Gytha Lodge — Pierduta in asteptare

ase priete ni. 


PIERDU tA 
un caii EN 
ASTEPTARE 


In cine ai încredere? 


K 
Gytha Lodge 


Libris 
FDITORIAL 


Gytha Lodge 


GYTHA LODGE 


PIERDUTĂ ÎN AȘTEPTARE 


Traducere OANA PASCU 
Titlul original: She Lies în Wait, 2019 


Libris editorial, 2020 


Versiune ebook: v1.0, mai 2020 


Pentru mama și tata Lodge, care nu doar că au citit această 
carte și mi-au oferit feedback, dar mă susţin de douăzeci de 
ani, de când am scris prima mea carte groaznică. 

Sunteţi cu adevărat statornici. 


Prolog 

O luase la sănătoasa, alunecând, pe malul râului. Adidașii 
loviră pământul pe marginea apei, iar ea se clătină, dar se 
redresă. 

— Jessie! 

Își auzi numele și, drept răspuns, simţi un imbold dat de 
adrenalină. Se opri pentru o clipă, apoi o luă iar la fugă. Era doar 
fratele ei, nu Tata. Fugi în sus pe pantă. Fratele ei n-avea să o 
certe pentru că hoinărise. 

Era liniște. Mult mai liniște decât în apropierea aragazului de 
camping unde ordinele date de Tata erau nesfârșite. Nu auzea 
decât foșnetul frunzelor și trilurile păsărilor. 

Părăsi umbra copacilor. Soarele îi lăsa urme puternice pe 
pielea deja fierbinte de la efort. Își puse mâna streașină la ochi 
pentru a bloca reflexia luminii în apă. Ar fi trebuit să-și aducă 
ochelarii de soare și, pentru o clipă, se gândi să se întoarcă 
după ei. Dar nu voia să riște să fie văzută, deoarece acest lucru 
ar fi însemnat să fie verificată de murdărie și să i se ceară să se 
spele, să pună masa și să facă ordine. 

Lumina o orbi și se trase la umbra malului. Nu mai vedea 
decât pete albăstrui oriunde se uita. Un fag se lungea deasupra 
ei, iar rădăcinile îi ieșeau din pământ asemenea unor porţi de 
crochet!. Își prinse piciorul într-una dintre rădăcini și se 
împiedică. Tresări la gândul că ar putea cădea în apă. Râul se 
vedea murdar la umbra copacului și părea rău prevestitor. Dar 
nu era suficient de aproape pentru a cădea în apă și, oricum, își 
recăpătă echilibrul. 

În faţa ei se afla o scobitură în pământ, ca un hamac, care o 
făcea să-și dorească să se cuibărească în ea. 

— Jessie! 

Minunat, de data aceasta era tatăl ei care o striga de undeva 
din apropiere. Folosea tonul acela care cerea un răspuns. Dar ea 
avea în față pământul răcoros și un ascunziș grozav. 

Își întinse mai întâi un picior în groapă și apoi şi pe al doilea. 
Instantaneu simţi răcoare și se așeză în fund pe pământul ușor 
sfărâmicios. Îşi imagină că era o femeie de pe vremuri, din sat, 
care se ascundea în pădure, în timp ce vikingii îi prădau casa. 


1 N. trad.: Crochetul este un joc sportiv în aer liber cu bile de lemn, care, 
lovite cu niște ciocănașe cu coadă lungă, trebuie să treacă, după anumite 
reguli, printr-o serie de porți instalate pe terenul de joc. 


Dar nu era la fel de moale pe cât își imaginase. Rădăcinile 
ridicate o înghionteau în șold și în spate. Se foi la stânga și la 
dreapta, în încercarea de a găsi o poziţie confortabilă. Işi agăţă 
pantalonii scurţi și simţi o împunsătură în picior. 

Întinse mâna pentru a elibera țesătura și simţi cum rădăcina 
copacului i se sfărâmă în mână. Îşi ridică mâna, dar, în loc de 
lemn vechi, văzu fulgi maronii și formele albite de timp ale unui 
os proaspăt expus. 

Nu avea nevoie de tatăl ei, care era medic de familie, să-i 
confirme că ţinea în mână un deget uman. 


1 

Jonah ajunsese la jumătatea Dealului Blissford, când își simţi 
telefonul vibrând în buzunarul cu fermoar de la spatele 
pantalonilor de ciclism. Stătea ridicat pe pedale și înainta cu 
greu la deal. Se gândi să ignore telefonul, dar apoi și-o imagină 
pe mama lui în spital. După o clipă îi trecu un alt gând prin 
minte, unul care-i întorcea stomacul pe dos, și anume că ar 
putea fi Michelle. Acest gând era complet irațional, la fel cum 
fusese și în ultimele opt luni, dar tot îi trecu prin minte. 

Frână cu dinţii încleștaţi și se opri din urcarea chinuitoare. 
Când se dădu jos de pe bicicletă își lovi fluierul piciorului într-o 
pedală și, până reuși să-și scoată telefonul și să vadă numărul 
Sergentului Lightman afișat pe ecran, deja era extenuat. 

— Ben? zise el și își îndepărtă telefonul de gură pentru a-și 
ascunde gâfâitul. 

— Șefu', îmi pare rău. Lightman nu părea deloc sincer. De 
fapt, niciodată nu părea sincer. Michelle obișnuia să-i spună 
Barbie. Incredibil de frumos și impasibil. Cu toate acestea, mult 
mai deștept decât Barbie, Jonah era conștient de asta. A sunat 
Comisarul Şef Wilkinson. Vrea să vă amânaţi zilele de concediu 
pentru a investiga o posibilă omucidere. 

Jonah îl lăsă pe Sergent să aștepte în tăcere. Privi în sus spre 
vârful dealului care era umbrit de copaci. Mai avea de depus 
ceva efort, dar acest lucru îl încânta. Picioarele lui râvneau să 
continue. Strânse mânerele bicicletei cu mâna liberă și simţi 
transpiraţia în palmă. În ultima vreme nu-și mai petrecuse prea 
mult timp făcând asta. 

— Domnule? 

— Unde? a întrebat, fără nicio încercare de a-și ascunde 
iritarea. 

— Brinken Wood?. 

Se așternu iar tăcerea, dar, de această dată, neintenționat. 
Simți că se clatină. 

— Rămăşițe recente? întrebă în cele din urmă, deși credea că 
știe deja răspunsul. 

— Nu, Inspectorul Şef spune că nu, zise Sergentul, care era 
mult prea tânăr pentru a înţelege. 


2 N. trad.: Brinken Wood este o pădure care face parte din Parcul Naţional 
New Forest, situat în Comitatul Hampshire din Sudul Angliei. 


Ziua lui de ciclism se terminase, dar, dintr-odată, Jonah se 
simţi oricum prea bătrân pentru asta. Nu-și amintea să se mai fi 
simţit bătrân până atunci. 

— Trimite o mașină să mă ia din Godhill. Și adu-mi geanta de 
sport din spatele biroului. Și roagă pe cineva să-mi împrumute 
un deodorant. 

— Da, domnule, răspunse Lightman, pe tonul său obișnuit. 

Jonah își vâri telefonul înapoi în buzunar. Transpiraţia i se 
răcea deja pe corp și simţea că-l ia frigul. Era cazul să revină la 
pedalat, mai ales că Godhill se afla la câţiva kilometri distanţă. 

Rămase nemișcat timp de un minut, după care se dădu iar jos 
de pe bicicleta Cannondale și începu să urce dealul încet, pe jos. 

Hanson se grăbea atât de tare să coboare din mașină, încât își 
agăţă mâneca costumului nou și scump într-o proeminentă a 
ușii și îi scoase o aţă. | se făcu ușor rău, dat fiind faptul că nici 
nu și-l prea permitea. Işi cumpărase încă trei costume în primele 
două săptămâni de când devenise ofiţer de poliție, deoarece nu 
deţinea decât blugi, bluze scurte, pulovere și câteva rochii de 
ieșit în oraș. Costumele erau al naibii de scumpe și nu suporta 
ideea să dea banii pe așa ceva, când i-ar fi putut investi în 
mașina ei, pe care nu se putea baza niciodată sau poate chiar 
pe o viaţă socială adevărată, despre care aparent uitase 
complet la un moment dat. 

Incercă să-și netezească mâneca agăţată, în timp ce intra. Se 
întreba dacă ar putea-o convinge pe mama ei să se uite puţin la 
costum, asta în cazul în care avea să ajungă s-o viziteze în 
viitorul apropiat. O potenţială omucidere însemna că exista 
posibilitatea să lucreze în weekend, să aibă parte de nopţi 
nedormite și să supravieţuiască din cafeină până aveau să 
prindă criminalul. Acest gând o făcu să zâmbească. 

Intră în Departamentul de Investigaţii Criminale și-l văzu pe 
Lightman aplecat spre ecranul calculatorului. Se întrebă de cât 
timp lucra acolo, dacă-și mai ocupa timpul și cu altceva și dacă 
existau o soţie și copii Lightman pe care să nu-i fi menţionat 
niciodată. Cumva, părea genul de soţ infidel. Era prea frumușel 
și prea închis în sine... dacă nu cumva propriile ei experienţe 
recente îi denaturau așteptările. 

Lightman o văzu și schiţă un zâmbet. 

— Am reușit să dau de șefu'. Cineva trebuie să meargă să-l ia 
și să-l ducă la locul crimei. 


— Mă ocup eu, răspunse repede Hanson. Unde este? 

— Godhill, spuse el. Este cu bicicleta. 

Hanson dădu din cap. Se prefăcu că știe bine locul și că nu 
avea să-l introducă în GPS. Lucra acolo de două săptămâni, timp 
în care reușise să reţină doar cum să ajungă de acasă la secţie 
și la supermarket și de acolo până la zona docurilor, unde 
investigaseră o potenţială fraudă. Îi era dor de familiaritatea 
orașului Birmingham în care copilărise și unde lucrase ca ofiţer 
de poliţie timp de doi ani. Dar nu putea nega faptul că New 
Forest era mult mai frumos. 

— Vei avea nevoie de asta, spuse Lightman și ridică o geantă 
de sport gri închis de pe podea. Și, deși suntem presaţi de timp, 
în locul tău i-aș duce și o cafea. Nu va fi prea fericit că i-am 
întrerupt ziua liberă. 

— Ok. Doar cafea simplă la filtru? Nu un latte sau ceva? 

Lightman râse. 

— În niciun caz. Încă n-ai asistat la vreuna dintre pledoariile 
lui despre tipurile de cafele? _ 

— Nu, dar sunt convinsă că va fi grozav. Işi puse geanta de 
sport pe umăr. Ok, altceva? Ai idee despre ce e vorba? 

Lightman clătină din cap. 

— Sergentul local îi va preda cazul șefului la locul crimei. Vi se 
va face un rezumat, deși, dacă nu este o crimă recentă, nu vor 
exista prea multe informații. 

Hanson dădu din cap și se abţinu să nu zâmbească. N-ar 
trebui să zâmbești când afli despre o crimă, chiar dacă s-a 
întâmplat cu o sută de ani în urmă. Dar în realitate era cu 
adevărat încântată. 

Hanson era atât de agitată încât ai fi zis că era ziua în care se 
afişau rezultatele de la examen. Îi vorbi lui Jonah pe nerăsuflate 
despre geanta de sport și cafea și apoi, fără a face nicio pauză, 
întrebă despre rămășițe. Pentru Jonah, toate acestea se aflau 
undeva la limita între drăguţ și iritant. 

— Ben spunea că este posibil să nu fie recente, zise ea. 

— Eu aș zice să așteptăm să vedem ce spune medicul legist, 
răspunse el, luând o gură de cafea. Majoritatea oamenilor, și mă 
includ și pe mine în această categorie, n-au nici cea mai vagă 
idee ce vârstă au oasele. 

Având în vedere că transpirase și se răcorise, acum îi era frig 
chiar și în costumul pe care îl îmbrăcase în toaleta publică din 


Godhill. Îi era frig şi gândul îi zbura la amintirile din urmă cu 
treizeci de ani. Fu nevoit s-o întrerupă pentru a o ruga să dea 
drumul la căldură. Fiatul își schimbă ușor direcţia cât timp ea 
întoarse butonul, iar apoi se redresă. 

— Scuze, zise ea. 

— Eu mă bucur că nu trebuie să conduc, spuse el, schițând un 
zâmbet. Apropo, ai avut o idee bună cu cafeaua. Mi-ai oferit un 
răgaz de cel puţin două ore în care să nu fiu extrem de prost 
dispus. 

— Hm, două ore. Deci fie găsesc un Starbucks până atunci, fie 
mă dau din calea ta? 

— Cam așa, aprobă Jonah. 

Dintr-odată văzură Brinken Wood. În singura parcare 
disponibilă se adunaseră o mulțime de mașini de poliţie și 
ofiţeri. li era imposibil să nu-și amintească cum arăta locul acela 
în trecut. Parcarea era plină de scoarță de copac și noroi, dar 
era la fel de multă poliţie. Frizurile erau diferite, dar fețele 
familiare. 

Imediat ce parcară, Jonah se dădu jos din mașină, luându-și 
cafeaua cu el. Se simţea de parcă s-ar fi întors în timp. Işi 
petrecuse atât de multe luni în acel loc, căutând în continuu. Se 
apropie de Sergent. 

— Sunt Inspector Șef Sheens, iar aceasta este Ofițer Hanson. 

Cu două săptămâni în urmă, Hanson avusese același rang 
precum sergentul din faţa ei. Dar, pentru a deveni detectiv, 
trebuia mai întâi să treci printr-un fel de retrogradare și să devii 
ofițer. Jonah își aminti că, atunci când fusese el în acea situaţie, 
nu era niciodată sigur care rang era mai important și se întrebă 
dacă și Hanson simţea același lucru. Sergentul era transpirat, 
avea ochii mari cât cepele și un zâmbet scurt și agitat. Ofiţerul 
care îl însoțea, un tânăr îndesat, de douăzeci și ceva de ani, 
părea mai calm decât el. 

Jonah își direcţionă întrebările undeva între cei doi. 

— Cine a găsit rămășițele? 

li răspunse sergentul. 

— Un medic de familie care campa acolo cu familia lui. De 
fapt, fiica lui, dar el a fost cel care a anunţat autorităţile. 

— Câţi ani are fiica? 

— Nouă, zise sergentul. Dar ea pare să fie bine. Tatăl este cel 
mai afectat. 


— Sunt încă aici? 

— l-am rugat să aștepte la locul de campare. De acolo nu se 
pot vedea rămășițele. 

Jonah dădu din cap și îl lăsă pe sergent să-i conducă, deși știa 
în ce direcţie se îndrepta. Era locul unde, cu treizeci de ani în 
urmă, șapte copii se culcaseră, dar doar șase se treziseră de 
dimineaţă. 


Dr. Marin Miller stătea așezat la o oarecare distanţă de familia 
lui. Soţia acestuia îl urmărea pe băiat jucându-se pe un iPad. 
Fetița lovea pământul de la marginea taberei, ridicând praful. 

Jonah o abordă mai întâi pe mamă. 

— Sunt Inspector Șef Sheen. Îi zâmbi. Fusese nevoit să înveţe 
să zâmbească atunci când mintea lui era plină de gânduri 
complicate și întunecate, asemenea unei sticle crăpate care îl 
despărțea de restul lumii. Aș putea să vorbesc puţin cu fiica 
dumneavoastră? 

— Jessie! Tatăl fu cel care o strigă. Vocea lui era piţigăiată și 
enervantă. Nu mai da cu piciorul! Faci praf! A 

Fetița părea pe jumătate supărată și pe jumătate rebelă. Işi 
târșâi picioarele până ajunse lângă mama ei și Jonah, se așeză 
repede, își ridică genunchii sub bărbie și îl privi. 

Mama își puse o mână în jurul ei, într-o îmbrăţișare scurtă. 

— Nu te deranjează să vorbeşti cu poliția, nu-i așa Jessie? își 
întrebă ea fiica. 

Jessie clătină din cap. 

— Nu prea multe întrebări, zise Jonah. Avem nevoie doar de 
câteva detalii despre ce ai găsit. 

— Sigur. 

— Ea nu știe nimic, îi întrerupse tăios fratele ei puţin mai 
mare. Dispreţul fraților mai mari i se păruse întotdeauna foarte 
intens lui Jonah. 

Îi aruncă o privire băiatului, care acum îi urmărea pe amândoi 
ușor îmbufnat. Vru să-i ceară să plece de acolo, dar se decise 
să-l lase în pace. 

Se ghemui aproape de Jessie. 

— Deci, am câteva întrebări pentru tine. Fata îi aruncă o 
privire circumspectă, după care își întoarse privirea și luă de pe 


jos o pietricică pe care o aruncă într-o parte, după care repetă 
acţiunea cu o alta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie! Din nou vocea tatălui, 
de această dată, mult mai aproape. Incetează cu aruncatul și 
privește-l pe domnul poliţist când vorbește cu tine. Este vorba 
despre ceva important. 

Jonah încercă să-i zâmbească doctorului. 

— Este în regulă, nu vă faceţi griji. 

— Jessie! 

Era ca și când Jonah n-ar fi spus nimic. 

Fetița îi aruncă o privire ostilă tatălui ei și apoi făcu tot 
posibilul să-l privească pe Jonah de sub bretonul ei drept, șaten. 
Jonah încercă să nu se enerveze din cauza întreruperilor tatălui, 
care nu aveau nimic de-a face cu susţinerea poliţiei, ci cu 
controlul pe care-l exercita asupra familiei. 

— Sunteţi inspector? întrebă încet Jessie. 

Jonah rânji. 

— Da. De fapt sunt inspector șef. 

Privirea lui Jessie era încă sceptică. 

— Deci dumneavoastră vă ocupați de caz? 

— Da. 

Fetița păru mulţumită de răspuns, așa că el continuă. 

— Ai putea să-mi spui ce făceai când ai găsit oasele? 

Jessie îi aruncă o privire fugitivă tatălui ei și apoi răspunse 
încet: 

— Mă ascundeam. 

Jonah observă grimasa mamei, dar aceasta nu încercă să 
nege afirmaţia. 

— Poate fi distractiv să te ascunzi, zise el. Acea groapă de sub 
copac era deja acolo? Nu a trebuit să o sapi, nu? 

Jessie clătină din cap. 

— Pur și simplu am intrat în ea și m-am așezat. Mă împungea 
ceva, așa că l-am tras afară. 

Jonah dădu din cap. 

— Desigur. Şi a ieșit ușor? 

— Da. Am crezut că este o rădăcină și apoi o plantă, pentru că 
am prins mai multe. Dar apoi mi-am dat seama că este un 
deget. 

— Foarte bine, zise el, dând din cap. Nu oricine și-ar fi dat 
seama că este un deget. 


Jessie dădu din cap, zâmbi ușor și se ridică. Mama ei o 
îmbrăţișă scurt. 

— Dacă se poate, aș vrea să nu discute cu colegii de la școală 
despre acest eveniment timp de câteva zile, îi spuse Jonah 
doamnei Miller, după ce aceasta își eliberă fiica din îmbrăţișare. 

— Nicio problemă, oricum nu se vor vedea cu ei câteva 
săptămâni. Ne-am gândit să ne continuăm vacanţa, dar în altă 
parte. 

Jonah realiză că erau înscriși la o școală privată, deoarece 
intraseră în vacanţă cu o lună înaintea școlilor de stat. 

— Bine. Ar fi indicat să nu se vorbească despre acest 
eveniment deocamdată. 

— Desigur. 

Auzi pașii domnului Miller. 

— Am terminat? Nu de alta, dar este o zi frumoasă și nu cred 
că mai avem altceva de adăugat. 

— Da, am terminat. Vă mulţumesc pentru răbdare. 

În timp ce Jonah stătea acolo, doctorul începuse deja să le 
dea ordine copiilor să-și facă bagajele. 

Îi adună repede în jurul cortului, iar Jonah rămase acolo și-i 
privi până când doamna Miller se ridică și începu să strângă 
câteva pungi cu stafide pe jumătate mâncate și o cană. 

— Îmi pare rău că vacanţa dumneavoastră a fost întreruptă, 
zise el. 

— Nu-i nicio problemă, spuse ea, fluturând din mână și îi 
aruncă o privire soţului ei. Martin este doar... Nu-i prea bine 
pentru el, zise ea în șoaptă. Acesta trebuia să fie un concediu în 
care să uite de... este foarte bolnav. l-au spus că nu există decât 
50% șanse să supravieţuiască până după Crăciun. 

Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă era ceva obișnuit 
pentru ea să-și ceară scuze pentru soţul ei. Dar înţelese că era 
vorba despre cancer și că oasele descoperite reprezentau 
pentru el un memento brutal al morţii. Simţi o umbră de 
compătimire pentru el. 


După o oră și jumătate de excavaţie, zeci de fotografii, 
amplasarea unui cort și etichetarea cu atenţie a opt pungi cu 
fragmente osoase, toată lumea era încinsă și irascibilă. Jonah 
începea să simtă un gust asemănător celui de cafea acră, veche 
de câteva ore. Era incapabil să stea într-un loc și simţea o 


foame vlăguitoare, motiv pentru care îi era greu să se 
concentreze. 

— Avem ceva? întrebă Hanson după ce făcu câteva drumuri 
până în parcare și înapoi. 

Entuziasmul se transformase în plictiseală, singura constantă 
în varietatea emoţională simțită de detectivi. 

— Cred că va mai dura ceva, zise Jonah. Este vorba despre un 
cadavru vechi... este o muncă de durată. 

— Am putea face ceva...? 

— Am putea fi aici când vor avea ceva să ne spună, răspunse 
el, schiţând un zâmbet. 

După încă douăzeci de minute, Linda McCullough, ofiţerul 
responsabil cu locul crimei, ieși cu grijă din groapă și se apropie 
de Jonah. El se bucură că era McCullough. Ai nevoie de o 
persoană obsesiv de atentă într-un astfel de caz, deoarece 
rămân foarte puţine probe. 

— Deci, Linda, cum merge treaba? _ 

— O să mai avem mult de muncă. Işi ridică masca și și-o puse 
peste gluga albă. Faţa ei arsă de soare era acoperită de 
broboane de transpiraţie, ceea ce era normal, dat fiind faptul că 
era nevoită să poarte un combinezon pe căldura aceea. Dar pe 
McCullough nu părea s-o deranjeze. Dar analizele preliminare 
indică faptul că este vorba despre o persoană de sex feminin, 
aflată la pubertate, într-o stare avansată de descompunere. 

— Cât de avansată? 

— Nu este decât o estimare, dar mai mult de zece ani și mai 
puţin de cincizeci. 

Treizeci de ani, se gândi el. Treizeci. 

Pentru moment îi era greu să creadă că trecuse atât de mult 
timp. Se simţi asemenea lui Rip van Winkle’, care își dormise 
aproape toată viaţa. Rip van Winkle trebuie să fi simţit aceeași 
combinaţie de furie și vinovăţie pe care o simţea Jonah în acel 
moment. 

— Linda! 

McCullough se întoarse, ferindu-și ochii de soare. Din cort 
ieșise un alt combinezon alb, care o striga. 

— Am mai găsit niște materiale. Poţi veni să-mi spui ce părere 
ai? 


3 N. trad.: Rip van Winkle este personajul unei povești scrise de Washington 
Irving, care adoarme într-o zi și se trezește douăzeci de ani mai târziu. 


— Sigur. 

Linda își schimbă masca și cobori cu grijă, dispărând în cort. 

— Deci, dacă este vorba despre o crimă, este una veche, zise 
Hanson, iar Jonah fu aproape orbit de albul hârtiei când își 
deschise carneţelul pentru a nota în el. Părea dezamăgită. Nu 
era conștientă de implicaţiile acestui lucru. Şi era adolescentă. 

— Este o crimă veche de treizeci de ani, zise el, și este vorba 


despre Aurora Jackson. 


2. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 17:30 


Luminos, întunecos, luminos, întunecos. 

Fiecare copac era asemenea unui puls umbros pe măsură ce 
treceau pe lângă ei. Ritmul era liniștitor. Își sprijini capul de 
portieră, urmărind mișcările părului tras afară pe geam de 
curent. Se imagină purtată de vântul cald, departe de acel loc, 
undeva unde lumina era portocaliu aurie toată ziua. 

— Unde ai fost azi-noapte? Am încercat să te sun acasă de 
câteva ori. Era Topaz, care se aplecă de pe bancheta din spate, 
cu ochelarii de soare împingându-i părul brunet spre spate. 
Desigur că nu se referea la Aurora. 

Aurora și-ar fi dorit ca Brett să nu fi fost atât de drăguţ încât 
s-o lase să stea pe scaunul din faţă. Işi dădea seama că Topaz 
și-ar fi dorit acel loc. Sora ei era supărată că fusese 
retrogradată; era supărată pe Aurora. Și Connor fusese supărat. 
Nu-i convenea că Brett se oferise să le ducă cu mașina și că el 
fusese nevoit să meargă cu bicicleta, împreună cu ceilalţi. 

— Ce? Ah, am fost la cinema. Brett schimbă viteza în timp ce 
vorbea. Mâna lui atinse fusta subţire a Aurorei. Scuze, mormăi 
el. 

Aurora se îndepărtă ușor, ridicând din umeri. 

— E vina mea. Te încurc. 

— Ce film? Ceva înfricoșător? întrebă Topaz, care aproape că 
se urcase peste Aurora. 

— Blue Thunder. 

— lar? Topaz râse și îl îmbrânci ușor. Cred că l-ai văzut de 
vreo douăzeci de ori. 

— Doar de trei, răspunse Brett. E un film grozav. Mai bun 
decât multe din filmele apărute anul acesta. Făcu o scurtă 
pauză pentru a depăși o rulotă. Aurora, ţie ce fel de filme îţi 
plac? 

— Ce? 

Fu un răspuns pripit. Se prefăcea că se gândește la altceva. 
Făcea asta atât de des încât, deși asculta conversaţia, nu se 
putea abţine. O auzi pe Topaz mormăind: 

— Aeriană. 

ÎI privi pe Brett, care-i zâmbea destul de călduros. 

— La ce fel de filme te uiţi? 


— Nu știu. Orice... presupun că cele în care pot vedea o altă 
lume. Cele în care acţiunea se petrece în ţări ciudate, sau în 
spaţiu, sau în lumi fantastice. Și îmi mai plac și filmele de 
dragoste. 

O auzi pe Coralie pufnind și se întrebă dacă oare nu ar fi 
trebuit să mintă și să-i spună că-i plac filmele de acţiune. Topaz 
se prefăcea întotdeauna că-i plac și își dădea ochii peste cap 
când venea vorba despre fetele cărora le plăceau numai filmele 
siropoase. Aurora o lăsase mereu în pace pe Topaz, deși știa că 
filmele ei preferate erau dramele istorice și comediile romantice. 

— În acest caz, sigur îţi place Star Wars, nu? întrebă Brett. Le 
conţine pe toate. Ai văzut /=/ântoarcerea lui Jedi? 

Aurora clătină din cap. 

— Voiam să aştept să apară pe casetă video. Părinților mei nu 
le-a plăcut ultimul... 

— Ah, trebuie să-l vezi la cinema, zise el, clătinând din cap. 
Toate efectele speciale, navele Star Destroyer, zgomotele pe 
care le auzi în difuzoare... plus că va dura o eternitate până să 
iasă pe casetă video. Topaz, va trebui să rezolvăm această 
problemă. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Ar trebui să 
mergem în grup. 

— Sună bine, spuse Topaz și Aurora își dădu seama după 
grimasa ei că nu era fericită. 

N-ar fi trebuit să-i aduc în discuţie pe părinţii noștri. Îmi 
spusese să nu vorbesc despre ei. 

Aurora simţi că i se strânge stomacul din cauza tensiuni. Nu 
știa niciodată ce să spună în preajma prietenilor lui Topaz. 
Indiferent ce spunea, era greșit, iar faptul că nu spunea ce 
trebuie fix de față cu Brett era și mai rău. El era băiatul mai 
mare pe care îl plăceau toate fetele. Era genul de sportiv 
popular care putea atrage zeci de fete fără a face nimic altceva 
decât să se antreneze în piscina școlii. 

Faptul că se afla acolo o făcea să simtă o combinaţie de 
recunoștință și anxietate. Toţi colegii de vârsta ei, de fapt toţi 
colegii din școală, ar fi dat orice să se afle în locul ei. Brett 
Parker se afla chiar lângă ea, suficient de aproape pentru a-l 
atinge. Și mai mult decât atât, se afla acolo cu gasca, banda lui 
Benner de prieteni ciudaţi, anarhiști, geniali și frumoși. 


Nu se potrivea deloc în acel grup. Fusese acceptată doar 
datorită surorii ei și, în mod ironic, Topaz nici nu-și dorea ca ea 
să fie acolo. 

Își întoarse privirea spre copaci și lumina soarelui, 
imaginându-și că ar putea fi luată pe sus de briză și plasată ușor 
în braţele puternice ale unui bărbat brunet. 

Își imagină cum acesta îi spune: Nu am mai întâlnit o 
persoană ca tine până acum. Esti lumea mea. 

— Hei! Coralie se aplecă în faţă. Acolo trebuie să parchezi. 
Râse straniu. Era ceva obișnuit pentru ea și o făcea să pară și 
mai copilăroasă. Asta pe lângă îmbrăcămintea roz, ochii mari și 
confuzia cultivată asupra lumii. 

Mașina încetini și Aurora văzu, cu tristeţe, cum ritmul 
pâlpâitului încetini, până se transformă în simpla umbră a 
copacilor de deasupra. Nu ar fi vrut să renunţe la acel sentiment 
de a fi legănată și liniștită, dar Coralie deschidea deja ușa și 
Brett scotea cheile din contact. 

Se dădu jos din mașină fără nicio tragere de inimă și o urmări 
pe Topaz cum se dă jos și înconjoară mașina pentru a ajunge 
lângă Brett, care scotea niște saci de dormit și rucsacuri. Topaz 
își ridică braţele și se întinse, iar tricoul i se ridică, lăsând să se 
întrevadă abdomenul bronzat. Apoi se întoarse cu spatele la el și 
se aplecă, atingându-și degetele de la picioare. 

Aurora văzu privirea lui Brett îndreptându-se spre fundul lui 
Topaz, căreia i se vedeau fesele și dantela din partea inferioară 
a chiloţilor. 

— Am înţepenit atââât de tare, zise Topaz. Se îndreptă încet 
și îi aruncă o privire lui Brett peste umăr. Vii? 

— Ahhh... sigur. Coralie înconjură repede mașina și o luă de 
mână pe Topaz. Apoi cele două se îndreptară, legănându-se, 
spre poteca din pădure. 


3 

Jonah o luă pe Hanson cu el la casa familiei Jackson, care se 
afla la ieșirea din Lyndhurst. Ar fi putut lăsa niște simpli polițiști 
comunitari să anunţe rudele, dar simţea că trebuie să fie 
prezent, poate pentru a consola familia sau poate pentru că 
așteptase treizeci de ani să afle ce se întâmplase. 

Familia Jackson nu părăsise niciodată New Forest. Așa se 
întâmpla de cele mai multe ori în cazurile de dispariţie. Spre 
deosebire de cazurile de crimă, când, în general, familia se 
muta, un caz nerezolvat de persoană dispărută ţinea familia în 
locul din care victima dispăruse. Exista mereu speranţa că, într- 
o bună zi, acea persoană avea să se întoarcă acasă. 

In prezent, drumul era aproape inaccesibil. Suprafaţa 
acoperită cu nisip se dezintegrase, transformându-se într-un 
câmp minat de gropi. Hanson scoase o înjurătură când roata din 
stânga faţă intră suficient de adânc într-una dintre gropi încât 
partea inferioară a mașinii să se hârșâie de noroiul întărit. Trase 
tare de volan pentru a evita o altă groapă, iar Jonah se sprijini 
cu mâinile de bord pentru a-și menţine echilibrul. 

— Consiliul nu repară drumul acesta? întrebă ea. 

— Drum privat, răspunse Jonah. Familia Jackson nu a fost 
niciodată adepta asfaltului. Sunt puţin diferiţi, deși nu știu dacă 
este din dragoste pentru natură sau pur și simplu din lene. 

— N-am nicio problemă cu natura, dacă își ţine labele departe 
de mașina mea, bombăni Hanson. 

Parcă într-o zonă cu ceva mai puţine gropi, în faţa unei case 
cu un singur etaj. Jonah deschise ușa mașinii deasupra unui 
crater de noroi întărit. Când călcă, simţi o muchie de piatră 
care-i intra în picior prin talpa pantofului. 

Nici nu apucase să se dea jos din mașină, când ușa uzată de 
la intrase se deschise. O femeie cu o siluetă rotundă, incertă, 
îmbrăcată cu un cardigan tricotat și o rochie vopsită în casă ieși 
în cadrul ușii, clipind în soare. 

— Bună dimineaţa, doamnă Jackson. Ne cerem scuze pentru 
deranj, dar am putea intra? zise el, pe un ton cât mai neutru 
posibil. 

— Eu... Da. Da, presupun. leşi mai mult din umbra glicinei 
arse de soare. Apoi se opri. Nu este vorba despre Topaz, nu? 

Jonah clătină din cap, dar Hanson răspunse în locul lui. 


— Fiica dumneavoastră este bine, doamnă Jackson. Rosti 
cuvintele cu un zâmbet călduros, iar Jonah se bucură că o 
adusese cu el. 

— Ne întrebam dacă am putea vorbi puţin despre niște 
informaţii noi apărute în cazul dispariției Aurorei, adăugă el. 

Joy Jackson își întoarse scurt capul spre casă și își băgă 
mâinile în buzunarele cardiganului. 

— Da. Da, desigur. De ce nu... 

Se legănă de pe un picior pe altul cât timp Jonah și Hanson 
navigară printre pietrele ieșite din alee. Două se mișcară sub 
picioarele lui Jonah. 

De aproape, Joy era mai rumenă în obraji și mai ridată decât 
și-o amintea. Obrajii ei rotunzi erau brăzdaţi de firicele roșii, iar 
ochii îi alergau dintr-o parte în alta sub arcadele pline de pliuri. 

Când se întoarse, hainele ei emanară miros de levănţică. 

— Intraţi. Mă duc să-l caut pe Tom. Tom! 

Aproape că nu puteai păși pe podeaua din hol. Aceasta era 
acoperită aproape în totalitate de haine, încălțăminte, cutii și 
diverse obiecte de grădină. Joy înaintă fără a se uita deloc în jos, 
fiind probabil deja obișnuită cu aranjamentul acesta. 

— Haideţi în bucătărie. Voi pregăti un ceai. Tom! 

Bucătăria era la fel de aglomerată ca holul. Era o bucăţică de 
spaţiu gol la capătul mesei imense din stejar și munţi de ziare, 
scrisori și șrapnel pe restul suprafeţei. 

— Nu vă  deranjaţi cu ceaiul, decât dacă vreţi și 
dumneavoastră, zise Jonah, în timp ce Joy deschise trei dulapuri 
la rând înainte de a găsi o cutie de ceai. Se întoarse și se opri 
din nou. 

Se plimbă pe lângă marginea mesei și analiză bucătăria. 
Suprafeţele de gătit se aflau toate sub un strat vizibil de 
murdărie, iar vesela murdară era împrăștiată asemenea unor 
ornamente. Ici colo, printre vase se regăseau și alte obiecte 
mari, precum o bucată veche de ţeavă, o rachetă de tenis, un 
ciocan. 

Silueta aplecată care intră pe ușă îl lăsă pe Jonah fără cuvinte. 
Dacă n-ar fi fost barba și părul grizonat, nu l-ar fi recunoscut pe 
arogantul, educatul, excentricul Tom Jackson, care în mod sigur 
avea Sindromul Asperger. Aproape că nu mai rămăsese nimic 
din bărbatul certăreţ care odinioară făcea ture dus-întors în 
Lyndhurst, în Volvo-ul lui vechi și care avea mereu conflicte cu 


consiliul și oficiul poștal. Nu mai rămăsese decât o fărâmă din 
acel om. 

— Poliţia? 

Și vocea îi era lipsită de vlagă. Jonah își amintea furia 
bărbatului după dispariţia Aurorei și degetul arătător ridicat în 
aer când le spunea ce nu făceau bine și de ce nu reușeau s-o 
găsească. Probabil că treizeci de ani de furie vlăguiesc orice om. 

— Da, Tom. Joy începuse iar să se miște, umplând cu apă un 
ibric antic aflat în chiuvetă. Ai putea să...? Eu voi pregăti un 
ceai. 

Tom își trase un scaun de lemn și se așeză greoi în el. Se uită 
mai întâi la Hanson, apoi la Jonah. Părea a-și pierde interesul și 
își întoarse privirea spre o pictură ștearsă, agăţată pe peretele 
inegal, care înfățișa marea. 

Liniștea care se așternu cât a fiert apa în ibric deveni stranie. 
Jonah își pierdu răbdarea înainte de a fi fiert apa. 

— Voiam să aflaţi de la noi că în această dimineaţă s-a făcut o 
descoperire. 

Joy deveni extrem de agitată. Trânti niște căni și se întoarse, 
vârându-și mâinile în buzunare pentru a căuta ceva, fără a găsi 
nimic. 

— Tom, au vești despre Aurora, zise Joy. 

— Da, am bănuit. 

Jonah îi întâlni privirea profund dezinteresată a lui Tom. Jonah 
își întoarse privirea. 

— Deși încă nu s-a făcut identificarea oficială, zise Jonah, am 
găsit niște rămășițe umane în apropierea locului de campare de 
unde a dispărut Aurora. Vârsta și sexul se potrivesc și 
rămășițele par a fi vechi de treizeci de ani. 

Așteptă o reacţie. Tom nu făcu altceva decât să-și 
îndepărteze un fir de păr din ochi, în timp ce Joy aștepta, 
privind-o, din Dumnezeu știe ce motiv, pe Hanson. 

— Credem că este fiica dumneavoastră, Jonah concluzionă pe 
un ton grijuliu. 

Joy se holbă cu gura deschisă pentru o clipă, apoi se întinse 
să așeze stângaci o cană. 

— Ea... Ah, Tom. Inspiră adânc și apoi izbucni în plâns. Se 
întoarse cu spatele, încercând să-și ascundă faţa. Tom. Ah, Tom. 
Este... 


Hanson se grăbi să o consoleze, punându-și o mână în jurul ei. 
Tom Jackson rămase impasibil, aruncând o privire goală spre 
soţia sa. 

— Doar nu credeai că mai este în viaţă, nu? zise el pe un ton 
aspru. Treizeci de ani fără niciun cuvânt. Normal că este moartă. 


Era ora opt patruzeci într-o dimineaţă de duminică. Connor 
Dooley ar fi trebuit să-și ia weekendul liber, dar tot ar fi trebuit 
să ajungă devreme pentru a acorda note și pentru a se pregăti 
pentru ședința interdepartamentală. Se întâmpla tot mai des; 
zilele de sărbătoare și weekendurile erau absorbite treptat de 
ședințe, hârţogărie și soluţionarea conflictelor. Până și biroul lui 
începea să fie absorbit. Ce fusese cândva mahon imaculat era 
acum ascuns sub dosare și plicuri, iar colţurile care mai ieșeau 
ocazional la iveală erau prăfuite și tocite. 

In acea zi de duminică, Connor se pregătea de luptă. Era un 
conflict frustrant, care nu-și avea rostul, bazat pe inflexibilitatea 
totală a trezorierului. Cu un an în urmă se crease un nou post, 
din nevoia de personal. Colegii din Departamentul de Istorie nu 
mai făceau față la numărul tot mai mare de doctoranzi și 
masteranzi. Chiar și cu noul post creat, tot mai aveau de 
recuperat 8% din timpul ţintă de contact cu studenţii. Cu toate 
acestea, crezuse că avea să câștige lupta, cel puţin parţial, până 
când Lopez a acceptat un post de profesor la Glasgow și 
trezorierul a anunţat că nu intenţiona să numească un nou 
profesor. Îi spusese lui Connor direct în față că acel profesor 
suplimentar fusese un lux pe care nu și-l mai permiteau și că cei 
trei profesori existenţi erau capabili să acopere munca 
suplimentară. 

Drept urmare, Connor se afla acolo, în acea dimineaţă de 
duminică, înainte de deschiderea cafenelelor de pe strada West 
Thicholson, pregătit să imprime tabele și grafice cu 
angajamentele facultăţii sale privind timpul acordat studenţilor. 
Era pregătit să-l înfrângă pe trezorier cu ajutorul datelor. În 
cazul în care acea tactică nu avea să funcţioneze, putea oricând 
să-l invite pe trezorier să ia cina la el acasă. Uneori conflictele 
nu erau deloc necesare atunci când soția sa se apropia de unul 
dintre colegii săi îmbrăcată într-una dintre rochiţele ei negre. 
Sunetul telefonului său era aproape binevenit, deoarece îi 
oferea o scuză să amâne căutarea de date și un motiv pentru 


care să nu se mai gândească la cum l-ar putea strânge de gât 
pe trezorierul fălcos. 

Topaz. Oare îl suna să-l anunţe că nu putea ajunge să ia 
prânzul cu el? Își amintea vag cum se afla în pat în acea 
dimineaţă, la naiba știe ce oră, când ea îl sărutase de plecare, 
cu părul prins la spate și îmbrăcată în hainele de sport. 

Încercă să-și amintească programul ei. Se antrena mai 
devreme decât de obicei, evident. După, mergea la o cafea sau 
ceva de genul - una dintre acele întâlniri aflate undeva la limita 
dintre o întâlnire de afaceri și una de socializare. 

— Bună T, zise el. E totul bine? 

— Au găsit-o. 

Era un moment ciudat. Putea simţi emoția din vocea ei, dar 
nu-și putea da seama ce anume simţea. Își dădu seama la ce se 
referea fără a fi nevoie să-i spună. Se clătină și își imagină că 
Topaz avea să-i spună că era în viaţă și că se ascunsese în tot 
acel timp. 

— Este... Nu a părăsit niciodată locul de campare. 

Îi auzea asprimea din voce. 

— Au găsit rămășițe în apropiere de râu. Este ea. Este... 

Făcu o pauză lungă, groaznică. N-avea cum s-o consoleze. 
Dar cu toate acestea, încercă. 

— Of, Topaz, zise el. Vin să te iau. 

Se auzi un suspin. 

— Scuze... Da, te rog. Ar trebui să mergem acolo. Vor fi 
zboruri... 

Connor ezită, gândindu-se la trezorier și la lupta pe care avea 
s-o piardă, în mod inevitabil, dacă pleca în acel moment. Apoi, 
alungându-și din minte acel gând, își aminti de o vară fierbinte 
și neclară și de o fată cu un nimb de păr blond. 

— Desigur. Îmi voi anula ședințele de mâine. Ar trebui să 
mergem acolo. 

Închise telefonul și rămase nemișcat o vreme. 

Deci era lângă râu... 

Se gândi la ce însemna acel lucru. Apoi își opri laptopul și 
începu să-și strângă lucrurile. 


4. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 18:15 


— L-am găsit vara trecută, când am venit aici de ziua lui 
Benners. Topaz se îndrepta spre malul sfărâmicios al râului. 
Coralie se afla în locul ei obișnuit, chiar în spatele lui Topaz, 
împiedicându-se cu picioarele ei subţiri ca de mânz, mereu pe 
punctul de a cădea, dar fără a face asta cu adevărat. Benners, 
Connor și Jojo nu ajunseseră încă, dar Topaz părea nerăbdătoare 
să-i arate lui Brett locul. 

Brett părea încântat de faptul că i se oferea un tur. Se afla 
suficient de aproape de ele pentru a le atinge, dacă-și dorea. 
Aurora se gândi că probabil își dorea. Cu toţii își doreau. a 

Aurora rămase mai în urmă, îmbătată de căldură și soare. li 
urma doar de dragul de a-i urma. Se împiedică de ceva aflat la 
buza râului. 

Brett se întoarse, amintindu-și de ea. 

— Ai mai fost aici până acum? 

— Nu. 

— Aurora, percepu asprimea din vocea surorii ei. 

Coralie o privi și îi șopti: 

— Grozav, a venit copilul din flori... 

Topaz se întoarse către ei, corpul ei blocând cu incertitudine 
calea. In spatele ei se vedea un fag ale cărui rădăcini plonjau în 
râu. 

— N-ai să scoţi un cuvânt despre asta de faţă cu Mama și 
Tata, da? zise Topaz. 

— De ce le-aș spune ceva? Aurora privi în sus spre copac și 
zâmbi. Este frumos. 

— Vorbesc serios. ` 

Se uită în ochii albaștri și severi ai surorii sale. In clipa aceea 
semăna cu o piatră ascuţită, cu ceva sculptat dintr-o piatră 
nemiloasă, cizelată, cioplită și erodată. 

— Normal că nu le voi spune nimic. 

— Haideţi atunci. Brett păși în faţă și își puse o mână pe 
umărul bronzat al lui Topaz. Ea cedă și se întoarse. 

— Pe aici. 

Își aplecă capul sub o crenguţă cu frunze lucioase și dispăru în 
umbră. Aurora îi lăsă pe Coralie și Brett să o ia înainte și se 
întinse să atingă frunzișul verde și lucios. 


— Este cald aici. Se aplecă pentru a-i șopti copacului. Ti-e 
sete? 

Își aplecă și ea capul. În umbra copacului, pământul era gol, 
afânat și de un maro deschis. Nu era nimic altceva acolo decât 
pământ, rădăcini netede și o singură ramură asemănătoare unui 
tufiș la baza copacului. 

— Aici. 

Topaz despărţi două ramuri ale vlăstarului. În spatele lor se 
afla un spaţiu întunecos, unde malul de sub rădăcini se surpase. 

— Mișto! zise Brett, făcând un pas în faţă. 

— Privește, spuse Topaz. Nu este loc decât pentru o 
persoană. 

Aurora urmări umerii laţi ai lui Brett înclinându-se într-o parte 
și în alta pentru a se strecura prin deschidere. 

— Ce-i acolo? întrebă Aurora. Părea să fi fost ceva făcut de 
animale. De bursuci sau iepuri. Poate de o vidră. 

— Chestii personale, îi răspunse repede Topaz. Lucruri despre 
care trebuie să-ţi ţii gura. Ne-am înţeles? 

Aurora ridică din umeri. 

— În regulă. 

Apoi Brett reapăru în peisaj cu fața aprinsă și plină de noroi. 

— lisuse, asta da rezervă. De unde a apărut? rânji Topaz spre 
el. 

— Un prieten de-al fratelui lui Jojo. Urma să facă o tranzacţie 
care a picat și avea datorii la furnizor. Benners a cumpărat toată 
marfa la preţ de cost. 

— Cu ce bani? 

— Le-a cerut părinţilor lui. Ei habar n-aveau la ce-i trebuiau. 

— Le-a spus că voia să-și ia o mașină nouă, interveni Coralie. 
Așa că a cumpărat o rablă cu cincizeci de lire și restul i-a 
cheltuit pe asta. 

— Să fiu al naibii! râse Brett și își frecă faţa. Asta înseamnă o 
grămadă de petreceri. Ochii i se îndreptară spre Aurora. Trebuie 
să arunci un ochi. 

— Nu, nu trebuie, răspunse Topaz. Avea braţele încrucișate la 
piept în timp ce-și privea sora. 

— Ei haide, nu le va spune părinţilor tăi. Dacă le-ar spune, ar 
da și ea de belea. Este aici cu noi, nu-i aşa? 

Aurora se uita când la unul, când la celălalt. In cele din urmă o 
văzu pe Topaz fluturându-și mâna în aer. 


Îngenunche pe pământ și se târî înăuntru, umplându-se de 
pământ pe fustă. Când ajunse în întuneric simţi puţină umezeală 
în aer. Simţea sub mâini pământul moale, afânat, asemenea 
unui mormânt. 

Era un spaţiu mic. Nu putea să stea decât în fund sau în 
genunchi. În faţa ei se afla ceva care strălucea în întuneric. Își 
miji ochii, întinse mâna și pipăi peretele de un argintiu stins. 
Realiză că acelea erau mormane peste mormane de pacheţele 
învelite cu grijă în folie, aflate în zeci de pungi transparente din 
plastic. 

Nu trebuia să i se spună ce se afla în pacheţele. Droguri, cel 
mai probabil. Nu voia să știe nimic despre asta. 

Îi părea rău că umpluseră atât de mult din spaţiul acela. 
Mirosea puţin a animal și Aurora bănui că animalul care săpase 
acea groapă se speriase și fugise. Işi imagină că era o creatură 
și că trăia acolo, că dormea acolo pe durata iernii, având grijă 
de pui și simțindu-se în siguranţă, departe de animalele de 
pradă. 

Merse încet cu spatele și se ridică, scuturând pământul de pe 
fustă. Încă mai avea niște pământ agăţat de volănașul de voal și 
iarbă în dreptul genunchilor. 

— Ce părere ai? o întrebă Brett. 

Ea schiță un zâmbet. 

— E plăcut acolo. 

O auzi pe Topaz scoțând un sunet de dezgust pe fundalul 
hohotelor de râs ale lui Brett. 


5 

McCullough făcu semn din cap spre el. 

— Aici. 

Se aflau la Departamentul de Medicină Legală din cadrul 
secţiei de poliţie. McCullough îl sunase la o oră după ce se 
întorsese la casa familiei Jackson. Lucraseră mai repede decât 
se așteptase. Identificarea unui cadavru putea dura câteva zile. 

Se aplecă, recunoscător pentru vârsta cadavrului și masca pe 
care o purta. McCullough își folosi un deget pentru a examina 
mandibula. 

— Acolo este plomba. Privește interiorul celui de-al doilea 
premolar. 

— Şi... 

— Şi cel de-al doilea incisiv este ciobit. Este o identificare 
sigură. Nu există niciun dubiu. 

Jonah dădu din cap. Nu avusese nevoie de o confirmare, dar 
acum era oficial. Era Aurora. 

— Dosarul ei indică faptul că avea paisprezece ani când a 
murit, adăugă Linda. 

— Vreo idee despre cauza decesului? 

— Deocamdată nu. Puse mandibula înapoi pe țesătură, 
acoperind măsuţa cu rotile. La analiza vizuală iniţială a 
scheletului nu am identificat nicio leziune cauzată de un cuţit 
sau glonţ, dar trebuie să așteptăm analiza digitală de la 
Departamentul de Antropologie Medico-Legală. Vom primi 
raportul în următoarele zile. Scoase un sunet de frustrare. Mi-ar 
fi plăcut să am suficiente probe pentru a realiza o analiză 
toxicologică, dar, din păcate, descompunerea este aproape 
completă. 

O analiză toxicologică? Vreun motiv anume pentru care ai 
vrea să faci asta? 

— Da, suficiente indicii pentru un motiv. 

Se îndreptă spre o masă de lucru acoperită și îndepărtă 
materialul. Pe masă se afla o pulbere de pământ și înăuntru se 
putea vedea conturul unor obiecte învelite în folie. 

— Dextroamfetamină”. Folosind mănuși, Linda deschise un 
pachet învelit în plastic. Îndepărtă unul dintre pacheţelele 


+ N. trad.: Dextroamfetamina este un stimulent al sistemului nervos central 
prescris pentru tratamentul tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenţie 
și narcolepsie. 


învelite în folie care fusese deschis. Înăuntru era o pudră albă cu 
aspect spongios, asemenea tencuielii sfărâmicioase. Am găsit 
mai multe pachetele învelite în folie și acoperite cu o bucată de 
pânză în apropierea cadavrului. Chimistul a prelevat probe, dar 
spune că pare a fi dextroamfetamină farmaceutică. Pământul 
prezintă indicii că ar fi existat o cantitate mai mare și o parte din 
pământul din apropiere pare să fi fost săpat. Este posibil ca o 
parte să fi fost îndepărtată, dar este greu de spus dacă 
animalele sunt responsabile pentru asta sau nu. 

Jonah își băgă degetul înmănușat în pudră, încercând să-și 
amintească de anii '80, care fuseseră marcați de consumul de 
amfetamină. Să fi fost dextroamfetamina cea care cauzase 
toate acele decese costisitoare din apartamentele terasă? Sau 
Speed? Sau metamfetamina cristalină? Era greu să le 
deosebești pe cele vechi de cele mai recente. Atât de multe 
decese, atât de multă pudră, metamfetamină cristalină și 
prostii. 

— Poţi încerca să găsești niște ţesut pe care să-l testezi? Dacă 
a fost îngropată împreună cu toate astea, este foarte posibil ca 
cele două lucruri să aibă legătură. 

— Îţi mulţumesc, zise McCullough sec. Nici nu-mi trecuse prin 
minte așa ceva. 

Jonah schiţă un zâmbet. 

— Ai mai găsit și altceva? 

— Ei bine... 

Își șterse degetul de combinezonul din plastic și apoi o urmă 
spre masă. 

— Nimic revelator. Cadavrul a fost scufundat la un moment 
dat, dar aș spune că acest lucru s-a întâmplat la mult timp după 
deces. 

Jonah își aminti de inundația despre care vorbea sergentul de 
la locul crimei. 

— Deci nu s-a înecat, zise el. 

McCullough îl privi intens. 

— Este posibil să se fi înecat, zise ea. 

— În regulă. El îi zâmbi sfios. Dar, a fost şi scufundată, cu altă 
ocazie și nu ai găsit probe care să indice că s-ar fi înecat. 

— Nu, dar nu exclude această posibilitate până nu sunt 
sigură. 

— Am înţeles. Altceva la locul crimei? 


— Diverse articole îngropate pe care le analizăm. Este posibil 
ca locul crimei să fi fost contaminat anterior și sunt anumite 
articole care este posibil să fi fost transportate de apă în timpul 
inundaţiei. Deocamdată nu am găsit nimic interesant. Ambalaje 
de chipsuri, o doză de bere turtită, o minge din cauciuc, câteva 
rămășițe de plastic pe care nu am reușit să le identificăm. Nu 
am găsit nicio armă, deci nimic care să te entuziasmeze foarte 
tare. Îmi pare rău. 

Jonah clătină din cap, îi mulţumi și părăsi morga. Pe de o 
parte, simţi o ușurare când îl întâmpină lumina naturală de 
afară, pe de altă parte, simţi disconfort din cauza căldurii 
lipicioase. Pe scări se întâlni cu Hanson, care ţinea mai multe 
dosare la piept ușor jenată. Părea că încă mai lucrează la 
investigația de pe docuri, ceea ce o făcea să pară foarte 
dedicată, având în vedere că apăruse o crimă care îi entuziasma 
pe toți. 

Ea se întoarse pentru a urca scările împreună cu el și îi spuse: 

— Comisarul Șef vrea o actualizare. 

— Mă duc acum. 

Hanson dădu din cap, așteptă puţin, apoi spuse: 

— Este cu siguranţă vorba despre o crimă? 

— Cel mai probabil. 

— A fost împușcată? 

Jonah o privi ușor surprins de întrebare. 

— Posibil, dar încă nu s-au găsit indicii în acest sens. Dar cel 
mai important este faptul că a fost găsită lângă ceea ce 
rămăsese din niște pacheţele de dextroamfetamină ascunse. 
Deci există posibilitatea să fi luat o supradoză sau să fi 
descoperit ceva ce n-ar fi trebuit să descopere. 

Observă zâmbetul lui Hanson și pupilele dilatate. 

— Deci este posibil ca ceilalţi copii să o fi omorât sau să fi 
ascuns moartea ei. 

— Este cu siguranţă o posibilitate. 


— Fir'ar al dracului! 

Aceea fu reacţia nemulțumită a Sergentului O'Malley, cel mai 
vechi membru al echipei lui Jonah, când doi ofițeri de la Serviciul 
de Informaţii al Poliției au plasat patru cutii cu dosare ale cazului 
pe masa din dreptul sălii de ședințe. Pe faţa lui ușor roșie se 
citea uimirea. 


— Nu-ţi epuiza încă toate înjurăturile, zise Jonah, pe un ton 
sec. Acestea sunt doar dosarele arhivate la nivel local. 

— Nu, aceasta este doar prima tranșă din dosarele arhivate la 
nivel local, spuse Amir, unul dintre ofiţerii ușor stângaci de la 
Serviciul de Informaţii, în timp ce-și trăgea de cravată. Acestea 
sunt din 1983. Apoi mai sunt încă cinci care acoperă perioada 
'84 - '98, când a fost declarat oficial drept caz nerezolvat. Cele 
mai recente informaţii, care, din evidenţele noastre par a fi în 
mare parte observaţii argumentate și telefoane de la părinţi, se 
află în baza de date. 

Lightman ridică mâna. 

— Scuze, dar... '83? 

— Aurora Jackson, Ben. Persoană dispărută. Probabil că 
Domnall este singurul suficient de bătrân pentru a ști despre ea. 

Amir se scuză și Jonah aruncă o privire spre echipa lui. 
Lightman era complet calm, ca întotdeauna; Hanson era atât de 
înflăcărată, încât nici nu putea sta locului pe scaun, iar O'Malley 
era gânditor. 

Jonah scoase un dosar de plastic dintr-una dintre cutii și îl 
deschise. Fotografia lucioasă din partea de sus părea suspect de 
nouă. Aurora zâmbea ușor strâmb spre cameră în fotografia 
făcută la școală. Era izbitor de frumoasă în acea poză, deși 
Jonah încă își amintea cum arăta când era mică. Își amintea de 
fata ușor dolofană, cu păr creţ, ale cărei haine nu erau niciodată 
bine aranjate. Sora mai mică și mai urâtă a fetei pe care o 
adorau toţi. 

Prinse poza de tabla albă. 

— Serios? O'Malley îi privi pe Lightman și pe Hanson. Hanson 
înfățișa o expresie ușor încrezută. Ştia deja poanta. Acesta... 
este cel mai mare caz de persoană dispărută pe care-l știu. 

— Nu mai este vorba despre o persoană dispărută. 

Jonah prinse o poză cu rămășițele dezgropate de McCullough 
lângă poza de la școală. 

— Cadavrul Aurorei a fost găsit îngropat sub un copac, lângă 
râu, la nici jumătate de metru de locul de campare. Împreună cu 
ea erau îngropate niște pachete care conțineau 
dextroamfetamină și probele indică faptul că au existat mai 
multe pachete. 

ÎI văzu pe Lightman luându-și notițe pe un carnet A4. Era atât 
de impasibil încât ar fi putut scrie și o felicitare de Crăciun că 


nimeni n-ar fi sesizat diferenţa. O'Malley se lăsă pe spate, 
uitându-se ba spre Jonah, ba spre imagini, iar fruntea lui 
brăzdată se încreţi și mai tare. Jonah recunoscu expresia. 
Sugera dificultatea de a pune cap la cap fragmente din memorie 
cu realitatea descoperirii. O legendă înviată, cu excepţia faptului 
că ea nu era deloc vie. 

— Vreau să ne familiarizăm complet cu ancheta originală. 
Vreau notițe și un rezumat al interogărilor, precum și orice 
persoană sau orice aspect care consideraţi că a fost omis. In 
cazul în care credeţi că există dovezi care nu au fost analizate, 
notaţi-le. Dacă aveţi impresia că au făcut o muncă de 
mântuială, notaţi și acest lucru. 

Lightman fu singurul care reuși să-și ascundă aversiunea faţă 
de acest plan. Sau poate că nici nu-i displăcea. Era pasionat de 
date și cifre. 

— În plus, continuă Jonah, vom desfășura o anchetă completă, 
de la zero. Vom relua fiecare interogatoriu și de această dată ne 
vom concentra pe droguri, pe cine le-a mutat și cum denua 
fost găsită, deși se afla atât de aproape de locul de campare. 

Îl observă pe O'Malley zâmbind. Asta era pe gustul lui. Îi 
plăceau interogatoriile, la fel ca fostului Căpitan O'Malley. 

— Azi va veni Juliette cu mine pentru interogatorii. Vreau să 
mă întâlnesc cu grupul care a campat acolo, în acea zi. Juliette, 
te rog să faci o listă cu adresele lor, cât timp arunc o privire 
peste raportul general al Departamentului de Informaţii. 
Domnall și Ben, aș vrea ca voi să începeţi să treceţi în revistă 
însemnările originale ale cazului. 

O'Malley oftă zgomotos. 

— Mersi, șefu' pentru asta. Simţeam de ceva vreme că ce-mi 
lipsește în viață este mai multă hârţogărie. 

Jonah îi zâmbi drept răspuns, dar nu se scuză. 

— Aţi fost implicat în investigația originală? întrebă Hanson cu 
privirea aţintită undeva între Jonah și tablă. 

— Doar puţin, răspunse Jonah. Pe atunci nu eram decât un 
proaspăt ofiţer. Dar voiam să mă implic, pentru că fusese în 
aceeași școală cu mine, chiar dacă nu am cunoscut-o cu 
adevărat. 

Aruncă o privire spre fotografie. Privind frumuseţea dezolantă 
a Aurorei, își aminti de un sentiment neplăcut. Ea îi amintea de 


o anumită noapte și de o serie de acţiuni confuze pe care 
încercase să le uite timp de treizeci de ani. 

Işi întoarse privirea. Amintirea aceea nu avea să-l ajute nici pe 
el, nici pe ceilalţi. 

Lightman își vâri pixul în buzunare și dădu să se ridice. 

— Deci acest caz are prioritate în faţa anchetei de la docuri. 

— Pentru următoarele 48 de ore va avea prioritate, răspunse 
Jonah. Apoi, te voi ţine la curent. Căută menţiuni privitoare la 
abuzul de substanţe sau ceva asemănător, îi spuse lui Lightman. 
Vreau să știu dacă vreunul dintre ei știa despre drogurile 
ascunse. Și apoi, vreau să-i iau iar la întrebări despre tot ce au 
văzut și au auzit, deoarece, dacă a murit la o sută de metri de 
ei, toate acele apeluri publice pe care le-au făcut și toate 
căutările par a fi fost o șaradă care a ţinut treizeci de ani. 


6. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 18:35 


Benners, Jojo și Connor se întâlniră cu ei când se întorceau 
dinspre fag. Păreau încinși și irascibili, o stare care se înteţi când 
își dădură seama unde-i dusese Topaz pe ceilalţi. 

Benners era cel mai nervos, spre surprinderea Aurorei. Nu-l 
mai văzuse niciodată nervos până atunci. Topaz era întotdeauna 
irascibilă, iar Connor era adesea agresiv. Dar Benners fusese 
crescut într-un mediu calm al delăsării benigne, înstărite. Era un 
fel de Titus Groan? sau Sebastian Flyte“, dar cu o imagine 
despre sine puţin mai accentuată. 

El îi trimise pe Jojo și Brett să caute lemne de foc și apoi se 
luă de Topaz. 

— Nu trebuia să-i spui, zise el pe un ton care era ba jos, ba 
răstit. Sunt mai multe lucruri în joc decât a-ţi impresiona noua 
pasiune. 

— Nu despre asta-i vorba. Obrajii lui Topaz se înroșiră. 

Benners îi ignoră răspunsul. O privi de sus, de la înălţimea lui 
de 1,90 m. 

— Topaz, nu-l cunoaștem. Nu la fel de bine cum cunoaștem 
restul persoanelor de aici. 

— ÎI ştiu de ani buni! ripostă Topaz. Am încredere în el. 

— Aici nu este vorba despre persoanele în care ai tu 
încredere! spuse Benners și apoi făcu un efort să nu se mai 
răstească. Stocul ăsta nu este secretul tău, deci nu tu decizi cui 
să-l împărtășești. Este secretul meu și eu sunt cel care va da de 
dracu' dacă se află. 

— Nu se va afla. 

Connor își ridică capul, cu mâinile aflate încă în buzunare și cu 
o privire severă. 

— l-aș rupe braţul dacă ar spune ceva. Și poţi să-i spui asta. 
Spune-i că i-aș rupe braţul și că mi-ar face o deosebită plăcere. 

Topaz își dădu ochii peste cap. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Benners oftă. 


5 N. trad.: Titus Groan este copilul născut într-o familie înstărită din romanul 
care-i poartă numele, scris de Mervyn Peake. 

6 N. trad.: Sebastian Flyte este fiul cel mai mic al unei familii de aristocrați 
din romanul „Întoarcere la Brideshead” de Evelyn Waugh. 


— Bine. Era încă nervos și supărat, dar încerca să se calmeze. 
Nu trebuie ameninţat. Doar să-i spui că suntem toţi împreună în 
asta. Ne-am înţeles? 

— Bine. 

Topaz se întoarse și se îndepărtă, cu Coralie pe urmele ei. Era 
umbra ei copilăroasă și atotprezentă. Aurora știa că sora ei avea 
să înceapă o critică înverșunată. O auzise de suficiente ori în 
livada de acasă, deși, în general, când se întâmpla, nu era vorba 
despre Benners sau Connor. In weekendurile călduroase, Aurora 
putea auzi din camera ei turuielile mânioase ale lui Topaz la 
adresa cuiva care o jignise și pe Coralie care-i cânta în strună. 

Connor nu-și dădea prea mult silinţa să rămână calm. 

— Brett are mult tupeu dacă își bagă nasul în lucruri care nu-l 
privesc. Dădu cu piciorul în pământ. Avea pumnii atât de 
încleștaţi, încât i se vedeau tendoanele, mușchii și venele pe 
braţe. _ 

— Nu vrea decât să se distreze, zise Benners. Își trecu mâna 
prin părul asudat care i se ridică la loc, numai ţepi. Sunt sigur că 
nu va scoate o vorbă despre asta. Nu este idiot. 

— Ba este idiot. 

Benners râse. 

— Nu mă refeream la educaţie. Vreau să spun... nu se va 
băga în bucluc, dacă are de ales. 

Connor mormăi ceva. 

Benners îi aruncă o privire Aurorei, apoi privi în altă direcție. 
O făcu să se simtă ciudat de jenată. 

— Doar știi... Ştii că nici eu nu voi spune nimic nimănui, nu? 
zise ea. 

Benners se încruntă la ea. 

— Normal că știu. Nu de tine îmi fac griji. 

Acele vorbe, acea încredere pe care o avea în ea îi dădură un 
sentiment plăcut. 

— Bine, îngână ea. 

— Ar trebui să descărcăm restul lucrurilor. Benners redeveni 
practic. Fratele mai mare și mai calm. Liderul cercetașilor. Atâta 
doar că el fusese întotdeauna prea cool pentru cercetași. Putem 
lăsa mâncarea pe mai târziu, atâta timp cât avem cortul instalat 
și ustensilele de gătit pregătite. 


— În regulă. Mai bine așa decât să ne prostim prin întuneric, 
încercând să facem toate astea când suntem beţi, aprobă 
Connor. 

Benners porni spre mașină. Connor îi făcu semn Aurorei să o 
ia înainte. Încă era nervos, dar semăna mai degrabă cu un 
bătrân ţâfnos. Nici măcar nu era atât de intimidant pe cât 
credea. 

— Ar trebui să facem o baie, strigă el, câteva momente mai 
târziu. Aurora, ai adus chestii pentru înot? 

— Nu... dar am câte ceva... pot încropi ceva. 

— Nu poţi să nu faci baie. Asta este partea cea mai faină: 
lumina lunii și apa rece. O privi pe sub sprâncene când se 
întoarse. Ea zâmbi la auzul cuvintelor sale poetice, la modul în 
care accentul lui se transformă într-un accent pur de pe Coasta 
de Vest a Irlandei. Connor se rușină. Sunt sigur că una dintre 
fete îți poate împrumuta ceva. Dar nu Jojo, pentru că ea nu 
poartă haine de fete. 

Goliră mașina lui Brett și coșul bicicletei lui Benners în două 
ture. În total, aveau trei corturi pentru a se adăposti, în caz că 
se schimba brusc vremea, șapte saci de dormit și saltele 
izoprene groase, pături, un radio cu baterie, plase de 
cumpărături pline cu mâncare și apă, lăzi peste lăzi de bere la 
sticlă și la doză, perne, două aragaze de camping și patru 
lanterne, pentru că părinţii lui Benners aveau depozite întregi de 
astfel de lucruri. 

Instalară un singur cort pentru a avea un adăpost rapid în caz 
de ploaie și deja era cald ca în saună când Jojo și Brett se 
întoarseră din expediţia lor în căutare de lemne de foc. Legaseră 
lemnele împreună și le trăgeau după ei cu ajutorul unor frânghii. 
Aurora suspecta că fusese ideea lui Jojo - Jojo care trăia efectiv 
în aer liber și era mai bronzată decât oricare dintre băieţi, în 
ciuda părului ei blond. 

— Să nu mergeţi la stânga de-a lungul malului, anunţă Brett. 
Este un animal mort acolo și pute ca naiba. Vreau să zic că pute 
ca și când ai fi deschis un mormânt. 

— Mort de curând? întrebă Aurora. 

— Cred că de trei sau patru zile, îi răspunse Jojo, îndreptându- 
se de spate și ștergându-și transpiraţia de pe frunte cu braţul. 
Trei sau patru zile caniculare. Este chiar impresionant cât de 


tare miroase. Rânji brusc. Hei, poate ar trebui să-l punem în 
sacul de dormit al lui Topaz. 

— Nu cred că este momentul potrivit, răspunse Benners, în 
timp ce stătea aplecat pentru a lega o coardă de cort. V-aţi 
întâlnit și cu fetele? 

— Nu. Au mers în aceeași direcţie cu noi? Brett miji ochii în 
direcția din care veniseră. 

— Teoretic da, dar Topaz nu prea are simţul orientării. 

— Dar cunosc locul, nu-i așa? Brett începu să-și dea jos 
tricoul, fără a se jena de faptul că avea public. Tricoul era ud 
leoarcă, iar trupul său bine lucrat strălucea de la transpiraţie. Se 
vor descurca? 

— Cu siguranţă, zise Benners. 

Dintr-odată, Aurora se simţi agitată privind pielea goală a lui 
Brett. Voia să-l privească, dar îi era teamă că cineva o va vedea. 
Își întoarse privirea și văzu expresia furioasă de pe faţa lui 
Connor. Preţ de o clipă, simţi milă pentru el. 

— Ah, zise Jojo, în timp ce se ridica după ce dezlegă lemnele 
de foc și văzu pieptul lui Brett. Să faci așa ceva fără a întreba 
înainte este ca un fel de agresiune vizuală. 

Connor râse grohăind, dar Brett nu făcu nimic altceva decât 
să rânjească la Jojo. 

— Dar este genul de agresiune la care chiar nu spui „nu”, zise 
el, făcându-și tricoul ghemotoc și aruncându-l spre unul dintre 
corturi. Trebuie să beau ceva. Unde să caut? 

— Aici, spuse Aurora, împingând cu piciorul spre el unul dintre 
baxurile izolate de bere Kestrel. 

El se ghemui deasupra baxului. 

— Ah, nu vreau bere. Unde sunt chestiile mai tari? 

Cotrobăi prin celelalte plase și scoase o sticlă de un litru de 
votcă și două pahare din plastic. Aurora îl urmări turnând o 
anumită cantitate în ambele pahare și apoi adăugând suc de 
portocale până sus. 

— Glumești? întrebă Connor, râzând excesiv de tare. Votcă și 
suc de portocale? 

— Doar sunt sportiv, zise Brett. Nu pot avea burtă de bere. 

— Deci ai grijă de silueta ta, spuse Connor cu un rânjet pe 
faţă. 

Brett nu-i răspunse. Îi întinse un pahar Aurorei. 

Ea clătină repede din cap. 


— Ah, scuze, eu nu... nu vreau. Mulţumesc. 

— Pe bune? Pe faţa lui se citea confuzia. Nu ţi-e sete? 

— Ba da. Voi bea doar niște suc de portocale. 

Îi luă plasa din mână, găsi un pahar curat și întinse mâna 
după cutia de suc. 

— Dacă ţi-e teamă de gust, zise el cu voce scăzută, în timp 
ce-i dădea sucul, este destul de dulce. Este genul de băutură pe 
care o poţi bea chiar dacă nu-ţi place să bei. Ştii ce zic? 

— Are paisprezece ani, îl auzi pe Connor zicând din spatele ei. 
Vocea lui suna mult mai mânioasă decât era cazul. Și ea nu bea. 

Se lăsă un moment de liniște, apoi Brett zise, cu același rânjet 
adresat lui Connor: 

— Trăiam cu impresia că familiei tale îi place băutura. Tie, 
tatălui tău... 

Urmă un moment lung de liniște apăsătoare, după care 
Connor se repezi la Brett. Benners se mișcă la fel de rapid. Se 
poziționă între ei, în timp ce Brett se ridică încet, continuând să 
rânjească. 

— Ce ai spus, nenorocitule? urlă Connor. 

— Haide, haide, zise Benners pe un ton ridicat. Nu-l băga în 
seamă. Treci peste. 

Braţele lui Benners îl înconjuraseră pe Connor, ţinându-l 
strâns de piept și umăr, dar, deși era mai înalt, Connor începea 
să-i scape din strânsoare, picioarele alunecându-i pe pământul 
uscat. 

Brett clătina din cap. 

— Băiete, nu vrei să te iei la bătaie cu mine. Nici măcar nu 
fusese o ameninţare, dar modul în care o spusese exprima o 
realitate. 

— Serios, zise Benners și apoi se întoarse și i se adresă lui 
Brett. Las-o mai moale. Am venit aici să ne simţim bine, nu să... 

Brett fu cel care renunţă. 

— Bine, bine, a fost... În regulă, îmi pare rău. Sunt un idiot. 
Hai să bem ceva ca să ne simţim mai bine. la! 

Scoase o doză de Kestrel și i-o întinse lui Connor, care era clar 
încă pus pe harţă. 

— Haide, Connor, mormăi Benners. Nu pune la suflet. 

Aurora se apropie de Connor. Inima îi bătea puternic. 

— E vina mea. Eu... ar fi trebuit pur și simplu să o beau. 
Scuze, Connor. 


Connor o privi și expresia lui se relaxă puţin. 

— Ba nu, nu ar trebui să bei. 

Se lăsă încă un moment de liniște apăsătoare, iar Aurora simţi 
broboane de transpiraţie pe spate. Apoi Connor își ridică mâinile 
în aer și se dădu un pas înapoi, clătinând din cap. 

— Prea bine. 

Luă berea din mâna lui Brett. Aurora privi condensul de pe 
doză, care părea să oglindească transpiraţia de pe piele. 

— Scuze, zise Brett, și își ridică paharul în semn de salut. 


7 

Se simţea ciudat să facă însemnări despre acest caz pe baza 
informaţiilor deţinute de poliţie, când el știa deja toate acele 
lucruri. Jonah cunoștea și persoanele despre care scria, dar nu le 
cunoștea suficient de bine pentru a putea rezolva cazul. 

Deși acel grup și, ocazional, și altele folosiseră acel loc pentru 
campare, nu era un camping oficial și putea fi accesat doar prin 
intermediul unei poteci intortocheate și greu vizibile din pădure. 

Nu era nevoie să citească însemnările pentru a afla cum arăta 
acel loc. Nu era nevoie nici să vadă locul încă o dată. Își amintea 
cum luase la picior acele poteci de nenumărate ori, într-o 
căutare care nu dăduse aproape niciun rezultat. De asemenea, 
își amintea de optimismul naiv care îl făcuse să creadă că avea 
să găsească un loc nou în care nu căutase nimeni. Totul se 
transformase într-un fel de dârzenie disperată, care îl 
determinase să continue căutările și în zilele de concediu, 
precum și în toiul nopţii după terminarea turelor. 

Rezumatul întâmplărilor era simplu, dar straniu. 

Șapte adolescenţi plecaseră cu cortul imediat după încheierea 
semestrului școlar. Trei dintre ei aveau cincisprezece ani, doi 
aveau șaisprezece ani, unul avea optsprezece ani, iar Aurora 
avea doar paisprezece ani. Niciunul dintre ei nu se culcase 
înainte de miezul nopţii, iar Aurora mersese prima la culcare. Își 
dusese salteaua de dormit puţin mai departe de locul de 
campare pentru a nu fi deranjată de ceilalţi, care băuseră și 
vorbeau și râdeau tare. Se afla în afara zonei iluminate de foc, 
drept pentru care ei nu o puteau vedea. 

Ceilalţi adolescenţi merseseră la culcare pe rând, ceva mai 
târziu. Aveau impresia că o văzuseră pe Aurora în sacul ei de 
dormit, dar niciunul dintre ei nu era sigur. Nu auziseră nimic 
care să indice că ar fi avut loc un act de violenţă. 

Dis-de-dimineaţă, Connor Dooley, cincisprezece ani, s-a trezit 
însetat și s-a dus să bea niște apă. A găsit sacul de dormit al 
Aurorei gol și a bănuit că se dusese să caute un loc liniștit unde 
să-și facă nevoile. Dar după o vreme, a început să se îngrijoreze 
și a analizat sacul de dormit, care era rece și umezit de rouă pe 
interior. 

Connor o trezi pe sora fetei dispărute, Topaz Jackson, 
cincisprezece ani. Incepu o căutare în care, treptat, s-au 
implicat toţi cei șase adolescenţi. După o jumătate de oră, 


Daniel Benham, șaisprezece ani, i-a anunţat pe ceilalţi că avea 
să meargă cu bicicleta până în Lyndhurst pentru a trage 
semnalul de alarmă. Singurul șofer, Brett Parker, optsprezece 
ani, era încă beat. El, împreună cu ceilalţi cinci adolescenţi au 
continuat căutările, cât timp Daniel a mers cu bicicleta până în 
Lyndhurst. 

Poliţia locală a înregistrat un apel de la Daniel Benham la ora 
07:09, după ce acesta descoperise că secţia de poliţie din 
Lyndhurst era închisă și bătuse într-o ușă alăturată pentru a 
cere să folosească telefonul. O mașină de poliţie a ajuns la ora 
07:48. La ora 09:17, o întreagă echipă de căutare a sosit la 
locaţie și comunitatea din zonă a fost anunţată la scurt timp 
după aceea. Căutarea a continuat vreme de două săptămâni, 
timp în care și restul naţiunii a fost alertată. 

Asemenea multor cazuri de fete frumoase și tinere care sunt 
răpite, și acest caz se transformase într-o mobilizare de mari 
dimensiuni și devenise subiectul multor speculaţii. Ore întregi de 
emisiuni televizate și o mulţime de ziare îi fuseseră dedicate 
Aurorei. 

Dar apoi, treptat, povestea devenise veche și neinteresantă. 

Trecuseră treizeci de ani, timp în care Aurora nu fusese 
găsită. 


La ora patru primi un e-mail scurt de la Comisarul Şef, care 
voia o actualizare. Jonah se simţi ușurat. Se așteptase să 
primească o vizită de la Comisarul Șef în timpul căreia acesta să 
se asigure că ancheta avansa și, deși Wilkinson nu era un om 
dificil, lui Jonah îi era mai ușor să-i scrie pe scurt ce avea de 
gând să facă, decât să-i spună totul în persoană. 

Zece minute mai târziu primi un răspuns la e-mailul său. 

În regulă. Ocupă-te mai întâi de conferința de presă și vorbim 
după aceea. Nu trebuie să vii la ședința conducerii de mâine. 


Jonah prefera acel tip de mesaje și le considera ca fiind una 
dintre calităţile lui Wilkinson. Acesta din urmă considera că 
oamenii lui cei mai capabili trebuiau să se implice direct în 
anchete, drept pentru care, făcea tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a-i scăpa de ședințele la care trebuia să participe 
majoritatea inspectorilor șefi. 


Imediat după 18:30, Jonah se furișă din secţia de poliţie 
pentru a merge să mănânce. După o zi întreagă în care 
consumase alimente preambalate, pline de zahăr și după toată 
agitația, deja se simţea puţin rău și avea nevoie să mănânce 
ceva gustos. 

O invitase și pe Hanson, dar ea îl refuzase zâmbind. Pe de o 
parte, probabil că nu dorea să fie nevoită să ia cina cu șeful, pe 
de altă parte, probabil că voia să-l impresioneze cu cât de multă 
muncă era dispusă să depună în acea anchetă. 

Jonah îi spusese să se pregătească pentru primele vizite la 
domiciliu, după ce avea să se întoarcă de la masă. Planul pe 
care îl împărtășise cu Comisarul Şef era de a vizita cât mai 
multe dintre persoanele care aveau legătură cu cazul, înainte ca 
toată povestea să iasă la iveală și suspecţii să fie avertizați. 
Elementul surpriză era foarte important și voia să-i tulbure pe 
toţi cei implicați. 

Pe Southern Road, aerul era în continuare sufocant din cauza 
căldurii. Traficul devenise lent datorită cumpărătorilor care 
părăseau zonele de activități comerciale, fapt care îi permisese 
să traverseze strada fără niciun fel de dificultate. O luă pe 
scurtătura de lângă Hotelul Novotel și se îndreptă spre TGI 
Fridays’, unde îl aștepta un cheeseburger gras pe care avea să-l 
devoreze. Acela era singurul lui viciu constant. Ar fi putut să-și 
ia oricând o lipie sau o felie de plăcintă englezească Cottage Pie 
de la cantina secţiei de poliţie, dar îi plăcea să se recompenseze 
după o zi de muncă grea la birou. 

Nu-i făcuse niciodată plăcere să stea la birou și să analizeze 
însemnări. Acest lucru îl irita, iar ideea de a sta închis înăuntru 
timp de mai multe ore îi crea un sentiment de claustrofobie. Se 
gândea adesea că era din cauza sângelui lui de nomad. Dar la 
urma urmei, cui i-ar fi plăcut să fie nevoit să stea la birou? 

Il rugă pe ospătar să se grăbească și bău o Cola Zero cât 
așteptă. Se pierdu în amintirile de pe vremea când intrase în 
poliţie și fu trezit la realitate de zgomotul din jur. În mare parte, 
era bântuit de cei șapte adolescenţi, pe care toţi elevii din 
școală îi știau și care reprezentau, într-o anumită măsură, un 
model de urmat pentru ei. 

Daniel Benham - pe care toată lumea îl cunoștea drept 
Benners la acea vreme - reprezenta centrul acelui grup. Era 


7 N. trad.: TGI Fridays este un lanţ de restaurante american. 


genul de mare filosof, cu gândire liberă, tipul de elev pe care 
profesorii îl iubeau sau îl urau, în funcţie de cât de ameninţaţi se 
simțeau de el. În plus, era foarte atrăgător, înstărit și un 
chitarist și cântăreţ talentat. Îi fusese extrem de ușor să devină 
popular. 

Topaz și Benners deveniseră un cuplu încă de la începutul 
liceului, probabil datorită faptului că erau amândoi foarte 
atrăgători și le plăcea la nebunie să încalce regulile. Relaţia lor 
nu a durat mult, dar au rămas buni prieteni. Coralie, prietena 
cea mai bună a lui Topaz, care era drăguță, dar ușor prostuţă, 
participa voluntar la toate activităţile lor și era un adept devotat 
al celor doi. 

Connor și Jojo fuseseră atrași în grup la scurt timp după 
aceea; fapt care nu era deloc surprinzător. Connor era cel puţin 
la fel de deștept ca Benners, dacă nu chiar mai inteligent, și era 
chiar și mai împotriva sistemului. Jojo avea gura la fel de mare și 
mintea la fel de sprintenă ca a celor doi, ba chiar era ceva mai 
sălbatică. 

Rezultatul final a fost un grup de cinci persoane care atrăgeau 
în permanenţă atenţia asupra lor. Fuseseră implicaţi în 
numeroase conflicte cu conducerea școlii dar, în același timp, 
erau elevii strălucitori ai școlii când venea vorba de concursuri 
de dezbatere, muzică, artă și științe. Își mențineau popularitatea 
organizând petreceri care deveniseră legendare, în mare parte 
datorită sprijinului financiar oferit de părinţii lui Benners și ai lui 
Coralie. 

Şi apoi mai era vorba și despre vieţile lor sexuale. Benners se 
cuplase cu majoritatea fetelor de liceu înainte ca el să 
împlinească cincisprezece ani și se știa faptul că își petrecuse și 
noaptea cu o parte dintre ele. Jojo fusese combinată cu o parte 
dintre prietenii fratelui ei mai mare și apoi mai erau Topaz și 
Coralie, care se aflau într-o ligă proprie. 

Cele două fete fuseseră principala atracţie încă de când au 
început să-și etaleze fustele rulate la brâu, pentru a le face să 
pară mai scurte. Arătau mereu perfect și erau conștiente de 
puterea pe care o deţineau. Se zvonea că făcuseră niște treburi 
sordide cu niște băieţi foarte norocoși. 

După dispariţia Aurorei Jackson, cei cinci deveniră și mai 
fascinanţi. Grupul lor se extinse și îl cuprinse și pe Brett, al cărui 
corp atletic și față atrăgătoare se potriveau perfect în grupul lor. 


Dar el fu singura persoană din afară care fu acceptată în grup. 
După cele întâmplate cu Aurora, grupul lor se izolă complet. Nu 
mai ţineau petreceri și nu mai făceau conversaţie cu nimeni 
altcineva din școală. Dacă până atunci se bucuraseră de atenţia 
primită, din acel moment începură s-o evite. Jonah își amintea 
că, după evenimentul cu Aurora, nu-i mai văzuse stând decât la 
distanță de restul, cu capetele aplecate, purtând conversații 
secrete și având un limbaj corporal ostil. 

Jonah oftă, conștient că trebuia să-i dezbine pentru a obţine 
răspunsuri. Deși trecuseră treizeci de ani, bănuia că cei cinci 
aveau să formeze și în prezent un front unit. 


Îi găsi pe O'Malley și Lightman citind în continuare la birourile 
lor. Dosarele lui Lightman erau frumos ordonate în teancuri 
drepte, bine aliniate, în timp ce dosarele lui O'Malley păreau a fi 
o serie de romane respinse. Sergentul irlandez era înconjurat de 
vreo douăsprezece dosare deschise și aruncate în diverse 
direcţii, avea capul plecat și o expresie pierdută pe faţă. 

— Aţi găsit ceva până acum? 

O'Malley își ridică privirea. 

— Nimic semnificativ, zise el. Doar un sentiment general de 
dubiu cu privire la declaraţiile copiilor. Nu tu droguri, nu tu sex, 
puţină bere... Aveam așteptări mai mari de la întrunirea unei 
secte. 

— Nu ești convins? 

— Vorbim despre niște adolescenţi care ţineau o petrecere, 
răspunse O'Malley. Dumneavoastră ce părere aveţi? 

Jonah dădu din cap. Existau multe motive pentru a ascunde 
așa ceva. De exemplu, faptul că nu voiau să intre în bucluc și se 
simțeau vinovaţi că ei se distrau, în timp ce Aurora dispăruse. 
Dar mai existau și alte motive, precum faptul că știau prea bine 
ce se întâmplase și încercau să ascundă adevărul. 

— Ben, tu ce părere ai? îl întrebă pe celălalt sergent. 

— Ah, mai daţi-i puţin răgaz. Bietul băiat a trebuit să-și 
organizeze pixurile mai întâi, zise O'Malley rânjind. Lightman își 
ridică privirea și clătină din cap, după care își continuă lectura. 

Jonah făcu o grimasă. Era adevărat că O'Malley lucra mai 
rapid, deoarece renunţase complet la organizare și alegea să se 
axeze pe instinctul și abilitatea lui de a face conexiuni. Era greu 
de imaginat cum reușise acest bărbat impertinent, indisciplinat, 


extrem de inteligent, care se lupta constant cu tentaţia de a se 
îneca în alcool, să supraviețuiască în armată. 

Hanson se materializă lângă cotul lui, ţinând în mână un 
pahar de unică folosinţă cu ceva de băut. El îi afișă un zâmbet 
forţat. 

— Juliette, ești pregătită de plecare? 

Hanson dădu din cap și își luă geanta de pe spătarul 
scaunului. 

— Vă las pe voi doi responsabili aici, le spuse sergenţilor. 

— Ce drăguţ din partea dumnitale, zise O'Malley, plin de 
sarcasm, bineînţeles. 

— Nu trebuie să rămâneţi după ora zece, decât dacă apare 
ceva important. 


— Tom Jackson a sunat cât eraţți la masă, îi spuse Hanson 
odată aflaţi în mașină. Mi-au făcut mie legătura. Voia să știe 
dacă presa avea să fie implicată în curând. l-am spus că numai 
dumneavoastră îi puteţi răspunde la această întrebare. 

Jonah dădu din cap. Părăseau Southampton și se îndreptau 
spre New Forest. Soarele le bătea în faţă, inconfortabil de 
puternic. 

— Il voi suna diseară, spuse Jonah. 

— De asemenea, voia să ne anunţe că fiica lui mai mare se 
întorsese din Edinburgh și că era și Connor Dooley cu ea. S-a 
căsătorit cu el. Ştiaţi? Deși și-a păstrat numele de Jackson. 

Jonah dădu din cap. Ştia. Într-o anumită măsură urmărise 
vieţile celor cinci de-a lungul anilor. Era imposibil să nu o facă. 

— Este mai convenabil pentru noi că au venit aici, nu-i așa? 

Jonah zâmbi. 

— Este. Dar este păcat că am ratat o călătorie în Edinburgh. 
Ador acele moteluri groaznice pe care ni le găsește poliţia. 

Sperase că el avea să fie cel care îi dă vestea fiicei 
supraviețuitoare a familiei Jackson, dar era conștient că fusese 
mult prea optimist. Oricum, avea să vorbească cu ei a doua zi, 
după conferinţa de presă. Programul din acea seară îi includea 
pe Brett Parker, Daniel Benham și Jojo Magos. Coralie Ribbans 
se afla în Londra, deci trebuia să mai aștepte. 

Se întrebă dacă Topaz încă mai era apropiată de Coralie. Ştia 
că relaţia lor se schimbase în timp. Legătura lor claustrofobă și 


ușor manipulatoare avusese de suferit când Topaz și Connor 
deveniseră un cuplu. Ă 

Jonah fusese surprins când Topaz și Connor se cuplaseră. În 
liceu, Connor fusese întotdeauna admiratorul tăcut și plin de 
resentimente, iar Topaz fusese conștientă de acest lucru, 
bineînţeles. Se juca constant cu sentimentele lui. li plăcea să 
aibă un admirator care să-i facă toate poftele și care să-i 
ușureze viaţa. 

Lui Jonah îi fusese greu s-o placă pe Topaz la cincisprezece 
ani. Dar pe parcursul anului, după dispariţia Aurorei, ceva se 
schimbase. Pierderea unei persoane are efecte ciudate asupra 
oamenilor, sau poate că Topaz începea să se maturizeze. 

— Deci aţi fost la aceeași școală cu ei, Topaz Jackson, Daniel 
Benham...? 

— Da, aprobă Jonah. 

— Eraţi prieteni? 

Lui Jonah îi displăcu în mod instinctiv întrebarea. Nu era 
pregătit să vorbească despre propriile lui experienţe. Mai ales 
despre o anumită experienţă. 

In plus, ei i s-ar fi părut ciudat dacă i-ar fi spus adevărul, și 
anume că fusese fascinat de acel grup, de misterul și 
senzualitatea care-i învăluia, de poveștile despre Topaz și 
Coralie și de Jojo, care reprezenta capătul opus al adolescenţei 
în rândul fetelor, cea pe care o urmărise dându-se cu 
skateboardul în parc, îmbrăcată într-un top scurt, fără sutien, cu 
abdomenul gol și cu o pereche de boxeri Calvin Klein, care-i 
ieșeau din blugii cu talie joasă. 

Și mai era și Aurora, care, după ce împlinise treisprezece ani, 
se transformase dintr-o fetiță stângace într-o frumuseţe 
delicată, pe care nimeni nu mai știa cum s-o abordeze. 

Dar nimic din toate acele informaţii nu era util. 

— Nu eram cu adevărat prieteni, zise el în cele din urmă. Eu 
eram cu câţiva ani mai mare decât Topaz, Benners și Connor. 
Aurora de-abia începea liceul când eu aproape îl terminam și eu 
devenisem ofițer de poliție când ea a murit. Aveam câţiva 
prieteni care îi știau mai bine, pentru că aveau fraţi de vârstă cu 
Topaz sau Aurora. Și care tânjeau după Topaz și erau fascinaţi 
de Aurora, își spuse în gând. 

— Dumneavoastră aţi avut fraţi? întrebă Hanson. 

— Nu. 


Jonah făcu clar faptul că acea conversaţie nu avea să se 
concentreze asupra lui. Nu era dispus să vorbească despre 
familia lui. Nu avea nevoie de simpatia ei sau de curiozitatea ei 
morbidă. 

Hanson pricepu și rămase tăcută, urmând indicaţiile GPS-ului 
prin Lyndhurst și apoi spre sud. La aproximativ un kilometru 
depărtare de Brockenhurst, intrară pe un drum privat, pe care 
Jonah încercase dintotdeauna să găsească un motiv să intre. Și 
nu era singurul. Și membrilor din presă le plăcea să meargă 
acolo, indiferent dacă erau invitaţi sau nu. Brett Parker fusese 
celebru timp de aproape un deceniu. 

Văzură o poartă și o gheretă veche care părea a fi ocupată, 
dar nimeni nu veni să-i întrebe cine erau și ce căutau acolo. O 
plăcuţă gravată indica faptul că trebuiau să apese pe butonul 
interfonului, drept pentru care, Hanson se apropie cât mai mult 
cu mașina, cobori geamul și apăsă pe buton. 

Urmă un moment de liniște, urmat de un pârâit. 

— Cu ce vă pot ajuta? Era vocea unei femei. Lui Jonah îi părea 
ușor agitată. 

— Sunt Ofiţer Hanson și sunt aici cu Inspectorul Șef. Trebuie 
să vorbim cu domnul Parker. 

— Sunteţi de la... Ah. Făcu o pauză. Desigur, vă deschid 
acum. 

Porţile se deschiseră extrem de încet, iar Hanson bătu cu 
unghiile ei scurte în volan. 

— Este cam pretenţios, nu-i așa? Porţile și interfonul. 

— Bănuiesc că sunt obișnuiți să primească musafiri nepoftiţi. 

— Ce a fost Brett Parker? Scriitor? 

— Atlet, răspunse Jonah. Timpul trecea. Jonah crezuse că 
toată ţara știa numele lui Brett. 

Hanson tură ușor motorul înainte ca porţile să se deschidă 
complet și trecu cu aproximativ 50 km/h pe lângă semnele cu 
limita de viteză de 15 km/h. De o parte și de alta a aleii erau 
copaci bătrâni. Drumul urma o pantă ușoară până a ajunge lao 
creastă de vreo jumătate de kilometru lungime. 

— Să fiu a naibii, zise Hanson, odată ce casa imensă, solidă, 
din piatră, dar categoric elegantă li se arătă în faţa ochilor. 
Privirea flămândă pe care o aruncă acelei case îl făcu pe Jonah 
să zâmbească. În mod evident, nu i se mai părea atât de 
pretențioasă. 


Brett Parker fu cel care le deschise și nu femeia neidentificată 
care răspunsese la interfon. Pentru Jonah, acea întâlnire era 
stranie. Cumva, se așteptase ca Brett, sportivul ușor placid, să fi 
devenit și mai plin de sine. De asemenea, se așteptase ca un 
fost atlet să fie puţin supraponderal, permiţându-și să mănânce 
ceva mai mult. 

În schimb, Brett era subţire, grațios şi autocritic. Era îmbrăcat 
într-un costum frumos, albastru și o cămașă descheiată în 
partea de sus. Părea bronzat și în formă și cu zece ani mai tânăr 
decât Jonah. 

