Andrew Hartley — Masca lui Atreus

Unele secrete ar trebui să rămână îngropate... 


AJ. HARTL 


ue 


era 


„intrigant. Un labirint al istoriei si al misterului." 


R 


A.J. HARTLEY 


MASCA LUI ATREUS 


A.J. HARTLEY s-a născut şi a crescut în nord-vestul 
Angliei, acolo unde şi-a descoperit pasiunea pentru 
istorie, mitologie şi arheologie. După ce ani de zile a 
vizitat situri arheologice şi istorice din toată Europa, s-a 
mutat mai întâi în Japonia, apoi în Statele Unite, unde a 
obţinut titlul de Master of Arts şi Doctoratul în literatură 
engleză la Boston University. În afara carierei de 
romancier, Hartley este şi scenarist, dramaturg şi regizor 
de teatru. De asemenea, este Distinguished Professor of 
Shakespeare în cadml Departamentului de Teatru şi Dans 
al Universităţii North Carolina. Alături de De Profundis, 
Hartley este autorul bestsellerului Masca lui Atreus 
(Editura Nemira, 2006). 


Prolog 
Germania, 1945 


Andrew Mulligrew îşi puse mai bine căştile pe urechi. Probabil că 
nu auzise bine. Dat fiind uruitul motorului de tanc Sherman, era şi 
aşa uimitor că mai putea auzi ceva prin circuitul radio. 

- Repetă! ţipă el în microfon. 

- Coloană germană îndreptându-se rapid spre sud, chiar în faţă, 
repetă comandantul. Vehicul blindat în frunte, urmat de ceva 
mare, fără turelă. Poate un Jagdpanther. 

Mulligrew simţi că-i stă inima în loc. Avea impresia că aşa auzise 
şi prima dată. În ciuda scârţâielilor şi gemetelor scoase de şenilele 
tancului, putea auzi limpede chiar şi păcăniturile paraziţilor din 
circuitul radio. Cineva, poate Williams în „Haiducul”, în stânga lui - 
tot plutonul de blindate avea porecle vopsite pe nasurile turelelor - 
întrebă ce altceva se mai găsea în convoiul inamic. Omul vorbi cu 
un ton între resemnare şi groază. 

- Vreo două camioane, o semiremorcă, cel puţin alte două 
tancuri, probabil un Panzer 4 şi un Panther. 

Patru tancuri Sherman, îşi zise Mulligrew, unul dintre ele 
deplasându-se doar cu jumătate din viteza maximă, şi două Stuart 
M5 înarmate doar cu tunuri de treizeci şi şapte împotriva celor mai 
bune blindate germane, inclusiv un tanc pe care nu aveau nici o 
şansă să-l atingă decât din imediata vecinătate. Fiecare dintre 
tancurile germane poseda tunuri care îi puteau nimici pe toţi de la 
cinci sute de metri distanţă. lar Jagdpanther-ul îi putea face bucăţi 
de la o distanţă de trei ori mai mare. 

De ce naiba trimiseseră nemţii un pluton de prim rang ca acesta 
spre sud, în condiţiile în care îşi foloseau toţi oamenii şi toate 
maşinile ca să întârzie iureşul aliat din nord? Berlinul stătea să 
cadă, poate chiar căzuse, dar unei astfel de unităţi de elită i se 
permisese să se retragă atât de departe spre sud, chiar în calea 
plutonului - Dumnezeu să-l aibă în pază! - aliat de blindate. 

Tancul lui Mulligrew, alături de restul plutonului, se separase de 
Batalionul 761 de tancuri cu cinci zile înainte, în vreme ce treceau 
prin Regensburg spre est, ca să înainteze spre Dunăre. Se găseau 
la circa o sută de kilometri nord-est de Munchen şi la mai puţin de 


3 


atât de Austria şi de ceea de fusese Cehoslovacia înainte să fie 
înghițită de Reich, iar distanţa faţă de frontiera elveţiană nu era cu 
mult mai mare; era un ţinut spectaculos, plin de munţi împăduriţi 
cu creste înzăpezite şi castele îndepărtate, romantice, aruncate pe 
piscuri, înaintaseră alături de restul armatei de asalt, începând în 
sfârşit să creadă că târâşul lor de coşmar din Normandia, prin 
Ardeni, către inima Germaniei, se apropia de un sfârşit victorios - 
un sfârşit care aproape făcea uitat faptul că îşi pierduseră 
jumătate din camarazi pe drum - şi se treziseră ţintuiţi pe loc de 
artileria inamică. Plutonul lui Mulligrew primise ordinul de a anihila 
liniile de aprovizionare inamice, dar se trezise complet singur două 
zile mai târziu. Batalionul primise ordinul să înainteze cu viteza 
maximă alături de restul armatei către Steyr, pe râul Enns, pentru 
a face joncţiunea - cumva neliniştitoare perspectivă - cu ruşii. 

Mulligrew şi restul companiei înaintaseră singuri spre nord. 
Dincolo de avansarea pe drumuri pline de refugiaţi, Mulligrew 
începuse să creadă că oamenii lui primiseră o misiune uşoară. 
După Regensburg nimeni nu mai trăsese nici un foc şi oamenii 
începeau să creadă că nici nu aveau să mai tragă vreunul. Lupta 
părea să se fi terminat. 

lar acum se trezeau cu aşa ceva în faţa lor. 

Mulligrew comută pe circuitul de comunicaţii interioare şi începu 
să dea ordine răstit, răsucind turela tancului şi cerând obuze 
penetrante. Tocmai ieşiseră de pe drum când văzură blindatul 
venind înspre ei. Inainta cu cel puţin optzeci de kilometri pe oră şi 
derapa îngrozitor în vreme ce încerca să găsească un adăpost. 
Turela i se dădu la o parte, ca mitraliera de bord să poată trage în 
turela Shermanului. Pe Mulligrew îl speria însă de moarte ceea ce 
vedea în spatele carului blindat. 

Jagdpanther-ul era uriaş, cu silueta joasă şi amenințătoare, ca 
un crocodil sau un rechin, iar blindajul frontal era bine croit şi gros 
de aproape zece centimetri. Tunul de şaptezeci şi şase de milimetri 
al Shermanului nu avea nicio şansă contra acestui blindaj, chiar şi 
de la mică distanţă. lar dacă tancul german reuşea să-şi îndrepte 
tunul de optzeci şi opt împotriva lor, erau terminaţi cu toţii. Pur şi 
simplu. 

Mulligrew ţipă ca oamenii să-i aducă tancul inamic în câmpul de 
tragere al lentilei şi turela se răsuci iute pe arcuri. Singura lor 
şansă era să treacă paralel cu Jagdpanther-ul şi să tragă în el din 
lateral, de la mică distanţă şi de mai multe ori. Sherman-urile din 
spatele lor aveau să se ocupe de celelalte tancuri germane. 

4 


Tocmai ieşeau din şanţul de pe marginea drumului când tunul 
inamic de optzeci şi opt trase. Vizorul i se umplu de fum şi scântei 
şi Mulligrew se strâmbă fără să vrea. Avu nevoie de două secunde 
ca să se asigure că nu fuseseră loviți. Apoi strigă comanda de 
tragere, conştient, chiar în clipa în care dădea ordinul, că turela lui 
Williams încasase în plin obuzul tras de tunul de optzeci şi opt, 
care făcuse o gaură cât un tomberon de gunoi în partea frontală a 
blindajului, după care ricoşase în interior... 


După alte şaptesprezece minute lungi cât o veşnicie, Mulligrew 
stătea în spatele camionului german şi se uita la ruinele 
fumegânde care umpleau drumul şi câmpurile din jurul acestuia. 
Două Sherman-uri şi unul dintre blindatele Stuart fuseseră 
distruse, iar un al treilea vehicul grav avariat. Williams şi tot 
echipajul lui, cu excepţia unui om, muriseră, la fel ca Smith, 
Jenkins şi Pole. Rogers îşi pierduse un picior, iar Lumpkin un ochi. 
Ambii însă credeau că scăpaseră ieftin. 

Germanii nu se opriseră. In loc să se regrupeze pe poziţii, 
adăpostindu-se şi luându-i pe aliaţi la tocat cu armele lor 
superioare ca forţă, încercaseră pur şi simplu să treacă printre 
tancurile inamice, ca şi cum ar fi fost disperaţi să continue 
înaintarea. În vreme ce Sherman-urile se eschivaseră, căutând să- 
şi pună părţile laterale la adăpost, nemţii nu făcuseră nimic ca să 
se adapteze situaţiei, ci îşi continuaseră marşul spre sud, 
expunând chiar şi partea laterală şi spatele monstruosului 
Jagdpanther, un tanc care probabil s-ar fi descurcat singur cu 
întregul pluton duşman dacă ar fi rămas pe loc ca să lupte. 

Nu avea nicio logică. 

Pe urmă avusese loc acea acţiune bizară. Când soarta scurtei 
bătălii începuse să încline în favoarea americanilor, germanii se 
strânseseră în jurul camionului, ca şi cum ar fi fost hotărâți ca, 
dacă vreun vehicul avea să supravieţuiască măcelului, acela să fie 
micul Opel ponosit. 

-la să vedem pentru ce s-au întâmplat toate astea, rosti 
Mulligrew. 

Tom Morris, şoferul lui Mulligrew, desfăcu trapa din spatele 
camionului. Omul avea o expresie tâmpă pe chip, cu ochii măriţi 
de şocul bătăliei şi de ciudăţenia ei. 

Mulligrew se căţără peste trapă, trecând de tânărul german care 
încercase să-i oprească cu un pistol-mitralieră până ce îl 
anihilaseră împroşcând camionul cu gloanţe de calibrul 30. 

5 


Înăuntru se găseau un amestec ciudat de obiecte şi un singur 
container mare, inscripţionat cu vulturul german şi cu o svastică. 
Folosindu-se de ranga luată din tancul său, Mulligrew trase de 
capacul containerului până ce acesta pârâi şi se frânse. După ce 
dădu capacul la o parte, Mulligrew rămase tăcut, holbându-se la 
ceea ce se găsea înăuntru. 

„Ce mama dracului?” 

- Ce e, Andrew? întrebă Morris. Ce vezi? 

- Nu ştiu, răspunse Mulligrew cu o voce îngroşată de stupoare şi 
chiar de teamă. Nu ştiu. O chestie bizară. 

- Ce anume? 

- Mai bine ai chema Poliţia Militară, rosti Mulligrew. Chiar acum. 

Cu toate că ordinul fu imediat îndeplinit şi în ciuda măcelului 
prin care trecuseră şi a durerii care însoţise groaza iniţială, 
Mulligrew rămase lipit de spatele camionului. Când ambulanţele 
sosiră ca să ia cadavrele, el continua să stea lipit locului, ca şi cum 
ar fi fost vrăjit. 


Partea 1 


OASE VECHI 


„[...] Închise sunt rănile toate 

Câte avusese, c-a fost ciuruit de-o mulţime de suliţi. lată 
cum zeii cei nemuritori îngrijesc de viteazul Hector, deşi 
el e mort, că prea le-a fost drag tuturora. 

[...] 

Teme-te, Ahile, de zei şi de mine te-ndură amintindu-ți 
C-ai şi tu tată bătrân. Ba eu sunt mai vrednic de milă, M- 
am biruit şi facut-am ce n-a făcut nimeni pe lume, Mâna 
ce crud îmi ucise feciorul am dus-o la gură!.” 


1 liada, Homer, trad. De G. Murnu, Editura de Stat pentru 
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 (n. Red.). 
7 


Capitolul 10 
Zilele noastre 


Bărbatul masiv se lipi de perete, sprijinindu-şi corpul imens pe 
piciorul pe care îl plasase ca din întâmplare în canatul uşii. 

- Să ştii că eşti o tânără domniţă extrem de şocantă, Miss Miller, 
rosti el tărăgănat, cu ochii jucându-i pe faţa porcină şi cu limba 
umedă scoasă printre buzele-i groase şi depărtate. 

- Ştiu, rosti Deborah. 

Avea aproape un metru nouăzeci şi arăta ca şi cum ar fi fost 
asamblată din bucăţi de ţeavă. Rareori îi spunea cineva că e 
atrăgătoare. Niciodată oamenii nu o numeau drăguță. Auzea de 
multe ori cuvântul „şocantă”._ În trecut poate că s-ar fi simţit 
flatată. Cu mult timp în urmă. In noaptea asta, după săptămânile 
de planificare şi orele scurse în zâmbete de complezenţă şi 
conversații formale, era prea obosită ca să mai fie politicoasă, 
chiar şi faţă de Harvey Webster, membru proeminent al Ligii 
Oamenilor de Afaceri Creştini din Atlanta şi şeful comisiei 
financiare a muzeului. Trecuse de miezul nopţii şi tot ce voia era să 
se ducă acasă. 

- Foarte şocantă, repetă el, întinzând mâna, cu palma deschisă, 
către şoldul ei. 

Individul semăna cu o broască, cu pielea umflându-se şi 
scofâlcindu-se simultan, ca un balon pe jumătate plin cu apă care 
oscilează dintr-o parte în alta. 

- Domnule Webster, rosti ea, uitându-se fix la mâna cu pete care 
aluneca spre ea, nu cred că faceţi un lucru înţelept. 

„Şi probabil că aş vomita dacă m-ai atinge”, adăugă ea în gând. 

Mâna lui se opri, ezitând, apoi îşi reluă înaintarea când el decise 
să ia replica ei drept sfială. Deborah se îndepărtă. 

- Domnule Webster, zise ea, cu un zâmbet mai îngheţat pe chip, 
vă rog. 

Bărbatul schimbă tactica. Rânjetul pofticios i se schimbă în 
zâmbet şi mâna i se retrase în sus, într-un gest de predare. 

- N-am nici o intenţie de ofensă, rosti el, cu un zâmbet mai larg 
decât uşa pe care silueta lui continua să o blocheze. Speram doar 
să facem un tur al clădirii. Acum că, ştii tu, toată lumea s-a dus 

8 


acasă. 

Zâmbetul încremeni o secundă şi Deborah întrezări calculul pe 
care şi-l făcuse individul. Era trist că un bătrân de şaizeci şi cinci 
de ani recurgea la şmecherii tipice de licean. Şmecherii şi, simţea 
ea, chiar un pic de ameninţări. 

- Un tur privat, adăugă el, rânjind astfel ca ea să-i înţeleagă 
perfect intenţia. 

Se comportase aşa toată seara şi, dacă Deborah voia să fie 
onestă cu ea însăşi, ăsta era comportamentul lui dintotdeauna, 
mai ales după câteva pahare. Deborah se considera o persoană 
destul de tolerantă, dar şi răbdarea ei avea limite, iar acum se 
cam apropia de ele. 

- Altă dată, domnule Webster, zise ea. Când afară e lumină şi 
înăuntru sunt oameni, iar eu am apucat deja să investesc într-un 
decent dispozitiv cu electroşocuri pentru a păstra distanţa. 

Zâmbi ca pentru a arăta că glumeşte, dar şi zâmbetul lui se acri 
puţin. 

- Ai o gură tare spurcată, Miss Miller, rosti el. 

- Mulţumesc, acceptă ea, împăcându-se cu ideea că în noaptea 
asta nu avea cum să câştige în faţa lui. Deşi nu gura e cea mai 
reprezentativă parte a mea. 

El oftă şi ridică mâinile puhave într-un gest de predare. 

- Bine. Mă duc acasă. 

- Să conduceţi cu grijă, îi ură ea, dându-se uşor într-o parte când 
el încercă pentru ultima dată să o îmbrăţişeze. 

- Revin spre sfârşitul săptămânii să îl văd pe Richard, aşa că... 
pe curând. 

Individul păşi peste pragul uşii de sticlă, continuând să se uite la 
ea ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Deborah să se răzgândească şi să-l 
invite înăuntru. 

- Noapte bună, domnule Webster, rosti ea din vârful buzelor, 
adăugând în mintea ei „nemernic bătrân, slinos şi beţiv ce eşti”. 


Simti un fior de uşurare când el se făcu nevăzut în întunericul de 
afară, chiar dacă avea sentimentul că, forțându-l pe bătrân să bată 
în retragere, avea să plătească într-un fel sau altul, poate mai mult 
decât îşi dădea seama. Webster controla punga de bani a 
muzeului şi avea influenţă în comunitatea locală de afaceri, sau 
cel puţin în secţiunea mai vârstnică şi albă a ei. Liga Oamenilor de 
Afaceri Creştini nu interzicea pe faţă accesul oamenilor de culoare, 
dar faptul că niciun negru nu era membru - mai ales într-un oraş 

9 


ca Atlanta, unde comunitatea afro-americană era înfloritoare - 
spunea multe despre preferinţele Ligii. Deborah încercase să 
contrabalanseze influenţa Ligii asupra muzeului prin atragerea 
unor organizaţii cu o componenţă mai diversă, dar asta n-o 
împiedica să aibă un sentiment de neplăcere de fiecare dată când 
Liga trimitea câte un cec. Îşi zisese că ar fi avut şanse să implice 
vreun grup de oameni de afaceri evrei, dar şi asta îi dădea un 
sentiment de neplăcere, ca şi cum prin asta şi-ar fi exploatat 
propria moştenire, o moştenire pe care ea una încerca din 
răsputeri să nu o ia în seamă în tot ce însemna viaţa proprie. De 
ce să rişte expunerea ei şi a muzeului la manifestări antisemite 
când oricum cea mai mare parte a apartenenţei ei la cultura 
ebraică aparţinea trecutului? 

„Of, fii serioasă”, rosti o voce în mintea ei. Era vocea sensibilă şi 
nu lipsită de logică, asemănătoare cu cea a bunicii lui Deborah: o 
amintire stridentă şi stânjenitoare a glasului adevărului, care 
stătea permanent de veghe undeva în străfundul minţii, gata să 
străpungă precum un bisturiu de chirurg ecranele de protecţie pe 
care Deborah le ridicase ca o pavăză. „Probabil că Webster nici nu 
ştie că eşti evreică. De unde ar putea şti?” 

Adevărat. Pe Deborah nu o îngrijorau consecinţele politice ale 
respingerii lui Harvey Webster. Rareori îşi făcea griji politice de 
vreun fel, o atitudine care o putea transforma într-o rotiţă slabă a 
mecanismului de funcţionare a muzeului, dar care, în ochii cu o 
privire indulgentă şi paternă ai lui Richard, devenea doar o 
atitudine „îndrăzneaţă”. Deborah îşi zisese întotdeauna că Richard 
folosise cuvântul după ce îl luase dintr-o epocă trecută pe care o 
admira şi căreia el nu i-ar fi supravieţuit. Realitatea era că, dacă 
Webster şi Liga decideau să-şi retragă sprijinul financiar din pricina 
lipsei ei de recunoştinţă, atunci ar fi fost obligată să dea explicaţii, 
deşi aşa ceva ar fi însemnat în cele din urmă pentru ea o imensă 
uşurare. Afacerile dau naştere la amiciţii ciudate, dar dacă refuzul 
de a accepta trecerea de la amiciţie la căsătorie face imposibilă 
continuarea amiciţiei, atunci cu atât mai bine. 

Deborah verifică uşile muzeului şi inspectă repede holul pe sub 
scheletul de T-Rex? şi prora aia urâtă de galeră pe care Richard o 
dezvelise cu o lună înainte cu o atitudine de parcă ar fi anunţat că 
vine Crăciunul mai devreme. Era o siluetă de femeie pe jumătate 


2 Tyrannosaurus rex, dinozaur uriaş carnivor care a trăit acum 
optzeci şi cinci-şaizeci şi cinci de milioane de ani (n. Red.). 
10 


goală, contopită cu gâtul unui balaur, arătând mai degrabă 
potrivită ca decoraţiune pe o motocicletă Harley Davidson a 
vreunui maniac al şoselelor decât pe partea din faţă a unei nave 
spaniole din epoca Renaşterii, dar Richard găsise totul ca pe un 
amestec, minunat de hilar, de istorie şi kitsch. Deborah se uită 
urât la chipul lipsit de expresie şi la curbele excesiv de largi ale 
femeii, apoi îşi mută privirea spre zona unde silueta devenea 
solzoasă şi reptiliană, transformându-se - destul de firesc, de altfel 
- dintr-o siluetă sexy în şarpele din Rai. 

Deborah se strâmbă la chestia aia şerpuitoare, cu sâni cât nişte 
faruri, din secolul al XVI-lea, şi zâmbi destul de amar. 

- Richard, rosti ea cu voce tare. Te iubesc, dar ai un simţ tare 
mizerabil al umorului. 

Ridică din umeri, scoase un oftat, apoi se opri ca să privească 
dezastrul lăsat în holul muzeului de oaspeţi. Lăsaseră în urmă 
patru coşuri de gunoi pline cu farfurii din hârtie pe care echipa 
care asigurase cateringul ar fi trebuit să le scoată la plecare. In 
alcovul semicircular de unde îşi ţinuse ea prezentarea cu trei ore 
înainte găsi pahare de plastic cu Martini şi şerveţele pline de 
rămăşiţe de pateuri, iar podeaua era plină de pete lipicioase. 
Trebuia să vorbească iarăşi cu Richard despre serviciul prestat de 
cei de la Taste of Elegance, şi asta nu doar pentru că pateul lor de 
ficat avea un gust ciudat de conservă. 

Richard Dixon era fondatorul muzeului, principalul colecţionar al 
instituţiei, sursa financiară principală şi lumina sa călăuzitoare. Era 
angajatorul lui Deborah, mentorul şi prietenul ei. În rarele 
momente în care ea era suficient de onestă cu sine ca s-o 
recunoască, Deborah simţea că Richard se comporta extrem de 
asemănător unui tată, preluând acest rol după ce tatăl ei natural 
murise de inimă când ea avea treisprezece ani. 

„Cu douăzeci de ani în urmă, aproape împliniţi.” 

Uneori, în lupta ei de a menţine micul muzeu pe linia de plutire 
în secolul XXI, bătându-se cu indivizi precum Harvey Webster în 
cursul acestui proces, Richard Dixon era singura fiinţă care o făcea 
să nu renunţe. Brusc, aşa cum stătea singură în holul muzeului, 
sub umbra amenințătoare a scheletului de T-Rex, în lumina slabă 
dată de noile aplice cu model indian, Deborah se întrebă cât avea 
să mai reziste Richard. 

„Şi ce te faci tu dacă el dispare?” se întrebă ea. „Au trecut 
douăzeci de ani şi tu încă n-ai reuşit să depăşeşti moartea 
propriului tată. Poate că ai acceptat-o, dar n-ai reuşit s-o 

11 


depăşeşti. Absolut deloc.” 

Se scutură cuprinsă de un fior. 

- N-ar trebui să se bea la chestiile astea, zise ea cu voce tare. 
Devii melodramatic. 

Privi în jurul ei, încercând să decidă dacă mai era ceva de făcut 
în acea noapte. Paşaportul ei se găsea încă în seiful din birou, 
unde se odihnea de când ea, trimisese prin fax datele 
organizatorilor expoziţiei celtice (în cazul în care, presupunea ea, 
aceştia se gândiseră că ar fi putut pleca din ţară cu câteva 
exponate ascunse pe sub bluză), dar asta mai putea aştepta până 
a doua zi. Doar nu pleca nicăieri. 

Culese corespondenţa şi o răsfoi, separând facturile de prostii şi 
plicurile adresate ei de cele destinate lui Richard. O treime din 
stivă ajunse drept la coşul de gunoi. Plicurile adresate ei mai 
puteau aştepta, şi nici cele pentru Richard nu păreau mai urgente. 
Unul avea o mică mască triunghiulară într-un colţ: fără îndoială era 
o scrisoare de cerere de ajutor de la vreo companie locală de 
teatru. Richard primea zeci de astfel de misive săptămânal. Le 
răspundea tuturor, mai puţin celor prea generale sau prea 
obraznice, adesea incluzând donaţii importante. Zâmbind cu un soi 
de indulgență familiară şi obosită, Deborah puse plicurile în geantă 
şi se apucă să încuie muzeul. Avea să citească mesajele a doua zi. 

Porni alarma, se uită iute în parcarea de afară împrejmuită de 
magnolii din sud pline de flori şi îşi făcu avânt să iasă în căldură. 
Era iunie, o lună de vară în care Atlanta devenea înăbuşitoare, 
chiar şi noaptea. La uşă se opri. Un vagabond se tot învârtea de 
câteva zile pe lângă muzeu. Era un individ bătrân, dar avea nişte 
ochi plini de viaţă şi cu o intensitate aparte; în plus, mormăia 
mereu ceva într-o limbă pe care ea nu o pricepea. Cu o zi înainte 
se adăpostise în parcare în vreme ce ea încuia muzeul, furişându- 
se de-a-ndăratelea printre maşini, îmbrăcat într-o haină lungă şi 
grea, în ciuda căldurii, iar privirea lui strălucitoare o urmărise 
neliniştitor multă vreme. 

Acum însă nu se vedea nici urmă din el sau din Jaguarul 
strălucitor al lui Webster, aşa că Deborah ieşi în noaptea 
toropitoare, căscând fără reţinere de oboseală. Paşii ei mari o 
duseră imediat lângă micuţa-i Toyota. Lăsând iritarea şi oboseala 
la o parte, seara fusese foarte bună. 

In vreme ce conducea spre sud, prin inima oraşului, pe lângă 
blocurile-turn de birouri, noi, modeme şi pline de viaţă (precum tot 
ce nu era muzeul ei în Atlanta) încă luminate la acea oră, Deborah 

12 


constată că refuza s-o părăsească sentimentul că Richard 
îmbătrânea. 

Oare cât avea? Şaptezeci şi cinci, şaptezeci şi şase? Cam pe 
acolo. Asta era motivul principal pentru care fusese ea adusă la 
muzeu, cu misiunea de a repune treptat instituţia pe harta de 
interes turistic în vreme ce el s-ar fi retras, tot treptat, către casa 
lui învecinată, de unde să mai apară doar în postura de finanţator 
generos al instituţiei. Cu cinci ani în urmă, o asemenea 
eventualitate părea extrem de îndepărtată, dar acum 
evenimentele păreau să se precipite cu o viteză ameţitoare, iar 
finalul părea de neevitat. Nu discutau niciodată deschis pe tema 
asta, dar eventualitatea plutea mereu între ei, precum emanaţia 
aproape tangibilă a unei plante otrăvitoare imense. Sau poate că 
el se stingea încetul cu încetul. Da, asta era. Şi după aceea?... 

„Muzeul tău.” 

Avea să se întâmple în curând. Dintr-un anume punct de vedere, 
se întâmplase deja. lar ideea o deprima. 

Deborah fu trezită din neplăcuta reverie de o suită iritantă de 
sunete electronice. Telefonul ei mobil. Richard socotise amuzant 
să-i programeze în secret telefonul să sune pe melodia La 
Cucaracha. Deborah era acum obligată să-l reprogrameze sau să i- 
| dea înapoi lui Richard. Ideea îi potoli iritarea şi îi aduse aminte că 
lui îi plăcea să-i mai vorbească în astfel de nopţi, când credea că 
ea are dispoziţia necesară. Richard se retrăsese cu mai bine de o 
oră şi jumătate înainte, anunțând la modul general mulţimea că 
bătrâneţea îl determina să se simtă obosit, după care îi făcuse cu 
ochiul lui Deborah, abandonând-o discuţiilor cu Webster şi amicii 
acestuia. Trebuia să-l facă să plătească cumva şi pentru asta. 

- Da? rosti ea, hotărâtă să-l trateze pe bătrân cu tot sarcasmul 
de care era capabilă. 

- Deborah? 

Nu era Richard. Nici pe departe. 

- Bună, mamă, zise ea, cumva dezamăgită. 

Îşi iubea mama, dar găsea şi ea nişte momente să o sune... 

- Am ieşit cu familia Lowenstein, anunţă maică-sa, ca şi cum ar 
fi fost întrebată de Deborah ce a mai făcut. 

Nu vorbiseră de două săptămâni. 

- Îţi aminteşti de familia Lowenstein, nu? rosti maică-sa, 
subliniind cuvintele ca şi cum Deborah ar fi fost puţin surdă. Din 
Cambridge? În fine, locuiesc acum în Long Island, dar au venit în 
vizită prin oraş. Am ieşit să luăm cina şi aproape că am făcut 

13 


infarct când am ajuns acasă şi am găsit un mesaj de la fata mea 
cea mare. Primul de - cât timp? - o lună? 

- N-a trecut chiar atât. 

- Ba, cam pe acolo. 

- Mda, scuze mamă, zise Deborah, simțind cum începe să o ia 
durerea de cap şi cum devine incapabilă să pună capăt situaţiei, 
ca de atâtea ori atunci când în situaţia respectivă era implicată 
mama ei. 

N-ar fi trebuit să o sune. O făcuse în urma unui impuls 
necontrolat de a-şi împărtăşi triumful cu cineva - oricine - dar 
acum, la doar o oră depărtare, ideea i se părea oribilă. 

Mama lui Deborah fusese o soră medicală cu jumătate de normă 
a cărei unică mare realizare în viaţă, aşa cum îi plăcea chiar ei să 
afirme, fusese căsătoria cu un doctor de medicină internă. Işi 
abandonase slujba în clipa în care rămăsese însărcinată cu 
Deborah şi se reangajase abia după ce moartea soţului o lăsase cu 
facturi de plătit. În ochii plini de reproş ai adolescentei Deborah, 
mama ei îşi petrecuse aproape doi ani din viaţă ducându-se şi 
venind de la spital într-un soi de atitudine de frondă, ca o regină a 
frumuseţii deposedată de coroană din cine ştie ce motive tehnice 
obscure. După ce îşi idolatrizase tatăl, în ciuda sau poate parţial 
chiar din pricina deselor lui absenţe de acasă, Deborah urâse 
tentativele ulterioare ale mamei sale de a-şi alinta fata studioasă 
şi groaza palpabilă a acesteia când Deborah, după ce fusese 
întotdeauna lipsită de graţie, băieţoasă şi slăbănoagă, se trezise la 
vârsta de cincisprezece ani că depăşeşte un metru optzeci şi cinci 
şi continuă să crească. 

- Deci care e vestea cea mare, Debbie? Am sunat imediat ce ti- 
am auzit mesajul. Mi s-a părut că ai ceva veşti. 

Nimeni altcineva nu-i mai spunea Debbie. Era doar una din căile 
permanente prin care mama înţelegea greşit personalitatea fiicei 
sale. 

- O, ştii tu, zise Deborah, închizând ochii. Chestii de la lucru. Am 
avut o zi bună. 

- Minunat, dragă. Şi ce altceva mai e nou pe la tine? Am vorbit 
cu Rachel dimineaţă, dar nici ea nu mai ştia nimic de tine. 

„Rachel, fiica bună, cea cu trup de gimnastă şi care, ca un cadou 
perpetuu făcut mamei sale, locuieşte cu soţul ei şi cu progenitura 
la mai puţin de trei blocuri distanţă de casa din Brooklyn în care s- 
a născut...” 

- Nu, nu am mai vorbit cu Rachel în ultima vreme. La muncă 

14 


totul e bine. 

- Muncă? Tu munceşti prea mult. Exact ca taică-tău. Dar pe el 
mai apucam să îl şi văd. 

- Eşti mereu bine-venită, rosti Deborah. 

- La tine? 

- Doar nu stau în Calcutta, zise Deborah. Faci două ore cu 
avionul. 

- Cum de îţi aminteşti? 

- Drăguţ, mamă. 

- Şi ce mai e nou, în afară de muncă? Te-ai măritat în secret sau 
ceva de genul ăsta? 

Ei, în sfârşit fusese deschis şi subiectul care le învenina mereu 
relaţia. Asta era marele talent al mamei ei. Cu o singură remarcă 
de genul ăsta era în stare să toarne sare pe mai multe răni 
deschise deodată, cu o nonşalanţă de parcă ar fi vorbit cu 
vânzătoarea de la colţ. În acest caz, remarca, rostită cu atâta 
uşurinţă şi repeziciune de parcă ar fi fost o simplă şuetă, voia în 
realitate să spună: 

„Munceşti prea mult şi munca ta, ca să fim cinstiţi, nu merită 
efortul. Nu ai niciun bărbat în viaţa ta. Ca de obicei. Te pricepi doar 
să ascunzi lucrurile de familia ta. Măritişul departe de casă nu ar fi 
decât ceva firesc, în definitiv, ai întors spatele familiei, oraşului tău 
natal, moştenirii tale culturale şi la tot ce era drag pentru noi când 
te-ai mutat în Sodoma aia a străinilor...” 

„Chiar înainte de asta, mamă”, îi replică ea în gând. „Iata e mort 
de douăzeci de ani.” 

- Nu, mamă, răspunse ea cu voce tare, schiţând chiar un 
zâmbet împotriva propriei voințe. Deocamdată în viaţa mea nu a 
apărut nimic nou. 

Continua să rumege în gând câteva replici pe jumătate în glumă 
pe care ar fi trebuit să le spună, când telefonul îşi făcu iarăşi auzită 
soneria nenorocită. 

- Mamă, începu ea. Mă îndrept spre casă. Te pot suna înapoi 
când... 

- Este încă acolo? 

Deschise gura să răspundă înainte de a-şi da seama că nu 
cunoaşte vocea. 

- Ce?? Cine-i la telefon? 

- Unde eşti? 

- Am întrebat cine-i la telefon, repetă ea. 

- Au pus mâna pe el? Unde eşti? 

15 


Individul ţipa. lar vocea... În tonul lui se ghicea ceva. Un soi de 
accent. Britanic? Australian? Ceva de genul ăsta. 

- Îmi pare rău, zise Deborah, cu o politeţe rece. Cred că aţi 
greşit numărul. Formaţi-l din nou şi apoi începeţi conversaţia 
cerând să vorbiţi cu persoana la care vreţi să ţipaţi. 

- Ascultă-mă, femeie tâmpită! Trebuie să te întorci... Deborah 
închise şi opri telefonul. 


16 


Capitolul 2 


Autostrada era liniştită. În mai puţin de zece minute Deborah 
ieşi de pe ea, trecând printre felinarele de pe 10th Street şi 
înaintând spre Piedmont, deja gândindu-se la pat şi la somn, şi 
închizând porţiuni ale minţii ei ca şi cum ar fi apăsat pe nişte 
comutatoare. Când ajunse pe aleea de pietriş rezervată 
rezidenţilor din blocurile din Bay Court se comporta deja ca un 
robot. Jos din maşină, încuie maşina. Cheile de la casă. Cutia 
poştală. Uşa de la apartament şi în sfârşit înăuntru. 

Licăritul luminii de la robotul telefonic o scoase din transă. Becul 
roşu aprins o forţă să se trezească. Işi verificase mesajele prin 
telefon de la ceremonia de strângere a fondurilor, aşa că oricine 
sunase o făcuse în ultima oră. Richard? Deborah se încruntă, 
apăsă butonul şi se duse înspre baie ca să-şi ia periuţa de dinţi. 

- Eşti acolo? se auzi dinspre robot. 

Deborah încremeni locului şi simţi cum i se face părul măciucă. 
Din nou vocea aceea. Britanicul. Din nou un număr greşit. 

„Dar e imposibil, nu? Data trecută te-a sunat pe mobil.” 

Adevărat. 

- Dacă eşti acolo, ridică receptorul. 

Continuă să stea nemişcată, deşi auzea tonul lui imperativ. 
Urmară o nouă tăcere îndelungată, un pocnet înfundat şi zumzetul 
obişnuit al tonului de apel. Maşinăria scoase un bip, cârâi, apoi 
tăcu. Deborah rămase unde era, uitându-se la telefon. Ceva din 
tonul acelei voci o deranja, deşi nu-şi dădea seama dacă era vorba 
de accent, de hotărârea din voce sau de faptul că individul nu-şi 
declinase identitatea. 

Numai că Deborah Miller nu putea fi speriată cu una, cu două, 
sau cel puţin aşa îi plăcea ei să creadă. Respinse orice presupuneri 
morbide, aşa cum respinsese avansurile stângace ale lui Harvey 
Webster, şi se pregăti de culcare. Mâine avea să fie o zi mare, iar 
partea de creier care îi mai rămăsese trează trecu repede în 
revistă responsabilităţile ei, în vreme ce mâna îi stinse mecanic 
veioza de lângă pat, iar restul trupului i se cuibări sub cearşaf. 
Slavă Domnului că lăsase aerul condiţionat pornit. 

Richard va vrea să urmărească îndeplinirea promisiunilor noi de 
care făcuseră rost. Intre timp, ea trebuia să discute cu cei de la 

17 


Atlanta Journal Constitution, după care să înceapă să strângă 
proiectele pentru expoziţia celtică. Avea să cheme firma de 
catering şi să le ceară un discount pentru că îndeplinise ea însăşi 
cea mai mare parte a muncii de curăţenie, şi trebuia să îndure 
obida Tonyei, proaspăt angajata femeie de serviciu a muzeului, la 
prima oră a dimineţii. Confruntarea cu incompetenţii de la firma de 
catering avea să însemne o nimica toată faţă de cea cu Tonya. 

Deborah nu mai întâlnise niciodată o femeie de serviciu precum 
Tonya. Nu-i scăpa niciun amănunt; era hotărâtă, dar nu atât 
defensivă, cât mai degrabă... sardonică. O trăsătură ciudată de 
caracter la o femeie de serviciu de vârstă mijlocie. Deborah bănuia 
că atitudinea femeii, sau mai degrabă propria ei reacţie de 
neplăcere faţă de această atitudine, se datora faptului că Tonya 
era deşteaptă, educată şi neagră. În orice caz, protestele ei legate 
de mizeria pe care grangurii locali (albii) o lăsaseră în holul ei 
curat şi drăguţ aveau să semene un pic cu detonarea unei mici 
încărcături de explozibil. 

Şi totuşi, mai era de lucru la expoziţia celtică, iar asta o făcea pe 
Deborah să zâmbească: patru secole de cruci scoţiano-irlandeze, 
manuscrise pline de înţelepciune şi bijuterii. Cu doi ani în urmă nu 
ar fi existat o asemenea expoziţie. Deborah continua să 
zâmbească în vreme ce aluneca în braţele somnului. 

Ţăârâitul brusc al telefonului o trezi ca pe o sirenă din 
străfundurile oceanului. Deborah ieşi la suprafaţă icnind, plină de 
nedumerire. Pentru o secundă avu impresia că e soneria de la uşă. 
Se dădu pe jumătate jos din pat înainte de a se putea concentra. 
Era întuneric, iar limbile radioului cu ceas de pe noptieră arătau 
aproape ora 3. Dacă ar fi fost trează, ar fi lăsat robotul să 
răspundă, convinsă fiind că e o greşeală, dar ameţită de somn 
cum era, ridică receptorul fără să se mai gândească. 

- Da? 

- De ce nu eşti la muzeu? Trebuie să te întorci. 

- Ce?? 

Pentru o secundă se pierdu complet, apoi îşi reveni. Aceeaşi 
voce. 

- Cine e acolo? 

- Trebuie să te întorci! rosti iarăşi vocea, cu aceeaşi hotărâre şi 
frustrare în ton ca şi mai înainte. Nu-i poţi lăsa să-l ia! 

Să ia ce? 

- Cadavrul! 

- Dacă mă mai suni, pe oricare din numere, rosti ea, sun la 

18 


poliţie. Ai priceput? 

Întrerupse convorbirea apăsând pe furcă şi rămase întinsă în 
întuneric, cu receptorul încă în mână, uitându-se în gol la tavan şi 
aşteptând ca neliniştea pe care o resimțea să i se mai atenueze. 

„Cadavru?” 

Ce cadavru? 

Rămase aşa timp de şase minute, urmărind limbile pe cadranul 
luminat al ceasului, dar constată că nu mai putea adormi. De fapt, 
se simţea ca şi cum cineva i-ar fi injectat o doză de cafea tare 
direct în vene. Dependenţii de cafea de la muzeu foloseau 
termenul de „prins”. „Sunt prins complet...” Deborah îşi simţi 
toate comutatoarele creierului revenind pe poziţia ON şi avu 
sentimentul că timpul îi este brusc conectat la o sursă de energie 
care porneşte aplicaţii nebănuite, până ce creierul i se umplu de 
zumzetul curentului electric. Putea simţi electricitatea pe care i-o 
emana trupul în aerul nopţii ca pe un fulger. 

„Cadavru?” 

Se sculă, se îmbrăcă repede cu ceva la nimereală şi puse mâna 
pe cheile de la maşină. 


19 


Capitolul 3 


Muzeul era întunecat, iar parcarea pustie, dar Deborah nici nu 
se putea aştepta la altceva la ora 3 dimineaţa. Era o proastă. Ar fi 
trebuit să fie în pat, acasă. Deschise uşile de la intrare şi verifică 
alarma. Nu pornise. Nu se comisese nici o spargere şi totul în holul 
principal arăta exact aşa cum arătase la plecarea ei. 

Dar alarma nu scoase nici un sunet aşa cum făcea în fiecare 
dimineaţă la sosirea ei, ceea ce însemna că nu fusese armată. 

Deborah se uită nedumerită la ea. Fusese extrem de obosită 
după întrunire, dar cu siguranţă îşi amintise să pornească alarma, 
nu? Se duse repede la comutatoarele de lumină de lângă uşă şi le 
pomi pe toate cu un singur gest rapid. 

Nimic. Holul, cu scheletele lui de dinozauri, cabinele de 
informaţii şi exponatele temporare, licărea în lumina slabă a 
iluminatului de urgenţă care nu se stingea niciodată. Deborah 
apăsă de mai multe ori pe comutatoare. Tot nimic. Neliniştea care 
o împiedicase să mai adoarmă după acel telefon oribil se făcu 
iarăşi simțită, apoi se estompă, dar în sufletul ei Deborah rămase 
cu o senzaţie ciudată, mai puternică decât înainte. Ceva nu era în 
regulă. 

Îşi scoase telefonul mobil din buzunar şi îl porni. Holul 
reprezenta inima muzeului. Clădirea era aranjată precum o roată 
de căruţă, fiecare spiţă formându-se din acest hol şi ducând 
vizitatorii către galeriile de exponate de la periferie, totul fiind 
conectat într-un arc semicircular imens de un coridor larg, flancat 
de animale şi păsări împăiate. Deborah traversă repede holul, 
trecu de aplicele indiene şi apucă pe una dintre „spiţe”. 

Aici era şi mai întuneric, din pricina faptului că iluminatul de 
urgenţă era mai rar. Cutiile cu exponate (fosile din partea locului, 
hărţi din Jurasic şi Cretacic, un schelet aproape perfect de 
Velociraptor împreună cu modele în mărime naturală ale bestiei 
preistorice în cuibul său) erau complet în beznă, doar nişte pereţi 
goi de sticlă, precum zidurile unui imens acvariu. Ideea (forme 
nevăzute înotând în spatele panourilor) o deranja, aşa că Deborah 
iuți paşii. Nu se vedea nici un semn de deranj sau de stricăciune, 
dar în gură Deborah avea un gust metalic şi rău, ca şi cum o 
glandă de mult uitată din creierul ei ar fi activat un soi de alarmă 

20 


străveche. Merse şi mai repede, formând în acelaşi timp numărul 
de acasă al lui Richard. 

Telefonul începu să sune. Deborah strânse din dinţi la gândul că 
avea să-i audă vocea enervată, dar apoi, când observă că nu-i 
răspunde nimeni, începu să alerge, cu telefonul care continua să 
sune apăsat de ureche. Se opri la capătul coridorului. 

„Ignoră bezna şi continuă să mergi. Nu te uita la exponate.” 

Coridorul perimetral, cu păsările şi animalele împăiate în care 
dădea galeria cu exponate din Preistorie, era secţiunea din muzeu 
care îi plăcea lui Deborah cel mai puţin. Era o secţiune atât de 
lipsită de viaţă, atât de victoriană în sensul în care un muzeu 
putea fi astfel. Mirosea altfel acolo, a molii şi a formaldehidă, zona 
părând mult mai veche decât secţiunea destinată dinozaurilor. 
Avea un iz fetid şi greu, fiind proiectată ca loc de instruire de către 
oameni care împuşcau animalele şi păsările cu puştile lor după 
care lipeau etichete cu denumiri în latină pe cadavrele prost 
împăiate. Deborah o numea „logica unui colecţionar de fluturi”. 
„lată un exemplar splendid: hai să-l ucidem ca să vedem cu toţii 
cât de frumos era.” Îl avertizase pe Richard că într-o bună zi avea 
să înlocuiască acea secţiune, atunci când va găsi ceva cu care să o 
înlocuiască. Richard zâmbise şi îi spusese aceleaşi cuvinte ca 
întotdeauna: „Câtă vreme nu-mi transformi muzeul într-un parc 
tematic.” El ura o astfel de posibilitate, iar ostilitatea lui faţă de 
ceea ce era deja socotit ca o tendinţă în organizarea muzeelor, şi 
anume ca acestea să pretindă că nu mai sunt muzee - şi să o facă 
atât de bine, încât chiar să nu mai fie muzee - constituise un motiv 
permanent de confruntare cu consiliul de administraţie, care voia 
să atragă vizitatori cu orice preţ. 

„Muzeele trebuie să educe, nu să distreze lumea”, spunea el. 
„Folosiţi tot ce ştiţi voi ca să-i atrageţi aici, dar oferiţi-le ceva din 
care să înveţe, ceva cu care să rămână pentru tot restul vieţii 
lor...” 

Telefonul lui continua să sune. 

Deborah începu din nou să meargă. Nu-i spusese niciodată asta 
lui Richard, dar colecţia de exponate împăiate nu numai că o 
ofensa în calitatea ei de curator al muzeului şi de naturalist 
amator, dar o speria de-a dreptul. Acum, în lumina slabă şi verzuie 
a lămpilor de deasupra capului, simţea prezenţa cadavrelor de 
animale precum nişte moaşte nevăzute ale unor sfinţi dintr-o 
catedrală, morţi de mult timp, dar cumva continuând să 
supravegheze locul. Se mişcă un pic mai repede, brusc convinsă 

21 


că marea galerie circulară devenea o idee mai luminoasă. 

Se simţi la început uşurată, apoi o cuprinse îndoiala şi în cele din 
urmă panica. In faţa ei exista o singură sursă de lumină, iar faptul 
că aceasta emitea lumină în galerie nu putea reprezenta o veste 
bună. Deborah o luă la fugă, trecu de leii ţepeni cu colții dezgoliţi 
şi cu ochii lor galbeni, depăşi pescăruşii rigizi şi puii lor 
încremeniţi, lăsă în urmă pata mare şi neagră a bivolului de apă, 
cu botul aplecat şi coamele întinse, şi începu să murmure printre 
dinţi în vreme ce licărul verzui de lumină pălea cu fiecare pas: 

- Nu. Nu. Nu. 

Se trezi în faţa uşii dintre pinguinii nemişcaţi şi foci. Era larg 
deschisă, singura din acest capăt al clădirii, iar lumina dinăuntru 
se revărsa pe coridor. In acelaşi timp, Deborah îşi dădu seama că 
auzea ceva, un sunet depărtat şi regulat, ca un strigăt de apel. 
Dându-şi seama despre ce e vorba, închise mobilul. Sunetul încetă. 

Acolo locuia Richard, sau cel puţin în clădirea învecinată, încă de 
la înfiinţarea muzeului. Intr-adevăr, deşi toată lumea presupunea 
situaţia inversă, casa lui Richard existase înainte de muzeu, acesta 
fiind construit la cererea lui cu treizeci şi cinci de ani în urmă, ca 
un cadou pe care îl oferise oraşului. Timp de aproape două decenii, 
Richard condusese singur muzeul, dar averea-i considerabilă şi 
entuziasmul lui la fel de mare nu fuseseră suficiente, aşa că în 
ultimii ani el lăsase hăţurile în gestiunea unor curatori cu 
experienţă. Deborah era al treilea curator, cel pe care el îl plăcea, 
cel în care avea încredere, cel pe care era posibil să îl iubească ca 
pe propriul copil. 

„Cadavrul.” 

Deborah intră cu inima cât un purice pe uşă, acea uşă care 
despărţea universul privat al lui Richard de muzeu, uşa pe care el 
o păzea ca un dulău bătrân, uşa ce nu era niciodată - niciodată - 
lăsată deschisă, indiferent de circumstanţe. 

- Richard! strigă ea. 

Trecu prin living, apoi prin bucătărie, prin bibliotecă şi prin 
sufragerie: nimic. Urcă treptele scării centrale mari, cu 
balustradele lungi şi zvelte din mahon, continuând să îl strige, 
încercă în biroul lui: nimic. Dormitorul pentm oaspeţi. Baia din hol. 
Camera pe care el se gândea să o transforme în bibliotecă, dar 
care era încă plină de amintirile vieţii lui maritale. Soţia lui murise 
cu nouă ani înainte, dar Deborah se îndoia că Richard aruncase 
vreun lucru de-al ei. Verifică şi un salon de la etaj în care nu mai 
fusese niciodată înainte, apoi un soi de cămară legată de liftul de 

22 


serviciu pe care îl folosea Tonya ca să-i aducă mâncare atunci când 
Richard era „deprimat de vreme” (şi cam fusese deprimat rău în 
ultimul timp). Se opri în faţa dormitorului lui. 

Camera era păzită de o uşă dublă mare, furniruită cu stejar. 
Ciocăni în uşă, cu putere şi cu insistenţă, folosindu-se pentru asta 
de toate încheieturile degetelor. 

- Richard, strigă ea. Eu sunt. Deschide uşa sau intru cu forţa. 

Părea destul de calmă. Poate avea o voce mai răsunătoare ca de 
obicei, dar în nici un caz nu părea cuprinsă de panică. 

Încercă uşa. Aceasta se deschise singură. 


23 


Capitolul 4 


Dormitorul era pustiu, iar în pat nu dormise nimeni. Nu se vedea 
nici urmă de Richard. Deborah verifică baia, apoi ieşi din nou pe 
hol strigându-i numele. Tocmai îi invadase sanctuarul privat pentru 
prima dată de când preluase slujba; nu i se părea necesar sau 
potrivit să-şi bage nasul chiar peste tot. 

Se opri pe hol, apoi intră, pierdută, din nou în dormitor. Nu se 
vedea absolut nicio urmă din el. 

„Dat fiindcă te-ai temut să găseşti ce e mai rău”, îşi zise ea, „ar 
trebui să te simţi bine că nu ai descoperit nimic.” 

Dar nu se simţea bine. 

Se aşeză pe patul lui tare şi se uită din nou prin încăpere. Graţie 
Tonyei, camera era imaculată ca întotdeauna. Pe măsuţa de 
toaletă de lângă pat, alături de telefon, se găsea un carnet, în care 
Richard mâzgălise ceva cu scrisul lui încâlcit, dar dincolo de asta 
totul era aranjat şi ordonat, mobila aliniată cu grijă, iar rafturile de 
bibliotecă lipite de perete perfect şi şterse de praf. 

Deborah îşi muşcă buza şi se aplecă să vadă ce era mâzgăleala 
din carneţel. Era un singur cuvânt, încercuit de câteva ori şi 
marcat de semne de întrebare: 

„Atreus??” 

Deborah se holbă la cuvânt, simțind cum acesta stârneşte o 
amintire veche, o amintire literară, dar îşi scoase repede din minte 
ideea. 

„Unde naiba e el?” 

Îşi cuprinse capul cu palmele şi văzu ceva pe jumătate ascuns 
de cuvertura imensă sub pat, ca şi cum ar fi fost accidental împins 
dedesubt. Se aplecă şi culese obiectul. Era un fragment de 
ceramică, uşor concav, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un vas 
rotund. Mai era şi pictat. Pe un fundal uşor turcoaz se vedea un 
fragment de cap de femeie din profil, cu ochiul mare şi în formă de 
migdală, cu părul în bucle negre. Semăna cu un desen animat sau 
cu o schiţă, dar era plin - aproape deborda - de graţie şi energie. 
Ridică fragmentul în lumină şi îi pipăi suprafaţa între degete, brusc 
convinsă că nu era vorba de un ciob lipsit de valoare. Fragmentul 
era extrem de vechi. 

Nimic din vreo perioadă a istoriei Americii de Nord nu semăna 

24 


cu aşa ceva. Era aproape sigură de asta. Fragmentul părea 
cunoscut, dar cunoscut în sensul în care Deborah mai văzuse 
înainte ceramică asemănătoare, dar în nici un caz identică. Să fi 
provenit din Egiptul antic? Nu, imaginea era prea vie, iar faţa prea 
cochetă. Poate că era vechi, dar... Nu putea fi sigură. 
Mesopotamian? Asirian? Nu. Oricum, dacă era cu adevărat vechi, 
ce căuta acolo? Muzeul nu deţinea antichităţi clasice. Deborah se 
uită iarăşi la el. Poate grecesc? 

Îi reveni în minte cuvântul din carnet, încercuit şi marcat de 
semne de întrebare: „Atreus”. 

Şi ăsta era un nume grecesc. 

Atreus era unul dintre descendenţii lui Tantalus în mitologia 
greacă, nu? Fratele lui... Era ceva legat de fratele sau de copiii 
lui... Deborah nu-şi mai amintea. Se deplasă până la rafturile de 
bibliotecă de pe peretele sudic al dormitorului şi se uită cu atenţie 
la cotoarele cărţilor. Poate găsea acolo ceva despre mitologia 
greacă. 

Găsi. De fapt, în vreme ce parcurse rafturile îşi permise chiar să 
scoată un uşor fluierat de uimire. Probabil că acolo se găseau cam 
patru sute de volume şi toate erau cumva legate de Grecia antică: 
mitologie, istorie, arheologie, politică, poezie, cultură, artă, 
filosofie. Trase un volum gros care pretindea a fi o Enciclopedie a 
Greciei antice şi îi răsfoi paginile până la termenul „Atreus”, după 
care începu să citească, nesigură pe ce făcea şi pe ce anume 
căuta. g 

„Richard. Il cauţi pe Richard.” 

Nu era de mirare că numele atinsese o coardă sensibilă în 
memoria ei. Atreus fusese capul casei conducătoare din Micene, 
marea citadelă a Greciei din Epoca Bronzului. De la poarta cu lei a 
cetății, spunea legenda, plecase Agamemnon în fruntea armatei 
care asediase Troia timp de zece ani. Casa blestemată întemeiată 
de el fusese cea care distrusese generaţii după generaţii prin 
certuri sângeroase, dezbinând fraţii, copiii, soţii şi generând 
răzbunări prea cumplite pentru a fi descrise: fratricid, patricid, 
matricid, sacrificii umane, incest, canibalism. Deborah închise 
cartea şi se uită la fragmentul de ceramică din mâna ei, în vreme 
ce în minte îi răsăreau alte amintiri din studenţie despre istoria şi 
arheologia Epocii Bronzului, care îşi croiau un făgaş al lor, 
depăşind ceea ce spunea mitologia. In mintea ei nu mai încăpea 
îndoială. Faţa de pe ciobul de ceramică era grecească, mai exact 
miceniană. Dar unde era restul vasului şi ce putea semnifica el şi 

25 


numele acela antic din mitologie? 

Richard dispăruse. Acum nu era vremea şaradelor antice şi a 
enigmelor arheologice... 

„Doar dacă între ele nu există o legătură.” 

Se aşeză pe podea la picioarele rafturilor cu cărţi pentru a citi 
mai bine titlurile de jos şi în vreme ce se chinuia să desluşească 
literele deveni conştientă de o pată roşie pe covor, lungă de vreo 
douăzeci de centimetri. Atinse pata cu degetele şi acestea 
deveniră imediat lipicioase. Îşi dădu seama înainte de a-şi duce 
degetele la nas că era vorba de sânge. 


26 


Capitolul 5 


Cu inima cât un purice, Deborah se lăsă şi mai jos, astfel că 
obrazul ei ajunse la câţiva centimetri de dâră, căci era o dâră. Cu 
toate că Deborah era sigură de faptul că era vorba de sânge, nu se 
vedeau picături, ci doar o pată umedă impregnată în covor. Nu, nu 
impregnată: ca o urmă. Ceva greu fusese rostogolit pe covor, 
lăsând în urmă sânge. 

Sângele lui Richard. 

„Nu ai de unde să ştii asta.” 

Dar ştia. O parte întunecată, golită de sentimente şi lipsită de 
speranţe a ei ştia. 

Încercă să se concentreze, lăsând implicaţiile celor văzute 
deoparte. 

„Rămâi la fapte. Nu începe să raţionezi.” 

Se întoarse la ideea ei anterioară. Să fi fost dâra de sânge 
direcţionată către rafturi? Nu, nu se îndrepta spre peretele cu 
biblioteca, ci venea de acolo. In mijlocul încăperii se estompa până 
la dispariţie. În cealaltă direcţie ducea drept în perete sau mai 
degrabă în biblioteca aliniată pe perete. Aşadar ceva ieşise din 
perete, ceea ce era imposibil, în afară de cazul în care... 

Deborah se ridică şi începu să-şi plimbe palmele peste rafturile 
cu cărţi, luptându-se în acelaşi timp cu ea însăşi ca să-şi menţină 
respiraţia sub control. 

„Nu se poate.” 

Nu găsi nimic. Începu să scoată cărţile, dar ele ieşeau în mod 
banal din rafturi. Erau sute de volume acolo. 

„Opreşte-te”, îşi comandă sieşi. „Gândeşte. Dacă vreuna din 
aceste cărţi era... (nu reuşi să termine gândul lugubru). Care să fi 
fost?” 

„Atreus. Micene.” 

Ceva legat de vechea obsesie a lui Richard pentru războiul 
troian? Lui Richard îi plăcea la nebunie să-i repete de nenumărate 
ori că legendele lui Homer, poveştile despre zei şi eroi se bazau pe 
evenimente reale. Entuziasmul lui copilăresc era endemic, oricât 
de dubioase i-ar fi fost cunoştinţele arheologice. 

Richard nu era arheolog. Era un entuziast; spus direct, un 
diletant. Nu-i plăcea să separe istoria socială de arheologie, nu 

27 


avea chef de studii de evoluţie culturală, îşi dorea doar aventură şi 
confirmarea faptului că toate acele basme de şcoală despre 
aventuri şi glorie erau reale. Nu citea lucrări de arheologie ca să 
afle ce principii sau fapte noi erau dezvăluite acolo. Citea lucrările 
de arheologie ca să dovedească faptul că speranţele lui erau 
legate de adevăruri. Era ca Yigael Yadin plimbându-se în jurul 
Negevului şi al Muntelui Sinai cu o sabie într-o mână şi cu un 
exemplar din Vechiul Testament în cealaltă. Ştia în ce credea şi 
voia ca arheologia să-i confirme cunoştinţele. Era precum 
Schliemann, cel care excavase în zonele unde se presupune să fi 
fost Micene şi Troia, ca să dovedească fără putinţă de tăgadă că 
poveştile lui Homer despre Agamemnon şi Elena, Ahile şi Hector, 
Ajax şi Odiseu şi despre cei zece ani de asediu stârniţi de nişte zei 
capricioşi nu reprezentau doar legende poetice, ci fapte istorice. 

Deborah se îndepărtă de rafturi şi îşi plimbă privirea pe 
cotoarele cărţilor. 

În colţul din dreapta, cu patru rafturi mai sus, se găsea un volum 
singular, mare şi negru, legat în piele. //iada de Homer. 

Întinse mâna şi trase cartea spre ea. O simţi cum declanşează 
ceva, se înclină înainte şi se opreşte. Raftul cu cărţi alunecă încet 
spre ea. 

Deborah făcu ochii mari. Spaţiul din spatele raftului era profund, 
cam jumătate din dimensiunea dormitorului. Avu nevoie de câteva 
secunde ca să inspecteze interiorul cu privirea. Mintea ei avu 
nevoie de ceva mai mult timp ca să înţeleagă ceea ce ochii 
vedeau. 

Bezna momentană din spatele raftului de cărţi se transformase 
într-o lumină slabă emanând dinspre o serie de cutii montate în 
perete şi dinspre un singur tub luminos din centrul tavanului ciudat 
arcuit al încăperii. Tubul împrăştia un dreptunghi alungit de lumină 
pe podea. De acolo, chiar de lângă o priză îngropată, pornea dâra 
de sânge. 

Deborah se lăsă încet în genunchi, iar groaza pe care o resimţise 
ca pe un giulgiu greu se transformă în altceva, care îi golea inima 
şi sufletul, înlocuind golul cu disperare. 

Richard zăcea întins pe spate, cu braţele larg întinse, ca şi cum 
ar fi fost pus pe cruce, cu o palmă deschisă şi cealaltă strânsă. 
Avea pieptul gol, lăsând să i se vadă trupul subţire şi membrele 
fragile. Părea ciudat de bătrân, iar pielea lui palidă avea un soi de 
transluciditate albăstruie, care făcea ca rănile imense căscate în 
pieptul şi abdomenul său să pară şi mai oribile. Din fericire, ochii îi 

28 


erau închişi. 
Deborah îi luă mâna rece şi întinsă şi o duse la buze. Cu ochii 
închişi, aproape fără suflare, începu să ofteze. 


29 


Capitolul 6 


Habar n-avea de cât timp stătea acolo, pe vine, de fapt aproape 
îngenuncheată, precum o ucenică în faţa altarului. Stătuse astfel 
îngenuncheată în timpul celor şapte zile de shiva pentru tatăl ei, 
ascultând cuvintele  Kaddish-ului care promiteau viaţă şi 
continuitate, şi un Dumnezeu drept şi iubitor pe care ea nu-l mai 
putea vedea şi nu-l mai văzuse de atunci. Bineînţeles că morţile 
erau complet diferite, dar în parte sentimentele pe care Deborah 
le nutrea acum erau precum cele de atunci, ca şi cum cei douăzeci 
de ani care separau evenimentele nu ar fi existat şi ea ar fi avut 
iarăşi treisprezece ani, uitându-se cu privirea goală de la doctori la 
rude, apoi la rabinul care orchestrase ceremonia funerară şi cu 
care nu mai vorbise niciodată de atunci. Nu-şi amintea rugăciuni în 
ebraică, după cum, de fapt, nu prea îşi mai amintea deloc ebraica, 
cel puţin nu conştient, dar anumite fragmente de traduceri în 
engleză rămăseseră întipărite în mintea ei, precum o rană care nu 
se vindecă niciodată cu adevărat. Un astfel de fragment de 
rugăciune îi reveni acum în memorie: 


„Învață pe toţi cei care jelesc să accepte judecata voinţei Tale de 
necercetat şi fă-i să cunoască dulceața  consolării Tale. 
Imbărbătează-i cu cuvintele Tale pe cei încovoiaţi de durere, ca ei, 
precum toţi credincioşii lui Israel care au fost aşa înainte, să fie 
credincioşi Torei Tale şi prin asta să propovăduiască domnia 
împărăției Tale peste pământ.” 


Cuvintele răsunară în sufletul ei la fel ca întotdeauna, mai 
amare decât Campari-ul pe care Richard îl iubea atât şi mai amare 
decât îşi imagina ea că trebuie să fie otrava, precum cianura, care 
îşi anunţa forţa ucigaşă printr-o ascuţime şi o acreală 
asemănătoare ceaiului vechi şi fiert mult prea mult. 

Moinţei Tale de necercetat?” Mai degrabă viclene, puse pe toane 
sau, pur şi simplu, apatice. Oare Dumnezeul părinţilor ei observase 
măcar ce se întâmplase în seara asta? Observa el aşa ceva 
vreodată? 

„Doamne, Richard”, rosti ea în gând, „îmi pare atât de rău. Ar fi 
trebuit să fiu aici.” 

30 


Nu se mişcase din loc de când îl descoperise. Respira superficial, 
aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi vrut să-i împărtăşească 
nemişcarea şi tăcerea. Ochii îi jucau în lacrimile care în sfârşit se 
adunară şi începură să cadă, ca nişte picături grele de ploaie de 
vară, pe covor. 

Undeva în altă parte a minţii ei răsună însă o voce ascuţită, 
insistentă, oficială, precum vocea unui poliţist care şi-ar fi croit 
drum prin mulţimea strânsă la locul unui accident rutier, o voce a 
autorităţii şi a ordinii, o voce care înăbuşea emoţiile în favoarea 
logicii. Acea voce spunea că Richard fusese omorât, că ăsta nu era 
doar un loc al durerii şi plângerii, ci un loc al groazei, chiar al 
pericolului, iar Deborah trebuia să acţioneze în consecinţă. 

Dar nu putea pleca, nu-şi putea desprinde privirea de la el şi de 
la rănile lui. 

Sângeraseră din abundentă, fără să fie vorba de tăieturi mari, ci 
doar de nişte incizii superficiale, late doar de câţiva centimetri, 
acum cu marginile ruginii şi purpurii, dar cu câte o gaură adâncă, 
neagră şi amenințătoare în centru. Pieptul era brăzdat de şiroaie 
de sânge întunecat la culoare, dar balta mare în care zăcea 
Richard provenea de sub el. Să fi fost înjunghiat atât de profund 
(„de şase sau şapte ori”, rosti în mintea ei acea voce insistentă, 
orientată asupra detaliilor, care comenta de obicei rezultatele 
autopsiilor), încât lama să fi ieşit prin spate? Ce fel de armă putea 
provoca aşa ceva? Trebuia să fi fost mai apropiată de o sabie decât 
de un cuţit. 

Şi apoi erau perechile de semne din piele, de pe fiecare parte a 
rănilor: două mici vânătăi de circa doi centimetri, pe părţile 
laterale ale fiecărei înţepături superficiale... 

Se răsuci brusc pe călcâie, copleşită pe neaşteptate de o 
senzaţie de greață care o făcu să caşte gura, cu gâtul arzându-i, 
dar fără ca din stomac să-i iasă ceva. Continuând să lăcrimeze, îşi 
simţea ochii ciudat de uscați. li închise, brusc copleșită de ideea că 
ar fi trebuit să spele acele răni şi să îndepărteze sângele... 

„Dar nu trebuie să mişti cadavrul”, rosti vocea, „deoarece poliţia 
va trebui să fotografieze locul exact aşa cum este acum. Il va 
spăla altcineva mai târziu.” 

- Of, Richard. Mai erau atâtea lucruri de făcut. De spus. 

Rosti vorbele cu voce tare. Ca şi cum i-ar fi răspuns cineva, în 
acea clipă sună telefonul. X 

Pentru o clipă cât o veşnicie, Deborah nu se uită la el. In 
secunda următoare însă îşi extrase mâna din mâna lui Richard şi 

31 


duse telefonul la ureche, cu mişcări lente şi tăcute, cu respiraţia 
calmă. 

- Da? rosti ea. 

- Au luat cadavrul? 

Aceeaşi voce. Deborah nu zise nimic. Îşi păstră privirea aţintită 
pe pieptul lui Richard, pe ceea ce fusese Richard. 

- L-au luat? 

Simţi cum i se opreşte respiraţia. Vocea se auzi iarăşi, mai 
insistentă de această dată. Imperativă. 

- Au luat cadavrul? 

- Nu, răspunse ea. 

Habar n-avea de ce îi răspunsese. 

- Aşteaptă acolo, zise vocea. Vin acum. 

Apelul muri. 

Deborah se holbă la telefonul din mâna ei, în vreme ce mintea-i 
începea să absoarbă cuvintele străine. Brusc, amorţeala o părăsi 
când implicaţia acelor cuvinte o făcu să tresară ca străbătută de 
un şoc electric. Se ridică repede în picioare, plecă de lângă 
cadavru şi sună la poliţie. 


32 


Capitolul 7 


Spusese că va veni imediat. Nu motivase de ce, ce anume voia 
sau cât de mult avea să-i ia ca să ajungă acolo. Nu spusese cine e, 
de unde aflase de evenimentele de la muzeu sau de ce era atât de 
nerăbdător să ştie dacă trupul lui Richard fusese luat de acolo şi 
de către cine. Cu toate astea, era evident că, indiferent cine era 
individul şi orice ar fi vrut, avea cumva legătură cu moartea lui 
Richard Dixon. Deborah povesti toate acestea operatoarei de la 
serviciul de urgenţe, ceea ce stârni un val de adrenalină în cursul 
unei conversații care până în acel moment fusese greoaie, chiar 
dubioasă. Era ea sigură că omul murise? 

- Are răni multiple de cuţit pe piept şi abdomen, zise Deborah. 
Tr... cadavrul său era într-un fel de încăpere secretă. Făcuse o 
însemnare despre Atreus şi asta m-a făcut să mă gândesc la Troia, 
aşa că am luat un exemplar din /liada şi raftul s-a deschis... 

- Mai încet, scumpo, rosti operatoarea. 

Incepuse suficient de metodic („răni multiple de cuţit...”), dar 
apoi pierduse controlul. Vocea îi cedase şi începuse să se bâlbâie. 

- Scuze, replică Deborah, simțindu-se brusc proastă şi singură. 
Sunt un pic... Sunt... 

Nu ştia cum era sau nu găsea cuvinte care să-i descrie starea. 

- E-n regulă. Inspiră puţin. 

Operatoarea nu o avertiză pe Deborah că irosirea timpului 
poliţiei cu o cacealma ar fi băgat-o în mare necaz, în ciuda 
remarcii ei despre camera secretă (suficient de incredibilă pentru 
testarea credibilităţii oricui) sau a bâlbâielilor ei despre Atreus. 
Femeia îşi dădea seama că totul este adevărat, iar asta însemna 
că Deborah trebuia să se adune, deoarece situaţia mergea în 
defavoarea ei. Işi drese glasul. 

- Imi cer scuze, zise ea din nou. Richard era foarte... Eram foarte 


apropiaţi. 
- El e rănitul? 
- Mortul, da. 


Rosti cuvântul cu mult calm, golită de orice sentimente. 
Cuvintele erau corecte, dar cumva lipsite de sens. Se lăsă o scurtă 
tăcere. 

- Unde sunteţi mai exact? întrebă operatoarea. 

33 


- În dormitor. 

- Mă refer la adresă. 

- A, da, zise Deborah, simțindu-se iarăşi ca o proastă. Scuze. E 
vorba de Muzeul Druid Hills, strada Deerbome nr. 143. Casa este 
legată de muzeu. Trebuie să intraţi prin casă. Nu dumneavoastră, 
bineînţeles. Cine vine... 

- Înî, făcu operatoarea. l-aţi putea întâmpina la uşă. Este pe 
aproape? 

- Nu chiar, răspunse Deborah. 

- Bine. Şi omul ăsta care a sunat, nu ştiţi cine e? 

- Nu. 

- Există vreo încăpere sigură în casă? Undeva unde să vă 
încuiaţi şi să aşteptaţi ofiţerii de poliţie? 

- Există o baie, zise ea, resimţind din nou un fior de panică când 
auzi seriozitatea cu care femeia îl trata pe misteriosul interlocutor 
al lui Deborah. 

- Şi o puteţi încuia? Uşa este solidă? 

- Da, dar va trebui să închid. Asta nu e un telefon fără fir. Am un 
mobil pe care îl pot folosi dacă... 

- Bun, e-n regulă. Sunteţi bine? 

- Sunt bine. Voi închide acum. 

- Sunteţi sigură că vă e bine? 

- Da. _ 

- Duceţi-vă în baie şi încuiaţi-vă bine. In regulă? 

Deborah dădu din cap şi răspunse afirmativ. Apoi închise şi se 
aşeză pentru o clipă pe marginea patului, uitându-se la uşa băii. 
Apoi se uită în altă parte, se ridică, făcu doi paşi şi se zgâi în 
camera slab luminată din spatele raftului de cărţi, menţinându-şi 
privirea departe de podea şi de cadavrul care zăcea acolo şi 
uitându-se pentru prima dată cu adevărat la remarcabila - nu, 
imposibila - colecţie de pe perete. 


34 


Capitolul 8 


Chiar şi fără a intra acolo, Deborah ştia că acele cutii cu capac 
de sticlă conţineau artefacte care se potriveau cu fragmentul de 
ceramică pe care ea îl ţinuse în mână doar cu câteva minute 
înainte. Una dintre cutiile încastrate în pereţi era deschisă şi 
interiorul ei era suspect de gol. Deborah privi în jos. În umbra din 
colţ, la un metru de dreptunghiul central de lumină, se găsea o 
masă informă de fragmente ceramice, rămăşiţele unui vas, unele 
bucăţi având aceeaşi culoare turcoaz ca fragmentul găsit de ea 
sub pat. 

Deborah rămase unde era, privind ţintă la cadavrul de la 
picioare („nu te mai uita la el, orice ai face, nu te uita la el”), apoi 
privirea i se plimbă încet de jur împrejurul camerei, ca într-un soi 
de transă care creştea în intensitate pe măsură ce Deborah 
conştientiza conţinutul acelor cutii: o cupă de aur cu două toarte, 
despre care Deborah credea că se numeşte Kantharos, patru 
farfurii decorative cu modele de lei stilizaţi şi o pereche de inele, 
de asemenea din aur. Se mai vedea o bucată de piatră în care era 
săpată silueta unei şarete şi a unui vizitiu, posibil o piatră 
funerară, un vas de argint ornamentat cu capete de taur, şiraguri 
de mătănii din sticlă şi pietre şlefuite, apoi iarăşi aur: lănţişoare, 
pandantive, diademe, inele şi ace, toate remarcabil de delicate şi 
de sofisticate. Trei cutii erau pline cu ceramică, de la căni frumos 
pictate cu motive geometrice, la vase şi amfore elegante decorate 
cu portrete de războinici şi scene de vânătoare. Ultima cutie 
conţinea vârfuri de lance, săbii şi pumnale, incrustate cu aur şi 
pietre preţioase, zvelte şi elegante, cu bronzul înverzit de vechime, 
dar remarcabil de intact... 

„Dacă totul e adevărat?... 

Nu exista niciun motiv de a presupune că nu erau adevărate, cu 
excepţia a ceea ce era evident. Acolo se găseau patruzeci sau 
cincizeci de exponate arheologice. Dacă erau într-adevăr ce 
păreau să fie, atunci acolo se găsea cea mai mare colecţie de 
artefacte miceniene sau minoice din afara Muzeului Naţional de 
Arheologie din Atena. Valoarea lor era imposibil de estimat. 

„Aşadar trebuie să fie falsuri.” 

O colecţie de asemenea calitate şi dimensiuni pur şi simplu nu 

35 


LU 


putea exista. Cele mai multe situri arheologice din Grecia fuseseră 
excavate sau jefuite cu secole în urmă. Tot ce se găsise în siturile 
miceniene, tireniene şi minoice din Creta era catalogat, 
documentat, iar imaginile erau reproduse în mai bine de o sută de 
cărţi dedicate artei şi istoriei. O astfel de colecţie, necunoscută 
ştiinţei arheologice modeme, era de neconceput. 

Numai că Deborah îşi dădu imediat seama, aşa cum stătea 
înţepenită locului, cu ochii încă plini de lacrimi, că nu se uita la 
copii sau reproduceri ale unor piese cunoscute. Intr-adevăr, nu era 
expert în antichităţi greceşti şi nu putea identifica toate oalele 
găsite vreodată în Micene, dar văzuse destule obiecte faimoase ca 
să ştie că în acea încăpere mică se aflau o mulţime de articole la 
fel de bogat ornamentate şi de complexe ca în oricare altă parte. 
Totodată, mai ştia că acestea erau diferite, suficient de 
asemănătoare ca să fie catalogate drept miceniene, dar în acelaşi 
timp noi prin ele însele. Deborah se uită cu atenţie la un pumnal 
de bronz aflat într-o cutiuţă delicată din plexiglas şi se apropie de 
el. Pumnalul era împodobit cu imagini în aur şi argint reprezentând 
lei care vânau căprioare. Era un exemplar superb. Era vechi de trei 
mii cinci sute de ani, iar Deborah era cât se putea de sigură că nici 
un arheolog sau istoric de meserie nu văzuse vreodată acel obiect. 

„Nici un arheolog de meserie.” 

Oare ce însemna asta? Deborah se forţă să înghită nodul care 
începuse să i se formeze la baza gâtului. De meserie însemna etic. 
Dacă obiectul ăla era adevărat, atunci fusese furat, ţinut în secret 
şi tranzacţionat în afara comunităţii de arheologi, păstrat în 
anonimat, menit să provoace doar deliciul şi satisfacția 
consumatorilor privaţi. Deborah se îngrozi şi simţi o dezamăgire 
cruntă, care o goli de orice sentiment şi care îi curmă bmsc 
lacrimile, lăsând loc îngrijorări. 

- Richard, oftă ea. Ce ai făcut? 

„Şi mai ales”, şopti o parte plină de ciudă a minţii ei, pe care ea 
nu avea chef să o asculte în acea clipă, „de ce nu mi-ai spus şi 
mie?” 

Îşi amintea de indignările lui Richard, demne de un Indiana 
Jones: „Chestia asta aparţine muzeelor!” Chiar aşa. Amintirea ar fi 
trebuit să o facă să zâmbească, dar goliciunea din pântecele ei se 
transforma într-un mic ghem dens de tristeţe. Deborah se uită 
iarăşi la Richard, cum zăcea acolo, palid, de nerecunoscut, gol şi 
stropit cu roşul funerar al propriului sânge. 

„Erai prietenul meu, mentorul meu, ta...” 

36 


Nu putu pronunţa cuvântul „tată” până la capăt. Acest act de 
ascundere a realităţii faţă de ea însemna o trădare: a ei ca 
persoană, a valorilor ei, a tot ceea ce încercaseră să facă la 
muzeu. 

Doar dacă... 

să fi făcut el rost de această colecţie extraordinară de pe piaţa 
neagră cu dorinţa de a o expune în muzeu? Deborah îşi ţinu 
respiraţia gândindu-se la asta. În ultima vreme el fusese distras, 
secretos. Dar fusese genul de atitudine „stai să vezi”. Să fi fost 
această încăpere doar un depozit secret până ce toate 
documentele necesare erau obţinute, iar colecţia putea fi apoi 
expusă în umilul lor muzeu? Ce lovitură de teatru ar fi fost! 

Dar încăperea nu arăta a adăpost temporar. Izbucnirea ei de 
speranţă şi de idealism păli. Richard avusese de-a face cu cei mai 
răi traficanţi de artefacte şi aceştia se răzbunaseră pe el. Cum 
altfel se puteau interpreta dovezile? 

Dar indivizii fuseseră înăuntru. Şi atunci de ce nu luaseră cu ei 
tot ce era acolo? Dacă fusese vorba de o tranzacţie neonorată, de 
ce să fi rămas aceste comori extraordinare în urma lor? De ce nu 
luaseră ucigaşii lui Richard prada cu ei? Dacă?... 

Deborah se răsuci pe călcâie. Extrem de încet, aproape fără 
zgomot, clanţa de la uşa dormitorului se mişcă. 


37 


Capitolul 9 


Deborah avu la dispoziţie doar o secundă sau două ca să aleagă 
între diversele opţiuni, deşi toate i se păreau doar nişte jocuri de 
noroc. Apoi, când uşa dormitorului începu să se deschidă încet 
spre interior, se ghemui şi se strecură în singurul ascunziş posibil 
din cameră: sub patul lui Richard. 

Preţ de câteva clipe nu se auzi nimic. Deborah stătea întinsă pe 
burtă, cu picioarele spre capul patului şi cu faţa la unul dintre 
picioarele patului, doar la câţiva metri distanţă de uşă. Îşi ţinu 
respiraţia şi ascultă. Nu se auzea nici o intrare vijelioasă, nici un 
zgomot greu de bocanci sau cizme. Oricine intrase în încăpere nu 
avea o treabă anume acolo. Lui Deborah îi era ciudă că nu se 
încuiase în baie. 

Imbrăţişă podeaua cu palmele întinse. Peste salteaua patului 
atârna o cuvertură mare, care atingea podeaua pe mai toată 
lungimea patului. Acest fapt permitea un soi de camuflare 
ascunzişului ei copilăresc, dar dezavantajul era că nici ea nu putea 
vedea nimic din ce se întâmpla în încăpere. 

Cu excepţia unui singur loc. În dreptul şoldului stâng al lui 
Deborah, cuvertura era uşor ridicată în V pentru că pe acolo se 
strecurase ea sub pat. Deborah îşi răsuci încet capul până ce 
ajunse să vadă prin deschizătură. 

Covorul, piciorul unei mese, spaţiul îngust din spatele raftului de 
cărţi. Mâna întinsă a lui Richard. 

„E o nebunie. leşi imediat de aici.” 

Nu. Nu-i plăcea discreţia cu care se deschiseseră acele uşi şi 
atenţia cu care intraseră acele picioare în cameră. 

Trecură alte câteva secunde lungi până ce Deborah reuşi să 
audă ceva, atât de lungi, că ea începuse deja să creadă că intrusul 
ieşise pe unde intrase. Auzi o respiraţie prelungă, poate chiar un 
oftat. Deborah se mişcă puţin, încercând să vadă mai bine prin 
țesătura materialului cuverturii. Nu reuşi, dar persoana care se 
afla în încăpere, la doar câţiva zeci de centimetri de locul unde 
stătea ea pe burtă, făcu repede doi paşi şi în raza vizuală apăru o 
pereche de pantofi: albi, de sport, inscripţionaţi cu sigla Nike pe 
călcâi. Pantofi de femeie. Erau întorşi cu botul spre cadavru şi spre 
camera secretă care îl adăpostea. În vreme ce Deborah se uita, 

38 


pantofii se ridicară pe vârfuri, ca şi cum persoana s-ar fi chinuit să 
vadă ceva, dar apoi toată mişcarea încetă. 

Picioarele se întoarseră, răsucindu-se iute spre uşă, apoi 
dispărură. Deborah auzi uşa deschizându-se şi închizându-se la 
loc, de această dată cu mai puţină discreţie, apoi percepu în 
depărtare, slab, altceva, nişte voci de bărbaţi care veneau dinspre 
holul de jos: poliţia. 

„Acum. 

leşi de sub pat cu o mişcare rapidă, îşi netezi hainele dintr-un 
gest şi deschise uşa dormitorului. Pe pasarelă, pregătindu-se 
pentru poliţiştii care urcau scările, se afla Tonya, femeia de 
serviciu de vârstă mijlocie, încălţată cu pantofii imaculaţi Nike de 
gimnastică pe care îi primise cadou, fără îndoială, de la vreo fiică 
sau nepoată. Auzind uşa dormitorului, Tonya se răsuci pe călcâie, 
cu gura căscată şi se uită la Deborah cu o ostilitate făţişă. 


39 


Capitolul 10 


Cele două femei se măsurară tăcute din priviri, uitând pe 
moment de zgomotele poliţiştilor în uniformă care îşi anunțau 
prezenţa în vreme ce urcau pe scări. Unul era chel şi gras, probabil 
nu mai bătrân de treizeci de ani, celălalt zvelt şi negru. 

- Miss Miller? rosti chelul, plimbându-şi privirea de la o femeie la 
alta. 

- Da, răspunse Deborah, luându-şi cu greu privirea de la 
negresă. Acolo. 

Cei doi poliţişti se uitară unul la celălalt, apoi chelul porni spre 
uşile dormitorului. Nu dispăru mai mult de o jumătate de minut, 
dar Deborah avu senzaţia că a trecut o veşnicie. Celălalt poliţist 
părea stânjenit, ca şi cum ar fi întrerupt o slujbă religioasă, deşi 
Deborah nu ştia dacă asta se întâmpla din pricină că avea de-a 
face cu două femei sau cu un cadavru. Omul rosti ceva, dar 
Deborah îl ignoră, atentă fiind să prindă din zbor discuţiile de pe 
staţia radio a chelului când acesta ieşi din încăpere. Deborah îşi 
zise că individul se cam înverzise la faţă, dar părea să suporte 
totul cu curaj. Ce ciudat. Deborah fusese prea absorbită de propria 
ei durere legată de identitatea victimei ca să se mai fi simţit 
oripilată sau revoltată de scenă. 

- Mi-am zis să fac mai devreme treaba de peste zi, spunea 
Tonya. Ştiam că voi avea de făcut curăţenie, nu glumă. In muzeu a 
fost o petrecere azi-noapte. 

- Şi dumneavoastră, Miss Miller? 

- Poftim? rosti Deborah, întorcându-se către polițistul negru. 

Omul scosese un carneţel şi se uita cu nerăbdare la ea. Probabil 
îl îngrozea ideea că ar fi putut greşi procedura, iar asta o făcea pe 
Deborah să resimtă o ciudată compasiune pentru el. 

- Am primit un telefon prin care eram anunţată că e nevoie de 
mine aici, zise ea. Cred că s-a întâmplat cu puţin înainte de ora 3. 

Acum se făcuse aproape 4 dimineaţa. Aşa proceda Tonya când 
voia să-şi îndeplinească sarcinile mai devreme? 

- Cunoaşteţi persoana care v-a sunat? 

Deborah răspunse că nu, apoi trecu în revistă ce făcuse şi modul 
în care ajunsese să descopere cadavrul. Tonya încercă să nu lase 
impresia că punea la îndoială fiecare cuvinţel al celeilalte femei. 

40 


- Şi n-aţi mai văzut până acum încăperea din spatele raftului de 
cărţi? întrebă polițistul chel, care între timp venise alături de ei şi 
preluase conducerea anchetei. 

- Habar n-aveam că era acolo. 

- Nici eu nu aveam habar, interveni Tonya, fără a se uita la 
Deborah. 

- Va mai dura puţin până ce echipa de criminalişti va ajunge 
aici, rosti chelul. Puteţi aştepta undeva? 

„Adică în altă parte decât aici, mai exact.” 

ÎI lăsară pe polițistul negru să păzească dormitorul, iar Deborah 
o luă înainte, în jos pe scări, către camera de zi, unde ea şi Tonya 
se trântiră în două fotolii Queen Anne, uitându-se în tăcere la 
pereţi, în vreme ce chelul începu să se plimbe, studiind la 
întâmplare poze şi ilustrate. Din când în când îşi nota ceva în 
carnet, ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească sieşi că e mai bun ca 
detectiv decât ca poliţist de patrulă. Peste douăzeci de minute 
auziră o uşă trântindu-se în faţa casei. Apoi se auzi larmă de voci 
şi o adevărată armată de anchetatori şi specialişti încărcaţi cu 
echipamente îşi făcu apariţia. _ 

- Ce-ar fi să ne întoarcem sus? propuse chelul. În caz că vrea să 
discute cineva cu dumneavoastră. 

Părea nesigur, dar femeile se luară după el şi se aşezară pe 
două scaune din hol, în vreme ce chelul dispăru ca să se consulte 
cu cel care conducea întreaga operaţiune. 

- Îmi pare rău de Richard, rosti Tonya. 

Fraza venise abrupt, aproape cu brutalitate. Părea un soi de 
concesie, dar una făcută doar din vârful buzelor. 

Deborah dădu din cap, fără a şti ce să spună. Tonya era o 
femeie de serviciu valoroasă, de fapt aproape prea bună, şi se 
mândrea cu profesia ei, ceea ce sugera că îşi socotea munca de la 
muzeu ca pe un inconvenient colosal. Era dură şi directă, şi 
respingea orice încercare de comportament autoritar faţă de ea, 
deşi slujba presupunea evident primirea de instrucţiuni, chiar de 
ordine, şi executarea lor. 

„Cel puţin autoritatea din partea mea”, îşi spuse Deborah. Tonya 
părea respectuoasă până la docilitate când era vorba de Richard. 
Nu-i plăcea deloc însă de Deborah. Aceasta pusese totul pe seama 
faptului că era şefa Tonyei, fiind totodată tânără, albă şi femeie, 
dar întotdeauna simţise că mai era ceva, ceva personal, un 
resentiment pe care nu-l putea identifica precis. Acum Richard era 
mort şi Tonya se furişa pe lângă dormitorul lui în toiul nopţii... 

41 


„Nu te mai gândi la asta. Lasă deducţiile pe seama detectivilor. 
Uită de asta.” 

Deborah oftă şi continuă să urmărească cum se umple casa de 
persoane din diferite sectoare ale autorităţii publice şi de la 
serviciul de medicină legală, câteva fiind înarmate cu aparate foto, 
pungi pentru probe şi benzi de bandă galbenă pentru sigilarea 
locului. Din când în când, oamenii - bărbaţii, căci erau cu toţii 
bărbaţi - mormăiau ceva unul altuia şi se uitau pe furiş la ea şi la 
Tonya, dar pentru o bună bucată de vreme nimeni nu le adresă 
niciun cuvânt, astfel încât Deborah începu să se simtă treptat ca 
martora unui spectacol ciudat de intim şi de suprarealist. Timp de 
o jumătate de oră, oamenii veniră şi plecară, vorbind şi făcând 
diverse însemnări, luminaţi ocazional de bliţurile aparatelor foto 
dinăuntru, dar nimeni nu-i spuse nimic lui Deborah. După alte 
douăzeci şi cinci de minute veni şi un poliţist femeie, o persoană 
masivă, dar amabilă, care îi oferi lui Deborah un pahar cu apă şi se 
postă în faţa privirii acesteia când cadavrul - corpul lui Richard - fu 
scos din încăpere pe o targă cu rotile, acoperită. Un bărbat pe care 
ea îl socoti a fi medicul anatomopatolog discuta cu detectivul care 
părea să conducă operaţiunile. Omul făcu nişte gesturi cu mâinile 
indicând ceva lung cam de paisprezece centimetri, apoi cu 
degetele arătă un spaţiu cam de lărgimea inciziilor. 

„Arma.” 

- Miss Miller? întrebă detectivul, în vreme ce anatomopatologul 
se făcu nevăzut. Acum suntem gata pentru dumneavoastră. 

Omul dădu din cap înspre Tonya. 

- Sper să nu vă supăraţi dacă mai aşteptaţi aici câteva minute, 
zise el. Vă vom pune în scurt timp câteva întrebări. 

Era un bărbat înalt, cam de statura ei, cu umerii pătraţi şi o 
alură atletică, brunet şi bronzat la chip. Deborah îşi zise că 
majoritatea femeilor l-ar fi găsit chipeş, dar nu se deranja să se 
întrebe de ce ea una nu îl socotea aşa. 

- Sunt detectivul Chris Cerniga, rosti el. Credeţi că puteţi veni 
puţin înăuntru? 

Rostise vorbele cu delicateţe, ca şi cum trauma revenirii în 
dormitorul blestemat ar fi putut însemna prea mult pentru ea, deşi 
privirea lui încărcată de solicitudine se răci oarecum când Deborah 
se ridică şi înaintă. Omul se îndreptă şi el de spate, dându-şi 
umerii pe spate un pic mai mult decât era strict nevoie, şi o urmă 
pe lângă polițistul negru în uniformă, înăuntru se vedea un alt 
detectiv, un bărbat cu un început de chelie, îmbrăcat cu un 

42 


costum din material sintetic, plin de pete. Omul studia raftul de 
cărţi la intrarea lor, aşa că nu se întoarse. 

- Dave, rosti Cerniga. 

Cel atenţionat se răsuci pe călcâie ca să vadă martorul şi 
privirea i se opri surprinsă asupra lui Deborah. Aceasta părea o 
apariţie neaşteptată, deşi nu era clar din ce motiv, în afara celui 
evident. 

- Dânsa este Miss Miller, rosti Cerniga. Ea a descoperit cadavrul. 

- Detectiv Keene, se recomandă individul, fără a se legitima 
cumva şi fără să-i întindă mâna. 

De fapt, acum că femeia îi fusese prezentată, omul se comportă 
ca şi cum ea n-ar fi meritat atenţia lui şi se întoarse la raftul de 
cărţi şi la studierea titlurilor de pe volume. 

- Îmi dau seama că trebuie să vă fie foarte greu, zise Cerniga, 
dar speram să ne puteţi răspunde la câteva întrebări. 

Ea dădu din cap în tăcere. Dormitorul era aşa cum îl lăsase, cu 
încăperea din spatele raftului încă deschisă şi cu pereţii sclipind 
din pricina comorilor ciudate adunate acolo. Doar cadavrul lipsea. 
Pe podea, pe locul unde zăcuse trupul lui Richard era acum doar o 
pată de un stacojiu întunecat în luminile ciudat de concentrate 
îndreptate în jos, care formau un dreptunghi chiar în jurul acelui 
loc. Întreaga încăpere ascunsă fusese marcată cu bandă de 
izolare. Deborah avea sentimentul că vedea întreaga scenă prin 
ochii altcuiva, sau că trecea printr-un coşmar bizar în care lumea 
părea ireală şi contorsionată. 

- Ştiţi cumva dacă în muzeu se găsesc arme de ceremonie? 
Vocea lui Cerniga o readuse cu picioarele pe pământ. 

Deborah clipi. 

- De ceremonie? se miră ea, pe moment nedumerită. Într-una 
din cutiile cu exponate de jos este un tomahawk... 

- Nu, o întrerupse el. Mă refer la o armă cu lamă subţire, cum ar 
fi un pumnal sau o sabie. 

Deborah rămase locului pe moment, cu gura întredeschisă, ca şi 
cum abia atunci şi-ar fi dat seama la ce se referea el, apoi dădu 
din cap. ` 

- Am înţeles, zise ea. Nu. Nu există nimic de genul ăsta aici. Imi 
pare rău. g 

Habar n-avea de ce spusese că-i pare rău. Işi dădu seama că 
mâna îi tremura uşor. Cerniga îşi verifica însemnările. 

- Grea noapte pentru băieţii de la morgă, rosti polițistul care se 
recomandase Keene şi care îi aruncă un rânjet lui Cerniga. 

43 


- Mă scuzaţi? zise Deborah. 

- E al doilea caz de omor în noaptea asta, explică Keene, 
ridicând din umeri. Celălalt a fost la mică distanţă de casa asta. Un 
alt bătrân. 

Rostise totul ca şi cum ar fi comentat calitatea unui sandviş. 

- E vreo legătură între ele? se interesă Deborah, şocată mai 
degrabă de tonul omului decât de ceea ce spunea el. 

- Nu, răspunse detectivul. Moduri de operare complet diferite. 

- Aţi spus ofițerului de afară că n-aţi mai văzut niciodată 
încăperea din spatele raftului de cărţi, nu? rosti Cerniga, ridicându- 
şi privirea din carneţel. 

- Corect. 

- V-aţi împiedicat de ea în noaptea asta din întâmplare? întrebă 
Keene. 

Ceva din privirea lui nu-i plăcea lui Deborah. Era ascunsă acolo o 
expresie de bănuială şi de neîncredere. 

- Nu din întâmplare, răspunse Deborah. Îl căutam pe Richard - 
domnul Dixon - şi am intrat aici. Am găsit pe jos acest fragment de 
ceramică şi am văzut o dâră de sânge la piciorul raftului de cărţi... 

Scoase fragmentul de ceramică de care avusese grijă în mod 
inconştient de când începuse tot acel coşmar şi îşi reveni când 
observă privirile aţintite ale celor doi poliţişti. 

- Scuze, zise ea, având iarăşi sentimentul că făcuse o mare 
tâmpenie. Ar fi trebuit să-l dau imediat primului poliţist care a 
ajuns aici. Sau poate să-l fi lăsat unde era... 

- Aşa credeţi? rosti Keene cu sarcasm în voce. 

- De unde l-aţi cules? întrebă Cerniga. 

Părea iritat. 

Deborah îi arătă locul. 

- Minunat! izbucni Keene. Deci scena crimei este contaminată! 

- Ce e? întrebă Cerniga, ignorând indignarea colegului său. 

- Pardon? întrebă Deborah. 

- Fragmentul de ceramică. Ce e? 

- Un fragment dintr-o vază sau o oală, rosti ea, întorcându-i 
spatele lui Keene. Pare vechi, dar ar putea fi un fals. De 
provenienţă posibil grecească. Miceniană. 

- Grecească? rosti Cerniga. 

Părea... cum? Impresionat? Intrigat? Ceva în genul ăsta. 

- Şi unde e restul vasului? se interesă Keene. 

- Acolo. Cred. 

Deborah arătă spre colţul încăperii, unde zăceau împrăştiate 

44 


celelalte fragmente. 

- Au vreo valoare? se interesă Cerniga. 

- Depinde dacă vasul este adevărat, răspunse Deborah. Adică 
dacă e vechi şi autentic. Dacă e o imitație, n-are nicio valoare. 
Dacă e adevărat... atunci alta e povestea. 

- Chiar dacă ar fi nevoie de lipirea fragmentelor laolaltă? se miră 
Cerniga. 

- Orice obiect atât de vechi trebuie lipit. Câtă vreme 
operaţiunea este efectuată cum se cuvine, vasul continuă să fie 
valoros. 

- Cât? interveni Keene, obsedat de un singur lucru. 

- Zău că nu ştiu. 

- Estimaţi. 

- Ar trebui să văd vasul asamblat. Depinde de formă şi 
mărime... 

- Am spus să „estimaţi”. Ce naiba, suntem la farmacie ca să 
cântărim la gram? 

- Mii, răspunse ea, ridicând din umeri. Zeci de mii. Poate mai 
mult. 

- Pentru chestia asta? zise Keene, părând brusc uimit şi 
impresionat. 

- Pentru întregul vas, este posibil. Dacă e autentic, atunci e 
micenian. 

- Mice... nian? 

- Din Micene, în vechea Grecie, în Epoca Bronzului. 

- Cât de veche este epoca bronzului? se interesă Cerniga. 

- A durat din 3000 până în jurul lui 1200 î.Hr. Sau cam aşa ceva. 

Preţ de câteva secunde, cei doi detectivi se holbară la 
fragmentul din mâna lui Keene cu o atitudine asemănătoare 
reverenţei, iar Deborah, readusă pe poziţia de curator al muzeului, 
zâmbi fără să vrea. 

- Deci... restul chestiilor? întrebă Cerniga, arătând cu mâna 
înspre cutiile cu exponate. Sunt toate din Epoca Bronzului? Sunt 
toate mice...? 

- Miceniene. Aşa se pare, dar... 

- Dar ce? se repezi Keene, ca şi cum ar fi socotit-o pe Deborah 
prea pedantă, despicând firul în patru în loc să simplifice lucrurile. 

- Nu-mi dau seama cum ar putea fi autentice, răspunse 
Deborah. Oamenii ar fi trebuit să ştie de ele, ar fi trebuit să le vadă 
înainte. Nu te împiedici pur şi simplu de astfel de colecţii. 

- Dar dacă este o colecţie autentică, zise Cerniga, cât ar valora? 

45 


- Milioane. Miliarde, răspunse ea. Nici măcar n-aş putea să pun 
un preţ pe o colecţie atât de importantă. 

In încăpere se lăsă o lungă tăcere. Cei doi detectivi se întoarseră 
şi începură să evalueze din priviri obiectele din aur, bronz şi 
ceramică sclipind stins în lumina slabă. Era un moment de 
pioşenie, ca şi cum cineva ar fi rămas singur între slujbele de la 
sinagogă, aşa cum făcuse Deborah o dată, după moartea tatălui 
ei, un moment marcat de uimire şi tristeţe. 

„Să fi fost totul din pricina banilor? De asta a murit Richard?” 

- Cum e cu cuvântul ăsta? zise Cerniga, aducând-o pe Deborah 
în prezent, ridicând în aer carnetul luat - şi acum introdus într-o 
pungă de plastic - de pe noptiera lui Richard. „Atreus.” Vă spune 
ceva? Ceva personal sau legat de afaceri în privinţa domnului 
Dixon? 

Deborah clătină din cap. 

Doar nişte legende, rosti ea. 


46 


Capitolul 11 


La ora 5.45 dimineaţa o trimiseră acasă, spunându-i că o să mai 
discute după ce ea o să doarmă câteva ore. Deborah le dădu 
numărul de acasă şi le spuse că va fi la muzeu toată după-amiaza. 
Pentru a doua oară în acea noapte ieşi în parcare ca să se urce în 
maşină. Cele două momente nu aveau nimic comun între ele. 

Richard. Când adevărul morţii lui pătrunse cu adevărat în 
străfundurile creierului ei, Deborah îşi dădu seama că nu ştia ce 
avea să facă din acel moment. Deocamdată, în inima ei se crease 
un gol, ca şi cum o parte din ea dispăruse, îndepărtată cu 
asemenea repeziciune, că ea nu mai ştia ce să simtă. Ca şi cum 
cineva ar fi apucat de mânerul unui ibric atât de fierbinte, încât 
durerea nu ar fi fost resimţită pentru o fracțiune de secundă. 
Numai că durerea venea, sfâşietoare, arzătoare, implacabilă. Acum 
însă exista doar această gaură senzorială, vidul care în cele din 
urmă avea să se umple şi să dea pe dinafară de sentimente. 

