Johnston McCulley — Semnul lui Zorro

ni 


Colecţia Aventura 
CORINT JUNIOR 


JOHNSTON McCULLEY 


SEMNUL LUI 
ZORRO 


(Aventură, western, capă şi spadă) 


W 


Editura CORINT 


2004 


Aventuri clasice care au devenit 
legendă! 


Vechea Californie, într-o epocă demult trecută, cu 
haciendas întinse și caballeros semeţi, suferă sub 
şfichiuirea de bici a opresiunii. Misiunile sunt jefuite, 
țăranii sunt asupriți, femei şi bărbaţi nevinovați sunt 
persecutați de guvernatorul corupt şi armata sa. Dar un 
luptător pentru cauza libertății străbate drumurile în goana 
calului. Ascunzându-şi identitatea în spatele unei măşti, 
proscrisul Zorro sfidează puterea  tiranului.  Ţintaş 
imbatabil şi  spadasin desăvârşit, printr-o mişcare 
fulgerătoare, cu tăişul lui lasă în urmă... 


SEÑOR ZORRO ESTE ÎNCOLŢIT! 


Bârna grea izbi cu putere uşa. În acelaşi timp, unul dintre 
soldaţi încercă s-o spargă cu umărul. 

Senior Zorro băgă sabia prin crăpătura uşii şi o scoase 
însângerată. Se auzi un țipăt... Uşa fu ciuruită de un val de 
gloanţe, dar Señor Zorro se dăduse deja la o parte din calea 
împuşcăturilor. Chiar înainte ca soldaţii să spargă uşa, Lolita îl 
luă de braţ şi spuse: 

— Señor, ţine-mă în braţe, arată-ţi chipul şi dă-mi o sărutare! 
apoi voi putea muri împăcată. 

Reîncepu atacul, urmară noi rafale de gloanţe. Loviră din nou 
uşa cu putere. Señor Zorro aruncă o privire pe fereastră. Mai 
mulţi soldaţi aveau săbiile pregătite pentru atacul final. 

Lolita ridică privirea. 

— Acum, señor, dă-ţi jos masca şi sărută-mă. Clipele sunt 
numărate! 


PREFAŢĂ: 
CUM A DEVENIT ZORRO LEGENDA... 


Señor Zorro a apărut pentru prima dată în Blestemul din 
Capistrano scris de Johnston McCulley şi a văzut lumina tiparului 
la data de 9 august 1919 în revista de scandal A// Story Weekly. 
Povestea a fost prezentată în cinci părţi, ultima fiind publicată la 
6 septembrie 1919. În pueblo! Reina de Los Angeles?, Zorro, 
vulpoiul, îi apăra pe cei asupriţi, în numele dreptăţii. Dat fiind 
succesul de care eroul s-a bucurat atât în romane, cât şi pe 
marele ecran, editura Grosset & Dunlap a reeditat povestea în 
variantă cartonată (1924) şi i-a schimbat titlul în Semnul lui 
Zorro. 

Au trecut optzeci şi cinci de ani de la apariţia lui Zorro. 
Personajul a evoluat şi el odată cu valorile sociale. Zorro, aşa 
cum îl cunosc cei care l-au văzut pe Guy Williams în acest rol, în 
serialul de televiziune Walt Disney, difuzat între anii 1957 şi 
1959, este mai violent şi mai romantic decât eroul lui McCulley. 
Williams, şmecherul chipeş cu un zâmbet strălucitor, nu a gravat 
niciodată un „Z” pe pielea adversarilor săi, aşa cum obişnuia 
personajul original al lui McCulley. Cu toate acestea, Zorro, cel 
din varianta Disney, îl umilea în repetate rânduri pe îngâmfatul 
sergent Garcia, crestându-i un „Z” pe haine. Sadicul, grosolanul 
şi preţiosul sergent Gonzales din povestea lui McCulley a evoluat 
şi el, în timp transformându-se în simpaticul sergent Garcia. 

Când nu purta masca şi pelerina, Zorro îşi făurise o a doua 
identitate complet opusă şi anume pasivul Don Diego Vega, fiul 
bogatului Alejandro Vega, rămas văduv. Nimeni nu bănuia că 
blândul Diego, care detesta violenţa, ar fi putut fi viteazul erou 
mascat. Zorro le era cunoscut soldaţilor de pe ruta principală, 


1 Pueblo (span.) - localitate. (N. tr.). 

2 Denumirea iniţială a oraşului a fost Pueblo de Nuestra Señora la 
Reina de los Angeles de Porciuncula (1781). Între timp, ţinutul este 
cunoscut sub denumirile de Ciudad de Los Angeles, City of Angels, iar în 
anul 1850, pe data de 4 aprilie devine, oficial, City of Los Angeles. (N. 
tr.). 

3 Don (span.) - titlu onorific întrebuințat înaintea numelui de botez: 
Don Pedro; domn, persoană însemnată; nobil spaniol. (N. tr.). 


5 


care lega misiunile“ din California, El Camino Real, sub numele 
de „spaima călătorilor”. In ochii poporului era eroul care îi apăra 
în faţa nedreptăţilor. Diego, un om care prefera discuţiile despre 
poezii în locul patimii trezite de dueluri, era o faţadă perfectă 
pentru a/ter-egoul său - vulpoiul. Imaginaţia publicului a fost 
cucerită de spiritul lipsit de griji al lui Zorro, de îndemânarea sa 
nemaivăzută ca spadasin şi de dragostea sa pentru dreptate. 
Vulpoiul guvernat de sentimente nobile, romantic, pasional şi în 
acelaşi timp şi justiţiar a devenit personajul cel mai îndrăgit al lui 
Johnston McCulley. 

Autorul şi-a plasat eroul exuberant în perioada în care 
California era sub dominație spaniolă - nişte vremuri romanţate 
sub semnul vieţii tihnite din sânul fermelor de vite în plină 
prosperitate - pe timpul când călugării îi aduceau cu blândeţe pe 
calea civilizaţiei pe indienii care lucrau la misiuni, când 
caballeros’ le cântau serenade domnişoarelor cu ochi întunecaţi. 
Zorro a câştigat milioane de fani pe parcursul mai multor 
generaţii, chiar inspirând alţi scriitori să creeze proprii lor eroi cu 
dublă identitate, dintre care se remarcă personajul lui Bob Kane, 
Batman. Cu toate acestea, fânul cel mai de seamă al vulpoiului a 
fost vedeta filmului mut Douglas Fairbanks, Sr. 

In timp ce se afla în luna de miere cu Mary Pickford, eroina 
care cucerise publicul american la începuturile cinematografiei, 
Fairbanks a citit episoadele seriei Blestemul din Capistrano de 
McCulley. 

Actorul era în căutarea unui nou personaj care să îi 
îmbogăţească palmaresul şi mai ales unul care să atragă publicul 
feminin la matineuri. Fairbanks era cunoscut pentru energia şi 
agilitatea temerară de care dădea dovadă în filme. Zorro era 
personajul ideal, pentru că, datorită dublei sale identități, 
Fairbanks putea să combine partea de acţiune, în chip de Zorro, 
cu partea de comedie, în chip de Diego. Din această înfrățire a 
luat naştere un nou gen cinematografic: filmul de aventuri tratat 
într-o manieră comică. 

Fairbanks şi-a intitulat filmul Semnul lui Zorro, sintagmă luată 
din fragmentul în care este prezentat punctul culminant în cartea 
Blestemul din Capistrano a lui McCulley. Zorro tocmai îl învinsese 
în duel pe căpitanul Ramón şi îi însemnase fruntea cu un „Z”: 


4 Lăcaşuri religioase întemeiate de misionari spanioli. (N. tr.). 
> Caballero (span.) - cavaler, domn, bărbat. (N. tr.). 


6 


«Sabia lui Señor Zorro ţâşni ca limba unui şarpe, lovi de trei 
ori şi pe fruntea palidă a lui Ramón apăru dintr-odată un „Z” 
însângerat, roşu ca focul, chiar între ochi. 

— De acum înainte îl vei purta pe vecie, comandante!» 


Semnul lui Zorro a fost lansat la 28 noiembrie 1920, la Capitol 
Theater din New York, reuşind un record de vânzări. A fost un 
succes chiar din prima clipă, datorită măiestriei cu care Zorro 
zăpăcea soldaţii, mânuind sabia cu talent şi cutezanţă, cât şi 
ardorii cu care îi făcea curte frumoasei Señorita”, Lolita Pulido. 
Publicul a fost captivat şi de Diego, de firea sa meditativă, 
potolită şi de scamatoriile sale. Femeile mergeau în număr foarte 
mare la matineuri pentru a-l vedea pe acest erou îndrăgostit, 
vesel şi romantic. Zorro şi-a atins scopul, aducând cariera lui 
Fairbanks pe un nou făgaş, asigurându-i actorului renumele de 
legendă a filmului. 

Succesul cinematografic al lui Zorro a înfrumusețat imaginea 
personajului din carte. Când a apărut seria Continuarea 
aventurilor lui Zorro în şase episoade, publicată în Argosy's All 
Story Weekly începând din data de 6 mai 1922, McCulley 
îmbogăţise repertoriul lui Diego cu scamatorii, urmând exemplul 
lui Fairbanks. 

Cândva un simplu jurnalist din Ottawa, Illinois, McCulley a fost 
propulsat de succesul său cu Zorro pe cele mai înalte culmi ale 
carierei de dramaturg, scenarist, romancier şi autor prolific. 
Specificul operelor sale a variat de la romane şi filme polițiste la 
westernuri. Totuşi, vulpoiul a fost cel cu care a fost identificat 
autorul până la moartea sa, la patruzeci de ani după apariţia lui 
Zorro. Pe parcursul carierei sale, McCulley a publicat în total 
şaizeci şi cinci de povestiri cu şi despre Zorro în paginile 
revistelor, multe dintre acestea fiind împărţite în episoade. 
Ultima dintre ele, Masca lui Zorro, a apărut în 1959, în publicaţia 
Short Stories for Men. Astfel a fost intitulat şi filmul apărut în 
1998, produs de TriStar Pictures şi Amblin Entertainment a lui 
Steven Spielberg, care i-a avut în rolurile principale pe Anthony 
Hopkins şi Antonio Banderas. 


Zorro a devenit legenda perioadei de început a actualei 
Californii, însă istoricii pun la îndoială gradul de adevăr istoric 


6€ Señor (span.) - senior; stăpân; domn. (N. tr.). 
7 Señorita (span.) - domnişoară. (N. tr.). 


7 


prezent în aventurile sale. Pe la mijlocul anilor 1980 a avut loco 
polemică interesantă în paginile publicaţiilor istorice din 
California, dorindu-se o înţelegere mai exactă a faptelor prin 
examinarea originilor prejudecăţilor ţesute în cadrul ei, cât şi 
înţelegerea interesului trezit în ceea ce priveşte romantismul. 
Problemele ridicate în articolele de ziar oferă un cadru istoric 
pentru ediţia Semnul lui Zorro. 

Johnston McCulley a plasat povestea originalului Zorro în 
„perioada de decădere a misiunilor”. 

Această descriere corespunde perioadei dintre anii 1822 şi 
1848, când California era sub dominație mexicană. Provincia 
fusese la începuturi colonie spaniolă, când a fost înfiinţată prima 
misiune la San Diego în 1769, dintr-o serie de douăzeci şi unu. 
Când Mexicul şi-a câştigat independenţa faţă de Spania, în 1822, 
California a devenit parte componentă a Republicii Mexic. 

Deşi se susţine că poveştile cu Zorro ale lui McCulley se 
desfăşoară în California spaniolă, ele sunt de fapt rezultatul unei 
combinaţii de elemente luate din perioada de dominație spaniolă 
şi din cea mexicană. Prima perioadă, 1769-1821, este cunoscută 
ca „vremea misiunilor”. La cea din urmă perioadă, 1822-1848, se 
face referire ca fiind „vremea fermelor”. Misiunile au guvernat 
economia californiană din 1769 până în 1834 când a început 
secularizarea. După aceea, puterea le-a revenit fermierilor, în 
lumea lui McCulley, cele două coexistă, fiind egale din punctul de 
vedere al puterii şi al importanţei. 

Autorul a inventat de asemenea un presidio? în Los Angeles. 
Deşi s-au construit patru presidios în California în timpul 
perioadei spaniole, nu a existat nici unul în Los Angeles. Oraşul a 
fost fondat în 1781 drept unul dintre cele trei pueblos civile din 
provincie. Istoricul Abraham Hoffman a considerat că punctul cel 
mai slab al legendei lui Zorro ar fi: 


„... faptul că există într-un vid istoric, unul care neglijează cu 
desăvârşire evenimentele dramatice în care a fost implicată 
California şi care au afectat într-o mare măsură viitorul acesteia - 
independența Mexicului faţă de Spania, contactul cu yankeii” prin 
intermediul comerțului cu piei de animale şi seu, sosirea 
braconierilor americani interesați de blănuri, secularizarea 


8 Presidio (span) - garnizoană. (N. tr.). 
2 Yankeu - nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord- 
estul S.U.A. In timpul războiului de secesiune. (N. tr.). 


8 


misiunilor, prezenţa ruşilor la Fort Ross, imperiul personal al lui 
Sutter, evenimente care au condus la declanşarea războiului 
dintre Mexic şi America şi la alipirea Californiei la Statele Unite. 
McCulley nu a menționat nici unul dintre aceste elemente; 
povestea scrisă de el ar fi putut la fel de bine să fi avut loc pe 
Marte. "19 


Titlul original ales de McCulley, Blestemul din Capistrano, nu 
se potrivea totuşi cu povestea în ciuda caracterului său poetic. 
Singura localitate Capistrano din apropierea orăşelului Los 
Angeles era misiunea din San Juan Capistrano, la o sută de 
kilometri sud de Los Angeles, de-a lungul coastei. Autorul a creat 
un pueblo potrivit pentru povestea sa, folosind nişte elemente 
istorice pentru a-i da profunzime, dar fără să ilustreze câtuşi de 
puţin corespondentul real al acestuia. 

Taverna în care sunt plasate primele capitole din opera lui 
McCulley şi unde are loc punctul culminant nu a existat în 
realitate, la fel cum nu au existat nici case impunătoare care să 
împodobească pieţele, asemeni celei a lui Diego. Nu erau decât 
case din chirpici, fără etaje, cu acoperişuri plate, acoperite cu 
smoală. Un pueblo nu era condus de comandantul unui presidio, 
ci de alcalde”, sau primar, împreună cu un ayuntamiento” 
consiliul oraşului şi şase regidores”? sau consilieri. 

Deşi perioada fermelor din istoria Californiei a urmat celei a 
misiunilor, a existat şi un moment de suprapunere. Regele 
Spaniei a autorizat acordarea de pământuri persoanelor 
particulare înaintea secularizării proprietăţilor misiunilor şi atunci 
au fost înfiinţate cele mai multe ferme. McCulley a incorporat 
aceste informaţii în Zorro se întrece cu moartea (1947). La ferma 
sa, Don Alejandro Vega protestează împotriva noului comandant 
susţinând că: „însuşi regele Spaniei mi-a acordat această 
proprietate...” 

In timpul perioadei spaniole, regele a atribuit cinci ferme 
private în apropiere de Los Angeles!*. Cea mai mare, care 


10 Hoffman, A., „Zorro: Generic Swashbuckler,” The Californians, 
Sept. /Oct, 1985. (N. pref.). 

11 Al/calde (span.) - primar. (N. tr.). 

12 Ayuntamiento (span.) - consiliu. (N. tr.). 

13 Regidores (span.) - consilieri comunali. (N. tr.). 

14 Knill, H., Early Los Angeles. Belirophon Books, Santa Barbara, 
California, 1984. (N. pref.). 


9 


acoperea peste 300 000 acri”, i-a fost dată lui Manuel Nieto în 
1784. Pământurile dăruite se întindeau de la Râul Santa Ana la 
râul San Gabriel şi de la ocean până la munţi. Este posibil ca 
domeniul primit de familia Nieto să fi fost modelul lui McCulley 
pentru ferma familiei Vega. 

Istoricii s-au referit la anii dintre 1782 şi 1810 ca fiind 
„perioada romantică” a Californiei. 

McCulley s-a inspirat din această perioadă pentru a evoca 
imaginea Californiei aşa cum era ea la începuturi, când viaţa era: 


„.... O înşiruire de dovezi de ospitalitate şi amabilitate, 
temperată de sporturi solicitante în aer liber, în California nu 
existau hoteluri. Nu era uşă care să rămână închisă şi mâncarea, 
cazarea, un cal odihnit, chiar şi banii îi erau date oaspetelui fără 
să i se ceară nimic în schimb, fie el prieten sau străin. Nici un alb 
nu era nevoit să se preocupe din cale-afară cu munca şi chiar şi 
cărțile de şcoală făceau parte dintr-un domeniu aparte. Muzica, 
jocurile, dansul şi conversaţia animată acestea erau 
îndeletnicirile acelor vremuri; ele constituiau educaţia. Mai mult, 
bărbații şi femeile petreceau mult timp în aer liber, erau cu toții 
foarte buni călăreţi, aruncau cu lasoul şi erau țintaşi pricepuți. 
Chiar şi femeile erau la fel de talentate şi făceau ca vânătoarea 
să fie ocupația preferată. Când au sosit corăbiile străine, s-au dat 
baluri şi s-au ținut festivaluri dintre cele mai vesele. Acest tip de 
divertisment era des întâlnit şi în absenţa acestor vizite. "16 


McCulley a descris-o pe Lolita ca fiind foarte pricepută la 
echitație, aşa cum o cerea tradiţia. In cadrul unei scene 
importante care are loc spre sfârşitul B/estemului din Capistrano, 
Zorro crede că este urmărit de soldaţi. Tâlharul... 


„... aruncă o privire peste umăr şi rămase cu respirația tăiată. 
Călărețul pe care îl văzuse era însăşi Señorita Lolita Pulido, care 
era urmărită la rândul ei de şase soldaţi, în timp ce el o crezuse 
în siguranță la hacienda” lui Fray!* Felipe. Işi lăsase liber părul 


15 Sânchez, N., Spanish Arcadia. Powell Publishing Co., Los Angeles, 
1929. (N. pref.). 

15 Chapman, C. E., A History of California, the Spanish Period. The 
MacMillan Co., New York, 1921. (N. pref.). 

17 Hacienda (span.) - fermă, moşie. (N. tr.). 

18 Fray (span.) - frate. Fiind apocopa de la fraile (pl. frailes), care se 


10 


lung şi negru, care acum îi flutura pe umeri. Călcâiele ei mici 
erau parcă lipite de coastele calului. Era aplecată în față şi tinea 
frâiele cât mai jos, iar Señor Zorro, chiar într-un moment ca 
acela, se minună de abilitatea de care dădea dovadă Señorita.” 


În California spaniolă exista o aristocrație bine structurată, una 
în cadrul căreia clasele sociale erau stabilite pe baza rangului, 
descendenţei şi legăturilor de rudenie. Stăpânul unei familii se 
bucura de o autoritate autocrată, până într-acolo încât el hotăra 
chiar şi momentul în care tinerii aflaţi în grija sa puteau începe să 
se bărbierească. Această ierarhie socială şi acest elitism s-au 
strecurat şi ele în poveştile lui McCulley cu şi despre Zorro. Diego 
a început să o curteze pe Lolita la insistenţele tatălui său, o 
obligaţie filială, cu ramificații istorice. De asemenea, personajele 
lui McCulley erau preocupate de descendență. Diego era un 
„tânăr chipeş dintr-un neam de seamă”. Prietenia dintre Diego şi 
sergentul Gonzales a fost descrisă ca fiind „ciudată”, date fiind 
discrepanţele dintre educaţia şi familiile lor, pentru că Diego 
provenea dintr-un neam ales. Când Diego vine în vizită la familia 
Pulido pentru a o cere în căsătorie pe Lolita, îi spune lui Don 
Carlos, tatăl Lolitei: 


„... Señor, faceţi parte dintr-un neam ales, cel mai de seamă 
din tot ținutul. Este un lucru ştiut de toată lumea, Señor. Un 
Vega, atunci când îşi alege consoarta, trebuie, desigur, să caute 
o femeie dintr-un neam ales.” 


Stricta ierarhie socială şi autoritatea paternă se aplicau până 
şi în domeniul activităţilor de la fermă. 

Sistemul de organizare al fermelor era asemeni celui din 
cadrul proprietăţilor feudale din Europa medievală, fiecare dintre 
ele era condusă de un stăpân, sau majordomo!'$, alături de un 
contingent mare de muncitori şi servitori. 

Anul 1810 a fost unul important în istoria Californiei spaniole 
coloniale. Lupta pentru independenţă a început în America de 
Sud şi s-a răspândit spre nord până în Mexic prin America 
Centrală. 


traduce prin călugăr, se foloseşte numai urmat de un nume propriu: 
Fray Juan. (N. tr.). 

1% Majordomo (span.) - şeful personalului de serviciu din casele 
nobililor sau ale marilor bogătaşi. (N. tr.). 


11 


Corăbiile spaniole, care veniseră până atunci în California din 
San Blas, Mexic, aducând bunuri şi lefuri pentru soldaţi, au 
încetat să mai vină. Spania i-a interzis coloniei sale din California 
să aibă legături comerciale cu corăbii din alte ţări, însă după ce 
nu au mai sosit corăbiile spaniole, comerţul s-a dezvoltat de-a 
lungul coastei Pacificului. Pieile de animale şi seul au devenit 
valoroase în comerţul cu coloniile engleze de pe coasta 
Atlanticului. 

Comerţul cu piei şi seu, care îşi avea nucleul la misiuni, a 
devenit mijlocul principal de supraviețuire economică al 
Californiei. Era nevoie de numeroase ore de muncă pentru 
pregătirea pieilor, de la tăbăcire până la uscare, cât şi pentru 
prelucrarea grăsimii pentru obţinerea seului pentru lumânări. 
Munca era realizată de indienii de la misiuni sub supravegherea 
călugărilor, înşelătoriile cu pieile de animale ocupă locul central 
în mai multe dintre povestirile cu Zorro ale lui McCulley, printre 
care şi Blestemul din Capistrano, în care cumpărătorii îi acuză pe 
vânzători că fac comerţ cu piei prelucrate necorespunzător. 

Deşi independenţa Mexicului a fost declarată la 24 februarie 
1821, această veste nu a ajuns în izolata Californie decât în 
ianuarie 1822. California a fost ultima dintre cele mai nordice 
provincii ale Spaniei care a jurat credinţă noii Republici a 
Mexicului. Stăpânirea mexicană a anunţat o perioadă 
schimbătoare în istoria Californiei. Californienii nu sprijiniseră 
mişcarea de independenţă împotriva Spaniei şi suportau cu 
greutate noua stăpânire a guvernatorilor mexicani. 

Au început rivalităţile dintre părţile de nord şi de sud ale 
statului, cei din sud dorind o independenţă sporită, în timp ce 
nordul căuta să consolideze legăturile cu Mexicul. San Francisco 
şi Monterey s-au luptat cu Los Angeles şi San Diego pentru a 
decide unde avea să fie stabilită reşedinţa guvernatorului 
provinciei. Această perioadă este caracterizată de lăcomie şi 
rivalități meschine. Este posibil ca McCulley să se fi inspirat din 
atitudinea conducătorilor lipsiţi de scrupule din acea vreme, 
folosindu-i drept modele pentru comandanții răi cu care îşi 
măsura Zorro puterile. 

Secularizarea pământurilor misiunilor a avut loc în anii în care 
California a fost sub stăpânire mexicană. Guvernarea spaniolă 
intenţionase, la început, ca domeniile misiunilor să fie 
transformate în oraşe civile la zece ani de la înfiinţarea lor. In 
perioada interimară, indienii ar fi fost convertiți la creştinism şi 
pregătiţi pentru muncă. Drept urmare, pământurile le-ar fi fost 


12 


date indienilor spre administrare, ca parte integrantă din 
imperiul spaniol. Cu toate acestea, au trecut şaizeci şi cinci de 
ani pentru ca misiunile din California să fie secularizate. 

Guvernatorul Californiei, Echeandia, a implementat un plan de 
secularizare pe trei ani, începând din 1834. Jumătate din 
proprietăţile misiunilor erau împărţite indienilor, iar restul era 
lăsat în grija vechilor administratori. Câţiva dintre cei din urmă 
au fost cinstiţi, însă alţii s-au îmbogăţit, şi ei, şi prietenii lor. 
Pământurile misiunilor care nu ţineau de indieni au fost împărţite 
ca prăzi politice. Indienii nu înțelegeau noţiunea de proprietate 
privată. Fiind neofiţi în cadrul misiunilor erau sclavi în esenţă. In 
lipsa disciplinei sistemului misiunilor, consecinţa inevitabilă a fost 
că nu au putut să îşi păstreze pământurile. 

Pierderea imperiului lor, cel spaniol, i-a întristat într-o mare 
măsură pe călugări. In Blestemul din Capistrano McCulley face o 
aluzie la nemulţumirea acestora faţă de planul de secularizare. 
Fray Felipe i se plânge lui Diego, după ce este biciuit pe nedrept: 


„Este un alt exemplu de nedreptate. Noi, cei din misiuni, ne 
confruntăm cu asta de douăzeci de ani şi situația se agravează 
pe zi ce trece. Sanctificatul Junipero Serra a invadat ţinutul 
acesta când alţii s-au temut să o facă şi a construit prima dintr-o 
salbă de misiuni la San Diego de Alcală şi astfel a dăruit lumii un 
imperiu. Greşeala noastră a fost că am prosperat. Noi am muncit 
şi alții culeg roadele acestei munci. Au început prin a lua 
terenurile misiunilor, pământuri pe care noi le cultivasem, pe 
care frații mei le-au transformat din regiuni sălbatice în grădini şi 
livezi. Ne-au furat bunurile pământeşti. Şi nu s-au mulțumit doar 
cu atât, acum ne persecută. Imperiul-misiune este sortit pieirii, 
caballero. Nu este departe ziua când acoperișurile misiunilor se 
vor nărui şi pereții se vor sfărâma. ” 


Recurgând la documente istorice, înţelegem că părintele nu se 
referea la indieni, ca fiind cei care se bucurau de avantaje 
nemeritate, ci la soldaţii californieni şi la coloniştii yankei care îşi 
însuşeau proprietăţile preţioase ale misiunilor. 

Soldaţii de rând erau dornici să obţină domeniile bogate ale 
misiunilor. După ce nu mai fuseseră plătiţi din 1810, se aşteptau 
să primească o compensație întârziată, fiind lăsaţi să aleagă 
dintre proprietăţile misionarilor. Chiar dacă era ilegal ca indienii 
să îşi vândă pământurile, soldaţii erau cumpărători entuziaşti, 
achiziţionând deseori proprietăţi prin înşelătorie. 


13 


California a fost cedată Statelor Unite pentru 15 milioane de 
dolari în 1848, conform Tratatului Guadalupe Hildalgo. Los 
californios*“ au devenit străini în propria lor ţară. Fiind obligaţi să 
se adapteze unui nou mod de viaţă, au trebuit să îşi apere nu 
numai cultura, ci şi proprietăţile. Liniile de hotar inexacte folosite 
pentru a le delimita fermele: un bolovan, un pârâu, însă nimic 
bine definit, i-au făcut să fie vulnerabili în faţa tribunalelor 
americane. Acri întregi de proprietăţi imobiliare de prima mână 
au ajuns în mâinile lacomilor yankei, rezonând cu precedentul 
luării pământului cu forţa de la indieni. 

O nouă lovitură a avut loc în 1850, când California a devenit 
stat. S-a instituit o taxă a minerilor străini, căutători de aur, care 
nu erau cetăţeni americani prin naştere. Taxa a fost deosebit de 
severă pentru californieni pentru că nu numai că nu se 
considerau străini, dar ei fuseseră cei care îi învăţaseră tehnicile 
de căutare a aurului în albiile râurilor pe cei de care erau acum 
exploataţi. 

Respingerea obiceiurilor şi valorilor californienilor a avut drept 
rezultat un conflict de proporţii între cultura engleză şi cea 
hispanică. Californienii care s-au opus invadatorilor, imigranţilor 
yankei, au devenit proscrişi?!. Aceşti bandidos? ar fi putut fi 
modelul lui McCulley pentru Zorro. Sistemul judiciar american din 
anii 1840 şi 1850 l-a considerat proscris pe Tiburcio Vasquez, 
însă poporul său l-a idealizat ca pe un erou pentru că a refuzat să 
se supună cuceririi engleze. 

Cel mai mare răufăcător legendar californian, Joaquin 
Murrieta, se spune că a terorizat Calaveras County timp de trei 
ani la începutul anilor 1850. Guvernatorul Bigler l-a angajat pe 
căpitanul Harry S. Love să îi dea de urmă acestui bandido. Cu un 
contingent de douăzeci de oameni, trupele californiene ale lui 
Love l-au prigonit pe Murrieta trei luni de zile. Intr-o luptă aprigă, 
la Panoche Pass”, oamenii lui Love i-au omorât pe doi banditi, 
care au susţinut că erau Joaquin şi secundul său, Three-fingered 
Jack?*. Soldaţii de sub comanda lui Love au tăiat capul unuia 
dintre ei şi mâna celuilalt şi au pus trofeele la păstrare în whisky. 


20 Los californios (sp.) - locuitori din California. 

21 Burciago, J. A., „Tiburcio Vasques: A Chicano Perspective”, The 
Californians, May/June, 1985. (N. pref.). 

*2 Bandido (span.) - bandit, tâlhar. (N. tr.). 

23 Panoche Pass (engl.) - trecătoarea Panoche. (N. tr.). 

24 Three-fingered Jack (engl.) - Jack-Trei-Degete. (N. tr.). 


14 


Aceste relicve groteşti au devenit obiecte de interes în San 
Francisco. 

Cu toate acestea, prinderea lui Murrieta şi chiar existenţa sa 
continuă să fie surse de polemică. 

Indiferent dacă legenda este sau nu adevărată, ceea ce e 
sigur este că a schimbat într-o mare măsură felul în care erau 
percepuți californienii. Inainte de 1854, californianul era simbolul 
idilelor romantice plasate în atmosfera paşnică a fermelor, însă 
după răspândirea legendei lui Murrieta, această imagine a 
căpătat o nuanţă înspăimântătoare. McCulley ar fi putut folosi 
curajul romantic al lui Murrieta şi sfera aristocrată din care 
provenea, alături de simţul său al dreptăţii, drept o sursă de 
inspiraţie pentru definirea personalităţii lui Zorro. 

Alţi bandidos renumiţi, cum ar fi Jack Powers, ar fi putut 
influenţa şi ei evoluţia personajului lui McCulley. Viclenia lui 
Powers şi abilităţile sale remarcabile de călăreț l-au ajutat să 
pară omniprezent, ţinându-l departe de nucleul altercaţiilor 
violente?5. Perioada istorică a lui Zorro este greu de determinat 
cu exactitate şi acelaşi lucru se poate spune şi despre 
identificarea unei figuri istorice după care ar fi putut fi modelat 
acesta. 

McCulley a întreţesut în poveştile sale elemente din perioada 
spaniolo-mexicană a Californiei, plasându-le într-o specie literară. 
A inventat un presidio în Los Angeles şi a unificat aspecte 
aparţinând celor două perioade istorice, însă acest lucru nu pare 
a fi contat pentru cititorii săi. Autorul a folosit datele cu iscusinţă 
şi lejeritate pentru a crea o legendă colorată şi incitantă. Aşa 
cum Zorro mânuia, cu atâta măiestrie, sabia sa pentru a-şi umili 
adversarii, aşa şi McCulley îşi folosea pana pentru a zămisli 
poveştile pline de aventuri ale personajului său, aflat mereu în 
căutarea dreptăţii. 

McCulley a evitat să îşi transforme opera într-un instrument al 
criticii sociale. Nu a confruntat niciodată rolul apăsător, părintesc 
al bisericii faţă de indieni şi nici nu a contestat modul în care era 
privită noţiunea de „neam ales”, aşa cum reiese ea din replicile 
unora dintre personajele sale. Deşi, asemenea atitudini erau 
autentice la vremea aceea şi în locurile acelea, McCulley şi-a 
lăsat poveştile despre lupta dintre bine şi rău să vorbească de la 
sine. 


25 Forsyth, H., „Santa Barbara's Blue-Blood Bandit,” The California 
Highway Patrolman, 1968. (N. pref.). 


15 


În ciuda punctelor sale slabe ca scriitor, McCulley a creat un 
erou popular ajuns atât de faimos, încât poate fi recunoscut chiar 
şi numai după un semn: „Tot ce trebuie să faci este să spui shhh, 
shhh, shhh şi îl ai pe Zorro”, a remarcat istoricul Hofrman, 
crestând aerul cu trei lovituri rapide?€. 

Originalul Señor Zorro se întoarce în această ediţie Semnul lui 
Zorro de Johnston McCulley. Sper să vă placă introducerea în 
atmosfera romantică a perioadei de început a Californiei în 
cadrul căreia vulpoiul şiret îi apără pe cei oprimaţi. Nici măcar 
realitatea istorică nu poate umbri căutarea nobilă a dreptăţii, 
care îl defineşte pe Zorro. Căutările sale nu pot decât să ne 
trezească o veşnică admiraţie. 


S. R. Curtis 
Berkeley, California 
Mai, 1997 


26 Hoffman, A. Interview, „The History of Zorro”, Arts and 


Entertainment Biography Series, difuzat la 26 iunie 1996. (N. pref.). 
16 


Capitolul 1 
PEDRO FACE PE GROZAVUL 


Perdeaua de ploaie cădea din nou pe acoperişul de ţigle roşii 
spaniole, iar vântul urla ca un suflet măcinat. Focul ardea în 
căminul mare din care se înălța fum, presărând cu scântei 
podeaua de pământ. 

— Asta e o noapte numai bună pentru fapte mârşave! declară 
sergentul Pedro Gonzales, întinzându-şi picioarele către foc, cu o 
mână strângând mânerul săbiei, în cealaltă având o cană cu vin 
slab. Dracii urlă în vânt, iar demonii se ascund în picăturile de 
ploaie! A dracului noapte, pe cinstea mea, nu-i aşa, señor? 

— Aşa-i! aprobă numaidecât hangiul, grăbindu-se să mai 
umple o dată cana cu vin, pentru că sergentul Pedro Gonzales 
avea un temperament grozav când era nemulţumit, ceea ce se 
întâmpla mereu dacă nu avea destul vin. 

— A dracului noapte! repetă sergentul şi goli cana dintr-o 
suflare, un obicei care atrăsese multe priviri într-o vreme şi care 
îl făcuse destul de cunoscut pe tot El Camino Real, cum îi 
spuneau ei, drumului principal care lega misiunile ca într-o salbă. 

Gonzales se întinse mai aproape de foc fără să îi pese că astfel 
îi priva pe ceilalţi de o parte din căldură. Sergentul Pedro 
Gonzales îşi exprimase deseori convingerea că trebuie să ai grijă 
să îţi fie ţie bine înainte să te gândeşti la alţii; fiind mare de stat, 
puternic şi foarte priceput la lupta cu sabia, puţini aveau curajul 
să îl contrazică. 

Afară şuiera vântul, iar ploaia cădea asemenea unei cortine. 
Era o furtună de februarie tipică pentru sudul Californiei. La 
misiuni, călugării avuseseră grijă de vite şi închiseseră clădirile 
pe timpul nopţii. 

Focuri mari ardeau în toate casele din cadrul fiecărei 
hacienda. Băştinaşii stăteau liniștiți în micile lor colibe de 
chirpici, bucuroşi că aveau unde să se adăpostească. 

Aici, în micul pueblo Reina de Los Angeles, unde avea să se 
înalțe un oraş măreț în viitorul apropriat, taverna dintr-o parte a 
pieţii găzduia, pentru moment, oameni care preferau să stea 
întinşi în faţa focului până în zori, în loc să înfrunte ploaia 
torențială. 

Sergentul Pedro Gonzales acaparase căminul în virtutea 


17 


gradului şi dimensiunilor sale, iar un caporal şi trei soldaţi din 
presidio stăteau la o masă puţin mai încolo de el, bând vin slab şi 
jucând cărţi. Un servitor indian stătea ghemuit într-un colţ, cu 
mâinile în jurul genunchilor; nu era un necfit care acceptase 
religia călugărilor, ci un necredincios şi un renegat. 

Toate acestea se întâmplau în vremea decadenţei misiunilor. 
Relaţia dintre franciscani - ce călcaseră pe urmele lui Junipero 
Serra, care fondase prima misiune la San Diego de Alcalá şi 
fusese canonizat, făcând posibilă naşterea unui imperiu - şi cei 
care se alăturaseră politicienilor şi aveau acum locuri de vază în 
armată era una tensionată. Bărbaţii care beau vin în taverna din 
Reina de Los Angeles nu voiau să aibă lângă ei un neofit care să 
îi spioneze. 

Tocmai se stinsese conversaţia, ceea ce nu era deloc pe placul 
hangiului. Acesta avea o oarecare teamă, căci sergentul Pedro 
Gonzales era liniştit doar atunci când era antrenat într-o discuţie 
şi dacă nu vorbea, soldatul masiv ar fi putut fi împins să treacă la 
fapte şi să işte vreo încăierare. 

In trecut, Gonzales făcuse asta de două ori, distrugând mobila 
şi vătămând persoane. Proprietarul apelase la comandantul 
presidio-ului, căpitanul Ramón, numai pentru a fi informat de 
pagubele produse de acesta şi că el însuşi avea multe probleme 
pe cap, nefiind în dispoziţia necesară de a suporta acest 
comportament. 

Aşa că, acum, proprietarul îl privi temător pe Gonzales şi se 
apropie de masa lungă, încercând să înceapă o conversaţie pe 
un subiect general şi astfel să scape de un eventual bucluc. 

— In pueblo umblă vorba, anunţă el, că Señor Zorro este din 
nou prin împrejurimi. 

Cuvintele sale avură un efect pe cât de neaşteptat, pe atât de 
înspăimântător de urmărit. Sergentul Pedro Gonzales dădu de 
pământ cu cana pe jumătate cu vin, îşi îndreptă imediat spatele 
şi izbi cu pumnul masiv în masă, făcând cănile, cărţile de joc şi 
monedele să se împrăştie cât colo. 

Caporalul şi cei trei soldaţi se dădură înapoi cu câţiva paşi, 
cuprinşi de frică, iar chipul rumen al proprietarului păli într-o 
clipită; indianul care stătea în colţ începu să se târască spre uşă, 
hotărând că prefera, mai bine, să înfrunte furtuna de afară decât 
furia sergentului mătăhălos. 

— Señor Zorro, zici? strigă Gonzales cu o voce groaznică. Aşa 
mi-e scris, să nu fie loc unde să nu aud numele ăsta? Señor 
Zorro, zici? Cu alte cuvinte, domnul vulpoi! Te pomeneşti că şi-o 


18 


fi imaginând că este la fel de şiret. Pe toţi sfinţii! răcni sergentul, 
duhnind a băutură. 

Gonzales înghiţi în sec, se întoarse cu faţa spre cei prezenţi şi 
îşi continuă tirada. 

— Bate El Camino Real de la un capăt la altul, ca o capră de 
munte! Poartă mască şi am auzit că este un spadasin destul de 
iscusit. Crestează odioasa-i literă „Z” pe fruntea duşmanului! Ha! 
Semnul lui Zorro, aşa i se zice! Mânuieşte bine sabia, n-ai ce-i 
face! Dar despre sabie în sine nu pot să îmi dau cu părerea - eu 
nu am văzut-o niciodată. Nu îmi face onoarea să mă lase săo 
vad! Nu, nu, prădăciunile lui Señor Zorro nu au loc niciodată în 
apropierea sergentului Pedro Gonzales! Poate că ne va spune 
Senior Zorro care ar putea fi motivul? Ha! 

Se uită urât la bărbaţii din faţa lui, dezvelindu-şi dinţii de sus şi 
zbârlindu-şi vârfurile mustăţii mari şi negre. 

— Acum i se spune Blestemul din Capistrano, zise hangiul, 
care era la fel de gras ca sergentul, oprindu-se să ridice cănile de 
vin şi cărţile de joc, sperând să şterpelească şi o monedă, două 
cu ocazia asta. 

— Mai degrabă blestemul întregului drum şi al întregii salbe de 
misiuni! răcni sergentul Gonzales. Un asasin, asta e! Un tâlhar! 
Ha! Un individ obişnuit care îşi imaginează că o să îl ştie lumea 
de viteaz pentru că jefuieşte două, trei haciendas şi sperie 
câteva femei şi băştinaşi! Sefior Zorro, zici? Asta-i un vulpoi de 
rând pe care îl vânez cu plăcere! Blestemul din Capistrano, zici? 
Ştiu că am dus o viaţă ticăloasă, dar nu le cer sfinţiilor decât un 
singur lucru - să-mi ierte păcatele pentru atâta timp cât să-l pot 
întâlni faţă-n faţă pe tâlharul ăsta iscusit! 

— Este şi o recompensă... începu proprietarul. 

— Mi-ai luat vorba din gură! protestă sergentul Gonzales. 
Există o recompensă frumuşică pentru prinderea individului 
oferită de excelența sa guvernatorul. Dar spada mea tot ocolită 
de noroc a rămas! Sunt trimis la San Juan Capistrano şi individul 
dă o lovitură la Santa Barbara. Sunt în Reina de Los Angeles şi el 
fură o sumă frumuşică de bani la San Luis Rey. Eu iau cina la San 
Gabriel, să zicem, şi el organizează un jaf la San Diego de Alcală! 
O pacoste, asta e! Numai să-l întâlnesc şi... 

Sergentul Gonzales se înecă de furie şi întinse mâna spre cana 
cu vin, pe care proprietarul o umpluse şi i-o pusese la îndemână. 
Dădu totul pe gât. 

— Păi, pe la noi nu a trecut niciodată, zise hangiul, oftând 
uşurat. 


19 


— Şi pe bună dreptate, grăsane! Pe bună dreptate! Aici avem 
un presidio şi niscaiva soldaţi. El se ţine departe de orice 
presidio, asta face drăguţul de Señor Zorro! E iute ca gândul, 
asta nu pot să neg, şi la fel de iute-i piere şi curajul! 

Sergentul Gonzales se făcu iar comod şi proprietarul îi aruncă 
o privire de parcă i s-ar fi luat o piatră de inimă şi începu să 
spere că în seara aceea ploioasă nu mai aveau să fie căni, 
mobile şi nasuri sparte. 

— Totuşi, acest Señor Zorro trebuie să se odihnească şi el - 
trebuie să mănânce şi să doarmă, zise proprietarul. Fără îndoială 
că trebuie să aibă un loc unde se ascunde şi îşi reface puterile. 
Intr-o zi o să-l urmărească soldaţii până-n vizuină. 

— Ha! răspunse Gonzales. Sigur că omul trebuie să mănânce 
şi să doarmă! Şi acum ce idee crezi că i-a mai venit? Pe cinstea 
mea, susţine că de fapt nu e hoţ! Că doar îi pedepseşte pe cei 
care îi nedreptăţesc pe misionari, asta zice. Prietenul celor 
asupriţi, da? A lăsat de curând un afiş la Santa Barbara pe care 
scrisese asta, nu-i aşa? Ha! Şi cum poţi să răspunzi la aşa ceva? 
Călugării de la misiuni îl protejează, îl ascund şi îi dau de 
mâncare şi de băut! Dacă iei un călugăr la întrebări sigur vei afla 
ceva despre ascunzătoarea acestui hoţ abil, şi dacă nu o fi aşa 
înseamnă că sunt un simplu civil leneş! 

— Nu mă îndoiesc că spuneţi adevărul adevărat, răspunse 
proprietarul. li cred în stare de aşa ceva pe călugări. Să dea 
domnul să nu calce Señor Zorro pe aici! 

— Ce-ţi veni, grăsane? tună sergentul Gonzales. Nu sunt eu 
aici? Nu am sabia la cingătoare? Oi fi bufniţă şi acum om fi la 
amiază de nu-ţi vezi lungul nasului coroiat? Pe toţi sfinţii!... 

— Vreau să spun doar că nu vreau să fiu jefuit, zise repede 
proprietarul destul de alarmat. 

— Ce să-ţi fure, grăsane? O carafa de vin slab şi un blid cu 
mâncare? Ai tu ceva de valoare, prostule? Ha! Să vină individul! 
Să intre pe uşă îndrăzneţul şi vicleanul Señor Zorro, să apară în 
faţa noastră! Să facă o plecăciune, aşa cum se spune că 
obişnuieşte şi să-i văd lucirea ochilor de dincolo de mască! Să fiu 
faţă-n-faţă cu acest individ, chiar pentru o clipă - şi recompensa 
generoasă oferită de excelența sa este a mea! 

— Poate că îi este teamă să se aventureze atât de aproape de 
presidio, zise proprietarul. ă 

— Incă o carafă cu vin! urlă Gonzales. Incă o carafa, grăsane, 
şi trece-mi-o în cont! După ce voi lua recompensa vei fi plătit cu 
vârf şi îndesat. iți dau cuvântul meu de soldat! Ha! De-ar intra 


20 


acum pe uşă acest Señor Zorro viteaz şi viclean - acest Blestem 
din Capistrano... 
Uşa se deschise brusc! 


21 


Capitolul 2 
OMUL PE CARE L-A ADUS FURTUNA 


În clipa aceea, odată cu rafale de vânt şi ploaie îşi făcu 
apariţia un bărbat. Lumânările pâlpâiră, iar una dintre ele se 
stinse. Această apariţie, chiar în mijlocul discursului sergentului, 
îi făcu să tresară pe toţi, iar Gonzales îşi scoase sabia din teacă 
pe jumătate şi amuţi. Indianul închise repede uşa la loc, ca să nu 
intre vântul şi ploaia. 

Nou-venitul se întoarse cu faţa spre ei; hangiul oftă din nou 
uşurat. Bineînţeles că nu era Señor Zorro. Era Don Diego Vega, 
un tânăr chipeş dintr-un neam de seamă, în vârstă de douăzeci şi 
patru de ani, cunoscut de-a lungul întregului El Camino Real 
pentru lipsa de interes faţă de lucrurile lumești. 

— Ha! strigă Gonzales, băgându-şi sabia în teacă. 

— V-am speriat cumva, Señores? întrebă Don Diego politicos 
pe un ton molcom, uitându-se în jur în camera mare şi salutându- 
i cu o mişcare de cap pe bărbaţii dinaintea sa. 

— Ba bine că nu, Señor, pentru că parcă te-a adus furtuna, 
răspunse sergentul. Dar altfel, abia dacă ne-am fi dat seama că 
ai intrat! 

— Hm! mormăi Don Diego, aruncându-şi într-o parte al său 
sombrero?” şi dându-şi jos serape-ul?? ud. Ai fi făcut mai bine să 
te fi gândit de două ori înainte să fi spus asta, amicul meu 
hârjâit. 

— Chiar intenţionezi să îmi ceri socoteală, sau mi se pare mie? 

— Este adevărat, continuă Don Diego, că nu sunt cunoscut ca 
un om care îşi riscă pielea călărind ca un nebun, care se luptă ca 
un idiot cu orice nou-venit şi care cântă la ghitară sub ferestrele 
femeilor ca un nătâng. Totuşi, nu îmi place ca cineva să ia în 
derâdere aceste aspecte ale firii mele, pe care tu le consideri ca 
fiind punctele mele slabe. 

— Ha! strigă Gonzales, aproape mânios. 

— Avem o înţelegere, sergent Gonzales, putem fi prieteni, pot 
trece cu vederea prăpastia care se cască între educaţia şi 


27 Sombrero (din span.) - pălărie (de fetru) cu boruri mari, purtată 
mai ales în Spania şi în America Latină. (N. tr.). 

23 Serape (engl.) - un fel de şal lung, viu colorat, dintr-un material 
gros purtat mai ales de bărbaţi în Mexic şi în America de Sud. (N. tr.). 


22 


descendența noastră numai atâta timp cât tu îţi controlezi limba 
ascuţită şi rămâi tovarăşul meu. Discursurile tale lăudăroase mă 
amuză şi îţi cumpăr vinul care îţi este nelipsit - este un 
aranjament corect. Insă, Señor, dacă mă vei mai ridiculiza pe 
viitor, fie în public sau între patru ochi, înţelegerea noastră va lua 
sfârşit. Dă-mi voie să menţionez faptul că am o oarecare 
influenţă... 

— Scuzele mele, caballero şi bunul meu prieten! strigă 
sergentul Gonzales alarmat. Tuni şi fulgeri mai aprig decât 
furtuna de afară şi asta numai pentru că s-a întâmplat să mi-o ia 
gura pe dinainte, începând din această zi, dacă întreabă cineva, 
eşti un viteaz şi un spadasin agil, mereu pregătit de luptă şi de o 
nouă cucerire. Eşti un om de acţiune, caballero! Ha! Indrăzneşte 
cineva să se îndoiască de asta? 

Se uită urât la cei din încăpere, scoţându-şi din nou sabia din 
teacă pe jumătate, o băgă la loc cu zgomot şi îşi dădu capul pe 
spate, râzând în hohote. Apoi, îl bătu pe Don Diego pe umăr, iar 
proprietarul gras se grăbi să aducă nişte vin, ştiind foarte bine că 
avea să plătească Don Diego Vega. 

Această prietenie ciudată dintre Don Diego şi sergentul 
Gonzales era subiectul de discuţie preferat de pe tot El Camino 
Real. Don Diego provenea dintr-o familie de vază care avea 
terenuri de mii de acri, nenumărate herghelii de cai, cirezi de 
vite şi ogoare. Don Diego, aşa cum i se cuvenea, avea o 
hacienda care era ca un mic imperiu şi o casă în pueblo, urmând 
să moştenească de la tatăl său mai mult de trei ori cât avea în 
prezent. 

Insă Don Diego era diferit de ceilalţi tineri de familie bună de 
pe vremea aceea. Totul părea să indice că nu îi plăcea viaţa 
agitată. Purta sabia la cingătoare doar când o cereau ţinuta şi 
eticheta. Era nespus de politicos cu toate femeile şi nu îi făcea 
curte nici uneia. 

Stătea la soare şi asculta poveştile nebuneşti ale altora, 
zâmbind din când în când. Era opusul sergentului Pedro Gonzales 
din toate punctele de vedere şi totuşi petreceau destul de mult 
timp împreună. Era aşa cum spusese Don Diego - lui îi făcea 
plăcere să îl asculte pe sergent, făcând pe grozavul, iar 
sergentului îi plăcea vinul primit pe gratis. Era un aranjament 
deosebit de profitabil, cine ar fi putut să ceară mai mult? 

Acum, Don Diego se duse să se usuce în faţa focului, ţinând 
într-o mână o cană cu vin roşu. Nu era tocmai înalt, însă era 


23 


chipeş şi se bucura de o sănătate înfloritoare, mândrele dueñas”? 
erau aduse în pragul disperării de faptul că el nu le dădea nici o 
atenţie frumoaselor Señoritas pe care le aveau în oblăduire şi 
cărora le căutau soţi pe măsură. 

Gonzales, temându-se că îşi supărase prietenul şi că avea să 
se termine epoca vinului gratis, făcea acum tot posibilul să îl 
împace. 

— Caballero, tocmai vorbeam de acest faimos Señor Zorro, 
zise el. Discutam despre pacostea de pe El Camino Real, despre 
iscusitul Blestem din Capistrano, aşa cum s-a găsit să-l boteze 
cine ştie ce amărât cu ceva minte. 

— Ce-i cu el? întrebă Don Diego, lăsând de-o parte cana cu vin 
şi punând mâna la gură pentru a ascunde un căscat. Cei care ÎI 
cunoşteau cel mai bine pe Don Diego declarau că obişnuia să 
caşte foarte des. 

— Spuneam, caballero, zise sergentul, că bravul Señor Zorro 
nu apare niciodată unde sunt eu şi că sper, ca într-o bună zi, 
Cerul să îmi dea ocazia să îl întâlnesc, să pot lua recompensa 
promisă de guvernator. Señor Zorro, ei? Ha! 

— Hai să nu mai discutăm despre el, îl rugă Don Diego, 
îndepărtându-se de cămin, ridicând o mână în semn de protest. 
Chiar nu pot auzi vorbindu-se şi despre altceva în afară de fapte 
sângeroase şi violenţă? Mai este oare posibil, în vremurile astea 
agitate, să poţi asculta şi vorbe înțelepte în ceea ce priveşte 
muzica sau poeţii? 

— Pe tot rachiul din lume! se răţoi sergentul Gonzales foarte 
scârbit. Dacă acest Señor Zorro vrea să-şi rişte pielea, n-are 
decât. E pielea lui, pe cinstea mea! Un asasin! Un tâlhar! Ha! 

— Am auzit foarte multe despre individul acesta, continuă Don 
Diego. Este limpede că țelul său este unul onorabil. Nu a jefuit 
decât funcţionarii de stat care au furat de la misionari şi de la 
săraci, nu a pedepsit pe nimeni în afară de brutele care îi 
persecută pe băştinaşi. Şi, din câte am înţeles, nu a ucis nici un 
om. Eu zic să îl laşi să se bucure de minutul său de celebritate, 
sergent. 

— Mai degrabă aş lua recompensa! 

— Câştig-o! zise Don Diego. Prinde-l! 

— Ha! Viu sau mort, aşa scrie în proclamația guvernatorului. 
Am văzut cu ochii mei. 

— Atunci, înfruntă-l şi omoară-l dacă asta te va face fericit, 


2? Dueña (span.) - stăpână. (N. tr.). 
24 


răspunse Don Diego. Şi să îmi povesteşti totul după aceea, dar 
acum, te rog să schimbi subiectul! 

— Şi ce poveste o să fie! strigă Gonzales. Şi o să-ţi dau toate 
detaliile, caballero, până la cea mai mică mişcare! Cum m-am 
jucat cu el, cum i-am râs în faţă în timp ce ne luptam, cum, după 
o vreme, l-am făcut să se retragă şi l-am străpuns cu sabia... 

— După aceea, dar nu acum! strigă Don Diego, exasperat. 
Hangiu, încă un rând! Singurul mod de a pune capăt discursurilor 
răguşite ale acestui lăudăros fără pereche este să îi uzi gâtlejul 
cu atât de mult vin, încât să-i alunece cuvintele înapoi! 

Proprietarul umplu repede cănile. Don Diego bău încet, cu 
înghiţituri mici, aşa cum obişnuieşte un domn, în timp ce 
sergentul Gonzales termină vinul din două guri mari. Atunci, 
vlăstarul familiei Vega se duse spre o bancă şi îşi luă sombrero-ul 
şi serape-ul. 

— Ce-i asta? strigă sergentul. Ne părăseşti aşa devreme, 
caballero? Vrei să înfrunţi furia furtunii ăsteia groaznice? 

— Măcar pentru asta am destul curaj, răspunse Don Diego, 
zâmbind. De venit, am venit în fugă de la mine de acasă ca să 
iau un borcan de miere. Oamenilor mei le-a fost prea teamă de 
furtună ca să îmi aducă de la hacienda, proşti mai sunt. Hangiu, 
dă-mi un borcan de miere, te rog. 

— Vă însoțesc eu, în siguranţă, până acasă, acum, pe ploaie! 
strigă sergentul Gonzales, pentru că ştia foarte bine că Don 
Diego avea nişte vinuri vechi de excepţie. 

— Rămâi aici, în faţa focului! îi spuse Don Diego cu fermitate. 
Nu am nevoie de o escortă de la presidio ca să traversez piaţa. 
Verific nişte rapoarte de contabilitate cu secretarul meu şi este 
posibil să mă întorc la tavernă după ce terminăm. Am vrut nişte 
miere ca să mâncăm în timp ce lucrăm. 

— Ha! Şi de ce nu ţi-ai trimis secretarul de care vorbeşti după 
miere, caballero? De ce mai e omul bogat şi are servitori dacă nu 
îi poate trimite să îi aducă ceva într-o noapte furtunoasă? 

— Este un om în vârstă, sănătatea îi este şubredă, explică Don 
Diego. Este şi secretarul bătrânului meu tată. Ar fi murit pe 
drum. Hangiu, dă-le tuturor un rând de vin şi pune totul în contul 
meu. S-ar putea să mă întorc când vor fi în ordine registrele. 

Don Diego Vega luă borcanul de miere, îşi puse serape-ul pe 
cap, deschise uşa şi dădu piept cu furtuna şi întunericul. 

— Asta-i un bărbat adevărat! strigă Gonzales, fluturând 
braţele. Acel caballero este prietenul meu şi vreau să o ştie toată 
lumea! Rareori poartă la el o sabie şi mă îndoiesc că poate mânui 


25 


una - dar este prietenul meu! Ochii negri scânteietori ai 
frumoaselor Señoritas nu au nici un efect asupra lui şi, totuşi, jur 
că este un bărbat adevărat! 

Soldaţii îi împărtăşiră părerea, având în vedere că beau vinul 
lui Don Diego şi că oricum le era teamă să îl contrazică pe 
sergent. Proprietarul corpolent le mai servi un rând, de vreme ce 
plătea Don Diego. Era mai prejos de un Vega să îşi verifice contul 
de la o tavernă publică, iar hangiul profitase de multe ori de asta. 

— Nu poate suporta ideea de violenţă sau de vărsare de 
sânge, continuă sergentul Gonzales. Este blând ca un vânticel de 
primăvară. Şi totuşi are braţul puternic şi ochiul ager. Totul se 
rezumă la perspectiva sa asupra vieţii. De aş fi eu aşa tânăr, 
chipeş şi bogat cum e el... Ha! De la San Diego de Alcalá şi până 
la San Francisco de Asis nu ar fi decât un şir interminabil de inimi 
frânte şi suspine! 

— Şi de capete sparte! sugeră caporalul. 

— Ha! Da, şi de capete sparte, prietene! Eu aş face legea în 
toată ţara! Nu mi-ar putea ţine piept nici un tinerel. Aş scoate 
sabia şi... după ei! Să i se opună lui Pedro Gonzales, ce zici tu? 
Ha! Străpunşi direct în umăr... curat! Ha! Chiar în plămân! 

Gonzales se ridicase şi îşi scosese sabia din teacă. O vântura 
încolo şi încoace prin aer, ataca, para, străpungea, înainta şi se 
retrăgea, striga şi râdea în hohote în timp ce se lupta cu 
umbrele. 

— Aşa se face! zbieră el către şemineu. Ce avem noi aici? Voi 
doi contra mea? Cu atât mai bine, Señores! E mai interesant să 
câştigi când sorții îţi sunt potrivnici! Ha! Asta-i pentru tine, câine! 
Mori, copoiule! Dintr-o mişcare, laşule! 

Se lipi de perete, trăgându-şi sufletul. Aproape că rămăsese 
fără suflare. Vârful săbiei se sprijinea de podea, chipul său era 
vânăt din cauza efortului şi a vinului pe care îl băuse, în timp ce 
caporalul, soldaţii şi proprietarul râdeau pe săturate de această 
luptă imaginară din care sergentul Pedro Gonzales ieşise, 
incontestabil, învingător. 

— De-ar... de-ar fi iscusitul Señor Zorro în faţa mea, aici şi 
acum! răcni sergentul. 

Brusc, uşa se deschise din nou şi un bărbat intră în han, însoţit 
de rafalele de vânt! 


26 


Capitolul 3 
VIZITA LUI SENOR ZORRO 


Indianul se duse repede să închidă uşa pentru a stăvili vântul 
şi apoi se retrase iar în colţul său. 

Nou-venitul stătea cu spatele la cei din încăperea îngustă. 
Observară că îşi avea sombrero-ul tras pe ochi, parcă pentru a 
nu i-l lua vântul şi era învăluit într-o pelerină lungă, care era udă 
leoarcă. 

Fiind în continuare cu spatele la ei, îşi desfăcu pelerina şi o 
scutură, apoi o strânse iar pe piept în timp ce proprietarul gras 
se îndreptă spre el, frecându-şi mâinile entuziasmat; bănuia că 
trebuia să fie vreun caballero venit pe El Camino Real, care avea 
să plătească bani buni pentru mâncare, cazare şi îngrijirea 
calului său. 

Când proprietarul ajunse la câţiva metri de el şi de uşă, 
străinul se întoarse. Hangiul, înfricoşat, scoase un țipăt scurt şi 
se dădu înapoi, cât putu de repede. Caporalul râgâi pe înfundate, 
soldaţilor li se tăie respiraţia, sergentul Pedro Gonzales rămase 
cu gura căscată şi cu ochii bulbucaţi. Bărbatul care era chiar în 
faţa lor purta o mască neagră care îi ascundea întru totul 
trăsăturile, iar ochii neprietenoşi îi scânteiau prin cele două 
tăieturi. 

— Ha! Ce avem noi aici? zise Gonzales, într-un sfârşit, când 
începuse să-şi recapete prezenţa de spirit. 

Bărbatul dinaintea lor făcu o plecăciune. 

— Sunt Señor Zorro, la dispoziţia dumneavoastră! zise el. 

— Pe toţi sfinţii! Señor Zorro? strigă Gonzales. 

— Te îndoieşti de spusele mele, Señor? 

— Dacă eşti cu adevărat Señor Zorro, înseamnă că ţi-ai 
pierdut minţile! declară sergentul. 

— La ce te referi? 

— Păi, eşti aici, nu-i aşa? Ai intrat în han, nu? Pe toţi sfinţii, ai 
căzut direct în capcană, drăguţul meu tâlhar! 

— İl pot ruga pe Señor să îmi explice la ce se referă? întrebă 
Serior Zorro. Avea o voce joasă şi un timbru special. 

— Ce, eşti orb? Nu eşti întreg la minte? zise Gonzales. Nu sunt 
eu aici? 

— Şi ce importanţă are asta? 


27 


— Nu sunt eu soldat? 

— Tot ce ştiu este că purtaţi uniformă de soldat, Señor. 

— Pe toţi sfinţii, nu îl vezi pe domul caporal şi pe trei dintre 
tovarăşii noştri? Ai venit să îţi predai spada grozavă, Señor? Te-ai 
săturat să faci pe răzvrătitul? 

Serior Zorro râse, nu răutăcios, însă nu îşi dezlipi ochii de pe 
Gonzales. 

— Te asigur că nu am venit să mă predau, zise el. Am venit 
aici cu treabă, Señor. 

— Treabă? întrebă Gonzales. 

— Cu patru zile în urmă, Señor, ai bătut fără milă un indian pe 
care nu îl ai la suflet. Episodul s-a desfăşurat pe parcursul 
drumului de la acest pueb!/o la misiunea din San Gabriel. 

— Era un câine arogant şi mi-a stat în cale! Ce legătură are 
asta cu tine, drăguţul meu tâlhar? 

— Eu sunt prietenul celor asupriţi, Señor, şi am venit să te 
pedepsesc. 

— Ai venit... să mă pedepseşti pe mine, nesăbuitule? Tu, să 
mă pedepseşti pe mine? O să mor de râs înainte să apuc să-ţi vin 
de hac! Eşti ca şi mort, Señor Zorro! Excelenţa sa a oferit o sumă 
frumuşică pentru hoitul tău! Dacă eşti bisericos, poţi să începi să- 
ţi spui rugăciunile! Nu vreau să se spună că am ucis un om fără 
să-i dau timp să îşi mărturisească păcatele. Îți dau atâta timp cât 
durează o sută de bătăi de inimă. 

— Sunteţi generos, Sefior, însă nu am de ce să îmi spun 
rugăciunile. 

— Atunci sunt nevoit să îmi fac datoria, zise Gonzales, şi ridică 
vârful săbiei. Caporal, rămâi lângă masă, şi soldaţii, la fel. 
Individul acesta şi recompensa pe care o reprezintă sunt ale 
mele! 

Suflă o dată, astfel încât mustata îi flutură, înainta cu grijă, nu 
făcu greşeala de a-şi subestima adversarul, pentru că se vorbise 
mult despre îndemânarea acestuia cu sabia. Când ajunse la 
distanţa optimă se dădu brusc înapoi, ca un şarpe care ar fi 
abandonat atacul. 

Señor Zorro scosese de sub pelerină un pistol, cea mai 
condamnabilă armă în ochii sergentului Gonzales. 

— Inapoi, Señor! îl avertiză Señor Zorro. 

— Ha! Asta e metoda! strigă Gonzales. Ai arma diavolului şi 
ameninţi oamenii cu ea! Aşa ceva nu se foloseşte decât de la 
distanţă şi împotriva duşmanilor inferiori celui care trage. Domnii 
preferă sabia. 


28 


— Înapoi, Señor! Ceea ce numeşti dumneata arma diavolului 
are în stăpânire moartea! Nu te voi avertiza de două ori. 