— Intraţi, intraţi, zise el, dându-se un pas în spate. Este mult 
prea cald pentru a sta afară. Mă bucur că nu vă obligă să purtați 
uniforme. Spuse toate acele lucruri cu un zâmbet cald pe faţă. 
Dacă vreţi să povestim puţin, putem merge pe terasă. Este 
umbră acolo la ora aceasta. O s-o rog pe Anna se ne aducă ceva 
de băut. 

— Mulţumim, spuse Jonah, zâmbind ușor. Privi părul lui Brett, 
care era șaten auriu și ciufulit într-un fel elegant. Işi dădu seama 
că era vopsit și se simţi ceva mai bine. 

Terasa era luminoasă și câteva modele se reflectau în apa 
piscinei perfect dreptunghiulare care se afla câţiva pași mai jos. 
Și mai jos se afla o peluză străbătută de un pârâu. De 
asemenea, se vedeau plante în ghivece și două straturi 
semicirculare de flori, care nu aveau nici măcar o frunză sau o 
petală căzute, nimic care să le strice frumuseţea. 

Jonah se întrebă dacă grădina reprezenta spațiul lui Brett sau 
al soţiei lui. 

— Este foarte frumos, zise el, arătând spre teren. Aţi angajat 
un arhitect peisajist? 

Brett își afișă dinţii albi printr-un zâmbet larg. 

— Mă tem că da. Dar totul a fost proiectat de un prieten de-al 
meu. Pot să vă dau cartea lui de vizită, dacă sunteţi interesat. 

Jonah râse ușor în timp ce se așeză. 

— Din păcate, grădina mea este formată dintr-o mică terasă și 
câteva recipiente. Nu merită efortul. Privi piscina cu o fărâmă de 
invidie. Încă mai înotaţi distanţe de triatlon? 

— Da, dar nu în această piscină. Zâmbi ușor ironic. Este prea 
mică. Nu suport să trebuiască să fac cincizeci de ture odată. lar 
pentru triatlon trebuie să te antrenezi în sălbăticie, altfel ai un 
șoc când te scufunzi pe întuneric. În general, fac câteva ture de 


pârâu. Îi aruncă lui Jonah o privire specifică iubitorilor de sport. 
O privire care evalua corpul și condiţia fizică. Dumneavoastră 
concurați? 

Jonah clătină din cap. 

— Eu prefer ciclismul și alergarea, într-o anumită măsură, dar, 
asemenea multora, nu am fost niciodată bun la înot și nici nu 
sunt dispus să încerc prea tare. Cu toate acestea, înţeleg 
atracţia pentru triatlon. Îmi plac sporturile care te scot undeva. 

— Sunt perfect de acord. Am urât întotdeauna campionatele 
sportive organizate înăuntru. De ce naiba ai vrea să alergi fără 
să fii înconjurat de aer curat? 

Jonah observă că Brett începea să se simtă în elementul lui. 
Era greu să crezi că ai intrat în bucluc, când erai confruntat cu o 
conversaţie prietenoasă. 

Jonah era pregătit să-l perturbe, dar mai așteptă puţin. 

— Cum merge afacerea? 

— Merge bine, din câte știu eu, zise Brett, zâmbind. Anna este 
femeia de afaceri. Eu nu fac altceva decât să mă prezint și să 
vorbesc frumos. 

Jonah dădu din cap. Își dădea seama că replica aceea fusese 
bine pregătită. 

Auzi un clinchet ușor de gheaţă pe sticlă și se întoarse. O 
văzu pe Anna, care avea părul blond, prins lejer la spate, purta o 
rochie înflorată, perle și sandale albe cu toc și avea picioare 
bronzate și musculoase. 

— Mulţumesc, draga mea. Brett se ridică pentru a o ajuta să 
golească tava. Aceasta este soția mea. Anna, aceștia sunt... Imi 
cer scuze, nu cred că am... 

— Inspector Șef Sheen, zise Jonah, întinzând mâna. Degetele 
ei subțiri erau reci ca gheaţa și ude de la pahare. Și le șterse 
ușor de rochie, zâmbind jenată. Și aceasta este Ofiţer Hanson. 

— Este ceva legat de afacere? întrebă Anna. Pentru că în 
acest caz, ar trebui să fiu prezentă și eu. 

Semăna cu un fluture ursuz. Se așeză în spatele soțului ei și 
își trecu degetele peste umărul lui, după care se mută în dreptul 
unui scaun, dar rămase în picioare. 

— Nu, nu, n-are nicio legătură cu afacerea, spuse Jonah 
zâmbind. Dar puteţi să rămâneţi. Nu este nimic secret sau 
jenant. 


Anna zâmbi și se așeză pe scaun. Își puse mâna pe piciorul 
soţului ei. Brett se lăsă liniștit pe spate. 

— Astăzi, mai devreme, s-a descoperit un cadavru în Brinken 
Wood, zise Jonah. Avem motive să credem că este vorba despre 
Aurora Jackson. Îl privea direct pe Brett. Observă cu vederea 
periferică faptul că Anna își întoarse capul spre soţul ei, dar 
Jonah se concentra pe bărbatul care o dusese pe Aurora cu 
mașina la locul de campare. 

Văzu cum expresia lui Brett se schimbă și apoi simţi tensiunea 
crescând. Jonah știa să identifice șocul. Indiferent ce crezuse, 
Brett nu se așteptase la asta. 

— Aurora? Serios? Mereu am... Se opri și își frecă fruntea cu 
degetul mare. 

— Ce anume? 

— Eu, eu am crezut întotdeauna că va fi găsită undeva în 
viaţă. Clătină din cap, cu o privire gânditoare. Dumnezeule, era 
în pădure? Cum de n-am găsit-o? Am căutat peste tot. 

— Era sub pământ, zise Jonah, pe un ton complet neutru. Era 
îngropată împreună cu un stoc de dextroamfetamină într-o 
scobitură de sub un copac. 

Brett se lăsă în faţă, mișcare care se asemănă mai mult cu un 
colaps al abdomenului său decât cu o întindere. 

— La naiba, zise el, înconjurându-și corpul cu braţul, într-un 
gest defensiv, instinctiv. 

Jonah zâmbi ușor. Indiferent cât de mult îl surprinsese pe 
Brett găsirea Aurorei, era clar că știuse despre droguri. 


8. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 19:20 


Aurora fu copleșită de neliniște în timp ce ceilalţi începură să 
prăjească hotdogi, să taie chifle și să desfacă doze de bere. Se 
simţi departe de ei și simţi cum timpul se scurge. Soarele 
începea să apună și ea voia să iasă din umbra copacilor pentru a 
se scălda în lumina lui. 

Topaz și Coralie nu se întorseseră încă. Păreau că lipsesc 
intenţionat. Aurora se simţea tensionată de perspectiva 
întoarcerii surorii ei, dar, în același timp, nu-și găsea locul fără 
ea. Toţi prietenii lui Topaz erau amabili cu ea, dar nu erau 
prietenii ei. 

Jojo o strigă. Stătea ghemuită deasupra gropii pentru foc pe 
care o săpase și peste care aranja un cadru din crengi. Aurora 
observase expresia de pe faţa ei la vederea aragazelor cu 
butelie de gaz, strălucitoare și noi și o văzu întorcându-și spatele 
la ele. 

Aurora se apropie de ea, așteptându-se să i se dea o sarcină. 
În schimb, o auzi pe Jojo mormăind o scuză. 

— Nu se întâmplă nimic prea interesant aici. Poţi merge să te 
scalzi dacă vrei. Dacă mergi drept spre râu pe acolo, vei găsi un 
banc de nisip și acolo poţi vedea fundul râului. Le aruncă o 
privire băieţilor, care băuseră deja câteva doze de bere. Am un 
costum de baie în geanta de acolo. Dacă mergi acum și nu le 
spui, vei reuși să scapi fără ca ei să te vadă „din greșeală” 
schimbându-te. 

Aurora râse ușor. Nu era sigură dacă Jojo glumea. 

— Mersi! Mi-ar plăcea să fac o baie. 

Jojo dădu din cap și schiță un zâmbet. 

— Mâine vom merge toţi să sărim din copaci și să ne dăm pe 
leagănele din sfoară, dar uneori este mai plăcut când este 
liniște. 

Aurora se ridică și luă rucsacul negru, zdrenţuros al lui Jojo și 
se îndepărtă de locul de campare cât de repede putu, fără a 
atrage atenţia. Benners vorbea - de fapt ţinea o prelegere - 
despre situaţia din Pakistan. Niciunul dintre ei nu păru s-o 
observe plecând. 

Copacii aflaţi între ea și bancul de nisip păreau arși de soare. 
La baza lor erau frunze maro, uscate. Erau fagi, stejari, frasini și 


sicomori. Deasupra, era suficient verde pentru a crea umbră, 
dar avea și zone uscate. Vara fără de sfârșit își lăsa amprenta 
asupra naturii. 

Coborând spre râu, reuși în cele din urmă să găsească lumina 
soarelui; o lumină galben-portocalie care încă mai avea 
intensitatea necesară să-i încălzească pielea. Malul râului era 
abrupt, dar puţin mai sus era o plajă mică, ușor înnoroiată. Işi 
croi drum spre ea, înainte de a-și da drumul pe pantă spre râu. 

Își puse mâna streașină la ochi și privi în jur. Malul opus al 
râului era învăluit în umbră. Umbra copacilor făcea apa să pară 
neagră și de rău augur. Dar în apropierea ei, stratul de nisip era 
galben și strălucea în lumina soarelui, iar apa de deasupra era 
aproape perfect limpede. 

Dădu drumul rucsacului lui Jojo pe nisip. Deschizându-l, 
descoperi nu un costum de baie, ci un tricou de înot și un șort 
de înot. O combinaţie nepotrivită de turcoaz și alb. i 

Își dădu repede jos chiloţii și îi ascunse în rucsac. Își trase 
șortul pe sub fustă, gândindu-se la ce-i spusese Jojo despre 
băieţi. 

Își dădu seama că nu avea cum să-și schimbe topul fără a 
rămâne goală și decise să o facă foarte rapid. Când își trase 
tricoul de înot peste cap observă că pădurea și malul râului erau 
în continuare pustii și scufundate în liniște. 

În cele din urmă, se descălţă și îndesă totul în rucsacul pe 
care îl mută puţin mai sus de-a lungul malului, încercând să 
evite nisipul și ghindele de fag ţepoase căzute ici colo. Fu și mai 
rău la întoarcerea spre apă, deoarece călcă pe o piatră ascuţită. 

Dar pe fundul râului, nisipul era moale. Pe măsură ce înainta 
în apă, răcoarea pe care o simţi la tălpi și apoi până la glezne 
era divină. Făcu câţiva pași și apoi plonjă în apă, intrând până la 
gât. g 

Era mult mai rece decât aerul de afară. Inotă cu sufletul la 
gură spre marginea de nisip și apoi de-a lungul ei. Incepu să se 
relaxeze în apa rece. După ce făcu câteva ture, apa i se păru 
aproape caldă. 

Se întoarse pe spate pentru a privi cerul azuriu în timp ce 
făcea pluta, până când văzu din nou copacii deasupra ei și apa 
deveni brusc mult mai rece. 

Aurora se îndreptă în apă, realizând că plutise în aval și că 
rucsacul cu hainele și papucii dispăruse din câmpul ei vizual. 


Era pe punctul de a se întoarce, când auzi voci pe mal. Era un 
râs leneș, de flirt, pe care îl cunoștea prea bine. O voce mai 
groasă îi răspundea; o voce care o făcu pe Aurora să se 
blocheze, aproape incapabilă să mai bată apa. 

Dumnezeule, nu el. 


9 

Jonah îl lăsă pe Brett în fărâma de liniște pe care o putea găsi 
în acea seară. Îi ceruseră să se prezinte la secţia de poliţie la ora 
9, în dimineaţa zilei următoare. 

jonah se simţea cumva tulburat de aspectul întunecat al 
bărbatului. Văzu în ochii lui cum își imagina potenţiala 
distrugere a reputației sale. 

— Vom anunţa pe toată lumea care a fost prezentă în acea 
seară la locul de campare. Cu toate acestea, vă rog să păstraţi 
anumite informaţii confidenţiale. 

— Înţeleg. 

Brett devenise ușor patetic în încercarea lui de a le face pe 
plac. Dezvăluise toate informaţiile din prima clipă. li spusese lui 
jonah cât de mult regreta faptul că luase și el puţină 
dextroamfetamină ca să vadă cum este. 

— Nu știu ce a fost în capul meu, zise el, cu privirea aţintită 
spre limonadă, dar cu ochii goi. Eram un idiot de optsprezece 
ani care voia să pară cel mai șmecher din cartier. Droguri 
ascunse? Grozav! Pe bune, iau droguri tot timpul, deși am foarte 
mare grijă ce mănânc și mă culc devreme ca să mă pot antrena. 
Se lăsă nervos pe spate. Ce naiba a fost în mintea mea? 

Anna își strecură mâna într-a lui și Brett i-o strânse, fără ao 
privi. 

— Aţi putea să-mi spuneţi care era sursa drogurilor? întrebă 
Jonah cu voce scăzută. 

— Da. Ei bine, nu. Nu sursa. Apoi îi aruncă o privire îndurerată 
lui Jonah. Inspectorul Şef Sheen avusese parte de multe astfel 
de priviri de-a lungul carierei sale. Era expresia unei persoane 
care se gândea dacă să dea în gât pe cineva sau nu. 

— Ancheta mea se concentrează pe Aurora, îi spuse Jonah. 
Proprietarul drogurilor nu are de ce să se teamă de mine. S-a 
întâmplat acum treizeci de ani, deci chiar dacă aș vrea, n-aș 
avea cum să identific cumpărătorii de la acea vreme. 

Fusese suficient pentru a-l convinge. In general, nu era nevoie 
de prea multă muncă de convingere. 

— Uitaţi cum stă treaba, zise el pe un ton implorator, după ce 
spusese totul. Știu că pare că... Știu că era o cantitate mare, dar 
Benners nu intenţiona să vândă nimic. Nu este genul acela de 
om. Nu voia decât să se distreze și să-i ajute și pe prietenii lui să 
se simtă bine. Nu a scos niciun profit din asta. Şi singurul motiv 


pentru care ajunsese să deţină o cantitate atât de mare era 
faptul că o cunoștință de-a lui avea probleme cu furnizorul. 

— Deci aţi luat cu toţii decizia de a nu spune nimic despre 
asta? 

— Da, zise Brett. Nu credeam că avem de ales. 

Lui Hanson îi sclipeau ochii și afișa un zâmbet când se urcară 
în mașină. 

— Acesta pare a fi un motiv suficient de bun pentru ca Daniel 
Benham să fi comis crima, nu-i așa? Faptul că era furnizorul de 
droguri al prietenilor săi? 

— Este, răspunse Jonah, puţin mai reticent. Este un motiv, dar 
există multe alte posibile motive. 

— Dar se interesase despre durata de încarcerare a 
delincvenţilor tineri, insistă Hanson, în timp ce vira în jurul unui 
mic rond cu iarbă din mijlocul aleii și se îndrepta spre porţile de 
la intrare. Şi dacă își dorea cu adevărat să intre în politică, 
trebuia să știe că acel lucru i-ar fi putut distruge cariera de la 
bun început. El este următorul pe listă? 

— Da, zise Jonah, cu gândul la acea văgăună din pământ și la 
drogurile ascunse în ea. Trebuie să vorbim cu Benham. Brett a 
spus că era o cantitate mare. Trebuie să verific cu McCullough. 
In orice caz, drogurile reprezintă mai mult decât un simplu 
motiv. 

— Cum așa? 

— Reprezintă și o oportunitate, spuse Jonah. Câte persoane 
știau de existenţa acelui loc? După calculele mele, doar șase. 

— Ei bine, nu putem fi siguri. Hanson ezita. Este posibil ca și 
alte persoane să fi descoperit locul, întâmplător. 

— Inainte de crimă? întrebă Jonah. Dacă Brett spune adevărul, 
drogurile se aflau acolo doar de trei săptămâni. Sunt destul de 
sigur că acel loc reprezenta un secret bine păstrat. Şi astfel, 
lista de suspecți care ar fi putut ascunde cadavrul acolo este 
foarte scurtă: Topaz Jackson, Brett Parker, Daniel Benham, 
Coralie Ribbans, Connor Dooley și Jojo Magos. 

Hanson dădu din cap și Jonah văzu cum îi merge mintea. O 
lăsă să-și urmeze propriul șir de idei. Gândul lui se îndreptă spre 
Benners, liberalul sentimentalist, care se transformase în 
conservator. Nu era pentru prima dată când Jonah se întreba 
cum ajunsese socialistul de Benners să se transforme într-un 
parlamentar conservator pentru Meon Valley Daniel Benham. 


Din câte își dădea seama, nu mai rămăsese nimic din fiul liberal, 
umanitar, anarhist și extrem de inteligent al unui milionar din 
industria tehnologiei. Cel puţin așa reieșea din articolele pe care 
le găsise Hanson despre acest parlamentar. Se întreba dacă 
avea să recunoască vreo fărâmă din băiatul de odinioară când 
aveau să vorbească pentru prima dată după ani de zile. 


Jonah vizitase orașul Bishop's Waltham doar de câteva ori. 
Casa lui Daniel Benham era o veche casă parohială aflată în 
capătul opus al drumului plin de căsuțe frumoase, asemenea 
celor din vederi, și se afla la o distanţă surprinzător de mare faţă 
de biserică. 

Porţile erau deschise, iar pe o jumătate crescuse glicină, fapt 
care sugera că probabil nu se mai închideau. Drumul era 
acoperit cu pietriș și era greu să distingi linia dintre peluză, 
stratul de flori și aleea de acces. Pe verandă erau flori sălbatice 
în ghivece, iar la ferestre erau panseluţe în jardiniere. Era o 
grădină tipică de casă mică la ţară. 

— Credeţi că a plătit pentru toate acestea cu banii făcuţi din 
droguri? mormăi Hanson. Încă o casă îngrozitor de frumoasă. 

Parcară lângă un Range Rover negru strălucitor, care îl făcu 
pe Jonah mai gelos decât orice altceva. O mașină de aproape o 
sută de mii de lire, pe care Jonah nu avea să și-o permită 
niciodată. 

Cel puţin, când deschise ușa, Daniel Benham îi păru să 
semene ceva mai bine cu un bărbat de vârstă mijlocie decât 
Brett Parker. Corpul lui lung și subţire dădea semnele unui 
început de burtă, iar părul său era subţire și grizonat. Purta 
haine scumpe: cizme de vânătoare peste niște pantaloni crem, o 
cămașă albastru deschis și o jachetă de tweed. 

Doi labradori de culoarea ciocolatei ieșiră pe ușă împreună cu 
el, iar Jonah încercă să nu rânjească când o văzu pe Hanson 
tresărind. Unul dintre ei chiar sări pe ea. 

— Monty! Monty! Dă-te jos! Pentru numele lui Dumnezeu, 
Monty! Daniel îl îmbrânci pe câine și acesta se dădu la o parte, 
după care sări din nou. Treci înapoi în casă, animal inutil ce ești! 

Îi prinse pe câini de zgardă și îi băgă în casă, după care trase 
ușa în urma lui. 

— Îmi cer scuze, sunt niște creaturi demente. Ah, am crezut 
că sunteţi avangarda întoarsă de la cor, dar nu sunteţi, nu-i așa? 


Îi aruncă lui Jonah o privire gânditoare. Haideţi, daţi-mi un 
indiciu. 

— Inspector Șef Sheen, zise Jonah și Ofiţer Hanson. Putem 
intra? 

— Ah, da. Plănuiam să-mi prepar un gin tonic și să urmăresc 
Countryfile*, dar presupun că... 

Nu părea să-l recunoască. Purtaseră mai multe conversații la 
ţigară pe vremea când erau în liceu și chiar discutaseră despre 
dorinţa lui Jonah de a intra în poliţie. Dar aparent Parlamentarul 
uitase complet de el în cele trei decenii. 

Benham crăpă ușa și strigă prin deschizătură. 

— Polly! Polly, poţi, te rog, să duci câinii în grădină? 

— De ce? Vocea care se auzea din casă părea a fi a unei fete, 
nu a unei femei. Jonah bănui că era fiica. 

— Musafiri! Haide, Polly! Poţi să te grăbești puţin, te rog? 

Se auzi mișcare înăuntru. Daniel se lăsa de pe un picior pe 
altul, în cizmele lui de vânătoare, fără a face conversaţie. Jonah 
era imun la genul acesta de nervozitate a unui suspect 
constrâns. Stătea acolo și privea florile. Soarele apunea, iar 
culorile lor erau aprinse în lumina albăstruie. 

În cele din urmă, se auzi un strigăt din spatele casei „Și 
Benham îi invită să intre în holul scăldat în lumină galbenă. Işi 
dădu jos jacheta și o agăţă într-un cuier supraîncărcat. 

— Tocmai am fost să-mi plimb câinii, zise el. De obicei le dau 
niște șuncă după plimbare. Vor fi furioși. Dar presupun că le 
poate da și Polly. 

Își scoase cizmele de vânătoare și își luă în picioare o pereche 
de papuci de casă din piele de oaie, după care îi conduse într-o 
sufragerie încărcată cu mobilă. 

— Mary este în vizită la mama ei, deci puteţi să vă luați 
gândul de la a vorbi cu ea. Se așeză pe un scaun din piele și 
făcu semn nerăbdător înspre cei doi să se așeze pe canapea. 
Avea atâtea perne încât era dificil să te așezi pe margine. 

— Este în regulă, domnule Benham, spuse Jonah, zâmbind. 
Momentan nu trebuie să discutăm cu ea și n-o să vă răpim prea 
mult timp nici dumneavoastră. 


8 N. trad.: Countryfile este un program de televiziune britanic care difuzează 
săptămânal pe BBC One și raportează problemele rurale, agricole și de 
mediu din Regatul Unit. 


— Ce frumos din partea dumneavoastră. Benham le aruncă o 
privire plină de sarcasm. 

Jonah se înveseli puţin, observând că încă mai simţea acel 
dispreţ înnăscut faţă de autorităţi. Cu toate acestea, băiatul pe 
care și-l amintea vag din școală nu era atât de important, 
exceptând cazul în care acel băiat omorâse o fată de 
paisprezece ani și îi ascunsese cadavrul printre noroi și folii de 
aluminiu. 

— Deci, despre ce este vorba? 

— Aurora Jackson, zise Jonah. Rămășițele ei au fost găsite nu 
departe de locul de campare. 

Jonah se întreba dacă Benham avea să afișeze neîncredere și 
chiar anticipase un moment lung de tăcere. Dar nu se așteptase 
ca acea tăcere să fie întreruptă de un suspin greoi și nici ca 
Parlamentarul să izbucnească brusc în lacrimi. 

— Ah, Doamne. Biata fată. Dumnezeule, biata fată. Își ștergea 
faţa cu dosul palmei, dar lacrimile reușeau să-și croiască drum 
de-a lungul liniilor de pe pielea sa. 

Hanson scoase o batistă curată și împăturită de undeva din 
interiorul jachetei sale reiate și Benham o luă fără să scoată 
vreun cuvânt. Işi șterse fața cu ea. 

Se auziră niște pași apăsaţi de după ușa din spate a camerei 
și o fată de douăzeci și ceva de ani, cu păr brunet prins într-o 
coadă împletită, îmbrăcată într-un tricou polo albastru deschis 
apăru în cameră. Jonah bănui că era Polly. 

— Tati, pot să iau mașina? 

— Da. Jena pe care o simţea Benham se intensifică vizibil. Se 
întoarse cu spatele la fiica lui și ridică mâna într-o încercare de a 
o face să plece. Da, nicio problemă. Mergi să te întâlnești cu 
Pippa? 

— Merg să văd un film cu Greg. 

— Bine. Bine. 

Polly se opri înainte de a ieși din cameră. 

— Te simţi bine, tati? 

— Da, Polly, sunt bine. Să ai o seară frumoasă! 

Polly rămase pe loc pentru o secundă. li privi cu îngrijorare pe 
Jonah și Hanson. 

— În regulă, zise Polly. Ne vedem mai târziu. 

Fata plecă. Jonah o auzi tropăind în hol câteva clipe, înainte 
ca ușa de la intrare să se trântească. 


— Domnule Benham, îmi cer scuze că vă necăjesc, zise Jonah, 
aplecându-se în faţă și lăsându-și braţele pe lângă corp. li era 
greu să ia o postură profesionistă, căci se temea că avea să 
alunece de pe canapea. Dar trebuie să vă punem câteva 
întrebări. 

— Nu sunt... Da. Spuneţi. Bănuiesc că aţi redeschis cazul, nu-i 
așa? Dădu din cap, își încrucișă braţele, dar avea privirea 
aţintită în jos. Cel puţin Tom va fi mulţumit. 

— Domnul Jackson? întrebă Jonah. Aţi păstrat legătura cu el? 

— Puțin. Ca să fiu sincer, în ultima vreme, nu prea mult. Tatăl 
meu a murit acum doi ani și acum trebuie să ne îngrijim de 
mama lui Mary. Dar înainte de toate acestea, pe când aveam 
mai mult timp și energie, ţineam legătura cu ei. Tom era mereu 
furios cu privire la felul în care au decurs lucrurile. Benham oftă. 
Bănuiesc că n-ai cum să nu fii furios dacă îţi pierzi fiica. Dar el 
se simţea dezamăgit de poliţie. 

Jonah își amintea prea bine. Se aflase la secţia din Totton de 
mai multe ori când Tom dăduse buzna, cu faţa roșie de furie și 
supărare și cu părul și barba zburlite. 

— În momentul de faţă investigăm niște piste noi, spuse Jonah 
și îi aruncă o privire lui Hanson. Locul în care s-au găsit 
rămășițele a ridicat anumite semne de întrebare. Aurora a fost 
îngropată lângă râu, împreună cu un număr de pachete de 
dextroamfetamină. Avem motive să credem că acele droguri vă 
aparţineau. 

Jonah îl urmări pe Benham și observă un gol în locul unei 
reacţii. Stătea complet nemișcat și, preţ de câteva secunde, nu- 
și mișcă decât ochii. Tăcerea fu întreruptă de un singur sunet: 

— Ah. 

Jonah privi cutele de pe fața bărbatului, dar rămase tăcut. 

— Ne puteţi confirma faptul că drogurile vă aparţineau? 
întrebă Jonah în cele din urmă. 

Expresia de pe faţa lui Benham părea îndurerată. 

— Nu știu dacă am... Ce relevanţă au drogurile? Nu au nicio 
legătură cu ancheta, nu? Eu nu... Aurora este cea care 
contează. Asta vă interesează, Aurora, nu-i așa? 

Hanson îl privi nesigură pe Jonah. 

— Drogurile sunt foarte relevante și sunt strâns legate de 
ancheta privind moartea ei, spuse Jonah pe un ton neutru. 


Complet opusul a ceea ce-i spusese lui Brett cu o oră în urmă. O 
simţea pe Hanson privindu-l. 

— Înţeleg. Benham se ridică puţin și își strânse braţele în jurul 
corpului, ca și când i-ar fi fost frig. In acest caz, cred că ar fi 
indicat să aștept să fie și avocatul meu prezent. Nu credeţi? 

Vocea lui indica regret, dar și hotărâre. 

— Aceasta este decizia dumneavoastră, zise Jonah, ridicându- 
se. Vă rog să vă prezentaţi mâine dimineaţă, la ora 09:30, la 
Secţia de Poliţie din Centrul Southampton. Nu sunteţi plasat în 
arest, dar, în cazul în care nu vă prezentaţi la secţie, se va 
emite un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. 


Stând pe locul din stânga șoferului, Jonah simţi cum oboseala 
îl copleșește. Era conștient că în stadiul acela devenea neglijent. 
Încercă să pună în balanţă avantajele de a vizita toţi suspecţii în 
acea seară versus capacitatea sa de a fi eficient. 

— Îl voi ruga pe O'Malley să telefoneze și să pună familia 
Jackson la curent cu noutăţile, zise el. Nu este nevoie să 
mergem acolo în seara asta. Connor și Topaz sigur au aflat deja 
cum stau lucrurile. O'Malley le poate transmite să se prezinte la 
secţie și pot vorbi cu ei mâine. 

— În regulă, spuse Hanson și Jonah auzi ușurarea din vocea 
ei. Probabil că și ei îi era gândul la casă și la canapea. Coralie nu 
mi-a răspuns când am încercat să dau de ea și se află la sute de 
kilometri distanță, deci mai rămâne doar... Jojo Mogos de vizitat 
în seara asta. 

Jonah dădu din cap și înainte de a-l suna pe O'Malley, spuse: 

— Şi vreau să te ocupi tu de acest interviu, de la cap la coadă. 
În regulă? 

Hanson zâmbi, afișându-și scurt dinţii. 

— În regulă. Vă mulţumesc! 


10. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 20:00 


Se mișcă încet prin apă, imaginându-și că era un șarpe sau 
poate un ţipar. Se ascundea în umbră și spera că era la fel de 
invizibilă pe cât se simţea. 

Încă-i mai putea auzi vocea și aproape reușea să înţeleagă ce 
spunea. 

— „„„să te văd aici. 

Aurora văzu o curbă largă, care ducea spre o fâșie de mal 
lângă un fag. Malul era gol, cu excepţia a două siluete. 

Aurora simţi cum i se strânge stomacul văzându-l acolo cu 
Topaz. Nu mai era îmbrăcat în costum sau în echipament de 
sport. În schimb, purta o cămașă în carouri albastru deschis, 
care-l făcea să pară și mai bronzat, blugi, ghete de drumeţie și 
ochelari de soare pe cap. În spate avea un rucsac de dimensiuni 
medii. Stătea acolo în toată splendoarea lui de bărbat frumos 
ieșit în natură. 

Topaz râdea. Avea braţele încrucișate și o geantă albă de 
plajă pe umăr. Își lăsase greutatea pe un picior, ceea ce făcea 
să pară că pe celălalt îl târăște. Era o postură aproape 
batjocoritoare. 

Aurora se prinse de una dintre rădăcinile fagului și se ancoră 
de ea pentru a nu fi purtată de curent. Se simţea lipsită de suflu 
și ameţită. 

— Campăm. Facem asta des. Vrei să-mi vezi cortul? 

— Foarte drăguţ din partea ta, Topaz, dar am propriul meu 
cort. 

Aurora se întrebă dacă auzea o notă de sarcasm în glasul lui 
sau dacă de fapt lăsa mai multe de înţeles. Să fi fost o invitaţie? 
Nu-i putea vedea bine faţa. Nu îndrăzni să se apropie sau să dea 
drumul rădăcinii, deoarece simţea că avea să fie luată de apă. 

— Unde campezi? In apropiere? 

El ridică din umeri. 

— Câţiva kilometri mai încolo. Știu câteva locuri. 

— Se va înnopta în curând, zise Topaz. Ai putea să te 
rătăcești. 

Aurora era convinsă că el zâmbea când spuse: 

— Știu unde mă duc, nu-ţi face griji. 

Se apropie de ea, o ocoli, iar Topaz aproape că nu se clinti. 


— Ar trebui să vii să bei o bere cu noi mai târziu, după ce te 
instalezi, spuse ea. Nu suntem departe. 

— Voi ţine cont de asta. 

— La revedere, domnule Mackenzie! 

El ridică o mână, dar nu se întoarse. Continuă să avanseze și 
se aplecă pe sub crengile fagului. În acel moment, Aurora 
realiză despre care fag era vorba. Dinspre râu arăta diferit, iar 
crengile lăsate mascau complet trunchiul și ascunzătoarea. Își 
tinu respiraţia pentru o clipă, așteptându-se ca el să se oprească 
și să spună ceva. Se aștepta ca stocul de droguri să fie 
descoperit. Dar el reapăru în câmpul ei vizual, pe partea cealaltă 
a copacului și continuă să înainteze de-a lungul malului, pe sub 
alt copac cu crengi lăsate. 

Topaz nu se mișcă decât după plecarea lui. Își descrucișă 
braţele și aruncă o privire scurtă în geantă. Apoi ridică geanta 
pe umăr și porni încet spre locul de campare. 

Aurora o privi îndepărtându-se și bătu apa timp de încă un 
minut înainte de a-și relua înotul în direcţia opusă hainelor sale 
și a bancului de nisip, înspre silueta cu cămașă în carouri care 
se îndepărta. 


11 

Se întunecase complet până parcurseră drumul de 56 de km 
de la Bishop's Waltham până la căsuţa frumos colorată a lui Jojo 
din Fritham. Jonah își aminti de versiunea mult mai tânără a lui 
Jojo Magos și de el, la nouăsprezece ani, în uniformă. 

Își aminti de două siluete care apăruseră în faţa farurilor 
mașinii sale de poliţie și de secera și ciocanul și inscripţiile 
realizate cu spray-ul cu vopsea de pe peretele lateral al 
Cooperativei. Își aminti de modul în care cele două capete 
luminate priviseră în jur speriate și cum unul dintre ele își 
ridicase mâna pentru a-și feri fața. Johan revedea acum în minte 
episodul: 

Sergentul oprise brusc mașina, iar Jonah se dădea jos din 
mașină când cei doi își aruncară toate lucrurile și o luară la 
sănătoasa. 

— Eu îl urmăresc pe cel mare! îi strigase Sergentul. Jonah 
aprobase. Îl încânta provocarea de a urmări silueta sprintenă. 

Aproape că se împiedică de puloverul abandonat pe jos când 
își începu urmărirea. Şovăi când recunoscu articolul de 
îmbrăcăminte cu portretul negru pe alb al lui Che Guevara. 
Sergentul lui se afla mai în faţă, iar el se ghemui pentru a ridica 
puloverul. Apoi își fixă privirea asupra siluetei micuţe și alergă 
după ea. 

— Poliţia! strigă Sergentul. Woodman? Oare așa-l chema? 
Jonah nu mai era sigur. Opriţi-vă! 

Niciunul dintre cei doi nu se opri. Cel mare coti pe Romsey 
Road, iar Sergentul aproape că-l depăși. Nu era prea agil. Jonah 
continuă să alerge înainte, urmărind acea formă rapidă. Silueta 
se întoarse și-i aruncă o privire. 

Urmează să cotească, gândi el și zâmbi când o văzu făcând 
dreapta pe o stradă de care el știa că se înfunda. 

Jonah se afla în spatele ei, la o distanţă de doar jumătate de 
metru. Nu era atât de naiv încât să creadă că avea s-o 
încolțească, iar ea nu-l dezamăgi. Silueta sări peste gardul 
grădinii, aflat în capătul străzii, ridicându-și braţele pentru a se 
prinde și patinând pe lemnul gardului până reuși să-l sară. 

Fu de-a dreptul impresionat de ușurința cu care se mișca și de 
viteza cu care dispăruse. Era conștient că el avea să fie mai 
lent, dar asta nu-l opri. Se antrenase din greu pentru urmăriri, 
dar nu prea avea ocazia să pună în practică acele abilităţi. 


Zâmbi în sinea lui când își aruncă puloverul pe umăr și se 
aruncă peste gard. Își trecuse un picior peste gard, după care 
sări într-o grădină plină de frunze. 

Auzi pași alergând după casă și îi urmă în sprint, printr-un 
pasaj mic de lângă casă. | se oferi puţină lumină când ajunse în 
grădina din faţă, unde se aprinse un bec. 

Silueta ieșise într-o stradă lăturalnică, pe care el o recunoștea 
vag, dar nu ar fi putut-o numi. Cu toate acestea, era convins că 
acea stradă se intersecta cu o alta puţin mai încolo. Işi menţinu 
ritmul alert, urmărind silueta care luase puţin avans. 

Nu rămaseră prea mult pe stradă. După vreo 100 m, silueta 
coti din nou, de data aceasta sări cu ușurință peste o poartă și 
apoi se strecură printr-o deschizătură din lateralul unei case. 
Jonah pierduse deja șirul gardurilor sărite și al grădinilor prin 
care alergaseră și nu mai era sigur unde se aflau. Bănuia că la 
un moment dat ajunseseră să alerge în cerc. 

Începu să obosească. Sprintul și cățăratul îi omorau plămânii. 
Transpira din abundență în uniformă și se simţea inconfortabil și 
încins. Cu toate acestea, se simţea asemenea unui câine de 
vânătoare și nu avea de gând să renunţe. 

În cele din urmă, silueta făcu o greșeală: coti pe lângă Hotelul 
Stag și dădu de un zid. Jonah fu nevoit să încetinească pentru a 
nu intra în ea. 

Nu era nevoie ca ea să se întoarcă spre el, cu acea faţă rebelă 
și lucioasă de la transpiraţie pentru ca el să-i afle identitatea. 
Știuse cine era încă de când văzuse puloverul abandonat, iar 
mișcările și viteza ei îi confirmaseră identitatea. 

Jonah trase puloverul de pe umăr și spuse: 

— Puteai să mă iei mai ușor. 

Îi aruncă puloverul, în timp ce ea stătea acolo tensionată. 
Bluza îi căzu la picioare. Ea se uită în jos și apoi la el, 
suspicioasă și pregătită să o ia din nou la fugă. El dădu din cap 
și începu să se îndepărteze, gâfâind în continuare. 

— Mersi pentru antrenament, Jojo, zise el. Pe curând. 

Ea nu spuse nimic până când el nu se întoarse cu spatele și 
începu să alerge ușor înapoi de unde venise. 

— Eşti destul de rapid pentru un copoi, Poliţai Sheens! 

Sergentul îl aștepta singur și nerăbdător la mașină. 


— L-am pierdut, zise el, în timp ce Jonah încetini. A intrat pe 
furiș într-una dintre acele case sociale, dar n-aş putea să-ţi spun 
în care dintre ele. 

Jonah clătină din cap. 

— Și eu l-am pierdut pe al meu. Al naibii maniac, l-am fugărit 
peste jumătate dintre gardurile din sat și apoi a dispărut. 

Sergentul clătină din cap și deschise portiera. 

— Măcar nu trebuie să redactăm un raport de arestare. 

— Da, zise Jonah și privi sloganul inscripţionat cu roșu pe 
perete: LIBERTATEA NU ŢINE CONT DE BANI SAU Jonah bănui că 
ar fi urmat cuvântul „clasă”. Aproape că era păcat să lase 
sloganul neterminat, dar oricum avea să dispară în câteva zile. 
Peretele avea să fie vopsit. 


Jonah aţipise la un moment dat, legănat de șofatul sedativ al 
lui Hanson și de întunericul care se lăsa. Se trezi cu gura uscată 
și dezorientat, când ofiţerul spuse: 

— Domnule! 

— Scuze. Își aminti unde se aflau. Se îndreptau spre casa 
albastru deschis a lui Jojo. Se aflau pe o bucată de drum 
întortocheată și de nerecunoscut. Își întinse mâna în spate după 
geanta de sport și cotrobăi în ea până găsi sticla de apă și bău 
cu poftă din ea. Sper că n-am sforăit. 

— Nu, sunteţi în regulă, spuse Hanson, zâmbind ușor. Şi dacă 
cumva aţi salivat, aţi făcut-o din celălalt colț al gurii. 

Jonah clătină din cap, dar se șterse totuși la gură pentru a fi 
sigur. 

— Deci, Jojo Magos, zise Hanson, iar Johan suspectă pentru o 
clipă că ea ar ști despre acea noapte din Lyndhurst, despre 
urmărire și despre pulover. Dar bineînţeles că ea nu dorea decât 
să afle mai multe informaţii, deoarece el o rugase să preia 
realizarea interviului. 

— Spre deosebire de Brett Parker, ea era un membru cheie al 
grupului, spuse Jonah. Pe atunci era destul de băieţoasă. De 
fapt, din câte știu, cred că este în continuare destul de 
băieţoasă. În prezent este arhitect peisagist. 

— V-aţi interesat despre ea? Știm ce a făcut în acea noapte? 
întrebă Hanson. Adică, știu că așteptăm ca O'Malley și Lightman 
să termine de citit toate însemnările, dar... 


— În raportul general nu există decât o menţiune scurtă 
despre ea. S-a dus la culcare cu puţin înainte de ora unu și a 
adormit buștean direct pe sol, acoperită cu o jumătate de sac de 
dormit. Spune că a dormit acolo până când a zgâlţâit-o Connor 
să o trezească, cândva după ora cinci. El a rugat-o să-l ajute să 
o caute pe Aurora și, aparent, asta a și făcut. 

Hanson dădu din cap. Incetinise atât de mult încât părea că 
mașina se târăște. Fie era pierdută în gânduri, fie încerca să 
tragă puţin de timp pentru a rumega informaţiile. GPS-ul îi 
anunţă că mai aveau de parcurs 1,5 km până la destinaţie. 

— V-aţi numărat printre ofiţerii care au investigat cazul la 
acea vreme? întrebă ea dintr-odată. 

— In modul cel mai elementar. Jonah îi aruncă o privire. Eram 
proaspăt ieșit de pe băncile școlii și eram un simplu ofiţer în 
uniformă. Am fost trimis să bat la uși, la fel ca restul membrilor 
poliției locale și mi-am petrecut nenumărate ore căutând prin 
pădure. La două zile după dispariţie, zona de pădure în care 
căutam fusese mărită la 30 km?. Căutarea a atins proporții 
uriașe. Nu am mai văzut în viaţa mea așa ceva. Cred că nimeni 
n-a prea dormit în primele două săptămâni. Şi mi se pare de-a 
dreptul incredibil că nu am găsit-o. 

— Presupun că au făcut tot ce facem și noi acum, nu-i așa? Au 
chestionat adolescenţii? 

— De nenumărate ori, aprobă Jonah, luni la rând. Deja eram 
obișnuit să-l văd pe câte unul dintre ei în secţia de poliţie. Mai 
ales pe Connor Dooley. 

— De ce el? Frână și mașina se opri complet. Hanson se 
întoarse spre el și îl privi cu interes. În lumina chioară, ochii ei 
păreau și mari duri decât de obicei. 

— Pentru că îl considerau un alb jegos, răspunse Jonah, și 
pentru că este de descendență irlandeză. La acea vreme ne 
confruntam cu Problema Irlandeză? și toată lumea era 
suspicioasă cu privire la persoanele cu accent. În plus, era plin 
de tatuaje și era mereu implicat în bătăi. Drept urmare, era 
alegerea perfectă. 

— Şi n-au găsit nimic împotriva lui? 


° N. trad.: Problema Irlandeză a fost un conflict etnonaţionalist între loialiștii 
protestanți care doreau ca Irlanda de Nord să facă parte din Regatul Unit și 
republicanii catolici care doreau separarea Irlandei de Nord de Regatul 
Unit. Conflictul a început spre sfârșitul anilor '60 și s-a încheiat în 1998. 


— Nu. Jonah aruncă o privire în spate și văzu o pereche de 
faruri apropiindu-se. Hanson băgă mașina în viteza întâi și porni 
din nou la drum, puţin mai grăbită de data aceasta. Nu, din câte 
știu eu, n-au găsit nimic, dar asta nu înseamnă că nu exista 
ceva de găsit. De asemenea, poate însemna că nu au căutat 
unde trebuie. 

Casa lui Jojo se ivi din întuneric, chiar în faţa lor. Noaptea 
părea mai degrabă albă, decât albastru pal, iar plantele 
curgătoare din grădina din faţă care se întindeau peste aproape 
jumătate din casă păreau mai degrabă lipsite de culoare, decât 
vesele. 

Jonah cunoștea destul de bine casa. Un vechi prieten din 
școală i-o arătase și de atunci trecuse de multe ori cu mașina pe 
acolo, încetinind pentru a admira culorile. O văzuse și pe Jojo o 
dată, lucrând în grădina din faţă, îmbrăcată cu o vestă și plină 
de noroi și sudoare pe faţă. Ea nu-l văzuse, iar el a continuat să 
conducă, simțindu-se ușor inconfortabil, asemenea unui voyeur. 

— Deci după o vreme au renunţat la anchetă? întrebă 
Hanson, în timp ce semnaliză și viră pe aleea din faţa casei. 

— Au apărut alte lucruri de actualitate, mai importante, 
răspunse Jonah. De exemplu, un grup IRA! a complotat să 
arunce în aer Primăria Southampton la începutul lui '84. Lumea 
se alarmase de cât de aproape fuseseră de a-și îndeplini 
obiectivul. Astfel am ajuns să ne concentrăm mai mult pe 
găsirea membrilor acelui grup, decât pe găsirea fetei dispărute. 
Cu toate acestea, cazul Aurorei a rămas deschis și o dată la 
ceva vreme, stârnea din nou interesul. 

Jonah omise să menţioneze faptul că el se oferise voluntar de 
fiecare dată când ancheta fusese redeschisă și că nu încetase 
niciodată să o caute pe Aurora. 

Hanson opri motorul îngândurată. 

— Și a trecut foarte multă vreme de atunci. Apoi adăugă: Dar 
cel puţin, acum avem un cadavru și o listă clară a suspecţilor. 

— Rămâne de văzut cât de mult ne va ajuta acest lucru, 
spuse el, coborând din mașină. 

Era cam târziu pentru o vizită. Trecuse de ora zece seara. Era 
o oră cam antisocială. El spera ca Jojo să nu se fi culcat, pentru 


10 N. trad.: IRA este Armata Republicană Irlandeză; o organizaţie ilegală, 
care dorește ca Irlanda de Nord să devină independentă de Regatul Unit și 
să se unească cu Republica Irlanda. 


că altfel ar fi trebuit să bată în retragere și să încerce a doua zi, 
deși probabil că atunci ar fi fost ceva mai puțin buimac și i-ar fi 
fost mai ușor să facă diferenţa între persoana care fusese 
odinioară și persoana care era ea în prezent. 

Trecu pe lângă un Jeep Wrangler roșu închis și vechi, care 
avea capota coborâtă și în spatele căruia crescuseră niște 
bambuși. În ciuda plantelor, care păreau aproape sălbatice și 
care dominau aproape toată aleea, pavajul era imaculat, cu 
rosturi curate din ciment între dalele crem. 

Pentru a ajunge la ușă, se aplecară pe sub un spalier pe care 
se întindea o clematită viguroasă. Ușa era deja întredeschisă, iar 
în spatele ei se putea vedea o siluetă slabă și bronzată, care 
purta o pereche de pantaloni largi și o vestă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Deborda de neîncredere. Jonah observă că femeii i se 
încordaseră mușchii antebraţului și că aceasta avea degetele 
înfipte în ușă, pregătită să o închidă în orice moment. Postura ei 
era atât de asemănătoare cu cea pe care o avusese în acea 
noapte în Totton, încât îl derută. 

— Suntem de la Poliţia din Southampton, zise Hanson. Eu sunt 
Ofiţer Hanson, iar acesta este Inspector Şef Sheens. Putem 
intra? 

Jonah era sigur că nu-și imaginase reacţia femeii la auzul 
numelui său. Aceasta se relaxă ușor și schiță un zâmbet. Spre 
deosebire de prietenii ei, Jojo îl recunoscuse. 

— În regulă, spuse ea, dacă promiteţi că nu am dat de bucluc, 
adăugă ea cu viclenie. 

Hanson zâmbi, iar Jonah ridică din umeri. Zâmbetul i se 
estompă, dar se îndepărtă de ușă pentru a le face loc să intre. 

Hanson îi făcu semn lui Jonah să intre primul și acesta o urmă 
pe Jojo, păstrând o oarecare distanţă. Incă mai mergea ca o 
persoană care era obișnuită să facă multă mișcare. Avea un pas 
ușor și întins, care acoperea o suprafaţă mare. 

Casa era mai ordonată și mai spațioasă decât se așteptase. 
Lui îi dăduse impresia unei case de păpuși, dar holul se 
deschidea într-o bucătărie mare, care fusese extinsă într-o parte 
pentru a crea o seră, iar în partea cealaltă dădea spre 
sufragerie. Culorile erau vesele, specifice litoralului: nuanţe de 
albastru și de galben aprins și lemn decolorat. 


Pe o măsuţă mică de cafea din stejar se aflau o cană de ceai 
cu model albastru cu alb și o carte pusă cu faţa în jos. Nu exista 
niciun indiciu că ar mai fi locuit cu cineva, ceea ce nu-l surprinse 
pe Jonah. Din câte știa, din lanţul de bârfe locale, Jojo nu mai 
avusese o relație de ani buni, mai exact de când iubitul ei 
murise într-un accident de alpinism. 

— Vă deranjează dacă ne așezăm? întrebă Hanson. 

Jojo clătină din cap și se cuibări într-un fotoliu aflat de partea 
cealaltă a canapelei, de unde îi urmărea întrebătoare. 

— Deci, despre ce este vorba? 

Venise rândul lui Hanson să exprime în cuvinte faptul că o 
fată care dispăruse cu mult timp în urmă era moartă. 

— Nişte rămășițe umane au fost descoperite în Brinken Wood 
și îi aparțin Aurorei Jackson. _ 

Jojo rămase nemișcată și apoi dădu ușor din cap. Işi întinse 
mâna, care-i tremura ușor, spre cana de ceai. 

— Presupun că era de așteptat să fie moartă, nu-i așa? spuse 
ea și luă o gură mare de ceai. Dar nu-i deloc plăcut să știi asta 
cu siguranţă. Ce credeţi că s-a întâmplat? A fost omorâtă? 

— Încercăm să stabilim ce s-a întâmplat, zise Hanson, fiind 
cât mai evazivă posibil, ca un bun interogator. Voiam să vă 
întrebăm dacă știți ceva despre locul în care a fost găsită. Este 
vorba despre o văgăună de sub un copac. 

— Ce? 

Rosti acel cuvânt într-un mod extrem de tăios, părea aproape 
furioasă. 

— Rămășițele umane au fost găsite aproape de râu, într-o 
groapă de sub un fag. Știţi ceva despre acest lucru? 

Jojo râse într-un mod straniu și aspru. 

— Bineînţeles că știu acel loc. Era ascunzătoarea noastră 
secretă, depozitul nostru de droguri... aveam mai multe decât 
am fi putut lua într-o viaţă. Își întoarse privirea spre Jonah, 
imploratoare. Vreţi să știți de unde am făcut rost de ele? 

Jonah se aplecă ușor în faţă, spunându-i lui Hanson că avea să 
răspundă el la acea întrebare. 

— Avem un alt martor care ne-a furnizat această informaţie, 
dar ar fi util să aflăm ce știți dumneavoastră despre asta. 

— Este atât de... atât de straniu, zise Jojo și Jonah observă 
cum privirea ei se muta de la stânga la dreapta, amintindu-și 
ceva, după care se fixă iar asupra lui. A fost pusă acolo? 


Intenţionat? Pentru că asta ar însemna că... a fost unul dintre 
noi. 

jonah o privi fix, la rândul lui, observând că îi dispăruse 
culoarea din obraji. 

— Este o posibilitate, zise el. 

Se lăsă un moment scurt de tăcere, timp în care Jonah simţi 
privirea ei pătrunzătoare. 

— Încă nu ştim ce s-a întâmplat, spuse Hanson în final, 
urmărind schimbul lor de priviri. Drept urmare, vrem să știm 
dacă deţineţi informaţii care ne-ar putea ajuta. 

Jojo se foi în fotoliu. O privi pe Hanson și dădu din cap. 

— Ceea ce urmează să vă spun nu mă va pune într-o lumină 
prea bună. Un prieten de-al fratelui meu se afla într-o 
încurcătură. Cumpărase o cantitate mare de dextroamfetamină 
pentru un bogătaș cretin din Southampton, după care acel 
bogătaș idiot a fost arestat pentru posesie de cocaină chiar 
înainte de finalizarea tranzacţiei și se afla în mare rahat. l-am 
povestit lui Benners ce se întâmplase și l-am întrebat dacă ar 
vrea să cumpere drogurile. l-am spus că avea să le cumpere la 
un preţ de nimic... Jojo ridică din umeri. Nu știu dacă asta se 
pune ca trafic de droguri sau ceva, dar eu am fost cea care a 
pus totul la cale. Eu le-am făcut legătura. Părinţii lui Benners 
erau plini de bani și părea a fi o oportunitate bună. Ne-am 
gândit că aveam să păstrăm drogurile și să folosim treptat 
cantităţi mici. Pe atunci eram mari fani ai dextroamfetaminei. 
Era drogul nostru preferat, care ne ţinea treji la petreceri și 
Benners îl folosea uneori și pentru a-și termina eseurile la timp. 

— Despre ce cantitate vorbim? întrebă Jonah, amintindu-și de 
spusele lui Brett Parker. 

— Cincisprezece kilograme, răspunse Jojo și făcu o grimasă. O 
cantitate dementă. Ne-ar fi ajuns ani de zile. 

Jonah se abţinu de la orice reacţie. Își aminti de grămăjoara 
de pacheţele. Nu erau nici pe departe cincisprezece kilograme 
acolo, nici măcar un kilogram. 

— Deci, cu cât timp înainte de acea noapte au fost 
achiziționate drogurile? continuă Jonah. Simţea tensiunea lui 
Hanson. Nu o lăsa să preia conducerea interviului, așa cum îi 
sugerase iniţial. 

— Cu câteva săptămâni înainte, nu cu mult, zise Jojo. Încă 
eram entuziasmați de asta. 


— Deci presupun că nu apucaserăţi să folosiți mai mult de 
câteva grame. 

— Poate nici atât, zise Jojo. Niciunul dintre noi nu era mare 
consumator. 

— Și după dispariţia Aurorei, spuse Jonah, aţi decis să lăsaţi 
drogurile acolo? _ 

Jojo afișă un zâmbet gol. Işi puse cana la loc pe masă, 
producând un sunet înfundat. 

— Trebuia să demarăm o căutare și eram conștienți că acel 
loc avea să fie plin de poliţai. Așa că am convenit să lăsăm 
drogurile acolo. Ulterior, dispariţia Aurorei a aruncat ca un fel de 
umbră asupra lucrurilor. Şi niciunul dintre noi n-a mai vrut să se 
atingă de acele droguri. Sau cel puţin, așa credeam eu. După 
noaptea aceea, n-am mai vorbit despre drogurile ascunse. 

— Niciunul dintre voi n-a mai vorbit despre asta? întrebă 
Hanson cu curiozitate. Deloc? 

Jojo ezită. 

— Nu, nu... Cred că Benners era foarte hotărât să ne ţină 
departe de acel loc. La urma urmei, el era cel care ar fi intrat în 
rahat dacă s-ar fi găsit drogurile. 

— V-a spus în mod specific să staţi departe de acel loc? 

— Nu chiar. Jojo ridică din umeri. A spus doar că ar trebui să 
ne prefacem că acel loc nu există, cel puţin o vreme. 

— Nu a specificat pentru cât timp? insistă Hanson. Nu a spus 
dacă intenţiona să se întoarcă acolo la un moment dat? 

— După cum v-am spus, nu a fost atât de precis. Eu una nu- 
mi amintesc să fi spus nimic în genul acesta. Și am presupus că 
toată lumea simţea același lucru pe care îl simţeam și eu. 
Simţeam că acele droguri sunt pătate de dispariţia ei. Oftă. 
Dumnezeule, era acolo în tot acest timp, așteptând ca unul 
dintre noi să se întoarcă și niciunul n-a făcut-o. 

Doar că este posibil ca unul dintre voi să se fi întors, gândi 
Jonah. 

Se lăsă un moment de tăcere, după care Hanson întrebă 
grijulie: 

— Aurora știa de droguri? 

— Ah, da, știa, zise Jojo. Toţi știam, până și Brett. Topaz se 
dădea mare în faţa lui și din cauză că a vrut să-i arate lui Brett, 
a trebuit să-i arate și Aurorei. 

— Deci Topaz era interesată de Brett Parker? 


Jojo schiţă un zâmbet. 

— Da. Connor n-o interesa deloc la acea vreme. Bietul 
Connor. Era nevoit să o privească cum se dă la Brett, care era 
un îngâmfat la vârsta aceea. Presupun că așa se întâmplă când 
ești adorat de toată lumea. Cred că dispariţia Aurorei l-a forțat 
să se maturizeze puţin. 

— Şi Brett era interesat la rândul lui de Topaz? 

— Nu, nu cu adevărat. Cred că pe Topaz o frustra acest lucru. 
Nu existau prea mulţi oameni care să o refuze. 

Jonah se ridică în picioare, lăsând-o pe Hanson să pună 
întrebările. O simţea pe Jojo urmărindu-l cum se plimba prin 
cameră, căutând indicii despre ultimele decenii. 

— Cât de apropiaţi sunteţi în prezent? întrebă Hanson. 

— Destul de apropiaţi. După acea noapte am fost nevoiţi să 
ne sprijinim reciproc. Brett a fost primul care s-a mutat, pentru 
că era cu un an mai mare. S-a mutat în Loughborough, dar de 
îndată ce a strâns suficienţi bani, și-a cumpărat o casă aici care, 
treptat, a devenit centrul tuturor activităţilor. 

— Aţi mai vorbit despre Aurora? 

— Da, evident. Dar vorbeam și despre multe alte lucruri. Eram 
prieteni. 

Hoinăreala lui Jonah îl aduse în locul unde camera dădea spre 
seră. Descoperi o bibliotecă cu șase fotografii înrămate. Il 
recunoscu pe fratele mai mic al lui Jojo, Kenny, care locuia în 
continuare în Lyndhurst și lucra la magazinul pentru amatori de 
activităţi în aer liber. 

— Şi acum, sunteţi la fel de apropiaţi? întrebă Hanson. 

— Ne-am distanțat puţin după mutarea lui Topaz și Connor, 
răspunse Jojo. Adică, cu Daniel și Brett încă mă mai întâlnesc, 
dar Coralie a plecat la Londra și oricum nu a fost niciodată prea 
interesată să-și petreacă timpul cu mine, iar sentimentul este 
reciproc. 

In timp ce asculta, Jonah privi și restul fotografiilor. Erau două 
poze cu copii, care bănuia că erau fii și fiicele fratelui mai mare, 
Anton. O altă poză îl înfățișa pe tatăl ei în tinereţe, cu pielea 
măslinie, îmbrăcat într-o salopetă, reparând un acoperiș. 

Jonah luă în mână una dintre cele două fotografii rămase. 
Aceasta o înfățișa pe Jojo mai în tinereţe, probabil pe la treizeci 
de ani, udă leoarcă într-o zi cu burniţă, cu faţa lipită de a unui 
bărbat. El avea un maxilar puternic, pe care se ivea un început 


de barbă. În spatele lor, prin perdeaua de ploaie, se vedeau 
marea și stâncile și amândoi rânjeau, în ciuda vremii 
îngrozitoare. 

O auzi pe Jojo ridicându-se și venind lângă umărul lui. Îşi lăsa 
greutatea de pe un picior pe altul, agitată. 

— Acela este Aleksy, zise ea. A fost iubitul meu. 

Jonah dădu din cap. Îl recunoscuse pe Aleksy Nowak, 
renumitul alpinist liber, care fusese adoptat de comunitatea 
din New Forest, din fotografia pe care o văzuse în ziar. În 
aceeași ediție era și un panegiric scris de Jojo despre el. 

— Am auzit că a murit. Îmi pare rău. 

Jojo clătină din cap și își frecă antebraţul. 

— El n-a cunoscut-o pe Aurora. L-am cunoscut la mult timp 
după. 

— Îmi pare rău, zise Jonah și puse fotografia la loc. N-ar trebui 
să... Nu am venit aici ca să-mi bag nasul în viața dumneavoastră 
personală. 

— În regulă. 

Hanson se ridică, înainte ca ei să apuce să se așeze. 

— Cred că este suficient pentru această seară, zise, 
aruncându-i o privire întrebătoare lui Jonah. 

El dădu din cap și i se adresă lui Jojo. 

— Ne vedem mâine dimineaţă la ora 11. 

— În regulă. Urma să merg la cățărat, dar oricum se pare că 
va ploua. 

Jonah o privi curios. 

— Încă mai faceţi alpinism? 

Jojo dădu din cap. Ridică din umeri, ușor defensiv. 

— Ori asta, ori pierdeam încă un lucru pe care îl iubeam. 

Îi conduse până la ușă și îi urmări cu privirea până ajunseră la 
mașină. Închise ușa doar după ce-i văzu urcând în mașină. 

Jonah ar fi trebuit să meargă să-și recupereze bicicleta din 
Godshill și să pedaleze cei 20 km până acasă, în Ashurst. Nu-i 
plăcea să o lase nesupravegheată, chiar dacă se afla într-o zonă 
cu o rată mică a criminalităţii, precum Godhill. Dar se făcuse 


11 N. trad.: Alpinismul liber (în engleză free climbing) se mai numește și 
căţărare în solo integral și este o formă de căţărare liberă în care alpinistul 
renunţă la orice sistem de asigurare (tehnică), atât solo cât și de grup, cum 
ar fi corzi, hamuri sau alte echipamente de protecţie în timpul ascensiunii și 
nu urmează trasee prestabilite. 


aproape unsprezece noaptea și mai avea de recitit și raportul 
general pentru a se pregăti pentru conferinţa de presă de a 
doua zi. 

— Poţi să mă lași acasă, îi spuse lui Hanson. Voi rezolva 
mâine cu bicicleta. 

— Desigur, zise ea. Unde locuiţi? întrebă ea, după un scurt 
moment de tăcere. 

Jonah oftă. 

— Scuze, locuiesc în Ashurst. 

— Aţi putea să...? Gesticulă spre GPS și Jonah își introduse 
codul poștal. 

— Deci, drogurile... începu Hanson, odată ajunși pe drumul 
principal. 

— Reprezintă un punct de interes, aprobă Jonah. 

— Ce cantitate s-a găsit la locul crimei? 

— Foarte puţin, răspunse el. 

— Deci, se pare că Daniel Benham s-a întors acolo, zise 
Hanson. Și dacă a văzut-o și nu a denunţat acest lucru, este 
foarte posibil ca el s-o fi omorât. 

— La un moment dat, cineva a înlăturat o cantitate mare de 
dextroamfetamină din jurul cadavrului Aurorei Jackson, o 
corectă Jonah. Și nu a raportat acest lucru. Nu avem 
certitudinea că a fost unul dintre ei, cu atât mai puţin că a fost 
Daniel Benham. 

— Dar aceasta este concluzia cea mai probabilă, nu-i așa? 
insistă Hanson. 

— Nu este suficient să ai o concluzie probabilă, zise Jonah. 

O auzi pe Hanson oftând, deși nu mai spuse nimic. În timp ce 
mașina avansa, se lăsă tăcerea, iar Jonah reveni în mintea lui 
asupra interviului cu Jojo. Conversaţia despre iubitul ei îi 
revenea constant în minte. Îi luă o vreme până își dădu seama 
că Hanson îl privea pe ascuns, ori de câte ori avea ocazia. 

— Aţi fost prieteni, nu-i așa? zise ea. Din acest motiv aţi vrut 
să preiau eu conducerea interviului. 

— Nu tocmai, răspunse el. De fapt, am fost prieten cu fratele 
ei mai mare. Mergeam uneori la ei acasă sau îmi petreceam 
timpul cu amândoi în spaţiul de recreere. Cam asta făceam în 
copilărie. 

— Deci nu sunteţi îngrijorat de faptul că ar putea exista un 
conflict de interese? Nu sunteţi apropiaţi? 


— Nu, nu am fost niciodată apropiaţi, zise Jonah, simțindu-se 
ușor defensiv. Începuse să-și dea seama că Hanson nu lăsa 
lucrurile baltă. Cred că m-am întâlnit cu ea întâmplător de vreo 
patru sau cinci ori în tot acest timp și nu am făcut nimic altceva 
decât să ne salutăm. Și oricum, nu m-am întâlnit cu ea recent. 
Şi nu mi-am mai petrecut timpul cu fratele ei după ce am 
început pregătirea pentru poliţie. A fost o decizie conștientă, 
într-o anumită măsură. Avea mulţi prieteni care încălcau legea și 
știu că și el o făcea, deși cred că a renunţat la toate astea acum. 

Hanson dădu din cap. 

— Şi eu am renunţat la câţiva prieteni de genul acela, zise ea. 

Jonah fu surprins. Îi citise CV-ul și o crezuse o inocentă, 
provenită dintr-un mediu total diferit de al lui. Deși era conștient 
că CV-ul nu furniza toate informaţiile. 

— În orice caz, este bine, adăugă ea, zâmbind. Faptul că 
sunteţi doar cunoștințe nu va complica lucrurile. 

— Așa este, aprobă Jonah. 

Și încercă să nu se gândească la toate lucrurile pe care 
omisese să i le spună. 


12. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 21:25 


Tremura de frig când se întoarse spre locul de campare. Se 
întunecase aproape complet și părul ei era încă ud. Apa începu 
să i se prelingă pe bluză de îndată ce o îmbrăcă, creând urme 
transparente. Își menţinu privirea aţintită asupra luminii 
roșiatice a focului, care se ivea printre copaci. Spera că focul 
avea s-o încălzească. 

Topaz, Benners și Brett stăteau unul lângă altul lângă foc. 
Înainte să iasă dintre copaci, auzi vocea stridentă și agresivă a 
lui Topaz. 

— Ei bine, n-ar fi trebuit să-i spună să facă asta! Pentru 
numele lui Dumnezeu! Probabil că s-a pierdut înotând în râu. 

Aurora simţi din nou dorinţa de a se ascunde. De cele mai 
multe ori, când sora ei era mânioasă, Aurora se retrăgea în 
sinea ei. Dar apoi, într-un moment de rebeliune, se întrebă ce 
drept avea Topaz să fie furioasă. Topaz fusese cea care plecase 
și o lăsase cu niște oameni pe care de-abia dacă-i cunoștea. 
Topaz fusese cea care o invitase și apoi tot ea se comporta de 
parcă Aurora n-avea ce căuta acolo. 

— Ai verificat dacă și-a lăsat hainele pe mal? strigă Jojo, care 
stătea aplecată lângă Connor, încercând să fixeze mai bine unul 
dintre corturi. 

— Nu, zise Topaz. 

— Ar trebui să încercăm să o găsim, spuse Brett, aruncând o 
privire spre poteca ce ducea la râu. Poate a păţit ceva în apă. 

Aurora nu era pregătită să iasă la iveală, dar nici nu voia ca ei 
să plece în căutarea ei. 

— Este în regulă. Sunt aici. Aurora ieși în luminiș. 

Topaz se repezi la ea. În lumina focului părea aprinsă de furie. 

— Unde naiba ai fost? 

Aurora se apropie de foc și se ghemui lângă el, lăsând 
rucsacul lui Jojo să cadă lângă ea. 

— Am fost să înot, zise ea și simţi iar acel sentiment de 
rebeliune. Nu mai era dispusă să-și ceară scuze și să o împace 
pe sora ei. Nu voia decât să se cuibărească lângă foc și să 
privească flăcările. 

— Timp de o oră și jumătate? întrebă Topaz. Ai petrecut o oră 
și jumătate înotând? 


— Da, spuse Aurora. La fel cum tu ai căutat lemne pentru foc 
timp de o oră și jumătate. 

Se lăsă tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul focului. Era 
extrem de fierbinte de la distanța aceea. Aurora se delecta. 
Inhală căldură și își lăsă faţa să se încălzească până deveni 
aproape dureros. 

În cele din urmă, o auzi pe Topaz mormăind: 

— Este ridicol. 

După care se îndepărtă. Aurora îi distingea silueta printre 
flăcări. Topaz se așeză ţâfnoasă lângă Coralie, care o luă în 
braţe și începu să-o mângâie pe cap. 

— Trebuie să mănânci, zise Benners, întrerupând momentul 
de liniște. Se îndreptă spre aragazele de camping, care fuseseră 
stinse. Îţi voi încălzi ceva. 

ÎI simţi pe Brett dându-i târcoale, dar continuă să privească 
focul, mai exact o secţiune dintr-un buștean care tocmai se 
aprindea. 

— ȚŢi s-a întâmplat ceva cât înotai? întrebă el pe un ton jos. 

— Nu, a fost bine. Realiză că răspunsul ei fusese foarte 
succint, așa că-i zâmbi. Am înotat mult în amonte și apoi a 
trebuit să înot înapoi, atâta tot. 

— Bine. Eu am fost... Noi am fost îngrijoraţi. Deci este bine că 
nu ai păţit nimic. 

Își puse mâna pe umărul ei și îl strânse ușor, înainte de a 
merge să i se alăture lui Benners. 

Aurora îl urmări, incertă. Întotdeauna asociase popularitatea 
lui lipsită de efort cu egoismul, cu indiferența. Fu surprinsă să 
constate că fusese îngrijorat în privinţa ei, dat fiind faptul că 
avea paisprezece ani și se afla în capătul opus al spectrului 
popularității. 

Odată ce își întoarse privirea de la el, își dădu seama că 
Topaz se uita fix la ea, cu o postură rigidă și cu maxilarul 
încleștat. Aurora o irita adesea pe Topaz, dar de data aceasta 
era vorba despre mai mult decât simplă iritare. Privirea ei era 
plină de ură, ceea ce o făcu pe Aurora să simtă iarăși că îi este 
frig. 


13 

Jonah s-ar fi bucurat să meargă în tăcere până acasă, dar 
Hanson era vioaie și vorbăreaţă. 

— De cât timp lucrează ceilalți doi pentru dumneavoastră? îl 
întrebă ea după câţiva kilometri. 

— De cinci ani. Mai exact, Ben de cinci ani, iar Domnall a venit 
la un an după. El a fost recrutat mai târziu, pentru că a fost în 
armată. 

Hanson rânji încântată. 

— Serios? Nu pare... genul militar. 

— Așa este. N-am mai întâlnit în viaţa mea un bărbat care să 
urască atât de mult să i se spună cum să facă anumite lucruri. 

— Poate că acesta este motivul pentru care a părăsit armata, 
zise ea. 

— Posibil. 

Jonah știa adevăratul motiv; știa despre alcool, despre 
avertismentele primite și despre beţiile care conduseseră la 
eliberarea lui Domnall din serviciul militar. De asemenea, știa 
prin ce trecuse Domnall, ce îl adusese în acea stare și câtă 
muncă depusese pentru a-și reveni. După părerea lui Jonah, 
aceea era povestea lui Domnall și numai el putea decide dacă 
avea s-o împărtășească cu noul ofițer. Jonah nu avea de gând 
să-i dezvăluie secretul. 

— Şi Ben? întrebă ea. El de unde a venit? 

— El era cel mai tipic candidat al Academiei, răspunse Jonah. 
El și-a dorit dintotdeauna să facă parte din Departamentul de 
Investigaţii Criminale și și-a luat licenţa în sociologie pentru că a 
considerat că avea să-i fie utilă. L-am angajat de îndată ce a 
devenit ofiţer, la fel cum am făcut și în cazul tău. 

— Și unde a făcut pregătirea? 

— La Poliţia Metropolitană, dacă îţi vine să crezi. Nu a fost 
calea obișnuită aleasă de majoritatea ofițerilor care își fac 
pregătirea la Poliția Metropolitană și, care ulterior, aleg să 
rămână acolo. 

— Uau! Un băiat de oraș. 

— Un băiat de oraș adoptat, zise el. A crescut în Morestead, 
motiv pentru care s-a și întors aici pentru familie, fraţi și nepoți. 

— Soţie? întrebă Hanson. 

Jonah încercă să-și ascundă zâmbetul. Femeile tinere mereu 
întrebau asta, uneori și bărbaţii tineri. Nu conta faptul că 


Lightman era mai degrabă rezervat și politicos, decât cald. 
Aspectul lui fizic era suficient pentru a le trezi interesul. 

— Nu, nu are soţie și nici iubită, din câte știu eu. Ben este 
dedicat jobului său. 

Își dădu seama că Hanson analiza informaţia. Se întrebă dacă 
era interesată de Ben. Nu părea visătoare ca restul. In orice caz, 
avea să-și piardă interesul odată ce avea să realizeze că acel 
caracter distant al sergentului cel frumușel era impenetrabil, în 
ciuda flirtului, privirilor cu subînţeles și a machiajului perfect. 

Telefonul lui Hanson începu să vibreze din suportul de pahare 
în care îl pusese. Văzu cum i se întoarse privirea și nu fu deloc 
surprins când ea opri mașina la următoarea intersecţie pentru a 
răspunde. 

— Îmi cer scuze, spuse ea și deblocă telefonul. 

— Nicio problemă, răspunse el, întrebându-se dacă nu cumva 
din cauza lui ea se afla acum departe de vreun iubit. Indiferent 
cine era, ea nu răspunse. Vâri telefonul la locul lui, iar Jonah 
observă o tensiune pe care nu o simţise anterior. 


Rămase treaz până la ora două noaptea, recitind raportul 
primit de la Serviciul de Informaţii. Se băgă în pat, iritat de 
faptul că avea să doarmă doar cinci ore și visă toată noaptea 
apă fierbinte și o fată necunoscută aflată în pericol. 

Cu puţin înainte de ora 7:00, telefonul sună în mod inoportun. 
Mintea lui adormită se îndreptă spre fosta lui iubită. Pentru o 
clipă, ochii îi jucară feste și citi numele lui Michelle pe ecran, 
până să realizeze că de fapt era mama lui. Oare când avea să 
înceteze cu presupunerile instinctive că totul avea legătură 
Michelle? Poate când avea să se arunce în următoarea relaţie 
sortită eșecului? Sau poate că Michelle avea să fie persoana la 
care nu va putea renunţa niciodată, regretul care îl va urmări tot 
restul vieţii? Răspunse răgușit. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Este cineva... îi recunosc. Avea vocea gâtuită și incoerentă, 
ceea ce-l făcu pe Jonah să simtă iar acel sentiment familiar de 
depresie. Au stat afară toată noaptea. Sunt prieteni de-ai lui. Vor 
să mă omoare. 

— Mamă, zise el, pe cât de răbdător putu. Nimeni nu vrea să 
te omoare. Trebuie să respiri și să te liniștești. A trecut foarte 
mult timp de atunci. Nu le mai pasă de tine sau de noi. 


— Încetează! Mereu încerci să spui... Scoase un sunet gâtuit. 
De ce nu ești aici? Artrebui să mă protejezi! 

Fu năpădită de acea furie care conducea întotdeauna la un 
șiroi de lacrimi. 

— Jonah, unde ești? întrebă ea, în timp ce plângea. Mă simt 
atât de singură. Au trecut zile de când n-am mai văzut pe 
nimeni. 

— Voi veni să te vizitez în seara asta sau mâine, zise el. În 
ultimii ani reușise să dobândească abilitatea de a o linişti. Ea 
plângea aproape de fiecare dată când vorbeau. Nu ești singură. 
O ai pe Deborah care trece pe la tine la prânz. Poţi vorbi cu ea. 

— Nu pot. 

Vorbea asemenea unui copil mic, irascibil și cu ochii în lacrimi. 

— Dar îţi place de ea. : 

— Nu stă niciodată prea mult. Imi pregătește prânzul și apoi 
pleacă. 

Jonah vru s-o contrazică, dar apoi își dădu seama că exista 
posibilitatea să fie adevărat. Situaţia finanţării se schimbase, 
fapt care ar fi putut însemna vizite mai scurte. Trebuia să sune 
la societatea care îi acorda îngrijire mamei sale pentru a afla 
mai multe. 

— In regulă. Voi trece eu pe la tine mai târziu. Și o voi ruga și 
pe Barb să vină în vizită. Bine? Ei îi face plăcere să te viziteze. O 
vom invita să ia prânzul cu noi sau ceva. _ 

Era mereu atent când vorbea despre Barb. incerca mereu să o 
facă să pară o prietenă și nu o femeie pe care o plătise, pentru a 
păstra aparenţa că mama lui încă mai avea prieteni și o viață 
normală. 

— Ar fi trebuit să vină ieri. Mi-ar fi plăcut să o văd. 

Jonah rămase blocat pentru o clipă. 

— l-ai spus să vină? Ai sunat-o? 

— Nu. Credeam că o vei suna tu. Era bosumflată și își plângea 
de milă. Era greu să nu te enervezi. N-am mai rămas decât noi 
doi și am nevoie de tine ca să ai grijă de mine. 

Jonah oftă. O îngrijea de zeci de ani, mai exact de când fugise 
de Tommy Sheens și începuse o viaţă nouă în Lyndhurst. 

Deși avea doar zece ani la acea vreme, se simţise extrem de 
ușurat când se mutară în Lyndhurst. Tommy nu era violent fizic, 
decât foarte rar și probabil că, tocmai de aceea, mamei lui îi 
fusese atât de greu să-l părăsească. Abuzul lui era mai mult 


verbal și emoţional. Îi controlase și îi manipulase până când 
mama lui începuse să se îndoiască de propriile ei gânduri, iar 
Jonah ajunsese să nu mai aibă pic de încredere în sine și să-l 
creadă pe tatăl său atunci când acesta îi zicea că a face tot ce ţi 
se spune este definiţia unei familii iubitoare. 

— Mamă, îmi pare rău, dar ieri am lucrat toată ziua, zise 
Jonah, calm. Dar o voi suna. 

— Poate că nici n-ar trebui să o suni. Poate că nici nu mă mai 
place. 

— Bineînţeles că te place, spuse el. O sun puţin mai târziu. Ne 
vedem diseară, bine? 

Închise telefonul și rămase întins pentru o clipă, simțind 
frustrare în toţi mușchii capului și ai braţelor. Și-ar fi dorit să 
arunce telefonul pe geam. În schimb, se ridică și căută numărul 
lui Barb. În loc să o sune, îi trimise un mesaj. Nu voia să o 
trezească cu noaptea în cap, dar dacă aștepta până mai târziu, 
avea să uite cu desăvârșire. 

Luă un prosop de pe calorifer și intră în baie. Stătu în duș mai 
mult decât era cazul, fiind consumat de aceleași gânduri despre 
mama lui, pe care le avea mereu. Se gândea că era de datoria 
lui să o salveze de ea însăși, dar nu știa cum. Se gândea la 
faptul că nu din cauza lui ajunsese ea în acea stare, ci din cauza 
lui Tommy Sheens, care o abuzase încă din ziua nunţii. 

Până se îmbrăcă în costumul gri închis și își puse cravata 
albastru deschis, care reprezenta ţinuta lui standard pentru 
întâlnirile cu presa, reușise să-și alunge din minte gândurile 
despre familie. Avea 45 minute la dispoziţie să se pregătească 
pentru conferinţa de presă. 

Deschise ușa pentru a se confrunta cu ceața și burnița de 
afară, ceea ce părea nedrept, dată fiind ziua anterioară. Işi 
verifică telefonul înainte de a se urca în mașina lui, un Mondeo. 
Nu primise niciun mesaj sau e-mail de la McCullough. Avea să 
vorbească la conferinţa de presă fără a avea raportul 
toxicologic, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, nu era un 
lucru tocmai rău. Măcar așa nu avea nimic de ascuns. Nu 
trebuia decât să le spună că este vorba despre Aurora și că 
investigau piste noi. 

Spera ca, până la finalul acelei zile, să aibă cu adevărat noi 
piste de investigat. 


Topaz ura ideea de a se afla în casa părinţilor ei. Ura 
dezordinea și faptul că nu se schimbase nimic acolo. Simţea că 
viaţa se scurge pe lângă ei, în timp ce ei stau în bucătăria aceea 
veche și își beau ceaiul din cănile pătate. Mai mult decât atât, 
ura faptul că întoarcerea acasă o făcea să simtă iar copil, o 
făcea să-și amintească de persoana care fusese odinioară. 

Și apoi mai era și camera Aurorei, care rămăsese camera 
surorii ei mai mici. Acum era plină de praf și avea un aspect 
vechi, dar rămăsese în continuare decorată cu fluturi și flori, de 
la cuvertura de pat, până la tavan. 

Connor era deja îmbrăcat în echipamentul de alergare și nu 
părea deloc deranjat de ploaia constantă și de bălțile noroioase 
care deveneau tot mai mari. El își bea cafeaua cu înghiţituri 
mici, iar ea-l privea, în timp ce mama ei se agita pregătind micul 
dejun. 

Aproape că nu vorbiseră deloc despre Aurora de când 
plecaseră din Edinburgh. Pe parcursul zborului au vorbit doar 
despre lucruri neînsemnate: despre faptul că trebuiau să se 
oprească să le cumpere ceva părinţilor ei și despre decizia de a 
dormi sau nu la un hotel în noaptea următoare. 

N-au vorbit nici despre Daniel, Brett, Coralie sau Jojo, deși 
Topaz murea de curiozitate să afle ce făceau ceilalţi și cum 
făceau faţă situaţiei. În plus, şi ea voia să vorbească cu ei. Cu 
Daniel, care avea să fie înţelegător, cu Brett, care avea s-o 
asculte fără a o judeca și chiar și cu Jojo, care probabil că avea 
s-o facă să râdă, în ciuda situaţiei. 

Connor își termină cafeaua și îi făcu un semn din cap înainte 
de a pleca. În general, o săruta înainte de a pleca, dar, dintr-un 
oarecare motiv, nici măcar nu era sigură că voia să fie sărutată. 
Nu se putea abţine să nu se gândească la Aurora și la propriile 
ei frânturi de amintiri legate de noaptea aceea. 

Se simţi aproape ușurată când Connor plecă, dar în clipa în 
care rămase singură cu mama ei, regretă acel lucru. O înfuria 
faptul că trebuia să se prefacă interesată de noul câine al 
prietenei mamei ei sau de parcarea magazinului. Se simţea 
extrem de frustrată de tot. 

În cele din urmă, se scuză de la masă sub pretextul unui 
telefon în interes de serviciu, deși era încă devreme și anunţase 


că avea să-și ia concediu. Urcă scările prost luminate și se 
îndreptă spre palier. Observă ușa de la camera Aurorei 
mișcându-se ușor în adierea creată de geamul deschis. 

Şovăi, amintindu-și brusc de o dimineaţă, foarte devreme, 
când se strecurase în casă după o noapte de petrecere cu 
Coralie și câţiva băieţi din clasele mai mari. 

Fusese o dimineață mohorâtă, asemenea celei de acum, și 
Topaz se simţise dintr-odată lipsită de valoare și folosită. În timp 
ce urca scările simţise cum se adunau lacrimi de rușine în 
interiorul ei. 

Apoi ușa Aurorei se deschisese și Topaz tresărise. Sora ei 
stătea în cadrul ușii, în cămașa ei de noapte semitransparentă, 
vaporoasă, din dantelă mov, care devenise prea scurtă pentru 
ea odată ce crescuse. Dar pentru o clipă, în acea lumină slabă, îi 
păruse diafană și frumoasă, cu ochi mari și luminoși. 

— Mă bucur că ești bine, îi șoptise Aurora. N-am putut închide 
un ochi. Vrei un ceai? Pot să-l pregătesc într-un vas, pe plită. 
Așa nu voi trezi pe nimeni. 

Topaz îi analizase expresia feţei, așteptându-se să detecteze 
o urmă de judecată la adresa ei, dar nu o găsi. Nu fusese decât 
o ofertă călduroasă. 

Intreaga ființă a surorii ei și acea ofertă de confort pur și 
călduros avură un efect straniu asupra lui Topaz. Simţi că ar 
putea renunţa la acel sentiment de rușine și că ar putea să fie 
asemenea Aurorei, cumva. 

Nu-și mai dorise niciodată să semene cu sora ei. 

— Mersi, răspunsese ea, încercând să-și ascundă emoția din 
voce. Mi-ar plăcea să beau un ceai. 

In cele din urmă, stătuseră așezate de un capăt și de celălalt 
al mesei din bucătărie și vorbiseră despre câţiva dintre 
profesorii de la școală și își dăduseră ochii peste cap când veni 
vorba despre părinţii lor. 

Topaz nu-și amintea dacă-i mulţumise vreodată Aurorei 
pentru acea zi, dar bănui că nu o făcuse. Până se trezise, 
dorinţa de a fi plăcută dispăruse, iar sora ei mai mică își reluase 
rolul de a reprezenta o rușine pentru Topaz. 

Era ciudat să realizeze chiar în acel moment că sora ei nu mai 
era. Doar știuse acest lucru de ani buni, dar văzând palierul gol, 
lipsit de prezenţa Aurorei și știind că nu era Aurora cea care 
deschidea ușa, o făcu să conștientizeze adevărul. 


Se apropie încet de ușa camerei și o deschise. Fluturii, florile 
și culorile sălbatice nu-i mai creau o senzație de claustrofobie. 
Păreau mai degrabă magnifice. Se plimbă prin cameră, 
trecându-și degetele peste aripile din voal și modelele pictate pe 
pereţi. 

Apoi se urcă în patul Aurorei și se făcu ghem în jurul pernei a 
cărei husă nu mai fusese schimbată. 


Presa fusese neobișnuit de pașnică în acea dimineaţă. Cea 
mai dificilă întrebare primită fusese dacă acel caz era tratat 
drept omucidere. Jonah avea răspunsul pregătit. 

— Nu putem exclude nicio posibilitate în acest stadiu al 
anchetei, zise el calm. Mai aveţi alte întrebări? 

Nu i se mai adresară alte întrebări. Reporterii erau mult prea 
tineri, nici nu știau cine fusese Aurora. Cobori calm de pe micul 
podium și observă cum unii dintre jurnaliști își scoseseră 
telefoanele pentru a o căuta pe Aurora Jackson pe Google, 
încercând să-și dea seama de proporțiile cazului. 

Wilkinson aștepta în spatele încăperii. Era mic și îndesat, 
îmbrăcat în haine obișnuite, care-l făceau foarte discret. Îi făcu 
semn din cap lui Jonah să-l urmeze. 

Jonah se conformă. În general, era bine să ţii cont de părerea 
Comisarului Şef, chiar dacă acesta nu era implicat direct în 
anchetă. 

Wilkinson îşi folosi cartela pentru a deschide ușa 
Departamentului de Investigaţii Criminale și îl așteptă. 

— Cum se descurcă noul ofiţer? întrebă el încet. 

— Bine, cred, răspunse Jonah. Aştept să văd cum se descurcă 
într-un caz de crimă. 

Wilkinson continuă să avanseze prin biroul pe jumătate plin, 
salutând din cap câțiva ofiţeri. Ocazional, le mai oferea și câte 
un sumbru „Bună dimineaţa”. Se opri în faţa biroului său, cu 
mâna pe ușa din sticlă și îl privi pe Jonah cu o ușoară 
compasiune. 

— La cât încep interviurile? 

— La nouă. 

Wilkinson se uită la ceasul de la mână și ridică din umeri. 

— Lightman și noul ofiţer sunt aici. Se pot ocupa ei de asta. 
Haide să-mi dai mai multe detalii despre ce se întâmplă. 

Jonah se lăsă condus înăuntru. 


— Este surprinzător, nu-i așa, zise Wilkinson, cum se întorc 
împotriva noastră niște lucruri care s-au petrecut cu treizeci de 
ani în urmă!? 

— Da, spuse Jonah, întrebându-se dacă trecutul avea același 
efect asupra Comisarului Şef pe care îl avea asupra lui. Câţi ani 
să fi avut la acea vreme? Oare era inspector pe atunci? Jonah 
nu-l cunoștea chiar atât de bine. Durase destul de mult până ca 
cei doi să devină colegi și apoi prieteni. Fusese o prietenie 
neobișnuită între fiul unui nomad și băiatul de la școala de stat. 

Wilkinson își întoarse scaunul și privi magazinul care se vedea 
de pe geamul lui. 

— Deci vorbim despre un grup de copii și un stoc de 
dextroamfetamină. Credem că fata și drogurile au fost îngropate 
împreună? 

Jonah se mai confruntase cu această întrebare, dar nu putea 
decât să speculeze. Modul în care reacţionaseră fiecare dintre ei 
dădea multe de înţeles. Poate că unul s-ar fi putut arăta șocat, 
dar nu toţi. 

— Momentan nu vă pot oferi un răspuns sigur la această 
întrebare, zise el. Vreau să obţin raportul toxicologic înainte de a 
forma o ipoteză. De asemenea, aș vrea să văd evidenţele 
telefonice pentru membrii grupului. 

— Copiii ăștia au fost foarte uniţi, continuă Wilkinson pe un 
ton grav. Au reprezentat un front unit, ceea ce poate fi 
considerat destul de incriminator. 

Jonah nu-l contrazise, dar se gândi că puteau exista și alte 
lucruri, în afară de crimă, pe care acel grup voia să le ascundă. 
Lucruri care le-ar putea cauza probleme chiar și treizeci de ani 
mai târziu. Acest gând îl făcu să simtă o ușoară anxietate. 

Aproape că-l putea auzi pe Comisarul Şef gândindu-se la 
accesarea evidenţelor telefonice. Era de datoria lui să se asigure 
că departamentul acţiona în mod legal și corect și să ţină piept 
controlului extern. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să-și ajute 
anchetatorii, dar era foarte strict în ceea ce privea acţiunile pe 
care el le considera necorespunzătoare. 

— În regulă. Cred că accesul la evidenţele telefonice este 
justificat. Nu vei obţine nimic din trecut, dar cel puţin, dacă 
există complicitate în prezent, vei ști despre asta. 

— Vă mulţumesc, zise Jonah. 

— Instinctul ce-ţi spune? întrebă Comisarul Şef. 


— Că este posibil să dureze o vreme până să reușim să 
elucidăm misterul, zise Jonah, schițând un zâmbet. Momentan 
nu pot fi mai exact. 

— Încerci să rămâi neutru, înţeleg, zise Wilkinson. Ar fi indicat 
să suspenzi momentan ancheta din Portul Portsmouth 
Internaţional. Dacă nu mai apare ceva, cazul Aurorei va 
reprezenta o prioritate în viitorul apropiat. 

— Da, domnule, răspunse el, gândindu-se la toate 
săptămânile în care echipa lui lucrase la acel caz. Dar deja nu 
mai era interesat de ancheta aceea. Fusese atras înapoi în 
misterul dispariției  Aurorei. leşi din birou, în agitația 
Departamentului de Investigaţii Criminale. 


Telefonul lui Topaz sună cât ea se afla încă în patul Aurorei. 
Văzu că o suna Coralie și se gândi să ignore apelul. Dar Coralie 
era genul insistent, drept pentru care, de cele mai multe ori, era 
mai bine să adreseze problema pe moment. 

Topaz răspunse. 

— Bună, drăguţo, zise Topaz pe un ton cât mai obișnuit. 

— Mi-am rezervat bilet de tren spre Southampton, spuse 
Coralie, în loc de salut. Vocea ei era mai încordată decât de 
obicei și părea nefericită. 

— Serios? 

— Voi sta la Hotel Regent. Tati stă adesea în apartamentul de 
acolo. 

Evident că avea să stea acolo. Coralie era genul care voia tot: 
tot ce era mai scump, mai extravagant și care-i aducea cel mai 
înalt statut. Și tatăl ei, care rămăsese tot Tati deși avea 85 ani, îi 
oferea tot. 

— La ce oră ajungi? Eu și Connor am putea veni pe la tine mai 
târziu să bem ceva, dacă vrei, se oferi ea. Cel puţin ar fi avut o 
scuză să iasă din casă. 

— De ce nu mi-ai spus? întrebă Coralie, ignorând propunerea. 

— Ce anume, drăguţo? 

— Că au găsit-o pe Aurora. Vocea lui Coralie trăda o notă de 
durere. 

— |lmi pare rău, răspunse Topaz. Nu era capabilă să pară 
sinceră. Nu am putut să mă gândesc la asta... 

— Dar aș fi putut veni aseară, zise Coralie. Aș fi putut fi acolo 
să-ţi ofer sprijin. 


— Da, știu. Mi-ar fi plăcut să fii aici. Se lăsă un moment de 
tăcere. Ai vorbit cu ceilalţi? 

— Da, l-am sunat pe Benners. Coralie oftă. Tot spunea că nu 
poate vorbi despre asta. Părea stresat. Cred că poliţia îl 
agasează. 

— Dumnezeule, nu iar, spuse Topaz. Probabil că în orice clipă 
vor începe iar să-l agaseze și pe Connor. 

— Acum este un profesor cu renume. Se vor purta frumos cu 
el. 

— Dar îl vor judeca pentru persoana care era atunci, nu 
pentru persoana care este acum, o contrazise Topaz. 

— Ei bine, ar fi trebuit să fie mai puţin agresiv. 

— Coralie! o repezi Topaz. 

— Ai impresia că sunt răutăcioasă, zise ea, agitată. Dar știi 
prea bine cum era la acea vreme. Ştii foarte bine. Și era obsedat 
de tine. 

— Nu, mă iubea, spuse Topaz ferm. 

— Cu toţii te iubeam! replică Coralie. Și pe vremuri eram și 
noi importanţi pentru tine. Acum nu mai există decât el. 

— Sunteţi în continuare importanţi pentru mine, răspunse 
Topaz. Dacă v-am dezamăgit, îmi pare rău. Dar nu este o idee 
prea bună să vorbim despre asta acum. 

Amorţeala începea să dispară, fiind înlocuită de furie. De ce 
spunea Coralie toate acele lucruri fix în acel moment? Parcă ar fi 
avut un senzor pentru momentele în care Topaz se simţea 
vulnerabilă și alegea să atace tocmai atunci. 

— Cu ce te are la mână? întrebă Coralie, ignorându-i 
răspunsul. De ce s-a schimbat totul în acea noapte? S-a 
întâmplat ceva după ce am mers la culcare? 

— Du-te dracului, Coralie, zise Topaz, tremurând de furie. 
Cum îţi permiţi? Tocmai tu! Nu! Știi ceva? Mi-a ajuns. 

Încheie convorbirea și aruncă telefonul de perete. Acesta 
ricoșă și ateriză pe covorul pastel, aparent intact. 

— Du-te dracului! repetă ea, după care izbucni în hohote de 
plâns care-i zguduiră tot corpul, simțindu-se plină de furie și 
mâhnire. 

Auzi pe cineva urcând scările și trecând pe palier spre camera 
ei. Sperase că aveau s-o lase în pace. 

Dar apoi auzi pași îndreptându-se spre ușă și vocea tatălui ei. 

— Topaz, ești acolo? 


Probabil că știa că era acolo, dat fiind faptul că plânsul ei era 
destul de perceptibil. 

Ea nu scoase niciun cuvânt și ușa se deschise încet. 

— Pleacă, zise ea și se întoarse cu spatele la el. 

— Îmi pare rău, spuse Tom, dar nu plecă imediat. Făcu câţiva 
pași și își puse mâna pe umărul ei. Sunt aici pentru tine, dacă... 
dacă vrei să vorbeşti cu cineva. In regulă? 

Topaz nu se întoarse, dar dădu din cap. 

Tom plecă după câteva clipe. Îl auzi închizând ușa în urma lui 
și doar după aceea își înfundă iar faţa în pernă. 

Telefonul ei mai vibră o dată, puţin mai târziu. Ştia că era un 
mesaj de la Coralie. Topaz regreta că nu fusese mai aspră cu 
fosta ei prietenă, că nu o rănise mai tare. Cel mai probabil, 
Coralie își cerea scuze, așa cum făcea mereu. Momentele ei de 
anxietate nu durau niciodată prea mult. 

Topaz ridică telefonul pentru a citi mesajul, dar nu era o scuză 
din partea lui Coralie. 

Când ajung, voi merge să vorbesc cu poliția. Cred că sunt o 
grămadă de lucruri care li s-ar părea interesante. 

Vru să arunce iar telefonul, dar se abţinu. Scrise un mesaj cu 
mâinile tremurânde. 

N-ai decât să le spui ce vrei. Mă doare în cur. Nu va crede 
nimeni poveștile tale de psihopată. 

