupra semnificației psiho-morale a anecdotei, şi-a construit majoritatea 
cărţilor (memorii, critică, literatură de ficțiune) după principiul aditiunii de 
„fragmente” eterogene (ca în jurnal), pe canavaua unei scheme epice mini- 
male. În fond, romanele lui Lovinescu sunt tot nişte volume de „scenete şi 
fantezii”, unde ,realitatea", în loc să fie investigată cu ochi de prozator, devine 
un repertoriu de teme, personaje şi situatii-tip pentru uzul autorilor dramatici. 
Ca atare, accentul pus pe reprezentare transformă naraţiunea într-o simplă 
funcţie a portretului, reductibil şi acesta, în ultim resort, la o singură trăsătură 
dominantă, ca în caracterologia clasică (de unde şi nota caricaturală, acu- 
zată de recenzenti). Dar, cum omul e o fiinţă dialogală, psihologia sa trebuie 
integrată într-o structură generică, transindividuală (situaţia „dramatică” cea 
mai simplă presupune existenţa a trei ,roluri", i. e. a unui „triunghi”), care să-l 
angajeze într-un conflict şi să-i solicite nişte reacții caracteristice. 

Drept urmare, dacă psihologia nu admite excepţii, limitând libertatea 
individului la un set de automatisme si de opțiuni previzibile, în schimb 
materialul faptic menit să probeze aceste automatisme poate fi cu mult mai 
divers — aşa se explică interesul lui Lovinescu pentru ,intrigá", fie în forma 
vulgară a colportajului anecdotic, fie în maniera experimentală a „exerciţiilor 
de digitatie" din intermezzo-ul nuvelistic. Într-adevăr, în proza scurtă autorul 
lui Bizu nu adânceşte psihologia personajelor (inexistente în afara „rolului” 
prescris), în schimb consemnează o serie de „topoi” meniti a scoate în relief 
nuclee narative cu potenţial melodramatic. lar melodrama, nu trebuie uitat, 
are la bază un model actantial care ilustrează însuşi procesul de funcţionare 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


103 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


104 


a psihicului uman, reclamánd identificarea catharticà si receptarea textului 
ca structură nedecompozabilá.^ Rămâne de văzut dacă si în ce măsură va 
izbuti Lovinescu să găsească în roman, după cum şi-a dorit, o formă des- 
chisă, mobilă, accesibilă şi complicată deopotrivă, capabilă a răspunde atât 
sensibilităţii estetice moderne, în acord cu mutatia de valori şi cu principiile 
pragmatice ale criticii sale, cát şi severelor exigente ,stiintifice" induse de 
fascinația márturisitá pentru psihologie şi psihanaliză. 


1. Scrisoare către Mihail Dragomirescu din 9 octombrie 1907, în E. Lovinescu, 
Scrisori şi documente, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 74-75. 

2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucu- 
resti, 1981, vol. |, p. 172. 

3. Replica e consemnată de Stendhal. Vezi Despre dragoste, traducere de Gellu 
Naum, prefață de Vera Călin, E.P.L.U., Bucuresti, 1968, p. 112. 

4. Majoritatea cercetătorilor consideră că melodrama operează cu o concepţie 
non-psihologică a personajelor, ce se constituie mai puţin ca individualitáti autonome, 
cât ca elemente de legătură ale naraţiunii în totalitatea sa. După Thomas Elsasser 
(Tales of Sound and Fury, in „Monogram”, nr. 4, 1972, p. 2.), credibilitatea psihologică 
a personajelor melodramatice e subordonată funcţionării acestor personaje în cadrul 
sistemului. 


DANIELA VARVARA 


De la poezia sferei la sfera poeticá - 
Nichita Stánescu 


Motto: Dar sá existe sfere, oare? 


(Nichita Stánescu) 
^ 


HZ cercarca de cuprindere, de cunoastere totalá prin poezie - intervenind aici 
şi exprimarea, cuvântul şi eşecul lui — rămâne la stadiul de tânjire în opera 
lui Nichita Stănescu, pentru că nu se poate înfăptui la modul absolut. Omul 
(poetul) va trebui să se mulțumească doar cu aspiraţia la perfecţiune, la 
sferă. El va rămâne doar cu efortul şi cu înfrângerea în demersul dramatic 
de sfericizare. Rámánere la starea de ,ou" (pe lângă sferă), la „pui de pa- 
săre respins de zbor”, la trăirea unei tensiuni dureroase pe axa dintre ceea 
ce este şi ceea ar trebui să fie. Ceea ce şi-ar dori să fie eul este exprimat 
şi mai concret în Oul şi sfera, dar surprins şi în 11 elegii, Laus Ptolemaei, 
ca de altfel în întreaga operă nichitastănesciană. Este chiar raportul dintre 
Fiinţă (a fi la modul ideal) şi existența sa (este la modul real). „Încerc să 
pătrund, să mă adaug, să fiu”, dar „nu izbutesc...", este scris într-un Text 
pe o piatră. 

Despre poezia lui Nichita Stănescu s-au emis păreri diverse, uneori 
contradictorii. Opera sa cunoaşte diverse modulatii, metamorfoze, ce pot fi 
văzute ca trepte ale unei evoluții lirice, dar care se constituie într-o sistem 
coerent, ordonat pe mai multe niveluri. Alexandru Paleologu o compara, 
prin arhitectonica sa, cu o catedrală - cu navă, transepturi şi contraforți”, 
iar lon Pop, cu un întreg ce-şi are o geometrie internă a sa?. 

În ce mă priveşte, dacă ar fi să restrâng opera poetică nichitastănes- 
ciană într-o formulă, aş circumscri-o unei sfere. O sferă al cărei ax longi- 
tudinal ar fi reprezentat de 11 elegii. Este cartea în jurul căreia gravitează 
toată creaţia nichitastănesciană, un fel de nucleu al poeziei lui (iar ca un 
nucleu în nucleu poate fi considerată Elegia a X-a, elegia lui sunt, un spațiu 
poetic al dramatismului exprimat pe trei niveluri: ontologic, gnoseologic şi 
lingvistico-poetic, practic o sinteză a lirismului stănescian). Ciclul celor 77 
elegii reprezintă miezul profund de idei ce joacă rolul unui punct de sprijin 
al întregului său sistem poetic. 

Fiecare elegie exprimă câte o înstrăinare, o alienare, durerea unei 
scindări, dar, în acelaşi timp, şi nostalgia stării de dinaintea rupturii pro- 
duse. Asfel, sinele (eul liric al celor douăsprezece poeme ale volumului) 
aspiră la unitatea cu sine (îşi strigă ,greata de alteritate”), dar şi cu lumea 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


exterioará si cu materialul lingvistic - cuvántul, prin care trebuie sà exprime 
Si sá se exprime. 

Putem sesiza, coboránd in profunzimile cártii, o referire implicità la unita- 
tea primordialà, prin aspiratia nostalgicá la reducerea diferentelor, rupturilor 
şi tensiunilor relationale, o căutare a reîntregirii tocmai prin această cină de 
taină, cum era proiectat a se numi ciclul elegiilor. Cina de taină — sau comu- 
niunea, părtăşia deplină şi veşnică. 

Sectionánd transversal sfera imaginară a operei, s-ar purea imagina 
nişte raze — echivalente ale unor volume ale lui Nichita Stănescu — pornite 
de pe marginea exterioară a secţiunii, raze care converg în centru. Tot pe 
aici traversează sfera şi axa volumului 11 elegii. Razele sunt complementare 
(două câte două alcătuind câte un diametru): una dinspre partea expusă 
privirii noastre — să-i zicem partea luminoasă — şi cealaltă din partea opusă, 
o parte, într-un fel, obscură. 

Astfel, volumelor de debut, Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor 
(în care poezia este orficà, adolescentinà, a unui spaţiu edenic, neafectat 
de îndoială, de păcat şi mai ales de suferinţă, o poezie adusă ca elogiu pur 
iubirii), le-ar corespunde volumul din 1970, În dulcele stil clasic — în parte o 
poezie a suferinței erotice. Sugestive sunt şi titlurile poemelor din primele două 
volume: Imn întru sărbătorirea adolescenței, Dimineaţă marină, O călărire 
în zori, Cântec despre adolescenţa eroului, Vârsta de aur a dragostei, care 
trimit la o stare a iubirii pure, la adolescenţă ca vârstă aurorală. Eugen Simi- 
on consideră ca temă principală a volumului de debut ieşirea din somn, din 
spaţiul nocturn, cu submotivele răsăritului şi al luminii. De altfel, criticul vede 
în aceste elemente o prefigurare a „poeticii transparenţei şi a matinalului”, 
din poemele ulterioare. Cât despre În dulcele stil clasic (1970), Lucian Raicu 
vorbeşte ca despre o „reactualizare târzie a originilor poeziei stănesciene, un 
debut invers".^ Deci un alt motiv coagulant al acestor volume — pe de o parte 
primele două, pe de altă parte volumul din 1970 — este acela al debutului şi 
al reluării ulterioare a ceea ce a constituit originea naşterii poeziei titularului 
generației '60. 

Motivul ce construieşte diagonala între Dreptul la timp şi Măreţia frigului 
este cel al timpului, descoperit odată cu moartea lui Enkidu şi trăit într-un 
mod acut şi material în poezia volumului din 1972. Pentru că aici „măreția 
frigului” provine din indurarea Nedreptàtii că „nici prea mult nu putem să 
trăim, şi nici prea frumos”(Colinda pe loc). Dacă primelor două volume li se 
poate asocia vârsta edenică, aceea a genezei, Dreptul la timp corespunde 
momentului Căderii, al păcatului, poetul făcându-se parcă „vinovat de timp”, 
nemairămânându-i altceva decât să consemneze „trecerea durerii în trecerile 
timpului” (Enkidu). 

O altă ,pereche" este formată din Oul şi sfera şi cărțile din 1968 si 1979, 
Laus Ptolemaei, Operele imperfecte, adică, pe de o parte, conturarea sta- 
tutului de ființă imperfectà în raport cu sfera — simbolul perfecțiunii, şi pe de 
altă parte, elogiul erorii, al imperfectiunii, nostalgia perfecțiunii (v. îndeosebi 
Lecţia despre cub: „ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă n-ar fi avut un colţ 
sfărâmat!”). Toate cele trei volume ale axei contin o poezie geometrică, sau cu 
obsesii geometrice. În Oul şi sfera se reia condiţia elegiacă a insului (Andru e 
denumirea generică dată omului — antropos, în limba greacă). Ideea dominan- 
tă a ciclului, spune Stefania Mincus5, este de natură abstractă: „surprinderea 
raportului dintre a fi şi este, dintre ou şi sferă, dintre ființă şi Fiinţa în sens 
filozofic”. Aceasta pentru cà ,fiintarea, devenirea, existándul în timp” (oul) 


„este tangentă la marea curbă abstractă a lui a fi în genere, la Fiinţă” (sfera). 
Ca si in Elegia a IX-a, a oului, naşterea, cunoaşterea, existența umană au 
loc într-un spaţiu închis — al oului - văzut ca o limită. Acest ou e pus alături de 
sferă — simbol al perfecțiunii, al nelimitatului. De aici condiţia dramatică (sau 
elegiacă) a insului. În poezia Împotriva mării se vorbeşte chiar de o „scârbă 
de a intra în limitare.” 

Poetul, ca şi matematicianul, poate încifra universul: primul printr-o meta- 
forá, al doilea printr-o ecuaţie. Ei pot reface, sau încerca să refacă, simbolurile 
esențiale; ei pot crea o nouă cosmogonie a lumii existente deja, dar precar 
alcătuite — aşa cum încearcă Stănescu în Laus Ptolemaei. Astfel, centrul 
universului, în viziunea lui Ptolemeu, va fi pământul, deci omul. Numai că 
această viziune e izvorâtă dintr-o stare de criză. Pentru că adevărul (adevărul 
absolut) îi este inaccesibil omului, iar omul va rămâne străin de el, se preferă 
adevărul ptolemaeic (adică relativ). Aşa că individul îi va striga „Axios! Axios!" 
(exclamatia grecească cu care se întâmpina Adevărul) acestui adevăr ome- 
nesc, relativ, ptolemaeic, conchide loana Em. Petrescu’, care intitulează un 
capitol din studiul dedicat poetului „Ptolemeu, sau elogiul erorii”. Ba chiar se 
pune la îndoială existenţa sferei în poemul Certarea lui Euclid: „dar să existe 
sfere, oare?” 

Dacă Necuvintele si Un pământ numit România probează criza limba- 
jului, acea insatisfactie faţă de cuvânt, recurgându-se la celebrul necuvánt, 
în Noduri şi semne problema este, într-un anume sens, rezolvată. Căci se 
ajunge — şi drumul este început de Epica Magna şi Operele imperfecte — la 
o poezie metalingvisticá, o poezie de dincolo de cuvânt. E vorba deci de o 
transgresare şi într-un caz, şi în celălalt. 

În Grădina Ghetsimani, un amplu poem al Necuvintelor, prin chiar titlul sáu, 
trimite la momentul trădării lui Isus Hristos. În cazul nostru, poetul e trădat de 
prieteni („prieteni, voi, cârje de noapte ale Eternului schiop"), de sinele sáu 
(printr-o scindare a ființei), de timp, de lucruri, pentru ca apoi, să fie trădat şi 
de cuvânt, de acel „cuvânt / pe care l-ai auzit şi, brusc / simţi că nu există” 
(În Grădina Ghetsimani-l). Se pot evidentia două teme în acest volum: una a 
pierderii unităţii fiinţei şi alta a pierderii unităţii de sens a cuvântului. De fapt, 
problema cuvântului nu apare ruptă de cea a existenţei. Individul şi cuvântul 
ar trebui să se găsească - aşa cum erau la Început - într-o deplină armonie, 
să alcătuiască o unitate. Numai cá acum, Cuvântul din care s-a întrupat ființa 
se retrage îndărătul creaţiei, in necuvânt, in Alfa, în A, această „literă bortoasà 
de toate literele” (Pean). 

Tema necuvântului nu este definitivată sau epuizată odată cu acest volum, 
ci va fi reluată în următoarele. Prima poezie din volumul Un pământ numit Ro- 
mânia, publicat în acelaşi an — 1969 —, reia problema necuvântului, definindu-l 
ca acel cuvânt „care a fost la începutul lumilor lumii / plutind prin întuneric şi 
despártind apele de lumină”, „acel laser lingvistic / care să taie realitatea de 
dinainte, / care să topeascá şi să străbată prin aura lucrurilor.” (Necuvinte). 
O bună parte din acest volum poate fi citită ca o continuare, o parte a doua 
a volumului anterior, dacă nu ar deruta titlul. Epica Magna (1978) este, după 
părerea lui Cristian Moraru”, apropie poezia de principalul element al poeticii 
postmoderniste: mozaicizarea discursului, intertextualitatea manifestă. În 
Nichita Stănescu între poesis şi poiein, Ştefania Mincu constata „un proces 
al de-semnificării” întâlnit în Epica Magna, urmând firesc ,de-metafizicizàrii” 
şi „de-mitizării cuvântului” (vezi capitolul cu acelaşi titlu). 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


107 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


108 


Tonul cartii Noduri si semne — ultimul volum antum, publicat in 1982 - 
este cel al unui recviem (subtitlul sáu este chiar ,Recviem la moartea tatálui 
meu”), pentru cá la baza sa stă tema gravă a morții. În ceea ce priveşte 
limbajul, sau acea criză a cuvântului anunţată şi experimentată de volumele 
anterioare, se ajunge acum la o ,transgresare”, o transcendere a poeticului 
înțeles ca o convenţie. Se ajunge la acea poezie „metalingvistică”, de dincolo 
de cuvinte (sau de ruptura cuvântului ca semn — folosind termenii Stefaniei 
Mincu). Pentru că „forma devine de-a dreptul conţinut [...], semnificantul trece 
în locul semnificatului”, iar actul poetic — nodul — este cel care moare, până 
la urmă, în semn?. 

Întreaga creaţie lirică a lui Nichita Stănescu stă sub semnul căutării dra- 
matice a Logosului originar şi poate fi citită ca o tânjire la statutul de sferă, de 
perfecțiune, de armonie deplină şi eternă pe axa om — cuvânt - univers. 


11 Elegii 


Laus Ptolemaei 
Noduri si semne erele imperfecte 


În M În dulcele stil clasic 
Măreţia frigului 


Dreptul a timp 


Sensul iubirii 


O viziune a sentimentelor 
Necuvintele 


Un pământ numit România ământ numit România 
Epica Magna 
E. leen 


1. Al. Paleologu, Travee, ogive: catedrala, în Nichita Stănescu frumos ca umbra 
unei idei (Album memorial), 1985 

2. lon Pop, Nichita Stănescu, spaţiul si màstile poeziei, Bucuresti, Editura Alba- 
tros, 1980 p.10 

3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol.l, 1978 [2], Bucureşti, Editura Cartea 
Românească, p.168 

4. Lucian Raicu, în Nichita Stănescu interpretat de..., p. 27 

5. Ştefania Mincu, în Nichita Stănescu. Poezii. Texte comentate, Bucureşti, Editura 
Albatros, 1985, p. LII 

6. loana Em. Petrescu, Eminescu si mutatiile poeziei románesti, Cluj, Editura 
Dacia, 1989, p. 221 

7. Cristian Moraru, Postfatà la Nichita Stánescu, Poezii, Bucuresti, Editura Mi- 
nerva, 1988, p. 370 

8. Stefania Mincu, Nichita Stánescu între poesis si poiein, Bucuresti, Editura 
Eminescu, 1991, p.218 


ELVIRA ILIESCU 


C 


Un jurnalist pe cont propriu an 


el de al doilea volum al scrierii lui lon D. Sârbu — Jurnalul unui jurnalist 
fără jurnal (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996), cuprinde intervalul 
1986-1989. 

Jurnalul acestui episod debutează cu precizarea: „A patra iarnă — 
1986-1987”. Natura lui profund democrată îşi exprimă ex abrupto deza- 
cordul cu violenţa împinsă la crimă. 

„Nu înțeleg aceste ciclice valuri de crimă şi absurditate ce se abat 
asupra societăţilor umane: cruzimile din circul roman, închisorile, războa- 
iele religioase, lagărele de exterminare ale lui Hitler şi Stalin, mai nou, 
revoluţia culturală chineză, genocidul cambodgian, masacrele din Liban, 
atentatele teroriste de pretutindeni.” 

Natura lui profund umană constată — „...nu fără oarecare ruşine cărtu- 
rărească — cum că majoritatea acestor stupide crime în masă îşi au sursa 
princeps în câţiva «gânditori» şi politologi de sorginte quasi filosofică. 
Poporul, în momentele sale de nebunie (sau de înnebunire), arde, ucide 
şi dărâmă: dar nu poporul «organizează», ştiinţific sau tehnologic, aceste 
holocausturi pentru care, numai după zece-douăzeci de ani, nu găsim nici 
o scuză sau explicaţie. (Dar pe care le repetăm totuşi, dovedind mereu 
cà din istorie, în afară de istorici, nimeni nu vrea si nu poate să învețe 
nimic.) 

Cu o imensă tristețe conchide: „Se pare (trebuie să admitem) că în 
fiecare om există un călău care doarme, în fiecare partid (ce se vrea unic 
şi scris cu majusculă) există — coexistând alături de lozinca de pace, 
dreptate si progres — un întreg arsenal de cnuturi şi pistoale eroice şi că 
în orice formă de societate (primitivă sau evoluată) există un qunatum de 
crime şi monstruozitáti ce trebuie trăite, consumate şi plătite...” 

Profund deceptionat constată: „Până şi cuvântul dragoste e mánjit de 
sânge - iar cuvintele dreptate şi libertate sunt înarmate până în dinţi.” 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Ce îşi aminteşte I.D.Sárbu referitor la „obsedantul deceniu”: „Prin potopul 
de şedinţe din acele cumplite vremuri, s-au impus două stiluri de vorbire po- 
litică: cel evreiesc (sofist, interogativ) şi cel rusesc, dărăbănos basarabean. 
Cel evreiesc s-a stins şi s-a pierdut, cel rusesc îmi revine în gând ori de câte 
ori urmăresc, la Sofia, emisiunea de vineri, din Moscova, a ştirilor curente 
(«Vremia»)." 

O silà imensă însoţeşte reflectille pe seama ororilor ,obsedantului de- 
ceniu", desfigurator de vieti omenesti prinse in mecanismele demonice ale 
fáuririi unei ,vieti noi". 


Ín pofida deceptiilor care au ros în carne vie, lon D. Sárbu afirmá: ,Nu am 
voie sà cred în (chiar dacá scriu despre) starea letalà, de letargie organicà, 
de pieire a neamului románesc. Orice atac impotriva Culturii — indiferent cum 
si de unde vine — de-acum trebuie considerat un atac impotriva granitelor tárii. 
Nu strámosii, voievozii, trecutul istoric ne dau forta si dreptul de a supravietui. 
(Toate popoarele dispárute au avut, la rándule, asa ceva.) Noi suntem azi 
ceea ce suntem, fiindcá am avut un pámánt al nostru (pe care l-am pierdut), 
un popor al nostru (devenit o simplá «populatie») si o Limbá. (Care, si ea, e 
în curs de crizá prin trifalcare, asaltatà fiind si de sus, si de jos.) 

Dar am avut un Eminescu, Bráncusi, Blaga, Arghezi, Cálinescu, Lovinescu, 
lorga, lonesco, Eliade... etc. Ei ne apárá acum hotarele spirituale, ultimele 
noastre hotare. Ei ne apàrà si de dusmani, punándu-si opera între neputinta 
noastrá, de acum, si acei barbari partizani ai pieirii noastre, pe banii nostri, 
cu fortele noastre, ducánd, de cáteva decenii cumplite, un rázboi calculat si 
necruţător împotriva tuturor valorilor si instituţiilor noastre de spirit, valoare si 
cultură. Pregătind astfel, în deja foarte vizibile etape, în mod conştient, automat 
sau pur şi simplu criminal, cine stie ce ultimă şi fatală „eliberare fráteascá". 

Structura de luptător neobosit a scriitorului răzbate şi din ultimele rânduri: 
„Sunt soldat, stau în tranşee, comandanții mei au murit sau au dezertat, eu 
stau şi privesc dincolo de sármele ghimpate, dincolo de ceața după care se 
ascunde duşmanul meu de moarte. Pe aici se mai poate trece, peste mine 
însă, nu!” 


Cum arată somnul unui om peste care s-au năpustit toate armele de 
distrugere programate de crima comunistă — mărturiseşte într-o pagină de 
jurnal scriitorul I.D.Sárbu: 

„Adorm foarte, foarte greu. Visez multe, uneori adevărate seriale. Foarte 
rar tin minte conţinutul acestor vise care, ziua, mi se par lipsite şi de sens, si 
de semnificaţie. (Apartin altei logici: sau nu ar fi exclus ca eu să nu preiau din 
ele decât zdrente sau cioburi.) Doar visele cu puşcăria si cele cu părinții mei 
le retin uneori aproape în întregime. Judecând după cele peste 200 de vise 
(pe care în somn le număr şi le compar) în care, iar şi iar, sunt arestat, bătut şi 
trimis înapoi în lagăr sau celulă (uneori mă prezint singur şi cer să îmi termin 


pedeapsa), má întreb dacà trauma cumplitá a celor trei condamnári succesive, 
pe care le-am indurat in crescendo (1 an, apoi 3 ani administrativi, apoi 7 ani 
muncá silnicá, urmati de domiciliu obligatoriu, la mina Petrila si Craiova), nu 
au engramat in inconstientul meu un complex de frustrare si claustrofilie. 

Dar cele mai teribile vise mi se par acelea în care continuu lecturile de 
seará: mai mult, in care rezolv probleme literare, politice sau filosofice pe care 
ziua nu le-am dus până la capăt. leri-noapte (stupid: nu mai ştiu tabla înmul- 
tiri) am reuşit să refac legile căderii libere si ale pendulului si i le explicam lui 
Paler, a cárui carte despre Galileo o citisem nu de mult." 


Interesantà convorbire cu un chirurg bátrán: 

„Abia acum, la bătrâneţe, am început sà meditez si sà mà minunez în 
fata unui fenomen post-operator care se cheamă «vindecarea rănii». De fapt, 
orice fel de vindecare mi se pare acum un miracol: mă refer la mobilizarea 
inteligentă cu care trupul execută manevrele sale de alarmă, mobilizare a 
leucocitelor, relipire a oaselor, muschilor, pielii, un milion de operaţii fantas- 
tice minime. Şi toate acestea fără să se facă apel la conştiinţa individului în 
cauză. Medicamentatia şi explicaţiile noastre toate sunt de suprafaţă. Un fel 
de scenariu «ştiinţific» pe care îl placám peste vivant. 

Nu existá douá ráni identice: si, totusi, în modul cel mai inteligent, celulele 
alarmate, in etape riguros rationale, isi modificà functionalitatea, primesc 
ajutoare, realizeazá o «vindecare» ce are loc pe o sutá de dimensiuni fizice, 
chimice, fiziologice etc." 

„Ne întrebăm amândoi: nu cumva organismul acesta, care e societatea 
umană, are şi el posibilitatea de a-şi vindeca singur rănile adânci, fără ajutorul 
inteligenţei umane care e absentă?... Da, desigur, îmi spune chirurgul, cu o 
condiţie: să fim o societate-organism: dar dacă de la începuturi au fost des- 
fiintate şi anulate conditionárile noastre organice, naturale, cum putem cere 
celulelor acestei artificiale societăţi să funcţioneze normal si natural?”... 


Scriitorul relatează cum întâmplător a recitit Românii supt Mihai Voevod 
Viteazul de Nicolae Bălcescu şi o găseşte „luminoasă şi europeană”. Şi, mai 
spune Bălcescu, „...din excesul răului iese binele”. 

lar I.D.Sárbu conchide: „Răul nu e contrariul binelui: împreună sunt apa- 
rentele unui întreg pe care nu-l putem cuprinde şi nici înțelege. Suntem nevoiţi 
să le gândim dialectic şi să le combatem prin credinţă şi dragoste. Doar frica 
de moarte (şi groaza de pieire istorică) îmi dă certitudinea că binele şi răul, 
întunericul şi lumina sunt complementare, metafore metafizice ale unei esente 
ce este dincolo de bine şi dincoace de rău.” 

Scriitorul găseşte îndreptàtite observaţiile lui Baranga de prin anii 1956-57, 
»...un spirit cinic, având toate defectele şi calităţile parvenitismului literar sta- 
linist, într-un moment de mare luciditate autoironicá: 

Există, domnule coleg, trei generaţii succesive de conştiinţe: 

— o generaţie ce trebuie să accepte să fie eunucată; 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
zZ 
O 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


— o altà generatie care, de fricà sau din oportunitate, se eunucheazà 
singurà si 

— o generatie ce se naste eunucatà, gata pentru orice sacrificiu ordo- 

nat.” 
I.D.Sârbu consideră cà a avut totuşi noroc: „Fiind prima generaţie, primul 
cărturar dintr-o familie nesfársitá de sclavi şi de iobagi analfabeti, după ce am 
reuşit să «parvin», muşcând din mărul ce se cheamă cultură şi conştiinţă, 
mi-a fost imposibil să mà las castrat de esenţă şi ființă.” Ce folos însă când 
„Europa se eunuchează singură, în Asia, America de Sud şi de Mijloc, în în- 
treaga lume a treia, se nasc de pe acum generații întregi de oameni, materie 
primă pentru dogmatism, pistol şi dictaturi." 

Cu o mare amărăciune face un bilanţ istoric: 

„După patruzeci de ani de construire a socialismului de tip sovietic (în care 
am învăţat perfect cum se pune mâna pe putere, cum se păstrează ea, dar 
nu şi cum o putem pune inteligent la lucru şi creaţie), noi nu am făcut, de fapt, 
decât să lichidăm cu elitele şi valorile noastre europene, dezbrăcându-ne de 
subtirele noastre veşminte de liberalism şi democraţie, pentru ca să ajungem 
repede şi pe cheltuiala noastră, la nivelul continental de suferință, nerentabi- 
litate, sărăcie şi criză a dascălilor noştri întru socialism şi lume nouă. 

Stalin, Visinski, Jdanov ni se păreau, în primul deceniu, «ca fiind nişte 
asiatici sălbatici şi primitivi: iată că, acum, după fiecare mare înmormântare 
la ei, sperăm să vină cineva care, în sfârşit, va începe să propună câteva 
reforme de esenă, radicale şi mântuitoare.» 

Venirea lui Gorbaciov n-a putu alunga răul a decenii, pentru că nu era 
suficient să dai jos portretele, nici să strigi în şedinţe şi în presa centrală: «Să 
nu mai mintitil...»" 


O mare deceptie — Sartre: 

„rămâne exemplul superb (si monstruos) a ce devine un mare talent si 
o imensá culturá filosoficá atunci cánd intrà in arená, luptànd pentru un vis 
sau o utopie. Sotia lui si teribila Elsa a lui Aragon mi se par niste exemple ale 
cruzimii feminine în gándire si politicà. Simone de Beauvoir ajunsese pànà 
la a-l împiedica pe Sartre sà se întâlnească cu anumiţi colegi liberali, numai 
pentru a-l feri «de orice fel de infecție mic-burgheză». 

Numai marii burghezi sunt capabili de atâta micime." 


Si jurnalistul atenționează: 

„Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o 
dată pentru totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor 
româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, 
public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început 
dezghetul acela scurt. 

Nu mă interesează dispariţia din opinia publică a Europei a unor scriitori 
ca Fadeev, Ehrenbur, Gladkov; Aragon, Eluard, Sartre; dar teribil mă arde, 
încă generaţia Vitner, Roller, Jar, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, Baconski, 


Crohmálniceanu, Süto Andras, Beniuc, Banus etc. (Epoca în care Baranga, 
cu cinism, îmi spunea: «În cultură, domnule, noi nu admitem decât români 
proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!»)." 

Cu ură nesfârşită, |.D.Sârbu conchide: „Admit spălarea mâinilor, răstigni- 
rea, pocáinta: asist cu bucurie la schimbarea la faţă, la schimbarea feţei, la 
fete-fete chiar, ale numerosilor politruci aruncaţi la margine. Dar nu pot sà uit 
că am trăit cea mai frumoasă vârstă a bárbátiei mele sub imperiul ucigátor si 
barbar a trei lozinci care, din pácate, functioneazá si astázi: «Lumina vine de 
la Rásárit!», «Arta este reflectarea artistică a realitàtii!», «Cine nu e cu noi, 
este impotriva noastrá!»". 

Cu stupefactie, va consemna: ,leri, 21 februarie 1986, în întreg orasul 
s-a simţit un puternic cutremur de pământ. Nici Radioul si nici Televiziunea, 
la ştiri, nu au suflat o vorbă despre acest fenomen natural. 

Imensa autoritate a partidului a ajuns să-şi extindă categoriile sale manihei- 
ce, totalitare, chiar şi asupra fenomenelor naturale, a accidentelor, a crimelor 
de tot felul. Un cutremur, o inundație, o secetă lungă sunt considerate a fi 
simple greşeli politice pe care le comite natura, din lipsă de nivel politic şi 
din cauza ignorárii pretioaselor noastre planificări şi evaluări de sus." 

Absurdul se armonizează perfect cu hilarul: „Provincia, ca şi când ar fi fost 
vinovată, face tot posibilul să diminueze pagubele survenite spre a atenua 
astfel mânia sultanului, iar conducerea superioară pusă în fata unor calamitáti 
naturale, le ascunde faţă de popor, considerându-le nişte manifestări ce ar 
putea să strice imaginea de sublim şi perfecţiune la care lucrează, pe brânci, 
întreaga armată mass-media. Suntem în petrecere, trăim o nuntă fără de sfâr- 
sit, nu dám voie măcar Naturii sà ne strice cheful sau sà ne spargă nunta...” 

Nimic nu pare a avea limită, totul se converteşte în abominabil: „Acelaşi 
lucru şi față de accidentele de mină, deraieri de trenuri sau crime şi jafuri. 
Poporul e aşezat pe un scaun buridanesc, cu o ureche aude toate ştirile rele 
ce bântuie prin ţară — cu altă ureche primeşte ploaie musonică a realizărilor, 
a succeselor, a miliardelor peste plan. Ce se întâmplă în capul său, aceasta 
e o problemă ce se va vedea de-abia în ziua Adevărului de Apoi. Sau în 
ziua în care acest popor natură-vie se va transforma, într-o singură clipă, în 
cutremur şi inundație.” 

În ce priveşte realizarea egalității de şanse, de vorbă cu profesorul Me- 
fisto, pensionar, jerpelit şi jalnic, incapabil să se desprindă de vechile lui iluzii 
salvamunde: 

„Socialismul ar putea fi redus, în ultimă instanţă, la o singură pretenţie: 
realizarea egalității de şanse... Or, spre marea mea tristețe, trebuie să 
constat că, în timp ce în primele două decenii, nu mai văd nici un fiu de ştab, 
colonel sau activist, căzut la treaptă sau neintrat la facultate — acum, în ultimele 
două decenii, nu mai văd nici un copil de muncitor, ţăran sau mic funcţionar 
reuşind să ţină pasul cu cei care au pile grele sau bani multi (pentru lecții 
particulare). Un Eminescu sau Titeica, un lorga sau Blaga, născuţi la ţară ori 
într-o familie de simpli salariaţi, ar fi în mod obligatoriu, un ratat in nuce... 
Profesorii sunt instrumentele cumpărate ale noii burghezii, programa analitică 
urmăreşte robotizarea inteligentelor în formare, diplomele sunt simple hârtii, 
nu ele contează, ci pilele, rudele, relaţiile. Lupta cea mare se continuă cu lupta 
cea mică, cea care nu este altceva decât selecţia de clasă şi de castă...” Un 
fiasco general în loc de o lume nouă... 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


113 


N 
> 
N 
né 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


114 


Cât despre ,....fragila Uniune Europeană: se arată a fi o utopie imposibil 
de realizat. Pasi mărunți se fac — dar până să avem Statele Unite ale Europei, 
cei doi mari se vor plictisi şi vor încerca să se înțeleagă (sau să se încaiere) 
peste capul fără de cap al unor «aliaţi» care, fiecare în parte, vor să profite 
smechereste atât de umbrela antiatomică americană, cât şi de mizeria teh- 
nologică a ruşilor şi est-europenilor... 

Niciodată în istorie, nu au stat alături atâta literatură şi luciditate politică 
cu o atât de mortifiantà neputinţă de a ieşi din defensiva cea mai penibilă.” 


Referitor la parcurgerea eseului — Minima Moralia: 

„Mi se pare imoral să scrii despre morală, folosind o limbă la care nu au 
acces decât maximum o mie de cărturari bătrâni si poligloti... Mi-ar plăcea 
ideea, «către o etică a luminii calde», dacă nu aş simţi aici ispita metaforei 
şi bulboana literaturizării în sine. Dacă mi s-ar împlini visul de a fi invitat 
undeva să tin o singură lecţie de Morală, aş citi, rar, Decalogul, Predica de 
pe Munte, Ecleziastul... Am rămas pe gânduri, aflând — după Antonie cel 
Mare — că: «Răul se combate, iar binele se asteaptá!»... Noi am trecut de faza 
asta protobizantină: lăsăm răul sà se umile, să se tot umfle, numai dacă va 
crăpa cândva, vom putea să ne gândim la cam ce ar putea fi binele pe care, 
tot aşteptându-l, l-am şi uitat.” 


O adevărată revelaţie pentru scriitor — lucrarea lui lorga: 

„Citesc cu mare bucurie (şi pentru prima oară) cartea, acum apărută şi în 
româneşte, a lui Nicolae lorga: Locul românilor în istoria universală. 

(Înot într-un fluviu necunoscut şi periculos, nu văd malurile şi totuşi nu mă 
tem de înec, nu mă tem de întuneric, nu mă tem de falşii grăniceri.) 

Doamne, îmi zic, câtă risipă de oameni mari am făcut, în acest secol XX, 
din cauza antinomiei «a fi» sau «a nu fi»!? Ne-am plătit datoriile de război în 
aur, grâne, petrol — dar şi prin câteva sute de mii de caractere, talentate, poate 
şi genii virtuale, pe care le-am sacrificat pentru acest ridiculus mus în care 
trăim întru netrăire. Avem regimente întregi de tehnicieni, doctori, semidoctori, 
ingineri şi ingineraşi, economişti, «egonomisti», «iconomisti» etc. Dar foarte 
puţine, din ce în ce mai puţine caractere — adică personalităţi libere, capabile 
să trăiască şi să moară pentru adevărul şi binele în care cred atât din punct 
de vedere moral, cât şi din punct de vedere ştiinţific sau politic. 

În Clujul meu trăiau: Blaga, D.D.Roşca, Liviu Rusu, Ghibu, Speranţia, 
N.Márgineanu, Bezdechi, Naum, Silviu Dragomir, Lupas, Hatieganu, Borza 
şi multi alţii. La toti aceşti dascăli, noi ne uitam în sus, cu respect, mândrie si 
admiraţie. Au murit discret, în mare anonimat. 

Unde e lista celor care i-au urmat?” 

I.D.Sârbu admiră, fiind la rându-i demn de înalta noastră admiraţie... 


Ce s-a ales din speranţa primenirii aerului prin venirea lui Gorbaciov? ,,...Ni- 
mic. Abilitate, prudentà, tacticá si strategie. Multe locuri comune. Disciplinà, 
sobrietate, competentà, cinste. Trebuie sà facem ordine in administratie, sà 
combatem birocratia, nepotismele, abuzul de putere. Nimic despre tárani, 
despre politicá externá, despre culturá... Sá încurajàm «de sus, planificat», 
initiativele... 

În fond, nici o deosebire formală între acest discurs si cele care plouă 
la noi... Viitorul nu e un prezent cârpit sau reparat — ci un prezent în care 
vechiul aparat va lucra mai disciplinat şi mai rentabil. Resemnarea continuă 
să suplinească speranţa...” 

S-ar spune că la polul opus, „...deasupra Americii planează umbrele ame- 
nintátoare ale şomajului, drogurilor, alcoolului, sectelor religioase, întreaga 
dramă a unui tineret lipsit de orizont şi speranţă: deasupra lagărului socialist 
apare dogmatismul steril al unui aparat sterp si anacronic, al unui stil de viață 
represiv şi limitat, al unei mizerii multilateral dezvoltate si al unor deceptii si 
înfrângeri din ce în ce mai evidente şi mai dureroase, independenți şi ultradog- 
matici, noi, românii, ştim ce înseamnă să respiri azot, să-i spui întunericului 
lumină şi să trăieşti cântând şi aplaudând în frig, foame şi frică, asemenea 
bosimanilor, de la o zi la alta... Am realizat totuşi un paradis al prostilor, liche- 
lelor, nepriceputilor... Íntre timp ni se terminá pámánturile, pádurile, apele: se 
împutineazà si sufletele — iar caractere abia dacá mai existá, bine ascunse, 
unul sau douá pe judet..." 

O preocupare mai putin obisnuità pentru o structurá de luptàtor ca a 
scriitorului I.D.Sárbu: 

,Azi noapte m-am distrat exotic cu un volum în care aceastá záná a poeziei 
frumoase, Ana Brâncoveanu de Noailles, îşi povesteşte «poetic» viața. Viaţa 
ei teribilă, fastuoasă, princiară. Plină de genii, de oameni celebri, de ritualuri 
diplomatice. Totul mi se pare a fi scris cu litere mari, transpare, din întreaga 
ei operă, din plinul vieţii acestei strălucitoare actrițe a gloriei, un efort fantas- 
tic spre strălucirea prin poezie, litere, salon. (Poezia ei mi se pare minoră, 
aforismele ei sunt «căutate», artificioase.) Şi totuşi, toate spiritele uriaşe ale 
Franţei veneau să i se închine. Scrisorile pe care le primea de la Proust sunt 
atât de linguşitoare, «de bizantine», încât roşesc citindu-le. Nu cumva acest 
întreg ritual de admiraţie şi ode nu era decât un teatru ironic, o formă de a 
desfiinţa, ridicând în slavă?... Trebuie să recunoaştem, că aceste bizantine 
prințese române din Paris (Brâncoveanu, Văcărescu, Bibescu, Ghika etc.) 
au făcut, pentru fosta Românie Mare, mai multe servicii diplomatice decât a 
reuşit biata, viteaza noastră armată română de ţărani şi învăţători...” 


Scriitorul meditând la nivelul marilor puteri: 

„Mă înfioară şi mă îngrozeşte singurătatea cosmică a celor două mari 
puteri. Între ele, certurile şi cleveteala Europei unite par un ciripit de vrăbii 
sau o încăierare de câini (de rasă) pe maidan. 

Pacea aceasta — a devenit un război dus cu alte mijloace, pentru orice 
minte sănătoasă. Nu e nici rece, nu e nici cald, această încleştare totală 
(economică, politică, informaţională, psihologică, religioasă etc.) este un 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


115 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


lung rázboi de uzurá si moarte. Fiecare dintre cei doi cocosi pándeste clipa 
în care dusmanul va obosi sau va exploda pe dináuntru. Între timp, cum e 
şi firesc, se uită complet principiile pentru care a început marea încăierare, 
exact aşa cum, după cel de-al doilea Război Mondial, autorii iscăliturilor de la 
Yalta au uitat că războiul a început pentru oraşul Danzig. Învingătorii au cedat 
întreaga Polonie, plus încă 100 de milioane de suflete, valului de fascism roşu 
care, în numele unei noi ordini a Lebenstraum-ului său, cerea şi obținea un 
Drang nach westen, care muta Asia sub zidurile Berlinului. Peste nenorocitul 
nostru destin, cei doi vulturi plesuvi (la fel de barbari, nu la fel de civilizati) se 
privesc in ochi cu urá, disperare, moarte. Nici unul nu are voie sá cedeze, sá 
oboseascá, sá clipeascá mácar." 


„Dacă cineva mi-ar pune întrebarea: ce rost au aceste însemnări ale mele 
(mă refer la aceste caiete de noapte) — nu m-aş referi, în răspunsul meu, nici 
la nevoia de a gândi scriind fără să mă cenzurez (dar şi fără vreo speranţă 
că aceste mărunte cioburi ale vitraliului spart s-ar putea uni vreodată într-un 
volum tipărit) şi nici la vanitatea singurătăţii mele...” 

„O lungă experienţă de viaţă interioară şi exterioară m-a învăţat cum că 
tot ce nu se spune doare, şi tot ce nu se scrie nu poate fi uitat.” 

„Aceste caiete nu sunt exerciţii de memorie, ci exerciţii de uitare: printr-un 
fel de gimnastică pe întuneric a Cuvântului, a cuvintelor ce vor să respire liber- 
tate, vor să-şi menţină condiţia logică şi simbolică, speriate fiind de lungimea 
nopții, de lungimea tunelului, de imaginea disperărilor mele.” 


Din şirul amintirilor dureroase: 

„Este ca şi când — îi povesteam divinei mele prietene, Eta, cu putin îna- 
inte de marea ei trecere — , ca şi când am fi încercat să înotăm, academic 
şi olimpic, într-un bazin de azur, plin cu o apă curată ca lacrima. Noi — má 
refer la generaţia noastră — am tot înotat, antrenându-ne serios pentru nişte 
viitoare concursuri europene, mondiale. Nici nu am observat că apa din bazin 
a tot scăzut, devenind din ce în ce mai mâloasă şi mai murdară. Noi eram 
înotători ergo, continuam să înotăm. Într-o zi apa s-a terminat cu totul, noi 
am rămas goi, în noroi. Ne-am descurcat: am continuat a ne face că inotám. 
Apoi noroiul s-a uscat, noi, deveniți atleti ai mizeriei şi răbdării, continuam sà 
înotăm în gând şi în vis. 

Nu ar fi îngrozitor că apa s-a terminat de mult şi că tot ceea ce facem 
noi numai înot nu se cheamă a fi; îngrozitor este că ne prefacem, ca şi când 
bazinul ar fi plin, şi noi — tineri, mereu tineri — suntem gata, excelent pregătiţi, 
pentru sute de metri înot liber. Vorbim despre start, despre stiluri, despre 
arbitri şi recorduri, fără a îndrăzni a ne spune că, de fapt, nicidecum nu am 
fost atleti, totdeauna am fost nişte biete târâtoare de mâl: bazin de azur ca 
lacrima nu există decât în basme, filme, în halucinatiile nebunilor sau în aura 
celor muribunzi." 

O pagină turnată în magma sumbră despre dezastrul unei generaţii care 
promitea înnoire, schimbare, intrată pe „viziunea” tortionará... 


Scriitorul I.D.Sárbu încearcă o traducere din Cioran: Sylogisme de 
l'amertume, Gallimard, p.168: 

„Când ajung să-mi dau seama că indivizii nu sunt decât nişte surugii 
care scuipà pe viaţă si că viața, ea însăşi, nu valorează prea mult în raport 
cu materia, îmi vine să mă îndrept spre prima cârciumă, cu gândul să nu mai 
ies niciodată din ea. Dar chiar dacă aş goli acolo o mie de sticle, ele nu ar 
putea să-mi dea gustul Utopiei, al acestei credinţe că, încă ar fi posibil ceva.” 
Dar Cioran chiar îl oripilează când emite „idei” de tipul: „Cred în mântuirea 
omenirii, în viitorul cianurii..." Si replica, imediat: „Ideea asta cu cianura cred 
că a împrumutat-o Cioran de la Malraux. (Doamne, cât am dorit noi, în timpul 
anchetelor, bătăilor, foametei, dreptul la această salvatoare pilulă!) Dar, scri- 
ind în Craiova, nu pot să nu visez că, într-o frumoasă zi a acestui «frumos» 
secol am să-l întâlnesc pe acest cioban din Răşinari, Cioran, ajuns să-şi 
facă o profesiune din sinucidere (pe care personal o refuză) şi disperarea 
ce nu îl împiedică să scrie carte după carte. Dacă l-aş întâlni, după ce mi-ar 
trece paralizia complexului meu balcanic, ce şi-a pierdut toate oile, cu tact şi 
scuze, amintindu-i de pilula aceea...", i-ar trage măcar simbolic două perechi 
de palme. 


