Agatha Christie — Moartea vine ca un sfarsit

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol Il. Moartea vine ca 
un sfârșit Vol. 1 


Profesorului S. R. K. Glanville 
Dragă Stephen, Tu ai fost cel ce mi-a sugerat ideea unui 
roman poliţist a cărui acţiune să fie plasată în Egiptul Antic 
şi, fără ajutorul şi încurajările tale, această carte n-ar fi fost 
scrisă niciodată 
Doresc să mărturisesc cât de mult m-a pasionat toată acea 
literatură interesantă ce mi-ai împrumutat-o şi să-ţi 
mulţumesc, o dată în plus, pentru răbdarea cu care mi-ai 
răspuns la întrebări, şi pentru truda şi timpul dedicate. Cât 
despre plăcerea şi interesul cu care am scris cartea, le 
cunoşti deja. 

A ta afectuoasă ş recunoscătoare prietenă, Agatha Christie 


CUPRINS: 

Nota autoarei 4 

CAPITOLUL. 1 6 

A doua lună a inundaţiilor - ziua a 20-a 6 
Capitolul Il 16 

A treia lună a inundaţiilor - ziua a 4-a 16 
CAPITOLUL III 24 

A treia lună a inundaţiilor-ziua a 14-a 24 
CAPITOLUL IV 31 

A treia lună a inundaţiilor - ziua a 15-a 31 
CAPITOLUL. V 38 

A patra lună a inundaţiilor - ziua a 5-a 38 
CAPITOLUL VI 45 

Prima lună de iarnă - ziua a 4-a 45 
CAPITOLUL. VII 53 

Prima lună de iarnă - ziua a 5-a 53 


CAPITOLUL VIII 59 

A doua lună de iarnă - ziua a 10-a 59 
CAPITOLUL IX 65 

A doua lună de iernă - ziua a 10-a 65 
CAPITOLUL X 73 

A patra lună de iarnă - ziua a 6-a 73 
CAPITOLUL XI 82 

Prima lună de vară - ziua a ll-a 82 
CAPITOLUL XII 94 

Prima lună de vară - ziua a 12-a. 94 
CAPITOLUL XIII 99 

Prima lună de vară - ziua a 12-a 99 
CAPITOLUL XIV 104 

Prima lună de vară - ziua a 25-a 104 
CAPITOLUL XV 114 

Prima lună de vară - ziua a 30-a 114 
CAPITOLUL XVI 122 

A doua lună de vară - ziua 1.122 
CAPITOLUL XVII 134 

A doua lună de vară -ziua 1 134 
CAPITOLUL XVIII 145 

A doua lună de vară -ziua a 10-a 145 
CAPITOLUL XIX 153 

A doua lună de vară -ziua a 15-a 153 
CAPITOLUL XX 163 

A doua lună de vară -ziua a 15-a 163 
CAPITOLUL XXI 168 

A doua lună de vară -ziua a 16-a 168 
CAPITOLUL XXII 176 

A doua lună de vară -ziua a 17-a 176 
CAPITOLUL XXIII 183 

A doua lună de vară -ziuaa 17-a 183 


Nota autoarei. 
Acţiunea acestei cărţi are loc pe malul de vest al Nilului, la 
Theba, în Egipt, în jurul anului 2000 î.e.n. Atât locul cât şi 


timpul sunt cu totul întâmplătoare. S-ar fi putut alege la fel 
de bine orice alt loc şi orice altă perioadă, dar s-a întâmplat 
ca subiectul cărţii să fie inspirat, atât în ce priveşte 
personajele cât şi intriga de două sau trei scrisori egiptene 
din perioada celei de-a XI-a dinastii, găsite cu aproximativ 
20 de ani în urmă de expediţia egipteană a Muzeului 
Metropolitan de Artă, din New York, într-un mormânt de 
piatră, vizavi de Luxor, şi traduse de profesorul (pe atunci 
domnul) Battiscombe Gunn în „Ihe Museum's Bulletin”. 

Poate este interesant pentru cititor să ştie că o ofrandă 
adusă lui Ka - o trăsătură obişnuită a civilizaţiei antice 
egiptene - impunea o înzestrare, foarte asemănătoare, în 
principiu, cu practica religioasă a cedării moştenirilor în 
Evul Mediu. Averea era lăsată ca moştenire preotului Ka cu 
condiţia ca acesta să întreţină mormântul testatorului şi să 
aducă jertfe la mormânt în anumite zile de sărbătoare ale 
anului pentru odihna sufletului celui decedat. 

Termenii „frate” şi „soră” din textele egiptene de obicei 
înseamnă „iubit”, „iubită” şi sunt folosite, în mod frecvent, 
ca „soţ” şi „soţie”. Ei sunt folosiţi astfel în această carte. 

Calendarul agricol al Egiptului Antic, constând din trei 
anotimpuri a câte patru luni de 30 de zile fiecare, stătea la 
baza vieţii rurale, iar prin adăugarea a cinci zile la sfârşitul 
anului era folosit drept calendar oficial al anului de 365 zile. 
Acest „an”, la origini, începea odată cu revărsarea Nilului în 
a treia săptămână din iulie, după calculele noastre; însă 
absenţa „anului bisect” a condus de-a lungul secolelor la un 
decalaj, astfel încât, la vremea derulării acţiunii acestei 
cărţi, Anul Nou cădea cu aproximativ şase luni mai înainte 
de începerea anului agricol, adică în ianuarie, nu în iulie. 
Pentru a scuti cititorul de a ţine seama continuu de aceste 
şase luni, datele folosite ca titluri de capitole sunt 
prezentate conform calendarului agricol din acea vreme, 
adică: Inundaţiile - sfârşitul lui iulie până la sfârşitul lui 
noiembrie; Iarna - sfârşitul lui noiembrie până la sfârşitul 


lui martie; Vara - sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui 
iulie. 


CAPITOLUL. 1. 

A doua lună a inundaţiilor - ziua a 20-a. 

Renisenb stătea în picioare şi privea Nilul. 

Din depărtare, răzbăteau vag până la ea glasurile ridicate 
ale fraţilor săi, Yahmose şi Sobek, prinşi într-o dispută cu 
privire la necesitatea întăririi digului într-un anumit loc. 
Vocea lui Sobek era puternică şi îndrăzneață ca 
întotdeauna. El avea obiceiul să-şi expună ideile cu mare 
siguranţă. Glasul lui Yahmose era scăzut şi şovăitor, 
exprimând nesiguranţă şi nelinişte. Yahmose era în 
permanenţă neliniştit cu privire la tot şi la toate. El era fiul 
cel mai mare şi, în timpul absenței tatălui lor, plecat pentru 
a vizita proprietăţile din nord, conducerea plantațiilor îi era 
încredinţată, într-o oarecare măsură, lui. Yahmose era 
moale, prudent şi înclinat să vadă greutăţile chiar şi dacă 
nu existau. Era un bărbat robust, cu mişcări domoale, fără 
nimic din vioiciunea şi siguranţa lui Sobek. 

Încă din frageda ei copilărie, Renisenb îşi amintea de 
aceşti doi fraţi înfruntându-se exact pe acelaşi ton, ca acum. 
Faptul acesta îi dădu brusc un sentiment de siguranţă... Era 
din nou acasă. Da, revenise acasă... 

Totuşi, aruncându-şi încă o dată privirea peste apa gălbuie 
şi strălucitoare, răzvrătirea şi durerea îi reînviară. Khay, 
tânărul ei soţ, era mort... Khay, cu faţa lui surâzătoare şi 
umerii puternici. Khay era cu Osiris în împărăţia morţii... 
lar ea, Renisenb, soţia lui iubită, rămăsese dezolată. 
Fuseseră împreună opt ani - o luase pe când era aproape o 
copilă - iar acum se întoarse văduvă, cu copilul lui Khay, 
Teti, în casa părintească. 

În momentele acestea, însă, i se părea că n-ar fi fost 
niciodată plecată... 


Binecuvântă acest gând... 

Va încerca să uite toţi aceşti opt ani, atât de încărcaţi de 
fericire şi atât de brutal sfârşiţi în durere. 

Da, să-i uite, să-i alunge din minte. Să redevină Renisenb, 
fiica preotului Ka, Imhotep, o fată zburdalnică, nepăsătoare. 
Dragostea aceasta a soţului şi fratelui fusese un lucru crud, 
care o păcălise prin dulceaţa ei. Îşi amintea umerii 
puternici, bronzaţi, ai lui Khay, gura lui surăzătoare... Acum 
Khay era îmbălsămat, înfăşurat în bandaje, protejat de 
amulete în călătoria lui spre tărâmul celălalt. De acum 
încolo, niciodată pe această lume, Khay nu o să mai 
călătorească pe Nil, nu o să mai prindă peşte şi nu o să mai 
râdă în soare în timp ce ea, aşezată în barcă cu micuța 'Leti 
în poală, îi zâmbea la rândul ei... 

Renisenb gândi: „N-am să mă mai gândesc la asta. S-a 
terminat! Sunt acasă. Totul e la fel ca înainte. Şi eu am să 
fiu, în curând, aceeaşi. Totul va fi ca înainte. Teti deja a 
uitat. Se joacă şi râde cu ceilalţi copii.” 

Renisenb se întoarse brusc şi o luă înapoi către casă, 
strecurându-se printr-o mulţime de măgari cu spinările 
încărcate care erau mânaţi către malul fluviului. Trecu 
printre hambare şi acareturi şi intră pe poartă, în curte. 
Era foarte plăcut în curte. Aveau un lac artificial înconjurat 
de oleandri înfloriţi şi iasomie şi umbrit de smochini. Teti şi 
cu ceilalţi copii se jucau acum, glasurile lor înălțându-se 
ascuţite şi limpezi. Intrau şi ieşeau în fugă din micul pavilion 
amplasat pe o parte a lacului. Renisenb observă că Ieti se 
juca cu un leu de lemn a cărui gură se deschidea şi se 
închidea când trăgeai de o sfoară, o jucărie pe care ea 
însăşi o iubea de când era copil. Gândi din nou, mulţumită: 
„Sunt iar acasă...” Aici nimic nu se schimbase, totul era cum 
fusese. Aici viaţa era sigură, constantă, fără schimbări, Teti 
era acum copilul, iar ea una din multele mame închise între 
pereţii casei - dar cadrul, esenţa lucrurilor rămăseseră 
neschimbate. 


O minge scăpată de unul dintre copii se rostogoli la 
picioarele ei şi ea o ridică şi i-o aruncă înapoi, râzând. 

Renisenb îşi continuă drumul spre veranda cu coloanele 
viu colorate şi pătrunse în casă, trecând prin marea 
încăpere centrală cu friza sa pictată cu lotuşi şi maci şi tot 
aşa până ajunse la capătul casei unde erau camerele 
femeilor. 

Glasuri ridicate îi izbiră auzul şi se opri din nou, savurând 
cu plăcere vechile, familiarele ecouri. Satipy şi Kait - 
înfruntându-se ca de obicei! Acest binecunoscut ton al 
glasului lui Satipy, ascuţit, dominator şi terorizant! Satipy 
era soţia fratelui său, Yahmose, o femeie înaltă, energică, 
rea de gură, săritoare la greu, obişnuită să comande. Ea 
stabilea veşnic regulile, hărţuia servitorii găsind peste tot 
greşeli şi cerându-le să facă lucruri imposibile, strivindu-i 
cu forţa puternică a ocărilor şi personalităţii sale. Toţi se 
temeau de limba ei şi se grăbeau să-i îndeplinească 
ordinele. Însuşi Yahmose avea o mare admiraţie pentru 
hotărâta, curajoasa lui soţie, într-atât încât se lăsa 
bruftuluit de ea într-un mod care, nu o dată, o înfuriase pe 
Renisenb. 

La răstimpuri, în pauzele dintre frazele ascuţite ale lui 
Satipy, se auzea vocea liniştită, încăpăţânată a lui Kait. Kait 
era o femeie cu şolduri late şi urâtă, şi era soţia chipeşului 
şi veselului Sobek. Le era devotată cu trup şi suflet copiilor 
ei, arareori se gândea sau vorbea despre altceva. În 
certurile zilnice cu cumnata sa îşi susţinea punctul de 
vedere prin simplul truc al repetării a ceea ce spusese la 
început cu o îndărătnicie liniştită, constantă. Nu manifesta 
nici enervare, nici pasiune, şi niciodată nu lua în seamă un 
punct de vedere, altul decât al ei. Sobek era foarte ataşat 
de soţia sa şi-i vorbea deschis despre toate, mulţumit de 
priceperea cu care părea că-l ascultă, încuviinţând sau 
dezaprobând tihnit, neamintindu-i de nimic supărător, când, 
de fapt, mintea ei era tot timpul preocupată cu cine ştie ce 
problemă legată de copii. 


— E o insultă, asta e! Strigă Satipy. Dacă Yahmose ar fi 
avut curaj măcar cât un şoarece n-ar fi suportat nici o 
secundă aşa ceva! Cine are grijă de toate aici când Imhotep 
e plecat? Yahmose! Şi ca soţie a lui Yahmose, eu ar trebui să 
am primul cuvânt în alegerea rogojinilor şi pernelor 
femeilor. Sclava asta neagră, cât un hipopotam, ar trebui să 
fie... 

Vocea grea, adâncă, a lui Kait interveni: 

— Nu, nu, micuța mea, nu mânca părul păpuşii. Uite, ai 
aici ceva mai bun... Dulce... Ah, ce bun... 

— Cât despre tine, Kait, n-ai nici un pic de politeţe, nici 
măcar nu mă asculţi... Nu răspunzi... ai nişte maniere 
înfiorătoare. 

— Perna albastră a fost întotdeauna a mea... Oh, uită-te la 
micuța Ankh... Încearcă să meargă... 

— Eşti la fel de proastă ca şi copiii tăi, Kait, şi asta spune 
mult! Dar să nu crezi că prin asta ai să scapi. Voi avea 
drepturile mele, să ştii! 

Renisenb tresări la auzul unor paşi în spatele ei. Se 
întoarse repede, cu vechiul şi familiarul sentiment de 
antipatie la vederea bătrânei Henet, stând în faţa sa. 

Faţa slabă a lui Henet era strâmbată în acel cunoscut 
zâmbet pe jumătate lingugşitor. 

— Cred că-ţi spui că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, 
Renisenb. Nici nu ştii cât îndurăm, cu toţii, din cauza limbii 
ascuţite a lui Satipy! Desigur, Kait poate să-i răspundă. Dar 
nu toţi avem norocul ăsta! Eu îmi cunosc locul, aşa sper... Şi 
îi sunt foarte recunoscătoare tatălui tău că mi-a oferit un 
acoperiş, m-a hrănit şi m-a îmbrăcat. Ah, tatăl tău e un om 
bun. Lia rândul meu, am încercat întotdeauna să fac tot ce 
pot. Muncesc întruna, dând o mână de ajutor ici şi colo, fără 
să aştept mulţumiri sau recunoştinţă. Dacă ar fi trăit 
scumpa ta mamă, ar fi fost altfel. Ea mă aprecia. Eram ca 
două surori! Era o femeie frumoasă. Ei bine, mi-am făcut 
datoria şi mi-am îndeplinit promisiunea faţă de ea. „Ai grijă 
de copii, Henet”, mi-a spus pe patul de moarte. Şi eu m-am 


ţinut de cuvânt. Am trudit pentru voi toţi fără să pretind 
mulţumiri. Nici nu le-am pretins, nici nu le-am primit! „E 
doar bătrâna Henet”, spune lumea, „ea nu contează”. 
Nimeni nu se gândeşte la mine. De ce ar face-o? Eu doar 
încerc să fiu de folos, asta-i tot. 

Alunecă precum un ţipar pe sub braţul lui Renisenb şi 
intră în camera alăturată. 

— Cât priveşte pernele acelea, iartă-mă, Satipy, dar s-a 
întâmplat să-l aud pe Sobek spunând... 

Renisenb porni mai departe. Vechea ei antipatie faţă de 
Henet se redeşteptă. Ciudat, dar niciunul dintre ei n-o 
putea suferi! Şi asta din pricina glasului ei plângăreţ, a 
permanentei autocompătimiri şi a plăcerii răutăcioase cu 
care punea paie pe foc în cazul certurilor. 

„Ei şi?”, gândi Renisenb, „de ce nu?”. Poate era modul ei 
de a se distra. Viaţa fusese cruntă cu ea... Şi era adevărat 
că muncea ca o slugă şi că nimeni nu-i era recunoscător. 
Nici nu puteai să-i fii recunoscător lui Henet... Îşi scotea în 
evidenţă propriile-i merite cu atâta insistenţă încât îţi 
pierea cheful să-i mai spui un cuvânt drăguţ. 

Henet, gândea Renisenb, era unul dintre acei oameni 
sortiţi să fie devotați altora şi să n-aibă pe nimeni devotat 
lor. Ca înfăţişare era neatrăgătoare, şi tot atât de proastă, 
deşi întotdeauna era la curent cu tot ceea ce se întâmpla. 
Felul ei de a păşi lipsit de zgomot, auzul ascuţit şi ochii ei 
permanent iscoditori făceau ca nimic să nu rămână multă 
vreme pentru ea un secret. Uneori păstra pentru ea cele 
aflate, alteori le strecura în şoaptă fie unuia, fie altuia 
dintre cei din casă şi se retrăgea în umbră, urmărind cu 
satisfacţie efectul spuselor sale. 

Nu o dată, cei din casă îi ceruseră lui Imhotep s-o alunge 
pe Henet, dar el nu consimţise. Era poate singura persoană 
care o plăcea; iar ea îi răsplătea protecţia cu un 
devotament atât de exagerat, încât restul familiei îl 
considera dezgustător. 


Renisenb rămase o clipă nehotărâtă, ascultând disputa tot 
mai înfierbântată a cumnatelor sale, alimentată şi de 
intervenţia lui Henet, apoi o porni agale către mica 
încăpere în care bunica ei, Esa, stătea singură, înconjurată 
doar de două mici sclave negrese. Acum era ocupată cu 
cercetarea unor bucăţi de pânză pe care i le arătau, iar ea 
le bruftuluia în felul ei caracteristic, prieteneşte. 

Da, totul era neschimbat. Renisenb stătea neobservată, 
ascultând. Bătrâna Esa se împuţinase niţel, asta era tot. Dar 
vocea îi rămăsese aceeaşi, şi lucrurile pe care le rostea erau 
aceleaşi, aproape cuvânt cu cuvânt, ca cele pe care 
Renisenb îşi amintea să le fi auzit şi în urmă cu opt ani, 
când părăsise casa... 

Renisenb se strecură afară. Nici bătrâna, nici cele două 
micuţe sclave n-o observară. O clipă se opri în faţa uşii 
deschise de la bucătărie. O izbi un miros de rațe fripte şi 
larma vocilor şi a râsetelor; pe masă, o grămadă de legume 
aştepta rândul la gătit. 

Renisenb rămase nemişcată, cu ochii aproape închişi. Din 
locul acela putea auzi tot ce se petrece în casă. Diferitele 
zgomote dinspre bucătărie, vocea înaltă, stridentă a 
bătrânii Esa, timbrul ascuţit al lui Satipy şi contralto-ul slab, 
profund, persistent al lui Kait. Un concert de voci feminine 
care discutau, râdeau, se plângeau, bombăneau, 
exclamau... 

Dintr-o dată Renisenb se simţi sufocată de zarva 
gălăgioasă a femeilor. Femeile... Gălăgioasele, limbutele 
femei! O casă plină de femei... Veşnic gălăgioase, veşnic în 
fierbere... Vorbăreţe, certăreţe, bârfitoare... N-aveai ce să 
le faci! 

Iar Khay... Khay tăcut şi atent în barca lui, preocupat 
complet de peştele ce trebuia să muşte din momeală... 

Nimic din amestecătura aceasta de glasuri, din zarva şi 
agitația asta fără sfârşit n-avea să-l ajungă. 

Renisenb ieşi din nou în liniştea dogoritoare de afară. Îl 
zări pe Sobek întorcându-se de pe plantaţii şi, în depărtare, 


îl văzu pe Yahmose îndreptându-se către Mormânt. 

Se răsuci şi o porni spre stâncile de calcar unde se afla 
Mormântul. Era Mormântul marelui nobil Meriptah, iar 
tatăl său era preotul care se ocupa de întreţinerea 
Mormântului. Toate proprietăţile şi pământurile făceau 
parte din moştenirea lăsată pentru întreţinerea 
Mormântului. 

Când tatăl său era plecat, îndatoririle de preot al lui Ka 
erau preluate de fratele ei, Yahmose. Când Renisenb, după 
ce străbătu poteca abruptă, ajunse la Mormânt, îl găsi pe 
Yahmose consultându-se cu Hori, omul de încredere şi 
mâna dreaptă a tatălui său în conducerea şi administrarea 
afacerilor, în cămăruţa de piatră alăturată camerei 
ofrandelor. 

Hori ţinea pe genunchi un sul de papirus desfăşurat şi 
amândoi se uitau peste el. 

La apariţia ei, Yahmose şi Hori zâmbiră, iar ea se aşeză 
lângă ei, într-un petec de umbră. Renisenb fusese 
întotdeauna foarte ataşată de fratele ei Yahmose. El era 
amabil şi afectuos cu ea, şi se purta blând şi prietenos. Hori, 
de asemenea, manifestase întotdeauna o amabilitate gravă 
faţă de mica Renisenb şi de multe ori îi reparase jucăriile. 
Când ea plecase de acasă, Hori era un tânăr sobru şi liniştit, 
cu mâini sensibile şi îndemânatice. Renisenb se gândi că 
deşi părea mai matur, aproape că nu se schimbase deloc. 
Zâmbetul liniştit cu care o întâmpină era acelaşi pe care-l 
cunoştea dintotdeauna. Yahmose şi Hori socoteau cu glas 
scăzut: 

— Şaptezeci şi trei baniţe de orz cu Ipy cel tânăr... 

— În cazul ăsta, ies în total două sute treizeci de secară şi 
o sută douăzeci de orz. 

— Da, dar uite şi preţul lemnului, obţinut la schimb în ulei 
la Perhaa... 

Continuau să discute între ei. Renisenb moţăia în 
murmurul plăcut al glasurilor care, parcă, veneau de 
undeva. 


Yahmose se ridică şi-i înmână sulul de papirus lui Hori, 
apoi ieşi. 

Renisenb continua să stea învăluită în tăcerea aceea 
paşnică. 

Apoi atinse sulul de papirus şi întrebă: 

— E de la tata? 

Hori dădu din cap. 

— Ce scrie? Întrebă ea, curioasă. 

Desfăşură sulul şi se uită la semnele care n-aveau nici un 
înţeles pentru ochii ei neştiutori. 

Surâzând, Hori începu să citească peste umărul ei, 
urmărind cu degetul pe măsura ce citea. Scrisoarea era 
concepută în stilul înzorzonat al scribilor profesionişti din 
Heracleopolis. 

„Slujitorul moşiei, Imhotep, slujitor al lui Ka, grăieşte: 

Fie ca sănătatea să-ţi fie ca ale celui ce va trâi un milion de 
ani Să te ajute Zeul Herishaf, stăpânul Heracleo-polisului şi 
toţi ceilalţi Zei. Zeul Ptah să-ţi bucure inima ca unuia care 
va trăi mult. Fiul vorbeşte mamei sale, slujitorul lui Ka 
mamei sale Esa. Cum te simţi, fericită şi sănătoasă? Cum vă 
simţiţi, voi, toţi din casă? Yahmose, fiul meu, cum te simţi, 
eşti bine, sănătos? Îngrijeşte cât mai bine pământurile 
mele. Străduieşte-te să scoţi tot ce se poate de la ele, luptă- 
te cu ele, fără răgaz. Dacă eşti harnic, mă voi ruga la zei 
pentru tine...” 

Renisenb râse: 

— Bietul Yahmose! Sunt sigură că şi-aşa munceşte destul. 

Indicaţiile tatălui său i-l aduseră şi mai viu în minte - stilul 
său pompos, uşor înfumurat, continuele sale avertizări şi 
imbolduri... 

Hori continuă: „Ai mare grijă de fiul meu Ipy. Am auzit că e 
nemulţumit. De asemenea, vezi ca Satipy să se poarte bine 
cu Henet. Ţine minte asta. Nu uita să-mi scrii despre în şi 
ulei. Păzeşte-mi recoltele... Veghează la tot ce e al meu, căci 
îţi voi cere socoteală. Dacă culturile mele vor fi inundate, 
vinovaţi sunteţi tu şi Sobek”. 


— Tata a rămas exact cum îl ştiam, rosti Renisenb veselă, 
întotdeauna are impresia că nimic nu-i făcut cum trebuie, 
dacă nu este el acasă. 

Dădu drumul sulului de papirus şi adăugă încetişor: „lotul 
e exact la fel...” 

Hori nu răspunse. Scoase un sul de papirus şi începu să 
scrie. Renisenb îl urmări o vreme. Era prea mulţumită ca să 
simtă nevoia vorbelor. După un timp rosti visătoare: 

— Trebuie să fie interesant să ştii cum se scrie pe papirus. 
Oare de ce nu învaţă toată lumea? 

— Pentru că nu e nevoie. 

— Poate că nu e nevoie, dar cred că ar fi plăcut. 

— Crezi, Renisenb? Cu ce te-ar ajuta pe tine? 

Renisenb se gândi câteva clipe, după care răspunse 
încetişor: 

— Dacă mă întrebi, chiar că nu ştiu, Hori. 

Hori spuse: 

— În prezent, un ţinut întins are nevoie doar de câţiva 
scribi, dar îmi imaginez că va veni o zi când vor fi armate de 
scribi în tot Egiptul. 

— Ceea ce va fi foarte bine, răspunse Renisenb. 

Hori rosti încet: 

— Nu sunt aşa de convins. 

— De ce nu eşti convins? 

— Pentru că, Renisenb, e atât de simplu şi atât de uşor să 
aşterni pe papirus zece baniţe de orez sau o sută de capete 
de vite, ori zece lanuri cu alac... lar ceea ce e scris va 
ajunge să pară real, şi astfel cel care a dictat şi scribul vor 
ajunge să-l sfideze pe cel care a arat câmpul şi a secerat 
orzul şi a crescut cornutele... Însă lanurile şi vitele sunt 
reale... Nu doar nişte semne aşternute pe papirus. lar când 
toate documentele şi toate sulurile de papirus se vor fi 
distrus iar scribii se vor fi împrăştiat, când cei ce au trudit 
din greu să semene şi să secere vor fi dispărut şi ei, Egiptul 
va continua să trăiască. 

Renisenb îl urmărea cu atenţie. Spuse încet: 


— Da, pricep ce vrei să spui. Că doar lucrurile pe care le 
poţi vedea şi atinge şi mânca sunt reale... Să scrii „am două 
sute patruzeci de obroace de orz” nu înseamnă nimic atât 
timp cât nu ai orzul. Ai putea scrie minciuni. 

Hori zâmbi privindu-i faţa serioasă. 

Renisenb rosti brusc: 

— Acum mulţi ani mi-ai reparat leul, îţi aminteşti? 

— Da, Renisenb, îmi amintesc. 

— Acum Ieti se joacă cu el... Este acelaşi leu. 

Se opri, apoi rosti simplu: 

— Când Khay a plecat în împărăţia lui Osiris am fost foarte 
nefericită. Dar acum m-am întors acasă şi am să fiu din nou 
fericită şi am să uit... Pentru că aici totul e la fel cum a fost. 
Nu s-a schimbat absolut nimic. 

— Chiar crezi asta? 

Renisenb îl privi pătrunzător. 

— Ce vrei să spui, Hori? 

— Vreau să spun că întotdeauna există o schimbare. Opt 
ani sunt totuşi opt ani. 

— Aici nu s-a schimbat nimic, răspunse Renisenb, cu 
convingere. 

— Atunci, probabil o să se schimbe. 

Renisenb răspunse cu încăpățânare: 

— Nu, nu, vreau să rămână la fel! 

— Dar nici chiar tu nu mai eşti aceeaşi Renisenb, cea care 
a plecat cu Khay. 

— Ba sunt! Sau, dacă nu, voi fi foarte curând. 

Hori clătină din cap. 

— Nu te poţi întoarce, Renisenb. E la fel ca măsurătorile 
mele de aici. lau o jumătate şi-i adaug o pătrime şi apoi o 
zecime şi iar o cincime... Şi la sfârşit cantitatea e cu totul 
alta. 

— Dar eu sunt doar Renisenb. 

— Dar şi Renisenb are tot timpul ceva de adăugat la ea 
însăşi, aşa că devine tot mai mult o altă Renisenb! 

— Nu, nu. Tu eşti acelaşi Hori. 


— Tu crezi asta, însă nu e aşa. 

— Ba da, şi Yahmose e acelaşi, mereu preocupat şi 
neliniştit, şi Satipy îl terorizează exact la fel, şi ea şi cu Kait 
se ceartă ca de obicei pe rogojini şi mărgele ca apoi să râdă 
împreună, şi Henet încă se mai furişează şi trage cu 
urechea şi face caz de devotamentul ei, iar bunica mea se 
enervează pe micuţele ei sclave pentru cine ştie ce pânză 
de in! Aşa a fost mereu, iar acum, când se va întoarce tata 
va face un mare tărăboi şi va spune „de ce n-aţi făcut asta?” 
şi „trebuia să faceţi aia”, şi Yahmose se va arăta necăjit, iar 
Sobek va râde şi va fi insolent, iar tata îl va răsfăţa pe Ipy 
care are şaisprezece ani, exact ca atunci când avea opt ani, 
şi nimic nu va fi altfel de cum a fost! Se opri să-şi tragă 
sufletul. 

Hori oftă. Apoi, răspunse cu gentileţe: 

— Nu înţelegi, Renisenb. Există un rău ce vine din afară şi 
care atacă într-un fel pe care toată lumea îl poate vedea, 
dar există şi un alt gen de putreziciune ce creşte pe 
dinăuntru... Fără să lase să se vadă ceva în afară. Acesta 
creşte încetişor, zi de zi, până când tot mărul e stricat... Ros 
de boală. 

Renisenb se uită lung la el. Hori vorbise aproape absent, 
mai mult pentru sine decât pentru ea. 

Strigă ascuţit: 

— Ce vrei să spui, Hori? Mă sperii. 

— Eu însumi sunt speriat. 

— Dar ce vrei să spui? Care este răul despre care 
vorbeşti? 

Hori o privi şi zâmbi brusc. 

— Uită ce-am spus, Renisenb. Mă gândeam la boala care 
atacă recolta. 

Renisenb oftă uşurată. 

— Mă bucur. Credeam... Nu ştiu ce credeam. 

Capitolul II. 

A treia lună a inundaţiilor - ziua a 4-a. 


Satipy vorbea cu Yahmose. Glasul ei avea o notă înaltă, 
stridentă, ce rareori îşi modifica tonul. 

— Trebuie să înveţi să te impui. Mereu ţi-o spun! N-ai să fii 
niciodată apreciat dacă nu ştii să te preţuieşti tu însuţi. 
Tatăl tău zice întruna că asta sau aialaltă trebuiau să fie 
făcute mai bine şi că nu le-ai terminat nici pe celelalte. Iar 
tu taci şi asculţi supus şi răspunzi da, da, şi te scuzi pentru 
ce zice el c-ar fi trebuit să faci... Şi care, zeii o ştiu, sunt 
adesea imposibil de făcut. Tatăl tău te tratează ca pe un 
copil, un băieţel fără minte! Parcă ai fi de vârsta lui Ipy. 

Yahmose răspunse liniştit: 

— Tata nu mă tratează deloc ca pe Ipy. 

— Asta aşa-i! Satipy se aruncă asupra noului subiect cu o 
înverşunare împrospătată. E nebun după mucosul ăsta 
răsfăţat! Pe zi ce trece Ipy devine tot mai nesuferit. Se 
plimbă de colo-colo, dându-şi aere fără să facă nimic, 
pretinzând că tot ce i se cere să facă e mult prea greu 
pentru el! E o ruşine! Şi toate astea pentru că ştie că tatăl 
vostru a fost mereu blând cu el şii-a ţinut partea. Tu şi 
Sobek ar trebui să luaţi o poziţie foarte fermă în legătură cu 
el. 

Yahmose ridică din umeri: 

— Ce pot să fac? 

— Mă scoţi din minţi, Yahmose! Mereu spui asta! N-ai 
curaj. Eşti moale ca o femeie şi umil! Tot ce-ţi spune tatăl 
tău e bine, accepţi pe loc, fără să cârcoteşti! 

— "Ţin foarte mult la tata. 

— Da, iar el speculează asta! Continuă aşa, acceptând 
supus ocările şi scuzându-te pentru greşelile altora! Ar 
trebui să-i vorbeşti ferm şi să-i răspunzi aşa ca Sobek. Lui 
Sobek nu-i e frică de nimeni! 

— Da, numai că, ţine cont, Satipy, în mine are tata 
încredere, nu în Sobek. Tata nu pune nici o bază pe Sobek. 
Totul e lăsat mereu la latitudinea mea, nu a lui. 

— Tocmai de asta ar trebui să-i devii asociat legal la 
administrarea moşiei! Tu eşti cel care-l reprezinţi pe tatăl 


vostru când e plecat, tu acţionezi ca preot al lui Ka în 
absenţa lui, totul îţi este lăsat pe mână - şi totuşi, nu ai nici 
o autoritate oficială. Ar trebui să ai o poziţie 
corespunzătoare. Acum eşti aproape de vârsta mijlocie, nu 
e drept să fii tratat ca un copil! 

Yahmose rosti cu îndoială: 

— Lui tata îi place să conducă singur. 

— Exact. E o plăcere pentru el să-i ştie pe toţi din casă 
depinzând de el... Şi de capriciile lui. E rău, şi va fi şi mai 
rău. De data asta, când o să se întoarcă acasă, trebuie să-l 
abordezi deschis... Trebuie să-i spui că-i ceri în scris o 
împuternicire, că insişti să ai o poziţie clară. 

— N-o să mă asculte. 

— Trebuie să-l obligi să te asculte. Oh, dacă aş fi bărbat! 
Dacă aş fi în locul tău aş şti ce să fac! Câteodată am 
impresia că m-am măritat cu o omidă. 

Yahmose se înroşi: 

— Am să văd ce pot face... Aş putea, da, aş putea să 
vorbesc cu tata... Să-l rog... 

— Nu să-l rogi, să-i ceri! De fapt, tu eşti mâna lui dreaptă. 
Tu eşti singurul căruia îi lasă în grijă totul. Sobek e prea 
nestăpânit, tatăl vostru n-are încredere în el, iar Ipy e prea 
tânăr. 

— Mai e şi Hori. 

— Hori nu face parte din familie. Tatăl vostru se bazează 
pe el, dar niciodată nu-i va da autoritatea altcuiva decât 
unuia dintre fii săi, sânge din sânge său. Dar ştiu eu cum 
stau lucrurile! Tu eşti prea supus şi prea slab... N-ai sânge 
în vene, ci lapte! Nu te gândeşti la mine sau la copiii noştri. 
Nici după ce-o să moară bătrânul, n-o să avem propria 
noastră situaţie. 

Yahmose întrebă încetişor: 

— Mă dispreţuieşti, Satipy, nu-i aşa? 

— Mă superi. 

— Uite, îţi spun că am să vorbesc cu tata când vine. Îţi 
promit. 


Satipy murmură ca pentru ea: 

— Da... Dar cum ai să-i vorbeşti? Ca un bărbat... Sau ca un 
şoarece? 

Kait se juca cu cel mai mic dintre copiii săi, micuța Ankh. 
Copilaşul tocmai începuse să meargă şi Kait o încuraja cu 
vorbe duioase, stând în genunchi în faţa ei, cu braţele larg 
deschise, iar fetiţa înainta şovăitoare spre ea, pe picioruşele 
sale nesigure, aruncându-se în braţele mamei. 

Kait îi atrăgea atenţia lui Sobek asupra progreselor fetiţei, 
dar observă imediat că nu era atent la vorbele ei, ci stătea 
îngândurat, şi frumoasa lui frunte era încruntată. 

— Oh, Sobek, de ce nu te uiţi? Mititico, spune-i tatălui tău 
că-i un rău dacă nu te urmăreşte. 

Sobek rosti iritat: 

— Am destule la care să mă gândesc şi care mă 
îngrijorează. 

Kait, care stătea în genunchi, îşi dădu la o parte câteva 
şuviţe groase din părul ei negru în care Ankh îşi înfipse 
degetele. 

— De ce? S-a întâmplat ceva? 

Kait vorbise fără să dea vreo atenţie spuselor ei. O făcuse 
aproape mecanic. 

Sobek răspunse nervos: 

— Problema e că nu prezint încredere. Tata e un bătrân cu 
idei absurde şi învechite şi insistă să dicteze absolut în 
toate... N-o să lase nimic la latitudinea mea. 

Kait clătină din cap şi îngână vag: 

— Da, da, e într-adevăr rău că e aşa. 

— Şi măcar dacă Yahmose ar fi puţin mai curajos şi m-ar 
susţine poate ar exista vreo şansă ca tata să asculte de 
glasul raţiunii. Dar el e atât de timid. Îndeplineşte cu 
sfinţenie toate instrucţiunile pe care tata i le dă. 

Kait zornăi nişte mărgele în faţa copilului şi murmură: 

— Da, aşa-i. 

— Când va veni tata, am să-i spun că în problema lemnului 
pentru construcţii am hotărât după capul meu. Am făcut cu 


mult mai bine fixând preţul în in, nu în ulei. 

— Sunt convinsă că ai dreptate. 

— Dar tata ţine morţiş să se facă aşa cum zice el. O să facă 
tărăboi, o să strige: „[i-am spus să faci tranzacţiile în ulei! 
Totul e făcut anapoda când lipsesc. Eşti un prost care nu 
ştie nimic!” Oare câţi ani crede că am? Nu-şi dă seama că 
acum sunt un om în toată firea şi că lui i-a trecut timpul? 
Instrucţiunile lui şi faptul că refuză mereu să renunţe la 
tranzacţiile nefolositoare n-o să ne facă să prosperăm prea 
curând, deşi am putea. Ca să te îmbogăţeşti trebuie să rişti. 
Eu am şi idei şi curaj. Iata n-are niciuna, nici alta. 

Cu ochii la copil, Kait rosti încetişor: 

— Eşti atât de curajos şi deştept, Sobek. 

— Dar, de data asta, dacă va îndrăzni să-mi spună că am 
greşit şi va striga la mine, am să-i spun adevărul! Dacă nu 
mi se dă mâna liberă, am să plec. Da, am să plec de aici. 

Kait, cu mâna întinsă spre copil, întoarse brusc capul, 
interzisă. 

— Să plecăm de aici? Unde? 

— Oriunde! Nu mai suport să fiu terorizat de un bătrân 
pisălog, plin de el, care nu-mi dă nici o ocazie să arăt ce pot. 

— Nu, zise ascuţit Kait. Am spus nu, Sobek. 

El se uită lung la ea, parcă abia acum observându-i 
prezenţa. Era atât de obişnuit s-o audă doar îngânându-l în 
şoapte încât adesea uita că e o fiinţă umană, vie, care 
gândeşte. 

— Ce vrei să spui, Kait? 

— Că n-am să te las să te porţi prosteşte. Toată moşia 
aparţine tatălui tău, pământurile, plantațiile, vitele, 
pădurile, lanurile de în - totul! Când va muri, vor fi ale 
noastre... Ale tale şi ale lui Yahmose şi ale copiilor noştri. 
Dacă te cerţi cu tatăl tău şi pleci, el o să dea partea ta de 
moştenire fraţilor tăi, Yahmose şi Ipy... Şi-aşa îl iubeşte pe 
Ipy cel mai mult. lar Ipy o ştie şi profită. Nu trebuie să-i faci 
jocul. Ori, asta faci, dacă te cerţi cu Imhotep şi pleci. 
Trebuie să ne gândim la copiii noştri. 


Sobek o privi lung, apoi râse surprins. 

— Femeile sunt întotdeauna imprevizibile. Nu ştiam că 
poţi fi atât de dură, Kait. 

Kait răspunse serioasă: 

— Nu te certa cu tatăl tău. Nu-i întoarce cuvântul. Fi 
înţelept, mai ai puţină răbdare. 

— Poate ai dreptate... Dar asta ar putea dura ani întregi. 
Ceea ce ar trebui să facă tata, e să ne ia ca asociaţi în 
afacerile sale. 

Kait scutură din cap. 

— N-o s-o facă. Prea îi place să spună că mâncăm pâinea 
pe care ne-o dă, că depindem cu toţii de el şi că fără el n-am 
ajunge niciunul nicăieri. 

Sobek se uită curios la ea. 

— Nu te prea omori după tata, Kait. 

Însă Kait se reîntoarse la copiliţa sa. 

— Hai, scumpa mea... lute, aici e păpuşa. Hai, vino... Hai... 

Sobek se uită în jos la capul ei brunet, aplecat, apoi ieşi cu 
ochii plini de uimire. 

Esa trimisese după nepotul său Ipy. 

Băiatul, un flăcău chipeş, cu înfăţişarea vădit nemulțumită, 
stătea în faţa ei, în timp ce ea îl ocăra cu glasul ridicat şi 
ascuţit, străpungându-l cu privirea ochilor ei înceţoşaţi, încă 
vioi, deşi nu mai vedeau ca înainte. 

— Ce-am auzit? Că nu vrei să faci aia, că nu-ţi place să faci 
ailaltă? Vrei să te ocupi numai de tauri şi nu-ţi place să-l 
însoţeşti pe Yahmose, sau să ai grijă de culturi? De când un 
copil ca tine are dreptul să aleagă ce-i place să facă şi ce 
nu? 

Ipy răspunse ţâfnos: 

— Nu sunt un copil. Am crescut... De ce să fiu tratat ca un 
ţânc? De ce să mi se spună „fă aia sau fă asta”, fără să mă 
întrebe nimeni dacă îmi convine sau nu? De ce să primesc 
mereu ordine de la Yahmose? Cine se crede Yahmose? 

— E fratele tău cel mai mare şi el conduce aici cât timp fiul 
meu, Imhotep, e plecat. 


— Yahmose e prost, moale şi prost. Eu sunt mult mai 
deştept decât el. Şi Sobek e la fel de prost, deşi îşi dă aere 
şi se laudă cât de deştept e el! Oricum, tata a spus deja în 
scrisoare că am să fac munca pe care singur am să mi-o 
aleg... 

— Adică niciuna, îl întrerupse bătrâna. 

— Şi să mi se dea mai multă mâncare şi băutură şi că, dacă 
o să audă că nu sunt bine tratat şi că sunt nemulţumit, o să 
se supere foarte tare. 

Un zâmbet arogant îi strâmbă gura. 

— Eşti un mucos răsfăţat, spuse Esa energic. Şi am să i-o 
spun lui Imhotep. 

— Nu, nu, bunico, să n-o faci. 

Zâmbetul i se schimbă, devenind mângâietor, uşor 
obraznic. 

— Noi doi, bunico, tu şi cu mine, suntem creierul întregii 
familii. 

— Ce neruşinare! 

— Tata se bazează pe judecata ta... Ştie cât eşti de 
înţeleaptă. 

— Se poate... Într-adevăr, aşa e... dar n-am nevoie să mi-o 
spui tu. 

Ipy râse. 

— Ar fi mai bine să fii de partea mea, bunico. 

— Ce vorbă e asta cu părţile? 

— Fraţii cei mari sunt foarte nemulţumiţi, ştii asta, nu? 
Bine-nţeles că ştii. Henet îţi spune totul. Satipy îl toacă la 
cap pe Yahmose toată ziua şi toată noaptea, ori de câte ori îl 
prinde. lar Sobek a făcut o prostie cât el de mare în privinţa 
vânzării lemnului şi acum moare de frică pentru cât de 
furios va fi tata când va afla. Înţelegi, deci, bunico, peste un 
an sau doi, eu voi fi asociatul tatei, iar el o să facă tot ce am 
să-i spun eu. 

— Tu, mezinul familiei? 

— Ce contează vârsta? Tata este singurul care deţine 
puterea... lar eu sunt singurul care ştiu să-l dirijez pe tata. 


— Vorbeşti ca un ticălos! 

Ipy rosti încetişor: 

— Tu nu eşti proastă, bunico... Tu ştii foarte bine că tata, 
în ciuda vorbăriei sale şi a importanţei pe care şi-o dă, e un 
om slab... 

Se opri brusc, observând că Esa îşi înălţase capul şi privea 
peste umărul lui. Întoarse şi el capul şi o zări pe Henet 
lângă el. 

— Aşadar, Imhotep e un om slab? Rosti Henet cu vocea sa 
uşor plângăreaţă. Cred că n-o să-i placă să audă că ai spus 
asta despre el. 

Ipy râse scurt, forţat. 

— Dar tu n-ai să-i spui, Henet... Hai, Henet, promite-mi... 
Draga mea Henet... 

Henet se apropie de Esa. Apoi rosti mai tare, dar cu 
acelaşi ton miorlăit: 

— Bineînţeles, niciodată nu vreau să creez probleme... Ştii 
doar... Vă sunt tuturor devotată. Niciodată n-am spus ce-am 
auzit, decât doar dacă am crezut că e datoria mea... 

— O tachinam pe bunica, atâta tot, zise Ipy. Aşa am să-i 
spun şi tatei, iar elo să mă creadă că n-am putut spune aşa 
ceva în mod serios. 

Cu o înclinare scurtă şi repezită a capului către Henet, ieşi 
din încăpere. 

Henet privi în urma lui şi spuse: 

— Bun băiat... Bun şi bine crescut. Şi cu cât curaj 
vorbeşte! 

Esa rosti tăios: 

— Vorbeşte periculos. Nu-mi plac ideile lui. Fiul meu l-a 
răsfăţat prea mult, i-a permis prea multe. 

— Cine n-ar face-o? E un băiat atât de chipeş, atât de 
atrăgător. 

— 1 s-a urcat la cap, răspunse aspru Esa. 

Tăcu o clipă sau două, apoi rosti încet: 

— Henet... Sunt îngrijorată. 


— Îngrijorată, Esa? De ce? Oricum, stăpânul va sosi 
curând şi totul va fi bine. 

— Oare? Mira-m-aş. 

După o altă scurtă pauză, întrebă: 

— Nepotul meu Yahmose e acasă? 

— Acum câteva minute se îndrepta spre verandă. 

— Du-te şi spune-i că vreau să-i vorbesc. 

Henet se îndepărtă. Îl găsi aşezat la răcoarea verandei cu 
coloanele ei vesel colorate şi-i transmise mesajul Esei. 

Yahmose se prezentă imediat. 

Esa zise brusc: 

— Yahmose, Imhotep va sosi foarte curând. 

Faţa blândă a lui Yahmose se lumină: 

— Da, o să fie grozav. 

— Totu-i în ordine? Afacerile au prosperat? 

— Am îndeplinit instrucţiunile tatălui meu cât am putut de 
bine. 

— Dar despre Ipy ce spui? 

Yahmose oftă. 

— Tata e prea indulgent în privinţa băiatului ăsta. Nu e 
bine pentru el. 

— Ar trebui să i-o spui lui Imhotep. 

Yahmose păru încurcat. 

Esa rosti cu fermitate: 

— Eu te voi susţine. 

— Uneori, rosti Yahmose gânditor, am impresia că nu văd 
în jurul meu decât necazuri, greutăţi. Dar când va sosi tata, 
totul va fi bine. El va lua atunci toate deciziile. E foarte greu 
să acţionezi după cum ar vrea el, în lipsa lui... Mai ales că n- 
am nici o autorizare legală, ci doar o împuternicire verbală. 

Esa spuse încet: 

— Eşti un fiu bun..., loial şi afectuos. Eşti şi un soţ bun, 
căci te supui regulilor care spun că bărbatul trebuie să-şi 
iubească nevasta şi să-i asigure un acoperiş deasupra 
capului, să-i îndestuleze stomacul şi s-o îmbrace, să-i 
procure alifii scumpe pentru toaleta trupului său şi să-i 


bucure inima cât timp va trăi. Dar există şi o altă regulă... 
Care sună aşa: N-o lăsa să devină stăpâna ta! În locul tău, 
nepoate, de regula asta aş ţine seamă... 

Yahmose o privi, se înroşi puternic şi plecă. 

CAPITOLUL III. 

A treia lună a inundaţiilor - ziua a 14-a. 

Pretutindeni era agitaţie şi se făceau pregătiri. Sute de 
pâini fuseseră coapte, iar acum, în cuptor se rumeneau 
rațele; peste tot mirosea a praz, a usturoi şi a mirodenii. 
Femeile strigau şi dădeau porunci, servitorii alergau de 
colo-colo. 

Oriunde te întorceai auzeai murmurându-se: 

— Stăpânul... Se întoarce stăpânul... 

Împletind ghirlande de maci şi flori de lotus, Renisenb îşi 
simţea inima cuprinsă de-o emoție plină de bucurie. Iata se 
întoarce acasă! În ultimele săptămâni alunecase 
imperceptibil înapoi, în universul vechii sale vieţi. 
Sentimentul acela de stinghereală şi înstrăinare provocat - 
credea ea - de vorbele lui Hori, dispăruse. Era aceeaşi 
Renisenb... Yahmose, Satipy, Sobek şi Kait erau aceiaşi... 
lar acum, ca şi în trecut, domnea agitația şi se făceau 
pregătirile pentru întoarcerea lui Imhotep. Primiseră veste 
că va sosi înainte de căderea nopţii. Unul dintre servitori 
fusese pus de strajă pe malul fluviului pentru a vesti 
momentul apropierii stăpânului şi, dintr-odată, strigătul său 
se auzi puternic, anunțând fericitul eveniment. 

Renisenb scapă florile şi alergă afară împreună cu ceilalţi. 
Cu toţii se grăbiră înspre locul de pe mal. Yahmose şi Sobek 
se aflau deja acolo, în mijlocul unui mic grup de localnici, 
pescari şi ţărani, strigând şi arătând cu mâna spre râu. 

Da, se vedea barca cu pânza ei mare, pătrată, împinsă cu 
viteză în susul fluviului de vântul de nord. Aproape de ea, în 
spate, venea barca-bucătărie plină cu bărbaţi şi femei. 
Curând, Renisenb putu să-l zărească pe tatăl său stând jos, 
cu o floare de lotus în mână, iar lângă el era cineva, 
probabil o cântăreaţă, gândi ea. 


Strigătele de pe mal se înteţiră, Imhotep ridică mâna în 
semn de bun-găsit, marinarii traseră odgoanele şi ancorară 
la țărm. 

Se auzeau strigăte de „Bun venit, stăpâne!”, invocări ale 
zeilor şi mulţumiri pentru întoarcerea lui, iar câteva clipe 
mai târziu Imhotep cobora pe uscat mulţumind familiei sale 
şi răspunzând saluturilor zgomotoase impuse de etichetă. 

— Lăudat fie Sobek, fiul lui Neith, care te-a purtat în 
siguranţă pe ape!,, „Lăudat fie Ptah care ni te-a adus 
sănătos!,, „Îţi mulţumim Ra, cel care luminează cele Două 
Lumi!” 

Renisenb îşi făcu loc mai în faţă, contaminată de emoția 
generală. 

Imhotep se apropia, plin de importanţă şi, dintr-odată, 
Renisenb gândi: „Dar e un omuleţ. În mintea mea îl 
credeam mult mai mare”. 

O cuprinse o senzaţie foarte asemănătoare cu spaima. 

Se împuţinase cu adevărat tatăl ei, sar doar memoria îi 
juca o festă? Se obişnuise să se gândească la el ca la o fiinţă 
extraordinară, tiranică, adesea nervoasă, amenințând în 
dreapta şi în stânga, făcând-o uneori să râdă pe furiş, dar 
niciodată ca la o persoană oarecare. Însă acest omuleţ gras, 
bătrân, atât de plin de sine şi, totuşi, nereuşind să 
impresioneze... Ce se întâmpla cu ea? De unde-i veniseră în 
minte toate aceste gânduri păgâne? 

Terminându-şi discursul sonor şi ceremonios, Imhotep 
trecu la salutări mai personale. Îşi îmbrăţişă fii. 

— Ah, bunul meu Yahmose, eşti vesel, sunt sigur că ai fost 
silitor în lipsa mea... Şi tu, Sobek, frumosul meu fiu, după 
cum văd încă îţi mai bate inima de fericire, şi iată-l şi pe 
Ipy... lubitul meu Ipy... Dă-mi voie să te privesc... Stai aşa... 
Bine. Ai mai crescut, eşti aproape bărbat... Cât se bucură 
inima mea să te vadă! Şi Renisenb... lubita mea fiică... Din 
nou acasă. Satipy, Kait, celelalte fiice ale mele la fel de 
iubite... Şi Henet... Credincioasa mea Henet. 


Henet îngenunchiase şi-i înlănţuise genunchii, storcând 
ostentativ lacrimi de bucurie. 

— Mă bucur tare mult să te văd, Henet... Eşti bine... 
Fericită? Ai rămas tot atât de devotată cum te ştiu... E o 
plăcere pentru inima mea... Şi formidabilul meu Hori, atât 
de priceput la socotit şi la scris! Toate au prosperat, nu-i 
aşa? Sunt convins de asta. 

Apoi, şi aceste salutări fiind încheiate, Imhotep ridică 
mâna cerând linişte şi rosti tare şi clar: 

— Dragi fii şi fiice, prieteni. Am o veste pentru voi. După 
cum ştiţi, de mulţi ani sunt un om singur, într-o anumită 
privinţă. Soţia mea (mama voastră, Yahmose şi Sobek) şi 
sora mea (mama ta, Ipy) au plecat ambele la Osiris, cu mulţi 
ani în urmă. Astfel că vouă, Satipy şi Kait, v-am adus o nouă 
soră cu care să împărţiţi casa. Priviţi, aceasta e Nofret, 
concubina mea, pe care, de dragul meu, trebuie s-o iubiţi. A 
venit cu mine de la Memphis, din nord, şi va rămâne aici, cu 
voi, când voi fi plecat. 

În timp ce rostea asta, trase de mână o femeie ce stătuse 
în spatele lui. Avea capul semeţ, ochii înguşti, era tânără, 
arogantă şi frumoasă. 

Şocată, Renisenb gândi: „Dar e foarte tânără... Poate mai 
tânără ca mine”. 

Nofret stătea foarte liniştită. În zâmbetul ce-i flutura pe 
buze era mai degrabă ironie decât dorinţa de a plăcea. 
Avea sprâncene foarte drepte şi negre şi o piele frumoasă, 
bronzată, iar genele ei erau atât de lungi şi dese încât cu 
greu i se putea zări culoarea ochilor. 

