Michel Zevaco — [Don Juan] 03 Regina Argotului vol.2

Da (5 a) to 


TEN 7 áe 
A CNO 


S P is 
eos — 
TOS Fo A PE a a ai nea aie 


SA > 


Po i 


a 


ug 


Volumul 2 - Contele de Montauban 


Capitolul | Jean de Pontalais 


Montauban, împreună cu Primerose, se îndreptau spre 
palatul doamnei de Bagnolet. 

Când apărură primele case din sat, cei doi îndrăgostiţi se 
opriră ca la un semnal. Apoi, fără să-şi dea seama, făcură cale 
întoarsă, astfel încât nici după o oră nu ajunseseră la destinaţie. 

Quintenasse şi Boucassin îi ajunseră din urmă. 

Tot astfel, chiar şi Pontalais, călare pe catârul său încărcat 
de provizii, îi ajunse din urmă. 

Trecând pe lângă ei, îi salută cu un gest teatral şi spuse 
printre dinţi: 

— Nu vă opriţi... Nu vă întoarceţi... Urmaţi-mă ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Montauban şi Primerose îl urmară. Montauban înţelese că 
se petrece ceva grav şi îşi dădu seama că din locul în care se 
aflau puteau supraveghea întregul drum. 

Când cei doi tineri ajunseră în dreptul lui Pontalais, acesta 
se înclină şi cu o voce puţin emoţionată spuse: 

— Ei bine, iată ce se plănuieşte: în seara aceasta, 
domnişoara Primerose va fi răpită. 

— Ah, şi cine vrea să dea o asemenea lovitură? întrebă 
Montauban fără să clipească. 

— N-aţi văzut doi bărbaţi trecând pe aici? 

— N-am fost atent. 

— Păcat. Cei doi bărbaţi erau Quintenasse şi Boucassin. Au 
primit dispoziţie să vă urmărească. 

— Bine. Acum ştiu despre cine-i vorba. 

— Nu, să ştiţi că vă înşelaţi, spuse Pontalais înfierbântat. Ar 
trebui să vă povestesc totul cu lux de amănunte, dar nu este 
nici locul şi nici momentul. Cei doi bărbaţi despre care v-am 
vorbit s-ar putea să se mire că nu vă mai văd prin împrejurimi. 
În plus, să nu credeţi că au venit singuri. Aveţi încredere în 
mine? Vreţi să vă spun cum trebuie să procedaţi? 

— Vă ascult, răspunse Montauban fără să clipească. 


— O veţi însoţi pe domnişoara Primerose până la palat. 
După ce v-aţi asigurat că se află în siguranţă, veniţi la mine. 

Apoi, întorcându-se spre Primerose care-l asculta foarte 
atentă şi cu zâmbetul pe buze, adăugă: 

— lar dumneavoastră domnişoară nu trebuie să vă mişcaţi 
de la doamna de Bagnolet până ce nu primiţi un semn de viaţă 
din partea domnului Montauban. 

— Dar cum va reuşi? 

— Este un lucru într-adevăr complicat! recunoscu Pontalais 
scărpinându-se încurcat. 

După care, îşi spuse în sinea lui: 

"Sunt convins că nu pătrunde nici pasărea la Alcyndore." 

În timp ce gândea astfel, pe drum îi zări pe Thibaut şi Lubin 
venind agale. 

— lată că am descoperit şi oamenii de care aveam nevoie, 
spuse el. Dumnezeu ni i-a scos în cale. 

— Thibaut şi Lubin! strigă Montauban. Ar fi o mare 
imprudenţă să ne bazăm pe ei!... 

— Văd că nu ştiţi cu cine aveţi de-a face! protestă 
Pontalais. 

Şi adresându-se Primerosei: 

— Când veţi ajunge la castel, veţi spune că aşteptaţi vizita 
a doi călugări: Thibaut şi Lubin. Aceşti doi călugări vor veni 
negreşit. Numai că eu voi fi unul dintre ei. lar acum, vă dau un 
sfat: nu spuneţi nimănui despre această poveste... Nici chiar 
doamnei Bagnolet, nici altcuiva. 

Montauban tresări. Avu senzaţia că Pontalais pronunţase 
acele cuvinte foarte ciudat, temându-se ca doamna de Bagnolet 
să nu afle ceva. 

— Nu voi sufla un cuvânt nimănui, declară Primerose. 

— Bun. Acum să mergem, căci am pierdut destul timp, 
concluzionă Pontalais autori-tar. 

Cei doi tineri îi urmară sfatul şi-şi continuară drumul agale. 

Thibaut şi Lubin ajunseră şi ei în momentul când aceştia 
plecau. 

— Nu este cumva cea pe care o urmărim? se întrebă 
Thibaut trăgându-şi gluga pe frunte. 

— S-o urmărim, spuse Lubin hotărât. 

Şi o luară la fugă. 


Pontalais îi zări şi zâmbi. El se întoarse spre ieşirea din sat, 
unde se afla un han. 

Trecând prin faţa lui îi recunoscu pe Quintenasse şi 
Boucassin cu toată deghizarea lor. _ 

Îi căută din priviri pe Thibaut şi Lubin, dar nu-i descoperi. În 
schimb, îl zări pe Montauban care îşi lua rămas bun de la 
Primerose. Se apropie de el şi fără o introducere prea mare îi 
reproduse cuvintele lui de Ville. 

Montauban îşi muşca nervos mustaţa. Pontalais îşi continuă 
povestirea pe un ton insinuant: 

— În calitatea mea de poet, am compus destule piese care 
s-au bucurat de mare succes. Drept să vă spun, această afacere 
mi-a sugerat o nemaipomenită farsă pe care i-am putea-o juca 
domnului de Ville. Fiţi atent ce idee mi-a venit. Dacă nu vă place 
ideea mea, atunci vom căuta altceva. 

Pontalais îşi expuse planul cu multă însufleţire, iar când 
termină ceea ce avusese de spus, Montauban izbucni într-un 
hohot de râs: 

— Dumnezeule, dar aţi avut o idee minunată, iar farsa într- 
adevăr este simpatică! Parcă şi văd ce mutră va face baronul! 

— Sunteţi de acord cu ceea ce v-am propus? 

— Sunt de-a dreptul entuziasmat. 

— În acest caz, plecaţi cât puteţi de repede, îl povăţui 
Pontalais. Jucaţi-vă rolul, aşa cum voi face şi eu şi vă promit că 
mult timp vom râde pe seama acestei farse. 


Capitolul II Răpirea Primerosei 


Montauban se opri în faţa ferestrei deschise a hanului. 

Quintenasse şi  Boucassin văzându-l că soseşte, se 
ascunseră sub masă. 

La chemarea lui Montauban, hangiul veni în fugă şi-i aduse 
o sticlă de vin Beaugency pe care, foarte însetat, o goli pe 
jumătate. Mai rămase câteva minute, discutând de una şi de 
alta cu hangiul care era deosebit de taciturn. Işi plăti 
consumaţia şi plecă. 

Quintenasse şi Boucassin ieşiră de sub masă când eroul 
nostru se îndepărtă. 


— Hei, voi cei trei de colo, pe cai, strigă Quintenasse 
poruncitor, urmăriţi-l pe bărbatul care a plecat adineauri. 
Urmăriţi-l până la Paris, unde-l veţi anunţa pe domnul baron că 
s-a întors la el acasă. Domnul baron va înţelege despre ce este 
vorba. Domnul. Şi acum, pe cai. 

Când cei trei soldaţi plecară, Boucassin şi Quintenasse 
respirară uşuraţi: 

— Nemaipomenit! Aproape că am reuşit! 

— Ne-am asigurat de-o sumă frumuşică! 

Erau atât de fericiţi, încât uitară chiar şi de animozităţile 
care se iviseră între ei. Îşi zâmbeau mulţumiţi, intenţionând 
chiar să se îmbrăţişeze. 

— Am pus mâna pe puicuţă! se bucură Quintenasse. 

— Acum suntem siguri că nu va fi nimeni care s-o apere! 
adăugă şi Boucassin. 

Pentru mai multă siguranţă, cei doi ieşiră afară. 

În timpul acesta, Pontalais se apropia şi râdea în sinea lui 
de manevrele celor doi locotenenţi. li căută cu privirea pe 
Thibaut şi Lubin, dar spre marea lui uimire, călugării 
dispăruseră. Peste puţin, îi zări chiar în faţa lui. Oare din ce 
gaură ieşeau? Pontalais încercă să-şi dea seama, dar renunţă 
curând. Se apropie de ei fără vreo intenţie anume şi-şi ciuli 
urechile. 

— N-ar trebui să mai zăbovim pe aici, spuse Lubin. Am 
putea fi văzuţi şi nu trebuie să trezim bănuielile nimănui. 

— Dar, totuşi, fiindcă trebuie s-o urmărim pe micuță, va 
trebui să ştim când pleacă. 

— Bineînţeles, dar vom sta mai la distanţă. Ce-ai zice să ne 
oprim la acest han care arată destul de bine. 

— Ai dreptate. Să intrăm, dragă frate. Mai ales că după 
toate emoţiile prin care am trecut, o sticlă de vin ne-ar mai pune 
pe picioare. 

Din păcate, în timp ce se apropiau de han, Quintenasse îşi 
scoase cuțitul cu care se juca în modul cel mai neliniştitor cu 
putinţă. Aţintind asupra lor o privire amenințătoare, spuse: 

— Îi vezi pe ăştia doi în sutană? Dacă vor avea proasta 
inspiraţie să intre în acest han, acest cuţit va nimeri exact în 
burţile lor. Sunt foarte curios ce le curge prin vine: sânge sau 
vin. 


— Eu cred că, dacă nu se grăbesc să dispară, se vor trezi în 
cap cu acest taburet din stejar masiv. 

Un oftat profund se auzi de sub glugile celor doi călugări. 
Lăsându-şi demnitatea la o parte, călugării se grăbiră să 
dispară. 

Fără nici cea mai mică jenă sau reţinere, Quintenasse şi 
Boucassin le strigară tot felul de ameninţări presărate cu hohote 
de râs. 

Pontalais, care râdea pe sub mustață, mergea în spatele lor 
fără să se grăbească. 

Thibaut şi Lubin se mai opriră în celălalt capăt al satului. 

— Să stăm puţin să ne odihnim la marginea acestui sat 
propuse Lubin. Fiindcă cea pe care o urmărim oricum va trece 
pe aici la întoarcere, n-o vom scăpa din vedere. 

— Măcar de-am avea cu ce ne potoli foamea şi setea. 

Deodată, izbucniră în hohote de râs: 

— Dar am uitat complet de catării noştri!... Catârii care ne 
cărau proviziile!... Suntem salvaţi! 

Într-o clipă se ridicară, orice urmă de oboseală dispărând. 
Acum, amândoi se îndreptau spre locul unde-şi lăsaseră catârii. 
Nu trecu mult şi Lubin se opri: 

— Dar nu putem pleca amândoi din postul nostru de 
observaţie. Unul din noi trebuie să rămână aici, în timp ce 
celălalt merge să caute catârii. 

— Ai dreptate, răspunse Thibaut. Ei bine, am să mă sacrific 
eu. 

— Du-te şi întoarce-te repede, răspunse Lubin. Nu uita că 
mor de sete şi de foame. 

Când Thibaut se întoarse, trăgea după el un catâr. Doar 
unul singur. Mergea cu capul aplecat, mai abătut ca niciodată. 
În timp ce povestea dubla pierdere, lacrimi amare îi şiroiau pe 
obraji. Lubin nu-l lăsă să-şi termine povestea. Triumfător, îi 
arătă hanul şi spuseră amândoi într-un glas: 

— Să mergem!... 

Pontalais auzise întreaga discuţie şi deja nu mai era atent 
la ei. Mai bine spus, intrase în han, unde-i aştepta şi unde 
organizase o întreagă regie. Pe masa lui se aflau un pateu 
enorm, un pui şi o jumătate de duzină de sticle de vin. 

Când intrară în han, Thibaut şi Lubin îl zăriră pe Pontalais în 
faţa acelei mese încărcate de bunătăţi. Ştiindu-se cu punga 


plină, călugării comandară cu curaj. Hangiul fusese instruit de 
către Pontalais şi, după ce luă comanda, spuse: 

— Scuzaţi-mă, dar aici se plăteşte înainte. 

Thibaut se scotoci liniştit prin buzunare, ştiindu-se cu punga 
plină. Deşi nu-şi găsi banii, nu se nelinişti şi spuse calm: 

— Plăteşte tu, căci la tine trebuie să fie banii. 

— Banii nu sunt la mine, se bâlbâi Lubin pălind. Aminteşte- 
ţi. Tu ai luat punga cu bani, după ce am făcut cumpărăturile. 

Punga pe care o căutau călugării era cea găsită de 
Pontalais în şanţ. 

Călugării începură să ofteze şi să-şi dea cu pumnii în cap. 
Hangiul, foarte calm, le arătă ieşirea. 

În acel moment, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis, 
Pontalais întrebă: 

— Ce se petrece aici? Ce-i cu gălăgia asta? 

— Domnule, spuse hangiul cu o plecăciune, este vorba 
despre nişte călugări falşi care au vrut să mă tragă pe sfoară, 
ştiind bine că n-au cu ce-şi plăti consumaţia. 

— Aveam bani. Din nefericire, însă, i-am pierdut, protestă 
Thibaut. 

— Nu suntem călugări falşi, spuse Lubin indignat. 

Pontalais se uită la ei ca şi cum atunci i-ar fi văzut pentru 
prima oară. 

— Într-adevăr, sunt călugări adevăraţi. Acum i-am 
recunoscut. Sunt fratele Thibaut şi fratele Lubin. 

Şi foarte curtenitor, îi invită la masa lui: 

— Aşezaţi-vă la masa mea şi faceţi-mi plăcerea să mâncăm 
împreună. 

Pontalais îi servi cu toate bunătăţile şi nu mai contenea cu 
umplutul paharelor. Toţi trei mâncau şi beau cu un apetit 
formidabil. 

Călugării, însă, îşi găsiră naşul. Pontalais, foarte rezistent la 
băutură, rămase în continuare foarte lucid, în timp ce Lubin şi 
Thibaut se simțeau moleşiţi de atâta băutură. 


Capitolul III Cele două Alcyndore 


Palatul doamnei de Bagnolet avea aspectul unei fortărețe. 


Întocmai ca o fortăreață poseda şi o garnizoană destul de 
importantă. După ce treceai podul, sub bolta porţii 
monumentale se aflau două corpuri de gardă. Fiecare corp de 
gardă era format din doisprezece soldaţi. Nu era vorba despre 
nişte lachei înarmaţi, ci despre soldaţi adevăraţi sub comanda 
lui Choppin-le-Gentilhomme care, în costumul lui de ofiţer, era 
greu de recunoscut. 

Palatul se înălța în mijlocul unei grădini imense. Trebuia 
trecut un al doilea pod pentru a ajunge la el. Aici nu se mai 
zărea nici un corp de gardă. În schimb, în somptuosul vestibul, 
vegheau, zi şi noapte, doisprezece coloşi îmbrăcaţi în livrea. 

În partea dreaptă a vestibulului se afla apartamentul 
domnului guvernator care nu era altul decât Eustache 
Coppegorge. Era aproape de nerecunoscut în armura sa 
strălucitoare. 

Doamna de Bagnolet era mai bine păzită în palatul său 
decât însuşi regele Franţei. 

Doamna de Bagnolet sau Alcyndore întâia cum i se mai 
spunea, era ghemuită într-un imens fotoliu pe care era sculptat 
blazonul familiei. 

Lângă ea se afla o tânără de vreo optsprezece ani ale cărei 
degete lungi şi subţiri coseau cu multă îndemânare o broderie. 

Această tânără nu era alta decât Alcyndore pe care până 
acuma am întâlnit-o deghizată în cavalerul Jean de Maubert. 

Aşa cum arăta acum, era imposibil să-ţi imaginezi o tânără 
mai încântătoare decât ea. 

În timp ce lucra la broderie, Alcyndore îi povestea mamei ei 
cum îl cunoscuse pe cavalerul de Montauban. 

După o scurtă pauză, doamna de Bagnolet spuse: 

— Să lăsăm asta şi să vorbim despre lucruri serioase. Ce se 
mai întâmplă cu vapoarele cu sare? 

— Vor sosi cât de curând, mamă, şi vor fi capturate mai 
înainte ca Noirville să afle de ele. 

— Unde vrei să ascunzi banii? 

— Deocamdată sacii vor fi depozitaţi la palatul Nesle. 
Bănuiesc că ştii că acest palat este nelocuit şi este folosit drept 
refugiu de către oamenii din regatul Argot, din Egipt şi Galilea. 

— N-are importanţă, dar nu trebuie să stea prea mult acolo. 
Când acest aur va ajunge în pivnițele noastre, abia atunci mă 
voi linişti. 


— i-am spus că nu intenţionez să-i las acolo mai mult de 
două, trei zile. 

— Şi regele? 

— L-am întâlnit pe contele d'Aumale. M-a lăsat să înţeleg că 
se bazează pe mine pentru a-i găsi un om care să îndeplinească 
această misiune. Este de la sine înţeles că cel mai bine ar fi să 
ne ocupăm noi de acest lucru. 

— Pe cine ai însărcinat cu această misiune? 

— Pe Esclaireau şi pe Barbiton. 

— Deci totul este aranjat. Şi prinţul moştenitor? 

— Domnia sa nu va trăi prea mult. Nicolle de Savigny va 
avea grijă să-i dea otravă la timpul potrivit. 

— Mai rămâne contele d'Aumale. În ce relaţii eşti cu el? 

— Am fixat o întâlnire cu el şi cu unchiul său ca să i-o 
prezint pe Primerose. N-aş vrea, însă, ca la această întâlnire să 
participe şi cardinalul. Pe de altă parte, mi s-a părut o idee 
foarte ingenioasă să ni-l apropiem pe prinţul moştenitor prin 
unele servicii pe care i le vom face. M-am gândit şi cred că am 
descoperit o metodă de-a prinde doi iepuri de-odată. Pentru 
asta, însă, va trebui să te întorci la casa noastră din strada 
Sainte-Catherine. 

— Dacă numai de acest lucru depinde, mă voi întoarce 
chiar în seara asta, hotări doamna de Bagnolet. 

In acel moment, draperia care masca uşa de la intrare se 
ridică şi apăru Choppin-le-Gentilhomme fără să fie anunţat. 

— Ce s-a întâmplat Choppin? întrebă doamna de Bagnolet. 

— Cei ce stau la pândă au semnalat venirea domnişoarei 
Primerose. Dar fiindcă este însoţită de cineva care pare că vrea 
s-o conducă până aici, am venit să-mi spuneţi ce am de făcut, 
doamnă. 

— Primerose nu este singură? se miră doamna de Bagnolet. 
Cine ar putea s-o însoţească?... Nu cumva este vorba de 
cavalerul de Montauban? 

— Chiar el este, doamnă! M-am urcat în turn şi i-am 
recunoscut. 

— Ei bine, fiindcă Primerose vine cu iubitul ei, îl vom primi 
ca pe un prieten, hotărî doamna de Bagnolet. De altfel, toţi 
prietenii Primerosei sunt şi prietenii noştri. Mă asculţi, Choppin? 

— Da, doamnă. 


Când mama şi fiica rămaseră singure, se păstră un moment 
de tăcere. Alcyndore nu-şi ridica nasul din broderia ei, la care 
lucra înfierbântată. De altfel, Alcyndore nu încercă să se 
eschiveze în faţa mamei ei. Doamna de Bagnolet ridică capul şi 
spuse: 

— Nu cumva te-ai îndrăgostit de acest tânăr? 

Alcyndore nu încercă să se ascundă. Fără pic de ezitare, ea 
recunoscu: 

— Am senzaţia că aşa este, mamă. 

În spatele uşii, cineva scoase un zgomot înfundat pe care 
nici doamna de Bagnolet şi nici Alcyndore nu-l auziră. 

— Ai senzaţia? se informă mama. Deci nu eşti sigură de 
sentimentele tale? 

— Parcă poţi să ştii? spuse Alcyndore ridicând din umeri 
nemulțumită şi descurajată. De un lucru sunt sigură, că 
imaginea lui nu mă părăseşte nici o clipă. Am încercat să-mi 
scot din minte imaginea lui, dar n-am reuşit. A început să mă 
obsedeze această imagine. Dacă aşa se manifestă dragostea, 
da, mamă, cred că m-am îndrăgostit de cavalerul de 
Montauban... 

— Asta nu-i bine, constată doamna de Bagnolet. 

— Nu-i bine, aşa este, mamă, recunoscu Alcyndore. 

— Ce vrei să faci în cazul ăsta? 

— Pentru început, fiindcă o preferă pe Primerose, iar 
Primerose îl iubeşte, trebuie să-i unim, trebuie ca această 
căsătorie să se încheie cât mai repede posibil. 

— Vrei tu acest lucru? 

— Te rog, mamă. Trebuie să îndepărtez de mine orice 
pretext. 

— Este bine. Du-te în întâmpinarea îndrăgostiţilor care nu 
cred că sunt prea departe. 

Alcyndore ieşi. Afară îl întâlni pe Choppin care părea că 
aşteaptă şi cu o voce răguşită şi furioasă spuse: 

— Este adevărat că îl iubiţi pe cavalerul de Montauban? 

— De unde ştii tu asta? întrebă tânăra. 

— V-am auzit când i-aţi spus mamei dumneavoastră, mârâi 
Choppin nervos. 

— Ai început să asculţi pe la uşi? întrebă Alcyndore 
dispreţuitoare. 

— Este adevărat că vreţi să vă măritaţi? 


— Când se va întâmpla acest lucru, va trebui să-ţi cer 
consimţământul? 

— Legile noastre vă interzic căsătoria cu cineva din afara 
regatului nostru Argot, spuse Choppin ameninţător. 

— Legile vor fi schimbate, spuse Alcyndore dispreţuitoare. 

— N-am pretenţia să-mi răspundeţi sentimentelor pe care vi 
le port, dar renunţaţi la această căsătorie. 


— Eşti nebun! Am încheiat discuţia. Lasă-mă să trec căci 
astfel te arunc în temniţă. 

— Asta-i ultimul dumneavoastră cuvânt? mârâi Choppin. 

— Ah, iat-o pe sora mea Primerose! strigă Alcyndore ca şi 
cum n-ar fi auzit. 

— Foarte bine, spuse Choppin. Vedeţi că sunt calm. Nu vă 
ameninţ, dar vă avertizez. V-am spus: sunt de acord să nu fiţi a 
mea, dar niciodată nu voi admite să aparţineţi unui alt bărbat. 

Alcyndore ridică dispreţuitoare din umeri şi se îndreptă spre 
sora ei, care tocmai intra singură în curte. 

— Ce vi s-a întâmplat, Primerose? Ce bucuroasă sunteţi! 

Alcyndore nu-i mai spunea "sora mea" şi nici n-o mai tutuia. 
Primerose nu-şi dădu seama în prima clipă. La întrebarea 
Alcyndorei, Primerose roşi. Cu inima debordând de bucurie, 
Primerose simţea nevoia să împărtăşească singurei prietene pe 
care o avea fericirea ei. 

Inainte de a-şi descărca inima, ea o avertiză pe Alcyndore 
că aşteaptă doi călugări. 

Când rămaseră singure, Primerose îi povesti surorii ei micul 
său roman de dragoste. 

Cele două tinere intrară în casă când Primerose îşi termină 
povestea şi în două minute se aflau în faţa doamnei de 
Bagnolet. 

— Ai sosit, draga mea. Ce încântată sunt că ai venit. 

— Şi eu sunt încântată, doamnă. 

— Dar ce bucuroasă eşti! Ţi-ai găsit cumva familia 
adevărată? 

— Din păcate, nu, doamnă. Toată speranţa mea este în 
dumneavoastră. 

— Ei bine, cred că eu sunt mai bucuroasă ca tine. Ah, nu te 
emoţiona. Am intrat în posesia unui vag indiciu. 


— Vă rog să-mi spuneţi ce-aţi aflat, doamnă, o imploră 
Primerose foarte emoţionată. 

— Fie, consimţi doamna de Bagnolet. Chemaţi-l pe 
căpitanul Coppe la mine. 

Două secunde mai târziu, căpitanul Coppe pătrunse în 
cabinet şi se înclină în faţa stăpânei lui. 

— Căpitane, nu mi-aţi promis că o s-o orientaţi pe fiica mea 
Primerose pe pista cea bună? întrebă doamna de Bagnolet. 

Coppegorge o privi fix pe doamna de Bagnolet care-i făcu 
un semn imperceptibil. 

El răspunse că ar putea primi nişte informaţii utile de la 
Esclaireau şi Barbiton pe care-i poate întâlni la cafeneaua Băietii 
veseli. 

Doamna de Bagnolet se nelinişti: 

— Ah, Dumnezeule, fiica mea va trebui să ia legătura cu 
ăştia doi? Nu ştiu dacă voi fi de acord cu această întâlnire. 

— Doamnă, dacă aş avea şansa să-mi regăsesc familia, aş 
intra şi-n gaură de şarpe, interveni Primerose. 

— Atunci du-te şi să dea Domnul să-ţi îndeplinească 
dorinţa. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Căpitane, te rog să-i dai toate indicaţiile necesare fiicei 
mele înainte de plecare şi acum poţi să pleci. 

Căpitanul salută şi ieşi. 

— Acum spune-mi ce ţi s-a întâmplat de eşti atât de 
fericită... Draga mea, văd că radiezi de fericire, dar îmi ascunzi 
şi un mic secret pe care abia aştepţi să mi-l spui. 

Cuvintele doamnei de Bagnolet n-o încurajară pe 
Primerose, dar totuşi îşi formulă cererea. Doamna de Bagnolet îi 
acordă consimţământul şi o încurajă pe tânără să i-l prezinte pe 
cavalerul de Montauban. 

Doamna de Bagnolet îi făcu cunoscut că-i va da o zestre de 

o sută de mii de franci. La auzul acestei cifre, Primerose nu vru 
să accepte zestrea decât la insistenţele Alcyndorei. 
___ Conversaţia între cele trei femei dură destul de mult. 
Impinsă de doamna de Bagnolet care avea motivele ei 
personale, Primerose povesti cu naivitate proiectele ei de viitor 
legate de cavalerul Montauban. In timp ce discutau, intră un 
valet care-i şopti ceva doamnei de Bagnolet, care spuse 
indiferentă: 


— Să mai aştepte puţin. 

Primerose nu acordă o atenţie deosebită acestui incident, 
iar când Choppin veni s-o anunţe că cei doi călugări au sosit, se 
ridică fără nici un fel de explicaţie. 

— Vezi tu, Alcyndore, când se vor căsători nu vei mai avea 
ocazia să-i întâlneşti prea des, spuse doamna de Bagnolet. 

— Să dispară cât mai repede, asta-mi doresc. 

— Ai nevoie de odihnă. Du-te şi odihneşte-te în camera ta, 
îşi sfătui doamna de Bagnolet fiica. 

Alcyndore înţelese că era vorba despre un ordin şi mama sa 
dorea să rămână singură. Tânăra se ridică şi plecă. 

Doamna de Bagnolet o urmări cu privirea până ce aceasta 
dispăru, apoi bătu din palme. Câteva secunde mai târziu, uşa se 
deschise şi apăru Coppergorge. 

— Doamnă, Simon Piedeloup, proprietarul cafenelei Porcul 
adormit a sosit prin tunelul subteran. Se pare că s-au petrecut 
nişte lucruri ciudate şi doreşte să se consulte cu 
dumneavoastră. 

— Adu-l aici! 

În clipa următoare, apăru şi Simon Pi&deloup. 

— Ce se întâmplă, Simon? 

— Acum două ore, cei doi locotenenţi Quintenasse şi 
Boucassin s-au instalat la Porcul adormit. l-am urmărit tot 
timpul, aşa cum am primit ordin. Mi-am dat seama că 
supravegheau intrarea în palat. Din conversaţia lor, pe care am 
surprins-o, am dedus că aşteaptă o tânără pe care vor s-o 
răpească pentru baron. Am venit imediat să vă previn şi să-mi 
spuneţi ce am de făcut. 

— Lasă-i în pace pe cei doi locotenenţi, Simon. Nu-ţi mai 
bate capul cu ce au ei de făcut, căci este o problemă care nu ne 
priveşte pe noi. Mulţumesc, Simon. 

Simon Piedeloup făcu o plecăciune şi se retrase în linişte 
urmat de  Coppergorge care asistase impasibil la acea 
conversaţie. Coppergorge intră în apartamentul său, iar Simon 
dispăru în tunel. 


Capitolul IV În apropiere de Montfaucon 


Începuse să se întunece, când Pontalais părăsi cafeneaua 
Soarele de aur. 

Ajutat de proprietarul cafenelei, Pontalais îi ajută pe 
Thibaut şi Lubin să se urce pe catări. Fiindcă cei doi cavaleri de 
ocazie se cam clătinau în şa, îi legară zdravăn. 

Pontalais se aşeză între cei doi catâri pe care-i ţinea de 
frâie şi porni spre Paris. 

În apropiere de Montfaucon era o încrucişare de drumuri 
unde se afla o caleaşcă cu doi catâri înhămaţi, iar doi valeţi fără 
livrea aşteptau. 

Pontalais merse direct la cei doi valeţi, cu care se întreţinu 
câteva clipe. Apoi, cei trei ascunseră catării pe care dormeau 
Thibaut şi Lubin, după caleaşcă. Unul din cei doi valeţi — cu care 
se întreţinuse Pontalais — se metamorfoză în gentilom. In 
schimb, Pontalais se costumă în valet. 

Pontalais însoţit de falsul gentilom se întoarseră înapoi spre 
palatul doamnei de Bagnolet. 

Şi acum să ne întoarcem din nou la Quintenasse şi 
Boucassin. 

Când Primerose ieşea din palat, tocmai se lăsa noaptea. Cei 
doi locotenenţi ascunşi cu frâiele cailor în mână, o văzură 
trecând şi se asigurară că este Primerose. După ce tânăra se 
îndepărtă suficient de mult, cei doi locotenenţi plecară pe 
urmele ei. 

În timp ce se apropiau de Montfaucon, unde ştiau că-i 
aşteaptă caleaşca baronului, Quintenasse şi Boucassin deveniră 
foarte siguri pe ei. 

— Hei, puicuţa noastră se apropie de caleaşcă, mârâi 
Quintenasse. Mai avem puţin şi cele zece mii de franci ai 
baronului sunt ai noştri! 

— Înainte, marş! Ai noştri sunt cei zece mii de franci. 

Chiar în acel moment, caii se împiedicară de un fir metalic 
întins de-a curmezişul drumului de către Pontalais şi falsul 
gentilom care nu era altul decât Montauban. 

Caii îngenuncheară pe picioarele din faţă şi nechezară de 
durere. Quintenasse si Boucassin se văzură proiectaţi ca două 
colete în mijlocul drumului. 

Rămaseră nemişcaţi şi întinşi cât erau de lungi. 

— Ah, suntem ruinaţi, gemu Quintenasse. 


— Cine a mai pomenit să eşuam chiar la mal! se lamenta 
Boucassin, smulgându-şi părul din cap. 

Dintr-o dată, supărarea lor se transformă într-o bucurie 
ciudată. În faţa lor, în întuneric, cea pe care credeau că au 
pierdut-o, Primerose, fusese răpită şi acum se zbătea cu putere 
şi striga ajutor. Cei doi se ridicară. 

Primerose nu mai striga, căci i se puse un căluş în gură. Ea 
încetă să se mai zbată, căci fu legată fedeleş. 

Cei doi răpitori o luară ca pe un fulg şi dispărură după 
caleaşcă. 

Când se apropiară de caleaşcă, auziră gemete surde care 
nu puteau veni decât de la tânăra închisă în acea cutie pe roţi. 
Se liniştiră şi nu bănuiră nimic. De altfel, unul dintre răpitori — 
chiar Pontalais — explică cu o voce insinuantă: 

— Am văzut că domnişoara era să vă scape şi cum 
primisem ordine din partea baronului, am sărit şi am prins-o. 
Acum este în siguranţă înăuntrul caleştii şi este legată fedeleş. 

Pontalais îi făcu un semn lui Langrogne, deghizat în valet, şi 
caleaşca porni. 

Quintenasse şi Boucassin se urcară în şa şi se plasară de-o 
parte şi de alta a caleştii care înainta la pas. 


Capitolul V Cum s-a sfârşit răpirea Primerosei 


Caleaşca nu se îndepărtase încă bine, până când două 
umbre îşi făcură apariţia de după boscheţi. 

Aceştia nu erau alţii decât Montauban şi Primerose care 
ieşiră din ascunzătoare. Montauban o luă pe Primerose în 
braţele lui puternice şi o aşeză în şa. Apoi, sări şi el alături de 
ea. Plecară şi ei, mergând la pas şi urmărind de la distanţă 
caleaşca bine păzită de către Quintenasse şi Boucassin. 

Caleaşca se angaja pe strada Saint-Martin şi trecu prin faţa 
hanului Coțofana Chioară. Aici, Montauban şi Primerose se 
opriră şi intrară în curtea hanului. 

Montauban se opri ca s-o încredinţeze pe Primerose 
doamnei Pimprenelle. Apoi, plecă pe jos. 

În timpul acesta, caleaşca ajunse în strada Vieille-du- 
Temple. Pontalais trecu pe lângă Quintenasse şi-l avertiză: 


— Aici misiunea mea se încheie. Restul vă priveşte pe voi. 

Fără să aştepte vreun răspuns, dispăru urgent. 

Langrogne îi urmă şi el exemplul, dar nu se îndepărtă prea 
tare şi se întâlni cu stăpânul său care fugea. 

Cei doi fugiră spre vila lui de Ville şi ajunseră exact în 
momentul în care poarta se închidea. 

— Drace! mârâi Montauban dezamăgit. Ţineam tare mult 
să-i văd mutra lui de Ville când va constata absenţa Primerosei. 

Puse mâna pe clanţă. Faţa lui se lumină într-un zâmbet 
satisfăcut: poarta nu era închisă cu cheia. O deschise fără 
zgomot şi se uită în interior. 

Quintenasse şi Boucassin introduseseră caleaşca în curte şi 
trăgeau caii de căpăstru. De Ville aştepta nerăbdător. 

— Ei bine? 

— Puteţi să începeţi să numărați banii, domnule baron, 
spuse triumfător Quintena-sse. 

— l-am câştigat pe merit, adăugă şi Boucassin fericit. 

— Ea este înăuntru? mai întrebă de Ville. 

— Bineînţeles, priviţi înăuntru şi vă veţi convinge, domnule 
baron... îl asigură Quintenasse. Veţi vedea că cei zece mii de 
franci sunt ai noştri. 

De Ville se năpusti asupra caleştii, unde descoperi o formă 
nedefinită într-un colţ. 

— Ah, dar ce-i asta? întrebă el mirat. S-a îngrăşat chiar atât 
de tare?... De Ville pipăi încetişor acea formă nedefinită care nu 
mişca. 

— Aţi înfăşurat-o într-o sutană? 

Quintenasse şi Boucassin se priviră speriaţi. 

— Într-o sutană? 

— Dar nu, într-o mantie! 

— Într-o mantie de lână maro, şmecherilor! 

— Eu vă spun că este o sutană! mârâi de Ville care pipăi din 
nou acea formă. Apoi... este practic imposibil ca în atât de scurt 
timp să se fi îngrăşat atât de tare! 

De Ville fu cuprins de o mânie teribilă. 

— Scoate-ţi fiinţa asta de acolo. 

Quintenasse şi Boucassin puseră mâna pe acea formă care 
la început protestă. 

— Lubin! vociferă Quintenasse, şi Boucassin care simţiră că 
înnebunesc. 


Lubin îi privi ameţit. Deodată, îi recunoscu pe Quintenasse 
şi Boucassin şi gemu: 

— Sunt un om mort! 

Apoi începu să ţipe: 

— Ajutor, frate Thibaut! Ajutor! 

— Cine mă strigă? răspunse o altă voce dintr-un alt colţ al 
caleştii. 

— Mai este unul! urlă de Ville. 

— Fratele Thibaut! strigară într-un glas Quintenasse şi 
Boucassin. 

— larăşi au apărut călugării ăştia doi! Tot timpul ne lovim 
de ei! Parcă mi i-a scos diavolul în cale! spumegă de Ville 
exasperat. 

— Thibaut şi Lubin! Lubin şi Thibaut! strigară Quintenasse 
şi Boucassin zăpăciţi. ` 

De Ville se scutură furios, simțind cum îl apucă nebunia. Işi 
luă un aer glacial care indica faptul că furia lui ajunsese la 
paroxism şi care trebuia să se manifeste prin gesturi violente. 
Deodată îşi scoase pumnalul. 

Thibaut şi Lubin, crezând că pe ei se înfuriase, căzură unul 
în braţele celuilalt şi, gemând şi oftând, începură să se 
destăinuie reciproc. 

De Ville, însă, nu pe ei se înfuriase, ci pe cei doi locotenenţi, 
spre care se îndreptă. Prima dată, ridică braţul asupra lui 
Quintenasse. 

— Să crăpi, câine turbat!... 

Vârful pumnalului se opri la doi centimetri de pieptul lui 
Quinte&nasse care nici nu mişcă. 

Să nu uităm că Montauban, care reuşise să deschidă 
poarta, asistă la întreaga scenă amuzat. 

Montauban îşi dădu seama de intenţiile lui de Ville şi fără să 
ezite se repezi la de Ville care era cu spatele, îl prinse de mână 
şi spuse furios: 

— Este ruşinos să loveşti un om lipsit de apărare! Acest 
lucru vă caracterizează! 

De Ville se întoarse, încercând să se degajeze din braţul de 
fier care-l imobilizase. Era ca şi cum braţul său înarmat fusese 
lovit de paralizie. 

— Am venit ca să te omor, spuse Montauban. Eu, însă, nu 
sunt un asasin. Eu nu pot să lovesc într-un om care face pe el de 


frică şi este incapabil să se apere. De data asta, cel puţin nu ne 
vom bate, dar ascultă bine ce-ţi spun eu. 

Făcu o pauză după care reluă ameninţător: 

— Tânăra pe care ai vrut s-o răpeşti pentru tine personal, şi 
nu pentru stăpânul tău, această tânără este logodnica mea. 
înţelegi, este logodnica mea! Dacă mai încerci vreodată s-o 
atingi, îţi jur că de mâna mea vei muri. 

Montauban se întoarse spre Quint&nasse şi Boucassin. 

— Imi pare rău că din cauza mea aţi pierdut zece mii de 
franci pe care vi-i promisese stăpânul vostru. 

Dacă aş fi bogat, v-aş da eu aceşti bani. Dar nu sunt decât 
un amărât de cavaler. Totuşi nu puteţi spune că aţi pierdut totul 
din cauza mea. Luaţi aceşti bani pe care vi-i dau din toată inima. 

Spunând acestea, le întinse o pungă cu bani. 

Boucassin privi acea pungă cu ochi flămânzi. 

Quintenasse, în schimb, nici măcar n-o privi. Ceea ce privi 
el era figura cinstită a cavalerului. Atunci, Montauban spuse cu o 
voce extrem de blândă, atât de blândă încât Quintenasse se 
simţi profund mişcat. 

— Dacă ai vrea, ai putea deveni un bărbat cinstit. Te-ai 
gândit vreodată, la acest lucru? Nu. Ei bine! Gândeşte-te. Când 
te vei hotări, să vii la mine. 

Se îndreptă spre poarta larg deschisă şi trăgându-l şi pe 
Langrogne după el, plecară. 


Capitolul VI Ospitalitatea doamnei Pimprenelle 


Montauban însoţit de Langrogne plecară spre hanul 
Coțofana Chioară. Se opri la primul etaj, unde se afla 
apartamentul frumoasei doamne Pimprenelle şi porunci: 

— la-ţi mantia, sabia cea mai lungă şi mai rezistentă, 
pumnalul şi urmează-mă. 

— Bine, domnule, spuse Langrogne mirat. 

Apoi, cobori la grajd. Montauban îl aşteptă pe palier, dar nu 
foarte mult, căci nu întârzie să apără cu mantia pe braţ şi sabia 
la brâu. 

— Domnule, spuse el, l-am văzut pe acel trubadur care mi-a 
făcut un semn... 


— Dragă Langrogne, îl întrerupse cu brutalitate Montauban, 
cel pe care tu îl numeşti trubadur este prietenul meu. În 
consecinţă, te rog să-mi faci plăcerea să-i spui pe nume şi să-l 
tratezi cu tot respectul cuvenit. Acum, întoarce-te şi întreabă-l 
dacă vrea să ia masa cu mine. 

— Am zburat, domnule, spuse vesel Langrogne care se 
năpusti pe scări, spunându-şi: "se pare că s-a răzgândit, căci 
expediţia a fost înlocuită cu o invitaţie la masă. Oricum, îmi 
place mai mult a doua variantă." 

Curând,  Langrogne  reapăru, însoţit de  Pontalais. 
Montauban îşi reînnoi ceremonios invitaţia şi nu făcu nici cea 
mai mică aluzie la dispariţia lui bruscă. Pontalais o acceptă, 
păstrând aceeaşi rezervă. Cei doi intrară în apartament şi le 
găsiră pe Primerose şi doamna Pimprenelle vorbind şi râzând ca 
două vechi prietene. 

Cina fu deosebit de veselă şi nimeni nu făcu nici cea mai 
mică aluzie la evenimentele petrecute în acea zi. 

De altfel, cina nu se prelungi prea mult. Montauban îşi 
făcuse un plan, pe care-l urma cu rigurozitate. După mai puţin 
de o oră, el se ridică de la masă. Pontalais îi urmă exemplul. 
Atunci pronunţară singurele cuvinte pe care trebuie să le redăm 
în povestirea noastră. 

— Domnule de Montauban, spuse Guillemette, ştiţi că 
domnişoara Primerose şi-a exprimat dorinţa să rămână aici până 
mâine dimineaţă? 

Montauban ştia acest lucru, căci nu manifestă nici cea mai 
mică surpriză şi continuă să zâmbească. Apoi se întoarse spre 
Primerose şi, cu blândeţe în glas, întrebă: 

— Este absolut necesar să procedaţi astfel? 

— Trebuie, răspunse ea cu tot atâta blândeţe. 

— Şi asta tot ca să căutaţi familia? spuse el. 

— Pentru ce altceva? 

— Vă veţi îmbrăca în bărbat, veţi bântui prin locuri rău 
famate, veţi lua legătura cu vagabonzi precum Esclaireau sau 
Barbiton şi veţi fi extrem de curajoasă. 

— Aş minţi, dacă aş spune că n-o să-mi fie frică. Dar voi 
trece peste orice şi mă voi duce. 

Montauban se apropie de ea, îi luă mâinile într-ale lui şi 
spuse cu o voce rugătoare: 

— Tot nu vreţi să vă însoțesc? 


— AŞ dori acest lucru din toată inima, dar v-am spus. Am 
fost avertizată că nu voi afla nimic, dacă voi merge însoţită. 

— De ce trebuie să vă expuneţi pericolelor? continuă 
Montauban cu aceeaşi voce blândă şi rugătoare. Ca să obţineţi 
un nume? ÎI veţi purta pe al meu! Cunoaşteţi un nume mai 
frumos, mai nobil, mai ilustru decât numele de Montauban, 
spuse el cu orgoliu. 

— Într-adevăr, nu există un nume mai frumos, recunoscu 
Primerose la fel de orgolioasă. Vă înşelaţi, însă, dacă aveţi 
senzaţia că-mi caut familia ca să obţin un nume. 

— Atunci, de ce? 

— Ah, cât de plăcut trebuie să fie să regăseşti mângâierile 
materne, pe care nu le-am cunoscut niciodată! spuse Primerose 
împreunându-şi mâinile. 

Primerose luă mâinile cavalerului într-ale sale şi aţintind 
asupra lui o privire luminoasă, spuse cu candoare: 

— Veţi fi seniorul şi stăpânul meu. Dacă ce urmează să fac, 
vă displace, spuneţi-mi-o deschis. Pentru dumneavoastră voi 
renunţa la această fericire, pe care nu o voi cunoaşte niciodată. 
Nu vă convine nici faptul că merg la doamna de Bagnolet? Mi- 
este de ajuns un cuvânt sau un semn şi vă voi urma la capătul 
pământului, dacă asta doriţi! 

Era numai dragoste, dragoste castă, pură, divină care nu 
ştie ce înseamnă răul. Primerose avea o încredere absolută şi 
sublimă, capabilă să renunţe la totul pentru dragostea ei. 

Montauban, mişcat până la lacrimi, era capabil să înfrunte 
cele mai teribile pericole şi să facă orice pentru ea. Îngenunche 
în faţa ei, ca în faţa fecioarei, îi luă mâna ei mică cu o grijă 
deosebită de frică să nu i-o vatăme, şi această mână albă şi 
delicată o sărută cu timiditate, respect şi fervoare. 

— Mergeţi acolo unde vă cheamă destinul, spuse el 
ridicându-se. Tot ceea ce faceţi este nobil, generos şi bine. 
Mergeţi, iar Dumnezeu va veghea asupra dumneavoastră. 

Roşindu-se şi zâmbind, Primerose îi întinse fruntea şi spuse: 

— Veţi veni să mă vizitaţi la doamna de Bagnolet. Casa ei 
vă este deschisă... Apoi... Trebuie să-i spuneţi intenţia 
dumneavoastră. 

— Voi merge cât de curând, spuse hotărât Montauban. 


Se aplecă asupra ei şi-i atinse părul cu buzele. Apoi se 
întoarse spre doamna Pimprenelle, se înclină respectuos în faţa 
ei şi spuse: 

— Doamnă Pimprenelle vă mulţumim din inimă pentru 
ospitalitatea acordată. 