Opiniile scriitorului despre literatură sunt expresia naturii sale profund 
ataşate modelelor fundamentale, în principal: 

„Nu pot să gândesc literatura numai din nori sau elicopter. Evreii si studenţii 
nu au timp să citească: clasa muncitoare, mare consumatoare de cărţi clasi- 
ce, de aventuri, a rămas tot la Victor Hugo, Dumas, Balzac, Tolstoi, Dickens, 
maximum Dostoievski. Se citeşte si Faulkner, Màrquez, Llosa, dar e preferată 
proza cu acţiune, personaj, epocă şi idei inteligibile şi neplictisitoare. 

Ultimii scriitori români citiţi cu sete si spirit critic au fost Marin Preda si 
Eugen Barbu, din perioada romanelor de tipul Incognito sau Cel mai iubit 
dintre pământeni. Din nou observ o anumită întoarcere spre două romane 
ale «celebrului» Popescu-Dumnezeu care (în Pumnul şi palma şi Muzeul 
de ceară) ne apare ca un mare răzgândit, un ştab sătul de fotolii şi scârbit 
de putere. 

Din păcate, poezia nouă, proza nouă (mai ales cea a tinerilor prozatori), 
nemaivorbind de critică, destinată exclusiv unui cerc închis de specialişti, 
nici una dintre aceste forme de literatură modernă nu are nici un fel de priză 
la marele public cititor, unde vrea şi aşteaptă literatura de adevăr, de critică- 
demascare a iadului ridicol şi ruşinos în care ne scufundăm. Prin dispariţia 
traducerilor din marea literatură universală, prin oprirea tipăririi de romane 
polițiste sau senzaţionale, omul de rând (chiar inginerii şi doctorii) nu are 
efectiv ce citi. Din străinătate, de circa doi ani, nu am primit nici o carte şi nici 
o singură revistă literară. Radioul a rămas singura legătură cu lumea... 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


117 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


Si I.D.Sàrbu mai precizează: „M-am obişnuit cu stilul de junglă si peşteră 
a marelui N. lorga. Aflu, citindu-l, că ideea unei Dacii Mari a obsedat pe multi 
paranoici străini. Un Răkoczi, Potemkin, nu ştiu ce rege-vacant polonez, chiar 
şi marele Napoleon, au visat o Dacia Magna supusă sau anexată coroanei 
statului protector... Şi istoria noastră este o succesiune de miracole. Citind, am 
impresia că în fiecare secol am fost total nimiciti pentru un timp. Apoi, ca de 
sub potop sau ekpyrosis (ardere apocaliptică), precum iarba de sub pământ, 
am reuşit să ieşim la suprafaţă, la viaţă, tot mai numeroşi şi mai cu poftă de 
lumină şi Europa. Cred că suntem creati de Limba noastră — si nu invers, ea 
ne-a inventat, ne-a salvat, înviindu-ne din morti de câteva ori...." 

Impresionantul scriitor |.D.Sârbu de-abia ce va fi cu adevărat cunoscut în 
deceniile ce vor urma, eliberate de constrângerile politicului tortionar. 


ANGELO MITCHIEVICI 


Capcana de sticlá 


GJ... regimurilor totalitare ar fi de negándit in absenta unei cát de firave 
disidente, in afara oricárei forme de refuz, dincolo de incercárile de recu- 
perare a unui spatiu al libertátii. Societàtile totalitare sunt prin excelentà 
poroase, aparent indestructibile privite la suprafatà, in structura lor de 
monolit ele ascund fisuri adánci, lárgite în timp pànà cánd roca din care 
sunt construite devine sfárámicioasá. O astfel de fisurà a sistemului co- 
munist a fost scriitorul I.D. Sârbu, într-o economie aparent iraţională a 
confruntării: unul contra toti. Chiar dacă acest unu a avut un sprijin moral, 
soția şi foarte puţini prieteni, şi aceia nu totdeauna prezenti in momente- 
le dramatice, raportul de forțe apare ca disproporționat până la enorm. 
Dacă portretul de scriitor al lui I.D. Sârbu a devenit cunoscut şi prin con- 
tributille unui Antonio Patras — care semnează o excelentă prefaţă a 
cărții de faţă - , sau Daniel Cristea-Enache, cartea Clarei Mareş, Zidul de 
sticlă. lon D. Sârbu în arhivele Securităţii (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 
2011, prefaţă de Antonio Patraş) ne relevă un altfel de decupaj prosopo- 
grafic, al unui |. D. Sârbu văzut prin lentila deformantà a Securităţii. Car- 
tea Clarei Mareş reprezintă rezultatul unei cercetări minutioase în arhive- 
le puse la dispoziţie de CNSAS, un material voluminos, sedimentat pe 
vârste ale unei geologii politice, totalitare. Biografia scriitorului apare 
astfel dintr-o altă perspectivă, în măsură să ofere deopotrivă măsura unui 
caracter irezolvabil pentru agenții Securităţii, dar şi invers, măsura unui 
stat totalitar. Tocmai acest disproporționat raport de forte relevă caracte- 
rul criminal al comunismului, incapacitatea sa genetică de a tolera orice 
formă de libertate, mai ales libertatea interioară a unui cetățean care este 
departe de a fi un disident. Coperta cărții realizată de talentatul artist lon 
Barbu configurează o metaforă vizuală a existenţei scriitorului, o existen- 
tá permanent tăiată în două de opţiunile sale sau de absurdul politic. 
Totodată, imaginea de pe copertă a chipului lui I.D.Sárbu pe care o fe- 
reastră îl segmentează mi-a amintit de două afirmaţii ale lui Andre Breton, 
iniţiatorul suprarealismului dar şi filocomunistul francez, ca o întreagă 
stângă artistică europeană. Prima afirmaţie constituie actul neoficial de 
naştere al suprarealismului. Într-o stare de semitrezie, Breton rosteşte 


fraza: „E acolo un om tăiat în două de fereastră.” Este prima frază auto- 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
o 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


mată a lui Breton, cea care avea sà deschidă porțile „dicteului automat”. Cea 
de-a doua afirmatie îl oripila pe Milan Kundera, si anume dorinta poetului de 
a trài într-o casà cu peretii de sticlà, expus în fiecare secundà privirilor celor- 
lalti. Ca un minunat si straniu efect suprarealist de hazard obiectiv, cartea 
Clarei Mares pune în evidentà cele douà afirmatii suprarealiste, devenite 
realitate într-un regim pe care Breton nu l-a putut imagina, regimul totalitar 
comunist. |.D.Sárbu este silit să trăiască într-o casă cu pereţi de sticlă, locu- 
inta sa fiind împânzită cu microfoane, scriitorul fiind înregistrat în toate acte- 
le intime ale existenţei sale, iar spaţiul de convietuire socială fiind împânzit 
cu „ochii şi urechile” Securităţii, informatorii ei. Existenţa lui I.D.Sárbu este 
ruptă în două, existenţa posibilă la care ar fi fost îndreptăţit, şi cea imposibilă 
pe care i-o face un sistem represiv. Discipol al lui Lucian Blaga, cel mai tânăr 
conferenţiar la 28 de ani, în 1947, la Conservatorul de Muzică şi Artă Drama- 
tică din Cluj, devine cel mai bătrân miner din ţară la 44 de ani în 1963, după 
ani buni de detenţie. Clara Mareş relevă paradoxurile existenţei lui l.D.Sárbu, 
paradoxuri care nu sunt numai ale lui, ci şi ale unui regim totalitar. Pentru 
ideile de stânga, făcând parte dintr-o familie de mineri, implicat în ajutorul 
minerilor grevisti din aprilie 1941 este trimis pe front în linia întâi, supravietu- 
ieşte războiului, reuşeşte să-şi desăvârşească educaţia universitară, însă 
refuză să participe la o şedinţă de demascare a lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu 
şi este eliminat din învățământ. Este băgat la închisoare în urma unei afirma- 
tii în doi peri, refuzând să-şi toarne prietenul, - este arestat pentru omisiune 
de denunt -, pe poetul Stefan Augustin Doinaş, deşi prietenul nu va avea 
aceleaşi scrupule. Piesa Sovrom Cărbune va constitui un factor agravant prin 
aceea că denunța abuzurile „aliatului” sovietic transformat în spoliator. Pentru 
enuntarea chiar şi sub forma literaturii a unui adevăr incomod, şi nu numai, 
I.D.Sârbu va fi taxat suplimentar cu ani de închisoare, primind două pedepse 
pentru una şi aceeaşi faptă reconsiderată punitiv de către unul dintre infati- 
gabilii ofițeri comunişti, Nicolschi. Partidul va considera oportun după ieşirea 
sa din închisoare să pună pe tapet adevărul enuntat anterior de I.D.Sárbu — 
politica regimului se schimbase, iar aliatul sovietic devenea indezirabil. Din 
nou l.D.Sárbu funcţiona în contrapunct cu politica sinuoasă a regimului co- 
munist. Om de teatru, |. D. Sârbu este „exilat” la Craiova ca secretar literar al 
Teatrului Naţional, dar numai o parte dintre piese i se joacă şi, în ciuda suc- 
cesului, este controlat şi cenzurat drastic. Actul de naştere ca dramaturg 
constituia şi actul de deces ca cetăţean, 1.D.Sàrbu fiind supus de la ieşirea 
din închisoare unei ample acţiuni de supraveghere, cu o rețea consistentă de 
informatori, cu numeroase rapoarte şi încercări permanente de intimidare şi 
de racolare. Clara Mareş reface traseul acestei vaste operaţiuni de prelucra- 
re informativă vizând un singur om. ,Atentia" pe care Securitatea i-o acordă 
relevă un fapt remarcabil, pericolul pe care-l reprezintă pentru un regim tota- 
litar o voce neînregimentată, existenţa unui individ care refuză orice compro- 
mis. Pericolul este dat si de calităţile lui |.D.Sârbu: inteligenţa vie, vorbitor a 
mai multor limbi străine, talentul scriitoricesc, capacitatea lui de a se face 
ascultat fiind un foarte bun orator, ironia casantă, structura morală fără fisură. 
Avem printr-o maieutică ideologică portretul inamicului generic al oricărui 
regim totalitar. Din acest punct de vedere, Securitatea a identificat corect în 
I.D. Sârbu inamicul definitoriu. Clara Mareş urmăreşte pas cu pas operaţiunea 
de încercuire şi izolare a scriitorului, monitorizarea atentă a oricărui contact 
al acestuia, dar si a afirmațiilor făcute faţă de intimi pe care-i considera prie- 
teni, o parte dintre ei colegi de breaslă. Cercetătoarea nu devoalează nume- 


le reale ale acestor informatori, ci doar numele de cod. Numele reale pot fi 
usor aflate, însà intentia Clarei Mares a fost alta, de a pune in luminà meca- 
nismul monstruos al culpabilizárii si ostracizárii unui scriitor care nu si-a 
abandonat verticalitatea, care a refuzat compromisul care i-ar fi adus favoru- 
rile pe care altii le-au obtinut în acest fel. Identificarea unor nume ar fi pus în 
umbră miza mult mai mare a cărții, focalizând asupra sistemului si instrumen- 
tarului utilizat, pentru cá avem în cartea Clarei Mares o excelentá analizá de 
sistem totalitar. Cazul I.D.Sàrbu este unul exemplar, un caz de manual, şi nu 
o exceptie. Exceptionalà este cu adevárat rezistenta scriitorului la orice com- 
promis, másura umanitátii, demnitàtii sale scump plátite, nicidecum mijloa- 
cele întrebuințate de Securitate pentru a-l face sà cedeze. Clara Mares ne 
pune în fata unui eşec şi a unei victorii. Eşecul aparţine regimului totalitar care 
îşi foloseşte toate mijloacele, întreaga competenţă a funcţionarilor ei pentru 
a îngenunchea un singur om fără să reuşească. Victoria îi aparţine lui lui I.D. 
Sârbu personal, dar constituie şi expresia unei victorii superioare, o victorie 
a spiritului liber împotriva constrângerilor de orice fel. Victoria lui I.D. Sârbu 
probează failibilitatea sistemului, dezvăluie calea regală a rezistenţei: refuza- 
rea oricărui compromis moral, identificarea modelelor de excelenţă nu doar 
estetică, ci şi morală, sentimentul acut al rusinii şi al demnităţii. Prin raport cu 
rezistența concretă, fără rest, a lui I.D. Sârbu, „rezistenţa prin cultură” devine 
o marotà prăfuită. Cealaltă dimensiune a cărţii Clarei Mareş priveşte raportul 
dintre parcursul operațiunilor informative şi parcursul operei lui I.D.Sárbu. 
Cercetătoarea răspunde la o întrebare esenţială: cum influenţează tot acest 
ansamblu de operaţiuni informative şi de persuasiune opera scriitorului? 
Cartea Clarei Mareş ne-a propus iniţial şi o vedere a operei din perspectiva 
„Celuilalt”, a lui Big Brother, numai că ea nu dezvăluie prea multe despre 
scriitor. „Cititorul” este unul obtuz, bornat, incapabil să facă să treacă mesajul 
de libertate pe care textele lui I.D. Sârbu îl vehiculează. De la acest ,cititor" 
nu putem păstra o adevărată reflecţie critică, ci doar un şablon penibil, un 
jargon de grefier, adeseori stupid, în orice caz mutilat afectiv. La colegii de 
breaslă, deveniți informatori, este sesizabilă adesea invidia profesională, 
mercantilismul, şi scăpat printre rânduri, chiar autodispretul. Mult mai intere- 
sant la analiză, — o altă miză a cărţii Clarei Mareş -, este felul în care etapele 
operaţiunilor informative scandează etapele operei. Clara Mareş pune în 
evidenţă o serie de corespondențe, o serie de praguri care conduc către 
partea finală a operei lui I.D.Sárbu, cea prin care scriitorul îşi dà cu adevărat 
măsura: Adio, Europa sau Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ambele încredin- 
tate unui destin postum. Ultimul I.D. Sârbu mi se pare si cel mai profund, si 
cel mai dramatic, este acel |.D.Sârbu care nu mai scrie pentru un public pre- 
zent, ci pentru cel care va veni, cândva. Cercetătoarea analizează cu un mare 
rafinament psihologic sesizându-i calitatea de moment crucial, singura ieşire 
în străinătate a scriitorului, cu voie de la poliţie, dar sub strânsă supraveghe- 
re, menită a-l testa şi totodată de a-l compromite. Întâlnirea cu Europa la care 
scriitorul visa este una dramatică şi evacuează şi ultimele iluzii pe care aces- 
ta le avea. Scriitorul constata indiferența, cecitatea intelectualilor europeni 
față de tragedia colegilor din Est, incapacitatea, dar şi indisponibilitatea aces- 
tora de a înțelege situația dramatică a unei confruntări în interiorul unui stat 
totalitar. Dezamágirea lui |.D.Sârbu este greu de cuantificat astăzi. Cert este 
că această unică explorare ni-l livrează pe ultimul I.D.Sárbu, un scriitor exis- 
tentialist de talia lui Camus în aceste ultime pagini, mai ales cele ale Jurna- 
lului unui jurnalist fără jurnal. Totul este regândit din perspectiva întregii sale 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


121 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


122 


experienţe, 1.D.Sàrbu nu se mai ocupă de partialitáti sau de subansambluri, 
ci de întreg, de condiţia umană asa cum apare ea într-un regim totalitar. Va- 
lorile europeitàtii sunt si ele puse într-o ecuaţie critică, scriitorul se desparte 
de iluziile sale, dar regăseşte un adevăr mai puternic. Este acea parte a 
operei pe care Securitatea ar fi distrus-o fără să clipească, este tot ce a scris 
mai periculos I.D.Sârbu, echivalent poate cu Jurnalul fericirii al lui Nicu Ste- 
inhardt. Declansarea cancerului nu îl scoate pe I.D.Sárbu din sfera operatiu- 
nilor de supraveghere, doar cá, aga cum remarcá judicios Clara Mares, ac- 
centul incepe sá se deplaseze de la scriitor cátre postumitatea sa, pe care 
opera i-o conferă. Ceea ce îi îngrijorează pe informatori este tocmai posibili- 
tatea existenţei unei literaturi de sertar şi pericolul ca aceasta să treacă 
frontiera. Incapabili să prindă măcar o notă din substanţa operei lui |.D.Sârbu, 
oamenii securităţii încearcă să-i constrângă opera postumă la anonimat sau 
măcar să menţină acelaşi cerc al izolării ca şi în jurul autorului. Dincolo de 
orice compromis, dincolo de orice tentatie, I.D. Sârbu reprezintă un caz la 
care să reflectàm citindu-i opera fără a uita nicio clipă preţul plătit de scriitor 
şi nici contextul scrierii fiecărui rând, context pe care-l aduce la suprafață 
excelenta carte a Clarei Mareş. 


LUCIAN GRUIA 


Nicolae Grigore Márásanu — Poetul apei 


D stia original teoria antropologului german Leo Frobenius, Lucian 
Blaga elaborează matricea stilistică a unei culturi, înmănunchind o serie de 
caracteristici (ce transpar din inconştientul colectiv în conştientul personal 
prin fenomenul personantei) si care îi conferă specificul. 

Caracteristicile matricei stilistice ar fi: orizonturile spaţial şi temporal 
inconştiente; accentul axiologic (preţuire sau dispretuire a existenţei); 
atitudinea faţă de viaţă (constructivă, distructivă sau neutră) şi názuinta 
formativă (individualizantă, tipizantă ori stihială). 

Matricea stilistică specifică nouă, după Lucian Blaga este cea mio- 
ritică, caracterizată prin: orizont spaţial inconştient de forma deal-vale 
care determină ritmurile creaţiilor artistice urmând sinuozitatea peisajului, 
orizontul temporal inconştient, de asemenea sinusoidal (prezenţe şi re- 
trageri din istorie), atitudine pozitivă în fata destinului, nàzuintà formativă 
stihială, elementarizantă. 

Vasile Băncilă, exegetul şi prietenul filosofului, completează spațiul 
mioritic cu cel al Bărăganului, câmpie nesfârşită care converteste oscilatia 
pornită din munte şi estompată de plai într-o undă orizontală. Pentru el, 
monotonia câmpiei provoacă halucinaţii (ca şi deşertul), viaţa e valoriza- 
tă negativ, timpul orientat spre trecut, artiştii acestei zone fiind atraşi de 
amintiri şi de istorie. 

Ne mai rămâne de analizat spaţiul acvatic din peisajul românesc, în 
special: Dunărea, Delta şi Marea Neagră, exemplificând cu poezia lui 
Nicolae Grigore Mărăşanu (antologate în volumul Leviathanul, editura 
„Grai şi suflet — cultura naţională”, Bucuresti, 2004), născut la 6 decembrie 
1973, în comuna Márasu, a cărui casă a fost demolată în timpul lucrărilor 
de asecare din Insula Mare a Brăilei. 

O cercetare mai amplă asupra modului cum peisajul geografic men- 
tionat a modelat operele unor alti scriitori importanti (Sadoveanu, Fănuş 
Neagu, Panait Istrati şi alţii) o voi face, cu altă ocazie, într-o lucrare mai 
amplă. 

Matricea stilistică acvatică 

a) Orizontul spaţial inconştient 

Spaţiul deltei, constituit din canalele străjuite de trestii, pe care te ră- 
tácesti fără scăpare, constituie un labirint vegetal. Pe lacurile întinse, cum 
este Furtuna, când nu vezi malurile, spaţiul pare infinit, dorul tármurilor 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
o 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


te ademeneste fie spre visare, fie spre naufragiu. Misterul canalelor sau al 
lacurilor te coplesesc, cuprins de reverie cazi în mirajul stimelor apelor, gorgo- 
nelor si leviathanilor: „Un cocos de apă aud / cântând zorilor ce se destramă 
- / e glasul gorgonei, / ori sunetul corabiei de fosfor / prin memoria mărilor 
lunecánd?..." (Motto /2/); „Sunt leviathanii, iubite; zei ai tácerilor sacre, / din 
codrul de ape ei vin un imn milenar sá ne sune. / Din pántecul lor rázvrátirea 
ca iedul se naste / si-un glas ne-nteles imi sopteste cá ei ne preced, // ca 
focuri de viatà în larguri, doar ei ne preced.!" (Leviathanii /3/) 

Spatiul acvatic reitereazà mitul eternei reîntoarceri, perpetuarea ciclului 
vieţii si morții terestre. Oglinda apei mijloceste între cer si pământ, aici reflec- 
tându-se norii, păsările, luna, stelele, împreună cu peştii, şerpii, broaştele. 
Astfel, spaţiul acvatic ne trimite la momentul genezei, când apele cerului şi 
ale pământului nu erau încă despărțite. Oamenii deltei sunt: „jumătate cer / 
jumătate pământ” (Tinca /1/). Totodată, mâlul fertil generează în permanenţă 
viața (vegetaţia, insectele) şi provoacă moartea, descompunerea. În spaţiul 
magic şi mitic al deltei, un Dumnezeu panteist sau natura însăşi sacralizează 
peisajul. 

Ce se petrece în universul închis monadic al apelor mărăşeniene? Vână- 
toarea de peşti, crudă şi tandră, transpune tristețea din Moartea căprioarei în 
mediul acvatic. Cruzimea naturală a bestiarului deltei se transmite şi locuitorilor 
acesteia. În poezia care dă numele volumului DISTANȚA DINTRE MINE ŞI 
UN IEPURE /5 / redă în secvenţe cinematografice cum poetul, savurează, 
cuprins de beţia unei crude plăceri, urmărirea unui iepure prins între farurile 
maşinii pe dig, animal fugărit hipnotic, pe care în final îl loveşte. 

Călătoriile cu vaporul devin fabuloase: „Delte cu anafoare / de culoarea 
petrolului / peşti domesticiti / sărind pe punte / şi cocoşul corăbiilor / de pe o 
gorgoná pe alta / zburând, // iar eu, / ca nimeni altul mai stăpân peste ape, 
/ cántam — páná la bràu suntem ai uitárii / si nu ne întorceam / pànà la cres- 
tet suntem zbatere / de zăgăzuite fluvii / şi nu am învins; / ca gândurile nu 
cunoaştem liniştea, / iar pământu... // pământul urcă si coboară în sine, ...." 
(Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna 111) 

Legănarea barcazului provoacă setea de dans, delirul uitării de sine: „Se 
leagănă, leagănă plopii / şi eu în delir aş valsa / cu talpa pe-o roată de apă, / 
cu fruntea căzută în şa.” (Dans /2/) Legănarea produsă de valuri este similară 
călăritului în şaua armăsarilor mitici. 

Călătoriile spre niciunde, cu ambarcatiunile pe canalele şi lacurile deltei, 
simbolizează marea călătorie a omului prin viață. Mircea Eliade afirmă cà 
simbolul omului modern este călătoria initiaticà spre Itacha, drum care, în 
realitate, se desfăşoară în interiorul nostru, întru regăsirea de sine. 

Pentru Nicolae Grigore Mărăşanu, călătoria vieţii începe cu naşterea 
sa miraculoasă, în care regăsim regretul blagian după starea paradisiacă a 
increatului: „Acolo, / în pepenele sfânt în care má purtai, / Lumina fără nume 
şi Timpul fără nume / eram UNA! / Slobod umblam prin unda Oceanului-De- 
Ntuneric, / în AMNIOS, / dar mi-au ieşit în cale preotesele / şi preasuava Nyx 
/ şi cu degetul arătându-mă, / de parcă aş fi ucis, / de parcă eram vinovat că 
mă nasc, au zis: / N se va num?” (Corul cráitelor /6/). 

După naştere, fluviul devine spaţiul sacru în care omul se situează în 
centrul lumii: „E aici fluviul către care alergám de o viaţă! — strigam: / apele-i 
nevăzute, iată, curg pe sub noi, peste noi / sau prin noi! Să-l găsim şi-a lui 
undá-miracol // de dureri sà ne spele!” (Cu toții alergam într-acolo /5/); „Aco- 
lo, dacă întinzi mâna, / cu îndurarea lui de câine blând, / fluviul ţi-o spală, / 


te inrobeste. // Culcat pe tárm, in necuprinsul dig, / esti centrul unui cosmos 
pur, fragil; / auzi cum mori de fum îţi toacă pieptul / si-ncepi uşor, temut, să-ţi 
pipăi umbra..." (Cu iarba la temelia lumii să vii /3/). 

Fluviul devine primul profesor de recitare al copilului fascinat de rostirea 
poeziilor: „Copil, / veneam la fluviu să má-nvete / să recit cu pietricele-n gură 
/ poemele-ndelung de noi trăite. // Nisip neted mi-a fost tăbliță de argilă / pe 
care-am scris întâiele poezii. // Păcat că vine valul şi le şterge, / ori poate nu 
le şterge, ci gratioase fiind / le-adunà să le traducă în limbile furtunii." (Lecţia 
de poezie /8/). 

Sufletul poetului devine acvatic, când zbuciumat şi năvalnic, când liniştit şi 
senin. Zbuciumul se consumă în dragostea împărtăşită: „Ce limpede îţi este 
astăzi chipul / după o noapte de iubire sfântă, / de parcă îngeri dalbi din cinci 
banjouri / un imn al nemuririi-n cer ne cântă” (Limpede chipul /2/). 

Poezii de dragoste se încarcă de fabulosul specific liricii poeţilor moderni 
spanioli, iar uneori, prin violenţa limbajului argotic, îmi aminteşte de CÂNTE- 
CELE TIGÁNESTI ale lui Miron Radu Paraschivescu: „Va fi o tácere-adáncá 
I si albastră ca un fluviu... / Un fior ne va străbate / cât un glonte pe-amândoi!” 
(Elegii pentru Ana Suz 14/1). 

Poetul se îmbracă în valuri cu aceeaşi evlavie cu care creştinul îmbrăcă, 
în credinţă, cămaşa lui lisus Cristos: „Să-ţi tragi fluviul peste trup / ca o că- 
masà, / să simţi cá te reversi / peste maluri, / rana lumii să o speli / cu lacrima 
curgerii tale.” (Motto /3/). 

Stihial şi muzical, inundația apelor fluviului cotropesc energetic versurile. 
Autorul se identifică extaziat cu apele fluviului revărsat: „Vin pe hore largi de 
valuri / umbre de barcaze, plute, / pomi ucişi, zei smulşi din maluri / de un 
fluviu-foc lichid” (Port /3/). 

Poetul, ca un apostol, dialoghează cu fluviul identificat cu lisus Cristos: 
„Eşti asemenea hamalului neîmblânzit, / fluviul meu: / mofluz, / ciolănos, 
sentimental, / prost plătit, / burdusit de revolte! / Jugul dulce al erelor i-a ros 
greabánul, / ai bube pe trup, te-am auzit máráind ca un cáine! // Cum de nu 
te dor malurile-valurile de-atáta cáráusie /.../ invátátorule, / aratà-mi calea 
ce duce spre culmea acestei iluminări! // lată, / învăţ sufletul sà se supună 
caznei / prin care valul ţi-ai videcat, / poate astfel ochiul tău din adânc / mă 
va veghea încă o noapte” (Fluviul — 6). 

Biografia, transfigurată liric, reconstituie paradisul pierdut al satului na- 
tal: „Tată astăzi mergem la Márasu, // vedea-vom cârduri de lebede sacre 
/ dormind cu ciocul sub aripi / pe movila de amintiri si de oase / a casei ce 
briganzii ne-o surparà, // vedea-vom înecat cimitirul / si de sub ţâţânile flu- 
viului / morții ne vor ruga să-i scoatem / de sub ape. // Nu-ţi şterge lacrima 
suspinată, / e semn că ochiul nu e izvor secat, // las-o să-ţi spele obrazul, / 
îmi va fi moştenire // în scoica pieptului purtând-o, / va ajunge perlă.” (Tată 
astăzi mergem la Márasu /8/). 

Demolarea caselor şi asecarea lacurilor pentru a transforma Insula Mare a 
Brăilei în teren agricol a condus la distrugerea tradiţiilor acestei zone mirifice: 
„Trei ani defrişăm, // ziua incendiam colibele umililor pescari, / surpam virtuți 
milenare, / noaptea ascultam căţeii pământului / schelălăind. // Oglinda din noi 
păstrează aieve / defuncte imagini / şi leşul îndoielilor schelălăind. // e bine 
c-am secat mánoasele iezere, / c-am ars virginele păduri? // Nu ştim, nu ştim. 
Il Cei ce s-or naşte / vor şti măcar c-am trăit.” (Vor şti măcar c-am trăit - 9). 

Poemele în desfrânare (cântece de lume, de pahar şi de inimă albastră), 
care constituie volumul ÎNGERI ŞI BANJOURI /7/, reiterează în limbaj argotic 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
a 
X 
Lu 


atmosfera cárciumilor cosmopolite de altădată, în oraşul Brăila. În ramificarea 
luxuriantă şi revărsarea barocă a textelor, regăsim încifrat spațiul labirintic al 
Deltei Dunării. 

Strămutat în Bucureşti, poetul acvatic, simțindu-se înstrăinat, visează 
reconfortant la deltă, cu trupul obosit, agăţat de bara tramvaiului. Sângele sáu 
clocoteşte de revoltă în fata distrugerii naturii prin industrializarea poluantă: 
„E drept şi e romantic acest coş / de fum şi seamănă cu degetul / unui zeu 
ce avertizează. // pumnul ierbii creşte în fata lui cât o sabie!” (Coşul de fum 
/ 41); „Oraşul mă spală pe faţă / în rouri de plumb şi benzen” (Mi-e trupul o 
limbă de clopot /4/). Poetul se duce la piaţă mânat de dorul verdeturilor, oilor, 
produselor gospodăriilor ţărăneşti şi a țăranilor, oameni simpli, unul i se pare 
că seamănă cu tatăl său. 

Uneori, viaţa în marele oras, duce poetul la disperare: „O metanie peste 
caietul cu poeme / la ora târzie din noapte, / când visul ustură de norul de 
acid sulfuric / ce se înalţă din marile bulevarde pe care rulează / marea ruletà 
a morții, / când o ambulanţă cere pártie, pàrtie, / s-ajungá la o speranţă care 
a încercat să se sinucidă, / la poetul adormit ca un copil cu fruntea / peste 
poemul nerostit..." (Metanie /9/) 

Astfel, ajungem la finalul călătoriei, aşa cum fluviul se varsă în mare, la 
extinctia inexorabilă: „Împotmoliţi în nisipul anilor / molfáiti de pitonul acidei 
melanholii, / cu vârstele cheltuite pe biruinti / şi dezastre, / aş prefera puţină 
demnitate acestui sfârşit / chiar dacă viața nu e decât / o trecere dintr-un 
pântec în altul,/.../' (Vas eşuat /2/). 

Moartea reprezintă o contopire cu spuma valurilor într-o nuntă postumă, 
acvatică: „Când o spumă fi-va trupul / şi pe lucii mări s-o-ntinde, /cinci corăbii 
mici de fosfor / vor veni si ne vor vinde // unui spațiu cát un timbru, / unde 
rumegă cinci zei, / unui timp cu cap de zimbru / ferecat cu mii de chei. // Dar 
ce timp va fi acela, -n / care incuiati vom sta / si de-ntinderea veciei / noastre 
ne vom spăimânta?” (Tentativă spre roz 13]). 

Conducerea coşciugului la moartea Agripinei, plecată în valuri, reiterează 
legănarea apelor: „Te legănam pe umeri / patru prieteni” (Vae victis /3/). Lu- 
mea magică a deltei ascultă de ştimele apelor care uneori cer suflet de om. 
Sufletul celui înecat miroase a peşte. 

Lipsa de sens a existenţei depăşeşte puterile omeneşti în momentele de 
căutare a trupului celui înnecat în apele fluviului: „Când cauti un mort / e ca şi 
când ai naviga pe o corabie fără cârmă - / ajungi acolo unde te poartă curenții, 
/ mereu în locuri fără de trebuintà.” (Căutarea mortului /5/). 

Neavând scăpare din labirintul acvatic, poetul se cufundă sub apă: „Să 
priveşti cu ochii deschişi în adânc / întinsele câmpii cu iarbă de mare / peştii 
plutind imponderabil / un zbor de fluturi amintindu-ti // leviathanul — " (/arbà 
de mare /2l/). 

Volumul LEVIATHANUL se incheie cu Sapte extaze inedite care omagiazà 
viaţa si cuvântul cu care poetul şi-a creat universul liric. 


b) Orizontul temporal inconştient 

În spaţiul labirintic al deltei, timpul stă pe loc sau curge fabulos, uneori 
orientat spre viitor, alteori spre trecutul amintirilor. 

În volumele care descriu viața trăită imaginar în deltă (la timpul prezent): 
INSULA (Ed. Albatros, Bucureşti, 1973), CORABIA DE FOSFOR (Ed. Emi- 
nescu, Bucureşti, 1976) şi UMBRA FLUVIULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 
1979), timpul pare că nu se manifestă decât prin: bătăile inimii, fâlfâitul aripilor 


unei pásári, sàritura unui peste ori freamátul trestiilor bátute de vant. Ín rest, 
timpul stà pe loc, totul e tăcere ca „între două bătăi ale inimii”; „Liniştea aceasta 
îmi toarce sufletul / ca pe un fir de lumină” (O câtă linişte /1/). 

Începând cu volumul UMBRA FLUVIULUI, autorul, înaintând în vârstă, 
transfigurează liric primele amintiri şi simte cum: „Mai des şi mai / cu lacomi 
ochi / suveica unui timp / fuge prin mine”; (Soare la tribord /3/). Amintirea mamei 
se constituie într-un fel de rugăciune laică: „Azi, amintirea celor două mâini / 
îmi stă în față ca o mare pâine / din care cresc şi-n linişte contemplu." (Elegie 
pentru mâinile mamei /3/) în timp ce aceea a tatălui apare când fantomaticá: 
„Şi fantoma tatălui meu / (se-arată spre seară) / o vâslă rezemată de perete” 
(Váslá rezematà de perete /8/), când puternică, stabilă, ca un dig de apărare 
al copilului în calea apelor vieţii revársate. 

Moartea unchiului în război copleşeşte violent amintirea poetului: „Se- 
aude unchiul meu, prin fluviu vine / din moartea lui de glonte către mine, / 
somon rănit de un Neptun cu zale, / cu arcuri şi otrăvuri în pocale!” (Război 
prin fluviu 131). 

Amintirile din acest volum şi cele din următoarele: ENISALA, DISTANȚA 
DINTRE MINE ŞI UN IEPURE (1983), ÎNGERI ŞI BANJOURI (1998), MARTEA 
CANONULUI (2001) şi SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE SINE (2002), instituie 
un orizont temporal inconştient orientat spre trecut (de tip „cascadă”, în ter- 
minologia lui Blaga): „Cu feţele lor de pergamente / se uită la mine / chipurile 
din fotografii.” (Viaţa ridicolà şi uşor frivolà a unei lumi în rame 1/61); „larba, / 
necosită de mii de ani, / e în desfrâu!” (Lumea din oglindă — 6). 

În volumul SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE SINE /9/, delta devine cu 
adevărat paradisul pierdut spre care se orientează cu duioşie timpul aminti- 
rilor: „Cherhanale, redute ale singurătăţii, / dorul m-aduce la voi ca un cal de 
căpăstru./ .../ Cât vă iubesc, cherhanale, / mine de aur ale templului meu, / 
aurore ale omului născut pe ape, / ale cărui linişti durează cât clipa / dintre 
două valuri, / în rest viaţa lui fiind luptă şi momeală / a morţii prin apă, pradă 
a leviathanului." (Cherhanale /9/). 

Nostalgia senină, resimţită de trecerea timpului, îmbracă aspecte mioritice 
în Mirele tristetii /9/: „A venit singurătatea şi mi-a bătut la uşă - / du-te, ochi de 
cápusá, / i-am zis, uite, am bici, / nimic nu-i de înstăpânit pe aici; // tata e amin- 
tire, mama e amintire, / du-te, / cautà-ti alt mire. /.../ Eu aştept o iubire”. 


c) accentul axiologic şi atitudinea față de viață 

Poetul pretuieste viața, armonia pe care o trăieşte sufletul contopit cu 
natura mirifică: „Este încântare divină /să auzi peştele liniştii / în coşul piep- 
tului înotând, / pacea făcându-şi cuib // în sufletul hăituit / de lupii fluviului, 
/ să vezi suind diafană / pasărea din zori a speranţei!” (Pasărea din zori a 
speranței /3/). 

Din prea multă dragoste de viață, Mărăşanu ia o atitudine civică. Poezia 
sa devine un strigăt de revoltă împotriva poluării care distruge miracolul deltei: 
„Se-ntunecă Oceanul / ca pielea unui mort: / gudroanele îl apasă, / atomii îl 
devorà. //...//E ora când flamingo, / căzut în bălți de sulf, / îşi saltă ca mătasea 
/ capul duios spre stele //...//Flamingo-i mort şi, iată, / în moartea lui mă-ntrup! 
Il Sunt prins, cred, în vizorul / unei adânci lunete. // Şi parcă port în braţe, / 
drept jertfă, propriu-mi trup, / pe care-l scot din mare, / dar îl ucid cu pietre...” 
(Flamingo murind /5/) 

Poemul amintit, ramificat în 10 fragmente ca o țesătură de canale ale 
deltei, Invocatie în noaptea de Sánziene, sau Vocea speranței dedicat lui 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Jasques Yves Cousteau si fiului sàu Philippe mort în ocean, aduc în prim plan 
fantoma bătrânului pescar, care îi cere cu limbă de moarte: ,vorbeste-i cât 
mai e timp acestei mult-grăbite lumi, / despre durerile mării — „Fluviul europei 
umblă cu picioare de lemn / între maluri. / Unul a fost retezat de o mină, / al 
doilea / i l-a rumegat molia... de gudroane" „când smogul ne acoperă / până 
şi Steaua Bunei Sperante?". În apele poluate, neoxigenate, peştii se sufocă 
sub gheaţă, iar primăvara pescarii îi îngroapă în gropi comune, stropite cu 
var. Chipul Râului Mort /5/ ráscoleste sufletul poetului până la ultimul strat al 
fiinţei: „Stau şi-l ascult, / până în zori îi alungă stafia înaltă în mare / şi privesc 
golul ce mi se deschide în faţă / şi mă cutremur până la esente...” 

Această poezie se constituie şi într-un rechizitoriu adus guvernantilor post- 
decembrişti, care au împotmolit tara într-un „banc de nisip.” (Vas eşuat /2/). 
Mineriada este înfierată în poezia Piaţa Rosetti (13 iunie 1990) /9/. 

Atitudinea civică reclamă viziuni apocaliptice: „Obuzul lunii în valuri / 
explodează, // schije, / halouri orbitoare rănesc pupila; // în mantie de foc / 
Dumnezeu coboară pe ape.” (Fluviu cu lună plină 191). 


d) nàzuinta formativă îmi pare stihială. Sufletul poetului, identificat cu 
fluviul, se manifestă când liniştit ca apele limpezi, când tumultos, ca apele 
tulburi, revărsate. 


e) Stilul specific 

Nicolae Grigore Márásanu abordează o mulțime de registre poetice care 
te captivează ca o călătorie pe canalele deltei: vers clasic, cu ritm şi rimă, vers 
liber, balade [Terente (balada ultimului haiduc din Balta Brăilei) /7/, Cântărețul 
din flaut /6/ - a cărei temă: căutarea morganaticului oras, mă duce cu gândul la 
Noaptea de decembrie a lui Macedonski etc.], parabole lirice, cântece de lume 
(poemele desfrânate din ÎNGERI ŞI BANJOURI /7/. De multe ori, în structura 
cuvintelor întâlnim numeroase consoane m şi n care derivă din cuvântul mâl 
şi nămol, care trimit spre cătuşala lacurilor şi canalelor deltei: „Se aprinde-n 
casă lumânarea nuntii - / e târziu în pántec, nu mă-mplod ca fiu." (Lumánarea 
nuntii — dedicat mamei sale lleana-elena /1/), o lentoare meandrelor versurilor. 
Poeme fluvii, îndelung elaborate, realizează o structură specifică peisajului 
deltei (Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna /1/, Floarea insulei 121, 
Crivàtul şi trandafirul /3/ etc.). 

Mai întâlnim vaste poeme având ca ascendență structura baladei Mioriţa: 
Convoiul /8/ si Upta /9/ - care aduc inovaţia structurilor prozodice paralele, 
Oile /9/ etc. 

În final, putem contura portretul acvatic al autorului, Nicolae Grigore Mără- 
şanu. Îmbrăcat în cămaşa fluviului, poetul îşi contemplă umbra de „stârc argin- 
tiu”. Vasele sale sanguine alcătuiesc o deltă prin care curg apele Dunării. 


1. Márásanu - INSULA (Ed. Albatros, Bucureşti, 1973) 

2. Mărăşanu — CORABIA DE FOSFOR (Ed. Eminescu, 1976) 

3. UMBRA FLUVIULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979) 

4. ENISALA (Ed. Albatros, Bucureşti, 1980) 

5. DISTANȚA DINTRE MINE ŞI UN IEPURE (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983) 
6. CAPRICIU PENTRU CELE PATRU VÂNTURI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986) 
7. ÎNGERI SI BANJOURI — Poeme în desfrânare - (Ed. Eminescu, Bucuresti, 1998) 
8. MARTEA CANONULUI (Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001) 

9. SUFLETUL CÂNTĂ DESPRE SINE (Ed. Decebal, 2002) 


NICOLAE ROTUND 


Aurel Dumitrascu — 
Carnete maro, I-II, Jurnal 1982-1990 


es Jurnalului! acestui poet dispărut la nici 35 de ani este un act literar 
recuperator de tot respectul. Meritul îi revine lui Adrian Alui Gheorghe, 
care este îngrijitorul ediţiei, prefatatorul şi autorul notelor, acest atât de 
devotat prieten, cum rar se întâlneşte. 

Nu l-am cunoscut personal pe Aurel Dumitraşcu, dar ştiam despre 
tânăra grupare, pe atunci, de poeti de la Piatra-Neamţ. Am apreciat 
cele două volume de versuri, Furtunile memoriei, 1984, şi Biblioteca 
din Nord, 1986. Îmi plăcuseră multe dintre versurile lui, unele absolut 
memorabile. În vâltoarea lui 1990, dispariţia lui a fost, pare-mi-se, prea 
puţin observată. Volumele postume, printre care şi acest Jurnal, întregesc 
imaginea poetului şi a omului Adrian Dumitraşcu, reavivează sentimentul 
tragic al morții sale pretimpurii. 

Prefaţa este limpidică, ajutătoare în înțelegerea ordinii, a cuprinsului, 
a stilului — de la oralitate, la metaforă, la ironia uşor camuflată ori sudalma 
încărcată de năduf -, fiindcă ea aparţine unui poet dublat de critic. „Amintiri 
din «lagărul mortii»", o posibilă parabolă a claustrării, deschide prezenta- 
rea, pentru ca să o finalizeze cu o constatare îndreptăţit optimistă: „Ideea 
de la care am pornit, de fapt, a fost că orice pagină tipărită e o pagină 
salvată. Şi acest lucru, iată, ne-a reuşit.” 

Poetul tinuse jurnal din 1975, dar, cum precizează prefatatorul, „...abia 
de prin 1982 începe să vadă printre sârmele ghimpate ale lagărului, să 
zărească sau să intuiască o altă lume. Libertatea ia forma poeziei mai 
întâi, abia apoi iese din «regimul analogiilor, al virtualitàtii, devenind un 
deziderat care nu poate fi decât o chestiune colectivă.” Dăduse volumul 
la „Albatros”, aştepta apariţia lui care, după cum se întâmpla cu mai toti 
,Neadaptatii”, întârzia. Aşadar, jurnalul din Carnetele maro, publicat, 
consemnează însemnările din perioada 10 decembrie 1982 — 12 sep- 
tembrie 1990, o dată cu ultima poezie scrisă în spital. Editorul include, 
în continuarea jurnalului câteva dintre articolele apărute în presa locală 
între 22 dec. 1989 — august 1990. De asemenea, din momentul mutării 
la Piatra-Neamţ ca muzeograf tine două jurnale, cel de aici fiind dublat 


1. Editura „Conta”, Piatra-Neamţ, 2011 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


130 


de jurnalul din Borca, unde se retràgea la sfàrsit de sáptámáná. Diferentele 
stau în tonul mult mai incisiv, aici, la adresa infernului comunist. 

În Jurnal, poetul se scrie pe el însuşi, chiar dacă el este persoana a l-a, 
Alter-ego-ul, într-o atmosferă din care nu lipsesc sentimentele de dragoste, 
infuziunile lirice, avatarurile volumelor în sfârşit apărute, aşteptarea celui de al 
treilea, schimburile de epistole, revolta, la adresa regimului, materială, morală 
şi spirituală. Sunt consemnate împlinirile şi, mai ales, dezamăgirile, greuta- 
tea singurătăţii, receptarea critică a celor două cărţi, evoluţia bolii..., o bună 
vreme consemnate zilnic. Nu lipsesc anumite cancanuri, anecdote, strigături, 
tribulatiile poetului, sentente etc., notate, în mare măsură, la un prim impuls. 
De aici şi amestecul faptelor relatate, a impresiilor, uşoarele neglijente, ce 
tin de acea „estetică a imperfectiunii" care ne trimite la observaţiile lui Tudor 
Vianu. Estetul constată la un moment dat că abdicarea de la publicarea unor 
texte definitive, independente se face în favoarea „variantelor, a schițelor si 
fragmentelor pregătitoare, a carnetelor de însemnări, a scrisorilor şi jurnalelor 
intime.” (Opere, v. 10, 1982). Se viza prin aceasta „autenticitatea, nu perfec- 
tiunea", adică sinceritatea. Autenticitatea Jurnalului lui Aurel Dumitraşcu este 
neîndoielnică. Şi-ar fi publicat oare poetul acest jurnal în forma actuală de-ar 
fi trăit? Greu de afirmat, dar nu imposibil. Şi apoi, istoria e încheiată în acest 
plan. Sau poate nu?! 