„Şi după aceea?” 

Cum avea ea să se descurce cu problemele vieţii, cu conducerea 
muzeului, cum avea să-şi ducă mai departe existenţa, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat? Aproape că aşa ceva ar fi însemnat 
ceva şi mai rău. 

Deocamdată nu îşi dorea să ajungă în acel moment, clipă în care 
ar fi fost nevoită să se gândească la slujba ei fără să ţină cont de 
omul care i-o oferise. Ca să treacă peste durere, era nevoie de 
uitare, iar aşa ceva părea lipsă de loialitate şi lucru de neiertat. 

Era încă întuneric afară când ajunse cu maşina în cartierul 
rezidenţial din zona Juniper. Parcă vehiculul lângă bătrânul copac 
alb de lemn câinesc şi se duse la uşa de la intrare, conştientizând 
ţârâitul greierilor şi aerul greu şi umed, dar fără să le acorde 
atenţie. La apartamentul ei se ajungea printr-un pasaj îngust, 
închis de o poartă din fier forjat, nemărginit de vreun acoperiş în 
afara unei bolți de viță-de-vie sălbatică. Când deschise poarta de 
acces simţi un parfum anume în aer, dar începu să proceseze 
mesajul abia când ajunse în vestibulul pavat cu gresie din faţa 
apartamentului, cu cheile la câţiva centimetri de broască. Nu era 
un parfum floral: mirosea a lichior exotic sau a colonie, sau chiar a 
altceva. Era o aromă tare, dar dulce, de tutun de pipă, care îi 

47 


amintea cu putere de tatăl ei. 

„Aşteaptă.” 

Deborah rămase nemişcată. Inspiră din nou, cu grijă, ca şi cum 
aroma în sine putea fi otrăvitoare şi simţi iarăşi totul, de această 
dată mai limpede şi cu mai multă forţă. Deborah nu fuma şi putea 
număra pe degetele de la o mână ocaziile când se dăduse cu 
parfum în ultimele şase luni. Mai des se machia, dar nici cu asta 
nu exagera. Intenţionase să se machieze şi să se parfumeze 
pentru evenimentul de strângere de fonduri din seara precedentă, 
dar, prinsă între calmarea lui Richard, împăcarea Tonyei şi 
mânarea de la spate a oamenilor de la firma de catering, nu 
reuşise să mai ajungă acasă, aşa că sfârşise prin a nu face nimic 
din ce îşi propusese. 

Din pasajul acoperit cu viţă sălbatică se mai ajungea la un 
apartament de la etajul inferior. Apartamentul aparţinea doamnei 
Reynolds, o văduvă care, din câte ştia Deborah, nu ieşea şi nu 
intra niciodată în clădire după lăsarea întunericului, şi părea să 
insiste ca vizitatorii ei să respecte acelaşi obicei. 

Deborah introduse cu grijă cheia în broască, conştientă de fiorul 
pe care începea să-l simtă pe şira spinării. Aerul dens din Atlanta 
părea mai dens ca niciodată, iar ţârâitul greierilor genera ecouri în 
vestibulul întunecos. Răsuci cheia încet, în tăcere, aşteptând 
clinchetul obişnuit şi brusca eliberare a uşii când mecanismul 
ceda. Apoi uşa se deschise către bezna din living. 

„Aşteaptă.” 

Nu intră. Rămase unde era şi inhală aerul. 

Absorbi mirosurile cinei din seara precedentă, macaroanele pe 
care le lăsase să se strice pe cuptor, mirosind a usturoi şi busuioc. 
Ce altceva? Dulceaţa caldă şi obişnuită a unei camere pline de 
plante şi nearisite după ce trecuse printr-o zi de vară din Georgia. 
Şi mai ce? O idee de colonie sau de aftershave, precum şi de fum 
de tutun stătut. 

„Fugi”. 

Se răsuci pe călcâie fără să mai închidă uşa şi alergă la Toyota ei 
verde. Apăsă pe butonul închiderii centralizate. Farurile maşinii 
clipiră o dată şi încuietorile se ridicară. Deborah alergă şi mai tare. 

Cineva era în apartamentul ei. 

Trase de portieră, se strecură înăuntru, lovindu-se rău la 
genunchi, şi răsuci cheia în contact. Portierele se încuiară rapid la 
loc şi maşina se trezi la viaţă. 

„Slavă Domnului!” 

48 


Deborah aprinse plafoniera şi deplasă maşina câţiva metri, până 
ce ajunse transversal pe alee şi în faţa porţii din fier foijat. Farurile 
colorară strălucitor noaptea, astfel încât verdele luxuriant al 
cameliilor de lângă poartă şi roşul stins al cărămizilor se iviră din 
bezna cenuşie. Totodată, în lumină apăru şi albul mâinii unui om, 
apucând strâns fierul foijat. 

Mâna rămase acolo o secundă sau mai puţin, apoi dădu drumul 
metalului şi se făcu nevăzută înapoi în pasajul acoperit cu frunze 
de viţă. Poarta jucă uşor în ţâţânile ei, apoi rămase nemişcată. 

Deborah ieşi cu spatele, formând în acelaşi timp un număr de 
telefon pe mobil. 


49 


Capitolul 12 


Deborah fu îndemnată spre uşile muzeului de un poliţist într-o 
maşină de patrulă cu luminile de avertizare pornite. Intră în muzeu 
inspirând adânc ca să se calmeze şi încercând să se adune înainte 
de a începe să dea explicaţii. 

O aşteptau în holul de la parter, lângă scheletul de T-Rex şi 
prora de navă în formă de femeie. Se aşteptase la mai multe 
uniforme, dar acolo erau doar cei doi detectivi şi Tonya. Keene se 
uită la ea, roşu la faţă şi iritat. 

- Aţi mirosit pe cineva în apartament? exclamă el, subliniind 
cuvântul. 

Cel puţin primiseră întreg mesajul aşa cum îl povestise ea 
operatoarei. Deborah n-avea nici un chef să spună iarăşi povestea. 

- Vă spun că a fost cineva acolo în mod categoric, zise ea. 

Se uită la Tonya. Nu era limpede dacă se găsea încă sub 
anchetă sau nu. Negresa se întoarse brusc, oferindu-i lui Deborah 
priveliştea părului încărunţit de la ceafa, dar nu înainte de a-i 
arunca o privire care spunea limpede: „Cuconiţa cea prețioasă 
vrea intimitate? Foarte bine din partea mea”. 

- Există vreo şansă de a ne aduce o ceaşcă de cafea? îi zise 
Keene Tonyei. 

Femeia de serviciu se îmbăţoşă. Deborah se întări în sinea ei 
pentru o tiradă, care însă nu veni. În schimb, Tonya se mulţumi să 
ridice din umeri. 

- Bănuiesc că nu mă veţi lăsa să mai fac prea multe astăzi pe 
aici, rosti ea. Vreţi frişcă şi zahăr? 

Deborah ridică o sprânceană. Cerniga se întoarse către odioasa 
proră în formă de femeie-balaur. 

- Ce chestie, rosti el cu o voce neutră, uitându-se la obiect. 

- Nu-i aşa? replică Deborah, după care, relaxându-se puţin, 
adăugă: Richard a dorit să fie restaurată cum se cuvine. Mie mi se 
pare că arată precum ambalajul de pe un disc Whitesnake. 

- Imi place, rosti Cerniga cu hotărâre, zâmbind şi pescuindu-şi 
carneţelul de însemnări dintr-un buzunar interior al hainei. 

- Zece dolari şi e a dumneavoastră, rosti Deborah, aşezându-se 
la biroul ei. Cred că trebuie să vă povestesc despre persoana din 
apartamentul meu, nu? 

50 


- Nu chiar, zise Cerniga. Doar dacă nu aveţi de adăugat ceva la 
raportul pe care l-aţi dat prin telefon. 

- Aha, făcu Deborah, dezamăgită. Cred că n-am. 

- Nu l-aţi văzut? 

- l-am văzut doar mâna pe poartă. 

- Albă? 

- Da. 

Cerniga bătu darabana cu capătul pixului în marginea 
carneţelului său. 

- Ce-ar fi să discutăm mai amănunţit despre muzeu în birou? 
propuse el. 

Deborah îl conduse pe lângă standul de informaţii şi camerele 
de odihnă către librărie (în realitate un magazin de suveniruri, dar 
Richard insistase asupra faptului că majoritatea „suvenirurilor” 
erau compuse din cărţi) şi către biroul adiacent. lnăuntru se 
găseau două birouri, pe care se aflau computere, o imprimantă, 
două telefoane şi un biblioraft. Restul încăperii era dominat de o 
masă ovală de conferinţe din mahon lustruit, cu opt scaune. Se 
aşezară intr-un capăt al mesei, în vreme ce Keene li se alătură, 
mormăind ceva în barbă către unul dintre poliţiştii în uniformă de 
afară. Nu se uită la Deborah. 

- Nu prea sunt multe de spus, rosti Deborah, urmărindu-l pe 
Keene cum admiră pereţii biroului, privirea lui trecând de la 
posterele cu artă precolumbiană la pozele din mediul local ca un 
preot care răsfoieşte un exemplar din Playboy. Richard era un 
patron local al artelor şi al educaţiei... 

Keene pufni. Deborah îi aruncă o privire. 

- Mi s-a oprit ceva în gât, zise Keene, rânjind. 

- Apreciind întotdeauna arta, cultura, educaţia şi astfel de 
lucruri, continuă Deborah cu mare atenţie, Richard a decis să 
deschidă un mic muzeu. Intrarea era liberă. Colecţia din interior 
era... haotică. 

- Erotică? zise Keene, rânjind din nou. 

- Haotică, preciză Deborah. 

- A, se dumiri Keene. Mare păcat. Deborah se întoarse către 
Cerniga. 

- El expunea tot soiul de lucruri, rosti ea. Obiecte strânse din tot 
felul de locuri, expuse în cutii demodate şi destul de aleatoriu. In 
fine. Când s-a retras, a hotărât să pună mai mare ordine în locul 
ăsta. A înfiinţat un consiliu de administraţie şi a angajat un 
curator... 

51 


- Pe dumneavoastră, rosti Cerniga. 

- Nu am fost prima, răspunse ea. Eu sunt a treia. Sunt aici doar 
de trei ani. 

- Şi aţi venit aici de la?... 

- Mi-am făcut lucrarea de licenţă aici. Provin însă din Boston şi 
am urmat şcoala în New York. 

- Mda, păreţi a avea un accent de prin locurile alea, zise Keene. 
Mi-am imaginat că era vorba doar de educaţie. 

Deborah nu ştiu ce să răspundă. Keene nu o simpatiza deloc. 
Deşi era obişnuită cu aşa ceva, de obicei Deborah nu întâlnea 
antipatie chiar de la prima vedere. Poliţistului pur şi simplu nu-i 
plăcea de ea şi n-o plăcuse din clipa în care o văzuse. 

- De atunci am tot încercat să extind şi să unific colecţia, rosti 
ea, concentrându-se asupra întrebării. De fapt, chestia de azi- 
noapte a fost legată de povestea asta. A fost o strângere de 
fonduri. Plănuim să aducem aici o colecţie de antichităţi celtice... 

- Fascinant, rosti Keene cu un dispreţ total. Ce-ar fi să ne daţi o 
listă cu oaspeţii de la chermeza de aseară? 

- Ne întrebam, interveni Cerniga, oarecum împăciuitor, dacă 
vreunul din oamenii care au fost aici cu ocazia strângerii de 
fonduri nu a rămas în urmă sau nu cumva s-a întors mai târziu. 

Deborah îşi îngădui o secundă de gândire pe marginea celor 
spuse de poliţist: nimănui nu-i păsa că Richard era mort. Poliţiştilor 
le păsa că el fusese omorât. 

Deschise un sertar şi scoase o listă cu invitaţi. 

- Aici e toată lumea care a promis că va veni, rosti ea. Nu am de 
unde să fiu sigură că au fost cu toţii efectiv acolo, deşi probabil că 
i-aş putea confirma personal pe cei mai mulţi dacă aş parcurge eu 
însămi lista. Au fost câţiva pe care nu-i cunoşteam şi este posibil 
ca Richard să fi invitat alte persoane care nu se află pe listă. 

Asta era tipic pentru Richard. O adusese pe ea ca să organizeze 
totul, apoi îi răsturna sistemul pus la punct dintr-o toană... Chestia 
asta o exasperase mereu şi în acelaşi timp o făcuse să zâmbească. 

- Ce-mi puteţi spune despre personal? întrebă Keene. 

- Tonya a fost aici, zise Deborah, la fel ca şi doi dintre voluntarii 
noştri. Oamenii de la catering au fost trimişi de firma lor. 

- Câţi? 

- Trei chelneri şi doi barmani. 

- La ce oră au plecat? 

- Tonya a plecat devreme, răspunse Deborah. Pe la 9 şi ceva, 
cred. Rămăsese ca să vadă doar dacă totul decurge cum trebuie. 

52 


Voluntarii au mai stat o oră şi ceva. Cei de la catering au plecat pe 
la 11 şi un sfert. Toţi oaspeţii plecaseră până la miezul nopţii. 

- Şi dumneavoastră aţi plecat ultima? se interesă Keene. 

- Da. 

_ Se auzi o bătaie în uşă şi Tonya îşi vâri capul, zâmbind sfioasă. 
In mâini avea două căni cu cafea, pe care le ridică precum o cerere 
de a intra. Cerniga îi făcu semn să poftească şi eliberă spaţiul de 
pe birou pentru recipiente. Femeia le puse pe birou şi le împinse 
către poliţişti. Nu se uită la Deborah şi nici nu-i oferi nimic. Pentru 
o secundă, Deborah se gândi să ceară ceva, poate un mic dejun 
englezesc complet... Merita să o facă doar ca să vadă expresia de 
pe chipul Tonyei. 

„Ah, da. Distrează-te. Gaura ta obişnuită unde te ascunzi...” 

După plecarea Tonyei, Keene se întoarse către Deborah şi 
despături o bucată de hârtie care părea trimisă prin fax. 

- Aţi văzut vreodată ceva asemănător? întrebă el. 

Intorcându-se să vadă, Deborah prinse o expresie pe chipul lui 
Cerniga, ca o explozie de iritare şi de indecizie. În cele din urmă, el 
se încruntă şi îşi îndreptă repede privirea în altă parte, dar 
Deborah fu convinsă că era furios pentru decizia luată de Keene de 
a-i arăta hârtia. 

Deborah presupunea că era un cuţit, deşi era lung şi subţire ca o 
sabie, cu un mâner cruciform care se arcuia uşor în jos dinspre 
lamă. Infipte profund într-un trup, capetele mânerului, despre care 
Deborah parcă îşi amintea că se numeau pene, ar fi săpat gropiţe 
de o parte şi de cealaltă a rănii. 

„... lăsând mici vânătăi simetrice...” 

Cuţitul din imagine era băgat într-o teacă parcă din piele 
neagră, cu partea de sus şi vârful decorate cu metal strălucitor, şi 
prinsă de o za de lanţ proiectată pentru suspendarea armei de o 
centură. Era o armă elegantă, dar cu un aspect letal, deşi nu asta 
o făcea remarcabilă. La capătul mânerului negru se vedea un disc 
metalic gravat sau stanţat cu un simbol cunoscut. 

- Aia nu e o svastică? întrebă Deborah. 

- Să înţeleg că nu vi se pare cunoscut? zise Cerniga, întorcându- 
se spre ea şi întinzând mâna după fax. 

Pe chipul lui nu se citea nimic. 

- N-am văzut nimic asemănător, rosti ea, încruntându-se. 

- Nu există nimic asemănător în colecţie? 

- Nu. 

- Svastica nu e relevantă, adăugă el peste o clipă. Noi încercăm 

53 


să găsim o potrivire pentru forma armei. 

Fu rândul lui Keene să-i arunce colegului său o privire, cu toate 
că Deborah nu reuşi să o descifreze. Nedumerire? îndoială? 

Deborah vru să vorbească, dar în acea clipă se auzi o altă bătaie 
în uşă, de această dată mai dură, urmată de apariţia unui poliţist 
în uniformă. 

- A venit aici un tip ca s-o vadă pe Miss Miller, anunţă el. Spune 
că e avocatul lui Dixon. 

Deborah căscă gura. Habar n-avea de vreun avocat sau de 
faptul că Richard angajase pe cineva în sensul ăsta, deşi logica 
spunea că trebuia să existe şi un astfel de om. 

- Dixon e mort, rosti Keene. N-are nevoie de niciun blestemat de 
avocat. 

Ceva din tonul lui şi din modul în care se uită la ea o făcu pe 
Deborah să simtă un soi de nelinişte. 

- Sunt cumva suspectă? întrebă ea. 

- Bineînţeles că nu, răspunse Cerniga, intervenind imediat. 
Keene se uită în podea. 

- De asemenea, rosti ofiţerul în uniformă, am vorbit cu oamenii 
de la patrulă care au verificat casa dumneaei. Nimic. Niciun indiciu 
de intrare forţată sau percheziţie. Keene se uită la Deborah cu 
interes. 

- Cum? exclamă Deborah. Credeţi că mi-am imaginat totul? 

- A fost o seară foarte stresantă pentru dumneavoastră, rosti el, 
prea amabil. Dar n-am vrut să spun că v-aţi imaginat totul, în nici 
un caz. 

Îi oferi un zâmbet parşiv, făcând-o pe Deborah să simtă că ia 
foc. 

- Credeţi că am inventat totul? izbucni ea, uluită. Credeam că nu 
sunt suspectă... 

- Cucoană, rosti Keene, toată lumea este suspectă până când 
cineva e condamnat. 

- Nu cred că înţeleg, rosti Deborah, simțind din nou acea chestie 
groasă urcând în ea, încetineala aia tâmpită, de parcă ea ar fi fost 
beată sau sedată. Credeţi că l-am omorât pe Richard? 

- Hei, cucoană, spuneam şi eu aşa. 

- Yă rog să încetaţi cu „spuneam şi eu aşa”, izbucni ea, în 
confuzia în care se afla regăsind ceva din vechea-i atitudine de 
sfidare. Nu pricep ce vreţi să spuneţi cu asta. Şi aş prefera să nu 
vă mai adresaţi cu termenul „cucoană”. 

- Asta nu va constitui nici o problemă, ripostă el, măsurând-o 

54 


din cap până în picioare cu o ironie plină de obrăznicie. 

Deborah se uită la el. Se simţea profund răscolită. De fapt, acea 
frază avea o logică pentru ea aşa cum nu mai avusese niciodată 
înainte. Acum ieşea din adâncuri la suprafaţa apei. Apa era 
întunecată şi rece sub ea, iar jos undeva se învârteau chestii cu 
colţi, urmărind, dând târcoale... 

- Încă un lucru, zise polițistul în uniformă. Tipul ăla neidentificat, 
împuşcatul? 

- Ce-i cu el? întrebă Cerniga. 

- Într-un buzunar interior avea câteva hârtii personale. Scrisul 
de pe ele e străin. Poate în greacă. 

- Greacă? se miră Cerniga. 

- Poate, răspunse polițistul. Nu erau siguri. Verifică acum. 

- N-ar fi perfect dacă se dovedeşte că victima era de 
naţionalitate străină? zise Keene, cu o expresie de acreală pe chip. 

- Poate că ar trebui să vă uitaţi dumneavoastră la el, îi propuse 
Cerniga lui Deborah. Poate l-aţi observat prin preajmă. 

- Pentru că e grec şi pentru că e o încăpere plină de porcării 
greceşti sus? izbucni Keene pe un ton de neîncredere. Crezi că e 
vreo legătură? 

- Probabil că nu, replică Cerniga. Ochii i se îngustară şi el se 
răsuci spre Deborah: Ştiaţi că domnul Dixon a efectuat a serie de 
convorbiri telefonice la distanţă, cu Grecia, în ultimele două 
săptămâni? 

- Nu, răspunse Deborah cu onestitate. 

- Aveţi idee de ce ar fi făcut asta? 

- Nu. 

„Alte secrete”, îşi spuse ea în gând, simțindu-se tare nefericită. 

Cerniga oftă şi se uită la polițistul în uniformă. 

- Probabil că nu există nici o legătură, rosti el, dar haide să 
verificăm cealaltă victimă. 

- Dar nu e cazul nostru, protestă Keene cu toată forţa. Avem 
destule pe cap şi fără să facem aceste nenorocite de conexiuni 
între un leş de om bogat, mort prin înjunghiere şi în interiorul 
casei, şi un alt leş de vagabond, omorât prin împuşcare şi pe 
stradă! 

- Era vagabond? întrebă Deborah, amintindu-şi de ciudatul 
individ din parcare. 

- Probabil, răspunse Cerniga. Nu ştim sigur... 

În acea clipă, uşa se deschise fără avertisment şi în încăpere 
pătrunse un tânăr înalt şi blond. Era un bărbat zvelt, îmbrăcat cu 

55 


un costum în culori pastel, boţit, şi o cămaşă gri, deschisă la gât. 
Arăta ca un om cu care nu se glumea. 

- Miss Miller? întrebă el, ignorând complet poliţiştii. Eu sunt 
Calvin Bowers. Am fost avocatul domnului Dixon. De vreme ce 
sunt responsabil pentru proprietatea lui, inclusiv pentru muzeu, 
mi-am zis să vă ofer serviciile mele. 

Avea nişte ochi albaştri profunzi şi neliniştitori, aproape purpurii 
în intensitatea lor. 

- Miss Miller nu a fost acuzată de nimic, rosti Cerniga, ridicându- 
se în picioare şi aruncându-i lui Keene o privire iritată. 

- Foarte bine, rosti Bowers, cu privirea scăpărându-i periculos în 
direcţia lui Cerniga. Dar acesta este al doilea interogatoriu extins 
luat lui Miss Miller în decurs de câteva ore, în noaptea în care ea a 
descoperit cadavrul mentorului său. Cred că orice dovezi aţi 
strânge în astfel de circumstanţe ar fi considerate îndoielnice, nu? 
Sunt al naibii de sigur că aşa ar crede un juriu. 

- la staţi o secundă, interveni Keene, ridicându-se. 

- Conduceţi această investigaţie? ripostă Bowers. 

Întrebarea păru să-l oprească pe Keene şi stăpânirea lui de sine 
se zdruncină. Omul se uită la Cerniga. 

- Eu o conduc, rosti acesta. Ne putem întoarce la chestiunea 
intrusului din apartamentul lui Miss Miller?... 

- Un intrus? se miră Bowers, întorcându-şi privirea spre 
Deborah. Vă simţiţi bine? 

Ea dădu, încordată, din cap, întrebându-se cine era tipul şi de ce 
părea să-i ia ei partea. 

- Am plecat de acolo înainte de a-l vedea. 

Keene zâmbi. Bowers se răsuci spre el. 

- Dacă descopăr că aţi generat un mediu ostil de interogare 
pentru acest martor, zise el, voi cere ca întreaga ei mărturie să fie 
anulată. S-a înţeles? 

Rânjetul lui Keene se mai domoli. Chiar dacă nu dispăru 
complet, omul încuviinţă tăcut din cap. 

- Vreau să fie foarte clar, rosti Cerniga, că Miss Miller este 
intervievată, nu interogată. 

- Aţi determinat motivul atacului împotriva domnului Dixon? 
întrebă Bowers, încă în ofensivă. 

- Nu încă, răspunse Cerniga. Începuse să fie şi el morocănos, 
precum colegul lui. Credem că ar putea fi un jaf care s-a terminat 
urât, dar... 

Vocea i se stinse. 

56 


- Da? insistă Bowers. 

- Nu ştim dacă lipseşte ceva. 

- Asta a fost, fără îndoială, subiectul întrebărilor pe care le-aţi 
adresat lui Miss Miller, zise Bowers. Presupun că ea a parcurs lista 
proprietăţilor muzeului ca să vadă dacă lipseşte ceva. 

- Încă n-am ajuns la asta, domnule, zise Cerniga. 

Bowers nu-şi putu reprima un început de zâmbet. 

să fi fost de vină acel „domnule” sau uşurinţa cu care reuşise 
să-l dezechilibreze complet pe Cerniga? 

Se întoarse zâmbind spre Deborah. 

- Miss Miller, aveţi cumva un inventar complet al conţinutului 
muzeului? întrebă el. l-ar putea ajuta pe domnii poliţişti în ancheta 
lor şi le-ar oferi şi altceva de lucru în afară de a te cerceta pe 
dumneata. 

Cei doi poliţişti rămaseră nemişcaţi în vreme ce Deborah se 
ridică şi descuie un dulap. 


57 


Capitolul 13 


Deborah şedea alături de Bowers în holul muzeului, care acum 
strălucea în lumina soarelui de dimineaţă. Richard murise, dar 
soarele continua să strălucească. Deborah presupunea că aşa era 
viaţa, dar simţea că nu era corect şi ura asta. Lângă uşa închisă de 
la intrare stătea un poliţist în uniformă, dar detectivii continuau să 
se afle în birou. 

Prin comparaţie cu poliţiştii, Bowers era o persoană complet 
diferită, relaxată, cu chipul destins, chipeş la modul amabil. Şedea 
cu picioarele întinse în faţa lui, lejer în felul în care stă comod un 
motan mare, elegant, dar gata de atac. Deborah nu avea chef de 
conversaţie şi felul în care arăta el o făcea nesigură pe sine. 
Numai că el o ajutase şi acum ei i se părea o copilărie să stea pur 
şi simplu în tăcere alături de el. 

- De cât timp lucraţi pentru Richard? întrebă ea. 

- De mai puţin de un an. Bineînţeles că el face afaceri cu firma 
noastră de mult mai mult timp. Cred că de când a cumpărat locul 
ăsta. Dar eu am fost implicat doar acum câteva luni, când el a 
trimis nişte documente la noi. Am vorbit la telefon de câteva ori şi 
am avut câteva schimburi de scrisori pe teme juridice, dar nu ne- 
am întâlnit niciodată faţă în faţă. 

Deborah era impresionată. Mânia afişată de el în birou cu câteva 
minute înainte îi condusese, pe ea şi pe poliţişti, la presupunerea 
că Bowers era un vechi prieten de-al lui Richard, că luase crima şi 
gestiunea anchetei de după aceea ca pe un afront personal. Toate 
astea nu fuseseră însă decât o atitudine profesională ca să-i 
descumpănească pe oamenii legii. Omul era interesat de caz strict 
din punct de vedere profesional. 

- Nu-mi vine să cred că nu mai e, rosti Deborah. Imediat ce rosti 
acele cuvinte, mai ales cu soarele care strălucea în jurul lor, le 
regretă amarnic, mai ales că le spusese în faţa acestui străin. 
Scuze, adăugă ea în grabă. Ce mai clişeu am putut rosti. Nu începe 
să... Doamne, cât de multe sunt de făcut. 

Bowers se conformă schimbării ei de tactică, făcându-se că nu 
observase nimic. 

- Dar există persoane care vă pot prelua o parte din sarcini, nu? 
zise el. Consiliul muzeului? Eu unul vă voi ajuta bucuros. Relaţia 

58 


mea cu domnul Dixon a fost de scurtă durată, dar firma mea are o 
relaţie îndelungată cu dânsul şi este legată de însăşi valoarea 
proprietăţii, aşa că sunt sigur că vor fi bucuroşi să-mi acorde 
împuternicirea de a ajuta. 

„Împuternicirea de a ajuta.” Părea un cavaler care îşi oferea 
serviciile unei domnişoare neajutorate. 

- Mă descurc cu situaţia de aici, rosti ea cu o nuanţă de 
superioritate în voce. 

Era doar un reflex. Habar n-avea măcar dacă se putea descurca 
cu situaţia. 

- Nu mă îndoiesc, rosti el, zâmbind, astfel că ea se relaxă puţin. 

- Îmi cer scuze, rosti Deborah. Nu sunt obişnuită să... 

„... fiu altfel decât cumplit de individualistă şi de stăpână pe 
mine?” 

- ... aibă cineva grijă de mine, zise ea cu voce tare. Richard mi-a 
dat mână liberă... 

Se opri, simțind că i se pune un nod în gât. Zâmbi şi clătină 
neconvingător din cap. Bărbatul de lângă ea dădu din cap în semn 
de simpatie, şi pentru o clipă ea se uită în holul unde asamblase 
cu Richard, depunând mari eforturi, piesă după piesă pentru a fi 
expuse... 

- Aşadar sunteţi arheolog, rosti el, uitându-se cu un ochi critic la 
exponatele de artă indiană. 

- Nu chiar, răspunse Deborah. Sunt director de muzeu. Asta 
spune licenţa mea de absolvire. 

- Şi în ce se specializează un director de muzeu? întrebă el, 
zâmbind iarăşi cu lejeritate, astfel că ea se relaxă puţin. 

- Eu m-am specializat în limba engleză şi în arheologie, 
răspunse ea, dar o mulţime de oameni se specializează în afaceri. 

- Prefer specializarea dumneavoastră, rosti el. 

- Şi eu, replică ea, cu un zâmbet ceva mai cald de data asta. 

- Şi totuşi, continuă el, arătând spre cutia care conţinea un 
tomahawk splendid încrustat cu pietre. Aveţi o companie pe 
cinste! Uitaţi-vă la chestia aia mică şi teribilă. O armă barbară, 
dacă se poate spune aşa despre o armă. Cred că spune multe 
despre Destinul Naţional, nu? 

- Eu nu cred că nativii americani erau mai puţin civilizaţi decât 
coloniştii albi din pricină că dispuneau de mijloace mai puţin 


LU 


3 În original, Manifest Destiny, sintagmă folosită de liderii şi 
politicienii americani în 1840 (n. Red.). 
59 


eficiente de a ucide oameni, rosti ea cu un zâmbet ironic. 

- Nativii americani, exclamă el. Ciudat, nu-i aşa, cum cred 
oamenii că pot rezolva totul prin folosirea cuvintelor. 

Deborah simţi un început de iritare, dar nu avu timp să 
riposteze. 

- Miss Miller? 

Era Tonya. 

Apăruse din galeria lungă şi acum stătea în capătul ei, cu 
mâinile strânse sfios în faţa ei. 

- Pot vorbi cu dumneavoastră? întrebă ea. 

Deborah se ridică. 

- În particular, dacă nu vă deranjează, insistă Tonya. 

Deborah dădu din cap în chip de scuze înspre Bowers şi cele 
două femei se îndreptară în tăcere către biroul muzeului. 

- Ce ai pe suflet, Tonya? întrebă Deborah după ce închise uşa în 
spatele lor. 

Stăteau amândouă în picioare, rigide şi stingherite. 

- Cred că ştiţi, răspunse Tonya. Uitaţi ce e... Eram doar curioasă. 
Am un amic în poliţie şi el mi-a spus despre crimă imediat ce a 
venit apelul. Spunea ceva despre o cameră secretă şi... Cred că 
am vrut să văd ce se petrecea, ştiţi? Nu credeam că era vorba de 
domnul Dixon. Nu am vrut nimic prin asta. 

Deborah nu o cunoştea bine pe Tonya, dar discutase de destul 
de multe ori cu ea ca să-şi dea seama că ultima frază suna ciudat. 
Tonya nu vorbea ca o femeie de serviciu şi nu-şi arăta condiţia 
socială modestă. Deborah observase adesea că propoziţiile ei erau 
corecte gramatical, educate, aşa că se întrebase adesea de la ce 
profesie care cerea educaţie decăzuse astfel încât să ajungă să 
curețe toalete de muzeu. Femeia vorbea de aşa manieră ca toată 
lumea să ştie că nu are niciun drept să o desconsidere pentru ceea 
ce face sau cum arată. Tonya pe care o ştia Deborah nu ar fi spus 
niciodată „Nu am vrut nimic prin asta”, fără ca fraza să arunce 
întreaga confesiune într-o lumină ciudată şi nesigură. 

- Probabil că n-ar fi trebuit să intri până la sosirea poliţiştilor, 
zise Deborah, cu mare prudenţă. 

- Nu, doa'nă, rosti Tonya, clătinând din cap, ca şi cum ar fi fost 
uimită de propria îndrăzneală. Aici aveţi perfectă dreptate. 

Nici un fel de ripostă ţâfnoasă, nici un fel de sugestie indirectă 
despre ce ar fi putut face nemernica asta albă cu bănuielile ei. 
„Nu, doa'nă, aici aveţi perfectă dreptate.” 

„De la Tonya? Imposibil.” 

60 


Deborah îşi îngustă ochii. | se părea că asistă la o scenă din Pe 
aripile vântului. 

- Vreţi să vă aduc o cafea? întrebă Tonya, după un oftat de 
uşurare. Tocmai voiam să-mi pregătesc una, dar m-au lăsat nervii. 
Acum cred că aş putea bea o ceaşcă. 

Deborah reuşi să zâmbească şi să dea din cap. O urmări pe 
Tonya cum pleacă, cu un amestec de neîncredere şi nelinişte. „M- 
au lăsat nervii?” Pe cine încerca ea să prostească şi de ce? 

Când se întoarse în hol, Calvin Bowers discuta cu un bărbat 
masiv îmbrăcat într-un costum impecabil: Harvey Webster. Simţi 
că i se face rău, dar îşi scoase bărbia înainte şi se îndreptă cu 
pasul ţeapăn spre ei. 

Webster părea serios, dar chipul i se lumină când o zări venind. 
Nu se vedeau nici un fel de efecte după alcoolul ingurgitat în seara 
precedentă sau după ce ea îl dăduse de urechi afară din muzeu. 

- Groaznică treabă, rosti el, cu voce coborâtă şi uşor muzicală. 
Pur şi simplu cumplită. Dacă pot ajuta cu ceva, daţi-mi de ştire. 

- Mulţumesc, Harvey, răspunse Deborah. O voi face. 

- Poliţia m-a sunat dis-de-dimineaţă, continuă el. Spuneau că ar 
trebui să închidem muzeul. 

- Ce?? exclamă Deborah. Pentru cât timp? 

- Nu pentru multă vreme. Două, poate trei săptămâni. 

- Trei săptămâni! 

- Poate că îi convingem să redeschidă muzeul mai devreme, zise 
Bowers, intervenind în discuţie de pe poziţia protectorului domniţei 
nefericite. 

- Păreau destul de fermi, zise Webster. 

Îi aruncă lui Deborah un zâmbet de compătimire, care nu-i 
cuprinse însă şi ochii umezi. 

Aşadar asta era pedeapsa ei. Webster şi consiliul preluau 
conducerea şi o băgau la răcoare pentru câteva săptămâni până 
ce ei se regrupau. Se uită fix la zâmbetul fals al lui Harvey Webster 
şi avu senzaţia că îşi întrezăreşte viitorul: micşorarea constantă a 
gradului ei de control asupra colecţiei, până ce Liga Creştină de 
Oameni (albi) de Afaceri a lui Harvey va putea prelua controlul, 
muzeul devenind astfel ceea ce ei îşi doriseră mereu: un soi de 
parc tematic, slab ca şi conţinut, dar puternic în profituri încasate. 

- Voi discuta cu detectivii ăia, rosti Webster, îndepărtându-se. Să 
văd ce pot face. 

„Probabil ca să obţii închiderea muzeului pentru încă o lună”, îşi 
zise Deborah, simțindu-se manipulată în cel mai josnic mod. 

61 


Deborah se răsuci pe călcâie, brusc foarte obosită şi frustrată de 
acel sentiment de lipsă de putere pe care îl ura mai presus de 
orice. Îl simţea pe Bowers în spatele ei, gata de a spune ceva 
încurajator. Rămase cu mâinile înfipte în şolduri, uitându-se prin 
holul pustiu şi strălucitor. Fără Richard, era cu adevărat singură şi 
clădirea nu părea altceva decât o cochilie goală, inutilă fără 
prezenţa lui. 

Trei săptămâni. Toată munca de promovare a noilor exponate, 
strângerile bucuroase de mâini, împrietenirile şi bătutul pe burtă, 
zâmbetele politicoase pentru a atrage sponsori, pozele din presă 
cu prova aia hidoasă de navă... 

Toate acestea pentru nimic. În trei săptămâni Atlanta avea să 
uite de existenţa muzeului. Şi ce avea ea să facă timp de trei 
săptămâni? Să se plimbe prin acest mausoleu luminat cu grijă, în 
vreme ce Keene şi amicii lui aveau să emită supoziţii de mâna a 
paişpea despre homo erectus! 

„Doamne, ce idee îngrozitoare.” 

- Am putea determina deschiderea mai devreme a muzeului 
dacă demonstraţi că nu lipseşte nimic, rosti Calvin. 

Stătea chiar în spatele ei, păstrând o distanţă respectuoasă. 
Deborah se întoarse şi îi zâmbi recunoscătoare. 

- De fapt nu ştiu de ce vreau atât de mult să-l menţin deschis, 
rosti ea. Cred că o parte din mine crede că dacă pretind că totul e 
normal, atunci cumva... 

- Da, acceptă Calvin, scutind-o de restul propoziției. 

Deborah inspiră adânc şi încercă să scape de gând. 

- Pot face astăzi un inventar amănunţit, rosti ea, ca să mă asigur 
că totul e la locul lui. Bineînţeles că n-am de unde să ştiu dacă 
lipseşte ceva din camera aia din spatele raftului de cărţi din 
dormitorul lui Richard. 

Ridică din umeri şi oftă, descoperind că amintirea acelui loc 
persista în memoria ei ca un iz obişnuit şi neplăcut, cu cadavrul 
întins în halul ăla sub lumina... 

„Stai aşa. 

Lipsea ceva. 

Vasul spart provenea din cutia deschisă din spatele raftului, iar 
celelalte cutii păreau complete, aşa că ea presupusese că nu 
fusese luat nimic. Dar mai era şi lumina curioasă din acea cameră 
secretă, dreptunghiul luminos strălucind din tavan, aruncând acea 
strălucire rece peste corpul hăcuit al lui Richard. Dar ce putea sta 
acolo în lipsa corpului lui Richard ca să necesite o lumină atât de 

62 


specială? 

Îşi aminti că în centrul încăperii se găsea o priză. 

Da. În centrul încăperii mai fusese o cutie. În mod clar era mare 
şi specială, suficient de mare ca să fie scoasă pe roţi din încăpere 
şi să lase dâra de sânge în urma ei pe covor... Dar ce putea fi atât 
de extraordinar faţă de exponatele din restul cutiilor ca să merite 
să fie luat în vreme ce restul prăzii rămăsese neatins? 


63 


Capitolul 14 


- Vă simţiţi în stare de un drum până la morgă? 

Era detectivul Cerniga. Deborah rămase mută pe loc. Se 
îndrepta spre birou, dar el o oprise. Nu găsea nimic de spus. 

- Ca să fiu sinceră, rosti ea, ştiu că aveţi nevoie de o identificare 
oficială şi lucruri de genul ăsta, dar nu cred că sunt pregătită ca 
să-l văd din nou. Ştiu că era Richard. Nu încape nicio îndoială. 
Chiar trebuie să mă uit iarăşi la el? 

Ura faptul că era forţată să spună asta, ura faptul că părea slabă 
şi emotivă, ura expresia de confuzie din ochii lui. 

- Nu, rosti el, înseninându-se. Nu m-am referit la domnul Dixon. 
S-a terminat cu identificarea trupului său. Mă refer la celălalt 
cadavru. Necunoscutul. Grecul. 

„Ciudat”, îşi spuse ea, încuviinţând şi urmându-l la maşină, „că 
ideea de a mă uita la un om mort îmi poate aduce o aşa uşurare.” 
Ciudat că altcineva, poate fiica acestui om, simţise pentru acest 
grec necunoscut ceea ce simţise ea pentru Richard. Gândul 
rămase cuibărit în mintea ei în vreme ce parcurseră străzile 
oraşului, apoi detectivul parcă maşina şi împreună cei doi 
străbătură coridoarele cenuşii şi reci ale morgii locale. Deborah 
evită privirile oamenilor, stând în spate în clipele când Cerniga 
oferea explicaţii, apoi îl urmă în tăcere spre subsolul cu ţevile lui 
dezgolite, pereţi din beton vopsit simplu şi cu pasajele-i sterile şi 
pline de ecouri. 

Deborah nu mai fusese niciodată într-o morgă, dar văzuse multe 
astfel de spaţii în filme şi emisiuni de televiziune pe teme 
criminalistice, aşa că locul i se părea ciudat de cunoscut, în ciuda 
sertarelor cu cadavre. Era atât de identic cu ceea ce se aşteptase 
ea să fie, încât, în realitate, Deborah resimţi un fior curios de 
satisfacţie, ca şi cum s-ar fi întâlnit cu o vedetă a cărei faţă o 
cunoştea de ani de zile. Sentimentul se evaporă de îndată ce 
tânărul asistent cu ochelari pătraţi dezveli cadavrul în cauză. 

Era bătrân, posibil de peste şaptezeci de ani, cu un corp 
voluminos, care se bomba sub cearşaful din material sintetic. Avea 
ochii închişi şi înfundaţi, dar Deborah ştia că, dacă aceştia s-ar fi 
deschis, ar fi avut o expresie strălucitoare şi intensă şi ar fi 
urmărit-o cu atenţie în vreme ce ea traversa parcarea. 

64 


- Da, rosti ea. L-am văzut prin preajmă în ultimele zile. Poate în 
ultimele trei zile. Mormăia ceva, dar nu l-am înţeles şi nu discuta în 
realitate cu mine. Doar... ştiţi dumneavoastră... mormăia. 

- Bănuiesc că nu v-aţi dat seama dacă vorbea în greacă, zise 
Cerniga. 

- Nu în greacă, rosti tipul cu ochelari. Traducerea preliminară 
spune că hârtiile găsite asupra lui erau în rusă. Bănuiesc că sunt 
folosite câteva litere identice cu cele din greacă. 

- Probabil asta înseamnă că el n-are legătură cu comoara, rosti 
Cerniga, încruntându-se. 

- Comoara? se miră asistentul, ridicând capul. 

Cerniga îl ignoră pe moment, apoi întrebă: 

- Putem să vedem şi noi hârtiile acelea? 

- Desigur, rosti asistentul, uitându-se scrutător la Deborah. 

Continua să se gândească la cuvântul acela magic pe care 
Cerniga îl lansase atât de lejer: „comoară”. 

- Ar trebui să vă luaţi o cameră la hotel, zise Cerniga, ca să 
umple tăcerea pe care asistentul o lăsase în urma lui. Ca să fiţi în 
siguranţă. Lăsă cuvintele suspendate în aer câteva clipe, apoi 
adăugă, cu mai multă blândeţe: Gândiţi-vă la asta ca la o vacanţă. 

O vacanţă. Ca şi cum Deborah îşi câştigase acest drept. Nu-şi 
putea imagina ceva ce şi-ar fi dorit mai puţin acum. Dar poate că i- 
ar fi fost mai bine să stea ceva mai departe decât să aştepte 
plângând, în pragul muzeului... 

„... ŞI lipsită de puteri...” 

„permisiunea de a-şi face munca. Încă cinci secunde de gândire 
profundă pe marginea subiectului şi Deborah luă decizia. 

- Bine, acceptă ea. Voi căuta un loc unde să stau. 

- Cu discreţie, o sfătui el. 

Deborah clipi, apoi încuviinţă, cu o faţă lipsită de orice expresie. 

Asistentul se întoarse cu o tavă cu obiecte în pungi şi o listă a 
conţinutului lor. Luă pungile din tavă. Nu se vedea niciun portofel 
sau ceva asemănător unui document oficial. Era acolo o periuţă de 
dinţi care părea nouă, o broşă în formă de scut, un plic scris în 
rusă şi o singură foaie boţită şi pătată de hârtie, acoperită prin 
toate colţurile cu un scris înghesuit cu cerneală neagră. Părea o 
parte a unei scrisori. 

- A fost mai mult decât atât, rosti asistentul. Dar a fost... stricat. 

Îi aruncă lui Deborah o privire iute şi stingherită, apoi îşi întoarse 
privirea către tavă. 

„Înecat în sânge”, îşi spuse ea. „Asta este tot ce au mai putut 

65 


salva.” 

- Dispunem de o traducere? întrebă Cerniga. 

- Nu încă. Nu se prea pot înţelege multe lucruri, răspunse 
asistentul, verificând lista de inventar. 

Ridică broşa, colorată în roşu, verde şi auriu, având pe ea 
imaginea unui soldat cu o mitralieră şi un înscris cu litere chirilice 
pe margine. La baza scutului se găsea un pumnal înconjurat de 
ciocanul şi secera sovietice. 

- Se pare că aici scrie Grănicer cu Merite Deosebite, sau ceva de 
genul ăsta. Provine din anii '50. 

- Ce sunt literele astea de jos? se interesă Deborah. 

- MVD, răspunse asistentul, verificând lista. Înseamnă Ministerul 
de Interne. Bănuiesc că e vorba de vreun departament 
guvernamental de mică importanţă. 

- Ce caută un vechi soldat sovietic în Atlanta? se miră Deborah. 

- N-are nimic de-a face cu noi, replică Cerniga, ridicând din 
umeri. Haideţi, să mergem. 


Richard avusese în mod clar o anumită intenţie: felul în care se 
comportase, contactele cu avocaţii muzeului, apelurile telefonice 
către Grecia, chiar şi entuziasmul lui atipic pentru strângerea de 
fonduri, toate acestea sugerau că oribila păţanie pe care o 
îndurase cu o noapte înainte nu se ivise din senin. 

Imediat ce ajunse înapoi la muzeu, Deborah se duse la birou şi 
deschise computerul. Toate computerele din casă şi din muzeu 
erau legate prin aceeaşi reţea, astfel încât, cu ajutorul combinației 
corecte de parole, se puteau accesa toate fişierele stocate pe 
fiecare aparat aflat în reţea, de la oricare terminal. 

Computerul se trezi încet la viaţă. Deborah tastă codul ei de 
acces ca să intre în reţea, dar descoperi că majoritatea celorlalte 
computere - inclusiv cel al lui Richard - nu apăreau pe monitor. Se 
holbă la ecranul monitorului. 

„Le-a luat poliţia.” 

Apoi îşi dădu seama ce se întâmplase. Probabil că computerele 
erau încă la locul lor, dar erau toate stinse. Poliţiştii făcuseră ceea 
ce nimeni din personalul muzeului nu făcea vreodată, anume 
închiseseră computerele după ce copiaseră fişierele. Deborah 
rămase acolo, uitându-se prostită la computerul devenit inutil. 

În acea încăpere secretă mai fusese şi altceva: ceva mare, ceva 
păstrat secret de Richard, dar care devenise subiectul central al 
unui plan mai mare. Richard proiecta ceva, poate o expoziţie, sau 

66 


o vânzare, ceva ce ar fi schimbat muzeul pentru totdeauna. 
Trebuia să fie cadoul său pentru locuitorii Atlantei. Deborah ştia că 
Richard nu şi-ar fi ascuns comorile, ţinându-le doar pentru deliciul 
său privat. Le-ar fi arătat lumii întregi, ca oamenii să ia parte la 
bucurie. Cu siguranţă că asta plănuise. Dar totul mersese cumplit 
de rău şi exponatul central care stătuse sub lumina din mijlocul 
camerei fusese luat... sau fusese interceptat înainte de a ajunge la 
destinaţie. 

Ceva o străfulgera pe Deborah, un soi de sfidare, sau poate 
intuirea unui scop, o dorinţă - nu - o nevoie de a întreprinde ceva 
pentru a descoperi circumstanţele morţii lui Richard, aducând 
adevărul la lumină, ca şi cum ar fi curăţat şi şters de praf un 
artefact nepreţuit, un gest care ar acorda graţie şi înţeles unei 
astfel de morţi lipsite de sens şi sordide. Ar fi povestit poliţiei tot 
ce ar fi descoperit, imediat ce ar fi făcut-o, dar ar fi întreprins 
ceva. Trebuia să facă asta. 

Se deschise uşa. Era Tonya. 

- Imi cer scuze, rosti ea încet. Nu credeam că sunteţi aici. Aş fi 
ciocănit. 

- Nicio problemă, răspunse Deborah. 

- Revin mai târziu, anunţă femeia de serviciu, dând să plece. 

- A, Tonya, zise repede Deborah, ca şi cum gândul abia i-ar fi 
trecut prin minte. Te deranjează să porneşti computerul lui Richard 
de la etaj? Trebuie să descarc nişte chitanţe pentru petrecerea din 
noaptea trecută. 

Işi zise că scosese o minciună cusută cu aţă albă, dar una 
nevinovată, deşi Tonya ezită o fracțiune de secundă înainte de a 
zâmbi şi a replica „desigur”. 

Uşa se închise la loc şi Deborah rămase pe scaun, aşteptând. 

Ceasul din colţul de jos al computerului arătă trecerea unui 
minut, apoi a încă unuia. Deborah se ridică, apoi se aşeză la loc. 
Tonya probabil că îi spusese lui Keene şi acesta venise să se uite 
peste umărul ei cu rânjetul ăla nesuferit pe chip. Deborah acţionă 
mouse-ul, apăsând pe meniul de pornire-oprire. În acea clipă însă 
ceva se trezi la viaţă: un nou icon de monitor pe fereastra reţelei. 
Incă o parolă şi Deborah intră în celălalt computer. 

Habar n-avea ce căuta. Cercetă o serie de declaraţii financiare şi 
tabele, dar nimic nu părea ieşit din comun. Deschise folderele lui 
cu documente şi inspectă subfolderele. Denumirea unuia dintre ele 
îi îngheţă sângele în vene. Era etichetat simplu: Atreus. 

In grabă, Deborah apăsă de două ori pe subfolder şi aşteptă ca 

67 


sistemul infernal de încet să-i afişeze conţinutul. Înăuntru se găsea 
un singur document stocat cu extensia .jpg. 

„O poză?” 

Apăsă pe document şi aşteptă ca imaginea să înceapă să se 
încarce. 

În acea clipă se deschise uşa. Era Calvin Bowers. 

Deborah vru imediat să minimizeze poza, dar când văzu despre 
ce era vorba înţepeni la jumătatea gestului. 

Ecranul se umpluse cu un chip stilizat gravat în aur: o mască 
mortuară miceniană. 


68 


Capitolul 15 


- Vă faceţi nişte teme? întrebă Calvin Bowers, uitându-se peste 
umărul ei la ecranul acum gol al computerului. 

Deborah închisese documentul în clipa în care intrase el, dar nu 
suficient de repede ca să-l împiedice pe intrus să vadă chipul 
auriu. 

- Nu ştiţi să ciocăniţi? îl repezi ea, parţial şi din pricina panicii pe 
care o simţea. 

- Îmi cer scuze, răspunse el, cu un zâmbet cuceritor pe buze. La 
ce vă uitaţi? 

Deborah ezită. 

- Era o mască mortuară grecească, răspunse ea. Mă gândeam 
să folosesc imaginea pe site-ul muzeului. 

Minciuna i se păru imediat neîndemânatică şi prostească. 

- Are muzeul aşa ceva? se miră el. 

Nu era cu adevărat o întrebare. Ştia prea bine că nu exista aşa 
ceva acolo. 

- Un site? zise ea. 

- O mască grecească, replică el. 

- Nu. Este doar un soi de icon arheologic. Un simbol. 

El se gândi la cele auzite, urmărind-o cu privirea. 

- Nu prea ştiţi să minţiţi, Miss Miller, zise el într-un târziu. Nu vă 
stă în fire. Pe mine nu mă deranjează, dar aţi putea intra în belele 
mari dacă le povestiţi poliţiştilor astfel de gogoşi. 

Deborah se încruntă şi se uită în altă parte. Individul avea 
dreptate. Ea îşi construise viaţa de adult pe o atitudine deschisă, 
cinstită, spunând lucrurilor pe nume şi refuzând să se joace de-a 
evitatul problemelor, întotdeauna gata să riposteze la provocări. O 
astfel de atitudine faţă de lume o transformase într-un om care nu 
ştie să mintă. Şi era evident că o astfel de încăpățânare în a 
aborda frontal totul îi stătea perfect în fire prin faptul că nu se putu 
împiedica să nu considere remarca lui Bowers drept un 
compliment. Minciunile nu-i stăteau pur şi simplu în caracter. 

- Este posibil ca această mască să aibă legătură cu moartea lui 
Richard, recunoscu ea. Nu ştiu. E-n regulă? 

- În regulă, admise el. În ce mod? 

- Nu sunt sigură. De abia acum încep să-mi pun întrebări. 

69 


- Despre? 

Deborah rămase tăcută o perioadă de timp, nu atât din pricină 
că ar fi cântărit cât anume să-i spună individului, cât mai degrabă 
din cauză că se lupta să îşi adune în minte amintiri. După aceea 
începu să vorbească şi el o ascultă, la început dezinteresat, apoi 
cu mai multă seriozitate, aplecându-se în faţă, cu ochii îngustaţi şi 
plini de viaţă. 


Deborah îi spuse că vasele miceniene, bijuteriile şi armele 
însemnau una, dar o mască mortuară însemna cu totul altceva. 
Arheologii descopereau artefacte în tot felul de locuri, dar măştile 
mortuare se găseau într-un singur gen de locuri: mormintele. Mai 
precis, morminte bogate: mormintele regilor. 

„9i mai e şi un chip.” 

Da, mai era şi asta. Armele şi vasele, inelele şi amforele au 
toate valoarea lor aparte, dar nimic nu evocă grandoarea 
trecutului în termeni umani precum imaginea unui chip de om 
mort, oricât ar fi de stilizată. Măştile mortuare sunt regale, dar 
sunt şi personale, intime chiar; ca şi cum te-ai uita de-a lungul 
unui tunel către trecut şi ai descoperi că el se termină intr-o 
oglindă, istoria şi legendele fiind scuturate de înflorituri când se 
ajungea la faţa unei fiinţe umane. Deborah îi spuse că nu era de 
mirare, în atari circumstanţe, că măştile mortuare erau atât de 
preţuite de colecționari şi de hoardele de oameni care treceau pe 
lângă exponatele unui muzeu, cu ochii lipiţi de găvanele ochilor 
măştii şi, în consecinţă, cu persoana care avusese acei ochi înainte 
să moară. 

Un alt motiv pentru care astfel de măşti erau preţuite în mod 
special era faptul că adesea ele nu rămâneau îngropate prea mult 
timp. Mormintele erau de obicei bine marcate sau oamenii îşi 
aminteau unde avuseseră loc marile ceremonii funerare şi genul 
de lucruri fine care fuseseră îngropate odată cu cadavrul. Ca 
urmare, de regulă mormintele erau jefuite, uneori imediat după 
funeralii, alteori secole mai târziu, când civilizaţia respectivă 
încetase să mai existe, lăsând în urma ei doar legende pe care 
hoţii să le cerceteze. Până când ajungeau arheologii în locurile 
respective, cele mai valoroase lucruri erau, de obicei, de mult 
dispărute. Bineînţeles că existau şi excepţii: descoperirea 
sarcofagului de aur al lui Tutankamon de către Carter sau 
descoperirile lui Schliemann la Micene. 

Nu era vorba doar de faptul că măştile erau rare. Dacă era 

70 


descoperită vreuna, şansele ca aceasta să fie scoasă din ţara unde 
fusese găsită erau practic nule. Marile puteri imperiale ale 
secolului al XIX-lea îşi umpluseră muzeele naţionale cu comori 
luate cu japca de la naţiuni altădată puternice în materie de artă şi 
război, reduse acum însă la neînsemnătatea unor colonii. Dar 
acele vremuri fuseseră demult depăşite şi acum erau rare zilele în 
care să nu se facă auzit vreun apel naţionalist din Grecia sau Egipt, 
lran sau India, Columbia sau Peru, ca deţinătorii actuali ai 
comorilor să înapoieze ţării în drept statuile şi bijuteriile, picturile 
sau relicvele însuşite cu forţa cu mai bine de un secol în urmă de 
agenţi ai Europei imperialiste. Nu, şansele ca un transport de 
comori miceniene descoperite în morminte să fie adus în America 
fără să  alerteze pe nimeni din comunitatea culturală 
internaţională, în epoca noastră, erau practic zero. 

Ceea ce o duse pe Deborah înapoi la Schliemann. 

- Schliemann? se miră Calvin. 

Ascultase totul cu mare atenţie, aplecat înainte, iar acum rostea 
primul cuvânt de când începuse ea. Lui Deborah îi plăcea să 
vorbească despre astfel de chestiuni şi îi mai plăcea să fie 
ascultată. 

- Trebuie să mai citesc câte ceva înainte de a vă povesti despre 
el, recunoscu ea cu sinceritate. Richard era expertul, dar lui nu-i 
plăcea părerea mea despre el, aşa că nu încerca să abordeze 
subiectul în faţa mea. 

Zâmbi cu tristeţe. 

- De ce nu vă place? întrebă Calvin. L-aţi cunoscut personal? 

Deborah izbucni în râs. 

- Heinrich Schliemann a murit cu mult înainte de a mă naşte eu, 
răspunse ea. A făcut nişte descoperiri uluitoare, dar uneori 
metodele lui erau destul de dubioase. Şi, dacă îmi amintesc eu 
bine, anumite lucruri au dispărut. 

- Artefacte? 

- Artefacte. 

- Ascultaţi, rosti Calvin după o pauză de gândire. Trebuie să 
sortez nişte corespondenţă la etaj, dar am mai putea discuta pe 
tema asta mâine? Poate la prânz? 

Era o întrebare prudentă. Calvin nu vroia să pară peste măsură 
de interesat - cel puţin nu de ea ca persoană - dar nici nu avea 
chef să pară frivol. Oare de ce făcuse invitaţia? Ca să-i ofere ei o 
audienţă, să o ajute să se gândească şi la altceva în afara morţii 
lui Richard? Probabil că da. Deborah îşi zise că era vorba de 

71 


amabilitate, deşi ar fi preferat ca el să vrea să discute doar despre 
arheologie. Lui Richard aşa i-ar fi plăcut cel mai mult. 

- Desigur, acceptă ea, reuşind să schiţeze un zâmbet, fără să fie 
cu adevărat conştientă de prezenţa lui. 

Mintea ei se concentra deja pe cărţile de la etaj şi pe ceea ce ar 
fi putut afla din ele despre Heinrich Schliemann. 


72 


Capitolul 16 


Deborah luă o cameră la un Holiday Inn din apropiere după ce 
se asigură că găseşte o încăpere fără intrare din afară. Până când 
se făcu comodă şi comandă un burger prin room service, stiva de 
cărţi împrumutate din biblioteca lui Richard (cu permisiunea lui 
Cerniga) începuse să arate ca un zid. Se uită la televizor, trecând 
de la o emisiune la alta, până ce oboseala acumulată cam să-i 
ajungă până la măduva oaselor. Inchise televizorul, se întinse pe 
pat şi adormi îmbrăcată. 


Îşi petrecu dimineaţa următoare răsfoind cărţile în viteză, 
verificând referinţele şi, din când în când, citind lungi secţiuni cu 
nerăbdare. Termină cam pe la ora prânzului, dar constată că nu-i 
era foame. Băuse o cană de cafea la micul dejun şi cofeina 
Îngurgitată atunci continua să-i curgă prin vene şi să-i spună că nu 
are nevoie să mănânce. Sau poate că nu cofeina, ci lectura fusese 
cea care îi conferise atâta energie. 

La început, lumea arheologică îl luase în derâdere pe 
Schliemann şi convingerea lui că războiul troian avusese cu 
adevărat loc, numai că el trecuse la treabă şi descoperise Troia în 
nordul Turciei, iar de atunci intrase brusc în atenţia tuturor. 

Mulţi au continuat însă să manifeste prudenţă, şi chiar discipolii 
lui au devenit alarmaţi de metodele folosite de el. A fost acuzat de 
„Îîmpănarea” descoperirilor, de reprezentarea eronată a locurilor 
unde găsise diverse lucruri şi de strângere a lor în colecţii pentru a 
dovedi că poeţii antici aveau dreptate şi pentru a-şi consolida 
propria glorie. În plus, mai exista şi episodul „comorii lui Priam”. 

Conform lui Homer, Priam era regele Troiei în timpul asediului 
grecilor. El a fost tatăl lui Hector, Trolius şi Paris, cel care 
declanşase întregul război când a furat-o pe Elena de la fratele lui 
Agamemnon, Menelau. Homer afirma că oraşul lui Priam era plin 
de aur, dar Schliemann nu a găsit nici urmă de metal preţios până 
la terminarea excavaţiilor. Exact atunci când săpăturile erau pe 
punctul de a fi oprite, Schliemann a dat personal de aur, anumite 
piese nefiind acoperite de pământ. Printre lucrurile găsite s-a 
numărat şi o colecţie extraordinară de bijuterii. Această poveste 
remarcabilă - pentru mulţi dubioasă - a devenit şi mai ciudată 

73 


atunci când, după fotografiere (cu Sophia, soţia lui Schliemann) 
împodobită cu toate bijuteriile, întreaga colecţie a dispărut. 
Guvernul turc a fost furios, convins fiind că arheologul scosese pe 
furiş întreaga comoară din ţară, făcând astfel demersul 
autorităţilor turce de a pune mâna pe ea imposibil... 

„Dacă un set de artefacte a putut dispărea, de ce nu ar fi putut 
dispărea şi altul?” 

După munca din Turcia, Schliemann îşi începuse excavaţiile în 
Micene cu un obiectiv bine precizat în minte. Conform legendei, 
când Agamemnon, regele grecilor victorioşi, s-a întors la Micene, el 
a fost ademenit cu o baie de soţia lui necredincioasă, 
Clitemnestra, care, ajutată de iubitul ei, l-a ucis pe rege. 
Agamemnon a fost înmormântat cu mare pompă, iar Schliemann 
credea că mormântul lui există cu adevărat şi poate fi descoperit. 

Guvernul Greciei, ca toate guvernele, şi-a manifestat 
scepticismul, dar în cele din urmă i-a acordat permisiunea de a 
săpa. Convins că mormântul regal se găsea în partea superioară a 
zidurilor fortăreței, Schliemann a săpat un puț imediat după 
intrarea principală, având credinţa că acolo pământul nu era 
sedimentat în mod natural, ci fusese pus ca umplutură. Dar după 
ce a săpat mai bine de trei metri, a constatat că nu descoperă 
nimic. În plus, ploua cu găleata. A început alt puț, apoi altul, apoi 
încă trei, şi abia atunci lucrurile au început să devină interesante. 

A descoperit o serie de morminte conţinând fragmente de 
podoabe de la mai multe cadavre. Se găseau acolo diademe de 
aur înspicate cu sârmă de cupru, iar alături vaze de argint şi cuțite 
din obsidian. In al patrulea puţ-mormânt, Schliemann a descoperit 
resturile a cinci schelete acoperite de bijuterii. Alături de ele se 
găsea un cap uluitor de taur din argint cu coarne de aur, împreună 
cu săbii de bronz şi cupe de aur. Şi mai remarcabil, trei dintre 
cadavre purtau magnifice măşti mortuare din aur. 

Lumea arheologică şi-a concentrat însă toate privirile către acea 
veche fortăreață montană din Grecia abia după ce Schliemann s-a 
întors la primul puț şi a săpat mai adânc acolo. În acest ultim 
mormânt, el a găsit cea mai mare comoară: alte trei cadavre, două 
dintre ele purtând măşti de aur, al treilea având o mască 
deosebită de celelalte, mai mare, distinctă, mai nobilă. 

Deşi a negat ulterior, Schliemann a trimis o telegramă unui ziar 
atenian, spunând, cu lăudăroşenia-i găunoasă: „Am privit la chipul 
lui Agamemnon”. 

N-o făcuse. De fapt, cadavrele şi bunurile care le acompaniau în 

74 


mormânt erau cu trei secole mai vechi decât Agamemnon, dacă a 
existat vreodată o persoană cu acest nume. Mai la subiect, câţiva 
oameni de ştiinţă şi-au exprimat scepticismul faţă de 
spectaculoasa mască a lui „Agamemnon”. Au spus că nu avea 
forma potrivită. Stilul nasului nu se potrivea cu celelalte piese. 
Mustaţa arăta tipic pentru secolul al XIX-lea... Oare să fi trecut 
Schliemann de la furt şi manipularea adevărului la plăsmuiri? 

Pe măsură ce citea aceste lucruri, absorbindu-le cu nesaţ, 
Deborah simţi treptat că în mintea ei se naşte o nouă idee. Să fi 
fost posibil ca în cadrul acelor săpături din Micene să se fi 
descoperit mai multe lucruri decât recunoscuse Schliemann? Să fi 
existat o şansă ca masca mortuară, cumva neconvenţională, 
asociată (chiar şi incorect) lui Agamemnon, exponat care acum 
ocupa un loc de cinste la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, 
să fi fost un fals, iar dacă aşa stăteau lucrurile, să fi existat cumva 
o mască reală pe care Schliemann să o fi înlocuit? Să fi „dispărut” 
masca adevărată aşa cum dispăruse comoara lui Priam din Troia? 
Să fi fost acea mască în dormitorul lui Richard cu doar câteva ore 
înainte şi, dacă aşa stăteau lucrurile, cum naiba ajunsese ea 
acolo? 

Poate că Richard era un pic orbit de optimismul lui copilăresc, 
dar nu era un idiot. Dacă el credea că acea încăpere din spatele 
raftului de cărţi conţinea cea mai mare colecţie de artefacte 
miceniene din afara Greciei, atunci trebuia să fi deţinut dovezi care 
să-i ateste autenticitatea. Aproape sigur aceste dovezi erau legate 
de provenienţă, mai exact de locul şi momentul descoperirii 
măştii. In cercurile de arheologi, proveniența însemna totul. Fusese 
Richard capabil să urmărească artefactul în timp până în 
momentul în care a fost dezgropat pentru prima dată? Şi dacă aşa 
stăteau lucrurile, cine mai ştia de asta? Ucigaşii lui Richard? Pe 
cine sunase el în Grecia? Să fi fost o coincidenţă faptul că un rus 
bătrân, care se ivise cu doar câteva zile înainte, murise în aceeaşi 
noapte cu Richard, la mică distanţă de acesta? Să fi ştiut acel om 
ceva despre aceste artefacte antice? 

Deborah luă cartea de telefon de pe noptieră şi formă un număr, 
cu pixul în mână. 

- Secţia de poliţie din Dekalb County, rosti o voce de femeie. 

- Da, zise Deborah. Vă sun în legătură cu un rus care a fost ucis 
în apropiere de Muzeul Druid Hills cu două nopţi în urmă. 

- Cine sunteţi? 

- Deborah Miller, rosti ea, brusc convinsă că nu va obţine nimic. 

75 


Lucrez la muzeu. Şi am ajutat la identificarea cadavrului. 

Era adevărat. Până la un punct. 

- Este cazul detectivului Robbins, dar el e pe teren. Vreţi să-i 
lăsaţi un mesaj? 

- Nu, răspunse Deborah. Am sunat doar să văd care mai e 
situaţia cazului. 

- În mare parte este închis, o informă femeia de la celălalt capăt 
al firului. 

- Deja? Există vreun suspect? 

- Nu şi nu prea sunt şanse de a se găsi unul, date fiind 
circumstanţele. Nu cred că se pot deschide prea multe piste până 
ce nu reuşim să potrivim glonţul tras unei arme cunoscute. 

- Date fiind circumstanţele, repetă Deborah. Ce înseamnă asta? 

Femeia oftă şi Deborah avu impresia că o aude răsfoind prin 
nişte hârtii. Când reveni, păru că citeşte ceva: 

- Domnul Serghei Voloşinov nu era cetăţean american. Era un 
străin care a stat aici mai mult decât îi permitea viza şi care, din 
câte ne-am dat seama, era instabil din punct de vedere mental. 
Vagabonda pe străzi noaptea şi probabil că a dat peste cine nu 
trebuie. Pur şi simplu. Nu cred că avem prea multe de făcut la un 
asemenea caz. 

- Voloşinov, zise Deborah, mâzgălind numele pe un carneţel de 
la hotel. Cum i-aţi descoperit numele? 

- Purta la el un plic timbrat. Trăia greu de cel puţin două 
săptămâni. Au fost contactate autorităţile ruse şi rudele cele mai 
apropiate, dar probabil că va fi îngropat aici. 

- Rudele cele mai apropiate? 

- Are o fată la Moscova, Alexandra. 

- Cum rămâne cu scrisoarea? Traducătorul a putut scoate ceva 
din ea? 

- Staţi aşa, rosti poliţista, răsfoind prin hârtii. 

Traducător... traducător. Aşa. Începu să citească direct din 
dosarul pe care părea să-l consulte, cu o voce de robot, un pic 
plictisită: Traducătorul David Barrons a raportat că scrisoarea era 
grav deteriorată, fiind lizibile doar câteva cuvinte întregi. O parte a 
unei propoziţii spunea: „Sunt mai sigur ca oricând că resturile nu 
au ajuns niciodată la Mary”, deşi ultimul cuvânt este greu de citit 
şi ar putea fi incomplet. Scrisoarea pare veche de cel puţin 
douăzeci de ani. 

Femeia făcu o pauză. 

- Cam asta e în mare, reluă ea. Puteţi reveni, dar probabil că 

76 


detectivul Robbins nu are ceva nou să vă spună. Şi-acum, dacă nu 
vă deranjează... 

„Sunt mai sigur ca oricând că resturile nu au ajuns niciodată la 
Mary...” 

Deborah începu să răsucească fraza în minte. Să fi fost acele 
resturi de natură arheologică? Să fi inclus o mască mortuară 
miceniană? Era posibil ca acest rus enigmatic să le fi urmărit şi să 
fi căzut pradă celui care luase masca din încăperea secretă din 
dormitorul lui Richard? 


77 


Capitolul 17 


Deborah se întoarse la muzeu, conştientă că nu deţinea mai 
mult decât nişte speculaţii, dar acestea o emoţionau şi voia să le 
împărtăşească, cu Cerniga, cu Calvin, cu oricine, de fapt. O mască 
mortuară miceniană necunoscută lumii, scoasă pe furiş din Grecia 
de Schliemann cu un secol în urmă şi urmărită de un rus singuratic 
tocmai până în Atlanta, Georgia! Era extraordinar. Aproape 
suficient cât mintea ei să nu se mai preocupe de moartea lui 
Richard, iar împărtăşirea gândurilor ei poliţiei avea să însemne o 
contribuţie, o cale de a omagia memoria lui Richard şi de a-i 
răzbuna moartea. Cine ştie, poate că masca pentru care el murise 
avea să fie găsită. Deborah nu se putea gândi la un monument 
mai potrivit închinat memoriei lui. 

Dar mai întâi avea altceva de făcut. Nu mâncase nimic toată 
dimineaţa şi i se făcuse brusc foame. Amintindu-şi că rămăsese 
ceva mâncare de la petrecere, se duse jos, în bucătăria din spatele 
clădirii. Din fericire, Tonya nu se vedea nicăieri. 

Descoperi tăvile din frigider şi scoase mâncarea, mirosind-o cu 
prudenţă. Încercă pateul şi descoperi că e la fel de sălciu ca şi cu 
două nopţi înainte. Asta îi aduse aminte de ceva. Luă telefonul din 
suportul de pe perete şi formă numărul firmei de catering. 
Împărtăşirea gândurilor ei lui Cerniga (cu Keene rânjind macabru 
în fundal) trebuia să mai aştepte câteva minute. 

- Taste of Elegance, zise o voce. Cu ce vă pot ajuta? 

- Aici este Deborah Miller de la Muzeul Druid Hills. Aş putea 
vorbi cu Elaine, vă rog? 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului, apoi se auzi un pocnet 
când telefonul fu dat altei persoane şi pe linie se făcu auzită o 
voce nouă, alunecoasă şi plină de superioritate. 

- Aici Elaine Shotridge. 

Deborah începu direct cu lista de plângeri. Lucrase cu Shotridge 
şi înainte şi ştia prea bine că delicateţea şi politeţea nu ar fi dus-o 
nicăieri. Pentru o secundă, Deborah avu sentimentul că nu se 
întâmplase nimic. Era doar un alt apel telefonic de afaceri. Richard 
lucra în biroul lui de la etaj, aşteptând cu nerăbdare să afle 
amănunte despre ciocnirea lui Deborah cu Elaine Shotridge, 
regina-tiran a cateringului din Atlanta. 

78 


- Dar nu am avut la dispoziţie spaţiul de refrigerare la care ne 
aşteptam, protestă Shotridge. 

- Spaţiul de refrigerare nu contează în comparaţie cu faptul că 
oamenii dumitale nu au făcut curăţenie după eveniment sau cu 
faptul că am rămas fără vin roşu. 

- Vom face bucuroşi o deducere din factură care să ţină cont de 
aceste lucruri, rosti Shotridge. Să zicem zece la sută? 

- Mai bine să zicem cincisprezece, contracara Deborah. Nu am 
fost dată pe spate de alegerea minisandvişurilor. 

- Miss Miller, reveni Shotridge, pe un ton mai rece. Nu am nici o 
obiecţie să plătesc pentru eventualele erori care îmi aparţin, dar 
chestiunile de gust nu justifică o tentativă de obţinere a unei 
reduceri. Resping aluzia că sandvişurile noastre nu ar fi cele mai 
bune, făcute manual... 

Asta era momentul în care ar fi trebuit să-i spună femeii că 
Richard murise şi că o ceartă pe tema câtorva farfurii de tarte cu 
brânză albastră nu încăpea pe lista ei de priorităţi, dar Deborah nu 
o putu face. Deocamdată funcţiona aşa cum ar fi trebuit să 
funcţioneze în postura ei managerială, dar n-ar mai fi putut să fie 
aşa dacă începea să vorbească despre moartea lui Richard. Reveni 
la sarcasmul pe care încercase să-l evite. 

- Urăsc să plătesc treizeci de dolari pe o farfurie de rulouri de 
pepene învelit în şuncă care au un gust de măsline învelite în piele 
de pantofi, zise ea, aşa că mai bine să lăsăm pretenţiile de 
bucătărie de înaltă clasă în afara acestei discuţii, bine? 

- Prietenii greci ai domnului Dixon m-au lăudat personal pentru 
brânza aleasă în pateurile mele cu spanac şi brânză feta, ripostă 
Shotridge. 

- Staţi aşa, zise Deborah, concentrată brusc pe altceva. Prietenii 
greci ai domnului Dixon? Ce prieteni greci? 

- Domnii cu care discuta dumnealui în timpul prezentării 
dumneavoastră. 

- De unde ştiţi că erau greci? 

- Arătau a greci, răspunse Shotridge. Păreau să vorbească 
greaca şi - a, da - domnul Dixon însuşi mi-a spus că sunt greci. 

Shotridge părea să fi preluat conducerea la capitolul sarcasm. 

- Şi ce altceva mai spuneau? se interesă Deborah. 

Era sigură că pe lista de invitaţi nu se afla nici un nume de grec. 

- Nimic, răspunse Shotridge. Discutau între ei - în greacă - iar 
eu treceam pe acolo cu o tavă, şi domnul Dixon a întrebat dacă 
mai pot să-i aduc nişte pateuri pentru prietenii lui greci, deoarece 

79 


le plac foarte mult. 

Mi-a spus că era cea mai bună brânză feta pe care o gustaseră 
vreodată. Ei au dat din cap, au zâmbit şi au luat fiecare trei 
pateuri. Apoi am plecat de acolo. 

- Şi n-au mai spus nimic altceva? 

- Nu. Doisprezece la sută. Asta e ultima mea ofertă. 

- S-a făcut, răspunse Deborah, închizând. Venise vremea să 
discute cu poliţia. 


80 


Capitolul 18 


Deborah îşi băgă un alt sanaviş cât degetul în gură şi îi schimbă 
gustul cu un pahar de suc de coacăze. Tocmai voia să plece când 
se ivi Calvin Bowers. 

- Calvin, rosti ea, fără a se mai gândi, doar în urma unui impuls. 
Îţi plăcea Richard? 

El se încruntă, adaptându-se la întrebarea neobişnuită şi la 
faptul că ea trecuse la o formulă mai apropiată de apelare. 

- Nu l-am întâlnit niciodată, dar cred că da, răspunse el. De ce? 

- Ţi-ar veni greu să crezi că el a pus muzeul înaintea averii sale 
personale, chiar înaintea reputației sale? 

- Absolut deloc, răspunse el. 

Deborah dădu din cap. Era răspunsul corect. Deborah simţi 
pentru o secundă un soi de căldură faţă de Calvin. 

- Nici mie, zise ea. 

Pentru o fracțiune de secundă, în mintea ei apăru întreaga 
colecţie de artefacte greceşti, cu masca în poziţie centrală, 
aşezate în cutii strălucitoare jos în hol, pentru toată lumea, sau 
într-o încăpere amenajată special, la capătul unui coridor 
întunecat, exponatele fiind însoţite de texte educative şi imagini: 
cea mai spectaculoasă colecţie de antichităţi greceşti din afara 
Atenei. În mod sigur, asta era ceea ce Richard îşi dorea să obţină. 

Urmărind-o de parcă ar fi putut vedea imaginile din mintea ei, 
Calvin dădu o dată scurt din cap. 

- Înţeleg, rosti el. Dacă pot face ceva... 

Ea zâmbi şi îşi dădu seama, după ce expiră, că îşi ţinuse 
respiraţia. 

- Apropo, adăugă el. Îmi lipseşte o parte din corespondenţa pe 
teme legale a lui Richard. A existat ceva pus spre păstrare aici jos? 

- În birou, răspunse ea. Păstrez acolo cele mai multe din 
scrisorile legate de muzeu. Cauţi ceva anume? 

Calvin părea un pic sfios. 

- Aşa cum am mai spus, domnul Dixon lucra la nişte hârţoage 
care aveau de-a face atât cu posesiunile sale personale, cât şi cu 
ceea ce exista în muzeu. S-ar putea să existe ceva menţiuni în 
testamentul lui. Poliţia va dori să vadă toate proprietăţile lui 
imobiliare şi mobiliare aşezate în ordine din punct de vedere legal, 

81 


în caz că acestea ar putea avea un impact în privinţa motivului 
crimei. 

Deborah dădu din cap, atentă să nu arate prin gesturi că ceea 
ce îi spusese el nu o impresiona deloc. 

- Atunci e vorba de documente personale, rosti ea, iar acestea 
ar trebui să se afle între documentele din reşedinţa lui, nu între 
cele ale muzeului, doar dacă nu sunt de dată foarte recentă. 

- Cât de recentă? 

- Dacă erau pe adresa casei, nu mai târziu de o zi sau două. 
Reşedinţa are un alt număr poştal de stradă: 143. Muzeul este la 
157. Sunt în aceeaşi clădire, aşa că nu mă întreba de unde 
diferenţa. Dar sunt două căsuțe poştale. Dacă e vorba de un 
document personal, dar pe adresa muzeului, va dura câteva zile. 

Eu mă ocupam de chestiile administrative, aruncam prostiile la 
gunoi şi îi dădeam lui Richard ce rămânea ca să facă ce vrea cu 
ele. De obicei nu sunt prea multe lucruri de citit şi, dacă nu îi 
semnalam eu ceva anume, el se apuca de ele când avea chef. E 
vreo problemă? 

Calvin stătea nemişcat, cu ochii îngustaţi, dar auzind întrebarea 
ei ridică din umeri şi zâmbi. 

- Mă îndoiesc. Doar că nu-mi place deloc ca hârtiile oficiale să 
treacă prin alte mâini decât cele ale destinatarului. Acum vorbeşte 
avocatul din mine. 


Detectivii Cerniga şi Keene se găseau la etaj, în biroul adiacent 
dormitorului lui Richard, unde parcurgeau lista invitaţilor şi 
inventarul muzeului. Deborah se gândi să urce scara, dar optă 
pentru o ultimă oprire de precauţie înainte de a sui să vorbească 
cu ei. 

Toaleta pentru femei de lângă birou nu era decât o încăpere cu o 
singură cabină, rezervată personalului de la muzeu. Se găseau 
acolo o toaletă şi o chiuvetă cu săpun lichid şi un uscător electric 
care o lăsa mereu pe Deborah să se şteargă de ultimele picături 
de apă pe pantaloni. Comutatoml de lumină era legat de un 
ventilator care zumzăia şi sfârâia aproape la fel de tare ca şi apa 
de la toaletă. Cu ventilatorul pornit şi cu uscătorul mergând, era 
puţin probabil să mai auzi ceva, aşa că Deborah fu cât se poate de 
uimită să audă sunete de voci pe ton ridicat. 

Deborah avu nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama de 
unde se auzeau vocile. Deasupra toaletei era montat un capac de 
ventilaţie, diferit de canalul ventilatorului şi de sistemul de 

82 


încălzire, ca şi de cel de aerisire. La început ea nu acordă mare 
atenţie, dar apoi îşi dădu seama că vocile erau masculine şi 
aparţineau, de fapt, detectivilor cu care ea era pe punctul de a 
discuta. Era sigură de asta chiar şi peste zgomotul făcut de 
uscătorul automat. 

„Probabil că ţeava duce direct în biroul de sus.” 

Nu observase asta niciodată până atunci, dar de ce să o fi făcut? 
Cât de des ar fi putut vorbi cineva de unul singur în acea încăpere? 
Era sanctuarul privat al lui Richard. 

Una dintre voci era mai ridicată decât cealaltă. Cerniga? Nu, 
Keene. 

„Ar trebui să ignori totul”, îşi spuse ea. „Ţi-a ajuns cât ai tras cu 
urechea.” 

Uscătorul de mâini muri cu un sfârâit tot mai mic şi vocile 
deveniră mai clare. 

- Asta spui tu, tună Keene. De unde naiba să ştiu eu că aşa e? 

Cerniga mormăi un răspuns imposibil de auzit şi Keene replică 
cu un râset de sfidare. Apoi Cerniga mormăi iarăşi ceva, dar 
Deborah nu-i prinse vorbele. 

Dintr-un impuls, întinse mâna şi stinse lumina. Camera se 
cufundă în beznă totală şi într-un grad şi mai avansat de linişte 
când se opri şi ventilatoml. Uşor metalizată de ecoul ventilatorului, 
vocea lui Cerniga se înmuie uşor, precum un abur. 

- Ţi-am spus deja, rosti el cu calm, dar oarecum iritat. Dacă ai o 
problemă în privinţa asta, discută cu căpitanul tău. 

- Am facut-o deja, ripostă Keene, şi ştii până unde am ajuns. 

- Atunci am pus capăt poveştii, bine? 

- Nu, pe naiba dacă am pus capăt, zise Keene. Te-ai transferat 
din ţinutul Henry? l-am sunat pe cei de acolo de dimineaţă şi 
nimeni n-a auzit de tine. Nimeni. 

Deborah simţi brusc un fior de răceală şi nesiguranţă în bezna în 
care se afla. Părul de pe ceafă i se ridica din nou, ca atunci când 
adulmecase mirosul de colonie şi de fum de pipă la uşa 
apartamentului ei. 

- Căpitanul tău ţi-a dat ordin să lucrezi cu mine, zise Cerniga. 
Avea acum o voce de oţel, ca şi cum abia şi-ar fi stăpânit mânia. 
Dacă ai o problemă în privinţa asta, ar trebui să o lămureşti cu el. 

- Măcar eşti poliţist? întrebă Keene. Ţi-am văzut expresia de pe 
chip când ţi-am dat formularele alea. N-ai mai completat niciodată 
aşa ceva înainte. Vreau să-ţi văd insigna. 

In acea clipă cineva trase de uşa toaletei din afară şi Deborah 

83 


nu mai auzi nimic. 


84 


Capitolul 19 


Era Tonya. 

- Imi cer scuze, rosti ea, părând să nu-i pară deloc rău până ce 
nu văzu expresia de pe chipul cenuşiu al lui Deborah. Nu am văzut 
lumină sub uşă, aşa că am presupus... Sunteţi bine? Parcă aţi 
văzut o fantomă. 

- E-n regulă, răspunse Deborah. Doar că... Sunt un pic obosită. 
Au fost două zile grele. Cred că o să... 

Habar n-avea însă ce anume o să facă. Dădu vag din mână şi 
încercă să zâmbească, dar grija care se vedea pe chipul Tonyei 
demonstra clar că femeia n-avea de gând să înghită povestea prea 
Uşor. 

- Aveţi nevoie de ceva? 

- Nu. 

- Vreţi să chem poliţiştii jos?... 

- NU, exclamă Deborah, poate mai repede decât ar fi vrut. 
Adică... Nu. E-n regulă. Voi vorbi cu tine mai târziu. 

Se trezi apoi că merge de-a lungul holului, evitând scara către 
biroul lui Richard, înspre muzeu. Pasul i se iuți odată cu hotărârea 
luată, aşa că ajunse aproape să fugă atunci când trecu pe lângă 
specimenele alea oribile de taxidermie victoriană. Se opri în biroul 
muzeului, descuie seiful şi îşi scoase de acolo paşaportul. În două 
minute era înapoi în holul unde tronau scheletul de T-Rex şi prora 
de navă în formă de femeie-balaur. În patru minute ajunse în 
maşina ei. 

Telefonul mobil era închis. Îl lăsă aşa. 

Trebuia să se ducă acasă sau măcar în camera ei de hotel. Să 
doarmă niţel. Să-şi limpezească gândurile. 

„Asta nu va schimba ce ai auzit prin puţul ăla de ventilaţie.” 
„Adevărat”, îşi răspunse ea singură, trecând printre luminile de 
acces de la Bufford Highway către autostrada interstatală, „dar 
poate că tot ce am auzit va căpăta sens dacă mă distanţez de 
muzeu şi de comorile ciudate de acolo.” Pur şi simplu Deborah 
avea nevoie să stea ceva timp doar cu sine însăşi. 

După ce coti pe 185 spre sud, către centru, Deborah se trezi din 
gândurile ei din cauza unui scrâşnet de cauciucuri pe şosea, chiar 
în spatele ei. Se uită în oglindă la timp ca să vadă o dubiţă neagră 

85 


cum trece în viteză prin bariera de semnal din capul rampei şi se 
năpusteşte spre ea. 

„Şoferii din Atlanta”, îşi zise ea. „Mereu gata să-şi rişte viaţa ca 
să ajungă acasă cu cinci minute mai repede.” 

Rămase pe banda din dreapta ca să facă loc nebunului şi se 
întrebă unde era mai bine să se ducă. Din instinct o pornise spre 
casă, îndepărtându-se de Holiday hm. 

„Nu-i prea rău. E prea aproape de muzeu. De Cerniga şi de 
Keene. Poate că ar fi bine să hălăduiesc aşa vreo oră. Sau să mă 
plimb prin Parcul Piedmont. Da. Mă duc spre casă, parchez pe 
Juniper şi fac o plimbare în jurul lacului.” 

Ideea o făcu mai optimistă şi Deborah se relaxă puţin, 
recăpătându-şi dispoziţia ei sufletească obişnuită în vreme ce 
traficul din jurul ei îi mai calma anxietatea. Mai liniştită, mintea ei 
acum conştientă se întoarse la conversaţia auzită în toaletă. Să fi 
auzit greşit? Era posibil, dar era dispusă să pună pariu că auzise 
bine. Să fi fost un soi de glumă între colegi? Puțin probabil. Aşadar 
Keene bănuia că Cerniga - omul care conducea ancheta în cazul 
morţii lui Richard - nu era poliţist? Cum era posibil aşa ceva? Ce 
însemnau toate astea? 

Abordând curba Grady, Deborah menţinu banda din dreapta şi 
partea mai puţin conştientă a minţii ei, concentrată asupra 
şofatului, îi întrerupse şirul gândurilor, atrăgându-i atenţia asupra 
unui indicator cunoscut: „Sfârşitul benzii dreapta - 500 de metri.” 

Deborah se uită în oglinda retrovizoare laterală şi începu să 
vireze stânga, dar reveni abrupt când zări un camion care se 
cuibărise în unghiul mort. 

„Fii atentă!” 

Lăsă deoparte alte gânduri şi apucă mai strâns de volan. 

Camionul din stânga era tot acolo; şoferul părea să nu fi 
observat faptul că ea aproape îl atinsese. Deborah mări viteza, dar 
camionul (care acum, că ea se putea uita mai bine la el, devenise 
de fapt o dubă) o mări şi el. 

„Tipic.” 

- Du-te tu înainte, tâmpit cu ifose de mascul feroce, mormăi ea, 
încetinind ca să-l lase să treacă. 

Nu avea suficient drum la dispoziţie ca să se ia la întrecere cu 
individul şi traficul din Atlanta se desfăşura la viteze infernale. 

Duba încetini şi ea. Botul ei păstra aceeaşi distanţă faţă de 
maşina ei. Deborah se răsuci ca să se uite urât la şofer, dar 
geamurile dubei erau fumurii şi ea nu vedea nimic înăuntru. 

86 


„Dubă?” 

În acea clipă în minte i se succedară rapid două idei. Era aceeaşi 
dubă ale cărei cauciucuri scrâşniseră atunci când intrase ea pe 
autostradă. Şoferul din stânga ei nu era un simplu idiot care se 
juca cu ea de-a „cine cedează primul”. 

„Banda se termină peste 300 de metri”, se putea citi pe 
indicatorul de deasupra şoselei. „Viraţi stânga.” 

- Încerc, răspunse ea obiectului. 

Semnaliză stânga şi apăsă claxonul. Individul nu-şi schimbă 
deloc traiectoria. Deborah se aştepta la asta. O urmărise de la 
muzeu şi o încolţise intenţionat. Acceleră la cincizeci, apoi la 
şaizeci de kilometri pe oră. În faţă vedea banda transformându-se 
într-o potecă îngustă marcată de conuri portocalii din plastic 
aliniate de-a lungul unui zid de beton care se interpunea exact în 
calea ei. 

Duba de alături acceleră şi ea şi se apropie de maşina lui 
Deborah, încălcând linia despărţitoare dintre benzi. Individul o 
forţa să intre în zid. În dreapta ei se ivi brusc masa întunecată a 
peretelui de beton. Deborah rămânea fără spaţiu. In panica de 
care începea să fie cuprinsă, Deborah îşi dădu seama cu o 
siguranţă absolută de un singur lucru: dacă individul nu ceda şi ea 
lovea zidul la viteza asta, coliziunea avea s-o omoare. 

„Capăt de bandă peste 150 de metri.” 

Apăsă brusc pedala frânei până la capăt, atât de tare că spatele 
Toyotei derapă uşor, iar o parte a cauciucului din dreapta spate 
prinse şorţul de ciment de la marginea drumului. Se auzi un 
scrâşnet metalic grozav. Pentru o fracțiune de secundă, duba de 
lângă ea păru să îşi continue drumul, dar imediat şi aceasta 
încetini, ca să ţină pasul cu Toyota. 

Deborah ajunse la douăzeci de kilometri pe oră, dar zidul din 
faţă se apropia ameninţător. 

„Bun”, îşi zise ea, „o să opresc.” 

Şi apoi? Dacă oprea şi individul? Dacă se dădea jos din dubă? 

Pentru o fracțiune de secundă, Deborah zări cu ochii minţii 
trupul lui Richard zăcând pe podea, atât de decolorat şi de bătrân. 
Oricine îl omorâse, o făcuse fără milă. 

Îşi fixă privirea pe zidul de beton din faţă şi apăsă acceleraţia 
până la podea. 


87 


Capitolul 20 


Era o nebunie. „Ba chiar sinucidere curată”, îşi zise ea văzând 
imensitatea solidă şi cenuşie năpustindu-se spre ea. 

Totodată, era ultimul lucru la care se aşteptase şoferul dubei. 
Când individul îşi dădu seama ce făcea ea şi apăsă pe acceleraţie 
ca s-o prindă din urmă, Deborah se găsea la trei metri în faţa lui şi 
aluneca deja spre stânga. 

Ciupi colţul zidului, spărgând un geam într-o cascadă de cioburi 
de sticlă, dar maşina nu se opri din impulsul primit şi Deborah se 
trezi în mijlocul traficului, stârnind un cor de claxoane şi frâne 
scrâşninde. 

„Dumnezeule, cât a fost de aproape. Eşti o idioată! Puteai să 
mori.” 

„AŞ fi murit dacă aş fi oprit.” 

„E absurd. N-ai de unde să ştii asta. Dramatizezi lucrurile.” 

„Măcar sunt încă în viaţă. Mă mulţumesc cu atât.” 

Ajungând pe banda de mijloc şi recăpătându-şi răsuflarea, 
Deborah începu să dea din mână în chip de scuze pe măsură ce 
şoferii din jur se răţoiau la ea. Se uită în spate şi zări duba neagră 
apucând pe prima ieşire de pe autostradă şi făcându-se nevăzută. 

Nu se duse în parc. leşi de pe autostradă suficient de departe ca 
să oprească la un bancomat de unde scoase câţi bani îi permise 
maşinăria, apoi se întoarse şi îşi lăsă maşina lovită în parcarea de 
la The Temple, o sinagogă reformată la care cândva se gândise şi 
ea să se ducă la slujbe. Se duse pe jos până la gara Arts Center 
MARTA, de unde îşi termină călătoria cu ajutorul trenului uşor care 
o duse drept la terminalul aeroportului internaţional Hartsfield 
Jackson. 

Cineva pătrunsese în apartamentul ei şi - ceea ce era şi mai rău 
- o aşteptase acolo. Cineva încercase să o răstoarne de pe şosea. 
Cineva îl ucisese pe Richard. Cel mai ciudat şi, ca atare, cel mai 
tulburător lucru era acela că oamenii la care voia să apeleze 
pentru protecţie - poliţiştii - nu erau de încredere în acest caz. 
Trebuia să fugă. Undeva departe. În afară de geanta ei (în mare 
parte plină cu corespondenţa muzeului, pe care ea nu apucase să 
o deschidă încă), Deborah nu avea niciun fel de bagaj, dar, nefiind 
o împătimită a hainelor, chestia asta nu o deranja. Avea să 

88 


cumpere tot ce avea nevoie la sosire. 

Dar la sosire unde? 

Nu decisese unde avea să se ducă, aşa că alegerea îi ocupă 
mintea în vreme ce şedea pe scaunele de plastic ale trenului, care, 
din motive mai presus de orice înţelegere, erau vopsite într-un 
portocaliu care inducea garantat rău de mişcare pasagerilor. 

Se putea duce acasă în Brookline, la mama şi sora ei. Işi dădu 
imediat seama că nu va face asta. Vizitele ei în Massachusetts, aşa 
cum mamei ei îi plăcea să spună, erau rare şi depărtate în timp şi, 
ca urmare, erau stresante, încărcate cu runde de negocieri dificile 
pe tema vieţii ei şi cu evitarea discuţiilor directe, iar lucrurile se 
petreceau astfel cam de când murise tatălui ei. 

„Bună, mamă, sunt eu, Debbie. Cineva încearcă să mă omoare. 
Te superi dacă trec pe la tine?” 

Măi, ce surpriză ar mai fi fost şi asta. 

Se dădu jos din tren şi porni pe jos prin terminalul sudic al 
aeroportului, apoi se îndreptă către biroul Companiei Delta. Era 
acum bucuroasă că nu sunase înainte şi era hotărâtă să încerce ca 
numele ei să fie intenţionat scris eronat pe bilet, destul de 
apropiat încât să pară o greşeală de scriere, dar şi suficient de 
diferit ca poliţia să fie întârziată în căutările ei de computerele 
liniilor aeriene. 

„Nu! E vorba de poliţie! Te poţi încrede în ei. Povesteşte-le 
despre dubă. Trebuie să te încrezi în poliţie, altfel...” 

Revine haosul? Chiar aşa. 

Verifică monitoarele, apoi se îndreptă spre cei care formau o 
coadă scurtă, dominată de o familie cu un aer stingher, încărcată 
cu bagaje ce se revărsau din două cămcioare. Femeia de la ghişeu, 
cu părul prins într-un coc rigid, cu ochi obosiţi, explica ceva despre 
biletele cumpărate online. Deborah privi în spatele ei. La doar 
câţiva metri depărtare se vedeau uşile în peretele de sticlă, cele 
către zona de încărcare şi de descărcare, şoseaua de afară, lumea 
normală, cotidiană... 

„Unde şoferii ucigaşi încearcă să te facă afiş, strivindu-te de 
ziduri de beton, sau, dacă te opreşti, te încolţesc până sub un 
pasaj pustiu cu un cuţit care lasă vânătăi simetrice în jurul rănii... 

Se întoarse brusc şi se izbi în plin de un bărbat de vârstă 
mijlocie îmbrăcat într-un costum cu vestă. Omul asuda şi, precum 
cei mai mulţi pasageri, părea îngrijorat. 

- Scuze, rosti Deborah. 

Părând mai degrabă surprins decât deranjat de incident, 

89 


bărbatul nu spuse nimic. Stânjenită, Deborah se întoarse către 
biroul companiei aeriene. 

„Caută un poliţist.” 

Care s-o predea lui Cerniga? Nu. Singura persoană care părea să 
fie de partea ei era un avocat de care nu auzise niciodată nimic 
până acum două zile. 

- Vă pot ajuta cu ceva? întrebă femeia de la ghişeu, adoptând 
zâmbetul ei profesional. 

Familia se îndepărtă, schimbând cuvinte încărcate de nelinişte şi 
studiind orarele de plecare ale avioanelor ca şi cum acestea ar fi 
fost scrise într-un soi de cod secret. 

- Mai sunt locuri disponibile? întrebă ea. 

- Pentru zborul acesta? se miră femeia. Pe ultima sută de metri, 
nu? 

Deborah schiţă un zâmbet, dar nu răspunse. Funcţionara îşi 
consultă ecranul. 

- Da, rosti ea. Va trebui să vă grăbiţi. Securitatea de la intrare 
este un coşmar. O singură călătorie sau dus-întors? 

- Dus-întors, răspunse Deborah. Se poate lăsa însă deschisă 
data întoarcerii? 

- Categoric. Gata. Cum plătiţi? 

Deborah nu ar fi vrut să se folosească de cartea de credit, dar i 
se părea că nu are alternativă. Cu siguranţă că nu o căuta nimeni 
deja, nu? Işi puse Mastercard-ul pe tejghea, în vreme ce 
operatoarea verifică preţul. 

- Să vedem, rosti ea. Un zbor dus-întors cu dată neprecizată de 
întoarcere până la Atena, Grecia... 


90 


Interludiu 


Franţa, 1945 


Edward Graves îşi scoase casca albă de poliţist militar şi o băgă 
sub rucsacul de pe scaunul pasagerului din cabina camionului 
Opel, după care intră hotărât în oficiul poştal din sat. Fusese un pic 
îngrijorat în privinţa acestei etape a planului, căci nu vorbea 
franceza, dar se dovedi că nici n-avea nevoie de aşa ceva. Işi 
prezentă legitimaţia şefului de oficiu şi aşteptă în vreme ce o 
femeie în vârstă spunea ceva - în aparenţă apreciativ - despre 
Eliberare. Graves dădu din cap şi zâmbi, dorindu-şi ca femeia să-l 
lase în pace. 

- Un pachet, monsieur, zise şeful de oficiu, ridicând obiectul 
triumfător, ca şi cum el însuşi ar fi transportat blestemăţia peste 
Canalul Mânecii. 

Graves luă pachetul fără a scoate vreo vorbă şi ieşi repede spre 
cabina camionului, unde se simţea în siguranţă, observând pe 
drum doar ştampila poştei britanice. Ajuns înăuntru, rupse 
marginea cu dinţii când văzu că banda adezivă nu cedează. 
Graves avea degete lungi şi iuți, care tremurau uşor în vreme ce 
scoteau dinăuntru scrisoarea şi teancul de lire sterline. Le numără 
repede şi apoi se uită la bilet, care nu conţinea nimic altceva decât 
o adresă de expediţie din Londra şi numele expeditorului: 
Randolph Fitz-Stephens. Făcu biletul ghemotoc şi îl aruncă pe 
geam, apoi răsuci cheia în contact şi aşteptă pornirea motorului. 

Trei ore mai târziu urmărea cheiul în vreme ce nava de transport 
St. Lo părăsea Portul Cherbourg, plină cu soldaţi lăsaţi la vatră şi o 
încărcătură de lucruri personale, produse franţuzeşti (în principal 
vinuri) şi câteva cutii mari, al căror transport fusese plătit separat, 
individual, cum era şi cazul lui. Docherii nu avuseseră nevoie de 
mai mult de zece minute ca să descarce cutia din spatele 
camionului şi ca să o mute în cală. Graves stătuse prin preajmă, 
încercând să nu supravegheze totul cu prea multă atenţie şi să nu 
pară îngrijorat, pentru a nu da motive marinarilor să-şi vâre nasul 
în cutia lui, în căutare de obiecte de valoare, în marinari nu se 
putea avea o încredere mai mare decât în negri. 