— Am auzit că ai fi viteaz, îl tachina Gonzales, retrăgându-se 
cu câţiva paşi. Se zvoneşte că ai înfrunta orice bărbat în luptă 
dreaptă, sabie contra sabie. Asta am crezut despre tine. Şi acum 
aflu că recurgi la o armă potrivită numai pentru a fi folosită 
împotriva pieilor roşii. Este cu putinţă, Señor, să îţi lipsească 
vitejia care am auzit că te caracterizează? 

Señor Zorro râse din nou. 

— Te vei lămuri cât de curând în această privinţă, zise el. 
Pentru moment, mă văd nevoit să folosesc acest pistol. Descopăr 
că sorții îmi sunt potrivnici în această tavernă, Señor. Voi 
încrucişa bucuros sabia cu tine când mă voi asigura că o pot face 
în siguranţă. 

— Aştept cu nerăbdare, zise Gonzales batjocoritor. 

— Caporalul şi soldaţii se vor retrage în colţul acela depărtat, 
indică Señor Zorro. Hangiul şi indianul li se vor alătura. Repede, 
Señores! Vă mulţumesc! Nu aş vrea ca unul dintre voi să mă 
întrerupă în timp ce îl voi pedepsi pe domnul sergent aici de faţă. 

— Ha! strigă Gonzales mânios. O să vedem noi imediat cum 
rămâne cu pedepsitul, drăguţul meu vulpoi! 

— Voi ţine pistolul în mâna stângă, continuă Señor Zorro. Mă 
voi lupta cu sergentul cu mâna dreaptă, aşa cum se cuvine, iar în 
acest timp mă voi uita şi spre colţ. Voi trage la cea mai mică 
mişcare a oricăruia dintre voi, Señores. Sunt expert în mânuirea 
armei pe care aţi numit-o a diavolului şi dacă voi trage, cineva 
dintre voi nu va mai apuca ziua de mâine. Aţi înţeles? 

Caporalul, soldaţii şi proprietarul nu se obosiră să răspundă. 
Señor Zorro îl privi din nou în ochi pe Gonzales şi mustăci în 
spatele măştii. 

— Sergent, întoarce-te cu spatele cât îmi scot sabia, îi spuse 
el. Îţi dau cuvântul meu de caballero că nu te voi ataca pe la 
spate. 

— Cuvântul tău de caballero? zise Gonzales batjocoritor. 

— Aşa am spus, Señor răspunse Zorro cu o nuanţă de 
ameninţare în glas. 

Gonzales ridică din umeri şi se întoarse cu spatele. O clipă mai 
târziu, auzi din nou vocea tâlharului. 

— En garde”, Señor 


3% En garde (fr.) - (la scrimă) a lua poziţia de apărare sau de atac. (N. 
tr.), 


29 


Capitolul 4 
SABIE CONTRA SABIE. PEDRO DĂ 
EXPLICAŢII 


Gonzales se întoarse ca ars la auzul acestor cuvinte şi ridică 
sabia. Observă că şi Señor Zorro îşi scosese sabia din teacă şi că 
ţinea pistolul în mâna stânga, deasupra capului. Mai mult, Señor 
Zorro râdea pe înfundate în continuare, iar sergentul se înfurie şi 
mai tare. Incrucişară săbiile. 

Sergentul Gonzales era obişnuit să se dueleze cu oameni care 
se retrăgeau când doreau şi avansau când puteau, care făceau 
un pas într-o parte şi unul în alta, căutând să obţină un avantaj, 
acum mergeau înainte, acum înapoi, spre stânga, spre dreapta, 
după cum îi ghida iscusinţa. 

Dar acum, înfrunta un bărbat care se lupta într-un mod cât se 
poate de diferit. Señor Zorro părea să fie pironit şi îşi ţinea capul 
nemişcat. Nu se retrăgea nici cu un centimetru şi nici nu avansa, 
nici nu păşea într-o parte sau în alta. 

Gonzales atacă în forţă, aşa cum obişnuia şi descoperi că 
loviturile săbiei îi erau parate cu pricepere. 

Drept urmare, începu să fie mai precaut şi încercă toate 
trucurile pe care le ştia, dar nu îl ajutau la nimic. Incercă să se 
deplaseze în jurul bărbatului din faţa sa, dar atunci sabia 
adversarului îl obligă să revină la poziţia iniţială. Incercă să se 
retragă, sperând să îl facă să înainteze, însă Señor Zorro nu se 
clinti şi îl forţă pe Gonzales să îl atace din nou. Cât despre tâlhar, 
acesta nu făcu altceva decât să lupte defensiv. 

Furia puse stăpânire pe Gonzales, căci ştia că era invidiat de 
caporal şi că ziua următoare avea să afle tot oraşul de această 
luptă, iar apoi povestea avea să circule de-a lungul rutei El 
Camino Real. 

Atacă mânios, sperând să îl dezechilibreze pe Señor Zorro şi 
astfel să pună capăt duelului. Insă descoperi că era ca şi când ar 
fi atacat un zid; sabia îi fu dată într-o parte, pieptul i se lovi de 
cel al adversarului său, iar Señor Zorro doar îşi umflă pieptul şi îl 
dădu cu şase paşi înapoi. 

— Luptă! zise Señor Zorro. 

— Luptă şi tu, asasinule, hoţule! strigă exasperat sergentul. 


30 


Nu sta acolo ca o stâncă, ticălosule! Ce, îţi interzice religia să te 
mişti? 

— Nu mă poţi determina să o fac, tachinându-mă, răspunse 
Señor Zorro, râzând din nou pe înfundate. 

Atunci, sergentul Gonzales îşi dădu seama că fusese mânios şi 
ştia că în această stare nu poate mânui sabia la fel de bine ca 
unul care îşi controlează sentimentele. Aşa că acum deveni de 
un calm imperturbabil, miji ochii şi renunţă la orice reminiscență 
de lăudăroşenie. 

Atacă din nou, însă acum era pregătit, căuta un loc vulnerabil 
unde ar fi putut ataca fără să rişte să fie atins. Se duela aşa cum 
nu o mai făcuse în viaţa lui. Blestemă faptul că îşi pierduse 
agilitatea preferând vinul şi mâncarea. Atacă din faţă, lateral, dar 
toate loviturile îi erau respinse, toate şmecheriile îi erau 
contracarate aproape înainte să apuce să le încerce. 

Desigur, urmărise privirea adversarului său şi acum văzu o 
schimbare. Până atunci ochii săi păreau să râdă din spatele 
măştii, dar acum se îngustaseră şi păreau să trimită scântei. 

— Ne-am jucat destul! zise Señor Zorro. A sosit vremea 
aplicării pedepsei! 

Şi dintr-odată începu să grăbească ritmul duelului, avansând 
pas cu pas, încet şi meticulos, obligându-l pe Gonzales să se 
retragă. Vârful săbiei sale părea să fie un cap de şarpe cu o mie 
de limbi despicate. Gonzales simţi că era la mila lui, însă strânse 
din dinţi şi încercă să se controleze, luptând în continuare. 

Acum, era cu spatele la perete, însă într-o poziţie care îi 
permitea lui Señor Zorro să se lupte cu el şi în acelaşi timp să fie 
atent şi la cei din colţ. Ştia că tâlharul îl biruise. Era pregătit să îşi 
înghită mândria şi să îi cheme în ajutor pe caporal şi pe soldaţi. 

Atunci, se auzi un ciocănit la uşă. Lui Gonzales îi tresări inima. 
Era cineva acolo dornic să intre. 

Oricine ar fi fost, avea să i se pară ciudat că nu îi deschise 
imediat proprietarul sau servitorul acestuia. 

Poate că avea să primească ajutor, cât de curând. 

— Suntem întrerupţi, Señor, spuse tâlharul. Regret că se 
întâmplă astfel, pentru că nu voi avea timp să te pedepsesc aşa 
cum meriţi şi voi fi nevoit să aranjez o vizită cu altă ocazie. Abia 
dacă eşti vrednic de o a doua şansă. 

Ciocănitul devenise mai zgomotos. Gonzales ridică vocea: 

— Ha! Señor Zorro e aici! 

— Laşule! strigă tâlharul. 

Sabia păru că prinde noi puteri. Se mişcă înainte şi înapoi cu o 


31 


viteză ameţitoare. Prindea mii de raze de lumină trimise de 
lumânările pâlpâitoare şi apoi le azvârlea înapoi. 

Se avântă dintr-odată şi lovi cu putere, sergentul Gonzales 
simţi cum sabia îi fu smulsă din strânsoare şi văzu cum fu 
aruncată cât colo. 

— Aşa! strigă Señor Zorro. 

Gonzales aşteptă lovitura. | se puse un nod în gât la gândul că 
avea să sfârşească astfel şi nu pe câmpul de luptă aşa cum îşi 
doreşte orice soldat. Dar de această dată sabia lui Señor Zorro îl 
cruţă. In schimb, îşi coborî mâna stângă, luă sabia, ţinând-o 
alături de patul pistolului şi cu dreapta îi dădu o palmă lui Pedro 
Gonzales. 

— Asta merită cei care se poartă urât cu indienii neajutoraţi! 
strigă el. i 

Gonzales urlă de supărare şi umilinţă. In acest timp, cineva 
încerca să spargă uşa. Sefior Zorro nu părea deloc îngrijorat. 
Făcu un salt înapoi şi îşi băgă sabia în teacă cu viteza luminii. 
Aţinti pistolul asupra celor din faţa sa, dar şi a celora ce se aflau 
în încăpere, după care fugi înspre fereastră şi sări pe o bancă. 

— Pe mai târziu, Señor! strigă el. 

Sări pe fereastră precum caprele de munte, atunci când în 
saltul lor aruncă bucăţi de stâncă în toate direcţiile. Rafale de 
vânt şi ploaie pătrunseră în tavernă, iar lumânările se stinseră. 

— După el! urlă Gonzales, traversând încăperea într-o clipită, 
recuperându-şi şi sabia în acelaşi timp. Deschideţi uşa! leşiţi şi 
duceţi-vă după el! Nu uitaţi, se oferă o recompensă frumuşică... 

Caporalul ajunse primul la uşă şi o trântise de perete, ceea ce 
îi făcu pe cei din prag să îşi piardă echilibrul; erau doi bărbaţi din 
pueblo care veniseră să bea un pahar de vin şi acum voiau să 
afle de ce fusese încuiată uşa. Sergentul Gonzales şi camarazii 
săi dădură peste ei, îi lăsară întinşi la pământ şi se avântară în 
mijlocul furtunii. 

Insă nu prea aveau ce să facă. Era atât de întuneric, încât nu 
puteai să vezi nici la trei metri în faţă. Ploaia torențială ştersese 
orice urmă. Señor Zorro dispăruse... şi nimeni nu şi-ar fi putut da 
seama în ce parte se dusese. 

Bineînţeles, se iscă o stare generală de agitaţie şi începură să 
se strângă oamenii din pueblo. 

Sergentul Gonzales şi soldaţii se întoarseră la han şi îl găsiră 
plin de cunoscuţi. Sergentul Gonzales ştia că îi era în joc 
reputaţia. 

— Numai un tâlhar la drumul mare, numai un asasin şi un hoţ 


32 


ar fi putut să facă aşa ceva! tună el. 

— La ce te referi, viteazule? strigă un bărbat din cei adunaţi de 
lângă uşă. 

— Este clar că drăguţul Señor Zorro ştia ce mi s-a întâmplat! 
Acum câteva zile, mi-am rupt degetul mare de la mâna cu care 
mă duelez în timpul unei lupte în San Juan Capistrano. Nu mă 
îndoiesc că acest episod a ajuns la urechile lui Sefior Zorro. Vine 
într-un astfel de moment, ca după aceea să poată spune că m-a 
învins. 

Caporalul, soldaţii şi hangiul îl priviră cu ochii mari, însă nici 
unul nu avu curajul să deschidă gura. 

— Pot să vă confirme cei care au văzut totul cu ochii lor, 
Señores, continuă Gonzales. Señor Zorro a intrat pe uşă şi a scos 
imediat un pistol de sub pelerină, un pistol - arma diavolului. L-a 
vânturat către noi şi i-a forţat pe toţi, în afară de mine, să se 
retragă în colţul acela, după care mi-a spus că trebuie să se lupte 
cu mine. Mi-am scos sabia, sperând să-i vin de hac nemernicului. 
Şi ce credeţi că mi-a spus? „Ne vom duela”, mi-a zis, „şi te voi 
învinge, ca să mă pot lăuda cu asta după aceea. O să ţin pistolul 
în mâna stângă, dacă nu voi fi mulţumit de loviturile tale voi 
trage, apoi te voi străpunge şi armata va avea un sergent mai 
puţin”. 

Caporalul rămase cu respiraţia tăiată, iar proprietarul 
mătăhălos aproape că fu pe punctul de a vorbi, însă se răzgândi 
când îl văzu pe sergentul Gonzales uitându-se urât la el. 

— Aţi mai auzit voi de aşa o ticăloşie? întrebă Gonzales. 
Trebuia să lupt; ticălosul m-ar fi putut împuşca oricând dacă 
grăbeam atacul. Asta-i bătaie de joc! Aşa îţi dai seama ce fel de 
om este tâlharul ăsta mişel. O să mă lupt eu cu nemernicul ăsta 
când nu o să mai aibă pistolul la el... şi atunci o să... 

— Dar cum a scăpat? întrebă cineva din mulţime. 

— A auzit că era cineva la uşă. M-a ameninţat cu arma 
diavolului şi m-a obligat să îmi arunc sabia în colţul acela 
îndepărtat. Ne-a ameninţat pe toţi, a fugit la fereastră şi dus a 
fost. Cum era să-l găsim pe întuneric şi să-l urmărim pe ploaia 
asta torențială? Dar, m-am hotărât! Mâine, la prima oră, o să mă 
duc la căpitanul Ramón şi o să-i cer permisiunea de a fi scutit de 
orice altă îndatorire, ca să pot să iau câţiva oameni şi să îi dau 
de urmă acestui Señor Zorro. Ha! Mergem la vânătoare de vulpi! 

Mulțimea entuziasmată de lângă uşă se dădu la o parte şi Don 
Diego Vega intră grăbit în tavernă. 

— Este adevărat ce se zice? întrebă el. Am auzit că Señor 


33 


Zorro a venit aici. 

— Cât se poate de adevărat, caballero! răspunse Gonzales. 
Tocmai vorbeam despre mişel. Dacă ai fi rămas aici în loc să te 
duci să lucrezi cu secretarul tău ai fi văzut cu ochii tăi întreaga 
întâmplare. 

— Dar tu ai fost aici, nu-i aşa? Poţi să-mi povesteşti, nu? spuse 
Don Diego. Dar te rog să treci cu vederea detaliile sângeroase. 
Nu înţeleg de ce recurg oamenii la violenţă. Unde este trupul 
neînsufleţit al tâlharului? 

Gonzales se înecă, hangiul gras se întoarse cu spatele ca să îşi 
ascundă zâmbetul, caporalul şi soldaţii începură să ridice căni de 
vin de pe jos considerând că era mai cuminte să-şi găsească 
ceva de făcut în momentul acela delicat. 

— Nu este... adică, nu există aşa ceva, îngăimă Gonzales. 

— Ei, sergent, să lăsăm modestia de-o parte! strigă Don 
Diego. Nu sunt eu prietenul tău? Nu mi-ai promis că îmi vei 
povesti totul dacă te vei întâlni cu asasinul acesta? Ştiu că vrei 
să mă protejezi, ştiind că nu îmi place violenţa, dar doresc să aflu 
ce s-a întâmplat pentru că tu însuţi, prietenul meu, te-ai duelat 
cu acest individ. Cât era recompensa? 

— Pe toţi sfinţii! blestemă Gonzales. 

— Ei, haide, sergent! Spune tot! Hangiu, le fac cinste tuturor 
cu un pahar de vin, ca să sărbătorim evenimentul! la spune, 
sergent, te vei retrage din armată, acum că ai câştigat 
recompensa, îţi vei cumpăra o hacienda şi îţi vei găsi o nevastă? 

Sergentul Gonzales se înecă din nou şi întinse mâna după o 
cană cu vin. 

— Mi-ai promis, continuă Don Diego, că îmi vei povesti totul, 
fiecare mişcare. Nu a zis aşa, stimate hangiu? Ai declarat că îmi 
vei spune cum te-ai jucat cu el, cum ai râs de el în timp ce vă 
duelaţi, cum după o vreme l-ai făcut să se retragă şi l-ai 
străpuns... 

— Pe toți sfinții! răcni sergentul Gonzales, cuvintele 
desprinzându-i-se de pe buze ca nişte nori de furtună. Nu mai 
suport! Tu, Don Diego, prietenul meu... 

— Modestia nu îşi are locul în asemenea ocazii, zise Don 
Diego. Mi-ai promis că îmi vei povesti totul şi vreau să te ţii de 
cuvânt. Cum arată acest Senor Zorro? Te-ai uitat la chipul 
decedatului? Este cumva un cunoscut de-al nostru? Chiar nu îmi 
poate spune nimeni ce s-a întâmplat? Staţi toţi aici ca nişte stane 
de piatră... 

— Vin... că mă sufoc! urlă Gonzales. Don Diego, eşti prietenul 


34 


meu bun şi sunt gata să îmi încrucişez sabia cu oricine îţi 
contestă măreţia! Dar dă-mi pace astă seară... 

— Nu pot să înţeleg, zise Don Diego. Tot ce am făcut a fost să 
te rog să îmi povesteşti cum s-a desfăşurat lupta, cum l-ai 
ironizat în timp ce vă duelaţi, cum l-ai făcut să se retragă după 
bunul plac şi cum l-ai nimicit străpungându-l cu... 

— Destul! Cât poate îndura un om? strigă sergentul. 

Goli cana cu vin şi o azvârli cât colo. 

— Este oare cu putinţă să nu îl fi biruit? întrebă Don Diego. 
Acest tâlhar iscusit nu ar fi putut niciodată să îţi ţină piept. Care 
a fost deznodământul? 

— Avea un pistol... 

— Şi de ce nu i l-ai luat şi nu i l-ai băgat pe gât? Dar poate că 
asta ai şi făcut. Mai ia o cană cu vin, prietene. Bea! 

In acest timp, sergentul Gonzales îşi făcea loc cu coatele prin 
mulţimea de lângă uşă. 

— Datoria înainte de toate! zise el. Trebuie să ajung cât mai 
repede la presidio şi să-i raportez această întâmplare 
comandantului! 

— Dar, sergent... 

— Cât despre acest Señor Zorro, nu mai e mult şi îmi voi 
scălda sabia în sângele lui! promise Gonzales. 

Blestemând cu furie, plecă grăbit prin ploaie, fiind prima dată 
când permitea ca datoria să îl priveze de o plăcere şi tot prima 
dată când refuzase un vin bun. 

Don Diego Vega se întoarse către şemineu şi zâmbi. 


35 


Capitolul 5 
O PLIMBARE MATINALĂ 


Dimineaţa următoare furtuna era ca şi uitată, iar pe cerul 
azuriu nu se zărea nici un nor. Soarele strălucea, palmierii 
scânteiau în lumina puternică, iar dinspre văile care duceau spre 
mare venea un vânt înviorător. 

La orele târzii ale dimineţii, Don Diego Vega ieşi din casa sa 
din pueblo, punându-şi mănuşile de călărie din piele de oaie. Se 
opri în faţa casei pentru o clipă şi privi taverna din partea opusă 
a pieţii. 

Un servitor indian aduse un cal din spatele casei. 

Deşi Don Diego avea un cal de excepţie, chiar dacă nu galopa 
ca un nebun pe dealuri şi de la un capăt la altul pe El Camino 
Real. Armăsarul era iute, aprig şi rezistent, mulţi tineri şi-ar fi 
dorit să îl cumpere, însă Don Diego nu avea nevoie de bani şi 
voia să îl păstreze. 

Şaua era grea pentru că era acoperită mai mult cu argint 
decât cu piele. Căpăstrul era şi el încrustat cu argint şi în părţi 
atârnau nişte  mingiuţe de piele împodobite cu pietre 
semiprețioase, care sclipeau acum în razele vesele, parcă pentru 
a arăta lumii întregi bogăţia şi prestigiul lui Don Diego. 

Don Diego încalecă. Vreo zece oameni care pierdeau vremea 
prin piaţă îl urmăriră şi se străduiau să îşi ascundă zâmbetele. Pe 
atunci era o mare ispravă ca un tânăr să încalece dintr-o 
săritură, să ţină strâns frâiele, să dea aprig pinteni calului şi să 
dispară numaidecăt într-un nor de praf. 

Insă Don Diego încăleca aşa cum îi dicta atitudinea sa potolită, 
fără patimă şi zor. Indianul îi ţinu una dintre scări, iar Don Diego 
îşi sprijini cizma în ea. Apoi, luă frâiele într-o mână şi se ridică în 
şa, lăsând impresia că nu ar fi fost ceva tocmai uşor de făcut. 

După ce isprăvi, servitorul îi aranja cealaltă scară şi îi trecu 
vârful celeilalte cizme prin ea, apoi se dădu înapoi. Don Diego 
struni calul şi începu să se călărească la pas, pe lângă marginea 
pieţii, spre drumul care ducea spre nord. 

Când ajunse în dreptul unui drumeag, Don Diego îi permise 
armăsarului să meargă la pas şi, după ce parcurse astfel în jur de 
un kilometru, struni calul la trap şi călări în acest ritm de-a lungul 
drumului. 


36 


Unii oameni munceau pe câmpuri şi în livezi, iar alţii 
supravegheau cirezile. Don Diego întâlni din când în când câte o 
carreta greoaie şi îi salută pe călători. Un tânăr pe care îl 
cunoştea trecu pe lângă el în galop, îndreptându-se către pueblo. 
După ce îl depăşi, Don Diego îşi opri calul şi îşi scutură hainele de 
praf. 

In dimineaţa aceea, hainele lui Don Diego arătau mai bine 
decât de obicei. Puteai să-ţi dai seama de cum te uitai la ele care 
era situaţia materială şi statutul celui care le purta. Don Diego îşi 
alesese hainele cu mare grijă; îşi certase chiar servitorii pentru 
că serape-ul său cel mai nou nu era călcat corespunzător şi 
petrecuse destul de mult timp lustruindu-şi cizmele. 

Parcurse şase kilometri, după care părăsi ruta principală 
pentru a urma un drum îngust şi prăfuit, care ducea la o salbă de 
case ce se zăreau la orizont, la poalele unui deal. Don Diego 
Vega se ducea la hacienda lui Don Carlos Pulido. 

Don Carlos avusese numeroase greutăţi în ultimii ani. Cândva, 
numai tatăl lui Don Diego era mai presus de el ca poziţie socială, 
avere şi educaţie, însă, Don Carlos făcuse greşeala de a face o 
alegere politică neinspirată şi se trezise văduvit de o parte din 
vasta sa proprietate şi presat de perceptori în numele 
guvernatorului, până când nu mai rămase decât cu o fărâmă din 
averea sa de altădată şi cu demnitatea moştenită din naştere. 

In dimineaţa aceea, Don Carlos stătea pe veranda casei, 
meditând la situaţia generală din acele vremuri şi, ca de obicei, 
nu găsi decât motive de nemulţumire. Soţia sa, Doña?” Catalina, 
iubita sa din tinereţe şi din totdeauna, era în casă şi le împărțea 
sarcini servitorilor. Singurul lor copil, Señorita Lolita, era şi ea în 
casă, ciupind coardele unei ghitare şi visând aşa cum visează 
toate fetele de optsprezece ani. 

Don Carlos îşi ridică fruntea, cercetă drumeagul lung şi sinuos 
şi văzu în depărtare un nor mic de praf. Acesta era semn că se 
apropia un călăreț solitar, iar Don Carlos se temea că era vorba 
despre un alt perceptor. 

Işi puse mâna streaşină la ochi şi privi călăreţul cu atenţie. 
Observă modul relaxat în care călărea, iar dintr-odată inima îi fu 
inundată de speranţă, pentru că văzu şaua şi căpăstrul decorate 
cu argint scânteind în lumina soarelui şi ştia că militarii nu aveau 


31 Carreta (span.) - car, căruţă. (N. tr.). 
32? Doña (span.) - doamnă. Titlu onorific întrebuințat înaintea numelui 
de botez: Doña Isabel. (N. tr.). 


37 


harnaşamente atât de elegante când plecau să îşi îndeplinească 
obligaţiile de serviciu. 

Călărețul trecuse deja de ultimul cot şi putea fi văzut foarte 
bine de pe verandă. Don Carlos se frecă la ochi şi se mai uită o 
dată pentru a-şi confirma bănuielile. Bătrânul reuşi să identifice 
călăreţul chiar şi de la depărtare. 

— Este Don Diego Vega, zise el pe nerăsuflate. Să dea Domnul 
să mi se schimbe, în sfârşit, norocul spre bine. 

Ştia că Don Diego putea să vină doar într-o vizită amicală, dar 
chiar şi aşa însemna mult pentru el, pentru că dacă avea să se 
ştie că familia Vega avea legături strânse cu reşedinţa Pulido, 
chiar şi oamenii politici aveau să se gândească de două ori 
înainte să îl mai hărţuiască pe Don Carlos, pentru că neamul 
Vega avea o mare influenţă prin părţile acelea. 

Don Carlos bătu din palme, iar din casă apăru imediat un 
indian. Stăpânul îi ceru să tragă perdelele, astfel încât un colţ al 
verandei să fie în umbră, să aducă o masă şi câteva scaune, 
nişte prăjiturele şi vin. 

Trimise vorbă să fie anunţate soţia şi fiica pentru că se apropia 
Don Diego Vega. Dona Cătălina îşi simţi inima uşoară ca un fulg 
şi începu chiar să fredoneze un cântecel, iar Señorita Lolita se 
repezi entuziasmată la fereastră. 

Când Don Diego se opri în faţa treptelor care duceau spre 
verandă găsi acolo un indian care îl aştepta pentru a se îngriji de 
calul său, iar Don Carlos însuşi veni până la jumătatea treptelor 
şi îl întâmpină cu mâna întinsă în semn de bun venit. 

— Don Diego, mă bucur să vă primesc la umila mea hacienda, 
spuse acesta, în timp ce tânărul se apropie de el dându-şi jos 
mănuşile. 

— Drumul este lung şi plin de praf, zise Don Diego, iar călăritul 
până aici este foarte obositor. 

Don Carlos aproape că uită de sine şi zâmbi la auzul acestor 
vorbe, pentru că şase kilometri erau o nimica toată pentru un 
tânăr în putere. Insă îşi aminti de firea pasivă a lui Don Diego şi 
încetă de teamă să nu îl supere. 

Il conduse pe Don Diego către colţul umbrit, îi oferi vin, 
prăjituri şi aşteptă ca musafirul său să înceapă conversaţia. Pe 
vremea aceea se obişnuia ca femeile să rămână în casă şi să se 
arate numai dacă oaspetele cerea acest lucru sau dacă le chema 
stăpânul ori capul familiei. 

— Care mai este starea lucrurilor în pueblo Reina de Los 
Angeles? întrebă Don Carlos. Nu am fost acolo de mai bine deo 


38 


lună. 

— Totul este ca înainte, zise Don Diego, în afară de faptul că 
ieri seară Señor Zorro a năvălit în tavernă şi s-a duelat cu 
masivul sergent Gonzales. 

— Ha! Sefior Zorro, ai spus? Şi care a fost deznodământul? 

— Deşi nu am putut să obţin o relatare exactă de la sergent, 
zise Don Diego, am aflat de la un caporal care a fost de faţă că 
acest Señor Zorro s-a jucat cu Gonzales şi l-a dezarmat într-un 
sfârşit, pentru ca apoi să iasă pe fereastră şi să dispară în 
noapte. Nu i-au putut da de urmă. 

— Ce tâlhar isteţ! zise Don Carlos. Eu cel puţin nu am de ce să 
mă tem de el. Bănuiesc că se ştia deja pe tot El Camino Real că 
oamenii guvernatorului mi-au luat tot ce au putut duce. Nu m-aş 
mira să îmi ia şi hacienda cât de curând. 

— Hm! Nu trebuie să se întâmple aşa ceva! spuse Don Diego, 
cu mai multă pasiune decât îi stătea în caracter. 

Ochii lui Don Carlos se luminară. Dacă Don Diego Vega putea 
fi determinat să fie într-o anumită măsură de partea lui, nu ar fi 
fost nevoie decât ca unul dintre membrii ilustrei familii Vega să îi 
spună un cuvânt guvernatorului şi persecuția ar fi luat imediat 
sfârşit, pentru că ordinele unui Vega erau urmate de toţi 
oamenii, indiferent de rang. 


39 


Capitolul 6 
DIEGO ÎŞI CAUTĂ MIREASĂ 


Don Diego îşi bea vinul cu înghiţituri mici şi se uita la Don 
Carlos. De partea cealaltă a mesei, Don Carlos îl privea oarecum 
încurcat, dându-şi seama că urma să se întâmple ceva, dar totuşi 
neştiind la ce să se aştepte. 

— Nu am venit călare prin praf şi pe căldura asta ca să vă 
vorbesc despre Señor Zorro sau despre oricare alt bandit, îi 
explică Don Diego după un timp. 

— Oricare ţi-ar fi intenţiile, sunt bucuros să primesc vizita unui 
membru al familiei tale, caballero, spuse Don Carlos. 

— leri dimineaţă am purtat o discuţie lungă cu tatăl meu, 
continuă Don Diego. M-a informat că mă apropii de vârsta de 
douăzeci şi cinci de ani şi că el este de părere că nu îmi asum 
îndatoririle şi responsabilităţile aşa cum se cuvine. 

— Dar fără îndoială că... 

— O, sunt sigur că ştie şi el! Tatăl meu este un om înţelept. 

— Nimeni nu poate contesta asta, Don Diego! 

— M-a îndemnat să mă trezesc la realitate şi să mă port 
corespunzător. Se pare că până acum am trăit într-o stare de 
reverie. Un bărbat cu statutul şi bogăţiile mele - vă rog să mă 
iertaţi că am adus vorba despre asta - trebuie să facă anumite 
lucruri. 

— Să fie oare blestemul rangului, señor? 

— Desigur, când va muri tatăl meu voi intra în posesia averii 
sale, fiind unicul moştenitor. Aspectul acesta este rezolvat. Dar 
ce se va întâmpla după moartea mea? Asta este ceea ce vrea să 
ştie tatăl meu. 

— Inţeleg. 

— Un tânăr de vârsta mea, mi-a spus el, ar trebui să aibă o 
soţie, o stăpână a casei sale şi ar trebui să-şi drese vocea, să 
aibă urmaşi care să moştenească şi să ducă mai departe un 
nume de seamă. 

— Nimic mai adevărat, spuse Don Carlos. 

— Aşa că am decis să îmi găsesc o soţie. 

— Ha! Fiecare bărbat ar trebui să gândească aşa, Don Diego. 
Şi acum îmi amintesc perfect cum am curtat-o pe Doña Cătălina. 
Eram îndrăgostiţi nebuneşte, dar tatăl ei mi-a interzis să o văd 


40 


pentru o vreme. Aveam doar şaptesprezece ani, aşa că poate că 
a avut dreptate. Dar tu ai aproape douăzeci şi cinci de ani. 
Găseşte-ţi o mireasă, fără doar şi poate. 

— Aşa că am venit să vorbesc cu dumneavoastră, zise Don 
Diego. 

— Să vorbeşti cu mine? 

Don Carlos rămase cu respiraţia tăiată, fiind cuprins de o 
oarecare teamă şi un val de speranţă. 

— Bănuiesc că totul va fi destul de obositor. lubirea, căsătoria 
şi toate astea sunt, în felul lor, un fel de inconvenienţă necesară. 
Să vezi un bărbat raţional fugind după o femeie, cântându-i la 
ghitară, făcându-i curte ca un păun când toată lumea ştie care îi 
sunt intenţiile! Şi apoi mai este şi ceremonia! Având în vedere că 
am o situaţie materială înfloritoare şi o înaltă poziţie socială, 
bănuiesc că va trebui să fie o nuntă mare şi că indienii vor trebui 
ospătaţi şi aşa mai departe, doar pentru că un bărbat se 
căsătoreşte cu o femeie care să îi conducă gospodăria. 

— Majoritatea tinerilor, remarcă Don Carlos, sunt încântați să 
câştige inima unei femei şi se mândresc cu o nuntă mare şi 
somptuoasă. A 

— Fără îndoială că este aşa. Insă, până la urmă, este doar o 
mare bătaie de cap. Cu toate acestea, o voi face, Señor. Ştiţi, 
aceasta este dorinţa tatălui meu. Dumneavoastră - vă rog să mă 
scuzaţi încă o dată. 

— Nu treceţi printr-o perioadă tocmai favorabilă, consecinţe 
de ordin politic, desigur. Insă, Señor, faceţi parte dintr-un neam 
ales, cel mai de seamă din tot ţinutul. 

— lţi mulţumesc că nu ai uitat acest adevăr! spuse Don Carlos, 
ridicându-se cât să poată să ducă o mână la inimă şi să facă o 
plecăciune. 

— Este un lucru ştiut de toată lumea, Señor. Un Vega, atunci 
când îşi alege consoarta trebuie, desigur, să caute o femeie 
dintr-un neam ales. 

— Cum altfel! exclamă Don Carlos. 

— Aveţi o fiică, pe Senorita Lolita. 

— A! Da, întocmai, Señor. Lolita are acum optsprezece ani, 
este o fată frumoasă, desăvârşită şi nu o spun doar pentru că 
sunt tatăl ei. 

— Am văzut-o la misiune şi în pueblo, zise Don Diego. Este 
frumoasă, într-adevăr, şi am auzit că este desăvârşită. Cât 
despre descendența şi educaţia sa nici nu încape îndoială. Cred 
că ar fi femeia potrivită care să fie stăpâna casei mele. 


41 


— Serior? 

— Acesta este motivul vizitei mele, Señor. 

— Vrei... vrei să îmi ceri permisiunea de a-i face curte 
frumoasei mele fiice? 

— Da, Serior. 

Chipul lui Don Carlos se lumină. Acesta se ridică din nou, de 
data aceasta pentru a se apleca şi a strânge mâna lui Don Diego. 

— Este o floare delicată, zise tatăl. Mă bucur că o voi vedea 
măritată după ce mi-am făcut atâtea griji din cauza asta, pentru 
că nu voiam să se căsătorească într-o familie care să nu fie la 
nivelul meu, însă, dacă este vorba de un Vega, nici nu poate fi 
vorba de aşa ceva. Ai permisiunea mea, Señor. 

Don Carlos era încântat. O alianţă între fiica sa şi Don Diego 
Vega! Norocul avea să i se surâdă în ziua acestei căsătorii. Avea 
să fie din nou un om influent şi puternic! 

Chemă un servitor şi trimise după soţia sa, iar Doña Catalina 
apăru pe verandă câteva minute mai târziu, zâmbind larg, căci 
ascultase discuţia lor. 

— Don Diego ne-a făcut onoarea de a cere permisiunea de a-i 
face curte fiicei noastre, îi explică Don Carlos. 

— Şi i-ai acordat-o? întrebă Doña Catalina, pentru că 
bineînţeles că nu se cuvenea să se arunce de gâtul viitorului 
ginere. 

— l-am acordat-o, răspunse Don Carlos. 

Doña Catalina întinse mâna, iar Don Diego o strânse lejer şi îi 
dădu drumul. 

— O asemenea alianţă ar fi una de excepţie, zise Doña 
Catalina. Sper că îi veţi câştiga inima, Señor. 

— Cât despre asta, spuse Don Diego, cred că nu va fi vorba 
despre prostii inutile. Domnişoara ori mă vrea şi se mărită cu 
mine, ori nu. Aş putea oare să o fac să se răzgândească dacă aş 
cânta la ghitară sub fereastra ei sau dacă aş ţine-o de mână, ori 
poate dacă mi-aş duce o mână la piept şi aş ofta? Vreau să mă 
căsătoresc cu ea, altfel nu aş fi făcut drumul acesta ca să îi cer 
mâna tatălui ei. 

— Da, sigur că da! zise Don Carlos. 

— Ah, Señor, însă o domnişoară adoră să fie cucerită, zise 
Doña Catalina. Este dreptul ei, Señor. Işi aminteşte toată viaţa de 
perioada în care a fost curtată. Işi aminteşte cuvintele frumoase 
pe care i le-a spus iubitul ei, prima sărutare dată când stăteau pe 
malul unui pârâu şi se uitau unul în ochii celuilalt şi cum în timpul 
unei plimbări călare lui i-a fost teamă ca ea să nu fi păţit ceva 


42 


când calul ei s-a arcuit pe neaşteptate - astfel de lucruri, Señor. 
Este un fel de joc şi regulile sale sunt urmate de la începutul 
lumii. Vi se pare o prostie, Serior! Poate numai dacă judecaţi doar 
cu mintea şi nu cu sufletul. insă, cu toate acestea, este 
încântător. 

— Dar eu nu ştiu nimic despre acest joc, protestă Don Diego. 
Eu nu i-am făcut ochi dulci nici unei femei până acum. 

— Viitoarei dumneavoastră soţii nu îi va părea rău că este aşa, 
Señor. 

— Credeţi că este nevoie ca eu să fac toate acele lucruri? 

— O, zise Don Carlos, temându-se să nu piardă un ginere 
influent, nu cred că ar strica să încerci. Domnişoarelor le place să 
fie curtate, chiar dacă hotărârea este deja luată. 

— Am un servitor care cântă deosebit de bine la ghitară, zise 
Don Diego. li voi ordona să vină şi să cânte sub fereastra 
încântătoarei dumneavoastră fiice, chiar în această seară. 

— Şi dumneavoastră să nu veniţi? spuse Dona Cătălina cu 
respiraţia tăiată. 

— Să fac din nou drumul călare la noapte, când bate vântul 
rece dinspre mare? spuse Don Diego la fel de uimit. Acesta mi-ar 
fi sfârşitul. lar indianul cântă mai bine decât mine la ghitară. 

— Nici că s-a mai auzit aşa ceva! zise Dona Cătălina, părând 
să fie pe cale să se sufoce, Don Diego sfida regulile de bună- 
cuviinţă de care ea ţinuse cont întotdeauna. 

— Lasă-l pe Don Diego să facă aşa cum simte, o îndemnă Don 
Carlos. 

— Mă gândeam, zise Don Diego, că aţi putea aranja 
dumneavoastră totul şi să îmi daţi apoi de veste. Bineînţeles, eu 
voi aranja să fie pusă casa în ordine şi voi angaja mai mulţi 
servitori. Poate că ar trebui să cumpăr o trăsură şi să merg cu 
mireasa mea chiar până la Santa Barbara, în vizită la un prieten. 
Nu aţi putea să vă ocupați dumneavoastră de toate celelalte 
aspecte? Nu trebuie decât să îmi trimiteţi vorbă când va fi ziua 
nunţii. 

Acum fu rândul lui Don Carlos Pulido să fie puţin iritat. 

— Caballero, zise el, eu când i-am făcut curte soţiei mele m-a 
ţinut ca pe ace. Acum se încrunta, acum zâmbea. Asta a făcut ca 
totul să fie mai interesant. Nici nu mi-aş dori să fi fost altfel. Vei 
regreta: Señor, dacă nu o vei peţi tu însuţi. Acum, vrei să o vezi 
pe Senorita? 

— Presupun că aşa s-ar cuveni, zise Don Diego. 

Doña Catalina zâmbi cu amabilitate şi intră în casă să o cheme 


43 


pe fată; aceasta apăru cât de curând. Era o fiinţă micuță şi 
plăpândă cu ochi negri înflăcăraţi. Părul des şi negru îi era strâns 
într-o coadă înfăşurată în jurul capului şi picioarele mici şi 
delicate se iveau pe sub poalele rochiei în culori deschise. 

— Mă bucur să vă revăd, Don Diego, zise ea. 

El făcu o plecăciune şi o conduse către unul dintre scaune. 

— Sunteţi la fel de frumoasă ca ultima oară când v-am văzut, 
zise el. 

— Domnişoarelor li se spune întotdeauna că sunt mai 
frumoase decât ultima oară când le-aţi întâlnit, mormăi Don 
Carlos. Ah, ce n-aş da să fiu iar tânăr şi să iau viaţa de la capăt! 

Se scuză şi intră în casă, iar Doña Catalina se duse în capătul 
celălalt al verandei pentru a-i lăsa pe cei doi să vorbească fără ca 
ea să îi audă, dar de unde îi putea urmări aşa cum se cuvine să o 
facă o dueria grijulie. 

— Señorita, zise Don Diego, tocmai i-am cerut tatălui 
dumneavoastră permisiunea de a vă face curte. 

— Vai, Señor zise fata cu răsuflarea tăiată. 

— Credeţi că aş fi un soţ bun? 

— Vai, eu... este... 

— Sefiorita, nu trebuie decât un cuvânt din partea 
dumneavoastră şi îl voi anunţa pe tatăl meu, iar familia 
dumneavoastră va face aranjamentele necesare pentru 
ceremonie. Imi pot trimite vorbă prin intermediul unui indian. 
Deplasările călare în afara oraşului mă obosesc peste măsură 
când nu sunt absolut necesare. 

Ochii frumoşi ai  Seforitei Lolita scăpărară, anunțând 
primejdia, însă era limpede că Don Diego nu observă nimic. Făcu 
deja pasul decisiv care îl duse pe marginea prăpastiei. 

— Seforita, sunteţi de acord să fiţi soţia mea? întrebă el, 
aplecându-se puţin spre ea. 

Chipul Seforitei Lolita se făcu roşu ca focul. Fata se ridică de 
pe scaun ca arsă, ţinând pumnii strânşi pe lângă corp. 

— Don Diego Vega, răspunse ea, faceţi parte dintr-o familie 
nobilă, sunteţi foarte bogat şi moştenirea care urmează să vă 
revină vă va spori averea. Insă vă lipseşte viaţa, Señor Asta 
înţelegeţi dumneavoastră că înseamnă să faci curte, să fii 
îndrăgostit? Nu puteţi să vă deranjaţi să parcurgeţi şase kilometri 
călare pe un drum liber ca să o vedeţi pe cea cu care urmează să 
vă căsătoriţi? Ce fel de sânge aveţi în vine, Señor? 

Doña Catalina auzi aceste cuvinte şi porni către ei din partea 
opusă a verandei, făcându-i fiicei ei semne pe care Señorita 


44 


Lolita refuză să le observe. 

— Cel care îmi va fi soţ trebuie să mă curteze şi să îmi câştige 
dragostea, continuă fata. Trebuie să îmi fure inima. Credeţi 
cumva că sunt o simplă băştinaşă cu pielea de bronz care îl 
acceptă pe primul bărbat care îi cere mâna? Cel cu care mă voi 
căsători trebuie să fie un bărbat care să aibă destulă patimă în 
suflet ca să mă dorească. Vreţi să trimiteţi un servitor să vină să 
cânte sub fereastra mea? Da, am auzit, Señor Trimiteţi-l, Señor, 
şi o să torn apă fiartă pe el, o să-i albesc pielea roşie! Buenas 
dias?, Señor! 

Seriorita Lolita îşi dădu mândră capul pe spate, îşi ridică puţin 
poalele rochiei cu multe văluri de mătase şi trecu pe lângă el 
valvârtej, ignorând-o şi pe mama ei. Doña Catalina scoase un 
geamăt în numele speranţelor sale ruinate. Don Diego Vega se 
uită după Señorta, care era nespus de grăbită, îşi scarpină 
tâmpla gânditor şi se uită spre calul său. 

— Cred... cred că este supărată pe mine, zise el, pe tonul său 
timid. 


33 Buenas dias (span.) - Bună ziua! Formulă de salut, la întâlnire sau 
la despărţire, în timpul zilei. (N. tr.). 


45 


Capitolul 7 
UN CU TOTUL ALT OM 


Don Carlos nu pierdu nici o clipă şi ieşi din nou grăbit pe 
verandă - având în vedere că ascultase totul şi astfel ştia tot ce 
se întâmplase - şi se strădui să îl împace pe Don Diego Vega, 
care nu se simţea deloc în largul lui. Cu toate că era copleşit de 
consternare, Don Carlos îşi impuse să adopte o atitudine relaxată 
şi să râdă în barbă. 

— Femeile sunt schimbătoare şi visătoare, Señor, zise el. 
Câteodată se întorc împotriva celor pe care de fapt îi adoră. Nu ai 
cum să desluşeşti ce se întâmplă în mintea unei femei - nici ele 
nu pot să explice exact ce simt. 

— Dar nu... nu înţeleg, zise Don Diego cu respiraţia întretăiată. 
Mi-am ales cuvintele cu grijă. Nu cred că am spus ceva care săo 
fi putut jigni sau supăra pe Senorita! 

— Din câte am auzit, ea ar vrea să fie curtată cum se 
obişnuieşte. Nu e cazul să disperaţi, Señor. Şi eu, şi mama ei am 
fost de acord că eşti potrivit pentru a fi soţul ei. De cele mai 
multe ori se întâmplă ca o domnişoară să se opună până la un 
punct unui pretendent, pentru ca apoi să cedeze. Se pare că asta 
face ca împăcarea să fie şi mai dulce. Poate că data viitoare când 
ne vei vizita va fi mai înţelegătoare; sunt convins de asta. 

Aşa că Don Diego îi strânse mâna lui Don Carlos Pulido, 
încalecă şi porni încet pe cărare; Don Carlos se întoarse cu 
spatele către călăreț şi intră în casă pentru a vorbi cu soţia şi cu 
fiica sa. A rămas în picioare în faţa celei din urmă, cu mâinile în 
şold, privind-o oarecum mâhnit. 

— Este cea mai bună partidă din tot ţinutul! se jeluia Dona 
Catalina, ştergându-se la ochi cu o batistuţă delicată de dantelă. 

— Este bogat şi are o poziţie socială de vază, dacă ar fi 
ginerele meu aş putea da uitării toate ghinioanele pe care le-am 
avut până acum, declară Don Carlos, nedezlipindu-şi ochii de pe 
chipul fiicei sale. 

— Are o casă superbă şi o hacienda pe deasupra, cei mai 
valoroşi cai din împrejurimile pueb/o Reina de Los Angeles şi este 
unicul moştenitor al considerabilei averi a tatălui său, zise Doña 
Catalina. 

— Nu trebuie decât să şoptească un cuvânt la urechea 


46 


excelenţei sale guvernatorul şi poate ridica sau cobori un om, 
adăugă Don Carlos. 

— Este chipeş... ţinu să completeze Doña Catalina. 

— Asta nu pot să neg! exclamă Señorita Lolita, ridicându-şi 
capul cu trăsături frumoase şi înfruntându-şi curajoasă părinţii cu 
o privire mistuitoare. Asta mă înfurie! Dacă ar vrea, omul acesta 
ar putea fi un pretendent perfect! Cum se poate mândri o fată cu 
bărbatul său atunci când acesta nu s-a uitat niciodată la altă 
femeie şi drept urmare nu a ales-o pe ea după ce a dansat şi a 
vorbit cu altele sau după ce le-a făcut curte altora? 

— Te-a preferat pe tine în locul oricărei alteia, altfel nu ar fi 
venit astăzi până aici, spuse Don Carlos. 

— Şi cât trebuie să îl fi obosit drumul! zise fata. De ce acceptă 
ca tot ţinutul să râdă de el? Este chipeş, bogat şi talentat. Se 
bucură de o sănătate înfloritoare şi ar putea să fie un model 
pentru ceilalţi tineri. Şi totuşi sunt convinsă că abia dacă are 
destulă energie ca să se îmbrace. 

— Pe mine mă depăşeşte situaţia întru totul! se jelui Doña 
Catalina. Când eram eu tânără nu se întâmpla aşa ceva! Vine un 
bărbat onorabil să îţi ceară mâna... 

— Poate că m-aş uita la el dacă ar fi mai mult bărbat decât 
onorabil, zise Seriorita. 

— Trebuie să te uiţi bine la el, adăugă Don Carlos într-o 
manieră destul de autoritară. Nu poţi să arunci pe fereastră o 
asemenea ocazie. Gândeşte-te bine, fiica mea! Fii mai bine- 
dispusă data viitoare când va veni Don Diego. 

Apoi se duse grăbit în curtea interioară cu pretextul că voia să 
îi spună ceva unui servitor, dorindu-şi de fapt să plece de la locul 
discuţiei. Don Carlos îşi dovedise curajul în tinereţe, iar acum era 
un om mai înţelept şi drept urmare ştia că e mai bine să nu asişti 
la o ceartă între femei. 

Cât de curând sosi ora siestei şi Señorita Lolita ieşi în curtea 
interioară şi se aşeză pe o bancă din apropierea fântânii. Don 
Carlos moţăia pe verandă, Doña Catalina era în camera sa, iar 
servitorii dormeau care încotro. Insă, Señorita Lolita nu putea 
dormi, pentru că îi treceau prin minte tot felul de gânduri. 

Bineînţeles, ştia dificultăţile cu care se confrunta tatăl ei, 
pentru că acesta nu mai putuse să o ascundă de mult şi, fireşte, 
îşi dorea să îi ştie iar lipsit de griji. Ştia la fel de bine că dacă s-ar 
fi căsătorit cu Don Diego Vega problemele tatălui ei ar fi luat 
sfârşit. Un Vega ar fi avut grijă ca rudele soţiei sale să aibă o 
situaţie cât se poate de bună. 


47 


Îşi aduse aminte de chipul frumos al lui Don Diego şi se 
întrebă cum ar fi dacă ar fi fost luminat de puterea iubirii şi a 
pasiunii. „Păcat că este atât de lipsit de viaţă”, îşi spuse ea. Dar 
cum să se mărite cu un bărbat care a sugerat că ar trimite un 
servitor indian să îi cânte o serenadă în locul lui! 

Susurul apei îi dădu o stare de somnolenţă şi se ghemui pe un 
capăt al băncii, odihnindu-şi obrazul pe mâna ei micuță, părul 
negru căzându-i în valuri până la pământ. 

Se trezi dintr-odată când cineva o atinse pe braţ. Se ridică 
repede în capul oaselor şi ar fi ţipat cu siguranţă dacă nu i-ar fi 
pus cineva mâna la gură. 

Înaintea ei stătea un bărbat învăluit într-o pelerină lungă, cu 
chipul ascuns în spatele unei măşti negre; Señorita Lolita nu 
putea să-i vadă decât ochii scânteietori. Auzise descrieri ale 
tâlharului Zorro şi bănuia că era el. Inima ei aproape că încetase 
să mai bată, într-atât era de speriată. 

— Señorita, nu spuneţi nici un cuvânt şi nu veţi păţi nimic, 
şopti bărbatul pe un ton răguşit. 

— Sunteţi... sunteţi... zise ea cu respiraţia tăiată. El se dădu 
înapoi, îşi descoperi capul şi făcu o plecăciune joasă în faţa ei. 

— Aţi ghicit, fermecătoare Señorita, zise el. Sunt cunoscut sub 
numele de Señor Zorro, Blestemul din Capistrano. 

— Şi... sunteţi aici... 

— Nu vreau să vă fac nici un rău, nici dumneavoastră şi nici 
altcuiva din această hacienda, Señorita. li pedepsesc pe cei 
nedrepţi, iar tatăl dumneavoastră nu face parte dintre ei. Il admir 
foarte mult. Pe cei care îl persecută i-aş pedepsi bucuros, dar de 
el nu m-aş atinge. 

— Vă... vă mulţumesc, Señor. 

— Sunt obosit şi această hacienda este un loc perfect de 
odihnă, zise el. Ştiam, de asemenea, că este vremea siestei şi 
am crezut că toată lumea avea să doarmă. Imi pare rău că v-am 
trezit, Señorta, dar am simţit că trebuia să vă vorbesc. 
Frumuseţea dumneavoastră răpitoare ar da grai şi unui mut 
pentru ca acesta să vă poată ridica în slăvi. 

Señorita Lolita avu delicateţea de a roşi. 

— Mi-aş dori ca frumuseţea mea să îi afecteze şi pe alţii, zise 
ea. 

— Şi nu este aşa? Este oare cu putinţă să duceţi lipsă de 
pretendenți? Este de neconceput! 

— Şi totuşi aşa este, Señor. Puţini au curajul să caute o alianţă 
cu familia Pulido, de vreme ce nu este în grațiile celor de la 


48 


putere. Ar fi cineva, un pretendent, continuă ea. Însă nu pare să 
pună prea mult suflet în atenţiile sale. 

— Ha! Un leneş când vine vorba de dragoste... Ce îl supără? 
Este cumva bolnav? 

— Este atât de bogat încât presupun că are senzaţia că nu 
trebuie decât să o ceară şi orice domnişoară va fi de acord să îl 
ia de soţ. 

— Ce imbecil! Peţitul este savoarea unei idile! 

— Dar dumneavoastră, Señor? Ar putea veni cineva şi riscaţi 
să fiţi văzut! Aţi putea fi prins! 

— Şi nu doriţi ca tâlharii la drumul mare să fie prinşi? S-ar 
putea ca tatăl dumneavoastră să îşi reîntregească averea dacă 
m-ar prinde el. Din câte am înţeles, guvernatorul este foarte 
contrariat din cauza demersurilor mele. 

— Ar fi mai bine să plecaţi, zise ea. 

— Inima vă este plină de compasiune. Ştiţi că pentru mine 
capturarea înseamnă o moarte sigură. Şi totuşi trebuie să îmi 
asum acest risc şi să mai zăbovesc o vreme. 

Se aşeză pe bancă şi Señorita Lolita se dădu cât mai departe 
de el. Apoi, intenţiona să se ridice. 

Señor Zorro îi anticipase această mişcare. O apucă de o mână 
şi înainte ca ea să poată ghici ce avea de gând, Señor Zorro se 
aplecă, îşi ridică partea de jos a măştii şi îşi lipi buzele de palma 
rozalie şi umedă a fetei. 

— Señor! strigă ea, trăgându-şi imediat mâna. 

— Scuzaţi-mi îndrăzneala, însă un bărbat trebuie să îşi 
exprime sentimentele, zise el. Tot ce sper este că nu v-am 
ofensat într-o asemenea măsură încât să nu mă puteţi ierta. 

— Plecaţi, Señor, altfel voi striga! 

— Şi-mi veţi semna astfel condamnarea la moarte? 

— Sunteţi un tâlhar la drumul mare! 

— Şi totuşi iubesc viaţa la fel ca toţi oamenii. 

— Voi striga, Señor! Se oferă o recompensă pentru prinderea 
dumneavoastră. 

— Nişte mâini atât de frumoase nu s-ar putea atinge de bani 
pătaţi cu sânge. Ah, Señorita, sunteţi atât de neîndurătoare! îi 
puneţi inima pe jar unui bărbat numai prin simpla prezenţă. Un 
cuvânt desprins de pe buzele dumneavoastră încântătoare ar 
face un bărbat să se lupte şi cu o armată. Senorita, un bărbat și- 
ar da viaţa într-o clipită pentru a vă apăra. Aveţi atâta graţie, o 
frumuseţe atât de fragedă! 

— Vă spun pentru ultima oară, Señor Să ştiţi că voi ţipa şi 


49 


numai dumneavoastră veţi fi responsabil pentru ce se va 
întâmpla! 

— Lăsaţi-mă să vă sărut mâna încă o dată, după care voi 
pleca! 

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! 

— Atunci aici voi rămâne până când vor veni şi mă vor lua. 
Sunt convins că nu voi avea mult de aşteptat. Din câte am 
înţeles, masivul sergent Gonzales se îndreaptă către hacienda şi 
este posibil să îmi fi dat de urmă. Probabil că va fi însoţit de un 
număr mare de soldaţi... 

— Señor, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Doar un ultim sărut! 

Señorta Lolita se întoarse şi îi întinse mâna, iar el îşi lipi 
buzele de palma ei pentru a doua oară. 

Apoi, simţi cum Señor Zorro o întorcea încet către el şi ochii ei 
priviră lung în ai lui. Se simţi cuprinsă de un fior. Işi dădu seama 
că încă o mai ţinea de mână şi îşi retrase braţul numaidecât. li 
întoarse spatele, traversă în fugă curtea interioară şi intră în 
casă. 

Señorita Lolita se opri în dreptul unei ferestre şi îl urmări de 
după draperii, în timp ce inima îi bătea cu putere în piept. Señor 
Zorro se duse încet la fântână, se aplecă şi bău. Apoi, îşi puse 
sombrero-ul, se uită o dată spre casă şi plecă cu paşi maiestuoşi. 
Lolita auzi zgomotul copitelor unui cal care se depărta în galop. 

— Un tâlhar... dar totuşi un bărbat adevărat! De-ar fi Don 
Diego măcar pe jumătate la fel de pasional şi curajos! 


50 


Capitolul 8 
STRATEGIA LUI DON CARLOS 


Seriorita Lolita plecă de lângă fereastră, bucurându-se că 
nimeni altcineva nu îl văzuse pe Señor Zorro şi nu aflase de 
vizita sa. Petrecu a doua parte a zilei pe verandă, brodând o 
dantelă şi cercetând drumul prăfuit care ducea spre El Camino 
Real. 

Se lăsă seara, iar indienii aprinseră focuri mari în faţa colibelor 
de chirpici, strângându-se în jurul acestora pentru a găti, a 
mânca şi a vorbi despre întâmplările din ziua aceea. Intre timp, 
la hacienda fusese pregătită cina şi familia era pe cale să ia 
masa. La un moment dat, bătu cineva la uşă. 

Un indian fugi să deschidă. Señor Zorro intră în cameră cu paşi 
mari. Işi descoperi capul, făcu o plecăciune şi apoi se îndreptă şi 
îi privi pe Doña Catalina, care rămăsese fără cuvinte şi pe Don 
Carlos, care era înspăimântat. 

— Vă rog să mă scuzaţi că am venit nepoftit, zise el. Sunt cel 
căruia i se spune Señor Zorro. Insă nu aveţi de ce să vă temeti, 
pentru că nu am venit cu intenţia de a vă jefui. 

Don Carlos se ridică încetişor, în timp ce Seforita Lolita 
rămase cu respiraţia tăiată în faţa curajului de care dădea 
dovadă tâlharul, temându-se că avea să menţioneze vizita sa din 
acea după-amiază, despre care ea nu îi vorbise mamei ei. 

— Ticălosule! tună Don Carlos. Cum îndrăzneşti să intri în casa 
unor oameni cinstiţi? 

— Nu sunt duşmanul dumneavoastră, Don Carlos! răspunse 
Señor Zorro. Mai mult, unele dintre faptele mele ar putea fi pe 
placul unui om care ştie ce înseamnă să fii persecutat. 

Don Carlos ştia că era adevărat, însă era prea înţelept pentru 
a o recunoaşte şi astfel să îşi declare trădarea. Cel de Sus ştia că 
şi aşa nu era în relaţii bune cu guvernatorul şi nu ar fi făcut decât 
să îl insulte şi mai tare dacă ar fi fost amabil cu omul pentru a-l 
cărui trup neînsufleţit excelența sa oferea o recompensă. 

— De ce ai venit aici? întrebă el. 

— Fac apel la ospitalitatea dumneavoastră, Señor. Cu alte 
cuvinte, aş dori ceva de mâncare şi de băut. Sunt un caballero şi 
vă adresez această cerere din această poziţie. 

— Indiferent ce sânge nobil ţi-a curs cândva în vine, faptele 


51 


tale l-au pângărit! zise Don Carlos. Un hoţ şi un tâlhar la drumul 
mare nu are nici un drept să ceară să fie primit în această 
hacienda. 

— Să înţeleg că vă este teamă să îmi daţi de mâncare pentru 
că s-ar putea ca asta să ajungă la urechile guvernatorului, 
răspunse Señor Zorro. Puteţi să spuneţi că aţi fost obligat să o 
faceţi. Şi chiar acesta este adevărul! 

Şi astfel scoase un pistol dintre faldurile pelerinei. Dona 
Catalina ţipă şi leşină, iar Señorita Lolita se făcu mică în scaun de 
frică. 

— Ticălos este o descriere gingaşă pentru un om care sperie 
femeile! exclamă furios Don Carlos. Dacă alternativa este 
moartea, vei primi ceva de mâncare şi de băut. Dar te rog să te 
porţi ca un caballero şi să mă laşi să o duc pe soţia mea în 
camera alăturată şi să chem o servitoare să aibă grijă de ea. 

— Desigur, spuse Señor Zorro. Sefiorita rămâne aici ca 
garanţie a faptului că vă veţi întoarce şi că nu veţi face nici o 
imprudenţă. 

Don Carlos se uită la el, apoi la fată şi văzu că celei din urmă 
nu îi era teamă. Işi luă soţia în braţe şi o duse în cealaltă cameră, 
strigând după servitori. 

Señor Zorro înconjură masa, făcu din nou o plecăciune în faţa 
Lolitei şi se aşeză lângă ea. 

— Numai un nesăbuit ar face aşa ceva, ştiu, dara trebuit să vă 
mai văd o dată chipul luminos, zise el. 

— Señor! 

— Señorita, întâlnirea cu dumneavoastră din această după- 
amiază a stârnit o furtună în inima mea. Atingerea mâinii 
dumneavoastră m-a făcut să încep o nouă viață! 

Lolita îşi întoarse chipul, roşu ca focul, într-o parte, iar Señor 
Zorro se apropie de ea şi întinse mâna după a ei, însă ea şi-o 
retrase. 

— Señorita, este posibil ca dorinţa de a auzi glasul 
dumneavoastră cristalin să mă facă să revin foarte des, zise el. 

— Señor! Nu trebuie să mai reveniţi niciodată! Am fost 
îngăduitoare azi după-amiază, însă nu se mai poate repeta. Data 
viitoare voi striga şi veţi fi capturat. 

— Nu aţi putea fi atât de crudă, spuse el. 

— Dumneavoastră aţi fi singurul responsabil, Señor. 

In acel moment se întoarse în cameră Don Carlos. Señor Zorro 
se ridică şi făcu din nou o plecăciune. 

— Sper că soţia dumneavoastră şi-a revenit din leşin, zise el. 


52 


Regret că pistolul meu nevrednic a fost cel care a făcut-o să îşi 
piardă cunoştinţa. 

— Şi-a revenit, spuse Don Carlos. Parcă spuneai că voiai ceva 
de mâncare şi de băut? Dacă stau să mă gândesc, Señor, ai făcut 
totuşi nişte lucruri pe care le-am admirat şi, pentru o vreme, te 
voi trata ca şi când ai fi un oaspete obişnuit. Un servitor va aduce 
bucatele, imediat. 

Don Carlos se duse la uşă, chemă un indian şi îi porunci să 
aducă mâncarea. Don Carlos era foarte mulţumit de el însuşi. 
Momentul în care o dusese în camera alăturată pe soţia sa 
fusese ocazia pe care o aşteptase. Chemase mai mulţi servitori şi 
printre ei se numărase şi unul de încredere. Don Carlos îi 
ordonase să încalece pe cel mai iute cal şi să se ducă, într-un 
suflet, până în pueblo, pentru a da alarma şi a anunţa că Señor 
Zorro era la hacienda Pulido. 

Acum, scopul său era ca Señor Zorro să zăbovească acolo cât 
mai mult. Ştia că aveau să vină soldaţii şi că tâlharul urma să fie 
ucis sau prins şi nu se îndoia că guvernatorul avea să recunoască 
faptul că se cuvenea ca Don Carlos să fie răsplătit pentru ce 
făcuse. 

— Trebuie să fi avut parte de nişte aventuri nemaipomenite, 
Señor, spuse Don Carlos, întorcându-se la masă. 

— Nu au fost foarte multe, dar nici puţine, recunoscu tâlharul. 

— A fost, de exemplu, întâmplarea aceea din Santa Barbara. 
Nu am aflat niciodată toată povestea. 

— Nu îmi place să vorbesc despre faptele mele, Señor. 

— Vă rog, îi spuse Seforita Lolita, aşa că, pentru moment, 
Serior Zorro uită de scrupule. 

— De fapt, nu a fost nimic remarcabil, zise el. Am ajuns în 
apropierea oraşului Santa Barbara la asfinţit. Acolo este un 
individ care are un magazin, iar omul acesta îi maltrata pe 
indieni şi fura de la călugări. Le cerea acestora să îi vândă 
produse de la misiune şi apoi se plângea că nu se acoperea 
greutatea stabilită, ceea ce însemna că oamenii guvernatorului îi 
obligau pe călugări să suplimenteze cantitatea. Aşa că am decis 
să îl pedepsesc pe acest vânzător. 

— Continuă, Señor, vă rog, zise Don Carlos, aplecându-se 
înainte în semn de mare interes. 