Încerc să structurez însemnările Carnetelor maro. Prima parte a acestora 
consemnează, analizează treptat, sentimentele acaparatoare pentru EA care, 
desi e o ființă concretă, foarte tânără, are nume, pare un generic. „Lumea a 
început şi a devenit prin dragoste”, scrie spre sfârşit, semn că iubirea este 
un scut pentru a se apăra de singurătate, de maculare. Stările relevă o sen- 
sibilitate aparte: „EA arăta astăzi nemaipomenit! Soarele îi lumina chipul de 
o blándete dezarmantă. O seninătate coplesitoare în privirile ei! Te-ai dus în 
bibliotecă, ai stat singur si ai plâns de emotie!”. Un fragment se intitulează 
„EA”, e un veritabil poem în proză: „Poate va rămâne, alături de poezie, 
ultima ta viaţă. EA. Numai EA alături de poezie. Sau alt nume absolut al 
poeziei. EA. Fericit cà ai putut întâlni o fată ca ea!”. Un imn al iubirii pure, ce 
probează disponibilitátile lirice ale poetului este scrisoarea pe care i-o trimite 
într-o zi de toamnă târzie, cu slove luate parcă de-a dreptul din Cântarea 
Cântărilor: „Dacă la ora aceasta ar da telefon Dumnezeu, ştii despre ce i-aş 
vorbi? Despre tine, dulce T.! l-aş spune cum scuturi tu ciresii de floare si cum 
cad florile în mine şi cum mă laşi tot cu flori şi te duci după deal să vorbeşti 
cu nu ştiu ce izvoare... Apoi o să plouă. Şi noi vom sta în iarbă şi ploaia va 
veni la noi cu gând bun, şi eu te voi săruta şi voi zice: «O, gura ta dă toată 
lumina cerului!». Si tu vei zice: «Prostule, cerul esti tu!?»". Este nevoia unui 
colt din Eden apt să-l ferească de exteriorul cinic şi obtuz. El îşi clamează 
dragostea, îi dedică poezii, prietenii îi cunosc sentimentele. Absența El din 
nu ştiu ce motive capătă proporţii catastrofale. Un ghicit în cărţi care averti- 
zează că va avea «o mare mâhnire în casă» se confirmă, după părerea lui, 
a doua zi când EA va pleca „după nici trei ore de la venire.” Urmările sunt 
dezastruoase: nu va mai face el primul pas spre reconciliere — ceea ce nu 
se va întâmpla -, apar durerile de cap şi în piept. Dragostea pentru EA se va 
stinge în timp, dar rămâne, într-un fel, un reper între altele care vor urma. 
Uneori în paralel. E un „călinescian”, bărbatul poate iubi în acelaşi timp mai 
multe femei. Numai că autorul jurnalului îşi construieşte teoria în faza de crunt 
misoginism: „Pentru că-n fiecare femeie zace şi o scorpie. Toată graţia unei 
femei vine tocmai din această contrarietate subinteleasá. Niciodată nu trebuie 


să-ţi faci religie dintr-o femeie...” Si in final: „Gândul tău exagerat de bun întru 
ele nu se justifică, este o anomalie a psihicului tău”. Dacă mult controversatul 
Jacques Lacan ar fi cunoscut opiniile autorului din această fază, ar spune că 
are un nou adept al teoriei sale referitoare la relaţia dintre isterie şi feminitate. 
Altfel, A.D. este mereu îndrăgostit. Toate fetele şi femeile pe care le iubeşte 
sunt dulci. Un adjectiv banal în vecinătatea unor metafore strălucitoare: „O 
întreagă după-amiază cu ea, în obscuritatea unui apartament. Ce să spui? 
Era atât de frumoasă încât moartea putea veni fără să te mai sperie după 
îmbratisarea şi căldura acestei fete tare dulci". Din nou această dualitate a 
existenţei viață (dragoste) — moarte. Ori într-o însemnare din ianuarie 1989: 
„Ce eliberatoare este prezenţa unei femei în zilele în care ai un chef nebun 
să pui capăt la toate.” 

Şi în scrisori diaristul aminteşte, uneori, despre dragoste. „Activitatea” 
epistolară a lui A.D. este realmente impresionantă. Izolat la Borca, inadaptabil, 
extinde relaţiile cu exteriorul, mai ales după afirmarea sa ca poet. Reproduce 
din scrisorile primite, transcrie din propriile epistole. Pentru vremurile acelea, 
când corespondenţa era strict controlată — ceea ce, de altminteri, s-a întâm- 
plat si cu el în ultima vreme — tonul scrisorilor îl singularizeazá. Acestora, 
scrisorilor, li se adaugă, când gândeşte că este necesar, anumite comentarii. 
Menţionăm că în 2008 apare Frig, roman epistolar Aurel Dumitraşcu — Adrian 
Alui Gheorghe, volum masiv, de peste 500 de pagini. Legătura cu prietenii se 
tine nu numai prin întâlniri directe, ci şi prin corespendenta scrisă. S-ar putea 
crede că atitudinea sa tranşantă va determina distrugerea punților de legătură 
cu multi dintre aceia care, în opinia lui, încalcă preceptele privind moralitatea, 
mai ales în actul literar. Când consideră că a fost vorba doar de un accident, 
relația se re-face. Cu timpul, cercul cunoştinţelor se lărgeşte, trimite şi primeşte 
tot mai multe scrisori. Îi amintesc, absolut aleatoriu, pe Adrian Marino, Octavian 
Paler, Gheorghe Grigurcu, Liviu loan Stoiciu, Mircea Martin, Marta Petreu, pe 
editorii cărţilor sale şi enumerarea poate continua. Scrisoarea este o supapă, 
îşi exprimă fără rezerve părerile despre cultură, starea literaturii, intervenția 
factorilor ideologici în aprecierea valorii artistice etc. Într-o scrisoare adresată 
lui O.Paler, scrie: „Nu cunosc nimic mai dizgratios şi aberant în câmpul culturii 
decât citirea strict ideologică a unei cărți.” Lui Dumitru Chioaru: „Eu unul, prin 
tot ce scriu, devin un scandal. Că doar n-o sà má aliniez”. Lui N. Steinhardt 
îi scrie, printre altele: „O natură sceptică mă apropie de «contestati», de cei 
care au intrat uneori în puşcării doar cu credinţa în ei şi în Dumnezeu dar 
n-au făcut compromisuri”. Şi tot către acesta, cu altă ocazie: „O fi moartea 
claritatea supremă, dar cultura este întotdeauna exterioară morții, se opune 
morții, ne mentine vii”. Si lui Florin Mugur: „Pentru mine, o societate civilizată 
nu înseamnă a te bucura că prinzi o pâine la o coadă infernală, că găseşti 
ciocolată o dată la două luni, că nu ti se taie al treilea vers din cutare text. 
Acestea nu pot fi bucurii de oameni civilizati. De-ati şti ce-i aici?! Cuvintele 
sunt neputincioase”. 

Reacţiile sunt, pe măsură ce condiţiile se înăspresc, tot mai directe, mai 
tăioase. Este remarcabilă atitudinea faţă de unii scriitori, intelectuali care 
discreditează valorile, se conformează deciziilor partidului, securităţii de sus- 
pendare a unor cadre didactice universitare. În 1986 îi trimite două scrisori lui 
Eugen Barbu, cu un apelativ care trece de la „stimate domnule Eugen Barbu” la 
„Tovarăşe Eugen Barbu”, aceasta din urmă terminându-se într-o succesiune de 
totală vehementà: „Deh! Asta-i tovarăşe «ciné-scriitor»"! (apropó de Incognito, 
autorul fiind dezavuat in urma acuzatiei, dovedite, de plagiat, n.n.), cu formula 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
£ 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


132 


de final: „Cu jale şi cu milă”. Violenţa de limbaj, totala lipsă de menajamente 
se păstrează în scurta scrisoare, tot din 1986, adresată lui C.V.Tudor, cu o 
trimitere din jurnal, la acelaşi registru lingvistic: „Dacă şi matale ai ajuns în 
«Cele mai frumoase poezii», înseamnă că realmente nu mai există bun-simt 
şi că neruşinarea se vrea institutionalizatá cu orice pret..." Încheierea e în 
aceeaşi notă: „Fără pic de stimă, un domn, Aurel Dumitraşcu”. 

Si, în sfârşit, să amintim şi despre reactia virulentà si incriminatoare față 
de înlăturarea de la filologia ieşeană a lui Al.Cálinescu si Luca Pitu, într-o 
scrisoare adresată istoricului şi criticului literar Alexandru Andriescu, pe atunci 
decan al acestei facultăţi. Spicuim: „Continuu să mă întreb cum de este posibil 
aşa ceva? Şi cum de este posibil ca dumneavoastră şi ceilalţi colegi să fiti de 
acord cu aşa ceva?!... Este inadmisibil sà permiteti ca milițienii să intre şi-n 
Universitate!... Mi-e silà că pot auzi asemenea lucruri despre «seninátatea» 
ce domnește la Facultatea de Filologie! De fapt, în tara aceasta nu mai putem 
muri decât de silà!” 

Corespondenta dezvăluie noi fațete ale poetului într-un discurs epistolar 
tot mai radical, aşa cum, de altfel, radical este în cam toate împrejurările pri- 
vind nedreptatea de orice fel şi în Poezie. Textul sáu e încărcat de relevante 
poetice. Versul ce deschide volumul Biblioteca din Nord: „Vin acasă şi singur 
mă joc doar cu Moartea” este chintesentà a poieticii sale, în care-şi pune viața 
în poezie — echivalentă cu moartea. Reală, nu a textului. Fiindcă, aş zice, la el 
„Poezia înainte de orice”. Încrederea în propria poezie este nemărginită. Într-o 
scrisoare către Liviu Antonesei afirmă: „Probabil că, fără cenzură, cărţile mele 
ar impresiona peste măsură”. E un orgoliu deloc blamabil, fiindcă, mai apoi, 
precizează: „Dar nu tin să impresionez, ci să scriu exact ceea ce gândesc”. 
Ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna, căci dorinţa, firească, de a se vedea 
editat, vrând-nevrând, va admite şi numeroasele intervenții din primul volum, 
inclusiv schimbarea titlului. Ce gânduri, ce sentimente, ce senzații îl cutreieră 
la apariţia cărţii Furtunile memoriei, cu câteva zile înainte de a împlini 29 de 
ani: „Are în fata lui prima carte publicată dintre cele pe care le-a scris până 
acum. Nu e fericit. E mulţumit doar. Acum se plânge mai puţin. E atât de im- 
portant să nu fii mereu cu o lacrimă în gând! Cartea aceasta nu e o revoluție 
în poezia republicii lui. O, nu! Chiar de-ar fi, n-ar putea fi! Pentru că nu a fost 
tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sunt atâtea versuri eliminate din texte! 
Si-s atâtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se plânge. E mulțumit. Afară e un ger 
nebun. El stă singur şi stă cu această primă carte a sa. Cartea poartă un titlu 
pe care el nu-l dorea pe copertă: «Furtunile memoriei». Bărbatul care a scris 
această carte esti tu." 

Jurnalul ne oferá date necesare în intelegerea modului de a reactiona al 
cenzurii, acel ping-pong cu autorii, interventiile care, de la un moment, de- 
terminau schimbarea titlului initial; despre receptarea criticà; despre reactia 
celor din jur, a prietenilor; despre relatia poeziei si a poetului cu realitatea, 
cu morala, cu anumite concepte: ,Nu poti face nimic durabil — noteazá po- 
etul — dacà nu ai caracter... Nu existá talent «mare» în afara caracterului". 
Sau: „E frumoasă viaţa, dar demnitatea îi este superioară”. Doar arta, doar 
poezia sunt îndestulătoare: „Numai poezia... Nu merită să te dăruieşti decât 
artei”, „Numai poezia te îndestulează, numai ea îţi ajunge!”. Într-o marţi, 23 
august 1988, scria: „De la 15 ani nu mă gândesc decât la poezie, la această 
modalitate de a mă imprástia lumii. În mod serios, o spun de când mă ştiu, 
nu cred decât în iubire. Probabil că, pentru mine, poezia este forma supremă 
de a iubi. Lumea, totul”. 


Poezia si involburarea istoriei pe care aproape toti o asteptam cu înfrigu- 
rare. Si, pentru poetul Aurel Dumitrascu, boala. Necrutátoare. Si evenimentele 
sociale, si înfierbântatele zile ale lui decembrie 1989, si suferințele trupului 
— toate sunt consemnate. Si moartea! Ín ziua aniversárii a 31 de ani, nota: 
„Peste două ore ai 31 de ani. Si esti atât de bolnav!" Datele despre starea 
sănătăţii se înmulţesc, simptomele devin veritabile fişe clinice: „Acum când 
te uiti în oglindă, te sperii singur de cát de rău arăţi. Semeni cu un mort. Un 
mort la care numai poemele tin". Si: „În unele zile, ai sentimentul că, totuşi, 
nu mai ai mult de trăit. Nu suferi, devii doar nostalgic. Moartea este foarte 
aproape de tine. Te aperi, dar ştii că va veni oricum dacă se va hotărî. Si 
nu vei avea de ales. Sigur rămâne un lucru: e stupid să mori atât de tânăr!” 
Câte o notă optimistă dovedeşte cá nu abandonează lupta: , Ti-au prelungit 
concediul medical... Pe urmă vei rămâne în cel de odihnă. Şi poate că te 
vei reface.” Sunt luni pe care, în pofida bolii care îl macină implacabil, scrie 
poezii, semnează proteste şi adeziuni contra puterii. Din 22 decembrie 1989 
publică, exprimándu-si atitudinea faţă de anomaliile de după ,revolutie", în 
ziarul local, notează în caietele maro. 

Cel din urmă capitol e intitulat ,Spitalul", cu observaţii datate 10 septembrie 
1990: „Eşti singur. Dar n-ai destulă lumină pentru o singurătate ca a ta”. Ultima 
zi a consemnărilor, 12 septembrie 1990: „De atâtea ori ai cochetat cu moartea, 
încât, într-o zi, poate face greşeala de a veni cu adevărat. Ar fi păcat, acum, 
dar nu ştii cu exactitate de ce anume ar fi păcat.” Seara aduce resemnarea: 
„Medicul care vine la ora 18 iti spune că boala asta aşa se manifestă” şi cá 
n-ar fi o problemă. Dar nu-ţi spune ce boală. Nici nu-l întrebi (s.n.) 

Ultimele: 

- ultima consemnare: „Ce nemoarte-şi spală chipul cu timpul tău? 
Acum.” 

- ultima poezie: „Alţii o duc mai rău şi trăiesc mai mult/ să vadă soarele 
cum răsare. (Dacă eu/ mai bine o duc voi muri timpuriu...?)/ Şi câţi ani cu 
lama aceasta am umblat! (şi) alţii citind rău credeau că sánt/ sentimental (un 
poet de la est!) — şi/ dacă lama care hácuieste creierul/ meu e un sentiment 
stupid atunci/ sunt un sentimental şi nu întâmplător pe balcon seara mă gân- 
desc la/ scriitorul mishima*. Nu avea nimic de ascuns./ Pe balcon stau cu o 
(pasăre) moarta”. 

12 septembrie 1990, spital 


Moare la spitalul Fundeni, duminică, în 16 septembrie 1990 şi va fi înmor- 
mântat în satul natal, Sabasa. 


P.S. Ce mai poti spune acum? Că şi-a iubit tara sincer? De atâtea ori îşi 
clamează sentimentul: „lubeşti atât de mult tara aceasta, a tal”. Este conster- 
nat când la un spectacol al cenaclului lui Adrian Păunescu de la P.Neamt nu 
toti spectatorii s-au ridicat în picioare „în timp ce se cântau cântece emoti- 
onante despre patrie şi popor!" Mai târziu, urmare a declinului general, mai 
ales material şi moral: „...ceea ce se întâmplă la toate nivelele vieţii de la noi 
a întrecut orice închipuire şi orice limite ale suportabilitátii... Continuă să te 
îndurereze profund tot ceea ce i se-ntâmplă acestui popor, acestei țări... A 


*Mishima Yukio (1925-1970) - prozator japonez, naţionalist care s-a sinucis public, 
făcându-şi harakiri, în urma unei lovituri de stat eşuate 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


134 


fi curat si cinstit nu înseamnà a fi disident. Nimeni nu-si detestá tara, e clar! 
Dar pe orice om de buná-credintà îl doare tara”. 

Ce sá mai spui? Cà e om, cá-si tráieste micile bucurii si supárári cánd 
câştigă echipele româneşti de fotbal şi competiţiile internationale ori când 
T.V.-ul nu transmite campionate sportive de anvergură? Îşi notează, cu de- 
centá, rezultatele examenelor de la facultate, anumite cancanuri, stările de 
disperare la întreruperea exasperantă a curentului electric. Sau pe cele de 
fericire când face excursii prin împrejurimi şi admiră frumuseţile naturale. Că 
nu esti de acord cu anumite judecăţi de valoare în planul artistic, cu unele 
inconsecvente? Şi poetul este om, adică are sentimente ce iau locul argu- 
mentelor critice. Se manifestă o anumită sensibilitate sau este reacţia directă/ 
indirectă ce pledează pro domo. O afirmaţie după care Nichita Stănescu ar fi 
„cel mai mare poet al sec. XX”, trebuie privită ca pe o opţiune într-un context 
al noilor poietici. Nu înseamnă neapărat că i-a ignorat pe Blaga, pe Barbu, 
pe Arghezi... Te poate mira că susţine licenţa „cu o excelentă lucrare”, cum 
ne comunică îngrijitorul ediţiei, despre poezia a doi onirici — Virgil Mazilescu 
şi Daniel Turcea -, dar îl marginalizează pe Leonid Dimov: „A murit şi Leonid 
Dimov. Nu ti s-a părut un poet mare, cum se spune uneori, dar ai avut întot- 
deauna sentimentul cà nu e un poet oarecare”. Argumentul?: ,Tie-ti plac mai 
mult spontanii, nu «mestesugarii»". Nu-l apreciază pe Eugen lonescu, după 
lectura Cántáretei chele, exclamánd: „cu ce lucruri a ajuns academician!”, 
pentru ca apoi să-l considere, alături de Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, 
pe deplin apartinátorul „Tezaurului spiritual românesc”. 

Să aminteşti despre nepotolita sete de lectură, de zelul cu care îşi ajuta 
elevii să citească, să se informeze? Detestă pe cei inculti, mai ales când erau 
şi purtători de diplome universitare, consideră că informaţia nesustinutà de 
idei nu te ajută, te sufocă. 

Toate acestea, şi încă multe altele, le-a notat în Jurnal, în aceste Caiete 
maro. Jurnalul? Îl citează pe Jiinger: „Într-un stat totalitar, jurnalul este sin- 
gurul mod posibil de a discuta...” Pentru poet, totalitarismul ar echivala cu 
singurătatea: „Ştii bine: în ziua în care nu vei mai fi atât de singur, nu-l vei 
mai tine. Nu poti vorbi decât cu pagina albă. Şi, mereu, tot felul de lucruri 
care n-au legătură cu poezia în sine. Poemul te stăpâneşte continuu, mai 
mult decât orice altceva”. 

„Va veni o femeie va pune o frunză 

pe ochiul meu supărat: e destul şi atât. 

Va fi ultima zi.” 


Stefan Caraman: 
„Important este să-ţi iubeşti si 
Să-ţi crezi poveştile” 


A utor al unui număr impresionant de piese de teatru (jucate cu 
succes în special la Bucureşti, Târgu-Mureş, Cluj, Timişoara, 
Satu Mare, laşi, Praga, Paris, Vrsac - Serbia), dar şi a câtorva volume 
de proză scurtă, Ştefan Caraman se impune în peisajul literar românesc 
în egală măsură ca romancier. Membru al Filialei Dobrogea a USR din 
2006 (din 1998 până în 2006, membru USR, ASB). Membru al UNITER 
din 2003. Detinàtor al unor premii importante, printre care: Premiul 
pentru debut în proză al revistei , Tomis" şi al Uniunii Scriitorilor, Filiala 
Dobrogea (1996, pentru „Suflet de rocker”, Ed. Mirador, Arad); Premiul 
Salonului National de carte , Gaudeamus", pentru volumul de proză 
„Stăpânul lumii”, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002; Premiul UNITER pen- 
tru cea mai bună piesă a anului 2005 („Colonia Îngerilor”). Interviul de 
față a fost prilejuit de apariţia în 2011 a romanului „Scrisori către Rita", 
o carte ce a determinat un dialog aprins în spațiul virtual al internetului 
(acolo unde a fost şi concepută), scoțând în evidență nonconformismul 
şi forța de impact a scriitorului. 


Amelia Stănescu: De ce vă temeti, domnule Stefan Caraman, că 
oamenii nu ar avea curajul să le ráspundeti întrebărilor lor? Credeţi cà ati 
fi la fel de violent precum în textele dvs. literare? 


Ştefan Caraman: Cred că am afirmat asta undeva şi am făcut-o pentru 
că am constatat că e tot mai greu să găseşti oameni dispuşi să te asculte 
spunându-le ce vrei tu să le spui şi nu ce vor ei să audă. Există o majori- 
tate absolută a celor care întreabă cu precauţie, ba chiar cu răspunsurile 
convenabile incorporate. E enervant, e obositor, e neuman. Referitor la a 
doua întrebare, eu nu sunt foarte sigur că textele mele sunt violente; adică 
de ce nu ai accepta că poate cititorii români sunt prea pudibonzi, învăţaţi 
aşa de maculatura canonică produsă an de an de literatura română. De 
ce nu ai accepta că într-o poveste personajul simte uneori să-şi bage... De 
ce i-aş lua acest drept, pentru că s-ar supăra domnul sau doamna cititor? 
Nu înțeleg de unde atâta înțelegere pentru cel care citeşte, el care are 
până la urmă mult mai multe opțiuni decât mine ca autor. În fine, în viața 
reală sunt un ins non violent, nu ştiu dacă m-am bătut vreodată, n-a fost 
nevoie. Apropo, ştiai că două trei cuvinte bine alese şi bine plasate, fac 
cât un KO în prima repriză? 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


Q 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


136 


A.S.: E adevárat, cuvántul poate fi si o unealtà puternicà pentru cei ca- 
pabili sà il foloseascà. Dar spuneti-mi, aveti momente ín care và abandonati 
tăcerii? Ce rol are ea pentru dvs.? „Vorbeşte-mi despre tăcerea ta”! (E, ştiu, 
versul unui poet cipriot care vá place, dar nu despre poezia autorului as vrea 
sá vorbim...) 


S.C.: Fireste, tácerea e o calitate pe care o avem cu totii, in doze mai 
mari sau mai mici, în funcţie de contexte sau de cât o cultivăm. Nu ştiu dacă 
tácerea e un subiect care trebuie pus în relatie cu un anume rol pe care l-ar 
avea fn ce priveste definitia unei personalitáti si in niciun caz nu vád de ce a fi 
uneori tácut, poate fi asociat cu un abandon. Mai degrabá, riscul unui abandon 
tine de derapajele in gargará sau gregar. Eu vorbesc mult atunci cánd sunt 
pus într-un asemenea context. Însà pot tácea la fel de mult, fárá sà am nicio 
frustrare. Îmi place sà vorbesc şi îmi place la fel de mult sà tac. 


A.S.: Afirmati într-un interviu: „sunt o fiinţă vie, sunt o problemă...” La 
ce anume vá referiti? La instanta creatoare Stefan Caraman sau la omul în 
carne si oase? Eu, márturisesc, m-am gándit la expeditorul scrisorilor pentru 
Rita... la scriitorul cáruia fi plac lucrurile nude, naturale, expuse direct, fàrà 
jenà, la ,oralitatea otràvità a limbajului" dvs. (Radu G. Teposu) - un anume 
tip de exprimare colocvialá care supără spiritele , fine"... 


S.C.: E, de fapt, un citat dintr-o piesá de-a mea de teatru si mi se pare o 
afirmaţie de bun simt. Oamenii sunt diferiţi, gândesc diferit, acţionează diferit, 
asta înseamnă o permanentă problemă pentru ceilalţi. Fiecare individ cu care 
relationez e o problemă pe care trebuie s-o rezolv într-un fel, e misterul pe 
care trebuie să-l descopăr. Şi eu la rândul meu pentru ceilalţi. La asta mă 
refeream cred atunci (deşi, scriind-o, am luat-o ca atare şi nu am disecat-o — 
autorii nu fac analize de text, sunt şi ei nişte probleme). Fraza e mai degrabă 
frumuşică decât vreun dicton îmbibat cu cine ştie ce semnificaţii. Pe de altă 
parte regretatul Teposu avea dreptate — cred că singurul critic care mi-a „citit” 
cum trebuie scrisul. 


A.S.: De ce plânge — uneori, când se lasă descoperit - copilul din dvs.? 


Ş.C.: Copilul din fiecare dintre noi se trezeşte câteodată plângând. Asta 
poate fi un spectacol patetic sau unul dramatic... de ce nu şi comic? De ce 
plâng copiii e unul din misterele nerevelate ale lumii — nu e pentru că îşi do- 
resc ceva, un obiect sau un lucru, asta e o explicaţie la prima mână. lar un alt 
mare mister al lumii e de ce nu rezistăm niciodată în fata plánsului unui copil. 
Aşadar, nu ştiu de ce plânge copilul din mine şi nu am avut niciodată puterea 
să-i rezist. Ştiu doar că are toată libertatea să se manifeste, nu l-am cenzurat 
niciodată, e vizibil, respiră şi sper din tot sufletul să nu mă părăsească. 


A.S.: Care este relaţia lui Ştefan Caraman cu singurătatea? 


Ş.C.: Una lungă, veche, monotonă si caldutà — ca în căsătorie. Mă gândesc 
că, nu peste multă vreme, când în mare parte lucrurile pe care le-am avut de 
spus sau de făcut în viaţa asta se vor fi aşezat, voi deveni un mizantrop. fti 
mărturisesc că aştept (şi sper s-o şi prind) ziua când o să rămân fără obliga- 
tiile presante ale maturității şi voi putea rămâne în sfârşit singur. Poţi face o 
mulțime de lucruri în singurătate, poti chiar să-ţi şi amintesti. 


A.S.: Ati mărturisit cá nu sunteţi un om liber, dar ce và împiedică să fiti? 
Care sunt constrángerile pe care le tràiti? 


S.C.: Da, e adevárat. E simplu, constrángerile mele sunt si constrángerile 
tale. Uitá-te în jur: trebuie sà traversezi pe o anumità culoare a semaforului, 
trebuie sà tii cont de obiceiurile sexuale ale partenerului, trebuie sà te supui 
unor reguli sociale, trebuie sá cumperi cu bani si nu schimbánd lucruri, trebuie 
sà ai prieteni, trebuie sà gándesti în acord cu media, trebuie sà escaladezi 
muntii urmánd trasee prestabilite, trebuie sà te supui moralei de stánga, tre- 
buie musai să plângi morții altora si să-i ignori pe ai tăi (uneori pentru cá ti se 
interzice), trebuie să-ţi cumperi iubirile, uneori trebuie să le vinzi... 


A.S.: Vă comportati agresiv — cel putin „din când în când” - cu cititorul şi 
sunteţi conştient de lucrul acesta... E stilul dvs. de a face literatură? 


Ş.C.: Da, cred că sunt uneori agresiv cu cititorul însă într-un sens în care 
nu-i schimbă cu nimic statutul. Până la urmă, cel puţin în viziunea mea, scrisul 
meu e o invitaţie la o bere. La bere, stăm şi povestim, iti mai dau o palmă 
peste umăr, îți mai înfig degetul în piept, mà mai urc pe masă şi-l dansez pe 
personaj, mai ciupim de fund ospátárita, totul ca să îmi fac story-ul credibil si, 
mai ales, agreabil. Referitor la stilul meu de a face literatură, cred că terme- 
nul se referă strict la modul în care îţi produci marfa şi mai putin la modul în 
care o vinzi. Nu fac literatură ca să agresez lumea, dar lumea se poate simti 
agresată de scrisul meu, cam pe aici pe undeva. 


A.S.: Dacă „Primul lucru pe care ar trebui să-l ştii tu cititorule, este acela 
că te detest din tot sufletul”..., atunci, de ce ar mai continua să scrie Stefan 
Caraman? De ce nu aveti încredere în cititor? De ce îl considerati venit „plictisit” 
sau din pură ,obligatie” la lansări, de ce credeţi cà ar râde de slăbiciunile dvs., 
de ce îl considerati dispretuitor, nepăsător, „arogant chiar cinic, faci paradă 
de puterea pe care o detii, de faptul că, poate pentru prima si ultima oară în 
viața ta, poti decide o soartă care nu îti aparţine” (...)? 


Ş.C.: Citezi un cuvânt înainte dintr-o carte de-a mea mai veche. Cred că 
este până la urmă o problemă secundară dacă îl iubeşti sau îl deteşti pe cel 
care te citeşte sau care te ascultă. Important, de fapt mult mai important, este 
să-ți iubeşti şi să-ţi crezi poveştile, până la urmă e vorba de o relaţie între autor 
şi carte şi de o altă relaţie, între cititor şi aceeaşi carte. Nu este obligatorie, 
ba chiar e nefirească o relaţie între autor şi cititor. Aşadar, e irelevant dacă 
am sau nu încredere într-o persoană care nu are o relaţie directă cu mine, 
ci doar cu scrisul meu. Hai să fortám un pic lucrurile şi să ne răspundem 
cuminţi la întrebarea la ce i-o folosi unui ins îmbrăcat într-un maieu, părerea 
muncitoarei care l-a cusut vis-ă-vis de persoana lui... Revenind la ce am scris 
acolo şi rezumând, e doar un exerciţiu stilistic, habar nu mai am dacă am 
crezut-o când am scris-o. 


A.S.: „Scrisori către Rita" - carte apărută în aprilie 2011, la Editura Tra- 
cus Arte - a ajuns la a 3-a editie. Care a fost tirajul initial şi cum vă explicati 
numărul mare de cumpărători/ cititori? 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


S.C.: Tirajul initial a fost de 450 de exemplare; fiind o carte groasà si 
oarecum scumpá, am gándit impreuná cu editura o strategie prudentà: tiraje 
mai mici, dar (dacà e necesar) repetate si, mai ales, vánzarea cát se poate 
online, pentru cà volumul s-a scris online si publicul cititor care rezoneazà la 
aceastá carte coincide cu indivizi familiari cu internetul; astázi cartea a depásit 
mia de cititori/ CUMPĂRĂTORI, ceea ce reprezintă un record pentru piata 
románeascá dacá ne raportám la pret, la autor (care nu e unul foarte vizibil) 
şi la faptul că, până la urmă, cartea apare semnată sub pseudonim. Evident, 
există câteva explicaţii: prima dintre ele, şi sper să nu fiu lipsit de modestie, 
e aceea că am reuşit o carte bună, catchy. O alta este, desigur, brandul 
editurii TRACUS ARTE care încurajează de câţiva ani proza românească de 
astăzi. Finalmente şi deloc lipsită de importanţă este mediatizarea de care a 
avut parte. Am imaginat o politică de marketing aplicând principii de vânzare 
retail: promovare online (blog, facebook), selecţia unui anume tip de cititor şi 
apelarea directă sau indirectă, lansări de carte în locuri neconvenţionale şi 
setarea acestora ca evenimente de marketing şi nu ca evenimente de /eisure 
(unde îţi vin prietenii, iti beau vinul şi se cară; bonus eternii pişcotari); pe de 
altă parte, am păstrat un dialog strâns şi permanent cu cititorii mei (mai ales 
pe pagina de facebook) - mi s-a părut un lucru de bun simt. Receptarea critică 
a fost nulă (până acum) pentru că, în afara a 2-3 excepţii, n-am trimis cartea 
moca la critici. În opinia mea, vocea lor, în raport cu vânzarea unei cărți, e 
nulă şi de multe ori ratează senini momentele. 


A.S.: Lansări de carte în locuri neconvenționale... adică? 


Ş.C.: Spaţiul neconvențional înseamnă orice locaţie mai putin salonul unui 
muzeu, o bibliotecă (deşi am lansat-o şi în biblioteci, la Tulcea şi Sibiu) sau 
sediul USR. Cea mai frumoasă şi reuşită lansare a fost la clubul La Scena 
din Bucureşti, unde am organizat un eveniment complex (piesa de teatru şi 
lansarea cărții). În total s-au perindat pe-acolo 3-400 de oameni. Multi dintre 
ei cumpăraseră cartea online şi veniseră doar să mă cunoască. M-am simțit 
bine acolo, printre oameni ok, cititori de carte şi doar cititori de carte. 


A.S.: Ce v-a motivat să folosiți pseudonimul (Kaos Moon) la semnarea 
„Scrisorilor pentru Rita”? 


Ş.C.: N-a fost o motivație, ci un act pragmatic de a evita o convenție. Am 
scris această carte pe un blog care se intitula CLOSE TO THE EDGE. Am 
ales de la început să fiu un no name (KAOS MOON), pentru că nu mă interesa 
feedback-ul celor care urmau să mă viziteze alături de persoana mea, ci alături 
de ceea ce scriam eu acolo. Pe de altă parte, era firesc ca, ştiind cine sunt, 
comentariile lor să fie virusate de convenţia scriitor-cititori. La un moment dat 
se făceau pariuri legate de „cine e ăsta”, ceea ce mă încredința că, măcar 
prin ricoşeu, îi interesa povestea la care scriam zilnic. Până la urmă, şi ca 
să răspund la întrebare, când am terminat cu blogul şi când deja găsisem 
editura, am făcut un sondaj printre cei care mă urmăriseră anul acela de zile, 
întrebându-i dacă e ok să rămână în dreptul autorului Kaos Moon sau Ştefan 
Caraman... majoritatea a ales ca autorul blogului să rămână şi autorul cărții. 
De fapt ei au fost şi primii care au comandat-o şi cumpărat-o. 


A.S.: Ín ce sens credeti cá este o ,provocare" aceastá carte? 


S.C.: Pentru mine a fost o provocare pe mai multe planuri. În primul ránd 
este cea mai extinsá etalare narativà din cáte am scris pànà acum (volumul are 
peste 600 de pagini). Evident n-am programat asta, asa a ieşit - m-am speriat 
cánd am vázut draftul tehnoredactat. Apoi, a fost cartea la care am lucrat cel 
mai mult si la care am reusit sà-mi impun si sà respect o disciplinà aproape 
infernalá. Am scris zilnic, timp de un an de zile; repet, zilnic. Esti scriitor si stii 
cum e sá ai si altele pe cap, sá renunti, sá sacrifici oameni sau lucruri care te 
tenteazá, numai ca sà duci mai departe povestea. În al treilea ránd: subiectul, 
personajele si situaţiile. Este adevărat cá am un stil dezinhibat (sau cum îi 
spui tu, agresiv) însă aici — având în vedere dimensiunile povestii — a trebuit 
să fiu atent la inflatii, la gratuitáti la, în fine, pericolele care apar în construcția 
unei poveşti. În al patrulea rând, poate e cartea în care mi-am etalat cel mai 
mult calitățile poetice (am uneori sentimentul că nu-mi lipsesc). Mi-a plăcut 
să fiu poet în romanul ăsta. Faza e că unii s-au prins. 


A.S.: De ce nu considerati că pot exista „suflete frumoase”, ci doar „suflete 
problematice”? De unde/ din ce s-a născut acest cinism? 


Ş.C.: Am să răspund tot cu o întrebare: de ce aş fi cinic considerând 
asta? 


A.S.: „Cred în Dumnezeu pentru că sunt slab." Să fie acesta singurul 
motiv? 


Ş.C.: Da. 


A.S.: „N-am un sens în viaţă pentru că nu-mi trebuie.” Sunteţi sigur cá e 
adevărată afirmația? 


S.C.: Nu ştiu, asta e replica unui personaj din carte. În contextul acela replica 
pare adevărată. Cum spuneam într-un alt interviu, eu cred că o carte nu trebuie 
să-ţi spună adevărul, ea trebuie doar să te facă să crezi că acesta există. 


A.S.: „Mă iubeşte femeia, aşadar nu are niciun rost s-o iubesc şi eu pe 
ea." De ce ati vrea să páreti misogin? Dacă ,iriti" cititorul, îl atragi mai mult, 
aceasta sá fie regula? 


S.C.: E din nou o replicá a personajului din carte... recunosc însà cá mai 
multe cititoare ale cártii (si ale blogului, atunci cánd scriam la el), mà suspec- 
tau de misoginism. Cred cá este vorba doar de o anumità interpretare lejerà 
si neatentà a termenului. Nic Labis are uneori o atitudine superioarà fatà de 
femeile ,lui", alteori e cinic si/sau indiferent, dar sá le urascá... nu, niciodatá. 
E posibil insá ca, prevenit de modul superficial cu care marea majoritate in- 
terpretează cuvintele tari, sà mà fi folosit de asta setànd un personaj coltos, 
iritant (pentru mine simpatic totusi), în fine, provocator. 


A.S.: Acum când îmi ráspundeti la interviu, ce scrie pe tricoul lui Stefan 
Caraman? 


Ş.C.: Port un tricou pe care scrie: „Dragă Rita, mi-am tras blog”. L-am 
primit cadou de la o cititoare; îl port până se topeşte. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


139 


Ioan Florin Stanciu: 


»...Sunt un meticulos estetizant, pentru cá mă 


strüduiesc, sinucigas de exigent, 
ca textele mele să sune impecabil...” 


Pia Varvara: Stimate loan Florin Stanciu, sau domnule profesor Nelu 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Stanciu (asa cum sunteti cunoscut în mediul didactic constàntean - cu numele 
real), copil fiind, întrezàream la dumneavoastrà bucuria de a fi în preajma 
poeților, a scriitorilor (vorbeati cu o plăcere deosebită despre scriitorii în via- 
tà — pe unii dintre ei i-ati si adus la Corbu), nebánuind atunci cà sunteti unul 
dintre ei. Cánd ati luat act de sinele — poet /scriitor si cum v-a determinat 
acest fapt destinul? 


I.F. Stanciu: Pseudonimul mi-a fost sugerat, cu multi ani în urmă, de către 
domnul Constantin Novac, care a observat râzând că, odată cu vârsta, pre- 
numele Nelu, asociat mereu cu Nelutu, s-ar putea să devină ridicol când voi 
deveni un romancier. Aşa că, s-a uitat o clipă prin buletinul meu de identitate 
şi, remarcând prenumele părinţilor - loana şi Florea, a zis „Gata! Rămâne loan 
Florin Stanciu! Si să fie într-un ceas bun!” Era perioada Atlantida a vieţii mele, 
în care citeam şi scriam enorm, scufundat dincolo de interfaţa abominabilă a 
Nelumii construite de comunişti, după chipul şi asemănarea lor. Spre norocul 
meu, în acea perioadă, când eram profesor la marginea întregului pământ 
locuit, am fost abordat, prin corespondenţă, (pentru cà eu sunt retractil si 
excesiv de prudent în relaţiile cu ceilalţi) de divinul meu Prieten şi Poet din 
Cer, Aurel Dumitraşcu, cel care m-a pus imediat în relaţie cu Adrian Alui 
Gheorghe, fascinant prin optimismul şi încrederea sa molipsitoare în destinul 
nostru de scriitori. Din aceeaşi stirpe rară, a celor convinşi, de la bun început, 
că literatura va fi singurul nostru mod de a exista, era şi prietenul meu, de 
atunci şi dintotdeauna, Ovidiu Dunăreanu, care, după o lungă tăcere, forțată 
de împrejurări, m-a reprimit în literatura de la Mare, ca pe un înviat din morti 
sau, mai degrabá, ca pe un fiu rátácitor. 

Dar scriitor, in sensul publicistic al termenului, m-a fácut domnul Geo 
Dumitrescu, cel care oficia, cu prestigiul sáu legendar si cu aureola sa de 
Poet din illo tempore, la rubrica ,Atelier literar" a revistei Luceafárul, pe unde 
a trecut aproape toatà generatia mea. Dupà un exil de cátiva ani la Corbu, 
Marele Premiu al Festivalului National de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia |, la 
care am participat cu reală umilinţă şi cu senzaţia acută a zădărniciei, a ve- 
nit ca o Bunăvestire. Însă cea mai dificilă şi mai penibilă încercare de-atunci 


a fost sà gásesc o posibilitate ca sá-mi dactilografiez textele, în cáte sase 
exemplare, cum cerea regulamentul. De aceea, cánd, în sala de festivitàti 
din Sebes-Alba, s-a anuntat cà, dintre sute de participanti, am primit Marele 
Premiu al Festivalului, nu eram deloc pregătit psihic. (De altfel, unul dintre 
organizatori mi-a dezvăluit că au înlocuit, în toate comunicatele, formula Nelu 
Stanciu, Corbu cu Nelu Stanciu, Constanţa, ca să nu irite şi mai rău orgoliul 
rănit al unor participanţi de Bucureşti. lar, din ceremonia în sine, mai ştiu doar 
că am urcat pe scenă galben-pierit şi că, tremurând ca de friguri, am reuşit 
totuşi să clántánesc şi să şopotesc poezia Mánusá - singura pe care o ştiam 
pe dinafară, dar care, întâmplător, se termina cu alegoria, foarte nimerită-n acel 
context, că poezia mea nu-i altceva decât o plasă de nervi şi o sângerândă 
mănuşă peste spaimele vieții. Si, iată, că abia îmi mai aduc aminte cum Ana 
Blandiana şi Sánziana Pop, frumoase, delicate şi volatile ca nişte zeițe, m-au 
întâmpinat la ieşirea din sală, ca să-mi spună că o aşa sinceră şi aproape 
mortală emoție n-au mai văzut niciodată. lar Sánziana a publicat, apoi, câteva 
rânduri despre festivitatea de premiere în intangibila nouă România literară 
- regina incontestabilă a literaturii române sub comunism şi revista mea de 
suflet, de atunci şi de-acum. 

Dar poate chestia cea mai semnificativă rămâne că, acasă, la Corbu, 
aproape nimeni nu ştia despre asta, deşi, dacă, /a nivel national, aş fi câştigat 
un campionat de table, popa-prostu sau popice, m-ar fi primit cu toții în mare 
triumf. 


D.V.: În anul1973 ati debutat în ,Luceafárul", revistă care v-a publicat 
în câteva rânduri — succes garantat pentru un tânăr poet — apoi ati fost cola- 
borator constant al revistei , Tomis"; cu toate acestea, nu ati publicat încă un 
volum de versuri. Ce vă face să amánati ivirea în volum? 


I.F.S.: Târziu, pe la vreo 22 de ani, cu adâncă smerenie si cu frisoane de 
emoție, am îndrăznit să-i trimit lui Geo Dumitrescu vreo patru poezele, în- 
delung caligrafiate. lar, spre surprinderea mea, marele poet mi-a răspuns cu 
amabilitate şi mi-a publicat, succesiv, trei din cele patru poezii. Apoi, fireşte, 
am rămas vreo doi ani sub aripa Domniei Sale, timp în care, încurajat mereu, 
am publicat, în acea revistă-cult, aproape o sută de texte, până când, după 
ce am trimis mai multe poezii la revista constănţeană Tomis, domnul Nicolae 
Motoc m-a salutat cu o entuziasmantă căldură paternă şi mi-a publicat, pe 
aceeaşi pagină, aproape toate textele trimise iniţial. Apoi, într-o luptă conti- 
nuă cu cenzura şi cu suspiciunea generalizată, cei doi redactori providentiali, 
pentru mine, ai revistei Tomis, cărora li s-a alăturat, pentru un timp, şi Ovidiu 
Dunăreanu, m-au publicat periodic îndatorându-mă mereu cu prietenia lor 
dezinteresată. Dar cel care m-a pus pentru prima oară între coperţile unei 
cărţi a fost Ovidiu, care a găsit energia, răbdarea şi intuiţia de a publica o ex- 
traordinară antologie de proză dobrogeaná — celebra şi legendara, de acum, 
Vânzătorul de enigme, care va deveni, desigur, un important reper cultural 
în orice istorie spirituală a Ținutului dintre ape. 


D.V.: Deja vorbiti despre proză... Dar poezia? 


I.F.S.: E adevărat cà, la început, prin anii şaptezeci, cele mai mari satisfacţii 
literare mi le-a adus poezia mea de atunci, ocrotită moral de vorbele calde şi 
înțelepte ale domnului Geo Dumitrescu. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


141 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[n 
X 
Lu 


Desigur cá am încercat de mai multe ori sà-mi stráng versurile într-un vo- 
lum, dar, tinànd cont de faptul cà întotdeauna m-am làsat în voia inspiratiei de 
moment, convins cà poezia este mai mult o stare de gratie decàt un mestesug 
lucid si deliberat, am constatat, de fiecare datà, cà aceste poezii scrise pe 
diferite trepte ale spatiului si timpului nu se legau într-un discurs poetic unitar si 
coerent, iar simpla lor alàturare nu fácea altceva decát sà le anihileze si sà le 
dezintegreze, ca la întâlnirea dintre materie şi antimaterie. Singurul sentiment 
care se păstrează în toate, amplificat doar, de la o vârstă la alta, este tragedia 
omului inautentic şi duplicitar obligat să trăiască într-o lume pe care o refuză cu 
dezgust, şi care, la rândul ei, îl hăituieşte şi-l vânează permanent, obligându-l 
la o conspirație continuà si alienantă. (Dar despre lupta cu cenzura şi despre 
şantajul moral al aparatului represiv aş putea scrie o carte întreagă, mereu 
la limita dintre tragic şi comic sau, mai degrabă, dintre sublim şi ridicol.) lată 
de ce titlul singurului meu volum care, la un moment dat începea să capete 
o identitate a fost În genunchi şi cu fata la zid. 