91 


În două săptămâni şi el avea să plece pe urmele încărcăturii, 
înapoi în Statele Unite, moment din care Randolph Fitz-Stephens 
nu avea cum să mai dea de el, chiar dacă ar fi ştiut pe cine să 
caute, ceea ce nu era cazul. Oare toţi britanicii erau atât de 
fraieri? Câteva poze de-ale bunurilor îl făcuseră pe tip să saliveze 
de poftă. Graves se gândise iniţial să ceară zece mii ca plată în 
avans, dar când îşi dăduse seama de pofta britanicului, dublase 
suma şi tipul nici măcar nu clipise. „Bogat şi tâmpit”, îşi zise 
Graves; exact cum îi plăcea lui. Şi totuşi poate că ar fi scos mai 
mult de la tip, iar asta însemna un mare păcat. Il amuza să se 
gândească la acel individ aşteptând pe docul din Southampton, 
sau unde naiba ar fi trebuit el să trimită cutia, săptămână după 
săptămână sosirea încărcăturii, apucându-se apoi să scrie scrisori 
îngrijorate, politicoase unui om care nici măcar nu exista, într-un 
sat uitat de lume din Franţa! 

Nici nu s-ar fi putut ca lucrurile să meargă mai bine. Era posibil 
să mai aibă de dat explicaţii despre comandantul de tanc 
Sherman, în cazul în care amicii lui se apucau să povestească, dar 
nimeni nu lua tanchiştii în serios şi nimic nu-l putea lega pe 
Edward Graves, sergent în poliţia militară, de numele de pe acea 
factură de transport. Luând toate aceste lucruri în considerare, se 
dovedise o vară bună până la urmă. Războiul- faţă de care el se 
comportase mereu duplicitar, în cel mai bun caz - se terminase, 
iar el îşi croise o cale către un viitor al naibii de profitabil. 


Războiul din Europa se terminase într-adevăr, chiar dacă doar de 
câteva săptămâni, dar, deşi armata germană fusese înfrântă, din 
punct de vedere militar, continuau să existe trupe rătăcite care fie 
nu ştiau de încheierea conflictului, fie aleseseră să lupte până la 
ultima suflare. La două sute de kilometri nord-vest de Cherbourg, 
un submarin german solitar şi avariat, unul dintre acele faimoase 
U-boat naziste, cu tumul de comandă şi echipamentul radio 
distruse cu câteva săptămâni înainte de o mină, rătăcea fără să 
ştie că războiul se încheiase. U 146, un submarin german de tipul 
VII B, plecat din St. Nazaire, ajunsese practic să plutească în 
derivă, cu un control minim al cârmei, de circa două săptămâni, 
timp în care marea agitată distrusese ce mai rămăsese din antena 
radio, ceea ce făcea imposibil contactul cu patria-mamă sau cu alţi 
soldaţi. Căpitanul ştia că războiul mergea prost pentru ei şi că 
forţele celui de-al Treilea Reich îşi dădeau probabil ultima suflare, 
dar era un militar de carieră şi ura să abandoneze vasul aflat sub 

92 


comanda lui dacă mai erau încă lucruri de rezolvat. Neştiind ce 
baze de submarin se mai găseau încă în mâini germane, căpitanul 
optase să mai aştepte o zi înainte de a încerca să trimită un SOS. 
Probabil că  salvatorii, dacă aveau să ajungă înainte de 
scufundarea navei, aveau să fie americani. Căpitanul se hotărâse 
să aştepte până ce salvatorii aveau să ajungă suficient de aproape 
ca să-i recupereze oamenii din apă, după care urma să scufunde 
vasul. 

Marele ghinion al navei de transport St. Lo se dovedi acela că 
ajunse în raza vizuală a submarinului german când acesta mai 
avea trei ore de trăit şi două torpile încă gata de lansare. 


93 


Partea a Il-a 


Peste 
Marea Vinului-Intunecat... 


O Meditaţie despre Kaddish din Cartea Rugăciunii 
Sabatului şi a Festivalului. 

„Deoarece Kaddish-ul dă glas spiritului a ceea ce e 
neperisabil în om, deoarece refuză să accepte triumful 
morţii, deoarece permite bobocului plăpând, căzut din 
copacul umanităţii, să înflorească şi să se dezvolte din 
nou în inima omului, el deţine puteri sfinte. Să ştii că 
atunci când mori vor rămâne în urmă cei care, oriunde ar 
fi pe suprafaţa acestui pământ mare, indiferent că sunt 
săraci sau bogaţi, vor trimite această rugăciune în urma 
ta, să ştii că ei vor preţui amintirea ta ca pe cea mai 
dragă moştenire a lor - ce altceva mai sfânt sau mai 
satisfăcător poţi aştepta şi poţi spera? lar aceasta este 
învăţătura transmisă nouă de Kaddish. 


94 


Capitolul 21 


Decizia de a merge în Grecia venise automat. De acolo începuse 
totul. Acolo îşi avea comoara originile. De acolo veniseră oaspeţii 
misterioşi la petrecerea lui Richard şi acolo telefonase Richard în 
secret. Era un loc generic pentru ea, de vreme ce acasă nu putea 
avea încredere în poliţie şi era departe de muzeu şi de individul 
care condusese acea dubă. Cumva Deborah era convinsă că toate 
aceste lucruri aveau legătură între ele. Cu fiecare kilometru 
parcurs de avion, ea se apropia de originile problemelor şi se 
depărta de finalul lor criminal. 

Deborah nu dormea niciodată în timpul zborului. Locurile erau 
prea înghesuite pentru statura ei. In plus, îi displăcea ideea de a 
dormi înconjurată de străini. Era şi aşa suficient de rău că toţi 
aceşti indivizi împărțeau acelaşi tub de metal din cer cu ea; 
Deborah n-avea nici cea mai mică intenţie de a-şi pierde 
cunoştiinţa în cursul călătoriei. Şi totuşi, acum mai mult ca 
oricând, îşi dorea să fi sforăit tot drumul peste Atlantic, peste 
Mediterana, până la apele strălucitor de albastre ale Mării Egee. 

Dar nu reuşea să adoarmă, oricât de mult ar fi încercat să-şi 
păcălească trupul că e noapte. Era epuizată şi perspectiva de a 
zbura mai bine de zece ore doar ca să se dea jos din avion în zorii 
unei zile ateniene părea brusc mai mult decât deprimantă. Creierul 
îi bloca însă toate eforturile conştiinţei cu propriile-i idei, ca nişte 
şiruri de cuvinte care licăreau îndărătul ochilor asemenea unor 
subtitrări contradictorii la un film, străin. Cuvintele acestea îi 
spuneau că nu venise vremea odihnei. Deborah trebuia să 
planifice. Nu dispunea de bani în moneda locală („Oare Grecia 
continua să aibă drahme sau trecuse deja la euro?”), nu avea 
rezervare la hotel, habar n-avea de ce mergea acolo şi ce urma să 
întreprindă, acum că nu mai avea drum de întoarcere. Somnul 
ieşea din discuţie. 

Se uită la film fără să-l vadă, mâncă ceea ce i se puse în faţă şi 
îşi petrecu jumătate din „noapte” (storurile erau trase şi jumătate 
din pasageri moţăiau precum copiii) plimbându-se în sus şi în jos 
pe culoare, ştiind că indivizii care se uitau la ea, o găseau 
enervantă şi deplasată. Îl zări pe cel în costum cu vestă peste care 
dăduse la coadă la bilete, dar omul citea şi nu dădea semne că ar 

95 


fi observat-o. 

Trecură aşa două ore. Apoi trei. Pentru o vreme crezu că 
adormise puţin, dar când îşi verifică ceasul constată că ora nu 
înaintase defel. Stătu pe loc, se gândi, aşteptă şi se întrebă ce 
naiba avea să facă după aterizare. Cel puţin avea să fie în 
siguranţă. 


Bărbatul în costum cu vestă îşi puse cartea jos şi se răsuci de la 
mijloc ca şi cum şi-ar fi întins muşchii înţepeniţi de zborul 
îndelungat. În acest timp, reuşi să arunce o privire nonşalantă în 
spate, unde americanca înaltă se zgâia pe lângă tovarăşul ei de 
zbor de alături ca să vadă soarele dimineţii prin storul pe jumătate 
lăsat. Era convins că ea nu-l recunoscuse, iar asta era cu atât mai 
bine. După ce aterizau, trebuia să stea aproape de ea, dar nu prea 
aproape. În definitiv, nimeni nu se grăbea, iar temporizarea 
însemna totul. 


96 


Capitolul 22 


În Atena era înăbuşitor de cald; era o zăpuşeală uscată şi 
prăfoasă, care se lipea în mod neplăcut de pielea lui Deborah, care 
începu să asude. Praful părea în parte nisipos, ca şi cum ar fi fost 
alcătuit din pulbere de ciment, ceea ce era, de altfel, extrem de 
posibil, aşa cum constată Deborah uitându-se pentru prima dată la 
oraş din autobuzul pe care îl luase de la aeroport. În timpul 
transmisiilor televizate de la Olimpiadă, Atena şi împrejurimile sale 
păruseră un şir nesfârşit de ruine antice şi sate idilice şi albe 
aşezate pe dealuri şi reflectându-se în apa albastră şi pe cerul încă 
şi mai albastru. Deborah nu era pregătită pentru blocurile cenușii 
nesfârşite, unele pe jumătate finisate, altele pe jumătate 
dărâmate, încât era greu să mai faci vreo diferenţă între ele. 

Omul din faţa ei avea cel puţin cincizeci de ani, era zvelt şi 
musculos, şi părea să fie chiar prea grijuliu cu sine. Strângea 
braţul unei fete de două ori mai tânără ca el, o frumuseţe plină de 
unduiri, cu o faţă lătăreaţă, care ar fi putut părea fiica lui dacă el 
nu ar fi ţinut-o atât de posesiv pe după gât. Deborah privi în altă 
parte, dar nu avea unde să se uite decât pe geam, la străzile pline 
de fum şi de blocuri de beton. 

„Ce naiba cauţi aici?” 

„Caut răspunsuri şi mă ascund”, mormăi ea pentru sine. „Nu 
neapărat în ordinea asta.” 

Găsise un ghişeu de informaţii turistice şi o librărie în aeroport, 
de unde cumpărase un ghid al Greciei, descoperind cu neplăcere 
că acesta fusese editat în 1995 şi preţurile erau toate în drahme. 
Până la urmă, Grecia trecuse pe euro. Habar n-avea cât din restul 
cărţii era depăşit, dar cum Deborah nu mai era în stare nici măcar 
să se enerveze, constată că nu-i păsa prea mult. Alesese un hotel 
- Achilleus - pe care ghidul îl plasa în centrul Atenei şi sunase la 
recepţie de la ghişeul de informaţii, sperând că numărul de telefon 
să fie bun. Era. Odată ce îşi terminase de făcut rezervarea, se 
urcase în autobuz şi pornise în lunga şi dezamăgitoarea călătorie 
prin Atena. 

Cobori la Piaţa Sindagma, una dintre cele mai luxuriante părţi 
ale oraşului, din care apucase să vadă câte ceva pe geam graţie 
parcurilor adiacente şi clădirii Parlamentului, apoi îşi croi drum 

97 


spre Ermou şi spre vest. Avu nevoie de câteva minute ca să-şi 
aleagă drumul pe străduţele laterale, cu indicatoare scrise în 
greacă, o limbă cu care nu era obişnuită, dar în care putea citi, 
apoi ajunse la adăpostul răcoros al holului de intrare din hotel. 
Fata de la recepţie era o replică a celei din autobuz, brunetă şi 
frumoasă, directă şi cam plictisită. Mereu iritată şi alarmată de 
solicitudinea plină de efuziune a personalului din hotelurile 
americane, Deborah o plăcu imediat pe femeie. 

Se cază sub numele ei real. În definitiv, Atlanta părea la mare 
depărtare de această clădire antică a Lumii Vechi, cu podelele ei 
de marmură şi funcţionara superbă, lipsită de compromisuri, din 
spatele tejghelei de la recepţie. 

- Nu aveţi bagaje? întrebă recepţionera. 

- Nu, răspunse Deborah, zâmbind oarecum stingherită, ca şi 
cum lipsa de bagaje o făcea bizară sau suspectă. 

- Bine, rosti fata, căreia oricum nu-i păsa. Asta e cheia 
dumneavoastră. 

Camera se dovedi destul de plăcută, cu un aer intim şi cu 
aceeaşi eleganţă firească pe care Deborah o observase în hol. 
Ascensorul destul de dărăpănat şi scara extrem de strâmtă o 
alarmaseră un pic, dar hotelul excela în amănuntele care contau, 
iar asta ajungea. Baia era iarăşi în întregime din marmură - 
marmură adevărată, care scânteia uşor când întorceai capul, şi nu 
imitaţiile jalnice care existau în State - iar draperiile erau grele şi 
lungi. Deborah se întinse în penumbră pe salteaua tare, ascultând 
zumzetul constant al aerului condiţionat, şi în cele din urmă 
adormi. 

Când se trezi, încăperea era tăcută şi întunecată, astfel că 
pentru o clipă Deborah fu dezorientată. Găsi drumul până la baie, 
dar îşi aminti unde e abia când intră acolo şi scoase săpunul din 
ambalajul lui de hârtie albastru cu alb, pe care se vedea un 
Parthenon stilizat. 

„Grecia.” 

Oare la ce se gândise ea? Se întoarse în dormitor şi întinse 
mâna după telefon, dar se opri. 

„Nu. Nu ai pe cine să suni.” 

Işi inspectă puţinele obiecte pe care le avea, făcu un duş şi 
cobori la recepţie. Frumuseţea cu ochi ademenitori fusese înlocuită 
de un bărbat, cam la şaizeci de ani, care se uită la ea fără niciun 
fel de expresie când îl întrebă dacă vorbeşte engleza. 

- Bineînţeles, replică el, ridicând din umeri şi părând uşor iritat, 

98 


ca şi cum ea l-ar fi întrebat dacă ştie să citească. 

- Cum pot ajunge la Muzeul Naţional de Arheologie? se interesă 
ea. 

Omul scoase o hartă de sub tejghea, pe care era marcat locul 
unde se afla hotelul. 

- Sunteţi aici, zise el. Muzeul este aici. Aţi putea merge pe jos, 
dar e cald afară. Un taxi e mai bun. 

În glasul lui nu se simţise intonaţia unei întrebări, dar omul 
aşteptă ca şi cum tocmai pusese una. Deborah studie harta, 
căutând o scară după care să se orienteze asupra distanțelor, dar 
fără succes. 

- Taxi până acolo, plimbare înapoi, propuse recepţionerul. Se va 
mai răcori. 

Ridică telefonul şi aşteptă. Deborah încuviinţă din cap şi omul 
formă numărul. 


Urmări din spatele taxiului betoanele cenuşii ale oraşului şi 
traficul dens şi zgomotos, întrebându-se dacă poliţia începuse deja 
să o caute. Nu putea dura mult până să dea de urma paşaportului 
şi a cardurilor ei de credit, dar nu bănuia ce aveau de gând să facă 
mai departe poliţiştii. Poate că ea era suspectă în cazul morţii lui 
Richard, dar cu siguranţă nu suspectul principal şi oricum nu unul 
atât de periculos, încât să fie apelat Interpolul, în caz că se 
ajungea la asemenea măsuri. 

„Şi asta dacă poliţia îşi face cu adevărat treaba.” 

Keene însemna poliţia. Nu o plăcea pe Deborah, dar el 
reprezenta legea. Cerniga, care pămruse mai rezonabil, mai 
echilibrat... Cine putea şti ce însemna el. O parte din Deborah ar fi 
vrut să sune oricum, să le dea de ştire că nu a evadat... Dar nu 
avea sens. Poate că ar fi fost mai bine să-l sune pe Calvin Bowers. 

„Şi ce scuză ai avea pentru un asemenea telefon?” se răţoi o 
voce în interiorul ei. „Crezi că îi e dor de tine? Crezi că simte ceva 
pentru femeia ciudată, cerebrală şi distrusă emoţional peste care a 
dat în vreme ce ea era anchetată în legătură cu o crimă aparte...” 

„Taci odată.” 

Deborah plăti cursa şi se dădu jos în căldura sufocantă. Un şir 
de trepte despărţea muzeul de şosea. Trecu pe sub porticul cu 
coloane, plăti biletul şi se aventură înăuntru, admirând simplitatea 
deschisă a locului, încăperile albe, golaşe şi pline de ecou, 
ferestrele aşezate chiar sub tavanele înalte, mănunchiurile de 
statui cu cartonaşele lor mici de identificare. 

99 


Clădirea reprezenta antiteza celor mai multe muzee americane, 
aşa aerisită cum era, fără să facă vreo concesie în faţa distracţiilor 
ieftine sau a modei, şi acceptând doar câteva intervenţii ale 
modernităţii, de dragul educaţiei. Cumva era o clădire extrem de 
grecească: o cutie mare, compartimentată, unde nimic nu avea 
voie să abată atenţia de la exponatele afişate cu o simplitate care 
atingea austeritatea. Nu existau mânere de sprijinit, culori vesele 
sau diagrame ţipătoare. „Dacă vrei să afli mai multe”, părea să 
spună acel muzeu, îndemnându-te prin atmosferă să o faci, 
„atunci cumpără o carte sau, şi mai bine, întoarce-te la şcoală.” 
Lui Deborah îi plăcea acolo, mai ales colecţia din Ciclade, cu 
statuile ciudat de postmoderniste amintind de Moore şi Picasso, 
artişti care trăiseră cu patru mii de ani mai târziu decât ele. 

Se uită cu mare atenţie la colecţia miceniană, trecând de la 
exponat la exponat cu o încetineală studiată, ca să rămână 
singură în încăpere pe măsură de turiştii plecau. Nimic din ce 
vedea nu era identic cu ceea ce Richard ascunsese în spatele 
raftului acela de cărţi din Atlanta. Bineînţeles că mai existau şi alte 
colecţii în alte părţi, dar cea de aici era cea mai mare şi mai 
completă, iar Deborah fu din nou marcată de ideea că exemplarele 
lui Richard erau copii, executate de artişti care improvizau pe o 
temă dată şi nu având ca model exponate existente. Cu alte 
cuvinte, exemplarele erau fie autentice - ceea ce ar fi fost uluitor - 
fie contrafaceri - ceea ce ar fi fost devastator. 

Stătu cel mai mult timp în faţa măştilor mortuare, din rândul 
cărora se detaşa masca „Agamemnon” (constată cu satisfacţie că 
muzeul nu folosea porecla total nepotrivită dată obiectului). 
Deborah se uită cu atenţie la ea, încercând să-şi amintească 
imaginea de pe computerul muzeului, tot mai convinsă că nici 
aceea nu fusese o copie. 

Masca „Agamemnon” era un pic mai mare decât mărimea 
naturală a unui chip, din aur, un pic asimetrică, deşi nu se putea 
spune dacă era vorba de o trăsătură de concepţie sau dacă era 
doar rezultatul a trei milenii şi jumătate de stat sub presiunea 
tonelor de pământ şi roci. Avea nas subţire, sprâncene arcuite 
delicat, gură cu buze subţiri, o mustață mare şi barbă. Urechile 
erau parţial decupate de păr şi barbă, astfel că ieşeau în afară ca 
nişte aripi. Ochii erau însă cei mai şocanţi. Aveau formă migdalată 
şi nu se vedea irisul sau pupila, dar erau tăiaţi de la un capăt la 
celălalt, astfel încât păreau simultan deschişi şi închişi. Induceau 
sentimentul uşor neliniştitor că acea faţă dormea sau că era intr-o 

100 


stare incertă între moarte şi viaţă. 

- Vă uitaţi la ea de ceva vreme. 

Vocea de lângă ea era profundă şi marcată de accent străin. 
Deborah se răsuci şi văzu un bărbat, trecut de vârsta mijlocie, 
probabil grec, cu ochii injectaţi şi cu o expresie de maximă 
seriozitate, privind-o cu un aer vag amuzat. 

- Imi cer scuze, rosti Deborah, uitându-se repede în jurul ei ca să 
vadă dacă nu cumva stânjenea vreun grup de turişti. 

Omul era probabil un ghid. Deborah fusese atât de adâncită în - 
ce? Cercetare? Studiere? Treaba ei de detectiv? - că nici măcar nu- 
i simţise prezenţa. Era posibil ca individul să se uite la ea de 
minute bune. 

- Nu e nevoie de scuze, zise bărbatul, strâmbându-se cu tâlc, 
astfel că faţa îi îmbătrâni cu vreo zece ani. Ochii lui negri ardeau 
ca două flăcări mocnite. Sunt obişnuit cu oamenii care studiază 
masca, dar puţini sunt atât de... exhaustivi - rosti el, alegându-şi 
cuvântul cu grijă - în studiul lor. Sunteţi probabil studentă la 
arheologie. 

Deborah zâmbi. 

- Sunt curator de muzeu, răspunse ea. Din America. 

- lertaţi-mă, îşi ceru el scuze. Nu am vrut să sugerez o lipsă de 
cunoştinţe. Engleza mea este... dădu scârbit din mână... precară, 
şubredă. 

- Ba deloc, ripostă Deborah, zâmbind deja din toată inima. Mă 
pricep doar la arheologia din America. În chestiuni greceşti sunt o 
biată studentă. 

- Bine, zise el, dând din cap. Deci nu aţi venit hotărâtă să 
dovediţi că masca e un fals. 

- Nu. O fac mulţi? 

Omul ridică iarăşi scurt din umeri, îmbătrânind uşor, apoi îşi 
întoarse palmele cu faţa în sus. 

- Din când în când, răspunse el, după care dădu din cap, 
mulţumit de expresia folosită. Cei mai mulţi arheologi serioşi nu îi 
iau în serios, bineînţeles, dar va exista întotdeauna înclinația către 
conspirație, nu? 

Deborah încuviinţă din cap, întrebându-se neliniştită dacă nu 
cumva venise de fapt aici ca să testeze autenticitatea măştii. El 
luă tăcerea ei drept o oportunitate de a-i întinde mâna. 

- Dimitri Popadreus, se recomandă grecul. 

- Deborah Miller. 

Îşi dăduse numele dintr-un gest reflex. Pentru o fracțiune de 

101 


secundă se întrebă dacă procedase bine. Insă gândul fu imediat 
înlocuit de un altul. 

- Staţi aşa, zise ea. Popadreus? 

Işi consultă ghidul. 

- Nu sunteţi?... 

- Directorul muzeului, zise el. Ba da, eu sunt. 

Şi se înclină uşor în faţă. 

- Uneori îmi place să mă plimb printre vizitatori, zise el, ca să 
observ ce le atrage atenţia, în general nu prea multe, şi ce îi 
plictiseşte, în general totul. Turiştii sunt nişte creaturi foarte 
stranii, continuă el, răsucindu-se pe loc şi urmărind pâlcurile de 
oameni. Adesea mă trezesc că nu pricep de ce vin aici. 

Ridică iarăşi din umeri şi ea zâmbi, mulţumită. 

- Muzeul dumneavoastră expune obiecte din Lumea Nouă? 
întrebă el. 

„Lumea Nouă”, îşi spuse ea. Europenii colonizaseră America de 
cinci sute de ani, dar continuau să îi spună Lumea Nouă. „In fine”, 
medită ea, privind în jur la camera vastă, încărcată de comorile din 
Epoca Bronzului, „probabil că pe aici timpul trece mai încet.” 

- În principal, răspunse ea directorului, după care făcu un soi de 
gest de dezamăgire care ar fi intrat cu succes în repertoriul 
grecului. 

Muzeul ei era mic şi nu avea exponate de valoare mondială, vru 
ea să indice astfel. 

„Bineînţeles, cu excepţia colecţiei miceniene secrete de la 
etaj...” 

- Aşadar este autentică? întrebă ea, făcând pe naiva. 

- Şi de ce n-ar fi? se miră el, uitându-se mai bine la ea. Da, 
diferă stilistic de celelalte, dar asta nu dovedeşte nimic. Dacă am 
avea sute de exemplare cu care să o comparăm, atunci ar fi ceva, 
dar nu dispunem de atâtea. Avem doar şase exemplare. Pot exista 
variaţii datorită gusturilor meşteşugarului sau din pricina chipului 
mortului sau... 

Ridică iarăşi din umeri şi expiră zgomotos pentru a-şi sublinia 
ideea. 

- Nu există nici un motiv să ne îndoim de relatarea lui 
Schliemann despre locul şi momentul descoperirii ei, zise el. Dar 
să faci aşa ceva în timpul pe care l-a avut el la dispoziţie şi cu 
resursele limitate pe care le avea? Asta este mult mai greu de 
crezut, nu găsiţi? 

- Cred că da, fu Deborah de acord. V-aţi gândit să dataţi masca 

102 


doar ca să puneţi capăt subiectului? 

- Ne-am gândit, răspunse el, dar nu e posibil. Unele metode 
sunt nepotrivite. Examinarea a... cum denumiți dumneavoastră 
praful de pe plante? 

- Polen. 

- Corect. Datarea prin polen. Poate că ar fi fost utilă o asemenea 
metodă imediat după scoaterea măştii, deşi metalul lustruit reţine 
puţin polen. Acum, după o sută de ani de manipulări, orice am găsi 
este lipsit de sens. 

- C 14? sugeră Deborah. 

- Datarea cu radiocarbon cere ruperea unei bucăţi din mască, 
replică directorul muzeului. lar asta este, bineînţeles, inacceptabil, 
mai ales că nu există motive întemeiate de a supune exponatul 
unui asemenea test distructiv şi, în plus, aurul nu se comportă 
adecvat la un astfel de test. Dacă masca ar fi fost turnată în cuptor 
pe cărbuni şi o parte din acest cărbune ar fi pătruns cumva în 
metal, atunci poate... Dar rezultatele n-ar fi deloc convingătoare. 
De ce să strici piesa dacă nimeni nu e satisfăcut de rezultatul 
testelor? 

- Dar datarea cu heliu? 

- Poate că o s-o facem în viitor, răspunse el, dând cu gravitate 
din cap, dar trebuie să ne asigurăm că metoda e precisă şi că 
masca nu va fi distrusă prin asta. 

Îi aruncă lui Deborah o privire şmecheră. 

- Aveţi multe întrebări pentru cineva neinteresat să dovedească 
faptul că masca e un fals. 

Deborah zâmbi. 

- Curiozitate profesională, replică ea. Ca de la un curator la altul. 

- Bine, zise el, zâmbind la rândul lui. Povestiţi-mi despre muzeul 
dumneavoastră. 

Deborah îi vorbi despre marele tomahawk din piatră şi despre 
restul exponatelor de artă indiană, apoi despre exponatele 
itinerante celtice care aveau să sosească în curând, iar el dădu din 
cap, zâmbi şi reuşi să pară entuziast, ba chiar impresionat. 
Bineînţeles că ea diminua singură importanţa muzeului pe care îl 
conducea. Şi cum ar fi putut face altfel, purtând o astfel de 
conversaţie în faţa unei asemenea colecţii de exponate? După 
câteva minute, mânată de o stinghereală tot mai accentuată 
legată de mândria ei când era vorba de expunerea comorilor 
Muzeului Druid Hills, o stinghereală pe care încurajările lui 
politicoase nu o puteau risipi, Deborah se întoarse la subiectul 

103 


aurului micenian. 

- Daţi-mi voie să vă mai pun o întrebare, zise ea. 

- Vă rog. 

- Presupunând că masca este autentică, ce şansă credeţi că 
există ca Schliemann să fi descoperit o altă mască precum 
aceasta, una care n-a fost niciodată arătată publicului larg? 

Ceva mai târziu, când se gândi la reacţia lui, Deborah avu 
senzaţia că înainte de acea clipă chipul lui semănase cu una dintre 
acele case mari izolate, cu faţa la stradă, cu ferestrele luminate, 
care promite lumină şi căldură în interior. Apoi ea pusese 
întrebarea şi storurile se lăsaseră brusc la ferestre. Pentru o 
fracțiune de secundă, individul se uită simplu la ea sau mai 
degrabă prin ea. 

- Aşa ceva pare extrem de improbabil, răspunse el pe un ton 
plat. Nu văd cum ar fi posibil. Îşi verifică ceasul şi zâmbi, dar era 
un surâs forţat, care nu ajungea la ochii aceia de tăciune. Şi-acum, 
îmi pare rău, dar va trebui să mă scuzaţi. Am ceva de rezolvat. Vă 
rog, continuă el, revenindu-i o parte din vechiul zâmbet, bucuraţi- 
vă de vizită. Şi, adăugă el, întorcându-se spre ca după ce se 
îndepărtase deja cu câţiva paşi, vă rog să reveniţi. Spuneţi-vă 
numele la poartă şi veţi fi lăsată să intraţi pe gratis. 

Deborah îl privi cum se îndepărtează, întrebându-se ce anume 
spusese de el bătuse atât de rapid într-o retragere evidentă şi 
stânjenitoare. 


104 


Capitolul 23 


Pe drumul de întoarcere de la Muzeul de Arheologie, Deborah se 
opri la o tarabă de stradă şi cumpără un rucsac de un galben 
ţipător: bagajul ei. Apoi căută un butic cu aspect mai puţin elegant 
şi umplu rucsacul cu haine, întrebându-se la un moment dat dacă 
asta însemna că are intenţia să rămână acolo mai mult de o zi sau 
două. Îşi cumpără tricouri, şorturi, lenjerie de bumbac, un costum 
de baie vesel care probabil era prea mic, şi o rochie lungă, albă, 
confecţionată dintr-un material moale şi vaporos care putea fi 
muselină. Era o rochie foarte grecească, sau cel puţin aşa cum 
socotea Deborah că ar fi arătat o haină grecească în sens clasic. 
Astăzi mai toate femeile arătau a europene, cele mai tinere la 
stilul flamboaiant sugerau o modă şi o naivitate sexuală în acelaşi 
timp, cele în vârstă purtau şaluri vaporoase peste rochii drepte, 
terne şi negre, în care trebuie că se simțeau ca în interiorul unor 
cuptoare cu microunde. Deborah spera ca achiziţiile ei să o facă să 
pară asemenea celor din jur, dar şansele păreau minime. Nu 
văzuse încă pe nimeni, bărbat sau femeie, la fel de înalt sau înaltă 
ca ea, şi simţise permanent priviri interesate şi lipsite de 
compătimire asupra ei. 

Deborah descoperi pe Themistokleous o librărie mare cu o 
paletă largă de ghiduri şi istorii ale Greciei în engleză. Cumpără 
câteva studii arheologice şi artistice, unele dintre ele fiind cărţi pe 
care le zărise pe rafturile bibliotecii lui Richard, şi o ediţie în două 
volume a Miturilor greceşti de Robert Graves. Panoplia de subiecte 
clasice stârnită de vizita la muzeu o făcuse pe deplin conştientă de 
cât de mult uitase sau nu ştia din Homer, Eschil şi Euripide. Avea 
enorm de mult de recuperat din urmă. 

Ajunse înapoi la hotel după ora 16, obosită şi înfometată. O 
parte din ea îşi dorea să se ducă imediat la culcare, numai că 
Deborah trebuia să mănânce ceva şi, în plus, simţea prezenţa 
cărţilor ca pe un cadou neambalat de Crăciun. Citi o oră şi 
jumătate, apoi făcu un duş scurt, îmbrăcă nişte haine noi şi se 
întoarse în căldura uscată şi prăfoasă de afară, luând două cărţi cu 
ea. 

Se plimbă pe Ermou din Piaţa Sindagma şi intră în Plaka, inima 
turcească a oraşului vechi. Aici nu se mai vedea nici urmă din 

105 


maşinile şi betoanele Atenei. Străzile pavate aveau pe margini 
case în stil neoclasic, acoperite cu ţigle, intersecțiile erau marcate 
de biserici ortodoxe, minarete, domuri şi case rustice, multe dintre 
clădiri arătând în mod curios ca nişte miniaturi. Din când în când 
se vedeau resturi ale unei Atene mult mai vechi: ruinele unei 
arcade romane sau ce mai rămăsese dintr-o coloană din epoca 
Greciei clasice. Locul o liniştea aşa cum muzeul (şi conversaţia 
uşor criptică avută cu directorul) nu reuşise. Asta era Atena la care 
se aşteptase şi la care sperase în secret: un oraş elegant şi plin de 
viaţă, legat în mod indestructibil de un trecut glorios. 

Gândul îi trecu prin minte exact în clipa în care îşi ridică privirea 
şi zări pentru prima dată Acropolele şi o parte a clădirii marcate de 
coloane (dorice sau ionice? - nu-şi dădea seama de la o asemenea 
distanţă), toate scăldate în lumină aurie. Priveliştea îi tăia 
respiraţia. Se opri şi se uită ţintă într-acolo, simțind forţa acelui loc. 
Din ghidul ei îşi dădu seama că se uita la o parte din Propylaia, 
templul dedicat Atenei, şi nu la Parthenon, care era considerabil 
mai mare. 

Marmura elegantă a structurii părea să lucească, ca alimentată 
de un foc interior care o individualiza şi o făcea să nu pară 
pământeană. Legendele spuneau că tatăl lui Tezeu aşteptase aici 
veşti despre fiul lui, care se dusese să se lupte cu minotaurul în 
labirintul de sub Palatul Knossos din Creta. Tezeu promisese să 
anunţe succesul drapându-şi navele cu pânze albe la întoarcere, 
dar în triumful lui uitase de cuvântul dat. Când navele intraseră în 
port, cu pânzele negre, tatăl lui Tezeu, presupunând că fiul său 
fusese ucis, se aruncase în prăpastie şi murise. 

Legende. Acel loc respira prin sine însuşi legende. Poate că în 
aşa ceva îşi găseau oameni ca Richard, sau chiar ca Schliemann, 
sursa vieţii. Intr-un astfel de loc, poate că poveştile despre zei şi 
eroi războinici deveneau cu adevărat reale. 

Deborah mâncă nişte chebap de miel şi o salată de roşii, 
măsline negre şi brânză feta într-o tavernă care se numea Cei 
Cinci Fraţi. Se apucă să citească - fie şi numai ca să facă în ciudă 
interesului manifestat de chelneri faţă de ea - urmări nişte pisici 
slăbănoage cum se furişează printre scaunele localului şi decise că 
grecul care îi spusese lui Elaine Shotridge că brânza din pateurile 
ei avea acelaşi gust precum cea din ţara lui natală fusese în cel 
mai bun caz politicos, dacă nu chiar sarcastic. Aici era adevărata 
delicatesă, umedă, sărată şi tare, potrivindu-se perfect cu dulceaţa 
roşiilor stropite cu ulei şi cu esenţă de mentă. Citi suficient cât să 

106 


se asigure că ştie mai multe despre Acropole decât înainte, plăti şi 
plecă. 

Avea mai puţin de o oră la dispoziţie înainte de închiderea 
monumentului. Nu îi ajungea ca să vadă totul ca lumea şi cu 
siguranţă era nevoită să revină pentru muzeu, dar ar fi fost 
minunat să guste din aroma acelui loc în lumina mai blândă şi în 
temperatura mai coborâtă a serii. Ghidul sugera că la o asemenea 
oră numărul turiştilor era mai mic, de vreme ce majoritatea 
amatorilor de privelişti nocturne se îndreptau spre Dealul 
Filoppapou, de unde puteau vedea cel mai bine Parthenonul în 
lumina asfinţitului de soare. 

Din piaţa romană, Deborah urcă vioi panta lungă şi lină care 
înconjura marea stâncă pe care era situat Parthenonul. Deborah 
constată cu plăcere că majoritatea oamenilor coborau; erau turişti 
îmbrăcaţi în culori strălucitoare şi purtând pălării absurde, cu feţe, 
braţe şi picioare rozalii şi asudate. Se mai vedeau nişte adolescenţi 
imberbi cu rucsacuri în spate care păreau (şi aşa şi intenționau să 
pară) gata să urce pe un alt munte, dar cei mai mulţi oameni 
arătau obosiţi şi puţin copleşiţi. Oare ce provocase asta? 
Epuizarea, dezamăgirea, sentimentul înnebunitor şi de neevitat al 
ignoranței, strângerea în memorie, zi după zi, de locuri vizitate 
ajungând să semene cu o imensă adunătură de pietre inutile? 
Deborah nu-i putea învinovăţi, chiar gândind ca un istoric şi un 
arheolog. Işi amintea remarca făcută de cineva despre a fi turist: 
„Ce văd mă plictiseşte şi ce nu văd mă îngrijorează.” 

Dar ea nu putea fi aşa de blazată. Apropiindu-se de vârf se uită 
spre nord la adunătura stâncoasă cunoscută sub numele de 
Areopag, sau dealul lui Marte. De acolo predicase Sf. Pavel, acolo 
asediaseră perşii Acropolele cu cinci sute de ani înainte de 
naşterea lui Hristos, şi tot acolo se adunase - într-o Atena de 
dinainte de a fi prima şi rudimentara democraţie a lumii - Consiliul 
Nobililor. Conform legendei, Oreste fusese judecat acolo pentru 
uciderea mamei sale, Clitemnestra, ca un act de răzbunare pentru 
că aceasta îşi omorâse soţul, pe tatăl lui Oreste, regele 
Agamemnon din Micene, fiul lui Atreus. 

Probabil că fusese ultimul cuvânt scris de Richard: „Atreus”. 
Cuvântul o condusese la cadavrul lui prin intermediul raftului de 
cărţi, dar ce însemnase acest cuvânt pentru el atunci când îl 
scrisese şi îl evidenţiase cu acele semne de întrebare? 

Lăsă templul Atenei pe dreapta şi trecu prin Propylaia spre 
vârful Acropolelor. In stânga ei era Erehteionul cu cariatidele sale. 

107 


Drept în faţă se găsea Parthenonul. Deborah se opri şi se uită la el, 
bucuroasă că era singură. 

Nu era de mirare că reprezenta una dintre structurile lumii cel 
mai uşor de recunoscut. Platforma măreaţă în trepte şi şirurile de 
coloane dorice emanau o grandoare şi un mister aproape de 
negăsit în altă parte. Bineînţeles că nu arătase mereu aşa, iar cei 
mai mulţi vizitatori ar fi fost îngroziţi de grămada de statui pe care 
Pericle le comandase a fi construite după bătălia de la Marathon. 
Clădirea îşi pierduse acoperişul în secolul al XVII-lea în cursul unui 
asediu, când templul - pe care turcii invadatori îl foloseau ca 
depozit de praf de puşcă - sărise în aer şi arsese puternic timp de 
două zile. În vremurile noastre, conform ghidului, cele mai mari 
ameninţări le constituiau turiştii, care se căţărau pe el de fiecare 
dată când agenţii de pază nu se uitau, şi ploaia acidă. Oribilul 
smog din Atena muşca din marmura antică cu o poftă de 
neimaginat... 

- Structura îşi menţine un raport perfect de nouă la patru în 
toate dimensiunile sale, rosti o voce de lângă ea. 

Deborah se răsuci şi se trezi uitându-se la un străin care părea 
să i se fi adresat ei, deşi se uita cu nesat la structura din fata lor. 

- Chiar aşa? rosti ea. 

În acea clipă îşi dădu seama cine era şi zâmbi cu căldură. Omul 
era altfel îmbrăcat acum, dar era acelaşi cu cel din aeroportul din 
Atlanta. Deborah aproape că dăduse peste el când îi trecuse prin 
minte să nu mai ia avionul, un avion în care fusese parcă şi el, aşa 
cum îşi amintea ea acum. 

Omul dădu din cap şi se uită scurt la ea, apoi privi înapoi spre 
templu. 

- Să înţeleg că ai descoperit micuța colecţie a lui Richard, zise 
el. Sau mai degrabă ceea ce nu era acolo. 

Precum încuietoarea unei broaşte care se desface, o altă parte a 
memoriei ei se deschise şi Deborah recunoscu o altă trăsătură a 
individului. Vocea. 

„Au luat cadavrul?” rostise el cu acelaşi accent neted, 
nonamerican. 

Deborah deschise gura şi, aproape încremenită, începu să se 
dea în spate, cuprinsă de un val de groază. 


Capitolul 24 
108 


Era un bărbat masiv, larg în dreptul umerilor şi al pieptului, fără 
să fie bine clădit şi atletic, ci mai degrabă puternic şi solid. Avea 
înjur de patruzeci şi cinci de ani, poate mai puţin. Acum privirea lui 
era fixată asupra ei. 

- Nu te apropia de mine, rosti Deborah. 

Vorbele îi ieşiseră cam gâtuite, sunând impropriu, ca un scâncet 
de fetiţă. Făcu un alt pas în spate, îşi drese glasul şi scuipă pe 
blocurile sparte de marmură de la picioarele ei. Gestul păru să-l 
şocheze pe bărbat, dar pentru un moment foarte scurt. Omul făcu 
un pas spre ea, făcând-o pe Deborah să constate cu dezamăgire 
cât de uşor se mişca el. 

- Miss Miller, zise el. Trebuie să vorbim. 

- Încă un pas şi chem poliţia, ameninţă ea, cu voce ceva mai 
joasă şi mai fermă. 

- Pentru că ai atâta încredere în poliţie? rosti el cu sarcasm. 

Politeţea modului în care îi spusese numele şi sarcasmul din 
replica unuia care ştia faptele îi întăreau accentul. Deborah îşi 
spuse că individul era englez, nu australian sau sud-african. Deşi o 
parte a creierului îi spunea că o asemenea deosebire putea fi utilă, 
cealaltă parte, mai mare - o parte a minţii mai ancestrală, mai 
apropiată de fiinţa animală, ce vedea lumea în termeni de 
prădători şi prăzi - preluase controlul voinţei. Această parte a 
creierului, a cărei prezenţă abia dacă o mai simţise înainte, o 
avertiză în privinţa pietrelor de sub picioare, care o făceau să-şi 
întărească muşchii gleznelor, şi o determină să-şi întoarcă privirea 
spre cel mai apropiat grup de turişti. Aceeaşi parte a creierului 
urmărea mişcările atente şi echilibrate ale individului, în vreme ce 
îşi amintea unde se afla cea mai apropiată poziţie de siguranţă. 

Nu se găsea nimeni prin apropiere. Omul îşi calculase perfect 
abordarea, iar monumentul care părea plăcut - chiar în sens 
spiritual - de tăcut, acum părea ucigător de pustiu. 

- Nu ai niciun motiv să te temi, zise individul, pe un ton care 
exprima mai degrabă nerăbdare decât conciliere. 

- Aşa e, replică Deborah. 

Instinctul preistoric de supravieţuire o determinase să cerceteze 
rapid solul în căutarea unei pietre pe care să o poată folosi ca 
armă, dar grecii învăţaseră că orice era suficient de mic ca să fie 
luat de turişti dispărea. Deborah nu se putea atinge de nimic fără 
o pârghie masivă cu care să se ajute. 

- Sunt de partea ta, rosti bărbatul, înaintând prudent cu un pas. 

109 


- Eu nu am nicio parte, rosti ea, sfidătoare. 

Riscă o privire în spatele ei. Un grup de turişti ieşea din 
Propylaia, la două sute de metri depărtare, revărsându-se în 
semicerc în jurul ghidului, cu camerele gata de filmat. Deborah 
inspiră şi o altă piesă de puzzle se aşeză la locul ei: individul fuma 
pipă şi se dădea cu colonie. Adulmecând acel miros acum, îşi 
aduse aminte că mai simţise aroma când se ciocnise de el în 
aeroport, dar nu făcuse legătura cu intrusul din apartamentul ei. 

- Deţii ceva care mă interesează, zise el. Şi sunt pregătit să 
negociez ca să obţin ce vreau, fapt care pare mai mult decât 
rezonabil dacă ţinem cont că familia mea a plătit deja pentru 
obiectul în cauză. 

- Nu ştiu ce vrei să spui, ripostă ea. 

- Fii serioasă, zise el, zâmbind cu indulgență. Sunt gata să 
plătesc mai mult decât îţi va oferi oricare muzeu. 

O altă piesă se aşeză la locul ei în mintea lui Deborah. 

- M-ai urmărit astăzi, zise ea. 

- Bineînţeles. Aşa cum ai vrut chiar tu. 

„E nebun”, gândi ea. „Trebuie să fie nebun.” 

- Dacă aş avea ceva ce i-a aparţinut lui Richard, doar nu crezi că 
aş vinde acel ceva ucigaşului său? îl provocă ea, dându-se înapoi 
spre turiştii care păreau la o distanţă imposibil de mare. 

Chipul lui se înnegura. 

- Aşadar Richard e mort. Mă temeam de asta. 

Deborah se uită ţintă la el. 

- Ştii bine că e. 

- Am văzut maşinile poliţiei şi m-am întrebat... Dar credeam... 
Speram... 

Vocea i se stinse. Pentru o secundă păm mai scund, apoi 
trăsăturile i se înăspriră. 

- Înţeleg, rosti el. Nu-i de mirare că ai plecat din ţară. 

Era un soi de acuzaţie, dar el nu aşteptă răspunsul ei şi 
continuă: 

- Dar dacă tu crezi că murdărindu-ţi mâinile de sânge vei 
stoarce de la mine mai mult decât sunt dispus să plătesc, te înşeli 
amarnic. De fapt, singurul lucru pe care îl va determina cu 
siguranţă brutalitatea ta ucigaşă este că nu vei fi în stare să vinzi 
obiectul nici unui muzeu, de nicăieri. 

Zâmbi la modul nefericit. 

- Îți sugerez să îţi expui repede condiţiile, continuă el, sau voi fi 
obligat să anunţ poliţia despre locul unde te ascunzi. 

110 


Deborah simţi că o ia ameţeala din pricina acestei schimbări 
tulburătoare de tactică. 

„Încearcă să te bage în ceaţă.” 

Simţi cum se înalţă în ea o ură amarnică şi violentă pentru acest 
individ, o ură care o făcea să vrea să-i facă tipului faţa chisăliţă cu 
pumnii. Dar poate că asta încerca de fapt şi el, să o scoată din 
țâţâni, să o enerveze. 

- Crezi că nu ştiu ce ai făcut? zise ea, abţinându-se să nu 
vomite, cu o voce calmă, la nivelul unei şoapte. L-ai ucis pe 
Richard. 

Ochii lui se îngustară din nou, ca şi cum ar fi încercat să o 
evalueze cumva. 

- Ştii bine că n-am niciun amestec în treaba asta, replică el. Nu 
era o negare pasionată, ci doar o afirmaţie logică despre ceva ce 
el credea că ea deja ştie. De ce ţi-aş fi telefonat? 

- Ai ştiut că e mort imediat ce s-a întâmplat. 

- Nu, răspunse el, cu privirea umbrită momentan. Nu am ştiut. 
Aveam habar că în acea noapte urma să se facă o... tranzacţie. Am 
sunat şi nu mi-a răspuns nimeni. Aşa că te-am sunat pe tine. 

- Ştiu de mască, zise Deborah. Era o stupizenie să spună asta, 
dar voia să-l menţină în stare de dezechilibru până ce reuşea să 
ajungă la grupul de turişti. O s-o iau de la tine şi apoi te predau. 

- S-o iei de la mine? repetă el, părând pentru o clipă nedumerit. 
La ce te referi? 

- E la tine. Ştiu că tu o ai. 

El clătină din cap şi, cu un gest de exasperare ereditară, se 
întoarse. Era momentul pe care îl aşteptase Deborah. 

O luă la fugă. 


111 


Capitolul 25 


Nu privi înapoi. Se uită la solul inegal şi alergă, cu capul în jos, 
întinzându-şi cât putea de mult picioarele lungi. Nu se opri până ce 
nu ajunse chiar în mijlocul grupului de turişti uluiţi şi se izbi de un 
bărbat masiv, care reacţionă iritat într-o limbă necunoscută pentru 
ea. Deborah bolborosi nişte scuze şi, când îşi dădu seama cine e 
ghidul grupului, spuse: 

- Sunt urmărită de un bărbat. Poate să sune cineva la poliţie? 
Imediat apărură mai multe telefoane mobile şi Deborah se trezi, 
aşa cum era încadrată de structurile uneia dintre cele mai 
faimoase construcţii istorice ale lumii, că se bucură enorm să 
trăiască în secolul XXI, cu tot smogul şi poluarea din jur. 


Îi povesti ofițerului de poliţie pe care îl întâlni în cele din urmă la 
picioarele colinei, uitându-se peste ruinele ameţitoare ale teatrelor 
antice, că bărbatul o urmărise, dar în aparenţă dispăruse imediat 
ce ea ajunsese între turişti. Nu, nu ştia cine e. Da, i-ar fi făcut 
plăcere să fie dusă cu maşina de poliţie înapoi la hotel. Nu scoase 
o vorbă despre faptul că individul o urmărise peste Oceanul 
Atlantic. 

- Veţi rămâne acolo? întrebă polițistul, un tânăr cu vorbe 
precise, care părea uşor stingherit de prezenţa acestei americance 
asemănătoare unei berze. 

- Trebuie să-mi strâng lucrurile, răspunse ea. Dar poate că... 
„Poate că... ce? O iei iar la fugă?” 

- Vă pot aştepta ca să vă duc la aeroport, se oferi tânărul. „Să 
fugi aşa cum ai fugit din Atlanta, aşa cum fugi de un englez acum? 
Şi să fugi unde? Sunt şi ei aici. Te-au urmărit...” 

- Ştiţi ce, rosti ea, brusc hotărâtă. Lăsaţi-o baltă. Mă simt bine. 
Individul a dispărut. Mă pot întoarce singură la hotel. 

Încă n-am terminat de văzut Atena. 


112 


Capitolul 26 


Pe jumătate se aştepta ca el, bărbatul misterios cu accent 
britanic, s-o întâmpine la hotel. O urmărea de dinainte de urcarea 
în avion, o văzuse la muzeu şi o abordase intenţionat pe Acropole. 
Era de neconceput să nu fi ştiut la ce hotel stă. 

Îşi păstră stăpânirea de sine în vreme ce străbătea străzile 
tăcute din Plaka şi îşi chemă în ajutor toată sfidarea de care era în 
stare. Zâmbetul de cunoscător al tânărului poliţist declanşase 
această stare de spirit, deşi ea zăcea undeva în sufletul lui 
Deborah înainte ca străinul să o abordeze în faţa Parthenonului, 
chiar înainte de plecarea ei din SUA, poate chiar din clipa când 
fugise din apartament. 

„Fugise.” 

Ăsta era cuvântul şi exact asta ura ea. Deborah Miller nu dădea 
înapoi. Se lupta cu tot ce avea, chiar dacă era încolţită. Se ridica 
mereu în propria apărare, înarmată cu o minte ascuţită, o minte 
dură şi, aşa cum sublimase Harvey Webster parcă cu secole în 
urmă, cu o gură bogată. Nu avea de gând să mai fugă. 

Holul hotelului era răcoros şi întunecat, ca un mic refugiu din 
calea lumii exterioare. Din nou la datorie era bătrânul. Părea 
epuizat de oboseală, dar se învioră la apropierea ei, întorcându-se 
automat spre cutiile pătrate din spatele lui, unde erau ţinute cheile 
de la camere. Nu avea nevoie să-i spună numărul camerei. 

Deborah îi mulţumi şi luă cheia mare şi aurie, exact aşa cum 
credea ea că arată toate cheile din Atena. 

- Vreun mesaj pentru mine? întrebă Deborah. Vreun apel? Vreo 
întrebare de orice fel? 

Omul se încruntă, sesizând şi altceva în spatele întrebării. 

- Nu, Miss, răspunse el. Aveţi vreo problemă? 

- Nu cred. Voi efectua un apel internaţional din camera mea. 

- Nu e nevoie să mă anunţaţi în prealabil, zise el. 

- Ştiu, replică ea. Dar cred că este posibil să primesc un alt apel 
foarte curând. Telefonul meu va fi ocupat pentru câteva minute. V- 
aş ruga să-i cereţi celui care sună să revină... să spunem pe la ora 
22. 

Chiar dacă rămăsese perplex auzind toate aceste informaţii, 
recepţionerul nu arătă prin nimic asta. 

113 


- Foarte bine, Miss, rosti el, cu o uşoară plecăciune. 


Camera ei părea nederanjată şi pustie. Deborah nu era 
surprinsă, dar se simţea suficient de prudentă ca să verifice locul 
cu mare atenţie. Pe drumul spre hotel se gândise pe cine să sune. 
Prima persoană de pe listă era mama ei, dar perspectiva de a-i 
explica acesteia situaţia în care se găsea o epuiza nervos. În afara 
cazului în care sunase poliţia - ce gând oribil - familia ei nici măcar 
nu ştia de moartea lui Richard. Deborah era conştientă că nu 
putea purta o conversaţie cu ei fără să resimtă cumva un 
sentiment de responsabilitate. lar gândul o întrista, deoarece 
pentru prima dată după mulţi ani ar fi vrut cu adevărat să-i 
povestească mamei sale totul - pentru binele amândurora - aşa 
cum ar fi fost în stare să o facă la vârsta de zece ani. 

„Îmi pare rău, mamă”, îşi zise ea. „Îţi voi povesti mai târziu. 
Totul. Îţi promit.” 

Îşi verifică portofelul şi formă un număr. Telefonul sună o vreme, 
după care un bărbat mormăi ceva la celălalt capăt. 

- Calvin? rosti ea. 

- Da, cine dracu' e acolo? E ora 4 dimineaţa, fir-ar să fie! 

- Deborah Miller. 

Se lăsă o pauză, apoi somnolenţa şi iritarea dispărură din vocea 
avocatului. 

- Deborah? Unde naiba eşti? 

- Sunt în Grecia, Calvin, rosti ea cu voce blândă. Şi deocamdată 
voi rămâne aici. 

- Ce se petrece? 

- Sunt căutată de poliţie? 

- Da. Dar nu la modul serios. De fapt, nu sunt sigur. Unul dintre 
ei m-a întrebat unde eşti, asta-i tot. 

- Care? 

- Care? Ce importanţă are? 

- Are importanţă. Care? 

- Keene, răspunse el. Cred că nu prea te place. Va fi mânios 
când va afla că ai plecat din ţară. 

- Probabil că ştie deja. Uite ce e, Calvin, ştiu că nu ne 
cunoaştem prea bine, dar trebuie să am încredere în cineva şi tu ai 
avut unele afaceri cu Richard, aşa că... va trebui să mă mulţumesc 
cu asta. 

- Bine, rosti el, pe deplin treaz acum. De ce anume ai nevoie? 

- Orice îmi poţi trimite prin e-mail despre ceea ce găseşti în 

114 


computerul lui Richard în legătură cu Schliemann, Agamemnon 
sau Atreus. 

- Ce?? Nu am acces acolo. 

- Ba ai. Îi reprezinţi interesele patrimoniale. Richard a fost ucis 
pentru ceva din colecţia aia secretă de la etaj, ceva ce ucigaşii au 
luat cu ei. 

- Ce anume lipseşte? 

Deborah ezită. 

- Nu sunt sigură, dar cred că în colecţie se găsea şi o mască 
mortuară, răspunse ea. 

- Precum cea la care te uitai pe computer, raţionă el. 

- Poate. Ai încredere în mine. Am adresa ta de e-mail pe cartea 
de vizită. Îţi scriu un mesaj ca tu să-mi poţi trimite tot ce găseşti. 

Ezită din nou, apoi se avântă cu un ultim subiect. 

- Cred că există şansa ca poliţia să nu-l prindă pe cel care l-a 
ucis pe Richard, deoarece nu are interesul să o facă. 

- Cum adică? Crezi că poliţia este cumva... implicată? 

- Încă nu ştiu, rosti ea. Dar i-aş verifica pe detectivii ăia înainte 
de a le spune ceva. 

Calvin tăcu, nesigur pe el. Deborah îi consideră tăcerea ca pe o 
acceptare. 

- Bine, rosti el în cele din urmă. Aşa voi proceda. 

- Calvin? 

- Da? 

- Dacă încep să afirme că eu l-am ucis pe Richard... să nu-i 
crezi. 

Dintr-o dată, Deborah descoperi că îi vin mai multe idei în minte 
şi pe vârful limbii, dar închise înainte ca el să aibă ocazia de a 
replica şi înainte ca ea să rostească vreo tâmpenie. 

Urmări televizorul vreo zece minute, apoi se spălă repede în apa 
calcaroasă (întotdeauna îi era dor de apa din Atlanta când pleca de 
acolo) şi se pregătea de culcare când sună telefonul. 

- Miss Miller, rosti de-acum familiara voce britanică. Mă tem că 
te-am surprins mai devreme. 

- Nu contează, rosti ea. Dar va trebui să începem această 
conversaţie de pe picior de egalitate. 

- Cum adică? 

- Tu îmi ştii numele, dar eu nu-l ştiu pe al tău. Individul ezită 
doar o fracțiune de secundă şi Deborah avu impresia că îl aude 
oftând. 

- Foarte bine, acceptă el. Mă numesc Marcus Fitz-Stephens. 

115 


Era posibil să mintă, bineînţeles, dar ei nu-i mai păsa. | se părea 
mult mai important că îşi impusese voinţa. 
- Haide să o luăm cu începutul, bine? propuse ea. 


116 


Capitolul 19 


În timpul petrecut întorcându-se singură pe jos de la Acropole în 
acea seară parcursese din nou în minte schimbul de cuvinte avut 
cu englezul şi constatase că fusese cam lipsit de sens. Fie el era 
un actor talentat şi un maestru al psihologiei, sau simţul lui legat 
de fapte nu se potrivea deloc cu al ei. Ideea că se eschiva de la a 
recunoaşte că îl omorâse pe Richard prin pretenţia că ea comisese 
crima era absurdă, ceea ce însemna că el minţea. Doar dacă nu 
credea într-adevăr că ea îl ucisese. lar dacă voia să o omoare şi pe 
ea, de ce ar fi căutat să discute cu ea într-un loc public? Întrebările 
o conduseră la o altă problemă, şi mai bizară: să fi fost posibil ca el 
să creadă cu adevărat că masca era la ea? Aşa se părea. Altfel de 
ce ar fi crezut - aşa cum păruse să o facă - faptul că ea îşi dorise 
ca el s-o urmărească? 

Astfel de întrebări, precum şi încăpăţânarea ei, o determinaseră 
să se întoarcă la hotel, ştiind că el avea să încerce să ia legătura 
cu ea, în loc să fugă cât mai repede spre o staţie de autobuz sau 
spre aeroport. 

Acum stătea nemişcată, cu un top de hârtie tipărită cu antetul 
hotelului, alături de ea pe pat, cu un pix în mână, şi cu receptorul 
telefonului prins între obraz şi umăr. 

- Bine, Marcus, rosti ea. Ce ai de gând? 

- Dincolo de a te şoca pe tine, zise el, mă tem că am comis o 
nedreptate când am sugerat că ţi-ai omorât patronul. 

Formalismul adresării lui îi întărea absurdul vorbelor, dar 
Deborah reuşi să treacă peste asta. 

- Aşa e: m-ai şocat, recunoscu ea, cu prudenţă, aşteptând să 
vadă încotro mergea această discuţie. 

- Şi mă tem că ai putea crede cu adevărat că eu am... comis 
păcatul. 

- Corect. Acum îmi vei spune că n-ai făcut-o. 

- Chiar aşa, întări el. 

Nu auzea nimic altceva la telefon decât vocea lui egală, 
cultivată. Nici un pârâit, nici un zgomot de trafic sau vreo voce în 
fundal. Probabil că el stătea într-o cameră de hotel asemănătoare 
cu a ei... 

- Dar când ai sunat pentru prima dată în Atlanta ai întrebat dacă 

117 


ei au luat cadavrul, zise ea. Cine erau ei, iar dacă nu ştiai că 
Richard murise, de ce ai întrebat de cadavru? 

- Ei erau doi oameni de afaceri greci cu care cred că Richard a 
aranjat o tranzacţie. O afacere care pare să fi mers tare rău. 

- Şi referirea la cadavru? 

De această dată tăcerea care urmă fu mai lungă, atât de lungă, 
încât Deborah se întrebă dacă nu cumva convorbirea se 
întrerupsese. Când reveni, vocea lui păru să se ivească din beznă 
ca un fuior subţire de fum, ca şi cum el se îndepărtase pentru 
moment de telefon şi începuse să vorbească din nou înainte de a- 
şi pune ca lumea emițătorul în dreptul gurii. Deborah îşi aminti 
aroma din afara apartamentului ei şi îşi imagină că el îşi aprinsese 
pipa. Era o imagine bizară, una care făcea acea voce mai 
contemplativă, chiar mai plăcută. 

„Asta doar pentru că tata fuma pipă”, îşi reaminti ea cu 
încăpățânare. 

- Nu ai văzut colecţia specială a lui Richard decât după moartea 
lui, nu? întrebă el. 

- Are vreo importanţă? 

- Înseamnă că nu ştii ce a fost luat de acolo. 

- Mă bucur să aud că nu mai presupui că obiectul în cauză e la 
mine, replică ea. 

- Cred că ne confruntăm aici cu o lipsă reciprocă de încredere, 
zise el. Hai să adoptăm împreună o ipoteză de lucru comună. Eu 
presupun că nu ai nici o vină pentru crimă şi furt, tu presupui la fel 
că sunt nevinovat de crimă şi de furt. Deocamdată. 

- Deocamdată, acceptă ea. 

- Atunci presupun că nu deţii ceea ce a fost luat din acea 
colecţie remarcabilă din spatele raftului de cărţi. Şi da, am mai 
văzut obiectul, dar nu personal şi nu în noaptea în carea murit el. 

- Mergi mai departe, îl îndemnă ea, fără să-i ofere vreun indiciu. 

- Ce-ţi imaginezi că a fost luat de acolo? 

- O mască mortuară, răspunse ea. Precum cea din Muzeul 
Naţional de Arheologie. Cea despre care Schliemann afirma că i-a 
aparţinut lui Agamemnon. 

- Schliemann afirma, repetă el. Doar nu crezi că mormintele 
descoperite la Micene conţineau rămăşiţele omului care i-a condus 
pe greci împotriva Troiei? 

- Nu. 

- Richard credea, zise el. 

- Richard era... Deborah îşi suprimă un zâmbet la amintirea lui... 

118 


un visător. 

- Poate de aceea nu ţi-a arătat niciodată comorile strânse de el, 
comori care fac restul muzeului tău să nu conteze. 

Deborah icni iritată în sinea ei, dar reuşi să-şi păstreze tonul 
calm: 

- Crezi că masca din colecţia lui Richard provenea din 
mormintele săpate de Schliemann în 18907? 

- Ştii ce mesaj a transmis Schliemann prin telegraf unui ziar din 
Atena la capătul săpăturilor din Micene? A scris că: „Am privit 
chipul lui Agamemnon.” 

- Am citit că povestea aia era apocrifă, zise Deborah. Ulterior a 
negat că ar fi trimis-o. 

- Păi aşa şi trebuia, continuă Marcus, netulburat, de vreme ce 
masca la care se referea el nu a ajuns niciodată la şefii din 
guvernul de la Atena. 

- Crezi că masca din muzeu este o făcătură? 

- Nu, e cât se poate de reală. Pur şi simplu nu e masca despre 
care vorbea Schliemann. Mai exista una. Provenea din cel mai 
bogat mormânt descoperit acolo, despre conţinutul căruia nu a 
suflat nici o vorbuliţă. 

- Crezi că Richard avea masca despre care Schliemann bănuia 
că acoperise însuşi chipul lui Agamemnon? întrebă Deborah cu 
mare grijă, clarificând pretenţia gogonată prin formularea ei ca o 
întrebare. 

Ar fi fost imposibil, chiar dacă din punct de vedere istoric ar fi 
existat un Agamemnon. Numai că Deborah nu auzise încă 
adevărata pretenţie gogonată a lui Marcus. 

- Nu numai masca, rosti vocea din telefon. Ai văzut destul din 
colecţie ca să-ţi dai seama de bogăţia ei, da? 

- Da. 

Deborah descoperi că începea să rămână fără aer. Ceva 
asemănător groazei sau emoţiei i se insinua în suflet pe măsură ce 
asculta, ca un fior care îi estompa îndoielile considerabile legate 
de bărbatul cu care vorbea şi de povestea debitată de el prin 
existenţa unor alte posibilităţi, oricât de îndepărtate păreau ele. 

- Şi nu ţi s-a părut ciudat ca ucigaşii să lase astfel de lucruri şi 
să ia cu ei doar o mască mortuară? 

- Ba da, recunoscu ea, deşi mi-am zis că masca era mai... 
aparte, unică. 

- Aşa şi e, replică Marcus. Dar masca nu a fost scoasă dintr-o 
cutie, nu? 

119 


- Nu, răspunse ea, simțind o emoție tot mai mare pe măsură ce 
avea sentimentul că se apropie de un adevăr teribil. 

- Au luat întreaga cutie, zise el. Era o cutie mare, care trebuia 
scoasă pe roţi. 

Deborah îşi aminti urmele de sânge, priza din podea şi acel 
dreptunghi imens de lumină. Orice ar fi fost expus în centrul acelei 
încăperi trebuia să fi fost mult mai mare decât o mască. 

Simţi că i se face părul măciucă. În cameră se făcuse brusc 
cumplit de frig. 

- Deci despre ce era vorba? reuşi ea să întrebe. 

- Am întrebat dacă au luat cadavrul, zise el. Nu mă refeream la 
cel al lui Richard, ci la trupul lui Agamemnon. 


120 


Capitolul 28 


Era imposibil. Bineînţeles că era. Ideea că în acea încăpere mică 
din Atlanta conţinuse însuşi corpul lui Agamemnon era absurdă, 
dar sugestia că un arheolog din secolul al XIX-lea ar fi putut 
dezgropa şi păstra un cadavru intact, care stătuse în pământ mai 
bine de trei milenii şi jumătate, era de-a dreptul ridicolă şi 
imposibilă. 

li spuse părerea ei, deoarece se simţea brusc iritată că ascultase 
atâta vreme astfel de inepţii şi că Richard fusese în stare să le 
creadă, şi se simţea brusc copleşită de o stare de depresie pe care 
până atunci reuşise să o ţină în frâu. Ceru un număr unde să-l 
poată sima ea (de-acum el nu mai avea să dicteze termenii 
conversaţiilor lor), iar el i-l dădu fără să ezite. 

După ce închise, rămase întinsă pe pat mai bine de o oră. 
Treptat, o idee i se insinuă în minte. Se gândi la ea o vreme, 
nevrând să dea viaţă ideii absurde a lui Marcus (Agamemnon?), 
apoi ridică receptorul şi formă un număr. 

Operatoarea de le secţia de poliţie din Dekalb County avu 
nevoie de exact trei minute ca să găsească un număr de contact 
pentru David Barrons, omul care tradusese scrisoarea rusului 
Voloşinov. Deborah închise şi formă iarăşi un număr. Barrons 
răspunse la al doilea apel, părând treaz şi în plină activitate. 

Deborah dădu informaţii destul de vagi despre identitatea ei, 
încercând să pară cât mai oficială fără a pretinde că vorbeşte într- 
o asemenea calitate, şi trecu direct la subiect. 

- Rândul din scrisoare care se referă la rămăşiţe. Aveţi vreo idee 
la ce s-ar putea referi acele rămăşiţe? 

- Cred că în rusă cuvântul era ostaki, răspunse el, părând 
suficient de entuziast ca să dezbată subiectul fără ca să mai fie 
interesat de calitatea sau identitatea ei. Poate să însemne mai 
multe lucruri. Vechituri. Gioarse aruncate. Lucruri abandonate. 

- Antichităţi? 

- Cred că da. Aşteptaţi o clipă. Să-mi verific însemnările. 

Urmă o pauză, în cursul căreia se auziră nişte zgomote în fundal, 
posibil de la un televizor deschis, apoi individul se întoarse. 

- Am spus ostaki, nu? Staţi aşa, nu e bine. Omul părea mai 
degrabă uimit decât intrigat. Este vorba de ostanki. Nu am 

121 


observat „n”-ul. Ha! 

- Cum?? zise Deborah. În vocea lui se citea nedumerirea. Ce 
înseamnă? _ 

- Păi sensul este asemănător. Inseamnă tot rămăşiţe, dar acum 
este vorba de ceva mai specific. 

- Continuati, rosti Deborah, cu voce uşor voalată. 

- Acum înseamnă rămăşiţe umane. Ştiţi dumneavoastră, ca un 
cadavru. 

Deborah închise ochii. 

- Ciudat, rosti Barrons. 

- lar ultimul cuvânt al acelui fragment, insistă Deborah, simțind 
cum i se accelerează pulsul. Aţi scris acolo „Mary”. 

Aveţi idee ce ar putea să însemne? 

- Nu sunt nici măcar sigur că literele erau corecte, replică el. 
Scrisoarea era ruptă şi pătată, iar limbajul în care era scrisă era 
primitiv. Părea mai degrabă „MAGD”, dar nu ştiam ce înseamnă, 
aşa că am scris „Mary”. 

- Să fie o parte dintr-un nume mai lung? O persoană... sau un 
loc? 

- S-ar putea. Nu ştiu. 


Deborah îi mulţumi pentru timpul acordat, închise şi se întinse 
pe spate, uitându-se la ventilatoml din tavan timp de zece minute, 
apoi verifică dacă uşa era încuiată şi se băgă înapoi în pat. Adormi 
în mai puţin de cinci minute. 

Deborah dormi profund câteva ore, dar se trezi cu mult înainte 
de răsăritul soarelui. Muzeul Naţional de Arheologie se deschise la 
ora 8, dar ea stătea deja pe trepte în faţa lui de o jumătate de oră. 
La menţionarea numelui Popadreus i se răspunse că directorul 
muzeului se găsea deja în birou, dar nu putea fi deranjat. 

- Mă aşteaptă, zise Deborah, ceea ce probabil că era adevărat, 
chiar dacă nu în sensul indicat de remarcă. 

- Aşteptaţi aici, rosti femeia cu aspect vag milităros, care părea 
să se ocupe de accesul în muzeu. 

Deborah nu era sigură că băţoşenia femeii izvora din satisfacția 
pentru engleza cunoscută sau din personalitatea ei, aşa că se 
blestemă uşor în gând că nu învățase câteva fraze în greacă. 
Limitaţi la limba lor maternă, turiştii nu aveau cum să nu pară 
îmbufnaţi şi condescendenţi, convinşi în sinea lor, cum erau, că 
universul trebuia să se adapteze la lipsa lor de orientare. 

Simţindu-se oarecum vinovată, zâmbi şi rosti un Efliaristo. 

122 


Femeia dădu din cap ca o recunoaştere a cuvântului, dar nu-i 
întoarse şi zâmbetul. 

Se deschise o uşă şi Popadreus apăru în hol, adâncit într-o 
conversaţie cu un bărbat înalt şi slăbănog, îmbrăcat cu un costum 
de om de afaceri şi purtând ochelari cu dioptrii mari. Deborah îşi 
zise că unii bărbaţi nu păreau să se simtă niciodată confortabil în 
costum, dar existau şi bărbaţi, precum cel pe care îl vedea acum, 
cărora costumele le veneau ca o a doua piele. Îmbrăcaţi cu ele, 
emanau un soi de autoritate lejeră, naturală. Deborah se întoarse 
cu faţa spre cei doi. Directorul muzeului o zări cu coada ochiului şi 
îl conduse pe celălalt bărbat prin hol, către ea. Părea că întâlnirea 
dintre cei doi se apropia de sfârşit. Popadreus îi aruncă o privire 
amuzată în vreme ce venea spre ea. 

- Examinaţi iarăşi exponatele, rosti el, sau pe mine? 

- Ambele, rosti ea, zâmbind. 

- Firesc. Se întoarse către oaspetele său cu aspect oficial. Miss 
Miller este curatorul unui muzeu american, zise el, şi manifestă un 
mare interes pentru colecţia noastră miceniană. Dumnealui, 
continuă el, întorcându-se spre Deborah, este Alexander Davos, 
ministrul Culturii şi Antichităţilor. 

- Sunt onorată, rosti Deborah, prinsă uşor în ofsaid în vreme ce 
strângea mâna întinsă a oficialului. 

- Cred că nu vreţi să cumpăraţi ceva de la prietenul nostru de 
aici, zise ministrul, schiţând un zâmbet de politician. Avea o voce 
calmă, într-o engleză impecabilă, şi rostea cuvintele scurt, cu 
buzele abia întredeschise. Noi preferăm să ne păstrăm comorile în 
ţară. 

- Bineînţeles, rosti Deborah. Mare păcat că aşa ceva nu a fost 
întotdeauna posibil. 

In ochii lui apăru un licăr ciudat. Individul se întoarse pe 
jumătate către Popadreus, dar zâmbetul îi reveni pe buze şi 
renunţă să mai spună ceea ce avea de gând. 

- Intr-adevăr, rosti el. Ei bine, trebuie să plec. Dimitri, i se adresă 
el lui Popadreus, vei... 

Încheie fraza într-o greacă rapidă. Directorul muzeului încuviinţă 
din cap şi strânse mâna ministrului. 

- Miss Miller, rosti Davos. A fost o plăcere pentru mine. 

După care oficialul porni iute spre uşile principale. 

Personalul grec al muzeului îl recunoscu şi cu toţii zâmbiră şi 
dădură din cap, parţial ca salut, parţial ca o plecăciune 
rudimentară. 

123 


- Sper că nu l-am ofensat, rosti Deborah. 

- Bineînţeles că nu, replică Popadreus. Voiaţi să vorbiţi cu mine? 

- Despre săpăturile lui Schliemann. 

- larăşi, rosti el, aplecându-şi capul într-o parte, cu o expresie 
laconică. Evident. Poate că vreţi să veniţi în biroul meu... 

Se îndepărtă şi ea îl urmă. Bărbatul mergea repede şi Deborah 
se vedea forţată să alerge, în ciuda picioarelor ei lungi, ca să ţină 
pasul cu el. 

Biroul directorului era la fel de spartan ca şi restul muzeului. 
Pereţi tencuiți goi, mobilă veche, fără a fi antică, rafturi de cărţi, 
câteva diplome în greacă pe hârtie îngălbenită şi un poster cu 
ramă care promova o expoziţie de obiecte egiptene. 

Directorul se aşeză pe fotoliul său şi îi făcu semn lui Deborah să 
ia loc pe un scaun. Apăsarea care încheiase conversaţia lor 
anterioară dispăruse. Acum omul era binedispus, chiar mulţumit să 
o vadă. 

- Cafea? îi oferi el. Este adevărată, nu nes. 

Deborah acceptă din politeţe. Bănuia că nu oricine primea cafea 
în acest mic regat intim. Directorul luă receptorul şi vorbi repede, 
apoi îşi îndreptă atenţia înapoi spre Deborah. 

- Aşadar, rosti el, aveţi întrebări. 

- Mormintele circulare miceniene, zise ea, conţineau şi cadavre? 

- Bineînţeles, răspunse el. Doar erau morminte. 

- Vreau să spun, existau cadavre la momentul săpării puţurilor 
de acces? 

- A, făcu el, agitându-se uşor pe scaun. Au existat şi rămăşiţe 
parţiale, da. 

- Chiar aşa? După atât timp? 

- Aţi aflat de oamenii de turbă din nordul Europei? 

- Bineînţeles, rosti ea. 

Cadavrele la care se referea el (dintre care omul de Lindow şi 
omul de Tollund erau cele mai cunoscute) fuseseră descoperite în 
nordul Marii Britanii şi în Scandinavia. Proveneau din Epoca Fierului 
- cam din secolul | d.Hr. - şi fuseseră în aparenţă victime ale 
sacrificiilor rituale. Fuseseră omorâţi şi aruncaţi în mlaştini, unde 
fuseseră descoperiţi în secolul XX, atât de bine conservaţi, încât 
într-unul din cazuri, când cadavrul fusese găsit în cursul unor 
lucrări de construcţii din Manchester, poliţia locală crezuse că 
descoperise victima unei crime de dată recentă. Oase, dinţi, 
muşchi, piele, păr, conţinut stomacal, funia din jurul gâtului, toate 
acestea se vedeau perfect. 

124 


- Dar oamenii de turbă au fost conservaţi de substanţele 
chimice din mlaştină, de răşinile petroliere care fac turba să ardă, 
observă ea. Este o compoziţie foarte rară a solului. Aici în sud nu 
se găseşte aşa ceva. 

- Adevărat, rosti directorul, zâmbind şi părând mulţumit că 
femeia din faţa lui cunoştea subiectul bine. Dar astfel de condiţii 
pot fi create artificial dacă în momentul descoperirii cadavrul este 
intact. 

- Dar nu se poate. 

- Cunoaşteţi Hamlet, Miss Miller? întrebă el. De Shakespeare. 

- L-am citit, replică ea, încruntându-se. 

La şcoală, bătrânul ei profesor de engleză spunea mereu că 
toate lucrurile de substanţă conduc spre Shakespeare. 

- Vă amintiţi ce-i spune săpătorul de morminte lui Hamlet când 
acesta îl întreabă cât timp rămân trupurile intacte în pământ? 

- Mă tem că nu, recunoscu ea. 

- El spune că trupul unui tăbăcar rezistă cel mai mult timp, 
deoarece pielea lui a devenit atât de dură, că nu va lăsa apa să 
intre în organism o vreme, iar apa este cel mai mare distrugător al 
ţesuturilor moarte. 

- Vreţi să spuneţi că vremea aridă de aici a deshidratat 
cadavrele? întrebă ea, prinzând ideea din zbor şi mmegând-o deja 
în minte. 

- În cadrul primelor ceremonii funerare egiptene, mortul era 
băgat direct în nisipul fierbinte al deşertului, rosti el. Uscăciunea 
absorbea toată umiditatea cadavrului, mumificându-l efectiv. 
Practicile egiptene ulterioare - scoaterea organelor, legarea cu 
bandaje impregnate chimic şi aşa mai departe - au fost tentative 
de a recrea deshidratarea naturală a deşertului pentru cadavre 
care erau introduse în morminte. 

- Dar cu siguranţă că un cadavru atât de uscat, odată 
dezgropat, s-ar fărâma la contactul cu aerul. 

- Da, rosti el. Şi cele mai multe astfel de cadavre deveneau doar 
o mână de oase extrem de fragile. 

Deborah simţi cum o parte din certitudinile legate de povestea 
lui Marcus se clatină uşor, ca şi cum solul pe care se bazau aceste 
certitudini se cutremura. 

- Ce a descoperit Schliemann în Micene? întrebă ea. 

- În mormântul circular A a descoperit oasele mai multor 
indivizi, inclusiv copii. Oasele au fost ambalate cu grijă şi 
transportate de acolo. 

125 


- Unde? 

- Aici. Nu le expunem, dar sunt depozitate în seifurile muzeului. 

Deborah fu şocată pe moment. 

- Aici? se miră ea. 

- Da, răspunse el, zâmbind la reacţia ei. Nu este niciun secret. 

- Dar erau doar fragmente de oase, nu? 

- Toate cu excepţia unuia, răspunse directorul. Unul descoperit 
în apropiere de masca de care eraţi atât de interesată ieri. 

Deborah se holbă la el. 

- Avea... carne pe el? 

- Aşa se pare, rosti directorul cu ridicarea lui tipică din umeri. 
Schliemann spunea că a găsit un cadavru intact, cu trăsături 
faciale... cu totul. A chemat nişte localnici care se pricepeau să 
îmbălsămeze rămăşiţele, încercând să creeze, presupun eu, 
condiţiile care au dus la conservarea oamenilor de turbă. Cu un soi 
de alcool şi poate nişte răşini. 

- Şi a avut succes? întrebă Deborah, continuând să facă ochii 
mari. 

- Din nefericire, nu, răspunse Popadreus. Corpul s-a dezintegrat. 


Deborah stătea singură în faţa măştilor mortuare din aur şi îşi 
punea tot felul de întrebări. Dacă aceste cadavre fuseseră cu 
adevărat uscate de solul arid din Grecia, era posibil ca 
Schliemann, care încercase în mod clar să salveze unul, să-şi fi 
perfectat tehnica de îmbălsămare pe un cadavru despre a cărui 
existenţă să nu fi pomenit nimic guvernului grec? Să fi fost acesta 
motivul pentru care faimoasa lui telegramă despre Agamemnon să 
fi fost ulterior negată ca fiind apocrifa? Să se fi referit el, ca un 
cadavru pe care decisese să îl ţină departe de ochii autorităţilor? 
Dar de ce? Schliemann despre care citise ea era un om de 
marketing şi un visător în aceeaşi măsură; în atari circumstanţe, 
nu ar fi strigat el în gura mare despre descoperirea lui de unde s-ar 
fi făcut auzit mai bine? 

Numai că în Troia nu predase descoperirile sale autorităţilor 
turce. După ce fotografiase obiectele despre care el pretindea că 
aparținuseră regelui din Troia, acestea dispăruseră. Oare 
reapăruseră vreodată? Multe din cărţile din dormitorul lui Richard 
se refereau la antichităţi. Deşi unele reproduceau imaginea soţiei 
lui Schliemann, Sophia, pavoazată cu bijuteriile lipsă, nici una nu 
pomenea nimic despre ceea ce se întâmplase cu aceste bijuterii. 
Asta nu însemna că nu exista o explicaţie. Deborah se uită la 

126 


chipurile din aur, încremenite, ale măştilor, şi se întrebă: să fi fost 
cu adevărat posibil ca Richard să fi achiziţionat până la urmă 
trupul intact al unui rege micenian? 


127 


Capitolul 29 


Deborah luă cina devreme şi bău un pahar de retsina într-un alt 
bar din Plaka, apoi se retrase în camera ei de hotel ca să citească 
Memoriile lui Heinrich Schliemann de Leo Deuel. Voia să vadă dacă 
nu cumva descoperea acolo şi altceva despre dispariţia „Tezaurului 
lui Priam”. Deborah îşi trase genunchii sub ea şi citi cu un creion în 
mână, subliniind părţile care i se păreau semnificative. Povestea 
prezentată de Deuel suna cam aşa: 

Era anul 1873. Guvernul turc ameninţa cu revocarea autorizaţiei 
de a săpa, dată lui Schliemann, deoarece suspecta (pe bună 
dreptate, aşa cum s-a şi dovedit ulterior), că el transportase deja 
în afara ţării obiecte descoperite la Troia. Schliemann părea să 
sape la întâmplare, deplasându-se de la o zonă la alta şi de la un 
nivel la altul, în aparenţă ignorând faptul că o mare parte din ce 
dezgropa el provenea din perioade diferite. Era convins că nivelul 
cel mai de jos al oraşului era Troia din Iliada lui Homer, o obsesie 
care îl făcea să împingă muncitorii la distrugerea altor nivele ale 
aşezării şi chiar la furtul unora dintre descoperiri. 

Triumful ciudat şi controversat al lui Schliemann s-a ivit într-o 
dimineaţă din iunie, cu doar câteva zile înainte de închiderea 
excavaţiei. El a pretins că făcea un tur al săpăturilor când a zărit 
un luciu metalic la baza zidului. A început să sape el însuşi în acel 
loc, dezgropând repede o magazie cu aur, vaze şi vase de băut, 
diademe, bijuterii şi alte comori. Atunci a afirmat iute că era vorba 
de comoara lui Priam, o colecţie de obiecte din care numai aurul 
valora peste un milion de franci francezi. Tot Schliemann a afirmat 
că acea comoară era dovada supremă a adevărului descrierilor 
făcute de Homer despre bogăţiile din Troia. 

Imediat s-au iscat întrebări despre relatările lui vagi şi 
contradictorii în privinţa locului exact al descoperirii comorii, dar 
acestea au devenit repede irelevante. Cu un dispreţ total faţă de 
înţelegerea încheiată cu turcii, pentru care colecţia reprezenta o 
comoară națională, destinată nou  înfiinţatului muzeu din 
Constantinopol, Schliemann a aranjat rapid transportul obiectelor 
la Atena, unde locuia în acea vreme. Bunurile au fost furate în şase 
coşuri şi o plasă, al căror conţinut a fost ascuns chiar şi celorlalţi 
săpători. 

128 


Şaptesprezece ani mai târziu, după ce încheiase glorioasele sale 
excavații la Micene, Schliemann săpa iarăşi la Troia. A descoperit 
patru capete inestimabile de topor din piatră şi a repetat manevra 
anterioară, transportând pe furiş artefactele din Turcia înapoi în 
Grecia, unde le-a declarat la intrare ca fiind obiecte egiptene, 
pentru a-i fi mai uşor să le reexporte ulterior. Nu avea nici cea mai 
mică intenţie de a lăsa aceste comori în Grecia. Destinația lor 
finală era în mod clar Berlinul. 

„Berlin?” 

Deborah reciti de trei ori acest pasaj important. Ambele prăzi, 
„Comoara lui Priam” şi topoarele de piatră, au fost expediate în 
Germania, unde, după moartea lui Schliemann în 1890, au fost 
depuse într-o aripă special construită a Muzeului Etnografic din 
Berlin, ca un cadou lăsat cu limbă de moarte de arheolog ţării sale 
natale. Dar acesta nu a însemnat sfârşitul epopeii obiectelor. 
Capitolul scris de Deuel se închidea cu un ultim episod tulburător 
de istorie. 

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, armata rusă a 
intrat în Berlin şi în timpul căderii lipsite de glorie a oraşului, 
prăzile lui Schliemann din Troia au dispărut, probabil luate de 
trupele ruseşti puse pe jaf. In carte nu scria dacă acele comori 
fuseseră împrăştiate, furate sau pur şi simplu distruse. La 
momentul intrării cărţii în tipar, soarta comorilor era necunoscută 
şi se presupunea că obiectele erau pierdute pentru totdeauna. 

„Ruseşti?” 

Deborah închise cartea, se întinse pe spate şi se uită la 
ventilatorul din tavan, văzând cu ochii minţii chipul imobil al lui 
Serghei Voloşinov, un soldat al Uniunii Sovietice... 

Să fi reuşit Schliemann în Micene ceea ce reuşise de două ori în 
Troia, şi anume să exporte în secret un transport de obiecte 
nedeclarate mai preţioase decât cele declarate? In Troia se 
dovedise convins de drepturile sale de proprietate, fiind 
descoperitorul comorilor, şi, deşi păruse mai puţin neliniştit în 
privinţa autorităţilor greceşti decât a celor turceşti (atitudinea 
turcilor „orientali” fiind socotită etnocentrică, dacă nu chiar 
rasistă), cu siguranţă era posibil că el să fi socotit doar Germania 
ca meritându-i ofranda. Dar dacă aşa stătuseră lucrurile, de ce nu 
existau arhive în privinţa asta în Berlin? Nu ar fi fost el mândru să- 
şi afişeze prăzile alături de celelalte descoperiri pentru vizitatorii 
muzeelor din ţara sa natală? 

Numai că Schliemann fusese în general luat în derâdere de 

129 


publicul german şi resimţise această batjocură ca pe o mare 
suferinţă. În plus, el însuşi putea fi socotit, în cel mai bun caz, 
excentric. Acest om, care îşi construise singur o vilă clasică la doar 
câteva blocuri distanţă de unde stătea acum Deborah, care îşi 
numea servitorii după personaje din mitologie şi care insista ca 
toate mesajele destinate lui să-i fie livrate în greaca clasică, în 
mod cert se conducea după o lege proprie. Dacă un astfel de om 
descoperea şi se apuca să conserve ceea ce considera cu 
religiozitate a fi trupul lui Agamemnon însuşi, ce n-ar fi fost în 
stare să facă pentru a păstra descoperirea pentru sine? Dar dacă o 
păstrase secretă, cum de această descoperire ajunsese într-o 
încăpere tainică dintr-un mic muzeu din Atlanta, Georgia, şi ce 
putea lega acel obiect secret de rusul mort care vagabondase prin 
parcarea muzeului cu doar câteva zile înainte? 


A doua zi, după un mic dejun cu şuncă slabă, brânză feta şi 
pâine crocantă cu iaurt şi miere, Deborah o găsi pe frumoasa din 
prima zi la recepţie şi întrebă dacă putea avea acces pe undeva la 
Internet. 

- La colţul dintre Ermou şi Voulis este o cybercafe, rosti 
recepţionera, scoțând cu un gest mecanic harta cu însemnele 
hotelului şi încercuind locul cu pricina cu un creion. 

Deborah găsi localul fără probleme, deşi semăna mai degrabă 
cu un bar, destul de pustiu la acea oră. Intră şi privi spre tejgheaua 
în faţa căreia se aliniau scaunele cromate, peretele-oglindă cu 
reclame pentru coniac Metaxa şi aparatul de jucat pinball la care 
nu era nimeni. Tocmai voia să plece când auzi vocea unui bărbat: 

- Neh? 

Individul avea în jur de douăzeci şi cinci de ani şi o faţă rotundă, 
cam singura parte din el care se putea vedea de vreme ce părea 
să iasă drept din podea. În spatele barului exista o scară care 
ducea în jos. 

- Parakalo, rosti ea, mipos milateh anglika? 

Morbiţi englezeşte?” Cam singura propoziţie în greacă pe care o 
cunoştea. Dacă el îi dădea oricare alt răspuns în afară de „da”, 
atunci ar fi avut o problemă. 

- Da, răspunse el, zâmbind un pic cam nesigur. 

- Caut un computer, rosti ea. 

Zâmbetul lui păru că se schimbă. 

- Internet? continuă ea, cu degetele bătând involuntar într-o 
tastatură imaginară. 

130 


Zâmbetul omului reveni, de această dată plin de triumf. 

- Acolo jos, rosti el, coborând scările şi amendând remarca cu un 
„Jos aici” în vreme ce cobora. 

La capătul treptelor făcu mândru din mână un gest spre patru 
terminale de computer aliniate la mese lângă perete, fiecare 
terminal dispunând de scaun, un pix şi un teanc de hârtii. 

Deborah îi zâmbi în chip de „mulţumesc”, iar individul arătă spre 
browserul web de pe ecran, apoi spre preţurile care erau afişate pe 
un tabel prins în perete. Doi euro pentru prima jumătate de oră, 
apoi un euro din jumătate în jumătate de oră. Nimica toată. 

- Cafea vreţi? întrebă el. 

- Da, vă rog, răspunse ea. 

- Nes, adăugă imediat individul, strâîmbându-se în chip de 
scuză. OK? 

- OK. 

Tânărul plecă şi ea apelă imediat pagina Hotmail. Avu nevoie de 
mai puţin de cinci minute pentru a înfiinţa o adresă nouă cu 
numele bizar de Ancientambassador2 Qhotmail.com, cel puţin unul 
din aceste minute pierzându-l cu dezmeticirea din uimirea 
provocată de constatarea că adresa 


AncientambassadorilQhotmail.com era deja luată. verifică adresa 
lui Calvin de pe cartea de vizită şi tastă un mesaj: 


Calvin, 

Aşa cum am promis, ăsta este noul meu cont de e-mail. Nu-mi 
imaginez că poate stoca documente mari, aşa că nu-mi trimite 
poze sau alte fişiere lungi, te rog. Trimite-mi toate noutățile pe 
care le ai. 

Pe aici totul e distractiv şi frivol. Mi-e dor de tine, 

D. 


Mesajul părea suficient de vag. 

Habar n-avea de ce adăugase acel „mi-e dor de tine” la sfârşit 
sau dacă asta făcea mesajul suficient de nevinovat în ochii 
potenţialilor intruşi. Numai că îşi adăugase şi inițiala numelui, ceea 
ce îi dezvăluia imediat jocul oricui citea mesajul. Oare chiar îi era 
dor de el? Nu, ar fi fost absurd. Nu-l cunoştea. li era dor să discute 
cu cineva care părea să îi acorde încredere, care părea să fie de 
partea ei, dar asta era totul. 

„lar faptul că e chipeş şi amabil şi inteligent nu înseamnă nimic? 


LU 


131 


„Absolut nimic”, decise ea, pe jumătate serioasă. Oricare alte 
idei din creierul ei erau generate de isteria provocată de acţiunile 
comise, iar astfel de idei puteau fi reduse repede la tăcere. 

Îşi verifică ceasul şi descoperi că mai avea douăzeci de minute 
din jumătatea ei de oră, iar cafeaua nu sosise încă. Apelă motorul 
de căutare Google şi tastă cuvântul „Micene”. Prima legătură care 
se ivi o duse direct la site-ul arheologic oficial al autorităţilor 
greceşti. Site-ul oferea ceva istorie, câteva poze, orele de vizitare 
şi tarifele. Încercă o altă căutare, de această dată tastând 
„comoara lui Priam” şi apăsă pe primul link care se ivi, exact în 
clipa în care proprietarul cu faţă rotundă al localului veni cu 
cafeaua. 

- Efharisto, rosti ea. Mulţumesc. 

- Paracalo, replică el, lăsând cana jos. Părea o cafea slabă şi 
plină de lapte, şi totuşi apetisantă. Tu eşti englezoaică? întrebă el. 

- Americancă, răspunse Deborah. 

Cuvântul putea genera diverse reacţii în afara Statelor Unite, 
aşa că Deborah se uită cu atenţie la el, dar nu se întâmplă nimic. 

- Aha, rosti el, încântat. Elvis Presley! 

- Corect, răspunse ea, zâmbind când constată că surâsul îl 
întinerea pe individ cu cinci ani. 

- Blue swathe shoes, continuă el. 

- Corect, zise ea iarăşi. Blue suede shoes, corectă ea. 

Era bine câtă vreme tipul nu se apuca să cânte. 

N-o făcu, căci atenţia i se îndreptase spre computerul ei. Pe chip 
îi apăru o expresie de maxim interes. Se părea că doi euro nu 
cumpărau şi un pic de intimitate. 

- Priam, rosti el, dând aprobator din cap. 

Pronunţase prima silabă ca în „prenatal”. 

- Da, rosti ea. 

- Pusskin, zise el. 

- Poftim? zise ea, din politeţe. 

- Pusskin, repetă el, întinzând mâna după o bucată de hârtie şi 
mâzgălind cuvântul cu un capăt de creion, aşa cum îl pronunţase. 
Museo Pusskin. 

Deborah se încruntă nedumerită. 

Omul se aplecă spre tastatura ei. 

- Vă rog? ceru el voie. 

- Aă... bine, acceptă ea, dându-se uşor la o parte ca să-l lase să 
tasteze. 

Tipul tastă câteva cuvinte, apăsă pe un link şi accesă site-ul 

132 


oficial al Muzeului Puşkin din Moscova. Deborah se uită uimită cum 
el apasă pe alte două legături şi accesează o imagine a unei cutii 
conţinând ceea ce constituia, inconfundabil, colecţia de artefacte 
pe care Schliemann o denumise „comoara lui Priam”. 

Lui Deborah nu-i venea să-şi creadă ochilor. Colecţia recuperată 
din Troia, transportată prin contrabandă şi apoi dispărută se găsea 
chiar în faţa ochilor ei, pe ecran, părând să se odihnească într-un 
muzeu moscovit! 

Textul de sub imagine afirma într-o engleză stâlcită că acea 
cutie cu exponate conţinea descoperirile lui Heinrich Schliemann 
din Troia, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, că acestea fuseseră 
depozitate în turnul de la Grădina zoologică din Berlin până ce 
fuseseră „eliberate” de trupele ruseşti. Timp de o jumătate de 
secol, comoara fusese iarăşi îngropată, de această dată în seifurile 
din Muzeul Puşkin, până ce autorităţile de acolo recunoscuseră 
existenţa tezaurului în 1994 şi îl scoseseră pentru a fi expus, prea 
târziu însă pentru ca informaţia să mai apară în cărţile lui Richard. 
Proprietatea comorii era disputată de Turcia, Grecia, Germania şi 
de alţii care luaseră parte la săpături. 

Disputele legale erau în derulare... 

- Foarte vechi, rosti tânărul. Foarte frumos. 

- Da, confirmă Deborah. 

Dacă o parte din comoara lui Schliemann putea reieşi la 
suprafaţă după toţi aceşti ani, de ce nu ar fi putut reieşi şi alta? 
Luă decizia de a-l suna pe Marcus pentru a stabili o întâlnire. 


133 


Capitolul 30 


Deborah sugerase să se întâlnească într-un restaurant, la 
alegerea lui Marcus. El nu avu nevoie să consulte o hartă sau un 
ghid pentru a propune o locaţie. 

Urmau să mănânce la Kostoyiannis, un restaurant la modă pe 
Zaimi, chiar în spatele muzeului arheologic. Deborah ajunse 
intenţionat mai devreme acolo, trecu prin faţa localului de câteva 
ori, urmări intrarea printr-o fereastră de magazin, de cealaltă parte 
a străzii, şi în cele din urmă intră cu zece minute înainte de ora 
fixată. Era nervoasă, iar faptul că restaurantul părea să fie ocupat 
aproape exclusiv de greci îi sporea nervozitatea, ca şi cum 
grupurile de turişti străini cu care se obişnuise în Plaka i-ar fi 
furnizat un soi de plasă de siguranţă, un sentiment al familiarităţii. 

Marcus ajunse la fix, îmbrăcat elegant cu un costum în culori 
deschise. Discută într-o greacă fluentă ceva cu chelnerul-şef, apoi 
se aşeză la locul lui. Deborah se forţă să schiţeze un zâmbet. 

- Mă bucur că ai sunat, rosti el. Avem multe de discutat. 

La telefon, Deborah îi spusese că în continuare, nu are încredere 
în el şi că, de fapt, continuă să-l bănuiască de omorârea lui 
Richard, dar el îi respinsese imediat bănuielile, socotindu-le doar 
nişte copilării. Adevărul era că Deborah nu mai ştia ce să creadă, 
dar ceva îi spunea că povestea stranie despre regi morţi demult a 
acestui individ, încă şi mai straniu, avea mai mult sens decât era 
ea dispusă să admită. În plus, reprezenta singurul motiv logic al 
dorinţei lui evidente de a discuta cu ea. 

- Aici au nişte mezedhes excelente, rosti el. 

Deborah dădu din cap, ca şi cum ar fi ştiut ce însemna asta, şi 
studie meniul, tipărit bineînţeles în greacă. Parcurse lista cu 
privirea, descifrând literele cât putu mai bine, după care, reuşind 
să descopere doar patru feluri pe care le recunoştea, se declară 
învinsă şi intră în defensivă. 

- Vrei să comand eu pentru tine? întrebă el, dându-şi seama de 
frustrarea ei. 

- Nu, mulţumesc, replică ea, dorindu-şi în secret ca el s-o fi 
făcut. 

- Ar trebui să încerci tocăniţa de iepure, propuse el. Este o 
specialitate a casei. 

134 


Deborah se opri, gândindu-se la o replică, apoi renunţă: 

- Bine. Comandă asta pentru mine. Şi... 

- Mezedhes? 

- Corect. Câteva d'astea. 

Marcus comandă în greacă, selectă o sticlă de retsina mai puţin 
marcată de gustul de răşină decât celelalte soiuri, apoi îşi puse 
pipa pe masă şi se uită la însoţitoarea lui. 

- Deja am declarat că nu avem încredere unul în celălalt, aşa că 
poate ar trebui să sărim peste curtoazii şi să, ăă... trecem la 
subiect, cum spuneţi voi, americanii? 

- Ar fi foarte bine, acceptă ea, punându-şi paharul jos şi uitându- 
se la el. Să presupunem că ne interesează pe amândoi aceleaşi 
lucruri: asasinul lui Richard şi comoara deţinută de el, inclusiv... 
înghiţi în sec, urând să spună asta cu glas tare... cadavrul unui 
rege micenian. 

- Agamemnon, o corectă Marcus. 

- Cine o fi. 

- Atunci eu pot adăuga un „cine o fi” la căutarea asasinului lui 
Richard? replică el. Nu am fost eu, cred că nu ai fost nici tu, iar din 
punctul meu de vedere chestiunea se încheie aici. Nu l-am 
cunoscut pe Richard şi presupun că există autorităţi care îl vor 
depista şi îl vor prinde pe asasin. 

- Poate, răspunse Deborah. 

Marcus ridică din sprâncene, dar aşteptă ca ospătarul să le 
servească mâncarea înainte de a continua. 

- Cum adică? 

Nu de aici ar fi vrut ea să înceapă, dar părea important. Nu era 
sigură cât putea să se bizuie pe el, dar chestia asta nu-i putea face 
rău şi, acordându-i o dovadă de încredere din partea ei, se aştepta 
la reciprocitate din partea lui. 

