Allan Kardec — Cartea spiritelor

Cartea spiritelor (1857) 


Allan Kardec 


Published: 1857 
Tag(s): supranatural spirite fantome 


Principiile doctrinei spiritiste cu privire la 
nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor 
cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare 

şi viitorul umanităţii 


Traducere din limba franceză: George Scrima 


Cuvânt înainte 


Când se evocă spiritismul, cu cortegiul său de 
măsuţe ce valsează, transe ale mediumilor, fiori de 
dincolo de moarte şi vizitatori fantomatici, se provoacă 
mai curând ilaritate decât curiozitate ştiinţifică, chiar şi 
la cei mai fervenţi căutători ai misterului. Trebuie să 
recunoaştem că simpla rostire a formulelor consacrate 
de genul: „Spirit eşti acolo?” este asociată cu 
zeflemeaua sau hazul nebun. 

Totuşi spiritismul nu are nimic în comun cu o 
organizaţie ce caută să profite de tristeţea şi 
credulitatea unor văduve bogate, puţin cam isterice şi 
maniace, puţin cam obosite de operele de binefacere ale 
diocezei, şi sperând la experienţe spirituale mai 
tulburătoare, în marginea interdicţiei şi a 
clandestinităţii. Fapt semnificativ: nenumărați savanţi, 
scriitori, filozofi, şi nu dintre cei mai puţin importanţi, s- 
au aplecat cu pasiune asupra problemei -fizicianul 
Crookes, Victor Hugo, astronomul Flammarion, 
profesorul Richet, Beruson, Victorien Sardou, şi mulţi 
alţii tot atât de celebri. 

Ca multe alte mari curente religioase, spiritismul 
nu s-a dezvoltat cu adevărat decât departe de patria sa, 
Franţa, manifestându-se în întreaga plenitudine tocmai 
în Asia şi mai ales în America. Astfel în 1957 guvernul 
brazilian a emis un timbru cu efigia lui Allan Kardec 
pentru a marca centenarul primei ediţii a Cărţii 
Spiritelor. Or, chiar astăzi, aproape necunoscută 
marelui public european această lucrare este al doilea 
bestseller mondial după Biblie. 

Chiar de la publicarea acestui text, spiritismul a 
dezlănţuit atacuri furibunde din partea tuturor 
orizonturilor ideologice. Cei mai înverşunaţi adversari 
de odinioară au încheiat un fel de armistițiu tacit pentru 


a nimici intrusul. Şi astfel mână în mână scientismul şi 
biserica romană aruncă asupra lui anatemele cele mai 
feroce. Din autodafe-ul ordonat de episcopul de 
Barcelona se simt izurile neplăcute ale Inchiziției şi ale 
vremurilor pe care le credeam apuse. 

De ce atâta patimă şi înverşunare? Fără îndoială 
după iudaism, creştinism şi islamism, spiritismul apărea 
ca o diferenţă de proporţii: nu mai apare Dumnezeu (sau 
Iehova, sau Allah) care se adresează direct şi personal 
aleşilor săi. De data aceasta sunt spiritele, sufletele 
defuncţilor. Şi ele o fac într-un limbaj clar, simplu, 
accesibil tuturor. De unde poate proveni reacţia 
Bisericii? Să fie oare gelozia unui mare negustor care se 
teme de sustragerea clientelei sale şi de pierderea 
monopolului trecerii către celălalt tărâm? De altfel chiar 
spiritele îşi exasperează adversarul şi îi sporesc 
agresivitatea botezând Cartea Spiritelor „Al Treilea 
Testament”. 

Ca totdeauna în astfel de cazuri luptele fratricide 
sunt necruțătoare. Aceste divergente virulente 
maschează totuşi puncte principiale comune. Mai întâi 
un caracter popular, o vocaţie dogmatică şi 
universalistă, o fervoare militantă şi aspirații misionare. 
E nevoie să se predice Cuvântul şi a patra religie 
revelată. Spiritismul nu este altceva decât o „şcoală de 
înţelepciune”: nici un secret ezoteric, nici un demers 
initiatic. Spiritele pretind să aşeze credinţa lor pe o 
serie de evidențe experimentale, de constatări obiective, 
cvasiştiinţifice. Acestea fiind spuse, spiritismul ascunde 
un factor foarte puternic de reuşită şi de eficacitate ce 
constituie totodată originalitatea sa, specificitatea sa: 
incredibilul potenţial de speranţă consolatoare vehiculat 
de doctrina sa, într-un cuvânt ardentul optimism 
inseparabil de demersul său. Acesta este, cred, primul 
suport al prodigiosului său impact asupra conştiinţelor. 

Pe de altă parte, puţine credinţe pot să se rezume 
(fără a se trăda) la câteva certitudini clare şi percutante, 


adaptabile la toate formele şi la toate nivelurile de 
inteligenţă. 

Murind, omul se dezbracă de corpul său ca de un 
veşmânt uzat, grosier, o podoabă greoaie pentru a putea 
să plonjeze într-o euforică şi inepuizabilă lumină divină - 
desigur cu condiţia să fi dus o viaţă morală. In acest 
sens spiritismul îşi afirmă superioritatea faţă de teologia 
catolică. În ochii Bisericii, într-adevăr, moartea este un 
somn lung care, la sfârşitul mileniilor şi în Ziua 
Judecăţii, se va sfârşi cu o înviere a trupurilor cărora 
Christos triumfător le va acorda pedepse şi recompense. 
Ce aşteptare interminabilă şi incertă în putreziciunea 
cărnii şi în neant, ce de spaime şi angoase în 
perspectivă! în schimb spiritismul ne promite o eliberare 
imediată, prin care dragii noştri defuncţii imateriali ne 
înconjoară cu protecţia lor invizibilă şi cu tandreţea lor 
activă! Pentru câteva clipe doar, am dori să-i reîntâlnim 
prematur, înainte de ora fixată de Destin. 

Scăldându-se într-un climat evanghelic misionar, 
spiritismul nu se mulţumeşte să anunţe o doctrină mai 
mult sau mai puţin euforizantă. El revendică un rol şi o 
forţă mesianică. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, 
profetul fondator, se proclamă încoronarea unei noi 
epoci, a unui nou pact cu Dumnezeu, şi de aici cea mai 
mare revoluţie după izgonirea din paradis. În sfârşit a 
venit timpul când trebuie să se sfărâme acest perete 
impenetrabil ce separa până acum lumea spiritelor 
dematerializate de lumea celor vii, astfel încât datorită 
mesajelor de dincolo de mormânt omenirea suferindă să 
recapete curaj şi încredere. 

Faţă de scleroza bisericilor oficiale, de pretenţiile 
mărginite ale scientismului materialist şi de aroganţa 
intelectuală seacă a sectelor şi grupurilor de pseudo- 
iniţiaţi, spiritismul oferă singura speranţă autentică: 
„Moartea nu există. Totul este viaţă, numai formele şi 
vibraţiile diferă. Şi iată că se apropie momentul crucial 
când dialogul unei dimensiuni cu cealaltă va deveni 


lucru curent, cotidian. Ce salt înainte fantastic!” S-a 
sfârşit cu labirinturile mentale inextricabile unde 
psihismul se împotmolea, se rătăcea până la nebunie! 
Diferenţa dintre „cei vii” şi „cei morţi”? Simplă 
chestiune de deghizare, de garderobă, chiar de modă 
vestimentară. 

Un cuvânt despre omul care a creat mişcarea 
spiritistă. Nimic nu părea să-l facă pe Hippolyte-Leon- 
Denizard Rivail să urmeze straniul drum ce i-a fost 
hărăzit. Pe la douăzeci şi cinci de ani (1829) Rivail, care 
făcuse studii strălucite, devine propagatorul ideilor lui 
Pestalozzi - unul din creatorii pedagogiei moderne. In 
1830 Rivail se instalează la Paris. El deschide aici, pe 
strada Sovres nr. 35, un aşezământ şcolar unde instituie 
principiile profesiei sale. În 1832 se căsătoreşte cu o 
femeie cu zece ani mai în vârstă, care va fi de o discreţie 
şi de o fidelitate cu totul exemplare. 

Asociatul său dând faliment, Rivail se vede 
constrâns să-şi vândă aşezământul pedagogic. Începe 
atunci să scrie tratate de popularizare, în special lucrări 
de contabilitate. Pe parcursul mai multor ani desfăşoară 
o activitate intensă, cuprinzând cursuri de gramatică, 
matematică, drept şi medicină. În 1849, este profesor de 
ştiinţe la un liceu parizian. Tot acest travaliu sfârşeşte 
prin a-i procura o anumită prosperitate, care-i permite 
să se dedice liber noii sale pasiuni: magnetismul. Astfel 
că se introduce puţin câte puţin în unele cercuri unde 
asistă la experienţe cu mediumi. 

Hyppolite-Leon-Denizard Rivail are cincizeci de 
ani şi cuvântul spiritism încă nu există. Prietenii săi: 
Carlotti, Victorien Sardou, Rene Taillandier, editorul 
Didier, şi alţi câţiva, îi încredinţează o treabă deosebit 
de delicată. Ei au adunat o imensă documentaţie 
provenind din toate colturile Europei şi Americii despre 
fenomenele paranormale. Acestui morman de hârtie i-au 
mai adăugat vreo cincizeci de caiete în care sunt 
descrise cu minuţiozitate experienţele urmărite pe 


parcursul a cinci ani de zile. I-au cerut lui Rivail să 
încerce să organizeze toată această harababură, să 
extragă anumite principii, să realizeze o sinteză. 

Inceputul este pe cât se poate de dificil. Rivail 
analizează documentele obscure, adesea absurde, şi 
dacă acceptă să continue este numai datorită 
complezenţei amicale. 

În timpul unei şedinţe, un mediu afirmă că Rivail a 
fost într-o viaţă anterioară un druid cu numele de Allan 
Kardec. Îi mai spune că spiritele îl vor călăuzi în viaţa 
actuală pentru a aduce umanităţii o nouă doctrină 
salvatoare. Rivail este frapat de aceste declaraţii. Ca 
urmare, capătă convingerea că este ajutat, inspirat în 
cercetările sale. O certitudine îl stăpâneşte: Spiritele au 
o existenţă reală, verificabilă. Mii de probe s-au 
acumulat de-a lungul istoriei pentru a demonstra 
prezenta lor invizibilă şi câteodată intervenţiile lor. 

Aceasta este credinţa ridicată la nivel de dogmă 
pe care-şi edifică întreaga filozofie. Şi începe să 
redacteze cu febrilitate Cartea Spiritelor. Textul este 
semnat Allan Kardec. Sub acest nume fondatorul 
spiritismului va deveni curând celebru. 

La l ianuarie 1858, Kardec înfiinţează un ziar, 
Revista Spiritistă, care mai există şi astăzi. Apoi până în 
1868 publică succesiv Cartea mediumilor, Evanghelia 
după spiritism, Geneza. Atins de surmenaj cardiac, Allan 
Kardec moare la 31 martie 1869. Înhumat în cimitirul 
Pere-Lachaise el rămâne şi astăzi obiectul unui veritabil 
cult: mausoleul său este plin de flori în orice anotimp. 


Patrick Ravignant 


Notă de lectură 


În legătură cu redactarea textului cărţii, se impun 


câteva precizări: 

- întrebările adresate Spiritelor sunt redate prin 
caractere italice; 

- textul plasat între ghilimele urmând întrebărilor 
este răspunsul dat de către Spirite. 

- pentru remarcile şi dezvoltările autorului s-a 
folosit un alt caracter, pentru că ar fi existat 
posibilitatea de a le confunda cu textul răspunsului. 
Când acestea formează capitole întregi, confuzia nefiind 
posibilă, s-a păstrat caracterul obişnuit. 


Part 1 : 
CARTEA INTAI 


Cauzele prime 


Chapter 1 Dumnezeu 


1. Dumnezeu şi infinitul 2. Probe ale existenţei lui 
Dumnezeu 3. Atributele Divinităţii 4. Panteismul. 


1. Dumnezeu şi infinitul 


1. Ce este Dumnezeu? 

„Dumnezeu este inteligenţa supremă, cauza primă 
a tuturor lucrurilor”. 

2. Ce se înțelege prin infinit? 

„Ceea ce nu are nici început, nici sfârşit; 
necunoscutul; tot ceea ce este necunoscut e infinit”. 

3. S-ar putea spune că Dumnezeu este infinit? 

„Definiţie incompletă. Limbajul oamenilor este 
prea sărac pentru a putea defini lucrurile care sunt mai 
presus de inteligenţa lor”. 

Dumnezeu este infinit în perfecțiunea sa dar 
infinitul e o abstracţie; a spune că Dumnezeu este 
infinit, înseamnă a considera atributul în loc de lucrul 
însuşi şi a defini un lucru care nu este cunoscut printr- 
un alt lucru care nu înseamnă nimic mai mult. 

2. Probe ale existenţei lui Dumnezeu 


4. Se poate găsi proba existenţei lui Dumnezeu? 

„Printr-o axiomă pe care o aplicaţi ştiinţelor 
voastre se spune: nu există efect fără cauză. Căutaţi 
cauza a tot ce nu este opera omului şi raţiunea voastră 
vă va răspunde”. 

Pentru a crede în Dumnezeu, este suficient să-ţi 
arunci ochii asupra operelor creaţiei. Universul există, 
el are deci o cauză. A te îndoi de existenţa lui Dumnezeu 
este ca şi cum ai nega că orice efect are o cauză, şi a 
avansa ideea că din nimic s-a putut face ceva. 

5. Ce consecinţă se poate trage din sentimentul 
intuitiv al existenţei lui Dumnezeu pe care orice om îl 
poartă în el însuşi? 


„Că Dumnezeu există; căci de unde i-ar veni acest 
sentiment dacă el nu se clădeşte pe nimic? Este încă o 
consecinţă a principiului că nu există efect fără cauză”. 

6. Sentimentul intim al existenţei lui Dumnezeu pe 
care-l avem în noi înşine este oare acțiunea educaţiei 
sau produsul ideilor acumulate? 

„Dacă ar fi aşa, de ce sălbaticii ar avea şi ei acest 
sentiment?” 

Dacă sentimentul existenţei unei fiinţe supreme nu 
ar fi decât produsul unei învățături, atunci el nu ar fi 
universal, şi nu ar exista, conform noţiunilor ştiinţei, 
decât la cei care ar fi putut primi această învăţătură. 

7. S-ar putea găsi cauza primă a creaţiei lucrurilor 
în proprietăţile intime ale materiei? 

„Dar atunci care ar fi cauza acestor proprietăţi? 
Trebuie să existe întotdeauna o cauză primă”. 

A atribui creaţia primordială a lucrurilor unor 
proprietăţi intime ale materiei înseamnă a lua efectul 
drept cauză, căci aceste proprietăţi sunt ele însele un 
efect ce trebuie să aibă o cauză. 

8. Ce părere aveți despre concepția care atribuie 
creația primordială unei Combinații întâmplătoare a 
materiei, altfel spus hazardului? 

„Altă absurditate! Care om de bun simt poate privi 
hazardul ca o fiinţă inteligentă? Şi apoi, ce este 
hazardul? Nimic”. 

Armonia care reglează resorturile universului 
pune în evidentă combinaţii determinate şi, prin 
aceasta, revelează o putere inteligentă. A atribui creaţia 
primordială hazardului ar fi un nonsens, căci hazardul 
este orb şi nu poate produce efecte inteligente. Un 
hazard inteligent nu ar mai fi hazard. 

9. Unde se vede în cauza primă o inteligenţă 
supremă şi superioară tuturor inteligenţelor? 

„Voi aveţi un proverb care spune: „într-o operă se 
recunoaşte creatorul”. Ei bine! Priviţi opera şi căutaţi 
creatorul. Orgoliul este cel ce zămisleşte necredinta. 


Omul orgolios nu vrea nimic deasupra lui, deoarece se 
consideră un spirit puternic. Biată fiinţă, Dumnezeu te 
poate dobori cu o singură adiere!” 

Puterea unei inteligente se judecă prin operele 
sale; întrucât nici o fiinţă umană nu poate crea ceea ce 
natura zămisleşte, cauza primă este aşadar o inteligenţă 
superioară umanităţii. Oricât de grandioase ar fi 
minunile înfăptuite de inteligenţa umană - inteligenţă ce 
are ea însăşi o cauză -, cu atât cauza primă trebuie să fie 
mai grandioasă. Este acea inteligenţă-cauză primă a 
tuturor lucrurilor, oricare ar fi numele sub care omul a 
desemnat-o. 

3. Atributele Divinităţii 


10. Poate omul să înțeleagă natura intimă a lui 
Dumnezeu? 

„Nu; este o înţelegere care îi scapă”, 

11. Va exista o zi dată omului pentru a înţelege 
misterul Divinităţii? 

„Când spiritul său nu va mai fi întunecat de 
materie şi când, prin perfecţiune, se va apropia de el, 
atunci îl va vedea şi-l va înţelege”. 

Inferioritatea facultăţilor omului nu-i permite să 
înţeleagă natura intimă a lui Dumnezeu. În copilăria 
umanităţii, omul îl confundă adesea cu o fiinţă căreia îi 
atribuie lipsuri, dar pe măsură ce simţul moral se 
dezvoltă în om, gândirea sa pătrunde mai bine în miezul 
lucrurilor şi el îşi face o idee mai justă şi mai conformă 
cu o judecată sănătoasă, deşi întotdeauna incompletă. 

12.Dacă putem înţelege natura intimă a lui 
Dumnezeu, am putea avea idee despre unele desăvârşiri 
ale sale ? 

„Da, despre unele. Omul le înţelege mai bine pe 
măsură ce se ridică deasupra maleriei; le întrezăreşte 
prin gândire”. 

13. Atunci când spunem că Dumnezeu este etern, 
infinit, imuabil, imaterial, unic, atotputernic, drept şi 


bun în cel mai înalt grad, oare nu avem o idee completă 
despre atributele sale? 

„Din punctul vostru de vedere, da, deoarece 
credeţi că totul poate fi cuprins, dar ştiţi bine că există 
lucruri mai presus de inteligenţa omului cel mai 
inteligent, şi pentru care limbajul vostru, mărginit de 
ideile şi senzațiile voastre, este incapabil să le exprime. 
Rațiunea vă spune, într-adevăr, că Dumnezeu trebuie să 
aibă aceste desăvârşiri de nivel suprem, căci dacă ar 
avea una singură mai puţin perfectă, sau dacă nu ar fi 
de nivel suprem, el nu ar fi superior tuturor lucrărilor, 
şi, în consecinţă, nu ar fi Dumnezeu. 

Pentru a fi mai presus de toate lucrurile, 
Dumnezeu nu trebuie să suporte nici o vicisitudine şi să 
nu posede nici una dintre imperfecţiunile pe care 
imaginaţia le poate concepe”. 

Dumnezeu este etern; dacă ar fi avut un început ar 
fi ieşit din neant, care ar fi fost creat de o fiinţă 
anterioară. Şi aşa din aproape în aproape ne îndreptăm 
spre infirm şi eternitate. 

El este imuabil; dacă ar fi fost subiect al 
schimbărilor, legile ce guvernează universul nu ar fi 
avut nici o stabilitate. 

El este imaterial; adică natura sa diferă de tot 
ceea ce numim materie, altfel nu ar fi imuabil, căci ar fi 
subiect al transformărilor materiei. 

El este unic; dacă ar fi existat mai mulţi 
Dumnezeu, nu ar fi fost nici unitate de vedere, nici 
unitate de dominație în ordinea universului. 

El este atotputernic, pentru că este unic. Dacă nu 
ar fi avut putere absolută, ar fi existat ceva mai puternic 
sau tot atât de puternic ca şi el; nu ar fi fost făcute 
lucrurile şi cele ce nu ar fi fost făcute ar constitui opera 
unui alt Dumnezeu. 

El este drept şi bun în cel mai înalt grad. 
Înţelepciunea providenţială a legilor divine se revelează 
în cele mai mici ca şi în cele mai mari lucruri, şi această 


înţelepciune ne permite să nu ne îndoim nici de 
dreptatea şi nici de bunătatea sa. 
4. Panteismul 


14. Este Dumnezeu o fiinţă distinctă, sau, după 
cum spun unii, el este rezultatul tuturor forțelor şi 
inteligenţelor reunite ale universului? 

„Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu nu ar fi existat, 
căci ar reprezenta efectul şi nu cauza: nu poate fi în 
acelaşi timp şi una şi alta.” 

„Dumnezeu există şi nu trebuie să vă îndoiţi - 
acest lucru este esenţial. Credeţi-mă, nu mergeţi mai 
departe, nu vă rătăciţi într-un labirint din care nu veţi 
mai putea ieşi; nu veţi obţine nimic în plus, poate mai 
multe orgolii, pentru că veţi crede că ştiţi, şi în realitate 
nu veţi şti nimic. Lăsaţi deci deoparte toate aceste 
sisteme; aţi fost înrobiţi de lucruri care vă ating prea 
direct; începeţi cu voi înşivă; studiaţi propriile voastre 
slăbiciuni spre a vă debarasa de ele, aceasta ar fi mai 
util decât să doriţi a pătrunde ceea ce este de 
nepătruns”. 

15. Ce gândiţi despre opinia conform căreia toate 
corpurile din natură, toate fiinţele, toate planetele 
universului ar fi părţi ale Divinităţii şi ar constitui, în 
ansamblu, însăşi divinităţi - altfel spus ce părere aveţi 
despre doctrina panteistă? 

„Omul neputând deveni Dumnezeu, vrea cel puţin 
să fie o parte din El”. 

16. Cei ce profesează această doctrină pretind că 
află în ea confirmarea unora dintre atributele lui 
Dumnezeu. Lumile fiind infinite, Dumnezeu este prin 
urmare infinit; vidul sau neantul nefiind nicăieri, 
Dumnezeu este peste tot. Dumnezeu fiind pretutindeni, 
de vreme ce totul este parte integrantă din el, el dă 
tuturor fenomenelor din natură o rațiune de fiinţă 
inteligentă. Ce se poate opune acestui raționament? 

„Rațiunea; cugetaţi adânc şi nu vă va fi greu să-i 


recunoaşteţi absurditatea”. 

Această doctrină face din Dumnezeu o fiinţă 
materială care, deşi dotată cu o inteligenţă supremă, ar 
fi în mare ceea ce noi suntem în mic. Or, materia 
transformându-se fără încetare, nici Dumnezeu nu ar 
avea nici o stabilitate; ar fi subiectul tuturor 
vicisitudinilor, tuturor nevoilor ca şi umanitatea; astfel 
ar fi lipsit de unul dintre atributele esenţiale ale 
Divinităţii: imuabilitatea. Proporţiile materiei nu pot fi 
alăturate ideii de Dumnezeu fără a o cobori la nivelul 
gândirii noastre, şi toate subtilităţile sofismului nu vor 
ajunge să rezolve problema naturii sale intime. Noi nu 
ştim tot ce El este, dar ştim ceea ce El nu poate să nu fie 
şi această logică este în contradicţie cu proprietăţile 
sale esenţiale; se confundă creatorul cu creaţia, ca şi 
cum s-ar pretinde că o maşină ingenioasă este parte 
integrantă a mecanicului care a concepiit-o. Inteligența 
lui Dumnezeu se revelează în operele sale ca şi cea a 
unui pictor în tabloul său; dar operele lui nu sunt mai 
mult decât Dumnezeu însuşi, aşa cum tabloul nu este 
pictorul care l-a conceput. 


Chapter 2 Elementele generale ale 
universului 


1. Cunoaşterea principiului lucrurilor. 2. Spirit şi 
materie. 3. Proprietăţi ale materiei. 4. Spaţiul universal. 


1. Cunoaşterea principiului lucrurilor 


17. Îi este dat omului să cunoască principiul 
lucrurilor? 

„Nu. Dumnezeu nu îngăduie ca totul să-i fie 
revelat omului aici, pe pământ”. 

18. Oare omul va pătrunde într-o zi misterul 
lucrurilor care acum îi sunt ascunse? 

„Vălul se ridică pe măsură ce omul se purifică; dar 
pentru a înţelege anumite lucruri, i-ar fi necesare 
facultăţi pe care el încă nu le posedă”. 

19. Oare omul nu poate, prin investigaţiile ştiinţei, 
să pătrundă unele dintre secretele naturii? 

„Ştiinţa i-a fost dată pentru a progresa în toate 
privinţele, dar el nu poate depăşi limitele fixate de 
Dumnezeu”. 

Cu cât îi este dat omului să avanseze în aceste 
mistere, cu atât mai mult admiraţia sa pentru puterea şi 
înţelepciunea Creatorului trebuie să fie mare; dar, fie 
datorită orgoliului, fie datorită slăbiciunii, chiar 
inteligenţa sa îl transformă adesea într-o jucărie a 
iluziei; el adună teorii după teorii şi fiecare zi îi arată 
câte erori a acumulat în loc de adevăruri, şi câte 
adevăruri a respins ca fiind erori. Tot atâtea decepţii 
pentru orgoliul său. 

20. În afară de investigaţiile ştiinţei, îi este dat 
omului să primească comunicările unei instanţe mai 
înalte despre ceea ce scapă evidenţei simţurilor sale ? 

„Da, dacă Dumnezeu crede că este util, el poate 
revela ceea ce prin ştiinţă nu se poate afla”. 


Dumnezeu revelează prin acele comunicări pe 
care omul le ia, în anumite limite, drept cunoaştere a 
trecutului său şi a soartei sale viitoare. 
2. Spirit şi materie 


21. Este materia eternă ca şi Dumnezeu, sau a fost 
creată de acesta într-un timp anume? 

„Singur Dumnezeu ştie. Totuşi, dacă există ceva 
ce raţiunea voastră trebuie să vă arate, este că 
Dumnezeu, întruchipare a dragostei şi milei, nu a fost 
niciodată inactiv. Oricât de îndepărtat v-aţi putea 
reprezenta începutul acţiunii sale, îl puteţi oare concepe 
pe Dumnezeu într-un moment de nelucrare? 

22. În general se defineşte materia ca fiind ceea ce 
are întindere, ceea ce face impresie asupra simţurilor 
noastre; ceea ce este impenetrabil - sunt aceste definiţii 
exacte? 

„Din punctul vostru de vedere, este exact, pentru 
că voi nu vorbiţi decât în funcţie de ceea ce cunoaşteţi. 
Însă materia există sub formă de stări ce vă sunt 
necunoscute; ea poate fi, de exemplu, atât de pură şi de 
subtilă încât să nu facă nici o impresie asupra 
simţurilor, şi totuşi este materie, dar pentru voi nu 
însemnă nimic”. 

Ce definiție puteţi da materiei? 

„Materia este lanţul ce leagă spiritul; este 
instrumentul care-l fixează şi asupra căruia, în acelaşi 
timp, spiritul îşi exercită acţiunea”. 

Din acest punct de vedere, se poate spune că 
materia este agentul, intermediarul cu ajutorul căruia şi 
pentru care acţionează spiritul. 

23. Ce este spiritul? 

„Principiul inteligent al universului”. 

Care este natura intimă a spiritului? 

„Nu este uşor de analizat spiritul în limbajul 
vostru. Pentru voi, el nu este nimic, pentru că nu e un 
lucru palpabil; dar pentru noi este ceva. O ştiţi bine, 


nimicul este neantul, şi neantul nu există”. 

24. Este spiritul sinonim cu inteligența? 

„Inteligența este un atribut esenţial al spiritului, 
dar amândouă se confundă într-un principiu comun, 
încât pentru voi este acelaşi lucru”. 

25. Este spiritul independent de materie sau nu 
este decât o proprietate a ei, aşa cum culorile sunt 
proprietăți ale luminii şi sunetul o proprietate a aerului? 

„Spiritul şi materia sunt distincte; dar trebuie 
realizată unirea spiritului cu materia pentru a da 
inteligenţă materiei”. 

Este unirea aceasta necesară pentru manifestarea 
spiritului? (înţelegem, aici, prin spirit principiul 
inteligenței, făcând abstracţie de individualităţile 
desemnate sub acest nume). 

„Unirea este necesară pentru voi, deoarece nu 
sunteţi astfel alcătuiți încât să percepeţi spiritul fără 
materie, simţurile voastre sunt făcute pentru aceasta”. 

26. Se poate conoipe spiritul fără materie şi 
materia fără spirit? 

„Se poate, fără îndoială, prin gândire”. 

27. Ar exista astfel două elemente generale în 
univers: materia şi spiritul? 

„Da, şi deasupra tuturor Dumnezeu creatorul, 
tatăl tuturor lucrurilor; aceste trei lucruri reprezintă 
principiul a tot ceea ce există, trinitatea universală. Dar 
elementului material trebuie să i se adauge fluidul 
universal ce joacă rol de intermediar între spirit şi 
materie, prea grosieră pentru ca spiritul să poată avea o 
acţiune asupra ei. Deşi, dintr-un anumit punct de 
vedere, se poate considera că fluidul universal este 
element material, el se distinge prin proprietăţi 
speciale; dacă ar fi în mod cert materie, nu ar mai fi 
logic să nu fie şi Spirit de asemenea. 

El e plasat între spirit şi materie; este fluid, aşa 
cum materia este materie; susceptibil, prin 
nenumăratele sale combinaţii cu aceasta, şi sub 


acţiunile spiritului, de a produce infinita varietate a 
lucrurilor din care nu cunoaşteţi decât o mică parte. 
Acest fluid universal, sau primordial, sau elementar, 
agent utilizat de spirit, este principiul fără de care 
materia ar fi în permanentă stare de divizare şi nu ar 
obţine niciodată proprietăţile date de gravitație”. 

Acest fluid este ceea ce desemnăm noi sub numele 
de electricitate? 

„Am spus că este susceptibil de nenumărate 
combinaţii; ceea ce denumiți fluid electric, fluid 
magnetic, sunt modificări ale fluidului universal, care nu 
este, vorbind mai clar, decât o materie mai perfectă, mai 
subtilă, şi pe care o putem privi ca independentă”. 

28. De vreme ce spiritul este el însuşi ceva, nu ar 
fi mai exact şi mai puţin subiect de confuzie dacă s-ar 
desemna cele două elemente generale prin cuvintele: 
materie inertă şi materie inteligentă? 

„Cuvintele contează mai puţin, vă priveşte cum 
formulati într-un limbaj conform înţelegerii voastre. 
Disputele voastre vin aproape întotdeauna din ceea ce 
nu înţelegeţi din cuvinte, deoarece limbajul vostru este 
incomplet pentru a descrie lucrurile care nu vă 
impresionează simţurile”. 

Un fapt evident domină toate ipotezele; vedem 
materia care nu este inteligentă; vedem un principiu 
inteligent independent de materie. Originea şi 
conexiunea acestor două lucruri ne sunt necunoscute. 
Că au sau nu o sursă comună, puncte de contact 
necesare; că inteligenţa are existenţă proprie, că ea este 
o proprietate, un efect; că ea-însăşi este, după opinia 
unora, o emanaţie a Divinităţii, sunt lucruri pe care nu 
le cunoaştem, dar ele ne apar distinct şi de aceea 
admitem că formează cele două principii constitutive ale 
universului. Vedem în cele spuse şi în toate acestea o 
inteligenţă care domină toate celelalte lucruri, care 
guvernează totul, care se distinge prin atribute esenţiale 
- este inteligenţa supremă pe care o numim Dumnezeu. 


3. Proprietăţi ale materiei 


29. Este ponderabilitatea un atribut esenţial al 
materiei? 

„Al materiei pe care o percepeţi, da; dar nu pentru 
materia considerată ca fluid universal. Materia pură şi 
subtilă ce formează acest fluid este imponderabilă 
pentru voi, ceea ce înseamnă mai mult decât principiul 
materiei voastre gravitaționale”. 

Gravitaţia este o proprietate relativă; în afara 
zonelor de atracţie ale plantelor, nu există gravitație, tot 
aşa cum nu există nici sus nici jos. 

30. Este materia formată dintr-un singur sau din 
mai multe elemente? 

„Un singur element originar. Corpurile pe care le 
priviţi ca pe nişte corpuri simple nu sunt elemente 
adevărate, ci transformări ale materiei originale”. 

31. De unde provin diferitele proprietăţi ale 
materiei? 

„Sunt modificări de molecule elementare în urma 
asocierii lor în anumite circumstanţe”. 

32. Apoi gusturile, mirosurile, culorile, sunetul, 
proprietăţile dăunătoare sau benefice ale corpurilor, nu 
vor fi decât transformări ale singurei şi aceleiaşi 
substanţe originare? 

„Da, fără îndoială, şi care nu există decât prin 
aptitudinea organelor destinate să le perceapă”. 

Acest principiu este demonstrat de faptul că nu 
toată lumea percepe calităţile corpurilor în acelaşi mod: 
unul găseşte un lucru agreabil în gust, altul nu; unii văd 
albastru ceea ce alţii văd roşu; ceea ce este rău pentru 
unii, este inofensiv sau salutar pentru alţii. 

33. Aceeaşi materie elementară este susceptibilă 
de a suferi toate modificările şi de a dobândi toate 
proprietăţile? 

„Da, este ceea ce trebuie să înţelegem când 
spunem că totul este în tot”. 


Oxigenul, hidrogenul, azotul, carbonul şi toate 
corpurile pe care le privim ca fiind simple nu sunt decât 
transformări ale unei substanţe originare. În 
imposibilitatea în care suntem în prezent de a ajunge 
până la această materie altfel decât prin gândire, aceste 
corpuri sunt pentru noi veritabile elemente şi putem, 
fără a trage vreo consecinţă, să le considerăm ca atare 
până la o nouă ordine. 

Teoria pare să dea dreptate opiniei celor care nu 
admit materiei decât două proprietăţi esenţiale: forța şi 
mişcarea, şi care gândesc că toate celelalte proprietăţi 
nu sunt decât efecte secundare variind numai 
intensitatea forţei şi direcţia mişcării. 

„Această opinie este exactă. Trebuie să se schimbe 
de asemenea dispunerea moleculelor, după cum doreşti, 
de exemplu, într-un corp opac ce poate deveni 
transparent, şi reciproc”. 

34. Au moleculele o formă determinată? 

„Fără îndoială, moleculele au formă dar aceasta 
nu poate fi apreciată de voi”. 

Forma lor este constantă sau variabilă? 

„Constantă prin moleculele elementare originare, 
dar variabilă pentru moleculele secundare care nu sunt 
decât aglomerări ale primelor, căci ceea ce voi denumiți 
moleculă este încă departe de molecula elementară. 

4. Spaţiul universal 


35. Spațiul universal este infinit sau limitat? 

„Infinit. Imaginează-i nişte limite, ce-ar fi mai 
departe? Asta confundă raţiunea ta, ştiu bine, şi totuşi 
raţiunea îţi spune că nu poate să fie altfel. Este acelaşi 
infinit în toate lucrurile; însă mintea voastră nu-l poate 
înţelege”. 

Dacă se presupune o limită a spaţiului, o oarecare 
întindere pe care gândirea o poate concepe, tot raţiunea 
spune că mai departe de această limită există ceva, şi 
astfel din aproape în aproape până la infinit; căci acest 


ceva, chiar vid absolut este tot spaţiu. 

36. Există vid absolut într-o anumită parte a 
spațiului universal? 

„Nu, nimic nu e vid; ceea ce este vid pentru tine 
este ocupat de o materie care scapă simţurilor şi 
instrumentelor tale”. 


Chapter 3 Creaţia 


1. Facerea lumilor. 2. Formarea entităţilor vii. 3. 
Popularea pământului. Adam. 4. Diversitatea raselor 
umane. 5. Pluralitatea lumilor. 6. Concordanţe biblice 

referitoare la creaţie. 


1. Facerea lumilor 


Universul cuprinde infinitatea lumilor văzute şi a 
celor nevăzute, totalitatea entităţilor însufleţite şi 
neînsufleţite, totalitatea astrelor ce se mişcă în spaţiu 
precum şi fluidele ce umplu acest spaţiu. 


37. Universul a fost creat, sau există dintotdeauna 
ca şi Dumnezeu? 

„Fără îndoială, nu s-a putut face de unul singur, 
căci dacă ar fi fost etern ca şi Dumnezeu nu ar fi putut fi 
opera lui Dumnezeu”. 

Rațiunea ne spune că universul nu s-a putut crea 
de la sine şi, neputând fi opera hazardului, trebuie să fie 
opera lui Dumnezeu. 

38. Cum a creat Dumnezeu universul? 

„Într-un cuvânt, prin Voința Sa. Nimic nu 
ilustrează mai bine această voinţă atotputernică decât 
frumoasele cuvinte ale Genezei: „Dumnezeu a spus: Să 
fie lumină! şi se făcu lumină”. 

39. Putem cunoaşte modul deformare a lumilor? 

„Tot ce se poate spune, şi ceea ce puteţi înţelege, 
este că lumile se formează prin condensarea materiei 
răspândite în spaţiu”. 

40. Ar fi cometele, aşa cum se concepe acum, un 
început de condensare a materiei şi de lumi pe cale de 
formare? 

„Exact, dar ceea ce este absurd, este să crezi în 
influenţa lor. Vreau să spun influenţa care li se atribuie 
în mod vulgar, căci toate corpurile cereşti au partea lor 


de influenţă în anumite fenomene psihice”. 

41. O lume complet constituită poate dispărea şi 
materia ce o alcătuieşte se împrăştie din nou în spaţiu? 

„Da, Dumnezeu reînnoieşte lumile tot aşa cum 
reînnoieşte entităţile vii”. 

42. Putem cunoaşte durata de formare a lumilor: a 
pământului, de exemplu ? 

„Nu pot să-ţi spun, căci singur Creatorul o ştie, şi 
doar un biet nebun poate pretinde că ştie numărul 
secolelor necesare acestei creaţii”. 

2. Formarea entităţilor vii 


43. Când a început să fie populat pământul? 

„La început totul era haos; elementele era 
amestecate. Puțin câte puţin, fiecare lucru a căpătat 
locul său, atunci au apărut entităţile vii adaptate stării 
de atunci a globului terestru”. 

44. De unde au apărut fiinţele vii pe pământ? 

„Pământul închidea germenii care aşteptau 
momentul favorabil pentru a se dezvolta. Principiile 
organice se adunară de îndată ce încetă forţa ce le ţinea 
depărtate, şi ele formară germenii tuturor fiinţelor vii. 
Germenii rămaseră în stare latentă şi inertă, asemenea 
crisalidelor şi seminţelor plantelor până în momentul 
propice ecloziunii fiecărei specii; atunci, entităţile din 
fiecare specie se adunară şi se multiplicară”. 

45. Unde erau elementele organice înainte 
deformarea pământului? 

„Se găseau, ca să spunem aşa, în stare de fluid în 
spaţiu, în mijlocul Spiritelor, sau pe alte planete, 
aşteptând vremea pământului pentru a începe o nouă 
existenţă pe o planetă nouă”. 

Chimia ne prezintă moleculele corpurilor organice 
unindu-se pentru a forma cristale de o regularitate 
constantă, specifică fiecărei specii, de îndată ce există 
condiţiile cerute. Cea mai mică tulburare a acestor 
condiţii este suficientă pentru a împiedica reunirea 


elementelor sau, cel puţin, dispunerea regulată ce 
constituie cristalul. De ce n-ar fi la fel şi cu elementele 
organice? Conservăm ani de zile seminţele plantelor şi 
animalelor care nu se dezvoltă decât la o temperatură 
dată şi într-un mediu propice; s-au văzut grăunte de 
grâu germinând după mai multe secole. Există în aceste 
seminţe un principiu potent de vitalitate care nu 
aşteaptă decât o circumstanţă favorabilă pentru a se 
dezvolta. 

Ceea ce se petrece zilnic sub ochii noştri n-ar 
putea exista tocmai de la începuturile planetei noastre? 
Constituirea entităţilor vii ieşind din haos prin însăşi 
forţa naturii micşorează cu ceva grandoarea lui 
Dumnezeu? Departe de aceasta, ea răspunde mai bine 
ideii ce ne-o facem despre puterea sa exercitându-se 
asupra unor lumi infinite prin legi eterne. Teoria nu 
rezolvă, este adevărat, problema elementelor vitale, însă 
Dumnezeu are tainele sale şi impune limite cercetărilor 
noastre. 

46. Se mai află încă fiinţe care se nasc de la sine? 

„Da, dar germenele primar există deja în stare 
latentă. Sunteţi neîncetat martori ai acestui fenomen. 
Ţesuturile omului şi ale animalelor nu conţin germenii 
unei multitudini de bacterii care aşteaptă fermentația de 
putrefacție necesară existenţei lor? Este o mică lume ce 
dormitează şi se creează”. 

47. Oare specia umană se găsea printre 
elementele organice conţinute de globul terestru ? 

„Da, şi ea a venit la timpul său; ceea ce a făcut să 
se spună că omul avea să fie format din lut. 

48. Putem cunoaşte perioada apariției omului şi a 
altor ființe pe pământ? 

„Nu, toate calculele voastre sunt simple himere”. 

49. Dacă germenii speciei umane se găsesc printre 
elementele organice ale pământului, de ce nu apar de la 
sine oamenii ca în perioada începutului? 

„Principiul lucrurilor aparţine lui Dumnezeu; 


totuşi se poate spune că oamenii, odată răspândiţi pe 
suprafaţa pământului, au absorbit elementele necesare 
formării lor pentru a le transforma potrivit cu legile 
reproducerii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru 
diferitele specii de fiinţe”. 

3. Popularea pământului. Adam 


50. Specia umană a început printr-un singur om? 

„Nu; cel pe care voi îl numiţi Adam nu a fost nici 
primul, nici singurul care popula pământul”. 

51. Putem şti în ce epocă a trăit Adam? 

„Aproape de cea pe care aţi stabilit-o, cam cu 
patru mii de ani înainte de Christos”. 

Omul pe care tradiţia l-a păstrat sub numele de 
Adam a fost unul dintre cei care au supravieţuit, într-o 
anumită regiune, după marile cataclisme ce au zguduit 
scoarţa pământului în diverse epoci, şi a devenit 
strămoşul unei seminţii de oameni care trăiesc şi astăzi. 
Unii îl consideră pe Adam un mit sau o alegorie 
personificând primele vârste ale omenirii. 

4. Diversitatea raselor umane 


52. De unde vin diferenţele psihice şi morale care 
disting varietatea raselor de oameni pe pământ? 

„Climatul, viaţa şi obiceiurile. Este ca în cazul a 
doi copii de la aceeaşi mamă care, crescuţi departe unul 
de altul şi în mod diferit, nu vor semăna de loc din punct 
de vedere moral”. 

53. Omul a luat naştere în mai multe puncte de pe 
glob? 

„Da, şi în diverse epoci, aceasta fiind una din 
cauzele diversităţii raselor; apoi oamenii, dispersându- 
se în diferite zone climaterice şi amestecându-se cu alte 
rase, au format noi tipuri umane”. 

Aceste diferenţe conduc la specii distincte? 

„Cu siguranţă, nu toate sunt din aceeaşi familie: 
oare diferitele varietăţi ale aceluiaşi fruct le împiedică 


să aparţină aceleiaşi specii?” 

54. Dacă specia umană nu-şi trage obârşia dintr- 
un singur om, n-ar trebui ca oamenii să înceteze în a se 
privi ca fraţi? 

„Toţi oamenii sunt fraţi întru Dumnezeu, deoarece 
sunt animati de spirit şi tind către acelaşi scop. Voi luaţi 
întotdeauna cuvintele ad litteram”. 

5. Pluralitatea lumilor 


55. Oare toate planetele din spaţiu sunt locuite? 

„Da, şi omul pământean este departe de a fi, aşa 
cum pretinde, primul în inteligenţă, în bunătate şi în 
perfecţiune. Există totuşi oameni care se cred foarte 
importanţi, şi care îşi închipuie că micuțul glob 
pământesc este singurul privilegiat cu fiinţe gânditoare. 
Orgoliu şi vanitate! Şi ei cred că Dumnezeu a creat 
universul doar pentru ei”. 

Dumnezeu a populat lumile cu fiinţe care concură 
la scopul final al Providenţei. A crede că suntem 
singurele fiinţe în univers, înseamnă a pune la îndoială 
înţelepciunea lui Dumnezeu care nu a făcut nimic inutil; 
el a dorit să fixeze acestor lumi un scop mai serios decât 
acela de a distra privirea noastră. Nimic de altfel, nici în 
poziţie, nici în volum, nici în alcătuirea fizică a 
pământului, nimic nu poate să ne facă să presupunem în 
mod rezonabil că globul terestru este singurul ce are 
privilegiul de a fi locuit, excluzând atâtea mii de lumi 
asemănătoare. 

56. Este alcătuirea fizică a diferitelor planete 
pretutindeni aceeaşi? 

„Nu; ele nu se aseamănă de loc”. 

57. Alcătuirea fizică a lumilor nefiind identică, se 
poate presupune pentru entităţile care le locuiesc o 
structură diferită? 

„Fără îndoială, aşa cum peştii sunt făcuţi să 
trăiască în apă şi păsările în aer”. 

58. Sunt lumile cele mai depărtate de Soare 


private de lumina şi de căldura lui, deoarece Soarele li 
se arată sub aparenţa unei stele ? 