Cuvintele erau curajoase și probabil stupide, dar și-ar fi dorit 
să fie adevărate. 


Înainte ca Jonah să apuce să închidă ușa biroului lui Wilkinson, 
se trezi cu Lightman lângă el. Jonah observă carneţelul și pixul și 
se întrebă de la ce oră se afla Lightman la birou. Arăta imaculat, 
ca întotdeauna. 

— Brett Parker a ajuns deja. L-am rugat să aștepte în Camera 
de Interogatoriu nr. 4, zise Lightman. 

— Mulţumesc! 

— Înainte de a intra, am luat câteva notițe din rapoartele 
cazului. Am citit interviurile iniţiale luate în primele trei zile de la 
deschiderea cazului de persoană dispărută. Și am descoperit 
câteva lucruri interesante, care au fost scoase în evidenţă de 
anchetatorii de la acea vreme. 

— Spune-mi. 


— Atât Connor Dooley cât și Jojo Magos au menţionat faptul 
că Aurora s-a dus să înoate la un moment dat, pe parcursul serii. 
Din declaraţia lui Jojo reiese faptul că fusese ceva obișnuit, dar 
ulterior, Connor a declarat că sora Aurorei era „încă furioasă pe 
ea pentru că se dusese singură să înoate.” Ceilalţi nu au 
menţionat acest lucru, dar Daniel Benham a declarat că toți își 
făceau griji pentru ea și că încercau să o protejeze. Citez: „ne 
agitam și dacă nu o mai vedeam. Nu înţeleg cum am putut 
permite să se întâmple așa ceva.” 

Jonah zâmbi. Era tipic pentru Lightman să analizeze totul în 
mod riguros, cu grijă, verificând toate informaţiile. Niciunul 
dintre colegii lui nu avea nici pe aproape o astfel de capacitate 
de analiză detaliată. 

— Deci, rezumă el, îndreptându-se spre camera de 
interogatoriu, a plecat singură o vreme, ceea ce i-a făcut pe toţi 
să se îngrijoreze. Nu știm ce a făcut în acel timp sau dacă 
vreunul dintre ei a urmărit-o. Și nu s-au făcut prea multe 
demersuri pentru a investiga această pistă în '83. 

— Cred că merită să-i întrebăm despre asta, spuse Lightman. 

— Altceva? 

— Ar mai fi câteva chestiuni, precum faptul că Topaz Jackson 
și Coralie Ribbans au părăsit locul de campare în urma unui 
conflict cu Daniel Benham și Connor Dooley. 

— În ce sens? 

— Au plecat în pădure o vreme. 

Jonah dădu din cap. 

— De ce s-au certat? Cunoaștem detaliile? 

— Da. Amândouă i-au acuzat pe Connor și Daniel că nu erau 
de acord cu prezenţa lui Brett. Dar în declaraţia lui, Daniel 
Benham a spus că nu fusese mare scofală și că nici măcar nu 
fusese cu adevărat o ceartă. Eu unul aș fi interesat să aflu mai 
multe despre acea dispută. În plus, Topaz Jackson a rămas 
singură. Conform spuselor lui Coralie, aceasta a lăsat-o singură 
pe Topaz pentru „a-i oferi puţin spaţiu”. Aparent, aceste 
evenimente coincid cu perioada de timp în care Aurora înota. Aș 
vrea să știu dacă nu cumva s-a întâlnit și s-a certat cu sora ei. 

Lightman se opri în dreptul biroului său și Jonah se opri și el. 
Încerca să-și organizeze aceste informaţii în minte. Se întreba ce 
ar fi putut păţi o fată de paisprezece ani în pădure care să 
conducă la moartea ei. 


Geanta lui Hanson atârna de spătar, deși scaunul în sine era 
gol. O'Malley se afla la biroul următor, înconjurat de hârtiile lui 
dezordonate. Își ridică privirea, dădu din cap spre Jonah și se 
întoarse la citit cu preocuparea unui om care construia ceva. 

— Mulţumesc, îi spuse Jonah lui Lightman, luând o hârtie din 
mâna lui. Cine merge să ia cafea? 

Lightman dădu din cap și se întoarse, în timp ce O'Malley 
strigă: 

— Eu vreau cu zahăr azi, cel puţin două pliculeţe. 

— N-ai voie zahăr, strigă Lightman spre el, iar O'Malley clătină 
din cap. 

— Mersi, Mami! 

Hanson reapăru în peisaj, entuziasmată. 

— Juliette, zise Jonah, mă duc să vorbesc cu Brett Parker. 
Domnall mă va asista și vreau ca tu să vii și să urmărești de 
afară. Observă ce se întâmplă și spune-mi părerea ta după 
aceea. 

Nu se putu abţine să nu zâmbească când îi văzu expresia 
nerăbdătoare. 

— Da, domnule. 

Jonah se învârti o clipă în jurul lui O'Malley. 

— Ce faci acolo? 

O'Malley îl privi. 

— Ah, încă nu sunt sigur dacă este ceva important. Dar pot 
veni să-l interogăm pe Brett Parker, desigur. 

— În regulă, Ben. Aș vrea să fii și tu prezent în camera de 
observaţie. 

Hanson reveni după câteva momente și Jonah îi conduse pe 
toţi trei înspre camera de interogatoriu. Era conștient de faptul 
că Wilkinson ura modul acela de utilizare a resurselor - patru 
polițiști pentru un singur interviu. Dar nemulțumirile comisarului 
șef nu aveau prea multă însemnătate. La urma urmei, Wilkinson 
voia rezultate. În general, îl lăsa pe Jonah să-și vadă de treabă 
așa cum considera de cuviință. 

— Eşti pregătit? îl întrebă Jonah pe O'Malley, aruncând o 
privire spre locul în care aștepta Brett Parker. Purta un costum 
gri deschis și o cămașă albă, fără cravată. Era suficient de 
bronzat pentru a părea sănătos chiar și în lumina artificială din 
secție. Expresia lui era plictisită, dar lovea ritmic cu călcâiul în 
podea. 


— V-aţi gândit la ce aţi vrea să-l întreb? zise Sergentul. 

— Orice îţi vine în minte, spuse Jonah. Dar haide să nu-l 
speriem încă. Îi aruncă o privire lui Hanson. Juliette, vreau să 
aștepți zece minute și apoi să intri și să spui că sunt chemat. 

Hanson îl privi întrebătoare. 

— În regulă, zise ea și dădu din cap. Zece minute. 

Jonah deschise ușa și intră, lăsându-l pe O'Malley să-l urmeze. 

Brett Parker păru ușurat să-l vadă. Dădu din cap în semn de 
salut și zâmbi ușor. 

— Suntem pregătiți, domnule Parker, spuse Jonah. Vă 
mulțumesc că aţi venit. 

Jonah se așeză pe scaunul cel mai apropiat de ușă și îl lăsă pe 
O'Malley să se așeze pe celălalt. 

— Nu este nicio problemă. Mă bucur să fiu de ajutor. 

Jonah îl privi. Observă o urmă de transpiraţie pe fruntea lui, 
iar ochii îi păreau uscați și obosiţi. 

— Vă deranjează dacă înregistrăm acest interviu? întrebă 
Jonah. 

— Nu, nu. Este în regulă. 

Jonah introduse o casetă nouă și apăsă butonul 
reportofonului. 

— Aici Inspector Şef Jonah Sheens, asistat de Sergent Domnall 
O'Malley, iar persoana chestionată este domnul Brett Parker. 
Domnule Parker, vreau să parcurgem câteva detalii. 

— Desigur. Brett se aplecă în faţă și își puse mâinile pe masă. 

— Conform declaraţiilor iniţiale date de Connor Dooley și Jojo 
Magos, Aurora nu a stat toată seara la locul de campare. Cât 
timp s-au făcut pregătirile și s-a gătit cina, ea a mers să înoate. 

Brett privi în gol, încercând să-și amintească evenimentele 
petrecute cu treizeci de ani în urmă. 

— Da, nu... nu sunt sigur când a plecat, dar într-adevăr s-a 
dus să înoate. Vorbisem despre asta mai devreme în acea zi și 
cred că ea începuse să se plictisească. 

— Dumneavoastră nu aţi mers cu ea? întrebă Jonah. 

— Nu. Nu, nici nu am văzut-o când a plecat. A mers singură. 

Jonah dădu din cap. 

— Vă amintiţi cât timp a lipsit? 

Se lăsă un moment de tăcere, apoi Brett clătină ușor din cap. 

— Chiar nu știu... Este posibil ca atunci să fi știut. Poate ar 
trebui să verificaţi declaraţia mea originală. 


— Nu aţi menţionat acest lucru în declarația originală. 

Jonah aşteptă, cu o expresie neutră, în timp ce Brett se 
gândea. 

— Ah... Eu... nu știu de ce nu am spus nimic despre asta. Nu- 
mi amintesc. Îmi pare rău. 

— Este în regulă, vă mulțumesc. Jonah se uită prin cameră și 
apoi reveni asupra lui Brett. Vă amintiţi dacă restul membrilor 
din grup au fost îngrijoraţi în privinţa ei? Dacă era cineva 
supărat din cauza dispariţiei ei? 

— Cred... cred că da. Nu-mi amintesc exact, dar... da. Cred că 
Topaz era puţin îngrijorată. Da, era. Pentru că îmi amintesc că a 
certat-o puţin pe Aurora când s-a întors. 

— Şi sunteţi sigur că se dusese să înoate? întrebă O'Malley. 

— Da. 

— Dacă nu vă supăraţi că întreb, cum de sunteţi atât de 
sigur? 

— Ei bine, avea părul ud, răspunse Brett. Și tremura. 

— Vă amintiţi dacă a plecat cineva în căutarea ei? 

Brett clătină din cap. 

— Nu. Nu cred. Bănuiesc că toţi credeam că avea să se 
întoarcă în orice clipă. Și apoi, când ești puţin băut, este... greu 
să-și dai seama cât de repede trece timpul. 

— Cam cât de beat eraţi? întrebă Jonah. 

— Dumnezeule, zise Brett, râzând agitat. Asta-i una dintre 
cele mai grele întrebări... Nu cred că eram chiar mort de beat, 
pentru că vorbeam, dansam și râdeam și nu am căzut din 
picioare. 

— Ce aţi băut? 

— În mare parte, votcă. 

— Goală? 

— Dumnezeule, nu, zise Brett, făcând o grimasă. Combinată 
cu apă tonică și suc de portocale. 

— Doar atât? întrebă Jonah, aruncând o privire spre notițele 
indescifrabile ale lui O'Malley. 

— Cred că da, spuse Brett. Cineva adusese rom și cred că am 
băut și un pahar de rom cu Cola. Dar este mult prea dulce, nu-i 
pe gustul meu. 

— Şi nu beţi bere? 


— Nu. Mi se pare că are un gust oribil și mai are și o grămadă 
de calorii, zise Brett. Faptul că nu beau bere a reprezentat 
mereu o problemă, din punct de vedere social. 

O'Malley râse. 

— Dumnezeule, dacă aţi fi crescut în Kilkenny, aţi fi fost ars 
pe rug pentru asta. 

— Dar ceilalți au băut în mare parte bere, nu-i așa? continuă 
Jonah. 

— Da, aşa este, aprobă Brett. Până și Aurora a băut puțină 
bere, dar ceva mai târziu. S-a dus ceva muncă de convingere cu 
ea. 

— Cine a convins-o? întrebă O'Malley. 

— Toţi, într-o anumită măsură, zise Brett, uşor jenat. Este... În 
general, când ești relaxat și te distrezi, dacă vezi că o persoană 
din grup nu se simte bine, acest lucru te irită. Cred că am 
împins-o cu toţii de la spate. Eram adolescenţi, deci consideram 
că nu avea cum să se distreze fără să bea alcool. 

— Și vi s-a părut că după ce a băut s-a distrat? 

— Da, eu așa cred, răspunse Brett. După ce s-a întors de la 
înot era mai tăcută. Probabil că îi era frig, dar făcuserăm un foc 
mare și cred că s-a încălzit. 

— Şi apoi aţi convins-o cu toţii să bea câteva beri, zise 
O'Malley, ceea ce a ajutat. 

— Da, eu așa cred, răspunse Brett. Se încruntă ușor. Nu cred 
că-i era ușor să se simtă în largul ei. Unii erau cu băutura, alţii 
cu drogurile. 

— Dar nu și dumneavoastră? întrebă O'Malley. 

— Nu, eu nu. Am... am încercat puţin. Mi s-a părut că mă face 
să arăt ca un idiot. Dar oricum, am luat foarte puţin, spre 
deosebire de ceilalţi, și nu am tras tot pe nas. Eram mult prea 
preocupat de sănătatea mea. Și dacă s-ar fi aflat că luasem 
droguri... cariera mea s-ar fi încheiat înainte de a începe. 

— Deci Aurora ieșea în evidenţă, continuă Jonah. 

— Da. Era clar că nu mai băuse alcool niciodată. Și, instinctiv, 
simţea că nu face parte din grup. 

— Dar v-aţi străduit cu toţii să o faceţi să se simtă binevenită? 
întrebă O'Malley. 

— Da. Da, eu așa consider. Brett dădu din cap. Poate cu 
excepţia lui Coralie, care nu se prea înţelegea cu lumea, în 
general. Și Topaz, pe care sora ei o cam enerva. Dar în rest, toţi 


am vorbit cu Aurora. Nu a fost lăsată singură. Nu a fost... Nua 
plecat pentru că am ignorat-o. Grupul acela nu era deloc 
răutăcios sau crud. Toţi sunt niște oameni de treabă. Avea ochii 
ușor strălucitori și Jonah dădu din cap. 

— Am discutat ceva mai devreme despre drogurile, care știm 
din mai multe surse că îi aparţineau lui Daniel Benham, zise 
Jonah, schimbând subiectul. Nu aţi discutat niciodată despre 
posibilitatea de a merge înapoi după ele, pentru a le recupera? 

— Ei bine, nu erau ale noastre, zise Brett. Daniel a spus că 
avea să rezolve problema la momentul potrivit, dar bănuiesc că 
nu a făcut-o. Ridică ușor din umeri. 

Se auzi un ciocănit la ușă și Hanson intră în încăpere. 

— Domnule? 

Jonah se ridică. 

— Vă rog să mă scuzaţi un minut. 

Părăsi încăperea și închise ușa în urma lui. Hanson era 
încruntată, dar Lightman era concentrat pe Camera de 
Interogatoriu. 

— Suntem de acord cu ce a declarat până acum? întrebă 
Jonah. 

— Există câteva variațiuni, răspunse Lightman. Topaz, 
Benners și Coralie au spus în repetate rânduri că Aurora nu a 
băut deloc. lar Jojo a declarat, la un moment dat, că Aurora s-a 
dus la culcare mai repede, pentru că se simțea singură. 

— Deci în versiunea lui Brett, toată lumea era foarte drăguță, 
dar el își amintește ceva diferit în ceea ce privește alcoolul. Își 
întoarse privirea spre Hanson, care urmărise schimbul de replici 
cu o ușoară îngrijorare. Juliette, tu ce părere ai? 

— Mă întreb... Ei bine, eu nu cred că răspunsurile lui legate de 
partea cu înotul sunt foarte convingătoare. Işi amintește că avea 
părul ud și că tremura, dar nu-și amintește cât timp a fost 
plecată. După părerea mea, limbajul corpului lui spune altceva. 
Eu cred că știe exact cât a lipsit. Şi nu ne-a confirmat că s-a 
aflat la locul de campare în acel interval de timp, indiferent dacă 
a fost plecat cu ea sau nu. Suntem siguri că s-a aflat la locul de 
campare, împreună cu restul grupului, în tot acel timp? Sau 
poate că a urmărit-o și au avut un fel de altercaţie? 

— Bune întrebări, aprobă Jonah. Le vom adresa la momentul 
potrivit. 


— Nu-l veţi lua la întrebări acum? întrebă Hanson, uitându-se 
ba la el, ba la Lightman. 

— Nu, spuse Jonah. Trebuie să ne întâlnim cu Daniel Benham 
peste cinci minute. li voi acorda lui Brett niște timp de gândire. 
Nu pleacă nicăieri. 

Hanson dădu din cap și schiţă un zâmbet. 

— În regulă. 

Jonah se întoarse în Camera de interogatoriu. 

— Din păcate va dura o vreme, spuse el cu regret. Îmi cer 
scuze că trebuie să așteptați. Vă putem oferi o cafea sau un 
ceai? 

— Da, zise Brett, zâmbind ușor. Da, aș aprecia enorm dacă 
mi-aţi putea aduce un ceai. 

— Sergent, faci dumneata onorurile? Și apoi, voi avea nevoie 
de tine câteva minute. 


14. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 22:45 


La 22:45, Benners deja trăgea o liniuţă pe nas. Topaz se 
aplecă deasupra lui, cu o mână pe umărul lui și-i spuse: 

— Haide, pregătește-mi și mie una. 

Aurora stătea mai departe, lângă o grămăjoară de frunze din 
apropierea focului. Se simţi ușor dezamăgită de el, deși știuse 
că drogurile îi aparţineau. li venea greu să creadă că acolo se 
ajunsese. 

Dintr-odată, se auzi un bum din casetofonul portabil al lui 
Connor. Era un sunet neclar de bas, pe care Aurora nu-l 
recunoscu. Peste acesta, se auzea un sunet electronic și o voce 
schimbătoare, răgușită. 

Apoi auzi un zgomot lângă ea, un foșnet în grămăjoara de 
frunze. Aurora rămase fără aer și se dădu înapoi. 

Jojo se ghemui lângă ea, cu sticla de bere în mână. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Este... Aurora arătă cu degetul spre frunzele care se 
mișcau și Jojo se apropie de ele. Luă unul dintre beţele folosite 
pentru a ațâța focul și ridică cu grijă câteva frunze, apoi rânji. 

— Este un arici, zise ea. Uite! 

Forma ciudată, cu spate butucănos ieși la iveală, în timp ce 
încerca să se îndepărteze de focul de tabără. Aurora îl urmări 
dispărând în întuneric. Inima îi bătea puternic. 

— Ești bine? întrebă Jojo. 

— Da, scuze, spuse Aurora, încercând să râdă în timp ce își 
relua încet locul. Era extrem de recunoscătoare pentru faptul că 
muzica și drogurile mascaseră momentul ei penibil. Ce prostuță 
sunt. 

— Nu-i adevărat. Frica este o reacţie normală. Uneori, chiar ai 
nevoie de ea pentru a fi pregătită atunci când se întâmplă ceva 
rău și este cazul să-ţi fie frică. Dacă ar fi fost o viperă, în loc de 
un arici? Dacă nu te-ai fi mișcat repede, te-ar fi putut mușca. 
Jojo se lăsă pe vine lângă ea. Pentru asta este bună frica. 

Nu se mai uita la Aurora. Părea să vorbească despre cu totul 
altceva. 

— Jojo! strigă Benners. Haide! 

Jojo se ridică și înaintă pe lângă foc spre Benners. Se aplecă 
peste aragaz și trase din ţigara de foi a lui Benners. Brett se afla 


fix în spatele ei, râzând în timp ce-i ștergea lui Topaz urmele de 
praf de la nas. 

Aurora simţi un fior de frică. Toţi aveau să se drogheze și 
aveau să devină persoane complet diferite în următoarele ore. 
Nu doar beţi, dar și drogaţi. Diferiţi. 

Muzica se schimbă, devenind mai alertă și antrenantă. 

Benners se ridică, strigând: 

— Mișto piesă! 

Se lăsă pe călcâie și îi întinse o mână lui Topaz. Aurora o văzu 
pe sora ei clătinând din cap, zâmbind cu șiretenie și luând-o pe 
Coralie de mână. Corpurile lor erau lipite și se mișcau în 
tandem, într-un număr bine exersat. Topaz se întoarse cu 
spatele și începu să-și miște șoldurile dintr-o parte în alta. Își 
îndoi genunchii pentru a se lăsa mai jos cu fiecare mișcare și 
apoi se ridică treptat. Parcă ar fi ascultat altă muzică; o melodie 
mai lentă și mai senzuală. 

Aurora observă expresia de pe faţa lui Brett. ÎI privea, în timp 
ce el le urmărea pe Topaz și pe Coralie. Işi dădu seama că și 
Connor rămăsese nemișcat. Deși spectacolul nu îi era dedicat 
lui, reacţia era aceeași. În cele din urmă, Aurora se sătură de 
acele priviri flămânde și merse să cotrobăie după bezele în 
plasele cu mâncare. 


15 

Hanson nu se afla pe coridor când Jonah reveni. 

— Domnișoara ofițer s-a plictisit deja de tehnicile mele de 
interogare? întrebă el. 

— Au ajuns Topaz Jackson și Connor Dooley, îi răspunse 
Lightman. A mers să vorbească cu ei. In curând s-ar putea să 
întâmpinați o problemă de coordonare. Conform spuselor 
sergentului de serviciu, Topaz Jackson vrea să afle ce se 
întâmplă. 

Jonah aruncă o privire spre ceas. Mai erau trei minute până la 
ora programată pentru următorul interviu. 

— Daniel Benham a ajuns? 

— Încă nu. 

Jonah ezită înainte de a hotărî să continue interviurile cu 
persoanele prezente. 

— Mă voi duce să vorbesc cu Topaz și Connor, zise Jonah. S-ar 
putea să trebuiască să-i separăm dacă se vor arăta indignaţi, 
dar momentan n-am de gând să-i tratez ca pe niște suspecți. Ai 
putea să-l întâmpini tu pe Benham, când ajunge? Eventual 
oferă-i o cafea. 

— Da, domnule. 

— Apoi vino iar în camera de observaţie pentru a urmări 
interviul cu Topaz și Connor. Îi voi băga în Camera de 
Interogatoriu nr. 1 dacă este liberă. 

Fu cuprins de curiozitate când văzu trei siluete prin peretele 
din sticlă al biroului. Nu-i mai văzuse pe Topaz sau Connor de 
mai bine de cincisprezece ani. Din câte auzise Jonah, Connor 
devenise foarte respectabil, ascunzându-și tatuajele sub cămăși 
și robe academice. De asemenea, aflase că Topaz își șocase 
profesorii cei frustraţi, devenind extrem de dedicată învăţăturii. 
În cele din urmă, se concentrase pe management și excela în 
domeniu. Jonah realiză că toţi deveniseră oameni de succes. În 
cazul lui Brett era de așteptat, dar și ceilalți reușiseră să devină 
ceva în viaţă. Cu excepţia lui Jojo, toţi deţineau titluri 
importante: olimpic, profesor universitar, politician... Oare 
Coralie cu ce se ocupa în prezent? Mass-media? Probabil ceva 
legat de modă, se gândi el. 

Jonah nu era sigur de ce i se părea atât de surprinzător 
succesul lor. Poate pentru că pierderea lăsa un fel de amprentă 
pe care o purtai cu tine toată viaţa și cu toate acestea, Topaz și 


Benners se transformaseră din elevi leneși în studenţi dedicați, 
din adolescenţi anti-sistem în adulţi pro sistem. Acest lucru îl 
făcea pe Jonah să se întrebe dacă dorinţa de a avea un statut 
important reprezenta un semn de sănătate sau, mai degrabă, 
chiar amprenta pe care o căuta. 


— Ce părere ai despre el? întrebă O'Malley. 

Hanson îi aruncă o privire lui Brett, care se juca cu telefonul. 

— Greu de spus, momentan. Cred că nu ne spune adevărul 
sau, cel puţin, nu tot adevărul... Dar, la urma urmei, nimeni nu 
spune tot adevărul. 

O'Malley râse. 

— Mă refeream la șeful nostru. 

— Ah! Hanson simţi cum roșește ușor. Pare grozav. Și 
deștept. Sper că las o impresie bună. 

— Ah, te descurci bine. O'Malley dădu din cap. Continuă să fii 
atentă și nu vei avea probleme. 

Hanson îi zâmbi jenată și se întoarse în birou. Oftă și își porni 
calculatorul. Nimeni nu-i dăduse ceva specific de făcut. Drept 
urmare, se gândi că era cazul să-și îndrepte atenţia spre 
hârțogărie. 


Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la Topaz. Pe de o parte, 
era un joc de memorie. Jonah nu observa decât niște mici 
schimbări față de fata ameţitoare de cincisprezece ani care 
odinioară juca pe degete jumătate dintre băieţii din școală. Părul 
ei negru, lung și lucios, ochii mari, albastru deschis, fără 
aproape niciun rid și buzele proeminente arătau aproape la fel. 
În plus, avea o siluetă de școlăriță. Picioarele ei goale erau în 
continuare bronzate și netede și avea abdomenul plat sub 
rochia albă, mulată. Doar expresia i se schimbase. Işi pierduse 
privirea aceea sigură de ea, care flirta constant. Părea mai 
nestatornică și nesigură. 

În schimb, pe Connor aproape că nu-l recunoscu. Silueta lui 
firavă devenise musculoasă, părul tuns zero fusese lăsat să 
crească într-o coamă cu cărare pe o parte, iar onduleurile 
ușoare erau în mare parte grizonate. În plus, își lăsase o barbă 
tunsă scurt și purta un sacou bleumarin. Tot aspectul lui sugera 
privilegiu și educaţie. Nu mai exista nicio urmă a băiatului volatil 
și furios, al cărui tată îl bătea ocazional. 


Jonah se făcu comod în camera de interogatorii. O clipă mai 
târziu intră și O'Malley și își trase un scaun. 

— Îmi pare rău pentru veștile triste despre Aurora, începu 
Jonah. Ne-am fi dorit ca această poveste să aibă un alt 
deznodământ. 

— Am putea să încetăm cu părerile de rău? întrebă Topaz cu 
vocea gâtuită. Am avut parte de cincisprezece minute de păreri 
de rău. Vreau să știu ce se întâmplă. Aţi aflat cum a murit? A 
fost ucisă? 

Jonah clătină ușor din cap și încercă s-o liniștească. 

— Încă nu ştim răspunsul la această întrebare. Speram ca voi 
doi să ne puteţi ajuta în această privinţă. 

Topaz făcu o grimasă. 

— Mai mult decât v-am ajutat acum treizeci de ani, când am 
fost târâţi aici pentru nenumărate interviuri și tot nimic? 

— În prezent, deţinem ceva mai multe informaţii, îi spuse 
Jonah încet. Aruncă o privire spre reportofon. Vă deranjează 
dacă înregistrez acest interviu? 

Topaz se încruntă. 

— Nu sunt sigură că îmi place ce sugerati. 

Connor se aplecă și își puse mâna peste a ei. 

— Eu nu am nicio problemă cu asta, zise Connor. Vocea lui 
reprezenta cea mai mare surpriză pentru Jonah. Nu mai avea 
urmă de accent irlandez din Southampton. Acum avea tonul și 
pronunția specifică elitei societăţii din Edinburgh. ) 

Buzele lui Topaz se mișcară în timp ce se gândea. Işi mușcă 
buza de jos și oftă ușor. 

— În regulă. Puteţi înregistra. 

Stătu încordată până fu pregătită caseta și se făcură 
prezentările. Apoi spuse repede: 

— Spuneţi-mi ce se întâmplă. 

Jonah își privi mâinile și apoi dădu din cap. Hotări că șocul s-ar 
putea să-i ajute. 

— Aurora a fost găsită îngropată în ascunzătoarea de droguri 
despre care știați cu toţii. Cauza decesului nu a fost încă 
confirmată. 

Se lăsă un moment de tăcere, după care Topaz vorbi tăios. 

— Ce căuta acolo? Ce i s-a întâmplat? 

Jonah își îndreptă privirea spre Connor. Acest bărbat complet 
schimbat îl punea pe gânduri. În timpul școlii, Jonah fusese 


precaut în ceea ce-l privea pe Connor din cauza crizelor violente 
ale acestuia, dar, în același timp, era conștient de faptul că 
băiatul proteja întotdeauna fetele din grup. Aproape că era de 
modă veche în privinţa sistemului de valori. Apăra virtutea, 
onoarea și fragilitatea fetelor. Într-un fel și tatăl nenorocit al lui 
Jonah împărtășea aceleași principii. 

— Încercăm să aflăm ce i s-a întâmplat, spuse Jonah. Dar 
avem nevoie de ajutorul vostru. Vreau să știu cum a ajuns 
Aurora să-și petreacă timpul cu prietenii dumneavoastră. O 
invitase cineva anume? Poate chiar dumneavoastră? 

Preţ de o clipă, Topaz rămase tăcută. Jonah observă privirea 
scurtă pe care i-o aruncă lui Connor și ușoara mișcare a gurii. 

— Cu toţii am invitat-o, zise Connor. 

Topaz oftă ușor. 

— Mai mult ceilalți. Eu nu voiam să vină. Știu că... nu-i 
frumos. Era sora mea. Dar la acea vreme, consideram că mă 
făcea de rușine. Consideram că toată familia mea mă făcea de 
rușine. Erau un grup de hipioţi care n-aveau habar despre lumea 
modernă. 

Jonah dădu din cap. 

— Faptul că nu o voiaţi pe sora dumneavoastră acolo nu 
reprezintă o crimă. 

— Ştiu asta, spuse Topaz, privind fix masa. Dar nu am căutat- 
o. Nu m-am asigurat că este bine. Eram prea preocupată să mă 
distrez... 

Jonah tăcu, apoi întrebă: 

— Vă amintiţi care a fost prima persoană care a venit cu 
propunerea? Era vreunul dintre voi foarte dornic să vină și 
Aurora? 

Topaz clătină din cap. 

— Cred că toţi o compătimeau. La școală era destul de 
singuratică. 

Jonah îl lăsă pe O'Malley să-și noteze ceva și întrebă: 

— Nu considerați că vreunul dintre băieţi era interesat de ea 
în mod special, că pusese ochii pe ea? Îmi cer scuze că vă întreb 
acest lucru de faţă cu soţul dumneavoastră, dar îl includ și pe el 
în întrebare. 

Expresia lui Topaz se schimbă imediat într-una de revoltă. 

— Nu, nu cred asta. Era atât de... atât de caraghioasă și 
copilăroasă. N-aveau cum să fie interesaţi de ea. 


Jonah era conștient că Connor o urmărea pe Topaz și nu pe el. 

— Dar sora dumneavoastră era o fată frumoasă, insistă Jonah. 
Pentru unii, naivitatea ei n-ar fi reprezentat un impediment. Ba 
chiar este posibil să-i fi atras. 

— Cum puteţi spune așa ceva? Este oribil, zise Topaz. 

— Atunci ce părere aveţi despre Daniel Benham? continuă 
Jonah. El era doar cu doi ani mai mare. 

Topaz clătină din cap și râse aspru. 

— Uitaţi cum stă treaba, ea nu era deloc atractivă sau 
interesată de sex. Nu avusese niciodată un iubit și nici măcar nu 
fusese la o întâlnire. Nu făcea altceva decât să piardă vremea 
privind plantele și florile. Asta până pe la începutul anului acela, 
când devenise ceva mai puţin stângace și începuse să devină 
mai drăguță. Dar nu se afla pe radarul nimănui. Nici măcar 
puţin. Şi oricum, nici atunci nu ai fi putut spune că era sexy. Era 
drăguță și aeriană, copilul tipic al unui cuplu de hipioţi. Era sora 
mea mai mică și nu era vânată de nimeni. 

Jonah nu răspunse imediat. Îşi cobori privirea spre notițe, 
simțind o dorinţă ciudată de a o contrazice, de a-i spune că de 
fapt băieţii erau fascinaţi de Aurora, chiar dacă nu știau ce să 
facă în acea privinţă. 

Acel moment de tăcere fu suficient pentru a-i distruge 
certitudinea lui Topaz. 

— Aţi găsit ceva? întrebă ea. A fost... a fost...? 

Jonah scoase un sunet neutru și atenţia i se îndreptă spre 
Connor, care își puse brusc mâna în cap. Connor părea să se 
simtă complet inconfortabil. 

— Încă nu s-a confirmat nimic. Nu am primit încă rezultatele 
analizelor realizate asupra locului. Vă mai aduc niște cafea? 
întrebă Jonah, uitându-se la cei doi. 

— Cred că suntem bine, zise Connor cu vocea sugrumată. 

Jonah dădu ușor din cap și îi lăsă puţin singuri. Simţi privirile 
lor aţintite asupra lui în timp ce părăsea încăperea. 


* 


Benham părea agitat. Mai agitat decât restul, cel puțin 
aceasta era impresia pe care i-o lăsa lui Jonah. Era palid și ochii 
îi fugeau dintr-o parte în alta a camerei. În plus, era transpirat și 
părea bolnav. 


Avocata stătea calmă lângă el. Avea maxilarul ridicat și părea 
ușor agresivă. Avea în jur de 40 ani, era îndesată și purta un 
costum făcut la comandă, o brățară Pandora și un ceas cu 
diamante. Părea genul de avocat pe care majoritatea 
persoanelor interogate de Jonah nu și l-ar fi permis. 

După ce făcu prezentările, Jonah rămase tăcut. Nu se auzea 
decât foșnetul foilor pe care O'Malley le răsfoia ocazional. 

— Voiaţi să aflaţi mai multe informaţii despre droguri, zise 
Benham, în cele din urmă, iar avocata îi aruncă o privire din 
colţul ochiului. 

Jonah interpretă acea privire drept dezaprobatoare. 

— Da, spuse Jonah, printre altele. Credem că vă aparţineau. 
Avem câţiva martori care au confirmat că le-aţi cumpărat de la 
o persoană de contact cu care mai făcuserăţi tranzacţii în trecut. 

Benham deschisese gura să răspundă, când avocata lui zise: 

— Acest lucru este relevant pentru ancheta dumneavoastră 
curentă? 

— Posibil, spuse jonah. La urma urmei, dacă drogurile erau 
vândute, proprietarul lor ar fi avut mult de pierdut în cazul în 
care erau descoperite. Chiar dacă era minor la acea vreme, ar fi 
putut fi închis într-un centru de corecție, ar fi fost exmatriculat și 
ar fi avut cazierul pătat. 

Benham clătină din cap. 

— Asta nu înseamnă că aș fi fost capabil să fac rău cuiva. 

— Domnul Benham s-a prezentat azi aici, în mod voluntar, 
pentru a vă furniza informaţii în calitate de martor, zise avocata, 
repede și tăios. Dacă doriţi să-l interogaţi în calitate de suspect, 
atunci va trebui să faceţi acest lucru în cadrul unui alt interviu. 

Jonah schiţă un zâmbet, dădu din cap și continuă. 

— În momentul de faţă, nu vă acuz că aţi făcut ceva pentru a 
vă proteja, dar sunt interesat de acele droguri. Amenințarea că 
aţi fi putut fi prinși reprezenta un motiv bun pentru toţi membrii 
grupului. Drept urmare, vă rog să-mi confirmaţi că drogurile vă 
aparţineau și să-mi spuneţi de unde le achiziţionaserăţi și de ce. 

Avocata se aplecă să-i șoptească ceva la ureche, iar Benham 
dădu din cap. 

— Erau ale mele, dar nu voi dezvălui mai mult, spuse el. Le- 
am cumpărat de la o persoană care nu avea absolut nicio 
legătură cu Aurora. 

— Voiaţi să le vindeţi? insistă Jonah. 


Se lăsă un moment de liniște, timp în care avocata clătină din 
cap. 

— Nu am intenţionat niciodată să vând droguri. Erau strict 
pentru uz personal și pentru persoanele din jurul meu. 

— Ce s-a întâmplat cu dextroamfetamina ulterior? 

— Din câte știu eu, nu s-a întâmplat nimic, răspunse Benham. 

— Deci aţi abandonat ditamai stocul de droguri sub pământ? 
întrebă Jonah. Nu v-aţi gândit nicio clipă la banii pe care i-aţi fi 
putut face sau la faptul că ascunzătoarea ar fi putut fi 
descoperită și dumneavoastră aţi fi intrat în bucluc? 

— lar încercaţi să-l trataţi pe clientul meu ca pe un suspect? 
interveni avocata. 

— Momentan nu, spuse Jonah calm. Dar vreau să știu dacă ați 
încercat vreodată să vă întoarceţi acolo? 

— Cred că și această întrebare implică același lucru. 

— Este în regulă, zise Daniel, ridicând mâna spre ea. Aș 
prefera să... Da, intenţionam să mă întorc. Îşi ridică privirea spre 
Jonah. Le-am spus celorlalți că aveam să aştept până când 
Aurora avea să fie găsită. Nu credeam că va dura prea mult. 
Apoi, odată cu trecerea vremii, am decis că ar fi mai bine să 
aștept până când lucrurile se mai liniștesc. Dar lucrurile nu s-au 
liniștit și pe măsură ce trecea timpul... am început să simt că nu 
mă puteam întoarce acolo. Cum să-mi fac griji pentru niște 
nenorocite de droguri, când Aurora dispăruse? Și apoi, era o 
parte din mine care se învinovăţea pentru dispariţia ei. Simţeam 
că am dezamăgit-o. Dacă aș fi mers să mă asigur că este bine, 
dacă aș fi dormit mai aproape... 

Jonah tăcu în continuare, dar părea că Benham terminase ce 
avea de spus. 

— Deci nu v-aţi întors niciodată acolo? 

— Nu. Benham făcu o grimasă. Nu, nu cred. Le-am spus să 
lase totul în grija mea și, odată cu trecerea timpului, mi-a fost 
rușine să le spun că am lăsat drogurile acolo. Așa că nu m-am 
întors acolo, motiv pentru care nu am găsit-o. Ironic, nu-i așa? 
Mă gândeam mereu la ea și ar fi putut fi găsită cu mult timp în 
urmă dacă aș fi făcut ce-mi propusesem. 

Jonah dădu încet din cap. Nu se putea gândi decât la faptul că 
drogurile fuseseră ridicate de acolo, indiferent de spusele lui 
Benham. Ori o făcuse chiar Benham și acum suspecta că poliţia 


nu cunoaște cantitatea iniţială, ori nu avea nici cea mai vagă 
idee că drogurile dispăruseră. 

Jonah decise să nu dezvăluie acea informaţie deocamdată. Se 
lăsă pe spate, gânditor. 

— Aţi putea să-mi spuneţi câte ceva despre prietenia 
dumneavoastră cu Aurora? Cât de bine o cunoșteațţi? 

— Nu prea bine, zise Benham. Nu la fel de bine pe câto 
cunoșteam pe sora ei. lar grupul nostru era format din Topaz, 
Connor, Coralie, Jojo și eu. Dar uneori mai mergeam pe la ele pe 
acasă și, în general, Topaz și Aurora mergeau cu autobuzul până 
în Lyndhurst, la fel ca mine. Vorbisem suficient de mult cu ea 
pentru a-mi da seama că era o fată drăguță. 

— Hm, deci nu aţi avut o relaţie cu ea? 

Benham îl privi șocat. Se uită la avocata lui și apoi spuse: 

— Nu, nu am avut. Cred că n-a avut niciodată un iubit. Deși 
nu-mi spunea totul despre ea. 

— Deci nu s-a întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah. Nici 
măcar în acea noapte? Adică alcoolul curgea și cu toţii luați 
droguri. În situaţii de genul acesta, se pot întâmpla lucruri. 

— Nu, chiar nu s-a întâmplat nimic, zise Daniel ferm. N-am 
fost niciodată interesat de ea în sensul acela. O plăceam, dar 
atât. 

— Și nu vă făceați griji că avea să afle de dextroamfetamină? 
întrebă O'Malley, oprindu-se din luat notițe. Acest lucru trebuie 
să fi reprezentat o problemă. 

— Nu-mi făceam griji în privinţa ei. Benham își îndreptă 
spatele și îl privi țintă pe O'Malley. Îmi făceam griji doar în 
privinţa lui Brett, căruia îi plăcea la nebunie să pretindă că este 
un băiat mai rău decât era. Aurora chiar nu reprezenta o 
problemă. 

O'Malley își înclină capul. 

— Deci aveaţi motive să credeţi că Aurora putea ţine un 
secret? 

Se lăsă un moment lung de tăcere, timp în care, avocata îl 
privi, pregătită să-l întrerupă. Apoi Benham spuse: 

— Da, aveam motive întemeiate. Știa destul de multe despre 
mine. Nu pentru că-i spusesem eu, ci pentru că văzuse... nu 
sunt 100% sigur... Vocea și expresia lui erau tensionate. Am 
avut câteva relaţii cu băieţi. Unul dintre ei era mai mare decât 
noi și era toboșar în formaţia de jazz a școlii. Aurora... a dat 


peste noi, din greșeală, când hoinărea, așteptând ca Topaz să 
termine cursul de dans și ca părinţii lor să vină să le ia. Ne aflam 
în spatele terenului de sport. În general nu mergea nimeni 
acolo... 

Jonah fu complet surprins de această confesiune. ȘI-I 
imaginase mereu pe Benham drept chitaristul fustangiu, mai 
ales că avusese de-a face cu un număr mare de fete. 

— Și aţi discutat despre asta? 

— Da. Ei bine, nu chiar. Făcu o grimasă. Ea a dat din cap șia 
plecat și nu am mai văzut-o până a doua zi în autobuz. N-am 
închis un ochi în noaptea aceea. Tatăl meu... era complet 
împotriva acestor lucruri. Îl dezgustau. Îmi spusese odată că, 
dacă aveam să recunosc vreodată că sunt homosexual, avea să 
mă dea afară din casă și cu asta basta. Și evident că mama mea 
nu i se împotrivea. 

Se aplecă, luă paharul de apă de pe masă și luă o înghiţitură 
mare. 

— Și Aurora v-a susţinut când aţi vorbit despre asta? întrebă 
O'Malley. V-a confirmat că avea să ţină secretul? 

— Da, zise Benham și dădu din cap. În acea dimineaţă, m-am 
așezat lângă ea în autobuz. In general, stătea singură, drept 
urmare... era foarte încântată că alesesem să mă așez lângă ea, 
ceea ce m-a făcut să mă simt groaznic. Adică, nu vreau să-mi 
dau aere, dar până în acel moment nu mă gândisem niciodată la 
cum ar fi să nu fii... popular. După acea zi, m-am mai așezat 
lângă ea de câteva ori. În orice caz, când am întrebat-o, ea a 
fost surprinsă. Nici nu-i trecuse prin cap să spună cuiva sau că 
altcineva ar spune ceva despre asta. Și chiar a ţinut secretul. 
Lumea nu a aflat nici după ce m-am despărţit de toboșar. Aurora 
era o persoană bună la suflet. 

Ochii îi lăcrimau. Luă paharul de apă și îl bău pe tot. Jonah 
așteptă ca ochii martorului să se usuce puţin. 

— Îmi pare rău că vă fac să retrăiţi multe amintiri neplăcute, 
dar aceste întrebări sunt importante. 

— Înţeleg. 

— Credeţi că vreunul dintre ceilalți membri ai grupului era 
interesat de Aurora? Sau poate că vreunul dintre ei s-a combinat 
cu ea în acea noapte? 


— Eu... Daniel clătină din cap, nu cred. Adică, nu prea ar fi 
avut când. Am stat împreună și apoi am mers la culcare. Și 
Aurora s-a culcat și ea la scurt timp după. 

Jonah simţi tensiunea care-l cuprinse pe O'Malley. 

— Conform celor șase declaraţii date în ziua dispariţiei, spuse 
Sergentul, Aurora a mers prima la culcare, înaintea celorlalţi. 

— Scuze, presupun că... Da, corect. Ei bine, eu... De fapt, nu 
au mers la culcare. Mai degrabă... au plecat câte doi. 

Jonah îl privi fix. 

— Deci au avut loc activităţi sexuale între membrii grupului 
înainte de dispariţie. 

— Nu știu exact dacă au făcut sex, zise el repede. Trebuie să-i 
întrebaţi pe ei. Din câte am văzut eu, doar se sărutau. Și apoi s- 
au retras spre pădure. 

— Aţi putea vă rog să clarificaţi la cine vă referiţi? insistă 
Jonah. 

— Ei bine, toți ceilalți. Adică, Topaz, Brett... Connor și Jojo se 
țineau în brațe. Sincer să fiu, nu cred că au făcut mai mult de 
atât. 

Deci jurnaliştii avuseseră dreptate, în mare parte: droguri, 
alcool, sex și copii de doar cincisprezece ani. Aceste lucruri îl 
făcură pe Jonah să se simtă inconfortabil, deși își amintea prea 
bine de vârsta aceea, de petrecerile la care cuplurile dispăreau 
și apoi reapăreau cu hainele vraiște și privirile înceţoșate. 

— Deci, să clarificăm, zise Jonah pe un ton neutru, Topaz a 
plecat cu Brett Parker și Jojo cu Connor. 

— Da. Da, așa cred. 

— Și dumneavoastră aţi rămas acolo cu Aurora și Coralie, 
spuse O'Malley. 

— Nu, Coralie... Coralie a mers la culcare în același timp cu 
Topaz. Nu era prea interesată să vorbească cu restul lumii. lar 
Aurora a decis să se culce și ea când a realizat ce făceau ceilalţi. 
Nu era tocmai genul ei. Și probabil, cu atât mai puţin, dat fiind 
faptul că era implicată și sora ei... 

— Deci, de fapt aţi rămas singur, spuse O'Malley. Aţi rămas 
singur lângă focul de tabără, împreună cu Aurora. N-a mai 
văzut-o nimeni după aceea. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care fruntea lui Benham 
se încreţi, apoi zise: 


— Şi totuși, cineva a văzut-o, nu-i așa? Cineva a omorât-o și a 
pus-o în acea nenorocită de gaură în pământ. 


Lightman își găsise o poziție confortabilă în camera de 
observaţie; își lăsase greutatea pe călcâie și își ţinea braţele 
încrucișate. Se obișnuise cu acea poziție și nu-l deranja nici 
ideea de a fi ochii, urechile și memoria Inspectorului Șef. 

In camera de interogatorii se lăsase liniștea, cât timp Topaz 
se lăsă pe spate și se așeză picior peste picior. Mai întâi, Connor 
o mângâie pe umăr, apoi se ridică în picioare și se întinse. 

— Dacă a fost violată? zise Topaz, întrerupând brusc 
momentul de liniște. Cum vor trece părinţii mei peste asta? 

— Poate că ar fi mai bine să nu afle, răspunse Connor, stând 
cu mâinile în buzunare și întorcându-și capul pentru a o privi. 

— Trebuie să afle, zise Topaz scurt. Eu nu... Dar nu se poate 
să fi fost violată, nu-i așa? întrebă și se întoarse spre el. Nu văd 
cum s-ar fi putut întâmpla. Care sunt șansele ca un străin să fi 
trecut pe acolo și să fi făcut așa ceva? În plus... a stat cu noi. Și 
nu eram decât noi acolo. Și Benners și Brett n-ar fi făcut 
niciodată așa ceva. 

Connor clătină din cap. 

— Nu știu. Nu cred. 

— Ei haide, zise ea pe un ton mai aspru, Benners n-ar răni 
nicio muscă, iar Brett era mort. 

Connor se întoarse brusc cu spatele la ea și își ridică o mână 
în dreptul gurii. 

— Şi Benners a fost cel care a condus-o la culcare, nu-i așa? 
continuă Topaz. Chiar tu ai spus-o. Și ai zis că nu a durat mult. 

— Nu, răspunse Connor scurt. 

— Și după, tu și Jojo doar aţi povestit? întrebă ea, privindu-l 
ţintă. Asta ai spus, nu-i așa? Nu ai încercat să mergi după ea... 

— Topaz! zise el pe un ton tăios și aruncă o privire spre 
oglinda din spatele căruia îi urmărea Lightman. 

Pentru o clipă, Lightman simţi că este privit direct în ochi, deși 
era conștient că nu putea fi văzut. Apoi Connor se întoarse cu 
spatele și începu să se plimbe nerăbdător prin încăpere. 

Topaz îl urmări o vreme, apoi își îndreptă privirea spre mâinile 
ei și începu să se joace cu degetele. 


— Îi verifica povestea soţului ei, zise Lightman, odată ce Jonah 
reveni în camera de observaţie. Este clar că are niște dubii cu 
privire la povestea lui. Nu este convinsă că nu s-a întâmplat 
nimic între Connor și Aurora sau că acesta nu a urmărit-o după 
ce a părăsit focul de tabără. 

— Voi vorbi iar cu ei. Haide și tu cu mine, spuse Jonah. 

— Cum vreţi să mă comport? 

— Fii rece! 

Connor, care încă se plimba încoace și încolo, se întoarse spre 
ușă când intrară. Jonah fu întâmpinat de o privire săgetătoare și 
fu conștient de faptul că bărbatul căuta semne care să sugereze 
că fuseseră urmăriţi. Topaz îi privi neutră. 

Jonah se așeză repede. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați, spuse el repede. A 
fost o dimineaţă aglomerată. 

— Aveţi vreun suspect? întrebă Topaz imediat. 

— Avem piste. Asta este tot ce pot să vă dezvălui momentan. 

Jonah se lăsă pe spate și o privi pentru o clipă pe Topaz. Apoi, 
fără să-și întoarcă capul, spuse pe un ton ușor tăios: 

— Domnule Dooley, vă rog să luaţi loc. 

Connor se apropie ranchiunos. Işi aranjă scaunul un timp 
destul de îndelungat până își găsi o poziţie confortabilă. 

— Aparent, anumite părţi din declaraţiile dumneavoastră 
originale nu au fost tocmai adevărate, zise Jonah, odată ce 
Connor se așeză. Amândoi aţi declarat că nu au existat niciun 
fel de activităţi de natură sexuală în acea seară. Dar în 
momentul de faţă, deținem dovezi care sugerează că au existat 
multiple astfel de situații. 

Jonah observă contracția obrazului lui Topaz. Connor îi aruncă 
o privire scurtă soţiei sale, apoi îl privi fix pe Jonah. Niciunul 
dintre ei nu vorbi. 

— Aparent, în acea noapte, dumneavoastră și Brett Parker v- 
aţi retras împreună, părăsind focul de tabără, i se adresă Jonah 
lui Topaz. 

Topaz se înroși. Jonah era conștient de faptul că ea încerca să 
evite privirea lui Connor. 

— Da. Ce importanţă are? 

— Cel puţin, zise Jonah, fără menajamente, acest lucru ne 
spune unde vă aflați și cu cine. Aceste informaţii sunt esenţiale 


într-o investigaţie privind o persoană dispărută. De ce aţi minţit 
cu privire la acest lucru în repetate rânduri la acea vreme? 

Topaz îi aruncă o privire ușor suspicioasă. 

— Trăim într-o comunitate mică și bârfitoare. Credeţi că 
voiam ca părinţii mei să afle ce făceam? Era suficient de rău 
faptul că nu avusesem grijă de Aurora. Cum credeţi că ar fi 
reacţionat dacă ar fi știut că eu făceam sex cu atletul școlii, în 
timp ce ea a dispărut? 

Jonah îl privi pe Connor. 

— Şi se pare că dumneavoastră v-aţi culcat cu Jojo Magos în 
acea noapte. 

Connor își ridică mâna. 

— Nici pe departe. Jojo m-a consolat, pentru că eram beat și 
emoțional. M-a ţinut în braţe cât am dormit, pentru că are un 
suflet bun, dar nu a fost vorba despre nimic sexual. 

— În legătură cu ce aţi devenit emoţional? întrebă Jonah. 

— Topaz, zise Connor scurt. Și Brett. 

Jonah tăcu o vreme. Connor continua să se uite fix la el, cu 
bărbia ușor ridicată și maxilarul încleștat. 

— Puteţi s-o întrebaţi pe Jojo, spuse Connor în cele din urmă. 
Vă va spune exact același lucru. 

Jonah ridică ușor din umeri și se foi pe scaun. 

— Deci nu aţi întreţinut relaţii sexuale cu nimeni în acea 
noapte? Nici cu Coralie? Nici cu Aurora? 

— Bineînţeles că nu am făcut sex cu Aurora! zise Connor pe 
un ton agresiv. lar eu și Coralie aproape că ne uram. 

— Şİ nu s-a schimbat nimic de atunci, nu-i așa? îl întrerupse 
Topaz pe un ton ascuţit și ranchiunos. Ne-am întors exact de 
unde am plecat. Noi doi suntem iar făcuţi bucăţi și poliţia nu 
caută alte piste. Cum de nimic din toate acestea nu li s-a 
întâmplat adulţilor din viaţa ei? De exemplu, profesorului ei 
ciudat de engleză? Le-am spus tuturor că ar trebui să-l ia la 
întrebări. Era chiar acolo! 

Pentru moment, Jonah fu complet șocat. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „chiar acolo”? 

— Pe bune? răspunse Topaz, ridicându-și braţele în aer. Aţi 
citit totul despre vieţile noastre sexuale, dar aţi omis singurul 
lucru important pe care l-am văzut? Se aplecă și vorbi tare, ca și 
când i s-ar fi adresat unui idiot. Domnul Mackenzie. Profesorul ei 
de engleză, cel care obișnuia să facă ore suplimentare cu ea. Și 


el campa în pădure în acea zi. M-am întâlnit și am vorbit cu el pe 
malul râului și mi-a spus că mai avea de mers vreo 3 km. Și apoi 
a luat-o pe o cărare care trecea fix pe lângă ascunzătoarea în 
care pusesem noi drogurile. 

Pentru moment, Jonah rămase fără cuvinte. Recunoscu 
numele și avea impresia că își amintea și cum arăta bărbatul, 
dar asta era tot. 

— Dumnezeule, zise Topaz, lăsându-se pe spate. V-aţi obosit 
măcar să citiți ce am spus la acea vreme? 

— Încercăm să parcurgem toate informaţiile, spuse Jonah, 
schițând un zâmbet. 

— Ar fi putut descoperi foarte ușor unde se aflau drogurile. 
Extrem de ușor. 

— Această informaţie ne este de mare ajutor, zise Jonah, 
ridicând-se. Vă mulţumesc. Puteţi pleca. 

După ce părăsi încăperea, se opri pentru a se consulta cu 
Lightman. 

— Au existat multe menţiuni despre profesor în declaraţii? 
întrebă Jonah peste umăr. Despre domnul Mackenzie, profesorul 
ei de engleză? 

— Cred că Topaz i-a întrebat pe polițiști dacă au vorbit cu el, 
zise Lightman. Dar nu apărea nimic concret în primele 
interviuri? 

jonah dădu din cap și își aminti de unde știa numele 
Mackenzie. Topaz dăduse buzna, aproape isterică, în secția de 
poliţie, spunând: 

— Deja mi-aţi pus toate întrebările. Aproape că urla la ofiţerul 
care o conducea spre Departamentul de Investigaţii Criminale. 
M-aţi întrebat aceleași lucruri de nenumărate ori. De ce nu-l 
luaţi la întrebări și pe nenorocitul de Mackenzie, hm? De ce 
trebuie să suferim numai noi, în timp ce el își predă liniștit în 
continuare lecțiile? 

Jonah se gândi că ar fi trebuit să-și amintească de acel 
incident, pentru că mersese să-l întrebe și pe Inspectorul Șef 
despre acel lucru. 

— Uite cum stă treaba, îi spusese el, eu nu sunt implicat. 
Toate informaţiile pe care le primesc sunt de fapt actualizările 
pe scurt pe care mi le oferă Comisarul. Aparent, Mackenzie nu 
reprezintă o persoană de interes, pentru că are un alibi bun 
pentru toată seara. 


Cu toate acestea, Topaz fusese de părere că ar fi trebuit 
considerat suspect. Trebuie să fi existat un motiv, indiferent cât 
de neîntemeiat, exceptând cazul în care voia să-l prezinte drept 
suspect alternativ pentru a îndepărta suspiciunea sub care se 
aflau prietenii ei. 

Jonah intră în birou și privi în jur până dădu cu ochii peste 
Hanson, care stătea lângă imprimanta cea mare, care printa cu 
viteză niște foi. 

— Ai putea să verifici ceva pentru mine, te rog? o întrebă. 

— Desigur, zise ea, aruncând o privire spre ecranul 
imprimantei, după care se uită iar la el, zâmbitoare. 

— Aurora a avut un profesor pe nume Andrew Mackenzie. 
Vreau să știu dacă există menţiuni despre el în rapoartele 
originale și ce linii de anchetă a urmat poliţia în privinţa lui. 

Hanson dădu din cap. 

— Mai am zece pagini de imprimat și apoi mă ocup. 


16. Aurora 
Vineri, 22 iulie 1983, 23:30 


În ciuda muzicii, a râsetelor și a lingușirilor ocazionale, Aurora 
se simţea mai singură ca niciodată. Ei încercau s-o convingă să 
danseze, să bea și să se distreze, iar ea știa de ce. Reprezenta o 
sursă constantă de iritare, le dădea sentimentul că nu se 
implică, că nu se distrează. Dar cu cât o presau mai tare, cu atât 
simţea cum se închide mai mult în sine, cum devine mai rigidă și 
mai izolată. 

Nici la petrecerile organizate de școală nu prea avea cu cine 
vorbi. Prietena ei cea mai bună, Becky, nu avea niciodată voie 
să meargă la acele petreceri. Mama ei, care o creștea singură și 
care, în general, părea să confunde iubirea cu îndoparea, voia 
ca Becky să meargă acasă imediat după ore, în ciuda dorinţei 
disperate a fiicei sale de a participa la activităţile extrașcolare. 

La începutul anului părea că problema singurătăţii Aurorei 
fusese soluționată. Zofia cea bună și adorabilă apăruse în viaţa 
Aurorei asemenea unei raze de soare. O acompania pe Aurora 
oriunde era abandonată împreună cu Topaz și vorbea cu ea, în 
engleza ei ciudată, făcând-o să se simtă plăcută. 

Dar la puţin timp după aceea, Zofia îi fu răpită, din cauza unei 
nopţi stupide. 

Acele amintiri erau încă proaspete și dureroase. Aurora își 
închise ochii pentru a încerca să-și alunge acele amintiri din 
minte și pentru a încerca să nu se mai simtă atât de singură și 
departe de prietenii lui Topaz. 

Dar când își deschise ochii, totul era la fel. Se afla în 
continuare acolo. 

Începu s-o urmărească pe Jojo, simțindu-se oarecum liniștită 
de diferenţa dintre aceasta și restul fetelor din grup. Jojo dansa 
singură, lăsându-se purtată de ritm, fără a-i păsa pentru o 
secundă de părerea celorlalți. Pentru câteva clipe, Aurora simţi 
un strop de invidie față de ea. Se întrebă dacă ar fi putut fi 
vreodată ca Jojo: capabilă și sălbatică. Sălbăticia ei i se părea 
chiar frumoasă. 

Poate că era singura soluţie, având în vedere că nu avea să 
fie niciodată ca sora ei și nu avea să emane niciodată acea 
sexualitate. 


Până și Benners dansa, cu capul lăsat pe spate, balansându- 
se pe călcâie, cu o mână la piept în care ţinea plosca. Incetase 
să mai semene cu Benners cel pe care-l știa ea. 

Dar Benners fu cel care renunţă, în cele din urmă, la dans și 
veni să-i ţină companie. Se prăbuși greoi lângă ea și își folosi 
mâna pentru a se stabiliza. Râse și luă o dușcă din ploscă. 

Duhnea a alcool. Aurora se întrebă dacă ea mirosea a 
limonada pe care o bea. 

— Am avut și eu momente în care m-am simţit așa, spuse el, 
rânjind. 

— Așa cum? 

— Că nu aparţin, că sunt complet singur, că nimeni nu mă 
vede. Și cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai singur 
mă simţeam. De fapt, mi se întâmplă destul de des. El dădu din 
cap când îi văzu uimirea evidentă. Gândești prea mult. Dacă te 
gândești și te tot gândești numai la asta, acest lucru se 
transformă într-o barieră între tine și restul lumii. Nu te mai poți 
bucura de nimic și te concentrezi numai pe cât de groaznic te 
simţi și pe cât de mult ţi-ai dori să fii altundeva. 

— Presupun că ai dreptate, zise Aurora și dădu din cap. 

— Dar o să-ți spun un secret, continuă Benners, aplecându-se 
spre ea pentru a-i vorbi sincer, pufăind din ţigară în faţa ei. Şi 
este important, pentru că ești o fată deșteaptă, care are multe 
de oferit, mult mai multe decât restul. 

Benners făcu o pauză, așteptând, iar Aurora se conformă și 
întrebă: 

— Ce anume? 

— N-ar trebui să-ți dorești niciodată să fii altundeva, zise el, 
luând-o de mână pentru a accentua ce avea de spus. Niciodată. 
Indiferent ce faci, trebuie să accepţi acel lucru și să te bucuri de 
el. Uneori este important să te ascunzi în lumea ta, în mintea ta, 
dar în același timp, este important să și trăiești. Trebuie să 
permiţi vieţii reale să se strecoare în experienţele tale. Trebuie 
să simţi totul și să te lași prinsă în acele experienţe. Și pentru a 
face acest lucru, trebuie să iei o decizie, și anume decizia de a 
te bucura de tot. 

Aurora clătină ușor din cap. 

— Eu nu sunt așa. 

— N-ar trebui să spui asta, zise el pe un ton aproape agresiv. 
N-ar trebui să spui asta niciodată, pentru că nici nu ai încercat. 


Cum naiba să știi că nu ești așa, dacă nici n-ai încercat? Trebuie 
să te convingi că merită să încerci orice. Și dacă vrei să te 
bucuri de viaţă, atunci trebuie să iei parte la tot ce se întâmplă 
în jurul tău. Dacă faci asta și... te angajezi să faci asta și să 
accepţi orice, totul va deveni genul tău. Nu va exista nimic pe 
lume care să nu fie potrivit pentru tine. Nu trebuie decât să 
acorzi lumii o șansă. 

Aurora îi studie expresia fermă. Avea senzaţia stranie că se 
află pe marginea unei prăpăstii și că riscă să se prăbușească. Se 
întrebă dacă Benners avea dreptate, dacă într-adevăr totul ţinea 
de alegerea ei, dacă ar fi putut fi mai mult decât își închipuia și 
dacă într-adevăr pierdea ceva. 

Benners mai luă o dușcă din plosca lui argintie și 
strălucitoare, apoi tăcu. Privi plosca și apoi i-o întinse Aurorei. 

— Este alegerea ta, zise el, cu o privire neutră. 

Aurora luă o gură de aer și își întinse paharul de plastic. 

Îl lăsă să-i umple paharul cu ce bea el. Lichidul se scurse în 
limonadă, asemenea uleiului în apă. 

Benners îi zâmbi călduros și ridică plosca în aer. 

— Pentru a acorda o șansă la orice, toastă el și Aurora bău, 
apreciind gustul puternic și arzător pe care-l simţea după tot 
acel dulce greţos dinainte. 


17 

Până ca Jonah să se întoarcă la biroul lui, aprobarea pentru 
accesarea evidenţelor telefonice fusese acordată de Comisarul 
Șef. Jonah o trimise de îndată Departamentului de Informaţii 
pentru a se lua măsurile necesare, mai exact pentru a trimite o 
solicitare online fiecărui furnizor de telefonie. 

De fapt, era chiar amuzant de ușor să soliciţi evidențe 
telefonice, pentru că nu existau decât câteva companii de 
telefonie care solicitau autorizaţii oficiale, fapt care îl neliniștise 
întotdeauna pe Jonah. Ar fi trebuit să existe mai multe 
formalităţi, nu doar o simplă solicitare online, care să-ţi permită 
accesul la toate telefoanele și mesajele unei persoane din 
ultimele câteva luni. 

Lightman îi bătu la ușă înainte ca Jonah să fi apucat să 
citească notițele înregistrate de echipa lui în sistem. 

— Coralie Ribbans este la intrare, zise el. Spune că trebuie să 
vorbească cu dumneavoastră. 

Jonah se simţi pe cât de curios, pe atât de exasperat. Îi lăsase 
numeroase mesaje lui Coralie prin care o ruga să-i contacteze, 
în schimb, ea se prezenta acolo, în persoană, fără niciun 
avertisment. Cu toate acestea, nu nimerise chiar prost, având în 
vedere că Jojo Magos era programată mai târziu și ar fi putut să- 
i decaleze puţin interviul. 

— Dacă poţi, te rog să o conduci într-una dintre camerele de 
interogatoriu și să o primești pe Jojo Magos mai pe după-masă. 
Eu voi merge să vorbesc cu Coralie Ribbans, zise el și căută 
declaraţiile date de Coralie în 1983. Cele câteva paragrafe pe 
care apucă să le citească erau asemănătoare declaraţiilor date 
de ceilalți. Declarase vehement că nu se băuse mult alcool, că 
nu avuseseră loc certuri, că nu se făcuse sex și că nu se 
consumaseră droguri. In concluzie, minţise la fel de mult ca 
ceilalţi. 

Dar aparent, Coralie avea ceva să le spună și Jonah era de 
părere că ea ar fi putut reprezenta o sursă utilă de informaţii în 
anchetă. Viaţa ei fusese diferită de cea a prietenilor ei și nu 
rămăsese apropiată de ei. De fapt, nimeni nu o descrisese pe 
Coralie drept o prietenă bună, iar Jojo chiar declarase că nu se 
înțelegeau. 


Deci exista posibilitatea ca această Coralie, singura londoneză 
din grup, să fi fost exclusă din acesta. Drept urmare, poate că 
nu mai era atât de loială prietenilor ei pe cât fusese odinioară. 

Câteva minute mai târziu, Jonah zări o femeie blondă trecând 
prin birou împreună cu Lightman. Jonah o recunoscu imediat. 
Poate că n-ar fi recunoscut-o în mulțime, dar când o văzu 
înaintând în faţa lui Lightman, nu avu niciun dubiu că aceea era 
umbra de odinioară a lui Topaz. 

Deși Topaz arăta la fel ca în adolescenţă, Coralie părea să-și 
dorească să arate ca o prinţesă. Purta diamante strălucitoare, 
avea părul prins în coc și era îmbrăcată cu o fustă scurtă, largă, 
cu mai multe straturi de plasă combinate cu un material alb, iar 
în partea de sus purta un top roz, mulat, fără mâneci. 

O urmări până când Lightman o conduse într-una dintre 
camerele de interogatoriu, după care se uită la Hanson, care 
revenise la biroul ei. 

Deschise ușa și strigă: 

— Ai vrea să mă asiști la un interviu? 

Hanson își ridică privirea, entuziasmată. 

— Desigur, zise ea și își închise imediat monitorul. 

În clipa în care intră în încăpere, Jonah simţi parfumul dulce 
ca bomboanele al lui Coralie și i se făcu ușor greață. 

— Domnișoară Ribbans, zise el, așezându-se, sunt Inspector 
Șef Sheens, iar aceasta este Ofiţer Hanson. Vă mulțumesc că aţi 
venit. 

— Vreau să fac tot ce-mi stă în putere pentru a vă ajuta. 

Jonah încercă să-și dea seama dacă sâsâitul ei ascuţit era nou 
sau așa vorbise întotdeauna. Era ciudat pentru o persoană de 40 
ani care avea riduri cauzate de râs, ascunse sub machiaj. 

Jonah își dădu seama că ea nu-l recunoștea. Jojo fusese 
singura care realizase că urmase aceeași școală cu el. Pentru 
ceilalţi, probabil că era total lipsit de importanţă și inferior. 

— Dacă se poate, vă rugăm să ne povestiţi din nou ce s-a 
întâmplat în noaptea în care a dispărut Aurora, zise el. Având în 
vedere că redeschidem cazul, suntem nevoiţi să o luăm de la 
capăt. Speranţa mea este că deţineţi informaţii care au fost 
omise prima dată. 

— Da, eu... am spus multe la acea vreme, dar cred că există 
totuși câteva lucruri mici. Lucruri pe care nu voiam să le afle 
lumea pentru a nu intra în bucluc. 


Exprimarea și comportamentul ei, care erau asemănătoare 
unui copil sfios, nu unei femei mature, îl făcură pe Jonah să se 
simtă ușor inconfortabil. 

— Am aflat câteva lucruri despre asta, spuse Jonah, precaut. 
Vreau să recapitulăm ce s-a întâmplat în noaptea aceea și să 
clarificăm câteva aspecte. 

Trecu repede peste sosirea lor la locul de campare și îndreptă 
discuţia spre cearta dintre Topaz și Benners. 

— Din câte am înţeles, dumneavoastră aţi mers cu Topaz, nu-i 
așa? întrebă el. 

— Da, așa este. Am liniștit-o, după care ea a spus că vrea să 
fie lăsată puţin singură lângă râu, așa că m-am întors la locul de 
campare. 

— L-aţi văzut cumva pe Andrew Mackenzie, unul dintre 
profesorii de engleză care preda la școala dumneavoastră, lângă 
râu? 

Expresia ei deveni confuză. 

— Domnul Mackenzie? Tipul tânăr? Nu era acolo. 

— Vreţi să spuneţi că nu campa cu voi? 

— Nu, vreau să spun că n-avea cum să fie prin zonă sau, cel 
puţin, noi nu l-am văzut. Ulterior, am vorbit mult pe această 
temă și nimeni nu-l văzuse. 

Jonah dădu din cap, aruncând o privire spre notițele sale, ca și 
când ar fi trecut la punctul următor, dar, de fapt, se gândea la 
Topaz. Ea îl văzuse pe Mackenzie și chiar îl acuzase. Cu toate 
acestea, alesese să nu împărtășească acest lucru cu prietenii ei. 
Şi nici un alt membru al grupului nu-l menţionase pe Mackenzie, 
ceea ce implica faptul că Topaz nu vorbise decât cu poliţia 
despre el. Acea omisiune era foarte interesantă. 

— Haideţi să discutăm despre ce s-a întâmplat mai târziu, 
spuse el. În ciuda declaraţiilor iniţiale, am aflat că Topaz și Brett 
Parker s-au retras împreună în acea seară și că au întreţinut 
relații sexuale. Așa este? 

Expresia lui Coralie se transformă într-un tip straniu de 
amuzament. 

— Asta v-a spus Topaz? 

— Mai mulţi membri din grup au făcut referire la acest lucru, 
răspunse el. 

— Foarte interesant, nu de alta, dar nu este tocmai adevărat. 
De fapt, toţi trei am făcut sex, pentru că așa îi plăcea lui Topaz. 


Hanson inspiră puternic, dar când o privi, nu observă nicio 
reacţie și fu mulţumit. A 

— Scopul era de a-l seduce pe Brett, continuă Coralie. Işi dădu 
părul după ureche și se foi, privind oglinda de pe perete. Oare 
credea că avea audiență? Topaz era obsedată de el. Era 
atractiv, atletic și practic toate fetele din școală îl doreau. Topaz 
era obișnuită să fie centrul atenţiei, așa că se decisese să-l 
seducă. Doar că Brett se dovedi a fi destul de greu de prins în 
plasă. Era... interesat de altcineva. 

— De cineva din grup? întrebă Jonah, surprins de cât de 
ciudată îi părea Coralie acum. Se întrebă dacă existase ceva mai 
mult între Coralie și Brett. 

— Nu, nu, zise ea repede. Cineva de la școală. Fusesem cu 
toţii la o petrecere cu vreo săptămână și ceva înainte și Brett... 
se sărutase cu altcineva, chiar dacă Topaz era acolo și arăta 
bestial. Dar el era interesat de o blondă cu un an mai mică 
decât noi. 

— Cu un an mai mică decât el? 

— Nu, cu un an mai mică decât noi, zise Coralie pe un ton jos. 

Jonah o privi gânditor. 

— Deci era interesat de o fată care avea cât? Cel mult 14 ani? 

— Da. Dar nu părea de 14 ani, spuse Coralie. Era înaltă și 
slabă și arăta ca un model pentru lenjerie intimă sau așa ceva. 
Nu era nici pe departe la fel de sexy ca Topaz, dar tot arăta 
bine. 

— Şi credeţi că Brett nu știa câţi ani are? întrebă el. 

— Presupun că nu, zise Coralie. Oricum, următoarea dată 
când Topaz a vorbit cu el, Brett nu părea deloc interesat de ea. 
Probabil că încă tânjea după blondă. 

Jonah se gândi că, dacă la optsprezece ani, Brett Parker era 
interesat de fete mai tinere, exista posibilitatea să se fi dat la 
Aurora în acea noapte, în ciuda spuselor celorlalţi. 

— Deci ce s-a întâmplat în acea noapte? întrebă el, 
continuând discuţia. 

Coralie își strânse buzele și își roase o bucăţică de unghie. 

— Topaz voia ca Brett s-o dorească așa că am făcut ce 
făceam de obicei: ea m-a sărutat în faţa lui și, după ce a devenit 
excitat, ni s-a alăturat și el. 

Jonah se întrebă de ce Daniel Benham nu menţionase nimic 
despre asta. Poate considera că nu era locul lui să dezvăluie 


acel secret sau poate că această femeie nu era decât o 
fantezistă. În orice caz, îi dădea impresia că nu voia decât să 
spună povești despre prietenii ei, poate drept răzbunare pentru 
o jignire pe care i-o cauzaseră. 

— Şi Aurora știa? întrebă el. 

— Ne-a văzut plecând împreună. Coralie dădu din cap. 

Lui Jonah îi veni o nouă idee în minte și anume cât de 
îngrijorată fusese Topaz de faptul că părinţii ei ar fi putut afla 
despre ce făcea. Ar fi putut fi suficient de îngrijorată pentru a-și 
omori sora? Ar fi fost o reacţie cam exagerată. 

— Și Aurora nu a fost deloc implicată? Nu a devenit un al 
patrulea membru la activitatea voastră? 

Grimasa pe care o făcu Coralie fu aproape comică. 

— Vorbiţi serios? Topaz ar fi fugit în lume. lar Aurora nici nu s- 
ar fi apropiat de așa ceva. Oricum părea că mai avea puţin și 
vomita. Mironosiţa naibii! 

Jonah se forţă să-și ascundă zâmbetul. | se părea reconfortant 
să audă pe cineva vorbind atât de deschis despre viaţa ei 
sexuală exotică. În general, interviurile cu poliţia îi făceau pe 
oameni să se abţină de la a da prea multe detalii. 

— Aurora mai era acolo când v-aţi întors? 

— Nu ne-am întors la locul de campare, zise Coralie, clătinând 
din cap. Eram beţi toţi și am adormit acolo. După aceea nu am 
mai văzut-o. 

— Deci aţi dormit acolo până dimineaţă? 

Maxilarul lui Coralie se încleștă. După un moment de tăcere, 
zise: 

— Nu. Eu nu am dormit toată noaptea. M-am trezit la un 
moment dat. 

Jonah privi în jos, prefăcându-se că verifică declarația 
originală. 

— Acest lucru contrazice declarația dumneavoastră iniţială, 
spuse el pe un ton neutru. 

— Ştiu, zise ea. Toţi m-au sfătuit să nu spun nimic despre 
asta. Erau de părere că... erau de părere că poliţia va interpreta 
greșit, mai ales că puneau deja presiune pe el. Şi cred că îl 
compătimeam... 

Jonah o auzi pe Hanson foindu-se în scaun și își dădu seama 
că amândoi știau la cine făcea referire Coralie. Dar de dragul 
înregistrării, Coralie trebuia să spună totul cu voce tare. 


— Puteţi să-mi spuneţi la cine vă referiţi? 

— Connor, zise ea și intensitatea din vocea ei era evidentă. 
Jonah îi putea simţi antipatia. Connor Dooley. El a declarat că a 
dormit lângă Jojo toată noaptea, dar nu este adevărat. S-a trezit 
la un moment dat, iar eu l-am găsit stând lângă foc. 

— L-aţi văzut acolo? întrebă Jonah încet. 

— Da. Trebuia să fac pipi. Se foi ușor și privi în jos, făcându-l 
pe Jonah să se întrebe dacă spunea adevărul. Oare se trezise să 
mai ia niște droguri sau îi era rău? 

— Pe la ce oră se întâmpla asta? 

— Ah... nu știu sigur. Ridică din umeri. Era târziu. Dormisem 
ceva până să mă trezesc. 

— Brett și Topaz erau încă acolo când v-aţi trezit? 

— Da, zise ea ferm. M-am furișat de lângă ei și m-am 
îndreptat spre focul de tabără. 

— Nu v-aţi dus pur și simplu să căutaţi un tufiș din apropiere? 
întrebă Jonah. 

— Eu nu... Bănuiesc că eram puţin dezorientată. Nu pot să... 
Presupun că focul era luminos și din cauza asta m-am îndreptat 
spre el. 

— Credeţi că focul era încă vizibil la ora aceea? 

— Da, așa cred. 

— Şi aţi putea să ne spuneţi ce aţi văzut în timp ce vă 
apropiaţi de foc? 

— L-am văzut pe Connor Dooley, spuse ea, cu ceva mai multă 
certitudine. Stătea lângă foc cu o doză de bere în mână. 

— Şi el v-a văzut pe dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Coralie repede. M-am dat în spate. Părea... 
nervos. 

Jonah o urmări foindu-se în scaun și bătând ușor cu unghia în 
masă. 

— De ce credeţi că era nervos? 

Coralie îl privi fix. 

— Topaz plecase cu mine și cu Brett și el ura acest lucru. Era 
obsedat de ea. 

— Credeţi că atitudinea lui față de Topaz era nesănătoasă? 

— Categoric, zise Coralic. Ea nici nu voia să audă de așa ceva 
și îi explicase acest lucru de nenumărate ori. Dar el continua să 
alunge băieţii interesaţi de ea și o privea cu așa o... 
posesivitate. 


— Dar, cu toate acestea, au ajuns să se căsătorească. Deci 
Topaz trebuie să fi fost măcar puţin interesată de el. 

— Eu nu am înţeles niciodată acest lucru, spuse Coralie, brusc 
emoțţionată. Avea ochii umezi, dar se forţa să nu plângă, deși 
trecuseră treizeci de ani. Totul s-a schimbat în acea noapte și, 
dintr-odată, Topaz nu a mai avut ochi decât pentru Connor. M-a 
scos complet din viaţa ei... 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la cauza acelei schimbări? 
întrebă el. 

— Mi-aș dori să știu, spuse Coralie. 

Jonah tăcu, așteptând ca ea să continue, dar aparent, Coralie 
încheiase ce avea de spus. Jonah părăsi încăperea, cu imaginea 
lui Connor, singur și nervos, întipărită în minte. 


18. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:15 


Se simţea de parcă cineva ar fi apăsat un întrerupător în 
capul ei. Nu era nevoie să depună niciun fel de efort. Bea și 
vorbea lângă focul de tabără, mai întâi cu Benners, apoi cu Jojo 
și Connor, pe măsură ce veneau să facă câte o pauză de la 
mișcările maniacale de dans. Topaz și Coralie șușoteau cu Brett, 
iar Topaz avea mâna în jurul umerilor lui Coralie. Aurorei nu-i 
mai păsa ce credea Topaz. Avea s-o lase pe sora ei să facă ce 
voia, iar ea avea să facă la fel. 

— Ar trebui să mergem undeva cu bicicletele săptămâna 
viitoare, zise Jojo și Aurora realiză că pierduse o parte din 
conversaţia anterioară. 

Connor clătină din cap. 

— Tocmai ce am venit cu bicicletele până aici. 

— Nu, mă refer într-un loc mișto. Să facem un drum mai lung, 
apoi să ne oprim să campăm și apoi să mergem mai departe. Și 
chiar să avem o destinaţie. Aurora, tu ai bicicletă? 

— Mda, zise ea, gândindu-se la bicicleta ei de oraș, de doi 
bani, mov deschis, cu coș de cumpărături. Dar sinceră să fiu, 
este cam varză. 

— Nu trebuie să pedalăm cu viteză, spuse Jojo, rânjind. Şi, 
oricum, Benners nu se pricepe deloc când vine vorba de 
biciclete. 

— Deci propui să stăm mai multe nopţi? întrebă Connor, 
încruntat. 

— Da. Să fie ca o vacanţă. 

Expresia lui Connor părea ușor furioasă. 

— Jojo, eu nu pot pleca în vacanţă. 

— Nu o să te coste nimic, îl contrazise ea. 

— N-are importanţă. Taică-meu ar lua-o razna. Se așteaptă să 
lucrez. 

— Dar nu vom lipsi decât câteva zile, spuse Benners. Sunt 
sigur că l-ai putea convinge să te lase să pleci câteva zile. 

— Tu n-ai nici cea mai vagă idee, nu-i așa? Dintr-odată, 
Connor deveni sălbatic. Nici cea mai vagă idee. Niciunul dintre 
voi. În marea majoritate a timpului, trebuie să mă cert cu el 
doar ca să mă lase să merg la școală, pentru că este de părere 
că mi-aș putea petrece timpul făcând ceva util. De exemplu, să 


fac bani pentru el din piese de schimb, care, în general, sunt 
furate, sau să ascund diverse lucruri pentru el, fiindcă a auzit că 
poliția face razii. Și, deși el mă bagă în toate căcaturile, tot eu 
sunt cel care își ia bătaie dacă ceva merge prost. Cum naiba 
credeţi voi că îl voi convinge să mă lase să plec într-o vacanţă? 

— Hei, hei, zise Jojo, îmi pare rău. Este vina mea. Nu a fost 
corect din partea mea. Vom găsi altceva de făcut. 

Jojo îl mângâie pe umăr. Connor tremura de furie și mai avea 
puţin și izbucnea în lacrimi. 

— Vom găsi altceva de făcut, repetă ea și își lipi capul de al 
lui. 

— Nu vreau decât să plec, zise el. Vreau să mă mut, dar 
atunci aș fi nevoit să-mi găsesc un job undeva și nu aș mai 
putea merge la școală. 

— Nu fi pămpălău! spuse Benners. Chiar crezi că familia mea 
va sta cu mâinile în sân și te va lăsa să te angajezi, când tu ești 
cel mai deștept tip din ţară? Gândește-te mai bine. Taică-meu te 
place mai mult decât mă place pe mine. Nu ești singur. 

— Nu pot face asta, spuse Connor încet. Nu pot accepta banii 
altcuiva. 

— Ba poţi, dacă ei sunt dispuși să ţi-i ofere, zise Benners. 

— Şi dacă nu vrei să te muţi în lumea bogătașilor, spuse Jojo, 
camera fratelui meu se va elibera din luna septembrie. Poţi sta 
acolo. Il strânse pe Connor de mână. Aurora observă cum 
compasiunea lor scădea furia lui Connor și aducea lacrimile la 
suprafaţă. 

— Haide, mai trage o linie cu mine și gândește-te la lucruri 
amuzante, adăugă Jojo. 

Benners se ridică nesigur. 

— Vreau să dansez. Aurora, este rândul tău. Este momentul 
să te bucuri de încă un lucru în viaţă. 

Aurora ezită pentru o clipă, apoi îl luă de mână. ÎI lăsă să o 
ducă puţin mai departe de focul roșu-portocaliu. El o luă de 
după gât, iar ea se simţi jenată. Muzica devenise ceva mai 
furioasă. Incă o melodie pe care nu o știa. 

După ce ascultă mai atent, începu să zâmbească. Îi amintea 
de Connor, care începea brusc să urle și apoi se liniștea. Ritmul 
nu se potrivea cu modul în care o ţinea și o învârtea Benners, 
asemenea unui dansator de societate inapt. Izbucni în râs. 


— Ce este? întrebă el, în timp ce încerca s-o învârtească și se 
împiedică de un băț. Rânjea către ea. 

— Parcă nu ai avea braţele și picioarele atașate de corp, zise 
ea. 

— Nu apreciezi deloc arta mea. 

Treptat, Aurora nu se mai simţi jenată, ci lipsită de griji și 
ușoară ca un fulg. 

El o luă de ambele mâini și se învârtiră atât de repede, încât 
ea se lăsă spate. Apoi ţipă, râzând, când se apropie de foc. 
Benners își îndoi braţele și o trase spre el. Aproape că se izbi de 
el și râse în hohote. 

— Scuze, zise Benners, ţinând-o în continuare de mâna 
stângă. 

— Benners, pe bune. Connor se afla în spatele ei, vorbind 
peste umărul ei. Ești o rușine. 

Aurora se întoarse spre el. Lui Connor îi sticleau ochii. Se 
întrebă dacă acela era efectul drogurilor. Jojo stătea ghemuită în 
spatele lui și-și freca nasul. Oare cât consumaseră? 

Connor o luă pe Aurora de cealaltă mână și o trase într-un 
altfel de îmbrăţișare, una mai apropiată, mai puternică. Fu 
surprinsă de cât de puternic era Connor. Nu se așteptase. 

Benners îi dădu drumul la mână și ea și-o puse pe umărul lui 
Connor. Nu era sigură dacă gestul era menit să o apropie de el 
sau să-l ţină la o ușoară distanţă. 

— Încearcă un dans adevărat, zise el. 

Connor începu să dea din cap pe ritm, în timp ce se lăsa 
purtat de muzică. Pe măsură ce se mișca, o mișca și pe ea și ea 
îl urma. 

Lipsa de griji îi dădu un puseu de adrenalină. Deveni brusc 
conștientă de fiecare parte a corpului ei, de modul în care o 
vedea el, de părul ei dezordonat și de fusta ieftină din nailon, 
precum și de el, de cum arăta el, de faptul că era suficient de 
aproape pentru a-i mirosi aftershave-ul cel ieftin și transpiraţia 
și de faptul că băiatul care o dorise dintotdeauna pe sora ei îi 
zâmbea acum cu căldură. 

Topaz o urmărea, dar, pentru prima dată în viaţa ei, Aurorei 
nu-i păsă. N-avea decât s-o privească. Aurora avea să acorde o 
șansă acelei experienţe, așa cum îi sugerase Benners și n-avea 
s-o lase pe sora ei s-o oprească. 


19 

Connor îi urmări nervos și tăcut pe Jonah și O'Malley, cât timp 
aceștia se așezară de partea cealaltă a mesei. 

— Vi s-a oferit ceai? întrebă Jonah, hotărându-se să-l lase 
câteva minute înainte de a începe interogatoriul. 

— Este în regulă, vă mulţumesc, zise Connor calm. 

jonah aproape că zâmbi. Bănuia că profesorul Dooley era 
obișnuit să obţină ce vrea atunci când era nervos. Dar pe Jonah 
nu-l impresiona. 

— Deci, spuse jonah, odată ce porni reportofonul, pe 
parcursul anchetei am descoperit câteva lucruri și am avea 
nevoie de ajutorul dumneavoastră în această privinţă. 

— Sunt convins, răspunse Connor, privindu-i aspru din spatele 
ochelarilor. 

— Conform declaraţiei dumneavoastră, zise Jonah, aţi mers la 
culcare după ce Topaz a plecat cu Brett Parker. Cu toate 
acestea, ni s-a adus la cunoștință faptul că Topaz a plecat 
împreună cu Brett și Coralie, nu doar cu Brett. 

Se lăsă un scurt moment de tăcere, apoi Connor ridică din 
umeri. 

— Nu-mi amintesc prea bine. Ştiu că se folosise de Coralie 
pentru a-l atrage pe Brett. Ce s-a întâmplat după... nu m-a mai 
interesat. 

— Nu i-aţi văzut plecând împreună? 

— Nu-mi amintesc exact, zise Connor încet. 

— În regulă. Să continuăm, spuse Jonah. Ne-aţi confirmat deja 
că aţi mers la culcare cu Jojo Magos și că ea v-a consolat cu 
privire la Topaz și Brett, dar nu aţi menţionat faptul că v-aţi 
trezit la un moment dat. 

— Pentru că nu m-am trezit, zise Connor pe un ton neutru. 

— Din păcate, avem motive să credem că nu este așa, spuse 
O'Malley foarte relaxat. 

Se lăsă un nou moment de tăcere, timp în care Connor păru 
pierdut. 

— Sunt sigur... Sunt sigur că nu m-am trezit. 

— Atunci cum de aţi fost văzut stând singur, lângă foc, după 
ce toată lumea se culcase? întrebă Jonah. 

Connor clătină din cap, apoi se aplecă în faţă, devenind mai 
hotărât. 


— Uitaţi cum stau lucrurile, nimeni nu mi-a spus că m-ar fi 
văzut. În '83 ne-am petrecut mult timp discutând despre ce s-a 
întâmplat, încercând să punem lucrurile cap la cap. De ce ar 
spune cineva asta de-abia acum? 

— Martorul a declarat că se punea multă presiune pentru a nu 
informa poliția. 

Ochii lui Connor se mișcau, fie într-o încercare de a-și aminti, 
fie într-o încercare de a găsi un mijloc de apărare. 

— Nu, zise el. Chiar nu m-am trezit. Oi fi fost eu beat, dar nici 
chiar atât de beat. Mi-aș fi amintit dacă m-aș fi trezit. Nu am 
aflat de dispariția Aurorei decât a doua zi de dimineaţă și, chiar 
și atunci, mi-a fost greu să înţeleg ce se petrecea. 

— Și nu s-a întâmplat nimic cu Aurora în acea seară, mai 
devreme, înainte de a merge la culcare, poate înainte ca Jojo să 
vă consoleze? întrebă O'Malley. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Connor, lăsându-și 
capul în jos și frecându-și fruntea. De câte ori trebuie să vă 
repet? Nu s-a întâmplat nimic cu Aurora. Nici cu mine, nici cu 
restul, din câte știu. 

— În acest caz, zise Jonah pe un ton rece, de ce era soţia 
dumneavoastră îngrijorată că aţi fi putut-o urmări pe Aurora 
după plecarea ei? 

Connor vru să spună ceva, apoi îl privi pe Jonah cu 
incertitudine. 

— Eu nu... Topaz nu era nesigură... 

— A simţit nevoia să vă întrebe ce s-a întâmplat, zise Jonah. 
După treizeci de ani, tot a simţit nevoia să vă întrebe ce s-a 
întâmplat cu adevărat. După părerea mea, acest lucru dă 
dovadă de nesiguranţă. 

Connor clătină din cap. 

— Dumneavoastră... ați înţeles greșit conversaţia. 

— Cum altfel aţi interpreta-o? V-aș fi recunoscător dacă mi-aţi 
putea explica. 

Connor își cobori privirea spre masă și rămase tăcut. 

— Deci, aţi putea să-mi spuneţi ce anume a cauzat 
îngrijorarea lui Topaz? întrebă Jonah. 

— În regulă, spuse Connor. Nu este mare scofală, dar se 
poate interpreta greșit. Am încercat... să o sărut. 

— Pe Aurora? 

— Da, pe Aurora. 


Jonah ridică din sprâncene. 

— Aţi încercat să sărutaţi acea fată de 14 ani, care era, 
aparent, total neatractivă? 

— Uitaţi, nu am... Connor oftă și își ridică iar privirea, de 
această dată cu o expresie imploratoare. Nu conta dacă era 
atractivă sau nu. Eu voiam să o fac pe Topaz geloasă. M-am 
gândit că, dacă dansez cu Aurora, acest lucru o va scoate din 
sărite pe Topaz. Şi chiar așa a fost, dar din păcate, reacţia ei a 
fost să se dea și mai mult la Brett. Și, când i-a ieșit și l-a 
sărutat... eu... ei bine, am încercat și eu să o sărut pe Aurora. 

— Dar ea nu era interesată? 

— Ce fată ar fi interesată de un tip care este foarte clar că se 
folosește de ea? întrebă el, clătinând din cap. Nu, nu era 
interesată. Și mi-a zis să-i dau drumul și așa am făcut. După 
care a părăsit locul de campare, iar eu m-am dus și am plâns în 
braţele lui Jojo. 

— Aţi spune că eraţi furios? întrebă Jonah pe un ton 
intenţionat aspru. Acest lucru trebuie să vă fi rănit orgoliul. 

— A fost umilitor, zise Connor pe un ton neutru. M-am simţit 
ca un idiot și ca un nenorocit, pentru că o supărasem și pe 
Aurora. Dar nu eram furios decât pe mine. 

— Nu pe Brett Parker? întrebă Jonah. La urma urmei, plecase 
să și-o tragă cu viitoarea dumneavoastră soţie. 

— Nu. 

— Şi nici pe cea de-a doua fată care vă refuza în acea seară? 
insistă el. 

— Bineînţeles că nu, protestă Connor. Nu era vina ei. 

— Eu mi vă pot imagina furios din cauza aceasta, continuă 
Jonah. Mi vă pot imagina trezindu-vă, clocotind de furie, 
mergând la focul de tabără, cugetând și hotărând că Aurora 
avea să plătească. 

— Dumnezeule, zise Connor. N-am făcut așa ceva. 

— Adică aţi încercat să o sărutaţi de faţă cu toată lumea. 
Poate că v-aţi excitat puţin în timp ce dansaţi cu ea, spuse 
Jonah, ca și când nu vorbise până atunci. Eraţi o persoană 
extrem de volatilă și orgoliul reprezenta un lucru important 
pentru dumneavoastră. Probabil că vă simţeaţi îndreptăţit să vă 
alegeţi cu ceva, după cât avuseserăţi de suferit din cauza lui 
Topaz. 


— Încetaţi! strigă Connor și Jonah observă că tremura ușor. 
Inspiră adânc. Tot ceea ce spuneţi este oribil. Nu m-am mai 
atins de biata copilă după acea tentativă de sărut. Am lăsat-o să 
doarmă. Și apoi, de dimineaţă dispăruse. 

Jonah tăcu o vreme, după care opri reportofonul și sugeră o 
scurtă pauză. Când ajunseseră în dreptul ușii, Connor încă 
tremura. 


După o jumătate de oră de citit, Hanson se forță să-și ia ochii 
de la dosarele lui Connor Dooley. Bărbatul se afla deja de zece 
minute în camera de interogatorii și ea simţea că, dacă s-ar fi 
concentrat pe orice altceva, nu ar fi făcut decât să irosească 
timpul. 

Dar trebuia să-și facă treaba, chiar dacă asta implica 
umplerea timpului cu lucruri inutile. leși din fișierul despre 
Connor și se hotărî să-l caute pe Andrew Mackenzie, așa cum o 
rugase Inspectorul Șef. Acesta din urmă insistase ferm că, deși 
Connor reprezenta o prioritate, aveau motive întemeiate să 
investigheze și alte persoane, precum profesorul. 

Evidenţele poliţiei cu privire la Mackenzie conţineau foarte 
puţine informaţii. Nu i se luase decât un interviu, în care 
declarase că își petrecuse toată noaptea cu iubita lui, campând 
la câţiva kilometri distanţă. Dar din câte observă Hanson, alibiul 
nu-i fusese verificat, fapt care se clasă pe primul loc în lista ei 
de activităţi care nu se desfășuraseră în mod corespunzător pe 
durata anchetei originale. 

După ce citi raportul, se hotări să-l caute pe Google, deși, cu 
un nume ca al lui, nu avea să fie deloc ușor de găsit. Se gândi să 
adauge „profesor Southampton” la căutare și găsi o persoană 
care se potrivea descrierii. Existau câteva articole pentru care 
fusese intervievat cu privire la elevii eminenţi. Poza înfăţișă un 
bărbat îndesat, cu faţă lată, care părea foarte rafinat în 
pantalonii lui kaki cu buzunare mari și cămașă. Mai exista un 
articol despre o drumeţie în scop caritabil, în Corsica, și o pagină 
de internet creată de Mackenzie, care era dedicată lecturii 
poeziilor lui Yeats în locaţii dramatice, care o făcu să 
chicotească. 

Apoi mai exista și un articol despre petrecerea de pensionare 
a unui anume Roald Mackenzie, care fusese Comisar Șef în 
cadrul Poliţiei Metropolitane. Curioasă, Hanson dădu clic pe 


articol pentru a căuta referinţe la Andrew. Identifică un scurt 
interviu cu nepotul lui Roald, profesor Andrew Mackenzie. 