Luată prin surprindere, întreaga familie rămăsese mută. 

Cu o uşoară iritare în glas, Imhotep zise: 

— Copii, uraţi-i bun venit lui Nofret. Oare nu ştiţi cum s-o 
primiţi pe concubina tatălui vostru când el o aduce în casa 
lui? 

Se auziră salutările. Şovăitoare şi bâlbâite. Imhotep, 
afişând o bună dispoziţie menită să-i ascundă jena, rosti 
vesel: 


— Aşa da! Nofret, Satipy, Kait şi Renisenb or să te ducă în 
încăperile femeilor. Unde sunt cuferele? Au fost aduse 
cuferele pe uscat? 

Cuferele de călătorie fură cărate de pe barcă. Imhotep îi 
spuse lui Nofret: 

— Bijuteriile şi veşmintele tale sunt aici, au ajuns neatinse. 
Du-te şi aranjează-le. 

Apoi, în timp ce femeile se îndepărtau, se întoarse spre fiii 
săi. 

— Ce se-aude cu moşia? E totul în regulă? 

— Câmpurile din vale care au fost arendate lui Nakht..., 
începu Yahmose, însă tatăl său i-o tăie scurt: 

— Acum n-am timp de amănunte, bunul meu Yahmose. Pot 
să mai aştepte. Deseară e petrecere. Mâine eu, tu şi Hori ne 
vom ocupa de afaceri. Ipy, băiatul meu, hai către casă. Ce 
înalt ai crescut... M-ai întrecut cu un cap. 

Sobek păşea încruntat în urma tatălui său şi-a lui Ipy. Şopti 
la urechea lui Yahmose: 

— Ai auzit?... Bijuterii şi veşminte! lată pe ce s-a dus 
profitul de pe proprietăţile din nord. Profitul nostru. 

— Sstit! 

— Şopti Yahmose. Ar putea să audă. 

— Şi ce dacă? Mie nu mi-e frică de el, cum ţi-e ţie. Odată 
ajunşi în casă, Henet intră în camera lui Imhotep ca să-i 
pregătească baia. Era toată un zâmbet. Imhotep renunţă la 
veselia sa prefăcută. 

— Ei, Henet, ce părere ai despre alegerea mea? 

Deşi fusese hotărât să domine situaţia de pe poziţii de 
forţă, ştiuse foarte bine că sosirea lui Nofret va stârni o 
furtună... Cel puţin în zona casei locuită de femei. Dar 
Henet era altfel. Era singura făptură ce-i era devotată. Ea 
nu-l supăra. 

— E frumoasă! Foarte frumoasă! Ce păr, ce braţe! E 
demnă de tine, Imhotep, ce-aş putea spune mai mult? lubita 
ta soţie, care e moartă, se va bucura că ţi-ai ales o 
asemenea companie ca să-ţi aline zilele. 


— Crezi, Henet? 

— Sunt convinsă de asta, Imhotep. După atâţia ani de 
doliu, e timpul să te bucuri din nou de viaţă. 

— Tu o cunoşteai bine... Şi eu m-am gândit că ar cam fi 
timpul să trăiesc iarăşi ca un bărbat. Aăâă, hm... Crezi că 
soțiile fiilor mei şi fiica mea vor privi acest lucru cu 
resentiment? 

— Ar fi mai bine să n-o facă, răspunse Henet. Şi-apoi, oare 
nu depind cu toţii de tine, în casa asta? 

— Foarte adevărat, foarte adevărat, spuse Imhotep. 

— Bunătatea ta îi hrăneşte şi-i îmbracă... Bunăstarea lor 
se datorează trudei tale. 

— Aşa-i, într-adevăr aşa e. Imhotep oftă. Muncesc 
încontinuu în folosul lor. Câteodată mă îndoiesc că-şi dau 
seama cât de mult îmi datorează. 

— Ar trebui să le-o reaminteşti. Eu, umila şi devotata 
Henet, n-am uitat nici o clipă ce-ţi datorez... Însă copiii sunt 
uneori egoişti şi nu gândesc, ei îşi închipuie că ei sunt cei 
importanţi şi nu-şi dau seama că nu fac decât să ducă la 
îndeplinire instrucţiunile date de tine. 

— Şi asta e foarte adevărat, aprobă Imhotep. Întotdeauna 
am spus că eşti o fiinţă inteligentă, Henet. 

Henet oftă. 

— Măcar dacă ar gândi şi ceilalţi la fel! 

— Ce vrei să spui? S-a purtat cineva rău cu tine? 

— Nu, nu... Adică, n-am vrut să-ţi spun asta... Ei văd, 
desigur, că muncesc pe brânci pentru ei (şi sunt bucuroasă 
s-o fac)... Dar un cuvânt de mulţumire şi apreciere ar face 
ca lucrurile să fie altfel. 

— Îl vei avea întotdeauna de la mine, rosti Imhotep. Şi nu 
uita aceasta e şi casa ta. 

— Eşti atât de bun, stăpâne! Făcu o pauză, apoi adăugă: 
Sclavele ţi-au pregătit apa caldă în baie... lar după ce te vei 
îmbăia şi te vei îmbrăca, mama ta te aşteaptă s-o vizitezi. 

— Ah, mama? Da... Da, desigur... 


Imhotep păru dintr-odată uşor încurcat, însă îşi mască 
deruta rostind repede: 

— Normal... Chiar asta aveam de gând... Spunei Esei că 
am să vin. 

Esa, îmbrăcată în cel mai frumos veşmânt al ei, plisat, îşi 
cerceta fiul cu un gen de amuzament sardonic. 

— Bine ai venit, Imhotep. Aşadar, te-ai întors la noi... Şi, 
după cum am auzit, nu singur. 

Imhotep, cu un efort, răspunse uşor ruşinat: 

— Oh, ai şi auzit? 

— Desigur. Casa vuieşte. Se spune că fata e frumoasă şi 
foarte tânără. 

— Are nouăsprezece ani... Şi nu arată rău. 

Esa râse - un cârâit specific, răutăcios, de bătrână. 

— Ah, bine, spuse ea, nu există prost mai mare decât un 
prost bătrân. 

— Dragă mamă, nu înţeleg ce vrei să spui. 

Esa răspunse liniştită. 

— De când te ştiu ai fost prost, Imhotep. 

Imhotep se îmbăţoşă şi plescăi supărat. Deşi plin de 
conştiinţa propriei valori, în faţa mamei sale mereu se 
simţise neînsemnat. Ea întotdeauna îl făcea să-şi piardă 
siguranţa în sine, să scadă în proprii ochi. Clipirea uşor 
sarcastică a ochilor ei, ce abia mai vedeau, reuşea de 
fiecare dată să-l pună în încurcătură. Mama sa, nu încăpea 
vreo îndoială, n-avusese niciodată o părere prea grozavă 
despre el. Şi, deşi el ştia prea bine că avea dreptate să se 
creadă un om valoros şi că atitudinea ei nu era decât un 
obicei propriu mamelor de a nu da importanţă copiilor lor, 
totuşi purtarea ei reuşea să-i întunece bucuria înaltei 
preţuiri pe care şi-o acorda sieşi. 

— E ceva neobişnuit ca un bărbat să-şi aducă în casă 
concubina? 

— Nu-i deloc neobişnuit. Bărbaţii sunt de regulă proşti. 

— Nu văd în ce constă prostia. 


— Chiar îţi imaginezi că prezenţa acestei fete o să aducă 
armonie în casă? Satipy şi Kait vor face front comun şi-şi 
vor instiga bărbaţii. 

— Ce-i interesează pe ei? Cine le dă dreptul să obiecteze? 

— Nimeni. 

Inhotep începu să se plimbe supărat de colo-colo. 

— Nu pot să fac ce-mi place în propria mea casă? Nu eu îi 
întreţin pe toţi? Nu-mi datorează fiecare bucăţică de pâine 
pe care o mănâncă? Nu le-am spus-o fără încetare? 

— N-ai scăpat nici o ocazie, Imhotep, fii liniştit. 

— Ăsta-i adevărul. Cu toţii depind de mine. Toţi! 

— Şi eşti convins că asta e bine? 

— Vrei să spui că nu e bine ca un bărbat să-şi întreţină 
familia? 

Esa dădu din cap. 

— Ei muncesc pentru tine, nu uita. 

— Ai vrea să-i încurajez să fie leneşi? Bine-nţeles că 
muncesc. 

— Sunt oameni în toată firea - mă refer la Yahmose şi 
Sobek - sunt maturi. 

— Sobek nu gândeşte. Tot ce face e prost. Mai e şi 
impertinent pe deasupra, lucru pe care nu-l voi tolera. 
Yahmose e un băiat bun şi ascultător... 

— Nu mai e demult un băiat! 

— Însă uneori trebuie să-i spun de două ori cum să facă un 
lucru ca să bage la cap. Eu trebuie să mă gândesc la toate... 
Oriunde aş fi! Tot timpul sunt plecat, tot timpul mi-l mănânc 
dictând scribilor... Le dau în scris fiilor mei instrucţiuni 
complete, astfel ca să le poată îndeplini... Cu greu mă 
odihnesc... N-am somn! lar acum că am venit acasă tânjind 
după un strop de linişte, dau peste alte probleme! Chiar şi 
tu, mamă, îmi conteşti dreptul de a avea o concubină ca alţi 
bărbaţi... Eşti supărată... 

Esa îl întrerupse. 

— Nu sunt supărată. Sunt amuzată. O să fie grozav de 
distractiv să urmăresc bătălia din casă... Însă ţin să-ţi spun 


că, atunci când vei pleca din nou în nord, cel mai bine ar fi 
s-o iei pe fata asta cu tine. 

— Locul ei e aici, în casa mea! Şi vai de cel care n-o să se 
poarte bine cu ea! 

— Nu e vorba de purtarea cuiva. Dar, ţine minte, în paiele 
uscate focul izbucneşte uşor... Un proverb spune că „locul 
cu multe femei e nesănătos...” 

Făcu o pauză, apoi adăugă încet: 

— Nofret e frumoasă. Dar, reţine: Bărbaţii îşi pierd minţile 
după picioarele adorabile ale femeilor, care, însă, vai, devin 
repede asemenea coralinelor decolorate... 

Glasul îi devenea tot mai adânc pe măsură ce continua să 
citeze: 

— Un fleac, un nimic, licărirea unui vis, şi moartea ce vine 
ca un sfârşit... 

CAPITOLUL IV. 

A treia lună a inundaţiilor - ziua a 15-a. 

Imhotep asculta explicaţiile lui Sobek privitoare la 
vânzarea cherestelei într-o tăcere rău prevestitoare. Chipul 
i se făcea tot mai roşu, iar tâmpla începu să-i pulseze uşor. 

Aerul nonşalant a lui Sobek aproape că dispăruse. 
Intenţionase să abordeze lucrurile deschis şi ferm, însă, în 
faţa sprâncenelor încruntate ale tatălui său, se pomeni 
bâlbâindu-se şi ezitând. 

În final, Imhotep i-o reteză nerăbdător: 

— Da, da, da... le-ai crezut mai deştept ca mine... Nu mi-ai 
urmat instrucţiunile... ca de obicei... Aşa se întâmplă mereu 
când lipsesc eu... Nici nu pot să-mi imaginez ce s-ar alege 
de voi dacă n-aş fi eu! 

Sobek continuă cu încăpățânare: 

— S-a ivit ocazia să mărim profitul, iar eu mi-am asumat 
riscul. Nu poţi fi mereu precaut şi fricos. 

— Nu se poate spune că ai fost vreodată precaut, Sobek... 
Tu şi precaut! Eşti nesăbuit şi mult prea îndrăzneţ. Şi tot ce 
faci iese prost. Nu judeci. 

— Dar mi-ai dat vreodată ocazia să-ţi dovedesc că judec? 


Imhotep spuse scurt: 

— Ai avut-o acum. N-ai făcut decât să-mi încalci poruncile. 

— Poruncile? Toată viaţa am să primesc porunci? Sunt 
bărbat în toată firea. 

Imhotep îşi pierdu controlul şi strigă: 

— Cine vă hrăneşte, cine vă îmbracă? Cine se gândeşte la 
viitorul vostru? Cine are grijă în permanenţă de bunăstarea 
voastră... A voastră, a tuturor? Când apele fluviului 
scăzuseră şi ne ameninţa foametea, n-am făcut în aşa fel 
încât să vă aduc alimente din nord? Sunteţi norocoşi că 
aveţi un tată care se gândeşte la toate! Şi ce cer în schimb? 
Doar să munciţi serios, să vă daţi silinţa şi să respectaţi 
instrucţiunile pe care vi le trimit... 

— Da, strigă Sobek, noi trebuie să muncim pentru tine ca 
sclavii, ca tu să poţi cumpăra aur şi bijuterii pentru 
concubina ta! 

Imhotep înaintă către el, negru de furie. 

— Obraznicule, cum vorbeşti cu tatăl tău? Fi atent, altfel 
nu vei mai locui în casa asta! Poţi să te duci unde vrei! 

— Mai bine fi tu atent, căci voi pleca! Am idei, aşa să ştii, 
idei formidabile, care ar putea să ne îmbogăţească dacă n- 
aş fi ţinut de mână de oameni precauţi şi fricoşi, care nu-mi 
permit niciodată să acţionez după cum vreau. 

— Ai terminat? 

Tonul lui Imhotep era ameninţător. Sobek, uşor dezumflat, 
îngână supărat: 

— Da... Da... Nu mai am nimic de spus... Deocamdată. 

— Atunci du-te şi ai grijă de vite. N-am timp de nerozii. 

Sobek se întoarse şi plecă nervos. Nofret stătea nu 
departe de acel loc, iar când el trecu pe lângă ea, îl privi 
pieziş şi râse. Râsul ei îi urcă sângele în cap... nervos, făcu 
un pas spre ea. Ea stătea foarte liniştită, privindu-l 
dispreţuitoare cu ochii pe jumătate închişi. 

Sobek bolborosi ceva şi schimbă direcţia. Nofret râse din 
nou, apoi păşi agale spre locul în care Imhotep îl aborda 
acum pe Yahmose. 


— Ce-a fost cu tine de l-ai lăsat pe Sobek să facă numai 
prostii? Întrebă iritat. Trebuia să fii cu ochii pe el. N-ai ştiut 
până acum că nu se pricepe la cumpărări şi vânzări? Îşi 
imaginează că lucrurile vor lua întorsătura sperată de el. 

Yahmose se scuză: 

— N-am nici o vină, tată. Mi-ai spus să-l însărcinez pe 
Sobek cu vânzarea cherestelei. Prin urmare, trebuia să-l las 
să judece singur. 

— Să judece? Să judece? El n-are pic de minte! El trebuie 
să facă numai ce-i spun şi e de datoria ta să-l supraveghezi. 

Yahmose se îmbujoră. 

— Eu? Ce autoritate am eu? 

— Ce autoritate? Autoritatea pe care ţi-am dat-o eu. 

— Dar n-am un statut oficial. Dacă aş fi legal asociatul 
tău... 

Se opri la apariţia lui Nofret, care căsca şi îşi mângâia 
obrazul cu un mac îmbobocit. 

— Nu vrei să vii în micul pavilion de lângă lac, Imhotep? 
Acolo e răcoare şi te aşteaptă fructe şi bere de Keda. Sunt 
sigură că nu mai ai nici o poruncă de dat. 

— O clipă, Nofret... Vin într-o clipă. 

Nofret rosti cu glas moale, adânc: 

— Vino acum. Vreau să vii acum... 

Imhotep părea fericit şi puţin încurcat. Yahmose rosti 
repede: 

— Lasă-ne numai să terminăm treaba asta. E foarte 
importantă. 

— Vreau să te rog... 

Nofret i se adresă direct lui Imhotep, întorcându-se cu 
spatele la Yahmose: 

— Nu poţi să faci ce vrei în propria ta casă? 

Imhotep îi spuse lui Yahmose: 

— Altă dată, fiule. Altă dată. 

Se îndepărtă însoţit de Nofret, iar Yahmose râmase pe 
verandă, privind în urma lor. 

Satipy ieşi din casă şi veni lângă el. 


— Ei bine, întrebă repede, i-ai vorbit? Ce-a spus? 

Yahmose oftă. 

— Ai răbdare, Satipy. Nu era momentul potrivit. 

Satipy scoase o exclamaţie de supărare. 

— Oh, da, mă aşteptam să spui asta! Altceva nu ştii să spui. 
Adevărul e că ţi-e frică de tatăl tău... Eşti ca o oaie... Behăi 
în faţa lui... N-ai să-l înfrunţi niciodată ca un adevărat 
bărbat! Ai uitat ce mi-ai promis? Să ştii de la mine că eu 
sunt mai bărbat decât voi doi! Mi-ai promis, cu gura ta ai 
zis: „Am să-i cer tatei... Imediat... Chiar din prima zi”. Şi 
uite ce s-a întâmplat... 

Satipy se opri, nu pentru că ar fi terminat, ci ca să-şi 
recapete răsuflarea, dar Yahmose interveni blând: 

— Greşeşti, Satipy. Începusem să-i spun... Dar am fost 
întrerupţi. 

— Întrerupţi? De cine? 

— De Nofret. 

— Nofret! Femeia asta! Tatăl tău n-ar trebui să-i permită 
concubinei sale să-l întrerupă în timp ce discută despre 
afaceri cu fiul său cel mare. Femeile n-ar trebui să se 
amestece în afaceri. 

Dacă Yahmose ar fi avut posibilitatea să vorbească, poate i- 
ar fi spus că nu iar strica însăşi ei să urmeze preceptul pe 
care tocmai îl enunţase. Satipy turui mai departe: 

— Tatăl tău ar trebui să i-o spună imediat. 

— Tata n-a părut deloc deranjat, rosti Yahmose, amar. 

— E ruşinos! E complet vrâjit de ea. O lasă să spună şi să 
facă ce vrea. 

Yahmose rosti gânditor: 

— E foarte frumoasă... 

Satipy spuse cu dispreţ: 

— Oh, de arătat n-arată rău. Dar nu are maniere! N-are 
educaţie! Nu-i pasă cât de nepoliticoasă e cu noi toţi. 

— Tu eşti politicoasă cu ea? 

— Eu sunt politeţea întruchipată. Kait şi cu mine suntem 
foarte amabile cu ea. Oh, nu o să aibă nici un motiv ca să se 


plângă tatălui tău. Eu şi Kait vom aştepta să vină şi vremea 
noastră. 

Yahmose o privi atent. 

— Cum adică... Veţi aştepta să vină şi vremea voastră? 

Satipy râse cu înţeles, în timp ce se îndepărta agale. 

— Astea-s treburi de femeie... N-ai putea să le înţelegi. Noi 
avem metodele noastre... Şi mijloacele noastre! Nofret ar 
face bine să-şi stăpânească aroganţa. La urma urmelor, cum 
îşi petrece viaţa o femeie? Şi-o petrece în partea din spate a 
casei... Printre celelalte femei. 

Tonul lui Satipy avea ceva deosebit. Adăugă: 

— Tatăl tău ar fi în permanenţă aici... Va pleca din nou la 
proprietăţile din nord. Şi atunci... Vom vedea. 

— Satipy... 

Satipy începu să râdă... Un râs sonor, puternic, şi intră în 
casă. 

Lângă lac, copiii alergau şi se jucau. Cei doi băieţi ai lui 
Yahmose erau frumoşi, o pereche reuşită, semănând mai 
degrabă cu Satipy decât cu tatăl lor. Erau acolo şi cei trei 
copii ai lui Sobek - cea mai mică abia acum începând să 
meargă. Şi mai era Leti, o fetiţă frumoasă, gravă, de patru 
ani. 

Râdeau şi ţipau, îşi aruncau mingiile şi, din când în când, 
se luau la bătaie şi plângeau. 

Imhotep, sorbindu-şi liniştit berea lângă Nofret, murmură: 

— Ce mult le place copiilor să se joace lângă apă. Îmi 
amintesc că aşa a fost mereu. Dar, pe Hathor, ce gălăgie 
fac! 

Nofret spuse repede: 

— Da... ar putea fi atâta linişte... De ce nu le spui să se 
joace în altă parte când eşti tu aici? În plus, când stăpânul 
casei doreşte să se relaxeze, ar trebui să i se arate 
respectul cuvenit. Nu eşti de acord? 

— Păi... Eu... Imhotep ezită. Ideea aceasta era ceva nou 
pentru el, dar ademenitoare. De fapt, nu-i prea bag în 
seamă, încheie el neconvins. 


Apoi adaugă cu glas slab: 

— Sunt obişnuiţi să se joace aici. 

— Când eşti plecat, da, zise repede Nofret. Dar gândeşte- 
te, Imhotep, ţinând cont de tot ce faci pentru familia ta, ar 
trebui să-ţi arate mai multă consideraţie, să manifeste mai 
multă înţelegere... Să-ţi recunoască importanţa. Eşti prea 
bun, prea indulgent. 

Imhotep dădu din cap şi rosti placid: 

— Ăsta a fost mereu punctul meu slab. N-am ţinut seama 
niciodată de asta, nu m-am formalizat în privinţa 
comportamentului lor. 

— Din această cauză femeile, soțiile fiilor tăi, profită de 
bunătatea ta. Ar trebui să fie de la sine înţeles că, atunci 
când vii aici ca să te odihneşti, în locul ăsta trebuie să 
domnească liniştea şi pacea. Uite, am să mă duc la Kait să-i 
spun să-şi ia copiii de aici şi să-i ia şi pe ceilalţi. Pe urmă ai 
să te poţi odihni în tihnă. 

— Eşti o fată înţeleaptă, Nofret... Da, o fată bună. Mereu 
te gândeşti la confortul meu. 

Nofret şopti: 

— Plăcerea ta e şi a mea. 

Se ridică şi se îndreptă spre locul în care Kait stătea în 
genunchi lângă lac, jucându-se cu o bărcuţă de hârtie pe 
care fiul ei mijlociu, un băieţel răsfăţat, încerca s-o facă să 
plutească. 

Nofret rosti repezit: 

— Vrei să-ţi ei copiii de-aici, Kait? 

Kait o privi nedumerită. 

— Să-i iau de-aici? Cum adică? Aici se joacă întotdeauna. 

— Nu şi azi. Imhotep doreşte linişte. Copiii ăştia ai voştri 
sunt gălăgioşi. 

Faţa lui Kait luă foc. 

— Fii atentă cum vorbeşti, Nofret! Lui Imhotep îi place să- 
şi vadă nepoţii jucându-se aici. A spus-o chiar el. 

— Nu auzi. M-a trimis să-ţi spun să-i bagi în casă pe ţâncii 
ăştia zgomotoşi ca să se poată odihni în pace... Lângă mine. 


— Lângă tine... Kait îşi înghiţi brusc cuvintele. Se ridică şi 
o porni înspre locul unde Imhotep, pe jumătate culcat, 
dormita. Nofret o urmă. 

Kait rosti direct: 

— Concubina ta mi-a spus să-mi iau copiii de aici. De ce? 
Ce rău fac ei? Pentru ce trebuie pedepsiţi? Care e motivul? 

— Credeam că dorinţa stăpânului casei e de ajuns, rosti 
blând Nofret. 

— Chiar aşa... Chiar aşa... O îngână Imhotep. De ce ar 
trebui să dau explicaţii? A cui e casa asta? 

— Presupun că ea vrea să-i duc de aici. Kait se întoarse şi- 
o măsură cu privirea pe Nofret. 

— Nofret se gândeşte la confortul meu... la tihna mea, zise 
Imhotep. Ea e singura din toată casa... Cu excepţia, poate, a 
sărmanei Henet. 

— Deci copiii n-or să se mai joace aici? 

— Nu când mă odihnesc eu. 

Supărarea lui Kait explodă: 

— De ce-i dai voie acestei femei să te aţâţe împotriva 
propriului tău sânge? De ce se amestecă în treburile casei 
şi vrea să schimbe obiceiurile ei? 

— Eu stabilesc regulile, nu tu! Strigă brusc Imhotep, mai 
mult din dorinţa de a-şi justifica poziţia de stăpân. Voi v-aţi 
obişnuit cu toţii să faceţi ce vă place, ce vă convine. Iar când 
eu, stăpânul casei, mă întorc, nu ţineţi cont de nici o dorinţă 
a mea. Dar eu sunt stăpân aici, aşa să ştii! Necontenit mă 
gândesc şi muncesc spre binele vostru, însă îmi arătaţi voi 
recunoştinţă şi respect? Nu. Mai înainte Sobek, obraznic şi 
lipsit de bun simţ, iar acum tu, Kait, încerci să-mi dictezi! 
Cât am să vă mai suport? Ai grijă... Altfel îmi iau mâna de 
pe voi. Sobek vorbea de plecare... Să plece, atunci, şi să vă 
ia şi pe tine şi pe copii. 

O clipă Kait rămase foarte liniştită. Pe faţa ei nu se putea 
citi absolut nimic. Apoi reuşi cu un glas din care dispăruse 
orice urmă de emoție. 

— Am să-i bag pe copii în casă... 


Făcu doi paşi şi se opri lângă Nofret. Cu voce joasă, rosti: 

— Aici e mâna ta, Nofret. Nu, n-am să uit... 

CAPITOLUL V. 

A patra lună a inundaţiilor - ziua a 5-a. 

Imhotep îşi încheiase îndatoririle de preot al cultului 
morţilor şi era satisfăcut. Ritualul fusese îndeplinit în cele 
mai mici amănunte, căci Imhotep era un om deosebit de 
conştiincios în tot ce făcea. Făcuse libaţiile, arsese tămâie şi 
adusese obişnuitele ofrande de mâncare şi băutură. 

Acum, în umbra răcoroasă a camerei de piatră lipită de 
mormânt, unde fusese aşteptat de Hori, Imhotep 
redevenise stăpânul domeniului şi omul de afaceri. Cei doi 
bărbaţi discutau de comerţ, evaluau preţurile şi profitul 
rezultat din vânzarea cerealelor, vitelor şi cherestelei. 

După aproape o jumătate de oră, Imhotep se declară 
satisfăcut. 

— Eşti foarte priceput la afaceri Hori, spuse el. 

Celălalt zâmbi. 

— Trebuie să fiu, Imhotep. Mă ocup de afacerile tale de 
foarte mult timp. 

— Şi-mi eşti şi credincios. Aş vrea să discut o problemă cu 
tine. E vorba de Ipy. Se plânge că are o poziţie de 
subordonat. 

— E încă prea tânăr. 

— Dar e foarte capabil. 1 se pare că fraţii săi nu se poartă 
corect cu el. Sobek e aspru şi neîndurător, iar permanenta 
precauţie şi timiditatea lui Yahmose îl enervează. Ipy e 
extrem de inteligent. Nu-i place să primească ordine... În 
plus, susţine că numai eu, tatăl lui, am dreptul să comand. 

— Asta aşa e, spuse Hori. Însă ceea ce mi se pare ciudat, 
Imhotep, este faptul că aici, pe domeniul ăsta, ceva nu-i în 
ordine. Pot să-ţi vorbesc deschis? 

— Bineînţeles, bunul meu Hori. Vorbele tale sunt 
întotdeauna înțelepte şi binevenite pentru mine. 

— Atunci am să-ţi spun. Părerea mea e că ar trebui să 
existe cineva investit cu o autoritate legală care să conducă 


aici în perioadele când eşti plecat. 

— V-am încredinţat afacerile mele ţie şi lui Yahmose... 

— Ştiu, dar nu e de ajuns. De ce nu numeşti printr-un act 
oficial pe unul din fiii tăi ca asociat la conducerea 
domeniului? 

Imhotep începu să se plimbe încruntat prin cameră. 

— Pe care din fiii mei mi-l propui? Sobek are un stil 
autoritar... Dar e nesupus, nu mă pot încrede în el. Nu-mi 
place firea lui. 

— Mă gândeam la Yahmose. E fiul tău cel mai mare. Este 
blând şi afectuos. Îţi este devotat. 

— Da, are un caracter bun... Dar e prea timid, prea 
nesigur pe el. Cedează uşor în faţa celorlalţi. De-ar fi Ipy 
puţin mai mare... 

Hori rosti repede: 

— E periculos să investeşti cu putere un om prea tânăr. 

— Aşa-i... Aşa-i... Bine, Hori, am să mă gândesc la cele ce 
mi-ai spus. Cu siguranţă Yahmose e un fiu bun... Un fiu 
ascultător... 

Hori rosti respectuos, dar ferm: 

— Cred că ar trebui să dai dovadă de înţelepciune. 

Imhotep îl privi curios. 

— Ce vrei să spui, Hori? 

Hori răspunse încetişor: 

— Adineauri am spus că e periculos să-i dai puterea unui 
om prea tânăr. Dar tot atât de periculos e să i-o dai prea 
târziu. 

— Vrei să spui că e mult mai obişnuit să primească ordine 
decât să le dea, nu? Da, într-un fel ai dreptate. Imhotep 
oftă. Ce greu e să conduci o familie! În special femeile sunt 
greu de stăpânit. Satipy are un caracter imposibil, Kait e de 
obicei morocănoasă. Dar le-am spus-o limpede că Nofret 
trebuie tratată cum se cuvine. Pot spune că... 

Se opri. Un sclav urca poteca îngustă. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Stăpâne, a sosit o barcă. Un scrib pe nume Kameni a 
adus un mesaj din Memphis. 

Imhotep începu să se agite. 

— Alte probleme, exclamă el. Simt că vor fi noi încurcături! 
Dacă nu sunt eu care să am grijă de toate, totul merge 
prost. 

Plecă bombănind în josul potecii. Hori părea foarte liniştit 
în urma lui. Pe chip i se aşternuse o expresie de îngrijorare. 

Renisenb hoinărea fără chef de-a lungul malului Nilului, 
când auzi strigăte şi agitaţie şi văzu lume alergând spre 
debarcader. 

Alergă şi ea într-acolo. În barca ce fusese trasă la țărm 
stătea un tânăr şi, preţ de o clipă, văzându-l profilat în 
lumina puternică, inima uită să-i mai bată. 

Un gând nebunesc, fantastic îi fulgeră mintea. 

— E Khay, gândi. S-a întors Khay din împărăţia Umbrelor. 

Apoi se mustră pentru imaginaţia ei superstiţioasă. Totul 
se datora numai faptului că în amintirile ei Khay rămăsese 
întipărit doar navigând pe Nil, iar tânărul pe care îl zărise 
semăna perfect la trup cu Khay. Însă necunoscutul era 
tânăr, mai suplu şi avea un chip vesel, surâzător. 

Le spuse că venea de pe domeniile de nord ale lui 
Imhotep. Era scrib şi se numea Kameni. 

În timp ce un sclav plecă după Imhotep, Kameni fu condus 
către casă unde i se aduse mâncare şi băutură. 

Acum sosise şi tatăl ei şi începură discuţiile. 

Evenimentul răzbătu până în încăperile femeilor prin 
Henet, ca de obicei. Ea era aducătorul de veşti. Nu o dată 
Renisenb se întrebase cum reuşea Henet să afle absolut 
totul. 

Din cât se părea, Kameni era un scrib tânăr în serviciul lui 
Imhotep... Fiul unuia dintre verii lui. Descoperise anumite 
nereguli în acte - falsificarea unor chitanţe - şi, până ca 
problema să ia amploare şi să-l implice pe administratorul 
proprietăţii, se gândi să vină personal în sud să raporteze. 


Pe Renisenb n-o prea interesau toate astea. Se gândi că, 
desigur, Kameni era isteţ dacă putuse să descopere 
falsurile. Tatăl ei va fi mulţumit de el. 

Efectul imediat al veştilor fu acela că Imhotep începu să se 
pregătească grabnic de plecare. Nu avusese de gând să mai 
plece cel puţin două luni, însă acum considera că orice 
întârziere putea fi fatală. 

Casa vuia de zarva pregătirilor. Poruncile şi instrucţiunile 
curgeau. Trebuiau făcute asta şi asta. Yahmose să nu facă 
sub nici un chip lucrul ăla sau ălălalt. Sobek să fie cât se 
poate de reţinut în toate privinţele. Toate astea, gândea 
Renisenb, totul îi era atât de familiar! Yahmose era grijuliu, 
Sobek morocănos. Hori, ca de obicei, calm şi eficient. 
Pretenţiile şi cererile lui Ipy fură respinse cu mai multă 
fermitate ca de obicei. 

— Eşti prea tânăr ca să ai răspunderi personale. Ascultă-l 
pe Yahmose. El îmi cunoaşte poruncile şi dorinţele. Imhotep 
îşi puse mâna pe umărul fiului său cel mare. Am încredere 
în tine, Yahmose. Când mă întorc reluăm discuţia despre 
asociere. 

Yahmose roşi uşor de plăcere. Îşi îndreptă puţin spatele. 

Imhotep continuă: 

— Ai grijă ca totul să meargă bine în absenţa mea. Ai grijă 
ca Nofret, concubina mea să fie bine tratată... Să i se 
acorde onoare şi respect. Ţi-o las în grijă. E de datoria ta să 
controlezi conduita femeilor din casă. Vezi ca Satipy să-şi 
ţină gura. Acelaşi lucru să-l facă şi Sobek cu Kait. Şi 
Renisenb trebuie să fie amabilă cu Nofret. De asemenea, nu 
vreau să aud că s-a comis vreo nepoliteţe faţă de buna 
noastră Henet. Ştiu că femeile o găsesc cam obositoare. 
Pentru că e de foarte mult timp aici, crede că are dreptul să 
spună multe lucruri care sunt binevenite. Ştiu că nu-i nici 
frumoasă, nici deşteaptă... E credincioasă, ţine minte, şi mi- 
a fost întotdeauna devotată. Să nu fie nici bruftuluită, nici 
tratată cu dispreţ. 


— "Totul va fi precum spui, tată, zise Yahmose. Dar limba 
ascuţită a lui Henet de multe ori provoacă discuţii. 

— Pff! Prostii! Toate femeile o fac. Cât despre Kameni, el 
va rămâne aici. Avem nevoie de încă un scrib, aşa că el o să- 
] ajute pe Hori. În ce priveşte pământul pe care l-am 
arendat femeii Yaii... 

Imhotep continuă, intrând în cele mai mici detalii. 

Când totul fu pregătit pentru plecare, Imhotep simţi o 
undă de nelinişte. O luă pe Nofret deoparte şi o întrebă 
nesigur; 

— Nofret, vrei să rămâi aici? Oare n-ar fi mai bine să vii cu 
mine? 

Nofret scutură din cap şi zânbi. 

— N-ai să lipseşti mult. 

— Trei luni, poate patru, cine ştie? 

— Asta nu-i mult! Mă voi simţi bine aici. 

Imhotep rosti nervos: 

— L-am avertizat pe Yahmose... pe toţi fiii mei, că trebuie 
să ţi se acorde toată consideraţia. Vor plăti scump orice 
nemulţumire a ta. 

— Sunt convinsă că vor ţine cont de cele ce le-ai spus, 
Imhotep. Nofret se opri. Apoi întrebă: Există cineva în care 
pot avea încredere deplină? Cine ţi-e cu totul devotat? Nu 
mă refer la cineva din familie. 

— Hori... Bunul meu Hori. El este mâna mea dreaptă şi un 
om cu bun simţ şi discernământ. 

Nofret spuse încet: 

— El şi Yahmose sunt ca fraţii. Poate... 

— Atunci, Kameni. E tot scrib. Am să-i cer să-ţi stea la 
dispoziţie. Dacă vei avea vreo nemulţumire, o să-mi scrie şi 
o să-mi trimită plângerea ta. 

Nofret dădu din cap, recunoscătoare. 

— E o idee bună. Kameni vine din nord şi îl cunoaşte pe 
tatăl meu. El nu va fi influenţat de considerente de familie. 

— Şi Henet, exclamă Imhotep. Da, Henet. 


— Da, zise gânditoare Nofret. Ce-ar fi să vorbeşti cu ea 
chiar acum, în faţa mea? 

— Excelentă idee! 

Trimise după Henet care veni cu obişnuita-i grabă servilă. 
Se văită îndelung pentru plecarea lui Imhotep. Imhotep i-o 
reteză cu bruscheţe: 

— Bine, bine, Henet, dar asta e! Sunt sortit să n-am 
niciodată timp de odihnă. Trebuie să trudesc fără încetare 
pentru familia mea... Şi abia dacă sunt apreciat pentru asta, 
uneori. Acum vreau să-ţi vorbesc foarte serios. Tu mă 
iubeşti cu credinţă şi devotament, ştiu asta, de aceea vreau 
să-ţi dau o sarcină importantă, de mare încredere. Ai grijă 
de Nofret, ocroteşte-o... Îmi e foarte dragă. 

— Cine ţi-e drag ţie, mi-e drag şi mie, stăpâne, declară 
Henet cu fervoare. 

— Foarte bine. Deci, ai să-i fii devotată lui Nofret? 

Henet se întoarse spre Nofret care o urmărea printre 
gene. 

— Eşti prea frumoasă, Nofret! Asta-i necazul. Din cauza 
asta celelalte sunt geloase pe tine... Însă eu am să te 
ocrotesc... Am să te ţin la curent cu tot ce se spune şi se 
face. Poţi conta pe mine! 

În pauza în care urmă, privirile celor două femei se 
întâlniră. 

— Poţi conta pe mine, repetă Henet. 

Un zâmbet uşor flutură pe buzele lui Nofret... Un zâmbet 
ciudat. 

— Da, înţeleg. Cred că pot conta pe tine, Henet. 

Imhotep îşi drese glasul cu zgomot. 

— În cazul ăsta, lucrurile sunt aranjate... Da... Totul e pus 
la punct. Organizarea, ăsta a fost dintotdeauna punctul meu 
forte. 

Se auzi un chicot sec şi Imhotep se întoarse rapid şi o văzu 
pe mama sa stând în uşă. Se sprijinea într-un baston şi 
părea uscată şi mai răuvoitoare ca niciodată. 

— Ce fiu minunat am! Remarcă ea. 


— Nu pot să întârzii... Mai am să-i dau nişte instrucţiuni lui 
Hori... Plin de importanţă, Imhotep părăsi încăperea. 
Reuşise să evite privirea mamei sale. 

Esa făcu un semn autoritar cu capul spre Henet şi aceasta 
se strecură supusă afară din cameră. 

Nofret se ridică. Cele două femei se priveau. Esa spuse: 

— Prin urmare, fiul meu te lasă aici. Ar fi mai bine să pleci 
cu el, Nofret. 

— Dorinţa lui e să rămân. 

Glasul lui Nofret sunase blând şi ascultător. Esa scoase un 
chiot ascuţit. 

— Şi-ar schimba repede părerea dacă ai vrea tu! Dar de ce 
nu vrei? Nu te înţeleg. Ce-ţi place aici? Eşti o fată crescută 
la oraş... Presupun că ai călătorit mult. De ce alegi 
monotonia de zi cu zi... Printre acei care, îţi spun deschis, 
nu te plac... Care, de fapt, nu te pot suferi? 

— Deci, nu mă poţi suferi? 

Esa scutură din cap. 

— Nu, nu vorbeam despre mine. Eu sunt bătrână şi, deşi 
nu mai am vederea bună, mai pot totuşi vedea frumuseţea 
şi-mi place să mă bucur de ea. Eşti frumoasă, Nofret, şi 
vederea ta îmi încântă ochii. Tocmai din cauza frumuseţii 
tale îţi doresc binele. 'Te avertizez. Pleacă în nord cu fiul 
meu. 

Nofret repetă: 

— Dorinţa lui e să rămân aici. 

Glasul ei supus avea o puternică nuanţă ironică. Esa rosti 
tăioas: 

— Ai un scop ca să rămâi. Mă întreb care e. Foarte bine, o 
faci pe pielea ta. Dar fii atentă. Acţionează cu discreţie. Nu 
te încrede în nimeni. 

Se întoarse brusc şi plecă. Nofret rămase liniştită... 
Treptat, buzele i se arcuiră într-un zâmbet sălbatic, ca de 
pisică. 

CAPITOLUL VI. 

Prima lună de iarnă - ziua a 4-a. 


Renisenb se obişnuise să meargă aproape în fiecare zi la 
Mormânt. Uneori îl găsea şi pe Yahmose acolo, alteori 
numai pe Hori, câteodată nu era nimeni, însă întotdeauna 
Renisenb simţea un ciudat sentiment de uşurare şi pace... O 
senzaţie de evadare. Cel mai mult îi plăcea când îl găsea pe 
Hori singur. Gravitatea lui, felul lui lipsit de curiozitate de a 
o accepta lângă el aveau ceva care îi dădea un inexplicabil 
sentiment de mulţumire. Stătea ore-n şir în umbra 
răcoroasă a camerei de piatră, lângă uşă, cu braţele 
petrecute după genunchi, privind peste unduirea verde a 
culturilor spre locul unde Nilul părea o palidă licărire 
albastră, iar dincolo de el, în depărtare, o mare mătăsoasă 
de maroniu, şi gălbui, şi roz întrepătrunse discret între ele. 

Venise prima dată, cu luni în urmă, cu dorinţa arzătoare 
de a evada dintr-o lume agresiv dominată de femei. Căuta 
liniştea şi o companie discretă... Şi le găsise aici. Încă o mai 
stăpânea dorinţa de evadare, dar acum era doar nevoia de 
a scăpa de încordarea şi agitația casei în care începuse să 
se simtă în aer ceva deosebit, neliniştitor. 

Într-o zi îi spuse lui Hori: 

— Mi-e frică... 

— De ce ţi-e frică, Renisenb? Privirea lui o studia cu 
gravitate. 

După câteva clipe de gândire, îi răspunse încetişor: 

— Îţi aminteşti, mi-ai spus odată că există două feluri de 
rău... Unul care vine dinăuntru şi altul care vine din afară. 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Vorbeai, aşa mi-ai spus mai târziu, despre bolile care 
atacă fructele şi grânele, însă eu mă gândeam că acelaşi 
lucru se poate întâmpla şi cu oamenii. 

— Ai descoperit şi tu asta... Da, ai dreptate Renisenb. 

Renisenb spuse brusc: 

— E ceea ce se întâmplă acum... Acolo jos, în casă. Răula 
venit... Din afară! Şi ştiu şi cine l-a adus. Nofret! 

Hori întrebă încet: 

— Crezi? 


Renisenb dădu din cap cu putere. 

— Da, da, ştiu ce spun. Ascultă, Hori, când am venit aici, la 
tine şi ţi-am spus că totul era neschimbat, chiar şi certurile 
dintre Satipy şi Kait, era adevărat. Însă acele certuri, Hori, 
nu erau certuri adevărate. Vreau să spun că se certau de 
plăcere... Să mai treacă timpul... Niciuna dintre ele nu 
simţea faţă de cealaltă ură sau mânie adevărată. Acum e cu 
totul altfel. Acum nu fac decât să-şi spună lucruri neplăcute, 
grele, lucruri de care sunt convinsă că dor şi, când văd că 
au provocat durere, se bucură! E oribil, Hori... Oribil! Ieri 
Satipy era atât de furioasă încât i-a înfipt lui Kait un ac de 
aur în braţ... Iar, cu câteva zile în urmă, Kait a vărsat un vas 
de cupru plin cu grăsime fierbinte pe piciorul lui Satipy. Şi 
aşa e mereu. Satipy îl ocărăşte în plină noapte pe 
Yahmose... O auzim cu toţii. Yahmose pare bolnav, obosit şi 
hărțuit. lar Sobek se duse în sat şi petrece cu femei şi se 
întoarce beat şi ţipă, înjură şi se laudă cât e el de deştept! 

— Ştiu că ce-mi spui e adevărat, rosti încet Hori. Dar de 
ce-o învinuieşti pe Nofret? 

— Pentru că e opera ei! Aruncă în treacăt o vorbă, aparent 
fără importanţă, dar bine gândită, şi provoacă scânteia care 
face ca totul să sară în aer. E ca un tăun care înfurie bivolii. 
E foarte isteaţă, ştie ce să spună. Uneori mă gândesc că 
Henet este aceea care-i şopteşte. 

— Da, rosti Hori gânditor, tot ce se poate. 

Renisenb se înfioră. 

— Nu-mi place Henet. Nu pot să sufăr felul în care se 
furişează peste tot. Ne e tuturor devotată şi totuşi niciunul 
dintre noi n-are nevoie de devotamentul ei. Cum a putut 
mama s-o aducă aici şi să ţină atât de mult la ea? 

— Asta o ştim doar de la Henet, spuse sec Hori. 

— De ce e atât de apropiată Henet de Nofret şi o urmează 
în tot locul şi şuşotesc şi are grijă de ea? Oh, Hori, mi-e 
frică! O urăsc pe Nofret! Aş vrea să plece de aici. E 
frumoasă şi crudă şi rea! 

— Ce copil eşti, Renisenb! 


Apoi, Hori adăugă liniştit: 

— Chiar acum Nofret se îndreaptă spre noi. 

Renisenb întoarse capul. Împreună o urmăriră pe Nofret 
venind agale pe poteca ce şerpuia pe faleza abruptă. 
Zâmbea pentru sine şi îngâna în surdină un cântecel. 

Când ajunse în locul în care stăteau cei doi, privi în jur şi 
zâmbi. Era un zâmbet amuzat şi curios. 

— Deci aici vii tu zilnic, Renisenb. 

Renisenb nu răspunse. Un sentiment de supărare şi ciudă, 
asemănător cu cel al unui copil căruia îi fusese descoperită 
ascunzătoarea, puse stăpânire pe ea. 

Nofret se uită din nou împrejur. 

— Şi ăsta-i faimosul Mormânt? 

— Chiar ăsta, Nofret, spuse Hori. 

Îl privi, şi gura ei ca de pisică se deschise într-un surâs. 

— Nu cred că greşesc dacă spun că tu trebuie să fii Hori. 
Am auzit că eşti un om foarte bun de afaceri. 

În glasul ei răzbătea o uşoară nuanţă răutăcioasă, însă 
Hori rămase calm, zâmbind liniştit şi grav. 

— E posibil pentru toţi... Moartea e întotdeauna 
profitabilă... 

Nofret se cutremură în timp ce privea în jurul său, ochii 
alunecându-i peste mesele pentru jertfe, altar şi uşa falsă. 

Apoi ţipă strident: 

— Urăsc moartea! 

— N-ar trebui. Vocea lui Hori era liniştită. Aici, în Egipt, 
moartea e sursa principală a bogăției. Moartea ţi-a dat 
bijuteriile pe care le porţi, Nofret. Moartea te hrăneşte şi te 
îmbracă. 

Ea îl privi lung. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Imhotep e preot al lui Ka - un preot 
care veghează asupra morţilor - şi toate pământurile lui, 
vitele, cheresteaua, inul, orzul îi sunt lăsate moştenire în 


Se opri, apoi continuă meditativ: 


— Noi, egiptenii, suntem un popor ciudat. lubim viaţa... Şi 
totuşi ne pregătim de timpuriu pentru moarte. Toate 
bogăţiile intră în piramide, morminte şi fundaţii menite 
întreţinerii lor. 

Nofret rosti cu violenţă: 

— Încetează să mai vorbeşti despre moarte, Hori! Nu-mi 
place! 

— Asta pentru că eşti o adevărată egipteancă... Pentru că 
iubeşti viaţa... Pentru că... Uneori... Simţi aripa morţii 
dându-ţi târcoale... 

— Încetează! 

Se întoarse furioasă spre el. Apoi, ridicând din umeri, se 
răsuci în loc şi începu să coboare poteca. 

Renisenb răsuflă uşurată. 

— Mă bucur c-a plecat, rosti ea copilăreşte. Ai speriat-o, 
Hori. 

— Da... le-am speriat şi pe tine Renisenb 

— N-nu. Glasul lui Renisenb era uşor nesigur. Tot ce-ai 
spus e adevărat, dar nu m-am gândit niciodată până acum 
la asta. Tata e un preot al lui Ka. 

Hori rosti cu amărăciune: 

— Întregul Egipt e obsedat de moarte! Şi ştii de ce, 
Renisenb? Pentru că avem ochi, dar n-avem minte. Nici nu 
putem concepe viaţa de după moarte altfel decât ca cea de 
acum. Ne-o imaginăm doar ca pe o continuare a ceea ce 
cunoaştem. Noi nu credem cu adevărat într-un zeu. 

Renisenb îl privi cu uimire. 

— Cum poţi să spui asta, Hori? Doar avem mulţi, mulţi 
zei... Atât de mulţi încât nu-i poţi ţine minte. Chiar aseară 
vorbeam cu toţii despre ce zeu preferă fiecare. Sobek îi e în 
întregime credincios lui Sakhmet, Kait se roagă mereu la 
Meskhant. Kameni îl invocă pe 'Thoth, ceea ce e firesc 
pentru un scrib. Satipy se închină lui Horus, cel cu cap de 
şoim şi lui Mereseer al nostru. Yahmose spune că trebuie 
să-l venerăm pe Ptah pentru că ela făcut lumea. Eu 
personal o iubesc pe Isis. Henet se roagă la Amun, zeul 


nostru local. Spune că există printre preoţi profeţi care 
susţin că într-o zi Amun va fi cel mai mare zeu al Egiptului, 
drept care îi aduce ofrande de pe acum, când e doar un zeu 
Mic. Şi, apoi, există Ra, zeul Soarelui şi Osiris, care pune în 
balanţă sufletele morţilor. 

Renisenb se opri să-şi tragă sufletul. Hori zâmbea. 

— Dar care e diferenţa dintre un om şi un zeu, Renisenb? 

Îl privi lung. 

— Zeii sunt... Ei au puteri supranaturale. 

— Asta-i tot? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Hori. 

— Vreau să spun că pentru tine un zeu e un bărbat sau o 
femeie ce poate să facă anumite lucruri pe care bărbaţii sau 
femeile nu le pot face. 

— Spui nişte lucruri atât de ciudate! Nu te înţeleg. 

Îl privea cu faţa uimită... Apoi, aruncându-şi ochii peste 
vale, atenţia îi fu atrasă de ceva. 

— Uite! Exclamă ea. Nofret stă de vorbă cu Sobek. Râde. 
Oh!... Nu, nu-i nimic. Am crezut c-o s-o lovească. Ea a pornit 
spre casă, iar Sobek vine spre noi. 

Sobek sosi ca o vijelie. 

— Dar-ar zeii s-o mănânce crocodilii pe femeia asta! Tună 
el. Tata a fost mai mult decât nebun când a luat-o 
concubină! 

— Ce ţi-a spus? Întrebă Hori curios. 

— M-a insultat, ca de obicei. M-a întrebat dacă tata m-a 
însărcinat din nou cu vânzarea cherestelei. Are o limbă de 
şarpe veninos. Aş omorl-o. 

Umbla fără astâmpăr pe platforma din faţa Mormântului şi 
găsind o piatră, o aruncă nervos spre valea de dedesubt. 
Zgomotul ei în cădere păru să-i facă plăcere. Ridică apoi 
una mai mare, dar făcu un salt înapoi la vederea şarpelui 
încolăcit ce-şi ridicase capul. Şarpele se înălţă tot mai mult, 
sâsâind, şi Renisenb văzu că e o cobră. 

Apucând un băţ gros, Sobek o atacă furios. Cu o lovitură 
precisă îi zdrobi spatele, dar continuă s-o zdrobească, cu 


capul dat pe spate, cu ochii scânteietori, bolborosind în 
surdină ceva ce Renisenb nu putu să priceapă decât pe 
jumătate. Strigă: 

— Opreşte-te, Sobek, opreşte-te... E moartă! 

Sobek se opri, apoi aruncă băţul şi începu să râdă. 

— Un şarpe veninos mai puţin pe lume. 

Râse iar bine dispus şi se îndreptă pe cărare în jos. 
Renisenb rosti încetişor: 

— Cred că lui Sobek... Îi place să omoare. 

— Da. 

Nu era nici o notă de surpriză în glasul lui. Hori doar 
constata o stare de fapt deja ştiută. Renisenb îl privi lung şi 
spuse încet: 

— Şerpii sunt periculoşi... Dar ce frumos arăta cobra 
asta... 

Se uită la capul ei zdrobit, la reptila moartă. Fără să spună 
precis de ce, inima i se strânse. 

Hori rosti visător: 

— Îmi amintesc când eram copii... Într-o zi, Sobek s-a 
repezit la Yahmose. Yahmose era mai mare cu un an, dar 
Sobek era mai înalt şi mai puternic. A luat o piatră şi a 
început să-i dea în cap lui Yahmose. Mama voastră a venit în 
fugă şi i-a despărţit. Îmi amintesc cum se uita în jos la 
Yahmose... Şi cum striga: „Să nu mai faci asta, Sobek... E 
periculos! Ascultă ce-ţi spun, e periculos!” Se opri puţin, 
apoi continuă: Era foarte frumoasă... 'Lu îi semeni, 
Renisenb. 

— Zău? Renisenb se îmbujoră de plăcere. Apoi întrebă: 

— Yahmose a fost grav rănit? 

— Nu, nu atât de grav precum părea. Sobek a fost foarte 
bolnav ziua următoare. Probabil mâncase ceva care i-a 
făcut rău, însă mama voastră spunea că e din cauza furiei şi 
a căldurii... Era în toiul verii. 

— Sobek are un temperament teribil, zise Renisenb 
gânditoare. Se uită din nou la şarpele mort, apoi se 
îndepărtă înfiorată. 


Când Renisenb se întoarse acasă, Kameni stătea în faţa 
verandei cu un sul de papirus în mână. Cânta ceva şi ea se 
opri un minut şi ascultă. 

— Am să merg la Memphis, cânta Kameni. „Am să merg la 
Piah, stăpânul adevărului. Am să-i spun lui Ptah: Dă-mi pe 
sora mea la noapte. Fluviul este de vin, Ptah îi este trestia, 
Sekhmet - lotusul, Earit - mugurele, Nefertum - floarea. 
Am să-i spun lui Ptah: Dă-mi pe sora mea la noapte. 
Frumuseţea ei face să răsară zorile. Memphis este talgerul 
cu merele iubirii...” 

Ridică ochii spre Renisenb şi zâmbi: 

— Îţi place cântecul meu, Renisenb? 

— Ce cântec e ăsta? 

— E un cântec de dragoste din Memphis. 

Îşi aţinti privirea în ochii ei şi cântă încetişor: 

— Braţele ei sunt încărcate de ramuri înflorite, părul ei e 
greu de parfumuri. E ca o prinţesă a Stăpânului celor Două 
Lumi”. 

Chipul lui Renisenb se aprinse. Trecu repede pe lângă el şi 
intră în casă, aproape dând peste Nofret. 

— De ce eşti atât de grăbită, Renisenb? 