— Lăsaţi că n-am făcut mare lucru, protestă Guillemette. 

— Dar aţi făcut un gest atât de frumos şi cu tot sufletul, 
încât nu-l voi uita niciodată, spuse Montauban. 

Apoi, redevenind zâmbitor: 

— Închideţi uşa şi dormiţi liniştită. Voi lăsa pe cineva în 
apartamentul dumneavoastră care va veghea asupra voastră. 

Făcu o plecăciune în faţa celor două femei şi ieşi. 

Apoi, Pontalais îi urmă exemplul şi plecă şi el. 

Capitolul VII Langrogne şi Pontalais 


Montauban şi Pontalais se aflau în camera alăturată 
dormitorului doamnei Pimprenelle. Nu intraseră bine, când 
auziră zgomotul unei chei ce se învârtea în broască: era 
Guillemette care la recomandarea lui Montauban se încuia în 
cameră. 

Langrogne se afla în acea cameră în care avusese loc 
ospăţul. El fu plăcut surprins când Montauban îl anunţă: 

— Langrogne, tu vei rămâne aici. 

— Atunci, nu va trebui să mă grăbesc cu masa, spuse el 
vizibil satisfăcut. 

— Da, zâmbi Montauban. Eu, împreună cu domnul Pontalais 
vom ieşi puţin. După ce vom pleca, te vei închide bine şi nu te 
vei mişca de aici până mâine... numai dacă nu voi veni mai 
devreme să te eliberez. Acum, ascultă-mă bine: dacă cineva se 
atinge de uşa asta, să-i spui să plece la plimbare. Dacă va 
încerca s-o forţeze, să te baricadezi. Dacă va reuşi să pătrundă 
aici, să-l omori fără milă. Omoară, loveşte, omoară-te şi pe tine 
dacă vrei, dar ascultă bine ce-ţi spun! Nimeni nu trebuie să 
pătrundă în această încăpere. 

— Ah, domnule, numai să aibă curajul să vină cineva aici, şi 
veţi constata singur dacă sunt o momâie sau un om. 

—  Veniţi cu mine, domnule de Pontalais? întrebă 
Montauban. 

— O clipă, vă rog. Mergeţi acolo? 


Răspunse afirmativ din cap, iar Pontalais privindu-l drept în 
ochi, întrebă: 

— Sunteţi hotărât să faceţi această nouă nebunie? 

— Foarte hotărât, domnule Pontalais. 

— Este inutil să încerc să vă schimbaţi hotărârea. 

— Ştiţi bine că cei din Bretania sunt foarte încăpăţânaţi, 
răspunse liniştit Montauban. 

— Fie, spuse Pontalais ridicând din umeri. V-am spus că vor 
aştepta până ce oraşul va adormi şi atunci vor ataca, Nu vor 
veni mai devreme de ora unsprezece sau douăsprezece. Acum 
este abia ora nouă. Nimic nu ne presează. 

— Ştiu. Am nevoie să iau puţin aer, să-mi dezmorţesc 
picioarele. Dacă rămân aici, nu mai am stare şi voi tulbura 
somnul acestor doamne. 

— Asta-i altceva! 

Spunând acestea, Pontalais îşi trase unicul fotoliu care era 
în încăpere şi se aşeză, spre marea disperare a lui Langrogne 
care conta să-şi petreacă noaptea acolo. 

— Cum? se miră Montauban. Vă aşezaţi? Nu veniţi cu mine? 

— Ei, tresări Pontalais dând din mâini şi rotindu-şi ochii în 
cap. Nu contaţi pe mine, domnule. Dacă dumneavoastră sunteţi 
pornit să faceţi fapte mari, eu, în schimb, vreau să stau în banca 
mea. 

— Ei, dar nu vă cer să mă însoţiţi până acolo!... Am crezut 
doar că mergeţi şi dumneavoastră acasă! 

— Drept să vă spun, nu ţin neapărat, căci noaptea străzile 
sunt nesigure. Nu-mi place să mă aventurez. Fiindcă aici sunt în 
siguranţă, voi rămâne aici. Acest fotoliu mi se pare destul de 
confortabil, au mai rămas şi câteva sticle pline, iar dacă valetul 
dumneavoastră ar fi de acord vom bea împreună, iar noaptea va 
trece mai repede. 

— Ei bine, eu vă las, spuse Montauban. Să nu faceţi... 
prostii. 

Din felul cum spusese aceste cuvinte, Langrogne înţelese 
că stăpânul său nu glumeşte şi spuse: 

— Mergeţi liniştiţi, domnule. 

Montauban strânse mâna lui Pontalais, se înfăşură în 
mantia lui şi ieşi. 


Langrogne îl însoţi până la uşă şi încuie cu cheia. Când 
reveni, Pontalais îşi apropie fotoliul de masă şi începu să 
mănânce. 

— Cum, domnule, încă mai mâncaţi? 

— Vrei să-mi faci vreun reproş? întrebă sentenţios 
Pontalais. Îţi făcusei planul să mănânci toate aceste provizii de 
unul singur? 

— Ah, nu, domnule, spuse cu naivitate Langrogne. Aş crăpa 
dacă aş mânca atât! Dar ştiu că de curând v-aţi sculat de la 
masă. 

— Chiar aşa, nu te aşezi la masă ca să te ridici, spuse 
Pontalais foarte serios. Te aşezi la masă ca să rămâi. De 
asemenea, când prind o ocazie, mănânc până crăp. 

— Ah, înţeleg, mâncaţi când aveţi ce mânca şi pentru zile 
negre, spuse Langrogne cu compătimire. 

— Aşa este. 

Mai mult de o oră, Pontalais îl bombardă pe valet cu 
întrebările. Langrogne nu era un prost, dar totuşi se lăsă păcălit 
de actorul cel şmecher, iar valetul cel cinstit văzu roşu în faţa 
ochilor. 

La sfârşitul conversaţiei dintre cei doi, Pontalais cunoştea 
viaţa cavalerului de Montauban ca şi când s-ar fi cunoscut de-o 
viaţă. Apoi, deodată nu mai scoase o vorbă. Langrogne, căruia îi 
era frică să nu adoarmă, ar fi dorit să continue conversaţia, dar 
Pontalais îi răspunse prin mârâituri şi apoi prin sforăituri. 
Pontalais îl somă pe valet cu pumnalul să-l lase să doarmă în 
linişte, şi-şi reluă somnul întrerupt. 

Orologiul de la biserica Saint-Merri sună de ora unsprezece. 
La ultima bătaie a orologiului, Pontalais se ridică în picioare ca 
un arc. Îşi luă sabia, se înfăşură în mantia lui stacojie şi se 
îndreptă spre ieşire, spunând: 

— Pe curând! 

— Plecaţi? se sperie Langrogne. 

— Drept să-ţi spun, da... Nu se doarme prea bine într-un 
fotoliu, spuse liniştit Pontalais. 

— Dar, adineaori spuneaţi că străzile nu sunt prea sigure 
noaptea! 

— Este adevărat. Dar pentru un pat bun merită să rişti, 
spuse Pontalais, deschizând liniştit uşa. Inchide după mine, şi 
păzeşte bine. 


Afară, Pontalais se ascunse într-un intrând, în apropierea 
intrării casei doamnei Agadou. Rămase aşa mult timp fără să se 
mişte sau să facă vreun zgomot. În schimb, vorbea cu propria lui 
conştiinţă astfel: 

"Dacă tot m-a cuprins şi pe mine febra devotamentului, să 
mergem până la capăt. Eu, un mizerabil artist, un sărman 
avorton să pornesc lupta împotriva prinţului moştenitor, viitorul 
rege al Franţei!... Până la urmă voi fi strivit ca un vierme. Dar la 
urma-urmei ce importanţă are dacă mă voi sacrifica pentru 
binele cavalerului de Montauban?" 

Capitolul VIII Isprăvile lui Montauban 


După ce-i părăsi pe Langrogne şi Pontalais, Montauban o 
luă la întâmplare, pe străzi, fără un scop anume. În timp ce 
mergea, se gândea la Pontalais şi-şi spunea: 

"De ce naiba a vrut să rămână aici? Domnul de Pontalais nu 
se sperie el atât de repede. Atunci de ce?" 

În zadar, se întreba căci nu reuşea să obţină un răspuns 
satisfăcător. In final îşi spuse: 

"Poate că a vrut să vegheze el personal, asupra Primerosei. 
De ce nu? Mi-a dat senzaţia că se interesează în mod deosebit 
de persoana ei. Atât de deosebit încât dacă ar fi fost mai tânăr 
cu vreo douăzeci şi cinci de ani, l-aş fi luat la întrebări." 

Apoi visător: 

"De ce dracu, Pontalais se preocupă atâta de soarta 
Primerosei? Poate că am idei preconcepute, dar am senzaţia că 
mai bine i-ar pune întrebări domnului Pontalais despre familia ei, 
decât acelor vagabonzi la care a trimis-o doamna de Bagnolet." 

Numele de doamna de Bagnolet îl făcu să gândească astfel: 

"Această generoasă doamnă de Bagnolet care vrea să-i dea 
Primerosei o zestre de o sută de mii de franci şi la care 
Primerose n-are curajul să rămână peste noapte... Am simţit 
acest lucru... şi totuşi este mama ei adoptivă... cea care a 
crescut-o! Jur că nu mă voi atinge de nici o para chioară din 
zestrea pe care o va primi Primerose. De altfel, această doamnă 
de Bagnolet este prea bogată... această doamnă care vrea să-i 
dea fiicei ei două milioane de franci zestre, fiică ce umblă 
deghizată în bărbat şi îi place să i se spună domnul de 
Maubert!" 


Dintr-o dată gândurile lui se îndreptară spre: "Esclaireau- 
les-Mains-Rouges şi Barbiton-la-Hure! Dumnezeule! Acum mi-am 
adus aminte: aceste nume erau strigătele de luptă ale celor care 
au intervenit în lupta noastră împotriva comandantului 
jandarmilor şi a arcaşilor lui! Ce ciudăţenie!... Acest domn de 
Maubert, un gentilom atât de elegant şi aceşti doi vagabonzi, 
şefi de bandă... şi doamna de Bagnolet arhimilionară. De ce 
oare această combinaţie de nume?... lar sirele de Maubert în 
plus este femeie... o femeie pe care susţinătorii regatului Argot 
o salvează în momentul în care se află în pericol!... lată că acum 
îmi amintesc tot — aceşti vagabonzi au apărut când cineva a 
fluierat... şi acel cineva nu era altul decât sirele de Maubert! 
Aceşti vagabonzi au răspuns cu promptitudine la apelul 
domnului de Maubert! Ei strigau cu toată. forţa: Argot! Argot!... 
Sirele de Maubert este femeie... şi am auzit eu spunându-se că 
există şi o misterioasă regină d'Argot... Ah!..." 

Montauban era tulburat de concluzia neprevăzută la care 
ajunsese. Atât de ciudată, încât îşi spuse: 

"O regină d'Argot, adică o regină a vagabonzilor, hoţilor, 
care visează să se căsătorească cu unul din familia de Guise şi 
care speră să transforme în cenuşă coroana imperială! Pe 
cinstea mea... simt că înnebunesc. Asta depăşeşte orice 
fantezie. Să ne gândim la altceva". 

Fiindcă mersese absolut la voia întâmplării, prin întuneric, 
acum nu mai ştia unde se află. Se uită în jur şi-şi dădu seama că 
se află lângă pod. 

"Unde mă duc eu pe aici?" îşi spuse el amuzat. 

Făcu cale întoarsă. Începea să regrete că nu rămăsese cu 
Pontalais şi Langrogne. Se gândi că mai are două ore de 
aşteptare şi nu ştia cum să-şi omoare timpul. Deodată, îi veni o 
idee: 

"Ei, dar dacă am vedea de aproape casa doamnei de 
Bagnolet! şi a sirelui de Maubert, fiul ei... care este fată, de 
fapt... Poţi descoperi multe, într-o astfel de expediţie." 

Ajunse în strada Temple. Intenţia lui era să ajungă în strada 
Vieille du-Temple. Se opri, însă, nehotărât. li veni o nouă idee: 

"Dar dacă m-aş duce să cercetez acest drum Corderie 
unde, după spusele domnului de Maubert, ar fi foarte uşor să 
organizezi un atentat împotriva regelui! De ce nu? Timp am 


destul. Nimic nu mă împiedică ca apoi să merg în strada Sainte- 
Catherine!" 

În timp ce-şi făcea aceste planuri, îşi reluă mersul. Fără să- 
şi dea seama o luă la stânga. Când realiză pe ce drum o luase, 
începu să râdă încet şi-şi spuse: 

"Bun, în timp ce-mi fac mii de planuri dacă să merg sau nu 
pe drumul Corderie, picioarele mele mă duc într-acolo singure. 
Parcă ar exista o forţă misterioasă care mă împinge spre acest 
drum. Dacă aşa îmi este scris să merg până acolo, atunci să 
mergem!" 

Dintr-odată mări pasul, ca şi cum s-ar fi temut să nu 
întârzie la o întâlnire. În timp ce înainta, o voce răsună în 
noapte: 

— Ajutor, criminalii! Ajutor, vagabonzii! 

Strigătele veneau dinspre locul spre care se îndrepta. 
începu să fugă cu uşurinţa şi agilitatea celui care s-a antrenat 
întreaga-i copilărie în acest sens. El nu mai fugea, ci zbura. Pe 
măsură ce se apropia, strigătele deveneau tot mai distincte. In 
curând, ajunse la locul faptei. 

Aici, zări un bărbat care ţinea piept unei bande de 
vagabonzi. În spatele lui se afla o femeie, pe care o apăra. 
Femeia nu făcea o mişcare, nu ţipa şi considera lupta dintre 
apărătorul ei şi ceilalţi inegală. Femeia era deosebit de calmă, 
lucru destul de rar întâlnit la o femeie. 

Bărbatul era tânăr şi viguros. Dădea dovadă de un sânge- 
rece extraordinar şi fără să spună un cuvânt, se apăra cu o 
îndemânare şi o energie ieşite din comun. Era un scrimer 
redutabil, căci în faţa lui zăceau deja vreo şapte corpuri. Deşi 
era foarte viguros şi curajos, efortul lui se prelungise mult prea 
mult, iar acum simţea că se află la capătul puterilor. Era evident 
că nu va mai rezista prea mult. 

În fine, lângă femeie stătea sprijinit de zid un bărbat 
îmbrăcat ca un valet de casă mare. Acesta era cel care urla fără 
încetare: 

— Criminalii! Ajutor! Ajutor! 

Vagabonzii nu se neliniştiră de strigătele acestuia, căci îşi 
dădeau seama că nimeni nu-i va sări în ajutor: atacurile lor erau 
mult prea frecvente. Ei îşi concentrau atenţia asupra celui care 
le ţinea piept cu atâta curaj şi simțind că puterile lui scad, îl 
luară cu asalt din toate părţile. 


La această scenă, asistă Montauban şi cu calmul lui 
specific, strigă: 

— Mai rezistaţi puţin, domnule! Vă sar în ajutor! 

Se năpusti în bătălie, întocmai ca un uragan devastator 
care mătură totul în calea lui. Împărţi în dreapta şi în stânga 
pumni puternici şi rapizi. Trecu ca un bolid printre vagabonzi şi 
se alătură necunoscutului, spunându-i cu acelaşi calm: 

— Trăgeţi-vă sufletul, domnule, căci mă ocup eu de aceşti 
indivizi. 

În acelaşi timp, cu un gest rapid îşi scoase sabia. 

Stăpâni pe situaţie, Montauban şi necunoscutul se priviră 
zâmbind. În acel moment, Montauban îl recunoscu pe ducele de 
Ponthus care locuia pe drumul Corderie şi care era bun prieten 
cu regele. Din instinct, Montauban se simţi atras de acest om. 

Pe de altă parte, şi ducele îl privi pe cavalerul nostru şi-şi 
dădu seama că are de-a face cu un om de excepţie. Cei doi 
bărbaţi, într-un elan de simpatie, îşi întinseră mâna. În timp ce-şi 
strângeau mâna, ducele spuse: 

— Domnule, mă numesc ducele de Ponthus, iar dânsa este 
soţia mea, Leonor... 

Spunând acestea, ducele arătă înspre soţia lui în faţa 
căreia, Montauban se înclină cu respect. Apoi, adăugă: 

— Cu cine am onoarea, domnule? Mi-aţi salvat viaţa! 

— Domnule, mă numesc Hoël de Montauban, răspunse 
acesta. Dar, domnule, cred că exageraţi spunând că v-am salvat 
viaţa. Sunt convins că v-aţi fi descurcat şi singur. De altfel, când 
am intervenit eu, dumneavoastră doborâseţi deja şapte 
atacatori. 

Şi arătă cu mâna corpurile întinse pe pavaj. 

— Din păcate, domnule, printre aceşti şapte răniţi se află şi 
doi dintre servitorii mei pentru soarta cărora sunt foarte 
neliniştit, spuse ducele supărat. 

Se îndreptă spre cei doi servitori. Montauban şi ducesa îl 
urmară. Cei doi servitori nu erau morţi aşa cum se temuse 
ducele. Erau doar leşinaţi... Graţie îngrijirilor energice pe care le 
primiră cei doi servitori, curând îşi reveniră. 

— Domnule duce, acum că v-aţi liniştit în privinţa 
servitorilor dumneavoastră, ar fi bine să nu mai zăboviţi prea 
mult aici... Dacă aceşti bravi pot să vă urmeze, spuse 
Montauban. 


— Nu sunt încă refăcuţi, dar aproape că am ajuns acasă, 
spuse ducele. Până acolo cred că pot să meargă şi ei. 

Apoi, ducele vru să plece, dar Montauban îi spuse: 

— Credeţi că vă las să plecaţi, singur cu aceşti doi răniţi 
care în caz de nevoie nu v-ar fi de nici un ajutor! Vă însoțesc 
până acasă pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră. 

— V-aţi oferit cu atâta cordialitate încât m-aş simţi prost 
dacă v-aş refuza, consimţi ducele. 

După câteva minute, micul grup se opri în faţa grilajului 
palatului d'Arronces, care între timp se transformase în palatul 
de Ponthus. Cu o voce foarte armonioasă, blândă şi cu un uşor 
accent străin, ducesa îi spuse lui Montauban: 

— Domnule cavaler, aveţi amabilitatea să intraţi puţin să vă 
odihniţi? 

Montauban era cât pe ce să accepte această invitaţie 
făcută cu atâta sinceră cordialitate. În acel moment, însă, 
orologiul bătu o anumită oră. 

— Drace! Este deja ora zece şi jumătate! strigă el fără să 
vrea. 

Înclinându-se respectuos în faţa ducesei, Montauban 
încerca să se scuze. 

— Mulţumesc din suflet, doamnă. Aş fi acceptat cu plăcere, 
invitaţia dumneavoastră. Dar vocea de bronz a orologiului îmi 
aminteşte că am o întâlnire pe care nu trebuie s-o ratez. 

Ducele spuse fără ezitare: 

— Cavalere, acum este rândul meu să vă spun că vreau să 
vă însoțesc. 

— Mulţumesc, duce, dar la întâlnirea pe care o am trebuie 
să merg singur, răspunse Montauban pe un ton blând, dar foarte 
categoric. 

Ducele îşi dădu seama că este inutil să insiste, dar îl 
asigură pe cavalerul nostru că-l poate vizita, oricând. Ducesa, cu 
foarte multă demnitate şi graţie îi întinse mâna lui Montauban şi 
spuse: 

— Domnule cavaler mergeţi în pace şi Domnul să vă aibă în 
pază! 


Capitolul IX Drumul Corderie 


Spunând acestea, Montauban plecă. Un zâmbet foarte 
blând înflori pe buzele sale, în timp ce gândea astfel: 

"Acest duce de Ponthus este un om deosebit! Fiindcă mai 
am puţin timp liber, ia să vedem puţin cum arată acest drum 
Corderie." 

Pe partea dreaptă, erau câteva case în majoritate nelocuite 
şi în ruină. Chiar în faţa palatului Ponthus se înălța o astfel de 
casă abandonată. Era o clădire aparent frumoasă care se numea 
Casa Turquand. 

Alături de aceasta era o altă clădire mai modestă, dar tot 
abandonată care se numea Casa Albă. 

În faţa acestor case se întindeau nişte terenuri vaste unde 
îţi puteai găsi cu uşurinţă o ascunzătoare. Deşi privi insistent în 
jur, totuşi, nu descoperi nimic suspect. Cu excepţia câtorva 
pisici sabatice care se ascundeau la apariţia lui, nu întâlni pe 
nimeni pe acel drum pustiu. 

În acel moment, doi bărbaţi dădură colţul şi se angajară pe 
acel drum, îndreptându-se spre Montauban. 

În alte condiţii, Montauban nu s-ar fi retras în faţa a doi 
necunoscuţi. Dimpotrivă şi-ar fi continuat drumul fără să se 
neliniştească. Intuitiv, îşi dădu seama că cei doi necunoscuţi 
posedă acel lucru interesant pe care îl spera el. Fără să ezite o 
clipă, îşi găsi o ascunzătoare şi aşteptă, ciulind urechile. 

Cei doi plimbăreţi erau Esclaireau-les-Mains-Rouges şi 
Barbiton-la-Hure. 

Celor doi nici nu le trecu prin minte că la acea oră din 
noapte şi pe un drum atât de pustiu, i-ar fi putut spiona cineva, 
auzind ceea ce vorbesc. 

— Ce idee creaţă ai avut să mă aduci în aceste locuri, 
spuse nemulţumit Barbiton. 

— Dragul meu, mâine seară s-ar putea să avem treabă prin 
aceste locuri, răspunse Esclaireau. Trebuie să alegem poziţia 
cea mai comodă. Haide să vedem puţin cum arată acest palat 
Ponthus. 

La auzul acestor două nume, de Barbiton şi Esclaireau, 
Montauban tresări. Îi privi cu aviditate, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
graveze în memorie figurile lor. Trecură de Montauban, iar 
acesta din urmă porni pe urmele lor. 


Cei doi vagabonzi îşi continuară drumul, nebănuind că sunt 
urmăriţi. În timp ce mergeau, discutau, sau mai bine zis 
Barbiton punea întrebări nemulţumit, iar Esclaireau îi dădea 
explicaţii care nu păreau să-l mulţumească pe colegul său. 

— Alcyndore, iubita noastră regină, ne-a vorbit despre un 
atac pe care va trebui să-l organizăm împotriva unui senior care 
va trece pe aici, pe înserat. 

Alcyndore mi-a spus că lasă în seama noastră această 
problemă. Foarte bine, şi pe toţi dracii, trăiască Alcyndore, cea 
mai frumoasă şi generoasă regină! La urma-urmei, de ce 
trebuiesc atâtea pregătiri... Pentru mine, afacerea asta este 
dintre cele mai simple. Mâine seară, ne vom ascunde pe 
undeva, pe aici. 

După ce va trece seniorul cu pricina, vom tăbări pe el şi-l 
vom uşura de bijuterii şi bani care oricum îi prisosesc. Dacă nu 
va trece, atunci vom veni şi poimâine, şi răspoimâine, până 
când vom reuşi să punem mâna pe el. Asta-i tot, dragă 
Esclaireau. 

— Foarte bine. Dar de ce Alcyndore vrea să scape de acest 
individ? 

— Poate că o deranjează cu ceva. 

— Cine dracu mai este şi ăsta? 

— Pe cinstea mea dacă ştiu! Dar nici nu încerc să aflu! 
răspunse Esclaireau indiferent. 

Pentru mine, acest individ îi stă în cale reginei noastre şi 
din acest motiv trebuie să dispară. Asta-i tot. 

— De ce oare nu ne-a spus pur şi simplu: 

"— Grăbiţi-vă, vă rog, cu individul ăsta." Atunci am fi pornit 
la treabă fără prea multe explicaţii, după cum ne este obiceiul. 
Drace, viaţa noastră doar este în mâinile ei! 

— Are ea motivele ei de acţionează astfel. Alcyndore nu 
face nimic la întâmplare. Şi apoi... poate a considerat că este o 
ocazie bună pentru noi de-a pune mâna pe-o pradă importantă. 
Ştii bine că Alcyndore ne simpatizează. 

Ajunseră în faţa palatului Ponthus. Tăcură. Se aşezară în 
faţa gardului şi priviră aleea cu tei la capătul căreia se înălța 
palatul seniorial care era învăluit în întuneric. Nu rămaseră prea 
mult timp în expectativă. Dintr-o privire îşi făcură o imagine 
asupra locurilor. Se vedea cât de obişnuiţi erau cu astfel de 
expediţii. 


Se întoarseră. Nici nu se uitară înspre Casa Turguand. 

— Prea aproape! declară Esclaireau. 

Barbiton încuviinţă printr-o mişcare a capului. Trecură din 
nou prin faţa Casei Albe care mai bine s-ar fi numit Casa- 
Neagră, într-atât era de neagră. O fâşie de pământ o despărţea 
de Casa Turgquand. O altă fâşie o separa de casa următoare. In 
faţa acestei a doua bande de pământ se opriră din nou. 

Esclaireau spuse: 

— Aici suntem suficient de departe de palatul Ponthus. Aici 
putem să ne luptăm şi să ţipăm după ajutor cât ne place. Nimeni 
nu va auzi nimic. Prin urmare, dacă nu-şi va băga dracul coada, 
ne vom descurca. Ne vom posta aici, ascunşi după această 
casă. Ce părere ai Barbiton? 

— Mi se pare un loc bine ales, consimţi Barbiton. Seniorul 
ne va descoperi când va simţi pe propria lui piele tăişul cuţitului 
nostru. 

— Un singur lucru nu-mi convine, reluă Esclaireau. Faptul 
că va fi şi domnişoara cu noi. 

— Care domnişoară? 

— Ei, cea pe care ne-o va trimite mâine Alcyndore întâia, şi 
a cărei familie trebuie s-o găsim. Ai şi uitat? 

— Să mă ia dracu, dacă n-am uitat! Dar trebuie să ne 
însoţească şi ea? 

— Ştii foarte bine că trebuie să ne însoţească peste tot. 

— De data asta poate face o excepţie. 

— Dacă află, însă, Alcyndore întâia? Vezi tu, prefer s-o 
înfrunt pe Alcyndore-fiica şi nu pe Alcyndore-mama, deşi nici 
Alcyndore-fiica nu este totdeauna o tandră. 

Spunând acestea, înfricoşătorul vagabond tremura de frică. 

Barbiton spuse: 

— Este foarte adevărat că Alcyndore întâia este teribilă! 
Partea proastă este că ne-a ordonat să avem o grijă deosebită 
faţă de ea şi chiar să ne punem viaţa în pericol dacă este cazul. 
Va trebui să avem mare grijă. 

— Aşa este, mârâi Esclaireau. 

Porniră spre strada Temple. După câţiva paşi, Esclaireau se 
opri şi, postându-se în faţa lui Barbiton, spuse: 

— Este aceeaşi poveste ca cea cu vapoarele cu sare care 
nu mai sosesc. Ce crezi că transportă aceste vapoare? 

— Drace... ai spus chiar tu că transportă sare! 


— Sare! izbucni Esclaireau misterios. Dumnezeule, sare! M- 
am gândit bine şi Noirville împreună cu armata lui nu pot fi 
mobilizați la Arsenal pentru nişte saci cu sare. 

—  Ascultă-mă bine, aceste vapoare încărcate cu sare 
reprezintă o sumă frumuşică de bani! 

— Cincizeci de mii de franci! O sută de mii! Dacă vrei, hai 
să spunem, o sută de mii. Şi tu crezi că pentru o sumă atât de 
mică, Jean Morin, starostele negustorilor, a început să devină 
neliniştit şi să se consulte zilnic cu Noirville? 

— Ah, drace, să ştii că ai dreptate!... Atunci, ce transportă 
aceste vapoare? 

— Ce transportă? Aur, ce altceva! Astăzi dimineaţă, am 
reuşit să mă apropii de Noirville şi Jean Morin şi am auzit ceea 
ce spuneau. Ştii despre cât aur este vorba?... Aur în valoare de 
două milioane!... 

— Două milioane? sări Barbiton mirat. 

— Nu mai puţin. 

— Alcyndore ştie acest lucru? 

— Drace! Doar ştii că ştie tot!... 

— Nuţi-a spus nimic? întrebă Barbiton. 

— O vezi tu pe Alcyndore strigând în mijlocul curţii că sacii 
de sare conţin aur?... 

— Ai dreptate! Altfel ne-am fi strâns de gât, în jurul acestor 
saci! 

— Bine a făcut că n-a spus nimic. Dacă ţii la viaţa ta, te 
sfătuiesc să-ţi ţii gura. 

— Nu sunt chiar atât de prost ca să divulg secretul. 

— Nu-ţi fie frică. Ştiu să-mi ţin gura. Alcyndore a considerat 
că trebuie să treacă sub tăcere acest lucru şi în consecinţă n-o 
voi trăda chiar eu. 


Capitolul X Alte isprăvi ale lui Montauban 


Cei doi vagabonzi îşi continuară drumul şi ajunseră în 
strada Temple, cotiră la stânga şi dispărură în întuneric. 

Montauban nu pierdu un cuvinţel din convorbirea celor doi 
şi fiindcă nu mai spuneau nimic interesant, îi părăsi. În primul 
moment, gândurile sale se îndreptară spre Primerose. 


A 


"Deci Primerose îi va însoţi pe cei doi vagabonzi în 
expediţia lor criminală, îşi spuse Montauban. Cu ce i-ar putea fi 
util acest lucru Primerosei! Nu-mi dau seama la ce i-ar servi 
pentru descoperirea alor săi... Nu înţeleg. Pe de altă parte, 
înţeleg că este vorba de o înspăimântătoare combinaţie a cărei 
victimă va fi Primerose. Dumnezeule! Ce?... Şi cum?... Oricum, li 
s-a recomandat acestor vagabonzi de temut să aibă mare grijă 
de viaţa Primerosei şi să vegheze asupra ei. Mai este ceva, însă. 
Ceva despre care nu-mi pot da seama. Nu pot s-o împiedic să nu 
se ducă... Oricum, se îndreaptă spre propria ei pierzanie... Cum 
aş putea s-o împiedic să-şi caute tatăl şi mama?... Nu îndrăznesc 
acest lucru. Va trebui doar să veghez asupra ei şi voi veghea." 

Din nou, se gândi la doamna de Bagnolet şi la sirele de 
Maubert. Din nou, se gândi că doamna de Bagnolet era cea pe 
care Esclaireau şi Barbiton o numeau Alcyndore întâia. 

Din nou, i se păru absurd ca o regină a vagabonzilor să 
plănuiască să devină regina Franţei, spunându-şi că doamna de 
Bagnolet nu putea fi Alcyndore întâia. Totuşi, Montauban hotărî 
s-o studieze îndeaproape pe enigmatica doamnă de Bagnolet şi 
pe şi mai enigmatica sa fiică. 

Gândurile sale se îndreptară spre acele vapoare care 
transportau sare şi aur în valoare de două milioane şi pe care 
regina Argotului dorea să şi le însuşească. Nu mai auzise 
vorbindu-se despre aceste vapoare de sare şi deci nu ştia 
despre ce-i vorba. Nu putea să nu remarce că aceste două 
milioane corespundeau cu zestrea pe care cavalerul de Maubert 
se angajase s-o ofere aşa-zisei surori ale sale. Incepu să se 
întrebe dacă acest cavaler de Maubert nu este însăşi Alcyndore, 
regina Argotului. Apoi, se gândi cum ar putea împiedica acest 
furt. Montauban mai bine s-ar fi omorât, decât să joace rolul 
denunţătorului. 

În fine gândurile sale se îndreptară spre rege. El ştia foarte 
bine ce vrea şi ce va face. Ce va face? Era simplu: mâine se va 
posta pe drumul Corderie şi în momentul în care vagabonzii îl 
vor lua pe rege în primire, el va tăbări asupra acestora. Dacă 
regele nu va trece pe acolo în acea seară, atunci va veni şi în 
ziua următoare, până ce această afacere va fi clasată. 

El îşi spunea că regele îl va recompensa regeşte pe cel ce-i 
va salva viaţa. Altfel spus, Montauban se gândea că va da 


marea lovitură cu această aventură. El se baza pe generozitatea 
binecunoscută a regelui. 

îndreptându-se spre strada Baudrerie, Montauban îşi făcea 
visuri în care era copleşit de atâtea onoruri regeşti, încât 
devenea personaj important care îşi permitea să se 
căsătorească cu aleasa inimii lui, Primerose. Nici o clipă nu-i 
trecu prin minte că acţiunea lui de-a doua zi urmă să suprime 
importanţa serviciului adus regelui. 

Nu, la acest aspect nu se gândi. Se gândi la un singur lucru: 
să nu ajungă prea târziu şi să nu reuşească să le dea o lecţie 
binemeritată celor doi vagabonzi. La aceste lucruri visa în acele 
momente. În privinţa Primerosei era liniştit, căci se afla în 
siguranţă la doamna Pimprenelle. În rest, trebuia să urmeze 
sfaturile lui Pontalais, totdeauna foarte prudent şi, în cunoştinţă 
de cauză. Acum, deveni tot mai grăbit şi aproape că o luă la 
fugă pe străzile pustii şi întunecoase. 

Greşea că se grăbea astfel. Ajunse la locuinţa Primerosei, în 
momentul în care prinţul moştenitor însoţit de cei doi favoriţi ai 
săi, ieşiră din palatul Tournelles. 

Prinţul mergea vesel între cei doi prieteni ai săi care-l 
încadrau, unul la dreapta şi celălalt la stânga. Prinţul sărbătorea 
entuziasmat farmecul, graţia şi frumuseţea tinerei în casa căreia 
dorea să pătrundă printr-un şiretlic. Roncherolles şi Saint-Andre 
îl ascultau cu mult interes. Nu pierdeau nici o ocazie pentru a-l 
ataca pe rivalul lor de Mile, subliniind faptul că lipsea tocmai în 
acele momente atât de importante. 

— Dragii mei prieteni, nu fiţi răi: trebuie să recunoaşteţi că 
n-aţi vrut ca de Ville să participe la această expediţie, al cărui 
merit vă revine în totalitate. 

Dar de Ville a cărui imagine vroiau s-o ponegrească nu era 
prea departe. 

Se afla în spatele lor şi-i urmărea gelos, mânios, gândind 
că-i mai bine să-l înjunghie pe prinţ decât acesta să pună mână 
pe cea pe care o iubea cu pasiune. întocmai ca Montauban, lui 
de Ville îi era teamă să nu ajungă prea târziu. 

Ajungând în strada Temple, îl recunoscu pe prinţ escortat 
de cei doi favoriţi ai săi. Se opri în loc şi orice urmă de bucurie îi 
dispăru de pe chip. Gândindu-se la Roncherolles şi Saint-Andre 
el îşi spuse: 


"Să mă ia dracu! Uitasem complet de aceşti doi indivizi!... 
Ce să fac acum?... Ar fi uşor să-l omor pe prinţ. Dar ar fi mai 
complicat să mă debarasez de cei doi favoriţi, căci nu mă pot 
servi decât de un braţ! Dacă nu-i omor sunt un om mort: mă vor 
denunța regelui. Este un adevărat supliciu... supliciul celor ce-i 
lichidează pe regi!..." 

Într-un acces de mânie, îşi scoase braţul din eşarfă şi şi-l 
agită cu greutate, fără să ţină seama de durerea ce-l cuprinse. 
Trebuia să privească adevărul în faţă: nu se putea servi încă de 
braţul rănit. Pe de altă parte, mânuia destul de bine sabia şi cu 
mâna stângă. 

Atunci îşi spuse că ar putea împiedica oribila catastrofă nu 
prin forţă, ci prin şmecherie. Cum? Nu-şi dădea seama cum. Işi 
dădea seama că dacă vroia să acţioneze în vreun fel, trebuia să 
se alăture prinţului şi nu să stea departe de el. 

Fără să se gândească, începu să fugă şi ajunse din urmă 
micul grup. 

— Hei, de Ville!... Unde dracu fugi aşa? 

— Monseniore, după dumneavoastră fugeam, răspunse de 
Ville, făcând o plecăciune. 

— Ştiai că mă vei găsi aici? 

Monseniore, ştiu totdeauna cea ce trebuie să ştiu, mai ales 
când acest lucru îi este de folos Alteţei Voastre, răspunse de 
Ville cu răceală. 

— Atunci ştii unde merg acum? 

— Ştiu că domnii de Saint-Andre şi Roncherolles, aici 
prezenţi, au reuşit s-o păcălească pe doamna Agadou şi au pus 
mâna pe cheia de la casă. Prin urmare, veţi pătrunde în 
interiorul casei, ca la dumneavoastră acasă. Mai ştiu un lucru pe 
care aceşti domni nu-l cunosc. Domnule, este inutil să 
continuaţi. 

— De ce? mârâi prinţul. 

— Fiindcă veţi găsi cuibul gol, domnule. Tânăra nu se află 
acasă la ea. 

— Cum de ştii acest lucru? întrebă Henric, de ce nu m-ai 
avertizat din timp? 

De Ville îşi recăpătă sângele-rece şi se simţea stăpân pe el. 
Cu mult calm şi fără să ezite el dădu explicaţiile necesare. 
Povesti cu lux de amănunte cum eşuase în tentativa lui de a o 
răpi pe Primerose. Spuse adevărul şi numai adevărul, cu mici 


modificări pe care le consideră el necesare. Astfel, nu spuse că 
ar fi vrut s-o răpească pe tânără pentru el, personal. Povesti 
lucrurile aşa cum se întâmplaseră. Nu căută să atenueze în 
vreun fel înfrângerea lui sau umilinţa resimţită. Dimpotrivă, din 
motive personale insistă asupra acestui lucru, destul de dureros 
pentru amorul său propriu. 

Evident, toţi cei prezenţi îl ascultară cu luare aminte. 

— Acest vagabond ţi-a spus că-i asigură protecţie iubitei 
sale? întrebă prinţul după o scurtă tăcere. 

— Da, domnule, minţi cu curaj de Ville. 

În întuneric, Henric făcu o grimasă, scăpă o înjurătură 
printre dinţi şi-şi strânse pumnii. Brusc izbucni: 

— Vă felicit, baroane, spuse prinţul batjocoritor. Acest 
vagabond şi-a bătut joc de tine. A venit să-şi bată joc de tine şi 
să te amenințe la tine acasă! În casa ta a reuşit să te facă 
prizonier! lar când s-a săturat, a plecat liniştit... lar tu îl laşi să 
plece!... tu care eşti căpitanul gărzilor mele!... Dumnezeule, mă 
întreb dacă n-ar fi mai bine să mergi într-o mănăstire şi să-i 
conduci pe călugări! 

De Ville păli la auzul acelei jigniri, dar nici nu clipi. Privindu- 
şi stăpânul cu ochii strălucitori spuse: 

— Monseniore, bravura baronului de Ville nu poate fi pusă 
sub semnul întrebării de către nimeni. Când eşti curajos, trebuie 
să ţii piept unor indivizi fie puternici, fie hotărâți. Nu trebuie să 
uitaţi că n-ai nici o şansă în faţa unui diavol înarmat şi înzestrat 
cu o putere infernală care-l face invincibil. 

Impresionat, Henric spuse pe un ton mai blând: 

— Haide, haide, de Ville, ştii bine că nu mă îndoiesc de 
curajul tău. Exagerezi însă când vorbeşti de forţa acestui 
vagabond. 

— Monseniore, noi trei n-am fi putut ţine piept acestui 
vagabond, spuse de Ville mânios. Ei bine! Am rămas ca nişte 
statui în faţa lui. Mă auziţi, domnule, n-am putut face uz de 
arme în faţa lui. 

— Deci este un adevărat drac împieliţat acest vagabond! 

— Aşa e, monsenior, nu sunteţi prea departe de adevăr, 
răspunse de Ville convins. 

— Şi tu spui, reluă Henric după o scurtă tăcere, timp în 
care-şi răsuci vârfurile mustăţii nervos, spui... că este inutil să 
mergem... acolo unde vroiam să mergem? 


— Ah! Este inutil, monseniore, nu veţi găsi pe nimeni în 
cuib. 

— Vagabondul de unde ştia? 

— Monseniore, fiţi sigur că este vorba de o şmecherie la 
mijloc 

Apoi, concluzionă: 

— Credeţi-mă, domnule, cel mai bun lucru pe care-l aveţi 
de făcut este să vă întoarceţi. 

Aşa gândeau Henric, Roncherolles şi Saint-Andre. Henric, 
descumpănit şi prost dispus, tocmai se pregătea să dea ordin să 
se întoarcă. De Ville credea că prinţul încă ezită şi vrând să-l 
convingă, adăugă: 

— Cine ştie dacă în faţa uşii nu vom da nas în nas cu 
diavolul infernului? 

Nu fusese prea inspirat, spunând acestea. Henri, ca toţi cei 
din familia lui, era un om curajos. 

— Dumnezeule! mârâi el. Acest lucru mă face să mă 
hotărăsc. Vagabond sau diavol, nu mă supăr dacă dau nas în 
nas cu "logodnicul acestei tinere"..., căci pretinde că este 
logodnicul ei. 

Pronunţase aceste cuvinte scrâşnind din dinţi: "logodnicul 
acestei tinere..." Gelozia sa se manifestă în tonul cu care 
pronunţă cuvântul tânără. 

— Haide, adăugă el. 

Apoi, întorcându-se spre Saint-Andre şi Roncherolles, spuse 
zâmbind: 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că acest individ a reuşit 
să bage frica în noi! 

—  Monseniore, aşteptaţi puţin. Dacă intenţionăm să 
mergem până la capăt... 

— Destul, destul, de Ville, îl întrerupse Henric râzând. Este 
suficient că ai reuşit să ne înfricoşezi. 

— Intrăm, monseniore? Întrebă Roncherolles, scoţându-şi 
cheia din buzunar. 

— Dumnezeule, dacă tot am venit până aici, vreau să mă 
asigur dacă cuibul este pustiu sau nu. Deschide! 

Roncherolles, sub impresia temerilor lui de Ville, îi făcu un 
semn lui Saint-Andre care aprinse o lumânare. 


Nu văzură pe nimeni. Nimic nu părea suspect. Acest lucru 
le era de ajuns. Saint-André şi Roncherolles se aşezară de-o 
parte şi de alta a porţii şi amândoi îl invitară cu respect pe prinţ: 

— Intraţi, monseniore. 

— Am onoarea să vă luminez, adăugă Saint-André. 

— Voi închide uşa în urma noastră, adăugă Roncherolles. 

În acel moment, o voce răguşită şi aspră spuse: 

— Inutil. Aici nu se intră. _ 

În aceeaşi clipă, în pragul porţii apăru un bărbat. Închise 
poarta, o încuie, îşi puse cheia în buzunar, iar Montauban — căci 
despre el era vorba — ţâşni între poartă şi grup. 

Fiindcă acest tânăr nu părea chiar atât de fioros pe măsura 
prezentării lui de Ville, grupul se linişti. 

— Ah, iată-l pe Montauban! mârâi Saint-André şi pe 
neaşteptate, ca un laş, încercă să lovească, adăugând: 

— Ei bine! să crape ca un... 

Propoziția se termină printr-un urlet de durere care ţâşni 
din gura lui Saint-André. 

Saint-Andre se retrase în urma loviturii primite. 

— Puteam să te şi omor, din cauza intenţiei tale de-a lovi 
mişeleşte, spuse Montauban. Prefer însă să te însemn. 

Cavalerul nostru se aşeză în faţa porţii, îşi agită arma prin 
aer şi pe un ton insolent, spuse: 

— Hoţilor de femei! 

—  Mizerabil fanfaron, tună Roncherolles exasperat şi în 
acelaşi timp fandă. 

— Voi para şi această lovitură, strigă Montauban cu vocea 
sa ca de fanfară şi într-adevăr o pară. Fii liniştit, că voi riposta în 
continuare. Trebuie să-l las pe prietenul tău să-şi tragă sufletul 
şi să-ţi vină în ajutor... Nici tu nu eşti sigur pe tine, fiindcă şi tu 
acţionezi ca un trădător!... 

Ca şi cum atâta ar fi aşteptat, Saint-Andre, îşi şterse 
obrazul plin de sânge şi strigă: 

— Jos cu insolenţii! 

— Moarte vagabonzilor! urlă Roncherolles. 

— Foarte bine, două săbii oarecare împotriva săbiei mele 
de adevărat gentilom, nu-i prea mult!... 

Cei doi favoriţi ai prinţului începură să se neliniştească, 
văzând uşurinţa cu care se lupta Montauban. Era un lucru atât 
de evident, încât prinţul strigă: 


— Dumnezeule, fiţi atenţi, prieteni! 

— Nu vă fie frică! îi sfătui Montauban. Ăştia doi, care nici 
măcar n-au habar să mânuiască săbiile, vor plăti pentru 
impertinenţa lor. Pentru moment, mă mulţumesc doar să parez. 
Hei! De Ville, nu vii şi tu puţin să tricotezi cu acul tău? 

De Ville răspunse prin mâărâituri confuze, injurii distincte şi 
printr-o serie de înjurături îngrozitoare, dar fără să se mişte din 
locul lui. Montauban se adresă prinţului, care începu să-şi spună 
că baronul nu se înşelase asupra forţei diabolice a cavalerului. 

— Şi dumneavoastră de colo?... Da, dumneavoastră, 
domnule monsenior, care staţi deoparte... Nu vreţi să-i ajutaţi 
pe cei doi lachei ai voştri? 

—  Monseniore, monseniore, să nu vă puneţi cu acest 
vagabond!... Un vagabond, domnule!... 

— Ai dreptate! răspunse Henric, aşezându-şi sabia în teacă. 