La un an însă, după explozia de bucurie şi speranţă din Decembrie '89, 
ucis sufleteşte de apoteoza neruşinată şi agresivă a neocomunismului de 
cumetrie, am încetat să mai public, mai ales că, de câteva ori, m-am trezit 
tovarăş de pagină cu nişte indivizi siniştri, care au contribuit decisiv la funebra 
confuzie a valorilor de ieri şi de azi. Mă refer, evident, la acea faună antro- 
pomorfá care nu putea încă să înțeleagă că, abuzată prea des, încrederea 
noastră s-a transformat într-o indiferenţă jignită. De altfel, se observă uşor şi 
azi cum (rigid, chivernisit, nesimtit si indescifrabil) impostorul cultural pare un 
mecanism improvizat din rotite, beculete si sárme, care, háráind, pácánind si 
dârdâind, se stráduieste, chinuit si zadarnic, să arate, cát de cát, a fiinţă uma- 
nà — pentru cá nu-i usor sá-ti copiezi si sá-ti joci, clipà de clipà, sentimentele. 
Un fel de Schmürtz defect şi inutil, cum i-ar zice Boris Vian. 

Recunosc însà, cu toatá sinceritatea, cà e foarte greu sà publici poezie 
intr-o tará cu atátia impostori alfabetizati plini de ifose, dar, pe de altà parte, si 
binecuvantatà cu atátia poeti extraordinari, dintre care, foarte multi au o zestre 
intelectualá si o eruditie culturalá uluitoare, prin vastitate si prin complexitate. 


D.V.: Credeti cà mai rázbate azi poezia, sau mai bine zis, reusesc poetii 
sá-i redea menirea, tinánd cont cà înfàtisarea ei se schimbà, uneori radical, 
de la o epocá la alta, de la un curent estetic la altul? 


I.F.S.: Dacá nu ne prefacem a uita cá, prin definitie, poezia a fost, la ince- 
puturi, sinceritate, inspiratie si sentiment, adicà stare de gratie, este evident 
cà ea a devenit tot mai mult mestesug si constructie intelectualà deliberatà 
(de fapt, premeditatà, as fi vrut sà spun). Dar n-ar fi deloc ràu dacá tehnica 
si premeditarea te-ar ajuta sà scrii ca Virgil Mazilescu, Dan Laurentiu sau 
Mircea Ivànescu! Pentru cá, respiránd in aceastá atmosferá, riscàm sà nu 
mai remarcăm si părţile bune ale postmodernismului: extraordinara erudiție 
culturală, super-performantele tehnice, refacerea, pe cont propriu, a evoluţiei 
poeziei de pretutindeni şi de oricând, aristocrația pur-sânge a gustului poetic, 
bucuria jocului superior şi elaborarea unor coduri noi, care, vorba lui Nichita, 
deplasează mereu mai departe noile frontiere ale sufletului omenesc. 


D.V. Enumerati nume importante ale promoției '70. Dar cum receptati 
poezia publicatà în ultimii ani - asa numita poezie douámiistá? 


I.F.S.: Dacă unii fotbalişti sunt galactici si extraterestri, atunci cu ce vo- 
cabule am mai putea sá-i numim pe marii poeti ai acestui inceput de mileniu, 
care, nevázuti-necunoscuti, încă, explorează temerar teritoriile cele mai 
îndepàrtate si mai profunde ale sufletului si ale limbajului omenesc, pentru a 
ne mai elibera putin de sub jegul gros al materiei si de sub solzii de crocodil 
ai bestialitàtii. Pentru cá eu tot mai cred că poezia ar putea fi şi o pogoráre 
în marele Maelstròm, dar si o boalà de origine divinà, iar, în cele din urmá, 
ea este si sacrificiul cotidian de a gási cuvántul potrivit, la momentul potrivit, 
cáci au mare dreptate semiologii afirmánd cá opera literará este un produs a/ 
răbdării combinatorii. Si, după cum stie tot omul, adevărata răbdare implică 
întotdeauna smerenia, sacrificiul, penitenta şi truda. Totul în exces, deoarece 
nici Dumnezeu şi nici Arta nu-i iubeşte pe cei căldicei. 

S-ar putea sugera astfel că, indiferent de vremuri şi mode, poetul rămâne 
acelaşi explorator solitar de la frontierele spiritului uman, mereu dincolo de 
interfaţa iluzorie a realităţii imediate şi mereu pregătit pentru sacrificiul su- 
prem — adică, sfânt trup şi hrană sieşi, cum sugera lon Barbu. De aceea, chiar 
dacă postmodernismul a fost asociat mereu cu homo-ludens si cu artificiile 
multicolore, el este adesea un joc periculos şi mortal, ca o patinatoare fragilă, 
care face piruete şi salturi pe gheaţa subţire de la marginea lumii. 

Chiar dacă vremurile, artificiile şi codurile lingvistice se mai schimbă, 
sufletul sădit în noi rămâne acelaşi, aşa cum veşnic sensibilă şi tămăduitoare 
va rămâne Arta adevărată, în vreme ce impostorul va rămâne mereu acelaşi 
mutant antropomorf şi inautentic, a cărui definiţie ne-a dat-o, fără intenţie, 
Bergson: du mecanique plaqu sur du vivant. lar, dacă pornim de la prorocirea 
lui Dostoievski, conform căreia Frumusețea va salva lumea, este foarte posibil 


ca salvarea neamului românesc să vină tocmai dinspre zona frumuseţii şi a 
sensibilităţii sale. 


D.V.: Aşa cum ati sugerat în proza scurtă intitulată Alma Venus? 


I.F.S.: În Alma Venus încercam să reiau, sub forma paremiologicà si 
mai eficientă a fabulei, o idee strecurată şi în romanul pomenit. Faptul incon- 
testabil cá în afara Spiritului şi a Frumusetii artistice, omul nu este decât un 
biet vierme de bálegar care trăieşte inconstient-fericit printre gunoaiele sale 
cotidiene. De altfel, aproape programatic, aş încerca să devin un autor de 
fabule şi istorioare, adică un fel de moralist estetizant, cum s-a mai încercat 
prin celebrul ciclu /sarlák, de al cărui autor nici nu pot să amintesc, în acest 
context, dintr-o firească smerenie. 


D.V.: Ati apărut în ultima vreme mai mult ca autor de proză — pe site-uri 
literare, în reviste de specialitate, poate mai intens mediatizat în această 
ipostază şi datorită succesului pe care l-ați avut cu romanul Apocriful ne- 
credinciosului Toma (2008). Care este geneza prozei dumneavoastră, ce 
elemente ar alcătui o „poveste a facerii"? 


I.F.S. Pe la începutul anilor şaptezeci, când eram unul dintre preafericitii 
tineri de sub aripa lui Geo Dumitrescu, care ne numea, umilindu-ne aproape, 
poeti, am fost exilat, printr-o fericită împrejurare, ca profesor de română în 
miraculoasa rezervaţie arheologică şi antropologică de la Vadu (fost Vicus 
Celeris sau Quintionis, Zanauarda, Karakerman, Grossea, Civitas Nigra, 
Castel Negro, Kara Harmanlik, Caraharman , cum apárea, recent, pe o hartà 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


143 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
a 
X 
Lu 


144 


americană, si, în sfârşit, Vadu, desi n-a lipsit mult ca să se numească, la un 
moment dat, Pauker, în amintirea sceleratei tovarăşe Ana. 

În aceeaşi perioadă, am descoperit printr-o scorbură a bibliotecii comunale, 
o carte care avea să-mi schimbe fundamental orientarea culturală şi modul 
de a înțelege literatura - extraordinarul roman-experiment, omologat la Paris, 
Casa Verde al lui Mario Vargas Llosa, un scriitor aproape necunoscut, la noi, 
pe atunci. A urmat aproape imediat, dezgropat tot de pe-acolo, Recursul la 
metodă al lui Alejo Carpentier şi, din aproape în aproape, Asturias, Manuel 
Scorza, Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortazar, Bioy Casares, 
Jorge Luis Borges etc cărţi procurate, atunci, cu eforturi, tertipuri si sacrificii 
inimaginabile, azi. 

De sud-americani mă lega, cred, condiția mea de exilat la marginea ex- 
tremă a culturii europene, regimul dictatorial-absurd în care mi-a fost dat să 
trăiesc, dar şi exotismul latent al Scythiei Minor, pe care Strabon o numea cu 
naivitate marginea întregului pământ locuit, iar Ovidius, cu disperare, Ultima 
Terra. lar, dacă Marquez a reuşit să facă din cătunul Macondo, capitala cultu- 
rală a lumii, de ce n-aş încerca si eu asta cu Caraharmanul meu, îmi ziceam, 
desigur, cu inconstientà, fără să-mi închipui, pe atunci, ravagiile timpului. Adică 
tragedia că, în momentul când ai scăpat, în sfârşit, de cenzura politică sau de 
răutatea coalizată a lichelelor şi când, cu trudă şi cu sacrificiu, ai dobândit o 
parte însemnată dintre abilităţile tehnice şi intelectuale necesare unui atare 
demers, încep să se dezlántuie barierele strivitoare ale fiziologiei — adică, tot 
un fel de nemiloasă cenzură transcendentă, în limbajul lui Blaga. 

De fapt, am început să scriu proză încurajat de performanţele incontes- 
tabile ale lui Ovidiu Dunăreanu, care chiar reuşise să transfigureze Ostrovul 
său natal, într-un spațiu literar miraculos şi semnificativ şi să contureze un 
fel de geografie-spiritual-sentimentală a Dobrogei noastre de suflet, cu aura 
ei exotică de insulă anistorică şi suficientă sieşi. 

Dar romanul meu de debut, care se voia şi monografia sentimentală a 
unui spaţiu precis delimitat, a încercat, mai întâi, să le reamintească tuturor şi, 
mai ales, celor care vor fi uitat de înspăimântătorul cataclism moral şi spiritual 
pe care dementialul experiment comunist l-a tatuat cu focul iadului în fibra 
cea mai intimă a acestui îngenuncheat popor. Pentru că, aşa cum am spus 
adesea, Apocriful necredinciosului Toma este o exorcizare, dar şi un dureros 
urlet de groază. Teroarea că lumea aceea diabolică a Prostiei Organizate şi 
a Fărădelegii decerebrate ar putea reînvia triumfătoare, deşi, dacă ne gândim 
bine, nimeni nu i-a clintit niciun fir de păr, deocamdată. Căci unde or fi acum 
sutele de mii de colaboratori obraznici şi agresivi ai securităţii - din învăţământ 
şi cultură, în primul rând? 

Deoarece, foarte pe scurt, Apocriful... este un roman despre demoni- 
zarea latentă şi despre triumful devastator al Imposturii Supreme, ale căror 
simboluri oculte ar putea fi mai uşor descifrate, după ce vă voi dezvălui că 
sâmburele din care s-a născut acest roman l-am găsit într-un verset, grozav 
de actual, din Sfântul Apostol Pavel, comentat, în trecere, de Petre Ţuţea. De 
unde reiese clar că, în cele din urmă, Antihristul prorocilor biblici este Supre- 
mul Impostor: Omul nelegiuirii, fiul pierzării, înălțându-se mai sus de tot ce 
se numeşte Dumnezeu, astfel încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi 
să se dea pe sine drept Dumnezeu. (Pavel, II Tesaloniceni) 

Şi cred că ar trebui să repet aici şi avertismentul medical care a fost pus 
ca motto pe manuscris: Dacă o singură celulă a unui organism are cancer, 
atunci ea va prolifera necontrolat şi va ucide întregul organism. De aceea, 


toatá energia noastrà pozitivá trebuie coalizatà împotriva Imposturii. lar, de 
aici, ar decurge firesc observatia cà, pretutindeni pe unde s-a instaurat, prin 


imposturá si teroare generalizatá, doctrina comunistà s-a dovedit mincinoasá, 
abjectá, criminalá, pustiitoare - adicá, demonicá si demonizatoare. (Páná si 
cei mai sceptici sau mai indoctrinati neocomunisti vor fi nevoiti sá accepte 
uriasul dezastru umanitar al comunismului real — sute de milioane de nevi- 
novati inrobiti, torturati sau ucisi cu sánge rece, dar si pe cel economic, mult 
mai vizibil, mergând până la înfometarea şi prăbuşirea sub pragul mizeriei 
absolute a unor vaste regiuni din țările ocupate.) 


D.V.: Inserati în roman şi în proza scurtă secvenţe orale, cu limbaj colorat 
şi, cu toate acestea, rámáneti, în esență, un calofil. Sa fie „de vină” pentru 
acest colofilism meseria de profesor de limba şi literatura română, sau, mai 
degrabă un crez, un program estetic? 


I.F.S.: De la Kafka (Castelul), si de la Camus, (Ciuma), voi fi înţeles, in- 
stinctiv, că, într-un roman alegoric, efectul de real trebuie amplificat până la 
detaliu, pentru a nu permite ca abstractiunea ideologică, rigidă şi eviscerată, 
să anihileze demersul artistic viu şi omenesc. Astfel, cu strângere de inimă, am 
căutat să păstrez cât mai viu şi mai autentic limbajul personajelor mele care 
nu sunt întotdeauna nişte modele etice, fiindcă nu eu am inventat acest mod 
de a vorbi. Dar, dacă ne gândim mai bine, câteva dintre cele mai cunoscute 
alegorii literare: Satyricon, Decameronul, Gargantua, Ulysses au un limbaj 
îndeajuns de picant, chiar şi pentru versatul cititor modern. 

Totuşi, toti comentatorii avizaţi ai romanului au remarcat migala de filigran 
a textului şi curgerea sonoră a frazei, în care fiecare cuvânt este încercat, 
cântărit şi potrivit, precum cărămizile asiro-babiloniene, care, iată, stau tot la 
locurile lor chiar şi după patru milenii de uragane ale istoriei. 

În realitate, sunt un meticulos estetizant, pentru că mă străduiesc, sinu- 
cigaş de exigent, ca textele mele să sune impecabil şi ca fiecare cuvânt să-şi 
găsească locul cel mai potrivit în eşafodajul de marmură pură al discursului. 
Tocmai de aceea m-am bucurat mult când elaborarea aceasta a fost remarcată 
şi de către cel mai avizat dintre comentatorii acestui roman, domnul conf. univ. 
dr. Constantin Dram, specialist în evoluţia şi teoria romanului, în cronica sa, 
Experimentul Caraharman din revista Convorbiri literare, nr.12(180), 2010, 
aspect remarcat, de altfel, şi de către domnul lon Rosioru în cronica sa inti- 
tulată O nemiloasă radiografie a comunismului horror şi publicată în revista 
de cultură Conta, nr. 5, din 2010. 


D.V.: Citându-vă, pot spune că ,Existá/ Un duh fermecat al cuvintelor.// 
Dacă iei cuvântul şi-l mángái uşor,/ Duhul sáu ti se arată îndatà/ Si se înalță 
la cer/- Porunceste, stàpàne!". Ce porunci ati dat în ultima vreme „duhului 
fermecat” al cuvintelor dumneavoastră? 


I.F.S.: Literatura mea este mai mult o promisiune, atâta timp, cât două 
treimi din tot ce-am scris se mai află-n sertar, ca să nu mai vorbesc, deocam- 
dată, de sutele de pagini care s-au pierdut definitiv. 

În vara aceasta, găsind timpul şi confortul intelectual necesare, am scris 
un volum întreg de versuri, de la primul şi până la ultimul poem, coerent şi 
spontan, cred eu, şi, dacă voi găsi vreodată curajul să-l public, acest volum 
se va numi GRAFITTI, la fel ca şi romanul meu despre adolescenţi, care a 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


145 


început deja sà prindà contur si pe care cátiva dintre fostii mei elevi l-au citit 
cu delicii declarate. 

Îngrozit de avertismentele viclene ale declinului biologic, am regăsit în 
mine acel entuziasm încrâncenat de a scrie zilnic şi dorința salvatoare de a 
nu lăsa să se risipească definitiv în neant putina lumină menită s-o port pe 
pământ. Aşadar, va mai urma câte ceva. 


D.V.: Vă mulțumesc! 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


146 


ION ROSIORU 


Un scriitor în plinà fortá creatoare 


Sion Mircea loan Casimcea publicà în anul 2011 încà douà cárti, una 
mai incitantă decât alta: Prezențe culturale, la „Ideea Europeană", din 
Bucuresti, si Ajustarea destinului la Editura ,Dacia XXI", din Cluj-Napoca, 
Colecţia „Prozatori contemporani". 

Disponibilitátile scriiturale ale acestui scriitor născut în Dobrogea si 
aclimatizat într-un mult mai cultural Ardeal sunt multiple şi toate contribuie 
la consolidarea unei personalități distincte şi distinse, stilul său fiind deja 
unul inconfundabil şi întru totul personalizat, după cum remarcă şi cei 
care-i dau prozatorului referinţe critice dintre cele mai onorabile: Mircea 
Popa, Constantin Cublesan si Adrian Tion. Nu numai mitologia plaiurilor 
natale se revarsă „peste structurile oarecum rigide ale prozei ardelenesti" 
(A.Tion), ci o întreagă literatură din toate timpurile si de pretutindeni irigă 
fertil discursul prozastic al dobrogeanului ardelenizat, cu specificarea ex- 
presă a faptului că nota livrescă nu e niciodată una ostentativă şi sufocantă, 
intertextualismul prozatorului fiind unul cumpătat în limitele organice ale 
bunului simt cultural. Pe acest fundal, traditionalismul intră într-un dialog 
firesc cu experienţe şi experimente literare moderne dintre cele mai diverse 
şi mai fastuoase. 

Inspirată din vremea dezrobirii ţiganilor particulari sau boiereşti de după 
Revolutiile de la 1848 în Moldova si Tara Românească (cei domneşti si 
mănăstireşti fuseseră eliberaţi încă din 1844, respectiv 1845) este exce- 
lenta nuvelă Alba slobozenie. Prozatorul are, ca şi Marin Preda, harul 
povestitului cu încetinitorul. Acţiunea demareazá la curtea boierului valah 
Andrei Piscan care are o slăbiciune suspect de deosebită pentru Odor, un 
fecior de curte boierească, ţigan născut din flori şi rămas, nu de multă vreme, 
orfan. Mama junelui, Meduza, care născuse la vârsta de patrusprezece ani, 
fusese, de asemenea, în grațiile boierului. Portretul ei e un adevărat poem 
în proză: „Când dansa era liană înfăşurată pe trunchiul unui copac închipuit, 
frunză clătinată de o boare de vânt, coroana copacului strápunsá de vârtej, 
clipocirea ploii pe frunzele palmate ale copacului brusc liniştit, copacul 
îşi înălța crengile umede spre bolta cerului însorită, rădăcinile nevăzute 
fremătau sorbind apa binecuvântată, în cele din urmă privitorii ascultau 
susurul sevei care urca negrabnic către crengile nesátioase" (p.14). Spre 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


148 


a-l scoate pe Odor din deznádejdea pe care o traversa de la decesul celei care 
l-a adus pe lume, boierul îi dă misiunea s-o însoțească pe Cocoana Oltita, cu 
rádvanul, la verisoara Sofica, o boierità cam scápátatà. Vizitatoarea venise 
s-o scape de slujnicuta ce-i prisosea. Roaba Harmonica fusese concepută 
de fiul mezin al gazdei cu o tigancà de care se descotorosiserà măritând-o cu 
un fierar de la Râmnicu-Sărat. Cei doi robi tineri şi chipeşi se îndrăgostesc şi 
se căsătoresc. Stăpânul nu le dă însă casa în care locuise Meduza cu fiul ei 
inițiat în muzică de lăutari vestiti în epocă, meşter, pe deasupra, în echitație, 
ca şi în recitarea de versuri gnomice din Anton Pann, ci un dar de nuntă mult 
mai preţios: libertatea. Patalamaua de dezrobire este semnată de domnitorul 
Barbu Ştirbei cu o zi înainte de legea prin care sclavii boiereşti din Țara Ro- 
mânească deveneau cetățeni slobozi. Când află că Odor îi era fiu nelegitim 
boierului, Voievodul îl apostrofează părinteşte, aluzia sa fiind una demnă de 
pana Hâtrului de la Humulesti: „Vai! Vai, boieri dumneavoastră! Nu vă mai 
ajunge nevasta. Và repeziti ca zimbrii la roabele voastre si le robiti a doua 
oară. De-acum, gata! S-a sfârşit cu poienita neagră aflată în vâlcele ispititoare. 
N-o să mai petreceti în poienite cu momele... De-acum, gata!” (p.35). 
Nuvela titulară a volumului îl are ca protagonist pe Onofrei Hulpe, poreclit 
Purnică, un proprietar care s-a îmbogățit enorm înainte de criza economică din 
1929-1933. Drama lui se declanşează atunci când îşi dă seama că, neavând 
urmaşi, nu are cui să-i lase norocoasa agoniseală (pământ, păduri, turme, 
restaurant cu salon, bancă prosperă etc.). Tristetea nu durează mult. Onofrei 
şi Andra cad de comun acord să înfieze cel de al cincilea copil pe care Aneta, 
o prietenă din copilărie a consoartei, îl purta în pântec. Vine pe lume Andrada, 
dar Onofrei vrea şi un băieţel. Au adoptat, deci, şi un copil din flori, în vârstă 
de un an deja, George, fiul Sabinei. După ce fraţii trec de majorat, tatăl adoptiv 
se hotărăşte brusc să le destăinuiască adevăratele lor origini şi-şi exprimă 
dorinţa că nicio piedică incestuoasă nu le stă în cale să se căsătorească. La 
reacţiile adverse ale copiilor ce se crezuserá frati de-acelaşi sânge si la ba- 
gatelizarea propunerii autoritarului pater familias de cátre sotie, tatál-dictator 
riposteazà autoritar: ,Eu nu sugerez! N-am ascuns taina în mine ani de zile 
sá-mi dau acum cu párerea! Eu impun. Este obligatia mea sà apár averea 
noastră. Să rămână neciopártità fiindcă împreună am muncit din greu. După 
toate astea eu sugerez? Îmi spun doar părerea? Ei doi se vor căsători. Vor 
rămâne în casa asta mare, cu noi... Până la sfârşit...” (p.47). Porunca paternă 
o afectează mai mult pe Andrada care avea deja un iubit, pe Alexandru. Mama 
îşi intră şi mai mult în rol şi duce o asiduă muncă de lămurire cu ambii copii 
în parte. Perseverenta ei nu întârzie să dea roade. La un damentangou, cu 
ocazia unei petreceri mondene în salonul familiei, Andrada îl invită la dans pe 
George care tocmai stătea de vorbă, în contradictoriu, cu Alexandru. Cei ce-i 
privesc pe dansatori fac tot felul de presupuneri contradictorii, în legătură cu 
soarta celor doi frati nefrati, finalul povestirii rămânând unul deschis. 
Insertiile de ordin eseistic în textele beletristrice propriu-zise sunt o trà- 
sătură a scrisului lui Mircea loan Casimcea. Astfel, Căsătoria castanului 
demarează cu o meditaţie asupra raportului dintre cuvinte şi adevărul vehiculat 
de ele, naratorului fiindu-i greu să opteze tranşant între o frază a lui Faguet 
conform căruia scrisul unui articol de presă înseamnă arta de a gândi, plus 
încă ceva, şi un aforism al lui Hamilton: Cuvintele sunt fortărețele gândirii. 
Demonstrația care urmează ca un exerciţiu aplicativ al teoriei initiale pare o 
replică dată romanului Nadja al suprarealistului Andre Breton. Pe o bancă 
dintr-un parc, naratorul, fost profesor de română şi franceză, acum ziarist la 


o publicatie localà, Cetatea Babilon, e intrerupt din contemplarea spectaco- 
lului floral al castanilor unde se întrec în trilurat zeci de păsărele, de o fostă 
elevà, Buba, pensionatà pe caz de boalà, fiintà stranie, cu psihicul labilizat 
îngrijoràtor în urma unei meningite din copilárie. Fiinta cu mintea dereglatà 
îl antrenează pe narator într-un joc nu mai putin bizar si anume acela ca el 
să-i oficieze căsătoria cu castanul tânăr şi viguros de alături. Martoră la acest 
spectacol este o doamnă care-şi plimba câinele şi motanul prin parc. Când 
fata se prábuseste, sleită de emoții, bătrâna care o cunoştea, îl apostrofează 
pe cel care îşi pusese mintea cu mintea mai mult decât precară a straniei mi- 
rese. De unde să ştie proprietara celor două animale de companie că victima 
neajutorată fusese cândva îndrăgostită de fostul ei dascăl, ca de altfel de toti 
profesorii tineri care se perindaseră pe la şcoala din sat? În seara respectivă. 
ziaristul renunţă să-şi mai redacteze tableta pentru ziarul la care lucra cu 
speranţa că locuitorii oraşului vor ajunge să se înțeleagă între ei măcar cum 
o făceau înainte de Evenimentele din Decembrie 1989, sau de Lovilutie, cum 
ar spune, cu enormă priză la cititori, Luca Pitu. Cuvintele rămânând aceleaşi, 
noncomunicarea e întreținută de faptul că fiecare are adevărul lui, şi nu orice 
adevăr, ci unul absolut într-un univers uman tot mai absurd şi mai clătinător. 
Lumea postdecembristă şi-a pierdut toate reperele morale. Viaţa celor multi 
cunoaşte o degradare fără precedent în timp ce politicienii fără scrupule 
huzuresc şi se dedau celor mai abjecte forme de desfrâu şi de devalizare a 
avutului naţional. Nepotismul de care începuse a se face caz şi în anii din 
urmă ai dictaturii a atins acum cote alarmante. În Inspecţia unchiului-tată 
la nepotul-fiu cititorul asistă la neruşinarea împinsă la extrem cu care cei 
ajunşi spre vârful puterii politice îşi căpătuiesc descendenții şi-i inițiază în arta 
promiscuitàtii şi a parazitismului oficializat. Pentru nepotul său înfiat şi târât 
prin liceu si prin facultate doar cu atentii în bani dati profesorilor corupți, se- 
cretarul de stat Castor Breb găseşte că niciun post nu-i mai potrivit decât cel 
de director general la ICC (Institutul de Cercetări Cabaline) unde avea nici mai 
mult nici mai puţin decât cinci secretare, adevărate silfide, una mai cochetă şi 
mai longilină decât alta. Tot acest secretar coordona şi activitatea CNSCDR 
(Centrul National pentru Stoparea Cresterii Dinţilor la Rozătoare). Savuroase 
sunt si portretele din suita intitulatà La garaje. Garajul e asimilat chitului în 
pántecul cáruia a stat cáteva zile biblicul lona. Prin aceste anexe se perindá 
o lume umilà, dezmosteniti, la propriu si la figurat, ai soartei, conditia acestora 
fiind nu o datá echivalabilá cu a sobolanilor care, spre deliciul naratorului ce 
le înțelege graiul, isi fac din când în când apariţia si táifásuiesc între ei. 
Fantezia autorului e netàrmurità. El excelează nu doar în discursuri pro- 
zastice de cea mai bună factură clasică, ci şi în inserarea rafinată a oazelor 
de fantastic în povestirile sale atunci când cititorul se aşteaptă cel mai putin. 
Antologică în acest sens, prin ambiguitatea perspectivelor spatio-temporale, 
rămâne Pe mare, povestire pe care Mircea Eliade ar fi fost mândru s-o sem- 
neze. Cei doi protagonişti ai tulburătoarei relatări au aici dublu statut identitar. 
Bătrânul, un fost marinar ajuns salariat la Salvamar, este în egală măsură un 
Charon ce se lasă antrenat în propria lui trecere peste un Styx imens. Cea 
care-l antrenează şi-l însoţeşte în această aventură este deopotrivă o fată 
frumoasă şi zvăpăiată, venind de pe uscat, ca toti cei de pe plajă, cât şi o 
sirenă ce-l poartă pe vâslaş în lumea suratelor ei. Finalul povestirii încarnând 
o întreagă poieticá a întrelui (plajă şi apă, zi şi noapte, calm şi furtună, somn 
şi trezie, realitatea concretă şi părere, odihnă şi oboseală, pericol şi salvare, 
luciditate si fulguratie halucinatorie, dogoare şi răcoare, soare roşu şi apă 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


149 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a. 
X 
Lu 


150 


albastrá, bátránete si tinerete, viatà si moarte etc.) nu este si al aventurii, asa 
cum îi stă bine unei opera aperta: „Bătrânul reclamă o migrenà accentuată, din 
care cauzà a dorit sà se odihneascà putin. Fata privea cerul si valurile care se 
jucau cu barca, sáltándu-se si coboránd fárá incetare. Fiindu-i milà de bátrán, 
nu l-a trezit, l-a învelit cu cămaşa lui, apoi începu sà cânte, chemând sirenele 
din adânc. Un cerc larg s-a închis în jurul bărcii, femei tinere şi frumoase, cu 
coadă de peşte, se prind de mâini, cântă împreună cu fata. Norii însă n-au 
dispărut, furtuna este la câţiva metri şi miroase a sare si a faună marină. 
Barca zboară de pe un val pe altul, desenează în aer linii curbe şi zigzaguri, 
aproape planează peste vârtejul de la suprafaţa apei. 

Abia atunci bătrânul a tàsnit din somnul profund, întocmai unui scafandru 
din adâncuri” (p.112). 

Mircea loan Casimcea, scriitor în toată puterea cuvântului, rămâne şi la 
vârsta sublimei şi respectabilei sale senectuti, pasibil de noi şi seducătoare 
surprize literare. Ajustarea destinului este o demonstraţie grăitoare în acest 
sens. 


CONSTANTA CÁLINESCU 


O altă structură narativă 


e întoarce loan Mircea Casimcea pe meleaguri natale, doar în gând şi 
documentar. Construieşte o proză cu o articulaţie puternică despre spa- 
tiul dobrogean, bazându-se pe scrieri despre preoţii protocrestini născuți 
în Dobrogea, evocând în argument numele lui loan Casian, Dionisie cel 
Mic, loan Maxentiu. 

Depune apoi eforturi remarcabile de descifrare a unor manuscrise si 
a unor texte vechi pentru a-si scrie proza intitulatá Ajustarea destinului. 
Un titlu sensibil filozofic, o opinie originalà asupra unui concept, pe care 
unii îl percep cu aură mistică, ce duce la ideea că viața omului stà sub 
semnul unei hotărâri irevocabile. 

El propune o modificare ce tine de individ şi nu de supranatural, o 
depăşire a unor limite presupus impuse. 

Îşi încarcă apoi proza de istorie, aducând nume de boieri şi domnitori: 
Barbu Ştirbei, Gh. Bibescu şi lăsându-se nestingherit în visare, vorbeşte 
de libertate, de „slobozenia” robilor. Cu mult firesc autorul te introduce 
în cancelariile domneşti pentru a-ţi arăta cum se întocmeşte un ,zapis”, 
cum se aşează pecetea domnească, conturând definitoriu o realitate 
istorică. 

Există şi pagini cu nuanţe psiho-pedagogice privind sentimentele 
materne sau paterne, sentimentele faţă de proprietate, de avutie, reacţiile 
personajelor la bucurie, fericire, tristețe. 

Face apel la cunoştinţele sale bibliologice aducând la un moment dat 
în schița La garaje o listă de titluri ce impresionează nu numai prin mul- 
titudine, ci şi prin faptul că e un demers biblioteconomic pe o arie întinsă 
tematic de folclor, literatură română şi universală, istorie, religie, geografie, 
personaje eroi, trimițând la noţiuni de clasificare zecimală universală. 

În multe pagini construcția prozei este bazată pe erudiție şi ironie (de 
văzut Inspecţia unchiului-tatá la nepotul-fiu). Inventeazá cu seriozitate 
Institutul de Cercetări cabaline, ca apoi cu subtilitate să atribuie cercetările 
(câteva zeci) tehnicienilor, contabililor, personalului auxiliar, sute de sala- 
riati posesori de diplome universitare obținute în patrie şi peste hotare, un 
obiect hilar al muncii - evidenţa firelor de păr din coada şi coama cailor sau 
rolul potcoavelor din plastic în sporirea vitezei de alergare a cabalinelor. 

Mircea loan Casimcea este un scriitor productiv lansând până acum 
cam 20 de volume, cu o frază elegantă, idee pe care au subliniat-o multi 
dintre criticii literari de distincţie. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


ALINA COSTEA 


Mircea Cártárescu. 
O poveste holywoodianá in stil románesc 


C. mai mediatizat scriitor al momentului, Mircea Cártárescu, publicà tot ce 
scrie. O remarca o întreagà breaslà si o rostea ráspicat Alex. Stefánescu în 
Istoria sa acum ceva vreme. Ceea ce nu înseamnà neapárat cá scrie prost, 
ci cá stie foarte bine cum sá-si gestioneze imaginea de pe urma cáreia sà 
obtinà un ce profit. Ingenuu (la capitolul capital, nu numai de imagine... asa 
cum se pretinde) sau pervers de teatral, dupá cum fl vád unii, eternul tànàr 
optzecist de cincizeci si cinci de ani nu poate sá tráiascá fárá scris si comu- 
nicá lumii acest fapt. 

Dupá ,subtirimea" unui volum de povestiri insáilat din texte mai vechi, 
Frumoasele stràine, si a unui volum de poezii, pe aceeasi retetà a reciclàrii cu 
orice pret, Nimic, Humanitas, editura care l-a consacrat, îi publică in 2011 lui 
Mircea Cărtărescu un nou jurnal consistent cuprinzând perioada 2004-2010 
şi intitulat Zen, deşi cartea nu transcrie serenitatea comuniunii dintre corp si 
spirit, fără inflexiuni egoiste, fără căutări şi zbateri mundane după cum reclamă 
practica budistă. Dimpotrivă, jurnalul de faţă expune angoasele (fireşti, dealtfel) 
ale scriitorului aflat într-un impas creativ, de unde si lamentatiile interminabile, 
senzația agasantă de plângere pe ruine, totul augmentat de obsesia bătrâ- 
netii, deci a neputinței. Pe scurt, acest nou jurnal vorbeşte despre scriitură si 
despre ce se întâmplă atunci când inspiraţia pare să-l fi părăsit pe, odinioară, 
alesul sorții. Un jurnal care, aşa cum este şi firesc, radiografiază mai ales viața 
interioară a scriitorului, cu inerentele trimiteri în cotidian, în planul exterior al 
vieţii normale care ajunge să-l vietuiascá. 

Epuizat de povara propriului mit personal Mircea Cărtărescu pare a trăi 
o dramă clasică, am zice, pentru că nu există scriitor adevărat care să nu fi 
simţit, uneori, că se află într-o fundătură în raport cu propriul scris. Diaristul 
este aşadar dramatic (poate părea chiar melodramatic unora mai cinici), 
însă egoul temperat (față de volumele anterioare unde zâmbea triumfător 
de pe fiecare pagină), dialogul permanent cu lectorul pe care îl obligă astfel 
la empatie, scriitura uneori poetică, alteori ironică, tentatia confesiunii mole- 
culare, stridente fac din cel mai recent jurnal cărtărescian (nu ne îndoim că 
vor urma şi altele...) un text credibil, construit fără obsesia receptării pozitive 
sau a vreunei măşti pe care autorul nu trebuie să o şifoneze. Şi pentru că în 
sufletele noastre vibrează umanitatea, oricât de joase ar fi undele vibrante, 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


drama ,sáracei fete bogate” adicá a scriitorului celebru care tràieste latura 
nefastà a propriei celebritàti trebuie cà ne va ghida lectura si cá ne va face 
să-l privim cu ochi umani, infinit mai blânzi, pe ,monstruosul” (în sensul de 
monstru sacru) Mircea Cărtărescu. 

Vom parcurge, fără dubiu, o poveste holywoodiană, asezonată cu murături 
româneşti, fireşte. lar Mircea Cărtărescu în rol de Marlyn Monroe al literelor din 
spaţiul danubiano-pontic ni se va infátisa nemachiat, cu temeri, cu fantasme, 
chiar cu pronuntate tendinte schizoide (a se remarca episoadele repetate cu 
„vizitatori” ca de pildă voce de femeie în miez de noapte sau tors de bărbat 
atletic ce „se strecoară” inexplicabil în trupul soţiei adormite, aflate alături). 

Tematic, jurnalul se grefează pe câteva obsesii care topesc pasta anilor 
astfel că delimitările temporale nici nu mai contează. Chiar dacă reuşeşte să 
încheie epuizanta trilogie scriind Orbitor 3, plângerea ...inorogului care crede 
atât de tare în inspiraţie revitalizând astfel modelul romantic al scriitorului 
dăruit cu har divin şi inspirat de muze, nu se termină. Cusurgiul are de ce să 
se plângă în continuare. Aproape că-şi alimentează masochist acest plânset 
de copil răzgâiat plictist imediat de jucăria nouă şi scumpă pe care şi-a dorit-o 
atât de mult. Pe unii o să-i înfurie la culme acest plânset. 

Obsesia neputinței de a scrie, chiar dacă o fantasmagorie, după cum 
demonstrează multe din seducătoarele pagini ale jurnalului, vine din obsesia 
bátránetii: „Anul 2005 a fost cel în care tinerețea mea s-a sfârşit. Nu-ţi vei 
imagina niciodată fiorul, tristețea, strângerea de inimă cu care scriu asta” sau 
„Nu înţeleg cum am fost împins afară din tinereţe si din literatură, cum voi fi 
dat afară din viaţă pe un dric de aur, pe un nenorocit de dric de aur curat." 
Organul potentei absolute, mintea (care, evident, plânge) nu mai este cea de 
pe vremea lui Rem pentru cà, iatá, experimenteazà si ea ororile bátránetii. 
Scrisul cere exclusivitate, singurătate absolută, nu alunecări fatale în vertijul 
lumii exterioare. Fapt pentru care inorogul se plánge cá este un call-girl (chiar 
si de lux, da este), cá trebuie sá scrie articole de cotidian sau povestioare 
stupide în revistele glossy pentru a-şi întreţine familia, că trebuie să meargă 
la lansări, să facă drumuri epuizante în străinătate pentru a-şi plimba celebra 
paiatà prin lume. Este tare názuros dragul de inorog si nu ştie exact dacă 
vrea sau nu să fie în literatura română asa cum fusese odată. El vrea doar să 
viseze mult şi colorat, iar visele să-i umple mintea care să explodeze creator 
ca pe vremea Nostalgiei, a Levantului sau a primului Orbitor. 

Dar jurnalul nu este numai o vale a plângerii unde dorul de sine cel din 
trecut devine sfâşietor. Există şi câteva doze de veselie, chiar dacă ea se 
numeşte în fapt ironie amară. Şi pentru că povestea holywoodiană are scena- 
riul ei clasic, era necesară şi puţină culoare locală. Asezonarea cu murăturile 
româneşti se va demonstra până la urmă delicioasă ca în episodul hilar al unei 
lansări: „Întâlniri cu publicul, oameni care, cine ştie de ce, vin să se uite la mine. 
Mă uit şi eu la ei, ca un babuin bătrân dintr-un zoo. Nimeni nu mă hrăneşte, e 
interzis. Fete care-mi zàmbesc ca îndrăgostite, profesori de română care mà 
privesc sever, inşi pe care nu ştiu unde să-i pun şi care nu ştiu cum se uită la 
mine. O elevă de liceu, cât un pui de vrabie, spelbă ca un ştiulete de porumb 
cu mătase palidă : “Vreau să vă spun doar că vă ador foarte, foarte mult! (mai 
adaug şi eu câteva semne de exclamare în paranteză). Sunt destins, «natu- 
ral» (şi nimeni nu poate bănui cát de elaborată, de premeditatà e naturaletea 
asta), mă descurc. les basma curată. Mă scot. Plec din sală zâmbitor ca să 
mă prábusesc pe culoar într-o baltă de sânge.” 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


153 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


154 


Tot la capitolul culoare localà se înscriu si nenumàratele notatii despre o 
Románie abuzivá, spatiul nefast care distruge sistematic si dureros mintea 
creatoare. Aici tonul redevine plángácios pentru cà, iatà, marele M. C. este 
transformat într-un caz clinic fiind abuzat afectiv în acest mediu coroziv unde 
nu poate sà scrie, mai cà apucà sà tráiascá, sà iubeascá. Efectul empatic nu 
putea fi mai ascutit cu cát toti cunoastem realitatea sumbrà a sáracei noastre 
tàrisoare: „oraşul ăsta isteric a pus iar laba pe noi, cu listele lui nesfársite, cu 
cheltuielile lui nebunesti, cu absurdul total al situaţiilor. De ce sà mai trăim 
aici? Nu ne mai leagă nimic de lumea asta lumpenizatà.” 

Serenitatea zen pe care o deplângeam ca marele absent al jurnalului îşi 
face totuşi apariţia, timid. Transpare în câteva rânduri, fie şi infinitezimal, în 
raport cu avalansa de temeri, frustrări, angoase, plânsete cu sughituri, ade- 
văruri rostite dur, ironic. Atunci când comuniunea zen dintre minte şi trup se 
realizează, ea face loc mult jelitei scriiturii de odinioară ca în portretul fiului, 
Gabriel, de câţiva anişori, suav, candid, cu adevărat emotionant şi autentic: 
„Am iubit mereu în alt fel, mai acid, mai nervos, mai amuzat, mai prăpăstios, 
dar această caldă şi catifelată iubire, nevoia asta de a-i atinge şi a-i proteja 
corpuşorul... E ceva feminin, de corpuri lipite unul de altul, de fiinţă cu pui, 
pentru care puiul e capul ţinut la suprafaţa apei, ca să respire aer, orice-ar fi, 
orice s-ar întâmpla cu trupul. De parcă el n-ar fi doar trup din trupul meu, ci 
partea cea mai bună şi mai vulnerabilă a lui: lumina ochilor.” 

Această liricitate de sorginte feminină îşi află şi alte prilejuri de a renaşte 
în paginile jurnalului împovărat de neputinta (imaginară) scriiturii precum 
exerciţiul intim, meditativ, un adevărat exerciţiu de ,respiratie" budist pe care 
Mircea Cărtărescu îl face alături de soţia sa, loana, la Sángeorz: privitul ste- 
lelor - „Scaunul lui Dumnezeu e ca o icoană între mărgăritarele strâmbe ale 
altor stele. Şi toate la un loc, curbate ca un pahar de cristal peste lume, un 
pahar ce se sparge-n tándári si se reface-n fiecare moment, au în ele ceva 
înnebunitor, exaltant, de parc-ar fi un praf halucinogen pe care l-ai trage-n 
piept cu fiecare respiraţie. Chiar aşa stăteam, loana şi cu mine, uitându-ne la 
stele, ca nişte chinezi opiomani pentru care nimic nu mai avea însemnătate 
decât pulberea de opiu cu care-şi hrăneau mintea. Dar nu se poate descrie. 
Nu poti să spui decât că imaginea cerului înstelat este icoana supremă pe 
care o poti primi în tine, prin carnea ochilor tài." 

După toate acestea, ce câştigă cel care citeşte jurnalul lui Mircea Căr- 
tărescu? 

Pentru voyeurii de pretutindeni este un prilej de a privi pe gaura cheii, 
deşi mai mult sufletul diaristului face paradă în pielea goală. Pentru exegetii 
scriitorului este o şansă de a-i înțelege mai bine opera, mai ales că există 
foarte multe referiri la santierul scriiturii, catalogări transante ale cărților scri- 
se: trilogia Orbitor este minunea, maturitatea supremă, Nostalgia este forța 
triumfală a tinereţii creatoare, ca şi poeziile de început din Poeme de amor, 
la care năzuieşte să revină, De ce iubim femeile sau Frumoasele străine sunt 
cărţi de compromis, dictate de raţiuni pecuniare. lar pentru cititorul comun 
este un exerciţiu de sinceritate, de vibraţie la unison cu mintea care scrie, un 
dificil şi îndărătnic instrument autoscopic. 


ION ROSIORU 


Memorie afectivá si atitudine civicá 


y) prin nastere (Ciocárlia, 1946) si prin spatiul exercitárii nobilei 
profesii de dascál (Medgidia), poetul si omul de culturà Traian Aldea a 
fácut un mic popas biografic în judetul Neamt (muzeograf la Casa me- 
morială „Mihail Sadoveanu” din Vánátori-Neamt) unde a ucenicit, literar 
vorbind, aláturi de pleiada de scriitori ce s-au impus rásunátor în deceniile 
din urmá, multi fiind astázi grupati in jurul impozantei reviste Conta care 
apare la Piatra Neamt. 

Traian Aldea, mentor, la rándu-i, pentru cei ce-n urbea din centrul 
Dobrogei vor sà afle tainele creatiei literare (a condus ani în sir cenaclul 
din cadrul Casei orăşeneşti de cultură din localitatea care l-a adoptat 
şi la al cărei prestigiu spiritual continuă să contribuie prin prezenţa sa), 
debutează editorial, relativ târziu, probabil dintr-o modestie împinsă până 
la scrupul, cu volumul de versuri Stante târzii (Ex Ponto, 2010). Adept, 
după cum observa unul dintre primii săi comentatori, al principiului „Non 
multa, sed multum”, poetul adoptă un stil laconic, multe poezii nedepăşind 
lungimea poemului într-un vers, scris cu preponderență pe verticală, sau 
a unui haiku sau tanka vehiculând multă încărcătură aforistică si gnomică. 
lată, spre exemplificare, această bijuterie literară şi, totodată, profesiune 
de credinţă sau (auto)portret în oglindă textuală: „Locuia/ într-un fluier/ 
din care/ cântase demult/ Dumnezeu” (Poetul). 

Volumul său secund, Focul cuvintelor, vede lumina la aceeaşi pre- 
stigioasă editură tomitană, „Ex Ponto" (2011) şi-l are ca lector de carte 
pe acelaşi neobosit şi rafinat poet Sorin Roşca. Crezul poetic al autorului 
se află în chiar motto-ul extras din Borges: „Noi suntem morti din clipa 
când nimic nu ne mai atinge, niciun cuvânt, nicio dorinţă, nicio amintire”. 
Intertextualismul este, de altfel, una din trăsăturile frapante ale unui discurs 
ce se hrăneşte din cultură şi acest aspect este vizibil sub diverse forme: 
motto-uri din autori şi gânditori notorii, dedicatii, citate incorporate în textul 
propriu, invocări de nume, aluzii culturale străvezii etc. Pastelurile lirice 
rezultă din asimilarea prin mai multe simţuri ale unuia şi-aceluiaşi cadru 
natural, îndeosebi tactil, gustativ şi olfactiv, simţuri puse în drepturi de este- 
tica modernistă, celei clasice fiindu-i suficiente cel vizual şi auditiv. Oroarea 
de frig, de umezeală, de acid, de fetid, de ránced şi de gretos amintesc 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


de universul liric bacovian, ca si notatia frustrà, deverbalizatà: ,Cer întunecat. 
Dupà ploaie,/ stropi reci pe geam./ Umezealá, frig,/ miros de cáine ud./ Te 
retragi în uitare/ din oceanul noptii/ în propria-ti îndoialà.../ Ce simte ochiul 
murind?/ Adio, junglă umană, cascade se varsă în râuri” (Decor). Perindarea 
prin această lume se apropie de sfârşit. Vămile pustiei nu-s deloc departe. O 
briză revigoratoare pare să vină dinspre cântecul orfic (Mereu călător). 