„Credeţi aşadar că nu ar exista alte surse de 
lumină şi de căldură decât soarele, şi nesocotiţi 
electricitatea care, în anumite lumi, joacă un rol mult 
mai important decât pe pământ? De altfel, nu toate 
fiinţele sunt constituite din aceeaşi materie ca şi voi, cu 
organe identice cu cele ale oamenilor”. 

Condiţiile de existenţă ale fiinţelor ce populează 
diferitele lumi trebuie să fie apropiate mediului în care 
trăiesc. Dacă nu am vedea niciodată peşti nu vom 
înţelege cum fiinţele pot trăi în apă. Tot aşa cu celelalte 
lumi care conţin elemente ce ne sunt necunoscute. Oare 
nu vedem, pe pământ, lungi nopţi polare luminate de 
electricitatea aurorelor boreale? Ar fi cumva imposibil 
ca, în anumite lumi, electricitatea să fie mai abundentă 
decât pe pământ şi să joace un rol general ale cărui 
efecte să nu le putem înţelege? Aceste lumi pot deci 
cuprinde în ele căldura şi lumina necesare propriilor 
locuitori. 

6. Concordanţe biblice referitoare la creaţie 


59. Oamenii şi-au făcut idei foarte divergente 
despre creație, potrivit nivelului cunoştinţelor lor. 
Rațiunea aplecată spre ştiinţă a recunoscut 
neverosimilitatea anumitor teorii. Teoria oferită de 
Spirite confirmă opinia de mult timp admisă de către 
oamenii cei mai luminați. 

Obiecţia ce se poate face acestei teorii, este că 
intră în contradicţie cu textul cărţilor sacre; dar o 
examinare serioasă face să se recunoască faptul că 
această contradicţie este mai mult aparentă decât reală, 
şi că rezultă din interpretarea dacă unui sens adesea 
alegoric. 

Problema primului om în persoana lui Adam, ca 
unic strămoş al omenirii, nu este singurul punct asupra 
căruia credinţele religioase ar trebui să se modifice. 


Mişcarea pământului a părut, într-o anumită epocă, atât 
de opusă textului sacru, încât nu a existat persecuție în 
care teoria aceasta să nu fi fost folosită ca pretext, şi 
totuşi pământul se învârteşte în ciuda tuturor 
anatemelor, lucru ce nu ar fi contestat nici astăzi fără a 
ignora propria judecată. 

Biblia spune de asemenea că lumina a fost creată 
în şase zile şi fixează data în jur de 4000 ani înainte de 
era creştină. Înainte de aceasta pământul nu exista; a 
fost scos din neant; textul este formal; iată că ştiinţa 
pozitivă vine să probeze contrariul. Formarea globului 
pământesc este înscrisă în caractere imprescriptibile în 
lumea fosilă, şi este dovedit că cele şase zile ale creaţiei 
sunt tot atât de bine perioade, fiecare putând însemna 
mai multe sute de mii de ani. Nu este poziţia unui 
sistem, a unei doctrine, a unei opinii izolate, este un fapt 
constatat ca şi mişcarea pământului, şi pe care teologia 
nu poate refuza să-l admită, probă evidentă a erorii în 
care poţi cădea luând ad litteram expresiile unui limbaj 
adesea figurat. Se poate conchide că Biblia este o 
eroare? Nicidecum; doar că oamenii s-au înşelat în 
interpretarea ei. 

Ştiinţa, cercetând prin arhivele pământului, a 
admis ordinea în care diferitele fiinţe au apărut pe 
suprafaţa lui, şi această ordine este în acord cu cea 
indicată de Geneză, cu diferenţa că această operă, în loc 
de a fi ieşit în mod miraculos din mâinile lui Dumnezeu 
în câteva ore, s-a îndeplinit, oricum din voinţa sa, dar 
prin legea forţelor naturii, în câteva milioane de ani. 
Este atunci Dumnezeu mai puţin mare şi mai puţin 
puternic? Este astfel opera sa mai puţin sublimă 
neavând prestigiul instantaneităţii? Evident, nu; ar 
trebui să ne facem despre Divinitate o idee foarte 
redusă pentru a nu recunoaşte atotputernicia sa în 
legile eterne pe care le-a stabilit în a conduce lumile. 
Ştiinţa, departe de a diminua opera divină, ne-o arată 
sub un aspect mai grandios şi mai conform cu noţiunile 


pe care le avem despre puterea şi măreţia lui 
Dumnezeu, în aceea că a fost înfăptuită fără abatere de 
la legile naturii. 

Ştiinţa, ca şi Moise de altfel, plasează omul ca 
fiind ultimul în ordinea creaţiei fiinţelor, dar Moise 
plasează potopul universal în anul 1654 de la facerea 
lumii, în timp ce geologia ne prezintă marele cataclism 
anterior apariţiei omului, dat fiind că până la acea dată 
nu se găseşte în straturile primitive nici o urmă de 
prezenţă a sa, şi nici a vreunui animal cu structură fizică 
asemănătoare; dar nimic nu dovedeşte că ar fi imposibil; 
câteva descoperiri recente au făcut să apară dubii în 
această privinţă; se poate deci dintr-un moment în altul 
să se obţină certitudinea materială a anteriorităţi 
speciei umane, şi atunci se va admite că, şi din acest 
puncte de vedere, ca şi din altele, textul biblic are un 
sens figurat. Problema este de a şti dacă şi cataclismul 
geologic este acelaşi cu cel din vremea lui Noe; or, 
durata necesară formării straturilor primitive nu 
permite a fi confundate, şi din moment ce se vor găsi 
urmele existenţei omului înainte de marea catastrofă, se 
va demonstra că Adam nu este primul om, iar facerea 
omului se pierde în noaptea timpului. Impotriva 
evidenţei nu există argumente posibile, şi va trebui să se 
accepte aceasta, tot aşa cum au fost acceptate mişcarea 
pământului şi cele şase perioade ale formării sale. 

Existenţa omului înainte de potopul universal este, 
într-adevăr, încă ipotetică, dar nu înseamnă puţin lucru. 
Admiţând că omul a apărut pe suprafaţa pământului cu 
4000 ani înainte de Christos, dacă 1650 ani mai târziu 
specia umană a fost distrusă cu excepţia unei singure 
familii, rezultă că popularea Terrei datează din vremea 
lui Noe, adică cu 2350 ani înaintea erei noastre. Or, în 
timp ce evreii emigrau în Egipt în secolul al 
optsprezecelea, ei găsea ţara foarte populată şi foarte 
avansată ca civilizaţie. Istoria dovedeşte că în această 
epocă India şi alte regiuni erau tot atât de înfloritoare, 


fără a mai ţine cont de cronologia anumitor popoare 
care trimit către o epocă mult mai îndepărtată. Ar fi 
trebuit deci ca între secolele douăzeci şi patru şi 
optsprezece, adică pe parcursul a 600 de ani, urmaşii 
unui singur om să fi putut popula toate ţinuturile imense 
cunoscute atunci, presupunând că alţii nu o făcuseră 
până atunci, şi în acest scurt interval specia umană să fi 
putut să se ridice de la ignoranţa absolută a stării 
primitive la cel mai înalt grad de dezvoltare intelectuală, 
ceea ce contrazice toate legile antropologiei. 
Diversitatea raselor vine în sprijinul acestei 
opinii. Climatul şi obiceiurile produc fără îndoială 
modificări ale caracterului fizic, dar se cunoaşte până 
unde poate merge influenţa acestor cauze, iar examenul 
fiziologic probează că există între anumite rase 
diferenţe de constituţie mai profunde decât cele produse 
de climat. Incrucişarea raselor produce tipuri 
intermediare; tinde să şteargă caracterele extreme, dar 
nu le produce; nu creează decât varietăţi; or, pentru a 
se produce încrucişarea raselor, era nevoie să existe 
rase distincte, şi cum s-ar explica existenţa lor dacă li se 
atribuie o tulpină comună şi mai ales atât de apropiată 
în timp? Cum să admiţi că în câteva secole unii 
descendenţi al lui Noe s-au transformat în strămoşi ai 
rasei etiopiene, de exemplu; o asemenea metamorfoză 
nu este mai admisibilă decât ipoteza unei tulpini comune 
pentru lup şi oaie, elefant şi purice, pasăre şi peşte. Încă 
o dată, nimic nu ar şti să prevaleze împotriva evidenţei 
faptelor. Totul se explică, din contră, admițând existenţa 
omului înainte de epoca ce i-a fost în mod obişnuit 
fixată; diversitatea strămoşilor; Adam care trăia acum 
6000 ani, populând un ţinut încă nelocuit; potopul lui 
Noe ca o catastrofă parţială confundată cu cataclismul 
geologic; ţinând cont în sfârşit de forma alegorică în 
special în stil oriental, şi care se regăseşte în cărţile 
sacre ale tuturor popoarelor. De aceea este prudent a 
nu contesta cu foarte mare uşurinţă doctrinele ce pot 


mai devreme sau mai târziu, ca de atâtea ori, să dea o 
dezminţire celor care le combat. Ideile religioase, 
departe de a se pierde, cresc odată cu ştiinţa. 


Chapter 4 Principiul vital 


1. Entităţi organice şi anorganice. 2. Viaţa şi 
moartea. 3. Inteligență şi instinct. 


1. Entităţi organice şi anorganice 


Entităţile organice sunt cele care conţin o sursă de 
activitate intimă ce le dă viaţă; ele se nasc, cresc, se 
reproduc şi mor; ele sunt prevăzute cu organe speciale 
pentru îndeplinirea diferitelor funcțiuni ale vieţii, 
adaptate necesităţilor de conservare. Cuprind oamenii, 
animalele şi plantele. Entităţile anorganice sunt cele 
care nu au nici vitalitate, nici mişcare proprie, şi sunt 
formate doar prin agregarea materiei; acestea sunt 
mineralele, apa, aerul etc. 

60. Aceeaşi forţă uneşte elementele 
materiale în corpurile organice şi în corpurile 
anorganice? 

„Da, legea atracției este aceeaşi pentru toate 
corpurile”. 

61. Există vreo diferenţă între materia 
corpurilor organice şi cea a corpurilor anorganice? 

„Întotdeauna este aceeaşi materie, dar în 
corpurile organice ea este animată”. 


62. Care este cauza animării materiei? 
„Unirea sa cu principiul vital”. 
63. Principiul vital constă într-un agent 


specific, sau nu este decât o proprietate a materiei 
organice; într-un cuvânt, este un efect sau o cauză? 

„Şi una şi cealaltă. Viaţa este un efect produs prin 
acţiunea unui agent asupra materiei; acest agent, fără 
materie, nu este viaţă, la fel cum materia nu poate trăi 
fără acest agent. El dă viaţă tuturor fiinţelor care-l 
absorb şi-l asimilează”. 

64. Am văzut că spiritul şi materia sunt 
două elemente constitutive ale universului; principiul 


vital este cel de-al treilea element? 

„Este, fără îndoială, unul dintre elementele 
necesare în constituirea universului, avându-şi sursa în 
materia universală modificată; este un element 
asemenea oxigenului şi hidrogenului, care nefiind totuşi 
elemente primare, sunt cu toate acestea parte a 
aceluiaşi principiu”. 

Pare să rezulte de aici că principiul vitalităţii nu 
constă într-un agent primar distinct, ci într-o proprietate 
specială a materiei universale, datorată anumitor 
modificări. 

„Este consecinţa a ceea ce am spus”. 

65. Oare principiul vital rezidă într-unul 
din corpurile cunoscute? 

„El îşi are sursa în fluidul universal; este ceea ce 
voi denumiți fluid magnetic sau fluid electric de 
animare. Este intermediarul, liantul între spirit şi 
materie. 

66. Principiul viial este acelaşi pentru toate 
entitățile organice? 

„Da, modificat după tipul speciei. Este ceea ce le 
dă mişcare şi activitate şi le distinge de materia inertă. 
Căci mişcarea materiei nu este viaţă, materia primeşte 
această mişcare”. 

67. Este vitalitatea un atribut permanent al 
agentului vital, sau această vitalitate nu se dezvoltă 
decât prin acţiunea organelor? 

„Ea nu se dezvoltă decât prin corp. N-am spus că 
acest agent fără materie nu este viaţă? Este necesară 
reunirea celor două elemente pentru a se produce 
viaţă”. 

Se poate spune că vitalitatea rămâne în stare 
latentă, până când agentul vital nu s-a unit cu corpul? 

„Da, aşa este”. 

Ansamblul organelor constituie un fel de 
mecanism ce primeşte impulsul activităţii intime sau 
principiul vital existent în ele. Principiul vital este forţa 


motrice a corpurilor organice, în timp ce agentul vital dă 
impulsul organelor, acţiunea organelor întreţine şi 
dezvoltă activitatea agentului vital, aşa cum frecarea 
dezvoltă căldura. 

2. Viaţa şi moartea 


68. Care este cauza morţii entității 
organice? 

„Epuizarea organelor”. 

S-ar putea compara moartea cu încetarea mişcării 
la o maşină dezorganizată? 

„Da, dacă maşina este rău montată, resortul se 
rupe; dacă şi corpul este bolnav, viaţa se duce”. 

69. Din ce motiv o leziune a inimii, mai 
mult decât a altor organe, cauzează moartea? 

„Inima este un mecanism al vieţii, dar ea nu 
reprezintă singurul organ a cărui leziune provoacă 
moartea; nu e decât una din rotitele esenţiale”. 

70. Ce devin materia şi principiul vital ale 
entităților organice odată cu moartea lor? 

„Materia inertă se descompune şi ia forme noi; 
principiul vital se reîntoarce la sursă”. 

La moartea unei fiinţe organice, elementele din 
care aceasta este formată suferă noi combinaţii, 
alcătuind noi fiinţe. Acestea iau de la sursa universală 
principiul vieţii şi al acţiunii pe care îl absorb şi îl 
asimilează pentru a-l reda sursei atunci când încetează 
să mai existe. 

Aşadar, organele sunt impregnate de fluid vital. 
Acest fluid dă tuturor părţilor organismului o activitate 
ce le apropie în cazul anumitor leziuni şi restabileşte 
funcţiile momentan suspendate. Când însă elementele 
esenţiale din activitatea organelor sunt distruse, sau 
foarte profund alterate, fluidul vital este neputincios în a 
le transmite mişcarea vieţii, şi atunci fiinţa moare. 

Organele acţionează mai mult sau mai puţin unele 
asupra altora; acţiunea lor reciprocă rezultă din armonia 


ansamblului lor. Atunci când o cauză oarecare distruge 
această armonie, funcţiile lor se opresc asemenea 
mişcărilor unui mecanism ale cărui rotiţe esenţiale sunt 
defecte, sau asemenea unui orologiu care se uzează cu 
timpul, sau se distruge prin accident şi pentru care forţa 
motrice este neputincioasă în a-l pune din nou în 
mişcare. 

Găsim o imagine mai exactă a vieţii şi morţii într- 
un aparat electric. Acesta aparat conţine electricitate în 
stare latentă asemenea tuturor corpurilor din natură. 
Fenomenele electrice se manifestă doar când fluidul 
este activat de o cauză specială; atunci s-ar putea spune 
că aparatul este viu. Cauza activităţii încetând, 
fenomenul încetează; aparatul reintră în starea de 
inerție. Corpurile organice seamănă cu nişte pile sau 
aparate electrice în care activitatea fluidului produce 
fenomenul vieţii, încetarea activităţii însemnând 
moartea. 

Cantitatea de fluid vital nu este la nivel maxim în 
toate entităţile organice; ea variază în funcţie de specii, 
şi nu are un nivel constant nici măcar la indivizii 
aceleiaşi specii. S-ar putea ca unii să-l aibă la un nivel 
de saturație, în timp ce alţii abia au o cantitate 
suficientă; de aici pentru unii o viaţă mai activă, mai 
tenace şi într-un fel supraabundentă. 

Cantitatea de fluid vital se epuizează; ea poate 
deveni insuficientă pentru întreţinerea vieţii dacă nu 
este reînnoită prin absorbţia şi asimilarea substanţelor 
ce îl conţin. 

Fluidul vital se transmite de la un individ la alt 
individ. Cel care are mai mult poate ceda celui ce are 
mai puţin şi, în unele cazuri, el poate să readucă viaţa, 
împiedicând-o să se stingă. 


3. Inteligență şi instinct 


71. Este inteligența un atribut al 


principiului vital? 

„Nu, de vreme ce plantele trăiesc dar nu gândesc; 
ele nu au decât viaţă organică. Inteligența şi materia 
sunt independente, deoarece un corp poate trăi fără 
inteligenţă, însă inteligenţa nu se poate manifesta decât 
prin intermediul organelor materiale. Este necesară o 
unire cu spiritul pentru ca o materie animată să devină 
inteligentă”. 

Inteligența este o facultate specială proprie 
anumitor clase de entităţi organice, care dă acestora, 
odată cu raţiunea, dorinţa de a acţiona, consecinţă a 
existenţei şi individualităţii lor, precum şi mijloacele de 
a stabili raporturi cu lumea exterioară, de a se îngriji de 
propriile necesităţi. 

Astfel, se pot distinge: l- entităţi neanimate 
formate numai din materie, fără vitalitate şi inteligenţă: 
acestea sunt corpurile brute; 2 - entităţi animate 
negânditoare, formate din materie şi dotate cu vitalitate, 
dar lipsite de inteligenţă; 3 - entităţi animate 
gânditoare, formate din materie, dotate cu vitalitate şi 
având în plus un principiu inteligent ce le dă facultatea 
de a gândi. 

72. Care este sursa inteligenței? 

„Am mai spus-o: inteligența universală”. 

S-ar putea spune că fiecare ființă ia o parte de 
inteligență din sursa universală şi îşi asimilează 
principiul vieţii materiale? 

„Nu e decât o comparaţie, şi nu este exactă, 
deoarece inteligenţa este o facultate proprie fiecărei 
fiinţe şi constituie individualitatea sa morală. În rest, o 
ştiţi, sunt lucruri de nepătruns pentru om, numeroase 
pentru moment”. 

73. Este instinctul independent de 
inteligență? 

„Nu, nu tocmai, căci el este o specie a inteligenței. 
Instinctul este o inteligență negânditoare, prin aceea că 
toate ființele se îngrijesc de propriile lor necesități. 


74. Se poate stabili o limită între instinct şi 
inteligenţă? Mai precis, unde sfârşeşte primul şi unde 
începe cealaltă? 

„Nu, căci se confundă adeseori; dar se pot foarte 
bine distinge actele ce aparţin instinctului de cele 
aparţinând inteligenţei”. 

75. Este ca şi cum am spune că facultățile 
instinctive se diminuează pe măsură ce cresc facultățile 
intelectuale? 

„Nu, instinctul există neîncetat, dar omul îl 
neglijează. Instinctul poate să vă conducă la bine; el vă 
ghidează aproape întotdeauna şi câteodată mai sigur 
decât raţiunea; el nu greşeşte niciodată. 

De ce rațiunea nu este întotdeauna un ghid 
infâilibil? 

„Ar fi fost infailibilă dacă nu era denaturată de 
educaţia greşită, de orgoliu şi de egoism. Instinctul nu 
raţionează; raţiunea dă omului liberul arbitru”. 
Instinctul este o inteligenţă rudimentară ce diferă de 
inteligenţa propriu-zisă prin aceea că manifestările sale 
sunt aproape întotdeauna spontane, în timp ce 
manifestările inteligenţei sunt rezultatul unor combinaţii 
şi a unui act deliberat 

Instinctul şi manifestările sale variază în funcţie 
de specii şi de necesităţile lor. La fiinţele care au 
conştiinţa şi percepţia lucrurilor exterioare, el se 
combină cu inteligenţa deci cu voinţa şi libertatea”. 


Part 2 
CARTEA A DOUA 


Lumea spiritistă sau spiritele 


Chapter 1 Spiritele 


1. Originea şi natura Spiritelor. 2. Lumea 
primitivă. 3. Forma şi ubicuitatea Spiritelor. 4. 
Perispirit. 5. Diferitele ordine ale spiritelor. 6. Scara 
spirituală. 7. Progresul Spiritelor. 8. Ingeri şi demoni. 


1. Originea şi natura spiritelor 


76. Ce definiţie se poate da Spiritelor*? 

* Cuvântul Spirit este întrebuințat aici pentru a 
desemna individualităţile entităţilor extracorporale, ca 
şi elementul inteligent universal. 

„Se poate spune că Spiritele sunt entităţile 
inteligente ale creaţiei. Ele populează universul aflat 
dincolo de lumea materială”. 

77. Spiritele sunt existente distincte ale 
Divinităţii, sau doar emanatii sau componente ale 
Divinităţii numite, din acest motiv, fii sau copii ai lui 
Dumnezeu ? 

„Sunt opera lui Dumnezeu, asemeni unui om ce 
construieşte o maşină; această maşină este opera 
omului, dar nu el însuşi. Ştii că atunci când omul face un 
lucru frumos, util, îl numeşte copilul său, creaţia sa. Ei 
bine! acelaşi lucru este şi cu Dumnezeu: noi suntem 
copiii săi, de vreme ce suntem opera sa”. 

78. Au avut Spiritele un început sau există, 
asemenea lui Dumnezeu, dintotdeauna? 

„Dacă spiritele nu ar fi avut un început, ele ar fi 
fost egale cu Dumnezeu, în timp ce ele sunt creaţia sa şi 
întru totul supuse voinţei divine. 

Dumnezeu este dintotdeauna, incontestabil; dar 
nu ştim nimic despre cum şi când ne-a creat. Poţi spune 
că suntem fără început dacă înţelegi prin aceasta că 
Dumnezeu, fiind etern, a trebuit să creeze fără odihnă; 
dar cum şi când a fost făcut fiecare dintre noi. Îţi repet, 
nimeni nu ştie; aici este misterul”. 


79. Din moment ce în univers există două 
elemente generale, elementul inteligent şi elementul 
material, s-ar putea spune că Spiritele sunt formate din 
elementul inteligent, aşa cum corpurile inerte sunt 
formate din elementul material? 

„Evident; Spiritele sunt individualizarea 
principiului inteligent, aşa cum corpurile reprezintă 
individualizarea principiului material; însă vremea şi 
modul formării lor sunt necunoscute”. 

80. Este creația Spiritelor permanentă, sau 
ea a avut loc doar o singură dată la originea timpurilor? 

„Este permanentă, căci Dumnezeu nu a încetat 
niciodată să creeze”. 

81. Spiritele se formează spontan, sau îşi 
trag obârşia unele din altele? 

„Dumnezeu le creează ca şi pe celelalte creaturi, 
prin voinţa sa; dar, încă odată, originea lor este un 
mister”. 

82. Este exact să spunem că Spiritele sunt 
imateriale? 

„Cum s-ar putea defini un lucru când lipseşte 
termenul de comparaţie, şi avem un limbaj insuficient? 
Un orb din naştere poate defini lumina? Imaterial nu 
este cuvântul; incorporai ar fi mai exact, căci trebuie să 
înţelegi bine că Spiritul fiind o creaţie trebuie să fie 
ceva; este o materie foarte subtilă, dar fără echivalentă 
pentru voi, şi atât de eterată că nu poate impresiona 
simţurile voastre”. 

Spunem că Spiritele sunt imateriale, deoarece 
esenţa lor diferă de tot ceea ce cunoaştem sub numele 
de materie. Un popor de orbi n-ar avea termeni de 
exprimare pentru lumină şi efectele sale. Orbul din 
naştere crede că are toate percepțiile prin auz, miros, 
gust şi pipăit; nu înţelege părerile despre simţul care-i 
lipseşte. 

La fel, pentru esenţa entităţilor supraumane noi 
suntem adevăraţi orbi. Nu ni le putem defini decât prin 


comparații întotdeauna imperfecte, sau printr-un efort 
de imaginaţie. 

83. Au Spiritele un sfârşit? Se înțelege că 
principiul de unde emană este etern, dar ceea ce 
întrebăm, este dacă individualitatea lor are un sfârşit şi, 
într-un timp dat, mai lung sau mai scurt, elementul din 
care sunt formate nu se risipeşte şi nu revine la tot, aşa 
cum se întâmplă cu corpurile materiale. Este greu să 
înţelegi că un lucru care are început poate să nu se 
sfârşească. 

„Există desigur lucruri pe care voi nu le înţelegeţi, 
deoarece inteligenţa voastră este limitată, dar ăsta nu e 
un motiv pentru a le respinge. Copilul nu înţelege tot 
ceea ce înţelege tatăl său, nici ignorantul ceea ce 
înţelege savantul. Spunem că existenţa spiritelor nu are 
sfârşit; este tot ceea ce putem să-ti spunem acum”. 

2. Lumea primitivă 


84. Oare Spiritele constituie o lume aparte, 
în afara celei pe care o vedem? 

„Da, lumea Spiritelor sau a inteligentelor 
incorporale. 

85. Care din cele două, lumea spirituală 
sau lumea corporală, este dominantă în rânduiala 
lucrurilor? 

„Lumea spiritistă; este preexistentă şi 
supraviețuitoare tuturor”. 

86. Ar putea lumea corporală să-şi înceteze 
existenţa fără să altereze esența lumii spiritiste? 

„Da, cele două lumi sunt independente şi totuşi 
legătura lor este neîntreruptă, căci ele acţionează 
neîncetat una asupra celeilalte”. 

87. Ocupă Spiritele o zonă determinată şi 
circumscrisă în spaţiu? 

„Spiritele sunt peste tot; spatiile infinite sunt 
populate de ele la infinit. Ele sunt fără îndoială alături 
de voi, vă observă şi acţionează asupra voastră fără a vă 


da de ştire, deoarece Spiritele sunt una dintre forţele 
naturii şi instrumentele de care Dumnezeu se serveşte 
pentru îndeplinire voilor sale providenţiale; dar nu toate 
Spiritele se găsesc peste tot, căci există zone interzise 
celor mai puţin avansate”. 

3. Forma şi ubicuitatea Spiritelor 


88. Au Spiritele o formă determinată, 
limitată şi constantă? 

„Pentru voi, nu; pentru noi, da. Forma lor este, 
dacă doriţi, o văpaie, o licărire sau o scânteie eternă”. 

Această văpaie sau scânteie are o culoare anume? 

„Pentru voi, ea variază, de la întunecată la 
strălucitoare ca rubinul, după cum Spiritul este mai 
mult sau mai puţin pur”. 

In mod obişnuit geniile se reprezintă ca având o 
văpaie sau o stea în frunte; este o alegorie care 
aminteşte natura esenţială a Spiritelor. Este amplasată 
în vârful capului, deoarece acolo este sediul inteligenţei. 

89. Au Spiritele nevoie de un timp 
oarecare pentru a se deplasa în spaţiu ? 

„Da, dar ele se mişcă la fel de rapid ca gândurile”. 

Gândul nu este chiar sufletul ce se mişcă? 

„Când gândul este într-un anumit loc, şi sufletul 
este acolo, deoarece sufletul este cel ce gândeşte. 
Gândirea este un atribut. 

90. Spiritul care se mişcă dintr-un loc în 
altul are conştiinţa distanţei parcurse şi a spaţiilor 
traversate sau este transportat subit în locul unde vrea 
să meargă? 

„Şi una şi alta. Spiritul poate foarte bine, dacă 
doreşte, să-şi facă un calcul al distanţei pe care o 
parcurge sau distanţa se poate şterge complet; depinde 
de voinţa sa, şi de asemenea de natura sa mai mult sau 
mai puţin epurată. 

91. Constituie materia un obstacol pentru 
Spirite? 


„Nu, ele penetrează totul; aerul, pământul, apele, 
chiar focul - toate le sunt accesibile în mod egal”. 

92. Au Spiritele darul ubicuităţii; altfel 
spus, acelaşi Spirit poate să se afle în mai multe locuri 
deodată? 

„Nu se poate să existe o divizare a aceluiaşi Spirit; 
dar fiecare este un centru ce radiază în diferite direcții, 
şi de aceea pare a fi în mai multe locuri odată. De 
exemplu, Soarele nu este decât unul, şi totuşi radiază de 
jur împrejur şi-şi trimite razele până departe; totuşi el 
nu se divide”. 

Toate Spiritele radiază cu aceeaşi putere? 

„ Nici pe departe; depinde de gradul lor de 
puritate”. 

Fiecare Spirit este o unitate indivizibilă, dar 
fiecare îşi poate extinde gândirea în diverse direcţii fără 
ca astfel să se dividă. Numai în acest sens trebuie 
înţeles darul ubicuităţii atribuit Spiritelor. Asemeni unei 
stele ce-şi proiectează lumina şi poate fi zărită de pe 
linia orizontului; sau asemeni unui om care, fără a-şi 
schimba locul şi fără a se împărţi, poate transmite 
ordine, semnale şi mişcarea în diferite locuri. 

4. Perispiritul 


93. Spiritul propriu-zis este descoperit, sau 
este, aşa cum pretind unii, înconjurat de o substanţă 
oarecare? 

„Spiritul este înconjurat de o substanţă vaporoasă 
pentru tine, dar foarte grosieră pentru noi; destul de 
vaporoasă încât să se poată ridica în atmosferă şi să se 
ducă acolo unde doreşte”. 

Aşa cum germenele unui fruct e înconjurat de 
perisperm, Spiritul propriu-zis este înconjurat de un 
înveliş care, prin comparaţie, se poate numi perispirit. 

94. De unde îşi ia Spiritul învelişul său 
semimaterial? 

„Din fluidul universal al fiecărei lumi. Căci 


învelişul nu este acelaşi în toate lumile; trecând de la o 
lume la alta Spiritul îşi schimbă învelişul, aşa cum voi vă 
schimbaţi veşmintele”. 

Atunci când Spiritele care locuiesc în lumi 
superioare vin printre noi, iau un perispirit mai grosier? 

„Trebuie să se îmbrace în materia voastră, am mai 
spus-o”. 

95. Învelişul semi-material al spiritului ia 
cumva forme determinate şi poate fi perceptibil? 

„Da, o formă după voinţa Spiritului, astfel că el vă 
apare câteodată fie în visuri, fie în stare de veghe, şi 
poate lua formă vizibilă şi chiar palpabilă”. 

5. Diferitele ordine ale Spiritelor 


96. Sunt Spiritele egale între ele sau există 
o ierarhie oarecare? 

„Există diferite ordine după gradul de perfecţiune 
la care au ajuns Spiritele”. 

97. Există un număr determinat de ordine 
sau grade de perfecţiune pentru Spirite? 

„Numărul este nelimitat, deoarece nu există între 
ordine o linie de demarcaţie trasată ca o barieră, astfel 
că se pot multiplica sau restrânge diviziunile după voie; 
totuşi, dacă se consideră caracterele generale, se poate 
reduce numărul ordinelor principale la trei. 

Se pot situa în primul rând cele care au ajuns la 
perfecțiune: Spiritele pure; cele din al doilea ordin sunt 
situate la mijlocul scării: preocuparea lor este dorinţa de 
bine. Cele de grad inferior sunt încă la baza scării: 
Spiritele imperfecte sunt caracterizate prin ignorantă, 
dorinţă de rău şi toate pornirile rele ce le întârzie 
evoluţia”. 

98. Spiritele de ordinul doi nu au decât 
dorința de bine; au şi puterea de a-l face ? 

„Au această putere după gradul lor de perfecţiune: 
unele au ştiinţa, altele au înţelepciunea şi bunătatea, 
dar toate mai au încă încercări de trecut”. 


99. Spiritele de ordinul trei sunt toate rele 
prin esenţă? 

„Nu, unele nu fac nici bine nici rău; altora, din 
contra, le place răul şi sunt satisfăcute când găsesc 
ocazia de a-l face. Şi apoi, mai există Spiritele uşuratice 
sau nebunatice, mai mult aiurite decât răutăcioase, 
cărora le plac mai degrabă glumele răutăcioase decât 
răutatea, şi care găsesc plăcerea în a păcăli şi a cauza 
mici necazuri de care să râdă apoi”. 

6. Scara spiritistă 


100. Observații preliminare. - Clasificarea 
Spiritelor este bazată pe gradul lor de evoluţie, pe 
calităţile dobândite şi pe imperfecţiunile de care trebuie 
să scape. În rest, această clasificare nu are nimic 
absolut; fiecare categorie nu prezintă un caracter net 
decât în ansamblul său; dar de la un grad la celălalt 
tranziţia este insesizabilă şi, la limită, nuanțele se şterg 
ca şi în natură, precum culorile curcubeului sau 
diferitele perioade din viaţa omului. Se poate forma deci 
un număr mai mare sau mai mic de clase, după unghiul 
de vedere din care se consideră problema. Se întâmplă 
aici acelaşi lucru ca în sistemele de clasificări ştiinţifice: 
aceste sisteme pot fi mai mult sau mai puţin complete, 
mai mult mai puţin raţionale, mai mult sau mai puţin 
accesibile inteligenţei; dar, indiferent cum ar fi, nu 
schimbă cu nimic fondul ştiinţei. 

Spiritele interogate asupra acestui lucru au putut 
deci oferi un număr variat de categorii, fără a trage o 
consecinţă. Suntem puşi deci în gardă asupra acestei 
contradicții aparente, fără a ne gândi să dăm o oarecare 
importanţă unei convenţii pure; pentru ele, gândirea 
este totul; în rest, forma, alegerea termenilor, 
clarificările - într-un cuvânt, sistemele - sunt ale noastre. 

Să adăugăm acestei consideraţii un lucru ce nu 
trebuie niciodată pierdut din vedere: printre Spirite ca 
şi printre oameni există multă ignoranță, şi ar trebui o 


punere în gardă împotriva tendinței de a crede că toate 
trebuie să ştie tot pentru că sunt Spirite. Orice 
clasificare pretinde metodă, analiza şi cunoaşterea 
aprofundată a subiectului. Or, în lumea spiritelor, cele 
care au cunoştinţe limitate sunt, ca şi aici-jos, ignorante, 
incapabile să construiască un ansamblu, să formuleze 
un sistem; ele nu cunosc sau nu înţeleg decât imperfect 
orice clasificare oarecare; pentru ele, toate Spiritele 
care le sunt superioare sunt de ordinul întâi, neputând 
aprecia nuanțele cunoştinţelor, capacităţii şi moralității 
ce le disting, ca şi omul necioplit în privinţa oamenilor 
civilizaţi. Chiar şi aceia care sunt capabili pot să oscileze 
în opiniile lor conform propriului punct de vedere, mai 
ales dacă o clasificare nu are nimic absolut. Linné, 
Jussien, Tournefort, au avut fiecare metoda lor, şi totuşi 
botanica nu s-a schimbat pentru asta; nu ei au inventat 
plantele, şi nici caracterele lor; ei au observat analogiile 
după care au format grupele sau clasele de plante. 

In acelaşi fel am procedat şi noi; n-am inventat 
nici Spiritele şi nici caracterele lor, ne-am mulţumit să 
le observăm, le-am judecat după cuvintele şi actele lor, 
apoi le-am clasificat după similitudini, bazându-ne pe 
datele furnizate. 

Spiritele admit în general trei categorii principale 
sau trei mari diviziuni. Pe ultimul loc sunt cele aflate la 
baza scării - Spiritele imperfecte, caracterizate prin 
predominarea materiei asupra Spiritului şi înclinarea 
către rău. Cele din a doua categorie sunt caracterizate 
prin predominarea spiritului asupra materiei şi prin 
dorinţa de bine - sunt Spiritele bune. Pe locul întâi, în 
sfârşit, sunt Spiritele pure, cele care au atins supremul 
grad de perfecţiune. 

Această împărţire pare perfect raţională şi 
prezintă caracteristici distincte; nu ne rămânea decât să 
reliefăm, printr-un număr suficient de subdiviziuni, 
principalele nuanţe ale ansamblului - este ceea ce am 
făcut cu concursul Spiritelor, ale căror instrucţiuni 


binevoitoare nu ne-au lipsit niciodată. 

Cu ajutorul acestui tablou, va fi uşor să 
determinăm rangul şi gradul de superioritate sau de 
inferioritate al Spiritelor cu care vom putea intra în 
legătură şi, prin urmare, gradul de încredere şi stimă 
meritate; este într-un fel spus cheia ştiinţei spiritiste, 
căci poate ţine cont de anomaliile prezentate de 
comunicările cu ele, lămurind-ne asupra inegalităţilor 
intelectuale şi morale ale Spiritelor. Vom observa, 
totodată, că Spiritele nu aparţin totdeauna în 
exclusivitate uneia şi aceleiaşi clase; progresul lor nu se 
realizează decât în mod gradat, şi pot reuni caracterele 
mai multor categorii, ceea ce este uşor de apreciat după 
limbaj şi acte. 

ORDINUL AL TREILEA. SPIRITELE IMPERFECTE 


101. Caractere generale - Predominarea materiei 
asupra spiritului, înclinarea către rău. Ignoranţa, 
orgoliul, egoismul şi toate relele pasiuni care le 
urmează. Au intuiţia lui Dumnezeu, dar nu-l înţeleg. 

Nu toate sunt prin esenţă rele; la unele există mai 
multă uşurinţă, inconsecventă, şi dorinţa de glume 
răutăcioase decât o răutate adevărată. Unele nu fac nici 
bine nici rău; dar singur fapt că nu fac bine de loc, 
denotă inferioritatea lor. Altora din contră, le place răul, 
şi sunt satisfăcute când găsesc ocazia de a-l face. 

Pot să adauge inteligenţei răutatea sau dorinţa de 
glume răutăcioase; dar oricare le-ar fi dezvoltarea 
intelectuală, ideile lor sunt puţin elevate, iar 
sentimentele mai mult sau mai puţin abjecte. 

Cunoştinţele lor despre lumea spiritistă sunt 
limitate, şi puţinul pe care-l ştiu se confundă cu ideile şi 
prejudecățile din viaţa corporală. Nu ne pot da decât 
noţiuni false şi incomplete; dar observatorul atent 
găseşte adesea în comunicările lor, chiar imperfecte, 
confirmarea marilor adevăruri afirmate de Spiritele 
superioare. 


Li se cunoaşte caracterul prin limbaj. Orice Spirit 
care, în comunicările sale, trădează o gândire rea, poate 
fi considerat de ordinul al treilea; prin urmare, întreaga 
gândire negativă ce ne este sugerată vine de la un Spirit 
din acest ordin. 

Ele văd fericirea celor buni şi această vedere este 
un zbucium neîncetat, căci suferă toate angoasele 
produse de invidie şi gelozie. Ele păstrează amintirea şi 
percepţia suferințelor din viaţa corporală şi această 
impresie este adesea mai dureroasă decât în realitate. 
Ele suferă deci cu adevărat atât relele pe care le-au 
îndurat cât şi pe cele făcute altora; şi cum suferă mult 
timp, ele cred că vor suferi pentru totdeauna; pentru a 
le pedepsi, Dumnezeu vrea ca ele să creadă astfel. 

Pot fi împărţite în cinci clase principale. 

102. Clasa a zecea. SPIRITELE IMPURE. - Sunt 
predispuse la rău şi răul formează obiectul 
preocupărilor lor. Ca Spirite, ele dau sfaturi perfide, 
insuflă discordia şi neîncrederea, şi iau toate măştile 
posibile pentru a înşela mai bine. Se ataşează de 
caracterele mai slabe pentru a le face să cedeze 
sugestiilor lor şi a le împinge la pierzanie, satisfăcute de 
a le putea întârzia progresul, făcându-le să se piardă în 
probele la care sunt supuse. 

Le poţi recunoaşte în manifestări prin limbajul lor: 
trivialitatea şi grosolănia în expresii, la spirite ca şi la 
oameni, este întotdeauna un indice al inferiorităţii 
morale, dacă nu intelectuale. Comunicările lor vădesc 
josnicia înclinațiilor şi dacă vor să pară altfel vorbind cu 
bun simţ, ele nu-şi pot susţine mult timp rolul, sfârşind 
întotdeauna prin a-şi trăda originea. 

Unele popoare le consideră divinităţi făcătoare de 
rău, altele le desemnează sub numele de demoni, genii 
rele, Spirite ale răului. 

Entităţile vii pe care le animă, atunci când se 
încarnează, sunt înclinate către toate viciile zămislite de 
pasiunile josnice şi degradante: senzualitatea, cruzimea, 


perfidia, ipocrizia, lăcomia, avariţia sordidă. Ele 
săvârşesc răul din plăcerea de a-l face, cel mai adesea 
fără motive şi, din ură faţă de bine, şi îşi aleg aproape 
întotdeauna victimele printre oamenii cinstiţi. Aceştia 
devin un flagel pentru omenire, oricărei clase sociale i- 
ar aparţine, şi lustrul civilizaţiei nu-i apără de oprobiu şi 
ruşine. 

103. Clasa a noua. SPIRITELE UŞURATICE. 
- Sunt ignorante, răutăcioase, inconsecvente şi 
batjocoritoare. Se amestecă în toate, răspund la toate, 
fără a se sinchisi de adevăr. Le place să cauzeze mici 
necazuri şi neplăceri, să producă dezordini, să inducă în 
eroare cu maliţiozitate prin mistificări şi tot felul de 
pozne. Acestei clase îi aparţin Spiritele desemnate în 
mod obişnuit sub numele de gnomi, Spiriduşi şi 
drăcuşori. Ele sunt dependente de Spiritele superioare, 
care le utilizează adesea aşa cum facem noi cu 
servitorii. 

În comunicările cu oamenii, limbajul lor este 
câteodată spiritual şi glumeţ, dar aproape întotdeauna 
fără profunzime; transpun defectele şi ridicolul 
exprimate în trăsături corozive şi satirice. Dacă-şi 
împrumută nume false, o fac cel mai adesea din dorinţa 
de glume răutăcioase decât din răutate adevărată. 

104. Clasa a opta. SPIRITELE PSEUDO-SAVANTE. 
Cunoştinţele lor sunt destul de întinse, dar cred că ştiu 
mai mult decât ştiu în realitate. Realizând un progres 
oarecare în anumite privinţe, limbajul lor are un 
caracter serios ce poate înşela în privinţa capacităţilor şi 
cunoştinţelor lor; dar cel mai adesea nu reprezintă decât 
o reflectare a prejudecăţilor şi ideilor din viaţa terestră; 
este un amestec de adevăruri cu erori dintre cele mai 
absurde, din mijlocul cărora răzbat îngâmfarea, orgoliul, 
gelozia şi încăpăţânarea de care nu au putut să se 
dezbare. 

105. Clasa a şaptea. SPIRITELE NEUTRE. - Nu 
sunt nici atât de bune pentru a face binele, nici atât de 


rele pentru a face răul; ele pendulează când către unul 
când către celălalt şi nu se ridică mai sus de condiţia 
obişnuită a umanităţii atât ca morală cât şi ca 
inteligenţă. Ţin la lucrurile acestei lumi, regretând 
bucuriile grosiere. 

106. Clasa a şasea. SPIRITELE FRAPANTE ŞI 
PERTURBATOARE. Aceste Spirite nu formează, la drept 
vorbind, o clasă distinctă, având în vedere calităţile 
personale; pot aparţine oricărei clase din ordinul al 
treilea. Îşi manifestă adesea prezenţa prin efecte fizice 
ce impresionează, cum ar fi loviturile, mişcarea şi 
deplasarea anormală a corpurilor solide, agitația aerului 
etc. Apar, mai mult decât alte spirite, ataşate de 
materie; par a fi principalii agenţi ai vicisitudinilor 
elementelor naturii, fie când acţionează asupra aerului, 
apei, focului, corpurilor dure, fie când lucrează în 
măruntaiele pământului. Se recunoaşte că aceste 
fenomene nu sunt deloc datorate unei cauze fizice 
întâmplătoare, când de fapt au un caracter premeditat şi 
inteligent. Toate Spiritele pot provoca aceste fenomene, 
dar Spiritele elevate le lasă în general în sarcina 
Spiritelor subalterne, mai apte pentru lucrurile 
materiale decât pentru cele inteligente. Când consideră 
că manifestările de acest fel sunt utile, ele se servesc de 
aceste Spirite ca auxiliare. 

ORDINUL AL DOILEA. SPIRITELE BUNE 


107. Caractere generale. - Predominare a 
spiritului asupra materiei; dorinţa de bine. Calitățile şi 
puterea lor de a face bine sunt în concordantă cu gradul 
de perfecţiune la care au ajuns: multe au ştiinţa, altele 
înţelepciunea şi bunătatea; cele mai avansate reunesc 
ştiinţa cu calităţile morale. Nefiind încă dematerializate 
complet, păstrează mai mult sau mai puţin, după rang, 
trăsăturile existenţei corporale, fie în forma limbajului, 
fie în obiceiurile lor unde se regăsesc unele dintre 
pasiunile avute; altfel ar fi Spirite perfecte. 


Ele îl înţeleg pe Dumnezeu şi infinitul, şi se bucură 
deja de fericirea celor buni. Sunt fericite de binele pe 
care-l fac şi de răul pe care-l împiedică. Dragostea ce le 
uneşte este pentru ele izvorul unei fericiri inefabile 
nealterată nici de invidie, nici de remuşcări, nici de 
pasiunile rele ce dau zbuciumul Spiritelor imperfecte; 
însă toate mai au încă probe de trecut până când să 
atingă perfecțiunea absolută. 