— De altfel, nu este vorba despre un bărbat, ci despre un 
diavol în persoană, răspunse de Ville cu un oftat. Am învăţat pe 
pielea mea că nu te poţi pune cu diavolul şi asta vor învăţa şi 
Roncherolles şi Saint-André. 

Montauban se întoarse spre Saint-Andre şi Roncherolles şi 
spuse: 

— Acum sunt al vostru; hai să terminăm cu toată povestea 
asta! 

Apoi, Montauban porni la atac. De la prima încrucişare de 
săbii, Roncherolles făcu un salt înapoi, scoțând un urlet de 
durere: fusese lovit în obraz, întocmai ca Saint-Andre şi de Ville, 
şi faţa i se umplu de sânge. 

— Nu-i nimic, acum v-am însemnat pe vecie pe toţi trei, 
spuse Montauban. 

Spunând acestea, îşi întinse braţul într-un gest fulgerător. 
Saint-André scoase un geamăt şi căzu pe spate, lovit drept în 
mijlocul pieptului. Roncherolles se pomeni singur în faţa lui 
Montauban. Îşi dădu seama că este un om pierdut, dar nu se 
dădu bătut cu una, cu două, făcând faţă viteazului cavaler. 

Din nou, Roncherolles scoase un țipăt, se dădu câţiva paşi 
înapoi şi lăsă sabia să-i cadă: braţul drept îi fusese străpuns. 

Văzându-şi adversarul rănit şi dezarmat, Montauban îşi 
puse sabia în teacă şi se îndreptă spre prinţ. 


Roncherolles, însă, nu era complet dezarmat; mâna stângă 
şi-o ţinea crispată pe pumnal. Deodată se ridică în faţa 
cavalerului, ridică braţul şi cu un gest fulgerător lovi, strigând: 

— Să crapi, diavol ce eşti!... 

Din nefericire pentru el, Montauban nu era chiar atât de 
naiv. Învăţase şi el câte ceva despre loialitatea celor doi 
adversari. Astfel pus în gardă, cavalerul nostru văzu pumnalul 
care se îndrepta asupra lui. Nu căută să-l evite, dar ridică mâna. 

Mâna lui Roncherolles, prinsă din zbor, se opri la jumătatea 
drumului, în mâna ca de fier a puternicului Montauban. In zadar, 
Roncherolles spumegând, scrâşnind din dinţi, contorsionându-se 
ca un vierme, încerca să scape din strânsoarea adversarului. 
Montauban nu-i dădea drumul. Nu numai că nu-i dădea drumul, 
dar strânsoarea lui devenea din ce în ce mai dureroasă. 

Prinţul împreună cu de Ville, martorii acestei lupte 
silenţioase, auziră un pârâit sinistru ca de oase rupte; degetele 
lui Roncherolles prinse între mânerul pumnalului şi pumnul de 
fier al lui Montauban se rupseseră rând pe rând. 

Un geamăt surd se auzi de pe buzele crispate ale lui 
Roncherolles. Nu mai putu să reziste, cedând irezistibilei 
strânsori. Braţul se ridică încetişor, pumnul se întoarse, iar vârful 
pumnalului odihnea acum pe pieptul lui Roncherolles care 
gâfâia. Roncherolles căzu ca o masă inertă. Cu propria lui mână 
îşi împlântase pumnalul până la plăsele, în umăr. 

— Nu vroiam să-l omor! repetă Montauban cu o voce 
inexpresivă. 

Apoi, se îndreptă spre prinţ. 

— Pleacă de aici, hoţule, îi spuse el cu duritate. 

—  Mizerabile! răcni Henric ridicându-se. Ştii cu cine 
vorbeşti? 

— Vorbesc cu un hoţ, care în modul cel mai laş şi mârşav a 
vrut să pătrundă în locuinţa unei tinere ca s-o dezonoreze. 

— Sacrilegiu!... Călăul!... Tortura!... urlă Henri. 

Montauban îşi scoase pumnalul din teacă. Se apropie de el 
şi cu o voce înspăimântătoare, spuse: 

— Pleacă! Sau dacă nu, îţi jur că-ţi voi împlânta lama 
acestui cuţit în inimă! 

Cei doi bărbaţi aproape că se atingeau. Amândoi aveau 
feţele livide, convulsionate, înspăimântătoare. Henric îi aruncă 
lui Montauban o privire amenințătoare, în ochii acestuia din 


urmă văzu o asemenea hotărâre, încât îşi dădu seama că viaţa 
lui depinde de rapiditatea cu care se va hotărî să părăsească 
acele locuri. 

Poate că prinţul ar mai fi ezitat, dacă de Ville nu l-ar fi prins 
de braţ, spunându-i: 

— Pentru Dumnezeu, monseniore, nu mai staţi aici. Veniţi 
cu mine. V-am spus că este un diavol. Este diavolul în persoană 
care a căzut direct din iad ca să nu ne lase în pace. 

Henric, care nu căuta decât un pretext onorabil pentru a 
bate în retragere, se retrase. Plecară amândoi, lăsându-i pe 
Saint-André şi Roncherolles leşinaţi sau poate chiar morţi. Puțin 
mai departe prinţul se opri şi strigă în întuneric: 

— Te voi găsi eu!... Nu vei scăpa de călăul!... 

— Până atunci, vă rog să spălaţi putina, domnule 
monsenior, îi răspunse vocea cavalerului. 

Montauban rămase cu urechile ciulite. Când cei doi se 
îndepărtaseră în întuneric, Hoël îşi aşeză pumnalul în teacă, 
spunând: 

— Mă îndoiesc că vor reveni prea curând aici. 

începu să râdă încetişor, iar mânia îi dispăru ca prin 
minune. Se îndreptă spre corpurile imobile ale lui Roncherolles 
şi Saint-André. Se întoarse, le răsuci, le palpă, întocmai ca un 
chirurg experimentat. Apoi se ridică, spunând satisfăcut: 

— Într-o lună se vor reface amândoi. Mi-ar fi părut rău să-i 
omor. La urma-urmei nu sunt ei cei mai vinovaţi. 

Mai rămase o clipă, gânditor, uitându-se pe unde plecase 
prinţul. 

Oare la ce se gândea? Nu trecu mult şi spuse cu voce tare: 

— Este fiul regelui Franţei, cel care într-o bună zi va deveni 
el însuşi rege!... Poate că am mers cam departe, totuşi! 

În acel moment, o voce puternică răcni în urechea 
cavalerului: 

— Drace, bine că v-aţi dat seama acum! 

Montauban se întoarse şi fără să manifeste nici cea mai 
mică surpriză, spuse: 

— la te uită! Domnul Pontalais. De unde aţi ieşit? 

— Din această gaură neagră în care stau de unsprezece 
ore, domnule. 

— De unsprezece ore? Dumnezeule, dar pentru ce? 


— Vroiam să văd ce se va întâmpla în faţa locuinţei 
domnişoarei Primerose. 

— Şi aţi văzut, domnule de Pontalais? Sunteţi satisfăcut? 

— Domnule, mie îmi plac nemaipomenit spectacolele. Din 
nefericire, sunt un trubadur care dă spectacole altora. În 
schimb, eu nu asist niciodată la spectacole. În seara astă, mi s-a 
oferit şi mie o ocazie nemaipomenită să asist la un spectacol 
mai puţin banal, ai cărui actori erau toţi persoane de vază. 
Dumnezeule, n-am vrut să pierd o asemenea ocazie. Mai ales că 
spectacolul era gratuit. 

— Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, mi-aţi fi venit în ajutor? 
Aşa cum aţi făcut zilele trecute? 

Pontalais rămase o clipă descumpănit, apoi ezită asupra 
răspunsului pe care trebuia să-l dea. Supărându-se brusc, 
izbucni: 

— Drept cine mă luaţi?... Să ştiţi că sunt un bun creştin. ÎI 
puteţi întreba şi pe domnul René Benoit preotul parohiei Saint- 
Eustache şi veţi vedea că vă va spune... Dacă văd un câine care 
este pe punctul de-a se îneca, îi întind o mână de ajutor. Credeţi 
că n-aş face la fel pentru un creştin ca voi?... Căci bănuiesc că şi 
dumneavoastră sunteţi un creştin ca şi mine. 

— Intr-adevăr sunt, domnule Pontalais, sunt creştin. Vă 
mulţumesc că aţi răspuns întrebării mele. 

— N-aveţi de ce, domnule. Nu vă supăraţi, dar eu mă voi 
retrage, căci mor de somn. 

— Acum că am aflat ce doream să aflu, puteţi să plecaţi 
domnule Pontalais, spuse Montauban cu blândeţe. Înainte de a 
pleca, aş vrea să vă strâng mâna. Îi întinse mâna, zâmbind, iar 
Pontalais strânse această mâna cu putere, făcând o plecăciune: 

— Domnule, credeţi-mă că eu sunt cel onorat. 

Fără să mai adauge vreun cuvânt, plecă agitându-şi 
mâinile. 

Montauban îl urmări cu privirea, iar apoi bătu într-un fel 
anume la poarta hanului. Uşa se deschise şi intră imediat. 

In acest timp, Pontalais se îndrepta în direcţia podurilor şi 
gândea astfel: 

"De ce oare regina Argotului doreşte ca cea mai pură fiinţă, 
domnişoara Primerose, să ia legătura cu persoana cea mai 
mârşavă din regat?... Este evident că în felul acesta vrea să-l 
atace pe Noirville. Dacă aş întreba-o pe Alcyndore întâia, îşi 


spuse el. Dacă tot m-am angajat pe acest drum, ce mi s-ar mai 
putea întâmpla... O clipă, până acum l-am atacat pe Noirville, pe 
Guise, pe prinţ, dar nu şi pe Alcyndore... Dar Alcyndore, în 
special mama, mi se pare cea mai de temut dintre toţi. Dacă m- 
ar ameninţa, ar trebui să mă ascund în gaură de şarpe. Dacă mă 
voi lovi de Alcyndore-mama, am încurcat-o. Trebuie să mă mai 
gândesc!..." 

Apoi, concluzionă: 

"Să aşteptăm. Nu mă grăbesc... Mai ales că nu o voi pierde 
din vedere pe această copilă. Va veni vremea când îmi voi da 
seama de ceea ce se întâmplă." 

Spunând acestea, Pontalais mări pasul şi ajunse acasă. 

Nu uită decât un lucru: ziua în care îşi va da seama de ceea 
ce se întâmplă, s-ar putea să fie prea târziu pentru a o mai salva 
pe Primerose, de soarta căreia se interesa în mod deosebit. 


Capitolul XI O lovitură ratată 


A doua zi dimineaţă, Primerose plecă de la doamna 
Pimprenelle şi se duse acasă. Nu stătu prea mult timp. După 
câteva clipe, plecă din nou, pe strada Saint-Catherine, la palatul 
doamnei de Bagnolet, unde rămase destul de mult. Când ieşi, 
era îmbrăcată în costum bărbătesc, întocmai ca cel purtat de 
Alcyndore. Infăşurată într-o mantie care o ascundea cu totul, 
nimeni n-ar fi bănuit că este vorba despre o femeie. 

De data aceasta nu mai era singură: Eustache Coppegorge 
o însoțea. 

Montauban plecă şi el în urmărirea celor doi şi nu-i părăsi 
decât la înapoiere la palatul de Bagnolet. 

La căderea nopţii, plecă spre drumul Corderie. Fiindcă ştia 
deja ascunzătoarea lui Esclaireau şi Barbiton, Montauban evită 
să se apropie de Casa Albă. Se aşeză pe terenul viran de vizavi 
de unde putea să ţâşnească la momentul potrivit. 

După multe ore de aşteptare, răufăcătorii începură să-şi 
piardă răbdarea şi să meargă pe mijlocul drumului pentru a 
vedea ce se întâmplă. Montauban îi numără. 


Erau doisprezece în total, inclusiv Esclaireau şi Barbiton. De 
altfel, erau treisprezece, dacă-l număra şi pe tânărul cavaler, 
care nu era altul decât Primerose. 

Montauban plecă din nou în urmărirea răufăcătorilor. 

In strada Temple, Esclaireau dădu un ordin scurt. 

Zece din cei prezenţi plecară, rămânând doar Barbiton şi 
Primerose. Cu tot respectul cuvenit, Esclaireau i se adresa lui 
Primerose. Montauban auzi exact ceea ce-i spunea: 

— Domnule, acum vă vom conduce la dumneavoastră 
acasă. Veniţi după noi şi nu vă fie frică, căci răspundem de viaţa 
voastră. 

Primerose răspunse printr-o lejeră mişcare a capului şi-l 
urmă ascultătoare. 

In spatele ei, fără să bănuiască măcar, venea Montauban 
pregătit să intervină la nevoie. Hoël îşi dădea seama că 
Primerose era în siguranţă cu însoțitorii ei. Grija cu care o 
înconjurau indica clar că tânăra trebuia predată în bune condiţii. 

O conduseră pe strada Saint-Catherine, la doamna de 
Bagnolet. Ajunşi aici, cu o adâncă plecăciune, spuseră: 

— Domnule, aţi ajuns la destinaţie, spuse Esclaireau. 

— Vă mulţumesc pentru atenţia acordată. 

Spunând acestea, se scotoci prin buzunare şi le întinse 
câteva piese de aur. Spre marea ei mirare, cei doi o refuzară. 

— Am fost deja plătiţi, spuseră ei. Căpitanul Coppe s-ar 
supăra dacă am accepta ceva de dumneavoastră. 

— Luaţi-i, vă rog, insistă cu bunătate Primerose. Vi-i dau ca 
să beţi în sănătatea mea. 

— Dacă ne daţi ca să bem în sănătatea dumneavoastră, 
atunci nu vă putem refuza, spuse Esclaireau cu o amabilitate 
sinistră. 

Uşa se deschise. Primerose intră, spunându-le: 

— Pe mâine. Aşa cum am hotărât deja. 

Se îndepărtă, angajându-se pe strada Thorigny. 

Montauban, care nu pierduse un cuvânt din conversaţia 
acestora, îi urmări în continuare. Nu fiindcă ar fi vrut să-i 
urmărească, ci fiindcă pe aici trebuia să meargă şi el. 
Răufăcătorii se îndreptară spre o cafenea ale cărei lumini 
răzbăteau prin geamurile prăfuite. Intrară liniştiţi. 

Era întuneric deja, deşi nu era mai mult de ora şapte: era în 
primele zile ale lunii noiembrie când noaptea se lasă foarte 


repede. Montauban se opri în faţa cafenelei. O clipă ezită, 
întrebându-se dacă este bine să intre sau nu. Apoi, îşi spuse: 

"La ce bun? Ce aş putea să mai aflu în plus? O noapte de 
somn după noaptea albă pe care am petrecut-o ieri, nu mi-ar 
strica. Mă duc să mă culc, căci Primerose este în siguranţă." 

Montauban mări pasul, îndreptându-se spre han. 


Capitolul XII O lovitură reuşită 


Dacă Montauban i-ar fi urmărit în continuare, ar fi văzut că 
răufăcătorii, după ce ieşiră din cafenea se postară în faţa 
palatului doamnei de Bagnolet. 

Prezenţa celor doi răufăcători, la o asemenea oră, la 
doamna de Bagnolet era cât se poate de semnificativă. 

Montauban simţea nevoia să se odihnească şi urcă în 
apartamentul său. 

Esclaireau şi Barbiton intrară în casă conduşi de către 
Eustache care le spuse doar atât: 

— Veniţi după mine, căci Alcyndore vă aşteaptă împreună 
cu Choppin. 

Doamna de Bagnolet stătea într-un fotoliu. În faţa ei, în 
picioare, lângă un sfeşnic care lumina puternic se afla fiica ei 
îmbrăcată în costum bărbătesc. Lângă Jean de Maubert stătea 
Choppin: cel ce se îndrăgostise de Alcyndore. Purta un costum 
asemănător costumului  Alcyndorei. Aceeaşi linie, aceeaşi 
culoare. Amândoi aveau acelaşi arme şi purtau aceleaşi bijuterii. 
In plus, aveau aceeaşi mustață întoarsă şi acelaşi păr blond. 

Numai că la Choppin acel păr blond era o perucă, o 
adevărată capodoperă. 

La fel fardaţi, aranjaţi şi îmbrăcaţi, această asemănare 
între Jean de Maubert şi Choppin devenea surprinzătoare. Fără 
exagerare, se putea crede că erau doi Jean de Maubert, într-atât 
de mare era asemănarea dintre cei doi. 

În momentul în care Esclaireau şi Barbiton pătrunseră în 
încăpere, doamna de Bagnolet îi studie cu mare atenţie pe cei 
doi bărbaţi întorcându-i pe toate părţile. 

— Asemănarea este perfectă, spuse ea satisfăcută. Noi 
care ştim, nu ne putem înşela. ŞI... 


— Fiţi liniştită doamnă, o asigură Choppin imitând vocea lui 
Jean de Maubert. Nimeni nu va descoperi şmecheria. 

Experienţa fiind încheiată, Alcyndore luă cuvântul şi pe un 
ton de comandă spuse: 

— Şi oamenii voştri? 

— Sunt gata. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut? Aţi înţeles? 

— Am înţeles. 

— Esclaireau, omul pe care va trebui să-l loveşti, va fi cel în 
faţa căruia mă voi posta eu. Te vei ocupa numai de el. Să nu-l 
răneşti prea tare. 

— Fiţi liniştită, nu-l voi şifona prea tare, promise Esclaireau. 

— Atunci, la drum. 

leşiră toţi, lăsând-o singură pe doamna de Bagnolet. 

În vestibul, unde stăteau puternicii lachei ai castelului de 
Bagnolet, Alcyndore se mai opri o clipă pentru a da ultimele 
instrucţiuni lui Choppin care nu trebuia să facă parte din acea 
expediţie. 

leşiră din casă, conduşi de către Eustache care după ce 
închise bine porţile, se întoarse şi fluieră după Choppin cu care 
începu o interminabilă partidă de cărţi. 

Ajunşi în stradă, un vagabond răsări ca din pământ şi 
adresându-i-se Alcyndorei spuse încet: 

— Încă n-au ieşit. 

Alcyndore îi mulţumi cu o uşoară mişcare a capului şi-i 
aruncă o monedă de aur pe care vagabondul o prinse din zbor. 
Apoi dispăru în întuneric. 

Alcyndore, înfăşurată toată în pelerină, îi urma îndeaproape 
pe Esclaireau şi Barbiton. Pe măsură ce înaintau în calea lor 
apărură vreo doisprezece vagabonzi atunci când se aşteptau 
mai puţin. Toţi repetară aceeaşi frază pe care o pronunţase şi 
primul, şi toţi dispăreau în întuneric ca şi el. 

Cei doi vagabonzi se opriră în faţa intrării în strada Paradis, 
în faţa unei case adormite, ca toate celelalte. Bătură la poartă 
într-un anume fel şi aceasta se întredeschise. 

Intrară. Ca nişte buni cunoscători ai acelor locuri, ei porniră 
pe o alee îngustă, întunecoasă, rău mirositoare, la capătul 
căreia se aflau nişte scări care duceau la o pivniţă spațioasă. In 
jurul meselor şi halbelor de bere stăteau feţe palide sub fard şi 


de cea mai proastă categorie, bărbaţi cu ochi înflăcăraţi, cu 
boturi de lupi înfometați şi vagabonzi de cea mai joasă speţă. 

Alcyndore rămase doar câteva clipe în acea pivniţă; doar 
cât să dea patronului localului câteva monede de aur pentru a-i 
cinsti pe cei prezenţi care primiră vestea cu strigăte de bucurie 
şi mulţumire. 

La un semn al lui Esclaireau se ridicară vreo doisprezece 
tineri. Alcyndore le înmâna acestora o pungă doldora spunând în 
chip de scuză: 

— Voi fi obligat să dau în voi. Poate că voi avea mâna 
destul de grea şi vă voi lovi mai tare decât ar trebui. Aşa că 
vreau să vă despăgubesc pentru ceea ce veţi fi nevoiţi să 
suportati. 

Auzind acestea, unul din cei doisprezece coloşi, mârâi ceva 
în chip de mulțumire: 

— Acceptăm cu dragă inimă ceea ce Alcyndore ne acordă 
cu atâta generozitate. Alcyndore să ne tăbăcească pielea cât o 
vrea, căci îi aparținem trup şi suflet. 

— Trăiască Alcyndore! urlară ceilalţi entuziasmați. 

— Dumnezeu să vă aibă în pază! 

Esclaireau şi Barbiton o urmară pe Alcyndore. Ceilalţi zece îi 
urmară şi ei. Ajunseră toţi în strada Paradis, în faţa porţii 
cafenelei. 

— Să mergem! porunci Alcyndore. 

Porniră doi, câte doi, până la colţul străzii Sainte-Catherine. 
Se ascunseră atât de bine, încât când Alcyndore trecu din nou 
pe acolo îi căută din priviri fără să-i descopere însă. Ea ştia bine 
că sunt pe undeva pe acolo şi plecă liniştită. Se opri puţin mai 
departe şi se adăposti lângă cei doi oameni care o aşteptau. În 
strada Vieille-du-Temple, pe lângă palatul Savigny, existau doi 
vagabonzi bine ascunşi. 

Spre ora unsprezece, poarta palatului se deschise. Prinţul 
Henri împreună cu François de Lorraine, conte d'Aumale, ieşiră, 
continuându-şi o conversaţie începută în interior. 

— Ar fi timpul să terminăm o dată, spunea Henric cu o voce 
în care vibra furia. leri seară, nu mai departe decât ieri seară am 
fost insultat şi ameninţat de acest vagabond pe nume 
Montauban. Acest nemernic, care-l rănise deja pe de Ville şi-i 
scosese din uz pe Roncherolles şi Saint-Andre care, o lună cel 
puţin, vor trebui să stea la pat. In dimineaţa asta am fost să 


depun o plângere la rege. Ştii ce mi-a răspuns? Că Noirville are 
treabă în altă parte şi trebuie aşteptat. Ştim prea bine cu ce se 
ocupă Noirville: aşteaptă acele milioane, destinate fratelui meu. 
Pe toţi dracii, asta nu mai poate dura!... 

— Ei, monseniore, asta-i greşeala voastră, spuse d'Aumale 
brusc. Aveţi prieteni care sunt gata să-şi rişte pielea pentru voi. 
Nu aşteaptă decât un cuvânt din partea voastră. Nimeni nu vă 
poate smulge aceste vorbe. Luaţi seama, monseniore, când vă 
veţi hotărî, va fi prea târziu. 

— Nu, spuse hotărât prinţul. Aceste cuvinte pe care le 
aşteptaţi din partea mea le spun chiar acum. Du-te şi vorbeşte 
cu prietenii tăi. Acţionează. Am încredere în tine. 

— Este bine, monseniore, spuse d'Aumale reprimându-şi un 
zâmbet mulţumit. Fiindcă v-aţi hotărât, în sfârşit, să-mi daţi 
acest ordin, lucrurile se vor petrece foarte bine. Când credeţi că 
aş putea să vi-l prezint pe domnul Jean de Maubert? 

— Când doreşti. 

— Atunci mâine, se grăbi să spună contele. 

— Deci vrei să te căsătoreşti? spuse brusc Henri. 

— Aşa sper şi eu, monseniore. 

— Este tânără şi frumoasă viitoarea ta soţie? 

— Nu ştiu exact. Are în jur de 18 sau 19 ani. Se spune că 
este foarte frumoasă şi cred că aşa este. Monseniore, nu o 
cunosc şi n-am avut ocazia s-o văd. In plus, zestrea ei este egală 
cu două milioane în aur. 

— Două milioane în aur! exclamă Henric mirat. 

— Fără să mai pun la socoteală pământurile în valoare de 
un milion, adăugă d'Aumale detaşat. 

— Nu mi-ai spus cum o cheamă pe viitoarea ta soţie. 

— Este fiica doamnei de Bagnolet, pe pământurile căreia 
deseori vă plimbaţi. Este sora domnului de Maubert care o 
înzestrează şi el regeşte. 

— Înţeleg că eşti prieten cu acest tânăr. Spui că el o 
înzestrează pe sora lui? 

— Da, monseniore. 

— Se sacrifică în aşa măsură pentru sora lui? 

— Nu, monseniore. Fiţi sigur că unchiul meu, cardinalul, s-a 
informat asupra acestei probleme. Dacă-i va da trei milioane 
surorii lui, cavalerul de Maubert nu dă nici un sfert din averea 
lui. 


— Este extraordinar! spuse Henric uimit. Dumnezeule, tare 
aş vrea să-l cunosc pe acest cavaler care este un adevărat 
bogătaş pe lângă noi! 

— Aşa este! confirmă François. 

Porniră la drum. Deodată, fără să-şi dea seama, în faţa lor 
răsări un grup de diavoli ameninţători care parcă ieşiră din 
pământ. 

Unul dintre ei spuse pe un ton insolent: 

— Daţi-mi punga, vă rog. 

— Grăbiţi-vă dacă nu vreţi să păţiţi ceva, adăugă Barbiton 
ameninţător. 

— La naiba, vagabonzilor! spuse D'Aumale aşezându-se în 
faţa prinţului. 

Vagabonzii îşi luară poziţii de luptă, zbierând: 

— La luptă!... 

— La luptă! Vociferară şi ceilalţi cu săbiile în mână. 

Dintr-o dată loviturile începură să plouă asupra celor doi 
recalcitranţi. Prinţul şi contele credeau că doar pungile lor erau 
vizate. Oricât de umiliţi s-ar fi simţit, era mai înţelept să renunţe 
la bani. Văzând mânia agresorilor, înţeleseră că afacerea 
devenea din ce în ce mai delicată; acum propriile lor vieţi erau 
în joc. 

Cel puţin aceasta era impresia pe care vroia să le-o dea 
Esclaireau care urma cu stricteţe instrucţiunile Alcyndorei. După 
toate aparențele, constată cu satisfacţie că reușiseră. 

Acea luptă inegală continuă o vreme. Loviturile continuau 
să plouă asupra celor doi prinți. 

Situaţia era teribilă. Era clar că nu mai putea dura mult 
timp. În final, urmau să se dea bătuţi datorită oboselii şi 
numărului agresorilor. Aveau o singură şansă de scăpare: să-şi 
divulge identitățile. 

— Mizerabililor! răcni d'Aumale ştiţi cu cine aveţi de-a face? 

— Bun, mârâi Esclaireau. Acum ne va spune că este regele! 

— Regele, nu, doar prinţul moştenitor! În genunchi, în 
genunchi în faţa unui fiu al Franţei! 

Un hohot de râs izbucni la auzul acestor cuvinte. 

— Ce vă spuneam eu! exclamă Esclaireau... Prinţ 
moştenitor sau fiul regelui Franţei, punem noi mâna pe tine! 


Henric şi François înţeleseră că nu vor reuşi să-i convingă. 
Nu mai spuseră nimic, dar mânia clocotea în ei. Amândoi 
gândiră acelaşi lucru, în acelaşi timp, iar d'Aumale spuse: 

— Dumnezeule! Ce ruşine să murim asasinați de aceşti 
nemernici! 

Lupta continua feroce, dar fără vreun rezultat anume. 
Henric şi d'Aumale, orbi de mânie, se apărau cu disperare. Erau 
la capătul puterilor. Hainele lor erau fâşii, fâşii. Sângele curgea 
pe mâinile lor, dându-şi seama că nu vor mai rezista mult timp. 
De data asta erau pierduţi. 

Se produse, însă, un miracol. 

Alcyndore, care urmărea de departe fazele luptei, consideră 
că venise momentul să intervină. Ea le făcu un semn imperios 
celor doi bărbaţi care o însoțeau şi strigă: 

— Hei! Aici are loc un asasinat!... Aşteptaţi puţin să vedeţi 
ce înseamnă o mână de fier! 

Aceşti doi bărbaţi — doi coloşi, îmbrăcaţi şi echipați ca 
valeţii de familie bună — o lăsară să ia un mic avans şi săriră şi 
ei în luptă, strigând: 

— Ţineţi-vă bine! Vin forţe noi! 

Aceste trei voci care parcă veneau din cer, îi galvanizară pe 
Henric şi pe conte. Cu stupoare şi uimire, ei văzură cum îşi face 
apariţia un tânăr bine îmbrăcat şi aparent plăpând, pe care 
d'Aumale îl recunoscu imediat. Acest tânăr aparent plăpând se 
năpusti asupra bandei de asasini. 

Lovind, tăind, amenințând din primul moment, Alcyndore 
dobori patru coloşi. În timp ce se lupta, Alcyndore scotea acel 
strigăt de luptă caracteristic: 

— Maubert!... Maubert!... 

Ea intră în grămadă, doborând tot ce-i stătea în cale. 

Ajunse în faţa prinţului care tocmai gândea: 

"Dumnezeule! Ce pui de leu! Ce lovituri!... Şi este însuşi 
Maubert cel bogat!..." ` 

Asta fu tot ce putu să vadă şi să audă. In aceeaşi clipă, 
simţi o lovitură în umăr, urmată de o lovitură puternică la cap. 


Apoi leşină. 

Esclaireau, jucând perfect rolul pe care i-l încredinţase 
stăpâna lui, îi administra prinţului o lovitură de pumn 
năprasnică. 


Misiunea oamenilor Alcyndorei se terminase. 


Prefăcându-se că au intrat în panică, ei îşi luară tălpăşiţa, 
părăsindu-şi câţiva colegi care stăteau nemişcaţi, întocmai ca 
nişte cadavre. 

Alcyndore şi d'Aumale rămaseră stăpânii câmpului de 
bătaie. 


Capitolul XIII O idee neaşteptată a doamnei de 
Bagnolet 


Abia în acel moment, se prefăcu Alcyndore că-l recunoaşte 
pe conte. 

— Ei domnule, dumneavoastră eraţi! strigă ea sincer 
mirată. Dumnezeule mare, ce noroc că v-am ieşit în cale ca să 
vă salvez. 

— De fapt, mie mi-a surâs norocul, căci altfel la ora actuală 
eram un om mort! răspunse d'Aumale foarte emoţionat. Haideţi 
să vedem ce se întâmplă cu monseniorul. 

Se îndreptară spre prinţ care nu mai dădea nici un semn de 
viaţă. Alcyndore îl urmă, spunând ceva ca pentru ea, dar 
suficient de tare pentru a fi auzită: 

— Monseniorul!... Care monsenior?... Prinţul!... Ei, drace, 
mizerabilii ăştia l-or fi omorât pe prinţ?... 

— lată cauza leşinului său, spuse Alcyndore, arătând spre 
gâtul lovit al prinţului. A fost doborât datorită unei puternice 
lovituri de maestru. Putea să şi moară din această lovitură. Bine 
că doar a leşinat. 

— Ce vom face acum? şopti d'Aumale încurcat. Dacă se 
agravează starea lui?... Dacă va muri din lipsă de îngrijire? 
Adevărul este că acum trebuia să fiu la oaste! In loc să fiu acolo, 
eram cu el, împotriva voinţei regelui!... Dacă se întâmplă ceva 
rău, sper să nu fiu bănuit! Sper să nu mă acuze nimeni, dar 
oricum să-l ia dracu pe nemernicul care l-a lovit pe prinţ... 

Alcyndore îşi chemă valeţii care stăteau prin apropiere şi le 
porunci: 

— Luaţi-l pe prinţ... Dar cu grijă... vedeţi că este rănit. 
Duce-ţi-l acasă. 

Cei doi coloşi se apropiară, îl ridicară pe prinţ fără nici un 
fel de efort şi plecară imediat. 


Alcyndore îl luă pe d'Aumale de braţ şi plecară împreună. 
Când erau suficient de departe, morţii şi răniții se ridicară şi se 
îndreptară spre strada Poulies. In acest timp, Alcyndore spunea: 

— Veniţi, domnule conte, uitaţi că stau aici aproape? 

— Chiar aşa! Aproape că uitasem, spuse d'Aumale care-şi 
regăsi sângele-rece. Vedeţi dumneavoastră, gândul că aş putea 
fi suspectat pentru o afacere atât de delicată, m-a făcut să-mi 
pierd capul. 

— Înţeleg. Liniştiţi-vă, domnule conte, căci nu se va 
întâmpla nimic. Mama mea, care nu se culcă niciodată până nu 
mă vede acasă, îi va acorda primul ajutor. Într-un sfert de oră, 
prinţul îşi va reveni. Dacă doreşte, va putea să meargă acasă, 
iar eu voi avea onoarea să-l escortez până acasă. Dacă nu se 
simte prea bine, poate să-şi petreacă noaptea şi la mine. Aş fi 
onorat! 

— M-aţi salvat! strigă d'Aumale entuziasmat. Domnule 
Maubert n-am să uit niciodată gestul dumneavoastră. Dacă din 
nefericire, nu ne vom înrudi, eu vă voi fi recunoscător până la 
moarte! 

— Ah! Ca toţi oamenii aleşi, dumneavoastră exageraţi 
importanţa serviciului pe care vi l-am făcut. 

Apoi cu un aer maliţios: 

— Apropo de fraţi, mă faceţi să mă gândesc la un lucru: 
dacă aş trezi-o pe sora mea, pretextând că trebuie s-o ajute pe 
mama în îngrijirea rănitului. 

— Ideea este nemaipomenită! 

— Ei bine, o voi chema pe sora mea, hotărî bucuroasă 
Alcyndore. Mi-a venit o altă idee: eu mă voi eclipsa discret 
pentru ca să rămâneţi singur cu ea şi să vă daţi seama dacă vă 
place sau nu. 

— Sunteţi cel mai plăcut om pe care l-am întâlnit vreodată! 
proclamă d'Aumale, strângu-i mâna cu forţă. Şi cel mai dur! Ce 
lovituri aţi putut să le administraţi acelor nemernici! Câtă forţă, 
câtă măiestrie, câtă agilitate! Este nemaipomenit ca un om atât 
de delicat ca dumneavoastră să posede atâta vigoare! Ştiţi că 
m-aş gândi bine înainte de a-mi încrucişa sabia cu 
dumneavoastră. 

Ajunseră în faţa casei. Alcyndore îşi scoase cheia şi 
deschise. Intrară. În timp ce se aflau în vestibul, doamna de 
Bagnolet apăru, spunând înfricoşată: 


— Ah, Dumnezeule! | s-a întâmplat ceva lui Jean? 

— Nu, mamă, o asigură Alcyndore. V-am adus doi domni pe 
care am avut şansa să-i smulg din mâinile vagabonzilor. Din 
păcate, unu! din aceşti domni este rănit. 

După ce răspunse cu o uşoară mişcare a capului salutului 
respectuos al contelui d'Aumale, doamna de Bagnolet se grăbi 
să dea câteva porunci, fără să bănuiască despre ce ilustru 
personaj era vorba. 

Rănitul fu transportat într-un iatac în care ardeau patru 
lumânări roz şi care parfumau încăperea cu un miros deosebit 
de suav. Fu depus pe un divan acoperit cu blănuri scumpe şi cu 
perniţe de mătase, viu colorate. 

In timp ce doamna de Bagnolet scotocea prin dulapul cu 
medicamente, d'Aumale, puţin ameţit de luxul ce-l înconjura, îi 
şopti Alcyndorei: 

— Ce, aceasta-i mama dumneavoastră? Atât de tânără şi 
graţioasă, spuse admirativ d'Aumale. Mă întreb dacă nu cumva 
este o glumă şi nu este chiar dânsa cea cu care urmează să mă 
căsătoresc. 

— Şi dacă ar fi ea, ce-aţi avea de spus? întrebă Alcyndore 
cu un imperceptibil zâmbet ironic. 

— AŞ spune că este cea mai minunată femeie! Spuse 
d'Aumale. 

— Ei bine, ea este mama mea, spuse Alcyndore. Aşa cum o 
vedeţi, are treizeci şi cinci de ani bătuţi pe muchie. Vă rog să 
nu-i spuneţi că v-am divulgat vârsta. Este o persoană deosebit 
de cochetă şi nu mi-ar ierta-o niciodată. 

— Deci este adevărat? Chiar dânsa este mama 
dumneavoastră? insistă d'Aumale neîncrezător. 

— Este mama mea, repetă Alcyndore cu putere. Fiţi pe 
pace, domnule conte, dar când o veţi vedea pe sora mea n-o să 
vă mai uitaţi la mama. 

Adresându-i-se doamnei de Bagnolet: 

— Mamă, spuse ea cu tot respectul, ce-ar fi să o trezesc pe 
Loise? 

— Asta vroiam să-ţi spun şi eu, fiule. 

Apoi, cu aerul cel mai natural, adăugă: 

— Treziţi-o şi pe sora voastră Primerose. 

— Pe sora mea Primerose! 


— Da, pe sora ta Primerose, repetă doamna de Bagnolet! 
De unde ai apărut, Jean? Nu-i normal să dăm dovadă de 
ospitalitate? Haide, fiule, haide... 

Alcyndore făcu o reverență. Apoi, întorcându-se spre 
d'Aumale: 

— Îmi permiteţi? 

— Vă rog, domnule. 

Alcyndore ieşi. Era destul de neliniştită, deşi afişa un calm 
aparent. Se întreba care era adevăratul motiv pentru care 
doamna de Bagnolet dorea ca Primerose să asiste la o întâlnire 
la care nu se pusese problema să participe. 

Trimise o cameristă care s-o aducă pe Primerose. 

Alcyndore îi acordă câteva minute şi lui Choppin care 
aştepta noi ordine. Apoi, cu ajutorul câtorva cameriste experte 
Alcyndore se metamorfoză. 


Capitolul XIV Dragoste la prima vedere 


În timpul acesta, doamna de Bagnolet, cu calmul său de 
neclintit, se agita în jurul prinţului care, graţie îngrijirilor sale 
energice şi inteligente, începu să-şi revină. 

D'Aumale se apropie de el şi întrebă: 

— Monseniore, vă simţiţi mai bine? 

— Da, dar am crezut că s-a terminat cu mine, răspunse 
prinţul, apăsând pe fiecare cuvânt. Am avut senzaţia că se 
dărâmă cerul pe mine. Dar ce am la umăr? 

— O mică zgârietură, monseniore, îl informă doamna 
Bagnolet care în acel moment îi dădea cu o pomadă. 

Henric se ridică în capul oaselor pentru a o saluta: 

— Doamnă, îmi pare atât de rău că v-am deranjat. Ah! se 
întrerupse el brusc ducând mâna la umăr. 

— Nu-i nimic, cu această compresă pe care v-o voi pune, o 
să vă simţiţi mult mai bine, spuse doamna de Bagnolet. 

În acel moment, intră Choppin care imită vocea lui 
Alcyndore şi spuse: 

— Mamă, ordinele tale au fost executate. 


D'Aumale îi zâmbi. Nici o clipă nu bănui vreo substituire de 
persoane. Trebuie spus că Choppin îşi juca rolul cu multă 
naturaleţe şi uşurinţă. 

Însuşi prinţul nu ezită să-şi recunoască salvatorul în 
persoana lui Choppin. El îşi spunea: 

"Mama lui?... Aşa cum el este domnul de Maubert, această 
doamnă este doamna de Bagnolet!... inţeleg de ce sunt atâtea 
bogății îngrămădite aici, căci aici este cuibul zeului Plutus... lată- 
mă în viitoarea familie a lui d'Aumale!... Dumnezeule, dacă 
viitoarea lui soţie este la fel de frumoasă ca şi mama, vărul meu 
d'Aumale este un muritor fericit... care va provoca mulţi geloşi”. 

Apoi cu voce tare: 

— Puneţi mâna aici, domnule salvator! Vă datorez viaţa...! 
Fără dumneavoastră, la ora actuală aş fi fost mort. Nu voi uita 
asta. 

— Vă rog, domnule, să nu mai vorbim despre asta, spuse 
Choppin, strângând mâna ce i se întinse. 

— Dimpotrivă, de ce să nu vorbim? insistă Henri. 
Dumnezeule, sunteţi un om nemaipomenit! Ce mai lovituri! Ce 
mai masacru!... Ah! îmi voi aminti mult timp de această intrare 
furtunoasă în mijlocul bandei de huligani! Pariez că toţi au 
crezut că a venit diavolul în persoană care s-a năpustit asupra 
lor. 

— Vă rog, haideţi să nu mai vorbim despre aceste lucruri, 
protestă Choppin cu modestie. Nu mă veţi convinge că am 
săvârşit un lucru nemaipomenit punându-i pe fugă pe acei 
huligani. Domnule, sunt fericit că aţi scăpat. Dacă vreţi să 
mergeţi acasă, vă stăm la dispoziţie. Eu împreună cu oamenii 
meu, vă vom conduce până acasă. 

— Nici vorbă, interveni doamna de Bagnolet. În privinţa 
fiului meu nu mă bag. Dar, dumneavoastră, sunteţi rănit şi vă 
sfătuiesc să petreceţi noaptea aici şi ne faceţi onoarea să 
acceptaţi ospitalitatea noastră. 

Apoi, întorcându-se spre Aumale: 

— Este de la sine înţeles că ceea ce-i valabil pentru prinţ, 
este valabil şi pentru dumneavoastră, domnule. 

— Doamnă, drept să vă spun accept cu dragă inimă 
invitaţia pe care mi-aţi făcut-o... se grăbi să spună d'Aumale. 
Numai să fie şi prinţul de acord. Doamnă, voi face ca 
dumneavoastră şi-l voi sfătui pe prinţ să accepte. 


Prinţul n-avea aceleaşi motive ca şi d'Aumale să accepte 
invitaţia. Dimpotrivă, prinţul ar fi vrut să se ducă acasă. lşi 
dădea seama că nu este prea tare rănit şi ar putea parcurge 
distanţa până la palat fără nici un fel de dificultate. Deci tocmai 
intenţiona să refuze invitaţia, când Choppin strigă: 

— Ah! lat-o pe sora mea, Loise. 

Şi Alcyndore intră. 

Purta o rochie amplă şi albă, pe care i-am văzut-o deja şi 
sub care probabil că-şi ascundea costumul bărbătesc. Avea un 
decolteu frumos care-i punea în valoare gâtui alb şi grațios. Nu 
avea nici o bijuterie. Părul bogat şi ondulat i se revărsa pe umeri 
în cascade aurii. În păr îşi pusese neglijent o fundă. 

Apariţia sa fu ca o adevărată lovitură de teatru atât pentru 
prinţ, cât şi pentru d'Aumale. 

Prinţul se ridică parcă acţionat de un resort, uitând dintr-o 
dată rănile care nici nu mai contau pentru el. Deodată obrajii i 
se înroşiră, ochii îi străluceau, iar pleoapa dreaptă i se zbătea, 
semn că era puternic emoţionat. Prinţul făcu o plecăciune 
adâncă. Apoi, îi aruncă vărului său iubit o privire ciudată. 
Contele d'Aumale nu observă acea privire şi făcu şi el o 
plecăciune adâncă. Contele îşi spunea: 

"Oare ea va fi viitoarea mea soţie?... Dumnezeule, n-am 
mai văzut atâta graţie şi frumuseţe reunite într-o singură 
persoană!... Ah! Ce regină nemaipomenită! Toţi supuşii ei o vor 
adora, iar eu voi fi primul! Oare ea o să mă placă?... Dar dacă n- 
o să mă placă, ce se va întâmpla cu mine? Ce va deveni 
regalitatea dacă n-o voi avea alături de mine?" 

Alcyndore îşi dădu seama de impresia făcută asupra 
viitorului său logodnic şi chiar asupra prinţului. Un zâmbet 
imperceptibil trecu pe buzele purpurii ale tinerei. 

Doamna de Bagnolet, urmărea un anumit lucru. Dacă l-ar fi 
privit pe prinţ, atunci şi-ar fi dat seama de emoția acestuia. 
Acest lucru ar fi putut s-o determine să-şi modifice planurile. Pe 
doamna de Bagnolet o interesa numai persoana contelui 
d'Aumale, iar pe buze îi înflori un zâmbet satisfăcut. Când se 
gândi să-l privească pe prinţ era deja prea târziu: întocmai ca 
Choppin, Henric îşi compusese o figură de nepătruns şi-şi reveni 
brusc. 

Doamna de Bagnolet îşi aştepta probabil fiica pentru a 
aplica pansamentul pe care-l pregătea cu atâta grijă. 


— Draga mea, vino să mă ajuţi, spuse ea. 

Amândouă se apropiară de prinţ, îi spălară rănile şi-i 
aplicară  pansamentul. Henric se lăsă îngrijit de mâinile 
îndemânatice ale celor două femei. 

— Ah, suspină el, într-adevăr aveţi mâini de aur. N-am mai 
avut ocazia să întâlnesc mâini atât de uşoare şi frumoase. Sunt 
atât de impresionat de primirea făcută şi îngrijirea acordată, 
încât aş fi un ingrat dacă v-aş ascunde cine sunt eu. 

Eu sunt cel pe care fiul dumneavoastră l-a smuls din 
ghearele morţii, cel căruia i-aţi acordat o îngrijire deosebită pe 
care n-o voi uita în veci; doamnă, eu sunt prinţul, moştenitorul 
coroanei Franţei. 

Alcyndore împreună cu mama sa făcură cea mai perfectă 
reverență, fără să manifeste cea mai mică surpriză. 

Doamna de Bagnolet recunoscu: 

— V-am recunoscut, domnule. Sunt sigură că şi fiica mea v- 
a recunoscut. 

— Aşa este, mamă, spuse Alcyndore cu un zâmbet 
încântător. 

— M-aţi recunoscut! se miră Henric. Şi n-aţi spus nimic! 
Dumnezeule, câtă discreţie din partea unor femei! 

În acelaşi moment, Alcyndore împreună cu mama sa se 
întoarseră spre contele d'Aumale care se afla în transă, apoi se 
întoarseră spre prinţ. Acesta înţelese întrebarea mută a celor 
două femei şi se amuză în sinea lui de încurcătura vărului său. 