— Dumnezeule, zise ea în șoaptă. Deci Mackenzie avusese o 
legătură strânsă cu poliţia. Nici nu era de mirare că fusese omis 
în mod voit din anchetă. 

Hanson se abţinu cu greu să nu sară de pe scaun și să-i spună 
de îndată lui Lightman ce descoperise, dar observă că acesta 
era foarte concentrat și se uita încruntat la ecran. În plus, 
Sheens era cel căruia trebuia de fapt să-i împărtășească 
informaţia. Așa că rămase pe scaun și reciti articolul, dând 
nerăbdătoare din picior, așteptând întoarcerea șefului ei. 


Jonah părăsi camera de interogatoriu simțindu-se plin de acea 
exaltare inconfortabilă care îl cuprindea când punea întrebările 
dificile. Era un sentiment asemănător excesului de cafea, o 
agitaţie iritabilă precum căutarea următoarei ţinte. 

În acele momente - și doar în acele momente - simţea că-l 
putea înţelege pe tatăl său. Se simţea plin de o furie 
îndreptăţită faţă de minciunile suspecţilor și simţea nevoia să-i 
rupă în bătaie până spuneau adevărul. 

Ceea ce-i spusese lui Connor nici nu fusese atât de rău, ar fi 
putut merge mult mai departe, dar nu-i plăcea persoana care 
devenea în acele momente, ceea ce era dificil, dat fiind faptul că 
era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de bun la meseria lui. 

Aproape că-i fusese de ajutor faptul că bărbatul nu-și amintea 
cu exactitate ce făcuse. Era ca un ecou inconfortabil din trecutul 
lui Jonah. Probabil că voia să-l atace pe Connor, pentru că nu 
mai era capabil să se atace pe sine. 

— Nu sunt sigur dacă să-l cred, zise O'Malley, prinzându-l din 
urmă. O parte din mine spune că și eu aș reacţiona la fel în locul 
lui, dar o altă parte din mine spune că așa ar reacţiona un om 
vinovat. 

— Este greu de spus, aprobă Jonah. Vreau să-l las în pace o 
vreme, ca să-i dau motive de îngrijorare. In plus, trebuie să mai 
găsim dovezi. Aceasta este prioritatea. Dacă s-a trezit și a 
violat-o, trebuie să existe o modalitate prin care să dovedim 
acest lucru, pe lângă declaraţia lui Coralie. 

Observă mișcarea rapidă din cap și încercarea de a se ridica 
ale lui Hanson, când intră din nou în birou. 

— Ce ai găsit? o întrebă. 


— Andrew Mackenzie, zise ea, aproape zâmbind. | s-a luat un 
singur interviu în cadrul căruia a furnizat un alibi. Le-a explicat 
polițiștilor că a campat peste noapte împreună cu iubita lui și că 
nu a plecat nicio clipă de lângă ea. 

— Şi ea a confirmat povestea? 

— Poliţia nu a verificat niciodată alibiul lui, zise Hanson 
triumfătoare. Acest lucru poate indica o anchetă delăsătoare 
dar, de fapt, este posibil să fie chiar mai rău de atât. Unchiul lui 
Mackenzie era Comisar Şef la Poliţia Metropolitană la acea 
vreme. 

— Vorbești serios? 

— Da. Hanson zâmbi cu gura până la urechi. Noroc că a 
acordat un interviu la petrecerea de pensionare a Comisarului 
Şef, altfel s-ar fi putut să nu descopăr această legătură. 

Jonah nu-i putea împărtăși entuziasmul. Pe lângă furia care 
încă-i mai pulsa în vene, văzuse suficientă corupţie în anchete 
cât să-i ajungă pentru tot restul vieţii. Corupţia distrusese nu 
doar ofițeri de sine stătători, ci și reputaţia poliţiei. Dacă se 
dovedea că poliţia fusese responsabilă pentru faptul că un 
criminal rămăsese în libertate timp de 30 de ani, Jonah nu voia 
să fie implicat. 

Dar, din nefericire, dorinţele lui nu contau. Era clar că 
trebuiau să-l interogheze pe Mackenzie. 

— Ai aflat și unde se află în prezent? 

— Da, este șef de departament la o școală privată din Bristol. 

— Sună la școală și informează-i că trebuie să discutăm cu el 
azi, spuse Jonah. 

Aruncă o privire la ceas și văzu că era aproape ora 14:00. Ora 
prânzului dispăruse undeva în ciclul nesfârșit al interviurilor. 

— Și roag-o pe Jojo Magos să ne scuze. Intreab-o dacă aș 
putea discuta cu ea în seara aceasta sau mâine? Ben poate să 
mă acompanieze pentru a vorbi cu acest profesor. 

Lightman își ridică privirea și dădu din cap. 

— În acest caz, amânăm ședința? Sergentul își deconectă 
tableta de la calculator și se ridică. 

— Mda, o mutăm mai târziu. Dat fiind faptul că trebuie să 
ajungem în Bristol, aș prefera să plecăm acum. Vă voi pune la 
curent cu câteva aspecte descoperite în această dimineaţă, iar 
pe ceilalți îi voi informa mai târziu. Ah, și trebuie să-l anunțăm 
pe Connor Dooley că poate pleca. 


— Mă ocup eu, se oferi O'Malley. 

— Bine. 

— De ce doriţi să mă ocup după ce vorbesc cu școala? întrebă 
Hanson. Jonah îi simţi dezamăgirea din voce. Era nerăbdătoare 
să interogheze un nou suspect, dar în general, când venea 
vorba de școlile de copii bogaţi, Jonah prefera să se folosească 
de rang. 

— la legătura cu McCullough și vezi dacă au descoperit probe 
noi și informează-ne de îndată ce afli. Vreau dovezi împotriva lui 
Connor Dooley, dacă există. Vom vorbi cu Mackenzie. Sunt 
curios dacă va fugi. 

Hanson rămase tăcută la biroul ei. 

— Ai făcut treabă bună descoperind conexiunea dintre el și 
Comisarul Șef, spuse Jonah. Fusese o încercare ușor stângace 
de a o consola. 

Hanson dădu din cap și se concentră la ecran. 


Începu să plouă de îndată ce părăsiră secţia de poliţie şi, până 
să ajungă pe șoseaua M3, ploaia se transformă într-o adevărată 
furtună, un perete de apă care lovea plafonul mașinii. Jonah își 
luase un sandviș de la cantină, pentru a-l mânca în mașină, dar 
îi era greu să conducă și să mănânce în același timp, așa că 
renunţă și-l lăsă pe mai târziu. 

Se gândi să discute cu Lightman despre stadiul actual al 
anchetei, dar își dădu seama că lucrurile erau foarte încurcate. 
Existau atât de multe contradicții între declaraţii, încât nici nu 
știa de unde să înceapă. 

Nu știau cu certitudine decât că aveau de a face cu un grup 
de adolescenţi drogaţi și beţi, cu vârste cuprinse între 15 și 18 
ani și o fată inocentă de 14 ani, care mersese la culcare mai 
departe de restul grupului. In plus, mai era profesorul, care 
campase împreună cu iubita lui la câţiva kilometri distanţă și 
cantitatea mare de dextroamfetamină. 

Nu știau sigur dacă Aurora fusese beată sau nu. Exista 
posibilitatea ca toţi să fi fost drogaţi, iar drogurile fuseseră 
înlăturate ulterior, fie de comun acord, fie individual. 

De asemenea, suspecţii spuneau multe minciuni, aparent 
inocente, într-o încercare de a se apăra reciproc. Dar în același 
timp, exista posibilitatea ca aceste minciuni să mascheze 
adevărul. În primul rând, era foarte posibil să nu fi aflat tot ce 


era de aflat despre Connor. Coralie așteptase treizeci de ani 
pentru a spune poliţiei că îl văzuse lângă foc. Trebuiau să 
demonteze toate aceste minciuni, una câte una. 

Își aminti de faptul că Topaz își ascunsese întâlnirea cu 
Mackenzie și de eșecul anchetei originale în ceea ce-l privea pe 
acesta din urmă, lucruri care constituiau motive întemeiate 
pentru a-l ancheta pe bărbat. 

— Ce știi despre acest profesor? îl întrebă pe Lightman. 

— Ofiţer Hanson mi-a trimis declaraţia originală a lui Topaz. 
Ea a menţionat faptul că l-a văzut pe Andrew Mackenzie, zise 
Lightman, privindu-și tableta. Dar a făcut doar o menţiune 
scurtă privind acest lucru și a subliniat faptul că se întâlnise cu 
el mult mai devreme în acea zi. Cu toate acestea, Topaz 
considera că merita anchetat. Apoi nu a mai făcut nicio referire 
la el în următoarele zile. 

jonah încercă să-și scotocească prin minte în căutarea 
propriilor sale amintiri legate de Mackenzie. Profesorul de 
engleză începuse să predea doar cu un semestru înainte ca 
Jonah să termine școala. Își amintea că era foarte tânăr, că nu 
părea mai în vârstă decât băieţii din anii terminali, că avea faţa 
lată și un corp atletic, dar ușor îndesat. Părea mai degrabă 
genul de alergător de sprint, decât de maraton. 

Dintr-odată se întrebă dacă oare Mackenzie era cel după care 
erau înnebunite toate fetele de vârsta lui? Sau oare să fi fost 
profesorul de sport? În orice caz, era unul dintre ei. Și dacă 
toate colegele lui fuseseră înnebunite după el, poate că și 
Aurora fusese fermecată de el. 

Intersecţia cu șoseaua M4 apăru la stânga. Jonah realiză că 
oprise sonorul GPS-ului, motiv pentru care, aproape ratase 
drumul. Semnaliza stânga și se încadra pe prima bandă. Fu 
nevoit să frâneze și să vireze brusc, când o Astra care mersese 
în spatele lui, acceleră dintr-odată și îl depăși prin stânga. 

— Dumnezeule, zise el, frânând tare. Scuze. 

— Nicio problemă, spuse Lightman, descleștându-și mâna de 
pe bord. Nici nu-și ridicase privirea de la tabletă. 

— Nu ţi se face rău? întrebă Jonah curios. 

Lightman îl privi. 

— De la ce? 

— De la cititul în mașină. Eu pot face asta vreo cinci minute, 
după care mi se face rău. 


— Nu, zise Lightman, gânditor. N-am avut niciodată problema 
asta. 

Lucrurile de genul acela îi făceau adesea pe oameni să se 
întrebe dacă Lightman era om sau robot. 


Școala Harforth era formată dintr-o serie de clădiri din piatră 
gri, care datau de la începutul secolului XX. În ciuda semnului 
primitor verde închis, scris cu un font frumos, atmosfera 
generală era neelegantă și deprimantă, deși poate că acest 
lucru se datora vremii sau griului dominant. 

Pentru a ajunge la recepţie, fură nevoiţi să treacă cu mașina 
peste câteva limitatoare de viteză micuţe, dar agresive. Terenul 
de sport din partea dreaptă era acoperit cu iarbă subţire, care 
părea arsă de soare și avea un mic teren de crichet în mijloc. 

— Doamne, ce mă bucur că nu am învăţat niciodată la o 
școală din asta, zise Jonah, în timp ce urcau treptele puţin înalte 
care duceau spre o ușă pe care scria „Intrare pentru Vizitatori”. 

— Arată mai bine în zilele însorite, spuse Lightman pe un ton 
neutru. 

Jonah îl privi și își aminti că citise în CV-ul lui că absolvise o 
școală pe numele St. Paul sau ceva asemănător. Se întrebă dacă 
Lightman era un băiat de internat. La asta nu se mai gândise 
până acum. 

Pe culoarul pătrat de la intrare se afla recepţia, care era 
formată dintr-un birou înconjurat de pereţi din sticlă. O femeie 
de vreo 30 de ani, cu o expresie aspră și cu un ecuson pe care 
scria mare „Secretara Directorului” stătea la birou. Comparativ 
cu funcţia, numele ei era scris atât de mic dedesubt, încât Jonah 
aproape că nu reuși să-l citească. Băânui că aceea era 
prioritatea. 

— Cu ce v-aș putea ajuta? 

Jonah nu simţi în tonul ei o dorinţă prea mare de a ajuta. 

— Da, mulţumesc. Eu sunt Inspector Șef Sheens și acesta 
este Sergent Lightman. Cred că aţi fost contactaţi de subalterna 
mea puţin mai devreme. Suntem aici să-l intervievăm pe 
Andrew Mackenzie. 

— Îmi cer scuze, dar din câte am înţeles eu din acea 
conversaţie, interviul va trebui programat în weekend, spuse 
secretara. 

Jonah se forță să nu-i imite tonul rece și pedant. 


— Din păcate, aceasta este o anchetă a poliţiei, zise el, 
zâmbind la fel de rece ca și secretara. Dacă este nevoie, suntem 
dispuși să emitem un mandat de arestare pentru a discuta cu el, 
dar cred că acest lucru ar afecta și mai tare imaginea școlii. 


* 


Mackenzie găsi o clasă goală în apropierea celei în care 
predase. Școala era învăluită într-o liniște sinistră. Era evident 
că școala de vară nu-și folosea toate facilităţile. 

Mackenzie ieșise din clasa plină de elevi americani plictisiţi 
împreună cu o femeie tânără, care era probabil tot profesoară. 
Mackenzie părea pregătit să vorbească cu ei. 

Jonah îl măsură din cap până în picioare, în timp ce Mackenzie 
se apropia de ei. Juca bine rolul de profesor de școală de stat, cu 
pantalonii lui crem deschis, pantofii maro lustruiţi și vesta maro 
închis peste cămașa albastră. Era destul de corpolent, cu 
antebraţe groase care-i ieșeau de sub mânecile suflecate, dar 
părea puternic. 

— Deci, despre ce doriţi să discutaţi cu mine? întrebă el, în 
cele din urmă, după ce ușa clasei se trânti în urma lor. 

Totul părea ușor vechi în acea clădire. Tot ceea ce fusese 
odinioară foarte scump, acum era uzat. 

Mackenzie se așeză cu fundul pe catedră, lăsându-i pe Jonah 
și Lightman să-și tragă niște scaune ceva mai joase din dreptul 
băncilor. Jonah se întrebă dacă postura de profesor pe care o 
adoptase Mackenzie era un gest făcut din obișnuinţă sau 
reprezenta o demonstraţie intenţionată a autorităţii sale. Modul 
în care profesorul își încrucișă braţele și inspiră nu dădea deloc 
dovadă de autoritate, ci de anxietate, poate chiar frică. 

— Vă deranjează dacă înregistrăm această conversaţie? 
întrebă Jonah, scoțând reportofonul portabil. Ne este mult mai 
ușor să verificăm informaţiile dacă înregistrăm totul. 

— Nu mă deranjează. Este în regulă, zise Mackenzie. 

Jonah porni reportofonul, se prezentă și apoi începu interviul. 

— Este vorba despre Aurora Jackson, spuse el. Rămășițele ei 
au fost găsite ieri dimineaţă, nu departe de locul de unde a 
dispărut. 


Reacţia lui Mackenzie se citea atât pe corp, cât și în expresia 
feţei. Se cocoșă și un braţ îi alunecă până să reușească să-și 
reia poziţia. 

Jonah aşteptă ca el să vorbească, dar Mackenzie nu spuse 
decât: 

— Ah, da. Aurora. Inspiră greoi și expiră de câteva ori, apoi se 
întoarse și privi pe geam. 

— Îmi dau seama că această veste este șocantă, continuă 
Jonah. Dar trebuie să vă întrebăm ce vă amintiţi despre Aurora 
și despre acea seară. Mackenzie ridică din umeri. Știu că ați 
avut mulţi elevi, deci nu mă aștept să ne puteţi oferi o descriere 
foarte detaliată. 

— Era complet diferită de ceilalți elevi, zise Mackenzie pe un 
ton aspru, care îl surprinse pe Jonah. Bărbatul îl privi fix pe 
Jonah și pentru prima dată, își arătă vârsta. Jonah observă 
ridurile și oboseala. Era complet diferită de ei. Și nu spun asta 
pentru că a dispărut, ci pentru că eu eram de părere că avea să 
devină următoarea Marquez sau Woolf sau Faulkner. Mare 
pierdere. Cea mai îngrozitoare pierdere. 

Jonah îl simţea pe Lightman stând lângă el complet nemișcat. 
Își dădea seama că intensitatea reacției lui Mackenzie îl 
surprinsese și pe el. 

— Deci niciunul dintre ceilalți elevi ai dumneavoastră nu au 
egalat-o? 

Mackenzie clătină din cap, apoi ridică un umăr. 

— O dată la ceva vreme mai întâlnesc câte un elev remarcant 
și sunt mulţi despre care am fost convins că vor deveni oameni 
de succes și așa a fost. Dar am avut parte doar de câţiva 
scriitori, eseiști și jurnaliști de-a lungul carierei și niciunul dintre 
ei... Nu știu. Niciunul nu a fost la fel de original ca ea și nu părea 
să prindă ideile la fel de repede. Dar poate că am o imagine 
idealizată a ei și din cauza a tot ceea ce s-a întâmplat... 

Lightman îl întrebă, pe un ton neutru, dacă o cunoscuse 
personal pe Aurora. 

Mackenzie pufni. _ 

— În măsura în care poţi cunoaşte un elev personal. Îmi era 
extrem de frică de faptul că vreuna dintre fete ar putea 
interpreta greșit încurajările mele. Nu avusesem decât două 
iubite serioase și n-aveam nici cea mai vagă idee despre cum să 
resping atenţia nedorită. Îmi amintesc de o fată din anii 


terminali care a venit la mine în clasă într-o vineri seara, când 
rămăsesem peste program să corectez lucrări și aproape că am 
tipat la ea să plece. Biata fată probabil că nu voia decât să-mi 
ceară ajutorul cu privire la o temă, dar eram atât de panicat de 
a rămâne singur cu ea în clasă, încât nici n-am ascultat ce avea 
de zis. 

— Deci nu aţi depășit niciodată relația elev-profesor? continuă 
Lightman. 

— Evident că nu, zise el și păru complet dezamăgit de 
Lightman. Devii entuziasmat de elevi, de abilităţile lor, de ce vor 
face în viaţă și de ce ai putea face tu ca să-i ajuţi. Este posibil 
să-ți placă sau să-ţi displacă ei ca oameni, dar încerci să nu te 
lași influenţat de acest lucru. Am avut parte de elevi deștepţi, 
pe care-i considerasem niște căcaţi de oameni înainte, dar tot 
am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-i ajuta. 

— Vă mulţumesc, spuse Jonah. De asemenea, ne interesează 
să aflăm câte ceva despre acea noapte. Despre noaptea în care 
a dispărut Aurora. Credem că v-aţi întâlnit cu cel puţin o 
persoană din acel grup la locul de campare. Știaţi că erau mai 
mulţi acolo? 

— M-am întâlnit cu Topaz, zise el, dând din cap. Sora Aurorei. 
Sincer să fiu, nu mi-a trecut niciodată prin minte că Aurora ar 
putea fi acolo. La școală nu prea petreceau timp împreună. 
Topaz era complet diferită de Aurora. Şi ea era deşteaptă, dar 
era de-a dreptul obsedată de propria-i imagine. Am presupus că 
Topaz se afla acolo cu grupul ei obișnuit: Benners și... nu mai... 
ah, da, Connor și Jojo. Și umbra lui Topaz... Oare cum o chema? 

— Coralie? Nu era cu Topaz când v-aţi întâlnit? întrebă Jonah. 

— Nu, Topaz se plimba singură pe malul râului. Eu mergeam 
pe cărare și cred că am speriat-o. 

— Ce făcea? întrebă Lightman. 

Mackenzie îi aruncă o privire goală și scoase un sunet 
gânditor. 

— Ei bine, avea o geantă cu ea și mergea în direcţia opusă. 
Probabil că voia să meargă să înoate. 

— Nu aţi văzut de unde venea? întrebă Jonah. 

— Nu, răspunse Mackenzie, clătinând din cap și privindu-i pe 
cei doi. Uitaţi... Ştiu că Topaz se purta ca o vacă cu sora ei, dar 
nu cred că a avut nimic de-a face cu moartea ei. A fost 
devastată după dispariţia Aurorei. 


— Această informaţie ne este foarte utilă. Vă mulțumesc, zise 
Jonah. Şi n-aţi mai văzut nimic relevant în acea seară? 

Mackenzie clătină din cap. 

— Am campat la vreo 3 km distanţă. 

— Cu iubita dumneavoastră, zise Jonah, așa este? 

— Da. Fosta iubită, adăugă el. Vreau să zic că au trecut 
treizeci de ani de atunci... între timp m-am însurat, dar nu cu ea. 

— La ce oră v-aţi întâlnit cu iubita dumneavoastră? întrebă 
Jonah. 

— Ahhh... Sincer, nu-mi amintesc. Dar cred că am dat o 
declarație la acea vreme. Își frecă fruntea cu degetul mare și se 
încruntă. 

— Sunt sigur că putem verifica. Vă mulțumesc, zise Jonah. Și, 
odată ajuns la locul de campare, nu aţi mai părăsit locul? Și nu 
aţi auzit nimic sau nu aţi văzut alţi excursioniști? 

Mackenzie clătină din cap. 

— Nu ne aflam prea aproape de drum, spuse el. Și am făcut 
această alegere în mod conștient. Locurile de campare oficiale 
pot fi aglomerate în acea perioadă a anului; în plus, vremea era 
superbă. Cu toate acestea, alegerea mea a enervat-o la culme 
pe Di, pentru că nu-i convenea să meargă pe jos 1,5 km și să 
coboare jumătate din drum pe întuneric, așa că a trebuit să 
merg după ea. Schiță un zâmbet. Probabil că ar fi trebuit să-mi 
dau seama că acela era un semn al incompatibilității noastre. 

— Aţi băut ceva în acea seară? întrebă Jonah. Am impresia că 
aţi declarat că aţi băut vin amândoi. 

— Da, cred că am băut vreo două pahare fiecare. 

— Deci este posibil să nu fi fost trezit de anumite sunete, zise 
Jonah. _ 

— Ah, da, este posibil. In plus, eu în general dorm neîntors. 
Ridică ușor din umeri și schiță un zâmbet. 

— Vă mulţumesc. Aș mai avea o singură rugăminte: aţi putea 
să-mi spuneţi numele fostei dumneavoastră iubite? 

— Ah. Diana... Diana Pitman. Râse scurt. Mi-a luat ceva să-mi 
amintesc. 

— Mai deţineţi vreo informaţie care ne-ar putea fi utilă? Vă 
mai amintiţi ceva? 

Mackenzie rămase pe gânduri. 

— Nu, nu cred. Eu... Nu sunt sigur cât de mult îmi mai 
amintesc de atunci sau cât de multe lucruri mi le amintesc 


diferit. Probabil că am rescris în mintea mea multe din cele 
întâmplate într-o încercare de a-mi aminti și reproșându-mi că 
nu am campat mai aproape și că nu am auzit nimic. 

Jonah dădu din cap. 

— Aceasta este cartea mea de vizită. Vă rog să mă contactaţi 
dacă vă amintiţi ceva. De asemenea, ne-ar fi de mare ajutor 
dacă aţi avea ceva consemnări cu privire la lucrările Aurorei. 

Mackenzie luă cartea de vizită, se holbă la ea și dădu din cap. 
Când profesorul luă cartea de vizită, Jonah îi simţi degetele ușor 
umede. Mackenzie transpira. 

Profesorul îi urmări în tăcere până părăsiră clasa. 


20. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie, 00:35 


Totul devenise fragmentat și confuz. Aurora era ameţită de 
alcool, de contactul direct cu Connor și de mirosul lui intens. 

— Mă simt puţin... ciudat. 

Se îndepărtă de el. Pielea îi lucea de transpiraţie. Se 
dezechilibră și Connor o prinse. 

— Eşti bine? 

— Nu știu. 

Auzi un hohot de râs și Connor deveni brusc rigid. Se uita 
peste umărul ei la Topaz. Bineînțeles că ea era cea care râdea. 

Aurora se întoarse. Topaz stătea foarte aproape de Brett și-i 
șoptea la ureche. Își ţinea mâna pe umărul lui, mângâindu-i 
braţul cu părul ei lung, ceea ce o făcu pe Aurora să se simtă 
extrem de inconfortabil. 

Brett zâmbea, dar privirea lui se îndreptă spre Aurora. Ea nu 
avu timp să se prefacă fericită de faptul că sora ei îi făcea 
avansuri. 

Lui Brett i se șterse zâmbetul de pe faţă și se îndepărtă puţin 
de Topaz. 

— Hei, ar trebui să dansăm! strigă el și își lăsă paharul și se 
apropie de Connor și Aurora. Haide! Brett începu să-și miște 
capul și să se legene ușor. 

Topaz nu se apropie de el, în schimb se îndreptă spre Coralie 
și o luă de mâini. Își trase prietena aproape de ea, își puse 
braţele în jurul ei și cele două începură să danseze, lipite una de 
alta. 

Aurora tresări când Connor începu să se miște din nou, 
încercând s-o facă să danseze cu el. 

— Scuze, nu mai am chef să dansez, zise ea încet. 

— Nu fi prostuţă, spuse Connor și o trase și mai aproape de el. 

Aurora nu mai voia să fie atinsă și nu avea de gând să-l lase s- 
o forțeze să danseze cu el. Nu-și mai simţea braţele, iar 
picioarele îi erau grele și stângace. 

O văzu pe Topaz învârtind-o pe Coralie, în timp ce îi privea pe 
rând pe Brett și Connor. Ambii o urmăreau, iar Aurora nu se 
putu abţine să nu privească și ea spectacolul. 

Topaz o întoarse pe Coralie și o trase spre ea, înclinându-și 
capul până li se întâlniră buzele. Coralie nu opuse rezistenţă și 


își puse braţele în jurul lui Topaz, trăgând-o și mai aproape, 
pentru a o săruta. 

Aurora se holba. Era la fel de fascinată ca și Brett și Connor, 
dar din motive complet diferite. 

Se întrebă dacă lui Topaz îi plăceau cu adevărat fetele și nu 
băieţii, și dacă cumva îi scăpase acest lucru în comportamentul 
ei. Dar își amintea de prea mulţi iubiți, de prea multe întâlniri 
romantice pe holul sălii de sport sau în spatele staţiei de 
autobuz, de prea mult flirt și prea multe atingeri, pentru ca 
acest lucru să fie adevărat. 

Brett râse. 

— Uau, fetelor! 

Topaz se opri pentru o clipă. Îl privi rânjind, după care o 
prinse pe Coralie de păr și îi trase capul pe spate. Topaz își 
apropie buzele de gâtul prietenei sale și începu s-o lingă și s-o 
sărute deasupra claviculei. 

Brett se apropie încet de ele, ţinându-și o mână pe ceafă în 
timp ce le privea. Apoi se apropie și mai mult și Topaz îi făcu loc 
să li se alăture. Îl lăsă să o sărute, în timp ce mâna lui se mișca 
pe spatele lui Coralie și ajunse în cele din urmă sub fusta ei. 

Aurorei îi era tot mai greață. Încercă să se îndepărteze de 
Connor, dar el nu-i dădu drumul. 

— Vreau să plec, zise ea și se smuci din prinsoarea lui. 

— Nu pleca, spuse Connor. Tonul lui era ușor disperat, dar 
Aurora se săturase de ei toți. 

Se întoarse și părăsi locul de campare, îndreptându-se spre 
întunericul pădurii. 


21 

De îndată ce se puseră iar în mișcare, Jonah îi sună pe 
O'Malley și Hanson prin Bluetooth. Hanson răspunse imediat, 
plină de entuziasm. 

— Poţi să-mi faci legătura cu Domnall, te rog? întrebă Jonah. 

— Nu știu unde este, răspunse Hanson. Nu l-am văzut de când 
aţi plecat. A 

Acel lucru nu era deloc surprinzător. In general, dacă 
Sergentul avea o pistă, acesta o urma, indiferent de direcţia în 
care-l ducea, fără a-și pierde vremea informând restul echipei. 

— În regulă. ÎI voi suna pe mobil puţin mai târziu. Spune-mi 
ce-ai aflat. 

— Bine. Am aflat ceva de la Departamentul de Medicină 
Legală. Linda McCullough vrea s-o sunaţi. Au analizat o doză de 
bere găsită în ascunzătoare, lângă cadavru și era pe jumătate 
plină cu dextroamfetamină. 

— Pe jumătate plină? întrebă Jonah. 

— Da, conveni Hanson. Este ceva ciudat la mijloc, zise ea. 
Doar o cantitate mică de pe fundul dozei era dizolvată, restul 
era complet uscată. 

Jonah procesă informaţia. 

— Deci praful a fost introdus în doză după ce berea a fost 
băută, zise el. 

— Asta crede și ea. 

Pentru Jonah, acest lucru era tulburător. Nu putea explica 
acest lucru decât în trei moduri: fie fusese o tentativă eșuată de 
a pune droguri în băutura cuiva, după ce acea persoană 
terminase de băut, fie cineva încercase în grabă să se 
descotorosească de droguri, fie fusese o tentativă de a induce în 
eroare poliția. Tindea să excludă cea de-a doua posibilitate, 
deoarece existau modalităţi mult mai ușoare de a scăpa de 
droguri, decât să le torni printr-o gaură îngustă într-o doză de 
bere și apoi să o îngropi. Dacă fusese vorba despre o tentativă 
eșuată de a pune droguri în băutură, atunci de ce murise 
Aurora? De ce fusese acea doză îngropată împreună cu ea? 

Jonah avea un sentiment tulburător că era vorba despre a 
treia variantă și că cineva lăsase intenţionat doza acolo, în cazul 
în care cadavrul ar fi fost găsit. Să fi fost Connor? Oare o violase 
și o omorâse și încercase să-l incrimineze pe Daniel Benham, 
lăsând acolo o doză plină de droguri? 


Jonah era conștient că Hanson îi vorbea. 

— Domnule? 

— Scuze, ce ai spus? 

— Mackenzie. Am găsit-o pe iubita lui, Diana Pitman, cea cu 
care a campat în acea seară. 

— Bine lucrat, zise Jonah, amintindu-și că de-abia ce obținuse 
numele. Unde se află? 

— Predă la o școală din York. Doriţi să o contactez? 

Jonah oftă la gândul unui alt drum lung. 

— Da. Vezi ce reușești s-o convingi. Dacă vom fi nevoiţi să 
mergem până în York, vom merge. 

— În regulă, o s-o sun. De asemenea, n-am reușit să găsesc 
nimic incriminator până acum în ceea ce-l privește pe Andrew 
Mackenzie. Nici pe Google nu am găsit mare lucru. Dar am 
trimis o solicitare la Serviciul de Informaţii pentru a afla mai 
multe. 

— Ai putea începe să iei legătura cu toate școlile la care a 
predat pentru a afla mai multe informaţii despre el, zise Jonah. 
Dacă are CV-ul pe Linkedin, poţi începe de acolo, dar verifică 
toate datele. Cea mai ușoară modalitate de a ascunde 
problemele întâmpinate de-a lungul carierei este să te prefaci că 
n-ai lucrat niciodată în acele locuri. 

— În regulă. 

— Dar mai întâi verifică-l pe Connor, adăugă el. Momentan, nu 
avem motive să-l considerăm pe Mackenzie suspectul principal. 

— Desigur. 

Își dădu seama din tonul vocii ei că nu era prea încântată. Era 
evident că fusese entuziasmată de ideea că Mackenzie ar fi 
putut reprezenta un suspect omis de poliţie și și-ar fi dorit să 
urmărească această pistă. Jonah era conștient de faptul că, 
pentru a fi un poliţist bun, trebuia să ai instinct, dar în același 
timp, trebuia să știi când era timpul să faci munca de jos. 

— Ai vorbit cu Jojo Magos? întrebă el. 

— Da. A spus că va fi la Peretele de Alpinism din Southampton 
toată ziua și că va putea fi contactată telefonic în jurul orei 
20:00. 

Jonah aruncă o privire spre ceasul de pe bord, care indica ora 
16:52. Chiar și cu traficul de la ora aceea, tot aveau să se 
întoarcă până atunci. 

— Vreţi să încerc să iau legătura cu ea? întrebă Hanson. 


— Nu, zise Jonah. Poate că ar fi mai productiv să vorbească cu 
ea la Peretele de Alpinism. Văd eu cum fac. Dacă iei legătura cu 
fosta iubită și continui să-l cercetezi pe Mackenzie, îi vom 
verifica noi pe ceilalţi. 

Închise telefonul și se gândi la Hanson și la cum avea să se 
integreze în echipa lui. Pentru el, modul în care lucraseră 
întotdeauna împreună contase foarte mult. Fiecare contribuise 
cu propriile abilităţi și el se folosea de ei atunci când era nevoie. 

Juliette Hanson era foarte diferită de ofițerul impulsiv și 
arogant de care reușise să scape recent. Nu părea genul care să 
urmeze o linie de investigaţie în mod agresiv, în stilul unui 
poliţist corupt, și nici genul care să compromită complet o 
anchetă. 

Cu toate acestea, Jonah încerca să-și dea seama ce rol urma 
ea să joace în echipă. Era categoric proactivă, asemenea lui 
O'Malley și mai mult intuitivă, decât logică, spre deosebire de 
Lightman. De asemenea, Hanson părea genul care avea nevoie 
de lăudă și recunoaștere, lucru care ar fi putut fi util sau dificil 
de controlat, în funcţie de cum aveau să decurgă lucrurile. 

Pentru moment, hotărî să nu se mai gândească la acel lucru și 
să se concentreze pe interviul cu Mackenzie, cât îi era încă 
proaspăt în minte. Reacţia profesorului la veștile lor și mândria 
feroce pe care o simţea faţă de Aurora reprezentaseră un semn 
de avertizare. Jonah nu era sigur dacă reacţia lui se datora doar 
regretului de a nu fi fost acolo pentru ea. La urma urmei, nu 
predase ore la clasa ei decât de câteva ori pe săptămână. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care ploaia continua să 
se reverse asupra parbrizului, deși se mai domolise puţin. 
Traficul se aglomera, devenind un labirint de stopuri roșii. 

— Odată ce luăm legătura cu fost iubită, ar trebui să vedem 
ce au de spus colegii lui Mackenzie despre el, spuse Jonah după 
o vreme. 

— Vreti să aflaţi dacă a avut relaţii neadecvate cu eleve? 
întrebă Lightman. 

— Vreau să aflu tot ce se poate afla despre el, zise Jonah. Dar 
dacă are o problemă legată de fetele tinere, acest lucru ar 
spune multe. 

— Vreţi să mă ocup eu? 

— Nu. Mai bine să se ocupe Hanson, răspunse Jonah. Las-o să 
se simtă silitoare și utilă. Va deveni dependentă înainte de a 


realiza cât de a naibii de plictisitoare este de fapt această 
muncă. 


Hanson îl văzu pe Lightman intrând în Departamentul de 
Investigaţii Criminale și își ridică privirea spre el. Zâmbetul lui 
călduros era ușor stânjenitor, așa că își lăsă capul în jos, pentru 
a privi monitorul. 

Încă nu era sigură dacă putea avea încredere în el, dar în 
același timp, în mod frustrant, se surprindea încercând să se 
facă plăcută de el. Se simţea de parcă versiunea ei 
adolescentină se afla încă în interiorul ei, încercând să-i facă pe 
băieţii populari să vorbească cu ea. 

Lightman se îndreptă spre ea și își lăsă haina pe spătarul 
scaunului său. Îi era greu să-l ignore, dat fiind faptul că avea 
biroul chiar în faţa ei. Nu-i despărţeau decât două monitoare 
subţiri. 

— Cum merge treaba? întrebă el. 

— Binișor, zise ea. Două dintre școlile cu care am luat 
legătura mi-au vorbit despre Mackenzie și acum aștept să fiu 
sunată înapoi de directorul celei de-a doua școli la care a predat 
în Bournemouth. 

— Ai aflat ceva suspect? Stătea încă în picioare cu o expresie 
plină de interes. 

— Nimic semnificativ. Hanson ridică din umeri. La școala la 
care a lucrat înainte, a participat la un protest împotriva 
războiului în timpul programului școlar. L-a văzut un elev care 
chiulea de la ore și părinţii lui au raportat acest lucru, dar școala 
nu a făcut mai nimic în această privință, deoarece elevii lui 
aveau note bune și el era foarte popular. Au ajuns la concluzia 
că nu era treaba lor, atâta timp cât nu a lipsit de la ore. 

— În concluzie, nimic relevant, comentă Lightman. 

Hanson aruncă o privire spre ușă, realizând că Inspectorul Șef 
nu îl urmase pe Lightman. 

— Șeful este pe drum? 

— Nu, a mers să o intervieveze pe Jojo Magos. 

Hanson îl privi în ochi. 

— La Peretele de Alpinism? 

— Da. 

— Nu este un loc inadecvat pentru un interviu? 


— Există avantaje și dezavantaje când vine vorba de a merge 
la locaţia suspectului, zise Lightman, schițând un zâmbet. Și, în 
general, sunt de părere că Inspectorul Şef știe cum să 
controleze astfel de situaţii. 

Lightman se așeză la biroul său, iar Hanson își făcu de lucru 
cu cea de-a doua pagină de rezultate Google privitoare la 
Andrew Mackenzie. Dădu clic pe toate linkurile plictisitoare, 
chiar dacă majoritatea se refereau la alți Andrew Mackenzie și 
continuă să verifice și restul paginilor. 

La ora 18:00 îi sună telefonul de pe birou. Spera să fie școala, 
nu șeful, pentru că voia să aibă mai multe informaţii pe care să i 
le comunice. 

— Ofiţer Hanson, se prezentă ea. 

— Ah, bună ziua! Vă sun din partea Școlii Bournemouth East. 
Era o voce blândă, de femeie, cu un ușor accent nordic. Sunt 
unul dintre Directorii Adjuncţi de aici și, din câte am înţeles, 
doreaţi să aflaţi informaţii cu privire la Andrew Mackenzie. Îmi 
cer scuze că mi-a luat atât de mult să vă sun înapoi, dar a 
trebuit să discut cu mai multe persoane. 

— Nicio problemă, răspunse Hanson. Apreciez că v-aţi făcut 
timp să mă sunațţi. 

— Este în regulă. Nu am avut probleme cu domnul Mackenzie, 
dar cred că ar trebui să știți ceva: a început o relaţie cu una 
dintre fetele din anii terminali după ce ea a părăsit școala 
noastră. Nu era nimic ilegal la mijloc dat fiind faptul că fata era 
deja majoră și nu mai era înscrisă la școala noastră, dar, având 
în vedere că a cunoscut-o aici, în calitate de profesor, părinţii nu 
au fost tocmai încântați. 

— Da, acest lucru ar putea fi de interes. Vă mulţumesc, zise 
Hanson, dând jos capacul de la pix pentru a-și lua notițe pe un 
caiet A4. Sunteţi sigură că relaţia a început după ce a părăsit 
fata școala și că nu aveau o relaţie pe ascuns cât timp ea era 
încă acolo? 

— Din câte am înţeles de la personalul școlii, nu. Dar este 
greu de spus cu certitudine. La vremea aceea, au făcut tot ce le- 
a stat în putinţă pentru a afla adevărul și pentru a căuta semne 
de ademenire din partea lui, dar n-au găsit nimic. Fata a 
declarat cu certitudine că se întâmplase la câteva luni după 
plecarea ei de la școală, când se întâlniseră întâmplător într-un 
bar, dar că, până atunci, nici nu le trecuse prin minte așa ceva. 


Date fiind circumstanțele, cred că școala a procedat 
corespunzător. 

— Da, vă mulţumesc, zise Hanson. Puteţi să-mi spuneţi, vă 
rog, numele fetei? 

— Bănuiesc că aceste informaţii nu vor fi făcute publice, zise 
profesoara, ușor îngrijorată. 

— Nu, nu, spuse Hanson. Vom folosi aceste informaţii strict în 
scop investigativ. Este posibil să nici nu fie ceva important. 

— În regulă. Conform spuselor avocatului nostru, nu încalc 
politica de  confidenţialitate dacă vă împărtășesc această 
informaţie, dat fiind faptul că deja nu mai era eleva noastră 
când s-a întâmplat. Numele ei este Pria Anand. 

— Grozav, zise Hanson. Vă supăraţi dacă vă mai contactez în 
cazul în care avem nevoie de informaţii suplimentare? 

— Desigur, nu este nicio problemă, zise directoarea adjunctă. 
Atâta doar că voi pleca în concediu săptămâna viitoare. Dar vă 
voi da numărul meu de mobil, în cazul în care aveţi nevoie să 
luaţi legătura cu mine. 

Hanson notă numărul și închise. Observă expresia curioasă de 
pe faţa lui Lightman. 

— Relaţie inadecvată? întrebă el. 

— Posibil, răspunse Hanson. Aparent a început doar după ce 
fata a părăsit școala, dar este vorba despre o perioadă de doar 
câteva luni după plecarea ei. Mie una mi se pare suspect. 

O'Malley își anunţă întoarcerea, trântind ușa de la intrare. Se 
apropie de ei cu o expresie ușor distantă. 

— Aţi avut o după-amiază productivă? întrebă Hanson. 

— Posibil, răspunse O'Malley. Vă voi pune la curent când 
ajungem la bar. 


Jonah parcurse pe jos cei 1,5 km până la Peretele de Alpinism 
din Southamptom într-un timp mult mai scurt decât i-ar fi luat 
cu mașina prin traficul de după-amiază. Până să ajungă la 
destinaţie, avea pantalonii uzi și grei, dar jacheta pentru 
activităţi în aer liber îi menţinuse restul corpului uscat. Și-ar fi 
dorit ca ploaia de vară să fie mai caldă, să fie fierbinte și 
tropicală, nu mizerabilă, rece și gri cum era. 

Biroul de recepţie al centrului era complet eclipsat de 
peretele proeminent de alpinism, care arăta ca o umflătură 


imensă de un albastru închis, acoperită cu mânere fluorescente. 
Jonah îi arătă legitimaţia băiatului tinerel și subțire de la intrare. 

— Ah... Vreţi să discutaţi cu managerul? 

— Nu vreau decât să-i pun câteva întrebări unuia dintre 
membrii dumneavoastră care a fost de acord să ne întâlnim aici, 
răspunse el. 

Bărbatul ezită și privi în jur după o persoană căreia i-ar putea 
cere sfatul în acea privinţă, după care ridică din umeri. 

— In regulă. Dar... vă rog să nu-i deranjaţi prea tare pe ceilalţi 
membri care fac alpinism. Şi nu staţi sub persoanele aflate pe 
peretele de alpinism, da? 

Jonah îi zâmbi ușor. 

— Mă voi strădui. 

Lui Jonah îi luă aproape 15 minute s-o găsească pe Jojo. Locul 
acela era mult mai complex decât își imaginase, cu nenumărate 
încăperi înșiruite una după alta, fiecare oferind o altă provocare: 
căţărare la înălţimi mari cu corzi și surplombe, pereţi de 
alpinism înalţi și joși, și chiar pereţi de alpinism care includeau 
doar o serie de prize de picioare. 

In fiecare încăpere existau câţiva alpiniști care se cățărau, iar 
aceștia erau la fel de diferiți precum încăperile. Unii dintre ei se 
mișcau pe perete asemenea păianjenilor, pe când alţii se 
chinuiau să nu cadă. Aerul era uscat de talcul scuturat de pe 
zecile de perechi de mâini ale alpiniștilor, dar avea un miros 
plăcut. 

Jojo se afla într-una dintre încăperile cu două nivele și corzi, 
într-un grup de patru persoane. Aproape ajunsese în vârf când 
intră Jonah. Era înconjurată de sfori, dar avea părul scurt 
descoperit. El o urmări în timp ce traversă în partea cealaltă a 
peretelui, mișcându-se constant, dar cu grijă, folosindu-și 
braţele și picioarele subţiri. Modul în care mâinile și picioarele ei 
găseau în permanenţă prizele mici și mov, fără a se atinge de 
restul era elegant și ușor hipnotizant. 

Jojo făcu o scurtă pauză, timp în care atârnă în aer, ţinându-se 
cu o singură mână, în timp ce își băgă cealaltă mână în 
săculeţul cu talc. 

— Cred că va trebui să sari, strigă unul dintre bărbaţii de la 
baza peretelui. Braţele tale nu sunt suficient de lungi. 

Jonah bănui de ce se oprise. Exista o ultimă priză mov, mult 
deasupra mâinii ei stângi. 


— Să sar? strigă Jojo, clătinând din cap. Dai vreodată sfaturi 
mai puţin de căcat? 

In schimb, ea se înclină treptat spre stânga, se balansă, 
aparent pe un singur deget de la picior, centrul de greutate 
mutându-i-se deasupra genunchiului, apoi își ridică piciorul 
drept și își sprijini degetul de la picior pe o priză aflată undeva în 
dreptul taliei. Avea mâna stângă încă liberă și toată greutatea ei 
se distribuia între braţul drept și piciorul stâng, până reuși să-și 
fixeze bine degetul mare de la picior. Din acea poziţie, se 
întoarse, mutându-și greutatea de pe piciorul stâng, se întinse în 
sus, împingându-se cu grijă în piciorul și braţul drept. 

Cu mâna stângă apucă priza pe care ceilalţi o consideraseră 
prea sus pentru ea. Se legănă puţin agăţată doar în braţul stâng 
și își dădu drumul, strigând: 

— Cobor! 

Coarda se strânse și bărbatul care o asigura - Jonah își 
amintea suficiente lucruri despre alpinism pentru a nimeri 
măcar câţiva termeni - o lăsă în jos. 

— N-a fost rău deloc, zise bărbatul responsabil cu asigurarea, 
care avea conformaţie de alpinist: înalt și sprinten, cu umeri 
suficient de laţi pentru a-i face corpul să pară triunghiular. Avea 
picioare slabe, dar cu mușchi atât de bine definiţi, încât Jonah îi 
putea vedea chiar și când bărbatul stătea relaxat. 

— Oricum, mai bine decât să fac o săritură, zise Jojo, rânjind și 
începu să-și desfacă corzile de pe ham. 

jonah  înaintă și Jojo își ridică privirea spre el. Făcu o 
strâmbătură ciudată când îl recunoscu, afișând o expresie între 
zâmbet și grimasă. 

— Când am spus că merg la căţărat, strigă ea, voiam să spun 
că sunt ocupată. 

Jonah ridică din umeri și-i zâmbi. 

— Mi s-a părut o idee mult mai bună decât să stăm într-o 
încăpere fără ferestre. Ai putea să-mi acorzi doar câteva 
minute? 

Îi simţea pe ceilalţi trei membri ai grupului urmărindu-l, 
așteptând o explicaţie. 

Jojo își întoarse lent privirea spre el, zâmbind. 

— În regulă. Câteva minute. Haide! 


Ea îl conduse prin trei încăperi și apoi pe sub o boltă prăfuită, 
într-o zonă de relaxare, slab iluminată, cu mai multe automate 
pentru diverse produse. Nu era nimeni acolo. 

Jojo se îndreptă spre o masă din colţ, își trase un scaun din 
plastic și se așeză pe el cu un picior ridicat pe marginea 
scaunului. 

— Este cafea de căcat la automate, dacă vrei să te servești, 
zise ea. 

— Este în regulă. Am suficientă cafea de căcat la secţie. 

Jonah se așeză de partea cealaltă a mesei, conștient de faptul 
că ea îl urmărea. 

— Ce vrei să știi? 

— Câteva lucruri, răspunse Jonah încet. În primul rând, mi s-a 
părut că te frământă ceva, nu doar moartea Aurorei. Poate ceva 
legat de moartea ei. 

Jonah observă că privirea ei îi cobori spre mâini și că începu 
să-și facă de lucru cu plasturele pe care-l avea lipit în jurul 
degetelor mijlocii. Jojo nu spuse nimic. 

— Voiai să ne spui ceva? Ceva despre care îţi este greu să 
vorbești? 

Ştia că avea dreptate. Îi citea pe față faptul că se lupta cu 
dorinţa de a vorbi și cu frica legată de consecinţele acelui lucru. 

— Eu doar... Jojo respira neregulat. V-am spus că niciunul 
dintre noi nu s-a mai atins de drogurile ascunse după acea 
noapte. Dar, de fapt, lucrurile nu au decurs atât de simplu. 
Odată ce am realizat că Aurora dispăruse și că trebuia să 
chemăm poliţia, am intrat în panică. 

Jonah dădu din cap. 

— Având în vedere că existau 15 kg de substanţe ilegale 
ascunse la 1,5 km de locul de campare, sunt convins că și eu m- 
aș fi panicat. 

Jojo schiţă un zâmbet, dar privea în continuare plasturele de 
la mână. 

— Deci am... discutat despre asta și, în toată panica aceea, 
am realizat că trebuie să ascundem dextroamfetamina. Așa că 
eu și cu Brett am mers la ascunzătoare și am astupat intrarea. 
Nu ne-am uitat înăuntru... nu voiam decât să nu se mai vadă. 
Am lovit pământul de deasupra, până s-a prăbușit și nu se mai 
vedea nimic. În cele din urmă Jojo își ridică privirea spre el. 


Jonah îi putea citi oboseala, teroarea și frica stranie din ochi. Am 
îngropat-o acolo fără să știm. 

— Tu și Brett Parker? întrebă Jonah încet. 

— Da. Jojo dădu din cap. Brett Parker. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jonah și-i imagină 
pe cei doi chinuindu-se să ascundă drogurile. 

Incercă să-și imagineze adrenalina și decizia lor de a astupa 
ascunzișul fără a se uita înăuntru. 

— Când veţi afla cum a murit? întrebă Jojo cu o voce ușor 
răgușită. 

— Sincer să fiu, nu știu, zise Jonah. 

— Mă tot întreb dacă Aurora dormea acolo sau... sau era 
rănită și... Dacă am omorât-o fără să știm? 

— Nu pot să-ţi spun decât că vom face tot ce ne va sta în 
putinţă pentru a afla ce i s-a întâmplat, răspunse el. Se aplecă 
ușor în faţă și realiză că era atât de aproape de ea, încât îi putea 
simţi mirosul de talc combinat cu cel de transpiraţie. Oricum, 
este puţin probabil ca cineva s-o fi băgat în acea gaură cât era 
încă în viaţă. 

— Da, zise Jojo, presupun că aveţi dreptate. Continuă să se 
joace cu plasturele, trăgând de el până se dezlipi. 

— Va trebui să vii să dai o declaraţie cu privire la astuparea 
intrării, spuse Jonah, după ce Jojo renunţă la plasture. Este greu 
de spus cu voce tare, dar dacă nu ai știut că se afla acolo, nu ai 
comis nicio infracțiune. 

— Oricum, am fost niște idioţi, zise Jojo. Și niște lași. Ar fi 
trebuit să ne asumăm răspunderea pentru ce făceam. Ar fi 
trebuit să ne asumăm cu toţii vina. Jojo oftă și își întinse gâtul 
într-o parte, masându-l. 

— Dar a fost o decizie luată de comun acord? 

Jojo încuviinţă din cap. 

— Şi nimeni nu s-a opus? 

— Cred că ne era tuturor la fel de frică. Imaginaţi-vă ce ar fi 
zis părinţii noștri... și școala. 

Jonah dădu din cap și rămase tăcut o vreme. 

— Cât mai stai aici? întrebă el, făcând un semn din cap spre 
cealaltă cameră, unde doi alpiniști se cățărau în apropierea ușii. 

— Vreo două ore, spuse ea. Până îmi tremură corpul atât de 
tare, încât nu mai merită efortul. 

— De câte ori pe săptămână vii aici? 


— De patru-cinci ori, deși uneori ne întâlnim la cineva acasă. 
Sunt multe persoane care și-au construit pereţi de alpinism în 
șopron. 

— Dumnezeule... Jonah clătină din cap. Și pe lângă asta mai 
ai și un job. Mă faci să mă simt extrem de leneș. 

Jojo schiţă un zâmbet. 

— Asta este joacă de copii în comparaţie cu ce făcea Aleksy: 
minimum două sesiuni pe zi și doar o zi liberă o dată la 
paisprezece zile. 

Jonah dădu din cap gânditor, apoi spuse: 

— A căzut de la o înălțime mare când a murit? 

Jojo deveni brusc tensionată și își întoarse privirea. 

— Îmi cer scuze, zise el repede. Nu mă prea pricep la... 

— Este în regulă, spuse ea. Era un traseu pe care-l parcursese 
de nenumărate ori. Era ca un fel de încălzire pentru un traseu 
mai greu. N-ar fi trebuit să păţească nimic, dar asta este 
problema cu căţărarea liberă: nu este nevoie decât o clipă de 
neatenţie. Jojo făcu o scurtă pauză, apoi continuă pe un ton jos 
și intens. Mare idiot! 

— Îmi pare rău, spuse Jonah încet. 

Jojo își frecă iar gâtul și Jonah se întrebă dacă făcuse cumva o 
întindere musculară în timpul căţărării. 

— Mai este ceva ce nu v-am spus când aţi venit la mine 
acasă. Nu a fost... Jojo făcu o pauză. Problema este că a trecut 
atât de mult timp de atunci, încât nici nu sunt sigură dacă este 
real. De fapt este o amintire parțială și eu eram beată și... 
drogată. Îmi amintesc că la acea vreme nici nu eram sigură 
dacă s-a întâmplat sau nu. 

— Poţi să-mi spui, chiar dacă nu ești sigură. Prefer să am zece 
piste false, decât să-mi scape cea reală, doar pentru că o 
persoană nu era sigură. 

— În regulă. Ei bine, nu sunt sigură dacă este tocmai o pistă... 
Jojo zâmbi ușor. Cred că am derulat această amintire de atâtea 
ori în mintea mea, încât nu mai sunt sigură de nimic. Doar că 
am impresia că m-am întors acolo la un moment dat, pentru că 
mi-o amintesc pe Aurora stând lângă foc și vorbind cu cineva, 
doar că nu am văzut cu cine, pentru că se aflau în afara luminii 
focului. Cunoști sentimentul acela când nu știi sigur dacă te-ai 
convins singur de ceva sau nu? Ei bine, când a dispărut, nu am 
spus nimic despre asta, pentru că nu eram deloc sigură. 


— Interesant, zise Jonah. Nu-ţi amintești ce spunea? 

— Singura amintire vagă pe care o am este că ar fi spus că Îi 
este sete, dar este foarte posibil să-mi fi imaginat asta, spuse 
Jojo, clătinând din cap. 

— Oricum, este bine de știut, zise Jonah, gândindu-se la ceea 
ce-i spusese Coralie despre Connor. Dacă era adevărat faptul că 
se trezise la un moment dat, atunci exista posibilitatea ca 
Aurora să se fi trezit și ea la un moment dat și să fi avut vreun 
fel de altercaţie cu Connor. 

— Trebuie să vin chiar acum la secţia de poliție să dau 
declaraţia? întrebă Jojo. 

— Dumnezeule, nu, zise el și îi zâmbi ușor. Vreau să merg 
acasă. Poţi veni mâine. 

Jojo îi aruncă o privire sceptică și amuzată în același timp, 
apoi ridică din umeri și zâmbi. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, Poliţai Sheens. 

— La ora 9 este bine? 

Jojo ezită. 

— Nu este o oră potrivită pentru tine? întrebă el. 

— Sunt destul de irascibilă înainte de ora 10, zise ea, rânjind. 

— In acest caz, merge și ora 10, spuse Jonah. Orice pentru a- 
mi face viaţa mai ușoară... 

— Grozav, ne vedem atunci. 

Jonah își băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită 
care era ușor îndoită, dar ea o luă și dădu din cap solemn. 

— Asta în cazul în care vrei să mai vorbești cu mine despre 
ceva înainte de întâlnirea de mâine. Distracţie plăcută la 
cățărat! 

In ciuda faptului că era pierdut în gânduri, simţi că este 
urmărit și se întoarse brusc la dreapta. Nu întrezări decât o 
siluetă îmbrăcată într-o haină largă, care purta pălărie, înainte 
ca aceasta să dispară după o clădire. Jonah alergă în acea 
direcție, dar persoana respectivă dispăruse. Drumul strălucea 
de la umezeală și era gol. 


O'Malley insistase să meargă la un bar „adevărat”, în loc de 
barul renovat și bine luminat de peste drum de secţia de poliţie. 


— Dacă nu este slab iluminat și cu scaune tapiţate, nu este un 
bar adevărat, le explică el. 

Așa că ajunseseră să meargă pe jos aproape un kilometru, 
până la un local care nu arăta deloc promiţător și care se numea 
„Hangarul pentru Bărci”. La intrare avea o plăcuţă neagră și 
murdară și în faţa clădirii se afla o tablă pe care era 
inscripţionat, cu greșeli de ortografie, un citat despre băut. 

Hanson fu de părere că pe interior arăta ceva mai bine decât 
pe exterior. Mobilierul părea mai degrabă confortabil decât 
jerpelit și localul era învăluit într-o lumină caldă. Dat fiind faptul 
că avea costumul ud leoarcă de la ploaie, Hanson fu încântată și 
de focul care era complet neobișnuit pentru acel sezon. Se 
îndreptă spre masa din faţa șemineului și își atârnă geanta de 
spătarul scaunului. 

— Plătesc eu prima rundă, zise ea. 

— Ah, nu, nu este cazul, îi răspunse O'Malley. A fost ideea 
mea, deci eu plătesc. Ce vreţi să beți? 

— Hmm... Staropramen. Dar trebuie să conduc, deci nu voi 
bea decât una. 

— Pentru mine un Pale Ale!?, zise Lightman. Nu contează de 
care. 

În timp ce O'Malley se îndrepta spre bar, Hanson întrebă, mai 
mult pentru a face conversaţie: 

— Cum era Mackenzie când l-aţi vizitat? A spus ceva 
interesant? 

— Șefului i s-a părut puţin ciudat, răspunse Lightman. Părea 
foarte emoţional în legătură cu toate astea. 

— Cine, Mackenzie sau șeful? întrebă Hanson, zâmbind. 

Lightman râse. 

— Mackenzie. Inspector Șef Sheens nu este genul care să aibă 
căderi emoţionale în timpul interviurilor. 

— Și dumneavoastră? întrebă ea, curioasă. Dumneavoastră vi 
se întâmplă să fiți afectat emoţional de unele cazuri? 

Se lăsă un moment scurt de tăcere, apoi Lightman zise: 

— Încerc din răsputeri să nu mă las afectat, dar nu cred că-mi 
este de prea mult folos. Și eu nu folosesc niciodată tactica 
emoțională în interviuri pentru că nu mă prea pricep la a face 
oamenii să se simtă apropiaţi de mine. Lightman mai făcu o 


12 N. trad.: Pale Ale este un tip de bere cu fermentatie înaltă, făcută în mare 
parte din malț pal. 


pauză. Dar asta nu înseamnă că nu simt nimic, mai ales când 
vine vorba de omucideri. Unele cazuri... Vreau să zic, când 
intervievezi o mamă în legătură cu partenerul ei care tocmai i-a 
omorât fiica într-un acces de furie, este greu să nu te lași 
afectat. 

Hanson dădu încet din cap. Își aminti de propria ei experienţă 
când fusese trimisă să investigheze o casă, pentru că vecinii 
sunaseră poliția să raporteze un bebeluș care plângea neîncetat 
de câteva ore. Pe atunci, Hanson era un simplu ofiţer și își 
amintea de sergentul ei, care o intervieva pe acea mamă 
extenuată și în lacrimi și de modul în care el își făcea de lucru cu 
articolele de bebeluș din casă. In cele din urmă, el luă copilul în 
braţe și se uită în gura lui, apoi îi spuse încet mamei că trebuiau 
să meargă la secţia de poliţie. Mama îi turna copilului apă fiartă 
în biberon și gura lui era plină de bășici. 

După acea experienţă, Hanson nu mai putut dormi timp de o 
săptămână. Nu se putea gândi decât la copilul lipsit de apărare, 
la modul în care mama lui dăduse din cap, știind că a fost prinsă 
și la cum întrebase, plină de speranţă, dacă bebelușul avea să 
fie plasat în grija altcuiva. Acest lucru o făcuse pe Hanson să se 
teamă de faptul că nimeni nu mai putea fi demn de încredere 
dacă era împins prea departe. De asemenea, realizase că 
oamenii erau capabili să descopere în permanenţă mijloace 
inovatoare de a-și face rău unii altora. 

Hanson hotărî să schimbe subiectul, înainte să se lase 
copleșită de acele gânduri întunecate. 

— Deci, daţi-mi un pont. Cum aș putea să-l impresionez pe 
șef? 

— În principiu, trebuie să-ţi pui în evidenţă abilităţile, zise 
Lightman. Este foarte interesat de psihologia echipelor și vrea 
ca echipa să funcţioneze în mod autonom. El își cunoaște 
punctele slabe și atunci se folosește de noi ca să le 
compenseze. 

— Deci... dumneavoastră sunteţi mai meticulos decât el? 

— Am o memorie mai bună, o corectă Lightman și sunt mai 
exact. Dar el este mult mai deștept, zise el, zâmbind. 

— Şi Domnall? întrebă ea încet. 

— El se pricepe la a scoate informaţii de la suspecți, îi merge 
mintea repede și este intuitiv. Poate face salturi în gândire și 
poate acţiona rapid, ceea ce Inspectorului Șef i se pare dificil, 


dacă nu este pregătit pentru asta. Șeful folosește o abordare 
holistică și asta îl încetinește. 

Conversaţia o făcu pe Hanson să se întrebe ce avea ea de 
oferit. Era deşteaptă și avea ochi ageri. In general, acelea erau 
calităţile pe care le observau colegii ei, inclusiv inspectorul cu 
care lucrase anterior și care îi umpluse evaluările cu expresii de 
tipul „comunicare bună” și „susţinerea echipei”, crezând că 
aveau să-i fie pe plac. 

— Ţine astea, zise O'Malley, apropiindu-se de ea și 
înmânându-i două halbe, după care se întoarse la bar. 

Se întoarse cu un pahar înalt, plin cu un lichid limpede și 
acidulat și o felie de lime. Aparent O'Malley ignorase berea și 
alesese ginul tonic, fapt care trăda o pasiune pentru alcool. In 
timp ce restul lumii se mulțumea cu câte o halbă, el era capabil 
să dea pe gât de trei ori mai mult alcool. 

— Deci, zise ea, în timp ce O'Malley se așeza pe un scaun 
mititel care-l făcea să arate extrem de comic cu silueta lui 
masivă, cum v-aţi petrecut după-amiaza? 

— Am vorbit cu câţiva furnizori de droguri, încercând să aflu 
dacă a încercat cineva să scape de o cantitate mare de 
dextroamfetamină după moartea Aurorei. Vreau să zic că mă 
îndoiesc că au dezgropat toate acele droguri, doar ca să le 
păstreze, nu credeţi? 

— Și aţi avut noroc? 

— Posibil să fi găsit ceva interesant. Adică, nu este ca și când 
ar ţine evidențe oficiale, drept urmare, este greu de verificat, 
dar unul dintre ei a spus că la vreun an după eveniment, piaţa a 
fost brusc împânzită de dextroamfetamină, ceea ce i-a scăzut 
mult preţul dar, din păcate, el nu a cumpărat, deci nu știe de 
unde a apărut. 

— 15 kg sunt suficiente pentru a împânzi piaţa? întrebă 
Hanson. 

— Mda, asta dacă vinzi o cantitate mare la mai mulţi furnizori 
mici, în același timp. 

— Își mai aminteau și de alte tranzacţii? întrebă ea. 

— Nu prea. Unul dintre ei își amintea de o tranzacţie mică cu 
o fată pe care nu o mai văzuse până atunci, dar era vorba 
despre cinci sau zece grame și nu era sigur dacă nu cumva se 
întâmplase mai înainte. Un altul își amintea de câteva tranzacţii 
cu un tip pe care-l văzuse doar de câteva ori dar, din nou, era 


vorba de cantități mult mai mici. Niciunul dintre ei nu este de 
părere că adunate, drogurile ar fi însumat 15 kg. 

O'Malley dădu paharul pe gât și apoi zise: 

— Dumnezeule, sunt atât de însetat. Prea multă vorbărie. Mai 
vrea cineva ceva de băut? 

Hanson realiză că de-abia ce-și începuse berea și clătină din 
cap. Bău repede câteva guri. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse ea, dar el era deja în picioare. 

— Nu, nu, stai liniștită. 

— O să mă desconsidere dacă nu pot bea cot la cot cu el? îl 
întrebă Hanson pe Lightman, în timp ce O'Malley se îndrepta 
spre bar. 

— Domnall? răspunse Lightman și clătină din cap. Nu trebuie 
să-ţi baţi capul încercând să-l impresionezi. El nu bea alcool. Are 
apă tonică în pahar. 

— Vreţi să punem vreun pariu timpuriu cu privire la 
identitatea criminalului? strigă O'Malley de la bar. 

Remarca o făcu pe Hanson să tresară ușor, dar barmanul nu 
păru interesat. 

— Eu aș vrea să-mi extind miza, răspunse Lightman. Aș vrea 
să pariez în mod egal pe cei patru masculi. 

— Nu așa funcţionează pariurile, zise O'Malley. Ai tupeu și 
pariază pe ce-ţi spune instinctul. 

O'Malley plăti și se întoarse la masă. 

— Juliette, tu ce părere ai? întrebă el. 

— Ah, nu știu ce să zic. Mai întâi, aș vrea să aflu ceva mai 
multe informaţii. 

Lui Hanson îi vibră telefonul și îl scoase pentru a verifica cine 
era. Avu un sentiment neplăcut când văzu că era tot Damian. 
Ura efectul pe care îl aveau mesajele lui asupra ei. 

Ori de câte ori credea că scăpase, el mai trimitea câte un 


mesaj. 
_Pe ecran era afișat primul rând al mesajului, care începea cu 
„imi pare rău...”. Nu era primul mesaj de genul acela pe care i-l 


trimisese. De asemenea, mai erau și mesajele pline de furie, în 
care îi spunea că este o mare idioată, că se înșelase cu privire la 
tot, că îl părăsise pe baza unei bănuieli și că ar fi trebuit să stea 
să-l ajute să depășească o perioadă dificilă, nu să-l părăsească. 


Și mai erau și celelalte mesaje în care o acuza că-l înșelase și 
că acela fusese motivul real pentru care-l părăsise. Aceea era 
logica lui pervertită pe baza căreia funcţiona mintea lui. 

Se simţi iar stoarsă de puteri, așa cum se simţea de fiecare 
dată când primea câte un mesaj de la el. 

— Ești bine? întrebă O'Malley. 

Hanson își ridică privirea spre el, apoi spre Lightman, care o 
privea cu o expresie imposibil de descifrat. 

— Da, zise ea, uitându-se la telefon și blocându-l. Este în 
regulă. Nu este decât pacostea mea de fost iubit. 

Hanson nu mai avea chef să stea cu ei la taclale. Își termină 
berea și se ridică. 

— Ar fi cazul să plec, spuse ea. Mai am de dat niște 
telefoane... 

— Te conduc eu, zise Lightman și se ridică, după care dădu pe 
gât restul de bere. 

— Noroc că nu mă deranjează să beau singur, spuse O'Malley 
pe un ton mucalit. 

— Ah, scuze. Hanson se simţi vinovată. Nici nu se gândise la 
el sau la faptul că și-ar putea dori companie. Sunt sigură că pot 
să... 

— Este în regulă, zise el, râzând. Oricum trebuie să mă întorc 
la treabă. Mai am oameni de văzut și furnizori de droguri de 
găsit. Mă voi întoarce și eu la secție în curând. 

Lightman ţinu ușa deschisă pentru Hanson și apoi, odată 
ajunși pe stradă, în loc să încerce să facă conversaţie, merse 
împreună cu ea, în liniște. Ei îi zbură gândul direct la Damian și 
la fata care-i trimisese cele două mesaje pasionale, pe care le 
găsise ea pe telefonul lui. 

Hanson nu o cunoștea. Aparent, fata se afla într-o relaţie cu 
unul dintre colegii lui Damian. Oricum, nu fusese prima dată 
când suspectase că el o înșela, dar el o atacase de atâtea ori și 
o făcuse să se simtă vinovată pentru simplul fapt că zâmbea 
unui bărbat, încât el nu se aflase niciodată în centrul atenţiei. Ea 
era prinsă mereu pe picior greșit. 

Ajunsese să realizeze faptul că Damian ascunsese multe 
sentimente în spatele atacurilor sale de gelozie. Ea nu avea nici 
cea mai vagă idee cât durase acea aventură, iar el continuase 
să nege că ar fi existat ceva mai mult între ei și că fata nu era 
decât o simplă fată nefericită în relaţia în care se afla, asta până 


când Hanson descoperise pe calculatorul lui o poză cu ei doi, 
făcută cu câteva săptămâni înainte. 

Exista o parte din ea care încă își mai dorea să-l interogheze 
până avea să recunoască adevărul. Dar era timpul să accepte 
faptul că nu avea să afle niciodată ce se întâmplase de fapt și că 
nu putea face nimic altceva decât să renunţe la el. 

— Ar trebui să mai mergem la bar și cu altă ocazie, zise 
Lightman dintr-odată. Când nu ne aflăm în stadiile frenetice ale 
vreunui caz și nu există alte lucruri care să ne distragă atenţia. 

Ea se aștepta ca Lightman să fie zâmbitor, dar expresia lui 
era destul de serioasă. 

— Mda, spuse ea, fără prea multă convingere. Ar trebui. 

Lightman schiţă un zâmbet. 

— În regulă, bănuiesc că ai și lucruri mai bune de făcut, dar 
eu și Domnall nu avem. Deci, atâta timp cât ne faci pe placo 
dată la ceva vreme... 

Dintr-un oarecare motiv, Hanson simţi nevoia să-l facă să se 
simtă mai bine. 

— Nu, chiar nu am, zise ea. Este plăcut să ies cu voi în afara 
programului de lucru. Îmi pare rău că sunt tristă și inutilă. Jur că 
nu sunt așa în mod normal. 

— Ești în regulă, spuse Lightman și apoi, după o scurtă pauză, 
adăugă: în comparaţie cu alţii. 

Hanson zâmbi. 


Jonah se îndreptă încet, prin ploaie, spre secţia de poliţie. 
Încercă să se gândească din nou la caz și nu la silueta care-l 
urmărise din umbră. 

Principala lui ipoteză era că Aurora fusese convinsă să 
meargă la rezerva de droguri împreună cu cineva și apoi, acea 
persoană a omorât-o, fie prin strangulare, fie prin supradoză, fie 
printr-o altă metodă, încă nu era clar cum. Dacă Jojo și Coralie 
aveau dreptate, acest lucru însemna că Aurora și Connor se 
treziseră amândoi la un moment dat, ceea ce era foarte 
suspect. 

Se gândi apoi la toate celelalte lucruri pe care i le împărtășise 
Jojo și își aminti de ea în adolescenţă. Și pe atunci avea aceeași 
expresie sarcastică, competitivă și sălbatică. Jonah se întrebă 
care erau limitele acelei sălbăticii și ale disponibilităţii ei de a 
încerca orice. 


Gândurile lui deveniră circulare. Erau atât de multe lucruri de 
luat în considerare, încât nu putea rămâne blocat asupra unui 
singur aspect. Drept urmare, făcu ce făcea întotdeauna, și 
anume, își puse gândurile deoparte, undeva în fundal, pentru a 
le accesa mai târziu. 

Când ajunse Jonah, Hanson se afla tot la biroul ei. El o salută 
din cap și apoi se așeză pe unul dintre scaunele din apropierea 
ei. 

— Sunt sigur că v-am spus să vă căraţi, n-aţi înţeles mesajul? 

— Îmi cer scuze, zise Hanson, cu o umbră de zâmbet pe faţă. 
Ben a început și am simţit nevoia să concurez cu el, dar apoi el 
a terminat, iar eu am rămas ușor încurcată în... 

— Ce cercetezi? 

— Câteva lucruri, zise ea, apoi adăugă: este ceva ce nu-mi dă 
pace. De fapt, sunt mai multe lucruri. 

Jonah era pregătit să meargă acasă. Era ud, obosit și 
morocănos. Dar se aflase și el în locul ei cândva, pe când lucra 
plin de entuziasm, la primul lui caz de omucidere și era extrem 
de încântat când găsea discrepanțe în caz. 

— la să auzim. 

— Căutarea a început pe jos, zise ea. Nimeni nu a găsit 
drogurile, ceea ce are noimă dacă se aflau ascunse sub 
rădăcinile fagului. În mod normal, nu ai face mai mult decât să 
te apleci puţin, să te uiţi sub ramuri și să mergi mai departe, nu- 
i așa? 

— Da, spuse Jonah. Sunt de acord cu asta. 

— Dar la ora 17:00 au adus câini de poliţie din Southampton, 
zise ea, înmânându-i un raport vechi emis de ofiţerul 
responsabil din Lyndhurst. Câinii aceia căutau mirosul Aurorei și 
fuseseră dresați să recunoască substanţe dubioase, deci cum de 
au ratat locul acela, în care știm că ea fusese și mai devreme și 
care trebuie să fi mirosit puternic a dextroamfetamină? 

Jonah se încruntă. Luă raportul și-l citi. Nu avea decât o 
amintire vagă legată de câini, dar în acea primă zi de anchetă 
fusese trimis împreună cu sergentul său să bată din ușă în ușă. 
Își petrecuseră toată seara bătând la uși și punând întrebări 
oamenilor. 

— Ai dreptate. Eu nu... 

Se gândi la confesiunea lui Jojo despre cum acoperiseră 
intrarea ascunzișului. 


— Jojo Magos vine mâine la secţie, zise el încet. Vrea să dea o 
declaraţie despre cum ea și Brett Parker au acoperit intrarea 
ascunzișului, lucru care ar putea explica motivul pentru care 
câinii nu au simţit mirosul. Cu toate acestea, dacă ea fusese 
acolo și mai devreme, ar fi trebuit să lase o urmă pe care câinii 
să o simtă și care să-i conducă direct la ascunzătoare. 

Hanson dădu din cap și se îmbujoră ușor de entuziasm. 

— Dacă au acoperit intrarea, asta ar explica multe din 
declaraţiile contradictorii din ziua următoare. Mai exact, 
încercau să acopere faptul că doi membri ai grupului 
ascunseseră drogurile... Da, uitaţi! 

Hanson lipise etichete fluorescente pe câteva dintre paginile 
declaraţiilor și îi arătă una dintre ele. 

— Topaz a spus că Brett a mers spre drumul principal să o 
caute pe Aurora și că Jojo a rămas la locul de campare. Connor a 
declarat că Brett a intrat în râu s-o caute și că Jojo a mers spre 
drumul principal, iar Brett a confirmat acest lucru, dar în timpul 
interviului a fost întrebat de ce nu era ud la sosirea poliţiei. 
Conform înregistrării, el a declarat că s-a dezbrăcat înainte de a 
intra în râu. Cu toate acestea, în transcrierea interviului, polițiștii 
au indicat faptul că a făcut o pauză înainte de a răspunde. Aici. 

Jonah nu se putu abţine să nu zâmbească, constatând cât de 
sârguincioasă fusese. Era plăcut să observe acea caracteristică 
la un recrut nou. In general, Lightman era singurul care aplica 
abordarea meticuloasă. 

Jonah aruncă o privire peste declaraţii și dădu din cap. 

— Bine lucrat, Juliette. 

— Deci suntem convinși că doar atât încercau să ascundă? 
întrebă ea. Oare au mers doar să ascundă drogurile sau mai era 
ceva? Oare unii dintre ei au încercat în mod intenţionat să 
deruteze câinii doar pentru a ascunde drogurile sau pentru că 
știau că ea se afla acolo? Și, dacă este așa, de unde au știut 
cum să facă acest lucru? Din câte mi-a spus tipul de la Brigada 
de Moravuri, este extrem de dificil să induci în eroare câinii de 
poliţie. 

— Ai dreptate, zise Jonah, gânditor. Și eu am discutat cu ei pe 
tema aceasta și mi-au spus că mirosul câinilor este asemenea 
văzului nostru: simt toate mirosurile deodată, nu pe rând. Deci 
persoana responsabilă trebuie să fi avut cunoștințe despre 
narcotice, aprobă Hanson. 


— Dap. Benners. 

— Sau Jojo Magos, prin intermediul fratelui ei. 

Jonah dădu din cap. Se gândi iar la Jojo și la cum ascunsese 
rezerva de droguri. 

— Juliette, chiar ar fi cazul să mergi acasă, spuse el. Eu plec în 
următoarele treizeci de secunde. Şi mulţumesc, chiar ai găsit 
niște informaţii importante. Porni spre ieșire, dar apoi se 
întoarse. În rest, ai mai găsit ceva? Ceva legat de Connor? 

— Ah, nu, zise Hanson, ușor agitată. Verificam informaţiile 
despre Connor când mi-am dat seama de treaba cu câinii. 

Jonah dădu din cap. 

— Atunci, te rog să te ocupi de dimineaţă. Și, în cazul în care 
te împotmolești, poţi să apelezi oricând la Facebook și Linkedin. 

Hanson dădu din cap. 

— Desigur. Era ușor roz la faţă și dădea din cap puţin prea 
înflăcărată. 

Jonah o compătimi. Era cu adevărat încântat de munca pe 
care o depusese dar, în același timp, era conștient de faptul că 
lucrurile mărunte erau la fel de importante într-o anchetă 
precum pistele și analiza. Şi voia ca și ordinele să fie respectate, 
nu doar instinctele. Învăţase pe propria-i piele ce putea cauza 
un ofiţer nesupus. 


22. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:50 


Imaginile care-i rulau în minte erau la fel de confuze precum 
imaginea copacilor care-i rula în faţa ochilor: Topaz sărutând-o 
pe Coralie, strânsoarea lui Connor și Brett urmărindu-le 
hipnotizat. 

Şi printre toate acele imagini, mai era și amintirea mult mai 
dureroasă de la apus, când simţise un junghi în inimă după ce-l 
urmărise pe domnul Mackenzie. Se ascunsese pe după copaci, 
udă leoarcă doar pentru a-l vedea pe domnul Mackenzie, 
Andrew al ei, punându-și braţele în jurul unei femei brunete și 
sărutând-o. 

Avea atâtea întrebări pe care ar fi vrut să i le adreseze, atâtea 
lucruri pe care ar fi vrut ca el să i le explice. Cum putea să-i facă 
așa ceva? Cum putea să-i ascundă așa ceva? Cum putea să-și 
întoarcă spatele la tot ce împărtășiseră? 

O voce din mintea ei îi spunea: Poate că el nu considera că ați 
împărtășit ceva adevărat. Poate că nu i-a păsat niciodată de 
tine. Poate că totul a fost doar în mintea ta. 

Nu reușea nicicum să-și alunge aceste gânduri din minte și 
asta o făcea să se simtă rău, încinsă și ameţită. Greaţa o luă pe 
nepregătite și se aplecă pentru a vomita. Lichidul îi ieșea pe 
gură și nas și nu se mai oprea. Nu se mai putea ţine pe picioare 
și se temea că ar putea cădea în propria-i vomă, așa că se dădu 
într-o parte și se prăbuși pe șold, cu picioarele printre crengi și 
pietre. 

Nu se mai simţise atât de singură în viaţa ei. 


23 

Jonah dormise foarte prost. Își petrecuse prea mult timp citind 
dosarele cazului și timpul trecuse fără să-și dea seama, până 
când îi vibră telefonul la 00:52 și îl sperie. 

Era un mesaj de un rând de la un număr pe care nu-l știa. 

Joi mergem iar la peretele de alpinism. Ar trebui să-ți iei niște 
încălțări adecvate și să vii cu noi. 

După câteva secunde, Jonah izbucni în râs și răspunse la 
mesaj. 

Mulţumesc pentru ofertă, dar bănuiesc că știi că nu ţi-am dat 
cartea mea de vizită pentru a primi invitații la activităţi sportive. 

Blocă ecranul telefonului, dar primi imediat un nou mesaj. 

Asta nu înseamnă că nu-i o idee bună, Polițai Sheens. Noapte 
bună. 

Jonah decise să nu răspundă, deși era tentat să se implice 
într-un joc de tachinare atunci când se simţea apăsat de trecut. 
Cu toate acestea, dacă lista lui de apeluri și mesaje ar fi fost 
prezentate în cadrul unui viitor proces, nu voia să fie acuzat că 
nu și-a îndeplinit sarcinile în mod corespunzător. 

Odată ce se băgă în pat și adormi, avu o serie de vise 
tulburătoare în care mergea să campeze cu Jojo, Benners, Topaz 
și Connor și uneori doar cu Jojo. În fiecare vis realiza la un 
moment dat că Aurora dispăruse și că i se întâmplase ceva 
îngrozitor. Dar în niciun vis nu reușea să-i facă pe ceilalţi să se 
îngrijoreze. Ei continuau să bea, să danseze și să râdă, în timp 
ce el alerga disperat printre copaci, încercând s-o găsească. La 
un moment dat, ajunsese să caute un bebeluș și era și Michelle 
acolo cu el. Fusese o noapte îngrozitoare și nu reușise să se 
odihnească deloc. 

Treaz fiind, începu să repete conversaţia pe care avea s-o 
poarte cu Wilkinson despre Andrew Mackenzie. Nu era deloc 
încântat de faptul că trebuia să-i spună Comisarului Șef despre 
un potenţial caz de corupţie în cadrul poliţiei. 

La ora 06:30 făcu un duș, după care plecă spre secţia de 
poliţie. Drumul era liber, dar încă mai ploua și roţile Mondeo-ului 
său derapau pe asfalt. 

Se așteptase să ajungă primul, dar, când Jonah intră în 
Departamentul de Investigaţii Criminale, putu văzu frizura lui 
Lightman iţindu-se din spatele monitorului. 


Jonah se îndreptă spre biroul lui, gândindu-se că avea să-l 
lase pe Lightman să-și vadă de treabă. Dar apropiindu-se, auzi 
niște sunete asemănătoare unui meci de fotbal ieșind din 
difuzoarele calculatorului și își dădu seama că Lightman îl 
urmărea pe Brett Parker în acţiune. 

— Jocurile Olimpice de la Barcelona din '92, comentă 
Lightman. Proba de 400 m. 

Vocea comentatorului se precipită și Jonah observă cum Brett 
își accelera alergarea, depășindu-l pe atletul din față din trei 
pași și trecând linia de sosire. 

— Până acum nu realizasem că este o legendă în lumea 
sportului, constată Lightman după ce înregistrarea se termină. 

— Da, chiar este, aprobă Jonah. Timp de câţiva ani a fost de 
neegalat. 

— Dar n-am mai găsit mare lucru după sfârșitul anilor '90, 
comentă Lightman, în timp ce verifica videoclipurile 
recomandate, deși există câţiva fani înfocaţi care au postat o 
grămadă de filmuleţe pe YouTube. 

— Asta pentru că a trecut la triatlon în momentul în care a 
realizat că nu mai este capabil să câștige medalii la sprint, 
răspunse Jonah. 

— Credeţi că mai face parte din vreun club sportiv? întrebă 
Lightman. Ei ar trebui să-l cunoască cel mai bine. 

— Merită să ne interesăm, aprobă Jonah. 

— Mai putem vorbi cu prietenii lui și ai Aurorei din școală, 
continuă Lightman. Mai ales ai Aurorei. Aș putea cere ajutorul 
familiei Jackson în această privinţă. 

Jonah simţi cum i se strânge stomacul. Aceea era o parte 
inevitabilă a anchetei, dar el sperase că nu avea să se întâmple. 

— Mă voi ocupa eu de asta, zise el. Oricum trebuie să-i pun la 
curent cu stadiul anchetei, dar aştept mai întâi să se facă o oră 
umană înainte de a-i deranja. Vezi dacă ai cum să afli care erau 
prietenii lui Brett din școală, fără a-l întreba pe el. 

— În regulă. Voi vedea ce reușesc să aflu. 

— Anunţă-mă când ajung și restul, spuse Jonah, în timp ce se 
îndrepta spre biroul lui. Vom face un raport al situaţiei. 

Jonah nu era sigur ce fusese în mintea lui când alesese să 
vorbească el cu familia Jackson, dar ideea ca unul dintre 
membrii echipei sale să discute cu ei îl panică. Cu toate acestea, 
dacă familia Jackson avea să-i dea unul dintre numele la care se 


aștepta, tot nu avea ce să facă în acea privinţă. Nu putea 
ascunde un potenţial martor de restul echipei. 

Se așeză la birou și apoi se ridică iar, prea neliniștit pentru a 
sta locului. Îl sună pe Wilkinson la birou, sperând că acesta să fi 
ajuns deja acolo, dar nu fu deloc surprins când nu-i răspunse 
nimeni. 

Incepu să se gândească la ședința pe care avea s-o ţină cu 
echipa, dar nu se putu concentra nici la acest lucru. Apoi, la 
07:40, deși laboratorul criminalistic avea program doar de la 
09:00, îl sună McCullough. 

— Au venit rezultatele analizei digitale, zise ea, fără a-l saluta. 
Avem două oase metacarpiene fracturate și încă o fractură pe 
partea sacrală a articulației sacroiliace stângi. Această 
articulaţie se află la nivelul pelvisului și este extrem de dificil de 
fracturat. Analizate împreună, toate aceste informaţii indică viol, 
deși fracturile sacrale sunt neobișnuite. 

Jonah fu trecut de un fior straniu, rece. Adevărul era că 
descoperirea făcută de McCullough nu era deloc surprinzătoare. 
Aurora avea paisprezece ani și era frumoasă și, cel mai probabil, 
fusese ucisă. Cu toate acestea, Jonah își amintea și de fetiţa 
stângace de doisprezece ani, care stătea cu capul aplecat 
deasupra unei cărţi și care lovea cu picioarele peretele școlii, 
așteptându-și sora pentru a lua autobuzul. 

— Ce sugerează acest lucru? 

— Că unul din picioarele ei a fost presat extrem de tare în 
timpul atacului de o persoană mult mai puternică decât ea, zise 
McCullough. Este posibil ca fracturile de la nivelul mâinilor să fi 
fost rezultatul încercării ei de a se apăra. 

— Există șanse să puteţi recupera urme de ADN? 

— Șansele sunt foarte mici, spuse ea. Voi preleva țesutul pe 
care-l avem și voi analiza în detaliu pământul și ţesăturile 
colectate, dar, după 30 de ani, cu siguranţă s-au pierdut multe 
informaţii. 

— În regulă. Îți mulţumesc. Poţi exclude interferența 
animalelor în ceea ce privește înlăturarea drogurilor? Se pare că 
stocul iniţial de dextroamfetamină era de fapt mult mai mare. 

— Cât de mare, mai exact? 

— 15 kg. 

— Cu siguranţă animalele nu au înlăturat 15 kg de 
dextroamfetamină de sub pământ, spuse McCullough cu 


certitudine. Trebuie să fi fost mâna omului la mijloc. Voi verifica 
dacă există urme de lopată sau alte semne care să indice acest 
lucru. Locul este în continuare acoperit. 

— Mersi. Ai vreo veste cu privire la raportul toxicologic? 

McCullough oftă. 

— Permite-mi să clarific comentariile făcute anterior. Nu avem 
la dispoziţie păr, unghii sau globuri oculare, drept urmare, nu 
avem cum să le testăm. 

Jonah își dădu seama că McCullough nu-și terminase ideea. 

— Dar...? 

— Nu există un „dar”. Am fost foarte meticuloasă și am trimis 
probe de pământ colectate din jurul cadavrului pentru 
cromatografie pe coloană și de gaz și, dacă vom avea extrem de 
mult noroc, există posibilitatea să putem separa 
dextroamfetamina nemetabolizată de alţi compuși din sol și să 
confirmăm prezenţa unei cantităţi suficient de mari pentru a 
indica faptul că victima a ingerat substanţa. Dar dacă s-au 
înregistrat temperaturi suficient de mari în acea groapă, șansele 
de a găsi ceva sunt egale cu zero și să nu uităm că a fost o vară 
călduroasă. 

— Evident, spuse jonah. Este o problemă cu care ne 
confruntăm adesea... 

— Du-te naibii, Sheens, spuse McCullough. 

— Mulţumesc, răspunse Jonah, râzând. Sincer. Știu că ești 
foarte ocupată în momentul de faţă. 

— Sunt mereu ocupată, zise ea. Voi începe să spun „nu” mai 
des și să plec acasă la ora 17 și voi n-aveţi decât să vă plângeţi 
robotului telefonic. 

— Dar ce vei face cu atâta timp liber? întrebă Jonah. 

— Poate că voi avea o viață? 

— Mda, din câte am auzit eu treaba asta este supraevaluată... 

Închise telefonul și încercă să se gândească la atacul violent 
într-un mod cât mai detașat posibil. Din punct de vedere 
investigativ, acest lucru clarifica multe. 

În principiu, era improbabil ca una dintre fete să o fi omorât şi 
chiar și mai improbabil ca Aurora să fi fost atacată de un bărbat 
și apoi omorâtă de o femeie. 

Dar asta nu însemna că una dintre fete nu putea fi implicată 
sau că niciunul dintre ei nu știa nimic despre cele întâmplate. 
Dacă unul dintre ei încercase să-l protejeze pe unul dintre băieţi, 


cu siguranţă nu ar fi fost pentru prima dată când se întâmplase 
asta. 

De asemenea, acest lucru mai însemna și că Jonah avea de 
purtat o conversaţie dificilă cu familia Jackson la un moment 
dat. Ca om, și-a fi dorit să le poată împărtăși informaţiile într-un 
mod sensibil, fără a le cauza prea multă suferinţă, dar în calitate 
de persoană responsabilă cu aflarea adevărului despre ce i se 
întâmplase Aurorei, avea șansa de a folosi informaţiile pentru a 
surprinde. 


O'Malley se trezise cu cinci minute înainte să pornească 
alarma ceasului. Se simţea optimist cu privire la ziua care 
începea. Făcuse treabă bună cu o zi înainte vorbind cu furnizorii 
de droguri și obținuse informaţii care le-ar fi putut fi de ajutor. 
De asemenea, îl vizitase pe fratele mai mare al lui Jojo Magos, 
Anton, imediat după ce plecase de la bar. 

Anton nu fusese tocmai surprins de vizită. Era un om ciudat, 
pe care nu-l deranja să primească un detectiv în casă seara, 
deși avea privirea reticentă și precaută specifică persoanelor 
care considerau toţi polițiștii răi. Din modul în care Anton îl 
analizase din cap până-n picioare, O'Malley își dăduse seama că 
în trecut bărbatul nu fusese tratat cu respect de către poliţie. 
Avea dreaduri grizonate, prinse la spate și purta un pulover de 
lână uzat, care avea un ușor miros de animale. 

Dar O'Malley lăsa mereu o impresie bună, de om cumsecade, 
nu de poliţist și, de multe ori, accentul îl ajuta în această 
privinţă, pentru că-l făcea să pară neameninţător. Drept urmare, 
Anton îl invitase înăuntru și, în cele din urmă, recunoscuse că el 
fusese cel care aranjase tranzacţia prin care Daniel Benham 
cumpărase cele 15 kg de dextroamfetamină. Persoana lui de 
contact fusese un bărbat pe nume Matt Stavely, care locuia în 
suburbia Thornhill. 

O'Malley oftase la auzul acelei informaţii. Suburbia Thornhill 
nu era un loc bun în care să te plimbi după lăsarea întunericului. 
Dar cel puţin nu avea o mașină scumpă și nu era îmbrăcat în 
uniforma de poliție. 

Se urcă în Fiesta lui și se îndreptă spre suburbia Thornhill. Nu 
avea prea mult de mers, dat fiind traficul redus de la acea oră. 
Ajunse în Spring Terrace, unde văzu mai multe blocuri de mici 


dimensiuni care arătau groaznic și un bloc-turn în capăt, cu o 
zonă de recreere. 

Stavely locuia în ultimul bloc de mici dimensiuni, care avea o 
parcare mică în faţă și nici urmă de copaci sau straturi de flori. 

O'Malley parcă chiar sub stâlpul de iluminat stradal, deși nu-și 
făcea prea mari speranţe că acel lucru avea să descurajeze pe 
cineva de la a-i distruge mașina. Infracţionalitatea și benzile de 
infractori din Thornhill crescuseră mult în ultima vreme. Cu toate 
acestea, având în vedere că fusese nevoit să meargă acolo și să 
discute cu numeroși locuitori de-a lungul carierei sale, O'Malley 
reușise să creeze o relaţie rezonabilă cu o parte dintre membrii 
benzilor și înţelesese că acolo era o cultură fondată mai mult pe 
frică, decât pe agresiune. 

Urcă pe scările exterioare ale blocului, hotărât să plece cât 
mai repede. Stavely locuia la apartamentul 36, la etajul 2. Ușa 
nu era numerotată, dar avea niște urme vechi, de pe vremea 
când cifrele 3 și 6 fuseseră prinse pe ea și încă mai avea găurile 
de la șuruburi. 

O'Malley auzea un televizor pornit undeva, pe care rula ceva 
cu Împuşcături și ţipete. Imediat după ce ciocăni la ușă, sunetul 
televizorului se opri. | se păru că aude pași apropiindu-se. Apoi 
urmă un moment de liniște, ceea ce nu era deloc surprinzător, 
dat fiind faptul că nimeni nu ar fi deschis ușa în acea zonă fără a 
se uita mai întâi pe vizor. 

Apoi se auzi un clic și ușa se deschise puţin, cu lanţul pus. 
Prin deschizătură O'Malley văzu o faţă bărboasă și slabă. 

— Matt? întrebă el, încercând să pară cât mai puţin 
ameninţător posibil. Am nevoie de ajutorul tău. Pot intra un 
minut? 

— Ce fel de ajutor? 

O'Malley privi mai întâi în jur, apoi își scoase portofelul, îl 
deschise și îi arătă bărbatului câteva bancnote de 10 și 20 lire. 

Stavely îl privi încruntat, apoi închise ușa pentru a îndepărta 
lanţul. Deschise ușa complet și O'Malley îi văzu de această dată 
tot corpul. Era extrem de slab și purta un pulover larg cu glugă 
gri și un fes negru peste părul aproape complet grizonat, iar 
pielea lui părea să nu mai fi văzut de mult lumina soarelui. 

— Pe aici, zise Stavely, conducându-l pe un hol mic și gol, 
care nu avea decât două uși. Trecură de dormitorul care era 
învăluit în întuneric și în care nu se vedea decât o saltea și un 


dulap. Tot apartamentul mirosea a fum de ţigară, deși era mult 
mai curat decât se așteptase O'Malley. Nu mirosea deloc a 
mâncare mucegăită și Stavely însuși era curat. 

Intrară într-o cameră de tip open space, unde se aflau 
bucătăria şi sufrageria. Încăperea era dominată de un televizor 
mare și un PlayStation. Pe ecran era imaginea îngheţată a unui 
schimb de focuri violent. După clădirile din fundal și după arme, 
părea a fi Rusia. Lui O'Malley i se păru că scena arăta tulburător 
de reală. 

Stavely se așeză în apropierea telecomenzilor, unde-l aștepta 
o doză de bere. 

— Ce te interesează? întrebă Stavely pe un ton neutru. 

— In niciun caz ceva pentru starea mea de spirit, răspunse 
O'Malley, sprijinindu-se de blatul din bucătărie. De fapt, vreau 
să aflu niște informaţii. Şi nu este vorba despre informaţii care 
ti-ar putea crea probleme. 