Glasul lui Nofret avea o nuanţă tăioasă. Renisenb o privi 
surprinsă. Nofret nu zâmbea. Chipul ei era grav şi încordat 
şi Renisenb observă că îşi ţinea mâinile încleştate la spate. 

— Îmi pare rău, Nofret, nu te-am văzut. Când vii din 
lumina de afară, aici pare întuneric. 

— Da, e întuneric... Nofret făcu o scurtă pauză. E mai 
plăcut afară... pe verandă... Lângă Kameni... Ascultându-l 
cum cântă. Cântă frumos, nu-i aşa? 

— Da... Da, sigur că da. 

— Şi totuşi n-ai rămas să-l asculţi? Kameni va fi dezamăgit. 

Obrajii lui Renisenb luară din nou foc. Răceala lui Nofret, 
privirea ei ironică, o incomodau. 

— Nu-ţi plac cântecele de dragoste, Renisenb? 

— 'Te interesează ce-mi place sau nu-mi place, Nofret? 

— Aşadar, pisicuţele au ghiare. 


— Ce vrei să spui? 

Nofret râse. 

— Nu eşti chiar atât de proastă cum pari, Renisenb. Deci îl 
găseşti frumos pe Kameni? Nu încape nici o îndoială că o să 
se simtă flatat. 

— Cred că eşti foarte urâcioasă, zise cu aprindere 
Renisenb. Trecu în fugă pe lângă Nofret către spatele casei. 
Râsul batjocoritor al fetei o ajungea din urmă. Dar dincolo 
de râsul acesta, mintea ei păstra încă viu ecoul glasului lui 
Kameni şi cântecul pe care-l cântase cu ochii aţintiţi într-al 
ei... 

În noaptea aceea Renisenb avu un vis. 

Era cu Khay şi navigau împreună în barca Morților în 
împărăţia Umbrelor. Khay stătea în faţă... Nu-i vedea decât 
ceafa. Apoi, pe când se apropiau zorii, Khay întoarse capul 
şi Renisenb văzu că nu era el, ci Kameni. În acelaşi timp, 
prova bărcii, un cap de şarpe, începu să se zvârcolească. 
Era un şarpe viu, o cobră, şi Renisenb gândi: „E şarpele 
care-a ieşit din Mormânt să mănânce sufletele morţilor”. 
Era paralizată de frică. Apoi văzu că chipul şarpelui era 
chipul lui Nofret şi se deşteptă strigând: „Nofret... 
Nofret...” 

Nu strigase în realitate. Totul fusese în vis. Era încă 
întinsă, cu inima bătându-i, spunându-şi că totul nu fusese 
decât un vis. Apoi brusc, îşi aminti: „Asta spunea Sobek ieri, 
când zdrobea şarpele. Spunea: „Nofret...” 

CAPITOLUL VII. 

Prima lună de iarnă - ziua a 5-a. 

Visul îi alungă somnul. Tot restul nopţii Renisenb dormi 
iepureşte, ca înspre ziuă somnul s-o părăsească de tot. 
Sentimentul unei nenorociri iminente o obseda. 

Se sculă devreme şi ieşi din casă. Paşii o conduseră, ca de 
obicei, spre Nil. Pescarii o porniseră spre Theba. Alte bărci 
aşteptau la țărm, cu pânzele umflate de vânt, gata să 
pornească. 


Renisenb îşi simţi inima cuprinsă de-o dorinţă nestăvilită 
pentru ceva pe care nu-l putea numi. Gândi: „Simt... 
Simt”... Nu ştia, însă, ce anume simţea! Nu găsea cuvinte 
care să-i exprime senzaţia. „Vreau... Însă, ce vreau?” 

Îl vroia pe Khay? Khay era mort... N-avea cum să-l aducă 
înapoi. Îşi spuse: „N-am să mă mai gândesc la Khay. La ce- 
mi ajută? Totul s-a terminat”. 

Apoi observă o altă siluetă care urmărea bărcile pregătite 
de plecare spre Theba. Ceva nedefinit, o anume emoție 
învăluia acea siluetă nemişcată şi Renisenb se cutremură 
când o recunoscu pe Nofret. 

Nofret privind Nilul. Nofret... Singură. Nofret gândindu-se 
la... Ce? 

Brusc, Renisenb îşi dădu seama cât de puţin ştiau cu toţii 
despre Nofret. O primiseră ca pe-un duşman, o străină, fără 
interes sau curiozitate faţă de viaţa ei sau faţă de mediul 
din care venise. 

„Trebuie să fie cumplit pentru Nofret să se ştie singură 
aici, fără prieteni, înconjurată de oameni care-o detestă”, 
gândi Renisenb. 

Renisenb se rupse din loc şi porni încet către Nofret, 
oprinduse lângă ea. Nofret îşi întoarse o clipă capul, apoi 
continuă să contemple Nilul. Pe chipul său nu se putea citi 
nimic, era lipsită de orice expresie. 

Renisenb rosti cu timiditate: 

— Sunt multe bărci pe NIL. 

— Da. 

Împinsă de un inexplicabil imbold prietenesc, Renisenb 
continuă: 

— De-acolo de unde vii, e la fel ca aici? 

Nofret râse cu amărăciune. 

— Bine-nţeles că nu. Tata e negustor în Memphis. 
Memphisul e vesel şi amuzant. Acolo e muzică, se cântă şi 
se dansează. În plus, tata călătoreşte mult. Am fost cu el în 
Siria... la Byblos, dincolo de Gazela. Am străbătut mări 
furtunoase într-o navă mare. 


Vorbea cu mândrie şi însufleţire. 

Renisenb stătea liniştită, ascultând cu interes şi înţelegere. 

— Trebuie să ţi se pară foarte plictisitor aici, rosti 
încetişor. 

Nofret râse nervos. 

— Totul e mort aici... Mort. N-auzi decât de arat şi 
semănat şi secerat şi pescuit... Şi discuţii despre grâne... Şi 
certuri cu privire la preţul inului. 

Urmărind-o, Renisenb se simţi şocată de cuvintele acelea 
neobişnuite. 

Şi brusc, ca şi cum ar fi fost ceva fizic, un val de mânie, şi 
nefericire, şi disperare păru să răbufnească din întreaga 
făptură a celei de lângă ea. 

Renisenb gândi: „E ca şi mine de tânără... Chiar mai 
tânără. Şi e concubina unui bătrân, când nervos, când 
amabil, oricum un bătrân cam caraghios, tatăl meu...” 

Oare ce ştia ea despre Nofret? Absolut nimic. Ce spusese 
ieri Hori când ea strigase: „E frumoasă, şi crudă, şi rea?!” 
„Eşti un copil Renisenb.” Asta spusese. Acum înţelegea ce 
voise el să spună. Vorbele pe care le rostise n-aveau nici o 
valoare... Nu poţi desfiinţa chiar aşa de uşor o făptură 
umană. Ce tristeţe, ce amărăciune, ce disperare se 
ascundeau, oare, în spatele zâmbetului crud al lui Nofret? 
Ce făcuse ea, Renisenb, sau vreunul din ei ca Nofret să se 
simtă binevenită? 

Renisenb rosti copilăreşte, bâlbâindu-se: 

— Ne urăşti pe toţi... Ştiu de ce... N-am fost amabili... Dar 
acum... Nu e prea târziu. N-am putea noi două, tu şi cu 
mine, să fim ca două surori? Tu eşti departe de toţi ai tăi... 
Eşti singură... le-aş putea ajuta? 

Vorbele ei şovăitoare părură să cadă în gol. Nofret se 
întoarse încet. O clipă sau două faţa ei rămase inexpresivă... 
Afară doar de-o undă trecătoare de duioşie în privire, după 
cum i se păru lui Renisenb. În tăcerea aceea a dimineţii, 
limpede şi calmă, Nofret păru să ezite, ca şi cum vorbele lui 
Renisenb ar fi atins ultima coardă sensibilă a inimii sale. 


A fost un moment straniu, un moment despre care 
Renisenb avea să-şi amintească mai târziu. 

Apoi, treptat, expresia feţei lui Nofret se schimbă. Deveni 
extrem de răutăcioasă, iar ochii îi scăpărau. În faţa valului 
de ură şi răutate a acelei priviri, Renisenb făcu un pas 
înapoi. 

— Cară-te! Nu vreau nimic de la niciunul dintre voi. 
Sunteţi nişte tâmpiţi şi proşti cu toţii... 

Se opri, apoi se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărâtă 
spre casă. 

Renisenb o urma fără grabă. În mod ciudat, cuvintele lui 
Nofret n-o atinseseră; nu era supărată. Ele îi deschiseră 
perspectiva unui abis negru de ură şi nefericire... Ceva încă 
necunoscut până atunci. Mintea ei confuză, şovăielnică, îi 
spunea că trebuie să fie îngrozitor sa simţi aşa ceva. 

În timp ce Nofret străbătea curtea, unul dintre copiii lui 
Kait, o fetiţă, îi tăie calea, alergând după o minge. 

Mânioasă, Nofret o îmbrânci şi copiliţa căzu la pământ, 
începu să plângă şi Renisenb alergă spre ea, o luă în braţe 
şi spuse indignată: 

— De ce ai făcut asta, Nofret? Uite, şi-a julit bărbia. 

Nofret râse strident. 

— Aşadar n-am voie să m-ating de plozii ăştia răsfăţaţi? De 
ce? Mamelor le pasă de ceea ce simt eu? 

La auzul plânsului fetiţei sale, Kait ieşise alergând din 
casă. Examina îngrijorată obrazul copilei, apoi se întoarse 
spre Nofret. 

— Şerpoaică veninoasă! Diavoliţă! Ai să vezi ce-am să-ţi 
fac! 

Cu toată forţa braţului său o lovi pe Nofret peste faţa. 
Renisenb scoase un țipăt şi-i apucă mâna înainte de a lovi 
din nou. 

— Kait... Kait... Nu face asta! 

— De ce? Cine spune? Nofret să-şi poarte singură de grijă. 
Ea e doar una, în timp ce noi suntem atâţia. 


Nofret stătea foarte calmă. Pe obrazul ei se vedea foarte 
clar urma roşie a palmei lui Kait. De lângă colţul ochiului, 
unde brăţara lui Kait îi zgârâiase pielea, se prelingea o 
picătură de sânge. 

Dar ceea ce o uimi şi o înspăimântă, totodată, pe Renisenb, 
fu expresia feţei ei. Nofret nu părea supărată. Ochii ei 
aveau o privire stranie, exaltată şi buzele i se răsfrânseră, 
din nou, într-un zâmbet de pisică satisfăcută. 

— Mulţumesc, Kait. 

Apoi o porni către casă. 

Murmurând în surdină, cu pleoapele coborâte, Nofret o 
chemă pe Henet. 

Henet veni în fugă şi începu să se lamenteze. Nofret îi 
reteză scurt vaietele. 

— Trimite-mi-l pe Kameni. Spune-i să-şi aducă trusa de 
scris, cerneală şi papirus. Trebuie să trimit o scrisoare 
stăpânului. 

Ochii lui Henet se pironiseră pe obrazul lui Nofret. 

— Stăpânului... Înţeleg... 

Apoi întrebă: 

— Cine a făcut... Asta? 

— Kait. Nofret zâmbea calm, cu gândul la cele petrecute. 

Henet dădu din cap şi plescăi din limbă. 

— E rău, e foarte rău... Bine-nţeles că stăpânul trebuie să 
ştie toate astea. Aruncă o privire rapidă cu coada ochiului 
spre Nofret. „Da, Imhotep trebuie să afle”. 

Nofret spuse alene: 

— Noi două, Henet, gândim la fel... Ştiam că aşa va fi. 

Dintr-un buzunar ascuns al tunicii scoase un ametist 
montat în aur şi-l puse în mâna femeii. 

— Numai noi două, Henet, ne gândim cu adevărat la 
fericirea lui Imhotep. 

— E mult prea valoros pentru mine, Nofret... Eşti prea 
darnică... O lucrătură atât de minunată. 

— Imhotep şi cu mine apreciem fidelitatea. 

Nofret încă mai zâmbea, cu ochii îngustaţi, ca de pisică. 


— Trimite-mi-l pe Kameni. Şi vino şi tu cu el. Voi doi aţi fost 
martori la cele întâmplate. 

Kameni sosi cam fără chef, încruntat. 

— Îţi aminteşti ce-a ordonat Imhotep înainte de-a pleca? 

— Da. 

— A sosit vremea. Stai jos, ia cerneală şi scrie ce-ţi dictez 
eu. Deoarece Kameni ezita, Nofret rosti cu nerăbdare: Ai să 
scrii ce-ai văzut cu ochii tăi şi-ai auzit cu urechile tale, iar 
Henet va confirma cele spuse de mine. Scrisoarea trebuie 
trimisă în mare secret şi cât mai grabnic. 

Kameni rosti încet: 

— Nu-mi place... 

Nofret îl fulgeră cu privirea: 

— Nu mă voi plânge de Renisenb. Renisenb e moale, 
adormită şi proastă, dar ea n-a căutat să-mi facă rău. Asta 
te linişteşte? 

Faţa bronzată a lui Kameni se înroşi. 

— Nu asta vroiam să spun... 

Nofret zise încetişor: 

— Hai, îndeplineşte-ţi sarcina... Scrie. 

— Scrie, spuse Henet. Sunt atât de supărată de tot ce s-a 
întâmplat... Groaznic de supărată. Imhotep trebuie 
neapărat să cunoască totul. Asta e chiar dorinţa sa. Trebuie 
să-ţi faci datoria, chiar dacă-i neplăcută. Eu întotdeauna am 
avut această convingere. 

Nofret râse încetişor: 

— Sunt convinsă de asta, Henet. Ţi-ai făcut datoria! Şi 
Kameni o să şi-o facă. Iar eu... Eu am să fac ceea ce îmi face 
plăcere. 

Însă Kameni tot mai ezita. Chipul său era mohorât, 
aproape supărat. 

— Nu-mi place asta. Nofret, ar trebui să te mai gândeşti. 

— Tu îmi spui mie ce să fac? 

Kameni se înroşi şi mai tare. Ochii lui îi evitară pe-ai ei, 
însă chipul îi rămase supărat. 


— Ai grijă, Kameni, rosti rar Nofret. Am o mare influenţă 
asupra lui Imhotep. El ascultă de tot ce-i spun... Într-atât 
încât a fost mulţumit de tine. Făcu o pauză semnificativă. 

— Mă ameninţi, Nofret? Întrebă mânios Kameni. 

— Poate. 

El o privi crâncen câteva clipe, apoi lăsă capul în jos. 

— Voi face precum spui, Nofret, dar cred, da, cred că o să- 
ţi pare rău. 

— Tu mă ameninţi pe mine, Kameni? 

— 'Te avertizez... 

CAPITOLUL, VIII. 

A doua lună de iarnă - ziua a 10-a. 

Zilele treceau una după alta şi lui Renisenb i se părea că 
trăieşte un vis. Nu-i mai făcuse avansuri timide lui Nofret. 
Acum se temea de Nofret. Avea ceva ce scăpa înţelegerii ei. 

După scena din curte, Nofret se schimbase. Avea o 
mulţumire de sine, e exaltare pe care Renisenb nu le putea 
înţelege. Uneori se gândea că greşise total când o 
considerase pe Nofret profund nefericită. Nofret era 
mulţumită de viaţa ei şi de sine şi de tot ce o înconjura. 

Şi totuşi, în jurul ei lucrurile nu se amelioraseră, 
dimpotrivă! După plecarea lui Imhotep, gândea Renisenb, 
Nofret începuse în mod deliberat să semene zâzanie între 
membrii familiei. 

Acum familia îşi unise forţele împotriva inamicului. Satipy 
şi Kait nu se mai certau... Satipy nu-l mai ocăra pe 
nefericitul de Yahmose. Sobek era mai liniştit şi nu se mai 
lăuda atât. Ipy devenise mai puţin insolent şi nu se mai 
răzvrătea împotriva fraţilor săi mai mari. Părea că în familie 
se instaurase o nouă armonie, deşi această armonie n-o 
liniştea pe Renisenb... Căci aducea cu sine un ciudat, 
puternic şuvoi de duşmănie faţă de Nofret. 

Cele două femei, Satipy şi Kait nu se mai certau cu ea... O 
evitau. Nu-i vorbeau deloc şi ori de câte ori apărea ea, îşi 
adunau copiii şi plecau în altă parte. În acelaşi timp 
începură să se producă mici incidente, supărătoare. O 


rochie de bumbac de-a lui Nofret fu arsă cu un fier încins... 
Alta mânjită cu vopsea. De câteva ori în hainele ei fură 
găsiţi spini ascuţiţi... Altă dată, sub patul ei fu descoperit un 
scorpion. Mâncarea ce i se servea era fie prea 
condimentată, fie fără nici un gust. Într-o zi, în bucata ei de 
pâine fu găsit un şoarece mort. 

Erau şicane liniştite, mărunte, neîndurătoare... Nimic pe 
faţă, nimic de care să fie cineva anume acuzat... Era în mod 
clar o mână de femeie. 

Apoi, într-o zi, bătrâna Esa le chemă la ea pe Satipy, Kait şi 
Renisenb. Era acolo şi Henet, clătinând din cap şi 
frângându-şi mâinile. 

— Ha! Spuse Esa mijindu-se la ele cu obişnuita ei expresie 
ironică. lată-le, aşadar, pe deşteptele mele nepoate! Ce vă 
închipuiţi că faceţi aici, toate? E adevărat ce am auzit 
despre rochia distrusă a lui Nofret... Şi despre mâncarea ei 
insuportabila? 

Şi Satipy şi Kait zâmbiră. Nu erau nişte zâmbete plăcute. 

Satipy întrebă: 

— S-a plâns Nofret? 

— Nu, răspunse Esa. Îşi aranjă peruca care o purta 
întotdeauna chiar şi în casă. Nu, Nofret nu mi s-a plâns. 
Asta e ceea ce mă îngrijorează. 

— Pe mine, nu, zise Satipy, înălţându-şi capul frumos. 

— Pentru că eşti proastă, o repezi Esa. Nofret e de două 
ori mai isteaţă decât oricare dintre voi. 

— Asta rămâne de văzut, spuse Satipy. Părea bine dispusă 
şi mulţumită de sine. 

— Ce e în capul vostru? Întrebă Esa, inchizitorial. 

Chipul lui Satipy deveni grav. 

— Tu eşti o femeie bătrână, Esa. Nu vreau să fiu lipsită de 
respect... Dar tu nu mai priveşti lucrurile aşa cum le privim 
noi care avem soţi şi copii. Am hotărât să luăm problema în 
mâinile noastre... Avem metodele noastre de a lupta cu o 
femeie care nu ne place şi pe care n-o vom accepta. 


— Frumoase cuvinte, spuse Esa. Frumoase cuvinte. Cârâi 
însă un discurs atât de frumos poţi să le ţii sclavelor de la 
moară. 

— Corect şi înţelept spus, zise Henet. 

Esa se întoarse spre ea. 

— Hai, Henet, spune-ne ce-a zis Nofret despre toate 
astea? Tu trebuie să ştii... Eşti în permanenţă lângă ea. 

— Pentru că aşa mi-a spus Imhotep. Îmi repugnă, bine- 
nţeles... Însă trebuie să execuţi ordinele stăpânului. Sper că 
nu crezi... 

Esa îi reteză glasul plângăreţ: 

— Ştiu totul despre tine, Henet. Mereu devotată... Şi 
rareori mulţumindu-ţi-se precum ai dori. Ce-a spus Nofret 
despre toate acestea? Asta te-am întrebat. 

Henet clătină din cap. 

— Nimic. Doar zâmbeşte. 

— Exact. Esa luă o bomboană de jojuba de pe tava de 
lângă ea, o examină, apoi o băgă în gură. După care rosti cu 
o înverşunare bruscă, răuvoitoare: 

— Sunteţi toate nişte proaste! Puterea e de partea lui 
Nofret, nu a voastră. Nu faceţi decât să-i daţi apă la moară. 
Pot să jur că e încântată că procedaţi aşa. 

Satipy spuse tăios: 

— Prostii. Nofret e singură printre noi. Ce putere are ea? 

Esa răspunse cu asprime: 

— Puterea unei femei tinere şi frumoase, măritată cu un 
bărbat care începe să îmbătrânească. Ştiu foarte bine ce 
spun. Henet ştie despre ce vorbesc. 

Henet tresări. Dădu din cap şi începu să-şi frământe 
mâinile. 

— Stăpânul e prea atras de ea... E normal, o... da, foarte 
normal. 

— Du-te la bucătărie şi adu-mi nişte curmale şi vin sirian... 
Da, şi miere. 

După plecarea lui Henet, Esa spuse: 


— Aici şi-a băgat dracul coada... O simt. Satipy, tu eşti 
capul în toată afacerea asta. Ai grijă căci, în timp ce ai 
impresia că tu eşti cea deşteaptă, îi faci, de fapt, jocul lui 
Nofret. 

Îşi dădu capul pe spate şi închise ochii. 

— V-am prevenit... Acum plecaţi. 

— Ce să spun, noi în puterea lui Nofret? Zise Satipy în 
drum către lac. Esa e atât de bătrână încât a început să 
bată câmpii. Noi suntem cele ce-o avem pe Nofret la mână! 
Nu vom face nimic care să poată fi raportat... Însă cred, da, 
cred că foarte curând o să regrete chiar şi numai faptul că a 
venit aici. 

— Eşti crudă... Crudă... Strigă Renisenb. 

Satipy părea amuzată. 

— Doar nu pretinzi că o iubeşti pe Nofret, Renisenb! 

— Nu. Dar tu eşti atât... Atât de răzbunătoare! 

— Mă gândesc la copiii mei şi la Yahmose! Nu sunt o 
momâie, nici o femeie care să înghită insultele... Eu am 
mândrie. I-aş frânge cu cea mai mare plăcere gâtul acestei 
femei. Din păcate nu e aşa de simplu. Nu trebuie să 
stârnesc mânia lui Imhotep. Însă cred... În fine... Se poate 
găsi ceva. 

Scrisoarea sosi ca un trăsnet. 

Tăcuţi, încremeniţi, Yahmose, Sobek şi Ipy ascultau 
cuvintele lui Hori desprinse de pe sulul de papirus: „Nu i- 
am spus, oare, lui Yahmose, că am să-l fac răspunzător 
pentru orice rău făcut concubinei mele? Cât timp veţi trăi 
vom fi duşmani! N-am să mai trăiesc în aceeaşi casă cu voi 
atât timp cât n-o respectaţi pe Nofret, concubina mea! Nu 
mai sunteţi fiii mei, carne din carnea mea, nici Sobek, nici 
Ipy. Fiecare din voi i-a făcut rău concubinei mele. Lucrul 
ăsta a fost confirmat de Kameni şi Henet. Am să vă alung 
din casa mea pe toţi! V-am întreţinut... De acum înainte n- 
am s-o mai fac.” 

Hori făcu o mică pauză după care continuă: „Slujitorul lui 
Ka, Imhotep, i se adresează lui Hori. Tu, mereu 


credinciosule cum o duci, eşti bine, sănătos? Salută-le din 
partea mea pe Esa, mama mea, şi pe fiica mea, Renisenb, şi 
transmite-i urări de bine lui Henet. Ai mare grijă de 
afacerile mele până mă întorc şi să ai pregătit un aci de 
moştenire pentru Nofret, care va stăpâni împreună cu mine 
toată averea mea, în calitate de soţie. Nici Yahmose, nici 
Sobek nu-mi vor fi asociaţi, nu-i voi mai întreţine, căci îi 
acuz pentru necazurile provocate concubinei mele! Totul o 
să fie în siguranţă până mă întorc. E foarte rău când familia 
unui bărbat, stăpân al casei, o prigoneşte pe concubina 
acestuia. În ceea ce-l priveşte pe Ipy, să ia aminte, şi dacă şi 
el o va supăra pe concubina mea, îl voi alunga şi pe el din 
casa mea”. 

Urmă o tăcere mormântală, apoi Sobek se ridică sub 
imperiul unei mânii violente: 

— Ce înseamnă toate astea? Ce a auzit tata? Cine i-a 
turnat toate minciunile astea? Putem să râbdăm aşa ceva? 
Tata nu poate să ne dezmoştenească şi să-i dea toate 
bunurile concubinei sale! 

Hori zise calm: 

— Treaba asta va fi neplăcut comentată... Şi nedreaptă... 
Însă din punct de vedere legal are tot dreptul s-o facă. Îşi 
poate lăsa averea oricui doreşte el. 

— L-a vrăjit... Şerpoaica asta neagră şi batjocoritoare, i-a 
făcut farmece! 

Yahmose îngână uluit: 

— E de necrezut... Nu poate fi adevărat... 

— Tata-i nebun... Nebun! Strigă Ipy. S-a luat după spusele 
acestei femei şi s-a întors împotriva mea! 

Hori rosti grav: 

— Imhotep va reveni curând... Aşa scrie. Până atunci 
poate-i va trece mânia; poate nu s-a gândit cu adevărat să 
facă ce-a spus. 

Se auzi un râs scurt, neplăcut. Satipy era cea care râsese. 
Stătea în uşa dinspre camerele femeilor şi-i privea. 


— Prin urmare, asta ne rămâne de făcut, nu-i aşa, 
înţeleptule Hori? Să stăm şi să aşteptăm! 

Yahmose spuse încet: 

— Ce altceva am putea face? 

— Ce altceva? Glasul lui Satipy căpătă forţă. Ţipă: 

— Ce aveţi cu toţii în vene? Lapte? Ştiu că Yahmose nu-i 
bărbat! Dar tu, Sobek... Nu găseşti nici un leac pentru toate 
astea? Un cuţit în inimă şi femeia asta n-o să ne mai poată 
face vreun rău. 

— Satipy! Strigă Yahmose. Tata nu ne-ar ierta-o niciodată! 

— Aşa crezi tu. Eu, însă, îţi spun că o concubină moartă 
nu-i acelaşi lucru ca una vie! O dată moartă, inima lui va 
reveni la fiii şi nepoţii lui. Şi apoi, de unde să ştie elcuma 
murit? Putea s-o fi înţepat un scorpion, nu? Deci, suntem cu 
toţii de acord, nu-i aşa? 

Yahmose zise încet: 

— Tata va afla. Îi va spune Henet. 

Satipy râse isteric. 

— Extraordinarul Yahmose cel prudent! Grijuliul, blândul 
Yahmose! Tu ar trebui să ai grijă de copii şi de casă, nu eu. 
Să mă ajute Sakhmet! Să fii măritată cu un bărbat care nu 
e bărbat. Iar tu, Sobek, în ciuda lăudăroşeniei tale, n-ai pic 
de curaj, de hotărâre. Jur pe Ra că sunt mai vitează decât 
voi toţi. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Kait, care stătuse în spatele ei, făcu un pas înainte. Rosti 
cu un glas profund şi hotărât: 

— Satipy are dreptate! E mai curajoasă decât voi. 
Yahmose, Sobek, Ipy - o să staţi fără să faceţi nimic? Ce spui 
de copiii tăi, Sobek? O să-i laşi să moară de foame, foarte 
bine, dacă voi n-o să faceţi nimic, am să fac eu. Niciunul 
dintre voi nu e bărbat! 

Plecă şi ea pe urmele paşilor iui Satipy şi Sobek sări în 
picioare. 

— Pe cei nouă zei ai cerului, Kait are dreptate! Asta-i o 
treabă de bărbat... lar noi stăm aici cu mâinile în sân şi ne 


văâităm. 

Sobek era tot o flacără. Se repezi după Kait. 

Hori îl strigă: 

— Sobek, Sobek, unde te duci? Ce ai de gând să faci? 

Sobek, furios şi sălbatic, strigă din uşă: 

— Ceva am să fac... Asta-i clar. lar ceea ce am să fac, am 
să fac cu plăcere! 

CAPITOLUL IX. 

A doua lună de iernă -ziua a 10-a. 

Renisenb ieşi în verandă şi rămase un moment cu ochii 
închişi din cauza luminii orbitoare de afară. 

Se simţea bolnavă, şi tulburată, şi încolţită de temeri 
necunoscute. Îşi spunea, repetând iar şi iar, aproape 
mecanic: „lrebuie s-o previn pe Nofret... Trebuie s-o 
previn” 

Din spate, din casă, auzea glasurile amestecate ale lui Hori 
şi Yahmose, iar peste ele, ascuţit şi limpede, glasul de 
băieţandru al lui Ipy. 

— Satipy şi Kait au dreptate. Nu-i nici un bărbat în familia 
asta! Însă eu sunt bărbat. Da. Deşi n-am vârsta, am o inimă 
de bărbat. Nofret m-a ridiculizat, a râs de mine, m-a tratat 
ca pe un ţânc. Am să-i dovedesc că nu sunt copil. Nu mă 
tem de mânia tatei. Îl cunosc. E vrăjit... Femeia asta i-a 
făcut farmece. Dacă ea va dispare, inima lui se va întoarce 
la mine... la mine! Eu sunt fiul lui cel mai iubit, voi toţi mă 
consideraţi un copil... Dar o să vedeţi. Da, o să vedeţi voi! 

leşi alergând din casă şi se ciocni de Renisenb, aproape 
dărâmând-o. Îl apucă de mânecă. 

— Ipy, Ipy, unde te duci? 

— S-o găsesc pe Nofret. O să vadă ea dacă-i mai dă mâna 
să râdă de mine! 

— Stai puţin. Calmează-te. Nu trebuie să facem ceva 
nesăbuit. 

— Nesăbuit? Băiatul râse dispreţuitor. Eşti la fel ca 
Yahmose. Prudenţă! Atenţie! Nu trebuie să ne pripim! 


Yahmose e o babă. Iar Sobek, numai gura e de el. Dă-mi 
drumul, Renisenb. 

Îşi trase mâneca din strânsoarea ei. 

— Nofret, unde-i Nofret! 

Henet, care tocmai ieşise grăbită din casă, murmură: 

— Oh, dragule, ăsta-i un lucru rău... Un lucru foarte rău. 
Ce se va întâmpla cu noi toţi? Ce-ar fi spus iubita mea 
stăpână? 

— Unde-i Nofret, Henet? 

Renisenb ţipă: „Nu-i spune”, însă Henet începuse deja: 

— A plecat pe cărarea din spatele casei spre ogorul cu in. 

Ipy se întoarse în fugă în casă şi Renisenb spuse cu reproş: 

— Nu trebuia să-i spui, Henet. 

— N-ai încredere în bătrâna Henet. Niciodată n-ai avut 
încredere în mine. Scâncetul glasului său deveni şi mai 
pronunţat. Însă sărmana bătrână Henet ştie ce face. Băiatul 
are nevoie de timp ca să se răcorească, să-i treacă năduful. 
N-o s-o găsească pe Nofret unde l-am îndrumat eu. Nofret e 
aici... În pavilion... Cu Kameni, zâmbi ea. 

Arătă cu capul în lungul curţii, apoi adăugă accentuând 
exagerat: 

— Cu Kameni... 

Însă Renisenb începuse deja să traverseze curtea. 

Teti, târând după ea leul de lemn, veni alergând dinspre 
lac la mama sa şi Renisenb o cuprinse în braţe. Ţinându-şi 
copilul la piept, înţelese ce forţe anume le animau pe Satipy 
şi pe Kait. Femeile astea luptau pentru copiii lor. 

Teti scoase un țipăt uşor: 

— Nu mă strânge aşa tare, mamă, nu aşa tare. Mă doare. 

Renisenb lăsă jos copila. O luă agale prin curte. La capătul 
pavilionului, Nofret şi Kameni stăteau în picioare. La 
apropierea lui Renisenb se întoarseră. 

Renisenb rosti repede, pe nerăsuflate: 

— Nofret, am venit să te previn. Trebuie să fii foarte 
atentă. Trebuie să te păzeşti. 


O undă de amuzament dispreţuitor trecu peste chipul lui 
Nofret. 

— Aşadar, câinii au început să-şi arate colții. 

— Sunt foarte supăraţi... Or să-ţi facă cine ştie ce rău. 

Nofret scutură din cap. 

— Nimeni nu-mi poate face rău, răspunse ea, cu o 
siguranţă de sine magnifică. Dacă ar face-o, tatăl tău va fi 
înştiinţat şi se va răzbuna ca atare. Le va fi învăţătură de 
minte. Râse: Cât de proşti au fost cu insultele şi meschinele 
lor persecuții! Le-am dat apă la moară ca să-mi facă jocul. 
Asta şi vroiam! 

Renisenb zise încetişor: 

— Deci, ăsta ţi a fost planul în tot acest timp? Şi mie îmi 
părea rău de tine... Mă gândeam că nu suntem amabili! N-o 
să-mi mai pară rău... Cred că eşti o ticăloasă. Când ai să 
ajungi să te disculpi de cele 42 de păcate la ceasul judecății 
de apoi n-ai să poţi spune: „n-am făcut nici un rău.” Şi nici 
n-ai să poţi spune: „n-am fost pizmaşă”. Şi inima ta va trage 
greu în balanţă când va fi pusă în cumpănă cu pana 
adevărului. 

Nofret spuse ţâfnoasă: 

— Ai devenit dintr-o dată foarte pioasă. Dar eu nu ţi-am 
făcut nici un rău ţie, Renisenb. N-am spus nimic împotriva 
ta. Întreabă-l pe Kameni dacă nu e aşa. 

Apoi traversă curtea şi urcă treptele verandei. Henet îi ieşi 
în întâmpinare, şi cele două femei intrară în casă. 

Renisenb se întoarse încet spre Kameni. 

— Deci tu eşti cel care a ajutat-o să ne facă asta? 

Kameni rosti repede: 

— Eşti supărată pe mine, Renisenb? Dar ce puteam să fac? 
Înainte de plecare, Imhotep m-a însărcinat la modul cel mai 
serios să scriu ce-o să-mi ceară Nofret ori de câte ori va 
dori. Spune-mi că nu mă condamni, Renisenb. Ce altceva aş 
fi putut face? 

— Nu te condamn, spuse încet Renisenb. Presupun că n-ai 
făcut decât să îndeplineşti ordinele tatălui meu. 


— Nu mi-a plăcut că a trebuit s-o fac... Dar, e adevărat, 
Renisenb n-a existat nici un cuvânt împotriva ta. 

— Ca şi cum asta ar conta! 

— Dar pentru mine contează. Chiar dacă Nofret mi-ar fi 
cerut-o, n-aş fi scris nici o vorbă care ar fi putut să-ţi facă 
un rău cât de mic... le rog sămă crezi. 

Renisenb dădu din cap cu îndărătnicie. Cuvintele lui 
Kameni n-o impresionaseră. Se simţea rănită şi supărată ca 
şi cum Kameni, într-un anumit fel, ar fi trădat-o. În definitiv, 
era un străin. Deşi rude de sânge, nu era decât un străin pe 
care tatăl ei îl adusese din celălalt capăt de ţară. Era un 
scrib tânăr căruia stăpânul îi dăduse o sarcina pe care el o 
îndeplinise supus. 

— N-am scris decât adevărul, insistă Kameni. Nimic care 
să nu fie adevărat, îţi jur. 

— Nu, răspunse Renisenb, n-au fost minciuni. Nofret e 
prea deşteaptă pentru asta. 

Prin urmare, bătrâna Esa avusese dreptate. 'Toate şicanele 
făcute de Satipy şi Kait fuseseră exact ceea ce urmărise 
Nofret. Nu era de mirare că-şi arborase zâmbetul de pisică. 

— E rea, rosti Renisenb, urmărindu-şi gândul. Da, e rea! 

Kameni aprobă: 

— Da, e rea. E o fiinţă plină de răutate. 

Renisenb se răsuci şi îl privi curioasă. 

— O cunoştea-i înainte de a veni aici, nu-i aşa? O cunoşteai 
din Memphis? 

Kameni se înroşi şi păru stingherit. 

— N-o cunoşteam bine... Auzisem despre ea. Se spunea că 
e o fată mândră, ambițioasă şi dură, şi care nu iartă. 

Renisenb îşi aruncă capul pe spate într-un gest nervos. 

— Nu cred asta, spuse ea. Tata n-o să-şi ducă la îndeplinire 
amenințările. Acum e supărat... Dar nu poate să fie atât de 
nedrept. Când va veni, ne va ierta. 

— Când va veni, zise Kameni, Nofret va avea grijă să nu-l 
lase să se răzgândească. N-o cunoşti pe Nofret, Renisenb. E 
foarte deşteaptă şi hotărâtă... Şi, nu uita, foarte frumoasă. 


— Da, admise Renisenb. E foarte frumoasă. 

Prin nu se ştie ce raţionament obscur, frumuseţea lui 
Nofret parcă o rănea. 

Renisenb îşi petrecu după-amiaza jucându-se cu copiii. În 
timp ce lua parte la distracţia lor, durerea vagă din inima ei 
se atenuă şi nu reveni decât abia înainte de apusul soarelui 
când, stând dreaptă şi nemişcându-şi pletele şi cutele 
şifonate ale rochiei, se întrebă dacă nu observase ceva 
neobişnuit în comportarea lui Satipy şi Kait. 

Kameni plecase de mult din curte. Renisenb se îndreptă 
agale către casă şi intră. În camera de zi nu era nimeni, aşa 
că intră prin partea din spate a casei, unde erau încăperile 
femeilor, într-un colţ al camerei sale Esa moţăia, în timp ce 
micuța ei sclavă însemna grămezile de lenjerie. În bucătărie 
se coceau pâini de formă triunghiulară. Nu se vedea nimeni 
altcineva altcineva primprejur. Un sentiment ciudat, 
neliniştitor încolţi în sufletul lui Renisenb. Unde erau cu 
toţii? 

Hori plecase, probabil, la Mormânt. Yahmose putea fi cu el, 
sau pe câmp. Sobek şi Ipy ar fi putut fi cu vitele sau, 
probabil, urmăreau încărcarea coşurilor cu grâu. Dar unde 
erau Satipy şi Kait şi unde era, da, unde era Nofret? 

Camera goală a lui Nofret era îmbibată de parfumul 
uleiurilor sale. Renisenb rămase în uşă, uitându-se la o mică 
pernă, la cutia de bijuterii, la o grămăjoară de brățări din 
mărgele şi la un inel împodobit cu un scarabeu albastru. 
Parfumuri, alifii, haine, lenjerie, sandale... Toate vorbind 
despre stăpâna lor, despre Nofret, ce trăia printre ei şi care 
era o străină şi un duşman. 

Renisenb se întreba unde putea fi Nofret. Porni agale 
către ieşirea din spate a casei şi se întâlni cu Henet care 
tocmai intra. 

— Unde sunt cu toţii, Henet? Cu excepţia bunicii, toată 
casa e goală. 

— De unde să ştiu eu, Renisenb? Am muncit până acum 
ajutându-le pe ţesătoare, m-am îngrijit de o mie de lucruri. 


Eu n-am timp de plimbare. 

Asta înseamnă, gândi Renisenb, că cineva s-a dus să se 
plimbe. Poate că Satipy s-a dus după Yahmose până sus, la 
Mormânt, să-i mai ţină încă o predică. Dar unde era Kait? 
Era cu totul neobişnuit din partea ei să stea departe de 
copii atât de mult. 

Şi din nou, un ciudat şi tulburător presentiment îi încreţi 
fruntea. „Unde era Nofret?” 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Henet răspunse: 

— În ceea ce o priveşte pe Nofret, a plecat cu mult timp în 
urmă la Mormânt. Ei da, Hori şi cu ea se potrivesc de 
minune. Henet râse răutăcios. Şi Hori are multă minte. Se 
strecură mai aproape de Renisenb. Dac-ai şti, Renisenb, ce 
rău mi-a părut pentru tot ce s-a întâmplat! Nofret a venit în 
ziua aceea la mine, cu urmele degetelor lui Kait pe obraz şi 
cu sângele şiroind şi i-a ordonat lui Kameni să scrie ce-a 
văzut şi mie să confirm, iar eu n-am putut să spun câ nu 
văzusem. Oh, e foarte isteaţă. Iar eu, cu gândul mereu la 
iubita ta mamă moartă... 

Renisenb o împinse şi ieşi în lumina aurie a apusului de 
soare. Stâncile erau învăluite în umbre adânci... Totul în jur 
părea o lume fantastică la acea oră. 

Renisenb îşi iuţi paşii când o luă pe poteca stâncoasă. 
Vroia să ajungă sus, la Mormânt să-l găsească pe Hori. Da, 
să-l găsească pe Hori. La fel făcea şi când era copil şi i se 
stricau jucăriile, sau când era neliniştită sau speriată. Hori 
era ca stâncile, neclintit, neschimbat, etern. 

Mintea lui Renisenb repeta confuză: „Totul va fi în regulă 
când voi ajunge la Hori...” 

Paşii i se iuţiră... Aproape că alerga. 

Apoi o zări brusc pe Satipy îndreptându-se spre ea. Aşadar 
şi Satipy fusese sus la Mormânt. Dar ce ciudat era mersul ei 
împleticit, orbecăind de parcă nu vedea! 

Satipy se opri brusc când o zări pe Renisenb şi-şi duse 
mâna la piept. Renisenb se apropie şi tresări la vederea 
chipului lui Satipy. 


— Ce s-a întâmplat, Satipy, te simţi rău? 

Glasul lui Satipy fu un cârâit, iar ochii îi fugeau în toate 
părţile. 

— Nu, nu bine-nţeles că nu. 

— Arăţi rău. Pari speriată. Ce s-a întâmplat? 

— Ce putea să se întâmple? Bine-nţeles că nimic. 

— Unde ai fost? 

— M-am dus la Mormânt... Să-l caut pe Yahmose. Nu era 
acolo. Nu era nimeni acolo. 

Renisenb se uită lung la ea. Aceasta era o Satipy nouă... O 
Satipy din care dispăruse tot curajul şi toată hotărârea. 

— Vino, Renisenb... Hai să ne întoarcem acasă. 

Satipy îi apucă braţul cu o mână uşoară, tremurândă şi o 
întoarse cu spatele spre direcţia din care venise, dar în faţa 
acestui gest Renisenb se simţi cuprinsă de-o bruscă revoltă. 

— Nu, eu mă duc la Mormânt. 

— Ţi-am spus că nu e nimeni acolo. 

— Vreau să privesc Nilul, să stau numai. 

— Dar apune soarele... E foarte târziu. 

Degetele lui Satipy îi strângeau braţul ca într-un cleşte. 
Renisenb se eliberă cu o mişcare hotărâtă. 

— Lasă-mă să trec, Satipy. 

— Nu. Întoarce-te cu mine. 

Dar Renisenb trecu pe lângă ea şi îşi urmă drumul pe 
potecă. 

Se petrecuse ceva... Instinctul îi spunea că se petrecuse 
ceva. Apoi văzu ce... Ceva negru inform zăcea în umbra 
stâncii. O luă la fugă şi ajunse lângă el. 

Nu fu surprinsă de ceea ce văzu. Era ca şi cum s-ar fi 
aşteptat la asta... 

Nofret zăcea cu faţa în sus, cu trupul sfărâmat şi răsucit. 
Ochii îi erau deschişi şi morţi... 

Renisenb îngenunche şi atinse obrazul rece, apoi se ridică 
şi privi în sus. Abia dacă o auzi pe Satipy vorbind în spatele 
ei... 


— Trebuie să fi căzut, spuse Satipy. A căzut. Se plimba pe 
poteca de pe marginea stâncii şi a alunecat... 

Da, gândi Renisenb, aşa se întâmplase. Nofret căzuse de 
pe potecă şi, în cădere, trupul i se izbise de stânci. 

— Poate a văzut un şarpe şi s-a speriat, spuse Satipy. Sunt 
destui şerpi care dorm la soare pe poteca asta. 

Şerpi. Da, şerpi. Sobek şi şarpele. Un şarpe cu corpul 
sfărâmat, zăcând mort la soare. Ochii strălucitori ai lui 
Sobek... 

Gândi: „Sobek... Nofret...” 

Apoi simţi o uşurare bruscă la auzul vocii lui Hori. 

— Ce s-a întâmplat? 

Se întoarse şi-i văzu venind pe Hori şi Yahmose. Satipy se 
repezi să explice cum că Nofret trebuie să fi căzut de pe 
potecă. 

Yahmose spuse: 

— Probabil că venise sus să ne caute, dar Hori şi cu mine 
plecaserăm să supraveghem irigaţiile. E mai mult de o oră 
de-atunci. Tocmai ne întorceam când v-am văzut aici. 

Renisenb întrebă cu glas atât de ciudat încât o surprinse şi 
pe ea: 

— Unde e Sobek? 

În acel moment avu impresia că Hori tresărise puternic la 
întrebarea ei. Yahmose păru doar încurcat când rosti: 

— Sobek? Nu l-am văzut toată după-amiaza. Nu l-am văzut 
de când a plecat foarte nervos din casă, lăsându-ne acolo. 

Dar Hori o privea pe Renisenb. Ea ridică ochii şi privirile li 
se întâlniră. Apoi el îşi desprinse privirea şi se uită gânditor 
în jos la trupul inert al lui Nofret şi ea ştiu cu exactitate la 
ce se gândea el. 

Hori murmură întrebător: 

— Sobek? 

— Oh nu, se auzi Renisenb spunând, oh nu,... Oh nu... 

Satipy repetă iute: 

— A căzut de pe potecă. Cărarea e foarte îngustă aici şi 
periculoasă. 


Lui Sobek îi plăcea să ucidă. „Ceea ce am să fac, o să-mi 
facă plăcere...” 

Sobek omorând şarpele... 

Sobek întâlnind-o pe Nofret pe poteca îngustă... 

Se auzi îngânând întretăiat: 

— Noi nu ştim... Nu ştim... 

Apoi, cu o profundă uşurare, ca şi cum i s-ar fi luat de pe 
inimă o grea povară, auzi vocea gravă a lui Hori întărind 
ipoteza lui Satipy. 

— Trebuie să fi căzut de pe potecă... 

Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Renisenb. Ea gândi: „El şi cu 
mine ştim... O vom şti mereu...” 

Se auzi rostind tare şi tremurat: 

— A căzut de pe potecă... 

Şi, ca un ultim ecou, glasul blând al lui Yahmose îngână: 

— Trebuie să fi căzut de pe potecă. 

CAPITOLUL X. 

A patra lună de iarnă - ziua a 6-a. 

Imhotep stătea în faţa Esei. 

— Cu toţii spun aceeaşi poveste, repetă el foarte necăjit. 

— La urma urmelor, e convenabil aşa, răspunse Esa. 

— Convenabil? Convenabil? Ce cuvânt ciudat foloseşti! 

Esa cârâi scurt. 

— Ştiu ce spun, fiule. 

— Eu trebuie să hotărăsc dacă ei spun adevărul sau nu, 
rosti ameninţător Imhotep. 

— Nu eşti nici pe departe zeiţa Maat. Şi nici nu poţi, 
precum Anubis, să pui inimile în balanţă! 

— A fost un accident? Imhotep clătină din cap cu 
încăpățânare. Trebuie să ţin seamă de faptul că anunţul 
intenţiilor mele privitoare la nerecunoscătoarea mea familie 
puteau să stârnească anumite pasiuni. 

— Într-adevăr, aşa-i, spuse Esa. Pasiunile au fost stârnite. 
Strigau atât de tare în sala mare încât puteam să aud din 
camera mea ce spuneau. Apropo, aveai cu adevărat 
intenţiile alea? 


Imhotep se foi încurcat şi murmură: 

— Am scris la supărare... O supărare justificată. Familia 
mea avea nevoie de o lecţie aspră. 

— Cu alte cuvinte, le-ai tras doar o sperietură, nu-i aşa? 

— Dragă mamă, ce mai contează acum? 

— Înţeleg, spuse Esa. Nici tu nu ştii ce aveai de gând. 
Confuz, ca de obicei. 

Imhotep făcu un efort să-şi stăpânească iritarea. 

— Vreau să spun doar că problema aceea a căzut. Acum 
discutăm de moartea lui Nofret. Dacă aş şti că cineva din 
familia mea a putut fi atât de orbit de furie încât s-o omoare 
deliberat... Eu... Cu adevărat nu ştiu ce-aş face! 

— Prin urmare, e un noroc că toţi spun aceeaşi poveste! 
Nimeni n-a insinuat altceva, nu-i aşa? 

— Bine-nţeles că nu. 

— Atunci de ce să nu considerăm incidentul închis? Ar fi 
trebuit s-o iei pe fată cu tine în nord. Şi doar ţi-am spus-o! 

— Deci, tu crezi... 

— Eu cred ce mi se spune, afară doar dacă nu se 
potriveşte cu ceea ce văd cu proprii-mi ochi (ceea ce e 
destul de puţin, acum) Sau aud cu urechile mele. Presupun 
că ai chestionat-o pe Henet, nu? Ce-a avut de spus despre 
treaba asta? 

— E cumplit de amărâtă... Foarte amărâtă. Pentru mine. 

Esa înălţă din sprâncene. 

— Tu chiar mă uimeşti. 

— Henet e grozav de inimoasă, rosti Imhotep cu căldură. 

— Deci aşa. Numai că mai are şi o limbă foarte ascuţită, iar 
dacă amărăciunea faţă de pierderea suferită de tine e 
singura ei reacţie, atunci cu siguranţă aş considera 
incidentul închis. Există o grămadă de alte probleme care 
să-ţi acapareze atenţia. 

— Da, într-adevăr. Imhotep se ridică, revenind brusc la 
stilul său aferat, plin de importanţă. Yahmose mă aşteaptă 
în sala mare cu o listă de tot soiul de probleme pe care 
trebuie să le pună la punct. Am de luat multe decizii. După 


cum ai spus, problemele personale nu trebuie să perturbe 
mersul vieţii. 

leşi grăbit. 

Esa zâmbi o clipă, un zâmbet oarecum sardonic, apoi 
chipul îi redeveni grav. Clătină îngândurată din cap şi oftă. 

Yahmose şi Kameni îl aşteptau pe Imhotep. Hori explică 
Yahmose, îi supraveghea pe cei ce se ocupau cu 
îmbălsămarea şi pregătirile de înmormântare şi care 
ajunseseră în faza finală a muncii lor. 

Trecuseră câteva săptămâni până ce Imhotep ajunsese 
acasă, după aflarea veştii morţii lui Nofret, şi pregătirile 
mortuare erau aproape terminate. Trupul fusese lăsat să se 
îmbibe în baia cu apă sărată timp îndelungat; aşa cum era 
necesar, i se aduseră corecturile necesare astfel încât să 
semene cât mai mult cu aspectul natural, fusese uns şi 
frecat cu săruri, înfăşurat în bandaje şi pus în sarcofag. 

Yahmose explică faptul că indicase ca sarcofagul să fie 
depus într-o mică încăpere funerară în apropierea 
mormântului de piatră, cameră destinată a adăposti, mai 
târziu, şi trupul lui Imhotep. Dădu detalii amănunțite în 
legătură cu tot ce ordonase, iar Imhotep îşi exprimă 
mulţumirea, aprobându.-l. 

— Ai făcut bine, Yahmose, spuse amabil. Ai dat dovadă de 
multă judecată şi nu ţi-ai pierdut capul. 

La această neaşteptată laudă, Yahmose roşi uşor. 

— Ipy şi Montu sunt, fireşte, îmbălsămători costisitori, 
continuă Imhotep. Aceste vase canopice, de exemplu, mi se 
par extrem de scumpe. Nu văd de ce ar fi nevoie deo 
asemenea extravaganţă. Unele preţuri pretinse de ei mi se 
par prea mari. Asta-i rău la aceşti îmbălsămători angajaţi de 
familia guvernatorului. Consideră că pot cere orice preţ 
care le trece prin minte. Ar fi costat mult mai ieftin dacă n- 
ar fi fost vorba de cineva mai puţin cunoscut. 

Yahmose zise: 

— Am fost nevoit să decid singur asupra acestor probleme 
în lipsa ta... Şi am dorit să i se acorde toate onorurile 


concubinei pe care ai preţuit-o atât de mult. 

Imhotep încuviinţă şi-l bătu pe umăr. 

— În privinţa asta, ai greşit cu cele mai bune intenţii, fiule. 
Ştiu că de obicei eşti foarte prudent în materie de bani. 
Acum te-ai avântat în cheltuieli inutile numai ca să-mi faci 
pe plac. Îmi dau seama şi apreciez asta. Totuşi, eu nu mă 
scald în bani, şi o concubină e... ăăă... Hmm... Doaro 
concubină. Cred că trebuie să eliminăm amuletele cele mai 
scumpe... Şi, stai să văd, mai e o posibilitate sau două de a 
mai reduce din cheltuieli. Doar să ne citească Kameni 
cifrele devizului. 

Kameni desfăşură papirusul. 

Yahmose scoase un suspin de uşurare. 

Păşind agale către lac, Kait se opri lângă locul unde se 
jucau copiii, sub privirile mamelor lor. 

— Ai avut dreptate, Satipy, spuse. O concubină moartă nu 
e acelaşi lucru ca o concubină vie! 

Satipy se uită în sus la ea, cu o privire confuză. Renisenb 
întrebă repede: 

— Ce vrei să spui, Kait? 

— Pentru o concubină vie, nimic nu era destul de bun... 
Nici hainele, nici bijuteriile... Nici chiar moştenirea pe care 
Imhotep i-ar fi lăsat-o, nedreptăţindu-şi copiii! Acum însă, 
iată că Imhotep nu mai ştie ce să facă pentru a scădea 
cheltuielile de înmormântare! În definitiv, de ce să-ţi 
risipeşti banii pe o moartă? Da, Satipy, ai avut dreptate. 

Satipy şopti: 

— Ce-am spus? Am uitat. 

— Ei bine, aprobă Kait. Şi eu am uitat. Şi Renisenb, de 
asemenea. 

Renisenb se uită în tăcere la Kait. În glasul lui Kait se 
distingea ceva... Ceva ce aducea cu un soi de ameninţare 
discretă şi asta o impresionă neplăcut. Fusese obişnuită s-o 
considere pe Kait o femeie destul de prostuţă, blândă şi 
supusă, pe care n-o prea bagi în seamă. Ceea ce o şoca 
acum era faptul că Satipy şi Kait păreau să-şi fi inversat 


rolurile. Tiranica şi agresiva Satipy era acum liniştită, 
aproape timidă, în timp ce blânda Kait de până atunci, 
părea să fie cea care o domina. 

În realitate, însă, gândi Renisenb, îşi schimbă oamenii 
caracterul... Sau nu? Se simţea confuză. Îşi modificaseră cu 
adevărat Satipy şi Kait caracterul în ultimele săptămâni, 
sau schimbarea uneia era rezultatul schimbării celeilalte? 
Devenise Kait agresivă? Sau părea aşa numai datorită 
potolirii bruşte a lui Satipy? 