Ca Spirite, suscită gândurile bune, stăvileşte 
dorinţa de rău a oamenilor, protejează în viaţă pe cei se 
sunt demni, şi neutralizează influenţa Spiritelor 
imperfecte faţă de cei ce nu se complac în supunere. 

Cei în care se încarnează sunt buni şi binevoitori 
cu semenii lor; nu se pierd în orgoliu, egoism sau 
ambiţie; nu încearcă nici ură, nici ranchiună, nici 
invidie, nici gelozie, şi fac binele de dragul binelui, 

Acestui ordin îi aparţin Spiritele desemnate în 
credinţele populare sub numele de genii bune, genii 
protectoare, Spirite ale binelui. În epocile de superstiții 
şi ignoranță sunt cunoscute ca divinităţi făcătoare de 
bine, 

Pot fi împărţite în patru grupe principale: 

108. Clasa a cincea. SPIRITELE BINEVOITOARE. - 
Calitatea dominantă este bunătatea; le place să se pună 
în serviciul oamenilor şi să-i protejeze, dar ştiinţa lor 
este limitată: progresul lor este mai realizat în sens 
moral decât în sens intelectual. 

109. Clasa a patra. SPIRITELE SAVANTE. - Ceea 
ce le distinge în mod special este întinderea 
cunoştinţelor lor. Se preocupă mai puţin de problemele 
morale decât de cele ştiinţifice, pentru care au 
aptitudine mai mare; dar nu consideră ştiinţa decât din 
punct de vedere al utilității şi nu o amestecă cu niciuna 
din pasiunile ce reprezintă însuşirea Spiritelor 
imperfecte. 

110. Clasa a treia. SPIRITELE ÎNŢELEPTE. 
- Calitățile morale de cel mai înalt grad formează 


caracterul lor distinctiv. Fără a avea cunoştinţe 
nelimitate, sunt dotate cu o capacitate intelectuală ce le 
dă o judecată sănătoasă despre oameni şi despre 
lucruri. 

111. Clasa a doua. SPIRITELE 
SUPERIOARE. - Reunesc ştiinţa, înţelepciunea şi 
bunătatea. Limbajul lor nu denotă decât bunăvoință; 
este demn, elevat, adesea sublim. Superioritatea le face 
mai apte decât celelalte de a ne da noţiunile cele mai 
juste despre lucrurile lumii incorporale, în limitele în 
care îi este permis omului să le cunoască. 

Ele comunică bucuros cu aceia care caută 
adevărul bunei-credinte, şi al căror suflet este îndeajuns 
de eliberat de legăturile pământeşti pentru a-l înţelege; 
dar se îndepărtează de cei animați de simpla curiozitate, 
sau dacă influenţa materiei îi întoarce de la practicarea 
binelui. 

Când, în mod excepţional, se încarnează pe 
pământ, o fac pentru a îndeplini o misiune de progres, şi 
atunci ne oferă tipul de perfecţiune la care umanitatea 
poate aspira aici, jos. 

ORDINUL ÎNTÂI. SPIRITELE PURE 


112. Caractere generale Influenţa nulă a materiei. 
Superioritatea morală şi intelectuală absolută în raport 
cu Spiritele din alte ordine. 

113. Clasa întâi. Clasă unică. - Au parcurs toate 
nivelurile scării şi s-au debarasat de toate impurităţile 
materiei. Atingând plenitudinea perfecțiunii de care este 
susceptibilă fiinţa, nu mai au de trecut probe sau 
ispăşiri. Nemaifiind subiecte ale reîncarnării în corpuri 
perisabile, îşi petrec viaţa eternă la sânul lui Dumnezeu. 

Se îmbată de o bucurie inalterabilă, căci nu mai 
sunt subiecte pentru nevoile sau vicisitudinile vieţii 
materiale; dar această fericire nu este cea a unei 
monotone trândăveli petrecută într-o contemplaţie 
perfectă. Ele sunt mesagerii şi slujitorii lui Dumnezeu 


căruia îi execută ordinele pentru menţinerea armoniei 
universale. Comandă tuturor Spiritelor ce le sunt 
inferioare, le ajută să se perfecţioneze şi le fixează 
misiunea. A asista oamenii în nenorocirea lor, a-i 
îndemna la bine sau la ispăşirea păcatelor ce-i 
îndepărtează de fericirea supremă este pentru ele o 
ocupaţie plăcută. 

Sunt desemnată câteodată sub numele de îngeri, 
arhangheli sau serafimi. Oamenii pot intra în 
comunicare cu ele, dar ar fi un încrezut cel ce ar 
pretinde că le poate avea la ordinele sale. 


6. Progresul Spiritelor 


114. Sunt Spiritele bune sau rele prin 
propria natură, sau nu sunt decât aceleaşi Spirite care 
se îmbunătăţesc? 

„Sunt aceleaşi Spirite care se îmbunătăţesc: pe 
măsură ce se îmbunătăţesc, trec dintr-un ordin inferior 
în altul superior”. 

115. Unele Spirite au fost create de la început 
bune, iar altele rele? 

„Dumnezeu a creat toate Spiritele simple şi 
ignorante, adică fără ştiinţă. A dat fiecăruia o misiune în 
scopul de a le lumina, de a le face să înainteze progresiv 
spre perfecţiune prin cunoaşterea adevărului, şi de a le 
apropia de el însuşi. Fericirea eternă şi deplină există 
pentru ele în această perfecţiune. Spiritele cuceresc 
aceste cunoştinţe trecând prin probele impuse de 
Dumnezeu. Unele acceptă cu supunere probele şi ating 
mai rapid scopul ce le-a fost destinat; altele nu se supun 
decât cârtind şi rămân aşa, prin propria greşală, 
îndepărtate de perfecțiunea şi fericirea promise”. 

Din cele spuse, Spiritele par a fi la origine 
ignorante şi fără experienţă, asemenea copiilor, dar 
acumulează puţin câte puţin cunoştinţele ce le lipsesc 
prin parcurgerea diferitelor etape ale vieții. 


„Da, comparaţia e destul de corectă, copilul 
neascultător rămâne ignorant şi imperfect, profitul 
depinde mai mult sau mai puţin de supunerea sa, dar 
viaţa omului are o limită pe când cea a Spiritelor se 
întinde la infinit”. 

116. Există Spirite care vor rămâne de-a 
pururi în ranguri inferioare? 

„Nu, toate vor deveni perfecte; ele se schimbă dar 
într-un timp îndelungat; căci, aşa cum am mai spus şi 
altă dată, un tată drept şi milos nu-şi poate respinge la 
nesfârşit copii. Ai dori ca Dumnezeu, atât de mare, atât 
de bun şi de drept, să fi făcut un rău mai mare decât cel 
pe care voi înşivă nu l-aţi făcut”! 

117. Depinde de Spirite accelerarea 
progresului lor către perfecţiune? 

„Cu siguranţă, ele vor ajunge acolo mai repede 
sau mai încet în funcţie de dorinţa şi de supunerea lor 
faţă de voinţa lui Dumnezeu. Oare un copil ascultător nu 
se instruieşte mai repede decât unul îndărătnic? 

118. Este posibil ca Spiritele să degenereze? 

„Nu; pe măsură ce avansează, ele înţeleg ce 
anume le îndepărtează de perfecţiune. Când un Spirit a 
sfârşit o probă, capătă şi cunoaştere şi el nu uită asta. 
Poate rămâne staționar, dar nu dă înapoi”. 

119. Nu putea Dumnezeu să scutească Spiritele de 
probele la care trebuie să se supună pentru a ajunge de 
prim rang? 

„Dacă ar fi fost create perfecte, ele s-ar fi bucurat 
fără merit de binefacerile acestei perfecţiuni. Unde ar fi 
meritul fără luptă? De altfel inegalitatea ce există între 
ele este necesară personalităţilor lor; şi apoi misiunea 
pe care o îndeplinesc în diferite stadii este prevăzută de 
Providenţă pentru armonia universului”. 

De vreme ce, în viaţa socială, orice om poate 
ajunge în cele mai înalte funcţii, tot aşa ne-am putea 
întreba de ce suveranul unei ţări nu face generali din 
fiecare dintre ostaşii săi; de ce nu toţi funcţionarii 


subalterni nu sunt funcţionari superiori; de ce nu toţi 
şcolarii nu sunt profesori; or, există această diferenţă 
între viaţa socială şi viaţa spirituală, aceea că prima este 
limitată şi nu permite totdeauna să se atingă toate 
gradele, în timp ce a doua este indefinită şi lasă 
fiecăruia posibilitatea de a se ridica la rangul suprem. 

120. Toate Spiritele trec prin filiera râului pentru 
a ajunge la bine? 

„Nu prin filiera răului, ci prin cea a ignorantei”. 

121. De ce anumite Spirite au urmat calea 
binelui, iar altele pe cea a răului? 

„Nu au avut liberul arbitru? Dumnezeu nu a creat 
de loc Spirite rele, le-a creat simple şi ignorante, având 
mai degrabă aptitudinea pentru bine decât pentru rău; 
cele ce sunt rele au devenit astfel prin voinţa lor”. 

122. La început, când Spiritele nu aveau 
conştiinţa de sine, puteau să aibă libertatea de a alege 
între bine şi rău? Există în ele un principiu, o tendință 
oarecare, care le duce pe o cale sau pe cealaltă? 

„Liberul arbitru se dezvoltă pe măsură ce spiritul 
capătă conştiinţa de sine. Nu ar mai fi fost libertate dacă 
alegerea era determinată de o cauză independentă de 
voinţa Spiritului. Cauza nu este în el, este în afara lui, în 
influenţele cărora le cedează în virtutea liberei sale 
voințe. Este marele adevăr al căderii omului şi al 
păcatului originar: unii au cedat tentaţiilor, alţii au 
rezistat”. 

De unde provin influenţele ce se exercită asupra 
lui? 

„Sunt Spirite imperfecte care caută să-l ia în 
stăpânire, să-l domine, şi care se bucură de doborârea 
lui. Este ceea ce s-a dorit să se descrie prin figura lui 
Satan”. 

Influenţa se exercită asupra Spiritului numai la 
început? 

„Îl urmăreşte în viaţa sa de Spirit până când pune 
stăpânire pe el, în aşa măsură încât răul nu-l mai 


obsedează”. 

123. De ce Dumnezeu a permis Spiritelor să poată 
urma calea răului? 

„Cum îndrăzniţi să cereţi socoteală lui Dumnezeu 
de actele sale? Gândiţi că puteţi pătrunde intenţiile 
sale? Vă puteţi spune totuşi: înţelepciunea lui Dumnezeu 
constă în libertatea ce o lasă fiecăruia de a alege, căci 
fiecare capătă răsplata actelor sale”. 

124. De vreme ce există Spirite care, din 
principiu, urmează drumul binelui absolut, iar altele pe 
cel al răului absolut, există fără îndoială gradații între 
cele două extreme. 

„Da, desigur, în marea majoritate”. 

125. Spiritele care au urmat calea răului ar putea 
să ajungă la acelaşi nivel de superioritate ca şi celelalte? 

„Da, dar eternităţile vor fi mai lungi pentru ele”. 

Prin cuvântul eternităţile trebuie să se înţeleagă 
ideea ce o au Spiritele inferioare despre veşnicia 
suferințelor lor, căci nu le este dat să le vadă sfârşitul, 
precum şi faptul că ideea se reînnoieşte prin probele 
care fac Spiritele să sucombe. 

126. Spiritele ajunse la nivelul suprem, după 
ce au trecut prin rău, sunt oare mai puţin merituoase în 
ochii lui Dumnezeu? 

„Dumnezeu contemplă rătăciţii cu aceiaşi ochi şi îi 
iubeşte pe toţi cu aceeaşi inimă. Sunt rele pentru că s- 
au pierdut: la început nu erau decât nişte Spirite 
simple”. 

127. Spiritele sunt create cu acelaşi nivel al 
facultăţilor intelectuale? 

„Sunt create în mod identic, dar neştiind de unde 
vin, trebuie ca liberul arbitru să-şi urmeze cursul. Ele 
progresează mai mult sau mai puţin rapid în inteligenţă 
ca şi în moralitate”. 

Spiritele care urmează din principiu calea binelui 
nu sunt din acest motiv Spirite perfecte; dacă nu au 
tendinţe rele, nu le lipseşte mai puţin tendinţa de a 


acumula experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a 
atinge perfecțiunea. Le putem compara cu copiii care, 
cu toată bunătatea instinctelor lor naturale, au nevoie 
de a se dezvolta, de a se instrui şi nu ajung direct din 
copilărie la vârsta maturității; aşa după cum există 
oameni care sunt buni, şi alţii care sunt răi pornind din 
copilărie; tot aşa Spiritele sunt bune sau rele după 
principiul lor, cu deosebirea capitală că la copii 
intenţiile sunt formate în întregime, în timp ce Spiritul, 
în transformare, nu este mai mult rău decât bun; el 
conţine toate tendinţele, dar o ia într-o direcţie sau alta 
prin efectul liberului său arbitru. 

7. Îngeri şi demoni 


128. Spiritele pe care le numim îngeri, 
arhangheli, serafimi formează o categorie specială de 
natură diferită de celelalte Spirite? 

„Nu, sunt Spiritele pure; cele care se află pe 
treapta cea mai înaltă a scării şi reunesc toate 
pertfecţiunile. 

Cuvântul înger evocă la modul general ideea 
perfecțiunii morale; în acelaşi timp se aplică adesea 
tuturor fiinţelor bune şi rele care există în afara 
omenirii. Se spune: înger bun şi rău; înger al luminii şi 
înger al tenebrelor; în acest caz, este sinonim cu Spirit 
sau geniu. În cazul de faţă se consideră sensul cel bun al 
termenului. 

129. Oare îngerii au parcurs toate gradele 
pană la perfecţiune? 

„Am parcurs toate gradele, dar aşa cum am mai 
spus-o, unii şi-au acceptat fără murmur misiunea şi au 
ajuns mai repede; altora le-a luat mai mult sau mai puţin 
timp pentru a atinge perfecțiunea”. 

130. Dacă opinia care admite existenţa 
entităţilor create perfecte şi superioare este eronată, 
cum se face că se întâlneşte în tradiția majorităţii 
popoarelor? 


„Ştii bine că lumea ta nu există dintotdeauna şi că, 
mult timp înainte ca ea să fi existat, Spiritele atinseseră 
gradul suprem al evoluţiei; de aceea oamenii au putut 
crede că ele fuseseră astfel din veşnicie.” 

131. Există demoni în sensul propriu zis al 
cuvântului? 

„Dacă ar fi existat demoni, ei ar fi fost opera lui 
Dumnezeu şi oare Dumnezeu ar mai fi fost drept şi bun 
dacă ar fi creat făpturi închinate pentru eternitate răului 
şi nenorocirilor? Dacă există demoni, atunci aparţin 
lumii tale inferioare şi altora asemănătoare ei; sunt acei 
oameni ipocriţi care fac dintr-un Dumnezeu drept un 
Dumnezeu rău şi răzbunător, şi cred că-i sunt agreabili 
prin ticăloşiile ce le comit în numele său”. 

Cuvântul demon nu implică ideea de Spirit rău ca 
în acceptiunea modernă, deoarece cuvântul grec daimon 
din care derivă semnifică geniu, inteligenţă, şi 
desemnează existenţe incorporale, bune sau rele, fără 
distincţie. 

Demonii, în accepțiunea comună a cuvântului, 
presupun entităţi în esenţă răufăcătoare; ar fi ca şi 
celelalte lucruri, creaţia lui Dumnezeu; or, Dumnezeu 
care este în exclusivitate drept şi bun nu ar fi putut crea 
făpturi dedicate răului prin propria natură şi 
condamnate pentru eternitate. Dacă nu erau opera lui 
Dumnezeu, ei ar fi existat ca şi el de o eternitate, astfel 
încât ar fi existat mai multe puteri absolute. 

Prima condiţie a oricărei doctrine este de a fi 
logică; or, cea a demonilor păcătuieşte tocmai prin 
această lipsă esenţială. Este recunoscut faptul că 
anumite credinţe ale popoarelor primitive admit 
divinităţi răufăcătoare, demoni; însă pentru oricine face 
din bunătatea lui Dumnezeu un atribut prin excelentă, 
este ilogic şi contradictoriu să presupună că el ar fi 
putut crea făpturi destinate să săvârşească veşnic răul, 
căci aceasta ar însemna negarea bunătăţii sale. 
Partizanii demonilor se sprijină pe cuvintelor lui 


Christos; noi nu contestăm aici autoritatea învăţăturii 
sale, pe care am dori să o vedem mai mult în inimă 
decât pe buzele oamenilor, dar trebuie interpretat 
corect înţelesul pe care el îl dădea cuvântului demon. Se 
ştie doar că forma alegorică este una dintre 
caracteristicile distinctive ale limbajului său. Oare tot 
ceea ce cuprinde Evanghelia trebuie luat ad litteram? 
Drept probă redăm următorul pasaj: „Îndată după 
aceste zile de durere, Soarele se va întuneca, şi luna nu 
va mai da lumina sa, stelele vor cădea din cer şi tăriile 
cerului se vor dez-lănţui. Adevărat vă spun vouă că 
această seminţie nu va dispărea până când toate cele 
arătate nu se vor înfăptui”. 

Nu am văzut „forma” textului biblic contrazisă de 
ştiinţă în ceea ce priveşte formarea şi mişcarea 
pământului? Nu acelaşi lucru reprezintă unele simboluri 
utilizate de Christos care trebuie să vorbească potrivit 
timpului şi locurilor? Christos nu a putut spune cu 
bunăştiinţă un lucru fals; aşadar, dacă în cuvintele sale 
există lucruri ce par a şoca raţiunea, este pentru că noi 
nu le înţelegem sau pentru că nu le interpretăm corect. 
Oamenii au făcut cu demonii ceea ce au făcut cu îngerii; 
aşa cum au considerat că primii sunt entităţi perfecte 
pentru eternitate, la fel au considerat Spiritele 
inferioare ca entităţi veşnic rele. Prin cuvântul demoni 
trebuie deci să se înţeleagă Spiritele impure, cu care 
adesea sunt identificate, cu deosebirea că starea lor nu 
este decât tranzitorie. 

Sunt Spirite imperfecte ce cârtesc împotriva 
probelor la care sunt supuse, şi de aceea le îndură 
perioadă îndelungată, dar care vor deveni bune la 
rândul lor pe măsură ce vor avea voinţa necesară. S-ar 
putea deci accepta cuvântul demon cu această 
restricţie; dar sensul în care este acum folosit ar putea 
induce în eroare, făcând să se creadă în existenţa 
entităţilor special create pentru rău. 

În privinţa lui Satan, evident personificarea răului 


sub formă alegorică, s-ar admite a fi o făptură malefică 
luptând cu toate forţele împotriva Divinităţii, şi a cărui 
singură preocupare ar fi aceea de ai se opune. 

Cum omului îi trebuie figuri şi imagini pentru a 
frapa imaginaţia, el a descris atunci entităţi incorporale 
sub o formă materială cu atribute amintind de calităţile 
şi defectele lui. Astfel că anticii, dorind să personifice 
timpul, l-au descris prin figura unui bătrân cu clepsidră 
şi coasă; figura unui tânăr ar fi fost contraindicată; 
acelaşi lucru este valabil pentru reprezentările alegorice 
ale norocului, adevărului etc. Modernii şi-au reprezentat 
îngerii sau Spiritele pure printr-o figură strălucitoare cu 
aripi albe, emblemă a purității; Satan, cu coarne, gheare 
şi atributele bestialităţii, embleme ale pasiunilor josnice. 
Omul de rând, care ia lucrurile ad literam, a văzut în 
aceste embleme un individ real, aşa cum altădată îl 
văzuse pe Saturn în alegoria Timpului. 


Chapter 2 Încarnarea spiritelor 


1. Scopul încarnării 2. Despre suflet 3. 
Materialism. 


1. Scopul încarnării 


132. Care este scopul încarnării Spiritelor? 

„Le este impus de Dumnezeu pentru a le face să 
atingă perfecțiunea; pentru unele este o ispăşire; pentru 
altele o misiune. Dar, pentru a atinge perfecțiunea, ele 
trebuie să sufere toate vicisitudinile existenţei 
corporale: aceasta este ispăşirea. Încarnarea mai are şi 
un alt scop: acela de a face spiritele să contribuie 
fiecare cu partea sa la opera de creaţie. Pentru a se 
desăvârşi, în fiecare lume, ele îşi iau o constituţie în 
armonie cu materia esenţială a fiecărei lumi pentru a 
executa aici, din acest punct de vedere, ordinele lui 
Dumnezeu; astfel încât participând la opera generală, 
avansează şi ele însele. 

Acţiunea făpturilor corporale este necesară în 
mersul universului; dar Dumnezeu, în înţelepciunea sa, 
a dorit ca şi în această acţiune ele să găsească un mijloc 
de a progresa şi a se apropia de el. Astfel încât, în 
virtutea unei legi admirabile în providenta sa, totul în 
natură se înlănţuie, toate părţile sunt solidare. 

133. Spiritele care, din principiu, au urmat 
calea binelui, mai au nevoie de încarnare? 

„Toate sunt create simple şi ignorante; ele se 
instruiesc în decursul luptelor şi frământărilor vieţii 
corporale. Dumnezeu, care este drept, nu putea să le 
facă pe unele fericite, fără suferinţă şi fără trudă şi, în 
consecinţă, fără merit”. 

Dar atunci, la ce serveşte Spiritelor faptul de a fi 
urmat calea binelui, dacă aceasta nu le scuteşte de 
suferinţele vieţii corporale? 

„Ele ajung mai repede la ţel; şi apoi, suferinţele 


vieţii sunt adesea consecinţa imperfecţiunii Spiritului; 
cu cât e mai puţină imperfecţiune, cu atât e mai puţin 
zbucium; cel ce nu este nici invidios, nici gelos, nici 
avar, nici ambițios, nu va avea zbuciumul născut de 
aceste defecte”. 

2. Despre suflet 


134. Ce este sufletul? 

„Un Spirit încarnat”. 

Ce era sufletul înainte de a se uni cu corpul? 

„Spirit”. 

Sufletele şi Spiritele sunt deci identice? 

„Desigur; sufletele sunt Spirite, înainte de a se uni 
cu trupul, sufletul este una din entităţile inteligente care 
populează lumea invizibilă şi care îmbracă temporar un 
înveliş carnal pentru a se purifica şi lumina.” 

135. Există în om şi alt lucru în afară de suflet şi 
corp? 

„Există liantul ce uneşte sufletul cu trupul”. 

Care este natura acestui liant? 

„Semi-materială, adică intermediară între Spirit şi 
corp. Şi este necesar pentru ca ele să poată comunica 
unul cu celălalt. Prin acest liant Spiritul însufleţeşte 
materia, şi reciproc”. 

Omul este format din trei părţi esenţiale: Corpul 
sau făptura materială asemănătoare cu cea a animalelor 
şi însufleţită de acelaşi principiu vital; Sufletul Spiritul 
încarnat căruia trupul îi serveşte de locuinţă; Principiul 
intermediar sau prespiritual, substanţa semi-materială 
care serveşte drept prim înveliş al Spiritului şi uneşte 
sufletul cu trupul, întocmai ca într-un fruct, avem 
sămânţa, pulpa şi coaja. 

136. Este sufletul independent de principiul vital? 

„Corpul nu este decât învelişul, o repetăm 
mereu”. 

Poate corpul să existe fără suflet? 

„Da, şi totuşi de îndată ce corpul încetează să 


trăiască, sufletul îl părăseşte. Înainte de naştere, nu 
există încă o unire definitivă între suflet şi corp; după ce 
această unire a fost stabilită, moartea corpului rupe 
legăturile ce-l uneau cu sufletul, şi sufletul îl părăseşte. 
Viaţa organică poate anima un corp fără suflet, dar 
sufletul nu poate locui într-un corp lipsit de viaţa 
organică”. 

Ce ar fi fost corpul nostru dacă nu ar fi avut 
suflet? 

„O masă de carne fără inteligentă, sau tot ceea ce 
doriţi, cu excepţia omului adevărat”. 

137. Acelaşi Spirit se poate încarna în acelaşi timp 
în două corpuri diferite? 

„Nu, Spiritul este indivizibil şi nu poate anima 
simultan două făpturi diferite”. 

138. Ce gândiţii despre opinia celor care 
privesc sufletul ca principiu al vieţii materiale? 

„E o chestiune de cuvinte, nu ţinem la asta; 
începeţi prin a înţelege cu propria voastră minte”. 

139. Anumite Spirite, înaintea anumitor 
filozofi, au definit sufletul: „o scânteie sufletească 
emanată din marele TOT”; de ce această contradicţie? 

„Nu există o contradicţie; depinde de accepţia 
cuvintelor. De ce nu aveţi câte un cuvânt pentru fiecare 
lucru?” 

Cuvântul suflet este utilizat pentru a exprima 
lucruri foarte diferite. Unii numesc astfel principiul 
vieţii, şi în această accepţiune este exact a spune la 
figurat că: sufletul este o scânteie sufletească emanată 
din marele TOT. Ultimele cuvinte desemnează sursa 
universală a principiului vital din care fiecare existenţă 
absoarbe o parte şi care reintră în tot după moarte. 
Ideea nu exclude de loc pe cea a unei entităţi morale 
distincte, independente de materie care îşi păstrează 
individualitatea. Este acea entitate numită suflet, şi în 
această accepţie se poate spune că sufletul este un 
Spirit încarnat. 


Dând sufletului definiţii diferite, Spiritele au vorbit 
funcţie de sensurile acceptate ale cuvântului, şi potrivit 
ideilor pământene de care încă erau mai mult sau mai 
puţin pătrunse. Lucrul ţine de insuficienţa limbajului 
uman ce nu are câte un cuvânt pentru fiecare idee şi de 
aici sursa mulţimii de confuzii şi distincţii; iată de ce 
spiritele superioare ne cer să înţelegem mai întâi sensul 
cuvintelor. 

140. Ce gândiţi despre teoria sufletului 
subdivizat în tot atâtea părți câți muşchi există şi 
dirijând astfel fiecare dintre funcțiunile corpului? 

„Depinde încă de sensul ataşat cuvântului suflet: 
dacă se înţelege fluidul vital, este adevărat; dacă se 
consideră Spiritul încarnat, nu e corect. După cum am 
mai spus, Spiritul este indivizibil; el transmite mişcarea 
organelor prin fluidul intermediar, fără ca pentru 
aceasta să se divizeze”. 

Totuşi, există Spirite care au dat această definiţie. 

„Spiritele ignorante pot lua efectul drept cauză”. 

Sufletul acţionează prin intermediul organelor, iar 
organele sunt animate prin fluidul vital ce se 
repartizează între ele, mai abundent către cele ce sunt 
centre sau focare ale mişcării. Însă explicaţia nu poate 
conveni în cazul sufletului considerat Spirit ce locuieşte 
în trup în timpul vieţii şi pe care îl părăseşte la moarte. 

141. Există ceva adevăr în opinia celor care 
socotesc că sufletul este exterior şi înconjoară corpul? 

„Sufletul nu este de loc închis în corp precum 
pasărea într-o colivie; el radiază şi se manifestă în afară 
asemenea luminii ce traversează un glob de sticlă sau ca 
sunetul împrejurul unui centru sonor; aşa încât se poate 
spune că este exterior, dar nu face parte din învelişul 
corpului. 

Sufletul are două învelişuri: unul subtil şi uşor, 
primul, cel pe care-l numiţi perispirit; altul grosier, 
material şi greu: corpul. Sufletul este centrul acestor 
învelişuri, ca şi sămânţa într-un sâmbure”. 


142. Ce spuneți despre o altă teorie după 
care, la copii, sufletul se completează în fiecare perioadă 
a vieţii? 

„Spiritul nu este decât unul singur; el este întreg 
la copil ca şi la adult; ceea ce se dezvoltă sau 
completează sunt organele sau instrumentele 
manifestărilor sufletului. A nu se confunda iarăşi cauza 
cu efectul”. 

143. De ce Spiritele nu definesc sufletul în 
acelaşi mod? 

„Nu toate Spiritele sunt lămurite în privința 
acestor lucruri. Există Spirite încă limitate, care nu 
înţeleg lucrurile abstracte - aşa cum sunt printre voi 
copiii; există de asemenea Spirite pseudo-savante, care 
fac paradă de cuvinte pentru a se impune; ca de altfel, 
unii dintre voi. lar apoi, chiar Spiritele luminate se pot 
exprima în termeni diferiţi, ce au în fond aceeaşi 
valoare, mai ales când este vorba de lucruri pentru care 
limbajul vostru este neputincios în a le reda cu claritate; 
sunt necesare simboluri, comparații pentru a vă reda 
realitatea”. 

144. Ce trebuie să se înţeleagă prin sufletul 
lumii? 

„Este principiul universal al vieţii şi inteligenţei de 
unde se nasc individualităţile. Dar cei care se servesc de 
aceste cuvinte nu se înţeleg adesea nici măcar pe ei 
înşişi. Cuvântul suflet e atât de elastic încât fiecare îl 
interpretează pe planul visurilor sale. Câteodată a fost 
atribuit unui suflet - Pământului; trebuie înţeles prin 
aceasta ansamblul Spiritelor devotate ce vă dirijează 
acţiunile pe o cale bună atunci când le ascultați, şi care 
într-un fel sunt locotenenţii lui Dumnezeu pe lângă 
planeta voastră”. 

145. Cum se face că atâția filozofi antici şi 
moderni au studiat vreme îndelungată filozofia şi 
psihologia fără a fi ajuns la adevăr? 

„Aceşti oameni erau antemergătorii doctrinei 


spiritiste eterne; ei au pregătit drumul. Erau oameni, şi 
au putut să se înşele, deoarece au considerat propriile 
idei drept adevăruri; dar chiar şi erorile fac să reiasă 
adevărul arătând argumentele pro şi contro; de 
altminteri printre aceste erori se găsesc marile 
adevăruri pe care un studiu comparativ vă face să le 
înţelegeţi”. 

146. Are sufletul un sediu determinat şi 
circumscris de corp? 

„Nu, dar el este localizat mai ales la cap la marile 
genii şi la toţi cei ce gândesc mult, şi la inimă la oamenii 
mai sensibili ale căror acţiuni se îndreaptă spre întreaga 
omenire”. 

Ce gândiţi despre opinia celor ce plasează sufletul 
într-un centru vital? 

„Adică de a spune că Spiritul locuieşte mai 
degrabă această parte a structurii voastre deoarece 
acolo conduc toate senzațiile. Cei ce-l plasează în ceea 
ce consideră a fi centrul vitalităţii îl confundă cu fluidul 
sau principiul vital. Totuşi, se poate spune că sediul 
sufletului e mai ales în organele ce servesc 
manifestărilor intelectuale şi morale”. 

3. Materialism 


147. De ce anatomiştii, fiziologii şi în general 
cei ce aprofundează ştiinţele naturii sunt atât de des 
înclinați către materialism? 

„Fiziologul raportează totul la ceea ce vede. 
Orgoliu al oamenilor ce cred că ştiu totul şi nu admit 
ceva ce poate depăşi înţelegerea lor! însăşi ştiinţa lor le 
dă înfumurarea; ei gândesc că natura nu poate avea 
nimic de ascuns pentru ei”. 

148. Nu este inoportun să considerăm 
materialismul o consecinţă a studiilor ce ar trebui, din 
contră, să arate omului superioritatea inteligenţei care 
guvernează lumea? În concluzie, sunt aceste studii 
periculoase? 


„Nu-i adevărat că materialismul e o consecinţă a 
acestor studii; oamenii trage această falsă concluzie, 
pentru că ei pot abuza de tot, chiar de cele mai bune 
lucruri. De altfel, neantul îi înspăimântă mai mult decât 
ar voi să pară, şi firile puternice sunt adesea mai mult 
lăudăroase decât brave. Majoritatea sunt materialişti 
pentru că nu au nimic cu care să umple abisul ce se 
cască în faţa lor; arătati-le o ancoră de salvare, şi ei se 
vor agăța strâns de ea”. 

Printr-o aberaţie a inteligenţei, există oameni care 
nu văd în făpturile organice decât acţiunea materiei şi 
raportează la ea toate actele noastre. Ei nu au văzut în 
corpul omenesc decât maşina electrică; nu au studiat 
mecanismul vieţii decât prin jocul organelor; au văzut 
adesea întinzându-se prin ruptură un fir, şi nu au văzut 
nimic altceva decât acest fir; au căutat dacă rămâne 
ceva, şi cum nu au găsit decât materie devenită inertă, 
căci nu au văzut sufletul ce ieşea şi nu l-au putut sesiza, 
au conchis că totul consta în proprietăţile materiei, şi că 
astfel după moarte nu există decât neantul gândirii; 
tristă consecinţă dacă ar fi fost aşa, căci atunci binele şi 
răul ar fi fost fără scop; omul ar fi fost clădit să nu se 
gândească decât la el şi să pună deasupra tuturor 
satisfacerea plăcerilor sale materiale, legăturile sociale 
ar fi fost rupte, afectele cele mai sănătoase îndepărtate 
fără întoarcere. Din fericire, aceste idei sunt departe de 
a fi generale; se poate chiar spune că ele sunt foarte 
circumscrise, şi nu constituie decât opinii individuale, c 
aci nicăieri nu au fost ridicate la rangul de doctrină. O 
societate fondată pe aceste baze ar purta în sine 
germenele distrugerii sale, şi membrii săi s-ar sfâşia 
între ei ca animalele feroce. 

Omul are în mod instinctiv gândul că totul, pentru 
el, nu se sfârşeşte odată cu viaţa; el are oroare de neant; 
el se străduieşte în zadar să se opună gândului despre 
viitor, când vine momentul suprem, deoarece nu sunt 
putini cei care se întreabă ce se va alege de ei; căci 


ideea de a părăsi viaţa fără întoarcere are în ea ceva 
dureros. Cine ar putea, în adevăr, să privească în fată cu 
indiferentă o despărţire absolută, eternă de tot ceea ce 
a iubit? Cine ar putea să vadă fără spaimă deschizându- 
se în faţa sa abisul imens al neantului, unde ar fi 
înghiţite pentru totdeauna toate talentele noastre, toate 
speranţele noastre şi să-şi spună: Cum! după mine, 
nimic, nimic mai mult decât vidul; totul este sfârşit, fără 
întoarcere; câteva zile şi amintirea mea va fi ştearsă din 
memoria celor ce-mi supraviețuiesc; curând nu va mai 
rămâne nici o umbră din trecerea mea pe pământ; chiar 
şi binele pe care l-am făcut va fi uitat de ingraţii pe care 
i-am îndatorat; şi nimic pentru a compensa toate 
acestea, nici o altă perspectivă decât aceea a corpului 
meu ros de viermi! 

Acest tablou nu are ceva oribil, glacial? Religia ne 
arată că nu poate fi aşa, şi raţiunea ne-o confirmă; dar 
această existenţă viitoare, vagă şi nedefinită, nu are 
nimic care să satisfacă dragostea noastră de certitudine; 
este ceea ce, la unii insuflă îndoiala. Avem un suflet, fie; 
dar ce este acest suflet? Are o formă, o aparentă 
oarecare? Este o făptură limitată sau una nedefinită? 
Unii spun că este un suflu al lui Dumnezeu, alţii o 
scânteie, alţii o parte a marelui TOT, principiul vieţii şi 
al inteligenţei; dar ştim noi oare ce sunt toate acestea? 
Ce importantă mai are să ai un suflet dacă după noi el se 
cufundă în imensitate ca şi picăturile de apă în ocean! 
Pierderea individualităţii noastre nu este ca şi neantul? 
Se mai spune că este imaterială; dar un lucru imaterial 
nu ar şti să aibă proporţii diferite; pentru noi acesta nu 
e nimic. 

Religia ne învaţă de asemenea că vom fi fericiţi 
sau nefericiţi, după binele sau răul pe care le vom face; 
dar ce este fericirea care ne aşteaptă la sânul lui 
Dumnezeu? Este o beatitudine, o contemplaţie eternă, 
fără altă preocupare decât de a aduce laude 
Creatorului? Flăcările iadului sunt o realitate sau un 


simbol? Însăşi biserica îl acceptă în această ultimă 
accepţie, dar care sunt aceste suferinţe? Unde este 
acest loc de supliciu? Într-un cuvânt ce se face, ce se 
vede în această lume care ne aşteaptă pe toţi? Nimeni, 
se spune, nu a revenit pentru a ne da socoteală. Este o 
eroare, şi misiunea spiritismului este tocmai de a ne 
lămuri asupra acestui viitor, de a ne face, până într-un 
anumit punct, să-l atingem cu mâna şi ochiul, nu numai 
prin raţionament, ci şi prin fapte. Graţie comunicărilor 
spiritiste, aceasta nu mai este o prezumție, o 
probabilitate asupra căreia fiecare brodează după plac, 
pe care poeţii o înfrumuseţează cu ficţiunile lor sau 
răspândesc imagini alegorice care ne înşeală, ci este 
realitatea ce ne apare. Însăşi entităţile de dincolo de 
moarte care vin să ne descrie situaţia lor, să ne spună 
ceea ce fac, să ne permită să asistăm pentru a povesti 
astfel peripeţiile din noua lor viaţă şi, prin acest mijloc, 
să ne arate soarta inevitabilă care ne este rezervată 
după meritele şi faptele noastre rele. Există aici ceva 
antireligios? Cu totul împotrivă, de vreme ce incredulii 
găsesc aici credinţa iar nepăsătorii o reînnoire a fervorii 
şi încrederii. Spiritismul este deci cel mai puternic 
auxiliar al religiei. De vreme ce este acest lucru, 
Dumnezeu este cel care îl îngăduie, şi îl îngăduie tocmai 
pentru a reînsufleţi speranţele noastre şovăielnice, şi 
pentru a ne readuce pe calea binelui din perspectiva 
viitorului. 


Chapter 3 Reîntoarcerea de la viaţa 
corporală la viaţa spirituală 


1. Sufletul după moarte, individualitatea sa. Viaţa 
eternă. 2. Separarea sufletului de corp. 3. Spiritul 
tulburat. 


1. Sufletul după moarte 


149. Ce devine sufletul îndată după moarte? 

„Redevine Spirit, adică reintră în lumea Spiritelor 
pe care o părăsise pentru puţin timp”. 

150. Sufletul işi păstrează după moarte 
individualitatea? 

„Fireşte, nu şi-o pierde niciodată. Ce ar fi fost el 
dacă nu şi-ar fi păstrat-o?” 

Cum îşi constată sufletul individualitatea, din 
moment ce nu mai are un corp material? 

„El mai are încă fluidul ce-i este propriu, extras 
din atmosfera planetei sale, şi care reprezintă opera 
ultimei sale încarnări: perispiritul său”. 

Sufletul nu duce cu sine nimic de aici, de pe 
pământ? 

„Nimic altceva decât amintirea şi dorinţa de a 
merge într-o lume mai bună. Această amintire este plină 
de dulceaţă sau de amărăciune după felul în care s-a 
folosit de viaţă; cu cât este mai pur, cu atât înţelege mai 
bine inutilitatea celor lăsate pe pământ”. 

151. Ce gândiţi despre opinia conform căreia, 
după moarte, sufletul reintră în totul universal? 

„Dar ansamblul Spiritelor nu formează un întreg? 
Nu este tot o lume? Când eşti într-o adunare, faci parte 
integrantă din acea adunare, şi totuşi ai în permanentă 
propria individualitate”. 

152. Ce dovadă putem avea cu privire la păstrarea 
individualităţii sufletului după moarte? 


„Nu aveţi dovada prin comunicările pe care le 
obţineţi? Dacă nu sunteţi orbi, veţi vedea; şi dacă nu 
sunteţi surzi, veţi auzi, căci foarte des o voce vă 
vorbeşte şi vă revelează existenţa unei entităţi de 
dincolo de voi”. 

Cei ce gândesc că la moarte sufletul reintră în 
totul universal cad în greşală dacă înţeleg prin aceasta 
că, asemănător unei picături de apă ce cade în ocean el 
îşi pierde individualitatea; au dreptate dacă înţeleg prin 
„totul universal” ansamblul entităţilor incorporale în 
care fiecare suflet sau Spirit este un element distinct. 
Dacă sufletele ar fi fost amestecate într-o masă, nu ar fi 
avut decât calităţile ansamblului, nu ar fi avut nici 
inteligenţă, nici calităţi proprii; în timp ce, în toate 
comunicările, ele lasă să se întrevadă o conştiinţă şi o 
voinţă distincte; diversitatea infinită ce ne-o prezintă 
sub toate raporturile este chiar consecinţa 
individualităţilor. Dacă după moarte nu ar fi existat 
decât ceea ce se numeşte marele TOT absorbind toate 
individualităţile, acest TOT ar fi uniform, şi ca urmare 
toate comunicările ce s-ar primi din lumea invizibilă ar fi 
identice. De vreme ce se întâlnesc entităţi bune, altele 
rele, savante şi ignorante, fericite şi nefericite; care au 
toate tipurile de caractere: vesele şi triste, nefericite şi 
profunde etc., este evident că acestea sunt existenţe 
distincte. Individualitatea devine şi mai evidentă atunci 
când aceste existente îşi probează identitatea prin 
semne incontestabile, detalii personale referitoare la 
viaţa lor terestră ce se pot constata; ea nu poate fi pusă 
la îndoială când Spiritele se manifestă la vedere prin 
apariţii. Individualitatea sufletului nu era indicată, în 
teorie, ca un articol de credinţă; într-un fel, spiritismul 
are şi o certificare materială. 

153, In ce fel trebuie înţeleasă viaţa eternă? 

„Viaţa Spiritului este eternă; cea a corpului este 
tranzitorie şi pasageră. Când corpul moare, sufletul 
reintră în viaţa eternă.” 


Nu ar fi mai exact să se numească viaţă eternă cea 
a Spiritelor pure, a celor care atingând gradul suprem 
de perfecţiune nu mai au de trecut prin încercări? 

„Mai degrabă fericirea eternă; dar este o 
chestiune de cuvinte, numiţi lucrurile cum doriţi, numai 
să înţelegeţi”. 

2. Separarea sufletului de corp 


154. Separarea sufletului de corp este 
dureroasă? 

„Nu, corpul adesea suferă mai mult în timpul vieţii 
decât în momentul morţii: sufletul deloc. Suferințele 
prin care trece câteodată în momentul morţii sunt un 
prilej de bucurie pentru Spirit, care vede sosind sfârşitul 
exilului său”. 

În moartea naturală, ce survine prin epuizarea 
organelor ca urmare a vârstei, omul părăseşte viaţa fără 
a băga de seamă: ca o lampă ce se stinge nemaifiind 
alimentată. 

155, Cum se realizează separarea sufletului de 
corp? 

„Legăturile ce-l reţineau fiind rupte, el se 
eliberează”. 

Separarea este instantanee şi prin tranziţie 
bruscă? Există o linie de demarcaţie net trasată între 
viață şi moarte? 

„Nu, sufletul se eliberează gradat şi nu fuge ca o 
pasăre captivă repusă subit în libertate. Cele două stări 
se ating, se amestecă, astfel că Spiritul se degajă puţin 
câte puţin de legăturile sale: ele se desfac, nu se rup”. 

In timpul vieţii, Spiritul este ţinut de corp prin 
învelişul său semi-material sau perispirit; moartea 
înseamnă doar distrugerea corpului şi nu şi a celui de al 
doilea înveliş ce se separă de corp când în acesta 
încetează viaţa organică. Observaţia probează că în 
momentul morţii desprinderea peri-spiritului nu se face 
subit; ea nu se realizează decât gradat, cu o lentoare 


foarte variabilă depinzând de individ; la unii este foarte 
rapidă, şi se poate spune că între momentul morţii şi cel 
al eliberării sunt câteva ore; dar la alţii, mai ales la cei a 
căror viaţă a fost exclusiv materială şi senzuală, 
dezlegarea este mai puţin rapidă şi durează câteodată 
zile, săptămâni şi chiar luni, ceea ce nu implică o mai 
mică vitalitate a corpului, nici posibilitatea unei 
reîntoarceri la viaţă, ci o simplă afinitate între corp şi 
Spirit, în raport cu superioritatea acordată, în viaţă, de 
către spirit materiei. E raţional să concepi, într-adevăr, 
cu cât Spiritul s-a identificat cu materia, cu atât îi vine 
mai greu la separare; în timp ce activitatea intelectuală 
şi morală, elevația gândirii, operează un început de 
desprindere chiar în timpul vieţii corpului, iar atunci 
când soseşte moartea desprinderea este aproape 
instantanee. Acesta este rezultatul studiilor făcute pe 
toţi indivizii observați în momentul morţii. Observațiile 
mai probează că afinitatea ce persistă, la anumiţi 
indivizi, între suflet şi corp, este câteodată foarte 
dureroasă deoarece Spiritul poate simţi oroare faţă de 
descompunere. Cazul este excepţional şi specific 
anumitor feluri de viaţă şi anumitor feluri de moarte, 
apare şi la câţiva sinucigaşi. 