Stavely rămase nemișcat. Îl privi pe O'Malley și apoi se întinse 
să-și ia o ţigară dintr-un pachet îndesat între perna și braţul 
canapelei. Se lăsă pe o parte pentru a ajunge la buzunarul în 
care avea bricheta și își aprinse ţigara fără a spune nimic. 

— Este vorba despre niște informaţii vechi de 30 de ani, 
continuă O'Malley, deci nu mai sunt tocmai relevante. Vreau să 
aflu despre o tranzacţie mare de dextroamfetamină pe care ai 
încheiat-o cu un băiat pe nume Daniel Benham. 

Stavely făcu o grimasă, dar rămase tăcut. 

— Probabil că-ţi amintești de Aurora Jackson, fata dispărută. 
O'Malley așteptă o reacţie și, în cele din urmă, Stavely dădu din 
cap. l-am găsit rămășițele. Problema cu care ne confruntăm 
este că fata a fost îngropată împreună cu o rezervă mare de 
dextroamfetamină și trebuie să eliminăm posibilitatea ca acele 
droguri să fi avut vreo legătură cu moartea ei. Îţi dau cuvântul 
meu că nu suntem interesați să anchetăm pe nimeni în ceea ce 
privește furnizarea sau distribuirea acelor droguri. 

Se lăsă un nou moment de tăcere. 

— Cu ce vă ajută să descoperiţi sursa drogurilor? 

— Dacă provin dintr-o sursă relativ obișnuită, putem dovedi 
că acest lucru nu a avut nicio legătură cu uciderea Aurorei. Și 
da, a fost omorâtă. 

O'Malley așteptă, în timp ce Stavely se gândea ce să facă. Era 
un om precaut și posibil să nu fi fost nici prost. În general, 


O'Malley nu avea așteptări prea mari de la furnizorii mici de 
droguri. 

— Deci vreţi să dovediţi că nu era nimic periculos în a ști de 
existenţa stocului de dextroamfetamină, spuse Stavely. 

O'Malley dădu din cap. 

— Eu unul nu consider că moartea ei a avut vreo legătură cu 
acele droguri, dar am un Inspector Sef care este meticulos ca 
naiba și care nu va renunţa la pista drogurilor până nu o 
eliminăm, iar eu asta vreau. 

Stavely trase lung din ţigară, după care scrumă. 

— Omule, nu știu ce să zic despre asta, spuse el rar. Mie-mi 
miroase a belea. 

Stavely era închis în sine, asemenea oamenilor care 
supravieţuiau ţinând multe secrete. 

— La un moment dat tot va trebui să ne ajuţi, zise O'Malley pe 
un ton jos. Seful nu va renunţa la această pistă. Dacă l-ai 
cunoaște, ai înţelege. Îţi dau cuvântul meu de onoare că cea 
mai bună opţiune pentru tine este să ne ajuţi acum, cât încă mai 
este alegerea ta și, astfel, să-l determini să-și piardă interesul 
față de tine. 

Stavely își sprijini ţigara pe marginea scrumierei și o urmări 
pentru o vreme. 

— Ce vrei să fac? 

— Nu trebuie decât să răspunzi la câteva întrebări despre 
droguri și Daniel Benham. 

Stavely oftă din greu și clătină din cap. 

— Te -am invitat înăuntru pentru o tranzacţie. 

— Consideră că asta este o tranzacţie, zise O'Malley, 
scoţându-și iar portofelul. 

Scoase două bancnote de 20 lire și observă instantaneu că 
Stavely devenise atent. 

— Poftim, spuse O'Malley și puse cele două bancnote pe masa 
furnizorului de droguri. 

Stavely îl urmări și își frecă ușor mâinile. O'Malley se gândi că 
era de ajuns pentru a continua. 

— Ai ajuns în posesia dextroamfetaminei în urma unei 
tranzacţii eșuate. Așa este? 

Se lăsă un moment de tăcere, dar, spre ușurarea lui O'Malley, 
Stavely zise: 


— Era un tip cu care mai făcusem tranzacţii în trecut. Un tip 
exclusivist care voia să vândă marfa mai departe. Drept urmare, 
am făcut rost de droguri de la furnizorul meu. 

— Şi cumpărătorul s-a răzgândit? 

Stavely clătină din cap. 

— A fost prins. Vindea droguri la petreceri exclusiviste și o 
fată a murit. lubitul ei l-a identificat pe cumpărătorul meu. 

— Și tu n-ai putut să returnezi marfa furnizorului tău? 

Stavely îl privi neîncrezător. 

— N-ai cum. Nu poţi face așa ceva. Niciodată. Și dacă ai 
încerca, nu ţi-ar mai vinde nimic niciodată. Nu e ca la magazin. 

— Dar tot trebuia să-i dai banii pentru droguri, spuse 
O'Malley, încercând să-l liniștească. 

— Mada. Eram cam îngrijorat în privinţa asta, dar... cineva m-a 
pus în legătură cu Daniel Benham. 

— Anton Magos? 

Stavely tăcu, după care ridică din umeri. 

— N-are importanţă, spuse O'Malley imediat. Povestește-mi 
despre Daniel Benham. Voia să cumpere drogurile? 

— Mda. Ei bine... Nu părea foarte hotărât. 

— Nu era încântat? 

Stavely clătină din cap. 

— Nu, el... M-a întrebat cum ajunsesem în posesia mărfii și eu 
i-am explicat. Apoi m-a întrebat ce mi s-ar întâmpla dacă n-aș 
plăti și eu i-am spus că mi-ar tăia naibii picioarele, ceea ce era 
adevărat. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Stavely își făcu de 
lucru cu ţigara. 

— Şi te-a mai întrebat și altceva? 

Stavely clătină din cap. 

— Nu. S-a hotărât pe loc și... ei bine, n-aș vrea să-i creez 
probleme. Ştiu că este un politician de căcat în prezent, dar mie 
mi-a făcut un favor atunci. Și sincer să fiu, cred că a cumpărat 
drogurile doar ca să mă ajute pe mine. 

O'Malley dădu din cap și se întrebă dacă Stavely avea 
dreptate sau dacă Benham nu se gândea decât la petrecerile pe 
care le-ar fi putut organiza și în care ar fi putut oferi droguri 
tuturor. 

— Ulterior, a mai cumpărat ceva de la tine? 

Stavely ezită, ceea ce-l făcu pe O'Malley curios. 


— Nu vrem decât să aflăm mai multe despre el ca persoană, 
spuse O'Malley. 

— Nu-mi amintesc, zise Stavely, cu o expresie încăpăţânată. 

— În regulă. Și pe ceilalţi îi cunoșşteaţi? întrebă O'Malley, 
dându-și seama că Stavely nu avea de gând să dea mai multe 
detalii. Connor Dooley, Topaz Jackson... 

Stavely clătină din cap și își ridică din nou ţigara pentru a mai 
trage un fum. 

— O știam pe Jojo, pentru că mai umblam cu fratele ei, Anton. 
În general, era și ea în parc când mergeam noi acolo. Pe ceilalţi 
nu i-am cunoscut. 

O'Malley tăcu și dădu din cap. 

— Îţi mulţumesc. Este în regulă. S-ar putea să te chem să dai 
o declaraţie oficială la un moment dat. 

— La naiba, zise Stavely încet. 

— Va fi în beneficiul tău, spuse O'Malley, fixându-l cu privirea. 

Stavely îl privi în ochi și apoi ridică din umeri. Nici nu se obosi 
să se ridice când O'Malley plecă. Odată ce închise ușa în urma 
lui, O'Malley să dădu într-o parte, pentru a evita vizorul. Se 
aștepta să audă din nou sunetul jocului de PlayStation, dar, 
după un moment de liniște, auzi vocea lui Stavely. 

Nu se auzea nici o altă voce. După o clipă, Stavely vorbi din 
nou, dar O'Malley nu reuși să audă ce spunea. Era cu siguranţă 
o conversaţie telefonică și, dat fiind faptul că nu se auzise niciun 
telefon sunând, era clar că Stavely sunase pe cineva ca urmare 
a vizitei pe care i-o făcuse O'Malley, ceea ce era foarte 
interesant. 


La ora 07:50, Jonah ajunse acasă la familia Jackson. Se 
gândise să telefoneze pentru a evita drumul până acolo, dar era 
conștient că astfel de vești trebuiau comunicate în persoană. 

De data aceasta, Tom fu cel care deschise ușa. Se ștergea la 
gură, deci probabil că-i întrerupsese micul dejun. 

— Bună dimineaţa, domnule Jackson, zise Jonah. Îmi cer scuze 
că vă deranjez la ora aceasta, dar voiam să vă pun la curent cu 
stadiul anchetei. 

— După cum le-am spus de nenumărate ori polițiștilor, de-a 
lungul timpului, prefer să fiu informat, indiferent de oră, spuse 
Tom, cu o ușoară aroganță. 


Se dădu la o parte și Jonah se strecură în spaţiul mic de pe 
hol. | se păru chiar mai ordine decât înainte. Existau câteva 
teancuri și chiar și câteva spaţii libere printre toate lucrurile. 
Posibil să fi fost mâna lui Topaz și a lui Connor la mijloc. 

Stăteau cu toţii în bucătărie. Joy se afla într-un capăt al mesei, 
de unde îi aruncă o privire de bufniţă, cu ochii mari și îngrijoraţi. 
Topaz, care se afla în colţul mesei, se lăsă pe spate pentru a-l 
vedea. Connor fu singurul care continuă să-și mănânce încet 
ovăzul fiert, cu capul aplecat, până când Jonah începu să 
vorbească. 

— Îmi cer scuze că vă întrerup micul dejun, zise el încă o dată. 

— Este în regulă, spuse Topaz repede. Ce se întâmplă? 

— Avem niște noutăţi, zise Jonah și Joy se ridică brusc de la 
masă și trase un scaun pentru el. 

Tom își reluă locul, în faţa unei farfurii cu ochiuri și se așeză 
picior peste picior. 

— Am primit rezultatele analizei digitale, care indică faptul că 
Aurora ar fi fost victima unei agresiuni sexuale înainte de a 
muri. 

Topaz tresări şi Connor se opri în sfârșit din mâncat. Îşi lăsă 
încet lingura pe marginea bolului, dar nu încercă în niciun fel să- 
și liniștească soţia. Joy și Tom rămaseră lipsiţi de reacţie și 
neclintiţi. 

— Această descoperire este foarte tulburătoare, continuă 
jonah, dar ne ajută să ne formăm o imagine mai clară a 
vinovatului. 

— Deci, pe cine căutaţi mai exact? întrebă Tom, pe un ton 
mai jos. 

— Un bărbat, posibil chiar un membru al grupului cu care 
campa Aurora, spuse el cu grijă. Incercăm să aflăm dacă mai 
existau persoane care cunoșteau acel loc. Nu putem confirma 
nimic momentan, dar știm că persoanele din grup cunoșteau 
bine locul acela. De asemenea, investigăm și posibilitatea 
consumului de droguri la acea petrecere. 

Jonah se simţi vinovat că trebuia să le împărtășească atâtea 
informaţii tulburătoare dintr-odată. Dar era conștient de faptul 
că era mai bine să le spună, decât să amâne. Cu cât trecea mai 
mult timp și descopereau mai multe dovezi, informaţiile ar fi 
devenit mai greu de asimilat. 


Topaz se albi la faţă și întinse mâna tremurândă spre un 
pahar cu apă. Tom îi aruncă o privire și Jonah bănui că avea să 
urmeze o conversație dificilă. 

— Credeţi că cele două lucruri au legătură între ele? întrebă 
Tom, în cele din urmă. 

— Este posibil, răspunse Jonah. Dar, pentru moment, prefer să 
nu fac presupuneri. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă. Mă 
întrebam dacă ne-aţi putea ajuta cu ceva. 

— Cu ce? 

— Am vrea să luăm legătura cu ceilalţi prieteni ai Aurorei, zise 
jonah. O persoană apropiată, căreia să-i fi făcut anumite 
confesiuni. 

— Ei bine, eu nu vă pot... Bănuiesc că Topaz și Joy v-ar putea 
fi de ajutor, spuse el, făcând semn spre soţia lui. Eu nu amo 
memorie prea bună când vine vorba de nume. 

— Nu, așa este, aprobă Joy, pe nerăsuflate. Ai o memorie 
foarte scurtă, nu-i așa, Tom? 

— Este în regulă, îl asigură Jonah. Puteţi discuta despre asta și 
să mă anunţaţi în cursul zilei de azi. În cazul în care nu voi fi 
disponibil, puteţi furniza numele unuia dintre membrii echipei 
mele. 

— Echipa dumneavoastră, zise Tom, gânditor. Din câte 
persoane este formată echipa dumneavoastră? 

— Trei persoane, în afară de mine, răspunse el. Aţi cunoscut-o 
deja pe Ofiţer Hanson și mai sunt doi sergenţi, O'Malley și 
Lightman. De asemenea, primim sprijin și din partea 
Comisarului Şef, al echipei de criminalistică și al altor echipe, 
după caz. 

— Deci sunteţi patru persoane implicate direct în acest caz, 
spuse Tom. Dădu din cap, aprobator, deși avea în continuare 
vocea neregulată. Este bine de știut. 

Jonah se ridică și plecă, regretând faptul că nu putea asista la 
discuţia dintre Tom și Topaz legată de acele droguri. Ar fi fost 
extrem de interesant. 


O'Malley ajunse ultimul, la ora 09:20. Deși era devreme, lui 
Jonah i se părea că deja trecuse jumătate de zi. 

Jonah îi chemă într-una dintre sălile de ședință, pentru a le 
împărtăși ideile lui Hanson legate de câinii de poliție care 


fuseseră induși în eroare și pentru a le confirma faptul că Aurora 
fusese violată. 

Cu toţii dădură serios din cap la auzul veștilor. 

— Deci, cel mai important lucru este să aflăm dacă a fost 
violată de Connor Dooley, zise Jonah. Ce aţi mai aflat despre el? 

— Nu mare lucru, răspunse Lightman. Coralie a fost singura 
care l-a văzut treaz în acea noapte și nimeni nu a mai spus 
nimic despre faptul că ar fi încercat să o sărute pe Aurora. 

— Va trebui să-i presăm pe ceilalţi, pentru a afla mai multe 
detalii, spuse Jonah. 

— Am verificat declaraţia lui cu privire la cele întâmplate de 
dimineaţă, după ce a realizat că Aurora dispăruse și nu există 
contradicții. Și-a descris corect acţiunile și nu există decât 
câteva lucruri mărunte pe care fie le-a adăugat, fie le-a omis, 
dar este ceva normal pentru o persoană care încearcă să-și 
amintească cele întâmplate. In plus, părea dornic să o găsească. 

— Sau se prefăcea bine, interveni Hanson. 

— El a fost primul care s-a trezit, zise Jonah. Putea foarte ușor 
să-și ascundă urmele, înainte de a-i trezi pe ceilalţi. Aș vrea să 
verific declaraţiile în detaliu cu privire la cele întâmplate în acea 
dimineaţă. Poate că cineva a văzut totuși ceva și a uitat ulterior. 

Hanson și Lightman dădură din cap, iar O'Malley ridică o 
mână. 

— Eu l-am identificat pe furnizorul de droguri care i-a vândut 
dextroamfetamina lui Daniel Benham, zise Sergentul. Am purtat 
o discuţie cu el și este posibil să-l putem convinge să vină să 
dea o declaraţie. 

Jonah clipi, ușor șocat de cât de repede se mișcase O'Malley. 

— Când ai apucat să faci asta? 

— Aseară, spuse O'Malley, cu o urmă de rânjet pe faţă. Este 
un tip interesant. Mi-a confirmat faptul că a fost pus în legătură 
cu Benham prin intermediul lui Jojo și al fratelui ei. Este de 
părere că Daniel Benham a acceptat să cumpere drogurile mai 
mult pentru a-l ajuta, dar a negat orice implicare din partea 
celorlalți. Voi scrie azi raportul. 

— Mulţumesc, Domnall. Ai făcut... o treabă excelentă. Aţi mai 
aflat altceva? 

— lubita lui Mackenzie va ajunge la secţie la ora 12:30, zise 
Hanson. 

— Grozav! Înapoi la treabă. 


Coralie își verifică din nou telefonul, dar nu primise niciun 
mesaj de la niciunul dintre ei. Dintr-odată se simţi extrem de 
singură și faptul că lua micul dejun izolată, în restaurantul 
hotelului, nu o ajuta deloc. 

Nu se așteptase ca Topaz sau Connor să o contacteze, deși se 
gândise că aveau să-și verse nervii asupra ei din cauză că-i 
trădase și le dezvăluise secretele. Aproape că era nerăbdătoare 
ca ei să o sune, în ciuda vinovăţiei pe care o simţea. Și 
bineînţeles că Jojo nu avea să-i dea niciun mesaj, dat fiind faptul 
că nu se deranjase să o contacteze niciodată în toţi anii de când 
se cunoșteau. 

Cu toate acestea, faptul că Brett și Daniel nu dădură niciun 
semn fu dureros. Le dăduse câte două mesaje fiecăruia cu o 
seară înainte și primise confirmare de primire. Cu toate acestea, 
ei nu-i răspunseră. După toate lucrurile prin care trecuseră 
împreună, era dureros. Se simţea exclusă și înspăimântată. 
Oare vorbeau cu poliţia despre ea? Oare se întorseseră 
împotriva ei? 

Brusc, se decise că așteptase suficient. Îşi luă telefonul și 
cartela de la cameră și își lăsă micul dejun neterminat. 

Până să ajungă pe hol, îl suna deja pe Brett. 


Comisarul Şef apăru în ușa lui Jonah, la puţin timp după 
ședință, ceea ce putea însemna că se întâmplase ceva rău. 
Jonah îl salută din cap și îl invită în birou, gândindu-se că 
problemele aveau să se agraveze odată ce-i spunea despre 
Mackenzie. 

— Nu știu dacă ai citit ziarele, zise Comisarul Șef, închizând 
ușa în urma lui, dar se fac o grămadă de speculaţii cu privire la 
o Poveste Secretă legată de un grup de adolescenţi care 
desfășurau activităţi perverse. Aș vrea să dau o declaraţie azi cu 
privire la stadiul anchetei, pentru a calma spiritele. 

— Dar este doara treia zi de anchetă, protestă Jonah. 

— Dar bănuiesc că aţi făcut ceva progrese, nu-i așa? 

— Da, dar deocamdată nu vreau să dezvălui presei nimic. 

Wilkinson oftă greoi. 

— Este de înţeles. 

Jonah își dădu seama că era dezamăgit, dar îl cunoștea de 
suficientă vreme pe Jonah pentru a avea încredere în el. 


— Cu toate acestea, aș vrea să vă împărtășesc câteva lucruri. 

— Spune-mi, zise Wilkinson și își trase scaunul din faţa 
biroului. 

Jonah îi povesti pe scurt despre faptul că poliţia nu-l 
investigase pe Mackenzie în mod corespunzător și despre 
atitudinea stranie a profesorului față de Aurora. Apoi îi povesti 
despre Connor și despre faptul că, după părerea lui, el era 
principalul suspect. 

— Vreau să verific cu atenţie toate informaţiile legate de el, 
concluzionă Jonah. Și, cel mai important, vreau să aflu dacă a 
fost chemat de atâtea ori la secție pentru că era ceva suspect la 
declaraţiile lui sau a fost vorba strict de bigotism. 

Wilkinson se trăgea gânditor de buză. 

— Inţeleg nevoia de a-l verifica, dar trebuie să-l facem pe 
Mackenzie suspectul principal. 

— Nu credeţi că există mai multe probe împotriva lui Connor 
Dooley? protestă Jonah. i 

— Deocamdată, nu mi-e clar, zise Comisarul Șef. In orice caz, 
Mackenzie a scăpat fără a fi investigat aproape deloc. 

— Nu pare să cunoască locul în care a fost ascuns cadavrul. 

— Cum putem fi siguri de acest lucru, dacă nu verificăm unde 
a fost? ripostă Wilkinson. Cu toate acestea, sunt conștient de 
faptul că nu trebuie să ignorăm pista legată de Connor Dooley. 
Drept urmare, pune-l pe unul dintre membrii echipei să-l 
investigheze în continuare, iar restul se pot concentra pe 
Mackenzie. Trebuie să procedăm corect de această dată, 
adăugă el, pe un ton scăzut. Dacă a existat corupție acum 30 de 
ani, acum trebuie să avem mâinile curate. 

Jonah se simți resemnat. Ştia că șeful său avea dreptate, 
chiar dacă i se părea greșit planul de acțiune. 

— In regulă, spuse el. Așa vom proceda. 

Wilkinson se ridică și cu scopul de a ameliora lucrurile, spuse: 

— Le voi transmite scuzele tale participanţilor de la ședința 
pentru coeziunea comunității. 

— Vă mulţumesc, domnule, zise Jonah, încercând să pretindă 
că nu uitase complet de acea ședință. 


24. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 01:00 


Aurora nu se putea gândi decât la vomă. Totul se redusese la 
senzaţia de vomă pe care o simţea și la modul în care i se 
deschidea gâtul în timp ce vomita. 

Stătea în fund, cu corpul și capul întoarse într-o parte și cu o 
mână își ţinea părul. 

Îi era teamă de acea senzaţie de rău, de faptul că își făcuse 
rău singură bând alcool. 

— Hei! 

Dintr-odată simţi o mână în jurul ei și o alta care o mângâia 
ușor pe spate, dar nu era capabilă să se întoarcă pentru a vedea 
cine era. Avea convulsii și vomita în continuare, deși lichidul 
începea să semene mai mult cu apa. 

— Mă duc să-ţi aduc niște suc de portocale. 

Aurora își dădu seama că era Benners și nu voia ca el să o 
lase acolo singură, chiar dacă intenţiona să-i aducă ceva care i- 
ar fi făcut bine. Era prea speriată și se simţea mult prea rău. 

Dar începuse să nu mai vomite atât de mult și reuși să dea 
din cap. 

De asemenea, nu voia ca el să o considere patetică. 

În cele din urmă, chiar înainte ca el să se întoarcă, Aurora 
simţi că nu-i mai venea să vomite. Privi în sus și văzu o versiune 
distorsionată a lui. Ochii ei păreau să nu se poată concentra. Cu 
toate acestea, distingea zâmbetul lui înțelegător, în timp ce se 
așeza lângă ea și rupea cutia de suc de portocale. 

— Poftim. 

Îi era greu să bea din orificiul zdrenţuit. Sucul îi curse pe 
bărbie într-un val călduț. 

Se opri din băut pentru a-și șterge bărbia. 

— Dumnezeule, cred că arăt îngrozitor. 

Benners râse. 

— Nimeni nu arată bine în astfel de situaţii. Dar este în regulă. 
Nu te judec. El ridică iar cutia de suc și mâna ei lipsită de putere 
și coordonare o urmă. Haide, mai bea puţin. Trebuie să mai bagi 
și altceva în stomac. 

Aurora mai încercă o dată și reuși să ia o înghiţitură. Apoi încă 
una. 


Dar în clipa următoare i se făcu iar greață. Se întoarse într-o 
parte și dădu afară tot sucul. 

Benners o lăsă să vomite, mângâind-o pe umăr și scoțând 
niște sunete liniștitoare. O șuviţă de păr îi scăpă și el i-o prinse. 

— Este oribil, nu-i așa? Dar de descurci bine. Și mie mi se mai 
întâmplă o dată la câteva luni. Mereu am impresia că sunt bine 
și apoi beau câteva pahare și devin încrezut. Asta-i problema cu 
alcoolul. Este ca o metodă de reproducere. Odată ce începi să 
bei, este ca și când ai auzi o voce care-ţi șoptește să nu te mai 
oprești. 

De îndată ce se opri din vomitat, Benners ridică din nou cutia 
de suc. 

— În curând, ţi se va linişti stomacul și ai nevoie de apă și 
zahăr. 

Aurora nu voia să bea, dar acceptă pentru a-i face pe plac. De 
această dată reuși să bea mai mult și se simţi imediat mai bine. 

— N-ar fi trebuit să beau deloc, spuse ea, după ce se asigură 
că nu avea să mai vomite. 

— Nu-i adevărat, o contrazise Benners. Nu poţi evita să faci 
lucruri din cauză că se poate întâmpla așa ceva. Și aceste 
momente fac parte din viaţă. Sunt câteva clipe de mister, 
urmate, în general, de o mahmureală groaznică a doua zi. Dar 
această suferință pe care o simţi acum, face libertatea și 
bucuria simţite mai devreme mult mai intense. Cum să te poţi 
bucura de euforie, dacă nu suferi pentru a o obţine? 

Aurora tot nu-i putea distinge bine faţa. Benners părea că 
alunecă într-o parte. 

— Dar cum poţi să o numești euforie, când știi ce urmează, îl 
întrebă ea, când simţi un moment de fericire și apoi, dintr-odată, 
ajungi să te simţi în halul acesta? 

— Tocmai din acest motiv se numește euforie, zise el și se 
apropie de ea, spunându-și punctul de vedere atât de onest, 
încât era greu să-l contrazici. Dacă nu ar fi ceva temporar, 
atunci s-ar considera ceva obișnuit, nu-i așa? Ar fi ceva normal 
și imediat ar deveni plictisitor și dezamăgitor. Un nimic. 

Brusc, Aurora deveni conștientă de faptul că ar putea mirosi a 
vomă și se trase de lângă el. 

— Scuze. Am ajuns să te terorizez, zise el, rânjind. 


— Nu, spuse ea. Ai dreptate. Doar că... am văzut-o pe Zofia în 
starea asta de câteva ori și atunci am decis că eu nu voi face 
niciodată asta. 

— Zofia... fata blondă, cea care mergea uneori cu autobuzul? 

Aurora dădu din cap. 

— Părinţii ei au transferat-o la o altă școală, pentru că se 
împrietenise cu niște fete din anii terminali cărora le plăcea să 
bea și Zofia a ajuns la spital după una dintre petreceri. 

Drept urmare, părinţii ei au decis că școala noastră nu este 
bună pentru ea. 

Benners dădu din cap și ridică din umeri. 

— Dar noi nu vom permite să ţi se întâmple așa ceva, zise el. 
Poţi să te distrezi fără să păţești așa ceva. 

— Presupun, spuse ea și schiță un zâmbet. Cu toate acestea, 
aș prefera să nu mai vomit. 

— Putem să ne distrăm fără alcool pentru restul serii, zise 
Benners și se chinui să se ridice. Haide! Încă este cald lângă foc 
și i-am lăsat singuri pe Jojo și pe Connor, care se certau pe tema 
muzicii sintetice. 

Benners o ajută să se ridice și să se echilibreze. Apoi o lăsă să 
se sprijine de el, cât parcurseră drumul înapoi. Ocazional, el era 
nevoit să pășească în lateral pentru a-i evita picioarele, dar ea 
tot reuși să-l calce de vreo două ori. 

— Nu mă integrez aici, zise ea, oprindu-se brusc. Nu sunt de-a 
voastră. Nu sunt nici ca voi și nici ca nimeni. 

— Nu, nu ești ca nimeni, spuse el. Când stătea așa aproape, 
părea mai înalt și feroce. Ești ca tine. Ești unică și asta este mai 
important decât orice altceva. 

Dintr-odată, Benners deveni distras și își întoarse repede 
capul. Se aflau aproape de foc și flăcările luminau fiecare 
trunchi de copac. Acest lucru îi aminti Aurorei de Noaptea 
Focurilor de Tabără” și, imediat după aceea, de un film horror, 
în care se deschiseseră porţile Iadului. 

Benners o luă de mână și o trase după el. Îi era în continuare 
greu să se ţină pe picioare, drept pentru care se izbi de un 
copac și își zgârie umărul. 


> = 


13 N. Trad.: „Noaptea Focurilor de Tabără” este numele dat mai multor 
sărbători anuale caracterizate de focuri de tabără și artificii. 


El se opri pentru o clipă, după care o trase iar după el, până 
ajunseră în luminiș, unde focul de tabără transforma totul într- 
un portocaliu puternic și senzual. 

Se auzi un strigăt, aparent de durere și Aurora îl depăși pe 
Benners pentru a vedea ce se întâmplase, simţindu-și inima 
bătând cu putere și răsuflarea tăiată. 

Văzu două siluete ghemuite lângă foc și una dintre ele scotea 
niște sunete ciudate. Continuă să se apropie, incapabilă să 
distingă cine erau cele două persoane. 

Brusc, nu mai văzu dublu ca până atunci și realiză că cel care 
plângea era Connor. Întregul corp i se zbuciuma în timp ce 
plângea, iar Jojo îl ţinea în braţe și încerca să-l liniștească. 

— Este în regulă, zise ea. Este în regulă. 

— ÎI urăsc, spuse Connor. Îl urăsc. 

Era aproape la fel de rău ca și când i-ar fi găsit dezbrăcaţi. Işi 
simţi obrajii arzând în clipa în care Connor își ridică privirea și o 
văzu. În clipa aceea, părea că o urăște și pe ea. 

— Scuze, zise ea încet. 

Aurora și Benners se aflau în apropierea cortului, a sacilor de 
dormit și a proviziilor. Aurora se trase din strânsoarea lui 
Benners și se lăsă pe vine. Fu nevoită să pună mâna jos de trei 
ori pentru a se echilibra, cât timp trase o saltea din grămadă și 
își alese un sac de dormit. 

Benners îi aruncă o privire ciudată când se ridică iar. Era o 
combinaţie de jenă și dezamăgire. 

O urmă în timp ce ea mergea înapoi spre întunericul pădurii, 
departe de Connor și Jojo, departe de acel moment intim de 
suferință și departe de Topaz, Coralie și Brett. Nu se opri din 
mers decât în clipa în care nu-i mai putu auzi. Aruncă salteaua 
pe o bucăţică de pământ destul de netedă. 

— O să fii bine aici, așa departe? întrebă Benners. 

— Da, spuse ea. Mulţumesc! 

Se lăsă un moment de tăcere, cât ea se luptă cu 
despachetarea sacului de dormit și apoi cu așezarea lui. Il 
simţea pe Benners dând târcoale în spatele ei. 

— Vrei să mai stau cu tine, să vorbim? 

Aurora clătină din cap. 

— Vreau să mă culc. 

Așteptă ca el să se opună sau să aprobe, dar el rămase tăcut, 
cât timp ea desfăcu sacul de dormit și se băgă în el. In cele din 


urmă, își dădu seama că pleca, căci îi auzi pașii îndepărtându- 
se, călcând încet pe frunzele și crengile de pe jos. 


25 

Jojo repetă solemn în dreptul reportofonului tot ce-i spusese 
lui Jonah la Peretele de Alpinism. Ea povesti în detaliu cum se 
chinuise să facă pământul de deasupra intrării în ascunzătoare 
să se prăbușească, în timp ce Brett se afla la baza intrării și cât 
de mult regreta faptul că nu se uitase înăuntru mai întâi. 

După ce termină, Jonah o întrebă: 

— Din câte știți dumneavoastră, mai exista vreo persoană din 
afara grupului care să știe de ascunzătoare, indiferent dacă a 
aflat de ea înainte sau după acea noapte? 

Jojo se uită la el preţ de o clipă, după care își întoarse privirea. 

— Nu cred. 

— Nu aţi mai văzut pe nimeni altcineva în apropierea locului 
de campare în acea noapte? Nu a menţionat nimeni faptul că ar 
fi văzut pe cineva în apropiere care să fi putut urmări mișcările 
grupului? 

Jojo clătină din cap. Jonah îi observă mușchii bine definiţi ai 
braţelor. 

— V-aţi întors vreodată acolo? 

Din felul în care îl privi, Jonah își dădu seama că Jojo era 
tulburată. Lightman, care se afla lângă el, nu avu niciun fel de 
reacţie, ceea ce reprezenta una dintre principalele calităţi ale 
Sergentului. 

— Eu... da. Fac alpinism de la 8 ani. Fratele meu mai mare, 
Anton, a fost cel care m-a introdus în lumea asta pe când lucra 
în weekenduri la centrul de activităţi în aer liber de lângă 
Ashurst. M-a lăsat să încerc. Oricum, și înainte eram toată ziua 
căţărată prin copaci. 

— Deci v-au plăcut dintotdeauna activităţile în aer liber? Și aţi 
fost mereu puternică? 

— Presupun, zise ea, ezitând. 

Jonah se gândi la osul fracturat de la mâna Aurorei și se 
întrebă dacă era posibil ca cineva s-o fi ţinut, cât timp altcineva 
o viola. Apoi gândul îi zbură iar la Connor și Jojo, îmbrăţișaţi în 
acea noapte. 

Cu toate acestea, era convins că avea să obţină mult mai 
multe informaţii de la Jojo, dacă părea a fi de partea ei și se 
purta ca și când i-ar fi prieten, așa cum se întâmplase și la 
Peretele de Alpinism. Jonah îi zâmbi. 


— Mă gândeam la faptul că mi se pare ciudat cum o persoană 
ca dumneavoastră a ajuns să fie prietenă cu o persoană cum 
este Coralie. Ea nu este tocmai... genul puternic și sportiv. 

— Ah, zise Jojo, zâmbind ironic. Ei bine, eu și Coralie nu am 
fost niciodată foarte apropiate. Ea nu era interesată decât de 
Topaz. Mereu am fost de părere că simţea ceva mai mult pentru 
ea decât simplă prietenie și, având în vedere că a avut și iubiţi 
și iubite de atunci, probabil că aveam dreptate. De fapt, îi 
plăcea și de Benners foarte mult. El era foarte protector cu ea, 
chiar dacă o considera ușor naivă. Presupun că am fost cu toţii 
atrași cumva în acel grup. 

— Și cum au decurs lucrurile ulterior? întrebă Jonah. Mă refer 
la relația voastră de prietenie. 

— Dispariţia Aurorei ne-a apropiat și mai mult, pentru o 
vreme, spuse Jojo. Cred că... cred că ne era greu să vorbim cu 
alte persoane. Nimeni nu mai suferise o astfel de pierdere și toți 
ceilalți erau mereu înfiorător de interesaţi să afle detalii despre 
dispariţie... În plus, Brett a devenit o parte importantă a 
grupului și, dat fiind faptul că-l consideram ușor tont, a ajuns să- 
mi placă de el. 

— Dar Topaz și Connor s-au mutat la un moment dat. 

— Da, asta s-a întâmplat... acum vreo șapte ani, cred. N-a 
trecut chiar așa de mult timp. În plus, mai vin în vizită ocazional. 
Atâta doar că este mai greu să te vezi cu ei. 

— Le-ai simţit lipsa? întrebă Jonah. 

Jojo păru surprinsă de întrebare. 

— Presupun, zise ea, în cele din urmă. La acea vreme... cred 
că încercam să nu mă mai las afectată de nimic. Trecuse doar 
un an de la moartea lui Aleksy. 

Jonah dădu din cap. 

— Şi el cum s-a integrat în grup? 

— Destul de ușor, răspunse ea, zâmbind ușor. Deși părea 
foarte cizelat și dur, era de fapt un prostănac. li plăcea să 
glumească și să joace feste oamenilor, iar grupului nostru îi 
lipsea asta. A lăsat o gaură mare în urma lui. 

— Era vreo persoană din grup de care era mai apropiat? 

Jojo își strânse buzele pentru o clipă, de parcă ar fi vrut să nu 
răspundă la întrebare. Jonah se aștepta ca ea să-i spună că 
Aleksy nu avea nicio legătură cu ancheta. Dar ulterior, păru să 
se răzgândească. 


— Daniel, Brett... și Topaz. De Connor nu s-a simţit niciodată 
prea apropiat, probabil din cauză că el este mereu extrem de 
serios. lar pe Coralie o deruta comportamentul lui, deși se lăsa 
tachinată. 

— Aţi mai discutat între voi de atunci? Jonah observă că Jojo 
se înroșise puţin. 

— Ei bine... Ştiu că mi-aţi spus să nu fac asta, dar... simțeam 
nevoia să recapitulez cele întâmplate cu cineva. Nu am... am 
vorbit doar cu Daniel și Brett la telefon, separat. 

— Cu Topaz nu? întrebă Jonah, interesat. Dat fiind faptul că 
este vorba despre sora ei, m-aș fi gândit că... 

— Nu, zise Jojo, ușor jenată. Nu mi s-ar fi părut la fel de ușor 
să discut cu ea despre asta. 

— Dar aţi fost mereu apropiată de Connor, nu-i așa? întrebă 
el. 

— Da... Presupun. Jojo dădu din cap. Ne-a fost întotdeauna 
ușor să ne înţelegem unul pe celălalt. 

— Şi s-a întâmplat vreodată mai mult de atât? 

Jojo făcu o grimasă nostimă. 

— Doar v-am spus cât de obsedat era de Topaz. 

— Deci nu s-a întâmplat nimic... fizic între voi în acea noapte? 

Jojo era categoric stânjenită. 

— Ei bine... sinceră să fiu, nu știu sigur. Ne-am îmbrățișat. Şi 
eu... M-am trezit cu impresia că exista posibilitatea să ne fi 
sărutat și eram extrem de jenată de acest lucru. Adică, eram 
prieteni. Nu exista nimic mai mult între noi decât sprijin reciproc 
și o tonă de alcool. 

— Și n-aţi vorbit despre asta? 

— Nici nu mai conta, zise ea, pe un ton aspru. Odată ce ne-am 
trezit de dimineaţă și nu am găsit-o... Cui naiba îi păsa dacă ne 
sărutasem sau nu? 

Jojo se lăsă pe spate și își încrucișă braţele. 

— Și nu vă amintiţi dacă Connor s-a trezit pe timpul nopţii? 
întrebă el. Nu vă amintiţi să vă fi trezit la un moment dat și el să 
nu fie acolo...? 

— Am fost întrebată despre asta și la acea vreme, spuse ea, 
oftând. Nu cred. Nu-mi amintesc să-l fi simţit mișcându-se, 
venind sau plecând. Dar memoria mea era oricum înceţoșată de 
mahmureală, iar acum, după atâta vreme, îmi este și mai greu 
să-mi amintesc. 


— Aţi putea vă rog să repetaţi ce mi-aţi spus anterior despre 
acea amintire parţială? Și cu asta am terminat. 

Jojo se conformă, deși părea și mai incertă decât fusese 
anterior. Termină de vorbit și oftă. Jonah se aplecă pentru a opri 
reportofonul și îi zâmbi. 

— Vă mulţumesc! Era important să înregistrăm aceste lucruri. 

Jojo dădu din cap și îi zâmbi ușor derutată. 

— Oricând, Poliţai Sheens. 


Odată ce o conduseră pe Jojo, Lightman îl întrebă pe Jonah 
despre întrebările legate de fostul iubit al ei. 

— Reprezintă o persoană de interes? întrebă el. 

— Da și nu, răspunse Jonah. Nu există niciun motiv să-l 
considerăm o persoană de interes, dar dat fiind faptul că a făcut 
parte din grup pentru o vreme și este a doua persoană decedată 
în mod neașteptat, cred că este indicat să punem întrebări 
despre asta. 

Lightman dădu din cap. 

— Voi verifica rapoartele cazului. 

— Foarte bine. 


În timp ce stătea la biroul său, Jonah se gândi iar la trecut, la 
frumuseţea Aurorei, la ce ar fi putut realiza ea în viaţă și la cum 
ar fi putut fi sedusă anterior acelei nopți. 

In afară de asta, se pregătea psihic pentru telefonul lui Tom, 
pentru numele pe care spera să nu-l audă. Ori de câte ori se 
gândea la acel lucru, se simţea de parcă s-ar fi aflat pe 
marginea unei prăpăstii. Nu se putea lăsa acaparat de amintiri 
care l-ar fi putut distruge. 

Jonah oftă și se hotărî că era timpul să citească notițele făcute 
de membrii echipei sale cu privire la interviurile originale. Fu 
surprins de numărul complet diferit de interviuri luate 
suspecţilor. Coralie fusese intervievată doar de două ori, în timp 
ce Jojo fusese intervievată de patru ori, Brett de cinci ori și 
Topaz de șapte ori. 

Şi apoi mai era și numărul mare de interviuri luate lui Daniel 
Benham, care se apropia foarte mult de numărul lui Connor 
Dooley, având doar cu trei interviuri mai puţin decât acesta. 

Daniel fusese chemat de paisprezece ori pentru a i se verifica 
declaraţiile. Poliţia era interesată să afle de ce alesese tocmai el 


să meargă să ceară ajutor și nu rămăsese să o caute. De 
asemenea, voiau să știe la ce oră o văzuse ultima dată, 
deoarece declaraţiile lui erau diferite de ale celorlalţi, chiar dacă 
celelalte declaraţii se dovediseră a fi false și nu se asemănau 
deloc între ele. 

Cu toate acestea, poliţia continuase să-l chestioneze pe 
Daniel, care era fiul unui om de afaceri local bine cunoscut și 
bogat, genul de băiat care scăpa basma curată din orice și care 
trecea prin viaţă fără probleme. 

Jonah nu înţelegea motivul acelei neîncrederi. Nu exista nicio 
declaraţie sau menţiune legată de Benham care să-i determine 
pe polițiști să se concentreze asupra lui mai mult decât asupra 
celorlalți. Oare să fi fost de vină atitudinea lui? Ceva care nu era 
vizibil în transcrieri? Sau oare să fi fost vorba despre modul în 
care îi plăcea lui Benham să se contrazică și despre faptul că era 
cunoscut drept un anarhist consumator de iarbă? 

Jonah încercă să-și imagineze din nou viaţa lui Daniel Benham 
și modul în care ar fi putut fi influenţată de o crimă. 

La vârsta de 15 ani, acesta era un socialist guraliv, 
nerăbdător să devină major pentru a putea vota și pentru a 
putea deveni membru al Partidului Muncitoresc. Voia să lupte 
împotriva Prim-ministrului pe care el îl considera vinovat că 
omora oameni prin decizia sa de a-și retrage susţinerea. 
Benham era un filantrop și, chiar dacă fusese un socialist de tip 
șampanie!*, acţiunile lui fuseseră sincere. Toată ideologia aceea 
îl determinase să participe la adunări politice și să fondeze un 
grup socialist în cadrul școlii. 

Cu toate acestea, la un moment dat, a renunţat la acele 
principii. Socialismul lui s-a transformat treptat în centrism, 
care, odată cu înaintarea în vârstă, s-a transformat în 
conservatorism. Oare schimbarea fusese cauzată de faptul că 
devenise un criminal sau fusese o reacţie la dispariţia fetei pe 
care o plăcea? 

Cumva, îi venea greu să și-l imagineze pe Benham în rol de 
criminal și acest lucru era valabil pentru toţi membrii grupului. 

Tom Jackson îl sună imediat după ora 12:00 pentru a-i 
comunica lista prietenilor Aurorei. 


14 N. trad.: Socialismul de tip șampanie este o expresie englezească folosită 
pentru a descrie socialiștii ale căror stiluri de viaţă luxoase, de clasă 
superioară, contrazic convingerile lor politice. 


— Nu sunt decât două persoane, zise Tom. 

Acest lucru îl făcu pe Jonah să tresară de teamă și îi dădu un 
sentiment de tristeţe. 

— Topaz spune că singura persoană cu care Aurora vorbea 
ceva mai mult era Becky Morris, zise tatăl Aurorei. A fost pe la 
noi pe acasă de câteva ori. Era o fată foarte tăcută. 

— Topaz știe cumva unde am putea s-o găsim? 

— Da, zice că a găsit-o pe Facebook și că i-a acceptat 
prietenia. Dacă-i comunicaţi adresa dumneavoastră de e-mail, 
vă va trimite linkul. 

— Ne-ar fi de mare ajutor, vă mulţumesc. Jonah îi comunică 
adresa de e-mail și Tom i-o comunică mai departe lui Topaz, cel 
mai probabil. 

— Și mai era Zofia Wierzbowski. Tom spuse numele rar, pe 
litere și Jonah simţi cum începe să transpire. Topaz zice că 
mergeau împreună după ore la cursul de dramaturgie și uneori 
așteptau autobuzul împreună. Cred că trebuia să vină și pe la 
noi pe acasă într-o zi, dar n-a mai venit. Topaz nu știe nici dacă 
se mai află în ţară. Părinţii ei au transferat-o la o altă școală cu 
ceva timp înainte... înainte de Aurora. Se împrietenise cu niște 
persoane nepotrivite și îmi amintesc că Aurora începuse să se 
distanțeze de ea după aceea. 

Jonah se întrebă dacă Tom își dădea seama de cât de tare Îi 
bătea inima. 

— Vă mulţumesc, spuse el și închise telefonul. 

Rămase nemișcat, holbându-se la acel nume. Îi venea să 
distrugă bucata de hârtie. Dacă ar fi notat doar numele primei 
persoane, exista posibilitatea ca nimeni să nu afle de faptul că 
numele Zofiei fusese menţionat. Tom Jackson nu avea să 
verifice acest lucru, nu-i așa? 

Dar cum rămânea cu Topaz? Dacă se hotăra chiar ea să ia 
legătura cu ele? Dacă avea să existe un proces și decizia lui de 
a ascunde această informaţie avea să distrugă toată ancheta? 

Jonah putea să o contacteze direct, pentru a limita pagubele. 
Dar ar fi fost cea mai proastă alegere posibilă, pentru că ea 
avea să-i recunoască numele și avea să reacționeze, ceea ce-l 
va obliga să prezinte mesajele ei drept dovezi. 

Singura lui șansă era să-și lase echipa să vorbească cu ea și 
să se roage să nu pomenească nimeni numele lui, inclusiv ea 
sau, și mai bine, să se roage ca ea să fi uitat complet de el. 


În timp ce ieșea din birou, Jonah se simţi ametit. Lightman și 
Hanson se aflau în spatele monitoarelor lor și erau atât de 
concentrați, încât nu-l observară până nu începu să vorbească. 

— Familia Jackson mi-a furnizat numele a două dintre 
prietenele Aurorei, zise el, cât putu de calm. Lightman se întinse 
și apucă hârtia. Lui Jonah îi luă o fracțiune de secundă în plus să- 
i dea drumul, dar Lightman nu păru să observe. Știu că amândoi 
aveți mult de lucru, dar am nevoie ca unul dintre voi să o 
găsească pe cea de-a doua fată. Pentru Becky îmi va trimite 
Topaz detaliile de pe Facebook, deci voi lua eu legătura cu ea. 

— În regulă. Mă voi ocupa eu, spuse Lightman. De asemenea, 
fosta iubită a lui Mackenzie ne-a sunat înapoi și a zis că ne va 
anunţa la ce oră poate veni la secţie, după ce rezolvă cu copiii. 

— Bine. Aţi mai obţinut vreo informaţie relevantă despre 
Mackenzie de la Serviciul de Informaţii? 

Lightman râse scurt. 

— Aparent suntem foarte optimiști dacă avem impresia că 
vom obţine ceva de la ei în cursul zilei de azi. Amir spune că 
sunt extrem de aglomeraţi în momentul de faţă. 

Jonah oftă. Serviciul de Informaţii era întotdeauna extrem de 
aglomerat. Aceea era starea constantă a serviciului sau cel 
puţin așa le plăcea lor să spună. 

— Îmi pare rău pentru ei, dar te rog să le comunici că însuși 
Comisarul Șef consideră aceasta o prioritate și că ar fi bine să se 
conformeze. 

— Așa voi face. 

— Tu ai aflat ceva nou? o întrebă pe Hanson. 

— Nu prea multe, zise ea. Mi-ar plăcea să am acces la unele 
dintre dosarele analizate de O'Malley, dar... 

Hanson își îndreptă privirea spre haosul de pe biroul lui 
O'Malley și făcu o grimasă. Jonah izbucni în râs. 

— În locul tău aș aștepta să se întoarcă. 

Jonah se întoarse înapoi în biroul său și își porni laptopul. 
Inima încă-i mai bătea cu putere, dar încercă să se calmeze. 
Trebuia să-și alunge gândurile legate de Zofia din minte și să nu 
mai aștepte momentul în care echipa lui avea să descopere 
ceva. 

Primise e-mail de la Topaz cu linkul către profilul de Facebook 
al lui Becky Morris. Poza de profil fusese făcută în cadrul unei 
ședințe foto profesioniste. Era machiată și avea o postură 


prefăcut timidă. Părea să se simtă inconfortabil, iar fața ei 
rotundă avea o expresie incertă. 

Odată ce-i analiză profilul, Jonah descoperi că Becky era 
bijutier și că avea propriul ei magazin online, numit Bells and 
Whistles, precum și un mic magazin aflat la doar 1,5 km 
distanţă, care era deschis la acea oră. 

Jonah își luă jacheta și le zise în fugă membrilor echipei: 

— Mă duc să vorbesc cu Becky, prietena Aurorei. N-ar trebui 
să dureze mai mult de o oră. Sunaţi-mă dacă apare ceva urgent. 

Se simţi ușurat să iasă din secţie, departe de căutarea femeii 
poloneze pe care o cunoscuse odinioară. Era atât de absorbit de 
acel sentiment, încât își uită propriul sfat de a fi atent, până 
ajunse la jumătatea scărilor și auzi sunetul unui motor turat, 
care-l făcu să tresară. 

Se întoarse și văzu partea din spate a unei mașini 
îndepărtându-se, mai exact ceea că părea a fi o Fiesta veche. 
Dar din cauză că cele două benzi erau extrem de aglomerate, 
nu putu să vadă nimic altceva. 

Inima lui porni iar să bată nebunește în timp ce cobora atent 
pe scări până la parter, unde coti spre parcarea din faţă, unde-l 
aștepta Mondeo-ul lui. Se opri preţ de o clipă înainte de a folosi 
telecomanda și, deși se simţea ridicol, se aplecă pentru a vedea 
dacă exista vreun dispozitiv ciudat sub mașină. Deși nu găsi 
nimic, sentimentul acela de pericol îl urmări până la magazinul 
lui Becky. 


Hanson se chinuia să se concentreze și nu era sigură de ce. 
Gândurile-i zburau la Inspectorul Șef și la Jojo și la tensiunea pe 
care o observa uneori la el atunci când vorbea despre Aurora și 
prietenii ei. Înainte să plece, fusese extrem de agitat și Hanson 
se întreba dacă oare el o cunoștea pe acea Becky Morris. 

Lightman, care stătea în faţa ei, era absorbit de fișierele de pe 
monitor. Pe de o parte, Hanson simţea nevoia să vorbească cu 
el, pe de altă parte, îi era teamă să spună ceva. In cele din 
urmă, se aplecă pe după monitorul ei și spuse: 

— Ce părere aveţi despre faptul că șeful este implicat într-un 
caz în care cunoștea victima? Nu vi se pare puţin... problematic? 

Lightman o privi fix și dădu încet din cap. 


— Dacă ar fi cunoscut-o bine, aș fi zis că este o idee proastă, 
dar faptul că au fost la aceeași școală, unde doar a văzut-o de 
câteva ori... nu mi se pare problematic. 

— Și nu credeţi că știa mai multe despre ea? insistă ea. Adică, 
cu siguranţă au vorbit de câteva ori. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Şi Jojo? întrebă ea, simțindu-se plină de anxietate. Este clar 
că pe ea a cunoscut-o destul de bine. 

Lightman rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu cred că acest lucru va împiedica în vreun fel ancheta. 
După cum am mai spus, nu este genul emoţional. 

Hanson dădu din cap, încercând să-i asimileze încrederea. 
Poate că trebuia să ajungă să-l cunoască mai bine, înainte de a- 
și forma o părere. Cu toate acestea, avea sentimentul că era 
ceva în neregulă cu Jonah Sheens și și-ar fi dorit foarte mult să 
afle despre ce era vorba. 


Magazinul Bells and Whistles se afla la parterul unei clădiri 
frumoase din secolul XIX. Din nefericire, de o parte și de alta a 
magazinului se aflau un magazin cu cartofi prăjiţi și un magazin 
de pariuri sportive, ambele dărăpănate și ponosite, ale căror 
firme dominau întreaga clădire. 

Magazinul era învăluit în roz și sclipici, genul de loc care 
atrăgea toate fetiţele. Cu toate acestea, nu era nimeni înăuntru. 
Jonah văzu o singură persoană care citea ziarul în spatele 
tejghelei. 

In ciuda faptului că nu era machiată sau coafată, Jonah își 
dădu seama de îndată ce intră că aceea era Becky. Avea 
aceeași față rotundă și același aer de incertitudine. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea, ridicându-se în picioare, 
în timp ce el se apropia. Avea un accent specific clasei 
muncitoare din Southampton și o ușoară urmă de răgușeală în 
voce. 

— Sunt Inspector Şef Sheens, zise el, pe cât putu de încet. Aș 
vrea să vorbesc cu Becky Morris. Dumneavoastră sunteţi? 

— Mda, spuse ea, părând ușor intimidată. Scuze, aţi spus că 
sunteţi... de la poliţie? 

— Da. Vă rog să nu vă îngrijoraţi. Eu conduc ancheta privind 
decesul Aurorei Jackson și voiam doar să vă pun câteva 
întrebări. 


— Aurora? întrebă ea. Da, în regulă. Vreau să zic... Nu cred că 
vă pot fi de prea mare ajutor. 

— Este în regulă, zise Jonah. Mă gândeam că poate deţineţi 
anumite informaţii care ne-ar putea fi de folos. 

— Desigur. Din păcate nu are cine să-mi ţină locul azi, deci va 
trebui să vorbim aici. Vreţi să... vă aduc un scaun? 

— Nu, este în regulă, zise el, zâmbind. 

Becky se cocoță înapoi pe scaunul ei înalt din spatele 
tejghelei. 

— În regulă. Ce vreţi să știți? întrebă ea. 

— Aș vrea să știu dacă Aurora vi s-a părut fericită în zilele de 
dinaintea dispariţiei ei? 

— Așa cred. Vreau să zic... în măsura în care părea fericită și 
în restul timpului. 

— Vreţi să spuneţi că nu era o persoană tocmai fericită de fel? 

— Nu... nu tocmai. Nu era nefericită, dar nici foarte voioasă. 
Amândurora ne era greu la școală. 

Era ciudat s-o urmărească. Pe măsură ce vorbea, părea să 
devină tot mai mică, de parcă ar fi fost copleșită de amintirile pe 
care le evoca. 

— A fost vreuna dintre voi hărţuită în școală? întrebă el. 

— Mda, puțin. 

Becky părea plină de resentimente și jenată, ceea ce era 
specific victimelor care au fost hărţuite. Pe parcursul carierei 
sale, Jonah întâlnise multe astfel de persoane, care, deși erau 
adulte și teoretic ar fi trebuit să treacă peste și să uite de acele 
traume, nu reușiseră, pentru că acel tip de traumă marca 
oamenii pe viaţă. 

— Îmi pare rău să aud asta. A fost o persoană anume care v-a 
hărțuit? întrebă el. 

— În general, erau două dintre fetele din anii terminali, zise 
Becky. Lisa și Emma. Erau gemene și se purtau oribil cu toată 
lumea. 

— Aţi spune că Aurora și-a pierdut speranţa din această 
cauză? 

— La ce vă referiți? 

— Credeţi că era pe cale să facă o prostie? 

— Nu, nimic de genul acesta, spuse ea și râse ușor. De fapt, 
lucrurile se mai amelioraseră, după ce s-a luat Topaz de acele 
fete. 


Jonah fu șocat. Nu-și amintea de nicio situaţie în care Topaz 
să-i fi luat partea surorii ei. 

— Ce le-a spus Topaz, mai exact? întrebă el. 

— Le-a surprins îmbrâncindu-ne pe mine și pe Aurora în 
curtea școlii și s-a repezit asupra lor, spuse Becky, și Jonah 
sesiză o urmă de devotament în vocea ei, deși trecuseră mai 
mult de 30 de ani de la acel eveniment. Le-a spus să-și ia naibii 
mâinile de pe noi și că, dacă aveau să se mai atingă vreodată 
de noi, Connor avea să le omoare în bătaie. 

Jonah zâmbi. Era tipic pentru Topaz să-și folosească lacheul în 
avantajul său. Cu toate acestea, era surprinzător că sărise în 
apărarea surorii ei, la nevoie, în ciuda faptului că se simţea 
jenată de sora ei cea aeriană. Jonah se întrebă dacă Topaz ar fi 
procedat la fel și dacă ar fi fost beată sau drogată și dacă 
persoana care-i ameninţa sora era cineva de care Topaz era 
atrasă. 

— Imi cer scuze, nu cred că este foarte... Probabil că nu deţin 
informaţii foarte utile, spuse Becky incertă, netezindu-și fusta cu 
mâinile. 

— Toate aceste informaţii mă ajută s-o cunosc mai bine pe 
Aurora, o asigură Jonah. Puteţi să-mi spuneţi ceva despre iubiții 
ei? 

— Cine? Aurora? 

— Da. 

— Nu, niciuna dintre noi nu era... nu avea pe nimeni. 

Jonah observă ceva în privirea ei. Era pentru prima dată când 
o persoană nu glumea pe seama ideii că Aurora ar fi putut avea 
un iubit. 

— Dar a avut pe cineva mai înainte? 

— Nu... Nu tocmai. Se lăsă un moment de tăcere, după care 
Becky continuă. Mă scuzaţi, trebuie să-mi iau inhalatorul. 

Becky se lăsă pe vine, în spatele tejghelei și se ridică, ținând 
în mână un inhalator Ventolin albastru. 

— Suferiți de astm? întrebă Jonah. Este groaznic. 

Becky inhală, își ţinu respiraţia și dădu din cap. 

— Sufăr de astm de când eram mică, zise ea, odată ce expiră. 
Vocea ei era ușor lipsită de suflare. Jonah știa că trebuie să aibă 
răbdare, deși era nerăbdător să afle mai multe. 

— Deci a fost vorba despre o situaţie mai complicată? Poate o 
persoană care o urmărea? 


— Nu... Nu era... era o persoană de care-i plăcea. 

Jonah aşteptă, începând să bănuiască ce urma să zică Becky. 

— Era îndrăgostită până peste cap de profesorul nostru de 
engleză, domnul Mackenzie. Bine, toate eram puţin îndrăgostite 
de el, dar Aurora vorbea încontinuu despre el. Și mereu mergea 
să-l întrebe diverse lucruri și făcea ore suplimentare cu el... 

— Făcea ore suplimentare cu ea? întrebă Jonah. În afara 
programului școlar? 

— Mda. O ajuta să se pregătească pentru un concurs la care 
urma să participe și la cartea pe care o scrisese și pe care ea îl 
rugase s-o citească. 

— Deci, aţi spune că... este posibil ca el să fi încurajat acel 
comportament? 

Se lăsă un scurt moment de tăcere. 

— Nu știu. Posibil. Aurora îmi povestea mereu cum o privea și 
că exista ceva între ei. Bănuiesc că o parte din mine o credea, în 
timp ce cealaltă parte din mine credea că este totul în mintea 
ei. 

— Nu v-a spus niciodată că el ar fi atins-o sau ar fi sărutat-o? 

— Nu. Becky părea foarte sigură. Și cred că mi-ar fi spus. 
Dacă era atât de entuziasmată și îmi spunea și de cel mai mic 
comentariu pe care-l făcea legat de lucrările ei, cu siguranţă mi- 
ar fi povestit dacă s-ar fi întâmplat ceva între ei, nu-i așa? 

Jonah scoase un sunet aprobator, deși se gândea că era 
posibil să nu fie adevărat, mai ales dacă profesorul o avertizase 
pe Aurora să nu povestească nimănui despre ei. 

— Ce-mi puteţi spune legat de săptămâna de dinaintea 
dispariției? continuă Jonah. Nu vă amintiţi să se fi întâmplat 
nimic între ei nici atunci? 

— Nu, zise Becky, ezitând. Dar eram cumva nervoasă pe el, 
pentru că Aurora acceptase să meargă să campeze doar pentru 
a-l impresiona pe el. Era genul de lucru despre care vorbea el 
mereu: drumeţii lungi și campare în sălbăticie... Aurorei nu-i 
plăceau de fapt acele lucruri. Ei îi plăcea să stea în camera ei și 
să citească. 

Jonah se simţi ușor tulburat. 

— Aurora i-a spus și lui că avea să meargă să campeze? 

— Mda. Da, așa cred. Îmi amintesc că era îngrozită de faptul 
că se apropia vacanța de vară și că n-avea să-l mai vadă timp 
de șase săptămâni. In plus, nu se pricepea deloc să ascundă 


astfel de lucruri... Mda, dacă stau bine să mă gândesc, cred că a 
spus-o de faţă cu toată clasa. 

Jonah realiză că inima îi bătea foarte puternic. Încheie 
conversaţia și-i mulțumi lui Becky pentru ajutor. Ea își ceru 
scuze pentru că nu-i putea furniza mai multe informaţii, dar 
Jonah era de părere că aflase multe informaţii importante de la 
ea. 


Odată întors la secția de poliţie, Jonah îi găsi pe toţi membrii 
echipei sale la birou. O'Malley își ridică privirea și zise imediat: 

— Ooo, iată cine are ceva de spus... 

Jonah nu se putu abţine să nu rânjească, în ciuda senzaţiei de 
rău pe care o simţise toată ziua. 

— Trebuie să-l chemăm pe Mackenzie pentru un interviu, zise 
el. 

— Haideţi șefu', spuneţi-ne și nouă detaliile picante, zise 
O'Malley, învârtindu-se pe scaunul de birou și întinzându-și 
picioarele. 

Hanson îl privea fix pe Jonah. 

— Arătaţi de parcă aţi fi pe cale să explodaţi, deci spuneţi-ne 
ce aţi aflat, insistă O'Malley. 

— Cea mai bună prietenă a Aurorei mi-a împărtășit faptul că 
Aurora era îndrăgostită de profesorul ei de engleză. Ea susţine 
că Aurora a decis să meargă să campeze, doar pentru a-l 
impresiona și este aproape sigură că Aurora i-a spus și lui și 
tuturor colegilor din clasă despre excursie. 

Expresia lui Hanson se transformă într-un zâmbet. 

— Deci știa că este acolo. 

— Foarte interesant, spuse Lightman, pe un ton neutru ca 
întotdeauna. Mai ales dacă analizăm această informaţie 
împreună cu faptul că a avut o relaţie cu una dintre fostele lui 
eleve. 

— Ei bine, am aflat mai multe despre acest subiect, spuse 
O'Malley. Aparent, Mackenzie este căsătorit cu acea fostă elevă 
și au trei copii împreună. Deci, în prezent, numele ei este Pria 
Mackenzie. 

Jonah nu știa ce să creadă. 

— Uau, în regulă. Ar trebui să discutăm cu ea puţin mai târziu, 
dar, deocamdată, să-l chemăm pe Mackenzie la secţie. Și pe 


Topaz, care sunt convins că va avea mai multe de spus despre 
el. 

Topaz se prezentă imediat la secție, susţinând că se afla în 
centru la cumpărături. Odată ce Jonah intră în încăpere, Topaz 
atacă direct, fără a aștepta să i se pună vreo întrebare. 

— Aţi început să-l investigaţi pe domnul Mackenzie? 

— Nu vă pot da detalii despre acest lucru, dar da, răspunse 
Jonah. Aceasta este una dintre principalele noastre linii de 
investigaţie. 

— Și bănuiesc că eu reprezint cea de-a doua persoană de 
interes, nu-i așa? întrebă ea. 

— Toţi cei șase membri ai grupului, care erau prezenţi când 
Aurora a dispărut sunt consideraţi persoane de interes, 
răspunse Jonah. Cu toţii ne puteţi furniza informaţii despre ce s- 
a întâmplat și mi-aș dori să ne ajutaţi în acest sens. 

— Deja vă ajut, spuse ea. 

— Apreciez ajutorul furnizat în legătură cu prietenele Aurorei, 
zise el. Cu toate acestea, mai avem câteva întrebări să vă 
punem. Să începem mai întâi cu domnul Mackenzie. 

— Daţi-i drumul, spuse Topaz, ridicându-și bărbia. 

— Când v-aţi întâlnit cu el pe malul râului, vă aflaţi în 
apropierea locului unde erau ascunse drogurile, nu-i așa? 

— Da, v-am spus deja acest lucru. 

— Dar nu le-aţi spus și prietenilor dumneavoastră, zise el. 
Ceea ce mi se pare ciudat, având în vedere că aţi discutat în 
detaliu despre cele întâmplate, de nenumărate ori. 

Obrajii lui Topaz se înroșiră puţin, dar ea nu făcu mai mult 
decât să ridice din umeri. 

— Stabiliserăţi împreună cu el să vă întâlniți? 

— Nu! răspunse Topaz tăios. Bineînţeles că nu. N-aveam nici 
cea mai vagă idee că avea să fie acolo și oricum nu eram 
interesată de el. 

— Nu-i vindeaţi droguri? 

— Ce? Nu fiți naiv, zise Topaz, dar se înroși și mai tare. Jonah 
își dădu seama că fie nimerise la fix, fie era pe aproape. 

— Nu suntem interesaţi de vânzarea drogurilor, doar de 
Aurora, spuse el, cu grijă. 

— Știu și chiar nu făceam asta. Topaz clătină repede din cap. 
Faptul că mă aflam acolo a fost o simplă coincidenţă. Important 


este că el era acolo și că în timp ce se îndepărta, ar fi putut 
vedea drogurile. 

— În regulă, spuse Jonah, în timp ce-și nota în minte să-l 
preseze pe Mackenzie în legătură cu acel subiect. 

— Ce fel de psihopat nenorocit ar fi violat-o? întrebă Topaz 
dintr-odată. Era doar un copil. 

— Dacă nu vă supăraţi, aţi putea să-mi spuneţi dacă 
dumneavoastră eraţi activă sexual la vârsta ei? întrebă Jonah. 

Topaz își ridică privirea sclipitoare și furioasă. 

— Este cu totul altceva! Eu eram complet diferită de ea. 
Ştiam ce fac. Ințelegeam și... nu eram copilăroasă, ca ea. 

— Cu toate acestea, cineva a considerat-o atractivă din punct 
de vedere sexual, insistă Jonah. Dumneavoastră voiaţi să 
aruncaţi vina pe Andrew Mackenzie, dar de fapt, cred că aveţi 
dubii în legătură cu soțul dumneavoastră, nu-i așa? V-a spus că 
l-am intervievat în legătură cu Aurora? 

Topaz își încrucișă braţele într-o poziţie aparent defensivă, dar 
apoi respiră adânc și zise: 

— Da, mi-a spus că v-a explicat faptul că a încercat să o 
sărute pentru că era gelos și știam asta. Voia să-mi 
demonstreze că mai existau și alte fete care-l plăceau, dar ea l- 
a refuzat și a plecat. 

— A încercat... să o forțeze? 

— Nu cred, spuse Topaz. Vreau să zic... cred că s-a enervat că 
Aurora l-a făcut să arate prost în faţa celorlalţi, dar atât. 

— Şi nu a mers după ea? 

— Din câte am văzut eu, nu, răspunse ea, încet. Eu am plecat 
cu Brett. Deja devenise interesat și eu eram entuziasmată. El 
era tipul pe care și-l doreau toate fetele, așa că... presupun că 
din cauza asta mi se părea atât de interesant. Topaz oftă 
exasperată. De ce  insistaţi să vă concentrați asupra 
adolescenților, în loc de profesor? 

— Il vom interoga și pe el, o asigură Jonah. Ştiu că îl 
suspectați. 

— Și dumneavoastră l-aţi suspecta dacă aţi fi văzut cum o 
privea, zise ea, făcând o grimasă. Era suficient ca Aurora să 
deschidă gura și el deja zâmbea și-i spunea cât de minunată 
era. Era foarte greșit totul. 


Jonah se consultă pentru câteva clipe cu Lightman și Hanson. 
Se simţea obosit și cu mintea supraîncărcată. Avea nevoie ca ei 
să-l menţină concentrat și să se asigure că nu uita nimic. 

Cu toate acestea, nu fu prea încântat când Hanson îi spuse 
veselă: 

— Am găsit-o pe Zofia Wierzbowski. Are profil de Facebook și 
își spune Zofia Wier. Sunt sigură că este ea. Colegiul 
Southampton apare în secțiunea de educaţie a profilului ei. 

— În regulă, spuse Jonah, încercând să nu trădeze nicio 
reacţie. Locuiește în apropiere? 

— Nu, locuiește în Wroclaw sau cum s-o pronunţa. Dar i-am 
trimis un mesaj și, în cazul în care nu-mi răspunde, voi încerca 
să obțin numărul ei de telefon. 

— Grozav, zise el, deși simţea fix opusul. Mai aveţi ceva să-mi 
comunicaţi? 

— Deocamdată nu, spuse Lightman și Hanson clătină din cap. 

— Hanson, este posibil să am nevoie de tine în camera de 
interogatoriu. 

Jonah se îndreptă spre biroul lui, dar se răzgândi și merse să- 
și mai facă o cafea. Băuse deja prea multă, dar spera că în cele 
din urmă avea să-și facă efectul și că avea să-i scoată mintea 
din ceaţă. 


Fosta iubită a lui Mackenzie ajunse la secţie înaintea lui 
Mackenzie. Jonah o urmări în timp ce era condusă înăuntru. 
Purta un cardigan moale peste un top larg, tip tunică. Avea o 
siluetă rotunjoară și păr șaten gri, tuns scurt și ușor ondulat. 
Când se întoarse spre Hanson, care o conducea înăuntru, îi 
zâmbi călduros. Era învăluită într-o aură copleșitoare de 
dragoste maternă. 

Brusc, Jonah simţi vinovăţie faţă de propria-i mamă, care nu 
avusese niciodată acel spirit matern. Sentimentul de vinovăţie 
se datora și faptului că nu fusese să o viziteze cu o seară înainte 
și nu apucase nici să o sune. Era cazul să facă ceva în acea 
privinţă, drept urmare luă un marker și notă cuvântul „Mama” 
pe carneţelul de pe birou înainte de a se îndrepta spre Hanson și 
fosta iubită a lui Mackenzie. 

În timp ce se apropia de ele, realiză că uitase numele femeii. 
Vru să o întrebe pe Hanson, când ea se opri în faţa ușii, 


privindu-l întrebătoare, dar, dat fiind faptul că ușa era deschisă, 
se gândi că femeia avea să-l audă. 

— Participă și tu la acest interviu, îi spuse lui Hanson și 
intrară. 

Jonah îi mulțumi femeii pentru că se prezentase și își petrecu 
o vreme notându-și data și ora în carneţel, dar tot nu reuși să-și 
amintească numele ei. 

Făcu o altă notiţă și înclină carneţelul spre Hanson. 

Nu-mi amintesc numele ei. Poţi să începi tu interviul te rog? 

Hanson clătină ușor din cap, schițând un zâmbet. 

— Diana, te deranjează dacă înregistrăm acest interviu? 

— Nicio problemă, zise ea, afișând din nou acel zâmbet 
călduros, în timp ce ochii i se îngustau în spatele ochelarilor cu 
ramă groasă. 

Hanson întinse mâna spre reportofon, ezitând, și Jonah îi făcu 
semn cu mâna. 

— Chiar te rog, zise Jonah. 

— Aici Ofiţer Hanson și Inspector Şef Jonah Sheens. Persoana 
intervievată este Diana Pitman-Wells. 

Jonah își notă numele, după care se lăsă pe spate, ascultând 
în timp ce Hanson îi adresa femeii primele întrebări. 

Diana vorbea deschis și era încântată să le povestească cele 
întâmplate în noaptea dispariţiei Aurorei. Declaraţia ei confirma 
spusele lui Mackenzie și anume faptul că au campat, că au 
adormit înainte de miezul nopţii și că s-au trezit la ora 07:00. 

Fiind mulţumit de cele aflate, Jonah o rugă să le povestească 
despre relaţia ei cu Andrew Mackenzie, mai exact despre cum 
decurseseră lucrurile cu o lună și jumătate înainte de acea 
noapte și ce se întâmplase cu relaţia lor ulterior. 

Destrămarea treptată a relaţiei lor reprezenta cel mai 
interesant aspect al poveștii pentru Jonah. 

— Practic, după acea noapte, lucrurile au început să meargă 
tot mai prost. Îi dispăruse eleva. Asta am înţeles, dar restul nu. 
Am aflat amândoi veștile când ne-am întors la el acasă duminică 
seara. Pornisem televizorul pentru a ne uita la ceva. Nu-mi mai 
amintesc la ce, dar probabil la vreo dramă, pentru că erau 
preferatele lui. Oricum, înainte să înceapă filmul, am prins 
știrile... Cred că din clipa aceea a încetat să mai fie iubitul meu. 

— Cum așa? 

Femeia respiră adânc și înghiţi. 


— Mă scuzațţi. Este de-a dreptul ridicol. Am o căsnicie fericită 
și lucrurile acestea s-au întâmplat acum 30 de ani, dar vorbind 
despre asta... Presupun că nu uiţi niciodată de orgoliul rănit. 
Schiță un zâmbet. Încă îmi amintesc cum... stăteam pe 
canapea, aproape căţăraţi unul peste celălalt, obosiţi și puţin 
mahmuri. Şi, dintr-odată, el s-a ridicat și m-a dat la o parte. Se 
holba pur și simplu la televizor și nu voia să-mi spună ce se 
întâmplase. A trebuit să-mi dau seama singură din reportajul 
care spunea că era vorba despre o elevă de la școala lui. 

— Părea supărat? întrebă Hanson. 

— Mai mult decât supărat, zise ea. Tremura. Apoi l-a sunat pe 
directorul școlii pe numărul de acasă, pentru a afla ce știa el și 
ce avea de gând să facă în acea privinţă. Apoi l-a întrebat ce ar 
trebui să facă el și nu cred că a primit un răspuns prea clar. 
După ce a închis telefonul, l-am întrebat ce spusese directorul, 
dar nu mi-a răspuns. Stătea acolo și privea în gol. Nu părea să 
mă audă. Apoi, brusc, a ieșit din casă. 

Jonah aşteptă ca femeia să continue, dar ea nu mai spuse 
nimic. 

— A ieșit din casă? 

— Da. Femeia păru să-și revină. Nu mi-a dat nicio explicaţie... 
până am mers după el la mașină. Parcă aș fi vorbit cu un drogat. 
L-am întrebat de trei ori unde se ducea și, în cele din urmă, păru 
să mă audă. Mi-a spus că avea să se alăture echipei de căutare 
și că puteam să-l acompaniez dacă voiam. Dar, sinceră să fiu, 
nu cred că-i păsa ce făceam. 

— O reacţie cam ciudată, nu credeţi? întrebă Hanson. 

— Așa mi s-a părut și mie, aprobă femeia. Dar presupun că... 
mi-am dat seama că și eu aș fi fost supărată dacă mi-ar fi 
dispărut un elev. În plus, nu-i fusese profesor de prea mult timp. 
Probabil că se simţea cumva responsabil. 

— L-aţi mai auzit menţionând-o pe Aurora și înainte de acea 
noapte? întrebă Jonah. 

— Hm... Din câte îmi amintesc eu, nu. Diana ridică din umeri. 
Vorbeam despre elevi la modul general și eram oricum mult 
prea preocupaţi să ne plângem de conducere și de hârțogărie. 
Dar... după acea noapte, ajunsese să vorbească numai despre 
ea. 

— Vi s-a părut un comportament nesănătos? întrebă Hanson. 


Jonah își notă în minte faptul că trebuia să discute cu Hanson 
despre genul de întrebări care influențau răspunsul, întrebarea 
ei nu fusese foarte greșită, dar nu-și permiteau să facă nicio 
greșeală în acea anchetă. Dacă se dovedea faptul că Mackenzie 
fusese implicat în moartea Aurorei, poliţia și practicile lor aveau 
să fie supuse unei cercetări amănunțite. 

— Nu știu, spuse Diana, tulburată. 

— Aţi putea să ne descrieţi comportamentul lui după acea 
noapte? întrebă Jonah. 

Expresia femeii își pierduse acel șarm matern și părea 
îndurerată. _ 

— Imi amintesc că... a încetat să mai facă altceva, zise ea. In 
următoarele săptămâni, tot ce făcea era să o caute, să citească 
ziarele și să lipească afișe cu ea. Lipise o hartă pe peretele din 
bucătărie și prinsese bolduri de ea pentru a marca locul în care 
campase Aurora și locul în care domniserăm noi. Imi amintesc 
perfect acest lucru. Relaţia noastră se redusese la niște bolduri 
și nici măcar nu vorbea despre noi. Nu vorbea decât despre cât 
de mult regreta faptul că nu auzise nimic în acea noapte, că nu 
se oprise mai devreme din mers pentru a fi mai aproape de ea. 

— V-a lăsat impresia că voia s-o găsească? întrebă Jonah, 
încet. 

— Da, spuse ea. Era disperat să o găsească el însuși. Se și 
împrietenise cu inspectorul șef de la acea vreme. Il suna ca să-i 
sugereze diverse piste și chiar s-a oferit și să vorbească cu 
prietenii ei de la școală. 

— Presupun că toate aceste lucruri v-au afectat relația, zise 
Jonah. 

— Mai exact, au pus capăt relației noastre, îl corectă ea. După 
trei luni în care fusesem complet invizibilă pentru el și în care 
îmi petreceam timpul ascultându-l bombănind despre unde ar 
putea fi ea, m-am săturat. Nu mai conta cât de mult îl 
compătimeam sau cât de rău îmi părea pentru acea fată. Nu 
puteam accepta să fiu invizibilă pentru bărbatul pe care-l 
iubeam. 

Jonah dădu din cap. Povestea ei era extrem de interesantă. 
De-a lungul carierei sale mai întâlnise criminali care încercaseră 
să iniţieze căutări ale victimelor. Întâlnise iubiţi, taţi, soţii și 
chiar o fiică care reprezentaseră imaginea implicării publice în 
anchete, până ca poliţia să descopere adevărul. Dar în acele 


cazuri, comportamentul respectiv era rezervat strict pentru 
apariţiile publice, pentru momentele în care puteau juca rolul de 
membri îndureraţi ai familiei. Ei nu fuseseră obsedaţi de 
vânătoare, fapt care-i și dăduse de gol. În plus, obsesia lui 
Mackenzie de a o găsi pe Aurora îi amintea lui Jonah de propria-i 
obsesie. Oare și în cazul lui Mackenzie acea obsesie se 
estompase în timp, fără a dispărea vreodată complet? 

— In ceea ce privește excursia cu cortul, zise el, gândindu-se 
la ce-i spusese Becky Morrison. Vă amintiţi cu cât timp înainte 
aţi planificat-o? 

— Ah, da, cred că... l-a luat câteva săptămâni să mă 
convingă, deci am planificat-o cu mult timp înainte. 

— Şi stabiliserăţi și locul în care aveaţi să mergeţi? 

Diana se încruntă. 

— Din câte îmi amintesc, am vorbit mult despre asta. El voia 
să facă o drumeţie lungă, în timp ce eu voiam una scurtă pentru 
a avea timp să mă văd și cu sora mea în ziua aceea. Deci nu știu 
sigur. Probabil că am stabilit locaţia cu câteva zile înainte. 

Jonah dădu din cap. 

— Vă mai amintiţi cumva care dintre dumneavoastră a 
sugerat locaţia? 

— Imi pare rău, dar chiar nu-mi mai amintesc, răspunse 
Diana. Oricum trebuie să fi fost încântată de locaţie, pentru că 
se afla în apropiere. 

jonah dădu iar din cap, gândindu-se la posibilitatea 
premeditării. Oare Mackenzie chiar intenţionase să o îmbete pe 
iubita lui, ca apoi să se furișeze de lângă ea? Și care chiar își 
organizase tot weekendul în așa fel încât să o vadă pe Aurora? 
Doar știa că avea să fie acolo cu niște prieteni, nu singură. Sau 
oare să fi plănuit totul împreună cu Aurora? Să fi reprezentat 
oare vorbele ei un mesaj codat pentru el, pe care restul clasei 
să nu-l fi înţeles? 

— Aș putea să vă mai adresez o ultimă întrebare? continuă el, 
conștient de liniștea care se lăsase în încăpere. 

— Desigur. 

— In opinia dumneavoastră, de persoană care l-a cunoscut 
bine, aţi descrie comportamentul lui drept suspect? V-aţi gândit 
vreodată că ar fi putut exista ceva... nepotrivit între el și eleva 
lui? 

Jonah observă cum faţa ei se înăspri. 


— Nu am crezut niciodată asta. L-am considerat întotdeauna 
un om bun și cred că a rămas la fel, dar presupun că... a trecut 
mult de atunci... Ea clătină din cap. Este atât de greu să fii sigur 
de ceva! Incep să mă întreb dacă mi-l amintesc cum era de fapt 
sau dacă imaginea mea despre el s-a schimbat în timp. 

— Nu puteţi spune nimic sigur? 

— Ce-aș putea spune? întrebă Diana, părând tristă. Nu vreau 
să cred că a fost implicat în vreun fel și nici nu am crezut 
vreodată că ar fi fost implicat. Nu știu mai mult de atât. 

— Vă mulţumesc, zise el. Ne-aţi fost de mare ajutor. 

Jonah opri reportofonul și se ridică, lăsând-o pe Hanson s-o 
conducă pe Diana spre ieșire, în timp ce el se retrase în biroul 
său. 

Aproape că ajunsese în sanctuarul său, când ușa 
Departamentului de Investigaţii Criminale se deschise și Jonah îl 
văzu pe O'Malley făcându-i loc lui Andrew Mackenzie să intre. 

Hanson și Diana se aflau la doar câţiva metri distanţă. Fosta 
iubită se opri brusc și își duse mâna la gură. 

Mackenzie o observă imediat după și îi aruncă o privire 
speriată. 


26. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 02:50 


Frigul o trezise pe Aurora sau poate tremuratul. Întregul ei 
corp era cuprins de convulsii, de un tremurat care-i făcea dinţii 
să-i clănțăne în gură. 

Avea gura atât de uscată încât îi era greu să respire. Nu voia 
să iasă din căldura sacului de dormit, nu voia să se miște, dar 
setea nu-i dădea pace. După ce se ghemuli și încercă s-o ignore 
o vreme, desfăcu fermoarul sacului de dormit și ieși cu greu din 
el. 

Pentru o clipă, dându-și seama că era înconjurată de 
întuneric, se simţi dezorientată. Lumina puternică a focului de 
tabără dispăruse și nu se vedea nici luna pe cer. 

incă tremura și își ţinea braţele încrucișate. Încercă să-și dea 
seama în ce direcţie trebuia să meargă. Încercă să-și 
amintească din ce direcţie venise. 

Işi aranjase intenţionat sacul de dormit în așa fel încât să nu-i 
vadă pe restul, drept urmare, pentru a-i găsi, trebuia să meargă 
în direcţia în care dormise cu picioarele. 

Aurora făcu pași mici, ezitând. Nu vedea nimic. Oare de ce 
lăsaseră focul să se stingă? 

În cele din urmă, începu să vadă, printre trunchiurile 
copacilor, o lumină roșie, la nivelul solului, asemenea 
reflectoarelor de la baza unei scene. 

leși în luminiș, dar nu găsi pe nimeni acolo. Nu mai rămăsese 
mai nimic din focul de tabără, doar cenușă și tăciuni roșu- 
portocalii. Nu mai plângea nimeni, nu mai era muzică și nu se 
mai vorbea. În afară de vântul care susura printre frunzele 
copacilor, nu se auzea nimic. 

Şi ei îi era în continuare frig, chiar foarte frig. 

Aurora se apropie de rămășițele focului și se lăsă pe vine 
lângă el. Incercă să sufle, pentru a-l ațâţa, după care privi în jur, 
căutând lemne de foc. Găsi o legătură de crengi, nu departe de 
cele câteva doze de bere rămase. 

Decise să deschidă o doză de bere și bău trei guri din ea, dar 
se simţi la fel de însetată ca înainte. 

incă mai tremura când lăsă doza jos. Încercă să desfacă 
legătura de crengi, dar degetele ei erau greoaie și stângace și îi 
alunecară de patru ori, până își pierdu răbdarea. Trase de o 


creangă lungă și groasă, până ieși din legătură, apoi repetă 
acţiunea până reuși să scoată trei crengi pe care să le pună 
peste tăciunii aprinși. 

Dacă n-ar fi tremurat atât de tare, probabil că nici nu s-ar fi 
obosit. Ar fi lăsat albeaţța luminoasă și frumoasă a focului 
neatinsă, pentru a o putea privi. 

Dar simţea frigul până în măduva oaselor, așa că aruncă pe 
rând crengile peste tăciuni. Pe ultima o recuperă, amintindu-și 
că avea nevoie de ceva cu care să aţâţe focul. 

Stătea aplecată, folosindu-se de băţul lung pentru a întoarce 
crengile, când auzi un sunet. Semăna cu scârțâitul unor pași pe 
pământul uscat. 

Privi repede în spate, simţindu-și inima bătând puternic în 
piept. 

Scrută speriată copacii, dar vedea pete albastru deschis din 
cauza focului și nu putea distinge nimic. Pentru o clipă se 
întrebă dacă nu cumva i se păruse, dar observă ceva mișcându- 
se. Cu siguranţă era cineva acolo. 


27 

Jonah nu îl abordă pe profesor ca pe o persoană pe care 
intenţiona s-o preseze până își pierdea controlul, deoarece 
Mackenzie părea și așa destul de fragil și răspundea la presiune 
cu disperare, în loc de furie sau panică. 

Avocatul cel tânăr și rece al lui Mackenzie apăru la puţin timp 
după el. Jonah îl consideră dificil, mai ales din cauza faptului că 
ochelarii lui cei bine lustruiţi reflectau lumina ori de câte ori își 
întorcea capul și făcea asta des. Acea lumină supărătoare îl 
enervă pe Jonah de la bun început. 

Se hotărî să menţioneze comentariile făcute de Becky Morris 
încă de la început, deoarece nu voia să-i permită lui Mackenzie 
să rămână în siguranţa stării sale de șoc. 

— Una dintre prietenele Aurorei ne-a sugerat faptul că Aurora 
v-ar fi spus despre excursia cu cortul din acea noapte și despre 
locul în care avea să campeze, zise el. De fapt, această 
persoană susţine că Aurora ar fi spus aceste lucruri de faţă cu 
toţi colegii ei, dar că mesajul vă era adresat dumneavoastră. 

Mackenzie păru uluit. 

— Nu-mi amintesc să fi spus așa ceva, zise el. Chiar deloc. lar 
eu și Diana stabilisem cu câteva săptămâni înainte să mergem 
în acea excursie. 

— Dar nu aţi stabilit și traseul, nu-i așa? 

— Noi... Ba eu cred că da. Privirea lui trecea de la Hanson la 
Jonah și invers. Diana v-a spus ceva diferit? Eu nu... nu cred că 
aș fi lăsat acest detaliu pentru ultima clipă. Și așa era destul de 
complicat, pentru că trebuia să ne întâlnim undeva, ca ea să nu 
trebuiască să meargă prea mult pe jos și ca eu să pot merge 
mai mult. El clătină din cap. Sunt sigur că aș fi planificat aceste 
lucruri din timp. 

— Nu puteţi confirma acest lucru? 

— Clientul meu v-a spus deja tot ce-și amintește, interveni 
avocatul. 

— În acest caz, zise Jonah, schiţând un zâmbet spre 
Mackenzie, vă rog să-mi descrieţi relaţia dumneavoastră cu 
Aurora. Jonah se așeză mai bine în scaun, pentru a semnala 
faptul că mai aveau multe de discutat. 

— Eram profesorul ei, zise Mackenzie, ușor disperat. V-am 
spus și ieri cât de mult îi admiram inteligenţa. 

— Ce părere credeţi că avea ea despre dumneavoastră? 


Mackenzie ridică din umeri, ușor jenat. 

— Probabil că era încântată de faptul că-mi plăceau lucrările 
ei. Şi se simţea singură. Cred că... cred că mă număram printre 
puţinele persoane care discutau cu ea despre literatură. 

— Ce fel de literatură? 

— Clasicii şi autorii consacrați ai literaturii moderne 
americane, răspunse el imediat. 

— Pare că vă amintiţi foarte bine... 

— Pentru că acelea erau lucrurile care contau pentru mine, 
zise Mackenzie, aplecându-se în faţă și vorbind precipitat și cu 
certitudine. Eram profesorul ei şi îmi plăcea să predau. Încă îmi 
place. 

Acel puseu de energie păru să se evapore și Mackenzie se 
lăsă iar pe spătarul scaunului. 

— Cu toate acestea, aveţi antecedente în ceea ce privește 
incapacitatea de a impune limite clare între dumneavoastră și 
elevi, zise Jonah. Un părinte îngrijorat a depus o plângere 
împotriva dumneavoastră, mai târziu în cariera dumneavoastră. 
Aţi început o relaţie cu o elevă, care ulterior v-a devenit soţie. 

— Nu era eleva mea, spuse Mackenzie imediat. Ceea ce s-a 
întâmplat între noi a avut loc doar după ce a absolvit școala. Și 
aveţi cuvântul meu că nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva 
până să mă întâlnesc cu ea într-un bar, în octombrie. Nu am 
făcut nimic greșit și acea mamă care a depus plângere nu a 
făcut decât să reacționeze la faptul că fiul ei fusese suspendat. 

— Deci când v-aţi reîntâlnit, câţi ani avea? Optsprezece sau 
nouăsprezece? întrebă Jonah. 

— Optsprezece, dar la scurt timp după aceea a împlinit 
nouăsprezece. 

— Și dumneavoastră câţi ani aveaţi? 

— Douăzeci și șase. 

Jonah dădu încet din cap. 

— Şi când v-aţi întâlnit cu ea întâmplător, aţi fost imediat 
interesat? 

— Nu, nu am fost, răspunse Mackenzie. Eram doar bucuros să 
aflu ce făcea. Pri era acolo cu prietenii ei de la universitate, ceea 
ce m-a bucurat, mai ales că am știut întotdeauna că avea să 
reușească în viață. Fusese acceptată la Oxford și acela era exact 
locul perfect pentru ea. Am vorbit despre muncă și despre ce-i 


plăcea și ce-i displăcea ei și, în cele din urmă, am stabilit să ne 
întâlnim cu o altă ocazie. 

— Şi nici ea nu păruse interesată mai înainte? întrebă Jonah. 
Nu ați simţit că ar fi fost îndrăgostită de dumneavoastră pe 
vremea când vă era elevă? 

Mackenzie deschise gura, dar ezită. Avea o expresie mai mult 
decât îndurerată. Jonah o simţi pe Hanson foindu-se în scaun. 

— Posibil, zise Mackenzie. Eu eram profesorul tânăr din 
școală, motiv pentru care probabil că am fost mai idolatrizat 
decât ar fi fost cazul. 

— Credeţi că acest lucru este valabil și în cazul Aurorei? 

Mackenzie făcu o grimasă. 

— Nu știu. Probabil. 

— Probabil? 

Mackenzie lovi masa cu degetul. 

— Nu știți cum este să fii singurul bărbat tânăr pe care-l 
cunosc majoritatea dintre acele fete într-o perioadă a vieţii lor 
când romantismul reprezintă cel mai important lucru pentru ele? 
În primul an, am primit opt trandafiri de Valentine's Day. Adică, 
pentru numele lui Dumnezeu, erau înconjurate de băieţi fără 
minte, iar eu eram puţin mai mare și nu eram complet cretin din 
punct de vedere emoţional. În plus, erau nevoite să se 
concentreze asupra mea timp de o oră încontinuu. Evident că 
toate credeau că sunt îndrăgostite de mine. 

Jonah îi aruncă o privire lui Hanson, care părea foarte 
îngândurată. 

— Credeţi că și sora Aurorei era interesată de 
dumneavoastră? întrebă ea. 

Mackenzie zâmbi ironic. 

— Topaz era complet diferită. Ea nu voia decât să mă facă pe 
mine să fiu interesat de ea. Ea voia ca toată lumea, toţi bărbaţii, 
toţi băieţii, inclusiv umbra ei, Coralie, să o dorească. 

Hanson se încruntă. 

— Credeţi că exista ceva mai mult între ea și Coralie, decât 
simplă prietenie? 

— Nu în adevăratul sens al cuvântului, răspunse Mackenzie. 
Nu cred că au format niciodată un cuplu sau ceva, dar sunt sigur 
că interesul lui Coralie faţă de Topaz era sexual. Toate cadrele 
didactice din școală considerau că este bisexuală. 


Jonah consideră acea informaţie extrem de interesantă. Dacă 
Coralie o voia pe Topaz numai pentru ea, ar fi avut un motiv 
întemeiat să-l urască pe Connor și chiar să-l acuze în faţa 
poliţiei. 

— Deci, când aţi văzut-o pe Topaz în acea noapte, lângă râu, 
nu s-a întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah. 

Mackenzie râse zgomotos. 

— Bineînţeles că nu. Oi fi fost eu tânăr, dar chiar și atunci 
eram conștient de faptul că fetele ca ea nu creează decât 
probleme. 

— Deci nu planificaserăţi să vă întâlniți? 

— Nu! zise Mackenzie. După cum am spus, nu aveam nici cea 
mai vagă idee că se aflau acolo și, sincer să fiu, nici nu m-a prea 
încântat acest lucru. 

— Nu v-aţi întâlnit cu ea ca să achiziţionaţi droguri? 

Mackenzie păru cu adevărat șocat. Se lăsă un scurt moment 
de tăcere. 

— De ce aș fi făcut una ca asta? Eu nu eram consumator, iar 
Topaz nu era furnizor. Mackenzie tăcu câteva clipe, după care 
întrebă, părând curios: Era furnizor? 

— Să o spun altfel, zise Jonah. Topaz v-a văzut pe malul râului 
și nu le-a zis nimic despre asta prietenilor ei, chiar dacă au 
discutat de nenumărate ori despre cele întâmplate în acea 
noapte. Mie, acest lucru îmi sugerează că există ceva suspect 
legat de acea întâlnire. Dumneavoastră nu? 

Profesorul îl privi şi râse ușor. În opinia lui Jonah, Mackenzie 
nu râdea de amuzament, ci de absurditatea situației. 

— Nu este... Mackenzie clătină din cap. Nu a fost nimic 
suspect sau planificat la acea întâlnire. 

— Deci nu v-a arătat niciun loc interesant când v-aţi întâlnit? 

— Ce loc interesant? Nu era decât un loc de campare. 

Mackenzie părea confuz și Jonah decise să nu mai insiste 
pentru moment, pentru a-și acorda niște timp de gândire. 


Lui Jonah nu-i plăcu expresia lui O'Malley. De îndată ce intră 
în Departamentul de Investigații Criminale, Sergentul se 
îndreptă spre el ţinând telefonul în mână. Avea aura unui 
mesager de vești rele. 

— Tocmai s-a împuţit situaţia pe Twitter, anunţă O'Malley și 
Jonah îi luă stresat iPhone-ul din mână. 


Pe ecranul telefonului apărea contul de Twitter al canalului de 
știri BBC News. ȘTIRI DE ULTIMĂ ORĂ: Profesorul Aurorei Jackson 
a fost chemat la secţia de poliţie pentru a fi interogat. Linkul 
atașat postării conducea la o poză clară, făcută de peste drum, 
care-l înfățișa pe Andrew Mackenzie în timp ce era condus în 
secția de poliţie. 

— La dracu'! 

— Asta am spus și eu, comentă O'Malley. 

— Asta este o poză făcută de jurnaliști, spuse Jonah. 

— Nu sunt eu vinovatul, dar mă ofer să merg să-l întreb pe 
ofițerul care l-a adus pe Mackenzie la secţie dacă este complet 
idiot sau dacă are o altă explicaţie mai bună. 