În mod hotărât, Satipy era cu totul alta. Glasul său nu mai 
era ridicat şi nici nu mai avea accentele stridente 
binecunoscute. Păşea prin curte şi prin casă cu un mers 
şovăitor, împleticit, atât de neobişnuit felului său hotărât de 
a fi. Renisenb pusese această schimbare pe seama şocului 
provocat de moartea lui Nofret, dar era de neînțeles faptul 
că acel şoc avea să dureze atât. Renisenb nu putu să nu-şi 
spună că mult mai potrivit firii lui Satipy ar fi fost să-şi 
exprime deschis bucuria în privinţa acelei neaşteptate morţi 
care venea ca o salvare. În loc de asta, Satipy tresărea 
speriată ori de câte ori era rostit numele de Nofret. Până şi 
Yahmose părea să fi scăpat de ocările şi teroarea ei şi, drept 
urmare, începuse să capete o mai mare încredere în sine, 
să fie mai hotărât. La urma urmelor, gândi Renisenb, 
schimbarea lui Satipy nu putea fi decât binevenită... Sau, 
cel puţin, asta era părerea ei. Şi totuşi, ceva legat de asta o 
făcea să se simtă vag neliniştită... 

Brusc, cu o tresărire, Renisenb îşi dădu seama cum Kait 
continua s-o privească încruntată. Kait părea să aştepte de 
la ea o confirmare, un cuvânt de aprobare la cele spuse 
înainte. 

— Şi Renisenb a uitat, repetă Kait. 

Renisenb se simţi brusc cuprinsă de un sentiment de 
revoltă. Nici Kait, nici Satipy, nimeni n-avea dreptul să-i 
dicteze ce trebuie şi ce nu trebuie să uite. Îi înfruntă 
privirea lui Kait cu hotărâre şi chiar cu sfidare. 

— Femeile din casa asta trebuie să fie unite, spuse Kait. 


Renisenb îşi recăpătă glasul. Rosti clar şi hotărât: 

— De ce? 

— Pentru că au acelaşi interes. 

Renisenb îşi scutură capul cu violenţă. Îşi spuse: „Sunt o 
persoană, nu numai o femeie. Sunt Renisenb”. Apoi rosti cu 
glas tare: 

— Nu-i aşa de simplu. 

— Vrei să ne creezi probleme, Renisenb? 

— Nu. Dar, apropo, ce înţelegi prin probleme? 

— Ar fi bine ca tot ce s-a spus atunci în sala mare să fie 
uitat. 

Renisenb râse: 

— Eşti o proastă, Kait. Servitorii, sclavii, bunica... Cu toţii 
trebuie să fi auzit! De ce să pretindem că nu s-a întâmplat 
nimic, când, de fapt, s-a întâmplat? 

— Eram foarte supăraţi, rosti greoi Satipy. Nu ştiam ce 
spunem. 

Apoi adăugă cu o iritare febrilă: 

— Încetează să mai vorbeşti despre asta, Kait! Dacă 
Renisenb vrea să bată toba, las-o s-o bată. 

— Nu vreau deloc să provoc necazuri, zise Renisenb, 
indignată, dar e stupid să te prefaci că ai uitat! 

— Nu, răspunse Kait. E înţelept. Ar trebui să te gândeşti la 
Teti. 

— Teti e foarte bine. 

— Totul e foarte bine... Acum, că Nofret e moartă. Kait 
zâmbi. 

Era un zâmbet calm, senin, satisfăcut şi din nou Renisenb 
simţi cum o cuprinde revolta. 

Şi totuşi, Kait avea dreptate. Acum, că Nofret era moartă, 
toate erau în regulă. 

Satipy, Kait, ea însăşi, copiii... Toţi în siguranţă, liniştiţi, 
fără nici o ameninţare cu privire la viitor. Intrusa, 
turbulenta, străina intrigantă fusese îndepărtată... Pentru 
totdeauna. 


Dar atunci, de ce unda aceea emoţională care o înfiora 
când se gândea la soarta lui Nofret? De unde sentimentul 
de milă faţă de tânăra moartă pe care n-o iubise? Nofret 
fusese rea şi Nofret murise... De ce nu putea să privească 
lucrurile în felul ăsta şi să le ia ca atare? De unde acest 
ciudat şi brusc sentiment de compasiune... De ce mai mult 
decât compasiunea... Ceva foarte asemănător cu 
înţelegerea? 

Renisenb clătină din cap nedumerită. Rămăsese singură 
pe malul lacului după plecarea celorlalţi, încercând în zadar 
să-şi limpezească gândurile confuze. 

Soarele coborâse spre apus când Hori traversă curtea şi, 
văzând-o, veni şi se aşeză lângă ea. 

— E târziu, Renisenb. Peste puţin timp va apune soarele. 
Ar trebui să intri în casă. 

Vocea lui gravă, liniştită, o calmă ca întotdeauna. Se răsuci 
spre el cu o întrebare. 

— E obligatoriu ca femeile din casă să facă front comun? 

— Cine ţi-a spus asta, Renisenb? 

— Kait. Ea şi Satipy... 

Renisenb se opri. 

— Dar tu... Iu ce crezi? 

— Oh, ce cred! Nu ştiu ce să cred, Hori. În mintea mea 
totul e confuz. Lumea mi se pare anapoda. Toţi sunt altfel 
de cum credeam eu că sunt. Pe Satipy am considerat-o 
mereu o fiinţă îndrăzneață, hotărâtă, tiranică. Acum, însă, e 
moale, şovăitoare, timidă chiar. Atunci, care e adevărata 
Satipy? Oamenii nu se pot schimba în modul ăsta doar într- 
o singură zi. 

— Într-o singură zi, nu. 

— Şi Kait... Ea care a fost întotdeauna blândă şi supusă şi-i 
lăsa pe toţi s-o bruftuluiască. Acum ea e cea care ne domină 
pe toţi! 

Chiar şi Sobek pare că se teme de ea. Până şi Yahmose e 
altul... Dă porunci şi aşteaptă să fie îndeplinite. 

— Toate astea te tulbură Renisenb? 


— Da. Pentru că nu le înţeleg. Simt uneori că până şi 
Henet poate fi cu totul alta decât pare să fie! 

Gândindu-se la această ultimă frază ca la o absurditate, 
Renisenb râse, dar Hori nu o imită. Chipul său rămase grav 
şi îngândurat. 

— Până acum nu te-ai gândit deloc la problemele astea... 
la oameni, în general, nu-i aşa. Renisenb? Dacă ai fi făcut-o, 
ţi-ai fi dat seama... Se opri o clipă, apoi continuă: Ştii că 
toate mormintele au o uşă falsă? 

— Da, bine-nţeles. 

— Ei bine, aşa e şi cu oamenii, Şi ei îşi crează o uşă falsă... 
Pentru a-i păcăli pe ceilalţi. Dacă sunt conştienţi de 
slăbiciunea lor şi de faptul că sunt nişte incapabili, îşi 
afişează cu îndrăzneală o covârşitoare autoritate - asta-i 
uşa lor falsă şi, după un timp, ajung să creadă ei înşişi în ea. 
Îşi închipuie, şi şi-o închipuie şi cei din jur, că sunt într- 
adevăr aşa. Dar în spatele, acelei uşi, Renisenb, e doar 
piatră... Uşa nu duce nicăieri. Dar atunci când se izbesc de 
realitate, aşa cum este ea, atunci iese la iveală adevăratul 
lor fel de a fi. Lui Kait, blândeţea şi supunerea i-au adus ce 
şi-a dorit: un soţ şi copii. Prostia i-a făcut viaţa mai uşoară... 
Dar când s-a simţit ameninţată de un pericol real, a ieşit la 
iveală adevăratul său caracter. Ea nu s-a schimbat, 
Renisenb... Tăria şi voinţa ei au existat dintotdeauna. 

Renisenb rosti copilăreşte: 

— Dar mie nu-mi place, Hori. Mă sperie. Mi-e frică să-i văd 
pe toţi altfel de cum îi credeam. Dar eu? Eu sunt aceeaşi. 

— Oare? Îi zâmbi. Atunci de ce te gândeşti aici de câteva 
ore, cu fruntea înnegurată, frământându-ţi mintea să afli 
răspunsuri? Vechea Renisenb... Aceeaşi Renisenb care-a 
plecat cu Khay... A făcut vreodată asta? 

— Oh, nu. Nu era nevoie. Renisenb se opri. 

— Vezi? Tu singură ai spus-o. Acesta e cuvântul care 
exprimă realitatea: nevoia! Tu nu mai eşti copilul fericit, 
fără gânduri, cum ai fost până acum, acceptând totul aşa 
cum ţi se arată. Nu eşti doar una dintre femeile din casă. Tu 


eşti Renisenb care caută să-şi explice totul, care îşi pune 
întrebări cu privire la alţii... 

Renisenb răspunse încetişor: 

— Mă gândeam la Nofret... 

— Cum te gândeai? 

— Mă întrebam de ce nu pot s-o uit... A fost rea şi crudă şi 
a încercat să ne facă rău, apoi a murit... De ce nu pot să uit 
toate astea? 

— Nu le poţi uita? 

— Nu. Încerc... Dar... Renisenb se opri. Încruntată, îşi 
trecu mâna peste ochi. Uneori am impresia că ştiu totul 
despre Nofret, că o cunosc, Hori. 

— Ştii? Cum adică? 

— Nu pot să-ţi explic. Însă mi se întâmplă din când în când 
să am senzaţia că e aici, lângă mine. Aproape că simt că aş 
fi ea... Că simt exact ce simţea şi ea. A fost foarte nefericită, 
Hori, n-am ştiut-o la timp, însă o ştiu acum. Vroia să ne 
rănească pe toţi, pentru că ea era atât de nefericită. 

— Nu poţi şti asta, Renisenb. 

— Nu, bine-nţeles că n-o ştiu, dar o simt. O singură dată 
am zărit pe chipul ei toată nefericirea, amărăciunea şi ura 
cumplită din sufletul ei şi nu le-am înţeles! Trebuie că a 
iubit pe cineva şi apoi s-a întâmplat ceva rău... Poate ela 
murit... Sau a părăsit-o... Şi asta a făcut-o să devină aşa, 
rea, dorind să facă şi ea rău altora. Oh, poţi să spui ce vrei, 
ştiu că am dreptate! A devenit concubina unui bătrân, a 
tatălui meu... A venit aici şi am primit-o ca pe-un duşman... 
Şi s-a gândit că ne-ar putea face pe toţi tot atât de nefericiţi 
ca şi ea... Da, asta a fost! 

Hori privi curios. 

— Cât de sigură eşti de ce spui, Renisenb! Şi totuşi, n-ai 
cunoscut-o bine. 

— Dar simt că ăsta-i adevărul. O simt pe Nofret. Uneori 
simt atingerea hainelor sale, o simt lângă mine... 

— Înţeleg. 

Între ei se lăsă tăcerea. Afară aproape că era întuneric. 


După un timp Hori rosti liniştit: 

— Nu crezi că Nofret a fost victima unui accident? 
Bănuieşti că a fost împinsă de pe cărare? 

Renisenb se înfioră neplăcut auzindu-şi gândurile rostite 
de altul. 

— Nu, nu, nu spune asta! 

— Totuşi, Renisenb, eu consider că-i mai bine s-o spunem... 
Din moment ce tot o gândeşti. O gândeşti, nu? 

— D... da! 

Hori dădu gânditor din cap. Continuă: 

— Şi crezi că Sobek a făcut-o? 

— Cine altcineva ar fi putut s-o facă? Îţi aminteşti 
întâmplarea cu şarpele? Şi îţi aduci aminte ce a spus... În 
ziua aceea... Ziua morţii ei... Înainte de a ieşi din sala mare? 

— Da, îmi aduc aminte. Însă nu întotdeauna cei care spun 
multe le şi fac! 

— Deci, tu nu crezi că a fost omorâtă? 

— Ba da, Renisenb, cred... Numai că, vezi tu, asta-i doar o 
părere personală. N-am dovezi. Şi nici nu cred că ar exista 
vreo dovadă. Ăsta e motivul pentru care l-am sfătuit pe 
Imhotep că accepte ipoteza unui accident. Cineva a împins- 
o pe Nofret... Dar nu vom şti niciodată cine. 

— Vrei să spui că nu crezi că a fost Sobek? 

— Nu, nu cred. Dar, cum spuneam, n-o să ştim niciodată... 
Aşa că e mai bine să nu ne mai gândim la asta. 

— Dar... Dacă n-a făcut-o Sobek... Cine crezi că a făcut-o? 

Hori scutură din cap. 

— Am o bănuială... Dar s-ar putea să fie greşită, drept care 
prefer să n-o dezvălui... 

— În cazul ăsta... N-o să ştim niciodată! 

În glasul lui Renisenb se putea citi spaima. 

— Poate... Rosti Hori, ezitând... Poate e mai bine aşa. 

— Să nu ştim? 

— Să nu ştim. 

Renisenb se cutremură. 

— Dar atunci... Oh, Hori, mi-e frică! 


CAPITOLUL XI. 

Prima lună de vară - ziua a 11-a. 

Ceremonia finală fusese săvârşită şi rugăciunile fuseseră 
rostite în mod corespunzător. Montu, marele preot al 
templului zeiţei Hathor, începu să măture cu grijă camera 
mortuară în timp ce rostea descântece pentru îndepărtarea 
urmelor tuturor spiritelor rele, înainte ca uşa să fie sigilată 
pentru totdeauna. 

Apoi mormântul fu sigilat şi tot ce rămăsese de la 
îmbălsămare, borcănaşe cu natron, alifii, săruri, cârpe ce 
veniseră în contact cu trupul moartei, fu strâns şi pus într-o 
mică încăpere alăturată, care, de asemenea, fu sigilată. 

Imhotep îşi îndreptă umerii şi oftă adânc, exprimându-şi 
astfel sincera compasiune faţă de defunctă. Totul a fost 
făcut cum trebuie. Nofret fusese înmormântată conform 
ritualului cerut şi fără să se facă economie la ceva (lucru 
oarecum necugetat, după părerea lui Imhotep). 

Imhotep făcu schimb de amabilităţi cu preoţii care, 
sfârşindu-şi acum oficierea religioasă, reveniseră la cele 
lumeşti. Coborâră cu toţii spre casa unde îi aşteptau 
răcoritoarele de rigoare. Imhotep discuta cu marele preot 
ultimele schimbări politice. Theba se transformase foarte 
repede într-un oraş puternic. Era posibil ca, după foarte 
mult timp, Egiptul să se unească din nou sub comanda unui 
legiuitor unic. Epoca de aur a constructorilor piramidelor 
putea să revină. 

Montu vorbea cu respect şi admiraţie despre regele 
Nebhepet-Re. Un soi de primă clasă şi, în acelaşi timp, un 
om cucernic. Coruptul şi laşul nord cu greu i-ar putea ţine 
piept. Un Egipt unificat - iată ce trebuia. Şi asta ar fi 
însemnat mult pentru Theba, nu încăpea nici o îndoială. 

Bărbaţii păşeau alături, dezbătând viitorul. 

Renisenb se uită înapoi la stâncă şi la camera sigilată a 
mormântului. 

„Aşadar, ăsta-i sfârşitul”, murmură ea. Brusc, o cuprinse 
un sentiment de uşurare. Până în ultimul moment se temuse 


de ceva, fără să poată spune ce era acel ceva. De-o 
izbucnire de ultimă oră sau de acuzaţii? Dar totul decursese 
în modul cel mai liniştit. Nofret fusese înmormântată cum 
trebuie, după toate ritualurile cerute de religie. 

Acesta era sfârşitul. 

Henet rosti în surdină: 

— Sper să fie aşa, sunt sigură că aşa va fi, Renisenb. 

Renisenb se întoarse spre ea. 

— Ce vrei să spui, Henet? 

Henet îi evită privirea. 

— Am spus doar că ăsta a fost sfârşitul. Uneori ceea ce 
consideri a fi sfârşitul e abia începutul. Ar fi teribil de 
neplăcut. 

Renisenb spuse supărată: 

— Despre ce vorbeşti, Henet? La ce faci aluzie? 

— N-am făcut niciodată aluzii, Renisenb. N-aş face aşa 
ceva. Nofret e moartă şi toată lumea e mulţumită. Prin 
urmare totul e cum trebuia să fie. 

— Te-a întrebat tata ce părere ai despre moartea lui 
Nofret? 

— Da, m-a întrebat, Renisenb. Mai mult chiar, mi-a cerut 
să-i spun exact ce cred eu despre toate astea. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Păi, bine-nţeles că i-am zis că a fost un accident. Ce 
altceva ar putea fi? Cred că nu-ţi trece prin minte, i-am 
spus, că cineva din familia ta i-ar fi putut face rău fetei, nu-i 
aşa? N-ar fi îndrăznit. Îţi poartă prea mult respect. Poate ca 
au bombănit, dar nimic altceva. Poţi să ai încredere în mine, 
am conchis, că n-a fost nimic altceva! 

Henet dădu din cap şi chicoti. 

— Şi tata te-a crezut? 

Henet dădu din nou din cap, foarte satisfăcută. 

— Ah, tatăl tău ştie cât îi sunt de devotată. El se-ncrede 
întotdeauna în cuvântul bătrânei Henet. El mă apreciază, 
nu ca ceilalţi. Ei bine, devotamentul meu faţă de voi toţi îşi 
găseşte în sine propria-i răsplată. Eu nu aştept mulţumiri. 


— l-ai fost devotată lui Nofret, spuse Renisenb. 

— Nu ştiu de unde ţi-a venit ideea asta, Renisenb. N-am 
făcut decât să mă supun unor ordine, ca oricare altul. 

— Ea credea că-i erai devotată. 

Henet chicoti din nou. 

— Nofret nu era chiar atât de deşteaptă precum se 
credea. O fată mândră... Şi o fată care-şi imagina că va 
stăpâni lumea. Ei bine, acum în împărăţia Umbrelor trebuie 
să le explice judecătorilor... Şi un chip frumos n-o să-i mai 
fie de nici un ajutor. Într-un fel, am scăpat de ea. Sau, cel 
puţin aşa sper - adăugă ea în şoaptă şi atinse una din 
amuletele pe care le purta. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc despre Satipy, Renisenb. 

— Ce e, Yahmose? 

Renisenb se uită cu înţelegere la chipul blând şi îngrijorat 
al fratelui său. 

Yahmose rupse cu greu tăcerea: 

— Se întâmplă ceva foarte grav cu Satipy. Nu pot să 
pricep. 

Renisenb se mulţumi să. Clatine din cap cu tristeţe. Nu 
găsea nimic potrivit de spus. 

— Am observat că de la un timp s-a schimbat, continuă 
Yahmose. Tresare şi tremură la orice zgomot neobişnuit. Nu 
mai mănâncă. Păşeşte de parcă... De parcă s-ar teme şi de 
umbra ei. Şi tu ai remarcat asta, Renisenb, nu-i aşa? 

— Da, am remarcat-o cu toţii. 

— Am întrebat-o dacă e bolnavă... Dacă n-ar trebui să 
chem un doctor... Însă ea spune că n-are nimic... Că se 
simte perfect. 

— Ştiu. 

— Deci şi tu ai întrebat-o? Şi nu ţi-a spus nimic... Absolut 
Nimic? 

Din cuvintele lui răzbătea îngrijorarea. Renisenb fu 
mişcată de neliniştea lui, însă nu-l putea ajuta cu nimic. 

— Insistă că se simte foarte bine. 

Yahmose îngână: 


— Nici de dormit nu doarme bine... Ţipă în somn. Este... ar 
putea avea vreo supărare despre care noi să nu ştim? 

Renisenb scutură din cap. 

— Nu văd cum ar fi posibil. Copiii sunt bine. Aici nu s-a 
întâmplat nimic... Afară de moartea lui Nofret, desigur... 
Dar Satipy n-a fost câtuşi de puţin afectată de asta. 

Yahmose zâmbi uşor. 

— Bine-nţeles că nu. Ba dimpotrivă. În plus, cred că 
schimbarea ei a început înaintea morţii lui Nofret. 

Tonul lui era uşor nesigur şi Renisenb îl privi iute. 
Yahmose rosti cu o oarecare insistenţă: 

— Înainte de moartea lui Nofret, nu crezi şi tu? 

— Eu n-am remarcat-o decât după aceea, spuse încetişor 
Renisenb. 

— Şi eşti sigură că nu ţi-a spus nimic? 

Renisenb clătină din cap. 

— Să ştii, Yahmose, eu nu cred că Satipy e bolnavă. Mi se 
pare mai degrabă că €... speriată. 

— Speriată? Exclamă Yahmose extrem de uimit. De ce să 
fie speriată? Şi ce anume să o sperie? Satipy a fost 
dintotdeauna curajoasă ca o leoaică. 

— Ştiu. Mereu am crezut asta... Dar oamenii se schimbă... 
Asta-i ciudăţenia. 

— Poate Kait să ştie ceva... Nu crezi? I-o fi spus ei Satipy? 

— Asta ar fi mai probabil să fi vorbit cu ea decât cu mine... 
Deşi nu cred. De fapt, sunt sigură că nu. 

— Kait ce zice? Ea ce crede? 

— Kait? Kait nu crede nimic despre nimeni. 

Tot ce a făcut Kait, gândi Renisenb, a fost să se folosească 
de neaşteptata slăbiciune a lui Satipy şi să obţină avantaje 
în favoarea sa şi a copiilor săi începând cu însuşirea unor 
ţesături noi de bumbac, lucru care nu s-ar fi întâmplat 
niciodată dacă Satipy ar fi fost ea însăşi. Casa ar fi răsunat 
de certuri violente! Faptul că Satipy a reacţionat la asta 
doar cu un mormăit o impresionase pe Renisenb mai mult 
ca orice. 


— Ai vorbit cu Esa? Întrebă Renisenb. Bunica noastră e 
înţeleaptă şi se pricepe la probleme femeieşti. 

— Esa, zise Yahmose cu o uşoară nemulţumire. Esa îmi 
spune doar să fiu mulţumit pentru schimbarea asta. 
Părerea ei e că ar fi prea frumos ca Satipy să rămână atât 
de dulce şi înţelegătoare. 

Renisenb întrebă ezitând: 

— Ai întrebat-o pe Henet? 

— Henet? Yahmose se încurcă. Nu. Nu vorbesc asemenea 
lucruri cu Henet. A ajuns să se creadă cineva. Tata o 
răsfaţă. 

— Oh, asta o ştiu. E foarte obositoare. În acelaşi timp, 
însă... E bine... Renisenb ezită, Henet ştie o grămadă de 
lucruri. 

Yahmose întrebă încet: 

— Vrei s-o întrebi tu, Renisenb? Şi să-mi spui ce-o să-ţi 
zică? 

— Cum vrei. 

Când rămase singură cu Henet, Renisenb îi puse 
întrebarea. Mergeau împreună spre atelierele ţesătoarelor. 
Spre surprinderea ei, întrebarea păru s-o incomodeze pe 
Henet. Nici urmă din obişnuita ei înclinaţie spre bârfă. 

Atinse una din amuletele pe care le purta şi aruncă o 
privire peste umăr. 

— Asta n-are nimic de-a face cu mine, sunt sigură... Nu-i 
treaba mea să observ dacă cineva şi-a schimbat firea, sau 
nu. Eu îmi văd de treburile mele. Dacă există încurcături, 
probleme, nu vreau să fiu şi eu amestecată. 

— Încurcături? Ce fel de încurcături? 

Henet îi aruncă o privire iute, piezişă. 

— Sper că niciuna. Oricum, niciuna care să aibă legătură 
cu noi. Noi două, Renisenb, n-avem nimic să ne reproşăm. 
Asta-i marea mea consolare. 

— Vrei să spui că Satipy... Ce vrei să spui? 

— Nu vreau să spun absolut nimic, Renisenb... Şi te rog să 
nu începi să scorneşti că am spus ceva. În casa asta sunt 


abia mai mult decât o servitoare şi nu-i treaba mea să-mi 
dau o părere despre lucruri care n-au nici o legătură cu 
mine. Dar dacă vrei cu adevărat să-mi ştii părerea, atunci 
află că schimbarea asta e spre bine. Şi dacă lucrurile s-ar 
opri aici, ei bine, vom fi cu toţii încântați. Acum, Renisenb, 
dă-mi voie să mă duc să văd de treburi, dacă pun data 
corect pe ţesături. Dacă le scap din ochi, femeile astea, care 
pălăvrăgesc şi râd, sunt în stare să facă cine ştie ce 
neghiobie. 

Nemulţumită, Renisenb o urmări cum se îndepărtează. Se 
ridică la rândul său şi porni agale spre casă. Satipy n-o auzi 
când intră în cameră şi sări în sus cu un strigăt când 
Renisenb îi puse mâna pe umăr. 

— Vai ce m-ai speriat, credeam... 

— Satipy, spuse Renisenb. Ce e cu tine? Nu vrei să-mi 
spui? Yahmose e îngrijorat din cauza ta şi... 

Satipy îşi duse mâna la gură. Bâlbâindu-se nervos, cu ochii 
mari şi înspăimântați, Satipy zise: 

— Yahmose? Ce... Ce-a spus? 

— E neliniştit. Ai început să strigi în somn... 

— Renisenb! Satipy îi apucă braţul. Ce-am spus? 

Ochii păreau să i se dilate de groază. 

— Ce ţi-a spus Yahmose? 

— Amândoi suntem de părere că eşti bolnavă... Sau... Sau 
nefericită. 

— Nefericită? Satipy repetase cuvântul în şoaptă, pe un 
ton ciudat. 

— Eşti nefericită, Satipy? 

— Poate... Nu ştiu. Dar nu-i vorba de asta. 

— Nu. Eşti speriată, nu-i aşa? 

Satipy o privi cu o ostilitate bruscă. 

— Ce te face să spui asta? De ce-aş fi speriată? Ce-ar 
putea să mă sperie? 

— Nu ştiu. Dar e adevărat, nu? 

Cu un efort, Satipy reveni la vechea ei aroganță. Îşi înălţă 
capul. 


— Nu mă tem de nimic... De nimeni! Cum îndrăzneşti să 
insinuezi aşa ceva, Renisenb? Şi nu vreau să mai vorbeşti cu 
Yahmose despre mine, în absenţa mea. Yahmose şi cu mine 
ne înţelegem perfect. Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă 
tăios: Nofret e moartă... Bine c-am scăpat! Aşa să ştii! Şi să 
le spui tuturor celor care te întreabă că asta e tot ce simt în 
legătură cu Nofret. 

— Nofret? Renisenb rosti numele întrebător. 

Satipy izbucni cu o violenţă care părea să semene aidoma 
cu cea de odinioară. 

— Nofret, Nofret, Nofret! Mi se face rău când aud numele 
ăsta. Slavă zeilor că nu mai trebuie să-l auzim la tot pasul, 
în casa astă. 

Glasul său care atinsese vechile accente stridente, atât de 
bine cunoscute, cobori brusc la intrarea lui Yahmose. Acesta 
rosti cu o asprime neobişnuită: 

— Linişteşte-te, Satipy. Dacă te aude tata iar o să fie 
scandal. Cum poţi să te porţi atât de prosteşte? 

Dacă tonul aspru şi nemulţumit al lui Yahmose era ceva 
nou, la fel de neobişnuită fu supunerea oarbă a lui Satipy, 
care murmură: 

— Îmi pare rău, Yahmose... Nu mi-am dat seama... 

— Bine, altădată să fii mai atentă! Tu şi Kait aţi produs o 
groază de necazuri înainte. Voi, femeile, n-aveţi pic de 
minte! 

Satipy îngână din nou: 

— Îmi pare rău... 

Yahmose ieşi, cu umerii drepţi şi cu pasul mult mai hotărât 
decât cel obişnuit, ca şi cum faptul de a-şi fi exercitat 
autoritatea îi dăduse noi puteri. 

Renisenb o luă agale spre camera bunicii sale. Bătrâna 
Esa, gândi ea, ar putea să-i dea vreun sfat care s-o ajute. 

Cu toate astea, Esa, care înfuleca cu o nemaipomenită 
plăcere vreo câteva grepfruturi, refuză să trateze problema 
în mod serios. 


— Satipy? Satipy? Ce-i toată zarva asta în jurul lui Satipy? 
Vă plăcea să fiţi ocărâţi şi conduşi de ea de faceţi atâta caz 
din faptul că, în sfârşit, a revenit la o comportare normală? 

Scuipă sâmburii grepfrutului şi remarcă: 

— Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată... Măcar 
de-ar putea Yahmose, s-o ţină tot aşa. 

— Yahmose? 

— Da. Speram ca Yahmose să-şi vină în fire în cele din 
urmă şi să-i tragă nevesti-si o mamă de bătaie. De asta avea 
ea nevoie... E genul de femeie căreia, probabil, îi şi place. 
Yahmose, cu moliciunea lui şi cu metodele lui blajine, 
trebuie s-o fi scos din sărite. 

— Yahmose e un scump! Strigă indignată Renisenb. E 
amabil cu toată lumea... Şi blând ca o femeie... Dacă 
femeile sunt blânde, adăugă ea, cu îndoială. 

Esa izbucni în râs. 

— O remarcă excelentă, nepoată. Nu, femeile nu sunt 
deloc blânde... Sau dacă sunt, Isis să le aibă în pază! Puţine 
femei îşi doresc un soţ blând, amabil. Mai degrabă o brută 
arătoasă, violentă, ca Sobek, le aprinde imaginaţia. Sau un 
tânăr, spiritual şi frumos, precum Kameni... Ei ce zici, 
Renisenb? Nu are astâmpăr tot plimbându-se prin curte şi 
se pricepe grozav la cântecele de dragoste. Încă unul 
nestatornic! Ei? Hee, hee, hee! 

Renisenb simţi cum îi iau foc obrajii. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, rosti ea cu demnitate. 

— Cu toţii aveţi impresia că bătrâna Esa n-are habar de 
nimic din ce se petrece în jurul ei! Numai că vă înşelaţi. Se 
miji la Renisenb cu ochii săi pe jumătate orbi. Ştiu chiar mai 
bine decât tine, copilă. Nu te supăra. Aşa-i viaţa, Renisenb. 
Khay ţi-a fost un bun frate... Dar acum navighează pe 
Câmpul Ofrandelor. Sora îşi va găsi un nou frate care va 
prinde peştele în fluviul nostru de aici... Nu că acest 
Kameni ar fi omul care îţi trebuie. Pasiunile lui sunt pana şi 
sulul de papirus. E un tânăr cu prestanţă... Şi foarte 
priceput la cântat cântece de dragoste. Şi cu toate acestea, 


nu-s sigură că e bărbatul potrivit pentru tine. Nu ştim mai 
nimic despre el... E un nordic. Imhotep ţine la el... Numai 
că eu am fost întotdeauna de părere că Imhotep e un prost. 
Oricine îl poate îmbrobodi, flatându-l. Uită-te la Henet! 

— N-ai deloc dreptate, spuse Renisenb, demnă. 

— Foarte bine, atunci, n-am dreptate. Tatăl tău nu e prost. 

— Nu asta am vrut să spun. Vroiam... 

— Ştiu ce ai vrut să spui, fetiţo. Esa făcu cu ochiul. Numai 
că tu nu ştii ce înseamnă să te distrezi cu adevărat. Nu ştii 
cât e de bine să stai în tihnă, ca mine şi să nu mai ai de-a 
face cu toate istoriile astea cu fraţi şi surori, cu iubire şi 
ură. Să mănânci o prepeliţă grasă bine friptă sau o pasăre 
de baltă şi după aceea o prăjitură cu miere şi nişte praz 
bine gătit şi ţelină şi să uzi toate astea cu vin de Siria... Şi 
să n-ai nici o grijă pe lume. Şi să priveşti la tot tumultul şi 
chinul din jur şi să ştii că nimic din toate astea n-o să te mai 
afecteze. Să-ţi vezi fiul pierzându-şi minţile pentru o fată 
frumoasă iar pe ea răsturnând ordinea lucrurilor cu susu-n 
jos, după placul ei... Ei bine, pot să-ţi spun că toate astea m- 
au făcut să râd. Să ştii că, într-un fel, mie mi-a plăcut fata 
aia. Avea pe dracul în ea... Ştia să te atingă exact unde te 
durea mai tare. Ştia punctul nevralgic al fiecăruia şi-l 
ridiculiza pe Sobek pentru îngâmfarea lui de păun 
certăreţ... pe Ipy pentru ifosele lui de puşti care se 
consideră bărbat... pe Yahmose pentru slăbiciunea 
ruşinoasă cu care se lăsa terorizat de nevastă. Îi descria 
exact aşa cum apăreau în ochii tuturor. Dar de ce te ura şi 
pe tine, Renisenb? Poţi să-mi răspunzi? 

— Mă ura? Renisenb părea neîncrezătoare. Eu... Am 
încercat odată să fim prietene. 

— Şi ea nici n-a vrut să audă, nu? le ura foarte tare, 
Renisenb. 

Esa făcu o pauză, apoi întrebă: 

— Să fi fost din cauza lui Kameni? 

Obrajii lui Renisenb se colorară. 

— Kameni? Nu ştiu ce vrei să spui. 


Esa rosti pe gânduri: 

— Amândoi, ea şi Kameni, au venit din nord, însă tu erai 
cea pe care o urmărea el prin curte. 

Renisenb zise brusc: 

— Trebuie să mă duc s-o caut pe Leti. 

Chicotitul ascuţit, amuzat al Esei se auzi în urma ei. Cu 
obrajii în flăcări Renisenb traversă curtea către lac. 

Kameni o strigă de pe verandă: 

— Am compus un cântec nou, Renisenb. Stai şi ascultă-l. 

Ea clătină din cap şi-şi continuă drumul. Inima îi bătea 
într-un mod supărător. Kameni şi Nofret. Nofret şi Kameni. 
De ce o lăsase pe bătrâna Esa, cu înclinația ei răutăcioasă 
spre şicane, să-i strecoare în minte o astfel de idee? Şi de ce 
i-ar păsa? Chiar, de ce i-ar păsa? Chiar, de ce i-ar păsa? 
Kameni n-o interesa deloc, absolut deloc. Un tânăr 
impertinent cu un glas vesel şi provocator şi cu umeri ce-i 
aminteau de Khay. 

Khay... Khay. 

Îi repetă numele cu insistenţă... Dar pentru prima dată i se 
întâmplă să nu-i apară în faţa ochilor nici o imagine. Khay 
era în lumea cealaltă. Era pe Câmpul Ofrandelor... 

Pe verandă, Kameni cânta încetişor: 

— Am să-i spun lui Ptah: Dă-mi sora la noapte...” 

— Renisenb! 

Hori trebui să-i spună de două ori numele pentru ca ea să-l 
audă şi să se rupă din contemplarea Nilului. 

— Erai dusă pe gânduri, Renisenb... la ce te gândeai? 

Renisenb rosti aproape sfidător: 

— Mă gândeam la Khay. 

Hori o privi câteva clipe, apoi zâmbi. 

— Înţeleg, spuse el. 

Renisenb avu un sentiment de stânjeneală la gândul că el 
chiar înţelegea! Întrebă repede: 

— Ce se întâmplă când eşti mort? Ştie cineva? Toate 
textele alea... Toate acele lucruri care se scriu pe 
sarcofag... Unele dintre ele sunt atât de abstracte încât par 


a nu însemna absolut nimic. Ştim că Osiris a fost ucis şi că 
trupul lui retezat în două s-a refăcut la loc şi că poartă o 
comoară albă şi că datorită lui noi nu murim cu adevărat, 
însă, uneori, Hori, nimic din toate astea nu pare adevărat, şi 
toate sunt atât de confuze... 

Hori încuviinţă blând: 

— N-aş putea să-ţi răspund, Renisenb. Ar trebui să-l 
întrebi pe preot. 

— El mi-ar da un răspuns obişnuit, mereu acelaşi. Eu însă, 
vreau să ştiu. 

— Niciunul din noi n-o va şti până ce nu vom fi şi noi înşine 
Morți... 

Renisenb se înfioră: 

— Nu, nu spune asta! 

— 'Te nelinişteşte ceva, Renisenb? 

— Esa. Făcu o scurtă pauză, apoi întrebă: 

— Spune-mi, Hori, Kameni şi Nofret se cunoşteau bine 
înainte de a veni aici? 

Hori rămase tăcut câteva clipe, apoi, în timp ce păşea 
alături de Renisenb pe drumul de întoarcere spre casă, 
spuse: 

— Înţeleg. Deci, asta era... 

— Cum adică „asta era”? Eu ţi-am pus o întrebare. 

— La care nu cunosc răspunsul. Kameni şi Nofret se 
cunoşteau... Însă cât de bine, nu ştiu. Asta era problema? 

— Nu, bine-nţeles că nu. Asta n-are nici o importanţă. 

— Nofret e moartă. 

— Moartă şi îmbălsămată şi închisă pe veci în mormânt! Şi 
cu asta, basta! 

— lar Kameni... Nu pare să sufere... 

— Nu, răspunse Renisenb, şocată de acest aspect al 
problemei. „Asta aşa e”, gândi. Se întoarse recunoscătoare 
spre Hori. Oh, Hori cât de... Cât de reconfortant eşti! 

El zâmbi. 

— Odată, i-am reparat un leu de lemn micuţei Renisenb. 
Acum... Are alte jucării. 


În faţa casei, Renisenb se opri. 

— Nu vreau să intru, încă. Simt că-i urăsc pe toţi. Oh, cu 
adevărat, mă înţelegi ce vreau să spun. Dar toţi sunt atât de 
neliniştiţi şi ciudaţi. N-am putea să mergem sus la tine, la 
Mormânt? E atât de plăcut acolo... Te simţi... Oh, rupt de 
toate. 

— E o dovadă de isteţime din partea, ta, Renisenb. Şi eu 
simt acelaşi lucru. Casa şi plantațiile şi păşunile... Toate 
astea sunt nimicuri, n-au nici o importanţă. Le cuprinzi cu 
privirea şi vezi dincolo de ele... Şi dincolo de ele... Întreg 
Egiptul. Foarte curând, Egiptul va fi din nou unul singur, 
unit... Puternic şi măreț cum a fost cândva. 

Renisenb îngână: 

— Oh... Asta e aşa de important? 

Hori zâmbi. 

— Pentru micuța Renisenb, nu. Pentru ea e important doar 
leul ei de lemn. 

— Râzi de mine, Hori. Deci, pentru tine e important? 

Hori şopti: 

— De ce-ar fi? Da, de ce-ar fi? Eu sunt doar 
administratorul unui preot al lui Ka. De ce mi-ar păsa dacă 
Egiptul e mare sau mic? 

— Uite! Renisenb îi atrase atenţia spre stânca de deasupra 
lor. Yahmose şi Satipy au fost sus, la Mormânt. Acum 
coboară. 

— Da, spuse Hori. Au mai fost nişte lucruri de pus la punct, 
nişte suluri de pânză pe care îmbălsămătorii nu le-au 
folosit. Yahipose spunea că o s-o ia pe Satipy sus, cu el, să-i 
ceară sfatul cam ce s-ar putea face cu ele. 

Rămaseră privind la cei doi care coborau poteca de 
deasupra. 

Lui Renisenb îi trecu brusc prin minte că ajunseseră chiar 
în locul de unde trebuie să se fi prăbuşit Nofret. 

Satipy mergea înainte, iar Yahmose puţin în spatele ei. 

Dintr-odată Satipy întoarse capul să-i spună ceva lui 
Yahmose. Renisenb gândi că, probabil, vroia să-i spună că 


acela era locul unde se întâmplase accidentul. 

Şi atunci, brusc, Satipy înţepeni. Stătea pironită locului, 
privind în spate, în lungul potecii. Îşi ridică braţele, ca şi 
cum ar fi văzut ceva îngrozitor sau ca şi cum ar fi vrut să se 
ferească de o lovitură. Strigă ceva, se împletici, se balansa 
şi apoi, în timp ce Yahmose se repezi la ea, scoase un urlet, 
un urlet de groază, şi se prăbuşi peste marginea stâncii, cu 
capul în jos... 

Renisenb urmărise cu mâna la gât acea incredibilă cădere. 

Satipy zăcea, o masă zdrobită, exact pe locul pe care 
zăcuse şi trupul lui Nofret. 

Renisenb alergă spre ea. Yahmose striga şi fugea în jos, pe 
potecă. 

Renisenb ajunse lângă trupul cumnatei sale şi se aplecă 
asupra lui. Satipy zăcea cu ochii deschişi, cu privirea 
înceţoşată. Buzele i se mişcau, încercând să spună ceva. 
Renisenb se aplecă şi mai mult. Groaza din ochii lui Satipy o 
cutremură. 

Apoi muribunda reuşi să vorbească, dar nu fu decât un 
horcăit stins. 

— Nofret... 

Capul îi căzu într-o parte şi rămase pe veci înţepenită. 

Hori se întoarse să-i iasă în întâmpinare lui Yahmose, iar 
acum veneau împreună. 

Renisenb se întoarse spre fratele ei. 

— Ce a strigat acolo, sus, înainte de a cădea? 

Yahmose gâfâia, abia dacă putu vorbi... 

— Privea peste mine... Peste umărul meu... ca şi cum ar fi 
văzut pe cineva venind pe potecă... Dar nu era nimeni... Nu 
era nimeni acolo. 

Hori confirmă. 

— Nu era nimeni... 

Yahmose şopti încet, îngrozit: 

— Şi atunci a strigat... 

— Ce? Întrebă Renisenb, nerăbdătoare. 

— A spus... A spus... Vocea îi tremura. A spus... Nofret... 


CAPITOLUL XII. 

Prima lună de vară - ziua a 12-a. 

— Deci, asta vrei să zici? 

Vorbele lui Renisenb adresate lui Hori sunau mai mult ca o 
afirmaţie decât ca o întrebare. 

Adăugă în surdină, cu oroare şi cu o comprehensiune 
crescândă: 

— Satipy a fost cea care a omorât-o pe Nofret... 

Stând în uşa cămăruţei lui Hori, cu obrajii în mâini, 
Renisenb privea spre valea ce se întindea dedesubt. 

Se gândea cât de adevărate sunt cuvintele pe care le 
rostise ieri... (oare chiar trecuse doar atât de puţin timp?). 
De acolo, de sus, casa şi oamenii, care alergau preocupaţi şi 
grăbiţi după treburi, i se păreau tot atât de neînsemnate ca 
un muşuroi de furnici. 

Doar soarele, maiestos în înaltul cerului, luminând şi 
învăluind în strălucirea sa totul şi făcând ca Nilul să pară o 
panglică de argint în lumina dimineţii, doar soarele şi Nilul 
erau eterni, veşnici, Khay murise, şi Nofret şi Satipy... Şi 
într-o zi, cândva, va muri şi ea şi Hori. Dar Ra va domina pe 
mai departe cerul şi ia căderea nopţii va călători în barca sa 
spre împărăţia Umbrelor, ca a doua zi să apară din nou. Şi 
Nilul va curge în continuare dinspre îndepărtata 
Elephantina spre Theba, va traversa satele şi-şi va continua 
drumul spre nordul Egiptului unde trăise Nofret, veselă şi 
senină, şi apoi mai departe, dincolo de graniţele Egiptului. 

Satipy şi Nofret... 

Renisenb gândi cu glas tare, deşi Hori nu-i răspunse la 
întrebare. 

— Vezi tu, eram atât de sigură că Sobek... 

Se opri brusc. 

Hori rosti îngândurat: 

— Asta înseamnă să ai o idee preconcepută. 

— Şi totuşi am fost o proastă, continuă Renisenb. Henet 
îmi spusese, sau mai degrabă îmi dăduse de înţeles, că 
Satipy se plimba pe cărarea asta când Nofret tocmai urca. 


Asta ar fi trebuit să-mi spună că, întâlnindu-se pe potecă, 
Satipy i-a făcut vânt peste marginea stâncii lui Nofret. Doar 
cu puţin înainte spusese că e mai curajoasă decât oricare 
din fraţii mei. 

Renisenb se opri şi se înfioră. 

— Iar când am întâlnit-o, atunci, continuă Renisenb, ar fi 
trebuit să-mi dau seama de asta. Era cu totul schimbată... Îi 
era frică. A încercat să mă facă să mă întorc spre casă, cu 
ea. Nu vroia să găsesc trupul lui Nofret. Am fost oarbă dacă 
n-am înţeles adevărul. Dar eram atât de înspăimântată de 
Sobek... 

— Ştiu. De când l-ai văzut omorând şarpele acela. 

Renisenb se grăbi să confirme. 

— Da, din cauza asta. Apoi am avut un vis... Sărmanul 
Sobek, cât l-am nedreptăţit! După cum spui tu, a ameninţa 
nu înseamnă şi a face. Sobek a fost tot timpul un mare 
lăudăros. Însă Satipy a fost cea care întotdeauna a fost 
curajoasă, bărbătoasă şi nu s-a temut de nimic. Şi apoi, 
Chiar şi după aceea... Felul ei de-a umbla prin casă, ca un 
strigoi... Ceea ce ne-a mirat pe toţi... De ce nu ne-a dat de 
gândit, de ce n-am văzut care era adevărata explicaţie? 

Apoi adăugă, ridicându-şi iute privirea: 

— Sau tu te-ai gândit? 

— De la un timp încoace, răspunse Hori. Eram convins că 
cheia adevărului morţii lui Nofret se află în extraordinara 
schimbare a caracterului lui Satipy. Era atât de bătătoare la 
ochi încât nu se putea să n-aibă vreo legătură cu asta. 

— Şi totuşi n-ai spus nimic? 

— De ce s-o fi spus, Renisenb? Cum aş fi putut dovedi-o? 

— Da, ai dreptate. 

— Dovezile se bazează puternic pe fapte. 

— "Totuşi, ai spus odată că oamenii nu se schimbă cu 
adevărat. 

— Acum, însă, admiţi că Satipy s-a schimbat. 

Hori zâmbi. 


— Ar trebui să-i aperi pe oameni în faţa tribunalului lui 
Nemarch. 

— Nu, Renisenb, ceea ce am spus e destul de adevărat... 
Oamenii sunt mereu ei înşişi. Satipy, ca şi Sobek, erau tari 
la vorbe, le plăcea să se laude cu curajul lor. Ea, totuşi, 
poate a trecut de la vorbă la faptă... Dar eu cred că e una 
din acele persoane care nu cunosc însemnătatea unui lucru 
sau a unei fapte decât atunci când se petrece cu adevărat. 
Până în ziua aceea, Satipy n-a avut niciodată de ce să se 
teamă. Frica a cuprins-o pe neaşteptate. Atunci a înţeles că 
numai curajul este puterea de a face faţă neprevăzutului... 
Însă ea n-a avut acel curaj. 

Renisenb îngână încet: 

— Când te cuprinde frica... Da, asta ni s-a întâmplat 
tuturor de când a murit Nofret. Satipy a purtat-o întipărită 
pe faţă ca s-o vedem cu toţii. Era acolo, înfiptă în ochii ei 
când a murit... Când a spus „Nofret...” de parcă vedea... 

Renisenb se opri. Îşi întoarse faţa spre Hori, cu ochii tot o 
întrebare. 

— Hori, ce a văzut? Acolo, pe potecă. Noi n-am văzut 
nimic! Nu era nimic. 

— Nu pentru noi... Nu. 

— Dar pentru ea? A văzut-o pe Nofret... Nofret venind să 
se răzbune. Dar Nofret e moartă şi mormântul ei este 
sigilat. Atunci ce a văzut? 

— Imaginea pe care propria-i minte i-a arătat-o. 

— Eşti sigur? Pentru că altfel... 

— Da, Renisenb, pentru că altfel? 

— Hori... Renisenb întinse mâinile. Acum s-a terminat? 
Acum când Satipy e moartă? S-a terminat cu adevărat? 

EI îi cuprinse mâinile într-ale sale, într-o strânsoare 
reconfortantă. 

— Da, da, Renisenb... Sigur. Iar tu, cel puţin, n-ai de ce să 
te temi. 

Renisenb zise în surdină: 

— Dar Esa spune că Nofret mă ura... 


— Nofret te ura? 

— Aşa spune Esa. 

— Nofret era parcă făcută pentru a uri... Uneori mă 
gândesc că nu era persoană în casa asta pe care să n-o 
urască. Dar tu, cel puţin, nu i-ai făcut nici un rău. 

— Nu... Nu, asta-i adevărat. 

— "Tocmai de aceea, Renisenb, mintea ta nu va zămisli nici 
o imagine care să-ţi întunece conştiinţa. 

— Vrei să spui, Hori, că dacă aş cobori pe poteca asta 
singură... la apusul soarelui... Chiar la ora când a murit 
Nofret... Şi aş întoarce capul... N-aş vedea nimic? Aş fi în 
siguranţă? 

— Vei fi în siguranţă, Renisenb, pentru că dacă ai cobori pe 
potecă, voi fi lângă tine şi n-o să ţi se întâmple nimic rău. 

Dar Renisenb se încruntă şi scutură din cap. 

— Nu, Hori. Voi merge singură. 

— Dar de ce, micuță Renisenb? N-o să-ţi fie frică? 

— Ba da. Cred că o să-mi fie. Dar e acelaşi lucru şi prefer 
să-l fac. 'Toţi ceilalţi tremură şi dârdâie prin casă şi aleargă 
la temple să-şi cumpere amulete şi susţin că nu e bine să 
mergi pe poteca asta la ora apusului. Numaicănu o 
minune, un duh, a făcut-o pe Satipy să se împleticească şi să 
se prăbuşească... ci frica... Frica din cauza răului pe care îl 
făcuse. Pentru că e un lucru rău să curmi viaţa cuiva tânăr 
şi puternic şi îndrăgostit de viaţă. Dar eu n-am făcut nimic 
rău, şi chiar dacă Nofret m-a urât, ura ei nu-mi poate 
pricinui nici un rău. Asta e credinţa mea. Şi oricum, decât 
să trăieşti toată viaţa cu frica în suflet, mai bine să mori... 
Aşa că îmi voi învinge frica. 

— Curajoase cuvinte, Renisenb. 

— Poate mai curajoase decât ceea ce simt, Hori. Zâmbi şi 
se ridică în picioare. Dar mi-a făcut bine să le spun. 

Hori se ridică şi el. 

— Am să ţin minte cuvintele tale, Renisenb, dar şi felul în 
care ţi-ai înălţat capul şi le-ai rostit. Asta îmi demonstrează 


că n-am greşit când am crezut că ai o inimă curajoasă şi 
curată. 

Îi luă mâinile într-ale sale. 

— Priveşte, Renisenb, priveşte peste întreaga vale, spre 
râu, şi dincolo de el. Asta-i Egiptul, pământul nostru. 
Ciopârţit de războaie şi conflicte de-a lungul atâtor ani, 
împărţit în regate mărunte, dar acum... Foarte curând... Se 
vor aduna laolaltă şi vor forma din nou un pământ unit... 
Egiptul de Sus şi cel de Jos contopiţi din nou într-unui 
singur... Sper şi cred că-şi va recăpăta vechea grandoare! 
Atunci Egiptul va avea nevoie de bărbaţi şi femei inimoşi şi 
curajoşi... Femei ca tine, Renisenb. Nu de bărbaţi ca 
Imhotep, preocupaţi în permanenţă de măruntele lor 
câştiguri sau pierderi, nici ca Sobek, încrezuţi şi leneşi, nici 
de băieţi ca Ipy care se gândesc numai cum să le fie lor 
bine, nu, nici măcar de fii conştiincioşi şi cinstiţi ca Yahmose 
nu va avea nevoie Egiptul atunci. Stând aici, sus, în 
vecinătatea morţilor, pierdut în calcule privitoare la 
câştiguri şi pierderi, am ajuns să înţeleg că există lucruri 
care nu pot fi exprimate în termeni cantitativi şi pierderi 
care pot fi mai dăunătoare decât pierderea unei recolte... 
Mă uit la Nil şi văd sângele viu al Egiptului, care a existat 
înainte de a ne fi născut şi va continua să existe şi după 
moartea noastră. Viaţa şi moartea, Renisenb, n-au o 
importanţă chiar atât de mare. Eu sunt doar Hori, 
administratorul lui Imhotep, dar când privesc de aici, de 
sus, peste întreg Egiptul, simt o pace... Da, un sentiment de 
mulţumire pe care nu le-aş schimba nici pentru funcţia de 
guvernator al provinciei. Înţelegi ce vreau să spun, 
Renisenb? 

— Cred că da, Hori... Puțin. Tu eşti altfel decât ceilalţi, de 
jos... Mi-am dat seama mai demult. Şi uneori când sunt cu 
tine simt şi eu ca şi tine... Dar vag... Nu foarte clar. Însă ştiu 
ce vrei să spui. Când mă aflu aici, lucrurile de acolo, de jos, 
par să nu mai aibă importanţă. Certurile şi şicanele şi 
necontenitele agitaţii şi zarve. Aici scapi de toate astea. 


Se opri cu fruntea încreţită şi apoi continuă bâlbâindu-se 
uşor: 

— Uneori, eu... Sunt fericită să evadez. Şi totuşi... Nu 
ştiu... E ceva... Acolo jos... Care mă cheamă înapoi. 

Hori îi lăsă mâna şi se retrase un pas. Rosti blând: 

— Da... Înţeleg... E Kameni care cântă în curte. 

— Ce vrei să spui, Hori? Nu mă gândeam la Kameni. 

— Poate că nu te gândeai la el. În orice caz, Renisenb, cred 
că ceea ce tu auzi fără să-ţi dai seama că auzi, sunt 
cântecele lui. 

Renisenb îl privi lung, cu fruntea încruntată. 

— Ce lucruri fantastice spui, Hori. De aici de sus, cântecele 
lui nu se pot auzi. E mult prea departe. 

Hori dădu blând din cap. Privirea lui amuzată o uimi. Se 
simţi uşor supărată şi înciudată că nu poate înţelege. 

CAPITOLUL XIII. 

Prima lună de vară - ziua a 12-a 

— Putem sta de vorbă un minut, Esa? 

Esa îşi miji repede ochii spre Henet, care se afla în pragul 
uşii, cu un zâmbet mieros pe buze. 

— Despre ce? Întrebă bătrâna tăios. 

— Nu e nimic concret... Cel puţin aşa sper... Însă m-am 
gândit doar să te întreb... 

Esa i-o reteză scurt: 

— În cazul ăsta, intră. Iar tu, atinse cu bastonul umărul 
tinerei sclave care înşira nişte mătănii, du-te la bucătărie. 
Să-mi aduci câteva măsline... Şi să-mi prepari un suc de 
rodii. 

Fetiţa alergă afară, iar Esa se întoarse nerăbdătoare spre 
Henet. 

