Michel Zevaco — [Don Juan] 03 Regina Argotului vol.1

a 


i = pi) 


(EN 


Blanka 


E 


` 
pi 
< aa 


„d 


i 


6 
i F 4 


a: d. Ls 


Michel Zévaco 


Volumul 1 


Capitolul | 
Se vorbeşte despre o ferestruică la pod 


Era într-o dimineaţă călduţă şi senină a anului 1544... Sub 
cerul albastru catifelat, strada Saint-Martin începuse să prindă 
viaţă. Numeroşi vânzători ambulanți se aflau deja la datorie: 
vânzători de păsări, de legume, de fructe, de cărbune, de 
lumânări, de feştile pentru lămpi; negustori de vin care-şi purtau 
marfa pe spatele măgarilor; florărese amabile în fuste colorate; 
cârpaci, băieşi, negustori de fiare vechi şi cofetari care-şi 
plimbau tartele şi plăcintele calde din orez; călugări, elevi 
nevoiaşi, nevăzători de la Quinze-Vingts, cu o desagă pe spate 
şi implorând mila publică cu o voce plângăreaţă; jongleri şi 
măscărici, toată această mulţime care mergea încolo şi încoace, 
care se agita, zbiera, ţipa, psalmodia, cânta, declama, care 
râdea şi glumea în unele locuri, iar în alte părţi înjura şi se certa, 
umplând strada de un vuiet intens şi de zgomote asurzitoare. 

Chiar în mijlocul străzii Saint-Martin, se înălța hanul 
Coțofana Chioară a cărui inscripţie din fier forjat scârţâia la cea 
mai mică adiere de vânt. 

Haideţi să pătrundem în acest han, să urcăm cele trei etaje, 
să urcăm până sus, sus de tot, sub acoperişul în pantă. lată-ne 
ajunşi într-o locuinţă modestă şi mansardată, formată dintr-o 
cameră destul de confortabilă şi încă o încăpere în care nu se 
află decât un pat şi un cufăr. Cele două încăperi sunt luminate 
printr-o ferestruică, de unde se poate vedea strada Baudrerie în 
toată lungimea ei, şi o parte din strada Saint-Martin. 

În apartament se află un tânăr: în jur de douăzeci de ani, cu 
ochi deschişi la culoare şi pătrunzători, o mustăcioară care-i 
scotea în evidenţă gura frumos desenată, cu un zâmbet de 
nepăsare şi batjocoritor, înalt de statură, cu umeri laţi şi foarte 
mândru în costumul său aproape nou din catifea. Părea gânditor 
şi nehotărât. Parcă se temea să se apropie prea tare de 
ferestruică, evitând-o pe cât posibil. Cu toate acestea, 


ferestruica părea să exercite asupra lui o atracţie deosebită, 
atracţie căreia încerca să se sustragă. 

În cadrul uşii prin care comunicau cele două încăperi se mai 
afla un lungan care avea în jur de patruzeci de ani. judecând 
după costumul aproape nou şi ţinuta acestuia, lunganul era fără 
îndoială valetul sau scutierul tânărului. Acesta urmărea cu o 
privire severă şi foarte atentă fiecare mişcare a tânărului său 
stăpân. Din când în când, mai mormăia ceva în barbă, ca pentru 
sine, privind cu furie înspre ferestruică. 

— Tot acolo vă trage aţa!... 

Cu o familiaritate neaşteptată, el spuse cu o voce subţire: 

— Domnule, v-aţi hotărât să mergeţi la domnul cardinal de 
Lorraine pentru a-i înmâna scrisoarea pe care, ilustrul vostru 
tată, domnul Montauban, v-a încredinţat-o pe patul de moarte? 

Spunând aceste cuvinte, lunganul îşi făcu semnul crucii cu 
mult devotament. 

— Domnule, ştiţi foarte bine că tatăl vostru v-a asigurat că 
domnul cardinal vă va primi bine. Cardinalul vă va ajuta să 
intraţi în serviciul fratelui său, atotputernicul prinţ şi curajosul 
căpitan Claude, duce de Guise. Va fi începutul!... 

Deodată se întrerupse pentru a repeta încă o dată puţin 
mai tare: 

— Tot acolo vă trage aţa! 

Această exclamaţie se datora unei anumite mişcări a 
stăpânului său înspre ferestruică. Tânărul se întoarse brusc, se 
îndepărtă de ferestruică şi cu o mişcare de nerăbdare spuse: 

— Langrogne, astăzi mă voi duce la el. Vezi bine că m-am 
îmbrăcat cu costumul cel nou. 

El începu să se plimbe încolo şi încoace prin faţa faimoasei 
ferestruici care-l atrăgea din ce în ce mai tare. Văzând neliniştea 
stăpânului său, Langrogne spuse din nou: 

— Tot acolo vă trage aţa! Vă spun eu că tot acolo vă trage 
aţa!... 

— Unde? întrebă tânărul Montauban cu naivitate. La 
cardinal?... N-ai observat că mi-am pus costumul cel nou special 
pentru această vizită? 

Langrogne îşi înălţă capul cu un aer resemnat şi mârâi 
printre dinţi: 


— Ah! Nu era asta o piedică pentru voi! De o lună de când 
suntem la Paris, îl îmbrăcaţi în fiecare zi costumul cel nou. Am 
ajuns să nu mai fac diferenţa între costumul cel nou şi cel vechi. 

— La Paris, trebuie să fii tot timpul bine îmbrăcat. Sper că 
nu vrei să se vorbească despre stăpânul tău ca despre un 
cerşetor care n-are unde locui şi ce mânca! 

— Cu toate acestea nu mai avem nimic, căci aţi vândut 
totul. 

— Tu spui că nu mai am nimic, gură bogată. Este adevărat. 
Nu uita însă că îmi mai rămâne acest lucru. 

El apucă cu mândrie mânerul imensei săbii care-i ajungea 
până la călcâie şi spuse: 

— Cu ajutorul acestui lucru voi răscumpăra tot ce am 
vândut şi tot ce mi-a aparţinut cândva. Da, jur că voi repune în 
drepturi această veche şi nobilă familie din care am onoarea să 
descind eu, cavaler de Montauban, la ora actuală, ultimul şi 
unicul reprezentant. 

Cu toate acestea Langrogne rămânea în continuare sceptic. 
Când stăpânul său termină ce avea de spus, valetul întrebă: 

— Când, domnule? 

— Când?... Când voi deveni din nou bogat... fapt ce nu va 
întârzia prea mult. 

Tânărul se întoarse şi se apropie din nou de ferestruică, pe 
care aproape că o uitase. 

— Tot acolo vă trage aţa! strigă Langrogne, aproape pe 
acelaşi ton cu care ar fi spus: Fiţi atent! 

— La avere? întrebă Montauban cu acelaşi aer naiv pe care- 
| avusese mai înainte. 

Apoi adăugă degajat: 

— Cel puţin aşa sper. 

— Nu, domnule, nu la avere mă refeream, replică 
Langrogne exasperat de faptul că stăpânul său părea că nu 
înţelege despre ce vorbeşte valetul. Eu spuneam că vă trage aţa 
la ferestruică şi o veţi deschide. 

— Drept să-ţi spun, nu vreau să-ţi înşel aşteptările, spuse 
cu răceală Montauban. 

Apoi, deschise larg faimoasa ferestruică. 

— Este doar un pretext! spuse Langrogne cu vocea lui şi 
mi-am dat seama că doreaţi să deschideţi ferestruica. Mă întreb 
ce am făcut de o lună încoace, de când am venit din Bretagne la 


Paris? Dumneavoastră cel puţin, v-aţi petrecut timpul la această 
ferestruică. 

— Fiindcă mă interesează spectacolul străzii. 

— Să nu-mi spuneţi mie acest lucru!... Incă din prima zi, aţi 
avut ghinionul să zăriţi la fereastra unei case de vizavi o 
anumită făptură gingaşă... De atunci, n-aveţi altă preocupare 
decât să revedeţi acea făptură, întreaga voastră existenţă se 
desfăşoară în jurul acestei ferestruici. 

— Exagerezi. Aminteşte-ţi de câte ori am ieşit! 

— Da, dar aţi ieşit ca să o urmăriţi pe acea făptură gingaşă. 
Mă întreb, însă, de ce aţi urmărit-o, din moment ce n-aţi avut 
curajul să intraţi în vorbă cu ea. Nu i-aţi vorbit niciodată. Nu ştiţi 
nimic despre ea. Nici măcar numele ei. 

— Te înşeli. Ştiu cum o cheamă. O cheamă Primerose!... 

— Ah! Mă uimiţi, domnule. Pun pariu că asta-i tot ce ştiţi 
despre ea, adăugă Langrogne. 

— Mi-este de ajuns, îl asigură Montauban pe valetul său. 

— După câte văd, vă mulţumiţi cu puţin. Dar, stăpâne, nu 
puteţi trăi astfel o veşnicie. Banii se cheltuiesc cu o viteză 
înspăimântătoare. Ar fi bine dacă v-aţi hotărî să duceţi 
scrisoarea cardinalului de Lorraine. Stăpâne, trebuie să ştiţi că 
dacă mai întârziaţi una sau două săptămâni, vom ajunge la sapă 
de lemn. 

In acea clipă, Montauban auzi zgomotul unor ferestre care 
se deschideau. Se ridică brusc în picioare. Privi cu interes casa 
de vizavi, cea care se afla la întretăierea străzilor Saint-Martin şi 
Baudrerie. El zări profilul unei femei mai în vârstă şi ursuze care 
închidea ferestrele. Furios şi decepţionat, el îl opri pe valet, 
spunându-i: 

— Destul, ajunge, călăule, asasinule, păcătosule... Mă voi 
duce la cardinal când voi avea eu chef. Până atunci, voi sta aici, 
în faţa acestei ferestruici. In plus, te-aş ruga să nu-mi mai impui 
capul cu prostiile tale. 

Tânărul îi întoarse spatele lui Langrogne, care rămase mut 
de uimire şi se aşeză în dreptul ferestruicii de unde nu se mişcă 
mult timp. 


Capitolul II La palatul Tournelles 


În aceeaşi dimineaţă, la palatul Tournelles, într-un mic 
salon se aflau trei personaje foarte tinere şi elegante. 

Primul personaj, după rege, într-un regat era principele 
moştenitor. Se numea Henric, era principe de Viena, duce de 
Bretania şi moştenitor al tronului. Pe vremea aceea, Henric avea 
înjur de douăzeci şi cinci de ani. Era înalt, cu umeri laţi şi avea o 
ţinută impecabilă, întocmai ca tatăl său, regele François întâiul, 
care era gentilomul cel mai frumos şi mai elegant din regat. 

Conform uzanțelor, cei doi însoțitori ai principelui erau doi 
nobili foarte bogaţi şi cultivați. 

Era vorba despre contele Jacques d'Albon de Saint-André 
care avea douăzeci de ani şi era blond, cu ochi cenuşii, cu buze 
subţiri şi maniere mieroase; şi baronul Gaetan de Roncherolles, 
brunet, foarte sobru, cu trăsături neregulate şi maniere brutale. 
Şi acesta din urmă avea tot douăzeci de ani. 

Principele Henric, cu o voce în care se putea ghici pasiunea, 
spunea: 

— Da, prieteni, am descoperit o adevărată comoară, o 
frumuseţe de fată care ar putea să provoace gelozia celor mai 
strălucitoare frumuseți de la curte! Vă jur că m-am îndrăgostit şi 
o iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni până acum... O iubesc... 
şi va trebui ca şi ea să mă iubească căci altfel viaţa ar deveni 
insuportabilă! 

Cei doi prieteni ai principelui îi aruncară acestuia o privire 
scrutătoare. Ceea ce se întâmpla era ceva grav şi serios. 
Zâmbetul încremeni pe buzele celor doi prieteni. 

— Şi cum o cheamă pe această frumuseţe necunoscută? 

— Nu ştiu... Am întâlnit-o în apropierea porţii Templului. În 
acea clipă, am simţit ca o săgeată în inimă. Am urmărit-o apoi 
pe drumul spre Bagnolet. 

— Ar fi trebuit să intraţi în vorbă cu ea, spuse Roncherolles 
cu o voce aspră. 

— Asta am şi făcut. 

— Şi? întrebară cei doi prieteni într-un glas. 

— Ei bine! se hotărî în sfârşit principele Henric să spună; 
mi-a aruncat o asemenea privire, încât m-am văzut obligat să 
fac o plecăciune foarte adâncă şi am lăsat-o să-şi continue 
drumul. 

Şi continuă înflăcărat: 


— Da, da, moştenitorul tronului Franţei s-a fâstăcit tot în 
faţa acestei tinere necunoscute! într-atât m-am fâstâcit încât 
am rămas ca un stâlp în mijlocul drumului. Din acea clipă, 
dragostea s-a cuibărit în inima mea. 

Roncherolles şi d'Alban îşi aruncară priviri pline de înţeles. 
Situaţia era mai gravă decât şi-ar fi putut închipui. Se pare că 
era preludiul unei mari pasiuni. Tot atât de bine putea fi şi o 
dragoste trecătoare. Cei doi prieteni trebuiau să afle exact 
despre ce este vorba şi să se poarte în consecinţă. Ei începură 
să sondeze terenul: 

— N-aţi încercat să vă continuaţi urmărirea? 

— Am încercat... dar de departe şi având grijă să nu fiu 
observat. Am urmărit-o până la Bagnolet. Dar nu ştiu cum s-a 
întâmplat că, la un moment dat, am pierdut-o din vedere şi n- 
am mai găsit-o. 

— Alte investigaţii n-aţi mai făcut? 

— Nu! Pentru Dumnezeu, v-am spus că sunt un om 
terminat. De două ori m-am dus la Temple şi de două ori am 
întâlnit-o şi am urmărit-o... Ah! De la o distanţă apreciabilă 
bineînţeles. De fiecare dată s-a dus apoi la Bagnolet. Nu ştiu 
cum s-a întâmplat că de fiecare dată i-am pierdut urma la 
intrarea în sat. 

— Astfel încât n-aţi reuşit să aflaţi nimic despre frumoasa 
necunoscută? 

— Nici cum o cheamă, nici unde locuieşte, şi nici cine este? 

— Absolut nimic, spuse Henric cu dezamăgire; în afară de 
un singur lucru... şi anume că fără această fiinţă viaţa mi se 
pare insuportabilă. 

De data aceasta situaţia era cât se poate de clară: era 
vorba despre o adevărată pasiune. Roncherolles nu ezită nici o 
clipă şi spuse: 

— Ei bine, domnule, dacă aveţi încredere în mine eu mă voi 
da peste cap şi în douăzeci şi patru de ore voi afla şi numele şi 
adresa acestei făpturi încântătoare. 

Saint-André, furios că prietenul lui i-o luase înainte, spuse 
cu hotărâre: 

— Da, domnule, însărcinaţi-ne cu această misiune, iar noi 
vă vom aduce toate informaţiile dorite. 

— Sunteţi nişte prieteni adevăraţi, strigă Henric bucuros. 
Nu voi uita niciodată gestul vostru, nici când voi urca pe tron. 


Cei doi "prieteni" făcură o plecăciune până la pământ. Ei 
credeau că au şi fost însărcinaţi cu această misiune, gândindu- 
se că de acum încolo averile lor erau asigurate. 

— Păstraţi-vă zelul, care mă bucură nespus, pentru o altă 
ocazie. l-am spus deja lui de Ville să se ocupe de această 
afacere. Şi-a început deja cercetările şi-l aştept să vină dintr-un 
moment în altul. 

— Ah! Lui de Ville i-aţi încredinţat această misiune! spuse 
Saint-Andre pe un ton tăios, după care adăugă: 

— Drace! Ce va spune doamna Nicolle de Savigny, dacă 
află?... 

— Cu siguranţă va afla, dacă de Ville a fost însărcinat cu 
această misiune, spuse şi Roncherolles. 

— Haide, haide, lăsaţi-l pe de Ville în pace, spuse principele 
cu un aer plictisit. 

Apoi, pe un ton mai aspru adăugă: 

— Inţeleg foarte bine ce vreţi să spuneţi: baronul de Ville 
este soţul doamnei Nicolle de Savigny. Pe de altă parte, doamna 
de Savigny mă răsfaţă cu drăgălăşeniile ei. Trebuie să ştiţi, însă, 
că de Ville mi-este devotat trup şi suflet. Apoi, el nu este altul 
decât soţul doamnei Nicolle. De Ville mi-este devotat şi din 
prietenie şi pentru ca copilul pe care doamna Nicolle mi l-a 
dăruit să poarte un nume. Dar cei doi soţi n-au nimic de 
împărţit. Sunt sigur că el nu-i va spune nimic doamnei Nicolle. În 
fine, chiar dacă ar afla, doamna Nicolle nu face parte dintre 
acele femei care să se supere pentru un fleac. 

Cei doi prieteni înţeleseră că ar fi riscant să mai insiste. 

— Dar ce va spune doamna Diane? 

— Doamna Diane nu este o femeie, spuse principele cu 
seriozitate. Este o adevărată sfântă. Ea pluteşte pur şi simplu 
deasupra tuturor mojiciilor noastre şi slăbiciunilor noastre, încât 
nici nu-şi dă seama de ele. 

Cei trei vorbiră despre cele două amante ale principelui. 
Mai exista, însă, şi o a treia femeie pe care s-ar fi putut s-o 
afecteze mai mult sentimentele principelui faţă de acea 
necunoscută. Era vorba despre propria lui soţie, Catherine de 
Medicis. Se pare, însă, că părerea acesteia din urmă nu prea 
conta din moment ce Roncherolles şi Saint-Andre nu considerară 
necesar s-o aducă în discuţie. 


—  Monseniore, este de dorit ca monseniorul Charles 
d'Orleans să n-o vadă pe frumoasa necunoscută de care v-aţi 
îndrăgostit, spuse Saint-André foarte rar. 

Principele tresări. Ochii lui stinşi aruncară sclipiri sălbatice. 
Trăsăturile lui se crispară. Pe acea faţă care dintr-o dată se 
întunecă se putea citi mânia, o mânie surdă şi violentă. 
Principele împreună cu fratele său Charles, duce de Orleans, se 
urau de moarte, aşa cum pe vremuri se urâseră principele 
Francois şi cu fratele său Henric, care pe vremea aceea era 
duce de Orleans. 

De astă dată, cei doi prieteni simţiră că-şi pot revărsa tot 
veninul inimilor lor fără nici un risc. 

— Este omul care ar fi în stare să lupte pentru ea, spuse 
Roncherolles. 

— Lucrul ăsta se întâmplă fiindcă simte că este sprijinit de 
rege în toate acţiunile lui, în timp ce pe voi vă detestă. 

— Se vorbeşte că regele ar vrea să-l căsătorească cu una 
din fiicele împăratului. = 

— Şi că vrea să-i dea o avere considerabilă... In detrimentul 
propriei voastre moşteniri. 

— Dacă regele ar mai trăi câţiva ani, iar voi nu luaţi nici o 
măsură, regatul peste care veţi domni va fi redus la jumătate. 

— Fratele vostru va reuşi să vă doboare. 

— Răbdare, răbdare, spuse Henric cu o voce stinsă; regele 
nu este veşnic... Va veni şi ziua când voi fi eu stăpânul... Abia 
atunci vom pune lucrurile la punct, eu împreună cu fratele meu. 

— Să dea Domnul ca ziua aceea să vină mai repede, spuse 
Saint-André. 

Roncherolles, privindu-l în ochi pe stăpânul său, spuse cu o 
voce aspră şi violentă: 

— Putem da şi noi o mână de ajutor Domnului... 
Roncherolles propunea nici mai mult nici mai puțin decât 
uciderea regelui. Henric îşi strânse pumnii. Nu era pregătit 
pentru o astfel de crimă. Îşi întoarse capul şi nu răspunse. 

Cei doi demoni se priviră zâmbind în modul cel mai sinistru. 
Ei aruncau o grăunţă otrăvită pe un teren propice pe care erau 
siguri că va prinde rădăcini. 

Principele Henric ieşi din încurcătură datorită sosirii lui Jean 
de Ville, senior de Saint-Nerac şi de Saint-Remy, baron de 


Fontette, cavaler al regelui, şeful de temut al unei trupe de 
cavaleri şi soţul benevol al amantei principelui Henric. 

Văzându-l, Henric uită într-o clipă pe cei doi prieteni ai lui, 
cât şi insinuările acestora. 

— Ei bine, de Ville? strigă el vesel. 

— Ei bine, domnule, n-am aflat mare lucru, dar totuşi, v-am 
adus câteva informaţii utile. Tânăra se numeşte, sau mai 
degrabă i se spune Primerose. 

— Primerose! strigă Henric încântat; ce nume frumos! 
Primerose, Primerose, şi mai cum? 

— Monseniore, Primerose şi atât. Este clar că este vorba 
despre vreun diminutiv. 

— Şi eu cred acelaşi lucru. Sunt convins că această tânără 
face parte dintr-o familie nobilă. 

— N-am putut să-i aflu numele în întregime, continuă de 
Ville. Aveţi puţină răbdare, monseniore, căci îl voi afla în curând. 
Un lucru sigur este că locuieşte pe strada Saint-Martin, colţ cu 
strada Bauderie şi vizavi de hanul Coțofana Chioar. Casa 
aparţine doamnei Agadou care are grijă de fată. Poate că până 
la urmă va ceda, dar nu vă garantez absolut nimic. lar dacă 
cedează, preţul va fi mare, chiar foarte mare, domnule! 

— Ce importanţă are! Măcar de m-ar băga în seamă! 

— În acest caz, aştept ordinele voastre. 

Apoi, între principe şi baronul de Ville urmă o discuţie 
misterioasă din care fură excluşi d'Albon şi Roncherolles care 
erau palizi de invidie. După ce primi instrucţiunile stăpânului 
său, de Ville se retrase. 

să-l urmărim. 

În strada Saint-Antoine, erau doi indivizi înarmaţi până-n 
dinţi. După cum arătau era lesne de ghicit profesiunea lor: 
spadasini sau ucigaşi cu simbrie. Unul dintre ei era de înălţime 
mijlocie, negru ca o cârtiţă, era din sud şi răspundea la numele 
de Quintenasse. Celălalt era precum un uriaş, burtos, imens şi 
se numea Boucassin. 

De Ville se duse direct la aceste două personaje care cum îl 
văzură luară poziţie de drepţi, precum soldaţii în faţa 
superiorului lor. 

— Quintenasse, vino cu mine. Spune-i tu şi lui Boucassin, 
căci pe mine tot nu mă aude. 


Plecară în direcţia porţii Baudet, Quintenasse mergând 
alături de Ville, care-i dădea instrucţiuni cu voce înceată, iar 
Boucassin urmându-i şi prinzând din zbor unele explicaţii pe 
care i le dădea colegului său. 


Capitolul III La palatul Cluny 


În acelaşi timp, în celălalt capăt al Parisului, în cartierul 
Universităţii, în acea clădire elegantă şi somptuoasă construită 
din ordinul puternicilor abaţi de Cluny pe strada Mathurins, în 
faţa unui birou plin de hârtii stătea un cavaler: avea în jur de 
patruzeci şi şase de ani, avea ochi frumoşi şi o privire 
pătrunzătoare, o gură senzuală şi fizionomia specifică 
scepticilor. Purta cu o eleganţă rar întâlnită un costum de 
mătase şi catifea şi cizme înalte din piele de căprioară; la brâu 
avea o sabie al cărui mâner era bătut în diamante. 

Acest personaj nu era altul decât cardinalul Jean de 
Lorraine. 

Pe partea cealaltă a biroului, într-o atitudine cât se poate 
de umilă stăteau doi călugări, fratele Thibaut şi fratele Lubin, pe 
care Clement Marot i-a cântat în compoziţiile sale. 

Sprijinit de spătarul fotoliului şi picior peste picior, 
cardinalul spunea: 

— Primerose! Frate Lubin, spuneţi că o cheamă Primerose? 
Acesta este un nume de floare, dar nu poate fi numele unei 
familii. 

O clipă, cardinalul căzu pe gânduri. 

"Numele este frumos. Fata este şi mai frumoasă. Voi avea 
cea mai minunată amantă, căci o vreau şi o voi obţine, oricât m- 
ar costa!... Fie din pasiune, fie din ambiţie, simt că nu voi mai 
avea linişte, atâta vreme cât această tânără nu-mi va aparţine. 
Trebuie să pun mâna pe ea." 

Oftă, continuându-şi gândurile: 

"Dacă regele ar fi fost Henric al doilea şi nu François 
întâiul... acest lucru ar fi fost lesne de realizat. Henric al doilea 
ar fi fost un instrument uşor de manevrat. In timpul lui Henric al 
doilea noi vom fi stăpânii... Acuma, însă, suntem în dizgrație, iar 
fratele meu, Guise, este în exil." 


Cei doi călugări aşteptau. 

Deodată, cardinalul se întoarse spre ei. Deschise un sertar 
şi scoase două pungi, dintre care una era mai plină decât 
cealaltă. 

—  Ascultaţi-mă cu atenţie, spuse cardinalul cu o voce 
mieroasă. Misiunea pe care vi-o încredinţez este foarte 
importantă. Tânăra pe care v-a trebui s-o urmăriţi este o 
persoană suspectă. Se bănuieşte că ar complota împotriva 
securităţii statului. Nu uitaţi, că de acum încolo securitatea 
statului nostru şi viaţa prea iubitului nostru rege se află în 
mâinile voastre. 

Cei doi călugări se sculară în picioare, conştienţi de 
importanţa acordată de către cardinal. Cardinalul continuă: 

— Acum vă veţi întoarce de unde aţi venit şi veţi continua 
supravegherea cu şi mai multă vigilenţă decât aţi făcut-o până 
acum. In plus, veţi respecta cu stricteţe instrucţiunile pe care vi 
le-am dat. Luaţi aceste două pungi. Cea mai mică este pentru 
voi doi... pentru diverse mici cheltuieli. 

Cea mai mare este pentru cea care are grijă de tânără... 
drace... Cum aţi spus că o cheamă? 

— Agadou, monseniore. 

— Doamna Agadou, da, aşa este. Până acum această 
doamnă n-a putut fi coruptă, dar va trebui s-o faceţi să-şi 
schimbe atitudinea. Trebuie neapărat. Mă înţelegeţi? 

— Monseniore, nu vă faceţi griji căci vom reuşi. 

Un sfert de oră mai târziu, cei doi călugări, Thibaut şi Lubin, 
se îndreptau spre podul Saint-Michel. Cei doi păreau foarte 
îngânduraţi. Deodată, fratele Lubin spuse: 

— Dragul meu, sunt convins că această doamnă Agadou 
care nici n-a vrut să audă de noi, în continuare va refuza... 

Nu va accepta de asemeni nici această pungă care 
cântăreşte destul de mult. 

— Şi eu gândesc la fel, dragul meu. 

— Va trebui să-i dăm punga înapoi domnului cardinal şi să-i 
mărturisim că am dat greş în această importantă misiune pe 
care ne-a încredinţat-o. Frate Thibaut, suntem demni de 
disprețuit. 

— Din păcate, ăsta-i adevărul, frate Lubin. Mănăstirea va fi 
singura noastră salvare în faţa ruşinoasei noastre neputinţe. 

— Acolo vom fi puşi la regim de pâine uscată şi apă. 


Cei doi călugări oftară. Îşi continuară drumul în tăcere, 
oftând şi spionându-se reciproc cu coada ochiului. Mai făcură 
câţiva paşi, iar fratele Lubin rupse tăcerea spunând: 

— Dacă această doamnă Agadou, cerul s-o binecuvânteze... 
sau mai degrabă dracu s-o ia, va refuza punga, şi sunt convins 
că o va refuza... singura noastră portiţă de scăpare este 
următoarea: să-i spunem cardinalului că doamna Agadou a fost 
de acord cu tot ceea ce i-am propus. 

— Cum rămâne însă cu punga, frate Lubin? 

— Nu vom avea noi sufletul acela s-o abandonăm. O vom 
păstra pentru noi. 

În timpul acesta, cardinalul Jean de Lorraine mergea dintr- 
un colţ în celălalt al biroului şi spunea: 

— Această minunată fiinţă va fi a mea!... 

În clipa următoare, căzând pe gânduri, adăugă: 

— Regele Franţei va trebui să fie Henric al II-lea. Acest lucru 
va trebui să se întâmple cât mai repede cu putinţă!... 


Capitolul IV De la ferestruică la fereastră 


În timpul acesta, cavalerul de Montauban nu-şi părăsi 
observatorul său de la ferestruică. El urmărea o anumită 
fereastră de la primul etaj. Pentru el parcă nu mai exista nimic 
altceva decât această fereastră. Timpul trecea, iar cea pe care o 
aştepta cu acea nerăbdare caracteristică îndrăgostiţilor întârzia 
să apară. Cavalerul se enerva, se îngrijora şi-şi punea mii de 
întrebări unele mai absurde decât celelalte. Nu se clintea însă, 
din postul lui de observaţie. 

Îndrăgostitul cel naiv nu-şi putea închipui că cea pe care o 
aştepta să apară îl observa şi ea din spatele geamurilor 
multicolore. 

Era o minunată tânără de şaptesprezece ani, îmbrăcată 
într-o rochie de lână albă. Prinţul moştenitor nu exagerase cu 
nimic atunci când o descrisese. Nici nu se putea imagina o 
frumuseţe mai desăvârşită. Elementul fascinant al acestei tinere 
era acel amestec de candoare şi siguranţă impunătoare. 

Tânăra Primerose — căci acesta era numele ei pe care l-am 
întâlnit în trei locuri diferite — Primerose îl urmărea pe tânărul 


cavaler Montauban fără ca acesta să-şi dea seama. În aceste 
clipe ochii ei frumoşi de un albastru intens erau cufundaţi într-o 
dulce visare: 

"Doamna Agadou mi-a spus că se numeşte Hoël de 
Montauban. Hoël, ce nume frumos... Montauban, ce nume 
impunător... Hoël de Montauban, nu voi uita niciodată acest 
nume. Ce privire blândă are şi ce sentimente ciudate mi-a 
trezit... Trebuie să fie un om mândru, puternic, curajos, 
înţelept... Ah! Sunt sigură că este un gentilom cu un suflet nobil 
şi curajos..." 

Obrajii săi roz şi catifelaţi se împurpurară: 

"Şi totuşi pe mine mă urmăreşte cu o incredibilă răbdare! 
Sărmanul de el, sunt oare atât de nemiloasă încât să nu-mi fac 
apariţia la fereastră? Căci nu se va mişca din postul lui dacă nu 
mă zăreşte." 

Apoi adăugă, suspinând: 

"Din păcate, acest frumos gentilom nu mi-este hărăzit!... 
De fapt, cine sunt eu?... O sărmană fată care nu ştie nimic 
despre familia ei şi care nu are nici un fel de avere... N-am nici 
măcar un nume. Acest nume de Primerose nu poate fi 
considerat un nume... Acest nobil şi curajos cavaler Hoël de 
Montauban nu-i pentru mine." 

Gândind aceste lucruri şi poate nedându-şi seama de ceea 
ce face, tânăra deschise fereastra. 

Acolo sus, la ferestruica lui, Montauban îşi împreună mâinile 
extaziat şi rămase în admiraţie precum un credincios în faţa 
imaginii fecioarei. 

Tânăra, cu acel curaj al inocenţei, îşi ridică privirea mândră 
şi pură şi-l privi drept în faţă. Apoi, îi surâse. 

Dându-şi seama de gestul pe care-l făcuse, tânăra se înroşi 
şi închise fereastra. 

Acea apariţie nu durase mai mult de două minute. 
Montauban, în schimb, o aşteptase mai mult de trei ore. 


Capitolul V Hoël de Motauban 


— Langrogne, bunul meu Langrogne! strigă Montauban 
intrând înnebunit în cameră, mi-a aruncat o privire!... Mi-a 


zâmbit! Langrogne, sunt sigur că mă iubeşte... Am citit acest 
lucru în ochii ei!... 

— Cu atât mai bine, domnule, foarte bine! Poate că acum 
vă veţi hotărî să-l vizitaţi pe cardinalul de Lorraine. 

— Mă voi duce, Langrogne, mă voi duce, bunul meu 
prieten!... Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva, mă iubeşte! Ea!... Pe 
mine!... Ah! Dumnezeule, mă voi duce la cardinal... din moment 
ce ea mă iubeşte!... 

— Domnule, era şi timpul! Vă anunţ că nu mai avem decât 
180 de franci. 

— Nu-ţi face griji, Langrogne... Vom face avere, îţi promit... 
Ah! Va trebui să fim bogaţi ca s-o cucerim... Taci, nu mai spune 
nici un cuvinţel... Este lucru hotărât, am jurat... S-a făcut!... 

Tânărul îşi părăsi valetul la fel de brusc cum venise şi-şi 
reluă postul de observaţie, lăsându-l înmărmurit pe Langrogne 
care nu ştia dacă să pună bază sau nu, pe cuvintele stăpânului 
său. 

Montauban stătu încă o oră la postul său de observaţie, 
după care reveni foarte tulburat. 

Era palid şi foarte agitat. 

— Ei, domnule, spuse Langrogne; v-a mai privit şi zâmbit de 
sunteţi atât de tulburat? 

— larăşi au venit călugării aceia! şopti Montauban. De data 
asta, va trebui să o scap de aceşti indivizi ale căror intenţii mi se 
par suspecte. 

Deodată, cu un gest energic, el îşi încinse centura la brâu şi 
ieşi cu un pas hotărât. 

Dinspre Saint-Merri veneau cei doi călugări, fratele Thibaut 
şi fratele Lubin, cu feţele mulţumite la gândul formidabilei prăzi 
pe care urmau s-o dobândească. 

Dinspre Saint-Julien veneau Quintenasse şi Boucassin care 
vorbeau între ei. 

În pragul casei se afla un tânăr gentilom care n-avea mai 
mult de douăzeci de ani. Acesta purta cu o elegantă 
dezinvoltură un costum din mătase şi catifea, tivit cu auriu. In 
jurul gâtului avea un lanţ de aur masiv, bătut cu pietre 
preţioase; pe părul bogat se înălța o pălărie de catifea 
împodobită cu o pană albă şi un diamant enorm care strălucea. 


Alături de acel tânăr se mai aflau patru indivizi înarmaţi 
până-n dinţi şi urmărindu-l pe tânărul gentilom cu coada 
ochiului, ca şi cum ar fi făcut parte din suita acestuia. 

Tânărul, la rândul lui, îi urmărea, pe de-o parte, pe cei doi 
călugărit iar pe de altă parte, pe cei doi curajoşi care înaintau. În 
acelaşi timp, el supraveghea şi casa Primerosei. Deodată, se 
deschise o fereastră la care apăru o femeie mai în vârstă. 
Tânărul îi făcu un semn discret, la care aceasta răspunse printr- 
un semn la fel de discret şi închise fereastra. Această femeie nu 
era alta decât doamna Agadou, cea care avea grijă de 
Primerose. 

Tânărul gentilom mai aruncă o ultimă privire călugărilor şi 
celor doi curajoşi, după care uşa hanului se deschise şi intră. 

Cei patru indivizi intrară şi ei şi, ca din întâmplare, se 
aşezară la o masă în apropierea tânărului. 

Acesta nu păru să le acorde nici cea mai mică importanţă. 
Celui mai bătrân din cei patru indivizi îi făcu un semn rapid la 
care acesta răspunse cu o înclinare a capului. 

In acel moment, apăru şi Montauban. Era cam palid, dar 
părea foarte calm şi stăpân pe el. În timp ce se îndrepta spre 
uşă pentru a-i împiedica pe călugări şi pe ceilalţi doi curajoşi să 
intre, o voce îl salută: 

— Domnule, permiteţi-mi să vă prezint respectuoasele mele 
omagii. 

Cel care vorbise era un bărbat la vreo cincizeci de ani, 
înfăşurat într-o pelerină de-un roşu aprins. Montauban răspunse 
plicticos: 

— Domnule de Pontalais, sunt onorat să vă salut. 

—  Faceţi-mi plăcerea şi ciocniţi un păhărel cu mine. 
Domnule, astăzi eu fac cinste. Este un lucru destul de rar, aşa că 
nu trebuie să rataţi ocazia. 

Fără să aştepte vreun răspuns, el răcni: 

— Doamnă Pimprenelle, aduceţi o sticlă de Saumur... Din 
cel bun... Şi foarte rece, dacă se poate. 

— Domnule de Pontalais, voi răspunde invitaţiei voastre 
după ce voi spune câteva vorbe acestor călugări, răspunse 
Montauban. 

Cu coada ochiului, el făcu semn înspre Thibaut, Lubin, 
Quintenasse şi Boucassin, care tocmai îşi făceau intrarea în 
salon. 


— AŞ putea şti, dacă nu sunt prea indiscret, ce vreţi să le 
spuneţi? 

— Dumnezeule! Vreau să-i rog să meargă în altă parte să 
bea. Nu-mi place să-i văd aici. 

— Drace, spuse Pontalais, schimbându-se la faţă, şi dacă 
refuză? 

— Voi fi pus în situaţia să-i dau afară. 

— Dumnezeule! şopti Pontalais. 

Apoi, adăugă în şoaptă: 

— Înainte să daţi această lovitură, vreţi să-mi acordaţi 
câteva minute? 

— Vă pot acorda zece minute, domnule, consimţi 
Montauban mirat de emoția interlo-cutorului său. De altfel, nu 
mă grăbesc din moment ce cei patru s-au aşezat confortabil. 

— Domnule, aşezaţi-vă lângă mine. Mai aproape, vă rog, ca 
să nu se audă ceea ce vreau să vă spun. 

În timp ce Montauban vorbea cu Pontalais, Thibaut şi Lubin 
se instalaseră lângă o fereastră deschisă de unde se putea 
vedea casa Primerosei. 

Quintenasse şi Boucassin se aşezaseră lângă altă fereastră, 
fapt ce le permitea şi lor să supravegheze aceeaşi casă. 
Quintenasse şi Boucassin se aşezară liniştiţi fără să atragă 
atenţia asupra lor. Comandară o sticlă de vin. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cei doi călugări Făcură 
multă zarvă în jurul lor şi comandară cu voce tare: 

— Pentru început serviţi-ne omletă cu şuncă, un pateu, un 
pui... 

— Şi patru sticle de vin de Anjou... ca să ne potolească 
setea. Apoi mai vedem noi. 

Fiindcă doamna Pimprenelle se apropia de ei puţin speriată, 
cei doi călugări îşi puseră ostentativ punga pe masă. Fratele 
Lubin o asigură, spunând: 

— Fiţi fără grijă, doamnă Pimprenelle, avem cu ce plăti. 

Acest mic incident nu trecu neobservat. 

Cei patru indivizi înarmaţi care se aşezaseră lângă tânărul 
necunoscut îl observară. Doi dintre ei rămaseră indiferenți. 
Ceilalţi, doi, însă, începură să se agite şi, cu voce foarte înceată, 
îşi spuseră: 

— l-ai văzut pe cei doi, Esclaireau-les-Mains-Rouges? Sunt 
plini de aur. 


— l-am văzut, Barbiton-la-Hure. Au cel puţin o mie de franci 
asupra lor. 

— Ne-ar prinde bine banii ăştia. Ce părere ai? 

— Părerea mea este că banii ăştia trebuie să ajungă în 
buzunarele noastre. 

Vorbiseră foarte încet. Totuşi cel mai bătrân dintre ei îi 
auzise. Se aplecă şi el peste masă şi arătând înspre gentilomul 
care părea că nu-i observase, spuse: 

— Fiţi atenţi, căci Alcyndore ar putea să vă audă. Ea are 
auzul tare ascuţit. În plus, ei nu-i place să vă ocupați de alte 
treburi când suntem în misiune. 

În glasul celui care vorbise se putea ghici nu numai 
respectul, dar şi admiraţia pentru tânărul gentilom Alcyndore. In 
schimb, ceilalţi doi aruncară priviri neliniştite şi parcă terorizate. 
Ei răspunseră grăbiţi ceea ce era un indiciu al respectului pe 
care-l purtau acelui personaj enigmatic: 

— Foarte bine, Eustache Coppegorge. Alcyndore nu va avea 
motive să fie nemulţumit de noi. 

— Ne vom ocupa de călugări, când şeful nu va mai avea 
nevoie de noi. 

— Chiar vă sfătuiesc acest lucru. Mai ales că ştiţi ce mână 
grea are. 

Cei doi, Esclaireau-les-Mains-Rouges şi Barbiton-la-Hure, îşi 
curbară spinările ca şi cum ar fi simţit deja greutatea acelei 
mâini. 

Cel de-al patrulea individ, care răspundea la numele de 
Choppin-le-Gentilhomme, părea în extaz şi nu-şi lua ochii de la 
Alcyndore. 

În acest timp, Pontalais îi spunea lui Montauban: 

— Aceşti doi călugări, Thibaut şi Lubin, sunt în serviciul 
cardinalului de Lorraine. Pe de altă parte, ştiu că vă bazaţi pe 
cardinal pentru a vă reface averea. Mă înţelegeţi? 

— Încep să înţeleg, zâmbi Montauban. Şi ceilalţi doi sunt tot 
în serviciul cardinalului? 

— Nu, domnule. Aceştia doi sunt mâna dreaptă a baronului 
de Ville! Acum înţelegeţi ce încurcătură era să faceţi? 

— Domnule Pontalais, înţeleg perfect. Atacându-i pe cei doi 
călugări, aş fi stricat relaţiile cu cardinalul, în care mi-am pus 
toate speranţele. Atacându-i pe Quintenasse şi pe Boucassin, m- 


aş fi lovit de prinţul moştenitor Henric şi de baronul de Ville. În 
cazul ăsta, mă simt între ciocan şi nicovală. 

— Ştiam eu că veţi deveni prudent în momentul când veţi 
şti despre ce-i vorba, spuse Pontalais râzând. 

— Domnule de Pontalais, voi fi într-atât de prudent încât nu 
voi conteni cu complimentele în faţa acestor importante 
personaje. 

Montauban se ridică brusc şi se îndreptă spre masa 
călugărilor care degustau vinul de Anjou în aşteptarea 
omletelor, care tocmai soseau bine rumenite şi răspândind un 
miros îmbietor. În momentul în care ospătăriţa aşeza omleta pe 
masă, Montauban interveni. Apucând-o de braţ, el spuse: 

— Du asta înapoi la bucătărie! 

Gestul lui Montauban nu fu brutal. Tonul cu care dăduse 
acel ordin fusese astfel încât ospătăriţa, speriată, nu ezită nici o 
clipă şi se întoarse rapid la bucătărie. 

Cei doi călugări rămaseră o clipă stupefiaţi. Apoi, 
revenindu-şi, se ridicară amândoi o dată şi răcniră într-un glas. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Ce înseamnă asta? 

Montauban se scotoci prin buzunare, scoase un bănuţ de 
aur şi punându-l pe masă în faţa călugărilor spuse: 

— Luaţi asta şi duceţi-vă să beţi şi să mâncaţi în altă parte. 


Capitolul VI Thibaut şi Lubin 


Cei doi călugări nu străluceau prin inteligenţă. Ei nu-şi 
dădură seama de furtuna care plutea deasupra capetelor lor. Ei 
nu văzură decât acea monedă de aur. Deodată, figurile lor 
supărate se luminară, un zâmbet larg se înfiripă pe buzele lor, 
iar ochii lor mici străluceau de plăcere. 

— O monedă absolut nouă din Flandra care valorează 
douăzeci şi doi de franci, spuse Lubin. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze, domnule. 

Moneda de aur dispăru îndată, fără ca cineva să poată 
spune cum. 

Thibaut, cu un zâmbet de zile mari, spuse: 


— Dragă domnule, vom bea în sănătatea voastră până la 
ultimul bănuţ. 

Apoi, se aşezară liniştiţi, crezând că nu mai au nimic de 
spus. 

Montauban, însă, le aminti: 

— Domnii mei, uitaţi că v-am dat această monedă cu 
condiţia s-o cheltuiţi în altă parte. 

— Dar de ce în altă parte? se miră Thibaut. Putem s-o 
cheltuim foarte bine şi aici. 

Lubin, trecându-şi o limbă pofticioasă peste buze, spuse: 

— Aici bucătăria este delicioasă, vinurile sunt deosebite, iar 
madame Pimprenelle n-are egal în pregătirea bucatelor. 

— Nu spun că n-aveţi dreptate, dar vreau să plecaţi de aici. 
Mă înţelegeţi? Trebuie să plecaţi chiar în clipa asta. 

În vocea lui Montauban se simţea un uşor accent de 
nerăbdare. Thibaut şi Lubin, văzându-l atât de tânăr şi politicos, 
erau cât se poate de liniștiți: ei gândeau că în cele din urmă vor 
reuşi să-l convingă să renunţe. Luară, deci, un aer maiestuos şi 
pe un ton care nu permitea replică, spuseră: 

— Dar ne simţim foarte bine aici. 

— Şi nu ne vom mişca de aici. 

Montauban renunţă la cuvinte. Cu amândouă mâinile luă 
masa care-l despărţea de cei doi călugări şi o puse de-o parte. 
Apoi, arătând înspre uşă, spuse: 

— Căraţi-vă imediat! Ori vreţi să vă arunc pe uşă afară? 

Glasul tânărului era atât de impunător şi ameninţător, încât 
Thibaut şi Lubin îşi dădură seama că nu-i de glumă. Ei se priviră 
cu mirare, dar totuşi nu se dădură bătuţi. Luându-şi un aer şi 
mai maiestuos şi fulgerându-l cu privirile pe tânărul cavaler, cei 
doi călugări spuseră într-un glas: 

— Ştiţi că noi suntem în serviciul monseniorului cardinal de 
Lorraine? 

— Pentru ultima dată vă spun să ieşiţi, îi întrerupse 
Montauban. 

Thibaut şi Lubin îl văzură pe tânăr din nou foarte calm. Cei 
doi crezură că reuşiseră să-l impresioneze. Apoi, cu toată 
energia de care erau capabili, spuseră în cor: 

— Este dreptul nostru să rămânem şi vom rămâne aici. 

— Hanurile sunt deschise pentru toată lumea. 


Cu toate acestea, teama li se cuibărise în suflet şi aruncau 
priviri rugătoare în jurul lor. Nimeni, însă, nu ne veni în ajutor. 

— Voi aţi vrut-o, spuse liniştit Montauban. Spunând 
acestea, tânărul îl înhaţă pe Lubin care se afla cel mai aproape 
de el. Deşi cei doi călugări erau enormi, tânărul îl luă pe Lubin 
ca pe un fulg. Fereastra deschisă se afla la doi paşi de ei. Se 
îndreptă spre fereastră, în timp ce călugărul dădea din mâini şi 
din picioare. 

Montauban îl lăsă să cadă, iar Lubin căzu pe enormul său 
posterior. Călugărul fu zdruncinat destul de puternic, dar nu păți 
nimic grav. Acest lucru nu-l împiedică, însă, să urle ca din gură 
de şarpe: 

— Sunt pe moarte! 

Apoi, aproape că leşină de frică. 

Montauban se întoarse zâmbitor. Nimic din atitudinea lui nu 
trăda efortul pe care tocmai îl făcuse. 

In schimb, uşurinţa cu care-l aruncase pe călugăr pe 
fereastră trezi entuziasmul celor prezenţi. 

— Dumnezeule! Dar acest tânăr gentilom este Hercule în 
persoană! spuse plin de admiraţie Pontalais. 

Alcyndore îl privi pe Montauban cu mai multă atenţie. În 
ochii lui negri şi frumoşi se ivi o sclipire de simpatie. 

Eustache Coppegorge, Esclaireau-les-Mains-Rouges, 
Barbiton-la-Hure şi  Choppin-le-Gentilhomme îşi  exprimară 
admiraţia printr-o serie de înjurături expresive, în timp ce câţiva 
elevi şi soldaţi începură să aplaude pur şi simplu. 

Toţi cei prezenţi îşi concentrară atenţia înspre tânărul 
cavaler, pe care toţi îl priveau cu respect. 

Fără să remarce efectul pe care-l produsese, Montauban se 
întoarse spre Thibaut şi cu vocea sa liniştită care nu trăda 
efortul pe care-l făcuse, spuse: 

— Acum este rândul tău. Alege între fereastră şi uşă. 

Thibaut alesese deja. El bătea în retragere înspre uşă. 

Montauban care-l urmărea fără să se grăbească, îl avertiză: 

— Dacă vă mai prind vreodată în acest loc, dacă veţi mai 
da târcoale casei de peste drum, am să vă dau o mamă de 
bătaie, de-o să mă pomeniţi. Să nu uitaţi că Hoël, cavaler de 
Montauban îşi respectă întotdeauna promisiunile făcute. 

Aceste cuvinte, cât şi tonul pe care fuseseră spuse ÎI 
speriară definitiv pe Thibaut, care se îndreptă grăbit spre ieşire. 


Se întinse cât era de lung în mijlocul drumului. În acea clipă, 
Lubin îşi reveni şi prima lui grijă fu să scoată nişte urlete de 
animal înjunghiat. Thibaut se alătură şi el urletelor acestuia. 
Montauban îi urmări din pragul uşii, râzând cu poftă. Intră 
din nou în sala de mese, lăsând uşa deschisă în urma lui. Cu 
zâmbetul pe faţă, el se îndreptă spre Quintenasse şi Boucassin. 


Capitolul VII Quintemasse şi Boucassin 


După ce se instalaseră la o masă, cele două personaje 
comandaseră ceva de mâncare şi două carafe de vin: fiecare cu 
carafa lui. Era un vin sec care convenea gusturilor celor doi. 

In timp ce mâncau şi beau, ei urmăreau cu coada ochiului 
casa Primerosei. Acest lucru era uşor de realizat, ţinând cont de 
poziţia pe care o aveau lângă fereastra deschisă. Această 
activitate secretă a celor doi nu-i împiedică să vadă ceea ce se 
petrecea în jurul lor. 

Şi ei, ca toată lumea de altfel, urmăriseră scena dintre 
cavalerul de Montauban şi cei doi călugări, admirând forţa de 
care dăduse dovadă cavalerul. Se abţinură însă să facă vreun 
comentariu. Aventura călugărilor îi amuză nespus, astfel încât 
Quintenasse făcu o remarcă puţin mai tare decât ar fi trebuit: 

— Bine lucrat! Nu este cinstit să trebuiască să suporţi 
prezenţa unor astfel de indivizi. 

În acel moment, Montauban se îndrepta spre ei. Tânărul 
avea un auz deosebit de fin şi auzi remarca lui Quintenasse. El 
continuă însă să zâmbească îndreptându-se spre masa lor. 

Quintenasse era un bărbat inteligent. Văzând fizionomia 
tânărului, acel zâmbet batjocoritor, acea privire îndreptată 
asupra lui, înţelese într-o clipă intenţia tânărului. 

Nu era însă un bărbat căruia să-i fie frică de o ameninţare. 
Era un om feroce, capabil să comită chiar şi o crimă. Primise, 
însă, instrucţiuni precise, căci dându-şi seama de intenţiile lui 
Montauban, în loc să-i opună rezistenţă, aşa cum ar fi procedat 
în alte împrejurări, se ridică şi-i spuse lui Boucassin: 

— Să mergem! 

Boucassin nu văzuse nimic şi nici nu auzi spusele 
prietenului său. 


Văzând însă, atitudinea lui Quintenasse, înţelese că se 
întâmpla ceva neprevăzut. Se sculă rapid, urmărind gesturile 
colegului său. 

Montauban înţelese manevra acestora şi vru să le arunce şi 
lor o săgeată: 

— Ah, ah, deci v-aţi dat seama că dacă nu-mi plac călugării 
în jurul meu nu-mi place nici băzâitul spionilor. Bine faceţi-că 
plecaţi. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, răspunse Quintenasse, în 
timp ce se ridica. 

Şi cu o atitudine plină de demnitate, adăugă: 

— Plecăm fiindcă aşa vrem noi, asta-i tot. Dacă aveţi ceva 
de împărţit cu noi, urmaţi-ne. 

— Foarte bine, vă voi urma, zâmbi Montauban. 

Acest schimb de cuvinte se desfăşură foarte rapid. 

Alcyndore şi cei patru indivizi înarmaţi auziseră întreaga 
discuţie. Ei începură să se agite. 

— Drace! mârâi Eustache Coppegorge. Acest tânăr ar fi 
demn să facă parte din grupul nostru. 

Montauban câştigase simpatia celor patru inşi înarmaţi care 
apreciau forţa şi care simţiseră că tânărul cavaler este un 
revoltat ca şi ei. 

Numai Alcyndore nu spuse nimic. Dădu, însă, din cap 
aprobator. Deşi continua să afişeze o atitudine cât se poate de 
rezervată, tânărul cavaler de Montauban devenea din ce în ce 
mai interesant pentru el. Curios să vadă ce se va petrece în 
continuare, se ridică şi se îndreptă spre ieşire. In spatele lui, cei 
patru îl urmară. 

Pontalais nu se lăsă nici el mai prejos şi înfăşurându-se în 
mantia-i roşie, ieşi şi el. 

Într-o clipă, toate aceste personaje se aflau în faţa hanului, 
deschizându-şi bine ochii şi urechile. 


Capitolul VIII Strada Baudrerie 


Quintenasse şi Boucassin ieşiră din han. La ieşire, zăriră un 
căţel cu părul creţ, care când îl zări pe Quintenasse începu să se 
gudure la picioarele acestuia. 


Când îşi văzu cățelul, în privirea nemiloasă a cavalerului se 
aprinse o sclipire de tandreţe. El nu se opri, însă, din mers, şi 
spuse ceva pe un ton în acelaşi timp afectuos şi arţăgos: 

— Ai venit şi tu în cele din urmă? Tare bine mai nimereşti şi 
tu! Haide, du-te, pleacă! Căci va ploua cu lovituri şi s-ar putea 
să primeşti şi tu câteva. 

În acel moment, Montauban se afla lângă Quintenasse, iar 
acest mic incident nu trecu neobservat. 

"Dumnezeule, ce minune? Această brută este capabilă şi de 
sentimente de tandreţe? De un lucru sunt convins: îşi iubeşte 
cățelul!" îşi spuse în sinea lui Montauban. 

Apoi visător: 

"Ce ciudat, acum acest bărbat mi se pare mai puţin hidos." 

Câinele înţelese spusele stăpânului şi-l ascultă docil. Dădu 
capul pe spate, îşi băgă coada între picioare, scoase un 
schelălăit şi făcu înconjurul grupului. În trecere, el mirosi 
cizmele lui Boucassin şi-şi manifestă disprețul faţă de acesta, 
făcând pe el. Apoi, plecă. 

Quintenasse şi Boucassin se opriră la intrarea în strada 
Baudrerie, exact sub ferestrele casei doamnei Agadou. 
Montauban se aşeză în faţa lor, sub una din ferestrele ale cărei 
jaluzele din lemn erau ermetic închise. Fără cel mai mic zgomot, 
jaluzelele se întredeschiseră. Tânărul însă nu luă în seamă acest 
lucru. Cu o voce aspră, el spuse: 

— Mă auziţi, vă interzic să mai puneţi piciorul vreodată în 
acest han. Vă interzic să mai daţi târcoale acestei case aşa cum 
faceţi de la o vreme încoace. 

— Ne luaţi drept călugări, sau ce doriţi? mârâi Quintenasse. 

— Vă tratez exact ca pe ei, căci vă comportaţi la fel, 
răspunse cu răceală Montauban. 