_ — Am descălecat în faţa uşii locuinţei sale şi am intrat. 
lnăuntru mai erau vreo şase oameni care îi vindeau ceva. Am 
scos pistolul, le-am spus să se ducă într-un colţ şi i-am poruncit 
vânzătorului să vină în faţa mea. L-am speriat destul de tare şi l- 


53 


am obligat să scoată banii pe care îi ţinea într-o ascunzătoare. 
Apoi l-am lovit cu un bici de-al lui, luat de pe perete şi i-am spus 
de ce am făcut-o. 

— Fantastic! strigă Don Carlos. 

— Apoi am sărit în şa şi m-am făcut nevăzut. M-am oprit în 
dreptul colibei unui indian şi am luat o hârtie pe care am scris că 
sunt prietenul celor asupriţi. Cum mă simţeam deosebit de sigur 
pe mine în acea seară, am galopat până în faţa presidio-ului, l- 
am dat la o parte pe cel care păzea intrarea - a crezut că eram 
un mesager - şi am țintuit hârtia de uşa de la intrare. Chiar 
atunci au ieşit soldaţii ca o furtună. Am tras câteva focuri de 
armă pe deasupra capetelor lor şi am pornit călare spre dealuri, 
înainte ca aceştia să apuce să se dezmeticească. 

— Şi ai scăpat! exclamă Don Carlos. 

— Tot ce pot să spun este că acum sunt aici. 

— Şi de ce este guvernatorul atât de pornit împotriva ta, 
Serior? întrebă Don Carlos. Sunt alţi tâlhari pentru care nu arată 
nici cel mai mic interes. 

— Ha! Am avut o confruntare directă cu excelența sa. El venea 
cu afaceri spre Santa Barbara din San Francisco de Asis, 
înconjurat de o escortă de soldaţi. S-au oprit să se răcorească la 
un pârâu; soldaţii s-au dus care încotro în timp ce guvernatorul a 
rămas de vorbă cu prietenii săi. Eu stătusem ascuns în pădure şi 
am ţâşnit dintr-odată, năpustindu-mă asupra lor. Am ajuns 
imediat la uşa trăsurii, care rămăsese deschisă. l-am pus pistolul 
la tâmplă şi i-am ordonat să îmi dea punga plină ochi cu bani. 
Ceea ce a şi făcut. Apoi am trecut ca vântul printre soldaţii săi, 
ceea ce i-a nemulţumit peste măsură pe unii dintre ei... 

— Şi ai scăpat din nou! strigă Don Carlos. 

— Sunt aici! încuviinţă Señor Zorro. Servitorul aduse o tavă cu 
mâncare şi o puse în faţa tâlharului, dându-se înapoi cât putu de 
repede. Ochii îi trădau frica, iar mâinile îi tremurau, pentru că 
umblau multe poveşti prin târg despre acest Señor Zorro şi 
despre brutalitatea sa, însă nici una dintre ele nu era adevărată. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise Señor Zorro, dar trebuie să vă cer 
să luaţi loc în partea opusă a camerei. Sunt nevoit să ridic partea 
de jos a măştii de fiecare dată când iau o înghiţitură şi nu vreau 
să îmi dezvălui identitatea. Voi pune pistolul pe masă, astfel, vă 
demonstrez că nu am nici un plan ascuns. Şi acum, Don Carlos 
Pulido, voi onora bucatele pe care mi le-aţi oferit. 

Don Carlos şi fiica sa se aşezară unde li se spusese şi banditul 
începu să mănânce cu poftă. Se oprea din când în când şi vorbea 


54 


cu ei; o dată chiar îi ceru lui Don Carlos să pună să se mai aducă 
vin, declarând că de un an nu mai gustase unul atât de bun. 

Don Carlos îi făcu bucuros pe plac. Incerca să câştige timp. 
Ştia cât de iute era calul indianului şi bănuia că acesta trebuia să 
fi ajuns deja la presidio-ul din Reina de Los Angeles şi că soldaţii 
erau pe drum. Doar de ar fi reuşit să îl reţină pe Señor Zorro 
până veneau ei! 

— Am aranjat să fie pregătite nişte merinde pe care să le iei 
cu tine, Señor, zise el. Permite-mi să mă duc să le iau. Fiica mea 
îţi va ţine companie. 

Señor Zorro încuviinţă din cap şi Don Carlos ieşi grăbit din 
cameră. Insă nerăbdarea îl împinse pe Don Carlos să facă o 
greşeală. Nu se obişnuia ca o fată să fie lăsată singură în 
compania unui bărbat, care se ştia că era proscris. Serior Zorro 
ghici imediat că Don Carlos plecase cu un anumit scop. Un alt 
lucru ciudat era că un om de nivelul lui nu putea să se ducă el 
însuşi să ia pachetul cu mâncare, când ar fi putut să o facă 
servitorii pe care îi putea chema numai cu o bătaie din palme. De 
fapt, Don Carlos se dusese în camera alăturată pentru a merge la 
fereastră şi a verifica dacă nu se auzeau tropote de cai. 

— Señor! şopti Lolita din partea cealaltă a camerei. 

— Ce este, Seforita? 

— Trebuie să plecaţi în clipa asta. Mă tem că tatăl meu a 
chemat soldaţii. 

— Şi sunteţi atât de amabilă să mă avertizaţi? 

— Credeţi că vreau să fiţi prins aici? Credeţi că vreau să asist 
la lupte şi la vărsare de sânge? întrebă ea. 

— Acesta este singurul motiv, Señorita! 

— Plecaţi, Señor! 

— mi este foarte greu să mă dezlipesc de prezenţa 
dumneavoastră fermecătoare, Señorta. Imi permiteţi să vin cu 
ocazia următoarei sieste? 

— Pentru Dumnezeu, în nici un caz! Señor Zorro, trebuie să 
înceteze povestea aceasta! Vedeţi-vă de drum şi fiţi cu băgare 
de seamă! Aţi făcut nişte lucruri pe care le admir şi, drept 
urmare, nu vreau să fiţi prins. Señor, mergeţi spre nord, chiar 
până la San Francisco de Asis şi deveniți un om cinstit. Aşa este 
cel mai bine. 

— Aţi vorbit ca o măicuţă! zise el. 

— Nu plecaţi, Señor 

— Dar tatăl dumneavoastră s-a dus să îmi aducă mâncarea de 
drum. Şi cum aş putea să plec fără să îi mulţumesc pentru cina 


55 


pe care mi-a oferit-o? 

Atunci se întoarse în cameră Don Carlos, iar Señor Zorro îşi 
dădu seama după expresia de pe chipul său că soldaţii se 
apropiau. Don Carlos puse un pachet pe masă. 

— Nişte bucate pe care să le iei cu tine, Señor, spuse el. Şi ne- 
am dori să ne mai desfătăm cu poveştile tale înainte să îţi 
continui drumul presărat cu pericole. 

— Señor, am vorbit deja prea mult despre mine, ceea ce îi 
este impropriu unui caballero. Ar fi mai bine să vă mulţumesc şi 
să vă părăsesc. 

— Señor, rămâi măcar să bei încă o cană cu vin. 

— Don Carlos, spuse SeriorZorro, mă tem că soldaţii sunt prea 
aproape. 

Stăpânul casei păli la auzul acestor cuvinte, pentru că tâlharul 
îşi luase pistolul şi Don Carlos se temea că avea să plătească 
pentru ospitalitatea sa făţarnică. Insă Señor Zorro nu dădu nici 
un semn că ar fi intenţionat să tragă. 

— Vă iert pentru încălcarea regulilor ospitalităţii, Don Carlos, 
pentru că sunt proscris şi este un preţ pus pe capul meu, zise el. 
Şi nici nu vă port ranchiună din această cauză. Buenas noches*, 
Señorita! Señor, adiós”?! 

În acel moment, năvăli pe uşă un servitor îngrozit, care nu ştia 
exact ce se întâmplase în acea seară. _. 

— Stăpâne! Au venit soldaţii! strigă el. Inconjoară casa! 


34 Buenas noches (span.) - Bună seara! Formulă de salut, la întâlnire 
sau la despărţire, în timpul serii. (N. tr.). 
35 Adiós (span.) - Adio! Rămas bun! (N. tr.). 


56 


„Capitolul 9 
SABII INCRUCIŞATE 


Pe masă, chiar în mijlocul ei, era un sfeşnic impunător în care 
ardeau vesele cinci lumânări. Dintr-o mişcare, Señor Zorro se 
năpusti spre el şi îl aruncă pe podea, stingându-le pe toate într-o 
clipită, cufundând camera în întuneric. 

Evită atacul în forţă al lui Don Carlos, ajungând din doi paşi în 
partea cealaltă a camerei, dând dovadă de o mare agilitate, fără 
să facă nici cel mai mic zgomot care i-ar fi putut trăda poziţia. 
Pentru numai o secundă, Señorita Lolita simţi braţul unui bărbat 
în jurul taliei, strângând-o uşor, simţi respiraţia pe obraz şi auzi o 
voce şoptindu-i la ureche: 

— Pe curând, Señorita! 

Don Carlos urla ca un nebun la soldaţi, îndemnându-i în casă. 
Unii dintre ei băteau deja furtunos la uşa de la intrare. Señor 
Zorro ieşi repede din cameră şi intră în cea alăturată, care se 
nimeri să fie bucătăria. Servitorii indieni fugiră din calea sa de 
parcă ar fi fost o fantomă. Imediat, stinse lumânările care ardeau 
acolo. 

Apoi, alergă până la uşa care dădea spre curtea interioară şi 
scoase un strigăt care era o combinaţie între un urlet şi un 
geamăt, unul cum nu mai fusese auzit până atunci la hacienda 
Pulido. 

In timp ce soldaţii năvăliră pe uşa de la intrare şi Don Carlos 
ceru să i se aducă o torţă ca să aprindă din nou lumânările 
dinspre curtea interioară se auzi un zgomot din ce în ce mai şters 
de copite. Soldaţii ghiciră imediat că trebuia să fie vorba despre 
un cal puternic, care se depărta la galop. 

Tropotele se stinseră, însă soldaţii observaseră în ce parte se 
dusese. 

— Ne scapă ticălosul! strigă sergentul Gonzales, în calitate de 
conducător al poterii. Pe cai şi după el! li dau o treime din 
recompensă celui care îl prinde! 

Sergentul masiv ieşi ca o furtună din casă, cu oamenii săi 
după el, încălecară în grabă şi porniră în noapte ca nişte nebuni, 
ghidându-se după zgomotul copitelor. 

— Lumină! Lumină! urla Don Carlos în casă. 

Un servitor sosi cu o făclie şi numaidecât lumânările fură 
aprinse. Don Carlos stătea în mijlocul camerei cu pumnii 
încleştaţi de frustrare pentru că nu putea face nimic. Señorita 
Lolita stătea ghemuită într-un colţ, în ochi citindu-se teama. 


57 


Doña Catalina, care acum îşi revenise de-a binelea din leşin, veni 
din camera ei pentru a afla ce declanşase acea stare de agitaţie 
generală. 

— A scăpat nemernicul! zise Don Carlos. Să sperăm că îl vor 
prinde soldaţii. 

— Măcar el este isteţ şi curajos, spuse Señorita Lolita. 

— Nu pot să neg asta, dar este un pungaş şi un tâlhar la 
drumul mare! răcni Don Carlos. De ce vine să mă chinuie tocmai 
pe mine? 

Señorita Lolita se gândi că ştia răspunsul, dar ea ar fi fost 
ultima persoană care să le fi explicat asta părinţilor ei. Încă mai 
era puţin îmbujorată din cauza atingerii celui care o ţinuse de 
talie şi cuvintelor care îi fuseseră şoptite la ureche. 

Don Carlos trântise uşa de la intrare de perete şi rămase în 
prag, cu urechile ciulite. Auzi din nou un zgomot de copite. 

— Aduceţi-mi sabia! îi strigă el unui servitor. Vine cineva! S-ar 
putea să fie tot nemernicul! Pe toţi sfinţii, este un singur călăreț! 

Calul se opri, iar un bărbat traversă veranda şi intră grăbit în 
cameră. 

— Slavă Cerului! zise Don Carlos. 

Nu era tâlharul, ci căpitanul Ramón, comandantul presidio-ului 
din Reina de Los Angeles. 

— Unde sunt oamenii mei? strigă căpitanul. 

— Au plecat, Señor Au plecat după tâlharul acela mişel! îl 
puse la curent Don Carlos. 

— A scăpat? 

— Da, cu toate că oamenii tăi înconjuraseră casa. A zvârnlit 
lumânările pe jos, a fugit în bucătărie... 

— Şi îl urmăresc? 

— Indeaproape, Señor. 

— Ha! Să sperăm că vor prinde pasărea asta rară. Este ca un 
ghimpe în coasta armatei. Nu reuşim să îl prindem şi din cauza 
asta guvernatorul ne trimite curieri cu mesaje sarcastice. Acest 
Serior Zorro este un domn inteligent, dar tot va fi prins până la 
urmă! 

Atunci, căpitanul Ramón înainta în cameră şi observă 
doamnele. Îşi descoperi capul şi făcu o plecăciune în faţa lor. 

— Vă rog să îmi iertaţi intrarea furtunoasă, zise el. Când este 
la datorie, un ofiţer nu... 

— Vă iertăm cu dragă inimă, spuse Doña Catalina. Nu ştiu 
dacă aţi cunoscut-o pe fiica mea... 

— Mi-e teamă că nu am avut încă onoarea. 


58 


Doña Catalina făcu prezentările, iar Lolita se retrase în colţul 
ei, cercetând soldatul. Nu era urât... era înalt şi avea o ţinută 
frumoasă, îmbrăcat cu o uniformă impunătoare şi cu sabia prinsă 
la cingătoare. Cât despre căpitan, el nu o mai văzuse niciodată 
pe Lolita până atunci, pentru că îşi luase în primire postul de la 
Reina de Los Angeles abia cu o lună în urmă, după ce fusese 
transferat de la Santa Barbara. 

Dar acum că o privi o dată, o mai privi o dată şi încă o dată. 
Căpitanul avea o sclipire în ochi, care o bucură pe Doña Catalina. 
Dacă Lolita nu se îndura să îl placă pe Don Diego Vega poate că 
avea să îl placă pe acest căpitan Ramón şi dacă s-ar fi căsătorit 
cu un ofiţer, ar fi însemnat că familia Pulido avea să fie cât de cât 
protejată. 

— Acum s-a lăsat noaptea şi nu mai pot să îmi găsesc oamenii, 
zise căpitanul, aşa că, dacă nu vă cer prea mult, voi rămâne aici 
şi îi voi aştepta să se întoarcă. 

— Chiar te rog, spuse Don Carlos. la loc, Señor, şi voi trimite 
un servitor să îţi aducă un pahar cu vin. 

— Clipele de libertate ale acestui Señor Zorro sunt numărate, 
zise căpitanul după ce gustă vinul şi îl declară unul de excepţie. 
Din când în când apare cineva ca el care îşi face de cap o vreme, 
dar niciodată nu durează mult. Până la urmă, tot ajunge în 
mâinile justiţiei. 

— Aşa este, zise Don Carlos. Astă seară individul chiar s-a 
lăudat cu isprăvile lui. 

— Eu eram comandantul presidio-ului din Santa Barbara pe 
vremea când a făcut celebra vizită, spuse căpitanul. La 
momentul acela eram plecat la o casă din apropiere. Altfel ar fi 
stat lucrurile dacă aş fi fost acolo. Nici astă-seară nu eram la 
presidio când s-a dat alarma, ci în vizită la un prieten. Acesta 
este motivul pentru care nu am sosit odată cu soldaţii. Am venit 
de îndată ce am fost anunţat. Se pare că acest Señor Zorro ştie 
unde mă duc şi are grijă să nu îmi dea posibilitatea de a-l 
înfrunta. Sper totuşi că ne vom întâlni într-o zi. 

— Credeţi că l-aţi putea birui, Señor? întrebă Doña Catalina. 

— Fără îndoială! Am înţeles că de fapt nu este un spadasin 
atât de strălucit pe cât se zice. Este adevărat că l-a umilit pe 
sergentul meu, dar asta este o cu totul altă problemă - şi dacă 
nu mă înşel a ţinut un pistol într-o mână şi sabia în cealaltă în 
timpul duelului. Cred că voi termina repede cu el. 

Într-un colţ al camerei era un dulap care avea acum uşa 
întredeschisă. 


59 


— Individul ăsta trebuie să moară! continuă căpitanul Ramón. 
Se comportă ca un sălbatic. Din câte am auzit este însetat de 
sânge, omoară în stânga şi în dreapta. Se zice că a terorizat 
nordul, regiunea de lângă San Francisco de Asis. A ucis pe oricine 
i-a ieşit în cale, a insultat femeile... 

Uşa de la dulap se deschise la perete... şi Señor Zorro îşi făcu 
apariţia în cameră, răcnind: 

— Trebuie să plăteşti pentru aceste cuvinte, Señor, pentru că 
nu sunt altceva decât minciuni sfruntate! 

Don Carlos se întoarse spre el şi i se tăie respiraţia de uimire. 
Doña Catalina simţi deodată cum i se înmoaie genunchii şi căzu 
într-un scaun. Señorita Lolita fu oarecum mândră de reacţia 
hoţului şi se temu pentru el. 

— Cre... credeam că ai fugit, spuse Don Carlos mai mult decât 
uimit. 

— Ha! A fost o păcăleală! Calul meu a fugit fără mine! 

— Şi nici că vei mai fugi acum! strigă căpitanul Ramón, 
pregătindu-şi sabia. 

— Inapoi, Señor! strigă Zorro, scoțând pistolul într-o clipită. Mă 
voi duela bucuros cu tine, însă trebuie să fie un duel corect. Don 
Carlos, treceţi în faţa soţiei şi fiicei dumneavoastră şi retrageţi-vă 
în colţ cât timp mă voi duela cu acest mincinos. Nu vreau să se 
afle că încă mai sunt aici! 

— Credeam... că ai fugit! repetă Don Carlos, lăsând impresia 
că nu putea să se gândească la nimic altceva. A făcut totuşi aşa 
cum îi ceruse Sefior Zorro. 

— A fost o păcăleală! zise din nou tâlharul, râzând. Am un 
armăsar de excepţie. M-aţi auzit, poate, scoțând un strigăt 
straniu. Calul meu este dresat să asculte de acest strigăt. 
Porneşte iute la galop, făcând mult zgomot, iar soldaţii pleacă pe 
urmele sale. După ce parcurge o distanţă destul de mare se duce 
într-o parte a drumului şi se opreşte. După ce trece potera prin 
dreptul lui, se întoarce şi mă aşteaptă. Sunt sigur că acum 
trebuie să fie în curtea interioară. Mă voi duce la el şi voi pleca, 
imediat ce îl voi pedepsi pe domnul căpitan! 

— Folosindu-te de un pistol! strigă Ramón. 

— Voi pune pistolul pe masă, iată! Şi acolo va rămâne atâta 
timp cât Don Carlos va sta în colţ alături de soţia şi fiica sa. Să 
începem, domnule căpitan! 

Señor Zorro îşi ridică sabia şi căpitanul Ramón porni atacul cu 
un strigăt de bucurie. Căpitanul era cunoscut ca fiind un 
spadasin redutabil şi era evident că Señor Zorro o ştia. La 


60 


început fu prudent, zădărnicindu-i toate încercările, având mai 
degrabă o atitudine defensivă decât ofensivă. 

Căpitanul îl făcu să se retragă, oţelul săbiei sale scânteind ca 
un mănunchi de fulgere pe fundalul unui cer ce prevestea 
furtuna. Señor Zorro era acum foarte aproape de peretele de 
lângă uşa de la bucătărie, iar în ochii căpitanului începuse deja 
să se zărească sclipirea victoriei. Lovea repede, abia dacă îi lăsa 
timp tâlharului să respire, îşi păstra poziţia şi îşi ţinea adversarul 
lângă perete. 

Señor Zorro râse în barbă! Motivul era că descoperise stilul de 
luptă al adversarului şi ştia că totul avea să fie bine. Când 
atitudinea defensivă a lui Señor Zorro se transformă în atac, 
căpitanul se dădu puţin înapoi. Tâlharul râse încet. 

— Ar fi păcat să te omor, zise el. Eşti un ofiţer de primă mână, 
din câte am auzit, şi armata are nevoie de oameni ca tine. Insă ai 
spus neadevăruri în ceea ce mă priveşte şi trebuie să plăteşti 
pentru asta. Te voi străpunge, dar în aşa fel încât să nu îţi iau 
viaţa. 

— Ce plin de tine eşti! se răţoi căpitanul. 

— Vei vedea imediat dacă este aşa! Ha! Aproape că te-am 
nimerit, stimate căpitan. Eşti mai isteţ decât sergentul de sub 
comanda ta, dar nici pe departe destul de isteţ pentru a mă 
învinge. Unde preferi să fii rănit - în partea stângă sau în cea 
dreaptă? 

— Dacă eşti atât de sigur, străpunge-mă în umărul drept, zise 
căpitanul. 

— Păzeşte-te bine, stimate căpitan, căci voi face cum ai spus! 
Ha! 

Căpitanul se mişcă în jurul tâlharului, încercând să facă în aşa 
fel încât să îi între în ochi lumina lumânărilor, dar Señor Zorro era 
mult prea inteligent ca să cadă în această capcană. Il obligă pe 
căpitan să revină la poziţia iniţială, îl forţă să se dea înapoi şi îl 
aduse într-un colţ. 

— Asta a fost, căpitane! strigă el. 

II străpunse în umărul drept, aşa cum îi spusese căpitanul şi 
învârti puţin sabia când o scoase. || atinsese într-un loc destul de 
sensibil, iar căpitanul Ramón căzu pe jos, cuprins fiind de un 
sentiment de neputinţă. 

Señor Zorro se dădu înapoi şi puse sabia în teacă. 

— Le cer scuze doamnei şi domnişoarei pentru această scenă, 
zise el. Vă asigur că de data asta chiar voi pleca. Don Carlos, veţi 
vedea că domnul căpitan nu este rănit grav. Mâine pe vremea 


61 


asta va fi înapoi la presidio. 

Işi descoperi capul şi făcu o plecăciune în faţa lor, în timp ce 
Don Carlos bâigui ceva şi nu reuşi să găsească nişte cuvinte 
destul de mişcătoare şi de dure pentru tâlharul din faţa lui. Ochii 
lui Señor Zorro îi întâlniră pentru o clipă pe cei ai frumoasei 
Señorita Lolita şi se bucură că în privirea ei nu era nici urmă de 
aversiune. 

— Buenas noches! zise el, râzând din nou. 

Fugi iute în bucătărie, iar apoi în curtea interioară, unde îl 
aştepta calul şi aşa cum spusese că avea să se întâmple, 
încalecă şi plecă într-o clipită. 


62 


Capitolul 10 
ÎNCOLŢEŞTE GELOZIA 


Jumătate de oră mai târziu, rana de la umăr a căpitanului 
Ramón fusese curățată şi bandajată, căpitanul stătea acum în 
capul mesei, bea vin cu înghiţituri mici şi părea foarte palid şi 
obosit. 

Doña Catalina şi Señorita Lolita fuseseră foarte amabile cu el, 
cu toate că cea din urmă abia se abţinea să nu surâdă când îşi 
amintea cum se lăudase căpitanul cu ce avea să îi facă tâlharului 
şi compara cuvintele sale cu ce se întâmplase cu adevărat. Don 
Carlos se întrecea pe sine pentru a-l face pe căpitan să se simtă 
ca la el acasă, de vreme ce era bine să fie în relaţii bune cu 
armata, motiv pentru care îl îndemnase deja pe căpitanul Ramón 
să rămână la hacienda câteva zile, până i se vindeca rana. 

După ce se uitase în ochii Seforitei Lolita, căpitanul 
răspunsese că avea să rămână bucuros cel puţin pentru o zi şi, în 
ciuda rănii, încerca să lege o discuţie politicoasă şi spirituală, 
însă fără să reuşească. 

Se auziră iar tropote şi Don Carlos trimise un servitor să 
deschidă uşa, astfel încât să se vadă lumina de afară, pentru că 
bănuia că se întorsese unul dintre soldaţi. 

Călărețul se apropie şi se opri în faţa casei, iar servitorul se 
duse imediat să se îngrijească de calul său. 

Pentru câteva clipe, cei din casă nu auziră nimic, apoi, nişte 
paşi repezi pe verandă anunţară intrarea lui Don Diego Vega. 

— Ha! strigă el, parcă uşurat. Mă bucur că sunteţi cu toţii 
teferi şi nevătămaţi! 

— Don Diego! exclamă stăpânul casei. Ai călărit din pueblo 
pentru o a doua oară în aceeaşi zi? 

— Sunt sigur că sănătatea îmi va fi şubrezită din cauza asta, 
zise Don Diego. Am început deja să înţepenesc şi mă doare 
spatele. Şi totuşi am simţit că trebuia să vin. S-a dat alarma în 
pueblo şi se zicea că acest Senor Zorro, tâlharul, venise la 
hacienda dumneavoastră. l-am văzut pe soldaţi plecând grăbiţi şi 
mi s-a strecurat teama în suflet. Don Carlos, sunt convins că mă 
înţelegeţi. 

— Te înţeleg, caballero, răspunse Don Carlos, zâmbindu-i larg 
şi aruncându-i o privire Señoritei Lolita. 


63 


— Am... hm... simţit că era datoria mea să vin. Se dovedeşte 
că am făcut drumul în zadar - sunteţi cu toţii teferi şi 
nevătămaţi. Cum s-a ajuns la acest deznodământ? 

— Individul a fost într-adevăr aici, dar a fugit după ce l-a rănit 
la umăr pe căpitanul Ramon. 

— Ha! zise Don Diego, prăbuşindu-se pe un scaun. Să înţeleg 
că aţi simţit răceala oţelului, domnule căpitan? Asta vă va spori 
dorinţa de răzbunare. Soldaţii sunt pe urmele ticălosului, nu-i 
aşa? 

— Aşa este, răspunse căpitanul laconic deoarece nu voia să se 
spună că fusese învins în luptă. Şi îl vor urmări până îl vor prinde. 
Sergentul meu, Gonzales, un tip masiv - un prieten de-al 
dumneavoastră dacă nu mă înşel - este dornic să îl aresteze şi să 
câştige recompensa oferită de guvernator. Când se va întoarce, îi 
voi ordona să îşi ia oamenii, să pornească în căutarea tâlharului 
şi să nu se oprească până ce acesta nu va primi ce merită. 

— Ingăduiţi-mi să îmi exprim speranţa că soldaţii vor birui, 
Senior. Ticălosul i-a necăjit pe Don Carlos, pe doamna şi pe 
domnişoara Pulido - şi Don Carlos este prietenul meu. Aş vrea să 
o ştie toată lumea! 

Don Carlos radie de bucurie şi Doña Catalina zâmbi 
fermecător, în timp ce Señorita Lolita se străduia să nu îi arate 
lui Diego cât de mult îl desconsidera. 

— Don Carlos, o cană de vin revigorant, vă rog, continuă Don 
Diego Vega. Sunt extenuat. Am venit până aici din Reina de Los 
Angeles de două ori într-o singură zi şi în ocazii ca acestea 
rezistenţa omului este împinsă la limită. 

— Nu este un drum aşa de lung... sunt doar şase kilometri, 
spuse căpitanul. 

— Poate nu pentru un soldat de rând, răspunse Don Diego, dar 
pentru un caballero da. 

— Şi un soldat nu poate fi un caballero? întrebă Ramón, iritat 
puţin de cuvintele partenerului său de discuţie. 

— Au existat câteva exemple care au dovedit că se poate, dar 
este un lucru foarte rar în zilele noastre, zise Don Diego. O spuse 
uitându-se la Lolita, dorind ca ea să fie atentă la cuvintele sale, 
pentru că observase cum o privea căpitanul, iar gelozia începuse 
să îi pună stăpânire pe suflet. 

— Señor, insinuaţi cumva că nu am sânge nobil? întrebă 
căpitanul Ramón. 

— Nu mă pot pronunţa asupra sângelui dumneavoastră, 
Señor, având în vedere că nu l-am văzut. Fără îndoială că m-ar 


64 


putea lămuri Señor Zorro. El l-a văzut, din câte am înţeles. 

— Pe toţi sfinţii! strigă căpitanul Ramón. Încercaţi să mă 
ironizaţi? 

— Adevărul nu poate fi prilej de ironizare, constată Don Diego. 
V-a străpuns în umăr, nu? Sunt sigur că este doar o zgârietură. 
Nu ar trebui să fiţi la presidio dându-le indicaţii soldaţilor? 

— li aştept aici, răspunse căpitanul. Şi pe lângă asta, Señor, 
drumul de aici până la presidio este unul obositor, după judecata 
dumneavoastră. 

— Dar oare un soldat nu este obişnuit cu greutăţile, Señor 

— Aveţi dreptate, apare întotdeauna câte o pacoste care să-i 
dea bătăi de cap, zise căpitanul privindu-l pe Don Diego cu 
subînţeles. 

— Mă consideraţi o pacoste, Señor! 

— Am spus eu aşa ceva? 

Era un moment dificil şi Don Carlos nu avea de gând să 
permită să aibă loc o înfruntare între un ofiţer şi Don Diego Vega 
sub acoperişul său, de teamă ca asta să nu îi aducă probleme şi 
mai mari. 

— Incă o cană de vin, Señores! exclamă el pe un ton 
răsunător, păşind între scaunele lor, uitând de regulile etichetei. 
Bea, căpitane, eşti slăbit din cauza rănii. Şi tu, Don Diego, după 
ce ai gonit până aici... 

— Mă îndoiesc de partea cu gonitul, adăugă căpitanul Ramón. 

Don Diego acceptă cana cu vin oferită, un fel de ramură de 
măslin, şi îi întoarse spatele căpitanului. 

Se uită la Señorita Lolita şi zâmbi. Se ridică, îşi luă scaunul şi îl 
duse în partea opusă a camerei, unde se aşeză lângă ea. 

— Spuneţi-mi, Señorita, v-a speriat cumva tâlharul acela? 
întrebă el. 

— Şi dacă ar fi aşa, Serior? L-aţi face să plătească pentru asta? 
V-aţi lua sabia, aţi încăleca şi v-aţi duce după el, renunțând 
numai după ce îl veţi fi găsit şi l-aţi fi pedepsit aşa cum merită? 

— Pe toţi sfinţii, dacă ar fi cazul, chiar aş face-o. Insă sunt în 
calitatea de a recruta nişte oameni puternici care l-ar prinde 
bucuroşi pe acest nemernic. De ce să îmi pun eu viaţa în 
primejdie? 

— Ah! exclamă ea, exasperată. 

— Să nu mai vorbim despre acest Señor Zorro însetat de 
sânge, o rugă el. Există alte subiecte mai plăcute. SefAorita, v-aţi 
mai gândit la scopul vizitei mele de mai devreme? 

Señorita Lolita se gândi la asta acum. lşi aminti ce ar fi 


65 


însemnat această căsătorie pentru părinţii ei şi pentru situaţia 
lor, îşi aduse aminte şi de tâlhar, de curajul şi firea sa pătimaşă şi 
îşi dori ca Don Diego să fi fost ca el. Nu putea rosti cuvintele care 
i-ar fi pecetluit logodna cu Don Diego Vega. 

— Nici... nici nu am avut timp să mă gândesc la asta, 
caballero, răspunse ea. 

— Sper însă că veţi lua o hotărâre cât de curând, zise el. 

— De ce sunteţi atât de nerăbdător? 

— Tatăl meu mi-a vorbit iar despre asta în această după- 
amiază. lInsistă să mă căsătoresc cât se poate de repede. 
Desigur, nu este o situaţie tocmai fericită, dar nu te poţi opune 
dorinţei unui tată. 

Lolita îşi muşcă buzele, stăpânindu-şi temperamentul năvalnic. 
Cine mai auzise de o asemenea cerere în căsătorie? se întrebă 
ea. 

— Voi lua o hotărâre cât se poate de repede, Señor, zise ea 
într-un sfârşit. 

— Acest căpitan Ramón va mai rămâne mult la hacienda! zise 
Don Diego. 

În inima Lolitei se strecură o rază de speranţă. Oare era cu 
putinţă ca Don Diego să fie gelos? Dacă era aşa, poate că mai 
exista totuşi o şansă. Poate că avea să se trezească la viaţă şi să 
cunoască dragostea şi pasiunea, poate că avea să fie ca alţi 
tineri de vârsta sa. 

— Tatăl meu l-a rugat să rămână până când va putea să se 
întoarcă la presidio, răspunse ea. 

— Dar poate să se întoarcă şi acum. Este doar o zgărietură! 

— Dumneavoastră plecaţi în seara aceasta? întrebă ea. 

— Trebuie să plec, deşi probabil că mă voi îmbolnăvi din cauza 
asta. Trebuie să mă ocup de ceva mâine la primele ore ale 
dimineţii. Afacerile sunt o mare bătaie de cap! 

— S-ar putea ca tatăl meu să vă ofere trăsura. 

— Ha! Ar fi o dovadă de generozitate fără pereche, în trăsură 
poţi chiar să aţipeşti. 

— Dar dacă veţi fi oprit de acest tâlhar? 

— Nu mă tem de el, Señorita. Sunt un om bogat, nu? Mi-aş 
putea cumpăra libertatea. 

— Aţi prefera să plătiţi în loc să vă luptaţi cu el, Señor? 

— Am mulţi bani şi o singură viaţă, Señorita. Ar fi înţelept din 
partea mea să îmi pun viaţa în pericol? 

— Aşa s-ar comporta un bărbat adevărat, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Orice caballero se poate comporta ca un bărbat adevărat 


66 


din când în când, însă numai unul isteţ poate fi perspicace, zise 
el. 

Don Diego râse uşor, de parcă ar fi făcut un efort şi se aplecă 
pentru a vorbi mai încet. 

În partea cealaltă a camerei, Don Carlos se străduia să îl facă 
pe căpitanul Ramón să se simtă bine şi se bucura că acesta şi 
Don Diego erau în locuri diferite, cel puţin pentru moment. 

— Don Carlos, zise căpitanul, provin dintr-o familie bună şi 
guvernatorul mă tratează ca pe un prieten, aşa cum sunt sigur 
că aţi auzit deja. Am doar douăzeci şi trei de ani, altfel aş avea 
un rang mai înalt. Însă am viitorul asigurat. 

— Mă bucur să o aud, Señor. 

— Nu am văzut-o pe fiica dumneavoastră până în seara 
aceasta, Señor, însă m-a fermecat din prima clipă. Nu am mai 
văzut niciodată atâta graţie şi frumuseţe la un loc, nişte ochi atât 
de mistuitori! Señor, daţi-mi voie să vă cer permisiunea de a-i 
face curte fiicei dumneavoastră. 


67 


Capitolul 11 
TREI PRETENDENȚŢI 


Chiar că era o situaţie dificilă! Don Carlos nu avea nici cea mai 
mică intenţie să îl supere pe Don Diego Vega, dar nici pe un 
apropiat al guvernatorului. Cum putea să-i împace pe amândoi? 
Dacă Lolita nu putea să îşi înduplece inima să îl accepte pe Don 
Diego poate că avea să înveţe să îl iubească pe căpitanul 
Ramón. După Don Diego, acesta era cel mai bun posibil ginere 
din împrejurimi. 

— Care este răspunsul dumneavoastră, Señor? întrebă 
căpitanul. 

— Sper să nu mă înţelegi greşit, Señor, zise Don Carlos, 
coborându-şi vocea. Trebuie ca mai întâi să îţi explic ceva. 

— Spuneţi, Señor. 

— Chiar în dimineaţa aceasta, Don Diego Vega mi-a cerut 
acelaşi lucru ca şi tine. 

— Ha! 

— Señor, ştiţi care este nivelul familiei sale, neamului său. 
Cum aş fi putut să îl refuz? Nu aveam cum, acesta este adevărul. 
Dar pot să îţi spun un lucru - Señorita va rămâne necăsătorită 
dacă aceasta va fi alegerea ei. Aşa că Don Diego are 
permisiunea de a-i face curte, dar dacă nu va reuşi să îi câştige 
iubirea... 

— Atunci voi putea încerca eu? întrebă căpitanul. 

— Ai permisiunea mea, Señor. Don Diego este foarte bogat, 
este adevărat, dar tu ai o cutezanţă anume în priviri şi în mişcări, 
iar Don Diego - cât despre el - este mai de grabă... 

— Vă înţeleg perfect, Señor, zise căpitanul, râzând. Nu este 
chiar modelul de caballero viteaz şi cutezător. Dar poate fiica 
dumneavoastră preferă averile în locul unui bărbat adevărat... 

— Fiica mea va asculta numai de glasul inimii, Señor zise Don 
Carlos mândru. 

— Atunci chestiunea ne priveşte pe mine şi pe Don Diego 
Vega? 

— Da, atâta timp cât veţi fi discret, Señor. Nu vreau să se 
întâmple nimic care să stârnească animozităţi între familia mea 
şi familia Vega. 

— Don Carlos, vă asigur că nu veţi avea de suferit, declară 


68 


căpitanul Ramón. 

În timp ce Don Diego vorbea cu ea, Señorita Lolita îi urmărea 
pe tatăl ei şi pe căpitanul Ramón, ghicind despre ce discutau. 
Bineînţeles, era încântată că un ofiţer chipeş dorea să fie trecut 
pe lista de peţitori, cu toate acestea, nu simţise nimic când îi 
întâlnise privirea pentru prima dată. 

In ceea ce îl privea pe Señor Zorro, lucrurile erau cât se poate 
de diferite, o trecuseră fiorii din cap până în picioare doar când 
vorbise cu ea şi când îi sărutase palma. Ce n-ar fi dat ca Don 
Diego să fi semănat cu tâlharul! Ce n-ar fi dat ca să apară un 
bărbat care să aibă averea lui Vega, dar şi vitejia, agerimea şi 
îndrăzneala tâlharului! 

Dintr-odată, se auziră zgomote de afară şi soldaţii intrară cu 
paşi mari în cameră cu sergentul Gonzales în frunte. Işi salutară 
căpitanul, iar sergentul masiv se uită uimit la umărul rănit al 
acestuia. 

— Ne-a scăpat ticălosul, raportă Gonzales. L-am urmărit vreo 
patru kilometri, s-a îndreptat spre dealuri şi acolo l-am ajuns din 
urmă. 

— Şi? întrebă Ramón. 

— Are aliaţi. 

— Ce spui? 

— II aşteptau acolo zece oameni, căpitane. Ne-au atacat chiar 
înainte să ne dăm seama că erau acolo. Ne-am luptat vitejeşte şi 
i-am rănit pe trei dintre nemernici, dar au reuşit să fugă şi i-au 
luat pe cei răniţi cu ei. Vă daţi seama, nu ne aşteptam să fie o 
bandă de tâlhari, aşa că am căzut în capcană. 

— Inseamnă că avem de-a face cu o bandă, nu cu un singur 
om! zise căpitanul Ramón. Sergent, mâine dimineaţă să îţi alegi 
zece oameni pe care să îi ai sub comandă. li vei da de urmă 
acestui Señor Zorro şi îl vei căuta până va fi prins sau ucis. Dacă 
vei izbândi, voi adăuga salariul pe trei luni la recompensa oferită 
de excelența sa guvernatorul. 

— Ha! Asta îmi doream! strigă sergentul Gonzales. Acum o să-l 
punem pe coiotul ăsta cu botul pe labe, cât ai zice „peşte”! O să 
vă arăt eu ce culoare are sângele tâlharului... 

— Aşa ar fi corect, având în vedere că tâlharul a văzut ce 
culoare are sângele domnului căpitan, interveni Don Diego. 

— La ce te referi, Don Diego? Căpitane, v-aţi încrucişat sabia 
cu tâlharul? 

— Da, încuviinţă căpitanul. Ai urmărit un cal năzdrăvan, 
sergent. Individul era aici, ascuns într-un dulap şi a ieşit după ce 


69 


am venit eu. Aşa că trebuie să fi întâlnit pe altcineva şi nu pe el 
când te-ai luptat cu tovarăşii săi pe deal. Acest Señor Zorro s-a 
comportat la fel ca şi cu tine în tavernă - a avut un pistol pregătit 
în caz că mă dovedeam un spadasin prea iscusit. 

Căpitanul şi sergentul se uitară unul la altul drept în faţă, 
întrebându-se fiecare cât de mult minţea celălalt, în timp ce Don 
Diego râse încet în barbă şi încercă să o ţină de mână pe 
Señorita Lolita, însă nu reuşi. 

— Răspunsul este vărsarea de sânge! declară Gonzales. O să-l 
urmăresc pe ticălosul ăsta şi o să-i fac de petrecanie. Am 
permisiunea să îmi aleg oamenii după bunul plac? 

— Da, poţi să iei orice soldat din presidio, zise căpitanul. 

— Sergent Gonzales, aş dori să vin cu tine, spuse Don Diego 
dintr-odată. 

— Pe toţi sfinţii! O să dai colţul, caballero! Cum o să rezişti zi şi 
noapte în şa, urcând şi coborând dealurile, prin praf, pe soare şi 
probabil că vei trebui să şi lupţi! 

— Mă rog, poate ar fi mai bine să rămân în pueblo, recunoscu 
Don Diego. Insă individul acesta a tulburat această familie, de 
care mă leagă o strânsă prietenie. Te rog ca măcar să mă ţii la 
curent cu ce se întâmplă? Să îmi povesteşti cum a fugit, în cazul 
în care o să vă scape, da? Aşa măcar voi şti că sunteţi pe urmele 
lui şi oriunde veţi fi, voi fi şi eu cu gândul. 

— Sigur că da, caballero, sigur că da! răspunse sergentul 
Gonzales. O să-ţi dau ocazia să vezi paloarea morţii pe chipul 
ticălosului. Ţi-o jur! 

— Ce promisiune înfiorătoare, sergent. Cred că o să refuz... 

— Caballero, vreau să spun... asta în cazul în care îl voi ucide 
pe ticălos. Căpitane, vă întoarceţi astă-seară la presidio? 

— Da, răspunse Ramón. Pot călări, chiar şi rănit. Spuse asta 
aruncându-i o privire lui Don Diego, iar acesta aproape că surâse 
batjocoritor. 

— Câtă tărie de caracter! zise Don Diego. Şi eu mă voi 
întoarce la Reina de Los Angeles dacă Don Carlos va fi bun şi va 
cere să fie pregătită trăsura. Aş putea să îmi leg calul în spate. 
Asta mi-ar fi sfârşitul dacă aş mai face o dată drumul călare astă- 
seară! 

Gonzales râse şi ieşi din casă în fruntea celorlalţi. Căpitanul 
Ramón îşi luă la revedere de la doamne, se uită urât la Don 
Diego şi plecă. Cavalerul i se adresă din nou fetei, în timp ce 
părinţii ei îl conduseră pe căpitan până la uşă. 

— Vă rog să vă gândiţi la ce am vorbit, zise el. Tatăl meu mă 


70 


va lua iar la întrebări peste câteva zile şi îi voi putea evita 
mustrările dacă îi voi putea spune că totul este aranjat. Dacă vă 
hotărâți să vă căsătoriţi cu mine, spuneţi-i tatălui dumneavoastră 
să îmi trimită vorbă printr-un servitor. Voi pregăti casa pentru 
ziua nunţii. 

— Mă voi gândi, zise fata. 

— Ne-am putea căsători la misiunea din San Gabriel, numai că 
va trebui să parcurgem drumul anevoios până acolo. Fray Felipe, 
din cadrul mişunii, este un vechi prietenul de-al meu şi aş vrea 
ca el să oficieze ceremonia, în cazul în care sunteţi de acord. Ar 
putea veni în Reina de Los Angeles şi să ne căsătorească în 
bisericuţa din piaţa mare. 

— Mă voi gândi, repetă fata. 

— Voi reveni, poate, să vă revăd peste câteva zile, asta dacă 
nu îmi va fi fatal drumul din această seară. Buenas noches, 
Señorita! Bănuiesc că ar trebui să... ăă vă sărut mâna? 

— Nu este cazul să vă deranjaţi, răspunse Señorita Lolita. Să 
nu cumva să vă obosiţi. 

— Ah, vă mulţumesc! Sunteţi grijulie, observ. Voi fi norocos să 
am o soţie atât de atentă. 

Don Diego se îndreptă cu paşi repezi spre uşă. Señorita Lolita 
fugi la ea în cameră şi se bătu cu pumnii în piept, aproape că îşi 
smulse părul din cap de supărare, fiind prea nervoasă pentru a 
putea plânge. Să îi sărute mâna, auzi! Señor Zorro nu o sugerase 
- ci o făcuse! Señor Zorro se luptase cu zâmbetul pe buze şi apoi 
scăpase printr-un şiretlic! Ah, de-ar fi fost Don Diego Vega măcar 
pe jumătate omul care părea să fie acest tâlhar! 

Lolita auzi soldaţii depărtându-se la galop, iar la scurt timp 
după aceea îl auzi pe Don Diego plecând cu trăsura tatălui său. 

— Tată, este imposibil ca eu să mă mărit cu Don Diego Vega, 
zise ea. 

— Ce te-a determinat să iei această hotărâre, fiica mea? 

— Nu ştiu ce a fost exact, dar ştiu că nu este genul de bărbat 
cu care vreau să mă mărit. Este lipsit de viaţă, ar fi un chin să 
trăiesc cu el. 

— Şi căpitanul a cerut permisiunea de a-ţi face curte, zise 
Doña Catalina. 

— Nici el nu e mai breaz. E ceva ce nu îmi place în privirea lui, 
răspunse fata. 

— Eşti prea pretențioasă, îi spuse Don Carlos. Dacă persecuția 
mai durează încă un an o să ajungem cerşetori. iți cere mâna cel 
mai râvnit burlac din tot ţinutul şi tu nu îl vrei de soţ. Ofiţerul 


71 


înalt în grad nu îţi place pentru că ai ceva împotriva privirii lui! 
Gândeşte-te, fiica mea! O alianţă cu Don Diego ar fi cât se poate 
de favorabilă. Poate că îţi va plăcea mai mult după ce îl vei 
cunoaşte mai bine. Şi poate că o să se trezească omul la viaţă. 
Mi s-a părut că am văzut primele semne astă-seară, cred că era 
gelos din cauza prezenţei căpitanului. Dacă l-ai putea face 
gelos... 

Señorita Lolita izbucni în plâns, dar îi trecu repede, ştergându- 
şi lacrimile cât de curând. N 

— Mă... mă voi strădui să îl plac, zise ea. Insă tot nu pot să 
spun că mă voi mărita cu el. 

Cu paşi repezi se duse iar în camera ei şi chemă o indiancă, 
servitoarea ei. Nu trecu mult şi casa se cufundă în întuneric, la 
fel şi domeniul, cu excepţia caselor din faţa colibelor din chirpici, 
unde băştinaşii spuneau istorisiri sumbre despre cele întâmplate 
în noaptea aceea, încercând fiecare ca povestea spusă de el să 
fie cea mai grozavă. Dinspre camera lui Don Carlos Pulido şi a 
soţiei sale se auzea un sforăit molcom. _ 

Insă Señorita Lolita era încă trează. Işi sprijinise capul într-o 
mână şi privea pe fereastră focurile din depărtare, gândindu-se 
numai la Señor Zorro. 

Işi aduse aminte de plecăciunea graţioasă, de vocea sa joasă 
şi melodioasă, de atingerea buzelor sale. 

— Mi-aş dori să nu fie un tâlhar! oftă ea. Cât de mult aş putea 
iubi un bărbat ca el! 


72 


Capitolul 12 
VIZITA 


Dimineaţa următoare, după ivirea zorilor, piaţa din Reina de 
Los Angeles fu cuprinsă de o agitaţie generală. Sergentul Pedro 
Gonzales era acolo cu zece soldaţi, aproape toţi oamenii care 
erau repartizaţi la acel presidio, şi se pregăteau să plece pe 
urmele lui Señor Zorro. 

Sergentul mătăhălos răcnea pe fundalul gălăgiei, în timp ce 
camarazii săi îşi aranjau şeile şi frâiele şi îşi inspectau micile 
provizii de alimente şi sticlele cu apă. Sergentul Gonzales 
ordonase ca oamenii săi să ia cât mai puţine lucruri cu ei şi să se 
descurce, în general, cu ce aveau să găsească pe drum. 

Luase în serios ce îi spusese căpitanul; pornea după Señor 
Zorro şi îşi propusese să se întoarcă numai după ce avea să îl 
prindă sau să moară încercând să îl captureze. 

— Prietene, o să-i bat în cuie pielea pe uşa presidio-ului, îi 
spuse el hangiului corpolent. Apoi o să iau recompensa dată de 
guvernator şi o să-ţi plătesc tot ce-ţi datorez. 

— Mă rog Domnului să fie aşa! zise hangiul. 

— Ce să fie aşa, prostule? Să îţi dau eu banii? Ţi-e frică să nu 
rămâi fără nişte monede amărâte? 

— Spuneam că mă rog să reuşiţi să îl prindeţi pe individul 
ăsta, zise hangiul minţind cu seninătate. 

Căpitanul Ramón nu venise să îi vadă pornind la drum, pentru 
că era uşor febril din cauza rănii, însă oamenii din pueblo se 
strânseseră în jurul sergentului Gonzales şi al oamenilor săi 
punând o mulţime de întrebări, astfel încât sergentul se trezi că 
era în centrul atenţiei. 

— Blestemul din Capistrano are zilele numărate! se lăuda el în 
gura mare. Pedro Gonzales e pe urmele lui. Ha! Când o să ajung 
eu faţă-n faţă cu individul acela... 

Chiar în clipa aceea se deschise uşa de la intrare a casei lui 
Don Diego Vega, şi Don Diego însuşi apăru în prag, ceea ce îi 
miră peste poate pe orăşeni, având în vedere că era atât de 
devreme. Sergentul Gonzales dădu drumul bocceluţei pe care o 
ţinea şi îşi puse mâinile în şold, privindu-şi dintr-odată prietenul 
cu interes. 

— Tu n-ai dormit deloc azi-noapte, tună el. 


73 


— Ba da! declară Don Diego. E 

— Şi te-ai trezit cu noaptea-n cap? Asta e un mister diabolic 
care cere o explicaţie! 

— Faci atât de mult zgomot încât m-ai fi putut trezi şi din 
morţi, zise Don Diego. 

— Nu am avut ce să fac, caballero, ne facem datoria. 

— Nu v-aţi fi putut pregăti de drum la presidio şi nu aici în 
piaţă sau te-ai gândit că acolo nu o să vină destulă lume ca să se 
minuneze de importanţa ta? 

— Ei, pe toţi... 

— Nu spune nimic! îi ceru Don Diego. Sincer să fiu, m-am 
trezit devreme pentru că trebuie să fac un drum detestabil până 
la hacienda mea, am de mers vreo cincisprezece kilometri până 
acolo, mă duc să inspectez turmele şi cirezile. Să nu cumva să 
ajungi bogat, sergent Gonzales, pentru că bogăţiile te solicită 
prea mult. 

— Ceva îmi spune. Că nu voi avea asemenea probleme, zise 
sergentul râzând. Mergi însoţit de o escortă, prietene? 

— Câţiva indieni, atâta tot. 

— Dacă o să se întâmple să te întâlneşti cu Señor Zorro, 
probabil că o să vrea să obţină o recompensă frumuşică pentru 
eliberarea ta. 

— Se bănuieşte că este undeva pe drumul dintre locul acesta 
şi hacienda mea? întrebă Don Diego. 

— Un indian a adus de curând vestea că a fost văzut pe 
drumul către Pala şi San Luis Rey. Noi pornim într-acolo. Având în 
vedere că hacienda ta este în partea opusă, sunt convins că nu o 
să te întâlneşti cu tâlharul. 

— Mă simt oarecum uşurat să te aud spunând asta. În 
concluzie pleci spre Pala, sergent? 

— Intocmai. O să încercăm să-i dăm de urmă cât se poate de 
repede şi apoi o să îi venim de hac vulpoiului ăstuia. Intre timp, o 
să încercăm să-i găsim şi vizuina. Plecăm numaidecât. 

— O să aştept veşti de la tine cu nerăbdare, zise Don Diego. 
Drum bun! 

Gonzales şi oamenii săi încălecară, sergentul dădu ordin de 
plecare şi traversară piaţa la galop, ridicând nori de praf, luând-o 
pe drumul principal către Pala şi San Luis Rey. 

Don Diego se uită după ei până când tot ce se vedea din ei era 
un fuior de praf în depărtare, atunci trimise după calul său. 
Incalecă şi el şi porni spre San Gabriel; doi indieni călare pe nişte 
catâri mergeau puţin în urma sa. 


74 


Însă, înainte să plece, Don Diego scrise un mesaj şi îl trimise 
printr-un servitor indian la hacienda Pulido. li era adresat lui Don 
Carlos şi conţinutul era: 


Soldaţii au pornit în dimineaţa aceasta în căutarea acestui 
Señor Zorro. Se pare că tâlharul conduce o bandă de ticăloşi ţi că 
s-ar putea să vrea să pornească la luptă. Prietene, nu se ştie ce 
se va întâmpla. Mă nelinişteşte gândul că cineva apropiat mie 
este în pericol, mă refer în mod deosebit la Seriorita, cât şi la 
Doria Catalina şi la dumneavoastră. Mai mult, banditul acesta a 
văzut-o pe fiica dumneavoastră aseară şi fără îndoială că i-a 
admirat frumusețea şi s-ar putea să încerce să o revadă. 

Vă rog să veniţi imediat la casa mea din Reina de Los Angeles 
şi să vă simtiti ca acasă până când se vor lămuri lucrurile. Eu 
plec la hacienda mea în această dimineață, dar le-am lăsat 
ordine servitorilor spunându-le că veti avea autonomie completă. 
Sper să vă văd când mă voi întoarce, ceea ce se va întâmpla 
peste două, trei zile. 


Diego. 


Don Carlos le citi epistola cu voce tare soţiei şi fiicei lui, apoi 
ridică privirea pentru a le vedea reacţia. Lui nu îi păsa de pericol, 
după ce trecuse prin multe vitregii la vremea lui, însă nu dorea 
să îşi pună familia în primejdie. 

— Ce ziceţi? întrebă el. 

— Nu am mai fost de mult în pueblo, zise Doña Catalina. Unele 
dintre doamnele de acolo îmi sunt prietene. Cred că este o idee 
excelentă. 

— In mod sigur nu ne va strica să se ştie că suntem oaspeţii 
lui Don Diego Vega, zise Don Carlos. Ce părere are fiica noastră? 

Faptul că îi punea această întrebare era o concesie din partea 
tatălui ei şi Lolita îşi dădu seama că i se acorda această favoare 
neobişnuită din cauza atenţiilor lui Don Diego. Ezită un timp 
înainte să dea un răspuns. 

— Cred că este o idee bună, zise ea. Mi-ar plăcea să merg în 
pueblo, pentru că aici nu prea vedem pe nimeni. Insă s-ar putea 
ca lumea să vorbească despre mine şi Don Diego. 

— Nici vorbă! explodă Don Carlos. Este cât se poate de firesc 
să mergem în vizită la familia Vega, neamul nostru este aproape 
la fel de nobil ca al lor şi superior altora. 

— Dar este casa lui Don Diego, nu a tatălui său. Cu toate 


75 


acestea, el spune în scrisoare că nu va fi acolo timp de două, trei 
zile, aşa că ne putem întoarce când va sosi. 

— Atunci aşa rămâne! declară Don Carlos. Mă duc să vorbesc 
cu administratorul şi să-i dau toate indicaţiile necesare. 

leşi repede în curte şi îl chemă pe administrator, sunând 
clopotul mare, fiind cât se poate de mulţumit, pentru că se 
gândea că Señorita Lolita avea să fie mai îngăduitoare în privinţa 
căsătoriei cu Don Diego Vega după ce avea să vadă mobila şi 
lucrurile alese din casa acestuia. Spera că totul avea să se 
schimbe după ce avea să vadă mătase şi satin la tot pasul, 
tapiserii elegante, mobilă încrustată cu aur şi pietre preţioase, 
după ce avea să realizeze că putea fi stăpână peste toate 
acestea şi încă pe atât. 

— Don Carlos îşi făcea iluzii că ştia ce se întâmplă în sufletul 
unei femei. 

La scurt timp după ora siestei, fu adusă o trăsură trasă de 
catâri în faţa uşii, condusă de un indian. 

Dona Cătălina şi Lolita se urcară, iar Don Carlos încalecă pe 
cel mai bun cal şi merse pe lângă trăsură, în acest fel parcurseră 
drumul către El Camino Real şi apoi chiar pe cel către Reina de 
Los Angeles. 

Trecură pe lângă oameni care se minunau că familia Pulido 
pleca undeva, pentru că se ştia că avuseseră probleme şi că 
acum nu prea mai mergeau nicăieri. Se zicea chiar că doamna şi 
domnişoara nu erau la curent cu ultima modă şi că servitorii erau 
prost hrăniţi, dar că rămâneau la hacienda pentru că aveau un 
stăpân bun. 

Insă Dona Cătălina şi fiica sa îşi ţinură mândre capul sus, ca şi 
Don Carlos şi îi salutară pe cunoscuţi, continuându-şi drumul. 

Curând, făcură o cotitură şi văzură pueblo-ul în depărtare - 
piaţa şi biserica cu turla înaltă într-o parte a pieţii, hanul şi 
prăvăliile, dar şi câteva locuinţe mai impunătoare, ca cea alui 
Don Diego şi văzură şi colibele răsfirate ale băştinaşilor şi ale 
săracilor. 

Trăsura se opri în faţa uşii casei lui Don Diego, iar servitorii 
ieşiră repede în întâmpinarea oaspeţilor, aşternând un covor de 
la scara trăsurii până în pragul uşii, astfel încât doamnele să nu 
fie nevoite să meargă prin praf. Don Carlos le conduse în casă, 
după ce ordonă să fie îngrijiţi calul şi catârii şi ca trăsura să fie 
dusă în spate. Se odihniră o vreme, după care servitorii le 
aduseră vin şi mâncare. 

După aceea, vizitară casa. Chiar şi Doña Catalina, care văzuse 


76 


multe case frumoase, fu plăcut surprinsă de bogăţiile pe care le 
găsi în casa lui Don Diego. 

— Când te gândeşti că fiica noastră ar putea fi stăpână peste 
tot ce e aici şi nu este nevoie decât de o vorbă din partea ei! zise 
ea cu răsuflarea tăiată. 

Señorita Lolita nu spuse nimic, ci începu să se gândească la 
faptul că poate până la urmă nu ar fi fost atât de rău dacă s-ar 
mărita cu Don Diego. In mintea Lolitei se dădea o luptă aprigă. 
Pe de-o parte erau averea şi statutul social, cât şi siguranţa şi 
bunăstarea părinţilor ei - şi un bărbat lipsit de viaţă ca soţ; iar pe 
de altă parte erau idila şi iubirea ideală după care tânjea. Atât 
timp cât mai exista o rază de speranţă, nu trebuia să renunţe la 
cea din urmă. 

Don Carlos ieşi din casă şi traversă piaţa ducându-se la han, 
unde se întâlni cu mai mulţi domni trecuţi de prima tinereţe şi îşi 
reînnoi cunoştinţele, cu toate că îşi dădu seama că nici unul nu îi 
răspunse la salut cu prea mult entuziasm. Bănuia că se temeau 
să îi fie prieteni cu el făţiş, având în vedere că nu era în grațiile 
guvernatorului. 

— Aţi venit în pueblo cu afaceri? îl întrebă unul dintre ei. 

— Nu, Señor, răspunse Don Carlos, şi încă bucuros pentru că 
avea ocazia să risipească o parte din zvonuri. Acest Señor Zorro 
este prin împrejurimi şi soldaţii pe urmele sale. 

— Suntem la curent cu asta. 

— Se zice că Señor Zorro este însoţit de o bandă de asasini. S- 
ar putea să se dea lupte sau o serie de atacuri, iar hacienda mea 
este destul de izolată şi ar fi la mila hoţului. 

— A! Aşa că aţi venit cu familia în pueblo până când se 
limpezesc lucrurile? 

— Nu m-am gândit eu la asta; azi dimineaţă, Don Diego Vega 
mi-a trimis o scrisoare în care mă ruga să îmi aduc familia aici şi 
să fiu oaspetele său pentru moment. Don Diego a plecat la 
hacienda sa, dar se va întoarce cât de curând. 

Cei ce auziră căscară ochii, dar Don Carlos lăsă impresia că nu 
i-a observat şi îşi bău vinul în continuare cu înghiţituri scurte. 

— Don Diego a venit să mă viziteze ieri dimineaţă, adăugă el. 
Ne-am reluat obiceiurile din trecut. lar hacienda mea a fost 
vizitată şi de Señor Zorro noaptea trecută, aşa cum sunt sigur că 
trebuie să fi auzit. Don Diego a călărit la galop înapoi când a 
auzit de asta, temându-se de ce era mai rău. 

— A venit de două ori într-o zi! zise unul dintre cei care îl 
auziră, cu răsuflarea întretăiată. 


77 


— Aşa am spus, Señor. 

— Don Carlos Pulido, ştiu că aveţi... vreau să spun că... aveţi o 
fiică foarte frumoasă, nu-i aşa? Şi are şaptesprezece ani, nu-i aşa 
- în jurul acestei vârste? 

— Are optsprezece ani, Señor. Şi este într-adevăr admirată 
oriunde se duce, recunoscu Don Carlos. 

Cei din jurul lui se uitară unii la alţii. Găsiseră cheia misterului. 
Don Diego Vega voia să se însoare cu Señorita Lolita Pulido. Asta 
însemna că în curând familia Pulido avea fie din nou prosperă şi 
avea să fie în situaţia de a-şi ajuta prietenii sau de a-i privi cruciş 
pe cei care îl abandonaseră. 

Drept urmare, acum se strânseră în jurul lui, dornici să îi între 
în graţii, îl întrebară de stadiul recoltelor şi de cirezile şi turmele 
sale, îl întrebară dacă albinele erau la fel de harnice ca de obicei 
şi dacă era de părere că era un an bun pentru măslini. 

Don Carlos se comportă ca şi când nu ar fi fost nimic ieşit din 
comun. Fu de acord cu soiul de vin pe care îl aleseră şi le făcu 
cinste. Hangiul corpolent alerga de la unul la altul, aducându-le 
tot ce doreau şi încercând să adune în minte câţi bani încasase în 
ziua aceea în total, ceea ce era o sarcină imposibilă pentru el. 

Soarele asfinţise. Don Carlos se hotărî să plece. Mai mulţi 
oameni îl urmară până la uşă, iar doi dintre cei mai de seamă 
traversă piaţa alături de el. Unul dintre ei îi invită pe Don Carlos 
şi pe Dona Cătălina să vină în vizită la el în seara aceea, pentru a 
asculta muzică bună şi de a discuta în voie. Don Carlos acceptă 
bucuros în numele său şi al soţiei sale. 

Dona Cătălina urmări scena de la o fereastră şi îşi întâmpină 
soţul, radiind de fericire. 

— Totul merge ca pe roate, zise el. M-au primit cu braţele 
deschise. Am acceptat să mergem într-o vizită în seara aceasta. 

— Şi Lolita? protestă Dona Cătălina. 

— Lolita trebuie să rămână aici, bineînţeles. Nu văd de ce ar fi 
o problemă? Aici sunt vreo cincizeci de servitori. Şi am acceptat 
deja invitaţia, draga mea! 

Fără îndoială că o asemenea şansă de a intra din nou în 
grațiile elitei nu putea fi trecută cu vederea, aşa că Lolitei i se 
comunică programul acelei seri. Ea avea să rămână în sufrageria 
mare, să citească dintr-un volum de poezii pe care îl găsise acolo 
mai devreme şi să se retragă în camera ei dacă i se făcea somn. 
Servitorii aveau să o protejeze, iar despensero-ul** avea să îi 


35 Despensero (span.) - sufragiu; persoană care se ocupă cu 
78 


îndeplinească el însuşi orice dorinţă. 

Don Carlos şi soţia sa plecară în vizită, fiind însoţiţi de şase 
indieni care le luminară drumul cu torţe până în partea opusă a 
pieţei. Era o noapte fără lună şi părea că avea să plouă din nou. 

Señorita Lolita se ghemui pe o canapea, cu volumul de poezii 
în poală şi începu să citească. Fiecare vers era despre iubire, 
romantism şi pasiune. Se miră că Don Diego citea aşa ceva, 
având în vedere că era nu părea să aibă asemenea trăiri, însă 
volumul arăta ca şi când ar fi fost citit din scoarţă-n scoarță. 