Există în această carte şi numeroase poeme care exprimă necenzurat 
bucuria de a trăi în deplină şi contopitoare armonie cu natura (Lumini din 
Copou. Estudiantina). Poetul simte acut nevoia să evadeze din trepidanta 
lume citadină, din faţa civilizaţiei electrotehnice agresive şi să regăsească 
ritmurile lente şi alinătoare ale vieţii patriarhale. Memoria sa afectivă îi ocazi- 
onează strania şi indicibila voluptate de a redescoperi „miresme de busuioc, 
de crini/ si de izmá" (Casa cu olane); „concertul nebun al greierilor” când „Ne 
îmbată mirosul dulce-amárui/ de must,/ dogoarea jarului la cazanul de tuicà,/ 
aburul ametitor de prăştină./ La nunta tătărească, în sunet/ de daulă,/ dansul 
ne prinde pe toti./ Obositi dormim în vie protejati/ doar de stele,/ topindu-ne 
în imensitatea timpului” (Septembrie). Nu o singură dată, poetul plonjează 
nostalgic în universul copilăriei al cărei paradis îl reactivează şi-l decupează 
dintr-o istorie care nu iartă (Primăvară. Mucenicii). El mânuieşte cu dexteritate 
stilistică enumerarea care, se stie, este o fatetá a hiperbolei, precum im evoca- 
rea sáptámánei patimilor cánd luminoasa revelatie iisusicá nu záboveste prea 
mult: ,Paharul cu vin rubiniu, pasca./ luminá strábate prin/ crucile cimitirului:/ 
în toti si în toate - inima Lui/ lisus (Săptămâna mare. Pace pascală). 

Atât de candida lume a copilăriei este ingenios pusă în antiteză cu moda 
şi moravurile grăbitului şi stresantului veac din noul mileniu în care omenirea 
tocmai a intrat. E o lume a reclamelor şi a publicității agresive, populată de 
idoli falsi ce intretin abuziv iluzii gáunos-alienante (/storie). Poetul se opreşte 
cu înțelegere asupra celor debusolati, dezmosteniti ai soartei, ajunşi nu o 
dată în pragul sau pe culmile disperării, pendulând între a continua să vege- 
teze sau să-şi pună capăt zilelor vidate de rost (Dilema doamnei în negru). 
E radiografiată, în cheie satirică, lumea adolescenților fascinati de mirajul 
spectacolului pe scenă şi mai ales pe micile ecrane. Gustul publicului larg e 
unul pervertit. Cosmopolitismul, venind, de data aceasta, de peste Canalul 
Mânecii şi dinspre Ocean, cu toate duhorile de rigoare, e în floare. Tradiţia 
culturală românească şi creştină e sufocată de tot ceea ce vine din afară. 
Si, slavă Domnului, vin destule rele. Într-o furie parcă românofobă, asistăm 
neputincioşi la dezagregarea identităţii naţionale: „La TV cântă obosiţi DJ. 
Adi feat./ Adi şi Răzvan & Narcotic sound/ - artişti cu iz internaţional, într-un/ 
studio kitsch./ Dansează pitipoance îmbrăcate/ sumar,/ cu mişcări lascive, 
obscene./ Ţi-ai dori un exerciţiu spiritual,/ te obsedează Misterele din Ele- 
usis,/ picturile pompeiene/ - jubilatie senină în fata vietii/ şi-a mortii,/ timpul 
glorios al scolasticii, când/ s-au ridicat catedrale,/ dar te întâmpină mereu 
Si mereu/ Footb All inclusive best of, corul fanilor/ condus de Gianina./ „Hai 
sahlàu!” „Luptă şahlău! - e supertare fata” (Hamlet - contemporanul nostru). 
Bombardarea informatică manipulatorie şi vădit pervertitoare de conştiinţe 
conduce automat la dinamitarea patriotismului tradiţional. Mass media e plină 
de ştiri perverse, de detalii lascive de alcov şi de nuri siliconati, ca şi cum pe 
cineva, în afară de depravati si de libidinoşi, l-ar interesa starea hormonală 
a rapandulelor de profesie, a râgâiturilor comentatorilor politici de doi bani şi 
care nu scapă niciun prilej de a se băga singuri în seamă pe toate canalele în 
veşnică foame de rating. Sodoma şi Gomora sunt mai aproape de noi şi mai 


actuale ca oricánd. Poetul se aflá mereu in postura de cetátean de bun simt 
si atrage atentia asupra dezmátului care prolifereazà alarmant pe toate càile 
electrotehnice posibile, ca si pe cele cu suport de hártie nevinovatà (Online 
toti suntem egali). În acest scop demascator, poetul găseşte mereu un loc 
privilegiat de unde captează vacarmul babelic al unei societăţi dezorientate 
pe care o pamfletizeazá după puterile sale civice şi artistice, o societate co- 
ruptă până-n măduva oaselor şi unde se experimentează „arme financiare 
de distrugere/ în masă”, unde „omul e din ce mai prostit de publicitate”, iar 
„speranţa nu mai există” pentru că „Irod e-n fiecare casă, te unge cu otet/ si 
râde, fti scuipă-n jeleu” (Cuvintele focului). 

Omul aşa-zis modern, de care se ocupă poetul în discursul lui este unul 
prin excelenţă alienat, un ins ce-şi trăieşte din plin singurătatea pustiitoare 
în mulțimea zgomotoasă. Lipsa de comunicare e atât mai chinuitoare cu cât 
vacarmul informaţional din jur e mai intens şi mai haotic, născut parcă din 
spaima de vid existenţial. Tristetea e amplificată de conştientizarea acut sfâşi- 
etoare că această trecere a individului prin lume e unică, scurtă şi irepetabilă 
(Ultimul dans pe mohorâta planetă, Nu mă poti ajuta, Sum, esse, fui). Eva- 
darea, în másura în care asa ceva mai existá, fie ea si paleativà, de moment, 
are loc în artă, fie că-i vorba de povestitul la gura sobei, în notile lungi de 
iarná, fie cá-i vorba de ascultarea muzicii de bunà calitate a unui Ceaikovski 
sau Chopin, în dans sau în picturà (Un punct de vedere, Glissando pe clape 
negre). Din pácate, acest surogat de om contemporan rámáne sclavul vremii 
sale birocratizate până la ultimele sale limite, un biet ins prins ineluctabil în 
angrenajul robotizant al civilizatiei tehnologice si unde i se aminteste mereu 
o culpá originará, un blestem în virtutea cáruia e santajat si manipulat fárá 
încetare de forte oculte a căror rațiune sau absurditate îi scapă (Singur prin 
bezna felinarelor). Cu toate acestea, poetul are şi momente când îşi exploa- 
tează liric rezervele de optimism funciar ultim şi acceptă oferta astrală întru 
mântuire. Discursul său pledează pentru trăirea până la capăt a vieţii care e 
un dar divin: „Te-ai născut cu simţul nuantei, cunosti/ strategii de PR/ dacă ai 
un vis, urmeazá-l,/ prietenie până-n adânc./ Ape vor inunda deşertul, viitorul 
e scurt./ Să iei seama la gânduri şi vorbe, / revelaţia rămâne ascunsà./ Poezia 
e un suflu vital, ceva eteric,/ diafan,/ greu de pus în cuvinte./ M-am străduit 
sà vă asez credinta/ în suflet/ - moartea nu-i o splendoare, Părinte/ Înalt Prea 
Sfinţit” (Prietenie până în adânc). 

Sporind îmbucurător galeria literatilor tomitani, Traian Aldea e demn de 
toată stima cititorilor, un poet „majestuos, egal cu sine, înveşmântat în mantaua 
autenticităţii” (Daniel Corbu). 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


ADRIANA GHEORGHIU 


Marine in haiku 


^ 


GJ... vreme în care fac furori exhibarea eului, autopromovarea cu panas sau 
promovarea la comandá, cánd se comit sau se recicleazá atátea subproduse 
care de care mai ,culturale", este reconfortant sà întâlneşti oameni ai unor 
virtuti autentice, din care nu lipsesc credinta in valoarea de adevár a poeziei, 
generozitatea spiritului, o religiozitate adánc asumatà - dar fárá urmà de 
ostentatie, o sensibilitate care maciná si arde - dar strunitá cu umilitate, ca 
sá nu ráneascá pe nimeni, si sá intri aláturi de ei in spatiul de gratie al celei 
mai neperisabile materii: cuvántul. Care nu degeaba a fost la inceput. 

Putem experimenta acest confort interior — sentiment din ce în ce mai rar, 
din ce în ce mai diluat, din ce în ce mai háituit de timpul întristàtor pragmatic pe 
care îl parcurgem (sau care ne parcurge) trecând prin volumele de poezie ale 
lui lon Onuc Nemeș, transilvănean din nord, din stirpea celor care îşi revendică 
fiinţa de la noblețea aspră a pământului şi a celui care îl slujeşte. De formaţie 
jurnalist, redactor la ziarul „Tribuna”, cu publicistică la revistele „Transilvania”, 
„Cultura naţională”, „Rostirea românească”, prin vocaţie pictor de cuvinte 
şi rafinat iconar pe sticlă, cu expoziţii în țară si în lume, prin profesie om al 
cărții în sensul cel mai deplin, scriind dar şi grádinárind ani buni în Biblioteca 
„Astra” a Sibiului de adopţie (bibliotecă pe care, până la sfârşitul mandatului 
directorial, a transfigurat-o într-o citadelă de avangardă a informaţiei şi a stu- 
diului aplicat), artizan de albume şi calendare elaborate, ele însele devenite 
obiecte de artă, scormonitor în vieţile multor oameni de nume mare, ca în 
cartea de dialoguri cu mitropolitul Transilvaniei, Î.P.S. Antonie Plămădeală, 
Zidind iubire, urci în icoană (Imago, Sibiu, 2003), lon Onuc Nemes trăieşte 
polifonic, în registru robust-ardelenesc, de om al țarinei, din substanţa căreia 
preia ca să întemeieze, să construiască, să adauge prin propria creaţie, dar 
şi în registrul eterat al fulgurantelor haiku-uri. Smerindu-se parca după zugră- 
virea de sfinţi şi alergătura prin imediatul tensionat al fiecărei zile şi al fiecărei 
persoane cu care s-a ciocnit în reportaje, articole şi interviuri, se retrage să 
respire în câte trei versuri. Nu e o respiraţie scurtă, ci e chiar suflul acela ce 
vine din cea mai adâncă interioritate, pe care o exprimă mai profund decât în 
tomuri de confesiuni, de revărsări pletorice ale eului. 

Sunt câteva volume de acest fel: Ace de urzici (2006), Suspinul umbrei 
(2006), Lacrima fadoului (2008), Cuvinte în labirint (2009). 

Întorcându-se spre sine, descoperindu-se şi redescoperindu-se, poetul 
dă de multe straturi. 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


Un sine friabil, vulnerabil, ca al oricárui om ce-si recunoaste, cu onestitate, 
limitele condiţiei: În grădină două morminte. / Tata şi mama /Călătorind timpul. 
lar limitele sunt acceptate cu resemnare senină, aproape cu împăcare: Case 
goale în jur. / Se răresc vecinii. / Vine şi rândul meu. 

Trăirile acumulate în timp, frumusețea si urâtul vieţii, nelinistea, neputin- 
tele, disperările — sunt filtrate discret, sublimate silențios, epurate de orice 
retoricá váitátoare, asimilate fatalelor miscàri naturale: Flux si reflux, / Cántec 
de sirene, / Eu legat de catarg. 

Sensibilitatea, bruscatà de rául din lume, se ascunde si ea în inexorabile 
legi ale firii: Căprioare pasc / Mugurii dimineții. / Lupul aproape. 

Tristetea plecărilor abrupte în moarte e deplasată tot în regnul animal: Un 
greier pe şine. / Şi roțile trenului învârt / un cântec ucis. 

Un topos recurent în versurile poetului este reprezentat de mare. Aceas- 
tă eminesciană „nemărginire pururea mişcătoare”, exercitând o ancestrală 
fascinatie asupra omului dintotdeauna, te face să te aştepţi, ca la multi poeti 
ai lumii, la versuri maiestuoase, fremătătoare, în sintonie cu imensitatea ei 
învolburată. Dar rigoarea impusă de tertinele nipone o reduce la esenţă, la 
detaliul strict, dar relevant. Cele mai multe haiku-uri ale volumului Lacrima 
fadoului invocă marea — neobişnuit lucru pentru un om al spaţiului în care „s-a 
născut veşnicia”. Sau poate tocmai de aceea: structură chtonică, ancorată 
solid în solul transilvan, lon Onuc Nemeș tânjeşte după spaţiul complemen- 
tar al apei, cu simbolistica lui aparte, cu elementele lui primordiale şi ultime 
totodată: În fata mării / privind timpul fără timp / iarăşi să moară. 

Fragilitatea ființei umane e recunoscută încă o dată: În fata mării / valuri 
îneacă urme. / Eu — firul de nisip., sau atribuită elementelor ce tin de registrul 
acvatic, marin: O scoică sub val. / Ultima sfortare. / Moartea pe țărm. 

Canale de comunicare între om şi mare se deschid mereu, marea întreabă: 
Privindu-şi nesfârşirea / marea mă-treabă-n valuri : / Ştii ce-i nemărginirea?, 
iar omul răspunde: Privindu-i nesfársirea / mării-i răspund prin valuri: / Ştiu 
ce-i nefericirea. 

Plajele, malurile, farul, valul, corăbiile, vâslele, sirenele, vapoarele, solzii 
peştilor, pescárusii, monstrii, edecarii din tabloul lui Repin, straturile groase 
de sare, întreaga recuzită marină, încărcată de referinţe livresti şi artistice, 
construiesc un univers când dramatic, neliniştit, când de o regală serenitate, 
dar funcționând permanent în interiorul uman, pe care de fapt îl exprimă: 
Sperantele mele / corăbii de carton / pe marea agitată. 

Echivalenta e perfectă, marea chiar şi scrie, doar că versurile ei nu vor fi 
citite niciodată — un mic triumf al poetului! 

Marea e „apa originilor/povesti nesfársind", şi, ca loc de geneză, îl contine 
şi pe tatăl, acum o imensă absenţă. Sunt multe, de altfel, versurile în care pă- 
rintii ocupă tot spaţiul sufletesc, şi care pulseazá de o tristeţe vie, nevindecatà. 
Chiar câteva din volumele însele sunt dedicate memoriei rădăcinilor. 

Cuvântul de ordine al poeziei lui lon Onuc Nemeş este sinceritatea. Pro- 
babil că tot ceea ce omul diurn reprimă, cenzurându-se, supraveghindu-se, 
dresându-se în îndeplinirea rutinelor, poetul nu mai tolerează să nu aducă la 
lumină, ca într-o exorcizare a sinelui de multa zgură a zilelor. Funciar onest 
şi lipsit de grandilocventà sterilă, poetul a ales calea oblică a haiku-ului care, 
la un prim nivel, mai mult sugerează decât exprimă, mai mult încifrează de- 
cât decriptează. Într-o a doua instanţă însă, totul se luminează: descoperim 
metafora propriei vieţi, spusă aproape soptit, în câte trei versuri pe pagină. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


159 


CONSTANTA CALINESCU 


O carte de referintà — 
o instituţie emblematică 


D upă monografia Teatrului Dramatic Constanţa (Thalia ex Ponto la cumpana 


SI 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


de milenii, autori Georgeta Mărtoiu si Anaid Tavitian), cititorii se întâlnesc 
cu o altă ofertă culturală: acest istoric privind Teatrul de Păpuşi Constanţa 
(intitulată Metamorfoza unui vis) este un proiect editorial la fel de necesar 
ca şi prima lucrare. 

Teatrul de Păpuşi este o instituție ce rezonează puternic cu lumea copii- 
lor, este o prezenţă ce s-a impus pe verticala culturală a oraşului de la mare: 
Constanta. În anul 50 al existenţei sale, Teatrul a avut un bilanț onorabil în 
repertorii, premii, actori cu dăruire profesională. Renumele instituţiei a depăşit 
spaţiul dobrogean şi eroii animati au urcat pe scene europene de prestigiu. Cu 
toate greutăţile impuse de o conjunctură socială nefavorabilă, timpul nu a fost 
devorator cu acest teatru care şi-a păstrat universul ingenuu şi identitatea. 

Monografia, aşa cum a conceput-o Anaid Tavitian nu este doar o istorie a 
unei instituţii, ci este o suită de profiluri umane, de caracterizári, de distincţie, 
mărindu-i astfel valoarea intelectuală. Autoarea s-a concentrat pe radiogra- 
fierea sentimentală, pe universul afectiv, pe momentele de maximă impor- 
tantá din viața Teatrului, de la începuturile anevoioase, la diferite momente 
de dezvoltare. Autoarea a vrut să sublinieze imaginea armoniei, fascinantul, 
romanticul, încărcătura emblematică a instituţiei din zona dobrogeaná a ţării. 
Si bineînţeles a fost marcată şi istoria apariţiei Teatrului care nu se poate face 
decât prin mărturii. 

Anaid Tavitian este un om de documentare înnăscut, un cercetător ideal, 
o adeptă a datelor exacte. Actorii descrişi de autoare s-au bucurat de cuvinte 
elogioase, dar adevărate, definindu-se prin dăruire în profesie. Şi nu au fost 
puţini pe tot parcursul existenţei Teatrului. Astăzi regăsim acelaşi înalt profesi- 
onalism, acelaşi ataşament. Este o sinteză între perfecțiunea rolului şi emoția 
transmisă celui mai tânăr public, mereu încântat de discursul dramatic. 

Se poate spune că Teatrul de Pápusi este un simbol al Constanţei, de 
aceea un jubileu este un prilej de rememorare şi acest lucru îl face autoarea 
în volumul de față. El mai scoate în evidenţă relaţia esentializatà dintre jocul 
personajelor şi publicul pentru care a fost conceput actul creator. 

Secretul succesului acestui Teatru stă în caracterul de complexitate: este 
distractiv, educativ, expresiv, instructiv, cu actori talentaţi ingenioşi; repertoriu 
de sensibilitate, entuziasm, chiar şi în acest timp când cultura nu e înălțată 
la adevărata ei cotă valorică. 


Meritul volumului sentimental scris de Anaid Tavitian este obiectivitatea 
cu care a descris pasiunea pentru Teatru a celor mici, a actorilor pápusari. 
Este un demers cultural ambitios de care viata artisticá din Constanta avea 
nevoie. De care aveau nevoie locuitorii ei, pentru a cunoaste unde pulseazá 
actul creator dramaturgic. 

Se retine ideea cà avem nevoie de Teatru la orice várstá, dincolo de 
dificultàtile financiare. Cà este nevoie de o dimensiune culturalà mult mai 
înteleasà. 

Volumul apàrut la editura de notorietate culturalà ,Ex Ponto” si tipàrit la 
MasterPrint Super Offset, este de o înaltà calitate informationalà si a fost 
primit cu entuziasm, mai ales de actorii pàpusari càrora, din pàcate, le sunt 
dedicate prea putine cárti. 

Metamorfoza unui vis se remarcà prin autenticitate, stil impecabil, o 
impresionantà emotie provenind din implicarea autoarei în viata institutiei, 
modul de concepere si de structurare a materialului documentar. 


MELANIA CUC 


Anno lucis 


Pon moderniste ca fond (Anno lucis. lasi, Editura ,Princeps Edit", 2011), 
aşezate în matricea fastuoasà a unei elaborári-fluviu, imagini decupate 
dintr-un urbanism clar şi redate cititorului în colaje cu vibrații de autentici- 
tate creatoare limpede. Cam aşa ar părea la prima citire versurile Taniei 
Nicolescu, o poetă care se respectă şi care nu scrie de dragul scrisului. 
Autentică în nuanţă, cursivă în exprimarea poetică, Tania Nicolescu îşi 
poartă cititorul prin jungla de betoane, printre cazemate imaginare din 
care doar detaliul, umbra armelor sofisticate îşi arată forma fizică. Într- 
un exerciţiu de alchimist modern, Tania Nicolescu rămâne încă tributară 
limbajului tehnicist, deşi în profunzimea poeziei sale, feminitatea ca 
expresie a sensibilităţii umane transfigurează, apare ca o cerneală bună 
prin sugativa cotidianului ca şi implacabil. 

Timpul ca etapă prin ziua palpabilă, apoi gâlceava autoarei cu eul său, 
într-un fel de oglindă, sunt elemente interesante atunci când fac parte 
integrantă dintr-un poem, şi el, poemul îşi rásuceste în volute, fiinta-i. De 
la creationism la evoluționismul darwinist, cu atingeri deliberate în sfera 
IT, devorând parcă elementele sistemului în care trăim, poeta trece cu o 
siguranţă de sine admirabilă. 

Ici colo, imagini paşnice, ca ilustratele de vacanţă, spală liniştea de 
după momentul în care ai parcurs poemele cu accente destul de puternice 
pentru a-ţi pune întrebări despre lume. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


161 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


162 


Nonsalantà, curgàtoare în vers Tania Nicolescu este ceea ce este, o 
poetă îndràzneatà, un creator cu har si un destin pe care şi-l construieşte cu 
propriile-i unelte. 

„După-amiază asa de sifonatà purtată si răspurtată de la facerea lumii" 
spune poeta la un moment dai, si recitind versul acesta, simti cum linistea de 
duminică după-amiaza, tihna aceea partiarhală, bătrână cât lumea, este chiar 
dublura, umbra poemelor care nu o dată sunt rebele ca nişte adolescenţi ce 
trag pe furis fumul din aceeaşi țigară. 

Furtunoasà şi atemporală, cu aplecări spre fata mai putin ,cercetatà" a 
lumii înconjurătoare, Tania Nicolescu explorează prin prestatia-i poetică un 
spaţiu existenţial despre care cei care nu au darul vorbirii prin Poezie, ar 
spune că, el, spaţiul mirific, nici nu există. 

De la peisaje cu asfalt oglindindu-se în vitrinele intesate de întâmplări 
jurnalistice, până la pilde extrase din amintirile unor fabule citite în copilărie, 
toate piesele de rezistenţă ale poemelor din acest volum, sunt clare, aproape 
palpabile prin mătasea subțire si de calitate a metaforei. 

Aciti poemele Taniei Nicolescu este ca şi cum ai face calcule matematice. 
Nimic nu e simplu la prima privire, şi trebuie să ai mintea limpede, inima libe- 
ră, pentru a citi şi, dacă e cazul, pentru a reveni pe textul paginii de dinainte, 
pentru a te bucura din plin, de esența poemului. Ca si în viață, în poemele 
Taniei, nimic nu ti se oferă pe gratis. 

Taina descifrării poemului, la Tania Nicolescu, este bivalentă. Autorul şi 
cititorul trebuie să facă o echipă, să meargă pe text în aceeaşi direcţie. Sigur, 
ca în toată arta modernă, şi în poemele Taniei Nicolescu, fiecare dintre cititori 
în parte, îşi poate alege, extrage formele şi nuanțele de expresie cu care are 
clar, afinitate. Dar, dincolo de preferințele noastre personale, în materie de 
poezie, ceea ce scrie Tania Nicolescu este, cert, „literatură de calitate”. 


SORIN ROSCA 


Gu oreca BARBU STOIAN: Trasoare de gânduri, scrieri publicate în 
ziare şi reviste, autografe, fotografii, Editura „SemnE”, Bucuresti, 2010. 


La peste un an de la apariţie, deschid cartea distinsei doamne Filoteea 
Barbu Stoian, soţia scriitorului Niculae Stoian, si o parcurg cu senzația 
că mi s-a oferit dintr-o dată şansa de a cerceta un preţios document, 
tăinuit vreme îndelungată într-o ladă de zestre. O carte care, oriunde ai 
deschide-o, iti stârneşte aproape instantaneu plăcerea de a citi, de a afla 
lucruri inedite despre personalităţi ilustre ale culturii noastre. Însemnă- 
rile memorialistice ale doamnei Barbu Stoian sunt lipsite de pretiozitate 
şi grandilocventá, de straiele violent colorate ale emfazei şi arogantei. 
Scriitura este limpede şi concisă, fără zorzoane şi lungimi inutile, emo- 
tia e bine strunità şi figurile de stil sunt folosite numai acolo unde este 
neapărat nevoie, calități ce denotă bun-simt artistic şi rafinament. Încă 
de la primele pagini, elegantul volum de publicistică literară şi culturală 
reuşeşte să captiveze prin personalităţile de prim rang evocate, prin 
evenimentele la care autoarea a participat şi care ne sunt prezentate din 
unghiuri şi perspective inedite, căpătând astfel dimensiuni şi semnificaţii 
noi, neaşteptate. Remarcabile în acest sens sunt convorbirile cu prof. dr. 
Constantin lonescu-Tírgoviste, directorul Institutului de Diabet „N.C. Pa- 
ulescu” si cu reputatul istoric si arheolog constántean Adrian Rádulescu, 
pe cánd acesta îndeplinea functia de prefect al judetului Constanta. De 
altfel, referirile la spatiul dintre Dunáre si Mare sunt destul de numeroa- 
se si contin informatii interesante despre Constanta, despre institutii si 
personalitàti dobrogene (, Tomis-Constanta in ajun de sárbátoare — 2250 
de ani — ", „Marea, uniforma, valurile — viaţa lor — ", „Zbor spre adânc de 
ape — Costache Tudor —”. 


CONSTANTIN GORNEA: Sámánta răului, roman SF, partea a Ill-a 
din ciclul ,Cosmica", Editura STAR TIPP, Slobozia, 2011. 


„Universul are o problemă. Răul şi-a constientizat existenţa şi vrea sà 
se perpetueze. Îl putem opri, dar numai accesând nivelurile profunde ale 
spiritualităţii noastre”. Sub acest motto debutează cel de-al treilea roman 
din trilogia „Cosmica”, după opinia mea cea mai amplă şi mai valoroasă 
operă de acest gen din literatura română postrevolutionará. Mai ales în 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


164 


ultimele douà decenii era de asteptat ca SF-ul romànesc sà se debaraseze 
de tot ceea ce îl diferenţia — din punct de vedere valoric — de creaţiile presti- 
gioase ale Europei vestice si ale autorilor de peste ocean. Acest salt calitativ 
se face remarcat în literatura noastrà si prin cele trei romane ale autorului din 
Fetesti, care a imaginat pe 1000 de pagini o versiune inedità a unui Ràzboi al 
Lumilor, remarcabilà prin exuberanta imaginativà si umorul de cea mai bunà 
calitate. O conflagrație intergalactică fără nimic grotesc, sumbru, apocaliptic 
ori catastrofic, ,calitáti" prin care excelează, în multe din episoadele sale, 
celebra variantă americană. 

În romanul ,Sámánta răului” continuà seria extraordinarelor, dramaticelor 
(şi de multe ori amuzantelor) aventuri ale grupului intergalactic de comando 
din Feteşti, format din Sal-Gal, nea Mitică, Jean Vlăjgan şi Comisarul, care 
estre coordonat de superba extraterestră Hina, devenită încă din volumul 
„Războiul coclonilor” soția personajului principal. Dincolo de intriga în sine, 
dincolo de tensiunea pe care autorul reuşeşte să o regizeze cu iscusintà 
într-un crescendo captivant, este de remarcat în acest ultim volum al trilogiei 
modul în care autorul pune în valoare formidabile previziuni tehnico-stiintifice, 
situate deocamdată la mare depărtare de graniţele realului, dar care ar putea 
deveni realitate mai curând decât ne închipuim. În celebra sa carte „Fizica 
imposibilului”, marele fizician american de origine japoneză Michio Kaku 
aproximează timpul care ne desparte de momentele în care navele cosmice 
vor depăşi cu mult viteza luminii, când oamenii vor mişca obiecte din loc cu 
ajutorul minţii, când vom putea citi gândurile altor oameni sau ne vom putea 
teleporta ori trece cu uşurinţă prin ziduri. Toate aceste uimitoare performanțe, 
dar şi multe altele încă şi mai grozave sunt prezentate de Constantin Gornea 
ca fiind elemente cât se poate de banale ale unor lumi cu milioane de ani mai 
dezvoltate tehnologic decât noi, pământenii. Si totusi...super arma Q-TOTAL 
a coclonilor, care paralizează mintea fiinţelor inteligente, s-a dovedit a fi ino- 
fensivă asupra eroilor săi din Feteşti, cu O % inteligenţă în standard galactic! 
Irezistibil de comicul Sal-Gal salvează Federaţia Galactică a Planetelor Civi- 
lizate, iar în final, salvează Universul de Răul Absolut. 

Cărţile acestui foarte talentat autor care vietuieste pe malul Borcei ar trebui 
luate în seamă nu numai de toti extraterestrii care activează pe Pământ sub 
diverse acoperiri, cu recomandarea de a le citi înainte de a se hotàrî să aibă 
de-a face cu noi, ci şi de reprezentanţii pământeni ai criticii literare... 


ZINICA IONESCU: Schițe din scara trenului, proză scurtă, Editura 
SemnE, Bucureşti, 2010. 


Cele 18 texte de prozá scurtá adunate între copertile volumului ,Schite 
din scara trenului" ale sensibilei si talentatei prozatoare Zinica lonescu alcá- 
tuiesc un uimitor de realist si de complex portret al invátámántului románesc, 
surprins, ce-i drept, în doar cáteva zone ale tárii si în doar cáteva momente 
mai mult sau mai putin relevante, dar poate tocmai de aceea cu o putere de 
sugestie formidabilà. Desi numite de autoare ,din scara trenului”, schitele sale 
nu sunt deloc notatii superficiale, de suprafaţă, ori observaţii vizând probleme 
periferice ale vietii de zi cu zi a personajelor selectate cu predilectie din lumea 
cadrelor didactice. Ele sunt incisive, directe, profunde si scrise cu sufletul unui 
om integru si devotat profesiei, care pur si simplu nu mai întelege ceea ce 
se întàmplà astázi cu scoala, ca institutie, cu elevii, cu dascálii si cu párintii. 
Sunt pagini scrise cu nerv, alternánd realismul crud al gangurilor, barurilor, 


cluburilor de ,fite" (prin care bántuie elevii scápati de sub orice control) cu 
descrieri pline de sensibilitate si delicatete ale adolescentei ca anotimp al iu- 
birii şi frumuseții. Distinsa profesoară de limba latină Zinica lonescu pune fără 
nici-o ezitare degetul pe rană, oferindu-ne o actuală şi plină de invátáminte 
carte-document şi totodată o mostră încântătoare de literatură adevărată. 
lată doar două scurte exemplificări. „Copilul de profesor, adesea, când vine 
cazul să-şi aleagă o meserie onorabilă, devine la rândul lui profesor, mai 
exact, cel mai naiv dintre profesori. Deoarece din pruncie e târât de mánutà 
de mămica-profesoară la şcoala unde lucrează ea, tărâmul şcolii îi pare mai 
întâi familiar, apoi chiar atrăgător, iată cum: colegele de catedră, cu amabili- 
tate, spun totdeauna mămicii cât de drăgălaşă îi este odrasla, uneori chiar în 
ciuda evidenţei; poşetele enorme ale doamnelor profesoare mai aproape de 
pensie sunt mereu doldora cu „ceva dulce"; cineva din personalul administrativ 
găseşte imediat o gogoaşă pentru copilul doamnei profesoare (...) Aşadar, 
copilului de cadru didactic i se conturează o imagine dulce de tot despre 
lumea şcolii, imagine căreia îi rămâne tributar chiar si la maturitate..."; (la un 
club) „...printre fluierături şi chiote recunosc muzica din Nouă săptămâni şi 
jumătate, ceea ce nu mi se pare deloc potrivit pentru urechile unor copii de 15 
ani. Sar trei trepte şi ajung la timp să-l îmbrac la loc pe misterul care-şi flutura 
deja cămaşa, învârtindu-şi bazinul, semn că urmau pantalonii. Gestul meu 
stârneşte deopotrivă mirare, dezamăgire şi revoltă. Înţeleg cà un număr de 
streep-tease la balul indrágostitilor li se pare normal unor tineri care abia şi-au 
ridicat buletinul de la Poliţia Capitalei. (...) Masa de tineri urla cu convingere 
când fiorul liric a atins cote maxime, stimulând aplicarea îndemnurilor de tipul 
Fetitele s-arunce fustitele, restul versului menţionând cu detalii lenjeria intimă 
a tinerelor, cuprinse de ardoarea dansului. Frenezia nu putea fi oprită nici cu 
ameninţări, nici măcar cu pompierii...” 


GHEORGHE DOBRE: Sărind din piatră în piatră, versuri, Editura HELIS, 
Slobozia, 2011. 


Un volum de poezie conceput într-un mod foarte original, şi mă refer 
mai cu seamă la cele două „Trofee”, care sunt amplasate ca un preambul cu 
o valoare artistică pe alocuri excepţională. E ca şi cum poezia s-ar diseca 
pe sine, născând lumină strălucitoare între două banale staţii de tramvai, 
poezia intersectându-se cu ea însăşi, descompunându-se în proză poetică, 
în întrebări şi deopotrivă în răspunsuri aşteptându-şi neliniştite întrebările... 
Gheorghe Dobre pare să aprindă fiorul poetic din orice: din gânduri făcând 
curte amintirii despre adolescenţă şi întâia iubire; din gânduri deschizând cu 
sadică încetineală colivia uitării pentru cei nedemni de triumfala cavalcadă 
a dragostei; din inspirate intersectări ale unor personaje invitate în cartea sa 
din minunatele lor cărţi de origine. Nici nu poti sti de unde porneşte şi unde 
apune vremelnic spre a răsări cu şi mai mare forță poezia, când profundă si 
tulburătoare, când jucăuşă, şireată, urzicătoare ori dură până la incandescenţă. 
Când aliniată pe un singur rând, când pe două pagini întregi, continuându-se 
apoi în versuri aerisite ce formează simetrii savante. 

„Cineva te-a-ndreptat greşit printre oameni si rátácesti singur şi străin 
printre ei. Poate că trebuia să fii o piatră. Sau o floare. Sau un fir de iarbă. Ai 
vrut să te nasti o bucăţică de albastru pe un cer de primăvară, dar acel Cineva 
ti-a schimbat menirea, s-a jucat şi te-a născut om. 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
o 
X 
Lu 


165 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


lesi din casà 
Si casa se ia dupá tine. 
Intri-n ea 
Si vrei liniste. 
Mai vrei sà fii copil 
Dar afarà trece un mort. 

Si copilul din tine se ia dupà el 
Adunánd bánutii aruncați la ráscruci. 
Te-ntorci gonind, 

Ranà fumegánd 
Si-ti găseşti adolescenţa bătrână 
Unde să te mai ascunzi?” 


O generoasă revărsare de poezie proaspătă este şi cea de-a doua sec- 
ventà a cărții, intitulată „Sărind din piatră în piatră”. Este aici fascinantul poem 
al unui râu cu un singur mal, pe care aleargă stafiile realităţii încercând să 
scape de Gheorghe Dobre. Ţi-ai găsit! Aşa ceva este de-a dreptul imposibil. 
Cucerit de muzica astrelor, poetul e mereu la post. Adică are deschis un ochi 
de strajă, vigilent, asupra timpului său. Cu toate acestea, muzica e pentru el 
asemeni unui copil „trăgând cerul în iarbă/ ca pe un cerb în coarnele căruia/ 
s-a încâlcit Calea Lactee”. Ceea ce este cu adevărat Poezie! 

O carte frumoasă, pe care terminând-o de citit, am aşezat-o alături de 
scrierile cele mai valoroase ale autorilor din generaţia mea, întrebându-mă 
asemeni autorului: „Chiar aşa, oare cât zgomot face o floare când creşte?” 


MARIUS CHELARU: Balade perditshmerie / Baladă continuă, ver- 
suri, traducere în limba albaneză de Baki Ymeri, Editura Fundaţiei Culturale 
Poezia, laşi. 


Talentatul, sensibilul şi prolificul poet, eseist şi critic literar Marius Chelaru a 
publicat, în colaborare cu Uniunea Culturală a Albanezilor din România, versi- 
unea în limba albaneză a volumului de versuri Baladă continuă, în traducerea 
remarcabilului poet Baki Ymeri. Ştiut fiind faptul că bunul nostru prieten din laşi 
este din ce în ce mai greu de întâlnit în dulcele târg de la poalele Copoului, 
el fiind prezent aproape în acelaşi timp la importante manifestări culturale ori 
lansări de carte la Chişinău sau Constanţa, la Timişoara, Medgidia, Buda- 
pesta, Focşani ori Sibiu, nu e de mirare că l-am întâlnit pe litoral de 3-4 ori 
până să ajungă la noi această elegantă carte dedicată „vechiului oraş Tomis 
şi oamenilor care viețuiesc acolo”. Îi mulțumim şi o semnalám ca atare. 


MARIA VESA AURSULESEI: Chipuri şi clipuri, tablete literare, Biblioteca 
Revistei FAMILIA, Oradea, 2011. 


Recentul volum al distinsului om al cărții care este Maria Vesa Aursulesei 
se impune atât prin valoarea celor 58 de tablete literare cât şi printr-o ţinută 
grafică de excepție, volumul fiind ilustrat cu reproduceri color după lucrări din 
sticlă float ale regretatului artist plastic Dodi Aursulesei. 

Chipuri şi clipuri este o carte admirabil scrisă de un gazetar sensibil şi 
fără complexe de natură politică, aşa cum, din păcate, sunt astăzi mai toti 
gazetarii din presa scrisă şi audio-vizuală. O carte despre noi şi despre tara în 
care trăim. O superbă şi în acelaşi timp o virulentă şi necruțătoare trecere în 


revistà a Prezentului în toate ipostazele sale, adevárat Raport cátre Natiune 
formulat de un artist si de un intelectual de înaltà tinutà, disperat cá tráieste 
într-o Románie muribundá, pentru care nu se intrevede nicio solutie salvatoare. 
Ín tableta ,Moartea la Venetia", autoarea reuseste sà schiteze o sugestivà 
paralelà intre moartea lentà dar plinà de culoare, de splendoare si opulentà a 
Venetiei si nefericita tará in care fi este dat sá tráiascá: ,Románia moare urát, 
cuprinsà de spasme si de neputintá. Venetia se stinge încet si duios, ca un 
amurg. Moartea Venetiei atrage ca un magnet. Milioane de turisti, din toate se- 
mintiile pământului, vin sà vadă, sà se bucure, sà sufere si să spere. România 
respinge. Si pe stràini si pe propriii sái locuitori. Tot mai multi mor cu zile, tot 
mai multi pleacă, tot mai multi vor să uite că s-au născut aici. Laguna înghite 
istorie, civilizaţie, splendoare. (...) În Romania, cimitirele sunt scufundate sau 
inghitite de ape, împreună cu bisericile. România moare de-adeváratelea: de 
nepăsare, de corupție, de sărăcie, cu oameni cu tot. La Veneţia te duci să vezi 
moartea ca pe o figură de stil. În România, trăieşti moartea.” 

Remarcabilă este şi unitatea prin diversitate a acestei cárti-eveniment. 
Trecând cu maximă economie de cuvinte de la fermecătoare şi diafane 
descrieri ale unui colț de natură la fulminante capete de acuzare la adresa 
clasei politice, Maria Vesa Aursulesei abordează teme dintre cele mai vari- 
ate şi mai neaşteptate. Astfel, scrie cu patimă, dar şi cu evident spirit civic, 
despre Oradea, frumosul oraş de pe Crişul Repede. Când scrie despre copii, 
despre muşcate şi frezii, despre România cea normală din vis, parcă o şi văd 
singuratică la masa de scris, adunând împrejur culorile pastelate ale poeziei. 
Vrăjitoarele şi marii naivi, Moscova terorizată de ceceni, Târgurile de Turism 
şi de Carte, tara ajunsă pe butuci şi hotia la români, şcoala, abandonul şcolar 
ori tragedia de la Katyn 2010, cu preşedintele Lech Kaczynski în postura de 
principală victimă, sunt doar câteva dintre subiectele pe care autoarea le 
abordează cu luciditate, profunzime şi eleganţă stilistică. Nici n-aş putea să 
închei altfel decât citând un fragment din „Scurt tratat despre iubire”, crezul şi 
lumina izbăvitoare a Mariei Vesa Aursulesei: „Lumea s-a născut din iubire şi 
rezistă datorită iubirii. Care este mereu aceeaşi şi mereu alta pentru fiecare. 
Pentru că iubirea înalță, iubirea înnobilează, iubirea vindecă. (...) Lipsa de 
iubire îmbolnăveşte, sáráceste, dezumanizează. Poţi iubi o fiinţă, poti iubi o 
floare, o pasăre, un animal, poţi iubi o carte, un tablou sau natura. Cu sufle- 
tul fragil şi ideatic, toti visăm, însă, la marea iubire, indiferent de vârstă. (...) 
Pentru că iubirea e o stare de jubilatie láuntricà..." 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


DAN BURCEA 


Premiul Goncourt 2011 
Alexis Jenni, L'art francais de la guerre 


D ebutând la vârsta de 48 de ani cu romanul L'art français de la guerre (Arta 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


francezá a rázboiului), publicat la editura Gallimard, Alexis Jenni, profesor 
de biologie într-un liceu lyonez, era departe de a bánui cá, printr-o turnurà 
fericită a destinului, va deveni dintr-un écrivain de dimanche, cum îi plăcea 
să se definească, laureatul prestigiosului premiu Goncourt, completând şirul 
predecesorilor celebri ca Marcel Proust, Andre Malraux, Simone de Beauvoir, 
Romain Gary, Marguerite Duras sau, mai aproape de noi, Frangois Weyergans, 
Marie NDiaye si Michel Houellebecq. 

La rândul ei, critica literară i-a făcut o primire unanim elogioasá, cartea 
fiind considerată drept „un prim roman ca o capodoperă a măsurii, înnobilată 
de artă şi de dorința salvatoare” (Vincent Landel, Le Magazine littéraire), „o 
carte scrisă în mod magistral” (Raphaelle Levri, Le Monde des livres), „o 
adevărată călătorie la capătul nopții scrisă într-o limbă somptuoasá" (Grégoire 
Lemenager, Le Nouvel Observateur), „un roman naturalist prin metoda sa, 
puternic prin stil, răsunător ca un cântec, inspirat ca o meditaţie care pluteşte 
fără apăsare, atroce ca un proces-verbal, pe scurt, o versiune contemporană 
a Tragicelor lui Aggrippa d'Aubigné" (Patrick Rambaud, Le Monde des livres), 
autorul fiind considerat drept „un etnolog al visului francez” (Marc Lambron, 
Le Point). 

Naratiune cu un larg evantaliu tematic — critica vorbeşte de o cavalcadá 
metafizică (Francois Busnel, Le grand entretien) —, L'art francais de la guerre 
(inutil sà amintim cà titlul este inspirat din celebrul Tratat al ràzboiului al lui Sun 
Te) propune, sub forma unui diptic între autorul-narator si personajul princi- 
pal, Victorien Salagnon, o relecturá contemporaná a dramelor circumscrise la 
ceea ce autorul numeste rázboiul de douázeci de ani, referindu-se la perioada 
care începe cu ultimul rázboi mondial si culmineazá cu rázboaiele coloniale 
franceze din Indochina (1946-1951) si Algeria (1954-1962). Evocarea acestor 
evenimente tragice trimite cátre interogatii obsesive asupra locului omului în 
istorie, a construirii sinelui, a definiţiei naţiunii, a aspirațiilor membrilor ei si 
asupra rolului individului în cadrul acesteia, a istoriei coloniale franceze, a 
nevoii de reparare a erorilor trecutului. Regăsim, deopotrivă, aluzii la miturile 
fondatoare ale umanităţii, de la epopeile homerice la Biblie, dar şi referinţe 
mai recente, cum sunt scrierile generalului de Gaulle. 


Structura romanului urmeazá si ea modelul dihotomic amintit mai sus: 
cele sapte Comentarii, scrise din perspectiva temporalá a prezentului abso- 
lut, sunt rezervate autorului-narator pe cánd celelalte sase capitole, numite 
Roman, plaseazà personajul principal intr-o dimensiune temporalà continuà, 
a duratei si a unui timp încàrcat de substantà. Titlul sugestiv al fiecárui capitol 
oferà deja o idee despre continutul narativ, dar si despre culoarea stilisticà a 
cărții: Viața sobolanilor, Ordinea fragilă a zăpezii, Războiul în această grădină 
sângerândă etc. 