156. Separarea definitivă dintre suflet şi 
corp poate avea loc înainte de încetarea completă a 
vieții organice? 

„La agonie, sufletul a părăsit câteodată corpul: nu 
mai există decât viaţă organică. Omul nu mai are 
conştiinţa sinelui şi totuşi îi rămâne un suflu de viaţă. 

Corpul este o maşină pe care inima o face să se 
pună în mişcare; el există doar atâta timp cât inima face 
sângele să circule prin vene, şi pentru asta nu e nevoie 
de suflet”. 

157. În momentul mortii, sufletul nu are 
câteodată o aspirație sau un extaz ce-lface să întrevadă 
lumea unde va merge? 

„Deseori sufletul ştie să desfacă legăturile ce-l 


ataşează de corp; în acest caz face toate eforturile 
pentru a le rupe în întregime. Deja degajat în parte de 
materie, el vede derulându-se viitorul în faţa sa şi se 
bucură, prin anticipare, de starea de spirit”. 

158. Exemplul omizii care, mai întâi, se 
târăşte pe pământ, după aceea se închide în crisalida sa 
într-o moarte aparentă, pentru a renaşte apoi într-o 
existență strălucitoare, ne poate da o idee a vieții 
terestre, apoi a morții, şi în sfârşit a noii noastre 
existente? 

„O idee în mic. Comparaţia este bună, dar n-ar 
trebui totuşi luată ad litteram, cum se întâmplă de 
obicei”. 

159. Ce senzație încearcă sufletul în 
momentul când se regăseşte în lumea Spiritelor? 

„Depinde, dacă ai făcut rău din dorinţa de a-l face, 
te simţi în primul moment cu totul ruşinat de cele 
făcute. Pentru cel drept, senzaţia este foarte diferită: ca 
uşurarea de o mare greutate, căci el nu se teme de nici 
o privire scrutătoare”. 

160. Spiritul regăseşte imediat pe cei 
cunoscuți pe pământ şi care au murit înaintea lui? 

„Da, în funcţie de afecțiunea avută pentru el; 
adesea, ei vin să-l primească la reintrarea în lumea 
Spiritelor, şi îl ajută să se degajeze de scutecele 
materiei; ca astfel să regăsească multe din cele pierdute 
din vedere în timpul şederii sale pe pământ; vede pe cei 
rătăcitori; merge să viziteze pe cei ce sunt încarnaţi”. 

161. In moartea violentă şi accidentală, 
atunci când organele nu au fost încă slăbite de vârstă 
sau de boli, separarea sufletului şi încetarea vieţii au loc 
simultan? 

„In general aşa este, însă clipa ce le separă este 
foarte scurtă”. 

162. După decapitare, de exemplu, omul 
păstrează timp de câteva momente conştiinţa de sine? 

„Adesea, o păstrează timp de câteva minute până 


când viaţa organică se stinge complet. Dar tot adesea 
teama de moarte l-a făcut să-şi piardă această conştiinţă 
înainte de momentul supliciului”. 

Nu este vorba aici decât de conştiinţa pe care cel 
ce suportă supliciul o poate avea despre sine însuşi, ca 
om şi prin intermediul organelor, şi nu ca Spirit. Dacă 
nu a pierdut această conştiinţă înainte de supliciu, poate 
deci să o păstreze câteva clipe - o foarte scurtă durată -, 
şi ea încetează neapărat odată cu viaţa organică a 
creierului, ceea ce nu implică faptul că, pentru aceasta, 
perispiritul să fie în întregime degajat de corp, ci din 
contră: în toate cazurile de moarte violentă, când nu 
vine prin stingerea treptată a forţelor vitale, legăturile 
ce unesc corpul cu perispiritul sunt mai persistente, şi 
eliberarea completă este mai lentă. 

3. Spiritul tulburat 


163. Sufletul părăsind corpul, are imediat 
conştiinţa de sine? 

„Conştiinţa imediată nu este cuvântul potrivit; el 
este câtva timp în tulburare”. 

164. Toate spiritele încearcă, în acelaşi grad 
şi pe aceeaşi durată, tulburarea ce urmează separării 
sufletului de corp? 

„Nu, depinde de elevația lor. Cel ce este deja 
purificat se recunoaşte aproape imediat, deoarece este 
eliberat de materie încă din timpul vieţii corpului, în 
timp ce omul carnal, a cărui conştiinţă nu este pură, 
păstrează foarte mult timp impresia acestei materii”. 

165. Cunoaşterea spiritismului exercită vreo 
influenţă asupra duratei tulburării, mai mult sau mai 
puțin lungă? 

„O influenţă foarte mare, de vreme ce Spiritul 
înţelege cu anticipație situaţia sa, dar practica binelui şi 
conştiinţa pură au cea mai mare influenţă”. 

În momentul morţii, totul este mai întâi confuz; 
sufletului îi trebuie ceva timp pentru a se recunoaşte; 


este cam dezorientat, şi în starea unui om ieşind dintr- 
un somn profund care caută să-şi dea seama de situaţia 
sa. Luciditatea ideilor şi memoria trecutului îi revin pe 
măsură ce se şterge influenţa materiei de care tocmai s- 
a eliberat, şi care se împrăştie ca un fel de ceată ce 
întuneca gândurile sale. 

Durata tulburării ce urmează morţii este foarte 
variabilă; poate fi de câteva ore, de mai multe luni, şi 
chiar de câţiva ani. Cei la care durata este mai puţin 
lungă sunt cei ce s-ar identifica încă din timpul vieţii cu 
starea lor viitoare, deoarece atunci îşi înţeleg imediat 
poziţia. 

Această tulburare prezintă circumstanţe deosebite 
după caracterul indivizilor şi mai ales după felul morţii. 
In morţile violente - sinucidere, supliciu, accident, 
apoplexie, răniri etc.-, Spiritul este surprins, uimit şi nu 
crede a fi mort; şi o susţine cu încăpățânare. Totuşi îşi 
vede corpul, ştie că acest corp este al său, şi nu înţelege 
să fie separat de acesta; se îndreaptă către persoanele 
pe care le iubeşte, le vorbeşte, şi nu înţelege de ce 
acestea nu-l aud. Iluzia durează până la completa 
desprindere a perispiritului; atunci numai Spiritul se 
recunoaşte şi înţelege că nu mai face parte dintre cei vii. 
Fenomenul se explică cu uşurinţă. Surprins de moarte 
pe neaşteptate, Spiritul este derutat de schimbarea 
bruscă petrecută; pentru el, moartea este încă sinonimă 
cu distrugerea, neantizarea; or, aşa cum gândeşte, după 
ceea ce vede, după ceea ce aude. În sensul său nu este 
mort; ceea ce îi sporeşte iluzia, este faptul că el se vede 
un corp asemănător celui precedent prin formă, a cărui 
natură eternă nu a mai avut timp să o studieze; îl crede 
solid şi compact precum primul corp; şi când îşi 
îndreaptă atenţia asupra acestui lucru, se miră de ce nu 
se putea pipăi. Fenomenul este analog cu ceea ce se 
petrece cu somnambulii mai recenți care nu cred că 
dorm. Pentru ei, somnul este sinonim cu suspendarea 
facultăţilor intelectuale; or, dacă ei gândesc liber şi 


deoarece văd, înseamnă pentru ei că nu dorm. Anumite 
Spirite prezintă aceeaşi particularitate, cu toate că 
moartea nu a sosit inopinat, dar este mai vagă la cei 
care, deşi bolnavi, nu se gândesc că vor muri. Se vede 
atunci spectacolul neobişnuit al unui Spirit asistând la 
propriul cortegiu funebru ca la al unui străin, şi vorbind 
despre asta ca despre un lucru ce nu-l priveşte, până în 
momentul când înţelege adevărul. 

Tulburarea ce urmează morţii nu are nimic 
dureros pentru omul de bine. El este într-o stare de calm 
întru torul asemănătoare celei ce însoţeşte o trezire 
liniştită. Însă cel ce nu are conştiinţa pură, este cuprins 
de anxietate şi angoasă care sporesc pe măsură ce 
Spiritul se recunoaşte. 

În cazul morţii colective, s-a observat că nu toţi cei 
ce pier în acelaşi timp se revăd întotdeauna imediat. In 
tulburarea ce urmează morţii, fiecare merge pe drumul 
său, unde nu se preocupă decât de cei care-l 
interesează. 


Chapter 4 Pluralitatea existenţelor 


1. Despre reîncarnare. 2. Justeţea reîncarnării. 3. 
Încarnarea în diferitelor lumi. 4. Transmigraţia 
progresivă. 5. Soarta copiilor după moarte. 6. Sexele 
Spiritelor. 7. Rudenie, filiaţie. 8. Similitudini. 9. Idei 
înnăscute. 


1. Despre reîncarnare 


166. Cum poate sufletul care n-a putut 
atinge perfecțiunea în timpul vieţii corporale, să-şi 
termine purificarea? 

„Suportând proba unei noi existenţe”. 

Cum desăvârşeşte sufletul această nouă existenţă? 
Prin transformarea sa în Spirit? 

„Sufletul, purificându-se, suferă fără îndoială o 
transformare, dar pentru aceasta îi este necesară proba 
vieţii corporale”. 

Deci sufletul are mai multe existente corporale? 

„Da, noi toţi avem mai multe existenţe. Cei ce vă 
spun contrariu vor să vă menţină în ignoranta în care se 
găsesc ei înşişi; este dorinţa lor”. 

Pare a rezulta din acest principiu că sufletul după 
ce a părăsit un corp, îşi ia altul; altfel spus, el se 
reîncarnează într-un nou corp. 

„Evident”. 

167. Care este scopul reîncarnării? 

„Ispăşirea, ameliorarea progresivă a umanităţii, 
fără de care n-ar exista dreptate.” 


168. Numărul existenţelor corporale ale unui 
Spirit este limitat, sau Spiritul se reîncarnează pe 
veşnicie? 


„Cu fiecare existenţă nouă, Spiritul face un pas pe 
drumul progresului; când s-a debarasat de toate 
impurităţile sale, nu mai are nevoie de probele vieţii 
corporale”. 


169. Numărul încarnărilor este acelaşi 
pentru toate Spiritele? 

„Nu; cel ce avansează repede este cruțat de 
încercări. Totodată, aceste încarnări succesive sunt 
întotdeauna foarte numeroase, căci progresul este 
aproape infinit”. 

170. Ce devine Spiritul după ultima sa 
încarnare? 

„Spirit preafericit; este Spiritul pur”. 

2. Justeţea reîncarnării 


171. Pe ce este fondată dogma reincarnării? 

„Pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe revelaţie, căci 
noi vă repetăm fără încetare: Un tată bun lasă 
întotdeauna copiilor săi o poartă deschisă căinţei. Nu-ţi 
spune raţiunea că ar fi nedrept să privezi definitiv de 
fericirea eternă pe toţi cei a căror îmbunătăţire nu 
depinde de ei ? Nu sunt toţi oamenii copiii lui 
Dumnezeu, chiar dacă printre cei egoişti se întâlnesc 
nedreptatea, ura implacabilă şi pedepsele fără milă?” 

Toate Spiritele tind spre perfecţiune şi Dumnezeu 
le dă mijloacele prin probele vieţii corporale Dar în 
dreptatea sa, el le hărăzeşte să desăvârşească în noi 
existenţe ceea ce n-au putut face sau termina într-o 
primă încercare. 

Nici dreptatea şi nici bunătatea lui Dumnezeu nu 
impresionează pentru totdeauna pe cei ce au putut 
întâlni obstacole în ameliorarea lor, chiar în mediul în 
care se găsesc, în afară de voinţa lor. Dacă soarta 
omului era irevocabil fixată după moartea sa, Dumnezeu 
nu ar fi cântărit de loc acţiunile tuturor în aceeaşi 
balanţă, şi nu le-ar fi tratat de loc cu imparţialitate. 

Doctrina reîncarnării, care constă în a admite 
omului mai multe existenţe succesive, este singura ce 
răspunde ideii că dreptatea lui Dumnezeu se face şi în 
privinţa oamenilor aflaţi într-o condiţie morală 
inferioară. Această doctrină este singura care poate să 


ne explice viitorul şi să îndreptăţească speranţele 
noastre, de vreme ce ea ne arată mijlocul de a ne 
răscumpăra greşelile prin noi încercări. Rațiunea ne-o 
sugerează şi Spiritele ne-o înfăţişează. 

Omul care are Conştiinţa inferiorităţii sale capătă 
prin doctrina reîncarnării o speranţă consolatoare. Dacă 
el crede în dreptatea lui Dumnezeu, nu poate spera să 
fie pentru eternitate egalul acelor ce au făcut mai mult 
bine decât el. Gândul că această inferioritate nu-l 
dezmoşteneşte pentru totdeauna de binele suprem, şi că 
îl va putea cuceri prin noi eforturi, ăl susţine şi îl 
reanimă curajul. Cine este cel care, la sfârşitul carierei 
sale, nu regretă că a căpătat prea târziu o experienţă de 
care nu mai poate profita? Această experienţă tardivă 
nu este de loc pierdută; o va folosi într-o nouă viaţă. 

3. Încarnarea în diferitele lumi 


172. Diferitele noastre existente corporale se 
realizează toate pe pământ? 

„Nu, nu toate, ci în diferitele lumi: cea de aici nu 
este nici prima şi nici ultima, ci este una dintre cele mai 
materiale şi mai îndepărtate de perfecţiune”. 

173. Sufletul la fiecare nouă existenţă 
corporală, trece dintr-o lume într-alta, sau poate realiza 
mai multe existente pe aceeaşi planetă? 

„Poate reînvia de mai multe ori pe aceeaşi planetă, 
dacă nu este suficient de avansat pentru a trece într-o 
lume superioară”. 

Astfel putem reapărea de mai multe ori pe 
pământ? 

„Cu certitudine”. 

Putem reveni pe pământ după ce am vieţuit în alte 
lumi? 

„Desigur; aţi putut deja trăi şi în altă parte şi pe 
pământ”. 

174. Există necesitatea de a retrăi pe 
pământ? 


„Nu; dar dacă nu avansați, puteţi merge într-o altă 
lume în care nu este mai bine şi în care poate fi mai 
rău”. 

175. Există un avantaj în a reveni să locuieşti 
pe pământ? 

„Nici un avantaj deosebit, în afară de a te afla în 
misiune; atunci se avansează, aici ca şi în altă parte”. 

Nu ar fi mai fericit cel ce ar rămâne Spirit? 

„Nu, nu, ar rămâne staționar; or, ceea ce se 
doreşte este apropierea de Dumnezeu”. 

176. După ce au fost incarnate în alte lumi, 
pot Spiritele să apară acolo unde nu au fost vreodată? 

„Da, aşa cum aţi fost şi voi, în altele. Toate lumile 
sunt solidare: ce nu se îndeplineşte într-una se 
îndeplineşte în alta”. 

Există oameni care se află pe pământ pentru 
prima dată? 

„Există în multe şi diverse feluri”. 

Se poate recunoaşte după un semn oarecare când 
un Spirit este la prima sa apariţie pe pământ? 

„Nu ar fi de nici un folos”. 

177. Pentru a atinge perfecțiunea şi fericirea 
supremă - care este scopul final al tuturor oamenilor - 
este oare nevoie ca Spiritul să treacă prin filiera tuturor 
lumilor existente în univers? 

„Nu, căci există multe lumi de acelaşi grad, şi 
unde Spiritul nu ar învăţa nimic nou”. 

Cum se explică atunci pluralitatea existențelor 
sale pe aceeaşi planetă? 

„Spiritul poate să se găsească acolo de fiecare 
dată în poziţii foarte diferite, care reprezintă pentru el 
tot atâtea ocazii de a acumula experienţă”. 

178. Pot Spiritele să retrăiască corporal într- 
o lume relativ inferioară celei în care au vieţuit deja? 

„Da, când au de îndeplinit o misiune de favorizare 
a progresului, şi atunci acceptă cu bucurie frământările 
acestei existenţe, deoarece le oferă un mijloc de a 


avansa”. 

Acest lucru nu poate avea loc prin ispăşire? 
Dumnezeu nu poate trimite Spiritele rebele în lumi 
inferioare? 

„Spiritele pot rămâne staţionare, dar nu 
retrogradează, şi atunci pedeapsa lor e de a nu avansa 
şi de a reîncepe existenţele rău folosite în mediul ce 
convine naturii lor”. 

Care sunt Spiritele nevoite să reînceapă aceeaşi 
existenţă? 

„Cele care greşesc în misiunea sau în încercările 
lor”. 

179. Entităţile care populează fiecare lume 
au ajuns la acelaşi grad de perfecțiune? 

„Nu, este ca pe pământ: unele sunt mai avansate, 
altele mai puţin avansate”. 

180. Trecând din această lume în alta, 
Spiritul îşi păstrează inteligenţa ce o avea în lumea 
noastră? 

„Fără îndoială, inteligenţa nu se pierde, dar poate 
să nu aibă aceleaşi mijloace de manifestare; depinde de 
superioritatea sa şi de starea corpului pe care-l va lua.” 

181. Entităţile care populează diferitele lumi 
au corpuri asemănătoare cu ale noastre? 

„Fără îndoială, au corpuri, căci trebuie ca spiritul 
să fie reînveş-mântat în materie pentru a acţiona asupra 
materiei; dar acest înveliş este mai mult sau mai puţin 
material după gradul de puritate atins de Spirite, şi 
aceasta dă diferenţa între lumile pe care trebuie să le 
străbatem; căci există mai multe lăcaşuri ale Tatălui 
nostru şi de aici mai multe grade. Unii o ştiu şi au 
conştiinţa faptului pe acest pământ, alţii nu o au de loc”. 

182. Putem cunoaşte cu exactitatea starea 
fizică şi morală a diferitelor lumii? 

„Noi, Spiritele, vă putem răspunde că această 
cunoaştere depinde de gradul de puritate la care vă 
aflaţi; adică noi nu trebuie să revelăm aceste lucruri 


tuturor, căci nu toţi sunt în stare să le înţeleagă şi 
aceasta i-ar tulbura”. 

Pe măsură ce spiritul se purifică, corpul ce-l 
înveşmântează se apropie de asemenea de natura 
Spiritelor. Materia este mai puţin densă, el nu se mai 
târăşte cu greutate la suprafaţa solului, necesităţile 
fizice sunt mai puţin grosolane, entităţile vii nu mai au 
nevoie de a se devora între ele pentru a se hrăni. 
Spiritul este mai liber şi are pentru lucrurile îndepărtate 
percepții ce ne sunt necunoscute: el vede prin ochii 
corpului ceea ce noi nu vedem decât prin gândire. 

Purificarea Spiritelor aduce făpturilor în care sunt 
încarnate perfecţionarea morală. Pasiunile animalice 
slăbesc şi egoismul face loc sentimentului fratern. Astfel 
încât, în lumile superioare celei pământene, războaiele 
sunt necunoscute: ura şi discordia sunt acolo fără 
obiect, căci nimeni nu se gândeşte să facă rău 
aproapelui său. Intuiţia ce o au despre viitor, securitatea 
dată de o conştiinţă lipsită de remuşcări, face ca 
moartea să nu le mai provoace nici o teamă; o văd 
venind fără frică, o văd ca o simplă transformare. 

Durata vieţii, în diferitele lumi, pare a fi 
proporţională cu gradul de superioritate fizică şi morală 
a acestor lumi, şi este perfect raţional. Cu cât corpul 
este mai puţin material, cu atât el este subiectul 
vicisitudinilor care îl dezorganizează; cu cât Spiritul este 
mai pur, cu atât are mai puţine pasiuni ce-l macină. Este 
aici încă o binefacere a Providenţei ce vrea astfel să 
reducă suferinţele. 

183. Trecând dintr-o lume în alta, Spiritul 
trece printr-o nouă copilărie? 

„Copilăria e pretutindeni o tranziţie necesară, dar 
nu este peste 

tot atât de stupidă ca la voi”. 

184. Spiritul poate alege noua lume unde 
trebuie să locuiască? 

„Nu întotdeauna, dar o poate cere, şi o poate 


obţine dacă o merită; căci lumile nu sunt accesibile 
Spiritelor decât după gradul lor de elevaţie”. 

Dacă Spiritul nu cere nimic, cine hotărăşte lumea 
unde se va reîncarna? 

„Gradul său de elevaţie”. 

185. Starea fizică şi morală a entităţilor vii 
este perpetuu aceeaşi pe fiecare planetă? 

„Nu, lumile sunt de asemenea supuse legii 
progresului. Toate au început ca şi a voastră prin a fi 
într-o condiţie inferioară, şi pământul însuşi va suporta o 
transformare asemănătoare; el va deveni un paradis 
terestru atunci când oamenii vor fi devenit buni”. 

Astfel eminţiile care populează astăzi pământul 
vor dispărea într-o zi şi vor fi înlocuite de făpturi din ce 
în ce mai perfecte; aceste semintii transformate vor 
urma celor actuale, tot aşa cum acestea au succedat 
altora şi mai primitive. 


186. Există lumi unde spiritul, căutând să 
locuiască într-un corp material, nu are ca înveliş decât 
perispiritul? 


„Da, şi acest înveliş devine atât de eterat, încât 
pentru voi e ca şi cum n-ar exista; este starea spiritelor 
pure”. 

Pare a rezulta de aici că nu există o demarcație 
netă între starea ultimelor încarnări şi cea a Spiritului 
pur? 

„Această demarcaţie nu există; diferenţa 
ştergându-se puţin câte puţin, devine insesizabilă 
precum întunericul ce se şterge în faţa primelor lumini 
ale zilei”. 

187. Substanţa perispiritului este aceeaşi pe toate 
planetele? 

„Nu, este mai mult sau mai puţin eterată. Trecând 
de la o lume la alta, Spiritul se acoperă cu materia 
proprie fiecărei lumi; dar aceasta durează mai puţin 
decât o scânteiere”. 

188. Spiritele pure locuiesc în anumite lumi, sau 


mai degrabă ele există în spaţiul universal fără a fi 
ataşate unei lumi mai mult decât alteia? 

„Spiritele pure locuiesc în anumite lumi, dar acolo 
ele nu sunt izolate asemenea oamenilor de pe pământ; 
ele pot să fie pretutindeni” *. 

* Conform Spiritelor, dintre toate planetele ce 
compun sistemul nostru planetar, Pământul este una 
dintre cele ai căror locuitori sunt cel mai puţin avansați 
din punct de vedere fizic şi moral; Marte i-ar fi inferior, 
iar Jupiter cu mult superior în toate privinţele. Soarele 
nu ar fi o lume locuită de entităţi corporale, ci un loc de 
întâlnire pentru Spiritele superioare care, de acolo, 
radiază prin gândire către alte lumi pe care le dirijează 
prin mijlocirea Spiritelor mai puţin elevate cărora li se 
transmite prin intermediul fluidului universal. 
Constituţia fizică a Soarelui ar fi cea a unei vetre de 
electricitate. Toţi Sorii ar putea să fie într-o poziţie 
identică. 

Volumul şi depărtarea de Soare nu au o legătură 
necesară cu gradul de avansare al lumilor, de vreme ce 
ar părea că Venus este mai avansat decât Pământul, şi 
Saturn inferior lui Jupiter. Mai multe Spirite care au 
animat persoane cunoscute pe pământ au afirmat că au 
fost reîncarnate pe Jupiter, una din lumile cele mai 
apropiate de perfecţiune, şi s-au mirat văzând pe 
această planetă atât de avansată oameni a căror opinie 
nu-i aşeza la acest nivel aici, pe pământ. Nimic nu 
trebuie să surprindă dacă se consideră că anumite 
Spirite locuind această planetă au putut fi trimise pe 
pământ pentru a îndeplini o misiune care, în ochii noştri, 
nu le situa în primă poziţie; în al doilea rând, că între 
existenţa lor terestră şi cea de pe Jupiter am putut avea 
şi altele intermediare, în care s-au ameliorat; în al 
treilea rând, că în această lume, ca şi în a noastră, există 
diferite grade de dezvoltare, şi între aceste grade poate 
exista aceeaşi distanţă ce separă la noi sălbaticul de 
omul civilizat. Astfel, despre cel ce locuieşte pe Jupiter 


nu s-ar spune că este la nivelul celor mai avansate 
făpturi, aşa cum cineva nu este la nivelul unui 
academician doar pentru că locuieşte la Paris. Condiţiile 
de longevitate nu sunt peste tot aceleaşi ca şi pe 
pământ, şi vârsta nu se poate compara. O persoană 
decedată de câţiva ani, fiind evocată, spunea că s-a 
încarnat de şase luni într-o lume al cărei nume ne este 
complet necunoscut. Interogată asupra vârstei avute în 
acea lume, răspunse: „Nu pot aprecia, deoarece noi nu 
numărăm ca voi; apoi modul de existenţă nu mai este 
acelaşi; dezvoltarea este aici mult mai rapidă; totuşi, 
deşi nu am împlinit decât şase luni de ale voastre, pot 
spune că, în privinţa inteligenţei, am treizeci de ani din 
vârsta ce o aveam pe pământ”. Multe răspunsuri 
asemănătoare au fost date şi de alte Spirite, şi aici nu e 
nimic neverosimil. Nu vedem pe pământ o mulţime de 
animale obţinând în câteva luni dezvoltarea lor 
normală? De ce nu ar fi la fel cu omul în alte sfere? 
Remarcăm în plus că dezvoltarea obţinută de om pe 
pământ la vârsta de treizeci de ani nu poate fi decât un 
fel de copilărie, comparativ cu cea care trebuie atinsă. 
Înseamnă a avea vederea foarte scurtă considerându-ne 
superiori fată de toate celelalte tipuri ale creaţiei, şi a 
umili Divinitatea crezând că în afară de noi nimic nu i-ar 
mai fi cu putinţă. 

4. Transmigraţia progresivă 


189. Pornind de la principiul formării sale, se 
bucură Spiritul de plenitudinea facultăţilor sale? 

„Nu, căci Spiritul, asemenea omului, îşi are 
copilăria sa. La origine, Spiritele nu au decât o existenţă 
instinctivă şi o palidă conştiinţă de sine şi de actele lor; 
abia după aceea inteligenţa lor se dezvoltă treptat”. 

190. Care este starea sufletului la prima sa 
încarnare? 

„Starea copilăriei vieţii corporale; inteligenţa sa 
abia pâlpâie: el face proba vieţii”. 


191. Sufletele sălbaticilor sunt oare suflete 
în starea de copilărie? 

„Copilărie relativă, dar sunt suflete deja 
dezvoltate; ele au pasiuni”. 

Pasiunile sunt deci un semn al dezvoltării? 

„Al dezvoltării, da, dar nu al perfecțiunii; sunt un 
semn al activităţii şi al conştiinţei eului în timp ce în 
sufletul primitiv inteligenţa şi viaţa sunt în stare de 
germen”. 

Viaţa Spiritului, în ansamblul său, parcurge 
aceleaşi faze pe care le vedem în viaţa corporală. El 
trece în mod gradat de la starea de embrion la cea de 
copilărie, pentru a ajunge printr-o succesiune de 
perioade la starea de adult, care este cea a perfecțiunii, 
cu următoarele diferenţe: că nu există declin şi 
decrepitudine ca în viaţa corporală; că viaţa sa, care a 
avut un început, nu va avea sfârşit; că îi trebuie un timp 
nemărginit, din punctul nostru de vedere, pentru a trece 
de la copilăria spiritistă la o dezvoltare completă; şi că 
progresul său se realizează, nu pe o singură planetă, ci 
trecând prin lumi diverse. 

Viaţa spiritului se compune astfel dintr-o serie de 
existenţe corporale încât fiecare este pentru el o ocazie 
de progres, aşa cum fiecare existenţă corporală se 
compune dintr-o serie de zile şi în fiecare zi omul obţine 
un spor de experienţă şi instrucţie. Dar, aşa după cum, 
în viaţa omului, există zile ce nu aduc nici un rod, în cea 
a Spiritului sunt existenţe corporale rămase fără 
rezultat, pentru că el nu a ştiut să profite de ele. 

192. Se poate, încă din această viaţă, printr- 
o conduită exemplară, să se sară peste toate gradele şi 
să se devină Spirit pur fără a trece prin alte stadii 
intermediare? 

„Nu, căci ceea ce crede omul a fi perfect este 
departe de perfecţiune; există calităţi ce-i sunt 
necunoscute şi pe care nu le poate înţelege. Astfel poate 
fi perfect potrivit naturii sale terestre, dar aceasta nu 


este perfecțiunea absolută. 

Tot aşa un copil oricât de precoce ar fi, trebuie să 
treacă prin tinereţe înainte de a ajunge la vârsta 
matură; tot aşa bolnavul trece prin convalescenţă 
înainte de a-şi recăpăta sănătatea în totalitate. Şi apoi, 
Spiritul trebuie să avanseze în ştiinţă şi moralitate; dacă 
nu a progresat decât într-un sens, el trebuie să 
progreseze şi în celălalt pentru a atinge înălţimea scării 
spiritiste; dar cu cât omul avansează mai mult în viaţa 
sa prezentă, cu atât probele următoare vor fi mai puţin 
lungi şi grele”. 

Cel puţin omul îşi poate asigura încă din această 
viață o existenţă viitoare mai puțin plină de amărăciune? 

„Da, fără îndoială, pot reduce lungimea şi 
dificultăţile drumului. Singur nepăsătorul se găseşte 
întotdeauna în acelaşi punct”. 

193. Un om, în noile sale existente, poate 
cobori mai jos decât a fost? 

„Ca poziţie socială, da; ca Spirit, nu”. 

194. Sufletul unui om caritabil poate, într-o 
nouă încarnare, să anime corpul unui scelerat? 

„Nu, întrucât el nu poate degenera”. 

Sufletul unui om pervers poate deveni cel al unui 
om caritabil? 

„Da, dar numai dacă s-a căit, şi atunci starea 
aceasta devine o recompensă”. 

Drumul spiritelor este progresiv şi niciodată 
retrograd; ele se ridică în mod gradat în ierarhie, şi nu 
coboară deloc din rangul la care au ajuns. În diferitele 
lor existenţe corporale ele pot cobori ca oameni, dar 
nicidecum ca Spirite. Astfel sufletul unui puternic al zilei 
poate mai târziu să anime cel mai umil lucrător, şi 
invers; căci rangul printre oameni este adesea în raport 
invers cu elevația sentimentelor morale. Irod era rege şi 
Isus dulgher. 

195. Posibilitatea de a se ameliora într-o altă 
existenţă nu poate face ca anumite persoane să 


persevereze pe un drum greşit prin gândul că vor putea 
întotdeauna să se corijeze mai târziu? 

„Cel ce gândeşte astfel nu crede în nimic; ideea 
unei pedepse eterne nu-l reţine mai mult, căci raţiunea 
lui o respinge, şi această idee conduce la neîncredere în 
toate. 

Dacă nu s-ar fi folosit doar mijloace raţionale 
pentru a conduce oamenii, nu ar fi fost atâţia sceptici. 
Un Spirit imperfect poate, într-adevăr, să gândească aşa 
cum ai spus în timpul vieţii sale corporale; dar odată 
degajat de materie, el gândeşte altfel, căci observă 
curând că a făcut un calcul fals, şi aceasta îi dă, într-o 
nouă existenţă, un sentiment contrar. 

Astfel se realizează progresul şi iată de ce pe 
pământ unii oameni sunt mai avansați decât alţii; unii au 
deja o experienţă pe care alţii nu o au încă, dar o vor 
obţine puţin câte puţin. Depinde de ei să-şi accelereze 
progresul sau să-l amâne la nesfârşit”. 

Omul care are o poziţie rea doreşte să o schimbe, 
făcând tot ce este posibil. Cel ce este convins că 
frământările din această viaţă sunt consecinţa 
imperfecţiunilor sale va căuta să-şi asigure o existenţă 
mai puţin împovărătoare; şi acest gând îl va întoarce 
mai degrabă de pe calea răului decât gândul focului 
etern în care nu crede. 

196. Spiritele, neputându-se ameliora decât 
suportând frământările vieţii corporale, ar rezulta că 
viața materială ar fi un fel de sită deasă sau 
purificatoare pe unde trebuie să treacă făpturile lumii 
spiritiste pentru a ajunge la perfecţiune, 

„Da, e bine spus. Ele se ameliorează în aceste 
încercări evitând răul şi practicând binele. Dar numai 
după mai multe încarnări sau purificări succesive, ele 
ating într-un timp mai mult sau mai puţin lung, şi 
conform eforturilor depuse, scopul către care tind”. 

Corpul este cel ce influențează Spiritul spre a se 
ameliora, sau Spiritul este cel ce influenţează corpul? 


„Spiritul tău este totul; corpul pe care îl posezi e 
un veşmânt ce se strică: asta-i tot”. 

O comparaţie materială pentru diferitele grade de 
purificare a sufletului o găsim în mustul viței de vie. 
Acesta conţine licoarea numită alcool, dar amestecată 
cu o mulţime de materii străine ce îi alterează esenţa; 
mustul nu ajunge la puritatea absolută decât după mai 
multe distilări, la fiecare dintre acestea depunându-se 
câteva impurități. Alambicul este corpul în care sufletul 
trebuie să intre pentru a se epura; materiile străine sunt 
asemenea perispiritului care se epurează el însuşi pe 
măsură ce Spiritul se apropie de perfecţiune. 

5. Soarta copiilor după moarte 


197. Spiritul unui copil mort la vârstă 
fragedă este tot atât de avansat ca cel al adultului? 

„Câteodată şi mai mult, căci este posibil ca el să fi 
trăit mult mai mult şi să aibă mai multă experienţă, mai 
ales dacă a progresat”. 

Spiritul unui copil poate fi astfel mai avansat decât 
cel al tatălui său? 

„Se întâmplă destul de frecvent; nu observati 
aceasta voi înşivă adesea pe pământ?” 


198. Spiritul copilului care moare la vârstă 
fragedă, neputând deci face rău, aparține nivelurilor 
superioare? 


„Este adevărat că el nu a făcut rău de loc, dar nu a 
făcut nici bine, şi Dumnezeu nu-l scuteşte de încercările 
la care trebuie să se supună. Dacă este pur, nu se 
datorează faptului că e un prunc, ci pentru că era mai 
avansat”. 

199. Din ce motiv viața cuiva este adeseori 
întreruptă încă din timpul copilăriei ? 

„Durata de viaţă a copilului poate fi pentru 
Spiritul încarnat în el completarea unei existenţe 
întrerupte înainte de termenul scadent; adeseori, 
moartea sa trebuie văzută şi ca o încercare sau o 


ispăşire pentru părinţi”. 

Ce devine Spiritul unui copil care moare la vârstă 
fragedă? 

„Reîncepe o nouă existenţă”. 

Dacă omul nu ar avea decât o singură existenţă, şi 
dacă după această existenţă soarta sa viitoare ar fi 
fixată pentru eternitate, care ar fi meritul unei jumătăţi 
din specia umană care moare la vârstă fragedă, pentru a 
se bucura de fericire eternă, şi cu ce drept ar fi eliberată 
de condiţiile adesea atât de dure impuse celeilalte 
jumătăţi? O astfel de ordine a lucrurilor nu ar fi 
conformă dreptăţii lui Dumnezeu. 

Prin reîncarnare, egalitatea este pentru toţi, 
viitorul aparţine tuturor fără excepţie şi fără favorizarea 
nimănui; cei ce vin ultimii nu se pot face răspunzători 
decât pentru ei înşişi. Omul trebuie să aibă răsplata 
actelor sale, aşa cum are şi responsabilitatea lor. 

De altfel nu este raţional a considera copilăria ca o 
stare normală a inocenţei. Oare nu se întâlnesc copii 
dotați cu cele mai rele instincte la o vârstă când 
educaţia nu a putut să-şi exercite de loc influenţa? Nu 
par ei să arate de la început viclenie, prefăcătorie, chiar 
instinctul furtului şi al omorului, în ciuda exemplelor 
bune de care sunt înconjurați? Legea civilă le absolvă 
faptele rele, deoarece, zice ea, au acţionat fără 
discernământ; are dreptate, căci într-adevăr ei 
acţionează mai mult din instinct decât premeditat; dar 
de unde pot proveni aceste instincte atât de diferite la 
copii de aceeaşi vârstă, crescuţi în aceleaşi condiţii şi 
supuşi aceloraşi influenţe? De unde vine această 
perversitate precoce, dacă nu din inferioritatea 
Spiritului, de vreme ce educaţia nu înseamnă nimic? Cei 
care sunt vicioşi datorează aceasta Spiritului lor ce a 
progresat mai puţin, şi atunci a suferit consecinţele, nu 
pentru actele sale de copil, ci pentru cele ale 
existenţelor sale anterioare, şi astfel legea este aceeaşi 
pentru toţi şi dreptatea lui Dumnezeu se exercită asupra 


întregii omeniri 
6. Sexele Spiritelor 


200. Spiritele au sex? 

„Nu în sensul în care înţelegeţi voi, căci sexele 
depind de alcătuire, între spirite există dragoste şi 
simpatie, dar bazate pe similitudinea sentimentelor”. 

201. Spiritul care a animat corpul unui bărbat 
poate, într-o nouă existenţă, să anime pe cel al unei 
femei, şi reciproc? 

„Da, sunt aceleaşi Spirite care animă bărbaţii şi 
femeile”. 

202. În starea de Spirit, acesta preferă a fi 
încarnat în corpul unui bărbat sau al unei femei? 

„Pentru Spirit importă mai puţin; dar de aici apar 
probele la care trebuie să se supună”. 

Spiritele se încarnează bărbaţi sau femei, 
deoarece ele nu au sexe; dar cum ele trebuie să 
progreseze, fiecare sex, ca şi fiecare poziţie socială le 
oferă încercări şi îndatoriri speciale şi ocazia de a 
căpăta experienţă. Cel care va fi întotdeauna bărbat nu 
va şti decât ceea ce ştiu bărbaţii. 

7. Paternitate, filiaţie 


203. Părinţii transmit copiilor o parte din 
sufletul lor, sau nu fac decât să le dea viața trupească 
căreia un suflet nou vine mai târziu să-i adauge viaţa 
morală? 

„Doar viaţa trupească, întrucât sufletul este 
indivizibil. Un tată stupid poate avea copii talentaţi, şi 
viceversa”. 

204. Întrucât noi am avut mai multe 
existenţe, paternitatea vine din epoca anterioară 
existenţei noastre actuale? 

„Nu putea fi altfel. Succesiunea existenţelor 
corporale stabileşte între Spirite legături ce urcă spre 
existenţele voastre anterioare; de aici apar adesea 


motive de simpatie între voi şi anumite Spirite care vă 
par străine”. 

205. În ochii anumitor persoane, doctrina 
reîncarnării pare să distrugă legăturile de familie 
făcându-le să urce dincolo de existenţa actuală. 

„Le întinde, dar nu le distruge. Paternitatea fiind 
fondată pe afecțiunile anterioare, legăturile ce unesc 
membrii unei aceleiaşi familii sunt mai stabile. Sporesc 
astfel îndatoririle fraterne, de vreme ce, în vecinul 
vostru, sau în servitorul vostru, se poate găsi un Spirit 
legat de voi prin legături de sânge”. 

Ea diminuează în acelaşi timp importanţa pe care 
unii o dau filiaţiei lor, de vreme ce se poate să fi avut 
drept tată un Spirit aparţinând unei alte seminţii, sau 
vieţuind în oricare altă condiţie. 

„Este adevărat, căci această importantă este 
bazată pe orgoliu; ceea ce majoritatea onorează la 
strămoşii lor sunt titlurile, rangul, norocul. Astfel că ar 
roşi dacă ar fi avut drept bunic un cizmar onest, şi s-ar 
lăuda că descind dintr-un gentilom dezmăţat. Dar 
indiferent de ceea ce ar spune şi ar face, nu vor 
împiedica lucrurile să fie ceea ce sunt, căci Dumnezeu 
nu a rânduit legile naturii după vanitatea lor”. 

206. Deoarece nu există filiaţie între 
Spiritele descendenților unei aceleiaşi familii, înseamnă 
că şi cultul strămoşilor este un lucru ridicol? 

„Cu siguranţă nu, căci trebuie să fii fericit dacă 
apar ţii unei familii în care s-au încarnat Spiritele 
elevate. Deşi Spiritele nu se trag unele din altele, nu au 
mai putină afecţiune pentru cei care ţin la ele prin 
legături de familie, căci aceste Spirite sunt adesea 
atrase de cutare sau cutare familie prin motive de 
simpatie sau prin legături anterioare; dar fiţi convinşi că 
Spiritele strămoşilor voştri nu sunt de loc onorate de 
cultul întreţinut de voi din orgoliu; meritul lor nu se 
răsfrânge asupra voastră atâta timp cât nu vă străduiţi 
să urmaţi exemplul bun pe care vi l-au dat, şi doar 


atunci amintirea voastră poate nu numai să fie 
agreabilă, ci chiar utilă”. 
8. Similitudini fizice şi morale 


207. Părinţii transmit adesea copiilor lor o 
asemănare fizică. Le transmit şi o asemănare morală? 

„Nu, de vreme ce au suflete sau Spirite diferite. 
Corpul purcede din corp, dar Spiritul nu purcede din 
Spirit, între descendenţii neamurilor nu există decât 
consanguinitate”. 

De unde provin asemănările morale ce există 
câteodată între părinţi şi copiii lor? 

„Sunt Spirite care se atrag prin similitudinea 
predispoziţiilor lor”. 

208. Spiritul părinţilor mai are vreo influenţă 
asupra spiritului copilului după ce acesta se naşte? 

„Una foarte mare. După cum am spus, Spiritele 
trebuie să conlucreze pentru a progresa. Ei bine, 
Spiritul părinţilor are misiunea de a-l dezvolta pe cel al 
copiilor lor prin educaţie; aceasta reprezintă pentru el o 
sarcină: dacă nu o face, este vinovat”. 

209. De ce părinţii buni şi cinstiţi dau 
naştere unor copii de natură perversă? Altfel spus, de ce 
bunele calităţi ale părinţilor nu atrag întotdeauna, prin 
simpatie, un Spirit bun pentru a anima copilul lor? 

„Un Spirit rău poate cere părinţi buni, în speranţa 
că sfaturile lor îl vor îndrepta pe o cale mai bună, şi 
adesea Dumnezeu îl încredinţează acestora”. 

210. Părinţii pot, prin gândurile şi 
rugăciunile lor, să atragă în trupul copilului lor un Spirit 
bun mai degrabă decât un Spirit inferior? 

„Nu, dar pot să amelioreze Spiritul copilului pe 
care l-au făcut să se nască şi care le-a fost încredinţat; 
este datoria lor, copiii răi sunt o încercare pentru 
părinţi”. 

211. De unde provine similitudinea 
caracterului ce există adesea între doi frați, mai ales la 


gemeni? 

„Spiritele simpatice care se apropie prin 
similitudinea sentimentelor lor şi care sunt fericite de a 
fi împreună”. 

222. În copiii ale căror corpuri sunt lipite şi care 
au anumite organe comune, există două Spirite? altfel 
spus, două suflete? 

„Da, dar asemănarea lor izbitoare vă face adeseori 
să nu vedeţi decât unul”. 

213. De vreme ce Spiritele se încarnează în 
gemeni prin simpatie, de unde vine aversiunea ce se 
constată uneori între aceştia? 

„Nu este o regulă că gemenii au doar spirite care 
se simpatizează; Spiritele rele pot dori să lupte 
împreună pe scena vieţii”. 

214. Ce se gândeşte despre poveştile cu 
copii ce se bat încă de la sânul mamei ? 

„Poezii! Pentru a descrie că ura lor era 
înrădăcinată, i-au stabilit obârşia înainte de naşterea 
lor. În general, nu trebuie să ţineţi cont de expresiile 
poetice”. 

215. De unde provine caracterul distinctiv ce 
se remarcă la fiecare popor? 

„Spiritele au de asemenea familii formate prin 
similitudinea înclinaţilor lor, mai mult sau mai puţin 
purificate după elevația lor. Ei bine, un popor este o 
mare familie unde se adună Spirite care se 
simpatizează. Tendinţa pe care o au membrii acestor 
familii de a se reuni este sursa asemănării existente în 
caracterul distinctiv al fiecărui popor. Crezi că Spiritele 
bune şi umane vor umbla după un popor dur şi 
grosolan? Nu, Spiritele simpatizează cu masele, aşa cum 
ele simpatizează cu indivizii; acolo, ele sunt în mijlocul 
lor” 

216. Oare omul păstrează, în noile sale 
existente, trăsături ale caracterului moral din 
existenţele sale anterioare? 


„Da, poate veni cu el; dar ameliorându-l, îl 
schimbă. Poziţia sa socială poate de asemenea să nu mai 
fie aceeaşi; dacă din stăpân devine sclav, gusturile sale 
vor fi cu totul diferite şi va fi greu să-l recunoaşteţi. 
Spiritul fiind acelaşi în diversele încarnări, manifestările 
sale pot avea de la un caz la altul anumite analogii, 
modificate, totuşi, de obiceiurile din noua sa poziţie, 
până când o perfecţionare notabilă să fi schimbat 
complet caracterul său, căci din orgolios şi meschin 
poate deveni modest şi uman, dacă s-a căit”. 