— Şi pe domnul l-aţi recunoscut? 

— Pe domnul nu l-am recunoscut fiindcă acum l-am văzut 
pentru prima dată, răspunse doamna de Bagnolet. 

Alcyndore îl privi cu insistenţă pe d'Aumale şi cu un zâmbet 
făcu un semn cu capul. 

— Unul din gentilomii şi prietenii mei. Cel mai bun şi mai 
iubit dintre prietenii mei. 

D'Aumale făcu o plecăciune, mulţumind: 

— Domnule, mă măguliţi. 

Alcyndore îl privi din nou pe contele d'Aumale drept în ochi. 
Îi zâmbi fermecător, iar pe figura tinerei se putea citi o sinceră 
simpatie. Contele d'Aumale păli; Alcyndore întoarse apoi capul 
cu multă graţie şi naturaleţe. 

Apoi, prinţul reluă: 


— Acum că ştiţi cu cine vorbiţi, v-aş ruga să lăsaţi eticheta 
de-o parte, vă rog să mă consideraţi un simplu gentilom care vă 
rămâne îndatorat şi a cărui dorinţă este de-a se împrieteni cu 
dumneavoastră. V-aş fi cel mai devotat dintre prieteni. 

Doamna de Bagnolet îi răspunse cu cel mai fermecător 
zâmbet, care i se potrivea de minune: 

— Fiindcă mi-aţi făcut onoarea să vă declaraţi unul din 
prietenii noştri, n-am să vă las, ca în starea în care sunteţi, să 
bateţi străzile la această oră târzie. Chiar dacă v-ar însoţi şi fiul 
meu. In concluzie, vă declar că sunteţi prizonierul nostru. Cel 
puţin până mâine dimineaţă. 

— Doamnă, dacă voi fi păzit de dumneavoastră şi fiica 
dumneavoastră cea mai sinistră puşcărie s-ar transforma într-un 
adevărat paradis. Faceţi ce vreţi cu mine. Sunt al 
dumneavoastră, trup şi suflet. 

— In acest caz, eu preiau comanda spuse doamna de 
Bagnolet: 

Jean, Loise, porunciţi să fie pregătite apartamentele pentru 
ilustrul nostru oaspete. La treabă, copii mei. 

În acelaşi timp, ea îi transmise o poruncă lui Chopin din 
priviri. Acesta din urmă se întoarse spre d'Aumale. 

— Domnule, fiindcă sunteţi rudă cu prinţul, îi cunoaşteţi 
gusturile şi obiceiurile, aşa că fiţi atât de bun şi însoţiţi-ne. 

D'Aumale îşi dădu seama unde bate. 

leşiră toţi trei. Trecură prin trei încăperi, luxos mobilate şi 
luminate de câteva veioze. Într-una din aceste camere, Choppin 
se opri. Conform unui ordin primit din partea lui Alcyndore, el 
spuse: 

— Domnule, aşteptaţi-mă o clipă, aici. 

Apoi, întorcându-se spre Alcyndore a cărei figură exprima 
mirarea, spuse: 

— Draga mea soră, trebuie să dau o poruncă urgentă. 

Şi ieşi grăbit. Afară, figura lui Choppin se crispa de furie. 
Porni ca un nebun, mârâind: 

— Vreau să ştiu... vreau să aud.... 

Pe drumuri acolite, ajunse într-o încăpere vecină cu cea în 
care îi lăsase pe Alcyndore şi pe d'Aumale. Deschise o uşă şi 
reţinându-şi respiraţia se aşeză la pândă. 


Capitolul XV Continuarea dragostei la prima 
vedere 


Plecarea bruscă a lui Choppin nu-l surprinse pe contele 
d'Aumale. El credea, în continuare, că are de-a face cu sirele de 
Maubert, care-i înlesneşte o întâlnire între patru ochi cu sora sa. 

— Doamnă, adineauri când aţi spus că nu mă cunoaşteţi, 
aţi spus adevărul? întrebă contele cu o voce pe care nu reuşea 
să şi-o stăpânească. 

— Fără îndoială, domnule, răspunse Alcyndore, deschizând 
ochii mari. De ce aş fi minţit? 

— Doamnă, permiteţi-mi să mă prezint chiar eu. Mă 
numesc François de Lorraine, conte d'Aumale... provizoriu, 
spuse contele, înclinându-se. 

— Cu atât mai bine! exclamă Alcyndore zâmbind, cu acel 
zâmbet care ar fi înnebunit pe oricine. 

Contele se apropie de ea şi cu o voce tremurândă spuse: 

— Aţi spus "cu atât mai bine", doamnă? 

— Mi-a scăpat, pur şi simplu, spuse Alcyndore, râzând. 

Contele respiră cu greu, ca şi cum fericirea îl copleşea: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar bănuiesc că ştiţi că se pune 
problema unei căsătorii între noi. 

— Fratele şi mama mea, mi-au comunicat acest lucru. 

— Pot să vă întreb de ce aţi spus: cu atât mai bine? 

— Fiindcă în momentul când v-am văzut, neştiind cine 
sunteţi, mi-am dorit ca domnul conte d'Aumale, cu care ai mei 
vor să mă căsătorească, să semene cu dumneavoastră, spuse 
tânăra. 

— Atunci, pot spera că această căsătorie va avea loc? 
întrebă el cu o undă de bucurie în glas. 

— Domnule, v-am spus că nu mi-ar displăcea să mă 
căsătoresc cu dumneavoastră. Mă întrebaţi dacă această 
căsătorie va avea loc. Vă răspund imediat: da, dacă acceptaţi 
condiţiile pe care vi le voi pune. Şi nu, dacă nu le acceptaţi. 

— Vă ascult. 

— Domnule conte, trebuie să vă avertizez că cel ce-mi va 
deveni soţ, va găsi în mine o soţie devotată şi fidelă până la 
moarte. lată deviza mea: trup şi suflet pentru soţul meu. Intre 
noi nu vreau să apară nimeni. 


— Vă jur fidelitate până la moarte. Vă promit că între noi nu 
va apare nimeni. Voi fi trup şi suflet pentru dumneavoastră, aşa 
cum şi dumneavoastră veţi fi trup şi suflet pentru mine. 

— Trebuie să vă mai mărturisesc ceva, spuse ea. Domnule 
conte, sunt foarte ambițioasă. Ambiţia mea întrece orice limită. 
Sper să nu vă displacă acest lucru! 

— Nu, spuse el încântat. Am să vă mărturisesc şi eu că 
oricât de mare ar fi ambiția dumneavoastră nu o poate depăşi 
pe a mea. Graţie frumuseţii, farmecului şi inteligenţei 
dumneavoastră sunteţi, fără îndoială, regina reginelor. Singura 
coroană care vi s-ar potrivi ar fi coroana regală. Eu, François de 
Lorraine, jur ca această coroană să vă aparţină într-o buna zi. 

De data aceasta, ochii negri ai Alcyndorei străluciră. 

— In acest caz, cred că suntem făcuţi unul pentru celălalt, 
spuse ea, întinzându-i mâna. Conte, mâna mea vă aparţine. Din 
momentul acesta, sunt a dumneavoastră. 

Contrele d'Aumale îşi puse un genunchi la pământ şi 
depuse un sărut înflăcărat pe mâna moale şi parfumată a 
Alcyndorei. Contele se ridică, o ţinu în continuare pe Alcyndore 
de mână şi o privi cu ochi rugători. Tânăra înţelese ceea ce 
dorea contele şi emoția ce-l gâtuia. Alcyndore ezită o clipă, apoi 
îşi întinse buzele întredeschise, întocmai ca o cireaşă pârguită. 

Contele nu văzu decât acest gest tandru. Cu un strigăt de 
bucurie delirantă, o luă în braţele sale viguroase şi-şi lipi buzele 
de cele care i se ofereau. 

Alcyndore se abandonă în braţele contelui, cu ochii închişi, 
cu capul dat pe spate, palidă ca o muribundă, zguduită de un 
tremur nervos şi agăţându-se instinctiv de umerii lui d'Aumale. 
Emoţia puternică şi violentă pe care o resimţi Alcyndore dură 
doar o clipă. Cu o voinţă extraordinară, ea îşi reveni foarte 
repede şi se degajă din strânsoare. 

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Alcyndore reluă 
conversaţia: 

— Căsătoria noastră trebuie să aibă loc cât mai repede 
posibil. Nu-i şi părerea dumn-eavoastră? 

— Absolut, îi răspunse contele învăluind-o într-o privire 
înflăcărată. 

— Vom lăsa în seama unchiului dumneavoastră, a mamei şi 
a fratelui meu problemele legate de partea materială. Important 


este că noi doi suntem de acord asupra lucrurilor esenţiale, 
restul nu ne interesează. 

Contele îi dădu de înţeles Alcyndorei că nici pe el nu-l 
interesau problemele legate de partea materială. 

Alcyndore spuse: 

— Ne-am fixat un scop pe care amândoi avem interesul să-l 
atingem cât mai repede. Atâta vreme cât regele este în viaţă, 
nu putem face nimic. Regele trebuie să dispară şi să cedeze 
locul prinţului moştenitor. 

Contele, la fel de hotărât ca Alcyndore spuse: 

— Regele François ne jenează. Trebuie să moară. Domnul 
de Maubert mi-a dat de înţeles că se va ocupa personal de 
această afacere. L-am întrebat direct dacă pot conta pe el. 

— Fiţi sigur că nu se va eschiva. S-ar putea întâmpla ca 
prinţul să vă întoarcă spatele, în momentul în care se va vedea 
cu coroana regală pe cap. Bineînţeles că nu doresc acest lucru. 
Trebuie să nu-i dăm ocazia să ne poată păcăli. Fratele meu va 
face tot posibilul pentru a-i veni de hac. Este bine. 
Dumneavoastră va trebui să acţionaţi pe partea dumneavoastră. 
Va trebui să organizaţi un complot în care-l vom implica pe prinţ 
şi-l vom compromite. 

— Dumnezeule! Sunteţi mai puternică decât mine! Mă voi 
amesteca într-o afacere în care trebuie să-mi iau toate 
precauţiile posibile. 

— Când regele Franţei va fi mort, iar prinţul va deveni rege 
vom deveni stăpânii situaţiei. La începutul primăverii viitoare, în 
câteva luni veţi strânge o armată în fruntea căreia vom porni la 
cucerirea Italiei. Atunci va începe rolul dumneavoastră de 
căpitan. 

— În mai puţin de un an, Italia va fi a noastră, iar pe fruntea 
dumneavoastră va străluci coroana regală... iar apoi coroana 
imperială! strigă el cu înflăcărare. 

— Vom avea timp suficient să ne ocupăm de regele Franţei, 
spuse ea dând aprobator din cap. Până aici totul este perfect. 
Până când Chopin reapăru, cei doi nu-şi mai spuseră decât 
banalităţi. François d'Aumale îi mulţumi, strângându-i mâna. 
Alcyndore îşi anunţă viitoarea căsătorie. Fiindcă nu era sigură 
de el, Alcyndore îi arunca priviri de foc. Ea îşi dădu seama că 
Choppin este livid şi cu ochii tulburi şi-şi învârtea în teacă 


pumnalul. Alcyndore nu dădu prea mare importanţă acestui 
fapt. Dar, n-avea dreptate. 

Cât despre D'Aumale, el nu remarcă nimic; el era în al 
şaptelea cer, fiind beat de fericire şi orgoliu. 

Sub privirea strălucitoare a Alcyndorei, Choppin îşi reveni. 
Îşi felicită sora şi viitorul cumnat, aşa cum se cuvenea. 

Toţi trei urcară la primul etaj şi simulară că se ocupă de 
apartamentul destinat prinţului. D'Aumale acceptă fără să 
crâcnească propunerea făcută de  Alcyndore. Alcyndore, 
propunând acel apartament, ţinea cont de ordinele primite din 
partea mamei ei. În acel moment, îşi aminti de Primerose, şi 
deveni din nou neliniştită. Ea se întreba dacă Primerose se află 
jos împreună cu mama ei şi cu prinţul, sau dacă nu este în 
camera ei. 


Capitolul XVI Sfârşitul întâlnirii 


Prinţul Henric rămase singur cu doamna Bagnolet. 

În timp ce discutau, cineva bătu la uşă: 

— Îmi daţi voie, monseniore? întrebă doamna de Bagnolet... 

Îşi făcu apariţia o cameristă tânără, frumoasă. Această 
tânără părea tulburată, şi trebuie spus că nu juca teatru. 

— Doamnă, se bâlbâi ea, conform ordinelor dumneavoastră 
am vrut s-o trezesc pe doamna Primerose... 

Aici trebuie să amintim cititorilor că prinţul era leşinat în 
momentul în care doamna de Bagnolet poruncise să coboare 
Primerose. El nu auzise această poruncă. Doamna de Bagnolet îl 
urmărea cu coada ochiului. Auzind acel nume de Primerose, 
prinţul tresări devenind brusc foarte atent. Doamna de Bagnolet 
cu acelaşi zâmbet straniu o întrebă pe cameristă: 

— Ei bine, aţi trezit-o? De ce nu coboară? 

— lertaţi-mă, doamnă, dar n-am reuşit s-o scol. Mă vedeţi 
tulburată, căci doamna Primerose este întinsă pe pat întocmai 
ca o moartă... doamnă! 

Prinţul tresări fără voia lui şi strigă: 

— Moartă! Această tânără este moartă!... 

Doamna de Bagnolet nici nu clipi. Foarte liniştită, spuse: 


— Ce proastă sunt, am uitat complet!... Liniştiţi-vă, fiica 
mea Primerose nu-i moartă. Este sub influenţa drogului pe care i 
l-am administrat după masă. Mâine dimineaţă, se va trezi 
odihnită şi refăcută. Haide, copila mea, nu mai fi atât de 
tulburată! 

După plecarea cameristei, ea adăugă: 

— De la o vreme, fiica mea Primerose suferă de insomnii 
care o epuizează fizic. Am fost sfătuită să-i dau un anumit 
medicament pentru ca să doarmă profund. În seara asta, i l-am 
dat pentru prima dată. Vedeţi cât de zăpăcită sunt, încât am 
uitat complet că i l-am dat şi am poruncit să fie trezită. 

In timp ce o asculta, prinţul îşi răsucea vârfurile mustăţii, 
încurcat. Păstră un moment de tăcere. Părea că ezită să pună o 
anumită întrebare care-i stătea pe vârful limbii. 

În sfârşit, se hotărî: 

— Mi s-a vorbit despre o tânără pe nume Primerose şi care 
cred că locuieşte... pe strada Saint-Martin. Nici nu ştiu de ce vă 
vorbesc despre această persoană. Sunt convins că această 
persoană nu poate fi fiica dumneavoastră. 

— Mă iertaţi, monseniore, zâmbi doamna de Bagnolet. Fiica 
mea locuieşte în strada Saint-Martin, vizavi de hanul "Coțofana 
Chioară". 

— Ce ciudat! se miră Henric. Fiica dumneavoastră nu 
locuieşte aici? 

— Am să vă explic, monseniore: Primerose nu este fiica 
mea. Este un copil pe care l-am adoptat. Din anumite motive 
personale, ea nu poate locui cu mine. 

— Ah! Nu este fiica dumneavoastră! spuse automat Henric, 
gândindu-se la altceva. 

— Nu, dar o iubesc la fel de mult ca pe fiica mea Loise. O 
iubesc într-atât încât vreau să-i dau o zestre pe măsură când se 
va căsători... Fiica mea Primerose se va căsători cu cavalerul 
Hoël de Montauban, care face parte dintr-o veche familie din 
Bretania, descendent direct al acelui Montauban care a fost 
frate de arme cu Bertrand du Guesclin. 

Henric îşi muşcă buzele până la sânge, dar îşi păstră 
sângele-rece. 

— Spuneţi că această căsătorie va avea loc curând? 


— Cât de curând posibil, spuse doamna de Bagnolet. Ce 
vreţi, sire, aceşti doi copii se adoră şi nu văd de ce aş amâna 
fericirea celor doi. 

Henric îşi strânse pumnii furios şi ochii săi aruncau flăcări. 
Montauban, bărbatul pe care-l ura de moarte. Nu din gelozie, ci 
din cauză că-l umilise în ajun. Se ridică şi dând vina pe rana ce-l 
jena, ceru permisiunea să se retragă, însoţit de Alcyndore şi de 
doamna de Bagnolet care avea un sfeşnic aprins. 

După ce traversară vestibulul, Alcyndore se opri în faţa unei 
uşi care pretindea că este a camerei ei. 

Henric îşi continuă drumul însoţit de doamna de Bagnolet 
care-l ghida şi-i lumina calea. Urcară împreună treptele acelei 
scări monumentale şi ajunseră la primul etaj. Pe un culoar foarte 
lung, doamna de Bagnolet se opri o clipă în faţa unei uşi şi 
fixându-l pe prinţ cu o privire ciudată, zise: 

— Uitaţi, monseniore, aici este apartamentul fiicei mele 
Primerose. 

Şi întrerupându-se brusc: 

— la te uită! Aceste cameriste proaste au lăsat uşa 
deschisă. 

Ea trase liniştită uşa şi continuă: 

— Sărmana copilă, va dormi bine mersi până mâine 
dimineaţă. Putem tăia lemne pe ea, că tot nu se trezeşte. 

Merse mai departe; doamna de Bagnolet remarcă tresărirea 
prinţului şi privirea lui stranie. 

Puțin mai departe, pe acelaşi culoar slab luminat, ea 
deschise o altă uşă. Prinţul intră în apartamentul pe care i-l 
pusese la dispoziţie doamna de Bagnolet. Apoi, mama 
Alcyndorei ieşi. 

O secundă, ea rămase nemişcată în faţa acelei uşi care se 
închisese în urma ei şi ciuli urechile. Întregul palat era învăluit în 
linişte şi întuneric. Doamna de Bagnolet, nemaiauzind nici un 
zgomot se retrase. Merse până la uşa pe care i-o arătase 
prinţului, o deschise şi se strecură în interior fără zgomot. 

Primerose era întinsă pe pat. În primul moment, părea 
moartă, într-atât era de imobilă. Dacă ciuleai bine urechile, 
puteai auzi respiraţia tinerei. 

Doamna de Bagnolet o privi o clipă. Braţul său gol se 
odihnea pe cuvertură. Doamna de Bagnolet o analiză satisfăcută 
şi spuse cu voce tare: 


— Dormi, fiică a lui Noirville, dormi!... Mâine când te vei 
trezi, vei fi dezonorată!... Şi ăsta-i doar începutul răzbunării 
mele!... 

Se îndreptă spre o uşă ascunsă după o draperie şi o 
deschise, intrând într-o încăpere întunecoasă. Luă un scaun şi se 
aşeză în faţa uşii. Deschise un mic gemuleţ care se alfa la 
înălţimea ochilor şi privi. O vedea în continuare pe Primerose în 
aceeaşi poziţie. Vedea şi o parte, a încăperii luminate discret, 
dar şi uşa camerei pe care intrase. 

Rămase mult timp aşa — poate o oră — privind-o pe 
Primerose cu o expresie sinistră, înspăimântătoare în ochi. 
Doamna de Bagnolet aşteptă la început cu răbdare, dar apoi 
începu să-şi piardă răbdarea. Din când, în când spunea 
mânioasă: "Ah, oare nu va veni? Oare m-am înşelat într-atât 
asupra intenţiilor lui?..." 

Doamna de Bagnolet se agita din ce în ce mai mult. De mai 
multe ori intenţiona să apese pe butonul care acţiona o uşă 
secretă, ca şi cum ar fi vrut să-şi abandoneze locul de pândă. 
Dar speranţa o ţinea în loc. Deodată, un bărbat pătrunse în 
vârful picioarelor. Acest bărbat nu era altul decât prinţul Henric. 
Închise uşa cu grijă în spatele lui. O clipă rămase nemişcat, 
emoţionat. În semiobscuritatea camerei, prinţul părea livid, 
transpirat, cu ochii injectaţi şi buzele tremura ude. La vederea 
acestei apariţii, doamna de Bagnolet izbucni într-un râs frenetic, 
sinistru, înspăimântător, care părea că nu va înceta niciodată. 

Henric respiră adânc. Privi întâi înspre Primerose, apoi se 
uită în jurul lui. În încăpere erau doar două uşi la vedere. 
Reţinându-şi respiraţia şi cu mâna pe pumnal, întocmai ca un 
vagabond care nu vrea să fie surprins asupra faptului, Henric se 
îndreptă spre cele două uşi şi le întredeschise. Se asigură că nu 
se află nimeni care să-l surprindă. 

Puțin mai liniştit, Henric respiră din nou adânc. Îşi mai 
reveni puţin şi se apropie de pat. O privi pe Primerose adormită 
şi căzu pe gânduri. _ 

Deodată, tresări ca un om sculat din somn. Işi roti privirea 
în jurul lui şi trecându-şi o mână peste fruntea acoperită de 
sudoare, şopti: 

— Dar ce caut eu aici?... Cum am ajuns eu aici?... Dar ce 
ameţit mă simt!... Tocmai eu să mă dedau la o asemenea faptă? 
Dumnezeule, are dreptate! Un adevărat gentilom nu poate 


săvârşi o asemenea faptă!... Ah! Nu mi-aş ierta niciodată o 
asemenea faptă!... 

Astfel, pentru prinţ ar fi fost o faptă fără precedent s-o 
dezonoreze pe tânăra care dormea. 

Doamna de Bagnolet, care-l urmărea cu ochi strălucitori, îl 
văzu deodată îndreptându-se hotărât spre ieşire. Se ridică brusc 
şi în culmea furiei: 

— Cum pleacă aşa!... Pleacă fără... Ah, nemernicul!... Un 
câine şi nici măcar!... Un nimic şi nici chiar atât! 

Fără nici cea mai mică precauţie, trânti uşa în urma ei şi 
plecă gesticulând şi spunând cuvinte fără şir. 

Înainte de-a încheia acest capitol, trebuie să ne 
reîntoarcem la Choppin. Acţiunile viitoare ale acestui personaj ar 
putea influenţa firul povestirii noastre. Trebuie să-i consacram şi 
lui câteva rânduri. 

Vă amintim că Choppin vru să audă ceea ce d'Aumale şi 
Alcyndore discutară. El văzuse şi auzise tot. 

Se retrase în apartamentul lui şi începu să se plimbe de 
colo, colo agitat. Gândurile lui Choppin s-ar fi putut rezuma 
astfel: "Deci, Alcyndore îl iubeşte pe cavalerul de Montauban 
"să-l ia dracu! — şi i se dăruieşte contelui d'Aumale — să-l ia 
dracu şi pe ăsta! De ce?... Ca să devină regină a Italiei... şi dacă 
am înţeles bine, mai târziu regina Franţei şi chiar împărăteasă... 
Regina Franţei şi împărăteasă înseamnă ceva! Regina Argotului, 
regina Franţei, înseamnă că începe epoca noastră! Este averea 
noastră, a tuturor! Şi ce avere!... Da, dar pentru asta va trebui 
să renunţ la Alcyndore... Şi acest lucru mi-e imposibil, 
imposibil!... Va trebui să fie pusă în situaţia să nu se poată 
căsători cu altcineva din afara regatului Argot. Voi face în aşa fel 
încât eu să fiu alesul... Aşa trebuie să fac... Dar cum voi reuşi? 
Acum, la acest lucru va trebui să mă gândesc. Voi căuta şi voi 
găsi". 


Capitolul XVII Sosesc, în fine, vapoarele cu sare 


A doua zi, după plecarea prinţului împreună cu contele 
d'Aumale, Alcyndore se întâlni cu mama ei, două jerbe 
splendide de flori înveseleau şi înmiresmau încăperea. Una 


dintre ele fusese trimisă de către prinţ, iar cealaltă de către 
conte. Mama şi fiica treceau în revistă evenimentele zilei 
precedente. 

— Ce părere ai, eşti mulţumită de discuţia ta cu contele? 
întrebă doamna de Bagnolet. 

— Absolut, mamă. Va face tot ce i-am propus. 

— Eşti hotărâtă să te căsătoreşti cu el? 

— Foarte hotărâtă, mamă. l-am dat voie să-şi înceapă 
curtea. Şi vezi bine că n-a trebuit să-i spun de două ori. 

Aruncă o privire spre flori şi zâmbi: 

— Prinţul n-a aşteptat să i se dea voie, ca să-şi înceapă 
curtea. S-ar putea să căutăm prea departe ceva ce-am putea 
obţine mult mai uşor şi rapid. 

— Te înşeli, mamă. Prinţul nu va face niciodată din mine o 
soţie legitimă, o regină a Franţei. 

— Deşi sunt sigură că ai făcut o impresie deosebită asupra 
lui. 

— Ştiu, mamă. Mi-am dat seama de ieri seară. Prinţul nu va 
obţine de la mine mai mult decât să-i devin amantă. Asta-i tot. 
Bănuiesc că nu m-ai crescut ca să faci din mine favorita regelui? 

— Nici chiar aşa, mulţumesc ţie Doamne! Ai dreptate, eu 
eram cea care bătea câmpii. Să ne mulţumim cu contele 
d'Aumale. Este mai sigur. Dar spune-mi, draga mea, ziceai că ai 
produs un efect deosebit asupra prinţului? 

— Da, mamă. 

— Eu mi-am dat seama abia astăzi dimineaţă şi-mi pare 
tare rău, căci dacă îmi dădeam seama mai din timp, n-aş fi făcut 
o prostie anume. 

— Ce prostie, mamă? întrebă Alcyndore, ridicând capul. 

— Am vrut s-o pasez pe Primerose unui anumit personaj, 
dar înainte de asta i-am dat un narcotic. 

— Este groaznic! şopti Alcyndore înmărmurită. Mamă, cum 
de ai putut gândi la un asemenea lucru? Cum de ai putut avea o 
asemenea inimă. 

— Într-adevăr, este un lucru destul de groaznic, şopti şi 
doamna de Bagnolet. Sunt momente când şi mie mi se face silă 
de mine. Dar vezi tu, este vorba despre Primerose!... Primerose, 
mă auzi? 

— Chiar atât de tare o urăşti? întrebă Alcyndore privind-o 
cu curiozitate. 


— Dacă o urăsc! strigă doamna de Bagnolet. 

Apoi, liniştindu-se brusc şi cu veşnicul ei surâs: 

— Dar tu, tu n-o urăşti chiar deloc? 

— Eu? se apără Alcyndore. N-o mai iubesc, aşa cum o 
iubeam mai de mult, dar nici n-o urăsc. 

— Ah, n-o urâăşti! exclamă doamna de Bagnolet, Ei bine! Ştii 
tu cine este această Primerose pe care tu n-o urăşti? Ştii tu?... 

— Cum vrei să ştiu? se impacientă Alcyndore. 

— Este fiica lui Noirville, izbucni doamna de Bagnolet. A lui 
Noirville, mă auzi? Fiica asasinului tatălui tău!... Acum mai ai 
curajul să spui că n-o deteşti? 

— Fiica lui Noirville! exclamă Alcyndore, ridicându-se brusc. 
Din cauza asta o uram atâta! 

— Ah, vezi bine că acum recunoşti! spuse doamna de 
Bagnolet triumfătoare. 

Se ridică, se îndreptă spre fiica ei, îi puse mâinile pe umeri 
şi cu o voce schimbată, foarte blândă: 

— Sărmana mea copilă, nu încerca s-o păcăleşti pe mama 
ta, căci n-ai să reuşeşti. Cea pe care tu o urăşti nu este fiica 
asasinului tatălui tău, ci cea care ţi-a furat iubitul. Recunoaşte 
că am dreptate. 

— Ei, ce importanţă mai are!... O urăsc şi asta-i suficient! 

— ÎI iubeşti chiar aşa de mult? 

— Da mamă, îl iubesc şi cred că-l voi iubi până la sfârşitul 
zilelor. 

Ea spunea acest lucru cu mult calm, ca şi cum n-ar fi vorbit 
despre ea însăşi. Doamna de Bagnolet privind-o cu ochii ei 
pătrunzători, ridică capul şi: 

— Atunci, cum rămâne cu planurile noastre? 

— Ţi-am spus că mai degrabă mi-aş smulge inima decât să 
renunţ la planurile noastre. Ceea ce am stabilit cu contele 
d'Aumale rămâne stabilit. Nimic nu se va mai schimba... cel 
puţin în ceea ce mă priveşte. Cât despre acest tânăr... mă voi 
mai gândi. Dar n-aţi văzut că n-am făcut nimic ca să mă apropii 
de el. Şi nici nu voi face vreodată. Am decis să rămână un 
personaj nesemnificativ pentru mine. Şi asta aşa va fi. 

— Ah! într-adevăr se vede că eşti fiica mea! strigă doamna 
de Bagnolet cu orgoliu. 

— Ah despre fiica lui Noirville, ea face parte din răzbunarea 
noastră! reluă Alcyndore. Poţi face ce vrei cu ea. 


Ce făceau în timpul acesta Primerose şi Montauban? 

Cea mai mare parte a timpului, Primerose şi-o petrecuse cu 
Esclaireau şi Barbiton. Cei doi vagabonzi erau foarte grijulii faţă 
de Primerose şi o luau peste tot în expedițiile lor bizare. 

Asta dură câteva zile. În acest timp, prinţul îşi luă obiceiul 
să le viziteze pe doamnele de Bagnolet. Bineînţeles că venea 
însoţit de contele d'Aumale. Când uneori prinţul nu vroia să 
meargă, contele insista. D'Aumale urma cu stricteţe 
instrucţiunile logodnicei sale. 

În fiecare seară, Montauban îi urmărea pe Esclaireau şi 
Barbiton care nu uitau să meargă în drumul Corderie când se 
lăsa noaptea. Dintr-o dată, regele îşi întrerupse vizitele la 
palatul Ponthus. 

În treacăt fie spus, domnul de Ponthus veni la "Coțofana 
Chioar" pentru a-i mulţumi lui Montauban pe care-l găsi la el 
acasă. Cei doi bărbaţi vorbiră îndelung şi se împrieteniră şi mai 
tare. Montauban găsi un prilej să-i întoarcă vizita ducelui. Erau 
pe punctul de-a lega o foarte trainică prietenie pe care numai 
moartea o mai poate desface. 

În aceste câteva zile, găsi un moment prielnic pentru a 
merge la palatul de Bagnolet şi a cere în mod oficial mâna 
iubitei sale. Fidelă promisiunii pe care şi-o făcuse ei înseşi, 
Alcyndore nu se arătă. Montauban, fu primit de către doamna 
de Bagnolet, care-i făcu o primire foarte frumoasă, confirmându- 
i intenţia ei de-a o înzestra pe Primerose cu o sută de mii de 
franci. Apoi îl invită pe cavaler să poftească la iubita lui ori de 
câte ori doreşte. 

Montauban deschise ochii bine şi ciuli şi urechile. Deşi privi 
cu luare aminte figura ca de păpuşă a doamnei de Bagnolet şi 
analiză fiecare cuvânt, intonaţie şi gest ale acesteia, nu 
descoperi nimic suspect. Totuşi, dacă ochii şi urechile îl trădară, 
flerul lui îi întări convingerea că în acea casă se petreceau 
lucruri grave. Acel lux prodigios, acel lux care-l uimise pe 
d'Aumale şi pe prinţ, îi inspiră neîncredere. 

Plecă de la palat fără să fi aflat ceva şi hotărât să refuze 
zestrea Primerosei şi să rupă relaţiile cu doamna de Bagnolet şi 
fiul ei — despre care ştia că e femeie. 

În acest timp nu-l zări deloc pe Pontalais, care însă îl văzuse 
pe Montauban. Într-adevăr, Pontalais o supraveghea pe 
Primerose la fel ca şi Montauban. 


Între timp, prinţul părea s-o fi uitat total pe Primerose, iar 
de Ville care se însănătoşise era foarte liber. Profită pentru a se 
ocupa de propriile lui afaceri. Cea mai importantă dintre acestea 
era să pună mâna pe Primerose. Ah! N-o putea deloc uita. 
Deseori putea fi văzut dând târcoale locuinţei acesteia. Nu 
reuşise să întreprindă nimic împotriva ei. 

Quintenasse şi Boucassin se învârteau şi ei în jurul lui de 
Ville şi-l însoțeau în toate acţiunile sale. Redeveniseră prieteni 
buni... cel puţin în aparenţă. În ultima vreme, Boucassin se 
schimbase mult, nemaifiind acel personaj vesel de altădată. 
Uneori rămânea ore întregi dus pe gânduri. 

Thibaut şi Lubin dispăruseră. Acest lucru se explică astfel: 
cardinalul, dându-şi seama de pasiunea prinţului pentru 
Primerose, consideră că-i mai prudent să se retragă, explicându- 
le celor doi naivi şi inconştienţi spioni că supravegherea 
Primerosei devenise inutilă. Acest lucru îi nemulţumi căci 
pierdeau bani frumoşi. Fiindcă nimeni nu-i trimise la mănăstire 
şi nu duceau lipsă de nimic, cei doi se resemnară destul de 
repede. 

Roncherolles şi Saint-André erau obligaţi să stea la pat şi să 
mediteze asupra felului cum se vor răzbuna, pe cavalerul care-i 
adusese în acea stare deplorabilă. 

Nicolle de Savigny constată că amantul său şi-a mai rărit 
vizitele. Nu se neliniştea, căci primea vizite destul de dese din 
partea sirelui de Maubert, care o linişti în această privinţă. De 
altfel, vom avea ocazia s-o reîntâlnim pe parcursul povestirii 
noastre. 

În această trecere în revistă a principalelor evenimente 
petrecute, l-am uitat pe Langrogne. Bravul valet dormea toată 
ziua în camera sa de la hanul "Cotofana Chioară". Când se făcea 
noapte, îşi încingea sabia la brâu, se înfăşură în mantie şi se 
aşeza în faţa locuinţei lui Primerose, unde îşi petrecea întreaga 
noapte. Când se crăpa de ziuă, se retrăgea ostenit dar încântat 
că Primerose îi adresase cuvinte de mulţumire. 

Să revenim la cavalerul de Montauban. 

În seara aceea, merse pe drumul Corderie urmărindu-i pe 
Primerose, Esclaireau şi Barbiton. Întocmai ca şi în celelalte zile, 
regele nu-şi făcuse nici acum apariţia. Se retraseră cu toţii. 

Spre deosebire de alte zile, când se întorcea acasă, de data 
aceasta Primerose îşi continuă drumul pe strada Saint-Martin. 


Montauban îi urmări destul de intrigat. 

Primerose împreună cu cei doi vagabonzi trecură peste un 
pod şi intrară într-o cafenea de pe strada Hurepoix. 

Montauban intră după ei şi se instală în cel mai retras şi 
întunecos cotlon al cafenelei. Esclaireau şi Barbiton după ce 
goliră câteva sticluţe, se pregătiră de culcare. Montauban făcu şi 
el la fel, spunându-şi: 

"Se pare că ne vom petrece noaptea aici". 

Este lesne de imaginat că nu dormi decât pe jumătate. Pe 
la ora unu noaptea, Esclaireau şi Barbiton se sculară. O treziră şi 
pe Primerose care adormise de-a binelea. Apoi, ieşiră toţi trei. 
Patru marinari foarte puternici, pe care Montauban nu-i 
observase, se alăturară celor trei. Toţi se îndreptară spre turnul 
Nesle. Montauban îi urma de departe. 

În faţa mănăstirii Augustinilor, exista o scară care cobora la 
un râu, iar aici se afla acostat un vapor. Vagabonzii, marinarii şi 
Primerose coborâră scara şi urcară pe vapor. 

Marinarii îl dezlegară şi se îndepărtară rapid. 

Montauban rămase pe cheiul apei înmărmurit, începu să 
caute o barcă, hotărât să se lanseze în urmărirea celor ce-i 
răpeau iubita. Nu găsi. Se reîntoarse în locul de unde plecase 
vaporaşul. 

Aşteptă. Aşteptă atât de mult, încât se întrebă dacă nu 
cumva aştepta degeaba. Totuşi rămase locului, foarte încurcat. 

În acel moment, lângă el apăru o umbră şi o voce răguşită 
spuse: 

— Este periculos să te plimbi prin aceste locuri, căci nu ştii 
peste cine poţi da. 

Montauban înţelese că aceste cuvinte au un sens ascuns. 
Dintr-o privire îl măsură pe cel ce vorbise: era un vagabond. 

Vru să-i răspundă ceva, dar nu mai apucă. O altă umbră 
apăru la fel de brusc ca şi prima şi se aşeză pe partea cealaltă. 
Acum se afla între cele două umbre care nu păreau prea bine 
intenţionate. Totul se petrecu extrem de rapid. In acel moment 
simţi cum ultima apariţie îl strânge de mână. Apoi o voce pe 
care o recunoscu imediat ca fiind a lui Pontalais, răspunse 
imediat: 

— Numai dacă vrea Alcyndore aceste locuri sunt 
periculoase. 


În acelaşi timp, cu gesturi rapide schiţă prin aer nişte 
semne misterioase. Vagabondul răspunse tot prin semne la fel 
de rapide. Apoi cu o anume detaşare: 

— Bine, nu mai am nimic de spus dacă eşti şef, spuse el. 

Privindu-l pe Montauban care nici nu clipi dar care era mirat 
de aventura în care intrase: 

— Alcyndore ştie prea bine ce face. Şi face bine tot ceea ce 
face, adăugă Pontalais foarte pătruns. 

Apoi luându-l pe Montauban de braţ, îi spuse pe un ton 
imperios: 

— Reia-ţi paza, noi vom intra înăuntru. 

Îl trase pe Montauban spre turnul Nesle şi-i şopti la ureche: 

— Să nu spuneţi o vorbă. Când vom ajunge acolo unde 
trebuie, să nu mă părăsiţi o clipă. Să faceţi tot ceea ce voi face 
şi eu, dar dacă veţi fi întrebat ceva să mă lăsaţi pe mine să 
răspund. 

În timp ce se apropiau de turn, Pontalais începu să fluiere 
într-un mod foarte bizar. Montauban înţelese că-i vorba despre 
un semnal: 

— Deschideţi! 

— Ce doriţi? întrebă o voce. 

— Sare, răspunse Pontalais. 

Poarta de la baza turnului se întredeschise, dar atât de 
puţin, încât era imposibil să intri. Pontalais se postă în faţă şi 
făcu nişte semne misterioase. Atunci, poarta se deschise 
suficient pentru a putea trece. 

Nimeni nu dădu importanţă noilor veniţi. Din moment ce 
intraseră aici, însemna că erau de-ai casei şi aveau dreptul de-a 
fi aici. Fără să spună vreun cuvânt, Pontalais se întinse pe jos şi 
adormi... Sau se prefăcea că doarme. Montauban urmând sfatul 
acestuia se întinse şi el alături, prefăcându-se că doarme. 

Rămaseră mult timp astfel: mai multe ore. Pe la ora cinci 
dimineaţa — înainte de răsăritul soarelui — o voce porunci: 

— Toată lumea în picioare! 

Toată lumea dădu ascultare ordinului, inclusiv Montauban şi 
Pontalais. Montauban recunoscu vocea autoritară a lui 
Esclaireau, care apoi se îndepărtă grăbit. 

În linişte, fără grabă şi înghesuială, toţi acei bărbaţi ieşiră 
pe cheiul care încă era învăluit în întuneric. 


Toate aceste umbre care se agitau ca nişte fantome aveau 
de făcut un lucru foarte simplu. Formară un şir de la pontonul de 
la care plecase Primerose şi până la un beci unde se afla 
Esclaireau. Montauban, care avea parte numai de surprize, o 
recunoscu pe tânăra care stătea lângă Barbiton, iar la ponton 
observă mai multe vapoare acostate. 

Din aceste vapoare se descărcau nişte saci care treceau cu 
rapiditate din mână în mână şi erau aruncaţi apoi în acel beci, 
unde Esclaireau îi număra. Montauban îşi aminti că Pontalais 
răspunsese că doreşte "sare" la întrebarea necunoscuţilor. Abia 
atunci se făcu lumină în mintea cavalerului nostru şi-şi spuse: 

"Dumnezeule", dar este vorba despre faimoşii saci de sare 
care conţin aur!... lar eu îi ajut pe vagabonzi să-i fure!... 
Drace!..." 

În jurul lui se aflau vreo cincizeci de indivizi viguroşi şi bine 
înarmaţi. Ideea că participa la un furt îl indignă într-atât, încât 
era cât pe ce să izbucnească. Din fericire, ochii lui căzură pe 
Primerose şi-şi dădu seama că tăcerea este sfântă. Dacă 
Montauban ar fi vrut să se sacrifice, nu putea s-o expună şi pe 
tânără. 

Se resemnă şi rămase liniştit în şirul de vagabonzi, ajutând 
la căratul sacilor. Sudoarea care-i curgea pe frunte se datora nu 
atât efortului, cât indignării. 

Din fericire, supliciul său nu dură prea mult timp. 

În mai puţin de jumătate de oră, toţi sacii se aflau deja în 
beci, iar Esclaireau îşi aşeză meticulos cheia în buzunar. Foarte 
curând, vapoarele goale dispărură, iar vagabonzii se retraseră. 
Cheiul redeveni pustiu. Esclaireau, Barbiton şi Primerose plecară 
şi ei spre podul Saint-Michel. Montauban şi Pontalais îi urmăreau 
de la distanţă, fără să-i piardă din vedere. 

Cavalerul izbucni: 

— Dumnezeule, sunt dezonorat! strigă el mânios. 

— De unde până unde? întrebă Pontalais furios. 

— Eu, Hoël de Montauban să ajut nişte vagabonzi să fure 
sacii care conţineau... 

— Sare, domnule, sare, îl întrerupse Pontalais grăbit. 

— Sare, da, sare, spuse Montauban care-şi reluă aerul său 
rece. Sarea care aparţine regelui şi pe care vagabonzii i-au 
furat-o. Şi pe care şi eu am furat-o, căci i-am ajutat!... Eu, un 
Montauban!... 


— Nu puteam face altfel. Am fi fost masacrați, dacă am fi 
încercat să facem altfel. 

— Aş fi preferat să fiu omorât, decât să fiu complice la un 
furt! 

— lertare, dar doamna Primerose a avut aceeaşi soartă ca 
şi noi. 

— Acest lucru m-a reţinut. 

— Atunci n-aveţi de ce vă supăra. Ceea ce am săvârşit, am 
săvârşit. Acum nu mai putem da înapoi, mârâi Pontalais. 

— Spuneţi-mi mai degrabă: i-aţi cerut mâna Primerosei, 
doamnei de Bagnolet? Aţi fost acceptat? 

— Da. 

— Îi dă vreo zestre doamnei Primerose? 

— Da... dar vreau s-o refuz. 

— Dacă-i aşa, în loc să vă lamentaţi atât, mai bine v-aţi 
felicita. 

— De ce? 

— Fiindcă aveţi ocazia să faceţi rost de o parte din zestrea 
pe care nu vreţi s-o acceptaţi de la doamna de Bagnolet. 

Apoi, adăugă furios: 

— Drace, dar este uşor de priceput. Această sare înseamnă 
bani. Această sare aparţine regelui. Furându-i-o, i-am furat banii. 
Sunt sigur că va oferi o recompensă celui ce-i va găsi banii. lar 
dumneavoastră acum ştiţi unde se află. lată un mijloc onorabil 
de-a vă întocmi o mică zestre. 

— Ah! protestă Montauban. Crezi că-i voi denunța pe aceşti 
vagabonzi? Prefer să rămân sărac, decât să mă îmbogăţesc cu 
bani câştigaţi în moc necinstit, declară Montauban foarte serios. 

— Ca şi cum banii ar avea vreun miros! mârâi Pontalais. 
Deci intenţia dumneavoastră este să înapoiaţi aceşti saci 
proprietarului? 

— V-am spus că vreau să mă opresc aici, răspunse 
Montauban hotărât. 

— Vă daţi seama că sacii cu sare sunt bine păziţi, spuse 
Pontalais. Foarte bine păziţi. Cum veţi face să intraţi acolo şi să-i 
luaţi de acolo? 

Din instinct, Montauban îşi dădu seama că Pontalais este pe 
cale să-şi divulge secretul. Cavalerul nostru deveni tot mai atent 
şi cu aceeaşi hotărâre întrebă: 

— Nu ştiu cum voi face, dar voi intra. 


— Ah! Lucrul cel mai dificil nu este să intri, ci să iei sacii. 
Veţi fi nimicit înainte de-a pune mâna pe saci. 

— Mai bine mor, decât să trăiesc cu această pată pe 
conştiinţă. 

— Ei bine! Nu vreau să vi se întâmple ceva rău. Ascultaţi- 
mă bine. Dacă vreţi să puneţi mâna pe câţiva saci cu sare, nu 
aici trebuie să veniţi. Ci... 

— La Bagnolet! îl întrerupse Montauban fără voia lui. 

— La Bagnolet, hanul "Porcul adormit. Aici vor fi 
transportaţi sacii... şi am încredere în... simţurile mele. 

— ÎI voi trimite pe Langrogne să dea târcoale pe acolo, 
spuse Montauban zâmbitor. 

— lar când sacii vor ajunge la destinaţie, vă rog să nu faceţi 
nimic fără ştirea mea, continuă Pontalais. 

— Îţi promit, dragul meu. 


Capitolul XVIII Montauban întâlneşte norocul 


A doua zi dimineaţă o veste nemaipomenită se răspândi 
prin oraş. Se spunea că vagabonzii reuşiseră să pună mâna pe 
sacii cu sare. 