Sări brusc în picioare pentru a se uita la alte cărţi de pe un raft 
din apropiere. Se miră din ce în ce mai tare. 

Erau numeroase volume ale unor poeţi, care evocau puterea 
dragostei, cărţi despre echitație, cărţi în care erau consemnate 
dialoguri cu maeştri spadasini, istorisiri despre generali şi 
războinici măreţi - toate acestea puteau fi găsite acolo. 

Cărţile acestea nu aveau cum să fie pe placul unui bărbat ca 
Don Diego, îşi spuse ea. Apoi, îi trecu prin minte că poate acesta 
se delecta să le citească, dar nu să adopte modul de viaţă pe 
care îl ilustrau. 

Don Diego era un mister, îşi spuse ea pentru a mia oară şi se 
întoarse pe canapea şi îşi continuă lectura. 

Chiar atunci, bătu furtunos la uşă căpitanul Ramón. 


gestionarea şi aprovizionarea cu alimente într-o familie. (N. tr.). 
79 


Capitolul 13 
IUBIREA VINE PE NESIMŢITE 


Despensero-ul se grăbi să deschidă. 

— Imi pare rău, Señor, dar Don Diego nu este acasă, zise el. A 
plecat la hacienda sa. 

— Ştiu foarte bine. Don Carlos este aici cu soţia şi fiica sa, nu-i 
aşa? 

— Don Carlos şi soţia sa sunt plecaţi într-o vizită în seara 
aceasta, Señor. 

— Şi Seriorita?... 

— Este aici, bineînţeles. 

— İn cazul acesta, îi voi aduce omagiile frumoasei domnişoare, 
zise căpitanul Ramon. 

— Senior! Scuzaţi-mă, dar Señorita este singură. 

— Vrei să spui că nu sunt un om onorabil? întrebă căpitanul. 

— Nu... nu se cuvine ca domnişoara să primească în vizită un 
domn în lipsa mamei sale. 

— Cine eşti tu, să îmi vorbeşti mie de etichetă? întrebă 
căpitanul Ramón. Dă-te la o parte, nemernicule! Încearcă să mă 
împiedici şi vei fi pedepsit. Am eu informaţii despre tine! 

Despensero-ul se făcu alb ca varul la auzul acestor cuvinte, 
pentru că era la mila căpitanului, care i-ar fi putut provoca multe 
greutăţi numai cu un cuvânt de-al său şi l-ar fi putut condamna 
la trei luni de închisoare. Şi totuşi ştia că el avea dreptate şi nu 
căpitanul. 

— Insă, Señor... protestă el. 

Căpitanul Ramón îl dădu de-o parte cu braţul stâng şi intră în 
sufragerie cu paşi mari. Lolita se ridică alarmată când se trezi cu 
el în faţa ei. 

— Ah, Señorita, sper că nu v-am speriat, zise el. Îmi pare rău 
că părinţii dumneavoastră nu sunt aici însă, cu toate acestea, 
trebuie să vă vorbesc despre ceva. Acest servitor nu a vrut să 
mă lase să intru, dar nu cred că aveţi de ce să vă temeţi din 
partea unui om rănit la un braţ. 

— Da, dar nu se cade să fiţi aici, nu-i aşa, Señor? întrebă fata 
puţin speriată. 

— Sunt convins că nu are ce să fie rău, zise el. Căpitanul 
traversă camera şi luă loc la celălalt capăt al canapelei, 


80 


admirându-i frumuseţea în voie. 

Despensero-ul stătea prin apropiere. 

— Tu, întoarce-te la bucătărie! îi ordonă căpitanul. 

— Nu, lăsaţi-l să rămână, îl rugă Lolita. Acestea sunt indicaţiile 
tatălui meu şi va avea de suferit dacă nu le urmează. 

— Va avea de suferit şi dacă le urmează. Pleacă! 

Servitorul plecă din cameră. 

Căpitanul Ramón se întoarse iar către fată şi îi zâmbi larg. 
Avea senzaţia că înţelegea femeile - era convins că le plăcea să 
vadă un bărbat arătându-şi superioritatea faţă de alţii. 

— Señorita, sunteţi mai frumoasă ca niciodată, îi zise el pe un 
ton mieros. Sunt încântat că v-am găsit singură, pentru că aş 
vrea să vă spun ceva. 

— Ce anume, Señor 

— leri seară, la hacienda, i-am cerut tatălui dumneavoastră 
permisiunea de a vă curta. Frumuseţea dumneavoastră mi-a pus 
inima pe jar, Señorita, şi vreau să fiți soţia mea. Tatăl 
dumneavoastră a fost de acord însă mi-a spus că i-a promis 
acelaşi lucru şi lui Don Diego Vega. Aşa că se pare că lupta se dă 
între mine şi Don Diego. 

— Credeţi că se cuvine să vorbiţi despre asta, Señor? întrebă 
ea. 

— Este evident că Don Diego Vega nu este potrivit pentru 
dumneavoastră. Nu îi lipseşte oare curajul, patima? Nu este oare 
bătaia de joc a tuturor din cauza nevolniciei sale? 

— Cum puteţi să îl vorbiţi de rău în propria sa casă? întrebă 
Señorita, fulgerându-l cu privirea. 

— Spun adevărul, Señorita. Vreau să mă alegeţi pe mine. Nu 
mă puteţi privi cu ochi buni? Spune-ţi-mi că voi putea cândva să 
vă câştig iubirea şi să vă iau de soţie! 

— Domnule căpitan Ramón, această discuţie este cu totul 
nepotrivită, zise ea. Nu se cade să vă comportaţi aşa, o ştiţi şi 
dumneavoastră foarte bine. Vă rog să plecaţi numaidecât. 

— Aştept un răspuns, Señorita. 

Mândria rănită puse stăpânire pe ea la auzul acestor cuvinte. 
De ce nu putea să fie curtată cum se cuvine, ca alte domnişoare? 
De ce era căpitanul atât de insistent? De ce nu ţinea cont de 
etichetă? 

— Trebuie să plecaţi, zise ea hotărâtă. Ceea ce faceţi este 
greşit şi o ştiţi bine. Vreţi să îmi distrugeţi reputaţia, domnule 
căpitan? Dacă ar veni cineva şi ne-ar găsi aşa - între patru ochi? 

— Nu va veni nimeni, Señorita. Nu vreţi să îmi daţi un 


81 


răspuns? 

— Nu! strigă ea, dând să se ridice. Nu se cade să îmi cereţi 
aşa ceva. Fiţi sigur că tatăl meu va afla ce s-a întâmplat în 
această seară! 

— Tatăl dumneavoastră! zise el batjocoritor. Un om care a 
stârnit antipatia guvernatorului! Un om ruinat pentru că a luat 
cele mai proaste decizii politice! Nu mă tem de tatăl 
dumneavoastră! El ar trebui să fie mândru că eu, căpitanul 
Ramón, mă uit la fiica lui. 

— Señor! 

— Nu fugiți! zise el, apucând-o de mână. V-am făcut onoarea 
de a vă cere de soţie... 

— Mi-aţi făcut onoarea, mie!? strigă ea furioasă, aproape cu 
lacrimi în ochi. Bărbatul este cel onorat, când este acceptat de o 
femeie. 

— Îmi place de dumneavoastră când sunteţi supărată, 
constată el. Luaţi loc... lângă mine, aici. Daţi-mi un răspuns! 

— Señor! 

— Veţi fi soția mea, bineînţeles. Voi interveni pe lângă 
guvernator şi voi aranja ca tatăl dumneavoastră să primească 
înapoi o parte din proprietatea sa. Vom merge la San Francisco 
de Asis, la casa guvernatorului şi acolo veţi fi admirată de 
oameni sus-puşi! 

— Señor! Daţi-mi drumul! 

— Trebuie să îmi daţi un răspuns, Señorita! M-aţi amânat 
destul! 

Lolita se smulse din strânsoarea lui şi îl privi cu ochii ei 
mistuitori, ţinându-şi pumnii strânşi pe lângă corp. 

— Să mă mărit cu dumneavoastră! strigă ea. Mai curând 
rămân fată bătrână, mai curând mă mărit cu un indian, mai bine 
mor decât să mă mărit cu dumneavoastră! Eu mă voi mărita cu 
un caballero, cu un domn sau nu mă voi mărita deloc! Este 
evident că nu sunteţi nici pe departe un caballero! 

— Câtă cutezanţă din partea fiicei unui om care este aproape 
ruinat. 

— Ruina nu va şterge caracterul nobil al sângelui Pulido, 
senor! Mă îndoiesc că puteţi înţelege asta, de vreme ce este 
limpede că nu proveniţi dintr-o familie aleasă. Don Diego va afla 
ce aţi făcut. Este prietenul tatălui meu... 

— Să nu îmi spuneţi că aveţi de gând să vă măritaţi cu bogatul 
Don Diego şi, cu ocazia asta, să rezolvaţi problemele tatălui 
dumneavoastră? Nu vreţi să luaţi de soţ un soldat onorabil, dar 


82 


acceptaţi să vă vindeti... 

— Senor! 

Lolita nu mai putea suporta să fie insultată astfel. Era singură, 
nu era nimeni în jur care să fi putut să răzbune această jignire. 
Aşa că ea era singura care îşi putea apăra sângele şi numele. 

Mâna Lolitei tăie aerul ca un fulger şi lovi cu zgomot obrazul 
căpitanului Ramon. Apoi, se dădu repede înapoi, dar el o prinse 
de braţ şi o trase spre el. 

— Veţi plăti cu un sărut pentru asta! zise el. Slavă Cerului că o 
fiinţă micuță poate fi stăpânită numai cu o mână! 

Lolita se împotrivi, lovindu-l şi zgăriindu-i pieptul, pentru că nu 
putea ajunge la chipul său. Insă el doar se amuză şi o ţinu şi mai 
strâns până când aproape că o părăsiră puterile şi rămase cu 
răsuflarea tăiată; îi dădu, până la urmă, capul pe spate şi o privi 
în ochi. 

— Trebuie să plătiţi cu un sărut, Señorita! zise el. Va fi o 
plăcere să îmblânzesc un spirit atât de înflăcărat. 

Lolita încercă să se i se opună din nou, dar nu reuşi. Se rugă 
Cerului să o ajute. Căpitanul Ramón râse în continuare şi se 
aplecă, buzele sale se apropiară de ale ei. Insă nu primi sărutul 
dorit. Ea începu să se zbată din nou şi căpitanul fu nevoit să îşi 
mute braţul şi să o tragă iar spre el, când, dintr-un colţ al 
camerei, se auzi o voce joasă şi severă deopotrivă. 

— Stai puţin, Señor! zise cineva. 

Căpitanul Ramón îi dădu drumul Lolitei şi se întoarse pe 
călcâie. Miji ochii, încercând să desluşească cine se ascundea în 
colţul întunecat; o auzi pe Señorita Lolita scoțând un strigăt de 
bucurie. 

Apoi, căpitanul Ramón, uitând că se afla în prezenţa unei 
domnişoare, blestemă o dată şi tare, pentru că în faţa lui se afla 
nimeni altul decât Señor Zorro. 

Nu se obosi să încerce să îşi dea seama cum intrase tâlharul, 
nu avea timp să se gândească la asta. Işi dădu seama că nu avea 
sabia la el şi că oricum nu ar fi putut s-o fi folosit din cauza rănii 
de la umăr. 

Senior Zorro se apropia de el dinspre colţ. 

— Sunt, poate, tâlhar, dar eu respect femeile! zise Blestemul 
din Capistrano. Ceea ce nu se poate spune despre tine, un ofiţer 
în cadrul armatei. Ce cauţi aici, căpitane Ramón? 

— Dar tu? 

— Am auzit un strigăt de femeie, Señor, ceea ce este de ajuns 
pentru a îndreptăţi un caballero să intre oriunde este nevoie de 


83 


el. Căpitane, am senzaţia că nu există nici o regulă a conduitei 
pe care să nu o fi încălcat. 

— Poate că acelaşi lucru se poate spune şi despre stimata 
domnişoară. 

— Señor! tună tâlharul. Dacă îţi mai trece prin minte aşa ceva 
te ucid pe loc, cu toate că eşti rănit! Cum să te pedepsesc oare? 

— Despensero! Servitori! strigă dintr-odată căpitanul. Señor 
Zorro e aici! Ofer o recompensă în bani celui care îl prinde! 

Omul mascat râse. 

— Nu te va ajuta la nimic să strigi după ajutor, zise el. Mai bine 
spune-ţi rugăciunile! 

— Frumos din partea ta să ameninţi un om rănit. 

— Señor, meriţi să plăteşti cu viaţa, dar bănuiesc că voi fi mai 
indulgent decât s-ar cădea. Trebuie să îngenunchezi şi să-i ceri 
iertare domnişoarei! Apoi vei pleca din această casă, târându-te 
ca un şarpe ce eşti şi nu vei spune o vorbă despre ce s-a 
întâmplat aici. In caz contrar, îţi promit că spada mea va pune 
capăt vieţii tale mizere! 

— Ha! 

— În genunchi, Señor, în clipa asta! îi porunci Señor Zorro. Nu 
am timp de pierdut aşteptând. 

— Sunt ofiţer... 

— In genunchi! îi ordonă Señor Zorro din nou, cu o voce 
înspăimântătoare. 

inainta iute şi îl apucă pe căpitanul Ramón de umărul sănătos, 
aruncându-l la podea. 

— Grăbeşte-te, laşule! Spune-i domnişoarei că îi ceri scuze cu 
umilinţă - bineînţeles, nu îţi va accepta scuzele, pentru că nu se 
va înjosi să îţi vorbească - şi îi vei mai spune că nu o vei mai 
deranja niciodată! Vorbeşte sau ia-ţi adio de la viaţă! 

Căpitanul Ramón spuse tot ce i se ceruse. Apoi, Señor Zorro îl 
apucă de gât şi îl ridică în picioare, îl împinse spre uşă şi îl aruncă 
în stradă. Dacă nu ar fi îngenuncheat, căpitanul Ramón ar fi 
plecat mult mai grav rănit, şi el şi orgoliul său. 

Serior Zorro închise uşa când despensero-ul intră înspăimântat 
în cameră, în fugă, privindu-l îngrozit pe bărbatul mascat. 

— Señorita, sper că v-am fost de ajutor, zise tâlharul. 
Nemernicul acela nu vă va mai deranja pe viitor, altfel va simţi 
din nou tăişul săbiei mele. _ 

— O, vă mulţumesc, Señor, vă mulţumesc! strigă ea. li voi 
spune tatălui meu cum m-aţi apărat, cât aţi fost de nobil. 
Despensero, adu-i o cană cu vin! 


84 


Servitorul nu putea decât să facă ce îi ceru, având în vedere 
că era un ordin şi ieşi grăbit din cameră, meditând la cât se 
schimbaseră vremurile şi oamenii. 

Señorta Lolita se apropie de tâlhar. 

— Señor, şopti ea, mi-aţi salvat onoarea. M-aţi salvat de 
sărutarea mizeră a acelui om. Señor, chiar dacă veţi socoti că nu 
se cade, vă ofer de bunăvoie sărutul pe care l-ar fi obţinut el! 

Lolita închise ochii, ridicându-şi capul. 

— Nu mă voi uita când vă veţi ridica masca, îi spuse ea. 

— Ar fi prea mult, Señorta, spuse el. Vă voi săruta mâna... Nu 
îndrăznesc să vă sărut pe buze. 

— Mă insultaţi, Señor! Eu am avut curajul să vă ofer un sărut 
şi dumneavoastră îl refuzaţi. 

— Nu trebuie să vă insulte nimeni, niciodată, zise el. 

Se aplecă uşor, îşi ridică partea de jos a măştii şi buzele sale le 
atinseră uşor pe ale ei. 

— Ah, Seriorita! zise el. Ce n-aş da să fiu un om cinstit şi să 
pot să vă cer mâna fără teamă. Vă mărturisesc că vă iubesc din 
tot sufletul! 

— Şi eu pe dumneavoastră! 

— Este o nebunie! Nu trebuie să afle nimeni! 

— Eu aş spune, fără teamă, lumii întregi, Señor! 

— Dar mai este tatăl dumneavoastră şi situaţia dificilă în care 
se află! Şi Don Diego! 

— Vă iubesc, Señor. 

— Puteţi să ajungeţi o mare doamnă! Credeţi că nu ştiam că 
Don Diego este bărbatul despre care aţi vorbit la hacienda tatălui 
dumneavoastră? Ce simţiţi pentru mine este doar un capriciu, 
Señorita. 

— Este dragoste, Señor, indiferent care va fi deznodământul. 
Un Pulido nu iubeşte decât o dată în viață. 

— Insă cum ar putea să fie un deznodământ fericit? 

— Vom vedea. Dumnezeu este mare! 

— Este o nebunie... 

— O dulce nebunie, Señor! 

O strânse în braţe şi se aplecă din nou, ea închise ochii la fel 
ca înainte şi primi sărutarea buzelor lui, dar de data aceasta 
sărutul fu mai lung. Lolita nu încercă să îi vadă chipul. 

— AŞ putea fi urât, zise el. 

— V-aş iubi la fel de mult. 

— Desfigurat chiar, Seriorita... 

— Tot v-aş iubi! 


85 


— Ce ne poate rezerva viitorul? 

— Plecaţi, Señor, înainte să se întoarcă părinţii mei. Nu voi 
spune decât că m-aţi salvat de ruşine şi că după aceea v-aţi 
văzut de drum. Vor crede că aţi venit să îl jefuiţi pe Don Diego. 
Vă rog, Señor, renunţaţi la viaţa de tâlhar, pentru mine! 
Renunţaţi la viaţa asta şi cereţi-mi mâna. Nimeni nu vă ştie 
chipul, iar dacă vă veţi da jos masca pentru totdeauna nu se va 
afla că sunteţi cine sunteţi. Nu se poate spune că sunteţi un hoţ 
de rând. Ştiu de ce aţi furat - ca să-i răzbunaţi pe cei neajutoraţi, 
ca să-i pedepsiţi pe oamenii politici nemiloşi şi ca să-i ajutaţi pe 
cei asupriţi! Ştiu că le-aţi dat săracilor tot ce aţi furat. Ah, Señor 

— Dar misiunea mea nu s-a terminat, Señorta, sunt dator să o 
duc la bun sfârşit. 

— Atunci duceţi-o la bun sfârşit şi să vă aibă în pază Cel de 
Sus, aşa cum nu mă îndoiesc că va fi. lar când vă veţi fi încheiat 
misiunea, întoarceţi-vă la mine! Vă voi recunoaşte imediat, 
indiferent de cum vă veţi arăta în faţa mea! 

— Nu voi aştepta atât de mult timp pentru a vă revedea, 
Seniorita. Voi veni des. Am nevoie de dumneavoastră ca de aer! 

— Fiţi cu băgare de seamă! 

— Voi fi, pentru că acum am un motiv în plus. Viaţa nu mi s-a 
părut niciodată mai prețioasă ca acum! 

Se îndepărtă încet de ea. Se întoarse şi aruncă o privire spre o 
fereastră din apropiere. 

— Trebuie să plec, zise el. Nu pot aştepta să sosească vinul. 

— A fost doar un motiv ca să putem fi singuri, mărturisi ea. 

— La revedere, Señorita, şi sper să vă revăd cât mai curând! 

— Aveţi grijă, Señor! 

— Intotdeauna, iubito! Señorita, adiós! Privirile li se întâlniră 
încă o dată, apoi el îi făcu cu mâna, îşi strânse pelerina pe lângă 
trup, se repezi la fereastră şi ieşi într-o clipită. Noaptea îl învălui 
în întuneric. 


86 


Capitolul 14 
CĂPITANUL RAMON TRIMITE O 
SCRISOARE 


După ce se ridică din ţărână, în faţa uşii lui Don Diego, 
căpitanul Ramón dispăru în întunecimea nopţii spre cărarea care 
urca spre presidio. 

Sângele îi clocotea în vene de furie, chipul îi era vânăt de 
supărare. La presidio nu mai erau decât vreo şase soldaţi, pentru 
că cei mai mulţi plecaseră cu sergentul Gonzales. Patru din ei 
erau bolnavi, iar ceilalţi doi trebuiau să rămână de pază. 

Aşa că Ramón nu putea trimite oameni la casa lui Don Diego 
pentru a-l prinde pe tâlhar, mai mult, căpitanul ajunsese la 
concluzia că Señor Zorro nu avea să mai stea acolo decât preţ de 
câteva minute, pentru ca apoi să încalece pe calul său şi să 
dispară în noapte, deoarece se ştia că tâlharul nu zăbovea într- 
un singur loc. 

Pe lângă asta, căpitanul Ramón nu voia să se afle că acest 
Señor Zorro îl întâlnise pentru a doua oară şi că, şi de data asta, 
îl tratase ca pe un simplu pion. Cum ar fi putut să raporteze că o 
insultase pe Señorita şi că Señor Zorro îl pedepsise pentru asta; 
cum ar fi putut să spună că Señor Zorro îl obligase să 
îngenuncheze şi să îşi ceară scuze şi că apoi îl dăduse afară pe 
uşă, ca pe un câine? 

Căpitanul hotărâse că era mai bine să nu spună nimic despre 
cele întâmplate. Bănuia că Señorita Lolita avea să le spună 
părinţilor ei şi ca acel despensero avea să îi confirme spusele, 
însă se îndoia că Don Carlos avea să facă ceva în acest sens. Don 
Carlos nu avea de ce să vrea să înfrunte un ofiţer din armată, 
având în vedere că era şi aşa în relaţii tulburi cu guvernatorul. 
Tot ce spera Ramón era ca Don Diego să nu afle exact cum 
decurseseră lucrurile în seara aceea, pentru că i-ar fi fost foarte 
greu să îşi păstreze postul, dacă un Vega ar fi fost împotriva lui. 

Măsurându-şi biroul cu paşi mari, căpitanul Ramón deveni din 
ce în ce mai furios şi se gândi la astfel de lucruri şi la multe 
altele. Ştiuse mereu să iasă cu batista curată şi ştia că 
guvernatorul şi oamenii din jurul acestuia aveau mare nevoie de 
mai multe fonduri care să le finanţeze traiul zbuciumat. Luaseră 


87 


bani de la oamenii bogaţi contra cărora exista cea mai mică 
bănuială şi s-ar fi bucurat dacă ar fi apărut o nouă victimă. 

Nu putea căpitanul să sugereze o asemenea victimă şi să îşi 
consolideze în acelaşi timp poziţia în ochii guvernatorului? Oare 
ar fi putut îndrăzni căpitanul să sugereze că familia Vega nu mai 
era la fel de loială guvernatorului? 

Hotărî că nu putea să facă decât un singur lucru şi anume că 
se putea răzbuna pentru modul în care îl respinsese fiica lui Don 
Carlos Pulido. 

Căpitanul Ramón zâmbi, deşi foarte mânios, când îi trecu prin 
minte acest gând. Trimise să îi fie aduse instrumentele de scris şi 
îi spuse unuia dintre soldaţii să se pregătească de drum, pentru 
că avea să îl trimită să ducă o scrisoare. 

Pentru câteva minute, Ramón continuă să se plimbe prin 
birou, cântărind totul şi încercând să decidă cum să structureze 
epistola pe care intenţiona să o scrie. Se aşeză până la urmă la 
masa lungă şi îi adresă mesajul excelenţei sale guvernatorul, 
care se afla la conacul său din San Francisco de Asis. 

lată ce scrise: 


Informaţiile pe care mi le-aţi comunicat referitoare la tâlharul 
acesta, Señor Zorro, aşa cum este cunoscut, mi-au fost de mare 
ajutor. Regret că nu vă scriu că l-am prins pe ticălos, dar sper că 
nu veți fi prea aspru cu mine de vreme ce împrejurările sunt 
oarecum neobişnuite. 

Cea mai mare parte din contingentul meu este pe urmele 
acestui individ, având ordine să îl aducă în fața mea viu sau 
mort. Dar Señor Zorro nu este singur. Există anumite locuri în 
împrejurimi unde este ajutat, unde i se permite să se ascundă 
când are nevoie, unde i se dă de mâncare şi de băut şi nu mă 
îndoiesc că i se dau şi cai odihniti. 

Se ştie că a vizitat hacienda lui Don Carlos Pulido, un caballero 
care se ştie că este ostil guvernării excelenţei voastre. Eu mi-am 
trimis oamenii acolo şi m-am dus chiar eu însumi. in timp ce 
soldații mei porniseră în căutarea sa, tâlharul m-a atacat 
mişeleşte în sufrageria lui Don Carlos, făcându-şi apariția dintr- 
un dulap. M-a rănit la umărul drept, însă am continuat să ne 
duelăm până când s-a speriat şi a fugit, rămânând astfel în 
libertate. Dati-mi voie să spun că Don Carlos m-a împiedicat într- 
o anumită măsură să plec pe urmele ticălosului. De asemenea, 
când am sosit la hacienda, aveam motive să cred că hoțul luase 
cina acolo. 


88 


Hacienda familiei Pulido este o ascunzătoare perfectă pentru 
un astfel de om, având în vedere că este destul de departe de El 
Camino Real. Mă tem că Serior Zorro o foloseşte ca reședință 
când se află în împrejurimi şi aştept să îmi indicaţi ce măsuri să 
iau în această privință. Aş dori să adaug şi faptul că Don Carlos 
abia dacă m-a tratat cu un minim de respect şi că fiica sa, 
Señorita Lolita, şi-a ascuns cu greutate admirația pentru acest 
tâlhar notoriu şi aproape că a ridiculizat eforturile noastre de a-l 
captura. 

In plus, am motive să mă îndoiesc de loialitatea pe care se 
presupune că v-o poartă o familie renumită şi bogată din aceste 
părți, însă sunt sigur că înțelegeți că nu pot scrie despre aşa 
ceva într-o misivă trimisă prin curier. 


Cu respect, Ramón, comandant şi căpitan, presidio, 
Reina de Los Angeles. 


Ramón zâmbi din nou când termină scrisoarea. Ştia că ultimul 
paragraf avea să îl pună pe gânduri pe guvernator. Familia Vega 
era singura renumită şi bogată, care s-ar fi potrivit descrierii. Cât 
despre familia Pulido, căpitanul Ramón îşi imagina perfect ce 
avea să se întâmple cu ea. Guvernatorul nu avea să ezite să îi 
pedepsească şi poate că Señorta Lolita avea să se trezească 
fără nimeni care să o poată proteja şi fără un statut care să îi 
permită să refuze avansurile unui căpitan din cadrul armatei. 

Acum, Ramón se dedică redactării unei copii a scrisorii, 
intenţionând să trimită una prin curier şi pe cealaltă să o 
păstreze pentru el, în cazul în care se ivea ceva şi ar fi avut 
nevoie de ea. 

După ce scrise copia, împături originalul şi îl sigila, îl duse în 
camera de zi a soldaţilor şi i-l dădu celui pe care îl alesese să fie 
curier. Soldatul îl salută, se duse imediat la calul său, încalecă şi 
porni la galop întins spre nord, spre San Fernando şi Santa 
Barbara şi mai departe către San Francisco de Asis, răsunându-i 
în urechi ordinele căpitanului, care îi spusese să se grăbească şi 
să schimbe caii la fiecare misiune şi pueblo, în numele excelenţei 
sale. 

Ramón se întoarse în biroul său, îşi turnă o cană de vin şi 
începu să recitească exemplarul său. 

Aproape că îşi dorea să fi fost mai incisiv, însă ştia că era mai 
bine că nu fusese aşa, pentru că altfel guvernatorul ar fi putut 
crede că exagera. 


89 


Se întrerupea din când în când din citit şi îl blestema pe Señor 
Zorro, reflectând în repetate rânduri asupra frumuseţii şi graţiei 
domnişoarei Lolita. Işi spunea că aceasta merita să fie pedepsită 
pentru modul în care îl tratase. 

Bănuia că Señor Zorro trebuia să fie la kilometri depărtare la 
momentul acela, lăsând în urmă orăşelul Reina de Los Angeles, 
însă se înşela amarnic. Blestemul lui Capistrano, aşa cum îi 
spuneau soldaţii, nu fugise după ce plecase din casa lui Don 
Diego Vega. 


90 


Capitolul 15 
LA PRESIDIO 


Señor Zorro se duse în spatele colibei unui indian, în locul 
unde îşi lăsase calul. Se opri o clipă, furat de sentimentul de 
iubire ce îl stăpânise. 

Râse încet, mulţumit, apoi încalecă şi merse agale pe cărarea 
care ducea spre presidio. Auzi un călăreț venind la galop din 
direcţia aceea şi se gândi că trebuia să fie un soldat trimis de 
căpitanul Ramón să îi cheme înapoi pe sergentul Gonzales şi pe 
oamenii săi, pentru a le da ultimele informaţii. 

Senior Zorro ştia cum stăteau lucrurile la presidio; ştia exact 
câţi oameni erau acolo şi că patru dintre aceştia erau bolnavi şi 
aveau febră. Nu mai rămăseseră decât căpitanul Ramón şi un 
soldat, având în vedere că unul tocmai plecase. 

Râse din nou şi îşi îndemnă calul să urce panta încet pentru a 
face cât mai puţin zgomot. Descăleca în spatele presidio-ului şi 
lăsă frâiele să atârne la pământ. Nu îşi făcea griji, ştia că 
armăsarul nu avea să se mişte de acolo. 

Se strecură ca o umbră pe lângă zid şi ocoli clădirea cu grijă. 
Ajunse în dreptul unei ferestre. Se urcă pe nişte cărămizi de 
chirpici şi se uită înăuntru. g 

Era chiar biroul căpitanului Ramón. Il văzu pe comandant 
aşezat la masa de lucru, citind o scrisoare, pe care se părea că 
tocmai o terminase de scris. Căpitanul Ramón vorbea singur, aşa 
cum fac de obicei oamenii haini. 

— Frumoasa Señorita va fi consternată, zicea el. Aşa o să se 
înveţe minte să nu mai respingă ofițeri aflaţi în slujba excelentei 
sale! Când tatăl ei o să ajungă în închisoare, acuzat de trădare, şi 
îi vor fi luate pământurile, atunci poate că o sa asculte ce am de 
spus! 

Lui Señor Zorro nu îi fu greu să desluşească ce spunea 
căpitanul. Ghici imediat că plănuia să se răzbune şi că acum 
contempla ruinarea familiei Pulido. Chipul lui Señor Zorro se făcu 
negru de supărare. 

Cobori de pe cărămizi şi merse pe lângă perete până când 
ajunse la colţul clădirii. Lângă uşa de la intrare, ardea o torţă în 
locaşul ei, iar singurul soldat în putere din toată garnizoana 
patrula în faţa pragului cu sabia şi pistolul la cingătoare. 


91 


Serior Zorro observă ritmul în care patrula soldatul. Aprecie 
corect distanţa şi sări asupra militarului exact când acesta se 
întoarse şi schimba sensul. 

Îşi încleşta mâinile în jurul gâtului soldatului şi îl lovi în spate 
cu genunchii. O clipă mai târziu amândoi erau pe jos; paznicul, 
luat prin surprindere, i se opunea din răsputeri. Insă Señor Zorro, 
ştiind că un zgomot oricât de mic ar fi fost fatal pentru el, îşi 
reduse adversarul la tăcere lovindu-l în tâmplă cu patul 
pistolului. 

Duse soldatul într-un loc întunecos, sfâşie marginea serape- 
ului său, îi puse căluş şi îl legă de mâini şi de picioare cu fâşii din 
acelaşi material. Apoi, îşi strânse pelerina pe lângă corp, se uită 
la pistol, ciuli urechile, pentru a se asigura că lupta scurtă cu 
soldatul nu atrăsese atenţia nimănui din presidio, şi se strecură 
pe uşă. 

O secundă mai târziu, ajunse înăuntru. Chiar în faţa sa era o 
cameră mare de dormit cu podeaua de pământ bătătorit. In ea 
se găseau nişte mese lungi, paturi de cazarmă, căni de vin, frâie, 
şei şi căpestre. 

Señor Zorro aruncă o privire în partea aceea pentru a se 
convinge că nu era nimeni acolo şi se repezi aproape pe 
nesimţite spre uşa de la biroul comandantului. 

Verifică dacă avea pistolul la îndemână şi apoi deschise uşa la 
perete fără frică. Căpitanul Ramón stătea cu spatele la el; se 
întoarse cu scaunul, zâmbind răuvoitor, crezând că era unul 
dintre oamenii săi care intrase fără să bată la uşă, iar acum era 
pregătit să îl mustre aspru. 

— Nu spune nimic, Señor! îl avertiză tâlharul. Dacă scoţi un 
sunet, vei ajunge în rândul celor drepţi! 

Serior Zorro îl privi în ochi pe comandant, închise uşa în urma 
sa şi înainta. Se apropie încet de birou, fără să spună nimic, cu 
pistolul aţintit spre căpitan. Căpitanul Ramón avea mâinile pe 
masa de lucru şi devenise alb ca varul. 

— Señor, sunt de părere că această vizită este necesară, zise 
Senior Zorro. Nu am venit aici pentru că mi-a fost dor de tine. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă căpitanul, nesocotind faptul că i se 
ceruse să tacă, însă vorbi aproape în şoaptă. 

— S-a nimerit să privesc pe fereastră, Señor. Am văzut o 
scrisoare pe biroul tău şi te-am auzit gândind cu voce tare. Să ştii 
că nu e bine să vorbeşti de unul singur! Dacă n-ai fi zis nimic 
poate că mi-aş fi continuat drumul. Dar, având în vedere că ai 
făcut-o... 


92 


— Da, Señor! întrebă căpitanul, recăpătându-şi într-o oarecare 
măsură vechea aroganță. 

— Intenţionez să citesc această epistolă. 

— Eşti chiar atât de interesat de activitatea mea militară? 

— Nu mă voi pronunţa asupra acestui aspect, Señor. Te rog să 
iei mâinile de pe masă, însă să nu încerci să pui mâna pe pistolul 
pe care îl ai la cingătoare pentru că vei înceta să trăieşti pe loc. 
Să ştii că nu voi muri de inimă rea dacă vei părăsi lumea asta. 

Comandantul făcu aşa cum i se spuse. Señor Zorro înainta cu 
băgare de seamă, înşfacă scrisoarea, după care se dădu înapoi 
cu câţiva paşi, urmărindu-l în continuare pe bărbatul din faţa sa. 

— O voi citi, zise el, dar te avertizez că asta nu înseamnă că 
nu o să fiu cu ochii pe tine. Nu mişca un deget, Señor, pentru că 
altfel nu vei mai apuca ziua de mâine. 

Citi scrisoarea repede şi când termină se uită un timp în ochii 
comandantului fără să spună nimic, ţintuindu-l cu o privire 
mistuitoare din spatele măştii. Căpitanul Ramón era din ce în ce 
mai neliniştit. 

Señor Zorro veni lângă birou, privindu-l în continuare pe 
căpitan şi apropie scrisoarea de o lumânare aprinsă. Foaia luă 
foc, fu cuprinsă de flăcări, căzu şi începu să se carbonizeze pe 
podea. 

Serior Zorro o strivi cu piciorul. 

— Această scrisoare nu va fi trimisă, zise el. Aşa deci, Señor, 
duşmanul tău este o femeie? Ce ofiţer viteaz, ce reprezentant de 
vază al armatei excelenţei sale! Nu mă îndoiesc că te-ar fi 
înaintat în grad dacă ar fi citit acele rânduri. Ai insultat o Señorita 
pentru că tatăl ei nu este, pentru moment, în grațiile celor care 
sunt la putere şi pentru că te-a respins aşa cum meritai. 
Unelteşti să le faci probleme ei şi părinţilor ei. Frumoasă 
ocupaţie, zău aşa! 

Făcu un pas înainte şi se aplecă, ţinând în continuare pistolul 
pregătit în faţa sa. 

— Roagă-te să nu aud că ai trimis o scrisoare ca cea pe care 
tocmai am distrus-o, zise el. Imi pare rău că în clipa de faţă nu 
poţi lupta şi că nu ne vom încrucişa săbiile. Deşi ar însemna că 
mi-aş păta spada cu sângele tău mizer, te-aş străpunge pentru a 
scăpa lumea de un om ca tine! 

— Ai curaj să vorbeşti aşa pentru că sunt rănit! 

— Sunt sigur că ţi se va vindeca rana, Señor. Voi avea grijă să 
fiu la curent cu starea sănătăţii tale. După ce îţi vei recăpăta 
puterile, te voi găsi şi în gaură de şarpe şi te voi pune să plăteşti 


93 


pentru ce ai încercat să faci astă-seară. Să nu existe dubii în 
privinţa asta! 

Se uitară iar unul în ochii celuilalt, fiecare fulgerându-l cu 
privirea pe adversarul său. Señor Zorro se dădu înapoi şi îşi 
strânse pelerina în jurul lui. Deodată, se auzi un zăngănit de 
harnaşamente, tropote şi vocea hârâită a sergentului Pedro 
Gonzales. 

— Nu descălecaţi! le striga din uşă sergentul oamenilor săi. 
Dau raportul şi apoi plecăm iar pe urmele ticălosului! Nu o să 
închidem un ochi până nu îl prindem! 

Señor Zorro aruncă repede o privire prin cameră pentru că ştia 
că acum nu mai putea să plece pe unde venise. Ochii căpitanului 
Ramón scăpărară de satisfacţie. 

— Hei, Gonzales! strigă el înainte ca Señor Zorro să îl poată 
ameninţa. Vino, Gonzales! Señor Zorro este aici! 

Atunci, îl privi sfidător pe tâlhar, părând să îi spună că orice ar 
fi făcut era ca şi prins. 

Insă se părea că Señor Zorro nu voia să îl împuşte şi să-l 
omoare pe căpitanul Ramón, preferând să îl înfrunte când avea 
să i se vindece rana de la umăr. 

— Rămâi unde eşti! îi ordonă el şi fugi către cea mai apropiată 
fereastră. 

insă sergentul auzise deja ce spusese căpitanul, îşi strigă 
oamenii să vină după el, traversă camera mare şi ajunse în 
dreptul biroului şi deschise uşa la perete. Lăsă să îi scape un 
strigăt aprig când îl văzu pe tâlharul mascat lângă masa de lucru 
şi pe comandant aşezat de partea cealaltă cu mâinile la vedere. 

— Pe toţi sfinţii, l-am prins! strigă Gonzales. Veniţi, soldaţi! 
Păziţi uşile! Asiguraţi ferestrele! 

Señor Zorro avea pistolul în mâna stângă şi îşi scosese sabia 
din teacă. Cu o lovitul ă fulgerătoare de sabie dădu pe jos 
lumânările de pe birou. O stinse cu piciorul pe ultima care mai 
rămăsese aprinsă şi cufundă camera în întuneric. 

— Faceţi lumină! Aduceţi o torţă! răcni sergentul Gonzales. 

Señor Zorro sări într-o parte, se lipi de perete şi se strecură 
repede de-a lungul lui, în timp ce sergentul şi încă doi soldaţi 
năvăliră în cameră; unul rămase să păzească uşa, în timp ce 
ceilalţi se grăbiră să aducă făclii şi se împiedicară unul de altul. 

intr-un sfârşit, intră pe uşă un soldat cu o torţă, scoase un 
strigăt şi se prăbuşi străpuns de sabie în piept; torţa căzu pe 
podea şi se stinse. Inainte ca sergentul să fi putut ajunge acolo, 
Señor Zorro dispăruse iar în întuneric şi nu mai era de găsit. 


94 


Gonzales începu să blesteme ca un apucat şi să îl caute pe cel 
pe care voia să-l vadă mort, iar căpitanul îi striga să aibă grijă ca 
nu cumva să omoare un soldat din greşeală. Ceilalţi se agitau 
prin încăpere şi din camera cealaltă apăru cineva cu o a doua 
torţă. 

Señor Zorro apăsă pe trăgaci şi zbură torţa din mâna 
soldatului. Tâlharul făcu un salt şi o stinse cu piciorul, 
retrăgându-se din nou în întuneric. Se mişca repede, atent fiind 
la orice răsuflare care i-ar fi putut spune unde se aflau duşmanii 
săi. 

— Prindeţi-l pe nemernic! striga comandantul. Este posibil să 
îşi bată cineva joc de voi în halul ăsta? 

Apoi tăcu, pentru că Señor Zorro îl apucase din spate şi îi 
potolise îndemnurile pătimaşe, apoi gălăgia fu acoperită de 
vocea răsunătoare a tâlharului. y 

— Soldați, l-am prins pe căpitanul vostru! Il voi folosi drept 
scut şi voi ieşi pe uşă. Voi trece prin camera alăturată şi voi ieşi 
din clădire. Am descărcat deja un pistol, însă mai am unul pe 
care îl pot folosi împotriva comandantului. Dacă mă atacă oricare 
dintre voi, apăs pe trăgaci şi o să rămâneţi fără căpitan! 

Ramón simţi oţelul rece în ceafă şi le strigă oamenilor să nu 
facă nimic necugetat. Señor Zorro îl duse până la uşă şi ieşi cu 
spatele ţinându-l pe căpitan în faţa sa, în timp ce Gonzales şi 
camarazii săi îi urmară, cât de aproape îndrăzniră, privindu-i 
fiecare mişcare şi sperând să aibă ocazia să îl ia prin surprindere. 

Senior Zorro traversă camera de dormit şi ajunse la uşa de la 
intrare. Era oarecum îngrijorat din cauza soldaţilor de afară 
pentru că ştia că unii dintre ei înconjuraseră casa pentru a păzi 
ferestrele. 

Torța de lângă uşă era încă aprinsă. Señor Zorro întinse mâna, 
o luă şi o stinse. Dincolo de prag, îl aştepta pericolul. 

Gonzales şi soldaţii erau în faţa lui, aliniaţi în semicerc de la un 
capăt la altul al camerei, se aplecau înainte, aşteptând să aibă 
ocazia să îl atace. Gonzales avea un pistol în mână - deşi se 
presupunea că detesta această armă - şi pândea clipa în care ar 
fi putut să tragă, fără să pună în pericol viaţa căpitanului. 

— Inapoi, Señores! le porunci tâlharul. Am nevoie de mai mult 
spaţiu. Aşa - vă mulţumesc! Sergent Gonzales, dacă sorții nu mi- 
ar fi atât de potrivnici s-ar putea să fiu tentat să mă duelez cu 
tine şi să te dezarmez pentru a doua oară. 

— Pe toţi sfinţii... 

— Rămâne pe altă dată, stimate sergent! Acum, Señores, fiţi 


95 


atenţi! Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nu am avut decât 
un singur pistol. Ceea ce a simţit căpitanul la ceafă, în tot acest 
timp, a fost nimic altceva decât o cataramă de la un căpăstru pe 
care am găsit-o pe jos. Nu-i aşa că a fost o glumă reuşită? 
Señores, adiós! 

Dintr-odată îl împinse în faţă pe căpitan, fugi în noapte şi se 
îndreptă către calul său cu toţi soldaţii din presidio după el. 
Pistoalele scânteiau în noapte şi gloanţele îi şuierau pe deasupra 
capului. 

Briza rece dinspre marea îndepărtată îi purtă râsul până la 
urmăritorii săi. 


96 


Capitolul 16 
O CĂUTARE FĂRĂ SUCCES 


Señor Zorro îşi îndemnă calul la vale. Drumul era acoperit cu 
pietriş, iar un pas greşit ar fi fost fatal, soldaţilor fiindu-le 
imposibil să înainteze. Sergentul Gonzales era destul de curajos 
pentru a merge pe acolo. Unii dintre oamenii săi îl urmară, în 
timp ce alţii galopau prin părţile laterale pantei, acolo unde 
înclinarea era mai redusă, cu gândul de a-l prinde pe fugar la 
poale. 

Serior Zorro era mult înaintea lor şi gonea la galop pe drumul 
către San Gabriel, în timp ce soldaţii veneau în urma sa 
strigându-se unii pe alţii. Din când în când, trăgeau spre tâlhar, 
irosind praf de pulbere şi plumb fără să îl nimerească. 

Cât de curând, apăru luna. Señor Zorro anticipase asta şi ştia 
că lucrurile aveau să se complice, însă armăsarul său era odihnit 
şi puternic, în timp ce caii soldaţilor parcurseseră kilometri 
întregi în ziua aceea, aşa că exista totuşi o speranţă ca totul să 
se termine cu bine. 

Acum putea fi văzut mai bine de urmăritori şi îl auzi pe 
sergentul Gonzales strigându-le oamenilor lui să le dea bice 
cailor şi să facă orice ca să-l prindă pe ticălos. Señor Zorro 
aruncă o privire peste umăr şi observă că soldaţii formau un şir 
lung, caii mai aprigi şi mai odihniţi luând-o înaintea celorlalţi. 

Goniră aşa vreo patru kilometri, soldaţii păstrară distanţa 
egală, însă nu se apropiară de el, iar Señor Zorro ştia că, în 
curând, caii lor aveau să piardă teren şi că armăsarul său, care 
până atunci nu dăduse nici un semn de oboseală, avea să îi lase 
în urmă. Un singur lucru îl deranja - şi anume faptul că ar fi vrut 
să meargă în direcţia opusă. 

Aici, culmile se ridicau de ambele părţi ale drumului şi nu 
putea să cotească sau să facă un ocol; nu erau nici drumuri 
lăturalnice pe care ar fi putut să le urmeze, iar dacă ar fi încercat 
să urce culmea călare, ar fi pierdut timp preţios şi soldaţii ar fi 
ajuns la o distanţă destul de mică pentru a trage cu pistolul şi 
risca să fie rănit. 

Aşa că merse drept înainte, începând să se depărteze de ei 
pentru că ştia că ar fi putut face cale întoarsă dacă ar fi cotit la 
dreapta trei kilometri mai încolo şi astfel ar fi ajuns pe un teren 


97 


mai înalt. 

Parcursese deja un kilometru şi jumătate când îşi aminti că 
auzise că avuseseră loc alunecări de teren din cauza ultimei ploi 
torențiale şi că drumul la care se gândise era blocat. Drept 
urmare, nu ar fi putut merge pe acolo, chiar dacă ar fi ajuns la el; 
chiar atunci îi trecu prin minte ceva foarte riscant. 

Când ajunse într-un zonă mai înaltă, de-a lungul drumului, se 
uită iar în urmă şi văzu că nici măcar doi soldaţi nu călăreau cot 
la cot, erau răsfiraţi şi destul de departe unii de alţii, ceea ce se 
potrivea de minune cu planul lui Señor Zorro. 

După ce trecu de o curbă trase de hăţuri şi îşi opri armăsarul. 
Se întoarse cu faţa în direcţia de unde venise şi se aplecă în şa, 
ciulindu-şi urechile. Când auzi tropotele calului celui mai apropiat 
urmăritor îşi scoase sabia, înfăşură frâiele în jurul încheieturii de 
la mâna dreaptă şi îi dădu pinteni calului cu cruzime. 

Armăsarul său nu era obişnuit cu un astfel de tratament, nu 
simţise pintenii decât la galop, când stăpânul său era foarte 
grăbit. Acum, porni ca din puşcă, luă curba ca un cal sălbatic şi 
se îndreptă în forţă direct către duşman. 

— La o parte! strigă Serior Zorro. 

Primul soldat se dădu la o parte fără să se opună, fără să fie 
sigur că era vorba despre tâlhar, iar când realiză că era chiar el îi 
anunţă pe cei din spate, dar aceştia nu îl auziră din cauza 
zgomotului făcut de copite pe drumul tare ca piatra. 

Senior Zorro ajunse la al doilea soldat cu care se duela călare, 
preţ de câteva clipe, pentru ca apoi să pornească mai departe. 
Tâlharul luă următoarea curbă la fel de rapid şi calul său îl lovi 
din plin pe un altul şi îl scoase de pe drum. Zorro încercă să ÎI 
lovească pe un al patrulea om, dar nu îl nimeri, bucurându-se 
astfel că nici el nu fusese rănit. 

De acum înainte, drumul era perfect drept; duşmanii galopau 
continuu spre el. Goni printre ei ca un nebun, tăind în stânga şi în 
dreapta. Sergentul Gonzales, care era cel mai în urmă din cauza 
calului sleit de puteri, îşi dădu seama ce se întâmpla şi urlă la 
oamenii săi, chiar atunci calul său păru să fie fulgerat, iar el fu 
aruncat din şa. Señor Zorro trecuse deja printre ei şi gonea în 
direcţia opusă, iar soldaţii erau iar pe urmele lui conduşi de un 
sergent care nu mai prididea cu blestemele, dar de data aceasta 
era o distanţă ceva mai mare între ei şi tâlhar. 

Señor Zorro îşi lăsă calul să încetinească puţin, având în 
vedere că putea să menţină distanţa şi călări până la prima 
răscruce care îi apăru în cale şi acolo coti. Urmă un drum în 


98 


amonte, iar când se uită înapoi văzu potera trecând culmea în 
depărtare, la fel de hotărâți să nu renunţe. 

— A fost un şiretlic de excepţie! îi spuse Señor Zorro 
armăsarului. Insă nu trebuie să îl repetăm prea des! 

Trecu pe lângă hacienda unui prieten al guvernatorului şi îi 
trecu ceva prin minte - Gonzales şi oamenii săi s-ar fi putut opri 
acolo ca să schimbe caii. 

Nu se înşelă. Soldaţii veniră ca o furtună, iar căinii lătrară în 
semn de bun venit. Stăpânul de la hacienda ieşi în prag cu un 
sfeşnic. 

— İl urmărim pe Señor Zorro! strigă Gonzales. Avem nevoie de 
cai odihniţi, în numele guvernatorului! 

Fură chemaţi servitorii, iar Gonzales şi oamenii săi se duseră 
imediat la grajduri. Acolo, găsiră nişte cai superbi, aproape la fel 
de buni ca armăsarul tâlharului, toţi erau odihniţi. Soldaţii dădură 
jos harnaşamentul de pe caii lor extenuaţi şi îi înşeuară pe ceilalţi 
armăsari, apoi porniră din nou la drum, pe urmele lui Zorro. 
Acesta câştigase un avantaj considerabil, dar acum nu mai putea 
urma decât un singur drum, iar în aceste condiţii l-ar fi putut 
ajunge din urmă. 

La vreo doi kilometri depărtare, pe culmea unui mic deal, era 
o hacienda, pe care un caballero, care murise, fără moştenitori, o 
dăruise misiunii din San Gabriel. Guvernatorul ameninţase că o 
va lua în numele statului, dar nu o făcuse până acum, călugării 
franciscani din San Gabriel fiind renumiţi pentru încrâncenarea 
cu care îşi protejau proprietatea. 

Cel care se ocupa de această hacienda era Fray Felipe, un 
misionar în vârstă. Sub conducerea lui, cei ce adoptase noua 
religie făcuseră în aşa fel încât proprietatea lor să prospere 
datorită creşterii animalelor şi trimiterii spre vânzare a unor 
cantităţi considerabile de piei şi seu, miere, fructe şi vin. 

Gonzales ştia că drumul acela ducea către hacienda cu pricina 
şi că dincolo de ea era un alt drum care se bifurca, unul care 
mergea spre San Gabriel şi o rută mai lungă către Reina de Los 
Angeles. 

Dacă Señor Zorro trecea de hacienda ar fi fost logic să urmeze 
drumul care ducea spre pueblo, având în vedere că dacă ar fi 
vrut să se ducă în San Gabriel ar fi mers în continuare pe EI 
Camino Real şi nu ar fi riscat să se întoarcă direct printre soldaţi. 

Insă se îndoia că Zorro nu avea să se oprească la hacienda. Se 
ştia că tâlharul era foarte aspru cu cei care îi persecutau pe 
călugări şi se presupunea că oricare dintre aceştia nutrea un 


99 


sentiment de prietenie pentru el şi că l-ar fi ajuta la nevoie. 

Soldaţii văzură hacienda, dar nu observară nici o lumină. 
Gonzales îi opri la începutul drumului care ducea spre ea şi 
încercă în zadar să audă ceva care să îi spună unde era tâlharul. 
Descăleca şi cercetă drumul prăfuit însă nu îşi dădu seama dacă 
trecuse pe acolo un călăreț de curând. 

Impărţi repede ordinele, iar soldaţii se despărţiră, jumătate 
dintre ei rămaseră cu sergentul şi ceilalţi se împrăştiară, astfel 
încât să poată înconjura casa, să caute în colibele indienilor şi să 
inspecteze hambarele mari. 

Apoi, sergentul Gonzales călări pe aleea de intrare a trăsurilor 
împreună cu o parte din oamenii săi, îşi îndemnă calul să urce 
treptele verandei, arătând că nu avea deloc o părere bună 
despre acest loc şi bătu la uşă cu mânerul săbiei. 


100 


Capitolul 17 
SERGENTUL GONZALES SE ÎNTÂLNEŞTE 
CU UN PRIETEN 


Imediat se aprinseră luminile la ferestre, iar la scurt timp după 
aceea, cineva deschise uşa. Fray Felipe - un om uriaş, trecut de 
şaizeci de ani, care fusese o adevărată forţă în tinereţe - apăru 
în prag cu o lumânare pe care o proteja cu mâna. 

— Ce-i cu gălăgia asta? întrebă el pe vocea sa joasă. Şi de ce 
ai venit cu calul până pe veranda mea, unealtă a necuratului? 

— Îl urmărim pe Señor Zorro - pe cel cunoscut sub numele de 
Blestemul din Capistrano, zise Gonzales. 

— Şi te aştepţi să îl găseşti în această casă umilă? 

— S-au întâmplat şi lucruri mai ciudate. Spune-mi! Ai văzut 
cumva un călăreț galopând pe aici cu puţină vreme în urmă? 

— Nu! 

— Şi a venit cumva Señor Zorro pe aici în ultima vreme? 

— Nu ştiu la cine te referi. 

— Dar trebuie să fi auzit de el, nu? 

— Am auzit că încearcă să îi ajute pe cei asupriţi, că i-a 
pedepsit pe cei care sunt vinovaţi de sacrilegii şi că a biciuit nişte 
brute primitive care i-au bătut pe indieni. 

— Îndrăzneţe cuvinte ai rostit! 

— Sunt sincer din fire, soldat! 

— Să ştii că o să ai probleme cu cei care sunt la putere, 
drăguţul meu. 

— Soldat, mie nu mi-e teamă de oamenii de la putere! 

— Nu îmi place tonul tău. Mă bate gândul să descalec şi să ţi 
arăt de ce e în stare biciul meu! 

— Señor! strigă Fray Felipe. Dă-mi zece ani înapoi şi te fac 
arşice! 

— Asta ar rămâne de văzut! Totuşi ar fi mai bine să ne 
întoarcem la motivul vizitei mele. Ai văzut cumva un ticălos 
mascat, care este cunoscut sub numele de Señor Zorro? 

— Nu, soldat! 

— O să pun oamenii să-ţi percheziţioneze casa! 

— Mă acuzi că am minţit? strigă Fray Felipe. 

— Oamenii mei trebuie să îşi ocupe timpul cu ceva şi cu atât 


101 


mai bine dacă îţi percheziţionează casa cu ocazia asta. Nu ai 
nimic de ascuns, nu-i aşa? 

— Dacă ar fi să mă orientez după cei care îmi vor călca pragul, 
cred că s-ar cădea să ascund carafele cu vin, zise Fray Felipe. 

Sergentul Gonzales lăsă să îi scape o înjurătură şi descăleca. 
Ceilalţi îi urmară exemplul şi calul sergentului fu coborât de pe 
verandă şi lăsat în grija grăjdarului. 

Gonzales îşi scoase mănuşile, îşi băgă sabia în teacă şi intră 
pe uşă cu paşi mari în fruntea oamenilor săi. Fray Felipe rămase 
în urmă, protestând împotriva deranjului. 

Un bărbat se ridică de pe o canapea din colţul îndepărtat al 
camerei şi veni la lumina sfeşnicelor. 

— Ce să vezi, nimeni altul decât grozavul meu prieten! strigă 
acesta. 

— Don Diego! Aici? zise Gonzales. 

— Am fost plecat la hacienda mea să rezolv nişte lucruri şi am 
venit să petrec noaptea aici la Fray Felipe care mă cunoaşte de 
când eram copil. Date fiind vremurile agitate în care trăim m-am 
gândit că măcar la hacienda aceasta, care este mai retrasă şi 
sub administraţia unui călugăr, aş putea avea parte de puţină 
odihnă şi linişte şi să nu mai aud de violenţă şi vărsare de sânge. 
Se pare însă că este imposibil. Oare chiar nu mai există nici un 
colţişor în ţara asta unde să poţi medita şi contempla operele 
muzicienilor şi ale poeţilor? 

— Pe tot rachiul din lume! strigă Gonzales. Don Diego, eşti 
prietenul meu bun şi un adevărat caballero. Spune-mi, l-ai văzut 
cumva pe Señor Zorro în seara asta? 

— Nu l-am văzut, sergent. 

— Şi nici nu l-ai auzit galopând pe aici? 

— Nu l-am auzit. Dar este posibil să fi trecut pe lângă 
hacienda fără să îl fi auzit, eu eram în casă. Fray Felipe şi cu 
mine stăteam de vorbă şi eram pe cale să ne retragem când aţi 
apărut voi. 

— Ticălosul a mers mai departe şi a pornit pe drumul către 
pueblo! declară sergentul. 

— L-ai văzut? întrebă Don Diego. 

— Să-l văd? Eram chiar în spatele lui, caballero! Dar la o 
cotitură i s-au alăturat vreo douăzeci din oamenii lui; au gonit 
direct spre noi şi au încercat să ne împrăştie, dar am reuşit să 
trecem de ei şi l-am urmărit în continuare. Am izbândit; l-am 
despărţit de tovarăşii lui şi l-am urmărit ca înainte. 

— Să înţeleg că este însoţit de vreo douăzeci de oameni? 


102 


— Dacă nu mai mulţi, pot să o confirme şi soldaţii. Este un 
ghimpe în coasta armatei şi am jurat că o să-i vin de hac! Şi când 
o să ajungem faţă-n faţă... 

— O să-mi povesteşti totul, nu? îl întrebă Don Diego, frecându- 
şi mâinile. O să-mi spui cum l-ai ridiculizat în timp ce vă duelaţi, 
cum te-ai jucat cu el, cum l-ai făcut să dea înapoi şi cum l-ai 
străpuns... 

— Pe toţi sfinţii! Mi se pare mie sau mă ironizaţi, caballero? 

— Prietene, doar glumeam şi eu. Acum că ne-am lămurit, Fray 
Felipe ar putea fi convins să vă dea o cană cu vin. Bănuiesc că 
trebuie să fiţi extenuaţi după aşa o urmărire. 

— N-ar fi rău un vin, zise sergentul. 

Atunci intră pe uşă caporalul care raportă că nu găsiseră nici 
urmă de Señor Zorro sau de calul său după ce căutaseră în 
colibe, hambare şi de asemenea şi în grajduri. 

Fray Felipe le servi vinul, călcându-şi parcă pe inimă; era 
evident că o făcea pentru că i-o ceruse Don Diego. 

— Şi acum, încotro, sergent? întrebă Don Diego după ce fu 
adus vinul. O să străbateţi mereu ţara în lung şi-n lat, agitând 
spiritele? 

— Este evident că nemernicul s-a întors în Reina de Los 
Angeles, caballero, răspunse sergentul. Sunt sigur că se crede 
tare inteligent, dar mi-am dat eu seama ce pune la cale. 

— Extraordinar! Ce anume? 

— Va ocoli Reina de Los Angeles şi va porni spre San Luis Rey. 
Se va odihni o vreme, fără îndoială, pentru a zădărnici căutările 
şi apoi se va îndrepta spre împrejurimile oraşului San Juan 
Capistrano. Adică acolo unde şi-a început viaţa de tâlhar, aşa a 
ajuns să fie botezat Blestemul din Capistrano. Asta e, se duce la 
Capistrano. 

— Şi voi? îl întrebă Don Diego. 

— O să-l urmărim în voie. O să pornim spre locul cu pricina, iar 
când se va afla că a dat o nouă lovitură o să fim aproape de el în 
loc să fim la presidio sau în pueblo. Îl vom urmări, bazându-ne pe 
ultimele informaţii. Nu o să închidem un ochi până când ticălosul 
ăsta nu o să ajungă în pământ sau în închisoare. 

— Şi până când nu o să primeşti recompensa, adăugă Don 
Diego. 

— Mare adevăr ai spus, caballero. Recompensa-i recompensă. 
Dar vreau să mă şi răzbun. Nu am uitat că nemernicul acesta m- 
a dezarmat nu demult. 

— A! Atunci când ţi-a pus pistolul la tâmplă şi te-a obligat să te 


103 


prefaci că nu prea ştii să mânuieşti sabia? 

— Întocmai, prietene. Ah, am de reglat nişte socoteli cu 
individul! 

— Agitate vremuri! oftă Don Diego. Ce n-aş da să fie linişte şi 
pace! Nu mai poţi medita în ziua de azi. Sunt clipe când vreau să 
mă îndrept spre dealuri, unde nu sunt decât şerpi şi coioţi, să 
stau acolo câteva zile. Numai în asemenea locuri mai poate omul 
să mediteze. 

— Să mediteze, la ce mă rog? strigă Gonzales. Ce-ar fi să 
gândeşti mai puţin şi să faci mai mult? Ce bărbat ai fi, caballero, 
dacă ai scapără din când în când din priviri, dacă te-ai certa puţin 
şi ţi-ai arăta dinţii mai des! Ştii ce îţi trebuie ţie? Nişte duşmani 
de moarte. 

— Vai de mine, Doamne păzeşte! strigă Don Diego. 

— Asta-i adevărul, caballero! Luptă şi tu, fă-i curte unei 
sefiorite, îmbată-te! Vino-ţi în fire şi fii bărbat! 

— Pe onoarea mea! Sergent, să ştii că aproape că m-ai 
convins. Dar, sunt nevoit să refuz! Efortul mi-ar fi fatal! 

Gonzales mormăi ceva în barbă şi se ridică de la masă. 

— Călugăre, să ştii că nu-mi eşti deloc simpatic, dar îţi 
mulţumesc pentru vin, a fost excelent, zise el. Trebuie să pornim 
din nou la drum. Datoria unui soldat nu se sfârşeşte niciodată. 

— Nu vorbi de drumuri, te rog! strigă Don Diego. Mâine trebuie 
să plec şi eu. Am terminat ce aveam de făcut la hacienda şi mă 
întorc în pueblo. 

— Dragul meu prieten, îngăduie-mi să îmi exprim speranţa că 
vei supravieţui încercării, zise sergentul Gonzales. 


104 


Capitolul 18 
DON DIEGO SE ÎNTOARCE 


Señorita Lolita le spuse părinţilor ei ce se întâmplase în lipsa 
lor, având în vedere că despensero-ul ştia şi el şi avea să îi spună 
lui Don Diego când avea să se întoarcă, iar Señorita era destul de 
înţeleaptă ca să îşi dea seama că era de preferat ca ea să fie 
prima care să spună ce se petrecuse. 

Despensero-ul nu ştia nimic despre scena romantică, pentru 
că fusese trimis să aducă vin, tot ce i se spusese era că Señor 
Zorro plecase numaidecât. Nu era greu de crezut, dat fiind că 
tâlharul era urmărit de soldaţi. 

Drept urmare, fata le povesti mamei şi tatălui ei cum căpitanul 
Ramón venise în vizită în timp ce ei erau plecaţi şi că intrase cu 
forţa în sufrageria mare pentru a vorbi cu ea, în ciuda protestelor 
servitorului. Le spuse cât de neobrăzat fusese căpitanul, bănuind 
că ar fi putut fi din cauză că băuse un pahar în plus în seara 
aceea sau pentru că nu mai era el însuşi din cauza durerilor de 
umăr. Le zise cum o curtase cu o ardoare înspăimântătoare şi 
cum, până la urmă, insistase să primească un sărut. 

Señorita continuă istorisirea şi le spuse cum chiar în momentul 
acela apăruse Señor Zorro dintr-un ungher - deşi ea nu ştia cum 
putuse să ajungă acolo - şi îl obligase pe căpitanul Ramón să îi 
ceară scuze pentru ca apoi să îl dea afară din casă. Fata omise o 
parte din adevăr şi le povesti că după aceea Señor Zorro făcuse 
o plecăciune elegantă şi plecase în noapte. 