— E vorba doar despre asta, Esa. 

Esa se chiori la obiectul pe care Henet i-l arăta. Era o 
cutiuţă pentru bijuterii cu capac glisant, fixat în două 
butoane. 

— Ce-i cu asta? 

— A fost a ei. Şi am găsit-o acum... În camera ei. 


— Despre cine vorbeşti? Despre Satipy? 

— Nu, nu, Esa. Despre cealaltă. 

— Nofret, adică? Şi care-i problema? 

— Toate bijuteriile ei şi obiectele de toaletă, sticlele ei cu 
parfum, totul... A fost îngropat odată cu ea. 

Esa apăsă pe butoane şi cutiuţa se deschise. Înăuntru se 
găseau un şirag din coral şi o jumătate dintr-o amuletă cu 
email verde care fusese ruptă în două. 

— Puuh! Pufni Esa. Nu-i mare lucru aici. Cutia asta trebuie 
că s-a rătăcit şi s-a uitat de ea. 

— Îmbălsămătorii au luat absolut totul. 

— Îmbălsămătorii sunt şi ei oameni. Pur şi simplu le-a 
scăpat. 

— Eu susţin, Esa, că această cutiuţă nu era în cameră nici 
când am intrat ultima oară. 

Esa îi aruncă o privire tăioasă. 

— De fapt, ce vrei să spui? Că Nofret s-a întors de pe 
lumea cealaltă şi se află aici, în casă? Nu eşti deloc proastă, 
Henet, deşi uneori îţi place să te prefaci. Ce urmăreşti cu 
prostiile astea magice? 

Henet clătină din cap. 

— Ştim cu toţii ce-a păţit Satipy... Şi de ce! 

— Se poate, spuse Esa. Se poate şi ca unii din noi s-o fi 
ştiut dinainte! Ei, ce zici, Henet? Întotdeauna am avut 
sentimentul că tu ştii mai multe despre moartea lui Nofret 
decât noi, ceilalţi. 

— Oh, Esa, cred că nu te-ai gândit o clipă... 

Esa i-o reteză. 

— La ce să mă mai fi gândit, Henet? Mie nu mi-e frică să 
gândesc. În ultimele două luni am văzut-o pe Satipy 
umblând ca o umbră prin casă, mereu speriată ca de 
moarte... Şi abia ieri mi-a trecut prin minte că poate asta se 
datora faptului că cineva, care cunoştea adevărul, n-o 
slăbea o clipă... Ameninţând-o c-o va pâri lui Yahmose... Sau 
chiar lui Imhotep. 


Henet izbucni într-un val strident de proteste şi exclamaţii. 
Esa închise ochii şi se lăsă pe spate, în scaun. 

— Bineînţeles că n-ai să recunoşti că tu erai acel cineva. 
Nu mă pot aştepta de la tine s-o faci. 

— De ce aş fi făcut-o? Spune-mi, de ce? 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse Esa. Tu, Henet, faci 
o groază de lucruri din motive pe care niciodată n-am fost 
în stare să le ghicesc. 

— Poate crezi că vroiam să mă plătească să tac. Jur pe cei 
nouă zei... 

— Lasă-i pe zei în pace. De fapt, poate că nu ştii cum a 
murit Nofret. În schimb cunoşti aproape tot ce se petrece în 
casă. lar dacă e vorba de jurat, ei bine, eu pot jura că tu ai 
fost cea care a pus cutia asta de bijuterii în camera lui 
Nofret... Deşi nu-mi imaginez de ce. Trebuie să existe un 
motiv... Pe Imhotep poţi să-l duci de nas cu trucurile tale, 
dar nu şi pe mine. Şi nu te miorlăi! Sunt o femeie bătrână şi 
nu suport să văd pe cineva miorlăindu-se. Du-te şi miorlăie 
în faţa lui Imhotep. Se pare că lui îi place asta, deşi doar Ra 
ştie de ce! 

— Am să-i duc cutia lui Imhotep şi am să-i spun... 

— Cutia am să i-o dau eu personal. Vezi-ţi de treabă, 
Henet, şi încetează să mai răspândeşti superstiţiile astea 
prosteşti. Casa este mult mai liniştită fără Satipy. Moartea 
lui Nofret ne-a făcut mai mult bine decât dacă ar fi trăit. 
Acum când conturile sunt încheiate, lasă-i pe fiecare să se 
întoarcă la treburile lor. 

— Ce se-ntâmplă aici? Întrebă Imhotep, în timp ce intra 
agitat în camera Esei, câteva minute mai târziu. Henet e 
complet dărâmată. A venit la mine cu ochii şiroind de 
lacrimi. De ce nimeni din casă nu-i arată nici cel mai 
elementar respect acestei devotate femei... 

Nemişcată, Esa chicoti scurt. 

Imhotep continuă: 

— Am înţeles că ai acuzat-o c-a furat o cutie... O cutie de 
bijuterii. 


— Aşa ţi-a spus? Nu i-am zis nimic de genul ăsta. Uite 
cutia. Se pare că a fost găsită în camera lui Nofret. 

Imhotep o luă. 

— Ah, da, e cea pe care i-am dat-o eu. O deschise. Hm, nu-i 
mai nimic înăuntru. Îmbălsămătorii au fost foarte neatenţi 
dacă n-au pus şi cutia asta lângă celelalte lucruri care i-au 
aparţinut. Dacă te gândeşti ce preţ au cerut Ipy şi Montu, 
neatenţia asta n-are nici o scuză. În fine, am impresia că se 
face mult zgomot pentru nimic. 

— Chiar aşa. 

— Am să-i dau cutia lui Kait... ba nu, lui Renisenb. Ea s-a 
purtat întotdeauna frumos cu Nofret. 

Oftă. 

— Cât e de greu pentru un bărbat să aibă parte de puţină 
linişte. Femeile astea... Numai lacrimi şi scandaluri şi 
ciondăneli. 

— Ei bine, Imhotep, cel puţin acum e o femeie mai puţin! 

— Într-adevăr. Sărmanul meu Yahmose! Totuşi, Esa... Cred 
că... Ăăă... Tot răul e spre bine. Satipy a născut copii 
sănătoşi, asta-i drept, dar în multe privinţe n-a fost deloc o 
soţie bună. A fost şi vina lui Yahmose că i-a permis prea 
mult. În fine, totul s-a terminat. Trebuie să mărturisesc că 
sunt mult mai mulţumit de cum a lucrat Yahmose în ultimul 
timp. Pare mult mai sigur pe el... Nu mai e atât de timid... 
Şi felul lui de a judeca în anumite probleme a fost chiar 
excelent... Da, excelent. 

— Întotdeauna a fost un băiat bun, ascultător. 

— Da, da, însă înclinat spre încetineală şi teamă de 
responsabilitate. 

Esa spuse sec: 

— Responsabilitatea e un lucru pe care nu i l-ai permis 
niciodată să şi-l asume. 

— Bine, de acum totul va fi altfel. Iocmai scriu actele de 
asociere. În câteva zile vor fi semnate. Mă asociez cu toţi cei 
trei fii ai mei. 

— Sigur şi cu Ipy? 


— Ar fi umilit să fie lăsat deoparte. E un băiat atât de 
scump şi de plin de avânt, energic. 

— Asta e cert, nu se poate spune despre el că ar fi încet. 

— Şi-apoi, Sobek... Înainte eram nemulţumit de el, dar văd 
că s-a schimbat foarte mult. Nu-şi mai iroseşte timpul 
prosteşte şi e mai ascultător faţă de mine şi de Yahmose. 

— Asta chiar e un imn de laudă, spuse Esa. Ei bine, 
Imhotep, cred că faci un lucru bun. Nu era bine ca fiii tăi să 
fie nemulţumiţi. Totuşi, părerea mea e că Ipy e prea tânăr 
pentru ceea ce ţi-ai propus. E caraghios să vezi un băiat de 
vârsta lui într-o poziţie de răspundere. Cum ai să-l mai poţi 
controla? 

— Mda, şi asta-i adevărat, rosti gânditor Imhotep. 

Apoi se ridică. 

— Trebuie să plec. Am o grămadă de lucruri de făcut, 
îmbălsămătorii sunt aici... Trebuie pregătit totul pentru 
funeraliile lui Satipy. Înmormântările astea sunt 
costisitoare... Foarte costisitoare. Şi atât de dese, una după 
alta! 

— Lasă, să sperăm că asta e ultima, zise Esa, pe un ton de 
consolare. Cel puţin până îmi vine şi mie rândul! 

— Tu mai ai mulţi ani de trăit, aşa sper, mamă dragă. 

— Sunt convinsă că aşa speri, spuse Esa cu un rânjet. Cu 
mine să nu faci economie! Nu s-ar cădea! Eu vreau să-mi 
dai o mulţime de lucruri care să mă distreze pe lumea 
cealaltă. Mâncare şi băutură din belşug şi multe figurine de 
sclavi... Table de joc frumos ornamentate, seturi de 
parfumuri şi unguente, şi, mai ales, ţin foarte mult să-mi pui 
cele mai scumpe amfore... Cele din alabastru. 

— Da, da desigur, zise Imhotep, mutându-se nervos de pe 
un picior pe altul. Bine-nţeles că ţi se vor acorda toate 
onorurile când îţi va sosi timpul. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că nu acelaşi lucru simt şi în legătură cu Satipy. Nu e bine 
să dai naştere la bârfe, totuşi, în împrejurările acestea... 

Imhotep nu-şi termină fraza şi ieşi în fugă. 


În urma lui, Esa zâmbi sardonic, căci cuvintele „în 
împrejurările astea...” dovedeau că Imhotep nu crezuse 
niciodată pe deplin că iubita lui concubină îşi găsise 
moartea printr-un accident. 

CAPITOLUL XIV. 

Prima lună de vară - ziua a 25-a. 

Întorcându-se acasă de la curtea nomarhului, actul 
asocierii fiind ratificat conform legii, peste membrii familiei 
se aşternu un văl de bună dispoziţie colectivă. De la 
ceremonie absentase doar Ipy, şi asta datorită vârstei sale 
fragede. Ca urmare, se bosumflase şi plecase de acasă. 

Imhotep, într-o bună dispoziţie de zile mari, trimise să se 
aducă un ulcior cu vin care fu aşezat pe o masă pe verandă. 

— Beţi, fiii mei, rosti el, bătându-l pe umăr pe Yahmose. 
Uitaţi pentru moment mâhnirea ce vă apasă. Să ne gândim 
numai la zilele bune ce vor veni. 

Imhotep, Yahmose, Sobek şi Hori băură. Apoi se zvoni că 
un bou fusese furat şi cei patru băieţi plecară în grabă să 
cerceteze problema. 

Când Yahmose reveni în curte, o oră mai târziu, era obosit 
şi înfierbântat. Se îndreptă spre locul în care încă se mai 
afla ulciorul cu vin. Îşi turnă într-o cupă de bronz şi se aşeză 
pe verandă savurându-şi încet vinul. Puţin mai târziu apăru 
şi Sobek care exclamă încântat: 

— Hai! Şi-acum să beau pe cinste! Să bem pentru viitorul 
nostru care, în sfârşit, ne surâde. Asta e o zi fericită pentru 
noi, Yahmose! 

Yahmose încuviinţă. 

— Da, este. Viaţa ne va fi mai uşoară din toate punctele de 
vedere. 

— Întotdeauna ai ştiut să-ţi stăpâneşti sentimentele, 
Yahmose, Sobek râse şi-şi turnă vin, dădu cupa pe gât, apoi 
o puse deoparte şi-şi linse buzele. 

— Să vedem dacă tata va mai fi tot atât de învechit ca până 
acum sau am să fiu în stare să-l modernizez. 


— În locul tău aş lua-o mai moale, îl sfătui Yahmose. 
Întotdeauna ai fost repezit. 

Sobek îi surâse fratelui său cu căldură. Era foarte bine 
dispus. 

— Vechiul „încet da' sigur”, rosti el, ironic. 

Yahmose zâmbi, deloc supărat. 

— În definitiv, e cea mai bună cale. În plus, tata a fost 
foarte bun cu noi. N-ar trebui să facem ceva care să-l 
supere. 

Sobek îl privi curios. 

— "Tu chiar ţii la tata? Eşti o fiinţă foarte afectuoasă, 
Yahmose! Mie... Mie nu-mi prea pasă de nimeni... De 
nimeni... În afară de Sobek, o mie de ani să trăiască! 

Îşi turnă din nou vin. 

— Ai grijă, rosti îngrijorat Yahmose, azi ai mâncat foarte 
puţin. De multe ori, când bei fără... 

Se opri brusc cu buzele contorsionate. 

— Ce ai Yahmose? 

— Nimic... O durere bruscă... Eu, nu e nimic... 

Îşi duse mâna la fruntea care i se umpluse de sudoare. 

— Nu arâţi bine. 

— N-am avut nimic până acum. 

— Doar dacă n-a otrăvit cineva vinul. Sobek râse de 
propriile-i cuvinte şi întinse din nou mâna spre ulcior. 
Brusc, în acelaşi moment, mâna i se chirci şi se prăbuşi cu 
un spasm agonic. 

— Yahmose, horcăi el, Yahmose... Şi. Eu. 

Yahmose încercă să ajungă până la el, dar se prăbuşi şi el. 
Un strigăt stins ieşi din pieptul său. 

Sobek se contorsionă de durere. Încercă să strige. 

— Ajutor. Chemaţi un doctor... Un doctor... 

Henet ieşi în fugă din casă. 

— Ai strigat? Ce se-ntâmplă aici? 

Ţipetele ei îi aduseră şi pe ceilalţi. 

Ambii fraţi se zvârcoleau de durere. 

Yahmose spuse încet: 


— Vinul... Otravă... Aduceţi un doctor... 

Henet ţipă: 

— Altă nenorocire! Într-adevăr casa asta e blestemată. 
Repede! Grăbiţi-vă! Aduceţi-l pe marele preot Mersu de la 
templu. El se pricepe la leacuri şi are multă experienţă ca 
doctor. 

Imhotep străbătea în sus şi în jos sala principală a casei, 
îmbrăcămintea sa elegantă era şifonată şi murdară. Nu se 
îmbăiase şi nici nu se schimbase. Chipul îi era marcat de 
supărare şi teamă. 

Din spatele casei răzbătea un zgomot surd de vaiete şi 
bocete; femeile, şi Henet în special, îşi manifestau în felul 
acesta durerea pricinuită de noua catastrofă ce se abăâtuse 
asupra casei lor. 

Dintr-o cameră alăturată se putea auzi glasul preotului şi 
doctorului Mersu care stătea aplecat deasupra trupului 
inert al lui Yahmose. Renisenb care tocmai ieşea din 
încăperile femeilor, fu atrasă de sunet. Paşii o purtară spre 
uşa deschisă şi se opri în cadrul ei, simțind cum vorbele 
preotului o învăluie ca un balsam. 

— Oh Isis, tu, cea mai mare între minuni, eliberează-mă de 
toate relele, de pedeapsa zeilor, de blestemul morţilor, de 
orice duşman, bărbat sau femeie, care îmi vrea răul...” 

O uşoară răsuflare apăru pe buzele lui Yahmose. 

Renisenb îşi alătură în gând rugăciunea la cea a preotului. 
„Oh, Isis... Oh, mărită Isis... Salvează-l, salvează-l pe fratele 
meu Yahmose... Tu care poţi face totul...” 

Rugăciunea preotului făcu loc, în mintea ei, unor gânduri 
confuze. 

„De toate relele...” Da, asta li se întâmplase tuturor din 
casă... Lucruri rele, nenorociri, supărări... Ioate erau 
răzbunarea unei moarte. 

În gând, se adresă direct celei la care se gândea: 

— Yahmose nu ţi-a făcut nici un rău, Nofret... Şi chiar dacă 
Satipy era soţia lui, nu poţi să-l consideri vinovat pentru 
faptele ei... N-a putut niciodată s-o stăpânească... Nimeni n- 


a putut. Cea care ţi-a pricinuit moartea, Satipy, e moartă. 
Nu-i de-ajuns? Sobek e mort... Sobek care doar te-a vorbit 
de rău, fără să-ţi facă nimic. Oh, Isis, nu-l lăsa şi pe Yahmose 
să moară... Salvează-l de răzbunarea lui Nofret”. 

Imhotep, umblând fără astâmpăr prin sală, îşi ridică 
privirea şi, la vederea fiicei sale, chipul i se lumină. 

— Vino, aici, Renisenb, draga mea copilă. 

Ea alergă la el şi o cuprinse în braţe. 

— Oh, tată ce-au spus? 

Imhotep rosti cu greu: 

— Au spus că în cazul lui Yahmose există o speranţă. 
Sobek... ai aflat? 

— Da. Nu ne-ai auzit bocind? 

— Ela murit în zori. Sobek, fiul meu viteaz şi chipeş. 
Glasul i se frânse. 

— Este nedrept, cred... Nu s-a putut face nimic? 

— 'Tot ce se poate face, s-a făcut. 1 s-au dat loţiuni care să-i 
provoace voma. I s-au turnat pe gât fierturile unor ierburi 
foarte puternice. Au fost aduse amulete sfinţite şi s-au 
înălţat rugăciuni. Toate au fost în zadar. Mersu e un doctor 
priceput. Dacă el n-a putut să-mi salveze fiul... Înseamnă că 
zeii au dorit ca el să nu fie salvat. 

Glasul preotului se auzi pentru ultima oară şi-l văzură 
ieşind tamponându-şi fruntea asudată. 

— E bine? Îl întrebă repede Imhotep. 

Doctorul preot rosti grav: 

— Prin bunăvoința lui Isis fiul tău va trăi. E slăbit, însă 
efectul otrăvii a fost înlăturat. Influenţa răului nu-l mai 
poate atinge. 

Continuă, glasul revenindu-i treptat la tonul obişnuit: 

— Din fericire, Yahmose a băut din vinul otrăvit mult mai 
puţin decât Sobek. El doar a sorbit din vin, pe când Sobek l- 
a dat pe gât dintr-odată. 

Imhotep mormăi: 

— Asta era diferenţa dintre ei. Yahmose era timid, precaut 
şi molatic în tot ce făcea, chiar când mânca sau bea. Sobek 


a fost întotdeauna omul exceselor, generos, mână spartă 
Şi... Imprudent! 

Apoi adăugă aspru: 

— E sigur că vinul a fost otrăvit? 

— În privinţa asta nu există dubiu, Imhotep. Vinul rămas a 
fost testat de tânărul meu asistent... Toate animalele cărora 
li s-a administrat au murit mai mult sau mai puţin repede. 

— Şi totuşi, din vinul ăsta am băut şi eu cu o oră mai 
înainte şi n-am avut nimic. 

— Nu încape îndoială că la ora aceea nu era otrăvit... 
Otrava a fost introdusă după aceea. 

Imhotep izbi cu pumnul drept în palma stângă şi rosti cu 
un aer bătăios: 

— Nimeni, nici o făptură vie n-ar fi îndrăznit să-mi 
otrăvească fiii aici, sub acoperişul casei mele! Lucrul ăsta e 
imposibil. Am zis, nici o făptură vie! 

Mersu îşi înclină uşor capul. Chipul căpătă o expresie de 
nepătruns. 

— În privinţa asta, tu eşti cel mai în măsură să se 
pronunţe. 

Imhotep se scărpină nervos după ureche. 

— Aş vrea să auzi ceva, spuse el brusc. 

Bătu din palme şi, când apăru un servitor, porunci: 

— Adu-l pe păstor la mine. 

Se întoarse spre Mersu. 

— Băiatul ăsta e un prostănac. Înţelege cu greu ce-i spui şi 
nici nu-i prea întreg la minte. Totuşi are ochi şi vede bine şi 
îi este cum nu se poate mai devotat lui Yahmose, care a fost 
mereu bun cu el şi nu şi-a bătut joc de infirmitatea lui. 

Servitorul se întoarse, aducând de mână un băiat slab, cu 
pielea aproape neagră, cu ochii puţin saşii şi speriaţi şi 
chipul lipsit de inteligenţă. 

— Vorbeşte, spuse Imhotep tăios. Repetă ce tocmai mi-ai 
povestit. 

Băiatul îşi plecă fruntea şi începu să mototolească poalele 
veşmântului său. 


— Vorbeşte! Strigă Imhotep. 

Esa intră în sală sprijinindu-se în baston şi mijindu-şi ochii 
aproape orbi. 

— Sperii copilul. Uite, Renisenb, dă-i bomboana asta. Hai, 
băiete, spune-ne ce-ai văzut. 

Băiatul se uită de la unul la altul. 

Esa îl ajută: 

— E vorba de ieri, când ai trecut pe lângă poarta curţii şi 
ai văzut... Ce ai văzut? 

Băiatul scutură din cap şi se uită într-o parte. Îngână: 

— Unde-i stăpânul meu Yahmose? 

Preotul vorbi cu blândeţe, dar şi cu autoritate: 

— Dorinţa stăpânului tău Yahmose e să ne spui tot ce ştii. 
Nimeni nu-ţi va face nici un rău. 

Faţa băiatului păru să se lumineze. 

— Stăpânul meu Yahmose a fost bun cu mine. Am să-i 
îndeplinesc porunca. 

Se opri. Imhotep păru gata să explodeze, însă o privire a 
preotului îl opri. 

Brusc, băiatul începu să vorbească repede, cu nervozitate, 
privind în toate părţile, ca şi cum s-ar fi temut de prezenţa 
cuiva nevăzut. 

— Eram cu măgăruşul meu... Cel protejat de Seth şi 
mereu pus pe joacă. Am alergat după el cu băţul. Am trecut 
pe lângă poarta mare a curţii iar eu m-am uitat prin poartă, 
spre casă. Nu era nimeni pe verandă, doar masa cu ulciorul 
de vin. Apoi o femeie, o doamnă din casă, a ieşit din clădire 
şi s-a dus pe verandă. A mers spre ulciorul cu vin, şi-a întins 
mâinile deasupra şi pe urmă... Şi pe urmă... S-a întors din 
nou în casă... Aşa cred. Nu ştiu. Pentru că am auzit paşi şi 
m-am întors şi l-am văzut pe stăpânul meu Yahmose venind 
dinspre câmp. Aşa că am plecat să-mi caut măgăruşul, iar 
stăpânul meu Yahmose a intrat în curte. 

— Şi nu l-ai avertizat! Strigă supărat Imhotep. Nu i-ai spus 
Nimic? 

Băiatul ţipă: 


— Nu ştiam că-i vorba de ceva rău. N-am văzut nimic, în 
afară de doamna aceea care zâmbea, în timp ce-şi îndrepta 
mâinile spre ulciorul cu vin... N-am văzut nimic... 

— Cine era doamna aceea? Întrebă preotul. 

Băiatul îşi scutură capul cu o expresie neajutorată. 

— Nu ştiu. Trebuie să fi fost una din doamnele din casă. Eu 
nu le cunosc. Turma mea se află în celălalt capăt al moşiei. 
Purta rochie colorată. 

Renisenb tresări. 

— Poate o servitoare? Sugeră preotul urmărindu-l pe 
băiat. 

Băiatul negă din cap. 

— Nu era servitoare... Avea perucă şi purta bijuterii... O 
servitoare nu poartă bijuterii. 

— Bijuterii? Strigă Imhotep. Ce bijuterii? 

Băiatul începu să vorbească repede şi sigur pe sine ca şi 
cum şiar fi învins teama şi era foarte sigur de ceea ce 
văzuse. 

— Trei şiraguri de mărgele cu un pandantiv susţinut de 
nişte gheare de leu din aur. 

Bastonul Esei căzu pe podea. Imhotep scoase un strigăt de 
groază. 

Mersu rosti ameninţător. 

— Dacă minţi băiete... 

— E adevărat. Jur că-i adevărat. Vocea băiatului se ridicase 
ascuţită şi clară. 

Din camera de alături, Yahmose întrebă stins: 

— Ce se întâmplă? 

Băiatul se năpusti pe uşa deschisă şi se aruncă la podea, 
lângă rogojina pe care zăcea Yahmose. 

— Stăpâne, or să mă tortureze. 

— Nu, nu. Yahmose îşi întoarse capul cu greu. Să nu-i 
faceţi nimic copilului. Este prostuţ, dar cinstit. Promiteţi-mi! 
— Desigur, desigur, spuse Imhotep. N-avem de ce. E clar 
că băiatul a spus tot ce ştie... Şinu cred că a inventat. Fii pe 


pace, copile, şi nu te mai întoarce la turmele tale, ci stai pe 
lângă casă, să te chemăm, dacă va mai fi nevoie. 

Băiatul se ridică în picioare. Aruncă o privire îngrijorată 
spre Yahmose. 

— Eşti bolnav, stăpâne? 

Yahmose zâmbi uşor: 

— Nu te teme. N-am să mor. Acum du-te... Şifă tot ce ţi se 
va cere. 

Zâmbind fericit, băiatul ieşi. Preotul examină ochii lui 
Yahmose şi-i luă pulsul. Apoi, recomandându-i să doarmă, se 
întoarse la ceilalţi în sala principală. 

Îi spuse lui Imhotep: 

— Ai recunoscut descrierea făcută de băiat? 

Imhotep confirmă din cap. Obrajii săi scobiţi şi bronzaţi 
aveau o culoare pământie. 

Renisenb spuse: 

— Numai Nofret purta mereu o rochie colorată. Era noua 
modă pe care o adusese din nord. Dar rochiile au fost 
îngropate odată cu ea. 

Imhotep adăugă: 

— Iar cele trei şiraguri de mărgele cu lei din aur i le-am 
dat chiar eu. Nu mai există podoabe asemănătoare în casă. 
Erau scumpe şi neobişnuite. Toate bijuteriile ei, în afara 
unui şirag de mărgele de coral au fost băgate în mormânt 
odată cu ea şi totul e sigilat. 

Îşi înălţă braţele. 


— Ce crudă... Ce răzbunătoare e! Concubina mea căreia i- 
am acordat toate onorurile, pe care am tratat-o cum nu se 
poate mai bine şi pe care am înmormântat-o după toate 
datinile, fără să economisesc nimic. Am mâncat şi am băut 
cu ea ca doi prieteni... Toţi din casa asta îmi sunt martori. 
N-are nimic de care să se plângă... Am făcut pentru ea mai 
mult decât s-ar fi cuvenit. Eram pe cale s-o înstăresc în 
detrimentul fiilor mei. Atunci de ce să se întoarcă din morţi 
ca să mă persecute pe mine şi familia mea? 

Mersu rosti grav: 

— Se pare că moarta n-are ceva împotriva persoanei tale. 
Când ai băut tu, vinul nu era otrăvit. Cine dintre ai tăi i-a 
făcut vreun rău? 

— O femeie care acum e moartă, răspunse scurt Imhotep. 

— Înţeleg. Adică soţia lui Yahmose, nu? 

— Da. Imhotep se opri, apoi izbucni: Dar, ce se poate face, 
părinte? Cum să-i anihilăm răutatea? Oh, blestemată a fost 
ziua în care am adus-o în casa mea! 

— Într-adevăr blestemată, rosti Kait cu glas adânc, 
apropiindu-se dinspre încăperile femeilor. 

Ochii îi erau grei de lacrimi, iar faţa plată avea o duritate 
şi o expresie hotărâtă care nu putea trece neobservată. 
Vocea sa adâncă şi răguşită, mustea de supărare. 

— Blestemată a fost ziua în care ai adus-o pe Nofret aici! 
Căci din cauza ei ţi-ai pierdut cel mai frumos şi mai deştept 
dintre fiii tăi! Ea le-a cauzat moartea lui Satipy şi lui Sobek 
al meu şi puţin a lipsit să nu-l omoare şi pe Yahmose. Cine 
va urma? Se va năpusti şi asupra copiilor, ea care a lovit-o 
pe micuța mea Ankli? Trebuie să facem ceva, Imhotep! 

— Trebuie să facem ceva... Repetă ca un ecou Imhotep, 
privindu-l rugător pe preot. 

Acesta dădu gânditor din cap. 

— Există căi şi mijloace, Imhotep. Mă gândesc la soţia ta 
moartă, Ashayet. Era o femeie care provenea dintr-o familie 
influentă. Ea poate să solicite protecţia spiritelor din lumea 


morţilor în favoarea ta, astfel încât Nofret să nu mai poată 
face nimic. Trebuie să ne sfătuim. 

Kait râse scurt. 

— Nu aşteptaţi prea mult. Bărbaţii sunt toţi la fel... Da, 
chiar şi preoţii! Totul trebuie făcut după lege, cum se 
cuvine. Eu însă vă spun - acţionaţi repede, altfel vor mai fi 
şi alţi morţi în casa asta. 

Se răsuci şi plecă. 

— Grozavă femeie, murmură Imhotep. O mamă devotată 
copiilor săi, o soţie bună... Însă, uneori, purtarea faţă de 
stăpânul casei nu e cea care ar trebui să fie. Normal că în 
condiţiile de acum o iert. Toţi suntem răvăşiţi şi nu ne prea 
dăm seama ce facem. 

Îşi duse mâinile la cap. 

— Unii dintre noi rareori ştiu ce fac, remarcă Esa. 
Imhotep îi aruncă o privire scurtă şi enervată. Preotul se 
pregăti de plecare şi Imhotep ieşi cu el pe verandă, primind 

instrucţiunile pentru îngrijirea bolnavului. 

Esa stătea foarte liniştită. Era încruntată şi avea o 
expresie atât de ciudată încât Renisenb întrebă timidă: 

— La ce te gândeşti, bunico? 

— Chiar aşa, mă gândesc. Ăsta-i cuvântul, Renisenb. În 
casa asta se petrec atâtea lucruri ciudate, încât este 
neapărat nevoie ca cineva să gândească. 

— E îngrozitor, rosti Renisenb înfiorându-se. Mi-e frică. 

— Şi mie mi-e frică, spuse Esa. Probabil, însă, nu din 
acelaşi motiv. 

Cu un gest familiar, îşi împinse spre spate peruca. 

— Dar Yahmose n-o să moară, zise Renisenb. O să trăiască. 

Esa încuviinţă. 

— Da, doctorul a ajuns la timp. Iotuşi, data viitoare s-ar 
putea să nu mai fie atât de norocos. 

— Crezi... Crezi că se va mai întâmpla aşa ceva? 

— Cred că Yahmose şi tu şi Ipy... Şi, probabil, şi Kait aţi 
face bine să fiţi foarte atenţi la ce mâncaţi şi ce beţi. Puneţi 
întotdeauna sclavii să guste mai întâi. 


— Dar tu, bunico? 

Esa zâmbi sardonic. 

— Eu, Renisenb, sunt bătrână şi iubesc viaţa aşa cum 
numai un bătrân o poate iubi, savurând fiecare oră, fiecare 
minut care i-a mai rămas. Dintre toţi, eu am cea mai mare 
şansă să trăiască... Pentru că voi fi mai atentă decât oricare 
dintre voi. 

— Şi tata? Sigur Nofret n-o să-i facă nici un râu? 

— Tatăl tău? Nu ştiu... Nu, nu ştiu. Nu-mi dau seama 
foarte clar. Mâine, după ce mă voi gândi la toate astea, am 
să vorbesc din nou cu păstorul. E ceva în povestea lui... 

Se opri, încruntându-se. Apoi se ridică şi, ajutându-se de 
baston, o porni agale spre încăperile sale. 

Renisenb intră în camera fratelui său. Acesta dormea şi ea 
se strecură uşor din nou afară. După câteva clipe de 
ezitare, se îndreptă spre încăperile lui Kait. Rămase 
neobservată în cadrul uşii, urmărind-o pe Kait cum îşi 
adormea cântând copiii. Chipul lui Kait redevenise calm şi 
placid... Arăta ca de obicei, încât Renisenb avu impresia că 
toate câte se întâmplaseră în ultimele douăzeci şi patru de 
ore nu fuseseră decât un coşmar. 

Se răsuci încet şi o porni spre camera sa. Pe o masă, 
printre borcăânaşele de cosmetice şi flacoanele de parfum 
era o mică casetă de bijuterii care îi aparţinea lui Nofret. 

Renisenb o ridică şi se uită lung la ea. Nofret o atinsese... 
Fusese un bun alei. 

Şi din nou Renisenb simţi cum o cuprinse acel sentiment 
neînțeles de milă. Nofret fusese nefericită. Şi, poate, în timp 
ce ţinea în mână acea cutiuţă, nefericirea ei s-a transformat 
în răutate şi ură... O ură nepotolită... Care chiar acum căuta 
să se răzbune. Oh nu, cu siguranţă nu... Sigur nu! 

Aproape mecanic, Renisenb răsuci cele două butoane şi 
deschise capacul. Şiragul de mărgele era acolo, şi amuleta 
ruptă şi încă ceva... 

Inima începu să-i bată violent, în timp ce scotea un colier 
de mărgele de care atârna un pandantiv susţinut de nişte 


gheare de leu din aur... 

CAPITOLUL XV. 

Prima lună de vară - ziua a 30-a. 

Găsirea colierului de aur o înspăimântă pe Renisenb. 

Sub imperiul unui impuls momentan îl puse la loc în casetă 
şi închise capacul. Instinctul îi spuse să nu-şi trădeze 
descoperirea. Privi speriată în jur să se asigure că n-o 
văzuse nimeni. 

Petrecu noaptea fără să doarmă, răsucindu-se neliniştită şi 
tot schimbându-şi poziţia capului pe perna din lemn. 

Spre dimineaţă se decise să se destăinuie cuiva. Nu se 
simţea în stare să suporte singură povestea acelei 
descoperiri. Peste noapte tresărise şi se ridicase de două ori 
căutând să vadă dacă nu cumva ar putea distinge silueta lui 
Nofret aplecată ameninţător peste patul ei. Nu văzu nimic. 

Scoţând colierul cu lei de aur din cutie, Renisenb îl aruncă 
printre faldurile veşmântului său. În clipa următoare, Henet 
năvăli în cameră. Ochii îi străluceau de plăcerea de a fi 
purtătoarea unor noi veşti. 

— Închipuie-ţi, Renisenb, ce groaznic! Băiatul ăla, îl ştii, 
păstorul... A fost găsit mort lângă hambarele de grâu, a fost 
zgâlţâit, strigat... Parcă nu s-ar mai trezi niciodată. Parc-ar 
fi băut o infuzie de mac şi poate chiar a băut-o... Dar cine i- 
a dat-o? Nimeni dintre cei de aici, sunt sigură, iar lui nu-i 
stătea în obicei să ia singur. Oh, ar fi trebuit să ştiu de ieri! 
Mâna lui Henet se întinse spre multele amulete pe care le 
purta. Amon să ne apere de spiritele rele ale morţilor! 
Băiatul a povestit ce-a văzut. A spus c-a văzut-o pe Ea. lar 
Ea s-a întors şi i-a dat infuzie de mac ca să-i închidă gura 
pentru totdeauna. Oh, Ea e foarte puternică! Ştii că fusese 
în străinătate, dincolo de Egipt. Pot să jur că Nofret ştia tot 
felul de vrăji necunoscute pe aici. În casa asta nu suntem în 
siguranţă... Niciunul dintre noi. Tatăl tău ar trebui să 
sacrifice câţiva boi în cinstea lui Amon... ar trebui chiar o 
turmă întreagă, nu e cazul să se facă acum economie. 
Trebuie să ne protejăm. Trebuie să apelăm la mama ta... 


Asta se pregăteşte să facă Imhotep. Aşa a spus Mersu. Să 
trimită o scrisoare solemnă în lumea morţilor. În momentul 
ăsta Hori de ocupă de conceperea ei. Iatăl tău să i-o 
adreseze lui Nofret... Să apeleze la ea. Ştii tu, „Preamărită 
Nofret, ce rău ţi-am făcut”... Etc. Însă, cum a spus şi marele 
preot Mersu, e nevoie de ceva mai puternic. Mama ta, 
Ashayet, a fost o mare doamnă. Fratele mamei ei a fost 
Nomarh şi un alt frate a fost mare intendent al Vizirului 
Thebei. Dacă i s-ar aduce la cunoştinţă totul, cu siguranţă 
ea n-ar permite ca o simplă concubină să-i distrugă copiii. 
Oh, da, asta trebuie să facem. Cum îţi spuneam, Hori se 
ocupă de asta acum. 

Renisenb intenţionase să-l caute pe Hori şi să-i vorbească 
despre colierul cu lei de aur. Dar cum el era ocupat cu 
scrisoarea şi cu preoţii în templul lui Isis, cu siguranţă n- 
avea cum să-l prindă singur. 

Să meargă la tatăl ei? Nemulţumită, Renisenb scutură din 
cap. Încrederea în atotputernicia tatălui său pe care o 
nutrise în copilărie dispăruse aproape cu totul. Acum îşi 
dădea seama că în momentele de criză el se pierdea cu 
firea şi îşi masca lipsa bărbăţiei printr-o atitudine aferată şi 
pompoasă. Dacă Yahmose n-ar fi fost bolnav s-ar fi dus la el, 
deşi se îndoia că i-ar fi putut da vreun sfat practic. Probabil 
că ar fi insistat ca problema să-i fie prezentată lui Imhotep. 

Acesta era însă un lucru care trebuia evitat. Iar primul 
fapt pe care l-ar fi făcut Imhotep ar fi fost să trâmbiţeze 
tuturor ce s-a întâmplat, ori Renisenb simţea din instinct că 
totul trebuia să rămână secret, deşi nici ea n-ar fi putut 
spune de ce. 

Nu, singurul cu care vroia să se sfătuiască era Hori. Ca de 
obicei, Hori ar şti ce e de făcut. El i-ar lua colierul şi odată 
cu el, supărarea şi frământările. Ar privi-o cu ochii săi 
blânzi şi gravi şi dintr-o dată ea s-ar simţi din nou liniştită... 
Poate dacă ar lua-o de lângă copii... Nu, nu era bine. Kait 
era drăguță, dar proastă. 

Renisenb gândi: „Mai e Kameni... Şi mai e şi bunica”. 


Kameni?... Gândul de a vorbi cu Kameni era plăcut. Îi 
vedea foarte limpede în minte chipul... Expresia feţei 
devenind interesată... Dorinţa de a-i veni în ajutor... Dar, 
oare, chiar în ajutor? 

De ce acea suspiciune că Nofret şi Kameni fuseseră mai 
buni prieteni decât doriseră să arate, îi încolţise din nou în 
minte? Să fi vrut Kameni s-o ajute pe Nofret să-l determine 
pe Imhotep să se îndepărteze de familia lui? El protestase, 
jurându-se că n-avusese încotro. Dar era adevărat? Nu-i 
fusese greu s-o spună. Tot ce spunea Kameni părea firesc şi 
drept. Râsul său era atât de senin că-ţi venea şi ţie să râzi. 
Unduirea trupului său când mergea era atât de plăcută... 
Capul atât de semeţ pe umerii bronzaţi... Ochii cu care te 
privea... Cu care te privea... Gândurile lui Renisenb se 
întrerupseră confuze. Ochii lui Kameni nu erau ca ai lui 
Horii, siguri şi blânzi. Ei cereau, sfidau. 

Toate aceste gânduri îi aduseseră un val de sânge în obraji 
şi-i făcură ochii să strălucească. Totuşi se decise să nu-i 
spună lui Kameni despre colierul lui Nofret. Nu, se va duce 
la Esa. Esa o impresionase ieri. Bătrână cum era, avea un 
discernământ şi un simţ practic pe care nu le puteai întâlni 
la nimeni altcineva din familie. 

Renisenb gândi: „E bătrână, însă va şti ce e de făcut”. 

De la prima menționare a colierului, Esa se uită repede în 
jur şi-şi duse degetul la buze. Apoi întinse mâna. Renisenb 
scoase din faldurile rochiei colierul de aur şi-l depuse în 
palma Esei. Ea şi-l apropie o clipă de ochii-i orbi, apoi îl făcu 
să dispară în hainele ei. Rosti cu glas scăzut şi autoritar: 

— Şi-acum, gata. Casa asta are o mie de urechi. Cea mai 
mare parte a nopţii mi-am petrecut-o gândind şi am ajuns la 
concluzia că sunt multe de făcut. 

— Tata şi cu Hori au plecat la templul lui Isis să se consulte 
cu preotul Mersu în privinţa întocmirii unei scrisori către 
mama ca s-o roage să intervină. 

— Ştiu. Bine, lasă-l pe tatăl tău să se ocupe de spiritele 
morţilor. Ei am să mă ocup de lucruri lumeşti. Când se 


întoarce Hori, adu-l la mine. Sunt multe de vorbit, iar în 
Hori am încredere. 

— Hori va şti ce-i de făcut, rosti Renisenb, fericită. 

Esa o privi curioasă. 

— Te duci des la el, sus, la Mormânt, nu-i aşa? Despre ce 
vorbiţi? 

Renisenb făcu o mişcare vagă cu capul. 

— Oh, despre Nil... Şi Egipt... Şi despre felul în care se 
schimbă lumina şi despre culoarea nisipului şi despre 
stânci... Însă cel mai adesea nu vorbim deloc. Stăm doar, şi 
e linişte şi pace, nu-s glasuri certăreţe, nici ţipete de copii şi 
nici zarvă. Mă gândesc la ale mele fără ca Hori să mă 
deranjeze. Uneori, când îmi ridic privirea îl văd urmărindu- 
mă şi atunci zâmbim amândoi... Acolo, sus mă simt fericită. 

Esa rosti agale: 

— Eşti norocoasă, Renisenb. Ai găsit fericirea care există 
în propria-ţi inimă. Pentru cele mai multe femei, fericirea 
constă în cu totul altceva. În a avea grijă de copii, în a râde 
şi a discuta şi a te certa cu celelalte femei, în a-ţi revărsa 
dragostea sau supărarea asupra unui bărbat. Fericirea e 
alcătuită din lucruri mărunte înşirate unul lângă altul ca 
mărgelele pe aţă. 

— Aşa a fost şi viaţa ta, bunico? 

— Cea mai mare parte din ea. Acum, însă, sunt bătrână şi- 
mi petrec mult timp în singurătate şi ochii-mi sunt aproape 
orbi şi merg greu... Şi în clipele astea îmi dau seama că 
viaţa nu e numai ceea ce te înconjoară, ci şi ceea ce ai în 
tine. Dar acum sunt prea bătrână ca s-o iau de la capăt şi 
atunci îmi hărţui micuța servitoare şi savurez mâncarea pe 
care mi-o aduce de la bucătărie şi mă încânt cu parfumul 
ciorchinilor de struguri şi al licorilor de rodii. Copiii pe care 
i-am iubit cel mai mult sunt morţi. Tatăl tău, Ra să-l aibă în 
pază, a fost întotdeauna un prost. L-am iubit când era un 
băieţel care abia învăţa să meargă, însă acum mă 
enervează aerele lui de om important. Dintre nepoți, pe tine 


te iubesc, Renisenb... Dar, apropo de nepoți, unde e Ipy? 
Nu l-am văzut nici azi, nici ieri. 

— E foarte ocupat cu supravegherea strânsului recoltei. 
Tata i-a dat sarcina asta. 

Esa rânji. 

— Asta o să-i placă tânărului nostru gânsac. N-o să-şi mai 
încapă în piele de mândrie şi importanţă. Când vine la 
masă, trimite-l la mine. 

— Da, Esa. 

— Cât despre restul, Renisenb, tăcere... 

— Vroiai să-mi spui ceva, bunico? 

Ipy zâmbea arogant, cu capul uşor înclinat într-o parte, iar 
în dinţii albi ţinea o floare. Părea foarte mulţumit de sine şi 
de viaţă în general. 

— Dacă-ţi poţi rupe câteva minute din preţiosul tău timp, 
spuse Esa, ascuţindu-şi privirea ca să-l poată vedea mai 
bine. Ironia din glasul ei nu-l impresionă deloc pe Ipy. 

— Realitatea e că azi sunt foarte ocupat. lrebuie să 
supraveghez totul cât timp tata e plecat la templu. 

— Căţeii latră tare. 

Ipy rămase impasibil. 

— Hai, bunico, probabil că nu m-ai chemat numai să-mi 
spui asta. 

— Bine-nţeles că nu. Pentru început, îţi reamintesc că 
această casă e în doliu. Trupul fratelui tău Sobek e încă în 
mâinile îmbălsămătorilor. Cu toate astea, arăţi atât de voios 
de parcă ar fi sărbătoare. 

Ipy rânji: 

— Tu nu eşti ipocrită, Esa. Atunci de ce îmi ceri mie să fiu? 
Ştii foarte bine că Sobek şi cu mine nu ne-am iubit deloc. A 
făcut tot ce a putut ca să mă enerveze şi să mă dea de-o 
parte. M-a tratat ca pe un ţânc. Mi-a dat să fac cele mai 
umilitoare şi copilăreşti treburi. Adesea îşi bătea joc de 
mine... lar când tata a vrut să mă ia asociat împreună cu 
ceilalţi fraţi, Sobek a fost cel care l-a îndemnat să n-o facă. 


— Ce te face să crezi că Sobek îl îndemna să n-o facă? 
Întrebă tăios Esa. 

— Aşa mi-a spus Kameni. 

— Kameni? Esa înălţă din sprâncene, îşi dădu peruca de-o 
parte şi se scărpină în cap. Aşadar, Kameni. Interesant! 

— Kameni mi-a spus că aflase de la Henet... Şi doar ştim 
cu toţii că lui Henet nu-i scapă nimic. 

— Şi totuşi, uite că în treaba asta Henet s-a înşelat, rosti 
sec Esa. E drept că atât Sobek, cât şi Yahmose erau de 
părere că eşti prea tânăr pentru afaceri... Dar eu am fost... 
Da, eu l-am împiedicat pe tatăl tău să te includă şi pe tine. 

— Tu, bunico? Băiatul o privi de-a dreptul surprins. Apoii 
se schimbă expresia. Chipul i se întunecă şi floarea-i căzu 
din dinţi. De ce ai făcut asta? Ce te priveşte pe tine? 

— 'Treburile familiei sunt şi ale mele. 

— Şi tata te-a ascultat. 

— Atunci, pe moment, nu, răspunse sec Esa. Dar am să te 
învăţ ceva, băiete. Femeile acţionează, băiete. Femeile 
acţionează pe ocolite... Şi învaţă (dacă nu s-au născut cu 
ştiinţa asta) să exploateze slăbiciunea bărbaţilor. Cred că-ţi 
aminteşti când am trimis-o pe Henet cu o tablă de joc pe 
verandă. 

— Îmi amintesc. Am jucat cu tata. Şi ce-i cu asta? 

— Aţi jucat trei partide şi, de fiecare dată, fiind un jucător 
mai isteţ, l-ai bătut pe tatăl tău. 

— Da. 

— Asta-i tot, spuse Esa închizând ochii. Tatălui tău, ca 
tuturor jucătorilor slabi, nu-i place să piardă... Mai ales în 
faţa unui mucos. Aşa că şi-a amintit cuvintele mele... Şi a 
decis că eşti, într-adevăr, prea tânăr ca să-i fii asociat. 

Ipy o privi lung, apoi izbucni în râs... Un râs deloc plăcut. 

— Eşti deşteaptă, Esa. Da, eşti tu bătrână, însă eşti 
deşteaptă. E clar că noi doi suntem creierul familiei. Ai 
câştigat prima partidă, însă pe-a doua eu am s-o câştig, ai 
să vezi. Aşa că ai grijă, bunico. 


— Asta am să şi fac. În schimb, dă-mi voie să-ţi dau şi eu un 
sfat: ai şi tu grijă de tine. Unul din fraţii tâi e mort, celălalt 
era cât pe ce să moară. Şi tu eşti fiul tatălui tău. Şi poţi avea 
aceeaşi soartă. 

Ipy râse batjocoritor. 

— Eu n-am de ce să mă tem. 

— De ce? Şi tu ai ameninţat-o şi ai insultat-o pe Nofret. 

— Nofret! Pufni dispreţuitor Ipy. 

— Ce-i în capul tău? Întrebă tăios Esa. 

— Am planurile mele, bunico, şi te asigur că Nofret şi 
trucurile spiritului ei n-or să mă deranjeze. Las-o să-şi facă 
de cap. 

Cu un țipăt Henet năvăli în cameră. 

— Băiat prost... Copil imprudent! S-o sfidezi pe moartă! Şi 
asta după ce am văzut cu toţii puterea ei! Şi nici măcar nu 
porţi vreo amuletă care să te protejeze! 

— Să mă protejeze? Mă protejez singur. Pleacă din calea 
mea, Henet, am treabă. Am să le arât leneşilor ălora de 
ţărani ce înseamnă un adevărat stăpân. 

Împingând-o pe Henet într-o parte, Ipy părăsi grăbit 
încăperea. 

— Ascultă-mă, Henet, şi încetează să te mai revolţi 
împotriva lui Ipy. O fi ştiind el ce face. Comportarea lui e 
foarte ciudată. În schimb, vreau să-i răspunzi la următoarea 
întrebare: i-ai spus lui Kameni că Sobek s-a opus ca 
Imhotep să-l includă şi pe Ipy printre asociaţii săi? 

Glasul lui Henet reveni la obişnuitul ton văicăreţ. 

— Sunt mult prea ocupată cu treburile casei ca să-mi pierd 
timpul ducând vorba de colo-colo... Şi să-i spun lui Kameni 
despre alţii. Nu i-aş fi spus un cuvânt dacă n-ar fi venit el să 
vorbească cu mine. E un tânăr foarte manierat, asta nu poţi 
s-o negi, Esa... Şi nu sunt singura care gândeşte aşa... Oh, 
dragă, nu! lar dacă o văduvă tânără doreşte să-şi facă o 
nouă relaţie, ei bine, se orientează spre un tânăr chipeş... 
Deşi nu ştiu ce-ar spune Imhotep. Kameni e doar un scrib 
învățăcel. 


— Nu contează ce e Kameni! I-ai spus sau nu că Sobek s-a 
opus ca Ipy să fie asociat cu el? 

— Păi, Esa, nu-mi amintesc. Nu obişnuiesc să duc vorba de 
colo-colo, asta-i sigur. Dar vorbele zboară şi ştii şi tu că 
Sobek spunea... ca de altfel şi Yahmose, că Ipy e doar un 
copilandru... Şi poate Kameni a auzit şi el, nu trebuia să i-o 
spun eu. Eu nu şuşotesc pe la colţuri... Şi, de altfel, limba ţi- 
e dată să vorbeşti, iar eu nu sunt mută. 

— Asta-i mai mult ca sigur, spuse Esa. Numai că limba 
poate fi şi o armă cauzatoare de moarte... Şi mai mult decât 
atât. Sper ca limba ta să nu fi cauzat moartea cuiva, Henet. 

— Vai, Esa, cum poţi vorbi aşa! Ce e în mintea ta? Te 
asigur că n-am spus niciodată vreun cuvânt cuiva fără să fiu 
convinsă că n-o să se audă mai departe. Sunt atât de 
devotată întregii familii... Sunt în stare să-mi dau viaţa 
pentru oricare dintre voi. Oh, devotamentul bătrânei Henet 
e subestimat. l-am promis dragii lor mame... 

— Ha! Rosti Esa, tăindu-i vorba, iată că-mi vine pasărea 
friptă cu garnitură de praz şi ţelină. Miroase grozav... Dacă 
eşti atât de devotată, Henet, gustă puţin ca să vedem dacă 
nu e otrăvită. 

— Esa! Se înfioră Henet. Otrăvită! Cum poţi spune una ca 
asta! E gătită în bucătăria noastră. 

— Bine, oricum cineva tot trebuie să guste şi ar fi bine să 
fii tu aceea, dacă tot spui că eşti gata să-ţi dai viaţa pentru 
oricare dintre noi. Presupun că moartea nu-i prea 
dureroasă. Hai, Henet, gustă din pasăre şi din garnitură, să 
vedem cum sunt. Nu, mulţumesc, nu vreau s-o pierd pe 
micuța mea sclavă. E tânără şi veselă. Ţie ţi-a trecut timpul, 
Henet, şi n-ar conta prea mult dacă ţi se întâmplă ceva. 
Acum, hai, deschide gura... Delicios, nu-i aşa? Observ că te- 
ai făcut verde la faţă. Nu-ţi place mica mea glumă? Nu cred. 
Ha, ha, he he! 

CAPITOLUL XVI. 

A doua lună de vară - ziua 1. 


Consultările de la templu luară sfârşit. Conţinutul final al 
scrisorii fusese desăvârşit şi transcris. Hori şi cu alţi doi 
scribi de la templu avuseseră mult de lucru. În sfârşit, 
primul pas fusese făcut. 

Preotul îşi dăduse acordul ca scrisoarea în ciornă să fie 
citită în public. 

„Către preamăritul spirit al lui Ashayet, din partea fratelui 
şi soţului tău. Şi-a uitat sora fratele? Şi-a uitat mama fiii 
născuţi din carnea ei? Ştie preaînţeleapta Ashayet că un 
spirit rău ameninţă viaţa copiilor ei? Deja Sobek, fiul ei, a 
plecat la Osiris din cauza otrăvii. 

Cât ai trăit, te-am tratat cu toate onorurile cuvenite. Ţi-am 
dat bijuterii şi veşminte, unguente şi parfumuri, şi uleiuri 
pentru pielea ta. Împreună am mâncat tot ce e mai bun şi 
am stat în pace şi înţelegere la mesele încărcate. Când ai 
fost bolnavă, nu m-am reţinut de la nici o cheltuială. Ţi-am 
adus cel mai bun doctor. Ai fost înmormântată cu toate 
onorurile şi ceremoniile de rigoare şi ţi s-au procurat toate 
cele necesare pentru viaţa de dincolo: servitori şi boi, 
mâncare şi băutură, bijuterii şi haine. Am purtat mulţi ani 
doliu după tine... Şi doar după mulţi, mulţi ani mi-am luat şi 
eu o concubină ca să pot trăi ca un bărbat care nu e încă 
bătrân. 

Această concubină e cea care acum le face rău copiilor tăi 
Nu ştii asta? Mai mult ca sigur că nu ştii. Nu mă îndoiesc că 
dacă Ashayet ar cunoaşte, n-ar pregeta să vină în ajutorul 
copiilor născuţi de ea. 

Să ştie oare Ashayet, dar răul se produce totuşi, pentru că 
acea concubină e mai puternică în magia neagră? Totuşi, cu 
siguranţă, toate astea sunt contra voinţei tale, preamărită 
Ashayet. De aceea mă gândesc că pe Câmpul Ofrandelor ai 
rude importante şi ajutoare puternice. Marele şi nobilul Ipy, 
marele intendent al Vizirului. Apelează la ajutorul lui! De 
asemenea, fratele mamei tale, marele şi puternicul 
Mariptah, Nomarhul. Adu-i la cunoştinţă ruşinosul adevăr. 
Să fie expus la curtea sa. Să fie audiaţi martorii. Cazul să fie 


judecat şi poate Nofret va fi condamnată şi i se va interzice 
să mai facă rău acestei case. 