- Doi detectivi anchetează crima, un ofiţer pe nume Keene şi un 
altul pe nume Cerniga, zise ea. Doar că Cerniga nu este poliţist. 

li relată ceea ce auzise şi chipul lui Marcus se înnegura. 

- E rândul tău, zise ea, răscolind prin tocăniţă. 

Aşa cum spusese el, era o mâncare excelentă. 

- Foarte bine, acceptă Marcus. O să încep prin a-ţi spune că 
Atlanta Constitution Journal a dezvăluit că Richard a fost 
înjunghiat, dar nu a spus nimic despre răni. Cred că acele răni au 
fost provocate de o lamă ciudat de lungă, cu un mâner care se 
curba în jos pe ambele părţi. Am dreptate? 

Deborah îşi aminti trupul însângerat, rănile care se căscau în 

135 


corpul palid al lui Richard, astfel ca sângele să se strângă sub el. 
Îşi aminti ciudata armă din poză, cu svastica pe mâner, şi simţi 
nevoia de a se scutura ca de un fior. 

- De unde ştii asta, dacă nu tu l-ai ucis? întrebă ea. 

- Richard nu a fost primul care a murit aşa, explică el. Acum 
zece ani, într-un sat francez de pe coasta bretonă, un alt domn în 
vârstă a murit din pricina unor răni identice. 

- Acum zece ani? se miră ea. În Franţa? Eşti convins că există o 
legătură? 

- Oh, da, sunt convins de asta. De fapt, ştiu şi care este această 
legătură. 

Deborah aşteptă ca el să înghită, apoi să ia o gură de vin. 

- Domnul în cauză era un potenţial cumpărător al anticului 
cadavru regal care a ajuns în America, în colecţia lui Richard. 
Acesta urmărea trofeul de foarte multă vreme. 

- Crezi că Richard a avut ceva de-a face cu această moarte? 

- Nu. De fapt, cred că oamenii care l-au ucis pe acel bătrân l-au 
omorât şi pe Richard. Şi ei îşi doreau cadavrul lui Agamemnon şi 
erau gata să nu se lase împiedicaţi de nimic ca să pună mâna pe 
el. În Franţa, prada le-a scăpat printre degete şi au avut nevoie de 
ani întregi ca să dea iarăşi de urma ei. Cred că oricine a efectuat 
vânzarea s-a dat la fund după crima din Franţa, dar asasinii au 
rămas în aşteptare, până ce obiectul a reapărut pe piaţă ceva mai 
devreme în cursul acestui an. Au interceptat tranzacţia, iar restul îl 
cunoşti. 

Deborah clătină din cap. 

- Richard nu era ocupat doar de acel cadavru în noaptea în care 
a murit, rosti ea. Acea încăpere ascunsă era plină cu obiecte de 
ceva vreme. Cred că avea cadavrul de luni, poate chiar de ani 
buni. 

- Dar dacă nu cumpăra în noaptea în care a fost ucis, atunci?... 

- Poate că el era vânzătorul, sugeră Deborah. 

Marcus dădu din cap, întâi mai încet, apoi mai repede, îşi puse 
pipa în gură şi se apucă să-i molfăie capătul. 

- Da, rosti el. Probabil că a intrat în posesia lui de când a părăsit 
Franţa, cu zece ani în urmă. Richard se decide să vândă obiectul. Il 
anunţă pe piaţa neagră şi asasinii reîncep vânătoarea. 

- Cu atâţia ani mai târziu? se miră Deborah. Cine ar fi pregătit 
să ucidă - cel puţin de două ori - şi să aştepte atâta vreme ca să 
pună mâna pe un astfel de obiect? De ce acest obiect înseamnă 
atât de mult pentru ei? 

136 


- Este cea mai remarcabilă descoperire istorică făcută vreodată, 
explică el simplu, cu un soi de vehemenţă în glas. 

- Cred că sunt oameni care ar contrazice o asemenea afirmaţie, 
ripostă ea. 

- Colecţionarii sunt o specie aparte, zise Marcus. Dorinţele lor se 
învecinează cu obsesia. lar pentru un astfel de trofeu încărcat de 
istorie, ca şi de valoare pe piaţă, ceva atât de plin de legendă şi de 
putere... unii ar face absolut orice ca să pună mâna pe aşa ceva. 

Deborah îl credea, iar expresia din ochii lui o tulbura. 

- De unde ai aflat despre el? întrebă ea. 

- Îmi ţin urechile ciulite de ceva vreme, răspunse el, schiţând un 
zâmbet. Cadavrul, bunurile din mormânt şi celelalte artefacte 
miceniene îmi erau cunoscute de ceva timp. 

Mai ştiam că au dispărut în vreme ce erau transportate alături 
de alte artefacte mai puţin interesante sau valoroase. Unul dintre 
acestea era însă destul de aparte, poate chiar unic. Cu câteva luni 
în urmă, acest obiect a reapărut într-un loc complet nepotrivit. Ştii 
unde e? 

Zâmbi din nou, dar cu un surâs rece, fără bucurie în el. 

- De unde să ştiu eu unde e? protestă Deborah, iritată de tonul 
lui de superioritate. Nici măcar nu ştiu ce este. 

Marcus îşi lăsă pipa jos, se aplecă peste masă şi îi apucă 
mâinile. Avea degete puternice şi reci. Deborah vru să se smulgă, 
dar Marcus o ţinea strâns şi se aplecă şi mai mult peste masă 
către ea, cu un chip bmsc cuprins de patimă şi cu buzele răsfrânte 
peste dinţi. 

- Era o proră de navă spaniolă din epoca Renaşterii timpurii, pe 
jumătate femeie, pe jumătate şarpe. Ţi se pare cunoscută, Miss 
Miller? 


137 


Capitolul 31 


Deborah încercă să-şi amintească bucuria lui Richard la 
dezvelirea acelei femei-balaur groteşti. Totul se întâmplase cu 
două-trei luni în urmă, nu mai mult. Venise într-o dimineaţă la 
slujbă şi dăduse peste acea splendoare hidoasă. Rămăsese acolo 
pentru prima dintre recentele acţiuni de strângere a fondurilor. 
Poza acelei prore apăruse în ziar... 

- Da, rosti Marcus, observând cum treptat Deborah înţelege. 
Habar n-am de cât timp îl avea Richard sau de ce a ales să 
dezvăluie acea proră tocmai atunci, dar imediat ce am văzut-o mi- 
am dat seama ce e şi ce ascunsese în pântecele ei. lar dacă eu 
ştiam, sunt destul de sigur că au ştiut şi alţi oameni. 

- Poate că asta a şi fost ideea, zise Deborah. Dacă Richard spera 
să vândă cadavrul şi comorile funerare, poate că expunerea acelei 
prore a însemnat un soi de anunţ că deţinea într-adevăr ceea ce 
pretindea că deţine. 

Deborah se uită la mâncare. Apetitul îi dispăruse brusc. 

- Ce s-a întâmplat? se interesă Marcus. 

- Nimic, minţi ea. 

- Te întrebi de ce nu ţi-a povestit niciodată despre asta, zise el. 
De ce nu a dăruit niciodată ceea ce avea muzeului. 

- Da, recunoscu ea. 

- Nu ştiu, replică el, cu blândeţe. Şi presupun că nu vom şti 
niciodată. 

- Ciudat, nu-i aşa? zise ea. Lucrezi ani de zile pentru cineva şi 
crezi că ştii cine e, ce vrea acea persoană de la viaţă, şi apoi... 

Ridică din umeri, stânjenită de confesiunea şi de starea ei de 
spirit. 

- Măcar dacă am fi aflat ce alte legături existau între acea proră 
de corabie şi Agamemnon, zise Marcus. 

- Ar fi ceva, rosti Deborah, concentrându-se. Spuneai că ai avut 
impresia că Richard s-a întâlnit cu doi oameni de afaceri greci. La 
petrecerea din noaptea când a fost ucis au fost doi greci. Nu erau 
trecuţi pe lista oaspeţilor şi eu una nu i-am văzut. Se pare că au 
petrecut ceva timp cu el, dar... 

În minte îi veni o idee. Probabil că era vorba de o speranţă 
disperată, dar avea o oarecare logică, o logică implicând imaginea 

138 


lui Richard aşa cum îl cunoscuse ea. 

- Richard era obsedat, zise ea, de legenda greacă a războiului 
troian. Dar el era şi un om principial. Dacă a cumpărat întreaga 
colecţie cu ceva timp în urmă? A cheltuit ani de zile cercetând-o pe 
îndelete, încercând să descopere dacă este autentică sau nu şi 
intenţionând să o transforme în parte din colecţia muzeului. Numai 
că, merse Deborah mai departe cu raţionamentul, vorbind tot mai 
repede pe măsură ce ideea i se dezvolta în minte, o parte din el 
credea că Agamemnon - deoarece Richard chiar credea că acel 
cadavru uman pe care îl deţinea era al lui Agamemnon - nu ar fi 
trebuit să fie în Statele Unite. Trupul aparţine Greciei. Richard se 
asemăna cu Schliemann în pasiunea lui de a dovedi că Homer 
avea dreptate, dar se deosebea total de acesta când era vorba de 
etica proprietăţii. Probabil că a fost abordat sau chiar el a 
contactat vreo organizaţie grecească de antichităţi, sau poate 
chiar guvernul grec. Le-a spus ce deţine şi a prezentat prora de 
corabie lumii întregi ca să se ştie că el spune adevărul. Poate că a 
ajuns la o înţelegere: corpul lui Agamemnon se întoarce în Grecia, 
el rămâne cu restul colecţiei şi o expune în muzeu. In fine, 
reprezentanţii organizaţiei greceşti vin să vadă exponatul. Ceva 
merge prost. Fie nu sunt ei oamenii pe care îi aştepta el, fie... 

Rămase fără cuvinte şi se opri, brusc dezumflată. Totul era doar 
o speculație şi nu ajungea nicăieri aşa. 

Marcus nu era de aceeaşi părere. Lumina din ochii ei se 
transferă în ochii lui. 

- Dacă ai dreptate, rosti el, o să încerce să aducă obiectul înapoi 
în Grecia. Nu vor risca să-l transporte pe calea aerului, aşa că vor 
apela la un vapor. 

- Aşa cum a procedat şi Schliemann, zise ea. 

- Trebuie să mergem în Corint, anunţă Marcus, lăsându-şi jos 
cuțitul şi furculiţa, ca şi cum ar fi intenţionat să plece chiar atunci. 

- În Corint? De ce? 

- Ai la tine un ghid sau ceva asemănător? întrebă el. Poate o 
hartă? 

Deborah scoase ghidul ei turistic şi dădu paginile până la harta 
Greciei şi a regiunilor înconjurătoare. 

- Uite, spuse el, arătând spre hartă. Atena este aici. Orice 
transport naval din Statele Unite va ajunge în cele din urmă în 
Pireu, dar Pireu este un port prea mare pentru contrabandă şi ca 
să se ajungă în el este nevoie ca navele să treacă prin Mediterana, 
pe lângă Italia, şi apoi să înconjoare Peloponesul şi să treacă prin 

139 


Ciclade. Se poate însă economisi o groază de timp şi de neajunsuri 
venind direct prin Golful Corint şi apoi prin canal. Orice marfă 
dubioasă poate fi descărcată prin Corint, după care poate fi adusă 
pe cale rutieră până în Pireu. Dacă nu din alt motiv, utilizarea 
canalului economiseşte trei-patru sute de kilometri de navigaţie în 
ape deschise. 

- Dacă mergem în Corint, continuă el, putem afla ce nave sunt 
programate să ajungă din Statele Unite. Trecerea prin canal nu 
este o treabă uşoară şi trebuie planificată în avans. Am putea 
urmări marfa imediat ce ajunge. Am putea chiar să o interceptăm. 

- Cu siguranţă chestia asta nu va dura săptămâni întregi, zise 
Deborah. 

- Atunci vom fi gata. 

- Presupun că putem alerta autorităţile înainte de sosirea ei. 

- Din câte ştim noi, tocmai autorităţile aduc marfa aici. 

Deborah clătină din cap. 

- Nu cred că guvernul grec ar recurge la crimă şi jaf pentru a 
recupera o comoară naţională. 

- Nu crezi? se miră el. Grecii au un sentiment extrem de profund 
al moştenirii lor. Nici nu este surprinzător, dat fiind modul în care 
fiecare putere colonială din regiune i-a jefuit în decursul secolelor. 

- incluzându-i aici şi pe britanici, îi reaminti Deborah. Fresca de 
pe Parthenon reprezenta bijuteria de pe Acropole până ce lordul 
Elgin a dat-o jos şi a dus-o la Londra. 

Fresca făcea acum parte din colecţia de la British Museum şi 
nimic nu părea să indice că va fi înapoiată Atenei, în ciuda cererilor 
continue din partea grecilor. Lordul Elgin pretinsese că dacă lăsa 
fresca acolo unde se găsea ar fi fost distrusă de turci. Poate că 
avusese dreptate. Acum însă britanicii trăgeau cu dinţii de bucăţile 
de marmură - uneori având în sprijinul lor imposibilitatea 
adăpostirii lor corespunzătoare în muzeele greceşti - prin 
invocarea în nouăzeci la sută din cazuri a dreptului de posesiune. 

- Mulţumesc pentru lecţia de etică culturală, rosti Marcus. Şi- 
acum, ne putem întoarce la subiect, te rog? 

Deborah zâmbi, surprinsă să constate că simţea o oarecare 
căldură faţă de el. 

- Ştii, rosti ea, încă nu mi-ai spus cum te-ai amestecat în 
afacerea asta. Da, eşti colecţionar de artă şi istoric, da, pari la fel 
de obsedat de Micene şi de legendele locului ca şi Richard, dar de 
unde ai aflat despre cadavru sau, şi mai important, de faptul că 
era transportat cu hidoşenia aia spaniolă din secolul XVI-lea? 

140 


Deborah continua să zâmbească şi rostise vorbele pe un ton 
blând, aşa că fu surprinsă să-i vadă faţa că se întristează, iar 
privirea că i se îndepărtează. 

- Bătrânul domn ucis în Franţa mi-a povestit totul, explică el. 
Intrase cu decenii înainte în contact cu un traficant fără scrupule, 
dar nu reuşise niciodată să vadă acel cadavru cu ochii lui. 

- Şi cum de a ajuns el să-ţi povestească toate astea? 

Marcus oftă. 

- Era tatăl meu, zise el. 


141 


Capitolul 32 


Deborah se duse la cafeneaua Internet de la subsol imediat ce 
aceasta se deschise. Tânărul cu faţa ca o lună părea mulţumit să o 
vadă din nou, poate chiar flatat. Deborah evită cu grijă să intre în 
conversaţie cu el şi refuză cafeaua cu politeţe: în ochii lui citea o 
expresie pe care nu avea nici un chef să o încurajeze sau să o 
exploateze. Tânărul păru un pic dezamăgit, dar nu-i mai încălcă 
dreptul la intimitate. 

În cutia ei poştală o aşteptau două mesaje. Unul era un mesaj 
automat de bun-venit din partea serviciului de e-mail, celălalt era 
de la Calvin. Un mesaj cumplit de scurt. 

„Computerele blocate”, scria în mesaj. „Au aflat unde eşti. Şi 
mie mi-e dor de tine.” 

Nici un fel de fişier ataşat. 

Deborah scoase un lung oftat şi se întrebă dacă era cazul să 
răspundă. Habar n-avea ce să-i spună sau ce motiv să-i dea. In 
definitiv, abia îl cunoscuse pe individ. Dar Richard avusese 
încredere în el şi asta trebuia să însemne ceva. lar ca să fie mai 
exactă, era o dovadă de prudenţă din partea ei să anunţe pe 
cineva că avea intenţia să se ducă până în Corint cu un bărbat 
despre care până de curând crezuse că îl omorâse pe Richard. 

Privirea îi căzu pe ultima parte a mesajului: „Şi mie mi-e dor de 
tine.” Simţi un fior de plăcere ilogică, pe care îl goni cât putu de 
repede. 

„Nu te comporta ca o adolescentă tâmpită.” 

Inspiră adânc şi tastă o frază înainte de a se răzgândi. „Plec în 
Corint cu Marcus. Vremea este încântătoare. Mi-aş fi dorit să fii 
aici. 

Îşi spuse că ar fi trebuit să sune a glumă, a încercare de a uşura 
ciudăţenia situaţiei. Imediat ce trimise mesajul se înjură singură 
din pricina tonului găunos folosit. 

„În fine”, îşi spuse ea, „acum e prea târziu.” Dacă din întâmplare 
Calvin credea că ei i se aprinseseră călcâiele după el, atunci 
Deborah nu putea face nimic în privinţa asta de la o asemenea 
distanţă, iar mesajul n-avea cum să-i cauzeze neplăceri. Poate că 
ar fi fost mai puţin probabil ca el să informeze poliţia despre locul 
exact unde se afla ea. Ce gând deprimant de egoist. Şi plin de 

142 


falsitate. Deborah nu flirta cu el (chiar dacă de o manieră mai 
degrabă jalnică şi adolescentină) doar ca să-l ţină de partea ei. O 
făcea deoarece o parte din ea voia asta, deoarece îi plăceau felul 
în care zâmbea el şi modul în care îşi întindea picioarele atunci 
când se aşeza... 

„Mâi bine să îţi vezi de treburile tale.” 

„in definitiv, Deborah nu făcea amor. Nu se îmbârliga cu cineva 
(orice ar mai fi însemnat şi acest cuvânt odios) şi în mod sigur nu 
făcea dragoste.” 

„În plus, nu ai încredere în bărbaţi.” 

Nici măcar în cei drăguţi? 

„Mai ales în cei drăguţi.” 

Oricum, probabil că el ar fi fugit imediat ce ar fi prins de veste 
de vreun interes din partea ei pentru persoana lui. Probabil că 
acest Calvin Bowers avea de ales din plin dintre avocatele şi 
femeile de afaceri mult mai flexibile şi în general mai nubile din 
întreaga Atlanta. O relaţie la distanţă (odios cuvânt) cu o fugară cu 
picioarele ca nişte bețe probabil că nu se găsea pe lista lui de 
priorităţi. 

Stând acolo şi holbându-se în gol la ecranul computerului, 
Deborah zări un nou mesaj. Pentru o secundă crezu că el ĵi 
răspunde la ultimul mesaj şi inima începu să-i bată cu putere când 
simţi un soi de umilinţă pândind-o pe acea cale electronică de 
comunicare. Numai că mesajul provenea de la o adresă pe care ea 
nu o mai văzuse niciodată până atunci, formată din numere şi 
caractere alfabetice aleatorii. Incruntându-se, deschise mesajul. 

Conţinea doar câteva cuvinte, niciunul dintre ele indicând în 
vreun fel identitatea emiţătorului. 

„ino acasă acum. Viaţa ta e în pericol.” 


143 


Capitolul 33 


Cum să fie ea în pericol mai mare acolo decât fusese în Atlanta? 
Nu avea sens. Dacă se gândea mai bine, poate că mesajul nici 
măcar nu-i era destinat ei. Nimeni altcineva nu-i cunoştea adresa 
de e-mail în afara lui Calvin, şi era improbabil ca acesta să o fi dat 
şi altcuiva. 

„ino acasă acum. Viaţa ta în pericol.” 

Probabil că era o glumă de hacker trimisă ei şi altui milion de 
adrese la întâmplare - chiar dacă nu părea prea amuzantă, chiar şi 
după standardele hackerilor, şi totuşi... De-asta mesajul era atât 
de nespecific în formulare: încerca să fie relevant pentru oricine ÎI 
primea. Probabil că unii dădeau chiar acum buzna pe uşă ca să se 
întoarcă acasă cât mai iute. Sau mai degrabă aceiaşi oameni 
râdeau acum din inimă văzând mesajul, aşa cum o făcuseră când 
primiseră acele cereri de numere de cont bancar care ar fi trebuit 
să conducă la transferuri de milioane de dolari din Africa. Pentru 
Deborah totul suna însă mai real din pricină că se afla departe şi 
ştia că nimeni nu plecase de acasă (fugise) din pricina unei 
crime... Dacă exista vreun pericol pentru ea, acesta se găsea în 
Atlanta, nu în locul unde se afla acum. 

„Bineînţeles, cu excepţia cazului în care ucigaşul ţi-a luat urma 
din Atlanta în Grecia...” 

Nonsens. 

Ajunsă înapoi la hotel, găsi un mesaj telefonic de la Marcus. 
Momentul ales era tare nefericit. Deborah se obişnuise cu ideea că 
Marcus era un aliat, ba chiar un prieten. Mesajul criptic de pe 
computer, oricât de probabil ar fi fost să fie trimis de vreun 
adolescent fără nume, talentat în scrierea de cod software, 
deranjase puţin acea convingere, sau cel puţin o clătinase 
suficient de la locul ei. În timp, convingerea avea să-i revină, dar 
acum simţea că nu prea avea chef să discute cu Marcus. 

- Deborah, rosti el, cu o voce marcată de urgenţă, unde naiba 
eşti? Am vorbit cu operatorul de transport din Pireu. O singură 
navă cu containere va trece prin Canalul Corint în următoarea 
lună. Trebuia să ajungă în trei săptămâni, dar se pare că vasul a 
fost întârziat în New Orleans. Plec în Corint ca să văd dacă pot afla 
motivul întârzierii. Sună-mă. 

144 


Corintul se găsea la o aruncătură de băț de Micene. Deborah 
ştia că în cele din urmă avea să ajungă şi acolo. 

Îşi făcu o rezervare undeva în zona preţurilor medii în Corint prin 
intermediul recepţionerului, împachetă, apoi îl sună pe Marcus, 
sperând ca el deja să fi plecat. Era plecat, dar la el nu exista 
sistem de primire automată a mesajelor. Se gândi că ar fi fost mai 
bine să lase un mesaj la recepţie, dar n-avea de gând să aştepte 
întoarcerea lui. Trebuia să întreprindă ceva. 

- Da, rosti ea. Spuneţi-i că e vorba de Deborah şi că stau la 
Ephira în Corint. Ne putem întâlni acolo. 

Mai avea de făcut un lucru înainte de a pleca. 

- Vreau să efectuez un apel internaţional, dar nu cunosc 
numărul, îi spuse ea recepţionerului. Credeţi că mă puteţi ajuta 
dacă vă dau numele? 

- Cu siguranţă, răspunse omul. Putem încerca. Dar s-ar putea să 
fie scump. 

- Nicio problemă. 

- Ce ţară? 

- Rusia, răspunse ea. Moscova. Numele persoanei este 
Alexandra Voloşinov. 

Omul nu arătă prin nimic că ar fi fost surprins de cererea ei. 
Efectuă trei apeluri, măzgălind între timp nişte numere şi vorbind 
în greacă. La ultimul apel trecu pe engleză şi îi dădu telefonul lui 
Deborah. La celălalt capăt al firului se auzi o voce de femeie, cu un 
accent pe care Deborah îl socoti cât se poate de rusesc. 

- În Moscova locuiesc trei Alexandra Voloşinov. Vreţi toate cele 
trei numere? 

Deborah le notă, închise şi formă primul număr din listă. 
Bărbatul care răspunse nu vorbea engleză şi deveni tot mai iritat 
pe măsură ce Deborah repeta cererea ei. Când îi închise brusc, 
recepţionerul zâmbi sardonic şi sublinie al doilea număr. 

- Da, rosti o voce de femeie. 

- Îmi cer scuze, rosti Deborah, vorbind extrem de rar, urând 
faptul că nu ştia o boabă de rusă şi resimţind un sentiment brusc 
de inutilitate şi tâmpenie. Încerc să dau de Alexandra Voloşinov, 
dar nu vorbesc rusa. Sunt americancă. Sun în privinţa... 

- Tatălui meu, răspunse femeia, cu voce neutră. Ştiu deja. 

-Îmi pare extrem de rău pentru pierderea suferită, zise 
Deborah, cu sinceritate şi ştiind cât de banal suna. 

- Au apărut ceva veşti? întrebă femeia. 

Nu părea prea plină de speranţe şi nici măcar de curiozitate. 

145 


- Nu chiar, zise Deborah, simțindu-se ca o trădătoare. Vroiam să 
vă pun câteva întrebări. Femeia nu răspunse, aşa că Deborah 
continuă: 

- Cunoaşteţi o persoană sau un loc legat de tatăl 
dumneavoastră care să înceapă cu literele MAGD? 

Femeia nu ezită nicio secundă. 

- Magdeburg, răspunse ea. In Germania. A locuit acolo o vreme. 

- Bine, rosti Deborah, încurajată. 

„larăşi Germania?” 

- Tatăl dumneavoastră a lucrat pentru Ministerul de Interne, zise 
ea, trăgând de timp. Nu prea ştia ce mai vroia să afle. MVD? 

De această dată urmă o pauză. Când femeia răspunse, o făcu pe 
un ton de iritare. 

- Da. Cu mulţi ani în urmă. 

- Ce a făcut acolo? 

- Ce a făcut? repetă femeia, nedumerită. 

- Cu ce se ocupa. 

- Habar n-am. 

Deborah se încruntă, brusc convinsă că era trasă pe sfoară. 

-Imi cer scuze, nu pricep, rosti ea, încercând să pară 
politicoasă. 

- MVD, repetă femeia. A lucrat acolo. 

Deborah schimbă tactica. 

- Ce este MVD? 

- Nu mai există, răspunse interlocutoarea. Urmă o nouă pauză 
lungă, apoi ea adăugă, în aparenţă cu mari ezitări: Iniţial a fost 
denumit NKVD. 

- NKVD? repetă Deborah. 

Dacă până atunci recepţionerul ascultase convorbirea cu un 
uşor amuzament, acum se îndreptă brusc auzind cuvântul. Ochii i 
se făcură dintr-odată mari şi în ei apăru o uşoară expresie de 
panică. Pentru o clipă, Deborah avu impresia că omul avea să se 
dea cu un pas înapoi. Se miră în semn de „ce s-a întâmplat?” în 
direcţia lui, dar el continuă să se uite cu ochii mari. Lejeritatea lui 
în gesturi dispăruse. Părea de-a dreptul speriat. 

- Imi cer scuze, rosti Deborah la telefon. Nu ştiu ce înseamnă 
asta. 

- Nu vreau să discut despre astfel de lucruri, nu la telefon, zise 
femeia. 

- Vă rog, insistă Deborah. Ce erau MVD şi NKVD? 

- Un soi de poliţie, zise femeia, iar Deborah sesiză că acest 

146 


răspuns inadecvat ceruse un mare efort din partea ei. Dar secretă. 
Urmăreau, în locuri străine şi acasă. 

- Ca nişte spioni? încercă Deborah, continuând să se uite la 
recepţionerul încremenit cu un sentiment crescând de nelinişte 
învecinată cu panica. 

„Cum pot genera câteva litere o asemenea groază?” 

- NKVD a devenit MVD, zise femeia, alegându-şi cuvintele cu 
grijă, cu un soi de groază clară în voce. MVD a devenit KGB. 

Acum literele aveau sens şi pentru Deborah. 


147 


Capitolul 34 


Autobuzul de la terminalul 100 din Kiffisou, cu ferestrele sale de 
culoare închisă, dispunea, din fericire, de aer condiţionat şi nu era 
o chestie oribilă pe jumătate plină de capre şi găini, de care 
Deborah se temuse, de o manieră mai degrabă condescendentă. 
Cu toate acestea, era totuşi în esenţă un mijloc de transport folosit 
de localnici, în care Deborah nu detectă nici un picior de străin. 

Avură nevoie de patruzeci de minute ca să iasă din oraş, dar 
după aceea peisajul se schimbă dramatic, transformându-se în 
dealuri nisipoase pline de măslini pe dreapta, în timp ce pe stânga 
marea sclipea pe măsură ce se deplasau din Attica spre Pelopones, 
locul cu cea mai mare densitate de situri arheologice din 
Antichitate din Grecia: Corint, Micene, Tirintul Epocii Bronzului, 
Epidaurus cu teatrul său fără egal şi Argos, după care era 
denumită regiunea, Argolida. 

Autobuzul opri scurt la Elefsina, dând timp pasagerilor să-şi 
cumpere ceva de mâncare şi de băut la preţuri usturătoare. 
Deborah folosi ocazia ca să-şi întindă picioarele şi să inspire 
profund aerul curat din afara Atenei. Merseră mai departe şi în 
cele din urmă trecură peste canal, traversând istmul pe un pod 
înalt care permise doar o foarte scrută privelişte a crestelor până 
la canalul săpat în stâncă, pe care barje masive se mişcau ca nişte 
bărci de jucărie la sute de metri sub ei. Călătoria se încheie pe o 
altă stradă Ermou (Deborah botezase acel nume cu porecla Emu, 
ca pe struţul australian, aşa că indicatorul cu denumirea străzii o 
făcea să zâmbească de fiecare dată când îl vedea), la mică 
distanţă de mers pe jos de hotelul unde îşi făcuse rezervarea. 

Ephira era situat pe Ethnikis Andistasis, o stradă aglomerată 
aflată la mică depărtare de malul mării. Hotelul era mic, curat şi 
luminos, mai mult un centru pentru călătorii cu afaceri decât 
pentru turişti. Anticul oraş Corint nu avea nimic din magnetismul 
unor aşezări ca Delphi, Epidaurus sau Micene pentru cei mai mulţi 
turişti, deja sătui de vestigiile spectaculoase ale Atenei antice. 
Deborah pătrunse în hotel prin uşi glisante de sticlă şi aşteptă 
până ce bărbatul despre care credea că este proprietarul se 
smulse de la un joc de table şi de la ceea ce părea o cafea nefiresc 
de neagră într-un pahar. Rivalul lui, un bărbat mai tânăr în cămaşă 

148 


cu mâneci scurte, se uită direct la ea din spatele unui palmier în 
ghiveci. 

Individul mai în vârstă îi eliberă lui Deborah un card de acces 
electronic şi apoi pescui o foaie de hârtie dintr-o cutie cubică. 

- Miss Miller? întrebă el, verificând datele pe care le avea. Asta a 
venit pentru dumneavoastră. 

Biletul era marcat de un scris lunguieţ şi lăbărţat, aparţinând 
probabil lui Marcus. Pe el se putea citi: „le întâlneşti cu mine la 
Acrocorint după-amiază la 17. Marcus.” 

Deborah se încruntă. Nu-i plăcea să i se spună ce să facă. ŞI 
totuşi, asta o scutea de plictiseala aşteptării telefonului lui. 

Dormi o oră, apoi ieşi pe stradă, mâncă o plăcintă fierbinte cu 
spanac de la o patiserie şi se plimbă pe malul pietros al mării. Pe 
plaja aglomerată erau numai greci. Deborah privi peste apa 
albastră şi urmări parada tancurilor petroliere şi a mineralierelor, 
care trecuseră, aşa cum presupunea ea, prin canal. Cu puţin 
înainte de ora 16, luă un taxi şi îi ceru şoferului să meargă spre 
Acrocorint. 

Ştia că avea să ajungă mai devreme, dar aşa ar fi avut timp să 
privească navele înainte de sosirea lui Marcus. 


Corintul antic (oraşul modem este denumit acum Korinthos) a 
fost un loc extrem de bogat în zilele Greciei clasice şi a devenit la 
fel, după o scurtă perioadă de eclipsă, şi sub domnia Romei. Era 
un loc perfect situat pentru a controla comerţul dintre Mările 
loniană şi Egee, servind efectiv ca poartă de acces între 
Mediterana Apuseană şi cea Răsăriteană. Fusese căminul unui 
important templu dedicat lui Apollo sub greci, iar sub domnia 
romană importanţa lui religioasă fusese dublată de o bogăţie 
fabuloasă, astfel că oraşul devenise sinonim cu luxul, excesele şi 
„păcatele cărnii”. Corintul adăpostea un altar roman dedicat lui 
Venus (pe care grecii o numeau Afrodita) şi care era deservit de o 
mie de prostituate sacre. Sfântul Pavel stătuse acolo mai bine de 
un an, iar oraşul adăpostise o importantă comunitate creştină 
timpurie, dar nou formata biserică se lupta să-şi menţină capul 
deasupra unor ape urbane hedoniste. Sfântul Pavel nu a reuşit să 
elimine cultura păgână din oraş, lăsând această sarcină unei 
perechi de cutremure devastatoare din secolul al VI-lea (mânia 
Domnului, fără îndoială), care au dus la abandonarea localităţii. 

Deborah se simţea emoţionată să vadă oraşul, nu în ciuda lipsei 
sale de mari monumente, ci tocmai din această pricină. Dincolo de 

149 


unele ruine ale templului dedicat lui Apollo şi a unei porţiuni largi 
din forumul roman, oraşul era în mare parte nedezgropat şi 
crescut peste măsură pe orizontală, ceva ce făcea acel loc să pară 
ciudat de domestic şi de adevărat de o manieră în care minunile 
Atenei nu puteau fi. În America, Deborah era antropolog cultural în 
afară de arheolog, un cercetător al vechilor popoare mai degrabă 
decât al minunilor lor arhitectonice. Toată afacerea asta cu 
Schliemann şi aurul lui o deviase de la ceea ce în trecut îi atrăsese 
mereu interesul: oportunitatea de a întrezări ceva din vieţile 
oamenilor obişnuiţi care populaseră istoria. In cărţile despre Troia 
şi Micene se trezise înţepenită în legende, în basme despre fapte 
eroice şi comori. Oricât ar fi atras privirea oamenilor - ceea ce 
oferea material diletantismului unora precum Richard şi Marcus, 
dacă şi aceştia se lăsaseră orbiţi de astfel de basme - astfel de 
lucruri intrau ultimele pe listele de priorităţi ale arheologilor 
serioşi. Chiar şi în Atena, eleganța ruinelor fusese copleşitoare, 
transformând trecutul în ceva îndepărtat, eroic şi supraestetizat, 
aşa cum nu erau vieţile oamenilor obişnuiţi. Poate că în mediul mai 
umil şi între ruinele fostului oraş plin de viaţă şi prosper al 
Corintului, Deborah avea şansa de a prinde un ecou al paşilor de 
mult dispăruţi care umpleau viaţa de zi cu zi a oraşului. 

Taxiul străbătu un drum îndelungat de-a lungul şoselei Skoutela. 
La un moment dat încetini şi viră pe o stradă laterală plină de 
cafenele şi magazine pentru turişti, cu ferestrele împestriţate de 
reproduceri din ceramică şi statuete de ipsos. De-a lungul 
trotuarelor pe care se înghesuiau tonete cu cărţi poştale stăteau 
aliniate autocare cu geamuri fumurii, cu motoarele pornite. In zidul 
din spatele lor, porţile lăsau să se vadă spaţiul mare şi alb al 
forumului, cu  coloanele-i elaborat sculptate: erau coloane 
corintiene, după cum îşi amintea Deborah. Simplitatea coloanelor 
dorice şi eleganța celor ionice fuseseră înlocuite sub romani de 
mai ornamentatele coloane corintiene, cu capitelurile sculptate cu 
modele reproducând frunze de arbori. Deborah îşi întinse gâtul ca 
să vadă cât mai mult, dar taxiul se puse iarăşi în mişcare şi 
imaginea dispăru. 

Pentru o clipă crezuse că şoferul caută doar un loc mai bun de 
parcare, dar când maşina trecu de intrarea principală şi apucă pe o 
altă stradă îngustă fără să se oprească, Deborah îl bătu pe şofer 
pe umăr: 

- Mergem în oraşul vechi, da? 

- Acrocorint, rosti el. 

150 


Deborah presupusese că Acrocorintul reprezenta partea cea mai 
înaltă a oraşului antic, poate ca o limbă de stâncă pe care se 
găsea templul lui Apollo. 

- Nu e înăuntru? se miră ea, zgâindu-se prin luneta maşinii la 
oraşul vechi în mine, al cărui zid perimetral se îndepărta cu 
repeziciune pe măsură ce taxiul scăpa de traficul de turişti şi 
rămânea tot mai singur pe şosea. 

- Nu, rosti şoferul, aplecându-se pe fereastră şi arătând cu 
mâna. Acolo sus. 

Cocoţate la distanţă, pe un munte aproape vertical al cărui pisc 
se înălța la sute de metri deasupra lor, privind în jos spre oraşul 
antic şi spre ţinutul înconjurător, abia vizibile la asemenea 
depărtare în soarele orbitor, se întrezăreau câteva turnuri şi ziduri 
părăginite. Şoferul se întoarse şi îi zâmbi, pe măsură ce maşina 
începu să urce. 

Deborah nu-i răspunse la zâmbet. Urcuşul părea destul de lung 
şi ea se îndoia profund că autocarele cu turişti urcau până acolo, 
chiar dacă ar fi putut să o facă. Şoseaua urca în zigzag într-o serie 
de serpentine strânse, iar panta părea imposibil de abruptă. 
Deborah nu-şi închipuia că va mai fi vreo altă fiinţă umană acolo 
sus, mai ales în bătaia soarelui fierbinte de după-amiază. Cutia de 
viteze a taxiului gemea, iar pentru o secundă motorul păru să 
moară definitiv, dar şoferul apăsă cu putere pedala şi maşina ţâşni 
înainte, urcând, încet şi inexorabil, către vârf. 

Le luă cam cincisprezece minute ca să termine urcuşul şi în tot 
acest timp nu trecură pe lângă alte vehicule. Sub ei se vedeau 
ferme şi livezile omniprezente de măslini, dar, pe măsură ce urcau, 
solul obişnuit dispăru treptat, fiind înlocuit de nisipuri şi din când în 
când de arbori piperniciţi şi contorsionaţi, în special pini şi măslini. 
Era un ţinut extrem de aspru, arid, expus şi dificil de atins, chiar şi 
cu tehnologia secolului XXI. În mod clar Deborah nu se îndrepta 
spre un oraş precum cel de jos, ci spre o fortăreață. 

Când primele ruine apărură în raza vizuală, bănuiala ei se 
confirmă, deşi Deborah observă cu surprindere că nu era vorba de 
fortificaţii antice greceşti sau romane. Erau construcţii din 
cărămidă şi ţiglă, poate bizantine, în orice caz din Evul Mediu. 
Unele păreau şi mai noi, poate rămăşiţe ale ocupaţiei turce şi ale 
războiului. Era primul semn de acest gen al acelor ostilităţi din 
istorie şi Deborah se întrebă dacă nu cumva fervoarea naționalistă 
a grecilor decopertase restul. Spre deosebire de cei mai mulţi 
compatrioți ai săi, gata oricând de a-şi da cu părerea şi de a 

151 


comenta despre cultura şi istoria naţiunii lor, şoferul acestui taxi 
nu spunea nimic. 

Ajunsă în vârf, maşina trase într-o parcare mare, plină de praf şi 
complet pustie, apoi se opri, cu toate că şoferul nu tăie contactul 
motomlui. Deborah plăti cursa, renunțând la impulsul laş şi 
potenţial extrem de scump de a-i cere să o aştepte. Ajunsese 
destul de devreme faţă de ora întâlnirii şi era posibil să rămână 
aici o vreme. Gândul nu o încuraja deloc, dar Deborah se dădu jos, 
reuşind să schiţeze un zâmbet şi să rostească un Efharisto. Şoferul 
zâmbi cu toată gura, se uită de jur împrejurul vârfului de munte 
golaş şi bătut de soare şi ridică expresiv din umeri: „Asta e 
mormântul tău, turisto.” In vreme ce se îndepărta, scoase o mână 
pe geamul portierei şi o flutură în semn de rămas-bun, urmărind-o 
pe Deborah în oglinda retrovizoare până ce dispăru. 

Deborah se întoarse către poarta masivă cu arcada ei imensă şi 
merse încet, urcând rampa lungă de acces în fortăreață şi oprindu- 
se la umbră înainte de a trece prin căldura usturătoare a pasajelor 
mai joase. Avea doar o sticlă de apă cu ea, iar telefonul mobil nu 
funcţiona în afara Statelor Unite. Brusc se întrebă cum avea să 
coboare de acolo şi se rugă ca Marcus să vină cu o maşină. 

Deja îşi dădea seama că Acrocorintul nu era o fortăreață. Unele 
din clădirile parţial distrase arătau ca nişte capele, altele ca nişte 
moschei, probabil fiind construite unele peste celelalte de-a lungul 
secolelor, pe măsură ce acest formidabil punct de observaţie era 
cucerit şi recucerit în cadrul unei bătălii perpetue de câştigare a 
controlului asupra regiunii. Importanţa strategică a locului nu 
putea fi pusă la îndoială. 

Urcându-se pe unul dintre marile ziduri fortificate, cu locaşurile 
sale pentru tunuri şi muschete, Deborah putea vedea totul, nu 
doar oraşul antic cuibărit la poalele muntelui, ci întreg Golful 
Corintic. De pe zidurile mai înalte şi din turnuri ar fi fost în stare să 
vadă spre est peste Golful Saronic, până la Atena. Îşi ridică privirea 
spre linia în urcare de fortificaţii, protejându-şi ochii de soare, şi 
începu să urce drumul care şerpuia printre ruine şi fortificaţii. Nu 
se vedea nimeni în jur, aerul era încărcat de sunetele scoase de 
greieri, iar vântul, care jos păruse doar o adiere, aici şuiera de-a 
dreptul, ca un curent care se căznea să îndepărteze valurile de 
căldură. 

Citadela, dacă asta era, era în bună parte concentrică, cu şiruri 
de apărări interioare şerpuind în jurul contururilor muntelui. Vârful 
nu era atât un vârf, ci mai degrabă o creastă pe care se înălța un 

152 


turn pătrat, aproape ca un post de veghe, peste pereţii de piatră şi 
hectarele de iarbă crescută sălbatic şi arsă de soare. Deborah se 
mişca deja cu greutate, conştientă de transpiraţia de pe umeri şi 
faţă, simțind greutatea pantofilor ca pe nişte bile de plumb. Era 
mult prea cald pentru o astfel de zi... 

Se opri la jumătatea distanţei, unde drumul ieşea într-o zonă 
deschisă cu un soi de podea de piatră pe jos, şi privi înapoi spre 
drumul pe care venise şi spre albastrul îndepărtat al mării. In acel 
moment, când ea îşi puse mâinile în şolduri şi inspiră cât putu de 
adânc, se auzi un pocnet ascuţit şi o ploaie mică de fragmente de 
piatră când primul glonţ se izbi de construcţia de lângă ea. 


153 


Capitolul 35 


Deborah sări din instinct, dar primul ei impuls nu fu acela de a 
se adăposti, ci de a ţipa de furie. Neobişnuită să se tragă în ea, 
Deborah presupuse că fusese vorba de vreo greşeală stupidă, ca şi 
cum vreun ţărănoi, sau ce aveau grecii în loc, ieşise la vânătoare 
de veveriţe sau ceva asemănător. lar ea se afla din întâmplare în 
zonă. Cel de-al doilea glonţ trecu pe lângă urechea ei şi se înfipse 
într-o placă de ceramică bizantină din zidul din spatele ei, care 
explodă în aşchii. 

„Ce naiba?...” 

O parte a ei continuă să creadă că e vorba de o greşeală chiar şi 
atunci când se lăsă jos pe solul pietros, când se rostogoli către o 
stivă neregulată de stânci care odinioară puteau să fi fost colţul 
unei clădiri şi când se auzi un al treilea glonţ care se înfipse în sol 
acolo unde stătuse ea cu câteva clipe înainte. 

Simţi cum o cuprind indignarea şi neîncrederea. 

„Nimeni nu mă împuşcă pe mine!” 

Urmă o pauză, ca un vid de tăcere în după-amiază. 

„Rămâi nemişcată. Ascultă. Respiră.” 

Aşteptă, simțind durerea în încheietura mâinii şi pe pielea 
antebraţului. Aterizase prost când se aruncase la pământ. Avea 
părul în ochi şi sudoarea de pe trup atrăsese praful, astfel că 
întreg corpul i se lipea. Era o nebunie. Chiar dacă era luată ca 
ţintă, trebuia să fie vreun nebun, nu? Un ţăcănit care trăgea în 
turişti. Alternativa - anume că Deborah Miller în mod aparte 
constituia ţinta - era prea neliniştitoare ca să se gândească la ea 
acum. Înlătură gândul şi îşi flexă încheietura. Probabil se luxase. 

„Unde e?” 

Era primul gând util care îi trecu prin minte. Privi înapoi înspre 
locul din care venise pe sub arcadă şi în sus pe rampă, căutând să 
zărească găurile produse de gloanţe ca să încerce să determine 
poziţia trăgătorului. Se gândi că aşa se stăpânea o situaţie-limită, 
luptând pentru a gândi logic în valul de panică de care erai 
cuprins. Da: logică, deducție, motivaţie. La astfel de lucruri se 
pricepea. Aceste lucruri aveau să o ţină în viaţă... 

„Doamne: se va ajunge la aşa ceva?” îşi zise că persoana 
trebuia să se afle undeva la înălţime. Era locul cel mai evident de 

154 


unde ar fi avut un câmp eficient de tragere. Deborah se zgâi în 
sus, încercând să-şi dea seama ce zonă ar fi putut individul acoperi 
din tumul de pe creastă. 

Cel de-al patrulea glonţ se înfipse într-una din stâncile aflate la 
câţiva centimetri de capul ei şi se sparse în trei fragmente, dintre 
care unul o lovi drept în tâmplă. Deborah se prăbuşi, resimţind 
şocul impactului şi al durerii, şi se întrebă dacă fusese lovită chiar 
de glonţ. Işi duse mâna la cap şi simţi umezeala groasă a 
propriului sânge. 

„Nu ţâşneşte. E doar o rană superficială.” 

Dar nu o resimțea ca pe o rană superficială. Pentru o secundă 
avu impresia că lumea se învârte cu ea. Contuzie? Minunat. 

Se forţă să privească în jur, mişcându-se extrem de încet şi 
încercând să nu atragă tirul individului. Avea nevoie de o acoperire 
mai bună. 

Tirul individului. Presupunea că era un bărbat. Marcus? Cine mai 
ştia că se află aici? Doar dacă nu era un gest la întâmplare menit 
oricui se arăta pe acolo... 

Ar fi vrut să creadă asta, numai că avea impresia clară că acele 
gloanţe fuseseră marcate cu numele ei. Fraza aproape că o distra 
prin absurditatea ei, ca o replică dintr-un film pe care ea îl văzuse 
întâmplător, una din acele ecranizări gen Hitchcock precum Word 
prin nord-vest sau 39 de trepte. Rămase în praf, simțind soarele pe 
piele şi gândindu-se la toate aceste absurdităţi, ca şi cum s-ar fi 
văzut singură prin intermediul unui telescop sau, mai exact, ar fi 
văzut altă persoană, ale cărei gânduri le-ar fi putut auzi precum o 
imprimare sonoră peste o peliculă. 

„Trebuie să plec de aici.” 

Dacă zăcea acolo toată ziua, trăgătorul putea cobori ca să vină 
după ea. De fapt, probabil că nici nu ar fi avut nevoie de aşa ceva. 
Acoperirea ei era slabă şi dacă el se mişca doar câţiva metri din 
locul unde era, putea să o vadă clar. Deborah n-avea de unde să 
ştie că el se mişcase până ce individul nu o prindea în cătarea 
armei şi nu deschidea focul. Numai că el nu s-ar fi aşteptat ca ea 
să se mişte. Cu siguranţă se aştepta ca ea să joace rolul iepurelui 
care încremeneşte, astfel ca vânătorul lui să nu-l mai poată 
deosebi de mediul înconjurător: acea nemişcare însemna pe 
jumătate strategie, pe jumătate teroare. La aşa ceva se aştepta 
atacatorul de la ea. Ca atare, trebuia să fugă. 

„Doamne, nu...” 

Ba da. Era singura cale. Se ghemui, încercând să nu se sprijine 

155 


pe încheietura lovită, apoi se ridică şi o luă la fugă, ca un sprinter 
din block starturi. Deja făcuse patru paşi mari când se auzi primul 
foc de armă. Nu văzu glonţul, dar bănui că acesta nimerise undeva 
în spatele ei. Alţi doi paşi şi ajunse la un zid dărăpănat, care-i 
ajungea până la şold. Sări peste el exact atunci când următorul 
glonţ trecu pe lângă ea, lovindu-şi coapsa de un colţ de piatră atât 
de rău, încât căzu pe peticul de iarbă din cealaltă parte ţipând de 
durere şi ţinându-se de locul lovit. Alte două gloanţe se izbiră de 
piatră în succesiune rapidă, apoi se lăsă iarăşi tăcerea. 

Oare câte gloanţe trăsese individul? Nu conta. Deborah nu ştia 
nimic despre arme. Şi totuşi, parcă ultimele două gloanţe fuseseră 
trase mai mult de frustrare. Poate că el golise intenţionat arma şi 
acum reîncărca în vreme ce ea se găsea pe moment la adăpost. 
Poate că era vremea să o ia din nou la fugă... 

„Nu! Stai aici, în spatele zidului. Aici eşti în siguranţă.” 

Numai că Deborah ştia că primul gând era cel bun. Exista un 
risc, dar aşa ar fi putut pune o distanţă vital de mare între ea şi 
trăgător. Se forţă să se ridice repede şi alergă alţi câţiva metri pe 
dmm. 

Bănuise corect. Acoperise deja peste şapte metri când se auzi 
primul foc. Glonţul căzu la mai mulţi metri în dreapta ei, astfel că 
Deborah nu se putu abţine să nu zâmbească de satisfacţie în timp 
ce fugea: „le-ai grăbit cu ăsta, nu?” Alergă mai departe, sărind 
dintr-o parte în alta a drumului şi ţopăind peste solul inegal ca o 
gazelă, fără să se odihnească. 

Picioarele ei, beţele ei lungi, acele ei de barză, scobitorile ei care 
îi ajungeau până la subsuori, răscumpărară în zece secunde toate 
insultele şi remarcile răutăcioase pe care le suportaseră până 
atunci. Când se auzi ultimul foc de armă, Deborah ajunsese deja la 
poarta de acces. Acum devenise invizibilă pentru asasin, cu 
excepţia cazului în care el ar fi coborât muntele extrem de repede. 

Numai că exista un singur drum spre oraş. Dacă individul era 
motorizat, atunci avea ocazia să-şi răscumpere eşecurile repetate 
în a o împuşca pe Deborah. La sosirea ei, acolo nu se aflase nici o 
maşină. Ca atare, fie el urcase pe jos, sau fusese lăsat acolo, ca în 
cazul ei, sau undeva pe acolo exista un vehicul ascuns. Deborah îşi 
cântări opţiunile în vreme ce trecu pe sub arcada răcoroasă a 
porţii şi apucă pe rampa de acces către parcare. 

„Aşteaptă. Încearcă să respiri normal. Poate că vei primi ajutor 
dacă te ascunzi...” 

Nu văzu nici o maşină şi nici un loc unde s-ar fi putut ascunde 

156 


un vehicul. Gândi cu febrilitate, luă o decizie şi începu să alerge. 
Trecu de parcare şi începu să coboare şoseaua în spirală în josul 
muntelui. Trebuia să se ţină pe partea muntelui, ca să nu fie 
împuşcată de sus, şi să alerge încontinuu. Avea să-i ia cam 
jumătate de oră ca să ajungă în oraş, poate chiar mai puţin dacă 
nu se oprea, chiar dacă se simţea deshidratată, epuizată şi rănită. 
Coapsa o durea foarte tare, dar încă nu şchiopăta şi probabil că 
era în stare să străbată jumătate de drum înainte ca piciorul să 
înceapă cu adevărat să o deranjeze. Poate că trecea cineva cu un 
vehicul şi o culegea şi pe ea de pe drum... 

Dar asta doar dacă - fie pe jos sau în vreo maşină - asasinul nu 
era mai rapid ca ea. Deborah îşi înteţi alergarea, lăsând panta să o 
poarte în jos până ce aproape ajunse să piardă controlul şi 
constată că este cât p-aci să cadă în nas. Trecură două minute, 
fără ca ea să conştientizeze căldura sau durerea din picior. Cinci 
minute. Şapte. Apoi auzi zgomotul: bâzâitul îndepărtat, ca de 
ţânţar, al unui mic motor. Din vârful muntelui cobora o 
motocicletă. 


157 


Capitolul 36 


Exista şansa ca el să nu o fi văzut când ea părăsise Acrocorintul 
sau ca el să fi bănuit doar cât de departe ajunsese. Deborah privi 
înjur după un loc unde să se ascundă, în vreme ce zumzetul ca de 
freză dentară al motorului creştea în intensitate. 

„Prinde viteză. E tot mai aproape.” 

Pe partea muntelui se vedea doar un şanţ de beton pentru apă 
şi un parapet înalt de împiedicare a alunecărilor de teren. Pe 
cealaltă parte se găsea o livadă de măslini, cu copaci strâmbi şi 
piperniciţi. 

Traversă repede şoseaua, se avântă cam douăzeci de metri în 
livadă şi se aruncă cu faţa la pământ. Inainte ca praful să se 
reaşeze auzi motocicleta luând curba. Poate că el o zărise 
alergând la adăpost. Trebuia doar să se uite cu atenţie în umbra 
slabă aruncată de copaci ca să o vadă nemişcată. 

„Sunt în siguranţă sau terminată?” 

Rămase complet nemişcată. Zgomotul motorului scăzuse în 
intensitate. Vehiculul încetinea. 

Deborah voia să o ia la fugă, dar el ar fi văzut-o cu siguranţă. Se 
forţă să rămână nemişcată (tot tactica iepurelui până la urmă), 
fără ca măcar să-şi răsucească privirea ca să-l vadă până ce el nu 
intră în raza ei vizuală. 

Motocicleta era doar un scuter ceva mai mare: în cel mai bun 
caz un motor de câteva sute de centimetri cubi. Era vopsită într-o 
culoare închisă, greu de precizat şi plină de petice de rugină. 
Individul de pe ea părea mic, încălţat cu cizme şi îmbrăcat cu un 
tricou pătat şi o pereche de pantaloni care păreau de armată. 
Purta pe cap o cască de un verde-fluorescent care părea mai 
potrivită pentru o motocicletă mai mare şi mai rapidă. Casca îi 
acoperea complet chipul. 

„Marcus?” 

Nu avea de unde să fie sigură, dar nu credea că e el. Se vedea 
un obiect lung şi subţire înfăşurat într-o pânză veche şi atârnat pe 
spatele omului: o puşcă. 

Brusc, individul se întoarse şi vizorul întunecat al căştii apăru 
drept în raza ei vizuală, astfel încât Deborah aproape că-i simţi 
ochii. Îşi aminti că rucsacul ei era de un galben-strălucitor şi îşi 

158 


dori să se fi aşezat pe el. În acea clipă însă scuterul acceleră puţin 
şi individul plecă mai departe, mărind viteza pe măsură ce cobora. 

„În siguranţă. Deocamdată.” 

Deborah rămase unde era încă un minut şi ceva, ascultând cum 
bătăile inimii îi revin la normal şi respiră. 

Individul avea să se întoarcă. Probabil avea să mai meargă vreo 
cinci sute de metri, să-şi dea seama că o ratase şi avea să urce 
înapoi pe munte, sperând să o prindă în câmp deschis. Deborah se 
gândi la poziţia ei. Pâlcul de măslini avea să-i ofere acoperire încă 
vreo mie de metri sau mai mult dacă se îndrepta direct spre oraş 
în loc să apuce pe şoseaua şerpuită. Îi lua mai mult timp şi 
Deborah habar n-avea ce gen de acoperire urma să găsească, plus 
că trebuia să traverseze şoseaua când aceasta avea să străbată 
iarăşi livada, dar pentru o vreme era mai în siguranţă aşa. 

Se gândi să renunţe la rucsacul ei, dar optă să-l acopere cu o 
cămaşă în culori pale pe care si-o adusese pentru răcoarea serii, 
nu înainte însă de a strecura o piatră de mărimea unui pepene 
înăuntru. Dacă acel joc de-a vânătorul şi vânatul mai continua 
multă vreme, piatra nu avea la ce să o ajute, dar se putea dovedi 
o armă utilă în caz că el se apropia suficient de mult de ea. 
Deborah simţi greutatea şi felul în care rucsacul i se bălăngănea 
acum pe umăr, şi se gândi că ar putea să-l ucidă pe individ cu o 
lovitură bine ţintită. Gândul îi făcu rău. Luă o înghiţitură mare de 
apă şi pomi la drum, în tăcere, printre copacii prăfuiţi şi aromaţi, 
atentă permanent la tot ce o înconjura. 

Măslinii erau mici şi plantați la distanţe mari, astfel că nu 
ofereau genul de protecţie umbroasă a unei liziere de pădure, aşa 
că Deborah merse mai departe, gata de a se arunca iarăşi la 
pământ în secunda în care ar fi auzit zgomotul motorului. Pe de 
altă parte, dacă el decisese să oprească scuterul la marginea 
drumului şi să vină după ea pe jos, cu siguranţă că ar fi zărit-o 
înainte. 

„Ei bine, n-are sens să te gândeşti la asta.” 

După câteva minute de coborâş abrupt, Deborah zări un zid de 
beton care înconjura livada la douăzeci de metri în faţă şi îşi dădu 
seama că în acel loc şoseaua se intersecta cu drumul ales de ea. 
Dacă ieşea şi începea să coboare parapetul ar fi fost vizibilă din 
mai multe puncte de observaţie, aşa că se puse pe burtă şi se târî 
ultimii zece metri până la buza parapetului, până ce ajunse să 
vadă dincolo de copaci, peste şoseaua aflată la trei metri 
dedesubt, şi în jos, peste un alt pâlc de măslini de cealaltă parte a 

159 


drumului. Privi de jur împrejur, cu simţurile încordate în căutarea 
scuterului sau a motociclistului. 

„Nimic.” 

Se avântă înainte, simțind brusc durerea în încheietură şi în 
coapsă şi, ignorându-le pe amândouă, cobori mai întâi un picior, 
apoi pe celălalt peste muchia ascuţită a parapetului, până ce 
ajunse să atârne în vârful degetelor. Se lăsă să cadă în şanţ, 
zgâriindu-se la cot şi pe faţă la contactul cu piatra parapetului 
pentru că încercase să atenueze şocul aterizării prin alunecarea pe 
parapet cu ajutorul genunchilor. Ateriză destul de prost, dar se 
ridică din şanţ şi ieşi pe şosea, uitându-se într-o parte şi alta, în 
căutarea urmăritorului ei. 

„ot nimic.” 

Sări peste asfaltul fierbinte şi pătrunse printre copacii aflaţi de 
cealaltă parte a şoselei. Se opri puţin când junghiurile din coapsă 
se ascuţiră, după care porni împleticindu-se către următoarea 
intersecţie. 

Se părea că individul dispăruse. De-acum Deborah coborâse 
suficient de mult şi se apropia de fermele din spatele oraşului 
vechi şi de aglomerarea de magazine pentru turişti, şi de 
cafenelele care se înşiruiau pe şoseaua din faţa minelor romane. 
Cu siguranţă că el n-ar fi riscat să tragă în ea atât de jos, nu? 
Individul ratase ocazia şi o luase la sănătoasa, pentru a prezenta 
raportul, poate lui... oricui ar fi fost. 

Copacii se răreau din nou. In depărtare se vedeau acoperişuri de 
case şi cele cinci coloane monolitice ale vechiului templu dedicat 
lui Apollo. Se târî ca şi înainte ultimii metri până la buza 
parapetului, privi în sus şi în jos pe drum, precum şi dincolo, spre 
ultimul pâlc de arbori piperniciţi şi spre libertate. Tocmai voia să-şi 
arunce un picior peste buză când îi trecu prin minte să se asigure 
că saltul nu avea să fie mai rău de această dată, aşa că se zgâi 
peste margine. 

Sub ea, cuibărit în şanţul de scurgere de la marginea drumului, 
se afla un scuter. Lângă vehicul, stând întinsă în iarbă, cu arma 
aţintită asupra curbei de şosea care se arcuia spre munte, se 
vedea o siluetă cu o cască de un verde-fosforescent. 


160 


Capitolul 37 


Nu se găsea la mai mult de trei metri depărtare. Deborah ar fi 
fost dispusă să parieze pe o sumă considerabilă că doar casca îl 
împiedicase pe individ să o audă cum se apropie. Deborah se dădu 
iute înapoi - de fapt, prea iute - şi se întinse în praf şi pe iarba 
uscată, întrebându-se dacă nu cumva mişcarea o trădase. 

„Şi acum ce fac?” 

Individul părea să-şi fi săpat un soi de tranşee semimilitară - aşa 
cum probabil procedase şi pe Acrocorint - aşteptând-o să vină în 
pas lejer pe şosea, senină şi proastă aşa cum numai o turistă 
putea să fie. Ideea o irita şi o făcea să simtă un nod în gât. 

Işi zise că dacă ar fi sărit peste el ar fi deţinut un avantaj pe 
moment. L-ar fi putut lovi cu rucsacul ei ca o armă şi... Numai că 
acea cască ar fi amortizat un astfel de atac, aşa că Deborah 
renunţă la idee, simțind chiar o oarecare uşurare. 

Putea aştepta plecarea lui, deşi numai Dumnezeu putea şti cât 
avea să dureze. Soarele cobora spre asfinţit şi, cu toate că 
întunericul avea să se lase abia peste câteva ore, lui Deborah nu-i 
plăcea ideea de a fi prinsă acolo după asfinţit, mai ales dacă şi el 
era în apropiere. 

Putea încerca să-i abată atenţia, aruncând cu pietre prin tufişuri, 
aşa cum se proceda în filme, ca să se poată strecura pe lângă el, 
în vreme ce urmăritorul s-ar fi dus să cerceteze. Se încruntă şi se 
rostogoli cu mare atenţie pe spate, după care privi cerul printre 
ramurile copacilor. Ideea părea o modalitate sigură de a se lăsa 
ucisă. 

Nu. Lăsă ideea în aşteptare, după ce mai respinse un alt impuls 
naiv, acela de a se prezenta singură şi de a-şi negocia ieşirea din 
această farsă morbidă. Nu-i plăcea pentru că voia să întreprindă 
ceva constructiv, dar părea cel mai sigur plan: asta presupunând 
că putea rămâne tăcută până ce el decidea să-şi abandoneze 
veghea. 

Parcurse imediat în minte clişeele din filme, toate mai potrivite 
pentru o comedie decât pentru o tragedie, deşi toate ar fi condus- 
o probabil la primirea unui glonţ în cap: un impuls irezistibil de a 
strănuta, sunetul unui telefon mobil, o nevoie bruscă de a urina. 
Se forţă să nu se mai gândească la toate acestea şi rămase 

161 


nemişcată, minunându-se de ciudăţenia situaţiei în care ei doi 
stăteau tăcuţi, având capul la câţiva metri distanţă de bărbatul 
care încerca să o ucidă. 

De-acum nu mai putea evita subiectul. Nu numai că nu avea de- 
a face cu un idiot căruia îi plăceau armele şi care o confundase cu 
un iepure, dar era limpede că individul o voia pe ea şi pe ea 
anume. Pentru prima dată întrebarea „cine?” era eclipsată de 
întrebarea „de ce?”. 

Zburase până în Grecia ca să evite ceea ce părea un pericol 
acasă. Zăcând acum la mai puţin de cinci metri de motociclist, lui 
Deborah îi venea greu să nu vadă ironia - ca şi stupiditatea - unei 
astfel de decizii. 

„ino acasă acum. Viaţa ta în pericol.” 

Cuvintele alea nu mai păreau neverosimile acum... 

Se temuse că unul din poliţiştii care anchetau moartea lui 
Richard nu era deloc poliţist şi fusese convinsă că o urmărise 
cineva, şi nu în calitate oficială. Acel cineva se dovedise a fi 
Marcus, cu care formase un soi de pact de investigaţie, deşi şi 
această decizie începea să pară îndoielnică. Lăsând însă toate 
acestea deoparte, nu-şi putea da seama de ce ar fi vrut cineva să 
o omoare. Dumnezeu ştia că nu aflase nimic semnificativ despre 
moartea lui Richard. Cu siguranţă că ucigaşii lui ar fi vrut ca ea să 
rămână în viaţă ca în cele din urmă să ajungă să se incrimineze 
singură din pricina acţiunilor ei absurde. 

Dar dacă nu era vorba de ceea ce ştia ea, ci de ceea ce credeau 
ei că ştia? 

Avusese acces la colecţia, chiar dacă incompletă, a lui Richard şi 
la fişierele lui din computer. Poate că văzuse ceva semnificativ, dar 
nu-şi dăduse seama ce este, ceva ce făcea legătura între 
Agamemnon, Schliemann, Richard şi asasinii acestuia. Deborah se 
uită la albastrul extraordinar al cerului, ascultă bâzâitul insectelor 
şi se întrebă ce pierduse din vedere. 

Apoi auzi zgomote dedesubt. Motociclistul se agita. 

„Oh, Doamne. Până aici mi-a fost.” 

Pentru o clipă se gândi că el hotărâse să urce pe parapet ca să 
vadă drumul mai bine. Închise ochii şi ciuli urechile, dar nu 
descifra nimic din zgomotele de sub ea. Dintr-o singură mişcare se 
ghemui şi se răsuci cât putu mai discret, ridicând în mod 
inconştient rucsacul greu ca să lovească cu el dacă peste 
marginea de beton apărea o mână urmată de o cască. 

Sunetul motocicletei trezite la viaţă o surprinse atât de tare în 

162 


liniştea din jur, că aproape ţipă. O secundă mai târziu avu 
prezenţa de spirit de a se arunca iarăşi la pământ ca el să nu o 
vadă. 

Rămase aşa douăzeci sau treizeci de secunde, urmărind sunetul 
motorului. Individul urca din nou pe munte, sperând să o prindă pe 
drum. Deborah aşteptă alte zece secunde, îşi îţi capul pe după 
marginea parapetului ca să se asigure că el dispăruse şi se lăsă pe 
şosea. Glezna protestă de durere, dar Deborah o luă imediat la 
fugă, traversă drumul şi se năpusti în ceea ce părea a fi ultima 
livadă de măslini înainte de fermele de jos. Continua să audă 
zgomotul subţire al scuterului care urca panta muntelui. Îşi dădu 
seama că de sus el se putea întoarce şi o putea vedea alergând 
printre copaci. Dar poate că nu avea să se întoarcă. In plus, dacă 
Deborah ar fi apucat-o pe şosea, ar fi durat prea mult şi ar fi fost şi 
mai expusă. Paşii ei mari deveniseră mici şi inegali, însoţiţi de un 
şchiopătat care se accentua pe măsură ce înainta. Nu: dacă se 
întorcea pe şosea, el ar fi prins-o cu siguranţă. 

Nu avu nevoie de mai mult de un minut ca să treacă de 
următorul pâlc de copaci. Abia dacă se opri când ajunse la panta 
abruptă care cobora în şosea. Zgomotul motocicletei nu se mai 
auzea şi Deborah era convinsă că l-ar fi auzit dacă individul s-ar fi 
întors. Se uită, se lăsă să cadă şi de data asta nu mai traversă 
drumul, ci porni de-a lungul lui. Cincizeci de metri mai încolo cotea 
brusc spre nord şi în jos către ruine şi golf. Işi lăsă capul între 
umeri şi încercă să nu ia durerea în seamă în timp ce alerga. 
Cămaşa îi era îmbibată de sudoare, iar pe faţă transpiraţia îi 
curgea şiroaie, astfel că ochii o usturau de la sare. Reuşi să 
cotească pe drum când glezna îi cedă şi Deborah se întinse cât era 
de lungă în şanţul de scurgere. 

De această dată strigă, dar mai mult de frustrare decât de 
teamă sau de durere, ca şi cum instinctul i-ar fi dictat că în acel 
moment frustrarea era cel mai potrivit sentiment. Tocmai se ridica 
în picioare când auzi - sau îşi imagină că aude - zumzetul unui mic 
motor. Se opri o fracțiune de secundă ca să fie sigură. Da. El era. 
Se întorcea şi, judecând după intensitatea sunetului, se deplasa 
foarte repede. O văzuse. 

„Acum a devenit o cursă.” 

Deborah privi drept în faţa ei. Şoseaua se întindea înainte, ca o 
panglică lungă şi dreaptă de asfalt fierbinte, scoțând aburi. Cam la 
o distanţă de o sută de metri se vedeau clădiri într-o parte, dar 
erau aşezate la capătul unor pajişti înclinate şi păreau mai 

163 


degrabă nişte hambare. Apoi se vedea zidul înalt care înconjura 
dosul ruinelor, la unele dintre acestea zărindu-se coloanele printre 
copacii care se înşirau de-a lungul sitului. Dincolo de asta, la alte 
două sute de metri, drumul dădea în ceea ce părea şoseaua 
principală. Dacă apuca în dreapta, ajungea la magazinele pentru 
turişti şi la cafenele în mai puţin de două minute. 

Asta dacă ar fi avut acele minute la dispoziţie, căci Deborah se 
îndoia în privinţa asta. Îşi forţă picioarele să treacă la muncă şi să 
alerge cât mai puteau în starea în care se afla. Sângele din coapsă 
se scursese în jos şi acum îi păta ciorapii, lăsând în urmă o dâră 
care se întindea aproape pe întreaga lungime a piciorului. Deborah 
ridică din umeri văzând sângele. Nu era atât de rău precum arăta. 
Durerea din încheietură era irelevantă. Importante erau acum 
deshidratarea, oboseala şi uşoara scrântire a gleznei, care îi 
înjumătăţise viteza de alergare. 

„Încă câţiva metri.. 

Trecu de hambarele păzite de o capră solitară şi nu se opri. 
Sunetul de motocicletă se mai estompase, din pricină că şoseaua 
şerpuitoare îl purta spre partea estică a muntelui, dar acum se 
auzea iarăşi mai tare. Încă o serpentină şi individul avea să iasă la 
drum drept, dând chiar peste ea. Deborah alergă. 

În raza ei vizuală apărură coloanele antice ale templului lui 
Apollo, dar ruinele păreau pustii. Oricum nu conta, deoarece 
gardul gros din sârmă ghimpată ar fi făcut inutilă chiar şi prezenţa 
unui autocar întreg de foşti puşcaşi marini de cealaltă parte. 
Zgomotul de motor se estompase din nou. Poate că individul se 
răzgândise. Poate că îşi închipuia că ea se ascunsese la loc şi avea 
să se întoarcă. Deborah se strâmbă din pricina durerii din gleznă, 
strângând din dinţi ca un locuitor al Romei antice muşcând o 
bucată de piele în cursul unei operaţii. Continuă să alerge, 
ameţită, începând să se împleticească fără să vrea pe asfaltul 
fierbinte. 

Resimţi zgomotul făcut de scuter când acesta ieşi de pe 
serpentină ca pe un foc de armă. Acum era un bâzâit îndepărtat, 
ca o insectă sau ca maşina de tuns iarbă a vreunui vecin, acum 
tuna pe şosea în spatele ei, odată cu dispariţia barierelor din calea 
sunetului. Deborah nu se întoarse. Dacă individul era hotărât să o 
împuşte acum, nu putea spera decât că avea să rateze. Nu mai 
dispunea de energia de a se feri. 

Continuă să alerge, zece metri, cincisprezece metri, douăzeci şi 
cinci de metri, apoi ajunse la intersecţie şi coti la dreapta într-un 

164 


soi de trap împleticit. Perimetrul sitului turistic era înconjurat de 
blocuri înalte şi regulate de piatră, care reduceau zgomotul 
motorului de motocicletă. In faţa ei Deborah vedea mese şi scaune 
aşezate pe trotuar, culorile unui stand de cărţi poştale, o vitrină de 
magazin, un autobuz... oameni. 

Se năpusti în prima cafenea pe care o găsi, răsturnând o masă 
metalică în vreme ce îşi croia drum către spatele localului, acolo 
unde era bucătăria. Localul nu avea clienţi, dar un chelner fuma la 
bar. Omul se întoarse când auzi zgomotul mesei răsturnate, uimit 
şi iritat, apoi spre Deborah veni o femeie de vârstă mijlocie 
îmbrăcată în negru, cu părul strâns în coc şi cu un chip sever. 
Părea pusă pe fapte mari. _ 

Voința lui Deborah de a merge o părăsi cu totul. Işi permise în 
sfârşit să se lase în voia sorții. Îşi pierdu echilibml şi se prăbuşi pe 
podea, împrăştiind scaune şi răsturnând altă masă. Plină de 
vânătăi, sângerând şi obosită mai presus de orice încercare din 
viaţa ei, Deborah se simţea acum complet incapabilă să se mişte. 

- Scuze, murmură ea, când chipul grecoaicei se aplecă deasupra 
ei. 

Femeia lătră ceva la chelner, apoi se întoarse către Deborah, 
acum cu o expresie de îngrijorare pe faţă. 

- Ees OK, rosti ea, în vreme ce chelnerul îi puse în mâini o sticlă 
cu apă. 

Femeia înălţă capul lui Deborah şi îi duse sticla cu apă la gură. 

Deborah luă o înghiţitură zdravănă, simțind lichidul rece şi 
delicios cum îi dă iarăşi viaţă. 

Continua să simtă o senzaţie de leşin, dar reuşi să se ridice pe 
coate şi se forţă să privească înapoi printre scaunele şi mesele 
împrăştiate, spre şosea. Motociclistul era acolo, cu vizorul 
întunecat al căştii verzi întors impasibil spre ea. Apoi scuterul 
reveni la viaţă cu un zgomot înfundat, iritant şi metalic, porni la 
drum şi ieşi din raza ei vizuală. 


165 


Capitolul 38 


Grecoaica (pe care o chema, aşa cum afirmase chiar ea, Sophia, 
ca pe nevasta lui Schliemann) îi dădu să mănânce lui Deborah 
(miel fript şi castraveți felii) şi să bea apă, apoi se îngriji de pielea 
ei vătămată şi îi curăţă rana de la coapsă cu iod dintr-o sticluţă 
maro cu un aer antic şi opritor de sticlă. Femeia ştia doar câteva 
vorbe în engleză, în principal legate de meniul din restaurantul ei, 
dar sporovăi continuu pe un ton amabil, ceea ce o făcu pe 
Deborah să se simtă oarecum stingheră. 

Deborah îi spuse că fusese urmărită de pe Acrocorint de un 
bărbat pe un scuter. Nu suflă o vorbuliţă despre faptul că se 
trăsese în ea şi nu o lăsă pe Sophia să cheme poliţia. Habar n-avea 
de ce decise asta, dar sesiză că grecoaica păru brusc mai uşurată, 
probabil pentru că ea ştia mai bine cu cât scepticism i-ar fi fost 
întâmpinată povestea. Când Deborah se ridică şi spuse că se 
simţea suficient de întremată ca să ia un autobuz sau un taxi până 
la hotel, Sophia rosti simplu: „Nu” şi începu să ţipe la chelner, 
până ce acesta plecă bombănind şi reveni pe post de şofer al unui 
Fiat vechi. 

Inainte de a se urca, recunoscătoare şi un pic stânjenită, în 
vehiculul mic şi ruginit, Deborah acceptă mai întâi o sticlă de apă 
şi o bucată de pâine, apoi - spre marea ei surprindere - o 
îmbrăţişare puternică. Vorbind mereu într-o greacă de neînțeles, 
Sophia o bătu uşor pe obraz şi îi dărui un ultim zâmbet de 
încurajare. Strângându-şi picioarele lungi, ţepene şi rănite în 
spaţiul strâmt din vehicul, Deborah avu, pentru prima dată de 
când venise în Grecia, sentimentul că stă să plângă. 

Sophia se asigură că ospătarul ştia drumul spre hotel, ceea ce 
însemnă enorm, căci engleza omului părea extrem de limitată la 
numele câtorva jucători englezi de fotbal (pe drum o ţinu pe 
Deborah doar în „Beckham, Scholes, Owen”, zâmbind şi scoțând 
tot felul de sunete entuziaste, dar neprecizate), şi aşa porni 
Deborah înapoi spre oraşul modem şi spre Hotelul Ephira. 

Din motive care i se păreau obscure, Deborah se aştepta să aibă 
ceva veşti la hotel: un bilet de la Marcus, sau chiar el s-o 
întâmpine, fumându-şi pipa, în hol, sau poate câteva cuvinte de la 
Calvin, din Atlanta. Nu o aştepta nimic, iar faptul că nu era nimeni 

166 


acolo care să-şi exprime compasiunea sau îngrijorarea pentru 
după-amiaza ei de coşmar o deprimă profund. S-ar fi simţit bine să 
audă o vorbă de la Calvin. 

„Ah, nişte milă de sine care să se adauge la mintea ta de 
adolescentă. Minunat.” 

După ce mulţumi şoferului, care părea mai fericit să fi fost de 
ajutor în absenţa Sophiei, şi se întoarse în camera ei, Deborah îşi 
spuse că nu era vorba doar de un sentiment de deprimare. Era 
mai mult decât atât. 

Plecase din Atlanta din cauză că se simţise în pericol, dar nici 
aici nu se găsea în mai mare siguranţă. În plus, nu înregistrase nici 
un progres în legătură cu motivul morţii lui Richard. Nu 
descoperise nimic important, dar era marcată de senzaţia că îl 
dezamăgise pe Richard şi se dezamăgise şi pe sine însăşi. 
Totodată, era destul de limpede acum că nici o descoperire nu ar 
lămuri moartea lui Richard dacă prin asta ea căuta să facă acea 
moarte cumva de înţeles şi de acceptat. 

Işi frecă glezna umflată şi acceptă în sinea ei cuvintele care îi 
apărură brusc în minte: „E vremea să pleci acasă.” 

Verifică broasca uşii, se întinse goală sub cearşaf şi dormi până 
dimineaţa, trezindu-se o singură dată în cursul nopţii, din pricina 
unui zgomot ascuţit de motocicletă care se apropia de ea în vis. 
Depresia care o însoţise la culcare rămase la fel de vie şi 
dimineaţa următoare, revenind odată cu trezirea ca o mahmureală 
sau ca amintirea unei pierderi îngrozitoare. Deborah verifică la 
recepţie înainte de micul dejun, dar nu exista niciun mesaj pentru 
ea. Marcus părea să o fi abandonat. Se duse la o cafenea Internet 
Şi îşi verifică poşta, dar nici acolo nu o aştepta nimic. 

Işi schimbă pansamentul de la coapsă, verificându-l ca să vadă 
dacă rana nu se infectase. Până acum totul părea în regulă, dar 
tăietura era adâncă şi zona din jur era rozacee şi umflată. Poate că 
găsea nişte antiseptic la recepţie. Din cine ştie ce motiv gândul o 
secă de orice urmă de energie, aşa că Deborah se aşeză înapoi pe 
pat şi se uită pe fereastră, peste acoperişurile cu ţiglă, spre 
bazilica în formă de dom, şi dincolo de aceasta, către mare. 

Venise într-adevăr timpul să plece acasă, să lase investigația în 
mâinile experţilor şi să se concentreze mai bine asupra a ceea ce 
avea de făcut ca să nu ajungă în închisoare pentru că încurcase 
anchetarea asasinării prietenului şi mentorului ei. Mai avea un 
singur lucru de făcut înainte de a se întoarce în Atena şi la 
aeroport: lucrul pe care ştiuse mereu că trebuie să-l facă înainte 

167 


de a pleca. 


168 


Capitolul 39 


- Mikines, lătră femeia care îi luase biletul. 

Purta ochelari fumurii şi o eşarfa curioasă în jurul capului, în mai 
multe culori, care băteau mai toate înspre galben-muştar. 

- Mikines, rosti ea din nou, arătând spre uşa autobuzului ca şi 
cum Deborah îi ţinea prea mult în loc. 

Deborah se dădu jos şi se uită la intersecţia prăfuită de drumuri, 
cu benzinăria ei părăginită, în vreme ce autobuzul mugi şi porni 
mai departe într-un nor de fum cenuşiu şi puturos. În vreme ce se 
îndepărta, şoferul se aplecă pe geam şi arătă cu degetul în direcţia 
unui drum lateral lung şi drept. 

Mikines (din trei silabe) era satul modern care crescuse pe locul 
vechii cetăţi Micene, deşi citadela antică se ridica la o depărtare 
de doi sau trei kilometri pe deal. Deborah îşi fixă rucsacul şi porni 
în direcţia indicată de şofer, testându-şi glezna şi coapsa 
bandajată înainte de a o lua la pas. Se strâmbă puţin, dar decise 
că era vorba doar de o durere pe care o putea ignora. Nu avea să 
dispară complet şi era posibil să se înrăutăţească dacă mergea 
prea mult pe jos, dar asta era ultima zi petrecută în Grecia şi voia 
neapărat să vadă citadela de unde pornise totul, chiar dacă ar fi 
fost nevoită să stea o săptămână în convalescenţă în Georgia. 

Satul rămase repede în urmă, din el se vedea doar o mână de 
mici moteluri şi restaurante cu terase mari şi pustii acoperite de 
umbrele mari. Deborah îşi zise că autocarele cu turişti aveau să 
apară mai târziu, iar aceste locuri aveau să se umple cu britanici, 
germani şi americani căutând adăpost de soarele necruţător al 
după-amiezii, mai ales că se ştia foarte bine că în locurile unde se 
efectuaseră săpături nu exista umbră. După localuri urmau doar 
terenuri aride cu măslini contorsionaţi şi pitici şi eucalipţi cu 
parfum izbitor, înşiruiţi pe marginea drumului. Cu o zi înainte 
Deborah văzuse suficient de mulţi măslini cât să-i ajungă o bună 
perioadă de timp. 

Când zări pentru prima dată zidurile citadelei, roşii cu auriu şi 
impozante, ivindu-se din munţii golaşi spre nord-est, Deborah se 
opri să ia o gură de apă şi să admire priveliştea câteva clipe. De 
acolo nu putea vedea coloanele sau decoraţiunile. Era un loc 
imens şi obosit, un loc al forţei şi legendei. 

169 


Plăti taxa de intrare şi urcă rampa pavată până la celebra Poartă 
a Leilor. Zidurile fortăreței erau construite din stânci uriaşe şi 
neregulate, mai degrabă semănând a bolovani. Poeţii le spuneau 
stânci ciclopice, o aluzie la povestea care spunea că acea citadelă 
fusese construită de giganţii cu un singur ochi. Era greu să nu fii 
impresionat, chiar uimit de capacitatea locuitorilor antici ai 
oraşului de a manevra aceste bucăţi mari de rocă, de a le aşeza pe 
poziţiile lor şi de a le stivui şi uni cu mortar, fără a dispune nici de 
cele mai elementare echipamente modeme de construcţie. Aici, ca 
şi la Stonehenge sau în faţa marilor piramide egiptene, Deborah 
simţea cum trufia omului de secol XXI primea o lovitură dură. 
Oamenii erau atât de obişnuiţi cu sentimentul evoluţiei culturale, 
că ajunseseră să presupună că strămoşii le erau inferiori. Numai 
că, prin comparaţie cu realizări precum cea de aici, era greu de 
imaginat cu ce ar fi putut contribui ea sau oricare alt om din acest 
secol la civilizaţia care înflorise odinioară acolo dacă s-ar fi trezit 
ca prin minune aruncată înapoi în timp. Fără vehicule motorizate, 
computere sau electricitate, ce mari minuni ale lumii modeme ar fi 
fost ea în stare să le arate acelor oameni de mult morţi şi uitaţi? 
Nimic. Le-ar fi putut explica, poate, câteva principii ale ştiinţei şi 
astronomiei, dar fără a putea dovedi ceva. Probabil că ar fi 
executat-o ca vrăjitoare sau, mai degrabă şi mult mai rău, ar fi 
ignorat-o, aşa cum ignorase ea vagabondul fără casă de pe 
Roswell Road care îi spusese că vine sfârşitul lumii. 

Deborah trecu pe sub trupurile a doi lei de piatră şi se întrebă 
din nou dacă Richard avusese dreptate. Oare mărşăluise odinioară 
pe sub acest portal o mare armată pornită să cucerească Troia, cu 
soarele sclipind pe vârfurile de lance şi pe căştile confecţionate din 
colţi de mistreţ? Să fi călătorit însuşi Agamemnon într-o şaretă de 
război în fruntea coloanei de soldaţi, caii lui tropotind pe solul pe 
care mergea ea acum? Uitându-se aici la zidurile masive şi la leii 
de pază, intrând în oraşul antic şi ajungând în sfârşit la cercul de 
morminte circulare pe care le decopertase Schliemann în 
pământul uscat şi roşu, Deborah îşi zise că totul părea perfect 
posibil. 

„Ce înseamnă Hecuba pentru el sau el pentru Hecuba, ca să o 
plângă?” spunea Hamlet după ce un actor juca scena durerii 
reginei din Troia la uciderea soţului ei, Priam. Brusc îi reveni în 
minte, cu un sens limpede, un curs de literatură din şcoală. Ce 
importanţă aveau acele poveşti antice? Ce mai conta dacă 
Agamemnon trecuse sau nu pe sub Poarta Leilor? Ce mai conta 

170 


dacă trupul lui fusese descoperit şi recuperat de Schliemann? 
Nimic din toate acestea nu îl puteau aduce înapoi pe Richard. 
Deborah îşi dori dintr-o dată să plece, să fie înapoi acasă, în 
Atlanta, să-şi reclădească viaţa sau - nu se gândise la asta înainte, 
dar acum i se părea brusc o idee mai bună - să o ia de la capăt în 
altă parte. 

Numai că ajunsese până aici şi trebuia să facă turul sitului, 
precum mii de alţi turişti care se plimbau pe aici în fiecare an, 
întrebându-se de ce naiba făcuseră atât drum până acolo. 
Mormintele erau acum, bineînţeles, goale şi nimic din profunzimile 
lor stâncoase nu amintea de descoperirile remarcabile făcute de 
Schliemann aici cu ceva mai mult de un secol înainte. Deborah se 
aplecă peste marginea unuia şi privi în adânc, întrebându-se 
oarecum dacă nu se aştepta să zărească vreun indiciu trecut cu 
vederea de vizitatori mai bine de o sută de ani?! 

Se plimbă pe rampe, se uită la dealurile aride, urmărind caprele 
şi adulmecând aroma de cimbru sălbatic care creştea acolo. 
Parcurse podelele palatului aflat pe cel mai înalt loc al dealului şi 
admiră baia mică unde, aşa cum spunea legenda, Agamemnon 
fusese ucis de soţia lui şi de iubitul ei, Aegisthus. Studie 
mormintele în formă de dom atribuite celor doi ucigaşi de către 
Schliemann şi ruinele „casei coloanelor”, pe vremuri 
impresionantă, de la marginea sud-vestică a citadelei. Totul era 
amestecat acolo, chiar şi pentru ochiul ei de arheolog, ca un 
melanj deranjant de pereţi scunzi, praguri şi colb al epocilor. 
Ghidul ei spunea că se pot urca rampele către poarta din spate şi 
că undeva acolo exista o scară periculoasă şi întunecată care 
ducea spre un bazin subteran de apă construit în secolul al XII-lea 
î.Hr. Cartea spunea că pasajul se încheia cu o prăpastie care se 
ivea brusc şi care cobora şaptezeci de metri până la un strat de 
apă de adâncime necunoscută. Deşi o incita oarecum ideea de a 
se plimba printr-un pasaj întunecos şi răcoros, Deborah se simţea 
deja obosită, iar acel pavaj părea destul de ucigător. Brusc, 
epuizarea, căutările inutile şi stresul acumulat în zilele anterioare 
părură să se pogoare asupra ei precum aripile unei păsări mari şi 
negre, facând-o să nu-şi mai dorească decât să se întoarcă acasă. 
Părăsi locul şi începu să se întoarcă pe jos către sat, simțindu-se 
dezamăgită şi cumva rătăcită, nesigură pe motivul pentru care 
venise acolo, dar sigură că nu descoperise nimic. 

Ajunsă înapoi pe strada care se curba uşor în jurul muntelui, 
trecând pe lângă ruinele caselor de negustori din Epoca Bronzului, 

171 


Deborah părăsi parcarea mare care începea să se umple de 
vehicule şi se îndreptă înapoi spre staţia de autobuz, simțind un 
soi de părere de rău pentru ea însăşi. In acea clipă însă observă un 
pâlc de oameni de cealaltă parte a străzii. Se găsea ceva acolo, un 
sit arheologic. Deborah parcursese doar în diagonală ghidul şi îl 
pusese înapoi în rucsac după ce citise repede ce scria în el despre 
citadelă. li era deja cald şi nu prea avea chef să se întoarcă, aşa că 
o parte a creierului ei se răzvrăti la ideea de a se abate din drum 
pentru a mai vedea un nou sit despre care nu ştia nimic, dar în 
acea clipă pâlcul de oameni se risipi şi Deborah văzu clar un pasaj 
abrupt care se îngusta spre o poartă mare în peretele dealului, 
flancată de bucăţi mari de stâncă. Deasupra porţii se vedea un 
semn triunghiular, un V de culoare închisă care arăta spre cer. 
Această imagine a porţii înalte cu intrare impozantă şi semnul 
triunghiular de deasupra îi era cunoscută. O mai văzuse cu mult 
timp în urmă, poate în cadrul unor cursuri de la şcoală. 

In plus, mai era ceva, ceva ce o irita, o amintire pe jumătate 
ascunsă care reveni brusc la viaţă în mintea ei iscoditoare. 
Deborah îşi luă privirea de la imaginea porţii şi se luptă cu 
rucsacul, îl desfăcu şi scoase ghidul. 

In cursul acestor manevre, sticla cu apă scăpă şi căzu pe jos, 
rostogolindu-se la depărtare. 

Deborah găsi pagina pe care o căuta. Era pătată de sudoare, dar 
privirea ei o citi în mai puţin de o secundă. Poarta cu Lei. Pereţii. 
Mormântul Clitemnestrei. Casa cu coloane. Intoarse pagina. Alte 
amănunte. Schliemann. Istorie antică. Întoarse altă pagină, una la 
care nu se mai uitase înainte. Acolo găsi poarta în munte şi, sub 
ea, fraza pe care memoria ei o căuta de zile întregi: „Tezaurul lui 
Atreus”. 


172 


Capitolul 40 


În vreme ce traversa strada, Deborah îşi zise că era, fără 
îndoială, vorba doar de una dintre acele denumiri pompoase, care 
avea mai mult de-a face cu chestii de atracţie turistică bazate pe 
legende decât cu arheologia. Mai precis, nu putea avea nici o 
legătură cu Richard, iar ea nu putea extrage nici o informaţie 
importantă din examinarea acelui loc acum. În ciuda acestui fapt 
însă, îşi înteţi paşii în vreme ce parcurgea pasajul mărginit de 
stânci către poarta întunecată şi pustie, chinuindu-se în timp ce 
mergea să citească din ghid în caz că acesta spunea ceva - orice - 
util. 

Ghidul o informa că era vorba de un mormânt, mai degrabă un 
tholos, sau o cameră mortuară, deosebită de mormintele circulare 
din citadelă. Uneori era denumit (şi Deborah nu se putu împiedica 
să nu înghită cu greu un nod în gât la reapariţia numelui) 
mormântul lui Agamemnon. 

„Alte tâmpenii bazate pe mituri”, îşi spuse ea. „Strict pentru 
turişti. Nimic altceva. A presupune că fiecare descoperire de aici 
are ceva de-a face cu Agamemnon este aceeaşi poveste jalnică 
precum în cazul oamenilor care pretind că în vieţile lor anterioare 
au avut de-a face cu personaje faimoase: slujitoare Cleopatrei sau 
grădinarul Mariei-Antoaneta... Chestii pentru turişti.” 

Da, şi totuşi... Locul acela emana un soi de forţă intrinsecă, 
oricum i s-ar fi spus. Se uită la poarta care se înălța acum neagră 
şi dură în faţa ei. Avea doisprezece sau cincisprezece metri 
înălţime. Poate că era un loc de odihnă veşnică pentru vreun 
vlăstar regal. Deborah se întoarse la cartea ei. Mormântul era 
contemporan cu cel denumit „Mormântul Clitemnestrei”, soţia 
ucigaşă a lui Agamemnon, şi, cum ambele datau din secolul al XIII- 
lea I.Hr., ele se potriveau cronologic în mare măsură cu data 
estimată de arheologi pentru distrugerea cetăţii Troia. 

Aşadar, era posibil ca Agamemnon să fi fost înmormântat acolo 
în cele din urmă. 

Se numea Tezaurul lui Atreus din pricina tradiţiei populare care 
lega mormântul de casa regală din Micene, combinată cu obsesia 
bizară a lui Schliemann că acea casă regală îşi depozitase aurul şi 
artefactele prețioase în afara zidurilor cetăţii. Cercetătorii 

173 


contemporani respingeau ideea că structura excavată de 
Schliemann era altceva decât un mormânt şi spuneau că acesta 
era locul care se potrivea cu distrugerea cetăţii Troia, şi nu alte 
morminte circulare din interiorul oraşului. Dacă Atreus şi fiul său, 
Agamemnon, trăiseră vreodată, acesta - şi nu mormintele unde 
Schliemann descoperise măştile mortuare şi celelalte artefacte - 
ar fi trebuit să fie locul unde fuseseră ei înhumați. 

Rămasă aproape fără suflare, Deborah păşi în bezna camerei 
mortuare. 

Era o încăpere vastă, circulară, cu un diametru cam de treizeci 
de metri. Avea un acoperiş în formă de dom, abia vizibil, care 
dădea naştere unei alte denumiri pentru stilul mormântului: un 
coc. Intr-o parte se vedea un gol, dar altfel încăperea era pustie. 
Deborah se aşeză pe podea în mijloc şi aşteptă ca privirea să i se 
obişnuiască cu întunericul în vreme ce ultimii membri ai unui grup 
de turişti ieşiră din cameră, ducându-şi palmele streaşină la ochi. 

Trebuia să admită că erau puţine de văzut acolo. Simţi cum o 
cuprinde dezamăgirea în aerul răcoros al camerei mortuare. Din 
interior nu existau decât acoperişul, acel alcov întunecat într-o 
parte, probabil unde fuseseră îngropate cadavrele, şi intrarea 
principală, scăldată acum în lumina soarelui. Deborah îşi zise că 
pervazul de deasupra intrării masive trebuia să cântărească tone, 
dar masa zidăriei aflate mai sus era de-a dreptul imposibil de 
calculat. Nu era de mirare că lăsaseră acel spaţiu triunghiular 
deasupra intrării. Probabil că iniţial fusese umplut cu un strat de 
rocă subţire, sculptat pe dinafară, proiectat ca să pară solid, dar în 
realitate având scopul de a scuti pervazul de o greutate 
suplimentară. Totul era impresionant, dar nu-i spunea lui Deborah 
nimic relevant în legătură cu viaţa ei şi moartea lui Richard. 

„Altă fundătură.” 

Zâmbi cu amărăciune din pricina cuvintelor care îi veniseră în 
minte, apoi închise ochii şi îşi luă obrazul în palme. Stătea deja de 
mai bine de un minut în acel loc răcoros şi tăcut când îşi dădu 
seama că nu era singură. Se întoarse spre sursa zgomotului şi 
observă pe cineva venind spre ea. 

- Ştiam eu că ai să vii aici în cele din urmă, rosti o voce. 

Cunoştea acea voce, dar pentru câteva clipe rămase paralizată, 
holbându-se în întuneric, chiar dacă avea impresia că asociase 
vocea cu numele. 

„Era imposibil.” 

Atunci văzu însă ţeava pistolului îndreptată spre ea şi mintea i 

174 


se goli de oricare alte gânduri. 


175 


Capitolul 41 


- Tonya? rosti Deborah. Ce cauţi aici? Apoi, după ce arma se 
înălţă cu câţiva centimetri, ţintind gâtul ei: la chestia aia dinspre 
mine. 

- Nu vorbi cu mine ca şi cum aş fi menajera, zise Tonya cu o 
voce înfundată. 

„Dar chiar eşti menajera”, vru Deborah să replice. „Chiar eşti!” 
Se mulţumi însă cu o replică simplă: 

- Nu pricep. De ce eşti aici? Nu... 

- Atunci taci şi ascultă, rosti ea. Peste un minut va veni 
următorul autocar cu turişti şi vreau să mă asigur că nu vei face 
vreo tâmpenie, bine? 

- Bine, acceptă Deborah, uitând de Atreus şi Agamemnon, cu 
privirea fixată pe ţeava neagră a armei. 

- Să începem cu nişte reguli de bază, rosti Tonya. Dacă te 
apropii cu un singur pas, te împuşc chiar unde stai. 

Deborah, care se îndreptase fără să-şi dea seama spre cealaltă 
femeie, rămase nemişcată. 

- În al doilea rând, zise Tonya, dacă încerci să vorbeşti cu 
cineva, te... 

- ... împuşc chiar unde stau? zise Deborah. Căuta să se 
comporte firesc, era chiar amuzată, deşi asta îi cerea un efort 
imens. Se forţă să-şi ia privirea de la armă şi să se uite la Tonya. 
Nu, n-o vei face. Ai observat cumva procentajul populaţiei de 
culoare din Grecia, Tonya? Ar pune mâna pe tine în câteva minute. 

Mare greşeală să spună aşa ceva. 

- Probabil că aşa e, replică Tonya, cu ton şi mai glacial. Chiar nu- 
mi pasă. 

Rostise vorbele fără nici un fel de dramatism, dar cu o atât de 
mare determinare în glas, încât Deborah făcu un pas înapoi, 
instantaneu convinsă că femeia spunea adevărul. Totodată, 
Deborah simţea că, atrăgând atenţia asupra culorii pielii, cealaltă 
femeie devenise şi mai hotărâtă, din pricini care depăşeau starea 
obişnuită de încordare care domnea între ele. Avu senzaţia vagă 
că prezenţa Tonyei aici şi motivul pentru care ţinea o armă în 
mână aveau cumva de-a face cu rasa. 

„Rasa?” 

176 


-Am venit aici ca să iau înapoi ceea ce nu ţi-a aparţinut 
niciodată, rosti Tonya. Sau, dacă asta nu-mi reuşeşte, să te ucid. 
Nu-mi pasă care din ele se va întâmpla, şi de fapt mă aştept la 
amândouă. Nu mă deranjează deloc dacă mor sau dacă sunt 
aruncată într-o închisoare grecească în cele din urmă. 

Vorbea cu o resemnare care provenea dintr-o mânie îndelungat 
reprimată. Cuvintele aveau efectul unui duş ca gheaţa şi Deborah, 
care ştia că n-are niciun sens să protesteze împotriva absurdităţii 
situaţiei şi că Tonya nu tolera slăbiciunile, se mulţumi să întrebe: 

- De ce? 

Negresa schiţă un soi de rânjet, zeflemitor, dar de fapt 
exprimând o rană profundă, stinghereală, chiar tristeţe. 

- De ce? repetă ea. 

- Da, răspunse Deborah. Dacă voi fi împuşcată, cred că ar trebui 
să ştiu de ce. Mi se pare cel puţin corect aşa. 

- Din pricina tatălui pe care nu l-am cunoscut niciodată, replică 
Tonya. 

Deborah făcu ochii mari. 

- Acum ţi se pare corect? zise Tonya, ridicând pistolul câţiva 
milimetri. 


177 


Capitolul 42 


- Richard a fost tatăl tău? întrebă Deborah. Cum se poate? 

- Nu se poate, nememico, replică Tonya. Nu face pe tâmpită cu 
mine sau jur pe Dumnezeu... 

- Că mă împuşti acolo unde stau, ripostă repede Deborah. 

Nu era nici întrebare, nici ripostă în glumă. Sesiza furia abia 
suprimată din ochii femeii şi ştia că individa ar fi mers până la 
capăt. 

- Corect, rosti Tonya. 

- Lucrezi cu Marcus? 

- Cine dracu' e Marcus? 

- Atunci cu Cerniga. 

- Cerniga? repetă Tonya. Copoiul? 

- Nu e copoi. Nu şi după Keene. 

Se lăsă o lungă tăcere. Era prea întuneric acolo ca Deborah să 
vadă cum trebuie chipul Tonyei. Când aceasta vorbi, părea 
nesigură: 

- Nu lucrez pentru nimeni. 

- Dar nu eşti menajeră, asta-i sigur, zise Deborah. 