Don Carlos era decis să îşi ia sabia şi să se ducă direct la 
presidio pentru a-l provoca la duel pe căpitanul Ramón, însă 
Doña Catalina îşi păstră calmul şi îi arătă că asta ar fi însemnat 
să afle toată lumea de jignirea pe care o suferise fiica sa şi că nu 
aveau decât de pierdut dacă Don Carlos intra în conflict cu un 
ofiţer din armată; mai mult, îi spuse că nu mai era la prima 
tinereţe şi că era de aşteptat ca adversarul său avea să îl 
străpungă din două mişcări, lăsând-o văduvă şi cu inima sfâşiată. 
Aşa ceva ar fi fost de neconceput. 

Aşa că Don Carlos măsură sufrageria mare în lung şi-n lat, 
fuma şi bodogăni, dorindu-şi să fi avut zece ani mai puţin sau să 
fi avut din nou o poziţie politică bună. A promis că avea să aibă 
grijă ca respectivul căpitan Ramón să fie făcut de ocară şi dat 


105 


afară din armată după ce fiica sa se va fi măritat cu Don Diego şi 
el îşi va fi recăpătat puterea de altădată! 

Seriorita Lolita era în camera care îi fusese repartizată şi 
asculta strigătele tatălui. Avea o dilemă. N 

Era limpede că acum nu se mai putea mărita cu Don Vega. Işi 
dăruise buzele şi inima unui alt bărbat, unul al cărui chip nu îl 
văzuse niciodată, un tâlhar urmărit de armată - şi fusese sinceră 
când spusese că un Pulido nu iubeşte decât o dată în viaţă. 

Incercă să se lămurească pe ea însăşi, spunându-şi că un 
impuls de moment fusese tot ce o determinase să îl sărute, îşi 
zise că nu fusese din dragoste, că nu se îndrăgostise de el din 
prima clipă în care acesta îi vorbise la hacienda tatălui ei la ora 
siestei. 

Nu era încă pregătită să le spună părinţilor ei despre iubirea 
lor, pentru că era mai romantic să ţină secretul, mai mult, îi era 
groază de reacţia lor şi se temea că tatăl ei ar fi putut să o 
trimită într-un loc îndepărtat, unde nu avea să îl mai vadă 
niciodată pe Senor Zorro. N 

Se duse la o fereastră şi se uită gânditoare spre piaţă. Îl văzu 
pe Don Diego apropiindu-se. Călărea încet, de parcă ar fi fost 
foarte obosit. Servitorii indieni veneau agale în urma lui. 

Fu salutat de mai mulţi domni în drumul său şi le răspunse 
făcându-le cu mâna fără prea mult entuziasm. Descăleca fără 
grabă ajutat de un servitor care îi ţinea scara, îşi scutură praful 
de pe haine şi se îndreptă spre uşă. 

Don Carlos şi soţia sa erau în picioare, pregătiţi să-i iasă în 
întâmpinare, radiind de fericire pentru că în seara dinainte 
fuseseră acceptaţi din nou în rândul elitei şi ştiau că totul se 
datora invitaţiei lui Don Diego. 

— Imi pare rău că nu am putut fi aici când aţi sosit, le spuse 
Don Diego, dar sper că v-aţi simţit ca acasă în umila mea 
reşedinţă. 

— Ne-am simţit chiar mai bine decât acasă în palatul acesta 
magnific! exclamă Don Carlos. 

— inseamnă că aţi fost mai norocoşi ca mine pentru că numai 
Dumnezeu ştie prin ce-am trecut. 

— Cum aşa, Don Diego? întrebă Dona Cătălina. 

— După ce am terminat ce aveam de făcut la hacienda m-am 
dus tocmai până la Fray Felipe să petrec noaptea în locul acela 
liniştit. Dar chiar când eram pe punctul de a ne retrage a bătut 
cineva cu pumnii în uşă şi s-a dovedit că erau chiar sergentul 
Gonzales şi soldaţii săi. Se pare că îl căutau pe tâlharul cunoscut 


106 


sub numele de Señor Zorro şi că îi pierduseră urma în noapte! 

În camera alăturată o Señorita delicată fu încântată la auzul 
acestor cuvinte. 

— Agitate vremuri, continuă Don Diego, oftând şi ştergându-şi 
fruntea transpirată. Indivizii aceştia gălăgioşi au rămas pe capul 
nostru vreo oră şi apoi au plecat din nou după el. lar eu am avut 
un coşmar teribil din cauza discuţiilor lor despre violenţă, aşa că 
nu m-am odihnit aproape deloc. Şi, în plus, am fost nevoit să fac 
drumul până aici în dimineaţa asta! 

— Nu v-a fost deloc uşor, zise Don Carlos. Caballero, Señor 
Zorro a fost aici, în casa ta, înainte să vină soldaţii. 

— Ce îmi aud urechile? strigă Don Diego, îndreptându-se în 
scaun şi lăsând să transpară că îi fusese trezit interesul. 

— Fără îndoială că venise să vă jefuiască sau să vă răpească şi 
să ceară o răscumpărare, zise Doña Catalina. Dar mă îndoiesc să 
fi furat ceva. Don Carlos şi cu mine eram plecaţi într-o vizită la 
nişte prieteni, iar Señorita Lolita a rămas singură. Mă tem că 
trebuie să vă spunem ceva cât se poate de supărător în privinţa 
asta... 

— Vă rog să continuaţi, zise Don Diego. 

— Căpitanul Ramón, de la presidio, a venit în vizită în lipsa 
noastră. | s-a spus că nu eram acasă, dar a intrat cu forţa şi s-a 
comportat într-un mod absolut dezgustător cu Señorita. Señor 
Zorro a venit şi l-a obligat să îşi ceară scuze şi apoi l-a dat afară. 

— Păi da, asta numesc eu un bandit iscusit! exclamă Don 
Diego. Sefiorita a avut de suferit de pe urma acestei întâmplări? 

— Nu, chiar deloc! spuse Doña Catalina. A crezut că purtarea 
căpitanului s-a datorat câtorva pahare în plus de vin. Mă duc să o 
chem. 

Doña Catalina ieşi din cameră şi o strigă pe fiica sa. Lolita 
apăru şi îl salută pe Don Diego cu gentileţea cuvenită unei 
domnişoare desăvârşite ca ea. 

— Sunt dezolat să aflu că aţi fost ofensată sub acoperişul meu, 
zise Don Diego. Mă voi gândi ce să fac în această privinţă. 

Doña Catalina îi făcu un semn soţului său şi cei doi luară loc 
într-un colţ mai retras, lăsându-i pe tineri oarecum între patru 
ochi, ceea ce păru să-l bucure pe Don Diego, însă nu şi pe 
Señorita. 


107 


Capitolul 19 
CĂPITANUL RAMON ÎŞI CERE SCUZE 


— Căpitanul Ramón este o bestie! zise fata fără să ridice 
vocea. 

— Un netrebnic, încuviinţă Don Diego. 

— A... a vrut să mă sărute, spuse ea. 

— Şi nu l-aţi lăsat, bineînţeles. 

— Señor! 

— Eu doar... nu am vrut să spun asta! Sigur că nu l-ați lăsat! 
Presupun că i-ați dat o palmă. 

— Intocmai, zise Señorta. Apoi m-am împotrivit şi mi-a spus 
că nu ar trebui să fiu atât de pretențioasă, având în vedere că 
sunt fiica unui om care nu este în grațiile guvernatorului. 

— Incredibil, ce brută insolentă! 

— Asta este tot ce aveţi de spus, caballero? 

— Nu pot blestema în prezenţa dumneavoastră, vă daţi 
seama. 

— Señor, poate nu m-ati înţeles... Omul acesta a venit în casa 
dumneavoastră şi a insultat-o pe fata pe care aţi cerut-o de 
soţie! 

— Este un mişel! Cu prima ocazie când mă voi întâlni cu 
excelența sa îi voi cere să îl concedieze imediat din postul de 
comandant. 

— Ah! strigă fata. Chiar nu aveţi nici un pic de curaj? Vreţi să-l 
concediaţi? Don Diego, dacă aţi fi un bărbat adevărat v-aţi duce 
la presidio, l-aţi trage la răspundere pe căpitanul Ramón, l-aţi 
străpunge cu sabia şi aţi arăta lumii întregi că nimeni nu o poate 
insulta pe Señorita, pe care o admiraţi, fără să suporte 
consecinţele. 

— Dar luptele sunt atât de solicitante! zise el. Să nu mai 
vorbim de violenţă. Poate ar fi cazul să mă duc la individul acesta 
şi să-l dojenesc temeinic. 

— Să-l dojeniţi! strigă fata. 

— Señorita, vă rog, să vorbim despre altceva. Să discutăm mai 
bine despre ce v-am propus acum câteva zile. Tatăl meu mă va 
lua iar la întrebări, dorind să ştie când mă voi căsători. Nu credeţi 
că am putea lămuri lucrurile? Aţi ales ziua? 

— Dar nu am spus că am acceptat să fiu soţia dumneavoastră, 


108 


răspunse ea. 

— De ce să mai amânăm? întrebă el. Aţi văzut toată casa? 
Sunt convins că vă va fi pe plac. Puteţi să o remobilaţi după 
gustul dumneavoastră, însă vă rog să nu faceţi schimbări prea 
mari pentru că nu îmi place dezordinea pe care o implică 
modificările radicale. De asemenea, veţi avea o trăsură nouă şi 
orice altceva vă doriţi. 

— Aşa ştiţi dumneavoastră să curtaţi o fată? întrebă ea, 
privindu-l cu coada ochiului. 

— Peţitul este aşa o bătaie de cap! zise el. Chiar trebuie să 
cânt la ghitară şi să spun vorbe dulci? Nu puteţi să-mi daţi un 
răspuns şi fără aceste fleacuri? 

Lolita îl compara pe bărbatul din faţa ei cu Señor Zorro, iar 
Don Diego nu era deloc cel avantajat. 

Señorita îşi dorea să pună capăt acestei farse, să îl scoată pe 
Don Diego din viaţa ei pentru că Señor Zorro era singurul pe care 
îl iubea. 

— Permiteţi-mi să fiu sinceră, caballero, zise ea. Mi-am 
analizat sentimentele şi mi-am dat seama că nu vă iubesc. Imi 
pare rău, ştiu ce ar fi însemnat căsătoria noastră pentru părinţii 
mei şi pentru mine din punct de vedere financiar. Cu toate 
acestea, nu mă pot mărita cu dumneavoastră, Don Diego, şi ar fi 
inutil să insistaţi. 

— Ca să vezi, pe toţi sfinţii! Şi eu care credeam că era totul 
aranjat! zise el. Aţi auzit, Don Carlos? Fiica dumneavoastră spune 
că nu se poate căsători cu mine - că aşa îi dictează glasul inimii. 

— Lolita, du-te la tine în cameră! exclamă Doña Catalina. 

Fata o ascultă bucuroasă. Don Carlos şi soţia sa traversară 
camera grăbiţi şi se aşezară lângă Don Diego. 

— Mă tem că nu înţelegi femeile, prietene, zise Don Carlos. Nu 
trebuie să gândeşti că un răspuns este şi ultimul. S-ar putea 
răzgândi. Femeilor le place să se joace cu pretendenţii, să îi facă 
să îngheţe de teamă şi să clocotească de emoție. Prietene, las-o 
să se liniştească. Sunt sigur că până la urmă totul va fi aşa cum 
vrei tu. 

— Sunt complet depăşit de situaţie! strigă Don Diego. Ce pot 
să fac?! l-am spus că o să-i dau tot ce îşi doreşte. 

— Cred că ceea ce îşi doreşte cu adevărat este să fie iubită, 
zise Doña Catalina, dând dovadă de înţelepciune feminină. 

— Dar o voi iubi până la moarte, bineînţeles. Nu este acesta 
jurământul făcut în timpul ceremoniei? 

Un Vega nu ar putea să încalce niciodată o astfel de 


109 


promisiune! 

— Faceţi-i curte, oricât de puţin, îl îndemnă Don Carlos. 

— Dar este aşa o bătaie de cap! 

— Câteva cuvinte de amor, o atingere a mâinii şi un oftat, 
două, o privire languroasă... 

— Ce prostie! 

— La asta se aşteaptă domnişoarele. Nu mai vorbiţi despre 
căsătorie o vreme. Daţi-i timp să se obişnuiască... 

— Dar ilustrul meu tată trebuie să sosească în pueblo, cât de 
curând, şi mă va întreba care este data nunţii. Sincer să fiu, chiar 
mi-a poruncit să mă însor. 

— Sunt sigur că va înţelege, zise Don Carlos. Spune-i că mama 
ei şi cu mine suntem de partea ta şi că te bucuri că ai ocazia să o 
cucereşti. 

— Cred că mâine ar trebui să ne întoarcem la hacienaa, spuse 
Dona Cătălina. Lolita a văzut această casă splendidă şi o va 
compara cu a noastră, îşi va da seama ce ar însemna să vă ia de 
soţ. Este şi o vorbă veche, care spune că distanţa aprinde focul 
inimii. 

— Nu aş vrea să plecați aşa repede. 

— Cred că aşa este cel mai bine, dată fiind situația de față. 
Veniţi în vizită peste vreo trei zile, caballero, nu mă îndoiesc că 
Lolita va fi mult mai îngăduitoare. 

— Presupun că dumneavoastră ştiţi cel mai bine, zise Don 
Diego. Dar vă rog să rămâneţi măcar până mâine. Acum cred că 
mă voi duce la presidio să vorbesc cu acest căpitan Ramon. 
Poate că asta va fi pe placul domnişoarei. Am impresia că i se 
pare că ar trebui să-l provoc la duel. 

Lui Don Carlos i se păru că era o idee nespus de riscantă, 
având în vedere că Don Diego nu se antrena des şi nu era 
obişnuit cu duelurile, însă nu spuse nimic. Un domn nu îşi făcea 
cunoscute gândurile în asemenea momente. Chiar dacă un 
caballero se ducea la moarte sigură era în ordine atât timp cât 
credea că făcea ce era corect şi murea ca un caballero. 

Aşa că Don Diego plecă şi urcă încet dealul către sediul 
presidio-ului. Căpitanul Ramón îl văzu apropiindu-se şi se miră, 
amuzându-se la gândul că s-ar fi putut duela cu un om ca Don 
Diego Vega. 

Insă afişă o atitudine respectuoasă, rece, în clipa în care Don 
Diego fu condus către biroul lui. 

— Sunt mândru că aţi venit să mă vizitaţi aici, zise el, făcând o 
plecăciune în faţa vlăstarului neamului Vega. 


110 


Don Diego îi răspunse tot cu o plecăciune şi luă loc unde îl 
poftise căpitanul Ramón. Comandantul fu surprins să vadă că 
Don Diego nu avea spada asupra sa. 

— Am fost nevoit să urc dealul şi să fac un drum detestabil 
până aici, pentru că voiam să discut ceva cu dumneavoastră, 
zise Don Diego. Mi s-a spus că aţi venit în casa mea cât eram 
plecat şi că aţi insultat o Señorita care era acolo în calitate de 
musafir al meu. 

— Aşa deci? spuse căpitanul. 

— Aţi băut mult în seara aceea? 

— Señor! 

— Asta ar explica afrontul, într-o anumită măsură, bineînțeles. 
Şi eraţi şi rănit, probabil chiar febril. Aveaţi cumva febră, 
căpitane? 

— Fără îndoială că da, zise căpitanul Ramón. 

— Febra este tare păcătoasă... şi eu am trecut prin asta în 
trecut. Insă nu ar fi trebuit să o deranjaţi pe Señorita. Nu numai 
că aţi insultat-o pe ea, dar m-aţi insultat şi pe mine. l-am cerut 
mâna. Incă nu este nimic stabilit, dar am totuşi o legătură 
strânsă cu ea. 

— Am intrat în casa dumneavoastră pentru că voiam să mă 
informez în privinţa lui Señor Zorro, minţi căpitanul. 

— Şi... l-aţi găsit? întrebă Don Diego. 

Comandantul se făcu roşu ca focul. 

— Individul era acolo şi m-a atacat, răspunse el. Eu eram rănit 
şi neînarmat, aşa că a putut face ce a vrut cu mine. 

— Vă cred, spuse Don Diego, nici dumneavoastră şi nici un alt 
soldat nu îl puteţi întâlni pe Blestemul din Capistrano şi să fiţi pe 
poziţii egale. De fiecare dată vă atacă într-un moment când 
sunteţi neajutoraţi sau vă ameninţă cu un pistol în timp ce se 
duelează sau este însoţit de zece oameni. Aseară m-am întâlnit 
cu sergentul Gonzales şi cu tovarăşii săi la hacienda lui Fray 
Felipe, iar sergentul mi-a spus o poveste incredibilă despre 
isprăvile tâlharului şi ale bandiţilor săi. 

— Îl vom prinde până la urmă! promise căpitanul. Caballero, 
daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unor aspecte importante. 
Aşa cum ştiţi, Don Carlos Pulido nu este privit cu ochi buni de cei 
de la putere. Señor Zorro a fost la hacienda Pulido, vă amintiţi, şi 
m-a atacat acolo, făcându-şi apariţia dintr-un dulap. 

— Ha! Ce vreţi să insinuaţi? 

— Aseară a fost în casa dumneavoastră când nu eraţi acolo, 
iar membrii familiei Pulido erau invitaţii dumneavoastră. Se pare 


111 


că Don Carlos a jucat un rol în realizarea isprăvilor lui Señor 
Zorro. Sunt aproape sigur că Don Carlos este un trădător şi că ÎI 
ajută pe acest nemernic. Gândiţi-vă de două ori, de zece ori, 
înainte să vreţi să vă căsătoriţi cu fiica unui astfel de om. 

— Pe toţi sfinţii, ce cuvinte! exclamă Don Diego, cuprins parcă 
de admiraţie. M-aţi zăpăcit cu desăvârşire! Chiar credeţi că este 
aşa? 

— Cred, caballero. 

— Familia Pulido se întoarce la hacienda lor mâine, dacă nu 
mă înşel. Eu i-am invitat ca să fie cât mai departe de locurile 
unde s-au petrecut atacurile lui Señor Zorro. 

— Şi Señor Zorro i-a urmat până în pueblo. Inţelegeţi ce vreau 
să vă spun? 

— Să fie cu putinţă? zise Don Diego cu respiraţia tăiată. 
Trebuie să mă gândesc îndelung la toate astea. Vai, agitate 
vremuri mai sunt! Insă mâine se vor întoarce la hacienda lor! 
Bineînţeles, nu aş vrea ca excelența sa să creadă că am 
adăpostit un trădător. 

Se ridică, făcu o plecăciune şi se îndreptă încet spre uşă. Apoi, 
păru să-şi amintească ceva şi se întoarse către căpitan. 

— Ha! Era cât pe ce să uit de insultă! exclamă el. Ce aveţi de 
spus despre cele întâmplate noaptea trecută, căpitane? 

— Îmi cer scuze cu umilinţă pentru purtarea mea, caballero, 
răspunse căpitanul Ramón. 

— Presupun că trebuie să vă accept scuzele. Dar să nu cumva 
să se mai repete. L-aţi speriat de moarte pe despensero-ul meu 
şi este unul dintre cei mai buni pe care îi am. 

Don Diego Vega făcu din nou o plecăciune şi părăsi presidio-ul, 
iar căpitanul Ramón râse pe săturate, încât bolnavii din camera 
transformată în salon de spital s-au temut că ofiţerul trebuia să 
îşi fi pierdut minţile. 

— Ce om! exclamă căpitanul. Cred că l-am făcut să o uite pe 
Señorita Lolita Pulido. Ce prost am fost că i-am sugerat 
guvernatorului că ar putea fi capabil de trădare. Trebuie să repar 
cumva această greşeală. Nu are destul curaj ca să fie trădător! 


112 


Capitolul 20 
DON DIEGO DA SEMNE DE INTERES 


Norii grei nu aduseră ploaia în acea zi şi nici în timpul nopţii. În 
dimineaţa următoare soarele strălucea pe cerul de azur şi 
văzduhul era înmiresmat cu esenţele florilor. 

La scurt timp după micul dejun, servitorii lui Don Diego 
aduseră trăsura lui Don Carlos în faţa casei, familia Pulido 
pregătindu-se să se întoarcă la hacienda lor. 

— Imi pare rău că nu a fost posibilă o căsătorie între mine şi 
Señorita, zise Don Diego în uşă. Ce îi voi spune tatălui meu? 

— Nu te resemna, caballero, îl sfătui Don Carlos. Poate că 
Lolita se va răzgândi când vom ajunge acasă şi va realiza 
contrastul dintre căminul nostru umil şi splendorile de aici. 
Caballero, femeile se  răzgândesc aşa cum îşi schimbă 
pieptănătura. 

— Credeam că totul avea să fie lămurit până acum, zise Don 
Diego. Credeţi că mai există o speranţă? 

— Cred, spuse Don Carlos, însă nu era convins că era aşa, 
judecând după expresia pe care o avusese Señorita când îl 
refuzase. Cu toate acestea, intenţiona să aibă o discuţie serioasă 
cu ea când aveau să ajungă acasă şi se gândea chiar să insiste 
ca aceasta să îi dea ascultare şi în alegerea soţului. 

Se despărţiră aşa cum o cerea eticheta. Trăsura se depărta 
greoi. Don Diego Vega se întoarse în casă cu bărbia în piept, 
ceea însemna că era preocupat de ceva. 

Hotărî numaidecât că nu voia să fie singur şi ieşi pe uşă, 
traversă piaţa şi intră în tavernă. 

Proprietarul gras îl întâmpină imediat pe Don Diego şi îl 
conduse către o masă bună de lângă o fereastră, aducând vinul 
chiar înainte să-l fi comandat. 

Don Diego petrecu vreo oră privind pe geam, urmărind 
oamenii mergând într-o parte şi în alta a pieţii. Se uita la indienii 
care se speteau muncind şi mai arunca câte o privire spre 
drumul care ducea spre ruta către San Gabriel. 

Atunci văzu doi călăreţi apropiindu-se din direcţia aceea şi un 
bărbat care mergea pe jos între ei. 

Observă că cel din urmă era legat de mijloc cu nişte sfori, care 
erau la rândul lor legate de şeile călăreţilor. 


113 


— Ce-mi văd ochii, pentru numele lui Dumnezeu? exclamă el, 
ridicându-se de pe bancă şi ducându-se la fereastră. 

— Ha! zise proprietarul, venind lângă el. Trebuie să fie 
prizonierul. 

— Ce prizonier? spuse Don Diego, privindu-l nelămurit. 

_ — Am aflat de la un indian cu puţin timp în urmă, caballero. 
Incă un călugăr nefericit. 

— Explică-mi despre ce e vorba, grăsane! 

— Omul acela trebuie să apară chiar azi în faţa judecătorului. 
Se zice că a înşelat un vânzător de piei şi acum trebuie să fie 
pedepsit. A vrut ca procesul să aibă loc în San Gabriel, dar nu i s- 
a permis, având în vedere că toţi cei de acolo sunt de partea 
misiunilor și a călugărilor. 

— Cine este prizonierul? întrebă Don Diego. 

— Un anume Fray Felipe, caballero. 

— Poftim? Fray Felipe este un om în vârstă şi un bun prieten 
de-al meu. leri noapte am fost în vizită la el şi am dormit la 
hacienda lui. 

— Sunt sigur că a stors nişte bani de la tine, caballero, aşa 
cum le cere şi altora, spuse hangiul. 

Don Diego dădu semne de interes. leşi din tavernă şi se duse 
la biroul judecătorului dintr-o căsuţă de chirpici de partea 
cealaltă a pieţei. Călăreţii împreună cu prizonierul tocmai soseau. 
Erau cei doi soldaţi pentru care se înființase un post în San 
Gabriel, iar călugării fuseseră obligaţi să îi găzduiască şi se le 
dea de mâncare în numele guvernatorului. N 

Era într-adevăr vorba despre Fray Felipe. Il forțaseră să 
meargă pe jos tot drumul, legat de şeile celor care îl păzeau. Din 
câte se vedea, din când în când, călăreţii galopaseră pentru a 
împinge la limită puterile călugărului. 

Roba lui Fray Felipe era zdrenţuită aproape în totalitate şi el 
era plin de praf şi transpirat. Cei strânşi în jurul lui îi strigau 
acum cuvinte de batjocură şi făceau glume proaste pe seama lui, 
însă călugărul îşi ţinea capul sus, mândru, pretinzând că nu îi 
vedea şi nici nu îi auzea. 

Soldaţii descălecară şi îl duseră cu forţa în biroul judecătorului. 
Indienii şi alţi orăşeni, care nu aveau altceva mai bun de făcut, 
se îmbulziră şi intrară. Don Diego ezită o clipă şi apoi se îndreptă 
spre uşă. 

— La o parte, netrebnicilor! strigă el. Indienii se dădură 
numaidecât din calea lui. 

Don Diego şi îşi făcu loc cu coatele prin mulţime. Judecătorul îl 


114 


văzu şi îi făcu semn să ia loc în faţă. Dar Don Diego nu avea nici 
cea mai mică intenţie de a sta jos. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. Acesta este Fray Felipe, om cu 
frica lui Dumnezeu şi prietenul meu. 

— Este un escroc, zise unul dintre soldaţi. 

— Dacă este aşa înseamnă că nu mai există dreptate pe lume, 
constată Don Diego. 

— Caballero, discuţia aceasta este cât se poate de nepotrivită, 
insistă judecătorul, apropiindu-se de el. S-a dat curs acuzațiilor şi 
omul a venit să fie judecat. N 

Don Diego renunță şi luă loc. Incepu procesul. 

Cel care făcuse plângerea era un individ cu o privire haină, 
care declară în faţa curţii că era vânzător de seu şi piei şi că 
avea un magazin în San Gabriel. 

— M-am dus la hacienda acestui călugăr şi am cumpărat zece 
piei de la el, spuse el. După ce i-am dat banii şi le-am dus la 
magazin, am descoperit că nu fuseseră tăbăcite cum trebuie. 
Adevărul e că nu erau bune de nimic. M-am întors la hacienda, i- 
am zis călugărului că erau distruse şi i-am cerut banii înapoi, iar 
el a refuzat să mi-i dea. 

— Nu era nimic neînregulă cu pieile, interveni Fray Felipe. l-am 
spus că aveam să-i dau banii când îmi dădea el pieile înapoi. 

— Nu erau bune de nimic, declară negustorul. Ajutorul meu 
poate să depună mărturie că spun adevărul. Miroseau urât şi le- 
am dat foc imediat. 

Ajutorul confirmă spusele comerciantului. 

— Fray Felipe, ai ceva de spus? îl întrebă judecătorul. 

— Orice aş spune tot nu mi-ar servi la nimic, zise călugărul. 
Am fost deja găsit vinovat şi condamnat! Dacă aş fi susţinut un 
guvernator desfrânat şi nu aş fi fost un misionar, n-ar fi fost nici o 
problemă cu pieile. 

— Declari că eşti un trădător? strigă judecătorul. 

— Spun adevărul! 

Judecătorul strâmbă din buze şi se încruntă. 

— Inşelătoriile astea durează deja de prea mult timp, spuse el 
până la urmă. Când un om poartă straie bisericeşti nu se cuvine 
să fure ca un mişel de rând. In cazul acesta, consider că se cere 
să dau un exemplu pentru ca toţi misionarii să realizeze că nu 
pot profita de chemarea Domnului. Călugărul trebuie să 
plătească preţul pieilor. lar pentru înşelătorie va primi zece 
lovituri de bici pe spatele gol. Pentru că şi-a trădat ţara, va primi 
încă cinci lovituri. Aceasta este pedeapsa! 


115 


Capitolul 21 
BICIUIREA 


Indienii strigară cuvinte de batjocură şi aplaudară. Chipul lui 
Don Diego se făcu alb ca varul. Ochii săi îi întâlniră pentru o clipă 
pe cei ai lui Fray Felipe; în privirea acestuia se citi resemnarea. 

Biroul se goli şi soldaţii îl duseră pe călugăr la locul unde avea 
să fie aplicată pedeapsa, chiar în mijlocul pieţei. Don Diego 
observă că judecătorul zâmbea răuvoitor şi îşi dădu seama că 
totul fusese o înscenare. 

— Agitate vremuri! îi spuse el unui domn pe care îl cunoştea. 

Soldaţii îi sfâşiară roba, dezgolindu-i spatele. Incepură să îl 
lege de stâlp. Insă călugărul fusese un bărbat puternic în tinereţe 
şi trecerea anilor nu îi răpise toată forţa pe care o avusese 
cândva. In clipa aceea îşi dădu seama la ce nedreptate urma să 
fie supus. 

Dintr-odată, îi dădu la o parte pe soldaţi, se aplecă şi luă biciul 
de pe jos. 

— Mi-aţi sfâşiat roba! strigă el. Acum sunt un om de rând, nu 
călugăr! La o parte, câinilor! 

Se năpusti asupra lor cu biciul şi tăie un soldat pe faţă. Lovi 
doi indieni care săriseră să-l atace. 

Apoi, fu săltat de mulţime, care îl bătură cu pumnii, cu 
picioarele, ignorând chiar şi ordinele soldaţilor. N 

Don Diego Vega simți că trebuia să facă ceva. In ciuda 
atitudinii sale pacifiste nu putea să permită ca prietenul său să 
fie tratat astfel. Se duse imediat în mijlocul mulţimii, strigându-le 
indienilor să îi facă loc. Simţi că îl apucă cineva de braţ şi când se 
întoarse îşi dădu seama că era judecătorul. 

— Nu se cade ca un caballero să se amestece în aşa ceva, îi 
spuse judecătorul, coborând vocea. Omul a primit pedeapsa pe 
care o merită. Dacă îl ajuţi eşti acuzat de trădare de ţară. Te-ai 
gândit la asta, Don Diego Vega? 

Se părea că Don Diego nu se gândise la acest aspect, îşi dădu 
seama că dacă ar fi intervenit atunci ar fi făcut mai mult rău 
decât bine. Don Diego încuviinţă din cap, dându-i dreptate 
judecătorului şi se retrase. 

Nu se duse însă prea departe. Soldaţii îl îngenuncheaseră deja 
pe Fray Felipe şi îl legaseră de stâlp. 


116 


Aceasta era o umilinţă în plus pentru că stâlpul nu era folosit 
decât pentru indienii îndărătnici. Biciul se ridică în aer şi Don 
Diego văzu cum ţâşniră picături de sânge, când soldatul brazdă 
spatele gol al călugărului. 

Atunci, se întoarse cu spatele pentru că nu putu îndura să 
privească. Numără loviturile după zgomotul pe care îl făcea biciul 
când tăia aerul şi ştia că mândrul şi bătrânul Fray Felipe nu 
scotea nici un sunet şi ar fi putut şi muri fără să o facă. 

Don Diego auzi indienii râzând şi când se întoarse descoperi că 
biciuirea luase sfârşit. 

— Trebuie să dai banii înapoi până în două zile sau vei mai 
primi cincisprezece lovituri de bici, spuse judecătorul. 

Fray Felipe fusese dezlegat, iar acum zăcea lângă stâlp. 
Mulțimea începu să se risipească. Doi călugări care veniseră şi ei 
din San Gabriel îl ajutară să se ridice şi îl duseră într-o parte. 
Indienii nu conteneau să huiduie. Don Diego Vega se întoarse 
acasă. 

— Cheamă-l pe Bernardo, îi porunci el despensero-ului. 

Cel din urmă îşi muşcă buzele ca să nu zâmbească în timp ce 
se duse să facă ce i se ceruse. 

Bernardo era un servitor indian surdo-mut căruia Don Diego îi 
găsise o îndatorire specială. Acesta intră în sufrageria mare la 
scurt timp după aceea şi se închină în faţa stăpânului său. 

— Bernardo, eşti nepreţuit! zise Don Diego. Nu poţi vorbi, nu 
poţi auzi, nu ştii să scrii şi să citeşti şi nu ai destulă minte ca să 
te exprimi prin semne. Eşti singurul om de pe lumea asta cu care 
pot vorbi fără să primesc răspunsuri interminabile. Tu nu spui 
„Ha!” din trei în trei secunde. 

Bernardo dădu din cap în semn că ar fi înţeles. Dădea mereu 
din cap în felul acesta când vedea că buzele lui Don Diego nu se 
mai mişcau. 

— Agitate vremuri, Bernardo, continuă Don Diego. Nu mai 
există nici un colţişor unde să te poţi duce să fii singur cu 
gândurile tale, să meditezi. Chiar sub acoperişul lui Fray Felipe, 
ieri noapte, ne-am trezit cu un sergent, cât un munte, la uşă. Să 
ştii că nu e uşor să fii un om sensibil în ziua de azi; şi acum şi 
biciuirea lui Fray Felipe... Bernardo, nu ne rămâne decât să 
sperăm că Senor Zorro, care îi pedepseşte pe cei care săvârşesc 
nedreptăţi va afla ce s-a întâmplat şi se va comporta ca atare. 

Bernardo dădu iar din cap. 

— Cât despre mine, eu sunt între ciocan şi nicovală, adăugă 
Don Diego. Tatăl meu mi-a ordonat să îmi găsesc o soţie şi 


117 


Señorita pe care am ales-o nu mă vrea de soţ. Mă aşteaptă cu 
siguranţă nişte mustrări severe din partea tatălui meu. Bernardo, 
a sosit vremea să plec din acest pueblo pentru câteva zile. Mă 
voi duce la hacienda tatălui meu să-i spun că încă nu am găsit 
nici o femeie care să vrea să se mărite cu mine şi să-l rog să fie 
indulgent în privinţa asta. Şi acolo, pe dealurile nesfârşite din 
spatele casei sale îndrăznesc să sper că voi găsi un loc unde să 
mă pot odihni şi să citesc poezii o zi întreagă fără să fiu deranjat 
de tâlhari, sergenţi şi magistrați nedrepţi. lar tu, Bernardo, mă 
vei însoţi. Cu tine mă pot înţelege fără să rostesc cuvintele. 

Bernardo dădu din nou din cap. Bănuia ce avea să urmeze. De 
obicei, când Don Diego îi vorbea mult timp, însemna că aveau să 
plece undeva după aceea. Bernardo era mulţumit, pentru că îl 
venera pe Don Diego şi pentru că îi plăcea să viziteze hacienda 
tatălui acestuia, unde toţi erau foarte buni cu el. 

Despensero-ul ascultase din camera alăturată şi auzise ce se 
vorbise, iar acum trimisese să fie adus calul lui Don Diego şi să 
fie pregătită o sticlă de vin pe care să o ia stăpânul cu el. 

Nu trecu mult timp şi Don Diego porni la drum însoţit de 
Bernardo care călărea un catâr, puţin în urma lui. Călăriră în ritm 
rapid de-a lungul lui El Camino Real şi cât de curând ajunseră din 
urmă o trăsură mică pe lângă care mergeau pe jos doi călugări. 
Al treilea, Fray Felipe, era în trăsură, încercând să-şi înăbuşe 
gemetele de durere. 

Don Diego descăleca în dreptul trăsurii şi aceasta se opri la 
rândul ei. Intră în trăsură şi luă mâinile lui Fray Felipe în ale lui. 

— Prietene, prin ce ai trecut! zise el. 

— Este un alt exemplu de nedreptate, spuse călugărul. Noi, cei 
din misiuni, ne confruntăm cu asta de douăzeci de ani şi situaţia 
se agravează pe zi ce trece. Sanctificatul Junipero Serra a 
invadat ţinutul acesta când alţii s-au temut să o facă, a construit 
prima dintr-o salbă de misiuni la San Diego de Alcală şi astfel a 
dăruit lumii un imperiu. Greşeala noastră a fost că am prosperat. 
Noi am muncit şi alţii culeg roadele acestei munci. Au început 
prin a lua terenurile misiunilor, pământuri pe care noi le 
cultivaserăm, pe care fraţii mei le-au transformat din regiuni 
sălbatice în grădini şi livezi. Ne-au furat bunurile pământeşti. ŞI 
nu s-au mulţumit doar cu atât, acum ne persecută. Imperiul- 
misiune este sortit pieirii, caballero. Nu este departe ziua când 
acoperişurile misiunilor se vor nărui şi pereţii se vor sfărâma. 
Într-o zi, oamenii vor privi ruinele şi se vor întreba cum de s-a 
putut întâmpla aşa ceva. Tot ce putem să facem este să ne 


118 


supunem sorții. Astăzi, în piaţa din Reina de Los Angeles mi-am 
pierdut stăpânirea de sine când am luat biciul şi l-am lovit pe 
omul acela. Datoria noastră este să ne supunem. 

— Uneori, zise Don Diego gânditor, regret că nu sunt un om de 
acţiune. 

— Tu cunoşti compasiunea, prietene, ceva ce valorează mai 
mult decât toate bogăţiile lumeşti. lar acţiunea exprimată într-un 
mod nepotrivit este mai distructivă decât lipsa ei. Încotro te 
duci? 

— La hacienda tatălui meu, prietene. Trebuie să îi cer iertare şi 
să îl implor să fie indulgent. Mi-a poruncit să mă căsătoresc şi s-a 
dovedit că îmi este foarte greu să îl ascult. 

— Dar o asemenea sarcină ar trebui să fie uşor de îndeplinit 
pentru un Vega. Orice domnişoară ar fi mânară să ia acest nume. 

— Sperasem să mă însor cu Señorita Lolita Pulido, dat fiind că 
simt o simpatie deosebită pentru ea. 

— O domnişoară vrednică să fie soţia ta! Tatăl ei a fost şi el 
asuprit pe nedrept. Dacă ar intra în familia ta nimeni nu ar mai 
îndrăzni să ridice un deget împotriva lui. 

— Desigur, tot ce ai spus este cât se poate de adevărat. Dar 
Señorita nu mă vrea de soţ, se plânse Don Diego. Se pare că nu 
sunt destul de îndrăzneţ. 

— Poate că este foarte pretențioasă sau poate că foloseşte 
nişte mici cochetării gândindu-se că te va pune pe jar şi că îţi va 
spori ardoarea. Domnişoarele adoră să tachineze bărbaţii, 
caballero. Este unul dintre privilegiile lor. 

— l-am arătat casa mea din pueblo, i-am spus că am o situaţie 
financiară înfloritoare şi am fost de acord să îi cumpăr o trăsură, 
zise Don Diego. 

— Dar i-ai arătat ce simţi, i-ai spus că o iubeşti şi ai hotărât să 
fii un soţ model? 

Don Diego îl privi absent, apoi clipi des şi îşi scarpină bărbia, 
aşa cum făcea uneori când era nelămurit. 

— Ce idee ridicolă şi în acelaşi timp nemaipomenită! exclamă 
el după un timp. 

— Merită să încerci, caballero. S-ar putea să aibă un efect 
miraculos. 


119 


Capitolul 22 
O PEDEAPSĂ GRABNICĂ 


Trăsura îşi continuă drumul, Fray Felipe îl binecuvânta pe Don 
Diego, iar acesta porni pe cealaltă cărare, urmat îndeaproape de 
Bernardo, care călărea pe catărul lui. 

intre timp, negustorul de piei şi seu era centrul atenţiei în 
taverna din pueblo. Proprietarul gras aducea căni cu vin în 
stânga şi în dreapta pentru că vânzătorul de piei începuse să 
cheltuiască o parte din banii pe care îi luase pe nedrept de la 
Fray Felipe, iar judecătorul cheltuia ce mai rămăsese. 

Oamenii râseră copios când cineva povesti că fusese chiar 
lângă Fray Felipe şi văzuse cum ţâşnise sângele când îi atinsese 
spinarea cu biciul. 

— N-a scos nici un sunet! strigă comerciantul de piei. Are ceva 
curaj coiotul ăsta bătrân! Luna trecută am biciuit un călugăr în 
San Francisco şi a urlat ca din gură de şarpe, implorându-ne să-l 
cruţăm, dar unii au zis că a făcut-o doar pentru că fusese bolnav 
şi că era încă slăbit, se poate că acesta a fost motivul. Indărătnici 
mai sunt călugării ăştia! Dar e tare distractiv să le smulgi urletele 
cu forţa! Hangiu, încă un rând de vin! Ne face cinste Fray Felipe! 

Aceste cuvinte stârniră hohote de râs, iar vânzătorul îi aruncă 
o moneda ajutorului său, cel care depusese mărturie falsă, şi îi 
spuse să facă o faptă bună şi să cumpere de băut. Nu trebui săi 
se spună de două ori, ajutorul comandă un rând de vin pentru 
toţi, iar când hangiul gras nu îi dădu restul se veseli de mama 
focului. 

— Ce eşti tu, de te ţii la bani? întrebă proprietarul. 

Toţi cei din tavernă râseră din nou, iar proprietarul îşi văzu de 
treabă zâmbind, după ce îl înşelase fără pic de ruşine pe ajutorul 
negustorului. Fu o zi mare pentru hangiul corpolent. 

— Cine a fost acel caballero care a dat semne de compasiune 
faţă de călugăr? întrebă vânzătorul. 

— Don Diego Vega, răspunse hangiul. 

— O să aibă probleme dacă va continua aşa... 

— Altcineva poate, dar nu şi Don Diego, spuse proprietarul. Aţi 
auzit de ilustra familie Vega, nu-i aşa, señor? Însuşi guvernatorul 
caută să le intre în graţii. Ar fi de ajuns ca un Vega să mişte un 
deget ca să declanşeze o răsturnare politică prin părţile astea. 


120 


— Să înţeleg că este un om periculos? întrebă vânzătorul. 

— Periculos? Don Diego Vega? strigă proprietarul, râzând cu 
lacrimi. Ce, vreţi să mor de râs? Don Diego nu face altceva decât 
să stea la soare şi să viseze. Rareori poartă sabia la el, iar când o 
face este doar de frumuseţe. Se plânge dacă trebuie să 
călărească mai mult de doi kilometri. Don Diego este la fel de 
periculos ca o şopârlă care stă la soare. Cu toate acestea, este 
un domn desăvârşit! se grăbi să adauge hangiul, temându-se să 
nu piardă un client atât de bun ca Don Diego. Dacă vorbele sale 
ar fi ajuns la urechile acestuia? 

Vânzătorul de piei şi ajutorul său părăsiră taverna abia pe 
înserat, băuseră mai mult decât ar fi fost cazul şi acum mergeau 
clătinându-se, cu paşi nesiguri. 

Se îndreptară spre trăsura lor, îşi luară la revedere de la 
grupul adunat în pragul tavernei şi porniră încet către San 
Gabriel. 

Călătoreau fără zor şi beau în continuare dintr-o carafă cu vin 
pe care o luaseră cu ei. Trecură de primul deal şi pueblo Reina 
de Los Angeles dispăru dincolo de culme. Acum nu mai vedeau 
decât drumul şerpuind înaintea lor ca o şopârlă de praf, dealurile 
cafenii şi câteva case în depărtare, probabil hacienda cuiva. 

O cotitură îi aduse faţă-n faţă cu un călăreț, acesta stătea 
relaxat în şa şi le bloca trecerea, oprindu-şi armăsarul de-a 
curmezişul drumului. 

— Mută-ţi calul, dă-te la o parte! strigă negustorul de piei şi 
seu. Vrei să trec cu trăsura peste tine? 

Ajutorul scoase un strigăt în care se ghici o nuanţă de teamă, 
iar atunci vânzătorul se uită cu mai mare atenţie la călăreț. 
Rămase cu gura căscată, iar ochii i se făcură cât cepele. 

— Este Señor Zorro! exclamă el. Pe toţi sfinţii, e chiar 
Blestemul din Capistrano, tocmai aici, aproape de San Gabriel. 
Nu o să-mi faceţi nimic, nu-i aşa? Sunt om sărac, nu am nici o 
leţcaie. Chiar ieri m-a înşelat un călugăr şi am fost în Reina de 
Los Angeles pentru a mi se face dreptate. 

— Şi s-a făcut? întrebă Señor Zorro. 

— Judecătorul a fost înţelegător, Señor. l-a ordonat călugărului 
să îmi dea banii înapoi, dar nu ştiu când o să fie asta. 

— Daţi-vă jos din trăsură! le porunci Señor Zorro. 

— Dar nu am nici un ban la mine... protestă vânzătorul. 

— Coborâţi în clipa asta! Trebuie să vă spun de două ori? 
Coborâţi sau pistolul meu vă va trimite pe lumea cealaltă chiar 
acum! 


121 


În momentul acela, vânzătorul observă că tâlharul avea un 
pistol şi icni de teamă, apoi cobori cât putu de repede urmat 
îndeaproape de ajutorul său. Stăteau în faţa lui Señor Zorro, în 
mijlocul drumului prăfuit, sângele le îngheţase în vine de frică, 
iar acum negustorul cerea îndurare. 

— Nu am bani la mine, domnul meu, dar o să fac rost! strigă 
vânzătorul. O să-i duc unde îmi spui tu, oriunde doreşti... 

— Taci, nemernicule! strigă Señor Zorro. Nu am nevoie de 
banii tăi, mincinosule! Ştiu că procesul din Reina de Los Angeles 
a fost o păcăleală. Am mijloacele mele de a afla foarte repede tot 
ce se întâmplă. Susţii că ai fost înşelat de un biet călugăr bătrân? 
Eşti un mincinos, un hoţ! Tu eşti cel care este vinovat de 
înşelătorie! Din cauza minciunilor tale sfruntate bătrânul acela cu 
frica lui Dumnezeu a primit cincisprezece lovituri de bici pe 
spatele gol! Banii furaţi de la el i-ai împărţit cu judecătorul! 

— Jur pe tot ce am mai scump că nu am... 

— Nu spune nimic! Destul ai jurat strâmb până acum. Fă un 
pas înainte! 

Vânzătorul făcu ce i se ceru, tremurând de parcă ar fi fost 
cuprins de friguri. Señor Zorro descăleca într-o clipită şi trecu în 
faţa armăsarului său. Ajutorul negustorului rămase lângă trăsură, 
palid ca moartea. 

— Acum! îi porunci din nou Señor Zorro. Pentru o a doua oară, 
comerciantul îl ascultă fără să crâcnească. Incepu dintr-odată să 
ceară îndurare pentru că Señor Zorro ţinea în mâna dreaptă un 
bici pe care îl scosese dintre faldurile pelerinei, iar în mâna 
stângă avea pistolul. 

— Intoarce-te cu spatele! îi ordonă el. 

— Indurare! Nu este de ajuns că am fost jefuit, acum trebuie 
să fiu şi biciuit? Vreţi să bateţi un negustor onest din cauza unui 
călugăr necinstit? 

Vânzătorul de piei şi seu primi prima lovitură şi urlă de durere. 
Se părea că mâna lui Señor Zorro fu mai grea din cauza ultimelor 
cuvinte ale comerciantului. A doua lovitură îl făcu să cadă în 
genunchi în ţărână. 

Atunci, Señor Zorro îşi puse din nou pistolul la cingătoare şi se 
apropie de vânzător, îl apucă de păr cu mâna stângă şi îl ridică 
puţin şi îl lovi cu biciul pe spate până când îi crestă haina groasă 
de stofă şi cămaşa, care se îmbibară cu sânge. 

— Asta merită un om care comite sperjur şi acceptă ca un 
călugăr nevinovat să fie pedepsit! strigă Señor Zorro. 

Apoi, se întoarse către ajutorul negustorului. 


122 


— Tinere, este limpede că ai depus mărturie falsă la ordinele 
şefului tău, zise el, dar trebuie să înveţi să fii cinstit şi drept în 
orice împrejurare. 

— Aveţi milă, Señor! urlă ajutorul. 

— Nu ai râs când a fost biciuit călugărul? Nu ai băut vin pe 
săturate pentru a sărbători pedepsirea unui om cu frica lui 
Dumnezeu, un om nevinovat? 

Señor Zorro îl apucă de ceafă pe tânăr, îl învărti şi îi lovi cu 
putere în spate. Băiatul urlă şi începu să geamă de durere. Primi 
cinci lovituri de bici în total, ceea ce însemna că Señor Zorro nu 
dorise ca acesta să îşi piardă cunoştinţa. Până la urmă, tâlharul îl 
împinse pe băiat într-o parte şi îşi strânse biciul. 

— Să sperăm că v-aţi învăţat minte amândoi, zise el. Urcaţi în 
trăsură şi plecaţi. Să spuneţi adevărul când o să povestiţi cele 
întâmplate, altfel vă voi pedepsi din nou! Să nu cumva să aud că 
aţi spus că aţi fost înconjurați de cincisprezece, douăzeci de 
oameni care v-au ţinut cât eu v-am biciuit! 

Ajutorul se urcă numaidecât în trăsură, iar şeful său îi urmă 
exemplul. O secundă mai târziu porniseră deja către San Gabriel 
învăluiţi într-un nor de praf. Señor Zorro se uită o vreme după ei 
apoi îşi ridică masca, îşi şterse transpiraţia de pe frunte, încalecă 
şi puse biciul la oblânc. 


123 


Capitolul 23 
PEDEPSELE CONTINUĂ 


Señor Zorro călări la galop întins până în vârful dealului, la 
poalele căruia era pueblo-ul, îşi opri calul şi cercetă orăşelul. 

Era aproape întuneric, dar încă putea să vadă destul de bine 
ceea ce îl interesa. Taverna era acum luminată de lumânări şi din 
direcţia aceea se auzeau cântece şi voci vesele. Presidio-ul era şi 
el luminat, iar dinspre casele din vecinătate venea miros de 
mâncare gătită. 

Señor Zorro cobora la poalele dealului. Când ajunse la 
marginea pieţei îi dădu pinteni armăsarului şi goni până la uşa 
hanului în faţa căruia erau strânşi vreo doisprezece oameni, 
majoritatea ameţiţi din cauza vinului. 

— Hangiul! strigă el. 

La început, nici unul dintre ei nu îi acordă atenţie, crezând că 
trebuia să fi fost un simplu caballero, care făcea un popas pentru 
a-şi trage sufletul. Hangiul ieşi repede, frecându-şi mâinile şi se 
apropie de calul tâlharului. Apoi, îşi dădu seama că omul era 
mascat şi că îl ameninţa cu un pistol. 

— Judecătorul este înăuntru? întrebă Señor Zorro. 

— Da, Señor 

— Rămâi unde eşti şi trimite pe cineva după el. Spune că îl 
caută un caballero care vrea să-i vorbească despre ceva. 

Proprietarul strigă îngrozit să fie chemat judecătorul şi se duse 
vorba până în interior. Judecătorul ieşi clătinându-se, dorind să 
ştie cine era cel care îl făcuse să părăsească un cadru atât de 
primitor. 

Se duse spre călăreț şi atinse calul acestuia, ridică privirea şi 
descoperi doi ochi scânteietori care îl fixau din spatele unei 
măşti. Deschise gura să strige, însă Señor Zorro îl opri la timp. 

— Dacă scoţi un cuvânt, eşti mort! zise el. Am venit să te 
pedepsesc. Astăzi ai judecat un om nevinovat, cu frica lui 
Dumnezeu. Mai mult, ştiai că era nevinovat şi că procesul era o 
păcăleală. Din cauza ta a primit cincisprezece lovituri de bici. 
Trebuie să dai socoteală pentru toate acestea. 

— Cum îndrăzneşti să... 

— Linişte! îi porunci tâlharul. Voi, cei de lângă uşă, veniţi aici! 
strigă el. 


124 


Toţi se îmbulziră spre el. Cei mai mulţi dintre ei erau ţărani 
care credeau că era un caballero care ar fi plătit bani buni dacă 
ar fi primit ce dorea. Dat fiind că era pe înserat nu văzură masca 
şi pistolul decât când ajunseră chiar lângă cal, iar atunci era prea 
târziu ca să se mai poată întoarce. 

— Cinci dintre voi să îl ducă în mijlocul pieţei şi să îl lege de 
stâlp. Il voi împuşca pe primul care va ezita, iar pe ceilalţi îi voi 
tăia cu sabia. Grăbiţi-vă! 

Judecătorul speriat începu acum să ţipe ca din gură de şarpe. 

— Râdeţi cât mai zgomotos ca să-i acoperiţi strigătele, le 
porunci tâlharul; oamenii râseră cât putură de tare, deşi nu era 
nici pe departe râsul lor obişnuit. 

II luară pe judecător de braţe şi îl duse la stâlp, unde îl legară 
cu chingi. 

— Aliniaţi-vă! le spuse Señor Zorro. Veţi lua acest bici şi 
fiecare dintre voi va da cinci lovituri. Eu o să vă urmăresc cu 
atenţie şi vă voi pedepsi amarnic dacă voi vedea că nu loviți cu 
putere. Incepeţi! 

li aruncă biciul primului ţăran şi astfel începu pedepsirea 
judecătorului. Serior Zorro nu găsi nimic de corectat la aplicarea 
pedepsei, pentru că oamenilor le era foarte frică şi loveau cu 
putere şi de bună voie. 

— Hangiu, şi tu! zise Señor Zorro. 

— O să mă bage în închisoare pentru asta, se vaită hangiul. 

— Ce alegi între închisoare şi sicriu? îl întrebă tâlharul. 

Se dovedi că hangiul prefera închisoarea. Ridică biciul şi lovi 
cu mai multă forţă decât o făcuseră ţăranii. N 

Judecătorul se lăsase în jos, rămânând atârnat de chingi. Işi 
pierduse cunoştinţa cam la a cincisprezecea lovitură, mai mult 
de frică, decât din cauza durerii şi pedepsei. 

— Dezlegaţi-l! ordonă tâlharul. 

Doi bărbaţi înaintară şi îi dădură ascultare. 

— Duceţi-l acasă, continuă Señor Zorro. Şi spuneţi-le 
oamenilor din pueblo că aşa îi pedepseşte Señor Zorro pe cei 
care asupresc oamenii săraci şi lipsiţi de apărare, pe cei care dau 
verdicte nedrepte şi care fură în numele legii. Acum, plecaţi! 

Judecătorul fu dus de acolo gemând, dat fiind că începea să îşi 
recapete cunoştinţa. Señor Zorro i se adresă din nou hangiului. 

— Să ne întoarcem la tavernă, zise el. O să intri, o să-mi aduci 
o cană cu vin şi vei sta lângă calul meu cât o eu voi bea. Ar fi o 
pierdere de timp să îţi spun ce vei păţi dacă vei încerca să faci 
vreo şmecherie. 


125 


Însă proprietarului îi era la fel de frică de judecător şi de Señor 
Zorro. Se întoarse la tavernă şi intră grăbit, lăsând impresia că s- 
ar fi dus după vin, însă dădu alarma. 

— Señor Zorro e afară, le şopti celor care erau cel mai aproape 
de el. Tocmai a pus să fie biciuit judecătorul. M-a trimis să îi aduc 
o cană cu vin. 

Apoi, hangiul se duse la butoiul cu vin şi umplu o cană cât 
putu de încet. 

Deodată, taverna fu cuprinsă de un val de agitaţie. 

Erau acolo vreo şase caballeros dintre cei care sprijineau 
politica guvernatorului. Aceştia îşi scoaseră săbiile şi începură să 
se apropie de uşă, iar cel care avea un pistol la el îl scoase, trase 
piedica şi îi urmă pe ceilalţi. 

Señor Zorro, care îşi priponea calul la vreo zece metri de uşa 
tavernei, văzu deodată un grup de oameni venind spre el; văzu 
şase săbii scânteietoare, auzi că unul dintre ei avea un pistol şi 
auzi şi un glonte care îi şuieră pe deasupra capului. 

Hangiul stătea în prag, rugându-se ca tâlharul să fie prins, 
pentru că ar fi fost şi datorită lui şi judecătorul nu l-ar fi pedepsit 
pentru că îl biciuise. 

Serior Zorro îşi îndemnă calul să se ridice pe picioarele din 
spate şi apoi îi dădu pinteni. Armăsarul se avântă direct spre 
grupul de caballeros şi îi împrăştie. N 

Asta era exact ce intenționase Señor Zorro. Işi scosese deja 
sabia din teacă şi îl străpunse pe unul dintre adversari în braţul 
drept, se învârti şi îl lovi pe un al doilea. 

Tâlharul luptă aprig, folosindu-şi calul pentru a-şi bloca 
oponenții astfel încât să nu îl poată ataca mai mulţi o dată. Se 
auzeau numai strigăte în stânga şi-n dreapta, iar oamenii ieşeau 
grăbiţi din case pentru a vedea de unde pornise totul. Señor 
Zorro ştia că unii dintre ei trebuiau să aibă pistoale şi deşi nu îi 
era teamă de nici o spadă îşi dădu seama că ar fi putut fi 
împuşcat de la depărtare. 

Drept urmare, Señor Zorro îşi struni calul şi se avântă din nou 
ajungând lângă hangiu înainte ca acesta să apuce să îşi dea 
seama ce se întâmpla. Tâlharul se aplecă şi îl apucă de braţ. 
Calul porni ca din puşcă târându-l pe hangiu, care striga după 
ajutor şi cerea îndurare în acelaşi timp. Señor Zorro îl duse până 
la stâlpul din mijlocul pieţei. 

— Dă-mi biciul! porunci el. 

Proprietarul făcu ce i se ceru şi se rugă Cerului să îl apere. 
Serior Zorro îi dădu drumul şi încolăci biciul în jurul mijlocului 


126 


trupeş al hangiului, lovindu-l în continuu. Acesta încercă să fugă. 
II cruţă câteva clipe cât îi atacă şi îi împrăştie pe cei care aveau 
săbii, iar apoi se întoarse la hangiu şi îl biciui din nou. 

— Nu te-ai ţinut de cuvânt! strigă el. Câine netrebnic! l-ai 
asmuţit asupra mea, aşa-i? O să te pedepsesc ca pe un animal 
ce eşti... 

— Indurare! strigă hangiul şi căzu în genunchi. Señor Zorro îl 
mai lovi o dată făcându-l mai de grabă să ţipe decât să 
sângereze. Intoarse calul şi se năpusti asupra celor mai apropiaţi 
adversari. Din nou îi trecu un glonte pe deasupra capului şi fu 
atacat din nou de un caballero care căuta să îl răpună. 

Señor Zorro îl străpunse direct în umăr şi dădu pinteni calului. 
Galopă până lângă stâlp, se opri acolo pentru o clipă şi rămase în 
faţa lor. 

— Señores, sunteţi prea puţin numeroşi ca să purtăm o luptă 
pe cinste, strigă el. 

işi descoperi capul şi îi sfida făcând o plecăciune, apoi se 
întoarse iarăşi şi dispăru în noapte şi de data aceasta. 


127 


Capitolul 24 
LA HACIENDA LUI DON ALEJANDRO 


Señor Zorro lăsă în urmă o stare generală de agitaţie. 
Strigătele hangiului gras treziseră tot orăşelul. 

Veniseră în fugă mai mulţi bărbaţi însoţiţi de servitori care le 
luminau drumul cu torţe. Femeile se uitau pe ferestre, indienii 
încremeniseră unde se nimeriseră să fie şi tremurau din cap 
până-n picioare, pentru că învăţaseră din experienţele trecute 
că, de câte ori se întâmpla ceva, băştinaşii erau cei făcuţi 
răspunzători. 

Se strânseseră destul de mulţi tineri caballeros, care, în 
ultimul timp, nu avuseseră parte de aventurile dorite în Reina de 
Los Angeles. Aceşti tineri se îmbulziră în tavernă şi ascultară 
văicărelile hangiului, unii se duseră imediat la casa judecătorului 
şi îi văzură rănile, îi auziră discursurile despre modul nedemn în 
care fusese tratat, el un reprezentant al legii şi prin intermediul 
lui excelența sa guvernatorul. 

Căpitanul Ramón veni de la presidio şi când auzi ce se 
întâmplase înjură aprig şi îşi trimise singurul om sănătos care îi 
mai rămăsese să călărească spre Pala, să îi ajungă din urmă pe 
sergentul Gonzales şi pe camarazii săi şi să le spună să se 
întoarcă pentru a porni din nou pe urmele tâlharului, având în 
vedere că acum mergeau pe o pistă falsă. 

Tinerii caballeros considerau că era o ocazie bună pentru a 
avea nişte aventuri şi îi cerură permisiunea comandantului de a 
forma o poteră şi a se duce chiar atunci după tâlhar; răspunsul 
afirmativ sosi neîntârziat. 

Vreo treizeci dintre ei încălecară şi porniră la drum după ce îşi 
verificară armele, intenţionând să se organizeze în trei grupuri de 
câte zece, atunci când aveau să ajungă la prima răscruce. 

Părăsise oraşul încurajați de orăşeni, apoi urcară dealul la 
galop, către drumul spre San Gabriel, făcând mult zgomot şi 
bucurându-se că ieşise luna, pentru că astfel puteau să vadă 
când se apropia duşmanul. 

După o vreme se despărţiră, zece merseră mai departe spre 
San Gabriel, zece se îndreptară către hacienda lui Fray Felipe, iar 
ultimii zece o luară pe un drum care şerpuia la vale spre 
domeniile oamenilor înstăriți din vremea aceea. 


128 


Don Diego Vega mersese pe acest drum ceva mai devreme, 
alături de Bernardo care îl însoţise pe catâr. Don Diego călări în 
voie şi se înserase de-a binelea când ajunse pe drumeagul care 
ducea spre casa tatălui său. 

Până să audă pe cineva la uşă, Don Alejandro, capul familiei 
Vega, stătuse singur la masă cu resturile rămase de la cină 
înaintea sa. Un servitor se grăbi să deschidă şi intră Don Diego 
urmat îndeaproape de Bernardo. 

— Ah, Diego, fiule! strigă bătrânul don, întinzând braţele. 

Don Alejandro îşi strânse fiul la piept pentru câteva clipe, apoi 
Don Diego se aşeză la masă şi luă o cană cu vin. După ce se 
învioră puţin, îi spuse tatălui său: 

— A fost o călătorie foarte obositoare! remarcă el. 

— Dar ce te-a adus aici, fiule? g 

— Am simțit că trebuia să vin la hacienda, zise Don Diego. In 
momentul acesta nu este bine să fii în pueblo. Oriunde te întorci 
dai doar de violenţă şi vărsare de sânge. Şi afurisitul de Señor 
Zorro... 

— Ha! Ce-i cu el? 

— Tată, te rog frumos să nu îmi mai răspunzi cu „Ha!”. In 
ultimele zile nu am auzit altceva în afară de acest „Ha!” de 
dimineaţă până seara. Agitate vremuri. Señor Zorro s-a dus la 
hacienda Pulido şi i-a speriat pe toţi cei de acolo. M-am dus la 
hacienda mea cu treburi şi de acolo am pornit spre hacienaa lui 
Fray Felipe, crezând că voi avea prilejul să meditez sub 
acoperişul său. Şi cine crezi că a apărut? Nimeni altul decât un 
sergent, cât un munte, însoţit de soldaţii săi, veniţi să îl caute pe 
acelaşi Señor Zorro! 

— L-au prins? 

— Nu cred, tată. M-am întors în pueblo şi ce crezi că s-a 
întâmplat acolo? Chiar astăzi l-au adus pe Fray Felipe să fie 
judecat pentru că ar fi înşelat un neguţător, iar după o parodie 
de proces l-au legat de stâlp şi i-au dat cincisprezece lovituri de 
bici pe spate! 

— Nemernicii! strigă Don Alejandro. 

— Nu am mai putut suporta această stare de agitaţie generală 
şi m-am hotărât să îţi fac o vizită. Unde mă uit dau numai de 
nelinişte. Să ştii că un om poate şi înnebuni dacă nu are pace. 
Bernardo poate să confirme ce îţi spun. 

Don Alejandro aruncă o privire spre indianul surdo-mut şi 
zâmbi. Bernardo îi răspunse cu un zâmbet firesc, fără să ştie că 
nu se cuvenea să se poarte aşa cu un don. 


129 


— Nu mai ai să îmi spui nimic altceva? îl întrebă Don Alejandro 
pe fiul său, privindu-l cercetător. 

— Cerule! Acum începe totul! Tată, speram să pot evita 
această discuţie. 

— Spune-mi despre ce este vorba. 

— Am fost la hacienda Pulido şi am vorbit cu Don Carlos şi cu 
soţia dânsului, cât şi cu Señorita Lolita. 

— Şi cum ai găsit-o pe Señorita? 

— Este la fel de frumoasă ca oricare altă fată pe care o 
cunosc, zise Don Diego. Am discutat cu Don Carlos despre o 
posibilă căsătorie cu fiica sa şi a părut să fie încântat de intenţia 
mea. 

— Ah! Nici nu este de mirare! spuse Don Alejandro. 

— Insă mă tem că această căsătorie nu poate avea loc. 

— Cum aşa? Există vreo îndoială în privinţa caracterului 
domnişoarei? 

— Nici una de care să ştiu eu, tată. Pare să fie o Señorita 
drăguță şi inocentă. l-am invitat să vină să stea câteva zile la 
casa mea din Reina de Los Angeles. Am aranjat în aşa fel încât 
Señorita să vadă mobilele bogate şi să îşi facă o imagine despre 
situaţia mea financiară. 