— Dar noi nu suntem nişte călugări amărâţi. Vom veni la 
acest han de câte ori vom avea chef. Această stradă aparţine 
tuturor. Dacă nouă ne place să dăm târcoale acestei case, 
nimeni nu ne va putea împiedica s-o facem. lar dacă nu sunteţi 
mulţumit, micul meu domn, vă putem răspunde altfel. 

Spunând aceste cuvinte, Quintenasse îşi lovi cu putere 
sabia care-i atârna la brâu. 

Dând uşor din cap, Montauban consimţi şi zâmbind în 
continuare spuse pe acelaşi ton glacial: 

— N-am să-mi murdăresc eu sabia cu sângele vostru! 


— Ah! Dar cu ce credeţi că ne veţi reduce la tăcere? mârâi 
Quintenasse şi arătând înspre pumnal adăugă: 

— Cu ăsta? 

— Cu astea, spuse Montauban întinzând mâinile; sub nasul 
duşmanului. 

— Cu mâinile astea de femeie? 

— Pentru oameni ca voi este absolut suficient! îi asigură 
Montauban. 

— Bun! şopti Quintenasse. 

Intorcându-se spre Boucassin, spuse: 

— Ai înţeles? Dă-i domnului o lecţie bine meritată. 

Se dădu doi paşi înapoi, îşi încrucişa braţele pe piept, vrând 
să sublinieze în acest fel că intervenţia sa nu va fi necesară. 

Boucassin izbucni în râs. Ridică un pumn imens capabil să 
omoare şi un bou. 

N-avu timp să lovească căci primi o lovitură teribilă în 
stomac. Simţi cum o forţă supraomenească îl ridică şi pierzându- 
şi echilibrul se rostogoli câţiva metri şi-şi pierdu cunoştinţa. 
Montauban zărise pumnul care i se pregătise. Se dădu câţiva 
paşi înapoi, îşi luă avânt şi cu capul între umeri porni la atac. Cu 
capul lovise în stomacul colosului, aruncându-l cât colo. 

Intr-o clipă, se întoarse înspre Quintenasse, care parcă se 
transformase într-o statuie. Montauban îşi agita pumnii prin aer 
cu o rapiditate fulgerătoare. Primul pumn îl atinse pe 
Quintenasse drept în faţă. 

Se clătină şi scuipă doi dinţi, urlând: 

— Ah! Drace!... 

Al doilea pumn îl atinse în stomac. Se prăbuşi şi leşină 
alături de Boucassin. 

In acel moment, cățelul care nu se îndepărtase prea tare, 
se apropie de stăpânul lui gemând. 

Montauban păru că-l înţelege şi-i spuse: 

— Da, sper că nu te-ai supărat pe mine. N-am vrut să-i fac 
vreun rău stăpânului tău. In câteva clipe îşi va reveni. 

Se aplecă şi mângâie cățelul care nu opuse nici o 
rezistenţă, dând din coadă mulţumit. Apoi se aşeză lângă 
stăpânul său, lingându-i mâinile şi faţa. 

Montauban se îndrepta acum spre intrarea în han. 

In momentul când se întoarse cu spatele, jaluzelele se 
închiseră la loc fără pic de zgomot. Frumoasa şi graţioasa 


Primerose se afla în spatele jaluzelelor şi auzise şi văzuse 
întreaga scenă. Palidă, cu ochii ei mari şi albaştri privind în 
depărtare, ea şoptea încetişor: 

— Pentru mine! Pentru mine a făcut acest lucrul... 
Veghează asupra mea şi aici şi atunci când mă urmăreşte de la 
distanţă cu toată discreţia!... Cât de puternic şi curajos este! Și 
cât de mult mă iubeşte!... lar eu?... Nu-mi dau seama dacă-l 
iubesc, dar simt că nici un alt bărbat nu m-ar putea face fericită 
în afara lui. Dacă nu voi reuşi să mă căsătoresc cu el, prevăd că 
voi muri domnişoară. 

Tânăra intră în camera ei, deschise larg fereastra care 
dădea înspre strada Saint Martin şi se aşeză în faţa unui tablou, 
şoptind: 

— Cel puţin să mă zărească. Atâta lucru pot să-i ofer şi eu. 

În timpul acesta, Pontalais îl opri pe Montauban şi-i spuse: 

— Dumnezeule mare, dar ce se întâmplă, domnule? In felul 
acesta ţineţi cont de sfaturile mele? 

Cavalerul dându-şi seama că fereastra Primerosei este 
deschisă, spuse grăbit: 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar sunt aşteptat. Din două salturi, 
traversă sala de mese a hanului, apoi urcă scările locuinţei lui 
câte patru o dată şi se năpusti la ferestruica lui, nevrând să-l 
asculte pe Langrogne care se lamenta: 

— Ei bine! Aţi venit ca să vă aşezaţi din nou la această 
ferestruică?... Va trece şi ziua asta şi tot nu veţi ajunge la 
monseniorul cardinal de Lorraine. Ah! Vreţi să trăim în mizerie şi 
sărăcie. Ei bine, domnule! Fiţi liniştit, căci zilele negre se apropie 
cu paşi repezi. 

Probabil că Langrogne ar mai fi continuat mult pe acest ton. 
Montauban îi aruncă, însă, o asemenea privire încât acestuia îi 
îngheţară cuvintele pe buze. 

Montauban nu-l mai băgă pe valet în seamă şi-şi luă postul 
său de observaţie în primire. Primerose stătea în faţa unui 
tablou, nu departe de fereastră. Tânărul se aşeză în aşa fel încât 
să vadă, fără să fie văzut. Rămase astfel mult timp în admiraţie. 

Montauban n-avea de gând să se arate. Primerose, 
nebănuind şiretlicul tânărului, se mira de absenţa acestuia de la 
postul său de observaţie. Apoi, îşi spuse: "Poate că nu a ajuns 
încă acasă! Da, asta trebuie să fie, fiindcă altfel ar fi apărut la 
ferestruica lui. Ei bine, voi sta aici până va apărea." 


Acum, ea dorea să-l vadă pe Montauban. Îndrăgostitul era 
nemulţumit de calmul şi indiferența tinerei care nu-şi ridică nici 
măcar o clipă ochii înspre el. El nu ştia că femeile, chiar şi cele 
mai inocente şi fără experienţă, au stilul lor aparte de-a privi 
fără a fi observate. 


Capitolul IX Doamna Agadou 


Alcyndore împreună cu cei patru indivizi înarmaţi admirară 
vigoarea şi siguranţa loviturilor lui Hoël de Montauban. 

Ei îl priviră cu simpatie pe cavalerul zâmbitor şi liniştit ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Alcyndore căută să-şi înfrâneze 
simpatia şi admiraţia faţă de tânărul cavaler. În timp ce-i arunca 
o privire nedefinită, el şopti: 

— Este puternic şi curajos. Nu putem nega acest lucru. 
Rămâne de văzut dacă-i la fel de puternic şi curajos la scrimă. 
Dumnezeule, ce n-aş da să-mi pot încrucişa sabia cu a lui, 
măcar o clipă!... 

Spunând acestea, Alcyndore îi făcu un semn discret lui 
Eustache Coppergorge... care-i răspunse printr-o imperceptibilă 
mişcare a capului. Apoi, traversă strada şi se opri în faţa intrării 
casei doamnei Agadou. 

În orice altă împrejurare, Montauban l-ar fi observat pe 
elegantul gentilom care bătu la uşa celei pe care o iubea. El, 
însă, era absorbit de frumuseţea tinerei şi nu mai vedea nimic în 
jurul lui. Astfel, nu-l observă nici pe Alcyndore care bătu la uşă. 
De altfel elegantul şi enigmaticul gentilom nu aşteptă nici măcar 
o clipă. Fără îndoială era aşteptat, căci uşa se deschise de 
îndată ce se apropie de ea. Se pomeni faţă în faţă cu doamna 
Agadou. 

Aceasta făcu o plecăciune până-n pământ şi şopti cu o voce 
mieroasă: 

— Dumneavoastră aici, la mine, doamnă? Câtă onoare mi 
se acordă!... 

Alcyndore aruncă o privire bănuitoare în jurul ei şi închise 
uşa. Cu o voce gravă, dar melodioasă, ea o dojeni iritată: 

— Nu poţi să-mi spui domnule? Bătrână nebună, nu vezi că 
sunt deghizată în bărbat? 


— E drept, scuzaţi-mă!... Obişnuinţa, bat-o vina! Voi fi mai 
atentă, domnule... domnule de Maubert. De altfel, sunt singură. 
Nu m-a auzit nimeni. 

— N-are importanţă, o dojeni Alcyndore. Când sunt în straie 
bărbăteşti, vreau să mi se spună domnule Jean de Maubert. 
Bătrână nebună, încearcă să nu mai uiţi acest lucru! Condu-mă 
la tine în cameră. 

Urcară la etajul doi şi intrară în camera bătrânei. Alcyndore 
— sau Jean de Maubert, cum vroia să i se spună când era 
deghizată în bărbat — se aşeză în singurul fotoliu ce se afla în 
încăpere. Doamna Agadou rămase în picioare în faţa ei. 
Alcyndore îşi încrucişa picioarele. jucându-se cu minunatele 
inele pe care le purta la degete şi, cu vocea ei melodioasă, 
ordonă: 

— Vorbeşte! 

— Se petrec mereu aceleaşi lucruri: pe de-o parte călugării, 
pe de altă parte ceilalţi doi indivizi, iar domnul baron de Ville 
care-mi dă şi el târcoale. 

— Ti-au oferit bani? se interesă Alcyndore, fixând-o pe 
bătrână cu ochii ei negri şi frumoşi. 

— Mulţi bani, domnule, gemu bătrâna, oftând. 

— Pe care i-ai refuzat, aşa cum ţi-am ordonat! 

— Din păcate, da, domnule, oftă bătrâna. 

Alcyndore se scotoci prin buzunare şi scoase o punguţă. 

— Ţine, asta ca să nu mai oftezi după banii pe care a 
trebuit să-i refuzi. 

Doamna Agadou după ce luă punguţa şi făcu o plecăciune 
în semn de mulţumire, se lamentă în continuare: 

— Totuşi, domnule, mi-este tare greu să refuz bani! 

Şi într-un acces de sinceritate naivă adăugă: 

— Nu este prea prudent din partea voastră să mă lăsaţi în 
faţa acestor tentaţii. Domnule, simt că nu mai pot rezista mult 
timp în faţa tentaţiei. Dar mai bine să mor, decât să vă trădez. 

Era imposibil să te îndoieşti de sinceritatea bătrânei. 
Alcyndore îi aruncă o privire nedefinită. Nu se putea şti dacă 
tânăra era impresionată de vorbele bătrânei. 

— Începând de astăzi, chinurile tale vor lua sfârşit, spuse 
ea. 

— Voi putea accepta ceea ce mi se oferă? 

— Cu amândouă mâinile. 


— Din toate părţile? 

— Bineînţeles. Nu trebuie să ai preferinţe. 

Bătrâna îşi împreună extaziată mâinile. 

— Îţi vor face diverse propuneri, iar tu mă vei anunţa 
imediat ce fel de propuneri ţi-au făcut. 

— Fără îndoială. 

— Unul din oamenii mei va sta la pândă fie în stradă, fie în 
han. Îi vei spune lui tot ceea ce vrei să-mi transmiti, iar el îmi va 
comunica mesajele tale. 

— Bine, domnule. 

Alcyndore se mai gândi o clipă şi spuse: 

— Astea sunt ordinele mele şi vezi să nu uiţi nimic. 

— Am memorie bună, spuse bătrâna. 

Timp de câteva minute, Alcyndore vorbi cu voce înceată, 
iar bătrâna o asculta cu sfinţenie, încercând să-şi întipărească 
vorbele stăpânei în memorie. Când termină, se sculă, spunând: 

— Du-mă până la Primerose. 

Bătrâna se întoarse spre uşă, arătându-i drumul. 

În clipa în care urma să iasă din încăpere, Alcyndore o 
prinse de mână şi aruncându-i o privire scrutătoare, spuse: 

— Fii atentă, jocul pe care va trebui să-l joci este foarte 
delicat şi ar putea să-i fie fatal lui Primerose. Să nu uiţi că nu 
vreau ca ea să cadă victimă acestui joc. Dacă i se întâmplă vreo 
nenorocire lui Primerose din vina ta, te voi da pe mâna călăului. 

— Fiţi liniştită. Ştiu, şi toată lumea ştie cât de mult o iubiţi 
pe Primerose. Din pricina mea nu i se va întâmpla nimic rău. 

— Doresc acest lucru pentru ea... şi pentru tine, întări cu 
gravitate Alcyndore. 


Capitolul X  Alcyndore şi Primerose 


Câteva minute mai târziu, doamna Agadou bătea la uşa 
Primerosei şi după ce o introduse pe Alcyndore în încăpere, 
bătrâna se retrase cu multă discreţie. 

— Bună ziua, surioară, spuse veselă Alcyndore. Văzând 
apariţia acestui frumos şi elegant cavaler, Primerose se ridică 
rapid şi scoase un mic strigăt de bucurie. Ochii săi albaştri 


străluciră de bucurie şi se aruncă în braţele întinse ale 
Alcyndorei, spunând cu vocea ei melodioasă: 

— Dumneavoastră aici, doamnă! Ce surpriză plăcută! 

Se îmbrăţişară cu tandreţe şi, ţinându-se de mână, se 
priviră zâmbitoare. 

Apoi, zâmbetul dispăru de pe buzele Primerosei, fruntea ei 
cea de fildeş se întunecă, iar ochii ei frumoşi, exprimau 
nelinişte. 

— Fii pe pace, surioară, căci nu s-a întâmplat nimic, se 
grăbi să spună Alcyndore. Tocmai treceam pe aici şi am vrut să 
te îmbrăţişez. 

Primerose se linişti. Zâmbetul înflori din nou pe buzele ei 
roşii. Apoi, o instală pe Alcyndore într-un fotoliu, lângă fereastră. 

— Nu mă mai satur privindu-vă, doamnă!... Ştiţi, că puteţi fi 
luată drept un bărbat? Şi sunteţi atât de frumos!... Frumos ca un 
sfânt. 

— Dumnezeule! spuse Alcyndore zâmbind. Nu eşti, prima 
care-mi spune acest lucru, dar trebuie să-mi joc rolul, surioară. 

Primerose deveni dintr-o dată serioasă: 

— Dar de ce acest rol, doamnă?... N-o să-mi dezvăluiţi 
niciodată acest secret?... Ah! Bănuiesc şi simt că sub această 
mască îndepliniţi o misiune periculoasă. Mi-e frică... Da, mi-e 
frică, căci sunt momente când îmi spun că eu sunt cea vizată, 
eu voi fi prima victimă a acestui rol pe care-l jucaţi. 

— Nu-mi place ce spui! protestă Alcyndore cu reproş. Ce-mi 
poţi reproşa? Nu eşti sora mea cea dragă? Te-ai îndoit vreodată 
de dragostea ce ţi-o port? 

Alcyndore era sinceră. Din instinct, Primerose îşi dădu 
seama că nu minte. | se făcu ruşine de bănuielile ei. 

—  lertaţi-mă, strigă ea, îmbrăţişând-o. Sunt nebună! 
Niciodată nu am pus la îndoială sentimentele pe care le aveţi 
faţă de mine, aşa cum sper că nici voi nu v-aţi îndoit de 
sinceritatea dragostei ce vi-o port, doamnă! 

— Aşa este! zâmbi Alcyndore. Mă vei convinge de 
sinceritatea afecțiunii pe care mi-o porţi, dacă vei renunţa să-mi 
mai spui "doamnă" şi-mi vei spune surioară, aşa cum îţi spun 
eu. 

Văzând că Primerose roşeşte, Alcyndore continuă: 

— Să nu crezi că îndeplinesc cine ştie ce misiune 
periculoasă. Mă îmbrac ca un bărbat şi acţionez şi mă port în 


consecinţă. Ce este de mirare în asta? Aminteşte-ţi, dragă 
surioară, că până la vârsta de cincisprezece ani am purtat haine 
de bărbat şi am fost crescută ca un băiat. Să nu te mire, deci, 
dacă mă simt în largul meu în straie bărbăteşti şi nu femeieşti. 

— lar când te îmbraci în straie potrivite sexului tău, nu 
există o tânără mai frumoasă decât tine, spuse Primerose 
zâmbind. 

— Acestea fiind spuse, eu cred că există o tânără şi mai 
frumoasă ca mine. Aceea eşti tu. Nici nu-i de mirare din moment 
ce amândouă ne-am născut din aceeaşi mamă, doamna 
Alcyndore de Bagnolet. Alcyndore întâia cum i se spune pentru a 
o deosebi de mine. 

— Scuză-mă, strigă deodată Primerose, dar am fost atât de 
surprinsă... şi nu te-am întrebat nimic despre doamna de 
Bagnolet. Sper că este bine. 

— Da, doamna de Bagnolet este foarte bine, spuse 
Alcyndore mirată. Doamna de Bagnolet! Cine ar spune că este 
mama ta, când îi spui astfel! lar mie, care îţi sunt soră, îmi spui 
"doamnă"! Ah! mă faci să sufăr, Primerose! 

Alcyndore părea sincer impresionată, lucru ce o mişcă şi pe 
Primerose. Cu un gest spontan, ea luă mâna Alcyndorei, o 
sărută şi cu o voce plină de emoție, spuse: 

— Să mă trăznească cel de sus dacă nu am tot respectul 
pentru cea care m-a crescut ca pe propria ei fiică, iar pe tine, 
surioara mea cea dragă, te iubesc din tot sufletul. 

— Atunci de ce această răceală aparentă? 

— Această răceală nu este altceva decât respectul ce vi-l 
port, dragă Alcyndore. 

— Dumnezeule, dar şi eu o respect pe doamna Alcyndore, 
mama mea. Îţi mărturisesc că este singura fiinţă de care mi-e 
teamă. Căci doamna Alcyndore întâia nu este întotdeauna foarte 
tandră. Pentru asta nu mă pot împiedica să nu-i spun mamă. 

— Nu-i acelaşi lucru, spuse Primerose scuturându-şi capul 
ei frumos. Doamna Alcyndore de Bagnolet este mama ta 
adevărată. Eu, cine sunt?... O sărmană fată pe care a crescut-o 
din milă. 

— Şi tu aparţii unei familii nobile, fii sigură de acest lucru! 

— Ai aflat ceva despre acest lucru? 

— Pe onoarea mea că nu, spuse Alcyndore cu toată forţa. 
Este suficient să te privească cineva o singură dată ca să-şi dea 


seama că faci parte dintr-o familie nobilă. Cel puţin o familie 
egală familiei mele. Din aceste motive nu înţeleg şi nici nu admit 
atitudinea ta rezervată. 

— Voi încerca să-ţi fiu pe plac, surioară, spuse Primerose. 

Cele două surori se îmbrăţişară cu tandreţe. Primerose îşi 
conduse musafirul. Când să deschidă uşa, Alcyndore spuse: 

— Ce zăpăcită sunt, era să uit esenţialul! Mama te aşteaptă 
mâine la prânz. Te roagă să vii neapărat. 

Pentru a doua oară, Primerose puse aceeaşi întrebare, vădit 
neliniştită: 

— A aflat ceva noutăţi? 

— Din păcate, nu, draga mea surioară. Dar ştii foarte bine 
că mama noastră nu poate să trăiască fără tine şi se simte 
nefericită şi neliniştită când nu te vede o perioadă mai 
îndelungată. Au trecut două zile de când nu te-a mai văzut. 

— Mâine o voi vizita, spuse Primerose. 

— Vrei să vin şi eu, să-ţi asigur escorta? 

— Pentru ce? 

— Nu se ştie niciodată! spuse Alcyndore. 

Spunând acestea, ea privi casa de vizavi: casa în care era şi 
hanul Coțofana Chioară. Hanul în care locuia cavalerul Hoël de 
Montauban... 

Primerose nu-i surprinde acea privire rapidă. Ea răspunse 
râzând: 

— De aici până la Bagnolet este puţin de mers. Nu văd ce 
mi s-ar putea întâmpla. Din fericire nu sunt o fricoasă. 

Alcyndore nu insistă. 

— De altfel, ar fi ciudat dacă ai fi o fricoasă din moment ce 
ai fost crescută de Alcyndore întâia care, ca şi fiica sa, 
Alcyndore a Il-a nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol. 

Spunând acestea, cele două surori se despărţiră. 

Coborând scările, Alcyndore îşi spunea în sinea ei: 

"Bun, este convinsă că iubitul o va păzi de la distanţă. Din 
punctul ăsta de vedere pot fi liniştită: oricum are puterea s-o 
apere." 


Capitolul XI Alcyndore întâia 


După ce o conduse pe Alcyndore la Primerose, doamna 
Agadou se înapoi în camera ei, pe care o încuie cu cheia. După 
ce-şi luă toate precauţiile posibile, ea goli punga primită de la 
Alcyndore. 

După ce numără monedele de aur, ea le aşeză cu grijă într- 
un săculeţ de piele, care mai conţinea şi alte monede. Apoi 
ascunse săculeţul într-un loc numai de ea ştiut şi plecă înspre 
strada Sainte-Catherine, astăzi cunoscută sub numele la 
Sevigne. 

Nu păşi bine pe această stradă, că un bătrân cerşetor 
zdrenţăros începu s-o urmărească, fără ca ea să-şi dea seama. 
N-o pierdea o clipă din ochi. 

În capătul străzii Sainte-Catherine, se profila silueta unui 
palat, stil renascentist. 

Spre acest palat îşi îndrepta paşii doamna Agadou. Ea nu 
bătu la poarta monumentală care se afla în mijlocul zidului de 
incintă, ci la o poartă care se află câţiva metri mai departe. Ea 
bătu la poartă într-un fel mai special şi curând se deschise. 
După ce spuse şi parola, doamna Agadou pătrunse în grădină şi 
fu condusă într-un birou frumos mobilat. 

După un minut de aşteptare, îşi făcu apariţia o tânără 
doamnă. Bătrâna aproape că îngenunche în faţa Alcyndorei, 
prosternându-se în faţa celei ce intrase în birou, care nu părea 
să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Avea un corp suplu, 
zvelt, iar puritatea linilor erau indiciul tinereţii acesteia. Avea o 
frumuseţe aparte cu care reuşea să-i seducă pe cei din anturajul 
ei. Acest farmec şi putere de seducţie erau anihilate de privire. 
Avea o privire tulburătoare şi neliniştită care-i îngheţa pe 
admiratori. Şi totuşi ochii tinerei doamne erau splendizi. 

Alcyndore, îmbrăcată în femeie, semăna uimitor cu această 
doamnă. Una lângă alta puteau fi lesne considerate ca fiind 
două surori. Două surori, dintre care una era cu puţin mai mare 
decât cealaltă. Nu erau, însă, surori. 

Tânăra doamnă era Alcyndore întâia — cea pe care 
Primerose o numea doamna de Bagnolet. Era mama ei. 
Alcyndore-mama, sau doamna de Bagnolet — aşa cum o vom 
numi noi — se aşeză într-un fotoliu. În timp ce se juca cu 
mânerul încrustat cu pietre preţioase al unui pumnal cei atârna 
la brâu de un lanţ de aur, ea spuse cu duioşie: 

— Ridică-te, draga mea. 


Doamna Agadou se ridică, nu în totalitate însă, căci încă 
mai stătea aplecată. În privirea bătrânei se putea citi respectul 
şi devotamentul fanatic, sentimente pe care le nutrea şi faţă de 
Alcyndore-fiica. Atât în faţa mamei cât şi a fiicei, bătrâna părea 
terorizată. 

— Draga mea Agadou, l-ai văzut pe Jean de Maubert? 

— Doamnă, domnul Jean de Maubert tocmai a plecat de la 
mine, răspunse bătrâna. 

— Ce ordine ţi-a dat? 

Doamna Agadou repetă cuvânt cu cuvânt ordinele primite. 

Doamna de Bagnolet o ascultă cu atenţie. Fără să 
manifeste cea mai mică emoție, satisfacţie sau nemulţumire, ea 
continuă să surâdă în timp ce ochii exprimau o indiferenţă 
înspăimântătoare. 

— lată care sunt ordinele mele. Le vei urma cu stricteţe. Mă 
auzi, cu stricteţe! chiar dacă ţi se vor părea pe alocuri în 
contradicţie cu cele primite de la Jean de Maubert. De altfel, 
este foarte simplu: n-ai decât să-ţi ştergi din memorie ordinele 
lui şi să le reţii doar pe ale mele. 

— Da, doamnă. Dar... probabil că aţi uitat că domnul Jean 
de Maubert m-a ameninţat că mă va da pe mâna călăului 
regatului Argot, dacă domnişoarei Primerose i se întâmplă ceva 
rău? 

— Te ascult, draga mea, răspunse Alcyndore-mama 
liniştită. Oricum, Alcyndore va afla că n-ai făcut decât să execuţi 
ordinele date de mine. Alcyndore este o fiică mult prea 
respectuoasă şi supusă pentru ca să îndrăznească să comenteze 
ordinele date de mama ei. Alcyndore va fi totdeauna 
respectuoasă faţă de mama ei şi faţă de regină. Nu poţi pune la 
îndoială caracterul ei. Aşa va fi atâta vreme cât mă vei sluji cu 
fidelitate. 

— Mă voi supune ordinelor dumneavoastră, doamnă, îi 
promise doamna Agadou cu hotărâre. 

Doamna de Bagnolet încuviinţă, dând uşor din cap. Luă o 
pungă voluminoasă şi i-o întinse: 

— Cu asta sper să te liniştesc. Acum poţi să pleci. Bătrâna 
ascunse punga cu multă dibăcie, făcu o plecăciune şi se retrase, 
ascunzându-şi un zâmbet mulţumit. 

Alcyndore-mama rămase singură. Îşi sprijini cotul pe braţul 
fotoliului impunător şi căzu pe gânduri. 


Regina Argotului gândea astfel: 

"Trebuia să se întâmple! Era de aşteptat!... Cum de nu m- 
am gândit?... De ce le-am lăsat să crească împreună?.... Am fost 
nebună, oarbă?... Alcyndore pe care am crescut-o ca pe un 
bărbat puternic şi curajos, fără frică de nimeni şi nimic, ca să mă 
răzbune!... Alcyndore căreia i-am inoculat încet şi cu răbdare 
ura.... ura faţă de tot ceea ce poartă numele de Noirville... 
Noirville, marele Judecător!... Alcyndore, fiica mea... fiica mea! o 
iubeşte pe Primerose ca şi cum ar fi sora ei bună... Alcyndore nu 
vrea să i se întâmple ceva rău Primerosei!... Dacă va insista, voi 
fi obligată să-i dezvălui sinistrul adevăr şi îi voi spune: Primerose 
pe care o iubeşti ca pe o soră... Primerose pe care vrei s-o 
aperi... Primerose este fiica lui Noirville... Mă auzi, Noirville!... 
Noirville, asasinul tatălui tău... Noirville, călăul tuturor celor 
dragi ţie, datorită căruia cei dragi ţie au devenit nişte proscrişi... 
Noirville, acest lup înrăit care a jurat să-i extermine pe toţi din 
regatul Argot, pe egipteni, pe ţigani, pe toată această populaţie 
de oprimaţi care formează imperiul Marelui Coere, din care, 
împreună cu mine, şi tu, Alcyndore, faci parte. Când voi termina 
această operă de răzbunare, voi rămâne suverană pe întreg 
imperiul, voi fi atotputernică şi de temut... Da, îi voi spune purul 
adevăr. Vom vedea dacă şi când va cunoaşte adevărul, o va mai 
apăra pe Primerose... fiica lui Noirville... duşmanul familiei ei!..." 


Capitolul XII Încăierarea 


După ce o conduse pe Alcyndore, Primerose reveni în 
camera ei. Voia bună îi dispăruse dintr-o dată. Părea neliniştită 
şi agitată, iar în sufletul ei se cuibări îndoiala. Dacă Alcyndore ar 
fi fost în acel moment în cameră, ar fi putut auzi şoaptele tinerei 
care-şi spunea: 

— Doamna de Bagnolet m-a adunat de pe drumuri. Apoi m- 
a crescut ca pe o fată de familie bună, eu care probabil că sunt 
fiica unor oameni nevoiaşi. Mă tratează ca pe fiica ei şi nu pare 
să facă vreo deosebire între mine şi Alcyndore. Faţă de această 
femeie nutresc numai sentimente de recunoştinţă şi gratitudine. 
Dacă ar trebui să-mi dau viaţa pentru ea, mi-aş da-o cu dragă 
inimă... |n aceste condiţii de ce oare prezenţa ei mă 


paralizează?... De ce-mi inspiră frică? Poate că sunt o fată lipsită 
de inimă, o ingrată?... 

Pentru o clipă rămase visătoare şi-şi reluă locul de lângă 
fereastră, pe care-l părăsise cât timp durase vizita Alcyndorei. 
Deodată îşi aminti de cavalerul Montauban de care uitase 
complet. Ea îşi ridică privirea înspre ferestruică. Tânărul se afla 
la postul său de observaţie, cu braţele încrucişate pe piept, într- 
o atitudine sfidătoare. 

Primerose îl zări şi începu să-şi facă griji: 

— Ah! Dumnezeule! Dar ce i s-o fi întâmplat? Oare o fi 
rănit?... Este atât de palid... l-o fi rău?... 

Primerose nu se înşela: Montauban era palid ca un cadavru 
şi doar voinţa îl mai ţinea în picioare. Tânărul arunca priviri 
înflăcărate. Oare ce i se întâmplase?! Lucrurile erau cât se poate 
de simple: 

Din postul său de observaţie, cavalerul îl văzu intrând pe 
Jean de Maubert. Nici o clipă nu-i trecu prin gând că acel frumos 
şi elegant tânăr ar putea fi tânără. El asistase la scena 
îmbrăţişării celor două tinere şi văzuse privirile pline de tandreţe 
ale celor două surori. Pentru întâia oară în viaţa lui, simţise o 
strângere de inimă şi un nod în gât. Pentru întâia oară în viaţa 
lui simţise ce înseamnă gelozia. 

"Este cât se poate de simplu, îşi spunea el, fiindcă iubeşte 
un alt bărbat, mă voi comporta în consecinţă. Pentru început, 
nici nu mai vreau s-o văd sau să mă ocup de ea. Neîntârziat va 
trebui să părăsesc acest han în care jur să nu mai pun piciorul!" 

În momentul când luă această hotărâre, el se grăbi să se 
apropie de ferestruică, dar nu ca s-o zărească pe "perfidă", ci 
pentru a o sfida cu prezenţa lui. În acel moment, "perfida" nu se 
zărea; ea se afla pe palier pentru a-şi conduce, "logodnicul". 
Montauban rămas totuşi la ferestruică nu pentru ca s-o mai 
privească pe Primerose, ci fiindcă baronul de Ville, însoţit de 
patru sau cinci ostaşi, îşi făcu apariţia pe acea stradă. 
Montauban era acum curios de reacţia baronului când îşi va 
recunoaşte cei doi locotenenţi care zăceau în plină stradă. La 
urma urmei, era dreptul lui să asiste la acea scenă. Nu-l scăpă 
din ochi pe baron, în timp ce-şi spunea: "Dacă vrea, s-o apere 
logodnicul ei. Este treaba lui, şi nu a mea. Oamenii cardinalului 
şi ai prinţului moştenitor pot să-i dea târcoale acum, nu-mi mai 
pasă... Să mă ia dracu dacă mă mai amestec în povestea asta. 


Pot s-o insulte, s-o amenințe, s-o bruscheze, pe mine nu mă mai 
interesează. S-o apere el." 

Tocmai când luă această hotărâre, Primerose reapăru. Am 
văzut că tânăra se nelinişti când îşi zări cavalerul palid şi 
răvăşit. Privirea ei parcă vroia să spună: 

— Dar ce vi s-a întâmplat?... 

Montauban îi aruncă o privire mânioasă şi-i întoarse spatele 
cu dispreţ. 

Simţindu-se umilită de acea atitudine dispreţuitoare, ea îşi 
împreună mâinile, ochii i se umplură de lacrimi şi, scoase un 
geamăt: 

— Ah, Dumnezeule, dar ce i-am făcut? 

Sărmana copilă încerca să-şi dea seama cu ce a greşit. 

"Ah, Dumnezeule, acum am înţeles!... A văzut-o pe 
Alcyndore îmbrăcată în cavaler... Jean de Maubert... Jean de 
Maubert m-a sărutat, mi-a strâns mâna, mi-a vorbit cu 
tandreţe.... Sărmanul de el, este gelos!... Cât a trebuit să sufere 
şi cât trebuie să mai sufere încă!... Ah, dar n-aş vrea să-şi 
închipuie... Ah, cât de fericită sunt!..." 

Ea se aşeză în dreptul ferestrei, în momentul în care 
Montauban reapăru. 

Acesta, însă, n-o privi pe tânără. El îl urmărea pe baronul 
de Ville care-i descoperise pe cei doi oameni ai lui lungiţi în 
mijlocul drumului. Se grăbi să le dea primul ajutor, graţie căruia 
Quintenasse şi Boucassin, îşi reveniră. Urmă o mică explicaţie. 
Din gesturi furioase ale lui Quintenasse şi Boucassin şi din 
atitudinea amenințătoare a baronului de Ville, Montauban 
realiză că este vorba despre el. 

El mârâi mânios: 

— M-ar face praf, dacă ar pune mâna pe mine! Primerose 
privea şi ea pe fereastră. Ea simţea cum bucuria o cuprinde, o 
bucurie pe care nicicând n-o nu gustase. Care era dorinţa 
tinerei? Era foarte simplă: dorea să-i transmită lui Montauban că 
se înşelase, că bărbatul care o îmbrăţişase era fratele ei. 

Primerose se aplecă peste pervazul ferestrei şi strigă cu 
forţă: 

— Este fratele meul!... 

În acel moment, Montauban se retrase şi se năpusti pe 
scări. 

Primerose îşi spuse: 


— Cu siguranţa nu m-a auzit!... _ 

Nu, n-o auzise, căci se afla deja pe scări. In timp ce cobora 
scările în mare grabă, îşi spunea: 

"Nu trebuie să mă mai amestec în problemele acestei 
mironosiţe căci este o mironosiţă care şi-a bătut joc de mine — 
iar pe de altă parte, nu-mi place câtuşi de puţin că acest de Ville 
vrea să mă provoace... Am văzut eu foarte bine, mă insulta şi 
mă ameninţa din dorinţa de a mă provoca. Să mă duc oare să-i 
spun verde-n faţă ce am de spus?..." 

Într-un suflet traversă sala de mese, cobori scările şi ajunse 
în stradă în clipa în care îşi auzi numele pronunţat din diferite 
colţuri ale străzii. 

De Ville, Quintenasse, Boucassin şi acoliţii lor îşi manifestau 
astfel proasta dispoziţie. Făceau scandal mare şi împroşcau cu 
insulte şi ameninţări îngrozitoare. Nu erau singuri în acţiunea 
lor. Strigătelor lor mânioase li se alăturase şi urletele celor doi 
călugări. 

Zărindu-l pe Montauban, Thibaut şi Lubin îşi luară o distanţă 
apreciabilă faţă de acesta. Când cei doi considerară că distanţa 
este suficient de mare, începură să strige: 

— El este!... Este blestematul Montauban! 

De Ville se întoarse şi se pomeni faţă-n faţă cu Montauban. 
De Ville mârâi printre dinţi: 

— Dumneavoastră sunteţi cavalerul de Montauban? 

— Eu sunt, răspunse Montauban cu răceală. 

— Dumneavoastră sunteţi cel ce i-a maltratat pe aceşti 
călugări inofensivi şi pe aceşti doi cavaleri care fac parte din 
suita mea? 

— Eu sunt cel ce le-am dat o lecţie binemeritată celor doi 
călugări care urlă ca din gură de şarpe şi acestor doi cavaleri. 

— Dumneavoastră sunteţi cel ce a avut îndrăzneala să le 
interzică acestor nefericiţi accesul în acest han şi chiar şi pe 
această stradă? 

— Eu sunt acela, răspunse Montauban cu mult calm. Mai 
mult decât atât, vă interzic... 

— Îmi interziceţi!... Mie!... izbucni de Ville exasperat. 

— Vă interzic să vă apropiaţi de această casă, continuă 
Montauban. Şi fiindcă chiar şi acum sunteţi prea aproape de ea, 
ar fi bine să vă îndepărtați dumneavoastră şi acoliţii 


dumneavoastră care nu mă slăbesc din ochi, ca şi cum n-ar mai 
fi văzut oameni. 

— Chiar aşa!... Ştiţi oare cu cine vorbiţi? Ştiţi cine sunt eu? 

— Sunteţi baronul de Ville, şeful spionilor şi criminalilor cu 
simbrie şi sunteţi în serviciul prinţului moştenitor... 

— Drace! zbieră de Ville. 

— Soţul iubit şi binevoitor al doamnei de Savigny, favorita 
prinţului, continuă Montauban sigur pe el. 

— Drace! tună şi fulgeră de Ville care în aceeaşi clipă puse 
mâna pe sabie. Am să te fac să-ţi înghiţi aceste vorbe! 

Baronul de Ville era recunoscut drept un om curajos. Cu un 
gest maiestuos, el le făcu semn oamenilor lui, care vroiau să-i 
sară în ajutor, să se oprească. Gestul baronului fu urmat şi de un 
ordin: 

— Voi ăştialalţi să nu vă mişcaţi!... Cu acest om eu vreau să 
am de-a face!... 

Într-adevăr, unul nu mişcă. Făcură cerc în jurul celor doi, 
împiedicându-i pe trecători să se apropie. De Ville îşi înalţă 
sabia, mârâind: 

— Am să-ţi scot maţele şi am să le dau la câini, 
vagabondule! 

Cele două săbii se încrucişară. De Ville era un spadasin de 
temut, care nu-şi găsise încă adversarul pe măsură. Când 
începu lupta, baronul îşi regăsi calmul lui obişnuit, pe care-l 
pierduse cu puţin timp înainte. Stăpân pe el, acesta spuse: 

— Ar trebui să-mi mulţumeşti, căci te voi lovi drept în inimă 
şi te voi scuti astfel de ştreangul care te aşteaptă. 

Făcu o fentă nemaipomenită şi lovi cu putere. Montauban 
pară lovitura şi răspunse: 

— Pentru ca să fii în fruntea unor codoşi, era nevoie de un 
codoş nobil. Te-au ales pe tine. Nici că se putea o alegere mai 
bună. 

De Ville îşi dădu seama că are de-a face cu un adversar 
puternic. Dintr-o dată nu mai scoase o vorbă. Cu maxilarele 
încleştate şi privirea atentă, el îşi concentra întreaga atenţie 
asupra luptei. 

În schimb, Montauban începu să spună: 

— Ştii ce mă miră pe mine cel mai mult? Că nu ai nici un 
semn. Îţi dai seama la ce anume mă refer? Şi totuşi ştii foarte 


bine că înainte de a fi trimişi pe galere, ocnaşii sunt semnaţi cu 
fierul roşu? 

— Să vedem cum o parezi pe asta! mârâi de Ville lovind cu 
putere. 

— O voi para! spuse Montauban relaxat. 

Apoi, continuă discuţia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— Fără îndoială, au uitat să te însemne cu fierul roşu. Ei 
bine! Voi face eu acest lucru, în locul lor. Fii atent că-ţi voi face 
un semn. Mai întâi pe obrazul drept. 

În acel moment atacă şi-şi întinse braţul într-un gest 
fulgerător. 

De Ville scoase un urlet îngrozitor, nu atât din cauza durerii, 
cât datorită faptului că se simţea umilit. Vârful săbiei lui 
Montauban îl atinsese chiar în mijlocul obrazului drept. 

— Acum, la stânga, spuse liniştit Montauban. 

Tânărul repetă acel gest fulgerător. De astă dată, de Ville 
primi o lovitură în obrazul stâng. 

— Acum, îţi voi face o mănuşă roşie. 

Vârful săbiei lui Montauban se înfipse în încheietura mâinii 
lui de Ville, care din cauza durerii scăpă sabia din mână. 
Montauban salută curtenitor cu sabia şi spuse politicos: 

— Dacă cumva vă interesează, vă fac cunoscut că 
profesorul meu de scrimă a fost domnul de Pardaillan. Dacă-l 
veţi întâlni, rugaţi-l să vă dea câteva lecţii, căci aveţi mare 
nevoie. 

Apoi, pe un alt ton: ` 

— lar acum plecaţi, dispăreţi din faţa mea. In plus vă 
avertizez că nu am prea multă răbdare, şi aţi cam abuzat de 
răbdarea mea. 

În naivitatea lui, Montauban crezu că incidentul cu baronul 
s-a încheiat. 

Baronul de Ville era, însă, ca o fiară, pe care Montauban ar 
fi putut s-o răpună. De Ville uită complet generozitatea 
adversarului său, amintindu-şi doar momentele în care fusese 
jignit. La această amintire, care-l făcea să scrâşnească de furie, 
se adăuga şi umilitoarea lui înfrângere. Invincibilul de Ville să fie 
înfrânt în faţa propriilor lui oameni... 

Însângerat, în imposibilitate de-a ţine o armă în mână, 
baronul se întoarse înspre oamenii săi şi cu o voce, care n-avea 
nimic uman în ea, ordonă: 


— Luaţi-l pe acest vagabond! 

Oamenii lui fiind în număr de şapte, baronul era sigur de 
victorie, fapt pentru care adăugă: 

— Viu! îl vreau viu!... Vreau să-i spintec inima cu propriile 
mele mâini. 

Deodată, Montauban se pomeni luat pe sus de cei şapte 
soldaţi, care urlau în cor: 

— Loveşte-l!... Omoară-l! Stârpeşte-l! Dă-i la cap!... 

Această zarvă îngrozitoare îi înspăimântă pe trecătorii care 
avuseseră proasta inspiraţie să treacă pe aici şi care acum se 
grăbeau să se îndepărteze de aceste locuri periculoase. 

Deşi soldaţii se năpustiră asupra lui pe neaşteptate, 
Montauban primi şocul liniştit. Dintr-o săritură, el reuşi să se 
adăpostească în spatele intrării principale a casei doamnei 
Agadou, căci evenimentele pe care tocmai vi le-am povestit se 
petreceau în strada Saint-Martin. Cu o voce care răsună ca o 
fanfară de război el domină mulţimea şi strigă: 

— Montauban!... Hoël de Montauban!... 

Strigătul fu auzit din diferite colţuri: în primul rând, îl auzi 
Primerose care se afla la fereastră şi urmărea lupta inegală care 
se pregătea. Tânăra îşi aplecă în afara ferestrei frumosul ei cap 
încadrat de buclele-i şatene. Ea văzu întreaga scenă. Palidă, cu 
ochii măriţi, datorită fricii şi tremurând de groază, Primerose 
strigă: 

— Dumnezeule, îl vor omori!... 

O forţă misterioasă, căreia îi era greu să i se sustragă o 
ţinea ţintuită locului. Primerose privea acel grup gălăgios care 
urla sub balconul ei. 

Strigătul fu auzit şi la hanul de vizavi. Acolo sus, sus de tot, 
la  ferestruica apartamentului lui Montauban, capul lui 
Langrogne apăru pentru o clipă. Acesta nu rămase însă, la 
fereastră. Valetul era palid şi tremura din toate încheieturile. 
Acesta spunea furios: 

— Drace, asta i-ar putea fi fatal cavalerului! 

Lăsându-se să cadă într-un jilț, valetul adăugă: 

— Măcar de-ar scăpa viu din toată povestea asta! 

În fine, acel strigăt ajunse şi la urechile lui Pontalais care se 
reîntorsese în sala de mese a hanului pentru a-şi termina sticla 
de vin începută. 

Auzindu-l, acesta mârâi în colţul lui: 


— Haide! Tânărul meu imprudent a mai făcut vreo 
prostie!... Ah, dar acest cavaler de Montauban este tare bătăios! 
Şi eu care-l credeam cel mai inofensiv gentilom!... Ce uşor te 
poţi înşela, uneori! 

După ce scoase acel strigăt de luptă, conform modei 
vremii, Montauban simţi nevoia să-şi insulte duşmanul şi spuse: 

— De Ville, codoşule, fricosule, trădătorul, vei plăti scump! 

La care de Ville răspunse: 

— Prindeţi-l, legaţi-l. Numai să nu-l omorâţi! Pe toţi dracii 
îmi pare rău că trebuie să smulg acest mizerabil călăului căruia 
îi aparţine de drept!... 

Deodată Montauban îşi întinse braţul şi înţepă cu sabia în 
stânga şi în dreapta lui. În urma acestui gest se auziră două 
ţipete înăbuşite. Doi dintre soldaţi se prăbuşiră, înroşind pavajul 
cu sângele lor. Cu vocea sa tăioasă, Montauban spuse: 

— Ei călăule, pe ăştia doi să nu te mai bazezi!... Vocea 
cavalerului fu acoperită de strigăte mânioase, blesteme şi injurii. 
Cei cinci soldaţi rămaşi nevătămaţi îl înconjurară şi urmăreau un 
moment propice ca să pună mâna pe el. Işi dădură seama, însă 
că sunt în prezenţa unui adversar înzestrat cu o forţă şi o 
abilitate neobişnuită. 

Din nou Montauban îşi întinse braţul şi aplică lovituri rapide 
şi precise. 

Din nou, se prăbuşiră alţi doi soldaţi... Montauban se afla 
acum în faţa a trei adversari şi până în prezent nu avea nici 
măcar o zgârietură. Era evident că cei trei adversari nu-i vor 
rezista şi vor avea soarta celor dinaintea lor. 

Montauban spuse: 

— Veţi avea aceeaşi soartă ca prietenii voştri. V-aş sfătui să 
plecaţi cât mai aveţi timp. 

Aceştia nici nu doreau altceva decât să-i urmeze sfatul. Din 
nefericire, de Ville se afla şi el acolo, iar teama pe care acesta 
le-o inspira îi împiedică să dezerteze de la locul luptei. 

Baronul de Ville îşi spunea înmărmurit: 

— Cine mai e şi acest Montauban? De unde a mai apărut şi 
ăsta şi ce vrea?... Cui aparţine? Nu o fi cumva trimisul 
monseniorului Charles d'Orleans? 

De altfel, ce importanţă mai avea. În faţa unui bărbat cu o 
asemenea forţă trebuia să-ţi iei toate măsurile de precauţie! Se 
scotoci prin buzunare, scoase un mic fluier ale cărui modulaţii 


stridente răsunară în plină stradă. La auzul acestui semnal, două 
grupuri de câte cinci bărbaţi, care stăteau de-o parte şi de alta a 
străzii Saint-Martin, se prezentară la ordin. 

Astfel, în momentul în care Montauban crezu că a câştigat 
bătălia, se văzu înconjurat de treisprezece bărbaţi înarmaţi 
până-n dinţi care-l atacară cu frenezie. 

Fără să ezite, el se năpusti în grupul acelor bărbaţi. Şocul fu 
îngrozitor sabia tânărului Montauban zbârnâia prin aer, lovea, 
înţepa: trei bărbaţi se prăbuşiră. 

— Nici măcar nu ştii să-ţi alegi oamenii! îi strigă Montauban 
lui de Ville care începuse să-şi piardă răbdarea datorită 
rezistenţei pe care o opunea tânărul Montauban. In plus, el îşi 
blestema acea rană care nu-i permitea să participe la luptă. 

— Pe el! Pe el! urlau soldaţii. 

De data aceasta, Montauban sub vesta lui aproape nouă, 
avea zgârieturi în nenumărate locuri, fapt care nu-l împiedică să 
strige: 

— Haideţi! Ce lovituri sunt astea!... Vă sfătuiesc să vă feriţi 
de loviturile mele care fac ravagii! 

De altfel, se pare că toate acele zgârieturi nu-l deranjau, 
căci loviturile lui erau din ce în ce mai aprige. Se prăbuşiră alţi 
doi bărbaţi. 

— În total sunt nouă! numără Montauban cu voce tare. 

Nu se înşela, căci nouă din oamenii lui de Ville zăceau pe 
pavajul străzii. Acest nou atac începuse doar de câteva minute. 
De data aceasta, însă, Montauban era acoperit de zgârieturi 
sângerânde. În faţa lui se mai aflau opt soldaţi care-l atacau cu 
şi mai multă vigoare, văzând că forţele tânărului scad. 
Montauban nu-şi făcea iluzii asupra soartei lui. 

"Încă o lovitură şi totul s-a sfârşit, îşi spunea el cu o bucurie 
sălbatică. Poate voi mai reuşi să dobor unu sau doi după care s- 
a sfârşit." 


Capitolul XIII Sfârşitul încăierării 


În timp ce tânărul gândea astfel, dorind să termine cât mai 
repede cu această existenţă care i se părea insuportabilă "din 


moment ce Primerose iubea un alt bărbat", în acest timp, deci, 
speranţa îl cuprinse din nou. 

De ce? Fiindcă pe cei doi bărbaţi care se prăbuşiră în faţa 
lui nu el îi lovise. Fuseseră loviți din spate, ceea ce însemna că 
cineva îi venea în ajutor... 

Într-adevăr ajutorul îi venea din partea lui Langrogne, 
eternul pisălog, dar foarte fidel şi devotat valet, şi a lui 
Pontalais. 

Fără ca cineva să-i vadă, ei se strecurară în luptă şi-i 
atacară prin spate pe cei doi soldaţi. 

— Montauban! Hoël de Montauban! urlă Langrogne. 

În momentul următor, dintr-o lovitură fulgerătoare mai 
dobori un soldat. 

Pontalais n-avea obiceiul să strige. Dacă l-ar fi urmărit 
cineva, ar fi jurat că loviturile pe care le administrează în 
dreapta şi-n stânga sunt împotriva propriei lui voințe. El mârâia 
printre dinţi ca pentru sine: 

— Sunt prea mulţi, într-adevăr sunt prea mulţi!...! Orice s-ar 
întâmpla nu pot rămâne un spectator impasibil în faţa acestui 
cumplit spectacol!... 

Dintr-o puternică lovitură aplicată la cap, dobori şi el un om. 

Văzându-se atacați din spate, pe neaşteptate oamenii lui de 
Ville se întoarseră spre acest nou pericol. În acel moment, 
Montauban profită de ocazia şi-i aplică o lovitură năprasnică 
imprudentului care se întorsese cu spatele la el. Cu o voce plină 
de speranţă el strigă: 

— Bunul meu Langrogne! Domnul de... 

— Tăceţi din gură! îl întrerupse grăbit Pontalais Sper să nu 
dezvăluiţi şi numele meu acestor criminali!... 

În acelaşi timp, dintr-o lovitură mai dobori un soldat. 
Montauban şi Langrogne îi urmară şi ei exemplul. Din 
nemaipomenitul grup de soldaţi ai lui de Ville nu mai 
rămăseseră decât doi bărbaţi valizi. Montauban care-şi recapătă 
forţele, îi luă de gât şi-şi împlântă degete-i de fier în gâtul lor şi 
nu lipsi mult să i sugrume. 

— la te uită, sunt cei doi pe care i-am iertat adineaori! 

Într-adevăr, era vorba despre Quint&nasse Boucassin. Din 
întregul grup, doar ei reușiseră să scape nevătămaţi. 
Congestionaţi, cu ochii bulbucaţi, cu limbile atârnânde, cei doi 
ţipau sub neiertătoare strânsoare a tânărului Montauban. 


Era şi timpul. Cei doi abia mai respirau şi-l priveau pe 
Montauban cu mirare. Mirarea de a se vedea încă în viaţă... Sau 
poate cine ştie? Mirarea de-a se vedea iertaţi de cel pe care 
intenţionaseră să-l omoare. 

Când cei doi îşi mai reveniră, Montauban îi apucă de barbă 
şi le ţipă în faţă: 

— Căraţi-vă de aici! Căraţi-vă de aici! De data asta v-am 
iertat... 

Cei doi îl priveau năuciţi ca şi cum n-ar fi înţeles sau auzit 
spusele cavalerului. Apoi, Montauban îi zgâlţâi cu forţă şi-i 
împinse, repetându-le: 

— Din moment ce v-am spus că v-am iertat, căraţi-vă de 
aici! 

Cei doi porniră drept în faţa lor. Cu un zâmbet indescriptibil, 
Montauban îi urmări cum pleacă. Apoi, se îndreptă spre de Ville 
care rămăsese ca o stană de piatră. 

— Pleacă de aici, spuse el cu o voce neutră. 

Infăţişarea cavalerului trăda, însă, atâta mânie încât 
baronul înţelese că viaţa lui atârnă de un firicel de aţă. Cu toate 
acestea, privindu-l cu ură pe Montauban, replică: 

— Ne vom mai întâlni, vagabondule! 

— Cară-te de aici, cară-te de aici!... repetă Montauban. 

Aceste cuvinte rostite cu dispreţ de către Montauban îi 
jigniră nespus pe baron. Tunând, fulgerând şi scrâşnind din dinţi, 
baronul se văzu nevoit să plece. 

Câţiva paşi mai încolo, el se întoarse şi făcu un gest 
ameninţător în direcţia lui Montauban, care-l privea în 
continuare dispreţuitor. De data aceasta, se retrase definitiv în 
aceeaşi direcţie cu Quintenasse şi Boucassin. 

Montauban se întoarse, ridicând din umeri. În acea clipă, îşi 
aminti de Langrogne şi Pontalais, care-i săriseră în ajutor. Îi 
căută cu privirea. La câţiva metri depărtare, Langrogne îl privea 
disperat. Nu-l descoperi, însă, şi pe Pontalais. Acesta din urmă 
dispăruse. 

— Mulţumesc, Langrogne, spuse el. 

Langrogne însă nu înceta să-şi privească stăpânul. 

— Ah, domnule, numai ce vreţi dumneavoastră faceţi! Ce 
nevoie aveaţi să vă luaţi la bătaie cu acel grup de spadasini...? 
Vă cunosc prea bine şi sunt convins că dumneavoastră aţi fost 
cel ce i-a provocat. Dar ce v-a apucat? Dorinţa voastră de a vă 


bate este atât de frenetică încât credeţi că puteţi ţine piept, de 
unul singur, atâtor spadasini? 

— Şaptesprezece, îl informă Montauban. 

— Şaptesprezece! tresări Langrogne. 

— Poţi să-i şi numeri, căci sunt aici, minus cei doi pe care i- 
am iertat. 

Spunând acestea, Montauban făcu semn înspre morţii şi 
răniții pe care de Ville îi lăsase întinşi pe stradă şi în jurul cărora 
se strânsese mulţimea care comenta îngrozită. 

— Aşa este, recunoscu Langrogne. 

Apoi, adăugă şi cu mai multă furie: 

— Aţi înnebunit? Nu v-aţi gândit că v-aţi fi putu lăsa şi 
pielea în această luptă? 

— Ah, mi-ai împuiat capul! îl întrerupse Montauban 
nerăbdător. De data aceasta am scăpat teafăr datorită ţie şi 
domnului Pontalais. Dar unde a dispărut domnul de Pontalais?... 
Nu este el acela, lângă Saint-Merri? 

— Da, domnule... Îl recunosc după mantia lui bordo, de 
trubadur, spuse Langrogne dispreţuitor. 

— Dar de ce a plecat aşa, pe ascuns? Parcă l-ar urmări 
cineva. Oricum, nu-l voi lăsa să plece până ce nu-i mulţumesc. 