217. Omul, în diferitele sale încarnări, 
păstrează trăsături ale caracterului fizic din existențele 
anterioare? 

„Corpul este distrus şi cel nou nu are nici o 
legătură cu cel vechi. Totuşi, Spiritul se reflectă în corp; 
desigur, corpul nu e decât materie, dar cu toate acestea 
el este modelat după capacităţile Spiritului ce îi imprimă 
un anumit caracter, mai ales asupra figurii, şi astfel cu 
adevărat ochii au fost denumiți oglinda sufletului. Căci 
persoana urâtă în mod excesiv are totuşi ceva ce place 
atunci când este învelişul unui Spirit bun, înţelept, 
uman, în timp ce există figuri foarte frumoase care te 
fac să nu simţi nimic, sau faţă de care să încerci 
repulsie. Ai putea crede că nu există decât corpuri bine 
făcute ce constituie învelişul celor mai complete Spirite, 
în timp ce întâlneşti în fiecare zi oameni de bine cu 
înfăţişări diforme. Fără a avea o asemănare pronunţată, 
similitudinea gusturilor şi înclinațiilor poate aşadar să 
dea ceea ce se numeşte un aer de familie”. 

Corpul îmbrăcat de suflet într-o nouă încarnare 
neavând nici o legătură necesară cu cel părăsit, de 
vreme ce provine din cu totul altă sursă, ar fi absurd să 
concepi o succesiune de existenţe cu o asemănare care 
nu este decât fortuită. Totuşi calităţile Spiritului 
modifică adesea organele ce servesc manifestărilor sale 
şi imprimă asupra figurii, şi chiar asupra modului de 
comportament, o notă distinctivă. 


Astfel încât sub învelişul cel mai umil, se poate 
întâlni expresia grandorii şi a demnităţii, în timp ce sub 
veşmântul unui mare senior se vede câteodată expresia 
josniciei şi ticăloşiei. Anumite persoane provenite din 
medii sociale modeste împrumută fără efort obiceiurile 
şi manierele lumii înalte. Ele par că se află aici în 
elementul lor, în timp ce altele, în ciuda naşterii şi a 
educaţiei, întotdeauna se simt aici stinghere. Cum se 
explică acest fapt altfel decât ca un reflex a ceea ce a 
fost spiritul? 

9. Ideile înnăscute 


218. Spiritul încarnat nu păstrează nici o urmă a 
percepțiilor avute şi a cunoştinţelor acumulate în 
existenţele sale anterioare? 

„Îi rămâne o vagă amintire ce-i dă ceea ce numim 
idei înnăscute”. 

Deci teoria ideilor înnăscute nu este o iluzie. 

„Nu, cunoştinţele acumulate în fiecare existenţă 
nu se pierd; Spiritul, degajat de materie, şi le aminteşte 
întotdeauna, în timpul încarnării, el poate să le uite 
parţial şi momentan, dai intuiţia ce-i rămâne ajută la 
înaintarea sa; fără aceasta, ar trebui întotdeauna să o ia 
de la capăt. Cu fiecare nouă existenţă, Spiritul ia ca 
punct de plecare pe cel de unde a rămas în precedenta 
sa existenţă”. 

Trebuie astfel să vedem aici o mare conexiune 
între două existente succesive ? 

„Niciodată atât de mare pe cât ai putea crede, căci 
poziţiile sunt adesea foarte diferite şi în intervalul dintre 
ele Spiritul a putut progresa”. 

219. Care este originea facultăţilor 
neobişnuite ale indivizilor care, fără studiu prealabil, 
par a avea intuiţia anumitor cunoştinţe cum ar fi limbile 
străine, calculul matematic etc.? 

„Amintirea trecutului; progresul anterior al 
sufletului, dar despre care acesta nu are cunoştinţă. De 


unde vrei să vină? Corpul se schimbă, dar Spiritul nu se 
schimbă, cu toate că-şi schimbă veşmântul”. 

220. Prin schimbarea corpului se pot pierde 
anumite facilităţi intelectuale, nemaiavând, de exemplu, 
gustul pentru arte? 

„Da, dacă această inteligenţă a fost pătată, sau i s- 
a dat o rea întrebuințare, într-adevăr, o facultate 
intelectuală poate fi latentă în timpul unei existenţe, 
deoarece Spiritul vrea să-şi exercite o alta cu care 
aceasta nu are nici o legătură; atunci ea rămâne în stare 
latentă pentru a apărea din nou mai târziu. 

221. Este o amintire retrospectivă căreia 
omul îi datorează, chiar în stare de sălbăticie, 
sentimentul instinctiv al existenţei lui Dumnezeu, şi 
presentimentul vieţii viitoare? 

„E o amintire despre ceea ce ştia, ca Spirit, înainte 
de a fi încarnat; însă orgoliul înăbuşă adesea acest 
sentiment”. 

Este aceeaşi amintire căreia îi sunt datoare 
anumite credinţe ale doctrinei spiritiste, şi pe care o 
reîntâlnim la toate popoarele? 

„Doctrina e tot atât de veche ca şi lumea; şi 
deoarece se regăseşte pretutindeni, constituie o probă 
că este adevărată. Spiritul încarnat, păstrând intuiţia 
stării sale de Spirit, are conştiinţa instinctivă a lumii 
invizibile, dar adesea aceasta e denaturată de 
prejudecăţi şi ignorantă în amestec cu superstiţia”. 


Chapter 5 Consideraţii despre pluralitatea 
existenţelor 


222. Dogma reîncarnării, spun anumite persoane, 
nu este deloc nouă; ea a fost reînviată de Pitagora. Noi 
n-am susţinut niciodată că doctrina spiritistă a fost o 
descoperire modernă; spiritismul fiind o lege a naturii 
trebuie să fi existat încă de la începutul timpurilor, şi nu 
e nevoie să dovedim mereu că urmele sale se regăsesc 
în antichitatea cea mai îndepărtată. Pitagora, după cum 
se ştie, nu este autorul sistemului metempsihozei; el l-a 
împrumutat de la filozofii indieni şi egipteni, aici 
existând din timpuri imemorabile. Ideea transmigraţiei 
sufletelor era deci o credinţă populară, admisă şi de 
oamenii cei mai instruiți. Pe ce cale le-a parvenit? Prin 
revelaţie sau prin intuiţie? Nu ştim; dar este 
binecunoscut faptul că o idee nu străbate timpurile şi nu 
este acceptată de elite fără a avea un temei serios. 

Prin urmare, străvechimea acestei doctrine ar fi 
mai degrabă o probă decât o obiecţie. Totuşi, după cum 
se ştie, între metempsihoză anticilor şi doctrina 
modernă a reîncarnării există această mare diferenţă, 
pe care Spiritele o resping în maniera cea mai 
categorică, şi anume transmigraţia de la om la animale, 
şi reciproc. 

Ştiinţele, învăţându-ne dogma pluralităţii 
existenţelor corporale, reînnoiesc deci o doctrină ce a 
luat naştere în zorii omenirii, şi s-a păstrat până în zilele 
noastre în intimitatea gândirii multor persoane, numai 
că ele ne-o prezintă dintr-un punct de vedere mai 
raţional, mai conform legilor progresiste ale naturii şi 
mai în armonie cu înţelepciunea Creatorului, 
debarasând-o de toate accesoriile superstiţiei. O 
circumstanţă demnă de remarcat este aceea că în ultima 
vreme Spiritele nu am transmis doctrina numai prin 
această carte; încă înainte de publicarea sa, numeroase 


comunicări de aceeaşi natură au fost obţinute, în diverse 
locuri, iar ulterior s-au înmulţit considerabil. Ar fi poate 
cazul aici să examinăm de ce nu toate Spiritele par de 
acord în legătură cu acest punct de vedere; dar vom 
reveni asupra lui ceva mai târziu. 

Să examinăm problema dintr-un alt punct de 
vedere şi, făcând abstracţie de orice intervenţie a 
Spiritelor, să le dăm de-o parte pentru un moment; să 
presupunem că această teorie nu le aparţine; să 
presupunem chiar că n-a fost vorba niciodată de Spirite. 
Să ne situăm deci momentan pe un teren neutru, 
admițând un acelaşi grad de probabilitate ambelor 
ipoteze, adică: pluralitatea şi unicitatea existenţelor 
corporale, şi să observăm în ce parte ne va duce 
raţiunea şi propriul nostru interes. 

Unele persoane resping ideea reîncarnării pentru 
simplul motiv că nu le convine, spunând că le este prea 
suficientă o singură existenţă şi că nu ar mai dori să se 
reîncarneze; ştim că numai gândul reapariţiei pe pământ 
le face să sară în sus de furie. Nu avem decât un lucru 
să le întrebăm, şi anume dacă gândesc că Dumnezeu 
trebuia să le fi cerut părerea şi să fi consultant bunul lor 
plac pentru a pune ordine în univers. Or, din aceste 
două lucruri unul este adevărat - sau reîncarnarea 
există, sau nu există; dacă există, degeaba îi supără, vor 
trebui să o suporte, Dumnezeu nu le va cere 
permisiunea E ca şi cum un bolnav ar spune: „Am suferit 
destul astăzi, nu mai vreau să sufăr mâine”. Oricare ar fi 
reaua lui dispoziţie, el nu va trebui să sufere mai puţin 
poimâine şi în zilele următoare, până când se va fi 
vindecat; deci, dacă trebuie să reînvie corporal, ei vor 
reînvia, se vor reîncarna; degeaba se vor revolta 
asemenea unor copii ce nu vor să mai meargă la şcoală, 
sau unor condamnaţi la închisoare, vor trebui să treacă 
şi prin asta. 

Obiecţii asemănătoare sunt prea copilăroase 
pentru a merita un examen mai serios. Le spunem 


totuşi, pentru a-i linişti, că doctrina spiritistă despre 
reîncarnare nu este atât de groaznică cum cred ei, şi 
dacă ar fi studiat-o în fond nu ar fi fost atât de 
înspăimântați. Ar şti că starea acestei noi existenţe 
depinde de ei - va fi fericită sau nenorocită în funcţie de 
ceea ce ei vor fi făcut aici-jos, şi ei pot încă din această 
viaţă să se ridice atât de sus, încât nu se vor mai teme 
de recăderea în mlaştină. 

Presupunem că vorbim unor oameni care cred 
într-un oarecare viitor după moarte, şi nu celor care se 
dau neantului în perspectivă, sau care vor să le dispară 
sufletul într-un tot universal, fără individualitate, 
precum picăturile de ploaie în ocean, ceea ce înseamnă 
aproape acelaşi lucru. Dacă, aşadar, credeţi într-un 
viitor oarecare, nu admiteţi că acesta este acelaşi 
pentru toţi? Altfel unde ar fi utilitatea binelui? De ce să 
ne reținem? De ce să nu ne satisfacem toate pasiunile 
rele, toate dorinţele rele, chiar şi cele pe spezele 
aproapelui, de vreme ce nu va fi nici mult nici puţin? 
Credeţi că acest viitor va fi mai mult sau mai puţin 
fericit sau nefericit, conform celor ce vom face în timpul 
vieţii; aveţi atunci dorinţa de a fi tot atât de fericiţi pe 
cât posibil, de vreme ce va fi pentru eternitate? Veţi 
avea, prin hazard, pretenţia de a fi unul dintre cei mai 
nefericiţi oameni ce au existat pe suprafaţa pământului, 
şi de a avea astfel dreptul dintr-o dată la fericirea 
aleşilor? Nu. Admiteţi astfel că există oameni care 
valorează mai mult decât voi, şi care au dreptul la un loc 
mai bun, fără ca prin aceasta să fiţi printre condamnaţi. 
Ei bine! Puneţi-vă un moment prin gândire în această 
situaţie de mijloc ce va fi a voastră, de vreme ce 
conveniţi şi presupuneţi că nu oricine vine şi vă spune: 
„Suferiţi, nu sunteţi tot atât de fericit pe cât aţi putea fi, 
în timp ce în faţă aveţi făpturi care se bucură de o 
fericire deplină; doriţi să schimbaţi poziţia cu a lor?” 

- Fără îndoială, spuneţi, ce trebuie să fac? 

- Mai nimic; luaţi de la capăt ceea ce aţi făcut rău 


şi străduiţi-vă să faceţi mai bine. Veţi ezita să acceptaţi 
acest lucru cu preţul mai multor existenţe de probă? Să 
luăm o comparaţie mai prozaică. Dacă unui om care nu 
se află în cea mai neagră mizerie, dar încearcă totuşi 
privaţiuni datorită precarităţii resurselor sale, i s-ar 
spune: „lată un noroc uriaş, poţi să te bucuri, dar va 
trebui pentru aceasta să munceşti în condiţii dure timp 
de un minut”. Fie el cel mai leneş de pe pământ, va 
spune fără ezitare: „Muncesc un minut, două minute, o 
oră, o zi, dacă trebuie; ce înseamnă asta dacă îmi termin 
viaţa în belşug? Or, ce este durata vieţii corporale faţă 
de eternitate? Mai puţin decât un minut, mai puţin ca o 
secundă. 

Am înţeles să facem următorul raţionament: 
Dumnezeu, care este de o bunătate absolută, nu poate 
impune omului să reînceapă o viaţă de sărăcie şi 
zbucium. Ar mai exista, prin hazard, un maximum de 
bunătate în condamnarea omului la o suferinţă perpetuă 
pentru câteva clipe de greşeală, mai degrabă decât să i 
se dea mijloacele de a-şi repara greşelile? „Doi 
fabricanți aveau fiecare un muncitor ce putea aspira să 
devină asociatul şefului. Se întâmplă că veni o zi când 
cei doi muncitori lucrară foarte rău şi meritară să fie 
concediaţi. Unul din cei doi fabricanți îşi izgoni 
muncitorul, cu toate rugăminţile acestuia, şi acesta 
negăsind de lucru muri în mizerie. Celălalt spuse 
muncitorului său: „Ai pierdut o zi, îmi datorezi una în 
compensatie; ţi-ai făcut rău treaba, îmi datorezi 
reparaţie; îţi permit să o iei de la început; dă-ţi silinţa de 
a o face bine şi te voi păstra şi vei putea întotdeauna să 
aspiri la poziţia superioară pe care ţi-am promis-o”. Este 
nevoie să mai întrebăm care din cei doi fabricanți a fost 
mai omenos? Dumnezeu, cu aceeaşi clemenţă, ar fi mai 
neînduplecat decât un om? Gândul că soarta noastră a 
fost fixată pentru veşnicie în câţiva ani de încercări, că 
nu depinde întotdeauna de noi să atingem perfecțiunea 
pe pământ, are în el ceva sfâşietor, în timp ce ideea 


contrară este eminamente consolatoare: ea ne lasă 
speranţa. 

Astfel, fără a ne pronunţa pentru sau contra 
pluralităţii existenţelor, fără a admite o ipoteză mai mult 
decât cealaltă, spunem că, dacă vom avea de ales, nu 
este nimeni care să nu prefere o judecată fără cusur. Un 
filozof a spus că dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi 
trebuit inventat pentru fericirea speciei umane; la fel s- 
ar putea spune despre pluralitatea existenţelor. Dar, aşa 
cum am spus mai înainte, Dumnezeu nu ne cere 
permisiunea; el nu consultă bunul nostru plac - aşa da, 
aşa nu. Să vedem care sunt posibilităţile şi să analizăm 
lucrurile din alt unghi, întotdeauna făcând abstracţie de 
învăţătura Spiritelor. 

Dacă nu există reîncarnare, nu există decât o 
singură existenţă corporală, este evident; dacă existenţa 
noastră corporală actuală este singura, sufletul fiecărui 
om este creat la naşterea sa, afară de cazul când se 
admite anterioritatea sufletului, în care caz s-ar pune 
întrebarea ce era sufletul înainte de naştere, şi dacă 
această stare nu constituie o existenţă sub o formă 
oarecare. Nu există cale de mijloc: sufletul ori exista, ori 
nu exista înaintea corpului; dacă exista, care era situaţia 
lui? Avea sau nu conştiinţă de sine? dacă nu avea 
conştiinţă, aproape ca şi cum nu exista; dacă avea 
individualitatea sa, aceasta era progresivă sau 
staţionară; şi într-unul şi în celălalt caz, în ce mod este 
ataşat corpului? 

Admiţând, conform credinţei populare, că sufletul 
ia naştere odată cu trupul, sau - ceea ce conduce la 
acelaşi lucru - că anterior încarnării sale el nu are decât 
aptitudini negative, punem următoarele întrebări: 

1. De ce sufletul dovedeşte aptitudini atât de 
diverse şi independente de ideile acumulate prin 
educaţie? 

2. De unde provine aptitudinea neobişnuită a 
anumitor copii de vârstă fragedă pentru cutare artă sau 


cutare ştiinţă, în timp ce alţii rămân inferiori sau 
mediocri întreaga lor viaţă? 

3. De unde apar la unii ideile înnăscute sau 
intuitive ce nu există la alţii? 

4. De unde provin, la unii copii, instinctele 
precoce legate de viciu şi virtute, sentimentele 
înnăscute de demnitate sau josnicie ce contrastează cu 
mediul în care s-au născut? 

5. De ce anumiţi oameni, făcând abstracţie de 
educaţie, sunt mai avansați decât alţii? 

6. De ce există sălbatici şi oameni civilizaţi? Dacă 
luaţi un copil hotentot de la sânul mamei şi-l creşteţi la 
liceele noastre cele mai renumite, veţi face vreodată din 
el un Laplace sau un Newton? 

Ne întrebăm care este filozofia sau teozofia ce 
poate rezolva aceste probleme. Sufletele la naştere sunt 
egale sau sunt inegale, ceea ce este îndoielnic. Dacă 
sunt egale, de unde aceste aptitudini atât de diverse? Se 
va spune că depinde de organism? Dar atunci este 
doctrina cea mai monstruoasă şi cea mai imorală. Omul 
nu este mai mult decât o maşină, o jucărie a materiei; el 
nu mai are responsabilitatea actelor sale, poate arunca 
toată vina pe imperfecţiunile sale fizice. Dacă sunt 
inegale, este pentru că Dumnezeu le-a creat astfel; dar 
atunci de ce această superioritate înnăscută acordată 
unora? Această părtinire este conformă cu dreptatea sa 
şi cu dragostea egală ce o poartă tuturor creaturilor 
sale? 

Să admitem, din contră, o succesiune de existenţe 
anterioare progresive şi totul este explicat. Oamenii 
aduc la naştere intuiţia a ceea ce au acumulat; ei sunt 
mai mult sau mai puţin avansați, în funcţie de numărul 
existenţelor parcurse, după cum sunt mai mult sau mai 
puţin depărtaţi de punctul de plecare; ca şi la o reunire 
a indivizilor de toate vârstele, fiecare va avea o 
dezvoltare proporţională cu numărul anilor împliniţi; 
existenţele succesive vor fi, pentru viaţa sufletului, ceea 


ce anii sunt pentru viaţa corpului. Adunați la un loc într- 
o zi o mie de indivizi având vârste cuprinse între un an 
şi optzeci; presupuneţi că un văl a fost aruncat asupra 
tuturor zilelor ce au precedat întâlnirea, şi că, în 
ignoranţa voastră îi credeţi pe toţi născuţi în aceeaşi zi; 
veţi întreba natural cum se face că unii sunt mari şi alţii 
mici, unii bătrâni şi alţii tineri, unii instruiți şi alţii încă 
ignoranţi; dar dacă norul care vă ascunde trecutul lor se 
ridică, dacă veţi afla că toţi au parcurs un timp mai scurt 
sau mai lung, totul vă va fi explicat. 

Dumnezeu, în dreptatea sa, nu a putut crea 
sufletele mai mult sau mai puţin perfecte, dar, cu 
pluralitatea existenţelor, inegalitatea ce o vedem nu mai 
are nimic împotriva echităţii celei mai riguroase; 
aceasta şi datorită faptului că nu vedem decât prezentul 
şi nu trecutul. Este raţionamentul acesta clădit pe un 
sistem, pe o supoziţie gratuită? Nu, noi pornim de la un 
fapt evident, incontestabil: inegalitatea aptitudinilor şi 
dezvoltării intelectuale şi morale, şi găsim acest fapt 
inexplicabil prin toate teoriile cunoscute, în timp ce 
explicaţia lui este simplă, naturală, logică, printr-o altă 
teorie. Este raţional să o preferi pe cea care nu explică 
în locul celei care explică? 

In privinţa celei de a şasea probleme, se va spune 
fără îndoială că hotentotul aparţine unui neam inferior; 
atunci vom întreba dacă hotentotul este sau nu om. 
Dacă este om, de ce Dumnezeu l-a dezmoştenit, pe el şi 
neamul lui, de privilegiile acordate neamului caucazian? 
Dacă nu este om, de ce căutăm să-l facem creştin? 
Doctrina spiritistă este mult mai generoasă decât 
celelalte: pentru ea, nu există mai multe feluri de 
oameni, nu există decât oameni al căror spirit este mai 
mult sau mai puţin înapoiat, dar susceptibil de a 
progresa: aceasta nu e mai conform dreptăţii lui 
Dumnezeu? 

Am văzut până acum sufletul în trecutul şi în 
prezentul său; dacă îl considerăm în viitor, întâmpinăm 


aceleaşi dificultăţi. 

1. Dacă existenţa noastră actuală trebuie să 
decidă singură asupra sortii ce ne aşteaptă, care este, în 
viaţa viitoare, poziţia respectivă a sălbaticului şi a 
omului civilizat? Sunt ei la acelaşi nivel, sau sunt 
distanţaţi pe ansamblu în raport cu fericirea eternă? 

2. Omul care a lucrat întreaga sa viaţă pentru a 
se îmbunătăţi se află la acelaşi nivel cu cel ce a rămas 
inferior, nu prin greşeala sa, ci pentru că nu a avut nici 
timp, nici posibilitatea să se îmbunătăţească? 

3. Omul care face rău, deoarece nu s-a putut 
lumina, este posibil de o stare de lucruri ce nu a depins 
de el? 

4. Se lucrează pentru a lumina oamenii, pentru a-i 
face morali, pentru a-i civiliza; dar pentru unul ce a fost 
luminat, există milioane care mor în fiecare zi înainte ca 
lumina să fi ajuns până la ei; care este soarta acestora? 
Sunt trataţi ca nişte condamnaţi? In caz contrar, ce au 
făcut să merite a fi la acelaşi nivel cu ceilalţi? 

5. Care este soarta copiilor morţi la vârsta 
fragedă înainte de a putea face bine sau rău? Dacă sunt 
printre cei aleşi, de ce această favoare fără a fi făcut 
nimic pentru a o merita? Prin ce privilegiu sunt scutiţi 
de frământările vieţii? 

Oare există o doctrină ce ar putea să rezolve 
aceste probleme? Admiteţi existenţele consecutive, şi 
totul este explicat în conformitate cu dreptatea lui 
Dumnezeu. Ceea ce nu s-a putut face într-o existenţă, se 
va face în alta; astfel nimeni nu scapă legii progresului, 
fiecare va fi recompensat după meritul său real, şi 
nimeni nu este exclus de la fericirea supremă, la care 
poate aspira, oricare ar fi obstacolele întâlnite în drum. 

Aceste probleme ar putea fi amplificate la infinit, 
căci problemele psihologice şi moral ce nu-şi găsesc 
soluţionarea decât în pluralitatea existenţelor sunt 
nenumărate; noi ne-am limitat la cele mai generale. S-ar 
putea răspunde că doctrina reîncarnării nu este de loc 


admisă de Biserică; ar fi deci o răsturnare a religiei. 
Scopul nostru nu este de a trata această problemă 
acum; ne este suficient de a fi demonstrat că ea este 
eminamente morală şi raţională; or, ceea ce este moral 
şi raţional nu poate fi împotriva unei religii care 
proclamă prin excelentă Dumnezeul bunătăţii şi al 
raţiunii. 

Ce s-ar fi întâmplat cu religia dacă, împotriva 
opiniei universale şi dovezilor ştiinţei, s-ar fi împotrivit 
evidenţei şi ar fi alungat de la sânul său pe oricine nu ar 
fi crezut în mişcarea soarelui sau în cele şase zile ale 
creaţiei? Ce credit ar fi meritat, şi ce autoritate ar fi 
avut, la popoarele luminate, o religie fondată pe greşeli 
evidente socotite drept articole de credinţă? 

Când evidenţa a fost demonstrată, Biserica a 
trecut cu înţelepciune de partea evidenţei. Dacă s-a 
dovedit că lucrurile existente sunt imposibile fără 
reîncarnare, dacă unele părţi ale dogmei nu pot fi 
explicate decât prin acest mijloc, ar fi bine să se admită 
şi să se recunoască faptul că antagonismul dintre 
această doctrină şi dogme nu este decât aparent. Mai 
târziu, vom arăta că religia este poate mai puţin 
depărtată de ea, aşa cum se gândeşte, şi că nu va suferi 
datorită ei mai mult decât a suferit la descoperirea 
mişcării pământului şi a perioadelor geologice care, la 
început, au părut că dezmint textele sacre. Principiul 
reîncarnării reiese de altfel din mai multe pasaje ale 
Scripturilor şi se găseşte în special formulat într-o 
manieră explicită în Evanghelie: 

„Când coborau de la munte (după transfigurare), 
Isus dădu această poruncă şi spuse: „Nu vorbiţi nimănui 
despre ceea ce tocmai aţi văzut, până când fiul omului 
nu va fi înviat din morţi”. -Discipolii săi întrebară atunci, 
şi el le spuse: „De ce spun Scribii că mai înainte trebuie 
să vină Elie?” - Dar Isus le răspunse: „Este adevărat că 
Elie trebuie să vină şi că va îndrepta toate lucrurile. Dar 
eu vă spun că Elie a venit deja, şi ei nu l-au cunoscut de 


loc, dar l-au făcut să sufere aşa cum au vrut. Tot aşa îl 
vor face să moară pe fiul omului. Atunci discipolii săi 
înţeleseră că cel ce le vorbise era Ioan Botezătorul”. 
(Matei, Cap. XVII). De vreme ce loan Botezătorul era 
Elie, înseamnă că a avut loc reîncarnarea Spiritului sau 
sufletului lui Elie în corpul lui loan Botezătorul. 

Care să fie, în rest, opinia ce trebuie să ne-o facem 
despre reîncarnare, ce să acceptăm şi ce să nu 
acceptăm? Opinia este că trebuie să o acceptăm 
deoarece ea există, în ciuda oricărei credinţe contrare; 
esentialul constă în aceea că, învăţătura Spiritelor este 
eminamente creştină; ea se întemeiază pe nemurirea 
sufletului, pe recompensele şi pedepsele viitoare, pe 
dreptatea lui Dumnezeu, pe liberul arbitru al omului, pe 
morala creştină; deci ea nu este antireligioasă. 

Am raţionat, după cum am spus, făcând abstracţie 
de întreaga învăţătură Spiritistă care, pentru anumite 
persoane, nu e o autoritate. Dacă am adoptat, ca atâţia 
alţii, opinia pluralităţii existenţelor, este nu numai 
pentru că provine de la Spirite, ci pentru că ni s-a părut 
cea mai logică, fiind singura ce rezolvă probleme până 
atunci insolubile. Chiar dacă ar fi provenit de la un 
simplu muritor am fi adoptat-o de asemenea, şi în plus 
am renunţa fără ezitare la propriile noastre idei în care 
o eroare este demonstrată - amorul propriu are mai mult 
de pierdut decât de câştigat încăpătânându-se într-o 
idee falsă. La fel, am fi respins orice ar fi provenit de la 
Spirite, dacă ne-ar fi părut contrar raţiunii, aşa cum am 
respins atâtea altele; căci ştim din experienţă că nu 
trebuie să acceptăm orbeşte tot ceea ce vine din partea 
lor, mai mult decât ceea ce vine din partea oamenilor. 

În ochii noştri prima sa calitate este înainte de 
toate de a fi logică; ea mai are şi o alta, aceea de a fi 
confirmată de fapte - fapte pozitive -pe care un studiu 
atent şi raţional le poate releva oricui îşi dă osteneala de 
a observa cu răbdare şi perseverentă, şi după care nu 
mai este permisă nici o îndoială. Când aceste fapte vor fi 


popularizate la fel ca cele referitoare la formarea şi 
mişcarea pământului, vor trebui să accepte evidenţa 
chiar şi opozanţii, oricare ar fi fost eforturile lor în a o 
contrazice. 

Să recunoaştem deci, în rezumat, că doctrina 
pluralităţii existenţelor explică singură ceea ce, fără ea, 
este inexplicabil, că ea este eminamente consolatoare şi 
conformă celei mai severe dreptăţi, şi că ea este pentru 
om ancoră de salvare pe care Dumnezeu i-a dat-o în 
marea sa milă. Chiar cuvintele lui Isus nu lasă îndoieli în 
această privinţă. lată aici ce se spune în Evanghelia 
după Ioan, cap. III: 

„3. Isus, răspunzând lui Nicodim, spune: 
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte 
din nou, el nu poate avea împărăţia lui Dumnezeu’ 

4. Nicodim îi spune: „Cum se poate naşte un om 
de vreme ce este viu? Se poate întoarce în pântecele 
mamei sale, şi să se nască a doua oară?” 

5. Isus răspunde: „Adevărat, adevărat îţi spun că 
dacă cineva nu se naşte din apă şi din spirit, nu poate 
intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din 
carne este carne, şi ce este născut din spirit este spirit. 
Nu te mira de loc de cele ce ţi-am spus: Trebuie să vă 
naşteţi din nou”. 


Chapter 6 Viaţa spiritistă 


1. Spirite rătăcitoare. 2. Lumi tranzitorii. 3. 
Percepţiile, senzațiile şi suferinţele Spiritelor. 4. Eseu 
despre senzaţie la Spirite. 5. Alegerea probelor. 6. 
Relaţii de dincolo de moarte. 7. Raporturi de simpatie şi 
antipatie la Spirite. 8. Amintirea existenţei corporale 9. 
Comemorarea morţilor. Funeraliile. 


1. Spirite rătăcitoare 


223. După separarea sa de corp, sufletul se 
reîncarnează imediat? 

„Câteodată imediat, dar cel mai adesea la 
intervale mai mult sau mai puţin lungi, în lumile 
superioare reîncarnarea este aproape întotdeauna 
imediată; materia corporală fiind aici mai puţin grosieră, 
Spiritul încarnat în ea se bucură de aproape toate 
facultăţile sale; starea sa normală este cea a 
somnambulilor voştri lucizi”. 

224. Ce devine sufletul în intervalul dintre 
încarnări? 

„Spirit rătăcitor care aspiră la noua sa destinaţie”. 

Care poate fi durata acestor intervale? 

„De la câteva ore la câteva mii de secole, în rest, 
la propriu vorbind, nu există de loc limită extremă 
asociată stării rătăcitoare, căci ea se poate prelungi un 
timp foarte lung, dar totuşi ea nu este niciodată 
perpetuă; Spiritul este în stare oricând, mai curând sau 
mai târziu, să reînceapă o existenţă care serveşte 
purificării existenţelor sale precedente”. 

Această durată este subordonată voinţei Spiritului, 
sau poate fi impusă ca o ispăşire? 

„Este o consecinţă a liberului arbitru; Spiritele 
ştiu perfect ce au făcut, dar există unele dintre ele 
pentru care durata este o pedeapsă impusă de 
Dumnezeu; altele cer a fi prelungită pentru învățături 


ale căror roade nu pot fi culese decât în starea de 
Spirit”. 

225, Este starea rătăcitoare, prin ea însăşi, 
un semn de inferioritate a Spiritelor? 

„Nu, căci există Spirite rătăcitoare de toate 
gradele. Încarnarea este o stare tranzitorie, am mai 
spus-o: în starea sa normală, Spiritul este desprins de 
materie”. 

226. Se poate spune că toate Spiritele neîncarnate 
sunt rătăcitoare? 

„Cele care trebuie să se reîncarneze, da; dar 
spiritele pure, care au ajuns la perfecţiune nu sunt 
rătăcitoare: starea lor este definitivă”. 

Sub raportul calităţilor intime, Spiritele sunt de 
diferite ordine sau grade pe care le parcurg în mod 
succesiv pe măsură ce se purifică. Ca stare, ele pot fi: 
încarnate, adică ataşate unui corp; rătăcitoare, adică 
degajate de corpul material şi aşteptând o nouă 
încarnare pentru a se ameliora; Spirite pure, adică 
perfecte, nemaiavând nevoie de încarnare. 

227. In ce mod se instruiesc Spiritele 
rătăcitoare? Fără îndoială, nu o fac în acelaşi mod ca şi 
noi. 

„Ele îşi studiază trecutul şi caută mijloacele de a 
se înălța. Ele văd, observă ceea ce se petrece în locurile 
parcurse; ascultă discursurile oamenilor luminaţi şi 
părerile Spiritelor superioare lor, şi aceste lucruri le dau 
idei pe care nu le aveau”. 

228. Păstrează Spiritele câteva pasiuni 
omeneşti? 

„Spiritele îmbunătăţite, pierzând învelişul lor, 
abandonează pasiunile rele şi nu păstrează decât pe cele 
bune; dar Spiritele inferioare le păstrează; altfel, ar fi de 
ordinul întâi”. 

229. De ce Spiritele părăsind pământul nu 
lasă aici toate pasiunile rele, de vreme ce le văd 
inconvenientele? 


„Tu vezi în această lume oameni care sunt 
invidioşi; crezi că de îndată ce o părăsesc pierd acest 
defect? El rămâne şi după plecarea de aici, mai ales la 
cei ce au avut pasiuni bine conturate, un fel de 
atmosferă care îi înconjoară şi le lasă toate aceste 
lucruri rele, căci Spiritul nu este în întregime degajat; el 
nu întrevede adevărul decât pentru moment, adevăr 
care să-i arate drumul cel bun”. 

230. Poate Spiritul să progreseze în starea 
rătăcitoare? 

„Se poate îmbunătăţi mult, întotdeauna după 
voinţa şi dorinţa sa; dar în existenţa corporală în care 
pune în aplicare ideile noi pe care le-a acumulat”. 

231. Spiritele rătăcitoare sunt fericite sau 
nefericite? 

„Mai mult sau mai puţin, după meritul lor. Ele 
suferă datorită pasiunilor dacă le-au păstrat esenţa, sau 
sunt fericite în funcţie de gradul de materializare. În 
starea rătăcitoare Spiritul întrevede ceea ce îi lipseşte 
pentru a fi mai fericit şi atunci începe să caute 
mijloacele pentru a deveni astfel. Dar dacă nu-i este 
permis întotdeauna să se reîncarneze după plac, atunci 
aceasta este o pedeapsă”. 

232. În starea rătăcitoare, Spiritul poate 
merge în toate lumile? 

„Depinde; atunci când Spiritul a părăsit corpul, el 
nu este complet degajat de materie, şi aparţine încă 
lumii în care a vieţuit, sau unei lumi de acelaşi grad, 
afară de cazul când, în timpul vieţii sale, nu s-ar fi 
îmbunătăţit, şi acesta este scopul către care trebuie să 
tindă, fără aceasta nu se va perfecționa niciodată. El 
poate totuşi să meargă în anumite lumi superioare, dar 
atunci este acolo ca un străin; altfel spus el nu face 
decât să le întrevadă, şi acest lucru îi dă dorinţa de a se 
îmbunătăţi pentru a fi demn de fericirea de care se va 
bucura acolo, şi de a putea locui mai târziu în ele”. 

233. Spiritele deja purificate vin în lumile 


inferioare? 

„Vin adesea pentru a le ajuta să progreseze; fără 
călăuzele atât de necesare îndrumării lor, lumile ar fi 
părăsite”. 

2. Lumi tranzitorii 


234. Există, aşa după cum s-a mai spus, lumi 
ce servesc Spiritelor rătăcitoare drept staţii şi locuri de 
repaus? 

„Da, există lumi destinate în mod special 
entităţilor rătăcitoare, lumi în care acestea pot locui 
temporar; un fel de tabere de odihnă după o lungă şi 
obositoare rătăcire. Acestea au poziţii intermediare 
printre celelalte lumi, cu anumite deosebiri în funcţie de 
natura Spiritelor ce pot ajunge aici, şi care se bucură de 
mai multă sau mai puţină bunăstare”. 

Spiritele care populează aceste lumi pot să le 
părăsească după voinţă? 

„Da, Spiritele aflate în aceste lumi se pot 
desprinde pentru a merge acolo unde trebuie să ajungă. 
Inchipuiţi-vă păsări călătoare abătându-se asupra unei 
insule, aşteptând să-şi refacă forţele pentru a ajunge la 
destinaţie”. 

235. Progresează Spiritele în timpul 
staționărilor în lumile tranzitorii? 

„Cu siguranţă; cele ce se reunesc astfel, o fac în 
scopul de a se instrui, de a putea obţine mai uşor 
permisiunea de a ajunge în locurile mai bune, şi de a 
parveni într-o poziţie pe care o obţin doar cei aleşi”. 

236. Sunt lumile tranzitorii veşnice şi, prin natura 
lor specială, destinate Spiritelor rătăcitoare? 

„Nu, starea lor nu este decât temporară”. 

Sunt locuite în acelaşi timp şi de entități 
corporale? 

„Nu, suprafaţa lor este sterilă. Cei care le 
populează nu au nevoie de nimic”. 

Această sterilitate este permanentă şi ține de 


natura lor specială? 

„Nu, sunt sterile în timpul tranziţiei”. 

Atunci aceste lumi trebuie să fie lipsite de 
frumuseți naturale? 

„Natura se traduce în frumuseți ale nemărginirii 
ce nu sunt mai puţin admirabile decât acelea pe care le 
numiţi frumuseti naturale”. 

De vreme ce starea acestor lumi este tranzitorie, 
într-o zi şi pământul nostru se va număra printre ele? 

„El a fost”. 

În ce epocă? 

„În timpul formării sale”. 

Nimic nu este inutil în natură; fiecare lucru are 
scopul său, destinaţia sa. Nimic nu este gol, totul este 
populat, viaţa este peste tot. Astfel, în timpul lungii 
succesiuni de secole scurse până la apariţia perioadei de 
tranziţie atestate de straturile geologice, înainte chiar 
de formarea primelor fiinţe organice, pe această masă 
informă, în acest arid haos unde elementele erau 
cufundate, viaţa nu era absentă. Entităţi care nu aveau 
nici nevoile, nici senzațiile noastre fizice aflau aici un 
refugiu, însă Dumnezeu a dorit ca lumea aceasta, chiar 
în stare imperfectă, să servească la ceva. 

Cine ar putea să spună că, dintre miliardele de 
lumi care circulă în imensitatea universului, doar una 
singură, una dintre cele mai mici, pierdută în mulţime, a 
avut privilegiul exclusiv de a fi populată? Care ar fi fost 
deci utilitatea celorlalte? Dumnezeu nu le-ar fi făcut 
decât pentru plăcerea ochilor noştri? Supoziţie absurdă, 
incompatibilă cu înţelepciunea divină ce străluminează 
în toate operele, şi inadmisibilă când se reflectează la 
ceea ce noi nu putem întrezări. Nimeni nu va contesta 
că există, conform acestei idei, lumi încă improprii vieţii 
materiale, şi totuşi populate de entităţi vii adaptate 
acestui mediu. 

3. Percepţiile, senzațiile şi suferinţele 
Spiritelor 


237. Sufletul odată intrat în lumea Spiritelor, mai 
are încă percepțiile pe care le avea în timpul vieţii? 

„Da, şi altele pe care nu le avea, deoarece corpul 
său era ca un văl ce le întuneca. Inteligența este un 
atribut al spiritului, dar se manifestă mai liber atunci 
când nu are piedici”. 

238. Percepţiile şi cunoştinţele Spiritelor sunt 
infinite, cu alte cuvinte cunosc ele toate lucrurile? 

„Cu cât se apropie de perfecţiune, cu atât cunosc 
mai mult; dacă sunt Spirite superioare, au cunoştinţe 
vaste.” i 

239. Inţeleg Spiritele principiul primordial al 
lucrurilor? 

„Aceasta depinde de nivelul lor de elevare şi 
puritate. Spiritele inferioare nu ştiu mai mult decât 
oamenii”. 

240. Oare Spiritele percep timpul, durata ca 
şi noi? 

„Nu; de aceea voi nu puteţi să ne înţelegeţi 
întotdeauna atunci când e vorba de a stabili date sau 
epoci”. 

Spiritele trăiesc în afara timpului aşa cum îl 
înţelegem noi; durata pentru ele se anulează şi secolele 
atât de lungi pentru noi, nu sunt în ochii lor decât clipe 
ce se pierd în eternitate, aşa cum neregularităţile solului 
se şterg şi dispar pentru cel ce se înalţă în văzduh. 

241. Spiritele au despre prezent o idee mai 
precisă şi mai justă decât noi? 

„Aşa cum cel ce vede clar are o idee mai justă 
despre lucruri decât un orb. Spiritele văd ceea ce voi nu 
vedeţi; ele judecă deci altfel decât voi, dar încă odată 
aceasta depinde de elevația lor”. 

242. Cum au Spiritele cunoştinţă despre 
trecut, şi dacă această cunoaştere este fără limite? 

„Trecutul, când ne ocupăm de el, este un prezent, 
aşa cum îţi aminteşti negreşit un lucru ce te-a frapat în 


decursul exilului. Numai că, nemaiavând vălul material 
ce întuneca inteligenţa, ne reamintim lucruri ce sunt 
şterse pentru tine, dar nu totul este cunoscut de spirite: 
mai întâi facerea lor”. 

243. Cunosc Spiritele viitorul? 

„Depinde tot de gradul lor de perfecţiune; adesea 
ele nu fac decât să-l întrevadă, dar nu le este permis 
întotdeauna să-l reveleze; când îl văd, li se pare prezent. 
Spiritul vede viitorul cu atât mai clar pe măsură ce se 
apropie de Dumnezeu. După moarte, sufletul vede şi 
îmbrăţişează dintr-o privire călătoriile trecute, dar nu 
poate vedea ce îi pregăteşte Dumnezeu”. 

Spiritele ajunse la perfecțiunea absolută au o 
cunoaştere completă a viitorului? 

„Completă nu e cuvântul potrivit,căci singur 
Dumnezeu este stăpânul suveran, şi nimeni nu-l poate 
egala”. 

244. Spiritele îl văd pe Dumnezeu? 

„Doar Spiritele superioare îl văd şi-l înţeleg; 
Spiritele inferioare îl simt şi îl intuiesc”. 

Când un Spirit inferior spune că Dumnezeu îi 
interzice sau îi permite un lucru, cum ştie că aceasta 
vine de la el? 

„El nu-l vede pe Dumnezeu, dar îi simte 
suveranitatea şi, atunci când un lucru nu trebuie făcut 
sau un cuvânt nu trebuie spus, îl resimte ca pe o 
intuiţie, ca pe un avertisment invizibil ce îi interzice să 
le facă. Oare nu aveţi voi înşivă presentimente ce sunt 
ca nişte avertismente secrete de a face sau de a nu face 
cutare sau cutare lucru? La fel este şi pentru noi, numai 
că la un nivel superior, căci esenţa spiritelor fiind mai 
subtilă decât a voastră, ele pot să primească mai bine 
avertismentele divine”. 

Ordinul îi este transmis direct de către Dumnezeu, 
sau prin intermediul altor Spirite? 

„Nu-i vine direct de la Dumnezeu; pentru a i se 
comunica, trebuie să fie demn de aceasta. Dumnezeu îi 


transmite ordinele prin Spiritele cele mai elevate în 
perfecţiune şi instrucţie”. 

245. Vederea, la spirite, este circumscrisă, ca şi la 
făpturile corporale? 

„Nu, ea rezidă în ele însele”. 

246. Au Spiritele nevoie de lumină pentru a 
vedea? 

„Ele văd prin ele însele şi nu au nevoie de lumină 
exterioară; pentru ele nu există tenebre, în afară de cele 
în care se pot găsi prin ispăşire”. 

247. Au nevoie Spiritele să se deplaseze în 
două puncte diferite de pe Pământ pentru a vedea? Pot 
ele să vadă, de exemplu, simultan în cele două emisfere 
ale globului? 

„Deoarece Spiritul se deplasează cu rapiditatea 
gândului, se poate spune că el vede pretutindeni dintr-o 
dată. Gândirea sa se poate propaga şi transmite în 
acelaşi timp în mai multe puncte, dar această facultate 
depinde de puritatea sa; cu cât este mai puţin purificat, 
cu atât vederea sa este mai limitată; numai Spiritele 
superioare pot cuprinde întregul”. 

Facultatea de a vedea, la Spirite, este o 
proprietate inerentă naturii lor, şi care rezidă în toată 
fiinţa lor, aşa cum lumina rezidă în toate părţile unui 
corp luminos; este un fel de luciditate universală ce se 
întinde peste tot, ce îmbrăţişează dintr-o dată spaţiul şi 
timpul şi pentru care nu există nici tenebre, nici 
obstacole materiale. Se subînţelege că trebuie să fie 
astfel; la oameni, vederea operând prin jocul unui organ 
impresionat de lumină, fără lumină el se află în 
obscuritate; la Spirit, facultatea de a vedea fiind un 
atribut propriu, abstracţie făcând de orice agent 
exterior, vederea este independentă de lumină. 