— A fost un aranjament înţelept, fiule. 

— Insă nu mă vrea de soţ. 

— Dar cum este posibil? Să refuze să se mărite cu un Vega? 
Să refuze să intre în cea mai influentă familie din ţară, cu 
sângele cel mai nobil din tot ţinutul? 

— Mi-a dezvăluit că nu sunt genul de bărbat cu care ar vrea să 
se căsătorească. Ştii, tată, cred că agreează lucrurile fără rost. 
Şi-ar dori să mă vadă cântând la ghitară sub fereastra ei, i-ar 
plăcea să îi fac ochi dulci şi să o ţin de mână când nu este atentă 
doria ei şi alte asemenea prostii. 

— Pe toţi sfinţii! Dar eşti un Vega! strigă Don Alejandro. Nu şi- 
ar dori orice domn să aibă o ocazie ca asta? Nu ar fi orice 
caballero încântat să îi cânte o serenadă iubitei într-o noapte cu 
lună plină? Ceea ce tu numeşti prostii sunt însăşi esenţa iubirii. 
Nici nu este de mirare că te-a refuzat Señorita. 

— Dar mie nu mi s-a părut că era cazul să mă comport astfel, 
zise Don Diego. 

— Te-ai dus cumva la Señorita cu o atitudine rece şi i-ai 
sugerat să vă căsătoriţi şi astfel să rezolvaţi problema? Te-ai 
prezentat ca şi cum te-ai fi dus să cumperi cai sau boi? Pe toţi 
sfinţii! Să înţeleg că nu mai există nici o şansă să te însori cu ea? 


130 


Este de departe din cea mai bună familie din ţinut, în afară de a 
noastră. 

— Don Carlos mi-a spus că ar mai exista o speranţă, răspunse 
Don Diego. A dus-o înapoi la hacienda şi mi-a sugerat că s-ar 
putea să se răzgândească după ce va fi stat acolo o vreme şi va 
fi cântărit bine lucrurile. 

— Este a ta dacă îţi joci rolul! spuse Don Alejandro. Eşti un 
Vega şi, drept urmare, eşti cea mai bună partidă din ţară. Fă 
măcar jumătate din ce ar face un îndrăgostit şi Señorita este a 
ta. Oare tu chiar nu ai sânge în vine? Să ştii că aproape sunt gata 
să verific. 

— Nu am putea oare să nu mai vorbim despre căsătorie, cel 
puţin pentru moment? întrebă Don Diego. 

— Ai douăzeci şi cinci de ani. Eu nu mai eram chiar la prima 
tinereţe când te-ai născut. Cât de curând voi merge şi eu, cum 
au mers şi strămoşii mei, pe drumul cel fără de întoarcere. Eşti 
singurul meu fiu, unicul moştenitor şi trebuie să ai o soţie şi 
copii. Ce vrei, să se stingă neamul Vega pentru că ai apă în loc 
de sânge? Ai trei luni la dispoziţie, tinere domn, să-ţi găseşti o 
soţie pe care să o primesc bucuros în familie, iar dacă nu, să ştii 
că o să le las averea călugărilor! 

— Tată! 

— Vorbesc cât se poate de serios! Trezeşte-te la viaţă! Mi-aş 
dori să ai măcar un sfert din curajul şi îndrăzneala acestui tâlhar, 
Señor Zorro! El are principii şi luptă pentru ele. El îi ajută pe 
neajutoraţi şi îi răzbună pe cei asupriţi. II felicit! Aş prefera să fii 
în locul lui, să îţi pui viaţa în primejdie, să rişti să ajungi în 
închisoare, decât să fii un visător de piatră, un visător din ale 
cărui vise nu rezultă nimic! 

— Tată! Nu ţi-am ieşit niciodată din cuvânt! 

— Mai bine ai fi fost puţin rebel, ar fi fost mai firesc, oftă Don 
Alejandro. Mai uşor aş fi trecut cu vederea nişte abateri de la 
drum, decât pasivitatea ta covârşitoare. Trezeşte-te, tinere! Nu 
uita că eşti un Vega. Eu nu eram bătaia de joc a tuturor când 
eram de vârsta ta. Eram pregătit în orice clipă să mă duelez, să 
cuceresc o pereche de ochi scânteietori şi să mă întrec cu orice 
caballero la orice sport, fie el dur sau rafinat. Ha! 

— Tată, te rog din inimă să uiţi acest cuvânt când vorbeşti cu 
mine. Nervii îmi sunt şi aşa întinşi la maxim. 

— Trebuie să te porţi ca un bărbat! 

— Voi încerca, începând din clipa asta, spuse Don Diego, 
îndreptându-şi puţin spatele. Sperasem să o pot evita, însă se 


131 


pare că nu este cu putinţă. O voi peţi pe Señorita Lolita aşa cum 
obişnuiesc să curteze alţii domnişoarele. Ai vorbit serios în ceea 
ce priveşte averea ta? 

— Da! spuse Don Alejandro. 

— Atunci mă văd obligat să schimb ceva. Este limpede că nu 
se cade să înstrăinezi averea. Mă voi gândi îndelung la tot ce mi- 
ai spus în seara aceasta. Poate că aici, departe de pueblo, voi 
reuşi să meditez. Cerule! 

Această ultimă exclamaţie se datoră agitaţiei care se stârni 
dintr-odată în afara casei. Don Alejandro şi fiul său auziră mai 
mulţi călăreţi oprindu-se, vorbind între ei. Auziră căpestre şi săbii 
zăngănind. 

— Nu mai există pace pe lume! spuse Don Diego mai 
posomorât decât fusese până atunci. 

— Par să fie vreo zece oameni, zise Don Alejandro. 

Chiar atâţia erau. Un servitor deschise uşa şi în cameră intrară 
zece caballeros, cu săbiile şi pistoalele la cingătoare. 

— Ha, Don Alejandro! Vă rugăm să ne primiţi sub acest 
acoperiş! strigă primul care intrase. 

— Vă primesc cu dragă inimă, caballeros. Care vă este 
destinaţia? 

— Îl urmărim pe Señor Zorro, tâlharul. 

— Pe toţi sfinţii! strigă Don Diego. Nu există scăpare, nici 
măcar aici! lar violenţă şi vărsare de sânge! 

— A pus stăpânire pe piaţa din Reina de Los Angeles, continuă 
tânărul. L-a biciuit pe judecător pentru că acesta a dat ordin la 
rândul său să fie biciuit Fray Felipe, l-a biciuit şi pe hangiul gras 
şi s-a şi luptat cu vreo şase oameni în timpul ăsta. Apoi, a plecat 
ca din puşcă şi am organizat o poteră ca să mergem după el. Nu 
a venit prin părţile acestea? 

— Din câte ştiu eu, nu, zise Don Alejandro. Fiul meu a sosit cu 
puţin timp în urmă şi a venit pe drumul principal. 

— L-ai văzut cumva pe individul acesta, Don Diego? 

— Nu, nu l-am văzut, spuse Don Diego. Sorţii au fost de partea 
mea. 

Don Alejandro chemase servitorii, iar acum masa lungă era 
plină cu căni cu vin şi platouri cu prăjituri. Drumeţii începură să 
bea şi să mănânce. Don Diego ştia foarte bine ce însemna asta. 

Urmărirea luase sfârşit, li se stinsese entuziasmul. Aveau să 
bea la masa tatălui său toată noaptea, să se îmbete, să strige, să 
cânte şi să spună poveşti, iar dimineaţa următoare aveau să se 
întoarcă în Reina de Los Angeles ca nişte eroi veritabili. 


132 


Aşa se obişnuia. Căutarea lui Señor Zorro era un pretext 
pentru a se veseli. 

Servitorii aduseră carafe mari de piatră cu vin de excepţie şi le 
puseră pe masă. Don Alejandro ceru să fie adusă şi nişte friptură. 
Tinerii caballeros aveau o slăbiciune pentru aceste petreceri date 
de Don Alejandro pentru că trecuseră destul de mulţi ani de când 
murise draga sa soţie şi acolo nu erau femei în afară de 
servitoare, aşa că puteau să fie oricât doreau de zgomotoşi şi la 
orice oră din noapte. 

După o vreme, şi-au scos de la cingătoare pistoalele şi săbiile 
şi au început să se laude şi să se umfle în pene, iar Don 
Alejandro le-a dat ordine servitorilor să pună armele într-un colţ 
ferit pentru că nu dorea să se işte vreo ceartă şi să se trezească 
din senin cu doi, trei caballeros morţi sub acoperişul său. 

Don Diego bău şi discută cu ei un timp, apoi se aşeză deo 
parte şi ascultă, lăsând impresia că îl plictiseau discursurile 
acestea fără rost. 

— Mare noroc a avut Señor Zorro că nu l-am ajuns din urmă, 
strigă unul dintre ei. Oricare dintre noi ar fi un adversar pe 
măsura lui. Dacă soldaţii ar fi oameni merituoşi, l-ar fi prins de 
mult. 

— Ha, ce n-aş da să-l întâlnesc! strigă un altul. Cum a urlat 
hangiul ca din gură de şarpe când l-a biciuit! 

— A călărit în direcţia asta? întrebă Don Alejandro. 

— Nu ştim sigur. A mers pe drumul spre San Gabriel şi am 
plecat după el, toţi treizeci. Ne-am despărţit în grupuri de câte 
zece şi am pornit în direcţii diferite. Bănuiesc că numai celelalte 
două grupuri pot să mai aibă norocul să îl prindă. Dar nouă ne-a 
surâs soarta aducându-ne aici. 

Don Diego se ridică şi li se adresă mesenilor. 

— Seriores, mă retrag, mă veţi ierta, sunt sigur, zise el. Sunt 
peste măsură de obosit din cauza călătoriei. 

— Retrage-te liniştit, strigă unul dintre prietenii săi. Şi după ce 
te odihneşti, să te întorci şi să petreci cu noi. 

Toţi râseră la auzul acestor cuvinte. Don Diego făcu o 
plecăciune ceremonioasă şi observă că cei mai mulţi dintre ei 
abia putură să se ridice şi să-i răspundă la salut, apoi, vlăstarul 
familiei Vega îi părăsi grăbit urmat de surdo-mut. 

Intră într-o cameră care era mereu pregătită pentru el, unde 
cineva aprinsese deja o lumânare. Don Diego închise uşa după 
el, iar Bernardo se întinse în faţa uşii, cât era de lung, pentru a-şi 
păzi stăpânul în timpul nopţii. 


133 


În sufrageria mare abia dacă i se simţi lipsa lui Don Diego. 
Tatăl său era încruntat şi îşi răsucea mustaţa, gândindu-se că şi- 
ar fi dorit ca fiul său să fie ca ceilalţi tineri. Işi aduse aminte că el 
nu plecase niciodată atât de devreme de la asemenea ocazii 
când era tânăr. Oftă din nou şi îşi dori ca Cerul să-i fi dat un fiu 
neînfricat şi nu unul visător. 

Cavalerii cântau acum refrenul unei melodii de dragoste 
cunoscute, iar vocile lor discordante rezonau în camera mare. 
Don Alejandro îi asculta zâmbind, aducându-şi aminte de anii 
tinereţii. 

Se lăţiră pe scaunele şi pe băncile din jurul mesei şi continuară 
să cânte şi să râdă zgomotos. 

— De-ar fi Señor Zorro aici în clipa asta! strigă unul dintre ei. 

li răspunse cineva din dreptul uşii: 

— Chiar este aici, Señores! 


134 


Capitolul 25 
LIGA 


Cântecele se sfârşiră şi râsetele amuţiră. Tinerii observaseră 
cu uimire că Señor Zorro stătea chiar în dreptul uşii; venise 
dinspre verandă fără ca ei să îşi fi dat seama. Era mascat şi purta 
o pelerină lungă, iar într-o mână avea pistolul de temut pe care îl 
ţinea aţintit spre ei. 

— Astfel de oameni îl urmăresc pe Señor Zorro şi speră să îl 
prindă! zise el. Nu faceţi nici o mişcare sau trag! Văd că armele 
voastre sunt în colţ. Să ştiţi că aş putea omori câţiva dintre voi 
înainte să apucaţi să ajungeţi la ele! 

— El este! El este! strigă un caballero ameţit. 

— Señores, faceţi atât de multă gălăgie încât puteţi fi auziţi şi 
de la kilometri depărtare! Frumoasă poteră! Aşa vă faceţi voi 
datoria? De ce v-aţi oprit să vă veseliţi, când Señor Zorro este 
încă în libertate? 

— Daţi-mi o sabie şi mă lupt cu el în clipa asta! strigă unul 
dintre tineri. 

— Chiar dacă ţi-aş da sabia, nu te-ai putea ţine pe picioare! 
răspunse tâlharul. Credeţi că este vreunul dintre voi în stare să 
se dueleze cu mine în momentul acesta? 

— Da, este! strigă Don Alejandro, ridicându-se imediat în 
picioare. Señor, mărturisesc că te-am admirat pentru unele 
dintre isprăvile tale, dar acum ai intrat în casa mea şi îmi tulburi 
oaspeţii şi trebuie să dai socoteală pentru asta! 

— Don Alejandro, nu am nimic de împărţit cu dumneavoastră 
şi nici dumneavoastră cu mine! spuse Señor Zorro. Refuz să 
încrucişez sabia cu dumneavoastră. Doar am spus adevărul. 

— Pe toţi sfinţii, te voi obliga să te lupţi cu mine! 

— Staţi puţin, Don Alejandro! Señores, acest don în vârstă 
vrea să se dueleze cu mine, probabil că va fi rănit sau ucis. 
Permiteţi aşa ceva? 

— Don Alejandro nu trebuie să poarte luptele noastre! strigă 
unul dintre ei. 

— Atunci aveţi grijă să ia loc şi înclinaţi-vă în faţa cutezanţei 
sale! 

Don Alejandro dădu să se apropie de el, însă doi caballeros îi 
tăiară calea şi îl îndemnară să se întoarcă la locul său, spunându- 


135 


i că onoarea avea să îi rămână neştirbită, de vreme ce se oferise 
să se dueleze cu tâlharul. Don Alejandro se conformă furios. 

— Frumoasă adunătură de tineri spadasini! zise Señor Zorro 
batjocoritor. Beţi vin şi petreceţi în timp ce nedreptatea este 
peste tot în jurul vostru. Luaţi-vă săbiile şi atacați opresiunea! 
Seriores, faceţi cinste numelor voastre alese şi sângelui albastru 
care vă curge în vine! Apăraţi călugării care au muncit ca să 
avem noi aceste domenii întinse! Fiţi bărbaţi şi nu nişte figuranţi 
beţivi! 

— Pe toţi sfinţii! strigă unul dintre ei, ridicându-se brusc. 

— Inapoi sau trag! Nu am venit să mă lupt cu voi sub 
acoperişul lui Don Alejandro. Il respect prea mult pentru a face 
aşa ceva. Am venit să vă spun nişte adevăruri despre voi înşivă. 
Familiile voastre pot numi sau da jos guvernatori! Uniţi-vă pentru 
o cauză nobilă, caballeros, şi faceţi ceva însemnat în viaţă! V-aţi 
putea uni, dacă nu v-ar fi frică. Sunteţi dornici de aventuri? Veţi 
avea parte de multe, luptând împotriva nedreptăţii. 

— Pe toţi sfinţii, tare ne-am mai distra! răspunse un caballero. 

— Consideraţi-o o distracţie dacă vreţi, însă tot aţi face un 
lucru bun. Credeţi că oamenii politici ar îndrăzni să vi se opună, 
vouă, vlăstarilor celor mai influente familii din ţinut? Uniţi-vă şi 
creaţi-vă un renume. Faceţi astfel încât să fiţi de temut în toată 
ţara! 

— Ar fi trădare... 

— infruntarea unui tiran nu este trădare, caballero! Vă este 
cumva teamă? 

— Nu, ce Dumnezeu! strigară toţi într-un glas. 

— Atunci faceţi ceva! 

— Şi tu ai fi conducătorul nostru? 

— Si”, Señores! 

— Stai puțin! Dar tu ai sânge nobil? 

— Sunt un caballero, dintr-o familie la fel de bună ca a 
oricăruia dintre voi! le spuse Señor Zorro. 

— Cum te numeşșşti? Unde se află familia ta? 

— Aceste aspecte trebuie să rămână secrete pentru moment. 
V-am dat cuvântul de onoare că sunt un caballero. 

— Dar chipul tău... 

— Trebuie să rămână ascuns în spatele măştii pentru o vreme, 
caballeros! 

Acum, tinerii se ridicaseră în picioare şi îl aclamau pe Señor 


37 Si (span.) - da. (N. tr.). 
136 


Zorro. 

— Numai o clipă! Este nedrept faţă de Don Alejandro. Este 
posibil ca el să nu ne împărtăşească părerile şi noi plănuim şi 
complotăm în casa sa... 

— Vă împărtăşesc părerile, caballeros, şi vă ofer sprijinul meu! 
zise Don Alejandro. 

Toţi izbucniră în chiote de bucurie. Nimeni nu li se putea 
opune dacă îl aveau pe Don Alejandro Vega de partea lor. Nici 
măcar însuşi guvernatorul nu mai avea să îndrăznească să fie 
împotriva lor. 

— Aşa rămâne! strigară ei. Ne vom numi „Răzbunătorii”! Vom 
călări pe El Camino Real de la un capăt la altul şi vom băga 
spaima în cei care fură de la oamenii cinstiţi şi îi maltratează pe 
indieni! Vom pune capăt stăpânirii politicienilor corupți! 

— Atunci veţi fi cu adevărat caballeros, care îi apară pe cei 
neajutoraţi, spuse Señor Zorro. Să nu regretaţi niciodată 
hotărârea pe care aţi luat-o azi. Eu voi fi conducătorul vostru, vă 
voi respecta şi mă voi aştepta să fiu respectat în egală măsură. 
De asemenea, mă aştept să îmi urmaţi ordinele fără şovăire! 

— Ce trebuie să facem? strigară ei. 

— Nu vom vorbi despre cele întâmplate în această seară. 
Mâine dimineaţă vă veţi întoarce în Reina de Los Angeles şi veţi 
spune că nu l-aţi găsit pe Señor Zorro, de fapt ar fi mai bine să 
spuneţi că nu l-aţi prins, ceea ce este cât se poate de adevărat. 
Fiţi pregătiţi să vă uniţi forţele şi să plecaţi la drum. Vă voi 
trimite vorbă când va sosi momentul. 

— Cum? 

— Vă cunosc pe toţi. O să-i dau de veste unuia dintre voi şi 
acesta îi va anunţa pe ceilalţi. De acord? 

— De acord! strigară ei. 

— Atunci eu plec chiar în clipa asta. Rămâneţi aici şi nu 
încercaţi să mă urmăriţi. Vă ordon să nu o faceţi. Buenas noches, 
caballeros! 

Señor Zorro făcu o plecăciune, deschise uşa larg şi ieşi iute ca 
gândul, trântind-o în urma sa. 

Cei din casă auziră zgomote de copite. 

Tinerii caballeros ridicară cănile cu vin şi ciocniră în numele 
noii lor ligi împotriva hoţilor şi escrocilor şi în onoarea lui Señor 
Zorro, Blestemul din Capistrano, şi a lui Don Alejandro Vega. 

Datorită pactului pe care îl făcuseră şi însemnătăţii acestuia, 
începură să se dezmeticească. Se aşezară la loc şi începură să 
discute despre nedreptăţile care trebuiau corectate, fiecare 


137 


dintre ei având în minte cel puţin vreo şase exemple. 

Don Alejandro Vega stătea singur într-un colţ, îndurerat că 
singurul său fiu dormea dus şi nu era destul de bărbat pentru a fi 
în rândul celorlalţi caballeros. Parcă pentru a-l mâhni şi mai tare 
Don Diego intră încet în cameră, frecându-se la ochi şi căscând, 
lăsând impresia că i-ar fi fost tulburat somnul. 

— Nu poate dormi omul în casa asta astă-seară, zise el. Dați- 
mi o cană cu vin şi mă alătur vouă. Cărui fapt se datorează 
chiotele de bucurie? 

— Señor Zorro a fost aici... începu tatăl său. 

— Tâlharul? Aici? Pe toţi sfinţii! Este de neconceput! 

— la loc, fiule! îl îndemnă Don Alejandro. S-au petrecut mai 
multe lucruri şi acum vei avea ocazia să dovedeşti că eşti un 
bărbat adevărat! 

Don Alejandro avea o atitudine cât se poate de fermă. 


138 


Capitolul 26 
ÎNŢELEGEREA 


Cavalerii petrecură restul nopţii lăudându-se cu ce aveau să 
facă, punând la cale planuri pe care urmau să i le prezinte spre 
aprobare lui Señor Zorro. Cu toate că păreau să considere că 
totul era doar un mijloc de a se distra, o cale către aventură, 
atitudinea lor ascundea şi o nuanţă de seriozitate. Ştiau foarte 
bine care era situaţia actuală şi îşi dădeau seama că lucrurile nu 
se desfăşurau cum ar fi trebuit, erau cu adevărat adepţii 
dreptăţii şi egalităţii. Tinerii caballeros se gândiseră deseori la 
aceste aspecte, dar nu făcuseră nimic pentru că nu erau uniţi şi 
nu aveau un conducător, fiecare dintre ei aşteptând ca altcineva 
să facă primul pas. Insă acum Señor Zorro apăruse la momentul 
potrivit şi puteau să treacă la fapte. 

Don Diego fu informat de starea lucrurilor, iar tatăl său îi 
spuse că şi el trebuia să ia parte la această acţiune şi să arate că 
era un bărbat adevărat. Don Diego se înfurie peste măsură şi 
declară că îl trimitea la moarte sigură, dar că avea să o facă 
până la urmă de dragul tatălui său. 

La primele ore ale dimineţii, cavalerii luară micul dejun, 
pregătit la ordinele lui Don Alejandro, apoi porniră spre Reina de 
Los Angeles. Don Diego călări alături de ei aşa cum îi impusese 
tatăl său. Nu trebuiau să spună nici o vorbă despre planurile lor. 
Urmau să recruteze alţi oameni din cadrul poterei de treizeci de 
caballeros care plecaseră în căutarea lui Señor Zorro. Ştiau bine 
că unii dintre ei aveau să li se alăture fără tăgadă, în timp ce alţii 
erau trup şi suflet de partea guvernatorului şi nu aveau să afle 
nimic despre gândurile lor. 

Nu călăriră repede, bucurându-se de recunoştinţa lui Don 
Diego. Bernardo îl urma ca de obicei pe catârul său şi era destul 
de mâhnit din cauză că Don Diego plecase atât de curând de la 
hacienda tatălui său. Bernardo ştia că trebuia să fie vorba despre 
un plan grandios, dar bineînţeles că nu avea cum să ghicească 
despre ce era vorba, iar acum îşi dorea să fi fost la fel ca alţii, să 
fi putut vorbi şi auzi. 

Când ajunseră în piaţă descoperiră că celelalte două grupuri 
erau deja acolo şi dădeau de veste că nu îl găsiseră pe tâlhar. 
Unii declarară că l-au văzut în depărtare, un altul spuse că 


139 


trăsese spre el, dar că nu îl nimerise. La auzul acestor cuvinte, 
cavalerii care fuseseră la Don Alejandro îşi asumară un aer 
batjocoritor şi se uitară unii la alţii cu subînţeles. 

Don Diego se despărţi de tovarăşii săi şi se duse grăbit acasă, 
unde se învioră şi îşi schimbă hainele, îl trimise pe Bernardo să 
îşi vadă de treburile sale, adică să stea în bucătărie şi să aştepte 
să fie chemat de stăpânul său, după care îi porunci să fie adusă 
trăsura. 

Trăsura sa era una dintre cele mai frumoase de pe El Camino 
Real, iar motivul pentru care o cumpărase Don Diego rămăsese 
un mister până în ziua aceea. Unii erau de părere că o făcuse 
pentru a arăta cât era de bogat, alţii spuneau că îi rămăsese de 
la un negustor pe care îl făcuse dispărut. 

Don Diego ieşi pe uşă îmbrăcat la patru ace, însă nu se urcă în 
trăsură. Lumea se agita în piaţă, vestind sosirea sergentului 
Pedro Gonzales şi a soldaţilor săi. Cel pe care îl trimisese 
căpitanul Ramón după ei îi ajunsese din urmă cât de curând 
pentru că ei nu călăriseră repede. 

— Ha, Don Diego, prietene! strigă Gonzales. Mai eşti încă în 
viaţă în ciuda vremurilor agitate în care trăim? 

— Sunt, dar de nevoie, răspunse Don Diego. L-aţi prins cumva 
pe Senor Zorro? 

— Ne-a scăpat, caballero. Se pare că vulpoiul ăsta afurisit a 
pornit spre San Gabriel în seara aceea, în timp ce noi am pornit 
după el către Pala. Mă rog, mai greşeşte omul! Răzbunarea ne va 
fi mai aprigă atunci când îl vom găsi. 

— Şi acum ce ai de gând, sergent? 

— Oamenii mei se înviorează puţin şi apoi plecăm la San 
Gabriel. Se zice că tâlharul ar fi pe acolo, deşi vreo treizeci de 
tineri cu sânge nobil nu au putut să dea de el azi-noapte, când a 
pus să fie biciuit judecătorul. Sunt convins că trebuie să se fi 
ascuns după nişte tufişuri şi să fi râs în barbă când au trecut 
cavalerii pe lângă el. 

— Fie ca armăsarul tău să alerge ca vântul şi braţul să-ţi fie 
puternic! zise Don Diego şi se urcă în trăsură. 

Doi cai superbi fură înhămaţi şi îndemnați să pornească de un 
vizitiu indian, îmbrăcat cu o uniformă foarte frumoasă. Trăsura 
porni, iar Don Diego se lăsă pe spate pe perne şi închise ochii pe 
jumătate. 

Vizitiul traversă piaţa şi ajunse pe El Camino Real, 
îndreptându-se către hacienda lui Don Carlos Pulido. 

Stând pe veranda sa, Don Carlos văzu trăsura magnifică 


140 


apropiindu-se, îşi drese vocea şi apoi se ridică şi se duse în casă 
pentru a le anunţa pe soţia şi pe fiica sa. 

— Lolita, a venit Don Diego, zise el. Am discutat despre acest 
tânăr şi sper să nu fi uitat ce ţi-am spus şi să te comporţi ca o 
fiică ascultătoare. 

Apoi, se întoarse şi ieşi din nou pe verandă în timp ce Señorita 
fugi la ea în cameră şi se aruncă, în lacrimi, pe o canapea. Şi-ar fi 
dorit să îl fi iubit cât de puţin pe Don Diego şi să se fi căsătorit cu 
el, ajutându-l astfel şi pe tatăl ei, dar cu toate acestea, simţea că 
nu putea să îl ia de soţ. 

De ce nu se purta ca un caballero adevărat? De ce nu avea 
simţul realităţii? De ce nu dovedea că era un tânăr plin de viaţă, 
în loc să se poarte ca un don în vârstă, care era deja cu un picior 
în groapă? 

Don Diego cobori din trăsură şi îi făcu semn vizitiului să se 
ducă mai departe la grajduri. Il salută politicos pe Don Carlos, dar 
fără prea mult entuziasm, iar acesta se miră să vadă că Don 
Diego avea o ghitară într-o mână. Don Diego puse ghitara jos, îşi 
descoperi capul şi oftă. 

— Am fost în vizită la tatăl meu, zise el. 

— Ha! Sper că Don Alejandro este bine sănătos. 

— Se bucură de o sănătate înfloritoare, ca de obicei. M-a 
sfătuit să insist în privinţa căsătoriei cu Señorita Lolita. Mi-a spus 
că dacă nu îmi voi găsi o soţie, într-o perioadă determinată de 
timp, după moartea sa, va lăsa averea moştenire călugărilor. 

— Chiar aşa? 

— Acestea au fost cuvintele sale şi tatăl meu nu obişnuieşte să 
glumească. Don Carlos, trebuie să o cuceresc pe Señorita! Ştiu 
că nici o altă domnişoară nu ar putea fi o noră mai bună în ochii 
tatălui meu. 

— Don Diego, fă-i curte, măcar puţin. Te rog din suflet, nu mai 
fi atât de distant. 

— M-am hotărât să o curtez asemeni altor bărbaţi, deşi sunt 
convins că va fi cât se poate de obositor. 

Cum credeţi că ar fi cel mai bine să încep? 

— Este greu să dai sfaturi în cazul acesta, răspunse Don 
Carlos, încercând din răsputeri să îşi aducă aminte ce făcuse el 
când o curtase pe Doña Catalina. De obicei, pretendentul trebuie 
să aibă experienţă sau să aibă peţitul în sânge. 

— Mă tem că în cazul meu nu se potriveşte nici una dintre 
variante, zise Don Diego oftând din nou şi ridicând privirea. 

— Cred că ar fi minunat dacă te-ai purta cu Señorita ca şi când 


141 


ai adora-o. La început să nu pomeneşti de căsătorie, ci să discuţi 
mai de grabă despre dragoste. incearcă să vorbeşti pe un ton 
jos, profund, să spui acele nimicuri în care femeile descoperă o 
mare de înţelesuri. Este o artă să spui un lucru şi să te gândeşti 
la altul. 

— Mă tem că este o artă pe care nu o pot înţelege, zise Don 
Diego. Dar totuşi trebuie să încerc, desigur. Aş putea să o văd 
acum pe Señorita? 

Don Carlos se duse la uşă şi le chemă pe soţia şi pe fiica sa. 
Cea dintâi îi zâmbi lui Don Diego încurajator, cea din urmă îi 
zâmbi şi ea, dar cu teamă şi tremurând. Señorita Lolita îşi 
dăruise inima misteriosului Señor Zorro şi nu mai putea iubi pe 
altcineva, nu se putea căsători cu un om pe care nu îl iubea chiar 
dacă asta ar fi însemnat că tatăl ei avea să trăiască mereu în 
sărăcie. 

Don Diego o conduse pe Señorita spre o bancă de la un capăt 
al verandei şi începu să discute despre lucruri generale, atingând 
în acelaşi timp corzile ghitarei. Don Carlos şi soţia sa se duseră în 
capătul opus, sperând că totul avea să decurgă bine. 

Señorita Lolita se bucură că Don Diego nu vorbi de căsătorie 
aşa cum o făcuse în trecut. In schimb, îi spuse ce se întâmplase 
în pueblo, povestindu-i despre biciuirea lui Fray Felipe şi despre 
cum Señor Zorro îl pedepsise pe judecător şi se luptase cu vreo 
doisprezece oameni, pentru ca apoi să scape nevătămat, în 
ciuda pasivităţii sale, modul în care vorbea Don Diego era 
interesant şi Señorita descoperi că îl plăcea mai mult decât 
înainte. 

Don Diego îi spuse şi că se dusese la hacienda tatălui său, 
unde veniseră nişte caballeros care petrecuseră noaptea acolo, 
bând şi veselindu-se, dar nu zise nimic despre vizita lui Señor 
Zorro şi nici despre liga care se formase, rămânând fidel 
jurământului pe care îl făcuse. 

— Tatăl meu m-a ameninţat că mă va dezmoşteni dacă nu îmi 
voi găsi o soţie într-o perioadă definită de timp, spuse Don Diego 
la un moment dat. Señorita, vreţi ca eu să pierd ceea ce îmi 
aparţine de drept? 

— Sigur că nu, răspunse ea. Sunt multe fete care ar fi mândre 
să vă ia de soţ, Don Diego. 

— Insă dumneavoastră nu? 

— AŞ fi mândră să vă fiu soţie, desigur. Dar ce poţi face când 
nu apare dragostea? Aţi dori să aveţi o soţie care să nu vă 
iubească? Gândiţi-vă câţi ani ar trebui să petreceţi împreună şi 


142 


cât de mohorâţi ar fi dacă nu ar exista iubire. 

— Señorita, să înţeleg că nu credeţi că veţi ajunge vreodată să 
mă iubiţi? 

Fata îl privi dintr-odată în ochi şi vorbi în şoaptă, cu 
sinceritate. 

— Sunteţi un caballero dintr-un neam ales, Señor. Pot avea 
încredere în dumneavoastră? 

— Intru totul, Señorita! 

— In cazul acesta trebuie să vă mărturisesc ceva. Vă rog să 
păstraţi secretul. Astfel vă voi putea explica totul. 

— Continuati, SeAorita. 

— Dacă mi-ar dicta-o inima, nimic nu mi-ar face mai mare 
plăcere decât să fiu soția dumneavoastră, Señor, pentru că ştiu 
ce ar însemna asta pentru tatăl meu. Sunt poate prea sinceră cu 
mine însămi pentru a mă căsători cu un bărbat pe care să nu îl 
iubesc. Există un motiv temeinic pentru care nu mă pot mărita 
cu dumneavoastră. 

— V-aţi dăruit inima altcuiva? 

— Aţi ghicit, Señor. El este viaţa mea. Mă îndoiesc că, dată 
fiind situaţia, mai vreţi să vă căsătoriţi cu mine. Părinţii mei nu 
ştiu nimic despre ce v-am spus. Nu trebuie să divulgaţi secretul. 
Vă jur pe ce am mai scump că tot ce v-am zis este adevărul 
adevărat. 

— Şi acest bărbat vă merită? 

— Sunt convinsă că da, caballero. Dacă s-ar dovedi că nu este 
aşa, m-aş îmbolnăvi de inimă rea, dar cu toate acestea nu aş mai 
putea iubi niciodată un alt bărbat. Acum poate mă înţelegeţi mai 
bine. 

— Vă înţeleg perfect, Señorta. Permiteţi-mi să îmi exprim 
nădejdea că timpul va dovedi că vă merită şi că el vă este 
ursitul. 

— Ştiam eu că aveaţi să reacţionaţi ca un caballero! 

— Señorita, dacă lucrurile nu se vor desfăşura aşa cum doriţi 
sau dacă veţi avea vreodată nevoie de un prieten, voi fi mereu la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Tatăl meu nu trebuie să bănuiască nimic pentru moment. 
Trebuie să îl lăsăm să creadă că îmi faceţi curte în continuare şi 
mă voi preface că mă gândesc mai mult la dumneavoastră decât 
până acum. Apoi, veţi veni în vizită din ce în ce mai rar... 

— Inţeleg, Seforita. Insă eu rămân tot în dezavantaj. l-am 
cerut tatălui dumneavoastră permisiunea de a vă face curte şi 
dacă acum voi peţi o altă fată voi atrage supărarea lui Don 


143 


Carlos şi nu fără motiv. lar dacă nu voi peţi o altă fată voi 
înfrunta furia propriului meu tată! Sunt într-o situaţie cât se 
poate de dificilă! 

— Poate că nu veţi mai fi pentru multă vreme, Señor 

— Da! Am găsit soluţia! Ce face de obicei un bărbat când este 
dezamăgit din dragoste? Este abătut, trist, refuză să ia parte la 
activităţile şi distracţiile vremii! Señorita, să ştiţi că m-aţi salvat 
într-un fel. Voi deveni apatic din cauză că nu îmi împărtăşiţi 
iubirea. Atunci, toţi vor crede că ştiu de ce stau la soare şi visez 
şi meditez în loc să călăresc şi să mă lupt ca un netot! Acum voi 
putea să îmi văd de viaţă aşa cum cred eu de cuviinţă, mai mult, 
voi fi înconjurat de o aură de romantism. Ce idee inspirată! 

— Señor, sunteţi incorijibil! exclamă Señorita Lolita râzând. 

Don Carlos şi Doña Catalina o auziră râzând, se uitară la ei şi 
schimbară priviri cu subiînţeles. Don Diego şi Señorta se 
înțelegeau de minune sau cel puţin asta credeau ei. 

Apoi, Don Diego îşi jucă rolul în continuare. li cântă o parte 
dintr-un cântec despre ochi scânteietori şi iubire. Don Carlos şi 
soţia sa se uitară iar unul la altul însă de data aceasta erau 
îngrijoraţi, şi-ar fi dorit ca Don Diego să se fi oprit din cântat, 
pentru că vlăstarul familiei Vega nu era tocmai un muzician 
strălucit şi se temeau ca acesta să nu piardă simpatia pe care o 
câştigase în ochii fetei lor. 

Dar chiar dacă Lolita nu era încântată de calităţile muzicale 
ale cavalerului, nu zise nimic în acest sens şi nu arătă că ar fi 
deranjat-o în vreun fel. Mai discutară puţin şi Don Diego plecă 
chiar înainte de ora siestei. Le dori o zi bună şi se depărta în 
superba sa trăsură, făcându-le cu mâna din capătul drumului 
către ruta principală. 


144 


Capitolul 27 
ORDINUL DE ARESTARE 


Curierul căpitanului Ramón, care fusese trimis în nord cu o 
scrisoare pentru guvernator, visa să se bucure de timpul 
petrecut în San Francisco de Asis înainte să se întoarcă la 
presidio-ul din Reina de Los Angeles. Cunoştea acolo o anumită 
Señorita care îi pusese inima pe jar. 

Când ajunse la Santa Barbara speranţele sale de a se desfăta 
cu zâmbetele domnişoarei din San Francisco de Asis se năruiră 
chiar sub ochii lui. In faţa presidio-ului era o trăsură impunătoare, 
trasă de zece cai, pe lângă care cea a lui Don Diego părea o 
simplă carreta, iar pe drum se plimbau, râzând şi glumind, mai 
mulţi soldaţi decât erau de obicei în Santa Barbara. 

Guvernatorul era în Santa Barbara! Excelenţa sa plecase din 
San Francisco de Asis cu câteva zile în urmă pentru a inspecta 
ţinutul şi intenţiona să ajungă până în sud, tocmai la San Diego 
de Alcalá, pentru a-şi consolida relaţiile politice, pentru a-şi 
răsplăti prietenii şi a-şi pedepsi duşmanii. 

Ajunsese în Santa Barbara cu o oră mai devreme şi acum 
primea raportul comandantului din Santa Barbara. După aceea, 
intenţiona să petreacă noaptea acolo la un prieten. Desigur, 
soldaţii aveau să fie cazaţi la presidio şi călătoria avea să 
continue ziua următoare. 

Curierului căpitanului Ramón i se spusese că scrisoarea pe 
care o ducea era foarte importantă şi aşa că acesta se duse 
grăbit spre biroul comandantului şi intră direct, ca un ofiţer. 

— Vin din partea căpitanului Ramón, comandant în Reina de 
Los Angeles şi am un mesaj urgent pentru excelența sa! raportă 
el, salutând ceremonios. 

Guvernatorul mormăi şi luă scrisoarea, iar comandantul îi făcu 
semn curierului să se retragă. 

Excelenţa sa citi repede epistola şi când termină avu o sclipire 
maliţioasă în ochi şi îşi răsuci vârfurile mustăţii părând cât se 
poate de mulţumit. Reciti scrisoarea şi se încruntă. 

Se bucura că îl putea umili şi mai mult pe Don Carlos Pulido, 
însă era nemulţumit că Señor Zorro, cel care îl insultase, era încă 
în libertate. Se ridică şi se plimbă o vreme prin cameră, apoi se 
întoarse către comandant. 


145 


— Mâine la prima oră plec spre sud, zise el. Este absolută 
nevoie de mine în Reina de Los Angeles. Să te ocupi tu de tot. 
Spune-i curierului că se va întoarce odată cu escorta mea. Acum, 
mă voi duce la casa prietenului meu. 

Acestea fiind zise, guvernatorul porni spre sud dimineaţa 
următoare, însoţit de o escortă de douăzeci de soldaţi aleşi pe 
sprânceană şi de curierul căpitanului Ramón. Călăriră într-un ritm 
rapid şi o zi, două mai târziu ajunseră înainte de prânz, 
neanunţaţi, în piaţa din Reina de Los Angeles. Sosiră în 
dimineaţa în care Don Diego se dusese în trăsura sa la hacienda 
Pulido, luându-şi cu el şi ghitara. 

Călăreţii se opriră în faţa tavernei, iar hangiul aproape că i se 
opri inima pentru că nu fusese avertizat că venea guvernatorul şi 
se temea că acesta avea să intre în han înainte ca el să fi avut 
timp să facă curat. 

Insă guvernatorul nu se deranja să coboare din trăsură şi să 
intre în tavernă. Nu simţise niciodată că se putea încrede deplin 
în oamenii de vază din acest pueblo, fiind de părere că nu avea 
destulă putere asupra lor. 

Acum, urmărea cu atenţie cum se ducea vestea sosirii sale şi 
cum anumiți caballeros veneau într-un suflet pentru a-l 
întâmpina şi a-i ura bun venit. li ţinu minte pe cei care părură 
sinceri, cât şi pe cei care nu se grăbiră să îl salute şi observă că 
erau şi câţiva care lipseau. 

Le spuse că trebuia să ocupe mai întâi de treburile politice şi 
să ajungă numaidecât la presidio; după aceea, avea să accepte 
bucuros să fie oaspetele oricăruia dintre ei. Acceptă invitaţia 
unuia dintre caballeros şi îi porunci vizitiului să pornească. Işi 
aminti de scrisoarea căpitanului Ramón şi că nu îl văzuse pe Don 
Diego Vega în piaţă. 

Bineînţeles, sergentul Gonzales şi oamenii săi erau plecaţi pe 
urmele lui Señor Zorro, astfel încât, la intrarea în presidio, 
excelența sa fu întâmpinată de însuşi căpitanul Ramón, care îl 
salută grav, făcu o plecăciune, ordonându-i comandantului 
escortei să se instaleze în sediu şi să organizeze totul cum 
credea de cuviinţă şi să pună oameni de pază în cinstea 
guvernatorului. 

Căpitanul îl conduse pe guvernator în biroul său. 

— Care sunt noutăţile? zise guvernatorul. 

— Oamenii mei sunt pe urmele sale, excelenţă. Dar, aşa cum 
v-am scris, acest blestemat Señor Zorro are prieteni, o mulţime 
din câte am auzit. Sergentul meu mi-a raportat că l-a întâlnit de 


146 


două ori însoţit de o bandă de tovarăşi. 

— Trebuie desfiinţaţi, lichidaţi! strigă guvernatorul. Un astfel 
de om poate găsi adepţi, din ce în ce mai mulţi, poate ajunge 
atât de puternic încât să ne pună probleme mari. A mai comis 
alte atrocități? 

— Da, excelenţă. leri a fost biciuit un călugăr din San Gabriel 
şi Señor Zorro i-a ajuns din urmă pe drumul principal pe cei care 
depuseseră mărturie împotriva acestuia şi i-a biciuit, lăsându-i 
aproape fără suflare. Apoi, la asfinţit, a călărit până în pueblo şi l- 
a biciuit pe judecător, în timp ce soldaţii mei erau plecaţi în 
căutarea lui. Se pare că Señor Zorro ştie mereu unde sunt 
oamenii mei şi loveşte mereu acolo unde nu sunt soldaţii. 

— Oare asta înseamnă că are spioni de la care primeşte 
informaţii? 

— Se pare că da, excelenţă. Aseară au plecat după ticălosul 
acesta vreo treizeci de tineri caballeros şi nu au găsit nici urmă 
de el. S-au întors azi-dimineaţă. 

— A fost şi Don Diego în rândul lor? 

— Nu la plecare, dar când s-au întors era şi el printre ei. Se 
pare că li s-a alăturat la hacienda tatălui său. Aţi ghicit poate că 
mă refeream la familia Vega în rândurile pe care vi le-am scris. 
Acum sunt convins, excelenţă, că suspiciunile mele au fost 
eronate în ceea ce îi priveşte. Señor Zorro a intrat pe ascuns în 
casa lui Don Diego într-o seară când acesta era plecat din oraş. 

— Cum aşa? 

— Insă Don Carlos Pulido şi familia sa erau acolo. 

— Ha! In casa lui Don Diego? Ce înseamnă asta? 

— Este chiar amuzant, spuse căpitanul Ramón mustăcind. Am 
auzit că Don Alejandro i-a poruncit lui Don Diego să îşi găsească 
o soţie. Tânărul nu este genul care să curteze femeile. Este 
complet lipsit de viaţă. 

— II cunosc. Continuă! 

— Aşa că s-a dus direct la hacienda lui Don Carlos şi a cerut 
permisiunea de a-i face curte unicei sale fiice. Señor Zorro era 
undeva prin împrejurimi şi Don Diego, care pleca la hacienda sa 
cu treburi, l-a invitat pe Don Carlos să vină să stea în casa sa din 
pueblo, unde aveau să fie mai în siguranţă, până când se 
întorcea el. Familia Pulido nu l-a putut refuza, desigur. Se pare că 
Senior Zorro a venit după ei. 

— Fia! Spune mai departe! 

— Este amuzant că Don Diego i-a adus aici ca să îi ţină 
departe de ticăloşiile lui Señor Zorro, când ei sunt de fapt mână 


147 


în mână cu tâlharul. Amintiţi-vă că Señor Zorro a fost la hacienda 
Pulido. Un indian ne-a dat de veste că era acolo şi aproape că l- 
am prins. Chiar înainte să sosim noi luase cina. S-a ascuns într- 
un dulap şi a ieşit când nu mai eram decât eu acolo, pentru că 
oamenii mei se duseseră să îl caute pe domeniu. M-a străpuns în 
umăr pe la spate şi a fugit. 

— Ce nemernic de ultimă speţă! exclamă guvernatorul. Dar 
credeţi totuşi că Don Diego se va căsători cu Señorita Pulido? 

— Nu cred că avem de ce să ne facem griji în privinţa asta, 
excelenţă. Cred că tatăl lui Don Diego l-a făcut să se 
răzgândească. Probabil că i-a atras atenţia fiului său asupra 
faptului că Don Carlos nu este în grațiile excelenţei voastre. În 
orice caz, familia Pulido s-a întors la hacienda lor când a sosit 
Don Diego. Acesta a venit să mă vadă aici, la presidio, părând 
îngrijorat că l-aş fi considerat un trădător. 

— Mă bucur să aud asta. Familia Vega este deosebit de 
puternică. Nu ne-a legat niciodată o relaţie strânsă de prietenie, 
dar nici nu au făcut nimic împotriva mea, aşa că nu am de ce să 
mă plâng. Dar familia Pulido... 

— Chiar şi Señorita pare să îl ajute pe tâlhar, zise căpitanul 
Ramón. Mi l-a dat ca exemplu pentru curajul său sau ceea cea 
interpretat ea ca fiind curaj. Mi-a ridiculizat soldaţii. Don Carlos 
Pulido şi unii călugări îl protejează pe acest tâlhar notoriu, îi dau 
de mâncare şi de băut, îl ascund, îi trimit vorbă unde se găsesc 
oamenii mei. Familia Pulido ne zădărniceşte eforturile de 
prindere a nemernicului. Aş fi luat eu însumi măsurile necesare, 
dar m-am gândit că ar fi fost mai bine să vă spun ce se întâmplă 
şi să aştept decizia excelenţei voastre. 

— İn asemenea cazuri nu se poate lua decât o singură decizie, 
zise guvernatorul pe un ton superior. 

Indiferent cât de ales este neamul unui om sau care îi este 
poziţia, nu îşi poate trăda ţara fără să sufere consecinţele. 
Credeam că Don Carlos şi-a învăţat deja lecţia, dar se pare că m- 
am înşelat. Câţi oameni ai în presidio? 

— Câţiva care sunt bolnavi, excelenţă. 

— Curierul pe care l-ai trimis s-a întors cu escorta mea. 
Cunoaşte bine împrejurimile? 

— Desigur, excelenţă. Este repartizat aici de o vreme. 

— Atunci ne va servi drept ghid. Trimite chiar acum o jumătate 
din escorta mea la hacienda lui Don Carlos Pulido. Dă-le ordine 
să îl aresteze pe Don Carlos, să îl aducă aici şi să îl bage în 
închisoare. Asta sigur va fi o lovitură pentru sângele lui albastru! 


148 


M-am săturat de familia Pulido şi de atitudinea lor. 

— Şi cum rămâne cu aroganta doña, care m-a ridiculizat, dar 
cu trufaşa Señorta care mi-a tachinat soldaţii? 

— Ha! Ce idee bună! O să fie un exemplu pentru toţi cei de 
aici. Pune să fie închise şi ele! zise guvernatorul. 


149 


Capitolul 28 
ULTRAJUL 


Trăsura lui Don Diego abia se opri în faţa casei sale, când un 
detaşament de soldaţi trecu pe lângă el învăluindu-l într-un nor 
de praf. Nu îl recunoscu pe nici unul dintre cei pe care îi văzuse 
prin tavernă. 

— Ha! Au plecat forţe proaspete pe urma lui Señor Zorro? 
întrebă el pe cineva de lângă el. 

— Da, caballero, fac parte din escorta guvernatorului. 

— Guvernatorul este aici? 

— A sosit ceva mai devreme, caballero, s-a dus la presidio. 

— Bănuiesc că trebuie să fi primit veşti despre tâlhar, de i-au 
trimis la drum pe căldura asta şi prin praf. Se pare că este tare 
greu de prins ticălosul. Pe toţi sfinţii! Sunt sigur că dacă aş fi fost 
aici când a sosit guvernatorul ar fi acceptat să fie găzduit în casa 
mea. Acum, un alt caballero se va bucura de onoarea de a-i ţine 
companie excelenţei sale. Regret că nu am fost eu acela. 

Don Diego intră în casă şi cel cu care vorbise nu ştiu dacă să 
se îndoiască sau nu de sinceritatea ultimelor sale cuvinte. 

Conduşi de curier, care ştia drumul, detaşamentul de soldaţi 
galopă de-a lungul lui El Camino Real şi ajunse pe drumeagul 
care ducea spre casa lui Don Carlos. Se purtau la fel cum ar fi 
făcut-o dacă ar fi fost vorba de prinderea unui hoţ oarecare. Se 
despărţiră în dreptul aleii de intrare a trăsurilor distrugând 
straturile de flori ale Dofei Catalina şi băgând spaima în găini. 
Inconjurară casa în numai câteva clipe. 

Don Carlos stătea pe verandă în locul său obişnuit, pe 
jumătate adormit şi nu observă că se apropiau soldaţii decât 
când auzi zgomotul de copite. Se ridică imediat alarmat, 
întrebându-se dacă soldaţii veniseră din nou după Señor Zorro. 

Trei dintre ei descălecară în faţa scării, iar sergentul care îi 
conducea înainta scuturându-şi uniforma de praf. 

— Don Carlos Pulido? întrebă el tare. 

— Da, eu sunt, Señor. 

— Am ordine să vă arestez. 

— Să mă arestaţi! strigă Don Carlos. Cine a dat aceste ordine? 

— Excelenţa sa guvernatorul. Este în Reina de Los Angeles, 
Señor. 


150 


— Şi care sunt acuzaţiile? 

— Inaltă trădare şi ajutarea inamicilor ţării! 

— Este imposibil! strigă Don Carlos. Eu să fiu acuzat de 
trădare când sunt o victimă a opresiunii, eu care nu am ridicat un 
deget împotriva celor de la putere? Care sunt detaliile acestor 
acuzaţii? 

— Asta îl veţi întreba pe judecător, Señor. Tot ce ştiu este că 
trebuie să vă arestez. 

— Vreţi să plec cu voi? 

— V-o cer, Señor. 

— Provin dintr-o familie nobilă, caballero... 

— Trebuie să ascult ordinele! 

— Nu sunt creditat că mă voi prezenta de bună voie la proces? 
Pe de altă parte poate că audierea va avea loc chiar azi. Cu atât 
mai bine, voi lămuri situația cât de curând. Mergem la presidio? 

— Eu mă voi duce la presidio după ce îmi voi încheia misiunea. 
Dumneavoastră mergeţi la închisoare, spuse sergentul. 

— La închisoare? strigă Don Carlos. Aţi îndrăzni să faceţi aşa 
ceva? Sunteţi în stare să trimiteţi un caballero într-o închisoare 
mizeră? Să-l puneţi la un loc cu indienii îndărătnici şi hoţii 
ordinari? 

— Trebuie să ascult ordinele, Señor. Pregătiţi-vă să ne însoţiţi 
chiar acum! 

— Trebuie să îi dau servitorului meu indicaţii în ceea ce 
priveşte administrarea casei. 

— Vin cu dumneavoastră, Señor. 

Don Carlos se făcu roşu ca focul. Strânse pumnii şi îl privi 
drept în faţă pe sergent. 

— Fiecare cuvânt de-al tău este o nouă insultă! strigă el. 
Credeţi că voi fugi ca un criminal? 

— Trebuie să ascult ordinele, Señor. 

— Lăsaţi-mă măcar să le anunţ pe soţia şi pe fiica mea fără să 
fiu supravegheat de un străin. 

— Soţia dumneavoastră se numeşte Doña Catalina Pulido? 

— Da. 

— Am ordin să o arestez şi pe dânsa, Señor. 

— Nemernicule! strigă Don Carlos. Vrei să te atingi de o 
doamnă? Vrei să o scoţi cu forţa din propria ei casă? 

— Acestea sunt ordinele pe care le-am primit. Şi dânsa este 
acuzată de înaltă trădare şi ajutare a inamicilor ţării. 

— Cerule! Este prea mult! Mă voi lupta cu tine şi cu oamenii 
tăi până la ultima suflare! 


151 


— Va fi o luptă scurtă, Don Carlos, dacă intenţionaţi să vă 
opuneţi. Eu doar îmi îndeplinesc ordinele. 

— lubita mea soţie să fie arestată ca o indiancă de rând! ŞI 
sub ce acuzaţii! Unde o veţi duce, sergent? 

— La închisoare! 

— Pe soţia mea, în locul acela respingător? Nu mai există 
dreptate în ţara asta? Este o doamnă rafinată cu sânge nobil... 

— De ajuns, Señor. Ordinele sunt ordine şi le voi urma aşa 
cum se cuvine. Sunt soldat şi îmi ascult superiorii. 

In clipa aceea, Dona Cătălina apăru în fugă pe verandă, pentru 
că ascultase discuţia de lângă uşă. 

Deşi era foarte palidă avea o expresie inconfundabilă de 
mândrie. Se temea că Don Carlos ar fi putut să îl atace pe 
sergent şi că ar fi putut fi rănit sau ucis dacă ar fi făcut-o, ştia că 
în orice caz ar fi însemnat o acuzaţie în plus. 

— Ai auzit? întrebă Don Carlos. 

— Am auzit. Este mai mult decât persecuție. Nu mă voi cobori 
la nivelul acestor soldaţi pentru a mă contrazice cu ei, care doar 
îşi fac datoria. Dragul meu soţ, un Pulido este un Pulido chiar şi 
într-o închisoare mizeră. 

— Dar umilinţa! strigă Don Carlos. Ce înseamnă toate astea? 
Unde vom ajunge? Fiica noastră va rămâne singură aici cu 
servitorii. Nu avem rude, nu avem prieteni... 

— Fiica dumneavoastră se numeşte Sefiorita Lolita Pulido? 
întrebă sergentul. Dacă da, nu vă întristaţi, Señor, pentru că nu 
veţi fi despărțiți. Am ordin să o arestez şi pe fiica 
dumneavoastră. 

— Sub ce acuzaţii? 

— Aceleaşi, Señor. 

— Şi ai fi în stare să o trimiţi la... 

— Inchisoare! 

— O fată nevinovată, delicată şi dintr-o familie de seamă? 

— Acestea sunt ordinele, Señor, zise sergentul. 

— Fie ca Cerul să îl trăsnească pe cel care le-a dat! strigă Don 
Carlos. Mi-au luat averea şi pământurile. Mi-au umplut de ruşine 
numele. Dar, Slavă Domnului, mândria nu vor putea să ne-o ia 
niciodată! 

În momentul acela Don Carlos, fulgerând din priviri, o luă de 
braţ pe soţia sa şi se îndreptă spre uşa de la intrare, urmat 
îndeaproape de sergent. O anunţă pe Lolita de cele întâmplate, 
aceasta rămase fără cuvinte pentru câteva clipe şi apoi izbucni în 
hohote de plâns. Cât de curând îşi aminti că era o Pulido şi îşi 


152 


şterse lacrimile de pe chipul ei frumos, strânse buzele privindu-l 
cu dispreţ pe sergent şi se dădu puţin la o parte când acesta se 
apropie de ea. 

Servitorii traseră trăsura în faţa casei şi Don Carlos, soţia şi 
fiica sa urcară şi astfel începu drumul umilitor până în pueblo. 

Deşi inimile le erau profund îndurerate, nici unul dintre 
membrii Pulido nu o arăta. Ţineau capul sus şi privirea înainte, 
pretinzând că nu auzeau tachinările în şoaptă ale soldaţilor. 

Trecură pe lângă alte trăsuri care erau înghesuite pe marginea 
drumului din cauza detaşamentului, şi oamenii îi priviră uimiţi 
însă nu spuseră nimic. Unii îi priviră cu tristeţe, alţii zâmbiră când 
văzură că aveau necazuri, pentru că întâlniră şi oameni care erau 
de partea guvernatorului cât şi oameni cinstiţi care detestau 
nedreptatea. 

Ajunseră până la urmă la intrarea în Reina de Los Angeles 
unde îi aşteptau noi jigniri. Guvernatorul era hotărât să îi 
umilească până în pânzele albe şi trimisese soldaţii să 
răspândească vestea şi să le dea bani indienilor şi ţăranilor ca să 
îşi bată joc de prizonieri când aveau să sosească. Guvernatorul 
voia să dea o lecţie ca să se asigure că celelalte familii nobile nu 
aveau să se întoarcă împotriva lui şi dorea să lase impresia că 
familia Pulido era urâtă de toate păturile societăţii. 

La marginea pieţei dădură piept cu mulţimea. Se strigau 
cuvinte grosolane şi batjocoritoare, unele dintre ele nu erau 
deloc potrivite pentru urechile unei domnişoare delicate. Don 
Carlos era roşu de furie, iar Dona Cătălina avea lacrimi în ochi. 
Lolitei îi tremurau buzele, însă în afară de asta nu dădeau nici un 
semn că ar fi auzit ce se spunea afară. j 

Soldații avură grijă să traverseze piața cât mai încet. In pragul 
tavernei se strânseseră nişte netrebnici care băuseră vin pe 
cheltuiala guvernatorului şi care începură să facă şi ei gălăgie. 

Unul dintre cei din urmă aruncă spre trăsură cu noroi şi îl 
nimeri pe Don Carlos pe piept, însă acesta refuză să dea atenţie 
acestui incident. O ţinea cu un braţ pe Dona Cătălina şi cu 
celălalt pe fiica sa, parcă pentru a le proteja atât cât putea şi se 
uita fix înainte. 

Erau de faţă şi câţiva oameni din familii de seamă, dar aceştia 
nu luară parte la agitația care se stârnise. Unii dintre ei erau de 
aceeaşi vârstă cu Don Carlos şi asta le trezea o ură înzecită, 
pasivă faţă de guvernator. 

Alţii erau tineri, sângele le clocoti în vene când o priviră pe 
Doña Catalina cu chipul îndurerat şi îşi imaginară cum s-ar fi 


153 


simţit dacă ar fi fost mamele lor în locul ei, priviră chipul gingaş 
al Lolitei şi se gândiră cum ar fi fost dacă le-ar fi fost soră sau 
logodnică. 

Câţiva tineri caballeros se uitară pe furiş unii la alţii şi deşi nu 
se vorbiseră se întrebau acelaşi lucru: dacă Señor Zorro avea să 
afle de asta şi dacă avea să trimită vorbă unuia dintre ei pentru a 
reuni liga. 

Trăsura se opri într-un sfârşit în faţa închisorii, iar gloata de 
ţărani şi indieni care strigau injurii o înconjură din toate părţile. 
Sergentul descăleca şi îi obligă să coboare pe Don Carlos, soţia şi 
fiica sa. 

In timp ce urcară treptele până la uşă fură înghiontiţi de tot 
felul de beţivi şi mişei. Unii aruncară iar cu noroi spre Doña 
Catalina şi îi murdăriră rochia. Dacă mulţimea se aştepta la o 
izbucnire din partea bătrânului caballero avură parte de o mare 
dezamăgire. Don Carlos îşi ţinu capul sus, ignorându-i pe cei care 
încercau din răsputeri să îl chinuie şi astfel le conduse pe 
doamnă şi pe domnişoară până la uşă. 

Sergentul ciocăni cu mânerul greu al săbiei sale. Se deschise o 
ferestruică dincolo de care apăru chipul hâd al temnicerului, care 
zâmbea răuvoitor. 

— Ce avem noi aici? întrebă el. 

— Trei prizonieri acuzaţi de trădare, răspunse sergentul. 

Uşa se deschise la perete. Mulțimea aclamă şi strigă cuvinte 
batjocoritoare pentru o ultimă dată înainte ca uşa să fie încuiată 
după cei trei. 

Temnicerul îi conduse printr-o sală în care domnea un aer 
funest şi deschise o altă uşă. 

— Intraţi! le porunci el. 

Prizonierii fură azvârliţi înăuntru şi cineva închise şi baricadă 
uşa după ei. Incercară să îşi acomodeze ochii cu întunericul. 
Puțin câte puţin reuşiră să distingă două ferestre, nişte bănci şi 
nişte delicvenţi adormiţi pe lângă pereţi. 

Nici măcar nu li se oferise privilegiul de a avea o celulă curată 
în care să fie singuri. Don Carlos, soţia şi fiica sa fuseseră băgaţi 
în aceeaşi celulă cu scursurile oraşului, cu hoţi şi beţivi, femei 
uşoare şi indieni răzvrătiți. 

Se aşezară pe o bancă dintr-un colţ al camerei, cât mai 
departe de ceilalţi. Atunci, Doña Catalina şi fiica sa dădură frâu 
liber lacrimilor. Şi pe obrazul bătrânului se prelinseră lacrimi 
amare, străduindu-se din răsputeri să le oprească. 

— Ce n-aş da ca Don Diego Vega să fie acum ginerele meu! 


154 


spuse Don Carlos încet. 

Fiica sa îl strânse de braţ. 

— Ştii, tată, poate ne va veni în ajutor un prieten, şopti ea. 
Poate că bruta care este responsabilă pentru suferinţa noastră 
va fi pedepsită! 

Señorita avea imaginea lui Señor Zorro în faţa ochilor şi avea 
foarte mare încredere în cel căruia îi dăruise inima. 


155 


Capitolul 29 
DON DIEGO ESTE BOLNAV 


La o oră după ce Don Carlos Pulido şi familia sa fuseseră 
închişi, Don Diego Vega urcă încet panta către presidio, îmbrăcat 
cât se poate de ceremonios, pentru a se duce să îi ureze bun 
venit excelenţei sale guvernatorul. 

Mergea relaxat, uitându-se când într-o parte, când în alta ca şi 
cum ar fi admirat dealurile din jur şi chiar se opri să se uite la o 
floare de la marginea drumului. Purta sabie, cea mai distinsă, cu 
mânerul bogat decorat, iar în mâna dreaptă avea o batistă 
transparentă de dantelă, pe care o flutura din când în când cu 
preţiozitate şi cu care îşi atingea la intervale regulate vârful 
nasului. 

Făcu două, trei plecăciuni ceremonioase către nişte caballeros 
care trecură pe lângă el, însă nu vorbi cu nici unul dintre ei mai 
mult decât o cerea eticheta şi nici aceştia nu păreau dornici de 
conversaţie. 

Motivul reticenţei lor era faptul că îşi amintiseră că Don Diego 
Vega îi făcea curte fiicei lui Don Carlos şi se întrebau cum avea 
să reacționeze când avea să afle că aceasta fusese închisă odată 
cu părinţii ei. Nu doreau să discute cu el despre acest subiect 
pentru că se temeau că nu aveau să îşi poată ascunde 
sentimentele şi că vorbele lor ar fi putut fi interpretate ca dovezi 
de înaltă trădare. 

Don Diego ajunse în faţa uşii presidio-ului şi sergentul care era 
de pază le atrase atenţia soldaţilor asupra noului venit, 
salutându-l pe Vega aşa cum se cuvenea, dat fiind statutul 
acestuia. Don Diego îi răspunse zâmbind, îi făcu cu mâna şi 
merse mai departe spre biroul comandantului, unde excelența sa 
primea caballeros asemeni lui, care voiau să îl viziteze şi să îşi 
exprime loialitatea. 

II salută pe guvernator, alegându-şi cuvintele cu grijă, făcu o 
plecăciune în faţa mâinii acestuia şi apoi luă loc pe scaunul pe 
care acesta avusese amabilitatea să i-l indice. 

— Don Diego Vega, spuse guvernatorul, mă bucur nespus că 
ai venit să mă vezi, pentru că în ziua de azi oamenii din funcţii 
înalte trebuie să ştie cine le este prieten şi cine nu. 