Îşi zise că ar fi trebuit oarecum să se teamă. N-avea niciun motiv 
să creadă că această femeie n-ar ucide-o. De fapt, o credea pe 
Tonya capabilă de mai mult decât atât, şi anume credea că ea 
căuta un pretext ca să tragă. Habar n-avea de ce, iar referirea la 
tatăl ei n-avea nici un sens, dar nu exista nici o îndoială că femeia 
pe care o considerase menajeră o ura şi că o alegere eronată a 
cuvintelor rostite o putea determina să apese pe trăgaci şi să-i 
facă o gaură în inimă, indiferent de câţi martori ai scenei ar fi fost. 

Dincolo de asta, Deborah obosise să mai fie speriată. „Dacă e să 
fie acum”, îi spunea Hamlet în minte, „va veni. A fi gata înseamnă 
totul.” Nu era deloc sigură că era gata de moarte, dar era convinsă 
că n-avea să cerşească îndurare şi nici să rămână în viaţă. 

- Ai priceput corect, zise Tonya. Nu sunt menajeră. 

Deborah fu convinsă că auzise un ton amuzat în vocea ei. 

- Atunci ce eşti? 

- Nu contează. Din punctul tău de vedere sunt cineva care a 
venit aici ca să sape după adevăr. Ar trebui să fii capabilă de aşa 
ceva, nu, arheoloago? 

178 


Rostise cuvântul cu un oarecare dispreţ. 

- Adevărul despre ce? 

- Comoara secretă a lui Richard din spatele raftului de cărţi. 

Deborah tăcu. Nu avea chef să discute iarăşi despre asta. 

- In afară de chestia cu împuşcarea mea, de ce aş face-o? rosti 
ea. 

- Chestia cu împuşcarea ta nu-ţi ajunge? 

Brusc, Tonya păru nesigură şi pe picior greşit. 

- leri m-am trezit că se trage în mine, rosti Deborah, cu un 
zâmbet amar, ca şi cum evocarea evenimentului nu ar fi făcut 
altceva decât să o plictisească. Ce-ar fi să ieşim afară? Nu pot 
vorbi cu tine în beznă. 

Tonya se întoarse către intrare. Se vedeau oameni intrând şi se 
auzea o voce de ghid proclamând jumătăţi de adevăruri pe 
deasupra capetelor turiştilor. 

- Bine, acceptă ea. Dar stai lângă mine până ajungem la 
maşină. 

- Ai închiriat o maşină? se miră Deborah. Câte resurse ai! Eu m- 
am bazat pe autobuze şi taxiuri. Şi ai mai trecut o armă prin vamă. 
Ai dat dovadă de ceva isteţime, nu glumă. 

- Vrei să taci odată din gură şi să mergi? îi porunci Tonya. 

Deborah ridică din umeri şi porni încet spre dreptunghiul 
luminos. 

Nu se simţea deloc indiferentă aşa cum se comporta. Numai că 
nu o părăsise complet deprimarea ei anterioară, iar ceea ce simţea 
avea mai mult de-a face cu curiozitatea decât cu frica. Apatia ei 
anterioară o eliberase cumva de orice în afara unui interes vag 
legat de modul cum aveau să se rezolve lucrurile şi de modul în 
care Tonya ajunsese să fie implicată în rezolvarea lor. Atât şi nimic 
mai mult. 

leşi în bătaia soarelui, strecurându-se pe lângă mulţimea de 
turişti care se înghesuiau spre mormânt. Tonya făcu repede doi 
paşi ca s-o prindă din urmă şi gesticulă semnificativ cu mica 
poşetă care îi masca mâna dreaptă, ca să arate că ţinea arma tot 
îndreptată spre Deborah. Aceasta zâmbi cu indiferenţă, făcând-o 
pe Tonya să se strâmbe de neplăcere. 

„Nu-mi pasă”, rostea vocea din mintea ei. „Vrei să tragi în mine? 
N-ai decât.” 

Se îndreptară către parcare fără să vorbească şi Tonya o ghidă 
spre un mic Renault roşu, spunându-i să urce pe locul pasagerului. 
Deborah se execută, convinsă că negresa improviza, că nu mai 

179 


făcuse niciodată aşa ceva şi că habar n-avea ce mai urma să se 
întâmple. Numai că furia din ochii ei nu dispăruse şi Deborah ştia 
că nu ieşise absolut deloc din raza de acţiune a pericolului. 

În maşină era un infern. În plus, totul mirosea a plastic topit. 

Tonya pomi motorul şi lăsă geamurile jos. 

- N-are aer condiţionat, rosti ea, aproape în chip de scuză. 

- Bine. 

Dacă era o răpire, atunci era vorba de una tare ciudată. 

- Voi merge în sat, zise Tonya, unde vom vorbi. 

- Bine. Putem lua ceva de băut? Mi-e cam sete. 

Tonya se uită repede la ea. Pentru o clipă Deborah fu convinsă 
că negresa avea să latre ceva de genul „Eu pun întrebările aici”, 
sau altceva la fel de absurd, dar văzu că femeia încuviinţează şi îşi 
întoarce privirea spre şosea. 

- Când ai văzut pentru prima dată colecţia lui Richard? întrebă 
Deborah. 

- În noaptea când a murit, în vreme ce tu te ascundeai în baie 
sau altundeva. 

- Dar ştiai că e acolo, replică Deborah, amintindu-şi că văzuse 
pantofii sport ai Tonyei de sub pat. 

- Cam aşa ceva, admise Tonya. Ştiam că e ceva acolo şi ştiam 
că e ceea ce caut. 

- Asta ce mai înseamnă? 

- Înseamnă că nu ştiam ce căutam, dar ştiam că am ceva de 
căutat, ripostă Tonya. In regulă? 

Deborah nu răspunse. Lăsaseră citadela antică în spate şi acum 
treceau pe lângă restaurantele şi magazinele de suvenire 
obişnuite care se înşirau pe marginea drumului până la mine. 
Maşina merse până la capăt. La intersecţia unde se găsea staţia 
de autobuz, Tonya viră la stânga, intră în sat şi se opri la o cafenea 
mai puţin ostentativă. 

- Dă-te jos, îi ceru ea lui Deborah. 

Deborah se conformă şi, urmând indicaţiile Tonyei, se aşeză la 
una din cele trei mese de afară. Locul părea pustiu. Deborah se 
uită în susul şi în josul străzii. Se vedea un singur magazin de 
suvenire turistice, cu o vitrină mare pe care scria „Cele mai 
frumoase reproduceri antice din Grecia!”, şi care îşi scotea cea mai 
mare parte din bani pe seama autocarelor cu turişti ale căror ghizi 
lucrau probabil pe bază de comision din partea proprietarului 
magazinului. Puţini turişti s-ar fi aventurat de capul lor în acel sat. 

Pentru câteva minute, cele două femei se uitară în tăcere una la 

180 


alta, amândouă încercând să ghicească în ce fel avea să decurgă 
conversaţia. Apoi îşi făcu apariţia chelnerul. Deborah comandă apă 
şi uzo, pe care îl agită, după ce chelnerul aduse comanda, în jurul 
cuburilor de gheaţă până ce deveni lăptos. 

- Ce dracu' mai e şi aia? se repezi Tonya. 

Deborah împinse paharul spre ea. Luându-şi mâna de pe arma 
din poşetă, Tonya se uită bănuitoare la băutură, o adulmecă şi luă 
o gură. 

- Cu alcool? făcu ea, uimită. Ca absintul. 

- Dar mai aspru, răspunse Deborah. 

- Te înnebuneşte la fel ca absintul? Sau te orbeşte? 

- Nu cred. 

- Beau şi eu unul pentru New Orleans, zise Tonya, cu o oarecare 
plăcere în remarcă. 

- Eşti din Louisiana? 

Tonya încuviinţă, neputând să-şi ascundă mândria din privire. 
Deborah dădu din cap şi ridică paharul în chip de salut. New 
Orleans? Acum se lămurea accentul non-sudist al Tonyei. Ştia că 
oamenii din New Orleans erau confundați în Georgia cu 
newyorkezii. Probabil că avea de-a face cu traiul la malul mării. 

„Traiul la malul mării...” 

Conform lui Marcus, nava-container întârziată oprise în New 
Orleans. O coincidenţă? 

- Aşadar ce e? întrebă Tonya. 

- Ce e, ce? 

- Chestia care lipseşte din colecţie. 

- Chiar nu ştii? 

- O să-mi spui tu, zise Tonya, din nou cu vocea de oţel. 

- Depinde pe cine crezi, răspunse Deborah. Richard şi britanicul 
ăsta, Marcus, cred că e vorba de cadavrul lui Agamemnon. 

Tonya nu reacţionă, dar Deborah era convinsă că nu o făcuse nu 
din pricină că numele nu însemna nimic pentru ea. 

- Mai este o mască mortuară, continuă Deborah. Şi alte bunuri. 
Arme. Bijuterii. Poate şi vase ceramice. Dar masca şi cadavrul sunt 
lucrurile importante. 

- De valoare? 

- Dacă este adevărat, răspunse Deborah, luând o gură de uzo, 
atunci sunt nepreţuite. 

- Sunt la tine? 

- Nu le-am văzut niciodată, răspunse Deborah. 

Tonya se uită cu duritate la ea şi Deborah îşi lăsă paharul pe 

181 


masă cu zgomot. 

- Uite ce e, Tonya, în ultimele zile tot ce mi s-a întâmplat m-a 
cam răvăşit. Richard era... prietenul meu. Dacă vrei să ştii 
adevărul, era ca un tată pentru mine. Am venit aici deoarece mă 
simţeam în pericol şi pentru că am crezut că pot... nu ştiu, să fiu 
cumva de ajutor. leri cineva a încercat să mă ucidă. Vorbesc 
serios. Nu a fost vorba de un brânci accidental într-o staţie de 
autobuz, ci de un efort susţinut pe o perioadă de câteva ore. 

- Cine? întrebă Tonya. 

Părea curioasă şi surprinsă. 

- Habar n-am, dar să ştii că nu am dispoziţia necesară de a mă 
juca. Nu deţin ceea ce cauţi tu. Habar n-am cine le are. Se pare că 
nu prea am habar de nimic şi, doar dacă nu o să-mi zbori creierii 
cu jucăria aia a ta, intenţionez să iau autobuzul până la Atena şi să 
iau primul avion spre Atlanta. 

Tonya se gândi la cele auzite şi privirea ei studie faţa lui 
Deborah ca şi cum ar fi căutat minciuna. După câteva secunde se 
uită în altă parte, răsuflă prelung şi se aşeză mai bine pe scaun. 

- Te va aştepta poliţia, rosti ea. 

- Ştiu, răspunse Deborah. Cred că e timpul să mă confrunt cu 
soarta. În cele din urmă nu cred că mă pot învinui de altceva decât 
de prostie şi paranoia. 

- Spuneai că Cerniga nu e copoi, zise Tonya. Eşti sigură? 

Deborah îi povesti ceea ce auzise în toaletă şi Tonya se încruntă. 

- Am încredere în Keene, rosti Deborah. Nu-mi place individul, 
dar am încredere în el. Poate că va arunca cu ceva în mine, dar mă 
voi descurca cu el, iar dacă miros vreun bucluc, mă duc în ţinutul 
învecinat şi mă predau primului poliţist de stradă pe care îl văd. 
Probabil că aşa ar fi trebuit să procedez de prima dată. 

Ridică din umeri admițând greşeala propriei judecăţi şi Tonya 
dădu aproape imperceptibil din cap, cu un început de simpatie. 
Privirea ei anunţa o schimbare de dispoziţie sufletească. Ambele 
femei părură a se relaxa puţin. Poşeta Tonyei - cu arma în ea - 
continua să stea pe masă, dar mâna Tonyei se îndepărtase de ea. 

- Bun, rosti Deborah. Aşadar ai venit aici ca să găseşti ceva ce 
n-ai văzut niciodată, presupunând că acel ceva e la mine. Aveai de 
gând să mă jefuieşti şi apoi să vinzi ce găseai? 

Tonya clătină din cap şi se încruntă. 

- Nu, răspunse ea, ca şi cum ar fi fost uşor revoltată de idee. Nu 
mă interesează deloc acel lucru, dincolo de ceea ce înseamnă el 
pentru familia mea. 

182 


- Tatăl tău? întrebă Deborah. 

- Corect. 

- Nu pricep. 

Tonya zâmbi, de această dată cu amărăciune, şi făcu semn 
chelnerului care stătea la umbră înăuntru. 

- Adu-ne alte două chestii d-astea cu alcool, ceru ea, ridicând 
paharul lui Deborah. Bun, reveni ea, îndreptându-şi atenţia spre 


Deborah cu o privire îngrijorată şi cu o ridicare din umeri. Uite ce 
ştiu eu. 


183 


Capitolul 43 


Tonya luă o gură de uzo şi studie paharul, ca şi cum încă nu s-ar 
fi decis dacă îi plăcea ce bea sau nu. Deborah aşteptă, întrebându- 
se dacă Tonya nu se răzgândise cumva şi nu mai avea chef să-i 
povestească nimic. 

- Bine, zise Tonya, aplecându-se în faţă şi punându-şi mâinile pe 
masă, ca o femeie de afaceri. Tata a fost omorât în Al Doilea 
Război Mondial. A fost în Batalionul 761 de tancuri, comandând un 
tanc Sherman M4A3E8, ceea ce tanchiştii numeau un „Opt uşor”, 
din pricina manevrării lui lejere. 

- A fost comandant de tanc? se miră Deborah, neputându-şi 
masca surprinderea. 

Habar n-avusese că militarii de culoare serviseră în calitate de 
comandanţi. 

- Corect, răspunse Tonya. Nu era indignată, ci doar mândră. Cei 
din 761 erau cu toţii negri. Au fost duşi din Anglia în Normandia în 
octombrie 1944, ca parte a Armatei a Ill-a a lui Patton. S-au bătut 
în bătălia de pe Bulge şi şi-au croit drum în sudul Germaniei. Au 
eliberat chiar unele lagăre ale morții. 

Deborah clipi. „Lagărele morţii.” 

Familia lui Deborah venise în Statele Unite din Germania în anii 
'20, în pauza precară de stabilitate blestemată dintre condiţiile 
dezastruoase impuse de Tratatul de la Versailles, care încheiase 
Primul Război Mondial, şi criza economică care provocase sfârşitul 
Republicii de la Weimar, propulsându-i la putere pe național- 
socialişti. Bunicul ei fusese un tânăr burlac în căutare de 
oportunităţi şi alesese să le caute în Statele Unite, deşi ezitase 
mult să facă acest pas, neştiind ce avea să aducă naţional - 
socialismul - nazismul - sub stăpânirea lui Hitler. Bunica ei 
emigrase în Boston din Polonia trei ani mai târziu, moment în care 
în Europa se întrevedea deja un viitor considerabil mai întunecat, 
chiar dacă mulţi aleseseră să rămână acolo. Deborah avea rude în 
Germania şi Polonia care resimţiseră asprimea „filosofiei” naziste, 
multe dintre acestea nereuşind să supravieţuiască până la sfârşitul 
războiului. Işi cunoştea aceste rude doar ca nişte chipuri tinere şi 
nebănuitoare din fotografii foarte vechi şi nu după nume, aşa cum 
îi era, de altfel, ruşine să recunoască. Părinţii ei cunoscuseră 

184 


succesul cu o lipsă de preocupare total neevreiască pentru trecut. 

„Morţii cu morţii”, obişnuia tatăl ei să-i spună. „Tradiţia este 
construită de oameni care merg întotdeauna înainte. Prea mulţi 
oameni dau vina pe trecut pentru prezentul lor. Treci peste asta. 
Mergi mai departe.” 

Părinţii lui Deborah nu discutau despre membrii familiei rămaşi 
în Europa, iar tatăl ei, deşi se emoţiona când vreo emisiune TV se 
referea la Holocaust, nu vorbea niciodată despre asta şi - din câte 
îşi amintea Deborah - nu rostise niciodată vreo vorbă în acest sens 
cu glas tare. 

„Nu-i bine să te uiţi înapoi”, spusese el. „Te opreşte să vezi 
viitorul pe care ţi-l poţi făuri singur.” 

Deborah crezuse întotdeauna că o asemenea atitudine este utilă 
şi sănătoasă, în ciuda profesiei pe care şi-o alesese. Arheologia se 
referea la descoperirea unui trecut mort, la dobândirea de 
cunoştinţe despre cei dispăruţi demult şi nu la definirea 
prezentului sau a viitorului. Nu-i trecuse niciodată prin minte că 
aşa ceva putea reprezenta o încercare de compensație pentru 
familia ei lipsită de un trecut. 

Se încruntă. Referirea la lagărele morţii o deranjase, o făcuse să 
se simtă uşor nesigură, ca şi cum fundaţia pe care şi-o construise 
singură se clătinase pe neaşteptate sub ea. Se uită la Tonya, care 
o urmărea gânditoare. 

- Îmi cer scuze, zise ea. Zi-i mai departe. 

- Tata a murit la sfârşitul primei săptămâni din mai 1945, zise 
Tonya cu un zâmbet amar. Războiul se încheiase oficial, dar cred 
că au mai fost ceva lupte şi după aceea. Doar aşa e războiul, nu? 

Se opri şi se lăsă pe spatele scaunului. Deborah ieşi din 
propriile-i fantasme ale minţii ca să se uite la Tonya cu alţi ochi. 
Negresa nu părea destul de în vârstă ca să fi avut un tată în 
război, dar poate că ăsta era adevărul. Părul îi încărunţea, deşi se 
vedea mai clar la rădăcini, aşa că poate fusese vopsit în negru 
înainte, iar ochii păreau cu siguranţă destul de bătrâni. Deborah 
era surprinsă - şi un pic ruşinată - de faptul că nu observase asta 
înainte. 

„Ciudat”, îşi zise ea, „să mă gândesc că oamenii născuţi atunci 
au şaizeci de ani acum, că unii dintre cei care au luptat în acel 
război blestemat încă trăiesc şi chiar îşi mai amintesc cum a fost.” 

- Nu l-am cunoscut niciodată, continuă Tonya. Mama a rămas 
însărcinată cu mine când el a fost recrutat. M-am născut în vreme 
ce el era în Anglia, aşteptând misiunea. Am crescut cu povestea 

185 


care a fost spusă familiei mele: că el a fost ucis în luptă în sudul 
Germaniei în ultima zi a războiului. Nu exista nici un motiv să 
punem la îndoială versiunea oficială, aşa că... Am crescut, m-am 
dus la şcoală, mi-am luat o slujbă ca jurnalist şi apoi liber- 
profesionist în Louisiana şi în cele din urmă m-am alăturat la 
Atlanta Journal of Constitution (AJC) acum opt ani. M-am mutat în 
Atlanta şi am început să fiu interesată de povestea tatei. Am făcut 
rost de dosare militare şi am încercat să dau de supraviețuitorii din 
unitatea lui. L-am găsit pe un tip, Thomas Morris, care trăia în 
College Park. Fuseseră în acelaşi pluton, deşi abia când am vorbit 
cu el am aflat că fusese mecanicul conductor al tancului pe care 
tata îl comandase o vreme. 

Am presupus că, dacă un comandant de tanc este ucis în 
acţiune, asta înseamnă că tancul lui a fost distrus, aşa că am fost 
destul de surprinsă să descopăr că un membru al echipajului său 
încă trăieşte. S-a dovedit că lucrurile nu funcționau cum îmi 
imaginasem eu. Când este lovit un tanc, obuzul poate exploda 
chiar în habitaclu sau în altă parte a tancului, ucigându-i pe unii, 
schilodindu-i pe alţii şi lăsând unul sau doi oameni nevătămaţi. 
Asta doar dacă tancul nu lua foc, ceea ce se pare că se întâmpla 
des în cazul unui tanc Sherman. 

- In fine, continuă Tonya, luând paharul în mână, dar fără să bea 
din el. L-am sunat pe acest Morris şi am reuşit să-l conving să se 
întâlnească cu mine, dar încă de la telefon a fost evaziv: prietenos, 
dar... prudent, ca şi cum ar fi ascuns ceva. Ne-am văzut în cele din 
urmă şi am simţit acelaşi lucm. Mi-a spus poveşti despre tata, 
când s-au cunoscut, cum era, cum îi scria el mamei... şi mi-a fost 
clar că l-a plăcut şi că i-a fost prieten. Dar când l-am întrebat de 
ziua când a murit, amintirile lui au părut să devină brusc vagi. 
Dintr-o dată parcă nu-şi mai amintea prea multe în afara celor pe 
care cei din armată mi le povestiseră deja. Se găseau la nord de 
Munchen, plutonul lor se separase de restul companiei şi au dat 
peste un convoi german care îşi croise drum spre sud dinspre 
Berlin, părând că vrea să ajungă în Elveţia. Au fost lupte şi au 
reuşit să oprească acel convoi, dar în cursul bătăliei tata a fost 
omorât. 

Tonya ridică resemnată din umeri. 

- Mi-am continuat investigaţiile, reluă ea. Mi-am zis că pot face 
un articol bun pentru AJC, dacă nu cumva strâng chiar un material 
pentru o carte, şi am aflat multe lucruri, dar nimic altceva despre 
circumstanţele morţii lui. După o vreme m-am obişnuit cu ideea că 

186 


amintirile lui Morris fuseseră atât de inconsistente din pricină că el 
ascunsese intenţionat ceva prea dureros şi traumatic. Apoi a 
apărut cartea lui Kareem Abdul-Jabbar despre Batalionul 761 şi 
atunci am cam lăsat baltă proiectul. Nu credeam că mai pot 
adăuga ceva nou, aşa că mi-am văzut de meseria mea. 

- Pentru ce secţiune scrii? întrebă Deborah. 

- Cea de gastronomie, răspunse Tonya, schiţând un zâmbet. Dar 
am scris, nu mai scriu. Am demisionat ca să devin femeie de 
serviciu la Muzeul Druid Hills. 

- De ce? 

- Ajung şi la asta. Acum trei luni m-am trezit cu un telefon din 
senin. Thomas Morris, conductorul tatei. Mi-a spus că are ceva să- 
mi povestească şi că nu mai are mult timp la dispoziţie. M-am dus 
să-l văd şi l-am găsit intr-o stare foarte proastă. Cred că avea 
peste optzeci de ani şi făcuse un cancer la plămâni. Mi-a spus că 
trebuie să se descarce de o povară - adică altă povară decât cea 
rezultată în urma a şaizeci de ani de fumat. Mi-a mărturisit că tata 
n-a murit în tanc. Atacaseră acel convoi german, aşa cum se 
scrisese în rapoartele militare, dar convoiul în sine era ciudat: aşa 
cum spunea el, era compus din echipamente nepotrivite pentru 
misiune. Nu prea mi-am dat seama ce vrea să spună, dar în esenţă 
ideea era că în aparenţă întreg convoiul era menit să apere, de 
fapt, un singur camion. Nemţii au murit până la ultimul om ca să-şi 
îndeplinească misiunea. 

În fine. Plutonul tatei a suferit pierderi grele, dar a distrus 
tancurile inamice şi a pus mâna pe camion fără ca măcar să tragă 
un obuz în apropierea lui. Tata a fost primul care a urcat în camion, 
deşi Morris şi alţi câţiva erau cu el când l-au capturat. Ilnăuntru se 
găsea un singur container mare, marcat cu un număr de transport. 
Au înştiinţat Cartierul General despre situaţie prin radio şi, pentru 
o vreme, au stat pur şi simplu acolo, îngrijindu-şi rănile şi 
îngropând morţii. Au uitat de container. Au trecut aşa câteva ore şi 
tata a devenit curios să afle ce apăraseră naziştii cu asemenea 
înverşunare. A spus că va deschide containerul, doar ca să se uite 
înăuntru. Alţii i-au spus că ar trebui să aştepte sosirea poliţiştilor 
militari, dar el a replicat că pierduse mulţi camarazi din pricina 
acelei cutii şi avea dreptul să afle pentru ce muriseră aceştia. 

A folosit un topor de asalt din dotarea tancului ca să spargă 
containerul, cu Morris şi restul echipajului stând în spatele lui. 
Tocmai deschidea cutia când au apărut poliţiştii. Morris nu a 
apucat să vadă multe, cu excepţia acestei siluete mari sculptate, 

187 


de culoare verzulie, în parte femeie, în parte... 

- Şarpe, zise Deborah. Sau balaur. Da. 

- Da, mi-am zis că o să recunoşti obiectul, replică Tonya. Cu 
două zile înainte de a mă suna, Morris a văzut aceeaşi sculptură în 
ziarul pentru care lucram, într-un reportaj despre noile exponate 
ale muzeului. 

- Aşa că ţi-ai luat o slujbă acolo ca să descoperi ce altceva mai 
zărise tatăl tău, completă Deborah ideea. 

- Parţial, răspunse Tonya. Insă mai e şi altceva. Ceea ce a văzut 
tata în containerul ăla l-a înnebunit. După ce au ajuns la faţa 
locului, poliţiştii le-au ordonat imediat tanchiştilor să se întoarcă în 
vehiculele lor. Tărăşenia era condusă de un ofiţer tânăr şi alb, 
bineînţeles. Acum, trebuie să-ţi aminteşti cum stătea treaba pe 
atunci între albi şi negri. Soldaţii albi refuzau genul de egalitarism 
care le fusese conferit soldaţilor negri, chiar dacă în realitate nu 
exista acest drept. Când trupele de negri erau antrenate în Statele 
Unite, se spunea că în fiecare weekend, când soldaţilor li se 
permitea să viziteze localităţile învecinate locului de instrucţie, cel 
puţin un negru murea linşat de albi. Adesea Poliţia Militară era 
implicată în astfel de cazuri, dar dacă nu ei erau asasinii - ceea ce 
se întâmpla uneori - atunci poliţiştii nu depuneau nici un efort ca 
să-i aducă în faţa justiţiei pe cei care comiteau crimele, indiferent 
dacă era vorba de militari sau de civili. Mulţi negri credeau că nu 
vor ajunge niciodată să lupte. Au ajuns pe linia frontului doar din 
pricina pierderilor masive de echipaje de tancuri după debarcarea 
din Franţa. Cu toate astea, au fost trataţi în continuare ca nişte 
laşi, nepotriviţi să lupte, continuă Tonya, cu o nouă amărăciune în 
voce, de către o mulţime de comandanţi albi, chiar dacă Batalionul 
761, de pildă, era în permanenţă apreciat de cei care lucrau 
îndeaproape cu ei, pentru valoarea şi determinarea cu care luptau 
sub tirul inamic. Chiar dacă oamenii mureau ca să-şi apere ţara, 
acea ţară nu voia să le recunoască meritele. 

Tonya se lăsă pe spătarul scaunului şi inspiră adânc, pentru a se 
calma. 

Deborah nu rosti nici o vorbă, mulţumindu-se să privească şi să 
asculte şi temându-se să nu distrugă armistițiul fragil creat între 
ele. 

-În fine, reluă Tonya, în vreme ce totul era luat de acolo, 
camionul şi containerul erau păzite de acest poliţist militar. Morris 
nu i-a aflat niciodată numele, dar spunea că era un sudist de modă 
veche, care îşi exprima sentimentele faţă de pluton suficient de 

188 


limpede, denumindu-i „trupe de cioroi” chiar în faţă şi sugerând 
prin vorbe că ei ar fi fost în stare să fure orice era de valoare în 
camion. Când oamenii l-au întrebat ce era înăuntru, el a ridicat 
arma şi a spus că va face o gaură în oricine se apropie. 

Tanchiştii s-au retras în vehiculele lor, dar tata s-a dus înapoi. 
Cam la două minute după aceea, Morris a auzit un foc de armă, 
apoi alte două. Polițistul s-a întors şi le-a spus că un neamţ nu 
murise şi că îl împuşcase pe tata înainte ca el să îl lichideze 
definitiv. 

Au ştiut cu toţii că era o minciună, dar mai ştiau şi că dacă ar fi 
protestat ar fi fost arestaţi sau ar fi păţit-o mai rău. Tunarul lui 
Morris a devenit noul comandant al tancului şi au numit un nou 
recrut care să ia locul acestuia. 

Morris a fost ultimul supravieţuitor al acelui echipaj. Tunarul care 
a devenit comandant a fost ucis de o mină la trei zile după 
incidentul cu convoiul, iar ceilalţi au murit treptat în cursul anilor. 
Morris a fost învins de cancer acum patru săptămâni. 

Sesizând că va urma şi altceva, Deborah aşteptă. 

- Dar, reluă Tonya, aplecându-se în faţă. El mi-a spus că tata 
văzuse ceva „nebunesc” în acel container, despre care n-a vrut să 
discute până ce nu avea să arunce încă o privire, iar Morris era 
convins că în acea zi nu chestia obişnuită dintre albi şi negri l-a 
ucis, ci ceva care era în acea cutie. De aceea am renunţat la slujba 
mea ca să mă apropii de subiect. De aceea sunt acum aici cu tine. 

O vreme Deborah nu zise nimic, după care încuviinţă. 

- iți aminteşti că a fost ucis un vagabond în apropiere de muzeu 
în noaptea morţii lui Richard? zise ea. 

Tonya dădu din cap. 

- S-a spus că nu există legătură între cele două morţi, rosti ea. 

- E posibil. Dar uite ce s-a întâmplat. Am vorbit cu fata lui. Era 
rus şi, ţine-te bine, membru al KGB-ului sau al organizaţiei care s-a 
transformat în KGB. 

- Şi ce căuta în Atlanta? 

- Nu sunt sigură, răspunse Deborah. Dar încep să cred că vâna 
aceeaşi cutie pe care tatăl tău a văzut-o în remorca acelui camion 
german. 

Tonya făcu ochii mari, apoi îi îngustă. 

- Avea o scrisoare la el, continuă Deborah. Cea mai mare parte 
era distrusă, dar exista acolo o referire la nişte „rămăşiţe”, despre 
care autorul scrisorii credea că n-au ajuns niciodată la destinaţie, 
ci într-un oraş în Germania, Magdeburg. Nu am verificat încă, dar 

189 


nu m-ar surprinde să aflu că acest oraş este chiar la graniţa 
elveţiană. Orice ar fi acele „rămăşiţe” - şi ar putea fi rămăşiţe 
umane, prin urmare ar putea fi vorba de cadavrul lui Agamemnon 
- tatăl tău a ajutat la oprirea trecerii lor peste graniţă, sunt sigură 
de asta. Ruşii, adăugă ea, au pus mâna pe o mulţime de antichităţi 
din Berlin. Le mai au şi acum. Transportul ăsta însă, cea mai mare, 
mai bogată şi mai renumită pradă dintre toate, le-a scăpat printre 
degete. Au trecut cincizeci de ani şi ei continuă să o caute. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Dincolo de masă se auzi un claxon 
şi cineva strigă unui prieten în greacă, apoi altcineva râse tare ca 
răspuns, dar cele două femei nu dădură nici un semn că ar fi auzit 
ceva, rămânând nemişcate şi uitându-se fix una la cealaltă. 


190 


Capitolul 44 


Comandară ceva de mâncare, un gest care, în opinia lui 
Deborah, ar fi putut părea complet ireal din pricina naturii relaţiei 
lor în Statele Unite şi a faptului că Tonya o ţinuse în bătaia unei 
arme cu o oră înainte. Numai că lucrurile se schimbaseră. Intre ele 
părea să se formeze un soi de alianţă tacită şi neaşteptată, alianţă 
care trecea dincolo de faptul că amândouă erau americance (şi nu 
de o factură obişnuită) într-o ţară bizară. Erau amândouă femei 
încăpăţânate care încercau să găsească o logică în pierdere şi 
tragedie, din nefericire fără prea mult succes. 

Deborah îi povesti Tonyei totul: despre Richard, despre Marcus, 
despre mesajele ei cu Calvin (fără să menţioneze tentativele lor de 
flirt, dacă despre aşa ceva fusese vorba în realitate) şi despre 
avertismentul misterios primit înainte de tentativa de asasinare de 
pe Acrocorint. Îi povesti tot ce ştia despre cadavrul lui 
Agamemnon, despre reputaţia ciudată a lui Schliemann ca 
arheolog, despre MVD, chiar şi despre acea blestemată de proră 
de navă a cărei bruscă reapariţie generase atât de multe. 

- Şi tipul ăsta, Marcus, a dispărut? întrebă Tonya. 

- Din câte îmi dau eu seama, da, răspunse Deborah. Nu am 
reuşit să dau de el în Corint sau Atena. Poate că a plecat din ţară. 

- Crezi că el a încercat să te omoare ieri? 

- Sunt destul de sigură că nu a fost el personal, rosti Deborah, 
îngustându-şi ochii. Dar dacă el a pus totul la cale... Nu ştiu. Nu 
cred şi nu văd ce ar câştiga din asta, dar din alt punct de vedere 
nu văd ce ar avea oricine ceva de câştigat, aşa că povestea asta 
nu mă duce prea departe. 

Se lăsă o nouă pauză de gândire, apoi Tonya puse întrebarea 
care atârnase deasupra lor din clipa în care începuseră să schimbe 
informaţii. 

- Deci, rosti ea, ce urmează acum? 

Deborah clătină din cap. Habar n-avea. 

- Sunt gata să mă duc acasă, zise ea. Nu văd ce ar mai fi de 
făcut. Tu? 

- Păi aveam de gând să te împuşc, rosti Tonya, zâmbind. De 
fapt, încă mă mai tentează ideea. Habar n-am cine ar prelua 
conducerea muzeului, dar în nici un caz n-ar mai fi vorba de o 

191 


maniacă a controlului ca tine. 

- Mersi, replică Deborah, întorcându-i zâmbetul. 

- Ce-ar fi să mergem la cumpărături? propuse Tonya, lăţindu-şi 
zâmbetul, astfel încât chipul i se întineri cu zece ani, şi mijind ochii 
spre magazinul de suvenire din cealaltă parte a străzii. Chestia 
asta mă înveseleşte aproape la fel de mult ca mersul la biserică. 
Ce zici de nişte suvenire? 

- N-am cumpărat nimic, răspunse Deborah, zâmbind un pic 
şmechereşte. Desigur. Ce mama naibii... 

Se ridicară şi porniră spre magazinul cu ferestrele încărcate de 
afişe cu „Cele mai bune reproduceri după antichităţile Greciei”. 
Intrară, uitându-se un pic vinovate una la cealaltă. Oricât ar fi vrut 
ele să pară altfel, un astfel de gest reprezenta un mod cumplit de 
banal de a pune capăt investigaţiilor lor. 

Amândouă se opriră uluite chiar după uşă. Magazinul era mare, 
de mărimea unui hangar de avioane, şi fiecare centimetru pătrat 
era plin cu rafturi, cutii de expunere şi mostre atârnate pe pereţi. 
Deborah căscă gura şi absorbi totul cu privirea: statui de toate 
dimensiunile din marmură şi ipsos, vaze în miniatură, vase şi 
amfore, obiecte geometrice şi sculpturi cicladice precum cele 
invocate de Moore şi Picasso în Muzeul Naţional de Arheologie, 
urne clasice negre şi roşii împodobite cu scene din mitologia 
locală, sfincşi de bronz şi trăsuri modelate după originalele din 
Delphi, capete de taur şi topoare asemenea celor clasice, din 
Epoca Bronzului, descoperite în Creta, şi obiecte de origine romană 
de toate felurile, unele dintre ele mostre de prostii tipic destinate 
turiştilor, altele replici de calitate după exponate din muzee. Tonya 
apucă un mic Priap de bronz şi rânji. 

- Grecii ăştia au o părere extraordinară despre ei înşişi, zise ea. 

Deborah abia dacă o auzi. Creierul ei începea să judece cu mare 
viteză şi privirea încerca să ţină pasul cu ideile. Urmară picioarele, 
astfel că, pentru o clipă, ea uită de durerea din gleznă. 

Ignoră obiectele cu preţ mic. Nici măcar obiectele din gama de 
preţ mediu, deşi bine executate şi perfecte pentru suvenirele pe 
care avea ea de gând să le cumpere, nu îi atraseră prea mult 
atenţia. Pe rafturile de sus însă se găseau cutii care conţineau 
artefacte ce şi-ar fi avut locul în Muzeul Naţional de Arheologie, 
obiecte despre care ea nu putea afirma că nu erau reale decât din 
pricina etichetelor cu preţuri. Nu acurateţea lor aparte le făcea 
speciale. Păreau vechi, ca şi cum abia ar fi fost scoase din pământ. 
Oale, farfurii, chiar obiecte de bronz: toate arătau ca şi cum ar fi 

192 


fost vechi de mii de ani, iar dacă asta nu ajungea, Deborah era 
convinsă că unele dintre ele nu erau reproduceri, ci mai degrabă 
piese noi inspirate de artefacte antice. Nu văzuse astfel de obiecte 
în niciun magazin turistic din Atena sau Corint. De fapt, singurul 
loc unde mai văzuse aşa ceva era încăperea din spatele raftului de 
cărţi din dormitorul lui Richard. 

- Scuzaţi-mă, zise ea, apucând mâna unei vânzătoare care păru 
surprinsă de gestul ei. De unde obţineţi toate acestea? 

- De pretutindeni, răspunse fata. Unele dintre ele sunt făcute în 
străinătate. 

Deborah îşi dădu seama că fata nu-i acorda atenţie. 

- Nu, insistă ea. Nu mă refer la toate produsele. Doar la 
obiectele acelea. Cele scumpe. 

Probabil sesizând un comision gras, fata îi acordă acum toată 
atenţia şi atitudinea ei deveni politicoasă. 

- Astea sunt făcute aici, răspunse ea. Sunt opere speciale 
produse de o singură familie care se ocupă de crearea de obiecte 
de cea mai mare calitate de generaţii întregi. Astea nu sunt 
reproduceri. Sunt opere de artă. 

Deborah se forţă să rămână calmă. 

- Mă interesează foarte mult să cumpăr câteva, zise ea, arătând 
vag spre un raft cu sculpturi de bronz pe care nu le-ar fi putut căra 
fără o mărire substanţială a spaţiului personal pentru bagaje. Dar 
aş vrea să cunosc artistul. 

Tonya se apropiase şi asculta schimbul de cuvinte cu un interes 
plin de amuzament. 

- Îmi pare rău, doamnă, zise fata, dar artiştii sunt foarte discreţi. 
Uneori aduc obiecte la magazin, dar de obicei stau acasă, unde au 
propria lor... care e cuvântul? Unde se fac chestiile de metal. 

- Forjă? propuse Tonya. 

- Corect, răspunse fata. Forjă. 

- Şi unde e asta? întrebă Deborah. 

- Îmi pare rău, doamnă, dar nu vă pot spune. Este casa lor. 

- Da, dar... 

- Îmi pare rău. Nu o pot face. 

Deborah gândi cu repeziciune. 

- Ascultă, zise ea. Caut ceva aparte, ceva ce trebuie 
confecţionat. M-am uitat la obiecte prin toată ţara şi am decis că 
vreau ca acela care a executat aceste obiecte să-mi facă şi mie 
unul special. 

- Acestea sunt unicate, zise fata. 

193 


- Da, dar obiectul pe care îl vreau eu trebuie făcut conform 
specificaţiilor mele. Dacă îmi faceţi legătura cu artistul, mă voi 
asigura să primiţi un comision ca şi cum am fi cumpărat obiectul 
de aici. 

Fata ezită, apoi clătină din cap. 

- Imi pare rău, rosti ea. Nu putem face asta. 

- II mai vrei făcut din aur? o întrebă brusc Tonya pe Deborah. 

Fata se uită repede la Deborah, care îşi recompuse expresia şi 
zise: 

- Dacă pot executa ceva atât de mare. 

Fata clipi. 

- Veniţi cu mine, vă rog, zise ea. 


194 


Capitolul 45 


Casa, o structură complet ştearsă tencuită în alb, se găsea în 
cealaltă parte a satului. Cele trei femei merseră repede, fără să 
vorbească, de parcă vorbele le-ar fi putut costa ratarea unei 
oportunităţi de o viaţă. Fata alertase printr-un telefon dat în şoaptă 
familia cu pricina asupra faptului că vor avea parte de vizitatori, 
aşa că la sosire îi aştepta un băiat desculţ, de vreo zece ani, care 
mângâia o pisică albă şi slăbănoagă. 

Băiatul le conduse printr-un hol îngust şi golaş, pe lângă o 
bucătărie care mirosea a oregano, într-un living unde aşteptau un 
bărbat în vârstă şi soţia lui, amândoi în haine grele, de culoare 
închisă. Camera era surprinzător de golaşă, având ca decoraţiuni 
doar câteva poze în alb şi negru. 

Fata de la magazin le vorbi celor doi bătrâni în greacă, arătând 
cu capul spre Deborah. Bărbatul, care avea o mustață impozantă, 
mormăi ceva nedesluşit, în cele din urmă spuse ceva soţiei sale şi 
femeia dădu din cap scurt, după care îşi întoarse privirea curioasă 
spre Tonya. 

- Ce anume căutaţi? întrebă simplu bărbatul. 

Deborah era surprinsă. Presupusese că omul nu vorbea engleza. 

- Păi, rosti ea, nu prea ştiu exact... 

Se uită la Tonya ca să mai câştige timp, apoi rosti brusc: 

- O mască mortuară. O mască mortuară din aur precum cele 
găsite la Micene. 

Rostise cuvintele magice. Faţa bătrânului se lumină toată într-un 
zâmbet. Vorbi repede către soţia lui şi femeia se lumină şi ea, 
începând să  bolborosească ceva în greacă în direcţia 
americancelor, cu mâinile strânse în faţa ei, ca şi cum ar fi fost 
surprinsă în timpul unor aplauze. După aceea bătrânul se ridică şi 
ieşi din încăpere, făcându-le semn să îl urmeze. 

- Precum măştile găsite de Herr Schliemann, da? 

- Da. 

Omul le conduse prin bucătărie înspre o curte plină de magazii, 
dintre care câteva aveau coşuri metalice. 

- Cuptor, zise el, arătând spre o construcţie. Forjă, continuă el, 
arătând spre alta. Herr Schliemann a dormit în sat. Trei case mai 
jos de aici. Nu numai Schliemann. Mulţi alţi oameni faimoşi. ŞI 

195 


Himmler şi Goebbels au dormit aici. 

Deborah îi aruncă o privire, aşteptându-se oarecum ca el să 
admită că glumeşte. 

- Naziştii? întrebă ea. 

- Desigur, întări el, ridicând din umeri. Micene a fost foarte 
importantă pentru ei. Schliemann însuşi era... cum îi spuneau ei... 
un Superom Teuton. 

Râse spart de propria frază sau amintindu-şi de ea. Deborah şi 
Tonya schimbară o privire îngrijorată. _ 

Omul deschise o uşă grea şi aprinse lumina. Incăperea avea o 
podea de beton, iar în capăt se vedeau mai multe sobe metalice 
mari. Tot acolo se găseau mai multe nicovale diferite şi un perete 
plin de unelte cu cozi lungi, cleşti extractori înnegriţi de foc, cleşti 
obişnuiţi şi ciocane cu capetele deformate de folosire strălucind ca 
şi cum ar fi fost cromate. 

De-a lungul altui perete se vedea un pupitru de lucru cu statui 
de ceară în diferite stadii de finisare. 

- Folosim doar tehnicile antice, rosti bătrânul. Chiar şi în cazul 
mulajelor de bronz. Fiecare figurină de ceară înseamnă un singur 
mulaj şi fiecare mulaj dă o singură statuie. Este un proces 
îndelungat şi foarte scump. Nimeni în afara noastră nu mai 
procedează aşa în zilele noastre. 

- Cum rămâne cu măştile? se interesă Deborah. Le puteţi face? 

- Desigur. 

- Aţi mai făcut aşa ceva înainte? 

- Una sau două, rosti el, ridicând din umeri. Cu mulţi ani în 
urmă. Cam aşa de mici. 

Îşi făcu palmele pungă pentru a indica o suprafaţă cu un 
diametru cam de cincisprezece centimetri. 

- Le puteţi face mai mari? întrebă Deborah. În mărime naturală. 

- Bineînţeles, răspunse omul, ridicând iarăşi din umeri de o 
manieră care îi reamintea lui Deborah de directorul de muzeu din 
Atena. Dar aurul este scump. Astăzi e foarte greu de găsit în 
Grecia. Pe vremuri, în zilele lui Agamemnon, aurul conţinea multe 
impurități. Cositor. Zinc. 

- Le puteţi face la fel ca atunci, cu acelaşi amestec. 

Omul se încruntă. 

- Aproape, replică el. Măştile originale sunt diferite între ele. 
Probabil că fiecare este confecţionată din metal provenind din 
diverse locuri, aşa că nu există o singură... ăă... compoziţie 
corectă. Pe care o vreţi copiată, pe cea a lui Agamemnon? 

196 


- Nu, răspunse Deborah. Vreau o mască asemănătoare, dar 
diferită. Aţi putea face asta? 

Bătrânul încuviinţă şi ridică un singur deget, ca şi cum le-ar fi 
avertizat să aştepte. Apoi părăsi încăperea timp de câteva minute, 
vreme în care femeile de-abia schiţară câteva zâmbete şi priviră în 
jurul lor, studiind lucrările care erau deja pe bancul de lucru. Când 
se întoarse, bătrânul ţinea în mână ceea ce Deborah crezu că sunt 
două din fotografiile în alb şi negru din living. 

- Uitaţi, zise el, arătând prima fotografie. 

Deborah îşi simţi inima bătând cu putere, apoi avu senzaţia că 
se opreşte. Poza monocromă arăta un bărbat aplecat peste o 
nicovală. Bărbatul ţinea în mână o mască mortuară mare. Diferea 
de oricare altă mască din Muzeul Naţional de Arheologie. Era 
masca pe care Deborah o zărise pe computerul lui Richard. 

- Bunicul meu, rosti meşteşugaml cu mândrie. Vedeţi. 

Împinse cealaltă poză către Deborah. Aceasta arăta doi bărbaţi 
zâmbind către aparatul foto, unul masiv, cu o mustață mare şi o 
expresie jovială pe chip, celălalt tot cu mustață, dar mai slab şi cu 
un aer profesoral din pricina ochelarilor cu ramă subţire de metal. 

Amândoi erau îmbrăcaţi în costume demodate, de culori închise, 
cu gulere curios de înguste. 

- Bunicul, din nou, zise bătrânul. 

- Cine e celălalt bărbat? se interesă Tonya. 

- Ăsta, rosti omul, bătând în sticla fotografiei ca un dirijor care ar 
vrea să pună viorile în acord una cu alta, este Heinrich 
Schliemann. 


197 


Capitolul 46 


Deborah îşi dăduse seama din clipa în care zărise fotografia. 
Recunoscuse postura obişnuită a lui Schliemann, pe jumătate 
academică, pe jumătate de spectacol pompos, şi simţise iarăşi că 
îi stă inima în loc. Cele două femei avură nevoie de zece minute 
pentru a reuşi să scape de acolo, cumpărând în acest scop câteva 
obiecte mai preţioase ca să-şi facă fuga mai uşor de trecut cu 
vederea, deşi între timp Deborah nu mai putea să se gândească la 
nimic altceva. Ca şi cum veştile despre o urgenţă în familie ar fi 
fost întrerupte de o reclamă, ceea ce o făcuse incapabilă de a mai 
gândi logic sau de a se mai comporta cu demnitate. Trebuia să 
iasă din acel atelier, din acel sat, din acea ţară. Totul se terminase. 

Şi asta deoarece fotografiile nu puteau însemna decât un singur 
lucru din punctul de vedere al lui Deborah. Masca şi tot ce o 
însoţise, toate acele obiecte pentru care murise Richard erau nişte 
falsuri confecţionate de un grec talentat de la sfârşitul secolului al 
XIX-lea. Nu constituia nici o consolare faptul că Richard şi Marcus - 
şi poate oamenii din guvernele Rusiei şi Greciei - fuseseră păcăliţi 
să creadă că acele obiecte erau reale. Tot ce făcuse Deborah, de la 
cercetări şi până la riscarea propriei vieţi şi a libertăţii şi reputației 
personale de cercetător şi om de afaceri în Statele Unite se bazase 
pe o minciună. 

Nu mai conta cum ajunseseră masca şi celelalte obiecte în 
America. Nu mai conta dacă exista un cadavru sau nu. Nu mai 
conta dacă acest cadavru era căutat de Uniunea Sovietică de 
cincizeci de ani: Nu mai conta în posesia cui se afla acum. Totul nu 
era decât o grămadă de gunoaie, valorând la fel de mult ca şi 
celelalte suvenire mai bine executate, care erau vândute turiştilor. 
Pentru asta fusese ucis tatăl Tonyei şi murise Richard. Totul nu era 
decât o glumă amară, lipsită de farmec, o glumă de cel mai prost- 
gust posibil, care distrugea tot mai mult cu fiecare nou cadavru pe 
care îl genera. Ajunsă înapoi pe străzile pârjolite de soare, Deborah 
simţi nevoia bruscă de a vomita. 

Tonya nu avea nevoie să întrebe ce gândea sau cum se simţea 
Deborah. Ea avusese nevoie de ceva mai mult timp ca să 
înţeleagă, dar după lacrimile de umilinţă care-i răsăriseră în colţul 
ochilor şi pe care ea şi le şterse înainte de a ieşi din atelier, era 

198 


clar că acum înţelegea bine implicaţia acelor fotografii afişate cu 
mândrie. Ştiuse sau se lăsase implicat Schliemann, pentru a face 
rost de fondurile necesare ridicării reşedinţei maiestuoase din 
Atena? Probabil că nu. Oricum, nu mai conta. Tatăl Tonyei murise 
în zadar. Ajunse să îşi spună că ar fi fost chiar mai bine dacă ar fi 
murit din pricina unei izbucniri de ură rasială. Cel puţin aşa furia ei 
ar fi fost corectă şi morală. Aşa cum stăteau lucrurile, tatăl ei 
devenise victima unui accident stupid. Da, totul nu era decât o 
glumă proastă. 

Lăsară amândouă adresele fetei de la magazin unde să le fie 
expediate bunurile cumpărate şi plătiră în euro fără nici un fel de 
resentiment. Oricum nu mai aveau nevoie de bani acum. Se 
duceau acasă. Intorcându-se la micul Renault, Deborah încercă să- 
si amintească ce anume cumpărase, dar nu reuşi să vizualizeze 
nici măcar un obiect. 

- Vrei să te duc înapoi la Atena? se oferi Tonya. 

- Mă întorc la hotelul din Corint, răspunse Deborah. Îmi iau 
lucrurile. Văd dacă a sunat Marcus sau Calvin. Mă întorc acasă 
mâine la prima oră. 

- Eşti sigură? 

- Da. 

Tonya încuviinţă. Scoase cheile maşinii din geantă şi, ca şi cum 
ar fi acţionat în urma unui impuls cu care s-ar fi luptat până atunci, 
luă braţul lui Deborah şi îl strânse. Privirile li se întâlniră din nou şi 
ambele femei dădură din cap şi zâmbiră, ştergându-şi lacrimile, 
fără a rosti vreo vorbă. Tonya se urcă în maşină şi demară. 
Deborah nu-i făcu semn de la revedere. 

Porni înapoi spre staţia de autobuz. Se auzi un claxon de maşină 
şi Deborah se lipi de peretele unei case ca şoferul să nu dea peste 
ea. Se întoarse, iritată, şi descoperi că era vorba de un taxi. 
Şoferul credea că Deborah voia să se urce. 

„Ce altceva ar putea căuta o americancă ca o barză pe aici?” 

- Vrei să vezi oraş vechi? 

Nu voia aşa ceva, dar o parte a ei îi spunea că acum era 
pregătită să-şi ia la revedere de la Richard. Probabil că el fusese 
deja îngropat. Avea să-şi ia la revedere aici, în fortăreaţa de care el 
fusese atât de fascinat, chiar dacă fusese păcălit atât de grosolan. 
Deborah trase de portiera din spate a taxiului şi se urcă fără să 
scoată o vorbă. 

Tot ce se petrecuse în ultimele zile părea îndepărtat şi irelevant, 
anihilat de descoperirea făcută de ea în sat. Încă un gest de 

199 


rămas-bun faţă de trecut şi se putea duce acasă. 

Avea încă la ea biletul de intrare de dimineaţă, aşa că o lăsară 
înăuntru fără să-i ceară o nouă taxă. Micene era la fel ca înainte, 
cu excepţia faptului că acum părea o citadelă mulţumită de clapa 
trasă atâtor oameni. Deborah trecu iarăşi prin Poarta cu Lei, văzu 
acelaşi cerc de morminte unde începuse totul şi urcă dealul. Se 
făcuse târziu între timp şi cei mai mulţi turişti plecaseră acasă sau, 
mai degrabă, coborâseră la terase şi în magazine de suvenire. Unii 
plecaseră spre Atena, alţii spre Delphi. Nici unul dintre ei nu era 
conştient de păcăleală. 

Din cel mai înalt punct al citadelei, Deborah se întoarse ca să 
privească zidurile cu pietrele lor ciclopice, mormintele circulare şi 
tholos-urile, apoi casele negustorilor, şoseaua şi pantele prăfuite 
ale dealurilor. 

- Am venit pentru tine, Richard, şopti ea. Am venit ca să încerc 
să dau o mână de ajutor. Mi-aş fi dorit să nu o fi făcut, dar cred că 
trebuia să o fac. Se aplecă şi luă o mână de praf şi pietriş. Adio, 
Richard. Ai fost un om bun. Un istoric şi un curator prost, dar un 
om bun. Te-am iubit foarte mult. 

Aruncă praful şi pietrişul într-un arc mare în aer, de unde o parte 
mică probabil că avea să ajungă până la morminte. 

Rămase tăcută o clipă, apoi privi în jurul ei. Soarele începuse să 
coboare în spatele dealurilor şi ultimele grupuri de turişti ieşeau 
din citadelă pentru o ultimă privire la a Tezaurul lui Atreus. Intre 
ruine se mai găsea o singură persoană în apropiere de ea, un băiat 
slăbănog, de vreo optsprezece sau douăzeci de ani, care şedea şi 
fuma pe treptele pe care urcase ea, uitându-se fără jenă drept la 
Deborah cu o expresie de duritate în ochi. Când simţi privirea ei, 
băiatul se ridică încet şi pe buzele palide îi înflori un rânjet strâmb. 
Acum Deborah putea vedea că nu şezuse pe trepte, ci pe o cască 
verzuie de motociclist. 


200 


Capitolul 47 


Deborah îngheţă. Bărbatul - arăta mai degrabă a puşti - se 
găsea la doar treizeci de metri distanţă, suficient de aproape ca ea 
să vadă în detaliu cum el trage lejer din ţigară şi apoi modul în 
care, urmărind-o cu un amuzament cinic, aruncă chiştocul 
fumegând. Continua să stea paralizată, holbându-se la el, când 
băiatul se ridică încet în picioare, cu acelaşi rânjet pe chip şi 
privind-o dintr-o parte, ca amuzat de o glumă bună. Era nefiresc 
de slab şi palid ca varul, cu excepţia smocului albăstrui de păr de 
pe scalpul ras. Avea ochi mici şi apropiaţi, părând să privească 
fără să vadă undeva la distanţă, ignorând-o în mod conştient pe 
Deborah, dar simţindu-i panica şi bucurându-se de ea. Când 
individul se uită la ea, o făcu cu încrederea îngâmfată de sine a 
unui actor, ca şi cum acolo s-ar fi aflat mulţimi de oameni 
aşteptând să-i aplaude triumful inevitabil. 

„A venit să te ucidă: de aproape şi cu mâinile lui de data asta.” 

Deborah privi repede în jurul ei, întrerupând vraja aproape 
hipnotică a ochilor lui. Dealul nu părea peste măsură de înalt, dar 
dacă Deborah se arunca peste margine probabil că avea să-şi rupă 
ceva în timp ce se rostogolea printre ruinele celui de-al doilea cerc 
concentric al sitului, iar el ar fi fost peste ea în câteva secunde. 
Citadela fusese proiectată ca să reziste în faţa atacatorilor şi exista 
un singur drum în jos: scara pe care el se proţăpea acum. Deborah 
nu putea decât să urce în direcţie contrară, sperând ca el s-o 
urmeze şi între timp ea să găsească o modalitate de a trece pe 
lângă el. 

Individul aşteptă ca Deborah să se uite la el înainte de a începe 
să se descheie la cămaşă ca din întâmplare. Gestul o deranja fără 
un motiv aparent, dar iritarea se transformă în groază când 
Deborah văzu ce se ascundea sub cămaşă. La centură băiatul 
avea un cuţit, nu de genul celui care îl ucisese pe Richard - era 
sigură de asta - ci mai degrabă un soi de cuţit de vânătoare cu o 
lamă lungă şi cu tăişul curbat înspre un vârf ca de ac. Şi totuşi 
cuțitul era mai puţin îngrozitor decât tatuajele. Chiar de unde se 
afla, Deborah le putea vedea: o mască mortuară ornamentală care 
se întindea de la un sfârc la celălalt şi de la gât la pubis, şi cumva 
imprimată peste ea o pasăre stilizată, poate un vultur, cu ghearele 

201 


pătrate şi imperiale. Da, părea un vultur roman. Peste mască se 
vedea un cuvânt scris în greacă. Cu toate că individul o lăsa să 
citească şi să vadă totul în voie ca să-i sporească teama, Deborah 
nu putea citi cuvântul de unde se găsea, deşi avea o idee în 
privinţa sensului. 

| se păru că trece o eternitate înainte ca el să se mişte, iar când 
o făcu, totul păru o joacă, un pas în glumă menit să sperie, cu 
degetele de la o mână întinse şi răşchirate, şi cu degetele de la 
cealaltă mână strângând plăselele cuţitului, astfel ca acesta să 
stea cu vârful în jos. Deborah se mişcă şi el râse, cu un râs 
băieţesc gâlgâitor, aproape ca un chicotit. Pentru Deborah râsul 
era mai înfiorător decât cuțitul sau tatuajele. Nu aşteptă să vadă 
ce avea să urmeze, ci se întoarse şi o luă la fugă înapoi spre vârful 
dealului, încercând cu disperare să-şi amintească harta desenată 
în ghid. 

Individul nu veni după ea, cel puţin nu imediat, iar când 
Deborah se uită pe după umăr îl văzu culegându-şi casca şi 
pornind încet după ea, continuând să zâmbească, de parcă s-ar fi 
bucurat de o vânătoare. Părea calm, în elementul lui, ca şi cum ar 
fi interpretat un rol de film. Probabil că se socotea Terminatorul, 
aşa că se deplasa încet, inexorabil, cu o ferocitate de neimaginat. 
Deborah continuă să alerge, îndreptându-se către cel mai nordic 
zid. 

Ca majoritatea cetăților, Micene avea o aşa-numită poartă din 
spate, o ieşire secretă în caz de asediu pe unde puteau fi 
strecurate alimente sau trupe. Era situată la distanţă de principala 
cale de acces în fortăreață şi, prin comparaţie cu spectacolul oferit 
de masiva Poartă a Leilor, nu era decât o gaură în zid. Deborah o 
văzuse în acea dimineaţă. Se găsea în partea de nord, dar nu 
putea spune unde exact anume, iar acum nu prea mai vedea 
zidurile. Traversă spaţiul din spatele palatului regal, mergând 
repede, şi cercetă iute zidurile. Acestea se arcuiau mult mai spre 
est decât îşi amintea ea. „Poarta din spate trebuie să fie într- 
acolo.” 

Pomi spre dreapta şi o luă iarăşi la fugă. Dacă trecea prin poartă 
şi o lua în jos, el ar fi putut să o prindă ieşind prin faţă, dar acolo 
jos se găseau ultimii turişti şi paznicii sitului. Deborah se uită în 
spate şi îl văzu, urmărind-o, continuând să se ţină cam la treizeci 
de metri în spate, cu gura întredeschisă şi cu capul aplecat, ca un 
câine de vânătoare. 

„Nu”, îşi zise ea, „mai degrabă ca o hienă.” 

202 


Se menţinu la distanţă de casa cu coloane şi ajunse la aleea 
largă de pe partea de sus a zidurilor. Coti iarăşi la dreapta şi se 
deplasă spre est, de-a lungul fortificațiilor, către spatele citadelei. 
Se mişca repede acum, conştientă că el îşi mărise viteza, probabil 
sesizând ceea ce intenţionează ea să facă. Deborah simţea un 
zvâcnet constant în glezna lovită, dar continuă să meargă. În 
spatele ei, îl auzi urcând pe partea de sus a zidului şi urmărind-o. 

Işi înteţi paşii. Se speriase când îl zărise cu casca, ca şi cum 
faptul că nu-i văzuse ochii îl făcea mai puţin uman şi, ca atare, mai 
periculos. Acum însă se uitase în ochii lui şi aceştia n-o liniştiseră 
deloc. Păreau încărcaţi de o răutate stupidă şi oarbă. lar 
tatuajele... A 

Ceva legat de tatuaje i se părea cunoscut lui Deborah. Işi zise că 
era ceva legat de mască, dar nu avea niciun sens. Ştia ce însemna 
imaginea acelei măşti şi se uitase la diverse reprezentări ale ei în 
ultimele zile. Bineînţeles că imaginea îi era cunoscută. Cu toate 
astea, ceva din ea nu se potrivea cu masca pe care părea să o 
reprezinte... 

Deborah făcu alţi câţiva paşi mari şi apoi începu să recunoască 
în sinea ei că avea o problemă. Niciunul din zidurile pe lângă care 
trecea nu i se părea cunoscut. Văzuse poarta din spate de 
dimineaţă, de sus, dar nu ajunsese atât de departe printre ruine. 

- Nu, mormăi ea, cu voce tare. Nu. Te rog, Doamne, nu. ` 

Dar adevărul devenea tot mai de neevitat cu fiecare pas. Işi 
judecase greşit poziția. Poarta din spate era mai apropiată de 
capătul vestic al dealului decât crezuse ea şi prin urmare mai 
apropiată de urmăritor. Putea continua să fugă de-a lungul 
zidurilor, dar n-avea nici o ieşire la dispoziţie. In plus, nu făcea 
altceva decât să se îndepărteze tot mai mult de oamenii care s-ar 
mai fi putut găsi la intrare. Numără alţi cinci paşi şi decise să se 
oprească. 

Privi înapoi. Zidul se curba uşor şi urmăritorul dispăruse 
temporar din raza ei vizuală. 

„Acum e un moment la fel de bun ca oricare altul.” 

Intinse mâna spre marginea zidului şi începu să se caţere. Poate 
că de asta avea nevoie. Dacă el nu o vedea urcându-se, poate că 
trecea pe lângă ea şi Deborah s-ar fi putut întoarce, ar fi putut să o 
ia la fugă peste culmile zidurilor şi apoi în jos prin Poarta Leilor 
către salvare. Se căţără cu disperare, julindu-şi buricele degetelor 
de pietre, până ce reuşi să ajungă cu umărul peste margine şi să 
se arunce pe partea de sus a zidului. Se uită în jos pe alee şi 

203 


răsuflă uşurată. Individul nu ajunsese încă acolo. Reuşise. 

Abia când se ridică în picioare îl văzu pe zid, mai aproape de ea 
acum, urmărind-o. Individul procedase la fel ca ea cu câteva 
momente înainte, probabil intenţionând să sară asupra ei de pe 
zid. In orice caz, Deborah pierduse un timp preţios, căci el se 
găsea acum între ea şi ambele porţi de ieşire, iar ea nu mai avea 
unde să se ducă. 


204 


Capitolul 48 


Nu avea unde să se ducă în jos. În colţul vestic îndepărtat al 
ruinelor zări un portal triunghiular în stâncă, cu partea de sus 
arcuită, ca ferestrele pseudogotice ale Templului Ohabei Shalom 
din Brookline, unde mersese la Sabaturi şi la slujbe până la vârsta 
de treisprezece ani: era pasajul de trecere către bazinul secret cu 
apă despre care citise, cel cu prăpastia. Deborah ezită doar o 
secundă. 

„Nu am unde să mă mai duc...” 

Porni în fugă într-acolo şi cobori în gol. Intrarea era lată cam de 
un metru şi înaltă de trei-patru metri. Pietrele din podea păreau 
şlefuite din pricina secolelor de utilizare. Coridorul părea întunecat 
şi rece, ameninţător, iar intrarea în el o angaja pe Deborah la... 
ceva. Nu era sigură la ce anume, dar în minte i se înfiripa deja o 
idee îngrozitoare. 

Se adăposti înăuntru, oprindu-se ca să se uite înapoi. Dacă el nu 
pricepuse exact ce făcuse ea, poate că trecea pe lângă. Dar 
şansele erau practic inexistente. Individul fusese prea aproape. 
Deborah îl zări venind spre ea, mai aproape ca oricând, suficient 
de aproape ca ea să citească acel cuvânt inscripţionat pe mască şi 
pe vultur: „Atreus”. 

Pentru câteva clipe rămase încremenită, cu gura larg deschisă, 
deşi cuvântul în sine nu o lua prin surprindere. O oprise însă 
realitatea groaznică şi inevitabilă a acelui lucru. Individul continua 
să se apropie, rânjind, aşa că Deborah nu avu altă şansă decât să 
se întoarcă spre profunzimile subterane şi să încerce o 
improvizație. 

Primii paşi nu părură chiar atât de răi, dar la prima cotitură 
lumina dispăru. Zidurile erau surprinzător de netede, ca şi cum ar 
fi fost tencuite, dar nu exista nicio balustradă sau frânghie cu 
ajutorul căreia ea să se orienteze, aşa că în curând Deborah 
încetini, încercând solul dinaintea ei pentru a depista marginile 
treptelor inegale. O altă cotitură şi se trezi în beznă absolută. Făcu 
alţi doi paşi şi se împiedică. Glezna luxată îi cedă când Deborah 
rată treapta cu celălalt picior. Căzu, dar reuşi să se oprească după 
câteva trepte, ajutându-se de mâini, astfel că încheietura rănită îi 
aruncă un zvâcnet ascuţit chiar în moalele capului, după care 

205 


durerea se mai potoli. Deborah se îndreptă şi făcu alţi doi paşi 
ezitanţi. Avea nevoie de lumină. 

Îl auzea venind în spatele ei, auzea ecoul generat de paşii lui. Şi 
el încetinise, dar nici nu avea de ce să se grăbească. Deborah 
presupunea că o adusese exact unde voia. Nu avea unde să se 
ascundă şi nu exista nicio adâncitură unde să se ghemuiască în 
vreme ce el ar fi trecut pe lângă. Nu exista decât capătul brusc al 
tunelului şi, aşa cum spunea ghidul, o cădere de şaptezeci de 
metri prin beznă până la apa rece şi fără fund de dedesubt. 

Deborah îşi scoase rucsacul de pe spate şi căută ceva într-unul 
din buzunarele laterale. Înăuntru se găsea telefonul mobil pe care 
nu-l folosise de când ajunsese în Grecia. Ştia că nu dispunea de 
operator în afara Statelor Unite, şi oricum acolo nu putea exista 
semnal, dar poate că telefonul avea suficientă energie ca să-i 
dea... 

„Lumină!” 

Imediat ce pomi telefonul, afişajul minuscul al acestuia se 
înverzi ca un licurici. Nu însemna prea mult, dar în acea peşteră 
lipsită de lumină, aşa ceva reprezenta mult mai mult decât nimic. 
Ţinu telefonul în faţa ei, menţinându-l jos deasupra solului, şi astfel 
Deborah văzu scara devenind fosforescentă, ca şi cum podeaua ar 
fi fost plină de acele plante microscopice care fac ca valurile din 
oceanele tropicale să sclipească în întuneric. Cu mare prudenţă, 
merse ceva mai repede în jos. 

Pierdu repede numărătoarea treptelor pe care le coborâse, dar 
bănuia că erau cel puţin cincizeci, iar tunelul cotise abrupt de 
câteva ori, înşumbându-se în solul pietros ca o gaură de iepure în 
iad. 

„lar eu sunt Alice”, îşi zise ea. „Numai că iepurele alb mă 
vânează, nu invers, şi are în mână un cuţit în loc de un ceas de 
buzunar.” 

Merse mai departe, continuând să coboare, cu un braţ întins 
lateral ca să simtă zidul rece, cu celălalt întins în faţă cu telefonul 
şi lumina slabă amncată de acesta. Incercă să-şi amintească ceea 
ce citise în ghid. Scria acolo că tunelul era lung şi greu şi că se 
răsucea în jurul lui, dar Deborah nu-şi amintea să fi citit cât de 
departe ajungea. Oare câte trepte coborâse? Şaizeci? Optzeci? 
Ceva de genul ăsta, dar nici un număr nu o ajută să-şi amintească 
ceva din carte, cu excepţia modului în care tunelul se sfârşea: o 
prăpastie bruscă până la bazinul cu apă adâncă şi... moartea. 

În carte, o asemenea descriere păruse inadecvată şi imprecisă, 

206 


dar aici, în răceala de mormânt şi în bezna de sicriu a tunelului, 
părea de-a dreptul îngrozitoare. Chiar şi cu lumina slabă a 
telefonului, era posibil ca Deborah să nu zărească marginea la 
timp, şi atunci nu ar mai fi avut cine să o salveze de la dezastru. 

„Căderea te-ar ucide oricum”, îi spuse o voce în minte. „Chiar 
dacă nu te izbeşti decât de apă. Şaptezeci de metri? Ar fi ca şi 
cum ai ateriza pe beton.” 

- Taci, rosti ea cu voce tare în direcţia vocii din minte. Taci 
odată. 

Îşi numără următorii zece paşi, doar ca să-şi abată gândurile, 
apoi o nouă idee începu să prindă contur. 

Acolo unde tunelul se sfârşea în prăpastia spre bazin se găsea o 
frânghie. Oare aşa era? Trebuia să fie aşa. Dacă Deborah era iute - 
mai ales că se deplasa mai repede cu lumina ei slabă decât o 
făcea el fără lumină - putea dezlega frânghia dintr-o parte, se 
putea prinde de ea şi se putea lăsa peste margine în bezna 
bazinului. El nu avea să vadă marginea, avea să facă un ultim pas 
şi avea să descopere că nu se mai găseşte nimic sub picioarele lui, 
după care avea să cadă pe lângă ea, urlând de spaimă, în apele 
negre aflate la atât de mare distanţă. 

„Doamne”, îşi spuse ea, în vreme ce groaznica idee i se insinua 
mai bine în minte, facând-o să simtă literalmente panica degetelor 
lui căutând un reazem în stâncă sau în țesătura hainelor ei, în 
vreme ce trupul i se afunda în vidul negru... „Doamne.” 

Oare era în stare să o facă, mai ales dacă exista acea frânghie 
prinsă de zid? Oare reuşea să dezlege frânghia în timp util? Putea 
atârna ea acolo în beznă, aşteptând apropierea lui şi simțind 
goliciunea bazinului imens şi letal din jurul ei, sperând ca el să 
comită greşeala pe care ea nu o comisese? Şi dacă el îşi dădea 
seama cum procedase ea şi se aşeza pe podea, chicotind, în 
vreme ce ea ar fi atârnat acolo (şaptezeci de metri...), cu braţele 
devenindu-i din ce în ce mai grele din pricina efortului, până ce 
oboseala avea s-o facă să dea drumul la frânghie şi să cadă... 

„Mom rezolva chestia asta când o să ajungem la ea”, îşi zise ea. 

Una din frazele cu dublu înţeles preferate de Richard. 

- Deborah, se auzi o voce din spate. Era o voce uşor cântată, ca 
o tachinare. Deborah. 

E] 

Deborah ezită, apoi merse mai departe, cu inima bătându-i mai 
repede ca oricând şi cu o senzaţie de greață crescându-i în capul 
pieptului. 

207 


„Nu răspunde. Mergi mai departe.” 

- Pun eu mâna pe tine, Deborah, cântă individul. 

Era clar că nu era grec. American. Din sud? Poate. 

- Cum te simţi? strigă el. 

„Eşti pe punctul de a muri şi habar n-ai de ce.” 

Individul chicoti pentru sine auzindu-se, dar Deborah nu îl 
asculta. Refuza să o facă. 

Tunelul coti iarăşi abrupt, apoi încă o dată, şi se opri. 

Pentru câteva secunde, Deborah plimbă lumina telefonului 
peste stâncă în toate direcţiile, dar îşi dădu seama că nu putea 
evita adevărul oribil. 

Nu exista nicio frânghie peste prăpastie. Nu exista niciun fel de 
prăpastie. Nu puseseră o balustradă de prindere peste bazin. 
Umpluseră bazinul cu pietre. Ghidul era depăşit, iar Deborah era 
prinsă în capcană. 


208 


Capitolul 49 


Ultima ei zvâcnire de viteză mărise cumva distanţa dintre ei, aşa 
că trecură câteva secunde înainte ca ea să-l audă, secunde în 
cursul cărora se agăţă de speranţa că el se răzgândise şi decisese 
să se întoarcă. Ar fi fost mai bine ca el s-o aştepte afară în loc să 
fie prinsă aici, înghesuită în întuneric precum un şobolan. 

Imaginea o făcu să se scuture de furie. 

„Nu eu sunt şobolanul”, îşi zise ea. „El e. Nevăstuică trufaşă şi 
asasină ce e.. 

Individul se apropia acum, şi dincolo de târşâitul paşilor lui, 
Deborah auzea şi altceva, ceva cu greu discemabil, mai presus de 
respiraţia grea. 

„Fluieră.” 

Era un sunet plat, cu note ascuţite şi nediferenţiate, ca şi cum 
individul sufla aerul printre dinţi, cu buzele retrase ca un şacal sau 
- imaginea reveni în mintea ei - ca o hienă. Lejeritatea cu care el 
urma să o omoare, banalitatea deconcertantă cu care el trata 
această acţiune o făceau brusc furioasă la cuhne pe Deborah. Puse 
telefonul pe treaptă la ultima cotitură a tunelului şi se înapoie la 
capătul acestuia. 

Aproape ajunsese la ea. Fără lumina verzuie care să o ghideze 
oarecum, ar fi putut jura că el deja ar fi putut să o atingă acum. Se 
sprijini de pereţii bazinului zidit, unde atâţia turişti idioţi îşi 
găsiseră fără îndoială sfârşitul în decursul anilor, căzând în gol, şi 
muşchii i se încordară de la glezne la umeri precum un păianjen în 
pânza sa spiralată, gata de salt. Avea la dispoziţie doar un foarte 
scurt moment de avantaj. Nu exista răgazul pentru jumătăţi de 
măsură. 

Privirea ei nu zări forma corpului lui până ce fluieratul nu încetă. 
Individul apăru în licărul telefonului celular, cu faţa dintr-o dată 
limpede şi fantomatică în lumina verzuie. 

„Iepurele alb...” 

Deborah îi văzu ochii îngustându-i-se, brusc saturați de lumină 
după atâta întuneric, şi se năpusti înainte, lovind dur spre faţa lui 
cu piciorul bun. 

- Surpriză, exclamă ea, izbindu-l tare în obraz şi cu latul palmei. 

Tipul se dădu înapoi, căzând pe spate pe trepte şi icnind de 

209 


durere, dar gestul îl scoase din lumina telefonului şi Deborah îl 
pierdu. Izbi iarăşi cu piciorul, dar nu-l atinse şi aproape că îşi 
pierdu echilibrul din pricina loviturii. Se apropie cu un pas, dându- 
şi prea târziu seama că ajunge ea însăşi să fie luminată de licărul 
verzui al telefonului. Cuţitul o atinse peste umăr şi pe partea 
laterală a gâtului. 

Strimbându-se, se dădu înapoi şi apăsă rana cu mâna, în primul 
rând din instinct, apoi căutând vreo tăietură care secţionase un 
vas de sânge. Habar n-avea cum de ştiuse să facă asta, dar o făcu, 
testând pielea cu degetele şi căutând răni arteriale severe. Nu 
simţi nimic în acest sens şi atunci nu mai pierdu vremea cu 
examinarea. Dădu cu piciorul în telefon, se aruncă înspre dreapta - 
cât mai departe de mâna cu cuțitul - şi se năpusti iarăşi spre 
atacator, cu capul aplecat, precum un taur în asalt. 

Cineva de statura ei ar fi putut avea un avantaj luptând de la 
câteva trepte mai sus, dar el era mai scund decât ea cu câţiva 
centimetri şi părea complet nepregătit pentru furia ei. Umărul ei 
realiză un contact cu ceva (braţul lui? faţa lui?) şi îl proiectă pe 
individ cu duritate în zid. Se auzi o bufnitură surdă - capul lui se 
lovise de stâncă - apoi clinchetul limpede şi metalic al cuţitului 
căzând pe podea. Deborah lăsă arma şi nu aşteptă să vadă dacă 
tipul era conştient. Trecu cum putu peste trupul lui care se 
prăbuşea şi o luă la fugă înapoi pe scări. 

Alunecă de două ori pe treptele nesigure (aici ghidul avea 
dreptate), dar simţea aerul încălzindu-se pe măsură ce urca. 
Continua să fie groaznic de întuneric, dar în faţa ei se găseau 
lumina, căldura şi viaţa. Alergă, călcând orbeşte, izbindu-se dur de 
zid acolo unde tunelul se răsucea, dar nu se opri nici o clipă. Apoi 
întunericul se subţie puţin şi unele pietre de pe sol căpătară contur 
şi profunzime. În jurul următoarei cotituri vizibilitatea deveni şi mai 
bună, astfel că Deborah inspiră lumina ca pe oxigen. Incă cinci 
trepte, altă cotitură a tunelului şi se trezi afară, pe jumătate orbită 
de strălucirea soarelui. Dintr-o dată simţi sudoarea, nervii întinşi la 
maximum şi durerea arzătoare din umăr, dar nimic din toate 
acestea nu o opri să alerge înapoi la ruinele palatului, apoi în jos 
spre cercul de morminte şi, în fine, să iasă prin Poarta Leilor. 
Amintindu-şi mitul lui Orfeu care a încercat să-şi salveze soţia din 
Infern, nu se uită înapoi nici o secundă. 


210 


Capitolul 50 


De această dată, povesti ce păţise paznicilor care, la rândul lor, 
chemară poliţia. O întrebară dacă individul murise. Habar n-avea. 
Nu credea asta, deşi era posibil ca el să fi rămas inconştient. Dură 
mai bine de douăzeci de minute ca o maşină de poliţie să ajungă 
acolo şi trecură alte zece sau douăsprezece până când poliţiştii 
făcură rost de lanterne şi ajunseră la intrarea de la tunelul spre 
bazin. Deborah aşteptă în soarele de după-amiază ca poliţiştii să 
intre în tunel, unul dintre ei cu pistolul scos din teacă, dar 
zgomotul unei motociclete mici plecând din parcare îi spuse că 
oamenii nu aveau să găsească nimic. Fără îndoială că el ieşise din 
gaura lui de iepure în vreme ce ea dădea raportul şi se strecurase 
tăcut afară prin poarta din spate, după care înconjurase locul până 
la scuterul lui de la baza zidului fortăreței. 

Poliţiştii îi luară numele şi adresa hotelului unde stătea ea, dar, 
când Deborah le mărturisi că intenţiona să ia primul avion spre 
America, lăsară carneţelele jos şi se uitară la ceas. O conduseră 
însă înapoi în Corint şi până la Hotelul Ephira, scutind-o de o nouă 
călătorie cu autobuzul şi de o plimbare pe jos de care ea nu prea 
se simţea în stare. 

Nu o aşteptau mesaje la hotel. Deşi se simţea tentată să se 
ducă la cafeneaua Internet ca să-şi verifice poşta electronică, nu 
era dispusă să-şi asume alte riscuri. li spuse recepţionerei că va 
pleca la prima oră a dimineţii şi se încuie în camera ei cu un 
sandviş cumpărat de la barul din hol. Mâncă iute sandvişul, bău 
nişte apă şi făcu un duş, apoi îşi rezervă locul de avion la telefon, 
cerând mâncare cuşer în urma unui impuls, un lucru pe care nu ÎI 
mai făcuse înainte. 

„le încredinţezi lui Dumnezeu în faţa micilor iepuri albi 
criminali?” 

Nu prea. 

Nu plănuise nimic, cel puţin nu conştient, dar îl sună pe Calvin 
Bowers, formând repede numărul, ca să nu cumva să se 
gândească la ceea ce face sau la ce anume avea să spună. 

- Alo? răspunse el. 

Părea ameţit şi un pic iritat. Deborah ar fi trebuit să se 
gândească la diferenţa de fus orar înainte de a suna. Pentru o clipă 

211 


rămase nehotărâtă, ţinând telefonul în mână, fără a rosti vreo 
vorbă, cuprinsă de panică de parcă ar fi avut iarăşi paisprezece ani 
şi ar fi sunat-o pe vedeta de fotbal american a şcolii, trecând peste 
toate pragurile nevăzute care constituiau structura şi ierarhia 
culturală a liceului. Rămase nemişcată când îşi aminti de acel apel 
telefonic, conştientizând cât de proastă fusese abia când 
respectiva vedetă (pe nume Tim Andrews; creierul ei închisese 
acel nume într-o mică temniţă întunecată din minte) începuse să 
râdă. 

- Deborah? rosti Calvin Bowers. Tu eşti? 

Vocea lui părea brusc atentă, mângâietoare, chiar dătătoare de 
speranţă, atât de diferită de disprețul lui Tim Andrews, aducând-o 
pe Deborah cu picioarele pe pământ sau cel puţin aproape de 
starea ei firească. 

- Da, zise ea. Îmi cer scuze că te deranjez. Nu mă pricep deloc 
să calculez... 

- E-n regulă. Unde eşti? 

- Vin acasă mâine, îl informă ea. Astăzi cineva a încercat să mă 
ucidă. Din nou. Dar n-am păţit nimic. 

Acel „din nou” sunase aproape ca o glumă. Deborah îşi asculta 
propriile cuvinte şi modul cum respingea îngrijorarea lui, şi se 
întrebă de unde o asemenea atitudine. Panica, stresul, 
dezamăgirea brutală şi cruntă, sentimentul de eşec cumplit, 
groaza şi oboseala, toate acestea se evaporaseră precum ceața 
unei dimineţi în razele soarelui puternic, iar Deborah simţi în mod 
inexplicabil un sentiment de mulţumire. 

- La ce oră ajungi? se interesă el. Te aştept la aeroport. 

Deborah consultă orarul şi îi spuse ora, întrebându-se vag de ce 
îi păsa lui şi de ce o mulțumea atât de tare că lui îi păsa. 

- Bine, rosti el. Mă bucur că am să te văd. 

Deborah zâmbi, se gândi la asta câteva clipe şi răspunse simplu: 

- Da. 


A doua zi luă primul autobuz spre Atena, sună la aeroport ca să 
verifice dacă zborul ei suferise modificări, apoi luă un taxi de la 
staţia de autobuz până la Muzeul de Arheologie. Popadreus se 
găsea în biroul lui, purtând acelaşi costum impecabil închis la 
culoare - sau unul similar - dar părul îi stătea în neorânduială, iar 
el părea tracasat. Când îşi dădu seama despre cine era vorba, 
zâmbetului lui laconic îi trebuiră câteva clipe ca să apară. 

- Miss Miller, rosti el. Mă bucur să vă văd. Din nefericire, astăzi 

212 


sunt cam ocupat. 

- Am venit doar ca să-mi iau adio, zise Deborah. Avionul meu 
pleacă peste... trei ore, îl informă ea după ce-şi verifică ceasul. 

Directorul se relaxă vizibil şi zâmbetul îi deveni mai cald. 

- Îmi pare rău să aud asta, replică el, părând să vorbească cu 
sinceritate. Vă rog, luaţi loc. Vreţi o ceaşcă de cafea? N... 

- ... hes, încheie ea propoziţia în locul lui, zâmbind. Da, vă rog. 
Mi-ar prinde bine. 

El ceru cafeaua la telefon, uitându-se în acest timp la ea. După 
ce închise, Deborah se aplecă înainte şi decise să treacă direct la 
subiect. 

- Nu vă răpesc mult timp, zise ea. Voiam să vă povestesc în 
primul rând de ce am venit aici. 

Directorul păru să sesizeze ceva important în maniera ei de a 
aborda situaţia, aşa că se îndreptă pe scaun, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să primească nişte veşti proaste. 

- Nu am sosit aici ca un simplu turist. Omul pentru care lucrez, 
omul care a înfiinţat şi a finanţat muzeul pe care îl conduc a fost 
ucis acum câteva nopţi. l-am descoperit trupul în mijlocul unei 
colecţii mici, dar aparent valoroase, de antichităţi greceşti pe care 
cred că el intenţiona să le dăruiască muzeului. Ceva lipsea însă de 
acolo. Nu am văzut obiectul, dar cred că este vorba despre 
cadavrul mumificat al unui rege micenian din Epoca Bronzului, 
purtând o mască şi alte însemne mortuare regale. Cred că Richard 
- omul care a fost ucis - nutrea sentimentul că obiectul cu pricina 
a fost descoperit de Schliemann şi transportat prin contrabandă 
către o colecţie particulară din Germania. La sfârşitul războiului, 
nemţii au încercat să transporte colecţia până într-un oraş pe 
nume Magdeburg şi apoi în Elveţia, dar pe drum au fost 
interceptaţi de o unitate americană de tancuri. Colecţia a ajuns pe 
piaţa neagră, trecând cel puţin prin mâinile unui colecţionar 
interesat, pe lângă guvernul rus, care ar fi vrut să o ducă la 
Moscova, aşa cum dusese deja colecţia cunoscută sub numele de 
„Comoara lui Priam”. 

Totodată mai cred că Richard avea impresia că acele rămăşiţe 
umane aparţineau lui Agamemnon însuşi. Se lăsă o scurtă pauză. 

- Şi dumneavoastră ce credeţi? întrebă directorul muzeului. 
Vorbea cu voce măsurată şi joasă. Până în acea clipă nu dăduse 
nicio dovadă de neîncredere sau de şoc. Dar Deborah nici nu se 
aştepta la aşa ceva. 

- Dacă există cu adevărat un cadavru, sau bucăţi din el, 

213 


răspunse Deborah, sunt destul de sigură că nu e vorba de 
Agamemnon şi chiar că nu e vorba de nişte rămăşiţe umane din 
Antichitate. Totodată, sunt destul de sigură că acea mască 
mortuară şi alte bunuri din mormânt au fost produse de un 
meşteşugar grec la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu-mi dau seama 
cum şi-au găsit toate acestea drum către Germania şi sub 
auspiciile cui, dar acum ştiu ce s-a întâmplat cu ele la sfârşitul 
războiului şi mai ştiu că au ajuns până la urmă într-o încăpere 
secretă legată de un mic muzeu din Atlanta, Georgia. 

Veni cafeaua. Tăcură amândoi în vreme ce erau serviţi, 
continuând să se uite cu prudenţă unul la celălalt. 

- Toate astea sunt foarte interesante, rosti Popadreus. Sunt însă 
curios să aflu de ce aţi ţinut să mi le povestiţi înainte de a pleca. 

Era prima lui mutare greşită. Directorul îi evită privirea şi se 
concentră să-şi pună zahăr în cafea. 

- Cred că ştiţi de ce, rosti Deborah. 

- Zău? Nu era sfidare, ci o mirare sinceră. De ce anume? 

- Cred că guvernul elen a prins de veste, poate prin intermediul 
acestei instituţii, că un cadavru era posibil să fi fost scos din Grecia 
prin contrabandă de Schliemann, că acel cadavru se pierduse în 
Germania timp de cincizeci de ani şi apoi în altă parte pentru încă 
alţi cincizeci de ani. A apărut din nou în Atlanta şi omul care ÎI 
poseda putea fi convins să-l returneze ţării unde fusese descoperit. 
Poate chiar i s-a făcut o ofertă ca în schimbul acelui cadavru să 
poată păstra restul colecţiei în Statele Unite. Ministrul Culturii şi 
Antichităţilor (pe care din întâmplare l-am cunoscut chiar în 
această clădire) sugera continuarea chestiunii, probabil autorizând 
o plată substanţială pentru recuperarea celorlalte obiecte, în 
interesul identităţii naţionale şi culturale a Greciei. 

Popadreus nu zise nimic câteva minute, apoi oftă şi zâmbi. 

- Interesant, rosti el. Bineînţeles că totul se bazează doar pe 
speculaţii, dar tot este interesant. 

- Mulţumesc, rosti Deborah, sorbind din cafea. 

- Atât de interesant, de fapt, că sunt curios să aflu cum se 
termină povestea. 

Deborah îşi lăsă ceaşca jos şi se uită la el. Nu lua în derâdere şi 
nici nu refuza ceea ce spunea ea. Era vorba de altceva, ceva cei 
se citea în ochi, ceva cunoscut şi un pic trist. 

Era o cerere autentică, o invitaţie, aproape o implorare, menită 
să reveleze şi să ceară în acelaşi timp. 

- Bine, acceptă ea. Păi aş spune că o pereche de experţi în 

214 


artefacte miceniene, probabil angajaţi de muzeu sau cumva 
lucrând pentru muzeu, au fost detaşaţi în Atlanta ca să se 
întâlnească cu proprietarul cadavrului şi să negocieze returnarea 
acestuia în Grecia, totul depinzând de dovedirea autenticităţii lui. 
Cam în aceeaşi perioadă, în Atlanta a apărut şi un rus care a 
încercat să pună mâna pe bunuri, deşi habar n-am dacă opera pe 
cont propriu sau îşi servea în mod similar patria. 

De asta măcar era sigură. Povestea putea avea mai multe 
finaluri şi ea nu ştia pe care să-l urmeze mai întâi. 

- Când grecii au văzut artefactele, au fost suficient de mulţumiţi 
ca să vrea să le ia imediat de acolo, dar proprietarul a emis 
anumite obiecţii, ceea ce a dus la un soi de dispută, o ceartă care 
a devenit violentă... 

Popadreus ridică mâna ca s-o oprească. Pentru câteva clipe 
rămase nemişcat, cu palma ridicată şi cu o uşoară expresie de 
durere pe chip. Când vorbi, Deborah crezu că el depistase ceva în 
maniera ei de a se exprima, ceva care sugera că nici ea nu era 
convinsă de adevărul celor rostite. 

- Haideţi să încercăm varianta B, propuse el. 

- Cei doi agenţi - ataşaţi culturali sau cum vreţi să îi numim - au 
fost impresionați de ceea ce au văzut, suficient de impresionați ca 
să vrea să ia cadavrul cu ei pentru investigaţii amănunțite. Richard 
a fost de acord şi i-a lăsat să ia cutia care conţinea cadavrul şi 
celelalte comori, bucuros să le retumeze Greciei, dar continuând 
să-şi manifeste dorinţa ca restul colecţiei să rămână în muzeu. Dar 
după ce agenţii pleacă luând cu ei cadavrul, apare altcineva, 
descoperă că a ratat tranzacţia pe care spera să o împiedice şi îi 
ucide pe Richard şi pe rusul care poza drept un vagabond pripăşit 
în zonă tocmai ca să monitorizeze evenimentele de la muzeu. Intre 
timp, agenţii greci cercetează ceea ce au recuperat şi decid că 
marfa nu este, de fapt, autentică. Hotărăsc să nu încerce 
transportarea obiectelor în Grecia şi se dau la fund, temându-se să 
nu fie implicaţi în uciderea lui Richard. 

- Şi, interveni directorul muzeului, ca să nu pună guvernul lor 
într-o situaţie delicată. În definitiv, ar fi fost foarte neplăcut ca o 
tară să meargă atât de departe ca să repatrieze ceva ce se 
dovedeşte a fi lipsit de valoare istorică şi culturală. 

Deborah ştia că nu putea spera la o recunoaştere mai făţişă a 
faptului că avea dreptate. 

- Aşadar altcineva l-a omorât pe Richard? întrebă ea. 

- Poporul grec este foarte mândru de trecutul lui, zise 

215 


Popadreus. Are şi motive să fie aşa, mai ales prin prisma trecutului 
îndepărtat. Grecii au nevoie de asta. Îi ajută să nu uite cine sunt. 
Astea fiind spuse, nu cred că vreun grec ar fi în stare să ia viaţa 
unei fiinţe vii ca să aducă un mort acasă. 

Se opri, brusc învins şi mic pe scaunul lui. 

- Richard Dixon era un om cu principii şi un prieten al poporului 
grec, continuă el. Că oferta lui nu era pe măsura a ceea ce credea 
el - chiar dacă nu pare demn de o tragedie antică - reprezintă o 
pilulă amară şi costisitoare, pentru el şi pentru noi. Primiţi, vă rog, 
condoleanţele mele din inimă. 

Deborah se uită în podea. Nu era sigură la cine se referise el 
prin „noi”, dar părea să o fi inclus şi pe ea, aşa că Deborah se simţi 
neaşteptat de flatată şi nu găsi nici un răspuns adecvat. 

- Veţi pierde avionul, rosti el, ridicându-se. 

Deborah clipi de două ori şi schiţă un zâmbet în vreme ce se 
ridica în picioare. 

- Mulţumesc pentru cafea, zise ea. A fost foarte bună. 

- Sunteţi întotdeauna mai mult decât bine-venită, rosti el. 


216 


Interludiu 
Franţa, 1997 


Randolph Fitz-Stephens împlinise optzeci şi şapte de ani cu două 
zile în urmă. Doctorii îi spuseseră că nu îi recomandă călătoria, 
care se putea dovedi chiar periculoasă, dar el le ignorase sfatul. 
Aşteptase o jumătate de viaţă acest moment şi n-avea de gând să 
se împiedice acum de starea lui de sănătate. Aşteptase mai bine 
de jumătate de secol, căutând prin dosare şi registre, plătind 
scufundări, apelând la anchete internaţionale: o jumătate de secol, 
timp în care singura răsplată pentru eforturile lui fusese luarea în 
derâdere de către cei cărora el le încredinţase povestea. Cu 
excepţia fiului său. Marcus ar fi dorit să fie aici în clipa de graţie, 
dar fiul lui încercase să-l împiedice să plece la drum în starea lui 
actuală, aşa că el trebuia să aştepte în ignoranță ca să-i aplaude 
pe urmă judecata. 

În câteva zile aveau să-l aducă pe Agamemnon, regele din 
Micene, în Anglia! Atunci şi numai atunci aveau să înceapă 
discuţiile cu British Museum. lar dacă Randolph n-avea să mai 
trăiască pentru a-l vedea pe eroul războiului troian expus sub 
fresca Parthenonului adusă de lordul Elgin, atunci se putea măcar 
asigura că Marcus o va face. 

Ştiuse dintotdeauna că fusese vorba de o încurcătură cu actele. 
Haosul ultimelor zile de război şi al primelor zile de pace fusese un 
adevărat coşmar administrativ. Nu era surprinzător că americanii 
lipsiţi de orice scrupule fuseseră în stare să fugă cu o încărcătură 
pe care ar fi trebuit să o livreze în altă parte, după cum nu era 
surprinzător că nici o arhivă nu conţinea date despre locul unde 
încărcătura fusese cu adevărat mutată. Lui Randolph nu-i trecuse 
însă niciodată prin minte că o navă anonimă i-ar fi putut duce 
preţioasa lui comoară pe fundul mării sau că, cincizeci de ani mai 
târziu, un banc mobil de nisip va arunca epava navei pe pietrele 
de pe ţărmul Bretaniei. 

Se părea că un băiat de vreo doisprezece ani fusese primul atras 
de un container aparte, acum putrezit din pricina apei sărate, un 
container din care băiatul recuperase câteva obiecte pe care să le 
vândă în magazinele locale de antichităţi. Abia când auzise o 

217 


discuţie despre vechimea unei anumite amfore, Marcus îşi dăduse 
seama că auzea un raport de recuperare a nepreţuitelor obiecte 
pentru care familia lui plătise deja. Oare cadavrul măreţului rege 
supravieţuise călătoriei şi - mai rău - anilor petrecuţi în mare? 
Depinde de modul în care fusese conservat trupul. Dar şi dacă 
supravieţuise doar un fragment de os şi tot ar fi făcut toţi banii şi 
toţi anii de aşteptare. 

Negustorul pretindea că interiorul containerului era intact, deşi 
nu se baza pe nimic în afirmaţiile lui, în afara faptului că acel 
container părea plin. Evitase să răspundă la întrebarea dacă erau 
implicaţi şi alţi ofertanţi, dar Randolph era convins că el unul putea 
plăti mai mult decât oricine altcineva. Avea încă la el fotografiile, 
acum estompate şi îngălbenite rău de vreme, pe care primul lui 
contact dubios i le trimisese cu atâtea decenii în urmă. El trebuia 
să fie cel care să pretindă proprietatea. Din punct de vedere 
moral, containerul era deja al lui. 

Se aşeză, drept ca un băț, la o masă metalică din cafeneaua 
stabilită ca loc de întâlnire şi aşteptă. Negustorul întârziase deja o 
oră. Randolph sorbi din ceai (sau cum naiba se numea rezultatul 
înmuierii unui pliculeţ de ceai în apă călduţă) şi încercă să nu se 
gândească la întoarcerea acasă fără ca măcar să-l zărească pe 
negustor sau comoara. 

În piaţa satului îşi făcu apariţia un bărbat cu privirea aţintită 
spre terasa cafenelei. 

El trebuia să fie negustorul. 

lritarea lui Randolph pricinuită de aşteptare se evaporă ca o 
ceața. 

- Domnul Fitz-Stephens? rosti bărbatul, aşezându-se în faţa 
bătrânului. Mă tem că monsieur Thibodaux a fost reţinut cu 
treburi, dar cred că vă pot ajuta eu. 

- Nu vine aici? întrebă Randolph, simțind cum revine ceața, mai 
groasă ca oricând, astfel că pentru o secundă avu senzaţia că se 
înăbuşă. 

- Mai degrabă veniţi dumneavoastră la el, rosti celălalt. Vă 
deranjează o scurtă plimbare? Am parcat maşina în cealaltă parte 
a pieţei. 

- Unde mergem? se interesă Randolph, ridicându-se încet şi cu 
ezitări în picioare. 

- Pe plajă, răspunse celălalt, cu voce veselă. 

Omul nu avea deloc accent franțuzesc. 

Merseră pe jos, apoi cu maşina, apoi iar pe jos, până la duna 

218 


întunecată şi pustie de nisip aflată la doar câteva sute de metri 
distanţă de locul unde ajunsese să se odihnească epava navei St 
Lo, cu chila ruptă şi inundată. Cerul era noros şi se întuneca tot 
mai mult, promițând o ploaie zdravănă şi bogată. Randolph îşi 
lăsase umbrela la cafenea. Picioarele îl dureau şi deja mersese 
astăzi pe jos mai mult decât într-o săptămână întreagă. 

- Sunt curios, rosti bărbatul mai tânăr. Ce credeţi mai exact că 
se află între resturile din container? 

- Corpul lui Agamemnon, regele Greciei, conservat de Heinrich 
Schliemann, cu toate obiectele care l-au însoţit în moarte, 
răspunse Randolph. Intonase cuvintele ca pe o litanie: cu 
reverență şi ca pe o declaraţie familiară de minunare şi credinţă. ŞI 
prora galerei, adăugă el, deşi aia nu mă interesează. 

- Altceva? întrebă tânărul. 

Zâmbea oarecum ciudat. Deşi Randolph zărise variante ale 
aceluiaşi zâmbet anterior, când povestise despre ceea ce credea 
el că se află la bordul epavei, acum zâmbetul lui părea diferit, 
cumva mai rece. Se trezi că se uită după vreun om pe plajă şi că îl 
încearcă un fior de nelinişte văzând că nu mai e nimeni înjur. 

- Ce altceva să mai fie? rosti el, forţându-se să pară vag amuzat 
pentru a-şi ascunde neliniştea. Ce altceva ar mai putea dori 
cineva? 

Tânărul râse o singură dată, ca un strănut de ironie 
dispreţuitoare. 

Inconjuraseră o limbă prelungă de stânci izvorâtă abrupt din 
nisipul spălat de ape şi prelingându-se în valuri. La punctul de 
înălţime maximă, limba de stânci măsura cam trei metri, dar se 
micşora pe măsură ce malul se unea cu apa cenuşie. 

- Vă amuză? întrebă Randolph. 

Nu credea că îl place prea mult pe acel om. 

- Au trecut cincizeci şi trei de ani, rosti celălalt cu un dispreţ 
evident, şi încă nu aveţi idee cu ce aveţi de-a face! Jur că vă faco 
mare pomană omorându-vă. Apropo, ăsta este monsieur 
Thibodaux. 

Cadavrul zăcea cu fața în jos în spatele stâncii, pe jumătate 
scufundat în valurile de flux, astfel încât părul de pe cap îi flutura 
în bătaia fiecărui val. 