Pentru a da şi mai multă importanţă acelei veşti, în întreg 
oraşul se anunţă ştirea în sunete de trompetă, iar găsitorului i se 
acordă o recompensă de douăzeci de mii de franci. De 
asemenea, se dădea o recompensă de zece mii de franci celui 
sau celei ce ar fi descoperit-o pe o anume femeie ce-şi spunea 
regina Argotului. Se acordau două mii de franci celui care-l va 
găsi pe Esclaireau şi pe Barbiton. În total, treizeci şi patru de mii 
de franci recompensă. 

Montauban, care rămăsese acasă toată ziua, nu află 
senzaţionala veste. 

La căderea nopţii, luă din nou drumul Corderie, deşi 
începuse să creadă că este zadarnic. Probabil că ar fi renunţat la 
această corvoadă zilnică, dacă ar fi fost singur. Fiindcă 
Esclaireau şi Barbiton erau perseverenţi şi o luau şi pe 
Primerose, Montauban nu renunţă la această urmărire. 

Plecă de acasă ca de obicei. Întâmplarea făcu ca pe drum 
să se întâlnească cu Pontalais. Se opri o clipă şi discutară. Ah! 


Foarte puţin. Nici cinci minute. Când îl părăsi, vagabonzii 
împreună cu Primerose erau deja departe. Montauban porni din 
nou în urmărirea grupului, fără însă să încerce să-i prindă din 
urmă. Era convins că nici de data aceasta nu se va întâmpla 
nimic. 

Spre surprinderea tuturor, însă, evenimentul se petrecu 
chiar în acea seară. 

Deodată, Hoël auzi zgomot de săbii şi o gălăgie infernală, 
începu să fugă, spunându-şi disperat: 

"Dumnezeule, voi ajunge prea târziu!... Ce ghinion." 

Nu ajunse prea târziu. Regelui — pe care-l recunoscu 
imediat în costumul său de cavaler — şi ducelui de Ponthus 
începuse să le scadă forţele. Doborâseră deja patru sau cinci 
adversari, iar ceilalţi, incitaţi de Esclaireau şi Barbiton atacau în 
continuare. Era evident că datorită numărului mare al 
adversarilor, cei doi nobili n-ar mai fi rezistat prea mult. 

Montauban interveni în mijlocul luptătorilor precum un 
fulger. 

Primii vizaţi fură Esclaireau şi Barbiton, pe care-i dobori cu 
câte o lovitură de sabie. La început, vagabonzii reuşiră să-i ţină 
piept lui Montauban, dar foarte curând ei îşi luară picioarele la 
spinare. 

Deodată, Montauban se trezi stăpânul câmpului de luptă. 
Fericit de victoria obţinută, el îşi spunea: 

"Dintr-o lovitură, m-am asigurat de o avere frumuşică." 

— Dumnezeule, dar aţi făcut adevărate acte de bravură! 
strigă regele. Domnule, datorită dumneavoastră am scăpat cu 
viaţă. N-am să uit niciodată gestul dumneavoastră. Care este 
numele dumneavoastră... 

În acel moment, interveni şi ducele de Ponthus. 

— Sire, lăsaţi-mi mie plăcerea să-l prezint Majestății 
Voastre pe cavalerul de Montauban. Unul dintre cei mai bravi şi 
mai demni gentilomi ai regatului dumneavoastră, căruia şi eu îi 
datorez viaţa. 

Montauban făcu o plecăciune. 

Zâmbetul binevoitor al regelui se transformă într-o grimasă 
în momentul în care auzi numele cavalerului. Privindu-l drept în 
ochi, regele repetă: 

— Hoël de Montauban!... Dumneavoastră sunteţi Hoël de 
Montauban? 


— Sunt descendent direct din acel Hoël de Montauban care 
s-a făcut frate de arme cu domnul Du Guesclin. Da, sire, spuse 
Montauban cu mândrie. Apoi adăugă: Maiestatea Voastră sigur a 
auzit vorbindu-se despre aceste personaje. 

Regele deveni aproape glacial şi spuse din vârful buzelor: 

— Şi de dumneavoastră am auzit vorbindu-se. Mi s-a vorbit 
chiar foarte mult despre dumneavoastră... Chiar prea mult în 
ultimul timp. Astăzi mi-aţi salvat viaţa. Mi-aţi făcut un serviciu 
care este mult prea recent ca să-l uit. Orice serviciu merită să 
fie recompensat. Eu mă voi recompensa faţă de dumneavoastră 
spunându-vă: Domnule, vă rog să plecaţi, iar dacă ţineţi la viaţa 
voastră dispăreţi şi faceţi în aşa fel încât nimeni să nu mai audă 
vorbindu-se de dumneavoastră. 

Apoi întorcându-se spre Ponthus care era sincer mirat de 
acest deznodământ neprevăzut, îi spuse: 

— Să mergem, duce. Voi petrece noaptea la 
dumneavoastră. 

Întorşi acasă, Ponthus cu multă blândeţe şi respect spuse: 

— Sire, aţi fost cam aspru cu acest tânăr care tocmai v-a 
salvat viaţa fără să ştie măcar cine sunteţi. 

— Da, spuse regele visător. Nu încape nici o îndoială că 
acest tânăr este foarte curajos. 

— Ei, sire, îl cunosc bine şi l-am văzut deja luptându-se 
spuse Ponthus zâmbind cu blândeţe. Nu v-am spus că ne-a 
salvat viaţa mie şi soţiei mele? 

— Într-adevăr, Clother, acest lucru nu mi l-ai povestit, 
spuse regele cu afecţiune paternă. 

— De ce să vă neliniştiţi, sire? Graţie cavalerului de 
Montauban, eu împreună cu ducesa am ieşit dintr-o situaţie la 
fel de dificilă ca cea din seara asta. Sire, nu mi-aţi răspuns la 
întrebare. De ce dumneavoastră care sunteţi atât de bun, corect 
şi generos, v-aţi manifestat atât de sever faţă de acest cavaler 
care v-a scos dintr-o situaţie extrem de periculoasă? 

— Nu ştii cine este acest om? întrebă regele sumbru. 

— Sigur că ştiu, zâmbi Clother de Ponthus. Este unul din 
prietenii mei. Este un om curajos şi demn de tot respectul. 

— Tu ştii că acest curajos şi demn gentilom după ce a rănit 
trei gentilomi, a îndrăznit să-l insulte şi să-l amenințe pe prinţul 
moştenitor? Tu ştii că a ridicat chiar pumnalul împotriva 


viitorului rege al Franţei? Tu ştii că am aflat toate aceste lucruri 
chiar de la Henric care a cerut să i se facă dreptate? 

— Să ştiţi, sire, că în spatele acestor fapte sigur se ascunde 
ceva necurat! Îmi permiteţi să fac puţină lumină în această 
afacere. Până la urmă am să reuşesc să vă dovedesc inocenţa 
acestui cavaler. 

— Ah, Dumnezeule, nici nu vreau altceva, consimţi regele. 
Dacă-mi dovedeşti inocenţa acestui tânăr, voi fi tare fericit şi mă 
voi recompensa faţă de el. 

— Am reţinut această promisiune regală, spuse cu gravitate 
Ponthus. 

Cavalerul Montauban rămase împietrit de uimire, îşi lovi 
fruntea înnebunit: 

— Ah! Ce prost sunt!... Acum înţeleg, înţeleg!... Prinţul!... L- 
am uitat pe prinţ!... Ah, ce mizerabil sunt!... L-am ameninţat cu 
pumnalul!... Ei, am fost puţin cam dur!... Am fost cam prea 
îndrăzneţ!... S-a dus şi s-a plâns regelui!... lar regele nu este 
mulţumit!... De altfel, este destul de normal! 

Această descoperire îl făcu să facă cale întoarsă. Mergea 
gânditor, cu capul plecat şi-şi spunea supărat: 

"O asemenea ocazie nu mi se va mai ivi niciodată!... Averea 
mea era ca şi asigurată... Şi acuma iată-mă proscris. Acum ce să 
fac, unde să merg?... Ah! dar am înnebunit cu totul! Şi 
Primerose?... Am uitat complet de ea!" 

Îşi aminti că nu o văzuse pe tânără când vagabonzii se 
retrăseseră. Ea trebuia să fie undeva prin împrejurimi, pe lângă 
Casa Albă. Poate că era leşinată sau i se făcuse rău. 

Într-adevăr, la un moment dat o văzu pe Primerose venind 
spre el. Era îngrozită şi înfricoşată căci asistase la luptă şi-l 
recunoscuse pe Montauban. Primerose văzu cum însoțitorii ei se 
retraseră grăbiţi şi bucuria o cuprinse când îşi dădu seama că 
iubitul ei este învingătorul. Tânăra îl aşteptase. Toate aceste 
lucruri îi povestea Primerose, în timp ce mergeau. Vocea ei 
melodioasă şi clară răsuna ca o muzică suavă, alinându-l pe 
cavalerul nostru ca cea mai dulce mângâiere. La sfârşit, el spuse 
cu timiditate: 

— Vrei să-ţi spun ce gândesc? 

— Spune, îl încuraja ea, mângâindu-l cu un zâmbet. 

— Nu ştiu dacă i-am rănit prea rău pe aceşti Esclaireau şi 
Barbiton. Mi-ar părea rău să-i fi omorât. Dar nu-ți ascund faptul 


că mă simt liniştit la gândul că dacă nu sunt morţi nu-şi vor 
putea relua prea curând ocupațiile lor obişnuite. 

— De ce? întrebă ea. 

— Fiindcă nu vor putea să te mai ia cu ei în expediţii care 
mi se par cam necurate, spuse el. 

— Ei bine, nici mie nu-mi pare răul... Începusem chiar să 
mă întreb dacă n-ar trebui să renunţ la nişte căutări pe care ei le 
efectuau destul de... ciudat. Şi cum de acum încolo nu mi se mai 
poate întâmpla nimic, căci sunt hotărâtă să rămân acasă, putem 
spune că totu-i bine când se termină cu bine. 

— Aşa să dea Dumnezeu! spuse Hoël, râzând. 

Numai că el râdea ca să-i dea curaj. O nelinişte vagă îi 
încolţi în suflet şi-şi spuse: 

"Să dea domnul ca această hotărâre să nu fie luată prea 
târziu şi să nu regretăm mai târziu, imprudenţele pe care le-am 
comis deja." 

Poate că vom avea ocazia în continuare să vedem unele 
evenimente care vor demonstra că neliniştea lui Montauban era 
justificată. 


Capitolul XIX După atentat 


Se scurseră câteva zile. Sosi şi luna decembrie şi odată cu 
ea şi primele zăpezi abundente. 

Emoţia provocată de dispariţia vapoarelor cu sare nu 
dispăru complet. Parizienii continuau să vorbească despre acest 
misterios eveniment, şi nu datorită evenimentului în sine, ci 
datorită recompensei promise celui ce va regăsi sacii cu sare. 
Este de la sine înţeles că această recompensă era foarte 
atrăgătoare şi mulţi trăiau cu speranţa de-a o câştiga. Cu tot 
zelul depus de poliţişti improvizaţi, sacii dispăruţi rămaseră de 
negăsit. De asemenea, misterioasa regină a Argotului, cât şi cei 
doi redutabili şefi ai vagabonzilor, Esclaireau şi Barbiton, 
rămaseră de negăsit. 

În schimb, regele nu făcuse public atentatul a cărui victimă 
era cât pe ce să cadă. Ceea ce nu înseamnă că acel eveniment 
nu era cunoscut de anumite personaje. 


Alcyndore află imediat despre păţania celor doi locotenenţi 
ai săi, Esclaireau şi Barbiton, care fuseseră transportaţi la 
locuinţa lor din Sainte-Catherine într-o stare jalnică. Prin 
intermediul ei, află şi contele d'Aumale şi prinţul de eşecul 
complet al acestei prime tentative. 

Acest eşec în loc să-i descurajeze, îi ambiţiona şi mai mult 
în hotărârea lor de-a termina cât mai repede cu regele. Mânia 
lor împotriva acelui necunoscut care le zădărnicise planurile era 
teribilă. D'Aumale, ca un adevărat om de acţiune, porni pe 
urmele necunoscutului. Era însă o acţiune inutilă. 

Alcyndore nu reuşi nici ea să afle ceva, dar ea avea 
convingerile ei. După părerea ei, exista un singur om care ar fi 
putut ţine piept oamenilor ei. Acest om nu era altul decât 
cavalerul Hoël de Montauban. Întocmai ca şi ceilalţi, Alcyndore 
fu şi ea cuprinsă de un acces teribil de furie. 

Ea îl lăsă pe d'Aumale să pornească pe o pistă greşită. 
Lucrul cel mai grav era că nu acţiona pe cont propriu, căci nu 
era foarte hotărâtă să-l atace pe Montauban. 

D'Aumale nu era singurul care-l căuta pe Montauban. 
Prinţul îl căuta şi el, pe de altă parte, pentru felul cum îl 
înfruntase în strada Baudrerie. În primul rând, această delicată 
misiune i-o încredinţase lui de Ville, care era singurul în care mai 
putea avea încredere, după ce cei doi favoriţi ai săi, 
Roncherolles şi Saint-Andre fuseseră răniţi. 

Dar de Ville nu numai că nu-l căuta pe Montauban, ci îl 
evita cât putea. 

Deoarece în ochii stăpânului său trebuia să apară că-l 
preocupă misiunea încredinţată, i se adresă lui Noirville care, 
din motive personale era convins că Montauban era în slujba 
reginei Argotului şi pusese mâna şi pe sacii de sare. 

Noirville, deşi striga în gura mare că-l caută pe Esclaireau şi 
pe Barbiton, el îl căuta în realitate pe Montauban. 

După atentatul nereuşit împotriva regelui, Primerose nu 
ieşea din casă decât pentru a-şi vizita aşa-zisa binefăcătoare. 

Montauban îşi vizita logodnica la ea acasă, dar nu-şi 
petrecea tot timpul aici. Decepţia pe care o resimţise în urma 
întâlnirii cu regele nu-l abătu total. El îşi spuse că, dacă pe 
partea aceasta averea nu-i surâsese, va trebui s-o caute în altă 
parte. Ceea ce şi făcu. În acel moment, îşi aminti de cardinalul 
de Lorraine. În mod instinctiv, simţea o repulsie în îndeplinirea 


acestui demers. Prima lui pornire fu să-şi viziteze prietenul, 
ducele de Ponthus: 

— Nu sunt supărat pe rege pentru primirea rece pe care mi- 
a făcut-o. Resentimentele sale mi se par legitime. Domnule 
duce, fac apel la gândirea dumneavoastră şi vă întreb clacă într- 
adevăr sunt atât de vinovat precum a spus regele? 

— N-aş putea să vă spun clacă clin punct de vedere al legii 
sunteţi vinovat sau nu. De un lucru sunt însă sigur: în locul 
dumneavoastră aş fi acţionat la fel. 

— Dumnezeule, mi-aţi luat o piatră de pe suflet! se înveseli 
Montauban. Eu îl judec pe rege ca pe un om normal şi nu pot fi 
supărat pe el, fiindcă în calitatea lui de tată şi-a apărat fiul fără 
să ştie dacă are dreptate sau nu. Deşi aproape nici nu mi-a 
mulţumit pentru serviciul pe care i l-am făcut alaltăieri, totuşi nu 
pot fi supărat pe el. In plus, vreau să vă fac un alt serviciu pe 
care eu îl consider de aceeaşi valoare. 

— Adică, îi veţi salva din nou viaţa? întrebă Ponthus 
deodată foarte atent. 

— Poate, zâmbi Montauban. 

— Credeţi că întâmplarea m-a scos în calea dumneavoastră 
în momentul în care aţi fost atacați? Timp de cincisprezece zile 
am vizitat în fiecare seară acele locuri... pentru a preîntâmpina 
atacul. 

— Ce tot vorbiţi? strigă Ponthus pălind. Vroiau să-l atace pe 
rege? 

— Da, duce, era vorba despre un atentat în toată regula. 
Dar acei vagabonzi nu erau decât nişte instrumente inconştiente 
în mâinile altor indivizi care au organizat atentatul şi care au 
rămas în umbră. Acei indivizi ştiau prea bine ce aveau de făcut 
şi intenţia lor era clară de a-l ataca pe rege şi de a-l suprima. 

— Ce groaznic, şopti Ponthus emoţionat. Dacă n-aţi fi fost 
acolo, s-ar fi petrecut un lucru îngrozitor. 

— Ah, şi nu v-am spus încă totul, spuse Montauban. Acest 
atac care de data aceasta a eşuat, s-ar putea să fie din nou 
organizat. Am vrut să vă avertizez de acest lucru. În felul acesta 
vă puteţi lua măsurile necesare, căci nici nu se pune problema 
să-l anunţaţi pe rege. 

Ponthus îl luă de mână pe Montauban, îl strânse cu 
prietenie şi spuse cu emoție: 


— Cavalere, mi-aţi salvat viaţa de două ori, dar informaţiile 
pe care mi le-aţi dat acum sunt de mare preţ. Cavalere, vă 
rămân îndatorat până la moarte şi orice serviciu mi-aţi cere, vi-l 
voi acorda cu mare plăcere. 

— Bine, asta cade bine, răspunse Montauban cu simplitate. 
Tocmai vroiam să vă cer un serviciu. M-am făcut vinovat de o 
acţiune care mă dezonorează: sunt complicele unei hoţii. 

— Dumneavoastră, complicele unei hoţii? strigă Ponthus. 
Nu pot să cred. 

— Şi totuşi este adevărat, căci nu aveam o altă posibilitate, 
repetă Montauban cu tărie. Eram în mare pericol. Îmi veţi spune 
că mai bine aş fi murit decât să particip la această acţiune 
oribilă. Dacă aş fi fost singur, aşa aş fi făcut. Din păcate, mai 
eram cu cineva care şi-ar fi pierdut viaţa împreună cu mine, 
dacă am fi opus cea mai mică rezistenţă. Eu, Hoël de 
Montauban am ajutat la descărcatul sacilor cu sare care 
aparţineau regelui. Deci am participat la o hoţie. Sunt 
dezonorat. 

— Este vorba de dispariţia acelor saci cu sare care au 
provocat atâta vâlvă în tot Parisul? întrebă Ponthus. 

— Da, spuse Montauban. Presupun că ştiţi ce conţin acei 
saci cu sare? 

— Ştiu că conţin două milioane de franci, răspunse Ponthus. 

— Ei bine! Vreţi să mă ajutaţi să băgăm aceşti bani în 
cuferele regelui? întrebă liniştit Montauban. 

— Vreţi să faceţi acest lucru? se minună Ponthus. 

— Este onoarea mea în joc şi pe cuvântul meu de 
Montauban că o voi face... spuse Montauban. 

— Cavalere, contaţi pe mine. Vă stau la dispoziţie. 

— Mulţumesc, duce, spuse cu simplitate Montauban. N-aş 
putea să vă spun când am putea întreprinde această acţiune. 
Dar fiţi pe pace. La momentul potrivit vă voi anunţa. 

— Voi fi pregătit, îl asigură ducele. 


Capitolul XX Montauban se hotărăşte să-l 
viziteze pe cardinalul de Lorraine 


După ezitări îndelungate şi după o serie de pretexte pe care 
le invoca pentru el însuşi, veni şi ziua când cavalerul se hotărî 
să-l viziteze pe cardinal. În acea zi, îşi îmbrăcase costumul cel 
nou, iar la piept îşi ţinea scrisoarea tatălui său adresată 
cardinalului. 

Într-un târziu ajunse la destinaţie. Îşi spuse numele, după 
care aşteptă în anticameră. N-avea de ce se plânge. 
Anticamera, deşi era plină de vizitatori veniţi înaintea lui 
Montauban, totuşi el fu primul solicitat. Era o adevărată favoare. 
Această favoare o punea pe seama scrisorii de recomandare a 
tatălui său. 

Montauban mergea în urma valetului care-l conducea. 
Traversară mai multe săli care erau pline de soldaţi. Montauban 
îşi spuse mirat: 

"Ah, oare cardinalului îi este frică să nu fie atacat, de 
fiecare încăpere este atât de păzită?" 

Montauban se miră, dar nu se nelinişti. Nici un moment nu 
se gândi că toţi acei soldaţi erau puşi pentru el. În cele din urmă 
se felicită: 

„Se aşteaptă la vreo bătălie pe aici? Cu atât mai bine, căci 
voi putea fi şi eu util la ceva." 

După ce traversă o ultimă încăpere, în care trebui să-şi facă 
loc prin mulţimea soldaţilor, Montauban intră cu un pas hotărât 
în biroul Eminenţei Sale. 

Cardinalul era singur. Cel puţin din locul în care se afla nu 
putea să-i zărească pe Thibaut şi Lubin, ascunşi după draperie. 
Cardinalul de Lorraine stătea în faţa biroului. Era drapat în 
mantia sa roşie şi fiindcă îşi ţinea capul aplecat asupra unei 
scrisori, Hoël nu-i văzu decât tichia roşie din creştetul capului. 
Nu-l recunoscu pe necunoscutul pe care-l pusese pe fugă pe 
drumul spre Bagnolet. Plin de încredere, cu ochii strălucitori de 
speranţă, visând cu ochii deschişi, la glorie şi avere, Montauban 
îşi luase o poziţie mândră. 

Deodată cardinalul îşi ridică capul şi dându-se pe spate, îl 
săgetă pe cavalerul nostru cu o privire pătrunzătoare. 
Montauban îl recunoscu. 

Cavalerul, palid şi într-o atitudine sfidătoare, îl fixă pe 
cardinal cu ochi strălucitori. Cardinalul spuse cu o blândeţe 
sinistră: 

— Văd că m-aţi recunoscut. 


— Domnule, o fizionomie ca a dumneavoastră este greu de 
uitat, răspunse cavalerul. Mai ales în condiţiile în care ne-am 
întâlnit atunci. 

Cardinalul rămase gânditor, studiind acea figură 
strălucitoare, acel zâmbet batjocoritor, acea atitudine trufaşă. 
Cardinalul gândi astfel: 

"Oare este un tip curajos? Incontestabil!... Cine ştie dacă în 
faţa mea nu este exact omul de care am nevoie?... Este 
adevărat că m-a insultat. Dar mai este adevărat că această 
insultă nu va rămâne nepedepsită. Răzbunarea mea n-ar putea 
fi amânată?... Cine mă grăbeşte?... Mi-a venit o idee: îl voi 
prinde şi-l voi închide în vreun beci. Când se va simţi cu laţul în 
jurul gâtului, îl voi elibera. În acest caz va trebui să-mi fie 
recunoscător. În plus, îl voi uimi, oferindu-i o avere la care nici 
n-a îndrăznit să gândească vreodată. In felul acesta îmi va fi 
fidel trup şi suflet toată viaţa." 

— Domnule, sper că vă daţi seama că acum scrisoarea 
tatălui dumneavoastră nu mai are nici un efect asupra mea, 
spuse cardinalul cu răceală. 

— Mă îndoiesc, răspunse Montauban. 

— Aş fi putut să vă arestez în momentul când am aflat că 
sunteţi la mine, continuă cardinalul. Însă am recunoscut în 
dumneavoastră un om curajos căruia am vrut să-i spun ce faptă 
gravă a săvârşit asupra unui prinţ al bisericii. Domnule, 
pregătiţi-vă să mergeţi la eşafod. Am să vă arestez. 

Spunând acestea, întinse mâna să ia clopoţelul. Numai că 
nu-l agită, îl ţinu în mână şi se jucă cu el. 


Capitolul XXI Lucrurile se încurcă 


— Sunt pregătit, spuse Montauban. 

Apoi se ridică şi cu ochii în flăcări şi o mână tremurândă 
rectifică: 

— Dar nu mă voi duce ca un prost ci apărându-mi viaţa. 
Domnule, sunati din clopoțel, chemaţi-vă oamenii. Îndrăznesc să 
vă asigur că veţi vedea ceva deosebit. Ceva ce nici nu vă trece 
prin minte. 

— Veţi îndrăzni să vă opuneţi? strigă cardinalul stupefiat. 

— Da, domnule, voi îndrăzni! Din răsputeri. 


Montauban părea atât de hotărât şi nerăbdător să se apere, 
încât cardinalul nu putu să nu-l admire. Apoi, cardinalul îşi 
modifică din nou intenţiile, căci luă un pergament pe care scrise 
ceva şi semnă. 

— Credeţi-mă, domnule, cel mai bun lucru este să vă 
predaţi sabia, spuse cardinalul cu răceală. 

— Fie, domnule, dar Montauban nu-şi va preda sabia, 
replică cavalerul. 

— Sunteţi nebun, domnule, spuse cardinalul ridicând din 
umeri. Să ştiţi că dacă aş agita acest clopoțel, în acest birou ar 
pătrunse douăzeci de oameni înarmaţi pe fiecare uşă. 

— Există patru uşi: deci ar intra optzeci de oameni în total. 
Ei bine, sunaţi din clopoțel, domnule. Vă asigur că chiar dacă aţi 
avea de zece ori mai mulţi oameni, nu veţi reuşi să mă prindeţi 
viu Şi nici nu mă veţi prinde. 

În timp ce cardinalul îl privea uimit, cavalerul adăugă cu un 
zâmbet batjocoritor: 

— Dumnezeule, da, domnule, cred că mă voi descurca. Cel 
puţin am o şansă. 

— Dumnezeule mare, dar dumneavoastră vorbiţi să ţineţi 
piept la optzeci de oameni. Asta nu mai ţine de curaj. Asta-i 
nebunie curată. Ei bine, vreau să văd până unde merge nebunia 
dumneavoastră. Voi suna. 

Cardinalul se pregătea să sune. 

— Domnule, dacă vreţi doar să vedeţi, atunci renunţaţi, 
spuse Montauban cu ochi strălucitori. 

— Ah, ştiam că veţi renunţa, că vă va fi teamă, spuse 
cardinalul, izbucnind în râs. 

Îşi lăsă clopoţelul pe birou şi se lăsă pe spate, râzând. Acest 
râs îl scoase din sărite pe Montauban: 

— Mie să-mi fie frică! Vă rog să vă luaţi clopoţelul şi să 
sunaţi. Chemaţi-vă oamenii şi veţi constata că unui Montauban 
nu-i este frică de nimic! 

— Ah, vom vedea noi dacă este adevărat! exclamă 
cardinalul. 

Şi agită cu putere clopoţelul. Lucru ciudat, cavalerul de 
Montauban îşi păstră sângele-rece. Stătea lângă birou cu o 
mână sprijinită de masă şi cu cealaltă crispată pe mânerul 
pumnalului. Ochii săi strălucitori erau aţintiţi asupra celor patru 
uşi pe care trebuiau să-şi facă apariţia asaltatorii. 


Cele patru uşi se deschiseră toate odată. Soldaţii intrară 
toţi odată, cu săbiile în mână, aliniindu-se foarte rapid şi în 
linişte, cu o precizie absolut militară. 

Sprijinindu-se cu spatele de speteaza fotoliului, Jean de 
Lorraine aşteptă câteva minute. 

Apoi spuse cu voce tare, pe un ton de comandă: 

— Luaţi-l! 

Soldaţii se puseră în mişcare, cu săbiile pregătite de atac. 
Erau ca la paradă. Cele patru grupuri de soldaţi făcură cerc în 
jurul cavalerului. În mod normal, prada astfel încercuită, nu mai 
avea nici o şansă de scăpare. 

Astfel arăta oribila manevră pregătită pentru capturarea lui 
Montauban. Un singur om se ridică şi-şi împinse fotoliul. In acest 
timp, îl auzi pe cavaler spunând: 

— Păcat pentru dumneavoastră, domnule. Dar 
dumneavoastră aţi vrut-o. 

În momentul în care cardinalul se ridică, Montauban făcu un 
salt pe deasupra biroului şi se postă în faţa cardinalului, pe care- 
| apucă cu mâinile sale viguroase! 

După ce aproape că-l înnăbuşi, Montauban îi dădu drumul 
din strânsoare şi-i puse vârful cuţitului în gât. Toate acestea se 
desfăşurară cu o rapiditate prodigioasă. g 

În acel moment, se petrecu ceea ce Montauban spera. În 
faţa acestui gest neprevăzut, soldații înţeleseră că intenţiile lui 
Montauban erau serioase. 

Rămaseră pe loc înspăimântați. 

Atunci, Montauban cu o voce imperioasă şi tăioasă spuse: 

— Viaţă pentru viaţă, domnule! Daţi-vă cuvântul că mă veţi 
elibera sau vreţi să vă omor!... 

Cardinalul nu era un om curajos. În orice altă împrejurare ar 
fi tremurat de frică sau chiar ar fi leşinat de frică. Dar aici el se 
simţea stăpân pe situaţie. Doar un cuvânt trebuia să spună ca 
să scape. Această certitudine pe care o avea îl determina să 
prelungească acea situaţie. 

— Aveţi cuvântul meu de cavaler, spuse el cu nobleţe. 
Montauban îi dădu drumul şi-şi puse pumnalul în teacă. Se 
retrase doi paşi înapoi, îşi încrucişă mâinile pe piept şi-l fixă pe 
cardinal ca şi cum ar fi vrut să-i poruncească ceva. Prin 
atitudinea sa liniştită şi deloc provocatoare, Montauban arăta că 
are o încredere totală în cardinal. 


Cardinalul se întoarse spre ofiţeri şi le porunci: 

— Aţi auzit, domnilor? Orice s-ar întâmpla, acest cavaler 
trebuie să iasă viu şi nevătămat din această casă. Vă rog ca toţi 
să vă retrageţi. 

Cei patru ofiţeri erau nişte adevăraţi gentilomi. Ca la un 
semnal, se întoarseră şi-l salutară pe Montauban, care se înclină 
curtenitor şi zâmbitor în faţa lor. 

În timp ce soldaţii se retrăgeau, cardinalul îi spuse 
cavalerului nostru cu autoritate: 

— Vă rog să mai rămâneţi o clipă. Noi doi mai avem încă de 
vorbit. 


Capitolul XXII Montauban face avere 


Cardinalul se reaşeză în fotoliu, în faţa mesei de lucru. 
Foarte politicos, îl invită pe cavaler să ia loc în faţa lui. Acesta 
acceptă în linişte. Cardinalul reluă acel pergament pe care 
scrisese ceva. Bifă un cuvânt pe care-l înlocui cu altul, mai 
adăugă două rânduri şi semnă din nou. 

Ridică capul. În acel moment, uşile se închiseră în urma 
ofiţerilor. Rămase singur cu Montauban. Asta şi aştepta: 

— Asta înseamnă o "şansă de-a scăpa"? întrebă el, 
privindu-l drept în ochi. Am vrut să văd care este valoarea 
dumneavoastră adevărată. Am văzut, iar acum sunt hotărât. 
Domnule, aţi veni la mine să vă oferiţi serviciile... 

După o scurtă pauză, adăugă: 

— Vă accept oferta. 

— Monseniore, acceptaţi! Cu toate că... 

— Vă accept oferta, îl întrerupse cardinalul brusc. Vă accept 
oferta nu "cu toate că", ci "din cauză că". Vă accept oferta din 
cauza celor întâmplate în acest birou puţin mai înainte. 

Aveţi ceva de spus? 


— Da, domnule, replică Montauban ai cărui ochi începură să 
strălucească. Vreau să spun că ceea ce vreţi să faceţi este 
măreț, nobil şi generos. Încep să cred că mi-aş dori un stăpân ca 
dumneavoastră. 

— Într-adevăr, domnule, un om ca dumneavoastră are 
nevoie de un stăpân excepţional. Sunt sigur că acest stăpân eu 
sunt. Deci, eu vă iau în serviciul meu şi voi avea grijă de averea 
dumneavoastră. 

Apoi, cu familiaritate: 

— Unui om extraordinar ca dumneavoastră nu i se pot face 
decât oferte excepţionale. Ce aţi zice de douăzeci de mii de 
franci anual plătiţi în avans? 

—  Monseniore, v-am spus că sunt uimit! recunoscu 
Montauban, care credea că visează. 

— Deci acceptaţi, zâmbi cardinalul. V-am spus: douăzeci de 
mii de franci, la care se adaugă şi prime. Ştiţi foarte bine că sunt 
un om generos. 

— Într-adevăr, monseniore; deseori am auzit spunându-se: 
"generos ca domnul Jean de Lorraine." 

— Este de la sine înţeles că toate cheltuielile expedițiilor vă 
vor fi rambursate. Veţi comanda tuturor, aici, iar dumneavoastră 
veţi primi ordine numai de la mine. Sunteţi de acord? 

— Uitaţi un singur lucru! 

— Care anume? întrebă cardinalul, scrutându-l cu privirea. 

— Nu mi-aţi spus ce am de făcut. 

— Pentru moment, nimic, spuse cardinalul. 

Fiindcă Montauban se pregătea să protesteze, domnul de 
Lorraine adăugă cu un zâmbet misterios: 

— Am spus "pentru moment". Dar fiţi liniştit, căci în curând 
vă voi da o misiune... mortală, spuse cu răceală cardinalul. 
Adevărul este că aveţi toate şansele să plătiţi cu viaţa. 

— Toate şansele? Ei bine, monseniore, voi reuşi! Voi reuşi şi 
o voi scoate la capăt! 

— Fiţi sigur că v-aţi asigurat de o avere frumuşică, confirmă 
cardinalul, pe buzele căruia trecu un zâmbet misterios. Trebuie 
doar să mai aşteptaţi puţin ca afacerea să fie pusă la punct. 

— Bun, monseniore. Până atunci ce va trebui să fac? 

— V-am spus: Nimic... nimic decât să veniţi la ordinele mele 
în fiecare zi. 

— Aşa voi face. 


Cardinalul dădu uşor din cap. Apoi luă pergamentul cu 
pricina şi i-l întinse lui Montauban: 

— Citiţi. 

Montauban luă hârtia şi o parcurse rapid. Beat de fericire, 
el spuse: 

— Zece mii de franci!... Pentru mine!... Aşa, dintr-o dată! 

— Prima dată am pus doar două mii de franci şi pe urmă 
mi-am dat scama că valoraţi mai mult decât atât. 

— Deci aţi semnat înainte de... spuse Montauban sufocat de 
recunoştinţă. Eu care credeam că v-am smuls cu forţa dreptul la 
viaţă şi libertatea mea, iar dumneavoastră hotărâserăţi deja să 
lucrez pentru dumneavoastră. Ah, domnule, recunosc că m-aţi 
învins! De acum încolo puteţi dispune de viaţa mea aşa cum 
vreţi. 

Cardinalul era în culmea fericirii. 

— Atâta vă cer: fidelitate şi devotament. lar eu voi avea 
grijă de averea dumneavoastră. Şi ce mai avere! Şi acum încă 
ceva: vreau să fiţi mai mult decât un simplu valet. Vreau să-mi 
fiţi prieten. 

— Monseniore! 

— Pe drumul spre Bagnolet, v-aţi făcut o imagine greşită 
despre mine. Nu vreau ca între noi să se infiltreze vreun semn 
de întrebare. Răspundeţi-mi cinstit: ce reprezintă această tânără 
pentru dumneavoastră? 

— Este logodnica mea, monseniore. 

— Ah!... Bogată?... Săracă? 

— La fel de săracă ca şi mine. 

— Şi când vreţi să vă căsătoriţi cu ea? 

— Când va avea o zestre convenabilă. 

— Acest lucru mă priveşte şi pe mine, spuse grăbit 
cardinalul. Cavalere, această căsătorie va avea loc când veţi 
duce la bun sfârşit misiunea pe care vi-o voi încredința. Zestrea 
mă priveşte pe mine personal. Fiţi fără grijă, căci această zestre 
va fi considerabilă. 

—  Monseniore, faceţi nişte lucruri nemaipomenite, îi 
mulţumi Montauban. 

— Domnule, oameni ca dumneavoastră sunt rari, foarte 
rari, spuse cu gravitate cardinalul. Când ai norocul să întâlneşti 
astfel de oameni, atunci faci cât mai multe pentru ei. 

Apoi strigă: 


— Thibaut! Lubin! 

Cei doi călugări beţivani ieşiră din ascunzătoare şi se 
prezentară în faţa cardinalului. Ei văzuseră şi auziseră totul. 
Acum ştiau că Montauban intrase în grațiile stăpânului lor. Cei 
doi stăteau plecaţi şi cu mâinile în buzunarele sutanei. 

— Dragii mei, aţi văzut şi aţi auzit totul, spuse cardinalul. 
De acum încolo, cavalerul de Montauban face parte din prietenii 
noştri. Să nu uitaţi. Va trebui să-i daţi ascultare în tot ceea ce vă 
spune. Faceţi în aşa fel încât să nu-l supăraţi, ca să nu se plângă 
de voi... 

Cei doi călugări tremurau. Cavalerul înţelese neliniştea lor 
şi-i asigură. 

— Nu vă fie frică, căci nu sunt chiar atât de rău pe cât 
credeţi. 

Cardinalul adresându-i-se lui Montauban, spuse: 

— Domnule, vreau să vă alegeţi singur locuinţa în care veţi 
sta. Vreţi să staţi la palatul Harcourt, unde locuiesc majoritatea 
gentilomilor şi ofiţerilor noştri? Societatea oamenilor de spadă 
bănuiesc că vă place mai mult decât cea a celor care poartă 
sutană. Thibaut şi Lubin cărora trebuie să le dau nişte ordine, vă 
vor prinde din urmă. Veţi vizita împreună cu ei casa, iar apoi vă 
vor conduce la trezorierul meu, unde veţi primi banii. Îi pun la 
dispoziţia dumneavoastră. La drum, domnule de Montauban. 
Dacă mă veţi servi cu fidelitate, nu veţi avea probleme. Veţi 
vedea că sunt un bun stăpân. 

— Domnule, am constatat deja acest lucru, spuse 
Montauban cu o plecăciune. Cu un stăpân ca dumneavoastră 
vom face lucruri măreţe. 

— Şi eu cred acest lucru, spuse cardinalul cu un zâmbet 
enigmatic. Haideţi, cavalere. 

Cardinalul auzi cum uşa se închise în urma lui Montauban. 
Apoi cu voce înceată, spuse: 

— Fraţilor, îl veţi urmări pe cavaler pas cu pas. Faceţi în aşa 
fel încât să-i câştigaţi încrederea şi să vă faceţi un prieten din el. 
Faceţi în aşa fel încât să nu existe secrete între el şi voi. În 
fiecare dimineaţă mă veţi informa de tot ceea ce a spus şi făcut 
cu o zi înainte. Mă auziţi, totul! Tot ce va face şi va spune. ŞI 
chiar şi ce va intenţiona să facă. 

— Bine, monseniore, spuseră ei în cor. 


Cu o pungă în mână, cardinalul continuă pe aceeaşi voce 
înceată: 

— Dacă veţi duce la bun sfârşit această misiune secretă şi 
foarte gravă, veţi câştiga bani mulţi. 

Le întinse punga, pe care o luară rapid, spunând: 

— Monseniorul va fi mulţumit de noi. 

— Haideţi domnilor, nu-l faceţi să aştepte pe noul 
dumneavoastră prieten. 

Când rămase singur, cardinalul se sprijini pe speteaza 
fotoliului său. Cu zâmbetul pe buze, îşi frecă mâinile satisfăcut şi 
se felicită: g 

"Asta zic şi eu afacere bine condusă. In câteva zile sau cel 
mult în câteva săptămâni, acest Montauban va fi gata pentru 
marea acțiune. Atunci, viața unui rege pentru zece mii de franci! 
Nu este chiar atât de mult!... Un asemenea rezultat n-a obținut 
nici fratele meu Claude şi nici nepotul meu François!" 


Capitolul XXIII Thibaut şi Lubin se împacă cu 
Montauban 


Thibaut şi Lubin erau fericiţi: acum aveau bani şi puteau să 
plece din palatul Cluny, unde se cam plictiseau. 

Erau bine dispuşi când se reîntâlniră cu cel pe care trebuiau 
să-l spioneze şi care-i aştepta deja în stradă. Cei doi se scuzară 
pentru întârziere şi porniră la drum. 

Nu merseră prea departe: palatul Harcourt care aparţinea 
familiei de Guise era situat vizavi de palatul de Cluny. 

Vizita casei se termină repede: Montauban acceptă prima 
locuinţă pe care i-o arătară, considerând că acel apartament îl 
va ocupa în mod excepţional. Nu la fel se desfăşură vizita 
grajdurilor. Cavalerul examină cu minuţiozitate şi îndelung 
superbii cai, înainte de a-şi alege cei patru cai pe care-i oferea 
cardinalul. Foarte priceput în materie, îşi alese cei mai buni cai. 

Thibaut şi Lubin îl conduseră la trezorier, care-i numără fără 
să clipească zece mii de franci. 

Cu buzunarele pline, Montauban ieşi. Thibaut şi Lubin îl 
urmară ca doi căţeluşi. 


Montauban merse până în strada Saint-Jacques. Pe drum, 
nu se întoarse nici măcar odată. Deşi nu părea, el îşi 
supraveghea urmăritorii în ascuns, căci pe măsură ce înainta un 
zâmbet maliţios îi apărea pe buze. 

În colţul străzii Saint-Jacques, se opri şi le făcu semn celor 
doi complici să se apropie. Ceea ce se şi grăbiră să facă. 

— Dragii mei, n-aş vrea să vă mai chinuiesc şi din acest 
motiv, vă redau libertatea. Fiţi liniştiţi, căci nu voi uita să-i 
povestesc cardinalului că v-aţi îndeplinit misiunea cu bine. 

— Cum, vrei să ne concediaţi? întrebă Thibaut. 

— Monseniorul ne-a recomandat să vă stăm la dispoziţie, 
spuse Lubin. 

— Tocmai, fiindcă sunteţi la dispoziţia mea, eu dispun de 
voi şi vă spun: mergeţi la treburile voastre, iar eu merg la ale 
mele. 

Îşi băgă mâna în buzunar şi fără să numere scoase un 
pumn de monede pe care le dădu lui Thibaut şi Lubin. Cei doi 
beţivi încântați, făcură o plecăciune mulţumind. 

— Sunteţi şi mai generos decât monseniorul. 

— Care este mai generos decât regele. 

— Mulţumesc şi vă rămân îndatorat. Acum puteţi pleca să 
vă cheltuiţi banii unde doriţi voi. Eu merg unde am treabă. 

— Domnule, aţi spus că ne putem cheltui banii unde vrem 
noi? 

— Fără îndoială, răspunse Montauban mirat de întrebare. 

— Atunci, putem merge la Coțofana Chioară? 

— Motivele pentru v-am interzis să mergeţi acolo nu mai 
există acum. Nu văd vreun inconvenient să mergeţi acolo să vă 
ospătaţi. 

— Hai să mergem la Coțofana Chioară, hotărâră Thibaut şi 
Lubin. 

— Atunci, mergeţi cu mine, îi invită Montauban. Acolo 
mergeam şi eu. 

Cei doi mergeau la o distanţă respectabilă în spatele 
cavalerului. 

În momentul în care intrară pe strada Lanternei, în celălalt 
capăt al străzii apărură Esclaireau şi Barbiton. Era prima lor 
ieşire după ciocnirea avută cu Montauban. Erau puţin cam palizi, 
dar altfel se simțeau refăcuţi şi puternici. 


Trecură pe lângă Montauban. Cei doi îl recunoscură pe 
tânărul a cărui forţă o admiraseră. 

In spatele lui Montauban, îi recunoscură şi pe Thibaut şi 
Lubin care erau transpiraţi şi gâfâiau, fiindcă doreau să fie cât 
mai aproape de cavaler. 

— la te uită, cei doi călugări! mârâi Barbiton. 

— Ne-au ieşit în cale la fix, căci tare mă mănâncă palmele, 
adăugă Esclaireau. 

— Aşa simt şi eu. Să mergem. 

Merseră mai departe, şi trecură printre cei doi nefericiţi 
beţivi. Ah! Nu-i loviră, doar îi împinseră puţin. Thibaut căzu cât 
era de lung pe o parte a străzii, iar Lubin căzu pe partea 
cealaltă. 

— Ne omoară! se bâlbâi Thibaut. 

— Ajutor! Vocifera Lubin. 

— Asta mai mă linişteşte, spuse Barbiton. 

— Prea puţin! spuse Esclaireau. 

Chiar în acel moment, auziră în spatele lor: 

— Hei! Şmecherilor, opriţi-vă! 

Amândoi se întoarseră deodată şi dădură cu ochii de 
Montauban care striga după ei. Cavalerul nostru auzise apelul 
celor doi călugări şi când se întoarse, îi zări zăcând în noroiul 
străzii. 

— De ce i-aţi lovit pe aceşti doi nefericiţi călugări? 

Scrâşnind din dinţi, cei doi ripostară. 

— Ce se mai amestecă şi ăsta? 

— Păzeşte-ţi pielea, omul dracului! 

Amândoi, ca la un semnal, îşi duseră mâinile la mânerul 
săbiei. 

Nici n-avură timp să termine acel gest. Pumnii lui 
Montauban se opriră cu o forţă incredibilă şi cu rapiditatea unui 
fulger între ochii coloşilor. 

Esclaireau şi Barbiton se clătinară, ameţiţi. Montauban nu le 
lăsă timp să-şi revină. Işi luă elan şi porni ca un taur înfuriat cu 
capul înainte. Îl lovi pe Esclaireau în plin stomac, şi-l proiectă la 
patru metri depărtare. Cu viteza fulgerului se întoarse apoi spre 
Barbiton căruia îi aplică acelaşi tratament. 

Cei doi coloşi nu mai dădeau semne de viaţă. Montauban, 
după ce-i mai privi odată, se îndepărtă. În timp ce mergea, îşi 
spunea visător: 


"Ce ciudat, parcă am mai văzut undeva ochii ăştia ca două 
făclii şi am mai auzit vocea asta răguşită!... Unde dracu i-am 
mai văzut şi auzit?" 