— AŞ fi venit mai devreme dacă nu aş fi fost plecat din oraş 


156 


când aţi sosit, zise Don Diego. Excelenţă, intenţionaţi să 
rămâneţi pe o perioadă îndelungată în Reina de Los Angeles? 

— Voi rămâne până când va fi ucis sau prins tâlharul acesta 
cunoscut sub numele de Señor Zorro, spuse guvernatorul. 

— Cerule! Chiar nu mă pot duce nicăieri fără să aud 
pomenindu-se numele acestui ticălos? strigă Don Diego. De zile 
întregi numai despre el aud vorbindu-se. Mă duc să petrec o 
noapte în casa unui călugăr şi mă trezesc la uşă cu un 
detaşament de soldaţi care îl urmăreau pe Señor Zorro. Mă 
retrag la hacienda tatălui meu pentru a găsi puţină linişte şi pace 
şi ni se alătură un detaşament de caballeros care voiau să îi dea 
de urmă aceluiaşi Señor Zorro. Agitate vremuri! Cei care au o 
afinitate pentru muzică şi poezie nu mai au ce căuta în această 
epocă! 

— Imi pare rău că ţi-a fost tulburată liniştea, spuse 
guvernatorul râzând. Dar sper ca individul să fie prins cât de 
curând, ceea ce va însemna că nu te va mai deranja ca până 
acum. Căpitanul Ramón i-a chemat înapoi pe sergent şi pe 
oamenii săi. Eu am venit cu o escortă de douăzeci de soldaţi. Aşa 
că avem un număr mare de oameni care să îi vină de hac 
Blestemului din Capistrano când îşi va face din nou apariţia. 

— Tot ce putem să sperăm este ca deznodământul să fie cel 
dorit, spuse Don Diego. 

— Cei de la putere sunt confruntaţi cu tot felul de dificultăţi, 
continuă guvernatorul. Un exemplu bun este ce am fost nevoit să 
fac chiar astăzi! Am fost obligat să trimit la închisoare un domn 
cu sânge nobil, pe soţia acestuia şi pe gingaşa lor fiică. Dar ţara 
trebuie apărată cu orice preţ. 

— Bănuiesc că vă referiţi la Don Carlos Pulido şi la familia sa. 

— Intocmai, caballero. 

— Ştiţi, acum că mi-aţi adus aminte de ei, trebuie să vă spun 
ceva în privinţa aceasta, zise Don Diego. Mi-e teamă că onoarea 
mi-ar putea fi pusă în pericol. 

— Dar, caballero, cum se poate aşa ceva? 

— Tatăl meu mi-a ordonat să îmi găsesc o soţie şi să mă aşez 
la casa mea. Acum câteva zile i-am cerut lui Don Carlos Pulido 
permisiunea de a-i face curte fiicei sale. 

— Ha! Am înţeles! Dar nu eşti logodit cu Señorita, nu-i aşa? 

— Nu încă, excelenţă. 

— Atunci, onoarea îţi este intactă din câte îmi dau eu seama, 
Don Diego. 

— Dar am peţit-o. 


157 


— Don Diego, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că nu a mers mai 
departe toată povestea. Gândeşte-te cum ar fi fost dacă acum ai 
fi făcut parte din această familie! Cât despre însurătoare, vino cu 
mine în nord, la San Francisco de Asis, caballero, unde 
domnişoarele sunt mult mai încântătoare decât aici în sud. 
Interesează-te de cele cu sânge albastru şi spune-mi pe care 
dintre ele o preferi şi îţi garantez că Señorita pe care o vei alege 
va accepta bucuroasă să fie soţia ta. Mai mult, îţi garantez că va 
fi dintr-o familie loială ţării şi că nu va fi o legătură ruşinoasă. O 
să-ţi găsim o soţie potrivită, caballero. 

— lertaţi-mă, dar nu credeţi că aţi luat nişte măsuri poate prea 
aspre când aţi pus să fie închis Don Carlos şi familia sa? întrebă 
Don Diego, scuturându-şi praful de pe mânecă. 

— Am considerat că a fost necesar, Señor. 

— Credeţi că astfel veţi fi mai iubit, excelenţă? 

— Indiferent de aspectul acesta, trebuie să îmi servesc patria. 

— Nobilii detestă când se întâmplă astfel de lucruri şi s-ar 
putea să existe nemulțumiri, îl avertiză Don Diego. Aş regreta ca 
excelența voastră să facă o mişcare greşită în acest sens. 

— Şi ce ai vrea să fac? întrebă guvernatorul. 

— Arestaţi-i la domiciliu pe Don Carlos, pe soţia şi fiica sa dacă 
doriţi, dar nu îi ţineţi în închisoare. Nu este nevoie, nu vor fugi. 
Judecaţi-i ca pe nişte oameni de seamă ce sunt. 

— Eşti foarte îndrăzneţ, caballero. 

— Cerule, sper că nu am vorbit peste măsură? 

— Ar fi mai bine să laşi aceste lucruri în seama noastră, a celor 
puţini cărora li se acordă controlul asupra lor, spuse 
guvernatorul. Cu toate acestea înţeleg de ce nobilii ar putea fi 
nemulţumiţi că un don este trimis la închisoare, cât şi să le vadă 
pe soţia şi fiica sa împărtăşindu-i soarta, dar în cazul acesta se 
cere o... 

— Mă tem că nu ştiu exact despre ce caz este vorba, spuse 
Don Diego. 

— Ha! Poate că te vei răzgândi când vei afla detaliile. Chiar tu 
ai vorbit despre Señor Zorro. Ce ai zice dacă ţi-aş spune că 
tâlharul a fost adăpostit, apărat şi hrănit de Don Carlos Pulido? 

— Incredibil! 

— Şi că Doña Catalina este părtaşă la trădare? Dar dacă ţi-aş 
spune că frumoasa Señorita şi-a exprimat trădarea în cuvinte şi 
s-a implicat într-o conspirație împotriva statului? 

— Este de neconceput! strigă Don Diego. 

— Cu câteva zile în urmă, Señor Zorro a fost într-o seară la 


158 


hacienda Pulido. Comandantul a fost anunţat de un indian fidel 
statului. Don Carlos l-a ajutat pe bandit, păcălindu-i pe soldaţi, l-a 
ascuns în dulap şi când căpitanul Ramón a rămas singur, tâlharul 
a ieşit din dulap, l-a atacat mişeleşte pe la spate şi l-a rănit. 

— Pe toţi sfinţii! 

— Şi cât timp tu erai plecat şi familia Pulido erau oaspeţii tăi, 
caballero. Señor Zorro a fost în casa ta şi căpitanul Ramón l-a 
găsit vorbind cu Señorita. lar Señorita l-a strâns de braţ pe 
căpitanul Ramón şi nu i-a dat pace dându-i astfel timp tâlharului 
să scape! 

— Este mai presus de orice închipuire! exclamă Don Diego. 

— Căpitanul Ramón mi-a prezentat o mulţime de motive 
pentru a-i suspecta. Acum te mai miri că i-am băgat în 
închisoare? Dacă i-aş fi arestat la domiciliu ar fi scăpat negreşit 
pentru că acest Señor Zorro le-ar fi sărit imediat în ajutor. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi, excelenţă? 

— li voi ţine închişi până când soldaţii mei îl vor prinde pe 
ticălos. II voi obliga să mărturisească totul şi să declare că i-au 
fost complici, iar apoi va fi procesul. 

— Agitate vremuri! se plânse Don Diego. 

— Fiind un om loial - şi sper eu un admirator al meu şi al 
politicii mele - ar trebui să te bucuri de prinderea duşmanilor 
ţării. 

— Dar mă bucur! V-o spun cu mâna pe inimă! Sunt de părere 
că ar trebui pedepsiţi toţi duşmanii adevăraţi ai ţării. 

— Mă bucur să te aud spunând asta, caballero! strigă 
guvernatorul, întinse mâna peste birou şi strânse mâna lui Don 
Diego cu patimă. 

Mai discutară o vreme fără să ajungă la nici o concluzie şi apoi 
Don Diego plecă, pentru că mai erau alţii care aşteptau să îl vadă 
pe guvernator. După ce Don Diego ieşi din birou, guvernatorul se 
uită la căpitanul Ramón şi zâmbi. 

— Ai dreptate, comandante, zise el. Un astfel de om nu poate 
fi trădător. Ar fi un efort prea mare pentru el chiar să se 
gândească la trădare. Ce om! Cred că l-a scos din minţi pe tatăl 
său, care nu m-aş mira să fi mers şi pe cărbuni încinşi pe vremea 
lui! 

Don Diego cobori dealul încet, salutând trecătorii şi oprindu-se 
să privească floricica de la marginea drumului. La intrarea în 
piaţă întâlni un tânăr caballero pe care se bucura să îl poată 
numi prieten, unul dintre cei care petrecuseră noaptea la 
hacienda lui Don Alejandro. 


159 


— Ha! Don Diego, bună ziua! strigă el. Apoi cobori vocea şi se 
apropie de el: Ai primit cumva un mesaj de la cel pe care îl 
numim conducătorul ligii „Răzbunătorii”? 

— Nu, aşa cum te văd şi cum mă vezi! zise Don Diego. Dar de 
ce să îmi fi trimis? 

— Povestea cu familia Pulido. Este o afacere ultragioasă. Unii 
dintre noi se întrebau dacă şeful nostru nu intenţionează să facă 
ceva în acest sens. Speram să primim un mesaj. 

— Pe toţi sfinţii! Eu sper să nu! zise Don Diego. N-aş putea 
îndura o asemenea aventură astă-seară. Sincer să fiu, am o 
durere înfiorătoare de cap şi mă tem că sunt puţin febril. Cred că 
va trebui să chem un doctor. Am şi frisoane pe şira spinării. Se 
pare că nu voi scăpa fără să fac febră, nu-i aşa? În timpul siestei 
m-a durut  dintr-odată piciorul stâng, chiar deasupra 
genunchiului. Trebuie să fie din cauza vremii! 

— Să sperăm că nu este nimic grav, râse prietenul său şi apoi 
traversă grăbit piaţa. 


160 


Capitolul 30 
SEMNUL VULPII 


— La o oră de la lăsarea nopţii, un indian îl căută pe unul 
dintre caballeros pentru a-i spune că un domn dorea să îi 
vorbească numaidecât şi că era evident că era vorba despre 
cineva foarte bogat pentru că îi dăduse un galben pentru a duce 
mesajul, când ar fi putut să îi dea o palmă după ceafă; mai mult, 
acest domn misterios avea să aştepte pe drumul către San 
Gabriel şi pentru a se asigura că avea să vină, acesta îi ceruse 
indianului să-i spună că era o vulpe prin împrejurimi. 

— O vulpe! Este Señor Zorro! se gândi cavalerul şi apoi îi dădu 
şi el un galben indianului, lăsându-l în culmea fericirii. 

Se duse imediat la locul întâlnirii şi îl găsi pe Señor Zorro 
călare pe armăsarul său superb, cu chipul ascuns în spatele 
măştii şi pelerina strânsă în jurul trupului. 

— Anunţă-i şi pe ceilalţi, caballero, zise Señor Zorro. Vreau ca 
toţi cei care îmi sunt loiali şi vor să se comporte ca atare să vină 
la miezul nopţii în valea îngustă din spatele dealului. Ştii locul? 
Și? Vă voi aştepta acolo. 

Apoi, Sefior Zorro se întoarse şi dispăru în noapte, iar 
cavalerul se întoarse şi el în pueblo şi le dădu de veste celor pe 
care ştia că se putea baza, spunându-le să îi anunţe şi ei la 
rândul lor pe ceilalţi membrii ai ligii. Unul se duse la Don Diego, 
însă despensero-ul îi zise că acesta avea febră şi că se retrăsese 
în camera sa, lăsând vorbă că îl va jupui de viu pe servitorul care 
va intra fără să îl fi chemat el personal. 

Cu ceva timp înainte să se facă miezul nopţii, cavalerii 
începură să plece pe furiş din pueblo, unul câte unul, călare pe 
cei mai buni armăsari şi înarmaţi cu săbii şi pistoale. Toţi aveau 
la ei câte o mască pe care puteau să şi-o pună foarte repede, 
acesta fiind unul dintre aspectele pe care le stabiliseră încă de la 
hacienda lui Don Alejandro. 

Oraşul ar fi fost cufundat în totalitate în beznă, dacă nu ar fi 
fost luminată taverna, unde o parte dintre oamenii din escorta 
excelenţei sale petreceau cu soldaţii din pueblo. Sergentul Pedro 
Gonzales se întorsese cu tovarăşii săi chiar înainte de lăsarea 
serii, bucuros că abandonase o pistă falsă şi sperând ca 
următoarea să fie cea bună. 


161 


Cei din tavernă coborâseră dealul dinspre presidio, iar unii îşi 
lăsaseră acolo caii neînşeuaţi, fiind convinşi că nu aveau să îl 
întâlnească pe Señor Zorro în acea seară. Hangiul gras era foarte 
ocupat pentru că soldaţii din nord aveau mulţi bani la ei şi nu 
erau deloc zgârciţi. Sergentul Gonzales, care era în centrul 
atenţiei, ca de obicei, povestea cu lux de amănunte ce i-ar fi 
făcut acestui Señor Zorro dacă Cerul i-ar fi răspuns la rugăciuni şi 
l-ar fi scos în calea lui. 

Luminile erau aprinse şi în camera mare din presidio pentru că 
unii dintre soldaţi se retrăseseră deja. 

Un alt loc unde mai ardeau încă lumânările era casa în care 
era găzduit guvernatorul, însă restul oraşului era învăluit în 
noapte şi oamenii dormeau. 

In închisoare nu era aprinsă decât o singură lumânare care 
ardea în birou, unde stătea de pază un bărbat pe jumătate 
adormit. Temnicerul se culcase. Prizonierii gemeau pe băncile 
rigide din celulă. 

Don Carlos Pulido stătea în faţa unei ferestre, privind stelele, 
iar soţia şi fiica sa stăteau ghemuite pe o bancă lângă el, 
neputând să doarmă într-un asemenea loc. 

Cavalerii îl găsiră pe Señor Zorro aşteptându-i aşa cum 
promisese, însă fu oarecum distant şi abia dacă spuse două 
cuvinte înainte să vină toţi. 

— Lipseşte cineva? întrebă el. 

— Numai Don Diego Vega, răspunse un tânăr. Este bolnav şi 
are febră, Señor. 

Toţi cavalerii râseră în barbă pentru că bănuiau că boala de 
care suferea se numea laşitate. 

— Din câte am înţeles, intuiţi care îmi sunt intenţiile, zise 
Señor Zorro. Ştim cu toţii ce s-a întâmplat cu Don Carlos şi cu 
familia sa. Ştim că sunt acuzaţi pe nedrept şi chiar dacă nu ar fi 
fost aşa, nu ar fi trebuit să fie trimişi la închisoare şi puşi la un 
loc cu toţi beţivii şi hoţii de rând. Gândiţi-vă la soţia şi fiica sa, 
nişte fiinţe delicate într-un asemenea loc! Gândiţi-vă! Şi toate 
astea se întâmplă pentru că Don Carlos nu este bine văzut de 
guvernator! Sunteţi de părere că trebuie să facem ceva? Dacă 
nu, mă voi descurca singur! 

— Să-i salvăm! zise un caballero şi ceilalţi murmurară în semn 
de aprobare. Aveau ocazia mult aşteptată de a cunoaşte riscul şi 
aventura şi de a face şi o faptă bună pe deasupra. 

— Trebuie să intrăm în pueblo pe nesimţite, spuse Señor 
Zorro. Este o noapte fără lună şi vom trece neobservaţi dacă 


162 


vom fi cu băgare de seamă. Ne vom apropia de închisoare 
dinspre sud. Fiecare va avea o sarcină exactă. Unii vor înconjura 
clădirea ca să dea de veste dacă vine cineva. O parte dintre voi 
vor trebui să fie pregătiţi să le ţină piept soldaţilor dacă se va da 
alarma, în timp ce alţii vor intra în închisoare cu mine, și îi vor 
salva pe prizonieri. 

— Este un plan excelent, spuse unul dintre ei. 

— Acesta este doar începutul. Don Carlos este un om mândru 
şi după ce va cântări situaţia s-ar putea să refuze să fie salvat. 
Nu putem permite să se întâmple aşa ceva. Câţiva dintre voi îl 
vor scoate cu forţa din clădire. Alţii o vor însoţi pe Doña Catalina. 
Eu mă voi îngriji de Señorita Lolita. Astfel vor fi din nou liberi! Dar 
ce facem după aceea? 

Auzi şoapte, dar nimeni nu dădu un răspuns clar aşa că le 
spuse în continuare care era planul. 

— Vom călări cu toţii până la drumul principal, puţin mai încolo 
de unde suntem acum, zise el. lar când vom ajunge acolo ne 
vom despărţi. Cei care se vor îngriji de Doña Catalina vor pleca 
direct spre hacienda lui Don Alejandro Vega, unde va putea fi 
adăpostită în secret şi unde soldaţii guvernatorului se vor gândi 
de două ori înainte să îi calce pragul şi să o captureze. Cei care îl 
vor însoţi pe Don Carlos vor pleca spre Pala şi la vreo 
cincisprezece kilometri de pueblo îi vor aştepta doi indieni de 
încredere pe care îi veţi recunoaşte după semnul vulpii. Îl veţi 
lăsa pe Don Carlos în seama indienilor care se vor îngriji de el. 
După aceea, fiecare dintre voi se va duce încet spre casă, singur, 
va da orice explicaţie doreşte şi va fi cât se poate de prudent. 
Intre timp eu o voi fi condus pe Señorita într-un loc sigur. O va 
adăposti bătrânul Fray Felipe, un om în care ne putem încrede, 
care o va ascunde dacă vor sosi soldaţii. Apoi, vom aştepta să 
vedem care va fi reacţia guvernatorului. 

— Ce reacţie ar putea să aibă? întrebă un caballero. Mai mult 
ca sigur că va pune să fie căutaţi. 

— Trebuie să aşteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile, 
zise Señor Zorro. Sunteţi gata? 

Tinerii îl asigurară că erau pregătiţi şi după ce Señor Zorro 
împărţi sarcinile plecară din micuța vale şi călăriră încet şi cu 
grijă în jurul oraşului pentru a intra dinspre sud. 

Auziră soldaţii strigând şi cântând în tavernă, văzură luminile 
aprinse la presidio şi se apropiară fără zgomot de închisoare, doi 
câte doi. 

La puţin timp după aceea clădirea fu înconjurată. Apoi, Señor 


163 


Zorro şi încă patru tovarăşi descălecară şi se duseră la uşa de la 
intrare. 


164 


Capitolul 31 
ELIBERAREA 


Señor Zorro bătu la uşă cu mânerul săbiei. Auzi pe cineva 
mişcându-se; mai auzi paşi pe podeaua de piatră şi cât de 
curând se văzu o lumină printre crăpăturile uşii şi se deschise 
ferestruica dincolo de care apăru chipul somnoros al paznicului. 

— Ce doriţi? întrebă el. 

Señor Zorro băgă ţeava pistolului pe ferestruică aţintindu-l 
direct asupra paznicului, astfel încât acesta nu mai putea să 
închidă uşiţa. 

— Deschide, dacă vrei să apuci ziua de mâine! Deschide, dar 
să nu cumva să scoţi un sunet! porunci Señor Zorro. 

— Poftim? Ce-i asta? 

— Señor Zorro nu spune ceva de două ori! 

— Pe toţi sfinţii... 

— Deschide, nefericitule, sau ia-ţi adio de la viaţă! 

— Des... deschid acum. Nu trageţi, stimate Señor Zorro! Sunt 
un amărât de paznic, nu un luptător! Vă rog eu, nu trageţi! 

— Deschide imediat! 

— Imediat ce bag cheia în broască, stimate Señor Zorro! 

II auziră căutând prin legătura de chei, apoi întorcând una din 
ele în broască şi uşa masivă se deschise la perete. 

Señor Zorro şi cei patru care îl însoțeau năvăliră înăuntru, 
trântiră uşa şi o încuiară la loc. Paznicul se trezi cu un pistol la 
tâmplă şi era pe cale să cadă în genunchi în faţa acestor bărbaţi 
mascaţi dacă unul dintre ei nu l-ar fi ridicat atunci de păr. 

— Unde doarme cel care răspunde de văgăuna asta mizeră? 
întrebă Señor Zorro. 

— In camera aceea, Señor 

— Şi unde sunt Don Carlos Pulido şi familia sa? 

— In celula mare, Señor 

Señor Zorro le făcu un semn celorlalţi, traversă camera şi 
deschise furtunos uşa de la dormitorul temnicerului. Acesta 
stătea deja în capul oaselor pentru că auzise zgomotele din 
camera alăturată şi încremeni de frică în clipa în care lumina 
lumânărilor dezvălui silueta tâlharului. 

— Nu mişca, Señor! îl preveni Zorro. Dacă scoţi un sunet, eşti 
mort! Ţi-o spune Señor Zorro! 


165 


— Doamne păzeşte... 

— Unde sunt cheile de la celule? 

— Pe... pe masă, Señor. 

Señor Zorro le luă şi apoi se năpusti asupra temnicerului. 

— Intinde-te! îi porunci. Pe burtă, nemernicule! 

Serior Zorro sfâşie câteva fâşii dintr-o plapumă şi îl legă de 
mâini şi de picioare punându-i şi căluş. 

— Pentru a rămâne în viaţă, spuse Zorro, trebuie să nu te 
mişti de aici, să nu scoţi un sunet până ce nu va fi trecut o vreme 
după ce vom fi plecat de aici: Te las pe tine să stabileşti această 
perioadă de timp. 

Apoi, se întoarse în biroul principal, le făcu semn celorlalţi şi îi 
conduse de-a lungul sălii cu aer funest. 

— Care din ele? îl întrebă pe paznic. 

— A doua, Señor. 

Se duseră la uşă, Señor Zorro o descuie şi o deschise la 
perete. Il obligă pe paznic să ridice lumânarea şi să facă lumină. 

Tâlharul rămase cu respiraţia tăiată. || văzu pe bătrânul don 
stând în dreptul ferestrei şi pe doamna şi domnişoara ghemuite 
pe o bancă; văzu şi ce tovarăşi mizeri erau în acel loc blestemat. 

— Numai bunul Dumnezeu îl mai poate scăpa pe guvernator! 
strigă el. 

Senorita Lolita ridică privirea speriată şi apoi scoase un strigăt 
de bucurie. Don Carlos se întoarse imediat la auzul cuvintelor 
tâlharului. 

— Señor Zorro! zise el cu răsuflarea tăiată. 

— Chiar el, Don Carlos! Eu şi prietenii mei am venit să vă 
eliberăm! 

— Nu pot permite aşa ceva, Señor. Nu voi fugi de ceea ce mă 
aşteaptă. Ar fi mai rău dacă te-aş lăsa să mă ajuţi. Din câte am 
înţeles sunt acuzat că te-am adăpostit în casa mea. Ce o să se 
înţeleagă dacă se va afla că m-ai ajutat să evadez? 

— Nu avem timp să discutăm despre asta, zise Señor Zorro. 
Nu sunt singur, am venit cu douăzeci şi şase de tovarăşi. Nu se 
poate ca nişte oameni cu sânge nobil ca dumneavoastră să 
petreacă noaptea în această văgăună dacă pot face ceva în 
acest sens. Caballeros! 

Ultimele sale cuvinte fură un ordin. Doi dintre cavaleri se 
aruncară asupra lui Don Carlos, îl supuseră numaidecât şi îl 
duseră aproape pe sus în sală şi apoi spre birou. Alţi doi o luară 
de braţ pe Doña Catalina, cât putură de delicat, şi ieşiră din 
celulă. 


166 


Señor Zorro făcu o plecăciune în faţa Lolitei şi îi întinse mâna; 
ea o acceptă bucuroasă. 

— Ai încredere în mine, Seforita? zise el. 

— lubirea şi încrederea sunt surori, Señor 

— Totul este aranjat. Nu pune întrebări şi fă exact cum îţi 
spun. Vino! 

O luă de după umeri şi ieşiră împreună din temniţă, lăsând uşa 
deschisă în urma lor. Señor Zorro nu voia să le refuze nefericiţilor 
închişi acolo şansa de a evada cu această ocazie; bănuia că mai 
mult de jumătate dintre ei fuseseră închişi pe nedrept, din cauza 
prejudecăţilor. 

Don Carlos făcea foarte multă gălăgie, strigând că refuza să 
fie eliberat şi că avea să îl înfrunte pe guvernator la proces şi să 
îi arate atunci că nu şi-a pierdut cutezanţa din tinereţe. Doña 
Catalina suspina de teamă, dar nu opunea rezistenţă. 

Când ajunseră la birou, Señor Zorro îi porunci paznicului să se 
ducă într-un colţ şi să rămână acolo pentru o vreme după ce vor 
fi plecat ei. Apoi, unul dintre caballeros deschise larg uşa de la 
intrare. 

Între timp, în faţa închisorii avea loc o înfruntare. Cavalerii 
opriseră doi soldaţi care aduseseră un individ pe care îl 
prinseseră furând în tavernă. Fusese de ajuns să vadă chipurile 
mascate pentru ca militarii să îşi dea seama că ceva nu era în 
ordine. 

Unul dintre soldaţi trase şi un caballero îi urmă exemplul fără 
ca unul dintre ei să îşi nimerească adversarul. Schimbul de focuri 
fu de ajuns pentru a atrage atenţia celor din tavernă şi a 
paznicilor de la soldaţii de la presidio se treziră imediat şi 
înlocuiră paznicii, în timp ce aceştia încălecară şi porniră spre 
poalele dealului pentru a afla ce generase atâta agitaţie la acea 
oră târzie din noapte. Sergentul Pedro Gonzales şi ceilalţi ieşiră 
numaidecât din tavernă. Astfel, Señor Zorro şi tovarăşii săi se 
treziră încolţiţi când se aşteptau mai puţin. 

Temnicerul îşi luase până la urmă inima în dinţi şi reuşise să îşi 
dezlege legăturile şi să îşi scoată căluşul. Incepuse să strige de la 
un geam că Señor Zorro venise să elibereze prizonierii. Sergentul 
Gonzales desluşi strigătele sale şi răcni la oamenii săi să îl 
urmeze şi să câştige o parte din recompensa oferită de 
guvernator. 

Dar cavalerii avuseseră grijă ca cei trei prizonieri să fi 
încălecat deja şi dădură pinteni cailor. 

Traversară piaţa la galop, îndreptându-se către El Camino 


167 


Real. 

Soldaţii traseră în direcţia lor, dar nu îi nimeriră. Don Carlos 
încă mai striga că refuza să fie salvat. 

Doña Catalina leşinase, iar cavalerul care o avea în grijă era 
recunoscător că fusese aşa pentru că acum se putea concentra 
asupra calului şi adversarilor. 

Señor Zorro călărea la galop întins cu Señorita Lolita în faţa sa 
în şa. Dădu bice armăsarului, îi depăşi pe ceilalţi şi goni în 
fruntea lor până la ruta principală. Odată ajuns acolo, trase 
frâiele şi îi urmări pe ceilalţi apropiindu-se de locul stabilit, 
pentru a se asigura că nu fusese nimeni rănit. 

— Continuaţi-vă misiunea, caballeros! porunci el când văzu că 
reuşiseră să scape toţi teferi şi nevătămaţi. 

Grupul se despărţi în trei detaşamente, conform planului. Unul 
porni spre Pala cu Don Carlos. Un altul merse în continuare pe El 
Camino Real care ducea la hacienda lui Don Alejandro. Señor 
Zorro, fără să fie însoţit de vreun tovarăş de-al său, galopă către 
hacienda lui Fray Felipe; Señorita avea braţele în jurul gâtului lui 
şi îi zise la ureche: 

— Ştiam că aveai să mă salvezi, Señor. Ştiam că eşti un 
caballero adevărat şi că nu aveai să permiţi ca părinţii mei şi cu 
mine să rămânem în locul acela înfiorător. 

Señor Zorro nu îi răspunse, pentru că nu era un moment 
potrivit pentru discuţii, având în vedere că duşmanii erau atât de 
aproape, însă o apropie pe Señorita de el, ţinând-o mai strâns. 

Când ajunse în vârful primului deal se opri să asculte dacă se 
apropiau urmăritorii şi să cerceteze luminile din depărtare. 

Acum, se aprinseseră toate luminile în piaţă şi în toate casele 
pentru că se trezise tot oraşul. Toate ferestrele presidio-ului erau 
scăldate în lumină. Señor Zorro auzi chiar o trompetă şi ştiu că 
asta însemna că toţi soldaţii în putere aveau să fie trimişi pe 
urmele sale. 

Auzi tropote. Soldaţii ştiau în ce direcţie se duseseră şi aveau 
să îi caute neobosiţi, având în vedere că excelența sa era în oraş 
şi le oferise recompense fabuloase şi îi stimulase promiţându-le 
funcţii înalte şi avansări în grad. 

Dar ceea ce îl mulțumea pe Señor Zorro - în timp ce galopa pe 
drumul prăfuit, cu vântul biciuindu-i faţa, cu Señorita de gâtul lui 
- era faptul că ştia că urmăritorii aveau să fie nevoiţi să se 
despartă în trei grupuri. 

O strânse iar pe Señorita lângă el şi îi dădu pinteni 
armăsarului, călărind aprig toată noaptea. 


168 


Capitolul 32 
NU ESTE LOC DE ÎNTORS 


Luna se ivi de după dealuri. 

Señor Zorro ar fi preferat să fi fost înnorat, să fi fost o seară 
fără lună, pentru că acum călărea pe creste, iar urmăritorii săi 
puteau să îi vadă silueta pe fundalul cerului luminat de astrul 
nopţii. 

Caii soldaţilor erau odihniţi şi cei mai mulţi dintre ei erau nişte 
armăsari superbi care aparţineau oamenilor din escorta 
excelenţei sale, cai foarte rapizi şi rezistenți. 

Acum, tâlharul nu se putea gândi decât cum să facă astfel 
încât să câştige teren, să se distanţeze cât mai mult de 
urmăritorii săi, pentru că la sfârşitul călătoriei avea nevoie de 
puţin răgaz pentru a atinge toate ţelurile pe care şi le propuse. 

Se aplecă peste Señorita şi ţinu strâns frâiele, formând un tot 
unitar cu armăsarul, dovedind că era un călăreț de excepţie. 
Ajunse în vârful unui alt deal şi privi în urmă înainte să coboare în 
vale. Îi văzu pe soldaţii din primele rânduri. 

Señor Zorro nu ar fi fost îngrijorat dacă nu ar fi fost însoţit, 
pentru că fusese deseori în situaţii şi mai dificile decât aceasta şi 
reuşise să scape de fiecare dată. Insă Señorita era în şa în faţa 
lui şi voia să o ducă într-un loc sigur, nu numai pentru că era cea 
pe care o iubea, ci şi pentru că nu era genul de om care să 
accepte ca planurile de eliberare să nu fie duse la bun sfârşit. 
Simţea că dacă ar fi permis ca Señorita să fie capturată din nou, 
vitejia şi priceperea sa ar fi fost compromise pentru totdeauna. 

Călări kilometri întregi, cu braţele Seforitei în jurul gâtului, 
fără ca nici unul dintre ei să spună un cuvânt. Sefior Zorro ştia că 
reuşise să câştige teren, dar nu cât şi-ar fi dorit de mult. 

Acum, dădu din nou pinteni calului şi goni ca gândul de-a 
lungul drumului prăfuit, trecură ca o vijelie pe lângă case, făcând 
câinii să latre disperaţi. Trecură pe lângă locuinţele de chirpici 
ale indienilor, care se dădură imediat jos din pat şi ieşiră în prag 
din cauza zgomotul copitelor pe drumul bătătorit. 

Trecu şi printre o turmă de oi, care erau duse spre vânzare la 
târgul din Reina de Los Angeles, le împrăştie cât colo şi îi lăsă în 
urmă pe păstorii furioşi care le mânau. Păstorii reuşiră să le 
strângă la loc exact înainte ca să vină soldaţii şi să le împrăştie 


169 


din nou. 

Señor Zorro goni la galop întins până când apărură la orizont 
clădirile misiunii din San Gabriel, care scânteiau în lumina lunii. 
Ajunse la o răscruce şi o luă la dreapta, pe drumul care ducea la 
hacienda lui Fray Felipe. 

Señor Zorro ştia să judece oamenii, şi acum îşi punea toată 
nădejdea în instinctele sale. Ştia că Señorita Lolita trebuia dusă 
ori într-un loc cu multe femei, ori undeva unde să fie în grija unui 
călugăr, pentru că dorea să îi apere reputaţia cu orice preţ. Drept 
urmare, se baza pe încrederea bătrânului Fray Felipe. 

Acum, calul galopa pe un teren mai moale şi pierdea din 
viteză. Serior Zorro nu mai putea spera ca soldaţii să fi ales la 
răscruce drumul spre San Gabriel, aşa cum ar fi fost posibil dacă 
ar fi fost o noapte fără lună şi nu l-ar mai fi putut zări din când în 
când pe cel pe care îl urmăreau. Era la mai puţin de doi kilometri 
depărtare de hacienda lui Fray Felipe şi dădu iar pinteni calului, 
dorind să ajungă cât mai repede. 

— Timpul nu este în favoarea mea, Seforita, îi zise el la 
ureche, aplecându-se peste ea. Singura noastră şansă este să fi 
judecat corect pe cineva. Tot ce îţi cer este să ai încredere în 
mine. 

— Ştii că am, Señor! 

— Señorita, va trebui să ai încredere şi în cel la care te duc, să 
îi urmezi întocmai sfaturile în ceea ce priveşte această aventură. 
Este vorba despre un călugăr. 

— Atunci totul va fi bine, Señor, răspunse ea, strângându-se la 
pieptul său. 

— Ne vom reîntâlni curând, Señorita, dacă aceasta va fi voia 
Domnului. Voi ţine socoteala orelor şi fiecare mi se va părea un 
secol. Simt, totuşi, că ne aşteaptă vremuri mai bune. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! şopti fata. 

— Unde este iubire, este şi speranţă, Señorita. 

— Atunci sufletul îmi este plin de speranţă, Señor. 

— Şi al meu la fel! zise el. 

Călăriră ca gândul de-a lungul aleii de intrare a trăsurilor din 
faţa casei lui Fray Felipe. Señor 

Zorro intenţiona să se oprească doar cât să o lase pe Señorita 
în grija călugărului, sperând că acesta avea să fie de acord să o 
adăpostească sub acoperişul său, iar apoi avea de gând să 
călărească mai departe, făcând cât mai mult zgomot pentru a se 
asigura că soldaţii nu aveau să îi ghicească popasul. 

Voia ca aceştia să creadă că era o pură întâmplare că 


170 


scurtătura până la un alt drum era pe domeniul lui Fray Felipe şi 
că nu se oprise deloc la casa acestuia. 

işi struni armăsarul în faţa treptelor din faţa verandei, 
descăleca dintr-o mişcare, o luă în braţe pe Señorita şi fugi cu ea 
până la uşa de la intrare. Ciocăni cu putere, rugându-se ca 
bătrânul Fray Felipe să aibă somnul uşor şi să se trezească 
repede. Din depărtare se auziră tropotele estompate ale cailor 
soldaţilor. 

Señor Zorro avu senzaţia că trecu o veşnicie până când 
călugărul deschise uşa şi apăru în prag, cu o lumânare în mână. 
Tâlharul intră imediat şi închise uşa după el, pentru ca urmăritorii 
să nu observe lumina. Fray Felipe făcu un pas înapoi, cuprins de 
uimire când îi văzu pe bărbatul mascat şi pe Señorita care îl 
însoțea. 

— Mă numesc Señor Zorro, zise tâlharul, vorbind repede şi 
coborând vocea. Aş greşi dacă aş spune că se poate să vă fi 
câştigat recunoştinţa prin unele dintre acţiunile mele? 

— ţi voi fi mereu recunoscător pentru că i-ai pedepsit pe cei 
care m-au asuprit şi m-au maltratat, caballero, chiar dacă sunt 
împotriva violenţei de orice fel, răspunse Fray Felipe. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă de caracterul dumneavoastră, 
continuă Señor Zorro. Această Señorita este Lolita, unica fiică a 
lui Don Carlos Pulido. 

— Ha! 

— Aşa cum bine ştiţi, Don Carlos este un prieten al călugărilor 
şi este şi el o victimă a persecuției şi opresiunii. Guvernatorul a 
venit astăzi în Reina de Los Angeles şi l-a arestat pe Don Carlos 
şi l-a aruncat în închisoare sub acuzaţii nefondate, vă asigur că 
este aşa. Le-a întemnițat şi pe Doña Catalina şi pe această 
Señorita, punându-le în aceeaşi celulă cu beţivii şi femeile 
uşoare. l-am salvat de acolo cu ajutorul câtorva buni prieteni. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Señor, pentru fapta ta 
lăudabilă! strigă bătrânul Fray Felipe. 

— Părinte, soldaţii sunt pe urmele noastre. Desigur, nu se 
cade ca Señorita să plece mai departe singură cu mine. Vă rog 
să o adăpostiţi şi să o ascundeţi, dacă nu vă este prea teamă de 
posibilele repercusiuni. 

— Señor! tună Fray Felipe. 

— Dacă va ajunge pe mâna soldaţilor o vor trimite iar la 
închisoare şi este cât se poate de probabil că se vor purta urât cu 
ea. Atunci, vă rog să o luaţi în grijă, să o apăraţi şi consideraţi că 
mi-aţi întors înzecit orice bine pe care vi l-am făcut vreodată. 


171 


— Tu ce vei face, Señor 

— Voi pleca din nou la drum, astfel încât soldaţii să vină după 
mine şi să nu se oprească aici. Vă voi ţine la curent. Sunteţi de 
acord? 

— De acord! răspunse Fray Felipe ceremonios. Să dăm mâna, 
Senior! 

Fu o strângere de mână foarte rapidă, dar cu toate acestea 
plină de însemnătate. Apoi, Señor Zorro fugi la uşă. 

— Stingeţi lumânarea! zise el. Nu trebuie să se vadă lumina 
când voi deschide uşa. 

Fray Felipe făcu imediat ce i se ceru şi rămaseră pe întuneric. 
Señorita Lolita simţi pentru o clipă buzele lui Señor Zorro 
atingându-le pe ale ei şi ştiu că acesta îşi ridicase masca pentru 
a-i da acest sărut. Apoi, Fray Felipe îi puse pe umăr unul dintre 
braţele sale puternice şi îi zise: 

— Curaj, fiica mea, se pare că Señor Zorro are mai multe vieţi 
decât o pisică şi ceva îmi spune că nu îi este scris să fie ucis de 
soldaţii excelenţei sale. 

Tâlharul râse în barbă la auzul acestor cuvinte, deschise uşa şi 
ieşi într-o fracțiune de secundă; o închise fără zgomot şi se făcu 
nevăzut. 

Fațada casei era învăluită în umbrele eucalipţilor uriaşi, care 
ascundeau şi calul lui Señor Zorro, în timp ce acesta alergă spre 
armăsar observă că soldaţii veneau la galop de-a lungul aleii de 
intrare a trăsurilor. Erau mult mai aproape decât se aşteptase să 
fie când avea să iasă din casă. 

Se grăbi să ajungă la calul său şi se împiedică de un bolovan şi 
căzu, speriind animalul care se ridică pe picioarele din spate şi se 
dădu înapoi cu vreo şase paşi, ieşind din umbră. 

Primul dintre urmăritori strigă când văzu calul şi goni spre el. 
Señor Zorro se ridică, făcu un salt, luă hăţurile de pe jos şi sări în 
şa. 
Dar ei îl înconjuraseră şi aproape că-l prinseră... Săbiile 
scânteiau în lumina lunii. Auzi vocea hârâită a sergentului 
Gonzales, care le dădea ordine oamenilor săi. 

— Prindeţi-l în viaţă, dacă puteţi! Excelenţa sa ar prefera să îl 
facă să plătească amarnic pentru crimele sale. Pe el, soldaţi! 
Acum! 

Señor Zorro pară o lovitură deosebit de puternică şi fu dat jos 
de pe cal. Işi croi drum până la adăpostul umbrei şi soldaţii se 
năpustiră asupra lui. Señor Zorro se luptă cu ei cu spatele lipit de 
trunchiul unui copac. 


172 


Trei dintre ei descălecară ca să îl atace. Señor Zorro fugi de la 
un copac la altul, dar nu reuşi să ajungă la calul său. Dar 
armăsarul unuia dintre cei care descălecaseră era aproape de el 
şi sări în şa gonind la vale către hambare şi ţarcurile cu animale. 

— După el! îl auzi strigând pe sergentul Gonzales. Excelenţa 
sa o să ne jupoaie de vii dacă ne scapă nemernicul şi de data 
asta! 

Porniră pe urmele lui, dornici să câştige recompensa şi 
avansarea în grad. Insă Señor Zorro avea un avantaj faţă de ei, 
destul cât să îi poată păcăli. Când ajunse în umbra unui hambar 
mare, îi dădu pinteni fără milă calului şi descăleca în aceeaşi 
clipă. Armăsarul ţâşni drept înainte, nechezând de durere şi 
teamă, alergând ca vântul în noapte, către ţarcurile cu animale 
care erau mai la vale. Soldaţii trecură pe lângă hambar gonind 
după el. 

Señor Zorro aşteptă până când trecură toţi şi apoi urcă repede 
dealul; descoperi că unii dintre soldaţi rămăseseră de pază lângă 
casă, fiind limpede că intenționau să o percheziţioneze mai 
târziu, aşa că îşi dădu seama că nu putea ajunge la calul său. 

Serior Zorro scoase iar strigătul acela ciudat, pe jumătate 
țipăt, pe jumătate geamăt, care îi speriase pe cei de la hacienda 
lui Don Carlos Pulido. Armăsarul său îşi ridică imediat capul, 
necheză o dată, drept răspuns, şi galopă spre el. 

Incalecă într-o clipită, îi dădu pinteni şi traversă ca o vijelie 
câmpul din faţa sa. Calul sări peste un gard ca şi când ar fi fost o 
nimica toată, iar un grup de soldaţi veni imediat pe urmele sale. 

Descoperiseră şmecheria pe care o făcuse tâlharul. Porniră 
spre el din ambele părţi, se întâlniră în spatele lui şi încercară să 
îl ajungă din urmă. Señor Zorro îl auzi pe sergentul Pedro 
Gonzales strigându-le neobosit să prindă tâlharul în numele 
guvernatorului. 

Señor Zorro spera că nu mai rămăsese nici unul dintre ei la 
casa lui Fray Felipe, însă nu era sigur că era aşa, iar acum nu 
trebuia să se gândească decât la cum să scape de ei. 

Işi iuți calul cu cruzime, ştiind că îl obosea galopul pe pământ 
afânat. Işi dorea să ajungă pe un drum bătătorit, pe drumul 
principal. 

Până la urmă i se îndeplini dorinţa şi îşi întoarse calul către 
Reina de Los Angeles pentru că încă mai avea lucruri de făcut 
acolo. Acum nu mai era decât el în şa, iar calul simţea diferenţa. 

Serior Zorro se uită peste umăr şi fu încântat să descopere că 
lăsa soldaţii în urmă. Nu mai trebuia decât să treacă de 


173 


următorul deal şi ar fi fost în siguranţă! 

Dar trebuia să fie pregătit pentru orice, fiindcă era posibil să 
vină soldaţi şi din partea opusă. 

Excelenţa sa ar fi putut să trimită întăriri sau oameni care să 
supravegheze zona de pe înălţimi. 

Se uită la cer şi văzu că luna era pe cale să dispară după un 
mănunchi de nori. Ştia că trebuia să profite de intervalul efemer 
de întuneric. 

Cobori în micuța vale şi când se uită înapoi observă că potera 
era abia în vârful dealului. Luna intră în nori chiar la momentul 
potrivit. Señor Zorro era acum cu aproape un kilometru înaintea 
lor, dar nu intenţiona să fie urmărit prin pueblo. 

Avea prieteni în împrejurimi. La marginea drumului era o 
căsuţă de chirpici unde locuia un indian, pe care Señor Zorro îl 
salvase cândva din mâinile unei brute. Tâlharul descăleca în faţa 
colibei şi bătu cu piciorul în uşă. Indianul deschise speriat. 

— Sunt urmărit, zise Señor Zorro. 

Nici nu fu nevoie să mai spună ceva pentru că indianul 
deschise imediat. Señor Zorro îşi conduse calul înăuntru şi 
indianul se grăbi să închidă uşa casei acum şi mai neîncăpătoare. 

Tâlharul şi indianul rămaseră nemişcaţi, cu urechile ciulite. 
Señor Zorro avea pistolul într-o mână, iar în cealaltă ţinea sabia 
scoasă din teacă. 


174 


Capitolul 33 
FUGA ŞI URMĂRIREA 


Faptul că Señor Zorro şi grupul de caballeros fuseseră urmăriţi 
asiduu încă de când ieşiseră pe uşa închisorii se datorase 
sergentului Pedro Gonzales. 

Acesta auzise împuşcăturile şi ieşise imediat din tavernă cu 
soldaţii după el, bucuros că avea o scuză pentru a pleca fără să 
plătească vinul pe care îl consumase. Desluşise strigătele 
temnicerului şi îşi dăduse seama despre ce era vorba. 

— Señor Zorro eliberează prizonierii! răcnise el. Tâlharul este 
din nou aici! Pe cai, soldaţi, şi după el! Se oferă o recompensă... 

Ştiau cu toţii despre recompensă, mai ales gărzile excelenţei 
sale, care îl auziseră ieşindu-şi din minţi la auzul numelui 
tâlharului, declarând că avea să îl ridice la rangul de căpitan pe 
soldatul care avea să îl prindă viu sau mort. 

Militarii au fugit la caii lor, au sărit în şa şi au traversat piaţa 
într-o suflare către închisoare, cu sergentul Gonzales în frunte; 
atunci i-au văzut pe cavalerii mascaţi plecând la galop. Sergentul 
s-a frecat la ochi şi a zis, ca pentru sine, că trebuia să fi băut 
câteva pahare în plus în seara aceea. Minţise de atâtea ori că 
Señor Zorro era ajutat de o bandă încât i se părea că oamenii 
tâlharului prinseseră viaţă din născocirile lui. 

Când cavalerii s-au despărţit în trei grupuri, sergentul 
Gonzales şi soldaţii săi erau atât de aproape de ei încât şi-au dat 
seama ce aveau de gând. Gonzales şi-a împărţit repede oamenii 
în trei detaşamente şi i-a trimis pe urmele fiecărui grup. 

Sergentul l-a văzut pe conducătorul bandei pornind spre San 
Gabriel, a recunoscut galopul în forţă al armăsarului tâlharului şi 
a plecat entuziasmat după el, sperând să îl prindă sau să îl 
omoare mai de grabă decât să recupereze prizonierii. Sergentul 
Pedro Gonzales nu uitase cum se jucase Sefior Zorro cu el în 
taverna din Reina de Los Angeles şi încă mai dorea să se răzbune 
pentru cele întâmplate atunci. 

II mai văzuse pe Señor Zorro călărind pe armăsarul acela şi cu 
alte ocazii, iar acum chiar se mira că tâlharul nu avea un avantaj 
mai mare faţă de urmăritori. Sergentul Gonzales a ghicit care 
trebuia să fie motivul; Señor Zorro era însoţit de Señorita Lolita 
Pulido, pe care intenţiona să o ducă într-un loc sigur. 


175 


Gonzales era în fruntea soldaţilor şi se întorcea din când în 
când să le strige peste umăr ordine şi cuvinte de încurajare. 
Acopereau din ce în ce mai mulţi kilometri, iar sergentul se 
bucura că Señor Zorro era încă în câmpul său vizual. 

— La Fray Felipe - acolo se duce! îşi spusese Gonzales. Ştiam 
eu că bătrânul acela în sutană este în cârdăşie cu banditul! M-a 
păcălit cumva când m-am dus ultima dată să îl caut pe Señor 
Zorro la hacienda lui? Poate că tâlharul are o ascunzătoare 
specială pe domeniul lui. Ha! Pe toţi sfinţii, nu o să mă mai las 
păcălit a doua oară! 

Au călărit în continuare, zărindu-l din când în când pe cel pe 
care îl urmăreau, mintea fiindu-le plină de promisiuni de 
avansare şi recompense. Caii începuseră să dea deja semne de 
oboseală, dar nu îi cruţară. 

Il văzură pe Señor Zorro cotind spre aleea de intrare a 
trăsurilor care ducea la casa lui Fray Felipe. 

Sergentul Gonzales râse în barbă, bucurându-se că intuise 
corect intenţiile tâlharului. 

Acum nu mai avea cum să îi scape! Dacă Señor Zorro ar fi 
călărit mai departe ca şi până atunci, l-ar fi văzut şi l-ar fi urmărit 
fără probleme la lumina lunii; dacă ar fi poposit acolo, sorții i-ar fi 
fost potrivnici, pentru că Señor Zorro s-ar fi trezit cu vreo zece 
soldaţi pe cap conduşi de însuşi sergentul Gonzales. 

Apoi, goniră spre casă şi începură să o înconjoare. Văzuse 
calul lui Señor Zorro şi ceva mai târziu îl văzuse chiar pe el, iar 
Gonzales se făcu negru de supărare pentru că între el şi prada sa 
erau nu mai puţin de zece soldaţi cu săbiile scoase, hotărâți să 
pună capăt poveştii înainte ca sergentul să fi avut timp să ajungă 
la locul faptei. 

Gonzales încercă să îi dea pinteni calului şi să se implice în 
luptă. II văzu pe Señor Zorro sărind în şa şi pornind ca din puşcă 
urmat de soldaţi. Gonzales, care nu era în apropiere, se 
concentra asupra celuilalt aspect al misiunii sale şi le ordonă 
câtorva soldaţi să înconjoare casa şi să se asigure că nu avea să 
iasă nimeni. 

Apoi, îl văzu pe Señor Zorro sărind peste gardul de piatră şi 
porni pe urmele lui, împreună cu toţi oamenii săi în afară de cei 
care rămăseseră de pază. Dar sergentul Gonzales nu s-a dus 
decât până la creasta primului deal. A observat cât de rapid era 
calul tâlharului şi şi-a dat seama că nu putea să îl ajungă din 
urmă. Se gândi că poate mai avea încă şanse să fie cât de cât 
victorios dacă s-ar fi întors la casa lui Fray Felipe şi ar fi 


176 


recuperat-o pe Señorita. 

Casa era încă sub pază când descăleca în faţa verandei şi 
oamenii săi îi raportară că nu încercase să iasă nimeni. Chemă 
doi soldaţi care să îl însoţească şi bătu la uşă. Fray Felipe îi 
deschise cât se poate de repede. 

— Tocmai te-ai trezit? îl întrebă Gonzales. 

— Nu se cade oare ca la ora asta oamenii cinstiţi să doarmă 
liniştiţi în paturile lor? îi răspunse Fray Felipe tot cu o întrebare. 

— Ba da şi totuşi uite că te-am găsit treaz. Cum se face că nu 
ai ieşit din casă până acum? Nu am făcut destul zgomot ca să te 
trezim? 

— judecând după ce am auzit, cred că trebuie să fi avut loco 
luptă... 

— S-ar putea ca încă să nu se fi sfârşit, părinte, răspunde-mi 
scurt şi la obiect la întrebări sau vei simţi iar puterea biciului. 
Negi că Señor Zorro a fost aici? 

— Nu neg. 

— Ha! Asta e! Recunoşti că eşti în cârdăşie cu individul acesta, 
că l-ai adăpostit în repetate rânduri? 

Recunoşti că este aşa, călugăre? 

— Nu recunosc nimic în acest sens! răspunse Fray Felipe. 
Singura dată când l-am văzut pe Señor Zorro a fost în această 
seară, acum câteva minute. 

— Frumoasă poveste! Asta să le-o spui tonţilor de indieni, nu 
unui soldat înţelept ca mine! Ce voia tâlharul? 

— Eraţi chiar în urma lui, Señor, abia dacă a avut timp să îmi 
spună ce voia, zise Fray Felipe. 

— Şi totuşi aţi vorbit? 

— l-am deschis când a bătut la uşă, Señor, aşa cum ţi-am 
deschis şi ţie. 

— Ce-a zis? 

— Că era urmărit de soldaţi. 

— Şi te-a rugat să îl ascunzi ca să scape de noi? 

— Nu. 

— A vrut un cal odihnit, nu-i aşa? 

— Nu mi-a spus nimic despre aşa ceva, Serior. Dacă este un 
tâlhar la drumul mare aşa cum este descris, sunt sigur că dacă 
ar fi vrut un cal nu l-ar fi cerut, ci l-ar fi furat fără ezitare. 

— Ha! Atunci ce-a avut de discutat cu tine? Te sfătuiesc să 
spui adevărul! 

— Am spus eu că a avut ceva de discutat cu mine? 

— Ha! Pe toţi sfinţii... 


177 


— Nu ar trebui să vorbeşti de sfinţi cu gura ta spurcată de 
beţiv notoriu şi guraliv! 

— Fray Felipe, vrei să ajungi iar la stâlp? Am venit din partea 
excelenţei sale. Nu mai trage de timp! 

Ce ţi-a zis nemernicul? 

— Nimic ce ţi-aş putea dezvălui, Señor. 

Sergentul Gonzales îl dădu brutal la o parte şi intră în camera 
de zi, urmat de cei doi soldaţi care îl însoţiseră. 

— Aprindeţi lumânările! le ordonă Gonzales. Găsiţi-le şi luaţi 
câteva cu voi. O să percheziţionăm casa! 

— Imi percheziţionaţi casa, casa mea amărâtă? strigă bătrânul 
Fray Felipe. Ce speraţi să găsiţi? întrebă el. 

— Sper să găsesc ce ţi-a lăsat tâlharul, părinte. 

— Şi ce crezi că mi-a lăsat? 

— Ha! Bănuiesc că nişte haine! Lucruri furate! O sticlă de vin! 
O şa care trebuia reparată! Ce să-ţi lase, părinte? Ştii ce este 
interesant? Că Señor Zorro a călărit până aici cu încă cineva în 
şa, dar de plecat, a plecat singur. 

— Şi speri să găseşti... 

— Cealaltă persoană, îi răspunse Gonzales. Şi dacă nu o s-o 
găsim, o să te tragem puţin de limbă să vedem dacă nu te putem 
face să spui adevărul. 

— N-aţi îndrăzni! Cum aţi putea să insultaţi un călugăr într-o 
asemenea măsură? Cum îndrăzniţi să vă gândiţi să recurgeţi la 
tortură? 

— Pe tot rachiul din lume! izbucni sergentul Gonzales. M-ai 
păcălit o dată, dar nu se va mai repeta. Soldaţi, căutaţi în toată 
casa, să nu vă scape un colţ! Eu rămân aici şi îi ţin companie 
stimatului Fray Felipe aici de faţă. O să încerc să aflu cam la ce s- 
a gândit când l-au biciuit pentru înşelătorie. 

— Laşule, brută ce eşti! tună acesta. Sper să apuc ziua când 
vor înceta persecuțiile. 

— Pe tot rachiul din lume! 

— Ziua când se va sfârşi haosul în care trăim şi oamenii cinstiţi 
vor fi trataţi cum se cuvine! strigă călugărul. Ziua când cei care 
au fondat cândva un imperiu înfloritor în aceste părţi vor culege 
roadele muncii şi vitejiei lor, în loc să fie jefuiţi de politicieni 
corupți şi oamenii lor! 

— Pe tot rachiul din lume, călugăre! 

— Ziua când nu va fi un singur Señor Zorro, ci o mie, mai mulţi 
chiar dacă va fi nevoie, care să călărească pe El Camino Real de 
la un capăt la altul şi să îi pedepsească pe vinovaţi! Uneori, 


178 


aproape că mi-aş dori să nu fiu călugăr, ca să pot face şi eu 
asemenea fapte demne de toată lauda! 

— Te-am prinde cât ai zice „peşte” şi te-am trimite să înoţi cu 
un bolovan de gât, îi spuse sergentul Gonzales. Dacă i-ai ajuta pe 
soldaţii excelenţei sale, poate că guvernatorul ar fi mai 
înţelegător în ceea ce te priveşte. 

— Eu nu ajut odraslele diavolului! zise Fray Felipe. 

— Ha! Ai grijă că te-ai cam supărat şi îţi încâlci principiile! Din 
câte ştiu eu călugării trebuie să primească lucrurile aşa cum vin, 
să fie recunoscători Cerului chiar şi când li se pune laţul de gât! 
Zi-mi tu că nu-i aşa, furiosule? 

— Tu şi calul tău sunteţi la fel de informaţi în ceea ce priveşte 
principiile şi datoria călugărilor! 

— Calul meu este un animal nobil şi înţelept. Vine când îl 
chem şi porneşte la galop la comanda mea. Nu-ţi bate joc de el 
înainte să-l fi călărit. Ha! Ce glumă bună! 

— Eşti un imbecil şi jumătate! 

— Pe tot rachiul din lume! răcni sergentul Gonzales. 


179 


Capitolul 34 
SÂNGELE NOBIL AL UNUI PULIDO 


Cei doi soldaţi se întoarseră în camera de zi. Raportară că 
percheziţionaseră toată casa, căutând în fiecare ungher şi nu 
găsiseră nici urmă de altcineva în afară de servitorii indieni ai lui 
Fray Felipe, care fuseseră prea îngroziţi pentru a putea minţi şi 
spuseseră că nu văzuseră nici un străin. 

— Ha! Pun pariu că persoana asta e ascunsă tare bine, spuse 
Gonzales. Fray Felipe, ce-i în colţul camerei? 

— Baloturi de piei, răspunse acesta. 

— Mi-au atras atenţia de mai multă vreme. Mă gândeam că 
negustorul din San Gabriel trebuie să fi avut dreptate când a 
spus că pieile pe care i le-ai vândut nu erau tăbăcite cum 
trebuie. Acelea sunt bune? 

— Da, poţi să te convingi singur. 

— Atunci de ce s-au mişcat? îl întrebă sergentul Gonzales. De 
trei ori am văzut colţul unui balot mişcându-se. Soldaţi, căutaţi 
acolo! 

Fray Felipe sări ca ars. 

— Ce este năzdrăvănia asta! strigă el. Au căutat peste tot şi 
nu au găsit nimic. Căutaţi şi în hambare și plecaţi! Lăsaţi-mă să 
fiu stăpân în casa mea. Şi aşa nu mi-am făcut somnul din cauza 
voastră. 

— Fray Felipe, eşti gata să juri pe ce ai mai scump că nu-i 
nimic viu în spatele acelor baloturi de piei? 

Fray Felipe ezită, iar sergentul Gonzales zâmbi mulţumit. 

— Nu prea îţi vine să juri, aşa-i? întrebă sergentul. Mă 
gândeam eu că o să şovăi, dragul meu! Soldaţi, căutaţi după 
baloturi! 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre colţ. Nu ajunseră nici la 
jumătatea distanţei când Señorita Lolita Pulido apăru ridicându- 
se din spatele baloturilor de piei. 

— Ha! A ieşit din vizuină! strigă Gonzales. Asta i-a lăsat Señor 
Zorro călugărului! Şi ce minunăţie e! Direct la închisoare cu ea! 
Evadarea asta nu va face decât să atârne mai greu la proces! 

Dar în vinele Lolitei era sângele Pulido, iar Gonzales nu ţinuse 
cont de asta. Señorita înainta şi ieşi la lumina lumânărilor. 

— Numai puţin, Señores! zise ea. 


180 


Avea într-o mână un cuţit lung, asemeni celor folosite la 
jupuire, pe care îl ţinuse ascuns la spate rână atunci. Duse vârful 
cuţitului în dreptul inimii, privindu-i neînfricată. 

— Señorita Lolita Pulido nu se va întoarce în acea închisoare 
mizeră, nici acum, nici altă dată, Señores! spuse ea. Mai de 
grabă îmi înfig cuțitul în inimă şi mor aşa cum mi-o cere sângele 
nobil! Dacă excelența sa vrea un prizonier în minus, i se va 
împlini numaidecât dorinţa! 

Sergentul Gonzales scoase o exclamaţie de nemulţumire. Nu 
se îndoia că Señorita ar fi dus ameninţarea până la capăt dacă 
oamenii săi ar fi încercat să o captureze. Poate că ar fi reacţionat 
altfel dacă ar fi fost vorba despre un prizonier de rând, dar în 
cazul de faţă nu era convins că guvernatorul ar fi fost de acord 
să pună să fie prinsă domnişoara. Señorita Pulido era totuşi fiica 
unui nobil, iar dacă şi-ar fi luat viaţa i-ar fi putut face probleme 
excelenţei sale. Ar fi putut fi scânteia din depozitul de praf de 
armă. 

— Señorita, a te sinucide înseamnă să rişti să fii condamnată 
pe vecie, îi spuse sergentul. Călugărul îmi va da dreptate. Sunteţi 
arestată, nu aţi fost găsită vinovată şi nu aţi fost condamnată. 
Dacă sunteţi nevinovată, sunt sigur că veţi fi eliberată cât de 
curând. 

— Nu este un moment bun pentru minciuni, Señor, îi răspunse 
fata. Sunt perfect conştientă de situaţia în care mă aflu. Nu am 
glumit când am spus că nu mă voi întoarce la închisoare, nu 
glumesc nici acum. Dacă faceţi un pas, îmi iau viaţa! 

— Señorita... începu Fray Felipe. 

— Este inutil să încercaţi să mă faceţi să mă răzgândesc, îl 
întrerupse ea. Slavă Domnului, mândria nu mi-o poate lua 
nimeni! Nu voi ajunge nici moartă în mâinile guvernatorului. 

— Acum chiar că am dat de bucluc! exclamă sergentul 
Gonzales. Bănuiesc că tot ce putem să facem este să plecăm şi 
să o lăsăm în pace pe această Señorita? 

— O, nu, Señor! strigă ea numaidecât. Sunteţi isteţ, dar nici pe 
departe îndeajuns pentru a mă păcăli. Vreţi să vă retrageţi şi să 
înconjurați casa? Vreţi să staţi la pândă şi să aşteptaţi o ocazie 
prielnică pentru a mă prinde? 

Gonzales mormăi în barbă pentru că exact asta intenţionase 
să facă, iar fata parcă îi citise gândurile. 

— Eu voi fi cea care va pleca, zise ea. Daţi-vă înapoi şi 
rămâneţi lângă perete, Señores! Chiar în clipa asta, altfel voi 
înfige pumnalul fără ezitare! 


181 


Nu putură să facă altceva decât să urmeze indicaţiile ei. 
Soldaţii se uitară la sergent aşteptând să li se spună ce să facă, 
însă Gonzales se temu să rişte ca Seforita să se sinucidă, ştiind 
că asupra lui s-ar fi revărsat furia guvernatorului, care l-ar fi 
acuzat că a făcut o mare greşeală. 

Poate că până la urmă, ar fi fost de preferat să o lase pe fată 
să iasă din casă. Ar fi putut să o prindă după aceea pentru că era 
imposibil ca un întreg detaşament de soldaţi să nu poată prinde 
o fetişcană. 

Lolita traversă grăbită camera până la uşă, urmărindu-i cu 
atenţie, ţinând în continuare cuțitul în dreptul inimii. 

— Fray Felipe, vreţi să veniţi cu mine? îl întrebă ea. S-ar putea 
să fiţi pedepsit dacă rămâneţi aici. 

— Şi totuşi, trebuie să rămân, Señorita. Nu pot fugi. Să te aibă 
în pază bunul Dumnezeu! 

Señorita îi cercetă din nou pe soldaţi şi pe Gonzales. 

— Voi ieşi, spuse ea. Să nu vă mişcaţi din camera asta. Afară 
sunt alţi soldaţi, desigur, soldaţi care vor încerca să mă 
oprească. Le voi spune că mi-aţi dat voie să plec. Dacă vă strigă 
şi vă întreabă dacă este aşa să le spuneţi că da. 

— Şi dacă nu vom face aşa? 

— Voi face ce am promis, Señor! 

Lolita deschise uşa, întoarse capul pentru o clipă şi se uită 
afară. 

— Sper că aveţi un cal iute, Señor, pentru că intenţionez să 
plec cu el, îi spuse sergentului. 

Fata ţâşni dintr-odată pe uşă, pe care o trânti în urma ei. 

— După ea! strigă Gonzales. M-am uitat în ochii ei şi am văzut 
teamă! Nu se va sinucide... îi este prea frică! 