Pasionat de desen, naratorul face cunoştinţă într-o cafenea de la perife- 
ria lyonezà cu Victorien Salagnon, veteran al războaielor coloniale şi pictor 
în timpul liber, figură cu o aură legendară, care îl va impresiona încă de la 
început pe viitorul apranti-pictor: «Privirea acestui om mi se întipări în minte. 
De culoarea unui ghețar, ea nu exprima nici emoție, nici profunzime. Emana 
însă din ea o linişte, o atenție transparentă care atrăgea către ea tot ceea 
ce o înconjura. Observat fiind de acest om, i te puteai simţi apropiat, fără 
niciun obstacol între tine şi el care să te împiedice sau să modifice modul de 
a fi văzut.» În ritmul orelor de desen si al discuţiilor pasionante, Salagnon va 
derula firul evenimentelor ultimelor două decenii, în timp ce naratorul pare 
blocat cu obstinatie în numeroasele întrebări legate de identitatea individuală 
şi naţională, într-un trecut care nu încetează — ca în visul cu soldații insiruiti, 
strecurându-se prin umbra unei păduri, pe care naratorul îl face — să-l con- 
frunte cu responsabilitatea faptelor din trecut: «Cum să-i numim pe cei care 
mergeau în şir prin pădure, cu rucsacuri vechi din pânză cenuşie, ca acela pe 
care îl purtam copil fiind, tatăl meu încredintàndu-mi-I pe cel pe care-l purtase 
şi el în copilărie. Trebuie oare să-i numim francezi? Dar atunci, eu cine sunt? 
Trebuie oare să le spunem ,noi"? Ar fi de ajuns, aşadar, să fii francez pentru 
a te simţi implicat în ceea ce au făcut alti francezi? Întrebarea pare inutilă, de 
ordin gramatical, consistând în a şti cu ce pronume îi desemnăm pe cei care 
mergeau în pădure cu rucsacuri a căror armatură metalică am simtit-o şi eu pe 
spatele meu de copil. Vreau să ştiu cu cine trăiesc. Cu aceşti oameni împăr- 
team aceeaşi limbă, adică exact ceea ce imparti cu cei pe care-i iubeşti». 

Afirmația trimite către imperativul rescrierii istoriei în scopul salvării ei de 
pericolul deformării iremediabile prin contaminarea sa cu legenda («Atunci, 
trebuie să rescriem istoria, să o rescriem în mod voluntar înainte ca ea să 
nu se întineze de la sine») dar şi spre chestiunea capacităţii romanului de a 
realiza performanţa acestei rescrieri, ştiind că mijloacele sale de construcție, 
în jocul multiplu al oglinzilor memoriei, sunt circumscrise în mod paradoxal 
atât limitelor cât şi libertăţii scriiturii. Memoria nu are început, scrie Alexis 
Jenni, ceea ce nu înseamnă că nararea evenimentelor se poate prevala de 
la sine de indubitabila libertate de a aborda şi pătrunde secretul istoriei: Ci- 
tind aceste cărți cu caractere groase pline de alineate, îti dai seama că într-o 
singură viață nu se petrece mare lucru, atunci când lucrurile sunt povestite 
în felul acesta. Căci o singură clipă cuprinde mai mult decât ceea ce o ladă 
întreagă de cărţi ar putea contine. Există într-un eveniment ceva pe care 
povestirea lui nu este în stare să-l rezolve. Evenimentele pun o întrebare in- 
finită la care naraţiunea nu este capabilă să răspundă. În ciuda paradoxurilor 
de care vorbeam mai sus, scriitura rămâne singura experienţă capabilă să 
transgreseze regulile ordonării realităţii, a memoriei chiar, oferind ca soluţie 
invenţia romanescá prin care autorul (singurul care are cuvântul, care spune 
adevărul, care anunţă criteriile adevărului [...]) îşi câştigă libertatea unei 
transfigurări normative, justificabilă şi prezentă numai şi numai în interiorul 


N 
> 
N 
É 
zZ 
[o] 
E 
zZ 
o 
A 
X 
Lu 


169 


È 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
a 
X 
Lu 


170 


romanului: Cred cà inventa. Se inspira din rumori, înfrumuseta si împingea 
până la ultima limită coincidenta cea mai măruntă. Lua în serios dorinţa lui 
de a da explicaţii, dar realitățile pe care ni le descria nu existau decât lângă 
piciorul fotoliului sáu albastru, cát timp dura povestirea sa. Ceea ce ne spunea 
nu exista decát ín cuvintele sale, dar acestea fascinau prin sunetul rágusit al 
trecutului pe care-l lása sà se audá. 

Lumea ca limbaj, universul ca scriiturá, textul ca teritoriu auto-suficient 
sunt metafore pe care scriitorul le foloseste în revizitarea trecutului, dintr-o 
perspectivá aproape transcendentalá in care limbajul capátá dimensiunea 
unui cod fondator: «Limbajul functioneazá singur, rationalizeazá ceea ce 
gándeste, si nu se gándeste decát la propria curgere. Si nu este decát un fir 
ce tine să nu se îndepărteze de sol balonul plin de angoase». 

Tot de facturá miticá este si imaginea eroului reprezentatá prin figura 
lui Victorien Salagnon, cel care a reusit sá traverseze cele trei rázboaie si 
sá supravietuiascá sálbáticiei secolului: «Ce este un erou? Nici un om viu, 
nici unul mort, ci o fiintá care pàtrunde în lumea de dincolo si reuseste sà 
se întoarcă din ea». Definiţia trimite direct la modelul orfic — nu întâmplător, 
pe soţia lui Victorien o cheamă Eurydice — eroul reuşind sà se salveze din 
infernul istoriei prin arta desenului, capabilá sà mentinà coerenta lumii: «De- 
senam. Era ca si cum as fi cusut evenimentele care se desirau. [...] Exista 
întotdeauna o parte din mine care nu era complet prezentă; acestei părți 
absente íi datorez viata.». 

Cealaltá parte, pierdutá undeva in infernul celor douázeci de ani de ráz- 
boi, nu va ezita sà iasà la suprafatà ori de cáte ori interogatia despre oroarea 
secolului va reveni în actualitate cu o violentá care trádeazá nevoia de a 
înțelege trecutul si a-l ridica la rangul de adevăr istoric, acolo unde cuvintele 
sunt deposedate de sens pentru a se acomoda cu corectitudinea discursului 
insignifiant, aton. Adevărul trebuie căutat, prin urmare, în compromisurile cu 
memoria, în realitatea unui rendez-vous cu istoria în care inventarea şi per- 
petuarea ideii de naţiune ocupă locul esenţial: «Am greşit în fata umanității. 
Am separat-o în două fără nicio rațiune. Am creat o lume în care fiecare avea 
rangul de supus sau de cetățean în raport cu forma feţei, cu modul în care i 
se pronunţa numele, cu maniera de a modula o limbă care ne era comună. 
Condamnat fiecare să ocupe un loc care se moştenea şi se citea pe fețele 
noastre». Cum tentatia extremismelor politice este prezentă şi astăzi, autorul 
reiterează nevoia relecturii memoriei sperând obţinerea unei definiţii, fie ea şi 
generală, a omului, a cetăţii şi a comunităţii lingvistice: «Am inventat națiunea 
universală, concept aproape absurd, dar minunat prin însăşi absurditatea 
lui, căci oameni născuţi la celălalt capăt al lumii puteau face parte din ea. Ce 
înseamnă să fii francez? Dorinţa de a fi francez şi nararea acestei dorințe, o 
poveste întreagă ce nu ascunde nimic din ceea ce a fost, nici oroarea, nici 
viața care a íncoltit cu toate acestea după ea.» 

Roman despre război, cartea lui Alexis Jenni este departe de a face elogiul 
acestuia. Dimpotrivă, ea poate fi calificată drept un manifest împotriva sacri- 
ficării umanităţii pe altarul maladiei marţiale. Pentru autor, cuvintele lui Jean 
Bodin, scrise în 1576 la Paris şi citate în cartea sa, «nu există altă bogăție mai 
mare decât omul», au valoarea unui postulat universal capabil să trezească 
conştiinţa întregii omeniri: «În momentul în care erau folosite mijloacele cele 
mai puternice pentru distrugerea omului, din punct de vedere fizic şi moral, 
în acel moment oamenii au realizat cá nu există altă resursă, altă bogăție, 
altă forță decât omul însuşi. ». 


Desigur, abordarea unui subiect legat de istoria recentà este o întreprin- 
dere riscantá pentru un autor. Amatorii de critici tendentioase si unilaterale fi 
pot reprosa inexactitàti, relativizári, deformári, putánd gási, fireste, suficientà 
materie care sà le alimenteze polemicile. Într-o lume ce se pretinde a fi plină de 
certitudini, avem mai multá nevoie de intrebári decát de ráspunsuri fárá sens. 
Este ceea ce romanul lui Alexis Jenni nu ezitá sá ne propuná din abundentá: 
«Cui fi voi vorbi? Cine-mi va ráspunde? Cine má va iubi? Cine fsi va face timp 
sá asculte ceea ce spun? [...] Cine má va primi fárá sá-mi ceará nimic? 

Ca orice operá literará, L'art francais de la guerre se sustrage cu dezin- 
volturà clasificárilor reductoare, folosindu-se de argumentul magistral prin 
care literatura rámáne o interogatie a memoriei si o oglindá ce transfigureazá 
conditia omului în tot ce are aceasta esential, unica oglindà capabilà sà ne 
capteze imaginea fárá sá se spargá (Yasmina Khadra). 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
A 
X 
Lu 


171 


MARIANA POPESCU 


Compozitorul Béla Bartók — 
130 de ani de la nastere 


( ompozitorul Béla Bartók, unul dintre reprezentantii de seamà ai scolii muzicale 


È 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[25 
X 
Lu 


maghiare din sec. al XX-lea, s-a născut în anul 1881, în oraşul Sánnicolaul 
Mare, județul Timiş. 

Muzician plurivalent: compozitor, pianist, folclorist, s-a manifestat cu un 
stil original care şi-a pus amprenta asupra muzicii din vremea sa şi de mai 
târziu. 

În calitate de cercetător pasionat al folclorului est-european, Bartók a fost 
fascinat de muzica populară românească care a ocupat un loc important 
în preocupările sale, studiind şi inspirându-se din bogăţia de caracteristici 
melodice, ritmice, modalism şi particularităţi timbrale. 

În perioada 1909-1918, Bartók a înregistrat peste 3500 de cântece, dan- 
suri şi melodii instrumentale româneşti din Transilvania, realizate în peste 30 
de deplasări în această zonă folclorică. Activitatea sa de culegător de foclor 
a fost deosebit de prolifică, edificator pentru această pasiune ar fi numai 
realizările din vara anului 1909, când Béla Bartók avea să culeagă 320 de 
cântece româneşti şi doar 25 unguresti. 

În anul 1913, a publicat la Bucureşti, culegerea intitulată — Cântece po- 
pulare româneşti din comitatul Bihor. 

Peste 10 ani, în anul 1923, avea să apară, la Munchen, volumul - Muzica 
populară a românilor din Maramureş. În 1935, vor fi publicate la Viena volu- 
mele: Melodii de colinde româneşti. Cântece poporale româneşti din Comitatul 
Bihor (371 melodii), Muzica populară a românilor din Maramureş (339 melodii), 
Melodiile colindelor româneşti (484 melodii) din vechile judeţe Alba, Arad, 
Bihor, Cluj, Hunedoara, Mureş, Satu Mare, Someş, Timiş-Torontal, Turda. 

Primul său studiu teoretic intitulat Dialectul muzical al românilor din Hu- 
nedoara, a constituit obiectul cercetării focloristului Constantin Brăiloiu care 
avea să sistematizeze valorosul material: Versul popular cântat, Clasarea 
melodiilor populare, Colindele, Jocurile, Melodiile de nuntă, Melodiile de 
înmormântare, „Hora lungă maramuresaná" (doina propriu-zisă), Repertoriul 
păstoresc, etc. 

Despre folclorul românesc Bartók, declara: „Cântecele valahe sunt cele 
mai exotice din tot ce mi-a fost dat să întâlnesc”. 


Cântecul popular a însemnat pentru Bartók „modelul autentic al perfecțiunii 
artistice", expresia de ,inegalabilá concentrare a gándirii muzicale". 

În februarie 1926, Bartók a avut o întrevedere cu poetul Octavian Goga, 
(care avea să devină ministru) şi care l-a îndemnat pe muzician să continue 
activitatea de culegere a folclorului. Soţia lui Goga — Veturia Goga, la rândul 
ei muziciană, era o admiratoare a muzicii lui Bartok. 

La Biblioteca de Artă a Universităţii Columbia din New York se păstrează 
cele trei volume ale manuscrisului Cântecul popular românesc, care cuprind 
4298 de texte notografiate — cuprinzând o oglindă a folclorului românesc. 

Creaţia componistică a lui Bela Bartók este deosebit de bogată şi vari- 
ată, datorită abordării unor genuri muzicale diferite, de la miniatura vocală 
şi instrumentală — la genuri complexe: rapsodie, simfonie, operă, muzică 
vocal-simfonică. Folclorul românesc se regăseşte ca sursă de inspiraţie în 
lucrările sale dedicate pianului: Sonatina, Colinde româneşti pentru pian şi 
miniatura Dansuri româneşti, care este o bijuterie a pianisticii universale. 

În 1930, compune cantata Nouă cerbi nàzdràvani, care este tot rodul 
inspiraţiei din muzica populară românească. Fiind un bun cunoscător al limbii 
române, Bartók a tradus textul baladei în limba maghiară. 

A compus lucrări simfonice (Simfonia Kossuth), 3 concerte pentru pian, 2 
concerte pentru vioară, o rapsodie pentru pian, două rapsodii pentru vioară, 
Concert pentru 2 piane şi instrumente de percuție, Muzică pentru orchestră 
de coarde, percuție şi celestă, muzică de cameră, lucrări pentru voce, lucrări 
pentru pian, Cantata profană pentru solişti, cor şi orchestră. 

Împreună cu un alt mare compozitor maghiar — Zoltân Kodâly, a realizat 
o culegere de muzică folclorică în 12 volume, cuprinzând folclor maghiar, 
românesc, sârbesc, croat, turcesc şi nord-african. 

Bela Bartók a compus opera Castelul lui Barbă Albastră şi baletele: Man- 
darinul miraculos şi Prinţul cioplit în lemn. 

Castelul lui Barbă Albastră este o operă într-un act, pe un libret realizat 
de B. Bâlasz, premiera având loc la Budapesta, la Kiraly Operhaz, în 24 mai 
1918. Opera a fost dedicată primei sale soţii, Maria Ziegler — Bartok, subiectul 
fiind inspirat de povestirile lui Perrault, legate de istoria nobilimii franceze şi 
anume, despre maresalul Gilles de Laval, ars pe rug în 1440 pentru crimele 
sale. 

Bartók este influenţat de expresionism, dar nu în totalitate, ci în cele 
două ample lucrări: opera Castelul lui Barbă Albastră şi baletul Mandarinul 
miraculos. 

Castelul lui Barbă Albastră este considerată prima operă „care foloseşte 
efectiv prozodia naturală a limbii ungare".* 

Opera Castelul lui Barbă Albastră are vădite influenţe expresioniste atât în 
conţinutul libretului, cât şi în introducerea unor personaje bizare, în realizarea 
unor tensiuni de mare acuitate. Părţile vocale au simplitatea recitativului, Bar- 
tók folosind o armonie caracterizată prin polimodalism şi acorduri complexe. 
Orchestratia aduce un caracter monumental, prin folosirea orgii şi a două 
harpe. Se simte stilul particular al compozitorului care realizează o sinteză a 
tradiției muzicale îmbinată cu inspiraţia din cântecul popular. În pasajele cu 
caracter descriptiv, se simte influența impresionismului. 

Cantata profana pentru tenor, bariton, două coruri şi orchestră, în varianta 
originală are la bază textul românesc al colindelor, care au constituit sursa 
de inspiraţie a lucrării. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
a 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


174 


Béla Bartók a compus în scop pedagogic, suita Microcosmos care cuprinde 
153 piese cu grade de dificultate crescándá. Cele Sase cvartete de coarde 
sunt considerate printre cele mai importante compozitii ale genului. 

Ín 1924, Béla Bartók primeste pentru Suita pian, Premiul Enescu. La data 
de 28 octombrie 1924, regele Ferdinand | a emis actul de decorare a lui Bartók 
cu ordinul Bene Merenti clasa I. Societatea Compozitorilor Románi a decis 
primirea ca membru a lui Bartók, la data de 17 februarie 1924, cu scutire de 
platà a cotizatiei. 

Ín preajma aniversàrii a 50 de ani de la nasterea compozitorului, Franta 
i-a oferit în semn de recunoastere — Legiunea de Onoare. 

La 25 noiembrie 1940, Columbia University din New York i-a decernat 
titlul de doctor Honoris Causa. 

Ín anul 1945, Bartók a încetat din viatà, la New-York (unde se autoexilase, 
din anul 1940). 

La inceputul anului 1991, ca o recunoastere a meritelor sale incontestabile 
în calitate de creator si genial muzician, Academia Románá i-a acordat titlul 
de Membru post-mortem. 

În oraşul sáu natal — Sánnicolaul Mare, a fost organizată o expoziție come- 
morativă permanentă Béla Bartók, în castelul Nákó, iar în centrul oraşului se 
află statuia compozitorului, realizată de sculptorul timişorean Jecza Peter. 

Cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naştere (în martie 2006), Bartók 
a fost numit Cetăţean de Onoare — post mortem, al oraşului Sânnicolaul 
Mare. 


“Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 
p.38 

Literatura şi arta, 17 | 2008, - Serghei Pronin 

Câmpeanu Mircea, Piese folclorice româneşti în circuitul muzical mondial, L. 
Francisc — De la Colinde româneşti la Cantata profana, Tribuna României, Bucureşti 
6, 1977 


ALINA DUMITRITA ALBOAEI 


Spatiu, timp si cauzalitate la... 
Muzeul Táranului Román (1) 


(analiza campaniei publicitare) 


TR a reuşit ca prin această campanie să aducă în prim 

plan elemente şi concepte care aparent se resping, dat 
fiind contextul din care provin şi care nu le permite să comunice, şi 
a demonstrat că fuziunea, la nivel lingvistic, este posibilă, iar ima- 
ginarul modern poate fi îmbogățit cu fondul unui imaginar colectiv 
arhaic peste care s-au suprapus straturi succesive artificiale ale 
culturii de tip global, dar care pot fi apropriate celui autohton prin 
adoptarea unei formule ludice, menite să le consubstantializeze, 
reducându-le la elementele lor comune. Dacă în numărul trecut 
al revistei ne propuneam să analizăm lantentele semnificative ale 
imaginilor propuse în campania publicitará din 2006, atunci, în 
acest numár, vom propune interpretári ale textelor care insotesc 
imaginile, completándu-le sensurile si conferindu-le dimensiune 
postmoderná. 


Textura imaginii' 
orespondenta simpateticà tainicá dintre text-logotip si punctul central 
al imaginii vine si din diagonala virtualà in ceea ce priveste constructia 
spatialà a printului. 

Imaginea (fără text) ar fi doar o reprezentare romantioasá şi uşor idilicà 
a spațiului şi timpului în viziunea comunităţii româneşti arhaice, amintind 
de începutul romanului Morometii în care „timpul are răbdare”, iar viaţa 
se scurge ritmat, conform cântecului sugerat a fi performat de actant cu 
ajutorul fluierului, desemnând cadenta fiinţei româneşti, pendulând ase- 
menea notelor unei doine, între deal şi vale, ascensiune şi descendență, 
fără scindare, conturând şi spaţiul mioritic cu care se identifică până la 
confuzie, fiind legat organic de acesta. Muzica este chiar cea invocată 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


176 


de cátre Lucian Blaga în 

—— ——— constructia celebrului eseu 
CONCERT U UNPLUGGEDÌ actualizat în imaginarul in- 
vocat de cátre imaginea 
publicitará a MTR ca limbaj 
poetic etern inexprimabil în 
logica succesiunii verbale, 
ci doar prin sunetul emis din 
cea mai profundá spiritualitate románeascá si reverberánd prin toate obiectele 
cu care se Încarcà acest spatiu cu valente mitice si creatoare, trasánd astfel 
si coordonatele arhetipale ale spatiului-matrice care se reflectà în fiintele 
generate, într-o oglindire eternà?. 

Atàt piciorul de plai - arhitectura popularà a unei case táránesti din lemn, 
cu prispă si rozete sculptate pe ancadramentul uşii, cát si gura de rai - cánte- 
cul, mesajul orfic transmis din generatie in generatie, se aliniazá ideii potrivit 
căreia povestea trebuie să continue într-o dáinuire/doinuire veşnică. Se face 
apel şi la mitul paradisului terestru, pierdut omului modern, dar disponibil 
ţăranului român ca punct de confluență a axialitátii cosmice sau a „orizontu- 
lui spatial al inconştientului cu sentimentul destinului'?, ca elemente motorii 
imaginarului românesc. 

Textul (fără imagine) creează anumite aşteptări folosind nişte formule 
aproape stereotipe omului postmodern: concert unplugged, sugerând auten- 
ticul performanţei promise ca şi cum ar fi vorba despre un rock star în vogă 
prezentului, doar că a doua parte a textului alimentează suspiciunea cititorului 
care sesizează trădarea limbajului actualizat parodic prin termenii ultramo- 
derni de astăzi, conferindu-i proporțiile unui eveniment mediatic, cântecelului 
solitar al ţăranului din imagine. „Satul în delir” este preluarea unei sintagme 
stabile - „mulţime în delir” şi înlocuirea unui termen-cheie - , multime", deci 
masă informá, suscitând pierderea individualitátii-, prin „sat - comunitate 
organizată, formaţiune rurală armonic constituită -, substituirea de termeni 
fiind una de trecere de la cantitate la calitate. 

Deşi printul are ca target publicul tânăr şi de aceea accesează limbajul 
acestora, o face în mod caricatural, parodiindu-l în subsidiar, dar şi restituind 
prezentului prin mijloace lingvistice moderne şi clişeizate (limbajul este ima- 
ginea societăţii actuale), un discurs rural considerat perimat şi ilizibil pentru 
comunitatea satului global. 

Legătura dintre imagine şi text şi actualizarea unei reprezentări iconice 
uşor de ignorat se realizează prin intermediul cuvintelor, acestea vorbind cu 
armele ,oratorice" ale prezentului, despre trecut si valorificându-l pe acesta 
din urmă conform unor coordonate trendy ale contemporaneitàtii. 

Acestea sunt, de fapt, ingredientele retetarului de succes din spatele fie- 
cărei imagini a acestei campanii. Conceptul-umbrelă este cel utilizat în cadrul 
logotipului: „mereu... actual”, actualizarea este scopul campaniei, cuvânt cu 
multiple direcţii simbolice, de la cauzalitatea concretă şi imediată a încurajării 
vizitatorilor să descopere „bătrânul muzeu de la Şosea” până la actualizarea 
miturilor, camuflate în existența mundanà şi redescoperite ciclic prin rituri si 
ritualuri simbolice din cadrul sărbătorilor de peste an, sărbători care reglează 
acel ritm despre care aminteam la început. 

Imaginea a doua reorganizează spaţiul dintr-o casă ţărănească traditiona- 
lă, spaţiu dedicat „odăii curate”, cea care reprezintă, prin excelenţă, imaginea 
gospodăriei respective în comunitate, confirmând normativitatea unui anumit 


R FATA UNUI SAT 


consens general respectat. Camera aceasta este expresia practicului ridicat 
la rangul de estetic, deci de artá, pentru cá este un spatiu al decoratiunilor - al 
design-ului. Toate tesáturile, stergarele, pernele si scoartele sunt handmade, 
realizate la rázboiul de tesut, cu láná toarsá la furcile care apar si in imagine, 
obiectele universului traditional románesc convergánd prin tainica lor legàturà 
simbolica la centralitatea táranului, ca un om vitruvian plasat în mijlocul imaginii 
sale despre lume, cu tot acest instrumentar gravitànd în jurul lui. Imaginea nu 
include nicio figurá umaná, dar 
aceasta se manifestá in fiecare 
dintre obiectele slefuite de mes- 
tesugari sau sculptate, tesute 
la clacá si adunate in lada de NOLE TENDINTE 
zestre pentru fecioara din casă, r, 
ca rezultat al tradiției milenare 
încununate de spiritualitate si 
„frică de Dumnezeu”. 

Textul respectă aceeaşi 
directivă: titlul — design interior, recurge la o sintagmă din vocabularul contem- 
poran uzual. Este indicată dimensiunea estetică, ornamentală, prin conceptul 
de design, termen nou intrat în limbă pe filieră franceză numind un domeniu 
multidisciplinar, dar si cu sensul de „modern, elegant", oricum desemnând 
un areal de activitate având ca preocupare principală componenta estetică. 
Aşteptările cititorului sunt însă deviate prin continuarea: „noile tendințe de 
acum un secol”, plasând în opoziție prima parte a formulei cu cea de a doua, 
în aceeaşi tentativă de a împăca si aseza într-o relație de complementaritate 
a noului cu vechiul, rezultând însă un text comic prin jocul de cuvinte atent 
elaborat si adáncind sensul prin imagine. 

Acelaşi paradis pierdut din vârsta copilăriei este implantat privitorului, 
nostalgia unui univers posedat cândva fiind reactivată într-un mod jucăuş, 
dar vorbind despre o stare actuală a dezrădăcinării şi a pierderii identităţii 
naţionale într-o multitudine interculturală care va tinde spre uniformizare şi 
scufundare veşnică într-un somn al ființei dictat din exterior şi în dezacord 
cu adevărata sa natură. Motivele identificate pe scoarța olteneascá trimit la 
aceeaşi idee a alternantei deal-vale din ideea poetică a lui Blaga, conturând 
linia unui destin sinuos şi şerpuit - destinul mioritic. 

Imaginile trimit şi la constituirea unei anumite reprezentări a omului modern 
- femeia contemporană superficială, obsedată de shopping şi de fashion, care 
găseşte în aceste activităţi 
un mod pervertit de relaxa- 
re consumeristă, fascinată 
de buticurile luxoase şi 
visând la acestea aseme- 
nea eroinei din Breakfast 
at Tiffany's, care îşi proiec- 
tează cele mai înalte dorințe 
într-o vitrină a unui magazin de bijuterii. Aluzia evidentă este la societatea 
schizoidă modernă, cu o cultură mediată de televizor sau vitrine, într-un 
cuvânt, de display sau de interfaţa atent cosmetizată a lumii şi transformată 
într-o expresie onirică. Conform teoriei lui Baudrillard, societatea de consum 
stă sub semnul culturii de masă - popculture - , care transformă magazinele 


| DESIGN! INTERIOR, 


VA COLECŢIE TOAMNA-IARNA 
T- A — PORTER PE TOATE ULITELE 


N 
= 
© 
N 
E 
ol 
zZz 
O 
= 
Z 
(©) 
[n 
X 
Lu 


177 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[o] 
[n 
X 
Lu 


în adevárate muzee, mutatia valorilor fiind inclusá, pentru ca decadenta si 
superficialitatea sá fie complete. 

Retinánd aceste aspecte prin conceptele extrem de populare astăzi: „noua 
colecţie toamnă-iarnă”, trezind interesul amatoarelor în expectativa noutátii, 
le este livrat apoi: ,prét-à-porter pe toate ulițele”, noutatea fiind tocmai actu- 
alizarea vechiului prin decontextualizarea sa şi aranjarea cămăşilor cu poale 
pe umerase, agátate pe un suport „fără limite”, ieşind din cadru, asemenea 
pieselor vestimentare din magazinele de astăzi, oferind detalii semnificati- 
ve - broderia de pe mâneci, altità, încret şi râuri, în diferite tipuri şi tehnici, 
conturând permanenta de fond şi invariabilul caracter al femeii indiferent de 
epoca în care trăieşte. Rochia rămâne un icon al feminitátii. În acest caz este 
înaintată doar o parte a costumului tradițional feminin, peste acea cămaşă 
cu poale fiind aşezate catrinte/fotelpristelci etc. şi pieptar, în funcţie de zonă, 
dar sugestia funcţionează metonimic. 

Dacă imaginile anterioare transmit mesajele lor prin intermediul obiectelor 
de artă populară, imaginea a patra apelează la suma reprezentărilor pe care 
omul modern le dezvoltă despre 
satul românesc cumulând tradiţii, 
superstiții şi eresuri. 

Printul se ocupă de conceptul 
de comunicare, de la nivelul actual 

VERsiunt VECHI de comunicare mediată prin internet 

de CAND LUMEA Y cu formele sale: forum si chat, la 
s : z cel „de când lumea”, la versiunea 
originală/originară de vorbire di- 
rectá si autentică, cu varianta sa 
subinteleasá si uşor peiorativă de 
clacà, bárfá, chitchat, acceptate în mod duios de receptor prin co-participare 
si identificare. 

Poziţia femeilor pe báncuta din fata casei, cu vedere la drum si la posibilii 
pasageri, cu mâinile ţinute impreunat într-o aură cuminte, schiteazá o tagmà 
cu proverbiala înțelepciune rurală, cu valenţe oraculare, imaginea fiind parcă 
materializarea bătrânei din Moara cu noroc, care avertizează asupra obligaţiei 
omului de a se împăca cu statutul său. 

Experienţa directă, contactul imediat serveşte ca act originar de dialog, 
acum mimat prin tehnologizare si prin alienarea membrilor antrenați într-o 
comunicare simulată. O imagine de un aparent firesc se traduce într-o critică 
şi o solicitare la întoarcerea la calitatea actelor întreprinse, după cum spunea 
şi mai vechiul slogan back to 
basic. 

Lada de zestre şi depozitul DEPOZIT LA TERMEN 
la termen sunt sugestia ciclici- 
tátii unor lucruri doar superficial 
schimbate, formal, însă recog- 
noscibile la nivel ideatic. Paro- 
dia vizeazá sistemul bancar actual de creditare si indicatia cá nu suntem noi 
inventatori, ci doar beneficiari. Lada de zestre, pe de-o parte, este un obiect 


— 


FORUM dI CHAT 


PI 


LADA DE ZESTRE DIN 1207. 


dupà bunul plac si direct proportional ingeniozitàtii si hárniciei fetei din casà, 
care va pune bazele viitoarei generatii. Depozitul la termen, institutionalizat, 
e un sistem care s-a exteriorizat, ,înghitind” existente pentru cà a căpătat 


inteligentà si statut propriu, de la subordonare trecánd la conducere si dirijare. 
Consumánd, vei fi tu insuti consumat, ar fi filozofia finalà. 

Încheiem cu câteva cuvinte preluate de pe site-ul MŢR, comprimând 
crezul acestuia, evident şi în campania analizată: „Împrejurările grave trezesc 
energia lucrurilor ţărăneşti. Din aparenţa profană se naşte o putere nebănuită. 
Un muzeu viu, făcut împotriva lucrurilor moarte, trebuie să rostească aceste 
sensuri străvechi fără cuvinte”, ci prin imagini, am adăuga noi. 

Campania publicitară MTR a avut un real succes, muzeul câştigând un 
plus de popularitate, credibilitate şi vizibilitate şi angajându-se la a participa 
activ la metamorfozele sociale şi la decodarea lor într-un plan arhetipal al 
eternității. 


1. Imaginile din cadrul campaniei publicitare a MTR au apărut în numărul anterior 
al revistei. Acest număr este ilustrat doar cu extractele textuale. 

2. vezi Lucian Blaga, Spaţiul mirotic, (Ediţia consultată: Ed.Humanitas, Buc, 
1994) 

3. Ibidem 


4. http://www.muzeultaranuluiroman.ro/obiecte.html, consultat la data de 
21.12.2011 


N 
> 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
a 
X 
Lu 


179 


MARIAN NEAGU 


Spiritul Dunárii 


cT multe mii de ani (arheologii le spun „timpuri preistorice”), oamenii bălții 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


180 


si de pe cele două maluri ale Dunării din Ruse sau Giurgiu, Spantov sau 
Malak Preslavet, Olteniţa sau Tutrakan, Ciocánesti sau Vetrina, Călăraşi sau 
Silistra au trăit împreună în comunităţi puternice legate de apa şi balta mare- 
lui fluviu. În ţinutul nordic, cu maluri joase, al Dunării a existat o baltă, rămă- 
sità a vechii delte, o adevărată împărăție a apelor! Malul sudic, înalt al Dună- 
rii a fost loc de refugiu pentru numeroase comunităţi, unele ridicându-şi chiar 
cetăţi începând cu perioada tracilor, romanilor sau în evul mediu. Regiunea 
în care s-au aşezat, dincolo de frumusețea locurilor a fost foarte propice 
vietuirii, drept urmare aici dezvoltându-se multe centre ale unor strălucitoare 
civilizaţii. Astfel, pământul (cernoziom îi zic agronomii!) negru sau mai cioco- 
latiu, untos şi fertil de-ti vine să-l întinzi pe pâine, ocupă fruntea câmpurilor. 
Copacii si arbustii, ierburile şi toată vegetaţia în care se pitulau animalele 
formau un soi de rai (mediu geografic ar conchide specialiştii!). În aceste 
locuri, natura era atât de generoasă încât omului îi trebuiau doar câteva ore 
pentru a-şi procura hrana unei săptămâni! Aşezările au fost ridicate în luncă 
pe grádisti, care să-i protejeze şi să le asigure vietuirea în condiţiile deselor 
revărsări ale Dunării sau pe malul înalt care domina împrejurimile. În negura 
vremurilor, oamenii despicau copacii cu topoarele de silex (descoperite cu 
nemiluita în aşezările neolitice) şi îşi clădeau case trainice până cădea întu- 
nericul. Fie că erau bordeie sau locuinţe de suprafaţă, casele aveau acope- 
rişul în două ape, dintr-o materie uşoară, de obicei stuf, iar înăuntru dormeau 
pe lavite de lut. Locuinţele erau unicamerale, cu vase mari de provizii si cu 
un spaţiu anexă pentru animalele domesticite. Pereţii erau confectionati din 
chirpici cu armătură de şiruri de pari, legaţi cu nuiele. În interior au fost des- 
coperite lavite, iar podinele erau bine lutuite. Ferestrele erau rotunde, mulate 
pe un schelet de răchită, iar locuinţele au fost dispuse pe şiruri sau cercuri 
concentrice. În centrul comunităţii era construit un loc de cult, viitoarea bise- 
rică din antichitate şi până în zilele noastre. Descoperirile arheologice au pus 
în evidenţă cultivarea plantelor, cu precădere a cerealelor, dar şi creşterea 
animalelor, din rândul cărora se constată o preferință pentru bovine, apoi din 
evul mediu pentru ovine. În toate aşezările din baltă au fost descoperite oase 
de animale sălbatice, dar în nicio epocă nu au fost într-o asemenea cantitate 
încât să considerăm vânătoarea ca o îndeletnicire permanentă. În schimb, 
pescuitul a fost practicat de foarte multe colectivităţi umane din stânga sau 
dreapta Dunării. Comunitățile de pescari dunăreni erau foarte puternice. În 
general, pescuitul a fost de-a lungul istoriei o preocupare constantă care a 
omogenizat şi a hrănit oamenii Dunării. Olăritul era ocupaţia care individuali- 
zează de-a lungul timpului comunităţile umane. Indiferent de epoca istorică, 


ceramica dintr-o asezare de pe malul stáng era foarte asemánátoare cu cea 
din asezarea de vis-a-vis de pe malul drept. Uneori asezárile in oglindá de pe 
malurile Dunării au avut acelaşi meşter olar, fapt demonstrat nu doar de înlăn- 
tuiri de motive decorative identice, şiruri de triunghiuri-raze de soare sau spi- 
rale-simboluri ale vieții, umplute cu pastă albă descoperite pe vasele din 
ambele aşezări. Amprenta meşterului olar descoperită mai întâi pe un ciob de 
un arheolog român în satul neolitic de la Grădiştea Ulmilor/ Ciocánesti, apoi 
de un arhelog din Bulgaria, pe un vas de la Srebărna-Vetrina, vis-a-vis de 
aşezarea din baltă. Aceeaşi mână a frământat lutul şi a plămădit vasele de o 
parte şi cealaltă a Dunării. Marcat de emoție am simțit pentru prima dată spi- 
ritul Dunării care se păstra în memoria noastră ca un mesaj peste milenii! În 
acelaşi timp, elementele comune ale organizării spaţiului, atât în cadrul aşe- 
zărilor, cât şi a locuinţelor constituie dovezi pertinente ale omogenizării prime- 
lor comunităţi umane în dreapta şi stânga Dunării. Alături de olari, celelalte 
categorii de mestesugari, cojocarii din Mânăstirea — Cornățel sau meşterii 
fierari din Spantov lucrau şi pentru comunităţile de pe malul înalt al Dunării de 
la Popina sau Malak Preslavet. Meşteşugarii au constituit un liant între cele 
două comunităţi. Astfel, meşteri precum fierarul Iosif, „originar din munţi” sau 
Florea Tâmplaru deserveau ambele localităţi de pe cele două maluri ale Du- 
nării. Schimbările fundamentale din societate se reflectă si în istoria locuinte- 
lor de la Dunărea de Jos. Astfel, arhivele pomenesc de schimbarea acoperi- 
şurilor uşoare ale caselor prin introducerea de către meşterii din dreapta flu- 
viului a olanelor şi tiglelor preparate dintr-un lut după o rețetă doar de ei ştiută. 
Documentele vremii ne arată indubitabil că meşterii, fie că se aflau în stânga 
sau dreapta Dunării deserveau deopotrivă comunităţile de pe ambele maluri. 
Timpurile nu permiteau existenţa în fiecare sat a tuturor categoriilor de meş- 
teşugari. Elementele de arhitectură (acoperişurile foarte asemănătoare şi 
structura internă a caselor), morile şi ocupațiile din comunităţile dunărene 
constituie aspecte importante ce stau la baza formării unui spirit original, din- 
colo de relaţiile intense sau mai rezervate dintre oamenii situaţi de o parte sau 
cealaltă a fluviului, în diferite perioade istorice. Morile de la Ciocăneşti sau 
Turtucaia/Tutrakan erau utilizate deopotrivă de comunităţile învecinate de pe 
malul stâng sau drept al marelui fluviu. Agricultura practicată în zonă avea 
trăsături identice şi de-a lungul vremii s-au cultivat grânele, porumbul şi floarea 
soarelui. Un alt element important al formării spiritului dunărean l-au constitu- 
it plantațiile de viță-de-vie ale căror culturi mărginesc bătrânul fluviu, cu pre- 
cădere pe malul înalt, dar şi multe din grădinile şi câmpurile din gospodăriile 
situate în nord. În zona Ostrov plantațiile de vità de vie sunt rupte de cetăți sau 
alte tipuri de monumente. Vinul a fost şi el un element de unitate prin bucuria 
şi momentele de sărbătoare ce le prilejuia la festivalurile şi „Vinăriile” care 
înnobilau, toamna târziu, această regiune. După 1922, vita de vie începe să 
fie cultivată aproape simultan de o parte şi cealaltă a Dunării. Comerţul cu 
cereale sau vin dar şi apariția marchidanilor (vânzători de lenjerie, pudră, 
cercei, inele, baticuri, panglici, oglinzi) au unificat colectivitátile dunărene. 
Toate aveau o legătură şi o conotaţie foarte strânsă între material şi spiritual. 
Bisericile au aproape aceiaşi meşteri în sec.XIX şi început de secol XX, iar un 
exemplu pertinent al relaţiilor pemanente între cele două comunităţi îl consti- 
tuie construirea şcolii din Andolina în 1922. Atunci au fost chemaţi meşteri în 
confecţionarea chirpicilor de pe celălalt mal al Dunării din Popina. Chiar teme- 
lia de piatră a şcolii este ridicată cu piatră adusă benevol cu bărcile localnicilor 
din Vetrina şi preluată apoi de sătenii din Andolina. Fenomenul se repetă şi în 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[25 
X 
Lu 


182 


celelalte perioade istorice. Ipoteza unor pendulări ale comunităţilor umane de 
o parte şi cealaltă a Dunării, de-a lungul istoriei, are argumente de ordin arhe- 
ologic, dar şi toponimic. Antroponimele din zona de contact de la Dunărea de 
Jos sunt unitare. Lingvistii au descoperit toponime specifice acestei regiuni si 
deci utilizate de populaţia dunăreană care le-a atribuit oraşelor importante de 
pe malurile marelui fluviu, precum Vidin/Vidinliev, Calafat/Kalafatov, Bechet/ 
Beketov, Corabia/Korabiev (nume provenite de la diferite ambarcaţiuni) sau 
Călăraşi-Kalaraşev (curier-călăraş). Când balta era favorabilă habitatului se 
constată nivele de locuire, care atestă părăsirea (nivele de abandon observa- 
te arheologic), dar şi revenirea comunităţilor umane pe vechile aliniamente. 
Pe malul mai înalt al Dunării, stratigrafia locuirilor acestor comunităţi are ace- 
eaşi structură: abandonare, reocupare-relocuire, părăsire în toate aşezările 
cercetate de-a lungul fluviului. Relaţiile şi chiar pendulările comunităţilor uma- 
ne între baltă şi malul înalt au continuat în antichitate, epoca bizantină şi 
medievală. Ele au fost înregistrate în documentele vremii ca pe un fapt normal. 
Schimburile şi întrepătrunderile de populaţii sunt atestate chiar şi în epoca 
modernă, până în pragul secolului al XX-lea. Structurile habitatului sunt foarte 
asemănătoare de o parte şi cealaltă a fluviului. Paradoxal, războaiele ruso- 
turce din epoca modernă au unit şi mai mult comunităţile umane de pe cele 
două maluri ale Dunării, în eforturile lor de-aşi păstra identitatea şi valorile 
culturale şi materiale. Tradiţii şi obiceiuri comune. Deşi zona Dunării este 
un areal încă insuficient cercetat şi valorificat în ceea ce priveşte valorosul său 
tezaur etnografic, totuşi pot fi făcute câteva observaţii şi comentarii. 

Spre deosebire de obiceiuri, meşteşugurile s-au păstrat mult mai bine 
pentru că reprezentau sursa de trai a familiilor celor ce le practicau. Multe din 
aceste obiceiuri şi tradiţii îşi au originile în negura timpului, în istoria tracilor 
timpurii, cum sunt Cucii/kukerii sau datul câinilor în Jujău . 

Obiceiurile sunt grupate în perioada celor două mari sărbători religioase 
Crăciunul şi Paştele. Alte sărbători de peste an sunt motivate de unele activități 
cum ar fi ieşitul la câmp sau încheierea secerişului. 

Mai sunt şi obiceiuri ocazionale legate de anumite necesităţi sau eveni- 
mente în viaţa satului: aducerea ploii la vreme de secetă, alungarea răului, 
tradiţiile legate de cele trei evenimente din viaţa omului: naşterea, cásátoria/ 
nunta, moartea. Am putea face o prezentare cronologică a obiceiurilor înce- 
pând cu Lăsatul Secului. 

- Spălatul vaselor este un obicei întâlnit în aproape toate satele dunărene. 
În preziua lăsatului de sec, femeile spălau vasele folosite peste an, punându- 
le la păstrare, pe perioada postului mare de Paşti, înlocuindu-le cu alte vase. 
După trecerea postului, vasele erau reintroduse în uz. Cei care nu dispuneau 
de mijloace pentru a cumpăra vase noi, le spălau pe cele vechi cu vrece de 
săpun pentru a înlătura orice urmă „de dulce”, întrucât se considera un mare 
păcat a nu respecta cu strictețe postul de Paşti. 

- lertăciunea - un obicei care se practică şi în zilele noastre, având ca scop 
mai mult o întâlnire între nasi - fini, părinţi - copii, decât semnificaţia iniţială de 
motiv de iertarea greşelilor în momentul intrării în postul Pastelui. 

«În fiecare an, în duminica lăsatului de sec pentru postul Paştelui, familiile 
mai tinere se duc la rude sau la prieteni, cu iertáciunea". Fiecare casă are 
„masa întinsă”. La plecare se împart colaci şi ouă fierte. Seara copiii trăiesc 
bucuria Urlaliei, „Urlalie Bratalie” în comunităţile de la sud de Dunăre. 

- Urlalia - de asemenea un obicei ce a degenerat de-a lungul anilor şi 
care constă în aprinderea unui foc mare fără ca nimeni să se gândească la 


semnificaţia acestui foc, de purificare, de curăţire si fără strigáturile ce scoteau 
la ivealá anumite aspecte din viata satului. în comuna Independenţa ,Urlalia se 
pregáteste intr-o cáldare veche in care se pun coceni sau bucáti de cauciuc, 
stropite cu motorină, care se aprind. În timp ce arde ca o tortà, copiii strigà: 
Urlalia, Urlalia! Bátránii spun cà, acest obicei se intálneste numai în satele 
dinspre baltá, cá este un obicei foarte vechi si cá ar reprezenta alungarea 
duhurilor necurate, pentru ca fiecare sà intre «curat» în postul Pastelui. A 
doua zi sunt cucii." 

- Cucii - „Sunt mascaţi, care au bici, opincà sau galoş legate cu sfoară, 
cu care ating pe cei care-i privesc”, noteazà domnul invátátor Botezatu lon 
în Monografia satului Fleva. Participă satul întreg, de la bătrân până la copil. 
Tinta principală a cucilor sunt fetele mari şi flăcăii care nu se fac cuci. Exis- 
tă credinta că dacă eşti bătut de cuci nu te mai îmbolnăveşti de friguri. Cel 
care se face cuc într-un an trebuie să se facă trei ani la rând, altfel pe lumea 
cealaltă se transformă în diavol. Se cunosc mai multe variante de cuci, spre 
exemplu - cucii frumoşi din Cuza Vodă sau cucii mici de la Ciocánesti. Este 
un obicei păgân practicat în mai toate satele dunărene, în sud fiind foarte 
răspândit sub titulatura de kukeri la Alfatar şi Kalipetrovo. 

- Jujău - Până prin anii ‘55, luni dimineața, după cuci, era obiceiul sà se 
dea câinii în jujeu. Aici erau aduşi câinii „nevrednici” şi pisicile care făceau 
stricăciuni. Jujeul era construit din pari bătuţi în pământ şi legati la capătul de 
sus cu o frânghie dublă care se răsucea. Câinele era prins în această frânghie 
şi în timp ce aceasta se desrăsucea îl învârtea până cădea ametit la mare 
distanţă. Datul câinilor în jujeu nu se mai practică însă de mult timp. 