— Chiar te rog, zise Jonah, supărat, mai degrabă decât furios. 
Acest gen de publicitate punea presiune asupra anchetei, iar el 
nu era sigur în legătură cu Mackenzie. Nu era pregătit nici să-l 
aresteze, nici să-l elibereze. Îl avertizase pe profesor să se 
aștepte la o ședere peste noapte. Jonah avea la dispoziţie 48 ore 
pentru a-l interoga, după care trebuia să-l aresteze sau să-l 
elibereze și, aparent, era nevoit să profite la maxim de timpul 
rămas. 

Jonah încercă să se pregătească psihic pentru conversaţia cu 
Comisarul Șef. Mai mult ca sigur că Wilkinson avea să fie furios. 


Wilkinson aflase deja despre furtuna iscată pe mediile de 
socializare. Era clar nemulţumit, dar nu credea că vreunul dintre 
membrii echipei lui Jonah ar fi putut fi responsabil, lucru care îl 
liniști pe Jonah, deoarece ar fi fost foarte ușor pentru Comisarul 
Şef să o acuze pe Hanson, ea fiind cea mai nouă membră a 
echipei, despre care nu știau încă prea multe. 

— Privind partea plină a paharului, operatorii centralei m-au 
anunţat că a sunat o fată care crede că a fost abuzată sexual de 
Mackenzie, continuă Wilkinson. lar mama unei alte fete a sunat 
să-l acuze de același lucru în numele fiicei sale. lată beneficiile 
mijloacelor de socializare, adăugă Wilkinson sec. 

— În regulă. Vom verifica aceste afirmaţii, răspunse Jonah. 

— Așa să faceţi și să faceţi totul ca la carte. Și folosește cât 
mai multe resurse pentru a-l investiga pe Mackenzie. 

— Da, domnule. 


Jonah părăsi biroul lui Wilkinson și se îndreptă gânditor spre 
echipa lui. Toţi trei subordonații săi erau așezați la birourile lor și 
își ridicară privirea spre el, nerăbdători. 

— După cum probabil că aţi văzut deja, suntem în atenţia 
mass-mediei. Dat fiind acest lucru și faptul că avem doar 48 de 
ore la dispoziţie să-l interogăm pe Mackenzie fără a fi nevoiţi să- 
| punem sub acuzare, înseamnă că trebuie să ne concentrăm 
asupra lui, chiar dacă există în continuare motive să-l 
suspectăm pe Connor. Ben, te rog să te ocupi de șederea peste 
noapte a lui Mackenzie și să iei legătura cu soţia lui pentru a 
stabili un interviu cu ea. De asemenea, trebuie să contactăm din 
nou toate școlile la care a profesat. Presează-i pentru a vedea 
dacă au omis să ne spună ceva pentru a-și proteja imaginea. 

— Desigur. 

— Mi-a venit o idee în ceea ce privește toată povestea asta cu 
Topaz care i-ar fi vândut droguri lui Mackenzie, zise O'Malley. 
Când am vorbit cu furnizorii de droguri cu privire la vânzarea de 
dextroamfetamină, unul dintre tipi a menţionat o fată brunetă, 
pe care nu o mai văzuse până atunci și care i-a vândut o 
cantitate mică. Cred că Topaz a luat niște dextroamfetamină din 
stocul ascuns și acesta este motivul pentru care nu le-a spus 
prietenilor ei că s-a întâlnit cu Mackenzie. 

Jonah procesă informaţia. 

— Deci ea era fata brunetă, zise el. 

— Ea era fata brunetă, aprobă O'Malley. 

— Genială idee. Sun-o și vezi dacă reușești să o determini să 
recunoască acest lucru. 

O'Malley rânji. 

— În regulă. Sunt sigur că voi găsi o cale. 

— Domnule, eu de ce aţi vrea să mă ocup? întrebă Hanson. 

— Momentan, te rog să contactezi familia Jackson și să-i pui la 
curent cu privire la profesorul pe care îl interogăm și căruia nu-i 
putem dezvălui încă numele. Explică-le că există motive 
întemeiate pentru care l-am adus la secţie să-l intervievăm, dar 
că în momentul de faţă nu avem nicio certitudine, motiv pentru 
care nu l-am arestat încă și așa mai departe. Sunt convins că știi 
ce să le spui. 

— Da, domnule. 

— După ce rezolvi asta, aș vrea să te concentrezi din nou pe 
Connor. 


— Da, domnule. Urmă o mică pauză, după care Hanson 
întrebă: 

— Vreţi să vă acompaniez mâine în timpul interviului cu 
Mackenzie? 

— Asta depinde de ce va descoperi Ben, răspunse Jonah. 

Lightman se ridică, probabil pentru a merge să rezolve 
problema șederii lui Mackenzie peste noapte. Jonah o privi pe 
Hanson, care părea tulburată. 

— Crezi că ar fi trebuit să-l mai întrebăm ceva? 

— Sunt de părere că el este cel mai promiţător suspect. Se 
afla în apropiere, știa că Aurora este acolo și are o predilecție 
pentru fete tinere, altfel nu s-ar fi cuplat cu o fată de 
optsprezece ani. 

Jonah se sprijini de biroul aflat în faţa ei. 

— Cu toate acestea, nu putem fi siguri, zise el, încet. Există 
trei posibilităţi. Pe de o parte, poate fi vorba despre un profesor 
de 26 ani, care este conștient de faptul că majoritatea elevelor 
sale din anii terminali îl plac, dar el nu o place decât pe una 
dintre ele. Totuși, nu face nimic în această privință, deoarece 
știe că este interzis. Ulterior, se întâlnesc din întâmplare într-un 
bar și el realizează că împărtășesc aceleași sentimente și că 
relaţia lor este posibilă acum. Și, deși știau dintotdeauna că se 
potrivesc, viaţa le confirmă acest lucru. Și așa ajung să se 
căsătorească și să aibă copii. 

— In regulă, spuse Hanson. 

— Pe de altă parte, poate fi vorba despre un profesor de 26 
ani, care, deși este conștient că nu ar trebui să-i placă de o 
elevă, nu se poate abţine. Cei doi flirtează, deși el știe că este 
greșit. Posibil să se și sărute odată, când sunt singuri, 
promițându-și reciproc să nu împărtășească nimănui despre cele 
întâmplate, iar ei nu-i este permis să spună că formează un 
cuplu decât după mai multe luni. 

— Hm, da. 

— Şİ apoi mai există o ultimă posibilitate... Poate fi vorba 
despre un profesor care a convins mai multe fete tinere că sunt 
îndrăgostite de el și că el simte același lucru pentru ele. Le-a 
sedus și apoi le-a manipulat să ţină totul secret. Și pentru că și-a 
ales bine victimele, tactica lui funcţionează. Și apoi, una dintre 
acele fete crește și, fiind în continuare interesată de el, 
Mackenzie decide să o ia de nevastă, pentru că cine ar suspecta 


vreodată un bărbat fericit, căsătorit cu o femeie tânără și 
frumoasă? 

Se lăsă un scurt moment de tăcere și Hanson dădu din cap. 

— Deci trebuie să aflăm care dintre aceste variante reprezintă 
povestea adevărată, nu-i așa? 

— Da, aprobă Jonah. Dar ţine cont de faptul că o persoană 
poate avea mai multe feţe. Pe atunci, Mackenzie putea fi atât 
bărbatul care-și dorea o familie și o carieră de succes, cât și 
bărbatul desfrânat de douăzeci și ceva de ani, care nu putea 
rezista tentaţiei de a se cupla cu eleve. Circumstanţele 
influențează acest lucru, deci partea cea mai dificilă este să 
identificăm care dintre versiunile lui Mackenzie și ale celorlalte 
persoane erau prezente acolo, în acea noapte. Oare Connor 
Dooley care se afla acolo era academicianul stăpân pe sine sau 
adolescentul furios, care era adesea implicat în bătăi și care era 
abuzat de tatăl său? Oare Brett Parker din acea noapte era 
atletul conștiincios sau sportivul libidinos care își făcea de cap 
cu fete foarte tinere? 

Hanson începu să se joace cu buza, gânditoare. 

— Într-o anumită măsură, oricare dintre ei ar fi putut fi 
oricine, zise ea. Dar nu văd cum am putea afla ce s-a întâmplat 
cu adevărat dacă nu punem presiune pe ei. 

— Posibil să ai dreptate, spuse Jonah, dar trebuie să găsim 
momentul potrivit pentru asta. În regulă. Ar fi cazul să merg să- 
mi iau bicicleta și să joc rolul fiului devotat. Nu staţi prea mult 
peste program, altfel o să mă faceţi să mă simt prost. 


28. Connor 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 05:20 


Simţi mahmureala de dinainte să se trezească complet. Capul 
îi bubuia, simţea că, dacă se mișcă, va vomita, și era încins. 

Rămase întins pentru o vreme, simțindu-se pe moarte, dar 
nevoia de a urina deveni prea puternică pentru a mai putea fi 
ignorată. Deschise ochii și își întoarse capul, pentru a evita 
lumina. Era devreme, probabil că de-abia ce răsărise soarele. 
Jojo dormea lângă el, pe o parte, cu un braţ întins sub cap și 
celălalt îndoit, cu încheietura peste faţă. 

Pentru o clipă se sperie că se întâmplase ceva între ei. Din 
câte își amintea, plânsese și ea îl liniștise. El pălăvrăgise și se 
înfuriase în legătură cu Topaz. 

Se simţea deplorabil. În el se ducea o bătălie între umilinţă și 
greață, dar încercă să nu se gândească la asta. Nu-și dorea 
decât să urineze și să bea orice altceva în afară de bere. 

Privi pământul, în timp ce se îndrepta stângaci în direcţia 
opusă focului. Păși cu grijă peste un sac de dormit când acesta îi 
apăru în câmpul vizual. Probabil că unul dintre ceilalţi era treaz. 

Îi luă o eternitate să se ușureze și statul în picioare îl făcu să 
se simtă și mai rău și mai încins. Aproape vomită când se 
întoarse la foc și la rucsacul său. Scormoni în rucsac, scoțând 
toate lucrurile inutile pe care le luase cu el: o lanternă, un 
pachet de bomboane mentolate, o busolă. Dar unde era 
aspirina? _ 

În cele din urmă, o găsi într-unul dintre buzunarele laterale. Își 
aminti că o pusese acolo tocmai pentru a avea acces ușor la ea. 
Luă o sticlă de apă pe jumătate goală și se așeză pe un buștean 
de lângă foc. Stătu acolo, holbându-se la singura bucăţică de 
pământ luminată de razele soarelui, așteptând ca pastilele să-și 
facă efectul. 

Dintr-odată își aminti de Topaz și Brett și fu cuprins de groază. 
Probabil că încă dormeau împreună, cu tot cu Coralie, toţi trei 
îmbrăţișați. 

Greaţa și furia îl făcură să se ridice în picioare și să plece. Nu 
voia să se afle în apropierea lor. 

În drum spre parcare, Connor îl văzu pe Benners tolănit pe 
spate pe un petic de iarbă care părea uscat. Era acoperit pe 
jumătate cu sacul de dormit și dormea cu gura deschisă. 


Aproape ajunse în dreptul bicicletelor, când își aminti de sacul 
său de dormit, care rămăsese lângă Jojo. Se gândi să se întoarcă 
după el, dar i se păru mult prea greu. In afară de a avansa, totul 
i se părea extrem de dificil. Se concentră asupra solului din faţa 
lui și continuă să înainteze. 

Dintr-odată își aminti de sacul de dormit peste care trecuse 
mai devreme și se opri. 

Aurora. Trebuia să fi fost al Aurorei. Benners dormea cu al lui, 
iar al lui Jojo se afla în continuare lângă lucrurile ei. Nu știa cu ce 
se acoperiseră Topaz, Brett și Coralie, dar cu siguranţă n-ar fi 
lăsat un singur sac de dormit atât de departe de locul de 
campare. 

Connor continuă să înainteze nesigur, gândindu-se că probabil 
Aurorei i se făcuse frig și se dusese să doarmă în mașină. Odată 
ajuns în parcare, se chiori prin geamurile prăfuite ale mașinii, 
dar nu era nimeni înăuntru. 

Deși drumul până la locul de campare și apoi până la sacul 
acela de dormit i se părea extrem de lung, se întoarse. Tot 
drumul purtă un monolog intern, plin de furie, în care își spunea 
că probabil că Aurora se întorsese între timp în sacul de dormit. 

Dar când ajunse acolo, nimic nu se schimbase. Sacul de 
dormit era în continuare pe jos, deschis și gol. 

Connor se opri şi se lăsă pe vine. Îi veni să vomite. Trebuia să 
mănânce ceva, dar mai întâi trebuia să se asigure că Aurora era 
bine. 

Își băgă o mână în sacul de dormit și constată că era rece ca 
gheaţa. Simţi că ceva era în neregulă. 

Se gândi la râu, dat fiind faptul că Aurora se dusese să înoate 
și mai devreme. Dar odată ce parcurse drumul întortocheat 
până la râu, descoperi că micuța plajă era goală, iar apa sclipea 
nemișcată. 

Connor simţi cum îl apuca panica, pe de o parte din cauza 
alcoolului, pe de altă parte din cauza îngrijorării. In timp ce 
străbătea drumul înapoi spre locul de campare, se gândi că mai 
avea un singur loc de verificat. Ar fi preferat să moară decât să 
urmeze poteca dintre copaci pe care o luase Topaz, împreună cu 
Brett și Coralie, dar hotărî că nu avea de ales. 

Primul lucru pe care-l văzu fu un morman de corpuri goale și 
palide, vizibile chiar și de la distanţă. Nu crezuse că senzaţia de 


vomă s-ar fi putut accentua, dar iată că se întâmpla. Cu toate 
acestea, pe măsură ce se apropie, reuși cumva să se abţină. 

Pielea era a lui Coralie. Fusta ei scurtă fusese trasă în sus 
pentru a-i expune fundul. Nu purta chiloţi și avea pieptul 
dezgolit. Îşi întoarse privirea de la ea cu hotărârea specifică unui 
om mahmur. 

Brett se afla la mică distanţă de ea, dormind cu faţa afundată 
într-un sac de dormit. El era îmbrăcat, ceea ce reprezenta o 
mică ușurare pentru Connor. 

Topaz se afla dincolo de Coralie și Connor se îndreptă spre ea, 
încercând să nu-i privească pe ceilalţi. Topaz era și ea îmbrăcată 
și chiar se băgase într-un sac de dormit. Arăta de parcă n-ar fi 
fost atinsă sau implicată. Singurul lucru care trădase faptul că 
luase și ea parte la distracţie fusese gâfâitul ei, pe care Connor 
îl auzise pe când se afla lângă foc. 

Dar bineînţeles că Aurora nu era acolo. Topaz nu și-ar fi lăsat 
sora să se apropie de acea scenă. 

Connor se lăsă pe vine, deasupra lui Topaz, privindu-i chipul 
încruntat, părul și pielea bronzată. Era conștient de faptul că ea 
avea să se înfurie dacă o trezea, dar știa că n-are încotro. 

— Topaz, zise el încet și o clătină ușor de umăr. Topaz, repetă 
el. Nu o găsesc pe Aurora. 


29 

Jojo își ridică picioarele pe canapea și își lăsă capul pe o 
pernă, recunoscătoare că, în ciuda designului interior meticulos 
din locuinţa lui Brett, acesta reușise să includă și o cameră 
confortabilă. 

Îi luase mult timp să se simtă bine acolo. Dimensiunile mari 
ale casei, cu tavane înalte și pereţi distanţaţi, i se păruseră o 
exagerare. Se simţise mult mai confortabil în casa ușor ponosită 
a lui Benners, unde se întâlniseră de-a lungul anilor, cu acordul 
tatălui său. 

Evident că toţi fuseseră impresionați de măreţia casei, dar ea 
nu avea acel caracter intim, familiar. Când vizitaseră pentru 
prima dată casa, cu ocazia uneia dintre petrecerile lui Brett, se 
strânseseră cu toţii în grup și vorbiseră încet. 

Dar, cu timpul, ajunseseră să se obișnuiască, pe de o parte 
datorită lui Brett, care-i ademenea acolo, zâmbind și încercând 
din răsputeri să-i facă să se simtă confortabil, pe de altă parte, 
datorită Annei, care era o gazdă minunată, care le umplea 
grațios paharele, înainte ca ei să realizeze că se terminaseră și 
care le oferea mâncăruri rafinate. 

În anul următor, Jojo își petrecuse cinci zile pe săptămână, 
timp de șase luni, transformându-le grădinile într-o creaţie 
perfectă sau relativ perfectă. Bunătatea de care dăduse dovadă 
Brett când îi oferise acel job fusese estompată de conflictul 
dintre ei cu privire la modul în care voiau să arate grădina. Așa 
că făcuseră un compromis. Jojo acceptase faptul că el își dorea 
un gazon perfect, cu margini drepte, dar insistase să adauge 
culoare, vegetaţie și viață grădinilor. In cele din urmă, 
recunoscusem unul față de celălalt că rezultatul era 
spectaculos. 

Cumva, pe durata acelor luni, casa lui Brett se transformase 
dintr-un loc care părea rece și neprimitor, într-un fel de refugiu. 
Chiar și după ce finalizase proiectul cu grădinile, Jojo continuase 
să-i viziteze pe Brett și Anna, afundându-se în canapeaua lor și 
lăsându-i pe ei să pălăvrăgească, pentru ca ea să nu fie nevoită 
să participe la conversaţie. Jojo considera că n-ar fi putut face 
față lunilor ce au urmat morţii lui Aleksy dacă nu ar fi existat 
acel loc și gazdele sale. 

Acum, simțind că nu se mai putea opri din a retrăi modul în 
care prăbușise intrarea în ascunziș, mersese instinctiv la acea 


casă. Brett o pofti înăuntru, cu o expresie înțelegătoare, iar ea 
observă în ochii lui aceeași umbră pe care o vedea și în ai ei. 

— Haide să bei un ceai, zise el încet. 

Işi puse brațul în jurul umerilor ei și o strânse ușor, apoi o luă 
înaintea ei, spre sufragerie, fără a scoate un cuvânt, îi era la fel 
de recunoscătoare pentru tăcere, pe cât îi era pentru acel gest 
scurt de consolare. 

— Te poţi așeza în locul tău obișnuit, spuse el. Anna 
pregătește deja cafeaua și fursecurile. Îi aruncă o privire 
îngrijorată. Te deranjează dacă vine și Daniel? A sunat puţin mai 
devreme. 

Jojo zâmbi forţat și se cuibări în colţul canapelei. 

— Este în regulă, dar nu pot să-ţi promit că nu vom sări cu 
gura pe tine, zise ea. 

— Ar fi ciudat să nu o faceţi, răspunse Brett, ironic. Mă duc să- 
ţi aduc o ceașcă de ceai. 

Jojo îl urmări îndepărtându-se și simţi brusc un junghi de 
incertitudine. Devenise conștientă de faptul că lucrurile nu 
aveau să se mai întoarcă la normal. Cum ar fi putut să mai aibă 
încredere unul în celălalt, când exista o posibilitate atât de mare 
ca unul dintre ei s-o fi omorât pe Aurora Jackson? 

Deși locul ei de pe canapea era la fel de confortabil ca 
întotdeauna, nu mai simţea aceeași siguranţă și nu credea că 
avea s-o mai simtă vreodată. 


Odată ajuns în bucătărie, Brett o mângâie pe Anna pe spate. 
Ea stătea, ușor anxioasă, în fața cuptorului, urmărind 
cronometrul. 

— Cum merge? 

— Cred că sunt aproape gata. 

Brett o dădu la o parte cu grijă și deschise ușa cuptorului, 
pentru a privi fursecurile ușor aurii. 

— Trebuie scoase, zise el și trase prosopul de bucătărie de pe 
mânerul cuptorului. 

— Scuze, spuse Anna. Așteptam să sune cronometrul. 

— Trebuie să verifici culoarea lor, zise Brett. Nimănui nu-i plac 
fursecurile arse. 

Brett scoase tava, folosind prosopul ca să nu se ardă și o puse 
pe aragaz. Cele douăsprezece fursecuri perfect rotunde 
miroseau bine a ciocolată. 


— Ar fi trebuit să fac două tăvi, mormăi el. S-ar putea să 
apară și ceilalți și Connor sigur va mânca vreo patru... 

— Mai avem și biscuiţi, dacă se termină fursecurile, zise Anna, 
îndreptându-se spre ibricul de cafea și zâmbindu-i încurajator 
peste umăr. 

Dar Brett nu avea nevoie de încurajări. Simţea că trebuie să-i 
iasă totul perfect, altfel ar fi fost un semn că se apropia un 
dezastru. Așa funcţiona mintea lui. Faptul că nu putea controla 
un lucru Mic, însemna că avea să piardă controlul asupra tuturor 
celorlalte lucruri. 

Încercase să ascundă acea parte a lui de prietenii săi. Anna 
era singura care știa câtă anxietate simţea în timpul 
evenimentelor sociale și că el era cel care se ocupa de toate 
cumpărăturile și pregătirile. 

Dar nu era vorba doar de control. Așa funcţiona grupul lor în 
prezent. Cumva, pe măsură ce Benners se transformase în 
Benham, un tată devotat și un individ distins, Brett devenise 
liantul care ţinea grupul unit. Nu era sigur că ceilalţi își dădeau 
seama, dar el era conștient de presiunea sub care se afla, chiar 
dacă îi plăcea la nebunie poziţia pe care o deţinea. Simţea 
instinctiv faptul că, fără disponibilitatea sa de a calma, de a 
asculta și de a convinge, grupul s-ar destrăma. 

Folosi o spatulă pentru a muta fursecurile din tavă pe un 
platou și se gândi că măcar arătau bine. Se întrebă dacă s-o 
servească pe Jojo sau să aștepte până ajungea și Benners. De 
asemenea, se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i invite și pe ceilalţi 
trei. 

Deși Jojo și Daniel nu fuseseră invitaţi, Brett se simţea ca un 
fel de complice la ceva, ceea îi făcu stomacul să se strângă. Ura 
ideea că, după 30 de ani, găsirea Aurorei avea să-i întoarcă unul 
împotriva celuilalt. 

Brett auzi un zornăit în spatele lui și se întoarse cu inima 
bătându-i puternic. Anna dărâmase sticla de lapte înainte de a 
apuca să o toarne în oală. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el imediat, după care 
regretă instantaneu modul în care reacţionase. | 

— Doamne, zise Anna, luând repede o cârpă. Imi pare atât de 
rău. 

— A fost un accident, spuse el imediat. N-are importanţă. 


Se apropie de ea și îi înconjură talia cu un braţ, în timp ce cu 
celălalt luă cârpa. 

— Curăţ eu, zise el încet și îţi tinu mâna în jurul ei cât șterse 
laptele. Vezi? Este totul în regulă. 

El o sărută pe gât, iar ea își puse o mână pe obrazul lui, și se 
sprijini de el. 

— Sunt un nenorocit irascibil azi, nu-i așa? mormăi el. 

Anna râse, deși părea ușor tensionată. 

— Ai motive întemeiate. 

— Nu există niciun motiv suficient de bun pentru a mă purta 
aspru cu tine, o contrazise el. Și arăţi fabulos în rochia asta, 
adăugă el. O sărută și se retrase. l-am promis lui Jojo ceai. 

— Acum fierbe apa, zise Anna, făcând un semn spre ceainic. 

— Eşti minunată. 

Brett luă cana mare, albastră, cu margini drepte, care era 
preferata lui Jojo, și turnă puţin lapte, după care adăugă ceaiul. 
Se temu că ar putea fi puțin prea tare, dar decise să-l lase așa. 
Anna încercase să-l ajute. 

Brett simți telefonul vibrând în buzunar în timp ce îi ducea 
ceaiul lui Jojo. Apoi telefonul vibră din nou. Era un apel, nu un 
mesaj. 

Își dădu seama că era Coralie, fără a verifica ecranul. Simți iar 
cum i se strânge stomacul. Ar fi trebuit să-i spună că Benners 
venea la el. Coralie era extrem de agitată și faptul că Topaz o 
respinsese o făcea să fie furioasă și devastată în același timp. 

Brett își scoase telefonul din buzunar și îi văzu numele pe 
ecran, precum și începutul unui mesaj în care îi spunea că 
trebuia să vorbească cu el. Brett oftă ușor și puse cana de ceai 
în faţa lui Jojo, care părea pierdută în gânduri. 

— Este Coralie. Scuze, nu va dura mult. 


* 


Connor se săturase de drumul cu mașina cu mult înainte de a 
ajunge la destinație sau, mai degrabă, se săturase de acea 
tăcere. Faptul că se afla în maşină lângă soția lui amplifica acel 
sentiment. Tăcerea contrasta cu felul lor obișnuit de a fi și 
modul în care le plăcea să-și împărtășească toate gândurile. 

Pe de o parte, își dorea să o consoleze pe Topaz, dar pe de 
altă parte, era plin de resentimente faţă de ea. Cum ajunseseră 


în acel punct după mai bine de 30 de ani? Cum ajunsese să 
existe atâta neîncredere și îndoială între ei? 

Toate sentimente acelea se reflectau chiar și în modul în care 
conducea. Deși, în general, ei îi plăcea să conducă haotic, în 
acea seară conducea foarte controlat. Accelera ușor, se oprea la 
fiecare intersecţie și respecta limitele de viteză. Avansau 
exasperant de încet și Connor se întreba dacă Topaz o făcea 
intenţionat. 

— Ce facem dacă nu-l găsim acolo? întrebă Connor în cele din 
urmă, într-o încercare de a scoate un răspuns de la ea. 

Topaz ridică din umeri. 

— Mergem acasă, răspunse ea. 

Era pentru prima dată când Connor simţea dorinţa de a-și 
zgudui soţia. 

Din fericire, nu fu nevoie să se întoarcă acasă. Brett răspunse 
la interfon cu o voce care părea mai posomorâtă decât de 
obicei. 

— Bună, Brett, zise Topaz, ușor nesigură. Sunt aici cu Connor. 
Scuze că nu am sunat înainte... 

— Este în regulă, spuse Brett. Sunteţi întotdeauna bineveniţi. 
Haideţi înăuntru. 

Topaz continuă să conducă încet de-a lungul aleii. Connor fu 
ușor tulburat la vederea Mitsubishi-ului lui Jojo care era parcat în 
partea din dreaptă. 

— Aparent nu suntem singurii, mormăi el. 

Topaz nu scoase niciun cuvânt, dar Connor îi observă 
căutătura încruntată. 

Nu era sigur de ce îl deranja faptul că Jojo se afla deja acolo. 
Probabil din cauză că nu mai erau cu toţii uniți împotriva poliţiei, 
acum că știau ce i se întâmplase Aurorei. 

Dar mai era ceva care-l supăra. Se simţise întotdeauna foarte 
apropiat de Jojo și, în afară de Benners, ea fusese cea mai bună 
prietenă a lui. Acum simţea un fel de gelozie la gândul că ea ar 
putea fi mai apropiată de Brett, deși bănuia că așa se întâmpla 
când te căsătoreai și te mutai în alt oraș: oamenii te uitau. 

Sentimentul se intensifică odată ce Brett îi conduse în 
sufragerie, unde o văzu pe Jojo așezată confortabil pe canapea, 
cu o cană de ceai în mână și o expresie distantă pe faţă. li luă 
ceva timp până să le zâmbească forţat și să se ridice să-i 
întâmpine. 


— Mă bucur atât de mult să vă văd, zise ea cu o voce 
răgușită, în timp ce-i îmbrăţișă pe rând. Cu toate acestea, 
îmbrăţișarea ei era puternică și călduroasă. 

Brett ezită în spatele lor, apoi spuse, cu părere de rău: 

— Aparent, ne strângem toţi. Daniel trebuie să ajungă în orice 
clipă și Coralie este pe drum. 

— Ah, zise Topaz, frecându-și braţul. Ar fi indicat să o anunţi 
că suntem aici. Nu cred că vrea să mă vadă momentan. 

Jojo îi zâmbi strâmb. 

— Pe mine nu cred că vrea să mă vadă niciodată. 

— Mie-mi spui? zise Connor. 

Dintr-un motiv oarecare, acea replică păru s-o supere pe 
Topaz. Îi aruncă o privire tăioasă lui Connor şi trecu pe lângă el 
pentru a se așeza la celălalt capăt al canapelei. 

— Oricum, cred că este mai bine să fim cu toţii aici, spuse 
Jojo, oftând ușor. Nimeni n-ar trebui să se simtă exclus. 

Connor nu era convins că era de acord. Existau multe lucruri 
despre care nu mai voia să vorbească niciodată. 


În timp ce conducea, Coralie îşi derula în minte lucruri auzite 
sau citite, pe care le auzea de parcă i-ar fi fost adresate cu voce 
tare de către prietenii ei. 

Pe Daniel îl auzise spunând precaut: Nu în seara asta. Nu 
vreau decât să stau acasă și să procesez lucrurile... 

Pe Brett îl auzise spunând pe un ton vinovat: Artrebui să vii și 
tu. Toată lumea este aici... Nu, drăguțo, nu-ți face griji. Nimeni 
nu va sări cu gura pe tine. Dacă aș fi știut de dinainte, te-aș fi 
invitat mai devreme. 

Și auzea încontinuu vorbele veninoase ale lui Topaz: Du-te 
dracului, Coralie. 

Toate acele lucruri fuseseră spuse de niște oameni care se 
presupunea că-i sunt prieteni, oameni cărora încercase să le 
facă pe plac toată viaţa, oameni care ar fi trebuit să-i fie alături. 

Doar că ei nu mai păreau să-i fie alături, mai ales de când 
Topaz îl alesese pe Connor în locul ei. 

Aceea era o rană care nu se vindecase niciodată. Poate că ar 
fi putut să treacă peste asta dacă ar fi fost vorba despre 
altcineva, oricine în afară de Connor. 


Faptul că Topaz îl alesese pe el le otrăvise prietenia. 
Observase acest lucru încă din primele luni și, o vreme, acea 
relaţie îi apropiase pe ceilalţi, în cele din urmă otrăvise tot. 

In timp ce cobora din mașină, Coralie se simţi rău și ameţită. 
Oare ce spuseseră despre ea? Oare se hotărâseră să se unească 
împotriva ei? Oare erau capabili de așa ceva? 

Inima îi bătea cu putere și avea palmele transpirate când 
apăsă pe sonerie. Ar fi putut să intre direct, dar în seara aceea 
se simţea ca un intrus. 

Brett fu cel care-i deschise ușa și-i zâmbi călduros și liniștitor. 

— Mă bucur că ai venit, zise el, cu ton scăzut și o îmbrăţișă 
scurt și ferm. Haide să contribui cu puţină rațiune la discuţii, 
adăugă el, în timp ce o eliberă din îmbrăţișare. 

Panica pe care o simţea se diminua, deși și-ar fi dorit ca el să- 
și pună un braţ în jurul ei în timp ce intrau în sufragerie. 
Atmosfera părea ușor ostilă când întră pe ușă. Se lăsă liniștea, 
fapt care sugera că vorbiseră despre ea. 

Daniel îi zâmbi, dar apoi își întoarse repede privirea și Coralie 
se întrebă dacă nu cumva fusese chiar el cel care vorbise 
despre ea. Brett se așeză pe un braţ al canapelei, părând că se 
distanțează de ea. 

— Bună, Coralie, spuse Jojo și se ridică de pe canapea. Scuze, 
este atât de confortabilă. 

Jojo se apropie de ea și o îmbrăţișă, dar Coralie nu reuși să se 
relaxeze în braţele ei. In general, ea și Jojo nu se îmbrăţișau. 

Odată ce Jojo se așeză la loc pe canapea, se lăsă iar tăcerea. 
Topaz și Connor nici nu o priveau. Topaz avea privirea aţintită în 
podea și stătea cu braţele încrucișate. Se vedea că este 
nervoasă. 

Coralie se simţi iar cuprinsă de panică. Ei nu o voiau acolo. Ar 
fi trebuit să plece. 

Dar apoi auzi niște pași în spatele ei și Anna apăru în ușă cu o 
tavă plină de cești de cafea și un platou cu fursecuri. 

— Coralie, draga mea, zise ea și lăsă imediat tava pe măsuţa 
de cafea pentru a veni să o îmbrăţișeze călduros. Ah, ne-a fost 
atât de dor de tine! Anna reuși să o copleșească cu îmbrăţișarea 
ei și Coralie se simţi ceva mai liniștită, ba chiar simţi cum i se 
umezeau ochii. În trecut, fusese adesea nemiloasă cu Anna cea 
sfioasă și neinteresantă; cu toate acestea, ea fusese singura 
care o făcuse să se simtă cu adevărat binevenită și chiar iubită. 


— Scuze, spuse ea, în timp ce Anna o elibera din îmbrăţișare. 
Londra are prostul obicei de a te prinde în capcana nimicurilor 
care se petrec acolo. 

— Stai liniștită, și Brett face la fel, zise Anna, adresându-i un 
zâmbet soțului său. Odată ajuns acolo, de-abia ce-și amintește 
să-mi mai trimită câte un mesaj. 

Brett râse. 

— Îmi amintesc, dar aleg să nu-ţi trimit mesaje. Mă bucur și 
eu de momentele de liniște și pace... 

— Nenorocitule! exclamă Jojo. Tu vorbeşti cât patru persoane 
la un loc! 

În ciuda tăcerii lui Topaz, Coralie începu să se simtă ca pe 
vremuri. Reveniseră la obiceiul de a se tachina reciproc și 
Benners stătea liniștit, cu un rânjet pe faţă, urmărindu-i, 
probabil așteptând momentul propice pentru a se lansa într-o 
prelegere despre economie. 

— la un loc, spuse Anna și o conduse pe Coralie spre 
canapeaua cea mică, pe care se așezară amândouă. Ah, 
cafeaua. 

Anna sări iar în picioare și începu să împartă cănile. Lui 
Coralie îi făcuse un cappuccino, amintindu-și ce-i plăcea. Apoi îi 
servi pe toţi cu fursecuri, deși doar Jojo și Connor acceptară. 

— Uite cum stă treaba, zise Topaz dintr-odată, acoperind 
pălăvrăgeala din jur. Ştiu că am venit neinvitaţi și că poate voi 
nu vreţi să vorbiţi despre asta, dar... eu simt că o iau razna și... 
vreau să știu ce se întâmplă. 

Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Daniel spuse 
grijuliu: 

— Te referi la ce face poliţia? 

— Da, răspunse Topaz. L-au chemat pe domnul Mackenzie, 
profesorul ei de engleză, la secţie pentru a-l interoga. Le-am 
spus și acum 30 de ani să-l investigheze. Sper că asta înseamnă 
că nu este prea târziu și că au găsit ceva... Pe voi ce v-au 
întrebat? Și ce le-aţi spus? 

— Nu cred... că este o idee prea bună, spuse Brett, pe un ton 
de scuză. Mie mi s-a spus în mod specific... 

— Cui îi pasă? zise Jojo și își trânti cana de cafea pe masă. 
Ceea ce este foarte clar este că toţi am ascuns câte ceva unul 
față de celălalt timp de trei nenorocite de decenii. Am păstrat 
secrete mici și... asta trebuie să înceteze. Este extrem de 


important. Cu toate rahaturile astea am ajuns să ascundem o 
crimă, indiferent dacă vinovatul este profesorul sau altcineva. 
Deci trebuie să încetăm cu prostiile astea. 

— Dar n-am știut, spuse Daniel încet. 

— Nu, nu am știut, continuă Jojo, dar nu ne-am gândit decât la 
noi și mă includ și pe mine aici. La urma urmei, cui i-ar fi păsat 
dacă dădeam de belea din cauza drogurilor? Măcar am fi găsit-o 
pe Aurora și poate că ar fi fost încă în viaţă. 

Se lăsă tăcerea. Apoi Connor spuse: 

— Eşti sigură că-ți amintești totul cu exactitate? Pentru că eu 
nu sunt atât de sigur. Sunt anumite lucruri la care m-am gândit 
de atâtea ori încât mai mult ca sigur că nu mai reprezintă niște 
amintiri reale. 

— Asta nu înseamnă că nu trebuie să le împărtășești, zise 
Jojo. Până la urmă totul se află. 

— Eu vreau să aflu tot, spuse Topaz și își privi soţul în ochi. 
Nu-mi pasă dacă este o amintire parţială. Vreau să știu ce s-a 
întâmplat și cum a ajuns el sau altcineva să-mi violeze și să-mi 
omoare sora când ne aflam cu toţii acolo. 

Coralie simţi un nod în stomac. Era imposibil să nu-ţi pară rău 
pentru Topaz. 

Daniel se aplecă în faţă, ca și când s-ar fi pregătit să se ridice 
din fotoliu, dar apoi se opri. Coralie se întrebă dacă oare el 
intenţionase să o liniștească pe Topaz sau era vorba despre 
altceva. 

— Ești sigură... că ea a fost... spuse Brett, întrerupând 
momentul de tăcere. 

— Poliţia este sigură, răspunse Topaz sec. 

Brett oftă adânc, privind în gol. Coralie se aștepta ca el să fie 
cel care găsea soluția, dar Daniel fu cel care vorbi. 

— Mie mi s-a părut că majoritatea întrebărilor pe care mi le-au 
adresat au fost legate de noi, zise el. Nu au insistat să obţină 
răspunsuri în legătură cu alte persoane care ar fi putut fi 
interesate de Aurora sau care ar fi putut ști că ne aflam acolo. 

— Motivul pentru acest lucru este locul în care a fost găsită, 
spuse Jojo, părând extenuată. Cine mai știa de drogurile ascunse 
în afară de noi, pentru a-i putea ascunde cadavrul acolo? Eu 
una, n-am nicio idee. Și m-au întrebat asta. 

— Există posibilitatea să fi fost urmăriţi, zise Brett, de 
Mackenzie sau de altcineva. 


— Ai văzut tu pe cineva? întrebă Topaz repede. 

Brett clătină din cap, cu un zâmbet ușor ironic. 

— Mi-aș dori să fi văzut pe cineva. Nu vreau să cred că a fost 
domnul Mackenzie, pe care de-abia dacă-l cunoșteam și, cu atât 
mai puţin, unul dintre noi. 

— Bineînţeles că n-a fost unul dintre noi, spuse Connor, pe un 
ton iritat. Știm asta cu siguranţă pentru că niciunul dintre noi nu 
este un nenorocit de violator. 

— Sper ca niciunul dintre voi să nu fie, zise Topaz pe un ton 
jos și intens. 

Connor deschise gura pregătindu-se să spună ceva, dar Brett 
interveni. 

— Topaz, sunt sigur că toate aceste lucruri sunt groaznice 
pentru tine și că te afectează mult mai mult decât pe restul. 
Aurora a fost sora ta și ai iubit-o, dar trebuie să rămânem uniți. 
Acum 30 de ani, acest lucru aproape că ne-a destrămat 
prietenia și n-am de gând să permit așa ceva acum. Eu unul am 
încredere în voi toţi și cred că, împreună, putem elucida acest 
mister. Cu siguranţă știm ceva care ne va ajuta să găsim 
vinovatul. Deci, în cazul în care cineva din această cameră a 
spus unui prieten unde mergem sau s-a lăudat cu drogurile sau 
orice altceva, acum este timpul să dezvăluie acest lucru. Nu 
învinovăţim pe nimeni, pentru că nimeni nu se putea aștepta ca 
Aurora să fie ucisă. Deci, orice credeţi că este posibil să fi 
împărtășit cuiva sau orice credeţi că este posibil ca cineva să fi 
știut... 

Se lăsă un lung moment de tăcere. 

— La dracu’, zise Jojo. Eu chiar nu știu. Vă pot spune despre 
acea noapte sau despre dimineaţa de după. Lucrurile pe care mi 
le mai amintesc de când nu eram încă mangă, dar... Jojo clătină 
din cap. 

— Putem încerca să ne gândim puţin mai bine la asta? zise 
Brett încet. Pentru că n-am de gând să permit poliţiei să-mi 
închidă unul dintre cei mai buni prieteni doar pentru că nu au 
alte piste. 

— Normal că o să ne gândim, spuse Coralie pe un ton cât mai 
optimist posibil. 

Jojo îi aruncă o privire răzvrătită lui Brett. 


— Da, așa voi face. Dar în ceea ce mă privește, nu mă voi 
gândi doar la asta. Este timpul ca adevărul să iasă naibii la 
suprafaţă. 

Coralie îl urmări pe Connor îndepărtându-se puţin de canapea 
și dând din cap. 

— Probabil că ai dreptate, zise Connor. 

Coralie își întoarse privirea de la el, simțind că i se face din 
nou rău. 


30. Topaz 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:15 


— Deci nu te-ai gândit să verifici dacă e bine? întrebă Brett, 
furios. Hoinărise prin pădure timp de aproape o oră, strigându-i 
numele din ce în ce mai disperat. Nu se întorsese decât când își 
dădu seama că absenţa unui răspuns însemna ceva groaznic. 
După ce ai lăsat-o să doarmă singură, în mijlocul nenorocitei 
ăsteia de păduri, la kilometri distanţă de toţi ceilalți? 

Topaz era agitată. Pășea dezorientată, cuprinsă de frică. 

— Nu m-am gândit, răspunse Benners. 

Odată ce reuși să-l privească, i se păru că Benners era de 
nerecunoscut, așa palid și înspăimântat. 

— Ei bine, ar fi trebuit să te gândești! zise Brett. 

— Cine te crezi să ne critici pe noi? interveni Connor, pe un 
ton jos și agresiv. Stătea ghemuit, sprijinindu-se de trunchiul 
unui copac, scobindu-i scoarţa cu o mână. Tu erai prea 
preocupat să te fuţi ca să-ţi pese. 

Brett clătină din cap, apoi spuse: 

— Ştiu, știu. Eu... ar fi trebuit să... îmi pare rău. Nu ajută la 
nimic să dăm vina unul pe celălalt. Uite, unul dintre noi trebuie 
să meargă să ceară ajutor. Și nu pot fi eu acela, pentru că nu 
pot conduce în starea asta. 

— Merg eu, zise Benners. Pot merge cu bicicleta. Voi ar trebui 
să rămâneţi aici și să o căutaţi în continuare. 

— La dracu’, spuse brusc Topaz, nemaiputând să se abţină. 
Ce vom face? Dacă cineva... 

— O vom găsi, zise Brett încet. Va fi bine. 

— Plec chiar acum, spuse Benners. 

Dar înainte de a pleca, Connor întrebă încet: 

— Ce facem cu drogurile? 

Pentru prima dată în ultima oră, Topaz se opri brusc. 

— Dumnezeule, vom intra într-un mare căcat, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Jojo. Nu trebuie decât să le ascundem. Le 
putem acoperi. 

_ — Ascunzătoarea nu este tocmai vizibilă, zise Brett, gânditor. 
In regulă, haide să o facem acum și apoi vom continua căutarea. 
Benners, care le urmărise discuţia, zise: 
— Cred că eu artrebui să fac asta. 


— Nu fi prost, spuse Jojo. Nu va intra niciunul dintre noi în 
căcat pentru niște droguri din care am consumat toţi. Ne 
ocupăm noi de asta. Mergi după ajutor! 

Benners ezită pentru o clipă, după care se îndepărtă repede 
pe potecă spre parcare și bicicleta lui. 

— Haide să mergem, îi spuse Jojo lui Brett. În timp ce traversa 
locul de campare, mergând spre râu, strigă peste umăr: 

— Ar fi cazul să curăţaţi puţin și locul de campare. Trebuie să 
fie un pachet de dextroamfetamină pe jumătate gol, pe undeva. 

Connor se ridică încet și Topaz îl fixă cu privirea. 

— Ce se va întâmpla acum? îl întrebă ea. 

— Nu știu, zise el, dar cu siguranţă nu o s-o abandonăm în 
pădurea asta. 


31 

Odată ajuns pe șosea, Jonah se întrebă dacă nu cumva 
mergea degeaba în Godhill la acea oră târzie. Existau șanse 
mari ca bicicleta sa Cannondale să fi dispărut deja. Era atât de 
elegantă și părea atât de scumpă, încât până și un hoţ fără 
cunoștințe despre biciclete ar fi furat-o. Incercă să nu se 
gândească la asta, drept pentru care se concentră pe Andrew 
Mackenzie. În ciuda avertizărilor pe care i le dăduse lui Hanson, 
îi dădea dreptate. Mackenzie era cel mai promiţător suspect. Cu 
toate acestea, profesorul nu părea să aibă nici cea mai vagă 
idee despre groapa în care fusese ascunsă Aurora. 

Instinctul îi spunea lui Jonah că trebuia să se concentreze în 
continuare pe Connor, Daniel și Brett, care se aflaseră acolo, cu 
Aurora în acea noapte și care știau foarte bine locul în care 
fusese ascunsă. 

În timp ce trecea prin Brook și văzu indicatoarele spre 
Fritham, gândul îi zbură la căsuţa lui Jojo Magos și apoi din nou 
la dimineaţa de după dispariția Aurorei, când Jojo și Brett, 
cuprinși de panică, acoperiseră intrarea în ascunzătoarea unde 
se afla Aurora. Trebuia să vorbească în detaliu cu Brett despre 
acel lucru. O parte din el încă considera acea reacţie extrem de 
rece și asta îl tulbura. 

Jonah încetini când ajunse la intersecţia cu Furzley Lane, 
drumul care trecea pe lângă căsuţa lui Jojo și privi în acea 
direcţie. Încetini și mai mult când văzu un nimb roșu-portocaliu, 
care contrasta cu albastrul închis al cerului. Semăna cu 
strălucirea de tip sodiu a luminilor stradale, deși nu existau 
stâlpi de iluminat pe acea stradă, iar lumina venea de undeva 
din apropierea casei lui Jojo. 

Simţi un junghi în piept și opri mașina, după care făcu o 
întoarcere la 180 de grade. Noroc că nu avea nicio mașină în 
spate, pentru că nu se asigurase înainte. Sistemul de control al 
tracțiunii se activă în timp ce Jonah viră pe Furzley Lane, dar el îl 
ignoră și continuă să accelereze. Trecu în viteză pe lângă două 
case, privind încontinuu lumina care se afla în dreapta lui. Acum 
vedea și fumul. O coloană de un negru murdar care se ridica din 
lumina strălucitoare. leșea din casa lui Jojo. 


Hanson își opri monitorul la ora 20:00, simțindu-se ușor 
nemulțumită. Nu știa exact ce căuta în acele rapoarte și, 


oricum, nimic din ce analizase nu părea a indica o contradicţie 
sau o minciună. 

Lightman încă mai lucra. El îi zâmbi distras când ea își luă la 
revedere. 

Nu apucase să conducă mai mult de 100 m, când radioul se 
întrerupse anunțând un apel. O clipă mai târziu, numele lui 
Damian apăru pe ecranul de pe bord. 

| se strânse stomacul. Se gândi să respingă apelul, dar știa că 
el o va suna din nou. Drept urmare, dădu volumul la minim și 
lăsă telefonul să sune. Sună de nouă ori, după care se opri și 
radioul reporni. 

Câteva clipe mai târziu, radioul se întrerupse din nou pentru a 
anunţa primirea unui mesaj. Hanson continuă să conducă și își 
impuse să ignore mesajul. Cu toate acestea, odată ce fu nevoită 
să oprească la lumina roșie a semaforului de pe Midway Road, 
nu mai rezistă tentaţiei și opri motorul pentru a cotrobăi în 
geantă după telefon. Deblocă telefonul și văzu mesajul lui 
Damian apărând pe ecran. 

Trebuie să te văd. Sunt la tine acasă. 

Nodul din stomac se transformă într-un val de anxietate. Ce 
naiba căuta în Southampton? Crezuse că reușise să scape de el 
când se mutase din Birmingham. 

Culoarea semaforului se schimbă. Hanson aruncă telefonul pe 
scaunul pasagerului, porni în grabă motorul și puse mașina în 
mișcare. Se afla la doar 3 km distanţă de casă și traficul era 
lejer. Ar fi ajuns în doar câteva minute. 

In timp ce continua să conducă, se simţi deconectată de 
corpul ei și mintea îi zbârnâia. Oare despre ce voia să vorbească 
cu ea? Oare era nervos? Oare avea să se roage de ea? 

La următorul semafor, Hanson luă telefonul și îi scrise un 
mesaj. 

Nu sunt acasă. Lucrez până târziu. Poate te sun mâine. 

Răspunsul lui veni imediat, iar Hanson aruncă o privire spre 
ecran pentru a-l citi. 

Nu plec nicăieri. La ce oră ajungi acasă? 

Hanson simţi cum bătăile inimii i se intensificară. Se apropia 
tot mai mult de casă. Și-l imagina așteptând lângă mașină. 
Poate că zâmbea sau poate că era furios. 

Telefonul vibră și primi un nou mesaj, dar de această dată 
văzu că era de la șeful ei. Ezită o clipă, dar hotărî să nu-l 


citească. Se gândi că era prea târziu să o contacteze pentru 
ceva legat de muncă și, dacă era vorba despre ceva urgent, era 
convinsă că Sheens ar fi sunat-o. Dar, de fapt, încerca să 
găsească o scuză pentru faptul că nu se putea concentra la 
nimic altceva în acel moment. 

După jumătate de kilometru, viră brusc la stânga, spre 
centură. Acceleră și intră în viteză pe șoseaua M27, așteptând 
ca telefonul să vibreze din nou. 

Timp de 10 minute, cât îi luă să ajungă la Hotelul Holiday Inn, 
telefonul nu mai scoase niciun sunet. 

Picioarele îi tremurau în timp ce cobora din mașină. Se gândi 
să lase telefonul acolo, dar cumva se simţea și mai rău neștiind 
ce-i scria. 

Se aplecă să ia telefonul și luă și geanta de dormit peste 
noapte de pe bancheta din spate. Odată ce-l părăsise, se 
gândise să renunţe la acea geantă deoarece o ţinuse doar 
pentru situaţii neașteptate în care nu voia să doarmă acasă, dar 
încă nu apucase să o scoată din mașină. 

Când ajunse pe la jumătatea parcării, telefonul vibră din nou. 
Nu voia să-i citească mesajele; cu toate acestea, deblocă 
telefonul. 

Deci nu vii acasă? Stai cu un bărbat? 

Hanson se gândi să-l ignore, dar știa că nu va avea niciun 
efect. 

Nu. Sunt la muncă. Scuze. 

Până trimise ea mesajul, el deja îi scrisese un altul. 

Deci, dacă aș veni chiar acum la secţie, te-aș găsi acolo? 
Atunci asta voi face. 

Ea îi răspunse repede. 

Stii prea bine că nu este adecvat. 

El răspunse instantaneu. 

Ha, ha! Esti o mincinoasă nenorocită. Esti cu un bărbat, nu-i 
așa? Stiam eu că m-ai părăsit pentru altcineva. Mă înșelai, nu-i 
așa? Curva dracului. 

Hanson nici nu realiză când intrase în Hotelul Holiday Inn. 
Spre norocul ei, nu era coadă, pentru că nu se credea în stare să 
mai stea mult în picioare. Rezervă o cameră pentru acea noapte 
și nici nu auzi cât avea s-o coste. Apoi urcă încet pe scări și, 
odată ajunsă în cameră, puse telefonul pe noptieră, așteptând 
numeroasele mesaje pe care știa că avea să le primească. 


jonah bătu cu pumnii în ușa de la intrare și apoi, pe 
nerăsuflate, încercă clanţa. Ușa se deschise spre holul care nu 
se afla încă în flăcări, dar care era învăluit într-un nor subţire de 
fum. Jonah văzu prin ferestrele serei o lumină puternică venind 
din spatele casei. 

Realiză că o anexă a casei luase foc, dar aceasta se afla 
periculos de aproape de casă și se îndoia că ar mai fi durat mult 
până lua foc și casa în sine. 

Jonah făcu câţiva pași în interior. Niciuna dintre luminile de la 
parter nu era aprinsă, ceea ce însemna că Jojo mersese la 
culcare. 

— Jojo! strigă el și începu să urce scările din lemn, sărind câte 
două. Nu avea timp să se gândească la faptul că încălca 
proprietatea. Fumul avea să se intensifice pe măsură ce focul se 
înteţea și, dacă ea dormea, se afla în mare pericol. 

Jonah dădu colţul pe scări, urcă ultimele trepte și ajunse pe 
palier. Văzu trei uși, dintre care una era de la baie. O strigă din 
nou și se lăsă pe vine în dreptul ușii din stânga. 

Era o cameră austeră, cu pat dublu și multe perne. Jonah era 
sigur că aceea era camera de oaspeţi, așa că se întoarse pe hol. 

In continuare nu se auzea nicio mișcare. Jonah deschise ușa 
celeilalte camere, care era mare, spațioasă, cu parchet din lemn 
și lucarne pe tavan. Deși era întuneric, reuși să deslușească 
plapuma și pernele de pe pat, toate frumos aranjate. Patul era 
gol. 

Patul acela gol, faptul că luminile erau stinse și că mașina ei 
era parcată afară îl neliniștiră pe Jonah. Jojo trebuia să fie acolo. 
Dacă nu cumva era acolo unde era și focul... 

Jonah ieși din acea încăpere cât de repede putu, simţindu-și 
deja gâtul iritat de la fum. 

— Jojo! urlă el și cobori în fugă scările. Trecu prin hol, 
sufragerie și seră și văzu focul prin ferestre. Flăcările înfometate 
distrugeau anexele casei. Jonah văzu o siluetă cu părul scurt, 
stând în faţa focului. 

Se îndreptă spre ușa care dădea spre grădină, simțindu-se 
ușurat. Jojo se întoarse spre el, cu ochii mari și braţele 
încrucișate, de parcă i-ar fi fost frig, în ciuda căldurii generate de 
flăcări. 


Jonah analiză rapid scena: Jojo era complet îmbrăcată și 
nemișcată și avea lângă ea o canistră din plastic. In secunda 
următoare auzi sirenele apropiindu-se. 


32. Jojo 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:40 


Mintea nu-i mergea prea repede în acea dimineaţă. Venise cu 
o idee evidentă la o problemă foarte mare, dar cel puţin găsise 
o soluție. 

— Unde te duci? strigă Brett după ea. Este în direcţia asta. 

— Te poţi apuca de ascuns marfa, dar faptul că nu va mai fi 
vizibilă nu va fi de ajuns, îi strigă Jojo. Mergea încoace și încolo, 
scrutând pământul. Fusese pe acolo pe undeva. 

Simţi mirosul pătrunzător, dulce-acrișor înainte de a vedea 
ceea ce căuta. Chiar și la ora aceea auzea ciripitul păsărilor. 

Jojo urmări mirosul, care o conduse în afara potecii și se 
strădui să nu vomite. Odată ajunsă aproape de rămășițele 
nevăstuicii, mirosul deveni aproape insuportabil. 

Își acoperi nasul și gura cu braţul și se lăsă pe vine pentru a 
lua animalul mort de picioarele care erau încă întregi. Apoi se 
ridică repede în picioare, ţinând cadavrul cât mai departe de 
corpul ei. 

Aproape că alergă până la râu. Brett o aștepta în soare, la 
mică distanță de copac. Era clar că nu luase inițiativa de a se 
apuca singur de treabă. 

— Ce naiba faci? întrebă el, în timp ce Jojo se apropia. 

Probabil că mirosul îl afecta tare, deoarece i se schimbă 
culoarea feţei. Brett se îndepărtă de ea, spre mal, dar Jojo îl 
urmă, până ajunse chiar lângă apă. Lăsă nevăstuica în jos, până 
când capul ei umflat și spatele pe jumătate descompus se aflau 
pe pământ, apoi trase cadavrul repede spre copacul sub care se 
aflau ascunse drogurile. 

ÎI auzi pe Brett scoțând niște sunete, după care îl văzu 
vomitând în râu. Sunetele erau revoltătoare, dar Jojo îl 
înţelegea. Nevăstuica puţea îngrozitor. 

Jojo continuă să se miște până trecu de copac, după care îi 
dădu drumul nevăstuicii. Nările și gura i se strânseră instinctiv. 
Brett se oprise din vomitat și se apropia de ea, ștergându-și 
gura cu dosul mâinii. Avea ochii injectaţi și umezi. 

— De ce naiba...? 

— Pentru câini, zise ea. Dacă nu o găsesc, vor aduce câini de 
poliție și ne trebuie un motiv pentru care ei să fie interesați de 
această zonă, dar să fie concentrați pe altceva decât pe droguri. 


Brett își ridică tricoul pentru a-și acoperi nasul. 

— Ai fi putut aștepta până ascundeam drogurile, spuse el. 
Dacă voi vomita în ascunzătoare, nu va arata prea bine. 

Jojo îi ignoră remarca și se cățără pe una dintre rădăcinile 
copacului, până ajunse deasupra ascunzătorii, pe o bucată 
instabilă de pământ. Intrarea nu era vizibilă de acolo. Nu vedea 
decât vârful vlăstarului care crescuse din una dintre rădăcinile 
fagului. Jojo se gândi că, în curând, ascunzătoarea nu avea să 
mai fie vizibilă de nicăieri. 

Se apucă să lovească cu piciorul pământul de sub ea. Era 
uscat și începu să se prăbușească în straturi. 

Brett se afla jos, lângă intrare, încercând în continuare să-și 
protejeze faţa de duhoare. 

— Haide, strigă Jojo. Trebuie să împingi pământul peste gaură 
ca să nu se mai vadă. 

Brett încă protesta, în timp ce dădea la o parte vlăstarul. 
Trase o parte din pământ folosindu-și mâinile, după care îl 
bătători cu picioarele. 

— Mi-ai dat pe faţă! 

— Este suficient? întrebă ea. Intrarea e acoperită? 

— Mda, zise el, dându-se în spate și dând drumul vlăstarului. 
Nu cred că-și va da nimeni seama. 

Jojo sări jos și privi critic locul în care se aflase înainte 
intrarea. Aveau noroc că gaura era bine ascunsă în spatele 
vlăstarului, încă de dinainte. Dacă priveai atent, chiar și printre 
frunzele vlăstarului îți puteai da seama că pământul fusese 
mișcat recent. Erau zone unde pământul era mai închis la 
culoare și mai umed, dar era deja cald afară, deci avea timp să 
se usuce înainte de a ajunge cineva acolo. 

— În regulă, zise ea. Sper să fie de ajuns. 

Brett dădu din cap și în cele din urmă, își lăsă tricoul în jos, 
deși părea să-i fie în continuare rău. În alte circumstanţe, Jojo l- 
ar fi tachinat, mai ales că se dăduse mare că putea bea mai 
mult ca ea. 

— Mersi pentru... că ai venit cu ideea, spuse el, un minut mai 
târziu. Eu nu sunt bun de nimic azi și sunt conștient că eu am 
cel mai mult de pierdut. 

Jojo îl privi lung. 


— Este în regulă, zise ea, în cele din urmă, pe un ton jos. Sunt 
obișnuită să ascund diverse lucruri pentru cei din grup. Şi acum 
ești și tu unul de-al nostru. 


33 

La ora 05:00, Hanson renunţă la a mai încerca să doarmă. Se 
trezise din jumătate în jumătate de oră și de două ori se trezise 
atât de transpirată, încât tot așternutul era ud. 

Era furioasă pe propria-i persoană. Nu era sigură de ce anume 
se temea de fapt. Cum putea Damian să-i facă rău? Dacă s-ar fi 
dus acasă, ce ar fi putut face el, mai mult decât să repete acele 
lucruri groaznice pe care i le spusese? De asemenea, era 
furioasă că-i citise toate mesajele, până când acestea se opriră, 
cândva după miezul nopţii și că apoi își verificase telefonul ori 
de câte ori se trezise. Era conștientă de faptul că trebuia să-l 
ignore, dar nu putea. 

Se spălă și își luă pe ea bluza și chiloţii curaţi din geanta în 
care ținea lucruri dormit peste noapte în altă parte decât acasă. 
Işi făcu o cafea, folosind ibricul din cameră. Era mult prea 
devreme pentru micul dejun, dar oricum nu se simţea în stare 
să mănânce din cauza stomacului care i se strângea o dată la 
câteva secunde ca urmare a anxietăţii pe care o simţea. Bău o 
parte din cafea până eliberă camera și luă restul cu ea în 
mașină. 

Drumul era liber și luminat de soare. Ajunse imediat la secţia 
de poliţie și parcă mașina. La ora 05:45, se afla deja la biroul ei, 
bându-și cafeaua. Era singură în birou și liniștea o calmă. 

Işi porni calculatorul și își petrecu o vreme căutând cazierele 
suspecţilor în baza de date. Incepu cu Brett Parker. Parcurse 
interviurile din 1983, dar nu găsi nimic altceva. 

Incercă apoi cu Connor Dooley și descoperi că numele lui 
fusese menţionat într-o plângere din 1982. 

Când deschise raportul, se simţi tulburată de faptul că 
subiectul plângerii fusese de fapt tatăl lui Connor. Vecinii 
făcuseră plângere la poliţie împotriva lui pentru că își bătea fiul. 
Doi polițiști merseseră în vizită a doua zi și constataseră că 
băiatul avea vânătăi pe antebraţe. Dar tatăl negase tot și 
Connor insistase că se lovise în timp ce se căţăra într-un copac. 
Spusese aceeași poveste și când fusese intervievat separat. 
Poliţiștii îl rugaseră să-i contacteze în cazul în care se mai 
întâmpla ceva ulterior. 

Nu mai exista nici o altă informaţie legată de acea plângere și 
toate celelalte înregistrări privitoare la Connor erau legate de 
interviurile privind dispariţia Aurorei. Nimic altceva. Hanson se 


întrebă dacă tatăl lui Connor continuase să-l abuzeze și cât de 
mult îl afectase acest lucru pe Connor. Oare îl afectase atât de 
mult încât și el, la rândul lui, să trateze oamenii din jur cu 
aceeași violență? 

Făcu o notă privind acest aspect, după care o căută pe Jojo 
Magos în baza de date. 

Nu găsi nimic recent, dar cu opt ani în urmă avusese loc un 
incendiu pe proprietatea ei. Hanson citi raportul plină de interes. 
Pe lângă incendiu, se găsiseră urme de vandalism, ceea ce 
sugera faptul că Jojo supărase foarte tare oamenii nepotriviţi. Cu 
toate acestea, Hanson citi că firma de asigurări refuzase să 
acopere pagubele deoarece incendiul fusese provocat de 
benzina de la mașina de tuns iarba care-i aparţinea lui Jojo, iar 
ea nu fusese capabilă să dovedească faptul că o altă persoană 
se aflase pe proprietate la acel moment. 

Hanson își luă notițe și, când era pe punctul de a ieși, un nou 
fișier îi apăru pe ecran. Îl deschise și, preţ de o clipă, fu 
dezamăgită, crezând că era un duplicat. Dar apoi văzu numele 
Inspectorului Şef Sheens și data. Dezamăgirea pe care o simţise 
se transformă brusc în anxietate. 

Ce naiba căutase el acasă la Jojo Magos cu o seară înainte, la 
acea oră? 


În ciuda anxietăţii pe care o simţise cu o seară înainte, Jonah 
se trezi greu în acea dimineaţă. Se culcase după ora 03:00, 
pentru că așteptase ca pompierii să reușească să ţină flăcările 
sub control. În cele câteva minute cât durase ca echipajul să 
ajungă și să se pună pe treabă, flăcările cuprinseseră și casa lui 
Jojo. 

Înainte ca pompierii să apuce să-și pregătească furtunurile, 
Jojo fugise pe lângă el și intrase în casă. Jonah strigase după ea 
și se îndreptase spre ușă, dar unul dintre pompieri îi ordonase 
să se îndepărteze. 

— Odată ce oamenii mei se echipează, unul dintre ei poate 
intra, zise el. 

Dar o clipă mai târziu, Jojo ieșise din casă, ţinând strâns la 
piept o cutie și mai multe fotografii. Jonah realiză că se întorsese 
pentru a salva ce-i mai rămăsese din lucrurile lui Aleksy. 

Jonah sună la secţia de poliţie din Southampton, după care 
trimise un mesaj membrilor echipei sale, prin care îi informa că 


aparent criminalul încerca să amenințe martorii și că trebuiau să 
aibă mare grijă. Decise să le dea restul detaliilor a doua zi. 

Când ajunse poliția, ofiţerii îi adresară câteva întrebări lui Jojo 
și făcură fotografii, cât timp pompierii se luptau cu focul. 
Constatară că focul fusese aprins folosind uneltele și produsele 
lui Jojo, care fuseseră puse la grămadă în interiorul anexei și 
îmbibate cu benzină. Poliţia cercetă zona și îl chemă și pe Jonah 
să observe faptul că ferestrele serelor fuseseră sparte. 

Jojo îi urmă tăcută. Expresia ei nu era deloc surprinsă. Jonah 
se concentrase atât pe pagube, cât și pe ea. Incerca să 
înţeleagă acea acceptare confuză, dar nu reușea. 

Noaptea aceea îi păru nesfârșită și, în același timp, dubios de 
scurtă. Nu se putea abţine să nu privească flăcările care 
avansau și apoi modul în care erau stinse. 

In cele din urmă, el și ceilalți ofițeri de poliție îi sugeraseră lui 
Jojo să găsească un hotel unde să se cazeze. Ea dădu din cap, 
cu aceeași expresie perplexă, și începu să-și caute telefonul. 
Inainte de a pleca, Jonah privi în jos la cutia cu lucrurile lui 
Aleksy pe care ea le salvase. 

— Mai ai telefonul lui Aleksy? întrebă el. 

Jojo îl privi confuză. 

— De ce...? 

— Casa ta a fost incendiată și partenerul tău a murit 
neașteptat. Este posibil ca cele două evenimente să nu aibă 
nicio legătură, dar ar fi o prostie să anchetezi o omucidere, fără 
să iei în calcul și aceste lucruri. Cred că ar trebui să discutăm 
mai în detaliu despre Aleksy și despre accidentul lui, doar 
pentru a ne asigura că nu am omis nimic. 

Jojo privi cutia. 

— Promiţi să ai grijă de el? 

— Desigur, zise Jonah încet. 

Jojo ridică jenată cutia și deschise puţin capacul. Jonah 
observă că era o cutie de încălțăminte care conţinuse cândva o 
pereche de ghete de drumeţie. 

Jojo cotrobăi până scoase un telefon vechi, marca Motorola, 
pe care i-l înmână lui Jonah. Nu mai scoase niciun cuvânt. 
Inchise cutia și se îndreptă spre Mitsubishiul ei. 

Odată ce ea plecă, Jonah se consultă cu ofiţerii de poliţie și 
conveniră că el avea să discute cu ea despre incendiul de 


dimineaţă. În cele din urmă ajunse și el acasă, dar tot fără 
bicicletă. 

În ciuda oboselii pe care o simţea, adormi greu. Chiar și după 
ce părăsise casa lui Jojo, nu reuși să scape de senzaţia de 
pericol și se simţise tensionat ori de câte ori văzuse faruri în 
spatele mașinii lui. Mintea lui obosită îi spunea că nu așa 
funcționau cazurile nerezolvate și că anchetele crimelor vechi 
nu aveau niciodată un caracter atât de prezent și urgent. 

Intenționase să ajungă la birou la ora 07:00, înaintea 
celorlalţi, pentru a-și acorda puţin timp de gândire, dar planul lui 
se duse pe apa sâmbetei, căci își amână alarma de șase ori. 

În cele din urmă, reuși să se dea jos din pat la 07:40 și să-și 
facă o cafea. Dintr-un motiv necunoscut lui, scoase două căni 
din dulap, în loc de una. Conștientizarea faptului că era singur 
de câteva luni bune nu era tocmai plăcută. Puse cănile la loc și 
își turnă cafeaua într-un termos. 


Jonah înmână telefonul lui Aleksy echipei tehnice și îi rugă să 
identifice toate mesajele și apelurile de pe acel telefon, apoi se 
îndreptă încet spre Departamentul de Investigaţii Criminale și 
intră în birou. De îndată ce își făcu apariţia, Hanson se roti pe 
scaun spre el. Părea să se afle de mult la biroul ei. Avea un 
pahar de cafea aproape gol pe masă și jacheta aruncată pe 
spătarul scaunului. Era doar 08:15. Mai erau câţiva ofiţeri și 
sergenţi în secţie, dar nici urmă de Lightman sau O'Malley. 

— Domnule, zise ea. Am văzut un raport nou privitor la Jojo 
Magos în sistem. 

Jonah schiţă un zâmbet. 

— Veștile bune circulă repede. 

Hanson se foi în scaun. Era clar că nu se simţea în largul ei. 

— Vă aflaţi la locul faptei. Raportul spune că... 

— Da, spuse el. A fost noroc chior. Am plecat să-mi recuperez 
bicicleta din Godhill și am văzut flăcările în timp ce conduceam. 
A fost un ditamai incendiul. 

— Da, zise Hanson, dând din cap. Ei bine... acela nu a fost 
singurul raport pe care l-am găsit. 

EI îi zâmbi. 

— Spune-mi mai multe. 

— Nu este prima dată când se întâmplă, zise ea cu înţeles. 
Acum opt ani Jojo a mai trecut printr-un incendiu care a ars 


anexele casei. Focul a ajuns până în grădină și Jojo a pierdut 
multe unelte, inclusiv câteva lucruri scumpe, precum mașini de 
tuns iarba și generatoare. De asemenea, incendiul a afectat și o 
parte din bucătărie. 

jonah o privi fix pe Hanson, încercând să proceseze 
informaţiile. Cele două incendii erau identice. 

— Nu prea mai sună a accident, spuse el încet. 

Hanson clătină din cap. 

— Firma de asigurări a suspectat un act criminal, drept 
urmare au angajat un anchetator. Părea că ea ar fi provocat 
incendiul. S-a găsit o canistră cu benzină pentru mașina de tuns 
iarba, care era deschisă și fusese utilizată pentru a aprinde 
focul. De asemenea, una dintre salopetele lui Jojo a fost găsită 
în spatele serelor, mototolită și duhnind a benzină. După 
numeroase ciondăneli, în cele din urmă, firma de asigurări a 
plătit. Cred că asta s-a datorat avocatului ei. 

— Foarte interesant, spuse Jonah și dădu din cap. Ai făcut 
treabă bună! 

Jonah se simţi ușor tulburat, amintindu-și de canistra pe care 
o văzuse lângă Jojo. Mai mult decât atât, Jojo era complet 
îmbrăcată, patul ei era neatins și ea nu făcea absolut nimic 
pentru a împiedica extinderea focului. 

— Mi se pare mult prea convenabil faptul că s-a întâmplat din 
nou, fix când Jojo este investigată pentru omucidere, adăugă ea. 
Joacă rolul victimei, în timp ce noi căutăm un criminal. Și aș fi 
curioasă să aflu și ce anume a ars în incendiu. 

— De acord, spuse el, încercând să zâmbească. Vom analiza 
totul în amănunt, cu condiţia ca tu să fii pregătită să accepţi 
faptul că ar putea fi o simplă coincidenţă. 

Odată ajuns în biroul său, Jonah se lăsă încet pe scaun. Se 
gândea la lipsa de reacţie a lui Jojo, dar și la cât de mult iubea 
acea grădină. Se întrebă dacă Jojo ar fi fost capabilă să-și 
distrugă grădina doar pentru a le distrage lor atenţia sau dacă 
nu cumva înfuriase pe cineva care acum își lua revanșa. Brusc 
simţi iar acea senzaţie de pericol. Trebui să se forțeze să nu o 
avertizeze pe Hanson să aibă grijă. Atâta timp cât se afla în 
secţie era în siguranţă. Cu toate acestea, se hotărî că era cazul 
să-și informeze echipa de faptul că acel caz vechi de 30 de ani 
începea să implice activităţi curente. 


Hanson se simţi tulburată. Era puţin probabil să fie o 
coincidenţă faptul că Jojo fusese victima vandalismului de două 
ori, iar prezenţa benzinei făcea pagubele actuale extrem de 
suspecte. Cu toate acestea, Inspectorul Şef nu părea prea 
entuziasmat de acea ipoteză. Fie voia să fie precaut, fie era 
vorba despre altceva. 

Inspectorul Şef Jonah Sheens se aflase la locul faptei... 

Hanson nu se putea abţine să nu se gândească la 
interacţiunea lui cu Jojo și la drumul pe care îl făcuse până la 
Peretele de Alpinism pentru a o intervieva singur acolo. Şi-ar fi 
dorit să se simtă entuziasmată de rezolvarea cazului, dar, în 
realitate, se simţea tot mai îngrijorată. 

Își dădea seama că durerea de cap ușoară pe care o simţea 
avea să se transforme într-o migrenă. Deschise rapoartele 
privind incendierile și le imprimă, după care își masă tâmplele o 
vreme. 

Se afla în aceeași poziţie, când auzi o voce voioasă venind din 
spatele ei și realiză că era O'Malley. 

— Ofiţer, te simţi bine? 

Hanson își ridică privirea, ușor dezorientată și încercă să-i 
zâmbească. 

— Sunt bine, dar este clar că am nevoie de niște analgezice. 
Aveţi așa ceva? 

— Oho! Deci ai avut o noapte grea!? zise el, zâmbindu-i larg. 
Se aplecă și deschise unul dintre sertarele biroului său și îi 
aruncă lui Hanson o cutie de Panadol. Fă-ţi de cap! 

— Tentant, răspunse ea și se ridică pentru a căuta niște apă. 

Hanson se întâlni cu Lightman, care tocmai ieșea din 
bucătărie cu două căni de cafea. Se simţi jenată când realiză că, 
cel mai probabil, el sosise cât ea stătea cu capul în palme. 

— Am luat o cană și pentru tine, zise el, întinzându-i una 
dintre căni. 

— Ah... mulţumesc! Hanson luă cana și schiţă un zâmbet. 

— Pare că te afli aici de mult timp. 

— Mda, m-am trezit cu noaptea-n cap și m-am gândit că mai 
bine vin la muncă. Vă trimit imediat ceva despre Jojo, adăugă 
ea, instinctiv. Este interesant. Este vorba despre o incendiere 
anterioară, care probabil că a fost intenţionată. 

Cel puţin, exista posibilitatea ca Lightman să fie mai 
entuziasmat de descoperirea ei. 


— Mersi, zise el. Trimite-mi! 

Jonah realiză că era timpul să-și informeze echipa și el nu 
reușise încă să se hotărască pe ce trebuiau să se concentreze 
mai departe. Incercă să-și revină din acea confuzie tulburătoare 
și își scoase notițele. Nu apucase să citească mai mult de câteva 
minute, când O'Malley îi bătu la ușă. 

— Tocmai a sunat Matt Stavely, spuse el. Voia să știe dacă ar 
putea trece pe la secţie să continuăm discuţia. Susţine că mai 
are să ne furnizeze niște informaţii. 

— Interesant, spuse Jonah, și răspunsul la întrebare este 
categoric da. 

— In regulă. Voi lua legătura cu el să văd când ar putea veni. 

O'Malley se întoarse un minut mai târziu. 

— Spune că trebuie să meargă la un interviu pentru un job, 
dar că ar putea veni pe la ora 15:00. 

— In regulă, zise Jonah. Așa rămâne. Haide să începem 
ședința. 

O'Malley dădu din cap și îi chemă și pe ceilalți doi membri ai 
echipei. 

Lightman își luă notițele și se ridică, dar observă că Hanson 
nu reacţiona. Privea în gol, concentrată asupra biroului alăturat. 
Părea la fel de preocupată cum se simţea el. 

— Ești bine? întrebă el, făcând câţiva pași în direcţia ei. 

Hanson tresări și își ridică privirea spre el. 

— Da. Imi cer scuze. Procesam... își luă cana de cafea și 
tableta și îl urmă. 

— Deci, să începem cu un scurt raport de situaţie, spuse el, în 
timp ce Hanson închidea ușa în urma lor. Îl avem pe Andrew 
Mackenzie în custodie, drept urmare îl putem interoga până 
mâine, cel puţin. Aș vrea să discut cu soţia lui cât mai repede 
posibil, după care aș vrea să-l intervievez din nou. Ben, poţi să o 
suni și să programezi o întâlnire cu ea? 

— Desigur, răspunse Sergentul, notându-și. 

— In ceea ce privește stadiul actual al anchetei, știm că 
Aurora a fost violată și că era îndrăgostită de Mackenzie, care 
știa că ea avea să meargă într-o excursie cu cortul. Drept 
urmare, el reprezintă o persoană de interes. In același timp, am 
descoperit niște informaţii noi legate de Jojo Magos. Este vorba 
despre un incendiu provocat pe proprietatea ei, care pare a fi 
copia exactă a unui incendiu care a avut loc cu opt ani în urmă, 


în aceeași locaţie. Pentru moment, nu știm sigur dacă incendiul 
a fost provocat de altcineva sau chiar de Jojo, din nu se știe ce 
motiv. În orice caz, trebuie să discutăm cu ea cât mai repede. 
Chiar dacă nu ea a violat-o pe Aurora, ar fi putut ajuta o altă 
persoană să o violeze. 

O'Malley dădu din cap, în timp ce Hanson îl privea gânditoare. 

— Și ca urmare a incendiului de aseară, aș vrea să aveţi grijă 
când vă aflaţi în afara secţiei. Aparent, există o persoană 
furioasă, care este dispusă să acţioneze, zise el. Imi cer scuze 
pentru mesajele ușor criptice pe care vi le-am trimis aseară, dar 
nu vreau să vă puneţi vieţile în pericol în cazul în care cineva 
este ameninţat, ne-am înţeles? 

Cei trei dădură din cap. Jonah le spuse să se întoarcă la 
treabă și se duse să-și înlocuiască cafeaua veche din cană cu 
una proaspătă. Hanson se afla deja în bucătărie când ajunse el 
și își turnă o ditamai porţia de cafea. 

— Şi tu ai dormit prost? întrebă el, vărsând conţinutul cănii în 
chiuvetă. Sunt multe lucruri neplăcute la care te gândești pe 
parcursul unei anchete. Chiar și după 28 de ani de meserie, tot 
nu reușesc să-mi scot anumite lucruri din minte și să dorm. 

Hanson schiţă un zâmbet și luă o gură mare de cafea. 

— Bănuiesc că aţi văzut și alte lucruri, mult mai groaznice. 

— Da, zise Jonah, dând din cap. Își turnă tot restul de cafea și 
ignoră afișul care specifica faptul că persoana care termina 
cafeaua din ibric trebuia să pregătească un nou ibric. Nimeni nu 
respecta acea indicație, decât dacă își dorea cu adevărat o 
ceașcă de cafea. Dar pe Aurora am văzut-o în persoană, ceea ce 
face lucrurile mult mai dificile. 

Se lăsă un moment scurt de tăcere. Când Jonah ridică 
privirea, observă că Hanson îl privirea cercetător. 

— Vă amintiţi când ați vorbit ultima dată cu ea? întrebă 
Hanson. 

— Cu Aurora? întrebă el și îi zâmbi. Nu am vorbit niciodată cu 
ea. Doar am văzut-o pe la școală și prin cartier. Era mult mai 
mică decât mine. Își simţi bătăile inimii intensificându-se. Era 
pentru prima dată când era nevoit să-și mintă un membru al 
echipei. Se simţi copleșit de acea minciună și îi întoarse spatele 
lui Hanson. Se îndreptă spre biroul său, simțind furnicături pe 
ceafă și privirea fixă a lui Hanson, urmărindu-l. 


Odată ajuns înapoi la biroul său, deschise rapoartele privind 
incendiul care avusese loc pe proprietatea lui Jojo cu opt ani în 
urmă și încercă să se concentreze asupra lor. Cu toate acestea, 
gândul îi zbura la lumini slabe și la un glob disco care se reflecta 
asupra unui păr blond. 

Jonah își spuse pe un ton aspru că acele lucruri nu mai contau 
în prezent. Singurul lucru care conta era să-l găsească pe 
ucigașul Aurorei. 

Se gândi la Aleksy. Era ceva suspect legat de el și acel 
incendiu. 

Când o rugase pe Jojo să-i dea telefonul lui Aleksy, o făcuse 
pentru a fi sârguincios, dar existau motive mult mai întemeiate 
pentru a investiga moartea partenerului ei. Aleksy murise la cât 
timp după primul incendiu? La doar o săptămână după? 

Acea așa-zisă coincidenţă însemna că trebuiau să ia în 
considerare posibilitatea ca moartea lui Aleksy să fi fost de fapt 
o crimă. Era posibil ca incendiul și distrugerea grădinii să fi 
reprezentat un avertisment, de care Jojo și Aleksy să nu fi ținut 
cont. 

Dacă fusese într-adevăr vorba despre o crimă, aceea fusese 
mult mai recentă decât cea a Aurorei, ceea ce reprezenta un 
avantaj pentru ei. În ancheta referitoare la moartea Aurorei, se 
confruntau cu multe probleme legate de pierderea de date, 
incapacitatea martorilor de a-și aminti diverse lucruri și 
investigația iniţială incompletă, în timp ce cazul lui Aleksy părea 
mult mai ușor de rezolvat. Aveau telefonul lui Aleksy, dar, din 
nefericire, verificările standard ale telefoanelor nu identificau 
decât numerele de telefon iniţiatoare sau primitoare de apeluri 
și mesaje, nu și conţinutul efectiv al convorbirilor. 

De asemenea, un caz vechi de opt ani însemna amintiri mai 
proaspete, care nu se modificaseră în timp ca urmare a 
interviurilor repetate. În plus, faptul că era vorba despre o linie 
de investigaţie neașteptată reprezenta un bonus. Dacă Aleksy 
descoperise ceva și fusese ucis ca urmare a acelei descoperiri, 
Jonah ar fi putut urma pista lăsată de o crimă pentru a rezolva o 
alta. 

Analiză în minte tot ce-și amintea că spuseseră membrii 
grupului despre Aleksy, dar, din păcate, nu aflase mare lucru. 
Jonah își dădu seama că mai avea multe întrebări să le pună cu 
privire la acel subiect. 


jonah se întoarse spre monitorul calculatorului și căută 
numele lui Aleksy Nowak în baza de date. Nu găsi decât o 
intrare: raportul medicului legist. Dar era destul de succint. 

Medicul legist concluzionase că Aleksy murise ca urmare a 
unei căzături de la înălţime în timpul unei cățărări. Nu aterizase 
direct în cap, ci pe spate. Daunele cauzate coloanei vertebrale și 
impactul secundar de la nivelul craniului, indicau o viteză de 
cădere de 12-17 m/secundă și o înălţime de cădere de cel puţin 
9 m. Decesul survenise instantaneu. De asemenea, medicul 
legist menţionase faptul că, în general, în cazul căţărării libere, 
se utiliza o saltea de aterizare, dar că defunctul nu obișnuia să 
folosească așa ceva și că, oricum, chiar dacă ar fi utilizat o astfel 
de saltea, dată fiind înălțimea, ar fi suferit oricum leziuni grave. 

Raportul continua să descrie modul în care fusese găsit 
cadavrul lui Aleksy, în ziua următoare. Jojo alertase poliția în 
data de 14 iulie, când Aleksy nu ajunsese acasă. Ea explicase 
poliţiei faptul că el plecase la căţărat și le sugerase câteva 
locaţii, dar acestea erau destul de ample, dat fiind faptul că 
Aleksy obișnuia să parcurgă trasee lungi de câte o zi pentru a 
face căţărări măcar pentru câteva ore. 

Cadavrul lui Aleksy fusese găsit în cele din urmă de o alpinistă 
pe terenul necultivat din East Sussex. Aceasta alertase poliţia și 
declarase că îl găsise la baza unui traseu cunoscut sub numele 
de Mechanical Vert. 

Jonah căută denumirea pe Google și găsi o pagină de internet 
dedicată alpinismului, care furniza mai multe detalii, printre care 
faptul că era vorba despre un traseu cu nivel de dificultate 6a, 
care implica utilizarea frecventă a degetelor de la mâini și 
picioare. 

În continuare, articolul descria în amănunt diverse mișcări 
care ar fi putut fi utilizate în timpul unei astfel de căţărări, dar 
era vorba despre mișcări specifice căţărării cu coardă. La 
început, erau descrise mai multe mișcări dificile, dar articolul 
menţiona faptul că, după ce se atingea înălţimea de 4 m, restul 
traseului nu mai punea probleme alpiniștilor. Mai mult decât 
atât, se sugera utilizarea unor mișcări ușoare până în vârf. 

După ce termină de citit articolul, începu să caute mai multe 
informaţii despre Aleksy. Existau zeci de videoclipuri cu el pe 
YouTube, în care se căţăra la înălțimi incredibile și în care făcea 
niște aterizări care-l făceau pe Jonah să se simtă rău doar 


uitându-se la ele pe monitor. Văzând toate citatele și filmările de 
pe internet, Jonah realiză imediat că Aleksy fusese un alpinist 
desăvârșit. Cu toate acestea, căzuse în timpul unei căţărări 
ușoare, după ce trecuse deja de partea dificilă a urcușului. Jonah 
devenea din ce în ce mai convins că fusese vorba despre un act 
criminal. 


Hanson era disperată să obţină niște informaţii sigure. Viaţa 
ei personală, cu toate mesajele lui Damian, părea un dezastru 
de nedescris și o sursă de anxietate profundă și acum și viaţa ei 
profesională devenise un motiv de îngrijorare, dat fiind faptul că 
era sigură că șeful ei o minţise. 

Oare care era procedura aplicabilă în astfel de situaţii și de ce 
anume îl suspecta mai exact? De un interes legitim? De vreun 
fel de interes trecut față de Jojo? Sau faţă de Aurora...? 

Era ridicol. Evident că nu-l suspecta de crimă, având în vedere 
că fuseseră șase adolescenţi și unul dintre profesorii Aurorei 
prezenţi acolo, în acea noapte. Dar el o minţea și suspecta că îi 
minţea și pe ceilalți membri ai echipei, pretinzând că nu-i 
cunoscuse prea bine pe niciunul dintre acei adolescenți. 

Hanson se așeză la biroul ei, simțind un nod în stomac. 

Dintr-odată, îi apăru pe ecran o notificare că primise un mesaj 
pe Facebook și văzu că era de la Zofia Wier. Notificarea nu afișa 
decât începutul mesajului: 

Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să... 

Hanson dădu clic pe notificare aproape instantaneu și așteptă 
să se încarce pagina de Facebook. Nu-și mai verificase de mult 
mesajele, drept urmare erau mai multe necitite, pe care le 
ignoră, sărind direct la cel primit de la Zofia. Mesajul complet 
era: 

Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să 
vorbesc cu tine, doar că eu nu am mai văzut-o cu ceva timp 
înainte să moară. Ultima dată când ne-am văzut a fost la o 
petrecere și, a doua zi după petrecere, mama m-a retras de la 
acea școală și m-a trimis în Polonia să locuiesc cu bunicii mei. 

Hanson începu să-i scrie un nou mesaj, pe de o parte, sperând 
că avea să fie suficient de coerentă, pe de altă parte, 
nepăsându-i prea mult. 

Bună, Zofia! Îţi mulțumesc că ne-ai contactat. Vrem să-ţi 
adresăm câteva întrebări despre Aurora, precum și despre acea 


petrecere. Ai fi de acord să discutăm mai multe lucruri la 
telefon, în prezența Inspectorului Sef Sheens, care conduce 
această anchetă? 

Hanson văzu o bifa și cuvântul „Vizualizat” apărând lângă 
mesajul ei. Aparent Zofia era online. 

Pe ecran apărură trei puncte, care indicau faptul că Zofia scria 
un răspuns, dar apoi punctele dispărură. Probabil că Zofia se 
gândea ce răspuns să dea. 

Cele trei puncte apărură din nou, dar de această dată, fură 
acompaniate de un mesaj. 

Desigur, nicio problemă, dar vă referiti la ofițerul de poliție 
Jonah Sheens? 

Hanson simţi cum i se strânge stomacul. 

Da, el este. Îl cunosti? răspunse Hanson. 

Urmă o nouă pauză și apoi cele trei puncte apărură din nou pe 
ecran. 

Da, îl cunosc și îl puteţi întreba chiar pe el despre acea 
petrecere, pentru că a fost acolo. 

Hanson se holbă o vreme la mesaj, după care reuși să-i 
răspundă, spunându-i că avea să programeze o conversaţie 
telefonică, dacă Zofia îi furniza numărul de telefon sau ID-ul de 
Skype. Apoi Hanson se ridică de la birou, ușor nesigură și se 
îndreptă spre biroul Inspectorului Şef. 


34 

Hanson bătu atât de încet la ușă, încât Jonah aproape că nu 
auzi. Îi făcu semn din cap să intre, simțindu-se extrem de agitat. 

Hanson închise ușa în urma ei și zise cu o voce sugrumată: 

— Mă îngrijorează câteva lucruri. Dumneavoastră mi-aţi spus 
că nu o cunoșteaţi pe Aurora, dar una dintre prietenele ei cele 
mai apropiate vă cunoaște. Mai mult decât atât, ea susţine că 
aţi fost toţi trei la aceeași petrecere cu o săptămână înainte de 
dispariţia Aurorei. 

Jonah se simţi mai panicat ca niciodată. Nu era vorba doar de 
cariera lui care avea să fie distrusă pentru totdeauna, ci și de 
rușinea pe care o simţea faţă de cea mai nouă membră a 
echipei sale. Numai gândul că trebuia să-i spună tot îl făcea să- 
și dorească să fugă în lume. 

Dar începuse să realizeze faptul că Hanson nu era genul de 
persoană care să renunţe. In cele din urmă, îi răspunse. 

— Așa este, zise el, întrebându-se cum ar putea să-i distragă 
atenţia de la acea informaţie. 

— Și nu aţi vorbit deloc cu Aurora la acea petrecere, deși 
prietena ei are impresia că știți totul despre ce i s-a întâmplat 
Aurorei în acea noapte? 

— Nu are nicio legătură cu Aurora, spuse el și simţi că 
ajunsese într-un punct critic. Nu putea face decât un singur 
lucru. Te rog, ia un loc, zise el cu o voce răgușită. 

Hanson ezită, după care își trase un scaun la o distanță 
considerabilă de biroul lui. 

— Speram să nu o găsești pe Zofia, tocmai din cauza acelei 
petreceri. A fost... Nu voiam să vorbesc despre asta. Lucrurile 
decurseseră prost încă de dinainte să ajung eu acolo. Işi simţea 
gâtul uscat și fu nevoit să înghită înainte de a putea continua. 
Familia mea era... Tatăl meu era nomad, iar mama mea s-a 
căsătorit cu el și astfel a fost introdusă în comunitatea nomadă. 
Ea era îndrăgostită până peste cap de el, asemenea multor 
persoane care se îndrăgostesc de narcisiști. Era deja însărcinată 
când a început să realizeze ce fel de om era el cu adevărat, mai 
exact un tiran abuziv și manipulator, care nu suporta ca cineva 
să-i ţină piept. i 

Jonah îi povesti tot, inclusiv părțile extrem de umilitoare. li 
spuse despre modul în care tatăl său le distrusese stima de sine 


și lui și mamei sale și despre modul în care se folosea de el 
pentru a o răni pe mama lui. 

De asemenea, îi povesti cum, în cele din urmă, mama lui 
realizase ce i se întâmpla fiului ei și își părăsise soţul, dar cum el 
încercase în mod repetat, timp de nouă ani, să o forțeze să se 
întoarcă la el. Tommy Sheens parcursese de nenumărate ori cei 
80 km până la locuinţa lor din Lyndhurst, iar când mama lui 
refuzase să-i mai deschidă, el începuse să se concentreze pe fiul 
său. . 

— In ziua aceea era extrem de furios, deoarece tocmai aflase 
că devenisem poliţist. Îi luase aproape un an să-și dea seama și 
era mânios. Nu exista nimic pe care să-l urască și de care să se 
teamă mai mult decât poliția. 

Jonah observă că Hanson începea să-și piardă răbdarea și 
decise să sară peste o parte din poveste. Continuă să-i spună 
cum Tommy Sheens apăruse în acea zi, împreună cu un vechi 
prieten de-al lui Jonah, pe nume Duke și cum cei doi încercaseră 
să-l bage cu forţa în mașină. Jonah ajunsese să se bată cu ei și îl 
lăsase pe Duke inconștient, după care se îndreptase spre 
petrecere. 

Hanson nu părea deloc impresionată, iar pe Jonah aproape că- 
| bufnea râsul, gândindu-se că încă nici nu ajunsese la partea 
cea mai interesantă a poveștii. 

— De-abia când am ajuns acasă la Martin mi-am dat seama că 
făcusem o prostie. Eram plin de sânge, aveam ochii umflați și 
existau șanse mari ca tatăl meu să depună plângere la poliţie 
împotriva mea, ceea ce probabil că ar fi însemnat sfârșitul 
carierei mele de poliţist. Așa că am făcut ce ar fi făcut multă 
lume în locul meu, și anume, m-am îmbătat în ultimul hal. 

— Și Aurora se afla la această petrecere, zise Hanson, sec. 
Deci lăsaţi-mă să ghicesc, v-aţi îmbătat și aţi făcut ceva ce aţi 
regretat ulterior? 

— Posibil, spuse Jonah. Dar nu cu Aurora. 

Se dusese să vorbească cu Aurora pe la ora 21:00 sau 22:00, 
după ce i se așezaseră punciul și whiskyul în stomac. Aurora 
stătea singură, într-un colţ al camerei. 

— Fusese surprinsă de faptul că îmi aminteam cine era, zise 
el, schițând un zâmbet. Nu era nevoie să-i dea mai multe detalii 
lui Hanson, dar i le dădu oricum. Eu i-am spus că este isteaţă și 


amuzantă. Şi foarte frumoasă. Dar mi-am dat seama imediat că 
fusesem un dobitoc cu acea replică. 

— Da, spuse Hanson, pe un ton rece. Așa este. Mai ales că era 
vorba despre o fată de 14 ani. 

— Apoi, prietena ei Zofia se întoarse cu ceva de băut, 
continuă Jonah, ignorându-i remarca. Nu o mai întâlnisem până 
atunci. Arăta de 16 ani, dar mi-a explicat că se înscrisese la 
școală după Crăciun. Zofia a văzut sângele de pe hainele mele și 
ochiul și buza umflate și a început să se agite. Mi-a adus gheaţă 
și apoi m-a convins să mă așez cu ea pe canapea, unde s-a jucat 
cu părul meu, în timp ce-mi ţinea gheaţa pe cap. Era atât de 
plăcut să aibă cineva grijă de mine. 

Jonah se abţinu să-i dea mai multe detalii despre mama lui, 
despre cum ajunsese el să aibă grijă de ea și despre lipsa de 
mângâiere și grijă din viaţa lui. Toate acestea ar fi fost 
interpretate drept o scuză, deși poate că chiar asta erau. 

— V-aţi culcat cu ea? întrebă Hanson. 

— Jur pe tot ce este mai sfânt că nu am nici cea mai vagă 
idee, zise el și își simţi gura complet uscată. Se întinse după 
rămășița de cafea cu zaț din cană și o bău. Cineva a scos o 
sticlă de tequila și mulţi dintre noi am început să bem shoturi. 
Nu cunoșteam nici jumătate din oamenii de acolo, dar beam cot 
la cot, ca și când am fi fost prieteni vechi. Dintr-odată, Zofia a 
spus că se simte rău și a ieșit afară. Eu m-am dus să o caut și 
am dat de Aurora, pe care am întrebat-o cu ce avea să ajungă 
acasă. 

— Cu ce avea să ajungă acasă Aurora? 