Sergentul fugi spre uşă odată cu soldaţii. Dar Fray Felipe îşi 
pierduse răbdarea şi hotărâse să treacă la fapte. li puse piedică 
sergentului Gonzales fără să se gândească nici o clipă la 
consecinţe. Cei doi soldaţi se loviră de el şi căzură cu toţii claie 
peste grămadă. 

Fray Felipe trase astfel de timp în favoarea Lolitei şi îi acordă 
exact secundele de care avea nevoie. 

Señorita se duse direct la calul sergentului şi sări în şa. 
Călărea la fel de bine, ca un indian veritabil. 

Picioruşele ei nu atingeau nici pe departe scările, dar nu era 
un motiv de îngrijorare pentru ea. 

Lolita trase de hăţuri şi dădu pinteni exact când apăru un 
soldat de după colţul casei. Un glonte şuieră pe deasupra capului 


182 


ei. Se aplecă mult peste grumazul calului şi porni la drum! 

Sergentul Gonzales ieşi pe verandă, blestemând şi strigând la 
oamenii săi să îi aducă imediat un cal şi să plece după ea. Luna 
înşelătoare se ascunsese iar după un mănunchi de nori. Nu ar fi 
putut să îşi dea seama în ce parte o luase Señorta, decât dacă s- 
ar fi orientat după tropote. Ar fi trebuit să se oprească pentru a 
ciuli urechile şi asta ar fi însemnat să piardă timp. 


183 


Capitolul 35 
A DOUA ÎNCRUCIŞARE DE SĂBII 


Señor Zorro stătea nemişcat în coliba indianului, ţinând o 
mână pe botul armăsarului. Băştinaşul era ghemuit lângă el. 

Dinspre drumul principal se auziră cai apropiindu-se la galop. 
Potera trecu pe lângă ei la vale şi îi auziră pe soldaţi strigând unii 
la alţii şi blestemând luna care se ascunsese în nori. 

Señor Zorro deschise uşa şi se uită în jur, ciuli urechile şi apoi 
îşi conduse calul afară din colibă şi îi dădu indianului un galben. 

— Cum să iau bani de la dumneavoastră, Señor. 

— Uite aşa. Tu ai nevoie de ei, pe când eu nu am, îi spuse 
tâlharul. 

Señor Zorro încalecă dintr-o mişcare şi îşi îndemnă calul să 
urce panta abruptă a dealului din spatele colibei. Armăsarul urcă 
până în vârf, aproape fără zgomot. Tâlharul cobori în vale pe 
partea cealaltă şi ajunse la drumeagul îngust, de-a lungul căruia 
călări la trap strunindu-şi calul la intervale de timp pentru a-şi 
ciuli urechile şi a se asigura că nu erau alţi călăreţi prin 
apropiere. 

Señor Zorro se îndrepta spre Reina de Los Angeles, dar nu 
părea să se grăbească să ajungă în pueblo. Blestemul din 
Capistrano plănuise încă o serie de aventuri pentru noaptea 
aceea şi totul trebuia să aibă loc la un anumit moment şi în 
anumite condiţii. 

Două ore mai târziu ajunse pe creasta dealului de deasupra 
oraşului. Rămase liniştit în şa pentru o vreme şi privi în jur. 
Lumina lunii era schimbătoare, dar putea să desluşească piaţa 
din când în când. 

Nu văzu şi nu auzi nici un soldat şi ajunse la concluzia că 
plecaseră toţi pe urmele sale şi că cei care fuseseră trimişi să îi 
recupereze pe Don Carlos şi pe Doña Catalina nu se întorseseră 
încă. In tavernă erau aprinse luminile, ca şi în presidio şi în casa 
unde stătea guvernatorul. Señor Zorro aşteptă până când intră 
luna în nori şi apoi călări fără zor, însă nu pe drumul principal. 

Descăleca şi înainta încet, ţinându-şi calul de hăţuri. Se oprea 
deseori să asculte zgomotele nopţii, pentru că misiunea sa era 
una foarte primejdioasă şi o greşeală ar fi putut compromite 
totul. 


184 


Îşi lăsă calul în spatele presidio-ului, unde ar fi fost în umbra 
clădirii dacă ar fi ieşit iar luna dintre nori, şi se apropie cu grijă, 
strecurându-se pe lângă perete, aşa cum mai făcuse şi în trecut. 

Ajunse în dreptul ferestrei de la birou şi se uită înăuntru. 
Căpitanul Ramón era acolo, singur, uitându-se pe nişte rapoarte 
întinse pe birou, limpede fiind că aştepta să se întoarcă oamenii 
săi. 

Señor Zorro se tupilă până la colţul clădirii şi descoperi că nu 
era nimeni de pază. Intuise corect atunci când sperase că toţi 
soldaţii în putere fuseseră trimişi să îl caute, dar ştia că trebuia 
să fie foarte rapid, pentru că unii dintre ei s-ar fi putut întoarce în 
orice moment. 

Intră fără zgomot pe uşă şi traversă camera de zi până ajunse 
în faţa biroului. Avea pistolul într-o mână, iar dacă nu ar fi purtat 
mască s-ar fi văzut că avea buzele strâns lipite şi părea nespus 
de hotărât. 

Ca şi data trecută când venise la presidio, căpitanul Ramón se 
întoarse imediat cu scaunul când se deschise uşa şi, ca şi atunci, 
întâlni privirea fulgerătoare a lui Señor Zorro, trezindu-se cu un 
pistol aţintit spre el. 

— Rămâi unde eşti! Să nu scoţi un sunet! Nu voi ezita să te 
împuşc! îi zise Señor Zorro. Eşti singur. 

Soldaţii tăi mă caută acolo unde nu sunt. 

— Pe toţi sfinţii... spuse căpitanul Ramón cu respiraţia tăiată. 

__— Nici o şoaptă, Señor, dacă vrei să apuci ziua de mâine. 
Intoarce-te cu spatele la mine! 

— Vrei să mă ucizi? 

— Nu sunt un asasin, căpitane! Şi ţi-am spus să nu scoţi un 
sunet! Intenţia mea este să îţi leg mâinile la spate! 

Căpitanul Ramón făcu ce i se ceru. Señor Zorro înainta repede 
şi îi legă mâinile cu eşarfa pe care o avea la brâu. Apoi, îl 
întoarse cu faţa spre el. 

— Unde este excelența sa? îl întrebă el. 

— La Don Juan Estado. 

— Ştiu asta, dar am vrut să văd dacă ai de gând să răspunzi 
sincer astă-seară. Va fi mai bine dacă vei spune adevărul. li vom 
face o vizită guvernatorului. 

— Să-i facem o vizită... 

— Excelenței sale, aşa am spus. Să nu mai spui nici un cuvânt! 
Vino! 

Señor Zorro îl apucă de braţ pe căpitanul Ramon şi îl scoase 
din birou, traversară camera de zi şi ieşiră din clădire. II conduse 


185 


în jurul clădirii până în locul unde lăsase calul. 

— Încalecă! îi porunci el. Eu voi călări în spatele tău şi îți voi 
ţine pistolul la ceafă. Să nu îmi ieşi din vorbă, căpitane, dacă nu 
ţi s-a urât cu viaţa. Să ştii că sunt deosebit de neîndurător în 
noaptea asta. A 

Căpitanul Ramón era perfect conştient de asta. Incalecă aşa 
cum i se ordonase şi tâlharul se urcă în şa în spatele lui, ţinând 
frâiele într-o mână şi pistolul în cealaltă. Căpitanul Ramón simţi 
oţelul rece în ceafă. i 

Señor Zorro mână calul cu genunchii şi nu cu hățurile. Íl 
îndemnă să coboare panta şi ocoli iar oraşul, ferindu-se de 
drumurile umblate şi astfel ajunse în spatele casei unde era 
excelența sa. 

Aici începea partea cea mai dificilă a acestui plan. Señor Zorro 
voia să îl aducă pe căpitanul Ramón în faţa guvernatorului, 
pentru a vorbi cu amândoi, dar voia să se asigure că aveau să fie 
singuri. Îl obligă pe căpitan să descalece, după care se lipiră de 
perete. Amândoi intrară în curtea interioară prin spatele casei. 

Se părea că Señor Zorro ştia bine cum era împărţită casa. 
Intră prin camera unui servitor ţinându-l aproape pe căpitanul 
Ramón şi reuşi să iasă pe hol fără să îl trezească pe indian. 
Merseră încet de-a lungul acestui hol. Cineva sforăia dincolo de o 
uşă. O linie aurie din partea de jos a unei alte uşi le indicase că în 
cameră era lumina aprinsă. 

Señor Zorro se opri în prag şi se uită printr-o crăpătură. 
Căpitanul Ramón abandonă orice gânduri de răzvrătire ar fi avut 
din cauza ţevii de oţel pe care o simţea în ceafă. 

Căpitanul nici nu avu timp să îşi facă un plan pentru că Señor 
Zorro deschise dintr-odată uşa la perete, îl împinse înăuntru, 
intră şi el şi o închise repede în urma lui. În cameră erau 
excelența sa şi gazda acestuia. 

— Linişte! Nu mişcaţi! zise Señor Zorro. Dacă încercaţi să 
strigaţi, guvernatorul este ca şi mort! Aţi înţeles? Foarte bine, 
Seriores! 

— Señor Zorro! spuse excelența sa cu răsuflarea tăiată. 

— Chiar eu, excelenţă. Aş vrea ca gazda dumneavoastră să nu 
se alarmeze, pentru că nu îi voi face nimic dacă va sta la locul 
său până voi termina ce am de făcut. Căpitane Ramón, te rog să 
te aşezi vizavi de guvernator. Sunt încântat că l-am găsit treaz 
pe şeful statului. Inseamnă că veţi fi ager şi veţi înţelege mai 
uşor ce avem de discutat. 

— Ce înseamnă asta? exclamă guvernatorul. Căpitane Ramón, 


186 


cum este posibil aşa ceva? Arestează-l! Doar eşti ofiţer... 

— Nu fiţi prea aspru cu el, zise Señor Zorro. Ştie că dacă face 
un pas îşi ia adiós de la viaţă. Ar fi o problemă care trebuie 
lămurită cum se cuvine şi având în vedere că nu pot veni să vă 
vorbesc ziua în amiaza mare, aşa cum ar fi normal, m-am văzut 
nevoit să folosesc această metodă. Făceţi-vă comozi, Señores. S- 
ar putea să ne ia o vreme. 

Guvernatorul se foi în scaun. 

— Excelenţă, aţi insultat astăzi o familie nobilă, continuă Señor 
Zorro. Aţi uitat cu desăvârşire de regulile de bună-cuviinţă şi aţi 
ordonat ca un hidalgo”, rafinata sa soţie şi fiica sa inocentă să 
fie aruncaţi într-o închisoare mizeră. V-aţi coborât până la acest 
nivel din cauza duşmăniei pe care o nutriţi... 

— Sunt nişte trădători! zise excelența sa. 

— Pe ce se bazează aceste acuzaţii? 

— Eşti un proscris, este pus un preţ pe capul tău. Sunt acuzaţi 
că te-au adăpostit şi că te-au ajutat. 

— De unde aţi primit aceste informaţii? 

— Căpitanul Ramón are nenumărate dovezi în acest sens. 

— Ha! Domnul comandant? Rămâne de văzut! Căpitanul 
Ramón este aici şi vom putea afla. Pot să vă întreb care sunt 
aceste dovezi? 

— Ai fost la hacienda Pulido, zise guvernatorul. 

— Da, am fost. 

— Te-a văzut un indian care a venit la presidio şi i-a anunţat 
pe soldaţi. Aceştia au plecat imediat pe urmele tale. 

— Staţi puţin. Cine a zis că a dat alarma un indian? 

— Aşa mi-a spus căpitanul Ramón. 

— lată o primă ocazie de a spune adevărul. Nu este aşa, 
domnule comandant, că Don Carlos a fost de fapt cel care l-a 
trimis pe indian? Fără minciuni! 

— Am fost anunţaţi de un indian. 

— Şi nu i-a spus acest indian sergentului că venea din partea 
lui Don Carlos? Nu i-a spus că Don Carlos l-a trimis pe ascuns în 
timp ce se îngrijea de soţia sa care leşinase? Nu este aşa că Don 
Carlos a făcut tot ce a putut ca să nu plec înainte să sosească 
soldaţii, ca să fiu prins? Poţi să negi că Don Carlos a dat dovadă 
de loialitate faţă de guvernator? 

— Pe toţi sfinţii, Ramón, e prima dată când aud toate astea! 
strigă excelența sa. 


3 Hidalgo (din span.) - nobil spaniol. (N. tr.). 
187 


— Sunt nişte trădători! declară căpitanul cu încăpățânare. 

— Ce alte dovezi mai aveţi? întrebă Señor Zorro. 

— Păi, când au venit soldaţii, te-ai ascuns printr-un şiretlic, 
spuse guvernatorul. Cum a ajuns acolo căpitanul Ramón, ai ieşit 
din dulap, l-ai străpuns mişeleşte pe la spate şi ai dispărut în 
noapte. Este cât se poate de limpede că Don Carlos te-a ascuns 
în dulapul cu pricina. 

— Pe toţi sfinţii! izbucni Señor Zorro. Căpitane, te credeam un 
om capabil să suporte înfrângerea, cu toate că ştiam că eşti un 
ticălos şi jumătate. Spune adevărul! 

— Acesta este adevărul! 

— Adevărul, am zis! îi porunci Señor Zorro, apropiindu-se şi 
aţintind pistolul spre el. Am ieşit din dulap şi am vorbit cu tine. 
Ti-am dat timp să scoţi sabia şi să te pregăteşti de luptă. Ne-am 
duelat timp de vreo zece minute, nu-i aşa? Recunosc că m-ai 
derutat pentru câteva clipe, dar apoi ţi-am desluşit tehnica şi mi- 
am dat seama că erai la mila mea. Apoi, când te-aş fi putut 
ucide, am preferat să te rănesc uşor la umăr. Poţi nega că 
lucrurile nu s-au petrecut aşa? Răspunde cinstit sau aici îţi va fi 
sfârşitul! 

Căpitanul Ramón îşi umezi buzele şi nu îndrăzni să întâlnească 
privirea guvernatorului. 

— Răspunde! tună Señor Zorro. 

— Spune... adevărul! recunoscu Ramón. 

— Ha! Te-am străpuns pe la spate, aşa ai zis? Mi-am pângărit 
sabia cu sângele tău! Vedeţi, excelenţă, ce comandant 
remarcabil aveţi! Mai sunt şi alte dovezi? 

— Sigur că da! spuse guvernatorul. Când familia Pulido au fost 
invitaţii lui Don Diego Vega în casa acestuia, cât a fost el plecat, 
căpitanul Ramón s-a dus să îi viziteze şi să le ureze bun venit şi 
te-a găsit singur cu Señorta. 

— Şi ce se presupune că ar rezulta din asta? 

— Că eşti în cârdăşie cu familia Pulido! Că te-au adăpostit 
chiar şi sub acoperişul lui Don Diego, un om loial mie şi ţării. lar 
când căpitanul a descoperit că erai acolo, Señorita s-a aruncat 
asupra lui şi l-a pironit - mă rog, mai bine zis l-a întârziat - până 
ai reuşit să fugi pe fereastră. Mai vrei şi alte dovezi? 

Señor Zorro se aplecă şi se uită direct în ochii căpitanului 
Ramón, cu o privire ucigătoare. 

— Asta ai spus, da? zise tâlharul. Adevărul este că domnul 
comandant Ramón este îndrăgostit de Señorita. S-a dus la casa 
lui Don Diego, a găsit-o singură, a încercat să o oblige să Îi 


188 


accepte atenţiile, i-a spus chiar că nu ar fi trebuit să se opună, 
având în vedere că tatăl ei nu era în grațiile guvernatorului! A 
încercat să o sărute şi Señorita a strigat după ajutor. lar eu am 
răspuns apelului ei. 

— Cum de erai acolo? 

— Asta nu vă priveşte, dar vă jur că Señorita nu ştia că eram 
acolo. A strigat după ajutor şi eu am fost cel care a venit. L-am 
obligat pe individul acesta pe care îl numiţi comandant să îi 
ceară scuze în genunchi. Apoi l-am dat afară pe uşă! După 
aceea, l-am vizitat la presidio şi i-am adus aminte că a jignit o 
Señorita dintr-o familie nobilă şi... 

— Se pare că nici ţie nu ţi-e tocmai indiferentă această 
domnişoară, spuse guvernatorul. 

— Aşa este, excelenţă, şi sunt mândru să o recunosc! 

— Ha! Aceste cuvinte le-au pecetluit soarta, ei şi părinţilor ei! 
Cum vei mai putea pretinde că nu eşti în cârdăşie cu ei? 

— La fel cum am făcut-o şi până acum. Părinţii ei nu ştiu că ne 
iubim! 

— Această Señorita este cât se poate de specială! 

— Señor! Să ştiţi că nu voi mai permite o a doua remarcă de 
genul acesta, indiferent dacă sunteţi sau nu guvernator! strigă 
Señor Zorro. V-am spus ce s-a petrecut în acea seară în casa lui 
Don Diego Vega. Căpitanul Ramón poate să confirme că v-am 
spus adevărul. Nu-i aşa, comandante? Răspunde! 

— Spune... adevărul! îngăimă căpitanul, uitându-se direct la 
ţeava pistolului. 

— Înseamnă că m-ai minţit şi că nu te ridici la înălţimea 
rangului de ofiţer! exclamă guvernatorul. Se pare că tâlharul 
poate face ce vrea cu tine! Ha! Dar tot cred că Don Carlos este 
un trădător şi familia lui la fel şi să ştii, Señor Zorro, că toată 
povestea asta nu a schimbat nimic. Soldaţii mei îi vor 
supraveghea în continuare - ca şi pe tine! Şi te anunţ că îi voi 
umili până în pânzele albe până la sfârşit, iar pe tine te voi 
spânzura ca pe un tâlhar ordinar ce eşti! 

— Ce cuvinte îndrăzneţe! constată Señor Zorro, înseamnă că 
soldaţii dumneavoastră vor avea o misiune deosebit de dificilă, 
excelenţă. Vedeţi, în seara asta i-am eliberat pe cei trei prizonieri 
în cauză şi acum sunt în libertate. 

— Vor fi capturați din nou! 

— Nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Mi-a mai rămas o sarcină 
de îndeplinit! Excelenţă, vă rog să vă aşezaţi pe scaunul acela 
din colţ, iar gazda dumneavoastră vă va ţine companie. Să nu vă 


189 


mişcaţi de acolo până când nu voi fi terminat ce am de făcut. 

— Ce ai de gând? 

— Nu mai puneţi întrebări! strigă Señor Zorro. Nu am timp să 
stau la discuţii, nici măcar cu un guvernator. 

Señor Zorro îi urmări cum îşi duseră scaunele şi apoi se 
aşezară unde le indicase. După aceea, se apropie de căpitanul 
Ramón. 

— Ai jignit o fată pură şi nevinovată, căpitane! zise el. Trebuie 
să dai socoteală pentru acest afront! Ţi s-a vindecat rana de la 
umăr şi porţi sabie! Un şarpe ca tine nici nu merită să fie pe 
lumea asta! Ridică-te, Señor, en garde! 

Căpitanul Ramón era negru de supărare. Ştia că se terminase 
totul. Fusese obligat să spună că minţise. Fusese destituit de 
guvernator. Omul care era vinovat pentru ruinarea lui era chiar 
în faţa sa! 

Poate că era destul de mânios pentru a-l putea omori pe acest 
Serior Zorro, să îl răpună pe Blestemul din Capistrano. Poate că 
dacă ar fi făcut asta ar fi crescut în ochii guvernatorului. 

Se ridică imediat şi merse cu spatele până în faţa 
guvernatorului. 

— Dezlegaţi-mă! strigă el. Câinele ăsta este ca şi mort! 

— Nici înainte nu aveai nici o şansă - dar ultima vorbă ţi-a fost 
fatală! îi spuse calm Señor Zorro. 

Comandantul fu dezlegat. Işi scoase de îndată sabia din teacă 
şi se aruncă furios asupra tâlharului cu un strigăt de luptă. 

Señor Zorro se dădu înapoi din faţa acestui asalt şi ajunse într- 
o poziţie în care nu îl deranja lumina numeroaselor lumânări din 
cameră. Era un spadasin priceput şi se luptase deseori pe viaţă şi 
pe moarte; ştia cât de periculos era un adversar mânios care nu 
se duela după reguli. 

Mai mult, ştia că mânia se risipeşte repede şi că nu poate 
aduce victoria decât însoţită de o lovitură norocoasă. Aşa că se 
dădu înapoi, puţin câte puţin, apărându-se cu iscusinţă, parând 
atacuri  nemiloase, fiind pregătit pentru orice mişcare 
neaşteptată. 

Guvernatorul şi gazda acestuia stăteau în colţ, însă se 
aplecaseră înainte şi urmăreau captivaţi duelul. 

— Străpunge-l, Ramón, şi te fac la loc ofiţer şi chiar te înaintez 
în grad! strigă excelența sa. Comandantul avea acum un motiv în 
plus pentru a-l înfrânge pe tâlhar. Señor Zorro descoperi că 
adversarul său se lupta mult mai bine decât o făcuse la hacienda 
lui Don Carlos Pulido. Fu obligat să se retragă într-un colţ unde 


190 


era mai vulnerabil şi începu să îl incomodeze pistolul pe care îl 
ţinea în mâna dreaptă pentru a-i intimida pe guvernator şi pe 
gazda lui. 

II aruncă dintr-odată pe masă şi apoi se întoarse astfel încât 
nici unul dintre cei doi bărbaţi din colţ nu puteau să încerce să îl 
ia fără să rişte să fie atinşi de spada sa. Işi păstră poziţia şi luptă 
în continuare. 

Căpitanul Ramón nu îl mai putea face să se retragă. Sabia sa 
părea să fi prins viaţă. Străpungea aerul iar şi iar, încercând să îl 
nimerească pe comandant, pentru că Señor Zorro voia să pună 
capăt duelului şi să plece cât mai curând posibil. Ştia că nu mai 
era mult şi urma să se crape de ziuă şi se temea să nu vină 
vreun soldat care să îi aducă ultimele veşti guvernatorului. 

— Luptă, tu, care insulţi fetele! strigă el. Luptă, tu, care ai 
minţit cu neruşinare ca să îi faci rău unei familii nobile! Luptă, 
laşule, neisprăvitule! Vei simţi cât de curând suflul rece al morţii! 
Ha! Ai scăpat de puţin! Luptă, laşule! 

Căpitanul Ramón blestemă şi atacă în forţă, dar Señor Zorro fu 
pregătit şi îl opri, păstrându-şi poziţia. Pe fruntea comandantului 
apăruseră broboane de transpiraţie. Respira pe gură şi răsufla 
din ce în ce mai greu. Avea ochii mari şi scânteietori. 

— Luptă, nemernicule! îl tachina tâlharul. De data asta nu te 
mai atac pe la spate! Dacă vrei să spui vreo rugăciune, acum 
este momentul! 

In cameră nu se auzeau decât lamele săbiilor ciocnindu-se, 
paşii luptătorilor, răsuflarea lor şi a celor doi spectatori ai acestui 
duel pe viaţă şi pe moarte. Excelenţa sa stătea în partea din faţă 
a scaunului, cu mâinile încleştate pe margine. 

— Omoară hoţul ăsta în numele meu! răcni el. Arată tot ce 
poţi, Ramón! Pe el! 

Căpitanul Ramón atacă din nou, adunându-şi toate forțele, 
recurgând la toată priceperea sa ca spadasin. Avea brațele grele 
ca plumbul şi respirația foarte rapidă. Lovi, fanda... şi nu nimeri 
la diferență de nici un centimetru! 

Sabia lui Señor Zorro ţâşni ca limba unui şarpe, lovi de trei ori 
şi pe fruntea palidă a lui Ramón apăru dintr-odată un „Z” 
însângerat, roşu ca focul, chiar între ochi. 

— Semnul lui Zorro! strigă tâlharul. De acum înainte îl vei 
purta pe vecie, comandante! 

Expresia de pe chipul lui Señor Zorro deveni şi mai 
neîndurătoare. Lovi din nou şi lama spadei se umplu de sânge. 
Comandantul rămase cu răsuflarea tăiată şi căzu pe podea. 


191 


— L-ai ucis! strigă guvernatorul. l-ai luat viaţa, ticălosule! 

— Ha! Sper că da! L-am străpuns direct în inimă, excelenţă! 
Acum nu va mai jigni nici o Señorita! 

Señor Zorro cobori privirea şi se uită la adversarul său răpus, 
apoi la guvernator, şterse lama săbiei cu eşarfa cu care fusese 
legat la mâini comandantul. Băgă sabia în teacă şi luă pistolul de 
pe masă. 

— Mi-am îndeplinit misiunea pe ziua de azi! spuse el. 

— Şi o să atârni în laţ pentru ce ai făcut! strigă excelenta sa. 

— Se poate... dacă o să mă prindeţi! răspunse Blestemul din 
Capistrano, făcând o plecăciune ceremonioasă. 

leşi iute pe hol şi se grăbi spre curtea interioară unde îl 
aştepta calul său, fără să mai arunce o ultimă privire asupra 
căpitanului Ramón, care era cuprins de spasmele morţii. 


192 


Capitolul 36 
SINGURI ÎMPOTRIVA TUTUROR 


Serior Zorro îşi continuă drumul presărat cu pericole. 

Se crăpase de ziuă, iar dinspre miazăzi începeau să se ivească 
primele reflexe rozalii, apoi soarele puse stăpânire pe cer şi 
scaldă piaţa din Reina de Los Angeles. Nu era deloc ceaţă, nici 
măcar pe culmi, iar casele din depărtare erau bine conturate. 
Insă pentru cineva care încerca să scape cu viaţă de urmăritori 
nici că ar fi putut fi o dimineaţă mai mohorâtă. 

Serior Zorro ori întârziase prea mult din cauza guvernatorului 
şi a comandantului, ori pierduse noţiunea timpului. Sări în şa şi 
dădu să iasă din curtea interioară, când realiză brusc cât de 
aproape era pericolul. 

li văzu pe sergentul Pedro Gonzales şi oamenii săi venind pe 
drumul care ducea la San Gabriel. 

Dinspre Pala se apropia un al doilea detaşament de soldaţi, 
care îi urmăriseră pe caballeros şi pe Don Carlos şi fuseseră 
nevoiţi să abandoneze căutarea. De dincolo de dealul pe care se 
afla presidio-ul apăru al treilea grup de soldaţi, care plecaseră pe 
urmele celor care o salvaseră pe Doña Catalina. Señor Zorro se 
trezi înconjurat de duşmani. 

Blestemul din Capistrano îşi struni calul şi contemplă pentru o 
clipă desfăşurarea de forţe din jurul său. Privi cele trei 
detaşamente şi estimă la ce distanţă erau de el. Chiar în clipa 
aceea fu reperat de unul dintre soldaţii sergentului Gonzales, 
care dădu imediat alarma. 

Recunoscură imediat armăsarul magnific, pelerina închisă la 
culoare, masca şi sombrero-ul cu boruri largi! Văzură mai întâi 
toate aceste detalii şi apoi călăreţul în sine, cel pe care îl 
urmăriseră toată noaptea, cel care îi păcălise şi se jucase cu ei 
pe dealuri şi prin văi. Se temeau că excelența sa şi superiorii lor 
aveau să îşi verse supărarea pe ei dacă tâlharul ar fi rămas în 
libertate şi priveau această ocazie ca o ultimă şansă de a-l prinde 
pe Blestemul din Capistrano; tot ce îşi doreau era să îl captureze 
sau să îl ucidă. 

Sefior Zorro îi dădu pinteni calului şi traversă piaţa la galop, 
sub ochii câtorva orăşeni. In clipa aceea, guvernatorul şi gazda 
sa ieşiră din casă într-un suflet, strigând că Señor Zorro era un 


193 


asasin şi că trebuia prins cu orice preţ. Indienii fugiră toţi unde 
apucară ca să se adăpostească, iar nobilii încremeniră şi 
rămaseră cu gurile căscate de uimire. 

După ce ajunse în partea cealaltă a pieţei, Señor Zorro se 
îndreptă la galop întins spre drumul principal. Sergentul Gonzales 
şi soldaţii săi se grăbiră să îi taie calea şi să îl determine să se 
întoarcă, strigând unii la alţii, cu pistoalele şi săbiile pregătite. 
Recompensa, avansarea în grad şi satisfacția victoriei aveau să 
fie ale lor, chiar atunci, dacă aveau să îi vină de hac tâlharului. 

Señor Zorro fu obligat să cotească pentru că îşi dădu seama 
că nu ar fi avut cum să treacă de ei. Nu se atinsese de pistol, dar 
îşi scosese sabia din teacă şi o lăsase să atârne de încheietura 
dreaptă, astfel încât să o poată folosi oricând ar fi fost nevoie. 

Traversă piaţa din nou şi aproape că dădu peste câţiva oameni 
de vază care îi stăteau în drum. Trecu la nici doi metri de 
guvernator, care era nespus de furios şi goni spre dealurile din 
partea aceea. 

Se părea că ar fi existat totuşi o şansă de a scăpa din 
încercuirea duşmanilor. Ocoli cărările şi drumurile bătătorite şi 
călări în câmp deschis. Soldaţii veniră după el din amândouă 
părţile, privindu-l ca pe un punct de convergenţă, sperând să îl 
ajungă din urmă şi să îl oblige din nou să se întoarcă. 

Gonzales dădea ordine în stânga şi în dreapta cu vocea sa 
teribilă şi îşi trimitea o parte din oameni spre pueblo ca să fie pe 
poziţii în cazul în care tâlharul ar fi făcut cale întoarsă şi ar fi 
trebuit să îl împiedice să scape spre vest. 

Serior Zorro ajunse la drumul principal şi porni spre sud. Ar fi 
preferat să călărească în altă direcţie, însă acum nu mai avea de 
ales. Luă o curbă în galop şi nu văzu ce era dincolo de ea din 
cauza unor case de chirpici; când realiză despre ce era vorba, 
trase dintr-odată de hăţuri şi abia reuşi să nu cadă din şa. 

Din partea aceea venea o nouă ameninţare. Din direcţia opusă 
gonea un călăreț la galop întins şi chiar în urma lui erau alţi 
soldaţi, şase la număr! 

Serior Zorro îşi întoarse calul. Nu putu să o ia la dreapta din 
cauza unui zid jos de piatră. Armăsarul său l-ar fi putut sări fără 
probleme, dar dincolo de el era pământ arat, afânat şi ştia că nu 
ar fi putut să prindă viteză dacă ar fi luat-o pe acolo şi că soldaţii 
l-ar fi putut împuşca de la distanţă. 

Nu avu cum să o ia nici la stânga pentru că ar fi însemnat să 
coboare în prăpastie şi era mult prea primejdios. Fu nevoit să se 
întoarcă spre sergentul Gonzales şi tovarăşii săi, sperând ca ei să 


194 


fie cât mai departe, ca la un moment dat să găsească un loc pe 
unde să poată cobori înainte să îi întâlnească. 

Işi luă sabia în mână şi se pregăti de luptă, ştia că avea să se 
dueleze din şa. Aruncă o privire peste umăr - şi rămase cu 
respiraţia tăiată. 

Călărețul pe care îl văzuse era însăşi Señorita Lolita Pulido, 
urmărită de soldaţi, în timp ce el o crezuse în siguranţă la 
hacienda lui Fray Felipe. Işi lăsase liber părul lung şi negru, care 
acum îi flutura pe umeri. Călcâiele ei mici erau parcă lipite de 
coastele calului. Era aplecată în faţă şi ţinea frâiele cât mai jos, 
iar Señor Zorro se minună, chiar într-un moment ca acela, de 
abilitatea de care dădea dovadă Seriorita. 

— Señor! strigă ea. 

Chiar atunci ajunse în dreptul lui şi călăriră împreună, gonind 
spre Gonzales şi oamenii lui. 

— Mă urmăresc... de ore întregi! spuse ea cu răsuflarea 
întretăiată. Am fugit de ei... la hacienda lui Fray Felipe! 

— Stai lângă mine! Nu vorbi, păstrează-ţi puterile! strigă el. 

— Señor, calul meu este extenuat! 

Serior Zorro se uită la armăsar şi observă că era foarte slăbit. 
Dar nu avea timp să se gândească la asta. 

Soldaţii din urma lor erau ceva mai aproape, iar cei din faţă 
erau o forţă de temut. 

Călăriră la galop întins, unul lângă altul, direct către sergentul 
Gonzales şi tovarăşii săi. Señor Zorro văzu că aceştia îşi 
scoseseră pistoalele şi era sigur că guvernatorul dăduse ordine 
să fie prins viu sau mort, să facă orice ca să nu le mai scape din 
nou. 

Dădu pinteni calului şi i-o luă puţin înaintea fetei, strigându-i 
să meargă pe urmele lui. Dădu drumul frâielor să cadă pe 
grumazul armăsarului şi îşi pregăti sabia de atac. Avea două 
arme: sabia şi calul. 

Avu loc ciocnirea dintre ei şi detaşamentul lui Gonzales. Señor 
Zorro coti chiar la momentul potrivit şi Señorta îl urmă 
îndeaproape. Îl lovi pe soldatul din stânga sa, se întoarse în şa şi 
îl tăie pe cel din dreapta. Calul său se izbi de un al treilea soldat 
călare şi îl împinse cu putere spre sergentul Gonzales şi 
armăsarul acestuia. j 

Auzi strigăte aprinse în jurul său. Işi dădu seama că asta 
însemna că cei care o urmăriseră pe Señorta Lolita ajunseseră în 
mijlocul celorlalţi şi că astfel se crease o stare de confuzie 
generală, le era teamă să îşi folosească săbiile pentru că s-ar fi 


195 


putut răni între ei. 

Cât de curând, reuşise să treacă printre ei şi acum Señorta 
călărea din nou alături de el. Ajunsese iar în marginea pieţii. 
Armăsarul său dădea semne de oboseală şi erau cam în aceeaşi 
situaţie ca înainte. 

Drumul spre San Gabriel era blocat, la fel ca şi cel spre Pala şi 
nu ar fi putut scăpa traversând câmpul arat de curând, de partea 
cealaltă a pieţii îl aşteptau alţi soldaţi călare, pregătiţi să îi taie 
calea, indiferent în ce parte s-ar fi dus. 

— Ne-au prins! strigă el. Dar nu suntem pierduţi, Señorta! 

— Calul meu se poticneşte! îi zise ea. 

Señor Zorro văzu că avea dreptate. Ştia că armăsarul ei nu 
mai putea rezista nici o sută de metri. 

— Să mergem la tavernă! strigă el. 

Traversară piaţa la galop. Calul frumoasei domnişoare se opri 
şi căzu în clipa în care ajunseră în faţa tavernei. Señor Zorro o 
prinse în braţe chiar la timp, salvându-i poate chiar şi viaţa şi 
intră în han cu ea în braţe. 

— Afară! le strigă el proprietarului şi servitorului indian. Afară! 
tună spre câţiva clienţi care pierdeau vremea pe la mese, 
ameninţându-i cu pistolul. Toţi ieşiră cât putură de repede. 

Tâlharul trânti uşa şi o încuie. Observă că erau închise toate 
ferestrele în afara celei care dădea spre piaţă şi că storurile erau 
trase. Se apropie de o masă şi se întoarse brusc către Seforita. 

— S-ar putea ca acesta să fie sfârşitul! zise el. 

— Señor! Să ne punem nădejdea în Cel de Sus! 

— Suntem înconjurați de duşmani, Señorita. Nu pentru mine 
îmi fac griji, voi muri în luptă, ca un caballero. Dar tu, Señorita... 

— Eu nu mă voi întoarce în temniţa aceea odioasă, Señor 
Prefer de o mie de ori să mor cu tine! O jur! 

Señor Zorro o văzu scoțând din sân un cuţit de jupuit piei. 

— Nu o face, Señorta! strigă el. 

— Ţi-am dăruit inima mea, Señor. Dacă nu putem fi împreună 
pe lumea aceasta, atunci vom fi pe cealaltă! 


196 


Capitolul 37 
VULPEA ESTE ÎNCOLŢITĂ 


Señor Zorro fugi la fereastră şi se uită afară. Soldaţii 
începuseră să înconjoare clădirea. Il văzu pe guvernator 
plimbându-se prin piaţă cu paşi mari, dând ordine cât de tare îl 
ţineau plămânii. Dinspre San Gabriel venea mândrul Don 
Alejandro Vega, pentru a-i face o vizită excelenţei sale. Cel dintâi 
se opri la marginea pieţii şi începu să pună întrebări pentru a afla 
ce se întâmpla. 

— Vin din ce în ce mai mulţi spectatori, zise Señor Zorro, 
râzând. Mă întreb unde sunt cavalerii mei de încredere, cei 
împreună cu care v-am eliberat din închisoare. 

— Te aştepţi să îţi vină în ajutor, Señor! întrebă ea. 

— Nu, Señorita. Ar însemna că ar trebui să îşi unească forţele 
şi să îl înfrunte pe guvernator, să se deconspire. Pentru ei a fost 
doar o aventură şi nu cred că au luat-o destul de în serios ca să 
îmi ia acum apărarea. Nu mă aştept că o vor face. Voi lupta de 
unul singur! 

— Dar nu eşti singur, Señor, sunt şi eu aici! 

O luă în braţe şi o strânse la piept. 

— Imi pare atât de rău că nu a putut fi altfel, zise el. Dar ar fi o 
nebunie ca nenorocirea mea să îţi afecteze viaţa. Nici nu mi-ai 
văzut chipul, Serorita. M-ai putea uita. Ai putea să ieşi şi să te 
predai, să îi trimiţi vorbă lui Don Diego Vega că accepţi să fii 
mireasa lui şi guvernatorul va fi nevoit să te elibereze şi să 
retragă acuzaţiile împotriva părinţilor tăi. 

— Dar, Señor... 

— Gândeşte-te, Señorita! Gândeşte-te la ce ar însemna asta! 
Excelenţa sa nu ar îndrăzni să i se opună unui Vega. Părinţii tăi 
şi-ar primi pământurile înapoi. Ai fi soţia celui mai bogat tânăr 
din tot ţinutul! Ai avea totul... 

— In afară de iubire, Señor, şi fără iubire nu te poţi bucura de 
nimic! 

— Gândeşte-te, Señorita şi hotărăşte-te, acum ori niciodată! 
Trebuie să te grăbeşti! 

— M-am hotărât de mult, Señor. Un Pulido nu iubeşte decât o 
dată în viaţă şi nu se căsătoreşte decât din dragoste! 

— lubito, strigă el, strângând-o la piept. 


197 


Cineva bătu furtunos la uşă. 

— Señor Zorro! răcni sergentul Gonzales. 

— Da, Señor? întrebă Zorro. 

— Am venit să îţi fac o propunere din partea excelenţei sale, 
guvernatorul. 

— Te ascult! 

— Excelenţa sa nu îţi doreşte moartea şi nu vrea ca Señorita 
care este cu tine să păţească ceva. Te roagă să deschizi uşa şi să 
ieşiţi împreună. 

— Şi după aceea? întrebă Señor Zorro. 

— Veţi avea parte de un proces imparţial. Şi aşa vei scăpa cu 
viaţa, dar vei ajunge la închisoare. 

— Ha! Ştiu exact cum se desfăşoară procesele imparţiale ale 
excelenţei sale, răspunse Señor Zorro. Cred că mi-ai subestimat 
inteligenţa! 

— Excelenţa sa mi-a spus să îţi transmit că nu vei mai avea o 
a doua şansă, este prima şi ultima oară când îţi propune o 
înţelegere. 

— Excelenţa sa dă dovadă de înţelepciune, ar fi o pierdere de 
timp să îşi reînnoiască propunerea şi nu îşi mai poate permite 
asta la vârsta lui! Dacă va continua să se mai îngraşe nu m-aş 
mira să sufere şi de inimă! 

— Ce speri să obţii opunând rezistenţă, în afară de o moarte 
sigură? întrebă Gonzales. Nu îţi dai seama că nu poţi lupta 
împotriva unui detaşament întreg de douăzeci şi cinci de 
oameni? 

— Au fost alţii care au făcut-o! 

— O să spargem uşa şi tot o să te prindem! 

— Dar vor fi victime şi de partea voastră, îl avertiză Señor 
Zorro. Cine va intra primul, sergent? 

— lţi spun pentru ultima oară... 

— Nu vrei să vii să bei o cană cu vin cu mine, spuse tâlharul 
râzând. 

— Pe tot rachiul din lume! blestemă sergentul Gonzales. 

Se lăsă tăcerea pentru o vreme şi Señor Zorro se uită pe 
fereastră, având grijă să nu intre în raza de acţiune a pistoalelor 
şi îl văzu pe guvernator sfătuindu-se cu sergentul şi cu câţiva 
soldaţi. 

Discuţia lor luă sfârşit şi Señor Zorro se dădu repede înapoi. 
Chiar în clipa aceea începu asaltul. 

Soldaţii încercau să spargă uşa cu nişte buşteni. Señor Zorro 
stătea în mijlocul camerei, aţinti pistolul spre uşă şi trase; glonţul 


198 


trecu pe partea cealaltă şi cineva de afară scoase un strigăt de 
durere, tâlharul se repezi la masă şi îşi încarcă pistolul. 

Se duse repede la uşă şi cercetă gaura pe care o făcuse 
glontele. Lemnul se despicase şi în locul acela apăruse o 
crăpătură destul de mare. Señor Zorro puse vârful săbiei în 
crăpătură şi aşteptă. N 

Bârna grea izbi cu putere uşa. In acelaşi timp, unul dintre 
soldaţi încercă s-o spargă cu umărul. 

Senior Zorro băgă sabia prin crăpătura uşii şi o scoase 
însângerată. Se auzi un țipăt... Uşa fu ciuruită de un val de 
gloanţe, dar Señor Zorro se dăduse deja la o parte din calea 
împuşcăturilor, râzând. 

— Bravo, Señor strigă Señorita Lolita. 

— Dacă este să murim, vom lua şi câţiva dintre copoii aceştia 
cu noi! răspunse el. 

— Mi-aş dori să te pot ajuta, Señor. 

— Dar mă ajuţi, Señorta. Dragostea ta îmi dă putere. 

— Dacă aş fi putut mânui sabia... 

— Seniorita, săbiile sunt pentru bărbaţi. Roagă-te să se 
sfârşească totul cu bine! 

— Şi când va sosi sfârşitul, Señor, dacă nu va mai exista nici o 
speranţă, îţi voi putea vedea chipul drag? 

— Ţi-o jur, Sefiorita, şi te voi îmbrăţişa, te voi săruta, iar atunci 
moartea nu mi se va mai părea atât de neîndurătoare! 

Reîncepu atacul asupra uşii. Acum era perforată în întregime 
de noi raiale de gloanţe. Se trăgea şi în fereastra deschisă, iar 
Señor Zorro nu putea să facă nimic altceva decât să stea în 
mijlocul camerei şi să aştepte cu sabia pregătită. Ştia că primele 
minute după spargerea uşii aveau să fie aprige. 

De acum se părea că soldaţii aveau să năvălească în orice 
clipă. Señorta veni lângă el, cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi îl 
apucă de braţ. 

— ţi vei ţine promisiunea, nu-i aşa? îl întrebă. 

— Desigur, Señorita. 

— Señor, chiar înainte să spargă uşa, ţine-mă în braţe, arată-ţi 
chipul şi dă-mi o sărutare! După aceea voi putea muri împăcată, 
voi muri aşa cum o cere sângele meu nobil. 

— Trebuie să trăieşti... 

— Nu şi dacă mă aşteaptă o viaţă în închisoare, Señor Şi cum 
aş putea trăi fără tine? 

— Dar mai este şi Don Diego... 

— Inima mea bate numai pentru tine, Señor! Un Pulido ştie să 


199 


moară onorabil! Poate că moartea mea va dovedi perfidia 
guvernatorului. Poate că va schimba ceva în bine! 

Uşa se cutremură iar sub greutatea bârnei. Excelenţa sa se 
auzea încurajând soldaţii cât îl ţinea vocea, indienii strigau şi ei, 
iar sergentul Gonzales împărțea ordine pe un ton grozav. 

Senior Zorro fugi iar la fereastră, ferindu-se de gloanţe şi riscă 
să se uite afară. Văzu că vreo şase soldaţi aveau săbiile scoase 
din teacă, pregătiţi să se năpustească pe uşă în clipa în care 
avea să cedeze. 

De data aceasta nu mai putea să scape, dar avea să fie 
necruţător până în ultima clipă! Soldaţii loviră din nou uşa. 

— Nu mai este mult, Señor! şopti fata. 

— Ştiu, Seriorita! 

— Mi-aş dori ca iubirea noastră să fi fost mai puţin încercată 
de soartă, însă voi muri fără regrete pentru că am cunoscut 
dragostea! Şi acum, Señor, dă-ţi jos masca şi sărută-mă pentru 
ultima oară! Clipele sunt numărate! 

Lolita se opri din plâns şi îşi ridică privirea cu curaj. Señor 
Zorro oftă şi duse o mână la mască. 

Dar chiar atunci începură să se agite oamenii din piaţă, se 
întrerupse asaltul împotriva uşii şi auziră noi voci răsunătoare. 

Señor Zorro nu îşi mai scoase masca şi se repezi la fereastră. 


200 


Capitolul 38 
OMUL DIN SPATELE MĂŞITII 


Douăzeci şi trei de călăreţi intrară în piaţă la galop întins. 
Aveau nişte armăsari superbi, şeile şi căpestrele erau încastrate 
cu argint, pelerinele le erau croite din cele mai scumpe materiale 
şi purtau pene la pălării, ca şi când ar fi fost o paradă, ca şi când 
ar fi vrut să arate toate acestea lumii întregi. 

Stăteau toţi drepţi în şa, mândri, cu săbiile la cingătoare, 
mânerele săbiilor erau decorate cu pietre preţioase, fiind în 
acelaşi timp nişte obiecte de artă şi arme redutabile. 

Galopară până în dreptul tavernei, interpunându-se între uşă 
şi soldaţii care încercaseră să o dărâme, între clădire şi 
guvernator şi restul cetăţenilor. Se opriră acolo şi îşi aliniară caii 
înaintea excelenţei sale. 

— Aşteptaţi! Există o cale mai bună! strigă conducătorul lor. 

— Ha! strigă guvernatorul. Înţeleg ce se întâmplă! Au venit toţi 
tinerii nobili din sud. Sunt aici pentru a-l captura pe Blestemul din 
Capistrano şi a-şi dovedi loialitatea! Vă mulţumesc, caballeros! 
Dar nu vreau să vă pun viaţa în primejdie. Individul este nedemn 
de săbiile voastre, señores! Daţi-vă la o parte şi ne veţi ajuta prin 
simpla voastră prezenţă. Lăsaţi-i pe soldaţii mei să se ocupe de 
acest nemernic. Vă mulţumesc încă o dată pentru această 
dovadă de loialitate, pentru că aţi arătat că sunteţi de partea 
legii, a ordinii în stat, a autorităţii... 

— Linişte! strigă conducătorul. Excelenţă, noi reprezentăm 
puterea în aceste părţi, nu este aşa? 

— Da, caballeros, spuse guvernatorul. 

— Familiile noastre îi aleg pe cei de la putere şi trasează liniile 
justiţiei, nu este aşa? 

— Sunt foarte influente, da, spuse guvernatorul. 

— Nu aţi vrea să ne ţineţi piept de unul singur, corect? 

— Sigur că nu! strigă excelența sa. Dar, vă rog, acum lăsaţi-i 
pe soldaţi să-l prindă pe individul acesta. Nu se cade ca un 
caballero să fie rănit sau chiar ucis de sabia sa mizeră. 

— Îmi pare rău că nu aţi înţeles ce voiam să spun. 

— Cum ai spus? zise guvernatorul nedumerit, uitându-se de-a 
lungul şirului de călăreţi. 

— Ne-am sfătuit, excelenţă. Suntem conştienţi de puterea pe 


201 


care o avem şi am luat câteva hotărâri. 

Au avut loc câteva lucruri pe care nu le putem tolera. 

— Călugării de la misiuni au fost prădaţi de funcţionarii de 
stat. Indienii sunt trataţi mai rău decât animalele. Chiar şi nobilii 
au fost furaţi pentru că nu au fost în relaţii de prietenie cu cei de 
la putere. 

— Caballero... 

— Lăsaţi-mă să termin, excelenţă! Totul a culminat cu un 
moment de criză când aţi dat ordine să fie aruncaţi în închisoare 
un hidalgo, împreună cu soţia şi fiica sa. Nu puteam permite aşa 
ceva, excelenţă. Drept urmare, ne-am unit forţele şi am decis să 
luăm măsuri! Să se ştie că noi înşine am fost cei în fruntea 
cărora Señor Zorro a eliberat prizonierii din închisoare, că i-am 
dus pe Don Carlos şi pe Doña Catalina într-un loc sigur şi că am 
jurat că de acum înainte nu vom mai permite să fie persecutați. 

— Daţi-mi voie să spun că... 

— Linişte, veţi vorbi când voi termina! Suntem aici ca 
reprezentanţi ai familiilor noastre unite. Ordonaţi-le soldaţilor să 
ne atace, dacă aveţi curaj! Ne vor sări în ajutor toţi nobilii de pe 
întreg El Camino Real, vă vor da jos de la putere şi vă vor târî 
numele în ţărână! Ce aveţi de spus, excelenţă? 

— Şi ce doriţi? zise excelența sa cu respiraţia tăiată. 

— İn primul rând, vrem ca Don Carlos şi familia sa să fie trataţi 
cum se cuvine. Nu se vor întoarce în închisoare! Dacă îndrăzniţi 
să îi judecaţi pentru înaltă trădare, fiţi sigur că vom fi prezenţi la 
proces şi vom avea grijă să nu se depună mărturii false şi că 
judecătorul va fi corect până la capăt. Nu vom accepta să fie 
altfel, excelenţă! 

— Poate că m-am pripit în ceea ce îi priveşte, dar am fost 
indus în eroare, zise guvernatorul. Voi face cum doriţi. Acum, 
daţi-vă la o parte, caballeros, ca să îl putem prinde pe tâlhar. 

— Nu am terminat! zise conducătorul. Mai avem ceva de spus 
în privinţa lui Senor Zorro. Cu ce a greşit, de fapt, excelenţă? 
Este oare vinovat de trădare? Nu a furat decât de la cei care au 
furat primii de la cei lipsiţi de apărare. A biciuit câţiva oameni 
necinstiţi. A fost solidar cu cei persecutați şi îl respectăm pentru 
asta. Pentru a-i ajuta pe cei asupriţi a trebuit să îşi ia viaţa în 
propriile mâini şi a reuşit să scape în repetate rânduri de soldaţii 
excelenţei voastre. A luptat împotriva nedreptăţii, oricine are 
dreptul să o facă! 

— Ce doriţi? 

— Să retrageţi toate acuzaţiile împotriva celui cunoscut sub 


202 


numele de Señor Zorro, aici şi acum! 

— Niciodată! strigă guvernatorul. M-a jignit personal! Omul 
ăsta nu va mai apuca ziua de mâine! Se întoarse şi îl văzu pe 
Don Alejandro Vega lângă el. Don Alejandro, sunteţi cel mai 
influent om din tot ţinutul! zise el. Sunteţi singurul care este 
chiar mai presus de guvernator! Spuneţi-le acestor caballeros că 
nu pot primi ceea ce doresc. Spuneţi-le să se întoarcă la casele 
lor şi trădarea le va fi trecută cu vederea. 

— Sunt de partea lor! tună Don Alejandro. 

— Dumneavoastră, de partea lor? 

— Da, excelenţă! Sunt complet de acord cu tot ce au spus. 
Persecuţiile trebuie să înceteze. Indepliniţi-le dorinţele, aveţi grijă 
ca oamenii excelenţei voastre să se poarte corespunzător de 
acum înainte, întoarceţi-vă la San Francisco de Asis şi vă promit 
că nu va mai exista trădare în sud. Mă voi îngriji eu însumi să fie 
aşa. Dar dacă vă împotriviţi lor, vă împotriviţi şi mie şi voi avea 
grijă să fiţi dat jos din funcţie şi vă voi ruina pe dumneavoastră şi 
pe paraziţii care vă servesc! 

— Sudişti îngrozitori şi încăpăţânaţi! strigă guvernatorul. 

— Ce alegeţi? îl întrebă Don Alejandro. 

— Nu pot decât să fiu de acord, zise guvernatorul. Dar ar mai 
fi ceva... 

— İl voi lăsa în viaţă dacă se predă, dar va trebui să apară în 
faţa justiţiei pentru asasinarea căpitanului Ramón! 

— Asasinare? zise conducătorul cavalerilor. A fost un duel între 
doi caballeros, excelenţă. Señor Zorro i-a cerut socoteală pentru 
insultarea domnişoarei. 

— Ha! Dar Ramón era un caballero... 

— Ca şi Señor Zorro. Ne-a spus că este şi îl credem, pentru că 
a părut cât se poate de sincer. Drept urmare, a fost un duel, 
excelenţă, între cavaleri, conform regulilor şi căpitanul Ramón a 
avut ghinionul să nu fie cel mai priceput spadasin dintre cei doi. 
Aţi înţeles? Ce aveţi de spus? 

— Fie! zise guvernatorul vădit afectat. Retrag toate acuzaţiile 
împotriva lui, mă întorc în San Francisco de Asis şi nu vor mai fi 
persecuții în zona aceasta. Dar Don Alejandro trebuie să îşi ţină 
promisiunea. 

— V-am dat cuvântul de onoare! zise acesta. i 

Cavalerii scoaseră chiote de bucurie şi descălecară. li luară pe 
soldaţi din faţa uşii, iar sergentul Gonzales mormăi în barbă 
pentru că văzuse cum îi fusese luată din nou recompensa de sub 
nas. 


203 


— Serior Zorro! strigă unul. Ai auzit? 

— Am auzit, caballero! 

— Descuie uşa şi vino în mijlocul nostru. Acum eşti un om 
liber! 

După o clipă de ezitare, Señor Zorro deschise uşa şi ieşi cu 
Señorita la braţ. Se opri chiar în faţa uşii, îşi descoperi capul şi 
făcu o plecăciune joasă. 

— Bună ziua, caballeros! strigă el. Sergent, îmi pare rău că ai 
ratat recompensa, dar voi avea grijă ca suma să intre în contul 
tău şi al oamenilor tăi la această tavernă. 

— Pe onoarea mea, chiar că este un caballero! strigă 
Gonzales. 

— Arată-ţi chipul! strigă guvernatorul. Vreau să văd faţa celui 
care a câştigat respectul cavalerilor, mi-a păcălit soldaţii şi din 
cauza căruia am fost obligat să fac un compromis. 

— Mă tem că veţi fi dezamăgit când îmi veţi vedea chipul, 
răspunse Señor Zorro. Vă aşteptaţi, poate, să arăt ca un diavol? 
Sau, din contră, ca un înger? 

Señor Zorro râse în barbă, se uită la Señorita Lolita, ridică o 
mână şi îşi dădu jos masca. 

Toţi rămaseră cu respiraţia tăiată, iar câţiva soldați 
blestemară cu patimă, cavalerii chiuiră încântați şi un anumit 
hidalgo bătrân scoase un strigăt de mândrie amestecată cu 
bucurie. 

— Diego, fiul meu, fiul meu! 

Bărbatul din faţa lor îşi lăsă umerii în jos şi spuse pe o voce 
tărăgănată: 

— Agitate vremuri! Chiar nu mai poţi medita la muzică şi 
poezie în ziua de azi? 

Doar pentru câteva clipe, Don Diego Vega, Blestemul din 
Capistrano, fu strâns în braţe de tatăl său. 


204 


Capitolul 39 
PE TOT RACHIUL DIN LUME! 


Toţi se îmbulziră, soldaţi, indieni, caballeros, înconjurându-i pe 
Don Diego Vega şi pe Señorita, care îl ţinea de braţ şi îl privea 
mândră cu ochii ei mari. 

— Cum aşa, cum aşa? strigară toţi în cor. 

— Totul a început cu zece ani în urmă, când aveam doar 
cincisprezece ani, zise el. Am auzit că oamenii erau persecutați. 
Am văzut cum călugării, care îmi erau buni prieteni, erau asupriţi 
şi furaţi. Am văzut cum un indian bătrân, tot prieten cu mine, a 
fost bătut de soldaţi. Atunci m-am hotărât să îmi asum acest rol. 
Ştiam că avea să fie greu, aşa că m-am prefăcut că nu mă 
interesau deloc lucrurile lumeşti, ca să nu facă nimeni legătura 
între mine şi tâlharul care intenţionam să fiu cândva. Am învăţat 
să călăresc şi să mânuiesc sabia în taină... 

— Şi tare priceput ai mai ajuns! mormăi Gonzales. 

— O parte din mine era liniştitul Don Diego pe care l-aţi 
cunoscut cu toţii şi cealaltă parte era Blestemul din Capistrano 
care speram să devin. Apoi, a sosit vremea când am trecut la 
fapte. Îmi este greu să vă explic, Señores. În clipa în care îmi 
puneam pelerina şi masca, partea din mine care era Don Diego 
dispărea. Păream să prind forţe noi, vocea îmi devenea mai 
puternică şi mai fermă, simţeam un foc lăuntric! lar când le 
dădeam jos eram din nou pasivul Don Diego. Nu-i aşa că este cât 
se poate de ciudat? M-am împrietenit cu sergentul Gonzales aici 
de faţă cu un scop precis. 

— Ha! Pun pariu că ştiu care este, caballero! strigă Gonzales. 
Te plictiseai imediat ce se pomenea numele lui Señor Zorro şi nu 
voiai să auzi de violenţă şi vărsare de sânge, dar de fiecare dată 
mă întrebai încotro plecaseră soldaţii mei şi tu plecai să îţi duci la 
capăt sarcinile afurisite în direcţia opusă. 

— Ai ghicit, zise Don Diego râzând, la fel ca şi ceilalţi din jur. 
Chiar am încrucişat sabia cu tine ca să nu ghiceşti că eu eram 
Señor Zorro. lţi aminteşti de noaptea aceea ploioasă, când am 
fost la tavernă? După ce te-am ascultat cum te lăudai, am plecat, 
m-am întors mascat şi m-am duelat cu tine pentru ca apoi să vin 
şi să te iau peste picior. 

— Ha! 


205 


— Am fost la hacienda Pulido ca Don Diego şi la scurt timp 
după aceea m-am întors ca Señor Zorro şi am vorbit cu Seforita. 
Sergent, să ştii că aproape că m-ai prins în seara aceea la Fray 
Felipe. 

— Ha! Mi-ai spus că nu îl văzuseşi pe Señor Zorro. 

— Şi am spus adevărul! Călugărul nu are oglinzi în casă, 
consideră că este semn de vanitate. In rest, nu am avut 
probleme. Cred că nu ţi-e greu să-ţi dai seama cum de eram în 
casa mea din oraş ca Sefior Zorro când comandantul a insultat-o 
pe Señorita. O rog pe Señorita să mă ierte că am amăgit-o. l-am 
făcut curte din poziţia lui Don Diego şi nu m-a vrut de soţ. Apoi, 
am încercat ca Sefior Zorro. Cerul a fost milostiv şi i-am câştigat 
iubirea. Poate că şi aici a fost vorba de un plan bine gândit 
pentru că Señorita a renunţat la bogăţiile pe care le-ar fi avut 
dacă s-ar fi căsătorit cu Don Diego Vega pentru bărbatul iubit, 
deşi atunci credea că este un tâlhar de rând. Mi-a demonstrat că 
mă iubeşte cu adevărat şi nimic nu m-ar putea face mai fericit. 
Excelenţă, această Señorita va fi soţia mea şi vă sfătuiesc să vă 
gândiţi de două ori înainte să îi mai persecutați familia. 

Excelenţa sa ridică mâinile resemnat. 

— N-a fost uşor să vă păcălesc pe toţi, dar am reuşit numai 
datorită perseverenţei, continuă Don Diego. Acum, zilele de 
glorie ale lui Señor Zorro au apus, pentru că nu mai este nevoie 
de el şi, pe lângă asta, un om însurat trebuie să fie mai grijuliu cu 
viaţa sa. 

— Insă cu cine mă voi căsători, cu Señor Zorro sau cu Don 
Diego? întrebă Señorita Lolita, roşind pentru că vorbea în faţa 
tuturor. 

— Pe care dintre ei îl iubeşti? 

— Credeam că îl iubesc pe Señor Zorro, dar tocmai mi-am dat 
seama că îi iubesc pe amândoi, zise ea. S-ar cădea să mă 
hotărăsc, nu-i aşa? Ştii, cred că te-aş prefera pe tine, Señor 
Zorro, în locul lui Don Diego aşa cum îl ştiam eu. 

— Vom face totul pentru a obţine combinaţia perfectă, 
răspunse el, râzând din nou. Voi renunţa la vechea melancolie şi 
voi deveni treptat bărbatul care vrei tu să fiu. 

Se aplecă şi o sărută chiar acolo, în faţa tuturor. 

— Pe tot rachiul din lume! izbucni sergentul Gonzales. 


Sfârşit 


206 


CUPRINS 


Aventuri clasice care au devenit legendă! 3 
SEÑOR ZORRO ESTE ÎNCOLŢIT!..... cecene eee eee ae ana ea cane 4 
PREFAŢĂ: CUM A DEVENIT ZORRO LEGENDA... eee 5 
Capitolul 1 PEDRO FACE PE GROZAVUL.......e nenea nea 17 
Capitolul 2 OMUL PE CARE L-A ADUS FURTUNA... nenea 22 
Capitolul 3 VIZITA LUI SEÑOR ZORRO.. 27 
Capitolul 4 SABIE CONTRA SABIE. PEDRO DĂ EXPLICAŢII........... 30 
Capitolul 5 O PLIMBARE MATINALĂ...... eee 36 
Capitolul 6 DIEGO ÎŞI CAUTĂ MIREASĂ... 40 
Capitolul 7 UN CU TOTUL ALT OM: scie ta seta oa ec 46 
Capitolul 8 STRATEGIA LUI DON CARLOS.. 51 
Capitolul 10 ÎNCOLŢEŞTE GELOZIA... eee eee 63 
Capitolul 11 TREI PRETENDENŢI.... ceea nenea nea 68 
Capitolul 12 VIZITA 0 ae see da a gis ce eta ot 73 
Capitolul 13 IUBIREA VINE PE NESIMŢITE..... eee nenea eee 80 
Capitolul 14 CĂPITANUL RAMON TRIMITE O SCRISOARE............. 87 
Capitolul 15 LA PRESIDIO 50 00 asa aa oaia ae ai ua acea a 91 
Capitolul 16 O CĂUTARE FĂRĂ SUCCES... eee 97 


207 


Capitolul 17 SERGENTUL GONZALES SE ÎNTÂLNEŞTE CU UN 


PRIE NENE asia a se a a o nt aaa atat a a at at 101 
Capitolul 18 DON DIEGO SE ÎNTOARCE... seen ae 105 
Capitolul 19 CĂPITANUL RAMON ÎŞI CERE SCUZE... 108 
Capitolul 20 DON DIEGO DA SEMNE DE INTERES... eee 113 
Capitolul 21 BICIUIREA. se cec aa ta la a 117 
Capitolul 22 O PEDEAPSĂ GRABNICĂ........ mean 121 
Capitolul 23 PEDEPSELE CONTȚINUĂ.. eren 125 
Capitolul 24 LA HACIENDA LUI DON ALEJANDRO... 129 
Capitolul: 25 LIGA m dei a e a apa a d a a a em d a EiL ta a a 136 
Capitolul 26 ÎNŢELEGEREA... aceea aannenaeeeeeeae 140 
Capitolul 27 ORDINUL DE ARESTARE... nenea eee 146 
Capitolul 280 TRIAL e 0 antica il Sara aia arte cra, 151 
Capitolul 29 DON DIEGO ESTE BOLNAV.. 157 
Capitolul 30 SEMNUL VULPI. eee 162 
Capitolul 31 ELIBERAREA.. eerren 166 
Capitolul 32 NU ESTE LOC DE ÎNTORS... ceeace 170 
Capitolul 33 FUGA ŞI URMĂRIREA.. cenn 176 
Capitolul 34 SÂNGELE NOBIL AL UNUI PULIDO.. 181 
Capitolul 35 A DOUA ÎNCRUCIŞARE DE SĂBII. eee eee 185 
Capitolul 36 SINGURI ÎMPOTRIVA TUTUROR... eee eee 194 
Capitolul 37 VULPEA ESTE ÎNCOLŢITĂ...... cena 198 


208 


Po j 
/ 


FIVECENTS 


209