Oh, mărită Ashayet, dacă eşti supărată pe fratele tău, 
Imhotep, că s-a lăsat influenţat de răutatea acelei femei şi a 
fost pe cale să-şi nedreptăţească fiii născuţi din carnea ta, 
gândeşte-te că nu el e singurul care a suferit, ci şi copiii tăi. 
lartă-l pe fratele tău, Imhotep, care se zbate pentru 
sănătatea copiilor”. 

Scribul şef se opri din citit. Mersu dădu din cap aprobator. 

— Exprimarea e bună. Cred că n-a fost nimic omis. 

Imhotep se ridică. 

— Îţi mulţumesc, părinte. Ofrandele mele vor ajunge la 
tine mâine, înainte de apusul soarelui - vite, ulei şi în. Apoi 
vom fixa ziua pentru ceremonie... Să punem bolul cu acest 
înscris în camera ofrandelor de la Mormânt? 

— Totul trebuie făcut de azi în trei zile. Textul trebuie 
înscris pe bol şi preparativele pentru ritual terminate. 

— Cum doreşti. Mi-e teamă să nu se întâmple altă 
nenorocire. 

— Îţi înţeleg foarte bine neliniştea, Imhotep, dar să nu-ţi 
fie frică. Bunul spirit Ashayet va răspunde cu siguranţă la 
acest apel, iar rudele ei au autoritate şi putere şi pot să facă 
dreptate acolo unde e atâta nevoie de ea. 

— Fie ca Isis să te audă! Îţi mulţumesc, Mersu... Şi pentru 
grija şi faptul că l-ai vindecat pe Yahmose. Hai, Hori, avem 
multe de făcut. Să ne întoarcem acasă. Ah, această 
scrisoare mi-a luat o greutate de pe inimă. Buna Ashayet n- 
o să-şi lase fratele la necaz. 

Când Hori intră în curte cu sulul de papirus în mână, 
Renisenb îl aştepta. Veni spre el alergând. 

— Hori! 

— Da, Renisenb. 

— Vrei să vii cu mine la Esa? Vrea să te vadă. 

— Desigur. Lasă-mă să întreb numai dacă Imhotep... 

Însă Imhotep fusese acaparat de către Ipy şi amândoi 
păreau cufundaţi într-o discuţie aprinsă. 


— Să las doar acest papirus şi lucrurile astea şi merg cu 
tine, Renisenb. 

Când Hori şi Renisenb intrară la Esa, o găsiră arătând 
mulţumită. 

— lată-l pe Hori, bunico. Ţi l-am adus imediat ce l-am găsit. 

— Bine. E plăcut afară? 

— D...da, cred că da. Renisenb păru oarecum uşor 
descumpănită. 

— Atunci, dă-mi bastonul. Vreau să mă plimb puţin prin 
curte. 

Renisenb fu surprinsă, căci Esa părăsea foarte rar casa. O 
conduse, luând-o de braţ. Traversară holul principal şi 
ieşiră afară, pe verandă. 

— Vrei să stăm aici, bunico? 

— Nu, fetiţo, vreau să merg până la lac. 

Esa înainta încet, însă cu toate că şchiopăta, se ţinea bine 
pe picioare şi nu dădea nici un semn de oboseală. Privind în 
jur, alese un loc lângă un mic strat de flori proaspăt sădite, 
peste care un bătrân smochin îşi proiecta umbra 
binecuvântată. 

Apoi, odată aşezată, rosti satisfăcută: 

— Aşa! Acum putem vorbi fără să fim auziţi. 

— Eşti înţeleaptă, Esa, rosti Hori aprobator. 

— Despre ceea ce vom vorbi nu trebuie să ştim decât noi 
trei. Am încredere în tine, Hori. Eşti la noi de când erai un 
băieţel. Întotdeauna ai fost credincios şi discret şi înţelept. 
Renisenb mi-e cea mai dragă dintre toţi nepoţii. Nu trebuie 
să i se întâmple nimic rău, Hori. 

— N-o să i se întâmple, Esa. 

Hori nu-şi ridicase glasul, însă tonul lui şi expresia feţei 
când îşi încrucişă privirea cu a Esei, o satisfăcură pe deplin. 
— Ai spus-o bine, Hori... Calm, fără ardoare, ci ca un om 
care ştie ce spune. Şi acum, povesteşte-mi ce s-a stabilit azi. 
Hori îi rezumă conţinutul scrisorii solemne. Esa ascultă cu 

atenţie. 


— Acum, fii atent, Hori, şi uită-te la asta. Scoase colierul cu 
leii de aur şi i-l întinse. Apoi adăugă: Spune-i, Renisenb, 
unde l-ai găsit. 

Renisenb se conformă. Esa întrebă: 

— Ei bine, care e părerea ta? 

Hori rămase tăcut câteva clipe, apoi întrebă: 

— Esa, tu eşti bătrână şi înţeleaptă. Tu ce crezi? 

Esa răspunse: 

— Horii, tu nu eşti din aceia care vorbesc fără să se bazeze 
pe ceva. Spune-mi, Hori, nu-i aşa că ai ştiut încă de la 
început cum a murit Nofret? 

— Bănuiesc care e adevărul, Esa, dar nu-i decât o 
bănuială. 

— Exact. Acum avem doar o bănuială. Şi totuşi, aici, lângă 
lac unde suntem numai noi trei, bănuiala aceasta poate fi 
destăinuită... lar după aceea n-o să mai vorbim despre ea. 
Părerea mea e că există trei explicaţii pentru tragediile 
petrecute. Prima ar fi că păstorul a spus adevărul cu privire 
la faptul că a văzut fantoma lui Nofret, întoarsă dintre cei 
morţi, iar ea e foarte hotărâtă să se răzbune în continuare 
pe familia noastră, provocând moarte şi durere. Se poate să 
fie aşa... Asta o spun şi preoţii şi ceilalţi, iar noi ştim că, într- 
adevăr, bolile sunt cauzate de spiritele rele. Numai că eu, 
care sunt bătrână şi nu prea cred tot ce spun preoţii şi 
lumea, sunt de părere că există alte explicaţii. 

— Şi anume? Întrebă Hori. 

— Să admitem că Nofret a fost omorâtă de Satipy, că la 
câtva timp după aceea, în acelaşi loc, Satipy a văzut 
fantoma lui Nofret şi, îngrozită, a căzut şi a murit. Toate 
astea sunt destul de clare. Dar să trecem acum la cealaltă 
ipoteză conform căreia cineva, din motive pe care încă nu le 
cunoaştem, a dorit să provoace moartea celor doi fii ai lui 
Imhotep, şi că acel cineva a contat pe o superstiție 
înfricoşătoare, atribuind faptele acţiunii spiritului lui Nofret 
- o explicaţie deosebit de convenabilă. 


— Cine ar fi vrut să-i omoare pe Yahmose şi Sobek? Strigă 
Renisenb. 

— În nici un caz vreun servitor, spuse Esa, ei n-ar cuteza. 
Asta face să rămână puţine persoane dintre care să alegem. 

— Unul dintre noi? Dar, nu poate fi adevărat, bunico! 

— Întreabă-l pe Hori, rosti sec Esa. Cred că ai observat că 
el n-a protestat. 

Renisenb se întoarse spre el. 

— Hori... De bună seamă... 

Hori scutură grav din cap. 

— Renisenb, tu eşti tânără şi credulă. Tu crezi că toţi cei 
pe care-i cunoşti şi-i iubeşti sunt exact cum îi vezi tu. Tu nu 
cunoşti natura umană, nu ştii câtă perfidie... Şi, da, câtă 
răutate poate conţine. 

— Dar cine... cine...? 

Esa interveni brutal. 

— Să ne întoarcem la povestea pe care ne-a zis-o păstorul. 
Spunea că a văzut-o pe Nofret în veşmântul ei colorat şi 
purtând colierul cu lei. În cazul în care n-a fost vorba de un 
spirit, înseamnă că a văzut exact ceea ce a spus c-a văzut... 
Ceea ce înseamnă că a zărit o femeie care, în mod 
deliberat, încerca să treacă drept Nofret. Putea fi Kait... 
Putea fi Henet... Puteai fi tu, Renisenb! De la distanţă, 
putea fi oricine, purtând veşmânt de femeie şi perucă. 
Sstt... Lasă-mă să continui. Altă posibilitate ar fi aceea că 
băiatul a minţit. A spus o poveste pe care fusese învăţat s-o 
zică. A ascultat de cineva care avea dreptul să-i comande şi 
era prea sărac cu duhul pentru a înţelege cu adevărat 
însemnătatea istorioarei pe care, prin daruri, sau prin 
vorbe mieroase, fusese convins s-o spună. Asta n-o s-o ştim 
niciodată, căci băiatul e mort... E doar o presupunere. Sunt 
înclinată să cred că băiatul a spus o poveste învățată pe de 
rost. Întrebat, mai în amănunţime, ceea ce trebuia să se 
întâmple azi, povestea s-ar fi dovedit o minciună... Cu 
puţină răbdare nu e greu de ghicit dacă un copil minte sau 
nu. 


— Deci, tu crezi că avem un criminal printre noi? Întrebă 
Hori. 

— Da. Dar tu? 

— Şieu. 

Renisenb îi privea pe rând, înspăimântată. 

Hori continuă: 

— Numai că nu-mi sunt deloc clare motivele. 

— De acord, spuse Esa. De aceea sunt îngrijorată. Nu ştiu 
cine va fi următorul. 

Renisenb izbucni: 

— Dar... Unul dintre noi? 

Esa răspunse plat: 

— Da, Renisenb, unul dintre noi. Henet sau Kait sau Ipy, 
sau Kameni, sau chiar Imhotep... Da, sau Esa sau Hori, ori 
chiar, zâmbi... Renisenb. 

— Ai dreptate, Esa, spuse hotărât Hori. Trebuie să ne 
includem şi pe noi. 

— Dar de ce? Glasul lui Renisenb era plin de oroare. De 
ce? 

— Dacă am cunoaşte asta, am fi foarte aproape de a şti tot 
ce dorim, spuse Esa. Noi ne luăm numai după cine a fost 
atacat. Amintiţi-vă că Sobek a venit pe neaşteptate lângă 
Yahmose, după ce Yahmose începuse să bea. De aceea e 
sigur că se urmărea omorârea lui Yahmose şi mai puţin 
sigur că se dorea otrăvirea lui Sobek. 

— Dar cine să fi vrut să-l ucidă pe Yahmose? Întrebarea lui 
Renisenb suna sceptic. Nu încape nici o îndoială că, dintre 
noi toţi, Yahmose e singurul care n-are duşmani. El e mereu 
blând şi amabil. 

— Din cauza asta, e limpede că n-a fost vorba de o ură 
personală, spuse Hori. După cum zice Renisenb, Yahmose 
nu e genul de om care să aibă duşmani. 

— Nu, răspunse Esa. Motivul trebuie căutat în altă parte. 
E vorba, fie de ură împotriva întregii familii, fie de acea 
pizmă împotriva căreia, ne avertizează maximele lui 
Ptahotep. 


— Voința de a face rău care îşi află în ea însăşi explicaţia şi 
justificarea. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Esa, rosti Hori. Însă, ca să putem 
ajunge la vreo concluzie, trebuie să analizăm lucrurile din 
perspectiva viitorului. 

Esa dădu cu putere din cap şi peruca sa mare îi alunecă 
pe-o ureche. Deşi arăta caraghios, nimănui nu-i veni să 
râdă. 

— Analizează-le, atunci, zise ea. 

Hori rămase tăcut câteva clipe, cu ochii gânditori. Cele 
două femei aşteptau. În cele din urmă, vorbi: 

— Dacă Yahmose murea, aşa cum se intenţiona, cei care ar 
fi beneficiat de pe urma morţii lui ar fi fost ceilalţi doi fii ai 
lui Imhotep, Sobek şi Ipy... Mai ales Sobek. 

— O parte din moşie ar fi rămas, fără îndoială, copiilor lui 
Yahmose, dar administrarea acesteia ar fi fost în mâinile 
unchilor lor. Cu siguranţă, Sobek ar fi avut cel mai mult de 
câştigat. El ar fi preluat funcţia de preot al lui Ka în lipsa lui 
Imhotep şi şi-ar fi însuşit-o definitiv după moartea acestuia. 
Însă, deşi el ar fi fost cel mai câştigat, nu el e vinovatul, din 
moment ce a băut din vinul otrăvit, cu atâta plăcere, fapt 
care i-a cauzat şi moartea. Prin urmare, după părerea mea, 
de pe urma morţii celor doi fraţi putea beneficia o singură 
persoană, iar acea persoană e Ipy. 

— De acord, spuse Esa. Observ, Hori, că ai o minte ascuţită 
şi-ţi apreciez logica. Dar, hai să-l analizăm pe Ipy. E tânăr şi 
n-are răbdare, de cele mai multe ori judecă prost la vârsta 
la care îndeplinirea dorințelor sale i se pare lucrul cel mai 
important în viaţă. E supărat şi pornit pe fraţii lui mai mari 
şi consideră că i s-a făcut o mare nedreptate că n-a fost 
inclus şi el printre asociaţii lui Imhotep. De asemenea, se 
pare că tânărul Kameni i-a spus anumite lucruri 
necugetate... 

— Kameni? 

Cea care intervenise fusese Renisenb. Imediat ce rosti 
cuvântul, se înroşi ca focul şi-şi muşcă buza. Hori întoarse 


capul şi o privi. O privire blândă, lungă şi pătrunzătoare 
totodată care, fără să poată spune cum şi de ce, îi făcu rău. 
Esa îşi întinse gâtul şi se miji la ea. 

— Da, spuse ea. Kameni. Că a fost pus sau nu de Henet, e 
altă treabă. Fapt este că Ipy e ambițios şi arogant şi 
răzvrătit împotriva fraţilor săi mai mari care erau investiţi 
cu autoritate şi era hotărât să se impună căci, după cum mi- 
a spus acum câtva timp, el e cel mai deştept din familie. 

Glasul Esei suna sec. 

Hori întrebă: 

— Ţi-a spus asta ţie? 

— A fost destul de amabil să mă includă şi pe mine, alături 
de el, în minţile luminate ale familiei. 

Renisenb întrebă, neîncrezătoare: 

— Crezi că Ipy i-a otrăvit în mod deliberat pe Yahmose şi 
Sobek? 

— Consider că e posibil, nimic mai mult. Ceea ce dezbatem 
acum e doar o ipoteză, o bănuială... N-avem încă nici o 
dovadă. Oamenii şi-au omorât fraţii încă de la începuturile 
lumii, ştiind că omorurile nu erau pe placul zeilor, şi totuşi 
ura şi pizma au fost mai puternice... lar dacă Ipy a făcut-o, 
n-o să ne fie prea uşor s-o dovedim căci Ipy, sunt absolut 
convinsă, e foarte isteţ. 

Hori încuviinţă. 

— Însă, cum spuneam, ceea ce dezbatem noi aici, sub 
smochin, e doar o bănuială. Şi sub acest aspect, al bănuielii, 
o să-i analizăm pe toţi ceilalţi membrii ai familiei. Cum am 
mai spus, exclud servitorii, căci nu cred nici în ruptul 
capului că vreunul din ei ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. 
Însă n-o exclud pe Henet. 

— Henet? Strigă Renisenb. Dar Henet ne e tuturor 
devotată! Ne-o spune fără încetare. 

— E uşor să faci minciuna să pară adevăr. O cunosc pe 
Henet de mult timp. Am cunoscut-o de când era tânără, 
când a venit aici cu mama ta. Era o rudă de-a ei... Săracă şi 
nefericită. Bărbatul ei nu avusese grijă de ea - într-adevăr, 


Henet n-a fost niciodată gingaşă şi atrăgătoare - şi 
divorțase de ea. Singurul ei copil a murit de mic. A venit aici 
susţinând că-i era devotată mamei tale, însă eu i-am văzut 
ochii urmărind-o prin casă şi prin curte şi îţi spun, 
Renisenb, nu era pic de dragoste în ei. Nu, erau mai 
degrabă marcați de acreală şi invidie... Aşa că, n-am deloc 
încredere în devotamentul de care tot vorbeşte. 

— Spune-mi, Renisenb, tu ţii la Henet? Întrebă Hori. 

— N...nu. Nu pot. Îmi reproşez adesea că nu pot s-o sufăr. 

— Oare nu din cauză că, instinctiv, ştii că vorbele ei sunt 
false? "Ţi-a demonstrat, vreodată, renumita ei dragoste 
pentru tine printr-un serviciu concret? N-a băgat zâzanie 
între voi toţi şuşotind şi repetând lucruri menite să 
rănească şi să provoace supărări? 

— Da... Da, asta-i foarte adevărat. 

Esa cârâi sec. 

— Ai şi ochi şi urechi, bunule Hori. 

Renisenb adăugă: 

— Însă tata are încredere şi ţine la ea. 

— Fiul meu e prost şi aşa a fost mereu, spuse Esa. Tuturor 
bărbaţilor le place să fie flataţi... lar Henet n-a făcut 
economie de linguşeli şi proslăviri. S-ar putea ca într- 
adevăr să-i fie devotată, uneori cred asta, însă sunt absolut 
convinsă că nimănui altcuiva. 

— Dar cu siguranţă n-ar... N-ar ucide! Protestă Renisenb. 
De ce să fi vrut să otrăvească pe vreunul din noi? Ce-ar fi 
câştigat? 

— Nimic. Nimic. Cât despre „de ce”... N-am idee ce e în 
capul ei. Ce crede, ce simte, nu ştiu. Însă uneori mă 
gândesc că, în spatele purtării sale umile şi linguşitoare, se 
ascund lucruri stranii. lar dacă e aşa, motivele ei sunt 
motivele pe care noi, eu şi tu, Hori, le-am înţelege. 

Hori încuviinţă. 

— Ăsta e un rău care vine dinăuntru. l-am vorbit odată lui 
Renisenb despre asta. 


— Iar eu nu te-am înţeles, spuse Renisenb. Acum, însă, 
încep să înţeleg. Totul a început odată cu venirea lui 
Nofret... Atunci mi-am dat seama că niciunul dintre noi nu 
era ceea ce crezusem eu a fi. Asta m-a speriat... lar acum... 
Dădu neajutorată din umeri - nu văd în jur decât teamă. 

— Teama provine doar din incompleta înţelegere a 
lucrurilor, zise Hori. În momentul în care vom şti, n-o să ne 
mai fie teamă, Renisenb. 

— Mai e, desigur, şi Kait, reveni Esa la subiect. 

— Nu Kait! Protestă Renisenb. Kait n-ar fi încercat să-l 
omoare pe Sobek. E de neconceput. 

— Nimic nu e de neconceput, spuse Esa. Cel puţin atât 
lucru am învăţat de-a lungul întregii mele vieţi. Kait este cu 
desăvârşire proastă, iar eu n-am avut niciodată încredere în 
femeile proaste. Sunt periculoase. Nu văd decât ceea ce le 
înconjoară strict, şi atunci doar un singur lucru. Kait 
trăieşte într-o lume restrânsă formată din ea, copiii ei şi 
Sobek, ca tată al copiilor ei. Se poate să-i fi trecut prin cap 
că înlăturându-l pe Yahmose şi-ar face copiii bogaţi. Sobek 
n-a fost niciodată prea bine văzut de Imhotep... Era pripit, 
nu se putea controla şi nu era deloc maleabil. Yahmose era 
fiul pe care Imhotep se baza. Însă o dată Yahmose înlăturat, 
Imhotep ar fi trebuit să se bazeze pe Sobek. Cam aşa cred 
eu că a judecat Kait. 

Renisenb se înfioră. Împotriva voinţei sale, trebuia să 
recunoască adevărul celor spuse de Esa privind atitudinea 
lui Kait faţă de viaţă. Toată blândeţea ei, tandreţea, 
dragostea ei calmă erau îndreptate spre copiii săi. Pentru 
ea, altă lume decât cea formată din copiii săi, Sobek şi ea, 
nu exista. Curiozitatea şi interesul ei nu depăşeşte cadrul 
familiei. 

Renisenb rosti încetişor: 

— Dar cu siguranţă s-ar fi gândit că Sobek poate oricând 
să se întoarcă, cum a şi făcut-o, însetat şi să bea din vin. 

— Nu, spuse Esa. Nu cred că s-ar fi gândit. După cum am 
zis Kait e proastă. Ea ar fi gândit numai ce ar fi vrut să 


gândească... L-ar fi văzut pe Yahmose bând şi murind şi 
toată povestea căzând pe intervenţia magică a relei şi 
frumoasei Nofret. Ea n-ar fi văzut decât un lucru simplu... 
Nicidecum diverse posibilităţi şi probabilităţi şi, din moment 
ce ea nu vroia ca Sobek să moară, nu i-ar fi trecut nicicum 
prin minte că el s-ar fi putut întoarce pe neaşteptate. 

— Iar acum Sobek e mort şi Yahmose trăieşte! Ce 
îngrozitor trebuie să fie pentru ea, dacă tot ce ne-ai sugerat 
e adevărat! 

— Aşa se întâmplă când eşti prost, spuse Esa. Lucrurile iau 
o cu totul altă întorsătură de cum le-ai plănuit. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Şi acum am ajuns la Kameni. 

— Kameni? 

Renisenb se strădui să pronunţe cuvântul cu calm, fără 
protest. Din nou se simţi stingherită de privirea lui Hori. 

— Da, nu-l putem exclude pe Kameni. Aparent, n-are nici 
un motiv să ne facă rău... Dar, de fapt, ce ştim noi despre 
el? Că vine din nord, din acelaşi loc ca şi Nofret. A ajutat-o - 
cu voie sau fără voie, cine poate ştii? 

— Să-l facă pe Imhotep să se întoarcă împotriva propriilor 
săi copii. L-am urmărit de multe ori, însă adevărul e că nu 
pot spune nimic despre el. În mare, mi se pare un tânăr 
obişnuit, cu o oarecare agerime a minţii şi, de asemenea, pe 
lângă faptul că e chipeş, are ceva anume care atrage 
femeile. Da, femeile îl vor plăcea întotdeauna pe Kameni şi 
totuşi eu cred, deşi s-ar putea să greşesc, că elnu e cu 
adevărat sensibil la sentimentele lor. Pare mereu vesel şi 
senin şi n-a fost prea afectat de moartea lui Nofret. 

Dar totul poate fi o aparenţă. Cine poate spune cu 
certitudine ce e în sufletul unui om? Un bărbat tare poate 
cu uşurinţă să joace un rol... Să se prefacă. Dacă în 
realitate moartea lui Nofret l-a marcat foarte tare şi acum 
caută s-o răzbune? A omorât-o pe Satipy, care o omorâse pe 
Nofret, şi Yahmose, soţul ei, trebuia să moară şi el? Da, la 
fel şi Sobek, care a ameninţat-o... Şi Kait care i-a făcut mici 


şicane, şi Ipy care a urât-o şi el? Pare fantastic, dar cine 
poate spune? 

Esa se opri. Se uită la Hori. 

— Cine poate spune, Esa? 

Esa îl privi răutăcios. 

— Poate ne poţi spune tu, Hori? Cred că ştii, nu-i aşa? 

Hori rămase tăcut câteva clipe, apoi zise: 

— Am bănuiala mea referitor la cine a otrăvit vinul şi de 
ce... Dar nu-mi e încă prea clar... Şi chiar că nu văd... Se 
opri o clipă încruntându-se, apoi clătină din cap. Nu, nu pot 
să acuz în mod cert. 

— Acum înşirăm doar ipoteze. Continuă, Hori, vorbeşte! 

Hori dădu din cap. 

— Nu, Esa. E doar o bănuială tulbure... Şi dacă ar fi 
adevărat e mai bine pentru tine să nu ştii. Poate fi periculos. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru Renisenb. 

— Atunci şi pentru tine e periculos, Hori. 

— Da, e periculos... Cred, Esa, că noi toţi suntem în 
pericol... Deşi Renisenb poate mai puţin. 

Un timp, Esa îl privi fără să vorbească. În cele din urmă 
spuse: 

— Aş da orice să ştiu ce e în mintea ta, Hori. 

Hori nu răspunse imediat. După un timp, în care păru să 
reflecteze, spuse: 

— Singurul mod de a afla ce e în mintea unui om este să-l 
urmăreşti cum se poartă. Dacă purtarea lui e ciudată, 
stranie, dacă nu e el însuşi... 

— Îl suspectezi? Întrebă Renisenb. 

— Nu, răspunse Hori. Chiar asta vroiam să spun. Un 
bărbat care se gândeşte să facă rău, care are intenţii rele, 
face tot posibilul să şi le ascundă. Prin urmare, nu-şi 
permite să se poarte ciudat... 

— Un bărbat? Întrebă Esa. 

— Bărbat sau femeie, e totuna. 

— Înţeleg, spuse Esa, aruncându-i o privire tăioasă. Apoi 
zise: Dar noi trei? Ce bănuială poate plana asupra noastră? 


— Şi despre asta trebuie să vorbim, răspunse Hori. Mie mi 
s-a acordat foarte multă încredere. Încheierea contractelor 
şi vânzarea recoltelor au fost în mâinile mele. Ca scrib, am 
avut acces la toate datele şi, în special, am făcut toate 
socotelile. S-ar fi putut să le fi falsificat... Cum a descoperit 
Kameni că s-a întâmplat în nord. Atunci Yahmose ar fi 
început să mă suspecteze. Era, deci, imperios necesar 
pentru mine să-l reduc la tăcere. Zâmbi uşor la propriile-i 
cuvinte. 

— Oh, Hori, zise Renisenb, cum poţi spune aşa ceva! 
Nimeni dintre cei ce te cunosc n-ar crede una ca asta. 

— Nimeni nu poate cunoaşte pe altul, Renisenb. Dă-mi 
voie să ţi-o spun o dată. 

— Şi eu? Întrebă Esa. În cazul meu, în ce-ar consta 
bănuiala? Ei bine, eu sunt bătrână. Când îmbătrâneşti, se 
întâmplă uneori ca mintea să o ia razna, să urăşti ceea ce 
înainte iubeai. S-ar putea să mă simt agasată de copiii 
copiilor mei şi să caut să-mi distrug propria-mi stirpe. E o 
nenorocire care ţi se poate întâmpla uneori, când eşti 
bătrân. 

— Dar eu? Întrebă Renisenb. De ce-aş fi încercat să-mi 
omor fraţii pe care îi iubesc? 

Hori spuse: 

— Dacă Yahmose şi Sobek şi Ipy mureau, tu ai fi rămas 
singurul copil al lui Imhotep. El i-ar fi găsit un soţ şi tot ce 
e aici ar fi devenit al tău... lar tu şi soţul tău aţi fi fost tutorii 
copiilor lui Yahmose şi ai lui Sobek. 

Apoi zâmbi. 

— Însă aici, sub smochin, nu te suspectăm, Renisenb. 

— Sub smochin, sau fără smochin, noi te iubim, zise Esa. 

CAPITOLUL XVII. 

A doua lună de vară -ziua 1 

— Ai ieşit prin urmare din casă? Zise Henet, năvălind, în 
timp ce Esa intra în cameră. N-ai mai făcut asta de aproape 
un an! 

Ochii ei priveau interogativ spre Esa. 


— Oamenii bătrâni au toane, răspunse Esa. 

— Te-am văzut şezând lângă lac... Cu Hori şi Renisenb. 

— Ambii sunt o companie plăcută. Există oare ceva ce nu 
vezi tu, Henet? 

— Zău, Esa, nu ştiu ce vrei să spui! Unde stăteai, oricine 
putea să te vadă. 

— Dar nu destul de aproape ca să mă şi audă. 

Esa rânji, iar Henet făcu pe supărata. 

— Nu ştiu de ce eşti atât de răutăcioasă cu mine, Esa! 
Mereu mă înţepi. Sunt prea ocupată cu treburile casei ca să 
trag cu urechea la ce discută alţii. Ce mă interesează ce 
spune lumea? 

— Asta mă-ntreb şi eu de multe ori. 

— Dacă n-ar fi Imhotep care mă apreciază... 

Esa i-o reteză scurt: 

— Da, dacă n-ar fi Imhotep! Căci tu de Imhotep depinzi, 
nu? Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Imhotep... 

Fu rândul lui Henet să intervină: 

— Lui Imhotep n-o să i se întâmple nimic! 

— De unde ştii, Henet? Totul e în deplină siguranţă în casa 
asta? Lui Yahmose şi lui Sobek li s-au întâmplat. 

— Adevărat... Sobek a murit... lar Yahmose era cât pe ce 
să-şi dea duhul... 

— Henet! Esa se aplecă în faţă. De ce zâmbeşti când spui 
asta? 

— Eu? Eu zâmbesc? Henet se fâstâci. Visezi, Esa! Cum aş 
putea zâmbi... Într-un astfel de moment... Când vorbesc 
despre lucrurile astea îngrozitoare! 

— E drept că sunt aproape oarbă, spuse Esa, dar nu-s 
oarbă de tot. Uneori, în jocul luminii, văd chiar foarte bine. 
De multe ori se întâmplă ca cineva, care stă de vorbă cu o 
persoană despre care ştie că nu vede bine, să nu se 
controleze, şi îşi permite să afişeze o expresie pe care, în 
alte condiţii, s-ar feri din răsputeri s-o arate. Aşa că te 
întreb încă o dată: De ce zâmbeşti cu atâta satisfacţie? 

— Tot ce spui e jignitor... Foarte revoltător! 


— Acum eşti speriată. 

— Cine n-ar fi cu tot ce se petrece în casa asta? Strigă 
ascuţit Henet. Tuturor ne e frică, sunt sigură, de spiritele 
rele care s-au întors dintre moarte ca să ne tortureze! Însă 
ştiu eu despre ce-i vorba, l-ai ascultat pe Hori. Ce ţi-a spus 
despre mine? 

— Ce ştie Hori despre tine, Henet? 

— Nimic... Absolut nimic. Mai bine m-ai întreba ce ştiu eu 
despre el. 

Privirea Esei deveni tăioasă. 

— Ei bine, ce ştii? 

Henet clătină din cap. 

— Ah, toţi o dispreţuiţi pe sărmana Henet! Credeţi că e 
urâtă şi proastă. Dar eu ştiu ce se petrece! Ştiu o grămadă 
de lucruri... Aproape tot ce se întâmplă în casa asta. Oi fi eu 
proastă, dar ştiu să număr câte boabe de fasole se pun pe 
un rând. Poate că văd şi înţeleg mai bine decât deştepţii ca 
Hori. Când se întâmplă să mă întâlnesc cu el undeva, se uită 
la mine de parcă ar vedea ceva dincolo de mine, în spatele 
meu, ceva ce de fapt nu există acolo. Ar face mai bine să se 
uite la mine, aşa să ştie! Poate mă crede neînsemnată şi 
proastă... Dar nu totdeauna cel care ştie tot e şi deştept. 
Satipy credea că e deşteaptă şi unde-i acum, pot să te- 
ntreb? 

Se opri cu un aer triumfător... Apoi păru să fie cuprinsă 
de-o remuşcare, bătu vizibil în retragere, uitându-se 
neliniştită la Esa. 

Dar Esa părea cufundată în propriile-i gânduri. O expresie 
aproape speriată, tulburată, i se aşternu pe chip. Rosti în 
surdină: 

— Satipy... 

Henet vorbi pe tonul ei obişnuit, plângăcios: 

— Îmi pare rău, Esa, crede-mă, îmi pare rău că mi-am ieşit 
din fire. Zău, nu ştiu ce-a fost cu mine. Nu cred nimic din tot 
ce-am spus... 

Esa i-o reteză: 


— Pleacă, Henet. Nu contează dacă crezi sau nu ce-ai 
spus. Ai rostit însă o frază care îmi dă de gândit... Pleacă, 
Henet, şi te avertizez... Ai grijă ce spui şi ce faci. Nu mai 
vreau morţi în casa asta. Sper să înţelegi. 

Totul e teamă... 

Renisenb rostise aceste cuvinte în mod automat, în timpul 
discuţiei de lângă lac. Abia după aceea înţelese adevărul 
conţinut de ele. 

Se ridică mecanic să meargă spre Kait care stătea 
înconjurată de copii lângă micul pavilion, însă paşii îi 
deveniră şovăielnici ca, în final, să refuze s-o mai poarte. 

Descoperi că-i era teamă să i se alăture lui Kait, să-i 
privească faţa plată şi placidă care putea fi faţa unei 
criminale. O văzu pe Henet ieşind în fugă de pe verandă şi 
întorcându-se din nou; obişnuita ei senzaţie de repulsie 
păru să se intensifice. Disperată, se întoarse către poartă şi 
în clipa următoare se întâlni cu Ipy care tocmai intra cu 
capul sus şi cu un zâmbet şmecher pe chipul său 
impertineni. 

Renisenb se trezi privindu-l lung. Ipy, răsfăţatul familiei, 
copilaşul frumos şi încăpățânat pe care-l părăsise când 
plecase cu Khay... 

— Ei, Renisenb, ce e? De ce te uiţi la mine atât de ciudat? 

— Zău? 

— Ai o expresie neghioabă ca a lui Henet, spuse Ipy 
râzând. 

Renisenb scutură din cap. 

— Henet nu e neghioabă. E foarte isteaţă. 

— Ceea ce ştiu este că e plină de răutate. De fapt, eae 
pacostea casei. Am de gând să scap de ea. 

Gura lui Renisenb se deschise şi se închise la loc. Şopti: 

— S-o dai afară! 

— Draga mea soră, ce se întâmplă cu tine? Ai văzut şi tu 
spiritele rele ca acel nenorocit şi neghiob păstor? 

— Pentru tine toţi sunt neghiobi? 


— Băiatul acela sigur era. Ei bine, recunosc că nu suport 
prostia. Am avut prea mult parte de ea. Nu-i deloc plăcut, 
pot să-ţi spun, să fii blagoslovit cu doi fraţi mai mari care 
nu-s în stare să vadă dincolo de vârful nasului! Acum că s-a 
dus şi a rămas doar tata cu care să tratez, ai să vezi 
diferenţa! Iata va face ceea ce-i voi spune eu. 

Renisenb se uită la el. Părea mai frumos şi mai arogant ca 
niciodată. Emana o vitalitate, o senzaţie de viaţă 
clocotitoare şi vigoare, care o izbiră în mod deosebit. O 
anume conştiinţă a propriei valori părea să stea la baza 
acestei vizibile transformări. 

Renisenb spuse tăios: 

— Fraţii mei nu s-au dus amândoi, cum ai spus. Yahmose 
trăieşte. 

Ipy o privi cu un aer ironic. 

— Şi crezi că va mai fi vreodată cum a fost? 

— De ce nu? 

Ipy râse. 

— De ce nu? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că nu-s de acord 
cu tine. Yahmose e terminat, distrus... O să se poată doar 
târi de ici-colo şi să moţăie la soare. Dar nu mai e bărbat. A 
fost salvat de la otrăvire, dar, după cum vezi, nu face nici un 
progres şi nici nu va face. 

— Asta s-o crezi tu! Protestă Renisenb. Doctorul a spus că 
în scurt timp va fi din nou sănătos şi puternic cum a fost. 

Ipy ridică din umeri. 

— Doctorii nu ştiu chiar totul. Fac pe înţelepţii şi folosesc 
vorbe mari. Blesteam-o pe reaua Nofret, dacă-ţi place... 
Însă Yahmose, dragul tău frate Yahmose, e osândit pe viaţă. 

— Tu nu te temi, Ipy? 

— Să mă tem? Eu? Băiatul începu să râdă, cu capul dat pe 
spate. 

— Nofret nu te-a iubit câtuşi de puţin, Ipy. 

— Atât timp cât eu nu vreau, nimic nu mă poate atinge, 
Renisenb! Sunt încă foarte tânăr, dar fac parte dintre acei 
oameni născuţi să reuşească. Cât despre tine, Renisenb, ai 


face bine să fii de partea mea, mă auzi? Adesea mă tratezi 
ca pe-un copil fără minte. Dar nu mai sunt. Fiecare lună 
care trece îţi va dovedi asta. Curând, în casa aceasta, nu se 
va face decât ceea ce voi dori eu. Ordinele pe care le va da 
tata vor fi doar rostite de el, dar cel care le va concepe voi fi 
eu! 

Făcu doi paşi, se opri şi spuse peste umăr: 

— Aşa că ai grijă, Renisenb, să nu încep să fiu nemulţumit 
de tine. 

În timp ce Renisenb rămase privind lung după el, auzi paşi 
şi, întorcându-se, o văzu pe Kait lângă ea. 

— Ce vroia Ipy, Renisenb? 

Renisenb rosti încet: 

— A spus că în curând el va fi stăpân aici. 

— Zău? Eu cred că dimpotrivă. 

Ipy urcă vioi treptele verandei şi intră în casă. 

Vederea lui Yahmose pe rogojină păru să-i facă plăcere. 
Spuse şmechereşte: 

— Ei, cum îţi merge, frate? N-o să te mai vedem niciodată 
pe câmp? Nu înţeleg cum de nu s-a ales praful de toate, 
fără tine! 

Yahmose rosti cu voce slabă: 

— Nu pricep de loc. Otrava e acum eliminată din corp. De 
ce nu-mi recapăt puterile? Azi dimineaţă am încercat să 
merg şi nu m-au ţinut picioarele. Sunt moale... Moale... Şi, 
ce-i mai rău, cu fiecare zi mă moleşeşte şi mai tare. 

Ipy dădu din cap cu o milă prefăcută, compătimitoare. 

— Asta e într-adevăr rău. Şi doctorii nu pot să te ajute? 

— Asistentul lui Mersu vine în fiecare zi. Nici el nu-mi 
înţelege starea. Beau ceaiuri foarte concentrate. În fiecare 
zi se rostesc rugăciuni. Mi se prepară mâncare specială, 
foarte hrănitoare. Nu există nici un motiv, m-a asigurat 
doctorul, ca să nu-mi recapăt în foarte scurt timp puterile. 
Şi totuşi, parcă mă sfârşesc. 

— Asta-i rău, spuse Ipy. 


Îşi continuă drumul îngânând un cântecel în surdină până 
ce dădu peste tatăl său şi Hori adânciţi în nişte socoteli. 
Chipul lui Imhotep, neliniştit şi îngrijorat, se lumină la 
vederea mult iubitului său fiu. 

— lată-l pe Ipy al meu. Ce ai să-mi raportezi despre 
treburile domeniului? 

— Totul merge strună, tată. Am recoltat orzul. Avem o 
recoltă bogată. 

— Da, să-i mulţumim lui Ra că treburile merg bine în 
afară. De-ar merge tot aşa şi în casă! Îmi pun toată 
încrederea în Ashayet... Ea n-o să refuze să ne-ajute în 
nenorocirea noastră. Sunt îngrijorat în privinţa lui Yahmose. 
Nu pot înţelege această oboseală... Slăbiciunea 
extraordinară de care e cuprins. 

Ipy surâse cu îngâmfare. 

— Yahmose a fost mereu un slăbănog, spuse el. 

— Nu-i adevărat, răspunse cu voce joasă Hori. Întotdeauna 
a fost puternic şi sănătos. 

Ipy rosti atotştiutor: 

— Sănătatea unui om depinde de curajul lui. Yahmose n-a 
avut niciodată nici un pic de curaj. Îi era frică până şi să dea 
ordine. 

— Încă nu-i târziu pentru asta, interveni Imhotep. În 
aceste ultime luni Yahmose s-a dovedit a fi foarte autoritar. 
Am fost chiar surprins. Ceea ce mă îngrijorează e lipsa lui 
de vlagă. Mersu m-a asigurat că, odată înlăturate efectele 
otrăvii, recuperarea va fi uşoară. 

Hori puse sulurile de papirus de-o parte. 

— Există şi alte otrăvuri, spuse liniştit. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Imhotep, răsucindu-se spre el. 

— Se cunosc otrăvuri care nu acţionează imediat, violent. 
Sunt insidioase. Luate câte puţin în fiecare zi, se 
acumulează în organism şi abia doar după multe luni de 
slăbiciune se ajunge la moarte... Printre femei se cunoaşte 
asta... Unele le folosesc ca să scape de bărbaţii lor, făcând 
ca moartea să pară naturală. 


Imhotep păli. 

— Vrei să insinuezi că... Că asta se întâmplă şi cu 
Yahmose? 

— Am sugerat doar că ar fi o posibilitate. Deşi mâncarea 
lui e gustată înainte de un sclav, precauţia asta e inutilă, 
căci cantitatea de otravă introdusă la o masă e prea mică 
pentru a avea un efect dăunător imediat. 

— Prostii! Strigă Ipy. Toate astea-s prostii! Nu cred că 
există asemenea otrăvuri. Eu n-am auzit niciodată de ele. 

Hori îşi ridică privirea. 

— Tu eşti foarte tânăr, Ipy. Mai sunt multe lucruri de care 
n-ai auzit. 

Imhotep exclamă: 

— Dar ce putem face? Am apelat la Ashayet. Am trimis 
ofrande la templu... Deşi n-am crezut niciodată în temple. 
Femeile cred în treburi din astea. Ce-am putea face mai 
mult? 

Hori rosti gânditor: 

— Pune pe un singur sclav să prepare mâncarea lui 
Yahmose, iar sclavul ăsta să fie supravegheat în 
permanenţă. 

— Dar asta înseamnă... Că aici, în această casă... 

— Aiureli! Strigă Ipy. Numai şi numai aiureli! 

Hori înălţă din sprâncene. 

— Să încercăm, totuşi, spuse el. Vom vedea dacă sunt 
numai aiureli. 

Ipy ieşi nervos din cameră. Hori privi gânditor în urma lui, 
cu chipul marcat de uimire. 

Ipy era atât de furios, încât fu gata s-o răstoarne pe Henet, 
când să iasă din casă. 

— Lasă-mă să trec! Strigă el. Mereu se împiedică omul de 
tine. 

— Cât eşti de brutal, Ipy! M-ai lovit la braţ. 

— lată un lucru bun. M-am săturat de tine şi de purtarea 
ta. Cu cât ne vei părăsi mai repede, cu atât va fi mai bine... 
Voi avea eu grijă să nu mai rămâi aici multă vreme. 


Henet îl fixă cu ochii săi maliţioşi. 

— Ai fi în stare să mă dai pe uşă afară, nu? După tot ce am 
făcut pentru tine şi pentru ceilalţi. Am fost totuşi devotată 
familiei şi tatăl tău ştie acest lucru. 

— I-o repeţi doar de atâta vreme! Am ajuns s-o ştim cu 
toţii. După părerea mea însă, nu eşti decât o scorpie 
bătrână, a cărei limbă ascuţită nu face decât să creeze 
neplăceri! Ai ajutat-o pe Nofret în urzelile ei, ştiu foarte 
bine. După moartea ei ai început din nou să te dai bine pe 
lângă noi. Asta însă n-o să împiedice ca până la urmă tata să 
mă creadă pe mine şi nu minciunile tale! 

— Tare mai eşti furios, Ipy. De ce oare? 

— Asta nu te priveşte! 

— Nu cumva, din întâmplare, ţi-e frică? Se petrec lucruri 
cam ciudate aici. 

— N-o să mă sperii tu pe mine, caţă bătrână! 

Dând din umeri, îşi continuă drumul, în timp ce Henet 
intră în casă. Un geamăt o atrase în camera lui Yahmose. 
Acesta se ridicase şi încerca să meargă, dar picioarele-i 
erau moi, şi fără ajutorul bătrânei, care se îndreptă repede 
spre el, s-ar fi prăbuşit. Ea îl ajută să se culce din nou. 

— Ce voinică eşti Henet, spuse el, aşezându-şi capul pe 
perna de lemn. N-aş fi crezut doar privindu-te... Îţi 
mulţumesc, dar ce-o fi cu mine? De ce mi s-or fi înmuiat 
muşchii? 

— Casa-i blestemată, Yahmose. Asta-i opera acelui drac de 
femeie venită din nord. Niciodată nu ajunge la noi ceva bun 
din nord! 

Yahmose murmură cu o voce disperată. 

— O să mor, Henet, o să mor... 

— Alţii vor muri înaintea ta, rânji Henet posomorâtă. 

— Ce spui? 

Sprijinit într-un cot, o privea. Ea dădu îndelung din cap. 

— Ştiu eu ce spun, Yahmose! Nu tu eşti următoarea 
victimă. Vei vedea. 

— De ce mă ocoleşti, Renisenb? 


Kameni îi tăiase hotărât calea. Renisenb se îmbujoră şi nu 
găsi nici un răspuns potrivit. Era adevărat, vrusese să se 
întoarcă din drum când îl zărise venind. 

— De ce, Renisenb, spune-mi de ce? 

Cum n-avea ce să-i răspundă, dădu din umeri. 

Apoi ridică ochii şi-l privi. Pentru o clipă îi fusese teamă că 
faţa lui ar putea fi alta de cum o ştia. Cu o bucurie 
neînţeleasă, văzu că era neschimbată, că ochii lui o priveau 
gravi şi că pentru prima dată; surâsul dispăruse de pe 
buzele sale. 

Sub privirea lui, îşi cobori ochii. Kameni reuşea 
întotdeauna s-o tulbure. Apropierea lui o afectă fizic, inima 
începu să-i bată mai repede. 

— Ştiu de ce mă eviţi, Renisenb. 

Renisenb făcu un efort şi îşi regăsi vocea. 

— Eu... Nu te-am evitat. N-am văzut că veneai. 

— Minţi. 

Acum zâmbea, Renisenb îşi putea da seama de asta din 
glasul lui. 

— Renisenb, frumoasă Renisenb. 

Îi simţi mâna fierbinte şi puternică pe braţul ei şi imediat 
şi-l eliberă cu o smucitură. 

— Nu mă atinge! Nu-mi place să fiu atinsă. 

— De ce mi te opui, Renisenb? Ştii foarte bine ce e între 
noi. Eşti tânără şi în putere şi frumoasă. E împotriva naturii 
ca să-ţi jeleşti soţul toată viaţa. Am să te duc departe de 
casa asta. E plină de morţi şi de spirite rele. Ai să pleci cu 
mine şi vei fi în siguranţă. 

— Şi dacă nu vreau? Întrebă Renisenb cu curaj. 

Kameni râse. Dinţii îi străluceau, albi şi puternici. 

— Dar vrei, numai că nu o recunoşti! Când fratele şi sora 
sunt împreună, viaţa e frumoasă, Renisenb. Eu am să te 
iubesc şi-am să te fac fericită, iar tu vei fi nepreţuită pentru 
mine, stăpânul tău. Ştii, n-am să-i mai cânt lui Ptah „Dă-mi 
sora la noapte”, ci am să mă duc la Imhotep şi am să-i spun: 
„Dă-mi-o pe sora mea Renisenb”. Cred că aici nu eşti în 


siguranţă, aşa că te voi duce de aici. Sunt un scrib bun şi, 
dacă vreau, pot să intru în orice casă a marii nobilimi din 
Theba, deşi îmi place viaţa de aici, de la ţară: plantațiile şi 
vitele, cântecele secerătorilor şi micile ambarcaţiuni de pe 
Nil. Mi-ar place să navighez cu tine pe Nil, Renisenb. Şi-o 
vom lua şi pe Ieti cu noi. E un copil frumos şi sănătos, o voi 
iubi şi-i voi fi un tată bun. Hai, Renisenb, ce spui? 

Renisenb asculta în tăcere. Era conştientă de faptul că 
inima îi bătea mai repede şi simţurile îi erau cotropite de-o 
moleşeală perfidă. Însă odată cu această stare atât de 
plăcută, apăru şi un sentiment de răzvrătire. 

„Atingerea mâinii lui m-a înmuiat complet” gândi ea. „Mă 
pierd în faţa forţei lui... A umerilor largi... A gurii 
surâzătoare... Dar nu ştiu nimic despre mintea lui, despre 
gândurile lui, despre sufletul lui. Între noi nu-i nici tihnă, 
nici blândeţe... Nu-i tandreţe... Ce vreau?... Nu ştiu... Dar 
nu asta... Nu, nu asta...” 

Se trezi vorbind moale şi nesigur: 

— Nu-mi doresc alt bărbat... Vreau să fiu singură... 
Stăpână pe mine. 

— Nu, Renisenb, greşeşti. Nu eşti făcută să trăieşti 
singură. O spune mâna ta care tremură într-a mea. Vezi? 

Cu un efort, Renisenb îşi trase mâna. 

— Nu te iubesc, Kameni. Cred că te urăsc. 

El zâmbi. 

— Nu-mi pasă de ura ta, Renisenb. Între ură şi dragostea 
ta e doar un pas. Vom mai vorbi despre asta. 

Se îndepărtă cu uşurinţa şi graţia unei gazele. Renisenb 
porni încet spre locul în care Kait se juca cu copiii, lângă 
lac. 

Kait îi vorbea, însă Renisenb îi răspundea în doi peri. 

Oricum, Kait nu păru să observe, sau cel puţin, ca de 
obicei, mintea îi era prea plină de ceea ce făceau copiii ca 
să mai poată fi atentă şi la altceva. 

Îndreptând brusc tăcerea, Renisenb spuse: 

— Să-mi iau alt bărbat? Tu ce spui, Kait? 


Kait răspunse placid, fără interes: 

— Cred c-ar fi bine. Eşti tânără şi puternică, Renisenb, şi 
ai putea avea încă mulţi copii. 

— În asta constă toată viaţa unei femei, Kait? Să mă afund 
în treburile casei, să am copii şi să-mi petrec după-amiezele 
cu ei, lângă lac, sub smochini? 

— Asta e tot ce contează pentru o femeie. Ştii asta. Nu 
vorbi ca şi cum ai fi o sclavă... Femeile deţin puterea în 
Egipt... Prin ele se transmit moştenirea copiilor lor. Femeile 
sunt sângele vital al Egiptului. 

Renisenb se uită gânditoare la Teti care împletea o 
ghirlandă de flori pentru păpuşa sa. Teti era uşor încruntată 
şi foarte concentrată la ceea ce făcea. Fusese o vreme când 
Teti semănase cu Khay, cu buza de jos împinsă înainte, cu 
capul uşor dat pe spate şi, de câte ori se uita la ea, 
Renisenb îşi simţea inima strângându-se de durere şi iubire. 
Acum însă, chipul lui Khay se estompase în mintea lui 
Renisenb, căci Teti nu-şi mai ţinea capul pe spate şi nu-şi 
mai răsfrângea buza de jos. Existaseră momente când 
Renisenb o cuprindea pe 'Leti şi-o ţinea strâns lângă ea, 
simțind că fetiţa făcea parte din ea, din carnea ei, cu un 
acut sentiment al proprietăţi. „E a mea, e toată a mea” - îşi 
spunea. 

Urmărind-o acum, Renisenb gândi: „Ea sunt eu... Şi 
Khay...” 

Teti îşi ridică privirea şi, văzându-şi mama, surâse. Era un 
surâs grav, prietenos, încrezător şi plăcut. 

Renisenb gândi: „Nu, nu e nici eu, nici Khay... E ea însăşi. 
E singură, ca şi mine, ca şi noi toţi. Dacă între noi e 
dragoste vom fi prietene toată viaţa... Dar dacă nu e 
dragoste, va creşte şi vom fi străine. Ea e Teti şi eu sunt 
Renisenb”. 

Kait se uită curioasă la ea. 

— De fapt, ce vrei, Renisenb? Nu te înţeleg. 

Renisenb nu răspunse. Ce să-i fi spus lui Kait, când ea 
însăşi nu se înţelegea? Privi în jur la pereţii curţii, la 


coloanele colorate ale verandei, la apa limpede a lacului şi 
la micul pavilion încântător, la straturile de flori şi la liziere 
de papiruşi. Totul era liniştit, sigur, fără nimic care să le 
facă să te temi; era înconjurată de murmurele familiare ale 
casei, de gunguritul copiilor, de glasurile servitorilor care 
se strigau unul pe altul şi mugetul îndepărtat al cirezilor de 
vite. 

Spuse încetişor: 

— De aici, nu se vede Nilul... 

Kait păru surprinsă. 

— De ce-ar trebui să se vadă? 

Renisenb îngână: 

— Sunt o proastă. Nu ştiu... 

În faţa ochilor ei se deschise, foarte limpede, panorama 
câmpurilor mănoase scăldate în verdeață şi dincolo de ele, 
parcă separând nuanțele roz şi de ametist ale orizontului, 
albastru pal argintiu al Nilului... 

În faţa acestei viziuni, zgomotele obişnuite din jur pieiră şi, 
în locul lor, se instalară pacea şi o senzaţie de infinită 
mulţumire... Îşi spuse: „Dacă întorc capul, am să-l văd pe 
Hori. El îşi va ridica privirea de pe sulul de papirus şi-mi va 
zâmbi... Îndată soarele va apune şi va cădea întunericul şi 
apoi voi adormi... Asta va fi moartea.” 

— Ce-ai spus, Renisenb? 

Renisenb tresări. Nu-şi dădu seama că vorbea cu glas tare. 
Reveni brusc la realitate. Kait se uita curioasă la ea. 

— Ai spus „moartea”, Renisenb. La ce te gândeai? 

Renisenb scutură din cap. 

— Nu ştiu. N-am vrut să... Privi din nou în jur. Cât de 
plăcută era scena aceasta familială a copiilor jucându-se 
lângă lac... Respiră adânc: 

— Ce tihnit e locul ăsta! Nu-ţi poţi imagina că aici se poate 
petrece ceva îngrozitor. 

Şi totuşi, chiar acolo, lângă lac, fu găsit Ipy în dimineaţa 
următoare. Era întins cu faţa în jos, cu capul în apa, unde-l 
ţinuse o mână în timp ce se îneca. 


CAPITOLUL XVIII. 

A doua lună de vară - ziua a 10-a. 

Imhotep era răvăşit şi gârbovit. Părea că îmbătrânise 
foarte tare... Un bătrân distrus, împuţinat la trup. Pe chip îi 
era întipărită o expresie de neajutorare. 

Henet îi adusese mâncarea şi-l silea să mănânce. 

— Da, da, Imhotep, trebuie să-ţi menţii forţa, să rămâi în 
putere. 

— De ce? Ce e puterea? Ipy era puternic... Puternic şi 
tânăr şi frumos... lar acum zace în baia de apă, sărată... 
Fiul meu, mult iubitul meu fiu. Ultimul dintre fii mei. 

— Nu, nu, Imhotep, îl ai pe Yahmose... pe bunul tău 
Yahmose. 