— Nu, Zofia, o corectă el. Aurora era foarte supărată din acest 
motiv. Mi-a zis că Zofia trebuia să rămână la ea peste noapte, 
doar că părinţii ei nu puteau s-o vadă în acea stare, pentru că 
aveau să-i spună mamei Zofiei. Drept urmare, i-am spus că o voi 
ajuta și am vorbit cu Martin să o lase pe Zofia să doarmă în 
dormitorul părinţilor lui, care erau plecaţi. 

Jonah făcu o pauză, simţindu-și din nou gura uscată, dar nu 
mai avea niciun strop de cafea. 

— Imi amintesc că am condus-o sus și că am stat cu ea pe 
marginea patului. Când tequila a început să-și facă efectul, mi s- 
a făcut rău și cred că m-am întins pe pat. Și asta este tot ce-mi 
amintesc. Mi s-a rupt filmul din acea clipă, până în jur de miezul 
nopţii, când mă aflam pe la jumătatea drumului spre casă, fără 


jachetă pe mine și în continuare plin de sânge. În lunea de după 
acea petrecere, Zofia fusese deja retrasă de la școala noastră și 
trimisă înapoi în Polonia. Am încercat să iau legătura cu ea prin 
intermediul lui Topaz, dar era prea târziu. Şi apoi Aurora, 
singura persoană care ar fi putut afla ce se întâmplase, a 
dispărut și eu nu am aflat niciodată adevărul despre acea 
noapte. 

Când își termină povestea, se lăsă un moment lung de tăcere. 
Hanson îl fixa cu privirea și el își lăsă capul în jos, privindu-și 
mâinile care-i tremurau foarte de tare. 

— Dumnezeule, zise Hanson. Aveţi idee câţi bărbaţi din lumea 
asta au încercat să folosească această scuză? Textul cu „nu-mi 
amintesc”? Și să nu mai vorbim de Jojo. Presupun că vă aflaţi la 
ea acasă, la acea oră târzie din noapte, pentru că aveţi o 
aventură cu ea, nu-i așa? Cu unul dintre suspecți! 

— Nu, nu este adevărat, spuse Jonah, pe un ton ferm. Nu am 
avut niciodată o relaţie cu un suspect. Încerc să rezolv un caz, 
Juliette. Restul este mai puţin important. Ti-am furnizat numele 
Zofiei pentru că vreau să rezolv acest caz. Și ţi-am dezvăluit 
niște informaţii de care mi-a fost rușine toată viața. 

Hanson clătină din cap și zise cu voce tremurată: 

— Dumneavoastră ar trebui să fiţi... și brusc se întoarse, fără 
să-și termine propoziţia și ieși din birou. 

Nici nu era nevoie să-și termine ideea, pentru că el știa la ce 
se referea. 

Jonah simţi că o dezamăgise. Hanson avea să depună 
plângere împotriva lui și el nu avea cum s-o oprească. 


Jonah fu cuprins de frică în acea după-masă. Ori de câte ori 
Hanson se mișca sau spunea ceva, el se uita la ea, întrebându- 
se ce le spunea celorlalţi membri ai echipei. Acea combinaţie de 
anxietate și lipsă de somn era letală, iar el nu se putea 
concentra deloc la caz, deși asta ar fi trebuit să facă. 

O'Malley îi bătu la ușă la 12:45 și Jonah simţi cum pulsul i se 
acceleră la gândul că Sergentul venise să discute cu el despre 
Zofia. Dar expresia lui O'Malley era complet neutră. 

— Voiam să vă anunţ că am primit primele evidențe 
telefonice, zise Sergentul. Până acum, am primit evidenţele 
aferente anului curent pentru Topaz, Brett și Daniel. Aparent, 


Connor și Coralie sunt abonați la compania 02, deci va trebui să 
obținem o aprobare specială. 

Jonah dădu din cap. Ştia prea bine cum funcționau lucrurile, 
pentru că se confruntase de nenumărate ori cu acea problemă. 
Pe lângă portalurile online utilizate de principalele companii de 
telefonie, mai existau și companii mai mici, care nu furnizau 
evidențe telefonice decât dacă primeau o solicitare în scris și 
dacă respectiva solicitare era ulterior aprobată. Solicitările 
ajungeau la membrii personalului, care luau o decizie și apoi 
trimiteau hârtiile înapoi. Această procedură se putea desfășura 
rapid sau putea dura câteva zile, drept pentru care nu se știa 
niciodată durata exactă. 

Jonah se simţi cuprins de interes, în ciuda oboselii și a fricii 
care îl acaparaseră. Puteau descoperi niște interacțiuni 
interesante între cei trei suspecți. Dacă se apelaseră frecvent 
între ei, acest lucru putea fi revelator. 

Era destul de frustrant faptul că nu aveau acces și la 
conţinutul efectiv al conversaţiilor dintre ei. Exceptând cazul în 
care exista un motiv copleșitor în baza căruia să se solicite 
conţinutul mesajelor și Secretarul de Stat să aprobe respectiva 
solicitare, poliția nu avea acces decât la numerele de telefon 
între care și orele la care s-au schimbat apeluri și mesaje. 
Puteau obţine și câteva informaţii privitoare la locaţie, dar 
exactitatea acestora nu putea fi garantată, după cum se 
dovedise în alte anchete recente. Apelurile treceau prin cel mai 
apropiat turn de telefonie, care se putea afla la o distanţă mare 
de locul efectiv de unde fusese inițiat apelul. Pentru a obţine 
informaţii mai exacte, era nevoie de un smartphone cu GPS și 
de o permisiune pentru accesarea respectivelor informaţii. 

O altă problemă întâmpinată în cazul anchetelor mai vechi era 
faptul că uneori evidenţele telefonice erau șterse. Cu toate 
acestea, datorită legilor de prevenire și combatere a 
terorismului, în prezent, companiile telefonice erau obligate să 
păstreze evidenţele timp de un an, dar rămânea la latitudinea 
lor dacă hotărau să le păstreze pentru o perioadă mai lungă de 
timp. În ceea ce privea conţinutul mesajelor, doar câteva 
companii stocau astfel de date, drept urmare, chiar și cu 
sprijinul legii, de multe ori anchetatorii tot nu obțineau prea 
multe informaţii. 


— În regulă, zise Jonah, gândindu-se că era timpul să-și 
revină. Te rog să începi cu ultimele zile. Vezi care dintre cei trei 
suspecți au comunicat între ei sau cu ceilalți membri ai grupului. 

— Dap, așa voi face. 


Jonah recitea rapoartele celor două incendii, când văzu capul 
blond al lui Jojo intrând în Departamentul pentru Investigaţii 
Criminale. Nu reușise să tragă prea multe concluzii. Instinctul îi 
spunea că primul incendiu avusese ca scop avertizarea lui 
Aleksy. Dar ar fi putut fi vorba despre mai mult de atât. Aleksy 
se afla în casă, în timp ce Jojo era în oraș, la băut, cu un grup de 
alpiniști. Drept urmare, exista posibilitatea ca acel incendiu să fi 
reprezentat prima tentativă de ucidere a lui Aleksy. Jonah avea 
multe întrebări pentru Jojo. leși din biroul său și i se adresă lui 
Hanson pe un ton cât mai neutru. 

— Juliette, poţi să o conduci tu pe doamna Magos? 

Hanson dădu din cap, fără a-l privi în ochi și plecă să o 
întâmpine pe Jojo la ușă. Jonah o auzi spunându-i lui Jojo că se 
mai întâlniseră o dată, dar nu auzi și răspunsul primit. 

Continuă să le urmărească pe cele două femei în timp ce se 
îndreptau spre camera de interogatoriu. Jojo îl văzuse, dar nu 
făcu decât să dea din cap în semn de salut, după care își 
îndreptă din nou privirea în față. Părea ușor agitată. Jonah se 
întrebă dacă Jojo se temea de faptul că avea să fie întrebată 
despre Aleksy sau despre membrii grupului și dacă discutase cu 
vreunul dintre ceilalți cinci suspecți. 

— Șefu', spuse O'Malley, făcându-i semn cu mâna. Tocmai am 
primit mesajele de pe telefonul lui Aleksy Nowak. 

Jonah își întoarse privirea de la Jojo și își trase un scaun lângă 
O'Malley. 

— Aș vrea să văd mesajele înainte de a discuta cu iubita lui, 
zise Jonah. Poţi să-mi arăţi mesajele din ziua decesului? Din data 
de 14? 

O'Malley deschise baza de date și căută mesajele din acea 
dată. Evidenţele arătau mai multe mesaje primite și trimise de 
Aleksy. 

— Deschide-l pe ultimul, îi spuse Sergentului. 

O'Malley deschise ultimul mesaj trimis de Aleksy. Era scurt, 
dar Jonah simţi cum i se strânge stomacul instantaneu. 

Scuze, tocmai am ajuns la urcuș. Poate altă dată. 


— Aparent a spus cuiva unde mergea, zise Jonah. Poţi 
deschide toată conversaţia dintre cele două numere de telefon? 

O'Malley copie numărul de telefon în bara de căutare și obţinu 
două rezultate. Primul mesaj fusese trimis la ora 10:13 
dimineața. _ 

Ar fi trebuit să-ţi scriu mai repede. Imi pare rău că am tipat la 
tine. Chiar îmi pare rău. M-am purtat groaznic și mi-am vărsat 
toți nervii pe tine. Știu că nu erai rău intenţionat și că iți pasă cu 
adevărat. Aș vrea să-mi oferi șansa de a-ți explica ce s-a 
întâmplat și de a salva ceva din relația noastră. Crezi că mă poți 
ierta sau măcar să dai uitării ce s-a întâmplat pentru a putea să 
mergem să bem ceva mai târziu și să discutăm? 

Aleksy răspunsese abia după ora 12:00. 

Când Jonah termină de citit, O'Malley oftă din greu. 

— Foarte interesant, zise el. Mai ales că acele două mesaje 
fuseseră şterse din telefon. O'Malley indică eticheta 
„RECUPERAT” din dreptul celor două mesaje. 

— Poţi verifica dacă acel număr aparţine unuia dintre membrii 
grupului? întrebă Jonah. 

O'Malley deschise baza de date principală pe cel de-al doilea 
monitor și introduse numărul, dar nu obţinu niciun rezultat. 

— Deci nu este numărul principal utilizat de Jojo, Brett, Topaz 
sau Daniel Benham, concluzionă Jonah. 

— Şİ nici al lui Coralie sau Connor, adăugă O'Malley. Şi 
numerele lor sunt salvate în sistem, chiar dacă nu am primit 
încă evidenţele telefonice. Deci ori este vorba despre un număr 
de telefon secundar, ori despre o cu totul altă persoană. 

Jonah reciti câteva părţi din acel mesaj. 

As vrea să-mi oferi șansa de a-ţi explica ce s-a întâmplat și de 
a salva ceva din relația noastră... 

Mesajul avea anumite implicaţii. Părea genul de mesaj pe 
care o persoană l-ar trimite unui iubit. lar limbajul glumeţ 
sugera că ar fi putut fi chiar Jojo. 

lar răspunsul lui Aleksy părea și el genul de respingere 
intenţionată a unei iubite și părea a fi scris pe un ton ușor 
îmbufnat. 

Oare Jojo și Aleksy se certaseră? Oare interferența la care se 
făcea referire era legată de faptul că Jojo își dăduse cu părerea 
în legătură cu o conversație? Sau să fi fost vorba despre o cu 
totul altă persoană? Poate o amantă de-a lui Aleksy? 


Dar Jonah era de părere că tonul mesajelor nu era potrivit 
pentru o aventură. Cele două persoane nu-și făceau niciun fel de 
declaraţii care să exprime dorul, nu exista niciun fel de 
subînțeles sexual și nimic din caracteristicile mesajelor dintre 
doi amanți. 

Oare să fi fost vorba despre o conversaţie între doi prieteni 
dintr-un grup restrâns? In acest caz, importanţa relaţiei lor ar fi 
avut sens. 

— Ce părere aveţi? întrebă O'Malley. Credeţi că l-a omorât 
iubita? 

— Greu de spus, răspunse Jonah, ridicându-se de pe scaun. 
Dar cu siguranţă a venit momentul să o presăm puţin pe Jojo. 


35 

Hanson o privi pe furiș pe Jojo Magos, în timp ce o conducea 
în Camera de Interogatorii nr. 1. Purta un top cu spatele în V, 
care îi expunea umerii musculoși. 

Jojo părea mult mai tânără decât era de fapt, în ciuda 
numeroaselor ore petrecute în soare. Avea un aspect sănătos, 
de om care își petrece mult timp în aer liber, care era foarte 
atractiv, chiar și în opinia lui Hanson. Realizând asta, ea fu și 
mai furioasă pe Inspectorul Șef. Oare toată logica lui era de fapt 
o prefăcătorie? Oare se lăsa condus de libido? 

Sheens le urmă la scurt timp după. Nu scoase niciun cuvânt 
cât introduse caseta în reportofon. Jojo îl urmări, stând cu 
coatele pe masă. Lui Hanson îi părea agitată și se întrebă dacă 
Inspectorul Şef o pregătise în vreun fel pentru acel interviu. 

Jonah porni reportofonul și făcu prezentările necesare, după 
care îi mulțumi lui Jojo pentru că acceptase să vorbească cu ei. 

— Deci, v-am chemat aici pentru a vă pune câteva întrebări 
legate de actul de vandalism și incendierea de pe proprietatea 
dumneavoastră, zise Jonah, pe un ton surprinzător de rece, după 
părerea lui Hanson. De asemenea, am citit și rapoartele 
privitoare la un alt incendiu produs pe proprietatea 
dumneavoastră, care nu pare să fi fost accidental. 

— Da, spuse Jojo, cu o voce ușor răgușită. Cred că niciunul 
dintre cele două incendii nu a fost accidental. 

— Ancheta efectuată de firma de asigurări sugerează că focul 
a fost pus intenţionat, cu ajutorul unui catalizator, zise Jonah, 
arătându-i o hârtie lui Jojo. S-a utilizat benzina dumneavoastră și 
s-a găsit și o salopetă stropită cu benzină, care fusese ascunsă. 
Şi acum avem de-a face cu un nou incendiu și, de această dată, 
nu există niciun dubiu că a fost produs intenționat. 

Jojo deschise gura, dar nu zise nimic, doar se holbă la Sheens. 

— Eu nu... Despre ce vorbiţi? 

— De ce vă aflaţi afară când am ajuns la locul incendiului? 
întrebă Inspectorul Șef. 

Jojo îl fixă cu privirea. 

— Pentru că am văzut focul. 

— Cu toate acestea, nu făceaţi nimic pentru a-l stinge!? 

— Eu nu... Eram în stare de șoc. Tocmai ce mă trezisem. 

Inspectorul Șef ridică din sprâncene. 


— Când am ajuns acolo, am crezut că vă aflaţi în casă și că v- 
aţi pierdut cunoștința. V-am strigat, dar nu am primit niciun 
răspuns, drept urmare am intrat în dormitorul dumneavoastră. 
Patul era făcut și, când v-am găsit afară, eraţi îmbrăcată în 
haine de stradă. 

Jojo părea speriată. 

— Pentru că nu am dormit în pat. Am adormit pe canapea. Tot 
ce s-a petrecut în ultimele zile a fost atât de... extenuant. M-am 
întins pe canapea să citesc și am adormit. Când m-am trezit, am 
văzut focul și o persoană. Sunt sigură că am văzut pe cineva 
afară. Şi primul lucru pe care am încercat să-l fac a fost să 
găsesc acea persoană, dar când am ieșit afară, nu mai era 
nimeni acolo, doar canistra de benzină. Și când aţi ajuns 
dumneavoastră nu făceam altceva decât să mă uit la foc și să 
mă gândesc că totul avea să ardă. 

— Canistra de benzină era chiar lângă dumneavoastră, 
specifică Inspectorul Şef. 

— Ştiu, zise ea, frustrată. M-am apropiat de ea când am 
văzut-o. Mi-am dat seama imediat că incendiul a fost 
intenţionat. Și m-am gândit imediat la celălalt incident... 

— Din câte știu, Aleksy era singur acasă când a avut loc 
primul incendiu, spuse Sheens. 

— Da, zise Jojo. Și a avut mare noroc că a scăpat teafăr. Eu 
eram într-un bar din oraș cu alpiniștii, iar el era acasă și dormea. 

— Şi alpiniștii prezenţi în acea noapte pot confirma ora la care 
aţi plecat din bar? o întrebă Inspectorul Șef. Pot confirma faptul 
că nu aţi ajuns acasă, nu aţi spart geamurile serei și nu aţi 
produs incendiul? 

Jojo clătină din cap, privindu-i de parcă ar fi fost vorba de o 
glumă proastă. 

— De ce dracu' aș vrea să dau foc la tot ce-mi este mai drag, 
grădina mea, uneltele mele, casa mea... Aleksy...? 

— Poate pentru că iubitul dumneavoastră aflase ceva ce nu ar 
fi trebuit să afle cu privire la implicarea dumneavoastră în 
moartea Aurorei. 

Jojo părea buimăcită. În mod straniu, Hanson o compătimea. 
Asprimea lui Sheens o afecta și pe ea. 

— Asta este o aberaţie, spuse ea în cele din urmă. Nu am avut 
nimic de-a face cu Aurora și nu i-aș fi făcut niciodată rău lui 


Aleksy. Nici într-un milion de ani. Şi puteţi să vă duceţi dracului 
dacă asta credeţi despre mine. 

Inspectorul Șef ridică din umeri, ca și când nu ar fi avut nicio 
problemă cu asta. 

— V-aţi schimbat cumva numărul de telefon în ultimii ani? 
întrebă el și Hanson observă că Jojo fusese prinsă din nou pe 
picior greșit. 

— Ce? Nu. Nu, întotdeauna mi-am portat numărul. Am același 
număr de... Nu știu. De vreo 15 ani sau poate chiar mai mult. 

— Mai aveţi vreun alt număr de telefon? 

— Nu. 

— Nici pentru serviciu? 

— Şİ așa mi-e greu să-mi amintesc unde mi-am lăsat 
telefonul, ce m-aș face cu două? răspunse Jojo, cu o tentativă de 
umor. De ce întrebaţi? 

— În ziua morţii sale, Aleksy a primit un mesaj prin care i se 
solicita o întâlnire, iar răspunsul lui specifica locaţia în care 
făcea cățărări în acea zi. Ulterior, aceste mesaje au fost șterse. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Hanson era la fel de șocată de 
acele informaţii, precum Jojo, doar că Jojo părea mai mult decât 
șocată. Se făcu albă la faţă și părea să-i fie rău. 

— Ce mama dracului? zise ea și își duse o mână la frunte, 
lăsându-se pe o parte, într-o poziţie care-i era familiară lui 
Hanson. 

— Mă duc să vă aduc un pahar cu apă, spuse ea, cu un ton 
scăzut și se ridică. 

Inspectorul Şef o privi, aparent surprins, apoi dădu din cap. 

Hanson ieși pe hol și se îndreptă spre dozatorul de apă. 
Umplu un pahar și se întoarse în camera de interogatoriu. Cei 
doi stăteau în continuare în liniște, iar Jojo părea că avea să 
vomite. 

Reacţia ei indica șoc și Hanson cunoștea prea bine acel 
sentiment. | se întâmplase pe când avea 12 ani și văzuse cum 
unul dintre elevii din anii terminali fusese călcat chiar în faţa 
școlii de un camion care mergea cu viteză mare. De atunci, 
văzuse acea reacţie la mulţi oameni, unii vinovaţi, dar 
majoritatea nevinovaţi. Dar indiferent de motiv, dacă Jojo 
vomita sau leșina, nu avea să le mai fie de niciun ajutor. 

Hanson îi întinse paharul și Jojo luă câteva înghiţituri de apă. 


— Nu puteţi identifica persoana al cărei număr de telefon era? 
întrebă ea, nesigură, după o clipă. Dacă cineva l-a omorât... 

— Incercăm să aflăm, răspunse Jonah, pe un ton neutru. Dar 
mă gândeam că poate știți dumneavoastră ceva despre asta. 

— Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este că acele 
mesaje nu erau pe telefonul lui Aleksy când a fost găsit. Dacă ar 
fi fost, le-aș fi spus polițiștilor acum 8 ani. Clătină ușor din cap. 
Dacă cineva l-a omorât, ar fi avut suficient timp la dispoziţie să 
șteargă mesajele. L-au găsit de-abia a doua zi. 

— Deci să înţeleg că i-aţi citit mesajele? De ce? întrebă Jonah. 

— De ce dracu' credeţi că le-am citit? zise Jojo, pe un ton 
furios. Tocmai ce-l pierdusem. Voiam să am fiecare părticică din 
el. Și... și căutam răspunsuri... voiam să știu dacă a murit din 
cauza mea. 

Se lăsă un moment de tăcere și Hanson observă că 
Inspectorul Şef analiza acel răspuns. Hanson se aplecă în faţă, 
sperând că nu avea să facă o greșeală intervenind. 

— In ce sens să fi fost vina dumneavoastră? întrebă ea pe un 
ton cât mai blând posibil. 

Jojo clătină iar din cap, după care răspunse, fără a-i privi în 
ochi. 

— Se întâmplase ceva cu relaţia noastră și nu-mi puteam da 
seama ce anume. În acea dimineaţă, Aleksy mi-a trimis un 
mesaj în care îmi spunea că mergea la căţărat și în care mă 
întreba dacă aveam să fiu acasă mai târziu, pentru că voia să 
poarte o discuţie serioasă cu mine. 

Sheens se îndreptă de spate, dar nu spuse nimic. 

— Aveţi vreo idee despre ce voia să discute cu 
dumneavoastră? întrebă Hanson. 

— N-aveam nici cea mai vagă idee, răspunse Jojo. Adică, am 
făcut o presupunere. M-am gândit că probabil voia să se 
despartă de mine. M-am înfuriat îngrozitor și i-am trimis un 
mesaj în care îl întrebam ce naiba voia să zică prin „discuţie 
serioasă”. l-am spus că puteam vorbi chiar atunci, dar el nu mi-a 
mai răspuns. Drept urmare, l-am sunat în repetate rânduri, dar 
el nu mi-a răspuns. Eram convinsă că avea să mă părăsească și 
mă simțeam atât de rănită și de furioasă. 

— Aveaţi vreun motiv pentru care să vă așteptați la o 
despărțire? 


— Nu, nu știu... Nu părea să o fi terminat cu mine, răspunse 
Jojo, dar mi-am dat seama că ceva era în neregulă și că el 
încerca să ascundă acest lucru. Era genul de persoană care era 
veselă tot timpul și brusc devenise... foarte serios. Făcea asta 
ori de câte ori credea că nu-l văd. Bănuiesc că așa am ajuns la 
concluzia că avea să mă părăsească. 

Inspectorul șef dădu din cap și întrebă: 

— Vă mai amintiţi cumva dacă Aleksy s-a întâlnit cu cineva în 
ziua precedentă morţii sale? 

Privirea lui Jojo deveni ușor distantă. 

— Eu nu... Nu-mi amintesc să se fi întâlnit cu cineva. 

— Şi nici nu a menţionat faptul că avea să se vadă cu cineva 
în ziua aceea sau în ziua morţii sale? întrebă Sheens. 

Jojo clătină din cap. 

— Din câte îmi amintesc eu, nu. Lumina puternică se reflecta 
în ochii ei. Dacă aș fi bănuit că avea să se întâlnească cu cineva, 
probabil că aș fi mers și eu. 

— Deci nu aveţi nicio explicaţie pentru faptul că devenise așa 
serios dintr-odată? 

Jojo clătină din cap, după care se încruntă. 

— Poate... S-a certat cu Brett când am fost în vizită la el, dar 
lui Aleksy i-a trecut repede și a râs pe tema asta. Nu sunt sigură 
dacă asta s-a întâmplat chiar înainte sau... cu mai mult timp 
înainte. Jojo respiră adânc. Îmi este atât de greu să-mi amintesc. 
Dar nu am găsit niciun mesaj legat de acest lucru pe telefonul 
lui după ce a murit. Deși... dacă spuneţi că unele mesaje au fost 
șterse... Ați mai găsit și alte mesaje șterse? Era ceva ce eu nu 
am văzut? 

— Încă mai analizăm telefonul, zise Sheens, dar nu adăugă 
faptul că și pe el îl interesa același lucru. Continuă interviul și 
întrebă: 

— Aţi putea să ne spuneţi unde aţi fost ieri seară, înainte de a 
ajunge acasă? 

— Da, am fost acasă la Brett, răspunse ea. Ne-am strâns cu 
toţii acolo. 

— Toţi șase? 

Jojo dădu din cap și Jonah continuă. 

— S-a întâmplat ceva acolo, care ar putea să explice 
incendiul? Părea vreunul dintre ei să fie furios pe 
dumneavoastră? 


— Nu, răspunse Jojo. Apoi făcu o scurtă pauză. Niciunul dintre 
ei nu părea furios, dar presupun că... le-am spus că ar trebui să 
spunem adevărul, chiar și aspectele de care nu suntem siguri. 
Le-am zis că era timpul să spunem tot ce știm pentru ca 
ucigașul Aurorei să nu scape. 

Jonah dădu din cap și Jojo îl privi gânditoare. 

— Sincer, n-am crezut niciodată că ar putea fi unul dintre noi. 
Ştiu că din punct de vedere logic... Dar voiam ca noi să găsim 
criminalul și să nu fie unul dintre noi. Atâta tot. Privirea lui Jojo 
deveni distantă și neliniștită. Mi-am petrecut 8 ani din viață 
crezând că Aleksy a căzut de pe stâncă din cauza apelurilor și 
mesajelor mele, spuse ea, în cele din urmă, cu o voce nesigură. 
Dar este posibil să fi murit din cauză că... din cauză a aflat ceva 
despre Aurora? 

— Există această posibilitate, răspunse Jonah. Deci, în cazul în 
care vă amintiţi ceva despre Aleksy, sau despre vreo 
conversaţie stranie, ar fi indicat să ne spuneţi. 

Jojo dădu din cap cu privirea aţintită asupra unui punct de pe 
perete. Se întrebă ce-și amintea, dar ea nu spuse nimic. 

— Răspundeţi-mi la o întrebare, spuse Sheens, întrerupând 
tăcerea. Când aţi ascuns drogurile, aţi mai făcut și altceva 
pentru a induce în eroare câinii de poliţie? 

— Ah, zise Jojo și se înroși. Da. Am... am tras cadavrul unei 
nevăstuici pe lângă copac și l-am lăsat puţin mai departe. M-am 
gândit că dacă găseau nevăstuica, s-ar fi gândit că asta 
mirosiseră câinii și i-ar fi tras în altă direcţie. Puţea rău de tot, 
așa că... 

— Şi aţi făcut asta de una singură? Nu cu Brett? 

Jojo dădu din cap, părând să nu se simtă prea confortabil. 

— l-am spus să se apuce de astupat ascunzătoarea cu 
droguri, dar era mahmur și ușor inutil. Așa că m-am apucat să 
trag cadavrul nevăstuicii, iar când am terminat, l-am găsit în 
același loc. Părea să-i fie rău. Apoi ne-am apucat amândoi să 
surpăm pământul deasupra ascunzătorii. 

Inspectorul Șef o privi gânditor. 

— Sigur a fost ideea dumneavoastră? 

— Da, zise Jojo. Nu am... Nu voiam decât să-i împiedic să 
găsească drogurile. Nu mi-am dorit niciodată să-i împiedic să o 
găsească pe Aurora. 


Inspectorul Şef rămase tăcut pentru o vreme, după care 
continuă. 

— Vă mulţumim pentru toate informaţiile furnizate azi. Dacă 
vă mai amintiţi ceva, vă rog să ne contactaţi. 

Sheens opri reportofonul și Jojo se ridică ușurată. 

— Permiteţi-mi să vă conduc, spuse el și îi făcu un semn din 
cap lui Hanson. 


Ajunseseră la jumătatea drumului spre ieșire, când Jojo îl privi 
pe furiș pe Jonah. 

— Mă bucur că te porţi din nou frumos. Nu mi-a prea plăcut 
experienţa de adineauri cu Sheens polițistul. 

Jonah se simţi inconfortabil la gândul că uneori era nevoit să 
se poarte ca un tiran. Tommy Sheens îl învățase bine cum să 
joace acel rol. 

El îi zâmbi epuizat. 

— Sunt întotdeauna Sheens polițistul, răspunse el. Dar asta 
nu înseamnă că sunt întotdeauna un nenorocit. 

Zâmbetul lui Jojo se lărgi ușor. 

— Ah, nu știu ce să zic despre asta... 

Jonah nu se putu abţine să nu râdă. 

— Îţi mai amintești când m-ai fugărit? întrebă ea dintr-odată. 
Ajunseseră în dreptul ușii, dar ea se opri și Jonah făcu la fel. 
Probabil că nu, dar eu îmi amintesc. 

— Da, îmi amintesc, spuse el și zâmbi. Ai fost cea mai greu de 
prins persoană pe care am urmărit-o vreodată. 

Jojo zâmbi. 

— Ar fi trebuit să te dai bătut. 

— Doar nu era să te las să pleci fără pulover. Își întoarse 
privirea pentru o clipă. În plus, eu nu mă dau niciodată bătut. 
Doar dacă n-am încotro. 

Cu colțul ochiului o văzu pe Jojo dând din cap, apoi se mișcă 
de parcă s-ar fi pregătit de plecare și spuse: 

— Am auzit despre ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Știu că a 
trecut mult timp de atunci, dar voiam să-ţi spun că-mi pare rău. 

Jonah clătină din cap. 

— Mie nu-mi pare rău. A fost cel mai bun lucru care i se putea 
întâmpla mamei mele. 

Deși murise într-un mod îngrozitor și gândul acela îl trezea 
uneori pe Jonah în miez de noapte chinuindu-se să-și dea jos 


pijamaua și imaginându-și că era înconjurat de flăcări, tot era 
mai bine că murise. 

— Toată lumea spune că avea un temperament vulcanic. 

Jonah dădu din cap. 

— Așa este. Și chiar și în momentele în care nu era furios, tot 
era o scârbă de om. 

— Mama ta a fost foarte curajoasă că l-a părăsit și că a ieșit 
din comunitatea nomadă. Trebuie să-i fi fost extrem de greu. 

În prezent, lui Jonah îi era greu să și-o mai imagineze pe 
mama lui drept o persoană puternică. li era greu să și-o 
imagineze altfel decât femeia alcoolică, paranoică și fragilă care 
devenise. Dar Jojo avea dreptate. Era ciudat să vorbească 
despre acele lucruri după atâta amar de timp cu cineva care 
părea să înţeleagă. Era ciudat și terapeutic în același timp. 

— l-a fost greu pentru mult timp, mai ales că în comunităţile 
nomade nu există divorţuri, oamenii nu părăsesc comunitatea, 
și asta i-au spus și ei. Noi am plecat pe vremea când eu aveam 
7 ani, dar ei au continuat să vină după noi și pe când eu aveam 
14-15 ani, ameninţțându-ne și ademenindu-ne. Uneori venea și 
el, dar asta a început să se întâmple tot mai rar după ce mama 
a chemat poliţia. Făcu o pauză și apoi continuă: A plecat de 
dragul meu. Nu prea-i păsa ce se întâmpla cu ea, dar ţinea mult 
la mine. 

— Aș vrea să cred că și mama mea ar fi procedat la fel, spuse 
Jojo. Apoi își puse o mână pe ușă și Jonah apăsă butonul verde 
pentru a-i deschide. 

— Ar fi bine să-ţi ţii telefonul pe aproape, în caz că mai am 
întrebări, zise Jonah, înainte ca ea să dispară. 

Jojo oftă. 

— Aveam de gând să merg să mai cumpăr niște talc și să mai 
încerc o dată traseul Muchie de Cuţit. Cine știe? Poate că după 
interogatoriul tău îmi va reuși și ultima mișcare. 

— Este departe? întrebă el. 

— Cam jumătate de oră? răspunse Jojo. Este în apropiere de 
Burley. Probabil că îmi va lua vreo oră să ajung acasă să-mi 
schimb încălțămintea și să mă întorc, dar oricum nu voi sta prea 
mult pentru că soarele nu mai bate pe acea parte a versantului 
la apus. 

— În regulă, spuse Jonah, oftând. Multă baftă. 


Jojo îi mai aruncă o privire lungă înainte de plecare, revenind 
cumva la acea versiune a lui Jojo pe care Jonah o cunoștea de 
30 de ani. El încercă să-i ascundă faptul că, în ciuda discuţiei lor, 
încă o mai considera suspectă și că încă mai era dispus să 
creadă că ea minţea. 


Interviul cu Jojo nu o liniștise deloc pe Hanson, ba chiar îi 
dăduse sentimentul extrem de tulburător că totul fusese făcut în 
beneficiul ei, deși era convinsă că Jojo nu se așteptase să fie 
presată atât de tare. 

Dar apoi se gândi că este ridicolă. Se aflau în mijlocul unei 
anchete. Sheens făcea exact ce era de așteptat din partea unui 
poliţist, și anume, să pună multă presiune pe suspect. 

Trebuia neapărat să vorbească cu Zofia. Până nu primea niște 
explicaţii cu privire la acel incident, totul i se părea lipsit de 
noimă. Nu ar fi fost capabilă să lucreze cot la cot cu un bărbat 
care comisese o agresiune sexuală. 

Îşi verifică contul de Facebook pentru a cincisprezecea oară, 
dar mesajul prin care îi sugerase Zofiei o conversaţie pe Skype 
era în continuare necitit. Și-ar fi dorit să dea un pumn 
monitorului, dar în schimb se ridică și îi spuse lui Lightman că 
merge să ia o gură de aer. 


În loc ca lucrurile să se limpezească, ele deveneau tot mai 
urâte și mai complicate, iar Jonah nu știa cum să interpreteze 
reacţiile lui Jojo și aparenta răceală a lui Aleksy faţă de ea. 

De altfel, nu credea că Matt Stavely, a cărui sosire îi fusese 
anunţată de Lightman, avea să clarifice ceva. Cu toate acestea, 
îl privi pe Stavely în timp ce era condus de O'Malley în camera 
de interogatoriu. 

Părea extrem de agitat. Se uita de jur-împrejurul secţiei și, la 
un moment dat, își scoase fesul de pe cap, scoțând la iveală 
părul grizonat, nepieptănat și transpirat. 

Jonah luă notițele lui O'Malley cu privire la interviul cu Stavely 
și intră înapoi în Departamentul pentru Investigaţii Criminale. O 
căută cu privirea pe Hanson, așteptându-se ca ea să-l 
urmărească, dar nu era la biroul ei. Jonah se simţi rușinos de 
ușurat. 

O'Malley dădea târcoale Camerei de Interogatoriu nr. 1 și își 
făcea de lucru cu telefonul, când ajunse Jonah. 


— Eşti pregătit? îl întrebă Jonah. 

— Dap. Martorul pare că mai are puţin și explodează, deci ar 
fi cazul să intrăm. 

Jonah îi dădea dreptate. Matt Stavely se foia în scaun o dată 
la câteva secunde și, când nu făcea asta, dădea din picioare. În 
timp ce Jonah îl urmărea, Stavely își scoase o ţigară. 

Când intrară în încăpere, Stavely sări în picioare și își vâri 
ţigara înapoi în buzunarul hanoracului. Cât timp făcură 
prezentările în scopul înregistrării, Stavely se strădui din greu să 
rămână nemișcat și se uita oriunde altundeva, numai la Jonah 
nu. 

— Deci, Matt, începu Jonah. Înţeleg că vrei să vorbești cu noi 
despre ceva. 

— Mda, răspunse Stavely imediat. Eu... după ce a venit 
Sergentul să mă viziteze ieri, m-am gândit bine și ar mai fi 
câteva lucruri care ar putea fi relevante. 

Jonah îi zâmbi când își ridică privirea. 

— Lucruri legate de profesia ta? 

— Mda, spuse Stavely. In '89 mi-a fost prezentat un tip. L-am 
cunoscut prin intermediul unui alt furnizor, pentru că voia... ei 
bine, voia un produs pe care celălalt furnizor nu-l avea. 
Flunitrazepam. 

— Rohypnol, zise Jonah, simțind un nod în stomac. Era poliţist 
în anii '90, când acel medicament eliberat pe bază de reţetă a 
invadat lumea consumului recreaţional de droguri. Auzise 
povești despre bărbaţi care se comportau ciudat în baruri și care 
aveau asupra lor mai multe cutii de Rohypnol și fuseseră multe 
cazuri mediatizate de viol asociate acelui drog. 

Dar mass-media nu comentase prea mult pe tema 
numeroaselor cazuri în care victimele erau drogate și apoi 
jefuite, fără niciun fel de agresiune sexuală. Efectul amnezic al 
drogului reprezenta un avantaj atât pentru hoţi, cât și pentru 
violatori. 

In plus, mai erau și cazurile dependenţilor, care falsificau 
reţete pentru a rămâne într-o constantă stare de uitare. Multe 
dintre acele cazuri sfârșiseră prin sinucidere. 

Acelea erau motivele pentru care, spre sfârșitul anilor '90, 
Rohypnolul devenise o substanţă controlată, iar Jonah și colegii 
săi de breaslă fuseseră martori la reducerea numărului de 
delicte în care era utilizat. Cu toate acestea, o dată la ceva 


vreme, tot mai apăreau cazuri de agresiune și furt în care era 
utilizată această substanţă. Dar, în mod straniu, cazurile de viol, 
erau mult mai rare decât cele de furt. 

— Mda, zise Stavely. Rohypnol și cocaină. O combinaţie 
interesantă. 

Jonah dădu încet din cap. Era ciudat pentru un dependent de 
Flunitrazepam să consume și cocaină. Erau două droguri 
complet diferite: unul dădea o stare de somnolenţă și uitare, în 
timp ce celălalt dădea un puseu de energie. Cocaina era un drog 
de petrecere și, dacă o persoană căreia îi plăcea să se distreze 
utiliza și Rohypnol, era de înţeles că l-ar fi folosit pentru 
altcineva, mai exact, pentru o victimă. 

— Ştii cumva numele cumpărătorului? întrebă Jonah. 

— Nu, răspunse Stavely. Tranzacţia fusese organizată în așa 
fel încât el să-mi dea un mesaj și să-mi lase banii undeva. Eu 
luam banii și lăsam acolo drogurile. Celălalt furnizor de droguri 
îmi spusese că așa se desfășurau tranzacţiile și în cazul lui. Și 
era al naibii de enervant. Când cineva vinde droguri, nu se duce 
să stea la taclale. Stavely își trase nasul și se foi pe scaun. 

— Ce cantitate i-ai furnizat? 

— În general, îi vindeam câte o folie de 28 de comprimate de 
2 Mg. 

Jonah nu-și mai amintea toate detaliile legate de consumul de 
Rohypnol. Oare de câte comprimate era nevoie pentru o singură 
victimă? 

— Din câte ştiu eu, vreo 3-4 comprimate sunt suficiente, 
răspunse Stavely, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Jonah. Plus 
alcool. Şi vreau să vă fie clar, eu doar furnizam produsele, nu le- 
am utilizat niciodată pe o altă persoană. Şi, sincer să fiu, speram 
că tipul acela nu face decât să se sedeze singur după o noapte 
eşuată sau ceva de genul acela. 

— La ce intervale de timp îi furnizai drogurile? 

— În general, o dată pe lună sau o dată la şase săptămâni. 
Uneori lua doar cocaină, deci bănuiesc că Rohypnolul îl utiliza 
ceva mai rar. 

— Şi unde lăsai produsele? 

— La început, le lăsam sub o bancă din Southampton, dar de 
pe la jumătatea anilor '90 a schimbat locul și îi lăsam marfa într- 
o cutie aflată lângă Primăria din Waterlooville. Era o pacoste să 


ajung acolo, dar merita. Plătea preţ dublu faţă de valoarea de 
piaţă pentru a-mi recompensa efortul. 

Jonah dădu din cap. Sperase ca locaţia să fie legată în vreun 
fel de unul dintre suspecţii lui, dar, aparent, cumpărătorul 
fusese foarte prevăzător. 

— Tranzacţiile au încetat cu puţin timp în urmă, adăugă 
Stavely. Mare păcat. Era un venit bun și constant pentru mine. 

— Când anume au încetat tranzacţiile? 

— Acum vreo doi ani, răspunse el, ridicând din umeri. 

— Sigur nu mai demult? 

— Cu siguranţă nu mai mult de trei ani, zise Stavely. 

Fusese vorba despre un aranjament de lungă durată, care 
începuse în 1989. Jonah se întreba ce determinase încetarea 
colaborării. 

— În opinia ta, nu exista niciun motiv pentru care să înceteze 
tranzacţiile? întrebă Jonah. 

— Nu. Mi-a spus doar că nu mai avea nevoie de marfă. Și am 
presupus că s-a mutat sau ceva. 

Acea informaţie nu se potrivea niciunuia dintre suspecţii lui. 
Connor și Topaz se mutaseră cu șapte ani în urmă, iar Coralie îi 
urmase la scurt timp după. 

— Și nu deţii nici o altă informaţie despre acest cumpărător? 
întrebă Jonah. Nu l-ai văzut niciodată? 

Stavely clătină din cap. 

— Nu eram atât de curios încât să compromit tot 
aranjamentul, rămânând acolo pentru a-l vedea. 

— Mai ai numărul lui de telefon? 

Stavely clătină din cap. 

— Nu-mi trimitea decât mesaje, pe care le ștergeam. Se lăsă 
un moment de tăcere, timp în care Stavely deveni și mai agitat. 
Asta-i tot ce știu. Pot pleca acum? zise el, în cele din urmă. 

— Desigur, răspunse Jonah și se ridică pentru a-l conduce pe 
Stavely, urmărindu-i gânditor mișcările ușor sacadate. 

— Era la fel de agitat și ieri când ai vorbit cu el? îl întrebă pe 
O'Malley. 

— Nu, răspunse el. Părea îngrijorat, dar era calm. Aţi văzut în 
notițele mele că am specificat faptul că a apelat pe cineva după 
ce am plecat? 

— Și crezi că acel telefon a determinat această schimbare? 


— Este posibil, zise O'Malley. Sau poate că îi este doar 
îngrozitor de frică de secţiile de poliție. 

— Vreau să aflu dacă vreunul dintre suspecţii noștri are sau a 
avut vreo legătură cu acel loc, spuse Jonah. Este posibil să fi fost 
îndemnat să vină aici. În orice caz, suspectez că ne ascunde 
anumite lucruri, precum motivul pentru care este de părere că 
toate aceste lucruri au legătură între ele. Poate că cumpărătorul 
i-a spus ceva care ar sugera faptul că agresase o fată tânără 
sau poate că știe cine este cumpărătorul. 

— Voi cerceta problema mai în amănunt. 

Jonah zâmbi auzind acea replică tipic irlandeză. 

— Mersi! 


Hanson se întoarse la biroul ei cu zece minute înainte de ora 
la care-i sugerase Zofiei Wierzbowski o conversaţie pe Skype și 
observă imediat că primise un mesaj. 

Zofia era încântată de sugestia ei și îi furnizase ID-ul ei de 
Skype. Hanson își deschise aplicația Skype de pe telefon și o 
adăugă pe Zofia la contacte. Apoi plecă în căutarea unei săli de 
ședințe libere în care să aibă acces la WiFi. 

Îi luă mult mai mult decât se așteptase. Pentru o secţie de 
poliţie modernă cum era Secţia de Poliţie din Centrul 
Southampton, semnalul WiFi era frustrant de slab. În cele din 
urmă, o sună pe Zofia cu trei minute întârziere, dar pe ea nu 
păru s-o deranjeze. 

— Mulţumesc că ai acceptat să vorbești cu mine, spuse 
Hanson, vorbind în dreptul telefonului pe care-l așezase pe 
masa din sala de ședințe. Deocamdată nu voi înregistra această 
conversaţie, dar, dacă va fi nevoie, ai accepta să fii înregistrată? 

— Da, răspunse Zofia cu accentul ei puternic. Este în regulă. 

— În primul rând, trebuie să te întreb despre acea petrecere, 
spuse Hanson, mirându-se de ce era atât de emoţionată. Poate 
că spera și ea, la fel ca Inspectorul Șef, ca el să nu fi făcut nimic 
rău. Poţi să-mi spui cum ai ajuns la acea petrecere? 

— Sigur că da. Am mers la petrecere cu Aurora, zise ea. Apoi 
îi spuse lui Hanson, într-o limbă destul de stâlcită, aceeași 
poveste pe care i-o spusese și Jonah. N-ar fi trebuit să beau, 
adăugă ea. Nu era bine. Mi s-a făcut rău și el, Jonah Sheens, a 
trebuit să aibă grijă de mine. M-a dus într-o cameră să dorm. 

Hanson inspiră adânc. 


— Poţi să-mi spui dacă s-a întâmplat ceva între voi în acea 
noapte? 

— Între mine și Jonah? întrebă ea și apoi făcu o pauză. Eu, nu 
am mai spus nimănui asta până acum, deși ar fi trebuit... În 
acea noapte am fost agresată. 


Când Jonah și Lightman intrară în camera de interogatoriu, 
Daniel Benham părea îngândurat. În schimb, avocatul lui părea 
glaciar. 

— Vă mulţumim pentru că aţi acceptat să vorbiţi din nou cu 
noi, începu Jonah. 

— Nicio problemă, spuse Benham. 

— Trebuie să vă întreb mai multe lucruri, dar voi încerca să nu 
mă lungesc prea mult. 

Având în vedere că nici Benham, nici avocatul nu reacționară, 
Jonah continuă. 

— În primul rând, dat fiind faptul că l-am identificat și am 
vorbit cu furnizorul de droguri care v-a vândut 
dextroamfetamina, trebuie să vă întreb dacă i-aţi arătat sau 
dacă aţi menţionat de faţă cu el locul în care erau ascunse 
drogurile? 

— Exclus, zise Benham, pe un ton jos, dar intens. Este 
adevărat că am vrut să-l ajut, dar nu aș fi avut niciodată 
încredere în el. Nu-i spui niciodată furnizorului de droguri unde 
ascunzi marfa, pentru că altfel o va fura chiar de sub nasul tău. 
Nu este ca și când l-ai putea da pe mâna poliţiei dacă fură marfa 
și ţi-ai pune viaţa în pericol dacă l-ai ameninţa. 

— Şi nu v-a întrebat ce aveaţi de gând să faceţi cu drogurile? 
insistă Jonah. 

— Nu m-a întrebat și oricum nu i-aș fi spus, zise Daniel pe un 
ton ferm. 

— În regulă. Revenind la subiectul tranzacţiilor ulterioare, 
furnizorul susține că a continuat să vândă droguri unuia dintre 
voi. Momentan, investigăm acest lucru, dar dacă este cumva 
vorba despre dumneavoastră, ar fi indicat să ne spuneţi acum. 

— Nu sunt sigur dacă acest lucru este relevant, spuse 
avocatul. 

Benham scoase un hohot de râs. 

— Nu am mai avut absolut nicio legătură cu Matt Stavely 
după acea tranzacţie. În primul rând, după dispariţia Aurorei nu 


am vrut să mai am nimic de a face cu el sau cu drogurile. În al 
doilea rând, pentru numele lui Dumnezeu, am devenit politician 
și, în plus, Mary m-ar fi omorât dacă făceam așa ceva. 

— Poate că acesta este și motivul pentru care aţi făcut-o pe 
ascuns, zise Jonah. 

Benham clătină din cap. 

— Riscul era mult prea mare și ideea în sine îmi părea... 
revoltătoare după cele întâmplate în acea vară. 

— În regulă, spuse Jonah, dând din cap. Ar mai fi câteva 
aspecte de clarificat în legătură cu moartea lui Aleksy Nowak. 

Benham îl privi ușor uimit. 

— Aleksy? Dar el nici nu a cunoscut-o pe Aurora. 

— Așa este, aprobă Jonah. Dar v-a cunoscut pe voi și există 
posibilitatea să fi aflat mai multe decât ar fi trebuit. 

Benham îl privi sceptic. 

— Ce ar fi putut să afle? S-a cuplat cu Jojo la... douăzeci de 
ani după dispariţia Aurorei. 

— Având în vedere că 30 de ani mai târziu încă investigăm 
moartea Aurorei și încă mai descoperim informaţii noi, nu mi se 
pare deloc absurd faptul că Aleksy ar fi putut descoperi ceva. 

Avocatul îi șopti ceva clientului său, după care Benham ridică 
din umeri. 

— În regulă. Continuati. 

— Dacă puteţi, aș vrea să vă gândiţi la săptămânile care au 
precedat morţii lui Aleksy. 

Expresia lui Benham era pe jumătate îngrijorată, pe jumătate 
exasperată. 

— Nu este tocmai ușor. 

— Ştiu, zise Jonah, alegând să-l liniștească. Dar poate că au 
existat anumite lucruri care să vă atragă atenţia. De exemplu, 
vă amintiţi să se fi certat cu cineva? 

— Aleksy? întrebă Benham și clătină din cap. El nu se certa de 
fel. Era prea... nu știu. Ridicol, poate. Vreau să zic că uneori 
putea deveni enervant cu toate glumele și tachinările lui... dar 
nu te puteai certa cu el. 

— Nu s-a certat cu nimeni? insistă Jonah. Nici cu Jojo? a 

— Nu, vorbesc serios, spuse Benham, clătinând din cap. Aia 
doi erau... erau genul acela de cuplu enervant de compatibil. 
Sunt sigur că știți la ce mă refer. În timp ce tu te cerți cu soţia 


din orice prostie, ei glumesc și se giugiulesc într-un colț atunci 
când au impresia că nu-i vede nimeni. 

Pentru o clipă, expresia lui Benham se schimbă. 

— Eu... de fapt, a fost ceva... Dumnezeule, uitasem complet 
despre asta. A avut loc un fel de ceartă. Cred că... cred că am 
presupus că era din cauza alcoolului și nu i-am dat prea multă 
importanţă. 

— Vă rog să-mi spuneţi ce vă amintiţi, chiar dacă pare lipsit 
de importanţă. 

— Ei bine - Benham își drese glasul - după ce eu și Mary am 
avut copii, n-am mai organizat prea multe petreceri, drept 
urmare, am început să ţinem petreceri acasă la Brett. In seara 
aceea, țineam una dintre petrecerile noastre obișnuite, nimic 
special. Dar la un moment dat, s-a iscat... ceva. Un fel de 
ceartă. Am impresia că Brett se dădea la Jojo și lui Aleksy nu i-a 
picat prea bine. 

— Ai văzut asta cu ochii tăi? întrebă Jonah. 

— Da, răspunse Benham, făcând o grimasă. O făcea adesea. 
Cred că era atras de corpul ei atletic și de forţa ei. In plus, Jojo 
este o tipă foarte amuzantă. Cred că Brett simţea că Jojo avea 
tot ce-i lipsea Annei. Nu că n-ar iubi-o pe Anna, pentru că este 
evident că o iubește și nu cred că ar înșela-o vreodată. 

— Deci lui Brett îi plăcea să flirteze, spuse Jonah, încet. Și Jojo 
îi răspundea la avansuri? 

— Nu, zise Benham, clătinând din cap. Probabil că Jojo era 
flatată de atenţia primită, dar avea limite și, dacă i se părea că 
el le încalcă, se îndepărta de el. 

Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă Jojo păstra acele 
limite și în privat sau erau doar de faţadă, pentru a ascunde o 
aventură. 

— Uitaţi, nu știu dacă despre asta s-au certat, spuse Benham 
repede. Ar trebui să-i întrebaţi pe ei. 

— Vă amintiţi când s-a întâmplat asta? întrebă Jonah. 

— Ah... nu știu exact. Vreau să zic... s-a întâmplat după ce s-a 
căsătorit Topaz cu Connor. Deci... trebuie să se fi întâmplat... 
acum nouă ani. Sau poate mai recent. Deși, Aleksy este mort de 
cât... opt ani? 

— Deci nu știți decât că s-a întâmplat cu un an înainte de 
moartea lui Aleksy, rezumă Jonah. 

— Cam așa... Oricum, nu cred că a fost o ceartă serioasă. 


Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Lightman 
interveni. 

— Ce ne puteţi spune despre Aleksy? Părea interesat de vreo 
altă persoană? 

Benham clătină din cap. 

— Nu, chiar deloc. Le tachina uneori pe Coralie, Topaz, Mary și 
Anna, dar făcea la fel și cu noi, băieţii. 

— Nu s-a întâlnit niciodată în particular cu vreuna dintre ele? 

— Din câte știu eu, nu. 

— În regulă. Vă mulţumim! 

Jonah părăsi încăperea, gândindu-se în continuare la acea 
ceartă dintre Aleksy, Brett și Jojo. Poate că ar fi fost cazul să 
discute și cu partenerii de viaţă ai suspecţilor săi. 

În opinia lui, acest lucru trebuia inclus în orice investigaţie. 
Dacă discutai cu persoanele implicate doar în mod individual, 
era ca și cum îi investigai în vid. Existau mult mai multe aspecte 
de descoperit despre cei șase membri ai grupului, decât cele 
întâmplate în acea noapte în pădure și declaraţiile lor. Jonah 
voia să afle tot despre ei. Indiferent ce serie complexă de 
evenimente dusese la moartea Aurorei, totul se baza pe cei șase 
adolescenţi care se adunaseră acolo, posibil pe prezenţa 
profesorului lor acolo și pe bagajul emoţional al fiecăruia dintre 
ei. 

Jonah se uită la ceas și, văzând că era trecut de ora 17, 
realiză că uitase iar să ia prânzul. Se uită spre birou, dar nu găsi 
nimic de mâncare. 

leși iar din birou și îi văzu pe cei trei membri ai echipei sale 
aflaţi la birourile lor. Evită să o privească pe Hanson în ochi, deși 
simţea că ea-l urmărește. 

— În regulă. Merg să discut cu Anna Parker și, posibil, și cu 
Mary Benham după aceea. Ben, tu vii cu mine. Domnall, aș vrea 
să-l eliberezi pe Stavely și apoi să continui să analizezi 
evidenţele telefonice. Hanson, aș vrea ca tu să-l urmărești pe 
Stavely, în caz că merge să se întâlnească cu cineva. Și, te rog, 
ai grijă, adăugă el, gândindu-se din nou la incendiu și la 
sentimentul că este urmărit. Indiferent cât de îngrijorat era cu 
privire la viitorul său, simţea în continuare acea ameninţare. Mai 
ia un ofiţer cu tine. 

— În regulă, spuse Hanson. Și aţi putea... să-mi acordaţi două 
minute înainte de a pleca? 


— Desigur, zise Hanson, încercând să pară cât mai calm. 

O conduse pe Hanson în biroul lui și se sprijini de birou în loc 
să se așeze pe scaun. Se simţea de parcă ar fi așteptat un 
verdict. 

— Am discutat cu Zofia și mă gândeam că aţi vrea să știți ce a 
spus, zise ea. 

— Aș vrea, spuse Jonah, deși nu era convins că era adevărat. 

— Nu s-a întâmplat nimic între voi, zise Hanson, cu o voce 
ușor sugrumată. Zofia susține că a încercat să vă convingă să 
faceţi sex, că tot încerca să se dezbrace, dar că dumneavoastră 
aţi oprit-o. Până la urmă, aţi băgat-o în pat și aţi plecat. 

— Dumnezeule! exclamă Jonah. 

Dintr-odată simţi cum îl părăsesc puterile și deveni conștient 
de broboanele de transpiraţie de pe faţă. Era bine. Totul era 
bine. 

Hanson stătea în continuare rigidă în faţa lui și nu părea să-i 
împărtășească ușurarea. 

— Dar asta nu este tot, continuă ea, cu o urmă de cenzură în 
voce. Este posibil să nu aibă nicio legătură cu ancheta noastră, 
dar cineva a agresat-o pe Zofia în acea noapte. S-a trezit pe 
burtă cu cineva peste ea, dar nu i-a văzut faţa. Hanson își 
întoarse privirea și își încrucișă braţele. Părea la fel de jenată pe 
cât se simţea el. Am întrebat-o dacă este sigură că nu aţi fost 
dumneavoastră și a spus clar că da. Susţine că își amintește 
totul, în cel mai mic detaliu. Spune că atacatorul purta o cămașă 
cu mânecă lungă, în timp ce dumneavoastră eraţi îmbrăcat în 
tricou cu mânecă scurtă, își amintește clar acest lucru, pentru 
că încercase să curețe sângele de pe tricoul dumneavoastră 
ceva mai devreme. De asemenea, spune că atacatorul i-a 
șuierat la ureche că, dacă încerca să se miște, avea s-o omoare. 
După ce a terminat, a părăsit încăperea și ea nu a avut curajul 
să-și ridice privirea pentru o vreme. 

Ușurarea pe care o simţise Jonah iniţial se transformase într-o 
senzaţie rece, asemenea celei pe care o simţise când aflase că 
Aurora fusese violată. 

— A depus plângere la poliţie? 

Hanson clătină din cap. 

— Mama ei nu credea că cele întâmplate fuseseră împotriva 
voinţei fiicei ei, așa că a trimis-o înapoi în Polonia. 


— La dracu'! Deci întrebarea cea mare este ce facem acum? 
Ne apucăm să investigăm și un caz de viol vechi de 30 de ani? 
întrebă Jonah. 

— Voi lăsa asta la latitudinea dumneavoastră, răspunse 
Hanson. 

Jonah își dădea seama că Hanson era în continuare furioasă. 
Nu putea trece peste faptul că el ar fi putut fi vinovatul. lar el îi 
înţelegea furia mult prea bine. 

— Mă bucur că ai vorbit cu ea. 

— Să sperăm că nu voi mai fi pusă niciodată într-o astfel de 
postură, zise ea pe un ton acid. 

În timp ce se pregătea să iasă din birou, Jonah îi spuse încet: 

— Îţi mulţumesc, Juliette. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai decis să afli adevărul înainte de a depune 
plângere împotriva mea, spuse el. Și pentru că ai aflat adevărul. 

Hanson dădu din cap, deși simţea în continuare furia 
clocotindu-i în vene. _ 

jonah spera ca, în timp, acea furie să dispară. In ciuda 
temerilor sale, îi era clar că ea reprezenta un atu pentru echipa 
sa. Și, în ciuda relaţiei ciudate pe care aveau s-o aibă de atunci 
înainte, spera ca ea să rămână. 


36 

Sună pe numărul de serviciu al lui Brett, în timp ce se 
îndrepta spre casa lui și, așa cum sperase că se va întâmpla, îi 
răspunse Anna. 

— Vă deranjează dacă venim să vă punem câteva întrebări? 
întrebă Jonah, ca și când nu s-ar fi aflat deja pe drum. Având în 
vedere că îi cunoașteţi destul de bine pe membrii grupului, ne 
gândeam că ne-aţi putea ajuta. 

— Ah, spuse ea, părând nesigură. Da, cred că este în regulă. 
V-ar deranja dacă... Trebuie să fie și Brett prezent? Este plecat 
cu bicicleta momentan. 

— Nu, este în regulă, zise Jonah, considerându-se norocos. Era 
mult mai ușor să poarte o conversaţie onestă, dacă Brett nu era 
prezent. Poate că o să avem ocazia să vorbim și cu el înainte de 
plecare, dar nu este o necesitate. Ne-a furnizat deja multe 
informaţii utile. 

— Prea bine, spuse Anna, evident încântată de acel lucru. 

Jonah sună și acasă la Daniel Benham, dar de această dată nu 
avu noroc. li răspunse Polly, care îl anunţă că părinţii ei erau 
plecaţi. Probabil că Daniel nici nu ajunsese încă de la secţie, dar 
Jonah decise să nu menţioneze acel lucru. 

— Voi încerca să iau legătura cu ei mai târziu, spuse Jonah pe 
un ton relaxat. Nu este nimic urgent. 

Traficul era lejer și asfaltul se uscase. Odată ce ieșiră de pe 
centură, drumul spre casa lui Brett era chiar plăcut. 

Cu toate acestea, mintea lui Jonah se lupta neîncetat să pună 
lucrurile cap la cap. Cel puţin Lightman îl cunoștea suficient de 
bine încât să-l lase să proceseze în liniște. 

Odată ajunși, Anna îi trată ca pe niște musafiri, la fel cum o 
făcuse și prima dată. Căldura ei și mișcările grijulii pe care le 
făcea în timp ce pregătea cafeaua și ceaiul și punea trufe făcute 
în casă pe un platou erau ciudat de liniștitoare. 

— Ce preferaţi? Frișcă sau lapte? îl întrebă pe Lightman, care 
ceruse cafea. Atâta doar că frișca va fi rece, pentru că nu mă 
pricep să fac spumă. 

— Oricare merge mai ușor, răspunse Lightman, așa că Anna 
încălzi niște lapte și îl turnă peste espresso. 

— Haideţi în sufragerie, zise ea, punând totul pe o tavă. Blatul 
din bucătărie nu este tocmai comod. 


Nimic din casa aceea elegantă nu-i părea confortabil lui Jonah, 
dar fu plăcut surprins să descopere canapeaua moale din 
sufragerie. 

— Sunteţi o gazdă minunată, spuse Jonah, călduros. Din câte 
am auzit, dumneavoastră și soţul dumneavoastră organizaţi 
multe dintre întâlnirile grupului aici. 

— Majoritatea, zise ea, zâmbind ușor jenată. Nu sunt chiar așa 
de grozavă. Brett este adevăratul expert. Este un bucătar 
nemaipomenit și îi place ca totul să iasă perfect. 

Jonah rânji. 

— Să înţeleg că dumneavoastră nu sunteţi la fel de 
perfecţionistă? Poate mai degrabă genul creativ? 

— Cam așa ceva, răspunse ea, râzând. Dacă vreţi să o spuneţi 
într-un mod frumos, da. Eu sunt cu mult mai stângace. 

Nu părea să se devalorizeze în mod intenţionat, dar părea 
genul de femeie care era aspră cu ea însăși. 

— Ei bine, astăzi v-aţi descurcat de minune, spuse Jonah, 
luând o trufă și devorând-o. l-ar fi prins bine ceva mai 
consistent, dar trebuia să recunoască că trufele erau incredibile. 
Aș putea să vă întreb despre una dintre petrecerile 
dumneavoastră? continuă el. Ni s-au adus la cunoștință niște 
informaţii legate de o petrecere care a avut loc cu ceva timp în 
urmă. 

— Ah, zise Anna. Da, dacă pot... dacă pot să vă ajut. 

— A trecut mult timp de atunci, o avertiză Jonah. În jur de opt 
ani, pe vremea când Aleksy încă trăia. Făcu o pauză și, când o 
văzu pe Anna dând din cap, continuă. A avut loc o ceartă, ceea 
ce aparent nu se prea întâmplă în acest grup. Din câte știu, au 
fost implicaţi Aleksy, Brett și Jojo. Ni s-a spus că dumneavoastră 
aţi intervenit pentru a-i linişti. 

— Ah, spuse Anna, părând să nu se simtă prea confortabil. 
Da. 

— Deci vă amintiţi cearta? 

— Da. Dar nu a fost nimic serios. 

— Sunt convins, zise Jonah, cu grijă, dar de-a lungul carierei 
mele, am descoperit că lucrurile mici pot indica adesea niște 
lucruri mai mari și uneori le pot ascunde. 

— Ei bine... da, presupun că aveţi dreptate, spuse Anna, cu o 
privire ușor neliniștită. Dar nu cred că a avut vreo legătură cu 


Aurora... Anna făcu o pauză. Dacă era vorba despre ceva... 
altceva, care era relativ greșit, asta le-ar putea crea probleme? 

Jonah își lăsă ceașca jos și spuse pe un ton ferm: 

— Nu suntem interesaţi să investigăm pe nimeni cu privire la 
alte infracțiuni care nu au legătură cu moartea Aurorei. Nu 
acesta este scopul nostru. Şi dacă există vreun mic delict pe 
care putem să-l excludem din această anchetă, ar fi indicat să 
aflăm acum despre ce este vorba. 

Anna dădu ușor din cap. 

— In regulă. Ei bine... Aleksy se hotărâse să-și bage nasul 
unde nu-i fierbe oala și cred că eu sunt de vină pentru asta. Îi 
povestisem că Brett nu mă lăsa niciodată să intru în biroul lui. 
Nici nu știu de ce i-am spus asta. Cred că glumeam pe seama 
lui, pentru că Brett urăște dezordinea și suferă puţin de 
tulburare obsesiv-compulsivă. Anna schiță un zâmbet. De fapt, 
este chiar adorabil și eu am învăţat să trăiesc cu asta. Cu toate 
acestea, n-ar fi trebuit să-i povestesc lui Aleksy despre biroul lui 
Brett. A fost o greșeală din partea mea. El a decis că Brett sigur 
avea ceva de ascuns, drept urmare, după ce s-a ameţit puţin, a 
mers la toaletă și a decis să arunce o privire și în birou. 

Jonah o urmărea, intrigat. 

— Şi când i-am găsit, se certau. Am bănuit despre ce era 
vorba, pentru că se aflau în biroul lui Brett și știam că afacerea 
lui nu mergea prea bine în acea perioadă. Anna oftă. Brett mi-a 
explicat totul ulterior. Se simţea foarte umilit și cred că din 
cauza asta s-a și enervat atât de tare pe Aleksy. Depunea 
rapoarte false. Nu multe, dar... nu declara anumite venituri 
pentru a evita impozitele. 

— Şi Aleksy era furios pe el? 

— Da, zise Anna. Dar cred că am reușit să-i calmez. Le-am 
reamintit faptul că nimic nu era mai important decât prietenia 
lor și le-am reamintit și că erau amândoi beţi. 

— S-a mai întâmplat ceva după? întrebă Lightman, 
intervenind pentru prima dată în discuţie. 

— Nu. Ei bine, după ce am discutat cu Brett, i-am trimis un 
mesaj lui Aleksy, în care îmi ceream scuze. l-am spus că știam 
tot și că, deși nu era tocmai în regulă, puteam accepta asta și 
că, oricum, nu credeam că Brett va mai continua. Și l-am rugat 
să nu spună nimănui. 

— Şi el ce a spus? întrebă Jonah. 


— A zis că este decizia mea, spuse Anna și dădu din cap. Dar 
că își face griji pentru mine și că, dacă ar fi în locul meu, el nu ar 
accepta să fie implicat în așa ceva. 

— Se referea la faptul că dumneavoastră sunteţi foarte 
implicată în afacerea lui Brett, nu? Deci a decis să renunţe spre 
binele dumneavoastră? întrebă Jonah. 

— Da, așa cred, răspunse Anna, înroșindu-se. Sunt conștientă 
că asta înseamnă că uneltesc pentru a ascunde un delict, dar 
sunt convinsă că nu a făcut-o niciodată la scară mare. In plus, 
afacerea merge bine acum, deci nu a mai fost nevoie de 
înșelăciuni. 

— Vă mulţumesc, spuse Jonah. Ştiu că este un subiect dificil. 

— Este în regulă, zise Anna. Credeţi... credeţi că va fi nevoie 
să investigaţi acest delict? 

— Nu cred, răspunse Jonah. Pare a fi destul de clar ce s-a 
întâmplat și nu pare a avea nicio legătură cu Aurora. 

Dar adevărul era că nu putea spune cu certitudine. Cu toate 
acestea, simţi nevoia să o liniștească. 

— Bine, spuse ea, ușurată. Mă bucur să aud asta. 

Pe holul principal se auziră niște zgomote și Anna deveni 
brusc tăcută și ușor tensionată. 

— M-am întors! strigă Brett din hol. 

— Suntem în sufragerie, strigă Anna. A venit poliţia pentru o 
scurtă conversație. 

Se auziră niște pași apăsaţi și Brett apăru în cadrul ușii, 
îmbrăcat în pantaloni și bluză de ciclism și purtând mănuși fără 
degete. Avea părul transpirat și pete de transpiraţie pe bluză. 

Pentru o clipă, văzându-i pe Jonah și Lightman acolo, Brett 
păru extrem de furios, dar apoi se strădui să zâmbească, fapt 
care-l amuză pe Jonah. Era ceva tipic pentru o persoană de 
clasă mijlocie care fusese învățată să se poarte politicos și 
respectuos cu poliţia. Era genul de comportament care lui Jojo 
nu-i ieșea niciodată, iar Topaz alegea pur și simplu să-l ignore. 

— Sunt puţin... mirositor, zise Brett, apropiindu-se de ei. 
Vocea și mișcările lui erau ușor iritate. Scuze. 

— Este în regulă, spuse Jonah. Noi suntem cei care deranjăm. 
Cu siguranţă nimeni nu-și dorește ca după o ieșire cu bicicleta 
să găsească niște nenorociţi de polițiști în casă. 

Tonul prietenos al lui Jonah păru să-l liniștească pe Brett. Pe 
de o parte, Jonah încerca să nu-i creeze probleme Annei. Din 


câte își dăduse seama, Brett putea fi destul de critic la adresa ei 
când își dorea, iar Anna nu părea genul care să-i ţină piept. 

Acea dinamică era extrem de interesantă. Jonah intervievase 
mulţi infractori care erau oarecum abuzivi cu partenerii lor. Mulţi 
dintre ei, asemenea lui Brett, erau dominatori și aspri cu 
partenerii lor, atunci când aceștia nu se ridicau la standardele 
lor. Cu toate acestea, faptul că era un tiran în casă, nu-l făcea 
pe Brett un criminal, la fel cum nici Connor nu putea fi 
considerat un criminal doar pentru că era un băiat cu probleme 
și avea un comportament vulcanic. 

— Ah, aș putea să vă pun o întrebare scurtă, îi spuse Jonah lui 
Brett, în timp ce se îndreptau spre ușă. 

— Desigur. 

— Într-unul dintre interviurile dumneavoastră originale aţi 
declarat că aţi intrat în râu pentru a o căuta pe Aurora, dar 
poliția v-a întrebat de ce aveaţi pantalonii uscați. 

— Dumnezeule, da, zise Brett, ducându-și o mână la frunte. 
Îmi amintesc. A fost... Vomitasem pe pantaloni. Eram mahmur și 
alergam de colo-colo, căutând-o pe Aurora. Și era un animal 
mort pe lângă care trebuia să trecem ca să ajungem la copac. Și 
când am... când am ascuns drogurile, bănuiesc că v-a povestit 
Jojo, puţea atât de tare și eu eram atât de mahmur, încât am 
vomitat. Și pentru că nu voiam să par beat, mi-am schimbat 
pantalonii. Apoi, când am fost întrebat despre asta... 

Jonah îi zâmbi. 

— Aţi spus că v-aţi dat jos pantalonii? înţeleg. Vă mulţumesc, 
domnule Parker. 

Părăsiră casa și Jonah își notă în minte tot ce le spusese Anna. 
Cearta fusese legată de fraudă. Dar afacerea fusese inițiată 
câţiva ani după moartea Aurorei și Jonah nu putea face nicio 
conexiune între evaziunea fiscală și uciderea ei. 

În timp ce se îndepărtau de casa lui Brett, lui Jonah îi sună 
telefonul. Vocea lui O'Malley răsună în toată mașina. 

— Am vorbit cu Coralie Ribbans la telefon și zicea că are ceva 
important să ne spună. Se poate prezenta la secţie la 17:30. 

— În regulă. Anunţ-o că poate veni. 

— Şi, în altă ordine de idei, am găsit o conexiune cu privire la 
locaţia din Waterlooville, unde făcea Matt Stavely livrările. 
Andrew Mackenzie a organizat acolo întâlniri de cercetași în 
fiecare joi seara, timp de mai mulţi ani. Verific acum datele. 


— Bingo, spuse Jonah, rânjind. Bravo, Domnall! 

— Îi puteţi mulţumi prietenului nostru, Google. Ei bine, mie și 
lui Google. Dacă ne faceţi amândurora cinste cu o bere, suntem 
chit. 

Jonah închise telefonul, încercând să proceseze noile 
informaţii. Deci exista posibilitatea ca Mackenzie să aibă 
antecedente de viol. Apoi se întrebă dacă se înșela în privinţa lui 
Aleksy. Oare să fi fost primul incendiu un simplu act de 
vandalism? Oare să fi fost moartea lui un simplu accident? 

Jonah era cuprins din nou de acel sentiment de confuzie și 
ceaţă. lar faptul că era leșinat de foame nu-l ajuta deloc. 

— Poţi să deschizi, te rog, chestia cu morcov și humus? îl rugă 
pe Lightman. Și scotocește prin spate să vezi dacă mai am ceva 
de mâncare pe acolo, până nu omor și mănânc pe cineva de 
foame. 


Odată reîntorși la secţie, Jonah se duse ţintă la biroul lui 
O'Malley și își trase un scaun lângă el. 

— Deci, în legătură cu evidenţele telefonice și telefonul lui 
Aleksy Nowak. Ce ai descoperit până acum? 

— Mai multe lucruri, răspunse O'Malley. Mesaje schimbate de 
Aleksy și Jojo. 

— Grozav, spuse Jonah. Poţi să mi le arăţi pe cele din ziua 
morții? 

O'Malley deschise conversaţia din data de 14, dintre Jojo și 
iubitul ei. Atâta doar că nu era tocmai o conversaţie, doar un 
mesaj trimis de Aleksy la ora 11:00, în care îi spunea că 
trebuiau să poarte o discuţie când avea să ajungă acasă, urmat 
de răspunsul plin de teamă și furie al lui Jojo. 

Ulterior, Jojo îi mai trimisese încă opt mesaje, cerându-i să 
răspundă la nenorocitul de telefon și îl apelase de doisprezece 
ori. 

Jonah se simţea puţin ciudat citind mesajele. Jojo semăna tot 
mai mult cu o persoană care o luase razna. Oare să fi fost de 
ajuns pentru a o determina pe Jojo să meargă în căutarea lui? 
Oare faptul că el avea s-o respingă sau că ea credea că avea să 
fie respinsă fusese de ajuns ca Jojo să-și dorească să-l omoare? 

Dar, după cum arăta istoricul apelurilor, ea continuase să-l 
sune și după ce el murise deja. 


— Poţi deschide, te rog, și alte mesaje trimise de Jojo lui 
Aleksy? Aș vrea să le compar cu mesajul primit de Aleksy de la 
persoana aceea necunoscută, care știa unde avea să meargă el 
la cățărat. 

O'Malley dădu din cap. 

— Având în vedere că are același număr de telefon de 
șaptesprezece ani, este simplu. 

Deci Jojo le spusese adevărul în acea privinţă. O'Malley derulă 
mesajele până la începutul lunii respective și deschise un mesaj 
trimis de Jojo pe 2 iulie. În timp ce citea, Jonah se simţea ca un 
fel de voyeur. 

Hei, sexy! Ai avut parte de o zi bună de cățărat? La ce oră te 
întorci? Ţi-a mai rămas niște energie și pentru mine...? Mi-e dor 
de tine. XXX 

Jonah dădu din cap. 

— Mai deschide câteva. 

O'Malley se conformă și deschise un alt mesaj trimis câteva 
zile mai târziu. 

Acum s-a decis că nu-i place conceptul și vrea să scot de tot 
patul de flori cu specific alpin. Se gândește să planteze ciulini și 
crucea-pământului și plante cu frunze... Dacă ai timp să iei niște 
vin în drum spre casă, ti-as fi recunoscătoare, pentru că voi 
avea nevoie de MULT vin. Te iubesc, chiar dacă sunt sălbatică 
momentan. XXX 

Sergentul deschise cel mai recent mesaj, care data din luna 
septembrie. Pentru o clipă, Jonah se întrebă ce motiv ar fi avut 
Jojo să-i trimită mesaj lui Aleksy la două luni după moartea lui, 
dar apoi citi mesajul și înţelese. 

Hei, sexy! Am ajuns la Font și am reușit în cele din urmă să 
fac urcușul acela cu nivel de dificultate 7a! Mi-ar fi prins bine să 
fii aici să mă sfătuiești, dar, până la urmă, m-am descurcat. Mi- 
ai lipsit extrem de mult azi. Mi-aș fi dorit să fii acolo, să 
sărbătorești cu mine. De fapt, mi-as fi dorit să fii acolo doar ca 
să te iau în brațe, să te sărut și să te ţin strâns. Nu a trecut o zi 
fără să-mi doresc acest lucru. Nu știu dacă ti-am spus, dar într-o 
noapte am visat că te-am găsit zăcând acolo, te-am sărutat și tu 
ai înviat. Este pentru prima dată în viața mea când mi-as dori ca 
basmele să devină realitate. Mi-e dor de tine. Te iubesc. Te 
iubesc. XXX 

— Biata fată, spuse O'Malley. 


37 

Până să se însereze, Hanson ajunsese să se simtă ca o ratată. 
Îl urmărise pe Stavely până acasă, la apartamentul lui. El nu se 
abătuse de la drum, nu făcuse nicio oprire și nici nu ieșise din 
casă. 

Dat fiind faptul că era obosită și distrasă, nu se conformase 
cerințelor șefului ei și nu luase un ofițer cu ea, ceea ce nu 
fusese neapărat un lucru rău, având în vedere că, la un moment 
dat, îi sună telefonul și făcu greșeala de a citi mesajul de la 
Damian. 

Ai dormit bine? Avea pat confortabil? 

Hanson inspiră adânc înainte de a răspunde. 

Nu am prea dormit. După cum ţi-am spus, aveam mult de 
muncă. Nu am fost cu nimeni. 

Își simţi iar inima bătându-i puternic în piept. Nici nu porni 
motorul, pentru că era conștientă că avea să primească un nou 
mesaj, în orice moment. Și, după cum se aștepta, telefonul vibră 
iarăși. 

Hahaha! Mă crezi prost? Nu te-ai întors acasă. Am stat acolo 
și te-am așteptat pentru a încerca să indrept lucrurile și, în acest 
timp, tu ti-o trăgeai cu un alt tip. Esti o curvă patetică. 

Dintr-odată, Hanson se simţi sleită de puteri. Stătu cu capul 
sprijinit pe volan o vreme îndelungată. 

Era conștientă de faptul că trebuia să se miște de acolo și să 
muncească. Trebuia să se concentreze pe ceva și să uite de el. 
În plus, trebuia să reuşească, pentru a-și dovedi ei înseși că 
poate, în ciuda faptului că se simţea de parcă ar fi fost pe o altă 
planetă, departe de blocurile în paragină din faţa ei, departe de 
anchetă și de mașina în care se afla. 


Jonah mai descoperi ceva interesant în evidenţele telefonice, 
și anume faptul că Daniel Benham îl sunase pe Brett Parker în 
dimineaţa zilei precedente și Coralie îl sunase pe Brett de mai 
multe ori de când ajunsese în Southampton. In plus, cu o seară 
înainte, Daniel îi trimisese un mesaj lui Coralie, dar ea nu-i 
răspunsese. În rest, nu mai existau prea multe mesaje, ceea ce 
nu era tocmai surprinzător. Dacă Jonah ar fi fost investigat 
pentru crimă, nici el n-ar fi trimis mesaje scrise, chiar dacă 
poliția nu avea acces la conţinutul lor efectiv. 


Apoi mai existase o serie de convorbiri, cu o seară înainte, 
între Jojo și Brett și Brett și Coralie. 

— Stabileau să se întâlnească acasă la Brett, zise Jonah și 
dădu din cap. Se gândi din nou la Coralie. Dintr-un anume 
motiv, ea era persoana cea mai ușor de uitat din tot grupul. Ea 
nu părea a fi un personaj central. Toată lumea o considera 
umbra lui Topaz și nu un membru important al acelui grup de 
prieteni. Și, în mare parte, ceilalți păreau s-o displacă chiar mai 
mult decât Topaz. 

Coralie nu părea genul inteligent sau dominant. Cariera ei nu 
fusese academică sau impresionantă. Cu toate acestea, Jonah 
nu putea ignora posibilitatea ca ea să fie mai deșteaptă decât 
pare sau ca ea să fi fost convinsă de unul dintre membrii 
grupului să ascundă ceva. 

Jonah se apucă să citească notițele făcute de O'Malley pe 
baza informaţiilor existente în sistem cu privire la Coralie. Din 
păcate, nu descoperise nimic interesant, exceptând relaţia 
dintre Coralie și tatăl ei, care părea a fi puţin prea apropiată. În 
mare parte, viaţa ei fusese modelată de el. Datorită lui intrase la 
universitate și tot datorită lui obținuse și toate joburile din 
cariera ei. În plus, își petrecuse și continua să-și petreacă foarte 
mult timp cu el, lucru dovedit prin postările ei de pe mijloacele 
de socializare. 

In mod straniu, deși îi plăcea să se eticheteze în diverse 
locații cu numeroși prieteni, nu făcea prea multe referiri la 
grupul de prieteni din școală. Jonah cugetă asupra acelui lucru, 
asupra rolului ei de om din afara grupului și își dădu seama că 
asta o făcea probabil cea mai onestă persoană din grup, deși 
era de așteptat ca ceilalți să-i ascundă anumite lucruri. 

Lightman își făcu apariţia la ora 17:50, după ce terminase de 
intervievat o femeie care susţinea că ar fi fost agresată de 
Mackenzie. 

— Sunt aproape sigur că nu este vorba despre băiatul nostru, 
zise el. Această femeie a fost cu siguranţă agresată de un 
infractor care seamănă cu Mackenzie dar, având în vedere 
locaţia, în care, din câte știm noi, Mackenzie nu a fost niciodată, 
este foarte probabil să fie vorba despre altcineva. Aș vrea să 
transfer cazul echipei Inspectorului Şef Matthew, pentru a-l 
ancheta mai în amănunt. 


Jonah dădu din cap, gândindu-se din nou la Zofia și la cazul ei 
de agresiune sexuală care nu fusese raportat poliţiei timp de 30 
de ani. Trebuia să ia o decizie în acest sens. 

În cele din urmă apăru și Coralie. Era îmbrăcată în 
echipament de sport și Jonah oftă. Din punctul lui de vedere, a 
întârzia la un interviu cu poliția pentru că erai la sală, nu era o 
scuză pertinentă. 

Jonah îi privi încălțămintea de alergat roz cu gri, care se 
asorta cu bluza roz și colanţii gri. Peste bluză, mai avea și un 
hanorac subţire, albastru-gri, iar părul blond era prins într-o 
coadă de cal. Aspectul ei era extrem de tineresc. Dacă nu ar fi 
avut pielea ușor lăsată pe braţe și riduri pe faţă, ai fi putut s-o 
confuzi cu o elevă. Mai mult decât atât, nervozitatea pe care o 
trădau mișcările ei o făcea să pară și mai copilăroasă. 

— Vino, te rog, să mă asiști la acest interviu, îl rugă Jonah pe 
Lightman. 

Când intră în camera de interogatoriu și se așeză în faţa ei, 
Jonah își aminti de bârfele care circulau cu câteva decenii în 
urmă despre petrecerile organizate acasă la Coralie, când tatăl 
ei era plecat peste mări și ţări, ceea ce se întâmpla destul de 
frecvent. Nu-și amintea să fi participat la vreuna dintre acele 
petreceri, dar auzise de alcoolul, iarba și jocurile cu tentă 
sexuală practicate în cadrul acelor petreceri. De asemenea, și-o 
amintea pe Topaz vorbind despre una dintre petrecerile mai 
mari organizate acolo și despre cine avea să fie invitat și cine 
nu. Topaz fusese cea care luase toate deciziile, de parcă ar fi 
fost casa și petrecerea ei. 

— Domnișoară Ribbans, am înţeles că voiaţi să ne spuneţi 
ceva, zise Jonah, în scopul înregistrării. 

— Da, spuse Coralie, dând din cap. Era ceva... M-aţi întrebat 
despre domnul Mackenzie și dacă... dacă l-am văzut acolo. 
Sinceră să fiu, nu mă așteptam la întrebarea aceea, așa că am 
răspuns fără a mă gândi prea mult la asta. 

— Şi între timp v-aţi mai gândit la acest lucru? întrebă Jonah. 

— Da. Dar nu are legătură cu acea noapte. Nu l-am văzut 
atunci. Este posibil să fi fost acolo, dar eu nu l-am văzut. Este 
vorba despre ceva ce s-a întâmplat anterior. 

Dintr-odată se auzi un telefon vibrând puternic și Coralie 
tresări. Se apucă să scotocească în geantă și își scoase iPhone- 


A 


ul roz, care vibra în continuare. Apoi, spre surprinderea lui 
Jonah, Coralie răspunse la telefon. 

— Bună, zise ea, pe nerăsuflate. Am putea să vorbim mai 
târziu? Sunt la secţia de poliţie. Ajut... îi ajut. 

Urmă o scurtă pauză, după care se auzi o voce masculină 
spunând: 

— Da. Da, în regulă. Vorbim mai târziu. Pa. 

Coralie închise telefonul, părând și mai agitată decât fusese 
înainte. 

— Era Tati, spuse ea și își băgă telefonul la loc în geantă. 

— Este în regulă, zise Jonah, în ciuda faptului că își punea 
întrebări serioase cu privire la relaţia dintre Coralie și tatăl ei. 
Când sunteţi pregătită, vă rog să continuaţi. 

— Da, spuse Coralie și își puse din nou geanta pe umăr. Cu 
câteva luni înainte ca Aurora... înainte de acea noapte, am văzut 
ceva la școală. Întârziasem cu un eseu și domnul Mackenzie îmi 
spusese să trec să-l las după ore. Am fost nevoită să mă 
învoiesc de la cursul de dans și am ajuns la biroul lui la ora 
17:30. Luminile erau aprinse, așa că am intrat în birou și i-am 
văzut... i-am văzut pe domnul Mackenzie și pe Aurora. 

Jonah aşteptă puţin, după care întrebă: 

— Ce făceau? 

— El stătea foarte aproape de ea. l-a înmânat o carte și i-a 
zâmbit, după care a mângâiat-o pe faţă. 

Si știa că merge în excursie cu cortul în acea noapte. Stia că 
avea să fie acolo, își zise Jonah în sinea lui. 

— Şi Aurora cum a reacţionat? întrebă Jonah. 

— Părea... să nu se simtă prea confortabil. Poate chiar puţin 
speriată. 

— V-au văzut intrând? 

— Da, răspunse Coralie. Domnul Mackenzie m-a văzut, mi-a 
zâmbit și m-a rugat să intru. Apoi mi-a spus că tocmai ce-i 
recomanda o carte Aurorei. Se purta de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, drept pentru care, eu am început să mă 
îndoiesc de ce văzusem de fapt. 

Jonah dădu ușor din cap. Auzise frecvent astfel de povești, fie 
de la victimele unui abuz sexual, fie de la martori, precum 
Coralie. 

Cu toate acestea, se simţi cuprins de incertitudine. Trebuia să 
analizeze în detaliu acea probă împotriva lui Mackenzie care 


contrazicea toată ipoteza pe care și-o crease Jonah în minte 
până în acel moment. 

— Imi cer scuze, zise Jonah, dintr-odată. Nu v-am oferit cafea 
sau ceai. Mă duc să vă aduc ceva, după care trebuie să vă mai 
cer câteva detalii. 

— In regulă, spuse ea, în continuare tensionată. Mi-ar plăcea 
o cafea. Vă mulțumesc! 


Stavely se uita pe geamul de la sufragerie o dată la câteva 
minute, chiorându-se spre parcare. Faptul că era nevoit să 
aștepte îl omora. Încercase să se joace Doom de Playstation 
pentru a-și distrage singur atenţia, dar era mult prea agitat. 
Cele patru ţigări, pe care le fumase una după alta, nu-i 
diminuaseră deloc starea de anxietate. 

Când se uită pe geam pentru a cincisprezecea oară, văzu o 
mașină parcând. Așteptă nemișcat, pentru a se asigura că nu 
făcea o greșeală, apoi își luă telefonul și trimise un mesaj care 
conţinea un singur cuvânt la numărul de telefon pe care îl 
memorase, după care se așeză și așteptă. Piciorul îi tremura în 
mod necontrolat. 

Treizeci de secunde mai târziu, telefonul vibră și Stavely simţi 
cum i se face pielea de găină văzând numele lui Daniel Benham 
pe ecran. 

Venise momentul să acționeze. 

__ Se ridică în picioare și își băgă ţigările și portofelul în buzunar. 
Işi luă cheile și ieși pe palier. 

Se simţea în continuare anxios, dar o parte din el era 

nerăbdătoare. 


Hanson se afla în continuare în fața monstruozităţii din anii 
'60 în care locuia Stavely. Din câte știa ea, acela era teritoriul 
benzilor de infractori, motiv pentru care, când văzu un grup de 
băieţi ieșind din parc și traversând parcarea pe lângă mașina ei, 
își simţi bătăile inimii accelerând. Nu avea niciun motiv să se 
afle acolo. Șeful îi spusese să-l urmărească, nu să-l ţină sub 
supraveghere toată noaptea. Dar ea se simţea îngheţată acolo, 
sau poate chiar copleșită. 

_ De când nu-i mai răspunsese, Damian îi trimisese opt mesaje. 
In ultima jumătate de oră, încercase să se îmbărbăteze. Nu 
trebuia decât să plece de acolo și să meargă înapoi la secţia de 


poliţie dar, cu fiecare mesaj primit, simţea un zid tot mai mare 
între ea și restul lumii. 

| se păru că vede o siluetă ieșind din bloc chiar în faţa ei și îi 
luă o vreme să realizeze că era Stavely, cu fesul tras până peste 
sprâncene și mergând cocoșat. 

Stavely se îndrepta spre oraș. Hanson porni grăbită motorul 
Fiatului și porni în urmărirea lui. Ruta lui în zigzag ducea la o 
cabină telefonică acoperită de graffiti de pe Merton Road. 
Hanson trecu cu mașina pe lângă el și îl văzu vorbind la telefon 
și privind în jur. Hanson se întrebă dacă lui Stavely îi era teamă 
că avea să fie atacat sau că era urmărit. Se bucură când el păru 
să n-o recunoască în clipa în care o privi prin geamul lateral al 
mașinii și ea își întoarse privirea la drum. 

Hanson găsi trei locuri de parcare, puţin mai sus pe stradă, în 
faţa unui restaurant cu specific de pește prăjit și a unei farmacii 
și parcă acolo. Il vedea pe Stavely în oglinda retrovizoare și se 
prefăcu că își caută ceva în geantă, în cazul în care ar fi fost 
observată. 

Conversaţia nu dură mult. Stavely închise și începu să se 
îndrepte în direcţia ei, dar nu-i aruncă nicio privire când trecu pe 
lângă mașina ei. Hanson se pregătea să pornească motorul, 
când îl văzu pe Stavely oprindu-se în staţia de autobuz aflată la 
20 m distanţă. 

Stavely se așeză pe bancă și își scoase o ţigară. Hanson își luă 
mâna de pe chei, își scoase telefonul și își făcu de lucru cu el. Se 
întreba dacă nu cumva se comporta ridicol. Oare exista 
posibilitatea ca Stavely să meargă undeva anume la acea oră? 
Stătuse în casă timp de câteva ore după ce fusese eliberat și nu 
se întâlnise cu nimeni imediat după. 

Totuși, acel telefon îi stârni interesul. De ce folosea un telefon 
public? Sigur deţinea un telefon mobil. Cine naiba mai folosea 
telefoanele publice în ziua de azi? Sau oare aceea era 
modalitatea clasică de comunicare atunci când vindeai droguri, 
pentru ca nimeni să nu-ţi poată înregistra apelurile? Dar dacă 
era așa, cum îl contactau clienţii? 

Un autobuz trecu pe lângă mașina ei și opri în staţie, iar 
Stavely se urcă în el. 


— La dracu’, ai face bine să nu mergi la Tesco”, bombăni ea, 
în timp ce ieși din parcare pentru a urmări autobuzul. 


Jonah se retrase în biroul său, fără măcar să-și dea seama. Se 
așeză pe scaun și privi în gol. Trebuia să facă cumva să 
înţeleagă toate acele informaţii, să înţeleagă ce se întâmpla de 
fapt în spatele cortinei. 

La început, existaseră anumite semne de vinovăţie care îi 
făceau pe toţi să pară suspecți: Daniel Benham, care cumpărase 
drogurile și exista posibilitatea să le fi recuperat de la locul 
crimei; Connor, care se trezise și se aflase la un moment dat 
lângă focul de tabără și Brett, care avea o afinitate pentru fete 
tinere. 

Dintr-odată Jonah realiză că două dintre acele informaţii le 
obținuse chiar de la Coralie. 

Și acum mai apăruseră două informaţii care îl incriminau pe 
Andrew Mackenzie și care îi distrugeau reputaţia. Una fusese 
furnizată de Stavely, iar cealaltă de Coralie, din nou. 

Ce ai face dacă ai vrea să ascunzi un viol și o crimă, dar în 
același timp ai vrea să-ţi protejezi prietenii? Dacă ai fi suficient 
de deștept, ai putea încerca să creezi confuzie, furnizând probe 
împotriva mai multor persoane, pentru ca poliţia să nu deţină 
niciodată suficiente dovezi ca să acuze o singură persoană. 

Pentru a condamna pe cineva, poliţia trebuia să dovedească, 
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acea persoană comisese 
crima. Dar atunci când existau implicaţii vagi că alte persoane 
ar fi putut s-o comită, era imposibil să obţii o condamnare. 

Oare aceea să fi fost intenţia de la bun început? Oare dacă s- 
ar fi găsit cadavrul cu 30 de ani în urmă, ar fi existat amprentele 
lui Brett sau Connor pe doza aceea de bere? Oare drogurile 
fuseseră înlăturate pentru a atrage suspiciunea asupra lui 
Daniel Benham? Poate că mai existaseră și alte indicii care să 
sugereze că el ar fi vinovatul. 

Dar brusc mai apăruse și Mackenzie în peisaj, care fusese 
fotografiat în timp ce intra în secţia de poliţie și apăruse în 
presă. Dintr-odată exista o nouă persoană vizată, care nu făcea 
parte din grup și care nu însemna nimic pentru criminal. Din 


15 N. trad.: Tesco este cea mai mare companie de desfacere cu amănuntul 
din Marea Britanie, unde domină sectorul de bunuri de consum. 


acel moment, au început să apară și dovezi împotriva lui. Mai 
întâi Stavely, apoi Coralie. 

Cineva manipula toate aceste lucruri, furnizând probe false și 
folosindu-se de Coralie și Stavely. Exista posibilitatea ca acea 
persoană să o fi sunat și pe Coralie ca să se asigure că făcea ce 
i se ordonase. 

Dintr-odată, începu să se gândească iar la acea doză de bere 
plină de dextroamfetamină și se întrebă care era rolul ei. Cel 
mai probabil, era menită să sugereze o supradoză. 

Dar acest lucru nu ar fi funcţionat decât în cazul în care 
criminalul ar fi știut că Aurora murise ca urmare a unei 
supradoze. În caz contrar, o doză plină cu droguri găsită la locul 
crimei nu ar fi însemnat nimic. 

În timp ce o suna pe McCullough, avu senzaţia că mâna îi este 
deconectată de restul corpului. 

— Bună, Linda, spuse Jonah. În ceea ce privește locul iniţial al 
crimei, din 1983, adică locul de campare, s-au colectat multe 
probe aparent irelevante, nu-i așa? 

— Da, dar eu nu le-am analizat pe acelea. 

— Dar ai acces la ele? întrebă Jonah. 

— Da, dacă mă apuc să scormonesc prin arhive, zise ea, fără 
pic de entuziasm. De ce am impresia că vrei să mă pui iar să 
lucrez peste program? 