- Măcinicii (mucenicii) — spirite ale moşilor şi strămoşilor în Calendarul 
Popular care au preluat numele şi data de celebrare a celor 40 de sfinți mu- 
cenici (9 martie) din Calendarul bisericesc, jertfiți pentru credinţa lor în cetatea 
Sevastiei; jertfele şi sacrificiile umane săvârşite în vremurile preistorice în ziua 
Anului Nou agrar sunt amintite astăzi de figurinele antropomorfe din aluat fiert 
sau copt în ziua de mucenici; forma cifrei 8, reprezentare plastică a zeului 
antropomorf si a colăceilor, reprezentare a zeiței geomorfe, sunt supravietuiri 
ale jertfei umane care marcau prin substituție moartea şi renaşterea zeului 
adorat la Anul Nou Agrar; ca aliment ritual mucenicii sinonimi cu Bradosii si 
Sfinții se împart şi sunt mâncaţi în fiecare an în ziua de 9 martie; cu această 
ocazie se beau (de către unele persoane) şi cele 40 de pahare cu vin. 

- Rusaliile - este sărbătoarea care face trecerea de la obiceiurile de pri- 
măvară la cele de vară. Rădăcinile acestui obicei se găsesc în lumea tracică: 
„Întoarcerea verii era celebrată cu fast deosebit de populaţia tracă. Mulțimea 
cuprinsă de o adevărată nebunie a dansului, cu capete împodobite cu flori, 
invada grădinile şi dumbrávile înflorite şi, în sunetul muzicilor şi cântecelor, se 
învârtea hora şi dansuri bahice care se transformau în adevărate orgii. Timpul 
cel mai potrivit pentru această serbare au fost zilele înfloririi rozelor, în mai 
sau iunie. De la acest cult al rozelor a primit sărbătoarea numele de rosalia” . 
Sărbătoarea de Rusalii este amintită şi în satele dunărene, fiind un motiv de 
bucurie şi petrecere fără să reliefeze o semnificație anume. 

În timpul verii se practicau obiceiuri de duminică - hora de duminică - şi 
obiceiuri legate de invocarea ploii: 

- Drăgaica - reprezintă bucuria începutului recoltatului de grâu; bătrânii 
îşi mai amintesc că se organiza la sfârşitul lunii iunie (Valea Argovei) şi pri- 
lejuia o petrecere cu cântece şi jocuri în care se prindeau flăcăi şi fete tinere 
împodobite cu cununi din spice. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


183 


SI 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
[n 
X 
Lu 


184 


- Scaloianul - este un obicei practicat de-a lungul Dunàrii, adaptat în 
functie de asezarea geograficà a localitàtii respective. Obiceiul are o mare 
varietate într-un ritual care diferà de la un sat la altul. Din pámánt galben, se 
face un chip de om cam de 30 cm, cu ochii si gura din coji de ouá rosii, pás- 
trate încă de la Pasti, care se aşează într-un „sicriu” făcut din lemn sau carton. 
Este împodobit cu flori şi se pun lumânări în cele patru colţuri ale sicriului, 
fetele îl duc bocindu-l până la gârlă, unde e lăsat la apă. Dacă în apropierea 
localităţii era o apă, pápusii din lut i se dădea drumul pe apă, dacă nu aceasta 
se ducea într-un lan de grâu. Caloianul, ca poezie a ritualurilor de invocare a 
ploii este o datină răspândită în tot sudul României, de-a lungul Dunării, din 
Oltenia până în Dobrogea, iar în sud, de la Dunăre până la munţii Balcani, 
a treia săptămână după Paşti (în unele sate din Lunca Dunării şi-n a patra 
săptămână!). Paparudele — Jocul paparudelor, similar cu alte jocuri rituale 
din sud-estul Europei, ca invocatie magică de provocare a ploii, se tinea a 
treia joi după Paşti, de Sângeorge, de Rusalii sau la solstițiul de vară; colind 
dansat însoțit de ritualul magic al stropirii pământului secetos, bătutul palmelor 
semnificând tunetele ce preced ropotul ploii iminente. 

- Jocul Căluşarilor a fost reînviat în comuna Radovanu şi mai apoi şi în 
alte localităţi dunărene de pe malul bulgăresc. Ceremonial de mare specta- 
col precedat de Legatul Steagului şi urmat de Spargerea Căluşului, în care 
zeul cabalin petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata 
căluşarilor, în săptămâna Rusaliilor, cuprinzând practici şi formule magice, 
dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, 
Vătaf, ajutor de vătaf, stegar şi Căluşar de rând. Starea euforică şi coeziunea 
mistică între participanţi, legati prin jurământ de credinţă, sunt obținute prin 
executarea până la epuizare fizică şi psihică a dansurilor sacre după melodii 
de joc cântate de lăutari. 

Cele mai spectaculoase obiceiuri şi care în majoritate s-au păstrat de-a 
lungul anilor sunt sărbătorile prilejuite de sărbătorile de iarnă, care s-au mo- 
dificat foarte puţin la suprafaţă dar mesajul în esenţă este acelaşi. 

- Colindele de Cráciun-Kolade în Bg. ne încântă sufletele, ne fac să 
retrăim copilăria, să fim mai buni şi mai omenoşi cu semenii. Ele au rezistat 
de-a lungul anilor şi însoțesc sărbătorile de iarnă. 

- Brezaia - este un obicei care se mai practică în puţine zone din ţară iar 
în Călăraşi nu se mai merge cu Brezaia de mulţi ani. 

Sărbătoarea Bobotezii încheie practic sărbătorile de iarnă la creştini. De 
Bobotează, în satele de pe Dunăre se petrece sfințirea apelor şi a crucii, care 
după terminarea procesiunii religioase este aruncată în apă, numeroşi tineri 
întrecându-se apoi să o recupereze netinànd cont de cát de rece este apa. 
Cel care reuşeşte să o prindă primul şi să se reîntoarcă cu ea este cinstit 
de întreaga comunitate. Sfârşitul procesiunii de Bobotează este marcat de o 
paradă a celor mai frumoşi cai. 


Bibliografie minimală: 

1.Panteonul românesc : dicţionar / lon Ghinoiu. Bucureşti, 2001. 

2.Krasimira Koleva, The Danube Bulgarian Anthropological Area, XXIV, 2008, p. 
369-374. 

3.Boryana Emiliyanova, Toponymes d'origines roumaines. Des villages danubiens dans la 
region de Silistra, CCDJ, XXIV, 2008, p. 361-368. 

4.Constantin Tudor, Județul Călăraşi — Istorie, tradiţii, cultură, Călăraşi, 1995. 

5 llie-Ştefan Rădulescu, Cálárasii în literatura română, Călăraşi, 1996. 


MIHAI IRIMIA* 


Regalitate si aristocratie la geti 
intre Carpati, Nistru si Balcani 


nformatiile generale privind situatia spatiului situat între Carpati, Nistru si 
Munţii Balcani după mijlocul sec. al VII-lea a. Chr. sunt, după cum se stie, 
lacunare. Începând din această perioadă, din punct de vedere arheologic, 
în marea masă a tracilor („neamul... cel mai numeros din lume, după acel 
al inzilor”, cum menţionează Herodot, V, 3), care popula o mare parte a 
Peninsulei Balcanice si a Asiei Mici, a inceput sá se individualizeze un grup 
distinct, nordic, în esentá dunárean si transcarpatic, al geto-dacilor. Asa 
numita ,Dacie Ponticà”, adicá pámánturile de la sudul Dunárii, locuite de 
geti, au acceptat ca si întregul litoral tracic al Márii Negre colonii grecesti. 
Relatiile grecilor (cel putin ale grecilor ionieni) cu getii au fost, se pare, 
mult mai pasnice decát cu restul tracilor din Muntii Haemus (= Balcani), 
ceea ce probabil l-a determinat, printre altele, pe Herodot sà afirme, tinànd 
seama si de pozitia pe care acestia au luat-o fatà de expeditia sciticà a 
persilor lui Darius, din 514/513 a. Chr., viitorii dusmani ai Greciei Antice 
pentru aproape douá secole, cá getii ,sunt cei mai viteji si cei mai drepti 
(= credincioşi) dintre traci” (Istorii, IV, 93), acordându-le binecunoscuta 
atenţie lor şi religiei lor. 

Numeroase familii ale aristocrației greceşti din epocile arhaică şi clasică 
s-au înrudit cu familii princiare tracice, o mulţime de traci aflându-se în 
Grecia, chiar la Athena; faptul se reflectă, între altele, prin existenţa unui 
templu al zeiţei tracice Bendis la Pireu, marele port al Atticii; tot aici s-a 
descoperit un monument funerar din marmură de Pentelik, reprezentându-i 
pe Nikeratos Histrianos şi fiii săi, negustori greci din Histria dobrogeană, 
pieriti în valuri înainte de a ajunge în portul salvator. 

Printre numeroasele produse naturale cerute din ţinuturile noastre de 
către greci (animale de tot soiul, miere şi ceară de albine, peşte îndeosebi 
din deltă si din numeroasele bălți ale Dunării, piei, blănuri, uneori şi cere- 
ale), se numără şi sarea gemă, a cărei exploatare a stat până de curând 
prea puţin în atenţia cercetătorilor. Ea era necesară fabricantilor de arme 


* În luna februarie a.c. s-a împlinit un an de la moartea marelui arheolog şi colaborator 
al revistei noastre 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
Aa 
X 
Lu 


186 


pentru obtinerea tovalului din piele procurate cu predilectie tot din lumea 
tracicà, din care se fabricau scuturi, platose, coifuri, incáltári, tolbe pentru 
ságeti, harnasamente etc., precum si pentru animalele crescute în Grecia. 
Rezervele de sare care erau si sunt încà si astázi aproape inepuizabile în zona 
saliniferá a Transilvaniei, ca si în regiunile subcarpatice din Oltenia, Muntenia 
si Moldova, reprezintá adesea adevárati munti de sare, abia acoperiti cu o 
pojghità de pámánt si usor de exploatat în antichitate. 

Ín schimbul acestor atát de necesare márfuri, si îndeosebi al sàrii geme, 
care lipsea in toatá Peninsula Balcanicá, intr-o buná parte din Europa Centralà 
si în Italia, getii primeau vinuri de calitate, ulei de măsline, ceramică de lux, 
alte obiecte, precum si mari cantitáti de argint (Gramatopol, 2005, p. 73-74). 
De altfel, in toate zonele salinifere, in marile asezàri geto-dace sau în preajma 
lor, precum si pe drumurile terestre care le legau cu vadurile de la Dunáre s-au 
descoperit piese ,princiare" de argint iar mai apoi tezaure monetare grecesti 
(indeosebi histriene, dar nu numai) si geto-dacice din argintul (metal monetar 
specific lumii grecesti) obtinut de la sud de Dunáre in schimbul márfurilor primi- 
te, mai ales al imenselor cantitáti de sare gemà. Dupà cum se stie, pe teritoriul 
Daciei istorice nu au existat surse de argint exploatabile la acea vreme, decât 
în mici cantităţi, în unele zone în care se exploata predilect aurul; de altfel, 
pentru anumite perioade (ex. epoca bronzului), aurul era mai frecvent decât 
argintul în Dacia. O dovadă a celor de mai sus este că în tratatul de pace 
încheiat la Apameea în anul 188 a. Chr. de romani cu învinsa Macedonie, se 
interzicea acesteia atât exploatarea zăcămintelor de argint, cât şi importul 
sării, între cele două activităţi existând o strânsă legătură. 

Din motivele arătate mai sus Dacia preromană a rămas în mod firesc le- 
gată timp de circa şase secole de sistemul economic greco-elenistic, tradiția 
păstrându-se în mare măsură şi în epoca romană. 

Din acest motiv descoperirile arheologice semnalate între Carpaţi, Nistru, 
Marea Neagră şi Balcani evidenţiază atât trăsături comune întregii lumi getice, 
cât şi existența unor diferențe notabile între posibilităţile materiale ale unor 
comunităţi sau indivizi. În acest cadru se reliefează o serie de vestigii care 
dovedesc puternica ierarhizare a societăţii getice: 1 — centrele rezidenţiale 
şi de putere care reflectă prestigiul dinastului şi al comunităţii pe care o stă- 
pâneşte şi o conduce, deci al „societăţii celor vii”; 2 — mormintele, care sunt 
reflectia individuală/familială despre felul in care persoanele depuse acolo 
se vor integra în „comunitatea celor care dorm”; 3 — îngroparea/depunerea 
de tezaure, care ne sugerează modul cum geții se raportau la divinităţi si la 
strămoşii venerabili care vegheau la bunăstarea lor (Sîrbu, 2006, p. 41). 

Cei care au stăpânit aceste bunuri reprezentative, ori au fost depuşi în 
morminte tumulare, adesea cu camere funerare somptuoase, pot fi incluşi în 
„elita” societăţii traco-getice. Este cert că acele comunităţi care au ridicat şi au 
populat centrele rezidenţiale, au construit tumuli impresionanti ca arhitectură 
şi mărime, ori au deţinut tezaure de metale preţioase, au dispus de importante 
surse materiale şi umane. Conducătorii lor erau liderii, elitele laice şi religioase. 
Existenţa unor anumite tipuri de piese, de imagini iconografice şi de scene 
figurative asemănătoare pe unele piese din tezaure şi din mormintele princiare, 
denotă o ideologie comună a aristocrației getice în aria menţionată. 

Tipurile de descoperiri semnalate — centrele rezidenţiale, mormintele 
aristocratice şi tezaurele — se asociază şi se concentrează în anumite zone, 
indicând prezenţa unor centre de putere în acele locuri (Sîrbu, 2006, p. 42). 


CENTRELE REZIDENTIALE. 

Ín întinsul areal situat între Carpati, Nistru, Marea Neagrà si Balcani s-au 
descoperit peste 100 de aşezări fortificate din sec. VI-III a. Chr. (Florescu, 
1971, p. 103-118; Sîrbu, Trohani, 1997, p. 512-539; Zanoci, 1998). Între ele 
există anumite deosebiri, unele fiind aşezări fortificate intens locuite, altele 
cetăţi de refugiu, iar altele centre rezidenţiale. 

S-au putut determina câteva grupări de asemenea obiective. Astfel, o 
concentrare importantă se află în zona nordică şi centrală a Moldovei şi 
Basarabiei, în care s-au identificat circa 40 de asemenea aşezări fortificate 
între Siret şi Prut, şi alte circa 35-40 între Prut şi Nistru. Pentru prima subzonă 
se remarcă aşezările de la Stáncesti (două cetăţi alăturate), Cotu Copălău, 
Arsura, Moşna, Brăhăşeşti, Meresti, Bunesti şi mai ales centrul rezidenţial de 
la Cotnari, dar şi tezaurul regal de piese de aur de la Băiceni, ori mormintele 
princiare de la Cucuteni — „Dealul Gosan” (Petrescu-Dimbovita, 1995, p. 
171-185; Dinu, 1995, p. 103-126). În cea de a doua subzonă, dintre Prut şi 
Nistru, se remarcă aşezările fortificate de la Mateuti, Saharna Mare, Stolniceni, 
Codreanca, Durleşti, Potârca, Rudi, Hansca — „Cetate”, Hlinjeni, Hártopul 
Mare, Máscáuti, Novosel'skoe, avánd ca importante centre rezidentiale cetàtile 
de la Butuceni, în zona centrală si Cartal-Orlovka, pe malul Dunării. În acest 
areal s-a descoperit si tezaurul de la Bubuieci. 

A doua mare zoná cuprinde descoperiri la fel de reprezentative situate 
de o parte si de alta a Dunárii de Jos. Ín stánga fluviului pot fi amintite Piscul 
Cràsani, Grădiştea — Brăila, Radovanu, Popesti-Novaci, Zimnicea, Cáscioa- 
rele — ,D'aia parte", Bucuresti — ,Radu Vodá", Orbeasca de Sus, Albesti — 
Teleorman, Spráncenata, Pleasov, Cotofenii din Dos, Bâzdâna, Bucovát etc. 
(Turcu, 1979, Sirbu, Trohani, 1997, p. 512-539). Fárá îndoialà, unele dintre 
aceste aşezări fortificate, cum ar fi Piscul Crásani, Zimnicea, Popesti-No- 
vaci, Radovanu, Cáscioarele — ,D'aia parte" au reprezentat centre de putere 
ale unor importante formaţiuni politice. Acestei zone îi aparţin, între altele, 
mormântul princiar de la Peretu — Teleorman, mormintele aristocratice de la 
Găvani, Chirnogi, mormintele tumulare de la Popeşti, Cetăţeni, Herăstrău, 
Merii Goala, Bálánesti etc. (Mándescu, 2010, cu bibliografia). 

Acestei zone i se înregistrează şi descoperirile din dreapta fluviului, între 
care Beidaud, Beştepe, Murighiol, Tulcea, poate Noviodunum şi Arrubium, iar 
mai la sud, tot pe linia Dunării, Hârşova — „Cetate”, Seimeni, Vlahi — „Piscul 
Blaborului”, Dunăreni — „Sacidava”, Adâncata | - Floriile, Satu Nou — „Valea 
lui Voicu”, Coslugea — „Colţul Pietrei”, Izvoarele etc. (Irimia, 2007, p. 137-225, 
cu bibliografia). Pàrtii nord-nord estice a acestui areal îi aparține şi mormântul 
princiar de la Agighiol (Berciu, 1969, p. 37-76). 

Tot în dreapta Dunării, descoperirile getice de aşezări fortificate continuă 
şi pe teritoriul de astăzi al Bulgariei, până spre râul lantra, având drept pivot 
zona Sboryanovo-Sveshtari (Sîrbu, 2006, p. 42), cu aşezarea de tip elenistic, 
cele două necropole regale şi sanctuarele de aici (Ci&ikova et alii, 1992, p. 
73-88; Fol et alii, 1986). O altà zonà, formatà dintr-un sir de descoperiri de un 
caracter mai complex, se aflà între Kavarna (Bulgaria) si Agighiol (jud. Tulcea), 
nu departe de tármul Márii Negre, deci de coloniile grecesti. 

Ridicarea fortificatiilor s-a fácut din mai multe ratiuni, unele de ordin extern 
(pericolul atacurilor scitilor, celtilor, al regatelor sudice, iar mai apoi al bastarni- 
lor), altele de naturá interná (conflictele dintre diferite structuri politice getice). 
Dar aceste asezàri au reprezentat totodatá si puncte comerciale importante, 
de redistribuire a unor produse venite din medii si arii diferite, ca si mijloace 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


de afirmare a prestigiului si autoritàtii unor conducátori politici si militari (Sîrbu, 
2006, p. 42). Fortificarea unora dintre asezári cu valuri de pámánt si santuri 
de apărare impresionante ca dimensiuni dovedeşte continuarea tradiţiilor mai 
vechi, hallstattiene, în timp ce prezenţa unor ziduri de piatră ori din cărămizi 
arse sau nu în aceste centre rezidenţiale (ca la Satu Nou - „Valea lui Voicu”, 
Cáscioarele — „D'aia parte”, Cotofenii din Dos, Bâzdâna etc.) indică preluarea 
de către constructori a unor procedee greco-elenistice, implicit racordarea 
aristocrației getice la un standard mai ridicat, apropiat de cel al curților prin- 
ciare din lumea mediteraneană. 

Nu există până în prezent date suficiente pentru a putea delimita ariile 
de autoritate ale centrelor rezidenţiale, şi cu atât mai puţin să se poată sta- 
bili măcar cu aproximaţie, care au fost conducătorii lor în anumite perioade. 
Doar în legătură cu regele Dromichaites, cunoscut prin ecoul luptelor sale cu 
Lysimachos în primul deceniu al sec. Ill a. Chr., a cărui reşedinţă s-ar fi aflat 
în cetatea Helis, s-au formulat mai multe ipoteze. V. Pârvan (Getica, 1926, p. 
62) nu excludea posibilitatea ca Helis să fi fost la Piscul Crăsani, iar arealul 
stăpânirii lui Dromichaites să fi cuprins Câmpia Română, ipoteză care nu 
se susține arheologic. R. Florescu (1981, p. 153-159) propunea localizarea 
stăpânirii puternicului rege get în zona mijlocie a Podişului Moldovei, unde 
există, cum aminteam mai sus, un mare grup de aşezări fortificate din sec. 
VI-III a. Chr., precum şi tezaurele de la Stáncesti şi Băiceni. Alti cercetători 
sugerau situarea centrului puterii lui Dromichaites in zona cetátilor getice din 
sec. VI-III a. Chr. din Basarabia (Meljukova, 1979), identificând cetatea de 
la Butuceni cu resedinta sau cu una dintre resedintele regelui get (Niculità, 
1996, p. 147). O ipotezà mai nouá, demná de retinut, sugereazà cá teatrul 
operatiunilor militare si capitala Helis s-ar fi aflat la sud de Dunáre, respectiv 
la Sboryanovo-Sveshtari unde exista un oras autohton de tip elenistic, douá 
necropole regale cu peste 100 de tumuli impresionanti din a doua jumátate a 
sec. IV - prima jumătate a sec. III a. Chr., precum si locuri de cult (Fol et alii, 
1986; Gergova, 1992, p. 118-126; Gergova, 1996, p. 16-26 etc.). 

De asemenea, s-a incercat si localizarea stàpànirii celor trei regi geti (Rho- 
les, Dapyx si Zyraxes) amintiti de Casius Dio (51, 23-26) cu prilejul campaniei 
întreprinse de generalul roman M. Licinius Crassus în anii 29-28 a. Chr. la 
Dunáre. Relativ recent s-a precizat cá stàpànirea lui Rholes s-ar fi situat în 
partea de nord-nord est a Bulgariei de astázi, in centrul sau în estul viitoarei 
provincii romane Moesia Inferior (Dana, 2007, p. 236-237). Stăpânirea lui 
Dapyx s-ar situa, in consecintá, probabil in SV Dobrogei, intr-o zoná in care 
există un mare număr de aşezări fortificate/centre de putere reprezentative, 
inclusiv din perioada la care se referă istoricul roman, cum sunt Adâncata 
| — Floriile, Dunăreni — „Sacidava”, Satu Nou - „Valea lui Voicu”, Izvoarele — 
„Sucidava” etc. (Irimia, 2010, p. 83-128). Al treilea rege get amintit de Cassius 
Dio — Zyraxes — este localizat de cvasitotalitatea cercetàtorilor din nordul 
Dobrogei, pornindu-se de la situarea resedintei sale, incá neidentificate — 
Genucla — pe Dunáre. 


MORMINTELE ARISTOCRATICE. 

La tracii nordici din sec. VI-III a. Chr. a predominat incineratia. Ín schimb, 
în cazul dinastilor si al aristocratiei înalte se practica atàt incineratia, cát si 
înhumatia, dominantà fiind, se pare, inhumatia. Herodot (/storii, V, 8) nota: 
„lată cum se fac înmormântările oamenilor bogaţi. Expun timp de trei zile 
cadavrul, apoi jertfesc tot felul de animale si, dupá un mare ospát, inainte 


de care îl jelesc (pe mort) îl inmormánteazá pe cel ráposat, fie arzându-l, 
fie îngropându-l. Ei ridică o movilă si statornicesc felurite întreceri, la care 
rásplátile cele mai insemnate se dau luptelor in doi, cum este si firesc lucru. 
Asa se fac înmormântările tracilor”. 

Practicarea inhumatiei putea reflecta, eventual, mentalitátile conform 
cărora „lumea de dincolo” era considerată de aristocratia geticá o continuare 
a celei în care ea a tráit. Asa s-ar explica ridicarea unor constructii deosebite 
prin arhitectura lor, acoperite mai apoi cu tumuli imensi, sacrificarea unor 
animale (indeosebi cai) si depunerea unor bunuri personale sau de ofrandá 
de mare valoare, tumulul fiind considerat o ultimă ,locuintá" pentru defunct 
sau doar un loc de tranziţie spre lumea viitoare. Incinerarea întâlnită si în 
mormintele tumulare, a unor aristocrați de rang înalt, a fost interpretată ca 
o reflectare a unei „spiritualizări” mai profunde privind „lumea de dincolo” 
(Sîrbu, 2006, p.43). 

Somptuozitatea unora dintre construcţiile funerare pentru dinaştii sau 
aristocrații de rang înalt ai lumii getice este ilustrată în mod strălucit de mor- 
mântul de înhumatie „Ginina Moguila" de la Sboryanovo-Sveshtari (Isperich, 
districtul Razgrad, in NE Bulgariei), reprezentánd un tumul cu diametrul de 
70 m şi înălțimea de 11,5 m, a cărui cameră funerară era ornamentată într-o 
manieră excepţională, în care se remarcă zece personaje feminine sculptate 
în altorelief — cariatide — după modelul grecesc binecunoscut întâlnit la celebrul 
templu Erehteion din Athena, ca şi în artele minore, la trepieduri şi bazine 
de marmură, piatră sau metal; luneta camerei funerare principale cuprindea 
o compoziție decorativă pictată (Cigikova, 1992, p. 143-163). Alte morminte 
monumentale s-au descoperit în cei circa 20 de tumuli regali cercetaţi tot în 
necropola de la Sboryanovo (remarcându-se tumulii 12 şi 13) dintre cei peste 
100 existenti în zonă (unii cu înălțimea de peste 20 m). Tot pentru spațiul sud 
si nord dunárean pot fi amintiti tumulii princiari, cu inventare funerare foarte 
bogate, de la Vráca, Braničevo, Topraisar, Agighiol, Peretu, Cucuteni — „Dealul 
Gosan” etc. 

Este evident cá incá din timpul vietii unii dinasti/aristocrati si-au inceput 
construirea acestor monumente funerare impresionante, realizarea lor duránd 
mult mai mult timp decát cel scurs de la decesul páná la depunerea defunc- 
tului în mormánt. Se considerá cà unele grupuri de tumuli sunt orientate dupá 
anumite constelatii. Existenta unor fatade cioplite cu multà acuratete, probabil 
initial neacoperite, a usilor glisante si a urmelor de manevrare a acestora, 
dovedeste pátrunderea repetatá în camerele funerare, inclusiv dupà înmor- 
mántarea defunctilor, pentru unele ritualuri sacre si depunerea de ofrande 
(Sirbu, 2006, p. 44). 

Diferenţele dintre tumuli si dintre încăperile funerare, prezenţa sau nu 
a unor elemente sculptate ori scene pictate, ilustrează deosebirile de statut 
social şi politic între defuncti. Grupul mare de tumuli din zona Sboryanovo- 
Sveshtari indică existenţa aici a unui loc sacru, unde era înmormântată o 
parte din elita geților, de la dinasti la aristocrația de curte. Aceeaşi situaţie se 
poate presupune şi pentru alte grupuri de tumuli din Dobrogea (ex. din zonele 
Oltina — Satu Nou - Izvoarele, Bugeac - Ostrov, Dunăreni — Rasova etc.), din 
păcate încă necercetati. Unii dinasti sau aristocrați de rang înalt erau înmor- 
mántati şi în tumuli oarecum singulari, ca la Agighiol (Berciu, 1969, p. 33-76), 
Topraisar (Irimia, 1976, p. 37-56), Peretu (Moscalu, 1989, p. 129-190) etc. 
Desi aici amenajárile funerare nu sunt la fel de impresionante ca la Sveshtari- 
Sboryanovo, bogatele inventare de vase ceramice, de piese din aur si argint, 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


indicà faptul cà ele au apartinut unor personaje de vazà. Se considerà cà si 
în lumea getilor, ca si a altor populatii, au existat traditii care impuneau ca 
personajele de vază sà fie înmormântate în teritoriile pe care le-au stăpânit. 
Tumulul era un obiectiv vizibil, care sugera legătura dintre defunctul depus şi 
ținutul pe care l-a stăpânit, putând veghea şi asupra urmaşilor. 


TEZAURELE BASILEILOR. 

În spaţiul getic s-au descoperit numeroase tezaure şi piese izolate din aur 
şi argint de valoare excepţională, ca şi altele de bronz, de asemenea ade- 
varate opere de artă. Puţine dintre acestea s-au găsit în cetăţi (ex. tezaurul 
de la Stáncesti şi brátara plurispiralică de aur de la Bunesti). Cele mai multe 
sunt descoperiri izolate, aflate aproape întotdeauna la o anumită distanţă de 
aşezările ori de mormintele tumulare importante (între 1-5 km) de care se 
pot lega. 

Tezaurul de la Băiceni (jud. laşi) cuprinde un coif, brățări, spirale, aplice, 
nasturi, două piese de harnaşament, aproape toate din aur, de circa 2 kg, deci 
piese de ceremonie pentru un dinast şi calul său (Petrescu-Dimbovita, 1995, p. 
171-185). Depozitul de la Olăneşti (R. Moldova) cuprinde două tipuri de coifuri 
de bronz (de tip cicladic şi de tip traco-frigian), o aplică sau ataşă de bronz 
aurit şi un sfeşnic de bronz a cărui inscripție arată că acesta a fost dedicat 
Artemidei din Efes. Tezaurul de la Mateuti (R. Moldova), care cuprindea brățări 
spiralice cu capetele modelate zoomorf se află în apropierea a două aşezări 
getice (Măndescu, 2010, p. 110-111, cu bibliografia). Tezaurul de la Craiova 
(care ar fi putut proveni şi dintr-un mormânt) cuprindea circa 80 de aplice şi 
verigi de harnaşament din argint, unele cu reprezentări zoomorfe, deci piese 
pentru mai multi cai (Berciu, 1969, p. 123). Tezaurul de la Lukovit (Bulgaria) 
include un set de aplice de harnagament argint, majoritatea cu reprezentări 
zoomorfe, dar şi antropomorfe (Ci&ikova, 1980). Tezaurul de la Borovo include 
trei vase de tip rhyton (= de forma unui corn, pentru báutul ritual al vinului), 
alte două vase, toate din argint şi împodobite cu scene figurative (Zdravkova, 
Ivanov, 2002). Tezaurul de la Letnita (tot Bulgaria) cuprinde 23 de aplice din 
argint aurit cu reprezentări zoomorfe şi antropomorfe; una dintre piese pre- 
zintă o scenă de hierogamie (Venedikov, 1996). La tezaurele amintite se pot 
adăuga şi piese izolate de valoare excepţională, cum sunt coiful de aur de 
la Poiana Cotofenesti, rhytonul de argint aurit de la Poroina, coiful de argint 
din zona Porţilor de Fier, ajuns la începutul sec. XX într-o colecţie din Viena, 
apoi la Institute of Art din Detroit, sau pocalul de argint provenit tot din zona 
Porţilor de Fier, aflat la Metropolitan Museum din New York (Berciu, 1969). 
Aceste tezaure, care includ uneori kilograme de argint şi aur, cu piese de 
paradă şi scene decorative încărcate de simboluri, au aparţinut unor dinasti 
sau aristocrați de rang înalt. 


SIMBOLURILE PUTERII. 

În lumea getică (şi tracică, în general) au existat mai multe tipuri de piese 
care evidenţiază rangul social, militar şi politic al deţinătorilor lor (echipamentul 
de ceremonie, vesela de la ospete, unele piese de podoabă, harnasamentul 
cailor, carele), precum şi o serie de motive şi scene decorative de pe ele. 
Cele mai numeroase astfel de piese sunt din aur şi argint (uneori aurit), ceea 
ce dovedeşte nu numai mărimea apreciabilă a bogățiilor de care dispuneau 
deţinătorii lor, ci şi semnificaţia sacră a metalelor preţioase în societatea 
traco-getică (Marazov, 1994, Sîrbu, 1996, p. 46). Acumularea acestor bunuri 


se putea realiza prin diferite mijloace, între care schimburile comerciale, 
taxele vamale, schimbul de daruri, jaf, impozitele pe care le pláteau unele 
orase grecesti sau formatiuni politice mai slabe pentru protectia pe care le-o 
asigurau dinastii mai puternici. În cadrul istoriei lor proprii, de la producerea 
până la depunerea lor (în morminte sau în tezaure sacre), asemenea piese 
erau folosite probabil la ceremonii de învestitură ori religioase, primirea solilor, 
căsătorii şi ospete care aveau loc la curţile acestor aristocrați. 

Echipamentul de ceremonie era format din coifuri, cnemide, podoabe şi 
accesorii vestimentare ornamentate cu bogate motive figurative, multe dintre 
ele creații originale getice (ex. coifurile din aur şi argint aurit, sau cnemidele 
de argint). 

Vesela de ceremonie, în cadrul căreia unele piese au de asemenea o 
iconografie mitologică legată de religia geților, cuprinde pocale, vase de tip 
rhyton, phialae, boluri etc. 

Resturile unui car de ceremonie s-au găsit la Peretu. Rolul şi importanţa 
cailor în viaţa aristocrației autohtone poate fi ilustrat de numărul mare de cai 
înhumați (întregi ori sub forma unor părţi reprezentative) în unele morminte 
(ex. trei cai la Agighiol, şase cai la Sveshtari — „Ginina Mogila", părţi provenite 
de la doi cai la Topraisar, resturi parţiale ale mai multor cai în patru tumuli de 
la Histria, un cal la Peretu), precum şi înmormântări independente de cai la 
Zimnicea, Cătunu, Andolina etc. (Irimia, 1976, p. 39-41, cu bibliografia). Alteori 
caii erau înlocuiţi în mormintele getice prin substitutele lor, reprezentate de 
zăbale, psalii, piese de harnaşament, aplice ş.a. 

Aplicele de harnaşament din aur şi argint, de un tip aparte, creat de traci, 
prin simbolismul reprezentărilor iconografice puteau sugera măreţia şi forța 
cailor utilizaţi de dinastii traci şi de aristocrați. 

Semnificaţia unor imagini de pe toreutica getică. 

Pe piesele de aur şi de argint traco-getice sunt reprezentate numeroase 
motive şi scene specifice. Ele sugerează existenţa unei ideologii care pune în 
evidenţă originea eroică şi divină a aristocrației. Între aceste gesturi şi imagini 
specialiştii au evidenţiat mai multe cu adevărat reprezentative (Crişan, 1993; 
Sanie, 1999; Sîrbu, Florea 2000 etc.). 

Cea mai frecventă scenă din arta geților este cea care redă cavalerul si 
vânătoarea sacră. De altfel, vânătoarea era una dintre ocupațiile de bază 
ale aristocrației si o probă de curaj pe care dinastii trebuiau s-o manifeste 
mereu. 

O altă scenă, redată pe o serie de piese de ceremonie înfăţişează perso- 
naje masculine sau feminine pe tron. Rangul înalt al personajului este sugerat 
atât de tronul însuşi, cât şi de semnificaţia sacră a unor motive (ex. pasărea 
unicorn) ori a unor vase (rhyton, phiala) pe care personajele în cauză le ţin 
în mână. 

Lansarea sulitei/làncii şi prezentarea arcului sugerează de asemenea 
capacităţile de vânător/luptător al personajului. 

Scena combinată pasăre unicorn + peşte + iepure, tipică artei getice, 
creată ca rezultat al asimilării unor motive scito-siberiene şi nord-italice (Ale- 
xandrescu, 1999, p. 229-245) reprezintă o imagine simbolică, în care „pasărea 
cu corn” este personajul principal al „procesiunii animalelor”, indicând fie o 
fiinţă divină, o reprezentare a marelui zeu sau suveranitatea dinastului asupra 
ținutului pe care-l stăpâneşte. În acest din urmă caz, simbolurile suveranității 
ar fi reprezentate de vultur (pentru spaţiul aerian), de iepure (pentru pământ) 
şi de peşte (pentru ape) (Sîrbu, 2006, p. 48). 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
[n 
X 
Lu 


Scena sacrificárii unui berbec (de pe coiful de aur de la Poiana Cotofenesti) 
are scopul de a simboliza eliminarea tensiunilor din rândul comunităţii, de a 
alunga haosul şi teroarea. 

Libaţiile sunt redate de personajele (mai ales masculine) cu rhytoane, 
boluri sau cornuri în mână, în poziţii solemne, adesea tronând, ilustrând 
rangul lor înalt. 

Motivul ochilor apotropaici, supradimensionati, prezent pe coifurile de aur 
şi de argint getice, avea un dublu scop: de a sugera capacitatea basileului 
de „a vedea şi a controla tot”, şi de a-l ajuta în drumul său spre „lumea de 
dincolo” (Sîrbu, 2006, p. 49). 

Hierogamia reprezentată pe o aplică de la Letnita, sugerează uniunea 
sacră dintre un dinast şi o zeiţă, ca expresie a originii divine a regalității, ori 
pentru a asigura autoritatea şi prosperitatea regatului. 

Arta traco-getică a fost o artă încărcată de simboluri, deoarece numai 
cunoscătorii „codurilor” puteau înțelege sensul semnelor şi compozițiilor de- 
corative. Piesele de artă din aur şi argint aparțineau doar elitelor, deoarece 
numai acestea puteau să achiziţioneze asemenea obiecte care conţineau 
cantități mari de aur şi argint, iar iconografia de pe ele ilustrează o ideologie 
specifică lor. Elita laică a lumii getice era formată din dinasti şi curtenii lor, 
apoi de aristocrații de rang şi cetele de războinici, ipoteză sugerată şi de 
numărul mare de morminte tumulare, cu un inventar funerar reprezentativ, 
ca şi de tezaure ori de piese izolate de metal preţios, scoase la lumină în tot 
arealul getic. Relaţiile dintre dinastii geţi cu aristocrația proprie, cu cetele de 
războinici, ca si cu alti dinasti de acelaşi rang, în cadrul relaţiilor „externe”, se 
bazau probabil pe schimbul de daruri, pe anumite sume percepute ca „tribut” 
si pe aliante matrimoniale puse la cale cu prilejul încheierii unor tratate, fina- 
lizate prin ospete şi ceremonii specifice. Un exemplu elocvent îl reprezintă 
sbanchetul” dat de Dromichaites după capturarea lui Lysimachos şi căsătoria 
regelui get cu fiica basileului macedonean (Diodor, XXI, 12, 4-6; Strabon, VII, 
3, 8 (C. 301); Pausania, |, 9, 7). 

Ín legáturá cu elita religioasá a getilor existá foarte putine informatii. 
Sursele literare si descoperirile arheologice dovedesc existenţa unei religii 
evoluate, cu rituri şi ritualuri complicate, care nu se puteau desfăşura fără 
„specialişti ai sacrului”, dedicati dezvoltării doctrinei şi practicilor de cult. (Sîrbu, 
2006, p. 51). Asemenea sanctuare şi locuri de cult din sec. IV-III a. Chr. sunt 
relativ puţine (la Sboryanovo, Căscioarele — „D'aia parte”, Butuceni, în zona 
Silistrei), dar se înmulţesc semnificativ în sec. Il a. Chr.-l p. Chr., respectiv în 
perioada clasică a civilizaţiei geto-dace (Conovici, Trohani, 1988, p. 205-217). 
Unele informaţii despre ritualurile sacre ale geților sunt oferite de scenele ico- 
nografice de pe unele piese (sacrificarea animalelor, scenele de libatii ş.a.). 
E greu de precizat dacă asemenea acte sacre erau efectuate de basileii geți 
ori de preoți, sau dacă existau ceremonii ce puteau fi efectuate de ambele 
categorii de elite. Se poate accepta fără dubii că la geţi a existat o elită laică 
şi religioasă asemănătoare prin valoarea bunurilor deţinute, a ideologiei şi 
mentalităților create, altor elite ale lumii antice în general (întâlnite la traci, 
macedoneni, celti, sciți etc.). 


BIBLIOGRAFIE 


Alexandrescu 1999 — P. Alexandrescu, L'aigle et le dauphin. Etudes d'archéologie 
pontique, Bucarest-Paris, 1999. 

Berciu 1969 — D. Berciu, Arta traco-geticá, Bucuresti, 1969. 

Conovici, Trohani 1998 — N. Conovici, G. Trohani, Sanctuare si zone sacre la 
geto-daci, Revista de istorie, 41, 1988, 2, p. 205-217. 

Gisikova 1980 — M. Cidikova, Trakijskoto săkrovisce ot Lukovit, Sofia, 1980. 

Čičikova 1992 — M. Ci&ikova, The Thracian Tomb near Sveshtari, Helis, 2, 1992, 
p. 143-163. 

Cicikova et alii 1992 — M. Ciéikova, P. Delev, A. Bozhkova, Investigations of the 
Thracian Fortified Settlement near Sveshtari in the 1986-1988 Period, Helis, 2, 1992, 
p. 73-88. 

Crişan 1993 — I.H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, |, II, Bucuresti, 1993. 

Dana 2007 — D. Dana, Oroles ou Rholes (Justin XXXII, 3, 16), Dacia, NS, 51, 
2007, p. 233-239. 

Dinu 1995 — M. Dinu, Quelques considération sur la necropole tumulaire daco- 
gétique découverte à Cucuteni (dép. de Jassy), Studia Antiqua et Archaeologica, lasi, 
2, 1995, p. 103-126. 

Fol et alii 1986 — A. Fol, M. Ciéikova, T. Ivanov, T. Teofilov, The Thracian Tomb 
near the Village of Sveshtari, Sofia, 1986. 

Florescu 1971 — A.C. Florescu, Unele consideratiuni asupra cetăților traco-getice 
(hallstattiene) din mileniul 1 î.e.n. de pe teritoriul Moldovei, Cercetări Istorice, 2, 1971, 
p. 103-118. 

Florescu 1981 — R. Florescu, Țara lui Dromichaites, Pontica 14, 1981, p. 
153-157. 

Gergova 1992 - D. Gergova, Studies of tumulus no. 13 from the eastern investi- 
gations of Sboryanovo, in Helis, 2, 1992, p. 9-22. 

Gergova 1996 — D. Gergova, Obredát na obezsmátrjavaneto v Drevna Trakija, 
Sofia, 1996. 

Gramatopol 2005 — M. Gramatopol, Synopsis, în Morfologia dezastrului, Braşov, 
2005, p. 73-81. 

Irimia 1976 — M. Irimia, Un mormânt tumular descoperit la Topraisar, Pontica 9, 
1976, p. 37-56. 

Irimia 2007 — M. Irimia, Considerații privind aşezările getice din Dobrogea si 
problema existenţei unor emporia în zona Dunării Inferioare, Pontica 40, 2007, p. 
137-225. 

Irimia 2010 — M. Irimia, Centres de pouvoir gétes préromains au Sud-Ouest de la 
Dobroudja. Réalités archéologiques et certaines considérations historiques, Pontica, 
43, 2010, p. 83-128. 

Marazov 1994 — I. Marazov, Mitologija na zlatoto, Sofia, 1994. 

Meljukova 1979 — A.I. Meljukova, Skifija i frakijski mir, Moskva, 1979. 

Moscalu 1989 — E. Moscalu, Das thraco-getische Fürstengráb von Peretu in 
Rumánien, Ber RGK, 70, 1989, p. 129-190. 

Mándescu 2010 — D. Mándescu, Cronologia perioadei timpurii a celei de a doua 
epoci a fierului (sec. V-III a. Chr.) între Carpaţi, Nistru si Balcani, Brăila 2010. 

Niculitá 1996 — I. Niculitá, Habitatul traco-getic la est de Prut, Thraco-Dacica 17, 
1996, p. 139-176. 

Párvan 1926 — V. Párvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucuresti, 1926. 

Petrescu-Dîmbovita 1995 — M. Petrescu-Dîmbovita, Certaines problèmes concer- 
nant le trésor de Băiceni (dép. de laşi), Thraco-Dacica 16, 1995, p. 171-185. 

Sanie 1999 — S. Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dace, lasi, 1999. 

Sirbu 2002 - V. Sîrbu, Funeral and Sacrificial Beliefs and Practices with the Ge- 
to-Dacians (5^ c. BC — I c. AD) in Sbornic v čest na Prof. Margarita Taceva, Sofia 
2002, p. 374-393. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


193 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
Z 
O 
[n 
X 
Lu 


194 


Sîrbu 2006 — V. Sîrbu, Elitele geților dintre Carpaţi si Balcani (sec. IV-III a. Chr.); 
„Prinții de aur şi argint”, Istros, 13, Brăila, 2006, p. 41-70. 

Sîrbu, Florea 2000 — V. Sîrbu, G. Florea, Les Géto-Daces. Iconographie et ima- 
ginaire, Cluj-Napoca, 2000. 

Sîrbu, Trohani 1997 — V. Sîrbu, G. Trohani, Cités et établissements fortifiés entre 
les Carpates Méridionales, le Danube et la Mer Noire (V° — III° siècles av. J.-C.) in The 
Thracian World at the Crossroads of Civilisations, Bucharest 1997, p. 512-539. 

Turcu 1979 — M. Turcu, Geto-dacii din Cámpia Munteniei, Bucuresti, 1979. 

Venedikov 1996 — I. Venedikov, Trakijskoto săkrovisce ot Letnica, Sofia, 1996. 

Zanoci 1998 — A. Zanoci, Fortificațiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în 
secolele VI-III a. Chr., Bucuresti, 1998. 

Zdrakova, Ivanov 2002 — Z. Zdravkova, D. Ivanov, Trakijskoto srebarno săkrovisce 
ot Borovo, Veliko Tárnovo, 2002. 


NISTOR BARDU 


Dialectul aromân 
în concepţia lui Eugeniu Coseriu 


7 e În studiile sale dedicate limbii române ca limbă romanică, Eugeniu Coseriu 
a abordat şi probleme privind dialectele ei sud-dunărene. Consideratiile 
făcute de ilustrul lingvist de origine română s-au bazat, ca de fiecare dată 
când a abordat probleme de lingvistică aplicată, pe solide cunoştinţe 
teoretice. În cazul de față, ideile lui Eugeniu Coseriu se întemeiază pe 
conceptul de varietate de limbă despre care vorbeşte în studiul „Historische 
Sprache" und ,Dialekt" (din volumul Dialekt und dialektologie, Wiesbaden, 
1980"), studiu reluat într-o variantă îmbogăţită şi actualizată, susținută 
oral în aula Academiei Române, la 15 octombrie 1992 şi publicată în FD 
pe 19932. 

Reluând distincţia mai veche între tipurile de varietate dintr-o limbă: 
varietatea diatopică (teritorială), varietatea diastratică (socio-culturală) şi 
varietatea diafazică sau diafatică (de natură stilistică), Eugeniu Coseriu 
este preocupat în mod particular de noţiunea de limbă funcțională, cores- 
punzătoare noțiunii saussuriene de limbă (langue) în sincronie, obiect al 
descrierii structuraliste. În sincronie se găsesc varietățile diatopică, dias- 
tratică şi diafazică şi tot aici se poate vorbi de lipsa de varietate spaţială 
(sintopie), de lipsa de varietate de strat socio-cultural (sinstratie) şi de lipsa 
varietátii stilistice (sinfazie). Un sistem lingvistic unitar, spune Coseriu, 
ar trebui să fie sintopic, sinstratic, sinfazic. În vorbire însă, remarcă mai 
departe autorul, există mai multe limbi funcţionale, mai multe dialecte, mai 
multe niveluri, mai multe stiluri, ceea ce pune în evidenţă limitele descrierii 
structurale ale limbii (Coşeriu 1993: 56-57). 