— Pentru cât timp? Nu, şi el e condamnat. 'Toţi suntem 
condamnaţi. Ce rău e ăsta care s-a abătut asupra noastră? 
Ce blestem? Puteam eu să ştiu că se vor întâmpla toate 
astea dacă îmi aduc o concubină în casă? Ce-am făcut e un 
lucru normal... Drept şi în deplin acord cu legea oamenilor 
şi zeilor. Am tratat-o cum se cuvine, i-am acordat toate 
onorurile. Atunci de ce a căzut năpasta asta pe mine? Oare 
să fie Ashayet cea care vrea să se răzbune pe mine? Ea să 
fie cea care nu vrea să ierte? E sigur că n-a răspuns 
rugăminţilor mele căci, uite, nenorocirile continuă. 

— Nu, nu, Imhotep. Nu trebuie să spui asta. A trecut prea 
puţin de când bolul a fost pus în camera ofrandelor. Nimeni 
nu ştie care e rânduiala pe lumea cealaltă şi cât timp 
trebuie să treacă până să se facă dreptate, cât de nesfârşite 
sunt judecăţile la curtea Nomarhului şi durează şi mai mult 
când cazul ajunge la Vizir: Justiţia e justiţie, şi în lumea asta 
şi în cealaltă, un mecanism care se mişcă încet dar care, în 
cele din urmă, se face simțită. 

Imhotep scutură neîncrezător din cap. Henet continuă: 

— În plus, Imhotep, trebuie să ţii seama de faptul că Ipy nu 
era fiul lui Ashayet, ci al sorei tale Ankh. În cazul ăsta, de ce 
să fi intervenit Ashayet în favoarea lui? Cu Yahmose, însă, va 


fi altfel... Yahmose se va înzdrăveni pentru că Ashayet va 
avea grijă de asta. 

— Trebuie să recunosc că vorbele tale îmi fac bine, 
Henet... Şi-apoi, e şi mai mult adevăr în ele. Ce-i drept, 
Yahmose pare să-şi revină din zi în zi. E un fiu bun şi 
credincios... Dar, oh! Ipy al meu... Ce curajos... Ce frumos 
era! 

— Lasă, lasă, Imhotep, îl consolă Henet. 

— Blestemată să fie fata aia cu frumuseţea ei cu tot! De ce- 
a trebuit să-mi opresc privirea asupra ei?! 

— Într-adevăr, stăpâne. O fiică a lui Seth cum n-am mai 
văzut. Nu încape nici o îndoială că era meşteră în vrăjitorii 
şi avea legătură cu spiritele rele. 

Bocănitul unui baston anunţă intrarea Esei. 

Spuse batjocoritor: 

— Chiar nimeni nu mai are bun simţ în casa asta? Nu ai 
altceva mai bun de făcut decât să behăi împotriva 
nefericitei fete care ţi-a luat minţile şi care şi-a permis mici 
răutăţi şi şicane, incitată de purtarea răutăcioasă a 
neghiobilor tăi fii şi a proastelor lor neveste? 

— Mici răutăţi şi şicane... Aşa le numeşti tu, Esa? Când, 
din cei trei fii ai mei, doi sunt morţi iar unul pe moarte? Oh, 
iată ce poate să-mi spună propria mea mamă! 

— Se pare că cineva trebuie să-ţi spună din moment ce nu 
judeci aşa cum sunt. Scoate-ţi din cap superstiţia asta 
tâmpită că spiritul fetei moarte a produs toate nenorocirile. 
O mână vie i-a ţinut lui Ipy capul în apă ca să se înece şi tot 
o mână vie a pus otravă în vinul din care au băut Yahmose şi 
Sobek. Da Imhotep, ai un duşman, dar un duşman aici, în 
casă. lar dovada e că, de când s-a ţinut cont de sfatul lui 
Hori ca hrana lui Yahmose să fie preparată de un singur 
sclav, pe care l-a supravegheat Renisenb, de atunci zic, 
Yahmose a început să-şi recapete puterea. Încearcă să nu 
mai fii prost, Imhotep, şi nu te mai da cu capul de pereţi... 
la care văd că te ajută din plin şi Henet. 

— Oh, Esa, ce greşit mă judeci! 


— Am spus că te ajută din plin şi Henet... Fie că e şi ea la 
fel de proastă, fie din alte motive. 

— Să te ierte Ra, Esa, pentru cruzimea ta faţă de biata 
femeie singură! 

Esa înaintă, agitându-şi bastonul ameninţător. 

— Adună-ţi minţile, Imhotep, şi judecă. Soţia ta moartă, 
Ashayet, care era o femeie încântătoare şi nu o proastă, 
poate să facă uz de influenţa ei în favoarea ta pe lumea 
cealaltă, însă nu i se poate cere să gândească ea pentru 
tine, pe lumea asta! Trebuie să acţionăm, căci altfel vor mai 
fi şi alţi morţi. 

— Un duşman în carne şi oase? Un duşman în casa asta? 
Chiar crezi aşa ceva? 

— Bine-nţeles că eu cred, pentru că e singurul lucru care 
are un sens. 

— Dar, atunci, suntem cu toţii în pericol? 

— Desigur. Şi nu un pericol datorat unor spirite, ci unei 
fiinţe... Unor degete care presară otravă în mâncare şi 
băutură, a unei făpturi umane, care se furişează în spatele 
unui băiat ce se întoarce târziu din sat şi-i ţine cu forţa 
capul sub apă! 

Imhotep rosti gânditor: 

— Pentru asta era nevoie de forţă. 

— Aşa se pare, dar nu sunt convinsă. Ipy băuse multă bere 
în sat. Era într-un hal fără de hal. Se poate să se fi întors 
mergând pe două cărări şi, cum nu se temea de persoana 
care l-a acostat, să se fi aplecat singur să-şi spele faţa în lac. 
Pentru restul, nu era nevoie de prea multă forţa. 

— Ce vrei să insinuezi, Esa? Că asta a făcut-o o femeie? 
Dar e cu neputinţă... Tot ce spui e imposibil... Nu există nici 
un duşman în casă, altfel l-am cunoaşte... Eu l-aş cunoaşte! 

— Există un rău care se ascunde în adâncul inimii, 
Imhotep, şi pe care nu-l poţi vedea la faţă. 

— Vrei să spui că unul dintre servitori sau vreun sclav... 

— Nici servitor, nici sclav, Imhotep. 


— Unul dintre noi? Sau poate... Hori sau Kameni? Dar 
Hori face parte din familie, şi-a dovedit sinceritatea şi 
fidelitatea. lar Kameni... E drept că e un străin, dar e, 
totuşi, din sângele nostru şi şi-a demonstrat devotamentul 
prin zelul pe care l-a depus în serviciul meu. Mai mult, azi 
dimineaţă a venit la mine şi m-a rugat să consimt la 
căsătoria lui cu Renisenb. 

— Oh, a făcut el asta? Esa păru foarte interesată. Şi ce i-ai 
spus? 

— Ce puteam să-i spun? Ăsta e momentul potrivit să 
vorbim de căsătorie? Exact aşa i-am spus. 

— Şi el ce-a răspuns? 

— A spus că, după părerea lui, tocmai ăsta e momentul, 
căci Renisenb nu e în siguranţă în casa asta. 

— Mă mir, răspunse Esa. Mă mir foarte tare... Nu e în 
siguranţă? Eu credeam că e... şi Hori ca şi mine... Dar 
acum... 

Imhotep continuă: 

— Poţi să faci căsătorii şi ceremonii de înmormântare în 
acelaşi timp? E indecent. Întreaga Nomă ar vorbi despre 
asta. 

— Acum nu e timp de convenţii, spuse Esa. Mai ales că se 
pare că îmbălsămătorii vor rămâne permanent lângă noi. 
Toate astea sunt o binecuvântare pentru Ipy şi Montu... 
Afacerile le merg strună. 

— Şi-au mărit preţurile cu zece la sută! Imhotep se 
animase. Lacomii! Spun că operaţiile sunt mai costisitoare. 
— Ar putea să ne facă o reducere pentru cantitate! Esa 

zâmbi mucalit la propria-i glumă. 

— Mamă! Imhotep o privi îngrozit. Cu asta nu-i de glumit. 

— Viaţa însăşi e o farsă, Imhotep... Iar cea care râde la 
urmă e moartea. N-auzi asta la fiecare ospăț? Mănâncă, 
bea, înveseleşte-te căci ca mâine mori? Ei bine, asta se 
potriveşte de minune pentru noi, cei de-aici... Problema 
constă doar în cine-i cel ce va muri mâine. 

— E îngrozitor ce spui... Îngrozitor! Ce-i de făcut? 


— Să n-ai încredere în nimeni, spuse Esa. Asta e primul şi 
cel mai important lucru. Să n-ai încredere în nimeni. 

Henet începu să scâncească. 

— De ce te uiţi la mine... Eu sunt singura de încredere în 
casa asta. Am dovedit-o în toţi anii ăştia. N-o asculta, 
Imhotep. 

— Hai, hai, buna mea Henet... Se-nţelege că am încredere 
în tine. Doar îţi cunosc atât de bine inima sinceră şi 
devotată. 

— Nu cunoşti nimic, spuse Esa. Niciunul din noi nu 
cunoaşte nimic. Tocmai în asta constă pericolul în care ne 
aflăm. 

— Mă acuzi pe mine, se miorlăi Henet. 

— Nu pot să acuz. Nu ştiu şi n-am nici dovezi... Doar 
bănuieli. 

Imhotep îşi ridică iute privirea. 

— Pe cine... bănuieşti? 

Esa răspunse încet: 

— Am bănuit o dată... De două... De trei ori. Am să fiu 
sinceră, Imhotep. Prima dată l-am suspectat pe Ipy... Dar 
Ipy e mort, deci prima mea bănuială a fost greşită. Apoi am 
suspectat pe altcineva, dar, chiar în ziua în care a murit Ipy, 
mi-a venit în minte a treia bănuială... 

Se opri. 

— Hori şi Kameni sunt în casă? Trimite după ei, să vină 
aici... Da, aduceţi-o şi pe Renisenb din bucătărie. Să vină şi 
Kait şi Yahmose. Am de spus ceva pe care vreau să-l audă 
toată lumea. 

Esa se uită la familia adunată. Întâlni privirea blândă şi 
gravă a lui Yahmose, zâmbetul deschis al lui Kameni, 
neliniştea întrebătoare din ochii lui Renisenb, privirea 
placidă, lipsită de curiozitate a lui Kait, calmul ermetic al 
chipului gânditor al lui Hori, spaima iritantă a feţei 
schimonosite a lui Imhotep şi curiozitatea avidă şi, da, 
plăcerea din ochii lui Henet. 


Gândi: „Chipurile lor nu-mi spun nimic. Trădează doar o 
emoție de suprafaţă. Şi cu toate astea, dacă nu greşesc, 
între ei trebuie să fie un trădător”. 

Cu glas tare, zise: 

— Vreau să vă spun ceva tuturor... Dar mai întâi, mă voi 
adresa lui Henet, aici, de faţă cu toţi. 

Expresia lui Henet se schimbă. Din ochi îi dispăruseră 
curiozitatea şi plăcerea. Părea speriată. Protestă strident: 

— Mă suspectezi, Esa. Ştiam eu! Ai să mă acuzi iar, o biată 
femeie fără nici un sprijin, n-am să am cum să mă apăr. Voi 
fi condamnată... Condamnată fără drept de apel. 

— Nu fără drept de apel, zise ironic Esa şi-l văzu pe Hori 
zâmbind. 

Henet continuă tot mai isteric: 

— N-am făcut nimic... Sunt nevinovată... Imhotep, bunul 
meu stăpân, salvează-mă... 

Se aruncă la podea şi-i cuprinse genunchii. Imhotep 
începu să se înroşească de indignare şi-i mângâie liniştit 
creştetul. 

— Zău, Esa, nu permit... E o nedreptate... 

Esa i-o reteză scurt: 

— N-am formulat nici o acuzaţie... Eu nu acuz fără dovezi. 
Cer doar ca Henet să ne explice acum, tuturor, semnificaţia 
unor cuvinte pe care le-a rostit. 

— N-am spus nimic... Absolut nimic... 

— Ba da, ai spus, zise Esa. Ai spus cuvinte pe care le-am 
auzit cu urechile mele... Şi auzul meu e foarte bun chiar 
dacă vederea mi-e slabă. Ai spus că ştii ceva despre Hori. Ei 
bine, ce ştii despre Hori? 

Hori păru uşor surprins. 

— Da, Henet. Ce ştii despre mine? Spune s-auzim cu toţii. 

Henet se ridică şi-şi şterse ochii. Părea sigură pe ea şi 
sfidătoare. 

— Nu ştiu nimic. Ce-aş putea ştii? 

— Asta aşteptăm de la tine să ne spui, zise Hori. 

— Nu mai ţin minte ce-am spus. 


Esa interveni. 

— Am să repet propriile tale cuvinte. Ai spus că noi te 
dispreţuim, dar că tu ştii o grămadă de lucruri care se 
petrec în casa asta... Şi că înţelegi mai multe decât oamenii 
deştepţi ca Hori... lar apoi ai zis că, atunci când Hori te 
întâlneşte, se uită la tine de parcă n-ai existat, de parcă ar 
vedea ceva dincolo de tine, în spatele tău, ceva ce de fapt 
nu există acolo. 

— Întotdeauna se uită aşa la mine, zise Henet cu 
îndrăzneală. Parcă-aş fi o insectă, ceva ce practic nu 
contează. 

Esa rosti încet: 

— Mi-a rămas în minte frază asta... Ceva ce de fapt nu 
există acolo. Şi apoi Henet a spus: „Ar face mai bine să se 
uite la mine”. Pe urmă a vorbit despre Satipy, da, despre 
Satipy... Cât de deşteaptă se credea Satipy... Şi unde e 
Satipy acum...? 

Esa privi în jur. 

— Asta nu vă spune nimic la niciunul? Gândiţi-vă la 
Satipy... Satipy care e moartă... Şi ţineţi cont de faptul că 
trebuie să te uiţi la o persoană... Nu la ceva ce de fapt nu 
există acolo... 

Se lăsă o tăcere adâncă, apoi Henet începu brusc să ţipe. 
Era un țipăt puternic, ascuţit, asemănător unui țipăt de 
groază. Striga incoerent: 

— Eu nu... Salvează-mă... N-o lăsa, stăpâne... N-am spus 
nimic... Nimic. 

Imhotep explodă: 

— E ceva de neiertat, n-am să permit ca această biată 
femeie să fie terorizată şi acuzată. Ce-aveţi cu ea? Din cele 
ce-aţi spus nu reiese absolut nimic. 

Yahmose i se alătură, cu un glas din care lipsea obişnuita-i 
timiditate: 

— Tata are dreptate. Dacă aveţi vreo acuzaţie clară 
împotriva lui Henet, formulaţi-o! 

— Eu n-o acuz, răspunse Esa liniştită. 


Se sprijinea în baston, iar trupul părea să i se fi chircit. 
Vorbise încet şi apăsat. 

Autoritar, Yahmose se întoarse spre Henet. 

— Esa nu te acuză de a fi cauzat nenorocirile care s-au 
petrecut, însă, dacă am înţeles eu bine, crede că ştii 
anumite lucruri legate de ele pe care le ascunzi. De aceea, 
Henet, dacă ştii ceva despre Hori sau altcineva, e timpul să 
spui, aici, tuturor. Vorbeşte. Ce ştii? 

Henet scutură din cap. 

— Nimic. 

— Eşti sigură? Tăinuirea e periculoasă. 

— Nu ştiu nimic. Jur. Jur pe cei nouă zei din cer, pe zeiţa 
Maat, pe însuşi Ra. 

Henet tremura. Vocea ei avea o fermitate neobişnuită, 
suna speriată, dar sinceră. 

Esa o privi lung, atent. Capul îi căzu în piept. Îngână: 

— Ajutaţi-mă să mă întorc în camera mea. 

Hori şi Renisenb se apropiară repede de ea. 

Esa spuse: 

— Tu, nu, Renisenb. Merg cu Hori. 

Se sprijini de el şi o porniră spre încăperile ei. Privindu-l, 
văzu că faţa lui era aspră şi nefericită. Şopti: 

— E bine, Hori? 

— Ai fost imprudentă, Esa, foarte imprudentă. 

— Trebuia să ştiu. 

— Da... Dar ţi-ai asumat un risc teribil. 

— Ştiu. Prin urmare şi tu crezi ce cred şi eu? 

— Mă gândesc la asta de mai mult timp, numai că n-am 
nici o dovadă... Nici cea mai mică dovadă. Şi nici măcar 
acum, nici tu, Esa, n-ai nici o dovadă. Totul e în mintea ta. 

— Îmi ajunge că ştiu. 

— Asta poate însemna prea mult. 

— Ce vrei să spui? Oh, da, bineînţeles. 

— Păzeşte-te, Esa. De azi eşti în pericol. 

— Trebuie să acţionăm rapid. 

— Asta ştiu, însă ce putem face? Ne trebuie dovezi. 


— Ştiu. 

Nu putură să mai vorbească. Mica servitoare a Esei intră 
în fugă, şi veni spre stăpâna ei. Hori i-o lăsă în grijă şi ieşi. 
Chipul îi era grav şi încurcat. 

Mica servitoare sporovăia şi se învârtea în jurul Esei, însă 
aceasta abia dacă o băga în seamă. Se simţea bătrână, şi 
bolnavă, şi rece... Revăzu din nou, în minte, chipurile celor 
ce-o înconjuraseră. 

Doar o singură privire... O licărire de-o clipă de teamă şi 
intuiţiei... Se putuse ea înşela? Putea fi sigură că într- 
adevăr văzuse? Mai ales că era aproape oarbă... 

Da, era sigură. Mai grăitoare decât expresia feţei fusese 
brusca încordare a întregului trup... Tensiunea... 
Rigiditatea lui. Pentru o persoană, pentru o singură 
persoană numai, vorbele ei dezlânate avuseseră sens. 
Sensul acela desăvârşit, infailibil, care e adevărul. 

CAPITOLUL XIX. 

A doua lună de vară - ziua a 15-a 

— Acum totul depinde de tine, Renisenb. Ce ai de spus? 

Renisenb se uita încruntată când la tatăl său, când la 
Yahmose. Îşi simţea capul vuind ca un roi de albine. 

— Nu ştiu. 

Vocea îi era lipsită de inflexiuni. 

— În condiţii normale, continuă Imhotep, ar fi fost destul 
timp pentru discuţii. Mai sunt şi alţi pretendenți, ne-am fi 
putut gândi în tihnă până să ne stabilim la unul, la cel mai 
potrivit soţ pentru tine. Dar, acum totul e nesigur... Da, cum 
viaţa e nesigură... 

Vocea i se frânse. După o clipă, continuă: 

— Aşa stau lucrurile, Renisenb. Moartea ne dă târcoale la 
toţi trei. Lui Yahmose, ţie, mie. Care dintre noi va urma? 
Asta mă face să-mi pun problemele la punct. Dacă i s-ar 
întâmpla ceva lui Yahmose, tu, unica mea fiică o să ai nevoie 
de un bărbat care să stea lângă tine şi să administreze şi 
treburile domeniului, lucru pe care nu-l poate face o femeie. 
Căci cine ştie când îmi vine şi mie rândul? Cu îngrijirea 


copiilor lui Sobek l-am însărcinat, prin testament, pe Hori, 
pentru cazul în care n-ar mai fi în viaţă Yahmose... ca şi cu 
îngrijirea copiilor lui Yahmose... După cum chiar el a dorit... 
Ei, Yahmose? 

Yahmose aprobă. 

— Hori şi cu mine am fost mereu foarte apropiaţi. E ca şi 
cum ar face parte din familia mea. 

— Perfect, perfect, spuse Imhotep. În realitate, însă, nu 
face parte din familie. Acum va face parte Kameni. Ţinând 
cont de toate astea, el e cel mai potrivit soţ pentru 
Renisenb, în momentul de faţă. Deci, ce spui, Renisenb? 

Renisenb repetă: 

— Nu ştiu. 

Se simţea îngrozitor de obosită. 

— E frumos şi plăcut, eşti de acord? 

— Oh, da. 

— Dar nu vrei să te măriţi cu el? Întrebă blând Yahmose. 

Renisenb îi aruncă fratelui său o privire recunoscătoare. 

Era atât de hotărât să nu permită să fie grăbită sau 
presată să facă ceva ce nu vroia. 

— Adevărul e că nu ştiu ce vreau. Continuă repede: Ştiu că 
e o prostie, dar azi nu pot gândi. E... e din cauza tensiunii în 
care trăim. 

— Avându-l pe Kameni alături, te vei simţi protejată, spuse 
Imhotep. 

Yahmose îşi întrebă tatăl: 

— Consideri că Hori ar fi un posibil soţ pentru Renisenb? 

— Păi, da, e o posibilitate... 

— Soţia i-a murit pe când era foarte tânăr. Renisenb îl 
cunoaşte bine şi-l place. 

În timp ce cei doi vorbeau, Renisenb părea că visează. Se 
discuta despre căsătoria sa, şi Yahmose încerca s-o ajute să 
aleagă după dorinţa ei, însă ea se simţea tot atât de lipsită 
de viaţă ca şi păpuşa de lemn a lui Leti. 

Apoi vorbi brusc, întrerupându-le discuţia, fără măcar să fi 
auzit ce spuneau: 


— Mă voi mărita cu Kameni din moment ce credeţi că aşa 
e bine. 

Imhotep scoase un oftat de uşurare şi ieşi în grabă din 
sală. Yahmose se apropie de sora sa şi-i puse o mână pe 
umăr. 

— Îţi convine căsătoria asta, Renisenb? Vei fi fericită? 

— De ce n-aş fi? Kameni e chipeş, şi vesel, şi blând. 

— Ştiu. Yahmose părea nemulţumit şi îndoit. Dar ceea ce e 
important e fericirea ta, Renisenb. Nu-l lăsa pe tata să te 
forţeze să faci ceva ce nu vrei. Îl ştii cum e. 

— Oh, da, dacă-i vine vreo idee, trebuie să fim cu toţii de 
acord cu ea. 

— Nu neapărat. Yahmose vorbea ferm. Eu nu voi fi de 
acord atâta timp cât nu eşti şi tu de acord. 

— Oh, Yahmose, tu nu i te-ai opus niciodată tatălui nostru. 

— În cazul ăsta am s-o fac. Nu mă poate forţa să fiu de 
acord cu el, şi n-am să fiu. 

Renisenb îl privi lung. Ce hotărâtă şi fermă era faţa lui, 
atât de indecisă de obicei! 

— Eşti bun cu mine, Yahmose, spuse recunoscătoare. Însă 
n-aş vrea să abuzez de sentimentele tale. Viaţa pe care am 
trăit-o odată aici şi la care m-am întors cu atâta plăcere, nu 
mai e aceeaşi, timpurile alea s-au dus. Kameni şi cu mine ne 
vom făuri o nouă viaţă şi vom trăi ca frate şi soră. 

— Dacă eşti sigură că... 

— Sunt sigură, spuse Renisenb şi zâmbindu-i cu căldură 
ieşi din sală pe verandă. 

De acolo, traversă curtea. Lângă lac, Kameni se juca cu 
Teti. Renisenb se furişă mai aproape şi-i urmări, fără ca ei 
să-i remarce prezenţa. Kameni, vesel ca de obicei, părea să 
se bucure de joc tot atâta ca şi copila. Renisenb gândi 
mulţumită: „Va fi un tată bun pentru Leti”. 

Kameni întoarse capul, o văzu, şi se ridică râzând. 

— 'Teti şi cu mine am făcut din păpuşă un preot al lui Ka, 
iar el aduce ofrande şi participă la ceremoniile de la 
Mormânt. 


— Îl cheamă Meriptah, spuse Teti. Era foarte serioasă. Are 
doi copii şi un scrib ca Hori. 

Kameni râse. 

— Teti e foarte inteligentă. Şi e şi foarte frumoasă şi 
puternică. 

Ochii i se mutară de la fetiţă la Renisenb şi din privirea lui 
duioasă ea înţelese că se gândea la copiii pe care, într-o zi, 
îi vor avea împreună. 

Se înfioră uşor însă, în acelaşi timp simţi o undă bruscă de 
regret. I-ar fi plăcut ca în momentele acelea în ochii lui să fi 
văzut doar propria ei imagine. Gândi: „De ce n-o poate 
vedea decât pe Renisenb?” 

Apoi sentimentul dispăru şi-i zâmbi blând. 

— Mi-a vorbit tata despre... 

— Şi ai consimţit? 

Renisenb ezită un moment înainte de a răspunde. 

— Da, consimt. 

Vorbele fuseseră rostite, ăsta era sfârşitul. Totul era 
hotărât. Ar fi vrut să nu se simtă atât de obosită, de 
epuizată. 

— Renisenb? 

— Da, Kameni. 

— Vei călători cu mine pe Nil în barca plăcerii? Ăsta e un 
lucru pe care mereu mi l-am dorit să-l fac cu tine. 

Ce ciudat să-i spună asta! Din prima clipă în care îl văzuse 
se gândise la Nil, la o corabie, şi la faţa surâzătoare a lui 
Khay. Acum uitase faţa lui Khay, iar în locul lui, profilat pe 
argintul Nilului, ochii ei vedeau doar zâmbetul senin a lui 
Kameni. 

„Asta era moartea. Aşa lucra ea. Cândva ai simţit-o, ai 
suferit, acum doar spui c-ai suferit dar nu mai simţi nimic. 
Morţii sunt morţi. N-a mai rămas decât amintirea”. 

Da, dar există Ieti. Există viaţă şi o revenire la viaţă, aşa 
cum în fiecare an apele inundaţiilor duceau cu ele ceea ce 
era vechi, pregătind terenul pentru noile recolte. 


Ce spusese Kait: „Femeile din casă trebuie să se ajute 
între ele”. La urma urmei, ce era ea decât una din femeile 
casei... Renisenb sau alta... Ce importanţă avea... 

Auzi glasul lui Kameni... Insistent, uşor neliniştit. 

— La ce te gândeşti, Renisenb? Uneori pari a fi atât de 
departe... Ai să vii cu mine pe Nil? 

— Da, Kameni, voi veni. 

— O vom lua şi pe Leti. 

Totul era ca într-un vis, gândea Renisenb... Corabia şi 
Nilul, Kameni, ea şi Teti. Scăpaseră de moarte şi de teama 
de moarte. Acesta era începutul unei noi vieţi. 

Kameni vorbea, iar ea îi răspundea de parcă ar fi fost în 
transă. 

„Asta e viaţa mea” - gândea - „nu există scăpare...” 

Brusc, se întrebă uimită: „De ce am spus „scăpare,? 
Încotro aş fi putut zbura?” 

Şi din nou în faţa ochilor îi apăru mica încăpere de piatră 
de lângă Mormânt şi se văzu stând acolo cu un genunchi 
ridicat şi cu obrazul odihnindu-i-se pe braţul ce înlănţuia 
genunchiul. 

Gândi: „Acolo era ceva dincolo de viaţă... Asta este viaţa şi 
nu poţi scăpa de ea până la moarte...” 

Kameni priponi barca la țărm şi Renisenb sări pe mal. Apoi 
el o ridică pe Teti. Fetiţa îşi petrecu braţele după gâtul lui 
şi, din greşeală, îi rupse firul amuletei ce-o purta la gât. 
Aceasta căzu la picioarele lui Renisenb, care o ridică. Era o 
amuletă din chihlimbar şi aur, reprezentând semnul lui 
Ankh. 

Renisenb scoase un strigăt de regret. 

— E îndoită. Îmi pare rău. Ai grijă, zise când Kameni i-o luă 
din mână. Se poate rupe. 

Însă degetele lui puternice îndoiră şi mai mult amuleta, 
până o rupse în două. 

— Vai, ce-ai făcut? 

— O jumătate o iei tu, Renisenb, iar cealaltă rămâne la 
mine. Va fi ca un simbol al nostru... Va însemna că suntem 


jumătăţile aceluiaşi întreg. 

Întinse mâna să i-o dea, dar chiar în clipa în care ea fu pe 
cale s-o apuce, ceva îi străfulgeră mintea şi-şi ţinu 
răsuflarea. 

— Ce e, Renisenb? 

— Nofret. 

— Cum adică... Nofret? 

Renisenb vorbi cu o certitudine promptă. 

— Amuleta ruptă din caseta de bijuterii a lui Nofret. Tu ai 
fost cel care i-a dat-o... Tu şi Nofret... Acum înţeleg totul. 
De ce era atât de nefericită. Şi ştiu cine a pus caseta în 
camera mea. Ştiu tot... Să nu mă minţi, Kameni. Îţi spun că 
ştiu tot. 

Kameni nu protestă. Se uită serios la ea, fără să-şi plece 
privirea. Când vorbi, glasul îi era grav şi, poate pentru 
prima dată, zâmbetul îi dispăru de pe chip. 

— N-am să te mint, Renisenb. 

Se opri un moment încruntându-se uşor, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi ordoneze gândurile. 

— Într-un fel, îmi pare bine că ştii tot, Renisenb. Deşi nu e 
chiar ce crezi tu. 

— l-ai dat şi ei amuleta ruptă, exact cum voiai să mi-o dai 
şi mie, ca semn că eraţi jumătăţile aceluiaşi întreg. Sunt 
vorbele tale. 

— Eşti mânioasă, Renisenb, şi asta mă bucură pentru că 
îmi arată că mă iubeşti. Totuşi, trebuie să te fac să înţelegi. 
Nu eu i-am dat amuleta lui Nofret. Ea mi-a dat-o mie... 

Se opri, apoi continuă: 

— Poate nu mă crezi, însă ăsta e adevărul. Jur că aşa a 
fost. 

Renisenb rosti încetişor: 

— Nu spun că nu te cred. S-ar putea foarte bine să fie 
adevărat. 

În faţa ochilor îi apăru chipul întunecat, nefericit al lui 
Nofret. 

Kameni continuă repede, copilăreşte: 


— Încearcă să înţelegi, Renisenb. Nofret era foarte 
frumoasă. M-am simţit flatat şi încântat... Cine n-ar fi fost? 
Însă n-am iubit-o niciodată cu adevărat... 

În inima lui Renisenb apăru o ciudată undă de milă. Nu, 
Kameni n-o iubise pe Nofret... Însă Nofret îl iubise pe 
Kameni... Îl iubise cu disperare şi amărăciune. Se aflau 
chiar pe locul în care, în dimineaţa aceea, vorbise cu 
Nofret, oferindu-i prietenia şi afecțiunea ei. Îşi amintea 
foarte bine, prea bine, unda de ură şi nefericire pe care o 
emanase în acele clipe întreaga făptură a lui Nofret. Abia 
acum o înţelegea. Biata Nofret... Concubina unui bătrân 
înfumurat, cu inima măcinată de dragoste pentru un tânăr 
chipeş, nepăsător care nu se sinchisea de ea, prea puţin sau 
deloc. 

Kameni vorbea cu însufleţire. 

— Nu înţelegi, Renisenb, că din clipa în care am sosit aici 
şi te-am văzut m-am îndrăgostit de tine? Că din momentul 
acela nu m-am gândit la nimeni altcineva? Nofret a înţeles-o 
din plin. 

Da, gândi Renisenb, Nofret înţelesese. Din acel moment 
Nofret o urâse... lar Renisenb simţi că nu poate s-o 
condamne. 

— N-am vrut să scriu nici scrisoarea aceea către tatăl tău. 
N-am mai vrut să am nimic de a face cu tertipurile lui 
Nofret. Însă era dificil... Trebuie să înţelegi că era dificil. 

— Da, da, rosti Renisenb sâcâită. Toate astea nu contează. 
Singura care contează e Nofret. A fost foarte nefericită. 
Cred că te-a iubit foarte mult. 

— Ei bine, eu n-am iubit-o, răspunse nerăbdător Kameni. 

— Eşti crud. 

— Nu, sunt bărbat, asta-i tot. Dacă o femeie vrea să sufere 
din cauza mea, o priveşte, mă agasează, ăsta-i adevărul. Eu 
n-o vroiam pe Nofret. Te doream pe tine. Oh, Renisenb, poţi 
să fii supărată pe mine pentru asta? 

Renisenb zâmbi fără să vrea. 


— Să n-o lăsăm pe Nofret care e moartă să ne creeze 
probleme nouă, celor vii. Te iubesc, şi tu mă iubeşti şi nimic 
altceva nu mai contează. 

Da, gândi Renisenb, asta-i tot ce contează. 

Se uită la Kameni care stătea cu capul uşor aplecat într-o 
parte, şi cu o expresie rugătoare pe chipul său frumos, 
ştrengăresc. Părea foarte tânăr. 

Renisenb îşi zise: „Are dreptate. Nofret e moartă iar noi 
suntem vii. Acum îi înţeleg ura faţă de mine, şi-mi pare rău 
că a suferit, dar n-a fost vina mea. Şi n-a fost nici vina lui 
Kameni că n-a iubit-o pe ea, ci m-a iubit pe mine. Sunt 
lucruri care nu depind de voinţa noastră”. 

Teti, care se jucase pe țărm, veni spre mama sa şi o trase 
de mână. 

— Mergem acasă, acum? Mamă, mergem acasă? 

Renisenb oftă adânc. 

— Da, spuse, vom merge acasă. 

Porniră către casă, Teti alergând puţin mai în faţa lor. 
Kameni suspină mulţumit. 

— Eşti tot atât de bună pe cât eşti de frumoasă, Renisenb. 
Nimic nu s-a schimbat între noi, nu? 

— Nu, Kameni, nu s-a schimbat nimic. 

Vocea lui cobori: 

— Acolo, pe Nil, m-am simţit foarte fericit. Dar tu, 
Renisenb? 

— Şi eu am fost fericită. 

— Arătai fericită, însă păreai că te gândeşti undeva 
departe. Aş vrea să te fi gândit la mine. 

— Mă gândeam la tine. 

Îi luă mâna şi ea i-o lăsă. Kameni începu să cânte încet, în 
surdină. 

— Sora mea e ca un copac înflorit...” 

Îi simţi mâna tremurând într-a lui şi-i auzi ritmul tot mai 
iute al respirației şi, în sfârşit, fu satisfăcut. 

Renisenb o chemă pe Henet în camera sa. 


Henet intră ca o vijelie, dar se opri brusc când o văzu pe 
Renisenb lângă caseta de bijuterii deschisă, cu amuleta 
ruptă în mână. Chipul lui Renisenb era aspru şi mânios. 

— Tu ai pus caseta asta în camera mea, nu-i aşa Henet? Ai 
vrut să găsesc amuleta asta în camera mea, nu-i aşa Henet? 
Ai vrut ca, într-o zi, eu... 

— Să descoperi cine are jumătatea cealaltă? Văd că ai 
descoperit. Ei bine, întotdeauna e bine să ştii, Renisenb, nu- 
i aşa? 

Henet râse cu răutate. 

— Ai vrut ca descoperirea asta să mă doară, spuse 
Renisenb clocotind de mânie. Îţi face plăcere să chinui 
lumea, nu-i aşa, Henet? Niciodată nu spui nimic direct. 
Aştepţi... Până prinzi momentul cel mai potrivit. Ne 
urmăreşti pe toţi, nu-i aşa? Mereu ne-ai urât. 

— Ce tot spui, Renisenb? Sper că nu crezi ce spui. 

De data asta, însă, în glasul lui Henet nu mai există nici 
urmă de văicăreală, ci o abia reţinută notă de triumf 
viclean. 

— Ai fi vrut ca între mine şi Kameni să existe probleme. Ei 
bine, nu e nici un fel de problemă, totu-i perfect. 

— Asta-i foarte bine şi-i foarte drăguţ din partea ta că ştii 
să ierţi, Renisenb. Nu semeni deloc cu Nofret, nu-i aşa? 

— Să nu vorbim de Nofret! 

— Ba da, poate e mai bine să vorbim. Kameni e tot atât de 
norocos pe cât de arătos, nu-i aşa? A fost un noroc pentru el 
că Nofret a murit la timp. l-ar fi putut face o grămadă de 
necazuri şi l-ar fi influenţat şi pe tatăl tău. Ei nu i-ar fi 
plăcut deloc ca el să se însoare cu tine... Da, absolut deloc. 
De fapt, sunt sigură că ar fi găsit o cale ca să împiedice 
căsătoria asta. Fără îndoială, ar fi reuşit. 

Renisenb o privi cu dispreţ rece. 

— Întotdeauna ai avut o limbă veninoasă, Henet. Înţeapă 
ca un scorpion. Numai că pe mine nu mă poţi împiedica să 
fiu fericită. 


— Păi, asta-i grozav, nu? Trebuie să fii tare îndrăgostită. 
Oh, ce tânăr frumos este Kameni, şi ce cântece de dragoste 
minunate ştie să fredoneze. Întotdeauna obţine ceea ce 
vrea, nu se teme de nimic. Îl admir, zău că da! Pare atât de 
simplu şi cinstit. 

— Ce vrei să insinuezi, Henet? 

— Spun doar că-l admir pe Kameni. Sunt foarte convinsă 
că e simplu şi cinstit. Nu-i prefăcătorie. Toată afacerea asta 
seamănă foarte mult cu acele povestioare pe care le spun 
recitatorii prin bazare. Tânărul scrib sărac ce se însoară cu 
fata stăpânului şi împarte moşia cu ea trăind fericiţi până la 
adânci bătrâneţe. Nemaipomenit ce noroc au tinerii 
chipeşi! 

— Am avut dreptate, zise Renisenb. Ne urăşti. 

— Cum poţi să spui asta, Renisenb, când ştii cum v-am 
slujit pe toţi chiar de când a murit mama ta? 

În glasul lui Henet apăruse din nou nota aceea 
răutăcioasă, vicleană. 

Renisenb se uită la caseta de bijuterii şi, brusc, o altă 
certitudine îi veni în minte. 

— Tu ai fost cea care-a pus colierul cu lei de aur în caseta 
asta. Nu nega, Henet, sunt sigură de ce spun. 

Bucuria răutăcioasă a lui Henet se stinse. Păru dintr-o 
dată înspăimântată. 

— N-am avut încotro, Renisenb. Mi-a fost frică... 

— Cum adică... Frică? 

Henet se trase mai aproape şi cobori glasul. 

— Ea mi l-a dat... vreau să spun, Nofret. Oh, puţin înainte 
de a muri. Mi-a dat vreo două... Cadouri. Nofret era 
generoasă, să ştii. Oh, da, a fost întotdeauna darnică. 

— Eu aş spune că te-a plătit bine. 

— Nu-i frumos din partea ta să priveşti în felul ăsta 
lucrurile, Renisenb. Am să-ţi povestesc cum a fost. Mi-a dat 
colierul cu lei de aur şi o agrafă de ametist şi încă vreo două 
lucruri. Mai târziu, când a apărut băiatul cu povestea lui c- 
ar fi văzut o femeie ce purta acest colier... Ei bine, m-am 


speriat. M-am gândit că s-ar putea crede că eu am pus 
otravă în vinul lui Yahmose. De aceea am pus colierul în 
această casetă. 

— Oare aşa să fie, Henet? Ai spus tu vreodată adevărul? 

— Jur că-i adevărat, Renisenb. Mi-a fost frică... 

Renisenb o privi curioasă. 

— Tremuri, Henet. Arăţi de parcă şi acum ţi-ar fi frică. 

— Da, mi-e frică... Am motive să-mi fie. 

— De ce? Spune-mi. 

Henet îşi linse buzele subţiri. Privi cu teamă în toate 
părţile. Ochii îi erau ca ai unui animal hăituit. 

— Spune-mi, insistă Renisenb. 

Henet scutură din cap şi rosti cu o voce nesigură: 

— Nu e nimic de spus. 

— Ştii prea multe, Henet. Mereu ai ştiut prea multe. Asta 
ţi-a plăcut, dar acum a devenit periculos. N-am dreptate, 
Henet? 

Henet îşi scutură din nou capul. Apoi râse răutăcios. 

— Aşteaptă, Renisenb. Într-o zi, eu voi fi cea care ţine 
biciul în casa asta... Şi-am să lovesc cu el. Aşteaptă şi-ai să 
vezi. 

Renisenb îşi îndreptă spatele şi-şi înălţă capul. 

— Mie n-ai să-mi poţi face nimic, Henet. Mama nu te va 
lăsa să-mi faci vreun rău. 

Chipul lui Henet se schimbă... Ochii i se aprinseră. 

— Am urât-o pe mama ta. Întotdeauna am urât-o... Iar tu, 
care ai ochii ei... Glasul ei... Frumuseţea şi aroganţa ei... Le 
urăsc şi pe tine, Renisenb. 

Renisenb râse. 

— Te-am făcut în sfârşit s-o spui! 

CAPITOLUL XX. 

A doua lună de vară - ziua a 15-a. 

Bătrâna Esa îşi târa cu greu paşii spre camera sa. 

Era uimită şi foarte obosită. Îşi dădea seama că ăsta era 
ultimul dangăt de clopot al vieţii. Oboseala asta cumplită îi 
cuprinsese tot corpul, dar era conştientă că nu-i atinsese 


mintea. Însă trebuia să recunoască faptul că strădania de a- 
şi menţine intact, capacităţile mintale îi epuizase resursele 
fizice. 

Acum ştia din ce parte vine pericolul (era convinsă că ştie), 
şi totuşi mintea îi rămânea în continuare încordată. De când 
atrăsese în mod deliberat atenţia asupra sa, mai mult ca 
oricând, trebuise să se ferească. Dovada... Dovada... 
Trebuie să obţină dovada... Dar cum? 

Îşi dădea seama că vârsta lucrează împotriva ei. Era prea 
obosită ca să improvizeze... Să facă un efort mintal creativ. 
Singurul lucru de care era capabilă pentru a se apăra, era 
să rămână în alertă, să vegheze, să se păzească. 

Pentru că criminalul (nu-şi făcea iluzii în privinţa asta), era 
pregătit să ucidă din nou. 

Ei bine, ea nu vroia să fie următoarea victimă. Era sigură 
că metoda ce avea să fie folosită era otrăvirea. Violenţa n-ar 
fi fost convenabilă din moment ce nu era niciodată singură, 
ci întotdeauna înconjurată de servitori. Prin urmare, 
rămânea otrava, contase pe asta, astfel încât Renisenb era 
cea care îi pregătea mâncarea şi i-o servea. Îşi adusese în 
cameră un ulcior cu vin şi, după ce o sclavă îl testa, aştepta 
douăzeci şi patru de ore ca să fie sigură că n-avea nici un 
efect nociv. O făcuse pe Renisenb să mănânce şi să bea 
împreună cu ea, deşi nu se temea pentru Renisenb... Încă. 
Se putea ca pentru Renisenb să nu existe nici un pericol, 
niciodată. Totuşi, nu puteai fi sigur de nimic. 

La răstimpuri, stătea nemişcată, încercând să-şi pună în 
mişcare creierul obosit pentru a găsi mijloace de a dovedi 
adevărul, sau urmărindu-şi mica sclavă apretându-i şi 
împăturindu-i rochiile, sau reînşirându-i colierele şi 
brăţarile. 

În seara aceea se simţea foarte obosită. Trebuise să 
discute cu Imhotep, la cererea lui, despre căsătoria lui 
Renisenb, înainte de a vorbi el personal cu fiica sa. 

Imhotep, smochinit şi morocănos, era umbra celui de 
odinioară. Purtarea-i nu mai era atât de prețioasă şi 


autoritară. Acum se lăsa în voia dorințelor şi hotărârilor 
mamei sale. 

Cât despre Esa, ea fusese extrem de atentă, îngrozitor de 
atentă, să nu spună cuvântul nepotrivit. Uneori, viaţa poate 
atârna de un singur cuvânt stângaci. 

Da, în cele din urmă spusese că ideea căsătoriei era 
inteligentă, şi că nu mai era timp de căutat şi de ales un 
bărbat printre membrii familiilor importante din stat. În 
plus, cea care conta era linia maternă... Bărbatului 
revenindu-i doar rolul de administrator al averii ce ar fi 
moştenit-o Renisenb şi copii ei. 

Problema a constat în a alege între Hori - un bărbat 
integru, prieten vechi şi devotat, fiul unui mic fermier din 
vecinătate - şi tânărul Kameni cu pretenţiile lui de rudenie. 

Înainte de-a vorbi, Esa cântărise cu multă grijă situaţia. 
Un cuvânt greşit putea provoca dezastrul. 

Apoi îşi făcu publică părerea, cu întreaga forţă a 
personalităţii sale. Fără îndoială, spuse ea, Kameni este 
bărbatul potrivit pentru Renisenb. Anunţurile şi pregătirile 
pentru festivități - care aveau să fie mult reduse din cauza 
recentelor decese - urmau să se facă într-o săptămână. Asta 
numai dacă dorea şi Renisenb. Kameni era tânăr, frumos... 
Împreună puteau avea copii reuşiţi. Pe deasupra, cei doi se 
iubeau. 

„Ei bine, gândi Esa, am aruncat mănuşa morţii. Rezultatul 
se va stabili pe tabla de joc”. Prima mutare fusese făcută. 
Procedase cum crezuse că e mai bine. Dacă se hazardase... 
Ei bine, şi ei îi plăcea să joace, cum îi plăcuse şi lui Ipy. Viaţa 
nu era o problemă de siguranţă... ca să câştigi trebuia să 
rişti. 

Privi cu atenţie în jurul său când pătrunse în cameră. 
Examină în mod special ulciorul cu vin. Era astupat şi sigilat 
aşa cum îl lăsase. Întotdeauna îl sigila când părăsea camera 
şi-şi ţinea sigiliul atârnat după gât, în siguranţă. 

Da. Din punctul ăsta de vedere, nu există nici un risc. Esa 
cârâi cu o satisfacţie răutăcioasă. Nu era chiar atât de uşor 


să omori o bătrână. Bătrânele cunoşteau valoarea vieţii... Şi 
cunoşteau majoritatea capcanelor. Mâine... 

Îşi chemă servitoarea. 

— Unde e Hori? Ştii? 

Fata îi răspunse că, după plecarea ei, Hori era sus, în 
camera de lângă Mormânt. 

Esa aprobă satisfăcută. 

— Du-te la el şi spune-i că mâine dimineaţă, când Imhotep 
şi Yahmose vor fi pe câmp şi va fi şi Kameni cu ei, iar Kait va 
fi cu copiii lângă lac, să vină aici, la mine. Ai înţeles? 
Repetă! 

Mica servitoare repetă întocmai şi Esa o expedie. 

Da, planul ei era satisfăcător. O va trimite şi pe Henet 
după nişte sculuri de lână, aşa că va vorbi în deplină 
siguranţă cu Hori. Îl va pune la curent cu ceea ce avea să 
urmeze şi vor discuta deschis unul despre celălalt. 

Când fata se întoarse şi-i spuse că Hori primise mesajul şi 
că va face întocmai, Esa scoase un suspin de uşurare. 

Acum că pusese la punct lucrurile astea o năpădi o 
cumplită oboseală. 

Trimise fata să-i aducă o cutie cu cremă plăcut mirositoare 
şi apoi o puse să-i maseze membrele. 

Masajul o făcu să se simtă mai bine, iar unguentul îi mai 
alungă săgețile din oase. În cele din urmă se relaxă complet 
şi adormi... Şi odată cu ea, aţipise şi toate temerile ei. 

Se trezi mult mai târziu cu o stranie senzaţie de răceală. 
Picioarele, braţele, îi erau înţepenite şi parcă moarte... Era 
ca şi cum întreg corpul i se rigidizase. Simţea cum începe 
să-i amorţească şi creierul, paralizându-i voinţa şi cum 
amorţeala punea stăpânire pe inimă. 

Gândi: „Asta e moartea...” 

O moarte curioasă, survenită dintr-o dată, fără ca nimic s-o 
anunţe. 

Aşa mor bătrânii, îşi zise. 

Apoi o străfulgera un gând, o convingere de nezdruncinat. 
Asta nu era moartea firească! Acesta era Duşmanul care 


acţionase din umbră. 

Otravă... 

Dar cum? Când? Tot ce mâncase, tot ce băuse... Gustat, 
testat, păzit... Nu se putea strecura nici o greşeală, nu 
avusese cum. 

Atunci cum? Când? 

Cu ultimele licăriri ale inteligenţei, Esa se încăpăţână să 
pătrundă misterul. Trebuia să ştie... Trebuia... Înainte să 
moară. 

Simţea cum o răceală de gheaţă îi cuprinde inima... 
Răceala morţii, şi cum respiraţia îi devenea tot mai 
anevoioasă. 

Cum reuşise duşmanul s-o răpună? 

Şi brusc, ceva din trecut, fâlfâirea unei amintiri îi veni în 
ajutor. Pielea rasă a unui miel... Un bulgăre de grăsime 
mirositoare... O experienţă a tatălui său... Care dovedea că 
unele otrăvuri pot fi absorbite de piele. Lână grasă... 
Unguente preparate din lână grasă. În felul ăsta o învinsese 
duşmanul. Cutia ei cu cremă parfumată, atât de necesare 
unei femei egiptene. Acolo fusese otrava... 

Iar mâine... Hori... N-avea să afle... Ea nu mai avea cum 
să-i spună... Era prea târziu. 

Dimineaţa o mică sclavă înspăimântată alerga urlând prin 
casă că bătrâna ei stăpână murise în somn. 

Imhotep privea în jos, la trupul neînsufleţit al Esei. Avea 
chipul îndurerat, însă nu bănuitor. 

Mama lui, spuse el, murise de moarte naturală la o vârstă 
destul de înaintată. 

— Era bătrână. Da, era bătrână. Fără îndoială, îi venise 
timpul să plece la Osiris, toate problemele şi supărările ei îi 
grăbiseră sfârşitul. Se pare că a murit destul de liniştită. 
Mulţumesc lui Ra că, de data asta, moartea n-a mai fost 
cauzată de un om sau de un spirit rău. În cazul ăsta nu e 
vorba de violenţă, priviţi cât de împăcată pare. 

Renisenb plângea, iar Yahmose căuta s-o liniştească. 
Henet umbla de colo-colo dând din cap şi spunând că 


moartea Esei era o mare pierdere şi cât de devotată îi 
fusese ea, Henet, moartei. Kameni nu mai cânta şi arborase 
o mină îndurerată. 

Hori se uita lung la bătrâna moartă. Era chiar ora la care 
ar fi trebuit să se întâlnească. Se întreba ce anume voise să- 
i transmită în mod special. 

Nu încăpea nici un dubiu că avusese să-i spună ceva foarte 
important. N-avea s-o mai afle niciodată. Se gândi că, totuşi, 
ar putea ghici... 

CAPITOLUL XXI. 

A doua lună de vară - ziua a 16-a 

— Hori... A fost omorâtă? 

— Aşa cred, Renisenb. 

— Cum? 

— Nu ştiu. 

— Dar era atât de grijulie! Glasul fetei era în gardă. Îşi lua 
toate măsurile de siguranţă. Nu mânca şi nu bea nimic care 
să nu fi fost mai înainte gustat. 

— Ştiu, Renisenb. În acelaşi timp, însă, cred că a fost 
omorâtă. 

— Şi era cea mai înţeleaptă dintre noi... Cea mai 
deşteaptă! Era sigură că n-o să i se poată face nici un rău. 
Hori, trebuie să fie ceva magic, ceva făcut de vreun spirit 
rău. 

— Crezi asta pentru că e lucru cel mai la îndemână. Aşa 
sunt oamenii. Dar Esa n-ar fi crezut-o. Dacă a ştiut - înainte 
să moară, şi dacă n-a murit în somn - a ştiut că era opera 
unei persoane vii. 

— A ştiut şi cine era persoana? 

— Da. Şi-a expus prea deschis bănuielile. Devenise un 
pericol pentru duşman. Faptul că a murit demonstrează că 
bănuielile ei au fost corecte. 

— Şi ţi-a spus... Cine e? 

— Nu, nu mi-a zis. N-a menţionat niciodată vreun nume. 
Totuşi, sunt convins că ea şi cu mine gândeam la fel. 


— Atunci trebuie să-mi spui şi mie, Hori, în felul acesta mă 
voi putea apăra. 

— Nu, Renisenb, ţin prea mult la siguranţa ta ca să fac una 
ca asta. 

— Chiar sunt în siguranţă? 

Chipul lui Hori se întunecă. Spusse: 

— Nu, Renisenb, nu eşti în siguranţă. Nimeni nu este. Dar 
eşti mult mai în siguranţă aşa decât dacă ai şti adevărul... 
Căci atunci ai deveni o ameninţare care va trebui înlăturată 
imediat, cu orice risc. 

— Dar tu, Hori? Tu ştii. 

Hori o corectă: 

— Eu cred că ştiu. Dar eu n-am spus şi n-am arătat nimic. 
Esa a fost imprudentă. Ea a vorbit. A arătat încotro se 
îndreaptă bănuielile ei. N-ar fi trebuit s-o facă... I-am spus-o 
prea târziu. 

— Dar tu Hori... Dacă ţi se întâmplă ceva... 

Se opri. Îşi dădu seama că ochii lui Hori priveau ţintă într- 
ai ei. O privire adâncă, gravă, ce-i străpungea mintea şi 
inima... 

EI îi luă mâinile într-ale sale. 

— Să nu te temi pentru mine, micuță Renisenb... Totul va fi 
bine. 

Da, gândi ea, totul va fi bine dacă aşa spune Hori. Ce 
ciudat era sentimentul acela de mulţumire, de tihnă, de 
fericire calmă... Atât de plăcut şi îndepărtat ca şi distanţa 
de la Mormânt până la orizont - o distanţă în care nu 
existau reguli şi restricţii umane. 

Brusc, aproape brutal, se auzi spunând: 

— Mă mărit cu Kameni. 

Hori îi lăsă mâinile încet şi foarte firesc. 

— Ştiu, Renisenb. 

— Ei... Tata... Ei cred că aşa e cel mai bine. 

— Ştiu. 

Hori se îndepărtă. 


Zidurile curţii deveniră dintr-odată mai apropiate, 
glasurile ce răzbeau din casă şi din hambarele de grâu 
răsunară mai puternic şi mai zgomotos. 

În mintea lui Renisenb era doar un gând: „Hori pleacă...” 

Îl strigă timid: 

— Hori, unde te duci? 

— Pe câmp, cu Yahmose. E mult de lucru. Recoltatul se 
apropie de sfârşit. 

— Şi Kameni? 

— Kameni vine cu noi. 

Renisenb strigă: 

— Mi-e frică. Da, chiar în plină zi, cu toţi servitorii în jur şi 
cu Ra strălucind în cer, mi-e frică. 

EI se întoarse repede. 

— Să nu te temi, Renisenb. Îţi jur că n-ai de ce să te temi. 
Nu azi. 