Fiindcă nu găsea răspuns la întrebare, ridică din umeri şi nu 
se mai gândi la acest aspect. Se duse la Thibaut şi Lubin care se 
ridicară cu greu, iar gemetele lor se transformară în adevărate 
binecuvântări adresate nobilului cavaler care-i apărase cu atâta 
curaj. Dintr-o privire, Montauban îşi dădu seama că nu se 
întâmplase nimic grav cu călugării după care îşi reluă drumul 
liniştit. 

Thibaut şi Lubin îl urmară şi-şi spuneau că-i vor rămâne 
fideli până la moarte. 

Într-un târziu ajunseră la Coțofana Chioară fără nici un alt 
eveniment neplăcut. 

Montauban îl părăsi la intrarea în han, fără nici un fel de 
explicaţie şi urcă la mansardă. 

Thibaut şi Lubin se serviră cu mâncăruri deosebite şi 
ingurgitară o cantitate enormă de băuturi alese. 

La lăsarea nopţii se aflau încă la masă şi nici nu se gândeau 
să părăsească localul. Călugării se mai aflau încă în restaurant 
la plecarea ultimilor clienţi. Numai că în loc să fie în faţa mesei, 
se aflau de acum sub masă, beţi morţi. Ospătarii încercară în 
zadar să-i scoată din local. 

A doua zi dimineaţa, ospătarii îi treziră. Călugării nu se 
mirară prea tare că se află tot la restaurant, sub masă. Când se 
treziră din beţie, îşi amintiră de Montauban şi de misiunea pe 
care o aveau. 

— Ce-i vom spune acum, monseniorului? se întrebă Thibaut 
perplex. 

Lubin, după un minut de gândire, spuse: 

— Să mâncăm şi mai vedem noi după aceea. 

Serviră micul dejun şi plecară spre palatul de Cluny, cu 
mintea încă înceţoşată de aburii băuturii, dar totuşi lucizi. 

În faţa cardinalului începură să spună: 

— Monseniore, iată-ne în cele mai bune relaţii cu domnul 
Montauban. 

— Ne-a salvat chiar şi viaţa. 

— Domnul Montauban ne-a dus până la el, spuseră ei. S-a 
purtat minunat cu noi. Nu l-am părăsit o clipă. Ne-a vorbit doar 


de monseniorul. Pe sfânta cruce, dacă nu vă este devotat până 
la moarte şi nu se va da în lături de la nimic pentru a vă fi util. 

Aceste ultime cuvinte îl încântară pe cardinal. 

Cei doi beţivi îşi dădură seama de acest lucru şi-şi făcură cu 
ochiul cu subiînţeles. După ce-i ascultă cu atenţie, cardinalul 
spuse: 

— Unde locuieşte cavalerul? 

Fără să-şi dea seama ce spune, Lubin spuse: 

— La hanul Coțofana Chioară, strada Saint-Martin. Acesta 
era singurul adevăr pe care-l spuse până acum. Nu o făcuse 
expres. Dar nu trebuia să mai continue. Cardinalul, satisfăcut de 
veştile primite, le dădu drumul spunându-le să se întoarcă pe 
lângă noul lor prieten. 

— Unde mergem acum? întrebă Thibaut. 

— Vom merge la Coțofana Chioară, spuse Lubin, căci 
oricum i-am spus cardinalului că locuieşte acolo. 

Călugării plecară. Îl întâlniră pe Montauban, căruia îi 
spuseră că domnul de Lorraine îi trimisese în întâmpinarea lui. 
Montauban nu se miră şi nici nu se nelinişti din cauza lor. Aşa 
cum făcuse şi cu o zi înainte, se debarasă repede de ei, căci nu-i 
plăcea să-l simtă pe urmele lui. Având buzunarele bine 
garnisite, călugării se simțeau bine la han şi deci rămaseră. Ei 
declarară că vor veni în fiecare zi la ordinele domnului cavaler. 


Capitolul XXIV Supărătoarea aventură a 
doamnei Nicolle de Savigny 


Alcyndore nu era femeia care să se răsfeţe în plăcerile şi 
petrecerile prilejuite de apropiata sa logodnă. Ea avea un 
ascendent asupra lui François d'Aumale care devenise un 
instrument docil în mâinile ei. Logodnicul o vizita zilnic. De 
fiecare dată, era însoţit de prinţul Henric. Din zi în zi, devenea 
tot mai îndrăgostit. 

Între cele două iubiri, una mai violentă decât cealaltă, 
Alcyndore era de-o abilitate incredibilă. 

Mai era şi dragostea lui Choppin. Luând în consideraţie 
sfaturile mamei sale, Alcyndore nu-i dădea importanţă. Dar n- 


avea dreptate. Căci dragostea acestuia din urmă era cea mai de 
temut. 

De la o vreme, Alcyndore o vizita zilnic pe Nicolle de 
Savigny. Erau vizite misterioase şi deosebit de scurte. In acea 
după-amiază, Alcyndore în costumul ei de bărbat se înfăşură cu 
grijă într-un mantou amplu, precauţie care avea un scop dublu: 
de-a o face de nerecunoscut şi de-a o păzi de frig. Ea plecă spre 
palatul de Savigny. 

În aceeaşi zi şi cam pe la aceeaşi oră, prinţul moştenitor se 
afla în biroul său. Avea în faţa ochilor o foaie de hârtie pe care 
tocmai o citise. O mototoli cu furie şi o aruncă dezgustat, 
spunând: 

— Ah, ce mizerie!... O scrisoare nesemnată!... 

Într-adevăr, prinţul citise o scrisoare anonimă. O scrisoare 
în care i se recomanda să meargă chiar în acea zi la palatul 
Savigny şi să facă în aşa fel încât să vadă şi să audă fără ca 
cineva să-i bănuiască prezenţa. Astfel se va convinge de lipsa 
de fidelitate a doamnei Nicolle pe care o onora cu mult prea 
multă încredere. Scrisoarea era semnată: "O prietenă". 

"Şi dacă este adevărat?... îşi spuse el. La urma-urmei ce 
importanţă are! N-o mai iubesc pe Nicolle. In acest caz ce mai 
contează dacă mi-este sau nu fidelă?... Da, dar chiar dacă o 
iubesc sau nu, pentru asta nu sunt mai puţin ridicol. Ridicol, 
eu!... Dumnezeule, asta nu se poate întâmpla!... Trebuie să aflu, 
totuşi!... Ei bine, vreau să am conştiinţa împăcată. Voi merge la 
Nicolle. Sunt sigur că Nicolle este nevinovată!... N-are 
importanţă, mă voi duce totuşi. După aceea voi fi mult mai 
liniştit." 

Henric se înfăşură într-o mantie şi plecă singur pentru a se 
convinge de inocenta Nicollei, în mod odios calomniată de către 
Diane de Poitiers care, cu siguranţă, era autoarea acelei scrisori 
anonime. Henric era convins de acest lucru. Dar totuşi era 
hotărât să meargă, cu toate că n-o iubea pe Nicolle de Savigny. 

În acest timp, Jean de Maubert era introdus de către o 
slujnică în iatacul Nicollei, în faţa căreia se înclină politicos. Fidel 
rolului său de tânăr senior galant şi curtenitor cu femeile, Jean 
de Maubert se înclină şi-i sărută mâna Nicollei. Acesta nu 
remarcă faptul că mâna fierbinte se crispa nervos, zăbovind voit 
pe buzele sale. 


Jean de Maubert ciuli urechile spre acea uşă ascunsă după 
o perdea şi care dădea într-un birou, pe care el îl cunoştea prea 
bine. | se păru că aude un zgomot în acel birou, în care nu 
trebuia să fie nimeni. Din acest motiv, îşi ciuli urechile. 

De altfel, nu se înşela. În acel birou se afla într-adevăr 
cineva: prinţul moştenitor Henric, care tocmai sosise şi el. 

Alcyndore auzi un zgomot, dar îşi spuse că poate se înşela, 
poate nu auzise bine. Deodată deveni bănuitoare. Nu mai făcu 
nici o mişcare. În schimb, cuvintele şi gesturile ei nu puteau 
trezi vreo bănuială în sufletul Nicollei şi Alcyndore stătea la 
pândă. Ea şterse din program motivul vizitei sale şi ceea ce 
intenţiona să spună. Se hotărî să transforme vizita într-una 
ceremonioasă, foarte scurtă şi în cursul căreia va spune doar 
nişte banalităţi care puteau fi auzite de către toată lumea. 

Alcyndore deveni şi mai ceremonioasă şi se aşeză cu 
spatele la acea uşă în spatele căreia bănuia că se ascunde 
cineva. Scoase din buzunar o mică cutie din catifea şi i-o întinse 
lui Nicolle: 

— Prinţul moştenitor care mă onorează cu favorurile lui mi- 
a povestit despre dragostea dumneavoastră pentru bijuterii şi 
pietre preţioase. V-am adus două briliante extrem de valoroase 
şi cu permisiunea prinţului vă rog să le acceptaţi ca dovadă a 
sincerei şi respectoasei mele prietenii. 

Nicolle era extrem de emoţionată. Luă cutia şi fără să 
privească în interiorul ei o aruncă pe o masă cu mânie, spunând: 

— Bijuterii, aur! Dar niciodată un cuvânt tandru, un cuvânt 
drăgăstos, un cuvânt... de prietenie!... Ei bine! M-am săturat şi 
în cele din urmă mă voi revolta. Şi fiindcă refuzaţi să priviţi 
adevărul în faţă, fiindcă în mod voit aţi devenit surd şi 
nevăzător, va trebui ca să vorbesc şi să vă spun că şi eu amo 
inimă ca toată lumea. J 

Alcyndore nu-şi dădea seama ce vroia să spună Nicolle. In 
schimb, îşi dădea seama că era foarte tulburată şi în orice 
moment ar fi putut spune ceva compromiţător şi cu urmări 
dezastruoase. Acest lucru era posibil, căci Nicolle nu-şi dădea 
seama că sunt ascultate. Pentru a evita acest pericol, Alcyndore 
se ridică şi privind-o drept în ochi, spuse: ` 

— Doamnă, Îmi dau seama că nu vă simţiţi prea bine. Imi 
pare tare rău că am venit într-un moment inoportun când aveati 


nevoie de singurătate şi odihnă. Doamnă, eu mă voi retrage, 
rugându-vă să acceptaţi scuzele mele. 

Alcyndore făcu o plecăciune şi se îndreptă spre uşă. 

Nicolle se ridică precum un arc. Dintr-un salt fu între uşă şi 
Jean de Maubert. Într-o stare de exaltare extremă şi cu o voce 
plină de emoție, spuse: 

— Nu veţi ieşi de aici până ce nu mă veţi asculta! 

Alcyndore o apucă cu brutalitate de încheietura mâinii şi 
strângând-o ca într-un cleşte, şuieră: 

— Tăceţi din gură! 

— Nu, nu vreau să tac, protestă Nicolle care părea pe 
jumătate nebună. 

Apoi gemu: 

— Dar, mă doare! 

Alcyndore îi dădu drumul. În acel moment, Nicolle se 
aruncă în genunchi, îi luă mâna cu toată rezistenţa acesteia, şi 
cu o voce arzătoare dezvălui acea dragoste absurdă, 
monstruoasă, multă vreme tăinuită şi pe care acuma vroia s-o 
spună cu voce tare: 

— De ce nu mă mai strângeţi?... Într-adevăr, mă durea!... 

Dar era atât de bine şi dulce să sufăr din cauza 
dumneavoastră!... Ah! Nu ştiţi!... Loviturile dumneavoastră mi 
se par mai blânde decât cea mai tandră mângâiere. Aş prefera 
să mă torturați sau chiar să mă omorâţi cu mâinile 
dumneavoastră, decât să mă trataţi cu acest glacial dispreţ care 
mă asasinează încet, încet. 

Alcyndore care, în combinaţiile sale misterioase, nu lăsa 
nimic la întâmplare, nu prevăzuse acest lucru incredibil, 
nemaipomenit, nebunesc: Nicolle de Savigny. Să nutrească o 
pasiune din cele mai violente şi sincere faţă de falsul cavaler 
Jean de Maubert. Jean de Maubert care era o femeie! 

Această descoperire atât de extraordinară şi neprevăzută o 
lăsă o clipă mută de uimire. Alcyndore care totdeauna era 
stăpână pe ea însăşi, o clipă se zăpăci, murmurând: 

— Dumneavoastră mă iubiţi pe mine!... Pe mine!... Sunteţi 
nebună!... Şi prinţul?... 

Nicolle crezu că descoperă o speranţă în cuvintele 
Alcyndorei. Se ridică îndată şi spuse pe nerăsuflate: 

— Ei, ce-mi pasă de prinţ!... Ce mai contează el? Oare 
există într-adevăr?... Prostul, imbecilul, care-şi imaginează că 


este iubit pentru el!... Sunteţi gelos?... Pe prinţ îl detest! Îmi 
inspiră un dezgust fără margini!... 

Alcyndorei îi părea rău că n-o împiedicase pe Nicolle să 
pronunţe acele cuvinte teribile. Se aplecă asupra ei şi îi spuse în 
şoaptă: 

— Taci odată, nebuno!... Nu-ţi dai seama că suntem 
ascultaţi?... 

De data aceasta, Nicolle auzi. Auzi şi înţelese. Alcyndore nu 
pierdu o clipă. Cu aceeaşi atitudine respectuoasă spuse cu milă: 

— Doamnă, doamnă, sigur sunteţi bolnavă!... Dumnezeule! 
Reveniţi-vă!... 

Nicolle, care era o artistă desăvârşită, într-o clipă îşi dădu 
seama de situaţia în care se afla. Cu ochi tulburi, trecându-şi o 
mână peste frunte ca şi cum ar fi căutat să-şi revină: 

— Ce mi s-a întâmplat?... Ce am spus?... Ce am făcut?... Nu 
mai ştiu!... Cred că am avut un acces... 

— Un acces de febră, doamnă, spuse repede Alcyndore. Aţi 
delirat. Dumnezeule! Chemaţi-vă slugile şi intraţi în pat. Eu mă 
duc să caut un medic care vă va prescrie primele îngrijiri de 
care aveţi nevoie. _ 

Alcyndore vru să plece. In acel moment, vocea prinţului 
răsună în spatele ei. 

— Inutil, domnule de Maubert, inutil. 

Alcyndore se întoarse brusc şi în culmea mirării şi confuziei, 
spuse: 

— Dumneavoastră aici, domnule! strigă ea. 

— Aici, chiar aici, dar de ce tremuraţi aşa, cavalere? spuse 
el zâmbind. Atitudinea dumneavoastră a fost dintre cele mai 
corecte şi nu pot fi supărat pe dumneavoastră. Dimpotrivă, fără 
să ştiţi mi-aţi făcut un mare serviciu, deschizându-mi ochii. 

— Henric! gemu Nicolle cu o voce sfârşită. 

Henric continua să stea cu spatele la ea. Nu se întoarse. Cu 
vocea sa glacială şi impunătoare, el spuse: 

— Cred că această fată a uitat de unde a plecat! 

— Domnule, vă jur că doamna nu este responsabilă şi a 
avut un acces de delir şi nici nu ştia ce spune. Un medic 
domnule, are nevoie de un medic... 

— Vă spun că este inutil, îl întrerupse Henric cu un râs 
înfricoşător. Doamna joacă teatru excelent, iar eu am fost indus 
în eroare de ea înaintea dumneavoastră. Dumnezeule! 


Adineaori, când vi s-a oferit trup şi suflet să ştiţi că nu juca 
teatru. Sunt hotărât acum. Să mergem, cavalere, să ieşim din 
această casă în care nu mai avem ce căuta noi doi. 

Îl luă pe Maubert de braţ şi-l conduse înspre uşă fără nici 
măcar s-o privească, sau s-o salute pe Nicolle care rămase 
înmărmurită. 

Merseră până la palatul Tournelles. Tot drumul prinţul îi 
vorbise despre viitoare contesă d'Aumale, fără să facă nici cea 
mai mică aluzie la Nicolle. 

Alcyndore îl părăsi în faţa palatului. Lovitura pe care o 
primise era dintre cele mai năpraznice. 

Era ruina completă, absolută, a proiectelor sale tenebroase, 
formidabile care necesitase mult efort şi răbdare. Fără să mai 
pună la socoteală sumele enorme pe care le cheltuise. Toate 
proiectele sale se năruiau fiindcă nu prevăzuse acea 
nemaipomenită aventură cu Nicolle. 

Prinţul Henric intră la el în birou. Cu toată nepăsarea 
aparentă şi mutismul său, el nu putea să nu se gândească la 
Nicolle. Henri scrâşnea din dinţi. Nu fiindcă ar fi ţinut la ea, ci 
fiindcă fusese rănit în amorul său propriu. Prinţul îşi spunea: 

"Această tânără mă detestă... A spus acest lucru cu atâta 
sinceritate, încât nu mă mai pot îndoi. lar eu, am avut încredere 
în ea, şi i-am spus o serie de lucruri... Dumnezeule, i-am spus 
lucruri pentru care aş putea să-mi pierd chiar viaţa!... Hei, 
drace! Asta-i altă problemă! Eu ţin la viaţa mea! Fiindcă această 
fiinţă este un pericol public pentru mine, va trebui să moară!" 

Sună un valet şi-i spuse: 

— Chemaţi-l pe baronul de Ville, ordonă el. 

După câteva minute, de Ville făcea o plecăciune în faţa 
prinţului. 

— Domnule, îi spuse el fără nici un fel de introducere, nu-mi 
convine ca oamenii mei să devină râsul curţii şi ai oraşului, căci 
acest lucru se poate răsfrânge şi asupra mea. 

— Monseniore, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, se bâlbâi de 
Ville speriat. 

— Veţi înţelege imediat, spuse Henric tăios. Puțin mai 
devreme m-am dus la palatul de Savigny... şi am surprins-o pe 
Nicolle în braţele unui cavaler. 

— Ah, ah! şopti de Ville foarte atent. 


— Mâine, tot oraşul şi toată curtea va discuta despre 
această aventură extraconjugală a soţiei dumneavoastră, iar 
bârfa va ricoşa şi asupra mea. Nu vreau acest lucru. Mi-ar pare 
rău să mă despart de un om de nădejde ca dumneavoastră. 
Totuşi, nu voi ezita să o fac... numai dacă... nu vă veţi răzbuna... 
aşa cum ar fi normal pentru onoarea dumneavoastră pătată. Vă 
daţi seama ce aveţi de tăcut. Dacă totuşi vreţi să mai rămâneţi 
în serviciul meu. Şi acum la treabă, domnule. 

Îi întoarse spatele, fără drept la replică. 

De Ville făcu o plecăciune şi ieşi cu spatele aşa cum cerea 
eticheta. Afară, de Ville gândi: 

"Dacă prinţul ar fi vrut să mă lupt cu acel cavaler galant, 
mi-ar fi spus numele. Dar n-a făcut-o. Inseamnă că pe Nicolle va 
trebui s-o lichidez. Sigur asta este." 

Zâmbi cu subiînţeles şi spuse: 

— Sărmana Nicolle! îi era scris că va sfârşi de mâna mea. 
Mai bine mai devreme, decât mai târziu. începuse să mă 
neliniştească, această Nicolle... In plus, eu sunt moştenitorul. 
Aşa econoamă şi calculată cum era ea, bănuiesc că a strâns o 
avere frumuşică. 

Nu-şi pierdu timpul. Porni spre palatul soţiei sale. O găsi 
stând în fotoliu, cu corsajul desfăcut şi pe jumătate leşinată. 
Intră, închise toate uşile cu cheile şi le puse în buzunar. 
Nefericita Nicolle înţelese intenţiile soţului său. Intr-o clipă fu în 
picioare. Îşi întinse mâinile ca să respingă acea apariţie oribilă şi 
strigă: 

— Nu vreau să mor! 

De Ville clătină uşor din cap. 

Nicolle vru să fugă, dar îi lipsea forţa necesară. 

Căzu pe covor, urlând disperată: 

— Nu vreaul!... Ajutor!... Ajutor! 

De Ville îşi scoase pumnalul, apucă corpul victimei sale, o 
luă apoi de păr, ridică braţul şi cu un gest fulgerător o lovi. 
Pumnalul se înfipse până la mâner în pieptul alb al Nicollei. 
Scoase un sunet stins şi rămase nemişcată pe covorul care se 
înroşi de sânge. 

Cu acelaşi calm teribil, scoase pumnalul din rană şi fără să-l 
şteargă şi-l puse liniştit în teacă. leşi, lăsând uşa deschisă în 
urma lui. În anticameră slujitorii stăteau îngroziţi. În momentul 
în care auziseră strigătele stăpânei lor, veniseră să-i sară în 


ajutor. Fiindcă toate uşile erau încuiate, slujitorii nici nu mai 
îndrăzneau să mişte. 

— Duceţi-vă la stăpâna voastră, spuse el. Cred că i s-a 
întâmplat un accident. 

leşi şi se întoarse la palatul Tournelles. Intră în biroul 
prinţului şi se postă în faţa acestuia. Scoase pumnalul murdar 
de sânge şi-l puse pe masa de lucru a prinţului, spunând: 

—  Monseniore, sarcina pe care mi-aţi dat-o a fost 
îndeplinită. Acum nimeni nu va mai avea curaj să râdă de mine 
şi nici dumneavoastră nu vă veţi umple de ridicol din cauza 
aventurii extraconjugale a soţiei mele. 

— Al cui este sângele ăsta? întrebă cu răceală Henric, 
împingând pumnalul însângerat. 

— Este sângele vinovatei, monseniore... Căci pe vinovat nu- 
| cunosc. 

Spunând acestea, îşi aşeză pumnalul în teacă şi-l privi drept 
în ochi pe prinţ, ca şi cum ar fi vrut să spună că n-avea decât să- 
| numească pe vinovat şi-l va nimici şi pe acesta. 

— Nici eu nu-l cunosc, spuse Henric cu acelaşi calm 
înfricoşător. 

Apoi cu un zâmbet: 

— Pe legea mea dacă n-ai procedat bine, de Ville. 

Aş fi fost tare mâhnit dacă aş fi pierdut un om ca tine! 
Acum poţi pleca, de Ville. Sunt mulţumit de tine. 

De Ville făcu o plecăciune şi cu un zâmbet satisfăcut ieşi 
din birou. 


Capitolul XXV Langrogne cade în cursă 


Montauban intră în serviciul cardinalului de Lorraine. În 
fiecare zi mergea la palatul de Cluny, stătea de vorbă cu 
cardinalul şi se interesa dacă se apropia momentul când trebuia 
să-şi îndeplinească faimoasa misiune. Acum, Cavalerul nostru 
era în culmea fericirii: cardinalul îi recomandase să stea pe 
aproape pentru a-l însoţi într-o foarte importantă expediţie când 


va afla şi în ce va consta faimoasa misiune pe care Montauban 
urma s-o execute. 

Din punctul acesta de vedere totul mergea perfect. Nici o 
clipă nu-i trecu prin minte lui Montauban că i se va cere să 
îndeplinească un lucru dezonorant. El nu uitase nici de cele 
două milioane furate regelui şi pe care se simţea obligat să le 
restituie. 

Pentru început, îl trimise pe Langrogne să dea târcoale prin 
preajma cheiului Augustin. Acest lucru nu dură decât vreo trei 
zile, după care Pontalais îi spuse: 

— Este un miracol că acest băiat curajos s-a întors viu din 
misiunea pe care i-aţi încredinţat-o. Vă rog, să nu-l mai trimiteţi, 
căci nu se va mai întoarce. 

Montauban ştia că Pontalais are motive întemeiate să 
vorbească astfel. 

— În acest caz, fiindcă trebuie să ştiu precis ce se va 
întâmpla cu această sare, mă voi duce chiar eu, spuse 
Montauban cu răceală. 

— Atunci, dumneavoastră vă veţi lăsa pielea acolo, spuse 
Pontalais. 

— Păcat, spuse Montauban. 

Pontalais îşi dădu seama că Montauban era hotărât în 
acţiunea sa şi n-avea de gând să se răzgândească. Ridică din 
umeri furios şi mârâi: 

— Totdeauna faceţi numai după capul dumneavoastră! 
Oricum, mi-aţi promis că mă veţi consulta înainte de-a vă 
întoarce acolo. 

— Da, aşa este, spuse cu seriozitate Montauban. Fiindcă 
avea multă încredere în Pontalais, se ţinuse de cuvânt şi nici el 
şi nici Langrogne nu mai trecuseră pe la cheiul Augustin. 

În ziua în care cardinalul îl anunţă pe Montauban să fie 
pregătit pentru o acţiune, Pontalais apăru şi declară: 

— S-a stabilit pentru seara asta, la căderea nopţii. Apoi, 
plecă fără nici o explicaţie. Montauban căzu pe gânduri. Seara, 
era aşteptat la prietenul său, ducele de Ponthus. Este adevărat 
că se putea scuza. O clipă, fu tentat să procedeze astfel. Se 
gândi însă că prezenţa lui nu era indispensabilă. De fapt, despre 
ce era vorba? Trebuia să urmărească o căruţă şi să vadă, pe cât 
posibil, locul în care să depoziteze sacii. Acest lucru era simplu 
pentru Langrogne care avusese alte sarcini şi mai complicate. 


Hotări să-l trimită pe valet şi-i dădu instrucţiuni precise în acest 
sens. 

Langrogne, cu pumnalul la brâu şi sabia de asemeni, 
înfăşurat într-un mantie amplă, căci frigul continua să fie tot mai 
aprig, plecă înspre turnul Nesle pe care toată lumea îl ştia 
abandonat. 

Pe la ora trei după-amiază, adică o oră după apusul 
soarelui, o căruţă mare şi foarte trainică se opri în faţa turnului. 
Aparent, oprirea căruţei în acel loc era accidentală. Cei doi 
căruţaşi, înjurând şi blestemând, se pregăteau să repare căruţa. 
Păreau foarte preocupaţi de ceea ce făceau şi nu realizau ce se 
întâmpla în jurul lor. 

Dacă Langrogne n-ar fi fost avertizat, ar fi căzut în jocul lor, 
într-atât de bine îşi jucau rolul. Langrogne ştiind despre ce era 
vorba, văzu poarta turnului întredeschizându-se şi trei oameni 
ieşind afară. Dintr-un salt, unul dintre ei fu în căruţă. Ceilalţi doi 
îi aruncară un butoiaş pe care-l aşeză cu grijă. Langrogne la 
pândă, văzu cum zece butoiaşe fură aranjate în căruţă. După 
aceea acoperiră totul cu paie, astfel încât nimic nu se mai 
observa. 

Acum, căruţa părea plină cu paie. Toată acea activitate de 
încărcare nu dură nici cinci minute. Ca prin minune, căruţa se 
repară şi porni încetişor spre podul Saint-Michel. 

Langrogne aşteptă să ia un avans suficient de mare pentru 
ca apoi s-o urmărească. 

Valetul nu văzuse în viaţa lui atâţia cerşetori şi săraci pe 
întregul parcurs al căruţei. S-ar fi zis că toţi hoţii, cerşetorii şi 
vagabonzii îşi dăduseră întâlnire pe drumul străbătut de căruţă. 

Într-un târziu ajunse la hanul Porcul adormit. Langrogne o 
urmări liniştit şi nimeni nu-l împiedică să între. El îşi spunea: 

"Atenţie Langrogne, aici va trebui să te evidenţiezi. Va 
trebui să aflăm unde vor fi ascunse butoiaşele despre care 
vorbeşte atât domnul cavaler. Da, dar cum?" 

Tocmai când îşi punea această întrebare, hangiul, Simon 
Piedeloup, se apropie de el şi foarte politicos întrebă: 

— Domnule, aş putea să vă cer un mic serviciu? 

— Îndrăzniţi, domnule, răspunse Langrogne. 

— Păreţi un om cinstit, domnule; am încredere în 
dumneavoastră. 

Luând un aer misterios şi făcând cu ochiul, spuse: 


— Domnule, în această căruţă sunt zece butoiaşe cu un vin 
minunat. Un vin pe care l-am obţinut prin contrabandă. Puteţi să 
mă ajutaţi la transportul butoiaşelor în pivniţa hanului? 

— Cu plăcere, domnule. 

— Am văzut eu că sunteţi un om cumsecade, se bucură 
Simon Piedeloup. Domnule, drept mulţumire vă voi oferi o sticlă 
de vin din pivnițele mele. O să mă pomeniti. 

Langrogne, mulţumit, începu să-l ajute pe hangiu împreună 
cu cele două ajutoare ale hangiului. După ce aşezară şi ultimul 
butoiaş în pivniţă, Simon Piedeloup încuie uşa pregătindu-se să 
desfacă o sticlă de vin, drept mulţumire pentru ajutorul primit. 

Langrogne aşteptă liniştit. În spatele său, însă, auzi 
scârţâitul specific al cheii care se răsuceşte în broască. Fusese 
prins în capcană. În acel moment auzi vocea lui Simon Pi&deloup 
care spunea batjocoritor: 

— Acum, prietene, dacă ştii vreo rugăciune, poţi s-o spui, 
fiindcă de aici nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. 

Asta a fost tot. Langrogne rămase singur, încuiat în pivniţă 
şi într-un întuneric să-l tai cu cuțitul. În primul moment, începu 
să se înjure singur: "Ce tâmpit sunt! Cum de n-am înţeles că toţi 
acei vagabonzi se aflau de-a lungul drumului pentru a păzi 
marfa! Acum, iată-mă prins în cursă! Am căutat-o cu 
lumânarea!" 

Langrogne nu era omul care să se învinuiască la nesfârşit, 
în mod inutil. Se calmă, se aşeză, aşteptă răbdător, doar că nu 
ştia ce anume. Aşteptă atât de mult încât adormi profund, cu 
mâinile încleştate pe mânerul pumnalului şi săbiei pe care le 
purta la brâu. 


Capitolul XXVI Misiunea lui Montauban 


A doua zi, în cursul dimineţii, Montauban se miră că 
Langrogne nu a sosit încă. În cursul după-amiezii, mirarea se 
transformă în nelinişte. 

— Sigur i s-a întâmplat ceva rău, îi spuse el Primerosei pe 
care o vizita în fiecare zi. Din păcate, astăzi nu-l pot căuta. 
Întâmplarea face că tocmai astăzi trebuie să plec într-o 
expediţie. Este vorba despre acea misiune de care depinde tot 


viitorul nostru şi din acest motiv nu pot cere o amânare 
cardinalului. 

— Langrogne este priceput şi curajos şi în cele din urmă se 
va descurca el. Fii sigur, îl asigură Primerose. În caz că nu se 
întoarce până diseară, vei porni în căutarea lui şi în cele din 
urmă îl vei găsi. 

— Aşa voi face, răspunse Montauban. 

La momentul stabilit, Montauban era la întâlnirea cu 
cardinalul, la palatul Cluny. 

Când plecară era întuneric. Montauban nu ştia unde urmau 
să meargă la acea oră, căci cardinalul nu-i spusese nimic. În 
momentul când ieşiră din oraş şi se aflau în cartierul Saint- 
Laurent, cavalerul nostru îşi spuse: 

— Ah! Oare ne îndreptăm spre Bagnolet din întâmplare? 

Nu se înşelase. Într-adevăr spre Bagnolet se îndreptau. Se 
opriră în faţa hanului Porcul adormit. 

Cardinalul ciocăni la poarta hanului într-un fel anume, 
poarta se întredeschise în aşa fel încât să pătrundă caii în curtea 
hanului. Descălecară şi-l urmară pe cardinal care pătrunse în 
han. Interiorul hanului nu era luminat, dar datorită focului din 
şemineu se putea vedea destul de bine. 

Montauban zări cinci sau şase gentilomi, în jurul câtorva 
sticle începute. Aceştia vorbeau foarte rar şi deosebit de încet. 
Ceea ce-l surprinse pe Montauban fu prezenţa lui Thibaut şi 
Lubin instalaţi ca la ei acasă. Cei doi călugări aveau sutanele 
ridicate, şorţurile la brâu şi câte un şervet pe braţ, precum nişte 
chelneri. Toate treburile legate de han le făceau cei doi călugări. 
Hangiul şi ajutoarele lui deveniseră invizibili. 

Văzându-l pe cardinal şi suita acestuia, gentilomii se 
ridicară şi salutară cu respect. Cardinalul se întoarse spre cei doi 
gentilomi care-l însoțeau şi le porunci: 

— Domnilor, aşteptaţi-mă aici. Fiindcă s-ar putea să întârzii 
mai mult, vă puteţi servi cu ce vreţi voi. 

Apoi, adresându-se lui Montauban: 

— Veniţi după mine, domnule. 

In linişte şi urmat de cavaler, cardinalul se angajă pe un 
anumit culoar. Culoarul se bifurca în două ramuri şi tot aici se 
afla o uşă de metal. 

De-o parte şi de alta a uşii erau două santinele. Montauban 
le recunoscu imediat: erau Quintenasse şi Boucassin. Şi aceştia 


din urmă îl recunoscură şi începură să privească în toate părţile 
ca şi cum ar fi vrut să vadă pe unde să fugă dacă ar fi fost cazul. 
Montauban zâmbi cu subînţeles. 

— Mă recunoaşteţi? întrebă cardinalul, dezvelindu-şi faţa 
acoperită. 

— Da, domnule, spuseră ei cu o plecăciune. 

Apoi, Quintenasse adăugă: 

— Avem ordin să ne supunem orbeşte domnului cardinal. 

— Foarte bine, spuse cardinalul. Aşezaţi-vă la baza scărilor 
şi să nu lăsaţi să treacă decât cei ce vă vor arăta o mică medalie 
ca aceasta. 

Spunând acestea, le arătă o mică medalie pe care o ţinea în 
mână. Quintenasse şi Boucassin se înclinară şi se postară în 
locul indicat. 

Când aceştia se îndepărtară, cardinalul luă o torţă şi porni 
pe galeria din dreapta. Nu merse prea departe. După câţiva 
paşi, se opri în faţa unei uşi de metal. Cheia se afla în broască. 
Învârti cheia în broască, deschise şi intră. Se întoarse spre 
Montauban, care aştepta ordine: 

— Cavalere, vei aştepta aici până când voi veni chiar eu 
după dumneavoastră, spuse el. lnarmaţi-vă cu răbdare; 
aşteptarea va fi poate cam lungă. 

Fără să aştepte vreun răspuns, îi zâmbi prietenos şi închise 
uşa. 

Montauban rămase singur în faţa acelei uşi şi într-o 
obscuritate completă. Deziluzia fu mare, iar bucuria îi dispăru 
brusc. Simţi cum nemulţumirea îl cuprinde şi îşi spuse: 

"Este vorba despre o conspirație! O conspirație în care m-a 
amestecat şi pe mine cardinalul, fără să-mi ceară părerea şi fără 
să-mi spună nimic. Oare ar trebui să mă plâng?... Mi-a plăcut să 
am un stăpân, dar nu m-am gândit că mă va folosi după bunul 
lui plac!... Dumnezeule, n-ar trebui să mă plâng, căci mă 
plăteşte prea bine!... Trebuia să nu mă fi vândut!" 

începu să râdă cu amărăciune. Rămase gânditor, cu spatele 
sprijinit de perete. 

"În loc să stau aici cu mâinile încrucişate, mai bine aş 
profita de aceste momente şi aş cerceta puţin aceste subterane. 
Sunt convins că aici sunt ascunse cele două milioane... Cine 
ştie? Poate chiar şi sărmanul Langrogne'". 


Porni deja pe alee. Avea încredere în vederea sa, care era 
deosebit de pătrunzătoare în întuneric. Obscuritatea care-l 
învăluia era atât de puternică, încât nu reuşi să distingă nimic în 
jurul lui. 

Montauban gândi că ar fi mai bine să nu se îndepărteze, 
fără un motiv serios. Fusese chiar prea imprudent să se 
aventureze în acele locuri total necunoscute şi învăluite în 
întuneric. Cazul lui era fericit, căci nu se rătăcise încă. 

Făcu cale întoarsă în întuneric, temându-se ca nu cumva 
cardinalul să nu-l fi căutat în lipsă. Se îndepărtase, însă, mai 
mult decât ar fi crezut, căci nu mai zărea lumina torţelor de la 
intrare. 

Incepuse să se întrebe dacă nu se rătăcise, când zări o 
licărire slabă destul de departe. Oricât de curajos ar fi fost nu se 
putu abţine să nu răsufle uşurat. Cu ajutorul acestei licăriri, 
reuşi să înainteze mai repede. 

Ajunse la întretăierea galeriilor şi-şi dădu seama că vine din 
partea stângă. 

"inseamnă că am luat-o la stânga fără să-mi dau seama, îşi 
spuse el. Şi cine ştie de câte ori?... Din cauza asta mi se părea 
drumul atât de lung!" 

In trecere, aruncă o privire înspre scări, unde fuseseră 
aşezaţi Quintenasse şi Boucassin în chip de santinele. Tot acolo 
se aflau, dar acum erau înconjurați de încă vreo doisprezece 
oameni. Acest lucru îi dădu de gândit lui Montauban care-şi 
spunea: 

"Dacă sunt ăştia pe aici, înseamnă că baronul de Ville este 
pe aproape. lar dacă baronul este pe aproape, înseamnă că şi 
prinţul moştenitor este pe aici. Ah, drace, tare mă tem să nu 
păţesc ceva...!" 

Cu nările fremătânde, cu un gest maşinal prin care să se 
asigure de lama săbiei sale, Montauban zâmbi enigmatic. Dintr- 
un salt, ajunse la uşa pe care trebuia s-o păzească. 

Rămase înmărmurit căci uşa era întredeschisă şi se vedea 
un crâmpei de lumină şi câteva voci distincte. 

Se pare că în timpul incursiunii prin subterane îşi schimbase 
punctul de vedere în privinţa faimoasei sale misiuni. Apoi, 
oamenii prinţului îl puseră pe gânduri. Montauban nu se sfii să 
se uite prin uşa întredeschisă şi să-şi ciulească urechile. 


Îl văzu pe prinţ, stând pe un tron; el prezida o adunare 
formată din douăsprezece personaje. În jurul prinţului, îi 
recunoscu pe de Ville, Roncherolles, Saint-André, ducele Claude 
de Guise, contele d'Aumale şi Anne de Montmorency; contele de 
Montgomery, locotenentul gărzii scoțiene; Jean de Maubert şi 
încă două persoane ale căror nume nu le ştia. 

Bineînţeles, cavalerul de Montauban era curajos. Văzându-l 
pe prinţ şi pe cei ce-l înconjurau, îşi spuse: 

"Dacă voi pune piciorul în această pivniţă, sunt un om mort. 
Cardinalul nu va avea suficientă autoritate pentru a mă proteja. 
Prinţul şi-ar revărsa toată furia asupra mea. Aici sunt 
doisprezece şi încă doisprezece oameni păzesc uşa de la intrare. 
Deci ar fi douăzeci şi patru de oameni pe urma mea. Este prea 
mult. Mai bine o întind." 

Era cel mai bun lucru pe care-l avea de făcut. Deodată, 
tocmai când vroia să plece, rămase pironit locului. Cardinalul de 
Lorraine spunea cu vocea lui insinuantă: 

"Pumnalul care trebuie să-l lovească pe rege este în spatele 
acestei uşi (cu un gest arătă uşa în spatele căreia se afla 
Montauban). Răspund de el. Sunt sigur că nu va da greş. Sunt 
atât de sigur de acest lucru, încât pot spune de pe acum: 
"Regele este mort!... Trăiască regele!..." 

“Trăiască Henric al doilea" strigară cei prezenţi. 

lată ce auzi Montauban, în momentul când vru să plece. 
Aceste cuvinte produseră asupra cavalerului nostru efectul unei 
palme. O clipă rămase imobilizat, livid, agitat şi nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. 

"Deci pumnalul eu sunt!... Eu!... un asasin cu simbrie, iată 
ce vroia să facă din mine!... Ah, nebunul!..." 

Pe Montauban îl cuprinse un acces de furie şi în culmea 
mâniei şi indignării, împinse uşa cu violenţă şi cu o voce 
tunătoare spuse: 

— Cine a spus că Hoël de Montauban este un pumnul viu?... 
Tu eşti acela, Jean de Lorraine?... Ei bine, să ştii că ai minţit!... 

Toţi îl recunoscură şi încercară să-i acopere vocea prin 
strigăte asurzitoare. Cei ce nu-l cunoşteau îşi dădură seama că 
în faţa lor se află un duşman. Un duşman care nu trebuia să mai 
scape din acea pivniţă, căci acum le cunoştea secretul. 

— Omorâţi-l! Omorâţi-l! strigă prinţul. 

— La moarte! Să-l omoram!... strigară toţi în cor. 


În lumina slabă a pivniţei, săbiile cavalerilor străluciră. 
Aceştia îl prinseră pe Montauban ca într-un cerc de oţel. Cu 
feţele crispate şi privirile furibunde, conspiratorii năvăliră asupra 
lui Montauban. În acelaşi moment, un fluierat puternic despică 
liniştea pivniţei: era de Ville care-şi chema oamenii în ajutor. 

Când văzu săbiile strălucind, Montauban îşi regăsi tot 
sângele-rece. Dintr-un salt înapoi se lipi de uşa prin care intrase, 
pregătindu-şi retragerea. În acelaşi timp îşi scoase şi sabia, 
agitându-şi-o prin aer. 

Deodată, se auzi un zgomot de sabie ruptă şi Montauban 
rămase cu un ciot în mână. 

Alcyndore fusese autoarea loviturii. Luase un băț care 
stătea într-un colţ şi pândi o ocazie prielnică. Aplică o simplă 
lovitură cu băţul, cu care reuşi să-i rupă sabia în două. 

Montauban se afla acum la cheremul atacatorilor lui. Un 
strigăt de bucurie şi triumf salută această neaşteptată ispravă. 

Doar Alcyndore se abţinu de la orice fel de manifestare. Ea 
stătea de-o parte şi aştepta urmarea, dar nu cea sperată de 
majoritatea, ci cea la care ea se gândea. 

În acel moment, Quintenasse şi Boucassin urmaţi de 
oamenii lor, pătrunseră în pivniţă. Această pătrundere în forţă, 
deturnă atenţia conspiratorilor pentru o secundă. 

— Prindeţi-l, urlă prinţul stăpân pe situaţie. 

— Nu mai are nici o portiţă de scăpare, strigară de Ville, 
Roncherolles şi Saint-André. 

— Nu vă grăbiţi, asasinilor! tună Montauban, care profită de 
clipa de neatenţie a conspiratorilor. 

Era hotărât să se apere până-n cea din urmă clipă, îşi dădu 
seama că ar putea face ceva mai bun decât să rămână în acea 
pivniţă: încercă să bată în retragere. Dintr-un salt ieşi, trase uşa 
după el şi o încuie. 

Toată această manevră se petrecu într-o fracțiune de 
secundă. Crezând că au pus mâna pe el, conspiratorii erau 
triumfători. Dar le şi scăpă din mână. Decepţia lor se traducea 
prin injurii, injurii intraductibile şi lovituri puternice în uşă. 

Alcyndore se apropie şi ea. Zâmbea: lucrurile se 
petrecuseră aşa cum prevăzuse. Pe un ton autoritar, spuse: 

— Fiţi liniştiţi, căci omul acesta nu va ieşi viu de aici. 

Spunând aceste cuvinte, ea îşi sprijini mâna încărcată de 
inele pe perete. Cu acelaşi calm sinistru, adăugă: 


— S-a făcut. Omul a fost prins... Acum este mort. 

Vorbise cu atâta convingere, încât nu putea spune decât 
adevărul. 

Montauban nu pierdu nici o secundă. li văzu pe 
Quintenasse, Boucassin şi oamenii lor intrând, şi-şi spuse: 

"Dacă pot ajunge până la scară înaintea lor, îmi mai 
rămâne o şansă". 

Gândindu-se astfel, Montauban o luă la goană. Pe măsură 
ce se apropia de încrucişarea culoarelor, lumina devenea din ce 
în ce mai distinctă. Deodată, nu mai văzu nimic. O noapte, o 
noapte neagră se făcu în jurul lui. Crezu că au fost stinse torţele. 
Continuă să fugă, în speranţa că va reuşi să scape. 

Deodată, auzi un zgomot în spatele lui. Se opri şi ascultă. 
Se auzeau paşi în spatele lui. Mări pasul. După o anume 
distanţă, se întoarse. 

În depărtare, se vedeau torţele luminoase care se apropiau 
cu viteză. 

"Vor să mă hăituiască", îşi spuse el. 

În acel moment zări o uşă în stânga. Nu mai ezită, împinse 
uşa, aceasta se deschise şi intră. Îşi înăbuşi un strigăt de 
fericire. La capătul puterilor, se sprijini de uşă, îşi trase sufletul 
şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Rămase doar o clipă cât să se 
odihnească. 

Se afla într-o pivniţă destul de spațioasă. Erau patru uşi: 
câte una pe fiecare parte. Se simţea mai liniştit. Intră şi lăsă uşa 
deschisă în urma lui. Imediat zări că uşa din stânga avea cheie. 
Mai întâi, merse spre celelalte două care erau închise şi nici nu 
încercă să le forţeze. Se întoarse la prima, o deschise şi intră. 

În aceeaşi clipă, simţi tăişul unei săbii şi o voce dură îi 
şopti: 

— Dacă mişti sau dacă strigi, eşti un om mort! 

— Langrogne! strigă Montauban care recunoscu îndată 
vocea valetului său. 

— Domnule de Montauban! urlă Langrogne făcând un salt 
înapoi. 

Plin de încredere, adăugă imediat, râzând: 

— Eram sigur că mă veţi găsi! 

Deodată auziră zgomotul unei uşi împinse cu violenţă şi 
imediat după aceea o cheie care se învârtea în broască. 


Dintr-un salt, amândoi fură lângă uşă. Acum era bine 
închisă şi nimic n-ar fi putut s-o mişte din loc. 