248. Vede Spiritul lucrurile tot atât de clar 
ca şi noi? 

„Mult mai clar, căci vederea sa penetrează ceea ce 
voi nu puteţi penetra; nimic nu o întunecă”. 


249. Oare Spiritul percepe sunetele? 

„Da, şi în plus percepe ceea ce simţurile voastre 
mărginite nu pot percepe”. 

Facultatea de a înțelege aparține întregii fiinţe, ca 
şi facultatea de a vedea? 

„Toate percepțiile sunt atribute ale Spiritului şi 
fac parte din fiinţa sa; cât timp este înveşmântat într-un 
corp material, percepțiile îi parvin prin canalele 
organelor; dar în stare de libertate ele nu mai sunt 
localizate”. 

250. Percepțiile fiind atribute ale Spiritului 
însuşi, acesta li se poate sustrage? 

„Spiritul nu vede şi nu înţelege decât ceea ce vrea. 
Aceasta în general vorbind, dar mai ales pentru Spiritele 
elevate, căci spiritele imperfecte înţeleg şi văd adesea 
fără voia lor ceea ce poate fi util pentru propria 
îmbunătăţire”. 

251. Sunt Spiritele sensibile la muzică? 

„Vrei să spui la muzica voastră? Ce este ea fată de 
muzica celestă? Fată de această armonie despre care 
nimic de pe pământ nu vă poate da o idee? Una fată de 
alta reprezintă ceea ce este cântecul sălbaticului fată de 
suava melodie. Totuşi, Spiritele comune pot încerca o 
anumită plăcere în perceperea muzicii voastre, deoarece 
nu le este dat încă să înţeleagă una mai sublimă. Muzica 
are pentru Spirite un farmec infinit, datorită calităţilor 
senzitive foarte dezvoltate; muzica celestă este tot ceea 
ce imaginaţia spirituală poate concepe mai frumos şi 
mai suav”. 

252, Sunt Spiritele sensibile la frumusețile 
naturii? 

„Frumuseţile naturii planetelor sunt atât de 
diferite, încât trebuie mult pentru a le cunoaşte. Da, 
sunt sensibile la aceste frumuseți după aptitudinea lor 
în a le aprecia şi înţelege; pentru Spiritele elevate există 
frumuseți de ansamblu fată de care se estompează, ca 
să spunem aşa, frumuseţile de detaliu”. 


253. Încearcă Spiritele nevoile şi suferințele 
noastre fizice? 

„Le cunosc, deoarece le-au suportat, dar nu le 
încearcă material, ca voi; ele sunt spirite”. 

254. Încearcă Spiritele oboseala şi nevoia de 
repaus? 

„Nu pot resimţi oboseala aşa cum o înţelegeţi voi 
şi, în consecinţă, nu au nevoie de repausul vostru 
corporal, de vreme ce nu au organe ale căror forţe 
trebuie să fie refăcute; dar Spiritul se odihneşte în 
sensul că nu se găseşte într-o activitate constantă; nu 
acţionează într-o manieră materială; acţiunea sa este 
întru totul intelectuală, iar repausul său întru totul 
moral; adică există momente când gândirea sa încetează 
de a mai fi atât de activă şi nu se mai îndreaptă asupra 
unui obiect bine determinat; este un veritabil repaus, 
dar care nu este comparabil cu cel al corpului. Oboseala 
pe care o pot încerca Spiritele se datorează inferiorităţii 
lor; căci cu cât sunt mai elevate, cu atât mai puţin 
repausul le este necesar”. 

255. Atunci când un Spirit suferă, de ce 
natură este suferinţa pe care o încearcă? 

„Angoase morale ce le torturează mai dureros 
decât suferinţele fizice”. 

256. De unde provine atunci faptul că 
Spiritele se plâng de suferinţa provocată de frig sau 
căldură? 

„Amintire a ceea ce au îndurat în timpul vieţii; tot 
atât de dureros ca şi în realitate; este adesea o 
comparaţie prin care, în lipsă de altceva, îşi exprimă 
situaţia. Când îşi amintesc de corpul lor, încearcă un fel 
de senzaţie, ca atunci când lepezi o haină, şi crezi că 
încă o mai porţi un timp după aceea”. 

4. Eseu despre senzaţie la Spirite 


257. Corpul este instrumentul durerii; este 
sinonim cu cauza primă, dar mai puţin cu cauza 


imediată. Sufletul are percepţia acestei dureri; 
percepţia este efectul. Amintirea pe care i-o păstrează 
poate fi foarte dureroasă, dar nu poate avea acţiune 
fizică. În adevăr, nici frigul şi nici căldura nu pot 
dezorganiza urzeala sufletului; sufletul nu poate nici 
îngheţa, nici arde. Nu vedem în fiecare zi amintirea sau 
teama de un rău fizic producând un efect în realitate, 
ocazionând chiar moartea? întreaga lume ştie că 
persoane amputate resimt durerea în membru chiar 
când acesta nu mai există. Cu siguranţă, acest membru 
nu este de loc sediul, nici chiar punctul de plecare al 
durerii; creierul i-a păstrat impresia, aceasta-i totul. Se 
poate crede că există ceva analog în suferinţele 
Spiritului după moarte. Un studiu mai aprofundat al 
perispiritului, ce joacă un rol atât de important în toate 
fenomenele spiritiste, apariţiile ceţoase sau tangibile, 
starea Spiritului în momentul morţii, ideea atât de 
frecventă la cel ce este încă viu, tabloul atât de 
emoţionant al sinucigaşilor, torturaţilor, al oamenilor ce 
sunt absorbiți de bucuriile materiale, şi atâtea alte fapte 
au aruncat o lumină asupra acestei chestiuni şi au făcut 
loc explicaţiilor pe care le redăm aici în rezumat. 
Perispiritul este liantul ce uneşte Spiritul cu 
materia corpului; el apare din mediul ambiant, din 
fluidul universal; el ţine în acelaşi timp de electricitate, 
de fluidul magnetic şi, până într-un anumit punct, de 
materia inertă. S-ar putea spune că este o chintesenţă a 
materiei; este principiul vieţii organice, dar nu şi al 
vieţii intelectuale; viaţa intelectuală este în Spirit. Este, 
în plus, agentul senzaţiilor exterioare. În corp, aceste 
senzaţii sunt localizate în organe care le servesc drept 
canale. Corpul fiind distrus, senzațiile sunt vagi. lată de 
ce Spiritul nu spune că suferă mai degrabă de cap decât 
de picioare. În rest, trebuie să ne ferim a confunda 
senzațiile perispiritului, rămas independent, de cele ale 
corpului; nu le putem lua pe ultimele nici ca termen de 
comparaţie şi nici ca analogie. Eliberat de corp, Spiritul 


poate suferi, dar această suferinţă nu este cea a 
corpului; nu este totuşi o suferinţă în exclusivitate 
morală, ca remuşcarea, de vreme ce se plâng de frig şi 
de căldură; ele nu suferă mai mult în iarnă decât în 
vară; le-am văzut trecând prin mijlocul flăcărilor fără a 
încerca nici o senzaţie de durere; deci temperatura nu 
are asupra lor nici o influenţă. 

Durerea pe care o resimt nu este deci o durere 
fizică propriu-zisă; este un vag sentiment intim despre 
care Spiritul însuşi nu-şi dă seama perfect întotdeauna, 
tocmai pentru că durerea nu este localizată şi nu e 
produsă de agenţi exteriori; e mai degrabă o amintire a 
unei realităţi, dar o amintire tot atât de dureroasă. 
Câteodată totuşi este mai mult decât o amintire, e ca şi 
cum am vedea-o. 

Experienţa ne învaţă că în momentul morţii 
perispiritul se eliberează mai repede sau mai încet de 
Corp. În primele clipe, Spiritul nu-şi explică situaţia; nu 
crede că este mort şi se simte viu; vede corpul său 
alături, ştie că este al lui, şi nu înţelege că s-au separat; 
această stare durează atâta timp cât există o legătură 
între corp şi perispirit. Un sinucigaş ne spunea: „Nu, nu 
sunt mort”, şi adăuga: „Şi totuşi simt viermii care mă 
rod”. Or, cu siguranţă, viermii nu rodeau perispiritul, cu 
atât mai puţin Spiritul, nu rodeau decât corpul. Dar cum 
separarea corpului şi perispiritului nu era completă, 
rezulta de aici un fel de repercusiune morală ce-i 
transmitea senzaţia a ceea ce se petrecea în corp. Poate 
nu repercursiune să fie cuvântul, căci ar putea face să 
creadă că este un efect foarte material, e mai degrabă 
vederea a ceea ce se petrece în corpul de care era legat 
perispiritul, şi care îi producea o iluzie luată drept 
realitate. Aceasta nu era o amintire, din moment ce, în 
timpul vieţii, nu fusese ros de către viermi; era 
sentimentul actualităţii. 

Se observă deci deducţiile ce se pot trage din 
fapte, atunci când sunt observate cu atenţie. În timpul 


vieţii, corpul primeşte impresiile exterioare şi le 
transmite Spiritului prin intermediul perispiritului ce 
constituie, probabil, ceea ce numeşte fluid nervos. 
Corpul fiind mort nu mai resimte nimic, pentru că nu 
mai există în el nici Spirit nici perispirit. Perispiritul, 
eliberat de corp, încearcă senzaţia; dar cum ea nu-i mai 
parvine printr-un canal limitat, este vagă. Or, cum este 
în realitate doar un agent de transmisie, de vreme ce 
Spiritul este cel ce are conştiinţă, rezultă că dacă ar 
putea exista un perispirit fără Spirit, el nu ar simţi mai 
mult decât corpul după moarte. La fel, dacă spiritul nu 
ar avea de loc perispirit, ar fi inaccesibil tuturor 
senzaţiilor dureroase; aceasta se întâmplă la Spiritele 
complet purificate. Ştiu că pe măsură ce se purifică 
esenţa perispiritului devine din ce în ce mai eterată; 
urmează deci că influenţa materială se diminuează pe 
măsură ce Spiritul progresează, adică pe măsură ce 
însuşi perispiritul devine mai puţin grosier. 

Dar, se va spune, senzațiile agreabile sunt 
transmise Spiritului prin perispirit, ca şi senzațiile 
dezagreabile; or, dacă spiritul pur este inaccesibil 
unora, trebuie să fie în mod egal şi celorlalte. Da, fără 
îndoială, pentru cele ce provin doar din influenţa 
materiei pe care o cunoaştem; sunetul instrumentelor 
noastre, parfumul florilor nu-i fac nici o impresie, şi 
totuşi are senzaţii intime de un farmec nedefinit, despre 
care nu ne putem face nici o idee, deoarece suntem în 
această privinţă ca orbii din naştere faţă de lumină; ştim 
că aceasta există; dar prin ce mijloc? Ştiinţa noastră se 
opreşte aici. 

Ştim că există percepții, senzaţii, audiții, viziuni; 
că aceste facultăţi sunt atribuite întregii fiinţe, şi nu, ca 
la om, doar unei părţi a fiinţei; dar încă o dată, prin ce 
intermediar? Nu cunoaştem. Spiritele însele nu ne pot 
face să înţelegem, deoarece limbajul nostru nu este 
făcut pentru a exprima idei pe care nu le avem, aşa cum 
în limbajele sălbaticilor nu există termeni pentru a 


exprima artele, ştiinţele şi înaltele doctrine filozofice. 

Spunând că Spiritele sunt inaccesibile impresiilor 
date de materia noastră, vrem să vorbim despre 
spiritele foarte elevate al căror înveliş eterat nu are 
ceva analog aici-jos. Nu sunt la fel cu cele al căror 
perispirit este mai dens; cele dintâi percep sunetele şi 
mirosurile noastre dar nu printr-o parte limitată a 
individualităţii, ca în timpul vieţii. 

S-ar putea spune că vibraţiile moleculare se fac 
simţite în întreaga lor fiinţă şi ajung astfel la senzorium 
comun care este însuşi Spiritul, deşi într-un mod diferit, 
şi poate astfel cu o impresie diferită, ceea ce produce o 
modificare în percepţie. Ele aud sunetul vocii noastre, şi 
totuşi ne înţeleg fără ajutorul cuvântului, prin simpla 
transmisie a gândului; şi ceea ce vine în sprijinul celor 
spuse de noi, este că această penetraţie este cu atât mai 
uşoară cu cât Spiritul este mai dematerializat. Cât 
despre vedere, ea este independentă de lumina noastră. 

Facultatea de a vedea este un atribut esenţial al 
sufletului: pentru vedere nu există obscuritate; dar ea 
este mai întinsă, mai penetrantă la Spiritele purificate. 
Sufletul, sau Spiritul, are prin urmare în el însuşi 
facultatea tuturor percepţiilor; în viaţa corporală, ele 
sunt obturate de grosolănia organelor proprii; în viaţa 
extracorporală, percepțiile cresc puţin câte puţin pe 
măsură ce învelişul semi-material se luminează. 

Ivită în mediul ambiant, acest înveliş variază după 
natura lumilor. Trecând dintr-o lume în alta, Spiritele îşi 
schimbă învelişul aşa cum noi ne schimbăm 
îmbrăcămintea trecând din iarnă în vară, sau de la pol la 
ecuator. Spiritele cele mai elevate, atunci când vin să ne 
viziteze, adoptă deci perispiritul terestru şi ca urmare 
percepțiile lor operează ca şi la Spiritele noastre 
obişnuite; dar toate, inferioare sau superioare, nu 
înţeleg şi nu simt decât ceea ce vor să înţeleagă sau să 
simtă. Fără a avea organe senzitive, ele îşi pot face după 
voinţă active sau nule percepțiile; nu există decât un 


singur lucru pe care sunt forţate să-l asculte, şi anume 
sfaturile Spiritelor bune. Vederea este întotdeauna 
activă, dar ele pot în mod reciproc să se facă invizibile 
unele faţă de celelalte. În funcţie de rangul ocupat, se 
pot ascunde de cele ce le sunt inferioare, dar nu şi de 
cele ce le sunt superioare. In primele momente ce 
urmează morţii, vederea Spiritului este întotdeauna 
tulbure şi confuză; ea se luminează pe măsură ce 
Spiritul se eliberează, şi poate obţine aceeaşi claritate 
ca şi în timpul vieţii, independent de penetraţia prin 
corpurile ce sunt opace pentru noi. Cât despre extensia 
sa de-a lungul spaţiului infinit, în viitor şi în trecut, 
aceasta depinde de puritatea şi de elevația Spiritului. 

Toată această teorie, s-ar spune, nu este 
liniştitoare de loc. Am gândi că odată debarasaţi de 
învelişul grosier, instrument al durerilor noastre, nu 
vom mai suferi, şi iată că ne arătaţi că încă suferim; că 
are loc într-un mod sau altul, nu înseamnă că suferi mai 
puţin. Oh! da, mai putem suferi încă, şi mult, şi timp 
îndelungat, dar putem de asemenea să nu mai suferim, 
chiar din momentul când părăsim această viaţă 
corporală. 

Suferințele de aici-jos sunt câteodată 
independente de noi, dar totuşi multe sunt consecinţe 
ale voinţei noastre. Dacă s-ar merge la surse s-ar vedea 
că majoritatea suferințelor reprezintă urmarea unor 
cauze pe care le-am fi putut evita. Atâtea rele, atâtea 
infirmităţi, pe care omul le datorează exceselor ambiţiei, 
pasiunilor sale! Omul care ar fi trăit întotdeauna cu 
sobrietate, care nu ar fi abuzat cu nimic, care ar fi fost 
întotdeauna simplu în gusturi, modest în dorinţe, ar fi 
fost mai cruțat de zbucium. 

La fel se întâmplă cu Spiritul; suferinţele pe care 
le îndură sunt întotdeauna consecinţa modului în care a 
vietuit pe pământ; fără îndoială, el nu ar avea gută sau 
reumatism, dar ar avea alte suferinţe ce nu sunt cu 
nimic mai bune. Am văzut că aceste suferinţe sunt 


rezultatul legăturilor ce continuă să existe între el şi 
materie; cu cât este mai degajat de influenţa materiei, 
sau altfel spus este dematerializat, cu atât are mai 
puţine senzaţii dureroase. 

Or, depinde de el de a se elibera de această 
influenţă încă din timpul vieţii; îi aparţine liberul arbitru 
şi, în consecinţă, alegerea între a face şi a nu face; dacă 
i se îmblânzesc pasiunile animalice, dacă nu are nici 
ură, nici invidie, nici gelozie, nici orgoliu; dacă nu este 
dominat de egoism; dacă îşi purifică sufletul prin 
sentimente bune; dacă face ceea ce este bine; dacă nu 
atribuie lucrurilor din această lume decât importanţa ce 
o merită, atunci chiar sub învelişul său corporal, el este 
deja purificat, este deja desprins de materie, şi atunci 
când părăseşte acest înveliş, nu-i mai suferă influenţa; 
suferinţele fizice pe care le-a încercat nu-i mai lasă nici 
o amintire dureroasă; nu-i mai rămâne nici o impresie 
dezagreabilă, deoarece nu i-a fost afectat decât corpul, 
nu şi Spiritul; este fericit de a se fi eliberat, şi calmul 
conştiinţei sale îl dezleagă de întreaga suferinţă morală. 

In legătură cu aceasta am întrebat mii de spirite 
ce au aparţinut tuturor nivelurilor societăţii, tuturor 
poziţiilor sociale; le-am studiat pe parcursul perioadelor 
vieţii lor spiritiste, chiar din momentul părăsirii 
corpului; le-am urmărit pas cu pas în această viaţă de 
dincolo de moarte pentru a observa schimbările ce se 
petreceau cu ele, în ideile, în senzațiile lor, şi sub acest 
raport oamenii cei mai comuni nu sunt cei ce ne-au 
furnizat subiectele de studiu mai puţin preţioase. 

Or, am văzut întotdeauna că suferinţele sunt în 
raport cu conduita căreia îi suportă consecinţele, şi că 
această nouă existenţă este sursa unei fericiri inefabile 
pentru cei ce au urmat calea cea bună; de unde decurge 
că cei ce suferă o fac pentru că au binevoit-o, şi că 
trebuie să se facă răspunzători pe ei înşişi, tot atât în 
cealaltă lume cât şi în cea de aici. 


5. Alegerea probelor 


258. Aflat în stare rătăcitoare, şi având de 
început o nouă existenţă corporală, are Spiritul 
conştiinţa şi previziunea lucrurilor ce i se vor întâmpla 
în timpul vieţii? 

„Alege el însuşi felul probelor pe care vrea să le 
îndure, şi în aceasta constă liberul său arbitru”. 

Nu Dumnezeu este cel care îi impune zbuciumul 
vieții ca pedeapsă? 

„Nimic nu se face fără permisiunea lui Dumnezeu, 
căci el este cel ce a stabilit legile ce conduc universul. 
Întrebaţi deci de ce a făcut astfel legea şi nu altfel. Dând 
Spiritului libertatea alegerii, Dumnezeu îi lasă întreaga 
responsabilitate a actelor sale şi a consecinţelor lor, 
nimic nu împiedică viitorul său; ale lui sunt şi calea 
binelui şi cea a răului. Dacă sucombă, îi mai rămâne o 
consolare, aceea că nu s-a sfârşit totul pentru el, şi că 
Dumnezeu, în bunătatea sa, îl lasă liber să ia de la capăt 
ceea ce a făcut rău. De altfel trebuie să se facă distincţie 
între ceea ce este opera voinţei lui Dumnezeu, şi ce este 
opera omului. Dacă vă ameninţă un pericol, nu voi 
sunteţi cei care aţi creat acest pericol, ci Dumnezeu, dar 
voi aveţi voinţa de a vă expune acestui pericol, deoarece 
aţi văzut în el un mijloc de avansare, iar Dumnezeu o 
permite”. 

259. Dacă spiritului îi aparţine alegerea 
felului probei pe care trebuie să o suporte, urmează că 
toate frământările pe care le încercăm în viaţă au fost 
prevăzute şi alese de noi? 

„Toate” nu este cuvântul potrivit, căci nu 
înseamnă că aţi ales şi prevăzut tot ceea ce vi se 
întâmplă în lume până la cele mai neînsemnate lucruri. 
Voi aţi ales doar felul probei, faptele de detaliu sunt 
consecinţa poziţiei şi adesea propriilor voastre acţiuni. 
Dacă Spiritul a dorit să se nască printre răufăcători, de 
exemplu, ştia căror acţiuni se expunea, dar nu ştia 


fiecare dintre actele ce le va săvârşi; aceste acte sunt 
efectul voinţei sale sau liberul său arbitru. 

Alegând cutare cale, Spiritul ştie că va avea cutare 
fel de luptă de dus; el ştie deci natura vicisitudinilor pe 
care le va întâlni, dar nu ştie dacă va apărea mai 
degrabă un anumit eveniment decât altul. Evenimentele 
de detaliu se nasc din circumstanţe şi prin forţa 
lucrurilor. Nu există decât mari evenimente, cele ce 
influenţează destinul, care sunt prevăzute. Dacă o iei pe 
un drum plin de vehicule, ştii că trebuie să-ţi iei 
precauţiile de rigoare, căci ai şansa să te răstorni, dar 
nu ştii în ce parte vei cădea, şi se poate chiar să nu cazi, 
dacă eşti destul de prudent. Dacă mergând pe drum îţi 
cade o piatră în cap, nu trebuie să crezi că aşa era scris, 
după cum se spune în mod obişnuit. 

260. Cum pot dori Spiritele să se nască printre 
oameni cu o viaţă urâtă? 

„Trebuie ca ele să fie trimise într-un mediu unde 
să poată îndura proba pe care au cerut-o. Ei bine! 
trebuie deci să existe o analogie; pentru a lupta 
împotriva instinctului de tâlhărie, ele trebuie să se 
găsească printre oameni de acest fel”. 

Dacă nu s-ar găsi oameni cu o viaţă urâtă pe 
pământ, Spiritul nu ar putea deci să găsească aici 
mediul necesar anumitor probe? 

„Ar trebuie să vă plângeţi pentru asta? Lucrul 
acesta se întâmplă în lumile superioare unde răul nu are 
acces, căci acolo nu există decât Spirite bune. Astfel va 
fi curând şi pe pământul vostru”. 

261. În încercările pe care trebuie sa le 
suporte pentru a atinge perfecțiunea, Spiritul trebuie să 
resimtă tot fel de tentaţii; e nevoie ca el să treacă prin 
toate circumstanţele ce îi pot excita orgoliul, invidia, 
avariția, senzualitatea etc. ? 

„Cu siguranţă nu, de vreme ce ştiţi că există unele 
care, încă de la început, o iau pe o cale ce le eliberează 
de o parte din probe; dar cel ce se lasă antrenat pe o 


cale greşită încearcă toate pericolele acestei căi. Un 
Spirit, de exemplu, poate cere bogăţie, şi aceasta poate 
să-i fie acordată; atunci, după caracterul său, ar putea 
deveni avar sau risipitor, egoist sau generos, sau se va 
abandona tuturor bucuriilor date de senzualitate; dar 
asta nu înseamnă că va trebui să treacă prin forţa 
lucrurilor prin filiera tuturor acestor predispoziţii”. 

262. Cum poate Spiritul care, la originea sa, 
este simplu, ignorant şi fără experienţă, să aleagă o 
existenţă în cunoştinţă de cauză, şi să fie responsabil de 
această alegere? 

„Dumnezeu suplineşte lipsa de experienţă a 
Spiritului trasându-i calea pe care trebuie să o urmeze, 
aşa cum faci cu un copil încă din leagăn; dar îi lasă puţin 
câte puţin libertatea de a alege pe măsură ce liberul său 
arbitru se dezvoltă, şi atunci se întâmplă ca el să se 
rătăcească luând-o pe o cale greşită dacă nu ascultă 
sfaturile bune - este ceea ce s-ar putea numi decăderea 
omului”. 

Atunci când Spiritul se bucură de liberul arbitru, 
alegerea existenţei corporale depinde întotdeauna în 
exclusivitate de voinţa sa, sau această existenţă îi poate 
fi impusă de voinţa lui Dumnezeu ca ispăşire? 

„Dumnezeu ştie să aştepte, el nu se grăbeşte cu 
pedeapsa. Totuşi Dumnezeu poate impune o existenţă 
unui Spirit atunci când acesta, datorită inferiorităţii sale 
sau relei voințe, nu este apt să înţeleagă ceea ce i-ar 
putea fi mai util, şi atunci când vede că această 
existenţă îi poate servi Spiritului la purificare şi în 
perfecţionare, găsind în acelaşi timp în ea şi o ispăşire”. 

263. Alegerea Spiritului se face imediat după 
moarte? 

„Nu, unii cred într-o eternitate a suferințelor; vi s- 
a mai spus, este o pedeapsă”. 

264. Cine îndrumă Spiritul în alegerea 
probelor pe care vrea să le suporte? 

„EI le alege pe acelea care pot fi pentru el o 


ispăşire, după natura greşelilor sale, şi care îl fac să 
avanseze mai repede. Unele îşi pot deci impune o viaţă 
de mizerie şi de privaţiuni pentru a încerca să o suporte 
cu curaj; altele ar dori să se pună la încercare prin 
tentaţiile norocului şi ale puterii, cu atât mai periculoase 
prin abuzul şi reaua utilizare ce li se pot da, şi prin 
pasiunile abjecte pe care le dezvoltă; altele, în sfârşit, 
vor să se pună la încercare prin lupta ce o au de susţinut 
la contactul cu viciul”. 

265. Dacă anumite Spirite aleg contactul cu 
viciul ca probă, există în aceasta ceva ce le face să 
aleagă prin simpatie şi prin dorinţa de a trăi într-un 
mediu conform gusturilor lor, sau pentru a se putea 
abandona în mod absolut predispoziţiilor materiei? 

„Există şi aceasta, în anumite cazuri, dar numai la 
Spiritele al căror simţ moral este încă puţin dezvoltat; 
proba vine de fapt din ele însele şi o suportă în timp 
mult mai lung. Mai devreme sau mai târziu, înţeleg că 
potolirea pasiunilor brutale are pentru ele consecinţe 
deplorabile pe care le vor suporta un timp ce li se va 
părea etern, şi că Dumnezeu le-ar putea lăsa în această 
stare până când şi-au înţeles greşelile, şi dacă ele însele 
vor să şi-o răscumpere prin încercări profitabile”. 

266. Nu pare natural în a alege încercările mai 
puțin dureroase? 

„Pentru voi, da; pentru Spirit, nu. Atunci când este 
eliberat de materie, iluzia încetează şi el gândeşte 
altfel”. 

Omul pe pământ, aflat sub influenţa ideilor cărnii, 
nu vede în aceste încercări decât partea dureroasă, de 
aceea i se pare natural să aleagă pe cele care, din 
punctul său de vedere, pot să genereze bucuriile 
materiale. Dar în viaţa spirituală, el compară aceste 
bucurii trecătoare şi grosolane cu fericirea inalterabilă 
pe care o întrevede - ca urmare, cu ce-l afectează cele 
câteva suferinţe trecătoare? Spiritul poate deci alege 
proba cea mai dură, şi, în consecinţă, existenţa cea mai 


dureroasă în speranţa ajungerii mai rapide la o stare 
mai bună, aşa cum bolnavul alege adesea remediul cel 
mai dezagreabil pentru a căuta să se vindece mai 
repede. Cel ce vrea să-şi lege numele de descoperirea 
unui tărâm necunoscut nu alege o cale uşoară; cunoaşte 
pericolele care-l pândesc, dar cunoaşte şi gloria ce-l 
aşteaptă dacă reuşeşte. 

Doctrina libertăţii în alegerea existenţelor noastre 
şi a probelor la care trebuie să ne supunem încetează de 
a mai părea extraordinară, dacă se consideră că 
Spiritele eliberate de materie apreciază lucrurile într-un 
mod diferit, aşa cum noi înşine nu o facem. Ele zăresc 
scopul, ce li se pare foarte grav fată de bucuriile fugare 
ale lumii; după fiecare existenţă, ele văd pasul pe care l- 
au făcut şi înţeleg ceea ce le lipseşte încă în puritate 
pentru a-l atinge. 

lată motivul pentru care ele se supun de bunăvoie 
tuturor vicisitudinilor vieţii corporale cerând ele însele 
ceea ce le poate face să-şi atingă scopul mai repede. 
Deci pe nedrept ne mirăm de a nu vedea Spiritul având 
preferinţă pentru existenţa cea mai plăcută. Această 
viaţă scuteşte de amărăciune, dar el nu se poate bucura 
în starea sa de imperfecţiune; o întrevede şi pentru a 
ajunge la ea caută să se îmbunătăţească. 

De altfel, nu avem zilnic sub ochi exemplul unei 
alegeri asemănătoare? Pentru omul care munceşte o 
parte a vieţii sale fără încetare pentru a aduna cele ce 
aduc bunăstarea, ce înseamnă asta, dacă nu o sarcină ce 
şi-o impune în vederea unui viitor mai bun? Soldatul 
care suferă într-o misiune primejdioasă, călătorul ce 
înfruntă mari pericole în interesul ştiinţei sau soartei 
sale, ce sunt toate astea, dacă nu încercări voluntare ce 
le procură glorie şi profit dacă vor reuşi? La ce nu se 
supune şi nu se expune omul pentru interesul şi gloria 
sa? Toate concursurile nu sunt oare probe voluntare 
cărora li se supune în vederea avansării în cariera pe 
care şi-a ales-o? Nu se ajunge într-o poziţie socială decât 


avansând prin ştiinţe, arte, industrie, decât trecând prin 
filiera poziţiilor inferioare ce sunt tot atâtea probe. 

Viaţa omenească este astfel copia vieţii spirituale; 
regăsim la ea în mic incidente de acelaşi fel. Prin 
urmare, dacă în viaţă alegem adesea încercările cele 
mai dure în vederea unui scop mai înalt, de ce Spiritul 
care vede mai departe decât corpul, şi pentru care viaţa 
corpului nu este decât un incident trecător, nu ar alege 
o existenţă dureroasă şi laborioasă, dacă ea trebuie să-l 
conducă la o fericire eternă? Cei ce spun că, dacă 
oamenii şi-ar alege existenţa, atunci ar cere să fie prinți 
sau milionari, sunt asemenea miopilor care nu văd decât 
ceea ce ating, sau precum copiii gurmanzi pe care dacă-i 
întrebi ce-ar dori să fie, răspund: patiser sau cofetar. 

La fel este şi călătorul care, aflat pe fundul unei 
văi acoperite de ceată, nu vede nici lungimea şi nici 
capătul drumului său; dar odată ajuns în vârful 
muntelui, el cuprinde cu privirea drumul deja parcurs, şi 
ceea ce i-a mai rămas. Vede ţinta sa, obstacolele ce le 
mai are de trecut, şi-şi poate alege mai sigur mijloacele 
pentru a izbândi. 

Spiritul încarnat e asemeni călătorului aflat la 
poalele muntelui; odată debarasat de legăturile 
pământeşti, el domină ca şi cel aflat în vârful muntelui. 
Pentru călător, scopul este repausul după oboseală; 
pentru Spirit, e fericirea supremă după frământări şi 
încercări. 

Toate Spiritele afirmă că în starea rătăcitoare ele 
caută, studiază, observă pentru a alege. Nu avem un 
exemplu de acest fel în viaţa corporală? Nu căutăm 
adesea pe parcursul anilor carierea la care ne fixăm în 
mod liber alegerea, deoarece credem că este cea mai 
bună pentru a ne face să reuşim în viaţă? Dacă eşuăm 
într-una, încercăm în alta. Fiecare carieră pe care o 
îmbrăţişăm este o fază, o perioadă a vieţii. Fiecare zi nu 
este oare utilizată pentru a chibzui ce vom face în ziua 
următoare? Or, ce sunt diferitele existenţe corporale 


pentru spirit, dacă nu faze, perioade, zile pentru viaţa sa 
spiritistă, care este, aşa cum ştim, viaţa sa normală, 
viaţa corporală nefiind decât trecătoare? 

267. Ar putea spiritul să facă alegerea sa în timpul 
stării corporale? 

„Dorinţa sa poate fi influenţată; depinde de 
intenţie, dar când este Spirit el vede adesea lucrurile cu 
totul diferit. Dar încă o dată, el o poate face şi în această 
viaţă materială, căci Spiritul este întotdeauna 
independent de materia pe care o animă”. 

Mulţi oameni îşi doresc grandori şi bogății ceea 
ce, cu siguranță, nu reprezintă nici ispăşiri şi nici 
încercări. 

„Fără îndoială, materia este cea care doreşte 
această grandoare pentru a se bucura de ea, iar Spiritul 
o doreşte pentru a-i cunoaşte vicisitudinile”. 

268. Până în clipa când ajunge la starea de 
puritate perfectă, Spiritul are de trecut încercări în mod 
continuu? 

„Da, dar nu sunt cele pe care le ştiţi voi; voi numiţi 
încercări frământările materiale. Or, Spiritul ajuns la un 
anumit nivel, fără a fi perfect, nu mai are de îndurat din 
pricina aceasta; dar el are întotdeauna îndatoriri care-l 
ajută să se perfecţioneze, ce nu au nimic dureros pentru 
el, astfel că ajutând pe alţii se perfecţionează el însuşi”. 

269. Se poate înşela Spiritul asupra 
eficacităţii probei alese? 

„El poate să aleagă o încercare mai presus de 
puterile sale şi, atunci, sucombă. El poate de asemenea 
să aleagă una după care să nu profite de loc - când îşi 
caută un fel de viaţă trândavă şi inutilă; dar o dată intrat 
în lumea Spiritelor, el întrezăreşte că nu a câştigat 
nimic şi cere să recupereze timpul pierdut”. 

270. De ce ţine vocaţia anumitor persoane şi 
voința lor de a urma o carieră mai degrabă decât alta? 

„Mi se pare că puteţi răspunde voi înşivă la 
această întrebare. Nu este consecinţa a tot ce am spus 


despre alegerea încercărilor şi despre progresul realizat 
într-o existenţă anterioară? 

271. Odată ajuns în starea rătăcitoare, 
studiind diversele condiţii în care ar putea să 
progreseze, cum gândeşte Spiritul că ar putea să o facă 
născându-se, de exemplu, printre canibali? 

„Cele care se nasc printre canibali nu sunt defel 
spirite avansate, ci Spirite având o natură asemănătoare 
cu a canibalilor, sau care le sunt inferioare”. 

Ştiu că antropofagii nu sunt chiar de ultim grad, şi 
că există lumi unde abrutizarea şi ferocitatea nu au 
analogie pe pământ. Aceste Spirite sunt deci inferioare 
chiar şi celor mai inferioare Spirite din lumea noastră, şi 
venirea lor printre sălbatici este pentru ele un progres, 
aşa cum ar fi un progres pentru antropofagi să exercite 
o profesie care i-ar obliga să verse sânge. 

Dacă nu năzuiesc mai sus, este pentru că 
inferioritatea lor morală nu le permite să realizeze un 
progres mai complet. Spiritul nu poate avansa decât 
gradual; el nu poate acoperi dintr-un salt distanţa ce 
separă barbaria de civilizaţie, şi vedem şi în aceasta una 
din necesităţile reîncarnării, ceea ce este cu adevărat 
conform dreptăţii lui Dumnezeu. De altfel, ce vor deveni 
aceste milioane de fiinţe care mor în fiecare zi în ultima 
stare de degradare, dacă nu ar avea mijloacele de a 
atinge superioritatea? De ce i-ar dezmoşteni Dumnezeu 
de favorurile acordate altor oameni? 

272. Spiritele venind dintr-o lume inferioară 
pământului, sau dintr-un popor foarte înapoiat, cum ar fi 
canibalii, de exemplu, ar putea să se nască printre 
popoarele civilizate? 

„Da, există unele Spirite care se rătăcesc dorind 
să urce prea sus; dar atunci ele arată un comportament 
aberant, căci au obiceiuri şi instincte deosebite de ale 
noastre”. 

273. Un om aparținând unui neam civilizat ar 
putea, prin ispăşire, să fie reîncarnat în mijlocul unui 


neam sălbatic? 

„Da, dar depinde de felul ispăşirii; un stăpân care 
va fi fost dur cu sclavii săi va putea deveni sclav la 
rândul său şi va fi făcut să îndure cele mai rele 
tratamente. Cel ce a condus într-o epocă poate, într-o 
nouă existenţă, să asculte chiar de cei ce se înclinau în 
faţa voinţei sale. Este o ispăşire dacă el a abuzat de 
puterea sa, şi Dumnezeu i-o poate impune. Un Spirit bun 
poate de asemenea să aleagă o existenţă influentă 
printre aceste popoare, pentru a le face să avanseze, şi 
atunci este o misiune”. 

6. Relaţiile de dincolo de moarte 


274. Diferitele ordine ale Spiritelor stabilesc 
între ele o ierarhie de putere? Cu alte cuvinte, există 
între ele subordonare şi autoritate? 

„Da, foarte mare; Spiritele au unele fată de altele 
o autoritate relativă conformă superiorității lor, pe care 
o exercită printr-un ascendent moral irezistibil”. 

Spiritele inferioare se pot sustrage autorității 
spiritelor care le sunt superioare? 

„Am spus: irezistibil!”. 

275. Autoritatea şi consideraţia de care s-a 
bucurat un om pe pământ îi conferă o supremație în 
lumea Spiritelor? 

„Nu, căci cei umili se vor ridica şi cei mari se vor 
umili. Citeşte Psalmii”. 

Cum trebuie să înțelegem această ridicare şi 
această umilire? 

„Nu ştii că Spiritele sunt de diferite ordine în 
funcţie de meritul lor? Ei bine, cel mai mare de pe 
pământ poate să se situeze la ultimul nivel printre 
Spirite, în timp ce servitorul său va fi primul. Înţelegi 
asta? Oare n-a spus Isus: Oricine se coboară se va 
înălța, şi oricine se ridică se va cobori?” 

276. Cel ce a fost mare pe pământ şi se 
găseşte inferior printre Spirite, încearcă din acest motiv 


o umilire? 

„Adesea una foarte mare, mai ales dacă era 
orgolios şi invidios”. 

277. Soldatul care, după bătălie, îşi 
regăseşte generalul în lumea Spiritelor, îl mai 
recunoaşte ca superior al său? 

„Titlul nu înseamnă nimic, superioritatea reală 
este totul”. 

278. Spiritele de diferite ordine stau 
laolaltă? 

„Da şi nu; adică se frecventează, dar se disting 
unele de altele. Se evită sau se împacă, după analogia 
sau antipatia sentimentelor lor, aşa cum este şi printre 
voi. Este o întreagă lume faţă de care a voastră este o 
reflectare întunecată. Cele de acelaşi rang se reunesc 
printr-un fel de afinitate şi formează grupuri sau familii 
de Spirite unite prin simpatie şi un ţel comun: cele bune 
prin dorinţa de a face bine, cele rele prin nesaţul de a 
face rău şi dorinţa de a se regăsi printre fiinţe 
asemănătoare lor”. 

La fel ca într-un mare oraş unde oamenii de toate 
rangurile şi de toate condiţiile sociale se frecventează şi 
se întâlnesc fără a sta laolaltă; unde societăţile se 
formează prin analogia gusturilor; unde viciul şi virtutea 
stau alături fără a comunica. 

279. Au toate Spiritele acces în mod reciproc 
unele la celelalte? 

„Cele bune merg peste tot, şi trebuie să fie aşa 
pentru a-şi putea exercita influenţa asupra celor rele; 
dar zonele locuite de cele bune sunt interzise Spiritelor 
imperfecte, pentru ca acestea să nu poată aduce aici 
tulburarea dată de pasiunile nefaste”. 

280. Care este natura relațiilor dintre 
Spiritele bune şi cele rele? 

„Cele bune îşi dau silinţa de a combate înclinațiile 
rele ale celorlalte, pentru a le ajuta să se ridice; este o 
misiune”. 


281. De ce le place Spiritelor inferioare să ne 
împingă spre rău ? 

„Din invidia de a nu fi meritat să se numere 
printre Spiritele bune. Câtă vreme continuă să fie spirite 
neexperimentate, dorinţa lor este să împiedice pe 
oricine să ajungă la binele suprem; vor să-i facă şi pe 
alţii să încerce ceea ce încearcă ele însele. Nu vedeţi 
acelaşi lucru şi printre voi?” 

282. Cum comunică Spiritele între ele? 

„Se văd şi se înţeleg; cuvântul este material, este 
o reflectare a Spiritului. Fluidul universal stabileşte 
între ele o comunicare constantă; este vehiculul 
transmisiei gândului, aşa cum pentru voi aerul este 
vehiculul sunetului; un fel de telegraf universal ce leagă 
toate lumile şi permite Spiritelor să corespondeze dintr- 
o lume în alta”. 

283. Pot Spiritele să-şi tăinuiască reciproc 
gândurile; se pot ascunde unele de altele? 

„Nu, pentru ele totul este la vedere, mai ales 
atunci când sunt perfecte. Ele pot să se îndepărteze dar 
se frecventează întotdeauna. Nu este totuşi de loc o 
regulă absolută, căci anumite Spirite pot foarte bine să 
devină invizibile pentru alte spirite, dacă ele consideră 
că este util să o facă”. 

284. Cum pot Spiritele care nu mai au corp, 
să-şi constate individualitatea şi să se distingă de alte 
entităţi spirituale ce le înconjoară? 

„Îşi constată individualitatea prin perispiritul care 
le face existenţe distincte unele fată de altele, aşa cum 
face corpul printre oameni”. 

285. Spiritele se cunosc dacă au coabitat pe 
pământ? Fiul işi recunoaşte tatăl, prietenul pe prieten? 

„Da, şi tot aşa din generaţie în generaţie”. 

Cum se recunosc în lumea Spiritelor oamenii care 
s-au cunoscut pe pământ? 

„Vedem viaţa noastră trecută şi citim în ea ca într- 
o carate; văzând trecutul prietenilor noştri şi al 


inamicilor noştri vedem întreaga lor trecere de la viaţă 
la moarte”. 

286. Spiritul părăsind rămăşiţele pământeşti se 
întâlneşte imediat cu părinţii şi prietenii ce i-au 
precedat în lumea Spiritelor? 

„Imediat nu este întotdeauna cuvântul potrivit: 
căci, aşa cum am mai spus-o, îi trebuie ceva timp pentru 
a se regăsi şi a scutura vălul material”. 

287. Cum este întâmpinat sufletul la 
întoarcerea în lumea Spiritelor? 

„Spiritul celui drept, ca un frate mult-iubit 
aşteptat vreme îndelungată; spiritul celui rău, ca o fiinţă 
pe care o dispreţuieşti”. 

288. Ce sentiment încearcă Spiritele impure 
la vederea unui alt Spirit rău care soseşte? 

„Cele rele sunt satisfăcute să vadă fiinţe 
asemănătoare lor şi lipsite, ca şi ele, de fericirea infinită, 
aşa cum ar fi pe pământ un escroc printre cei de-o 
seamă cu el”. 

289. Părinţii şi prietenii noştri vin câteodată 
să ne reintâlnească atunci când părăsim pământul? 

„Da, vin în întâmpinarea sufletului pe care-l 
iubesc; îl felicită ca la reîntoarcerea dintr-o călătorie 
dacă a scăpat de pericolele drumului, şi îl ajută să se 
elibereze de legăturile corporale. Este o favoare pentru 
Spiritele bune atunci când cei pe care i-au iubit vin să le 
întâlnească. În timp ce acela care este pătat rămâne în 
izolare sau nu este înconjurat decât de Spirite 
asemănătoare lui; este o adevărată pedeapsă”. 

290. Părinţii şi prietenii sunt întotdeauna reuniți 
după moarte? 

„Depinde de elevația lor şi de drumul urmat 
pentru progresul propriu. Dacă unul dintre ei este mai 
avansat şi înaintează mai repede decât altul, nu va putea 
rămâne împreună; se vor putea vedea câteodată, dar nu 
vor fi întotdeauna împreună decât dacă vor putea merge 
împreună, sau când vor fi atins acelaşi nivel al 


perfecțiunii. Şi apoi, privaţiunea de a-şi vedea părinţii şi 
prietenii este câteodată o pedeapsă”. 
7. Raporturile de simpatie şi antipatie ale 
Spiritelor. „Jumătăţile” eterne. 


291. Dincolo de simpatia generală bazată pe 
similitudine, au Spiritele între ele relaţii de afecţiune 
deosebite? 

„Da, ca şi oamenii, dar legătura ce uneşte 
Spiritele este mult mai puternică când corpul este 
absent, deoarece nu mai este supusă vicisitudinilor 
pasiunii. 

292. Există ură între Spirite? 

„Există numai printre Spiritele impure, şi acestea 
sunt cele ce vă insuflă duşmăniile şi disensiunile” 

293. Două fiinţe ce vor fi fost inamice pe 
pământ vor păstra resentimentul uneia faţă de cealaltă 
şi în lumea Spiritelor? 