— Dar mâine? 

— E destul de lungă şi ziua de azi... Şi îţi jur că nu te paşte 
nici un pericol. 

Renisenb îl privi încruntată. 

— Dar suntem în pericol? Yahmose, tata, eu? Nu eu sunt 
prima ameninţată... Asta vrei să spui? 

— Încearcă să nu te mai gândeşti la asta, Renisenb. Fac tot 
ce-mi stă în putere, deşi poate ai impresia că nu fac nimic. 

— Înţeleg, spuse Renisenb privindu-l gânditoare. Da, 
înţeleg. Yahmose va fi primul. Duşmanul a încercat cu 
otravă de două ori şi a dat greş. Va încerca şi a treia oară. 
De asta vrei să fii lângă el, să-l protejezi. Apoi va veni rândul 
tatălui meu şi al meu. Cine urăşte familia noastră într-atât 
încât... 

— Stt! Ar fi mai bine să nu vorbeşti despre asta. Ai 
încredere în mine, Renisenb. Încearcă să-ţi alungi frica din 
suflet. 

Renisenb îşi înălţă capul şi-l privi mândră. 

— Am încredere în tine, Hori. Tu n-ai să mă laşi să mor... 
Iubesc foarte mult viaţa şi nu vreau s-o părăsesc prea 


curând. 

— N-ai s-o părăseşti, Renisenb. 

— Nici tu, Hori. 

— Nici eu. 

Îşi zâmbiră unul altuia, apoi Hori plecă să-l caute pe 
Yahmose. 

Întinsă pe o parte, Renisenb o urmărea pe Kait. 

Kait îi ajuta pe copii să modeleze jucării din argilă, folosind 
apa din lac. Degetele ei frământau cu pricepere lutul, iar 
glasul său îi înconjura pe cei doi băieţei ai săi. Chipul său 
era ca de obicei, afectuos, plat, lipsit de expresie. Morţile 
violente şi teama permanentă din atmosferă păreau să n-o 
afecteze câtuşi de puţin: 

Hori îi ceruse lui Renisenb să nu se mai gândească, dar, în 
ciuda tuturor străduinţelor, Renisenb nu putea să-i dea 
ascultare. Dacă Hori ştia cine e duşmanul, dacă Esa ştiuse 
cine e duşmanul, nu vedea de ce nu ar şti şi ea. Poate era 
mai în siguranţă neştiindu-l, dar nu se putea complace în 
situaţia asta. Ea voia să-l ştie! 

Şi trebuie să fie foarte uşor... Da, foarte uşor să afle. Tatăl 
ei, în mod sigur, n-ar fi putut dori să-şi omoare copiii. Aşa că 
asta cădea. Cine rămânea? Rămâneau doar două persoane: 
Kait şi Henet. 

Două femei... Fără nici un motiv de a ucide. 

Totuşi, Henet îi ura pe toţi... Da, nu încăpea îndoială, 
Henet îi ura. Recunoscuse c-o ura pe Renisenb. De ce nu'i- 
ar fi urât la fel şi pe ceilalţi? 

Renisenb încercă să se pună în pielea lui Henet, să 
gândească la fel ca ea. În toţi aceşti ani a trăit, a muncit, şi- 
a afirmat devotamentul, a minţit, a spionat, a bârfit... A 
văzut-o pe încântătoarea doamnă trăind fericită alături de 
soţ şi copii. Pe când ea, repudiată de soţ, pierzându-şi 
unicul fiu... Da, ăsta putea fi un motiv. Era ca o rană 
provocată de-o săgeată, pe care Renisenb o văzuse cândva. 
Se vindecase şi braţul devenise tare la atingere. Şi apoi 
venise un doctor care, după rugăciunile de rigoare, înfipse 


un cuţit în braţul infectat şi înţepenit. Fusese ca şi cum s-ar 
fi rupt zăgazul unui râu. Un şuvoi puternic de puroi rău 
mirositor ţâşnise la suprafaţă... 

Poate şi în mintea lui Henet se petrecuse ceva asemănător. 
Amărăciunea şi umilinţa înnăbuşite prea repede, dar 
clocind otrava care avea să se reverse ca un talaz de ură şi 
venin. 

Dar îl ura Henet şi pe Imhotep? Cu siguranţă, nu. De ani 
de zile se învârtea în jurul lui linguşindu-l, flatându.-l... Iar el 
credea în ea. Era cert că tot acest devotament nu putea fi în 
întregime simulat. 

lar dacă îi era devotată, ar fi putut să-i provoace în mod 
deliberat atâta supărare şi durere? 

Ah, dar presupunând că-l ura şi pe el... Că-l urâse 
întotdeauna? Dacă toată linguşeala ei fusese doar un mod 
de-ai risipi bănuielile, neîncrederea? Dacă Imhotep era cel 
pe care-l ura cel mai tare? În cazul ăsta, ce plăcere mai 
mare decât asta ar fi putut avea o minte bolnavă? Să-l facă 
să-şi vadă copiii murind unul câte unul... 

— Ce s-a întâmplat, Renisenb? Kait o privea lung. Arăţi 
foarte ciudat. 

Renisenb se ridică. 

— Mă simt ca şi cum mi-ar veni să vomit, răspunse. 

Într-un fel, era adevărat. Tabloul pe care şi-l imaginase îi 
crease o puternică stare de ameţeală. 

Kait luă vorbele ca atare. 

— Ai mâncat prea multe curmale verzi... Sau poate peştele 
ţi-a căzut greu. 

— Nu, n-are legătură cu ce-am mâncat. E din cauza 
întâmplărilor prin care trecem. 

— Oh, de asta! 

Exclamaţia lui Kait era atât de nonşalantă, încât Renisenb 
se uită lung la ea. 

— Dar ţie nu ţi-e frică, Kait? 

— Nu, nu cred. Kait se gândi o clipă. Dacă i s-ar întâmpla 
ceva lui Imhotep, copiii vor trece sub protecţia lui Hori. 


Hori e cinstit. El le va păzi moştenirea. 

— Asta o va face Yahmose. 

— Şi Yahmose va muri. 

— Kait spui atât de calmă una ca asta! Chiar nu-ţi pasă? 
Vreau să spun... Nu-ţi pasă dacă tata şi Yahmose or să 
moară? 

Kait reflectă câteva momente, apoi ridică din umeri. 

— Suntem acum între noi, între femei... Hai să fim sincere. 
Întotdeauna am considerat că Imhotep e tiranic şi nedrept. 
S-a comportat de-a dreptul revoltător atunci, când cu 
concubina lui, lăsându-se influenţat de ea, să-şi 
dezmoştenească fiii care erau din carnea şi sângele lui. Nu 
mi-a plăcut niciodată Imhotep. Cât despre Yahmose, e un 
nimic. Satipy făcea ce vroia din el. Mai târziu, după ce ea s- 
a dus, devine autoritar şi dă ordine. Întotdeauna îi va aranja 
pe copiii lui, nu pe-ai mei, ceea ce e firesc. Aşa că, dacă ar 
muri, ar fi mai bine pentru copiii mei... Aşa văd eu 
problema. Hori nu are copii şi e drept. Tot ce s-a petrecut e 
într-adevăr tulburător... Dar după ce m-am gândit mai 
profund, mi-am dat seama că tot răul e spre bine. 

— Kait, poţi vorbi în felul ăsta... Calm, rece? Când chiar 
soţul tău, pe care l-ai iubit, a fost omorât primul? 

Peste chipul lui Kait trecu o expresie vagă, nedefinită. Îi 
aruncă lui Renisenb o privire ce părea să conţină un anumit 
dispreţ ironic. 

— Uneori parc-ai fi Teti, Renisenb. Zău, parcă n-ai avea 
minte! 

— Tu n-ai purtat doliu după Sobek. Renisenb rosti 
cuvintele încetişor. Nu, am remarcat asta. 

— Hai, Renisenb, am respectat obiceiurile. Ştiu cum 
trebuie să se poarte o proaspătă văduvă. 

— Da... Asta a fost tot... Deci... Înseamnă... Că nu l-ai iubit 
pe Sobek? 

Kait ridică din umeri. 

— De ce să-l fi iubit? 

— Kait! A fost soţul tău... [i-a dăruit copii. 


Chipul lui Kait se îmblânzi. Se uită în jos la cei doi băieţei 
murdari de pământ şi apoi la Ankh care gângurea şi se 
clătina pe picioruşe. 

— Da, mi-a dăruit copii. Pentru asta îi mulţumesc. Dar în 
rest, ce-a fost el? Un mascul chipeş care a alergat mereu 
după alte femei. Nu şi-a adus în casă, în mod decent, o soră, 
vreo persoană modestă care ne-ar fi fost de ajutor tuturor. 
Nu, el se ducea la case deocheate, cheltuind o groază de 
bani, bând peste măsură şi alegându-şi cele mai costisitoare 
dansatoare. Imhotep a făcut bine că l-a ţinut din scurt şi i-a 
cerut socoteală pentru toate cheltuielile. Cum aş fi putut 
iubi şi respecta un astfel de om? Şi-apoi, ce sunt bărbaţii? 
Nu-s buni decât să procreeze, atâta tot. Însă tăria rasei o 
dau femeile. Noi, Renisenb, noi suntem forţa copiilor noştri. 
Cât despre bărbaţi... Lasă-i să procreeze şi să moară cât 
mai repede... 

Dispreţul şi dezaprobarea din vocea lui Kait sunase ca un 
instrument muzical. Chipul său urât era transfigurat. 

Renisenb gândi înspăimântată: „Kait e puternică. Dacă e 
proastă, prostia lucrează în favoarea ei. Urăşte şi 
dispreţuieşte bărbaţii. Trebuia s-o ştiu. Am mai văzut-o 
odată privindu-i în felul acesta... Dispreţuitor şi ameninţător 
totodată. Da, Kait e puternică...” 

Fără să vrea, ochii lui Renisenb căzură pe mâinile lui Kait. 
Frământau şi modelau lutul... Mâini puternice şi 
muşchiuloase, şi în timp ce Renisenb le privea lucrând, 
gândul îi fugi la Ipy şi la mâinile puternice care-i ţinuseră 
capul sub apă fără îndurare. Da, mâinile lui Kait ar fi putut 
face asta... 

Micuța Ankh căzu şi se înţepă într-un spin, începând să 
ţipe. Kait alergă la ea. O ridică în braţe şi o strânse la piept, 
căutând s-o liniştească. Chipul ei era acum numai iubire şi 
duioşie. Henet veni în fugă dinspre verandă. 

— Ce s-a întâmplat? De ce plânge aşa de tare? Credeam... 

Se opri dezamăgită. Faţa-i ascuţită, meschină, 
duşmănoasă, căzu de parcă sperase o nouă catastrofă. 


Renisenb se uită când la una, când la alta. 

Pe chipul uneia era ură. Pe al celeilalte, iubire. Care era 
mai primejdioasă, se întrebă ea? 

— Yahmose, ai grijă, fereşte-te de Kait. 

— De Kait? Yahmose era profund nedumerit. Dragă 
Renisenb... 

— Ascultă ce-ţi spun, e periculoasă. 

— Blânda noastră Kait? Ea a fost întotdeauna o femeie 
moale, cam prostuţă... 

Renisenb îl întrerupse. 

— Nu e nici moale, nici supusă. Mi-e frică de ea, Yahmose. 
Am vrut să te previn şi pe tine. Păzeşte-te. 

— De Kait? Yahmose tot nu credea. N-o văd deloc pe Kait 
semănând în jur numai moarte. N-are cap pentru asta. 

— Nu cred că-ţi trebuie minte pentru aşa ceva. E suficient 
sa ai nişte cunoştinţe despre otrăvuri, atâta tot. Şi tu ştii că 
astfel de cunoştinţe există îi anumite familii. Decocturile din 
ierburi care dau vigoare tot pe baza acestor cunoştinţe se 
prepară. Ele se transmit prin generaţii de la mamă la fiică. 
Asta e o treabă pe care Kait putea foarte uşor s-o înveţe. 
Ştii doar că ea le prepară medicamentele copiilor când sunt 
bolnavi. 

— Da, e adevărat. Yahmose căzuse pe gânduri. 

— Şi Henet e o femeie rea, continuă Renisenb. 

— Henet... Da. Nu ne-a plăcut niciodată. De fapt, numai 
pentru că tata o protejează... 

— Tata se înşeală în privinţa ei. 

— S-ar putea. Îl linguşeşte. 

Renisenb îl privi surprinsă. Era pentru prima dată când îl 
auzea pe Yahmose pronunţând o frază critică la adresa lui 
Imhotep. Întotdeauna păruse fascinat de tatăl său. 

Renisenb înţelege că acum Yahmose începuse să preia 
treptat conducerea. În ultimele săptămâni Imhotep 
îmbătrânise cu ani. Nu mai era capabil să dea ordine sau să 
ia decizii. Chiar starea sa fizică, părea să se fi înrăutățit. 


Petrecea ore întregi privind în gol, cu ochii lipsiţi de orice 
expresie. Uneori părea că nu înţelege ce i se spunea. 

— Crezi că ea... Renisenb se opri. Privi în jur şi continuă: 
Tu crezi că ea e cea care...? 

Yahmose o apucă de braţ. 

— Taci, Renisenb, de astfel de lucruri e mai bine să nu 
vorbeşti... Nici măcar în şoaptă. 

— Atunci şi tu crezi... 

Yahmose spuse încet şi repede: 

— Nu mai spune nimic. Avem nişte planuri. 

CAPITOLUL XXII. 

A doua lună de vară - ziua a 17-a. 

Ziua următoare era sărbătoarea Lunii Noi. Imhotep fu 
nevoit să meargă sus, la Mormânt, să aducă ofrande. 
Yahmose îl rugase să-l lase pe el să se ocupe de asta, însă 
Imhotep fu neînduplecat. Cu un aer ce părea o jalnică 
parodie a prestanţei sale de altădată, murmurase: „Dacă nu 
supraveghez eu însumi lucrurile, cum aş putea fi sigur că 
nu au fost făcute treburile? Mi-am uitat eu vreodată 
îndatoririle? Nu eu vă întreţin pe toţi, nu eu sunt capul 
familiei?” 

Se opri. Iloţi? 'Toţi?... Ah, am uitat... Bravii mei fii... 
Frumosul meu Sobek... Deşteptul şi iubitul meu Ipy. Au 
plecat de lângă mine. Yahmose şi Renisenb... Fiul meu drag 
şi fata mea iubită... Voi încă mai sunteţi cu mine... Dar până 
când... Cât...? 

— Sperăm că mulţi ani de-acum înainte, spuse Yahmose. 

Vorbea cam tare, ca şi cum ar fi vorbit cu un surd. 

— Eh? Ce? Imhotep părea să fi căzut în transă. Apoi vorbi 
brusc şi surprinzător. 

— Asta depinde de Henet, nu-i aşa? Da, depinde de Henet. 

Yahmose şi Renisenb schimbară priviri între ei. 

Renisenb zise blând şi limpede: 

— Nu înţeleg, tată. 

Imhotep bolborosi ceva neinteligibil. Apoi, cu o voce puţin 
mai ridicată, dar cu privirea absentă şi goală, spuse: 


— Henet mă înţelege. Întotdeauna m-a înţeles. Ea ştie ce 
răspunderi mari am... Cât de grele... Da, cât de grele... Şi 
mereu ingratitudine... De aceea trebuie să existe răsplată. 
Asta cred că e practic stabilit. Obrăznicia trebuie pedepsită. 
Henet a fost mereu modestă, supusă şi devotată. Va fi 
recompensată... 

Se îmbăţoşă şi rosti pompos: 

— Mă înţelegi, Yahmose. Henet va avea tot ce-şi va dori. 
Ordinele ei vor fi executate! 

— Dar pentru ce toate astea, tată? 

— Pentru că aşa vreau eu. Pentru că, dacă dorinţele lui 
Henet vor fi îndeplinite, nu vor mai fi şi alţi morţi în casa 
asta... 

Dădu cu hotărâre din cap şi se îndepărtă, lăsându-i pe 
Yahmose şi Renisenb privind unul la altul uimiţi şi alarmaţi. 

— Ce-a vrut să însemne asta, Yahmose? 

— Nu ştiu, Renisenb. Am câteodată impresia că tata nu 
mai ştie ce spune sau ce face... 

— Nu... Poate că nu. Însă eu cred, Yahmose, că Henet ştie 
foarte bine ce spune şi ce face. Chiar zilele trecute mi-a 
spus că, foarte curând, ea va ţine biciul în casa asta şi-l va 
face să plesnească. 

Se priviră în tăcere, apoi Yahmose îşi puse blând mâna pe 
braţul ei. 

— N-o mânia. Îţi arăţi prea deschis sentimentele, 
Renisenb. Ai auzit ce-a spus tata? Dacă facem ce vrea 
Henet... Nu vor mai fi alţi morţi în casa asta... 

Henet stătea pe vine în una din cămări şi număra 
cearşafurile. Erau cearşafuri vechi şi ea ţinea 
numărătoarea trăgând semne pe peretele de lângă ea. 

„Ashayet, murmură ea, cearşafurile lui Ashayet, marcate 
cu anul când a venit aici... Ea şi cu mine, amândouă... E 
mult de-atunci. Mă întreb dacă ştii, Ashayet, la ce vor fi 
folosite cearşafurile tale acum?” 

Îşi întrerupse chiotul şi se uită peste umăr tresărind. 

Era Yahmose. 


— Ce faci, Henet? 

— Îmbălsămătorii mai au nevoie de cearşafuri. Au folosit 
mormane întregi de cearşafuri. Numai ieri au folosit sute de 
coţi. E îngrozitor modul în care aceste înmormântări dau o 
altă utilizare cearşafurilor! Trebuie să le folosim pe astea 
vechi. Sunt de bună calitate şi nu-s prea uzate. Sunt 
cearşafurile mamei tale, Yahmose... Da, ale mamei tale... 

— Cine ţi-a spus să le iei pe astea? 

Henet râse. 

— Imhotep a lăsat totul pe seama mea. N-a trebuit să 
întreb. El are încredere în sărmana Henet. Ştie că are grijă 
ca totul să fie făcut cum trebuie. De-a lungul timpului m-am 
ocupat de mai toate treburile din casa asta. Cred că acum... 
Mi-a venit rândul să-mi primesc răsplata! 

— Se pare că aşa e, Henet. Tonul lui Yahmose era moderat. 
Tata a spus că - făcu o pauză - totul depinde de tine. 

— Aşa a spus? Ce plăcut e să auzi asta... Dar poate cătu, 
Yahmose, nu gândeşti ca el, ei? 

— Ei bine... Nu prea. Glasul lui Yahmose era încă stăpânit, 
însă ochii lui o priveau fix. 

— Cred c-ar fi mai bine să-l asculţi pe tatăl tău, Yahmose. 
Nu vrem să mai avem... Necazuri, nu-i aşa? 

— Nu prea înţeleg... Vrei să spui: „şi alţi morţi?” 

— Vor mai fi morţi, Yahmose. Oh, da... 

— Cine va fi următorul, Henet? 

— Ce te face să crezi că ştiu asta? 

— Faptul că ştii o grămadă de lucruri. De exemplu, zilele 
trecute ai ştiut că Ipy urma să moară... Eşti foarte isteaţă, 
nu-i aşa Henet? 

Henet rânji. 

— Deci ai început să-ţi dai seama! Nu mai sunt sărmana, 
proasta Henet. Acum sunt cea care ştie. 

— Ce spui, Henet? 

Vocea lui Henet se schimbă. Era joasă şi tăioasă. 

— Ştiu că în sfârşit pot să fac ce vreau în casa asta. Nimeni 
n-o să mă mai oprească. Imhotep deja mi-a dat mână liberă. 


Şi tu vei face la fel, nu, Yahmose? 

— Dar Renisenb? 

Henet râse. Un râs răutăcios, aproape un cârâit. 

— Renisenb nu va fi aici. 

— Crezi că următoarea care va muri va fi Renisenb? 

— Tu ce crezi, Yahmose? 

— Aştept să aud de la tine. 

— Poate am vrut să spun doar că Renisenb se va căsători şi 
va pleca departe. 

— Ce-ai vrut să spui în realitate, Henet? 

Henet chicoti. 

— Esa a spus, odată, că limba mea e periculoasă. Poate 
chiar e! 

Începu să râdă ascuţit, clătinându-se când într-o parte, 
când în alta pe genunchi. 

— Ei, Yahmose, ce zici? Am să fac în sfârşit ce-am să vreau 
în casa asta? 

Înainte de-ai răspunde, Yahmose o studie câteva clipe. 

— Da, Henet. Eşti foarte deşteaptă. Ai să faci ce ai să vrei. 

Se întoarse şi dădu de Hori care venea dinspre sala 
principală. 

— lată-te, Yahmose. Te aşteaptă Imhotep. E timpul să 
mergeţi sus, la Mormânt. 

Yahmose dădu din cap. 

— Da, vin. Îşi cobori glasul. Hori... Cred că Henet e 
nebună... E stăpânită complet de spirite rele. Încep să cred 
că ea e răspunzătoare de toate câte s-au întâmplat. 

Hori se gândi câteva clipe înainte de a vorbi cu glasul său 
calm şi detaşat. 

— Cred că-i o femeie ciudată... Şi rea. Yahmose îşi cobori şi 
mai mult glasul: 

— Hori, cred că Renisenb e în pericol. 

— Din cauza lui Henet? 

— Da. Tocmai mi-a spus că, probabil, Renisenb va fi 
următoarea care... Va pleca. 

Glasul nervos al lui Imhotep răzbătu până la ei. 


— Am să aştept toată ziua? Ce fel de purtare e asta? 
Nimeni nu mă mai respectă. Nimeni nu ştie cât sufăr. Unde 
e Henet? Henet mă înţelege. 

Dinspre cămară se auzi chicotul ascuţit şi triumfător al lui 
Henet. 

— Ai auzit, Yahmose? Henet! Singura e Henet! Yahmose 
spuse liniştit: 

— Da, Henet, am auzit. Acum tu eşti cea puternică. Iu şi 
tata şi eu... Toţi trei, împreună... 

Hori ieşi să-l caute pe Imhotep. Yahmose mai schimbă 
câteva vorbe cu Henet care îl aprobă cu faţa strălucitoare, 
savurându-şi triumful. 

Apoi Yahmose se alătură lui Hori şi Imhotep, cerându-şi 
scuze pentru întârziere, şi cei trei bărbaţi se îndreptară 
împreună spre Mormânt. 

Pentru Renisenb ziua trecu foarte greu. 

Nu avea astâmpăr, umbla de colo-colo prin casă, ba ieşea 
pe verandă, ba chiar înapoi, ca apoi să iasă iar şi să se ducă 
până la lac şi din nou să revină în casă. 

Pe la prânz Imhotep se întoarse şi, după ce-i fu servită 
masa, ieşi pe verandă şi veni lângă Renisenb. 

Renisenb stătea ca de obicei cu braţele petrecute după 
genunchi şi, din când în când, privea în sus la chipul tatălui 
său. Acesta era absent şi inexpresiv. Imhotep vorbea puţin. 
O dată sau de două ori oftă adânc. 

O dată se ridicase şi trimisese după Henet, însă ea tocmai 
plecase cu cearşafurile la îmbălsămători. 

Renisenb îl întrebă unde erau Hori şi Yahmose. 

— Hori s-a dus în lanul de în să verifice ceva. Yahmose e pe 
plantaţii. Acum totul e pe umerii lui... Păcat de Sobek şi Ipy! 
Băieţii mei... Frumoşii mei băieţi... 

Renisenb încercă repede să schimbe subiectul. 

— Nu poate Kameni să supravegheze lucrătorii? 

— Kameni? Cine e Kameni? N-am nici un fiu cu numele 
ăsta. 

— Kameni, scribul. Kameni care-mi va fi soţ. 


Imhotep o privi lung. 

— Soţul tău, Renisenb? Dar tu o să te măriţi cu Khay. 

Renisenb oftă şi nu spuse nimic. Părea o cruzime să 
încerce să-l readucă la realitate. Totuşi, după un timp, 
Imhotep îşi reveni şi exclamă brusc. 

— Desigur, Kameni! S-a dus să-i transmită nişte 
instrucţiuni berarului. Trebuie să merg să mă întâlnesc cu 
el. 

Se ridică şi plecă, vorbind de unul singur, dar cu ceva din 
vechea lui prestanţă, care o amuză pe Renisenb. 

Poate că pierderea lui de memorie era doar temporară. 

Renisenb privi în jur. Era ceva sinistru în tăcerea care 
domnea azi în casă şi în curte. Copiii se jucau în cealaltă 
parte a lacului. Kait nu era cu ei şi Renisenb se întrebă 
unde ar fi. 

Tocmai atunci Henet ieşi pe verandă. Privi în jur, apoi se 
strecură lângă Renisenb. Redevenise vechea Henet, 
plângăreaţă şi umilă. 

— Am aşteptat să te găsesc singură, Renisenb. 

— De ce, Henet? 

Henet îşi cobori vocea. 

— Am un mesaj pentru tine... De la Hori. 

— Ce mesaj? 

— Glasul lui Renisenb era nerăbdător. 

— Îţi cere să te duci sus, la Mormânt. 

— Acum? 

— Nu. Să fii acolo cu o oră înainte de apusul soarelui. Ăsta 
era mesajul. Dacă n-o să fie acolo, te roagă să-l aştepţi. A 
spus că-i ceva important. 

Henet făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Am aşteptat până am reuşit să te prind sigură... ca să 
nu audă nimeni ce aveam să-ţi spun. 

Henet se furişă înăuntru. 

Renisenb simţi un fel de uşurare. Gândul că o să 
regăsească tihna şi pacea de sus, de lângă Mormânt, îi dădu 
o senzaţie de bucurie. Se înviorase că-l va întâlni pe Hori şi 


vor putea vorbi deschis, nestingheriţi. Singurul lucru care o 
surprindea oarecum era faptul că Hori îi încredinţase 
tocmai lui Henet mesajul. 

Oricum, oricât de răutăcioasă era Henet, îi adusese totuşi 
mesajul la timp. 

„Şi de ce mi-ar fi frică tot timpul de Henet?' - se întrebă ea 
- „Sunt mai puternică decât ea”. 

Se îndreptă, mândră. Se simţea tânără şi încrezătoare şi 
plină de viaţă... 

După ce-i transmise lui Renisenb mesajul, Henet se 
întoarse din nou în cămara cu lenjerie. Râdea încetişor, 
pentru sine. 

Se aplecă din nou peste mormanul de cearşafuri. 

— Curând o să mai trebuiască cearşafuri, spuse. Auzi, 
Ashayet? Acum eu sunt stăpâna şi-ţi spun că cearşafurile 
tale vor înfăşura încă un trup. Şi al cui trup crezi tu că va fi? 
Ha, ha! Nu mai eşti în stare să mai faci ceva, nu-i aşa? Tu şi 
fratele mamei tale, Nomarhul! Dreptate? Ce dreptate poţi 
tu să faci pe lumea asta? Răspunde-mi! 

Din spatele mormanelor de cearşafuri se auzi o mişcare. 
Henet întoarse capul pe jumătate. 

În momentul acela o bucată mare de pânză o învălui, 
astupându-i gura şi nasul. O mână neîndurătoare înfăşură 
tot mai strâns pânza în jurul trupului ei, bandajând-o ca pe- 
un cadavru, până când încetă să se mai zbată... 

CAPITOLUL XXIII. 

A doua lună de vară - ziua a 17-a. 

Renisenb stătea în uşa camerei de piatră, urmărind 
curgerea Nilului, pierdută într-o plăcută reverie. 1 se părea 
că trecuse foarte mult timp de când stătuse prima oară aici, 
curând după întoarcerea în casa părintească. Fusese ziua în 
care declarase atât de veselă că totul era neschimbat, că 
toate din casă erau exact la fel cum le lăsase când plecase, 
în urmă cu opt ani. 

Îşi amintea cum Hori îi spusese că ea însăşi nu mai era 
aceeaşi Renisenb care plecase cu Khay şi cum îi răspunsese 


ea, încrezătoare, că în curând avea să fie. 

Apoi Hori începuse să-i vorbească despre schimbările care 
vin din interior, despre stricăciunile care nu pot fi văzute 
din afară. 

Acum înţeleg câte ceva din ceea ce fusese în mintea lui 
când îi spusese asta. El încercase s-o pregătească. Ea 
fusese atât de naivă, atât de oarbă... Crezuse cu atâta 
uşurinţă în calităţile exterioare ale familiei sale. 

Sosirea lui Nofret îi deschisese ochii... 

Da, venirea lui Nofret. Totul era legat de asta. 

Odată cu Nofret venise şi moartea... 

Indiferent dacă Nofret fusese rea, sau nu, certe că ea 
adusese cu sine răul... 

Şi răul încă mai era printre ei. 

În ultimul timp, Renisenb trăise cu convingerea că spiritul 
lui Nofret era cauza tuturor nenorocirilor. 

Nofret, răutăcioasă şi moartă... 

Sau Henet, răutăcioasă şi vie... Dispreţuitoarea Henet, 
plângăreaţa şi linguşitoarea Henet. 

Renisenb se înfioră, se scutură, apoi se ridică încet în 
picioare. 

Nu-l mai putea aştepta pe Hori. Soarele era pe punctul de- 
a apune. De ce nu venise, se întrebă ea? 

Mai aruncă o privire în jur, apoi începu să coboare poteca 
ce ducea în vale. 

La ora aceea era multă linişte. Linişte şi frumuseţe, gândi 
ea. Ce l-o fi reţinut pe Hori? Dacă ar fi venit, ar fi fost cel 
puţin împreună la ora asta... ar fistat o oră alături. 

Ore ca astea n-aveau să mai fie. Curând, când va fi soţia lui 
Kameni... 

Vroia cu adevărat să se mărite cu Kameni? Ca printr-un 
şoc, Renisenb se simţi brusc eliberată de amorţeala ce-o 
ţinuse captivă atâta timp. Se simţea ca un om trezit dintr-un 
coşmar. Prinsă în ghearele fricii şi a nesiguranţei, acceptase 
tot ce i se propusese. 


Acum însă era din nou ea, Renisenb, şi dacă se mărita cu 
Kameni o făcea pentru că asta era dorinţa ei şi nu pentru că 
familia i-o impunea. Kameni cu faţa lui frumoasă, 
surâzătoare! Îl iubea, nu-i aşa? De asta urma să se mărite 
cu el. 

Aici, sus, la ceasul acesta al înserării, totul era limpezime 
şi adevăr. Nu exista confuzie. Ea era Renisenb, păşind 
deasupra lumii, senină şi curajoasă, în sfârşit ea însăşi. 

Nu-i spusese ea odată lui Hori că trebuie să coboare 
singură această potecă la ora morţii lui Nofret? Indiferent 
că-i era sau nu frică, trebuia să meargă singură. 

Ei bine, chiar asta făcea acum. Era chiar ora la care ea şi 
Satipy descoperiseră trupul lui Nofret şi aproximativ 
aceeaşi oră la care Satipy, la rândul ei coborâse poteca şi se 
uitase brusc înapoi... Şi-şi văzuse cu ochii soarta. 

Era chiar în acelaşi loc. Ce auzise Satipy de întorsese atât 
de brusc capul? 

Paşi? 

Paşi... Dar Renisenb chiar auzea paşi în urma sa, pe 
potecă, urmând-o. 

Inima îi tresări de frică. Deci, era adevărat! În spatele ei 
venea Nofret; Nofret o urmărea... 

Frica îi cuprinse întreaga făptură, dar nu încetini paşii, 
însă nici n-o luă la fugă. Trebuia să-şi înfrângă teama căci, 
în mintea ei, n-avea să-şi reproşeze că făcuse vreun rău! 

Se stăpâni şi-şi recăpătă curajul apoi, fără să se oprească 
din mers, întoarse capul. 

În clipa aceea o cuprinse o imensă uşurare. Cel ce venea 
în urma ei era Yahmose. Nu vreun spirit din lumea morţilor, 
ci propriul ei frate. Trebuia să fi fost foarte ocupat în 
camera ofrandelor de la Mormânt şi ieşise tocmai când ea 
abia trecuse pe acolo. 

Se opri cu un scurt râs fericit. 

— Oh, Yahmose, mă bucur atât de mult că eşti tu! 

El venea spre ea cu repeziciune. Renisenb tocmai 
începuse o nouă frază despre temerile ei prosteşti când 


cuvintele îi îngheţară pe buze. 

Acesta nu era Yahmose pe care-l ştia - blajinul, bunul ei 
frate. Ochii lui erau foarte strălucitori şi-şi trecea iute limba 
peste buzele uscate. Mâinile lui, puţin depărtate de corp, 
erau uşor curbate iar degetele-i semănau cu nişte ghiare. 

Se uita la ea iar privirea din ochii lui nu te putea înşela. 
Era privirea unui om care mai omorâse şi acum era gata să 
omoare din nou. Chipul său era transfigurat de-o cruzime 
nesăţioasă, de-o satisfacţie plină de răutate. 

Yahmose... Duşmanul fără milă era Yahmose! Sub 
blândeţea şi bunătatea lui se ascundea... Asta! 

Ea crezuse că fratele ei o iubea, dar pe chipul acesta 
animalic, crud, nu era nici urmă de iubire. 

Renisenb gemu... Un geamăt surd, fără speranţă. 

Ştia că asta era moartea. N-avea putere să se lupte cu 
Yahmose. Aici, de unde căzuse Nofret, unde poteca era 
îngustă, de aici va cădea şi ea... 

— Yahmose! Acesta fu ultimul strigăt, şi în el răsuna toată 
dragostea pe care o nutrise întotdeauna pentru fratele ei 
cel mare... 

Strigătul pluti în van. Yahmose râse moale, neomenesc, 
scurt şi fericit. 

Apoi se repezi înainte, mâinile acelea nesăţioase cu 
degetele curbate ca nişte gheare păreau că se lungesc ca 
să ajungă mai repede la gâtul ei... 

Renisenb se lipi de peretele stâncii şi-şi întinse braţele 
într-o încercare zadarnică de a se feri de el. Asta era 
teroarea... Moartea. 

Şi atunci auzi un sunet, un zbârnâit muzical... 

Ceva venea prin aer uşor vibrând. Yahmose se opri, se 
legănă, apoi cu un urlet puternic se prăbuşi la picioarele ei. 
Renisenb se uită lung, prosteşte în jos, la pana mlădioasă a 
unei săgeți. Apoi privi mai jos, peste margine... Unde stătea 
Hori cu arcul încă pe umăr... 

— Yahmose... Yahmose... 


Zăpăcită de şoc, Renisenb repeta în neştire numele, ca şi 
cum nu-i venea să creadă... 

Stătea lângă mica încăpere din piatră, cu braţul lui Hori 
rămas încă petrecut în jurul mijlocului ei. Nu-şi mai amintea 
cum o aduse până aici. Nu făcea decât să repete iar şi iar 
numele fratelui său, cu un glas în care uimirea se împletea 
cu oroarea. 

Hori rosti blând: 

— Da, Yahmose. Tot timpul, Yahmose. 

— Dar cum? De ce? Şi cum a putut fi el... De ce, doar şiel 
a băut vinul otrăvit? Era cât pe ce să moară. 

— Nu, n-a riscat într-atât. A fost foarte atent să nu bea 
mult. A băut doar atât cât să se îmbolnăvească, apoi şi-a 
exagerat simptomele şi durerile. Ştia că în felul acesta iese 
din rândul suspecţilor. 

— Dar el n-avea cum să-l omoare pe Ipy! Era atât de slăbit 
că abia se ţinea pe picioare! 

— Şi asta a fost o simulare. Îţi aminteşti că Mersu a spus 
că odată otrava eliminată, Yahmose avea să-şi recapete 
foarte repede forţele? Aşa a şi fost. 

— Dar, de ce, Hori? Asta nu pot să-nţeleg, de ce? 

Hori oftă. 

— Îţi aminteşti, Renisenb, ţi-am vorbit odată despre răul 
care vine din noi, dinăuntru... 

— Îmi amintesc. Chiar azi m-am gândit la asta. 

— Mi-ai spus atunci că venirea lui Nofret a adus răul. Nu 
era adevărat. Răul a fost dintotdeauna aici, ascuns în 
sufletele celor din casă. Tot ce a făcut venirea lui Nofret a 
fost să-l scoată la lumină. Prezenţa ei a dat la iveală 
adevărata faţă a lucrurilor. Blândeţea maternă a lui Kait s-a 
transformat într-un egoism feroce. Sobek n-a mai fost 
tânărul fermecător şi dezinvolt, ci un bărbat lăudăros, 
desfrânat şi nehotărât. Ipy, din copilul răsfăţat şi atrăgător, 
a devenit un băiat intrigant şi încrezut. De sub pretinsul 
devotament al lui Henet a început să iasă la suprafaţă 


veninul. Tiranica Satipy s-a dovedit a fi o laşă. Însuşi 
Imhotep s-a transformat într-un tiran nervos şi aferat. 

— Ştiu... Ştiu. Renisenb îşi şterse ochii. Nu trebuie să-mi 
spui. Încet, încet, mi-am dat seama şi singură... De ce au 
trebuit să se întâmple toate astea, de ce acest rău, despre 
care vorbeşti, a trebuit să existe şi să iasă la suprafaţă? 

Hori ridică din umeri: 

— Cine ştie? Poate pentru că întotdeauna există o 
evoluţie... Şi dacă omul nu devine mai bun, mai înţelept, 
mai sincer, atunci evoluţia asta se produce într-un cu totul 
alt mod, alimentând răul din el. Sau poate pentru că viaţa 
pe care ei au dus-o a fost prea îngrămădită, s-au închistat 
prea mult în ei înşişi din cauza lipsei de orizont sau 
imaginaţie. Sau poate că, la fel cum se întâmplă cu grânele 
când sunt atinse de boală, acest rău se ia, e suficient să se 
îmbolnăvească unul ca apoi să urmeze altul şi tot aşa. 

— Dar Yahmose... Yahmose părea tot timpul neschimbat, 
era acelaşi om. 

— Da, Renisenb, şi tocmai ăsta a fost unul din motivele 
care m-a făcut să-l suspectez. Celorlalţi temperamentul le-a 
permis să se descarce. Yahmose, însă, a fost întotdeauna 
timid, uşor de manevrat şi n-a avut niciodată curajul de a se 
răzvrăti, îl iubea pe Imhotep şi muncea din greu pentru el 
ca să-i fie pe plac, iar Imhotep îl considera bineintenţionat, 
însă prost şi molatec. Îl dispreţuia. La fel şi Satipy care îl 
trata cu tot disprețul firii ei tiranice. Încetul cu încetul, 
răzvrătirea lui ascunsă, dar adânc simțită, a crescut 
puternic în intensitate. Cu cât părea mai moale, cu atât 
creştea furia din sufletul lui... 

Şi tocmai când spera să-şi intre în drepturi, să fie asociatul 
lui Imhotep la conducerea domeniului, a venit Nofret. 
Nofret, cu frumuseţea ei, a fost cea care a aprins scânteia. 
Ea a zgândărit mândria de bărbat a tuturor celor trei fraţi. 
Pe Sobek l-a atins în punctul sensibil, arătându-i deschis că-l 
consideră prost, pe Ipy l-a înfuriat, tratându-l ca pe un copil 
obraznic şi total necopt la minte, iar lui Yahmose i-a arătat 


că, în ochii ei, nici nu-l consideră bărbat. După venirea lui 
Nofret, limba ascuţită a lui Satipy l-a făcut pe Yahmose să 
ajungă la capătul răbdării. Nu mai putea îndura. Devenise 
continua bătaie de joc a ei şi, în cele din urmă, şi-a pierdut 
autocontrolul. A întâlnit-o pe Nofret pe poteca asta şi, 
mânat de furie, a împins-o jos. 

— Dar Satipy a fost cea... 

— Nu, nu, Renisenb. Aici e unde greşeşti tu. De-acolo, de 
jos, Satipy a văzut ce s-a întâmplat. Acum înţelegi? 

— Dar Yahmose era cu tine pe câmp. 

— Da, dar o oră mai târziu. Nu-ţi dai seama, Renisenb, că 
trupul lui Nofret era rece? Doar tu însăţi i-ai atins obrajii. Ai 
crezut că se prăbuşise cu câteva clipe înainte... Însă asta 
era imposibil. Era moartă de cel puţin două ore, altfel, sub 
soarele fierbinte, obrajii nu i-ar fi putut fi nicicum reci când 
i-ai atins. Satipy a văzut ce s-a întâmplat. Înspăimântată, s-a 
învârtit prin preajmă neştiind ce să facă, apoi te-a văzut 
venind şi-a încercat să te abată din drum. 

— Când ai ştiut toate astea, Hori? 

— Le-am bănuit destul de curând după aceea. Purtarea lui 
Satipy m-a făcut să ghicesc. Era în mod făţiş speriată de 
moarte de ceva sau cineva... Şi foarte curând m-am convins 
că persoana de care se temea era Yahmose. Nu numai că 
nu-l mai teroriza, dar i se supunea orbeşte în toate. Îţi dai 
seama ce şoc cumplit trebuie să fi fost pentru ea să vadă că 
Yahmose, pe care-i dispreţuia pentru moliciunea lui, era de 
fapt cel ce-o omorâse pe Nofret. Pentru Satipy lumea se 
răsturnase. Ca majoritatea femeilor tiranice, era laşă. Noul 
Yahmose o îngrozea. În spaima ei, începu să vorbească în 
somn. Curând Yahmose şi-a dat seama că ea devenise un 
pericol pentru el... 

Cred că acum înţelegi cum s-a petrecut totul, Renisenb, 
sub ochii tăi, în ziua aceea. Ceea ce a văzut Satipy şi i-a 
provocat căderea n-a fost un spirit. A văzut ce ai văzut şi tu 
azi. A văzut pe chipul bărbatului care o urmărea. 


— Propriul ei soţ - intenţia de a o împinge de pe potecă, 
aşa cum o împinsese şi pe cealaltă. Îngrozită, s-a ferit de el 
şi a căzut. lar când, cu ultima suflare, a şoptit „Nofret”, 
încerca să-ţi spună că Yahmose o omorâse pe Nofret. 

Hori făcu o pauză, apoi continuă: 

— Esa şi-a dat seama care era adevărul dintr-o remarcă 
total nesemnificativă a lui Henet. Henet se plângea că eu nu 
mă uit la ea, ci ca şi cum aş vedea ceva dincolo de ea, ceva 
ce de fapt nu există. Apoi continuă să vorbească despre 
Satipy. Într-o străfulgerare, Esa şi-a dat seama că lucrurile 
erau mult mai simple decât crezusem noi. Satipy nu se 
uitase dincolo de Yahmose... ci chiar la Yahmose. Ca să-şi 
verifice ideea, Esa a reluat subiectul ca pe-o divagaţie care 
n-ar fi avut nici o însemnătate pentru nimeni cu excepţia lui 
Yahmose... Şi numai pentru el, dacă ceea ce bănuia ea era 
adevărat. Cuvintele ei l-au surprins şi i-au provocat o 
reacţie de-o clipă, suficient ca ea să ştie că bănuiala ei era 
adevărată. Numai că şi Yahmose a înţeles că Esa îl suspecta. 
Şi o dată apărută suspiciunea, lucrurile s-ar fi potrivit la fix, 
chiar şi cu povestea spusă de păstor, care era în stare să 
facă orice îi poruncea stăpânul său, Yahmose, chiar şi cu 
înghiţirea licorii care-i închisese gura pentru totdeauna, 
pentru mai multă siguranţă. 

— Oh, Hori, e atât de greu de crezut că Yahmose a putut 
face toate astea. Cu Nofret da, înţeleg. Dar de ce şi celelalte 
crime? 

— Mi-e greu să-ţi explic, Renisenb, dar odată răul răbufnit 
la suprafaţă, el înfloreşte ca macii printre spicele de grâu. 
Probabil că întreaga sa viaţă Yahmose fusese înclinat spre 
violenţă şi nu şi-o putuse manifesta. Îşi dispreţuia propria 
moliciune şi supunere. Cred că omorârea lui Nofret i-a dat o 
mare senzaţie de putere. Prima care l-a făcut să simtă asta 
a fost Satipy. Ea, care-l ocăra şi-l ridiculiza, era acum cea 
îngrozită şi supusă. Toate nemulţumirile care zăcuseră 
înmormântate în sufletul său atâţia ani, au ieşit la suprafaţă 
- ca acel şarpe care a apărut pe potecă într-o zi. Sobek şi 


Ipy erau, unul mai chipeş, celălalt mai deştept decât el... 
Deci, trebuiau să dispară. El, Yahmose, avea să fie stăpânul 
casei, singurul sprijin şi singura lui mângâiere! Moartea lui 
Satipy i-a mărit plăcerea de a ucide. 

Ucigând se simţea mai puternic. După aceea a devenit o 
obsesie, mintea i s-a întunecat complet. 

Tu, Renisenb, nu erai un rival pentru el. Te iubea, atât cât 
putea el iubi. Dar ideea că soţul tău ar fi împărţit cu el 
conducerea domeniului era de neacceptat pentru el. Cred 
că Esa a avut în minte două lucruri când a aprobat 
căsătoria ta cu Kameni. Primul - a fost că Yahmose va lovi 
din nou şi era mult mai probabil că va lovi în Kameni, nu în 
tine... Şi, oricum m-a însărcinat să am grijă să nu ţi se 
întâmple nimic. Al doilea - căci Esa era o femeie isteaţă - a 
fost să ducă lucrurile până la capăt. Yahmose, urmărit de 
mine (neştiind că şi eu îl suspectez) putea fi prins asupra 
faptului. 

— Ceea ce ai şi făcut, spuse Renisenb. Oh, Hori, am fost 
atât de înspăimântată când m-am uitat înapoi şi l-am văzut. 

— Ştiu, Renisenb. Dar aşa trebuia să fie. Atâta timp cât 
eram lângă Yahmose ai fi fost clar în siguranţă, dar asta nu 
putea ţine la infinit. Ştiam că, dacă Yahmose ar fi găsit 
prilejul să te împingă de pe potecă în acelaşi loc, ar fi făcut- 
o. Asta ar fi întărit explicaţiile superstiţioase despre 
spiritele rele ale morţilor. 

— Atunci, mesajul pe care mi l-a transmis Henet nu era de 
la tine? 

Hori scutură din cap. 

— Nu ţi-am trimis nici un mesaj. 

— Dar de ce Henet a... Renisenb se opri şi dădu din cap. 
Nu înţeleg ce rola avut Henet în treaba asta. 

— Cred că Henet ştia adevărul, zise gânditor Hori. A 
discutat foarte mult cu Yahmose în dimineaţa asta - un 
lucru periculos. El s-a folosit de ea ca să te atragă aici, sus, 
lucru pe care Henet l-a făcut cu plăcere, căci te urăşte, 
Renisenb. 


— Ştiu. 

— După aceea... Ştiu eu? Henet îşi închipuie probabil că 
faptul că ştie adevărul o face puternică. Însă eu nu cred că 
Yahmose ar fi lăsat-o mult timp în viaţă. Poate chiar acum... 

Renisenb se înfioră. 

— Yahmose era nebun, spuse ea. Era posedat de spiritele 
rele, dar n-a fost întotdeauna aşa. 

— Nu, şi totuşi... Ţi-aminteşti, Renisenb, ce ţi-am povestit 
de Yahmose şi Sobek când erau copii şi cum Sobek îl izbea 
pe Yahmose de pământ şi cum mama ta a venit repede, 
palidă şi tremurând şi a spus „Asta-i periculos”. Şi eu cred, 
Renisenb, că era periculos să-i faci lui Yahmose asta. A doua 
zi Sobek a fost foarte bolnav... Mâncare alterată, s-a crezut. 
Eu cred că mama ta ştia ceva despre ciudăţeniile ascunse 
ale minţii micului său fiu, blând şi moale, şi se temea că într- 
o zi ar putea să iasă la iveală... 

Renisenb se cutremură: 

— Nimeni nu e ceea ce pare? 

Hori zâmbi. 

— Ba da, uneori. Kameni şi eu, Renisenb. Amândoi cred că 
suntem ceea ce crezi tu că suntem. Kameni şi eu... 

Hori rostise semnificativ ultimele cuvinte şi brusc, 
Renisenb înţelese că se află într-un moment al vieţii în care 
trebuie să aleagă. 

Hori continuă: 

— Amândoi te iubim, Renisenb. Trebuie s-o ştii. 

— Şi totuşi, spuse Renisenb încetişor, ai lăsat să se facă 
aranjamentul pentru căsătoria mea, fără să spui nimic... 
Nici un cuvânt. 

— Asta era pentru protecţia ta. Esa a fost de aceeaşi 
părere. Eu trebuia să rămân în afară, dezinteresat, ca să-l 
pot urmări în permanenţă pe Yahmose şi să nu-i stârnesc 
duşmănia. Hori adăugă cu emoție. Trebuie să înţelegi, 
Renisenb, că Yahmose mi-a fost prieten mulţi ani. L-am iubit 
pe Yahmose. Am încercat să-i sugerez tatălui tău să-l 
investească cu autoritatea pe care şi-o dorea. N-am reuşit. 


Totul a venit prea târziu. Însă, deşi în adâncul inimii eram 
convins că Yahmose o omorâse pe Nofret, am încercat să nu 
cred. Chiar i-am căutat scuze pentru fapta asta. Yahmose, 
nefericitul, chinuitul meu prieten, mi-a fost foarte drag. 
Apoi au venit moartea lui Sobek, şi a lui Ipy, şi în finala 
Esei... Atunci am înţeles că în sufletul lui Yahmose răul 
învinsese definitiv binele. Şi aşa a ajuns Yahmose să-şi 
găsească sfârşitul de mâna mea. O moarte rapidă, aproape 
nedureroasă... 

— Moartea... Mereu moartea. 

— Nu, Renisenb. Nu moartea îţi arată azi faţa, ci viaţa. Cu 
cine vei împărţi această viaţă? Cu Kameni sau cu mine? 

Renisenb privea drept în faţă, peste valea de dedesubt, la 
curgerea argintie a Nilului. 

În faţa ochilor ei apăru foarte clar imaginea chipului 
surâzător a lui Kameni, aşa cum îl văzuse în ziua aceea, în 
barcă. 

Chipeş, puternic, vesel... Simţi din nou cum sângele începu 
să-i clocotească. Îl iubise pe Kameni în acel moment. Îl 
iubea şi acum. Kameni ar fi putut umple golul pe care Khay 
îl lăsase în viaţa ei. 

Gândi: „Vom fi fericiţi împreună... Da, vom fi fericiţi. Vom 
trăi alături, ne vom dărui unul altuia plăcerea şi vom avea 
copii sănătoşi şi frumoşi. Vor fi zile în care vom munci din 
greu... Şi zile de desfătare când vom naviga pe Nil... Viaţa 
va fi din nou aşa cum am cunoscut-o cu Khay... Ce mi-aş 
putea dori mai mult? Ce-aş putea cere mai mult?” 

Şi încet, foarte încet, îşi întoarse faţa spre Hori. Era ca şi 
cum, în tăcere, i-ar fi pus o întrebare. 

Şi ca şi cum ar fi înţeles-o, el răspunse> 

— Te-am iubit de când erai copil. Îţi iubeam chipul grav şi 
încrederea cu care veneai la mine să-ţi repar jucăriile 
stricate. lar apoi, după opt ani de absenţă, ai revenit aici şi 
mi-ai încredinţat gândurile tale, mintea ta. lar mintea ta, 
Renisenb, nu seamănă cu a restului familiei. Mintea ta nu 
poate fi închisă între pereţii strâmţi ai casei. Mintea ta e ca 


a mea, zboară deasupra Nilului, văzând o lume în 
schimbare... O lume în care totul e posibil dacă ai curaj şi 
imaginaţie... 

— Ştiu, Hori, ştiu. Aceste lucruri le-am simţit lângă tine. 
Dar nu tot timpul. Au existat momente când nu te-am putut 
urmări, când m-am simţit singură... 

Se opri brusc, incapabilă de a găsi cuvinte care să-i 
exprime adevăratele gânduri. Nu ştia ce viaţă o aştepta 
lângă Hori. În ciuda blândeţii lui, în ciuda faptului că o 
iubea, în anumite privinţe i-ar fi rămas inaccesibil de 
neînțeles. Ar împărtăşi împreună momente de mare 
frumuseţe şi măreție... Dar cum le-ar fi fost viaţa de zi cu 
zi? 

Instinctiv îşi întinse braţele spre el. 

— Oh. Hori, decide tu pentru mine. Spune-mi ce să fac! 

Hori zâmbi; zâmbi copilului Renisenb care-i vorbea, poate, 
pentru ultima oară, dar nu-i luă mâinile. 

— Eu nu pot să-ţi spun ce să faci cu viaţa ta, Renisenb... 
Pentru că e viaţa ta... Şi doar tu poţi să decizi. 

Ea înţelese că n-o să primească nici un ajutor, nici o 
chemare grabnică a simţurilor ei, aşa cum făcuse Kameni. 
Dacă Hori ar fi atins-o măcar... Dar el n-o atingea. 

Şi brusc, alegerea i se înfăţişă singură, în termenii cei mai 
simpli: viaţa uşoară sau cea dificilă. În momentul acela fu 
puternic tentată să o ia la goană în jos pe potecă, jos spre 
viaţa normală şi fericită pe care o ştia dintotdeauna... pe 
care o împărţise cu Khay. Acolo era siguranţa... Erau micile 
plăceri şi supărări zilnice, fără nimic de care să-ţi fie frică, 
decât de bătrâneţe şi moarte... 

Moarte... Ca într-un cerc, din gândurile despre viaţă 
revenise din nou la moarte. Khay murise. Poate şi Kameni 
va muri şi chipul său, la fel ca a lui Khay, i se va şterge 
treptat din memorie... 

Se uită la Hori care stătea liniştit lângă ea. Ce ciudat că nu 
ştiuse niciodată precis ce gândea Hori... Niciodată nu 
simţise nevoia să ştie... 


Apoi vorbi şi glasul îi sună la fel ca atunci când, cu mult 
timp înainte, îl anunţase că va cobori poteca singură, la 
apusul soarelui. 

— Am ales, Hori. Îmi voi împărţi viaţa cu tine, la bine şi la 
rău, până vine moartea ca un sfârşit... 

O luă în braţe, îşi lipi obrazul de al ei cu o nouă tandreţe şi 
ea se simţi plină de viaţă şi de fericire. 

„Dacă Hori o să moară, gândi ea, n-am să-l uit! Hori va fi 
pentru totdeauna cântecul inimii mele... Asta înseamnă... 
Că nu mai există moarte...” 


SFÂRŞIT