Spunând acestea, fără să-l mai asculte pe Langrogne care 
vroia ca stăpânul său să-şi schimbe costumul, Montauban porni 
pe urmele lui Pontalais care părea că merge în direcţia străzii 
Arcis care era prelungirea străzii Saint-Martin. 

Trecând prin faţa casei doamnei Agadou, nu se putu abţine 
să nu arunce o privire înspre fereastra celei pe care o iubea. 
Fereastra era deschisă. Dar 'trădătoarea" nu era. Cel puţin 
Montauban nu o zări, fapt pentru care, ca orice îndrăgostit, oftă. 

Frumoasa Primerose nu se afla însă, prea departe. 

Îngrozită, urmărise întreaga luptă. În momentul când alesul 
inimii ei fu în afara oricărui pericol, ea se retrase. La capătul 
puterilor, Primerose căzu în genunchi şi scoase un strigăt de 
bucurie: 

— A învins!... A scăpat cu viaţă!... 

Ea rămase în acea poziţie, prosternată şi zguduită de un 
plâns  convulsiv,  adresându-i Sfintei Fecioare rugăciuni 
arzătoare. 

Graţie dragostei ei nevinovate, sincere, şi puternice, 
Primerose îşi dădu seama de adevăratul motiv care-l împinsese 


pe Montauban să acţioneze astfel. Căci, orice s-ar spune, din 
dragoste pentru Primerose, tânărul cavaler îl provocase pe de 
Ville şi ţinuse piept acelor spadasini redutabili. Toate aceste 
lucruri îndrăgostitul nostru le ignora. 

În fine, Montauban îl ajunse din urmă pe Pontalais şi cu o 
politeţe ireproşabilă îi spuse: 

— Domnule Pontalais, n-aş vrea să vă las să plecaţi până 
nu vă mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-aţi dat. In plus, 
admir curajul dumneavoastră. Riscându-vă viaţa, pentru a salva 
un necunoscut, aţi acţionat ca un adevărat gentilom. 

Lucru ciudat, Pontalais nu primi cu bucurie complimentul 
făcut. El spuse supărat: 

— Mai întâi, domnule, aş vrea să ştiţi că nu sunt un 
gentilom, ci un trubadur; să nu uitaţi acest lucru! 

— Fie! zâmbi Montauban; dar, chiar dacă vreţi sau nu, sub 
mantia dumneavoastră de trubadur bate inimă de gentilom. 

— Apoi, continuă Pontalais cu o furie crescândă ca şi cum 
n-ar fi auzit spusele cavalerului, nu merit nici un fel de 
compliment, ci înjurături virulente. În final domnule, am comis o 
crimă pentru dumneavoastră care sunteţi un necunoscut pentru 
mine. 

— O crimă! se miră sincer Montauban. Ce crimă? 

— Cum ce crimă? strigă Pontalais, ridicându-şi braţele 
disperat. Eu, un neînsemnat l-am insultat pe prinţul moştenitor, 
ridicând arma împotriva oamenilor săi. Şi mi-e tare frică că am 
răpus vreo doi. Nu consideri asta o crimă demnă de-a fi 
pedepsită?... 

— Sunt de-a dreptul năucit de felul vostru dea judeca 
lucrurile. Nu aşa văd eu lucrurile. Deci din cauza asta aţi plecat 
pe ascuns, ca un răufăcător? 

— Domnule, dumneavoastră puteţi spune orice. Credeţi că 
eu sunt ca dumneavoastră, un curajos, care se pare că face un 
act de bravură, punându-se prost cu cele mai influente 
personaje din ţara asta, şi în plus nu dă două parale pe viaţa 
lui?... Eu, însă, ţin la viaţă, fiindcă este tot ce mi-a mai rămas! 
Dacă m-a recunoscut baronul de Ville? Dumneavoastră sunteţi 
liber să faceţi ce doriţi. La urma urmei, este treaba 
dumneavoastră dacă vă convine să sfârşiţi spânzurat în piaţa 
Montfaucon sau în piaţa Greve, şi vă garantez că aşa veţi sfârşi, 
dacă continuaţi să vă răzvrătiți împotriva autorităţii prinţului, 


adică împotriva a tot ceea ce este mai demn de respect în 
lumea asta. Cât despre mine, mie nu-mi convine să vă urmez pe 
calea pe care, se pare, că aţi ales-o, deşi am încercat să vă dau 
nişte sfaturi înțelepte. Dacă s-ar afla că am fost complicele 
dumneavoastră sau dacă m-ar vedea în compania voastră, aş 
avea inevitabil aceeaşi soartă ca a dumneavoastră. Din aceste 
motive vă salut cu tot respectul, al dumneavoastră umil servitor. 

Spunând acestea, Pontalais îşi văzu de drum, agitându-şi 
mâinile. 

Un timp, Montauban rămase nemişcat şi visător. El gândea 
astfel: 

"Al naibii bărbat!... Şi totuşi este acelaşi care adineaori a 
dat dovadă de atâta curaj! Fără îndoială, este un bărbat foarte 
curajos. Sunt convins că este şi un bărbat cinstit... Atunci cum 
aş putea interpreta acest discurs pe care mi l-a ţinut? Pe de altă 
parte, s-ar putea să aibă dreptate, căci i-am înfruntat pe 
oamenii prinţului... cel care într-o bună zi va deveni rege! Nu-l 
mai pun la socoteală pe cardinalul de Lorraine, care nu-i nici el 
de neglijat. Dracu să mă ia!... Şi de ce, de ce toate acestea? 
Pentru o trădătoare care iubeşte un alt bărbat!... Ce nevoie 
aveam să mă bag în treburi care nu mă privesc? Sunt aranjat 
acum, Dumnezeule! Domnul de Pontalais are dreptate: am 
apucat pe un drum greşit. Dracu să mă ia!..." 

Astfel gândea Montauban, în timp ce se îndrepta spre hanul 
în care locuia. Nu era omul care să se lase prea mult pradă 
regretelor. Zâmbetul îi apăru pe buza şi ridicând din umeri: 

— La urma urmei, ce importanţă mai are, din moment ce 
viaţa n-are nici un sens pentru mine fără dragostea ei!... 

Scuturându-şi capul de leu neîmblânzit şi aruncând priviri 
dispreţuitoare în jurul lui: 

— Bun sau rău voi merge până la capăt pe drumul pe care 
am apucat. Voi merge pe el chiar dacă la capătul lui, mă 
aşteaptă un călău cu securea în mână!... 


Capitolul XIV Punga de bani 


După ce părăsi casa doamnei de Bagnolet, doamna Agadou 
ajunse în faţa casei ei cu câteva minute înainte de sfârşitul 
luptei. 

Trebuie să spunem că cerşetorul care o urmărise până-n 
strada Sainte-Catherine, o urmări în continuare până în faţa 
casei ei. Aici o părăsi şi luă o cu totul altă direcţie. Probabil că 
aici lua sfârşit misiunea acestuia. 

Când doamna Agadou ajunse în faţa casei, pe strada 
Sainte-Martin era zarvă mare. Toată lumea nu vorbea decât 
despre luptă. Este lesne de înţeles că numele de Montauban era 
pe buzele tuturor. 

Acest nume ajunse şi la urechile a doi tineri seniori, care 
tocmai îşi făcură apariţia. Aceştia nu erau alţii decât contele 
Jacques  d'Albon de Saint-André şi baronul Gaétan de 
Roncherolles, cei doi favoriţi ai prinţului moştenitor. 

Doamna Agadou trecu prin faţa lor fără să le acorde nici 
cea mai mică atenţie. Pe de altă parte, nici aceştia n-o 
cunoşteau. 

Când bătrâna se îndreptă spre grupul cel mai apropiat, ea îi 
zări pe cei doi călugări: Thibaut şi Lubin. Ea rămase pe loc. 
Thibaut şi Lubin asistaseră de la distanţă la întreaga bătălie. La 
început, aceştia nu se depărtară fiindcă întocmai ca de Ville 
crezuseră că acel gentilom insolent îşi va primi pedeapsa. 
Dorinţa lor neîndeplinindu-se, ei se retraseră prudenti, iar Lublin 
strigă deodată: 

— Frate Thibaut, ăla de colo care pleacă nu-i cavalerul 
nostru ce-l insolent? 

— El este, frate Lubin, confirmă Thibaut, uitându-se în 
direcţia indicată. 

— Dacă tot pleacă nu trebuie să uităm că domnul cardinal 
ne-a încredinţat o misiune importantă. 

— Dar dacă acest nenorocit de cavaler — dracu să-l ia — ne 
surprinde în jurul casei? Acest om este în stare de orice, aşa 
cum ne-a şi ameninţat, de altfel. 

Dacă mă gândesc bine, putem face în felul următor: unul o 
pândeşte pe această demnă şi incoruptibilă doamnă Agadou, iar 
celălalt îl pândeşte pe cavaler... şi cât de departe pot vedea... 

— Îmi vei da de veste, îl întrerupse Thibaut entuziasmat, 
şi... îi vom ceda locul ca să evităm să mai facem cunoştinţă cu 
redutabilele lui lovituri. 


Luând această hotărâre, cei doi călugări îşi puseră planul în 
aplicare, unul supraveghind casa doamnei Agadou, iar celălalt 
stând la colţul străzii. 

Din fericire pentru ei, supliciul lor nu dură prea mult. 
Doamna Agadou nu întârzie să-şi facă apariţia. De îndată ce-i 
zări, rămase pironită locului. 

La rândul său, Thibaut o zări şi el. 

— Frate iată-o pe doamna Agadou. Dumnezeu s-o 
binecuvânteze! Îl zăreşti cumva pe cavaler? 

— Atât cât pot vedea eu, nu zăresc nici urmă de cavaler. 
Poate o fi traversat podul. 

Cei doi îşi făcură semnul crucii. Apoi, scoaseră de sub 
sutană faimoasa pungă de bani. Ţinând-o ostentativ în mână, 
cei doi se îndreptară înspre doamna Agadou care făcu stânga- 
împrejur, luând-o pe strada Baudrerie. 

Thibaut şi Lubin cunoşteau acea manevră, căci o urmară 
fără pic de ezitare: mergeau foarte serioşi, potrivindu-şi paşii 
după cei ai bătrânei. 

Doamna Agadou merse până pe strada Poirier, care era o 
prelungire a străzii Brise-Miche, făcând legătura între străzile 
Baudrerie şi Neuve-Saint-Merri. Bătrâna se opri în colţul acestei 
străzi şi-i aşteptă pe cei doi călugări. 

Thibaut şi Lubin se opriră în faţa ei. Thibaut ţinea cu 
delicateţe faimoasa pungă. Călugărul îşi pregătise discursul şi se 
pregătea să-l recite. 

Bătrâna însă n-avea timp de pierdut. Ea puse stăpânire pe 
pungă şi după ce făcu o plecăciune, spuse pe un ton misterios şi 
laconic: 

— Mâine, tânăra este invitată la doamna de Bagnolet. Va fi 
numai ea. 

Toată această scenă se desfăşură extrem de repede. 

Thibaut şi Lubin constatară cu stupoare că atât bătrâna cât 
şi punga dispăruseră, se evaporaseră. 

Cei doi izbucniră într-un glas: 

— Ce bătrână ciudată!... 

Apoi plecară, mergând în neştire fără un scop şi o 
destinaţie anume. 

Acele împrejurimi nu erau tocmai sigure. Într-adevăr, cei 
doi călugări ajunseră pe strada Taille-Pain, care era un loc rău 


famat, frecventat de către femei de moravuri uşoare şi de hoţi 
de buzunare. 

In colţul străzii, lângă biserică, se aflau Esclaireau-les- 
Mains-Rouges şi Barbiton-la-Hure. Amândoi afişau un aer de 
oameni plictisiţi. Din nefericire, Esclaireau-les-Mains-Rouges îi 
zări pe cei doi călugări tocmai când ieşeau din strada Taille-Pain. 

— Ah! spuse el încet. lată-i pe cei doi cu sutană de la 
Coțofana Chioară! 

— Cei ce poartă aur prin desagi? 

— Chiar ei, răspunse Esclaireau-les-Mains-Rouges. Dintr-o 
privire, cei doi se înţeleseră. Totuşi, ezitară o clipă, dar luând o 
hotărâre subită, ei spuseră într-un glas: 

— Ei şi, Alcyndore nu va afla nimic, iar această ocazie care 
ni se oferă este excelentă! 

Porniră ca două animale sălbatice în căutare de pradă. În 
câteva minute, cei doi coloşi se aflau în faţa călugărilor care-şi 
continuau liniştiţi discuţia. 

Lucrurile se precipitară: Esclaireau-les-Mains-Rouges îşi 
plasă pumnalul sub nasul celor doi călugări şi le spuse pe un ton 
de comandă: 

—  Daţi-mi punga... repede... dacă nu vreţi să faceţi 
cunoştinţă cu asta!... 

Cei doi coloşi îi întoarseră pe toate părţile pe călugări, ca pe 
nişte colete. 

— Nu mai au nimic! constată Barbiton-la-Hure. 

— Am încurcat-o! mârâi Esclaireau-les-Mains-Rouges. 

Fiecare puse mâna pe câte un călugăr şi-l ridică în picioare. 
Apoi, îi îmbrânciră pe strada Taille-Pain. 

Cu vocea sa înfricoşătoare, Esclaireau-les-Mains-Rouges 
ordonă: 

— Haide s-o tulim de aici, şi cât mai repede! şi dacă ţinem 
câtuşi de puţin la viaţa noastră, va trebui să nu suflăm o vorbă 
din cele întâmplate! 

O luară rapid din loc şi se aşezară din nou la posturile lor de 
observaţie, lângă biserica Saint-Merri. Erau furioşi de acţiunea 
lor nereuşită şi-şi făcură socotelile: 

— Câte patruzeci de franci de căciulă, spuse Barbiton-la- 
Hure, care împărţise banii găsiţi asupra călugărilor. 

— Pentru atâta lucru nici nu merita să ne deranjăm! mârâi 
Esclaireau-les-Mains-Rouges, băgându-şi banii în buzunar. 


— Să nu mai punem la socoteală că dacă Alcyndore află că 
am dezertat de la posturile noastre de observaţie... am încurcat- 
o! constată Barbiton-la-Hure. Dar, n-am lipsit nici măcar un 
minut, iar Alcyndore n-o fi dracu pe pământ s-o afle şi pe asta!... 

— Alcyndore vede tot, aude tot, ştie tot, poate tot! 
răspunse Esclaireau-les-Mains-Rouges, dând din cap îngrijorat. 

— Să-i ia dracu pe călugării ăştia care ne-au indus în 
eroare! concluzionă Barbiton-la-Hure. 

— Dacă îmi vor mai cădea în mână, vai de ei! spuse 
Esclaireau-les-Mains-Rouges. 


Capitolul XV Raportul 


Thibaut şi Lubin, înspăimântați, derutaţi şi susţinându-se 
reciproc, fugiră ca nişte iepuri încolţiţi. 

Întâmplarea le purta paşii pe strada Temple unde se opriră, 
gâfâind, şi-şi traseră sufletul o clipă. Cei doi călugări se 
convinseră că distanţa dintre ei şi agresori este suficient de 
mare şi-şi mai reveniră din puternica emoție prin care trecuseră. 

După ce o vreme nu mai conteniră cu gemetele şi 
lamentările începură să se învinuiască reciproc. Discuţia lor, 
însă, nu se prelungi exagerat de mult, căci neliniştea se cuibări 
în sufletul lor. 

— Cei vom spune monseniorului? gemu deodată Thibaut. 

— Da, ce-i vom spune? repetă şi Lubin neliniştit, începură 
să caute o explicaţie. În cele din urmă găsiră, căci o oră mai 
târziu se înclinau umili în faţa cardinalului de Lorraine căruia îi 
povesteau zâmbitori: 

— Monseniore, incoruptibila doamnă Agadou a început să 
se mai îmblânzească. 

— A acceptat punga pe care ne-aţi încredinţat-o. 

— Şi ce v-a dat în schimbul ei? 


— O informaţie prețioasă, domnule: nobila domnişoară este 
invitată mâine la prânz la doamna de Bagnolet. 

Călugării rămaseră uimiţi de efectul produs de acea veste. 
Într-adevăr, cardinalul deveni deodată agitat. 

— Aţi spus Bagnolet? strigă el tulburat. 

— Da, domnule, Bagnolet. 

Brusc, cardinalul se ridică şi începu să se plimbe agitat prin 
încăpere. Părea din ce în ce mai tulburat. 

"Întâlnirea este cel puţin stranie!... Poate că această tânără 
merge la... sau poate că ştie nişte lucruri pe care alţii nu le ştiu 
încă?... În ziua de azi, femeile îşi bagă nasul peste tot. Sau poate 
că este un agent al ducelui de Orleans?... Trebuie neapărat să 
aflu... Este în joc viaţa noastră! Drace, într-o acţiune, atât de 
delicată ca cea pe care vreau s-o întreprind, trebuie să-mi iau 
toate măsurile de precauţie. Mâine, voi merge chiar eu înspre 
doamna Bagnolet. Voi vedea atunci." 

Cardinalul se reaşeză la biroul său, devenind impasibil: 

— Vestea pe care aţi obținut-o este deosebit de importantă, 
astfel încât voi merge chiar eu la doamna Bagnolet. Voi mă veţi 
urmări de la distanţă. 

Călugării făcură o plecăciune în chip de încuviinţare. 

— Asta-i tot ce-aţi aflat? întrebă cardinalul după o mică 
pauză. 

— Asta-i tot... şi nu chiar tot, domnule. 

Cardinalul observă ezitarea călugărilor. 

— Spune-ţi ce aveţi de spus, le ordonă el. 

Ei povestiră în culori favorabile lor incidentul cu cavalerul 
Montauban. 

Cardinalul, care-i asculta cu atenţie, îşi dădu imediat seama 
de motivul acţiunii cavalerului, descris în culori atât de negre de 
către călugări. 

"Vreun îndrăgostit gelos, îşi spuse cardinalul liniştit. Cu 
toate acestea nu voi permite nimănui să-mi sufle minunata 
domnişoară!... După ce-mi voi satisface şi acest capriciu, poate 
să-i facă curte cine-o pofti! Pentru moment, însă, nu vreau ca 
cineva să-mi stea în cale." 

Apoi, cardinalul spuse: 

— Mă voi ocupa personal de acest viteaz. Fiţi fără grijă, căci 
n-o să vă mai supere. 

Cardinalul căzu pe gânduri. Şi deodată: 


— Montauban! strigă el. Pe vremuri, am cunoscut un 
cavaler breton cu numele acesta. Pretindea că este descendent 
al ilustrului Montauban, tovarăşul şi fratele de arme al domnului 
Bertrand du Guesclin. Poate că se lăuda. Adevărul este că era 
foarte curajos. Nu-mi amintesc prea bine, dar cred că mi-a făcut 
chiar şi un mic serviciu! Oare acest Montauban al vostru este 
rudă cu cel despre care v-am povestit eu? De altfel, ce 
importanţă mai are. Nu-l voi scăpa din vedere... Mai vreţi să-mi 
spuneţi şi altceva? 

— S-ar putea, domnule. Sper să apreciaţi şi această 
informaţie: în timp ce suntem la posturile noastre de observaţie, 
ne întâlnim veşnic cu doi bărbaţi. Mereu aceiaşi. Se numesc 
Quintenasse şi Boucassin. Sunt oamenii domnului baron de Ville. 

La auzul acestei informaţii, cardinalul tresări. Thibaut şi 
Lublin, însă, nu-şi dădură seama, căci făcând o plecăciune, ei 
adăugară: 

— Domnule, fiţi atât de bun şi spuneţi-ne ce atitudine 
trebuie să adoptăm faţă de aceşti oameni. 

— Nu vă preocupaţi de prezenţa lor! spuse cardinalul. 
Baronul de Ville împreună cu oamenii lui sunt fideli prinţului 
moştenitor, întocmai ca şi noi. Vă spun acest lucru ca să vă daţi 
seama că urmărim cu toţii acelaşi scop şi, în consecinţă, nu 
trebuie să ne luăm la bătaie cu ei. Nu uitaţi că mâine va trebui 
să mă urmăriţi de la distanţă. Să nu uitaţi cumva sfaturile pe 
care vi le-am dat. Şi acum, puteţi pleca. 

Călugării mai făcură o ultimă plecăciune şi se retraseră 
puţin  dezamăgiţi, fapt pe care cardinalul nu-l remarcă. 
Cardinalul avea alte griji mult mai importante. El îşi spunea: 

"Deci prinţul moştenitor o supraveghează şi el pe frumoasa 
noastră Primerose?... lată-ne şi rivali!... Nu-i bine, nu-i bine 
deloc!... Dacă avem în vedere acelaşi vânat, tare mă tem că ne 
vom certa!... Dacă noi care suntem deja în dizgrație în faţa 
regelui, ne mai certăm şi cu prinţul moştenitor, atunci s-a zis cu 
noi! Merită oare ca pentru un capriciu să renunţ la nişte proiecte 
grandioase? S-ar putea să vină o vreme când aş regreta amarnic 
o asemenea nebunie!... Pe de altă parte, îmi vine destul de greu 
să renunţ la această frumoasă Primerose!..." 

Se gândi mult asupra acestei probleme atât de delicate şi 
importante, ajungând, însă, la un compromis, cardinalul se 
hotărî: 


"Dacă mă gândesc mai bine, nimic nu mă presează!... Să-l 
lăsăm pe prinţ să acţioneze!... Am tot timpul să renunţ!... Până 
atunci, mâine voi merge la Bagnolet... şi o voi aborda pe tânără. 
Cât despre acest Montauban, acest mic aventurier care se pune 
de-a curmezişul planurilor mele de viitor... vom rezolva şi 
problema lui! 

In timpul acesta, Thibaut şi Lublin, aduşi de spate, cu 
glugile trase peste ochi, trişti şi dezamăgiţi, se furişau de-a 
lungul caselor, fără să scoată o vorbă. Thibaut fu primul care 
rupse acea tăcere prelungită. 

— Nu ne-a dat absolut nimic! spuse el. 

— Nimic, dar nici nu ne-a trimis la mănăstire, gemu Lubin. 
Este şi ăsta un avantaj. 

— Nu spun că nu-i aşa. Dar mă întreb cu ce bani vom 
mânca noi astăzi? 

— Dumnezeu va avea grijă de noi, şi cei doi călugări oftară 
amarnic. 


Capitolul XVI De-a lungul străzii Saint-Martin 


Când plecă de la Primerose, Alcyndore trecu prin faţa 
gărzilor ei. Nu se opri, ci făcu un semn discret lui Eustache 
Coppegorge, mâna ei dreaptă. 

Fără îndoială, era vorba despre un ordin pe care-l dădea. 
Cei patru se supuseră ordinului şi rămaseră pe loc. Se împărţiră 
în două grupuri. Primul grup, format din Eustache Coppegorge şi 
Choppin-le-Gentilhomme, se postă în apropierea străzii Saint- 
Julien. Ceilalţi doi, Esclaireau-les-Mains-Rouges şi Barbiton-la- 
Hure, merseră spre strada Saint-Merri, unde i-am şi întâlnit, de 
altfel. 

Deocamdată îi vom lăsa pe cei patru coloşi şi ne vom 
îndrepta atenţia spre Alcyndore. 

Tânăra plecă spre poarta Saint-Martin. Mergea fără grabă, 
cu un pas uşor, răsucindu-şi colţurile mustăcioarei sale false. 

Alcyndore era atentă la tot ceea ce se petrecea în jurul ei, 
făcând semne misterioase la diverse personaje. Aici, unui 
negustor care din pragul magazinului său îi răspunse la acele 
semne; colo, unei florărese căreia îi plăti un franc pentru o 


modestă floare de câmp şi-i şopti câteva cuvinte la ureche; 
dincolo unei bătrâne căreia îi dădu de pomană; puţin mai 
departe, se opri în faţa tarabei unui negustor ambulant; apoi, un 
burghez o salută într-un mod deosebit de ciudat; salută un 
băieţandru zdrenţăros căruia îi aruncă câţiva bănuţi. 

Tuturor acestor personaje, Alcyndore le făcu semne 
misterioase şi le spuse câte ceva. 

Astfel, ajunse în faţa mănăstirii Saint-Martin-les-Champs. 
Aici se opri o clipă. 

In acel moment, se aflau în faţa mănăstirii în jur de 
douăzeci de arcaşi, împărţiţi în grupuri mici. Păreau că aşteaptă 
pe cineva sau ceva. 

Alcyndore îi privi în treacăt pe acei reprezentanţi ai forţei 
publice. În schimb, privirea ei fu atrasă de un personaj călare, 
care în imobilitatea lui părea o statuie ecvestră din bronz. Totul 
era negru în acel grup statuar, format din cal şi călăreț: atât 
costumul somptuos al călăreţului cât şi harnaşamentele calului. 
Acest personaj nu era altul decât domnul de Noirville, 
comandantul jandarmeriei şi tatăl Primerosei. Cel puţin aşa 
susţinea doamna Alcyndore-mama, doamna de Bagnolet... 

Alcyndore îi aruncă o privire încărcată de ură şi, în acelaşi 
timp, gândi astfel: 

"Suferi,  Noirville!... Verşi lacrimi amare în adâncul! 
sufletului tău!... Răbdare, căci se apropie ziua răzbunării... 
Atunci ai să ştii ce înseamnă adevărata suferinţă... Lacrimile pe 
care le verşi acum nici nu se compară cu cele pe care le vei 
vărsa atunci şi care-ţi vor sfâşia inima..." 

Simţindu-se privit, Noirville îşi întoarse capul şi întâlni 
privirea amenințătoare a Alcyndorei. 

Alcyndore îşi reluă, însă, acel aer degajat şi zâmbetul îi 
reapăru pe buze. Trecu mai departe şi-şi continuă drumul până 
la poarta oraşului. În oraş îşi făcea intrarea domnul Jean Morin, 
urmat de vreo zece arcaşi. Jean Morin împreună cu escorta sa se 
opriră o clipă la intrarea în oraş. Alcyndore se apropie de arcaşi 
ca un gură-cască. Unul dintre arcaşi profită de vacarmul din jur 
pentru a-i şopti la ureche câteva cuvinte la care ea răspunse cu 
un ordin scurt. 

Sirele de Noirville îl întâmpină pe domnul Jean Morin, cu 
care se întreţinu câteva clipe în şoaptă. Arcaşii aşteptau să 
primească noi ordine. Unul dintre arcaşi, aflându-se în 


apropierea celor doi nobili trase cu urechea la conversaţia 
acestora. 

In jurul lor erau o mulţime de curioşi. In primele rânduri se 
afla şi Alcyndore. Din când în când, ca din întâmplare, tânăra îl 
privea pe arcaşul la pândă, iar acesta schiţa anumite gesturi. 
Gesturile lui erau atât de simple şi fireşti încât nimeni n-ar fi 
putut bănui misterioasa conversaţie dintre arcaş şi elegantul 
senior din primele rânduri. 

Când cei doi nobili se despărţiră, Alcyndore se îndepărtă şi 
ea. Ea se întoarse de unde plecase. De data aceasta, însă, nu 
mai zăbovi pe drum, iar diversele personaje care-i apăruseră în 
drum, acum dispăruseră ca prin minune. 

Nu trebuie să scăpăm din vedere că la un colţ de stradă fu 
oprită de un cerşetor. Acesta era acelaşi cu cel ce o urmărise pe 
doamna Agadou. 

În capătul celălalt al străzii, Noirville, stând semeţ în şa şi 
foarte impunător în costumul său îndoliat, înainta încet pe calul 
său negru. La câţiva paşi în spatele lui, era urmat în pas 
cadenţat de cei douăzeci de arcaşi. 


Capitolul XVII În căutarea lui Montauban 


îndreptându-se spre Coțofana Chioară, Alcyndore se 
gândea la Montauban..., dar cu atâta tărie, încât se miră chiar şi 
ea. 

"Niciodată nu m-a interesat un bărbat atât de mult!... Oare 
de ce mă obsedează amintirea acestuia?..." 

Se gândea la el, dar fără să simtă acea senzaţie 
tulburătoare şi vagă. Se gândea la el şi-şi spunea: 

"Nu-mi voi găsi liniştea până ce nu-mi voi măsura forţele cu 
acest neînfricat spadasin!... Aş vrea să ştiu dacă i-aş putea face 
faţă!..." 

Alcyndore ajunsese în faţa hanului Coțofana Chioară. După 
o scurtă ezitare, tânăra pătrunse în sala de mese a hanului. 
Dintr-o privire, îşi dădu seama că persoana pe care o căuta nu 
se afla acolo. Decepţionată, tocmai vroia să se retragă când 
frumoasa şi cocheta Guillemette Pimprenelle se apropie de ea şi 
întrebă: 


— Căutaţi pe cineva, domnule? 

Instantaneu, Alcyndore luă acel aer galant şi infatuat pe 
care-l arbora totdeauna în prezenţa femeilor frumoase. Cu o 
voce gravă şi sonoră spuse: 

— ÎI caut pe domnul cavaler de Montauban. Nu locuieşte 
cumva aici, frumoaso? 

Guillemette tocmai vroia să răspundă, când interveni 
Langrogne, care tocmai se afla prin preajmă: 

— Domnul cavaler de Montauban nu mai locuieşte aici. 

Alcyndore îl măsură din cap până-n picioare pe cel ce 
răspunse. 

Adresându-i-se în continuare  Guillemettei,  Alcyndore 
întrebă: 

— Cine mai este şi ăsta şi de ce se amestecă în discuţia 
noastră? 

— Mă priveşte personal faptul că mă amestec în discuţie 
răspunse Langrogne. 

Apoi adăugă: 

— Printre altele, am onoarea să fiu valetul domnului cavaler 
de Montauban. 

Alcyndore se întoarse spre valet. 

— De ce n-ai spus acest lucru mai devreme? întrebă ea. 
Susţii că stăpânul tău nu mai locuieşte aici? 

— Aşa este, confirmă Langrogne. 

Alcyndore zâmbi. Se scotoci prin buzunare şi întinse lui 
Langrogne un pumn de monede de aur. 

— Nu mi-a fost dat până acum să văd pe cineva minţind cu 
atâta naturaleţe... căci ştiu foarte bine că stăpânul tău tot aici 
stă. Mai ştiu însă că această minciună ţi-a fost dictată de un 
sentiment măreț: devotamentul faţă de stăpânul tău. Te rog să 
iei aceste monede fără teamă sau să-ţi faci probleme... Astfel de 
valeţi devotați şi prudenţi ca tine trebuiesc recompensaţi. 

Langrogne făcu o plecăciune la auzul acelor complimente. 

— lar acum spune-mi unde l-aş putea găsi pe stăpânul tău, 
adăugă Alcyndore foarte gravă şi autoritară. 

— Drept să vă spun, domnule, domnul cavaler a luat-o în 
direcţia podurilor, spuse Langrogne subjugat. Acolo cred că l-aţi 
putea găsi. Doar dacă nu s-a dus în altă parte, adăugă valetul 
maliţios. 


— Voi merge înspre râu, mai ales că aveam nişte treburi în 
parte acea, declară Alcyndore zâmbitoare. 

Valetul reveni în sala de mese şi luând-o pe Guillemette de- 
o parte, spuse cu severitate: 

— Doamnă Pimprenelle, era să comiteţi cea mai mare 
imprudenţă,  destăinuindu-i primului venit că domnul de 
Montauban locuieşte în acest han. Stăpânul meu tocmai şi-a 
făcut nişte duşmani de temut care nu vor întârzia să-l caute. 

— De ce? Dumnezeule, de ce? întrebă Guillemette 
îngrijorată. 

— Ca să-i la capul... 

— Dumnezeule mare!... 

— Doamnă Pimprenelle, vreţi să-i taie capul domnului 
cavaler? 

— Bineînţeles că nu, domnule Langrogne! 

"Domnul" Langrogne îi aruncă o privire iscoditoare. 

Imediat observă că femeia era emoţionată, înfricoşată şi 
evident, sinceră. Valetul zâmbi satisfăcut. Apoi, îi vorbi încet iar 
după ce o părăsi, valetul părea perfect mulţumit. In timp ce 
pătrundea în locuinţa de la mansardă, el îşi spunea în sinea lui: 

"Acum sunt liniştit. Dacă cineva îl va căuta aici, domnul 
cavaler nu va fi trădat de această excelentă doamnă 
Pimprenelle care a înţeles prea bine lecţia pe care i-am ţinut-o." 

Apoi, numără în grabă banii primiţi, de la Alcyndore, îi puse 
bine şi spuse ca pentru sine: 

— Aproape că ne-am dublat banii! Dacă cineva şi-ar face 
pomană cu noi măcar o dată pe săptămână, am deveni nişte 
oameni bogaţi. 


Capitolul XVIII Întâlnirea 


În timp ce Alcyndore se îndrepta spre Saint-Merri, unde 
Esclaireau-les-Mains-Rouges şi Barbiton-la-Hure aşteptau noi 
ordine, ea îl zări de la distanţă pe Montauban care venea spre 
ea. 

El, de asemeni, o văzu şi o recunoscu. Deodată, păli şi-şi 
muşcă buzele cu furie. 


"lată-l pe cel pe care-l preferă în locul meu şi care nici 
măcar n-a putut s-o apere! îşi spuse el cu amărăciune. Dacă l-aş 
provoca. Dacă l-aş obliga să-şi încrucişeze spada cu mine chiar 
aici, Primerose n-ar mai avea ocazia să poarte vălul alb de 
mireasă, ci cel negru de văduvă. Acest lucru depinde doar de 
mine. Cine m-ar putea împiedica?" 

Din instinct, îşi lovi cu putere mânerul săbiei. Tânărul 
nostru erou era, însă o fiinţă, deosebit de bună şi generoasă. 

Când trecu pe lângă Alcyndore, el întoarse capul, dar 
aceasta se aşeză în faţa lui. Işi scoase pălăria, salută şi cu o 
politeţe plină de rafinament spuse: 

— Domnule, ştiu că am onoarea să mă adresez domnului 
cavaler Hoël de Montauban. Eu mă numesc Jean de Maubert, 
senior de Bagnolet. 

Montauban îşi scoase pălăria, făcu o plecăciune impecabilă 
şi aşteptă politicos. 

Alcyndore, zâmbitoare şi cu aceeaşi politeţe perfectă, 
continuă: 

— Acum că ştiţi cu cine staţi de vorbă, aş vrea să vă cer un 
serviciu. Domnule, poate că fizicul nu mă arată dar îmi place 
foarte mult scrima, iar gura lumii spune că aţi fi cel mai bun 
spadasin din Paris. Domnule, ce aţi zice dacă ne-am încrucişa 
săbiile? 

Deşi foarte mirat, Montauban spuse cu răceală: 

— Domnule, dar asta-i o provocare, nu-i aşa? 

— Nu-mi permit să vă contrazic, spuse Alcyndore zâmbitor. 

Montauban gândi: 

"Pe seama cărui fapt să pun această provocare?... 
Dumnezeule, îmi dau seama!... Probabil că m-a văzut dându-i 
târcoale logodnicei lui, iar acum este gelos! Cum de nu mi-am 
dat seama mai devreme!... Drace, dacă-l omor?... In cazul ăsta, 
eu voi fi cauza tristeţii ei. Pe de altă parte, dacă aş refuza o 
asemenea propunere, ar însemna să mă dezonorez!... Ei bine, 
voi alege dezonoarea, decât s-o văd plângând din pricina mea." 

Apoi, spuse cu voce tare: 

— Domnule, sunt obligat să refuz oferta voastră. 

— Mă refuzaţi? se miră cu sinceritate Alcyndore, nedându-şi 
seama de adevăratul motiv al refuzului. 

— Categoric, declară Montauban palid datorită efortului pe 
care-l făcea pentru a se abţine. 


Fără să mai spună vreun cuvânt, el îşi continuă drumul 
furios. 

Nu înaintă prea mult, căci Alcyndore, într-un hohot de râs, 
strigă: 

— Acestui luptător invincibil îi este frică!... Fuge ca un 
iepure!... 

Dintr-un salt, Montauban fu lângă Alcyndore. Palid, cu ochii 
scânteietori, cu buzele tremurânde, el tună: 

— Cine îndrăzneşte să spună că Hoël de Montauban este un 
fricos?... 

— Eu, răspunse Alcyndore liniştită. 

— Ei bine, vă înşelaţi. 

Pe figura Alcyndorei se putea citi satisfacția cu acelaşi calm 
specific el îşi luă sabia în primire. 

Mânia tânărului Montauban dispăru ca prin minune. 

Fiindcă obținuse ceea ce dorise, Alcyndore aşteptă 
răbdătoare şi politicoasă. 

Cei doi se salutară cu sabia şi luară poziţie de atac. 
Amândoi erau calmi, stăpâni pe ei şi se admirau reciproc. Dintr- 
o dată fură înconjurați de-o mulţime de curioşi cărora nu le 
acordară nici cea mai mică atenţie. 

Săbiile se încrucişară. Alcyndore testă forţa lui Montauban 
prin diverse fente. Tânărul nostru erou se mulţumi doar să le 
pareze. Deodată îi veni o idee, iar în sufletul lui se trezi o 
bănuială pe care vroia însă, s-o înlăture într-atât i se părea de 
absurdă. 

Trecătorii asistau la o emoţionantă partidă de scrimă, iar 
când cele două lame ale săbiilor se întâlneau ieşeau scântei. 

După moda vremii, cei doi adversari încercau să abată 
atenţia printr-un dialog neîntrerupt: 

— Domnule, vă datorez scuzele mele, spunea Alcyndore. 
Adineaori am spus că vă este frică. O clipă, însă, n-am gândit la 
acest lucru. Domnule de Montauban, sunteţi neîntrecut în arta 
scrimei. 

— Domnule de Maubert, dar de unde mă cunoaşteţi? 

Spunând acestea, el pară o lovitură de dreapta pe care 
Alcyndore tocmai i-o administra. 

"Dar... dar... Dumnezeule! Este femeie!... Dar nu, delirez, 
am orbul găinii, o femeie n-ar putea lovi cu atâta forţă!... Şi 
totuşi!..." 


— V-am văzut mai devreme la Coțofana Chioară, continuă 
Alcyndore fandând lovitura parată cu aceeaşi pricepere ca şi 
precedentele. V-am văzut şi la han, dar şi în seara când v-aţi 
luptat cu acea armată. Domnule, v-am admirat forţa de care aţi 
dat dovadă. Acestea fiind spuse, vreau să vă previn că intenţia 
mea nu este de-a vă omori. 

— Dar care este intenţia voastră? se interesă Montauban 
zâmbind. 

— Vreau să vă fac o zgârietură la mână, doar atât, spuse 
Alcyndore, pregătindu-şi un nou atac... 

— Doar atât! mârâi Montauban care parcă se juca. Dragă 
domnule, atunci va trebui să învăţaţi poziţia corectă! Ţineţi 
vârful prea jos. Dacă aş vrea, aş putea să vă ating la gât. Mai 
bine... 

Spunând acestea, îşi întinse braţul într-un gest fulgerător. 
Deşi înzestrată cu o agilitate deosebită, Alcyndore reacţionă 
prea lent. Sabia eroului nostru se opri doar la câţiva milimetri la 
gâtul Alcyndorei care făcu un salt înapoi. 

În acel moment, Montauban se retrase şi el şi lăsă vârful 
săbiei în jos. Radia de fericire, iar în sinea lui îşi spunea: 

— Dumnezeule, este o femeie!... Eram sigur!... S-a trădat 
singură! Cine o fi? Cine o fi?... Ei! Dar ce importanţă are! Este 
suficient că ştiu că este o femeie!... deci nu poate fi logodnicul 
ei, aşa cum am crezut eu ca un prost!... Pot să mai sper, încă! Şi 
am fost şi mai prost să-mi pierd orice speranţă şi să doresc să 
mor!..." 

În acel moment, nimic n-ar fi fost mai simplu. Baronul de 
Ville n-ar fi lăsat să-i scape o asemenea ocazie. Alcyndore, însă, 
era cinstită în felul ei. La rândul ei, tânăra lăsă vârful săbiei în 
jos. Deşi moartea trecuse pe lângă ea, Alcyndore nu părea 
câtuşi de puţin tulburată. Cu acelaşi calm, dar cu o inflexiune 
stranie în glas, ea spuse: 

— Domnule, aţi fi putut să mă omorâţi! De ce n-aţi făcut-o? 
De ce v-aţi oprit? 

— Ei domnule, n-am nici un motiv să vă omor; dimpotrivă 
sunteţi atât de politicos, încât mă întreb de ce v-aş omori? spuse 
Montauban zâmbind. 

Fără să vrea, vocea lui caldă şi pătrunzătoare deveni 
mângâietoare ca întotdeauna când se adresa unei fiinţe 


plăpânde sau unei femei. În timp ce-şi privea adversarul drept în 
ochi, pe buzele eroului nostru apăru un zâmbet înduioşat. 

Ca şi cum nu l-ar fi privit până atunci, Alcyndore îl privea pe 
Montauban cu o atenţie pasionată, cu ochii ei minunaţi şi negri. 
Ea, care nu tremurase în faţa morţii, acum părea tulburată şi 
emoţionată. In sinea ei, îşi repeta întrebarea pe care o pusese 
adversarului ei: 

"De ce m-a menajat? De ce?" 

Apoi, alte gânduri îi dădură o stare de nelinişte: . 

"Oare şi-a dat seama de ceea ce nimeni n-a bănuit până 
acum? Că sunt femeie?... Dar nu cred, este imposibil!... Atunci 
de ce mă priveşte cu acest zâmbet înduioşat şi cu aceşti ochi 
tulburători?" 

— V-am provocat fără nici un motiv, spuse ea cu voce tare. 

— Ei, aţi vrut să vă convingeţi cât sunt de priceput în arta 
scrimei. 

— Şi mi-am găsit naşul! 

— Mai devreme sau mai târziu, oricum l-aţi fi întâlnit. Astăzi 
l-aţi întâlnit dumneavoastră, mâine s-ar putea să-l întâlnesc şi 
eu. 

Alcyndore salută cu sabia. 

— Orice ar fi, vă datorez viaţa. Domnule de Montauban, n- 
am să uit acest lucru niciodată. 

Tânăra salută încă o dată şi-şi puse sabia la locul ei. 
Montauban salută şi el. 

Alcyndore făcu o plecăciune şi, fără un cuvânt, plecă. 


Capitolul XIX Arestarea 


Montauban rămase atât de uimit de acea retragere bruscă 
a adversarului său, încât uită să-şi pună sabia în teacă. În timp 
ce Alcyndore se îndepărta, el o urmărea şi gândea visător: 

"Ce femeie  stranie!... Mă asigură de veşnica «i 
recunoştinţă, dar mă părăseşte ca un duşman!... Oare cine o 
fi?... Acel nume pe care mi l-a spus: Jean de Maubert, senior de 
Bagnolet, trebuie să fie un pseudonim... Dar oare de ce a plecat 
atât de brusc? Ce i-am făcut?... Am jignit-o cu ceva?... Va trebui 
să aflu..." 


Gândurile sale fură întrerupte de zarva care izbucni în 
spatele său. Se întoarse, şi privi mirat în jurul lui, luând contact 
cu realitatea. 

Sosirea bruscă a lui Noirville şi a suitei sale provocă toată 
acea zarvă. _ 

În jurul lui Montauban nu mai rămăsese nimeni. În 
momentul apariţiei lui Noirville, Eustache Coppegorge, Choppin- 
le-Gentilhomme, Esclaireau-les-Mains-Rouges Barbiton-la-Hure 
dispărură ca prin farmec. 

Întocmai ca Montauban, Alcyndore auzi şi ea toată acea 
zarvă şi se întoarse. Cu acea privire înfocată, ea îi privea rând 
pe rând pe Noirville şi pe Montauban. 

În primele rânduri ale mulţimii, se afla şi Langrogne. Fără 
să-i fie frică de înghesuială, el se strecură cu dibăcie şi ajunse 
până la stăpânul său. 

— Domnule, ce aţi păţit?... 

Montauban îi aruncă valetului o privire atât de furioasă 
încât acesta îşi înghiţi cuvintele. 

Eroul nostru îl văzuse pe comandantul jandarmeriei care 
acum discuta cu de Ville. De Ville foarte agitat, cu un zâmbet 
sinistru, cu ochii scăpărându-i de o bucurie sălbatică, şoptea 
ceva la urechea lui Noirville, indicându-i cu coada ochiului prada 
asupra căreia vroia să se năpustească. 

Montauban văzuse toată această scenă şi înţelese despre 
ce era vorba. În loc să se retragă, el îşi scoase sabia din teacă şi 
aşteptă cu încordare. 

Langrogne care stătea în spatele stăpânului său, înţelese că 
lucrurile nu vor rămâne aşa. 

Într-o clipă, cei ce se aflau în jurul lui Montauban şi 
Langrogne dispărură ca prin farmec. 

De Ville rămase de-o parte, iar Noirville cu o indiferenţă 
formidabilă înainta singur spre cavalerul nostru. Se opri la doi 
paşi de acesta, îl salută politicos şi-l întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi cavalerul de Montauban?! 

— Eu sunt acela, răspunse Montauban, privindu-l drept în 
ochi pe comandant cu privire glacială. 

— În cazul ăsta, în numele regelui vă arestez. Domnule, 
predaţi-mi vă rog arma. 


— Ah! Ah! Cine a mai văzut ca un Montauban să-şi predea 
arma! Domnule, cum vă puteţi imagina un asemenea lucru! 
Veniţi s-o luaţi singur... dacă îndrăzniţi... şi dacă puteţi. 

Noirville rămase nemişcat. 

— Refuzaţi? spuse el. 

— Refuz, răspunse Montauban cu o voce tăioasă. Noirville 
făcu stânga împrejur şi întorcându-se adăugă: 

— Tinere, băgaţi de seamă că eu îl reprezint pe însuşi 
maiestatea sa, regele. 

— Domnule, băgaţi de seamă că eu sunt reprezentantul 
ilustrei familii de Montauban. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Bănuiesc că nu veţi lupta cu 
cei patruzeci de arcaşi care vă înconjoară. 

— Bineînţeles că nu. Cei patruzeci de arcaşi care mă 
înconjoară ar reuşi să mă doboare în final. Cel puţin nu se va 
spune că un Montauban s-a predat înainte de-a lupta. 

— Arcaşii mei nu vă vor omori, concluzionă Noirville. Vă vor 
aresta, iar tribunalul îşi va face datoria. 

— Bun, atunci să mă aresteze! bravă Montauban pregătit 
să facă faţă arcaşilor. 

Noirville ridică din umeri, se întoarse spre oamenii săi şi, cu 
vocea lui monotonă, ordonă: 

— Arestaţi-l! 

Apoi, se aşeză lângă de Ville care îl devora din ochi pe 
Montauban. 

Dintr-o dată, Langrogne înţelese situaţia în care se aflau. 
Nu lăsă să-i scape ocazia pentru a bombăni. 

— Domnule, dar parcă sunteţi posedat! spuse el pe un ton 
exasperat. Sunteţi în situaţia de-a fi arestat şi încă mai opuneţi 
rezistenţă! În final, vom fi traşi de vii pe roată. 

Montauban care-l privea cu coada ochiului, spune cu 
naivitate: 

— Dacă ţi-e frică, pleacă, Langrogne. 

— Da, domnule, mi-e frică, recunoscu ruşinos valetul. Mi-e 
tare frică. Domnule, nu mi-ar fi atât de frică, dar îmi dau seama 
că nici dracu nu ne va scoate din viesparul ăsta. Nu este însă, 
un motiv pentru a vă părăsi ca un laş! Sunt eu oare sau nu 
valetul dumneavoastră? 

— Eşti Langrogne, sigur că eşti, zâmbi Montauban. 


Alcyndore înţelese şi ea situaţia în care se afla Montauban. 
Privirea ei se plimbă de la Montauban la Noirville şi de la 
Noirville la de Ville. În aparenţă calmă, Alcyndore era deosebit 
de tulburată. 

Privi în mulţime, în căutarea unui ajutor. Îi căuta pe cei 
patru coloşi, garda ei de corp. Privirea ei o întâlni pe cea alui 
Montauban, în care păru că citeşte un reproş. 

— Are dreptate! Lui îi datorez faptul că sunt vie! îşi spuse 
Alcyndore. 

Tânăra luă o hotărâre, căci cu un gest maşina! îşi învârti 
sabia în teacă. 

Dând curs ordinului comandantului jandarmeriei 
cincisprezece arcaşi înaintară spre cei doi răzvrătiți Dintr-o 
privire, Montauban îi numără: 

— Bun! Fiecare trebuie să doboare câte şapte-opt 
adversari, căci suntem, doi, spuse el supărat. 

— Nici mai mult nici mai puţin! gemu Langrogne. 

— Vom fi trei, dacă permite-ţi, spuse cu gravitate 
Alcyndore, aşezându-se lângă Montauban. 

— Ah, ah, nu vă plac datoriile, domnule de Maubert, zâmbi 
Montauban. 

Sosirea celui de-al treilea răzvrătit îi descumpăni pe arcaşi, 
care-şi consultară şeful din priviri. 

— Luaţi-i pe toţi trei! ordonă Noirville. 

— La luptă! strigă Montauban, cu vocea lui puternică. 

Fără ezitare, se năpusti în arcaşi. Se lăsă o linişte 
angoasantă. La toate ferestre apărură capete speriate. Asupra 
celor trei răzvrătiți se aţintiră priviri încărcate de compasiune. 

Alcyndore împreună cu Langrogne atacară în acelaşi 
moment cu Montauban. Intervenţia lor fu fulgerătoare şi-i luă 
prin surprindere pe arcaşi. Totul dură două secunde, sau chiar 
mai puţin. Arcaşii bătură în retragere, speriaţi de acel atac 
neaşteptat. Într-o mare baltă de sânge, opt corpuri zăceau 
nemişcate. Montauban, Alcyndore şi Langrogne erau în picioare, 
fără vreo rană mai serioasă. O clipă lupta se opri. 

De Ville vorbea cu înflăcărare. 

— Domnule de Noirville, vă repet că nu ştiţi ce-i poate 
pielea acestui om, nu-l cunoaşteţi!... Dacă oamenii voştri nu vor 
ataca toţi odată, va reuşi să-i răpună pe toţi, unul câte unul. 


— Domnule de Maubert, spunea în acest timp Montauban 
îmi pare tare rău că v-aţi aruncat în această aventură datorită 
mie. 

— De ce, domnule Montauban? 

— Fiindcă tare mă tem că nu vom scăpa teferi din această 
luptă! 

— Ah, sărmanul de mine! gemu Langrogne care nu scăpă 
un cuvinţel din conversaţia stăpânului său. 

— Domnule de Montauban, spuse Alcyndore cu o 
plecăciune, mă simt onorat să lupt alături de un spadasin atât 
de viteaz. 

— Mă copleşiţi cu complimentele şi credeţi-mă că şi pentru 
mine este o cinste să lupt alături de dumneavoastră, răspunse 
Montauban. 

Pe de altă parte, în sinea lui gândea astfel: "Drace! Cine o 
fi? Cine o fi?... Cine ar crede că este o femeie?... Când se luptă 
este în elementul ei! Ca forţă poate să aibă şi cât de bine 
mânuieşte spada! este un tovarăş nemaipomenit această 
femeie, atât de tânără graţioasă şi frumoasă!..." 

— Mulţumescuc-ţi ţie Doamne! Mulţumescu-ţi ţie Doamne, 
căci încă nu ne-am predat. 

— Este adevărat, dar ne va veni şi nouă rândul cât de 
curând. Sunt prea mulţi. 

— Vom vedea noi. În cele din urmă, cred că vom reuşi. 

— Să vă audă cel de sus, interveni şi Langrogne cu un oftat 
adânc. Dar, amărâţii de noi, cred că ni se apropie sfârşitul! 

La un moment dat, Alcyndore se ridică pe vârfuri şi privi în 
mulţime, după care acel zâmbet enigmatic trecu ca o umbră 
peste buzele ei. 

— Atenţie mărită, şopti Montauban. 


Capitolul XX Vagabonzii 


Era adevărat. După ce discută o clipă cu de Ville, Noirville 
se hotări să-i urmeze sfaturile. 

— Domnule, aveţi dreptate, rândurile trebuiesc întărite. 

Îşi împărţi oamenii în trei grupe care trebuiau să atace de-o 
dată şi din trei unghiuri diferite. Era evident că numai în acest 


mod puteau fi înfrânți cei trei răzvrătiți, fapt pe care şi ei îl 
înţeleseră imediat. Din instinct, executară singura manevră care 
le putea permite să mai reziste puţin. 

Cele trei grupe de arcaşi înaintară. Unul în dreapta, 
înaintând spre Alcyndore; celălalt în stânga, mergând spre 
Langrogne şi cel de-al treilea mergând spre Montauban. In 
fruntea acestui al treilea grup se afla Noirville în persoană, 
înainta drept şi hotărât, sprijinindu-se uşor pe bastonul lui de 
comandă. 

Se îndrepta drept spre Montauban. Oamenii lui îşi reglau 
pasul după al său. În acel moment precis, cu un gest fulgerător, 
Montauban îşi puse sabia în teacă şi se năpusti asupra lui 
Noirville. Îl ridică ca pe un fulg, apoi îl lăsă să cadă şi, 
ameninţându-l cu pumnalul, spuse cu o voce! înspăimântătoare: 

— Domnule, spuneţi oamenilor dumneavoastră să se 
retragă căci altfel sunteţi un om mort!... 

Totul se petrecu într-o fracțiune de minut. Arcaşii rămaseră 
ca nişte stane de piatră. Cineva din mulţime strigă: 

— Comandantul! Comandantul este mort! 

Apoi, o tăcere înfricoşătoare se lăsă peste acea masă de 
oameni consternaţi. 

— Ah, pe toţi dracii! urlă de Ville smulgându-şi părul din cap 
de disperare. 

Montauban aştepta ordinul, pregătit să lovească, dacă era 
cazul. 

Noirville îşi aţinti privirea metalică spre privirea limpede a 
celui care îl ameninţa. Nici un muşchi al feţei acestuia nu tresări 
şi comandantul înţelese că n-are nici cea mai mică şansă de 
scăpare. Aceasta dură o clipă. 

— La luptă! strigă Noirville. 

Arcaşii se priviră miraţi, ezitară. 

— La luptă! Omorâţi-i pe toţi! repetă Noirville. Omorâţi-i pe 
toţi! Vroia să spună deci: "Omorâţi-mă şi pe mine odată cu cel 
ce trebuia prins." 

Arcaşii se hotărâră să dea ascultare nemilosului lor şef. 
Montauban îşi dădu seama că se vor năpusti asupra lui. Ridică 
braţul mai sus şi spuse: 

— Îmi pare sincer rău, domnule, căci sunteţi un viteaz. 
Fiecare, însă, îşi apără pielea cum poate. 


Oare chiar intenţiona să-l omoare? Poate că nu. Alcyndore îl 
crezu, însă, în stare şi-şi spuse în sinea ei: 

"Ah, oare mi-l va omori!... Nu vreau!... Această moarte ar fi 
prea blândă şi onorabilă pentru el!..." 

Tânăra nu ezită o clipă, aruncându-se asupra lui 
Montauban, peste care căzu ca un ciclon devastator. Luat prin 
surprindere, cavalerul nostru îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli 
câţiva metri mai încolo. 