- Cine eşti? întrebă Randolph, abia dezlipindu-şi privirea de pe 
leşul din faţa lui. 

- Doar un alt client amarnic de dezamăgit al unui om care nu a 
apreciat în mod adecvat pretenţiile tuturor părţilor interesate, 

219 


răspunse tânărul, zâmbind. 

Spre propria uimire, Randolph se trezi că zâmbeşte. 

- Nici tu nu-l ai, rosti el. 

- II voi avea, rosti celălalt. lar dumneata nu vei fi în postura de a 
povesti altcuiva ce se găseşte acolo. 

- Fiul meu te va găsi, zise Randolph. Şi îl va găsi şi pe 
Agamemnon. 

- Ştiţi, rosti celălalt, urăsc să văd cum veţi muri atât de plin de 
încredere. Ce-ar fi să vă povestesc ce nu ştiţi despre container, şi 
abia după aceea să vă ucid? Credeţi-mă că asta vă va şterge 
zâmbetul ăsta trufaş de pe faţă. Ce credeţi? Vreţi să muriţi în 
ignoranță sau vreţi să ştiţi ce aţi căutat atât de neîndemânatic 
atâta amar de vreme? 

Randolph ezită, nesigur. Luând tăcerea lui drept acceptare, 
tânărul scoase cuțitul lui ciudat, cu lama dreaptă şi peste măsură 
de lungă, apoi îi povesti bătrânului. 

Acesta căzu încet, cu ochii holbaţi, şocat nu atât de lama din 
pieptul lui, cât mai ales de ideea care i se insinuase în minte, o 
idee care genera un val de groază în sufletul lui înainte de moarte, 
aşa cum valurile Atlanticului aveau în curând să-l poarte în sus 
până la nisipurile de la baza dunelor. 


220 


Partea a Ill-a 


Întoarcerea la Ithaca 


O Meditaţie despre Kaddish din Cartea Rugăciunii 
Sabatului şi a Festivalului. 

„În vreme ce se recită Kaddish-ul în amintirea celor 
plecaţi, acesta nu conţine nici o referire la moarte. Mai 
degrabă este un jurământ făcut în toiul amărăciunii 
noastre, că Dumnezeu este drept, deşi nu întotdeauna 
înţelegem căile Sale. Când moartea pare să ne 
copleşească, negând viaţa, Kaddish-ul ne reînnoieşte 
credinţa în valoarea vieţii. Prin Kaddish ne manifestăm în 
mod public dorinţa şi intenţia de a ne asuma relaţia cu 
comunitatea evreiască pe care părinţii noştri au avut-o 
în decursul vieţii lor. Continuând lanţul tradiţional care 
leagă generaţie de generaţie, ne exprimăm credinţa 
nestrămutată în iubirea şi justiţia lui Dumnezeu şi ne 
rugăm ca El să grăbească venirea zilei când regatul Său 
va fi în fine stabilit şi pacea va domni peste întreaga 
lume.” 


221 


Capitolul 51 


Zborul Delta 133 părăsi Atena la timp, puţin după ora prânzului, 
cu destinaţia JFK, New York, apoi Atlanta, Georgia. Avea să fie un 
zbor total de paisprezece ore. Deborah se uită pe geam la cerul 
albastru şi la aburii emanaţi de căldură din pista de decolare, şi 
testă spaţiul pentru picioare cu disperarea obişnuită şi lipsită de 
apreciere de sine. 

„Obişnuieşte-te cu ideea. Lumea este proiectată pentru femei 
mai mici, în atâtea feluri posibile.” 

Când se înălţară încercă să zărească pentru ultima dată dealul 
Acropole din aer, dar nu văzu altceva decât dreptunghiurile palide 
de beton care constituiau o aşa mare parte a acelui oraş plin de 
graţie. Sejurul ei în Grecia se încheiase şi acum se ducea acasă. şi 
zise că poate avea să aibă o soartă mai bună decât grecii după 
războiul troian. Cei mai mulţi dintre ei nu se întorseseră la casele 
lor, iar cei care reuşiseră să o facă găsiseră acasă doar crime şi 
haos. Ulise reuşise cel mai bine dintre toţi, dar avusese nevoie de 
zece ani ca să se întoarcă în lthaca, la dezastrul pe care 
întoarcerea lui l-a dezlănţuit. Timp de o oră, Deborah studie revista 
din avion, uitându-se la toate locurile unde nu fusese şi 
întrebându-se pe câte din ele avea să le vadă înainte de a muri. 

„Dacă s-ar repeta această ultimă săptămână”, îşi zise ea, „mai 
bine te-ai duce într-un safari sau în altă parte sau ai uita de tot.” 

Ciudat. De fapt, mediul obişnuit şi steril din avion, cu băzâitul lui 
înfundat şi presiunea uşoară exercitată asupra urechilor 
pasagerilor făcea ca ideea că ea se luptase pentru viaţa ei de două 
ori în ultimele zile să pară imposibil de crezut, ba chiar imposibil 
de imaginat. Pentru prima dată de când auzise acel scuter băzâind 
în sus şi în jos pe drumul spre Acrocorint, şi poate de când auzise 
pentru prima dată acele focuri de armă între ruine, Deborah se 
întrebă dacă nu cumva totul se petrecuse dintr-o întâmplare sau 
coincidenţă colosală. 

„le-a chemat pe nume, acolo în tunelul spre bazin, ţi-a spus 
«Deborah».” 

Amintirea o înfioră. 

„Pe punctul de a muri, fără să ştiu de ce.” 

Fusese acelaşi asasin în ambele ocazii, un individ tatuat cu 

222 


cuvântul scris de Richard în noaptea în care murise. Nu era vorba 
de nici un accident şi de nici o coincidenţă. Cineva o voia moartă. 

Dar de ce pe ea? A-l ucide pe Richard pentru nişte comori care 
se dovedesc fără valoare însemna una, dar a o urmări pe ea zile în 
şir după acel eveniment, pe un alt continent, nu avea sens. Dacă 
Deborah reuşise să descopere că aurul şi artefactele mortuare 
fuseseră confecţionate de un meşteşugar local ca suvenire pentru 
turişti lacomi, de ce nu reuşise acelaşi lucru cel care o urmărea? 
Nu era greu de aflat. Cu siguranţă că oamenii care urmăreau acele 
obiecte ştiau despre ce e vorba, şi despre nonvaloarea lor. lar dacă 
prezumtivul ei asasin ştia, de ce să o mai fi urmărit? 

„Nu are sens... habar n-am de ce.” 

să fi fost totuşi comoara autentică? Deborah nu deţinea dovezi 
ale  contrariului, ci doar o bănuială şi unele informaţii 
convingătoare, chiar dacă circumstanţiale. Să o fi îndrumat greşit 
Popadreus ca să creadă că acea colecţie era lipsită de valoare, 
încercând să o deturneze pe ea în vreme ce el continua să aştepte 
transferul bunurilor în Grecia? Era posibil, dar părea improbabil. 
Dacă acel cadavru mascat ajungea la Atena şi era expus, Deborah 
ar fi aflat imediat de unde provine şi ar fi antrenat guvernul grec 
într-un proces complex şi scump având ca obiect dreptul de 
proprietate şi modalitatea prin care intrase în posesia acelei 
colecţii. 

„Asta doar dacă până atunci tu nu vei muri”, rosti vocea din 
mintea ei, acea voce care murea de poftă să rostească astfel de 
lucruri. „Vorbeşti cu Popadreus despre interesul tău pentru masca 
mortuară şi brusc eşti atacată de un asasin. Coincidenţă?” 

Nu se putea. Deborah nu putea crede că directorul muzeului era 
capabil de un asemenea calcul sângeros. Ştia că ăsta nu era un 
argument prea solid, dar era singurul de care dispunea. 

Se lăsă pe spate pe scaunul ei, închise ochii şi îşi fixă intenţionat 
gândurile asupra lui Calvin, care promisese că o va aştepta la 
coborârea din avion. Zâmbi în sinea ei, plăcerea anticipării 
momentului devenind pentru scurt timp mai puternică decât 
groaza ei obişnuită faţă de relaţii şi decât toate avertismentele 
(unele dintre ele bazate pe exemple din propriul ei trecut destul de 
tragic) cu care cealaltă voce a ei o bombarda cu atâta plăcere. 

Mai presus de toate însă, tachinarea asasinului („pe punctul să 
mori...”) răsuna în mintea ei ca dangătul unui clopot al adevărului. 
Deborah habar n-avea ce se petrecea. De fapt, cu cât afla mai 
multe, cu atât totul i se părea mai neclar, ca şi cum ar fi încercat 

223 


să rezolve o şaradă, dar cu piese amestecate dintr-un alt joc. Cu 
cât credea că poate vedea mai bine imaginea în ansamblul ei, cu 
atât sesiza mai bine o altă imagine în spate, una complet diferită, 
pe care nu o luase absolut deloc în seamă. 

Ca prin minune, reuşi să doarmă trei ore. Se trezi când echipajul 
tocmai curăța resturile cinei şi începea pregătirile de aterizare în 
New York. Odată ce ajunseră la sol, Deborah cumpără un exemplar 
din New York Times şi îl citi cu nesaţ, de la un capăt la celălalt, în 
vreme ce aştepta reîmbarcarea. 

Cu patruzeci şi cinci de minute înainte de aterizarea în Atlanta, 
stewardesa, sau însoţitoarea de zbor, sau cum naiba se mai 
chema acea persoană în vremurile noastre, apăru lângă Deborah 
şi se aplecă spre ea, cu un zâmbet conciliant care masca o notă de 
îngrijorare. 

- Miss Miller? întrebă ea, cu un zâmbet larg acum, care îi arăta 
toţi dinţii. Deborah Miller? 

- Da, răspunse Deborah. E vreo problemă? 

- Nu, nu-i nicio problemă, minţi femeia cu seninătate. Vom 
ateriza în curând în Atlanta şi voiam doar să confirm că staţi pe 
locul corect. 

- Bine, rosti Deborah, de-acum deja prudentă. 

- Când aterizăm, continuă femeia, unul dintre însoțitori va veni 
să vă ia. 

- De ce? Nu cred că pricep. 

- Trebuie să vă dăm jos prima din avion. 

- Prima? 

- Inaintea celorlalţi pasageri, rosti femeia, cu un zâmbet care 
îngheţase. 

- Ce?? făcu Deborah. De ce eu? Ce se petrece? 


224 


Capitolul 52 


Deborah deveni din ce în ce mai neliniştită, dar pe măsură ce 
pretindea detalii de la echipajul de zbor era tratată cu tot mai 
multă nepăsare şi i se spunea să se calmeze, cu zâmbete forţate 
care ar fi vrut să spună că oamenii s-au plictisit să aibă de-a face 
cu o persoană care se comportă ca o fetiţă răsfăţată de trei ani, 
sau ca o mofturoasă care vrea să mănânce felul de mâncare pe 
care tocmai l-a refuzat cu o jumătate de oră înainte. Bine cel puţin 
că nu stătea nimeni lângă ea şi că astfel nu era obligată să mai 
suporte în ultima parte a zborului priviri curioase sau întrebări 
indiscrete. 

De ce voiau ei ca ea să coboare prima şi cine erau aceşti ei? Să 
fi fost vorba de un tratament special, aranjat - cumva - de Calvin, 
ca s-o scutească de îmbrâncelile şi înghiontelile cu care se 
încheiau inevitabil toate zborurile? Ar fi fost un gest frumos. Poate 
că era menit să o protejeze, poate de cineva din avion. Privi 
repede în jur, ridicându-se şi uitându-se la chipurile inexpresive din 
spate. Nu vedea nicio faţă cunoscută. Primi ceva atenţie doar din 
partea unui puşti care spuse cu voce tare în direcţia maică-sii că 
„femeia aia înaltă” blochează ecranul video. Deborah se aşeză la 
loc şi îşi puse centura de siguranţă, ca să nu mai primească şi alte 
observaţii politicoase de la însoțitorii de zbor. 

Sau poate că nu doar Calvin o aştepta la aeroport. Ideea o 
neliniştea. Dar chiar dacă cineva i-ar fi vrut răul, cum ar fi reuşit să 
determine echipajul să se conformeze dorinţei respective? 

„La fel cum «detectivul» Cerniga a luat un caz fără să fie 
poliţist”, rosti vocea din mintea ei. 

Avionul începu să coboare şi îşi simţi stomacul că se revoltă, ca 
o navă pe mare prinsă şi ridicată de un curent neaşteptat. Incepu 
să bată darabana cu degetele în braţul scaunului. In sistemul de 
amplificare se făcură auzite cererile obişnuite: asiguraţi mesele cu 
mâncare, aşezaţi-vă la locul dumneavoastră, puneţi-vă centura... 

„Haide. Dacă e să ne prăbuşim, atunci asta e.” 

Deborah se uită pe geam. Avionul trecu printr-un nor şi apoi se 
văzu oraşul, întins şi aşteptând. Incercă să se orienteze ca să-şi 
dea seama la ce suburbie se uita, ca un mod de a-şi ţine mintea 
ocupată, dar habar n-avea. Nimic nu i se părea cunoscut. Tot ce se 

225 


vedea erau complexe industriale de depozite şi parcări imense, 
apoi case albe abia vizibile printre copaci şi şosele late, cu trafic 
intens, pe marginile cărora se înşiruiau benzinării. Putea fi orice. 

Stewardesa care o avertizase că va fi escortată prima la ieşire 
şedea pe un scaun rabatabil lângă cabina piloților, prinsă cu 
centura. Pentru o fracțiune de secundă, privirile li se întâlniră şi 
femeia se uită repede în altă parte. Surprinsă fără zâmbetul 
profesional pe buze, părea obosită şi un pic neliniştită. Deborah se 
întrebă dacă neliniştea avea de-a face cu ea. 

Avionul emise un geamăt surd şi un pocnet când trenul de 
aterizare cobori. Era un sunet mecanic care amintea tuturor de 
natura pur fizică şi nesigură a acelui mare tub metalic care zbura 
prin aer. 

„Haide. Să sfârşim odată.” 

Deborah putea vedea acum maşini, un autobuz Marta, ba chiar 
câţiva pietoni rari din Atlanta, apoi vârfuri de copaci, linii electrice 
şi apoi, brusc, aproape la dimensiuni normale, o autostradă 
aglomerată şi un ambuteiaj. Traversară şoseaua cu trei benzi pe 
sens, trecură peste un gard înalt de sârmă şi apoi se văzură pistele 
cu simboluri pictate pe ele şi litere marcând zonele operaţionale. 
Urmară o altă coborâre de câţiva metri, un moment de nemişcare 
când aeronava păru să alunece fără motoare, în imponderabilitate, 
apoi efectul moale de frânare a roţilor pe asfalt şi acţionarea 
frânelor, astfel încât Deborah simţi că este împinsă în faţă de 
inerție. 

Nu ajunseseră încă la terminal când alături de Deborah apăru 
unul dintre stewarzii tineri, un tip tânăr şi atletic pe care ea îl 
bănui că este homosexual. 

- Unde sunt lucrurile dumneavoastră, Miss Miller? 

Deborah se uită cu o expresie tâmpă la el, apoi dădu din cap 
înspre cutia de bagaje de deasupra. Tânărul se întinse şi scoase 
rucsacul şi o sacoşă de cumpărături. 

- Altceva? 

- Nu. 

- Imediat ce ne oprim, rosti el, ca şi cum s-a fi pregătit să plece 
într-o cursă de viteză, pornim spre ieşire. 

Deborah dădu din cap şi nu spuse nimic. Avea gura uscată. Se 
uită înjur, deşi habar n-avea ce căuta cu privirea. Işi aminti când 
susţinuse un recital de pian la vârsta de zece ani, zgâindu-se pe 
lângă cortina sălii centrului Brookline, cu mâinile asudând 
nesigure, ca să-şi descopere tatăl în public. Acum avea oarecum 

226 


acelaşi sentiment, ca de trac de scenă. 

Avionul încetini, coti, se întoarse, îşi ajustă poziţia şi se opri. 

Înainte ca lumina de avertizare să se stingă, stewardul de lângă 
ea o şi ajuta să se ridice şi o conducea către uşa de ieşire. Femeia 
care şezuse acolo plecă imediat, părând preocupată, cu ochii în 
stare de maximă agitaţie. 

Escorta lui Deborah acţionă mânerul de la mecanismul broaştei 
şi deplasă panoul uşii de la locul lui. În faţa lui Deborah apăru 
iarăşi lumea obişnuită. În tunelul mobil de dincolo de uşă, bărbaţi 
şi femei de la echipele de întreţinere, în uniforme etanşe la ploaie 
şi veste roz fluorescente se dădură la o parte, lăsând să apară un 
poliţist în uniformă. Alături de el se vedeau Keene şi Cerniga. 

- Mulţumesc, rosti Keene către steward. De aici o preluăm noi. 

Polițistul în uniformă îi luă bagajele şi stewardul dispăru înapoi în 
avion fără să mai scoată o vorbă. 

- Vreţi să veniţi cu noi, vă rugăm, Miss Miller, rosti Cerniga. 
Avem câteva întrebări despre... 

- Nu merg cu voi, ripostă Deborah. 

- Ba, într-un fel sau altul veţi merge, zise Keene, apropiindu-se 
cu un pas. 

Se auzi un zgomot de agitaţie ceva mai departe în tunel şi în 
raza vizuală apăru, alergând, un bărbat cu părul vâlvoi şi cu un aer 
îngrijorat, cu un paznic pe urmele lui. Era Calvin Bowers. 

- Deborah, strigă el. 

- Luaţi-l de aici! ţipă Keene. 

- Încearcă să mă prindă! strigă Deborah înspre Calvin, care, 
acum pe jumătate ecranat de paznic, încerca să zărească mai bine 
ce se petrecea. 

- Sunt avocatul ei! strigă el înapoi. Nu o puteţi aresta fără să mă 
luaţi şi pe mine. 

- Dar nu facem o arestare, replică Cerniga, continuând să se uite 
la Deborah, deşi o vom face dacă tâmpenia asta mai persistă. 

Calvin se eliberă şi se năpusti pe ultimii metri ca să li se alăture. 
Paznicul veni după el ca un câine bătut. 

- Putem chema şi alţi poliţişti? îl întrebă Deborah pe Calvin. 

- Sunteţi în perfectă siguranţă, zise Cerniga. 

-Cu dumneata? pufni Deborah. Chiar aşa? Arătaţi-mi 
legitimaţia. 

Cerniga se înnegura la faţă. 

- Nu avem timp pentru aşa ceva, începu el. 

- Am cerut să îmi arătaţi legitimaţia! rosti Deborah cu apăsare, 

227 


cu vocea mai tare şi mai ascuţită decât şi-ar fi dorit. 

Cerniga aruncă o privire piezişă înspre Keene. Celălalt detectiv 
ridică imperceptibil din umeri şi se uită în altă parte. Cerniga făcu 
o faţă lungă, băgă mâna în haină şi scoase un obiect de piele 
neagră de forma şi dimensiunile unui portofel. Deschise obiectul şi 
îl ridică. 

Deborah căscă gura de uimire. Portofelul conţinea o legitimaţie 
cu poza lui Cerniga, altfel decât un permis de conducere, şi trei 
litere mari: FBI.. 


228 


Capitolul 53 


- FBI? îngăimă Deborah. Se uită instinctiv la Keene, care ridică 
din umeri şi încuviinţă. De ce nu mi-aţi spus înainte? 

- Nu s-a considerat necesar, răspunse Cerniga. 

- Staţi aşa, interveni Calvin. De ce acest caz este considerat ca 
un caz federal? A cui este jurisdicţia aici? 

- A mea, răspunse Cerniga. 

Keene se dăduse cu un pas în spate şi urmărea scena. Deborah 
vedea că omul era amuzat. 

- Dar e o nebunie, protestă Calvin, indignarea facându-l să uite 
de limitele profesionale. Nu puteţi trece drept poliţist şi apoi... 

- Ba da, domnule, rosti Cerniga, îmbăţoşându-se. În acest caz 
pot proceda chiar aşa. 

- Imi cer scuze, interveni stewardul, reapărând lângă cotul lui 
Deborah cu o mină spăşită. Avem un avion plin de oameni care vor 
să coboare. Vă puteţi duce ca să finalizaţi discuţia în clădirea 
terminalului, vă rog? 

Cerniga se răsuci pe călcâie şi porni în fruntea procesiunii. 


Trecură prin controlul vamal şi cel al paşapoartelor cu o grabă 
nebună, continuând să se certe între ei, poliţiştii arătându-şi între 
timp peste tot legitimaţiile ca să fie lăsaţi să treacă. Ca o ironie, 
având în vedere că ea era cea mânată în asemenea hal de la 
spate, Deborah părea cea mai calmă din grup. În definitiv, aşa 
cum credea şi ea, lucrurile ar fi putut sta mult mai prost. Chiar 
dacă era şocată de jocul duplicitar al lui Cerniga, Deborah se 
simţea acum mult mai în siguranţă decât se simţise în avion sau, 
ca să fie sinceră cu ea însăşi, de când auzise prin sistemul de 
ventilaţie cei doi poliţişti discutând între ei. 

Calvin nu părea însă un om prea uşor de împăcat. 

- Eu încă vreau să aflu de ce federalii sunt implicaţi într-un 
asemenea caz! rosti el. 

- V-am spus deja, zise Keene. Amuzamentul lui dispăruse şi el 
devenise iarăşi un tip ursuz şi iritabil. Articolele furate au fost 
transportate peste graniţele statale şi, în plus, există acuzaţii de 
contrabandă internaţională. Se pare că înseamnă prea mult pentru 
noi, pălmaşii locali. 

229 


Polițistul în uniformă îi părăsi la ieşire. Deborah şi cei trei bărbaţi 
se urcară în vechiul Oldsmobile al lui Keene (parcat ilegal chiar în 
faţa ieşirii pentru bagaje) şi lăsară în urmă sistemul circular de 
acces în aeroport, apoi intrară pe autostrada 85, cu poliţiştii în faţă 
şi Deborah şi Calvin în spaţiul fierbinte şi extrem de îngust din 
spate. Timp de câteva minute nimeni nu scoase nicio vorbă. 

Deborah îi aruncă o privire lui Calvin. Acesta se uita pe geamul 
portierei, încruntat, dar se întoarse spre ea, părând să-i fi sesizat 
privirea, şi zâmbi. 

- Nu aşa am vrut să te întâmpin la sosire, zise el. 

Deborah dădu din cap, ca şi cum ar fi ştiut la ce se referă el şi i- 
ar fi împărtăşit sentimentele. 

- Unde vreţi? întrebă Keene din faţă. 

- Asta ce mai înseamnă? se repezi Calvin. 

- Întreb doar unde ar vrea doamna să fie dusă, replică Keene. 

Îi zâmbi lui Cerniga, care, din câte putea vedea Deborah, nu 
reacţiona defel. 

- Am de ales? întrebă ea. 

- Vreţi să mergeţi acasă, ca să faceţi un duş şi chestii dintr- 
astea, explică mai bine Keene, sau vreţi să mergeţi la muzeu? 

Lui Deborah nu-i plăcea deloc ideea să-l ştie pe Keene 
cotrobăind prin casa ei câtă vreme ea făcea duş. 

- La muzeu, rosti ea. 

Ceva mai târziu, când avea să ajungă acasă, avea de gând să se 
odihnească, nu să curețe porţelanurile sparte de alţii în timp ce 
era anchetată. 

„Şi dacă vrea şi Calvin să vină cu tine?” se întrebă ea. 

„Taci.” 

Se uită pe geam şi îşi muşcă buza până ce îi dispăru zâmbetul 
care îi înflorise în colţul buzelor. 


- Să ne întoarcem la motivul pentru care aţi plecat din ţară, zise 
Cerniga. 

De la întâlnirea din aeroport devenise ostil, chiar pus pe harţă, 
iar Deborah nu-şi putea da seama dacă asta se datora faptului că 
fusese obligat să-şi decline statutul de „agent” în loc de cel simplu 
de „detectiv”. Probabil că atitudinea lui îşi avea originea dinainte 
de acel moment. Deborah avea impresia clară că individul nu era 
deloc fericit cu mica ei excursie peste mări şi ţări, deşi ea se 
grăbise să afirme că nimeni nu-i interzisese să părăsească Statele 
Unite. 

230 


- V-am spus deja, rosti ea. 

Discutau deja de o oră în micul ei birou de la muzeu şi Deborah 
începea să-şi piardă răbdarea. 

- Miss Miller, insistă el. Nu cred că mi-ar fi greu să vă acuz de 
obstrucţionarea justiției pe baza acţiunilor întreprinse de 
dumneavoastră până acum. Dacă veţi continua să nu cooperaţi, 
nu-mi lăsaţi decât alternativa de a vă acuza pentru asta. 

Nu glumea. Era furios, poate chiar un pic umilit de modul în care 
ea îi scăpase printre degete şi de progresul nesemnificativ care 
părea să se fi înregistrat în acest caz de la plecarea ei. Deborah 
trebuia să fie mai prietenoasă. În definitiv, oricât ar fi minţit el 
înainte, în calitatea lui de agent federal putea fi un aliat în 
depistarea tuturor circumstanțelor morţii lui Richard. lar dacă nu 
începea să-l trateze ca atare, se putea trezi ea însăşi în postura de 
suspect. 

- Bine, acceptă ea. Am plecat deoarece prietenul meu a fost 
ucis, deoarece cineva mă aştepta în apartamentul meu şi 
deoarece nu am crezut că sunteţi un poliţist adevărat. M-am dus în 
Grecia pentru că puţinul pe care îl ştiam despre circumstanţele 
morţii lui Richard mă îndemna să mă duc acolo şi vroiam să văd 
dacă pot... nu ştiu. 

- Să faceţi pe detectiva, rosti Keene, fără să-şi ridice privirea din 
carneţelul lui de însemnări. 

Deborah ridică din umeri. 

- Nu ştiam în cine să am încredere, replică ea. Mi s-a părut 
oarecum logic să procedez aşa. 

- Cam asta e logica despre care se învaţă într-o şcoală de 
pregătire pentru muzee, ripostă Keene. În lumea reală însă, 
chestia asta nu înseamnă nimic. 

- Nu există o şcoală de pregătire pentru muzee, zise Deborah, 
dar dacă vă referiţi la universitate sau la vreun alt aspect al lumii 
în care îmi desfăşor activitatea, aşa ceva este la fel de real precum 
ceea ce faceţi dumneavoastră. 

- Chiar aşa? rosti Keene, înălţându-şi capul ca şi cum ar fi 
provocat-o să arunce mănuşa. 

- Da, chiar aşa, rosti ea, susţinându-i privirea. 

- Haideţi să mai trecem o dată peste ceea ce aţi făcut în Grecia, 
interveni Cerniga, vorbind tare şi cu voce egală şi oprind astfel 
pentru a treia oară în decurs de o oră sămânţa de scandal dintre 
Deborah şi Keene. 

Până în acel moment, Deborah le povestise adevărul despre 

231 


călătoria ei în Grecia, cu excepţia a două episoade. Mai întâi, nu 
spusese nimic despre ideea că masca mortuară lipsă se găsea de 
fapt pe un cadavru parţial mumificat. Poliţiştii continuau să creadă 
că erau în căutarea unui artefact cu o valoare strict monetară. 
Ideea că ea urmărise de fapt însuşi cadavrul lui Agamemnon părea 
acum prea absurdă ca să fie rostită cu voce tare. Dacă putea 
păstra acest secret doar pentru ea, atunci avea şansa de a salva 
demnitatea celor care fuseseră făcuţi să creadă într-o asemenea 
posibilitate: Richard, Departamentul pentru cultură şi antichităţi al 
guvernului grec, Serghei Voloşinov, poate chiar Marcus, deşi faţă 
de acesta Deborah nu nutrea vreo dorinţă de a-l proteja. 

Incercă să-i suscite lui Cerniga interesul faţă de insul mort, dar 
el se dovedi complet indiferent, iar Keene ridică privirea în tavan 
când o auzi că pomeneşte de referirea din scrisoare la „rămăşiţe” 
ca la o dovadă. _ 

- Nu este vorba nici măcar de o coincidenţă, pufni el. In aceeaşi 
noapte, în ţinutul Fulton au fost ucişi doi traficanţi de droguri; 
credeţi că şi ei s-au aventurat să-şi cumpere o mască mortuară 
grecească? Ceva drăguţ de care să-şi atârne armele în Mercedesul 
lor, poate? 

- Rusul nu este implicat, zise Cerniga, punând capăt sarcasmului 
colegului său în singurul mod acceptat de acesta. Cazul acela este 
închis. 

- Nu văd încotro se îndreaptă această conversaţie, zise Calvin 
Bowers. Părea obosit şi un pic tuflit, ca şi cum ar fi dormit prost cu 
o noapte înainte. Ce-ar fi să o luăm de la capăt de dimineaţă, dacă 
mai aveţi întrebări la care clienta mea să nu fi răspuns deja de 
câteva ori? 

Se auzi o bătaie în uşa biroului. Cerniga o deschise şi o lăsă să 
intre pe Tonya, îmbrăcată într-o salopetă gri şi înarmată cu o 
mătură. 

- Voi închide muzeul, anunţă ea. Aveţi nevoie de ceva înainte de 
a pleca? 

Nu se uită la Deborah. 

- Mulţumim de întrebare, răspunse Cerniga, clătinând din cap. 
Avem tot ce ne trebuie. 

Tonya înclină respectuos din cap şi începu să se retragă de-a- 
ndăratelea. Se opri, parcă preocupată de o altă idee, şi se întoarse 
spre Deborah. 

- Miss Miller, rosti ea, pe un ton oficial. Aş vrea să vă înaintez 
preavizul meu de demisie în două săptămâni. Mi-a plăcut mult 

232 


domnul Dixon, dar odată cu dispariţia lui locul meu nu mai pare a 
fi aici. 

Deborah gândi cu repeziciune. Negresa avea o atitudine trufaşă, 
sfidătoare, iar rânjetul lui Keene părea să confirme impresia că ea 
o trata de sus pe noua domnişorică-şefă. În ochii ei însă se citea 
un soi de avertisment, un mesaj care o îndemna: „Fă-le jocul...” 

Celălalt lucru pe care Deborah nu îl menţionase poliţiştilor 
despre călătoria ei era acela că se întâlnise cu Tonya în Grecia şi 
că şi negresa avea un interes personal în antichităţile lipsă, oricât 
de false păreau acestea să fie. 

- Perfect, zise ea. Dar îţi rețin plata pe aceste două săptămâni 
dacă la plecarea ta locul ăsta nu e curat ca în palmă. Am fost 
plecată doar câteva zile şi pe aici arată ca şi cum ai fi pus mătura 
în cui în absenţa mea. Ai fost măcar aici? 

-Am folosit ocazia ca să-mi vizitez familia în Louisiana, 
răspunse Tonya, cu un ton şi mai sfidător. Muzeul nu a fost 
deschis, iar poliţiştii mişunau şi călcau totul în picioare. Fără nici o 
supărare, adăugă ea, dând din cap înspre Keene. 

- Nici o supărare, acceptă acesta, amuzându-se de schimbul de 
replici. 

„Inteligent jucat”, îşi zise Deborah, suprimându-şi imboldul de a 
zâmbi. Deturnând conversaţia spre poliţist, abătea atenţia 
generală de la răspunsul lui Deborah la micul basm încropit de ea. 
Deborah socoti că făcuse bine să nu o menţioneze şi pe Tonya în 
cadrul peregrinărilor ei prin Grecia. 

- Miss Miller? zise Tonya, cu un ton aspru, ca şi cum ea ar fi fost 
curatorul muzeului şi Deborah menajera. Aş putea să vă vorbesc 
înainte să plecaţi diseară în legătură cu actele mele pentru 
impozite? 

- Desigur, răspunse Deborah, cu prudenţă. 

După ce menajera - sau mai degrabă reportera - plecă, Deborah 
se întrebă de ce rămăsese negresa totuşi acolo, de ce încerca să 
stea sub radarul anchetei FBI, mai ales că cele două femei 
conveniseră în particular că acele comori pe care amândouă le 
căutau erau oricum nişte falsuri. Ei bine, ultima întrebare a Tonyei 
declanşase o mulţime de posibilităţi, aşa că Deborah avea să afle 
răspunsurile înainte de terminarea nopţii. 

- Am o întrebare, zise Keene după ce uşa se închise în spatele 
Tonyei. Dacă aţi fura această mască, ce aţi face cu ea? 

Deborah se gândi. Probabil că, în mintea lui prea puţin 
complicată, Keene formula deja o acuzaţie voalată, dar întrebarea 

233 


rămânea validă. 

- Cred că aş încerca să o vând pe piaţa neagră. Asta dacă nu aş 
opera în numele unui cumpărător anume, răspunse ea. Sau m-aş 
da la fund până ce lucrurile se calmează un pic şi până ce lumea, 
cu excepţia colecționarilor obsedaţi, încetează să o mai caute 
pretutindeni. 

Keene ridică o sprânceană, dar fără să fie ironic. Poate că nu se 
aşteptase la un răspuns complet, dar cu siguranţă credea că 
răspunsul primit era util. 

- Şi dacă ei ar lucra în mod specific pentru cineva interesat? 
întrebă Cerniga. Să zicem guvernul grec, iar oamenii în cauză nu 
ar fi venit să fure masca, ci să o cerceteze? 

Deborah încercase să fie cât mai vagă în relatarea discuţiei ei cu 
Popadreus, dar Cerniga văzuse mai bine prin ceața povestirii ei. 

- Cred că ar face tot ce pot ca să obţină o autentificare, 
răspunse ea. 

- Şi cum ar face asta? 

Deborah oftă. 

- La modul ideal, ar duce masca la un expert pentru examinare, 
rosti ea, deşi presupun că persoanele în cauză puteau fi ele însele 
experţi. Apoi ar duce masca la un laborator pentru efectuarea unor 
teste mai relevante. 

- Dar cu siguranţă că, dacă ar fi vândut sau cedat obiectul, 
Richard ar fi căutat să dovedească înainte autenticitatea lui 
cumpărătorului, replică Cerniga. 

- Nu şi dacă nu ar fi fost uşor de deplasat, rosti Deborah, şi, mai 
ales, dacă ar fi ţinut obiectul secret. Dacă ar fi crezut că masca ÎI 
transformă într-o ţintă pentru traficanţi lipsiţi de scrupule, ar fi 
tinut-o ascunsă şi ar fi vorbit despre ea doar atât cât să suscite 
interesul unui cumpărător serios. În orice caz, nu ar fi putut 
transmite pur şi simplu rezultatul testelor de laborator 
cumpărătorului, aşteptându-se ca acesta să-l creadă pe cuvânt în 
ceea ce priveşte autenticitatea. Cumpărătorul probabil ar fi dorit 
să supravegheze el însuşi testele. 

- Nu pricep, rosti Keene. Dacă este o chestie mare din aur, 
atunci e valabilă. Ce contează cât e de veche sau de unde 
provine? 

- Pentru că nu e vorba de valoarea intrinsecă a obiectului, 
explică imediat Cerniga. Este o chestiune de valoare culturală, de 
estetică a măştii, de asocieri istorice, de legătura cu mituri şi 
legende. Asta o face nepreţuită. 

234 


- Tot nu pricep, repetă Keene, mândru de acest fapt, ca şi cum 
dacă se comporta tratând toată tevatura asta ca pe un nonsens, el 
însuşi ar fi devenit un om mai important. 

- În realitate nu există o diferenţă între valoarea intrinsecă şi 
valoarea culturală, interveni Deborah. Aurul este valoros doar 
pentru că oamenii au decis că le place şi este un metal relativ rar. 
La fel şi cu diamantele. Din punctul de vedere al esenței, 
diamantele nu sunt mai valoroase decât orice alt element sau 
compus rar, cu excepţia faptului că oamenii au decis că 
diamantele sunt plăcute la purtat. Şi în cazul aurului este acelaşi 
lucru. Dar în vreme ce aurul şi diamantele continuă să fie extrase 
din pământ în multe locuri, o mască mortuară miceniană este 
unică. Nu există alta la fel confecţionată, şi cum valoarea ei este 
imposibil de separat de vârstă, de omul căreia i-a aparţinut şi aşa 
mai departe, procesul de autentificare este crucial. 

- Şi cum s-ar proceda pentru asta? întrebă Cerniga. Spuneaţi 
ceva de teste de laborator. Care ar fi acestea? Datare cu carbon? 

- Nu se poate data cu carbon aurul, răspunse ea. Datarea cu 
carbon radioactiv presupune determinarea conţinutului de C14 
dintr-un material organic. Se ia în calcul timpul lui de înjumătățire, 
stabilindu-se astfel vârsta obiectului respectiv. 

În cazul aurului, rezultatele nu sunt concludente. 

- Şi atunci ce alte teste de laborator se pot folosi? 

- Nici unul care să fie de încredere din punct de vedere ştiinţific 
în lipsa probelor legate de provenienţă. 

- Şi atunci despre ce naiba discutăm noi aici? se enervă Cerniga. 

- Alte materiale din colecţie pot fi datate cu carbon radioactiv, 
răspunse Deborah. Dacă există alte obiecte care au fost 
descoperite în acelaşi loc, datarea lor ar oferi o imagine mai bună 
în privinţa autenticităţii măştii. 

Deborah nu pomeni nimic despre faptul că orice fragment uman 
care ar fi rămas lipit de mască putea fi cu siguranţă datat cu 
radiocarbon. Dacă însuşi Agamemnon se odihnise în acea încăpere 
mică din spatele raftului cu cărţi, atunci o examinare cu carbon 
radioactiv ar fi putut releva vârsta ţesuturilor cu o precizie de circa 
o sută de ani. În trecut, o mare parte a acestui ţesut ar fi fost 
distrusă în cursul acestui test - motiv pentru care arheologii urau 
metoda. Aşa cum spusese cineva cândva: „Cel care distruge un 
lucru ca să afle despre ce e vorba părăseşte calea înţelepciunii.” 
Oricum, Spectrometria de Masă Accelerată (SMA) schimbase toate 
astea. Acum, laboratoarele cu finanţare puternică (echipamentele 

235 


SMA costau milioane de dolari) dispuneau de capacitatea de a 
obţine aceleaşi rezultate din fragmente minuscule de material 
testabil. 

Astfel de laboratoare erau, bineînţeles, extrem de rare, iar dacă 
grecii ar fi vrut să efectueze un asemenea test, ar fi dispus de un 
număr limitat de opţiuni în Statele Unite. Din fericire pentru ei şi, 
aşa cum gândea Deborah, chiar pentru sine însăşi, ea ştia locul 
unde se găsea un asemenea laborator la nici două ore distanţă de 
mers cu maşina. 


236 


Capitolul 54 


- Vreţi să vă duc acasă cu maşina? se oferi Cerniga. 

Era o întrebare delicată. Calvin stătea lângă el şi Deborah sesiză 
modul în care el preferă iute să privească în altă parte. Cerniga i-o 
luase înainte cu oferta, şi cum maşina ei continua să stea parcată 
la Templu (asta dacă mai rămăsese întreagă acolo), Deborah nu 
găsi nici un motiv ca să refuze. 

- Trebuie să mă ocup de actele Tonyei înainte de a pleca, 
răspunse ea. S-ar putea să mai dureze câteva minute. 

Nu îndrăzni să se uite la Calvin. 

- Pot aştepta, zise Cerniga. 

Deborah schiţă un zâmbet şi un „mulţumesc” înainte de a îşi 
întoarce privirea asupra biroului şi de a începe să răsfoiască 
printre hârtii. 

- Cred că o să plec atunci, rosti Calvin. 

Deborah îşi ridică privirea. Pentru o secundă privirile li se 
întâlniră, pline de frustrare. 

- Bine, acceptă ea. Atunci cred că ne vedem mâine. 

Habar n-avea ce gândea el şi ce sperase că s-ar putea întâmpla 
în noaptea asta - nu era sigură la ce se gândise sau ce nădăjduise 
ea însăşi- dar în mod clar Calvin era dezamăgit de curtoazia 
profesională a lui Cerniga. lar Deborah presupunea că asta 
însemna ceva. 

- Bun, zise el. 

Ezită o secundă, ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar se 
văzu că trage doar de timp, iar când Cerniga se întoarse spre el, 
bătu în retragere. Sunetul uşii care se închise în urma lui aproape 
o făcu pe Deborah să vrea să urle. 

- Voiaţi să vă vedeţi cu femeia de serviciu? 

- Corect, răspunse Deborah, revenindu-şi. Mă întorc cât pot de 
repede. 

Cu această scuză plecă din cameră cât de iute putu, fără să o ia 
însă la fugă. Calvin ajunsese aproape la uşa din hol. Il chemă şi el 
se opri şi se răsuci pe călcâie. Deborah îşi aminti prima 
conversaţie pe care o avuseseră împreună şi cât de mult o iritase 
el prin remarca legată de tomahawkul aflat la nici şase metri de 
locul unde stătea acum, şi anume că este o armă a unei culturi 

237 


barbare. Zâmbi amintindu-şi acea idee. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

- Hei, făcu Deborah. Îmi pare rău că trebuie să... 

Făcu un gest vag în direcţia biroului. 

- Bine, zise el. Nicio problemă. Ne vedem mâine. 

- Da, rosti ea, simțindu-se brusc ca o şcolăriţă. In regulă. 

El mai rămase pe loc o secundă, cu partea de sus a trupului 
legănându-se uşor, ca şi cum ar fi fost prins între impulsuri 
contradictorii, apoi zâmbi în chip de scuze şi se îndepărtă. 

- Pe mâine, zise el. 

- Da. 

- Abia aştept. 

Deborah îl urmări cum pleacă, nesigură ce ar mai fi vrut în acea 
clipă. 

Tonya se găsea în bucătărie. Spăla o cârpă în chiuvetă. Când o 
zări pe Deborah, se repezi, verifică peste umărul ei dacă le vedea 
cineva şi închise uşa. 

- Hei, rosti ea, îmbrăţişând-o scurt pe Deborah. Ce faci? Eşti 
bine? 

- Mda. Cam obosită. 

- Pun pariu. Pe chipul Tonyei se citea o expresie de îngrijorare 
prietenească şi Deborah se trezi minunându-se cum relaţia lor - 
întotdeauna atât de încordată - se transformase în urma întâlnirii 
din Micene. Ascultă, continuă ea, cu voce scăzută. Imi cer scuze 
pentru chestia aia dinainte. Spune-mi că nu le-ai dezvăluit că m-ai 
văzut acolo. 

- Nu am făcut-o. 

- Slavă Domnului! 

Tonya păm să răsufle uşurată cu întreg trupul. 

- De ce? întrebă Deborah. Ştii că Cerniga e de la FBI, nu? 

- Mda, răspunse Tonya. Mi-a spus imediat ce m-am întors, ca şi 
cum asta m-ar fi făcut să-mi dezvălui imediat secretele sau ceva 
de genul ăsta. Nu l-am crezut, dar am sunat ca să-l verific. Sunt 
destul de sigură că este agent. De ce să fi fost implicaţi federalii în 
chestia asta? Nu are sens. 

- Cadavrul - şi pentru ştiinţa ta am menţionat doar masca, nu şi 
cadavrul în sine - a fost transportat între state, după ce probabil a 
fost adus prin contrabandă din apele internaţionale. Asta este un 
delict federal, nu? 

- Desigur, replică Tonya, dar când au aflat ei despre asta? 

Deborah înţelese unde bate Tonya şi ideea o înfricoşă, ca un 

238 


ecou al panicii ei atunci când îi auzise pe Cerniga şi pe Keene 
certându-se prin sistemul de ventilaţie. 

- Au venit să investigheze o crimă, corect? continuă Tonya. Au 
venit împreună. În acel moment nimeni nu ştia nimic despre 
bunuri furate sau aduse prin contrabandă, sau cel puţin ei n-au 
suflat o vorbă despre asta. Ca atare, de ce a fost implicat şi FBl-ul? 

Mi-am sunat amicul care lucrează la departamentul din districtul 
Clayton şi l-am întrebat care sunt de obicei motivele pentru care 
federalii se implică în cazuri de crimă. Ştii ce mi-a răspuns? 

- Ce? 

- Crimele din răzbunare. 

- Crimele din răzbunare? 

- Nu a ezitat nicio secundă. A fost primul lucru pe care l-a scos 
pe gură. Crimele din răzbunare. 

Deborah simţi iarăşi acel sentiment de pierdere totală, de 
căutare a indiciilor eronate, de aşezare la un loc a pieselor unui 
puzzle care nu alcătuieşte nimic... 

- Dar cum este posibil ca uciderea lui Richard să fi fost o crimă 
din răzbunare? se miră Deborah, ridicând din umeri. Era alb, 
bărbat şi, din câte ştiu, heterosexual. Soţia lui murise cu mult timp 
în urmă, dar... Nu. Nu era clar pe invers. 

- Dar dacă acea crimă din răzbunare pe care o anchetează ei nu 
are deloc legătură cu Richard? sugeră Tonya. Dacă povestea s-a 
petrecut cu ani în urmă? 

„Of, Doamne”, îşi zise Deborah, „uite că se ajunge şi la asta.” 

- Tatăl tău? întrebă ea. Crezi că investighează moartea tatălui 
tău? 

- Presupun doar, răspunse Tonya, dând un pic înapoi. Am puso 
mulţime de întrebări. Am contactat autorităţile militare şi chiar le- 
am informat de intenţia mea de a-l exhuma. Mă întreb dacă cineva 
nu a decis să urmeze această pistă. 

- Atunci de ce să se aleagă menţinerea secretă a anchetei? Mai 
ales faţă de tine? 

- M-ai prins, replică Tonya. Acum însă mi-aş ţine mai degrabă 
atuurile mai aproape de mine. Înţelegi ce spun? 

Deborah dădu încet din cap, gânditoare, dar nu găsi nimic 
altceva de spus. Crime din răzbunare? Nu accepta ideea, dar ştia 
că a-şi exprima gândurile cu voce tare faţă de Tonya ar fi însemnat 
să pună noul lor tip de relaţie într-un real pericol. Pentru reportera 
devenită menajeră, povestea morţii tatălui ei era prea vitală, prea 
legată de alte chestiuni emoţionale ca s-o trateze cu 

239 


superficialitate. În plus, Deborah o cunoştea pe Tonya suficient de 
bine ca să bănuiască modul în care ea ar fi reacţionat. Ar fi fost 
lovită în moalele capului, rănită îngrozitor, ar fi intrat în defensivă 
şi probabil că ar fi devenit atât de furioasă, încât ar fi rupt orice 
punți de legătură. 

„iți sună cunoscut?” 

Deborah rămase tăcută, cu o expresie de gravitate întipărită pe 
chip. 

- Că veni vorba de păstrarea atuurilor, zise Tonya, devenind 
brusc amuzată. Am observat că ai început să te dai cu parfum şi 
să te machiezi, nu? M-am întrebat eu când o să-ţi dai seama că 
şcoala pe care ai absolvit-o nu este înjosită dacă din când în când 
te comporţi ca orice femeie. 

Deborah respinse remarca, roşind. Începuse ziua cu un pic de ruj 
şi câteva picături de Chanel Nr. 19, produse pe care le păstrase 
nefolosite cam de tot atâta vreme de când fusese îngropat aurul 
lui Schliemann în Micene. 

- Pe vremuri, rosti Deborah, adoptând în glumă un ton de 
superioritate, menajerele îşi cunoşteau locul. 

- Şi ce vremuri bune erau, ripostă Tonya. Îşi punctă replica cu un 
hohot de râs, după care părăsi încăperea, cu cârpa şi găleata în 
mână. 

Deborah zâmbi, apoi se trezi că revine la conversaţia lor 
anterioară şi la faptul că asta putea însemna necazuri pe viitor. 

„Crime din răzbunare?” 

- Apropo, reveni Tonya, iţindu-şi capul prin uşă. Oraşul ăla de 
care ziceai că este în apropiere de frontiera elveţiană. Cum 
spuneai că se numeşte? 

- Magdeburg. 

- Da, aşa credeam şi eu. Ei bine, nu e. Cel puţin eu n-am 
descoperit nimic cu numele ăsta. Există un Magdeburg în 
apropiere de Berlin, dar nu prea ar avea sens să încerci să duci o 
marfă într-un oraş aflat la câţiva kilometri depărtare, atunci când 
Aliaţii îţi suflă în ceafa, nu? 

- Cred că nu, acceptă Deborah, încruntându-se. Poate că sunt 
mai multe oraşe cu acest nume. 

- Poate, replică Tonya, plecând de astă dată. 


Deborah se conectă la computerul din birou, intră pe Internet şi 
căută pe Google cuvântul „Magdeburg”. Rezultatele de pe prima 
pagină erau toate în germană. Unul părea că descrie un teatru, 

240 


altul era un site turistic, dar niciunul nu conţinea hărţi care să 
localizeze în oraşul în interiorul Germaniei. Nu o ajută nici indicaţia 
motorului de căutare, aşa încât era, poate, mai bine să încerce 
„Magdemburg”. Următoarea pagină scoase însă la iveală un site 
ca al unei Camere de Comerţ care era, fapt impresionant, scris în 
engleză. Un link cu legături utile o duse la o hartă. 

Tonya avea dreptate. Magdeburg se găsea într-adevăr chiar în 
mijlocul ţării, la aproximativ două sute de kilometri sud-vest de 
Berlin, în ceea ce se chema provincia Sachsen-Anhalt. Cu 
siguranţă trimiterea cadavrului în acea direcţie ar fi însemnat 
trimiterea lui în mâinile Aliaților. lar dacă intenţia germanilor 
fusese aceea de a feri comoara de ruşii care se apropiau dinspre 
est, asta nu explica faptul că ea apăruse la patru sute de kilometri 
depărtare mai spre sud. 

Deborah se întoarse la căutarea ei şi încercă încă o pagină. Un 
articol singular în engleză se detaşa de restul. Apăsă pe articol şi 
nedumerirea i se adânci. Articolul spunea: 


Sânge şi flori: Groapă comună descoperită în Magdeburg 


În vreme ce săpau fundatia unei clădiri în oraşul german 
Magdeburg în 1994, muncitorii au descoperit uluiți o 
groapă comună conținând treizeci şi două de schelete de 
bărbați tineri. Cu toţii muriseră în mod violent cândva între 
1945 şi 1960. Se pare că o nouă metodă de investigație 
patologică stabilise clar data mortii lor. 


Cercetătorii au crezut iniţial că acea groapă comună din 
Magdeburg a fost creată de Gestapo, dar poliția secretă 
nazistă, chiar dacă s-a făcut responsabilă de multe orori, 
nu ar fi săpat în mod normal o groapă comună în centrul 
oraşului. Chiar dacă este posibil să fi procedat aşa în 
ultimele săptămâni ale războiului, se pare acum că 
asasinatele au avut loc în iunie 1953 şi au fost efectuate de 
poliția secretă sovietică. 


Legiştii au folosit adesea polenul descoperit pe victime 
pentru a determina locul în care a avut loc o crimă. 
Reinhard Szibor, biolog şi specialist în medicină legală la 
Universitatea Otto von Guericke din Magdeburg, şi-a dat 
seama că polenul poate fi folosit şi la determinarea 

241 


momentului morții, devenind astfel un element crucial în 
elucidarea istoriei gropii comune din Magdeburg. 


Aşa cum victimele alergiilor cunosc din proprie 
experiență, polenul este produs de diverse plante în 
perioade diferite ale anului, depinzând de momentul când 
plantele înfloresc. „Astfel încât oricine moare într-un 
anumit moment al anului va avea polenul corespunzător 
acelei perioade în nas”, explică Szibor. 


Szibor a analizat cavitățile nazale ale celor treizeci şi 
două de cranii din groapa descoperită la Magdeburg. Şapte 
conțineau cantități mari de polen de pătlagină şi cantități 
mai mici de polen de tei şi secară, plante care produc polen 
în lunile iunie şi iulie. 


Faptul că victimele au murit în vara lui 1953 sugerează 
că execuția a avut loc după înfrângerea naziștilor, iar prin 
aceasta vina pentru crime cade asupra serviciilor secrete 
sovietice. 


Asta era tot. Deborah deveni şi mai nedumerită. De ce să fi 
căzut automat vina pe sovietici şi care erau implicaţiile acelui 
articol pentru Voloşinov, presupusul vagabond care murise atât de 
aproape de muzeu? Să fi fost masacrul în sine relevant pentru 
căutarea asasinilor lui Richard şi a falselor antichităţi care păreau 
să-i fi condus pe asasini la el? Nu exista nici un motiv ca să creadă 
aşa ceva, dar toate aceste oase vechi parcă erau cumva legate 
între ele, ca şi cum fiecare cadavru peste care ea dăduse orbeşte 
făcea parte dintr-o creatură mai mare şi ciudată, a cărei adevărată 
natură devenea limpede doar în clipa în care ea s-ar fi depărtat de 
scheletul complet reconstituit. 


Ideea avea cam tot atâta logică precum cele spuse de Tonya 
despre crimele din răzbunare. După ce se întoarse la Cerniga şi pe 
drumul spre casă, Deborah încercă să se descotorosească de idee. 

Işi spuse că nu se baza, de fapt, pe nimic adevărat. O observaţie 
făcută de prietenul poliţist al Tonyei despre motivul implicării 
federalilor în cazurile de crimă nu constituia o dovadă. Numai că 
Deborah îşi aduse aminte de slăbănogul care încercase de două ori 
să o omoare în Grecia: privirea trufaşă şi rea, aspectul de 

242 


extremist, tatuajele... „Crime din răzbunare?” 

Cerniga o conduse acasă păstrând o tăcere rigidă, profesională. 
Aşteptă în spatele ei cât Deborah deschise uşa, apoi rămase în 
cadrul uşii până ce ea îi spuse mulţumită că apartamentul era 
pustiu şi că totul era la locul lui. Deborah nu îşi dădu seama că 
lucrurile nu stăteau aşa decât după plecarea agentului. 

La o primă privire totul părea în regulă, dar după ce petrecu în 
casă vreo oră şi ceva începu să observe mici detalii nelalocul lor: 
haine atârnate pe care ea le aruncase la coşul de rufe, un sertar 
de birou încuiat, cărţi cu locul schimbat în rafturi. Marcus spusese 
că nu deranjase nimic în apartamentul ei şi ea îl crezuse. Dacă el 
spusese adevărul, atunci altcineva fusese acolo cât timp ea fusese 
plecată, în aparenţă căutând ceva. Cine intrase acolo scotocise 
locul pe îndelete, ca şi cum ar fi ştiut că ea n-avea să se întoarcă 
prea curând şi se pricepuse de minune să ascundă urmele 
intruziunii. Dacă Deborah n-ar fi avut o fire atât de perversă 
privind controlul, probabil că n-ar fi depistat nimic ieşit din comun. 
Habar n-avea însă ce anume căutase sau căutaseră intrusul sau 
intruşii. 

Îl sună pe Cerniga şi îi spuse ce descoperise, dar îl anunţă că n- 
avea chef să primească pe nimeni care să-i cerceteze locuinţa. 
Verifică iarăşi întreg apartamentul şi apoi se folosi de ciocănelul 
pentru şniţele din bucătărie ca să fixeze la locul lor drugii de 
protecţie cu care era înzestrată uşa de la intrare. 

- Probabil că o să-mi ia zece minute ca să ies de aici de 
dimineaţă, mormăi ea, lăsând ciocănelul pe masă, unde nu avea 
cum să nu-l vadă. 

În tăcerea din apartament, înconjurată de căldura umedă a 
nopţii din Atlanta, Deborah începu să se întrebe dacă avea cea mai 
vagă idee asupra motivelor morţii lui Richard Dixon. In Grecia totul 
păruse clar, deşi acea experienţă o percepea deja extrem de 
îndepărtată în spaţiu şi timp, fapt care o transforma într-o 
experienţă la fel de exotică precum ruinele văzute. Acolo 
problemele şi  nedumeririle ei  păruseră adecvate şi prin 
întoarcerea acasă Deborah se aşteptase să găsească o oarecare 
limpezime, poate datorită revenirii intr-un mediu familiar. Acum, că 
ajunsese înapoi, afectată fiind de ciudăţenia prezenţei poliţiei la 
muzeu şi de teoriile bizare ale Tonyei, cu golul lăsat de moartea lui 
Richard în ceea ce însemnase odinioară pentru ea „acasă”, avea 
însă un sentiment extrem de neplăcut că se rătăcise complet şi 
plutea în derivă pe marea vieţii. 

243 


Un imbold interior o făcu să apuce telefonul şi să formeze un 
număr. 

- Alo? _ 

- Bună, Calvin, rosti ea. Sunt Deborah. Imi cer scuze că te sun 
aşa de târziu. 

- Credeam că unul din aspectele bune ale întoarcerii tale în ţară 
este acela că pot să dorm şi eu ca lumea noaptea, zise el. 

Deborah zâmbi, disconfortul părăsind-o imediat ce percepu 
plăcerea din vocea lui. 

- Nu-mi spune că ai nevoie de somnul de frumuseţe, replică ea. 

„Tocmai tu dintre toţi oamenii”, implica tonul ei. Îşi muşcă buza 
când el chicoti. 

- De vreme ce eşti trează la orice oră, indiferent pe ce continent 
te-ai afla, rosti el, toată chestia asta cu somnul de frumuseţe este 
în mod clar un mit. 

Deborah roşi, după care schimbă subiectul înainte de a o da în 
bară cu totul ripostând sarcastic despre uşurinţa cu care era el 
capabil să flirteze. 

- ŢI s-a părut bizar că federalii s-au implicat în anchetarea morţii 
lui Richard înainte ca să spună cineva ceva despre contrabandă 
sau genul de delicte care ar putea implica state sau naţiuni? 

- Nu chiar, rosti el, concentrându-se repede. Dar acum, că o 
menţionezi tu... La ce te gândeşti? 

- Te poţi gândi la vreun motiv care să ne facă să credem că 
moartea lui Richard ar putea fi cumva legată de o crimă din 
răzbunare? 

Calvin tăcu o secundă, ca şi cum întrebarea îl năucise. 

- O crimă din răzbunare? repetă el. Împotriva lui Richard? Cum? 

- Nu ştiu, răspunse ea. Doar mă întrebam. 

- Ce gânduri ciudate îţi vin în cap în toiul nopţii, zise el. Aproape 
că vedea iarăşi zâmbetul lui. Cel puţin nu rostise „căpşorul ăla 
drăguţ al tău”. _ 

- Ştiu, rosti ea, începând să regrete că îl sunase. Imi cer scuze. 
N-ar fi trebuit să te deranjez. 

- Nu-i niciun deranj, o linişti el. Mă bucur să vorbesc cu tine. 
Înainte... adică atunci cu poliţiştii... Aşa e mai bine. 

- Da, rosti ea. 

- Eşti bine? Vrei să vin la tine? 

Deborah ezită puţin prea mult înainte de a spune că era în 
regulă, că ea era în regulă şi nu era nevoie de aşa ceva. Că era 
sigilată cu... 

244 


- Deci eşti sigură, o întrerupse el. 

- Te simţi în stare de un drum mâine? întrebă ea. Trebuie să mă 
asigur că Cerniga nu are nevoie de mine, dar mă gândeam să fac 
o excursie. 

- Da? se miră el. Desigur. Unde? 

- Athens, rosti ea. 

- Vrei să te întorci în Grecia? rosti el, mai mult decât şocat. 
Părea de-a dreptul îngrijorat, ba chiar panicat. 

- Athens“, Georgia, îi explică ea, râzând. Locul de baştină al 
echipei Georgia Bulldogs şi, printre altele, al Centrului pentru 
Studii lzotopice Aplicate (CSIA). 

- Ce Dumnezeu mai este şi asta? întrebă el, părând deja 
oarecum uşurat. 

- Este adăpostul unei maşini foarte mari şi foarte scumpe, care 
este posibil să fi fost primul loc unde a poposit cadavrul lui 
Agamemnon după ce a fost luat din dormitorul lui Richard. 

- Cadavrul cui? 

Atunci Deborah îi povesti. 


4 În engleză, numele capitalei Greciei este Athens (n. Ti.). 
245 


Capitolul 45 


Deborah vorbi cu agentul Cerniga la telefon la prima oră a 
dimineţii. Acesta o informă că nu avea nevoie să discute cu ea în 
acea zi. li dădu permisiunea să-şi vadă de treabă „prin zonă”, dar 
îi ceru să-şi ia telefonul mobil cu ea şi să nu părăsească statul. 
Deborah acceptă condiţiile şi reuşi să evite alte probleme cu 
răspunsuri evazive în loc de minciuni directe. 

„De ce nu-i povesteşti despre laborator”, se mustră ea, „şi de 
faptul că ar merita cercetat ca loc pe care grecii - dacă într-adevăr 
grecii au luat acel cadavru cu mască - l-ar fi putut vizita?” 

Deoarece probabil era vorba de o fundătură. Deoarece bunurile 
furate nu meritau căutate. Deoarece Deborah bănuia că agentul 
Cerniga continua să ţină adevărata lui anchetă în secret faţă de 
ea. Toate astea erau juste, dar nu constituiau motivul real. Motivul 
real era acela că reputaţia lui Richard ar fi avut de suferit dacă ar 
fi ieşit la iveală că se ostenise atâta cu o colecţie care nu merita 
nici o ceapă degerată, chiar dacă acea ceapă fusese adăpostită 
într-o cameră secretă şi ajunsese în muzeul lui, ba chiar - cel mai 
stânjenitor lucru - ar fi putut ajunge în Muzeul Naţional de 
Arheologie al Greciei, alături de artefacte cu adevărat valoroase. 

„Nu cumva e din cauză că îţi place să faci pe detectiva?” „Nu”, 
respinse ea categoric ideea., e imposibil.” 

II sună pe Calvin şi el o rugă să îl ia de la birou. Avea nişte 
documente de rezolvat înainte de a pleca de la firmă întreaga zi. 
Reuşi să facă mica lor excursie să pară ca şi cum ar fi trebuit 
stropită cu şampanie şi însoţită neapărat de un coş cu căpşuni, 
astfel că Deborah se trezi îmbrăcându-se pentru întâlnire cu o 
atenţie la detalii care nu-i stătea deloc în fire. Îşi puse cercei şi se 
dădu cu parfum, cu un sentiment de bucurie adolescentină pe cât 
de nefiresc, pe atât de lipsit de ironie, încercă o nuanţă mai tare 
de ruj, dar era un pas prea mare, aşa că şi-l şterse de pe buze, 
stânjenită de impulsul de a se da cu el şi de sentimentele care o 
făceau să se descotorosească de el după aceea. 

„Doamne”, gândi ea, „urăsc curtenia. Sau ce Dumnezeu a pus 
secolul XXI în locul ei. Tot jocul ăsta prudent înainte şi înapoi, 
zâmbetele siropoase, conversațiile prin asocieri de cuvinte, micile 
decepţii, nonşalanţa studiată şi aşa-zisa sportivitate. Da, asta e. 

246 


Curtenia e ca şi cum ai juca tenis ca să pierzi - să obţii un scor 
respectabil, ca să nu pară că ai cedat partida, dar în final tot să 
pierzi. E ca şi cum ai juca tenis pe tocuri şi cu un văl pe faţă.” 

Sau, interveni o altă voce dintr-un colţ întunecat al minţii ei, 
poate că ea era speriată de tot ce însoțea curtenia: dragostea şi 
relaţia („groaznic cuvânt!”) şi cea mai absurdă dintre toate vacile 
sacre, sexul? 

„Cui îi pasă?” îşi ripostă singură, îndepărtându-se de gândul 
acela ca şi cum ar fi putut-o electrocuta. „Hai să spunem că urăsc 
curtenia şi s-o lăsăm baltă, bine?” 

Bine. Se îmbrăcă intenţionat într-o rochie de vară suficient de 
decentă ca să-i legitimeze vizita la laborator, dar indicând în 
acelaşi timp o anumită lejeritate, ca şi cum ar fi înşfăcat-o de pe 
umeraş fără să se uite cu adevărat la ea. 

„Probabil că exact aşa ar fi trebuit să procedez...” 

Porni spre maşină cu determinare, fără să se mai uite în oglindă. 


Biroul lui Calvin se găsea într-o clădire-turn din beton şi sticlă, 
de un albastru translucid, precum licărul unei lame fierbinţi de 
oţel. Clădirea privea dincolo de parcul secular al oraşului către 
centrul Coca-Cola şi clădirea Omni de pe o proprietate imobiliară 
extrem de scumpă, într-un oraş unde preţurile terenurilor începeau 
tot mai mult să rivalizeze cu cele din Boston şi New York. De obicei 
neimpresionată de astfel de lucruri şi resimţindu-le opulenţa ca pe 
o provocare la adresa acelor lucruri pe care le preţuia şi le făcea 
ea, Deborah se trezi neliniştită de fiorul de plăcere resimţit când îl 
văzu pe Calvin ieşind pe uşile fumurii ale clădirii, cu zâmbetul pe 
buze, unul dintre acelea care făceau parte din însăşi esenţa 
graţioasă a fiinţei lui. 

- Ce mai loc, rosti ea, în vreme ce pleca de acolo cu maşina. 

Calvin ridică din umeri. 

- înăuntru e întuneric şi nu sunt destule lifturi. Dar eu locuiesc 
chiar în apropiere. 

Deborah zâmbi şi trecu cu viteză pe lângă semafor, apoi viră 
spre nord, spre autostradă, întrebându-se dacă ceea ce rostise el 
nu constituise un preludiu la o invitaţie. 


Merseră cu maşina vreo trei sferturi de oră în sus pe | 85, apoi 
apucară pe şoseaua GA 316 înspre Athens, sporovăind despre cărţi 
şi filme şi feluri de mâncare, fără a face vreo clipă referiri la 
Richard sau la misiunea lor din acea zi. Oraşul îi surprinse, 

247 


apărând întreg şi plin de viaţă după kilometri întregi de pădure de 
conifere, precum zeiţa după care fusese botezat, născută matură 
şi înarmată din capul lui Zeus. Deborah fusese la universitatea din 
oraş pentru un simpozion, cu şase luni înainte, şi mai avea încă o 
hartă a campusului, pe care o consultă o singură dată înainte de a 
găsi drumul către Riverbend Road şi CSIA. 

Fiind vară, clădirii îi lipsea agitația studenţilor care o populau în 
cursul anului şcolar, dar Centrul pentru Studii Izotopice Aplicate 
avea şi o dimensiune comercială pe lângă activităţile didactice 
universitate, aşa că testările se făceau acolo non-stop. Vorbiră cu 
un recepţionist şi Deborah confirmă că ea sunase înainte ca să 
fixeze întâlnirea şi că aveau mostra cu ei, deşi aceasta avea 
nevoie de preparare. Tot ea confirmă că erau gata să plătească în 
plus ca laboratorul să pregătească mostra şi că nu erau interesaţi 
de numărătoarea prin scintilaţie lichidă, ci doar de datarea cu 
carbon radioactiv. În cursul acestei discuţii, Calvin rămase pe locul 
lui, părând serios şi un pic scos din mediul său firesc. Deborah îi 
aruncă un zâmbet în vreme ce recepţionistul le spunea cum să 
ajungă la laborator. Calvin îi întoarse zâmbetul, un pic nervos. 

- Nu pricep, rosti el. Ai o mostră? 

- Nimic relevant, îl linişti ea. Tu doar fă-mi jocul. 

Tehnicianul care veni într-un târziu în întâmpinarea lor era un 
tânăr slăbănog cu o barbă îngrijită. Probabil că era un oriental, 
posibil chiar un nord-african, dar vorbea fără nici o urmă de accent 
străin. 

- Sunt doctorul Kerem, zise el. Vă rog să mergem pe aici. Aveţi 
mostra cu dumneavoastră? 

Deborah scoase un tub pentru testare conţinând ceea ce părea 
a fi un fragment de lemn ceva mai mare decât o aşchie. 

- Ajunge? se miră Calvin. 

Deborah îi aruncă o privire. 

- E ultrasuficient, rosti tehnicianul. Şi are nevoie de preparare? 

- Vă rog, rosti Deborah. Suntem aproape convinşi că este un 
fragment dintr-o galeră spaniolă de secolul al XVI-lea, dar trebuie 
să fim siguri. 

- Foarte bine, zise omul, introducându-i într-o încăpere mare 
dreptunghiulară luminată de neoane bâzâind din pricina 
electricităţii acumulate. 

- Aici vor fi efectuate testele? întrebă Deborah. Echipamentele 
din încăpere constau dintr-o serie de console, cilindri metalici, 
instrumente năucitor de complexe şi kilometri de cabluri colorate, 

248 


multe dintre ele încapsulate în cuşti de sârmă şi încadrate în 
panouri metalice vopsite în albastru. Brusc, Kerem zâmbi cu 
mândrie, ca şi cum ar fi fost felicitat pentru performanţele sportive 
ale fiului său. 

- Este un spectrometru cu accelerare de masă National 
Electrostatics 1.5 SDH-1 Pelletron, rosti el. Credeaţi că este mai 
mare, nu? 

- Corect, zise Deborah, judecând că ăsta trebuia să fie răspunsul 
potrivit. 

- 500 de kilovolţi, continuă Kerem, continuând să strălucească 
de mândrie. Poate măsura concentraţii izotopice la nivel de părţi 
din cvadrilioane. Frumuseţea asta mică va scoate vechii mamuţi 
de pe piaţă. Mă refer aici la detectare cu 0,5% marjă de eroare şi 
limite de detecție din zona a patru ori zece la puterea minus 
optsprezece molecule de C14. Deborah şi Calvin reuşiră să pară 
destul de impresionați. 

- Corect, zise Kerem, ca şi cum cineva ar fi sugerat altceva. 
Arătă diversele componente şi le intonă numele şi funcţia, având 
impresia că Deborah ştie la ce se referă. 

- Sursă ionică de mostră unu treizeci şi patru, zise el, indicând 
conţinutul uneia dintre zonele încadrate de cuşti. Asta, continuă el, 
arătând spre fiecare secţiune a aparatului, este magnetul de 
injecție, apoi acceleratorul Pelletron în sine, magnetul de 
analizare, cupele cu axă excentrică Faraday, analizorul 
electrostatic şi detectorul de C14. Dacă obiectul e mai tânăr de 
şaizeci de mii de ani, îl depistăm fără probleme. 

- Bun, rosti iarăşi Deborah. Excelent. 

Kerem întinse mâna după tubul de testare conţinând fragmentul 
de lemn. 

- Puteţi lăsa asta la mine, rosti el. Completaţi documentele la 
recepţie şi ne revedem după testare. Vă va costa patru sute de 
dolari. 

- Cam cât va dura până vom primi rezultatele? 

- Intre două şi trei luni, răspunse el. Este o urgenţă? 

Faţa lui Deborah exprima dezamăgirea. 

- Cam aşa ceva, rosti ea. 

- Putem efectua o testare în două săptămâni pentru şase sute 
de dolari, rosti tehnicianul. Poate chiar mai repede. 

„Două săptămâni?” 

Deborah gândi cu repeziciune. 

- Când vor fi gata celelalte rezultate? întrebă ea. 

249 


- Celelalte rezultate? 

- Da, întări ea, fără să se uite la Calvin. Muzeul nostru a trimis 
alte câteva mostre acum o săptămână şi ceva. Rămăşiţe umane şi 
nişte fragmente ceramice. Au fost aduse de doi greci. Poate 
reuşim să avem ambele seturi de rezultate în acelaşi timp. 

Deborah îşi ţinu respiraţia. Tehnicianul se încruntă şi răsfoi 
paginile registrului din faţa lui. 

-Nu văd nicio altă mostră care să ţină de muzeul 
dumneavoastră, zise el. 

- Ar putea fi trecute sub numele de Dixon, încercă ea. Richard 
Dixon. Este curatorul principal al muzeului şi gestionează 
cheltuielile mai mari. 

O altă pauză. Deborah îşi muşcă buza. 

- Dixon, rosti tehnicianul. Da, uite-l aici. A fost plătită o taxă 
suplimentară ca să urgentăm procesul şi rezultatele ar trebui să fie 
gata mâine după-amiază. Informaţiile de contact sunt însă diferite. 
Va trebui să expediem rezultatele prin poştă. 

- Nici o problemă, zise Deborah, cu inima bătându-i nebuneşte. 
Poate că reuşim să trecem pe aici mâine înainte de a le trimite. 
Domnul Dixon aşteaptă cu nerăbdare să afle noutăţile imediat ce 
veţi şti ceva. Avem o decizie destul de presantă de luat în legătură 
cu o expoziţie. 

- E-n regulă, rosti Kerem. Rămâneţi în oraş? 

- Ne vom caza la un hotel, răspunse Deborah, fără să se uite la 
Calvin. 


250 


Capitolul 56 


Închiriară două camere, deşi Deborah îşi zise că şansele de a 
folosi una singură din ele erau mai mari decât medii. Gândul o 
făcea nervoasă şi stângace. Nu era sigură la ce anume se gândea 
şi îndoielile ei - întotdeauna teribil de zgomotoase în astfel de 
situaţii - aveau darul de a-i intensifica nervozitatea. 

„Astfel de situaţii.” 

Era o glumă. Ca şi cum aşa ceva s-ar fi întâmplat săptămânal. 
De fapt, se întâmplase... cu prea mult timp în urmă ca să mai 
conteze. Deborah îndepărtă gândul din minte şi îl urmări pe Calvin 
cum mănâncă. 

Ea ar fi fost fericită cu un sandviş şi o bere, pe care Athens - 
oraş universitar - le putea furniza cu stivele. Poate chiar reuşeau 
să prindă vreun spectacol local, vreun concert la modă al celor gen 
REM sau B52. Calvin însă venise cu alte idei, fără ca Deborah să îşi 
dea seama exact la ce se refereau ele, cu excepţia faptului că 
aveau darul de a ridica întrucâtva temperatura din acea seară. 

El găsise şi rezervase o masă la cel mai scump şi exclusivist 
bistrou din oraş, unde erau siguri că nu se vor întâlni cu tineri care 
participau la cursurile vreunei şcoli de vară, şi unde comandară 
miel şi un vin bun de Bordeaux, el cu un aer de bărbat care ştie 
cum să facă astfel de lucruri. Deborah rezistă impulsului de a 
comanda o bere ca să-şi afirme independenţa, în parte pentru că 
nu ştia exact la ce anume se referea această independenţă, în 
parte pentru că găsea toată povestea greu de încadrat într-un 
tipar. Restaurantul era aproape nefiresc de discret, semănând mai 
degrabă cu o sinagogă, iar acolo fiecare gest avea o semnificaţie, 
astfel încât, incapabilă să se gândească la aşa ceva, decise, de 
data asta, să îl lase pe el să facă pe maestrul de ceremonii. 

Calvin îi povesti despre slujba lui, subliniind mai degrabă partea 
ei ştearsă decât detaliile picante, fapt care o făcu să se simtă 
uşurată, apoi îi spuse despre pasiunea lui pentru pescuitul la 
lansetă, scutind-o şi aici de amănunte. 

- Totul se referă la strategie, rosti el. La selectarea momelii 
potrivite pentru fiecare peşte şi la condiţii, ba, chiar mai bine, la 
crearea de reguli proprii şi noi, prin care să o iei înaintea peştelui. 

Deborah zâmbi. 

251 


- Ştiu că pare ca şi cum ar fi o treabă uşoară pentru cineva care 
e plătit aşa cum sunt eu plătit, continuă el, dar te rog să mă crezi 
că păcălirea unui păstrăv maroniu într-un curent năvalnic de 
munte este... mai plină de satisfacţie decât orice afacere sau 
contract pe care îl închei, indiferent de banii câştigaţi. 

Lui Deborah îi plăcu asta. 

- Aşadar îţi plac şmecheriile, zise ea. 

- Imi place jocul, replică el, dând din cap şi zâmbind, astfel că 
subiectul exact al conversaţiei deveni incert. Imi place o urmărire 
la care trebuie să te gândeşti şi să o planifici. 

- O urmărire a peştilor, zise ea. 

- Mai există şi alta? rosti el, zâmbind. 

Deborah izbucni în râs şi îl studie câteva secunde. 

- Îmi aminteşti puţin de Richard, zise ea. 

Sprâncenele lui se încruntară puţin, ca şi cum el nu şi-ar fi dat 
seama dacă e vorba de un compliment sau nu. 

- Cum adică? 

- Cred că e doar o senzaţie, explică ea, roşind uşor şi dorindu-şi 
să nu fi rostit acele vorbe. 

- Continuă. 

- Păi amândoi sunteţi puşi pe joacă. Vreau să spun că e vorba 
aici de o inteligenţă care poate fi uşor deconcertantă. 

- Pentru tine? râse el. Este categoric imposibil. 

- Nu mă refer la intimidare, replică ea imediat. Mă refer la faptul 
că există un soi de meditaţie, aproape de calcul, care ţine oamenii 
la distanţă, ca şi cum i-ai măsura în permanenţă: ca şi cum ei ar fi 
nişte peşti, iar tu ţi-ai înfige în undiţă cu atenţie musca potrivită 
sau ce momeală foloseşti ca să-i prinzi. 

- Ca şi cum aş lega-o, râse el din nou. 

- În fine. 

- Nu pot spune nimic despre mine, zise el, dar ştiu ce vrei să 
spui despre Richard. Uneori, când se uita la tine, o făcea ca şi cum 
ti-ar fi cunoscut toate secretele. 

- Şi tu ai multe secrete? 

- Niciunul, rosti el, îndepărtând un moment de ezitare cu un 
zâmbet. Îţi spun tot ce vrei să ştii. 

- Pun pariu. 

- În fine, zise el, revenind la discuţia lor anterioară. Nu sunt 
convins că îmi place cum sună această versiune a mea ca om 
calculat şi şmecher, oricât m-ar face să par de inteligent. Nu prea 
sună pe de-a întregul pozitiv. 

252 


- O, nu ştiu, replică ea, ridicând din umeri şi privind în altă 
parte, ca şi cum n-ar fi contat. Seamănă cu un soi de aură 
personală. 

Intinse mâna după paharul ei de vin şi luă o gură mare, cu ochii 
plecaţi. 

Când ajunseră înapoi la hotel era limpede că nici unul dintre ei 
nu avea idee cum avea să se sfârşească acea seară. Flirtaseră pe 
drum, dar întotdeauna cu reţineri şi cu retrageri de câte ori ceva 
mai profund sau de natură mai fizică se ivea la orizont. Deborah se 
declara mulţumită cu aşa ceva şi îşi spuse că era bine pentru ea 
să o ia încet, de vreme ce era atât de puţin obişnuită cu astfel de 
relaţii şi nu-l cunoştea atât de bine pe acest bărbat, dar când el o 
sărută în holul din faţa camerei lui, Deborah se abandonă complet 
clipei. 

Ajunşi înăuntru continuară să se sărute, cu blândeţe, cu 
prudenţă la început, apoi cu pasiune şi înfometare. Cu toate astea, 
când mâinile lui se deplasară spre nasturii rochiei ei, Deborah simţi 
cum înţepeneşte, aproape împotriva voinţei ei, astfel că el se opri 
şi se uită la ea. Deborah roşi, neştiind ce să spună sau să simtă şi 
dorindu-şi ca ochii lui să nu fi fost exact la aceeaşi înălţime cu ai 
ei. Privirea lui o stingherea şi ea se întoarse, înnebunită de 
senzaţia privirii lui asupra ei, până ce el întinse mâna şi închise 
lumina din încăpere. 

Draperiile grele blocau pătrunderea oricărei raze de lumină de 
afară, iar întunericul o făcu să simtă cum inima îi bate cu putere, 
ca şi cum s-ar fi întors în acel tunel micenian antic care cobora 
spre bazinul cu apă. Insă când el îşi reînnoi sărutările şi mâinile 
începură să se plimbe, prudente, lente, căutând aprobarea, pe tot 
corpul ei, Deborah binecuvânta libertatea întunericului, ca şi cum 
şi-ar fi mascat o parte din sine. Se simţea ca beată sau ca în 
vacanţă, anonimă şi absolvită de orice responsabilitate. || atrase 
spre ea, reţinându-şi un impuls ciudat, neaşteptat şi alarmant de a 
izbucni în plâns. 


253 


Capitolul 57 


Când Deborah se trezi, Calvin se sculase de mult şi plecase în 
căutarea unui loc unde să ia micul dejun, astfel că preţ de câteva 
minute rămase întinsă, întrebându-se vag ce avea să mai aducă 
nou acea zi. Făcu un duş, se îmbrăcă şi tocmai se uita la un ziar 
fără să citească nimic când el se întoarse. 

Luară micul dejun la un local, comandând omlete şi brioşe, 
primele excelent preparate, cele din urmă aproape sigur 
preambalate şi suspicios de reci la mijloc. Mâncară în grabă, 
vorbind foarte puţin, ca şi cum ar fi fost mânaţi de ceva de la 
spate. De fapt, probabil că mai aveau câteva ore la dispoziţie până 
ce testele erau gata, dar nu puteau pierde timpul în hotel sau în 
vreun local. Deborah se uită la ceas de trei ori în cinci minute, apoi 
hotărâră de comun acord să aştepte la laborator, ca să afle cât 
mai repede rezultatele testului. 

Chestia asta îi reamintea vag lui Deborah de perioada 
adolescenţei, când aşteptase ca doctorii care îl operau pe tatăl ei 
să iasă din sală. Şezuse, alături de un vecin adormit, timp de şase 
ore, incapabilă să închidă ochii, urmărind minutarul ceasului cu 
atâta atenţie, că ajunsese să îl vadă cum se deplasează. De câteva 
ori, uşile prin care îl duseseră pe tatăl ei se deschiseseră, lăsând 
să treacă diverşi angajaţi ai spitalului care plecau acasă, fără să 
arunce vreo privire în direcţia lui Deborah. Când prin acele uşi se 
ivi în sfârşit doctorul, trecu o fracțiune de secundă înainte ca uşile 
să se închidă la loc, o fracțiune de secundă când inima ei bătu 
altfel, impulsionată de speranţa dată de toată acea aşteptare, 
după care Deborah se ridică în picioare. Nu ajunsese complet în 
poziţie verticală, dar citise deja sentinţa de condamnare la moarte 
a tatălui ei pe chipul doctorului, aşa că rămăsese pe loc, singură în 
camera nefiresc de albă, în vreme ce medicul căuta cuvintele 
potrivite, iar vecinul somnoros revenea, mormăind, la realitate. 
După ce se trezi complet, acesta, fiind mai conservator din punct 
de vedere religios decât fusese vreodată familia ei, îi spusese lui 
Deborah să-şi rupă haina în dreptul inimii ca semn al durerii. 
Deborah se supusese, şocată. Fusese ultimul gest de respectare a 
religiei pe care îl făcuse în viaţa ei de atunci. Ca o sfidare, însă în 
secret, în săptămâna care urmase mâncase doi creveţi dintr-o 

254 


salată pe care o cumpărase special de la un magazin din 
Brookline. Până la recenta întoarcere din Grecia nu mai mâncase 
niciodată în mod conştient mâncare cuşer. 

Adevărul era că, deşi nu revenise niciodată la iudaism, Deborah 
regreta şi acum acea zi când mâncase pe furiş creveţi, ca un act 
tipic pentru vârsta de treisprezece ani, de sfidare a zeului care-i 
curmase viaţa tatălui ei. Fusese un gest ieftin, unul pe care tatăl ei 
l-ar fi găsit ofensator, nu pentru încălcarea obiceiurilor cuşer, cât 
pentru micimea lui jalnică. 

„In fine”, îşi spuse ea acum, „toate astea aparţin trecutului.” 

Doar că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Mai exact, nu erau nişte 
amintiri încurajatoare şi, deşi promiteau un soi de încheiere a unei 
etape, sugerau în acelaşi timp începutul unei faze noi şi dificile. 

„Desigur”, gândi ea, „rezultatele testelor vor însemna un sfârşit, 
nu un început sau un nou start. Cadavrul era vechi sau nu. Punct.” 

Aşteptară în sala de la recepţie timp de o oră şi jumătate înainte 
ca dr. Kerem să apară. 

- Ce însetaţi de veşti sunteţi, rosti el, scoțând la iveală un plic 
din care extrase un teanc de foi scoase la imprimantă de 
computer. Sunt gata să trimit aceste rezultate la poştă. Să înţeleg 
că tot mai vreţi să le vedeţi? 

- Desigur, răspunse Deborah, cu un ton lejer care îl făcu pe 
tehnician să se uite pe deasupra ramei ochelarilor. 

Aşteptaseră ore întregi. Evident că voiau să afle rezultatele. 

Kerem scoase câte un teanc de foi pentru fiecare test. Fiecare 
teanc consta dintr-un grafic însoţit de mai multe pagini de numere 
şi scheme tehnice care constituiau, în optica lui Deborah, un soi de 
descriere. 

- La ce mă uit aici? întrebă Calvin, luând primul teanc. 

- Acestea sunt obiectele ceramice, răspunse Kerem. Rezultatele 
dovedesc în mod cert că obiectele provin din secolul al XVIII-lea 
sau al XIX-lea. Nu putem fi prea siguri, deoarece este perioada 
când folosirea pe scară tot mai largă a combustibililor fosili tinde 
să denatureze rezultatele. 

- Sunteţi sigur, rosti Deborah. Nu pot fi antice? 

- Ce vreţi să spuneţi prin antice? 

- Din Epoca Bronzului, explică ea. Să zicem cu o mie două sute 
de ani înainte de Hristos. 

- Categoric nu. 

Deborah simţi un gol în stomac. Vestea nu constituia o surpriză, 
dar tot o deprima. Richard murise pentru aceste copii lipsite de 

255 


valoare, ba chiar - iar asta era cumva şi mai rău - trăise pentru 
ele. 

- Care e situaţia rămăşiţelor umane? se interesă Calvin. 

- Cu totul alta, răspunse Kerem. 

Deborah avu nevoie de câteva secunde ca să proceseze 
informaţia. 

- Cum adică „cu totul alta”? se miră Calvin. 

Părea concentrat, uitându-se la tehnician cu ochi strălucitori şi 
ficşi. 

- Corpul uman nu datează din aceeaşi perioadă cu obiectele. 

- Cu cât e mai vechi? întrebă Deborah, momentan rămasă fără 
aer. 

Nu se aşteptase la aşa ceva. 

- O, făcu Kerem, nu e mai vechi. Este de dată mai recentă. 

- Ce?? izbucni Deborah, făcând ochii mari. 

- Nu cu mult, răspunse tehnicianul, dar este de dinainte de anii 
'50. 

- Sunteţi sigur? întrebă Calvin. 

Kerem păru un pic iritat. 

- Maşina SAM detectează dezintegrarea carbonului radioactiv, 
zise el. Determină vârsta pe baza timpului de înjumătățire a 
izotopilor radioactivi naturali prezenţi în materiile organice şi are o 
acuratețe de cincizeci până la şaizeci de mii de ani. Ceva mai 
vechi de atât nu mai conţine carbon radioactiv. La celălalt capăt al 
spectrului stă faptul că testele nucleare extinse din anii '50 au 
mărit semnificativ nivelele de radiaţie din materiile organice. 
Diferenţa dintre mostrele care provin din epoci anterioare acestor 
teste şi cele care provin din timpul sau de după efectuarea lor este 
destul de pregnantă. Rămăşiţele umane provin în mod clar de 
dinainte de testele atomice, dar după fereastra de la graniţa 
secolelor al XVIII-lea - al XIX-lea. Cadavrul este clar din secolul XX, 
decesul survenind, probabil, la mijlocul anilor '40. 

Deborah simţi cum îi pică faţa de uimire. Anii '40? Nu avea nicio 
logică. 

- Pot vedea rezultatele? întrebă Calvin. 

Kerem îi dădu plicul şi Calvin parcurse cu atenţie datele. 

Deborah vru să-l întrebe pe Kerem dacă era sigur pe ce spune, 
dar ştia că o astfel de întrebare era inutilă şi demonstra lipsă de 
respect. 

- Bine, rosti ea în lipsă de altceva. Bine. Păi atunci cred că o să 
plecăm. 

256 


- Celelalte rezultate vor fi gata pentru dumneavoastră probabil 
peste vreo două luni, zise Kerem. Să le trimit prin poştă la muzeu? 

- Celelalte rezultate? se miră Deborah, continuând să se simtă 
înceţoşată, ca şi cum ar fi fost beată. 

- Galera spaniolă, îi reaminti tehnicianul. 

- Corect, replică ea. Da. Trimiteţi rezultatele la muzeu. 

Tehnicianul le mulţumi pentru deranj, luă plicul de la Calvin şi îi 
lăsă în holul mare care acum semăna mai degrabă cu sala de 
aşteptare dintr-un spital. 

- Ti-e bine? întrebă Calvin. 

- Mda, minţi ea. Îl voi suna pe Cerniga. 

Nu avea de ales. Trecuse vremea să mai facă pe detectiva. 

- Bine, acceptă Calvin, uitându-se întrebător la ea. Probabil e cel 
mai bun lucru. Dă-mi voie să mă duc până la toaletă cât îl suni tu. 
Pe urmă cred că trebuie să ne luăm lucrurile şi să plecăm. 

Era aproape o întrebare, ca şi cum acest gen de concluzie ar fi 
vrut să sugereze ca ea să petreacă câteva zile cu el în munţi sau 
ceva de genul acesta. Deborah abia auzi replica lui, dând uşor din 
cap şi căutându-şi telefonul în poşetă. 

Aşadar nu era vorba de Agamemnon. Oricum nu mai credea în 
varianta asta, cel puţin în ultima vreme, dar vestea inducea o 
ciudăţenie nouă şi alarmantă. Nu era vorba de un leş antic 
descoperit după secole de în gropare, după cum nu era vorba de 
câteva oase luate la întâmplare dintr-un cimitir la sfârşitul 
secolului al XIX-lea. Era un cadavru de dată mai recentă şi mult 
mai puţin legat de Schliemann, de săpăturile acestuia, de Micene, 
ba chiar de arheologie în sine. Era suficient de proaspăt ca o 
întrebare nouă şi presantă să domine gândurile lui Deborah în 
vreme ce forma încet numărul lui Cerniga. Se gândise la căutările 
ei legate de ceea de fusese luat din dormitorul lui Richard în 
termeni de cum, ce şi de ce. Acum toate aceste întrebări erau 
eclipsate de o alta: cine? 

Al cui era cadavrul care zăcuse în spatele raftului de cărţi al lui 
Richard? 

Cine îl omorâse pe Richard? 


257 


Capitolul 58 


- Agent Cerniga, răspunse o voce la celălalt capăt al firului. 

- Aici e Deborah Miller, zise ea. Sunt în Athens. 

- Sunteţi unde? 

- Athens, Georgia, explică ea. Tocmai am aflat ceva ce trebuie 
să ştiţi. 

- Spuneţi. 

Îi povesti. Îi spuse că venise să testeze vârsta galerei spaniole şi 
dăduse din întâmplare peste rezultatele testelor privind 
containerul lui Agamemnon. Cerniga nu o opri, aşa că ea continuă, 
fără să încerce să ascundă ceva în mod intenţionat. Chiar şi aşa, 
nu menţionă deloc faptul că era însoţită de Calvin şi nu făcu nici 
un fel de aluzie la el, iar când acesta ieşi de la toaletă cu un aer 
solemn şi îi zâmbi, Deborah se răsuci pe călcâie, concentrându-se 
asupra convorbirii. 

- Care este numărul de telefon al laboratorului CSIA? îi ceru 
Cerniga, după ce ascultase în tăcere descrierea rezultatelor 
testelor. 

Deborah verifică chitanţa primită pentru testul prorei navei şi îi 
citi numărul. 

- Probabil că nu vă vor spune mai multe decât v-am spus eu 
deja, adăugă ea. 

- Nu vreau detalii suplimentare, spuse agentul. Vreau adresa de 
contact. Acum este mai importantă găsirea oamenilor care au 
comandat testele decât rezultatul lor. Veniţi înapoi în Atlanta şi 
ţineţi-vă telefonul deschis. 

„Bineînţeles”, îşi spuse ea, închizând. Cum de se gândise la 
altceva? Povestea asta nu era legată de vreun mister arheologic 
din Antichitate, ci despre omorârea celui mai apropiat prieten al ei. 
Poliţiştii căutau un ucigaş, nu un cadavru, iar faptul că ea uitase 
asta îi dădu un sentiment de durere, umilinţă şi vinovăţie. 


Deborah conduse repede înapoi, încercând să-şi facă ordine în 
gânduri cu ceea ce aflase până atunci. Evoluţia cazului o îndemna 
la solitudine şi chiar dacă nu regreta nimic din noaptea petrecută 
cu Calvin, Deborah şi-ar fi dorit în parte ca el să fi venit cu maşina 
proprie. N-avea chef de vorbă. Nu avea chef de joacă sau de 

258 


drăgălăşenii. Voia să gândească şi nu era obişnuită să poarte o 
conversaţie dacă nu ştia ce anume doreşte să spună. De obicei 
distanţa dintre ei nu era prea mare, dar acum Deborah se simţea 
confuză, nesigură şi un pic cuprinsă de teamă. Nu voia să discute 
astfel de sentimente şi nici măcar să le dea glas. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Calvin într-un târziu. 

Deborah clătină din cap, apoi reuşi să îngaime: 

- Nimic. Mă concentram doar. 

- Asupra condusului sau a rezultatelor testelor? 

Începuse să plouă. Deborah pomi ştergătoarele şi se aşeză mai 
bine pe scaunul ei. 

- Asupra amândurora, răspunse ea. 

Nu zâmbi şi nu-şi dezlipi privirea de pe şosea. Răspunsul 
monosilabic era menit să încheie orice conversaţie. 

- Ce crezi despre acest cadavru? întrebă el. 

Deborah sesiză că lui nu-i păsa atât de mult de chestia asta, cât 
îi păsa de restabilirea contactului dintre ei, dar nu putea intra în 
joc. 

Înălţă din umeri. 

- N-ai nicio idee? întrebă el. 

- Nu prea. 

Calvin se răsuci şi privi pe geamul izbit de ploaie al portierei din 
dreptul lui. 

- Eşti sigură că eşti în regulă? întrebă el. Cu mine, adică. 

- N-am nimic, Calvin, răspunse ea, cu o voce iritată. „Taci naibii 
şi lasă-mă în pace.” Mă concentrez la drum, asta-i tot, adăugă ea. 


De fapt, gândurile ei se opriseră asupra a trei chestiuni: vârsta 
cadavrului, faptul că FBI avea jurisdicție peste crimele din 
răzbunare şi moartea unui comandant negru de tanc din Al Doilea 
Război Mondial, un om care nu-şi cunoscuse niciodată fiica. Dar 
dacă persoana - sau persoanele - care îl ucisese pe Richard şi 
încercase să o omoare pe ea în Grecia ştia că acel container nu 
conţinea corpul lui Agamemnon, ci pe al tatălui Tonyei, un 
comandant de Sherman uitat de istorie care fusese executat 
pentru curiozitatea-i prea mare de un poliţist militar rasist, cu 
cincizeci de ani în urmă, de ce atâta efort - atâta disperare 
criminală - pentru a pune mâna pe el? 


Sunetul telefonului mobil o trezi din gândurile ei: tot La 
Cucaracha. Gluma lui Richard. Mergeau în tăcere de mai bine de o 
259 


oră şi acum se îndreptau spre sud, către oraş, coborând de pe 
pantele împădurite din jurul Muntelui Red Top, unde apele Lacului 
Allatoona sclipeau întunecate printre copacii biciuiţi de ploaie. 

- Dă-mi telefonul, te rog, zise Deborah, întinzând mâna pe lângă 
Calvin când aparatul îi alunecă din palmă şi ateriză pe podeaua 
maşinii, între picioarele ei. 

- Aşadar, poţi vorbi? se miră el. 

Era o glumă, dar destul de subţire. 

- Doar... mulţumesc, rosti ea, luând iute telefonul de la el şi 
deschizând clapeta. Alo? 

- Aici e Cerniga, se auzi vocea agentului FBI. Unde sunteţi? 

- La jumătate de oră nord de centura oraşului. Poate chiar mai 
puţin. De ce? 

- Vă voi da instrucţiuni cum să ajungeţi la o adresă. Vreau să vă 
duceţi imediat acolo. Nu vă opriţi nicăieri altundeva mai întâi. 

- Bine. Daţi-i dmmul. 

- Trebuie să trageţi pe dreapta ca să scrieţi? 

- Voi ţine minte, zise ea, sprijinindu-şi telefonul de umăr cu 
capul şi folosind mâna liberă ca să facă un gest imperativ de 
scriere în direcţia lui Calvin. 

- Ce? întrebă acesta. 

- Un pix, rosti ea din vârful buzelor. 

- Bun, rosti Cerniga. Adresa este strada Greencove nr. 136. Se 
află cam la douăzeci de minute sud de aeroport. leşiţi de pe I 85 
spre Palmetto, o faceţi la stânga de pe rampă şi mergeţi şase 
kilometri către Haysbridge Road. Intraţi drept pe Greencove. Casa 
vizată este prima clădire pe stânga. Se află destul de departe de 
şosea, dar ar trebui să o vedeţi. Pare abandonată. 

Deborah repetă fiecare instrucţiune pentru Calvin, care nota 
repede, cu o expresie de dezaprobare pe chip pentru faptul că era 
redus la rolul de stenograf. 

- Ce e cu locul ăsta? se interesă ea. Şi de ce vreţi să mă duc 
acolo? 

- Acolo au fost duşi grecii, îi explică Cerniga, cu voce plată. Unde 
au depozitat containerul. 

- Cum i-aţi găsit? întrebă Deborah, brusc exuberantă. 

- Am sunat la laboratorul CSIA. Ei dispuneau de informaţiile de 
contact. 

- Bun, rosti Deborah. Bineînţeles. Este minunat. 

- Nu chiar, replică Cerniga. Cineva ne-a luat-o înainte. 

- Este... Deborah nu-şi găsea cuvintele. Este totul în regulă? 

260 


- Duceţi-vă acolo, zise agentul, după care închise. 


261 


Capitolul 59 


- Te voi lăsa pe drum, îi zise Deborah lui Calvin, continuând să 
se uite înainte. Unde îţi convine? 

Îl simţi răsucindu-se spre ea, dar pentru o vreme Calvin nu 
spuse nimic. 

- Calvin? rosti ea, urgentând un răspuns din partea lui. 

- Am greşit cu ceva? replică el. Regreţi noaptea trecută? 

- Nu, răspunse ea, fără să fie prea sigură. Cred doar că nu e 
bine să apărem împreună. 

- De ce nu? 

- Păi în primul rând pentru că ţie nu ţi s-a cerut să vii. 

- Drăguţ, explodă el. Ştii ce, Deborah? E-n regulă. Trebuie să mă 
întorc la muzeu mai târziu, dar lasă-mă în faţa biroului meu. 

Deborah vru să protesteze şi să-şi ceară scuze, să-i explice că 
nu era vorba atât de mult despre el, cât despre faptul că ar fi fost 
văzuţi împreună şi trataţi ca un cuplu de către ceilalţi, de o 
manieră care ar fi făcut situaţia cât se putea de reală şi, ca atare, 
de înfricoşătoare, şi ar fi vrut să-i spună că ea avea o senzaţie 
oribilă în legătură cu ceea ce o aştepta la capătul drumului, dar în 
cele din urmă se mulţumi să dea din cap şi să-i spună: 

- Bine. 

După ce oprise în dreptul clădirii şi el coborâse, luându-şi rămas- 
bun în pripă, apoi pornise hotărât spre tumul de beton şi sticlă, 
oraşul rămase repede în urma ei. După ce Deborah trecu de 
câmpul Turner, singura ieşire importantă rămasă era spre 
autostrada | 20, apoi urma şoseaua de centură şi apoi doar 
indicatoare spre Aeroport şi suburbii precum Fairburn, Jonesboro şi 
Union City, toate aceste aşezări având nume necunoscute pentru 
Deborah. Pe măsură ce traficul se subţie până la inexistenţă şi 
ieșirile se răriră tot mai mult de-a lungul kilometrilor de autostradă 
împădurită, care nu mai lăsa loc de nimic altceva în afara benzii de 
asfalt şi a betonului, Deborah începu să se întrebe dacă nu cumva 
ratase ieşirea. 