— Ce înseamnă asta? se întrebă Langrogne. 

— Asta înseamnă că eram sigur că te voi găsi, dar nu în 
acest fel, spuse Montauban. 

Apoi, în sinea lui îşi spuse: 

"Din cauza asta mă hăituiau, ca să nimeresc în această 
încăpere!... Deci, în acest culoar în care nu vedeam pe nimeni, 
cineva mă spiona şi cum am trecut pragul încăperii am fost 
ferecat înăuntru." 


Capitolul XXVII Arestarea Primerosei 


În aceeaşi dimineaţă, în strada Sainte-Catherine, în palatul 
Bagnolet, doamna Agadou se afla în faţa doamnei Alcyndore- 
mama. 

— Buna mea Agadou, ai înţeles? 

— Fiţi fără grijă, doamnă. Nu voi uita nimic, o asigură 
bătrâna vrăjitoare, ai cărui ochi străluceau straniu. 

"Buna" Agadou făcu o reverență şi dispăru precum o 
insectă respingătoare. 

Alcyndore-mama rămase singură. Un zâmbet teribil îi înflori 
pe buzele-i roşii, în timp ce-şi spunea: 

“Noirville, Noirville ora răzbunării se apropie!... N-am putut 
face ceea ce aş fi vrut! Trebuie să ştii să acţionezi. În câteva 
zile, cel mult câteva săptămâni fiica ta, Primerose, care ştii că 
trăieşte şi pe care o cauţi în zadar de vreo cincisprezece ani, o 
vei prinde, o vei judeca şi condamna... Aşa cum s-a întâmplat cu 
soţul meu pe vremuri, pe care l-ai fi putut salva şi n-ai făcut-o... 
Când fiica ta va atârna în ştreang, voi trimite pe cineva la tine, 
care-ţi va spune: "Priveşte umărul acestui cadavru." Şi tu vei 
privi... lar eu voi fi acolo pentru a mă bucura de disperarea ta 
când vei descoperi că acest copil, omorât de tine, era fiica ta, 
comoara ta! Ce spui de asta, câine?... Crezi că în felul acesta, 
soţul meu, singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, va fi 
răzbunat?..." 

Alcyndore-mama izbucni într-un hohot de râs. 


În acest timp, doamna Agadou plecă direct la palatul 
comandantului jandarmeriei. Ea ceru să se întâlnească cu acest 
personaj. | se râse în nas. | se explică faptul că ar fi trebuit să 
trimită o cerere scrisă, după care va putea să revină... dacă va fi 
onorată cu un răspuns. În urma acestor explicaţii, intenţionară s- 
o dea pe uşă afară. Nu se lăsă intimidată de această primire 
neprietenească şi declară că a venit în legătură cu denunţul 
misterioasei regine Argotuli. Ea adăugă că-i va spune doar 
comandantului ceea ce avea de spus. 

Se pare că domnul de Noirville dăduse ordine precise în 
acest sens, iar doamna Agadou ştia acest lucru. Îndată, toate 
porţile se deschiseră în faţa ei. 

Noirville era în camera lui. În capătul celălalt al camerei, 
care era mobilată deosebit de sobru, se afla un altar. Deasupra 
altarului se afla o pictură semnată Andrea del Sarto. Tabloul 
reprezenta o tânără împodobită cu pietre preţioase şi bijuterii 
scumpe care ţinea în braţe o fetiţă de doi ani. 

Pe masa acoperită cu o faţă de masă din dantelă erau 
lucruri de copil şi vaze cu flori. În faţa altarului, comandantul 
stătea în genunchi, suspina din adâncul sufletului şi din timp în 
timp îşi apropia buzele de o rochie de copil. Acesta era omul 
rece, implacabil şi inaccesibil oricărui sentiment uman aşa cum 
părea să fie domnul de Noirville. Omul care înspăimântase 
întreg Parisul şi pe care nimeni nu-l văzuse zâmbind. Omul care 
impunea respect regelui Franţei şi o teamă superstiţioasă 
valeţilor. 

Noirville suspina în timp ce săruta rochiţa copilului pe care-l 
pierduse cu cincisprezece ani în urmă. 

În acel moment, cineva bătu la uşă, dar Noirville nu auzi. 
Ciocăniturile deveniră din ce în ce mai puternice. De data 
aceasta, auzi şi strigă să mai aştepte. Aşeză rochiţa pe altar şi 
trase perdeaua. Îşi şterse lacrimile şi barba şi îşi compuse o 
figură adecvată. 

Redevenind Noirville cel glacial şi ursuz pe care deseori am 
avut ocazia să-l întâlnim pe parcursul acestei povestiri, se 
îndreptă spre uşă şi deschise. 

Se pomeni faţă în faţă cu un valet care-i spuse câteva 
cuvinte. leşi, încuie uşa şi luă cheia cu el. Fără să se grăbească 
şi cu aerul său indiferent şi ursuz se îndreptă spre birou. Madam 
Agadou îl aştepta cu nerăbdare. 


Noirville se aşeză la masa lui de lucru şi îndreptă spre ea o 
privire glacială şi pătrunzătoare. Bătrâna deveni neliniştită dar 
înţelese că trebuie să povestească ceea ce ştia, fapt pentru care 
se grăbi să-şi înceapă povestirea. Conversaţia celor doi dură 
aproape o oră, după care bătrâna plecă singură. Ochii doamnei 
Agadou străluceau, dar pe buze i se întipărise o expresie de 
mirare. 

Pe la ora şapte seara, Noirville plecă în fruntea unei trupe 
de arcaşi călări. Ajunseră pe strada Baudrerie. Noirville 
descălecă şi, însoţit de patru arcaşi, bătu la poarta casei 
doamnei Agadou. Bătrâna aştepta în spatele porţii pe care o 
deschise imediat. Comandantul jandarmeriei şi oamenii săi, 
conduşi de acea vrăjitoare bătrână care le lumina calea, 
ajunseră la apartamentul Primerosei. Noirville bătu cu putere în 
uşa apartamentului şi spuse cu voce tare: 

— În numele regelui, deschideţi! 

Mai mult mirată, decât speriată, Primerose se grăbi să 
deschidă. Cu un gest autoritar, Noirville o împinse în încăpere şi 
fu urmat de oamenii săi şi de doamna Agadou care părea 
nemulțumită de această formalitate impusă de înfricoşătorul 
comandant. Unul din oamenii lui scoase un toc şi un pergament 
şi aştepta să scrie. 

Noirville o privi pe Primerose cu răceală, apoi îşi întoarse 
ochii de la ea. Vederea acestei copile pe care o căuta de atâta 
timp şi pe care o plângea în fiecare zi nu mişcă nici o fibră 
secretă a sufletului său. Făcu un semn oamenilor săi, care 
începură să scotocească peste tot şi, întorcându-se înspre 
Primerose, întrebă: 

— Recunoaşteţi că vă numiţi Primerose. 

— Fără îndoială. 

Noirville se întoarse spre scribul său şi-i ordonă să scrie. 
Omul nici nu aşteptă acel ordin, până când începu să-şi plimbe 
tocul pe pergament. În acel moment, cei ce scotoceau prin 
cameră  descoperiră un costum de bărbat: era costumul 
Primerosei pe care şi-l punea când pleca în expediţie cu 
Esclaireau şi Barbiton. Acele expediţii pe care Montauban se 
căina că nu le împiedicase, într-atât i se păreau de ciudate. 

— Acest costum de cavaler este al dumneavoastră? întrebă 
Noirville. 


— Da, domnule, recunoscu Primerose. Dar vreţi să-mi 
spuneţi şi mie?... 

Nu avu timp să-şi termine întrebarea. Noirville o lovi pe 
umăr şi spuse: 

— În numele legii, vă arestez. 

După ce dădu şi acest ordin, plecă. Ordinele erau ca 
această afacere să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie 
posibilă. In mai puţin de o oră, Primerose era scoasă din 
ascunzătoare. Cu mâinile legate la spate, însoţită de patru 
arcaşi înarmaţi şi după ce trecură pe numeroase culoare 
întunecoase şi infecte, ajunseră într-o pivniţă obscură şi prost 
luminată. 

Un bărbat enorm, îmbrăcat în negru stătea în faţa unei 
mese. 

— Fiţi atentă, fiţi atentă că avem nişte dovezi zdrobitoare 
împotriva dumneavoastră, spuse acesta ameninţător. Avem şi 
martori onorabili, martori zdrobitori. Pentru a evita unele 
neplăceri, cel mai bun lucru ar fi să mărturisiţi. 

— Dar domnule, ar trebui să-mi spuneţi ce trebuie să 
mărturisesc, spuse Primerose care deşi neliniştită nu-şi pierdu 
sângele-rece. 

— Linişte, mârâi bărbatul în negru. Vă rog să-mi răspundeţi: 
dumneavoastră sunteţi regina Argotului? 

— Regina Argotului! strigă Primerose uimită. Eu...! Ce 
nebunie...!... 

— Negaţi!... Aveţi grijă, căci avem dovezi zdrobitoare. 
Haideţi, recunoaşteţi, sunteţi Alcyndore, a doua regină a 
Argotului? 

— Alcyndore a doua! repetă maşinal Primerose care simţi 
cum i se face rău! 

— Da, Alcyndore a doua, regina Argotului, după Alcyndore 
întâia, insistă omul în negru. 

Aceste cuvinte avură o rezonanţă ciudată în sufletul 
Primerosei. Alcyndore era cea pe care ea o considera încă sora 
ei. Alcyndore întâia era numele ce i se dădea în glumă mamei ei 
adoptive, doamna de Bagnolet. Niciodată, însă, nu auzise şi 
numele de regina Argotului. Toate aceste lucruri fură o 
adevărată revelaţie pentru Primerose. Ea fusese adoptată şi 
crescută de o femeie care era şeful suprem al unei formidabile 
asociaţii de răufăcători. Fără să ştie, ea fusese crescută de către 


nişte răufăcători şi tot în mijlocul lor îşi desfăşurase întreaga 
viaţă. 

Această descoperire o lăsă mută. Ea îşi plecă fruntea, 
copleşită de ruşine. 

Judecătorul continua să vorbească singur. Tot ceea ce 
spunea acesta contribuia la elucidarea unei necunoscute din 
mintea tinerei. Acesta îi explică faptul că deghizată în cavaler ea 
săvârşise cele mai înfricoşătoare lovituri. Existau martori care 
puteau depune mărturie despre faptele săvârşite de acest 
cavaler deghizat, însoţit de cei mai de temut vagabonzi, pe 
nume Esclaireau şi Barbiton. Fusese văzută împreună cu ei în 
cafeneaua de pe strada Hurepoix, chiar în noaptea în care 
fuseseră furaţi sacii cu sare. 

În acel moment, bărbatul în negru, concluziona: 

— După cum vedeţi, este inutil să negaţi. Sunteţi 
Alcyndore, regina Argotului. 

Ea răspunse. 

— Este adevărat. Eu sunt Alcyndore, regina Argotului. 

Primerose făcu această declaraţie fără nici cea mai mică 
ezitare. 

Bărbatul în negru, fericit de victoria obţinută, îi spuse foarte 
politicos cu gând s-o îmbărbăteze: 

— Veţi fi spânzurată. Cel puţin prin aceste declaraţii, aţi 
evitat unele complicaţii, şi vă asigur că nu sunt prea plăcute. 

li puseră din nou cătuşele şi o conduseră din nou în 
temniţă. 

Această poveste se petrecu aproape în acelaşi timp cu 
capturarea lui Montauban în pivniţa cafenelei. 


Capitolul XXVIII Uimirea lui Noirville 


Jean de Maubert fusese autorul tuturor acelor combinaţii în 
care intrase Montauban şi Langrogne. Când cavalerul nimeri în 
acea încăpere misterioasă, Alcyndore împreună cu ceilalţi 
gentilomi se întoarseră în pivniţa în care se aflau prinţul şi 
ceilalţi conspiratori. Quintenasse şi Boucassin rămaseră la 
posturile lor de pază. Când se întoarse, Jean de Maubert spuse 
cu răceală: 


— Omul nostru a murit! Să nu mai vorbim despre asta! 

De Ville simţi nevoia să spună ceva şi cu o bucurie feroce, 
spuse: 

— Domnule, n-a murit încă. Va crăpa, însă, de sete şi de 
foame, închis de viu într-un cavou! 

Aceste cuvinte fură întâmpinate cu satisfacţie de către 
nobila asistenţă. Cei din afara încăperii considerară acea glumă 
nostimă. Numai Quintenasse şi Boucassin murmurară: 

— Să mori de foame şi de sete!... Este oribil. Fără să-şi dea 
seama cum se întâmplase, Quintenasse realiză că rămăsese 
singur în subteran. 

Mai speriat ca niciodată, el se întreba cum de era singur şi 
de ce se ascundea ca un răufăcător. 

El se trezi, spunând: 

"Orice s-ar întâmpla nu voi lăsa să se întâmple un lucru atât 
de îngrozitor. Trebuie neapărat să-l scot pe Montauban de aici. 
La urma urmei îi datorez viaţa. De mai multe ori a avut ocazia 
să mă omoare şi de fiecare dată m-a iertat. A venit clipa când 
mă pot revanşa pentru bunătatea de care a dat dovadă." 

Quintenasse stinse o torţă de pe culoarul central. Cu torţa 
sub braţ se întoarse acolo unde se ţinea adunarea 
conspiratorilor. Tocmai se pregătea să intre, când o voce îl făcu 
să înlemnească. Îşi lungi gâtul spre uşa întredeschisă, privi şi 
ascultă. Toată lumea plecase cu excepţia lui Jean de Maubert şi 
a contelui d'Aumale. 

Quintenasse începu să-i urmărească cu atâta siguranţă şi 
pricepere, încât demonstra cât de obişnuit era cu astfel de 
îndeletniciri. Alcyndore avea auzul extrem de fin, dar nu realiză 
că este urmărită. Era atât de sigură că se află departe de orice 
indiscreţie, încât nici o clipă nu se gândi să-şi ia nişte precauţii. 

Alcyndore deschise o uşă. Intrară într-o încăpere în care se 
aflau zece butoiaşe simetrie aranjate. Apoi ieşiră, iar Alcyndore 
încuie de două ori, îşi puse cheia în buzunar şi se îndepărtă, 
zicând: 

— Mâine, voi transporta cele două milioane la 
dumneavoastră, aşa cum ne-am înţeles. 

Se îndepărtară, vorbind de lucruri care nu-l interesau pe 
Quint&nasse, care-i urmărea în continuare. Îi urmări destul de 
mult. Îi văzu urcând pe o scară, după care dispărură. 
Quintenasse se trezi singur în întuneric. Mai aşteptă o clipă, 


după care făcu cale întoarsă, fiind sigur că nimeni nu va mai 
sosi pe neaşteptate. După câţiva paşi, aprinse torţa. Rămase 
mult timp gânditor, căutând o soluţie pentru a pune mâna pe 
acei bani care-l tentau. Nu era uşor de găsit o soluţie. In cele din 
urmă, îşi spuse: "Drace, dar eu am venit în aceste locuri ca să-l 
salvez pe domnul de Montauban care m-a salvat de mai multe 
ori. Să ne ocupăm de el acum şi apoi vom vedea ce-i de făcut cu 
banii aceia." 

De data aceasta, Quintenasse era hotărât. Se întoarse cu 
spatele la uşa care ascundea acea comoară şi se îndreptă spre 
altă uşă. Era uşa în spatele căreia se afla Montauban închis. O 
recunoscu imediat. După cum era de aşteptat, uşa era încuiată. 

— Ah, va trebui s-o fac să sară în aer, spuse el cu o 
strâmbătură. Dar cu ce? 

Se gândi o clipă şi-şi dădu seama că cel mai bun lucru era 
să se întoarcă la han. Acolo ar putea să găsească un obiect 
destul de solid cu care să spargă broasca. Plecă imediat. 

Pe culoar îi întâlni pe Thibaut şi Lubin. Amândoi aveau 
figurile plouate. În nici una din încăperile pivniţei nu găsiseră un 
strop de vin. 

— Fiindcă n-aţi căutat bine. Eu am găsit locul cu pricina şi 
am să vă conduc şi pe voi acolo, dacă vreţi. 

Dacă vroiau? Ce întrebare inutilă! Nici măcar nu se 
întrebară de unde ieşise acel voinic şi ce făcea el în acea pivniţă 
în care se credeau singuri. Erau dispuşi să-l urmeze peste tot. 

— O clipă, va trebui să forţăm o broască, mărâi 
Quintenasse. 

— Ei bine şi astea? întrebă Thibaut agitând un teanc de 
chei. 

— Aud foarte bine, nu sunt surd, răspunse Quintenasse. Mă 
îndoiesc, însă, că aveţi cheia de care am eu nevoie. Nu, ne 
trebuie fie un ciocan, fie o bară metalică solidă. 

Thibaut şi Lubin îşi făceau semne cu coada ochiului. 
Quintenasse observă că cei doi ezitau şi spuse: 

— După toate cele, numai dacă vreau eu vă spun unde se 
află vinul. Păstraţi-vă scrupulele pentru altă dată. De altfel, mă 
descurc şi singur. 

Quintenasse făcu o mişcare spre scară, dar Lubin se 
năpusti înaintea lui pe scări. În mai puţin de un minut, se 


întorcea cu o bară metalică destul de grea, după felul cum o 
ducea. Quintenasse i-o luă şi plecară toţi trei. 

Quintenasse se opri în faţa încăperii cu cei doi prizonieri. 
Înainte de a utiliza bara metalică, încercă cheile pe care le avea 
Thibaut. Găsi cheia cea bună. Intrară şi se pomeniră în acea 
încăpere în care Montauban văzuse patru uşi. Cele patru uşi 
erau în continuare. Quintenasse nu ezită o clipă. Se îndreptă 
direct spre uşa cea bună şi găsi şi cheia potrivită. 

Câteva secunde mai târziu, Montauban împreună cu 
Langrogne erau liberi. Langrogne nu se sfii să-şi manifeste 
bucuria fără de margini cauzată de acea eliberare neprevăzută. 
Montauban era însă deosebit de distant. Il privi pe Quintenasse 
care părea foarte încurcat ca şi cum ar fi săvârşit o acţiune care 
nu trebuia, iar Thibaut şi Lubin erau ameţiţi complet. Montauban 
nu se înşelase şi cu multă blândeţe se adresă lui Quintenasse: 

— Deci tu eşti cel ce mă scoţi din mormântul acesta! spuse 
el. Cum ai putut face aşa ceva?... Doar nu sunt unul din prietenii 
tăi! 

Ruşinat, Quintenasse recunoscu: 

— Am auzit spunându-se că vor să vă lase să muriţi de 
foame şi de sete... 

— Da, înţeleg, spuse Montauban cu aceeaşi blândeţe. Se 
apropie de Quintenasse, îi puse mâna pe umăr şi privindu-l 
drept în ochi: 

— Vezi bine că nu m-am înşelat când ţi-am spus că eşti mai 
bun decât crezi chiar tu. Haide, nu-ţi pleca capul. N-ai de ce să 
roşeşti, dimpotrivă... Orice ar fi, îţi datorez viaţa, pe cuvântul 
meu de Montauban. 

— Domnule, dacă vreţi să mă ascultați, haideţi să plecăm 
mai repede din această pivniţă nenorocită în care oamenii de 
bine sunt condamnaţi să moară de foame şi de sete, interveni şi 
Langrogne care nu se simţea prea bine. 

— O clipă. Recunosc că sfatul este bun, spuse Montauban. 
Dar am o treabă aici. Trebuie să caut ceva. Nu voi pleca până ce 
nu găsesc acel ceva. 

— Vă aştept, domnule, spuse Langrogne. Nu ar trebui să 
mai căutaţi. 

Şi arătând spre o uşă: 

— Sacii sunt acolo. Trebuie să vă spun că aceşti saci s-au 
transformat în butoiaşe. Sunt în total zece. 


— Hei! tresări Quintenasse atent. 

— Zece butoiaşe care conţin vin din Insule... un adevărat 
nectar! continuă Langrogne. Cel puţin aşa pretinde acel hangiu 
cretin care m-a închis aici. Vai de el dacă are ghinionul să-mi 
cadă în mâini!... 

Montauban studie uşa, broasca, locul. 

— Langrogne, vom reveni mâine în aceste locuri şi vom lua 
cele zece butoiaşe, spuse Hoël după ce examina lotul. 

— Ce, vreţi să puneţi mâna pe milioane? se sperie 
Quintenasse. 

— Ştii şi tu asta? strigă Montauban. 

O clipă, îl privi cu luare aminte. Înţelese ce se petrecea în 
sufletul lui şi zâmbi. 

—  Ascultă-mă puţin, spuse Montauban cu o oarecare 
gravitate. Banii din aceşti saci au fost furaţi regelui. Din anumite 
motive pe care nu ţi le voi explica acum, a trebuit să particip şi 
eu la acest furt. Din ceasta cauză, am fost dezonorat, mă 
înţelegi? Pentru a mă spăla de această ruşine, am hotărât să-i 
duc înapoi prada adevăratului proprietar. Asta-i purul adevăr. 
Sper că mă crezi, nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse Quintenasse. Am să vă spun un 
lucru pe care în alte condiţii nu vi l-aş fi spus. Vreţi să veniţi 
mâine ca să luaţi aceste butoiaşe? Ei bine! Va fi prea târziu. Nu 
le veţi mai găsi aici. 

— Ah!... După părerea ta, unde ar putea fi? 

— La domnul conte d'Aumale. 

— Este cu totul altceva şi-ţi mulţumesc că m-ai prevenit, 
spuse Montauban cu răceală. Dacă-i aşa, imediat vom lua 
butoiaşele de aici. 

Şi întorcându-se spre Thibaut şi Lubin care priveau zăpăciţi, 
nemaiînţelegând ce se petrece în jurul lor: 

— Am văzut o căruţă în curte. Mai este? 

— Da. Şi sunt şi caii. 

— Bun, spuse Montauban. Langrogne, dă-mi sabia ta. Sunt 
fără armă şi nu poţi şti ce ţi se poate întâmpla... Mulţumesc. Ce 
ciudat! Cum ai o armă asupra ta, cum te simţi mai în siguranţă! 
Quintenasse, vrei să te uiţi, dacă în mănunchiul acesta de chei 
nu se găseşte şi una potrivită pentru această uşă? 

— M-aş mira, şopti Quintenasse. 


Într-adevăr, încercară toate cheile, dar nici una nu se 
potrivi. Montauban luă o bară metalică şi din câteva lovituri 
sparse broasca. Cele zece butoiaşe fură scoase din pivniţă şi 
puse la baza scării. Quintenasse se apucă de treabă. Thibaut şi 
Lubin erau la ordinele lui Montauban. Nu mai pricepeau nimic şi 
erau din ce în ce mai zăpăciţi. Cel mai greu fu căratul 
butoiaşelor pentru care făcură mai multe drumuri. 

După o oră, butoiaşele erau frumos aranjate în căruţă. În 
grajd, Montauban îşi găsi calul pregătit de drum. Înhămară caii 
la căruţă. Langrogne încalecă pe unul din cai şi cu o cravaşa în 
mână, aşteptă. 

Montauban şi Quintenasse săriră şi ei pe cai. Thibaut şi 
Lubin  deschiseră larg poarta. Montauban împreună cu 
Quintenasse porniră la drum. Langrogne îi urmă. 

In acel moment, în faţa porţii se auziră ţipete stridente. Era 
hangiul Simon Piedeloup pe care întâmplarea nefericită îl 
aducea înainte de vreme la han. 

In fruntea unui grup de oameni înarmaţi, se forţă să le 
bareze calea. 

Montauban împreună cu  Quintenasse trecură printre 
oameni, strigând: 

— Faceţi loc!... Faceţi loc!... 

Langrogne se uită în jurul lui şi ca un berbec îşi urmă 
stăpânul. Vagabonzii făceau spume dar se dădură în lături 
pentru a nu fi striviţi de căruţa care porni în galop, făcând un 
zgomot asurzitor. 

Simon Piedeloup îl recunoscu pe Langrogne, cât şi căruţa. 
Tocmai Langrogne care fusese închis în pivniţa unde era sortit 
pieirii! Înţelese imediat că i se furaseră butoiaşele, care nici nu 
ştia ce conţin. Nu era însă prost şi din importanţa pe care toată 
lumea o acorda acestei afaceri, îşi dădu seama despre ce era 
vorba. Nu era uşor de păcălit hangiul. 

Făcu cale întoarsă şi porni spre han. Oamenii săi îl urmară. 

Primul lucru pe care-l văzu, intrând în han, fu Lubin şi 
Thibaut care se aşezaseră la masă cu gând să se ospăteze. 
Trecu prin mijlocul lor ca o vijelie, le răsturnă masa încărcată cu 
bunătăţi şi se repezi pe scara care ducea spre pivniţă. Prin 
subterană se ajungea la castelul reginei Argotului. 

Pierduse deja destulă vreme. Mai pierdu încă puţin până ce- 
| trezi pe Coppegorge şi-i explică despre ce era vorba. Acesta 


plecă s-o anunţe pe Alcyndore. Acesteia îi trebui un mic răgaz 
pentru a se îmbrăca, a se echipa şi pentru a da ordine. Când ieşi 
din palat, urmată de Coppegorge, Choppin şi alţi zece oameni, 
îşi spuse: 

"Dacă n-au putut deschide porţile oraşului, îi voi prinde din 
urmă. Şi îmi voi relua averea. Dacă au reuşit s-o deschidă, s-a 
terminat cu banii mei." 

În timpul ăsta, Montauban reuşise să ajungă la poarta 
Temple. Se pregătea să aştepte deschiderea porţilor. Spre 
marea lui surprindere, Quintenasse se dovedi deosebit de 
preţios. Se duse la căbănuţă, discută ceva, iar porţile se 
deschiseră. 

Astfel, Alcyndore ajunse prea târziu şi fiindcă n-avea un 
ordin anume sau îl uitase fu obligată să se întoarcă acasă. 
Începu să facă planuri de răzbunare împotriva celui care-i jucase 
o asemenea festă. 

Montauban nu rămase prea mult la palatul comandantului 
jandarmeriei. Quintenasse nu-l mai părăsea, urmându-l peste 
tot. Îl părăsi în strada Saint-Antoine, nu departe de palat. 
Langrogne conduse căruţa până la poarta palatului. Aici, la 
ordinele stăpânului său, sări în şa în spatele lui Quintenasse. 
Amândoi priveau şi ascultau de la distanţă. 

Montauban bătu la poartă. Se deschise o ferestruică prin 
care se vedea lumina unei lumânări. 

— Duceţi-vă şi spuneţi-i domnului staroste să vină să vadă 
cu ochii lui ce marfă i-am adus. Aşteaptă, prietene, să ştiţi că nu 
sunt nebun... Spuneţi-i aşa: "Căruţa conţine ceea ce conţineau 
vapoarele cu sare care au fost prădate." Spuneţi-i acest lucru şi 
veţi vedea viteza cu care va veni aici. În plus, veţi fi 
recompensaţi. 

Câteva minute mai târziu, poarta se deschise: 
comandantul, îmbrăcat foarte sumar, înconjurat de slugi cu 
torţe, apăru în prag. Nimeni nu-l mai văzuse pe Noirville atât de 
emoţionat. 

— Domnule, această căruţă conţine zece butoiaşe cu cele 
două milioane de franci care v-au fost furaţi. Să ştiţi, domnule, 
că Hoël de Montauban vă vorbeşte şi tot el v-a repus în posesia 
banilor dispăruţi. Dacă vreţi să ştiţi de ce, aflaţi că Hoël de 
Montauban, care împotriva voinţei lui a participat la acest furt, a 


considerat că trebuie să restituie banii furaţi. lar acum că am 
îndeplinit acest lucru, am onoarea să vă salut, domnule. 

Noirville nu era prea atent la discursul cavalerului nostru. El 
se gândea la căruţă şi la conţinutul acesteia. Smulse o torţă din 
mâinile unuia dintre valeţi, sări în căruţă, răsturnă un butoiaş şi 
înfipse în el un pumnal. Butoiaşul era plin cu monede de aur. 
Sări din căruţă, luă caii de căpăstru, îi introduse în curtea 
interioară şi închise porţile. La ordinele lui, toate butoiaşele fură 
golite. Toate erau pline cu monede de aur. Montauban nu-şi 
bătuse joc de el. Dădu ordin ca acea comoară să fie straşnic 
păzită şi oricine ar fi încercat ceva să fie pe loc executat. 
Expedie un curier lui Jean Morin, starostele negustorilor, care-i 
anunţă vestea cea mare. 

După ce făcu toate aceste lucruri, îşi aminti de cel care-i 
procurase o bucurie atât de mare şi de cuvintele spuse de el. 

— Montauban! strigă starostele; acest rebel... şi nu l-am 
arestat!... Cum am putut face aşa ceva?... 

Cu un gest imperios, îşi chemă gărzile în jurul lui şi 
redeveni omul nepăsător de până atunci. Vroia să repare 
greşeala gravă pe care o comisese nearestându-l pe "rebel". 

În ochii starostelui gestul admirabil al "rebelului" pălea, deşi 
în adâncul sufletului îl admira cu sinceritate. 


Capitolul XXIX Gelozia lui Choppin-le- 
Gentilhomme 


Montauban intui foarte bine ceea ce urma să se întâmple şi 
plecă cât mai repede de la comandant. In faţa hanului " Coțofana 
Chioară'  descăleca. Quintenasse şi Langrogne îl imitară. 
Montauban îi întinse o pungă lui Quintenasse. Acesta din urmă 
refuză, dar Hoël insistă. 

— la-o, spuse el. Înăuntru sunt o mie de franci. Quintenasse 
dădu din cap. 

— Domnule, este singura acţiune bună pe care am făcut-o 
vreodată în viaţa mea, spuse el cu o voce rugătoare. Cel puţin, 
vreau să ştiu că v-am ajutat din proprie iniţiativă, fără să fiu 
plătit. 


Montauban îşi băgă punga în buzunar. Cu un zâmbet 
maliţios, îi întinse mâna bravului care fu atât de uimit, încât se 
retrase câţiva paşi. 

— Vrei să mă ofensezi, nerăspunzând cum se cuvine la 
această mână pe care ţi-o întind? întrebă Montauban cu 
blândeţe. 

— Ah, domnule, mă onoraţi cu prea multă atenţie, 
recunoscu Quintenasse sufocat de emoție. 

Strânse cu respect mâna cavalerului. 

— Ascultă, văd că nu vrei să accepţi nimic din partea mea, 
şi te înţeleg, spuse acesta. Este un sentiment care-ţi face cinste, 
Quintenasse şi care dovedeşte că nu m-am înşelat în privinţa ta. 
Totuşi, s-ar putea ca această acţiune pe care tu o consideri 
pozitivă să contribuie la pierderea ta. Dacă s-ar întâmpla aşa 
ceva, fii sigur că te-aş lua în slujba mea. Langrogne nu va fi 
gelos pe tine. 

— Ah, Dumnezeule, nu! strigă Langrogne. Acestui brav îi 
datorăm viaţa. Cât despre mine, sunt gata să-l iubesc ca pe un 
frate. 

— Domnule, vă mulţumesc şi nu spun nu, afirmă 
Quintenasse. Un lucru este cert că nu voi mai putea face ceea 
ce am făcut până acum. Nu sunt sigur că voi fi demn să fiu în 
slujba unui cavaler atât de cinstit ca dumneavoastră... In fine, 
voi vedea... lăsaţi-mă câteva zile... 

— Cum vrei, Quintenasse, şi când doreşti, zâmbi 
Montauban. 

Spunând acestea, se despărţiră. 

A doua zi dimineaţa, Montauban plecă la prietenul sau, 
ducele de Ponthus, căruia îi povesti cum reuşise să înapoieze 
cele două milioane comandantului. Este de la sine înţeles că nu 
scăpă o vorbă despre conspirație. 

Ducele de Ponthus fiind discreţia în persoană, nu divulgă 
intenţia lui de a-i face cunoscut regelui această veste. Aşa şi 
procedă, după plecarea cavalerului. 

Revenind acasă, Montauban află despre dispariţia 
Primerosei. Lovitura fu dură. Cu atât mai dură, ea fiind 
neaşteptată. Nu era el omul care să se lase pradă disperării, 
atâta timp cât trebuia să acţioneze cât mai repede. Pontalais 
care apăru şi el pe neaşteptate se oferi să-l ajute. 


Din nefericire, Noirville avea motivele lui să păstreze 
secretă arestarea celei pe care o luase drept regina Argotului. 
Noirville îşi luă toate precauţiile posibile, încât nimeni din cartier 
nu bănuia ceva. 

Doar doamna Agadou ştia despre ce este vorba. Montauban 
şi Pontalais îşi dădeau seama de acest lucru şi toată dimineaţa o 
hărţuiră cu întrebările. Bătrâna vrăjitoare avea motivele ei să 
tacă. Nici promisiunile şi nici amenințările n-avură vreun efect 
asupra ei. Ea rămase impenetrabilă, plângând, smulgându-şi 
părul din cap şi jurând pe toţi sfinţii că n-avea habar de ceea ce 
se întâmplase. 

În timp ce ei se chinuiau s-o facă pe bătrână să vorbească, 
Alcyndore, costumată în Jean de Maubert, ajunse la casa din 
strada Sainte-Catherine. Nu era singură, căci Eustache 
Coppegorge şi (Choppin, echipați în ofiţeri, o urmăreau 
îndeaproape. 

Pasiunea lui d'Aumale pentru Alcyndore era atât de mare, 
încât pierderea celor două milioane de franci era sigură că nu va 
contribui la ruperea relaţiilor dintre ei. Dacă căsătoria urma să 
aibă loc, totul se putea repara, iar proiectele lor puteau fi 
reluate. Tot răul se reducea la câteva luni de întârziere a 
proiectelor lor. 

Tânăra hotărî că, în momentul întoarcerii acasă, să 
abordeze problema cu contele d'Aumale. 

În timp ce se gândea astfel, făcându-şi planuri pentru a 
repara răul comis de Montauban, era cu gândul foarte departe şi 
nu-i mai păsa de însoțitorii ei. 

Poate că ar fi trebuit să-i acorde mai multă importanţă 
prietenului său din copilărie, Choppin. 

Choppin tocmai trecea printr-o criză extrem de violentă... 
Problema care-l tracasa ajunsese la punctul culminant şi nu mai 
avea mult s-o dea în vileag. 

Dar Alcyndorei nu-i păsa de Choppin. După ce trecură de 
poarta Temple, se întoarse şi-l chemă pe Choppin la ea. Se grăbi 
să-i dea ascultare şi se opri cu calul în dreptul tinerei. 

— Claude, te rog să zbori până la palatul Cluny, spuse ea. 
Să-i spui contelui d'Aumale să vină să mă vadă. Şi acum pleacă. 

Acest ordin îl făcu să tresară pe Choppin. Era deja foarte 
palid şi deveni dintr-o dată livid. 


— Vreţi să mă duc la contele d'Aumale? Vreţi acest lucru?... 
Credeam că după întâmplarea de aseară, nu se mai pune 
problema căsătoriei. 

— De ce te amesteci în treburile mele? îl certă Alcyndore 
amenințătoare. 

— Nu vă supăraţi, spuse Choppin cu acelaşi calm sinistru. 
Eu lupt pentru propriul dumneavoastră interes. Părerea mea 
personală este că vom avea toţi de suferit, dacă va avea loc 
această căsătorie. 

— Incă o ameninţare de tipul acesteia şi eşti un om mort! 
spuse Alcyndore cu răceală. 

— La dispoziţia dumneavoastră, Alcyndore, spuse Choppin, 
înclinându-se. Amintiţi-vă că am vrut să vă avertizez, dar aţi 
refuzat să mă ascultați. 

Choppin porni ca o furtună, semănând panică şi dezordine 
printre trecători. 

O oră mai târziu, contele d'Aumale se înclină în faţa 
Alcyndorei, informându-se de problemele care surveniseră. 
Alcyndore era foarte emoţionată şi cu greu reuşea să-şi ascundă 
această stare. Totuşi, dacă paloarea şi privirea trădau emoția, 
vocea tinerei nu tremura câtuşi de puţin: 

— Domnule conte, v-am chemat pentru a vă anunţa că 
între noi nu mai este posibilă vreo căsătorie. Sentimentul 
onoarei mă obligă să vă spun adevărul. 

— De ce? se bâlbâi d'Aumale îngrozitor de palid. 

— Fiindcă îmi este imposibil ca astăzi să vă înmânez cele 
două milioane de franci care reprezentau zestrea mea, spuse 
Alcyndore. 

Imediat se simţi mai liniştită, înțelegând că a câştigat 
partida. Intr-adevăr, contele întâmpină aceste cuvinte uşurat, 
aşteptându-se la cu totul altceva, mult mai grav. O privi 
pasionat şi cu o voce tremurândă: 

— Refuz să-mi iau cuvântul înapoi. Căsătoria noastră va 
avea loc. Cele două milioane de franci pe care trebuia să mi-l 
daţi nu constituiau toată averea dumneavoastră. Mă voi 
mulţumi cu mai puţin. Vă dau cuvântul meu de cavaler că nimic 
nu se va schimba în privinţa proiectelor noastre... Va mai dura 
puţin până ce se vor realiza. 


Era imposibil să te îndoieşti de sinceritatea contelui. 
Pasiunea contelui era mai mare decât ambiția. Alcyndore 
înţelese că era la dispoziţia ei. 

— Sunteţi aşa cum mi-am închipuit eu, spuse tânăra într-un 
elan de bucurie. Sunteţi bărbatul cel mai nobil şi mărinimos pe 
care l-am cunoscut vreodată! 

— Ah, deci este adevărat?... spuse contele într-un elan de 
bucurie. Mă iubiţi vreun pic? 

— Vă iubesc, răspunse ea fără ezitare. 

O luă în braţe şi o sărută cu foc. 

Întocmai ca prima dată când o ţinuse în braţe, contele nu-şi 
dădu seama că Alcyndore nu-i răspunse nici sărutului şi nici 
mângăâierilor. 

Conversaţia dintre contele d'Aumale şi Alcyndore avu un 
martor invizibil şi nebănuit de ei. Acesta nu era altul decât 
Choppin, care după ce-l adusese pe conte, vru să afle secretul 
Alcyndorei. Dori să-l afle, căci în principiu îl bănuia. 

Choppin se ascunsese în spatele unei uşi şi-l încercară 
sentimente puternice de gelozie când auzi că Alcyndore îl iubea 
pe conte. Choppin nu înţelesese că Alcyndore juca teatru. De 
altfel, ea îşi juca atât de bine rolul încât nici contele nu-şi dădu 
seama de adevăratele ei sentimente. Choppin îşi muşcă buzele 
până la sânge de ciudă. 

Apoi, urmă scena sărutului. Nici de data aceasta nu-şi dădu 
seama de adevăr. Întocmai ca şi contele fu înşelat de aparente. 
Cu inima în flăcări şi clătinându-se ca un om beat, plecă dornic 
să se răzbune pe cei doi îndrăgostiţi. 

Deşi era un răufăcător, Choppin îşi dădea seama că planul 
lui de a-i omori pe cei doi îndrăgostiţi era hidos. Ezita şi în 
acelaşi timp vroia să găsească o altă formă de răzbunare. 

Se pare că descoperi ceva, căci a doua zi se duse la contele 
d'Aumale. Fiindcă venea din partea doamnei de Bagnolet, fu 
imediat primit; contele credea că va primi un mesaj din partea 
logodnicei lui. 

Choppin nu încercă să-şi caute cuvintele. El merse direct la 
ţintă. 

— Domnule, un senior atât de nobil şi puternic ca 
dumneavoastră nu poate să se căsătorească cu doamna de 
Bagnolet. 


În primul moment, contele vru să-i dea o lecţie 
indiscretului. Apoi îl privi. 

"Drace! Dar este un nebun!... Să nu-l reped. Cu nebunii 
ăştia nu poţi şti niciodată!... O lovitură de pumnal se poate da 
foarte uşor!" 

Cu multă prudenţă, îşi întinse mâna şi luă clopoţelul în caz 
de nevoie. 

În loc să protesteze, el întrebă cu amabilitate. 

— De ce, domnule? 

— Fiindcă această doamnă de Bagnolet nu e alta decât 
Alcyndore, regina Argotului, spuse Choppin. 

— Regina Argotului! zâmbi d'Aumale. Ah, drace!... Într- 
adevăr. 

Vru să agite clopoţelul, în timp ce Choppin continuă: 

— Un descendent al casei de Guise, fiul ilustrei case de 
Lorraine nu se poate căsători cu regina vagabonzilor. 

Choppin dori să continue pe tonul acesta, dar contele sună. 
Veniră în ajutorul lui. Se ridică, se îndepărtă de Choppin şi-l luă 
cu binişorul. 

— Vă mulţumesc, domnule, pentru că m-aţi avertizat. 

Şi plecă imediat, spunându-le valeţilor: 

— Conduceţi-l pe domnul. 

Când Choppin plecă, contele spuse: 

— Dacă nebunul ăsta mai vine pe aici să nu-l mai primiţi. 

Acesta fu rezultatul acţiunii lui Choppin. Nu se aştepta la o 
asemenea reacţie. Deşi în culmea furiei, totuşi îşi păstră un 
dram de luciditate, dându-şi seama că fusese luat drept un 
nebun. Prea târziu înţelese cât de stângaci acţionase. 

Lupta dintre instinctele generoase şi nemaipomenita 
gelozie care-l orbea, durară mai multe zile. Nu după mult timp, 
simțindu-se învins, ajunse unde era de aşteptat să ajungă. 

Merse la Noirville, comandantul jandarmeriei. 


Capitolul XXX  Choppin-le-Gentilhomme 
vorbeşte 


De data aceasta, având exemplul întâmplării cu contele 
d'Aumale, Choppin acţiona altfel. Avu, chiar curajul să pună 
nişte condiţii: 

— Domnule, am să vă spun care sunt cele două regine ale 
Argotului, cea bătrână şi cea tânără, spuse el. 

— Domnule, pe una din cele două regine o cunosc deja căci 
am şi arestat-o, răspunse comandantul. 

— Domnule, aţi arestat o tânără care nici măcar nu era 
regina Argotului, spuse Choppin sigur pe el. V-aţi luat toate 
măsurile ca nimeni să nu afle de această arestare. Am să vă 
dovedesc că sunt bine informat despre acest lucru, ca şi de 
altele, de altfel: tânăra pe care aţi arestat-o se numeşte 
Primerose şi a fost denunţată de o bătrână vrăjitoare pe nume 
Agadou. Acesta bătrână este proprietara casei în care stă 
Primerose. Nu-i aşa? 

— Cum de ştiţi toate aceste lucruri? întrebă Noirville fără să 
răspundă la întrebare. 

— Ştiu şi este suficient, replică Choppin. Acum am să vă 
spun un lucru pe care nu-l ştiţi: Primerose n-a fost niciodată 
regina Argotului. 

— Dar a recunoscut, spuse Noirville vioi. 

— A recunoscut de teamă, asta-i tot. Şi apoi... da, sunt 
sigur, a recunoscut şi dintr-un alt motiv. 

— Ce motiv? întrebă Noirville. 

— Vi-I voi spune, când vom cădea de acord, declară cu 
răceală Choppin. Vreau să vă pun nişte condiţii. 

— Pe care sunt liber să le resping. 

— Corect. Dar, atunci nu veţi afla nimic. 

— Aici ştiu cum să procedăm ca să-i facem pe oameni să 
vorbească, spuse Noirville cu o voce aspră. 

Choppin nu-şi pierdu sângele-rece: 

— Gândiţi-vă că ştiam la ce să mă aştept, venind aici. 
Există un lucru la care ţin mai mult decât la propria mea viaţă. 
Acest lucru doar dumneavoastră mi-l puteţi da. Dacă-mi refuzaţi 
acest lucru, nici nu-mi mai pasă că-mi luaţi capul sau nu. Puteţi 
să mă chinuiţi cât de tare, că nu veţi obţine nimic de la mine. 

Până atunci, trebuie să aflaţi cine sunt eu, căci nu v-am 
spus numele meu adevărat. 

Mă numesc Claude Choppin-le-Gentilhomme... Ah! Văd că 
nu vă este necunoscut acest nume. Sunt tovarăşul de arme a lui 


Esclaireau-les-Mains-Rouges, Barbiton-la-Hure, Eustache 
Coppegorge... Sunt fiul adoptiv al Alcyndorei întâia, fosta regină 
a Argotului şi companionul din copilărie al Alcyndorei a doua, 
actuala regină a Argotului. Credeţi că aş putea să vă fiu de 
vreun folos?... Credeţi că ceea ce v-aş putea spune mi-ar putea 
salva viaţa?... 

— Vă garantez acest lucru. Dacă vreţi aur, atunci vorbiţi. 
Oricare ar fi suma pe care mi-o cereţi, vi-o acord dinainte. 

Choppin se ridică şi cu o mândrie sălbatică: 

— V-am spus că nu există duşmani printre oamenii lui 
Alcyndore, repetă Choppin. 

— Şi totuşi sunteţi aici, spuse Noirville cu blândeţe. 

— Eu! Dar eu nu trădez pe nimeni!... sări Choppin. Cine v-a 
vorbit de trădare?... N-o trădez, ci o salvez! Poate o veţi 
cunoaşte mai bine pe Alcyndore. Alcyndore vrea să iasă din rolul 
ei de regină a vagabonzilor. Din acest motiv, este pe cale de 
pierzanie şi ne trage după ea şi pe noi. Eu vreau ca ea să-şi 
joace propriul său rol. Pentru acest lucru, am nevoie de 
asistenţa dumneavoastră. Mă adresez dumneavoastră. Este 
foarte simplu şi natural. Vă spun că vreau s-o salvez şi să ne 
salvăm pe noi toţi. 