Noirville era liber acum. Nu se clintise în faţa morţii. Nu 
manifestă nici bucurie şi nici uimire în faţa eliberării lui 
neaşteptate. O fracțiune de secundă el îşi fixă privirea glacială 
asupra ochilor arzători ai celei ce-i salvase viaţa. Apoi, îşi 
întoarse privirea cu nepăsare. 

—  Ridicaţi-vă domnule staroste, spuse Alcyndore cu o 
inflexiune ciudată în glas. 

Ea îi întinse mâna înmănuşată, acea mână mică şi delicată 
care lovise cu atâta forţă. Noirville nu ezită să se sprijine pe 
acea mână care i se oferea cu atâta generozitate. 

Între timp, se ridicase şi Montauban. Îşi puse pumnalul în 
teacă, şi cu braţele încrucişate pe piept îl privea pe comandant 
care se ridica ajutat de către Alcyndore. Cu o voce în care nu se 
putea citi nici mânia şi nici reproşul, el constată: 

— lată rezultatul generozităţii voastre, domnule. Cu coada 
ochiului făcu semn înspre arcaşii care făcuseră cerc în jurul lor, 
astfel că cei trei n-aveau nici o portiţă de scăpare. 

Cuvintelor lui Montauban, Alcyndore îi răspunse cu un 
zâmbet enigmatic. În momentul când Alcyndore se pregăti să-l 
ajute pe Noirville, ea fluieră cu putere. 

Nici Montauban şi nici Noirville nu auziră fluieratul. 

Deodată, în mulţime izbucniră ţipete înspăimântate: 

— Vagabonzii! Vagabonzii! 

În acel moment, lumea începu să alerge înnebunită. Cei ce 
se aflau pe la ferestre se retrăgeau grăbiţi şi-şi trăgeau storurile 
de lemn. Negustorii se retrăgeau în magazinele lor, ferecându-şi 
uşile cu druguri de metal. În scurt timp, strada deveni pustie. 


Printre ţipetele înspăimântate ale mulţimii se puteau auzi 
patru strigăte de luptă întocmai ca răcnetele animalelor 
sălbatice: 

— Coppegorge!... Esclaireau!... Barbiton!... Choppin!... 


— Argot!... Argot!... Trăiască Argot!... 

Furtuna se abătu în acelaşi timp, din patru colţuri diferite, 
asupra arcaşilor înspăimântați. 

Intervenţia celor patru gărzi de corp ale Alcyndorei schimbă 
puţin faţa lucrurilor. În plus, cei patru nu erau singuri, fiecare 
venind după el cu o armată de indivizi în zdrenţe, cu figuri aspre 
în care luceau ochi ca de jăratec. Era o bandă de demoni 
înspăimântători, apăruţi ca prin farmec şi agitându-şi cuţitele 
bine ascuţite. Totul se petrecu ca într-un coşmar. Arcaşii, luaţi 
prin surprindere, prin spate şi înspăimântați de strigătele de 
luptă ale celor patru, începură să fugă care încotro, aruncându- 
şi armele şi urlând înfricoşaţi. 

De Ville, prins în vâltoare, fu împins, târât, condus fără să 
ştie cum şi de ce, în piaţa Greve. _ 

Într-o secundă, întreaga piaţă fu eliberată de arcaşi. În 
secunda următoare, banda de demoni adusă de către gărzile 
Alcyndorei dispăru şi ea. Banda îl luă cu ea şi pe impasibilul 
Noirville. De altfel, nu-i făcură nici un rău şi ajunsă în strada 
Saint-Denis îl abandonară acolo, ei topindu-se ca nişte umbre. 

Montauban, Alcyndore şi Langrogne erau acum stăpânii 
câmpului de luptă. Stăpânul şi valetul său nici n-avuseseră 
vreme să-şi revină din mirarea cauzată de acea intervenţie 
fulgerătoare şi incredibilă. Cât despre Alcyndore, ea ştia la ce 
trebuie să se aştepte. Artistă desăvârşită, ea jucă cu multă 
naturaleţe rolul miratei, Montauban şi Langrogne nebănuind 
adevărul şi faptul că ei îi datorau totul. 

— Ce-a mai fost şi asta? De unde au mai răsărit şi banda 
acea de vagabonzi care ne-a scos din ghearele comandantului? 

— Drept să vă spun nici nu mă interesează de unde au 
venit şi de ce au acţionat astfel, răspunse Alcyndore liniştită. 
Ceea ce contează este că am scăpat teferi şi asta datorită lor. 

— Pe toţi dracii, domnule, dumneavoastră aţi spus de la 
început că vom reuşi! concluzionă Langrogne. 

Alcyndore încuviinţă cu un zâmbet. Apoi, deodată serioasă: 

— Domnule de Montauban, ar fi bine să ne despărţim chiar 
aici, neîntârziat. Îl cunosc bine pe domnul de Noirville şi ştiu că 
nu va fi liniştit până ce nu vă va găsi. 

— Domnule de Maubert, încă o clipă v-aş ruga. Mi-aţi făcut 
un serviciu nemaipomenit, luptând alături de mine în dorinţa de- 
a mă salva... 


— Nu vă faceţi griji! îl întrerupse Alcyndore. N-am reuşit să 
vă salvez. Era cât pe ce să vă fac un mare rău, împiedicându-vă 
să-l înjunghiaţi pe staroste, În schimb, dumneavoastră aţi avut 
viaţa mea în vârful săbiei voastre; aţi fi putut să mă omorâţi, dar 
n-aţi făcut-o, vă sunt încă foarte îndatorat. 

— Eu nu aşa văd lucrurile, protestă energic Montauban. De 
astă dată, eu vă sunt foarte îndatorat. Adineaori, m-aţi părăsit 
puţin cam brusc. De data aceasta n-am să vă las să plecaţi 
înainte de-a vă spune: domnule de Maubert, vă rog să acceptaţi 
prietenia lui Hoël de Montauban! 

— Doresc acest lucru din toată inima! strigă Alcyndore. 

Ea se arătă foarte încântată de această prietenie care i se 
oferea. 

— În cazul acesta, să ne îmbrăţişăm, conform obiceiului. 

În ochii eroului nostru se putea zări o sclipire maliţioasă. 

Alcyndore nu păru încurcată şi nu ezită o clipă. Ea primi cu 
plăcere îmbrăţişarea cavalerului. Când se desprinse din braţele 
lui, pe obrajii ei catifelaţi se răspândi o roşeaţă, iar ochii săi 
negri şi strălucitori şi-i plecă. 

Montauban care o urmărea îşi spuse, zâmbind: 

"Dacă mai aveam vreo îndoială, acum şi aceasta a 
dispărut! Este vorba despre o femeie, despre o tânără. Dar cine 
este? Ce face?... Unde merge? Va trebui să aflu şi acest mister 
în care se învăluie cu atâta dibăcie!..." 

Apoi cu voce tare: 

— Când veţi avea nevoie de un prieten sigur şi devotat, nu 
ezitaţi să mă chemaţi. Mă veţi găsi la hanul Coțofana Chioară, 
unde locuiesc momentan. 

— Pe mine, domnule, mă veţi găsi la doamna de Bagnolet, 
mama mea, care locuieşte la capătul străzii Sainte-Catherine. 
Acestea fiind spuse, domnule, sunt obligat să mă retrag, căci 
treburi importante mă aşteaptă. 

— Încă o secundă, spuse Montauban luând-o de braţ. 
Adineaori, aţi crezut că-l voi omori pe Noirville? Dacă m-aţi 
cunoaşte, n-aţi putea avea asemenea temeri; Hoël de 
Montauban nu este omul care să-şi lovească duşmanul când 
acesta zace la pământ, dezarmat. Dar dumneavoastră crezând 
că-l voi lovi pe comandant, i-aţi sărit în ajutor. 

Alcyndore ezită înainte să răspundă: 


— Într-adevăr, mă interesează persoana domnului Noirville. 
Mă interesează atât de mult persoana domnului Noirville încât 
aş fi fost într-adevăr disperat dacă l-aţi fi omorât. 

— De ce? 

— Fiindcă eu împreună cu domnul de Noirville avem ceva 
de împărţit. Ceva teribil, domnule!... Şi acest lucru vreau să-l 
duc eu însumi la bun sfârşit. 

Spunând acestea, tânăra plecă. 

Uitând de prezenţa lui Langrogne, Montauban porni 
gânditor spre han. Mergea fără grabă, iar gândurile lui reveneau 
fără încetare la Jean de Maubert: 

"Nu-mi dau seama ce ar fi putut să-i facă Noirville, dar în 
tot cazul îl deplâng." 

În timp ce Montauban discuta cu Alcyndore, Langrogne îşi 
înjura în gând stăpânul care nu se grăbea să plece din acel loc 
blestemat. Când Montauban se hotărî să plece, valetul său ÎI 
urmă. Mergând cu nasul în pământ, ochii săi căzură asupra unui 
obiect strălucitor. Era o agrafă bătută în diamante. Indată, îşi 
dădu seama că era agrafa Alcyndorei. 

Langrogne era un om instruit, prudent şi cinstit şi luându-şi 
picioarele la spinare, încercă s-o prindă din urmă pe Alcyndore. 

— Domnule, în luptă v-aţi pierdut această bijuterie, spuse 
valetul. 

Alcyndore îşi duse mâna la pălărie şi constatând dispariţia 
agrafei spuse: 

— Într-adevăr, aşa-i. Păstrează această bijuterie în 
amintirea întâlnirii noastre. 

— Dar, domnule, nu se poate!... Această bijuterie 
valorează... 

— Cincisprezece mii de franci, spuse Alcyndore liniştită. Cu 
atât am cumpărat-o. Pentru cinstea de care ai dat dovadă, ţi-o 
fac cadou. 

Apoi plecă, lăsându-l pe Langrogne uimit de atâta 
generozitate. Puse bijuteria în loc sigur şi plecă în goană spre 
han, spunându-şi: 

“Trebuie să fie vreun prinţ deghizat!... Dacă face asemenea 
cadouri unui valet ca mine, acest domn de Maubert trebuie să 
fie mai bogat decât regele!..." 


Capitolul XXI Se conturează personalitatea 
Alcyndorei 


În timp ce Montauban revenea la mansarda lui de la hanul 
Coțofana Chioară, Alcyndore o lua la stânga, mergând pe strada 
Jehan-Pain-Mollet şi intră într-un cabaret. 

Eustache Coppegorge, Choppin-le-Gentilhomme, 
Esclaireau-les-Mains-Rouges şi Barbiton-la-Hure stăteau la o 
masă cu câteva sticle în faţă. Nu erau singuri: mai erau şi alţi 
consumatori şi câteva femei de moravuri uşoare. Femeile erau 
tinere şi drăguţe. Bărbaţii, în schimb, aveau figuri de puşlamale. 
Toată acea societate "cinstită" făcea o gălăgie asurzitoare. 

La apariţia Alcyndorei, în cabaret se făcu linişte. Toţi acei 
consumatori se sculară în picioare şi salutară nou-venită. 

Aici, Alcyndore arboră un aer foarte serios şi răspunse la 
salut cu gravitate. Merse direct la masa celor patru gărzi de 
corp, urmată de patronul localului care manifesta un respect 
profund. 

Înainte de-a se aşeza, se scotoci prin buzunare şi-i dădu 
patronului câţiva bănuţi de aur. Cu un aer de suverană 
bunăvoință, întocmai ca regele François în palatul său Luvru, ea 
spuse: 

— lar acum distraţi-vă. Alcyndore este cea care plăteşte. 

Apoi, adresându-se celor patru: 

— Vapoarele sunt ancorate lângă Celestins şi în apropierea 
hangarelor artileriei. jean Morin n-a aflat când vor sosi. S-ar 
putea să sosească în seara asta, sau peste câteva zile. Această 
afacere nu trebuie s-o scăpăm din ochi. 

— Pentru câţiva saci nenorociţi de sare! mârâi unul din cei 
patru. 

Un zâmbet enigmatic înflori pe buzele Alcyndorei. 

— Imbecilule! Ştii cât valorează aceşti saci de sare? Zece 
mii de franci! 

— Zece mii! 

— Nu mai puţin, afirmă Alcyndore cu tărie. 

Şi, aruncându-i lui Barbiton o privire fixă, îl întrebă: 

— Consideri că zece mii de franci sunt bani de aruncat?... 

Cu aceeaşi privire înflăcărată şi cu o voce glacială continuă: 


— Spune-mi, te rog, tu care faci pe nemulţumitul, ştii tu 
care este pedeapsa celui care dezertează de la postul lui în 
timpul unei expediţii în beneficiul regatului Argot, a cărei regină 
este Alcyndore? 

— Voi ştiţi? întrebă şi pe Esclaireau şi Barbiton. 

— Eu ştiu, spuse ea ridicând din umeri. Ştiu că v-aţi părăsit 
postul pentru a jefui doi călugări. În consecinţă, daţi-mi imediat 
cei optzeci de franci pe care i-aţi furat şi care trebuie să intre în 
puşculiţa comună. 

Alcyndore luă banii şi-i lăsă să cadă într-o pungă. 

— Veţi primi partea voastră, ca toată lumea. 

— Este cât se poate de corect, comentară Esclaireau şi 
Barbiton. 

— Să revenim la problemele noastre. Nu voi putea merge 
cu voi, căci am alte probleme de rezolvat. Ne vom întâlni la locul 
cu pricina şi vă rog să păziţi cu străşnicie sosirea vapoarelor. 
Eustache va prelua conducerea acestei expediţii. Ştii tot ce ai de 
făcut, căci ţi-am dat instrucţiuni amănunțite. Mă bazez pe tine. 
Era să uit! Fiţi cu ochii în patru asupra arsenalului. Noirville 
împreună cu oamenii lui vor fi prin apropiere. Ştiţi foarte bine 
că-i vor apăra cu străşnicie, căci pierderea acestor saci de sare 
ar cauza o diminuare importantă a venitului regelui François! 

În urma Alcyndorei, plecară şi Eustache, Barbiton, Choppin 
şi Esclaireau. 

Tânăra, pe căi ocolite, ajunse pe strada Sainte-Catherine şi 
intră în somptuoasa vilă a mamei sale. 

Doamna Bagnolet se afla într-o încăpere mobilată relativ 
modest. 

Alcyndore întâia îşi primi fata, care se înclină în faţa ei cu 
respect şi cu acel zâmbet stereotip care-i flutura pe buze. 

— Ei bine! fiule, spuse ea liniştită, afacerea noastră se află 
pe drumul cel bun? 

— Totul este pregătit, mamă. Aşteptăm doar vapoarele să 
sosească. 

— Când vor sosi? 

— Jean Morin, starostele negustorilor, nu ştie nici el prea 
bine. 

— Şi Noirville? 

— Începând din acest moment, Noirville va păzi cu 
străşnicie vapoarele. Dar ai noştri se află şi ei prin apropiere. 


— Spune-mi, te rog, nimeni nu bănuieşte că în aceşti saci 
cu sare se află alţi saci plini cu bani? 

— Nimeni nu bănuieşte, mamă, în afară de Noirville; şi Jean 
Morin, tu şi eu, nimeni nu bănuieşte că în saci se ascund două 
milioane de franci. 

Până acum, doamna Bagnolet păstrase atitudinea unui şef 
care pune întrebări, iar Alcyndore cea a unui subordonat care 
răspunde. 

Doamna de Bagnolet începu să râdă. 

— Două milioane de franci ce vor intra în punga reginei 
Argotului şi nu în cea a regelui François. Galantul rege va muri 
de necaz, când va afla, spuse ea cuură în glas. 

— În plus, Noirville va primi o lovitură din care nu ştiu cum 
îşi va mai reveni, adăugă Alcyndore cu aceeaşi ură în glas. 

— Tocmai vroiam să spun şi eu acest lucru, zâmbi 
Alcyndore-mama. Poate că nu va fi imediat dizgraţiat, dar în 
final, asta-l aşteaptă. Două milioane este totuşi o sumă mare! 
Regele nu-l va ierta niciodată pentru această pierdere. 

Mama şi fiica începură să râdă cu un râs care l-ar fi 
înspăimântat pe Noirville dacă l-ar fi auzit. 

— Afacerea este ca şi încheiată. Pentru moment, prezenţa 
mea aici este inutilă. Voi pleca la casa mea din Bagnolet. Vrei să 
mă însoţeşti şi tu, draga mea? 

— Dragă mamă, ai uitat că domnul cardinal mă aşteaptă în 
această după-amiază? 

— Într-adevăr, am uitat! Şi asta este o afacere, poate la fel 
de importantă ca cea a sacilor de sare. l-ai spus lui Primerose să 
vină la mine mâine? Mi-e tare dor de ea! Ce vrei, o iubesc pe 
micuţă!... Am cules-o de pe drumuri, am crescut-o şi m-am 
ataşat de ea... O iubesc, nu la fel ca pe tine, dar aproape. 

Apoi izbucni într-un râs ciudat: 

— Nu fi geloasă, draga mea. 

Alcyndore o ascultase cu atenţie, scrutând-o cu privirea. 

Apoi ridicând capul, spuse cu gravitate: 

— Nu, mamă, nu sunt geloasă pe Primerose. 

După ce spuse acestea, ea îşi trecu automat mâna peste 
frunte ca şi cum ar fi vrut să înlăture un gând care o speria şi 
care o revolta. 


De data aceasta, doamna de Bagnolet îşi privi fiica cu 
insistenţă, cu acea privire care ştia atât de bine să dezbrace 
conştiinţele oamenilor. 

— Nu eşti geloasă pe Primerose? repetă ea încet. 

Alcyndore tresări, dar revenindu-şi spuse cu tărie: 

— Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată! 

— Ei, dar parcă ai încerca să te convingi şi tu de ceea ce 
spui! observă doamna de Bagnolet. Asta înseamnă că nu eşti 
prea sigură de propriile tale sentimente. 

— Primerose este sora mea iubită, spuse Alcyndore. O 
iubesc ca pe o soră şi sunt puţin neliniştită de rolul pe care va 
trebui să-l joace în aventura în care vrem să ne angajăm şi în 
care amândouă ne riscăm vieţile. Mamă, poţi să-mi juri că nu te- 
ai gândit la propria ei pierzanie? 

— Ce te face să te gândeşti la aşa ceva? 

— Mamă, de ce după ce i-am transmis ordinele tale şi ale 
mele, această bătrână vrăjitoare Agadou a mai venit aici? 
întrebă Alcyndore. 

— De unde ştii acest lucru? 

— Am şi eu oamenii mei, zâmbi Alcyndore. 

— Fie, Agadou n-a făcut altceva decât să-mi urmeze 
ordinele, ai înţeles? spuse doamna de Bagnolet liniştită. De 
unde până unde îmi ceri mie, mama suverana ta, socoteală 
pentru ordinele date? 

— Ah, mamă, dar ştii foarte bine că niciodată nu mă voi 
revolta împotriva autorităţii tale, iar în inima mea nu există 
decât respect şi venerație pentru tine! spuse Alcyndore făcând o 
plecăciune. 

— Ştiu că eşti cea mai respectuoasă şi supusa fiică, spuse 
ea. Ceea ce am făcut şi voi face de-acum încolo este pentru a 
asigura succesul răzbunării şi acţiunii noastre care va face din 
tine o adevărată regină... Acest lucru va trebui să-l doreşti cu o 
energie virilă, sălbatică, arzătoare... 

— Doresc din tot sufletul acest lucru! spuse Alcyndore cu o 
voce răguşită, de nerecunoscut. 

Doamna de Bagnolet o privi cu admiraţie. Cu o figură 
sălbatică, înspăimântătoare, şi cu o expresie de duritate 
întipărită pe faţă, izbucni într-un teribil hohot de râs: 

— Este lupta dintre regatul Argot, a cărui regină eşti tu şi 
regatul Franţei, al cărui rege este François |. Lupta dintre 


vagabonzi şi gentilomi. O luptă vicleană, tenebroasă, feroce, 
implacabilă... Cine va ieşi câştigător, regele Franţei sau regina 
Argotului? Regina Argotului are de partea ei puterea şi bogăţia, 
o bogăţie fabuloasă, incalculabilă, inepuizabilă. Regina Argotului 
care se sprijină pe o armată formidabilă prin disciplină şi forţă... 
Regina Argotului care dispune de o armă şi mai puternică şi 
irezistibilă în faţa căreia cei nai puternici sunt gata să se 
prosterneze: tinereţea şi frumuseţea femeii... Nu este suficient 
să te bazezi doar pe forţă, putere, bogăţie, voinţă şi frumuseţe. 
Trebuie să ştii bine scopul pe care-l urmăreşti şi să te îndrepţi 
spre el fără ezitare, nimicind toate obstacolele care se ivesc în 
cale. Pentru asta nu trebuie să fii sentimental sau milos... 
Sentimentalismul şi mila este obstacolul ce stă în calea celor 
slabi şi imbecili... Cel puternic trebuie să fie dur, implacabil, 
nemilos... Întocmai ca Noirville. Numai cu condiţia aceasta îţi 
poţi atinge scopul propus. Draga mea, astfel va trebui să 
acţionezi şi tu! 

Într-un acces de frenezie, Alcyndore afirmă fără ezitare: 

— Voi fi nemiloasă, voi călca pe cadavre dacă va trebui şi 
voi nimici toate obstacolele ce-mi vor sta în cale! 

Întocmai ca mama sa, Alcyndore avea acum o figură aspră 
în care ochii îi străluceau cu înflăcărare. 

Doamna de Bagnolet se linişti. Zâmbetul îi apăru pe buze. 
O clipă, îşi privi fiica cu satisfacţie. 

— N-am terminat, spuse. Mă asculţi? Va trebui, va trebui 
să-ţi fereci inima, s-o smulgi dacă este nevoie şi să te fereşti de 
dragoste, ca de ciumă. 

— Dacă va trebui, îmi voi smulge inima, dar scopul propus îl 
vom atinge! 

Doamna de Bagnolet îşi spuse în sinea ei: "Fie ca inima ei 
să nu bată pentru cineva anume!" 

Revenind exact acolo de unde conversaţia lor fusese 
abătută, cu zâmbetul pe buze ea spuse: 

— Este absolut necesar ca Primerose să joace acest rol în 
nemaipomenita aventură în care vom intra. Bineînţeles că ea nu 
va trebui să ştie nimic. Chiar şi tu, draga mea, când vei afla 
motivele care m-au făcut să acţionez astfel, va trebui să 
recunoşti că aceste motive au fost excelente. 

— Şi când voi afla şi eu motivele? 


— Când va sosi momentul oportun, răspunse liniştită 
doamna de Bagnolet, adăugând: 

— Eu plec. Tu, fiule, du-te la cardinalul de Lorraine că este 
timpul. 

— Nu-i grabă, zâmbi Alcyndore. De altfel, nu mă deranjează 
ca domnul de Lorraine să mă aştepte puţin. Dimpotrivă. Nu pot 
veni cu tine până la Bagnolet, dar te voi însoţi până la poarta 
Temple. 


Capitolul XXII În care se vorbeşte din nou 
despre Montauban 


Doamna de Bagnolet încuviinţă cu o uşoară mişcare a 
capului şi mulţumi cu un zâmbet. Cele două femei ieşiră. In 
curte, caleaşca le aştepta. Doamna de Bagnolet se instala în ea. 
Alcyndore încalecă pe un minunat pur-sânge. Caleaşca porni la 
drum. Ajunsă în stradă, Alcyndore îşi reluă rolul său de june 
prim, împărțind în dreapta şi-n stânga zâmbete şi ocheade 
tuturor fetelor care-i ieşeau în cale. În spatele caleştii erau doi 
lachei, iar în spatele lor, alţi doi. Toţi patru erau înarmaţi cu câte 
un pumnal lat şi lung. 

În timp ce mica cavalcadă trecea pe strada Haudriettes, 
cavalerul de Montauban ieşea din strada Michel-le-Comte. 

Alcyndore o luă la dreapta şi nu-l zări pe cavaler. Acesta 
însă o zări imediat. El văzu şi caleaşca şi cei patru lachei care o 
escortau. 

"Drace, dar este un adevărat convoi de prinţ sau de 
prinţesă!" gândi el. 

Se opri, urmărind cu privirea grupul care se îndrepta spre 
poarta Temple. Părea gânditor şi nehotărât. 

"Dumnezeule, fiindcă soarta mi-a scos-o în cale, am să o 
urmăresc pe această tânără misterioasă. Trebuie să desluşesc 
misterul acestei deghizări. Trebuie să aflu. Nu ştiu de ce, dar am 
senzaţia că acest Jean de Maubert trebuie să îndeplinească o 
afacere necurată, o afacere teribilă!... In fine, este foarte ciudat 
şi zău dacă mai înţeleg ceva, dar simt în mine două sentimente 
care se bat cap în cap: pe de-o parte, mă simt atras spre ea 
dintr-un irezistibil sentiment de simpatie... dar pe de altă parte, 


ceva îmi spune că trebuie să fug de această femeie, căci din 
cauza ei toate nenorocirile se vor abate asupra mea!" gândea 
Montauban. 

Apoi, luă o hotărâre bruscă: 

"Orice mi s-ar întâmpla, şopti el, vreau să aflu misterul şi-o 
voi urmări!" 

Eroul nostru începu să urmărească de la distanţă caleaşca 
şi escorta sa. Deodată, întoarse capul şi zări doi cerşetori şi doi 
călugări care păreau că-l urmăresc aşa cum o urmărea el pe 
Alcyndore. Cu zâmbetul pe buze şi ridicând din umeri nepăsător, 
el îşi spuse: să mă urmărească cât or vrea, că nu mă supăr!" 

Aceste patru personaje se aflau şi ele în strada Michel-le- 
Comte. Nu erau împreună, ci formau două grupuri distincte, care 
mergeau în aceeaşi direcţie. 

Cei doi călugări îşi traseră glugile peste ochi. Nu li se vedea 
nici vârful nasului, dar după felul cum mergeau era vorba cu 
siguranţă despre: Thibaut şi Lubin. 

Cât despre cei doi cerşetori nu erau alţii decât cei doi 
locotenenţi ai lui de Ville: Quintenasse şi Boucassin. 

De ce se deghizaseră în cerşetori? De unde până unde se 
aflau ei pe urmele lui Montauban? De ce Thibaut şi Lubin se 
aflau şi ei acolo? 

Trebuie să revenim la de Ville care în fuga precipitată a 
arcaşilor marelui comandant, nimeri în piaţa Greve. 

De Ville reuşi să se desprindă din acel val al mulţimii care-l 
purtă şi pe el până în piaţă. El se afla într-o stare de enervare de 
nedescris. Pentru a se mai descărca, dădu drumul la o serie de 
înjurături, după care  mărâi printre dinți amenințări 
înspăimântătoare la adresa lui Montauban. Apoi plecă furios, 
spunându-şi: 

"Trebuie să-l înştiinţez pe prinţ cât mai repede cu putinţă!" 

N-avu nevoie să înainteze prea mult, căci la intersecţia 
Guillori, îl întâlni pe cel pe care-l căuta. 

Prinţul moştenitor Henric era urmat de o escortă 
strălucitoare. Alături de el se aflau cei doi favoriţi ai săi, Saint- 
Andre şi Roncherolles, pe care i-am zărit pentru o clipă în faţa 
casei Primerosei. Prinţul era mânios, fapt ce-i făcea să tremure 
pe cei din escortă şi să zâmbească pe sub mustăţi pe cei doi 
confidenţi ai săi, cărora nu le ascundea motivul supărării lui. 


— Două milioane! mormăi el. Două milioane sunt pe drum 
şi nu ştiu cum şi când vor ajunge! Ceea ce ştiu foarte bine este 
că jumătate din această sumă imensă este destinată bunului 
meu frate Charles!... În Schimb, eu sunt cel ce nu voi vedea o 
para chioară din această sumă, iar regele m-a însărcinat pe 
mine, pe starostele negustorilor şi pe Noirville să ne ocupăm de 
asigurarea securităţii acestor bani. 

— Totdeauna se întâmplă aşa afirmă Roncherolles. Dacă nu 
luaţi nici o măsură, regele vă va da la o parte în favoarea 
fratelui vostru. 

La rândul său Saint-André puse şi el paie pe foc, adăugând: 

— Poate că regele va consimţi să vă dea şi vouă o mică 
parte din această sumă regească! 

— Asta este! mârâi nervos Henric. Mai bine spun că-mi va 
arunca şi mie un oscior ca la un câine înfometat. Drace! Aş 
prefera ca nişte pirați să pună mâna pe această sumă regească! 
În felul acesta, bunul meu frate nu va beneficia de nici un bănuţi! 
Aş da oricât ca lucrurile să se petreacă astfel. 

În acel moment, de Ville îl zări şi se îndreptă spre prinţ. 
Văzându-l cu hainele în dezordine, plin de sânge desfigurat de 
cele două răni de pe obraz, Henric se opri strigând 
înspăimântat: 

— Hei, de Ville!... dar ce ţi s-a întâmplat? 

— Mi s-a întâmplat că în timpul misiunii pe care mi-aţi 
încredinţat-o, m-am izbit de un vagabond, şeful unei bande de 
vagabonzi, care m-a adus în starea în care mă aflu acum. 

— Te-ai lăsat bătut, tu, de Ville?... sabia cea mai de temut 
din regat?... strigă Henric, care în sinea lui se bucura de starea 
deplorabilă în care se afla căpitanul gărzilor princiare. 

Saint-André şi Roncherolles, după ce schimbară priviri 
amuzate, strigară cu o înduioşare prefăcută: 

— De Ville, invincibilul de Ville şi-a găsit naşul... 

— Cine este acest nemaipomenit spadasin, care dintr-o 
lovitură l-a învins pe cel mai de temut spadasin? 

Spunând aceste cuvinte, cei doi afişau zâmbete 
batjocoritoare. De Ville remarcă acel zâmbet. El spuse, 
spumegând de furie: 

— Drace! Nu râdeţi, domnilor! Vă jur că nici voi n-aţi fi mai 
presus în faţa acestui vagabond pe care-l cheamă Montauban şi 
care este cel mai puternic om pe care l-am întâlnit vreodată! 


— Montauban, mi se pare cunoscut numele ăsta! strigă 
Saint-André. Unde naiba l-am mai auzit? 

— Adineauri, pe strada Saint-Martin, era pe buzele tuturor 
locuitorilor, îi aminti Roncherolles, cu o privire plină de 
inteligenţă şi abilitate. 

De Ville le întoarse spatele şi adresându-se prinţului Henric, 
spuse: 

— Domnule, şi asta nu-i tot. Nu numai eu am fost astfel 
tratat. Cincisprezece din oamenii voştri au avut de suferit de pe 
urma acestui individ. Din cei cincisprezece, pe trei nu-i vom mai 
revedea niciodată, căci sunt morţi, iar doi sau trei sunt foarte 
grav răniţi. 

De astă dată, prinţul încetă cu glumele. Această veste tristă 
îl înfurie peste măsură. Prinţul mărâi: 

— Ce tot vorbeşti tu acolo, de Ville?... 

— Purul adevăr, domnule. 

— Oare este cu putinţă aşa ceva?... Povesteşte-mi exact 
cum s-au petrecut lucrurile şi să nu uiţi vreun amănunt. 

Henric îl ascultă cu atenţia mărită. Pe măsură ce atenţia 
prinţului se mărea, furia lui atingea limita paroxismului. De ce? 
Gelozia prinţului stimula inteligenţa acestuia care de obicei era 
foarte înceată. Îndată înţelese un lucru pe care de Ville nu-l 
sesizase. În sinea lui, Henric izbucni: i 

"Tot ceea ce a făcut numai pentru Primerose a făcut! In 
plus, se pare că este tânăr şi frumos!... Este iubitul frumoasei 
mele!... Cine poate şti dacă dragostea lui nu este împărtăşită de 
Primerose?..." 

Când de Ville îşi termină povestea, Henric îi prinse braţul ca 
într-un cleşte şi cu o voce înspăimântătoare, spuse: 

— De Ville, acest tânăr, acest Montauban, acest vagabond 
este iubitul Primerosei! 

— Pe cinstea mea, cred că aveţi dreptate! 

— De Ville, acest vagabond trebuie să dispară!... Mai 
degrabă, nu, trebuie să-l văd şi eu, să-i pot pune unele întrebări, 
să-mi dau seama dacă într-adevăr... Fă ce vrei, dar adu-mi-l pe 
acest vagabond! Mă auzi, am nevoie de el! Am nevoie de el viu! 

— Domnule! strigă de Ville. Mă însărcinaţi cu o misiune pe 
care nu garantez că o voi putea duce la bun sfârşit. Vă repet că 
nici nu vă imaginaţi ce forţă zace în acest om. 


— Ei bine, atunci adu-mi-l mort, dacă altfel nu poţi, consimţi 
prinţul impresionat. 

— Aveţi, încredere în mine, domnule. Dacă nu vi-l voi aduce 
viu, asta înseamnă că mi-a fost imposibil, îl asigură de Ville cu 
un zâmbet înspăimântător. 

— Da, îmi dau seama cât de mult îl urăşti, spuse Henric 
satisfăcut. Dar nu-l vei uri niciodată aşa cum îl urăsc eu! Fă cum 
este mai bine, mă bazez pe tine. Până atunci, voi cere regelui 
să-l aresteze. Şi acum, du-te, de Ville. 

De Ville plecă furios, dornic să rămână singur cu gândurile 
lui. 

Roncherolles îi şopti lui Saint-André: 

— Este o ocazie minunată ca să-l săpăm pe acest de Ville 
care ne cam împiedică. 

— Şi eu mă gândeam! răspunse Saint-André, zâmbind. 

— Atunci vrei să ne unim forţele? întrebă Roncherolles. 

— Vom preda prinţului atât pe cel pe care-l gelozeşte cât şi 
pe Primerose. Îl vom înlătura pe de Ville. Laurii victoriei îi vom 
împărţi între noi, spuse Saint-André cu un zâmbet cinic. 

Cei doi pecetluiră acest pact ruşinos printr-o strângere de 
mână. 

Fiecare gândea în sinea lui astfel: 

"Când de Ville nu va mai fi aici, vom şti noi ce avem de 
făcut!" 


Capitolul XXIII Quintenasse şi Boucassin plecă 
la vânătoare 


De Ville porni spre strada Jehan-Pain-Mollet, spunându-şi: 

"Trebuie să-i găsesc pe Quintenasse şi Boucassin! Numai ei 
sunt capabili să ducă la bun sfârşit o asemenea acţiune." 

Ajungând în strada Saint-Martin, se întâlni cu Noirville, care 
se îndrepta spre piaţa Grève. Îl opri şi-l puse în temă cu ultimele 
ordine primite din partea prinţului. 

— Pentru moment, trebuie să rezolv o afacere deosebit de 
importantă. Imediat după aceea, mă voi ocupa de acest 
Montauban, de acest răzvrătit şi şef al vagabonzilor şi jur să pun 
mâna pe el viu sau mort. Cel ce va contribui la prinderea lui va 


primi o recompensă de o mie de franci. Acestea fiind spuse, mă 
văd nevoit să mă retrag. Sunt aşteptat la Primărie şi sunt deja în 
întârziere. 

Noirville vorbise cu aerul lui stăpânit, fără ură sau mânie. 

De Ville, în culmea furiei nu putea să înţeleagă calmul 
acestui bărbat. Îl părăsi nemulţumit de rezultatul discuţiei şi 
hotărât să îndeplinească el însuşi acea misiune. 

De Ville se îndreptă spre o cârciumă din strada Cimetiere- 
Saint-Nicolas, unde era sigur că-i va găsi pe cei ce-i căuta. De 
Ville le dădu ordine precise. Cei doi se priviră speriaţi şi ridicară 
din umeri neliniştiţi. 

Pentru prima dată, ei îndrăzniră să comenteze un ordin 
primit. 

— Viu! strigă Quintenasse. Domnule baron, mai bine ne 
cereţi să-l luăm pe Satana de coarne! 

— Ascultaţi-mă. Cel ce va reuşi să pună mâna pe el viu sau 
mort va primi o mie de franci recompensă. 

— Domnule baron, dacă trebuie doar să-l omorâm, atunci 
lucrurile se simplifică! acceptă Quintenasse grăbit. 

— Ne mai pricepem şi noi să înfigem un pumnal între 
omoplaţi! adăugă şi Boucassin. 

— Dar cel ce va reuşi să-l prindă viu, va primi zece mii de 
franci. Vă daţi seama, zece mii! spuse de Ville. 

Această cifră enormă pentru doi amărâţi ca ei reprezenta o 
adevărată mană cerească. 

— În plus, continuă de Ville, cel ce va reuşi această 
performanţă, va fi avansat, devenind mâna mea dreaptă. Acum 
puteţi pleca. 

Îi lăsă faţă-n faţă, înmărmuriţi. Apoi întorcându-se, de Ville 
aruncă o pungă doldora pe masă şi spuse: 

— Împărţi-ţii! Este de la sine înţeles, că din acest moment 
aveţi puteri depline. 

De data aceasta, de Ville plecă definitiv. 

De Ville comisese, însă, o greşeală imensă spunând că cel 
ce va duce la bun sfârşit misiunea va devenii mâna lui dreaptă. 
Prin această promisiune, el sperase să-i stimuleze, dar nu făcuse 
decât să-i transforme în duşmani. În continuare, acest lucru ar 
putea avea consecinţe dezastruoase. 


Cei doi îşi aruncau priviri duşmănoase. Acea ură surdă care 
dospea de mult între ei, poate de când se cunoşteau, ieşi la 
suprafaţă. 

— Eu să primesc ordine de la tine! Mai bine crăp scrâşni din 
dinţi Quintenasse. 

— Eu să mă supun ţie! Mai bine îmi tai capul, spumegă 
Boucassin. 

Într-o clipă, cei doi îşi scoaseră pumnalele şi începură să se 
jignească: 

—  Prostule!  Prăpăditule!  Măgarule!  Surdule! spuse 
Quintenasse. 

—  Avortonule!  Şobolanule!  Beţivule! Escrocule! urlă 
Boucassin. 

Printr-un miracol, cei doi nu se năpustiră unul asupra 
celuilalt. 

Nemaigăsind jigniri suficient de tari, ei se scuipară în semn 
de suprem dispreţ, îşi întoarseră spatele reciproc şi fiecare 
apucă pe un alt drum. 

După o jumătate de oră, Quintenasse aproape de 
nerecunoscut în straiele lui de cerşetor supraveghea intrarea de 
la hanul Coțofana Chioară. 

Era de vreo cinci minute aici, când deodată apăru un alt 
cerşetor care nu era altul decât Boucassin: cei doi avuseseră 
aceeaşi idee. 

— la te uită, bătrâne, se miră Quintenasse cu jumătate de 
gură. Ce-ai zice dacă am cădea la o înţelegere, în loc să ne 
certăm. 

— Să ştii că şi eu doresc acelaşi lucru. Doar funcţia asta 
nenorocită nu vom putea s-o împărţim. 

— Mai bine să împărţim banii şi să refuzăm funcţia. Mai 
bine să rămânem pe picior de egalitate şi-n relaţii bune. 

— Să ştii că nu m-am gândit la asta. Ei bine, aşa vom face. 

Montauban ajunsese deja în apartamentul lui şi îşi luase 
postul de observaţie în primire. Fiind convins că frumosul şi 
elegantul gentilom era femeie şi deci nu putea fi logodnicul 
iubitei lui, eroul nostru ardea de nerăbdare s-o vadă pe 
Primerose şi să-i ceară iertare. 

Constată, însă, cu regret că geamurile de la casa 
Primerosei erau închise. De altfel, le închisese chiar ea în 


momentul în care şi ceilalţi locuitori ai cartierului îşi ferecaseră 
uşile şi ferestrele. 

Una câte una uşile şi ferestrele începură să se deschidă, iar 
Primerose făcu şi ea ca restul lumii, deschizându-şi larg 
ferestrele. 

Tânăra îl zări pe cavaler care o privea cu duioşie şi stătea 
cu mâinile împreunate ca şi cum i-ar fi cerut iertare. Fericirea ei 
fu mare când îl văzu teafăr şi nevătămat şi-i adresă un zâmbet. 
Apoi, roşind toată la îndrăzneala avută, închise ferestrele 
grăbită. 

Acel zâmbet reuşi să încălzească inima îndrăgostitului 
nostru ca o rază de soare. Işi părăsi postul de observaţie cu 
inima plină de fericire. 

Radiind de fericire şi fredonând un cântecel la modă, îşi 
schimbă costumul cel nou, care acum era rupt şi murdar, cu cel 
vechi care astfel devenea costumul de ceremonie. 

În timp ce făcea toate aceste operaţii cu ajutorul lui 
Langrogne, Montauban mai arunca câte o privire spre casa de 
vizavi. 

Astfel îi remarcă pe cei doi falşi cerşetori. La început, nu-i 
băgă în seamă. Apoi se miră că stau atât de mult în acelaşi loc. 
Îi observă mai cu atenţie şi îi recunoscu imediat. 

— Oare pentru cine s-au deghizat astfel: pentru mine sau 
pentru ea! Trebuie să aflu. 

Apoi în sinea lui: 

"Dacă au venit pentru ea, nu se vor mişca de acolo iar eu 
mă voi duce să le smulg falsele bărbi şi mustăţi şi am să le 
administrez încă o corecție de-or să mă pomenească. Dacă, 
însă, au venit pentru mine, vor avea de mers, nu glumă." 

Montauban traversă strada şi-o luă drept înainte. La un 
moment dat, se întoarse şi-i văzu pe cei doi cerşetori urmărindu- 
|. Aşa cum îşi propusese, tânărul nostru erou îi învârti şi răsuci 
pe cei doi cerşetori prin tot cartierul. Astfel întâmplarea îl scoase 
în calea lui Alcyndore în momentul când o escorta pe doamna 
de Bagnolet. 

Nu ne mai rămâne decât să aflăm cum cei doi călugări au 
ajuns să facă şi ei parte dintre urmăritori lui Montauban. 


Capitolul XXIV La hanul ghicitoarei 


Cardinalul de Lorraine îi concediase pe cei doi călugări fără 
însă să le completeze punga pe care Esclaireau şi Barbiton le-o 
goliseră. 

Plecaseră foarte abătuţi, rugându-se cu ardoare providenţei 
să-i ajute. Porniră la întâmplare, cel puţin, în aparenţă. În 
realitate, însă, ei se gândiseră astfel: să tragă la un han unde să 
se hrănească bine şi să-şi plătească cheltuielile printr-o 
rugăciune de binecuvântare. 

Amândoi se gândiseră la hanul Ghicitoarei spre care se 
îndreptau acum pe căi ocolite, dar sigure. 

Ajunseră pe strada Saint-Martin, chiar în momentul când 
comandantul jandarmilor îi spunea lui de Ville de acea 
recompensă de o mie de franci pentru cel ce-l va prinde pe 
Montauban. Trecură neobservaţi, dar Thibaut se opri câţiva paşi 
mai departe, spunând: 

— Ai auzit, frate? 

— O mie de franci! ce sumă mare! strigă Lubin cu ochii 
scânteietori. Cu banii ăştia n-am mai avea probleme. 

— Din păcate, banii ăştia nu vor intra niciodată în 
buzunarele noastre, oftă Thibaut. 

— Numai că noi nu vom reuşi niciodată să punem mâna pe 
el, gemu Lubin. 

Amândoi oftară. Deodată realizară că se află într-o zonă 
interzisă în preajma hanului Coțofana Chioară. Se grăbiră să o ia 
la stânga, în strada Saint-Denis. Nu peste mult timp cei doi îşi 
făceau intrarea la hanul Ghicitoarei. Aici, urmă un adevărat 
festin. Călugării mâncară şi băură cât zece, fără nici cea mai 
mică reţinere. 

— Frate, mă tot gândesc la cei o mie de franci recompensă 
pentru cel ce-l va prinde pe Montauban spuse deodată Thibaut. 

— Şi eu mă gândeam, recunoscu Lubin. De ce n-am încerca 
şi noi? 

— Ai avea curaj să pui mâna pe demonul ăsta de 
Montauban? se minună Thibaut. 

— Să pun mâna, nu, dar să-l urmăresc şi să-l denunţ unde 
se ascunde, da! recunoscu Lubin. În felul acesta, graţie 
intervenţiei noastre inteligente şi curajoase ar pune mâna pe el, 
iar noi am câştiga o mie de franci. 


O vreme, discutară despre acest curajos plan. Îşi traseră 
glugile şi făcându-şi curaj, începură să dea târcoale locuinţei 
Primerosei. Ei îşi dădură seama că în preajma acestei locuinţe 
au toate şansele să-l întâlnească pe Montauban. 

În momentul când îl întâlniră, ranchiuna 
urmărească pe eroul nostru. 

La început, nu acordară prea mare atenţie lui Quintenasse 
şi Boucassin. Persistenţa cu care cei doi falşi cerşetori urmau 
acelaşi drum îi intrigă şi-i nelinişti: 

— Frate Lubin, oare aceşti doi cerşetori au curajul să ne 
urmărească? 

— Frate Thibaut, oare aceşti doi nespălaţi ar îndrăzni să 
aspire la o mie de franci? 

— Trebuie să scăpăm de ei prin orice mijloc!... 

Tot uitându-se la ei, călugării noştri îi recunoscură şi 
zâmbiră satisfăcuţi. 

— Sunt oamenii prinţului! spuse Thibaut. 

— Înseamnă că nu sunt rivali, ci aliaţi, spuse şi Lubin. 

Boucassin şi Quintenasse îi observară şi ei pe cei doi 
călugări. 

— la te uită, au apărut şi sutanele! mârâi Quintenasse 
furios. 

— Tot timpul sunt pe urmele noastre! se înfurie şi 
Boucassin. 

— Încep să devină insuportabili!... Tare i-aş scărmăna puţin 
pe purceluşii ăştia doi. Dar tu? 

— Eu mă întreb ce mă mai reţine să nu mă reped la ei. 

— Dacă se va ivi vreo ocazie prielnică, tăbărâm pe ei, 
concluzionă Quintenasse. 

Thibaut şi Lubin nu-şi puteau imagina ce vremuri grele îi 
aşteaptă. Dimpotrivă, în acel moment ei se felicitau. 

— Cerul i-a scos în calea noastră! 

— Da, într-adevăr, dacă vom avea probleme, vor sări în 
ajutorul nostru. 

Capitolul XXV  Necunoscutul 


Ar 


ii împinse să-l 


Alcyndore se despărţi de mama sa la poarta Temple, şi făcu 
cale întoarsă fără să se grăbească. Doi lachei mergeau în urma 
ei. 


La despărţire, Alcyndore mai schimbă câteva cuvinte cu 
mama ei, timp în care Montauban se ascunse după un stâlp. 
Trebuie spus că, văzând că se ascunde, Thibaut şi Lubin pe de-o 
parte, şi Quintenasse şi Boucassin pe de alta, se grăbiră să-şi 
găsească şi ei ascunzătoare. Montauban o lăsă pe Alcyndore s-o 
ia înainte şi după ce aceasta se îndepărtă suficient de tare, 
cavalerul nostru îşi reluă urmărirea, spunându-şi îngrijorat: 

"Sper să n-o ia la goană cu calul!" 

La întoarcere, Alcyndore trecu pe lângă un drum îngust şi 
nepietruit de unde ieşiră doi gentilomi. 

Cei doi mergeau la pas şi vorbeau încet, cel mai în vârstă 
sprijinindu-se de braţul celui mai tânăr. Ea îi privi îndelung, 
oprindu-se chiar pentru a-i lăsa să treacă. 

În spatele celor doi seniori urmau doi valeţi. 

Întâmplarea făcu ca Montauban să iasă în calea lor, iar la 
un moment dat prinse din zbor următoarele cuvinte care-i 
rămaseră întipărite în minte. 

— Bel-Argent, nu ţi se pare nemaipomenit ca un senior de 
talia celui pe care-l escortăm să meargă singur la duce, stăpânul 
nostru? 

— Ce ţi se pare atât de nemaipomenit, Jacquemin Corentin? 
replică cu o voce acră Bel-Argent. Ducele Clother de Ponthus 
este un mare senior şi chiar şi cele mai de vază personaje se 
simt onorate să fie primite de el. Dovada cea mai grăitoare este 
însăşi vizita acestui senior pe care noi îl escortăm şi care este 
una din cele mai de seamă personalităţi ale regatului. 

"Deci tânărul este ducele Clother de Ponthus, a cărui figură 
mi-o amintesc, gândi Montauban auzind discuţia celor doi valeti. 
Nu-mi pare rău că i-am aflat numele. Dar cine este celălalt 
personaj? Oare este ducele Claude de Guise? Sau poate ducele 
Antoine de Vendôme! Sau  Montmorency!... Sau poate 
Maiestatea sa, regele de Navarra!..." 

În timpul ăsta, Bel-Argent continuă pe un ton mai agresiv: 

— Îndrăzneşti să susţii că stăpânul nostru nu este suficient 
de ilustru pentru a primi vizita regelui? 

— Nu înţeleg nimic, răspunse Jacquemin cu demnitate. 
Pentru mine nu vizita în sine este nemaipomenită, ci faptul că 
vine singur... singur, absolut singur! Înţelegi acum? 

— Asta nu-i nemaipomenit, ci este o adevărată imprudenţă! 
Mai ales că palatul Ponthus este destul de Izolat... iar drumul 


până la palat pustiu, îngust, cu multe posibilităţi de-a te 
ascunde, într-un cuvânt locul ideal pentru a provoca o 
ambuscadă!... 

— Chiar şi în plină zi poţi păţi orice, fără ca cineva să-ţi sară 
în ajutor. 

— Fricosule, avortonule, tu care nu te gândeşti decât la 
persoana ta care nu face nici două parale! Mă faci de râs!... 

Ameţit de avalanşa de invective care se abătu asupra lui, 
Jacquemin încercă în zadar să-l oprească pe tovarăşul lui cel 
supărăcios. Când Bel-Argent se opri, în sfârşit, Jacquemin 
protestă cu demnitate: 

— Aşa este, mi-e frică... Nu toată lumea este ca tine fără 
frică... Sunt un copil al străzii şi am jurat să-mi dau viaţa pentru 
stăpânul meu care întotdeauna a avut milă de mine, care îmi dă 
să mănânc, care nu m-a maltratat niciodată şi care mă plăteşte 
bine. Am jurat să-mi dau viaţa pentru acest om sau pentru cei 
din familia lui. Când se va ivi ocazia, vreau să văd care din noi 
doi va fi mai curajos. 

— De ce n-ai spus asta până acum! concluziona Bel-Argent. 


Capitolul XXVI În urmărirea necunoscutului 


A 


Conversaţia celor doi valeţi îl intrigă puternic pe eroul 
nostru. Se gândea fără încetare la acel senior despre care cei 
doi valeţi discutaseră şi a cărui moarte violentă urma să 
provoace o emoție teribilă în regat. Oricât ar fi căutat, nu reuşea 
să-şi dea seama despre ce personaj era vorba. 

Era atras de aceşti necunoscuţi pe care întâmplarea îi 
scosese în drumul lui şi al Alcyndorei. Oare era o simplă 
întâmplare? Oare nu era un alt aranjament al Alcyndorei pentru 
ca lucrurile să se întâmple astfel? Nimeni nu poate şti. Un lucru 
e sigur şi anume că Alcyndore îşi continua drumul pe care 
pornise. Ea mergea deosebit de încet şi era preocupată de acest 
personaj misterios. Era posibil ca ea să-l fi recunoscut, sau cel 
puţin să creadă că-l recunoaşte, vrând să se asigure că nu se 
înşela. 

Pe strada Haudriettes, ea făcu câţiva paşi după care se 
opri. Se întoarse şi făcu semn unuia din valeţii săi, care se grăbi 


să se apropie. Îi dădu un ordin. În timp ce vorbea, aruncă o 
privire iscoditoare în jurul ei. Alcyndore văzu cum ducele Clother 
şi necunoscutul se îndreptau spre ea liniştii, fără s-o remarce. 
Un zâmbet apăru pe buzele tinerei, în timp ce-şi spunea: 

"Eram sigură!... Acum să vedem dacă merg acolo unde 
bănuiesc eu!" 

Alcyndore nu-i zări, însă, nici pe Montauban, nici pe 
Quintenasse şi Boucassin puţin mai departe şi nici pe Thibaut şi 
Lubin pe partea cealaltă a străzii. Este adevărat că era mult 
prea preocupată ca să-i observe, în plus, Montauban se 
ascundea cu multă dibăcie. 

Ajunsă pe strada Saint-Antoine, ea se opri, spunându-şi: 

"Sunt sigură că va merge la palatul Tournelles." 

Cei doi plimbăreţi o luară la stânga, îndreptându-se agale 
spre Bastillia. La un moment dat se opriră la palatul Tournelles. 
Din locul în care se afla, Alcyndore nu putea să-l vadă pe 
bărbatul mai în vârstă cum intră în casa regală ca la el acasă. In 
schimb, îl văzu pe duce care se întorcea, vorbind prietenos cu 
Jacquemin şi  Bel-Argent. Dispariţia personajului misterios 
constituia pentru Alcyndore un element foarte clar şi precis, căci 
le spuse satisfăcută: 

— Nu m-am înşelat. El era... Raportul pe care l-am primit în 
legătură cu acest lucru era deci exact. 

Alcyndore se scutură ca şi când ar fi vrut să îndepărteze 
nişte gânduri nedorite. Se întoarse spre strada Saint-Pol. De 
data aceasta gândurile ei se întoarseră la Noirville, căci privirea 
tinerei exprima o ură feroce. Deodată se hotărî brusc: 

— Bun, am tot timpul, căci cardinalul mă aşteaptă pe 
înserat, îşi spuse ea. De altfel, nici n-a spus când va veni chiar 
el. Pot merge să văd ce face Eustache Coppergorge... Cu ocazia 
asta îmi voi da seama ce dispoziţii a dat Noirville în legătură cu 
afacerea vapoarelor. 

Luând această hotărâre, porni voiniceşte pe strada Saint- 
Pol, urmată de cei doi valeţi. 

În spatele lor se afla Montauban din ce în ce mai intrigat de 
toate acele ocoliri nejustificate. 

Quintenasse, Boucassin, Thibaut şi Lubin îi urmărea şi ei cu 
îndârjire. Thibaut şi Lubin mergeau liniştiţi gândindu-se că în caz 
de alertă, Quintenasse şi Boucassin le vor sări în ajutor. Aceştia 
din urmă erau, însă, din ce în ce mai exasperaţi de cei doi 


călugări, gândindu-se că aspiră şi ei la banii pe care contau să-i 
obţină din acea expediţie. Trăind cu această convingere, cei doi 
erau animați de sentimente din ce în ce mai ostile faţă de 
călugări, aşteptând o ocazie prielnică să-şi manifeste antipatia. 


Capitolul XXVII Încotro mergea Alcyndore? 


Alcyndore merse până la capătul străzii Saint-Pol, unde se 
afla un zid care împrejmuia oraşul. 

Ea sări de pe calul pe care cei doi valeţi îl luară în primire. 

Aici era aşteptată de Eustache, Esclaireau, Barbiton şi 
Choppin, care în aşteptarea ei se angajaseră într-o partidă de 
bile. 

Având aspectul unui plimbăreţ curios, Alcyndore se 
strecură în primele rânduri ale privitorilor şi timp de câteva 
minute păru că este interesat de partidă; exact timpul necesar 
pentru a schimba câteva cuvinte cu Eustache. 