Se uită la mâzgălitura inegală a lui Calvin şi îşi ridică privirea la 
timp ca să zărească indicatorul de ieşire spre Palmetto deasupra 
capului. Încetini, viră spre rampa de ieşire şi urmă instrucţiunile cu 
atenţie, pe măsură ce autostrada lăsa loc şoselelor cu o singură 

262 


bandă pe sens şi pajiştilor pentru cai punctate de hambare 
colorate cu structuri din cherestea albă. Oraşul parcă dispăruse la 
ore distanţă. Intrase într-un cu totul alt univers. Aproape şi într-un 
cu totul alt timp. 

Casa părea numerotată cu 136 la întâmplare. Pe stradă nu se 
mai vedeau alte proprietăţi. Aşa cum îi spusese Cerniga, clădirea 
se afla la oarecare distanţă de şosea şi abia se vedea prin 
perdeaua de ploaie. Chiar şi aşa, părea o dărăpănătură, gata să se 
prăbuşească. Era o casă veche, posibil victoriană, mare şi 
ornamentată cu iederă şi un turnuleţ pătrat într-o parte. Dacă ar 
mai fi putut fi salvată, probabil că ar fi devenit o reşedinţă 
spectaculoasă, graţioasă în ciuda imensităţii, elegantă fără să fie 
pretențioasă. Acum casa era înconjurată de maşini şi iluminată de 
fasciculele luminoase ale vehiculelor de urgenţă, astfel încât părea 
inima unei furtuni, cu pereţii fulgeraţi intermitent în roşu şi 
albastru. 

Deborah uită complet de Calvin. Parcă maşina, îşi trase 
răsuflarea ca un scafandru ivit la suprafaţă şi ieşi în ploaie. 
Lăsându-şi capul jos porni în fugă pe aleea de pietriş înspre casă. 
Un poliţist în uniformă o opri la barieră, dar era clar că o aştepta, 
aşa că se dădu la o parte imediat ce ea îşi spuse numele. 

Casa părea nelocuită de ceva vreme. lnăuntru se găsea puţină 
mobilă şi bucăţile rămase păreau abandonate, ca şi cum n-ar mai 
fi valorat nimic după moartea ultimului proprietar şi nu mai 
reuşiseră să fie vândute. Undeva în casă se auzea un şuvoi de apă 
curgând. O ţeavă spartă sau o gaură în acoperiş? Probabil a doua 
variantă. 

- Aici sus. 

Era Keene, care se sprijinea de stâlpul unei balustrade prăfuite. 
Deborah îşi dădu părul ud din ochi şi urcă scara, în vreme ce 
Keene o cobori. 

- Ah, rosti el, cu o satisfacţie de rău augur. A venit Eminenţa Sa, 
doamna curator de muzeu. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă ea, prea îngrijorată ca să răspundă la 
provocare. 

- Ţineţi-vă bine. Nu e o privelişte frumoasă. 

Primul cadavru se găsea pe casa scării, întins pe spate. Cămaşa 
îi fusese ruptă şi pe piept îi fusese scris un cuvânt cu tăieturi 
sălbatice de cuţit, în litere asemănătoare celor greceşti: „Atreus”. 
În afară de zona literelor, carnea era lipsită de sânge şi intactă, dar 
sub cadavru se întindea o baltă roşie neregulată şi mare care se 

263 


înnegrea. Deborah se sprijini cu o mână de perete. 

- Sunt făcute post-mortem, rosti Cerniga, apărând dintr-o zonă 
care părea destinată dormitoarelor. A fost împuşcat de două ori în 
spate cu o carabină de la mică distanţă. Apoi au urmat tăieturile. 
Sângele provine de la rănile provocate de carabină. Credeţi-mă 
când vă spun că arată mai bine privit de sus în jos. 

Vorbea repede, cu o urmă de furie sau frustrare în voce. 

- Vi se pare cunoscut? 

Deborah se uită la individ. Era zvelt, cam de cincizeci de ani, cu 
pielea închisă la culoare. Părul şi mustaţa păreau un pic mai mari 
decât o cerea moda. Ambele erau înspicate cu fire albe de păr. 
Deborah clătină din cap. 

- Nu cred, rosti ea. E grec? 

- Aşa spune paşaportul lui, zise Cerniga. Deborah nu ştia dacă 
să o ia ca pe o glumă. Are şi alte acte cu el, dar nimeni nu le poate 
citi. O să le trimit la traducere, dar da, sunt greceşti. 

- Documentele? 

- Victimele. Mai e una în dormitor. Uitaţi-vă la ea şi vedeţi dacă 
vi se pare cunoscută. Vă rog să vă uitaţi cu atenţie, Miss Miller. 
Apoi veniţi jos şi povestiţi-mi ceea ce nu mi-aţi povestit deja, după 
care vom încerca să ne dăm seama cât de profund aţi intrat în 
necazuri. 

Cerniga trecu ca o furtună pe lângă ea şi cobori scara cu 
zgomot, dar se opri la jumătate ca să adauge: 

- Dacă mi-aţi fi povestit de laborator, am fi făcut rost de această 
adresă acum câteva zile, iar aceşti doi oameni ar mai fi trăit încă. 
Poate meditaţi la chestia asta. 

Deborah încremeni locului, ca şi cum ar fi primit o palmă dură. 
Keene se uita la ea din celălalt capăt al holului, cu o privire dură şi 
neîngăduitoare. Deborah se uită repede în altă parte, cu faţa roşie 
ca focul şi cu gura deschisă, ca şi cum ar fi încercat să găsească 
un răspuns, ca şi cum ar fi putut spune ceva util, adevărat şi 
adecvat situaţiei. 


264 


Capitolul 60 


Când ajunse acasă, ploaia se oprise, iar şoselele fumegau din 
pricina aburului, în vreme ce corul de greieri şi broaşte îşi 
reîncepuse activitatea cu putere. Deborah ieşi cu greutate din 
maşină şi se trezi în aerul greu şi încins al nopţii, încărcat de 
umiditate precum o baie turcească, furându-i şi ultimele picături 
de energie emoţională pe care ea reuşise să le mai salveze după 
şedinţa cu Cerniga din Palmetto. 

In realitate, şedinţa se transformase mai degrabă într-un soi de 
bătaie verbală, într-un torent de invective la adresa amestecului ei 
amatorist, a nevoii ei iraționale de a păstra secrete faţă de singurii 
oameni care erau în măsură să-i aducă pe ucigaşii lui Richard în 
faţa justiţiei, şi a culpabilităţii ei pentru moartea celor doi greci. 
Keene li se alăturase târziu şi de data asta se mulţumise să asculte 
şi să privească. Deborah nu plânsese şi nici n-avea de gând să o 
facă, dar, după câteva proteste slabe de indignare, rămăsese 
acolo tăcută şi încasase totul, ştiind că n-are sens să mai 
protesteze şi - iar asta era cel mai rău - că tipul de la FBI avea 
dreptate. 

Era adevărat că ea avusese motive întemeiate ca să se ferească 
de poliţie şi mai ales de Cerniga la început, după cum la fel de 
adevărat era că ea se ferise de agent şi după ce el îşi declinase 
apartenenţa la FBI, deoarece continuase să-i ascundă informaţii, 
dar toate acestea nu reprezentau decât nişte justificări palide 
pentru acţiunile ei. În calitate de ofiţer anchetator, el avea, în 
definitiv, toate drepturile de a-i dezvălui ei doar atât cât ar fi 
socotit necesar. Pe de altă parte, ea nu avea drepturile pe care şi 
le arogase şi probabil făcuse destule ca să fie acuzată de 
obstrucţionarea justiţiei dacă oficialităţile decideau să facă asta. O 
asemenea acuzaţie putea fi determinată de cât de multe avea să 
încaseze FBl-ul de la guvernul grec pentru că eşuase în protejarea 
cetăţenilor acestuia. In sinea ei, Deborah era destul de sigură că 
guvernul grec nu avea să protesteze, dar faptul că ea avea să 
scape de o asemenea acuzaţie nu reuşea să-i atenueze vina. 

- Nu trebuia decât să ridicaţi telefonul, îi urlase Cerniga drept în 
faţă. Nu trebuia decât să spuneţi: „Ştii ce, agent Cerniga? Pun 
pariu că au dus containerul ăla în Athens pentru a-l data cu carbon 

265 


radioactiv.” Asta-i tot ce trebuia să faceţi. Aţi fi fost eroina zilei. 
Dar asta n-ar fi fost suficient, nu? 

Deborah nu reuşise să găsească nici o replică. Nu putuse veni 
nici măcar cu o explicaţie care să o fi satisfăcut pe ea însăşi. De ce 
plecase la Athens fără să le spună şi lor? O făcuse pentru Richard, 
ca să dezvăluie adevărul din spatele morţii lui dintr-o obligaţie 
cvasifilială? Poate. O posibilitate mai puţin demnă şi care i se 
insinuase în creier în vreme ce conducea înapoi spre casă, 
înfigându-i-se acolo ca un cui imens care o condamna la 
crucificare, era aceea că procedase aşa ca să-l impresioneze pe 
Calvin. Ideea o lăsase goală de orice sentimente şi prăbuşită în 
interior, eviscerată de ruşine şi dispreţ de sine. 

- Cine credeţi că sunteţi? tunase Cerniga. Vreun detectiv amator 
care trece peste profesionişti crezând că e genial? Nu numai că 
anchetele făcute de dumneata ne-au dat pe noi înapoi şi au costat 
viaţa a doi oameni, dar nici măcar nu au dezvăluit ceva relevant. 
Credeţi că povestea asta se leagă de arheologie? Să ştii, Miss 
Miller, că pentru o femeie cu înaltă educaţie dovedeşti o prostie 
imensă. 

Tirada lui continua să-i răsune în cap în vreme ce noaptea 
învăluia apartamentul ei tăcut. Deborah încercă să asculte muzică 
şi să se uite la televizor ca să gonească acele gânduri, dar 
amândouă tacticile păreau inutile şi dispreţuitoare faţă de oamenii 
care muriseră şi faţă de flagelarea de care ea n-avea nici un drept 
să scape. Resemnându-se în faţa tăcerii şi a propriei vini, Deborah 
rămase întinsă o vreme pe pat, uitându-se în gol la ventilator şi 
simţindu-i briza pe pielea asudată, după care se sculă, deschise 
computerul şi îşi verifică poşta electronică. Nimic. Aproape că se 
aşteptase la un mesaj de la Calvin, dar era probabil mai bine că nu 
trebuia să se confrunte şi cu admonestările lui acum. Fără îndoială, 
el avea tot dreptul să fie nedumerit şi rănit de modul în care ea 
încheiase călătoria lor la Athens, dar sesizase ce urma să se 
întâmple şi povestea asta dobândise prioritate absolută faţă de 
relaţia ei amoroasă. Cu siguranţă că şi el trebuia să-şi dea seama 
de asta, nu? 

Dar nici asta nu era în întregime adevărat. Mai existase ceva 
care o închisese pe Deborah în sinea ei înainte de a vorbi cu 
Cerniga şi Keene: un sentiment de apropiere prea mare faţă de 
Calvin şi o nevoie de a-l forţa să dea înapoi acum, ca să nu se 
apuce să o înăbuşe cu atenţiile lui. Deborah se încruntă gândindu- 
se la asta. Era posibil ca încrederea ei oarbă în sine, atitudinea ei 

266 


de preluare a controlului fără să ţină cont de consecinţe, izolarea 
ei plină de orgoliu, care i se potriviseră atât de bine încă din zilele 
de şcoală, când se simţise diferită de celelalte fete, să se întoarcă 
împotriva ei acum, ca un câine credincios care fusese brusc călcat 
pe coadă. Poate chiar de două ori. Deoarece şezând acolo, singură 
în faţa licărului luminos emanat de computer, holbându-se la 
căsuţa poştală goală, îi trecu prin minte că impulsul de a se 
depărta de Calvin şi impulsul de a ascunde descoperirile ei de FBI 
puteau fi, de fapt, unul şi acelaşi lucru. 

„Şi îţi dai seama de asta abia acum? Ştii, ce, Debs, Cerniga avea 
dreptate. Pentru o femeie inteligentă poţi fi uneori de-a dreptul 
idioată.” 

Continua să se gândească la asta când observă lumina clipind 
lent pe robotul telefonic. Apăsă butonul de redare şi auzi o voce 
neaşteptată, dar cunoscută, educată şi un pic rigida. 

- Bună, Deborah, îi zise vocea. 

Era surprinzătoare şi familiară totodată, şi o transporta înapoi în 
noaptea când începuse totul, în noaptea morţii lui Richard. 

- Bună, Marcus, răspunse ea, ca şi cum omul ar fi stat în faţa ei, 
cu pipa în mână. 

- Imi pare rău că te-am ratat în Grecia, spunea Marcus. Am 
urmat un alt fir care m-a adus înapoi aici. Ascultă, Deborah, 
trebuie să vorbim. Chestia asta... 

Marcus se lupta să găsească cuvintele potrivite, aşa că vocea îi 
deveni brusc un pic mai ascuţită şi mai imperioasă ca înainte: 

- ... afacerea asta de care ne ocupăm... nu e deloc ceea ce 
credeam noi că e. Este... nu sunt sigur, dar... Marcus se opri şi 
Deborah avu impresia că aude zgomot în fundal. Te sun eu mai 
târziu, reveni Marcus, după care închise. 

Nu mai exista un al doilea mesaj. 


267 


Capitolul 61 


Deborah se întoarse la computer. Îşi zise că Marcus avea să 
sune din nou. Şi chiar dacă n-o făcea, probabil că şi ea aflase la fel 
de multe ca şi el. Marcus descoperise că acel cadavru şi tot ce îl 
însoțea erau o făcătură, că mica lor cruciadă se dovedise inutilă şi 
de aceea păruse atât de... 

„Distrat?” 

„„nerăbdător. Dezamăgit. Deborah cunoştea senzaţia. 

Judecata ei avea sens, dar o determina să se simtă neliniştită şi 
neconvinsă. Deschise pagina de start Google şi se uită la cursorul 
care clipea în câmpul de căutare. Apoi degetele ei tastară încet un 
cuvânt de şase litere: „Atreus”. 

Ecranul se stinse o clipă, apoi începu să afişeze primele 
rezultate din câteva mii posibile: proiecte studenţeşti privind 
mituri greceşti, pagini de informare privind drame antice, o 
versiune a unui joc cu fundalul în Grecia antică, ba chiar nişte 
imagini de vacanţă din Micene. În starea ei de spirit, lumina 
soarelui şi chipurile zâmbitoare i se păreau groteşti. 

Se întoarse la pagina de start şi adăugă câteva cuvinte în 
câmpul de căutare: Agamemnon, Tholos, aur, Schliemann... 

Nimic. Doar o sugestie ca ea să verifice ortografia, încercă 
Atreus cu „ceramică”, cu „mormânt”, „cameră funerară” şi 
„cadavru” şi primi versiuni ale paginilor pe care le văzuse deja, 
aranjate într-o ordine uşor diferită. încercă „Atreus” cu „1940”, cu 
„Al Doilea Război Mondial”, cu „tanc Sherman”. 

Ultimele două produseră un alt grup de legături, dar niciunul 
dintre acestea nu părea legat de cuvântul „Atreus”, concentrându- 
se în schimb pe referinţe legate de război. Deborah oftă, simțind 
cum creşte în ea o senzaţie de apatie, apoi tastă, Atreus, crimă din 
răzbunare”. Aştepta rezultatele să apară când auzi o bătaie în uşă. 

Se uită la ceas. 22.30. Ce bine ar fi fost să nu fie Cerniga sau, şi 
mai rău, Keene. 

„Calvin”, îşi zise ea, simțind un amestec de ruşine, nelinişte şi 
uşurare când numele lui îi răsări în minte. 

Se uită prin gaura din vizor şi se dădu, încruntându-se, cu un 
pas înapoi. Era Tonya. 


268 


Capitolul 62 


Ce ciudat să o vadă pe Tonya la uşa apartamentului ei. Cele 
două femei se aşezară la masa din bucătărie şi îşi turnară câte un 
pahar din sticla de vin pe care Tonya o adusese cu ea. Vorbiseră cu 
adevărat între ele o singură dată până atunci, iar asta se 
întâmplase la mii de kilometri distanţă, într-un mic sat grecesc. 
Acum părea aproape imposibil să se fi întâmplat asta. 

- Agentul Cerniga s-a întors la muzeu după-amiază, rosti Tonya. 
Mi-a povestit ce s-a întâmplat. După expresia de pe faţa lui Keene 
mi-am zis că ţi-ar prinde bine ceva de băut. 

Deborah schiţă un zâmbet vag în chip de mulţumire. 

- Omul ăla nu mă place deloc, zise ea. Mă refer la Keene. 

- Dacă te consolează cu ceva, să ştii că nu mi se pare prea 
îndrăgostit nici de mine. 

- Ce căutai la muzeu? se interesă Deborah. Credeam că ţi-ai dat 
demisia. 

- Trebuie să-mi duc contractul până la capăt, răspunse Tonya 
zâmbind. Oricum, nu mi-am găsit altă slujbă încă. Am demisionat 
doar ca să le demonstrez federalilor că nu suntem prietene, dar s- 
ar putea să te rog să îmi mai acorzi o şansă. Dacă poliţia mă acuză 
de amestec în ancheta ei, va trebui să declar asta când o să aplic 
pentru o nouă slujbă. Dacă A/C mă va dori înapoi ca reporter de 
investigaţie, chestia asta ar putea fi chiar de ajutor, dar cum este 
mai probabil să mi se ofere iarăşi postul de critic culinar - şi încă 
pe o poziţie de junior - mă îndoiesc că vor avea chef să-mi accepte 
un dosar pătat. La naiba, chiar nu credeam vreodată că voi ajunge 
să spăl WC-uri pe bune. 

- Dar nu e pe bune, se opuse Deborah. E doar... 

- ... până găsesc ceva mai bun, da, îi luă Tonya vorba din gură. 
Aşa spunea şi mama mea. 

Ridică din umeri, apoi zâmbi strâmb. 

- Dar aş vrea să aud despre mica ta escapadă nocturnă cu 
domnul Calvin Bowers, avocat. 

Deborah căscă gura de uimire. 

- Ţi-a spus Cerniga despre asta? întrebă ea, neavând chef să 
discute pe marginea subiectului. 

- La naiba, nu, replică Tonya. Până acum nu mi-a povestit 

269 


nimeni. Aveam doar o bănuială. 

- Să nu ai niciodată încredere într-un reporter, făcu Deborah. 

- Dar într-o menajeră? Haide, fato, vreau detalii. 

- Am petrecut o seară drăguță, zise Deborah. 

- Pun pariu. Văd că încă porţi ruj. 

- Ai venit să-mi dai sfaturi de peţitoare sau să-mi auzi noutăţile? 

- Ce noutăţi? se miră Tonya, prefâcându-se iritată, ca şi cum ar fi 
fost abătută de la vânătoarea ei de senzaţional. 

- Rezultatele testului asupra cadavrului, răspunse Deborah. 

Vocea ei răsuna înceată şi tristă în propriile-i urechi. Tonya 
încerca să respingă orice sugestie că Deborah ar fi fost vinovată 
de moartea celor doi greci, dar asta nu ajuta la nimic. Adevărul 
plutea undeva, nevăzut, între ele, făcând-o pe Deborah să se 
simtă îndepărtată şi separată, ca şi cum s-ar fi găsit la capătul 
unui tunel lung, umed şi rece. 

- L-ai găsit? întrebă Tonya. 

- Nu, dar am apucat să văd rezultatele datării cu carbon 
radioactiv. 

- Este ce credeam noi? 

- Cam aşa ceva. Obiectele de ceramică şi probabil că şi aurul 
sunt din secolul al XIX-lea. Cadavrul este de dată mai recentă. 
Mijlocul anilor '40. 

Tonya îşi lăsă încet băutura jos. 

- Crezi că e tatăl meu? 

- Nu ştiu. 

- Dar ce crezi? 

- Bănuiesc că e posibil, răspunse Deborah, prea obosită şi 
deprimată ca să mai caute alte argumente. Nu prea are sens 
pentru mine... 

- Asta ar explica implicarea federalilor, zise Tonya, ridicându-se 
în picioare, cu ochii brusc cuprinşi de emoție. A fost o crimă din 
răzbunare. 

- Habar n-am, replică Deborah, clătinând din cap. Nu pricep de 
ce oamenii ar căuta cu atâta disperare să pună mâna pe cadavru, 
chiar dacă ar exista dovezi ale modului în care acel om a murit. 
Ştiu că armatei nu-i place ca astfel de evenimente să fie expuse 
public, dar lucrurile s-au petrecut destul de demult. Mă îndoiesc că 
toată treaba ar mai putea fi considerată acum drept o mare 
afacere. 

Tonya îi aruncă o privire iritată. 

- Îmi cer scuze, rosti Deborah, observându-i privirea. Cred 

270 


doar... 

- Dacă tipul care l-a ucis, i-o reteză Tonya, polițistul militar - 
dacă asta era - a devenit mare mahăr ulterior, sau a fost tatăl unui 
mare mahăr de acum? Atunci ar fi o mare afacere. Cineva încearcă 
să protejeze asasinul sau familia lui. 

- Poate, acceptă Deborah. 

Nu se simţise niciodată atât de umilită şi de doborâtă, dar 
Tonya, prinsă în propria-i poveste, păru să nu observe. 

- Nu crezi? întrebă Tonya. 

Era o provocare pe care Deborah nu se simţea capabilă să o 
înfrunte. 

- Cred că este posibil, răspunse ea. 

- Dar nu eşti convinsă. 

Tonya nu o slăbea. Voia să-i obţină asentimentul total şi simţea 
că nu îl primeşte. 

- Crezi că tatăl meu nu merita asemenea atenţie? insistă ea, cu 
o atitudine în care revenea sfidarea pe care Deborah o mai 
observase şi altă dată. Crezi că e imposibil să fie băgat cineva la 
pârnaie pentru uciderea unui negru în 1945, nu? 

Deborah bătu în retragere, bănuind că era deja prea târziu. 

- Nu afirm aşa ceva, replică ea. Cred doar că nu se potriveşte. 
De ce şi-ar da atâta silinţă asasinul tatălui tău să alăture cadavrul 
lui obiectelor false şi să-i pună masca mortuară pe faţă? 

- Ca să ascundă faptul că victima este un american, ripostă 
Tonya şi că el a ucis un conaţional de-al lui. 

- Dar spuneai că tatăl tău a fost îngropat, zise Deborah. Nimeni 
nu a încercat să ascundă faptul că a murit. Nici nu exista vreun 
motiv pentru asta. Se ştia că ordinul unui poliţist militar alb era 
suficient ca să reducă la tăcere o divizie de soldaţi negri în 1945. 

Pe chipul Tonyei apăru un spasm de furie. Nu era însă vorba 
numai de asta. În ochii ei se citeau durere şi umilinţă, ca şi cum 
Deborah ar fi rănit-o profund. 

- Atunci totul e-n regulă, rosti ea, după care se răsuci pe călcâie 
şi porni spre uşă. 

- Dar nu susţin asta, protestă Deborah, ridicându-se şi plecând 
după ea. Nu spun că ei ar fi avut dreptate. 

- Ştiu ce vrei să spui, replică Tonya, continuându-şi mersul. 

- Tonya, rosti Deborah, cu voce uşor rugătoare, îmi pare rău. 
Astăzi a fost... Nu am vrut... 

- E-n regulă, zise cealaltă femeie peste umăr, deschizând uşa. 
Ne vedem la muzeu. 

271 


După care dispăm. Zgomotul uşii trântite răsună în apartament 
câteva secunde. Deborah ascultă sunetul scos de tocurile Tonyei 
prin pasajul de afară. Se simţea complet devastată de deprimare 
şi de un sentiment paralizant de tristeţe, aşa că nu ieşi după 
cealaltă femeie. 

„Sfârşitul perfect al unei zile”, îşi zise ea. „Tocmai ţi-ai îndepărtat 
ultimul aliat.” 

Stinse lumina mare din apartament şi se duse la computer ca 
să-l stingă. Tocmai dusese cursorul la meniul de închidere când îşi 
dădu seama ce anume era afişat pe ecran. Rezultatul ultimei ei 
căutări cu cuvintele: „Atreus, crimă din răzbunare”. 

Primul link era unul nemaiîntâlnit până atunci. Apăsă şi aşteptă. 

Pagina care apăru se intitula „Centrul Sudist de Combatere a 
Sărăciei: grupuri de răzbunare pe regiuni”. 

În mijlocul paginii se găsea o hartă roşie a Georgiei, împestriţată 
de simboluri colorate: steaguri confederate, svastici, o glugă albă, 
un bocanc negru, un crucifix. Sub simboluri se vedea o listă de 
organizaţii legate de simboluri: Separatiştii Negri, Ku Klux Klan, 
Identitatea Creştină, Capetele Rase Rasiste, Neoconfederaţii, 
Neonaziştii, toate fiind împărţite în grupări specifice, de la 
Națiunea Islamului şi Partidul Noii Pantere Negre, trecând prin 
Cavalerii Albi ai Georgiei de Nord şi Naţiunile Ariene, până la un 
grup intitulat Revoluţia Albă din Brooks Georgia şi un grup 
naţional-socialist din Morrow. Deborah simţi cum e cuprinsă de 
panică, în capătul listei se găsea un ciorchine de grupuri listate 
simplu cu „Altele”. 

Unul dintre acestea era intitulat simplu „Atreus”. 

Simbolul care reprezenta grupul, singurul de acest fel de pe 
hartă, era situat chiar în dreptul Atlantei. Imaginea minusculă 
semăna cu un triunghi galben, dar când se apropie de ecran 
Deborah văzu, cuprinsă brusc de un fior de gheaţă, că triunghiul 
avea găuri rotunde ca nişte ochi. Era o mască mortuară aurie. 


272 


Capitolul 63 


Primul ei impuls fu să citească tot ce avea de spus acel site. Al 
doilea impuls, să-l sune pe Cerniga. 

„Ştie deja”, îşi spuse ea. „De aceea este aici. Despre asta a fost 
vorba mereu. Nu despre Schliemann. Nu despre Agamemnon. 
Despre asta. Orice ar însemna asta.” 

Reveni la site şi începu să parcurgă toate informaţiile accesibile. 

Textul legat de Atreus era mai scurt decât textele de la alte 
grupări similare. Acolo scria: 

„Organizaţie mică, posibil inactivă, cu tendinţe rasiste 
extremiste. Se pare că «Atreus» a fost fondată în anii '50, dar 
activitatea ei a fost atât de bine camuflată, încât unii analişti 
neagă faptul că ar fi existat vreodată, iar timp de câteva decenii 
organizaţia fie a dispărut, fie a intrat în stare de adormire. Numele 
ei a reapărut pe tatuajele capetelor rase la începutul anilor '90 şi 
diverse postări ocazionale pe Internet au sugerat că ea continuă 
să aibă un număr mic de membri secreţi. Agenda grupării nu este 
clară, deşi se pare - la fel ca în cazul altor grupări extremiste - că 
este legată puternic de acte de violenţă, ca şi de ura faţă de 
homosexuali şi de non-albi, mai ales faţă de evrei şi negri. 
Imaginea măştii de aur observată pe afişe şi tatuaje pare să 
dateze din perioada fondării organizaţiei, deşi sensul ei este 
obscur.” 

„larăşi masca.” 

Deborah se holbă la mesaj. O parte a creierului ar fi vrut să se 
desprindă de acea imagine, dar ceva o atrăgea ca un magnet sau 
ca o momeală ispititoare de prins peşti. Cumva imaginea măştii 
părea diferită de masca adevărată, ca şi cum, prin micşorare, 
toate urmele confecţionării ei fuseseră şterse, facând-o curată şi 
exactă, ca un logo de pe o mască de teatru sau... 

„Un logo.” 

Văzuse acea imagine şi înainte. Era sigură de asta. De-acum 
cunoştea acea mască pe dinafară. Dar acea miniatură stilizată şi 
computerizată avea ceva diferit, ceva cunoscut care nu se referea 
la mască în sine sau la nenumăratele poze pe care le văzuse 
Deborah sau la obiectul expus la Muzeul de Arheologie din Atena. 

Acum, că se gândea mai bine la acea imagine, Deborah se trezi 

273 


mânată de acelaşi impuls pe care îl resimţise atunci când zărise 
tatuajul de pe pieptul acelui puşti criminal din Micene: un 
sentiment vag că mai văzuse imaginea undeva, nu masca în sine, 
ci simbolul miniatural al ei... 

Se uită fix la imaginea de pe computer, apoi se ridică în picioare 
şi începu să se plimbe prin încăpere, încercând să-şi amintească 
unde văzuse pentru prima dată imaginea. Apoi încremeni. 
Imaginea se limpezi brusc în mintea ei, dar nu cu culoarea aurie 
sau galbenă a pixelilor electronici de pe ecranul computerului, şi 
nu sub negrul-albăstrui al tatuajului imprimat pe pielea albă, ci cu 
negrul cernelii impregnate pe hârtie albă. 

Deborah reveni la viaţă. Se duse repede în dormitor, de unde 
luă geanta pe care o cărase prin lume cu ea. Era îngreunată de 
toată corespondenţa rămasă nedeschisă de două săptămâni, de 
scrisori şi facturi pe care ea le colectase în noaptea strângerii de 
fonduri şi nu le dăduse mai departe din pricină că Richard murise 
exact în aceeaşi noapte. Răsfoi cu înfrigurare prin teanc şi dădu 
peste ce căuta: un plic alb ca de afaceri, mai greu ca de obicei, cu 
o textură bogată. Fusese bătut la o maşină de scris şi era destinat 
lui Richard pe adresa muzeului - motiv pentru care plicul ajunsese 
la ea. Dacă ar fi fost trimis pe adresa casei lui, Deborah nu l-ar fi 
primit niciodată. În colţul din stânga sus, acolo unde de obicei se 
trecea adresa de răspuns, se vedea doar o mică mască stilizată. 

Părea destul de nevinovată şi Deborah era convinsă acum că 
atunci când o văzuse pentru prima dată se gândise la scrisoare ca 
la o cerere de donaţii din partea vreunei companii locale de teatru. 
Dar în contextul tuturor celor întâmplate de atunci încoace, în 
contextul acelui mic simbol auriu de pe computer, scrisoarea 
numai nevinovată nu mai părea. 

Deschise plicul cu prudenţă şi cu dificultate, folosind un cuţit ca 
să taie hârtia grea, scoase conţinutul la distanţă de corp şi îl puse 
într-un vas pe masă, astupându-şi gura cu cealaltă. Decisese că 
dacă vede vreo urmă de pulbere nu avea să mai respire până ce 
nu ieşea imediat pe stradă. 

Înăuntru nu era nici o pulbere, ci doar o singură foaie din 
aceeaşi hârtie scumpă, bătută la aceeaşi maşină de scris. Nu 
existau nici o semnătură şi nici o dată. Pe foaie se putea citi: 


„Am aflat de obiectul din posesia ta şi de planurile tale cu el. 
Trebuie să ţi le schimbi. Fii sigur că dacă obiectul nu ajunge în 
mâinile celor destinati să preia cauza marelui om, teroarea 

274 


răspândită de el vă va lovi pe tine şi pe degeneraţții cu care te 
înconjori ca sabia atotputernicului Dumnezeu. Nu lăsa ca obiectul 
să plece din tară sau aşteaptă-te la o răzbunare cumplită când 
puterea lui va fi inevitabil dezlănțuită. ” 


Deborah lăsă scrisoarea cu grijă pe masă şi se dădu înapoi, ca şi 
cum cuvintele ar fi avut puterea de a-l contamina pe cititor cu 
antrax sau cu gaz paralizant. 

- Nu are legătură cu arheologia, rosti ea cu voce tare, repetând 
ceea ce îi spusese Cerniga. 

„Doar dacă fanaticii ăştia albi nu cumva credeau că sunt 
moştenitorii lui Agamemnon însuşi...” 

Stai aşa. 

să fi fost posibil ca războiul troian, legendarul arhetip al soluţiei 
nobile şi onorabile, să fie redus la un genocid, la o tentativă a celei 
mai înaintate puteri europene din acea epocă de a învinge şi 
elimina echivalenta ei din Orientul Apropiat? Occidentul împotriva 
Orientului, albii caucazieni împotriva arabilor? Să fi fost posibil ca 
acel război antic, aproape mitic, să devină doar un simbol descifrat 
ca o bătălie între civilizaţie şi barbarism, între ortodoxie şi erezie, 
între ţinuturile care au devenit căminul bisericii creştine timpurii şi 
infidelii din Orient? Să fi devenit războiul troian un model de 
răutate xenofobă şi terorism neonazist? 

Poate că, dintr-o reprezentare greşită a istoriei şi una 
răuvoitoare a literaturii şi a culturii, scrisoarea pretindea că Epoca 
Bronzului a lui Agamemnon însemnase o cruciadă rasistă. Totodată 
însă părea că acest grup intitulat „Atreus”, orice ar fi fost în 
spatele lui, voia să pună mâna pe conţinutul containerului 
deoarece acesta avea o utilitate îngrozitoare pentru el. Containerul 
conţinea „sabia atotputernicului Dumnezeu însuşi”, aşa cum scria 
acolo, capabilă de a dezlănţui o „răzbunare cumplită”. 

Ce spusese Marcus? Nu e ce credeam noi. 

Cerniga avusese dreptate. Chestia asta nu avea legătură cu 
arheologia. Nu avea legătură cu istoria, arta sau banii. Deborah 
continua să nu ştie ce se găseşte în acel container - ba chiar ştia, 
poate, mai puţin ca înainte, de vreme ce toate presupunerile ei se 
dovediseră eronate - dar acum aflase de ce oamenii erau dispuşi 
să ucidă pentru asta. Ar fi făcut orice ca să pună mâna pe acel 
conţinut deoarece ei credeau că acolo se găseşte o armă cu o 
putere distructivă extraordinară. 


275 


Capitolul 64 


- Da, rosti Deborah în telefon, este o urgenţă. 

Îşi repetă numele şi apoi se puse pe aşteptat. Camera era 
luminată doar de ecranul computerului. După un timp, în telefon 
se auzi o voce repezită şi iritată. 

- Cerniga, rosti agentul. Ce vreţi? 

- Am găsit o scrisoare care i-a fost trimisă lui Richard cu o zi sau 
poate două înainte ca el să moară, explică ea. Richard nu a primit- 
o şi eu nu am deschis-o până acum, dar sunt destul de sigură că 
această scrisoare constituie motivul pentru care cineva a încercat 
să mă omoare în Grecia. Nu au găsit scrisoarea şi au presupus că 
am citit-o eu. 

- Ce spune? 

Deborah citi întreaga scrisoare, ţinând-o în lumina emisă de 
computer ca s-o poată vedea bine. De această dată nu-şi mai 
asuma riscuri. După ce termină, se lăsă o pauză lungă. 

- Agent Cerniga? întrebă ea. Eşti încă acolo? 

- Sunteţi acasă? 

- Da. 

- Rămâneţi pe loc şi nu vorbiţi cu nimeni. 


- Este o armă, nu-i aşa? întrebă ea imediat după sosirea lui. 

Cerniga nu era singur. În spatele lui se ivi faţa prelungă a lui 
Keene. 

- Haide, Cerniga, rosti ea. Este o armă? 

Cerniga oftă şi începu să studieze scrisoarea. Nu scoase o vorbă 
înainte de a termina. 

- Trebuie să ştii totul, nu, stimată cucoană? rosti el. 

Deborah vru să zâmbească fără să-şi dea importanţă, dar el o 
privea dur, cu buzele strânse. Agentul se uită la Keene, ca şi cum 
ar fi fost prea exasperat ca să mai continue să vorbească de unul 
singur. 

- Spune-i, rosti el. 

- Totul? se miră Keene, aruncând o privire ultragiată spre omul 
FBl-ului. 

- Dacă asta îi închide gura şi o face să nu ne mai stea în cale 
preţ de zece minute, desigur. 

276 


Deborah se uită în podea, cu faţa roşie ca focul. 

- Bine, acceptă Keene, luând loc. Mda, noi credem că este o 
armă. Au existat referiri la gruparea „Atreus” încă din anii '50. 
Referirile apar şi dispar, întotdeauna pline de porcării apocaliptice 
vagi. Niciodată gruparea nu şi-a asumat responsabilitatea pentru 
ceva şi, deşi cunoaştem că are legături cu grupările violente de 
extremă dreapta, habar n-avem ce vor membrii ei. O vreme 
păreau să fie conduşi - şi probabil finanţaţi - de un întreprinzător 
local pe nume Edward Graves, un multimilionar. El a murit la 
mijlocul anilor '60 şi nu ştim cine a preluat hăţurile, dacă le-a 
preluat cineva. Ce cunoaştem însă este faptul că o mare parte din 
banii tipului par să fi dispărut fără urmă şi s-a sugerat că o bună 
parte din ei erau destinaţi asigurării viitorului grup „Atreus”. In 
fine, cei mai mulţi analişti cred că gruparea a dispărut, chiar dacă 
numele ei a reapărut acum câţiva ani. 

Apoi numele s-a ivit din nou în legătură cu moartea unui 
cetăţean britanic în Franţa. 

- Tatăl lui Marcus. 

- Probabil. Federalii nu au ştiut ce căuta bătrânul acolo, cu 
excepţia faptului că încerca să pună mâna pe nişte rămăşiţe 
arheologice de pe piaţa neagră. Poliţia britanică i-a percheziţionat 
casa şi a descoperit dovezi ale unui soi de legături cu Edward 
Graves la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Se refereau la 
o mască... 

- Graves a fost în armată în timpul războiului? îl întrerupse 
Deborah. ` 

- Da, răspunse Cerniga. A fost polițist militar. De ce? Incă ceva 
ce nu ne-ai spus? 

Deborah înghiți în sec. Tonya voia ca povestea ei să nu fie 
dezvăluită. 

- Ei bine? se rățoi Cerniga cu vocea ridicată. 

Părea mai rece şi mai periculos ca oricând şi Deborah văzu din 
nou cu ochiul minţii cadavrele celor doi greci, oameni ale căror 
vieţi ea le-ar fi putut salva... 

- Tatăl Tonyei, răspunse ea, a fost într-un regiment de tancuri 
compus în întregime din negri, care se deplasa prin sudul 
Germaniei la sfârşitul războiului. 

Le spuse întreaga poveste, inclusiv faptul că era posibil ca acel 
cadavru de sub mască să fi fost Andrew Mulligrew, tatăl Tonyei. 

Keene se încruntă şi se uită în jos, în vreme ce Cerniga o puse 
să repete povestea de două ori, luându-şi notite şi apoi 

277 


verificându-le. În aparenţă Deborah îi spusese noutăţi. Probabil că 
ele nu schimbau nimic, de vreme ce era vorba de o istorie veche, 
la fel de relevantă pentru locul unde se afla acum containerul 
precum excavările efectuate de Schliemann, dar Deborah era 
mulţumită să aibă în sfârşit de oferit ceva ce poliţiştii nu ştiau 
deja, chiar dacă asta nu-i înmuie privirea lui Cerniga când se uită 
la ea. 

- Credeam că tatuajul cu vultur pe care l-am zărit pe pieptul 
puştiului ăla în Grecia era de natură romană, zise ea. Dar nu era 
aşa, nu? Era de natură germană. 

- Cele două au legătură între ele, replică Cerniga. Al Treilea 
Reich s-a mândrit cu descendența sa din Grecia şi Roma antică. 

- Aşadar, reveni Deborah, arma asta?... 

- Nu poţi uita de ea, nu? ripostă Cerniga. 

- Credeam că dacă aflu ce credeţi voi că se întâmplă, aş putea 
ajuta. 

- Aşa cum le-ai ajutat pe cele două cadavre din Palmetto? plesni 
Keene. 

Deborah îşi plecă iarăşi privirea. Când Cerniga vorbi din nou, o 
făcu cu o voce uscată, aproape mecanică. 

- Pe baza tiparului de iluminare din încăperea aflată în spatele 
raftului de cărţi, zise el, ne-am imaginat că acel container cu 
cadavrul şi bunurile funerare avea cam doi metri şi ceva pe unul, 
cam de dimensiunile unui coşciug mic. Totodată, credem că stătea 
independent în picioare şi, deşi cadavrul în sine s-ar fi aflat la o 
adâncime de doar vreo douăzeci şi cinci de centimetri, aproape 
sigur nu se găsea la nivelul podelei. Dacă presupunem că era înalt 
de vreo un metru şi ceva, asta înseamnă că avem de-a face cam 
cu doi metri cubi de spaţiu ascuns sub cadavru. Asta înseamnă un 
spaţiu suficient pentru a ascunde tot felul de arme importante. 

- Şi nu vorbim aici de o cutie de pistoale, interveni Keene cu un 
ton sumbru. 

- Noi credem, reluă Cerniga, cu o voce în care continua să nu se 
citească altceva în afara unei sincerităţi brutale, că arma este mai 
apropiată de armele de distrugere în masă pe care nu le-am 
descoperit niciodată în Irak. O astfel de armă a fost concepută în 
Germania nazistă în ultimul an de război şi a fost scoasă din ţară 
prin folosirea unor false obiecte din Antichitate ca acoperire. Ştim 
că programul nuclear german era destul de avansat, dar pare 
improbabil ca ei să fi dispus de materialul necesar pentru 
confecţionarea unui soi de bombă, deşi asta nu înseamnă că nu 

278 


dispuneau de materiale care ulterior să fi putut fi transformate 
într-un dispozitiv de un anume soi, poate în ceea ce se numeşte o 
bombă murdară. 

- Dacă în acel container există materiale radioactive, rosti 
Deborah încetişor, atunci totul este atât de bine ecranat, încât nici 
un fel de radiaţie nu a fost emisă dinăuntru. Dacă s-ar fi scurs 
chiar şi o cantitate infimă, atunci testarea cu C14 ar fi detectat o 
emisie masivă de particule radioactive. 

Deborah continua să pretindă că era mai degrabă vorba de un 
schimb de idei decât de un soi de pedeapsă pentru faptele şi lipsa 
ei de acţiune dinainte. „Vrei să ştii ce se petrece?” părea să 
gândească Cerniga. „Uite ce se petrece. lar dacă asta te 
înspăimântă de moarte, atunci vina îţi aparţine în întregime.” 

- Înclinăm să credem că arma este de natură chimică sau - mai 
probabil - de natură biologică, zise Cerniga. Naziştii au efectuat 
cercetări substanţiale pe această temă. 

„În lagărele de concentrare”, îşi zise ea, simțind iarăşi brusc acel 
gol ciudat în stomac. 

- Varicela ar merge de minime, propuse Keene, rânjind. O 
grămadă de flacoane cu varicelă sau nişte viruşi urâţi de gripă, 
sau poate câteva fiole de ciumă bubonică... 

Deborah îşi plecă iarăşi privirea, dar doar pentru o secundă. 

- Richard ştia? întrebă ea. 

- N-avea nici cea mai vagă idee, răspunse Cerniga. Credea că e 
pe punctul de a anunţa una dintre cele mai mari descoperiri 
arheologice ale secolului şi mai credea că va ajunge să pună 
muzeul vostru pe harta turistică internaţională şi că el va deveni 
un erou naţional al poporului grec. 

Era o veste bună, dar în gura lui Cerniga suna prosteşte de 
ireală. 

- Ca şi tine, continuă el, ca şi cum ei i-ar fi scăpat esenţa, nici el 
nu avea nici cea mai vagă idee ce se petrece. 

- Credea că este vorba de artă şi istorie, rosti Keene, rânjind 
iarăşi în faţa ei, astfel că Deborah plecă din nou privirea. lţi vine să 
crezi? 

- Cum rămâne cu rusul? întrebă Deborah. Biletul pe care îl purta 
la el sugerează... 

Cerniga i-o reteză cu o izbucnire furioasă, înroşindu-se brusc la 
fată: 

- Tu ce naiba crezi că facem noi aici? Crezi că vrem să-ți 
stoarcem creierii ca şi cum ai fi vreun blestemat de expert, vreun 

279 


geniu care poate face treaba în locul nostru? Aşa cum ţi-am 
explicat de cincizeci de ori până acum, rusul este irelevant pentru 
această anchetă. 

- Credeam doar... începu ea, simțindu-se doborâtă de furia lui. 

- Nu începe, o potoli el. Sau cel puţin întoarce-te la cărţile tale şi 
crezi ce vrei acolo. Nu mai eşti suspectă, bine? Din punctul meu de 
vedere, nu eşti decât un obstacol. Dispari din calea mea şi stai 
departe. la-ţi o vacanţă. 

- Hei, interveni Keene, pe un ton răutăcios, ce-ar fi să pleci în 
Rusia? 

- Orice, zise Cerniga. Doar să nu te mai văd pe aici până chestia 
asta nu este rezolvată. S-a înţeles? 

Mută, Deborah încuviinţă încet din cap. 


280 


Capitolul 65 


În Piaţa Roşie ploua tare. Deborah era la Moscova de două zile şi 
în acest timp plouase atât de tare, că ei îi devenise imposibil să-şi 
imagineze oraşul fără cerul plumburiu, copacii uzi, trotuarele 
lucitoare de apă şi cupolele sclipind. 

„Două zile.” 

Ştia că făcuse o mare nebunie. N-ar fi trebuit să vină aici. După 
ce îşi petrecuse ultimii zece ani aproape în totalitate în State, 
acum se lansase în două călătorii complet neprogramate spre 
Europa în tot atâtea săptămâni. Nu-şi putea permite financiar 
escapadele şi avea să plătească pentru ele tot restul anului şi o 
bună parte din anul următor. Grecia fusese scumpă, dar nou 
capitalista Rusie o bătea de la distanţă: de la o mie de kilometri 
distanţă. De ce venise aici? 

Ca să-i facă în ciudă lui Cerniga? Ca să ia în serios sfatul lui şi al 
sarcasticului Keene, ca şi cum asta i-ar fi putut şterge din amintire 
disprețul cu care ei o făcuseră proastă şi amatoare? Sau ca să 
înlăture alte imagini din mintea ei?... 

„Grecii morţi, cu ochii deschişi...” 

Sau ca să-şi ascundă capul la distanţă de un continent? 

„Acest motiv e cel mai aproape de adevăr.” 

Insă mai erau întrebări de pus. Cerniga spusese că povestea nu 
e legată de arheologie. Spusese că nu are legătură cu rusul şi cu 
Magdeburg. Numai că Deborah era convinsă că asta nu era tot. 
Nu-şi putea da seama dacă el nu ştia sau nu voia să spună, dar 
mai era ceva, ceva ce nimeni nu rostise încă cu glas tare, ceva 
aflat chiar în miezul acestei farse tragice. Deborah simţise asta 
chiar de la început. Simţise că urmele după care se luase ea 
aparţineau unui lup sau unui animal mai mare şi mai bizar, o fiinţă 
pe care ea n-ar fi avut de unde să o recunoască până ce nu ar fi 
dat colţul şi s-ar fi trezit cu bestia pândind-o. 

Aşa că venise în Rusia. In ciuda ghidului de buzunar şi a bunului- 
simţ, venise, hotărâtă să urmeze pista mai de la depărtare, până 
ce urmele se estompau cu totul sau până ce o aduceau în faţa 
bestiei. 

Cu o zi înainte făcuse trei lucruri după zborul care i se pămse că 
nu se mai sfârşeşte. Îşi luase o cameră de hotel la Belgrade, la 

281 


doar o staţie de metrou distanţă de Kremlin. Vizitase Muzeul 
Puşkin şi se uitase, pustiită de sentimente şi uluită, la Comoara lui 
Priam, colecţia de artefacte antice pe care Schliemann o 
descoperise în Troia şi o adusese ilegal în Germania cu o sută de 
ani în urmă. Deborah nu era deloc sigură ce mai însemna acea 
colecţie pentru căutările ei curente, deşi îi spunea că moartea unui 
fost agent sovietic la un bloc distanţă de muzeul din Atlanta care 
în aceeaşi noapte fusese jefuit de propria colecţie de suvenire din 
războiul troian nu reprezenta o coincidenţă. Faptul că Richard 
acumulase doar falsuri nu avea nici o însemnătate în faptul că 
ambele colecţii se găsiseră în Berlin în 1945, în vreme ce ruşii 
băteau la poarta oraşului cu tancurile, şi ambele colecţii fuseseră 
furate de acolo. 

Al treilea lucru pe care îl făcuse fusese să o sune pe Alexandra 
Voloşinov, fiica rusului mort. De fapt, sunase de două ori. Prima 
dată răspunsese un bărbat, care spusese că nu pricepe ce spune 
ea şi închisese. A doua oară răspunsese chiar femeia, dar fără să 
fie mai ospitalieră, deşi luase numărul de telefon de la hotelul lui 
Deborah în caz că se răzgândea şi accepta să vorbească cu ea. 

In această dimineaţă sunase. 

- Soţului meu nu-i place să discut despre tata, zisese ea. Adică 
despre munca lui. Dar mă voi întâlni cu dumneavoastră. 

Trebuia ca întâlnirea să aibă loc chiar aici, în piaţa flancată de 
vechiul complex de magazine GUM şi, ca printr-un contrast 
intenţionat, de mormântul lui Lenin, în spatele căruia se vedeau 
zidurile de cărămidă roşie ale Kremlinului. Deborah îşi strânse 
haina nepotrivită cu vremea mai bine pe trup şi se uită spre sud- 
est, unde cupolele ciudate în formă de ceapă ale Catedralei Sf. 
Vasile sclipeau roşii şi aurii prin picăturile de ploaie. Priveliştea îi 
provocă un fior de emoție imposibil de oprit pentru simplul fapt că 
se găsea aici, într-un asemenea loc. 

Era suficient de în vârstă ca să-şi amintească ce însemnase 
Uniunea Sovietică pentru America în anii '70 şi '80, chiar dacă 
sentimentele ei vizavi de ameninţarea războiului rece şi a 
concurenţei dintre superputeri aveau mai mult de a face cu filmele 
cu mesaj politic şi rivalităţile din competiţiile sportive. Chiar dacă 
era miezul verii, o parte a ei descoperise cu surprindere că piaţa 
nu era acoperită de zăpadă, aceeaşi parte, probabil, care fusese 
uluită să vadă ultracunoscutul simbol McDonald's alături de o 
clădire a cărei faţadă austeră din piatră purta încă simbolul secerii 
şi ciocanului. Ştia că Uniunea Sovietică încetase să mai existe, dar 

282 


ea se simţea încă atât de palpabil în aerul umed, încât simbolurile 
capitalismului democratic occidental păreau nişte decoraţiuni de 
Crăciun care urmau să fie date jos peste câteva săptămâni. 

Alexandra Voloşinov era o femeie masivă, ca şi tatăl ei, cam de 
patruzeci şi cinci de ani, palidă, cu un chip un pic aspru şi tern. 
Avea ochi de culoare închisă şi precauţi, care nu se uitau direct la 
cealaltă persoană, ca şi cum femeia ar fi căutat în permanenţă 
ceva. Purta o haină lungă şi închisă la culoare şi o eşarfă bleu- 
deschis pe cap. După ce se aşteptase, fără nici un motiv întemeiat, 
la cineva mai tânăr, Deborah se dădu la o parte din calea femeii, 
murmurând nişte scuze, înainte de a-şi da seama despre cine e 
vorba. 

- Deborah Miller? întrebă femeia. 

Avea o voce plată, iar pe chip nu i se citea nici o emoție, niciun 
fel de politeţe şi nicio urmă de ospitalitate. 

- Da, răspunse Deborah, zâmbind. Trebuie să fiţi Alexandra. 

- Serghei Voloşinov a fost tatăl meu, rosti femeia, ca şi cum asta 
ar fi însemnat o distincţie. De ce aţi venit? 

Incântată de faptul că rusoaica acceptase să se întâlnească cu 
ea, Deborah se simţi acum dezumflată. Femeia continua să nu 
vrea să vorbească şi nu o voia deloc acolo pe americancă. 

- Incerc să înţeleg ce s-a întâmplat cu tatăl dumitale deoarece 
cred că asta are importanţă pentru descifrarea morţii altui om. 

- Dar nu sunteţi de la poliţie. 

- Celălalt era un prieten apropiat de-al meu. 

Rusoaica se gândi la cele aflate, ţinându-şi poşeta bine în faţa 
stomacului, ca pe un soi de scut. 

- Poliţia spune că s-a dus în partea rea a oraşului. Că a fost 
jefuit. Asta-i tot. 

- Nu cred că e adevărat. 

- Doamnă Miller, începu rusoaica. 

- Domnişoară, o corectă Deborah, zâmbind. Rusoaica se opri, 
apoi chipul i se strâmbă uşor într-un început de zâmbet. 

- Nemăritată, rosti ea. Probabil bună idee. 

- Deocamdată, zise Deborah, este în mod clar o idee bună. 
Cealaltă femeie dădu din cap, după care, fără nici un fel de 
avertisment, o luă pe Deborah de braţ şi începu să meargă spre 
Catedrala Sf. Yasile. 

- Tata, zise ea, fără să se uite la americancă, era... nu gândea 
bine. 

- Era... dezechilibrat mintal? Alexandra se gândi puţin şi zâmbi 

283 


prosteşte. 

- Nebun, rosti ea. Tata era nebun. 

Deborah nu găsi nimic de spus, aşa că o lăsă pe femeie să 
vorbească. 

- Mama a murit acum şase ani, continuă aceasta. El a fost multă 
vreme foarte trist. Nu mânca. Nu ieşea. Nu făcea altceva decât să 
stea în apartament. După un an sau doi, s-a dus... 

Făcu un gest vag cu mâna liberă, dar gestul nu exprima atât 
tristeţe, cât mai degrabă exasperare. 

- A devenit interesat de vechea muncă. Prea interesat. Citea 
mereu despre asta. Vorbea mereu despre asta. Oricui! Mie, familiei 
mele, oamenilor care lucrau în magazine şi restaurante, oamenilor 
din parc. Oricui. Mereu acelaşi lucru: el era un rus mândru, el 
muncea pentru ţara lui, el cunoştea secrete, el nu avea încredere 
în americani şi britanici, dar nu avea încredere nici în vechiul 
guvern sovietic! Erau mincinoşi şi ucigaşi. Dar acum ce avem? 
Hamburgeri şi găşti de stradă, haine la modă şi mafioţi, în vreme 
ce săracii continuă să moară de foame, aşa cum mureau sub Stalin 
şi sub țari... Mereu acelaşi lucru. Permanent. 

Vocea femeii se înăspri pe măsură ce înşira litania pe care o 
auzise fără îndoială de o mie de ori. 

- Era un om bătrân şi nebun, continuă ea. Toată lumea era 
furioasă pe el. Toată lumea râdea de el. Acum el e mort şi este 
bine. Pentru el. Pentru familia mea. Pentru mine. 

Rosti ultimele cuvinte ca şi cum ar fi provocat-o pe Deborah să 
nu fie de acord. 

- De ce s-a dus în America dacă o ura atât de mult? 

- Pentru că era nebun. Nu ştiu. 

- E posibil să fi urmărit un vechi container din zilele lui din MVD? 

- Urmărit? 

- Să-i fi luat urma, explică Deborah. Să fi anchetat. Să fi încercat 
să afle mai multe despre ceva din trecutul lui. 

- Poate, acceptă rusoaica, fără nici un fel de interes. El umplea 
cărţi cu scrieri despre muncă, dar eu nu m-am uitat la ele. 

- Mai aveţi aceste cărţi? 

- Acasă. Cutii şi cutii. l-au curăţat apartamentul şi mi-au trimis 
cutiile lui. Ce fac eu cu ele? De ce le vreau? 

- Le-aş putea vedea? 

Alexandra se uită la ea. 

- Prietenul care a murit, zise ea. Un iubit? 

Candoarea întrebării o făcu pe Deborah să izbucnească în râs. 

284 


- Mai degrabă ca un tată. 
- Bine, rosti femeia, privind drept înainte. Puteţi vedea. 


Intrară la metrou. Deborah o imită pe cealaltă femeie şi îi dădu 
mai multe monede pe care aceasta le luă fără să comenteze sau 
să se amuze. Pe parcursul călătoriei, Deborah se trezi din când în 
când uitându-se la sculpturile şi mozaicurile care decorau staţiile 
mai vechi: fermieri ucraineni, cu braţele pline de spice de grâu, 
îmbrăţişând tractorişti ruşi care cărau scule, imagini cu Lenin în 
posturi oratorice, sculpturi elegante ale Infanteriei şi tancurilor 
sovietice triumfătoare. Aşa cum mai simţise şi în Grecia, şi aici era 
un univers cu totul diferit. 

- Spuneai că tatăl dumitale a trăit în Magdeburg, rosti Deborah 
imediat ce ieşiră iarăşi la aer. 

Alexandra nu se arătase deloc dornică să vorbească în spaţiul 
strâmt al vagonului de tren. 

- Sediul MVD din Germania de Est, replică ea. Tata a fost... 
cantonat acolo ca tânăr. 

- În anii '50? 

- Da. 

Deborah se încruntă. Cele aflate nu aveau sens. De ce 
încercaseră nemţii să trimită cadavrul într-un oraş care avea să 
cadă în mâinile ruşilor şi să devină parte din imperiul sovietic? 
Magdeburg se găsea la sud-vest de Berlin, dar nu destul de 
departe de graniţa poloneză ca să fie considerat o destinaţie 
sigură şi cu siguranţă în nici un caz mai sigur decât raiul elveţian. 
Oricum, dacă povestea Tonyei era adevărată, americanii 
distruseseră convoiul german mult mai la sud de Magdeburg. Nu 
avea nici un sens să fie transportat ceva acolo şi oricum nu 
existase nici o tentativă în acest sens. Ceea ce făcea ca pe lista de 
posibilităţi să nu mai rămână decât o ipoteză deconcertantă: 
Cerniga avea dreptate. Nu exista nicio legătură. La orice ar fi făcut 
referire scrisoarea rusului, nu era vorba despre convoiul atacat de 
Andrew Mulligrew. 

„Rămăşiţele n-au ajuns niciodată la Magdeburg...” 

Şi totuşi simţea legătura, ca şi cum ar fi fost ceva dincolo de 
orizont sau ca un tablou care căpăta sens doar dacă era ţinut într- 
o anumită poziţie. 

- Spuneai că tatăl dumitale vorbea mereu despre aceleaşi 
lucruri, rosti ea. Că era obsedat de idei şi chestiuni vechi. 

- Obsedat, repetă Alexandra, plăcându-i cuvântul. Da. 

285 


- Era cumva obsedat de anumite cazuri sau evenimente? 

Alexandra ezită. 

- Doar în general, răspunse ea. Nu în particular. 

Femeia privi în altă parte şi Deborah avu pentru prima dată 
certitudinea că nu i se spunea adevărul. 


Alexandra şi soţul ei locuiau într-un bloc-turn cenușiu şi decrepit 
din epoca Brejnev, la jumătate de oră distanţă de centrul oraşului. 
La clădire se ajungea în partea finală prin intermediul unei mici 
liziere de mesteceni cu scoarţa albă şi lucitoare. Urcară la etajul 
paisprezece într-un ascensor dărăpănat şi vopsit într-un verde- 
ţipător, şi care mirosea a urină stătută. Interiorul apartamentului 
era la fel de mic şi de sinistru pe cât era exteriorul de dezolant, 
dar locuinţa era curată şi Alexandra nu dădu semne că s-ar fi 
ruşinat cu ea. Ba chiar îi arătă apartamentul lui Deborah cu un soi 
de graţie imperială, mândră de ce avea şi de modul cum întreținea 
totul. De la fereastră, Deborah numără alte patru clădiri identice şi 
nenumărate altele întinzându-se înapoi spre locul de unde 
veniseră. 

Soţul Alexandrei, Vasili, un tip burtos cu cămaşă cu mâneci 
scurte, părând a avea în jur de cincizeci de ani, nu vorbea - sau 
aşa pretindea - nici un fel de engleză. Omul o măsură îndelung, 
studiind statura ei de barză când ea intră în sufragerie, probabil 
socotind-o ca pe un soi de pasăre ciudată. Alexandra îi spuse ceva 
în rusă, fără nicio expresie pe chip, cu o voce plată, iar el mormăi 
ceva de câteva ori. În cele din urmă, o salută pe Deborah cu mai 
multă căldură decât l-ar fi crezut ea în stare şi ieşi din casă, 
fluierând. 

- Cumpărături pentru cină, rosti Alexandra. Tu mănânci aici. 

Era un soi de invitaţie, iar Deborah îi mulţumi, totodată zicându- 
şi că trimiterea soţului la plimbare avea de-a face cu cumpărăturile 
pentru cină la fel de mult pe cât avea de-a face cu ceea ce avea 
Deborah de discutat cu ea. 

Se aflau acolo cinci cutii mari de carton, etichetate doar cu ceea 
ce Deborah crezu că este adresa apartamentului. 

- Acolo, rosti Alexandra, făcând un gest de indiferenţă către 
colţul unde cutiile stăteau înghesuite. Deschide-le. 

Ea se duse în bucătărie ca să facă o cafea, lăsând-o pe Deborah 
singură cu cutiile şi cu impresia distinctă că fiica mortului ar fi fost 
extrem de fericită să ardă acele hârtii. Deborah deschise cutiile şi 
descoperi că sunt pline de dosare vechi din plastic şi de hârtii, 

286 


unele scrise cu grijă şi organizate metodic, altele doar stive de 
hârtii pline de mâăzgălituri. Deborah expiră îndelung. Evident, totul 
era în rusă, iar ea nu desluşea nici măcar un cuvânt. 

- Mă puteţi ajuta să citesc câteva documente? o întrebă ea pe 
Alexandra când aceasta se întoarse cu o tavă plină cu ceşti de 
cafea şi prăjiturele. 

- Nu este important, răspunse aceasta, încruntându-se. 

- Dacă mi-aţi putea spune doar ce înseamnă cuvintele de pe 
dosare... 

Alexandra se încruntă şi mai tare, apoi mormăi ceva ca un 
animal mare şi se ghemuli pe vine lângă cea mai apropiată cutie. 

Deborah nu ştia la ce să se aştepte. În definitiv, era improbabil 
ca Serghei Voloşinov să fi păstrat documente oficiale în propria 
casă şi cu atât mai puţin posibil ca oricine le găsise după moartea 
lui să le fi trimis familiei dacă documentele ar fi fost cumva 
importante, în vreme ce răsfoia primul dosar, Alexandra păru să-şi 
piardă postura obişnuită de impasibilitate şi chipul i se alungi. 

- Nimic, rosti ea. Numai prostii. 

Din câte vedea Deborah, o mare parte a dosarului părea să 
conţină scrisori, multe dintre ele cu antet cu aspect oficial, marcat 
de însemnele de stat ale Uniunii Sovietice. 

- La ce se referă? întrebă ea. 

- La... Alexandra căută cuvântul... obsesiile lui. 

- Chestiile astea sunt clasificate? întrebă Deborah. Adică, sunt 
secrete? Este periculos ca eu să aflu despre conţinutul lor? 

Pe neaşteptate, pe chipul Alexandrei se lăţi un zâmbet 
înnegurat. 

- Nu, răspunse ea. Tata a lucrat pentru Departamentul Paznicilor 
de Frontieră. Era un soldat şi o oficialitate inferioară, un birocrat. 
Lucra cu oameni care făceau lucrurile secrete şi periculoase. 
Oameni cu putere. Dar el? Nu. 

- Atunci nu pricep. Ce naiba se află aici de nu-mi puteţi spune şi 
mie? 

Alexandra se ridică atât de repede în picioare, că Deborah se 
strâmbă, convinsă că femeia avea să-i tragă un pumn. În loc de 
asta, rusoaica trase un picior primei cutii, de două ori, răsturnând 
şi împrăştiind conţinutul ei şi strigând câteva fraze guturale în 
rusă. Chipul ei calm se înroşise brusc de furie. 

Deborah se ridică repede în picioare, bâlbâind nişte scuze. 

- Nu, rosti Alexandra, continuând să fie furioasă. Nu dumneata 
trebuie să îţi ceri scuze. El trebuie. 

287 


Lovi din nou cutia, rupând-o. 

- Tatăl dumitale? De ce? 

- Pentru asta. Pentru tâmpeniile astea... neruşinate. 

- Nu pricep, zise iarăşi Deborah, apucând-o pe rusoaică de mâini 
ca şi cum ar fi vrut să o echilibreze. Te rog să îmi spui. La ce se 
referă toate aceste scrisori? 

Alexandra se calmă treptat, dar chipul continua să-i fie roşu de 
furie. 

- Tata a fost un prost, rosti ea, cu o amărăciune care se 
transformă în durere şi ruşine. Ani de zile a fost un bun soldat 
pentru patria lui, lucrând pentru vechii comunişti din Germania de 
Est. 

- În Magdeburg, preciza Deborah. 

- În Magdeburg, da. l-au dat medalii, premii. Dar apoi el s-a 
întors în Rusia şi... statutul lui? 

- Gradul? 

- Gradul. Gradul i-a fost micşorat. Atunci nu au mai avut 
încredere în el. Cincisprezece ani a continuat să muncească pentru 
KGB, dar n-a mai fost niciodată la fel. Când a terminat... când s-a 
pensionat, era încă de statut inferior - grad - decât atunci când 
era în RDG, în Germania de Est. 

- Ce a făcut? întrebă Deborah, cu prudenţă, sigură că ajunsese 
în pragul unei dezvăluiri importante. 

- A scris astea, zise rusoaica, înşfăcând o mână de scrisori şi 
ridicându-le în aer. 

- La ce se referă? 

Alexandra rămase nemişcată şi îşi mişcă puţin capul înainte, cu 
ochii pe jumătate închişi, ca şi cum s-ar fi rugat. Mâinile i se 
mişcau singure, părând să descifreze scrisul doar prin atingere, 
după care scoaseră o singură foaie din teanc. 

Era diferită de celelalte, groasă şi plină de imagini: o fotografie 
alb-negru care fusese marcată de linii roşii, săgeți şi litere chirilice 
scrise cu tuş. Rusoaica depuse foaia pe covorul subţire cu grijă, cu 
delicateţe, ca şi cum ar fi fost extrem de fragilă sau cumva 
explozivă. Continuă să-şi ţină ochii pe jumătate închişi. După 
aceea împinse foaia spre Deborah. 

- Ce e asta? întrebă Deborah, ridicând foaia şi aruncând o privire 
rusoaicei, care rămăsese tăcută pe loc. 

Văzând că nu primeşte niciun răspuns, Deborah studie 
fotografia. 

De fapt erau patru poze, cu acelaşi subiect fotografiat din patru 

288 


poziţii uşor diferite. Subiectul era un bărbat zăcând întins pe spate, 
cu ochii închişi şi cu gura întredeschisă. Două poze erau imagini 
ceţoase şi întunecate de la cap la mijloc, celelalte erau portrete ale 
chipului, mai deschise şi cu un contrast mai bun. Ambele arătau 
un punct pe fruntea omului, uşor deviat de la mijloc. Părea o gaură 
de glonţ. 

- Nu pricep, făcu Deborah, cu o voce în care se ghicea 
nerăbdarea. Rusoaica exagera cu dramatismul. Cine e? 

Alexandra continuă să nu spună nimic, astfel că Deborah avu 
ciudata senzaţie că msoaica aştepta ceva. Deborah se încruntă şi 
se uită iarăşi la poză. 

- Ce? zise ea. Cine e?... 

Dar chiar în clipa când puse întrebarea, detaliile chipului 
începură să-şi facă loc în mintea ei: părul negru şi subţiat, 
pieptănat cu atenţie de pe faţă şi din jurul urechilor, paloarea 
pielii, sprâncenele, bărbia, forma gurii, pămătuful des al mustaţei 
atent îngrijite... 

- Nu, rosti ea. Nu se poate. 

Se holbă la poză şi la liniile roşii care fuseseră trase peste ea. 

- Nu se poate, repetă ea. Seamănă cu... 

- Hitler, rosti Alexandra, fără a se uita la Deborah. Seamănă cu 
Hitler. 

- Adolf Hitler, rosti Deborah. Da. Dar... 

- La sfârşitul războiului, zise Alexandra, cu o voce în şoaptă, 
Hitler s-a sinucis în... buncărul lui de beton, da? 

- Da, răspunse Deborah. 

Nu putea gândi limpede. Se simţea ca învăluită de o ceaţă 
densă, iar povestea asta era şi mai rea, căci ieşea cumva din acea 
ceaţă. Nu-şi putea imagina ce o aştepta de cealaltă parte a ceţii. 

- Ruşii au ajuns acolo şi i-au găsit corpul, cu alţii, rosti 
Alexandra. Au fost luate pentru examinare şi îngropare, dar erau 
rău distruse şi era foarte cald. Aşa că nu au fost aduse la Moscova. 
Au fost duse la sediul SMERŞ - Spionajul Militar - aşa cum a 
ordonat NKVD... 

- În Magdeburg, adăugă Deborah. 

Vorbea încet. Ceaţa începea să se topească, dar acum ea era 
cea care cădea, rostogolindu-se, plonjând exact aşa cum îşi 
imaginase că va cădea prin bezna bazinului din Micene, pe o 
distanţă imposibilă, cu o lentoare agonizantă. 

- Da, Magdeburg, rosti Alexandra. Totul era foarte clar. Adevărat. 
Toată lumea ştie asta. Cu excepţia tatălui meu. Tatăl meu nebun s- 

289 


a dus să lucreze acolo şi a devenit obsedat de ideea... 

- Că trupul lui Hitler nu a ajuns niciodată în Magdeburg, zise 
Deborah, cu o voce care răsună în capul ei ca un clopot de alarmă. 
Reformulă propoziţia, înserând cuvântul din scrisoarea pe care 
Serghei Voloşinov o purta la el în noaptea în care murise. 
„Rămăşiţele lui Adolf Hitler n-au ajuns niciodată în Magdeburg.” 

„Dar asta înseamnă că acel cadavru datat cu carbon radioactiv? 

Nu. Să fi avut Richard trupul lui Hitler într-o încăpere secretă din 
Atlanta? Era imposibil. Cum să fie posibil? Cum să fi ajuns acolo? 

„La fel cum a ajuns Comoara lui Priam în Muzeul Puşkin”, rosti o 
voce în mintea ei. 


290 


Capitolul 66 


Trei ore mai târziu, Vasili se întorsese şi despacheta proviziile 
pentru cină în bucătărie, în vreme ce Alexandra gătea. Deborah 
şedea pe un fotoliu şi se uita la cutiile pe care le sortaseră, în 
vreme ce noi posibilităţi îi apăreau în minte. 

Dacă Serghei Voloşinov avusese dreptate, atunci Deborah - ca şi 
Richard, Marcus şi tatăl acestuia - mersese permanent pe un drum 
greşit. Deborah presupusese că scrisoarea pe care o avea rusul la 
el când murise se referea la cadavrul din cutie, cadavrul care 
fusese luat de la convoiul german şi ajunsese într-o încăpere 
secretă din spatele bibliotecii lui Richard. Din acest punct de 
vedere, Deborah credea acum că se afla pe pista cea bună. 
Greşise însă când presupusese că nemţii avuseseră intenţia ca 
acel cadavru să ajungă în Magdeburg. De fapt, ei intenţionaseră să 
ajungă cu containerul în Elveţia, unde s-ar fi aflat în siguranţă. 
Ruşii fuseseră cei care îl trimiseseră în Magdeburg, deşi asta se 
întâmplase mai târziu, iar în acel moment, dacă Voloşinov avea 
dreptate, se aflau în posesia unui cadavru complet diferit. 

Voloşinov crezuse - şi nu fusese singurul - că acel cadavru 
socotit ca fiind al lui Hitler, pe care îl descoperiseră ruşii în Berlin, 
era de fapt al uneia dintre sosiile dictatorului nazist. Acesta fusese 
luat şi dus în Magdeburg pentru investigaţii, verificări şi înhumare, 
în vreme ce adevăratul cadavru al lui Hitler fusese subtilizat. 
Voloşinov avusese nevoie de un deceniu de cercetări ca să dea de 
povestea unei unităţi militare americane care distrusese un convoi 
german la doar câţiva kilometri de frontiera elveţiană, după care îi 
luase şi mai mult timp ca să stabilească ce se întâmplase cu ceea 
ce transporta acel convoi după război. Când crezuse că a 
descoperit ultimul loc de odihnă a rămăşiţelor, obținuse o viză şi 
zburase până în Atlanta. 

„Să fi fost însă totul doar o dovadă de nebunie?” 


Aşa îi trataseră superiorii teoriile, astfel încât refuzul lui de a 
renunţa la ele avusese ca rezultat retrogradarea într-o slujbă de 
birou în Moscova. Acum însă, graţie ajutorului ezitant al Alexandrei 
în calitate de traducător, Deborah înţelegea esenţa argumentelor 
lui şi nu era deloc sigură că era vorba doar de o nebunie a teoriei 

291 


conspirației. 

Pentru început, existau dovezi clare că Voloşinov îşi urmărise de 
unul singur teoriile la multă vreme după ce i se spusese să renunţe 
la ele. Mulţi alţi oameni îşi exprimaseră în decursul timpului 
îndoielile legate de rămăşiţele îngropate în Magdeburg. Însuşi 
Stalin îi acuzase pe britanici şi pe americani că îi permiseseră lui 
Hitler să evadeze, ba chiar că îi aranjaseră un domiciliu într-o altă 
ţară, poate chiar sud-americană. Probabil că aici fusese vorba doar 
de o intoxicare cu informaţii menită să-i prezinte pe aliaţii 
occidentali ca nişte papă-lapte, ba chiar ca prieteni ai omului pe 
care toţi ruşii îl dispreţuiau de moarte. De aici rezultă însă clar că 
Stalin era departe de a fi sigur că ruşii găsiseră adevăratul 
cadavru al dictatorului de la Berlin. 

Povestea, din câte îşi dădea Deborah seama, deriva dintr-o 
combinaţie de înregistrări oficiale, relatări ale martorilor oculari şi 
zvonuri, imaginea finală fiind inconsistentă şi, pe alocuri, chiar 
contradictorie. Voloşinov nu părea să fi avut vreo problemă cu 
astfel de incongruente, ci atrăsese atenţia asupra punctelor slabe 
şi a problemelor prin propria versiune, ca şi cum acestea ar fi 
indicat prin ele însele lipsurile din versiunea oficială a desfăşurării 
evenimentelor. Un accent anume provenea de la un colonel MVD 
pe nume Menşikov, a cărui mărturie olografă era adresată prin 
scrisori direct lui Voloşinov, scrisori foarte asemănătoare cu cea pe 
care rusul o purta la el în noaptea în care murise. Se părea că, 
anterior întâlnirii cu tatăl Alexandrei, Menşikov, pe atunci un tânăr 
recrut care învăţa dedesubturile postului său din Germania de Est, 
făcuse parte, ca infanterist, din Unitatea 79 SMERŞ pe linia 
frontului în timpul bătăliei pentru Berlin. Omul pretindea că fusese 
de față la descoperirea  buncărului.  Auzise mărturiile 
supravieţuitorilor şi urmărise - pe baza acelor mărturii - cum 
cadavrele înnegrite de foc al lui Hitler şi al Evei Braun fuseseră 
scoase dintr-o groapă superficială din grădina Cancelariei 
Reichului. 

Hitler murise pe 13 aprilie 1945, conform aceleiaşi mărturii, 
trăgându-şi un glonţ în cap cu propriul pistol Mauser. Soţia lui 
luase cianură. Cele două cadavre au fost scoase afară, îmbibate cu 
benzină rechiziționată special pentru acest scop cu câteva zile 
înainte, şi arse, sub supravegherea aghiotantului lui Hitler, maiorul 
SS Otto Gunsche. La incinerare au fost martori Gunsche, Martin 
Bormann, Joseph Goebbels, Heinz Linge (valetul lui Hitler) şi Erich 
Kempka (şoferul lui), dar, din pricina masivelor bombardamente 

292 


sovietice, rugul funerar a fost abandonat înainte ca incinerarea să 
fie completă. Paznicii din clădire - inclusiv Ewald Lindloff şi Hans 
Reisser, cei care au îngropat cadavrele - au depus mărturie că 
incinerarea a făcut ca acele cadavre să fie imposibil de 
recunoscut. Şi alţi membri ai înaltului Comandament German s-au 
sinucis, incluzând aici întreaga familie Goebbels, adică Joseph, 
Magda şi cei şase copii ai lor. 

Ruşii au descoperit ceea ce păreau să fie rămăşiţele cadavrului 
lui Hitler abia după câteva zile de la moartea lui, zile în cursul 
cărora, aşa cum afirma Voloşinov, adevăratul cadavru fusese 
împachetat într-un container, care, însoţit de o coloană blindată, 
fusese trimis spre sud, către frontiera cu Elveţia. Voloşinov 
susţinea că acel cadavru găsit de ruşi aparţinea uneia din sosiile 
lui Hitler, deşi nu preciza care anume dintre ele. Unele dovezi îl 
indicau pe Gustav Weber, altele pe un actor pe nume Andreas 
Kronstaedt, sau pe Julius Schreck, un membru al partidului nazist 
încă din anii '20 şi şoferul favorit al lui Hitler. Voloşinov susţinea că 
unul dintre aceşti oameni fusese special fotografiat de nemți 
înainte ca focul să facă leşul de nerecunoscut. Acest cadavru - şi 
nu cel al lui Hitler - fusese pus într-o cutie din lemn şi transportat 
la laboratorul rusesc de medicină legală şi patologie din Berlin- 
Buch. La data de 8 mai 1945, când Europa sărbătorea victoria, 
medicul legist rus Faust Şerovsky şi un alt medic anatomopatolog, 
maiorul Anna Marantz, au necropsiat rămăşiţele. 

Cadavrul a fost în cele din urmă îngropat pe un teren folosit ca 
groapă de gunoi la adresa 30-32 Klausenerstrasse din Magdeburg, 
unde a rămas până în 1970, când, în încercarea de a împiedica 
dobândirea de către Hitler a statutului de martir al simpatizanţilor 
de extremă dreaptă şi al naţionaliştilor germani, KGB-ul a 
deshumat rămăşiţele, le-a dezintegrat şi resturile le-a împrăştiat în 
apele râului Ehle, în apropiere de satul Biederitz. 

Dincolo de decalajul dintre moartea lui Hitler şi descoperirea 
cadavrului de către sovietici, un decalaj care în mod cert 
permisese furtul adevăratului cadavru, Deborah crezuse iniţial că 
povestea lui Voloşinov dispunea de prea puţine elemente de 
credibilitate. Insă pe măsură ce afla mai multe, presând-o pe 
Alexandra să-i traducă tot mai multe dosare, începea să-şi pună 
întrebări tot mai serioase în privinţa asta. 

Relatările nemților celor care participaseră la incinerarea lui se 
contraziceau în puncte esenţiale şi critice. Existau mai multe 
versiuni asupra locului unde se împuşcase Hitler: unii spuneau că 

293 


în gură, alţii în tâmplă, alţii în colţul ochiului. Unul spunea că trupul 
lui se afla pe o canapea, alături de corpul Evei Braun, altul 
susţinea că fusese găsit singur, pe un fotoliu. Se afirma că petele 
de sânge de pe canapea nu corespundeau grupei sanguine a 
dictatorului. 

Dar primul lucru care o izbi cu adevărat fu un detaliu bizar 
despre călătoria pe care cadavrul o efectuase de la Berlin la 
Magdeburg. Conform arhivelor oficiale, ruşii îngropaseră leşul chiar 
pe drum, după care îl exhumaseră. Acest mod curios de operare se 
repetase de nouă sau chiar de zece ori între Berlin şi Magdeburg. 
Statul sovietic nu oferea un motiv clar pentru o asemenea acţiune, 
iar Voloşinov trăsese propriile concluzii, anume că sovieticii erau 
sfâşiaţi între dorinţa de a afla mai multe despre acel cadavru şi 
aceea de a-l face să dispară. Ambele impulsuri proveneau dintr-o 
incertitudine profundă legată de natura acelui cadavru şi din 
anxietatea că puseseră mâna pe un alt leş uman. 

Chiar şi după efectuarea autopsiei oficiale, rezultatele ridicaseră 
la fel de multe întrebări pe câte răspunsuri oferiseră. Germanii 
care  supravieţuiseră episodului din buncăr susțineau cu 
înverşunare că Hitler se împuşcase singur - aşa cum sugerau 
fotografiile a căror acuratețe era imposibil de verificat - dar 
cadavrul autopsiat conţinea urme de cianură şi aşchii de sticlă în 
gură, fără ca vreun glonţ să fie găsit în trup. Bineînţeles că era 
posibil ca liderul nazist să fi spart o fiolă de otravă în vreme ce se 
împuşca, iar glonţul s-ar fi putut pierde, dar discrepanţele au 
generat oarecare nelinişti. O reexaminare ulterioară a buncărului a 
dus la descoperirea unei bucăţi de calotă craniană, în aparenţă 
rezultată din explozia glonţului la ieşirea din cap. Această bucată a 
fost depozitată separat şi, din câte îşi dădea seama Deborah, 
continua să se afle în posesia guvernului rus, deşi rămăsese 
netestată în privinţa ADN-ului, ca să-i fie dovedită originea. 
Voloşinov credea că însăşi recuperarea acelui fragment de os era 
dubioasă, o tentativă a autorităţilor de a acoperi golurile din 
raportul de autopsie. Mai mult, prin acel fragment nu se putea 
dovedi identitatea cadavrului şi nici măcar nu se putea dovedi că 
provenea de la aceeaşi fiinţă umană. 

Fuseseră efectuate şi examinări ale dentiţiei, pe o bucată de 
proteză găsită în grădina Cancelariei şi, din nou, aceste examene 
păruseră să confirme că trupul găsit era al lui Hitler; doar că 
dosarele folosite pentru verificarea rezultatelor se bazau pe 
amintirile dubioase ale asistentei de stomatologie Kaethe 

294 


Hausermann şi ale tehnicianului dentar Fritz Echtmann. Cei doi 
lucraseră pentru dentistul lui Hitler, dr. Fritz Blaschke, şi erau 
nazişti convinşi care, în opinia lui Voloşinov, ar fi putut cădea de 
acord asupra unei mărturii false cu mult timp înainte. Tot Voloşinov 
afirma că bucata de proteză putea fi reconstruită şi pusă anume 
într-un loc unde să fie găsită şi să-i conducă pe ruşi pe o pistă 
falsă. Mai departe, toate astea erau alte dovezi că naziştii 
plănuiseră o strategie de scoatere a rămăşiţelor lui Hitler în urma 
căreia să rămână suficiente indicii care să-i convingă pe sovietici, 
fără ca acestea să însemne, de fapt, ceva anume. De aceea 
cadavrul fusese ars în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut, fără 
să fie însă complet distrus, pentru ca ruşii să nu caute adevăratul 
cadavru. Tot acesta fusese motivul pentru care acele fotografii 
fuseseră anume lăsate să cadă în mâinile ruşilor. Aşa cum spunea 
Voloşinov, de ce vreun nazist loial şi respectuos l-ar fi fotografiat 
pe liderul suprem înainte ca acesta să fie incinerat? Nu avea nici 
un sens, decât în virtutea unei strategii de dezinformare. 

In 1970, când resturile au fost în cele din urmă deshumate şi 
distruse de KGB, sovieticii nu au încercat, conform lui Voloşinov, să 
scape lumea de o posibilă recrudescenţă a nazismului, ci să pună 
capăt nesfârşitelor dispute legate de un cadavru despre care KGB- 
ul ştia că nu era al lui Hitler. Acest act singular sugera faptul că 
ruşii credeau că e imposibil, chiar şi cu tehnologiile modeme de 
medicină legală, să se dovedească că acel cadavru aparţinea în 
realitate lui Hitler. 

„Nu a fost el. Ştiau că nu a fost el. Sovieticii au adus un cadavru 
la Magdeburg şi n-au vrut să recunoască în faţa întregii lumi că au 
pus mâna pe altcineva, numai că au dat-o în bară, şi au ştiut-o.” 

Dovada finală, cea care a dus la începerea de către Voloşinov a 
obsesivei sale cruciade personale, era legată de prietenul şi 
mentorul lui, Menşikov. Voloşinov căzuse pe gânduri în urma 
mărturiei olografe împărtăşite în cadru privat tatălui Alexandrei de 
către Menşikov, despre ceea ce văzuse şi ceea ce nu văzuse în 
Berlin în mai 1945. Informaţia transmisă lui Voloşinov i se părea 
acum lui Deborah mai uluitoare şi mai concludentă decât toate 
celelalte la un loc. Deborah citi relatarea de trei ori, abia 
îndrăznind să respire. 

În colţul asemănător unei camere al coridorului central al 
buncărului, ducând către scara ce urca în grădina unde fuseseră 
îngropate cadavrele, Menşikov găsise, deplasându-se cu mare 
prudenţă, strângând ferm în mâini pistolul său mitralieră, un 

295 


pumnal. Nu era o baionetă nazistă, ci o armă ciudată, mult mai 
frumoasă, cu o lamă subţire confecţionată din bronz şi gravată cu 
imagini aurii cu lei şi un conducător de car: o armă de ceremonie 
din Grecia Epocii Bronzului. 

„În sfârşit. Legătura.” 

Numai că nu acel pumnal micenian îl făcuse pe Voloşinov să 
urmărească un anume container timp de cincizeci de ani pe 
jumătate de glob, şi nici neconcordanţele versiunii oficiale nu îl 
determinaseră să continue cercetările şi scrisorile adresate 
guvernului pe măsură ce gradele i se împuţinau şi onorurile 
acordate îi erau treptat retrase, ci ura profundă faţă de ceea ce 
fuseseră naziştii şi o relaţie profundă şi paradoxală cu propria ţară 
şi cu autorităţile ei problematice. Ultimul eveniment şi cel mai 
important care îl mânase în obsesia lui fusese moartea prietenului 
său Menşikov, care fusese executat în mod secret împreună cu alţi 
treizeci de ruşi de către propriul guvern pentru refuzul de a înăbuşi 
în sânge o revoltă a est-germanilor din Magdeburg în 1953. 
Aceasta fusese, mai presus de toate celelalte, picătura care îl 
mânase pe Serghei Voloşinov să-şi urmărească până în pânzele 
albe cauza personală. 

Deborah se aşeză pe scaun şi ridică cuțitul descoperit de 
Menşikov, pumnalul pe care el îl pasase discipolului său ca să 
găsească adevărul. Era singurul obiect din cutii care nu era din 
hârtie. Deborah nu avea nevoie să se uite la el. Era convinsă că 
făcuse parte din colecţia care acum se găsea într-o încăpere 
secretă dintr-un mic muzeu din Atlanta. 

„Asta e”, îşi zise ea. „Asta e piesa lipsă din puzzle.” 


296 


Capitolul 67 


Deborah se uită pe geam în vreme ce Moscova rămânea în urma 
avionului şi se gândi la Alexandra şi la soţul ei, după ce amândoi îi 
serviseră o cină care inclusese caviar şi votcă, ca şi cum Deborah 
ar fi fost un ambasador, iar ei aveau datoria de a-şi dovedi 
ospitalitatea într-un mod tipic rusesc. Vasili o urmărise cu atenţie 
de-a lungul cinei, dar după o vreme atenţia i se mutase asupra 
soţiei sale, care părea să menţină tăcerea ei obişnuită doar cu un 
mare efort. Pe măsură ce masa se apropia de sfârşit, Deborah îşi 
zise că faţa Alexandrei semăna tot mai mult cu un baraj în calea 
inundaţiilor, dar când votca făcu înconjurul mesei a treia oară, 
barajul se fisură. 

- Crezi... începuse rusoaica, cu faţa roşie... crezi că tatăl meu, 
poate, nu a fost nebun? 

Abia putea respira şi abia reuşise să scoată din ea acele cuvinte. 
Deborah  simţise tăcerea apăsătoare şi starea de aşteptare 
încordată cum se pogoară asupra încăperii în timp ce ea încerca să 
decidă. Oare Alexandra nutrise întotdeauna o sămânță de 
speranţă că tatăl ei nu fusese un clovn, aşa cum îl zugrăviseră 
alţii, ducând această speranţă cu ea, însoţită permanent de 
sentimentul de ruşine şi jenă, dar incapabilă să şi-o îndepărteze 
vreodată complet din suflet? Poate că asta explica motivul pentru 
care îi permisese lui Deborah să vadă acele dosare pe care ea 
însăşi nu voia să le citească. 

Deborah se uitase la femeie în timp ce se lupta cu propriile 
sentimente şi dintr-o dată se simţise bucuroasă că poate să fie 
sinceră. 

- Da, rostise ea într-un târziu. Cred că nu a fost nebun. Cred... 
făcuse o pauză, pe jumătate uluită ea însăşi de idee, cred că a 
avut dreptate. 

In acea clipă barajul se spărsese complet, iar Alexandra 
plânsese pentru ea însăşi şi pentru tatăl ei mort. 


Aşadar acum ştia. Din când în când avusese impresia că se 
găsea pe o pistă greşită, că povestea pe care o descoperea era 
cumva alta, iar acum ştia şi de ce. Nu fusese niciodată vorba doar 
despre arheologie, decât în măsura în care naziştii se considerau 

297 


noii greci. Hitler se socotise un nou Agamemnon care îşi ducea 
războiul său xenofob împotriva oamenilor de rasă inferioară, iar 
când acel război se sfârşise şi el hotărâse să se sinucidă, îşi 
aranjase ca după moarte să aibă parte de un regim funerar 
precum regii greci din vechime. 

Deborah îşi aminti discuţia cu meşteşugarul micenian despre 
lista cu nazişti faimoşi care veniseră să viziteze siturile 
arheologice, măcelari şi nebuni precum Himmler şi Goebbels, care 
îl credeau pe Schliemann un supraom teutonic, în parte deoarece 
el descoperise alţi supraoameni: eroii armatei lui Agamemnon. 
Acum totul avea sens, chiar dacă la modul nebunesc. De aceea îşi 
dorise Hitler ca Jocurile Olimpice din 1936 să aibă loc la Berlin; el 
credea că era dreptul Germaniei ca moştenitoare a supremaţiei 
fizice şi culturale a Greciei antice. 

Inainte de pleca spre aeroport, Deborah răsfoise o carte despre 
estetica nazistă într-o librărie moscovită şi o făcuse cu un soi de 
groază, temându-se că va conţine imagini de sălbăticie şi 
degenerare; descoperise exact opusul. Arta nazistă era reţinută, 
clasică, evitând abstractul şi expresionismul în favoarea 
conservatorismului. Mai presus de orice, naziştii iubeau arta şi 
arhitectura Greciei antice. Cartea era plină de planuri arhitectonice 
- multe desenate de Hitler însuşi - care semănau cu Parthenonul 
din Atena, şi de statui modelate clar sau copiate după originale 
clasice. Până şi „filosofia” politică ariană îşi avea rădăcinile în 
estetica greco-romană, sau mai degrabă într-o versiune 
naționalistă, etnocentrică şi rasistă a ei, care spunea că declinul 
lumii clasice şi degenerarea ei către modem erau consecinţa 
directă a  încrucişărilor rasiale. Prin eliminarea oamenilor 
„inferiori”, naziştii credeau că reconstruiesc o epocă de aur 
exemplificată de arta şi cultura Greciei antice. 

După care, în momentul final, naziştii îşi mumificaseră generalul 
însoţindu-l cu bunurile de înmormântare asemănătoare celor ale 
lui Agamemnon, ca un tribut faţă de demnitatea lui clasicistă şi 
ambițiile imperiale, dar artefactele - indiferent dacă naziştii ştiau 
că sunt contrafaceri sau nu - erau doar nişte obiecte: podoabe 
funerare. Corpul înhumat era cel care conta. 

Deborah fusese şocată de faptul că în toate hârtiile lui Voloşinov 
nu se sufla nici o vorbuliţă despre posibilitatea ca Hitler să nu fi 
murit în acel buncăr. Totul se referea la faptul că leşul dictatorului 
scăpase din mâinile ruşilor şi nu la ideea lui Stalin că era posibil ca 
Hitler să fi evadat viu şi nevătămat. 

298 


Presupunea că existau prea multe informaţii care să anuleze o 
astfel de teorie a conspirației, deşi ea fusese vehiculată intens o 
vreme în anumite cercuri. Numai că asta genera o altă întrebare. 
De ce se deranjaseră naziştii, când ţara ardea în jurul lor, să 
încerce conservarea cadavrului liderului lor, un lider ale cărui 
planuri eşuaseră şi care era deja mort? 

„Pentru data viitoare”, rosti vocea din creierul ei, cu un ton 
sumbm. 

Nu era vorba de un simplu cadavru. Era vorba de o icoană, de 
un monument precum cadavrul lui Lenin care continuase să se 
odihnească lângă zidurile Kremlinului ani de zile după ce sistemul 
social pe care el îl crease se dusese în fine de râpă, un simbol. 
Oricare ar fi fost celelalte motive pe care ruşii le avuseseră ca să 
distrugă rămăşiţele îngropate în Magdeburg, ei ştiau că martirul 
unei cauze moarte era mai periculos decât omul în carne şi oase. 
Rămăşiţele lui puteau însemna un punct de coagulare pentru 
simpatizanţii nazişti... 

„Bun”, îşi zise Deborah, „deci ce s-a întâmplat apoi?” 

O dublură fusese lăsată pentru a-i păcăli pe ruşi, dar în drum 
spre Elveţia cadavrul lui Hitler - însoţit de toate obiectele de artă 
miceniene - fusese interceptat de una dintre unităţile militare 
complet opuse tuturor idealurilor reprezentate de Hitler: un 
batalion de tancuri compus în întregime din soldaţi de culoare. 

„Ce ironie, nu?” 

Deborah presupunea că dacă acel container ar fi rămas la 
tanchişti, povestea s-ar fi sfârşit acolo, numai că Germania nazistă 
nu deţinea monopolul asupra rasismului. 

- O chestie tare bizară, rosti Deborah cu voce tare. 

Exact asta spusese tatăl Tonyei în direcţia şoferului de tanc, 
Thomas Morris, legat de ceea ce văzuse în container. „O chestie 
tare bizară.” 

„Bănuiesc că Hitler era aşezat acolo ca Agamemnon în 
mormântul lui”, gândi Deborah. 

Un poliţist militar furase containerul, ucigând un comandant 
negru de tanc, o crimă despre care polițistul credea - în mod 
justificat - că nu va fi considerată suficient de dubioasă pentru 
declanşarea unei anchete. La început probabil că omul nu-şi 
dăduse seama ce era cu acele obiecte greceşti, cu excepţia 
faptului că se puteau dovedi valoroase. 

Îşi întinsese antenele şi contactase un colecţionar britanic 
pentru a afla cât mai multe despre masca de aur şi celelalte 

299 


artefacte care însoțeau cadavrul, probabil promițând vânzarea lor 
ca o modalitate de a face rost de bani pentru a deplasa corpul lui 
Hitler din acel loc. Odată făcute aceste lucruri, trimisese 
containerul în Statele Unite, dar dintr-un motiv oarecare acesta nu 
mai ajunsese la destinaţie, iar polițistul îi pierduse urma. Atunci 
înființase o societate secretă de extremă dreapta pentru a da de 
urma obiectului. 

Ani de zile locul unde se afla containerul rămăsese necunoscut, 
până ce acesta a apărut într-o zi pe o plajă din Franţa. Richard a 
aflat de eveniment prin intermediul contactelor de pe piaţa neagră 
şi a adus containerul în Atlanta, dar a decis că acel cadavru - 
despre care credea că era al lui Agamemnon - trebuia returnat 
Greciei. 

Numai că asta nu se întâmplase, iar Deborah n-avea nici cea 
mai vagă idee unde se găsea cadavrul acum sau în posesia cui. 
Mai putea reprezenta el ceea ce naziştii sperau de multă vreme, 
un liant pentru toţi nebunii cu nostalgia supremaţiei rasei albe sub 
un singur stindard, un imbold de trecere la acţiune, de înmulţire a 
rândurilor, de trimitere a acestor fanatici să dărâme într-un iureş 
general Troia, reprezentată în epoca modernă de zonele 
rezidenţiale, clădirile înalte de birouri şi micile afaceri conduse de 
nonarieni, astfel ca toate acestea să cadă pradă unui inamic care 
se ascunsese întotdeauna în interiorul lor precum grecii în 
pântecele calului troian? Era imposibil, desigur. Sau era Deborah 
naivă? Îşi aminti harta grupărilor extremiste de pe site-ul Centrului 
Sudist de Combatere a Sărăciei, modul cum ecranul se umpluse de 
simboluri precum KKK, Națiunea Ariană, Capetele Rase, Noua 
Confederație... Poate că nu era o viziune imposibilă la urma-urmei. 

Când va ateriza avea să-l sune pe Cerniga şi să-i povestească 
totul. Să-i spună despre Hitler şi Voloşinov, despre Magdeburg şi 
căderea Berlinului, despre...... faptul că el se înşală? Şi asta. Nu 
avea să fie o conversaţie lejeră. Se gândi la Calvin şi se întrebă ce 
ar fi zis el de toate astea. Cu o noapte în urmă, în pat, Deborah îşi 
lăsase în sfârşit mintea să hălăduie liberă înapoi la noaptea de 
dinaintea obţinerii rezultatelor de la laboratorul CSIA, cea pe care 
o petrecuseră împreună, dar descoperise că nu-şi putea aminti mai 
nimic. Amintirile pe care le mai avea se regăseau în buricele 
degetelor şi nu în mintea ei, deoarece el stinsese lumina şi 
draperiile grele ale camerei de hotel blocaseră orice urmă de 
lumină emisă de felinarele de afară. Dimineaţa el se sculase 
înaintea ei, iar Deborah se trezi că regreta faptul că nu-l zărise fără 

300 


hainele lui profesionale, măcar şi pentru că o astfel de amintire ar 
fi fost mult mai adevărată, mai concretă decât agitația vagă din 
întuneric, singurul lucru pe care creierul ei şi-l mai aducea acum 
aminte. Ar fi fost bine să-i fi văzut chipul atunci, ca să aibă ce să-şi 
amintească. 

„Ei bine”, îşi zise ea, „nu e nevoie să fi fost singura dată când mi 
se întâmplă asta. Data viitoare o să te uiţi la el şi o să-ţi 
aminteşti.” 

Poate. Dar ca să ajungă iarăşi într-un astfel de moment era 
nevoie să treacă printr-o conversaţie mult mai dificilă decât 
avusese ea vreodată până atunci cu poliţia. 


301 


Capitolul 68 


- Asta e o tâmpenie de tipul teoriei conspirației, rosti Keene. 

Cerniga fusese de acord să se întâlnească, nu fără ezitări, şi 
apăruse acasă la ea împreună cu Keene pe urmele lui. 

- Ascultaţi, zise Deborah. Avem un rus mort, obsedat de Hitler şi 
luând urma lui până la Muzeul Druid Hills... 

- Doar pentru că un bătrân sovietic nebun credea că... 

- Ascultaţi, ripostă iarăşi Deborah. Credeţi că aici este vorba 
despre o idioţenie de genul posibilelor înscenări ale aterizărilor pe 
Lună de către studiourile de film, dar de fapt este cea mai simplă 
soluţie de punere a faptelor cap la cap. Avem un grup neonazist 
care urmăreşte ceea ce voi socotiți a fi o armă. Avem un 
colecţionar de artă care urmăreşte ceea ce el crede a fi un artefact 
antic. Avem un cadavru de la mijlocul anilor '40 îmbălsămat 
precum un erou militar din Antichitate. Dacă toate se referă la 
acelaşi lucru? Dacă voi nu căutaţi, de fapt, un dispozitiv nuclear 
sau o cutie cu germeni patogeni? Dacă acel cadavru este atât un 
artefact, cât şi o armă? 

Keene deschise gura să protesteze, dar Cerniga o asculta cu 
atenţie. Mânia cu care o tratase la ultima lor întâlnire fusese 
înlocuită de un soi de resemnare, dar cu cât ea vorbea mai mult, 
cu atât se simţea el mai puţin confortabil, iar Deborah simţea clar 
că el se gândea - oricâtă neplăcere i-ar fi produs asta - că ea 
putea avea dreptate. 

- Ce vrei să spui? întrebă el. 

- Poate că arma nu este de natură biologică sau chimică, îşi 
expuse Deborah ideea. Poate că este de natură ideologică. 
Politică. Pentru aceşti fanatici nazişti, Hitler este tată şi Dumnezeu. 
Trupul lui are o semnificaţie care se învecinează cu magia. 