— Doza de bere, spuse el scurt. Amândoi suntem de părere că 
a fost pusă acolo pentru a ne induce în eroare. Dacă Aurora ar fi 
fost găsită, să zicem, la un an după dispariţia ei, ai fi putut 
colecta amprente și salivă de pe acea doză, nu-i așa? 

— Ei bine, la acea vreme eram încă în școală, răspunse ea, 
sardonic, dar cineva de aici de la laborator, probabil că ar fi 
putut. 

— Dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi putut determina cu 
certitudine dacă a murit ca urmare a unei supradoze sau nu, nu- 
i așa? Vreau să spun că ar mai fi existat suficient ţesut moale 
pentru a putea realiza testele necesare. 

— Ei bine... da, presupun că da. 

— În acest caz, dacă acea doză indica modul în care a murit, 
de ce ar fi lăsat-o cineva acolo, exceptând cazul în care ar fi 
putut crea suspiciune împotriva altcuiva? 

Se lăsă un moment de tăcere. 


— Deci vrei să folosești doza ca dovadă că Aurora a făcut o 
supradoză? 

— Vreau s-o folosesc drept motiv pentru a căuta în altă parte, 
răspunse el. Nu am găsit amprente, dar poate că ar fi trebuit să 
găsim. Și, dat fiind faptul că doza se afla acolo, nimeni n-ar fi 
trebuit să caute în altă parte sursa supradozei. La locul de 
campare s-au găsit multe recipiente: doze, sticle, cutii de suc și 
câteva pahare. Conform rapoartelor, aceste recipiente au fost 
colectate, dar nu au fost testate niciodată, pentru că în '83 nu 
aveau niciun motiv să suspecteze o supradoză. Dar eu aș vrea 
să știu dacă acele recipiente prezentau urme de 
dextroamfetamină. 

— Dumnezeule, zise McCullough. Asta ar însemna o grămadă 
de muncă... 

— Dar cred că trebuie să o facem, spuse Jonah. Astfel, am 
putea determina cu certitudine cauza decesului. 

Linda oftă. 

— Ai dreptate. Tocmai ce-mi terminasem treaba pe ziua de 
azi și eram încântată de ideea de a merge acasă... 

— Ești minunată, spuse Jonah și închise telefonul, înainte ca 
ea să apuce să mai spună ceva. 


Îi era greu să-l vadă pe Stavely în staţiile în care oprea 
autobuzul. În cazul primelor trei staţii, traficul de pe contrasens, 
îi oferise o scuză bună pentru a rămâne ascunsă în spatele 
autobuzului. Deja la a patra staţie, nu mai venea nicio mașină 
din sens opus, drept urmare, Hanson fu nevoită să depășească 
autobuzul și să se oprească la vreo 50 m mai în faţă. 

Depășise autobuzul și apoi îl lăsase pe el să o depășească de 
mai multe ori, până ajunseră în centrul orașului. Incepuse să se 
teamă că aveau să ajungă într-o zonă destinată strict 
autobuzelor și că avea să-l piardă, dar Stavely cobori pe 
Commercial Road, chiar înainte ca autobuzul să vireze pe Above 
Bar Street. Hanson îl depăși și opri în parcarea Frog and Parrot 
aflată după colţ. 

Hanson ieși din mașină și se îndreptă pe jos spre intrarea 
parcării. Îl văzu pe Stavely pe stradă. Reuși să-l prindă din urmă 
și merse încet în spatele lui. Cu toate acestea, aproape că se 


izbi de el când Stavely se întoarse pentru a intra în magazinul 
John Lewis!€. 

Din perspectiva urmăritorului, nu era o mișcare prea bună. 
Magazinele mari, cu numeroase ieșiri erau un coșmar. Pe 
vremea când se afla încă în pregătire, încercase să urmărească 
un fals suspect într-un astfel de magazin și îl pierduse după doar 
câteva minute. 

Hanson împinse primul set de uși și se opri, încercând să-l 
găsească pe Stavely. Vitrinele nu erau înalte, așa că îl identifică 
repede. Stavely stătea aplecat asupra uneia dintre vitrine. 

Se afla în secţiunea cu articole de bucătărie, ceea ce lui 
Hanson i se păru bizar. Nu și-l putea imagina pe Stavely 
mergând să cumpere vase de bucătărie în weekenduri. 

Hanson se plimbă agale în direcţia lui, încercând să-l 
înconjoare, fără a fi văzută. Merse de-a lungul culoarului și 
înconjură casele de marcat, până ajunse chiar în spatele lui. 

Nu se așteptase ca el să se întoarcă și să o privească drept în 
ochi. Hanson fu cuprinsă de acel sentiment de frică sălbatică pe 
care îl simțea doar atunci când se afla faţă în faţă cu un 
infractor violent. 

El rămase acolo, nemișcat pentru ceea ce păru a fi o 
eternitate, după care mormăi: 

— Mă scuzaţi. Își întoarse privirea, o ocoli pe Hanson și se 
îndreptă spre casele de marcat. 

Hanson se întoarse și-l privi, neputând să creadă că el chiar 
nu o recunoscuse și că nu avea să fugă sau să încerce să o 
atace. Dar apoi își dădu seama că, de fapt, el nu o cunoscuse 
până atunci. Pentru el, ea nu era decât o femeie obișnuită și nu 
un ofițer de poliție care îl urmărise din spatele oglinzii false din 
camera de interogatoriu. 

Stavely se concentra asupra tejghelei. Apoi făcu repede un 
pas în faţă spre una dintre vânzătoarele libere. Tinea în mână 
un pachet subţire învelit în plastic, cu un mâner proeminent. Lui 
Hanson îi luă ceva vreme să realizeze că era de fapt un cuţit 
mare de bucătărie. 

Brusc, deveni conștientă de faptul că își lăsase telefonul pe 
scaunul pasagerului din mașină, drept pentru care nu avea cum 
să anunţe poliţia. 


16 N. trad.: John Lewis & Partners este un lanţ nou de magazine care 
operează în tot Regatul Unit. 


Jonah își aminti de cafeaua promisă lui Coralie, chiar înainte 
de a da buzna înapoi în camera de interogatoriu. Se duse să ia 
cafeaua, după care intră în încăpere și puse paharul cu grijă în 
faţa lui Coralie, deși nu intenţiona să o mai menajeze. 

— Domnișoară Ribbans, nu cred că aţi fost sinceră cu noi, 
spuse Jonah și se așeză, fără a se mai obosi să-și scoată 
notițele. 

— La ce vă referiți? întrebă ea pe un ton scăzut. 

— Aţi decis brusc să veniţi aici și să ne spuneţi o poveste 
foarte convenabilă despre Andrew Mackenzie, un bărbat în 
legătură cu care nu ați avut absolut nicio reacţie până acum, 
zise el. Anterior, aţi venit pentru a-l arăta cu degetul pe Connor 
Dooley și v-aţi exprimat îndoielile cu privire la Brett Parker. Vreţi 
să ne induceţi în eroare în mod intenţionat sau sunteţi 
manipulată de unul dintre membrii grupului? 

Coralie se înroși instantaneu. 

— Vă înșelaţi. Nu vreau decât să spun... să spun adevărul, 
având în vedere că nimeni... nimeni nu pare interesat să-l 
împărtășească. 

— Mă îndoiesc amarnic, o contrazise Jonah și apoi adăugă: Ce 
aţi făcut acum două nopţi? 

Dintr-odată, expresia lui Coralie deveni chinuită. 

— La ce vă referiți? 

— Aţi vizitat unul dintre membrii grupului, nu-i așa? Pe 
ascuns? 

— L-am vizitat cu toţii, zise ea și Jonah simţi pentru o clipă că 
fusese prins pe picior greșit. Eu am ajuns ultima și am mers 
acolo doar pentru că erau și ceilalți acolo. 

Jonah se gândi instantaneu la mesajele dintre ei. 

— Acasă la Brett Parker? 

Coralie dădu din cap. 

— Și unde aţi mers după? 

— Înapoi la hotel, spuse ea, cu o voce sugrumată. Minciuna se 
citea pe faţa ei. 

— Unde aţi mers? 

— La hotel! protestă Coralie. Vorbesc serios! 

Jonah o privi fix. 

— Dar nu aţi mers singură, nu-i așa? 


— Eu nu... Coralie nu mai scoase niciun cuvânt. După o 
vreme, continuă pe un ton scăzut: 

— Aș vrea plec. 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, insistă Jonah. 
Sunteţi manipulată și cred că persoana care vă manipulează 
este chiar criminalul. Nu contează dacă vă este prieten sau 
iubit. Acea persoană a violat și a ucis o fată tânără și nu putem 
fi siguri că nu a comis lucruri și mai grave de atunci. 

— Niciunul dintre noi nu a făcut nimic! zise ea, pe un ton 
tăios. A fost... profesorul acela! Cu toţii am avut de suferit din 
cauza lui! N-am de gând să vă ajut să le faceţi rău prietenilor 
mei când criminalul se află chiar aici, în secţie. 

— De când aţi ajuns la această concluzie? întrebă Jonah. Până 
ieri nici nu știaţi că fusese acolo. 

— Îmi pare rău că nu am știut, spuse ea, cu înverșunare. Aș fi 
ajutat-o pe Topaz și el ar fi fost arestat cu mult timp în urmă și 
noi am fi putut... am fi putut să ne vedem de vieţile noastre și 
am fi putut fi fericiţi, în loc să fim nevoiţi să ne prefacem că 
suntem altcineva. Şi eu nu aș fi... nu aș fi rămas singură. 

Era ca și când ceva se rupsese în interiorul lui Coralie și ea 
începu să plângă în hohote, scoțând niște sunete de copil. 


Hanson fugea, în timp ce restul pietonilor îi aruncau priviri 
ciudate, dar ei nu-i păsa. Stavely se urcase deja într-un taxi, 
care se îndrepta spre nord, iar ea era disperată să ajungă la 
telefon și la mașină. 

Partea bună era că reușise să stea departe de telefon timp de 
15 minute, fără să verifice în permanenţă dacă mai primise 
vreun mesaj de la Damian. 


Jonah părăsi camera de interogatoriu ușor confuz. Nu reușise 
să mai scoată nimic de la Coralie, care continuase să clatine din 
cap și să plângă, până când Jonah sugeră o pauză. 

Își scoase telefonul și văzu că avea un apel nepreluat de la 
Hanson. O sună îngrijorat înapoi și se liniști când ea răspunse. 

— Domnule, avem o mică problemă, zise ea, cu răsuflarea 
tăiată. Stavely tocmai a sunat pe cineva, a cumpărat un cuțit 
mare de bucătărie și s-a urcat într-un taxi. Mi-am notat numărul 
de înmatriculare al mașinii și încerc să îl prind din urmă, dar a 
trebuit să mă întorc să iau mașina. 


— Și ești singură...? 

— Îmi cer scuze. Ştiu că aţi spus... Am uitat să iau pe cineva 
cu mine. 

Hanson îi citi numărul de înmatriculare și el i-l dictă lui 
O'Malley, care se afla în spatele lui și avea un pix și un carneţel 
la îndemână. 

— Taxiul a luat-o pe Above Bar Street. Vehiculul este un 
Passat negru, adăugă Hanson. 

— Ai făcut o treabă bună. Încearcă să urmărești taxiul, dacă 
poţi, dar ai grijă. Ai idee unde se duce? 

— Nu, domnule. Mă tem că nu. 

— În regulă. Plecăm și noi imediat și vom anunţa prin staţie. 
Ofițer, ai grijă. Dacă poţi, ia-ţi vesta antiînjunghiere pe tine și 
păstrează distanţa dacă se oprește și se dă jos din taxi. 

Jonah închise și sună la centrală, care se afla la etajul 5. 

— Am un vehicul care se îndreaptă spre nord pe Above Bar 
Street. Passat negru. Taxi înregistrat. Am nevoie de o mașină de 
poliţie care să-l urmărească. 

Traversă în fugă Departamentul de Investigaţii Criminale, în 
timp ce vorbea la telefon și își căută cheile de la mașină în 
buzunar. O'Malley se afla chiar în spatele lui. 

Operatorul reveni la telefon și confirmă că o mașină de poliţie 
fusese trimisă la locul indicat și că numărul de înmatriculare 
fusese înregistrat. 

Jonah închise telefonul și îl întrebă pe O'Malley: 

— Unde naiba se duce Stavely cu un cuţit de bucătărie? 


38 

Jojo cobori din mașină și se întinse, bucurându-se de aerul 
curat și de libertate. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost nevoită să 
rămână în acea nenorocită de cușcă de interogatorii? Și ce avea 
să facă dacă era chemată înapoi? 

Încercă să uite de toate astea și să aprecieze frumuseţea 
locului în care se afla. Peisajul era magnific. Işi scoase telefonul 
și făcu un instantaneu dealurilor pline de copaci care duceau 
spre urcușul Muchie de Cuţit, după care postă fotografia pe 
forumul alpiniștilor pentru a le arăta tuturor ce ratau. Nimeni nu 
se oferise să o acompanieze când le făcuse sugestia. Dar așa se 
întâmpla adesea când aveai de a face cu oameni cu slujbe 
stabile. _ 

Înconjură mașina și își scoase rucsacul din portbagaj. Își vâri 
sticla de apă în buzunarul lateral, își puse rucsacul în spate și 
începu să meargă pe poteca din pădure. 


La câteva secunde după ce pornise motorul, lui Jonah îi sună 
telefonul. 

— Linda, ai aflat ceva? întrebă Jonah. 

— Da. N-a durat chiar atât de mult pe cât mă așteptam, 
răspunse McCullough. Am tăiat câteva cutii de suc și doze și am 
dat lovitura. Am găsit o cutie de suc de portocale cu urme de 
dextroamfetamină înăuntru. A fost dizolvată la un moment dat. 

— O cantitate suficientă pentru o supradoză? 

— Categoric, zise McCullough. Am găsit în jur de jumătate de 
gram în reziduurile de suc și o cantitate și mai mare pe 
marginile cutiei de carton. Voi măsura mai exact, dar dacă s-a 
introdus o punguţă întreagă în cutia de suc, asta ar însemna de 
patru sau de cinci ori cantitatea necesară pentru a omori pe 
cineva. 

— Ai făcut o treabă excelentă, spuse Jonah. 

— Pot pleca acasă acum? întrebă ea. Sau ai nevoie de toate 
rezultatele în noaptea asta? 

— Este bine și mâine. 

Închise telefonul și se gândi. Ipoteza lui fusese întotdeauna că 
Aurora fusese ucisă în mod intenţionat. Dar dacă se înșelase? 
Dacă ucigașul își dăduse seama ce făcuse doar a doua zi de 
dimineaţă? Acea descoperire ar fi fost terifiantă. 


Jonah începu să analizeze în minte toate relatările legate de 
acea dimineaţă, începând cu cele despre Connor, care mergea 
împiedicat, încercând să o găsească, până la cele privind 
vinovăția traumatizantă a lui Benham și la încercările stângace 
ale lui Brett cel mahmur de a ascunde drogurile. 

Brusc i se păru atât de evident, încât nu-i venea să creadă că 
nu-i trecuse mai repede prin cap. Dintre toţi trei, unul singur era 
suficient de idiot, din punct de vedere criminal, pentru a vărsa o 
punguţă întreagă de dextroamfetamină într-o cutie de suc de 
portocale, în vederea folosirii ei pentru pregătirea unui viol. Și 
doar unul dintre ei ar fi fost capabil să meargă la culcare și să o 
lase pe Aurora să se târască, să facă o supradoză și să moară 
singură într-o gaură din pământ. 

Dintr-odată, pe Jonah îl năpădiră amintirile și se simţi de 
parcă ar fi trăit o experienţă extracorporală. Işi aminti de acea 
petrecere care avusese loc cu 30 de ani în urmă și de băiatul 
care o încurajase pe Zofia să bea, care îi umpluse constant 
paharul și care-l întrebase pe Jonah unde o ducea, părând 
îngrijorat în privinţa ei. 

În acel moment Jonah știu. Știu cu certitudine că aceeași 
persoană de la petrecere fusese singura din grup care și-ar fi 
putut da seama în acea dimineaţă că Aurora era moartă, pentru 
că o văzuse acolo. 


Hanson parcursese un kilometru și jumătate, dar nu văzuse 
Passat-ul nicăieri. Viră la stânga pe Commercial Road, sperând 
că la fel făcuse și taxiul. Ştia că exista posibilitatea ca taxiul să 
fi continuat să se îndrepte spre nord, pe ruta autobuzului, prin 
parc și începu să se gândească pe unde ar trebui s-o ia. Dar, 
dintr-odată, taxiul intră din nou în câmpul ei vizual și Hanson se 
simţi ușurată. Taxiul viră la stânga pe strada cu dublu sens, 
Havelock Road. 

Acela era drumul de ieșire din oraș care ducea la șoseaua 
suspendată și de acolo spre New Forest. Stavely alese perioada 
cea mai aglomerată a zilei pentru a călători cu taxiul până în 
capătul celălalt al orașului. Se mergea bară la bară, ceea ce era 
în beneficiul lui Hanson, pentru că nu-l pierdea din vedere, dar 
avea să-l coste o avere pe Stavely. Hanson era aproape 
convinsă că cineva îl plătise pentru a îndeplini o sarcină. 


Se  mișcaseră ca melcul până să ajungă la șoseaua 
suspendată, dar, odată ajunși acolo, mașinile începură să se 
pună în mișcare. Hanson acceleră pentru a ţine pasul cu Passat- 
ul negru și se uită în oglinda retrovizoare, sperând că avea să 
vadă mașina de poliție. Era copleșită de două sentimente 
contradictorii: teama de acel cuţit și dorința de a ajunge prima 
la locul faptei. 

Odată ce intrară pe o secțiune de drum fără ieșiri, Hanson își 
luă o mână de pe volan și o duse spre bancheta din spate 
pentru a scotoci după vesta antiînjunghiere. Nu era tocmai 
indicat să îmbrace vesta în timp ce conducea, dar, dacă era să 
aleagă între a face asta sau a pierde vremea cu vesta cât timp 
Stavely ataca pe cineva, prefera prima variantă. 

În timp ce avea o mână în vestă și una în afară, îi sună şi 
telefonul. Aruncă o privire spre bord, așteptându-se să vadă 
numărul lui Sheens, în schimb văzu numele „Damian”. Dar, de 
această dată, nu i se mai făcu rău. Era complet furioasă pe el. 

Până reuși să îmbrace vesta și să o încheie, Damian o mai 
apelase o dată. Hanson verifică dacă taxiul se afla în continuare 
în faţa ei, apoi luă telefonul într-o mână și glisă pe apelul pierdut 
de la Damian pentru a ajunge la datele lui de contact și, simțind 
un ușor val de adrenalină, apăsă butonul „Blocare Contact”. 


Și Jonah era plin de adrenalină când demară în viteză în 
Mondeo-ul său. N-ar fi fost prima lui alegere ca cel mai nou 
membru al echipei să fie implicat în urmărirea unui suspect 
înarmat, indiferent cât de deșteaptă și raţională părea Hanson. 
În niciun caz nu voiai să ai de-a face cu cuțite. Unul dintre 
recruţii din generaţia lui fusese omorât prin înjunghiere de un 
ofițer care profesa de doar trei luni. 

Dat fiind traficul intens de la acea oră, Jonah se îndoia că el și 
O'Malley aveau să-i prindă din urmă pe Stavely și pe Hanson. 
Dar chiar și așa, nu avea să renunţe. Porni girofarul și sirena și 
își făcu loc printre mașini. Cu toate acestea, fu nevoit să frâneze 
brusc în dreptul unei treceri de pietoni, unde un cuplu de vârstă 
mijlocie se decisese să traverseze fără a se asigura. Jonah îi privi 
uimit. Cei doi continuară să avanseze lent, în ciuda zgomotului 
generat de sirenă. 

— Domnall, tu urăști vreodată oamenii? îl întrebă pe O'Malley. 

— Dumnezeule, da. Tot timpul, răspunse Sergentul. 


Drumul începu să-i pară familiar lui Hanson, dar nu-și dădea 
seama de ce. Se gândi că probabil ducea spre casa unuia dintre 
suspecți, dar nu era sigură care, având în vedere că-i vizitase o 
singură dată. Îl sună pe Sheens pentru a-i spune cu aproximaţie 
pe unde se aflau, dar cum acesta nu răspunse imediat, așteptă 
să o sune înapoi. Și nu dură mult. 

— Tocmai am vorbit cu operatorul. Mașina de poliţie se află 
pe șoseaua suspendată și încă mai are girofarul și sirena 
pornite, spuse el. Hanson se simţi ușurată. Estimează că te vor 
ajunge din urmă în aproximativ 10 minute pentru că vor trebui 
să oprească girofarul și sirena odată ajunși mai aproape. 

La auzul acelei informaţii, Hanson nu se mai simţi chiar atât 
de ușurată. În 10 minute ar fi putut ajunge la destinaţia lui 
Stavely. Se aflau în afara orașului Southampton, ieșiseră de pe 
drumul cu dublu sens și se îndreptau spre Lyndhurst. 

Căută în telefon pentru a descoperi care dintre suspecți 
locuiau în acea zonă. Stavely se putea îndrepta spre casa lui Jojo 
Magos, casa familiei Jackson sau casa lui Brett Parker. Mai exista 
o șansă slabă ca Stavely să fi ales ruta mai lungă până în 
Bishop's Waltham, unde se afla locuinţa lui Daniel Benham, caz 
în care ar fi avut suficient timp la dispoziţie. 

— Dacă se îndreaptă spre casa lui Brett sau a lui Jojo, mașina 
de poliție va ajunge prea târziu, spuse ea. Cred că suntem la 
doar câteva minute distanţă de ei și probabil că tot la mai puţin 
de zece minute și de familia Jackson. 

— Dacă se oprește înainte de a ajunge mașina de poliţie, 
blochează taxiul ca să nu poată pleca, zise Sheens. Și apoi, 
spune-i lui Stavely, pe un ton calm, că mașina de poliţie ajunge 
în două minute. Anunţă-ne înainte, pentru a transmite mașinii 
de poliţie să-și repornească girofarul și sirena. 

— In regulă, zise Hanson. Vă anunţ. 

Inchise telefonul și încercă să se pregătească psihic pentru o 
confruntare. Cel puţin mai asistase la astfel de incidente în 
trecut, chiar dacă nu fusese implicată direct. Ştia că era 
important să-și păstreze calmul și să dea impresia de autoritate. 
Şi mai știa că nu trebuie să nu se apropie prea tare, pentru a nu 
fi înjunghiată. 


— Evidenţele telefonice primite includ și ziua de azi? îl întrebă 
Jonah pe O'Malley, în timp ce se străduia să avanseze spre 
șoseaua suspendată. 

— Cred că doar ziua de ieri, îi răspunse O'Malley. De ce? 

— După ce-l oprim pe Stavely din a face orice și-ar fi propus, 
aș vrea să aflu cu certitudine cine a sunat-o pe Coralie în timp 
ce o intervievam, pentru că sunt al naibii de sigur că nu a fost 
tatăl ei. 

— Aparent știți deja răspunsul la această întrebare, zise 
O'Malley, privindu-l pe furiș. 

— Am o idee destul de bună, spuse Jonah. 


Era casa lui Brett Parker. Se aflau pe drumul de pe care se 
intra pe aleea lungă care ducea spre casă și nu se mai zărea nici 
o altă mașină. Hanson fu nevoită sa încetinească și se întrebă ce 
avea să facă în privinţa porţii de la intrare. De altfel, se întrebă 
și ce avea să tacă Stavely în acea privinţă. Doar nu aveau să-l 
lase să intre dacă anunţa că venise să-l înjunghie pe Brett. Oare 
Brett sau Anna i-ar recunoaște numele? 

Nu avu prea mult timp la dispoziţie să se gândească la 
motivul pentru care se afla Stavely acolo, dar era aproape 
sigură că era vorba despre o ameninţare. Într-un fel, Brett însuși 
reprezenta o ameninţare mult prea mare pentru criminal și 
acest lucru nu putea fi tolerat. De fapt, reprezenta o ameninţare 
suficient de mare pentru ca ucigașul să-și asume riscul de a-l 
trimite pe Stavely acolo. 

În timp ce lua curba, văzu o mașină venind spre ea și trase 
instinctiv pe stânga pentru a-i face loc. Dar imediat după aceea 
realiză că era taxiul pe care-l urmărise și înjură în sinea ei, în 
timp ce mașina trecea pe lângă ea, amintindu-și că i se spusese 
să-i blocheze calea de ieșire. 

Cu toate acestea, răsuflă ușurată când văzu că bancheta din 
spate era goală, ceea ce însemna că Stavely coborâse. 

Când ajunse la semnul STOP, realiză că se afla chiar lângă 
proprietatea lui Brett. Zidurile înalte din piatră gri se aflau lângă 
ea, iar poarta de intrare era în faţă. 

Hanson opri chiar în faţa porţii. Nu știa ce să facă. Nu era nici 
urmă de Stavely de partea aceea a porţii, iar taxiul n-ar fi avut 
timp să-l ducă până la intrarea în casă și să se și întoarcă. 


Să se fi cățărat peste zid? Sau să i se fi permis să intre fără 
mașină? 

Hanson cobori din mașină, verificând să aibă bastonul la locul 
lui, prins de vestă și se apropie încet de poartă. Aruncă o privire 
printr-o deschizătură și văzu aleea lungă care ducea spre casă, 
dar nici urmă de Stavely nicăieri. 

Hanson se lipi cu spatele de latura peretelui cu interfon și 
apăsă pe buton. 

Se lăsă un scurt moment de liniște, după care răspunse Anna. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Aici poliţia. Sunt Ofiţer Hanson, spuse ea repede. Este un 
bărbat înarmat care se apropie de casa dumneavoastră. Vă rog 
să deschideţi poarta și să o lăsaţi deschisă, după care vă rog să- 
| luaţi pe soţul dumneavoastră și să vă ascundeţi într-un loc 
sigur și să vă Încuiați acolo. 

După o clipă de tăcere, Anna spuse: 

— Brett nu este acasă. Sunteţi sigură...? N-a sunat nimeni la 
interfon și n-am deschis nimănui! 

— L-am urmărit până aici, zise Hanson. Trebuie să fi ajuns 
aproape de casă. Puteţi deschide poarta, vă rog? Mai este o altă 
mașină de poliţie pe drum. 

— Dumnezeule, spuse Anna. Eu nu... nu pot să mă încui decât 
în baie. 

— In regulă, faceţi asta și încercaţi să nu scoateţi niciun 
sunet. 

Se auzi un băzâit și poarta se deschise. Hanson intră și porni 
în fugă spre casă, scoţându-și în același timp telefonul din 
buzunar. 


La scurt timp după ce intrară pe șoseaua suspendată, lui 
Jonah îi sună telefonul. li venea lovească toate mașinile din jur. 
In ciuda sirenelor, tot mai era câte un șofer care încerca să se 
bage în faţa lui pentru a nu-și pierde locul în coloană. 

Numele lui Hanson apăru pe bord și Jonah răspunse imediat. 

— Este casa lui Brett Parker, spuse ea, gâfâind. Stavely se 
îndreaptă spre casă pe jos. Poarta este deschisă pentru mașina 
de poliţie. Eu sunt... puţin în urma lui. 

Jonah aruncă o privire spre ceas. 


— Ar trebui să se afle la șase minute distanţă. În locul tău, aș 
aștepta, spuse Jonah, încercând s-o avertizeze. 

— Anna este înăuntru, singură, răspunse Hanson. l-am spus 
să se încuie în baie. 

— Asta ar trebui să-l împiedice să ajungă la ea o vreme, spuse 
Jonah. Rămâi afară! 

— Ușa este deschisă, zise Hanson. Rahat! 

— Ofiţer, rămâi afară! Dar Hanson închisese deja telefonul. 


Hanson își băgă capul înăuntru, așteptându-se să se 
trezească cu un cuțit la gât, dar nu se întâmplă nimic. Holul era 
complet gol. 

Liniștea din casă fu întreruptă brusc de o bubuitură puternică, 
care o făcu pe Hanson să tresară. Urmă o serie de bubuituri. 
Hanson realiză imediat că cineva încerca să dărâme o ușă. 
Zgomotul se auzea de la etajul superior. 

Anna se încuiase în baia de sus și probabil că Stavely știa 
unde se afla. 

— Poliția! strigă ea, scoțând bastonul. Bubuiturile încetară 
pentru o clipă, după care continuară. 

Hanson se îndreptă spre scări, ţinând bastonul în faţă cu 
mâna care-i tremura vizibil. Din fericire, scările erau acoperite 
cu un strat moale de mochetă, ceea ce o ajută să le urce în 
fugă, fără a scoate vreun sunet. 

— Matt! O mașină de poliţie este pe drum și va ajunge în orice 
clipă. Ştim că ești înarmat! strigă ea. Lasă cuțitul jos și ieși încet 
pe hol. 

Se auzi o ultimă bubuitură, urmată de un trosnet, care indica 
faptul că ușa cedase, după care se lăsă liniștea. 

Hanson ajunse pe palier și văzu câteva uși închise în faţa ei și 
una singură deschisă, în capăt, pe dreapta. 

Avansă pe hol, simţindu-și picioarele deconectate de corp. 
Respira adânc la fiecare doi pași, încercând să se calmeze. 

Încetini, pe măsură ce se apropie de ușa care fusese spartă. 
Pe jos era plin de așchii de la încuietoare și se vedea o urmă 
adâncă în partea de jos a ușii. 

Hanson ocoli ușa, încercând să vadă ce se întâmpla înăuntru. 
Se vedea o bucată de perete aproape alb și, pe măsură ce se 
apropie, câmpul vizual i se lărgi și observă un tablou mic pe 
perete și un scaun. 


Hanson realiză că aceea nu era baia. Cu toate acestea, 
încăperea avea încuietoare, deci Anna s-ar fi putut ascunde 
acolo. Dar de ce nu se auzeau strigăte de ajutor? 

Dintr-odată, liniștea apăsătoare fu întreruptă de sunetul 
sirenelor. Cavaleria se apropia. 

Dar Stavely intrase deja în cameră și exista posibilitatea ca 
Anna să se afle acolo și să aibă nevoie de ajutorul ei. 

Hanson împinse încet ușa, simţindu-și inima bătând cu putere. 
Văzu un birou cu un monitor subţire pe el. 

Dintr-odată văzu ceva mișcându-se și înlemni. 

După câteva secunde de panică, realiză că era doar o 
draperie care se mișca, deoarece ușile duble din spatele ei erau 
deschise și se făcuse curent. 

Hanson se temea ca nu cumva Stavely să-i fi făcut rău Annei 
și apoi să fi fugit. Avansă, până reuși să vadă toată încăperea. 
Dar nu era nimeni acolo. Nu era nici Anna, nici urme de sânge și 
nici vreun loc unde să se poată ascunde cineva. 

— Anna? zise Hanson, pe un ton scăzut. 

Nu se auzi niciun răspuns. Sunetul sirenelor devenea tot mai 
puternic. Probabil că intraseră pe alee. 

Anna nu era acolo, deci probabil că se încuiase în altă parte. 

Hanson se uită de jur-împrejurul camerei. Oare ce făcuse 
Stavely acolo? De ce intrase în acea cameră și apoi fugise? 

Hanson se apropie în liniște de ușile franţuzești și privi printre 
ele. Văzu un balcon mic, destinat strict acelei camere și sub el, 
acoperișul de sticlă de deasupra terasei. Deși nu era nici urmă 
de Stavely, Hanson se gândi că i-ar fi fost mult prea greu să 
coboare pe stâlpii din lemn. 

Îşi scoase telefonul şi-l sună pe Sheens, care părea nervos. El 
o întrebă ce naiba fusese în capul ei când decisese să intre în 
casă, dar ea îi ignoră întrebarea și spuse: 

— Stavely a ieșit pe o fereastră și a dispărut. Din nu știu ce 
motiv a spart o ușă și apoi a plecat. 

— Era cumva ușa de la biroul lui Brett Parker? 

— Ce? Da, așa cred, răspunse Hanson, privind biroul din 
cameră. 

— Nu s-a atins de nimic din cameră? 

— Nu, zise Hanson și aruncă o privire spre calculator. 
Monitorul era pornit și lumina, solicitând o parolă. Ei bine, cred 
că a pornit calculatorul. 


— Ar fi cazul să informezi ofiţerii de poliţie să trateze zona ca 
pe locul săvârșirii unei infracţiuni și apoi roagă-i să ia 
calculatorul și orice alte dispozitive mai găsesc. 

— Ce încerca să facă Stavely? întrebă Hanson, după care îi 
pică fisa. Asta încerca să facă? Să transforme biroul într-un loc 
al săvârșirii unei infracţiuni? Încerca să ne îndrepte atenţia spre 
Brett Parker? 

— Așa cred, spuse Jonah. Înainte de a muri, Aleksy Nowak a 
intrat în biroul lui Brett și a găsit ceva ce a cauzat o dispută 
puternică. Anna credea că era ceva legat de finanţe, dar cred că 
de fapt a găsit un telefon plin cu mesaje primite de la diverse 
fete. Fete tinere. Cred că Brett este un agresor sexual care 
activează de foarte mult timp și cred că l-a omorât pe Aleksy 
pentru a ascunde acest lucru. Vom vedea dacă am dreptate 
după ce analizăm conţinutul calculatorului. Dacă avem noroc, 
poate găsim și unul sau mai multe telefoane mobile. 

— La dracu', zise Hanson, apoi își dădu seama și continuă: Mă 
scuzaţi, domnule. Deci... ce-i spun Annei? 

— Nu-i spune decât că intrusul a mișcat câteva lucruri și că va 
trebui să vină cu noi la secţie pentru a da o declaraţie, răspunse 
Inspectorul Şef. 

— In regulă, zise Hanson, sperând ca faţa ei de poker să fie 
suficient de bună pentru a putea ascunde de Anna Parker faptul 
că exista posibilitatea ca soţul ei să fie un violator și un criminal 
în serie. 


39. Aurora 
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 03:05 


— Scuze, zise el, ieșind din întuneric. 

Pășea nesigur și vorbea neclar. Probabil că era beat și că 
tocmai se trezise. 

— Nu mi-am dat seama că ești aici. 

Brett se opri la mică distanţă de ea. Faţa lui era slab luminată 
și el se clătina ușor. Aurora fu nevoită să-și întoarcă capul 
pentru a-l privi. Încă îi mai bubuia inima din cauza sperieturii. 

— De ce ești trează? o întrebă. Credeam că ai mers să te 
culci. 

— Îmi era sete, răspunse ea. 

El dădu din cap și privi în jur. 

— Mă duc să-ţi aduc o bere. 

Aurora vru să-l oprească și să-i spună că nu la bere se 
referea, dar nu voia să-l dezamăgească din nou. Voia ca el să o 
privească la fel cum o privise pe Topaz. 

Aurora simţi un nod în stomac când își aminti de modul în 
care o cuprinsese Brett pe sora ei. Nici nu voia să se gândească 
la ce urmase după. Toate acele lucruri o făceau să tremure și să 
se simtă și mai rău. 

Brett cotrobăi o vreme prin plasele cu mâncare și, în cele din 
urmă, îi aduse Aurorei o bere, pe care o deschise cu un fâsâit 
înainte de a i-o înmâna. Apoi se prăbuși lângă ea. Aurora se 
dădu mai într-o parte, dar el veni lângă și își puse un braț în 
jurul ei. 

Aurora înlemni, amintindu-și cum cu doar câteva ore în urmă 
Brett își băgase mâinile pe sub fusta surorii ei. 

— Scuze, zise el, lăsându-se puţin pe spate pentru a o privi. 
Credeam că vrei să fii îmbrăţișată. 

— Mersi, dar sunt bine, spuse ea. 

Aurora luă o gură de bere și simţi cum i se făcu gura pungă. 

— Trebuie să beau niște suc de portocale, zise ea și se ridică, 
bucurându-se că nu-i mai simţea atingerea. 

— Ah, da, nu bei bere. Am uitat. Se ridică și el, nesigur. la un 
loc lângă foc și mă duc eu să-ţi aduc. 

Se gândi să-i spună că putea merge și ea, dar îi era în 
continuare extrem de frig, iar focul reprezenta singura sursă de 
căldură. Se așeză arcuindu-se în faţa focului, pe cât de aproape 


putea fără ca fusta să îi ia foc. Suflă iar în foc pentru a-l aţâţa și 
mai aruncă câteva crenguţe peste. Brett reveni lângă ea. 

— Poftim. 

Flutură cutia de suc de portocale în faţa ei și Aurora îi fu 
recunoscătoare. Luă cutia și bău. 

Probabil că berea îi lăsase un gust ciudat în gură, pentru că 
sucul de portocale părea a avea un gust amar. Cu toate acestea, 
îi era mult prea sete pentru a se opri din băut, așa că bău până 
dădu pe gât toată cutia. 

Când termină simţi că nu mai are aer și era toată lipicioasă de 
la suc dar, cel puţin, nu-i mai era sete și nu mai avea gura 
uscată. Simţea... ca un fel de furnicături și o ușoară senzaţie de 
amorţeală. 

Brett se ghemui lângă ea și îi zâmbi într-un mod straniu care 
nu-i plăcu. 

— Cum te simţi? 

Brett își întinse o mână spre ea, iar ea se dădu în spate, în 
mod instinctiv. 

— Nu te prosti, zise el, repede. Își întinse și mai mult mâna, 
până o apucă ușor de gât. 

— Nu, te rog, spuse ea. Ceva era în neregulă cu el, cu locul de 
campare și cu ea. Terog,nu. 

— Trebuie să înveţi când este momentul să te dai bătută, zise 
el și își băgă cealaltă mână pe sub fusta ei, până ajunse la 
chiloți. 

— Brett, zise ea, împingându-i mâna la o parte. 

Brett sări peste ea, își puse gura peste a ei și o îmbrânci de 
căzu cu spatele pe pământ. Cotul îi ateriză în tăciunii aprinși și 
ea și-l trase repede. Simţea cum crenguţele de pe jos îi intrau în 
spate. Brett o ţintuia la pământ. Primul sărut din viaţa ei, pe 
care și-l imaginase de nenumărate ori, nu fu plăcut și blând, ci 
forțat, inevitabil și dureros. 

Aurora încercă să-l împingă de pe ea, dar el era mult mai 
puternic. Și, cu cât îl împingea mai tare, cu atât se simţea mai 
lipsită de puteri și ameţită. 

Brett se ridică în genunchi și începu să-și desfacă cureaua de 
la blugi. 

Aurora încercă să se rostogolească de sub el, să se ridice și să 
se îndepărteze de el, dar se simţea foarte slăbită și tremura. 
Reuși să se pună în patru labe, dar când încercă să se miște, își 


dădu seama că pământul de sub ea arăta ciudat, pentru că 
vederea ei era tulbure. 

Dintr-odată simţi cum el o trage tare de gleznă și ea căzu pe 
burtă. Brett o trase spre el și Aurora simţi cum crenguţele și 
frunzele de pe jos îi zgâriau faţa și restul corpului. 

— Haide, Aurora, zise el și se aplecă pentru a-i șopti la 
ureche. Tot ce-ţi trebuie este un futai bun. 


40 

Odată ce închise telefonul, O'Malley îl bombardă cu întrebări. 

— Ce vă face să credeţi că era vorba despre fete tinere? 
întrebă el. 

— Pe de o parte, faptul că Brett a rezistat avansurilor lui 
Topaz, dar s-a sărutat cu o fată mai tânără cu o săptămână 
înainte. Pe de altă parte, Matt Stavely, răspunse Jonah. Cred că 
Matt Stavely vindea cu adevărat Rohypnol, dar nu lui Mackenzie, 
ci lui Brett Parker. Şi cred că Stavely s-a băgat involuntar în 
multe lucruri în care nu și-ar fi dorit să fie implicat. 

— Deci, ce vreţi să spuneţi...? Că Stavely ne-a condus acasă 
la Brett Parker pentru a scăpa de toate căcaturile lui? 

— Așa cred, răspunse Jonah. 

— Şi care-i treaba cu Aleksy Nowak? întrebă Sergentul. De ce 
nu a depus plângere la poliţie împotriva lui Brett când a găsit ce 
a găsit? 

— La început, cred că nici nu și-a dat seama ce a găsit, spuse 
Jonah. Pun pariu că era vorba despre un telefon plin de mesaje 
trimise și primite de la o parte dintre acele fete. Dacă n-ai vedea 
decât niște mesaje, nu ţi-ai da seama de vârsta fetelor și te-ai 
gândi doar că este un afemeiat care își înșală nevasta, nu-i așa? 

— Mda, așa este, spuse O'Malley, gânditor. Dar dacă el ar fi 
luat-o razna și ar fi urlat la mine, probabil că aș fi început să-mi 
pun niște întrebări... 

— Dap, zise Jonah. Cred că s-a gândit la asta timp de două 
săptămâni și voia să obţină susţinerea lui Jojo pentru a merge la 
poliție. Asta ar explica și mesajul în care îi spunea că voia să 
poarte o discuţie serioasă cu ea. Probabil că Brett a realizat cât 
de gravă era situaţia, așa că și-a folosit unul dintre celelalte 
telefoane pentru a-i trimite mesaj lui Aleksy. 

— Dumnezeule, spuse O'Malley. Este... este de-a dreptul 
machiavelic, nu-i așa? Era pregătit pentru orice. 

— Da, zise Jonah, încet. Exceptând faptul că Stavely s-ar 
putea întoarce împotriva lui. 

Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care O'Malley 
spuse: 

— Prima crimă, uciderea Aurorei, nu a fost intenţionată, nu-i 
așa? 

— Corect, aprobă Jonah. Ceilalţi consumau droguri în mod 
regulat, deci știau al naibii de bine ce cantitate ar fi fost 


mortală. Brett era singurul care nu mai luase niciodată 
dextroamfetamină și care s-ar fi uitat la acea punguţă și s-ar fi 
gândit că este o cantitate mică. El nu cunoștea simptomele unei 
supradoze pentru a le observa la Aurora. A doua zi de 
dimineaţă, Brett a mers cu Jojo să ascundă rezerva de droguri, 
dar Jojo s-a abătut de la drum pentru a lua animalul mort, iar 
Brett a mers înainte pentru a să acoperi ascunzișul. El era 
singurul care ar fi putut s-o găsească pe Aurora în acea 
dimineaţă. Până să se întoarcă Jojo, el a realizat ce făcuse și 
faptul că Aurora se târâse în acea gaură, simțind efectele 
supradozei și că murise acolo. Apoi Brett a vomitat. Nu din 
cauza mirosului de animal mort, ci din cauză că și-a dat seama 
că el o omorâse. 

— Deci, așteptăm să fie analizat calculatorul sau îl arestăm pe 
Brett chiar acum? întrebă O'Malley. 

— Să sperăm că se va întoarce acasă și va vedea că planul lui 
a fost devoalat, spuse Jonah, zâmbind. Și totul datorită unui 
amărât de furnizor de droguri, pe care Brett îl credea dispus să 
facă orice pentru el. 

Jonah se întrebă dacă Stavely avea să mai reapară în peisaj 
sau dacă își planificase evadarea. Și-ar fi dorit tare mult să-i mai 
pună câteva întrebări. 

Cu toate acestea, gândindu-se la acţiunile lui Stavely, erau 
mai multe lucruri pe care jonah nu le înţelegea. De ce 
cumpărase cuțitul? De ce s-a dus acasă la Brett înarmat cu un 
cuţit? Stavely trebuie să fi știut că Brett nu avea să fie acasă, 
altfel nu ar fi încercat să creeze un loc al săvârșirii unei 
infracţiuni. De fapt, probabil că știa și că era urmărit de Hanson. 
Drept urmare, de ce alesese să meargă înarmat și să riște să fie 
arestat cu forța? 

Oare să fi făcut toate acele lucruri doar pentru a-i atrage 
atenţia lui Hanson? Un bărbat înarmat cu un cuţit care se 
îndrepta hotărât într-o anumită direcţie cu siguranţă ar fi atras 
atenţia unui poliţist. Brusc, Jonah simţi că este cuprins de 
neliniște. Chiar dacă aceea fusese intenţia, exista posibilitatea 
ca altcineva să fi venit cu ideea. 

Oare să fi fost chiar Brett cel care-i spusese să ia cuțitul, dat 
fiind faptul că el fusese cel care îi dirijase toate acţiunile o 
vreme îndelungată? Şi dacă acela era adevărul, însemna că 
Brett voia ca Stavely să atragă foarte multă atenţie. 


Dintr-odată, Jonah simți că era ceva în neregulă. Indiferent de 
acţiunile lui Stavely, era clar că el așteptase s-o vadă pe Hanson 
supraveghindu-i apartamentul și apoi îi atrase pe ea și pe restul 
echipei lui Jonah într-o goană după himere. Nu avusese nevoie 
să meargă la un telefon public pentru a contacta pe cineva, 
deoarece ar fi putut oricând să-și folosească telefonul mobil, pe 
care probabil că-l utilizase timp de ani de zile pentru a comunica 
cu Brett. Dar un telefon dat de la o cabină telefonică era o 
modalitate bună de a face următoarele sale acţiuni să pară 
semnificative. 

Jonah o sună pe Hanson. 

— Juliette, Anna este acolo cu tine? 

— Da, răspunse Hanson. Da, este chiar aici lângă mine și este 
bine. 

— Grozav. Ai putea să o întrebi dacă are vreo idee unde ar 
putea fi soţul ei? Ar fi cazul să-l avertizăm cu privire la spargere. 
Hanson se conformă și Jonah o auzi pe Anna mormăind ceva. 

— Spune că a plecat să facă jogging pe potecă, dar nu știe 
unde exact, zise Hanson. Spune că ar putea încerca să-l sune... 

Jonah o auzi pe Anna scoțând un sunet și spunând ceva 
imediat după. 

— Nu răspunde, dar zice ar putea utiliza aplicaţia Găs/re 
Prieteni de pe iPhone. El o are în listă, drept urmare și ea ar 
trebui să-i poată găsi telefonul. 

Jonah aşteptă cu sufletul la gură. După câteva secunde se 
auzi iar vocea Annei. 

— Spune că se află în pădure, undeva în apropiere de Burley. 

Jonah simţi că i se oprește pulsul. O auzea pe Jojo la sfârșitul 
interviului, spunându-i: 

Cam o oră? Este în apropiere de Burley... 

— iți mulţumesc, zise el mecanic și închise telefonul. Apoi 
porni girofarul și sirena, încercând să ignore acel sentiment 
oribil că era deja mult, mult prea târziu. 


Brett zâmbea în timp ce alerga pe potecă. Era magnific. 
Lumina soarelui, copacii, priveliștea. Corpul lui era asemenea 
unei mașinării vii. Se simţea puternic și perfect. 

Era nerăbdător să o vadă pe Jojo. Simţea o combinaţie de 
afecţiune și ură faţă de ea. Deși poate că „ură” nu era cuvântul 
potrivit, mai degrabă dezamăgire. 


O  avertizase de nenumărate ori: grădina, Aleksy, 
numeroasele declaraţii subtile. 

Și după atâţia ani în care fusese ascultătoare și se făcuse 
utilă, brusc se întorsese împotriva lui. Aflase de la Stavely 
despre conversaţia privată pe care o avusese Jojo cu detectivul 
la Peretele de Alpinism și despre faptul că Jojo se prezentase a 
doua zi la secţie pentru a da o declaraţie. Şi apoi mai era și 
vizita pe care i-o făcuse împreună cu ceilalţi. Nu putea trece 
peste modul în care Jojo stătuse în casa lui, privindu-l sfidător în 
ochi și spunând că era timpul ca toată lumea să spună adevărul. 

Ea nu-i luase avertismentele în serios. Era sigur de asta după 
întrebările pe care le punea Sheens. Jojo îi conducea în direcţia 
lui. 

Se întrebă ce se schimbase. Să fi fost Sheens de vină? Oare 

reușise Sheens s-o manipuleze mai bine decât se așteptase el? 
_ Simţi din nou acea durere intensă la gândul că fusese trădat. 
In acea dimineaţă, în urmă cu 30 de ani, când ascunseseră 
împreună stocul de droguri și ea folosise cadavrul nevăstuicii 
pentru a masca mirosul, îi spusese clar că avea să-l acopere. Și 
trebuie s-o fi văzut pe Aurora acolo. Și cu siguranţă își dăduse 
seama de ce vomitase el. 

Oricum, nu era pentru prima dată când îl acoperise. Jojo nu 
scosese niciun cuvânt când discutaseră cu toţii de dimineaţă și 
se întrebaseră reciproc dacă o văzuse cineva pe Aurora înainte 
să meargă la culcare, deși Jojo o văzuse atât pe ea, cât și pe el. 
Stătuse de partea cealaltă a focului și-l privise. 

Desigur, la momentul acela, Brett credea că ea acoperea doar 
faptul că el o violase pe Aurora. Era o situaţie destul de jenantă 
și el avea de găsit o fată dispărută pentru a o convinge să nu 
spună nimic. 

Dar Jojo îi spusese că avea să-l ajute s-o ascundă sau ceva de 
genul acela. In orice caz, fusese de partea lui și rămăsese de 
partea lui chiar și când Aleksy realizase că ceva era în neregulă. 

Brett era conștient că fusese o prostie din partea lui să ţină 
telefonul în birou când nu-l utiliza. Încă mai era furios pe el 
însuși pentru acea greșeală. Planificase totul atât de atent, dar 
nu-i trecuse prin minte faptul că cineva s-ar putea uita în 
sertarele lui din birou. 

Mutase telefonul în spatele cărţilor sale din bibliotecă, imediat 
după ce fusese descoperit de către Aleksy. Ba chiar își 


cumpărase un telefon nou, la scurt timp după aceea și îl 
ascunsese pe cel vechi în pod. De asemenea, de atunci își încuia 
biroul ori de câte ori pleca de acolo, pentru că mai era 
calculatorul, pentru care își făcea griji. 

Ceea ce i se părea cel mai ciudat lui Brett era faptul că Jojo 
părea a fi fermecată de el, dar nu-și dorise niciodată ceva 
sexual de la el. 

EI îi făcuse numeroase propuneri în acest sens, chiar și după 
moartea lui Aleksy, dar ea îl refuzase de fiecare dată. Poate că 
acest lucru indica faptul că nu era cu adevărat de partea lui, în 
ciuda faptului că râsese la glumele lui, îi zâmbise, îi acceptase 
îmbrăţișările și complimentele și îl ascultase atentă ori de câte 
ori îi împărtășise micile lui nemulțumiri legate de Anna. 

Îl ascultase chiar și la scurt timp după moartea lui Aleksy, 
când era încă extrem de îndurerată și chiar îi împărtășise faptul 
că iubitul ei intenţiona s-o părăsească. O ţinuse în braţe când ea 
plângea în hohote, spunând că-l hărțuise pe Aleksy și că era 
vina ei că murise. 

— Nu este vina ta, îi spusese el, încet, deși era o minciună. 
Fusese în totalitate vina ei. Nu ar fi trebuit să-l bage pe Aleksy în 
povestea asta. 

Brett nu era convins că-i plăcea simetria dată de faptul că Jojo 
avea să moară asemenea lui Aleksy. Avea niște mici reţineri cu 
privire la faptul că cele două decese ar fi prea similare, că 
Sheens și-ar da seama că ceva era suspect și tot planul lui ar fi 
devoalat. 

Dar senzația de anxietate era oarecum domolită de 
încrederea pe care i-o dădea faptul că scăpase nepedepsit timp 
de mai multe decenii. Planificase totul atât de atent, încât n- 
aveau cum să facă legătura cu el. Mai ales după ce Stavely îi 
conducea spre casa lui Daniel Benham. 

În plus, Jojo îl dezamăgise. În cele din urmă, îl trădase și 
trebuia pedepsită pentru asta. 


O'Malley căută pe Google urcușul Muchie de Cuţit și accesă 
mai multe pagini de internet ale cluburilor de alpinism până găsi 
indicaţii despre cum se putea ajunge acolo. Apoi Jonah însuși luă 
legătura cu centrala pentru a solicita ca cea mai apropiată 
mașină de poliţie să fie trimisă la acea locaţie. 


— Trebuie să parcheze în parcarea dinspre Station Road și 
apoi să o ia pe jos pe potecă, îi spuse el operatorului. Trebuie să 
meargă drept pe potecă, ignorând orice alte deviații, până ajung 
la o bifurcaţie marcată cu un indicator spre Burley Ridge. li vor 
găsi acolo. 

— Acum cât timp a plecat în direcţia aceea? întrebă O'Malley, 
încet. 

— Nu știu, spuse Jonah. Dar Jojo trebuie să fi ajuns acum vreo 
oră, dacă nu chiar două. 


Jojo lăsase traseul denumit „Muchie de Cuţit” la final. Pentru 
ea, acest traseu reprezenta cel mai mare obstacol, pentru că, 
spre finalul său, era nevoie de o săritură cu prindere, care părea 
ușoară, dar înălţimea și distanța erau prea mari. Nu-i reușise 
niciodată, nici măcar cu coardă și, oricum, de această dată nu-și 
luase corzile. i 

Pe drum se gândise numai la Aleksy. Incepea să creadă că, de 
fapt, el nu o trădase și că nu căzuse din cauza ei. Işi amintise de 
săriturile uimitoare pe care le făcea el în timpul căţărărilor, fără 
pic de sprijin. 

Uneori, cred că reușesc pentru simplul fapt că nu am de ales, 
îi spusese el odată. 

Drept urmare, în ziua aceea, Jojo se hotărâse să nu-și ofere 
nicio alternativă. 

Mâinile ei găsiră prizele cu care începea urcarea și se prinseră 
bine, iar picioarele ei se legănară, până se fixară pe muchia de 
dedesubt. Ştia să facă acest lucru. Era în elementul ei. 

Următoarea mișcare fu rapidă. Işi ridică laba piciorului stâng 
și își băgă degetul mare de la picior într-o adâncitură îngustă. 
Punctul de sprijin de la picior era aproape inexistent, dar 
adrenalina o făcea să se simtă ușoară, așa că se împinse în 
picior oricum. 

Se pregătea pentru următoarea mișcare, când auzi un zgomot 
venind din spatele ei. Se întoarse ușor, privi în jos și îl văzu pe 
Brett la baza traseului, cu mâinile pe cap, trăgându-și sufletul. 
Era îmbrăcat în echipament de alergare și avea fruntea 
transpirată. 

— Bună, Jojo, zise el și, deși era vorba despre Brett, care se 
purtase atât de frumos cu ea timp de 30 de ani, Jojo simţi un 
fior. 


Jojo era conștientă că el nu putea ajunge la ea dar, în același 
timp, ea nu apucase să urce prea mult. 

— Ce cauţi aici? 

— Tu m-ai adus aici, spuse el, cu un zâmbet trist. Te-am 
avertizat să nu faci asta, Jojo. De ce ai vorbit cu ei? De ceai 
renunţat să-mi mai fii aliată? 

Jojo îl privi pentru o clipă, apoi întrebă: 

— Aliata ta? 

Jojo continuă să avanseze. Folosindu-și mâna stângă, găsi 
următorul punct de prindere - o suprafaţă înclinată care oferea 
o prindere bună - și își ridică laba piciorului drept, pe care o vâri 
într-o crăpătură destul de generoasă din perete. Cu siguranţă el 
nu mai ajungea la ea, dar se apropia. 

— Ştii prea bine că nu am vrut să moară, zise Brett, părând 
rănit. Ştiai asta atunci, dar se pare că ai uitat. 

În mod evident, se referea la Aurora. 

Dintr-odată, Jojo avu un sentiment îngrozitor că acela era 
modul în care murise Aleksy. Că Brett îi vorbise pe același ton, 
care sugera dezamăgire și furie și că apoi îl omorâse. Oare se 
căţărase după el și îl trăsese jos? N-avea cum, doar se afla la 
baza traseului Mechanical Vert. Probabil că Brett urcase pe jos, 
pe ruta ușoară și îl așteptase sus, după care îl împinsese pe 
Aleksy. 

— N-am uitat nimic, spuse Jojo. Făcu următoarea mișcare 
puţin mai nesigură. Își imagina constant cum Aleksy probabil că 
strigase după ajutor în timp ce cădea. Tocmai mi-am dat seama 
de mai multe lucruri. Tu l-ai ucis, nu-i așa? 

Era conștientă de faptul că ar fi trebuit să-l liniștească, dar 
simţea nevoia să-l audă rostind acele cuvinte. 

— Pe Aleksy? întrebă el. Evident că l-am omorât. ldiotul 
începuse să-și bage nasul unde nu-i fierbea oala și nu i-ar fi luat 
mult să ajungă la adevăr. 

Jojo făcu următoarele trei mișcări simțind o combinaţie de 
frică și furie. Apoi auzi un hârșâit și se uită în jos. Brett începuse 
și el să urce. Făcea mișcări stângace și neelegante, dar era 
puternic, ceea ce-l ajuta să se caţere cu ușurință. 

Probabil că Brett se căţăra pentru a o prinde și a o trage în 
jos. Lui Jojo începea să-i fie rău de la stomac. 

— Jojo, te rog să înţelegi că tu m-ai adus în punctul acesta, 
spuse el, gâfâind ușor, în timp ce se pregătea pentru 


următoarea mișcare. La fel ca Aleksy. Eu nu am vrut să fac rău 
nimănui. 

— Adică nu ai vrut să-i faci rău Aurorei când ai violat-o? 
întrebă Jojo. 

— Să-i fac rău? Dar i-a plăcut. Asta își dorea. S-a uitat la mine 
toată seara... Brett făcu o pauză, pentru încă o mișcare dificilă, 
apoi continuă. Ştii prea bine că nu am vrut să-i fac rău. Când mi- 
am dat seama că murise... a fost oribil. Şi v-am protejat pe toţi 
timp de 30 de ani, zise el, în timp ce se mișcă din nou. Aș fi 
putut cu ușurință să vă înscenez crima oricăruia dintre voi, dar 
n-am făcut-o. V-am apărat pe toți. 

Jojo mai făcu o mișcare și ajunse în cel mai înalt punct al 
traseului în care reușise vreodată să ajungă. Mai sus de atât nu 
urcase. Se afla la 9 m înălțime și următoarea mișcare era cea 
care implica săritura în aer liber și speranţa că avea să 
reușească. Aceea era ultima mișcare până să se poată prinde de 
marginea de sus și să ajungă în vârf, pe iarba moale de acolo. 

Nu avusese niciodată curajul necesar pentru a face acea 
săritură, nici măcar când era asigurată cu coardă. Era prea sus 
și prea departe. De fiecare dată coborâse pe coardă până la 
baza traseului, furioasă pe ea însăși. Dar de această dată nu 
avea opţiunea de a cobori pe coardă și probabil că n-ar fi putut 
face unele dintre acele mișcări în sens invers pentru a cobori. 
Singura ei opţiune era să încerce să ajungă în vârf. 

— Jojo, ţi-e frică? întrebă Brett, pe un ton complet diferit. Deja 
nu mai încerca să-i explice, ci încerca s-o sperie. 

Conștientizând faptul că pentru Brett ar fi fost mult mai 
simplu dacă ea ar fi căzut de una singură, o trecu un fior. 

— De ce mi-ar fi frică? întrebă ea, deși simţea adrenalina 
pulsându-i în tot corpul. Piciorul stâng începuse să-i tremure 
ușor din cauza efortului și fu nevoită să respire adânc pentru a 
nu începe să tremure și mai tare. 

— Toată lumea se teme de moarte, zise Brett. Chiar și Aleksy 
s-a temut. Ar fi trebuit să-i vezi fața când l-am împins de pe 
creastă. El crezuse că ajunsese în vârf și că era în siguranţă. 

Jojo închise ochii într-o încercare de a-și alunga din minte 
imaginea lui Aleksy căzând, dar era tot acolo. Il vedea căzând 
încet la pământ și acel lucru o făcea să se simtă de parcă deja 
ar fi căzut și ea. 

— Bănuiesc că și Aurorei... trebuie să-i fi fost frică, spuse ea. 


Brett mai făcu o mișcare. Se apropia tot mai mult de ea. Dacă 
reușea să ajungă suficient de aproape pentru a o prinde de 
picior cât timp ea stătea acolo, incapabilă să se miște? Oare ar 
reuși să se ţină și să nu cadă? 

— Ar fi trebuit să strige după ajutor, nu să se târască într-o 
văgăună, spuse el. Dar presupun că era confuză. Probabil că a 
crezut că avea să se afle în siguranţă acolo, dar a murit singură. 

Jojo clătină din cap. Îşi aminti de acea fată genială, care avea 
un suflet atât de bun și simţi un junghi în inimă. Dar, în același 
timp, se înfurie la gândul că el îi curmase viața de dragul unui 
futai gratuit. 

— Du-te dracului, Brett, zise ea și, fără a se mai gândi la nimic 
altceva, făcu ultima săritură. 

Momentul acela, în care se afla în aer, păru să dureze o 
veșnicie, dar până la urmă degetele ei se agăţară de acel ultim 
orificiu cu o ușurință surprinzătoare. Se mișcase instinctiv și 
până ca mintea ei să proceseze totul, realiză că reușise. 

Piciorul ei drept lovi ceva și căută un alt loc de care să se 
prindă. În cele din urmă, găsi o ieșitură, similară unei trepte. 

Jojo zâmbi mulţumită. Chiar fusese atât de simplu pe cât 
susţinuseră toţi cei care reușiseră înaintea ei. 

Cu piciorul stâng găsi un alt punct de prindere, mai mic, de 
care se folosi pentru a se împinge în sus, până când reuși să se 
prindă cu mâna dreaptă de creastă. Apoi își ridică încet 
greutatea corpului, până se prinse și cu degetul mare de la 
piciorul drept de marginea crestei. 

Cu o ultimă mișcare, tremurând, reuși să se ridice în picioare 
pe marginea crestei și se întoarse pentru a privi în jos spre 
Brett. 

El se descurca bine pentru o persoană care nu făcea alpinism 
în mod obișnuit și mai ales pentru o persoană care purta 
încălțăminte de alergare. Avea genul acela de condiţie fizică pe 
care mulţi alpiniști o dobândeau doar după mult antrenament și 
care, în cazul lui, se datora, cel mai probabil, zecilor de ani de 
alergare, ciclism și înot. 

Dar următoarea mișcare era mai dificilă și încă nu ajunsese în 
punctul de cotitură. 

— Cum merge, Brett? strigă ea, triumfătoare. 


Brett își ridică privirea spre ea. Jojo nu-și dădea seama după 
expresia lui dacă se concentra să nu cadă sau dacă pur și 
simplu o ura pentru acea remarcă. Spera să fie a doua variantă. 

— Să-ţi ofer o mână de ajutor? întrebă ea, rânjind. 

Jojo se întrebă dacă Brett avea să rateze următoarea mișcare. 
Centrul lui de greutate nu era deloc orientat cum trebuia: se 
lăsa prea mult pe piciorul stâng, când de fapt ar fi trebuit să-l 
elibereze. Cu toate acestea, el făcu un salt în sus și, datorită 
înălţimii sale, reuși să ajungă în locul dorit. 

Mai avea de făcut o ultimă mișcare și ajungea la ea. 

— Până aici a fost un joc de copii, zise ea. Mai ai o ultimă 
mișcare de făcut. 

Jojo observă că Brett lua o pauză, timp în care își desprinse 
mâna dreaptă pentru o clipă, își flexă degetele, după care își 
puse mâna la loc în poziţia iniţială. 

— Ah, da. Așa se întâmplă când nu ești un alpinist adevărat. 
Mâinile te lasă primele. 

El râse. Era ca un fel de lătrat scurt și gâfâit. 

— Stai liniștită, Jojo, vor rezista suficient pentru a te împinge 
de pe această nenorocită de stâncă. În ciuda efortului depus, tot 
reuși să-i zâmbească. Ar fi trebuit să-mi rămâi alături și să nu 
spui nimic despre faptul că m-ai văzut cu ea. 

Jojo râse. 

— Tocmai că nu te-am văzut. Eu mă holbam la foc, iar tu erai 
de partea cealaltă a flăcărilor. Erai complet invizibil pentru mine 
și așa ai și rămas. Nu știu ce jocuri credeai că jucăm în toţi 
acești ani, dar totul s-a petrecut numai în mintea ta. 

Jojo își dădu seama că-l tulburase. El o privea, încercând să-și 
dea seama dacă spunea adevărul. Dar, dintr-odată, expresia lui 
se înăspri și privirea i se concentră iar asupra peretelui. 

— N-are importanţă, zise el. Oricum vei muri. 

Ea nu se putu abţine să nu rânjească, când îl văzu privind în 
jur după o priză apropiată. Scrută peretele o vreme, până își fixă 
privirea asupra acelui ultim orificiu. Mai avea un metru de spaţiu 
gol care-l despărţea de acel punct, plus încă un metru până în 
vârf. | 

— Ala-i, zise ea, veselă. Se mișcă într-o parte până ajunse 
chiar în dreptul orificiului. Taman aici. 

Brett își desprinse mâna dreaptă și se întinse puţin, înainte de 
a o pune la loc în poziţia iniţială. 


— Lui Brett îi este puţin frică? întrebă ea, batjocoritor. 

— Taci naibii din gură, zise el. 

Din acel moment nu se mai uită la ea. Se pregătea pentru 
salt. Își lăsă greutatea tot mai mult pe partea dreaptă, luându-și 
avânt și numărând invers în minte. 

— Dumnezeule, Parker, ai de gând să-ţi mişti fundul odată? 
Mai am și alte lucruri de făcut. 

El nu-i răspunse. Era pregătit să facă saltul și Jojo se simţea la 
fel de tensionată ca el. Se ghemui puţin pentru a-l motiva să 
facă saltul. 

Dintr-odată, Brett sări. Dar Jojo își dădu seama că și el se 
îndoise că avea să reușească și că nu se dedicase complet 
acelui salt. 

Nu reușise să sară mai mult de jumătate de metru în sus și în 
lateral. Își întinse mâna dreaptă, dar punctul de prindere era 
mult prea departe. 

Când începu să cadă, un spasm ciudat îi cuprinse tot corpul. 
Ulterior, când avu timp să se gândească la acel lucru, Jojo se 
întrebă dacă fusese un semn al șocului. 

Brett căzu repede și Jojo îl urmări până ateriză pe piatra 
nemiloasă și pe noroiul uscat de pe pământ. 


Telefonul lui Jonah sună în timp ce parca pe marginea 
drumului. Două mașini de poliție se aflau deja acolo, dar ofiţerii 
de poliţie de-abia începuseră urcarea. Ajunseseră cu doar 
câteva secunde înaintea lui. 

— Jojo, zise el, brusc, când răspunse la telefon. Ești bine? 

— Nu te agita, o auzi spunând, pe un ton sarcastic și relaxat, 
care-l făcu să se întrebe dacă nu cumva fusese păcălit pentru a 
merge acolo. Brett Parker nu mai reprezintă o problemă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— S-a azvârlit de pe marginea stâncii, zise ea. Probabil că ar 
trebui să adaug și faptul că nu a făcut-o intenţionat. 

În ciuda acelei conversații, Jonah tot alergă până la baza 
peretelui. 

O'Malley se afla chiar în spatele lui, iar ofițerii de poliţie se 
aflau în spatele Sergentului. Când trecură de copaci și văzură 
cadavrul lui Brett Parker, Jonah încetini, iar O'Malley se izbi de el 
și apoi își ceru scuze. 


Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la grămada de membre 
poziţionate în unghiuri ciudate și de la balta de sânge, dar era 
conștient că trebuia s-o găsească pe Jojo. 

Își puse mâna streașină la ochi și privi în sus. Jojo stătea chiar 
pe marginea stâncii, balansându-și ușor picioarele și îi făcu cu 
mâna. 

— Eşti bine? strigă Jonah. 

— M-ai mai întrebat o dată, strigă ea înapoi și se ridică în 
picioare. Sunt bine. Vorbesc serios. Cobor spre voi, dar daţi-mi 
puţin răgaz, pentru că drumul este destul de abrupt pe partea 
cealaltă. 

Jojo dispăru și reapăru după un minut în partea dreaptă a 
stâncii. Îi salută din cap pe ofiţerii de poliţie, care stăteau într-o 
formulă destul de jalnică, în jurul cadavrului, după care rânji 
spre Jonah. 

— Mi-a ieșit ultima mișcare din această nenorocită de 
căţărare, zise ea, lent și triumfător. Aparent este mai ușor s-o 
faci atunci când știi că vei fi ucis dacă nu-ţi iese. 

— Bună treabă, spuse Jonah, pe un ton mucalit. Deci să 
înțeleg că lui Brett nu i-a ieșit? 

— Mda, probabil că este mai bine așa, zise ea, gânditoare. 
Dacă i-ar fi reușit mișcarea, aș fi fost nevoită să-l împing de pe 
marginea stâncii. 


41 

Pe drum spre secția de poliție, Jonah sună acasă la familia 
Jackson. Se simţea victorios că în sfârșit le putea răspunde la 
întrebări, dar sentimentul acela era umbrit de durerea pe care 
aveau s-o simtă odată ce aflau modul în care murise fiica lor: 
singură, ca urmare a unei supradoze de droguri pe care nici nu- 
și dorise să le consume și violată de un băiat în care probabil că 
avusese încredere. 

De data aceasta răspunse Joy la telefon. Avea acel obicei 
înduioșător, de modă veche, de a recita numărul de telefon 
când răspundea. 

— Sunt Inspector Şef Sheens, spuse el. Îmi cer scuze că a 
trebuit să așteptați atât, dar avem niște informaţii foarte 
importante să vă împărtășim. Aţi putea să veniţi împreună cu 
Tom până la secţie? Cred că ar fi mai bine dacă aţi veni aici să 
vorbim. 

— Ah, zise Joy, pe nerăsuflate. Tom, putem... putem merge 
până la secţia de poliţie? Presupun că da. Au ceva important să 
ne spună. Aţi aflat... aţi aflat cine a omorât-o? i se adresă ea din 
nou lui Jonah. 

— Da, răspunse Jonah. Da, am aflat. 

— Credea că l-am văzut, spuse Jojo, pe un ton neobișnuit de 
direct. 

Pentru Jonah era ciudat s-o asculte vorbind fără pic de 
sarcasm în voce, fără zâmbete sau miștouri. Dar era extrem de 
mândru de tot ce spunea ea și de cum avea să fie interpretată 
declaraţia ei. 

— M-a văzut privind în direcţia lui, dar nu și-a dat seama că se 
afla prea departe de lumina focului pentru ca eu să-l văd. 
Credea că i-am păstrat secretul în toţi acești ani. 

— Ce motiv ar fi avut să creadă că l-aţi acoperi? întrebă 
O'Malley, jucând rolul poliţaiului meticulos. 

— Cred că a făcut o conexiune între faptul că eram dispusă să 
merg să-l ajut să ascundă drogurile și tăcerea mea cu privire la 
faptul că-l văzusem în acea noapte. Și azi mi-a mărturisit că el 
crezuse că am văzut-o și eu pe Aurora acolo. Ştiţi că a vomitat 
în timp ce eu trăgeam cadavrul nevăstuicii pe jos pentru a 
masca mirosul? Ei bine, eu credeam că a vomitat din cauza 
mirosului, dar, de fapt, el tocmai văzuse cadavrul Aurorei și-și 
dăduse seama ce făcuse. Pe Jojo o trecu un fior. În timp ce urca 


pe perete după mine, tot repeta faptul că nu intenţionase să o 
omoare. Era convins că ei i-a plăcut să fie violată... 

— După dispariția  Aurorei, nu a vorbit niciodată cu 
dumneavoastră despre faptul că l-aţi văzut în acea noapte? 

— Nu. Cred că îi treceau multe lucruri prin minte care nu 
aveau nicio legătură cu realitatea. A susţinut că ne-a protejat pe 
toţi timp de 30 de ani prin faptul că nu ne-a înscenat nouă 
crima. Dintr-un anume motiv, își însușise rolul de a ne ţine pe 
toţi uniţi. Cred că... voia să ne controleze sau poate chiar își 
imagina că este o persoană bună. Când m-am cuplat cu Aleksy, 
Brett s-a străduit foarte tare să se împrietenească cu el și să-l 
ţină aproape. 

— Şi acea prietenie a rezistat până relativ recent? întrebă 
O'Malley. 

— Mda, zise Jojo. Își întoarse privirea spre Jonah, după care se 
uită în altă parte. Cel puţin, eu așa am crezut. Dara avut loc...a 
avut loc o ceartă cu Aleksy. V-am spus despre asta, nu-i așa? Mi- 
am dat seama că ceva era în neregulă, dar nu m-am gândit 
nicio clipă că Aleksy îi descoperise secretul lui Brett. 

— S-a mai întâmplat ceva după aceea? 

— Nu, spuse Jojo. Ei bine... de fapt, da. Brett a păstrat 
distanţa și, la câteva zile mai târziu, magaziile mele și mare 
parte din grădina mea au fost incendiate. Și imediat după 
aceea, Brett a devenit dintr-odată cel mai bun prieten al meu. 
Era șarmant, flirta cu mine și mă făcea să mă simt... ca și când 
lui i-ar fi păsat mai mult decât lui Aleksy, care nu m-a ajutat 
aproape deloc cu pagubele incendiului. Totul a devenit foarte 
aiurea. Jojo făcu o pauză, după care continuă. Privind în urmă, 
pare evident că Brett credea că eu știu ceva. Acel incendiu era 
menit să mă avertizeze să-mi ţin gura. Și, după ce m-a 
avertizat, a vrut să mă atragă înapoi, nu-i așa? Era un fel de a 
spune: „lată cât de rău îţi este când nu suntem prieteni și cât de 
bine îţi este când suntem.” 

Jojo răsuflă tulburată. 

— Mi-a spus că l-a omorât pe Aleksy. Și a încercat să dea vina 
pe Aleksy pentru asta, pentru că, spunea el, își băgase nasul 
unde nu-i fierbea oala. Nici nu știu... nu știu ce putuse 
descoperi. 

— V-a spus și cum a murit Aurora? întrebă Jonah încet. 


— Da. Ei bine... mi-a spus că Aurora ar fi trebuit să meargă să 
ceară ajutor, în loc să se târască în văgăuna aceea. Era... sunteţi 
siguri că era moartă când am umplut ascunzișul cu pământ? 
Brett așa credea, dar... 

— Încă nu am primit rezultatele finale ale rapoartelor 
toxicologice, zise O'Malley. 

Jojo clătină din cap. 

— Nu pot să cred că a fost atât de prost încât să-i dea niște 
droguri despre care nu știa nimic și să o lase acolo să moară, 
fără să-și dea seama... Și apoi de dimineaţă tot el era furios pe 
toată lumea pentru că Aurora dispăruse. Jojo dădu din cap cu 
amărăciune. Era furios pe noi pentru că nu putea să dea de ea 
pentru a o face să tacă din gură. 


Ulterior, după ce încheiară interviul, Jonah se oferi să o 
conducă spre ieșire. leșiră tăcuţi din Departamentul de 
Investigaţii Criminale și se îndreptară spre stradă. Jonah era 
foarte conștient de braţele și picioarele goale ale lui Jojo și de 
apropierea dintre ei. 

La intrare, Jonah se opri, indicându-i să se oprească și ea. 

— Dacă te ajută în vreun fel, vreau să știi că medicul legist 
este convins că Aurora a murit cu mult înainte ca voi să vă 
treziţi. Dextroamfetamina era împachetată în punguţe de câte 5 
g și se pare că Brett i-a dat o punguţă întreagă. Asta înseamnă o 
cantitate de cinci până la douăzeci de ori mai mare decât 
cantitatea necesară pentru o supradoză, iar Aurora sigur nu 
avea mai mult de 60 kg. Farmacologul este de părere că 
decesul ar fi survenit în decurs de o oră. 

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jojo rămase cu 
privirea aţintită în jos. Dădu din cap, după care își ridică din nou 
privirea și schiţă un zâmbet. 

— Presupun că va mai dura o vreme până se va închide 
ancheta, spuse ea. 

— Așa se întâmplă în general, zise el, dând din cap: Dar nu va 
dura o eternitate. 

Zâmbetul lui Jojo deveni puţin mai călduros. 

— În acest caz, ne vom vedea în curând. 


Topaz urcă scările la o oarecare distanță de Connor, sperând 
că el avea să înţeleagă. Merse iar în camera Aurorei, în loc de a 
ei. 

Simţi că Aurora intrase în cameră împreună cu ea. Îi vedea 
faţa palidă și zâmbitoare, părul blond auriu și mișcările rapide și 
timide. 

Se așeză cu grijă pe pat, amintindu-și vorbele lui Connor când 
revenise în bucătăria cufundată în liniște. 

A fost Brett. Brett a ucis-o, draga mea. Părinţii tăi au incercat 
să te sune. 

Reușise să ia legătura cu tatăl ei pe telefonul mobil pe care-l 
utiliza extrem de rar și el le spusese ce aflase de la poliţie, și 
anume că fusese vorba despre o agresiune sexuală care se 
transformase într-o omucidere accidentală și că Brett fusese cel 
care o drogase și o omorâse. 

— Dar a plătit pentru asta, adăugă Tom. A încercat s-o prindă 
pe Jojo și a căzut de pe o stâncă. 

Topaz închise telefonul și simţi un val de vinovăţie disperată. 
Glumise de atâtea ori cu bărbatul care o omorâse pe Aurora, îl 
îmbrăţișase și se culcase cu el în urmă cu 30 de ani, chiar în 
noaptea în care el îi omorâse sora. 

Dar, în timp ce plângea plină de amărăciune pe umărul lui 
Connor, se simţi dintr-odată eliberată. 

Pentru prima dată de la dispariția Aurorei, simţea că se putea 
gândi la sora ei fără acel sentiment de lipsă de rezolvare și fără 
a se întreba ce i se întâmplase. 

Stând în camera surorii ei, înconjurată de floricele și fluturași, 
și-o putea imagina pe sora ei cea enervantă, frumoasă, aeriană 
și minunată stând lângă ea și acel lucru o făcu să zâmbească. 


Conversaţia cu Anna fu cea mai dificilă. În timp ce Jonah îi 
explica treptat toate infracțiunile comise de soţul ei, respiraţia ei 
deveni superficială și încercă să se ridice pentru a părăsi 
încăperea. 

Hanson o conduse să bea niște apă și să ia o gură de aer. Lui 
Jonah îi luă douăzeci de minute ca să-i poată spune că soţul ei 
era mort. 

În cele din urmă, când reuși să vorbească, povestea ei fu una 
dintre cele mai triste pe care le auzise Jonah vreodată. Anna le 
povesti că încercase să-și protejeze soțul, în ciuda intimidărilor 


lui. Le spuse despre modul în care el o verifica și o critica 
constant, despre cum îi verifica mereu telefonul și se înfuria cu 
privire la diverse lucruri pe care ea le vorbea cu prietenii ei și 
cum, în cele din urmă, ajunsese să nu mai vorbească cu nimeni 
despre nimic. De asemenea, le povesti cum el refuzase să 
vorbească cu ea timp de trei zile când ea îi citise e-mailurile 
drept răzbunare și cum îi spunea lucruri extrem de răutăcioase, 
pentru ca apoi să-și ceară scuze și să-i spună cât de multo 
iubea și ce persoană bună era ea că îi rămânea alături când el 
era un om atât de groaznic. In plus, le spuse și despre modul în 
care el o spiona, urmărindu-i telefonul. 

Jonah simţi un sentiment de satisfacţie la gândul că măcar 
acel lucru se întorsese împotriva lui Brett și îi permisese Annei 
să-l urmărească și ea la rândul ei. 

După interviul cu Anna, urmă unul cu Stavely, care se predase 
poliției chiar în acea noapte. Când fu condus în Departamentul 
de Investigaţii Criminale, Stavely îi făcu un semn din cap lui 
Jonah, iar Jonah aproape că-i zâmbi la rândul lui furnizorului de 
droguri căruia îi trebuiseră 30 de ani să facă ceea ce trebuia. 

Adevărul era că Stavely se dovedise a fi un dar de la 
Dumnezeu. Făcuseră o înţelegere cu el, prin care poliția renunţa 
la acuzaţiile de obstrucţionare a justiţiei și intrare prin efracţie 
și, în schimb, Stavely le furniza toate informaţiile pe care le 
deţinea cu privire la Brett Parker. Declaraţia lui fu succintă și 
convingătoare și îl ajută pe Jonah să clarifice mai multe aspecte. 
Matt Stavely fusese atras în lumea lui Brett Parker la câteva luni 
după moartea Aurorei. Brett venise la vechiul apartament al lui 
Stavely într-o seară burnițoasă de noiembrie și îi spusese că 
aproape toate drogurile cumpărate de Daniel Benham zăceau 
într-o groapă și că Benham nu avea să se întoarcă niciodată 
după ele. li spusese lui Stavely să le recupereze și că avea să-l 
și plătească pentru acel serviciu. 

— Vreau să dispară de acolo, îi zisese Brett. Și dacă rămân 
totuși urme, vreau să fie ale altcuiva. Apoi îi înmânase lui 
Stavely o doză strivită de bere și îi spusese că amprentele lui 
Connor Dooley se aflau pe ea. Dacă lași doza acolo, eu voi fi în 
siguranţă, chiar dacă își vor da seama că au fost droguri acolo. 

Stavely, care luase numai decizii proaste în lunile precedente 
și care îi datora furnizorului său o sumă terifiantă în ciuda 
banilor  încasaţi de la Benham, acceptase propunerea. 


Dextroamfetamina, care valora mii de lire, plus cele 200 de lire 
primite în avans, reprezentau salvarea lui Stavely. 

Astfel, la sugestia lui Brett și după ce primise indicaţii cu 
privire la locaţie, Stavely așteptase să se facă dimineaţă în 
Ajunul Crăciunului, când nu avea să fie nimeni în pădure și 
drumurile aveau să fie complet goale. Luase cu el niște lanterne 
și o lopată și se dusese pe malul râului, unde începuse să sape, 
până dăduse de primele pachete. 

La scurt timp însă o găsise și pe Aurora. 

Își petrecuse o oră întrebându-se ce naiba avea să facă. Se 
plimbase încoace și încolo prin pădurea îngheţată, gândindu-se 
dacă să meargă să-l sune pe Brett Parker sau să anunţe poliția. 
Dar cum avea să explice prezenţa lui acolo și recuperarea 
drogurilor la ora aceea? S-ar fi băgat singur într-un mare rahat și 
probabil că tocmai aceea fusese intenţia lui Brett Parker. 

Tot ce urmase după aceea fusese o experienţă de coșmar. 
Săpase în jurul rămășițelor ei aflate în proces de descompunere 
și singurul lucru care-l apărase de mirosul de cadavru fusese 
gerul. Băgase pachet după pachet într-un sac de voiaj și 
încercase să n-o atingă deloc. Unele dintre pachete erau 
acoperite cu fluide scurse din cadavrul ei. Acum nici nu se mai 
putea gândi la acea amintire fără să i se facă rău. Spărsese 
gheaţa de la suprafaţa râului, le spălase, după care le băgase în 
sac. 

Odată ce soarele ajunsese pe cer, Stavely scosese doza de 
bere din pungă și o aruncase în groapă, după care umpluse din 
nou groapa cu pământ, până nu se mai vedea decât o 
grămăjoară de pământ. Apoi plecase și condusese până acasă 
fără a-și aminti nimic din toate cele ce se întâmplaseră. 

Îl sunase pe Brett, care îi spusese pe un ton rece să nu fie 
prost, deoarece acum era și el implicat. In plus, îi zisese că el nu 
avea să-l lase să sufere și că avea mult de câștigat dacă avea să 
rămână de partea lui. 

Fiind terifiat de faptul că ar putea fi descoperit și fiind disperat 
după banii oferiţi de Brett, Stavely devenise un fel de angajat 
periodic al lui Brett Parker, care era pe zi ce trece tot mai 
amestecat în lucrurile oribile pe care le făcea acesta. li furnizase 
cocaină, puţină dextroamfetamină, iar mai târziu, Rohypnol. 

— Nu te-a îngrijorat acest lucru? îl întrebase Jonah. 


— La dracu', normal că m-a îngrijorat, zisese Stavely furios. 
Dar eram deja implicat în jocul lui murdar. Eram într-un mare 
căcat și mi-era teamă de ce mi-ar fi făcut dacă-l refuzam. Drept 
urmare, mi-am ţinut gura și am făcut tot ce mi-a cerut. 

Printre solicitările lui Brett se număraseră și cele două incendii 
produse acasă la Jojo Magos, la o diferenţă de opt ani unul faţă 
de celălalt. Brett fusese foarte atent să nu facă nimic de unul 
singur de la început până la sfârșit. 

Dar, indiferent cât de atent fusese, în timp, tot făcuse câteva 
greșeli. Îl lăsase pe Stavely să intre în biroul lui când venise să-și 
ia banii, pentru a o face pe Anna să creadă că era vorba despre 
o afacere obișnuită. Și, la câţiva ani mai tărziu, într-un moment 
de mândrie bizară, îi arătase lui Stavely câteva dintre mesajele 
schimbate cu una dintre fetele pe care le seducea. Brett crezuse 
că Stavely îi era aliat și nu recunoscuse dezgustul de pe faţa lui. 

În cele din urmă, când Brett îi ceruse să distragă atenţia 
poliţiei, Stavely realizase că aceea era oportunitatea lui să 
dezvăluie adevărul. Planul lui Brett fusese ca Stavely să se 
asigure ca Hanson să se afle acolo unde voia el, urmărindu-l, și 
apoi să realizeze o serie de acţiuni. Singura diferenţă fusese că 
Stavely îi dăduse șoferului de taxi adresa lui Brett, în loc de cea 
a lui Daniel Benham, căruia ar fi trebuit să se prefacă că-i 
vindea droguri. În ceea ce privea cuțitul de bucătărie, planul 
fusese să facă pe inocentul și să-l ţină împachetat, totul pentru 
a o atrage pe Hanson. 

— M-am gândit la acea fată îngropată și la celelalte fete pe 
care le violase și... ei bine, oi fi eu un ratat și un furnizor de 
droguri, dar nu sunt un criminal sau un nenorocit de violator și 
trebuia să-l opresc cumva. Pentru numele lui Dumnezeu, am o 
nepoată de vârsta acelor fete. 

Ulterior, Stavely le puse la dispoziţie toate mesajele dintre el 
și Brett Parker pentru a-i ajuta, iar Jonah îi fu recunoscător. 
Trebuiau să înceapă căutarea celorlalte victime ale lui Brett. 

Jonah se gândi că puteau începe cu Zofia Wierzbowski. Şi apoi 
mai era și Coralie Ribbans. Lui Jonah îi era groază de conversaţia 
pe care trebuia s-o poarte cu Coralie. In opinia lui, ea fusese 
victima lui Brett timp de mai multe decenii și fusese atât de 
influenţată de el, încât nici nu realizase asta. 


Până să termine tot ce aveau de făcut, se făcuse ora 01:00 
noaptea. Înainte de a pleca acasă, Jonah se întoarse în biroul lui, 
luă cu grijă poza Aurorei de pe avizier, înlătură adezivul tip 
plastilină de pe spatele ei și deschise una dintre cutiile cu probe. 
Puse poza înăuntru, încercând să nu se mai gândească la cum 
se ghemuise Aurora sub pământ și cum murise singură. Merita 
ca lumea să-și amintească altfel de ea. 

Mai aveau multe de făcut de dimineaţă și în zilele ce urmau, 
dar trebuiau să mai și doarmă și să acorde atenţie familiilor și 
prietenilor și vieţii de zi cu zi. Venise vremea ca Jonah să-și 
viziteze mama. 


42 

Soarele se arătase pe cer pentru Aurora și lui Topaz acest 
lucru i se păru extrem de potrivit. Işi amintea adesea de sora ei 
înconjurată de razele soarelui și cu o expresie visătoare pe chip. 
Astfel, Topaz alesese să îmbrace în cinstea surorii ei o rochie 
înflorată și vaporoasă, într-o combinaţie de alb, roșu și verde, cu 
nasturi în faţă de sus până jos. In acea zi, nu avea să poarte 
negru pentru ea. 

În timp ce mergeau de la biserică spre mormânt, Connor o luă 
de mână. Mergeau în urma părinţilor ei și a sicriului, care era 
cărat de patru gropari. Probabil că era ușor ca un fulg, la cât de 
puţin mai rămăsese din ea. Topaz încercă să-și înlăture acel 
gând din minte. 

Îi strânse mâna soţului ei și, după o scurtă pauză, el îi 
răspunse. Topaz se întreba dacă relaţia lor avea să mai fie 
vreodată cum fusese odinioară, înainte ca totul să iasă la iveală 
și ea să ajungă să se îndoiască de singura persoană în care 
avusese întotdeauna încredere și dacă soţul ei avea să uite 
vreodată faptul că, în acea noapte, ea alesese să se culce cu 
ucigașul Aurorei în locul său. 

Topaz aruncă o privire peste umăr la trioul din spatele lor. Jojo 
și Daniel se aflau de o parte și de alta a Annei, părând să o 
sprijine în timp ce mergea. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. 
Dacă Jojo n-ar fi mers până la ea acasă să-i spună că nu aveau 
să ţină înmormântarea fără ea, nici nu ar fi venit. 

Cum naiba aveau să facă față înmormântării lui Brett? Dar 
aceea era o întrebare pentru o altă zi. 

Jojo părea atât de puternică în timp ce o ţinea și o liniștea pe 
Anna. Topaz o invidia pentru forţa de care dădea dovadă și 
decise că sigurul lucru pe care-l putea face era s-o imite. 

În spatele trioului se aflau Mary și Polly Benham, care 
mergeau braţ la braţ și vorbeau încet, iar lângă ele se afla 
singura prietenă adevărată a Aurorei, Becky, care era la fel de 
rotunjoară și timidă cum fusese și în școală și ai cărei ochi erau 
roșii și înlăcrimaţi. 

Coralie se afla în spatele tuturor, aproape ascunsă. Avea 
capul plecat și fața ascunsă sub o pălărie mică și neagră; cu 
toate acestea, Topaz zări urmele de rimel întins de sub ochii ei. 

— Așteaptă, îi zise brusc lui Connor și se dădu la o parte 
pentru a-i lăsa pe ceilalţi să treacă. 


În timp ce Coralie se apropia, Topaz dădu drumul mâinii lui 
Connor și se îndreptă spre cea mai veche prietenă a ei. 

— Coralie, spuse ea. 

— Prezentă. 

Coralie făcu un pas spre ea și Topaz o îmbrăţișă puternic. 
Lacrimile ei se transformară dintr-odată în hohote de plâns. 
Topaz o ţinu în braţe și o legănă, conștientă de faptul că ea 
plângea la fel de mult pentru pierderea bărbatului care crezuse 
că o iubise și care avusese cu ea o aventură la distanţă timp de 
30 de ani, pentru a o controla, cât plângea pentru Aurora sau 
orice altă persoană. 

— El nu mai este printre noi, dar asta înseamnă că nu ne mai 
stă nimeni în cale, zise Topaz. 

Şi, spre surprinderea și recunoștinţa ei, Connor se apropie și 
le luă pe amândouă în braţe, mângâind-o ușor pe Coralie pe 
spate. 

Astfel, ei trei ajunseră ultimii la mormânt, formând un trio la 
fel de bizar precum Anna, Daniel și Jojo. Preotul făcu un semn 
din cap și începu ceremonia de înmormântare. 

Topaz se gândi că pământul o ţinuse pe Aurora prizonieră 
atâta vreme, încât nu mai avea dreptul să o ia înapoi. Ar fi 
trebuit să se afle acolo cu ei, cu familia ei și poate chiar și cu 
propriii ei copii. Topaz și-o imagină pe Aurora în postura de 
mamă și știu cu certitudine că ar fi fost o mamă minunată. 

Topaz simţi cum i se pune un nod în gât în clipa în care trupul 
Aurorei fu coborât în groapă, la doar două săptămâni după ce 
fusese dezgropată. Topaz privi în sus și în altă direcţie, după 
care luă o mână de pământ și o ţinu deasupra sicriului din lemn 
de castan. 

— lartă-mă, șopti ea, în timp ce desfăcu mâna și lăsă țărâna 
să cadă peste sicriu. 


Mulţumiri 

Un debut este întotdeauna rezultatul unui ajutor uriaș din 
partea unui număr mare de persoane. Drept urmare, există 
foarte mulţi oameni cărora trebuie să le mulţumesc, dintre care 
unii au avut o contribuţie inestimabilă în acest proces. 

Printre aceștia se numără minunata mea agentă literară, 
Felicity Blunt, care a văzut încă de la început ceva valoros în 
munca mea și care, ulterior, mi-a fost alături atât în momentele 
dificile, cât și în cele distractive și al cărei ochi critic a făcut 
această carte de zece ori mai bună decât ar fi fost altminteri. 

De asemenea, minunatului Joel Richardson, editorul meu 
extraordinar, care este cel mai probabil responsabil pentru toate 
celelalte lucruri bune din această carte și căruia îi sunt 
recunoscătoare că m-a învăţat cum să mă dedic scrisului. 

Lui Rufus și lui Paul, care au fost incredibil de încurajatori și 
înţelegători, cel puţin în unele dintre situaţiile în care 
mămica/iubita lor era prea ocupată cu scrisul ca să le acorde 
atenţie și care au ajutat enorm la întârzierile în scriere în moduri 
amuzante, iar unul dintre ei a și verificat textul pentru mine, 
într-un moment critic. 

Lui Kyn, care a citit și a corectat textul și care mi-a atras 
atenţia ori de câte ori limbajul era extrem de confuz. 

Echipei editoriale Penguin, pentru tot ajutorul lor valoros și 
echipei responsabile cu drepturile de autor datorită cărora 
această carte a ajuns în ţări în care nici nu mi-aș fi imaginat 
vreodată că ar putea ajunge. 

Și apoi sunt toţi ceilalţi care au contribuit în diverse feluri. Am 
găsit numeroase resurse extrem de valoroase cât timp făceam 
cercetări pentru această carte și ar fi trebuit să le consemnez 
mai bine. A fost de-a dreptul fascinant să aflu despre lumea 
poliţiei - chiar dacă nu am apucat să aprofundez prea mult - și 
să-mi dau seama cât de diferită poate fi aceasta faţă de cea 
prezentată în unele cărţi. De fapt, aș putea să citez lista 
fantastică (și sinceră) a lui Clare Mackintosh cu privire la 
aspectele care o enervează cel mai tare la prezentările ficționale 
ale lumii polițienești, drept o sursă revelatoare. De asemenea, 
trebuie să le mulțumesc ofiţerilor de poliţie din Cambridgeshire, 
care au avut suficientă răbdare pentru a răspunde tuturor 
întrebărilor mele, chiar și celor stupide, și pe care sper că nu i- 
am dezamăgit. 


În cele din urmă, trebuie să-mi cer scuze față de poliţia din 
Hampshire pentru că mi-am permis să introduc echipa lui Jonah 
în Secţia de Poliţie din Centrul Southampton și să-mi creez 
propriul Departament de Investigaţii Criminale acolo. Sper să 
mă puteţi ierta pentru aceste lucruri și pentru orice alte 
„infracţiune” de denaturare a realităţii. 


SFEDA-T 
TIMP 
PENTO 


lechiră 


watsneT jinri) 


|! || 3 | II 


Libris = 


n tirbuson 

LAIOS í tlama l 
ny o oda deli ILa 
teptal i 


A. J. FINN 


HEIDI PERKS