Apoi plecă. Sări în şa şi se îndepărtă definitiv de acele 
locuri. Înainte de-a pleca, îl zări, însă, pe Noirville în fruntea unei 
trupe de arcaşi, îndreptându-se spre intrarea Arsenalului. 

Traversă oraşul, trecu peste un mic pod şi ajunse în faţa 
unei locuinţe vechi care avea aspectul unei fortărețe feudale 
abandonate. 

Alcyndore se afla în faţa palatului Lorraine. Ea se opri în 
faţa unei porţi scunde, nu departe de intrarea principală. Era în 
jurul orei cinci şi jumătate, şi începuse să se întunece. 

Văzând-o oprindu-se şi bătând la acea poartă, Montauban 
se apropie în grabă. 

"Hei! Dar merge la palatul Lorraine, îşi spuse el mirat. Am 
fost asigurat că acest hotel este nelocuit, căci ducele Claude a 
căzut în dizgraţie!... De altfel, casa pare nelocuită!... Dar totuşi 
locuieşte cineva aici, din moment ce ea vine aici... iar poarta se 
deschide... Dumnezeule, aş da cu plăcere o sută de franci să 
pătrund şi eu în interiorul palatului şi să aflu ce caută ea aici!" 

Se apropie de poarta care într-adevăr se deschise. Era atât 
de aproape încât atingea calul celui de-al doilea valet al 
Alcyndorei, care şi-l trăgea în curtea palatului. In cadrul porţii, 
apăru un bătrân care întrebă cu o voce răguşită: 


— Intraţi şi voi sau aşteptaţi afară? 

— Intru şi eu, răspunse Montauban fără ezitare. Alcyndore îi 
spusese bătrânului care deschisese: 

— Să-i laşi să intre şi pe valeţii mei. 

Neprecizând numărul valeţilor, bătrânul îl consideră şi pe 
Montauban ca făcând parte din escorta Alcyndorei. 

Alcyndore se îndreptă drept spre acea fortăreață. 

În momentul când puse piciorul pe prima treaptă, un bărbat 
apăru în cadrul uşii. Era un tânăr în jur de douăzeci şi cinci de 
ani, înalt, cu umerii laţi, cu privirea dură şi mândră. Purta un 
costum simplu, de călătorie. Acest personaj se numea François 
de Lorraine, conte d'Aumale. Era fiul ducelui Claude de Guise. La 
moartea tatălui său urma să la titlul de ducele de Guise, fiind 
cunoscut şi sub numele de însemnatul. 

Când apăru, privi în primul rând spre cai. Un zâmbet 
satisfăcut trecu pe buzele tânărului în momentul în care văzu 
sacii pe care oamenii Alcyndorei îi dezlegau de la cai. 

François o întâmpină pe Alcyndore şi după un schimb de 
saluturi politicoase, cei doi intrară în casă. 

Împins de curiozitate şi fără să-şi ia nici cea mai mică 
măsură de precauţie, Montauban urcă scările în spatele celor 
doi, spunându-şi în sinea lui: 

"Dacă mă vede contele o să creadă că sunt din suita 
vizitatorului lui. Dacă mă vede vizitatorul, va crede că sunt de-al 
casei, căci în întunericul ăsta nu mă va recunoaşte." 

De altfel, nici contele d'Aumale şi nici Alcyndore nu-şi 
dădură seama că sunt urmăriţi. 

Vestibulul era foarte slab luminat de o făclie pusă pe o 
mobilă de colţ. Drept în faţă, se afla o uşă deschisă prin care se 
zărea o lumină slabă. Spre acea lumină se îndreptă contele 
împreună cu Alcyndore. Trecură prin mai multe saloane până 
ajunseră la acea lumină tremurândă. 

Contele intră primul, urmat de Alcyndore care împinse uşa 
fără însă, s-o închidă. 

Montauban se apropie de uşă şi-şi lipi urechea de ea. 
Pentru orice eventualitate, el se asigură că are sabia la 
îndemână. 

Contele îi oferi Alcyndorei un scaun, după care se aşeză şi 
el. 


— Domnule de Maubert, spuse contele cu efort, scuzaţi-mă 
că nu vă primesc aşa cum tatăl meu, ducele de Guise şi 
monseniorul cardinal de Lorraine, unchiul meu, mi-au ordonat s- 
o fac. 

— Domnule d'Aumale, ştiu că trebuie să acţionaţi cu cea 
mai mare prudenţă, răspunse Alcyndore cu seriozitate. In 
consecinţă, n-am motive să mă formalizez datorită misterului 
care planează asupra acestei întâlniri. 

Contele era obişnuit să i se spună: monsenior. La cuvintele 
"domnule d'Aumale" pe care Alcyndore le pronunţă cavalereşte, 
contele încruntă din sprâncene şi aruncă o privire glacială celei 
care le pronunţase. 

Alcyndore nu se simţi impresionată de privirea contelui pe 
care o înfruntă cu siguranţă, întocmai ca un îmblânzitor care 
trebuie să-şi hipnotizeze animalul pentru a evita să cadă în 
ghearele lui puternice. Cei doi adversari se săgetară cu privirea, 
fiecare încercând să-l dezarmeze pe celălalt, adică să-l oblige să 
plece ochii. 

— Domnul cardinal se scuză, era vădit că nu-i place să 
pronunţe acest cuvânt, că nu poate participa la întâlnirea 
stabilită şi m-a trimis pe mine în locul lui, continuă contele. 

— Domnul cardinal m-a prevenit că s-ar putea să nu poată 
veni şi s-a scuzat încă de atunci, răspunse Alcyndore. Mă 
aşteptam, deci, că nu-l voi întâlni aici. l-am adus cele o sută de 
mii de franci pe care i le-am promis. 

— O sută de mii! repetă d'Aumale visător şi vizibil 
impresionat de cifră. 

— Nu eraţi la curent? se miră Alcyndore. 

— Bineînţeles că da! spuse contele. Revenindu-şi, luă un 
teanc de hârtii pe care le întinse Alcyndorei spunând cu un 
zâmbet sfidător: 

— Aici sunt toate actele completate în care sunt cuprinse şi 
dobânzile şi toate garanţiile necesare în schimbul sumei pe care 
ne-aţi avansat-o. 

— Domnule, drept cine mă luaţi? Vreun portărel sau vreun 
traficant din mica burghezie?... 

— Totuşi... trebuie... suma este mare... 

Alcyndore luă hârtiile, le rupse, lăsă să cadă bucăţile de 
hârtie şi împingându-le cu vârful cizmei, spuse: 


— Domnule, cardinalul mi-a făcut onoarea să apeleze la 
banii mei întocmai ca un prieten, spuse ea cu măreție. Intre 
prieteni, nu-i nevoie de acte. Între gentilomi cum suntem noi, 
cuvântul dat este suficient. In plus, ce contează banii ăştia 
pentru mine. O bagatelă, un nimic, iar domnul cardinal mi-i va 
returna când va putea. Cât despre mine, peste o oră am şi uitat 
de ei. Dacă cumva va mai avea nevoie de bani sau poate tatăl 
vostru, ducele de Guise, sper să apelaţi tot la mine. 

— Sunteţi atât de bogat? strigă d'Aumale. 

Alcyndore observa schimbarea produsă în atitudinea 
contelui. Un zâmbet imperceptibil trecu pe buzele ei. Se sprijini 
pe speteaza fotoliului, îşi puse picior peste picior şi începu să se 
joace neglijent cu inelele care-i împodobeau mâna. La 
întrebarea contelui răspunse printr-o altă întrebare: 

— Conte, ştiţi că am o soră? 

— Tatăl şi unchiul meu mi-au vorbit despre acest lucru. 

— După părerea mea, sora mea este un boboc de fată, are 
optsprezece ani şi a venit vremea să-şi aleagă un soţ, continuă 
Alcyndore liniştită. 

— Cardinalul care, după cum ştiţi este un mare cunoscător 
în materie de femei, mi-a vorbit despre sora voastră ca despre 
cea mai desăvârşită frumuseţe pe care viaţa i-a scos-o în cale. 
Ştiu că mă pot baza pe gusturile lui. 

Alcyndore înclină uşor capul, în semn de mulţumire pentru 
complimentul primit şi spuse: 

— Când va sosi acea zi în care sora mea va întâlni... 

Apoi răzgândindu-se cu un zâmbet plin de subînţelesuri: 

— Sau când va sosi ziua când eu voi găsi soţul ideal pentru 
sora mea, ea va veni cu o zestre de două milioane. 

Contele d'Aumale avu un şoc la auzul acelei sume 
fantastice. Ridică din umeri. Cu o voce răguşită ca şi cum nu-i 
venea să creadă, el repetă: 

— Două milioane! Două milioane!... 

— Bani gheaţă din cel mai frumos şi veritabil aur francez, 
preciză Alcyndore mândră. La această sumă bineînţeles că se 
adaugă domeniile şi pământurile. N-aş putea să vă spun 
valoarea exactă a acestor pământuri, dar sunt sigur că depăşesc 
milionul. 

François de Lorraine, conte d'Aumale, viitorul eliberator al 
pasului Calais, cel care mai târziu va deveni marele Guise, 


moştenise de la familia sa rapacitatea. O rapacitate care era pe 
măsura ambiţiei lor fără de margini. Încântat, el spuse cu o voce 
răguşită: 

— Asta face trei milioane!... 

Toată mândria lui dispăru dintr-o dată. 

— Domnule Maubert, vă puteţi lipsi de această sumă pentru 
binele surorii voastre? se informă contele. 

— Bineînţeles, spuse ea. În calitatea mea de şef al familiei, 
eu păstrez cea mai mare parte din bogăţia noastră imensă. 
Ceea ce-i dau surorii mele este foarte puţin în comparaţie cu ce- 
mi rămâne mie. 

— Este nemaipomenit! şopti automat François. 

— Atât de puţin încât dacă sora mea se va căsători cu 
bărbatul pe care i-l voi alege, iar acesta dovedeşte a avea o 
moralitate exemplară, îi voi pune la dispoziţie un venit anual de 
cinci sute de mii de franci. Aceasta fiind valabil pe tot timpul 
vieţii mele, spuse Alcyndore cu un calm imperturbabil. 

Contele d'Aumale, fascinat, murmură ca pentru sine: 

— Două milioane bani lichizi şi un venit anual de cinci sute 
de mii!... Câte n-aş putea face cu banii ăştia!... 

Alcyndore auzi şoaptele contelui. Zâmbi: 

— Cred că ştiu ce aţi putea face!... Am să vă spun eu, 
monseniore d'Aumale... Aveţi drepturi absolute asupra regatului 
Neapole. Aceste drepturi privite din punctul de vedere strict al 
legii nu valorează mare lucru. Mai bine spus nu valorează 
nimic... Nu vă încruntaţi, domnule d'Aumale, căci sunt lucruri pe 
care trebuie să le recunoaştem. Aceste drepturi valorează exact 
cât geniul militar al celui care va lupta pentru ridicarea valorii 
lor. 

— Nu voi permite nimănui să se ocupe de acest lucru! o 
întrerupse grăbit d'Aumale. 

— Este bine dacă gândiţi aşa, îl încuraja Alcyndore, cu tărie. 
Am încredere în geniul dumneavoastră militar. Veţi deveni un 
mare căpitan. Un căpitan renumit despre care se va vorbi peste 
secole. Sunt sigur că veţi triumfa. 

— Aşa voi face, repetă d'Aumale, luminându-se. Şi eu mă 
bazez, nu pe geniul meu militar, aşa cum aţi spus voi, dar pe 
steaua mea călăuzitoare. 

— Această stea va străluci în curând, îl asigură Alcyndore 
pe un ton profetic. 


Şi revenind acolo de unde plecaseră: 

— Cu aceste două milioane care vă lipsesc şi pe care nu le 
puteţi obţine de la nimeni, vă puteţi organiza o armată... Acest 
regat Neapole asupra căruia aveţi drepturi depline şi pe care 
împăratul Carol Quintul vrea să-l dea zestre nepoatei lui, acest 
regat îl puteţi cuceri într-o lună şi vă puteţi instala acolo... 
Atunci să vedem ce pretenţii vor mai avea împăratul Carol şi 
regele François... Apoi vă încoronați, şi vă întăriţi forţele. Atunci 
veţi fi bogat — căci alte două milioane sau chiar patru, dacă-i 
cazul, vor cădea în punga voastră — şi astfel nu va fi nevoie să 
asupriţi poporul a cărui afecţiune o veţi câştiga... De la Nord la 
Sud, de la Răsărit la Apus, veţi parcurge Italia în lung şi-n lat şi o 
veţi supune la picioarele voastre. Neapole, Roma, Milano, 
Florenţa, Veneţia vă vor aparţine. Acest vis al unei Italii unificate 
şi conduse de un unic suveran, acest vis care dă târcoale 
suveranului pontif, voi îl veţi transforma în realitate. Atunci veţi 
deveni unul din cei mai mari monarhi ai creştinătăţii. Egal ca 
putere şi bogăţie cu regii Franţei şi Spaniei. Veţi deveni chiar 
superior lor prin geniul vostru militar. Dar să nu vă culcaţi pe 
laurii victoriei. Este mare lucru să devii regele Italiei. Dar 
împărat este şi mai bine. Puteţi şi trebuie să restauraţi imperiul 
lui Carol cel Mare. Realizând şi acest lucru, veţi deveni stăpânul 
întregului univers creştin, în plină tinereţe şi putere... Acum n- 
aveţi decât douăzeci şi cinci de ani şi pentru a realiza acest 
măreț proiect, n-aveţi nevoie de mai mult de zece ani. 

—  Visuri!... Himere!... spuse el zâmbind şi ridicând din 
umeri. 

— Pot deveni o realitate; asta nu depinde decât de voi, 
spuse cu convingere Alcyndore. 

O clipă, contele ezită. 

— Există totuşi o mare dificultate pe care i-am expus-o 
domnului cardinal şi pe care vreau s-o cunoaşteţi şi voi. 

— Să vedem despre ce-i vorba, îl încurajă Alcyndore, 
văzându-l că ezită. 

— Ei bine, oricât de bogată ar fi domnişoara Bagnolet, sora 
voastră, ea rămâne totuşi domnişoara de Bagnolet, fără nici un 
alt titlu de nobleţe, spuse contele. 

— De fapt vă temeţi să nu se vorbească despre o 
mezalianţă, fiindcă dumneavoastră, prinţ de Lorraine, v-aţi 


căsătorit cu o tânără nobilă, dar care nu are nici un alt titlu de 
nobleţe! observă Alcyndore zâmbind sfidătoare. 

— Da, recunoscu contele. Sunt obligat să ţin cont şi de 
opinia publică. 

— Aşa este, recunoscu Alcyndore. Nu vă mai gândiţi la 
acest lucru. Sora mea, domnişoara de Bagnolet, vă va aduce 
mai multe titluri decât v-aţi putea închipui. Posedă numeroase 
baronii, comitate şi ducate. Deţine chiar şi titlul de prinţesă în 
Germania. 

— Ah! Dar asta schimbă lucrurile! Pot să contez pe oferta 
pe care mi-aţi făcut-o? întrebă contele. 

— Da, spuse cu fermitate Alcyndore. Cu o condiţie: S-o 
cunoaşteţi pe sora mea. Mai întâi, trebuie să vă placă. 

— Ah! spuse contele liniştit; dacă este la fel de drăguță 
precum sunteţi dumneavoastră ca băiat, fiţi sigur, sire, că-mi va 
place. Când mă voi putea prezenta în faţa domnişoarei de 
Bagnolet? 

— Când doriţi, monseniore. 

— În acest caz, cât de curând... Nu trebuie să scăpăm din 
vedere că n-am dreptul să mă aflu în aceste locuri. Trebuie să 
mă întorc cât mai repede posibil la postul meu din armată, 
fiindcă altfel voi atrage asupra mea mânia regelui. In lipsa 
tatălui meu, sper ca domnul cardinal să accepte să mă 
însoţească. 

— În acest caz, domnul cardinal să-şi aleagă ziua care-i va 
conveni şi să ne-o comunice şi nouă. 

— Sunteţi încântător, senior de Maubert! îl complimentă 
contele. Sper că voi găsi în voi cel mai generos şi minunat frate. 

Contele pronunţă cuvintele cu cea mai profundă sinceritate. 
Cu un gest spontan, îi întinse mâna sa mare. Alcyndore dădu 
mâna cu contele, adăugând: 

— Mai trebuie să adăugaţi: şi cel mai devotat. Alcyndore 
părea şi ea sinceră, dar pe buze îi flutura un zâmbet ciudat pe 
care contele nu-l remarcă. 

Cei doi îşi zâmbeau reciproc, mulţumiţi de conversaţia 
avută. 


Capitolul XXVIII La palatul Lorraine 


— Dacă doriţi, continuă d'Aumale după o scurtă pauză, vom 
continua această discuţie după ce domnişoara de Bagnolet va 
decide dacă mă acceptă ca soţ. Este inutil să discutăm acum 
unele planuri care nu s-ar realiza niciodată dacă domnişoara de 
Bagnolet nu mă va accepta ca soţ. 

— Aveţi dreptate, dar aş vrea să ne înţelegem asupra unui 
fapt care este de o importanţă capitală. Bineînţeles că planurile 
pe care le facem noi acum vreau să rămână doar de noi 
cunoscute, căci n-am nimic comun cu cealaltă afacere care 
interesează, în special, pe ducele de Guise, tatăl vostru, şi pe 
cardinalul de Lorraine. 

— Mi se pare corect, răspunse grăbit d'Aumale. Sunt două 
afaceri cu totul diferite. Una dintre ele interesează întreaga 
familie, iar eu voi face totul pentru a reuşi... N-am decât de 
profitat de pe urma grandorii acestei familii, al cărui şef voi 
deveni la moartea tatălui meu. Cât despre ambițiile mele 
personale care vor contribui la măreţia şi prosperitatea familiei 
de Guise, le voi ţine secrete până ce voi reuşi să le îndeplinesc. 

— Aşa gândeam şi eu, îşi dădu cu părerea Alcyndore. De 
altfel, în acea importantă afacere care interesează întreaga 
voastră familie, dumneavoastră rămâneţi un simplu locotenent 
al ducelui şi al cardinalului, în ceea ce priveşte cealaltă afacere, 
voi fiind creierul care concepe, vreţi să rămâneţi unicul şef şi vă 
puneţi familia în faţa faptului împlinit. 

— Aşa este, spuse d'Aumale aprobator. 

— In ceea ce priveşte afacerea în care suntem cu toţii 
interesaţi, v-aş ruga să-l anunţaţi pe domnul cardinal că am 
descoperit un mesager absolut sigur şi Alcyndore insistă asupra 
acestui cuvânt. 

— Cu atât mai bine! înseamnă că lucrurile sunt pe făgaşul 
cel bun. Sire, într-adevăr sunteţi un bărbat preţios, sub toate 
aspectele. 

Considerând că-şi spuseseră tot ce aveau de spus, cei doi 
începură să discute de una şi de alta. Mai bine spus, Alcyndore 
fu cea care vorbi. Contele, fie din ignoranță, fie datorită unei firi 
prudente şi reţinute, se mulţumi să asculte zâmbitor, plasând 
ici, colo câte un cuvânt. 

Alcyndore urmărea un scop anume, căci ea trecu în revistă 
toate cancanurile de la curte cu o vervă incredibilă, în primul 


rând, vorbi despre doamna Diane, amanta oficială a prinţului 
moştenitor. De la amanta oficială până la cea care era pe planul 
doi, nu era decât un pas, pe care Alcyndore îl făcu: 

— Dacă m-aş fi bucurat de deosebita onoare de a mă 
număra printre prietenii doamnei Diane aş fi prevenit-o în 
privinţa doamnei Nicolle de Savigny şi a soţului ei baronul de 
Ville... Oare nu se vorbeşte că de la un timp, prinţul moştenitor 
o neglijează pe doamna Diane? 

— Într-adevăr, recunoscu contele. _ 

— Doamna Nicolle este foarte frumoasă. In plus are şi 
avantajul tinereţii pe care doamna Diane l-a pierdut de mult. 
Visul celor doi soţi este de a o înlocui pe doamna Diane. Dacă 
m-aş număra printre prietenii ei aş pune-o în gardă asupra 
pericolului care-o pândeşte! sau... 

Lăsă fraza neterminată şi privindu-l insistent şi cântărindu- 
şi fiecare cuvânt, ea spuse: 

— Sau, n-aş mai pierde o clipă şi i-aş face curte, doamnei 
Nicolle. 

"Aşa voi face", gândi d'Aumale, schiţând un gest vag. 

Alcyndore, care-l observa cu atenţia mărită şi care urmări 
să obţină un anumit rezultat, îşi spuse: 

"lată un avertisment pe care-l va lua în consideraţie". 

Apoi, cu voce tare, ea continuă să critice pe unul şi pe altul 
cu o vervă ameţitoare. După ce-i trecu în revistă pe doamna 
d'Etampes şi amanţii săi, pe cei doi fii ai regelui, după ce-l 
deplânse pe prinţul moştenitor, care se lăsa jecmănit de fratele 
său mai mic, ea vorbi de doamna Catherine, soţia prinţului 
moştenitor, care nu zămislise până în prezent nici un 
moştenitor. 

— Ei! spuse contele care îşi dădu seama că această 
vorbărie neîntreruptă ascundea ceva foarte serios, fapt pentru 
care el deveni şi mai rezervat. Să nu uităm că doamna 
Catherine n-a împlinit încă douăzeci şi cinci de ani. Va veni şi 
moştenitorul! 

— Domnul Fernel, doctorul curţii regale, afirmă că nu poate 
să facă copii... numai dacă s-ar petrece un miracol. 

Spunând aceste cuvinte cu o siguranţă înspăimântătoare ea 
îl străfulgera din nou cu privirea. Fiindcă ducele dădu din cap 
zâmbitor, ca un om care înţelege pe jumătate ce i se spune, 
Alcyndore continuă: 


— Se spune că ducele d'Orleans, deşi pare foarte viguros, 
are o sănătate deosebit de delicată. Se spune că va muri tânăr, 
foarte tânăr... Înainte de-a se căsători. Dacă ducele d'Orléans va 
dispărea fără să lase un moştenitor, iar prinţul nu va lăsa nici el 
un moştenitor, înseamnă că familia Valois va dispărea. În acest 
caz, cine se va sui pe tronul Franţei, cel mai frumos tron al 
creştinătăţii?... 

Între cei doi se lăsă o tăcere profundă. Alcyndore era calmă 
şi foarte sigură pe ea însăşi. Contele, în schimb, era palid şi-şi 
muşca nervos mustaţa. 

În sfârşit, el spuse: 

— Din fericire prinţul moştenitor este tânăr. Este de aceeaşi 
vârstă cu mine... Însuşi regele este destul de tânăr, puternic, 
viguros şi poate trăi încă mulţi ani. 

— Într-adevăr, regele este puternic şi viguros şi poate trăi 
încă mulţi ani, spuse Alcyndore calmă. 

Se ridică ca să plece şi spuse: 

— Dar regele comite nişte imprudenţe incredibile... Eu, cel 
ce vă vorbeşte acum, ştiţi unde l-am zărit astăzi, deghizat în 
aventurier? Pe drumul Corderie. Senior d'Aumale, cunoaşteţi 
acest drum? 

— Da. Este un loc unde s-ar putea organiza o cursă, îmi 
închipui, însă, că era însoţit de cineva? 

— Vă înşelaţi. Mergea singur. Mă auziţi, singur! Aproape în 
fiecare zi, se duce absolut singur şi-l vizitează pe ducele de 
Ponthus în palatul său, care se află la capătul drumului Corderie. 
De cele mai multe ori pleacă la căderea nopţii sau chiar 
noaptea, însoţit doar de duce care-şi ia cu el doi valeţi, care nici 
nu bănuiesc că-l escortează pe însuşi regele. Trebuie spus că 
regele, care se pare că cochetează cu pericolul, de cele mai 
multe ori pleacă singur de la duce... Adevărul este că regele a 
împins curajul mult prea departe!... Gândiţi-vă că cineva care ar 
şti toate aceste amănunte, — şi să fiţi sigur că nu sunt primul 
care aflu aceste lucruri — ar putea să-i întindă o cursă pe 
drumul Corderie care parcă-i făcut pentru aşa ceva!... 

— Din fericire, regele este înconjurat de dragostea supuşilor 
lui, care-i sunt devotați până la moarte. Nu trebuie să ne temem 
de-o asemenea crimă oribilă. 

— Cerul să vă audă! Se poate întâmpla însă un accident. N- 
aţi auzit vorbindu-se de nişte vagabonzi pe nume Eustache 


Coppegorge, Esclaireau-les-Mains-Rouges, Barbiton-la-Hure şi 
Choppin-le-Gentilhomme? 

— Nu se vorbeşte decât despre aceşti şefi de bandă, spuse 
contele, ridicând din umeri. Am auzit că seamănă în urma loro 
teroare nebună. Bănuiesc că aceeaşi teroare inspiră şi arcaşilor 
comandantului jandarmeriei cărora li s-a trasat ca sarcină să-i 
prindă şi totuşi îi lasă în libertate. 

— Aşa este, zâmbi Alcyndore. Ei bine! Să presupunem că 
indivizi de teapa lor dau peste o asemenea pradă, uşor de 
atacat, în toiul nopţii şi în mijlocul unui drum pustiu. Gândiţi-vă 
puţin care ar putea fi rezultatul! Bineînţeles că nu s-ar putea 
vorbi despre o crimă politică. Bineînţeles că nu. lreparabilul însă 
s-ar produce. Mă mir că în anturajul regelui nu există nimeni 
care să-i atragă atenţia asupra pericolului căruia i se expune... 
Nu există nimeni care să vegheze asupra lui? 

— Ah, dacă n-am fi fost în dizgrație! 

— Sunt convins că aţi fi avut curajul să-l sfătuiţi pe rege, 
spuse Alcyndore. Dacă sunteţi în dizgrație faţă de rege, vă 
bucuraţi totuşi de simpatia prinţului moştenitor. 

— Şi? spuse contele mirat. 

— Şi, în acest caz, preveniţi-l pe prinţul moştenitor de 
gravele imprudenţe pe care le comite tatăl lui şi de care sunt 
convins că n-are habar. 

— ÎI voi preveni pe prinţ. 

— Va face ceea ce va crede de cuviinţă, concluzionă 
Alcyndore. Oricum, în felul acesta noi ne-am făcut datoria de 
gentilomi. 

Văzându-i şi ascultându-i nimeni nu s-ar fi putut îndoi de 
excelentele lor intenţii. Însuşi regele, dacă ar fi fost prezent, n-ar 
fi putut decât să-i felicite. 

Când cei doi coborâră şi ultima treaptă a palatului Lorraine, 
unul din valeţi se apropie în grabă. Era bătrânul care deschisese 
poarta Alcyndorei şi escortei sale. Părea deosebit de încurcat şi 
spuse cu timiditate: 

— Monseniore!... 

Asta fu tot ce reuşi să spună căci contele îl împinse, 
spunându-i apăsat: 

— Mai târziu, Hermann!... 


Hermann, acesta era numele bătrânului, se dădu de-o parte 
şi începu o conversaţie animată cu două forme învăluite în 
întuneric. 

Valeţii Alcyndorei îi aduseră calul. Contele o însoţi până-n 
pragul porţii şi nu se retrase până ce nu o văzu îndepărtându-se 
în noapte, urmată de cei doi valeţi. Apoi, se înfăşură în pliurile 
pelerinei şi se informă: 

— Unde au pus sacii? 

— l-am legat straşnic de şaua cailor, monseniore, răspunse 
Hermann, care cu aceeaşi timiditate şi foarte încurcat, adăugă: 

— Monseniore... 

— Stinge luminile, închide porţile şi la drum, ordonă 
contele. Trebuie să evităm să facem vreun zgomot. 

— Înainte de plecare, monseniore... se bâlbâi pentru a treia 
oară Hermann. 

— De fapt, parcă vroiai să-mi spui ceva, spuse contele. 
Vorbeşte. 

Hermann se apropie şi-i şopti ceva la ureche. 

— Ce-mi tot spui, animalule! tresări contele. Un vagabond a 
pătruns aici? Cine ţi-a spus? Cine i-a deschis? 

— Cine i-a deschis? Eu, monseniore... Eu, care am crezut că 
face parte din suita tânărului care v-a vizitat. Cine mi-a spus? 
Aceşti doi călugări. 

Spunând acestea se întoarse spre cele două forme din 
întuneric care stăteau de-o parte, prudente. 

Contele se întoarse şi el. Pe un ton imperios, ordonă: 

—  Apropiaţi-vă, călugări. Cine sunteţi dumneavoastră? 
întrebă el pe acelaşi ton. 

— Fratele Thibaut şi fratele Lubin şi suntem în serviciul 
monseniorului, cardinalul de Lorraine, care din când în când ne 
încredinţează câte o misiune. Nu ne mai recunoaşteţi? 

— V-am recunoscut, spuse contele. Dar cum aţi intrat aici? 

— Pe poartă, spuse cu naivitate unul dintre călugări. 

— Îmi dau seama, spuse cu răceală contele care nu era 
prea răbdător din fire. Dar cum s-a deschis această poartă 
tocmai în faţa voastră? Asta v-am întrebat eu. 

— Am făcut uz de acea parolă pe care numai cei din 
serviciul domnului cardinal o cunosc. 

— lar noi avem onoarea să facem parte dintre oamenii lui 
de încredere. 


Vagile bănuieli care se treziseră în sufletul contelui 
dispărură complet în faţa acestei explicaţii. Urmă încă o 
explicaţie, dar foarte confuză din care reieşi că un anume 
vagabond pe nume Montauban pătrunsese în curtea palatului în 
urma domnului de Maubert. 

Contele gândi astfel: 

"Ce mai este şi cu acest Montauban?... Oare este un 
vagabond aşa cum susţin călugării ăştia sau este vreun spion?... 
Eu înclin să cred că este vorba despre un spion. Dar în serviciul 
cui este? Pentru cine spionează?... Spionează pentru rege, 
pentru doamna d'Etampes sau pentru monseniorul d'Orleans?... 
Ne-a urmărit ca să afle ce am discutat. Este foarte clar... Ştiu şi 
unde s-a ascuns ca să audă ce am discutat... Sunt convins că a 
auzit absolut tot. Din fericire, am vorbit cifrat... Da, dar de unde 
pot şti că acest spion n-a înţeles sensul adevărat al cuvintelor?... 
Dacă a intrat aici... nu trebuie să mai iasă viu... Şi nu va mai 
ieşi... Este prins ca într-o cursă căci am avut buna inspiraţie să 
închid poarta în urma mea." 

Contele era un om hotărât. După ce luă acea hotărâre nu 
mai pierdu o secundă. Se îndreptă spre fortăreață, urcă scările 
într-un suflet şi intră în vestibul. Stinse luminile, ieşi şi închise 
uşa cu cheia. Numai că fie din neglijenţă, fie din lipsă de 
obişnuinţă, contele lăsă cheia în broască. Apoi cobori în curte, 
spunându-şi ca pentru sine: 

— L-am prins!... 

Merse în cealaltă extremitate a corpului de clădiri. Cu un 
gest poruncitor, ordonă soldaţilor să-l urmeze. 

_ Contele se opri în faţa unei uşi scunde pe care o deschise. 
Inainte de a intra, spuse: 

— Atenţie, voi încerca să-l atrag pe acel bărbat în pivniţă, 
unde-l voi închide. Voi ăştialalţi rămâneţi aici, în faţa acestei uşi. 
Dacă va reuşi să scape din cursa pe care i-o întind şi vine la 
această uşă, prindeţi-l şi omorâţi-l fără milă. Vă rog, însă, 
discreţie totală!... 
` Sigur pe el, contele intră, lăsând uşa deschisă în urma lui. 
Intr-adevăr, soldaţii stăteau masaţi în faţa uşii, cu săbiile în 
mână, tăcuţi, aşteptând să se întâmple ceva. 

Contele lipsi doar câteva minute, după care reapăru: 

— Gata, am terminat, bărbatul cu pricina se află în pivniţă, 
spuse el satisfăcut. Acum, poate să stea acolo până o crăpa. 


Contele închise cu grijă uşa şi porunci: 

— Scoate-ţi caii şi la drum! 

Apoi, întorcându-se spre Hermann: 

— Fiindcă tu l-ai lăsat să intre, acum du-te şi dă-i de băut. 

Într-un colţ al curţii era o manivelă acoperită cu un strat 
gros de rugină. În timp ce ceilalţi scoteau caii în linişte, 
Hermann se îndreptă spre manivelă, pe care o apucă cu ambele 
mâini şi începu s-o învârtească. Manivela produse un scârţâit 
sinistru, înfricoşător. 

Thibaut şi Lubin îl urmăriră cu privirea pe valet şi se uitau la 
el intrigaţi. Cei doi întrebară din curiozitate: 

— Ce faceţi acolo? 

— Vedeţi bine, domnii mei, îi dau să bea omului nostru, 
conform ordinelor primite, răspunse Hermann râzând: 

— Inundaţi pivniţa în care s-a ascuns Montauban? 

Thibaut şi Lubin, fără să mai întrebe nimic, se retraseră 
prudenţi spre poarta de la ieşire. În timp ce se apropiau de 
ieşire, îşi vorbeau cu atâta însufleţire de parcă s-ar fi certat. 

După ce-şi termină treaba, Hermann mai aruncă o ultimă 
privire prin curte şi ieşi ultimul, închizând cu grijă poarta. Apoi, 
sări în şa cu o mişcare demnă de invidiat. 

Contele d'Aumale era deja călare, în fruntea trupei sale şi 
cerceta şi el dacă toată lumea este prezentă. Apoi, zărindu-i pe 
cei doi călugări, se scuză politicos: 

— Vă rog să mă iertaţi, dar sunt foarte grăbit. 

Thibaut şi Lubin erau deja departe. Acum mergeau fără 
frică şi fără grabă. Lucru ciudat, cei doi călugări păreau că se 
ceartă. 

Şi un lucru şi mai ciudat, ei mergeau unul în spatele 
celuilalt, exact cum aveau obiceiul să meargă Quintenasse şi 
Boucassin. 


Capitolul XXIX Prins în capcană 


Montauban înţelese că Alcyndore urma să se retragă şi va 
trece prin încăperea în care se afla el. 

"Drace, îşi spuse el, este timpul s-o întind, dacă nu vreau să 
fiu prins asupra faptului..." 


S-o întindă! Era bine spus, dar era mai greu de realizat. Se 
afla într-o beznă totală şi nu cunoştea de loc dispoziţia 
încăperilor din acest palat în care intra pentru prima oară. Pe 
pipăite şi cu o grijă deosebită, ca să nu facă vreun zgomot 
compromiţător, eroul nostru înainta în direcţia uşii pe care 
intrase. î 

Începu să se impacienteze fiindcă nu o găsea. În acel 
moment, contele d'Aumale deschidea uşa şi se dădea la o parte 
pentru a-şi lăsa invitatul să treacă. 

Încăperea în care se afla Montauban era slab luminată de 
licăririle lumânării pe care o ţinea contele în mână. Montauban 
avu norocul de-a nu fi văzut şi în acelaşi timp descoperi o altă 
uşă. O deschise în grabă şi o închise în urma lui la fel de iute, 
scufundându-se din nou în întuneric. 

Luând-o înspre dreapta, întâmplarea îi scoase în cale un 
perete. Se văzu în imposibilitate de-a merge mai departe. 
Reveni de unde plecase, înjurând zidul pe care-l întâlni în calea 
lui. Era prost dispus, dar nu era neliniştit. Işi făcuse calcule în 
sensul că domnul d'Aumale trebuia să părăsească palatul. 
Astfel, Montauban urma să rămână singur. El îşi spunea că n-are 
nevoie să se grăbească, căci va găsi o ieşire, iar dacă nu, va 
aştepta zorii zilei. La lumina zilei, lucrurile urmau să devină mult 
mai simple. 

În timp ce-şi făcea aceste planuri, auzi paşi, în spatele lui. 

Nu se înşela: era contele d'Aumale care-l căuta. Contele 
ştia la perfecţie acele locuri şi se deplasa în întuneric ca şi cum 
calea lui ar fi fost luminată. Pregătise o cursă, iar acum aştepta 
ca prada să-i cadă în cursa pregătită. 

Auzind paşi, Montauban merse mai repede, dar un alt 
perete îi bară drumul. Tot pipăind în dreapta şi în stânga, trăia 
cu speranţa că va descoperi un culoar în care să se ascundă. 

Deodată, zidul cedă la atingerea lui. Înţelese că este vorba 
despre o uşă care nu era închisă. 

Acea uşă era cursa întinsă de conte, care din umbră 
urmărea mişcările lui Montauban. 

Ceva îi spunea că nu trebuia să deschidă acea uşă, că 
trebuia să-şi continue drumul. În acel moment, însă, auzi din 
nou paşi în spatele lui. O frică puerilă, obsesivă îl determină să 
împingă uşa, intră şi o închise în urma lui. 


În aceeaşi clipă, auzi scârţâitul unei chei ce se învârtea în 
broască. Asta fu tot. Cel ce încuiase uşa plecă fără o vorbă. 

Când nu se mai auziră acei paşi misterioşi, Montauban 
încercă uşa, care, însă, nu se deschise. 

"M-au prins! îşi spuse el, disperat. Cred că am căzut într-o 
capcană sau întâmplarea mi-a scos în cale vreun servitor zelos 
care a simţit nevoia să încuie această uşă!... Ce importanţă mai 
are? Adevărul este că acum; sunt închis aici! Bine lucrat! Asta 
am căutat, asta am găsit... M-am comportat ca o bătrână care 
ar fi în stare de cine ştie ce nebunie ca să-şi satisfacă 
curiozitatea... Ce nevoie aveam s-o urmăresc pe această tânără 
care se îmbracă în straie bărbăteşti, care se recomandă Jean de 
Maubert, care mânuieşte spada aproape la fel de bine ca şi 
mine şi care deţine o mulţime de milioane?..." 

In întuneric, cu spatele lipit de acea uşă de stejar şi 
prevăzută cu bare de fier, cu braţele încrucişate pe pieptul 
puternic, uită pentru o clipă situaţia critică în care se afla şi 
medita asupra cuvintelor spuse de Alcyndore. 

"Oare la ce făcea aluzie?... Mă îngrijorează soarta regelui 
Francois şi a urmaşilor lui!... Dumnezeule, da regele François şi 
rudele lui pot să se apere şi singure înainte de-a mă gândi la ei, 
mai bine mă gândesc cum să scap eu de aici... dacă-i posibil... 
Mai întâi trebuie să descopăr în ce gaură am nimerit!" 

7 Işi întinse mâinile prudent, pipăi pereţii şi cercetă podeaua. 
Işi dădu seama că se află pe un palier. 

"Trebuie să fie şi o scară pe aici," îşi spuse el. 

Intr-adevăr, descoperi şi prima treaptă a unei scări, care 
însă cobora şi intra undeva în pământ. 

— Să coborâm, spuse el hotărât. Probabil este scara care 
duce spre pivniţă... Poate voi găsi niscaiva provizii şi vreo 
sticluţă rătăcită. Ce dracu, pivnițele prinților de Lorraine ar 
trebui să fie bine aprovizionate!... Dacă mă gândesc bine, ora 
mesei cred că a trecut de mult: nu mai pot de foame şi de sete. 

Cobori şi nu descoperi decât patru pereţi şi multă 
umiditate. Incepu să se gândească: 

"Nu pot ieşi prin altă parte decât pe uşa pe care am intrat. 
Dar cum? Forţând-o? Dar este un lucru imposibil! Am pipăit-o 
doar şi îmi dau seama că îmi voi rupe şi sabia, şi pumnalul dar 
uşa nu se va clinti din loc. Nu, trebuie să aştept ca cineva din 
afară să-mi deschidă uşa. Drace... Intrebarea se pune dacă până 


atunci nu voi muri de foame şi de sete... Oricum, asta nu se va 
întâmpla mai repede de poimâine. Deci, cel mai bun lucru pe 
care-l am de făcut este să dorm... ca să fiu în putere la 
momentul oportun." 

Luând această hotărâre, Montauban îşi căută un loc ca să-şi 
întindă mantaua. 

— Drace! spuse el ridicându-se, dar aici nu este nisip aşa 
cum am crezut, ci apă! Nu mă pot culca aici. 

Se înfăşură în manta, se aşeză pe ultima treaptă, se sprijini 
de zid şi închise ochii hotărât să doarmă. Tocmai aţipise când 
deodată ciuli urechea, şoptind: 

— Dar ce este asta?... 

Era bolborositul surd al apei care năvălea în ascunzătoarea 
lui. 


Capitolul XXX Nicolle de Savigny 


De Ville intră într-o clădire aparent modestă, care se afla la 
întretăierea străzilor Singes, cu Vieille-du-Temple. Ferestrele 
clădirii dădeau spre cele două străzi. Nimeni nu ştia că această 
casă îi aparţine. După ce încuie uşa cu grijă, urcă la etajul întâi. 
Apoi, deschise o fereastră care avea vedere spre strada Vieille- 
du-Temple şi care era apărată de jaluzele din lemn masiv. De 
Ville aruncă o privire înspre intrarea unei clădiri deosebit de 
frumoase. 

În mare grabă şi cu o dexteritate extremă, se dezbrăcă, se 
spălă şi-şi pansă rănile. 

După ce-şi termină toaleta — lucru ce dură destul de mult, 
ţinând cont de eleganța rafinată a acestui personaj — privi din 
nou înspre clădirea despre care am pomenit, închise fereastra, 
şi ieşi în stradă. Apoi, se înfăşură în mantie în aşa fel încât nu i 
se zărea nici vârful nasului. 

Merse direct la acea clădire şi bătu la uşă într-un anume fel. 
Îi deschise o tânără cameristă care-l pofti într-un salonaş 


mobilat cu o somptuozitate regală. Apoi, se înclină respectuos în 
faţa unei tinere doamne care intră şi ea în salonaş. 

Tânăra doamnă avea douăzeci şi doi de ani, micuță, 
plăpândă, şi frumuşică foc. Părul bogat şi negru i se revărsa pe 
umerii de un alb lăptos şi catifelat, iar dinţii mici şi ascuţiţi se 
ascundeau într-o gură ca o cireaşă. Ochii deosebit de inteligenţi, 
dar reci, trădau o inimă lipsită de sentimente, dând o expresie 
de duritate acelei fizionomii care altfel putea fi deosebit de 
seducătoare. 

Astfel arăta tânăra doamnă în faţa căreia de Ville se înclină 
ceremonios. Văzându-i, îţi dădeau impresia a doi străini, într- 
atât erau de rezervaţi şi indiferenți unul faţă de celălalt. Să nu 
ne bazăm, însă, pe aparenţe. Tânăra doamnă pe care tocmai v- 
am descris-o nu era alta decât Nicolle de Savigny, doamnă de 
Saint-Remmy şi baroană de Ville. 

Era soţia lui de Ville... Era totodată amanta lui Henric de 
Valois, prinţul moştenitor al Franţei. 

Ea se lăsă să cadă pe câteva perniţe acoperite cu o blană 
de urs şi spuse: 

— Ah, Dumnezeule! Dar ce-aţi păţit, baroane? 

— Un vagabond a reuşit să mă aducă în starea asta! 

— Un vagabond! se miră Nicolle de Savigny. Presupun că 
vreţi să spuneţi o bandă de vagabonzi. Sunteţi complet 
desfigurat. 

Tânăra doamnă spuse aceste lucruri cu un zâmbet atât de 
natural, care nu exprima ironie, dar nici sentimente de simpatie. 

— Da, eram un bărbat atrăgător, dar acum voi fi oribil cu 
aceste două cicatrici în mijlocul obrazului! Vă jur, însă, că acest 
vagabond mizerabil va plăti scump pentru ceea ce mi-a făcut. 

În vocea contelui se simţea mânia abia stăpânită. Apoi, pe 
un ton tăios şi rece: 

— Haide să vorbim despre lucruri mai serioase... Aţi ţinut 
cont de instrucţiunile pe care vi le-am dat? 

— Este chiar atât de urgent? întrebă ea cu o figură de copil 
îmbufnat. 

— Foarte urgent, spuse el tăios. N-aţi înţeles? 

— Nu, recunosc că n-am înţeles... În plus, este teribil ceea 
ce îmi cereti. 

— N-aţi înţeles fiindcă nu vreţi să înţelegeţi. Nu vreţi să 
înţelegeţi fiindcă nu vă simţiţi ameninţată în mod direct. In afară 


de propria voastră persoană nu vă interesează nimic. Ei bine! Să 
ştiţi că întregul vostru viitor este în joc, iar dacă vă spun acest 
lucru sper să mă înţelegeţi mai bine. Fiţi atentă: se aşteaptă să 
se primească de nu ştiu unde şi nu ştiu prin ce minune, suma de 
două milioane. 

Într-o clipă Nicolle de Savigny se schimbă la faţă. 
Fizionomia ei se lumină. Ochii ei deveniră mai mari. Buzele 
începură să-i tremure. 

— Două milioane? bâlbâi ea. 

— Ah, ah, aţi prins viaţă!... tună de Ville. Ei bine frumoasa 
mea, din astea două milioane nu veţi vedea para chioară. 
Trebuie să le puneţi cruce. 

— De ce? mârâi ea cu o voce atât de răguşită încât nimeni 
nu şi-ar fi putut închipui că iese din acea gură atât de delicată. 

— Fiindcă aceste două milioane nu sunt destinate prinţului 
Henric... Milioanele sunt pentru ducele d'Orleans, prea iubitul 
său frate. 

— Sunteţi sigur? întrebă ea cu ochii în flăcări. 

— Drace, întrebaţi-l pe monsenior... Vă va spune că este 
vorba despre zestrea fratelui lui... O zestre la care se vor mai 
adăuga şi câteva provincii, mă auziţi?... Dacă regele va mai trăi 
câţiva ani, prinţul nu va mai moşteni decât umbra unui regat. 
Veritabilul rege va fi monseniorul Charles... Mă înţelegeţi acum? 

— Da, am înţeles, spuse ea fără să mai zâmbească. Dar 
cine ştie dacă nu voi scoate eu castanele din foc... pe care le va 
ronţăi doamna Diane! 

— Bătrâna Diane! spuse de Ville într-un hohot de râs 
zgomotos. Priviţi-vă puţin în oglindă şi spuneţi-mi dacă va putea 
lupta împotriva graţiei şi tinereţii dumneavoastră. 

Tânăra într-adevăr se uită în oglindă şi se examină cu 
atenţie. Satisfăcută, spuse: 

— Cred şi eu că doamna Diane va pierde în lupta cu mine... 
Dacă ar fi fost doar ea!... Dar mai este şi tânăra asta... această 
Primerose de care s-a îndrăgostit Henric... De fapt, ea constituie 
adevăratul pericol. 

Apoi, agresivă: 

— Şi, de altfel, prinţul v-a însărcinat să i-o aduceţi! 

— Poate, zâmbi de Ville. Fiţi sigură că această tânără nu vă 
va încurca în nici un fel... Atâta timp cât eu mă aflu aici şi 
veghez. Acum aţi înţeles că trebuie să acţionaţi cât se poate de 


repede?... Aţi înţeles acum că nu poţi fi aproape regina unui 
regat, dacă acel regat nu există?... 

— Apoi, apropiindu-se de ea şi aruncându-i o privire 
fascinantă, trivială şi brutală, îi spuse: 

— Acum aţi înţeles că dacă nu doriţi ruina amantului vostru 
şi, implicit a voastră, trebuie ca regele François să dispară din 
rândul celor vii! 

— L-am tatonat pe Henric... Niciodată nu va da acel ordin 
pe care-l aşteptaţi din partea lui. 

— Ei, ce mai contează dacă-mi va da acest ordin pe ocolite 
sau pe faţă. Totul este să-l dea! Restul mă priveşte pe mine 
personal. 

De Ville ştia acum că tânăra lui soţie îl va asculta şi va 
utiliza întregul său farmec feminin, pentru a înarma braţul fiului 
împotriva tatălui... fiindcă acum începea o luptă acerbă, lupta 
pentru edificarea propriei ei averi. 


Capitolul XXXI Prinţul moştenitor Henric 


Fără să se grăbească, de Ville plecă spre palatul Tournelles. 
Era în jurul orei şapte, în momentul în care pătrundea în camera 
în care prinţul îşi făcea toaleta. 

Imaginea frumoasei şi delicatei Primerose era mai mult ca 
oricând prezentă în mintea prinţului moştenitor. Când se gândea 
acum la ea, nu putea să nu se gândească şi la Montauban. In 
acele momente, scrâşnea din dinţi şi devenea ameninţător. Cu 
toate acestea nici nu-l cunoştea. Cu siguranţă gelozia 
declanşase în el ura, bănuind că-i vorba despre un rival. O ură 
fără margini, neiertătoare. 

— Ei bine, de Ville, ce-i cu acest vagabond?... Cu acest 
Montauban? 

— Ei bine, monseniore, seniorul de Noirville nu se poate 
ocupa pentru moment de această afacere. 

— Noirville dă ascultare poruncilor regelui. Ştiam că nu se 
poate ocupa acum de omul nostru. El împreună cu oamenii lui 
trebuie să stea pe poziţie până vor sosi milioanele... Asta-i 
porunca regelui în faţa căruia trebuie să ne plecăm... Dar tu ce- 
ai făcut? 


— l-am pus pe Quintenasse şi Boucassin, cei mai buni 
oameni ai mei, pe urmele acestui vagabond... Nu-l vor scăpa o 
clipă din ochi... sunt convins de acest lucru. 

— În viaţă, de Ville, nu uita că-l vreau viu! 

Apoi, îi strecură în palmă o pungă destul de grea spunându- 
i: 

— Asta ca să ai din ce plăti medicii şi medicamentele. 
Îngrijeşte-te de Ville şi odihneşte-te câteva zile. 

— Drept să vă spun şi eu simt nevoia să mă odihnesc 
câteva zile, spuse de Ville privindu-şi punga mulţumit. lar dacă 
Domnia voastră îmi permite... 

De Ville se înclină în faţa stăpânului, îl salută ceremonios pe 
Roncherolles şi Saint-André, şi ieşi. 

Când uşa se închise, Henric se pregătea să dea semnalul de 
plecare, dar Griffon, valetul său de încredere, îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. 

— Să intre! spuse el vioi. 

Contele d'Aumale îşi făcu apariţia. 

— Vere! Ce cauţi aici? strigă Henric zărindu-l. Ce se 
întâmplă?... Nu ştiam că regele te-a chemat înapoi de-acolo de 
unde te-a trimis?... 

— Monseniore, regele nu m-a chemat, dar m-am întors fără 
voia Domniei Sale. Am abandonat postul, riscând să-mi atrag 
mânia şi dizgraţia definitivă din partea regelui. Toate acestea 
datorită ordinelor primite din partea ducelui, tatăl meu, şi ca să 
vă stau la dispoziţie... 

— Îmi sunteţi prieteni fideli şi devotați, spuse Henric cu 
căldură. 

— Vroiaţi să plecaţi, monseniore? întrebă d'Aumale. 

Şi făcând semn înspre costumul şi armele prinţului şi ale 
celor doi însoțitori: 

— Plecaţi într-o plimbare galantă? 

— Drept să-ţi spun, nu, oftă Henric, reluându-şi aerul său 
întunecat şi plictisit. Mă plictisesc şi mă pregăteam să plec spre 
doamna de Savigny. 

— Dacă-i aşa, aş putea să vă ţin companie în drum spre ea 
şi să mai discutăm! 

— Vere, sper că nu s-a întâmplat nimic grav?... întrebă 
Henric. 

— Nimic foarte grav, monseniore, confirmă d'Aumale. 


— Dacă-i aşa, să mergem! 

Prinţul Henric îl luă de braţ pe contele d'Aumale şi plecară. 

Francois d'Aumale bănuia că la această oră, prinţul se 
pregătea să-şi viziteze amanta. Acesta era unul din motivele 
pentru care se grăbi să-l întâlnească. Cuvintele domnului de 
Maubert avură un efect neaşteptat asupra lui. Fidel propriului lui 
principiu de-a nu amâna pe mai târziu, ceea ce poţi face chiar 
atunci, contele merse direct la ţintă: 

—  Monseniore, aş dori să prezint omagiile mele 
respectuoase doamnei de Savigny. 

— Chiar aşa! se minună Henric. Asta-i va face mare plăcere 
doamnei de Savigny! Este o femeie excelentă, micuța mea 
Nicolle. 

— Este una din cele mai devotate şi sigure prietene ale 
Domniei voastre, monseniore, întări d'Aumale. Din aceste 
motive, ea se bucură de respectul meu şi alor mei. 

— Da, oftă Henri, cred că mi-este devotată şi fidelă... că mă 
iubeşte... pentru ceea ce reprezint eu ca persoană, şi nu pentru 
rangul pe care-l port. 

— Ei, monseniore, ar trebui să fie oarbă ca să nu vă 
iubească pe dumneavoastră ca persoană. Chiar mă şi întreb 
unde mai putea găsi un om ca voi? 

— De altfel, n-are importanţă, zâmbi Henric flatat. Mă simt 
măgulit de atenţia pe care mi-o acorzi. Ei, dar nu vrei să iei şi tu 
masa cu noi, la doamna Nicolle? 

Prinţul împreună cu suita lui ieşiseră din palatul Tournelles 
printr-o poartă secretă. O vreme, merseră de-a lungul străzii 
Saint-Antoine. Contele d'Aumale remarcă faptul că prinţul are ca 
suită doar pe cei doi gentilomi. 

— Monseniore, cum de vă aventuraţi în plină noapte, pe 
străzile oraşului, fără nici un fel de escortă? 

— Ce mi s-ar putea întâmpla? întrebă prinţul nepăsător. 

— Ah, monseniore, aţi făcut un târg cu regescul vostru 
tată? întrebă d'Aumale ridicând din umeri. 

— Ce târg? Nu înţeleg. 

— Adică, vreţi să vedeţi care va săvârşi cea mai mare 
nebunie?... lertaţi-mă, monseniore, dar comiteţi o mare 
imprudenţă... Tot aşa şi regele străbate străzile noaptea... 

— Ce tot îmi spui acolo? îl întrerupse Henric deodată, 
devenind atent. Regele străbate străzile?... Singur?... 


— Nu ştiaţi? se miră contele. 

— N-am ştiut nimic! exclamă Henric cu sinceritate. 

— Dar trebuie să ştiţi!... Numai voi, monseniore, aveţi 
dreptul să-i atrageţi atenţia regelui asupra acestui fapt... Se 
poate întâmpla o nenorocire... Regele atacat de vreun hoţ... 
Trebuie să-i explicaţi că n-are dreptul să-şi expună preţioasa-i 


persoană!... 
— Dumnezeule, fii mai clar! _ 
Contele d'Aumale fu mai explicit. li povesti lui Henric 


despre vizitele misterioase ale regelui, deghizat în aventurier, la 
ducele de Ponthus. Îi descrise cu lux de amănunte acel drum 
periculos la capătul căruia se afla palatul Ponthus. Scoase în 
evidenţă existenţa unor terenuri pustii şi părăsite, insistând 
asupra avantajului pe care l-ar putea avea oameni rău 
intenţionaţi. Dădu amănunte precise despre costumul purtat de 
rege, de Clother de Ponthus şi cei doi valeţi care-i urmau. 

Părând animat de cele mai bune intenţii în privinţa vieţii 
regelui, contele îi prezentă un plan magistral asupra unui posibil 
asasinat al suveranului. 