Stabilind varietatea de tip spatial — diatopică, Eugeniu Coseriu ajunge 
la relaţia dintre limbă şi dialect. Deşi în foarte multe discuţii se consideră că 
limba şi dialectul sunt noţiuni substantiale, în sensul că ar putea fi definite 
prin proprietăţi caracteristice obiectelor desemnate de către acestea (un 
obiect - limbă si un obiect — dialect), în realitate, doar noțiunea de limbă 
este o noţiune substanţială, pe când noţiunea de dialect nu este o noti- 
une substanţială, ci una relationalá. Noţiunea de dialect este totdeauna 
o noţiune subordonată, dialectul este dialect într-o limbă, dialect al unei 
limbi. Limba nu este limba unei limbi, pe când dialectul este dialectul unei 
limbi (Ibidem: 58). 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


Q 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
zZ 
O 
[25 
X 
Lu 


Totusi, din punct de vedere substantial, spune mai departe Eugeniu 
Coseriu, aparent contradictoriu, un dialect nu este altceva decát o limbà, un 
sistem lingvistic. Orice dialect, care este ,un sistem traditional, complet al 
vorbirii”, este limbă. Pentru această înţelegere a noţiunii de dialect pledează 
şi etimologia sa. Dialect provine din grecescul dialektos „un sistem sau un 
mod al vorbirii, un fel de a vorbi”. Dialektos este de fapt un derivat de la verbul 
dialegomai „a vorbi unii cu alţii sau unul cu altul”. La început, în limba greacă 
nu era diferenţă de sens între glossa şi dialektos. Totuşi, precizează Eugeniu 
Coseriu, față de glossa, dialektos este totdeauna specific. Chiar dacă şi limba 
comună se numeşte tot dilalektos, ea este totuşi koiné dialectos, „dialectul 
comun”. Diferenţa dintre glossa si dialektos se realizează mai târziu, în dia- 
lectologia alexandrină, dialectologia greacă, în cea bizantină, când elenike 
glossa înseamnă limba greacă cu toate dialectele ei (/bidem: 59). 

Aşadar, din punct de vedere substanţial, dialectul este acelaşi lucru cu 
limba, cu diferenţa că este totdeauna specific, iar din punct de vedere relati- 
onal, dialectul este subordonat limbii. 

Constituită ca o techné, mai precis, ca o „tehnică istorică a vorbirii”, în 
acord cu tradiţiile unei comunităţi, o limbă istorică este „o colecție complexă 
de «dialecte», «nivele» şi «stiluri de limbă», care sunt legate toate unele de 
altele, şi care, în parte, coincid, şi, în parte, prezintă divergențe”. Noţiunea de 
dialect se opune noțiunii de limbă, şi am văzut cum, dar nu se opune noțiunii 
de limbă în general. Dialectul „este o limbă deosebită, într-o limbă istorică, 
în sens spaţial, o limbă, un sistem sintopic deosebit într-o limbă istorică” 
(Ibidem: 61). 

În contextul în care vorbeşte de limbă istorică şi de dialect, Eugeniu Co- 
şeriu se simte dator să lămurească şi noțiunea de limbă comună şi raporturile 
acesteia cu limba istorică şi cu dialectele. Limba comună este limba stabilită 
deasupra dialectelor, numite în latineste genera loquendi. Asemănările struc- 
turale ale dialectelor cu limba comună sunt de fapt atributele limbii istorice 
respective. „Limba istorică nu e limba comună. Limba istorică este ansamblul” 
(Coşeriu, 1996: 113). Limba italiană comună, de exemplu, cuprinde elemen- 
tele comune ale dialectelor (genera loquendi) care fac parte din limba italiană 
istorică (Coşeriu 1993: 63). Cum se stabileşte limba comună? Prin adoptarea 
de către vorbitorii unei limbi constituite istoric a unui dialect ca pe o limbă 
deasupra diferenţelor dialectale, fără să-şi părăsească dialectul propriu. Un 
toscan florentin, de exemplu, zice acasă la el guazza pentru „rouă”, dar când 
apelează la limba italiană comună, care este aproape identică cu toscana, în- 
trebuinteazá pntru obiectul respectiv termenul de rugiada. Acasă la el, toscanul 
spune hane pentru ,cáine", /a hasa pentru ,casa”, dar cánd vorbeste toscana 
ca italiana comunà pronuntà cane si la casa. Cánd nu existà o limbà comunà, 
vorbitorii pot folosi ceea ce lingvistii americani numesc common core, adicá 
partea comunà a dialectelor sau a limbilor lor. Un danez si un suedez fiecare, 
vorbind limba lui, se pot intelege intrebuintánd partea comuná a limbilor lor 
(Coseriu, 1996: 109-111). 


2. Care este acum locul arománei în această triadă de noţiuni limbă istorică 
— dialect — limbă comună? Răspunsul dezvoltat si clar la această întrebare îl 
găsim în volumul Lingvistica integrală citat supra, în care ilustrul savant reia, 
cu multe exemple şi în acelaşi limbaj accesibil, conceptele care l-au făcut 
cunoscut în lingvistica mondială. Precizând şi aici că dialectul este „o limbă 


deosebită în altă limbă, care se consideră majoră” (p. 109) şi că limba istorică 


„înglobează si limba comună si dialectele” (p. 113), Eugeniu Coseriu dà ca 
exemple corsicana si aromána. Corsicana este, pur si simplu, limba italianá, 
chiar dacá politicienii de azi vor s-o impuná ca limbá separatà (p. 113-114). 
Ín ceea ce priveste aromána, autorul spune: ,Deci, chiar dacà n-ar exista alte 
motive, asemánárile dintre macedorománá si si limba comuná constituità, 
care garanteazà existenta unei limbi istorice, sunt asa de mari si legàturile 
istorice sunt asa de evidente (adicà faptul cà se trece, de cele mai multe ori, 
prin aceleasi schimbári de bazá, si sunt aceleasi fapte caracteristice care opun 
tot acest grup fiecărei limbi romanice, în particular) încât totul ne-ar spune cà 
acestea sunt forme ale limbii române, ale limbii istorice române, care 
are ramificații şi se vorbeşte acolo unde ştim (s. n. N.B. Dar spunem asta 
pentru că există limba comună. Tot aşa ar fi fost dacă aromânii ar fi stabilit 
o limbă comună şi românii din Dacia n-ar fi stabilit nimic. Atunci ar fi fost tot 
aşa: limba istorică poate s-ar fi numit aromână, însă ar fi fost aceeaşi, iar da- 
coromâna ar fi fost un dialect istoric al acestei limbi istorice stabilite pe baza 
arománei" (Coseriu 1996: 114). 

La intrebarea lui Nicolae Saramandu, realizatorul cártii-interviu Lingvistica 
integrală, el însuşi un reputat lingvist si specialist în aromână, „Timp de sute 
de ani dacoromânii şi aromânii nu au avut contacte între ei. Putem spune 
că nu au ştiut unii de altii?", Eugeniu Coseriu răspunde: „N-a ştiut vorbitorul 
de rând şi nu avem documente. Dar cei mai multi vorbitori care au ajuns să 
scrie şi să aibă conştiinţă istorică şi naţională ştiau foarte bine. Dintr-o istorie 
scrisă pe la 1620 în Dalmatia rezultă că autorul ei ştia foarte bine că sunt 
două Vlahii: Dacia e numită Vlahia Mică, iar Vlahia Mare era cea din Balcani. 
Adică toti cei care scriau ştiau cà sunt aceeaşi vlahi. Îți închipui cà, în toate 
peregrinările lor, nu se întâlneau?” (Ibidem: 114). Alta a fost situaţia istroro- 
mânilor care într-adevăr nu ştiau că există şi alti români, pentru că ei nu au 
circulat ca aromânii. Nu ştiau unii de alţii, se credeau singuri pe lume. Poate 
cei din Jeiani nici nu ştiau sau nu aveau legături cu istroromânii din Sucodru 
sau din alte localităţi (Ibidem:114-115). 

Problema ramificatiilor teritoriale balcanice ale limbii române şi a unității 
acestora este abordată de Eugeniu Coseriu şi într-o serie de texte manus- 
crise, editate recent de Nicolae Saramandu în volumul Eugeniu Coseriu, 
Limba română — limbă romanică (2005). În secţiunea „|. Limba română. Texte 
manuscrise”, autorul pare mai tranşant decât în volumele anterioare. Pornind 
de la teza lui lon Coteanu că dialectele româneşti sud-dunărene sunt limbi 
diferite faţă de limba română, deoarece nu a existat nici o fază de comunitate 
a dialectelor din nordul şi din sudul Dunării, Eugeniu Coşeriu arată că tocmai 
în cazul acestor dialecte este vorba de o bază comună. Dacoromâna, aromâ- 
na, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin dintr-o limbă 
comună, spre deosebire de alte limbi romanice, de italiană, de exemplu, în 
care siciliana, toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, 
aşadar, de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii itali- 
ene. Or baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, 
ci româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coseriu. 
„Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai ales în semantică, 
peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt comune inovațiile, 
căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să se înţeleagă că 
totul trebuie să fie comun. Nu există nici o limbă în întregime unitară. Rea- 
litatea e că există inovații comune celor patru dialecte, ceea ce nu se 


N 
5 
N 
[4 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


197 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
[n 
X 
Lu 


198 


poate constata cu privire la dialectele spaniolei, si incá mai putin în ale 
italienei” (s.n.) (Coseriu 2005: 12). 


3. Aceste observatii si precizári teoretice privind limba si dialectul, pe de 
o parte, si de cercetare aplicată asupra dialectelor limbii române, în general, 
şi asupra arománei, în special, pe de altă parte, pot fi privite şi ca un răspuns 
peste timp al lui Eugeniu Coşeriu la părerile lui Al. Graur şi ale lui lon Coteanu, 
exprimate în anii '50-'60 ai secolului trecut, potrivit cărora dialectele româneşti 
sud-dunărene şi limba vorbită în Republica Moldova (pe atunci, Republica 
Sovietică Socialistă Moldovenească) sunt limbi distincte față de română, pentru 
că nu se subordonează limbii române şi nu se varsă în ea. În lingvistica româ- 
nească de atunci acestor idei care contraziceau în mod surprinzător părerea 
cvasigenerală a lingviştilor români că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna 
şi istroromâna sunt „varietăţi dialectale ale aceleiaşi limbi orientale — româna, 
dezvoltată pe baza latinei vorbite în părţile de răsărit ale României, la sudul şi 
la nordul Dunării” (Cazacu 1966: 9) au produs o adevărată surpriză. Reacţiile 
au apărut de îndată. Dimitrie Macrea (Despre dialectele limbii române, în LR, 
V, 1956, nr. 1), Romulus Todoran (Cu privire la o problemă de lingvistică în 
discuţie, în CL, Cluj, |, 1956, p. 100), Al. Rosetti (Limbă sau dialect?, în SCL, 
IX, 1958, fasc. 3, p. 395-397), Boris Cazacu (op. cit.) au combătut cu nume- 
roase argumente teoretice părerile respective, convingând şi determinând 
pe tinerii cercetători de atunci şi pe cei din generaţiile următoare să trateze 
dialectele limbii române drept ceea ce sunt. Adică, folosind exprimarea lui 
Eugeniu Coseriu, să spună lucrurile „aşa cum sunt". 

Parafrazând şi noi această zicere celebră a savantului, subliniem faptul 
că ideile şi argumentele lui Eugeniu Coşeriu în problematica dialectelor limbii 
române scot în evidenţă faptele „aşa cum sunt”: dialectul aromân prezintă 
asemănări atât de mari şi legături atât de puternice cu limba română istorică, 
încât orice negare a realităţii că el este o formă a limbii române istorice este 
lipsită de temei ştiinţific. 


Bibliografie 


Cazacu 1966 = Boris Cazacu, Studii de dialectologie română, Bucureşti, Editura 
Ştiinţifică. 

Coseriu 2005 = Eugeniu Coseriu Limba română — limbă romanică. Texte manus- 
crise editate de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Academiei Române. 

Coseriu 1993 = Eugeniu Coseriu, „Limbă istorică” şi ,dialect" , în FD, XII, Bucu- 
reşti: 55-66. 

Coseriu 1996 = Eugeniu Coseriu, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Co- 
şeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 
1996. 

Coseriu 1994 = Eugeniu Coseriu, Lingvistică din perspectivă spaţială si antropo- 
logică. Trei studii. Chişinău, ,Stiinta". 

lorga 1969 = Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1668-1821), Bucuresti, 
Editura didactică şi Pedagogică. 

Papahagi, Per. 1909 = Per. Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea 
(Cavalioti, Daniil, Ucuta), Bucureşti, „Carol Góble". 


NOTE 


1. Studiul a fost republicat in Energeia und Ergon, |, Schriften von Eugenio Coseriu 
(1965-1987), Tübingen, 1988, p. 45-61. 

2. Această variantă a fost înregistrată pe bandă şi, după eliminarea unor repetiţii, 
publicată în FD, XII, Bucureşti, 1993, p. 55-66, cu titlul, tradus din germană, „Limbă 
istorică” şi „dialect“. Concepte şi idei din acest studiu se regăsesc în Obiectul şi proble- 
mele dialectologiei, studiu component al volumului Lingvistică din perspectivă spațială 
şi antropologică. Trei studii, Chişinău, ,Stiinta”, 1994. După cum precizează însuşi 
Eugeniu Coseriu, acest studiu „constituie o variantă revăzută a studiului Los conceptos 
de ‘dialectoo’, ‘nivel’ y ‘estilode lengua’ y el sentido propio de la dialectologia, care a 
fost publicat pentru prima datà în revista ,Lingüistica Espafiola Actua'l, III, 1981, p. 
1-32" (Lingvisticà din perspectivà spatialà si antropologicá, p. 91). 

3. Termenii de diatopic (diatopie), cáruiai se opune sintopic, diastratic (diastratie), 
cáruia i se opune sinstratic, au fost introdusi in lingvisticà de romanistul norvegian L. 
Flydal, in Remarques sur certains rapports entre le styl et l'etat de la langue (Norsk 
Tidsskrift for Sprogvodenskap”, XI, 1951, p. 240-257,). Lui Eugeniu Coșeriu îi aparține 
introducerea lui diafatie (diafatic), cáruia i se opune sinfatie, termeni pe care autorul 
i-a ,corectat" apoi, pentru a fi consecvent cu terminologia lui Flydal, dându-le formele 
diafazic si sinfazic si diafazie si sinfazie (apud FD, 1993, p. 56). 

4. Acesta este, credem, şi cazul autorului aromân din secolul al XVIII-lea, Daniil 
Moscopoleanul, care, deşi a scris în aromână pentru a le uşura tinerilor consângenari 
accesul la limba şi cultura greacă, numindu-se pe sine „Mesiodacul Daniil”, recunoştea 
prin aceasta originea sa comună cu a dacilor de la Istru. Mesiodaci era denumirea dată 
de către istoricii greci aromânilor aşezaţi în mici colonii în regiunile din afara Greciei, 
din sudul Dunării, în timp ce aromânii din Grecia erau cutovlahi (William Martin Leake, 
Researches in Greece: 89, apud Papahagi, Per., 1909: 113). Deşi poate părea exagerat, 
menționând originea sa misiodacă, Daniil afirmă, indirect, comunitatea de origine a 
aromânilor şi a dacoromânilor (s. n.), despre care, fără îndoială, avea cunoştinţă. 

Afirmația lui Eugeniu Coseriu trebuie coroborată cu observaţia lui Nicolae lorga 
(1969: 254) conform căreia, negustorii aromâni din secolul al XVIII-lea, mijlocitori activi 
între Apus şi Răsărit, aflaţi sub protecţia împăratului de la Viena, îşi stabiliseră resedinte 
nu numai la Viena şi Pesta, ci şi la Braşov şi în alte oraşe ale Ardealului, unde, în plin 
veac al luminilor „asistară la spectacolul ináltátor al deşteptării conştiinţei nationale" 
a românilor, contribuind si ei cu bani la tipărirea cărţilor scrise de preoţii, profesorii 
şi studenții din Ardeal şi Banat şi trăind si ei mândria de a fi urmaşi ai romanilor. În 
peregrinările lor comerciale, ei trebuie să fi dus asemenea cărți în locurile de obârşie 
din Peninsula Balcanică şi astfel acestea ar fi putut ajunge în mâinile unor învăţaţi ca 
Daniil Moscopoleanul şi Constantin Ucuta, stimulându-le preocupările de propăşire 
spirituală a neamului din care făceau parte şi oferindu-le modele de a scrie. Nu e deloc 
întâmplător că Noua pedagogie a lui Ucuta (1797) a văzut lumina tiparului la Viena. 

5. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1955, p. 112-127; idem, 
Sudii de lingvistică generală. Variantă nouă, Bucuresti, 1960, p. 293-311; I. Coteanu, 
Cum dispare o limbă (istroromâna), Bucureşti, 1957; idem, Elemente de dialectologie 
a limbii române, Bucureşti, 1961, idem, Criteriile de stabilire a dialectelor limbii române, 
în LR, VIII, 1959, nr. 1 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
LE 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


199 


MARINA CUSA 


Spre aromânii din Balcani 


of vazut si eu, în cele douà decenii post-comuniste, marile orase din Europa, 


S 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


adevărate „fata morgana” pentru toti locatarii gulagului ceausist. 

Ín vara ce a trecut am vrut sà mergem totusi undeva mai aproape, în 
Balcanii vecini, mai modesti dar mai prietenosi. Era sà zic ,Balcanii nostri” 
si n-as fi gresit prea tare, datorità cvasiidentitàtii geografice si istorice dintre 
spatiul románesc si cel aflat putin mai la sud. 

Prinsesem gustul Balcanilor în urmá cu doi ani, intr-o excursie în Grecia, 
care ne apăruse drept o ţară a culorilor intrate într-o desăvârşită armonie. 
Ce ne uimise totuşi în primul rând fusese faptul că nu puteai vorbi româneşte 
pe stradă fără să te înțeleagă cineva; Grecia e plină de aromâni, chiar dacă 
statul nu recunoaşte această minoritate şi multi dintre ei aproape că s-au 
deznationalizat, ca efect al unei politici opresive îndelungate. Dar cum se 
prezintă situaţia aromânilor în celelalte țări balcanice? Întrebarea formulată 
atunci îşi aştepta încă răspunsul, care putea fi găsit acum. Aşa că ne-am 
hotărât: vom merge pe urmele „armânilor” nostri, îi vom căuta şi-i vom găsi 
în mediul lor de viață, văzând cát de mult seamănă sau poate se diferenţiază 
de cei de la Constanţa. 

Odată fixat scopul călătoriei, ne-am stabilit itinerarul: Bulgaria, via Giur- 
giu-Ruse, Republica Macedonia, Albania, Muntenegru. Avem la dispoziţie 
o săptămână, aşa că ne vom împărți timpul judicios. Ne interesează mult 
Macedonia, singurul stat balcanic în care aromânii în număr de 4 milioane în 
Peninsulă! - au statut de minoritate etnică, şi Albania, celebră ani în şir prin 
faptul de a fi pe ultimul loc în n privinţe. Vom călători cu maşina personală, 
pentru libertate maximă de mişcare, şi ca un „bonus”, ne vom încheia drumul 
pe țărmul Adriaticii, în splendida Budva, nelipsită din vitrinele agenţiilor de 
turism. 

Pornim în zorii unei frumoase zile de august, ca să ajungem până se 
înnoptează în Republica Macedonia, la Skopje. 

Traversăm Bulgaria în ritmul melodiilor populare grele de acorduri melan- 
colice, care se potrivesc subtil cu rotunjimile din „Stara Planina”, acoperite de 
verdele întunecat al unei vegetatii puternice. Este numele bulgăresc şi sârbesc 
al Balcanilor, semnificând „Munţii Vechi”, în timp ce turcescul „Balcani” înseam- 
nà „munţi impáduriti". Natura se află prin vitalitate într-un dezacord frapant cu 


orasele pe lángá care trecem si ale cáror ghetouri comuniste nerenovate de 
mult trádeazá rigorile tranzitiei, cu care se confruntà vecinii nostri. 

Seara, dupá aproape douásprezece ore de mers, suntem conform planului 
la Skopje, capitala Republicii Macedonia. 

Suntem prea obositi sà mergem în centrul orasului, asa cà ne cazàm la 
primul hotel care ne iese în drum si care e acceptabil. Costul unei camere 
este ,european”, 50 de euro, însà aspectul - cam ciudat prin prezenta mai 
multor paturi largi, ca si cánd s-ar caza acolo o familie intreagá. Nu facem 
însă nazuri, mai ales cà baia e întru totul funcţională si tot ce dorim e sà ne 
asezàm la orizontalà. 

În ciuda oboselii, mă trezesc după câtva timp în plină noapte, înțelegând 
pentru ce motiv: se aude prin difuzoare slujba muezinului de la o moschee 
care trebuie să fie pe aproape, aşa sunt de clare modulatiile orientale ale vocii. 
Mă impresionează puternic fervoarea din acea voce, hotărâtă să dialogheze 
cu cerul indiferent de opacitatea si inertia nopții. lar când vocea încetează, 
în oraş se sting chemările de la mai multe moschei, semn al prezenţei unei 
populaţii numeroase mahomedane. E un moment unic, pe care ştiu că n-am 
să-l pot uita. 

A doua zi de dimineaţă pornim să vizităm oraşul, atraşi de ideea vechiului 
bazar despre care ne-a vorbit hotelierul, de la care am luat şi o hartă. 

Mergem vreo zece minute pe jos în direcţia indicată, fără să ştim dacă 
ne aflăm pe drumul bun. Ca să ne alungám îndoielile, ajungând la o staţie 
de taximetre, întrebăm mai multi şoferi despre bazar. E greu să te înţelegi cu 
ei, fiindcă nu ştiu nicio limbă străină, dar parcă nici cuvântul „bazar” nu le e 
cunoscut. Se întreabă la rândul lor unii pe alţii şi dau din umeri într-o nepă- 
sare tipic orientală. Cineva ne explică totuşi că trebuie să traversăm strada 
pe pasarela care se vede în apropiere, ca să ajungem unde dorim. La baza 
pasarelei, o piaţă creată ad-hoc, cu legume, pepeni şi rodii, într-o dezordine 
de care piețele noastre au scăpat. 

Facem cum ni s-a spus şi iată-ne într-un mini-oraş turcesc rămas parcă 
din evul mediu. 

E un păienjeniş de strádute cu prăvălii ale căror faţade nu fac efort sà 
atragă şi ale căror vitrine nu strălucesc prin ordine şi curățenie. Ce conţin 
acestea mi se pare de ordinul confecţiilor şi al marochinăriei de la noi de prin 
anii 60, exceptând „modernismele” care sunt chinezerii prezente în orice colt 
al lumii. Cele mai bizare mi se par costumele pentru femei - cu rochii până în 
pământ, cu fir strălucitor şi văluri, cu o notă mai tradițională sau mai modernă, 
destinate cu siguranţă femeilor musulmane de pe aici. Mi-ar fi plăcut să existe 
mai multe magazine cu antichităţi, sunt în schimb multe de bijuterii, dar noi 
nu suntem fanii aurului. În plus, majoritatea sunt închise, ora fiind prea mati- 
nală. Ne mulțumim să privim şi să ne minunăm de micimea catului de sus al 
clădirilor, minuscul pentru parterul şi aşa scund, şi să ne imaginăm atmosfera 
acestui centru comercial în vremea lui de glorie medievală. 

Suntem curiosi să vedem şi piaţa care se anunţă la capătul străzii pe 
care ne aflăm, şi care ne întâmpină în curând cu un brie-a-brac ce reprezintă 
poate farmecul locului. 

Dar - surpriză! Un bătrânel slábut, cu o constituţie de copil, vinde pe o 
măsuţă improvizată lucruri tesute în casă, la fel ca cele pe care le vedeam la 
bunicii noştri! Trebuie să fie armân, ne spunem, şi-l abordăm! 

Omul vorbeşte la fel ca armânii din Constanţa, asemănare ce ne uimeste 
şi totodată ne emotioneazà. Facem cunoştinţă şi-l vedem lăcrimând când aude 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
A 
X 
Lu 


201 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
a 
X 
Lu 


202 


că suntem de-un sânge. Ne spune cá în ţară sunt vreo zece mii de aromâni din 
patru milioane de locuitori; în Skopje sunt multi, dintre care unii nu-şi declară 
etnia. Statul i-a recunoscut şi le-a acordat drepturi, mai ales că ei au susținut 
printre primii independenţa Republicii: învăţământ, biserică, ziare, emisiuni 
în limba proprie. Omul ar vrea să vadă România, însă e prea bătrân şi prea 
sărac, de aceea vinde în piaţă obiecte confecţionate de soție. Cumpárám de 
la el ,párpozi" (ciorapi grosi de lână), câteva sorturi, un brâu de lână, un fel de 
maiou de lână aşa cum purtau bunicii noştri, direct pe piele, fără să-l scoată 
nici vara, dar şi fără să se îmbolnăvească vreodată. Între timp, un alt vârstnic 
ne face semn: veniţi şi la mine. 

Si el e armân şi lácrimeazá la rândul lui când ne îmbrăţişăm şi ne spune 
că are rude la Beidaud şi la Slobozia. Vorbirea îi e limpede şi fluentă ca şi a 
primului, doar cu unele cuvinte mai arhaice poate, dar care nu ne împiedică 
să ne înţelegem. E uimitor cum s-a păstrat de unitară aromâna pe un terito- 
riu aşa de întins, de două mii de ani! Şi cum a rezistat, sub formă de insule 
izolate în mijlocul altor idiomuri neromanice! Parcă am vorbi cu un bătrân 
din Kogălniceanu sau dintr-un sat de lângă Tulcea! Ne-a părut bine să ne 
cunoaştem şi cu acest frate mai vârstnic, de la care luăm drept suveniruri o 
traistă populară cu verde şi roşu şi un brâu îngust de perete, din cele care se 
puneau deasupra patului sau a unei bănci. 

Ne despártim de cei doi aproape cu sentimentul unui miracol şi al unui 
regret puternic pentru viaţa lor pe care sunt nevoiţi s-o ducă pe meleaguri 
nerománesti, printre străini. 

A doua zi suntem la Bitola, în sud-vestul ţării. 

Am venit aici ştiind că a fost întotdeauna un vechi centru aromânesc, cu 
şcoli şi biserici finanțate de statul român, cu un cimitir în care este îngropat 
Constantin Balamace, poetul care a scris „Părinteasca demandare” („Testa- 
mentul párintesc"). Poezia este „Tablele lui Moise” pentru armâni, cerându-le 
expres să-şi apere ființa etnică si limba: „Care ş-lasă limba lui,/ S-luardà pira 
focului...” („Cine-şi lasă limba lui,/ Să ardá-n para focului...). 

Bitola are un centru de oraş modern, cu magazine, restaurante, teatru 
naţional, centru încheiat la unul din capete de statuia lui Filip al doilea, tatăl lui 
Alexandru Macedon. În fata teatrului se află un grup statuar al fraţilor Manafu, 
fotografi celebri ai secolului XIX, de origine aromână. 

Ne cazăm la un hotel destul de elegant şi fiindcă am ajuns seara, ne ames- 
tecăm în lumea care savurează specialităţi de înghețată la una din cofetăriile 
supraaglomerate. Mergem apoi să ne odihnim, cu gândul că-i vom găsi poate 
pe ai nostri a doua zi printre bătrânii din fata teatrului. 

Şi într-adevăr am intuit bine! Ne apropiem, dimineaţa, de un grup de 
bătrâni, care seamănă cu cei din parcurile din Constanţa. 

Ne atrage atenţia unul subtire, stilat, comunicativ, bucuros de o astfel de 
întâlnire. 

Aflăm că este profesor de sport şi că are o familie numeroasă de care 
este mulțumit. Pensia nu-l mai stânjeneşte, fapt pentru care cumpără dintr-un 
loc şi vinde în altul. Ştie să glumească, iar limba lui e perfect inteligibilă, deşi 
îşi alege puţin mai greu cuvintele. Se scuză spunând că n-a vorbit de mult, 
fiindcă nevasta e sârboaică şi dacă-i cerea ceva în dialect, ea întreba „Şto?”. 
Dacă vorbeşte însă câteva ore, îşi recapătă fluenta. l-a învăţat limba si pe fiii 
lui, doar sunt armáni, nu?, însă e drept că multi tineri nu vorbesc, fiind foarte 
multe căsătorii mixte. Ar vrea să viziteze România, dar nu are bani. Ne arată 
şirul de case frumoase de peste drum, ale unui anume Papacostea, tot de-ai 


nostri. Dupá vreo orá ne despártim de acest interlocutor agreabil, dornici sá 
vizitàm cimitirul armánesc, dar va trebui sà ne multumim cu ce se vede din 
stradà, cáci poarta e închisà cu lacát greu. 

Dupá-amiazá pornim spre Crusevo, vechi oras arománesc cu un plasa- 
ment inedit: e cocotat pe o creastà de munte, cu un rol evident de fortàreatà 
naturalá impotriva lácomiei turcesti. 

Mergem aproape jumátate de zi prin aceastá Macedonia aurie, tarà de 
munti înalti si de lacuri, páránd cà nu se mai terminà platoul cu gospodárii 
táránesti în care se usucá la soare cantitáti impresionante de tutun. Crusevo 
nu vrea sà se arate, iar rábdarea noastrá nu pare sà tinà pànà dincolo de 
acel ultim munte pe al cárui várf se intrevede parcá ceva. Dar dacá aceea 
e Crusevo?! 

Într-adevăr, drumul urcă spre pisc printr-o natură superbă, străjuit de tufe 
de mure de-a dreptul luxuriante. Ne oprim să ne dezmortim oasele, să mân- 
căm mure şi să bem o apă rece de izvor, în timp ce ne depăşesc încontinuu 
maşini. 

Apoi ne continuăm urcuşul, pătrunzând pe strádute pietruite extrem de 
abrupte şi de înguste, pline de localuri intesate de adolescenti. Pare să fie un 
punct de atracţie turistică a tineretului, micul oraş cocotat pe creste. Aveam 
să aflăm la scurt timp că aici se află şi casa unui idol al lor, cântărețul Toşe 
Proeski, mort în plină glorie într-un accident suspect de automobil, locul având 
deci şi o puternică valoare emoţională. 

Am văzut deja că, la fel ca şi Grecia, Macedonia e întesatà de aromâni, 
aşa că intrăm într-un local şi spunem direct ce căutăm. Tânărul căruia ne-am 
adresat e aromân chiar el, dar ne duce la altul care vorbeşte mai bine. Acesta 
e prietenos, zâmbitor, poartă o cămaşă roz, potrivită cu aerul de vacanţă al 
locului. A făcut REI la Bucureşti, unde învaţă ca bursieri ai României multi tineri 
macedoneni, care apoi se stabilesc în România ori pleacă pe alte meridiane, 
unde sunt posibilităţi mai mari de câştig decât în tara lor. Ne recomandă să 
vedem casa lui Toşe şi statuia lui Pitu Guli, aromânul ce a condus revolta an- 
tiotomană de la 1903, când Cruşevo s-a declarat republică. În timp ce vorbim, 
mai multi tineri fac cerc în jurul nostru, arătând că le e cunoscută România şi 
chiar Constanţa. După un timp ne despártim, cu speranţa că poate ne vom 
revedea odată, cine ştie, chiar la Constanţa poate, şi pornim pe drumul de 
întoarcere, fiindcă în ziua următoare trebuie să fim la Korcea, în Albania. 

Am ales Korcea (Corita) fiindcă aici se afla o comunitate românească 
puternică, îndrumată de preotul Dumitrache Veriga, cel mai în măsură să ne 
vorbească despre aromânii din Albania. 

Drumul a fost frumos, prin vestul lacului Ohrid, plasat la o înălţime de 695 
de metri, şerpuire continuă prin munții impáduriti, în acordurile răscolitoarei 
muzici sârbeşti şi ale graiului cald al speakerilor de la posturile de radio locale. 
Pe marginea şoselei, femei bătrâne vindeau la preţ modic ulei auriu şi limpede 
de măsline, din producţia proprie. Dar imediat ce am trecut granita, peisajul 
s-a schimbat, munţii devenind complet arizi, ceea ce explică poate numele 
cu valente cromatice al ţării. Totuşi, paradoxal, nu vedeam nimic din sărăcia 
şi stagnarea pe care le aşteptam, ci dimpotrivă, numai case noi ori recent 
renovate, ceea ce arăta că tara se dezvoltă într-un ritm susţinut. Dominau 
galbenul şi portocaliul ce înveseleau neaşteptat decorul, nevoia de frumos a 
femeilor manifestându-se prin faptul că prispa caselor şi terasele erau pline 
de ghivece de plante, care pesemne că stăteau acolo de la începutul verii. 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
o 
a 
X 
Lu 


203 


È 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


204 


Intràm în Korcea si oprim în fata unei biserici evident ortodoxe, vrànd sà 
întrebàm de biserica románeascá. 

Biserica e închisà la acea orà, asa cà ne adresám báiatului de la barul 
lipit de aceasta. Şi din nou surpriză! Suntem chiar în fata bisericii româneşti! 
Tânărul nu ne poate spune de ce nu apare preotul Veriga, însă ne dă el câte- 
va informații: în Albania sunt 400.000 de aromâni din vreo patru milioane de 
locuitori; statul nu-i recunoaşte decât ca minoritate culturală, nefiind dispus 
la cheltuieli; ei au biserică, şcoală şi ziar, dar cu banii strânşi de propria co- 
munitate; în plus, grecii, care vor să-şi extindă puterea în zonă, oferă locuri 
de muncă şi pensii de 320 de euro aromânilor care se declară greci - este 
tentant, fiindcă în Albania pensia obişnuită este la jumătate. 

Îi mulțumim pentru informaţii şi ne pregătim de plecare, cu regretul că nu 
l-am putut cunoaşte pe preotul Veriga, despre care aflasem din reviste şi de 
pe internet. Următoarea destinaţie este Moscopole, celebru oraş medieval 
arománesc, aflat în sud-estul Albaniei. 

La 1700, Moscopole era cel mai mare oraş din Balcani, cu o populaţie 
de şaizeci de mii de locuitori. Avea manufacturi, şaptezeci de biserici, bănci, 
universitate în patru limbi, intitulată Noua Academie sau Hellenicon Frontiste- 
rion. Un sistem de conducte ducea laptele de la stâne spre fabricile din oraş, 
aromânii fiind după cum se ştie în principal crescători de oi. După atacuri 
succesive a fost distrus în întregime de Ali Paşa, în 1788. Mare parte din 
populaţie s-a refugiat în țările vecine, până în Austro-Ungaria, printre care 
familiile Sina, Mocioni, Belu, Darvari, Caracaş, Şaguna, Gojdu. Aici au adus 
contribuţii esenţiale pentru civilizaţia şi cultura popoarelor respective - de-ar 
fi să-i amintim numai, de pildă, pe mitropolitul Şaguna la noi sau pe baronul 
Sina care a ctitorit instituţii fundamentale ale Ungariei moderne. 

Moscopole te impresionează încă de la intrare prin soliditatea şi amploarea 
construcțiilor din piatră, cu etaj, care amintesc de stilul vernacular al celor de 
odinioară. Peste tot străzi largi, bine întreţinute şi case frumoase în ale căror 
curți câte o nevastă tânără întinde foile pentru „pită” - plăcinta macedoneascá 
ce se face după aceeaşi tehnică şi la noi. 

Facem cunoştinţă cu preotul localităţii, un om de vreo patruzeci de ani, 
foarte robust, nu prea înalt, cu o constituţie de adevărat om al muntelui, ca şi 
soția lui care emană vigoare similară şi bună dispoziţie. 

De la ei aflăm că pentru aromâni, care aici îşi spun ,rámáni" acum e 
„mult, mult bine”, repetă sintagma, după comuniştii care le-au luat averile şi 
i-au aruncat în închisori. În timpul lui Enver Hoxha, când toate bisericile şi 
moscheile fuseseră dărâmate, Albania declarându-se stat ateu, bătrânii nostri 
ascunseseră obiectele de cult şi oficiau acasă botezuri şi cununii, iar de Pasti 
înroşeau ouă şi le ţineau ascunse în cenuşă. Acum Moscopole reînfloreşte, iar 
limba aromână e, ca şi în Cruşevo, limbă oficială la primărie. Preotul ne arată 
apoi biserica ce a scăpat de focul care a distrus oraşul. Lăcaşul te înconjoară 
cu un aer aproape palpabil de sfințenie, iar frescele înnegrite de timp par să 
vină în atingere cu sublimul, lucru observat şi de preotul care nu a îndrăznit 
să restaureze biserica. Simt că aici e punctul cheie al călătoriei noastre, aici 
trebuia să ajungem, ca să găsim tradusă în cheie plastică o istorie plătită cu 
valori spirituale unice, dar şi cu mult, mult sânge. 

Ne mai rămâne întâlnirea cu Adriatica, pentru a fi totuşi consecventi cu 
planul făcut. Drumul spre Muntenegru trece prin Tirana, în care ajungem 
într-o dimineaţă de luni. Terasele sunt pline de bărbaţi care-şi beau cafeaua, 
ca şi când ne-am afla într-un oras arábesc, în care femeilor le e interzis să 


iasá singure. Ín centru e o circulatie infernalá, din cauza lipsei de reguli. Nu 
existá semafoare, fiecare traverseazá cánd si pe unde vrea, uimindu-te to- 
tusi numárul mare de masini foarte scumpe. Un automobilist din fata noastrà 
opreşte în mijlocul drumului, ţinând pe loc întreaga coloană, fiindcă a vrut sà 
vadă ce vinde un negustor ambulant de pe trotuar. Peste tot apar pancarte 
improvizate cu ,lavash", spălatul maşinilor părând aici o afacere deosebit de 
profitabilă. Privim curiosi în toate părţile în timp ce la radio se aude limba lor 
ciudată şi totuşi muzicală, o combinaţie de suedeză şi italiană parcă, când ne 
întâmpină o altă surpriză: o librărie poartă numele de „Victor Eftimiu”! Deci şi 
Eftimiu era unul din aromânii deveniți celebri în patria mamá! 

Până să ajungem la căldarea de piatră şi de apă a Budvei mai avem de 
trecut un hop: vreo treizeci de kilometri de drum în lucru până la graniţa cu 
Muntenegru. Îi facem în ritm de melc, cu nervii întinşi la maximum, printre 
zeci de şoferi epuizați, într-un decor în care casele, gardurile şi pomii sunt 
acoperiţi de tone de praf. lată că şi pe la ei se găsesec unii care lucrează în 
stil tipic balcanic, la fel ca la noi, nici nu putea să fie altfel! Apa verde şi rece 
a Adriaticii, încapsulată în muntele Budvei, ne va curăța însă de tot praful 
drumului şi ne va defini impresiile călătoriei! 


N 
5 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


205 


E 
e 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
O 
A 
X 
Lu 


206 


Reviste si cárti primite la redactie 


1 
> Agora (Constanta) » Dunărea de Jos (Galati) 
» Apostrof (Cluj-Napoca) > Euphorion (Sibiu) 
> Arca (Arad) p Familia (Oradea) 
> Argeş (Piteşti) > Helis (Slobozia) 
» Ateneu (Bacău) > Luceafărul (Bucuresti) 
> Bucovina literară (Suceava) > Nord literar (Baia Mare) 
> Bucureştiul literar şi artistic > Oglinda literară (Focsani) 
(Bucureşti) >» Poesis (Satu Mare) 
> Conta (Piatra-Neamţ) »> Poezia (laşi) 
> Contemporanul. Ideea > Pro Saeculum (Focsani) 
Europeană (Bucureşti) > Ramuri (Craiova) 
> Convorbiri literare (laşi) > Signet (Satu Mare) 
> Cronica (laşi) > Solteris (Mangalia) 
> Cronica veche (laşi) > Transilvania (Sibiu) 
> Cultura (Bucuresti) > Tribuna (Cluj-Napoca) 
> Dacia literară (laşi) > Viaţa Românească (Bucuresti) 
> Dor de Basarabia (laşi) 
2 


$Pavel Chihaia. Despre prietenii artişti si infáptuirile lor. Cluj-Napoca, Editura 
„Eikon”, 2011 


€ Adela Popescu. Între noi — Timpul. 99 de poeme / Entre nous - Le Temps. 99 
poemes. Traduit du roumain par Claudia Dumitriu et Zaharia Macovei. Bucureşti, 
Editura „Anima”, 2010 


¢Liviu Grásoiu. Poeti şi poezie. Cronici. Târgovişte, Editura „Bibliotheca”, 2011 


*Mircea loan Casimcea. Ajustarea destinului. Colecţia „Prozatori contemporani”. 
Cluj-Napoca, Editura „Dacia XXI”, 2011 


+ Mircea loan Casimcea. Prezențe cuturale. Publicistică literară. Bucureşti, Editura 
„Ideea Europeană”, 2011 


*Mircea Dinutz. D'ale democraţiei. Editoriale. Tablete de toată ziua. Târgu-Mureş, 
Editura „Nico”, 2012 


$ Sorin Roşca. Cetăţeanul nimeni. Colecţia „Opera Omnia”. Poezie contemporană. 
laşi, Editura „Tipo Moldova”, 2012 


Noua poezie nouă. O antologie de poezie română postmodernă alcătuită de Dumitru 
Chioaru. Cluj-Napoca, Editura „Limes”, 2011 


Marius Marian Şolea. Adevărul, pe înțelesul femeilor. Versuri. Bucuresti, Editura 
„Vremea”, 2011 


Marius Marian Şolea. Generaţia suspendată. Versuri. Bucuresti, Editura „Edo”, 
2010 


+ Marius Chelaru. Baladă përdit — shmérie / Baladă cotidiană. Traducere în limba 
albaneză de Baki Ymeri. laşi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2009 


+ George Mihalcea. 101 Poeme. Bucureşti, Editura „Biodova”, 2011 


Costel Bunoaica. Noaptea cu sinele meu. Slobozia, Editura „Helis”, 2012 


$Alex. Oproescu. 250 de scriitori. Corespondenţă. Buzău, Editura „Alpha MDN”, 
2011 


#Alex. Oproescu. Dicţionarul presei buzoiene şi râmnicene 1839-1949. Buzău, 
Editura „Alpha MDN”, 2011 


$Horatiu Stamatin. Niobe. 12 eseuri afective. laşi, Editura PIM, 2012 


+ Gheorghe Dobre. Sărind din piatră în piatră. Versuri. Slobozia, Editura „Helis”, 
2012 


*Mádálin Rosioru. Materia Prima. Proză. Bucureşti, Editura „Litera”, 2011 
$Daniela Varvara. Înaripata. Versuri. Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2011 


€ Ecaterina Bargan. Cântece de la şase. Versuri. Chişinău, Editura „Gunivas”, 2011. 
Colecţia „Noii Barbari", coordonată de Dumitru Crudu. 


4 Maria Vesa Aursulesei. Chipuri şi clipuri. Eseuri. Oradea, Biblioteca Revistei Fa- 
milia, 2011 


$ George Vrana. Jurnal interior. Argonaut pe marea interioară. Nostalgia nebunilor. 
Bucureşti, Editura „Oscar Print", 2011. Biblioteca Fantastică. 


Tudor Cicu. Liviu loan Stoiciu — Poezia şi subteranele ei. Eseuri. Buzău, Editura 
„Aldin”, 2011 


#Viorel Nica. Ambivalenta literaturii autobiografice. Eseu critic. Piteşti, Editura 
„Paradigme”, 2011 


$Viorel Nica. Bidimensionalitatea literaturii memorialistice. Eseu critic. Piteşti, 
Editura Universităţii din Piteşti, 2012 


€ Anastasia Dumitru. Ipostaze ale fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu. 


Eseuri. Cu o prefață de Paul Dugneanu. Bucureşti, Editura „Universitară”, 2011 


$Dora Alina Romanescu. Jocul destinului. Roman. Cu o prefață de lon Rosioru. 
Pantelimon, Editura ,Pescárus", 2011 


€ Vasile Mizdrea. Poteci fulgerate. Versuri. Brăila, Editura „Proilavia”, 2011 


$Filoteea Barbu Stoian. Trasoare de gânduri. Publicistică. Bucureşti, Editura „Sem- 
ne”, 2010 


#Zinica lonescu. Schițe din scara trenului. Bucuresti, Editura „Semne”, 2010 
* Virgil Ciucă. Pierdut în lume. Versuri. Bucuresti, Editura „Semne”, 2010 
* Virgil Ciucă. Versete dumnezeiesti. Versuri. Bucureşti, Editura ,Semne”, 2008 


$Claudiu-Valeriu Contevici. Dragostea şi Securitatea. Roman bazat pe fapte reale. 
Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2012 


$Laurentiu Orăşanu. Autorul. Proză. Cu un „Cuvânt înapoi” de Bedros Horasangian. 
Bucureşti, Criterion Publishing, 2010 


*Mitre Caraman, Ştefan Romeo Ghioc. Ursitoarele. Mirih. Memorialistică. Tulcea, 
Editura „Karograf', 2011 


4 lon Tita Călin. Primarul Samba. Umor şi satiră cu ritm şi rimă. Cu un cuvânt înainte: 
„Satiră densă si umor intepátor" de Ovidiu Dunáreanu. Constanta, Editura „Dobrogea”, 
2011 


$ Valentin Ciorbea, Laura Stancu, Amet Aledin. Tătarii în izvoare arhivistice româ- 
nesti. Vol. 1. Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2011 


N 
> 
N 
É 
z 
[o] 
E 
z 
[e] 
A 
X 
Lu 


207