„Nu, vor înţelege că ura lor era stupidă şi 
subiectul pueril. Spiritele imperfecte păstrează o parte 
de animozitate până când se vor fi epurat. Dacă nu era 
decât un interes material ceea ce le-a divizat, ele nu se 
vor mai gândi la el, decât până când se 
dematerializează. Dacă nu mai există antipatie între ele, 
nemaiexistând subiect de discuţie, pot să se revadă cu 
plăcere - aşa cum doi şcolari ajunşi la vârsta raţiunii 
recunosc puerilitatea certurilor avute în copilărie şi 
încetează să-şi mai poarte pică”. 

294. Amintirea faptelor rele pe care le-au 
putut săvârşi doi oameni unul fată de celălalt este un 
obstacol pentru simpatia reciprocă? 

„Da, îi duce la antipatie”. 

295. Ce sentimente încearcă după moarte 
oamenii cărora le-am făcut rău aici-jos ? 

„Dacă sunt buni, ei iartă în raport cu căinţa 
voastră. Dacă sunt răi, pot să-şi păstreze resentimentul 
şi, câteodată, vă urmăresc până în cealaltă existenţă. 


Dumnezeu le-o poate permite ca pedeapsă”. 

296. Iubirile individuale ale Spiritelor sunt 
susceptibile de denaturare? 

„Nu, căci nu se pot înşela; ele nu mai au masca 
sub care se ascund ipocriţii; de aceea, atunci când 
Spiritele sunt pure iubirile lor sunt inalterabile. 
Dragostea ce le uneşte este pentru ele izvorul unei 
fericiri supreme”. 

297. Dragostea ce şi-au împărțit-o două fiinţe 
pe pământ continuă întotdeauna în lumea Spiritelor? 

„Da, fără îndoială, dacă este fondată pe o simpatie 
adevărată; dar când cauzele fizice ocupă o parte mai 
mare decât simpatia, dragostea încetează. lubirile dintre 
Spirite sunt mai durabile decât pe pământ, nefiind 
subordonate capriciilor intereselor materiale şi 
orgoliului”. 

298. Sufletele ce trebuie să se unească sunt 
cumva predestinate acestei uniri încă de la originea lor? 
Oare fiecare dintre noi are undeva în univers jumătatea 
sa cu care într-o zi va fi în mod inevitabil reunit? 

„Nu, nu există o unire specială şi inevitabilă între 
două suflete. Unire există între toate Spiritele, dar de 
diferite grade în raport cu rangul pe care-l ocupă, adică 
după perfecțiunea atinsă; cu cât sunt mai perfecte, cu 
atât sunt mai unite. Din discordie se nasc toate relele 
omeneşti; din concordie rezultă fericirea desăvârşită”. 

299. In ce sens trebuie înţeles cuvântul 
„jumătate“ de care anumite Spirite se servesc pentru a 
desemna Spiritele cu care simpatizează? 

„Expresia este inexactă; dacă un Spirit ar fi fost 
jumătatea altuia, separat de aceasta, ar fi fost 
incomplet”. 

300. Două Spirite perfect simpatice, odată 
reunite, o fac pentru vesnicie, sau mai pot să se separe 
şi să se unească şi cu alte Spirite? 

„Toate Spiritele sunt unite între ele; vorbesc de 
cele ajunse la perfecţiune. În sferele inferioare, atunci 


când un Spirit se ridică, nu mai există aceeaşi simpatie 
pentru cele pe care le-a părăsit”. 

301. Două Spirite simpatice sunt 
complementare unul altuia, sau mai bine spus este 
această simpatie rezultatul unei identități perfecte? 

„Simpatia ce atrage un spirit către altul este 
rezultatul unei perfecte concordanţe între înclinațiile şi 
instinctele lor; dacă unul trebuia să-l completeze pe 
celălalt, îşi pierdea propria individualitate”. 

302. Identitatea necesară pentru simpatia 
perfectă constă în similitudinea gândurilor şi a 
sentimentelor, sau mai degrabă în uniformitatea 
cunoştinţelor acumulate? 

„În egalitatea nivelurilor de elevaţie”. 

303. Spiritele care nu sunt simpatice astăzi, pot 
deveni mai târziu? 

„Da, toate vor fi. Astfel, Spiritul care astăzi este 
într-o anumită sferă inferioară, perfecționându-se, va 
ajunge într-o sferă unde rezidă un altul. Întâlnirea lor va 
avea loc mai prompt dacă Spiritul mai elevat, suportând 
greu probele la care este supus, a rămas în aceeaşi 
stare”. 

Două Spirite simpatice pot înceta de a mai fi 
astfel? 

„Desigur, dacă unul este leneş”. 

Teoria jumătăţilor eterne este o figură de stil ce 
descrie unirea a două Spirite simpatice; este o expresie 
uzitată chiar în limbajul obişnuit şi care nu trebuie de 
loc luată ad litteram, Spiritele care au generat-o nu 
aparţin cu siguranţă ordinului cel mai elevat; sfera 
ideilor lor este în mod necesar limitată, şi ele şi-au putut 
lua gândurile prin intermediul termenilor de care se vor 
fi servit în timpul vieţii lor corporale. Trebuie deci să 
respingem această idee după care Spiritele create unul 
pentru altul trebuie în mod inevitabil să se reunească 
într-o zi pentru eternitate, după ce au fost separate un 
interval de timp mai lung sau mai scurt. 


8. Amintirea existenţei corporale 


304. Îşi aminteşte Spiritul de existenţa sa 
corporală? 

„Da, adică vieţuind de câteva ori ca om, el îşi 
aminteşte apoi ce a fost şi te asigur că uneori râde cu 
îngăduinţă de sine însuşi”. 

Ca şi omul care, atingând vârsta raţiunii, râde de 
nebuniile tinereţii sale sau de năzdrăvăniile copilăriei 
sale. 

3035. Amintirea existenței corporale se 
prezintă Spiritului în mod complet şi dintr-o dată după 
moarte? 

„Nu, îi revine puţin câte puţin, asemenea unui 
lucru ce iese din ceată, şi pe măsură ce iese îi fixează 
atenţia”. 

306. Spiritul îşi aminteşte amănunţit toate 
evenimentele vieții sale; dar oare cuprinde el şi 
ansamblul într-o privire retrospectivă? 

„Îşi aminteşte de lucruri datorită consecinţelor pe 
care acestea le au asupra stării sale ca Spirit; dar îţi 
închipui că există circumstanţe în viaţa sa cărora nu le 
acordă nici o importanţă, şi despre care nici nu încearcă 
să-şi amintească”. 

Și le-ar putea aminti dacă ar dori? 

„El poate să-şi amintească detalii şi incidente 
dintre cele mai amănunțite, fie despre evenimente, fie 
chiar despre gândurile sale; dar când acestea sunt fără 
folos, nu o face”. 

întrevede oare scopul vieţii pământene în raport 
cu viaţa viitoare? 

„Cu siguranţă îl vede şi înţelege mai bine decât în 
timpul vieţii corpului; înţelege nevoia de purificare 
pentru a ajunge la infinit, şi ştie că în fiecare existenţă 
lasă o parte din necurăţenia sa”. 

307. În ce fel evocă memoria Spiritului viaţa 
trecută? Printr-un efort al imaginaţiei sale sau ca un 


tablou ce se află în f aţa ochilor? 

„Şi una şi alta; toate acţiunile despre care are 
interes să-şi amintească sunt pentru el ca şi cum ar fi 
prezente; celelalte sunt mai mult sau mai puţin vagi în 
gândire, sau date complet uitării. Cu cât este mai 
dematerializat, cu atât mai puţin dă importantă 
lucrurilor materiale. Tu evoci adesea un Spirit rătăcitor 
care tocmai a părăsit pământul şi care nu-şi mai 
aminteşte numele persoanelor iubite, nici prea multe 
detalii care, pentru tine, păreau importante; lui îi pasă 
prea puţin şi acestea cad în uitare. Ceea ce îşi aminteşte 
foarte bine sunt faptele principale ce-l ajută să se 
îmbunătăţească”. 


308. Își aminteşte Spiritul toate existenţele 
ce au precedat ultima existenţă pe care tocmai o 
părăseşte? 


„Tot trecutul său se derulează în faţa lui, ca nişte 
etape parcurse de un călător; dar, am mai spus-o, el nu- 
şi aminteşte într-o manieră absolută toate actele sale; îşi 
aminteşte în raport de influenţa pe care acestea o au 
asupra stării sale prezente. Cât despre primele 
existenţe, cele ce pot fi privite ca o copilărie a Spiritului, 
acestea se pierd în gol şi dispar în noaptea uitării”. 

309. Cum consideră Spiritul corpul pe care tocmai 
îl părăseşte? 

„Ca pe o haină nepotrivită care îl jena şi de care 
este fericit să se debaraseze”. 

Ce sentiment resimte la vederea corpului său aflat 
în descompunere? 

„Aproape întotdeauna indiferentă, ca şi pentru un 
lucru la care nu mai tine”. 

310. La sfârşitul unei perioade de timp, 
Spiritul recunoaşte osemintele sau alte obiecte ca 
apartinându-i? 

„Câteodată; însă depinde de punctul de vedere 
mai mult sau mai puţin elevat sub care consideră 
lucrurile terestre”. 


311. Respectul purtat lucrurilor materiale ce 
rămân în urma Spiritului ii atrage acestuia atenţia 
asupra obiectelor respective? Vede el cu plăcere acest 
respect? 

„Spiritul este întotdeauna fericit de amintirea ce 
dăinuie despre el; lucrurile păstrate de la el sunt 
readuse în memorie, dar ceea ce îl atrage la voi este 
amintirea, şi nicidecum aceste obiecte”. 

312. Păstrează Spiritele amintirea 
suferințelor îndurate în timpul ultimei lor existente 
corporale? 

„Deseori, ele o păstrează şi această amintire le 
face să simtă mai mult preţul fericirii de care se pot 
bucura ca Spirite”. 

313. Omul care a fost fericit aici-jos regretă 
bucuriile sale atunci când a părăsit pământul? 

„Doar Spiritele inferioare pot regreta bucuriile ce 
concordă cu impuritatea naturii lor şi pentru care 
ispăşesc prin suferinţe. Pentru Spirite elevate, fericirea 
eternă este de mii de ori preferabilă plăcerilor efemere 
ale pământului”. 

314. Cel care a început mari lucrări într-un scop 
înalt, şi care se vede întrerupt de către moarte, regretă, 
în cealaltă lume, că le-a lăsat neterminate? 

„Nu, căci vede că alţii sunt destinaţi să le termine. 
Din contră, el îşi dă silinţa să influenţeze alte Spirite 
omeneşti să le continue. Scopul său, pe pământ, era 
binele umanităţii; scopul în lumea Spiritelor este 
acelaşi”. 

315, Cel ce a lăsat lucrări de artă sau de 
literatură păstrează pentru operele sale dragostea ce o 
avea în timpul vieţii? 

„În raport cu elevația sa, el le judecă sub un alt 
punct de vedere şi, adesea, desfide ceea ce admira mai 
mult”. 

316. Spiritele se mai interesează de lucrările 
ce se fac pe pământ, de progresul artelor şi al ştiinţelor? 


„Depinde de elevația lor sau de misiunea ce o au 
de îndeplinit. Ceea ce vouă vă apare magnific reprezintă 
adesea foarte puţin pentru unele Spirite; ele îl admiră 
aşa cum savantul admiră lucrarea unui şcolar. Însă ele 
examinează tot ce poate dovedi elevația Spiritelor 
încarnate şi progresul lor”. 

317. După moarte, mai păstrează Spiritele 
dragostea de patrie? 

„Intotdeauna acelaşi principiu: pentru Spiritele 
elevate patria este universul; pe pământ ea este acolo 
unde există cele mai multe persoane cu care 
simpatizează”. 

Situaţia Spiritelor şi modul lor de a vedea lucrurile 
variază la nesfârşit în raport de gradul dezvoltării lor 
morale şi intelectuale. În general, Spiritele dintr-un 
ordin elevat nu fac pe pământ decât popasuri foarte 
scurte; tot ceea ce se face aici este atât de meschin în 
comparaţie cu grandorile infinitului! Lucrurile cărora 
oamenii le dau cea mai mare importantă sunt atât de 
puerile în ochii lor, încât se simt prea puţin atrase, în 
afară de cazul când sunt chemate să conlucreze la 
progresul omenirii. 

Spiritele dintr-un ordin mediu rămân pe pământ 
mai frecvent; deşi consideră lucrurile dintr-un punct de 
vedere mai elevat, ele sunt aici într-un fel sedentare, şi 
constituie mulţimea populaţiei lumii invizibile; ele au 
păstrat aproape aceleaşi idei, gusturi şi înclinații ce le 
aveau în învelişul corporal; se amestecă în întâlnirile, 
afacerile şi distracţiile oamenilor, la care iau parte mai 
mult sau mai puţin activ, după caracterul lor. 
Neputându-şi satisface pasiunile, ele se bucură de cei 
care se abandonează acestora şi îi excită. În mulţimea 
lor există şi unele mai serioase care văd şi ascultă 
pentru a se instrui şi perfecționa. 

318. Ideile Spiritelor se modifică în starea de 
spirit? 

„Mult; ele suferă foarte mari modificări pe măsură 


ce Spiritul se dematerializează; Spiritul poate rămâne 
câteodată mult timp cu aceleaşi idei, dar puţin câte 
puţin influenţa materiei se diminuează, şi el vede 
lucrurile mai clar; atunci caută mijloacele de a se 
îmbunătăţi”. 

319. De vreme ce Spiritul a trăit deja viaţa 
spiritistă înainte de încarnarea sa, de unde-i provine 
mirarea la revenirea în lumea Spiritelor? 

„Nu este decât efectul primului moment şi al 
tulburării ce urmează trezirii; mai târziu, el se 
recunoaşte perfect pe măsură ce îi revine amintirea 
trecutului şi se şterge impresia vieţii terestre”. 

9. Comemorarea morţilor. Funeraliile 


320. Sunt Spiritele sensibile la amintirea 
celor pe care i-au iubit pe pământ? 

„Mult mai mult decât puteţi crede; această 
amintire se adaugă fericirii lor dacă sunt fericite; dacă 
sunt nefericite, este pentru ele o alinare”. 

321. Ziua comemorării morților are ceva mai 
solemn pentru Spirite? Se pregătesc oare să-i viziteze pe 
cei care urmează să vină să se roage la mormintele lor? 

„În ziua aceea, la locurile respective Spiritele 
prezente sunt mai numeroase, deoarece numărul 
persoanelor care le invocă este mar. mare; dar fiecare 
dintre ele vine aici pentru prieteni, şi nu pentru 
mulţimea indiferenţilor”. 

Sub ce formă vin aici şi cum ar fi posibil ca să se 
facă vizibile? 

„În acea formă în care au fost cunoscute în timpul 
vieţii lor”. 

322, Spiritele uitate şi la care nimeni nu vine 
să le viziteze mormintele vin totuşi aici şi încearcă 
regretul de a nu vedea nici măcar un prieten evocându- 
le memoria? 

„Ce le oferă pământul? Tot ce ţine de el se face 
prin inimă. Dacă dragoste nu există, nu există nimic 


care să lege Spiritul; întregul univers este al lui”. 

323. Oare vizita la mormânt îi dă Spiritului o 
satisfacţie mai mare decât o rugăciune făcută pentru 
sine? 

„Vizita la mormânt e un mod de manifestare a 
faptului că ne gândim la Spiritul absent: este un simbol. 
V-am spus, rugăciunea este cea care sfințește actul 
amintirii; puţin importă locul, dacă este spusă din 
inimă”. 

324. Spiritele persoanelor cărora li se ridică 
statui sau monumente asistă la aceste inaugurării, şi le 
frecventează cu plăcere? 

„Multe vin atunci când pot, dar sunt mai puţin 
sensibile la onoarea ce li se face decât la amintire”. 

325, De unde provine dorinţa anumitor 
persoane de a fi înmormântate într-un anumit loc? Oare 
ele revin aici cu mai mare bucurie după moarte - este 
această importanţă acordată unui lucru material un 
semn de inferioritate al unui Spirit? 

„Afecţiunea Spiritului pentru anumite locuri 
dovedeşte o inferioritate morală. Ce contează un colt de 
pământ fată de altul pentru Spiritul elevat? Nu ştie că 
sufletul său va fi reunit cu ale celor pe care îi iubeşte, 
chiar când oasele lor sunt separate?”. 

Reunirea rămăşiţelor pământeşti ale tuturor 
membrilor unei aceleaşi familii trebuie să fie 
considerată ca un lucru fără valoare? 

„Nu; este o deprindere pioasă şi o mărturie de 
simpatie pentru cei pe care i-am iubit. Dacă această 
reunire este puţin importantă pentru Spirit, înseamnă că 
este utilă oamenilor: amintirile sunt laolaltă”. 

326. Sufletul, reintrând în viaţa spirituală, 
este sensibil la onorurile aduse rămăşiţțelor sale 
pământeşti? 

„Când Spiritul a ajuns deja la un anumit grad de 
perfecţiune, el nu mai are vanitate terestră, şi înţelege 
inutilitatea tuturor acestor lucruri. Dar ştii bine că 


adesea există Spirite care, în primul moment de la 
moartea lor materială, simt o mare plăcere faţă de 
onorurile ce li se aduc, sau o supărare la abandonarea 
învelişului lor; căci ele încă mai păstrează unele 
prejudecăţi avute aici-jos”. 

327. Asistă Spiritul la cortegiul său funerar? 

„Foarte adesea asistă, dar câteodată nu înţelege 
ce se petrece, fiind încă în stare de tulburare”. 

Este flatat de mulțimea asistenţei la cortegiul său 
funerar? 

„Mai mult sau mai puţin în raport cu sentimentele 
avute”. 

328. Spiritul celui care tocmai a murit asistă 
oare la întrunirile moştenitorilor săi? 

„Aproape întotdeauna; Dumnezeu o doreşte 
pentru propria lui învăţătură şi pedepsirea vinovaţilor. 
Acolo toate sentimentele sunt la vedere, iar decepţia 
încercată văzând lăcomia celor care îşi împart 
moştenirea sa îl luminează asupra sentimentelor 
acestora; căci va veni şi rândul lor”. 

329. Respectul instinctiv pe care omul îl 
dovedeşte pentru morți este un efect al intuiţiei ce o are 
despre existenţa viitoare? 

„Da, este o consecinţă firească a acestei intuiţii, 
fără ea şi respectul ar fi fără obiect”. 


Chapter 7 Reîntoarcerea la viaţa corporală 


1. Preludiul reîntoarcerii. 2. Unirea sufletului cu 
corpul. Avorturile. 3. Facultăţile morale şi intelectuale 
ale omului. 4. Influenţa organismului. 5. Idioţenia, 
nebunia. 6. Copilăria. 7. Simpatii şi antipatii pământene. 
8. Uitarea trecutului. 


1. Preludiul reîntoarcerii 


330. Cunosc Spiritele perioada în care vor fi 
reîncarnate? 

„Li se arată, aşa cum un orb simte focul de care se 
apropie. Ele ştiu că trebuie să recapete un corp, tot aşa 
cum voi ştiţi că va trebui să muriti într-o zi, dar fără să 
ştiţi când va sosi ziua aceea”. 

Reiîncarnarea este deci o necesitate a vieții 
spiritiste, aşa cum moartea este o necesitate a vieții 
corporale? 

„Cu siguranţă, aşa este”. 

331. Toate Spiritele se preocupă de 
reîncarnare? 

„Există şi unele care nu se gândesc de loc, care 
nici măcar nu o înţeleg; depinde de natura lor mai puţin 
sau mai puţin avansată. Pentru unele incertitudinea cu 
privire la propriul viitor e o adevărată pedeapsă”. 

332. Spiritul poate apropia sau întârzia 
momentul reîncarnării sale? 

„Îl poate apropia apelând la dorinţele sale; îl poate 
de asemenea îndepărta dacă dă înapoi în faţa 
încercărilor, căci printre Spirite există de asemenea laşi 
şi indiferenti, dar nu o face nepedepsit; de aceea el 
suferă ca şi cel care dă înapoi în faţa leacului salutar ce- 
l poate vindeca”. 

333. Dacă un Spirit s-ar găsi destul de fericit 
într-o condiție medie printre Spiritele rătăcitoare, şi 
dacă nu ar avea ambiția de a mai urca, ar putea el să 


prelungească starea aceasta la nesfârşit? 

„Nu; progresul este o necesitate pentru Spirite; 
toate trebuie să urce, acesta-i destinul lor”. 

334. Unirea sufletului cu cutare sau cutare 
corp este predestinată, sau se realizează în ultimul 
moment? 

„Spiritul este întotdeauna desemnat cu anticipație. 
Alegându-şi proba pe care vrea să o suporte, Spiritul 
cere să se reîncarneze; or Dumnezeu, care ştie şi vede 
totul, a ştiut şi văzut cu anticipație modul în care un 
anumit suflet se va uni cu un anumit corp”. 

335. Ii aparține Spiritului alegerea corpului 
în care trebuie să intre, sau numai afetului de viaţă ce 
trebuie să-i servească de încercare? 

„El poate să-şi aleagă corpul, deoarece 
imperfecţiunile acestui corp sunt pentru el încercări 
care îl ajută să progreseze dacă depăşeşte obstacolele 
întâlnite; însă alegerea nu depinde întotdeauna de el, el 
o poate cere”. 

Ar putea Spiritul, în ultimul moment, să refuze 
intrarea în corpul ales pentru el? 

„Dacă ar refuza, ar suferi mai mult decât cel ce nu 
ar fi încercat nici o probă”. 

336. S-ar putea ajunge în situația ca un copil 
ce urmează să se nască să nu găsească un Spirit care să 
vrea să se încarneze în el? 

„Dumnezeu a prevăzut şi aceasta. Copilul, atunci 
trebuie să se nască viu, este întotdeauna predestinat să 
aibă un suflet; nimic nu a fost creat fără a fi gândit”. 

337. Unirea Spiritului cu un anumit corp 
poate fi impusă de Dumnezeu? 

„Poate fi impusă chiar de diferitele încercări, mai 
ales când Spiritul nu este încă apt să facă o alegere în 
cunoştinţă de cauză. Ca ispăşire, Spiritul poate fi 
constrâns să se unească cu corpul cutărui copil care, 
prin naşterea sa şi poziția ce o avea în societate, va 
putea deveni pentru el un subiect de pedeapsă”. 


338. Dacă s-ar ajunge ca mai multe Spirite 
să se prezinte pentru un acelaşi corp ce trebuie să se 
nască, cine ar decide între ele? 

„O pot cere mai multe Spirite, dar numai 
Dumnezeu hotărăşte care este cel mai capabil să 
împlinească misiunea căreia îi este destinat copilul; dar, 
am spus-o, Spiritul este desemnat înaintea momentului 
când trebuie să se unească cu corpul. 


339. Este momentul încarnării însoţit de o 
tulburare asemănătoare cu cea care are loc la părăsirea 
corpului? 


„Mult mai mare şi mai ales mai lungă. La moarte, 
Spiritul iese din sclavie; la naştere, intră în ea”. 

340. Momentul în care un Spirit trebuie să 
se încarneze este pentru el un moment solemn? 
Indeplineşte acest act ca pe ceva grav şi important 
pentru el? 

„Este ca un călător ce se îmbarcă pentru o 
traversare periculoasă, neştiind dacă nu-şi va afla 
moartea printre talazurile ce le înfruntă”. 

Călătorul care se îmbarcă ştie căror pericole se 
expune, dar nu ştie dacă va fi naufragiu; la fel stau 
lucrurile cu Spiritul - cunoaşte probele cărora li se 
supune, dar nu ştie dacă va sucomba. Aşa cum moartea 
corpului este un fel de renaştere a Spiritului, 
reîncarnarea este pentru el un fel de moarte, sau mai 
degrabă un exil sau o claustrare. Părăseşte lumea 
Spiritelor pentru lumea corporală, aşa cum omul 
părăseşte lumea corporală pentru lumea Spiritelor. 

Spiritul ştie că se va reîncarna, aşa cum omul ştie 
că va muri; dar, ca şi aceasta, nu are cunoştinţă de 
faptul întrupării decât în ultimul moment, când a venit 
sorocul; în acel moment suprem, tulburarea coboară 
asupra lui, ca şi la omul aflat în agonie, şi această 
tulburare persistă până când noua existenţă se 
alcătuieşte clar. Apropierea reîncarnării e un fel de 
agonie pentru Spirit. 


341. Incertitudinea în care se găseşte 
Spiritul în legătură cu eventualitatea trecerii cu succes 
a probelor pe care le va suporta în viaţă, este o cauză a 
anxietății sale înainte de încarnare? 

„O anxietate foarte mare, de vreme ce probele 
existenţei sale îl vor întârzia sau avansa, după cum le-a 
suportat mai bine sau mai rău”. 

342. În momentul reîncarnării Spiritul este 
însoţit de alte Spirite ale prietenilor săi care vin să 
asiste la plecarea sa din lumea spiritistă, aşa cum vin sã- 
l primească la reîntoarcere? 

„Depinde de sfera locuită de Spirit. Dacă se află în 
sferele unde domneşte dragostea, spiritele care-l iubesc 
îl însoțesc până în ultimul moment, îl încurajează, şi 
adesea chiar îl urmează în viaţă”. 

343. Spiritele prietene ce ne urmează în 
viaţă sunt câteodată cele pe care le vedem în vis, ce ne 
mărturisesc dragoste, şi ni se prezintă sub trăsături 
necunoscute? 

„Foarte adesea sunt acestea; ele vin să vă viziteze, 
aşa cum voi mergeţi să vedeţi un prizonier aflat după 
gratii”. 

2. Unirea sufletului cu corpul 


344. În ce moment se uneşte sufletul cu 
corpul? 

„Unirea începe odată cu concepţia, dar nu este 
completă decât în momentul naşterii. Din momentul 
concepţiei, Spiritul desemnat să locuiască în acel corp 
se uneşte cu el printr-o legătură fluidă ce se strânge din 
ce în ce mai mult până în momentul când copilul vede 
lumina zilei; strigătul ce scapă copilului anunţă că el 
face parte dintre cei vii şi slujitori ai lui Dumnezeu”. 

945. Unirea dintre Spirit şi corp este 
definitivă din momentul concepției? în timpul acestei 
prime perioade, Spiritul ar putea renunța să locuiască 
corpul desemnat? 


„Unirea este definitivă, şi în acest sens un alt 
Spirit nu l-ar putea înlocui pe cel ce a fost destinat 
acestui trup. Dar cum legăturile ce le ţin laolaltă sunt 
foarte fragile, ele sunt uşor de rupt, şi pot fi rupte prin 
voinţa Spiritului care dă înapoi în faţa probei alese; dar 
atunci copilul nu mai trăieşte”. 

346. Ce ajunge Spiritul, atunci când corpul 
pe care l-a ales a murit înainte de naştere? 

„Alege un alt corp”. 

Care poate fi utilitatea acestor morți premature? 

„Imperfecţiunile materiei sunt cel mai adesea 
cauzele acestor morţi”. 


347. Ce utilitate poate avea pentru un Spirit 
încarnarea într-un trup care moare la puţine zile după 
naştere? 


„Fiinţa nu are conştiinţa existenţei sale suficient 
de dezvoltată; importanţa morţii e aproape nulă; adesea, 
aşa cum am mai spus, constituie o încercare pentru 
părinţi”. 

348. Spiritul ştie de la început când corpul 
ales nu are şansă de viaţă? 

„Câteodată o ştie, dar dacă îl alege pentru acest 
motiv, este pentru că el dă înapoi în faţa încercării”. 

349. Atunci când pentru Spirit o încarnare 
este greşită, dintr-o cauză oarecare, ea este înlocuită 
imediat printr-o altă existenţă? 

„Nu întotdeauna imediat; Spiritului îi trebuie timp 
pentru a alege din nou, afară de cazul când reîncarnarea 
instantanee nu provine dintr-o determinare anterioară”. 

350. Spiritul, odată unit cu trupul unui Copil, 
şi atunci când nu se mai poate dezice de acesta, regretă 
câteodată alegerea făcută? 

„Vrei să spui că, asemenea omului, se plânge de 
viaţa ce o are? Că ar dori o alta? Odată încarnat, Spiritul 
nu poate regreta o alegere de care nu are cunoştinţă; 
dar poate găsi sarcina prea grea, şi dacă o consideră 
mai presus de forţele sale, recurge la sinucidere”. 


351. În intervalul dintre conceptie şi naştere, 
Spiritul se bucură de toate facultăţile? 

„Mai mult sau mai puţin după o anumită perioadă, 
căci el încă nu este încarnat, ci ataşat. Încă din 
momentul concepţiei, tulburarea începe să sesizeze 
Spiritul avertizând astfel că a venit momentul să înceapă 
o nouă existenţă. Această tulburare merge în crescendo 
până la naştere; în acest interval, starea sa este foarte 
apropiată de cea pe care Spiritul încarnat o are în 
timpul somnului corpului. Pe măsură ce momentul 
naşterii se apropie, ideile sale se şterg, astfel că, odată 
intrat în viaţă, el nu mai are cunoştinţă de amintirea 
trecutului său ca om; însă această amintire îi revine 
puţin câte puţin în memorie în starea sa de Spirit”. 

352. În momentul naşterii, Spiritul 
redobândeşte imediat plenitudinea facultăţilor sale? 

„Nu, ele se dezvoltă gradual odată cu organele. 
Pentru el este o nouă existenţă; trebuie să înveţe să se 
servească de instrumentele sale; ideile îi revin puţin 
câte puţin ca unui om ce se trezeşte din somn şi se 
găseşte într-o stare diferită de cea avută în starea de 
veghe”. 

353. Unirea Spiritului cu corpul nefiind 
complet şi definitiv consumată decât după naştere, se 
poate considera fetusul ca având un suflet? 

„Spiritul ce trebuie să-l anime există într-un fel în 
afara lui; fetusul nu are deci un suflet propriu-zis, de 
vreme ce încarnarea este doar pe cale de a se efectua; 
dar este legat de cel ce trebuie să-l aibă”. 

354. Cum se explică viaţa intra-uterină? 

„Este ca cea a unei plante ce vegetează. Copilul 
trăieşte viaţa animală. Omul are în el viaţa animală şi 
viaţa vegetală completate la naştere cu viaţa Spirituală”. 

355. Există, aşa cum indică ştiinţa, copii 
care, încă de la sânul mamei, sunt hărăziţi morţii. In ce 
scop se petrece acest lucru? 

„Se întâmplă adeseori; Dumnezeu permite aceasta 


ca probă, fie pentru părinţi, fie pentru Spiritul desemnat 
să-i ia locul”. 

356. Există copii născuţi morţi, care nu au 
fost deloc destinati încarnării unui Spirit? 

„Da, există unii care nu au avut niciodată un Spirit 
destinat trupului lor: pentru ei nu trebuie să se facă 
nimic. Acest copil a venit atunci doar pentru părinţi”. 

O fiinţă de această natură poate veni la termen ? 

„Da, câteodată, dar atunci nu trăieşte”. 

Orice copil care supravieţuieşte naşterii are deci 
neapărat un Spirit încarnat în el? 

„Ce ar fi fără el? Nu ar mai fi o fiinţă umană”. 


337. Care sunt, pentru Spirit, consecințele 
avortului? 

„O existență fără valoare de reînceput.” 

358. Avortul voluntar este o crimă, indiferent 


care ar fi perioada de la conceptie? 

„Avortul este întotdeauna o crimă din moment ce 
încălcaţi legea lui Dumnezeu. Mama, sau oricine 
altcineva va comite întotdeauna o crimă luând viaţa 
copilului înainte de naştere, căci împiedică sufletul să 
suporte probele pentru care corpul trebuie să fie 
instrumentul”. 

359. În cazul în care viaţa mamei ar fi în 
pericol prin naşterea copilului, este o crimă de a 
sacrifica copilul pentru a salva mama? 

„Este mai bine să sacrifici fiinţa care nu există în 
favoarea celei ce există”. 

360. Este rațional de a acorda aceeaşi 
atenție unui fetus ca şi corpului unui copil ce ar fi trăit? 

„In toate acestea, vedeţi voinţa şi lucrarea lui 
Dumnezeu; nu trataţi deci cu uşurinţă lucruri pe care ar 
trebui să le respectaţi. De ce să nu respectăm operele 
creaţiei ce sunt incomplete câteodată prin voinţa 
Creatorului? 'Toate acestea intră în proiectele sale pe 
care nimeni nu are dreptul să le judece”. 

3. Facultăţi morale şi intelectuale 


361. De unde-i vin omului calităţile sale 
morale, bune sau rele? 

„Sunt calităţile spiritului încarnat în el - cu cât 
Spiritul este mai pur, cu atât omul este condus spre 
bine”. 

Pare a rezulta de aici că omul de bine este 
încarnarea unui Spirit bun, şi omul vicios a unui Spirit 
rău ? 

„Da, dar spune mai degrabă un Spirit imperfect, 
altfel s-ar putea crede în Spirite rele pentru totdeauna, 
cele pe care le denumiți demoni”. 

362. Care este caracterul indivizilor în care 
se incarnează Spiritele nebunatice şi uşuratice? 

„Zăpăciţi, nebunatici, şi câteodată fiinţe 
răufăcătoare”. 

363. Au Spiritele pasiuni ce nu aparțin omenirii? 

„Dacă ar fi altele vi le-ar fi comunicat”. 

364. Acelaşi Spirit dă omului atât calităţile morale 
cât şi cele legate de inteligenţă? 

„Cu siguranţă, este acelaşi spirit, şi este în funcţie 
de gradul la care a ajuns. Omul nu are două Spirite în 
el”. 

365. De ce oamenii foarte inteligenţi, ceea ce 
denotă la ei un Spirit superior, sunt câteodată foarte 
VICiOŞI? 

„Deoarece Spiritul încarnat nu este suficient de 
pur, şi omul cedează influenţei altor Spirite mai rele. 
Spiritul progresează pe nesimţite printr-un marş 
ascendent, dar progresul nu se realizează simultan în 
toate sensurile; într-o anumită perioadă el se poate să 
avanseze în ştiinţă, în alta în moralitate”. 

366. Ce gândeşti despre opinia conform căreia 
diferitele facultăţi intelectuale şi morale ale omului ar fi 
în aceeaşi măsură produsul diferitelor Spirite încarnate 
în d, şi având fiecare o aptitudine specială? 

„Reflectând la ea, să recunoaştem că este 


absurdă. Spiritul trebuie să aibă toate aptitudinile; 
pentru a putea progresa, îi trebuie o voinţă unică; dacă 
omul ar fi un amalgam de Spirite, această voinţă nu ar 
exista, şi nu ar exista de loc pentru el o individualitate, 
fiindcă la moartea sa toate aceste Spirite ar fi ca un zbor 
de păsări scăpate dintr-o colivie. Omul se plânge adesea 
că nu înţelege anumite lucruri, şi este curios să vezi cum 
amplifică dificultăţile, în timp ce are la îndemână o 
explicaţie atât de simplă şi de naturală. Aceea de a lua 
efectul drept cauză; de a face cu omul ceea ce păgânii 
făceau cu Dumnezeu. Credeau în tot atâţia dumnezei ai 
fenomenelor din univers, dar printre ei oamenii cu 
judecată nu vedeau în aceste fenomene decât efecte 
având drept cauză un Dumnezeu unic”. 

Lumea fizică şi lumea morală ne oferă în legătură 
cu acest subiect numeroase puncte de comparaţie. S-a 
crezut în existenţa multiplă a materiei, atâta timp cât 
ne-am oprit la aparenţa fenomenelor; astăzi se înţelege 
că aceste fenomene atât de variate pot foarte bine să nu 
fie decât modificări ale unei materii elementare unice. 
Diversele facultăţi sunt manifestări ale unei aceleiaşi 
cauze care este sufletul, sau spiritul încarnat, şi nu a 
mai multor suflete, aşa cum diferitele sunete ale orgii 
sunt produsul aceluiaşi fel de aer, şi nu mai multe feluri 
de aer există în aceeaşi măsură în sunetele ei. Ar rezulta 
din acest raţionament că atunci când un om pierde sau 
câştigă anumite aptitudini, anumite înclinații, aceasta s- 
ar datora în aceeaşi măsură Spiritelor care vin sau 
pleacă, ceea ce ar face din el o fiinţă multiplă fără 
individualitate, şi, prin urmare, fără responsabilitate. 
Mai mult, el este contrazis de exemplele atât de 
numeroase ale manifestărilor prin care Spiritele 
probează personalitatea şi identitatea lor. 


4. Influenţa organismului 


367. Spiritul, odată unit cu corpul se 


identifică oare cu materia? 

„Materia nu este decât învelişul Spiritului, aşa 
cum costumul este învelişul corpului. Spiritul, unindu-se 
cu trupul, păstrează atributele naturii spirituale”. 

368. Facultăţile Spiritului se exercită în 
toată libertatea după unirea sa cu trupul? 

„Exercitarea facultăţilor depinde de organele care 
le servesc drept instrument; ele sunt slăbite de 
caracterul grosier al materiei”. 

După cele spuse, anvelopa materială ar fi un 
obstacol pentru libera manifestare a facultăţilor 
Spiritului aşa cum o sticlă opacă se opune propagării 
libere a luminii”? 

„Da, chiar foarte opacă”. 

Se mai poate compara acţiunea materiei grosiere 
a corpului asupra Spiritului cu cea a unei ape noroioase 
care împiedică mişcările corpului ce se află cufundat în 
ea. 

369. Libera exercitare a facultăților 
sufletului este subordonată dezvoltării organelor? 

„Organele sunt instrumentele manifestării 
facultăţilor sufletului; această manifestare este 
subordonată dezvoltării şi gradului de perfecţionare a 
acestor organe aşa cum calitatea muncii este 
subordonată calităţii uneltelor”. 

370. În legătură cu influenţa organelor - se 
poate deduce un raport între dezvoltarea organelor 
cerebrale şi dezvoltarea facultăţilor morale şi 
intelectuale? 

„Nu confundați efectul cu cauza. Spiritul are 
întotdeauna facultăţi proprii; or, nu organele sunt cele 
ce dau facultăţile, ci facultăţile sunt cele care 
accelerează dezvoltarea organelor”. 

In consecinţă, diversitatea aptitudinilor omului țin 
doar de starea Spiritului? 

„Nu este întru totul exact; calităţile Spiritului, 
care poate fi mai mult sau mai puţin avansat - acolo 


trebuie văzut principiul, însă trebuie ţinut seama de 
influenţa materiei ce împiedică mai mult sau mai puţin 
exercitarea facultăţilor sale”. 

Spiritul, încarnându-se, poartă anumite 
predispoziţii, şi dacă se admite pentru fiecare un organ 
corespondent în creier, dezvoltarea acestor organe ar fi 
un efect şi nu o cauză. Dacă facultăţile şi-ar avea 
principiul în organe, omul ar fi o maşină fără liber 
arbitru, şi fără responsabilitatea actelor sale. Ar trebui 
să admitem că cele mai mari genii, savanţi, poeţi, artişti, 
nu sunt genii decât pentru că hazardul i-a înzestrat cu 
organe speciale de unde ar rezulta, că fără aceste 
organe, aceştia nu ar mai fi fost genii, şi că ultimul 
imbecil ar putea fi un Newton, un Rafael, sau un 
Vergiliu dacă ar fi fost dotat cu anumite organe; 
supoziţie şi mai absurdă când se aplică şi calităţilor 
morale. Astfel conform acestei logici, sfântul Vincent de 
Paul, dotat de natură cu cutare sau cutare organ, ar fi 
putut fi un scelerat, şi nu ar lipsi celui mai mare scelerat 
decât un organ pentru a fi un sfânt Vincent de Paul. 
Admiţând din contră că organele speciale, atâtea câte 
există, sunt consecutive, că se dezvoltă prin exercitarea 
facultăţii, ca şi muşchii prin mişcare, nu veţi avea nimic 
irațional. Să luăm o comparaţie vulgară în sprijinul 
adevărului: în anumite trăsături fizionomice, 
recunoaşteţi omul dedat băuturii; sunt aceste semne 
cele ce-l fac beţivan, sau beţia este cea care dă naştere 
acestor trăsături? Se poate spune că organele primesc 
amprenta facultăţilor. 

5. Idioţenia, nebunia 


371. Opinia după care cretinii şi idioții ar 
avea un suflet de o natură inferioară este fondată? 

„Nu; ei au un suflet omenesc, adesea mai 
inteligent decât gândiţi, şi care suferă datorită 
insuficienţei mijloacelor ce le are la dispoziţie pentru a 
comunica, aşa cum cel mut suferă că nu poate să 


vorbească”. 

372. Care este scopul Providenței atunci 
când creează ființe nenorocite, aşa cum sunt cretinii şi 
idioţii? 

„Spiritele pedepsite sunt cele care locuiesc în 
trupurile idioţilor. Aceste Spirite suferă datorită 
constrângerii încercate şi neputinței în care se află, 
adică de a se manifesta prin intermediul unor organe 
nedezvoltate sau stricate”. 

Nu este aşadar exact să spui că organele sunt fără 
influenţă asupra facultăţilor? 

„Nu am spus niciodată că organele sunt fără 
influenţă; ele au una foarte mare asupra manifestării 
facultăţilor, dar ele nu creează facultăţile; aici este 
diferenţa. Un bun muzician cu un instrument 
necorespunzător nu va face o muzică bună, dar acest 
lucru nu-l va împiedica să fie un bun muzician”. 

Trebuie să distingem starea normală de starea 
patologică, în starea normală, ceea ce este moral 
depăşeşte obstacolul pus de materie; dar sunt cazuri 
când materia oferă o astfel de rezistenţă încât 
manifestările sunt împiedicate sau denaturate, ca în 
cazul idioţeniei sau nebuniei; acestea sunt cazuri 
patologice. În aceste stări, sufletul, nebucurându-se de 
întreaga sa libertate, legea omenească îl eliberează de 
responsabilitatea actelor sale. 

373. Care poate fi meritul existenţei pentru 
făpturile ce nu pot progresa, neputând face nici binele 
nici răul, aşa cum sunt idioții şi cretinii? 

„Este o ispăşire impusă datorită abuzului făcut 
faţă de anumite facultăţi; este un timp de staţionare”. 

Corpul unui idiot poate astfel să închidă un Spirit 
ce ar fi animat un om de geniu într-o existenţă 
anterioară? 

„Da, geniul devine câteodată un adevărat flagel 
când se abuzează de el”. 

Superioritatea morală nu este întotdeauna în 


acord cu superioritatea intelectuală, şi cele mai mari 
genii au mult de ispăşit; de aici, adesea o existenţă 
inferioară pentru ele faţă de cea pe care au efectuat-o 
deja, şi o cauză a suferințelor; piedicile pe care Spiritul 
le încearcă în manifestările sale sunt pentru el 
asemenea lanțurilor ce împiedică mişcările unui om 
viguros. Se poate spune că idiotul şi cretinul sunt 
handicapaţi la creier, aşa cum şchiopul este la picioare, 
şi orbul la ochi. 

374. În starea de Spirit, are idiotul conştiinţa 
stării sale mentale? 

„Da, foarte adesea; el înţelege că lanţurile ce 
împiedică zborul său sunt o încercare şi o ispăşire”. 

975. Care este situaţia Spiritului în nebunie? 

„Spiritul, în stare de libertate, primeşte direct 
impresiile sale şi îşi exercită direct acţiunea asupra 
materiei; dar, încarnat, se găseşte în condiţii total 
diferite şi în necesitatea de a nu o face decât cu ajutorul 
organelor speciale. Dacă o parte sau întregul acestor 
organe sunt denaturate, acţiunea sau impresiile sale, în 
ceea ce priveşte aceste organe, sunt întrerupte. Dacă-şi 
pierde ochii, devine orb, dacă-i auzul, devine surd etc. 
Imaginează-ţi acum că organele ce dirijează efectele 
inteligenţei şi ale voinţei sunt parţial sau în întregime 
atacate sau modificate, şi-ţi va fi uşor să înţelegi că 
Spiritul, nemaiavând în serviciul său decât organe 
incomplete sau denaturate, trebuie să rezulte de aici o 
perturbare despre care Spiritul, prin el însuşi şi în forul 
său interior, are perfect conştiinţă, dar nu este stăpân 
să-i oprească cursul”. 

Atunci întotdeauna corpul şi nicidecum Spiritul 
este dezorganizat? 

„Da, dar nu trebuie pierdut din vedere că, tot aşa 
cum Spiritul acţionează asupra materiei, şi aceasta 
reacţionează asupra lui într-o anumită măsură, şi că 
Spiritul se poate găsi momentan impresionat de 
alterarea organelor prin care se manifestă şi-şi primeşte 


impresiile. 

Se poate ajunge cu timpul ca, atunci când nebunia 
a durat mult timp, repetarea aceloraşi acte să 
sfârşească prin a avea asupra Spiritului o influenţă de 
care nu se eliberează decât după completa separare de 
întreaga impresie a materiei”. 