— Ar fi cel mai mare păcat, spuse prinţul. Voi vorbi cu 
regele. li voi spune la ce se expune absolut inutil. Sper că va 
înţelege şi va aprecia afecțiunea ce i-o port eu şi fidelii lui. Sper 
să-mi asculte sfaturile pe care i le voi da. 

Apoi, cu un oftat: 

— Din nefericire, n-am nici un fel de influenţă, asupra 
regelui... Sper să nu-mi ia în derâdere sfaturile... 

— In felul acesta, vă veţi îndeplini datoria de fiu iubitor şi de 
supus prea fidel, monseniore. 

— Da, răspunse Henric, aşa este. Dar Dumnezeu mi-e 
martor că voi face totul pentru a împiedica o nenorocire. 

Un timp, merseră unul lângă altul fără să scoată o vorbă. 

— Ce mesaj trebuia să-mi transmiţi din partea ducelui 
Claude? întrebă prinţul. 

— Tatăl meu m-a trimis la voi ca să vă transmit că trebuie 
să urmăriţi cu mare atenţie fiecare mişcare a ducelui d'Orléans. 
Aveţi grijă, monseniore, căci sub aşa zisa zestre a ducelui se 
scurge o parte din moştenirea care vă revine de drept! 

Tot restul drumului, d'Aumale continuă pe acest ton. 

Când ajunseră în faţa palatului de Savigny, prinţul nu mai 
ofta, dar era foarte prost dispus. Le dădu liber lui Roncherolles şi 


Saint-André, dând de înţeles că urma să-şi petreacă noaptea 
acolo. 

Dintr-o privire, Nicolle îl zări pe vizitatorul din spatele 
amantului său. Îl recunoscu imediat. Se prefăcu, însă, că nu l-a 
zărit. Nicolle fugi în întâmpinarea lui Henric pe care-l îmbrăţişa, 
spunându-i: 

—  Henric!... Dragul meu sire, în sfârşit aţi sosit!... 
Începusem să fiu îngrijorată! 

Henric se aplecă, o luă în braţe, o ridică ca pe un fulg şi-şi 
lipi buzele de ale tinerei. Apoi, râzând ca şi cum ar fi făcut o 
glumă bună, spuse: 

— Draga mea, ţi-l prezint pe vărul meu d'Aumale care arde 
de nerăbdare să-ţi prezinte respectuoasele sale omagii. 

— Ah, monseniore, dar ce va gândi domnul d'Aumale?... 

— Nici mai mult, nici mai puţin decât faptul că mă aflu în 
prezenţa celei mai graţioase şi iubitoare femei. Oricum, n-am 
venit să vă tulbur intimitatea. Doamnă, permiteţi-mi să vă 
prezint respectuoasele mele omagii. 

— Domnule, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru 
onoarea pe care mi-o faceţi. Vă rog să mă scuzaţi, dar pur şi 
simplu nu găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima 
recunoştinţa. Dar... sunt o femeie simplă, care trăieşte destul de 
izolată, ca o mică burgheză şi care nu cunoaşte bunele maniere 
şi limbajul ales folosit la curtea Franţei, unde nici măcar n-a pus 
vreodată piciorul, şi... unde nici nu speră să ajungă vreodată. 

— Doamnă, permiteţi-mi să vă spun că această curte a 
Franţei despre care vorbiţi va străluci cu adevărat în momentul 
când veţi apărea dumneavoastră acolo. Aveţi un loc rezervat în 
rândul întâi. Veţi fi ca o regină... Regină prin tinereţea, farmecul, 
graţia şi frumuseţea dumneavoastră. 

Nicolle părea din ce în ce mai nedumerită şi spuse cu o 
voce mieroasă: 

— Vreţi să mă flataţi, domnule!... Din fericire, curtea Franţei 
n-are nevoie de prezenţa mea pentru a străluci. Dumnezeule, ce 
aş face acolo?... 

Apoi, adresându-i-se prinţului pe care-l învălui cu privirea ei 
mângâietoare: 

— Henric, ştiţi foarte bine că masa este gata! 

— Atunci, haideţi la masă! 


Henric, încercând să uite sau să se amăgească, manifestă o 
bucurie neobişnuită şi bău mai multe cupe de vin. Datorită 
vinului, cât şi datorită conversaţiei animate, prinţul îşi recapătă 
buna dispoziţie. Nu mai ofta. Curând, începu să răspundă prin 
priviri languroase ocheadelor voluptuoase ale tinerei. Se apropie 
de ea şi o mângâie drăgăstos: dorinţa începea să mocnească în 
el... 

Contele d'Aumale privea spre ea cu ochi reci şi 
pătrunzători. Acesta îşi spunea în sinea lui: 

"Este o tânără ambițioasă, inteligentă şi abilă şi joacă 
perfect rolul modestei şi îndrăgostitei... Într-adevăr, domnul de 
Maubert este un bun sfătuitor şi bine am făcut că l-am ascultat." 

Apoi concluzionă: 

"Femeia asta trebuie să treacă de partea noastră, cu orice 
preţ!... Este inteligentă şi îşi dă seama de avantajele pe care le- 
ar avea dacă s-ar alia cu familia de Lorraine. Sunt dispus să 
negociez cu ea." 

Dându-şi seama de nerăbdarea lui Henric, contele ceru 
permisiunea să se retragă, permisiune pe care prinţul se grăbi 
să i-o acorde. În timp ce săruta mâna albă şi catifelată a Nicollei, 
contele spuse: 

— Doamnă, vă cer permisiunea ca, din când în când, să vă 
vizitez. 

Apoi, o privi cu insistenţă. Nicolle înţelese că nu era vorba 
doar de-o simplă politeţe. Îi răspunse zâmbind şi privindu-l la fel 
de insistent: 

— Trăiesc foarte retrasă. Prinţul mă vizitează în general, 
seara... Pentru mine va fi o adevărată cinste să-l primesc în 
vizită pe nobilul conte d'Aumale. De asemeni, sunt fericită să 
mă întreţin cu un prieten atât de devotat prinţului nostru. 

Apoi, întorcându-se spre Henric şi zâmbindu-i fermecător: 

— Henric, vom discuta despre dumneata şi în felul acesta 
aşteptarea mi se va părea mai puţin plictisitoare. 

"Bun, gândi d'Aumale, văd că m-a înţeles perfect şi îmi 
spune clar să vin în absenţa prinţului." 

Apoi, cu voce tare: 

— Voi veni chiar mâine pentru a vă mulţumi din nou pentru 
deosebita primire pe care mi-aţi făcut-o în seara asta. 


Capitolul XXXII Ceea ce femeia vrea... 


Într-o clipă, Henric o luă în braţe pe Nicolle şi o duse în 
dormitor, unde trona pe o scenă de stejar un pat monumental. 
Nu se îndreptă, însă, spre acel pat. Se lăsă să cadă într-un 
fotoliu profund şi moale, primul care-i ieşi în cale. Henric îşi 
ţinea amanta strâns, la pieptul lui şi o legăna uşurel, aşa cum o 
mamă îşi leagănă micuțul. Apoi îşi lipi buzele de buzele ei mici şi 
roşii care i se ofereau. Se sărutară îndelung şi cu pasiune. Prin 
pleoapele întredeschise, ochii languroşi ai tinerei parcă vroiau 
să pătrundă toate tainele sufletului lui Henric. Prinţul nu 
observă, însă, nimic. 

Lucru ciudat, chiar în acea clipă în mintea prinţului reapăru 
imaginea Primerosei. Acest lucru îl tulbură. Se desprinse din 
îmbrăţişare şi o aşeză pe Nicolle pe genunchii săi. 

Oare Nicolle înţelese cărui fapt i se datora schimbarea 
bruscă a prinţului? Posibil, căci tânăra deveni dintr-o dată foarte 
serioasă şi cu un strigăt neliniştit şi admirabil simulat, ea 
întrebă: 

— Henric!... Ce vi s-a întâmplat?... 

— Nimic, draga mea, se bâlbâi Henric. O indispoziţie 
trecătoare. 

Nicolle se aşeză în faţa lui, îi luă capul între mâini şi-l obligă 
să se uite în ochii ei. Astfel, îl privi scrutătoare, câteva clipe. 
Apoi, cu o voce gravă, spuse: 

— Henric, bănuiesc că vă gândiţi la... fratele vostru Charles. 

Henric respiră uşurat şi agăţându-se de ideea pe care i-o 
lansă tânăra intenţionat, spuse: 

— Aşa este! lartă-mă, draga mea, dar acest frate al meu 
îmi dă atâtea motive de nelinişte, încât nici în braţele tale nu pot 
gusta câteva clipe de fericire. 

Nicolle îi dădu drumul, făcu doi paşi înapoi, dădu din cap 
decepţionată şi căzu pe gânduri. 

Henric se ridică şi începu să meargă nervos dintr-un capăt 
în celălalt al încăperii. Din nou, imaginea Primerosei se estompă, 
trecând pe planul doi. Acum nu se gândea decât la fratele lui, 
fiind pe punctul de-a exploda. 

Mârâi furios: 

— În numele celui de Sus, trebuie să terminăm o dată cu 
acest frate al meu şi cu aviditatea lui nestăpânită!... 


Ah! Acum a început să dea târcoale coroanei! Drace, 
această coroană mi se cuvine mie prin naştere şi nimeni nu se 
va atinge de ea!... Voi recurge chiar şi la pumnal, dacă altfel nu 
se va putea! 

— Henric, dar nu pe fratele dumneavoastră trebuie să fiţi 
indignat, nu pe el trebuie să-l ameninţaţi. 

— Atunci pe cine? se miră Henri. 

— Pe cel ce se sprijină fratele vostru... Cel ce are puteri 
depline şi care face uz de puterea lui pentru a vă lipsi de 
bunurile ce vi se cuvin... Trebuie oare să vă spun cum îl 
cheamă?... Să vă spun că este vorba despre rege?... 

— Regele! strigă Henric, tatăl meul!... Îmi sugerezi să-l 
ameninţ pe rege?... 

— Să-l ameninţaţi nu, spuse ea. Asta n-ar folosi la nimic... 
Doar să-l loviți, da, să-l loviţi!... 

Henri se retrase câţiva paşi înapoi şi o privi speriat: 

— Să-l lovesc pe rege!... Nu-ţi dai seama ce spui?... 

— Dimpotrivă, ştiu foarte bine ce spun... Henric, gândiţi-vă 
puţin: dacă l-aţi nimici pe fratele vostru, regele care vă urăşte — 
mă auziţi, care vă urăşte? — v-ar sfărâma fără milă... Dacă-l 
loviți, însă, pe rege, dintr-o lovitură omorâţi doi iepuri... Pe 
fratele vostru n-ar mai trebui să-l nimiciţi, căci l-aţi avea la 
degetul mic... Nu trebuie să fii mare om politic ca să înţelegi 
acest lucru... In plus, este o problemă de viaţă şi de moarte: 
trebuie ales între a ucide şi a fi ucis. Eu, care sunt o biată 
femeie n-am nici un motiv să ezit şi vă spun: Ucideţi-l!... 

— Draga mea, draga mea! Oare tu eşti cea care vorbeşte 
astfel?... Nu te recunosc!... 

— Fiindcă nu mă cunoaşteţi sau, mai bine spus, mă 
cunoaşteţi prea puţin. Deseori aţi glumit pe seama gusturilor 
mele modeste sau lipsei mele de ambiţie. De astă dată, însă, v- 
aţi înşelat, Henric, sunt o ambițioasă... O ambițioasă fără 
limite... care merge până la frenezie. 

— lată ceva nou! exclamă Henric surprins de sinceritatea 
femeii. 

— Chiar aşa, nu încerc să mă ascund şi declar acest lucru 
cu tărie, cu orgoliu, continuă Nicolle mai convingătoare. Sunt 
nespus de ambițioasă... Nu sunt ambițioasă pentru mine — mie 
nu-mi trebuie altceva, în afara dragostei voastre pentru mine — 
ci pentru voi, Henric. 


— Pentru mine!... 

— Da, exact, Henric!... 

Dintr-o dată în culmea exaltării, cu privirea plină de 
admiraţie şi un zâmbet învăluitor: 

— Într-o bună zi, veţi ajunge pe tron. Regele, în mod 
sistematic, răuvoitor şi din gelozie, încearcă să vă îndepărteze 
de la conducere. Nu mă înşel asupra cuvântului "gelozie", căci 
regele este gelos pe faptele voastre dacă v-ar lăsa să vă 
amestecați în treburile statului. 

— El este stăpânul, deci poate să mă ţină la distanţă. Noi 
trebuie să ne plecăm în faţa lui. 

Nicolle protestă cu violenţă: 

— Am fi putut să ne înclinăm în faţa regelui, dacă s-ar fi 
mulţumit doar cu îndepărtarea voastră vizavi de treburile 
Statului. Regele însă are un plan monstruos, de a vă priva de 
acest regat, în folosul fratelui vostru... Nu trebuie să-l lăsaţi să-şi 
pună planul în aplicare. Fără îndoială, veţi fi un rege mare, 
Henric. Dar pentru a fi rege, trebuie să posezi şi un regat. Dar, 
după felul cum trăieşte, regele nu vă va lăsa decât câteva 
domenii, unde veţi duce o viaţă sărăcăcioasă, mizerabilă... Nu 
trebuie să ne înclinăm în faţa unor asemenea oameni... 
Dimpotrivă, trebuie să ne revoltăm... Eu, care nu sunt decât o 
femeie, şi care visează măreţia pentru voi, eu mă revolt. Vă 
repet răspicat: Regele trebuie să dispară înainte de-a vă ruina 
complet... Trebuie pentru măreţia voastră viitoare şi pentru 
viitorii voştri supuşi... L-aş omori chiar eu cu mâinile mele 
plăpânde de femeie, iar apoi m-aş preda călăului pentru a mă 
supune supliciului rezervat regicizilor! 

Nicolle proclamă această ameninţare cu atâta sălbăticie şi 
duritate, încât Henric speriat, nu putu decât să spună: 

— Dar eşti nemaipomenită! 

— Nu sunt nemaipomenită, Henric. Sunt o femeie care 
iubeşte cu fiecare fibră a corpului ei... O femeie care s-a dăruit 
trup şi suflet şi care este gata la orice sacrificiu, chiar şi cel al 
propriei ei persoane pentru fericirea celui pe care-l iubeşte... 
Pentru voi mi-aş ucide şi tatăl şi mama şi copilul meu... De ce nu 
l-aş putea ucide şi pe rege pentru care n-am nici un 
sentiment!... 

— Draga mea, draga mea! strigă Henric în culmea 
disperării. Revino-ţi în fire! Dumnezeule, mă înspăimânţi! 


Nicolle făcu un efort supraomenesc pentru a se calma. 
Reuşi şi spuse surâzătoare: 

— Sper că nu va trebui să ajung la ceea ce am spus! 

Apoi, devenind calmă şi drăgăstoasă: 

— Sper ca regele să ne scutească de acele lucruri 
groaznice... Se spune că ar fi tare imprudent, dragul nostru 
suveran... În escapadele lui galante, nu se teme să meargă 
singur, în toiul nopţii... Cine ştie dacă nu se va găsi vreun 
vagabond sau tâlhar care să comită acel gest mortal care v-ar 
asigura coroana... Dacă s-ar întâmpla astfel?... N-aţi avea nici o 
vină sau amestec, iar moştenirea ar rămâne intactă! 

Henric tresări. Sumbru şi cu buzele tremurânde, prinţul 
spuse: 

— Acea nenorocire despre care vorbeai s-ar putea 
întâmpla, căci regele este într-adevăr foarte imprudent... Dar 
este de datoria mea să-l previn că nu are dreptul să se expună 
astfel... 

Henric avu o mică ezitare, după care declară aproape în 
şoaptă: 

—  Inchipuie-ţi că merge singur noaptea, îmbrăcat în 
aventurier, şi-l vizitează pe ducele de Ponthus... An mai aflat că 
acel drum Corderie, unde se află palatul ducelui este deosebit 
de periculos... 

Asta fu tot. Prinţul nu mai spuse nimic. O licărire vagă se 
aprinse în ochii reci ai Nicollei de Sauvigny. Obţinuse ceea ce 
dorise. Reuşise să-i smulgă prinţului cuvintele pe care le dorea. 
Aceste cuvinte erau ca o condamnare. 

Condamnarea la moarte a regelui François. 


Capitolul XXXIII Noua păţanie a lui Thibaut şi 
Lubin 


Ne vom reîntoarce la cei doi călugări: Thibaut şi Lubin şi la 
cei doi locotenenţi ai lui de Ville: Quintenasse şi Boucassin. 
Aceste patru personaje ne vor reaminti de cavalerul de 
Montauban pe care l-am lăsat într-o situaţie disperată. Dacă ne 
întoarcem cu câteva ore în timp, ajungem la momentul în care 
Alcyndore îşi părăsea gărzile ei de corp: Eustache, Esclaireau, 


Barbiton şi Choppin, care începuseră o partidă de bile, pe malul 
apei. 

În acel moment precis, Alcyndore îl zărise pe Noirville care 
în fruntea trupei sale de arcaşi se îndrepta spre Arsenal unde 
trebuia să şi rămână până la sosirea vapoarelor încărcate cu 
saci de sare, printre care erau ascunse cele două milioane de 
franci. 

După ce-l zări pe Noirville, Alcyndore, urmată de cei doi 
valeţi ai săi care purtau banii destinaţi cardinalului de Lorraine, 
trecu podul Notre-Dame şi se îndreptă spre Universitate. 

În timpul acesta, Montauban o urmarea, Quint&nasse şi 
Boucassin, deghizați în cerşetori şi porniţi împotriva celor doi 
călugări pe are-i considera nişte rivali, îl urmăreau pe 
Montauban. 

— Frate, spuse deodată Thibaut, acela de colo nu este 
seniorul Noirville? 

— Chiar el este, frate Thibaut. 

— Cerul ni l-a scos în cale, frate Lubin! 

— Tocmai vroiam să spun şi eu acest lucru, frate Thibaut. 

— Care din noi doi îi va vorbi seniorului Noirville? 

— Tu, frate Thibaut, eşti mai bun orator decât mine declară 
cu modestie Lubin. 

Ei nu stătură mult pe gânduri. În timp ce Lubin îl urmărea 
cu privirea pe Montauban, Thibaut îl abordă pe marele 
comandant. 

— Monseniore, monseniore, este adevărat că-i veţi da suma 
de o mie de franci celui ce-l va aresta pe vagabondul 
Montauban? întrebă Thibaut cu un accent cinic în glas. 

Noirville se pregătea să treacă fără să răspundă 
călugărului. La auzul numelui de Montauban, comandantul se 
opri. 

— Puteţi să-mi daţi informaţii despre acel rebel? 

— Aş putea să vă conduc până la el, răspunse Thibaut. V-ar 
rămâne doar să-l culegeţi. 

— Unde este? întrebă Noirville. 

— Foarte aproape de aici, monseniore. Colegul meu Lubin 
este pe urmele lui. Dacă aţi vrea să veniţi cu mine, n-ar trebui 
decât să întindeţi mâna după el. 


Noirville ezită o clipă. Împreună cu oamenii săi trebuia să 
meargă la Arsenal pe care nu-l puteau părăsi până ce nu-şi 
îndeplineau misiunea. 

Se gândi o clipă, apoi îi întinse lui Thibaut o hârtie, 
spunându-i: 

— Duceţi asta la adresa pe care v-am dat-o. Locotenentul 
meu vă va sta la dispoziţie. Va trebui doar să-l însoţiţi. Dacă, 
graţie indicaţiilor dumneavoastră, oamenii mei vor pune mâna 
pe rebel, atunci n-am să vă dau o mie, ci o mie cinci sute. 

— Până mă duc la acel locotenent, până îşi strânge 
oamenii, până venim înapoi... voi pierde urma celui pe care-l 
urmărim... şi în acelaşi timp şi cei o mie cinci sute de franci... 

— Aşa este, şopti Noirville impasibil. 

Îi luă hârtia pe care i-o dăduse, rectifică cererea şi i-o 
înapoie lui Thibaut. 

Thibaut făcu stânga împrejur şi porni spre Lubin, care nu-l 
scăpase o clipă din ochi pe Montauban. Din nou împreună, cei 
doi prieteni măriră pasul pentru a micşora distanţa care-i 
despărţea de cel pe care-l urmăreau. li ajunseră din urmă pe 
Quintenasse şi Boucassin. 

Aceştia crezuseră că cei doi călugări abandonaseră 
urmărirea şi se felicitau de dispariţia celor doi concurenţi. Când 
îi văzură din nou, mânia lor izbucni: 

— Tare aş avea chef să le dau una! 

— Să aşteptăm un prilej potrivit, îl calmă Quintenasse. Sper 
că n-au pretenţia că-l vor aresta pe acest Montauban pe care 
nici noi n-avem curajul să-l înfruntăm. lată că sosesc. 

În timp ce călugării se apropiau, oamenii lui de Ville le 
aruncau priviri ucigătoare şi mormăiau înjurături intraductibile la 
adresa lor. 

În acea clipă, Langrogne, neliniştit pentru soarta stăpânului 
său, îl recunoscu pe Quint&nasse. Intrigat, îl urmări cu privirea. 
Apoi, îi recunoscu şi pe Boucassin, Thibaut şi Lubin. Indată, îşi 
dădu seama că cei patru erau pe urmele stăpânului său, şi după 
tot ce se întâmplase nu puteau avea intenţii bune în privinţa 
cavalerului nostru. 

Langrogne merse şi el până la palatul Lorraine şi ajunse în 
clipa în care stăpânul lui intra în curte. 

"a te uită, domnul cavaler s-a hotărât, în sfârşit, să 
prezinte scrisoarea dată de tatăl său cardinalului de Lorraine! 


Dar de ce la palatul Lorraine? Credeam că la palatul Cluny... De 
altfel, ce importanţă are? Esenţialul este că s-a hotărât. Mai bine 
mai târziu decât niciodată." 

Graţie acestei erori, Langrogne era foarte sigur pe el. Fiind 
însă cam bănuitor de felul lui, se hotărî să-şi aştepte stăpânul 
acolo şi să urmărească cele patru personaje. 

Thibaut şi Lubin se opriră la câţiva paşi de poarta care se 
închisese în urma lui Montauban. Quintenasse şi Boucassin 
rămăseseră şi ei la câţiva metri depărtare de călugări, fiind 
animați de intenţii din ce în ce mai ostile faţă de ei. 

Thibaut şi Lubin nici nu bănuiau pericolul la care se expun. 

— Frate Thibaut, spuse Lubin, fiindcă domnul comandant cu 
tine a vorbit, fugi până la primul post, înmânează acea hârtie şi 
vino cu o armată de arcaşi care vor pune mâna pe diavolul ăsta 
de Montauban. 

— Şi în timpul ăsta, păzeşti tu poarta?... Rămâi singur aici... 
Singur, frate Lubin! Nu cred că este prea prudent... 

— Din păcate, ştiu foarte bine acest lucru, se cutremură 
Lubin. 

Se uită chiorâş înspre Quintenasse şi Boucassin, care 
stăteau nemişcaţi puţin mai încolo. 

— Cine ştie dacă ăştia doi de colo, n-ar fi în stare să te 
atace, văzându-te singur? spuse el. 

— Crezi? se bâlbâi Lubin. In cazul ăsta, haide să mergem 
împreună. 

— Să mergem! se grăbi să accepte Thibaut. 

— Şi dacă vagabondul de Montauban iese şi scapă? se 
nelinişti Lubin. 

— La asta mă gândeam şi eu, întări Thibaut. 

— Dacă le-am propune acestor bravi să împărţim cei o mie 
cinci sute de franci? 

— E greu! oftă Lubin. 

— Este mai bine să împărţim decât să pierdem totul, insistă 
Thibaut. În timp ce noi mergem după arcaşi, ei vor păzi poarta. 
În felul acesta suntem siguri că pasărea noastră nu şi-a luat 
zborul. 

— Fiindcă nu avem altă posibilitate, atunci haide să 
împărţim, consimţi Lubin. 

Cei doi îi abordară pe Quintenasse şi Boucassin şi le 
explicară despre ce-i vorba. 


— Dar, vă întreb eu, cum veţi reuşi să-i introduceţi pe 
arcaşi în interior? Căci nimeni nu ne va deschide. 

— Ne va deschide, spuse Thibaut triumfător. 

— Noi ştim cum trebuie să acţionăm, spuse Lubin orgolios. 

Pentru a demonstra că nu se laudă, îi explică lui 
Quintenasse cum trebuie procedat pentru ca poarta misterioasă 
să se deschidă. 

— Ei bine, s-a făcut! concluzionă Quintenasse. Mergeţi să-i 
aduceţi pe arcaşi. Noi vom păzi intrarea.. Când vom pune mâna 
pe pasărea măiastră vom împărţi banii promişi de domnul 
Noirville. 

Cei doi călugări încântați, porniră la drum. 

— Fii atent! Părerea mea este că n-are sens să-i omorâm pe 
proştii ăştia, şuieră Quintenasse. 

— Din fericire, n-am uitat cum este să dai un pumn! 

Cei doi porniră pe furiş pe urmele lui Thibaut şi Lubin, care 
pentru a se încuraja recitau versete din Biblie. Pumnii lui 
Quintenasse şi Boucassin loviră amândoi odată, iar cei doi 
călugări căzură ca străfulgeraţi fără să scoată un sunet. Intr-o 
secundă, Quintenasse se dezbrăcă de zdrenţele lui de cerşetor 
şi se năpusti asupra lui Thibaut pe care îl dezbrăcă, îl legă 
fedeleş şi-l acoperi cu nişte zdrenţe. 

Boucassin nu cunoştea intenţiile tovarăşului său, dar 
procedă întocmai ca el. Astfel încât, curând, Lubin avu aceeaşi 
soartă ca Thibaut. 

Dintr-o dată, Boucassin şi Quintenasse se metamorfozară în 
călugări. 

Fără să piardă o clipă, Quintenasse se repezi spre poartă; 
Boucassin înţelese că intenţia tovarăşului lui era să-l lase de 
pază. Dintr-un salt fu lângă el şi punându-i o mână pe umăr, 
întrebă: 

— Ce vrei să faci? 

— Să intru, mârâi Quintenasse, încercând să se degajeze. 

— Vin şi eu cu tine! spuse scurt Boucassin. 

Ajunseră la un compromis şi conveniră asupra gesturilor şi 
faptelor pe care trebuiau să le facă. Mai bine spus, Quintenasse 
stabili cu autoritate: 

— Tu eşti fratele Thibaut. Eu sunt fratele Lubin. Să nu uiţi. 
la-ţi un aer umil, ca de călugăr. Pune-ţi gluga pe cap... In rest, 


las pe mine... Mulţumeşte-te să vorbeşti cât mai puţin şi să mă 
susţii în tot ceea ce fac şi spun. 

Ultimele instrucţiuni fiind date şi acceptate, Quintenasse 
bătu la poartă aşa cum îi arătase imprudentul Lubin. 

Poarta o deschise Hermann, iar cei doi intrară. 

Când poarta se închise în urma lor, Langrogne ieşi din 
ascunzătoare şi se aşeză în faţa ei visător. 

"Cei doi călugări au intrat, dar nu-i mai văd pe cerşetori, îşi 
spuse el. Oare unde s-au băgat?..." 

Ceea ce-l nelinişti pe Langrogne era prezenţa lui 
Quintenasse şi  Boucassin. Nemaivăzându-i pe cei doi, 
Langrogne concluziona că nu mai avea de ce se teme şi se 
retrase. De altfel, Montauban urma să apară şi el cât de curând 
şi s-ar fi supărat dacă l-ar fi descoperit pe valet pe urmele lui. În 
timp ce mergea, valetul era numai ochi şi urechi, căci locurile 
prin care trecea nu erau prea sigure. 


Capitolul XXXIV  Quintenasse şi Boucassin la 
lucru 


Quintenasse şi Boucassin, îmbrăcaţi în straiele celor doi 
călugări, mergeau în urma escortei contelui d'Aumale. 

Cum escorta dispăru pe un drum îngust şi întortocheat care 
se învecina cu piaţa Maubert, cei doi acoliţi se pomeniră singuri 
şi se opriră ca la un semnal, unul în faţa celuilalt. 

Păreau decepţionaţi, dar nu erau animați de intenţii rele 
unul faţă de celălalt. 

— Ah! Pe naiba! Să-l ia dracu pe contele ăsta d'Aumale!... A 
procedat foarte bine că l-a închis pe omul nostru în pivniţă, dar 
ce nevoie mai avea să inunde pivniţa? 

— Suntem nişte oameni ruinaţi! gemu Boucassin. Apoi, 
foarte acru: 

— Este vina ta! 

— A mea? se indignă Quintenasse. 

— Da, a ta! verifică Boucassin. De ce a trebuit să-l dai pe 
acest Montauban pe mâna contelui? Vedea-te-aş spânzurat! 

— Cum puteam să prevăd inundația? mârâi Quintenasse. 


Îşi aruncară priviri duşmănoase. Cearta care era cât pe ce 
să izbucnească în faţa porţii palatului Lorraine, era pe punctul 
de-a izbucni aici. Este posibil ca fiecare dintre ei să fi avut un 
mic plan pe care doreau să-l pună în aplicare. Oricum, ei se 
calmară destul de repede, schimbându-şi brusc atitudinea şi 
redevenind prieteni. 

— De altfel tot ne mai rămân cei o mie de franci promişi de 
baron şi o mie cinci sute promişi de comandant. 

— Aşa-i, şi uitasem de cei o mie cinci sute... Călugării erau 
mai bine informaţi ca noi! 

— Oricum, suma nu-i de aruncat! 

— Mă mănâncă palma şi tare m-aş bucura să obţinem banii 
aceştia diseară. 

— Şi eu la fel. 

— Chiar aşa, mai ales că înspre Saint-Jacques locuieşte un 
boboc de fată căreia vreau să-i cer să-mi ofere ospitalitate. 

— lar eu mă voi duce înspre poarta Saint-Antoine unde 
locuiesc nişte dame care sper să mă onoreze cu şarmul lor... În 
schimbul unei sume rezonabile, bineînţeles. 

Apoi, amândoi în cor: 

— Adio, prietene!... 

— La revedere, grasule!... 

Fiecare o luă în altă direcţie, dar noi îl vom urmări pe 
Quintenasse, care ajunse rapid în piaţa Maubert, unde se opri 
pentru a se asigura că nu-l urmăreşte Boucassin. Nu descoperi 
nimic îngrijorător. Îşi luă picioarele la spinare şi o porni în 
direcţia râului. 

Câteva minute mai târziu, se afla din nou la intrarea în 
castelul Lorraine. Se apropie de poartă şi cu vârful cuţitului 
încercă să forţeze  închizătoarea, dar aceasta rezistă. 
Quintenasse mârâi: 

— Ce blestem! închizătoarea asta nu vrea deloc să 
cedeze!... 

In timp ce gândea astfel, auzi gemete care parcă veneau 
din zidul împrejmuitor. Îşi aminti de Thibaut de care uitase cu 
desăvârşire şi scoase un strigăt de breuri: 

— Călugărul!... Sunt salvat!... Într-adevăr, erau Thibaut şi 
Lubin care scoteau gemetele alea. Îşi reveniseră, dar nu puteau 
face nimica, că erau legaţi. Ar fi putut striga după ajutor, dar se 
temeau să nu cadă într-o altă capcană. Stăteau deci aliniaţi şi 


resemnaţi, aşteptând ivirea zorilor şi recitând Tatăl Nostru în 
neştire. Deodată apăru Quintenasse. 

Călugării nu-l recunoscură, dar îşi dădură seama că acea 
umbră este îmbrăcată în costum de călugăr. Crezându-se 
salvaţi, cei doi gemură: 

— Frate, vino în ajutorul a doi prăpădiţi credincioşi. 

Quintenasse se repezi la ei, iar aceştia recunoscându-l, 
erau pe cale să leşine pentru a doua oară. 

— Haideţi, în picioare, călugărilor!... Tăceţi din gură dacă nu 
vreţi să folosesc ascuţişul cuţitului...! 

Quintenasse tăie legăturile călugărilor şi le ordonă: 

— În picioare şi linişte!... 

Quintenasse îi lipi de zid şi cu un zâmbet satisfăcut le 
explică: 

— Ţineţi-vă bine: eu mă voi sprijini de umerii voştri ca să 
sar zidul... Fiţi atenţi că dacă cumva scoateţi vreun cuvânt... vă 
tai gâtul. 

Nu termină bine de vorbit că şi sări pe umerii lor, ajunse pe 
creasta zidului, dar îi veni o nouă idee: 

"Dacă-i las pe ăştia doi liberi, cine ştie în ce încurcătură mă 
pot băga... Ce să fac cu ei?..." 

Se culcă pe zid, întinse o mână şi cu o voce poruncitoare le 
spuse: 

— Prindeţi-mă de mână şi... urcați şi voi! Quintenasse nu le 
lăsă o clipă de odihnă. Arătându-le prăpastia ce se căsca în faţa 
lor — căci pentru ei era o adevărată prăpastie — le ordonă: 

— Săriţi! 

Fiindcă ezitau, îi împunse cu vârful cuţitului. Thibaut şi 
Lubin, învinşi, închiseră ochii, îşi făcură semnul crucii şi se lăsară 
să cadă, convinşi că-şi vor lăsa oasele în fundul acelei prăpăstii. 

Quintenasse sări o dată cu ei şi le porunci din nou: 

— Dacă ţineţi la viaţă să nu vă mişcaţi de aici... Să nu 
scoateţi o vorbă... Sunt cu ochii pe voi! 

Quintenasse se repezi la acea manivelă pe care Hermann o 
acţionase cu puţin timp înainte. 

— Era tare viteaz acest cavaler de Montauban şi ar fi păcat 
dacă ar fi murit înecat!... La urma urmei, putea să mă omoare 
de două ori... dar n-a făcut-o... Asta-i... Acum să vedem dacă 
omul nostru mai trăieşte! 


Chiar în acea clipă, simţi o lovitură în ceafă şi fără să scoată 
vreun sunet, se prăvăli cât era de lung în mijlocul curţii. 

O umbră se aplecă asupra lui, îl examina — atât cât era 
posibil în acea beznă — se ridică şi spuse: 

— Cred că i-am venit de hac! Micuţul meu Quintenasse, 
amândoi am avut aceeaşi idee!... Te-ai înşelat, însă, crezând că 
Boucassin este un prost!... 

Intr-adevăr, cel ce gândea astfel nu era altul decât 
Boucassin. Ajunsese la timp pentru a-şi împiedica rivalul să ducă 
la bun sfârşit o acţiune care urma să fie fructuoasă şi care 
începuse bine. 

Nu ştia, însă, că în apropiere se aflau Thibaut şi Lubin. Fără 
să se grăbească şi crezând că este singur, Boucassin se îndreptă 
spre intrarea principală a palatului. El remarcase că d'Aumale 
uitase cheia în broască, fapt pentru care descuie şi intră în 
vestibul. 

Aprinse o lumânare, cobori, traversă din nou curtea şi 
deschise uşa pe care intrase contele d'Aumale. Acţiona cu multă 
siguranţă şi linişte. Se simţea stăpân pe acele locuri, astfel încât 
lăsă uşa deschisă în urma lui. 

Deodată se opri în faţa unei uşi, cea pe care o căuta. Privi 
ca un adevărat cunoscător broasca, o mirosi, o pipăi şi, zâmbi, 
fiind convins că nu se înşeală. Ciocăni în uşă şi strigă: 

— Hei! Domnule de Montauban, sunteţi acolo?... Mai trăiţi? 

— lnecat sau altfel, ce importanţă mai are! pufni 
Montauban. Adevărul este că sunt mort... Dar cine sunteţi voi, 
cel ce-mi vorbiţi?... Mi se pare că recunosc această voce! 

— Sunt Boucassin, seniore de Montauban. 

— Ce vrei de la mine? 

— Am să vă spun, seniore de Montauban: domnul baron 
vrea să vă prindă viu. 

— Ah, acest nenorocit de Ville vrea să pună mâna pe mine 
viu? 

— Ţine atât de mult la acest lucru, încât ne-a promis la 
fiecare câte zece mii de franci dacă reuşim să vă prindem. 
Spuneţi-mi, seniore de Montauban, apa mai năvăleşte în 
pivniţă? 

— Într-adevăr, apa nu mai urcă!... Se pare că se retrage. 


— Dumnezeu fie lăudat! respiră Boucassin uşurat. Domnule 
de Montauban, nu vă neliniştiţi. Acum mă duc la domnul baron, 
iar mâine dimineaţă vă scoatem de aici. 

— Fiţi atent să nu întâlniți vreun călău în drum, îl avertiză 
cu răceală Montauban. 

Boucassin îşi luă lumânarea şi se îndepărtă liniştit. Intenţia 
lui era să părăsească palatul şi să-l înştiinţeze pe baronul de 
Ville de captura făcută. 

Trebuie să spunem că Boucassin se grăbise, spunând că 
Quintenasse murise. Probabil că propriile lui dorinţe le luase 
drept o realitate. Quintenasse, însă, nu era mort. 

Boucassin îl găsi acolo unde-l lăsase, nemişcat. Îl privi o 
clipă şi plecă mai departe. Nu procedă însă bine. Boucassin se 
dezbrăcă de costumul lui de călugăr şi-l lăsă pe jos. Apoi stinse 
lumânarea şi o lăsă lângă costum. Escaladă zidul şi sări în 
stradă. In timp ce mergea liniştit şi fără remuşcări, se felicită de 
reuşita obţinută şi se gândea deja cu plăcere la felul cum va 
cheltui banii. 


Capitolul XXXV  Quintenasse, Thibaut şi Lubin 


Când namila de Boucassin plecă, Quintenasse se ridică şi 
respiră profund. Apoi, căzu pe gânduri. 

— Să nu ne grăbim!... De ce să-i redăm libertatea domnului 
de Montauban?... De ce să nu-l păstrez pentru mine?... Este uşor 
să-l scot din pivniţă ca să i-l suflu lui Boucassin... şi aşa trebuie 
să fac... Dar dacă l-aş scoate de aici şi l-aş închide în altă 
parte... aici începe greutatea... Cu siguranţă că n-ar avea 
încredere în mine... acum că acest trădător l-a prevenit că şi eu 
vreau să-l dau pe mâna domnului baron... Dacă aş cunoaşte mai 
bine casa... 

Apoi, ca şi cum i-ar fi venit o idee genială, spuse: 

— Călugării!... Aşa e, călugării de care şi uitasem!... Ei mă 
vor ajuta!... Le voi promite cei o mie cinci sute de franci ai 
comandantului! 


Se îndreptă la locul în care-i lăsase pe călugări. 

— Nu vă fie frică, căci nu vreau să vă fac vreun rău!... Nu 
sunt nici turc şi nici maur! 

Îi ajută să se ridice. Îi îmbrăcă. Pe scurt, făcu totul ca cei doi 
călugări să-şi revină din emoţii, îi invită în palat, aprinse o 
lumânare şi se aşezară: 

— Cunoaşteţi bine casa? 

— Mai bine decât propria noastră mănăstire, afirmă Lubin. 

— Fiţi atenţi, sigur există pe aici o încăpere prevăzută cu o 
uşă foarte solidă şi care n-are o altă ieşire! 

Călugării nu ştiau nimic, dar răspunseră afirmativ fără să 
ezite. Quintenasse continuă: 

— Cavalerul de Montauban este închis în pivniţă. Noi 
trebuie să-l scoatem din pivniţă şi să-l introducem în acea 
încăpere. Voi trebuie să îndepliniţi această misiune importantă. 

Thibaut şi Lubin se retraseră speriaţi ca şi cum s-ar fi aflat 
în faţa unei prăpăstii. 

— Ei, dar de ce tremuraţi aşa! Nu trebuie să vă fie frică de 
cavalerul de Montauban. Dimpotrivă... Trebuie să înţelegeţi că 
Montauban este închis într-un loc de unde când va ieşi, va fi dat 
pe mâna călăului. Dacă îi deschideţi uşa, voi îl salvaţi. II redaţi 
vieţii, îi redaţi libertatea... In felul acesta vă faceţi din el un 
adevărat prieten. 

Cei trei porniră în căutarea acelei încăperi cu uşă solidă. 

Quintenasse fu cel care o descoperi. Era exact cum îi 
trebuia: o încăpere cu o uşă masivă şi fără altă comunicare cu 
exteriorul. 


Capitolul XXXVI Arestarea lui Montauban 


Deodată se auziră lovituri puternice la una dintre uşi. 
Tăcură instantaneu şi ciuliră urechile. Vocea clară a lui 
Montauban se făcu auzită: 


— Oricine aţi fi, deschideţi această uşă. Thibaut şi Lubin îl 
consultară pe Quintenasse din priviri. După o clipă de ezitare, le 
făcu semn să deschidă. Apoi se grăbi să dispară. f 

Thibaut şi Lubin îşi jucară rolul cu multă naturaleţe. In 
primul rând, pentru a-i permite lui Quinténasse să se 
îndepărteze, îi răspunseră astfel lui Montauban: 

— lată, iată, că deschidem acum! 

Montauban apăru în pragul uşii şi închise grăbit uşa în 
spatele lui. Se scutură şi răsuflă uşurat. Era puţin palid, dar 
stăpân pe el. Pe buze îi apăruse acel zâmbet dispreţuitor, iar 
ochii îi scânteiau. 

— Nu vreau să vă fac vreun reproş, dar tare mult a durat 
până mi-aţi deschis, spuse el vesel. 

— Suntem fericiţi că v-am putut scoate de aici. 

Montauban făcu o plecăciune şi cu un zâmbet ciudat, 
continuă: 

— Fiindcă Destinul v-a scos în calea mea şi m-aţi scăpat de 
la o moarte sigură, continuaţi-vă operele de binefacere şi 
arătaţi-mi pe unde pot ieşi din acest palat. Sper că mă înţelegeţi 
că vreau să fug cât mai repede din aceste locuri. 

Thibaut şi Lubin zâmbiră cu subînţeles. Pe un ton protector, 
ei spuseră: 

— Tinere, urmaţi-ne. 

Ajunseră în faţa încăperii cu pricina. Thibaut deschise fiind 
pregătit să-şi împingă victima odată intrată. Lubin era pe partea 
cealaltă, cu un sfeşnic în mână. Totul se petrecu simplu, firesc, 
fără ca atitudinea călugărilor să trezească vreo bănuială. 

Montauban îi salută şi trecu calm şi încrezător printre cei 
doi. 

Trecu... În timp ce trecea însă, ridică ambele braţe. Cu un 
gest fulgerător, îi apucă pe amândoi de gât. 

Călugării ameţiţi, sufocaţi, îşi dădură seama cu groază că 
Montauban era afară, iar ei erau în încăperea cu pricina şi ar fi 
trebuit să calce peste cadavrul cavalerului ca să iasă de acolo. 
Inutil să încerce vreo mişcare. Cât despre Montauban, el stătea 
în pragul uşii. Totul se petrecuse cu o rapiditate fantastică. 

Deodată, călugării căzură în genunchi, spunând în cor: 

— Fie-vă milă de noi!... 

Montauban se apropie de ei. 

— Acum recunoaşteţi? întrebă el. 


— Ne recunoaştem greşeala, se bâlbâiră cei doi cu lacrimi 
în ochi. 

— Aţi încercat să mă atrageţi într-o altă cursă, jucând rolul 
eliberatorilor... Ca apoi să mă daţi pe mâna celui ce mă urăşte 
de moarte!... continuă Montauban. 

— Fie-vă milă de noi!... se bâlbâiră din nou călugării care 
credeau că le-a sunat ceasul. 

— La drum! porunci Montauban. Mă veţi conduce la 
nemernicul de Quintenasse, care se pare că n-a murit. Fiţi atenţi 
că sunt cu ochii pe voi... 

Se retrase puţin ca să-l lase să treacă. 

Călugării erau convinşi că în momentul în care îl vor întâlni 
pe Quintenasse, care-i aştepta în curte, teribilul cavaler îi va 
strânge de gât pe toţi trei. 

Când ajunseră în vestibul, erau cât pe ce să leşine auzind 
vocea răguşită a lui Montauban care le spunea: 

— Căraţi-vă de aici... Aveţi grijă să nu mai apăreţi în calea 
mea. 

Fără să-l mai intereseze soarta acestora, Montauban ieşi. 

Ajuns în curte, recunoscu umbra lui Quintenasse care se 
proiecta pe ziduri. 

Acesta traversă curtea în grabă şi escaladă zidul 
împrejmuitor. 

Din câteva salturi, Montauban îl ajunse din urmă şi cu o 
voce glacială rosti: 

— Ai vrut să mă dai pe mâna baronului de Ville... N-ai 
reuşit, iar acum eu am pus mâna pe tine... Aş avea tot dreptul 
să te omor. Nu-i aşa? 

— Aşa e, spuse Quintenasse care ridică capul. 

— Atunci te voi omori, spuse cu răceală Montauban. 

— Loviţi-mă, răspunse Quintenasse. 

— Dar de ce nu te aperi? întrebă Montauban. 

— La ce bun?... Doar sunteţi mai puternic ca mine... Am 
luptat deja împreună şi m-aţi învins. Acum trebuie să plătesc 
pentru asta... Loviţi-mă... 

Montauban ridică încet braţele. Quintenasse nu mişcă şi 
nici nu-şi plecă ochii. 

Montauban îşi puse cuțitul în teacă şi rămase pe gânduri. 
Quintenasse se cutremură. 


"Mă va strânge de gât, în loc să mă înjunghie. Apoi, cu o 
strâmbătură: "Aş fi preferat să mă înjunghie!" 

Montauban îşi ridică capul şi spuse: 

— Pleacă, spuse el simplu; te iert de data asta. 

— Mă iertaţi? se bâlbâi Quintenasse în culmea mirării. 

— Dacă încă mai ştiu să număr, astăzi este a treia oară 
când te iert. 

Fără să-l mai bage în seamă pe Quintenasse, Montauban 
reveni în faţa palatului de Lorraine. Se gândea la Thibaut şi 
Lubin care erau închişi şi pe care ar fi trebuit să-i elibereze. 

După o clipă de gândire, îşi spuse: 

"Baronul de Ville va trebui să găsească mâine pe cineva 
aici." 

Apoi mări pasul, în direcţia podului. 


Capitolul XXXVII Sfârşitul arestării lui 
Montauban 


A doua zi dimineaţă, o femeie înfăşurată într-o mantie şi cu 
gluga trasă peste ochi veni la vila baronului de Ville. 

Probabil că era aşteptată, căci uşa se deschise îndată, şi 
intră într-un birou foarte simplu mobilat. De Ville o pofti pe 
femeie să ia loc într-un fotoliu. Aceasta îşi dădu jos gluga şi 
apăru frumosul cap al Nicollei de Savigny soţia legitimă a 
baronului de Ville. 

— Draga mea, vă felicit sincer... Aţi văzut, cu puţină 
bunăvoință aproape că aţi reuşit... Presupun că prezenţa 
voastră aici asta înseamnă: reuşită. 

— Da, spuse ea foarte serioasă, a fost de acord... Dar, să nu 
credeţi că a fost aşa uşor să-i smulg acel consimţământ. 

— N-are importanţă, spuse de Ville indiferent. Esenţialul 
este că a consimţit. 

Apoi aşezându-se lângă ea şi vorbind în şoaptă: 

— Povestiţi-mi, spuse el. Nu vă temeţi de amănunte... Chiar 
şi cele care nu vi s-ar părea prea importante. 

De Ville o ascultă cu atenţie mărită, fără să-şi ascundă 
satisfacția pe care o resimțea. Când Nicolle termină de povestit, 
baronul spuse în rezumat: 


— Palatul de Ponthus... drumul Corderie, am notat. Mi se 
pare un loc nemaipomenit care-mi va uşura munca!... Drace, 
nici nu se poate imagina o imprudenţă regală mai mare!... 

Apoi, complimentând-o: 

— Aţi lucrat nemaipomenit... Datorită vouă, afacerile 
noastre sunt pe calea cea bună. 

— Mai mult decât bănuiţi, zâmbi ea la fel de satisfăcută. leri 
a venit şi cu un alt vizitator care vroia să-mi facă curte. Ştiţi cine 
era acest vizitator? Nu vă chinuiţi prea mult, căci nu veţi afla: 
era François de Lorraine. 

— Contele d'Aumale! strigă de Ville. Este deci la Paris? 

— Chiar el, spuse Nicolle triumfătoare. Trebuie să mă 
credeţi. 

De Ville se ridică. Era încântat. 

Aplecându-se asupra ei, îi explică în câteva cuvinte cum 
trebuie să procedeze cu contele d'Aumale. Toată explicaţia dură 
doar câteva secunde. Îl ascultă atentă, aşa cum îl ascultase şi cu 
o zi înainte în legătură cu atitudinea pe care trebuia s-o adopte 
faţă de prinţul moştenitor. 

Nicolle se ridică, se drapă în mantia cea amplă, îşi trase 
gluga pe ochi şi spuse neliniştită: 

— Totul ar fi fost perfect, dacă n-ar fi existat această 
tânără... Primerose... Ştiţi că ieri seară, fiind în braţele mele, 
prinţul tot la ea se gândea? 

— Nu vă neliniştiţi din pricina acestei tinere, lăsaţi pe mine. 

În acel moment, cineva bătu la uşa dinspre strada Singes. 
Tânăra femeie tresări şi căută din priviri un loc în care să se 
ascundă. Baronul, însă o linişti: 

— Nu-i nimic. Cel ce ciocăneşte în acest fel nu poate fi 
decât unul din oamenii mei: Quintenasse sau Boucassin. 

Coborâră fără zgomot. De Ville deschise poarta care dădea 
înspre strada Vieille-du-Temple. Nicolle cobori în stradă şi 
dispăru. i 

De Ville merse la cealaltă poartă. Inainte de-a deschide, se 
uită să vadă cine este şi-l recunoscu pe Boucassin pe care-l 
aştepta cu nerăbdare. Deschise şi închise îndată în urma 
vizitatorului. Intrară într-o încăpere de la parter, iar Boucassin 
anunţa triumfal: 

— Domnule baron, am pus mâna pe Montauban! 

— Viu? întrebă de Ville explodând de bucurie. 


— Cât se poate de viu. 

— Unde este? 

— Este închis în palatul de Lorraine. 

— La palatul de Lorraine! se miră de Ville. 

— Am pornit-o pe urmele cavalerului meu, l-am găsit şi nu 
l-am mai părăsit o clipă. Spre înserat, l-am văzut intrând în 
palatul de Lorraine pe care-l credeam nelocuit. Am intrat şi eu 
după el. Aici era monsenior d'Aumale care se pare că a venit din 
armată. L-am avertizat că un vagabond a pătruns în palat. Într- 
adevăr, monseniorul d'Aumale n-a pierdut o clipă, şi foarte 
curând a reuşit să-l închidă pe cavalerul nostru în pivniţă. Din 
nefericire, contele a mers mai departe decât aş fi bănuit: după 
ce l-a închis pe cavaler în pivniţă a poruncit ca aceasta să fie 
inundată. 

— Dar atunci înseamnă că nu vom găsi decât un cadavru! 
exclamă de Ville. Ce tot îmi povesteai că l-ai prins viu? 

— Domnul baron bănuiesc că mă ia drept altul, replică 
Boucassin. Ascultaţi şi sfârşitul povestirii mele: şi eu am gândit 
exact cum v-aţi gândit şi dumneavoastră. Eram furibund, dar nu 
puteam să-i spun nimic domnului d'Aumale. Mai ales că-mi 
venise o idee. L-am lăsat pe conte şi escorta lui să plece, am 
escaladat zidul şi am închis ecluza care inunda pivnita. 

— Eşti sigur că nu s-a înecat? 

— Absolut sigur, domnule baron. l-am vorbit, iar el mi-a 
răspuns. 

— Intre timp n-a putut scăpa de acolo? 

— Imposibil, domnule baron, căci mi-am petrecut noaptea 
în faţa uşii de la pivniţă... Palatul era pustiu, nimeni n-a putut să- 
i deschidă, în consecinţă, l-am prins!... 

— Dar Quintenasse? întrebă brusc de Ville. Care a fost 
contribuţia lui în afacerea asta? 

— Quintenasse este un tip foarte abil, dar eu am fost mai 
pe fază decât el. Işi va lua revanşa data viitoare... Până atunci, 
eu voi fi braţul drept al domnului baron... Eu sunt cel care am 
câştigat cei zece mii de franci. 

— Tu vei fi mâna mea dreaptă din momentul în care 
Montauban îmi va sta la dispoziţie. Tot atunci vei primi şi banii. 

De Ville îşi luă mantia în care se înfăşură grăbit şi dădu 
câteva ordine rapide: 


— Adună vreo zece oameni şi vino să mă aşteptaţi la 
palatul Tournelles unde plec chiar în clipa aceasta Trebuie ca 
prinţul să afle de această captură, mai ales că va trebui să 
cerem permisiunea contelui d'Aumale să-i pătrundem în curtea 
palatului. La drum. 

Cum ieşi în stradă, un bărbat, care părea că stă la pândă, 
se apropie de baron. 

— Quintenasse! urlă Boucassin tresărind. 

— Ei bine, după cum vezi! spuse acesta zâmbind. 

Quintenasse se întoarse spre baron şi cu un glas umil: 

— Domnule baron, o bună parte de zi am urmărit pe cineva 
care semăna cu Montauban. Din păcate, era doar o asemănare. 
Am fost atât de prost, încât mi-am dat seama foarte târziu, după 
ce am pierdut câteva ore bune. S-ar putea ca Boucassin care a 
acţionat în altă parte, să fi avut mai mult noroc decât mine. 

— Boucassin a avut mai mult noroc decât tine, spuse de 
Ville. N-a fost indus în eroare de o simplă asemănare, ci a pus 
mâna pe omul nostru. 

Quintenasse făcu o plecăciune în faţa acestuia şi, foarte 
serios îl felicită: 

—  Felicitările mele!... Nu credeam că eşti atât de 
priceput!... 

Boucassin simţi ironia din cuvintele colegului său. 
Neliniştea lui deveni din ce în ce mai mare. Vru să-i răspundă 
verde în faţă, dar de Ville nu-i dădu timp: 

— Quintenasse, spuse baronul pe un ton imperios; de acum 
înainte te vei supune ordinelor lui Boucassin. După ce vom pune 
mâna pe Montauban, stabilim toate amănuntele. 

Apoi, plecă fără să-l mai bage în seamă. 

Quintenasse luă atitudinea soldatului în faţa superiorului 
său şi cu respectul cuvenit spuse: 

— La ordinele "dumneavoastră"! 

Fără îndoială, atitudinea lui era ireproşabilă. 

În acest timp, de Ville ajuns la palatul Tournelles era poftit 
în faţa prinţului moştenitor. 

Henric era într-o mică conferinţă cu contele d'Aumale, care 
avusese îndrăzneala să se prezinte în plină zi la palat. Văzându-l 
pe de Ville, Henric care părea foarte preocupat şi sobru, deveni 
dintr-o dată neliniştit. Prinţul se linişti, privind mai atent figura 


radiind de fericire a baronului. Presimţind o veste bună, prinţul 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, de Ville?... Îţi recomandasem să te 
odihneşti. 

— Aşa este, monseniore, răspunse de Ville cu o plecăciune; 
dar odihna nu-mi prieşte atunci când am de rezolvat nişte 
probleme urgente pentru Luminăţia Voastră. 