— Totuşi, veţi fi obligat s-o daţi pe mâna Justiţiei, spuse 
Noirville. În acel moment, Justiţia îşi va face datoria. 

— Dar n-am s-o dau pe mâna Justiţiei, spuse Choppin cu 
hotărâre. Vă voi spune unde le puteţi găsi pe aceste două regine 
ale Argotului, dar cu condiţia să nu vă atingeţi de vieţile lor şi să 
nu le arestaţi. 

— La ce-mi serveşte să ştiu care sunt aceste regine dacă nu 
pot să mă ating de ele şi nu pot să le pun în imposibilitatea de-a 
mai face vreun rău. 

— Domnule, aş putea să vă spun cum aţi putea să le puneţi 
în această imposibilitate, răspunse Choppin. 

— Nu mă interesează viaţa lor, ci modul cum le-aş putea 
reduce la tăcere, declară Noirville. 

— Atunci facem un târg: îmi daţi, vă dau, spuse Choppin cu 
o voce aspră; promiteţi-mi că nu vă veţi atinge de viaţa şi 
libertatea Alcyndorei, iar eu vă spun secretul misterelor pe care 
în zadar aţi vrut să le dezlegaţi. Vă dau secretul şi mijlocul de-a 
le împiedica să-şi atingă scopul. Nu plec de aici până nu-mi 
promite-ţi ce v-am cerut. Altfel voi rămâne mut. 


În conştiinţa sa de om integru, Noirville puse în balanţă 
sacrificarea amorului său propriu şi incredibilul serviciu pe care-l 
putea face regelui, scăpându-l de un duşman atât de periculos 
precum regina Argotului. Nu ezită. 

— Fie, vă dau cuvântul meu de onoare că cele două regine 
ale Argotului vor rămâne în libertate, ca şi dumneavoastră de 
altfel, spuse comandantul. 

Apoi, rectificând: 

— Cu condiţia însă să nu depăşească graniţa Curţii 
Miracolelor care le conferă inviolabilitate. Dacă depăşesc acest 
loc de azil, atunci vor cădea în mâinile mele şi nu sunt obligat să 
le menajez. 

— Am înţeles, domnule. 

— Şi acum, vorbiţi. 

— Domnule, ambiția Alcyndorei este fără margini. Trebuie 
să vă aşteptaţi la ceva prodigios, nemaipomenit. Visul 
Alcyndorei nu era ca regatul Argotului să devină independent, ci 
superior regatului francez. Regina Argotului, punându-şi pe 
frunte coroana regală, o adevărată coroană regală, iată care era 
visul formidabil al Alcyndorei. 

Auzind aceste dezvăluiri, Noirville nu se arătă prea mirat, 
aşa cum se aştepta Choppin: Comandantul manifestă doar o 
simplă incredulitate. Lucru ciudat, începu să se supere. 

— Sunteţi nebun? Ce tot îmi povestiţi aici? 

— Luaţi seama, domnule. Să nu credeţi că sunteţi în 
prezenţa unui nebun. Sunt pe deplin conştient de ceea ce v-am 
povestit. Oricât de extraordinar vi s-ar părea ceea ce vă spun 
este adevărat. Greşeala dumneavoastră decurge din faptul că o 
consideraţi pe regina Argotului o femeie comună, vulgară, 
frumuşică poate aşa cum ar putea fi o femeie vulgară. 

— Da, nici nu mi-aş putea închipui altceva, recunoscu 
Noirville. 

— lată greşeala care vă face să fiți orb şi surd, spuse 
Choppin triumfător. Regina Argotului nu este nici vulgară şi nici 
o burgheză. Ea este o adevărată doamnă, o adevărată nobilă. 

— Haide, haide! strigă Noirville. Credeţi că o nobilă ar fi 
putut decade în halul acesta? Este imposibil. 

— Alcyndore întâia şi Alcyndore a doua sunt adevărate 
doamne, repetă Choppin cu tărie. Sunt nişte doamne care duc o 
viaţă îmbelşugată şi care au o casă, un adevărat palat. Ele nu 


frecventează curtea regală, căci nu doresc acest lucru. Sunt 
nişte doamne în faţa cărora aţi face o plecăciune adâncă, dacă 
le-aţi întâlni. 

— Eu? tresări Noirville. 

— Dumneavoastră, domnule. Cele două doamne se numesc 
doamnele de Bagnolet. 

— Doamnele de Bagnolet!... Cele care... 

— Prinţul moştenitor le vizitează în fiecare zi, completă 
Choppin, văzând că se opreşte în mijlocul propoziției. Vedeţi că 
regina Argotului este departe de a fi ceea ce v-aţi închipuit că 
este. 

— Doamnele de Bagnolet! repetă Noirville, neputându-şi 
crede urechilor. Sunteţi sigur că doamnele de Bagnolet sunt 
reginele Argotului? 

— Doar sunt în serviciul lor, domnule. Fac parte din garda 
lor personală. 

— Dar există şi un tânăr pe nume sirele de Maubert cu care 
am avut ocazia să vorbesc şi despre care regele mi-a vorbit 
foarte frumos. 

— Jean de Maubert, zâmbi Choppin. Acest sire nu este altul 
decât Alcyndore. 

—  Alcyndore! repetă Noirville care din mirat deveni 
stupefiat. 

— Alcyndore, regina Argotului şi viitoarea regină a Franţei, 
da, domnule, Alcyndore care până la vârsta de cincisprezece ani 
a fost crescută precum un băiat. Alcyndore care poartă costume 
bărbăteşti, înşelând privirile cele mai pătrunzătoare. Dovadă 
faptul că va înşelat chiar şi pe dumneavoastră. Alcyndore care 
mânuieşte sabia ca cel mai bun spadasin. lar dumneavoastră 
ştiţi acest lucru, căci aţi avut de-a face cu ea. 

— Cerule! strigă Noirville, lovindu-şi fruntea cu mâna. Acum 
îmi explic intervenţia acelor demoni când eram gata să-l 
capturăm pe Jean de Maubert şi pe Montauban. Prin urmare, 
erau gărzile reginei care-i veneau în ajutor. 

Choppin rânji. 

Noirville îşi recapătă calmul lui obişnuit. Foarte serios, acum 
nu se mai îndoi de nimic: 

— Este o afacere formidabilă. N-am mai pomenit aşa ceva. 
Va izbucni un scandal care mă face să mă cutremur, şi multe 
personaje de la curte vor fi demascate. Jean de Maubert i-a fost 


prezentat chiar şi regelui, căruia trebuia să-i împrumute nişte 
bani. Regele! Regele luând cu împrumut bani de la şeful 
vagabonzilor care i-a furat din propriile cufere ale regelui! Este 
de necrezut, de neimaginat, este monstruos!... Şi spuneţi că 
această aventurieră visa să devină regina Franţei! 

— Peste un an, dacă n-aţi face puţină ordine, acest vis ar 
deveni realitate, spuse cu răceală Choppin. 

— Cum, cum? se impacientă Noirville. Se spune că prinţul 
moştenitor s-a îndrăgostit de ea. Dar prinţul este căsătorit. Se 
mai şopteşte că Alcyndore ar fi logodită cu contele d'Aumale 
care, de când a primit permisiunea să stea în Paris, nu pierde o 
ocazie să n-o viziteze... Totuşi nu se poate mărita cu amândoi!... 
Mai rămâne regele Franţei. Din fericire, regele trăieşte încă. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, este sănătos tun şi mai poate trăi încă 
mult şi bine. 

— Regele este condamnat, spuse Choppin cu o voce care-l 
făcu pe comandant să tremure. 

— Atunci, înseamnă că va urma prinţul? 

— Prinţul este şi el condamnat. 

— Rămâne fiul prinţului. 

— Şi copilul este condamnat. 

— Rămâne fratele prinţului, domnul Charles d'Orleans. 

— Ducele d'Orleans este şi el condamnat. 

Noirville, uimit, nu mai întrebă nimic. Consternat, îşi trecu 
mâna pe frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi păstreze sângele-rece. 

— lată, domnule, nu mai căutaţi, continuă Choppin. Am să 
vă spun cum se vor desfăşura lucrurile. Alcyndore se va căsători 
cu contele d'Aumale peste patru săptămâni. Toată curtea 
regală, prinții şi regele în persoană vor participa la celebrarea 
acestei căsătorii. V-am spus că însuşi regele va participa la 
această căsătorie. Vreau să spun noul rege: Henric al II-lea. 

— Regele Henric al II-lea? se sperie Noirville. Deci actualul 
rege va muri până atunci? 

— Aşa ar trebui şi puţin a lipsit ca să se întâmple acest 
lucru. 

Noirville era stupefiat. Această ultimă lovitură îl paraliza. 
Totuşi, îşi regăsi sângele-rece. Marele comandant redeveni 
teribil de calm, insensibil şi puternic. 

— Aţi spus că această căsătorie va fi celebrată în câteva 
săptămâni. Deci regele mai are puţin de trăit. Este mai mult 


decât îmi trebuie ca să opresc această afacere. Este momentul 
să pornesc acţiunea. Continuaţi. 

— După căsătorie, cu banii furaţi, contele îşi va organiza o 
armată, continuă Choppin. Cu asentimentul noului rege, 
îndrăgostit lulea de noua contesă, contele d'Aumale va deveni 
şeful acestei armate şi va porni la cucerirea regatului Neapole. 
Va cuceri întreaga Italie. Alcyndore şi-a făcut calculele şi a ajuns 
la concluzia că un căpitan de geniu, precum contele d'Aumale, 
ar putea cuceri Italia în mai puţin de un an. In acest timp, micul 
prinţ va muri. Ducele d'Orleans va muri şi el. Dacă va apare şi 
un alt prinţ va muri şi el... Cine ar putea bănui că nevasta 
marelui cuceritor ar avea vreun amestec în aceste morţi 
succesive care vor face loc liber în jurul tronului Franţei. Şi astfel 
îşi va apropia tot mai mult soţul de tronul atât de mult visat! Cu 
siguranţă, nimeni. Când se va termina cucerirea Italiei, regele şi 
regina îşi vor vizita vărul, rege al Franţei. Vor fi admiraţi şi de 
compatrioţii lor, al căror entuziasm va fi alimentat de banii furaţi 
de Alcyndore. Sfârşitul va fi în felul următor: regele Franţei va 
muri Şi el. Tronul Franţei va fi ocupat de cel ce va avea curajul 
să-l ocupe. Acest curajos va fi noul rege al Italiei. De altfel, nu va 
fi cel mai apropiat moştenitor al tronului?... Domnule 
comandant, iată cum regina Argotului, animată de o ambiţie 
fără limită, uitându-şi datoriile ei de regină a vagabonzilor şi 
renegându-şi toţi supuşii, va deveni regina Franţei şi Italiei sau 
poate chiar împărăteasă. 

— Da, şopti Noirville visător. Această nemaipomenită 
maşinaţie a fost organizată de o mână de maestru. Această 
Alcyndore este de o sută de ori mai periculoasă decât aş fi 
crezut!... Doar că, din fericire pentru mine şi pentru noi toţi, ea 
n-a prevăzut că alături de ea se află un bărbat deosebit de gelos 
şi feroce, care va dobori toate aceste aranjamente şi-i va rupe 
picioarele organizatoarei... Asta ne va salva pe noi toţi... 

Dar contele d'Aumale va intra şi el în toată această 
combinaţie? 

— Domnule, v-am pus în temă în privinţa Alcyndorei, 
răspunse cu răceală Choppin. Nu ştiu dacă d'Aumale este în 
cunoştinţă de cauză. Dacă vreţi să lămuriţi această poveste, n- 
aveţi decât. În ceea ce mă priveşte, eu nu ştiu nimic şi nici nu 
vreau să mă amestec 


Capitolul XXXI Sfârşitul lui Choppin-le- 
Gentilhomme 


Noirville aprobă cu o uşoară mişcare a capului şi nu mai 
insistă. Choppin fu supus unui interogatoriu, la care acesta 
răspunse cu bunăvoință. Interogatoriul dură mai mult de o oră. 
La sfârşit, Noirville aflase tot ceea ce dorea să ştie, până în cele 
mai mici detalii. Află chiar lucruri noi. Imediat după interogatoriu 
încalecă şi plecă direct la Luvru. Choppin îl însoţi. Noirville hotărî 
acest lucru pentru cazul în care regele ar fi vrut să-l interogheze 
pe bărbatul cu pricina. 

La Luvru, Noirville află că regele era absent, iar valetul lui 
de încredere, Bassignac, îi informă că se află în vizită la ducele 
de Ponthus. 

Noirville încălecă din nou şi urmat de Choppin plecară 
înspre strada Temple. La palatul Ponthus, îşi lăsă escorta în 
curte, pe Choppin într-o anticameră, iar comandantul fu primit 
de rege. 

Regele era singur cu Clother de Ponthus. Aşezaţi la gura 
şemineului, cei doi conversau prieteneşte. De fapt, Clother de 
Ponthus era fiul natural al regelui, pe care-l iubea şi-l stima mai 
mult decât pe ceilalţi. Deci tatăl discuta cu fiul. Amândoi 
vorbeau despre Montauban, care nici nu bănuia onoarea care i 
se făcea. Regele, sub efectul bucuriei provocate de descoperirea 
banilor furaţi şi sub efectul entuziasmului cauzat de marea 
realizare a cavalerului, spunea: 

— Da, recunosc că acest cavaler de Montauban este foarte 
curajos! Ceea ce a făcut acum este nemaipomenit! 

Îi datorez două milioane prietenului tău. Îi datorez viaţa. 
Ceea ce este şi mai lăudabil. Îi mai datorez şi nişte scuze. Mi-am 
pus în cap să-i prezint scuzele mele în ziua în care Noirville mi |- 
ar aduce legat fedeleş, spunându-mi: "Sire, v-am adus rebelul." 
In acea zi, voi fi acolo şi voi putea face haz de zăpăceala lui 
când va vedea ce primire îi fac prizonierului lui. 

In acel moment, intră un valet care-i anunţă că marele 
comandant solicita regelui o audienţă imediată. 


Nu i se comunică faptul că este vorba despre o afacere 
importantă. Simplul fapt că marele comandant se afla acolo îl 
puse pe rege pe gânduri. 

Regele înţelese că este vorba de o problemă care nu 
suferea amânare şi dădu ordin să fie invitat comandantul în 
camera în care se afla. Când Noirville apăru înaintea lui, regele îl 
întrebă foarte serios: 

— Ei bine! Aţi venit, să mă anunţaţi cumva că l-aţi prins pe 
cavalerul de Montauban? 

— Nu, Sire, nu-i cu mine şi v-am promis că vi-l voi aduce. 
Când voi reuşi să pun mâna pe el, răspunse Noirville cu 
gravitate. 

— Nu uitaţi că vreau să mi-l aduceţi pe acest tânăr în faţa 
ochilor îndată ce puneţi mâna pe el, insistă regele. Vreau să-i 
iau chiar eu un mic interogatoriu. 

— Ordinele regelui vor fi executate, promise Noirville cu o 
plecăciune. 

François se gândi atunci la probleme serioase şi cu 
zâmbetul pe buze, întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Sire, este vorba de ceva grav, pe care Maiestatea 
Voastră trebuie să-l afle imediat, spuse Noirville. 

Spunând acestea, îi aruncă o privire sugestivă lui Ponthus 
care înţelese că trebuie să se retragă. Regele, însă, spuse 
răspicat: 

— Clother, te rog să rămâi şi tu. 

Apoi, lui Noirville. 

— Vorbiţi, conte. Faţă de Ponthus, care este cel mai bun 
prieten al meu, n-am nici un secret. Este omul cu care eu mă 
consult.. După figura pe care o aveţi, însă, n-aş putea zice că 
sunteţi de aceeaşi părere. 

Noirville povesti ceea ce ştia. Vorbi mult, repetând toată 
istorisirea lui Choppin. Regele, ascultându-l, nu se gândea la 
nimic. Deodată, izbucni. Mai ales împotriva fiului său, Henric, pe 
care-l considera responsabil de tot ceea ce se întâmpla. Îi dădu 
lui Noirville nişte ordine scurte, iar acesta plecă îndată. Regele 
se întoarse şi el la Luvru, unde-i chemă pe prinţ şi pe contele 
d'Aumale. 

Trecând pe lângă Choppin, starostele îi dădu liber şi nu-i 
suflă o vorbă din deciziile regelui. 


Choppin se trezi deodată singur şi liber pe drumul Corderie. 
Ne vom mai ocupa de el încă puţin. 

Choppin rămase în mijlocul drumului, gânditor. Ezitase atât 
de mult înainte să trădeze, încât acum că făcuse pasul nici nu 
avea remuşcări şi nici nu regreta. Dimpotrivă, sigur pe faptul că 
viaţa şi libertatea Alcyndorei vor fi respectate, se felicită şi se 
bucură pentru ceea ce făcuse. 

"Am fost tare prost că n-am acţionat mai de mult, îşi spuse 
el. Aş fi scutit multe lacrimi, multe nopţi de nesomn, multe griji 
inutile... În momentul de faţă, Alcyndore aparţine în totalitate 
celor din regatul Argotului." 

În acel moment, regele ieşi din palatul de Ponthus. Nu era 
nici măcar ora trei după-amiaza. Dar Ponthus, temându-se de 
eventuale comploturi, îl escortă pe rege cu-o armată de oameni 
ai săi, înarmaţi până-n dinţi. 

Choppin îi văzu trecând. Nu-i scăpă faptul că regele era 
extrem de agitat. Era de aşteptat, această agitaţie, care era 
absolut normală. Totuşi se miră, iar apoi se nelinişti: 

"Drace! Se pare că lucrurile nu merg prea bine!... Oare nu 
cumva acest comandant blestemat nu se va ţine de cuvânt?... 
Aşa am eu senzaţia! Trebuie să mă duc la Alcyndore s-o 
previn!... Trebuie că ea să dispară şi să se refugieze la Curtea 
Miracolelor!..." 

Plecă, fugind şi şoptind: 

"Ah, nenorocitul de comandant, dacă-mi vei face una ca 
asta, de mâinile mele vei muri!..." 

Ajunse în strada Sainte-Catherine, sfârşit, livid, descompus, 
temându-se că nu o va găsi pe cea pe care o trădase, dar căreia 
nu-i dorea moartea. Alcyndore era împreună cu mama ei. Era 
îmbrăcată într-un costum de femeie, extrem de simplu. Choppin 
pătrunse în încăpere, precum o furtună. In spatele lui, Eustache, 
Esclaireau şi Barbiton intrară discreţi şi rămaseră nemişcaţi 
lângă uşă. 

— Stare de alertă! gâfâi Choppin. Stare de alertă! Fugi, 
Alcyndore! Fugiţi, doamnă!... Fugiţi fără să pierdeţi o clipă! 
Noirville împreună cu oamenii lui sunt pe drum!... 

Alcyndore sări ca un resort. 

— Ce spui? întrebă ea cu o voce răguşită, înfricoşătoare, de 
nerecunoscut. Noirville vine aici? 

— Vine după mine!... 


— Aici, la doamna de Bagnolet?... Ştie cumva că doamna de 
Bagnolet este regina Argotului?... Vorbeşte!... Vorbeşte, 
mizerabilule! 

— Ştie tot! mârâi Choppin. 

— Tu ne-ai trădat... tu ne-ai trădat pe toţi!... Tu, numai tu!... 

— Te iubeam! strigă Choppin, aruncându-se în genunchi în 
faţa ei. 

— Şi ce i-ai spus?... Precizează... Vorbeşte... Vorbeşte mai 
repede... 

În câteva cuvinte, Choppin îi spuse ceea ce i se cerea cu 
atâta insistenţă. Totul se petrecu foarte rapid. Alcyndore realiză 
că răul pe care i-l făcuse Choppin era ireparabil. Denunţătorul 
nu uită nimic din ceea ce-i putea pierde pe toţi. 

— Tu ai făcut asta, tu!... tu, cel pe care mama mea te-a 
crescut din milă... Tu ai făcut asta!... spuse ea cu o voce 
înspăimântătoare. 

— Te iubeam! repetă Choppin disperat.. 

Alcyndore nu spuse nimic. La centura de la brâu purta un 
pumnal, întocmai ca toate doamnele de condiţie. Era un pumnal 
mic cu un mâner încrustat cu pietre preţioase, din aur masiv, o 
adevărată bijuterie, dar o bijuterie care putea deveni mortală. 

Deodată, ea îşi luă pumnalul şi se îndreptă spre Choppin 
care era prosternat şi o implora să plece cât mai repede. O văzu 
venind spre el. Înţelese ce-l aştepta, într-o clipă fu în picioare. 
Nu încercă să evite lovitura. Dimpotrivă, cu pieptul înainte şi cu 
un accent de supremă adoraţie, spuse: 

— Loveşte-mă! Este moartea pe care mi-o doresc, să mor 
de mâna ta. 

Alcyndore veni până la el, ridică braţul şi-l lovi cu un gest 
năpraznic. Lama, micuța lamă a pumnalului, pătrunse până la 
plăsele în gâtul vagabondului. 

Choppin căzu ca o masă inertă. 

Când Choppin nu mai mişcă, se întoarse spre mama ei şi cu 
un râs de nebună: 

— Ei bine, ce părere ai? Ai fi crezut vreodată că vom sfârşi 
astfel? 

Din momentul intrării lui Choppin, doamna de Bagnolet nu 
mişcă, nu spuse un cuvânt, nu făcu vreun gest. Doar zâmbetul îi 
dispăru de pe buze. Trăsăturile sale de păpuşică se crispară. La 


întrebarea fiicei sale, întoarse o privire tristă şi cu o voce la fel 
de tristă, spuse: 

— Fata mea, trebuia să prevăd acest deznodământ. Da, 
ceea ce ni se întâmplă, merităm din plin, în special eu. Orgoliul, 
averea, puterea, m-au orbit total. După cum vezi, totul se năruie 
în jurul nostru. Totul ne scapă... chiar şi răzbunarea. De aceea, 
cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut este să terminăm o 
dată. Regine fără tron, cum ni s-ar părea o astfel de existenţă? 

Işi scoase din teacă pumnalul şi cu o voce tristă şi absentă: 

— Vino să mă săruţi, fiica mea şi iartă-mă. Alcyndore se 
aruncă în braţele ei, o îmbrăţişa cu putere şi degajându-se din 
braţele ei spuse: 

— Mamă şi eu m-am gândit la fel ca şi tine că de acum 
încolo ne aşteaptă o viaţă mizerabilă. Singurul nostru refugiu 
este moartea. 

— Eu voi pleca prima, aşa cum este normal, spuse doamna 
de Bagnolet cu o voce ciudată. 

— După tine, mamă, acest pumnal mânijit de sângele tău 
mă va scăpa de toate necazurile, spuse Alcyndore hotărâtă. 

Doamna de Bagnolet încuviinţă din cap. Cu multă stăpânire 
de sine, ridică mâna deasupra pieptului, iar Alcyndore, precum o 
statuie, privea scena fără să se cutremure. 

Cele două femei îi uitaseră pe ceilalţi trei vagabonzi, care 
stăteau nemişcaţi lângă uşă. Figurile lor erau crispate din cauza 
emoţiei, iar lacrimi amare, poate primele din existenţa lor de 
răufăcători curgeau şiroaie pe figurile lor sălbatice. Cei trei se 
mulţumiră să spună: 

— Dar cum? Amândouă vor să se omoare? 

— Ce se va întâmpla cu noi? 

— Nu trebuie să le lăsăm să facă acest lucru! 

Săriră pe Alcyndore-mama, şi-i smulseră pumnalul, înainte 
de-a şi-l înfige. Pentru prima oară în viaţa lor, cei trei refuzară să 
dea ascultare ordinelor primite şi le luară pe sus pe umerii lor 
robuşti. 


Capitolul XXXII Piaţa Greve 


Procesul Primerosei nu dură prea mult. Pe de-o parte 
ordinele marelui comandant şi pe de altă parte mărturiile 
Primerosei care recunoscu toate crimele ce i se puneau în cârcă 
contribuiră la desfăşurarea rapidă a procesului tinerei. 

Aşa cum îi prezisese bărbatul în negru, Primerose fu 
condamnată la spânzurătoare. Sentința urma să fie executată în 
piaţa Greve la 9 ianuarie, ora zece. 

Primerose primi vestea cu mult calm, fapt care ar fi 
provocat admiraţia judecătorilor dacă ar fi putut bănui eroicul 
său devotament. Ea hotărî să-şi sacrifice viaţa în speranţa de-a 
o salva pe binefăcătoarea ei. Asta nu însemna că în adâncul 
sufletului ei nu spera într-un miracol. Este nevoie să spunem că 
acest miracol nu era altul decât iubitul ei, Montauban? 

Dacă acest miracol nu se petrecuse încă, nu era vina lui 
Montauban. Sărmanul îndrăgostit bătea drumurile oraşului de 
dimineaţa până seara. Pontalais şi Langrogne îl secondau cu 
devotament. 

În data de 9 ianuarie, când urma ca regina Argotului să fie 
spânzurată în piaţa publică, Montauban se afla în apartamentul 
său, iar Langrogne şi Pontalais se învârteau în jurul lui. Cei trei 
se sfătuiau, împărţindu-şi sarcinile din timpul zilei. In acel 
moment, uşa se deschise brusc şi Quintenasse dădu buzna. 

— Ah, am găsit-o pe micuță! strigă el înăbuşit. Domnule, 
ţineţi-vă bine căci am să vă dau o veste teribilă. Ştiu unde se 
află micuța... Dar va trebui s-o eliberaţi... Vă spun că nu va fi 
Uşor. 

— Unde este acum? 

— Regina Argotului care urmează să fie spânzurată, nu-i 
alta decât Primerose. 

Atât Langrogne, cât şi Pontalais strigară disperaţi. 

Montauban nu strigă, nu scoase o vorbă şi nici nu oftă. Era 
livid, iar fruntea i se acoperi de sudoare. Cu un calm 
înspăimântător, se întoarse şi-şi privi ceasul. 

— Este ora nouă şi zece, spuse el cu o voce neutră, indicele 
unei emoţii care ajunsese la paroxism. 

Cu un gest nervos îşi luă centura şi, fără să adauge vreun 
cuvânt, se îndreptă spre uşă. 

— Unde aţi plecat? strigă Pontalais, aruncându-se în faţa 
lui. 

— În piaţa Greve. 


— Veţi fi masacrat! urlă Pontalais. 

— Ce importanţă are? replică Montauban, încercând să-l 
îndepărteze. 

— Nu trebuie să vă lăsaţi masacrat, ci trebuie s-o salvaţi!... 

Se opri o clipă şi cu aceeaşi voce înspăimântătoare: 

— Şi ce-mi propuneţi? 

— Da, tună Pontalais. Veniţi! 

Şi îl luă cu el. Amândoi coborâră scara în grabă. Langrogne 
şi Quintenasse îi urmară îndeaproape. Sărind câte patru scări 
odată şi cu o luciditate admirabilă în astfel de cazuri, Montauban 
întrebă: 

— Unde mergem? 

— La palatul marelui comandant 

— Ce să facem acolo? 

— Să-l vizităm pe comandant! 

Ajunseră în grajd. Montauban avea acum doi cai şi-i luă pe 
amândoi. 

Acţionând cu o grabă incredibilă, Montauban îşi continuă 
interogatoriul, nefiind mulţumit de răspunsurile obţinute. 

— Ce legătură are marele comandant cu afacerea asta? 

— Cum!... Dumnezeule, aveţi dreptate, dar n-am apucat să 
vă spun încă: Marele comandant... este tatăl ei. 

— Tatăl Primerosei? spuse Montauban în culmea fericirii. 

— Tatăl ei, da. Primerose se numeşte Jehanne de Noirville. 

— Este salvată! tună Montauban. Este salvată! Tatăl ei... 
Dumnezeule, sigur va opri această execuţiei... 

Quintenasse venise călare. Calul era în curte, legat de un 
inel metalic. Încălecă şi ieşi. Afară, ezită o clipă, privind înspre 
Saint-Merri pe unde o apucaseră Montauban, Langrogne şi 
Pontalais. Ridicând din umeri, şopti: "Hei! Să mergem la baronul 
Millodious, căci cred că voi fi mai util pe partea aceasta, decât 
acolo unde merg ei." 

Montauban şi Pontalais ajunseră la palatul comandantului. 
Aici îi aştepta o veste proastă, căci domnul de Noirville nu era 
acasă. Trebuia, însă, să sosească dintr-o clipă într-alta. 
Montauban îşi cercetă ceasul, îşi calculă mintal timpul de care ar 
avea nevoie pentru a ajunge din strada Saint-Antoine în piaţa 
Greve şi hotărî: 

— Dacă nu vine în zece minute, plec fără el. O voi salva sau 
voi muri cu ea de gât. 


Noirville plecase înspre Bagnolet, însoţit de o trupă de 
arcaşi. În acest timp, unul din locotenenţii săi cu o trupă 
întreagă plecară spre strada Sainte-Catherine, la palatul 
doamnei de Bagnolet. Trebuie să spunem că în vâltoarea 
evenimentelor, uitase de acea tânără care nu era regina 
Argotului şi care totuşi recunoscuse că este şi fusese 
condamnată la moarte din acest motiv. 

Apropiindu-se de sat, Noirville remarcă cerul brăzdat de 
nori de fum. Îndată îşi dădu seama de realitate. Într-adevăr, 
când se apropie mai mult de palatul de Bagnolet văzu că este în 
flăcări. Merse până la capăt întregul castel era un adevărat rug 
în flăcări. Focul luase o asemenea amploare, încât era inutilă 
vreo încercare de a-l stinge. Trebuia să-l laşi să-şi 
desăvârşească opera sa de distrugere. Din fericire, acest flagel 
nu se putea propaga mai mult, castelul fiind izolat şi la distanţă 
de orice altă locuinţă. 

Cea mai apropiată casă, şi ea foarte izolată, era hanul 
Porcul adormit. Hanul ardea şi el. În faţa giganticului rug în 
flăcări, hanul era ca un foc de paie. 

Noirville înţelese că valeţii reginei Argotului trecuseră pe 
aici înaintea lui. Îşi putea considera misiunea terminată. Câţiva 
din oamenii săi rămaseră în sat pentru a-i linişti pe săteni... şi a-i 
împiedica să caute prin dărâmături. Noirville făcu cale întoarsă. 
Comandantul dorea să afle dacă locotenentul său avusese mai 
mult noroc. Trecu pe strada Sainte-Catherine, dar şi palatul de 
Bagnolet de aici era pradă flăcărilor. Se aştepta la aşa ceva şi 
plecă spre casă. 

În momentul în care intră în curte, Montauban se pregătea 
să încalece şi să se îndrepte spre piaţa Greve, hotărât să moară 
alături de iubita sa. Se năpusti asupra lui Noirville, strigând: 

— Bine că aţi venit, domnule. Noirville îl recunoscu imediat. 

— Închideţi porţile, strigă el cu o voce puternică. 

Se îndreptă spre Montauban. Acesta îi vorbi. Din cauza 
emoţiei nu putu spune decât: 

— Fiica dumneavoastră!... Fiica dumneavoastră!... 

Noirville nu auzea sau poate nu înţelegea. 

Când se află lângă Montauban, ridică mâna şi şi-o lăsă să 
cadă pe umărul cavalerului, spunându-i: 

— În numele legii, sunteţi arestat! 


— Blestem! tună Montauban, exasperat de toate aceste 
neînţelegeri. 

Şi cu un glas rugător: 

— În numele  Atotputernicului, în numele fiicei 
dumneavoastră, vă rog să mă ascultați. 

Nici de data asta, Noirville nu auzi. Arcaşii se repeziră la 
cavaler, iar starostele spuse: 

— Răspundeţi de acest prizonier cu viaţa. Inutil să-l mai 
arestăm; îl vom duce direct la Luvru. 

În acel moment, Pontalais spuse cu autoritate: 

— O clipă, domnule, vă rog. 

Noirville se opri. Îl recunoscu imediat pe acel diavol atât de 
popular. 

— Ce mai vreţi? întrebă el dispreţuitor. Pontalais făcu o 
plecăciune şi continuă: 

— Vreau să vă spun acest lucru: dacă-l veţi reţine pe acest 
cavaler, fiica dumneavoastră, Jehanne a dumneavoastră 
adorată, pe care o căutaţi de cincisprezece ani în zadar, va fi 
moartă într-un sfert de oră. Dumneavoastră, tatăl ei, o veţi 
omori! 

— Ce spui? urlă Noirville. Fiica mea!... Repetă, repetă. 

— Eu vă spun că acest cavaler ştie unde se află fiica 
dumneavoastră şi vă poate conduce până la ea, repetă 
Pontalais. Eu vă spun că dacă vă iubiţi cu adevărat copilul nu 
mai trebuie să pierdeţi nici o clipă, căci fiecare secundă care 
trece poate fi fatală pentru Jehanne a dumneavoastră. 

Noirville, transfigurat din cauza emoţiei, se năpusti asupra 
lui Montauban şi prinzându-l de mâini, spuse: 

— Vorbeşte... Ştii unde este fiica mea... Vrei să mă duci la 
ea... Ah! Curajos copil! lar eu, mizerabilul de mine vroiam... N-aş 
fi bănuit că ai venit ca să mă conduci la fiica mea!... Ah! Averea 
mea! Porunceşte. Tu eşti stăpânul acum. 

— Pe cai, domnule, pe cai! 

— Calul meu, escorta mea, tună Noirville. Unde vrei să mă 
duci? 

— Piaţa Greve, domnule, răspunse Montauban apucându-şi 
calul de căpăstru. Fiica dumneavoastră este această Primerose 
pe care aţi condamnat-o la moarte. 

Noirville tocmai încăleca, dar se opri brusc. 


— Ce tot îmi spuneţi? După dumneavoastră această 
Primerose condamnată la moarte ar fi fiica mea? 

Montauban înţelese ce se petrecea în sufletul lui. Era 
devorat de  nelinişte. Timpul se scurgea cu o viteză 
înspăimântătoare. 

Gâfâind, el îi spuse: 

— Monseniore, această tânără, această Primerose pe care 
aţi condamnat-o la moarte, are pe umărul stâng o cicatrice în 
forma literei N. A 

— Ea este! tună Noirville; ea este, Jehanne a mea! In acel 
moment se auziră zece bătăi de clopot. 

— Prea târziu! urlă Noirville. 

— Să mergem, spuse Montauban cu calm. Cine ştie, poate 
vor mai întârzia câteva minute execuţia. 

Aproape că zburară până în strada Saint-Antoine. 
Langrogne, Pontalais şi escorta comandantului îi urmau 
îndeaproape. Tatăl şi logodnicul avansau din ce în ce mai tare. 
Nici nu se mai uitau să vadă dacă sunt urmaţi. Cei doi înaintau, 
înaintau şi asta le era suficient. 

Ajunseră în piaţa Greve. O mulţime imensă înconjura 
întreaga piaţă. Călări fiind, aruncară o privire în jur şi izbucniră 
într-un râs vesel: nu ajunseseră prea târziu. 

Primerose, condamnată, cu mâinile legate la spate, 
încadrată de arcaşi, se apropia de eşafod la picioarele căruia se 
înălța o statuetă ecvestră: era unul din  locotenenţii 
comandantului însărcinat să prezideze execuţia în absenţa 
acestuia. Înspăimântătorul cortegiu avansa încet, dar avansa. 
Încă câţiva paşi şi erau lângă eşafod. Primerose mergea cu un 
pas hotărât, iar uneori se înălța în vârful picioarelor pentru a se 
uita pe deasupra capetelor. Cu siguranţă, căuta ceva sau pe 
cineva în acea mulţime compactă, care uimită de atâta tinereţe 
şi frumuseţe, păstra o tăcere de mormânt. 

Noirville şi Montauban, fără să ezite, se năpustiră în 
mulţime. 

— Faceţi loc! urlă Noirville. Faceţi loc comandantului. 

Loc! Bineînțeles că vroiau să-i facă loc, căci îl 
recunoscuseră. Dar cum? Mulțimea încercă să le facă loc. 

Noirville şi Montauban înţeleseră că nu vor ajunge la timp 
dacă avansau în ritmul acesta. 

— Faceţi loc! strigă Noirville. Graţiere! Mă auziţi, graţiaţi-o! 


Montauban se ridică în şa şi cu o voce puternică, strigă: 

— Primerose!... Primerose! lată-mă!... 

— Hoël! răspunse Primerose. 

Pentru Noirville care începuse să dispere era o revelaţie. 
Aşa cum ea auzise, puteau auzi şi alţii. La rândul său, 
comandantul se ridică în şa şi strigă: 

— Bragelongne!... Bragelongne.!... 

Bragelongne era locotenentul său. Auzi şi întoarse capul în 
direcţia din care venea vocea. 

—  Opriţi-vă!... Graţiere!... graţiere!... Veniţi la ordin, 
Bragelongne. 

Bragelongne înţelese despre ce era vorba şi dădu un ordin 
scurt. Cortegiul se opri. Locotenentul starostelui făcu stânga 
împrejur şi se îndreptă spre şeful lui. Chiar şi el începu să strige: 

— Oameni buni, mergeţi la casele voastre! Mergeţi la 
casele voastre, căci execuţia nu va mai avea loc! 

Mulțimea începu să se mişte. 

— Este salvată! oftă Noirville. De data aceasta este salvată! 

— Cred că da, zâmbi Montauban radios. 

Cei doi se îmbrăţişară, râzând şi plângând în acelaşi timp. 

Acum se putea înainta mai uşor, se putea apropia de 
Primerose. 

— Curaj! Venim să te eliberăm! 

Tânăra, în culmea fericirii, spuse: 

— Acum, nu mai mi-e frică. 

În acel moment, în locul în care se afla tânăra se produse 
un eveniment neaşteptat. Vreo zece cavaleri se năpustiră 
asupra arcaşilor. Se produse o puternică busculadă cu urlete şi 
ţipete. 

— Ajutor, Hoël, ajutor! 

Arcaşii, luaţi pe neaşteptate, cedară sub efectul şocului. De 
Ville, care se afla în fruntea cavalerilor, se năpusti asupra 
tinerei, o ridică în braţele lui viguroase şi spuse: 

— Nu vei reuşi s-o smulgi din braţele mele! 

În primul moment, Noirville nu înţelese ce se petrece. 

— Ce!... ce se întâmplă!... De ce îmi fură fata? 

— De Ville! tună Montauban. Ah! Mizerabilule! Apoi, îi spuse 
lui Noirville: 

— Să luptăm, domnule, să luptăm, căci altfel cauza noastră 
este pierdută! 


Cei doi se năpustiră în plin în oamenii lui de Ville. 

Deodată, baronul simţi suflul cailor în spatele lui. La 
douăzeci de metri distanţă, aştepta o caleaşca. De Ville înţelese 
că va fi prins înainte de-a ajunge la caleaşcă. 

Nu ezită nici o clipă. Îşi opri calul şi sări de pe cal. Nu-i dădu 
drumul Primerosei care se zbătea disperată, strigând după 
ajutor. 

Montauban şi Noirville coborâră de pe cai şi se îndreptară 
spre de Ville. Baronul îi aştepta. Dintr-un gest îşi scoase 
pumnalul, îi sprijini vârful în gâtul Primerosei şi spuse: 

— Dacă mai faceţi un pas, o omor! 

Tatăl şi logodnicul rămaseră pe loc, livizi, speriaţi, 
tremurând. 

De Ville se îndrepta încet spre caleaşca. Cu o mână o ţinea 
strâns pe Primerose, iar cu cealaltă o ameninţa cu pumnalul. 

— Dacă ţineţi la viaţa acestei tinere, nu mişcaţi! 

În acel moment, unul din oamenii care păzeau caleaşca 
veni în întâmpinarea stăpânului său. Montauban îşi stăpâni cu 
greu un strigăt de bucurie, căci îl recunoscu pe Quintenasse. li 
şopti lui Noirville: 

— Atenţie, domnule vom reuşi până la urmă! 

În acest timp, Quint&nasse spuse cu un accent ciudat în 
glas: 

— Domnule baron, daţi-mi-o mie pe micuță şi mai odihniţi- 
vă puţin. A 

De Ville atâta aştepta. Într-adevăr era la capătul puterilor. Îi 
dădu drumul tinerei şi spuse cu voce tare, pentru ca toată 
lumea să-l audă: 

— Dacă ţipă, loveşte-o, taie-i gâtul fără milă. 

— Fiţi fără grijă, domnule! spuse Quintenasse. 

Montauban, care înţelese că aceste cuvinte îi sunt adresate 
lui, spuse: 

— La luptă, domnule. 

Amândoi plecară în fugă. Montauban era tânăr, vioi, alert. 
Noirville era bătrân, dar era tatăl. Acel tată care-şi căuta fiica de 
cincisprezece ani şi care abia aştepta s-o ţină în braţe. Bătrânul 
Noirville, îl depăşi pe Montauban. Ah, nu cu mult. Cu doi sau trei 
paşi. Aceşti câţiva paşi îi permiseră să ajungă primul lângă de 
Ville. 


De Ville făcu câţiva paşi în întâmpinarea acestuia şi-şi 
întinse braţul. Sabia baronului se înfipse în pieptul lui Noirville 
care căzu pe spate. 

— Asasinule! tună Montauban. 

Şi se năpusti asupra baronului. Începu lupta, dar de Ville 
înţelese că era pierdut şi strigă: 

— Loveşte, Quintenasse, loveşte! 

— Fiţi liniştit, domnule baron, îl linişti Quintenasse. 

Abia termină ce avusese de spus, când de Ville căzu ca o 
masă inertă. Dintr-o lovitură, Montauban îi străpunse inima. 

— Ura! strigă bucuros Quintenasse apropiindu-se. lat-o pe 
micuța dumneavoastră. Ştiam eu că până la urmă am să vă fac 
un serviciu important. De acum înainte vă voi fi credincios până 
la moarte. 


Epilog 


Noirville fu transportat până la el acasă în caleaşca cu care 
urma să fie răpită fiica sa. Primerose aflând toată povestea, se 
aşeză la căpătâiul tatălui său pe care dorise atât de mult să-l 
cunoască şi pe care îl înconjură cu toată grija. Din nefericire, 
rana lui Noirville era mortală. Rezistă totuşi vreo zece zile printr- 
un soi de miracol produs de dragostea lui paternă şi se stinse 
încet în braţele fiicei sale adorate şi alături de Montauban pe 
care îl numea "Fiul meu". Muri fericit, el care, în rugăciunile lui, 
implora cerul să-şi mai sărute o dată copila şi apoi să plece 
liniştit pentru marea călătorie fără de întoarcere. 

Înainte de moarte, Noirville îşi rezolvă toate problemele. 
Primerose, fiica sa unică, îi moştenea toate bunurile care erau 
considerabile, nume şi titluri pe care urma să le transmită 
soţului său. Îşi rugă copii să nu poarte doliu după el şi imediat 
după moartea lui să se căsătorească. Îl sfătui pe Montauban ca 
după căsătorie să se retragă la unul din castelele sale din 
provincie şi să evite să apară la curte, pentru ca prinţul Henric, 
răzbunător din fire, să mai uite de el şi să nu încerce să-i facă 
vreun rău odată ajuns la tron. 


În primele zile ale anului 1545, fu celebrată căsătoria 
Primerosei, contesă de Noirville cu cavalerul Hoël de 


Montauban. Astfel, ei respectară ultimele dorinţe ale starostelui 
defunct. Ceremonia fu simplă şi intimă şi asistară la ea ducele şi 
ducesa de Ponthus, Pontalais, Langrogne şi Quintenasse. 
Doamna Pimprenelle, mândră de onoarea ce i se acordă, 
participă la nuntă. Însuşi regele în persoană apăru la nuntă şi cu 
această ocazie le făcu tinerilor căsătoriţi un cadou regal. 

Imediat după căsătorie, Hoël de Montauban, conte de 
Noirville şi tânăra contesă, urmând sfatul tatălui lor se retraseră 
în Bretania, unde Montauban se ocupă de reconstituirea 
vechiului domeniu al ilustrei case de Montauban. Astfel, visul lui 
Montauban deveni realitate. Langrogne şi Quintenasse, deveniți 
inseparabili, îşi urmară stăpânul. 

Pontalais primi o rentă importantă care îi permitea să 
trăiască liniştit şi îmbelşugat până la sfârşitul zilelor. Nu se ştie 
dacă îşi risipi averea primită sau nu, dar un fapt sigur este că în 
cele din urmă, deveni autor, actor şi director de teatru. 

Thibaut şi Lubin fură trimişi le mănăstire, fiind trecuţi pe 
regim de pâine şi apă. Ei nu înţeleseră niciodată de ce fuseseră 
atât de aspru pedepsiţi. În cele din urmă, ieşiră din mănăstire, 
văzându-şi visul realizat. Într-o bună zi, nu se ştie din ce motive 
ascunse, fură eliberaţi şi angajaţi ca ajutoare la hanul 
Ghicitoarei. Era tot ce-şi doreau mai mult. 

Căutările făcute pentru găsirea reginei Argotului şi a mamei 
sale rămaseră fără nici un rezultat. Lucru ciudat, Coppegorge, 
Esclaireau şi Barbiton dispărură fără urmă. Incepând cu acea zi, 
nu se mai auzi vorbindu-se despre şeful vagabonzilor care 
terorizase un Paris întreg. 

Alcyndore, împreună cu mama ei reuşiseră să înşele 
vigilenţa gărzilor şi poate că se omorâseră? Poate că se 
retrăseseră la Curtea Miracolelor de unde nu mai aveau voie să 
iasă? Sau poate că se ascunseseră în vreun loc retras şi 
misterios? 


Sfârşit