- Magia? 

- Pentru ei aşa pare. Este mai mult decât un stindard, este un 
talisman, o icoană, supremul simbol uman al ceea ce sunt ei şi al 
credinţei lor oarbe. 

- Bun, acceptă Cerniga, dar cum se transformă toate astea într- 
o armă? 

- Prin faptul că oamenii se strâng în jurul unui astfel de simbol. 
Se presupune că acel cadavru a fost distrus cu zeci de ani în urmă, 

302 


aneantizat de inamicii a tot ceea ce reprezenta Hitler. Reapariţia 
glorioasă a acestui cadavru acum înseamnă pentru ei practic o 
înviere. Este un triumf, un stindard de război, iar gruparea 
„Atreus” crede, indiferent că are dreptate sau nu, că un astfel de 
stindard îi poate conduce exact la ceea ce vrea ea: război. 

- Împotriva cui? 

- A evreilor, arabilor, negrilor, homosexualilor, handicapaţilor, 
stângiştilor, cuplurilor interrasiale, rosti Deborah, enumerând 
posibilităţile pe degete, ca şi împotriva tuturor celor care ajută 
astfel de oameni şi care cred în dreptul lor de a exista. 

Ambii poliţişti se uitau acum la ea în tăcere, stingheriţi. 

- Redescoperirea cadavrului lui Hitler - în mâinile prietenilor lui - 
ar putea însemna exact imboldul de a pune lucrurile în mişcare, 
zise ea. 

- Nu se poate întâmpla aici, rosti Keene, cu mai puţină 
vehemenţă însă. 

- Sper să ai dreptate. 

- Şi chiar dacă ar face-o, n-ar putea câştiga. 

- Data trecută nu au câştigat, îi zise Deborah lui Keene, dar 
gândeşte-te ce s-a întâmplat între timp. Oricum, nu va fi vorba de 
un război cu tancuri şi uniforme. Va fi vorba de atacuri teroriste: 
aruncarea în aer a unui pod, măcel la un McDonald's, o bombă lao 
centrală electrică. Nu e nevoie de un război frontal ca rezultatele 
să fie incalculabile. Intr-un astfel de război, o singură victimă 
înseamnă prea mult. 

Se lăsă o lungă tăcere, apoi Cerniga se ridică în picioare. Părea 
neliniştit, ca şi cum el însuşi îşi întocmise propriul puzzle, iar 
Deborah i-l răstumase acum complet. Imaginea de ansamblu arăta 
acum cu totul altfel, mai ciudată ca înainte, deranjantă, dar cu o 
oarecare logică. 

- Nu ştiu, rosti el. Pare... Nu ştiu. Dar trebuie să urmărim pista. 
Nu spun că ai dreptate, dar s-ar putea să existe ceva adevăr în 
povestea asta. Mersi. 

Deborah dădu din cap. Keene îşi studie pantofii. 

- Ascultă, rosti Cerniga, trecând într-un alt registru în vreme ce 
se îndrepta spre uşă. Te-am luat prea tare înainte. Nu a fost vina ta 
că grecii ăia au murit. Nu tu ai tras... 

- Ştiu, dar dacă ţi-aş fi mărturisit... 

- Tot nu e vina ta. 

Aşteptă, iar ea dădu scurt din cap, cu buzele strânse. 

- Poţi sta cu cineva? întrebă el. Prieteni, familie? 

303 


Deborah se uită în altă parte. 
- Există cineva, rosti ea, întrebându-se dacă posibilitatea mai 
exista. 


304 


Capitolul 69 


După plecarea poliţiştilor, Deborah se aşeză pe marginea 
patului, privind pe fereastră afară în noapte şi prin ploaie. Atlanta 
fusese lovită de o ploaie prelungă, care venise, se oprise, apoi se 
întorsese şi mai hotărâtă. Dinspre vest se auzeau tunete. Poate că 
aveau să apară şi fulgerele - probabil o mulţime - înainte de 
sfârşitul nopţii. 

Îşi verifică agenda telefonică şi descoperi un număr de acasă al 
Tonyei. Habar n-avea dacă mai era încă valabil şi nu-şi amintea să- 
| mai fi folosit înainte, dar asta era tot ce avea. Telefonul sună de 
opt ori înainte ca robotul să intre în funcţiune. Deborah îngăimă o 
scuză, apoi propuse, cu şi mai multă stângăcie, un soi de plan de 
revedere, ca o strategie absurdă de rezervă în care erau implicate 
toate produsele pe care Tonya le numea „de fete”: machiaj şi 
parfum... Chestii dintr-astea. 

Îl sună pe Calvin acasă, dar şi aici îi răspunse tot robotul. 
Incapabilă să rostească ceva scurt şi deştept, adecvat situaţiei - 
mai ales dacă el era acolo şi asculta în vreme ce ea vorbea - 
închise. Era cumplit de târziu, dar încercă şi la el la birou, pentru 
orice eventualitate, dar şi acolo dădu peste robot. Tocmai se 
pregătea de culcare când îşi aminti de faptul că el spusese că 
lucrează până târziu la muzeu. Putea trece pe acolo ca din 
întâmplare, chipurile ca să vadă ce se mai petrece, şi era posibil să 
dea unul peste celălalt. 

„Eşti gata să-i explici de ce nici măcar nu ai vorbit cu el după 
vizita la laboratorul CSIA? De ce ai plecat iarăşi din ţară fără să 
sufli o vorbă?.. 

Se îmbrăcă iarăşi cu haine de stradă şi formă numărul de la 
muzeu de pe telefonul mobil în vreme ce încuia uşa 
apartamentului. 

Telefonul sună o bună bucată de timp, după care cineva 
răspunse. Era Calvin, care părea tare iritat. 

- Da, Deborah, ce e? 

- De unde ştiai că sunt eu? 

- Cine altcineva să mai sune la o asemenea oră? 

- Vin acolo, îl informă ea. 

Nu avea chef să se scuze la telefon. 

305 


- Pur şi simplu? rosti el. Era furios şi ea nu-l putea învinovăţi 
pentru asta. Pleci din ţară fără să-mi dai un telefon, apoi apari aşa 
la uşa mea... 

- De fapt este uşa mea, îl corectă ea, alegând gluma ca să 
detensioneze situaţia. Eşti la muzeu. 

- N-are nici o importanţă. 

- Putem discuta pe tema asta între patru ochi? propuse ea. 

El păru să se gândească la propunere. 

- Bine, acceptă Calvin. 

- Să aduc ceva? Mâncare chinezească? 

- Ce-ar fi să vii aici şi vom vedea ce se mai întâmplă înainte de a 
face ceva atât de irațional cum ar fi să luăm masa împreună? 

- Pare rezonabil. 


- Am tipărit un meniu de pe net, zise el când ea intră în biroul 
muzeului. Este de la Hong Kong Garden. 

- Credeam că trebuie să vedem cum evoluează lucrurile înainte 
de a face ceva nesăbuit, replică ea. 

- A fost o glumă din impuls. 

Încă nu-şi zâmbiseră unul celuilalt. 

- Şi pe ce se baza acel impuls? se interesă ea. 

- Mi-am imaginat că vii ca să-ţi ceri scuze şi că ai destule pe cap 
- judecând după ceea ce am auzit despre casa aia din Palmetto - 
aşa că eu ar trebui să mă fi comportat cu mai multă compătimire 
decât meritai şi... 

- Taci şi dă-mi meniul, zise ea. 

Acum el surâse şi ea îi întoarse zâmbetul într-o manieră mai 
degrabă ironică. 

- Ce-ţi place? întrebă el. 

- Pui Kung Pao. 

- Altceva? 

- Cartofi la ceaun. 

- Altceva? 

Stătea lângă ea şi vorbea cu un ton jucăuş şi amuzat. 

- Oh, rosti Deborah, ridicându-şi privirea şi zâmbindu-i în vreme 
ce el îşi petrecu braţele în jurul mijlocului ei. Te referi la ce mi-ar 
plăcea în afară de mâncare? 

- Corect. 

- Hmm. Cred că asta e tot. Poate un pacheţel de primăvară. 

El o împinse, râzând. 

- Te tachinez, rosti el. 

306 


- O femeie mai trebuie să şi mănânce, zise ea. Vom discuta 
despre desert mai târziu. 

- Bine, acceptă el. Vrei să mergem până acolo ca să 
comandăm? Stau aici de ore întregi şi ai multe lucruri să-mi explici. 


Muzeul era cuibărit într-o alveolă împădurită la câteva sute de 
metri de şoseaua principală. Mergând pe jos pe sub stejari, simţiră 
amândoi cum prospeţimea aerului nopţii îi îmbăta. 

Calvin ascultă povestea ultimelor ei zile şi o luă de mână când 
Deborah îi mărturisi cât de responsabilă se simţise pentru cei doi 
greci care muriseră. 

- Nu eşti responsabilă, zise el. Singura persoană responsabilă 
este cea care i-a împuşcat. 

Ea îi mângâie mâna şi se uită la el. Calvin purta un tricou alb 
sub o cămaşă kaki şi pantaloni de doc: îşi botezase îmbrăcămintea 
ca fiind hainele lejere ale avocatului sudist. În lumina chihlimbarie 
a felinarelor de stradă, chipul lui era perfect echilibrat şi ascuţit. 
Era un bărbat chipeş. Deborah zâmbi cu toată gura, ca 
recompensă pentru compasiunea lui, după care se trezi în 
restaurant, o încăpere mare, roşie şi decorată ca în desene 
animate: China în miniatură, aşa cum era ea imaginată de 
producătorii de globuri cu zăpadă în interior. 

Mâncarea lor era gata şi deja ambalată imediat ce ajunseră la 
tejghea, dar asta nu îi scuti de ploaia care porni iarăşi cu 
înverşunare înainte ca ei să apuce să iasă înapoi pe stradă. Pentru 
câteva clipe se adăpostiră sub porticul mare de intrare în 
restaurant, după care îşi dădură seama că ploaia avea să se 
intensifice, aşa că deciseră să o ia la fugă. 

Tunetul se auzi după ce ei parcurseră câteva zeci de metri: un 
zgomot imens, înfundat, urmând unui fulger undeva în centrul 
oraşului. Izbucniră amândoi în râs şi continuară să alerge. Calvin 
se apucă să fredoneze celebrul cântec al lui Fred Astaire, iar 
Deborah dansă veselă într-o băltoacă suficient de mare ca să-i 
acopere pantofii. Apa curgea şiroaie prin jgheaburi şi se repezea 
spre canalele de scurgere cu un sunet voios. Nici măcar glezna 
încă traumatizată nu o putea împiedica pe Deborah să alerge 
alături de acest bărbat frumos prin ploaie, simțind hainele cum i se 
lipesc de trup şi părul cum i se îmbibă de apă. Erau obligaţi să se 
dezbrace imediat ce aveau să ajungă în muzeu. Era singurul lucru 
inteligent de făcut... 

Când ajunseră în faţa uşilor muzeului, Deborah se luptă ca să 

307 


bage cheia în broască. Râdea din toată inima, aproape fără să mai 
respire. Era udă din cap până în picioare, ca şi cum intrase 
complet îmbrăcată în baie. Calvin îşi scoase braţele din cămaşă, 
gata să se descotorosească de ea, astfel că rămase doar în tricoul 
care părea pictat chiar pe pielea lui. 

Aproape căzură prin uşă după ce aceasta se deschise, în 
nemişcarea răcoroasă a holului de muzeu, astfel că râsetele lor 
răsunară pretutindeni. Deborah se simţea ca atunci când era 
scuturată de chicoteli în Templu, în copilărie, incapabilă să se 
potolească în tăcerea reverenţioasă şi mormântală din jur. Calvin 
închise uşa şi se întoarse spre ea, cu un zâmbet până la urechi. 

- Cred că sunt ud, rosti el. 

Deborah se uită la el. 

„Nu. Nu. Nu. Nu aşa ceva. Orice, dar nu asta.” 

Cămaşa kaki lăsa apa să cadă printre mâinile lui. Lumina de 
deasupra intrării cădea exact asupra lui şi îl făcea să lucească pe 
fundalul geamului negru, lovit de furtună, din spatele lui, ca pe un 
sfânt. Tricoul alb se lipise de pieptul şi stomacul lui, devenind 
aproape transparent din pricina apei, un alt strat de piele lipit de 
pielea cea adevărată, astfel că ea văzu liniile vagi de sub material, 
închise la culoare şi albăstrui, cu marginile tatuajului unei măşti 
mortuare peste care se suprapuneau vulturul german şi un singur 
cuvânt: „Atreus”. 


308 


Capitolul 70 


„Aşadar”, gândi ea, „este adevărat.” 

Se întrebase, se temuse, luptase ca să nu creadă aşa ceva, dar 
acum vedea adevărul. 

„Dacă mă întorc cu spatele şi mă comport normal”, îşi zise ea, 
„poate că el nu va observa. Se va duce să se usuce sau îşi va 
îmbrăca iarăşi cămaşa şi nu va crede niciodată că am văzut. Va 
crede că a scăpat ca atunci în Athens, când a stins lumina în 
camera de hotel. Va crede că eu nu ştiu cine este.” 

Numai că Deborah nu se pricepea să-şi mascheze sentimentele. 
Nu fusese niciodată capabilă de asta. Deborah putea pleca de 
acolo, putea ţine totul în ea şi putea amâna deznodământul un 
minut sau două, dar el se aştepta ca ei să mănânce împreună şi, 
probabil, chiar mai mult decât atât. Nu era capabilă să-l privească 
drept în ochi. Nu putea îndura acel surâs fără să se întrebe dacă 
nu cumva zâmbise la fel faţă de Richard înainte de a-i înfige 
pumnalul nazist în piept. Nu era în stare să asculte vocea lui fără 
să-l audă şoptind la telefonul din toaleta laboratorului CSIA adresa 
casei unde cei doi greci aşteptau rezultatele. 

Nu avea nevoie să-l întrebe ce făcuse sau cum procedase. Totul 
era destul de limpede. Ceea ce se întâmplase i se insinuase acum 
direct în suflet, dându-i un sentiment acut de certitudine, ca şi 
cum ar fi fost martora crimelor lui. 

„lar tu ştiai. Te convingeai singură că nu ştii, dar ştiai.” 

- Ti-e bine? întrebă Calvin, zâmbindu-i cu surâsul lui felin. 

- Mda, răspunse ea, întorcându-se şi zâmbindu-i. Doar că sunt 
udă. Cred că mă voi schimba. 

- Mai întâi mâncăm, propuse el. Întotdeauna mi-am dorit să iau 
cina pe o relicvă veche de mii de ani. Ce-ai zice să stăm chiar pe 
cutia aia cu obiecte indiene de colo? 

Deborah se forţă să surâdă cu toată gura. 

- Desigur, acceptă ea. Aranjează masa câtă vreme mă spăl. 

- Eşti sigură că ţi-e bine? se interesă el. Pari... nu ştiu, cam 
nervoasă. 

- Hai să numim asta mai bine stare de anticipație, replică ea. 

- Pentru mâncarea chinezească? 

„ŞI tu l-ai găsit atrăgător.” 

309 


- Nu doar pentru asta, reuşi ea să îngaime. 

El zâmbi iarăşi şi făcu un pas spre ea. 

- Nu până ce nu mă spăl, protestă Deborah, dându-se cu un pas 
înapoi şi strâmbându-se. 

- Poate vin cu tine. 

- Poţi folosi toaleta mai mică de colo. 

- Băieţii mari au voie să o folosească? 

Calvin se juca. Deborah ar fi vrut să urle. 

- Doar de data asta, rosti ea, făcând încă un pas în spate. 

- Grăbeşte-te, zise el. Nu va dura mult până când voi veni să te 
caut. 

Deborah se aşeză pe scaunul de toaletă după ce încuie uşa şi 
scotoci furibundă în poşetă după telefonul mobil. Mâinile îi 
tremurau. 

„Doamne, te rog, fă-l să meargă.” 

Haide... 

„Dumnezeule etern, care trimiţi consolarea Ta asupra tuturor 
inimilor îndurerate, ne întoarcem la Tine pentru mângâiere în acest 
ceas de cumpănă.” 

Cuvintele îi veniră în minte nechemate din cine ştie ce amintire 
ascunsă de mult, iar Deborah scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut 
să se trezească. Se uită fix la telefon. Furtuna de afară putea juca 
feste tăriei semnalului, mai ales în alcovul unde era situat muzeul. 

Pescui din poşetă cartea de vizită a lui Cerniga şi formă 
numărul. 

- Da, rosti ea când îi răspunse o voce feminină, cu agentul 
Cerniga, vă rog. ` 

- Agentul Cerniga a plecat acasă. li pot transmite un mesaj? 

- Trebuie să dau de el imediat. Este o urgență legată de cazul la 
care lucrează acum. 

„Haide. Haide.” 

- Care caz? 

- Richard Dixon şi cei doi greci, rosti ea repede. Nu am timp de 
aşa ceva. 

- Şi cine să-i spun că sună? rosti, imperturbabilă, femeia. 

- Deborah Miller. Vă rog, trebuie să dau de el chiar acum. 

Forța cu care uşa toaletei fu spartă o trimise pe Deborah drept 
pe podea. Ateriză rău, iar telefonul alunecă pe gresie departe de 
ea. 

Calvin Bowers îl culese de jos şi îl aruncă drept în vasul de 
toaletă. 

310 


- Ar trebui să faci ceva în legătură cu modul cum se propagă 
sunetul prin canalele astea de ventilaţie, zise el, cu voce calmă şi 
plată şi cu chipul impasibil. Acum era o fiinţă umană pe care ea n- 
o mai văzuse înainte. În clădirea asta nu mai poţi avea parte de 
nici un fel de intimitate. 


311 


Capitolul 71 


Nu plânse. Nu imploră. Nu avea să încerce vreo explicaţie sau să 
apeleze la simţul lui de dreptate sau de prietenie sau de dragoste, 
deoarece ştia instinctiv şi mai presus de orice îndoială că nimic din 
toate acestea nu era şi nu fusese adevărat. S-ar fi aşteptat să intre 
în panică, dar ciudăţenia situaţiei o împiedică să resimtă groaza 
care o pândea, lăsând-o bizar de calmă, de detaşată şi plină de 
sfidare. Nu avea să plângă. Nu avea să ceară îndurare. 

Numai că ea nu reuşi să se ridice după ce el o plesni dur cu 
dosul palmei peste faţă. Deborah nu resimţi durerea atât de mult 
precum surpriza de a fi lovită cu asemenea brutalitate. Căzu iarăşi 
lângă scaun. Cu Bowers continuând să stea în uşă, n-avea unde să 
mai fugă. 

Îi trecu prin minte că el avea intenţia să o ucidă chiar acolo. Ce 
altceva să fi făcut? Îşi trase picioarele sub ea şi ridică privirea. 
Pentru o clipă se uitară unul la celălalt şi el rânji, rău şi perfid. 

- Ştii, rosti el, cu o voce de nerecunoscut acum, cred că e mai 
bine aşa. Nu cred că aş fi suportat să mă mai atingi din nou, 
pricepi? 

Deborah se încordă, dar nu scoase o vorbă. 

- Ai auzit ce am spus, jidanco? adăugă el, calm, cu o voce 
şoptită, aproape drăgăstoasă. 

După care îşi trase pumnul şi braţul înapoi, ca şi cum ar fi fost 
gata să lovească, iar Deborah plonjă înainte, împungându-l drept 
în pântece cu capul şi împingându-l cu totul ca o lance, cu toată 
puterea de care erau în stare picioarele ei. Pumnul lui o atinse în 
umăr. Lovitura durea, dar efortul îl dezechilibrase, iar atacul ei prin 
surprindere îl trimise înapoi şi se împiedică. Se lovi cu capul de 
gresia de pe podea cu un zgomot înfundat, astfel că ea se 
strâmbă, în vreme ce se ridica de pe el, sperând în adâncul 
sufletului, cu o senzaţie îngrozitoare, ca impactul să îl fi omorât. 

Pentru câteva secunde el rămase întins pe spate, cu ea în 
picioare deasupra. Din ţeasta lui nu curgea nici un firicel de sânge. 
Cu toate că Bowers dăduse ochii peste cap, Deborah ştia că avea 
să se ridice în picioare în câteva minute. Sări neîndemânatică 
peste el, deschise uşa băii şi porni în fugă prin muzeu. 

„Du-te la un telefon.” 

312 


Alergă nesigură pe ea spre birou, scotocind în acelaşi timp după 
chei, cu paşi mari şi inegali. Glezna începu să o înjunghie. 

„Nu acum”, se rugă ea în gând. „Nu am timp de durere.” 

Ajunsese în hol când auzi uşa băii trântită de perete. Bowers 
venea după ea. 

Ezită. Dacă intra în birou acum, nu mai avea unde să se ducă. 
Probabil că el avea să pătrundă cu forţa după ea înainte de a 
apuca să dea telefon şi cu siguranţă înainte ca să vină acolo 
cineva ca s-o ajute. Telefonul trebuia să mai aştepte. Trebuia să 
iasă de acolo. Şoseaua se găsea la doar opt sute de metri distanţă 
şi ea cunoştea zona mai bine ca el. 

Se răsuci pe călcâie ca să traverseze holul, dar îl văzu de 
cealaltă parte a oribilei prore de corabie, îndreptându-se spre uşile 
holului, trecând pe lângă ea aplecat într-o parte, ca o navă 
canarisită. Poate că lovitura de la cap îl zguduise serios. 

„Foarte bine”, îşi zise ea. 

El credea că Deborah ieşise deja din muzeu. Poate că pierduse 
ceva sânge până la urmă. Poate că leşinase câteva secunde şi 
pierduse noţiunea timpului. 

„Foarte bine.” 

Dar nu suficient de bine. În vreme ce ea îşi ţinea respiraţia în 
umbră, începând să spere că el se va năpusti afară, în ploaie, 
astfel ca ea să îl închidă acolo şi să îl poată suna pe Cerniga, 
Bowers încetini şi chiar se opri în faţa uşilor închise, uitându-se ca 
un animal de pradă care adulmecă împrejurimile. Apoi se răsuci pe 
călcâie şi se opri iarăşi. Părea să se uite la ceva de pe podea. 
Deborah se zgâi pe lângă bustul verzui de femeie-balaur şi simţi 
cum îi stă inima în loc. El se aplecă după o pungă albă de plastic 
de pe podea, atingând-o cu palma. 

De la distanţă, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-un coşmar absurd, 
ea îşi dădu seama ce se găsea acolo: mâncarea chinezească. 

„Se uită dacă este încă fierbinte.” 

Cu câteva minute înainte asta ar fi trebuit să fie cina lor, 
experienţa lor mutuală, preludiul nopţii lor de dragoste. Amintirea 
părea atât de grotescă acum, că Deborah avu nevoie de câteva 
secunde ca să îşi dea seama că el încerca să aprecieze câtă vreme 
stătuse leşinat şi cât de departe ar fi putut ea ajunge afară. Işi 
băgă mâna în buzunar, scoase de acolo telefonul mobil în vreme 
ce se îndrepta de spate şi începu să apese tastele. 

La primul sunet al vocii lui înfundate, Deborah începu să se 
îndepărteze cu spatele. Doi paşi tăcuţi, trei, apoi glezna i se răsuci 

313 


sub ea şi Deborah se împiedică, cu privirea încă spre individul care 
vorbea la telefon. Zgomotul scos de gestul ei neîndemânatic 
răsună scurt şi el se întoarse şi o descoperi de-a lungul holului 
întunecos în vreme ce Deborah porni şi mai abitir pe singura cale 
pe care o mai putea folosi, de-a lungul coridorului către uşile duble 
şi în interiorul muzeului. 

Cunoştea muzeul ca în palmă. Avea unde să se ascundă. Avea 
pe unde să se întoarcă. Putea intra în casa lui Richard şi ieşi pe 
acolo... 

Uşile duble din faţa ei se deschiseră cu zgomot. 

Printre ele răsări, cu braţele întinse şi cu telefonul cuibărit sub 
bărbie, puştiul ras în cap şi tatuat pe care ea îl abandonase în 
stare de inconştienţă în tunelul subteran din Micene. lepurele Alb. 

- Mda, rosti individul în vreme ce se apropie de ea. O văd. 

Cu un gest ca de magician sau de artist de striptease, puştiul 
scoase de la spate un cuţit. Era o altfel de armă decât cea pe care 
o avusese în Grecia. Asta era lungă şi subţire, cu o mică svastică 
imprimată pe plăsele. Era cuțitul care îl ucisese pe Richard. 
Resimţind un junghi de dezamăgire şi durere profundă, Deborah îşi 
dădu seama că ăla era pumnalul lui Calvin. 


314 


Capitolul 72 


Nu mai avea unde să se ducă. Calvin venea în spatele ei, cu paşi 
repezi, fredonând sinistru şi urmărind-o cu privirea. Deborah se 
putea repezi la unul dintre ei, dar nu-i plăcea ce şanse avea; nu 
exista nicio surpriză, iar celălalt s-ar fi putut năpusti asupra ei 
destul de iute. Nu avea nici o armă, nici un mijloc de evadare, nici 
o şansă. 

Scoase din poşetă flaconul ei de parfum, Chanel Nr.19, şi pentru 
o secundă îl aţinti spre puşti. Acesta se opri, nu din teamă pentru 
ochii lui, ci pentru că izbucni în râs. 

- Lasă-l jos, rosti Calvin. Părea ceva mai prudent, ca şi cum ar fi 
crezut că putea fi un spray paralizant. Nu-ţi vom face rău. Vreau să 
te întreb ceva. 

- Cum ar fi? rosti ea, reuşind o postură încă sfidătoare. 

- De câtă vreme ştii? Şi cine mai ştie? 

- Pupă-mă undeva, replică ea. 

- Nu cred că e momentul să adopti o poziţie feministă, zise el. 

Bowers se aplecă până la glezne. Se auzi un zgomot scurt ca de 
ceva rupt, apoi el se îndreptă la loc, de această dată aţintind un 
pistol mic spre ea. 

Deborah se răsuci spre el şi aţinti flaconul spre capul lui. 

- Nememico, ce jalnică eşti, zise puştiul, continuând să 
rânjească. 

Făcu doi paşi iuți spre ea, moment în care Deborah capitulă şi 
lăsă flaconul să cadă pe podea. Acesta explodă intr-un mic nor de 
sticlă şi arome. 

Din trei paşi lungi, Calvin ajunse lângă ea şi o strânse de braţ. 

- Vino cu noi, fă ce ţi se spune şi poate vei supravieţui acestei 
nopţi. 

„Chiar dacă ar fi adevărat”, îşi zise ea, „cam asta va fi tot. După 
ce el află tot ce ştii şi chiar mai devreme dacă îşi dă seama că 
nimeni nu ştie că eşti aici, eşti moartă.” 

„Mai ai câteva ore de trăit, fetiţo, poate chiar mai puţin.” 


Puştiul o târî prin muzeu către casa învecinată, apoi trecu prin 
uşa de acces în zona privată a lui Richard. In faţa casei era parcată 
o dubă veche albastră, lipsită de geamuri cu excepţia cabinei, cu 

315 


motorul pornit. Deborah o recunoscu imediat ca fiind duba care 
încercase să o forţeze să iasă de pe şosea în ziua când ea plecase 
la Atena. Geamurile erau închise la culoare, dar înăuntru se vedea 
o lumină şi Deborah zări pe cineva înăuntru, un alt puşti ras în cap, 
care se răsuci ca să privească afară. 

„Minunat”, îşi zise ea. „Are deja o armată particulară. Propriul lui 
Hitlerjugend.” 

- Uite un favor pe care nu-l meriţi, îi zise Calvin. Vei merge în 
spate. 

- Şi asta ar trebui să mă facă fericită? ripostă ea. 

- Categoric. Este ceea ce căutai, nu? 

Chiar şi într-un astfel de moment, când îşi contempla iminenţa 
morţii, Deborah simţi un fior asemănător unuia de curiozitate. 
„Este acolo!” 

li legară mâinile la spate cu bandă adezivă dură. Puştiul o 
împinse înăuntru cu brutalitate şi trânti portiera în spatele ei, 
încuind-o cu o cheie pe dinafară. Deborah se trezi întinsă pe 
podeaua dubei, din care fuseseră scoase toate scaunele. În vreme 
ce ei se duseră în faţă, ea se răsuci ca să vadă mai bine 
containerul de alături. 

Era destul de tern sau cel puţin aşa se vedea de unde şedea ea: 
o cutie mare, de dimensiunea unui coşciug, din lemn vopsit în 
negru. Nu putea vedea partea de sus care, probabil, era din sticlă, 
şi singurul lucru care întrerupea forma regulată a obiectului era un 
cablu electric care se furişa de undeva de dedesubtul cutiei. Peste 
partea de sus fusese aruncată o pătură grea, de culoare închisă. 

Rămase acolo, simțind prezenţa obiectului de lângă ea, în vreme 
ce duba se puse în mişcare. 


Merseră aşa vreo cincisprezece minute, deşi îi era greu să-şi dea 
seama exact. Pentru perioade scurte de timp, la începutul şi 
sfârşitul călătoriei, duba se deplasă încet, probabil prin zone mai 
întunecate şi pe drumuri bătute de furtună, dar în partea de mijloc 
ea prinse viteză, în vreme ce clădirile de pe marginea drumului 
aruncau reflexe luminoase distorsionate prin geamuri, pe capota 
ei. Afară ploua constant, iar ştergătoarele parbrizului zumzăiau şi 
scârţâiau monoton. 

După ce se opriră, puştiul cobori primul şi rămase undeva 
ascuns timp de cel puţin un minut înainte ca zgomotul portierei din 
spate să o facă pe Deborah să-şi ridice capul. 

- Incet, o avertiză Calvin de pe bancheta din faţă. Dă-te jos. 

316 


Dacă faci vreo tâmpenie, îţi găuresc ţeasta. Clar? 

„Nu glumeşte.” 

Deborah tăcu, dar se dădu puţin în spate până ce reuşi să-şi 
coboare picioarele pe pietrişul de afară. Puştiul o aştepta, cu 
cuțitul tras, privind-o prin ploaie cu o ironie răutăcioasă. 

- M-ai lovit în Grecia, jidanco, rosti el. 

Avea o voce iritată, uşor marcată de accentul urât din zona 
rurală a Georgiei. Putea fi luată drept absurd de băieţoasă - ca 
într-un desen animat prost vorbit - dacă nu s-ar fi exprimat cu 
atâta duritate şi n-ar fi fost atât de încărcată de ură. 

- Asta pentru că ai încercat să mă omori, jigodie, îl sfidă ea. 

El o plesni peste faţă şi lovitura avu un impact sonor atât de 
puternic, încât Deborah avu impresia că i se spărsese timpanul. În 
ochi îi apărură lacrimi de durere şi ea se aplecă fără să vrea, 
muşcându-şi buza ca să-şi înăbuşe un geamăt. 

- Ai grijă cu gura aia, rosti individul. 

Deborah nu-i răspunse. Se îndreptă la loc, sesizând că între timp 
apăruse şi Calvin în spatele dubei. 

- Fixează rampa, ordonă el. Eu o supraveghez. Dă-mi înapoi 
cuțitul. 

Privirea lui se întâlni cu a ei. Era impasibilă, dar văzând disprețul 
din ochii lui Deborah, el ridică din umeri şi schiţă un zâmbet. 

- Drăguţ, nu? zise el, arătându-i cuțitul cu lama lui subţire. Un 
pumnal Luftwaffe din al Treilea Reich. L-am luat de la mentorul 
meu. 

- Edward Graves, rosti ea. 

Chipul lui Calvin se încordă. 

- De unde ştii asta? Spune-mi ce ştii şi cine mai ştie şi vom 
cădea la o învoială. 

- Aşa cum ai procedat cu Richard? 

- Richard era un afacerist demn de milă. Sunt convins că noi ne 
putem descurca mai bine. 

- Nu paria pe asta. 

El ridică iarăşi din umeri. 

- Dacă vrei să fii o martiră, cine sunt eu să te opresc? Ridică 
pumnalul, astfel ca ea să-l vadă bine. Deborah îşi zări propriul chip 
reflectat în lamă. Părea tare departe, ca o imagine de vis, 
strălucitoare şi ciudată precum o sirenă ivindu-se dintre valuri. 

- Dă-mi o mână de ajutor cu chestia asta, rosti lepurele Alb. 
Puştiul împingea cutia mare şi neagră pe rampa pe care o fixase 
de portiera din spatele dubei. Containerul continua să fie acoperit 

317 


cu pătura groasă. 

- Să nu fugi, o avertiză Calvin. 

Nu era nevoie să o fi avertizat. Deborah nu avea unde să fugă. 
Ar fi fost împuşcată în câteva secunde. 

Bowers se întoarse şi contrabalansă greutatea containerului cu 
corpul său în vreme ce puştiul îl cobora pe pietriş. 

- Trebuie să ducem asta înăuntru? zise puştiul. Cum rămâne cu 
ea? 

Deborah simţi nevoia urgentă de a vorbi, de a întârzia decizia 
care urma să fie luată. _ 

- Vrei să afli de câtă vreme ştiu? întrebă ea. De mult timp. Iți 
aminteşti de noaptea pe care am petrecut-o în Athens, când ai 
spus că ştii la ce mă refer despre felul cum arăta Richard? Prima 
dată când ne-am cunoscut ai spus că nu l-ai întâlnit niciodată pe 
Richard. Şi crezi că nu mi-a trecut niciodată prin minte că singura 
persoană în afară de mine care văzuse adresa unde laboratorul 
urma să trimită rezultatele ai fost tu? Crezi că nu m-am gândit 
niciodată că în vreme ce îţi trimiteam detalii despre deplasările 
mele din Grecia un maniac încerca să mă omoare? Crezi că nu mi- 
am zis că oricine ar fi fost acel maniac credea că eu am văzut 
ceva, un lucru despre care ştia că eu îl zărisem pe computerul lui 
Richard, sau că tu erai singura persoană care ştia în mod cert că 
eu puteam vedea scrisoarea pe care i-ai trimis-o lui Richard la 
muzeu? De fapt, Calvin, am ştiut chiar mai înainte de toate astea. 
S-a întâmplat chiar în prima zi când ne-am cunoscut, când tu ai 
spus că acel tomahawk „barbar” era o dovadă a Destinului 
Naţional. Crezi că toate lucrurile astea nu s-au adunat în mintea 
mea până la concluzia că eşti un fanatic al supremaţiei albilor? 

„Nu s-au adunat. Nu chiar. Ar fi trebuit să se întâmple asta, dar 
nu s-a întâmplat. Nu până ce nu i-ai văzut tatuajul. Ar fi trebuit să 
ştii că bărbaţii care arată ca el nu îşi dau întâlnire cu femei ca 
tine.” 

Mda? Paguba lor. 

„Acum îţi recompui sfidarea ta antiromantică. Păcat că n-ai 
dovedit-o înainte, când ai vorbit cu Cerniga şi n-ai spus absolut 
nimic despre toate indiciile pe care începeai să le pui cap la cap, 
toate firimiturile alea de dovezi care conduceau drept spre Calvin 
Bowers.” 

Pe atunci nu ştia. Nu cu certitudine. 

Calvin o studie cu privirea. Ploaia îi curgea şiroaie pe față, dar el 
părea să o ignore complet. 

318 


- Şi cui altcuiva i-ai mai povestit? 

Deborah nu răspunse. Se mulţumi să se uite sfidător şi plină de 
dispreţ, drept în ochii lui. 

El schiţă un zâmbet, oarecum amuzat, dar şi îndoielnic, prin care 
mărturisea că nu are încredere în ea, dar că nu are o problemă cu 
asta. Deocamdată. 

- O închidem cu cutia, hotărî el. Până ce e gata să vorbească. 
Dacă se îndoieşte în privinţa seriozităţii noastre, cred că e pe cale 
să vadă ceva ce o va convinge de contrariu. 


319 


Capitolul 73 


Deborah presupuse că era o casă sau, în fine, că fusese pe 
vremuri o casă. Numai că nu arăta ca o casă văzută vreodată de 
ea. Semăna mai degrabă cu un templu, cu un vechi templu 
grecesc făcut din piatră albă şi coloane. Cerniga afirmase că era 
posibil ca gruparea „Atreus” să fi moştenit o grămadă de bani de 
la fondatorul ei, în urma afacerilor dubioase făcute de acesta în 
cursul războiului. Probabil că această clădire fusese construită cu 
astfel de bani. 

Duba fusese parcată în spate, într-un soi de curte ascunsă 
privirilor curioase de aripile clădirii. Cu toate că Deborah auzea 
destul de aproape zgomotele traficului, nu reuşea să sesizeze clar 
dincotro se auzeau acestea. 

- A fost construită de predecesorul meu, rosti Calvin, ţinând-o 
strâns de cot şi împingând-o înainte. Omul care a pus toate 
lucrurile în mişcare. Domnul Edward Graves. Mare om şi mare 
prieten cu mine. Aproape ca un tată. Aş fi vrut să trăiască pentru a 
vedea asta. Menţin casa ca loc de ritual pentru mica noastră 
organizaţie, dar conexiunile legale sunt foarte întortocheate. 

- Este o monstruozitate grotescă, rosti Deborah. 

- Nu mă refeream la casă, se grăbi Calvin să explice, deşi tot el 
a construit-o şi pe asta. Însă casa nu e importantă. Este doar o 
cochilie. 

- Care protejează ce anume? 

- Eşti pe punctul de a afla, zise el, părând satisfăcut şi chiar un 
pic emoţionat. 

În capătul unui şir de trepte din piatră se vedea o pereche de uşi 
mari. Deborah porni spre ele, în vreme ce puştiul mută rampa 
improvizată din spatele dubei spre scară. 

Deborah se opri, aşteptând ca Bowers să deschidă uşile şi stând 
cât mai departe de lepurele Alb cu ochii lui lipsiţi de orice expresie. 
Se întrebă dacă putea fugi de acolo. Dacă o făcea, ei aveau să o 
împuşte sigur, dar cu cât mai rea putea fi o astfel de soartă decât 
ceea ce o aştepta înăuntru? 

- Intră, rosti Calvin, făcând un gest ca un cavaler din secolul al 
XVIII-lea. 

Pătrunseră într-un hol pătrat, apoi într-un coridor cu podele din 

320 


duşumea şi tablouri pe pereţi: trupuri atletice de bărbaţi, peisaje 
sălbatice şi schiţe de arme din Antichitate. Pe un perete se vedeau 
fotografii în alb-negru ale unor statui clasice - sau ale unor 
reproduceri - afişate într-un muzeu plin de svastici, toate datate de 
la sfârşitul anilor '30 şi marcate simplu „Berlin”. Una dintre poze îl 
înfăţişa pe un comandant nazist în uniformă de gală inspectând un 
celebru aruncător de discuri din marmură. 

Apoi, cu un ochi şi pistolul aţintite asupra lui Deborah, Calvin se 
aplecă şi trase la o parte un covor oriental, dezvăluind un 
dreptunghi de duşumea mai puţin uzat decât podeaua din jur. 
Trase de două încuietori mascate şi podeaua se lăsă încet în jos, ca 
un chepeng care dezvălui o rampă de piatră ce cobora abrupt în 
pântecele casei. 

- Acolo jos, rosti Calvin, şi mai satisfăcut de expresia de pe faţa 
ei. 

Ea se apropie şi se uită neliniştită în groapă. Blocurile mari de 
piatră care constituiau structura pereţilor i se păreau oarecum 
cunoscute. 

- Haide, o îndemnă el, împingând-o cu ţeava armei. 

Ea se încordă, apoi începu să coboare, în vreme ce Calvin, 
venind după ea, luă o lanternă mare şi o porni. Deborah se aplecă 
pentru a nu da cu capul de pragul podelei şi pentru o fracțiune de 
secundă adulmecă mirosul plăcut al lemnului, dar pe măsură ce 
cobora pe rampa de piatră acea aromă fu înlocuită cu un iz de 
pământ umed şi rece. Lumina lanternei tresăltă pe pereţii de 
piatră şi Deborah simţi temperatura scăzând pe măsură ce 
înaintau cu prudenţă. Ajunseră la jumătatea rampei când Deborah 
văzu ce o aştepta chiar la picioarele ei. 

- Oh, Doamne, exclamă ea. 

- Chiar aşa, zise Calvin. Impresionant, nu? 

În capătul rampei se găsea o pereche de uşi masive între două 
coloane groase. Deasupra pervazului imens se vedea o piatră 
triunghiulară sculptată cu o pereche de lei imperiali. Era Comoara 
lui Atreus din Micene, reprodusă aşa cum arătase ea probabil 
iniţial, transportată în inima Atlantei şi confecţionată din granit 
georgian. 

Deborah avu senzaţia că i se face rău. 

- Este o replică exactă a originalului, rosti Calvin, la scara unu 
pe trei. A fost construită în secret timp de peste zece ani de o 
echipă privată de constructori. Foarte privată. Cea mai mare parte 
a muncii a fost executată de oamenii noştri. Lucrarea nu există pe 

321 


nicio schiţă sau planşă a casei. Clădirea poate fi cercetată de sus 
până jos: nimeni nu o va descoperi. 

În spatele lui Deborah, puştiul se străduia să coboare 
containerul pe roţi de-a lungul rampei. 

- Nu pricep, rosti Deborah. Credeam... Nu pricep. 

Calvin se mulţumi să-i arunce zâmbetul lui de cunoscător, după 
care scoase o cheie masivă din buzunar şi o altă lanternă dintr-o 
adâncitură a zidului. 

- Aşa am socotit şi eu, rosti el, potrivind cheia în broască. 
Mecanismul de blocare clincăni în mai multe locuri de-a lungul 
uşilor masive. După ce el descuie broasca şi crăpă uşile, 
dezvăluind un întuneric de nepătruns în spatele lor, ea auzi ceva 
ca un ecou dinăuntru. 

- Credeai că dacă văd asta voi crede că vrei cu adevărat să mă 
omori? rosti ea, recuperându-şi un pic din postura sfidătoare. Asta 
mă convinge doar că eşti un lunatic. 

- Nu asta, rosti el, deschizând la maximum uşile şi aprinzând 
lanterna. Ci asta. 

înăuntru era exact ca în mormântul tbolos din Micene, o 
încăpere masivă din zidărie ciclopică, de culoare cenușie, dar altfel 
respectând aceeaşi formă de dom şi pustietatea răcoroasă 
dinăuntru. Existau însă şi diferenţe: imensele braţe pentru torţe 
fixate în zid, steagurile roşii cu svastici. O singură diferenţă conta 
însă cu adevărat, iar asupra ei Calvin insistă cu fasciculul luminos 
emis de lanternă. Pe podea zăcea un trup. 

Era întins pe spate, cu un braţ întins în faţă ca într-o rugă. 
Deborah închise ochii şi strânse din dinţi ca să nu izbucnească în 
plâns. 

Pe podea se vedea o pipă spartă şi, lângă ea, stăpânul ei. 
Marcus avusese aceeaşi soartă ca tatăl său. 


322 


Capitolul 74 


- Te vom închide aici o vreme, zise Calvin, cât timp ne ajustăm 
planurile, după care o să discutăm. 

- Ai ucis în Grecia şi apoi l-ai adus înapoi aici? întrebă ea. De ce? 

Oricum nu-i păsa. Avea chef să vorbească pentru că nu voia să 
fie închisă în beznă alături de cadavrul lui Marcus. 

- Bineînţeles că nu, răspunse el. S-a întors de acolo căutându- 
mă. De fapt, m-a şi găsit. 

- Şi tu l-ai ucis. 

- Evident. 

- De ce? Era doar un colecţionar entuziast ca şi Richard, care 
credea că a descoperit trupul lui Agamemnon. 

- Aşa e, fu Calvin de acord. Până m-a cunoscut pe mine. Cumva 
a făcut legătura cu predecesorul meu şi mi-a descoperit micul 
monument funerar, acum devenit mormântul lui. Pentru o vreme. 

Zâmbi auzindu-şi propria glumă sinistră. 

- De îndată ce a aflat... Calvin căută cuvintele potrivite... 
orientarea mea filosofică, a început să facă un cu totul alt gen de 
cercetări. Până ce l-am găsit eu, se pare că el făcuse ceea ce tu se 
pare că nu ai reuşit. 

- Adică? întrebă ea, deşi continua să nu-i pese. 

- Descoperise ceea ce se găseşte în acel container. Când el rosti 
asta, puştiul, care împinsese containerul în centrul încăperii, îşi 
ridică privirea. 

- E aproape gata, rosti el. Ţineţi-vă bine. 

Deborah gândi cu repeziciune. Cu cât ar fi dat de înţeles că ştie 
mai multe, cu atât ar fi fost mai probabil să fi povestit altor 
oameni. lar chestia asta o putea ţine în viaţă. 

- Ştiu totul, rosti ea. 

- Desigur, replică Calvin, uitându-se chiorâş la ea. Bineînţeles că 
ştii. 

- Ştiu că, dacă poliţia efectuează un test balistic al armei tale, te 
va aresta pentru uciderea lui Serghei Voloşinov, un agent MVD pe 
care l-ai omorât pentru că ştia la fel de bine ca şi mine ce ai în 
cutia aia. 

Asta îl opri pe Calvin. Păru realmente surprins o fracțiune de 
secundă, după care schiţă un zâmbet. 

323 


- Vrei să afli ce mai ştiu? rosti Deborah, ca replică la tăcerea şi 
îngâmfarea lui. 

Bowers o ignoră şi se întoarse spre puşti, în vreme ce acesta 
pipăia sub container, apoi găsi cablul electric şi îl introduse în 
priză. De sub pătură se ivi o lumină fantomatică, evidențiind 
instantaneu contururile bolovanilor neprelucraţi din care erau 
construite zidurile. În acelaşi moment, chiar deasupra lor se 
aprinse un panou cu lumini care până atunci fusese invizibil. 
Puştiul se duse înapoi spre zid şi privi scena, cu faţa trasă şi cu 
nelinişte, ba chiar cu puţină teamă. 

- Momentul adevărului, rosti Calvin. 

Făcu un pas spre coşciug şi trase încet şi cu respect de pătură. 

Containerul conţinea un trup pipernicit de om, conservat destul 
de prost, în mare parte invizibil sub masca imensă de aur şi sub 
steagul decolorat de vreme, de un roşu-pal, peste care era 
imprimat un vultur negru stilizat. 

- Ar fi trebuit să-l laşi să putrezească în Berlin, zise Deborah. 

Puştiul se uită repede la ea şi pentru o secundă Deborah avu 
impresia că mersese prea departe. Insă Calvin zâmbea satisfăcut 
şi asta păru să-l potolească pe băiat. 

- Generalul nostru a ajuns în sfârşit acasă, murmură Calvin, cu o 
lumină în ochi pe care Deborah nu o mai văzuse înainte, iar 
misiunea lui Atreus este îndeplinită. Am adus rămăşiţele 
pământeşti ale lui Adolf Hitler în America, iar oamenii noştri se vor 
strânge ciopor în jurul acestor oase. Cine va cuteza să înfrunte o 
asemenea armată? 

Aşadar Deborah avusese dreptate. Chestia asta nu avea s-o 
salveze, cel puţin nu acum, dar cel puţin avusese dreptate. 


324 


Capitolul 75 


- Ştia, rosti puştiul. 

- Nu contează, zise Calvin, continuând să zâmbească fericit. 

- Omule, trebuie să vorbim. Acum. 

Privirea fixă a lui Calvin se desprinse într-un târziu de corpul pe 
jumătate mumifiat şi se opri pe chipul lepurelui Alb. Pentru o 
secundă citi neliniştea puştiului, apoi Calvin dădu din cap şi ieşi cu 
un pas din mormânt. 

- Cum rămâne cu ea? întrebă băiatul. 

- Încuie-o aici, ordonă Calvin, zâmbindu-i lui Deborah. 
Deocamdată. 


Deborah rămase în acea încăpere funerară, cât putea de 
departe de cadavrul lui Marcus, uitându-se la coşciugul acoperit cu 
geam, ţinta singurei lumini din acel spaţiu, şi se gândi. Îşi păstrase 
ascunse suspiciunile în privinţa lui Calvin în speranţa vagă că, 
dacă el era implicat în toată povestea asta, ar fi putut afla de la el 
unde era şi ce anume era acea armă teribilă. Ei bine, acum ştia şi 
chestia asta nu-i folosea la nimic. 

„Dar ăsta nu a fost singurul motiv pentru care nu ai luat în 
seamă îndoielile legate de Calvin, nu?” 

Le ignorase deoarece, dacă nu erau adevărate... 

„Dacă te puteai convinge singură că nu sunt adevărate...” 

„„atunci poate că s-ar fi aşezat amândoi în căsuţa lor comună ca 
să-şi înmulțească contribuţia lor din rata naţională de doi virgulă 
doi copii pe familie? 

Ce ironie, nu? Îşi înăbuşise neliniştile ca să facă relaţia lor să 
meargă, ca o eroină dintr-un serial TV de prost-gust, iar acum 
iubitul ei (însoţit de pajul lui ca un iepure alb) avea s-o omoare. 
Aveau s-o tortureze până ce ea avea să le spună că, de fapt, nu 
povestise nimic federalilor, după care aveau s-o ucidă şi să-i 
folosească sângele în cine ştie ce ritualuri primitive menite slăvirii 
acelui măcelar care omorâse milioane de oameni şi care acum 
zăcea într-o cutie. Aproape că situaţia devenea amuzantă. 
Aproape. 

Se ridică în picioare şi se duse la container, căutând cu degetele 
o încuietoare. Găsi două, câte una în fiecare capăt. Trase de ele şi 

325 


înălţă capacul. Cadavrul nu mirosea a nimic, decât poate extrem 
de vag a formaldehidă, deşi era posibil ca Deborah doar să-şi 
imagineze aşa ceva. Întinse mâna, apucă masca de aur şi o ridică. 

Faţa de dedesubt era zbârcită rău, dar putea fi recunoscută ca 
un chip de bărbat. Se vedeau o mustață ca un pieptene şi o şuviţă 
de păr negru peste frunte, acoperind parţial ceea ce părea să fie o 
gaură de glonţ. Ochii erau închişi şi înfundaţi în orbite. 

„Câte morţi a provocat tipul ăsta? Câte morţi vor mai provoca 
aceste oase pe jumătate putrezite?” 

Deborah căută o armă, o piatră cu care să facă ţăndări acel 
cadavru: actul ei suprem de sfidare. 

„Sau ai putea încerca altceva.” 

Se gândi la idee, plimbându-se în jurul coşciugului. Nu avea 
nimic altceva de făcut. Trebuia să încerce. 

Totul dură poate cincisprezece minute. Când termină, Deborah 
trase de cablul electric pe care îl vedea până ce îl smulse din zid. 
Rămase în beznă. Se sprijini cu spatele de piatra rece a zidului, 
ascultând tunetele înfundate de afară şi încercând - fără succes - 
să disceamă contururi prin întuneric. Stătu aşa doar vreo câteva 
minute, după care auzi broaştele desfacându-se. Se ridică în 
picioare când uşile mari se deschiseră. 

„Poate că e Cerniga.” 

Dar era lepurele Alb, cu Calvin pe urmele lui. 

- Nemernica a oprit lumina, zise puştiul. 

- Nu contează, rosti Calvin. 

- Nu văd ce fac, replică băiatul, zgâindu-se în întuneric. 

Deborah îşi zise că păreau agitaţi, chiar puţin intraţi în panică, şi 
se bucură de asta. Erau îngrijoraţi ca nu cumva ea să-i conducă pe 
poliţişti sau pe agenţii federali până în locul unde se găsea acum. 

- Schimbare de plan, rosti Calvin, cu un calm debordant. 

In vreme ce puştiul aruncă pătura înapoi peste geamul 
containerului şi împinse cutia spre ieşire, Calvin aţinti pistolul spre 
faţa lui Deborah. Schiţă un zâmbet scurt şi zise: 

- Adio, Deborah. 


326 


Capitolul 76 


Deborah nu ezită nicio fracțiune de secundă. În clipa în care zări 
arma, făcu un pas în spate, apoi încă unul. Calvin era încă în 
lumină, dar, după expresia de iritare de pe chipul lui, Deborah 
vedea că el o pierduse în umbră. Calvin ezită, mişcând arma cu 
gesturi bruşte dintr-o parte în alta, în vreme ce ea se îndepărtă cu 
alţi doi paşi tăcuţi şi se lăsă încet la podea, facându-se cât mai 
mică posibil. Cu privirea aţintită asupra spaţiului luminat 
dindărătul uşilor în faţa cărora Calvin stătea imobil şi pe unde 
lepurele Alb urca containerul înapoi pe rampă, Deborah îşi scoase 
un pantof şi îl aruncă. Pantoful ateriză la trei metri depărtare, 
sunetul produs dându-i lui Calvin o direcţie în care să ţintească. 
Trase o dată, apoi de încă două ori, cu arma scoțând un bubuit ca 
de tun în spaţiul închis de acolo. 

Deborah auzi gloanţele cum ricoşează şi se făcu şi mai mică, 
ţinându-şi respiraţia în vreme ce gloanţele se năpustiră haotice 
prin camera de piatră. 

- Haide, rosti puştiul de afară, devenit evident nerăbdător. 
Trebuie să ne mişcăm. 

Deborah se uită în sus, mişcându-se cât mai puţin posibil în 
cazul în care ochii lui Calvin se obişnuiseră cu întunericul. El 
continua să se zgâiască, cu arma ridicată. Habar n-avea dacă o 
lovise sau nu. 

- Ai nimerit-o? întrebă lepurele Alb. Părea de-a dreptul gata de 
fugă. Am nevoie de ajutor cu chestia asta. Nu avem timp... 

- Corect, rosti Calvin. Aşa cred. 

- Aşa crezi? Intră acolo şi asigură-te. 

- Şi să alunece pe lângă mine aşa cum a trecut de tine în 
Micene? zise Calvin, lăsând în sfârşit arma jos. Se uită la colegul lui 
şi, din rigiditatea corpului său, Deborah îşi dădu seama că nu-i 
plăcuse faptul că i se spusese ce să facă. Nu contează, adăugă el. 
E moartă oricum. 

„Nu încă, nemernicule.” 

Calvin se dădu înapoi cu paşi constanti, apoi uşile grele se 
închiseră şi fură încuiate. Tholos-ul se cufundă într-o beznă totală. 

Deborah respiră în voie şi se întrebă dacă nu cumva în clipele în 
care gloanţele ricoşau din piatră în piatră, ea nu se rugase. 

327 


„Mda, poate un pic. O parte din tine încă e...” 

Şi acum ce urma? Se părea că ei nu aveau de gând să se 
întoarcă - ceea ce putea fi o veste bună - dar în acelaşi timp 
păreau încrezători că ea nu mai constituia o ameninţare pentru ei, 
ceea ce era bizar. Nu aveau chef de ostatici şi nu voiau să o ia, dar 
se puteau gândi că ea avea să moară prin înfometare, încuiată în 
acea cameră funerară, având drept companie doar un cadavru? 

„ «E moartă oricum», spusese Calvin. Bravadă, sau chiar credea 
asta?” 

Gândul o alarmă. Cât avea să mai dureze până ce Tonya avea să 
descopere parfumul? Asta fusese codul pe care îl lăsase pe robotul 
ei telefonic. Dacă bănuielile ei vagi legate de Calvin aveau să se 
dovedească juste, avea să lase în urmă un indiciu de care Tonya să 
se împiedice în cursul curăţeniei. Trebuia să fie vorba de ceva 
feminin, ceva ce Deborah nu folosea des. Ceva „pentru fete”, aşa 
cum spunea Tonya: o dungă de ruj pe o oglindă, un cercel bine 
plasat, o băltoacă de Chanel Nr. 19, pe care orice femeie ar fi 
detectat-o după miros în clipa în care ar fi intrat în clădire. Acestea 
erau indiciile descoperirii ei... 

„Şi ale unui alt efort eşuat de a fi...” 

Ce? Femeie? Nonsens. Nu avea nevoie de un mascul ca să-şi 
dovedească feminitatea. 

„Aşa zici tu mereu.” 

Şi aşa voi continua să afirm. 

Orice sentiment de pierdere, orice urmă de regret că nu va mai 
exista o poveste romantică cu Calvin Bowers devenise ridicol de 
obscenă după expresia din ochii lui când o denumise - cu atâta 
grijă, cu o asemenea intenţie studiată - jidancă. 

„Dumnezeu să-l blesteme drept în iad.” 

Ştiuse că avea dreptate, iar dacă mai exista vreo bucăţică din 
fiinţa ei care mai dorea acum ca ea să nu fi aflat, atunci acea 
bucăţică trebuia descoperită şi extrasă - chiar din inimă dacă era 
nevoie - deoarece s-ar fi dovedit grotesc de sentimentală, stupidă 
şi sinucigaşă. Extrasă şi lăsată să ardă alături de el în iad. 

„Lăsată să ardă...” 

Aşa cum jumătate din familia mamei ei fusese arsă la Auschwitz 
de nemernici precum Calvin Bowers, din ordinul acelei grămezi de 
oase pe care gruparea „Atreus” dorea atât de mult să le conserve 
acum. 

„Lăsată să ardă.” 

Dură ceva timp până ce Deborah îşi dădu seama că încăperea 

328 


nu mai era la fel de rece ca înainte. Dură şi mai mult până ce ea îşi 
dădu seama ce anume voiau ei să facă. Începu să se plimbe ca 
oarba de jur împrejurul camerei, pipăind zidurile în căutarea 
vreunei găuri în zidărie. Atunci îşi dădu seama că zidurile erau 
calde. 

„(Lăsată să ardă) 

E doar imaginaţia ta.” 

Dar era evident. Cu cât mergea mai departe, cu atât era mai 
limpede că pietrele se încingeau. După încă un minut şi ceva, avu 
senzaţia că detectează miros de fum. Îşi croi drum înspre uşi şi se 
puse pe ascultat. 

Auzi o bufnitură îndepărtată şi un zgomot cunoscut şi îngrozitor, 
asemănător şuvoiului flămând al unui incendiu care se extinde. 

„ «E moartă oricum.» , 

O, Doamne! 

Casa era în flăcări şi camera funerară nu reprezenta altceva 
decât un imens cuptor. Cu mult înainte ca uşile masive de cedru să 
ardă cu totul, cu mult înainte ca pompierii să controleze incendiul, 
ea avea să fie moartă, deshidratată şi coaptă precum o mumie 
băgată în nisipul fierbinte al Saharei. Pentru o fracțiune de 
secundă, asemănătoare în bezna acelui mormânt cu o clipă de 
disperare - nu de depresie sau de lipsă de speranţă, ci de 
disperare în toată groaza ei ucigătoare - fraza îi apăru iarăşi în 
minte şi rămase lipită acolo... 

Lăsată să ardă. 


329 


Capitolul 77 


„Nu”, îşi zise ea. Nu avea să renunţe. Nu încă. 

Bătu în uşi şi strigă după ajutor până ce efortul îi creă senzaţia 
de vomă. Aerul se usca repede şi Deborah putea simţi pe limbă 
fumul pe care nu-l vedea. Porni iarăşi în jurul zidurilor, căutând o 
gaură şi fiind cuprinsă din ce în ce mai tare de panică pe măsură 
ce aerul devenea tot mai gros şi mai acru. Se forţă să privească fix 
în beznă, în cazul în care flăcările de afară ar fi dezvăluit o 
crăpătură în zidărie, dar Deborah ştia că mormântul fusese ridicat 
chiar din sol; dacă ar fi fost în stare să mute pietrele din spate, ar 
fi dat doar peste solul dens şi gros al Georgiei. 

„Gândeşte!” 

Medită puţin dacă să încerce să se caţere, dar forma de clopot a 
tholos-ului făcea o asemenea acţiune imposibilă, şi chiar dacă ar fi 
reuşit să ajungă în vârf, nu avea nici o ieşire la dispoziţie. Oricum 
fumul ar fi fost mai gros acolo sus şi aerul mai fierbinte, mai ales în 
cazul care - aşa cum părea probabil - întreaga structură de 
deasupra fusese incendiată. 

„Ce cuibuşor de iad mi-am găsit şi eu aici. Nu e nevoie ca 
flăcările să pătrundă ca să mă coc de tot.” 

Tonya nu avea să detecteze flaconul spart până dimineaţă, şi 
chiar dacă ar fi venit mai devreme la serviciu, poliţia nu ar fi ştiut 
încotro să o apuce. 

„Gândeşte.” 

Nu avea la ce să se gândească. Nu putea ieşi şi nu putea alarma 
pe nimeni. Pompierii urmau să apară în cele din urmă după ce 
vreun vecin avea să zărească incendiul, dar ar fi fost deja prea 
târziu pentru ea. 

Pietrele cele mai apropiate de uşi erau cele mai fierbinţi şi 
Deborah se dădu instinctiv înapoi. Avea sens: incendiul se 
întinsese în casă şi în pivniţă, dar spatele camerei dădea în noroi şi 
stâncă. Bineînţeles că într-un astfel de cuptor imens, nu avea prea 
mare importanţă. Poate că acolo i-ar fi luat ceva mai mult ca să 
moară... 

Apoi o izbi un gând. 

„ «Este o replică exactă a originalului», spusese Calvin.” 

Bun. Ce ştim noi despre original care să ne ajute? 

330 


„Nimic. Nu e nimic de ştiut. Este o cameră de piatră cu uşi de 
lemn care vor arde mai mult timp până ce te vei coace tu.” 

Nu. E vorba de altceva. 

Pomi spre uşi şi se lipi de pietrele calde din stânga intrării. 

„E o nebunie. E mai rece acolo în spate.” 

Incepu să caute ieşituri pentru mâini în stâncă. 

„Nu te poţi căţăra. Sunt concave.” 

- Primii trei metri sunt verticali. Trebuie doar să mă ridic puţin, 
se încuraja ea. 

Găsi o mică adâncitură cu degetele şi începu să tragă, încet, mai 
întâi un picior, apoi celălalt părăsiră podeaua de pământ şi 
Deborah pipăi marginea unuia din blocurile ciclopice de stâncă. 
Degetele o dureau enorm, dar ea continuă să pipăie stânca cu 
buricele. Nimic. 

Se lăsă să cadă, tuşind, înapoi pe pământ. 

„Nu se poate.” 

Se duse în cealaltă parte a uşii, atentă să evite cadavrul 
înghesuit lângă zid. 

Se întinse din nou, pipăi cu degetele şi se trase în sus. De 
această dată picioarele descoperiră o ieşitură şi Deborah reuşi să 
se împingă cu şaizeci de centimetri mai sus, suficient cât să 
ajungă la pervazul de deasupra. Pe jumătate ţinându-se cu 
disperare, pe jumătate căzând, ea se apucă de marginea pătrată şi 
îşi lăsă corpul să se bălăngăne în lateral. Pentru o secundă atârnă 
într-o singură mână, apoi reuşi să se agaţe şi cu cealaltă. Ştia că 
dacă n-avea să reuşească să se caţere şi cu braţul rănit, avea să 
cadă. 

Prinse pervazul, simţi cu uşurare marginea ascuţită cum îi 
înţeapă palma, apoi se trase în sus. 

Pervazul avea vreo cincizeci de centimetri lăţime, suficient ca ea 
să se ghemuiască lipindu-se de piatra mare triunghiulară. Işi duse 
palma aproape de piatră, simţindu-i căldura şi neîndrăznind să 
spere prea mult. 

- Ai spus că e o replică exactă, nenorocitule, mormăi ea. la să 
vedem acum. 

Se ridică încet în poziţie şezândă, îmbrăţişând blocurile de piatră 
aflate de fiecare parte a triunghiului scobit. Unghiul domului o 
forţa să se aplece pe spate în golul întunecat. Işi trase în spate un 
picior cât putu de mult, gata să împingă în panoul fierbinte din 
piatră, sculptat pe dinafară cu leii imperiali. 

- O replică, zise ea. De trei ori mai mică. 

331 


„Ceea ce înseamnă că acest perete de piatră nu ar trebui să fie 
mai gros de doi centimetri, originalul fiind proiectat ca să nu apese 
cu greutate excesivă pe pervaz...” 

Ei bine. Să vedem. 

Lovi cu putere. 

Simţi o uşoară cedare şi auzi un pârâit uşor. Se trezi zâmbind 
şmechereşte. 

Alte două lovituri şi auzi aşchii de piatră căzând. O a treia şi 
văzu lumină: roşie, pâlpâitoare, destul de furioasă, dar totuşi 
lumină. 

Reveni în poziţie ghemuită pe pervaz şi începu să împingă şi să 
ciocănească cu podurile palmelor. Apăru o nouă fisură, 
chihlimbarie în beznă, ca un şuvoi de lavă curgând dintr-un vulcan 
noaptea, apoi un bolovan de dimensiunile capului ei ieşi în afară. 
Enorm de uşurată, împinse cu umărul în bolovan, se dădu înapoi şi 
după aceea lovi din nou cu o bufnitură înfundată. Stânca cedă 
puţin, panoul fisurându-se ca un molar spart. Repetă acţiunea de 
mai multe ori, până ce triunghiul se sparse şi primele două treimi 
ale lui se căscară larg. 

Deborah împinse totul pentru ultima dată şi auzi pietrele cum 
cad cu zgomot dedesubt. Işi zise că acum putea trece prin 
spărtură, deşi priveliştea infernului din cealaltă parte a zidului o 
înfiora. Arăta ca şi cum toată cheresteaua din structura casei luase 
foc. In cele din urmă totul avea să se prăbuşească şi nu mai conta 
dacă odată cu casa avea să se prăbuşească şi încăperea funerară. 
Dacă Deborah nu ieşea acum, n-avea să mai iasă niciodată. Privi 
pentru ultima dată în camera funerară, luminată acum de flăcările 
turbate de afară, şi înaintă pe pervazul exterior. 

Resimţea prin piele căldura sufocantă. Se ghemui, se răsuci cu 
faţa spre uşă şi se lăsă încet jos cât putu de mult, după care îşi 
dădu drumul şi se rostogoli pentru a amortiza şocul din genunchi şi 
glezne. 

Rampa din piatră era singura care nu ardea. Deborah îşi zise că 
singurul lucru care o ţinuse în viaţă până atunci se datora faptului 
că ea se găsea dedesubtul inimii incendiului şi nu deasupra acelui 
loc, numai că acum trebuia să urce şi să treacă prin acel iad ca să 
iasă afară. Işi lăsă capul între umeri şi o luă la fugă. Pe măsură ce 
rampa urca, simţea căldura cum se intensifică exponențial. În vârf 
ajunse la un mic levier. Trase de el şi trapa din tavan se lăsă în jos 
cu un oftat imens când aerul de dedesubt fu aspirat cu voioşie de 
flăcările de deasupra. 

332 


Îşi băgă mai bine capul între umeri, simțind cum şuviţe din părul 
ei sfârâie şi se încolăcesc din pricina căldurii. In direcţia de unde 
venise ea se înălța acum un zid de foc. Nu putea ieşi pe acolo. 
După cum nu putea ieşi dacă rămânea unde era. Fără a se mai 
gândi prea mult, se căţără afară şi porni aproape ghemuită, cu 
viteză, pe coridorul cu pereţii arzând, cu colţul cămăşii peste gură, 
respirând sacadat. 

In capătul coridorului ajunse la o uşă şi puse mâna pe clanţă. 
Era atât de fierbinte că pielea de pe palma ei sfârâi înainte ca 
Deborah să simtă durerea sfâşietoare. Trase de uşă şi alergă mai 
departe. De-acum tuşea din pricina fumului şi respira tot mai greu. 
Următoarea clanţă întâlnită era mai rece, dar după apăsarea ei 
Deborah descoperi că uşa ducea spre o debara. Icni, se ghemui şi 
căzu în genunchi, coborându-şi faţa la nivelul podelei ca să 
inhaleze aerul mai rece şi mai curat de acolo. Prin comparaţie cu 
ceea ce respirase până atunci avea o aromă de aer de munte. Se 
ridică în picioare şi continuă să alerge, înconjurând un colţ de 
casă. Văzu brusc uşile drept înainte. Uşile către exterior. 

Deasupra se auzi o trosnitură puternică, urmată de geamătul 
cherestelei când o parte a tavanului cedă într-o adevărată cascadă 
de scântei. Deborah îşi lăsă capul în jos şi alergă spre uşi în vreme 
ce o bârnă de deasupra locului unde stătuse explodă ca şi cum ar 
fi fost plină de dinamită. Urmară uşile, cu încuietorile lor fierbinţi şi 
înnebunitoare, şi apoi aerul răcoros şi umed al nopţii. 

leşi pe treptele de la intrare şi pe o alee impresionantă luminată 
nu numai de incendiul devastator din spatele ei, ci şi de luminile 
de la trei camioane de pompieri ale căror echipaje, ţinând 
pregătite mai multe furtunuri de apă, se uitară la ea cu gurile 
căscate. Când primul pompier se repezi greoi spre ea, cu masca de 
oxigen pregătită, Deborah îl auzi pe unul dintre ei exclamând: 

- Spuneau că nu e nimeni înăuntru! Spuneau... 

- Mai e cineva acolo? rosti pompierul cu masca, ajutând-o să 
coboare treptele scării şi ţinând-o strâns ca pe un copil. 

Deborah se simţi brusc slăbită, rămasă aproape fără grai şi 
incapabilă să meargă, aşa că se sprijini bucuroasă de pompier. 

- Cineva? îngăimă ea. 

- Mai e şi altcineva rămas înăuntru? repetă omul. Nu putem ţine 
focul sub control. Vroiam doar să ne asigurăm că nu se întinde. ÎI 
lăsăm să moară până când nu va mai avea ce arde. Nu a mai 
rămas nimeni înăuntru, nu? 

Ea se gândi o clipă şi apoi clătină din cap. 

333 


„Lasă-l să ardă.” 


334 


Capitolul 78 


Era deja dimineaţă. Deborah îşi petrecuse noaptea în Spitalul 
Grady Memorial ca măsură de precauţie, unde primise câteva guri 
zdravene de oxigen şi unde diverse asistente medicale se îngrijiră 
de tăieturile şi vânătăile ei minore, până ce doctorii o declarară 
aptă să plece în zori pentru a prinde un somn bun acasă la ea. Pe 
la ora 6 Cerniga şi Keene veniră să o vadă personal. 

- Ai avut o noapte agitată? întrebă agentul federal. 

- Nu foarte, răspunse ea. 

- Vrei să-mi povesteşti? 

- Nu aici. Pe terenul meu. 

- Acasă? 

- La muzeu. 


La acea oră traficul era slab, aşa că ajunseră la muzeu în mai 
puţin de douăzeci de minute. 

- Putem merge în camera lui Richard? întrebă ea. 

- Desigur, răspunse Cerniga. De ce? 

- Nu ştiu. Cred că am nevoie de intimitate. 

Cerniga se aşeză la biroul lui Richard, cu carneţelul gata pregătit 
în faţa lui. Deborah se aşeză pe un fotoliu, cu spatele la raftul de 
cărţi, simţindu-şi pielea sensibilizată de arsuri superficiale pe braţe 
şi pe mâini. Una dintre arsuri avusese însă nevoie de bandajare 
serioasă. 

Se dăduseră diverse loţiuni şi creme contra arsurilor, dar pielea 
ei continua să pară fragilizată şi sensibilizată, gădilând-o la cel mai 
mic curent de aer. Keene se mulţumi să privească, părând abătut. 

- Asta e intimitate, să înţeleg? rosti ea. 

- In ce mă priveşte pe mine, răspunse el. Vor urma luni de zile 
de hârţogăraie de tot felul, dar voi face tot ce pot ca să te ţin 
departe de chestia asta. 

- Eşti sigur că era el? 

- Bowers? zise Cerniga. Da. Duba a fost găsită arzând într-un 
şanţ în apropiere de Virginia Highlands. 

- S-a prăbuşit? 

- Greu de spus. Se pare că a fost incendiată. 

- Incendiată? 

335 


- Autodafeul este un gest favorit al indivizilor ăstora cu 
apucături de martiri politici, explică el. Deşi nu înţelegem de ce ar 
fi făcut-o de vreme ce, se pare, au luat ceea ce căutau. Au fost 
scoase două cadavre. Unul era în mod clar tipul cu tatuaje şi capul 
ras pe care l-ai descris. Celălalt, şoferul, era, probabil, Calvin 
Bowers. Va trebui să aşteptăm compararea amprentelor dentare, 
dar cam aşa stau lucrurile. Intr-un container din spate era un al 
treilea trup. E ceea ce cred eu că e? 

- Nu, răspunse Deborah. Nu au obţinut ceea ce căutau. De-asta 
au incendiat probabil duba şi s-au incendiat şi pe ei înşişi. Al treilea 
cadavru era al lui Marcus. Am schimbat corpurile şi l-am lăsat pe 
celălalt să ardă în mormântul Atreus. În acele momente se 
grăbeau şi nu au fost foarte atenţi, dar cred că şi-au dat seama la 
scurtă vreme după ce au plecat. 

Keene scoase un fluierat uşor. 

Cerniga se uită la ea. Nu spuse nimic, dar Deborah avu impresia 
că el părea impresionat. Ea se uită în altă parte. Nu vroia admiraţia 
sau compătimirea lui, ci era doar dornică să scape de tot acest 
coşmar. 

- Masca mortuară a supravieţuit incendiului? întrebă ea brusc. 

- Nu într-un stadiu în care să mai poată fi expusă, îmi pare rău. 

- E-n regulă, rosti ea. Lui Marcus i-ar fi plăcut să fie arsă pe un 
rug funerar în amintirea lui Agamemnon. Sau ceva de genul ăsta, 
adăugă ea, zâmbind cu tristeţe. 

- Ştii că atunci când germanii au invadat Grecia, zise Cerniga, 
Hitler a dat ordine exprese ca Atena să nu fie bombardată. O 
socotea căminul lui spiritual. Se spune că Al Doilea Război Mondial 
a fost modern în privinţa tehnologiei, dar antic în privinţa 
obiectivelor. 

- Anihilarea inamicului, rosti Deborah. Eradicarea oraşelor 
străine, a culturilor şi a popoarelor socotite inferioare. 

- Nişte obiective cam măreţe pentru „Atreus”, luând în 
considerare faptul că organizaţia n-a avut niciodată mai mult de 
câţiva membri, zise  Cerniga. Cred că ăsta este preţul 
secretomaniei şi paranoiei. Nu se pot face recrutări pe scară prea 
largă. Şi totuşi dispuneau evident de o grămadă de bani. 

- De la Graves? 

Pentru o clipă Cerniga păru uluit. 

- Graves, cu G mare, rosti Deborah. Edward Graves, polițistul 
militar. 

- Corect. Da. Se pare că ela făcut rost de foarte mulţi bani cât a 

336 


stat în Franţa şi i-a folosit în beneficiul lui când s-a întors acasă. Un 
întreprinzător şi om de afaceri de succes. În plus, respectabil. 

Deborah pufni. Nu vedea niciun paradox aici. 

- Acum, că ştim cine conducea gruparea „Atreus”, zise Cerniga, 
vom putea obţine accesul la conturile lui bancare. Mă aştept să 
descoperim că o avere considerabilă se strânsese pe numele lui 
Calvin Bowers. Avea nevoie de bani ca să orchestreze o acţiune la 
o asemenea scară. 

Deborah privi iarăşi în altă parte. Fusese fascinată pentru puţin 
timp de aura de încredere şi forţă a lui Calvin, ba chiar se simţise 
atrasă de el. Gândul o neliniştea, întotdeauna presupusese că este 
imună la aşa ceva. 

„Poate că nu e posibil. Nu în realitate. Mai bine te păzeşti contra 
unei asemenea chestii.. 

- Ştiai când te-ai întors să îl vezi pe Bowers? întrebă Cerniga, 
întrerupându-i şirul gândurilor. 

- Ce? întrebă Deborah, agitându-se uşor sub privirea lui fixă. 

- Ştiai că el era individul, nazistul, cel care l-a ucis pe Richard? 

Preţ de câteva secunde ea nu răspunse, apoi se uită iarăşi în 
altă parte şi clătină din cap. 


După ce Cerniga şi Keene plecară, Deborah rămase pe loc alte 
zece minute lungi, gândindu-se la Marcus şi la Richard, ba chiar şi 
la Calvin. Crezuse că masca lui Atreus era un chip de aur pus peste 
un cadavru antic, dar nu era aşa. Era chipul pe care Calvin - şi cei 
asemenea lui - îl purtau zi de zi, minciuna permanentă care le 
permitea unor astfel de oameni să trăiască nerecunoscuţi în lume, 
neatinşi de panica, groaza şi neîncrederea pe care adevăratele lor 
chipuri le-ar fi stârnit. Oare câţi alţii asemănători se mai găseau în 
acele zile în Georgia, în America, trăind vieţi de oameni obişnuiţi, 
dar în particular fiind plini de ură, de dispreţ, de dorinţa de a-i 
distruge pe toţi cei care nu arătau ca ei, nu aveau aceeaşi credinţă 
cu ei sau nu iubeau ca ei? Gândul o înfioră şi o deprimă, ca o 
mănuşă de fier care i se strângea în jurul inimii. 

„Copiii şi taţii lor”, îşi zise ea. 

Despre asta era vorba. Deborah şi tatăl ei, Tonya cu al ei, 
Marcus cu tatăl lui, Alexandra şi al ei. Mai puţin în sens literal, 
Richard. Poate chiar şi Calvin şi Graves, polițistul fascist care îi 
fusese mentor în cadrul grupării. Atreus însuşi şi Agamemnon, 
Agamemnon şi Oreste, care se răzbunase pe mama lui ucigaşă... 
Priam şi Hector, Ahile şi Pirrus. Nenumăratele - şi, pentru Deborah, 

337 


anonimele - victime ale lagărelor de concentrare, părinţi şi copii la 
un loc. Blestemul lui Atreus însemnase repetarea crimei şi 
răzbunării de-a lungul generaţiilor de succesori. Şezând acum în 
tăcere, Deborah văzu adevărul răspândit ca o perdea de sânge în 
însăşi esenţa naturii umane, ca o boală contagioasă, infectând pe 
oricine l-ar fi atins. Se întoarse spre cartea ei: înălţarea şi căderea 
Germaniei naziste. 

Calvin era mort, sinuciderea venind ca rezultat al incapacității 
lui de a suporta eşecul. Asta depinzând, bineînţeles, de rezultatele 
analizelor dentare. Dar cine mai putea fi implicat? „Atreus” 
însemnase doi oameni. De-a dreptul jalnic. Numai că ura pe care 
cei doi o nutreau era disproporționat de mare şi, ca atare, cu un 
imens potenţial letal. 

Deborah se opri, brusc atrasă de un gând. 

Doi? Nu. Existase şi un al treilea om, cineva pe care ea ÎI 
întrezărise doar atunci când stătuse în duba ce o ducea spre micul 
monument funerar al lui Calvin... 

„Ceea ce înseamnă...” 

Trebuia să-i spună lui Cerniga. Se răsuci pe fotoliul ei şi aproape 
în aceeaşi clipă auzi clinchetul încuietorii când raftul de cărţi 
începu să se deschidă încet. 


338 


Capitolul 79 


Spaţiul din spatele raftului de cărţi nu putea fi mai rece decât 
restul încăperii, aşa că Deborah îşi zise că fiorul pe care îl simţi pe 
ceafa şi pe şira spinării nu putea să provină decât din imaginaţia 
ei. 

- Bună, Calvin, rosti ea, fără să se întoarcă. 

El se duse drept la uşă şi blocă broasca. Arăta total debusolat, 
cu ţinuta lui ordonată complet dispărută, cu costumul boţit şi 
şifonat, cu părul vâlvoi, cu faţa pătată de noroi, grăsime şi sânge. 
Ţinea iarăşi în mână acel pumnal lung nazist, deşi acesta îi atârna 
ca şi cum el n-ar fi fost conştient de prezenţa lui. Toate acestea îl 
făceau să aibă un comportament nou şi de o labilitate psihică pe 
care Deborah nu o agrea deloc. 

- Nu te surprinde să mă vezi? rosti el. 

- Nu prea, răspunse Deborah. Ultimul spectacol montat de tine 
îţi depăşeşte nivelul de viziune imaginativă. Am citit despre 
măreaţa estetică nazistă: frumuseţe şi purificare prin genocid. 
Dacă nu ar fi atât de scârboasă, ar trebui luată în derâdere. 
Presupun că poliţia va găsi gloanţe în cadavrele pe care le-ai lăsat 
să ardă în duba aia? 

- Da, din nefericire ultimele mele gloanţe, rosti el. Deşi obiectul 
ăsta, adăugă el, amintindu-şi de pumnal, conţine în el o anumită 
justiţie poetică, nu-i aşa? 

Deborah se uită la cuţit, dar rămase nemişcată. 

- Justiţie, insistă el, apropiindu-se cu un pas de ea şi accentuând 
vorbele, datorită faptelor tale de azi-noapte. Din pricina a ceea ce 
i-ai făcut lui... 

- Der Fuhrer? rosti ea, cu o notă de dispreţ în voce care îi scăpă 
împotriva voinţei. E foarte bine. A primit în sfârşit incinerarea 
anonimă pe care o merita. Şi ştii care e cea mai bună parte? Tu 
însuţi ai pus focul. 

- Taci, rosti el, ridicând cuțitul. 

„Ce faci?” 

Habar n-avea. Îl scotea intenţionat din sărite, poate fiindcă asta 
l-ar fi dezechilibrat complet când el ar fi trecut la inevitabilul atac 
final, dar poate şi pentru că el era doar un bărbat idiot, complet 
idiot, care se bucurase din partea ei de prea multă admiraţie, 

339 


pentru un timp mult prea lung. 

- Voi sunteţi nişte cretini, zise ea. Supremaţia rasei albe!? Ce 
mai glumă. 

- Taci, jidanco! strigă el. 

- Nu-mi poţi face rău, zise ea, ridicându-se în picioare şi 
îndreptându-şi umerii, nemernic de doi bani ce eşti, cu drapelele, 
cu sloganurile şi cu ideile tale tâmpite, şi cu... 

El se repezi la ea, cu paşi imenşi. O parte din creierul ei se 
bucură cu sălbăticie de atac. Deborah se feri, pară atacul şi lovi. 
Nu scoase ghearele sau palmele, ci îşi încordă pumnii şi îl izbi 
drept în faţă, astfel că el se apropie ca un boxer şi o atrase la 
pieptul lui ca să o împiedice de a mai lovi. Deborah îşi duse cu 
putere genunchiul la testiculele lui, dar el anticipă mişcarea şi se 
dădu în stânga, răsucind-o şi pe ea pe spate, astfel încât Deborah 
căzu greoi pe pat. El se duse după ea, ţintuind-o pe loc şi 
luptându-se să-i ţină mâinile sub control cu o mână, în vreme ce 
cu cealaltă ridică pumnalul în aer. 

În acea clipă se auzi o bătaie în uşă. 

- Miss Miller? 

Era Tonya. Calvin făcu ochii mari, apoi îşi înfipse o mână în gâtul 
lui Deborah. Ea se luptă, aşa că el fu nevoit să dea drumul la cuţit 
ca să o ţină bine. Deborah continuă să se lupte, auzind sunetul 
înfundat al vocii Tonyei prin uşă. 

- Tocmai ce am intrat şi nu ştiam dacă sunteţi acolo, rosti Tonya. 

Calvin continuă să o ţină pe Deborah bine strânsă de gât. Apoi 
pe faţă i se lăţi un zâmbet. 

- Ea nu ştie încă, şopti el. Spre surprinderea lui Deborah, strigă 
tare: Mai lasă-ne câteva minute, bine, Tonya? Ne-ai prins... ăăă... 
în intimitate. 

- O, chiar îmi pare rău, domnule Bowers, zise Tonya din spatele 
uşii, plină de respect şi stingherită. Vin mai târziu. 

- E-n regulă, replică el tare. „Nu! Nu pleca! Vino înapoi!” 

El ascultă câteva clipe cum se lasă tăcerea, apoi rânji pofticios şi 
şopti: 

- Ne vom consuma relaţia acum. 

- Eu una nu cred asta. 

Aşa gândise Deborah, dar nu ea rostise vorbele. Cea care 
vorbise fusese Tonya. 

Era chiar în spatele lui. El se rostogoli şi se răsuci, în vreme ce 
Tonya lăsă cheia să-i cadă din mână, dar nu înainte de a-l plesni cu 
toată forţa pe Calvin în cap cu vechiul tomahawk din muzeu. După 

340 


ce el se prăbuşi într-o grămadă informă la podea, Deborah se 
ridică icnind, inspirând cu nesat aer şi ţinându-se de gât. 

- Pentru o armă de barbari, chestia asta funcţionează destul de 
bine, zise Tonya. 

Deborah se uită fix la ea. 

- Spune-mi doar că nu ai vărsat parfumul ăla din greşeală, rosti 
negresa. 


341 


Capitolul 80 
Două luni mai târziu 


Strângerea de fonduri era pe sfârşite. Se servise deja mâncarea 
(considerabil mai bună decât cu ocazia anterioară) şi personalul de 
la A Taste of Elegance începuse, agitat - unii poate ar fi socotit 
chiar în mare grabă - să facă curăţenie. Deborah nu mai avea 
decât să ţină discursul de încheiere. 

Păşi pe podium şi se uită la membrii cvartetului de coarde, care 
se opriseră din cântat şi foloseau ocazia ca să-şi potolească setea. 
Se uită apoi la mulţimea de chipuri, din rândul cărora unele 
începeau să se concentreze asupra ei, şi o zări pe Tonya, undeva în 
spate, aruncându-i un zâmbet vesel şi fâcându-i cu ochiul, ceea ce 
o îndemnă pe Deborah să-i răspundă cu acelaşi gest. Cineva 
ciocăni în sticla paharului cu o linguriţă şi în holul muzeului se lăsă 
tăcerea. 

- Bună seara, doamnelor şi domnilor, zise Deborah. Se opri, 
aşteptând ca şi ultimele conversații să moară. Nu vreau să vă stric 
seara cu un discurs lung, dar îmi face plăcere să anunţ câteva 
lucruri. În primul rând, în numele muzeului, vreau să vă mulţumesc 
tuturor că aţi venit şi că v-aţi oferit ajutorul după această perioadă 
foarte dificilă pentru noi. Sprijinul dumneavoastră, moral şi 
financiar, a fost nepreţuit pentru noi în ultimele câteva săptămâni 
şi va contribui enorm la asigurarea succesului acestui muzeu pe 
viitor. 

Un ropot de aplauze. Deborah aşteptă ca ele să se stingă, 
zâmbind şi dând din cap. 

- Am vrut să folosesc această ocazie pentru a vă prezenta un 
nou membru al personalului administrativ, continuă ea. Tonya 
Mulligrew lucrează pentru muzeul nostru deja de câteva luni, dar 
rolul ei s-a schimbat şi din acest moment ea va îndeplini misiunea 
de director de comunicare al muzeului, un titlu care acoperă toate 
chestiunile legate de publicitate, relaţii cu publicul şi orice îmi va 
mai trece prin minte să las în sarcina ei. Tonya? 

Mulțimea se răsuci pe călcâie şi Tonya ridică o mână, zâmbind 
umil, pe jumătate salutând, pe jumătate admiţându-şi vinovăția. 
Faptul că marea de chipuri prezente era mai mare ca de obicei şi 

342 


destul de diversă în nuanţe de ten reprezenta o mărturie a muncii 
deja depuse de Tonya, un rezultat pe care Deborah şi Richard nu 
reuşiseră să-l atingă împreună nici depunând cele mai intense 
eforturi. 

- Am vrut, de asemenea, să anunţ două expoziţii noi, una 
permanentă, cealaltă temporară, care va poposi la Druid Hills în 
următoarele douăsprezece luni. Expoziţia permanentă va privi 
cultura sclavilor din Georgia secolului al XIX-lea. Este un studiu 
emoţionant şi interesant al moştenirii afro-americane a acestei 
regiuni, incluzând un documentar descriptiv care va fi prezentat 
într-un auditorium construit special, şi exponate care combină 
artefacte, fotografii şi documente prin care se detaliază totul, de la 
capturarea şi comercializarea sclavilor în Africa, cu prezentarea 
corăbiilor pe care erau aduşi, până la viaţa pe plantaţii şi căile 
subterane de comunicare pe care le foloseau. Sperăm să adunăm 
exponate şi de la muzee mai mici, subfinanţate, precum şi de la 
colecţii particulare din Savannah şi din alte părţi ale statului, 
precum şi să putem prezenta materiale despre viaţa din Atlanta de 
dinainte de Proclamaţia de Emancipare. 

Un alt ropot de aplauze, de această dată mai îndelungat şi mai 
puternic. 

- Expoziţia temporară va fi deschisă aici în primele trei luni ale 
anului viitor şi va fi o ocazie unică de a descoperi comorile Greciei 
antice în America de Nord. Graţie lui Dimitri Popadreus, directorul 
Muzeului Naţional de Arheologie din Atena, Grecia, Muzeul Druid 
Hills va fi primul muzeu din afara Europei care va expune o 
colecţie itinerantă specială de aur, bronz şi ceramică miceniană. 
După cum vă puteţi imagina, este vorba de o expoziţie 
extraordinară, deosebită de orice s-a mai văzut în această zonă, 
poate chiar în întreaga ţară, iar noi suntem încântați să o putem 
găzdui. 

Alte aplauze. 

Expoziţia reprezenta, bineînţeles, tributul lui Popadreus faţă de 
bunele intenţii ale lui Richard şi faţă de tactul dovedit de Deborah, 
dar gestul rămânea uluitor de generos chiar şi în atari 
circumstanţe. Apelul venise, nesolicitat şi neaşteptat, cu doar trei 
zile înainte. Vocea grecului răsunase spartă pe linia telefonică 
precum un glas din trecutul antic. Gestul o emoţionase pe Deborah 
până la lacrimi. Undeva, în fundul inimii ei, avusese sentimentul că 
Richard ar fi socotit că merită să faci sacrificii doar pentru a arăta 
oamenilor din Georgia cultura care îl inspirase pe Homer şi pe el 

343 


însuşi. Poate că ar fi crezut chiar că este un eveniment pentru care 
merită să mori. 

- În cele din urmă, zise ea, vreau să toastez în amintirea unui 
om fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil, un om 
pe care îl regretăm din toată inima în seara aceasta... 

Vocea i se estompă şi se stinse. Deborah se opri, deschise gura 
şi se forţă să zâmbească, în vreme ce mulţimea aştepta, 
răbdătoare şi înţelegătoare. Dar cuvintele refuzau să-i iasă din gât. 
Se pregătise mai multe minute ca să spună ce însemnase Richard 
pentru comunitate şi pentru ea personal. Pregătise anecdote 
despre curajul lui ca lider în domeniul artelor, despre simţul 
umorului şi compasiunea care îl caracterizaseră. Stătuse trează 
jumătate din noapte încercând să găsească o modalitate de a-şi 
exprima dragostea pentru omul care dispăruse, dar acum 
cuvintele îi rămăseseră înţepenite în gât. 

- Îmi cer scuze, îngăimă ea. 

Se opri din nou, căută să-şi revină, continuând să zâmbească în 
chip de părere de rău, apoi deschise iarăşi gura ca să rostească 
ceva, orice. Din ochi îi izvorâră lacrimi, care porniră bmsc, de 
neoprit, pe obraji, fără ca ea să reuşească să spună ceva. 

Cumva vederea i se înceţoşă rapid. Privirea ei o descoperi pe 
Tonya în spatele mulţimii şi o văzu pe negresă cum ridică încet 
paharul. Deborah îi imită gestul şi întreaga încăpere se luă după 
ea, rostind la unison: 

- Richard Dixon. 


- Emoţionant discurs, rosti Harvey Webster. Nu credeam că eşti 
în stare de aşa ceva. 

- Eşti un maestru al complimentelor venite în chip de replică, 
Harvey, zise Deborah, zâmbind. 

Încă cinci minute şi lumea de acolo avea să plece. Cinci minute 
şi Deborah avea să se ducă acasă, să doarmă, să se întoarcă la 
treburile legate de conducerea muzeului şi la o variantă oarecare 
de normalitate. Cinci minute de îndurare a lascivităţii greţoase a 
ţapului bătrân din faţa ei. 

- Mai e un lucru pe care l-ai fi putut anunţa, zise el, dar mi-am 
zis că e mai bine să îţi povestesc de el în particular. 

Deborah se încordă. „Consiliul va încerca să mă dea afară, sau 
să-mi taie finanţarea sau...” 

- Spune, rosti ea, luând o gură de gin ca să se îmbărbăteze. 

- Liga Oamenilor de Afaceri Creştini se dizolvă, o anunţă el. 

344 


Credem că vremea ei a trecut. Ca un ultim gest filantropic din 
partea noastră, vom dona o sumă importantă acestui muzeu. 

- E foarte generos din partea voastră, zise Deborah, simțind un 
val de uşurare inundând-o. 

Dacă scăpa de ligă şi de interesele ei dubioase, ar fi avut 
libertate de mişcare în privinţa muzeului, eliminând simultan o 
suspiciune crescândă, amestecată cu vinovăţie, legată de 
menţinerea sprijinului lor pentru muzeu. 

- Măcar asta puteam face şi noi, continuă Webster, zâmbind şi 
scoţându-şi din gură limba aia umedă şi sinistră. 

- Ce temporizare interesantă, remarcă Deborah. De ce se 
destramă Liga tocmai acum? 

- Pare momentul adecvat, răspunse el, cu privirea fixată asupra 
ei. 

- Cei de la FBI cred că „Atreus” a avut legături cu alte grupuri de 
afaceri legitime, zise Deborah, fără nici o legătură cu spusele lui. 
Cred că organizaţia furniza un soi de echipă dură de asalt pentru 
organizaţii mai respectabile care împărtăşeau aceleaşi vise de 
supremație a rasei albe. 

- Chiar aşa? se miră Webster. Nu cunosc această organizaţie. 

- Sunt convinsă de asta. Era o celulă din ceea ce poate fi 
considerată o organizaţie teroristă. Noi am crezut că ei au pus 
mâna pe o armă extrem de puternică, dar s-a dovedit că acea 
armă era mai degrabă de natură ideologică decât practică. 

- Într-adevăr, rosti el, continuând să zâmbească, să simuleze o 
curiozitate politicoasă şi să-i facă jocul lui Deborah. „Atreus” ai zis? 
Pare un nume latinesc. 

- Grecesc, îl corectă ea, continuând la rândul ei să zâmbească. 
Atreus a fost părintele unei case blestemate, responsabil pentru 
cele mai reprobabile acte de brutalitate împotriva membrilor 
propriei familii, motiv pentru care descendenţii săi au fost 
blestemaţi să poarte războaie inutile şi să moară violent de mâna 
propriilor familii. Ca simbol de violenţă şi ură, legat de gloria antică 
a Greciei, aceşti neonazişti au făcut din el şi din descendenţii lui o 
emblemă, o reprezentare a tot ceea ce ei voiau să realizeze, mai 
ales împotriva unor oameni ca Tonya şi ca mine. 

- Extraordinar, făcu Webster. 

- Da. 

Individul scoase un rânjet dur. 

- Mereu oamenii ca tine vor avea ceva aparte, nu? rosti el. 
Mereu va exista o cauză, ceva rău care să fie îndreptat. 

345 


- Doamne, sper să fie aşa, ripostă ea. 

- Cruciadele, reluă el, pe un ton sfătos, pot fi foarte costisitoare. 

- Ştiu. Dar merită întotdeauna preţul. Cu câteva luni în urmă a 
fost ucis un vagabond. Un rus. Era un cruciat. Lupta şi obsesia lui l- 
au costat totul. 

- Deci înţelegi ce spun, zise Webster, zâmbind cu subinţeles. 

- Am primit ieri o scrisoare de la fiica lui, replică Deborah. 
Guvernul lui i-a reacordat toate distincţiile pe care i le retrăsese şi 
i-a dat o medalie specială post-mortem pentru serviciu în slujba 
ţării. 

- Dar el continuă să fie mort, nu? 

- Aşa e, acceptă Deborah. Dar fata lui îl iubeşte din nou şi 
nimeni nu poate înlocui aşa ceva. 

După ce plecă de lângă Webster, Deborah primi un apel 
telefonic pe mobil. 

Era Cerniga. Îi spuse că şi-ar fi dorit să fie acolo pentru 
strângerea de fonduri - ca dovadă de sprijin - dar avusese mult de 
lucru. Îi mai spuse că era bucuros pentru faptul că ea părea în 
regulă şi pentru faptul că muzeul era iarăşi pe picioare, şi o invită 
să bea cândva ceva împreună, „ca să mai depene amintiri”. 

Deborah se uită la mulţimea de oameni care se plimba pe sub 
prora verzuie a galerei cu femeia-şarpe (dovedită între timp a data 
cu adevărat din secolul al XVI-lea) zâmbind îngheţat înspre marea 
de oameni. Se obişnuise cu acea privelişte. Continua să o 
socotească oribilă, dar obiectul avea o expresie aparte, ca şi cum 
ar fi devenit ultima farsă în glumă pe care Richard i-o făcuse lui 
Deborah, iar datorită acestui fapt ea ajunsese chiar să o placă. 

- Mulţumesc, îi răspunse ea lui Cerniga. Apreciez invitaţia. 

- Şi? 

- Am numărul tău, rosti ea. 

- Bine, rosti el cu nesiguranţă în glas. N 

Deborah închise şi inspectă mulţimea în căutarea Tonyei. In 
ciuda comportamentului promiţător al furnizorilor de catering, 
aceştia lăsaseră până la urmă o întreagă masă plină cu şerveţele 
şi farfurii murdare. Trebuia să-i scoată pe aceşti oameni de acolo, 
cu politeţe dar şi cu fermitate, astfel ca să poată trece la lucru şi 
să ajungă la culcare la o oră rezonabilă. A doua zi era sâmbătă şi 
Deborah decisese - aşa cum îi explicase mamei ei cu o noapte 
înainte, lăsând-o pe aceasta cu gura căscată de uimire - să 
participe la slujba de Sabat pentru prima dată de când venise în 
Atlanta. Indiferent de ce altceva ar fi însemnat un asemenea gest, 

346 


el reprezenta în primul rând un indicator al unui nou început, iar 
chestia asta o emoţiona profund pe Deborah, mult mai mult decât 
rujul şi parfumul pe care le ascunsese deocamdată iarăşi în 
dulăpiorul de sub chiuvetă. Avea să-şi ia adio de la Richard, de la 
Marcus, poate chiar de la tatăl ei şi de la nenumăraţii morţi ai 
familiei bunicii ei în cuvintele Kaddish-ului, şoptite încet doar 
pentru ea însăşi: 


„Prea puternice şi veşnic Tată, în durere şi la bucurie, Tu, 
izvorul nostru de viață, ne însoțeşti pretutindeni. 
Amintindu-ne cu dragoste de cei pe care Tu i-ai chemat la 
Tine, îți mulțumim Tie pentru exemplul vieții lor, pentru 
dulcea noastră  tovărăşie cu ei, pentru amintirile 
împărtăşite şi nemuritoarea inspirație pe care ei o lasă în 
urmă. Ca tribut pentru cei plecați, care sunt legați de Tine 
prin lanţurile vieții veşnice, ne dedicăm vieţile noastre 
servirii Tale. Mângăie-i, ne rugăm noi Tie, pe toţi cei care 
jelesc. Chiar dacă ei nu înțeleg scopurile Tale, îşi mentin 
încrederea în înțelepciunea Ta. Dă-le Tu, Doamne, putere în 
durerea lor şi sprijină-le credința în Tine când ei se ridică 
pentru a-ți sanctifica numele Tău.” 


Oare Deborah chiar credea asta? Nu chiar. Era posibil însă să o 
facă în timp, deoarece o parte a ei simţea că ar fi trebuit să 
rostească acele cuvinte cu voce tare ca să le adeverească, că dacă 
le putea rosti în prezenţa altora care se luptau cu aceeaşi lume, cu 
aceleaşi adevăruri dure, cu aceleaşi paradoxuri şi aceeaşi nevoie 
de echilibm, atunci poate că acel nou început pe care ea îl căuta 
avea să vină în întâmpinarea ei. Exista cel puţin speranţă, iar aşa 
ceva valora mult mai mult decât îşi imaginase ea vreodată. 


SFÂRŞIT 


347