Apoi, cu un zâmbet triumfător adăugă: 

— Monseniore, am pus mâna pe Montauban. 

O licărire ciudată apăru în ochii terni ai prinţului. 

— Unde ai reuşit să-l prinzi? 

— Nu l-am prins încă... Ştiu, însă, că este închis într-o 
pivniţă la palatul de Lorraine, de unde îl voi culege. 

Întorcându-se spre d'Aumale, în faţa căruia făcu o 
plecăciune, adăugă: 

— Numai dacă îmi veţi da această permisiune. 

— Nu-i pot refuza nimic prinţului, se grăbi să spună contele. 
Trebuie, însă, să vă previn că în pivniţă veţi găsi doar un 
cadavru. 

— Asta nu-mi place, spuse Henric descumpănit. 

— Monseniore, vă înşelaţi! se grăbi să spună de Ville. 

Montauban trăieşte. 

Baronul le explică cum reuşise să pătrundă în castel unul 
dintre oamenii săi şi cum oprise apa. 

François d'Aumale îl ascultă cu sprâncenele încruntate. 
Neliniştea contelui era provocată de faptul că acest om care 
surprinsese secrete deosebit de importante era încă în viaţă. 
Spuse fără nici un fel de menajamente: 

— Domnule, puteţi trimite pe oricine şi oricând la palatul 
meu. Dar acest Montauban este un om periculos prin însuşi 
curajul pe care l-a avut. Am crezut că am scăpat de el. Acest 
lucru ar fi fost de dorit, atât pentru mine, cât şi pentru 
dumneavoastră. Îmi pare rău că baronul a crezut de cuviinţă să-l 
smulgă din ghearele morţii. 

— Vere, acestui om trebuie să-i pun câteva întrebări, spuse 
Henric pe un ton straniu. Din acest motiv am nevoie de el viu. 

Apoi, cu un zâmbet sinistru: 

— Dar fiţi pe pace, după ce-i voi lua un mic interogatoriu, 
nu va mai prezenta nici un pericol, pentru nimeni... Călăul va 
avea grijă de el. 


Apoi, întorcându-se spre de Ville: 

— Baroane, poţi pleca, iar după ce l-ai prins să mi-l aduci 
aici. 

— Mai aveţi şi alte ordine să-mi daţi? Tresări, privindu-l pe 
de Ville lung. 

— Nu... nu cred... Aşteaptă puţin... Vere, după ce vom 
termina conversaţia noastră, voi merge la rege. Nu trebuie să 
pierd din vedere că este de datoria mea să-i atrag atenţia 
regelui asupra pericolului căruia se expune mergând singur pe 
acest drum Corderie... Se opri aici, apoi, cu un aer degajat, 
continuă: 

— Nu, nu mai am nici un ordin să-ţi dau. Poţi să pleci. 

Îl luă pe d'Aumale de braţ şi-i întoarse spatele. _ 

De Ville făcu o plecăciune şi plecă grăbit. In timp ce 
mergea, el îşi spunea: 

“Condamnarea la moarte a fost confirmată! Regele François 
este ca şi mort! Trăiască regele Henric! O dată cu domnia lui 
Henric, prin intermediul Nicollei care depinde de mine, iar de 
Nicolle depinde Henric, va începe propria mea domnie!..." 

În faţa palatului Tournelles era aşteptat de Boucassin şi 
oamenii lui. 

— La drum! 

Ajunseră la palatul de Lorraine. Boucassin îi conduse până 
la uşa pivniţei. De Ville ciocăni cu putere în uşă. Boucassin 
tresări de bucurie. Un geamăt surd se auzi în întunericul 
pivniţei. Fără îndoială, acel geamăt venea de dincolo de uşa la 
care ciocănise baronul. 

Boucassin triumfător gândea astfel: 

"N-a îndrăznit să-i dea drumul prizonierului! Imbecilul! A 
făcut totul ca să mă sperie şi ca să mă determine să împart cu 
el banii sau să-mi iau tălpăşiţa, aşa cum am şi intenţionat să 
fac!... Din fericire, m-am ţinut tare şi n-am căzut în cursa pe 
care mi-a întins-o!..." 

Sigur pe el, îi aruncă lui Quintenasse o privire dispreţuitoare 
şi începu să dea sfaturi: 

— Aveţi grijă, domnule baron, căci acest nemernic este 
înarmat... şi aveţi braţul bandajat... Lăsaţi-mă pe mine să intru... 

Înainte de-a deschide, îşi chemă oamenii lângă el şi le 
porunci încet: 


— Atenţie mare! V-am spus că nemernicul este înarmat. Vă 
avertizez că nu-i e teamă de nimic... Veţi vedea cât de dibaci 
este... Totuşi, nu uitaţi că trebuie să punem mâna pe el viu. 

Spunând acestea, deschise uşa şi porni în întuneric. Abia 
atunci realiză că ceea ce luase drept geamăt era un sforăit. 
"Doarme! gândi el încântat. Voi pune mâna pe el fără nici o 
greutate!..." E 

Cobori fără zgomot, în vârful picioarelor. Intr-un colţ 
descoperi o formă întinsă pe jos. De aici se auzea sforăitul. 
Dintr-o săritură, se năpusti asupra acelei forme, o imobiliză şi cu 
o îndemânare extremă o legă fedeleş. 

Ridică coletul uman, şi-l puse pe spate şi anunţă triumfător: 

— Dormea!... N-a trebuit decât să-l culeg... Nici măcar nu 
şi-a dat seama! 

— Adu-l în curte să-l văd la lumina zilei, spuse de Ville. 

Boucassin îl urmă fără să accepte ajutorul celor din jur, care 
vroiau să-l elibereze de povară. Era atât de mândru şi bucuros 
de reuşita obţinută, încât povara i se părea uşoară ca un fulg. 

În curte, depuse coletul la picioarele baronului. Îl căută cu 
privirea pe Quintenasse, dar acesta rămăsese pe culoar cu doi 
sau trei oameni. 

— Bun, în cele din urmă, va apărea el!... Este capabil să 
crape de invidie!... 

De Ville, cu trăsăturile crispate de-o satisfacţie sălbatică, 
aruncă o privire coletului întins la picioarele lui. 

— la te uită! S-a îmbrăcat în călugăr? 

— În călugăr! se sperie Boucassin. 

În acea clipă, Quint&nasse spuse cu o voce batjocoritoare: 

— Domnule baron, Boucassin nu se încurcă când face un 
lucru: vi l-a promis pe Montauban şi v-a adus doi!... 

De Ville şi Boucassin se întoarseră şi văzură că 
Quintenasse, urmat de alţi oameni, purtau un colet asemănător 
celui ce zăcea în curtea palatului. 

De Ville înţelese că nici unul din colete nu era Montauban. 

Baronul tună furibund: 

— De unde l-aţi luat pe ăsta? 

— Din pivniţă, domnule baron! 

De Ville descoperi în grabă feţele celor ce dormeau. 

— Fratele Thibaut!... şi fratele Lubin!... strigă Quintenasse, 
prefăcându-se mirat. 


— Dumnezeule! Pe toţi dracii! tună de Ville. Ce-i voi spune 
prinţului acum?... 

Luându-l pe Boucassin de guler şi zgâlţâindu-l cu furie: 

— Vorbeşte, nenorocitule...! Explică-te!... Doar este foarte 
limpede că infernalul Montauban s-a aflat şi el în această 
pivniţă, unde trebuia să fie înecat!... Cum se face că a dispărut, 
iar în locul lui au apărut aceşti doi călugări beţivi?... 

Boucassin se lăsă zgâlţâit ca o cârpă şi nu găsea nici o 
explicaţie ca să se justifice. 

— Boucassin, în acest moment te duci acasă şi aştepţi 
ordinele mele. Quintenasse va lua conducerea trupei, spuse de 
Ville. 

Quintenasse, la rândul său, îl privi triumfător pe Boucassin. 
Hotărârea baronului făcu ca în sufletele celor doi să se nască un 
sentiment de duşmănie. Mai mult ca niciodată cei doi 
inseparabili deveniră duşmani înrăiţi. Boucassin îşi spunea în 
străfundul sufletului că-şi va lua revanşa, o revanşă 
răsunătoare. 

— Ce să fac cu călugării ăştia? întrebă Quintenasse. 

— Să se ducă la dracu! tună de Ville furios. 

— Hei, ajutaţi-mă să-i dezlegăm pe ăştia doi, spuse 
Quintenasse stăpân pe situaţie! 

Boucassin supărat, se execută totuşi. 

— Ei, micuţule, cum ţi se pare lovitura de maestru pe care 
ţi-am administrat-o? şuşoti Quintenasse la urechea colegului 
său. Crezi că-i mai puţin dură decât lovitura pe care mi-ai 
aplicat-o tu azi-noapte? 

— Beţivule, mă voi răzbuna! Vagabondule! Şobolanule! 

În timp ce se înjurau pe şoptite ca să nu fie auziţi, 
transportară cei doi călugări în afara curţii şi-i sprijiniră de un 
perete. 

Toată lumea plecă, iar cei doi inseparabili îşi luară 
atitudinea lor obişnuită. Quintenasse în faţă şi înjurându-l pe 
Boucassin, iar acesta din urmă puţin aplecat pentru a auzi 
înjurăturile la care răspundea cu aceeaşi monedă. 


Capitolul XXXVIII La Luvru 


În aceeaşi dimineaţă, o oră mai târziu. 

La Luvru, într-un birou somptuos, François întâiul se plimba 
agitat. Părea abătut şi gânditor şi murmura ceva ca pentru sine. 
Din când în când se apropia de şemineu unde pâlpâia o flacără 
şi-şi întindea mâinile ca să şi le încălzească. 

Într-un colț se aflau cei doi favoriţi şi intimi ai săi: contele 
d'Esse şi contele de Sansac. 

La uşa biroului, nemişcat ca o statuie, cu sabia la brâu, se 
afla Jacques de Lorges, senior de Montgomery, căpitan în garda 
scoțiană. 

Uşa biroului se deschise şi în interior intră un bărbat 
îmbrăcat în negru care se plecă în faţa regelui. Acesta întrebă 
grăbit: 

— Ei bine, Noirville, ce s-a întâmplat cu vapoarele? 

— Le aşteptăm, Măria Ta, răspunse Noirville cu o voce 
glacială. 

Regele bătu din palme nerăbdător şi murmură: 

— Nu vor ajunge niciodată aceste vapoare nenorocite! 

Oricât de încet ar fi vorbit, comandantul îl auzi. 

— Vor ajunge, sire, spuse el. Este păcat însă, că întârzie 
atâta şi mă ţin blocat la Arsenal... În timpul ăsta, nu mă pot 
ocupa cum trebuie de propriile mele sarcini... In timpul ăsta... 

— Ce se mai întâmplă? întrebă regele nerăbdător, văzând 
că ezită. 

— Se întâmplă, sire, că obrăznicia vagabonzilor întrece 
orice măsură. Curtea miracolelor riscă să devină un focar de 
infecţie care va infesta întreg Parisul. Se întâmplă că în timpul 
ăsta, aceşti vagabonzi, aceşti argotieri care sunt foarte bine 
organizaţi vor deveni stăpânii oraşului. Parizienii pronunţă 
înfricoşaţi nume ca: Eustache Coppegorge, Esclaireau-les-Mains- 
Rouges, Barbiton-la-Hure şi Choppin-le-Gentilhomme, care sunt 
şefii de temut ai acestor vagabonzi. Aceşti şefi, la rândul lor, 
sunt conduşi de un vagabond şi mai de temut, un oarecare 
cavaler de Montauban. Pe de altă parte, se vorbeşte că regatul 
Argot este condus de o femeie... o regină misterioasă pe care 
nimeni nu o cunoaşte. 

— Dumnezeule! glumi regele. Este o adevărată poveste 
ceea ce-mi spuneţi acum, domnule! 


— O poveste adevărată, sire. Cât despre curajul nebun al 
acestui Montauban, nu mai departe de ieri, în plină zi şi în plină 
stradă, s-a năpustit asupra celor patruzeci de arcaşi ai mei! 

— Singur? Se minună regele. Cât curaj! 

— Este incontestabil, sire, recunoscu Noirville cu răceală. 
Cu acest curaj al lui ne-a atacat înarmat şi mi-a omorât nu ştiu 
câţi oameni, iar pe alţii nu ştiu câţi mi i-a rănit, iar pe mine, 
marele comandant, m-a ţinut sub genunchii lui şi m-a ameninţat 
cu cuțitul. 

— Ei, dar ce tot îmi povestiţi, Noirville? întrebă regele 
căruia nu-i mai ardea de glumă. Îmi închipui, că bărbatul despre 
care-mi povestiţi nu era singur în prodigioasa lui acţiune. 

— Intr-adevăr, sire, şi-a chemat oamenii în ajutor. Eustache 
Coppergorge,  Esclaireau-les-Mains-Rouges,  Barbiton-la-Hure, 
Choppin-le-Gentilhomme au intervenit în fruntea unei bande de 
zdrenţăroşi. Eu, împreună cu oamenii mei, am fost luaţi, pur şi 
simplu, pe sus. 

— Luaţi-vă oamenii şi spânzuraţi-l. 

— Mi-e imposibil, sire, atâta timp cât sunt obligat să rămân 
închis la Arsenal, în aşteptarea vapoarelor... de sare, care vor 
sosi în două, trei zile. Până atunci, însă, Parisul este la cheremul 
reginei Argotului şi a locotenentului său Montauban. 

Regele căzu pe gânduri, mângâindu-şi barba îngrijorat. 

—  Noirville, mai aveţi răbdare câteva zile! Când vor sosi 
vapoarele, ne vom linişti şi voi şi eu. Atunci vă veţi lua din nou 
în primire sarcinile pe care trebuie să le îndepliniţi. Veţi avea 
suficient timp să-l căutaţi, să-l prindeţi şi să-l pedepsiţi aşa cum 
se cuvine pe acest Montauban, pe misterioasa lui regină şi pe 
aceşti vagabonzi care i-au terorizat pe bravii mei parizieni. 
Haide, Noirville, întoarceţi-vă la Arsenal şi luaţi-vă paza în 
primire. 

— Regele este stăpânul nostru, spuse Noirville cu o 
plecăciune. 

Apoi ieşi cu paşi  liniştiţi, apăsaţi, caracteristici 
comandantului. 

Nu ieşi bine, când uşa se deschise din nou şi apăru, prinţul 
moştenitor, Henric, urmat de baronul de Ville, Roncherolles şi 
Saint-André. 


Henric îi făcu regelui un compliment, la care acesta 
răspunse cu cuvinte pline de amabilitate. Apoi, trecu direct la 
subiect: 

— Sire, am venit aici în calitate de reclamant. Mă adresez 
regelui ca să-i cer să facă dreptate. 

Regele îşi modifică atitudinea la auzul acestor cuvinte. 
Presimţea că Henric va mai formula şi alte plângeri dictate de 
gelozia ce o nutrea faţă de fratele său Charles. 

— Despre ce-i vorba? întrebă el cu răceală. 

— Sire, începu Henric, ieri, în plină zi şi în plină stradă, unul 
din gentilomii mei, baronul de Ville, aici prezent, a fost luat cu 
asalt de către un vagabond care l-a adus în starea în care-l 
vedeţi. 

— Cum se numeşte vagabondul? 

— Montauban, sire! 

— Este diavolul în persoană, acest Montauban! strigă 
regele, încruntându-şi sprâncenele. Ce-mi ceri, Henric? 

— Dreptate, sire, să faceţi dreptate, răspunse Henric. Nu 
pot admite ca un vagabond să-mi atace oamenii mei, eu 
moştenitorul coroanei. Este vorba de o crimă care va trebui 
pedepsită. 

— Asta-i şi părerea mea, spuse regele. la legătura cu 
Noirville. 

— Am luat-o deja, şi i-am depus plângerea. 

— ŞI? 

— Şi! Marele comandant mi-a spus că în acest moment nu 
se poate ocupa de această afacere. 

— Este adevărat, răspunse regele din ce în ce mai distant. 

— Fiindcă nici marele staroste şi nici Măria ta nu-mi faceţi 
dreptate, vă previn, sire, că-mi voi face dreptate singur!... 

— Cum vei proceda? 

— Îl voi căuta, prinde, închide şi apoi îl voi executa pe acest 
cavaler de Montauban. 

— Foarte bine, nu văd nici un inconvenient, spuse cu 
răceală regele. 

— N-am terminat, spuse Henric. Aş vrea să vă împărtăşesc 
ceea ce mă nelinişteşte. 

— Vorbeşte, spuse regele. 

— Ei bine, sire, mi s-a spus că regele umblă deseori singur 
în oraşul adormit. 


— Ce te amesteci în treburile mele? 

— Departe de mine gândul de-a vă da lecţii de conduită. 
Dar aş vrea, sire, să vă deschid ochii asupra imprudenţei pe 
care o comiteţi. Sire, o nenorocire se poate întâmpla oricând!... 
Regele şi-ar putea lua măcar o escortă bine înarmată! 

Un zâmbet batjocoritor înflori pe buzele regelui. 

— iți mulţumesc, Henric, pentru grija pe care mi-o porţi. Mă 
voi gândi la ceea ce mi-ai spus. 

Henric se înclină în faţa tatălui său şi ieşi urmat de escorta 
sa. Afară, privindu-l pe de Ville drept în ochi, spuse cu un oftat: 

— Mi-e tare teamă că regele nu va lua în consideraţie sfatul 
pe care i l-am dat. 

De Ville privindu-l cu aceeaşi insistenţă, replică: 

— Dacă dorinţa celui de Sus va fi ca regelui să i se întâmple 
o nenorocire, puteţi avea conştiinţa împăcată. Aţi făcut tot ce v- 
a stat în putinţă ca să-l preveniţi. 


Capitolul XXXIX La locuinţa lui Montauban 


În după-amiaza aceleiaşi zile, spre ora unu, îl vom reîntâlni 
pe cavalerul Hoël de Montauban în mansarda lui, în faţa 
resturilor unui prânz copios şi a câtorva sticluţe de vin. 

Văzându-i figura zâmbitoare, era lesne de înţeles că uitase 
cele câteva ore de coşmar petrecute în pivnițele palatului de 
Lorraine pe care apele Senei le invadase, îşi terminase masa de 
mai bine de o oră, dar rămăsese gânditor. 

— Langrogne, spuse Montauban, şi astăzi mi-a zâmbit! Sunt 
sigur că mă iubeşte!... 

— Nu vreau să vă fac un reproş, dar de astăzi dimineaţă mi- 
aţi spus acest lucru de un milion de ori, răspunse Langrogne. 

— Vreau să fii şi tu convins de acest lucru. 

— Inseamnă că dumneavoastră, domnule, nu sunteţi aşa 
convins, de repetaţi într-una!... Dar de ce n-o întrebaţi, 
personal? 

— Şi dacă se supără? se întrebă Montauban speriat. Dacă- 
mi spune că nu mă iubeşte şi mă trimite la toţi dracii?... 

— Domnule, luaţi-vă inima în dinţi şi vorbiţi cu ea o dată. 
Trebuie să ştim la ce să ne aşteptăm. 


— Aşa voi face, încuviinţă Montauban. l-a comandat 
doamnei Pimprenelle să-i aducă un cal. Înseamnă că vrea să 
facă o plimbare la ţară. O voi urmări... 

— De la distanţă, propuse Langrogne. 

— De aproape, spuse liniştit Montauban. Orice s-ar 
întâmpla, de data asta îi voi vorbi. 

— Amin, spuse Langrogne sceptic. 

— Acum că v-aţi hotărât asupra acestui lucru, putem vorbi 
şi despre lucruri serioase? întrebă valetul cu gravitate. 

Montauban îşi luă un aer serios şi cu o voce mustrătoare 
întrebă: 

— După părerea ta până acum n-am vorbit decât despre 
nimicuri şi prostii? 

— Nu asta am vrut să spun, se bâlbâi Langrogne. 

— Atunci, ce înţelegi tu prin lucruri serioase?... Vrei să-mi 
explici?... 

— Vă explic, domnule. leri seară, când aţi intrat în palatul 
Lorraine, am crezut că v-aţi hotărât să-i prezentaţi cardinalului 
scrisoarea cu pricina. 

— Asta numeşti tu lucruri serioase? 

— Domnule, mai aveţi încă timp să-l vizitaţi pe cardinal, 
spuse Langrogne. 

— În urma celor auzite ieri seară, nu cred că ar fi prudent 
să merg la familia de Guise!... De altfel, de unde pot să ştiu că 
n-am fost închis în pivniţă de către contele d'Aumale? Şi dacă 
mă gândesc mai bine, nu putea fi decât el... Nu, familia de Guise 
nu-i de mine. 

— Dar, domnule, nu uitaţi că aţi intrat în palat fraudulos. 

— Aşa este!... Totuşi, pedeapsa la care vroia să mă supună 
nu era proporţională cu greşeala pe care am comis-o... Cred că 
a vrut să scape de mine, căci am auzit lucruri pe care nu trebuia 
să le aud... Nu trebuie să mai dau ochii cu contele ăsta, şi nici să 
lucrez pentru el. 

— Dar nu pentru el ar trebui să lucraţi, ci pentru tatăl lui, îi 
sugeră Langrogne. 

— Şi asta este adevărat, spuse Montauban nehotărât. Ei 
bine, nu spun nu... Voi vedea. 

— Este timpul să vă refaceţi averea, domnule. Gândiţi-vă că 
nu mai avem decât trei sute de franci. 


— Cât spui? strigă Montauban, ciulind urechea. Trei sute de 
franci? 

— Vă spun îndată, domnule: cu banii dumneavoastră am 
făcut o mică afacere care ne-a dublat economiile. 

In treacăt fie spus, nu pomeni nimic de acea agrafă bătută 
în diamante pe care i-o dăruise Alcyndore şi care valora în jur de 
douăzeci de mii de franci. 

Montauban se mulţumi cu explicaţia dată. 

— Dacă continui să faci astfel de afaceri minunate, tu vei fi 
cel care vei face avere, iar eu nu voi mai avea nimic de făcut 
decât să trăiesc, spuse cavalerul nostru în glumă. 

Ca un adevărat breton ce era, Langrogne era foarte 
insistent în susţinerea unor idei, fapt pentru care el adăugă: 

— Ne-am înţeles, domnule, vă veţi prezenta în faţa 
cardinalului cu scrisoarea nobilului dumneavoastră tată. 

In timpul acesta, Montauban gândea în sinea lui: "Adevărul 
este că Langrogne are dreptate: eu nu vreau să lucrez pentru 
contele d'Aumale, ci pentru tatăl lui, ducele de Guise. De altfel, 
ce-i pot reproşa contelui? Că a vrut să mă înece în pivniţă? Nu 
trebuia să intru în palat ca un hoţ!... Este un ambițios... Are o 
ambiţie fără limite... Nimic nu-mi dovedeşte că n-ar avea intenţii 
bune la adresa regelui... Imi imaginez că regele se poate apăra 
şi singur... Apoi, la dracu cu mania asta a mea de-a mă 
amesteca în treburile altora!..." Apoi cu glas tare: 

— Langrogne, îţi promit că mă voi duce cu scrisoarea de 
recomandare la cardinalul de Lorraine. 

După ce făcu această promisiune pe care Langrogne o 
înregistră cu o figură satisfăcută, Montauban îşi aruncă şervetul 
pe masă şi se instală la postul lui de observaţie. Mirarea lui fu 
mare când văzu la intrarea casei doi seniori eleganti, 
întreţinându-se cu doamna Agadou. 

Cei doi seniori erau contele Jacques d'Albon de Saint-André 
şi baronul Gaétan de Roncherolles. 


Capitolul XL Noua misiune a lui Thibaut şi Lubin 


Vom reveni o clipă la Thibaut şi Lubin care se treziră în 
răcoarea dimineţii. 


Cei doi plecară spre palatul Cluny, la stăpânul lor, cardinalul 
de Lorraine. 

Pe măsură ce se apropiau de palat, îşi pierdeau din 
siguranţă şi încetineau instinctiv pasul. Când ajunseră în 
apropierea palatului, îşi traseră gluga peste ochi şi luară o 
atitudine din cele mai umile. Înainte de-a intra, se consultară o 
clipă: 

— Ce-i vom spune cardinalului?... 

Nici unul dintre ei n-avea nici cea mai mică idee. După ce 
se priviră cu ochi posomorâţi, nu găsiră altceva să spună decât: 

— Să sperăm că Dumnezeu ne va ajuta să spunem o 
minciună pioasă. 

Işi făcură semnul crucii, se înarmară cu tot curajul şi 
pătrunseră în curte. Câteva minute mai târziu, erau introduşi în 
biroul cardinalului, unde făcură o plecăciune adâncă. 

Cardinalul nu era singur. Lângă el se afla contele d'Aumale, 
nepotul său. Pe birou era aşezat un enorm buchet de trandafiri 
splendizi. Cardinalul se juca cu o minusculă cutie din argint. 

Trecuseră câteva ore bune de când cardinalul se întreținea 
cu nepotul său. Acesta nu suflase nici un cuvinţel din 
conversaţia lui cu seniorul de Maubert. Contele îi povestise însă 
cardinalului despre cele două întrevederi avute cu prinţul 
moştenitor şi cu amanta neoficială a acestuia, Nicolle de 
Sauvigny. 

Cardinalul nu-şi ascunse disprețul faţă de această "doamnă 
din mica nobilime". Contele dădu din cap îngrijorat şi spuse cu 
seriozitate: 

— Cea mai mare greşeală a noastră ar fi să nu apreciem 
această femeie la justa ei valoare. Am văzut-o şi am studiat-o 
îndeaproape. Domnule, vă spun că este o femeie care ştie ce 
vrea, inteligentă, care-şi joacă rolul de femeie simplă, lipsită de 
ambiţii, resemnată. Spuneţi că prinţul n-o iubeşte. Este foarte 
posibil. Dar vă asigur că are o influenţă covârşitoare asupra 
amantului ei pe care-l duce de nas cum îi place. 

— Drace! Drace! spuse cardinalul perplex. Credeţi că 
această femeie ar avea vreun interes personal în dispariţia 
regelui?... 

— Este nerăbdătoare să joace rolul favoritei principale. 
Regele o jenează în aceeaşi măsură ca şi pe noi. Această femeie 


sunt convins că i-a semnat condamnarea. De altfel, sunt la fel 
de convins că la ora actuală are şi consimţământul prinţului. 

— Măcar de-am avea un om sigur, murmură cardinalul. 

— Cunosc eu pe cineva, îl asigură contele. 

— Pe cine? 

— Domnul de Maubert. 

— Şi credeţi că domnul de Maubert?... 

— Bineînţeles că nu el. Dar cu averea lui colosală ar putea 
găsi pe cineva. Cu el sunt convins că lucrurile vor merge ca pe 
roate. In plus, nimeni nu ne-ar putea bănui de ceva. 

— Poate. Trebuie să ne mai gândim, şopti cardinalul 
gânditor. 

În acest moment al conversaţiei, Thibaut şi Lubin îşi făcură 
intrarea în scenă. Văzându-i, cardinalul spuse: 

— lată-vă, în sfârşit! Credeam că vi s-a întâmplat o 
nenorocire. Nişte călugări ca voi nu au obiceiul să meargă 
noaptea pe străzi, aşa cum aţi făcut voi. 

Spre marea lor surprindere, cardinalul continuă pe un ton 
binevoitor: 

— Ştiu că din cauza mea v-aţi expus astă noapte la toate 
pericolele din lume. Sunteţi nişte curajoşi care nu vă daţi în 
lături de la nici un pericol, când este vorba de binele nostru, al 
tuturor. Dragii mei, luaţi aceşti bani drept răsplată pentru efortul 
depus. 

Luă un pumn de bănuţi de aur pe care-i puse pe marginea 
mesei, în faţa lor. 

Thibaut şi Lubin nu mai ştiau ce să creadă, dar nu-şi 
pierdură total firea, căci bănuţii de aur dispărură cât ai clipi de 
pe marginea mesei. 

— Ştiu că v-aţi grăbit să-l anunţaţi pe nepotul meu că un 
vagabond a pătruns în palatul nostru şi datorită vouă, nepotul 
meu a reuşit să-l prindă în capcană. Vă voi răsplăti acest 
serviciu pe care mi l-aţi făcut puţin mai târziu. 

Deocamdată, vreau să vă încredinţez o altă misiune 
importantă. Frate Thibaut, ia aceste flori... Frate Lubin, ia 
această cutie de argint... lar acum vă veţi duce direct la palatul 
de Savigny. Veţi da aceste flori şi această cutie doamnei Nicolle 
de Savigny. Le veţi înmâna personal, mă auziţi? 

— Bine, domnule. 


— Îi veţi spune că florile împreună cu cutia i-au fost trimise 
de către contele d'Aumale, care se va prezenta personal în faţa 
domniei sale cam peste o oră. 

Privindu-i cu ochi reci, cardinalul adăugă: 

— Să aveţi mare grijă de obiectele pe care vi le încredinţez. 
Să nu le pierdeţi şi să parvină doamnei de Savigny, căci altfel 
veţi fi traşi în ţeapă de vii. Vă avertizez că dacă veţi povesti 
cuiva despre această misiune şi veţi pronunţa numele d'Aumale, 
am să vă zidesc de vii. 

Cardinalul fiind convins că cei doi îşi vor ţine gura iar 
obiectele vor ajunge cu bine la destinaţie, îşi reluă aerul său 
binevoitor: 

— După ce îndepliniţi misiunea, veniţi să-mi povestiţi. Nu 
uitaţi că trebuie să mergem împreună la Bagnolet. Acum, puteţi 
pleca. 

Thibaut şi Lubin făcură o plecăciune şi ieşiră. 

Ajunseră fără peripeții la palatul de Savigny, unde doamna 
Nicolle îi primi. 

Spre marea lor uimire, doamna de Savigny primii cadoul cu 
multă indiferenţă. In schimb, ea făcu un gest frumos, care-i 
răsplăti pentru toate necazurile avute: le strecură discret în 
palmă câţiva bănuţi de aur, spunându-le: 

— Pentru săraci! 

Cei doi nu mai conteneau cu mulţumirile, o binecuvântară 
şi se retraseră mulţumiţi de pomana primită. 

În stradă, se priviră miraţi cu ochii lor mici şi strălucind de 
bucurie, Lubin spuse: 

— Nu ne-ar strica o sticluţă de vin. 

— Cred şi eu, recunoscu şi Thibaut. Ai uitat însă, că trebuie 
să ne întoarcem, o dată misiunea terminată. 

— Sigur ne va trimite în altă misiune. De astă dată va fi o 
misiune periculoasă... Va trebui să-i dăm o mână de ajutor 
cardinalului. Dacă am bea un păhărel, nu am mai fi de nici un 
ajutor cardinalului. Dar aşa, putem înfrunta victorioşi inamicul. 
Am putea merge la Scroafa care fuge unde putem mânca o rață 
pe varză stropită cu nişte vin bun. 

— Să mergem! spuse Thibaut hotărât. 

Pe strada Jehan-Pain-Mollet, trecură prin faţa cârciumii La 
băieții veseli. Ghinionul lor fu că în momentul în care se 
apropiau de cârciumă, Esclaireau-les-Mains-Rouges şi Barbiton- 


la-Hure ieşeau. Călugării fiind preocupaţi de meniul pe care-l vor 
comanda, nu-i observară pe cei doi vagabonzi. Din păcate, 
aceştia din urmă îi văzură. 

— la te uită cine ne iese în cale? Călugării de ieri pe care i- 
am uşurat de bani! spuse Barbiton. 

— Cei pentru care a trebuit să suferim noi! spuse şi 
Esclaireau. 

Apoi, amândoi în cor: 

— Va trebui să ne luăm revanşa!... 

Mai întâi se asigurară că nimeni nu i-ar putea incomoda şi 
se năpustiră asupra călugărilor. 

Thibaut şi Lubin simţiră un şoc nemaipomenit în stomac şi 
căzură în mijlocul şanţului. 

Când îşi reveniră şi priviră în jurul lor, Esclaireau şi Barbiton 
dispăruseră. 

Se sculară, se scuturară, se pipăiră şi constatară fericiţi că 
n-au nici o ruptură, doar o durere puternică în stomac. 

— Poate din cauza foamei, spuse Thibaut. 

— Un motiv în plus ca să mergem La Scroafa care fuge, 
spuse şi Lubin. 

Nu-şi dădeau seama ce li se întâmplase. Nici noi nu ştim 
dacă acest incident a avut vreo influenţă asupra călugărilor 
noştri, dar ei nu întârziară prea mult în restaurant şi-şi păstrară 
demnitatea intactă. Cardinalul nu le făcu nici un reproş, când cei 
doi se prezentară în faţa lui. 


Capitolul XLI La palatul de Savigny 


După ce Thibaut şi Lubin se retraseră, Nicolle de Savigny se 
repezi la cutia de argint pe care o pusese indiferentă pe o 
mobilă. Pentru ea, acea cutie era o bijuterie de mare preţ. 

Scoase din cutie două diamante minunate, pe care le 
admiră mult timp. Apoi le repuse înapoi, în cutie. Cu mult gust şi 
pricepere, Nicolle aranja trandafirii în vaze. 

Nu după mult timp, sosi şi contele d'Aumale, întocmai cum 
promisese. 

Ştia că se găseşte în prezenţa unei intrigante lipsită de 
scrupule, în faţa căreia putea vorbi fără să rişte s-o supere. Nu 


putea uita că este totuşi o femeie, deşi ea fu cea care-l atacă 
prima cu un curaj dezarmant şi o francheţe care friza cinismul. 

— Domnule d'Aumale, spuse ea cu o voce melodioasă, dacă 
m-aţi onorat cu acele minunate cadouri în semn de recunoştinţă 
pentru ospitalitatea pe care v-am acordat-o ieri seară, vă declar 
că nu le pot accepta... Este mult prea mult. 

Ea îi întinse cutia zâmbind. 

Contele nu o luă şi încercă să protesteze: 

— Nu sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, doamnă. 

Apoi, privind-o drept în ochi: 

— De fapt, nu pentru asta mi-am permis să vă ofer aceste 
pietre. 

— Trebuie să consider acest cadou drept un gaj pentru 
afacerea pe care familia de Guise vrea s-o încheie cu mine? 

— Aşa este, recunoscu contele. 

— În acest caz, tot nu pot accepta. Este prea puţin. Numai 
dacă aceste cadouri sunt doar un început?... 

— Da, aşa este, se grăbi să declare contele d'Aumale. Dacă, 
însă, nu ne vom înţelege, ceea ce nu cred, vă rog să păstraţi 
aceste două pietre preţioase ca o dovadă a admiraţiei ce v-o 
port. 

— Sunteţi cel mai elegant şi mai încântător cavaler pe care 
l-am întâlnit vreodată şi aş avea conştiinţa încărcată dacă nu le- 
aş putea primi, spuse Nicolle zâmbitoare. Bănuiesc că 
tratativele pe care vreţi să le purtăm sunt în numele întregii 
familii de Guise, a cărui şef veţi fi cât de curând! 

— Fără îndoială, doamnă, afirmă contele d'Aumale. 

Nicolle aprobă cu uşoară mişcare a capului şi continuă: 

— Înainte de toate, vreau să-mi garantaţi că alianţa pe care 
o vom încheia va fi completă, absolută. In momentul în care 
ajungem la o înţelegere, vom avea interese comune, 
indestructibile. Împreună vom acţiona, iar succesul ne surâde. 
Dacă vom da greş, tot împreună ne vom prăbuşi. 

Apoi foarte hotărâtă şi distantă, adăugă apăsat: 

— Şi tot împreună ne vom urca pe eşafodul drapat în roşu! 

— Declar alianţa noastră ofensivă sau defensivă până la 
triumful complet sau până la moarte. Astfel gândim noi afacerea 
noastră, spuse contele. 

— Foarte bine. Dar, mai întâi trebuie să-mi spuneţi care 
sunt propriile dumneavoastră năzuinţe, iar eu vă voi spune ce 


pot face pentru dumneavoastră. Vreau să spun năzuinţele 
dumneavoastră secrete pe care nu le-aţi recunoscut nici faţă de 
dumneavoastră. 

— Vreţi să spuneţi năzuinţele mele secrete! se îngrozi 
contele d'Aumale. Dar, doamnă, am senzaţia că singur pot... 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, îl întrerupse ea pe un ton 
autoritar. 

O clipă, ea tăcu. În acea clipă, îşi îndreptă privirea spre o 
perdea de catifea care masca o uşă, în spatele contelui. Acea 
privire fu atât de rapidă, încât dacă contele ar fi observat-o, ar fi 
pus-o pe seama întâmplării. 

— Ceea ce vă voi spune acum este o chestiune capitală: 
regele Franţei se numeşte Henric al II-lea şi nu François întâiul. 
Să nu pierdem din vedere acest lucru. 

— N-am să uit, doamnă. 

— Este de la sine înţeles că Henric este sfătuit de o armată 
întreagă de oameni. 

— Şi în spatele acestei armate se ascunde doamna Nicolle, 
baroană de Savigny. 

— Aşa este, spuse ea cu răceală. Numai că baroana de 
Savigny între timp a devenit ducesă. 

— Aşa este, spuse contele d'Aumale. 

— Prima grijă a lui Henric ar fi să se înconjoare de verii lui 
din familia de Guise. Puterea va trece în mâinile lor. lar dacă ei 
vor face în aşa fel, încât regele să aibă la dispoziţia lui banii 
necesari pentru petreceri şi turnee, această putere a lor va fi 
fără limită şi necontrolată. Henric al II-lea, va purta coroana, dar 
adevărații conducători vor fi cei din familia de Guise. 

— Vom face în aşa fel încât regele să aibă la dispoziţia lui 
sumele necesare pentru petreceri şi turnee, se grăbi să declare 
d'Aumale. 

— Domnul cardinal, spuse Nicolle zâmbitoare, va deveni un 
soi de prim-ministru. Ducele Claude de Guise va fi şeful suprem 
a tuturor forţelor militare şi navale ale regatului. Veţi fi stăpânul 
finanţelor. Puterea civilă, religioasă şi militară vă va aparţine. Vă 
spun dumneavoastră rolul pe care-l va juca fiecare membru al 
familiei voastre în regat... Astfel, năzuinţele dumneavoastră vor 
deveni realitate. Acum să vorbim şi despre năzuinţele voastre 
secrete. 


— Ah, ah! şopti d'Aumale foarte concentrat dar zâmbitor. 
Nu mă supăr dacă-mi spuneţi ceea ce n-am avut curajul să ne 
spunem până acum. i 

— Vă voi spune imediat, spuse ea sigură pe sine. In ceea 
ce-l priveşte pe şeful familiei, ducele Claude: este aproape sigur 
că el nu se va bucura de realizarea visurilor sale. Ducele are 
patruzeci de ani. În mod normal ar trebui să moară înaintea 
regelui Henric. Regele este viguros şi o poate duce încă mulţi 
ani... doar dacă vreun accident... Dar, domnule, de la început 
trebuie să stabilim ca acest accident să nu se producă, pentru 
ca el să trăiască cât o vrea Dumnezeu. Mă auziţi, domnule?... 

— Interesul nostru este să veghem asupra vieţii regelui. 
Vom veghea, fiţi sigură de acest lucru. 

— Bun. Spuneam că ceea ce ducele Claude nu va reuşi să 
vadă, poate veţi avea dumneavoastră şansa să vedeţi, iar dacă 
nu, cel mai tânăr din familia dumneavoastră. 

— Dar ce va vedea acest copil care încă nici nu s-a născut? 

— Aceasta: regele Henric nu va avea urmaş. Asta-i treaba 
mea, spuse ea tăioasă. Burbonii, care deşi n-au moştenitori, 
devin ei înşişi moştenitorii coroanei, vor fi înlăturați, reduși la 
neputinţă... Asta-i treaba dumneavoastră... Astfel încât când 
regele îşi va dormi somnul lui de veci alături de strămoşi, acest 
copil, care încă nu s-a născut, va trebui să întindă mâna pentru 
a obţine coroana regală. Astfel se va realiza visul ducelui 
Claude, iar eu voi avea contribuţia mea în această chestiune. 
Nu-i aşa că sunt bine informată, domnule? 

Contele d'Aumale zăpăcit, şopti: 

— Cum de ştiţi toate aceste lucruri, doamnă? 

— Să trecem acum la domnul cardinal Jean de Lorraine. 
Chiar şi el are nişte vise secrete despre care probabil că nu v-a 
vorbit niciodată, dar pe care eu le bănuiesc... El îşi va vedea 
visurile realizate. Spuneţi-i din partea mea, că poate să înceapă 
să se pregătească. La momentul potrivit, voi insista pe lângă 
rege pentru a lua o hotărâre favorabilă în sensul acesta. Ceea ce 
cardinalul Duprat n-a reuşit să obţină, va reuşi cardinalul 
Lorraine: va fi ales, cheile statului papal îi vor fi înmânate şi va 
deveni suveranul pontif al creştinătăţii... lar eu voi contribui şi la 
realizarea acestui vis. 

De data aceasta, contele d'Aumale o privi cu un soi de 
teamă. Nicolle de Savigny zâmbi şi continuă: 


— Acum să trecem la dumneavoastră, domnule d'Aumale. 

— Vă ascult, spuse contele impresionat. 

— Domnule d'Aumale, vă veţi căsători cât de curând, spuse 
ea. Este şi un sfat prietenesc pe care vi-l dau... Veţi alege o soţie 
din marea nobilime, aşa cum se cade. Veţi alege o soţie foarte 
bogată... De altfel, chiar şi eu cunosc una sau două care au o 
avere fabuloasă. Vreţi să vi le prezint? 

O clipă, contele păru că ezită, dar în cele din urmă refuză. 

— Vă mulţumesc din suflet, doamnă. Intr-adevăr m-am 
gândit şi eu să mă căsătoresc. Cred că mi-am găsit soţia ideală. 

Pentru a doua oară, Nicolle de Savigny privi spre acea uşă 
ascunsă după perdea. Fără să mai insiste, ea continuă: 

Tânăra pe care v-aţi ales-o ca soţie trebuie să fie foarte 
bogată... 

— Foarte bogată, recunoscu contele. 

— Asta este, spuse ea. Am să vă spun eu ce întrebuințare 
să daţi acestei averi fabuloase. 

— Aştept doamnă. 

— Cu această avere vă puteţi forma o armată — contele 
tresări — cu ajutorul căreia veţi putea revendica drepturile pe 
care le aveţi asupra regatului Neapole. 

Contele d'Aumale o privi atât de mirat, încât tânăra se opri 
pentru a întreba: 

— M-am înşelat cumva? 

— Puteţi continua, doamnă, răspunse d'Aumale uimit de o 
asemenea intuiţie, întrebându-se dacă nu cumva visează. 

— Voi continua, spuse ea zâmbitoare. Voi interveni din nou 
pe lângă rege care nu se va opune proiectelor dumneavoastră. 

— Ah, ah! spuse contele, ai cărui ochi aruncau flăcări. 

— Mai mult chiar: îl voi face pe rege să recunoască 
drepturile pe care le aveţi şi să vă ajute. 

— Ah! izbucni contele, nici nu cer atât de mult!... Voi şti să 
mă descurc şi singur!... Dacă-mi va recunoaşte şi drepturile pe 
care le am, în rest mă voi descurca singur. 

— Mă angajez să vă ajut în această problemă, repetă 
Nicolle sigură pe ea. 

— Dacă veţi face acest lucru pentru mine, doamnă... vă voi 
rămâne veşnic îndatorat!... 

— Absolut, spuse ea zâmbind. Se spune că sunteţi un 
căpitan de geniu. Dacă veţi avea acordul regelui, cucerirea 


regatului Neapole va fi ca un joc de copil pentru 
dumneavoastră... Dar nu vă veţi opri aici... Veţi continua 
cuceririle şi în restul ltaliei... O veţi împărţi cu papa, unchiul 
dumneavoastră, sau o veţi păstra pentru dumneavoastră. Acest 
lucru vă priveşte personal. Rege al Italiei, veţi aştepta moartea 
regelui Franţei. Dacă va muri înaintea dumneavoastră, pe capul 
vostru vor străluci cele două coroane: a Franţei şi a Italiei. Dacă 
nu, fiul dumneavoastră, acest copil care încă nu s-a născut, se 
va bucura de acest lucru. Astfel se va realiza propriul vostru 
vis... lar eu, voi avea contribuţia mea şi în realizarea acestui de 
al treilea vis. lată ce pot face pentru dumneavoastră şi familia 
dumneavoastră. Ce părere aveţi, domnule?... 

— Părerea mea, doamnă, este că sunt uimit!... strigă 
d'Aumale. Părerea mea este că sunteţi geniul tutelar al familiei 
noastre. 

— Sunt convinsă că acum nu vi se vor părea prea excesive 
condiţiile pe care vi le voi pune, spuse ea fără ocolişuri. 

— Vorbiţi, doamnă, spuse el hotărât. Oricare ar fi condiţiile 
dumneavoastră, eu subscriu dinainte în numele meu şi al 
familiei mele. 

— Mai întâi, trebuie să mă ajutaţi să ajung în locul pe care 
mi-l doresc, spuse ea. 

— Se înţelege. Apoi? 

— Apoi, va trebui să fiu la înălţime la curte, unde vreau să 
fiu prezentată cât mai curând posibil. Nu am avere personală — 
iar, în momentul de faţă, nu vreau să recurg la generozitatea 
prinţului. Contez pe dumneavoastră în ceea ce priveşte venitul 
meu anual care nu vreau să fie mai mic de zece mii de franci. In 
plus, doresc să posed şi o bucată de pământ. 

— Vă vom ceda pământurile noastre de la Joinville care 
aduc un venit anual de cincisprezece mii de franci. 

— Ducesă de Joinville, nu sună aşa rău, spuse ea zâmbind, 
în timp ce ochii îi străluciră la auzul acelei sume. Dar nu vreau 
să-mi cedaţi. Nimeni nu trebuie să se întrebe de ce familia de 
Guise îşi vinde terenurile baroanei de Savigny. Este mai bine o 
vânzare, cu acte în ordine. 

— Veţi avea toate actele necesare prin care se 
consemnează vânzarea. 

— Bun. Apoi, în ziua în care veţi pune mâna pe putere, îmi 
veţi vărsa o pensie anuală de o sută de mii de franci. Această o 


voi obţine pe lângă celelalte pensii pe care regele mi le va 
stabili. Sper să nu vă încurce prea tare această pensie. 

— Am înţeles. Mai departe? întrebă contele. 

Foarte serioasă, Nicolle continuă: 

— Să nu uităm că tot acest edificiu l-am construit pe o 
ipoteză. Pentru ca toate aceste lucruri să devină realităţi, regele 
François va trebui să dispară. Acum trebuie să ne preocupe 
acest lucru, mai ales că nu ducem lipsă de ocazii. Dacă nu 
profitam de una dintre ele, poate alte ocazii nu se vor mai ivi. 
Ştiţi că regele merge zilnic pe drumul Corderie, în nişte 
condiţii... 

— Ştiu, o întrerupse d'Aumale. Eu am fost cel ce l-am pus în 
gardă pe prinţ, de imprudenţa augustului său tată. Am 
considerat că trebuie să-i comunic prinţului acest lucru. N-am 
ezitat... Dar dumneavoastră, doamnă, de unde ştiţi? 

— Prinţul mi-a spus... când eu încercam să-i demonstrez 
necesitatea dispariţiei rapide a tatălui său. 

Contele se ridică grăbit şi cu glasul gâtuit de emotie: 

— Dar atunci?... 

Nicolle se ridică şi ea. Amândoi eram în picioare, faţă-n 
faţă. El, puţin palid, cu buzele tremurânde, cu ochii măriţi şi 
întrebători aţintiţi asupra tinerei. 

— A fost de acord. 

— Aţi obţinut consimţământul lui?... 

— Ah, dar n-a fost prea uşor!... 

— Sunteţi foarte puternică, doamnă. Dacă aţi obţinut un 
asemenea lucru din partea unui om atât de nehotărât şi 
neîncrezător cum este prinţul moştenitor, înseamnă că aveţi o 
influenţă teribilă asupra lui. 

— Da, spuse ea foarte degajată. Când vreau să obţin ceva, 
nu mă las până nu-l obţin. Dar până la urmă reuşesc şi, la urma 
urmei, asta contează! 

— Deci putem acţiona fără să mai pierdem vremea. 
Bănuiesc că v-aţi gândit la un om sigur, care să ducă la bun 
sfârşit planul nostru? 

— Baronul de Ville, spuse ea fără ezitare. 

— Bănuiam! exclamă contele. 

— Aveţi ceva împotriva lui? 

Nicolle înţelese jena şi ezitarea contelui. 


— N-am stabilit că totul va fi comun între noi? Vorbiţi fără 
ezitare. Dacă baronul se numără printre duşmanii 
dumneavoastră, din acest moment va fi şi al meu. 

— Nu, doamnă, n-am nimic împotriva baronului, care nu 
face parte nici din grupul prietenilor mei, dar nici al duşmanilor. 
Dar trebuie să-i fac un reproş, dacă se poate numi reproş: 
baronul este omul prinţului moştenitor. 

— Vă ascult, răspunse Nicolle gânditoare. Într-adevăr, este 
o problemă serioasă. Pe de altă parte, de Ville este un om 
îndemânatic, iar în ceea ce priveşte fidelitatea lui, putem fi 
liniştiţi. Nu trebuie să nesocotim aceste calităţi ale baronului. 

— Oricât de îndemânatic şi fidel ar fi baronul, un accident, o 
indiscreţie a unuia dintre oamenii lui îl poate trăda. Doamnă, nu 
uitaţi că este foarte cunoscut. Trebuie să evităm ca bănuiala să 
planeze asupra prinţului în această afacere. Este în interesul 
nostru să-l acoperim cât putem. Va trebui să facem acest lucru, 
chiar şi în detrimentul propriei noastre securităţi. 

— Atunci, nu văd cui am putea încredința această misiune. 

— În schimb, eu ştiu, spuse contele sigur pe el. În plus, vom 
putea fi liniştiţi, căci cei ce vor îndeplini această misiune nu vor 
şti cu cine au de-a face, crezând că lucrează pentru contul lor. 
Va fi vorba despre un accident. 

— Asta-i altceva, spuse ea cu indiferenţă. Această afacere 
vă interesează la fel ca şi pe mine şi, cum vă ştiu un om hotărât, 
de ce nu m-aş baza pe dumneavoastră? 

Vizita contelui mai dură câteva minute, timp în care 
discutară din nou despre tratatul lor de alianţă. Se despărţiră 
încântați unul de celălalt. 

Înfăşurat în mantia sa amplă, contele d'Aumale se 
reîntoarse la palatul Cluny, la unchiul său cardinalul. După 
plecarea contelui, Nicolle căzu pe gânduri. 

Astfel, ea nu auzi când se deschise acea uşă ascunsă după 
perdea. În pragul uşii, apăru un bărbat, care se opri în pragul ei. 
Acest bărbat era Alcyndore, deghizată în domnul Jean de 
Maubert. Un Jean de Maubert mai elegant ca niciodată şi 
acoperit de bijuterii şi pietre preţioase. 

O clipă, Alcyndore îi aruncă Nicollei o privire dispreţuitoare, 
apoi se apropie de ea şi o atinse pe umăr. 

— Văd că m-aţi uitat, doamnă. 

— Scuzaţi-mă, domnule. Visam, se bâlbâi Nicolle tulburată. 


— Visaţi, spuse Alcyndore zâmbind ironic; mai bine zis 
digeraţi... Plăcinta pe care aţi reuşit să i-o smulgeţi domnului de 
Guise este atât de mare, încât nu o puteţi mânca fără să 
depuneţi un oarecare efort. V-am prevenit că aşa se va 
întâmpla, dacă-mi urmaţi sfaturile. În această privinţă felicitările 
mele. Aţi dat dovadă de multă inteligenţă în executarea 
ordinelor mele, care nu erau tocmai uşor de executat fiindcă 
erau în contradicţie în anumite locuri cu instrucţiunile primite de 
la domnul de Ville, soţul dumneavoastră, pe care trebuie să-l 
menajaţi. Ah! Sunteţi o femeie foarte pricepută şi inteligentă! 

— Sunteţi mulţumit de mine, domnule? întrebă Nicolle cu 
un soi de timiditate. 

Era extraordinară această timiditate pe care o manifesta 
acum, ea care era atât de rece faţă de soţ, atât de gingaşă faţă 
de amant şi atât de convingătoare şi hotărâtă faţă de contele 
d'Aumale. 

— Foarte mulţumit, confirmă Alcyndore scotocindu-se într-o 
pungă. Vă rog să primiţi acest dar în semn de recunoştinţă. 

Din pungă scoase o cutie, pe care o deschise. Pe o bucată 
de catifea şerpuia un colier de rubine enorme şi scânteietoare 
care parcă incendiaseră catifeaua pe care erau aşezate. Într- 
adevăr, era o bijuterie regală. 

— Acest colier de rubine este foarte potrivit pentru o 
regină... Veţi deveni, cât de curând, aproape o regină. 

li întinse cutia deschisă, analizând-o cu curiozitate pe 
Nicolle. 

Lucru extraordinar care păru s-o uimească chiar şi pe 
Alcyndore fu acela că Nicolle nici măcar nu privi colierul. Mai 
mult: îl puse pe masă — sau mai degrabă îl aruncă — nu cu 
dispreţ aşa cum făcuse cu briliantele contelui d'Aumale, dar cu 
mânie. 

Alcyndore se gândi că este vorba de vreun capriciu. 
Nedându-şi seama de adevăratul motiv al acelei atitudini bizare, 
Alcyndore spuse: 

— Se pare că nu prea vă place această bijuterie. Probabil că 
nu vă daţi seama cât valorează. Priviţi-o... Priviţi-o bine... Acest 
colier valorează exact cincizeci de mii de franci... Ştiu că nu-i 
frumos să scoţi în evidenţă preţul unui cadou. Cu 
dumneavoastră, însă, nu trebuie să mă port chiar cu mănuşi. 
Ştiam că este singurul lucru care ar fi putut să vă 


impresioneze... lată, acum că-i ştiţi valoarea, începeţi să-l priviţi 
cu alţi ochi. 

Într-adevăr, Nicolle se îmbujora, ochii îi străluciră, zâmbetul 
îi înflori pe buze, în timp ce mângâia cu voluptate pietrele 
sângerii. Urmele acelei emoţii ciudate îi dispărură. Nicolle uită 
totul, chiar şi spaima pe care i-o inspira Alcyndore. 

— In fine, acum vă recunosc!... Dar să revenim la afacerea 
noastră, spuse ea. Aţi urmat cu stricteţe instrucţiunile mele... cu 
excepţia unui singur punct la care ţin foarte mult... 

— Care anume? 

— Atunci când aţi afirmat că regele Henric va trebui să 
domnească mult, răspunse cu răceală Alcyndore. Bănuiesc, că 
v-aţi înşelat asupra acestui punct. 

— M-am înşelat! se bâlbâi Nicolle speriată. 

— Da, afirmă Alcyndore liniştită. Va trebui să profitaţi de 
timpul scurt în care veţi juca rolul de regină. Credeţi-mă, 
această domnie nu va dura mai mult de câteva luni. Regele 
Henric este bolnav, foarte bolnav. 

— Deci l-aţi condamnat şi pe el, aşa cum l-aţi condamnat şi 
pe regele François? mârâi Nicolle cu o voce răguşită. 

— Dumnezeule! exclamă Alcyndore calmă. 

— Ah, strigă Nicolle disperată, luându-şi capul între mâini, 
ca şi cum ar fi simţit că îşi pierde minţile. Ah, dar cine sunteţi 
dumneavoastră, care dispuneţi de o avere fabuloasă şi de puteri 
misterioase?... Cine sunteţi şi ce urmăriţi, de fapt?... 

-— Am senzaţia că vă permiteţi cam mult, punându-mi o 
asemenea întrebare, spuse Alcyndore mândră. 

— Şi de ce nu? strigă Nicolle revoltată. Am tot dreptul să 
ştiu spre ce mă îndrept, căci dumneavoastră sunteţi stăpânul 
meu, iar eu nu pot acţiona decât la ordinele dumneavoastră. 
Până atunci, vă voi asculta orbeşte... 

— Aveţi vreun motiv să vă plângeţi?... o întrerupse 
Alcyndore. Uitaţi-vă înapoi şi gândiţi-vă câte lucruri aţi realizat 
în aceşti ultimi doi ani de când lucrăm împreună. Gândiţi-vă câte 
bogății aţi strâns în aceşti doi ani şi spuneţi-mi care stăpân, rege 
sau împărat v-ar fi oferit ceea ce eu v-am oferit. 

— Aceste bogății mă neliniştesc, căci ceea ce îmi cereţi nu 
este proporţional cu ceea ce mi-aţi oferit... Ce reprezint eu 
pentru dumneavoastră?... Un spion — ah! să spunem lucrurilor 
pe nume! — un spion care vă informează despre tot ceea ce vă 


interesează. Asta-i tot. Un spion nu se plăteşte cu aceste sume 
fabuloase pe care dumneavoastră le daţi!... M-am gândit şi am 
ajuns la concluzia că urmăriţi ca eu să îndeplinesc un lucru 
teribil... Acum îmi dau seama despre ce este vorba: vă bazaţi pe 
mine ca în momentul în care Henric ajunge rege, eu să-l omor... 

— V-am mai spus-o şi v-o repet că sunteţi înzestrată cu o 
inteligenţă remarcabilă, o complimentă Alcyndore. 

— Vedeţi bine că recunoaşteţi şi dumneavoastră! spuse 
Nicolle cu violenţă. Ei bine, v-aţi înşelat... Acest lucru teribil nu-l 
pot face. 

— Mâine va afla întreaga curte că aţi trăit sub un nume fals 
şi aţi practicat o meserie ruşinoasă. De ce aţi pălit?... Aşteptaţi, 
n-am terminat: prinţul va afla cum a căzut în mrejele 
dumneavoastră, datorită unor manevre necurate şi a 
complicităţii nobilului vostru soţ. Spuneaţi că v-am ajutat în 
această afacere?... Ştiu acest lucru, foarte bine. Dar vă previn 
că n-aveţi voie să-mi pronunţaţi numele. Mai ştiu că nu veţi păţi 
mare lucru: probabil că aţi fi obligată să vă petreceţi restul 
existenţei în vreo mănăstire. Numai că înainte vi s-ar confisca 
toate bunurile... tot aurul... Aurul dumneavoastră atât de 
îndrăgit. Acest lucru ar fi groaznic pentru dumneavoastră, aţi 
înnebuni de supărare. N-am terminat. Inainte de-a fi închisă în 
această mănăstire, veţi fi obligată să mergeţi pe străzile 
oraşului: cu mâinile legate la spate, pe frunte cu o pancartă pe 
care stă scris cu litere de-o şchioapă infamia dumneavoastră, ar 
trebui să mergeţi încadrată de soldaţii comandantului. Mulțimea 
ar arunca în dumneavoastră cu noroi şi v-ar înjura. La fiecare 
încrucişare mai importantă, un călău v-ar biciui. In cele din 
urmă, aţi scăpa destul de uşor. 

Pe măsură ce Alcyndore îi zugrăvea acel tablou, groaza 
Nicollei devenea din ce în ce mai mare. Acoperindu-şi ochii cu 
mâinile, ca şi cum ar fi vrut să scape de acea viziune de coşmar, 
Nicolle răcni: 

— lertare!... 

Alcyndore nu triumfă, deşi era sigură de izbândă. 

— Adineauri, v-am admirat curajul cu care aţi evocat în faţa 
contelui d'Aumale securea călăului. lar acum sunteţi speriată şi 
tremuraţi din toate încheieturile. Şi totuşi nu este vorba despre 
moarte. De altfel, moartea este preferabilă oricărei pedepse pe 
care aţi primi-o dacă nu v-aţi supune ordinelor mele. 


Alcyndore se înfăşură în mantie şi ca şi cum n-ar mai fi fost 
nimic de adăugat: 

— N-a sosit clipa când va trebui să acţionaţi. La momentul 
potrivit, vă voi da instrucţiunile necesare. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule. 

— Până atunci, vă sfătuiesc să mă ţineţi la curent de tot 
ceea ce se petrece în jurul dumneavoastră, fie legat de prinţ, 
contele d'Aumale sau soţul vostru... Ştiţi unde să mă găsiţi: 
totdeauna în acelaşi loc... Dacă lipsesc cumva, totdeauna este 
cineva de încredere căruia îi puteţi transmite mesajul 
dumneavoastră. _ 

Alcyndore se îndreptă spre uşă. Inainte de-a ieşi se întoarse 
şi zâmbind: 

— Era să uit esenţialul: toate titlurile, pensiile şi beneficiile 
obţinute grație  generozităţii regelui vor rămâne ale 
dumneavoastră, orice s-ar întâmpla... Pensia de o sută de mii de 
franci promisă de contele d'Aumale va fi plătită de-a lungul 
întregii dumneavoastră vieţi. Din momentul în care regele Henri 
al II-lea ar muri, această pensie ar deveni de două sute de mii 
de franci... Eu sunt cel care vă garantează plata pensiei. 

Acestea fiind spuse, Alcyndore ieşi. 

O clipă, Nicolle rămase zăpăcită de avalanşa de pensii 
enorme pe care acest misterios personaj de Maubert i le 
promitea. Apoi, cuprinsă de un acces de furie teribilă, ea spuse: 

— Bine ar fi să-ţi rupi gâtul, ispititor nenorocit!... Îţi doresc 
să suferi pe jumătate cât sufăr eu, bărbat lipsit de inimă, căruia 
nu-i este ruşine să mă amenințe! lţi doresc să ajungi hrană la 
câini! lţi doresc ca focurile iadului să te pârjolească!... 

Apoi, după ce lansă toate acele blesteme, se aruncă pe 
covor şi izbucni într-un plâns nervos: 

— Nenorocita de mine! Nenorocita de mine! Ce am spus? 
Ce i-am dorit?... Doamne Dumnezeule, parcă am înnebunit! 

Apoi într-un strigăt de disperare: 

— Dar dacă el moare, ce se va întâmpla cu mine?... 


Capitolul XLII Guillemette Pimprenelle 


Cavalerul Montauban privi pe fereastră în momentul în care 
Saint-André şi Roncherolles se întreţineau cu doamna Agadou. 

Nu-i cunoştea pe cei doi favoriţi ai prinţului, nu-i văzuse 
niciodată până atunci. Păreau că discută destul de înflăcăraţi cu 
doamna Agadou. 

Din nefericire, în momentul în care încerca să ghicească 
cuvintele celor doi, a apărut valetul hanului, trăgând după el un 
cal gata pregătit pentru Primerose. 

Nu-i trebui mai mult; Montauban îşi părăsi în goană postul 
de observaţie, cobori scările într-un suflet, intră în grajd şi-şi 
pregăti propriul cal. 

Langrogne văzând că stăpânul său şi-a părăsit postul de 
observaţie, se aşeză el în locul lui. 

Chiar în acel moment, Roncherolles îi întinse mâna doamnei 
Agadou, care îi întinse şi ea palma şi primi ceva. Pe de altă 
parte, şi doamna Agadou îi dădu ceva. După ce terminară 
schimbul de obiecte, doamna Agadou intră în casă şi închise 
uşa. Saint-Andre şi Roncherolles se îndepărtară şi-şi luară caii în 
primire. 

Toată această scenă o urmări Langrogne cu un ochi distrat 
şi fără să-i acorde prea mare importanţă. 

Dacă n-ar fi plecat în grabă, Montauban ar fi putut să fie 
martorul acelei scene, dându-şi seama cu siguranţă de schimbul 
făcut între cei doi. Doamna Agadou primi o pungă de bani şi 
dădu în schimb o cheie. 

După cum am mai spus, Montauban se afla în acel moment 
în grajdurile hanului. Lângă el se afla şi frumoasa hangiţă 
Guillemette Pimprenelle. 

Guillemette — care era una dintre cele mai ademenitoare 
hangiţe din cartier — avea în jur de douăzeci şi patru de ani şi 
era văduvă de un an de zile. Văduvia începuse s-o cam 
deranjeze, lucru destul de firesc la numai douăzeci şi patru de 
ani. 

Guillemette era tânără, frumoasă, cu inimă lipsită de 
afecţiune, iar frumuseţea masculină şi graţia clientului său o 
impresionară favorabil. În plus, Langrogne îi făcu unele 
confidenţe, conjurând-o să nu spună nimănui de existenţa lui 
Montauban în acel han. Ştiind toate aceste lucruri, nu ne vom 
mira că hangiţa îl urmă în grajd. 


Ea nu putea spera nimic din partea cavalerului nostru, a 
cărui inimă bătea pentru altcineva. Ce-ar fi vrut ea oare? Să se 
căsătorească cu el? Guillemette îşi dădea seama de distanţa 
care există între ea, o sărmană hangiţă şi Montauban, 
descendent al unei ilustre familii. Spera să-i devină amantă? 
Era, însă prea mândră şi prea cinstită pentru a accepta un 
asemenea rol. 

Fără să ştie, ea avea un suflet bun, simțind nevoia 
imperioasă să fie utilă. Guillemette se gândi că neputând fi soţia 
sau amanta cavalerului nostru, i-ar putea fi o prietenă devotată. 
Ea îl urmase pe Montauban în grajd, tocmai pentru ai propune 
acest rol modest. 

În acest timp, Primerose cobori, încalecă şi plecă. Trecând 
prin faţa hanului, ea aruncă o privire indiferentă şi un zâmbet 
maliţios îi miji pe buze. Ea mergea spre poarta Saint-Martin, fără 
să se grăbească şi fără să privească înapoi. Nu se îndepărtă 
prea mult, până când apăru şi Montauban. Calul său, un animal 
minunat, îl urma ca un câine şi din când în când necheza de 
plăcere şi-şi privea stăpânul cu ochii lui mari şi inteligenţi. 

Montauban privi, în primul rând, spre strada Baudrerie unde 
îi văzuse pe Roncherolles şi Saint-Andre. Aceştia însă plecaseră. 
Montauban se linişti. Apoi, o căută pe Primerose din priviri şi-i 
recunoscu de la distanţă pălăria ornată cu pene albe. Deodată 
figura sa se lumină, dar nu se grăbi să sară în şa: aştepta ca 
tânăra să se îndepărteze suficient, pentru ca nimeni să nu-şi dea 
seama că o urmăreşte. 

Este de la sine înţeles că Guillemette nu-l părăsi o clipă, iar 
acum stătea în pragul uşii. Pe de altă parte, Montauban îşi 
imagina că nimeni nu-şi dăduse seama de secretul lui amoros. 
Astfel, nu-i veni să creadă când o auzi pe hangiţă spunându-i, 
zâmbind cu subînţeles: 

—  Grăbiţi-vă, domnule, căci altfel veţi pierde urma 
frumoasei voastre vecine. 

Surpriza lui Montauban fu atât de mare, încât rămase fără 
glas. 

Guillemette profită şi spuse mai departe: 

— Deşi mă întreb de ce o urmăriţi, din moment ce n-aveţi 
curajul s-o abordaţi!... Să ştiţi că faceţi o mare greşeală. 

— la te uită, îmi vorbiţi exact ca valetul meu Langrogne, 
spuse Montauban dezarmat. 


— Înseamnă că şi el vede lucrurile limpede ca şi mine. 
Urmaţi-mi sfatul, domnule: vorbiţi-i cu curaj. Fiţi sigur că nu vă 
va respinge. 

— De unde ştiţi? 

— Noi femeile, ştim aceste lucruri din instinct. Fiţi sigur că 
nu mă înşel: vă iubeşte, domnule! 

Hangiţa zâmbea cu bunătate spunând aceste lucruri, dar 
vocea îi tremura uşor. Era puţin palidă, iar ochii îi înotau în 
lacrimi. 

Montauban o privi atent. El care nu remarcase avansurile 
discrete pe care i le făcea hangiţa, de data aceasta îşi dădu 
seama de adevăr. Hoël era uimit, căci era un timid şi un modest. 
Cum era însă şi un mare sentimental, se simţi profund 
impresionat. 

Luă mâna tinerei hangiţe — o mână mică, albă şi foarte 
îngrijită, pe care multe doamne i-ar fi invidiat-o — şi spuse cu 
căldură în glas: 

— Doamnă Pimprenelle, sunteţi o femeie de treabă şi aveţi 
o inimă de aur. De acum înainte, mă veţi onora considerându- 
mă un prieten sigur şi devotat. 

Se înclină şi sărută cu respect micuța mână care tremura în 
mâinile cavalerului. 

— Domnule, mergeţi cu bine şi urmaţi-mi sfatul. Mai 
devreme sau mai târziu, veţi vedea că n-a fost un sfat rău. 

Spunând acestea, făcu o plecăciune şi se retrase în 
interiorul hanului. Rămase aşa gânditoare şi privind în gol. Nu 
plângea, chiar zâmbea înduioşător, gândindu-se la lucruri pe 
care numai ea le ştia. Când se ridică, într-un târziu, hangiţa 
şopti: 

— Prietena lui!... Bineînţeles, voi fi prietena lui până la 
moarte!... 

Capitolul XLIII Pe drumul spre Bagnolet 


Montauban rămase pe loc. Mângâia nările calului care-şi 
sprijini capul pe umărul său şi o urmărea pe Guillemette care se 
îndepărta. Apoi, se scutură şi sări în şa. 

In drum îl întâlni pe acel artist-poet pe care nu-l mai văzuse 
de la faimoasa bătălie. Pentru ajutorul acordat, îi era dator 
măcar cu un salut politicos. Işi opri calul şi-l salută: 


— Bună ziua, domnule Pontalais. 

Pontalais, care-l văzu şi-l recunoscu pe cavalerul nostru, 
tresări, începu să-şi agite mâinile şi izbucni: 

— De ce strigaţi aşa numele oamenilor pe stradă?... 

Îşi înfăşură bine mantia în jurul corpului şi se pregătea să se 
îndepărteze furios, când deodată cu voce înceată spuse: 

— Unde mergeţi?... larăşi vă băgaţi nasul unde nu trebuie, 
urmărind o anume amazoană pe care am văzut-o trecând?... 
Urmaţi-mi sfatul: întoarce-ţi calul şi luaţi-o spre Universitate. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar în partea aceea am treabă, 
spuse politicos Montauban. Am şi întârziat. De aceea vă cer 
scuze, dar trebuie să vă părăsesc. 

Într-adevăr, Montauban se îndepărtă. 

În timpul acesta, Primerose ajunsese la poarta Saint-Martin. 
Montauban o urmărea de la distanţă. Era convins că ea nici nu-şi 
dădea seama că este urmărită, mai ales că nu privi nici măcar o 
dată în urma ei. Totuşi, Primerose care nu privi în urmă, şopti cu 
zâmbetul pe buze: 

— Mă urmăreşte... Veghează tot timpul asupra mea. 

Primerose ajunse la biserica Saint-Laurent pe care o depăşi. 
Pentru Montauban nu era prima dată când o urmărea, căci la un 
moment dat spuse: 

— Bun, deci mergem la Bagnolet, după câte se pare. După 
ce trecem de Montfaucon, drumul este aproape gol... acolo voi 
intra în vorbă cu ea. 

La Montfaucon, drumul o lua uşor spre dreapta. Montauban 
o pierdu din vedere pe cea pe care o urmărea. Dădu bice 
calului, nu fiindcă ar fi fost neliniştit, dar voia s-o prindă din 
urmă. Dorea din ce în ce mai mult să stea de vorbă cu ea. 

Din nefericire, când o zări din nou pe Primerose, îşi dădu 
seama că se înşelase. Drumul nu era atât de gol, precum 
crezuse el. La marginea drumului, se înălţau case de ţară — 
este drept, destul de depărtate unele de altele. 

Cavalerul nostru se gândi că după ce vor trece de Courtille, 
drumul va redeveni pustiu. 

— Bun, voi aştepta să trecem de Courtille, îşi spuse el cu 
hotărâre. 

Trecură şi de Courtille. Din nou, urmă câmpul pustiu, 
întinderi mari de pământ pe care erau plantați din loc în loc 
copaci. 


Nici aici, Montauban nu intră în vorbă cu Primerose. 

Tânăra avansa mereu şi nu privea deloc în urma ei. Din 
când, în când, mai ofta, manifestând o oarecare enervare. De ce 
oare ofta şi era nervoasă? Dacă i-am fi pus această întrebare, n- 
ar fi ştiut să răspundă. Ar fi fost chiar surprinsă că oftează, 
enervată. Nici nu-şi dădea seama în ce stare de spirit se află. 
Ofta şi era nervoasă fiindcă şi-ar fi dorit ca Montauban să intre 
în vorbă cu ea. lată. Fiţi siguri că dacă i-am fi dezvăluit acea 
dorinţă ascunsă, s-ar fi supărat. Montauban, care nu putea ghici 
aceste lucruri, chiar îşi încetinea pasul, din când în când. Sub 
pretext că vroia să-şi pregătească un discurs cât mai 
convingător, Montauban amână momentul abordării frumoasei 
Primerose. 

Astfel, Montauban îşi încetinea din ce în ce mai mult pasul, 
în timp ce Primerose mergea din ce în ce mai tare. 

Brusc, drumul o lua spre stânga. Montauban n-o mai zări pe 
Primerose, dar fiind preocupat de discursul său, nu-şi dădu 
seama imediat. În acelaşi timp, nu auzi nici tropăitul unei trupe 
de cavalerie care venea în spatele lui. 

La cincizeci de paşi în faţa Primerosei, drumul cotea din 
nou; în plus, în acel loc erau şi câţiva copaci. La acea cotitură a 
drumului, se afla cardinalul de Lorrain. 

Avea un aer somptuos în acel costum de cavaler pe care-l 
purta cu mândrie. 

Nu era singur. Mai întâi, avea vreo doisprezece oameni, 
care nu străluceau însă prin excese de bravură. Când pleca într- 
o expediţie, fie ea chiar amoroasă, îi plăcea să aibă o escortă 
puternică. 

Thibaut şi Lubin erau şi ei în apropierea stăpânului lor, la 
marginea unui şanţ destul de adânc. 


Capitolul XLIV Pe drumul spre Bagnolet 
(continuare) 


Primerose apăru în zare. 
Adresându-se lui Thibaut şi Lubin, cardinalul le recomandă: 


— Nu uitaţi s-o urmăriţi după ce am terminat de discutat cu 
ea. Trebuie să aflu neapărat unde merge la Bagnolet. Să n-o 
pierdeţi, o clipă, din ochi. 

Cu un gest autoritar le ordonă să se îndepărteze, iar el 
merse în întâmpinarea tinerei. _ 

Cardinalul îşi opri calul la trei paşi distanţă de Primerose. Işi 
scoase pălăria şi se înclină cu graţie. Primerose răspunse la 
salut cu răceală şi cu o voce hotărâtă spuse: 

— Vreţi să-mi faceţi loc, vă rog? 

— Cum să nu, doamnă, spuse cardinalul cu o politeţe 
exagerată. Imi permiteţi totuşi să vă spun... 

— Nu voi permite nimic nimănui, atâta vreme cât nu ştiu cu 
cine am onoarea, îl întrerupse Primerose. 

Era atât de fermă şi demnă, încât cardinalul o admiră 
sincer: 

— Dumnezeule, cât de frumoasă sunteţi! 

Apoi cu o voce arzătoare: 

— Cât de frumoasă sunteţi şi cât de mult vă iubesc! Ah, 
dacă aţi şti, dacă ai şti, copila mea, câtă pasiune trezeşte în 
mine privirea ta pură! Vrei avere? Vino, cu mine şi vei fi femeia 
cea mai de invidiat de pe acest pământ! 

Cardinalul prinse căpăstrul calului frumoasei Primerose şi 
încerca s-o atragă înspre el. Tânăra căuta să se degajeze din 
strânsoare, în timp ce striga indignată: 

— Sunteţi nebun! Sunteţi beat! 

— Da, sunt nebun, beat!... Nebun de pasiune! Beat de 
fericire! gâfâi cardinalul care încerca s-o îmbrăţişeze. Dacă ai şti 
cine sunt, nu m-ai respinge astfel! 

Ea se zbătea cu toată forţa. Primerose se mira că El nu 
intervenea pentru a-l pedepsi pe acel insolent aşa cum ar fi 
meritat. Pe de altă parte, nu se simţea în primejdie, fapt pentru 
care nu-l striga în ajutor. Continua să se zbată din răsputeri. In 
timp ce se abătea, tânăra strigă pe un ton dispreţuitor: 

— Ştiu că sunteţi un laş şi asta mi-e de ajuns! 

— Ah! Dumnezeule, cât zgomot pentru un nevinovat sărut! 
Nu vreţi să mi-l acordaţi de bună voie?... Atunci, îl voi obţine cu 
forţa. 

Se apropie din nou de tânără, încercă s-o înlănţuie cu 
braţele şi să-i fure acel sărut pe care nu vroia să i-l acorde de 
bună voie. 


În timp ce se zbătea, ea îi descoperi pe oamenii din escorta 
cardinalului, pe care nu-i zărise până atunci. Unii dintre ei se 
aflau chiar lângă drum, deşi primiseră ordin să stea ascunşi 
după copaci. Imediat, înţelese că făceau parte din suita 
atacatorului, căruia vroiau să-i dea o mână de ajutor. De astă 
dată, Primerose îşi dădu seama că se află în mare pericol şi se 
pierdu toată. Fără să se gândească sau să-şi dea seama ea 
scoase un țipăt jalnic: 

— Ajutor, Hoel!... 

Vocea celui strigat răsună ca o fanfară: 

— lată-mă!... 

Primerose abia avu timp să se retragă pe marginea 
drumului. 

Cu un zâmbet radios în colţul buzelor, ea văzu şi auzi... 

Ea văzu ceva impetuos, irezistibil, ceva asemănător cu o 
furtună care ţâşneşte din pământ şi mătură totul în cale. Ea auzi 
un zgomot puternic. Ea văzu calul cardinalului izbit cu putere şi 
ridicându-se pe picioarele din spate. Ea văzu o sabie lungă, lată, 
strălucind în razele soarelui. Şi auzi vocea iubitului care tuna: 

— La o parte, domnule insultător de femei! La o parte, sau 
dacă nu sunteţi un om mort! 

Palid, cu o sudoare rece pe frunte, cardinalul văzu vârful 
săbiei în dreptul pieptului său. Se dădu câţiva paşi înapoi şi 
mormăi: 

— Hei, dar cine este acest nebun?... acest tâlhar la drumul 
mare?... 

— Pleacă de aici! răcni Montauban. 

Ochii tânărului aruncau flăcări, iar figura lui strălucitoare 
era atât de hotărâtă, încât cardinalul palid de frică şi simțind 
fiorii morţii, se retrase în faţa acelui grup înspăimântător format 
din cal şi călăreţul gata să ucidă. 

Montauban îl lăsă în pace şi se întoarse spre tânără. Se 
priviră o clipă, amândoi zguduiţi de aceeaşi emoție misterioasă. 
Se priviră ca şi cum nu s-ar mai fi văzut până atunci şi avură 
senzaţia că se cunoşteau din totdeauna. Îşi zâmbiră ca doi 
prieteni fericiţi că se revăd. Montauban se plecă în faţa ei şi cu o 
voce plină de blândeţe, spuse: 

— Nu vă fie teamă. 

— Acum nu-mi mai este teamă. 


Primerose se înroşi: cuvântul "acum" i se păru extrem de 
îndrăzneţ şi extravagant. 

Hoël tresări: oricât de modest ar fi fost, nu putea să nu fie 
şocat de semnificaţia acelui cuvânt. 

Nu rostiră cuvinte de dragoste, dar declaraţia lor de 
dragoste fusese deja făcută. Totul dură doar două secunde. Fără 
să pronunţe un cuvânt în plus, îşi spuseseră tot ceea ce aveau 
de spus, se înţeleseră şi-şi legară pe vecie existenţa unuia de a 
celuilalt. 

Montauban se întoarse şi zări impunătorul grup al 
cavalerilor care-l înconjurau pe acel senior pe care-l ameninţase. 

Prin urmare, văzu grupul ameninţător şi înţelese că va 
trebui să le ţină piept într-o luptă disproporţionată. Se ridică în 
şa şi strigă cu vocea lui răsunătoare: 

— Hei, n-aţi plecat încă?... Trebuie să vă împing eu de la 
spate... 

— Ştii cu cine vorbeşti? spumegă cardinalul furios. 

— Vorbesc cu un insolent căruia îi place să insulte femeile 
fără apărare şi care tremură şi se ascunde când se află în 
prezenţa unui bărbat adevărat! 

— Prinde-ţi vagabondul! urlă cardinalul. 

Cei zece cavaleri care-l înconjurau nu aşteptau mai mult. Se 
repeziră cu toţii asupra lui Montauban. Tânărul nu stătu mult pe 
gânduri. Işi trase calul de căpăstru, iar acesta făcu un salt 
înspăimântător. Izbucniră ţipete, urlete, blesteme. 

In acel moment, răsări ca din pământ o apariţie fantastică 
îmbrăcată în roşu şi incitând oamenii la luptă. Acest bărbat — 
căci despre un bărbat era vorba — tună: 

— Soseşte prinţul moştenitor. În câteva minute va fi aici. 

Cardinalul tresări şi palid de frică, bâlbâi: 

— Prinţul! Drace, uitasem de el!... 

Cardinalul încercă să-l privească pe noul venit, dar 
necunoscutul era înfăşurat în mantaua lui roşie, încât era 
imposibil de recunoscut. 

Rămase înmărmurit, neştiind ce hotărâre să ia. Omul în 
roşu înţelese nedumerirea cardinalului. 

— Ascultaţi, spuse el grăbit, cu toată gălăgia pe care o fac 
toţi aceşti luptători, se aud tropotele cailor din escorta prinţului 
moştenitor. 


Cardinalul ciuli urechile şi recunoscu că necunoscutul 
grăieşte adevărat: se auzea zgomotul surd al unei cavalcade 
care se apropia. Necunoscutul adăugă: 

— Prinţul o urmăreşte tot pe nobila domnişoară de colo! 

Cardinalul nu-l mai asculta şi o luă de-a dreptul pe câmp, 
fără să bage în seamă obstacolele care-i apăreau înainte. 
Înainte de-a fugi, scoase o fluierătură stridentă. 

Montauban se năpusti direct în asaltatorii săi. 

Trecu ca o vijelie pe lângă acel necunoscut care nu-şi mai 
ascundea faţa şi care rămase pe marginea şanţului, o luă de-a 
dreptul pe câmp în urmărirea escortei cardinalului, vociferând: 

—  Opriţi-vă!... Laşilor!... Opriţi-vă!... Întoarceţi-vă!... Ah! 
Mizerabililor!... 


Capitolul XLV Pe drumul spre Bagnolet 
(continuare) 


să-l lăsăm acum pe Montauban să fugă în urma cardinalului 
care-l auzea, dar care nu vroia să se oprească. 

Necunoscutul în roşu nu-şi mai ascundea faţa. Acea figură 
palidă era a actorului-poet, şef de trupă, Pontalais. Cel care cu 
câteva minute mai devreme îl sfătuise pe Montauban să meargă 
spre Universitate. Pontalais era furios, deşi această atitudine nu 
se justifica prin nimic. Deci Pontalais îl zări pe Montauban 
pornind în urmărirea fugarilor şi spuse: 

— Eram sigur! M-am gândit eu că acest viteaz nu v-a 
rezista tentaţiei şi-i va pune pe fugă pe asaltatorii lui. Acum a 
plecat. Să dea Domnul să nu se întoarcă înainte ca prinţul să fi 
trecut pe aici, căci atunci nu-l voi mai putea apăra. 

O clipă, rămase pe gânduri, după care izbucni mai furios ca 
oricând: 

— Ah, ce nebun sunt! Ce ghinion să-l întâlnesc pe individul 
ăsta. Am crezut că este un om, şi nu o fiară aşa cum sunt 
majoritatea celor care cuvântă. A trebuit să se poarte cu "mine 
ca şi cum şi eu aş fi fost un om şi astfel m-a cuprins 
devotamentul pentru el! Să mă ia dracu şi astfel voi evita 
securea călăului!... 


În timp ce gândea astfel, la cotitura drumului apăru un 
cavaler. Era însuşi prinţul moştenitor. Deşi era tot înfăşurat în 
mantie, Pontalais îl recunoscu imediat şi spuse ca pentru sine: 

— Dumnezeule, era şi timpul, simţeam eu asta! Fără 
ajutorul meu, acest zmeu de cavaler ar fi fost prins de către 
oamenii prinţului şi ai cardinalului! 

Gândind astfel, dispăru în grabă fără ca cineva să poată 
spune pe unde se eclipsase. 

Primerose rămăsese pe loc şi aştepta întoarcerea lui 
Montauban, care n-ar fi trebuit să mai întârzie mult. Din cauza 
copacilor, nu putea vedea ce se întâmplase cu cavalerul ei, dar 
avu senzaţia că aude o nouă luptă. Fiind foarte neliniştită şi 
nervoasă, înainta uşor, nevrând să se îndepărteze prea mult de 
locul cu pricina. 

În acea clipă, apăru prinţul. Henric călărea singur, în faţă. 

Roncherolles şi Saint-André neputând merge alături de 
prinţ, erau în urma lui. 

Apoi, urma de Ville care părea foarte îngândurat şi supărat. 
Proasta lui dispoziţie se datora prinţului care nu-i făcuse o 
primire prea prietenoasă, sfătuindu-l să se retragă pentru un 
timp. 

De Ville era urmat de Quintenasse şi Boucassin, care nu 
călăreau unul în spatele celuilalt, conform obiceiului lor. 
Mergeau unul lângă altul şi-şi aruncau priviri amenințătoare; se 
spionau reciproc mai mult ca oricând. 

În sfârşit, în spatele tuturor acestora urmau încă vreo 
doisprezece oameni. 

Zărind-o pe Primerose, prinţul îşi încetini mersul pentru a 
sta în spatele acesteia cât mai mult posibil. În acelaşi timp, îşi 
descoperi faţa. 

Primerose nu privi înapoi, dar îşi dădu seama că cei ce 
veneau în spatele ei încetiniseră pasul. Tânăra se opri la 
marginea drumului, fiindcă dorinţa ei cea mare era să-l revadă 
pe cavalerul de Montauban. 

Prinţul se văzu nevoit să-şi continue drumul. Trecând pe 
lângă ea, îşi ridică pălăria şi salută galant. Tânăra răspunse cu 
răceală acelui salut. Roncherolles şi Saint-Andre salutară şi ei. 
Imediat în urma lor, de Ville, care nu-i pierdea din ochi, salută şi 
el. Restul escortei se afla încă departe de restul grupului. 


În străfundul sufletului său, prinţul era nervos, şi trebuie să 
recunoaştem că avea şi de ce: făcuse un drum atât de lung, iar 
acum trebuia să se mulţumească doar cu o privire aruncată în 
treacăt, ceea ce era mult prea puţin pentru un îndrăgostit. După 
câţiva metri, se opri, dorind din tot sufletul s-o abordeze pe 
tânără. Oare va ceda tentaţiei? Era însă supravegheat atât de 
Roncherolles şi Saint-Andre, cât şi de Ville. Se apropiară de 
prinţ. 

— Vreţi să-mi spuneţi ceva? 

— Mai încolo, monseniore, mai încolo, şopti Roncherolles cu 
un zâmbet promiţător. 

— Drace, am putea cădea la o învoială, iar ei ar rata totul! 
spuse enigmatic Saint-André. 

Aruncă o privire în spatele lui atât de echivocă, încât nu se 
putea şti dacă era îndreptată înspre tânăra care nu se mişcase 
din locul ei, sau înspre de Ville care stătea la pândă. Prinţul 
crezu că privirea îi era destinată tinerei. 

Cu speranţa în suflet, plecă mai departe. În schimb, de Ville 
avu senzaţia că privirea îi era destinată lui. În dreptul lui, se afla 
o căpiţă de fân destul de înaltă, după care s-ar fi putut ascunde. 
In loc să-şi continue drumul, se aşeză în spatele căpiţei. 

Quintenasse şi Boucassin soseau şi ei şi le făcu semn să-l 
urmeze. 

De Ville sări de pe cal şi cu un gest imperios le porunci 
locotenenţilor lui să rămână pe loc. În apropierea căpiţei de fân 
era şi un şanţ îngust şi adânc, exact de ceea ce avea nevoie de 
Ville. Sări în interiorul lui şi începu să fugă în direcţia urmată de 
prinţ, fără ca cineva să-l poată vedea. 

Prinţul nu înaintase prea mult. Nerăbdător să afle noutăţi 
de la fidelii lui, se opri la prima cotitură a drumului. Nici nu avu 
timp să-şi formuleze întrebarea, până când Roncherolles îl 
anunţă triumfal: 

— Monseniore, în seara aceasta veţi putea pătrunde în 
iatacul frumoasei voastre iubite! 

— Sper că acum, monseniorul, înţelege că n-avea rost s-o 
abordeze în mijlocul drumului, dând naştere la unele bănuieli! 
adăugă şi Saint-André. 

— lată cheia paradisului! continuă Roncherolles zâmbitor. 


Spunând acestea, scoase din buzunar cheia pe care i-o 
dăduse doamna Agadou, în schimbul unui săculeţ cu bani. 
Prinţul o luă cu o mână tremurândă şi în culmea fericirii strigă: 

— Această bătrână despre care de Ville spunea că este 
incoruptibilă, în cele din urmă s-a lăsat coruptă? 

— Ei monseniore! spuse Roncherolles cinic. 
Incoruptibilitatea dispare când este vorba despre bani. 

— Scrupulele acelei bătrâne vrăjitoare au dispărut când i- 
am pus în palmă zece mii de franci, preciza Saint-André. 

— Bucuria care m-a cuprins m-a făcut să uit devotamentul 
pe care l-aţi manifestat faţă de mine. Dumnezeule, n-aş vrea ca 
prietenii mei să se ruineze din pricina mea. Mâine să treceţi pe 
la trezorerie şi veţi primi înapoi cei "douăzeci" de mii de franci 
pe care i-aţi avansat pentru mine... Să nu credeţi că 
recunoştinţa mea se va opri aici. 

Îi felicită din nou şi-şi continuară drumul. 

— Nouă mii de franci beneficiu! Ce părere ai? 

— Este nemaipomenit, recunoscu Roncherolles încântat. 

De Ville auzi întreaga conversaţie a celor trei şi lăsă să se 
îndepărteze întregul convoi. Ştia prea bine unde-i putea regăsi 
căci prinţul hotărâse să traverseze satul Bagnolet şi să se 
întoarcă prin Belleville. Când nu mai văzu pe nimeni pe drum, 
ieşi din ascunzătoare. Era palid şi crispat. O furie teribilă îl 
cuprinse. Intinse un pumn ameninţător în direcţia celor care se 
îndepărtau; apoi, spuse la adresa lui Roncherolles şi Saint- 
André: 

— Sunteţi nişte diavoli şi tare m-aş bucura de v-aţi frânge 
oasele!... 

Căzu pe gânduri, şi cu un zâmbet sfidător hotărî: 
"Diavolilor, nu veţi da nimănui nimic. Eu sunt cel care voi înlesni 
întâlnirea prinţului cu frumoasa noastră, dar numai în momentul 
în care Nicolle nu va risca nimic... Până atunci, în seara aceasta 
veţi găsi colivia goală... Fiindcă această frumoasă rândunică tot 
mi-a ieşit în cale, de ce n-aş pune mâna pe ea... Şi asta voi 
face!" 

Se întoarse înspre Primerose, dar exclamă furios: 

— Ce blestem! Din nou Montauban!... Am senzaţia că 
diavolul îşi bagă coada în afacerea aceasta!... 

Sări grăbit în fundul şanţului, cu convingerea că fusese 
văzut şi recunoscut de către cavaler. 


Acesta din urmă nici nu-l zărise şi n-avea ochi pentru 
altcineva decât pentru Primerose. 

—  lertaţi-mă, spuse Hoël cu acea voce blândă şi 
mângâietoare. Am dispărut ca un nebun, fără să mă gândesc că 
vă puteam lăsa pradă altor pericole. 

Primerose zâmbi. 

— Ştiam că nu veţi merge prea departe şi în plus, v-am 
aşteptat. _ 

Tăcură pentru o clipă. In schimb, se înţeleseră de minune 
din priviri, ajungând chiar şi la o concluzie: 

— Trebuie să ştiţi că sunt o fată fără nume, spuse 
Primerose. 

Hoël nu ezită o clipă. Privirea lui deveni şi mai 
mângâietoare, iar vocea şi mai blândă şi învăluitoare. 

— ÎI veţi avea pe al meu, cel de Montauban. Nici o femeie 
din cele ce au avut onoarea să poarte acest nume n-a fost mai 
demnă decât dumneavoastră ca să-l poarte. 

— Sunt o făptură fără nume, crescută din milă şi nu posed 
nici cea mai mică avere. _ 

— lar eu sunt sărac ca lov din Sfânta Scriptură. In general, 
n-am nimic să-mi reproşez!... Ei bine, ne vom uni sărăciile 
noastre şi vom descoperi în noi asemenea resurse încât vom 
putea ignora bogăţia! De altfel, posed asta şi îşi mângâie 
mânerul săbiei şi asta îşi duse mâna spre frunte şi inimă. Ce 
dracu, voi găsi eu un stăpân puternic care mă va aprecia la 
justa mea valoare. lată: am o scrisoare care mă recomandă 
însuşi cardinalului de Lorraine. Până acum am ezitat să merg la 
el, dar de acum nu voi mai ezita şi mă voi prezenta în faţa lui. 

— Trebuie să mergeţi la cardinal, spuse tânăra. Cu 
siguranţă vă va primi foarte bine. Se spune că este bogat şi 
puternic şi ar putea să vă ajute. Sunt convinsă că o va face! 
Orice senior, fie el şi regele, ar fi încântat să aibă un braţ atât de 
puternic ca al dumneavoastră! 

— Bineînţeles. Nu mai târziu de mâine, mă voi prezenta în 
faţa cardinalului. 

Nici tânărul, dar nici tânăra nu bănuiau că acel personaj pe 
care-l izgoniseră era însuşi cardinalul. 


Capitolul XLVI Logodna 


Fără să-şi dea seama, se apropiară unul de celălalt. Se 
ţineau de mână cu tandreţe. Tânăra plecă capul spre el şi se 
sărutară. Sărutul de logodnă. Primerose se îndreptă încetişor şi 
zâmbind. 

— V-am prevenit că sunt o fată fără nume şi fără avere. Nu 
trebuie să credeţi, însă, că sunt singură şi abandonată pe lumea 
asta. Am fost adunată de pe drumuri şi crescută de o femeie 
minunată care mă iubeşte ca pe propria ei fiică. 

Cu o imperceptibilă ezitare, care nu scăpă auzului fin a lui 
Montauban care-i sorbea fiecare cuvinţel, tânăra rectifică: 

— Cel puţin aşa cred... Da, vreau să cred acest lucru... 
Această femeie nemaipomenită are o fată care mă iubeşte ca o 
soră şi pe care eu o iubesc din tot sufletul. 

După o nouă ezitare, adăugă: 

— Are şi un fiu... pe care cred că-l cunoaşteţi... Nu l-aţi 
văzut la mine în cameră? 

— Domnul de Maubert! strigă Montauban. 

— Îl cunoaşteţi? se miră tânăra. 

— Nu mai departe de ieri m-a salvat de la moarte, 
recunoscu Montauban. 

Şi privind-o drept în ochi: 

— Ah, domnul de Maubert este deci fratele 
dumneavoastră? 

Fără voia lui, Hoël pronunţă aceste cuvinte mai apăsat. 

Primerose simţi acest lucru, dar nici nu clipi, susţinând 
privirea îndrăgostitului. Primerose continuă să zâmbească. 
Poate că Montauban va continua cu întrebări stânjenitoare. 
Văzând-o atât de calmă, adăugă ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat: 

— Deci doamna care v-a cules de pe drumuri şi v-a crescut 
este doamna de Bagnolet? 

— Chiar ea. O cunoaşteţi? 

— Nu, dar l-am auzit pe domnul de Maubert vorbind despre 
ea, răspunse Montauban care nu minţea. A 

Cavalerul continua să fie la fel de zâmbitor şi tandru. In 
realitate, însă era foarte tulburat. "De ce oare această doamnă 
de Bagnolet, atât de bogată şi care o iubeşte atât de mult, o 
lasă singură la această oribilă vrăjitoare Agadou, care-i capabilă 


de orice?... De ce nu stă cu ea la Paris sau la castelul ei din 
Bagnolet?..." 

— Fiindcă am pornit pe această cale, trebuie să-i cer 
doamnei de Bagnolet consimţământul. Sper că nu va avea nimic 
împotrivă, căci în repetate rânduri m-a asigurat că n-are nici un 
drept asupra mea şi sunt liberă să acţionez după bunul meu 
plac. Oricum, aş fi o ingrată dacă n-aş ţine cont şi de părerea ei. 

— N-aveţi senzaţia că trebuie să acţionaţi cât se poate de 
repede în acest sens? 

— Dumneavoastră sunteţi stăpânul, spuse ea. Tot ceea ce 
faceţi dumneavoastră este bun făcut, iar dorinţa voastră este şi 
a mea. 

Aceste cuvinte le pronunţă cu o asemenea încredere încât 
întreaga ei fiinţă fu străbătută de o bucurie puternică şi dulce. 

— Pentru mine nu mai există altă stăpână cu excepţia 
voastră, se bâlbâi el cu o plecăciune. 

— Este timpul să plecăm, spuse Montauban. 

Totuşi, nu se mişcă din loc şi privi atent în jurul lui. 

— Ce căutaţi? întrebă Primerose. 

— Mi s-a părut... Spuneţi-mi, n-aţi văzut pe nimeni la 
marginea acelui şanţ?... Un diavol înfăşurat într-o mantie roşie? 

— Nu v-am văzut decât pe dumneavoastră. 

Montauban tresări din nou la auzul acelor cuvinte 
pronunţate cu atâta dragoste. 

De astă dată, plecară. Montauban privi în urma lui de mai 
multe ori, dar nu zări pe nimeni. 

"Ce ciudat! Când i-am pus pe fugă pe oamenii acelui 
insolent, am fost sigur că-l recunosc pe domnul de Pontalais", 
gândi el. 


Capitolul XLVII De Ville se pregăteşte de atac 


În momentul în care cei doi îndrăgostiţi se îndepărtară, 
Pontalais apăru la marginea drumului. Parcă ar fi răsărit din 
pământ! O clipă rămase pe gânduri, privind în direcţia celor doi 
îndrăgostiţi. De astă dată, nu mai părea nervos. 

— Amândoi erau drăguţi!... Sărmanii copii! În naivitatea lor, 
îşi închipuie că nu vor întâmpina nici un obstacol în calea fericirii 


lor! Nu-şi imaginează că în jurul fericirii lor dau târcoale 
animalele şi păsările de pradă nerăbdătoare s-o sfâşie!... 
Sărmanii, sărmanii copii!... 

În timp ce pronunţă acele cuvinte, tresări. Puțin mai 
departe îl zări pe de Ville. Dintr-un salt, se adăposti din nou în 
şanţ, care era destul de adânc. 

Pe de altă parte, de Ville zărindu-l pe Montauban se 
ascunse tot în şanţ. Nici măcar nu se gândi să-l provoace la 
luptă pe acel bărbat pe care-l ura atât de mult. Era convins că în 
ceea ce priveşte puterea, nu se putea măsura cu el şi nu dorea 
o nouă umilinţă. 

În acel moment, cavalerul nostru o aborda pe Primerose. 

În ascunzătoarea sa, de Ville făcea spume, mârâia furios şi- 
şi căuta o poziţie prielnică pentru a-i urmări. Ochii săi căzură pe 
tânără. O privi cu atâta intensitate, încât nu mai văzu nimic în 
faţa ochilor. Era ca o vrajă. Avu senzaţia că un eveniment 
hotărâtor se produce în viaţa lui. Cu riscul de-a fi văzut, se ridică 
în şanţ, gâfâind, cu ochii înflăcăraţi şi vorbind ca pentru sine: 

— Aceasta-i Primerose care l-a vrăjit pe monsenior! Cum de 
n-am remarcat-o până acum?... Atâta frumuseţe, tinereţe şi 
puritate într-o singură persoană! Pe această fiinţă suavă visează 
prinţul cel destrăbălat s-o pângărească!... Deci asta trebuia eu 
să-i pun la dispoziţie!... Drace, numai să vină!... Numai să 
îndrăznească cineva s-o atingă!... 

Sălbatic, cu ochii înflăcăraţi şi cu un gest elocvent îşi 
scoase pumnalul ameninţător. 

Montauban trecu pe lângă şanţ, fără să-şi dea seama că se 
ascundea cineva acolo. In acel moment, discutau despre 
doamna Bagnolet, unde Primerose urma să-şi petreacă după- 
amiaza. 

De Ville îi lăsă să se îndepărteze, ieşi din şanţ şi cu pumnul 
strâns şi ameninţător spuse: 

— Ah, vagabondule, din acest motiv te urăsc atât de tare 
încă din prima clipă în care te-am văzut. Drace, am simţit eu că- 
mi eşti rival! Ah, te iubeşte şi vrei să-i ceri consimţământul 
doamnei de Bagnolet! Ei bine, fie. Dar încă n-ai obţinut nimic! 
Acum, se va da lupta cea mare între noi doi, până ce unul dintre 
noi va crăpa! Tu vei fi acela!... Îţi voi sfârteca pieptul cu 
pumnalul şi-ţi voi smulge inima pe care o voi arunca la porci!... 


Aceste cuvinte îngrozitoare le pronunţă cu voce tare, ca şi 
cum ar fi vrut să-l înjunghie pe cel pe care-l ura atât de mult, 
dar care era prea departe ca să-l audă. 

În acea clipă, Pontalais îl văzu, auzi şi sări în şanţ, unde se 
ascunse. 

De Ville nu rămase pe loc. Se îndreptă spre locul în care îi 
lăsase pe Quintenasse şi Boucassin. Era atât de absorbit de 
propriile-i gânduri, încât nu-şi dădu seama că cei doi 
dispăruseră. 

Cât despre Pontalais, el îşi continuă drumul prin şanţ în 
aceeaşi direcţie cu de Ville. Îşi reluă acel aer furios şi continuă 
să înjure în gând. 

Pontalais nu se lăsa impresionat de diversele rădăcini şi 
bolovani ce-i ieşeau în cale în şanţ. 

— Hei, dar asta ce mai este? strigă el deodată. 

Nu era altceva decât o pungă plină cu bani peste care dădu 
printr-o fericită întâmplare. O cântări din ochi şi o băgă mulţumit 
în buzunar spunându-şi: 

"Dintr-un artist cinstit, iată ce-am ajuns: un aventurier. Cu 
siguranţă, zeul Mercur, zeul aventurierilor, ştiind cât de sărac 
sunt, mi-a venit în ajutor. Să ne însuşim ceea ce am găsit, iar 
mai târziu voi verifica dacă zeul meu a fost generos sau zgârcit." 

Îşi continuă drumul. Prinzând gustul banilor, acum se uita în 
toate părţile cu speranţa de-a mai găsi o pungă plină cu bani. 

În timp ce mergea, de Ville îşi făcea planuri şi-i căuta din 
priviri pe  Quint&nasse şi Boucassin. Îşi dădu seama că 
dispăruseră. Scoase din buzunar un mic fluier şi scoase un sunet 
prelung. 

Nu trecu mult, până când Boucassin şi Quintenasse apărură 
pe drum. 

De Ville le spuse pe un ton poruncitor, privindu-i drept în 
ochi: 

— Ascultaţi-mă. Mi-am dat seama, este drept cam târziu, că 
am făcut o mare prostie, spunându-vă că cel ce-l va prinde pe 
Montauban va deveni şeful celuilalt. Anulez această promisiune. 

— Şi cei zece mii de franci? se interesă neliniştit 
Quintenasse. 

— Cei zece mii de franci rămân, îl asigură de Ville. Numai 
că nu ne vom mai ocupa de Montauban. Acum va trebui s-o 
urmăriţi pe tânără şi s-o răpiți. Beţivilor, cine v-a permis să 


zâmbiţi? Pentru acest lucru vă promit drept recompensă zece 
mii de franci, dar să ştiţi că nu va fi lucru uşor. Ca să nu vă mai 
geloziţi, veţi acţiona împreună, iar banii îi voi împărţi în mod 
egal între voi. 

— Am înţeles, domnule baron, acceptă Quintenasse. Dacă 
vom primi aceeaşi sumă de bani, ne vom aranja ca şi munca să 
fie împărţită în mod egal. Nu-i aşa amice? 

— Bineînţeles, micuţule, încuviinţă Boucassin. 

— Când vom pune mâna pe puicuţă o vom duce direct la 
prinţ care... 

— Mizerabile! îl întrerupse de Ville furios. Dacă te mai aud 
vorbind de prinţ şi de această tânără, îţi înfig pumnalul acesta în 
inimă, tună de Ville mânios şi gelos. 

Câteva secunde, îşi făcu un mic plan în minte, după care, le 
explică cu lux de amănunte ce aveau de făcut. Cei doi îl 
ascultară cu sfinţenie. Apoi Quintenasse rezumă: 

— Deci trebuie să punem mâna pe puicuţă fără s-o 
brutalizăm, dar în acelaşi timp s-o legăm bine, s-o aşezăm într-o 
caleaşcă şi să vi-o aducem. Asta-i o treabă pe care ar face-o 
oricine! 

— În seara asta, va fi la dumneavoastră, afirmă şi 
Boucassin. 

— Şi fiecare dintre voi va câştiga câte cinci mii de franci. 

— O secundă, domnule baron, spuse Quintenasse dintr-o 
dată neliniştit. Este de la sine înţeles că dumneavoastră vă veţi 
ocupa de Montauban! 

— V-am explicat cum vreau să mă debarasez de el, îl 
asigură de Ville. Vă asigur că el nu va fi prin apropiere. Asta-i 
treaba mea. 

Scoase o pungă de bani din buzunar şi le-o întinse, 
spunând: 

— Pentru diversele cheltuieli care ar putea surveni. 
Bineînţeles că banii aceştia sunt în plus faţă de ceea ce v-am 
promis. 

Le mai dădu câteva sfaturi celor doi care deveneau din ce 
în ce mai speriaţi, datorită stării de spirit a stăpânului lor care-şi 
înfipse pintenii în burta armăsarului. Acesta ţâşni ca o săgeată 
de-a lungul câmpiilor. 


Capitolul XLVIII În urmărirea Primerosei 


După ce se îndepărtă baronul, Boucassin spuse: 

— Am senzaţia că domnul baron şi-a pierdut bunul simţ. 

— Spune mai degrabă că este îndrăgostit lulea, rectifică 
Quintenasse, ridicând din umeri. 

— Haide să împărţim! strigă deodată Boucassin. 

— S-o caut!... Oare am pierdut-o? Ah! Nenorocitul de mine! 
Ah, nu, iată c-am găsit-o!... 

Şi scoase fericit punga primită din partea baronului, 
împărţiră banii cât se poate de repede şi corect, astfel încât nu 
se iscară discuţii. Apoi, săriră în şa şi porniră la pas, unul lângă 
altul. 

Când cei doi dispărură, Pontalais reapăru. Se aşeză pe 
marginea şanţului, îşi încrucişa picioarele sale lungi şi subţiri, şi 
spuse furios: 

— Ce dreptate aveam când spuneam că păsările de pradă 
dau târcoale celor doi îndrăgostiţi! Ştiam doar doi: cardinalul de 
Lorraine şi prinţul Henric. Şi iată că a apărut şi un al treilea care 
mi se pare cel mai de temut: acest nemernic de Ville... Mai este 
şi această Alcyndore care fără să vrea ar putea face mult rău. 
Apoi, căzu pe gânduri şi după mult timp, spuse: 

— Fiindcă am avut proasta inspiraţie să-mi atribui un rol în 
această piesă care se desfăşoară în jurul meu trebuie să merg 
până la capăt şi să fac în aşa fel încât această dramă care se 
anunţă s-o transform într-o comedie... Să verificăm, mai întâi, 
dacă situaţia mea financiară îmi va permite unele cheltuieli pe 
care le necesită orice piesă. 

Scoase din buzunar punga pe care o găsise în şanţ. Verifică 
conţinutul. Cu siguranţă era vorba de mulţi bani, căci şopti 
satisfăcut: 

— Trei luni de acum încolo nu mai am probleme! Mercur a 
ştiut el ce face. Binecuvântat fie fiul lui Jupiter!... 

Se ridică şi făcu câţiva paşi. Puțin mai departe, se aflau cei 
doi catâri ai lui Thibaut şi Lubin, pe care nimeni nu-i băgase în 
seamă până atunci. Pontalais ştia că se aflau acolo, căci merse 
direct la catări. 


Ca un adevărat cunoscător, îi examină şi şi-l alese pe cel 
mai bun. Pe spatele catărilor descoperi doi saci de pânză. Pipăi 
sacii şi începu să zâmbească mulţumit: 

— Pateu, pâine şi trei sticluţe! Din câte îmi dau seama cel 
ce călărea acest catâr era tare prevăzător! 

Apoi, descoperi şi pe celălalt catâr doi saci identici, şi le 
verifică conţinutul. 

— Un pui, o pâine şi alte trei sticluţe de vin! strigă el 
încântat. 

Nu ezită o clipă. Luă ceilalţi doi saci şi-i agăţă de catârul pe 
care şi-l alesese şi-şi spuse: 

— Abundenţa de bunuri nu strică nimănui! 

Parcă mi-au căzut toate din cer: bani, un catâr, provizii!... 
Niciodată n-am început o expediţie în condiţii atât de bune!... 
Dacă aş pune la îndoială succesul acţiunii mele, ar însemna să 
pun la îndoială însăşi bunătatea divină. Işi încălecă catărul şi 
porni direct spre satul Bagnolet. 

Deodată, după plecarea lui Pontalais, apărură alte două 
capete speriate, palide şi foarte precaute. Două perechi de ochi 
rotunzi scrutară împrejurimile cu o nelinişte vădită. 

— Mai vezi pe cineva? spuse o voce speriată. 

— Cred că putem risca, răspunse o altă voce la fel de 
speriată. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur! 

— Să mergem spre sat, oftă Thibaut resemnat. 

Cei doi călugări, sprijinindu-se unul de celălalt, porniră şi ei 
spre satul Bagnolet. 


x kK x 


Continuarea aventurilor o veți afla în volumul următor: 


Regina Argotului vol.2 - Contele de Montauban