376. De unde provine faptul că uneori nebunia 
duce la sinucidere? 

„Spiritul suferă de constrângerea încercată şi de 
neputinţa de a se manifesta liber, şi de aceea caută în 
moarte un mijloc de a-şi rupe lanţurile”. 

377. Spiritul alienatului se resimte după 
moarte datorită dezordinii facultăţilor sale? 

„Se poate resimţi câtva timp după moarte până 
când se va fi degajat de materie, tot aşa cum omul care 
se trezeşte se resimte câtva timp datorită tulburării în 
care l-a aruncat somnul”. 

378. Cum este posibil ca, după moarte, 
alterarea creierului să acţioneze asupra Spiritului? 

„Este o amintire; o greutate asupra Spiritului, şi 
cum el nu a avut priceperea a tot ceea ce s-a întâmplat 
în timpul nebuniei sale, îi trebuie un anumit timp pentru 
a se pune la curent; de aceea cu cât mai mult a durat 
nebunia în timpul vieţii, cu atât mai mult durează chinul, 
constrângerea după moarte. 

Spiritul degajat de corp continuă să resimtă un 
timp oarecare impresia lanțurilor sale”. 

6. Despre copilărie 


379. Spiritul care animă corpul unui copil 
este tot atât de dezvoltat ca şi cel al unui adult? 

„Poate fi mai dezvoltat dacă a progresat mai mult; 
ceea ce îl împiedică să se manifeste sunt numai organele 
imperfecte. Este vorba într-adevăr despre instrumentul 
cu ajutorul căruia el poate să se manifeste”. 

380. La un copil de vârstă fragedă, Spiritul, 
în afara obstacolului pus liberei sale manifestări de 


către imperfecţiunea organelor, gândeşte ca un copil 
sau ca un adult? 

„In perioada copilăriei, când organele inteligenţei 
nu sunt prea dezvoltate, Spiritul nu posedă întreaga 
intuiţie a unui adult; el are, într-adevăr, inteligenţa 
foarte limitată, aşteptând ca vârsta să-i maturizeze 
raţiunea. Tulburarea ce însoţeşte încarnarea nu 
încetează subit în momentul naşterii; ea nu se risipeşte 
decât treptat, odată cu dezvoltarea organelor”. 

O observaţie vine în sprijinul acestui răspuns: 
aceea că visurile unui copil nu au aceleaşi caracteristici 
cu cele ale unui adult; obiectul lor este aproape 
întotdeauna pueril, ceea ce este un indiciu al naturii 
preocupărilor Spiritului. 

381. Este adevărat că la moartea copilului 
Spiritul îşi reia imediat vigoarea inițială? 

„Evident, de vreme ce s-a debarasat de învelişul 
său carnal; totuşi el nu-şi reia luciditatea sa iniţială 
decât în momentul când separarea este completă, adică 
atunci când nu mai există nici o legătură între Spirit şi 
corp”. 

382. Spiritul încarnat suferă, în timpul 
copilăriei, datorită constrângerii impuse de 
imperfecţiunea organelor sale? 

„Nu, această stare este o necesitate, există în 
natură şi e conformă vederilor Providenţei: este un timp 
de odihnă pentru Spirit”. 

383. Care credeti că este, pentru un Spirit, 
utilitatea trecerii prin starea copilăriei? 

„Spiritul încarnându-se în vederea perfecționării 
este mai accesibil, în acest răstimp, impresiilor 
receptate care au menirea să-l ajute în progresul său; la 
dezvoltarea lui trebuie să contribuie toţi cei care sunt 
însărcinaţi cu educaţia sa”. 

384. De ce primele strigăte ale copilului sunt 
planşetele? 

„Pentru a stârni interesul mamei şi a atrage 


îngrijirile ce-i sunt necesare. Nu înţelegi că dacă nu ar 
avea decât strigăte de bucurie când nu ştie încă să 
vorbească, ar nelinişti puţin în legătură cu ceea ce are 
nevoie? Admiraţi în toată înţelepciunea Providenţei!” 

385. De unde provine schimbarea ce apare în 
caracter la o anumită vârstă, şi în mod special la 
sfârşitul adolescenţei? Spiritul este cel ce se schimbă? 

„Este Spiritul care îşi reia natura şi arată ceea ce 
era. Voi nu cunoaşteţi secretul ascuns de copii în 
inocenta lor; nu ştiţi ce sunt, nici ce au fost; şi totuşi Îi 
iubiţi. Îi îndrăgiţi ca şi cum ar fi o parte din voi înşivă, 
astfel încât dragostea unei mame pentru copiii săi este 
socotită drept cea mai mare dragoste pe care o poate 
nutri o fiinţă pentru altă fiinţă. De unde vine această 
duioasă afecţiune, această tandră bunăvoință pe care 
chiar şi străinii o încearcă pentru un copil? Tocmai asta 
vreau să vă explic. 

Copiii sunt fiinţe pe care Dumnezeu le trimite în 
noi existenţe şi pentru ca ei să nu-i poată reproşa o 
severitate prea mare, le dăruieşte întreaga nevinovăție a 
inocenţei; chiar la un copil de o răutate naturală, relele 
sale sunt apărate de lipsa de conştiinţă a faptelor 
săvârşite. Această inocentă nu este o superioritate reală 
asupra a ceea ce erau înainte; nu, este imaginea a ceea 
ce ar trebui să fie, şi dacă nu sunt, ele singure recad în 
suferinţă. 

Dar nu numai pentru ei le-a dat Dumnezeu acest 
aspect, ci mai ales pentru părinţii a căror dragoste este 
necesară slăbiciunii lor, şi această dragoste va fi mult 
diminuată la vederea unui caracter arţăgos şi ursuz, în 
timp ce, crezându-şi copiii buni şi drăguţi, părinţii le 
oferă întreaga lor dragoste, şi îi înconjoară cu atenţiile 
cele mai gingaşe. Dar când copiii nu mai au nevoie de 
această protecţie ce le-a fost acordată vreme de 15-20 
ani, caracterul lor real şi individual reapare în întreaga 
sa nuditate: rămâne bun dacă era fundamentul bun; dar 
este irizat întotdeauna de nuanțele ascunse în prima 


copilărie. Vedeţi cum căile Domnului sunt întotdeauna 
cele mai bune, şi că atunci când există o inimă curată, 
este uşor de imaginat şi o explicaţie? 

Intr-adevăr, gândiţi bine că Spiritul copiilor care 
se nasc printre voi poate veni dintr-o lume de unde a 
luat obiceiuri cu totul diferite; cum aţi dori să fie în 
mijlocul vostru această nouă fiinţă care vine cu porniri 
total diferite de cele avute de voi, cu înclinații, cu 
gusturi opuse întru totul celor ale voastre? 

Cum aţi dori să se integreze în rândurile voastre 
în alt fel decât aşa cum a dorit-o Dumnezeu, adică prin 
sita copilăriei? Acolo vin să se amestece toate părerile, 
toate caracterele, toate varietățile de entităţi produse de 
această mulţime de lumi în care cresc fiinţe. Şi voi 
înşivă, murind, vă veţi găsi într-un fel de copilărie, în 
mijlocul noilor fraţi; şi în noua existenţă non- 
pământeană, veţi ignora obiceiurile, moravurile, 
raporturile acestei lumi noi pentru voi, veţi folosi cu 
teamă o limbă cu care nu veţi fi obişnuiţi să o vorbiti, 
limbă mai vie decât este astăzi gândirea voastră. 

Copilăria mai are şi o altă utilitate. Spiritele nu 
intră în viaţa corporală decât pentru a se perfecționa, 
pentru a se îmbunătăţi; slăbiciunea vârstei tinere le face 
flexibile, accesibile sfaturilor experienţei şi celor ce 
trebuie să-i facă să progreseze; atunci li se poate 
reforma caracterul şi li se pot reprima pornirile rele - 
aceasta este datoria conferită de Dumnezeu părinţilor 
lor, misiunea sacră de care vor fi răspunzători. 

În acest fel copilăria este nu numai utilă, 
necesară, indispensabilă, ci şi consecinţa naturală a 
legilor stabilite de Dumnezeu şi care conduc universul”. 

7. Simpatii şi antipatii terestre 


386. Două ființe care s-au cunoscut şi s-au 
iubit se pot întâlni şi recunoaşte într-o altă existenţă 
corporală? 

„Să se recunoască, nu; dar să fie atrase una faţă 


de alta, da; şi adeseori legături intime fondate pe o 
afecţiune sinceră nu au o altă cauză. Două fiinţe sunt 
atrase una faţă de cealaltă prin circumstanţe fortuite în 
aparenţă, dar de fapt este atracţia a două Spirite ce se 
caută în mijlocul mulţimii”. 

Nu ar fi mai agreabil pentru ele să se recunoască? 

„Nu întotdeauna; amintirea existenţelor trecute ar 
avea inconveniente mai mari decât credeţi. După 
moarte, ele se vor recunoaşte şi vor şti timpul petrecut 
împreună”. 

387. Este simpatia întotdeauna principiul 
unei cunoştinţe anterioare? 

„Nu, două Spirite care se plac se caută în mod 
natural fără să se fi cunoscut ca oameni”. 

388. Întâlnirile ce se întâmplă câteodată 
anumitor persoane şi care sunt atribuite hazardului, nu 
ar fi efectul unui fel de raport de simpatie? 

„Există între fiinţele gânditoare legături pe care 
nu le cunoaşteţi încă. Magnetismul este călăuza acestei 
ştiinţe pe care o veţi înţelege mai bine ceva mai târziu”. 

389. De unde provine repulsia instinctivă 
încercată faţă de anumite persoane de la prima vedere? 

„Spiritele antipatice care se ghicesc şi se recunosc 
fără a-şi vorbi”. 

390. Antipatia instinctivă este întotdeauna un 
semn al relei naturi? 

„Două Spirite nu sunt neapărat rele, antipatia se 
poate naşte dintr-o lipsă de similitudine în gândire; dar 
pe măsură ce ele se înalţă, nuanțele se şterg şi antipatia 
dispare”. 

391. Antipatia între două persoane se naşte 
în primul rând la cele al căror Spirit este mai rău sau 
mai bun? 

„Şi la unele şi la celelalte, dar cauzele şi efectele 
sunt diferite. Un Spirit rău are antipatie faţă de oricine 
îl poate judeca şi demasca; văzând o persoană pentru 
prima dată, el ştie că va fi dezaprobat; repulsia lui se 


preschimbă în ură, în invidie şi-i inspiră dorinţa de a 
face rău. Spiritul bun are repulsie pentru cel rău, 
deoarece ştie că nu va fi înţeles şi pentru că nu 
împărtăşesc aceleaşi sentimente; dar, întărit de 
superioritatea sa, el nu are împotriva celuilalt nici ură, 
nici invidie: se mulţumeşte să-l evite şi să-l 
compătimească”. 

8. Uitarea trecutului 


392. Din ce motiv Spiritul încarnat pierde 
amintirea trecutului său? 

„Omul nu poate şi nu trebuie să ştie totul; în 
înţelepciunea sa, Dumnezeu a dorit astfel. Fără vălul ce- 
i ascunde anumite lucruri omul ar fi orbit; ca şi cel ce 
trece brusc de la întuneric la lumină. Prin uitarea 
trecutului, el este mai mult el însuşi”. 

393. Cum poate omul să fie responsabil de 
actele sale şi să-şi răscumpere greşelile de care nu-şi 
aminteşte? Cum poate profita de experienţa acumulată 
în existenţele căzute în uitare? S-ar concepe că 
frământările vieţii ar fi o lecţie pentru el dacă-şi amintea 
de ceea ce a putut să-l atragă; dar din moment ce nu şi 
le aminteşte, fiecare existență este pentru el ca şi cum 
ar fi prima, şi astfel întotdeauna o ia de la început. Cum 
împăcați acestea cu dreptatea lui Dumnezeu? 

„Cu fiecare existenţă nouă omul are mai multă 
inteligenţă şi poate mai bine să distingă binele şi răul. 
Unde ar fi meritul, dacă-şi amintea tot trecutul? Când 
Spiritul reintră în viaţa sa primordială (viaţa spiritistă), 
întreaga viaţă trecută se derulează în faţa lui, vede 
greşelile comise şi cauzele suferinţei sale şi ceea ce l-ar 
fi putut împiedica să le comită; înţelege că starea ce-i 
este dată este justă şi caută atunci existenţa ce ar putea 
să o îndrepte pe cea care tocmai s-a scurs. Caută 
încercări asemănătoare celor prin care a trecut, sau 
prilejuri pe care le crede potrivite pentru progresul său, 
şi cere Spiritelor superioare lui să-l ajute în această 


nouă misiune pe care o întreprinde, căci el ştie că 

Spiritul ce-i va fi dat drept călăuză în această nouă 
existenţă va căuta să-l facă să-şi îndrepte greşelile 
dându-i un fel de intuiţie despre cele comise. 

Acelaşi fel de intuiţie este în gândul, dorinţa 
criminală ce vă încearcă adesea şi căreia îi rezistaţi 
instinctiv, atribuind de obicei rezistenţa voastră 
principiilor primite de la părinţi, în timp ce vocea 
conştiinţei este cea care vă vorbeşte şi această voce este 
amintirea trecutului, voce ce vă avertizează să nu 
recădeţi în greşelile deja săvârşite. Spiritul intrat în 
această nouă existenţă, dacă suportă şi rezistă cu curaj 
acestor încercări, creşte şi se ridică în ierarhia 
Spiritelor, atunci când revine printre ele”. 

Dacă în timpul vieţii corporale nu avem o amintire 
precisă despre ceea ce am fost, şi despre ceea ce am 
făcut bine sau rău în existenţele noastre anterioare, 
avem totuşi intuiţia lor. Tendinţele noastre instinctive 
sunt o reminiscență a trecutului nostru, cărora 
conştiinţa noastră, care este dorinţa de a nu mai comite 
aceleaşi greşeli, ne avertizează să rezistăm. 

394. În lumi mai avansate decât a noastră, unde 
nu există deloc chinul tuturor nevoilor noastre fizice, al 
infirmităţilor noastre, oare înțeleg oamenii că sunt mai 
fericiţi decât noi? Fericirea, în general, este relativă; se 
simte prin comparaţie cu o stare mai puţin fericită. In 
definitiv, cei care locuiesc în aceste lumi (lumi care, 
Chiar dacă sunt mai bune decât a noastră, nu sunt totuşi 
în starea de perfecţiune) ar trebui să aibă în felul lor şi 
motive de plictiseală. În lumea noastră bogatul, care nu 
are nelinişti provocate de nevoile materiale, nu are 
totuşi mai puţin zbucium ce-i face viaţa amară. Or, 
întreb dacă nu cumva locuitorii acestor lumi se 
consideră tot atât de nefericiţi ca şi noi şi nu se plâng de 
soarta lor, neavând amintirea unei existente inferioare 
pentru comparație. 

„Pentru aceasta trebuie să dăm două răspunsuri 


diferite. Există lumi, despre care şi tu vorbeşti, ai căror 
locuitori au o amintire foarte clară şi precisă cu privire 
la existenţele lor trecute. Ei pot şi ştiu să aprecieze 
fericirea pe care Dumnezeu le-a permis să o guste. Dar 
există şi alte lumi unde locuitorii aflaţi acolo, aşa cum 
spui, în condiţii mai bune decât ale voastre, au unele 
necazuri, nenorociri chiar; aceia nu apreciază fericirea 
lor datorită faptului că nu au amintirea unei stări mai 
nefericite. Dacă nu o apreciază ca oameni o apreciază ca 
Spirite”. 

Oare nu există în uitarea acestor existenţe trecute, 
mai ales când sunt foarte dureroase, ceva providenţial, 
şi în care se revelează înţelepciunea divină? Aşa şi în 
lumile superioare, amintirea existenţelor nefericite, 
dacă apare în memorie, nu este mai mult decât un vis 
urât. În lumile inferioare, relele prezente nu ar fi 
agravate de amintirea tuturor celor îndurate? 
Concluzionăm de aici că tot ceea ce Dumnezeu a făcut 
este bine făcut şi nu suntem în măsură să criticăm 
operele sale, şi să spunem cum ar fi trebuit să pună 
ordine în univers. 

Amintirea individualităţilor noastre anterioare ar 
avea inconveniente foarte grave; ar putea în anumite 
cazuri, să ne umilească în mod ciudat; între altele, să ne 
exalte orgoliul, şi prin acest lucru să împiedice liberul 
nostru arbitru. Dumnezeu ne-a dat pentru a ne 
îmbunătăţi, tot ceea ce ne este necesar şi poate să ne 
ajungă: vocea conştiinţei şi tendinţele noastre 
instinctive; a îndepărtat tot ceea ce ne putea face rău. 
Să mai adăugăm că dacă aveam amintirea actelor 
noastre personale anterioare, am fi avut-o în mod egal şi 
pe cea a actelor celorlalţi, şi această consecinţă ar fi 
putut avea cele mai neplăcute efecte asupra relaţiilor 
sociale; neavând întotdeauna motiv să ne mândrim cu 
trecutul nostru, adesea este mai bine ca un văl să fie 
aruncat asupra lui. Acest lucru concordă perfect cu 
doctrina Spiritelor despre lucrurile superioare lumii 


noastre. În aceste lumi, unde nu domneşte decât binele, 
amintirea trecutului nu are nimic neplăcut; iată de ce 
ele îşi amintesc de existenţa precedentă ca şi cum noi 
ne-am aminti de ceea ce am făcut în ajun. Cât despre 
şederea posibilă în lumile inferioare, aşa cum am spus, 
nu este mai mult decât un vis rău. 

395. Putem avea unele revelații despre existenţele 
noastre anterioare? 

„Nu întotdeauna. Unii ştiu totuşi ce au fost şi ce 
făceau; dacă le-ar fi permis s-o spună pe fată, ar face 
revelații originale despre trecut”. 

396. Anumite persoane cred că au o vagă 
amintire a unui trecut necunoscut, ce li se prezintă ca o 
imagine fugitivă a unui vis pe care încearcă în van să-l 
înțeleagă. Această idee nu este decăt o iluzie? 

„Câteodată este real; dar adesea nu este decât o 
iluzie împotriva căreia trebuie să fim puşi în gardă, căci 
poate fi efectul unei imaginaţii surescitate”. 

397. În existenţele corporale de o natură mai 
elevată decât a noastră, amintirea existenţelor 
anterioare este mai precisă? 

„Da, pe măsură ce corpul este mai puţin material 
îţi aminteşti mai bine. Amintirea trecutului este mai 
clară pentru cei care locuiesc în lumile de ordin 
superior”. 

398. Tendinţele instinctive ale omului fiind O 
reminiscență a trecutului său, rezultă că, prin studiul 
acestor tendinţe, se pot cunoaşte faptele săvârşite de el? 

„Fără îndoială, până la un anumit punct; dar 
trebuie ţinut cont de ameliorarea ce s-a putut efectua în 
Spirit şi de hotărârile ce le-a luat în starea rătăcitoare; 
existenţa actuală poate fi mult mai bună decât 
precedenta”. 

Oare poate fi mai rea? Adică omul poate săvârşi 
într-o existență greşeli necomise în existenţa 
precedentă? 

„Aceasta depinde de progresul său; dacă nu ştie să 


reziste încercărilor, poate fi antrenat în noi greşeli; dar, 
în general, aceste greşeli acuză mai degrabă o stare 
staţionară decât o stare retrogradă, căci Spiritul poate 
să avanseze sau să se oprească, dar nu dă înapoi”. 

399. Vicisitudinile vieţii corporale fiind în 
acelaşi timp o ispăşire pentru greşelile trecute şi probe 
pentru viitor, rezultă că, în funcţie de natura acestor 
vicisitudini s-ar putea deduce modul existenţei 
anterioare? 

„Foarte adesea, de vreme ce fiecare este pedepsit 
pentru ceea ce a greşit. În acelaşi timp, nu trebuie să se 
facă din aceasta o regulă absolută; tendinţele instinctive 
sunt un indice mai sigur, căci încercările suferite de 
Spirit sunt atât pentru viitor cât şi pentru trecut”. 

Ajuns la termenul stabilit de Providenţă pentru 
viaţa normală, Spiritul îşi alege el însuşi probele cărora 
vrea să li se supună pentru a grăbi progresul său, adică 
felul de existenţă pe care o crede mai favorabilă lui, să-i 
furnizeze mijloacele, şi aceste probe sunt întotdeauna în 
raport direct cu greşelile pentru care trebuie să 
ispăşească. Dacă triumfă, se ridică; dacă sucombă, 
reîncepe. 

Spiritul se bucură întotdeauna de liberul său 
arbitru; în virtutea acestei libertăţi pe care o are în 
starea de Spirit el alege încercările vieţii corporale, 
hotărăşte ce va face şi ce nu va face în starea de 
încarnare şi alege între bine şi rău. A tăgădui omului 
liberul arbitru, ar însemna să-l reduci la starea de 
maşină. Reintrat în viaţa corporală, Spiritul pierde pe 
moment amintirea existenţelor sale anterioare, ca şi 
cum un văl le-ar ascunde; totuşi, el are câteodată despre 
ele o vagă conştiinţă; şi ele îi pot fi chiar revelate în 
anumite circumstanţe; dar atunci numai prin voinţa 
Spiritelor superioare ce o fac în mod spontan, într-un 
scop util, şi niciodată pentru a satisface o curiozitate 
deşartă. Existenţele viitoare nu pot fi revelate, deoarece 
ele depind de felul în care se săvârşeşte existenţa 


prezentă, şi de alegerea ulterioară a Spiritului. 

Uitarea greşelilor comise nu este un obstacol în 
îmbunătăţirea Spiritului, căci dacă el nu are o amintire 
precisă, cunoaşterea ce o avea în starea rătăcitoare şi 
dorinţa de a le îndrepta îl ghidează prin intuiţie şi îi dau 
raţiunea de a rezista răului; această rațiune este vocea 
conştiinţei, în care este secondat de către Spiritele ce-l 
asistă dacă ascultă inspiraţiile potrivite ce-i sunt 
sugerate. 

Dacă omul nu cunoaşte actele săvârşite în 
existenţele sale anterioare, ele poate întotdeauna să ştie 
de ce fapte s-a făcut vinovat şi care era caracterul său 
dominant. li este suficient să se studieze pe sine însuşi, 
şi poate judeca ceea ce a fost, dar nu prin ceea ce este, 
ci prin tendinţele sale. 

Vicisitudinile vieţii corporale sunt în acelaşi timp o 
ispăşire pentru greşelile trecute şi probe pentru viitor. 
Ele ne purifică şi ne înalţă, dacă le suportăm cu 
resemnare şi fără murmur. 

Natura vicisitudinilor şi încercărilor pe care le 
suportăm poate de asemenea să ne lămurească cu 
privire la ceea ce am fost şi ce am făcut, aşa cum aici-jos 
judecăm faptele unui vinovat prin pedeapsa impusă de 
lege. Astfel, cutare va fi pedepsit în orgoliul său prin 
umilinţa unei existenţe inferioare, bogatul rău şi avar, 
prin mizerie; cel care a fost dur cu alţii, prin durităţile 
ce le va suporta; tiranul, prin sclavie; copilul rău, prin 
ingratitudinea copiilor săi; leneşul, prin muncă forţată 
etc. 


Chapter 8 Emanciparea sufletului 


1. Somnul şi visurile. 2. Vizite spiritiste între 
persoanele în viaţă. 3. Transmisia ocultă a gândului. 4. 
Letargie, catalepsie. Morți aparente. 5. Somnambulism. 

6. Extazul. 7. Al doilea văz. 8. Rezumat despre 
somnambulism, extaz şi cel de-al doilea văz. 


1. Somnul şi visurile 


400. Spiritul încarnat locuieşte bucuros sub 
învelişul său corporal? 

„E ca şi cum ai întreba dacă prizonierului îi place 
că este închis. Spiritul încarnat aspiră fără încetare la 
eliberare, şi cu cât învelişul este mai grosier, cu atât 
doreşte să se debaraseze mai repede de el”. 

401. În timpul somnului sufletul se odihneşte şi el 
asemenea corpului? 

„Nu, Spiritul nu este niciodată inactiv, în timpul 
somnului, legăturile ce-l unesc cu trupul sunt slăbite, şi 
corpul neavând nevoie de el, Spiritul parcurge spaţiul, şi 
intră în relaţie mai directă cu alte Spirite”. 

402. Cum putem judeca libertatea Spiritului în 
timpul somnului? 

„Prin visuri. Deci corpul se odihneşte, Spiritul are 
mai multe facultăţi decât în starea de veghe; are 
amintirea trecutului şi câteodată previziunea viitorului; 
obţine mai multă putere şi poate intra în comunicare cu 
alte Spirite, fie în această lume fie în alta. Adesea, spui: 
am avut un vis bizar, un vis oribil, dar care nu e 
verosimil. Te înşeli; adesea visul este o amintire a 
locurilor şi lucrurilor pe care le-ai văzut sau le vei vedea 
într-o altă existenţă sau într-un alt moment. Corpul fiind 
amortit, Spiritul îşi dă silinţa să-şi rupă lanţul scrutând 
în trecut sau în viitor”. 

„Bieţi oameni, ce puţin cunoaşteţi chiar şi cele mai 
obişnuite fenomene ale vieţii! Credeţi că sunteţi foarte 


savanţi, şi cele mai banale lucruri vă încurcă; ca şi 
aceste întrebări ale tuturor copiilor: Ce facem când 
dormim? Ce sunt visele? vă lasă zăpăciţi”. 

„Somnul eliberează în parte sufletul de corp. Când 
dormi, te găseşti momentan într-o stare de înţepenire ca 
şi după moarte. Spiritele care s-au degajat degrabă de 
materie la moartea lor au avut de mai multe ori un somn 
inteligent; acestea când dorm, regăsesc societatea altor 
entităţi superioare lor; călătoresc, stau de vorbă şi se 
instruiesc împreună cu ele; realizează chiar lucruri pe 
care, după ce mor, le găsesc întru totul împlinite. Toate 
acestea trebuie să vă înveţe o dată în plus să nu vă 
temeţi de moarte, de vreme ce, după spusa unui sfânt, 
muriţi în fiecare zi”. 

„Cele arătate sunt pentru Spiritele elevate; dar 
pentru marea masă a oamenilor care, la moarte, trebuie 
să rămână ore întregi în acea stare de tulburare. În acea 
incertitudine despre care v-am vorbit, aceştia merg, fie 
în lumile inferioare pământului, unde le recheamă vechi 
afecţiuni, fie caută poate plăceri şi mai triviale decât 
cele de aici; ei dau la iveală doctrine şi mai josnice, mai 
mârşave decât cele practicate în mijlocul vostru”. 

Şi ceea ce provoacă simpatia pe pământ nu este 
altceva decât faptul de a se simţi, în vis, apropiat prin 
inimă de cei cu care tocmai a petrecut opt sau nouă ore 
de fericire sau plăcere. Ceea ce explică de altfel aceste 
antipatii de neînvins, este faptul că se ştie în adâncul 
inimii că oamenii de acolo au o altă conştiinţă decât a 
noastră, deoarece îi cunoşti fără să-i fi văzut vreodată cu 
ochii. Acelaşi lucru explică indiferența, de vreme ce nu 
se insistă în legarea de noi prietenii, atunci când se ştie 
că există alţii care ne iubesc şi ne îndrăgesc. Într-un 
cuvânt, somnul vă influenţează viaţa mai mult decât 
gândiţi”. 

„Prin efectul somnului, Spiritele încarnate sunt 
întotdeauna în legătură cu lumea spiritelor, ceea ce face 
ca Spiritele superioare să consimtă, fără prea multă 


repulsie, să se încarneze printre voi. Dumnezeu a dorit 
ca în timpul contactului lor cu viciul, ele să poată merge 
să se călească la izvorul binelui, pentru a nu greşi şi ele 
însele, ele care vin să instruiască pe alţii. Somnul este 
poarta pe care Dumnezeu le-a deschis-o către prietenii 
lor din cer; este recrearea de după muncă, în aşteptarea 
marii eliberări, eliberarea finală care trebuie să le redea 
mediului lor adevărat”. 

„Visul este amintirea a ceea ce Spiritul vostru a 
văzut în timpul somnului; dar remarcaţi că nu visaţi 
întotdeauna, deoarece nu vă amintiţi întotdeauna ceea 
ce aţi văzut, sau nu tot ceea ce aţi văzut. Acesta nu este 
sufletul vostru în întreaga lui dezvoltare; adesea nu este 
decât tulburarea ce însoţeşte plecarea sau întoarcerea 
voastră, la care se adaugă cea provocată de ceea ce aţi 
făcut sau vă preocupă în starea de veghe; fără acestea, 
cum veţi explica visurile absurde pe care le au atât 
savanții cât şi oamenii simpli? Spiritele rele se servesc 
astfel de visuri pentru a chinui sufletele slabe şi 
fricoase”. 

„De altfel, veţi vedea imediat dezvoltându-se o altă 
categorie de visuri; este tot atât de veche ca şi cea pe 
care o cunoaşteţi, dar o ignoraţi. Visul lui Ioan, al lui 
Iacob, visul profeților evrei şi a unor înţelepţi indieni: 
visul acesta este amintirea sufletului complet eliberat de 
corp, amintirea celei de a doua vieţi despre care vă voi 
vorbi imediat”. 

„Căutaţi să distingeţi bine cele două feluri de 
visuri atunci când vă amintiţi; fără aceasta veţi cădea în 
contradicții sau erori funeste credinţei voastre”. 

Visurile sunt produsul emancipării sufletului 
devenit mai independent prin încetarea vieţii active şi a 
legăturii cu trupul. De aici un fel de clarviziune 
indefinită ce se extinde asupra locurilor cele mai 
îndepărtate sau nemaivăzute vreodată, şi câteodată 
chiar asupra altor lumi. 

Tot de aici amintirea ce evocă memoria 


evenimentelor înfăptuite în existenţa prezentă sau în 
existenţele anterioare; ciudăţenia imaginilor despre 
ceea ce petrece sau s-a petrecut în lumi necunoscute, 
amestecate cu lucruri din lumea actuală, formează 
ansambluri bizare şi confuze ce nu au nici sens şi nici 
coerenţă. 

Incoerenţa acestor visuri se mai explică prin 
lacunele produse de amintirea incompletă a ceea ce ne-a 
apărut în vis. Ca şi o povestire din care s-ar fi scos la 
întâmplare fraze sau părţi de fraze; fragmentele ce-ar 
rămâne reunite şi-ar pierde toată semnificaţia raţională. 

403. De ce nu ne amintim întotdeauna 
visele? 

„Ceea ce tu numeşti somn nu este decât repausul 
corpului, căci Spiritul este întotdeauna în mişcare; 
acolo, el îşi regăseşte puţin libertatea, şi comunică, fie 
în lumea aceasta fie în alte lumi, cu cei ce-i sunt dragi; 
dar cum trupul este o materie greoaie şi grosieră, el 
păstrează cu dificultate impresiile culese de spirit, 
deoarece Spiritul nu le-a perceput prin organele 
corpului”. 

404. Ce gândiţi despre semnificaţia atribuită 
visurilor? 

„Visurile nu sunt de loc adevărate aşa cum le 
interpretează prezicătorii, căci este absurd să crezi că a 
visa cutare lucru prevesteşte acel lucru. Sunt adevărate 
în sensul că prezintă imagini reale pentru Spirit, dar 
adesea nu au legătură cu ceea ce se petrece în viaţa 
corporală; astfel adesea, după cum am mai spus-o, ele 
sunt o amintire; câteodată pot fi un presentiment al 
viitorului, dacă Dumnezeu o permite, sau viziunea a 
ceea ce se petrece în acest moment într-un alt loc, acolo 
unde se deplasează sufletul. Nu aveţi numeroase 
exemple în care persoane apar în vis şi vin să-şi 
avertizeze părinţii sau prietenii despre ceea ce li se 
întâmplă? Ce să fie aceste apariţii dacă nu sufletul sau 
Spiritul acestor persoane care vine să comunice cu voi? 


Când căpătaţi certitudinea că ceea ce aţi văzut a 
avut loc în realitate, nu este şi o dovadă că imaginaţia 
nu apare din nimic, mai ales dacă acest lucru nu există 
deloc în gândirea voastră în timpul stării de veghe?” 

405. Adesea se văd în vis lucruri ce par 
presentimente şi care nu se indeplinesc: de unde vin 
ele? 

„Se îndeplinesc pentru Spirit, dacă nu pentru 
corp, adică Spiritul vede lucrul pe care-l doreşte 
deoarece caută să-l găsească. Nu trebuie uitat că, în 
timpul somnului, sufletul este întotdeauna mai mult sau 
mai puţin sub influenţa materiei; şi că în consecinţă nu 
se eliberează niciodată complet de ideile pământene. Ar 
rezulta că preocupările stării de veghe pot da celor 
văzute aparenţa celor dorite sau a celor crezute; este cu 
adevărat ceea ce se poate numi un efect al imaginaţiei. 
Atunci când eşti preocupat foarte mult de o idee îi 
ataşezi tot ceea ce vezi”. 

406. Atunci când vedem în vis persoane în 
viată, pe care le cunoaştem perfect, săvârşind fapte la 
care ele nici nu visează, nu este aceasta un efect al 
purei imaginaţii? 

„La care ele nici nu visează - ce ştii tu despre 
asta? Spiritul lor poate veni să-l viziteze pe al tău, aşa 
cum al tău îl poate vizita pe al lor, şi tu nu ştii 
întotdeauna la ce se gândesc. Şi apoi aplicaţi astfel unor 
persoane cunoscute, şi potrivit dorințelor voastre, ceea 
ce s-a petrecut sau se petrece în alte existenţe”. 

407. Este somnul profund necesar pentru 
emanciparea Spiritului? 

„Nu, Spiritul îşi recapătă libertatea atunci când 
simţurile amorţesc; el profită, pentru a se emancipa, de 
toate momentele de răgaz lăsate de corp. Din momentul 
când există o apatie a forţelor vitale, Spiritul se degajă, 
şi cu cât trupul este mai neajutorat cu atât Spiritul e mai 
liber”. 

Tot aşa şi somnul superficial, sau o simplă 


amorţire a simţurilor, prezintă adesea aceleaşi imagini 
ca şi visul. 

408. Ni se pare uneori că auzim în noi înşine 
cuvinte pronunţate distinct şi care nu au nici o legătură 
cu ceea ce ne preocupă; de unde vin? 

„Da, chiar şi fraze întregi, mai ales când simţurile 
încep să amorţească. Câteodată este un ecou slab al 
unui Spirit care vrea să comunice cu tine”. 

409. Adesea, într-o stare ce nu este încă un somn 
superficial, atunci când avem ochii închişi, vedem 
imagini distincte, figuri cărora le sesizăm cele mai 
minuţioase detalii; este un efect al viziunii sau al 
imaginaţiei? 

„Corpul fiind amortit, Spiritul caută să-şi rupă 
lanţurile: se deplasează şi vede; dacă somnul era 
profund, ar fi un vis”. 

410. Există câteodată în timpul somnului sau al 
somnului superficial idei ce par foarte bune, şi care, cu 
toate eforturile făcute pentru a ni le aminti, se şterg din 
memorie: de unde vin aceste idei? 

„Sunt rezultatul libertăţii Spiritului ce se 
emancipează şi se bucură de mai multe facultăţi în acel 
moment. Adesea sunt şi sfaturi date de alte Spirite”. 

La ce servesc aceste idei şi aceste sfaturi de 
vreme ce li se pierde amintirea şi de care nu se poate 
profita? 

„Ideile aparţin câteodată mai mult lumii Spiritelor 
decât lumii corporale; dar cel mai adesea, dacă trupul 
uită, Spiritul îşi aminteşte, şi ideea revine la momentul 
necesar ca o inspiraţie de moment”. 

411. Spiritul încarnat, în clipa când e degajat 
de materie şi acţionează ca Spirit, cunoaşte perioada 
morții sale? 

„Adesea o presimte; câteodată are o conştiinţă 
foarte clară despre ea, şi este ceea ce, în stare de veghe, 
îi dă intuiţia ei; de aici provine faptul că anumite 
persoane îşi prevăd moartea cu o mare exactitate”. 


412. Activitatea spiritului în timpul 
repausului sau al somnului poate face ca trupul să 
încerce oboseala? 

„Da, căci Spiritul ţine de trup asemenea unei 
mingi care e legată de un stâlp; or, aşa cum mişcările 
mingii zdruncină stâlpul, activitatea Spiritului are efect 
asupra trupului şi îl poate face să încerce oboseala”. 

2. Vizite spiritiste între persoanele aflate în 
viaţă 


413. Din principiul eliberării sufletului în 
timpul somnului, pare să rezulte că avem simultan o 
dublă existenţă: cea a corpului, care ne dă viaţă în 
relaţia exterioară, şi cea a sufletului, care ne dă viaţă în 
relația ocultă; este exact? 

„În starea de eliberare viaţa corpului cedează 
locul vieţii sufletului; dar nu sunt la drept vorbind două 
existenţe: sunt mai degrabă două faze ale aceleiaşi 
existenţe, căci omul nu vieţuieşte în două moduri”. 

414. Două persoane care se cunosc pot oare 
să se viziteze în timpul somnului? 

„Da, şi chiar multe persoane care cred că nu se 
cunosc se întâlnesc şi îşi vorbesc. Voi puteţi avea, fără 
îndoială, prieteni într-o altă tară. Faptul de a merge, în 
timpul somnului, să vă vizitaţi prietenii, părinţii, 
cunoştinţele, oamenii care vă pot fi utili, este atât de 
frecvent, încât îl realizaţi voi înşivă aproape în fiecare 
noapte” 

415. Care poate fi utilitatea acestor vizite 
nocturne, de vreme ce nu ne amintim nimic după aceea? 

„Rămâne în mod obişnuit o intuiţie a visului, şi 
aceasta este adesea originea anumitor idei ce ne vin în 
mod spontan fără a ni le explica, şi care nu sunt altele 
decât cele ivite în aceste conversații”. 

416. Omul poate provoca vizite spiritiste prin 
voinţa sa? De exemplu, poate spune în timp ce adoarme: 
în noaptea asta vreau să mă întâlnesc prin Spirit cu 


cutare persoană, să-i vorbesc şi să-i spun cutare lucru? 

„lată ce se întâmplă. Omul adormind, Spiritul său 
se trezeşte, şi ceea ce omul hotărâse, Spiritul este 
adesea departe de a urma, căci viaţa omului interesează 
prea puţin Spiritul atunci când este eliberat de materie. 
Aceasta la oamenii deja suficient de elevati, ceilalţi 
petrecându-şi în cu totul alt mod existenţa spirituală; se 
dedau pasiunilor sau rămân în inactivitate. Se poate 
deci ca, după motivul pe care şi-l propune, Spiritul să 
meargă să viziteze persoanele dorite; dar voinţa pe care 
o are fiind treaz, nu este un argument pentru ceea ce 
face”. 

417. Un anumit număr de Spirite încarnate 
pot astfel să se întâlnească şi să aibă întruniri? 

„Fără nici o îndoială; legăturile de prietenie, mai 
vechi sau mai noi, reunesc adesea astfel diferite Spirite 
fericite de a se găsi împreună”. 

Prin cuvântul „vechi”, trebuie să se înţeleagă 
legăturile de prietenie din existenţele anterioare. 
Atribuim visului intuiţia ideilor ivite în aceste întruniri 
oculte, dar a căror sursă o ignorăm. 

418. O persoană care şi-ar crede unul dintre 
prieteni mort în timp ce el nu ar fi, ar putea să-l 
întâlnească prin Spirit şi astfel să ştie că este viu? Ar 
putea, în acest caz, să aibă această intuiţie la trezire? 

„Ca Spirit, el poate cu siguranţă să-şi vadă şi să-şi 
cunoască soarta; dacă nu-i este impusă ca probă 
credinţa în moartea prietenului său, el ar avea un 
presentiment al existenţei sale, aşa cum ar putea avea 
pe cel al morţii sale”. 


3. Transmiterea ocultă a gândului 


419. De unde provine faptul că aceeaşi idee, 
cea a unei descoperiri, de exemplu, apare în mai multe 
locuri deodată? 

„Am afirmat deja că în timpul somnului spiritele 


comunică între ele. Ei bine, când corpul se trezeşte 
Spiritul îşi aminteşte ce a învăţat, şi omul crede că el 
este cel care a inventat. Astfel, mai multe persoane pot 
descoperi acelaşi lucru deodată. Când spuneţi că o idee 
pluteşte în aer, este o figură de stil mult mai adevărată 
decât credeţi; fiecare contribuie la răspândire fără a 
bănui”. 

Spiritul nostru revelează astfel adesea el însuşi 
altor spirite şi necunoaşterii noastre ceea ce părea 
obiectul preocupărilor noastre în timpul stării de veghe. 

420. Pot Spiritele să comunice între ele dacă 
trupul este complet treaz? 

„Spiritul nu este închis în corp ca într-o cutie, el 
radiază de jur împrejur; de aceea poate comunica şi cu 
alte Spirite chiar şi în stare de veghe, cu toate că o face 
mai greu”. 

421. De unde vine faptul că două persoane 
perfect treze au adesea instantaneu acelaşi gând? 

„Sunt două Spirite simpatice ce-şi comunică şi-şi 
văd reciproc gândul, chiar când trupul nu doarme”. 

Există între Spiritele care se întâlnesc o 
comunicare a gândurilor ce face ca două persoane să se 
vadă şi să se înţeleagă fără a avea nevoie de semnele 
exterioare ale limbajului. S-ar putea spune că îşi vorbesc 
în limbajul Spiritelor. 

4. Letargie, catalepsie, morţi aparente 


422. Letargicii şi catalepticii văd şi aud în 
general ceea ce se petrece în jurul lor, dar nu o pot 
arăta; o fac prin Ochii şi urechile corpului? 

„Nu, prin Spirit; Spiritul se orientează, dar nu o 
poate comunica”. 

De ce nu o poate comunica? 

„I se opune starea corpului; această stare 
deosebită a organelor vă dă dovada că la om mai există 
şi altceva decât corpul, de vreme ce corpul nu mai 
funcţionează şi Spiritul acţionează”. 


423. În letargie, Spiritul se poate separa în 
întregime de corp, încât să dea acestuia toate 
aparentele mortii şi poate apoi reveni la el? 

„În letargie, corpul nu este mort, de vreme ce mai 
există funcțiuni active; vitalitatea există în stare latentă 
în el, ca la crisalide, şi nu este deloc distrusă; or, 
Spiritul este unit cu corpul atâta timp cât acesta 
vieţuieşte; odată legăturile rupte prin moartea reală şi 
dezagregarea organelor, separarea este completă şi 
Spiritul nu mai revine în corp. Dacă un om cu aparentele 
morţii revine la viaţă, înseamnă că moartea nu era 
completă”. 

424. Se pot reînnoda, prin îngrijiri acordate 
în timp util, legăturile gata să se rupă şi se poate reda 
vieții o ființă care, lipsită de ajutoare, ar muri definitiv? 

„Da, fără îndoială, şi dovada o aveţi în fiecare zi. 
Magnetismul este adesea un mijloc puternic, deoarece 
dă corpului fluidul vital ce-i lipseşte şi care e necesar 
pentru întreţinerea activităţii organelor”. 

Letargie şi catalepsia au acelaşi principiu: 
pierderea momentană a sensibilităţii şi mişcării datorită 
unei cauze fiziologice încă neexplicată. Ele diferă prin 
aceea că, în letargie, suspendarea forţelor vitale este 
generală şi dă corpului toate aparentele morţii; în 
catalepsie, ea este localizată şi poate afecta o parte mai 
mult sau mai puţin întinsă a corpului, încât să lase 
inteligenţa să se manifeste liber, ceea ce nu permite să 
fie confundată cu moartea. Letargia este întotdeauna 
naturală; catalepsia este câteodată spontană, dar poate 
fi provocată şi disipată artificial prin acţiune magnetică. 

5. Somnambulismul 


425. Somnambulismul natural are vreo 
legătură cu visurile? Cum poate fi explicat? 

„Este o independenţă mai mare a sufletului decât 
în vis, şi atunci facultăţile sale sunt mai dezvoltate; 
sufletul are percepții neavute în vis, vis ce este o stare 


de somnambulism imperfect. 

În somnambulism, Spiritul îşi aparţine în 
întregime sieşi; organele materiale, aflate într-un fel de 
catalepsie nu mai primesc impresii exterioare. Această 
stare se manifestă mai ales în somn; este momentul 
când Spiritul poate părăsi provizoriu corpul, abandonat 
unui repaus indispensabil materiei. Cauzele de 
somnambulism se produc deoarece Spiritul, preocupat 
de un lucru sau altul, se abandonează unei acţiuni 
oarecare ce necesită uzul corpului său, de care se 
serveşte atunci într-un mod analog utilizării date unei 
table sau altui obiect material în fenomenul 
manifestărilor fizice, sau chiar utilizării mâinilor voastre 
în cel al comunicărilor scrise. 

În visurile în care ai conştiinţă, organele - 
înțelegând aici pe cele ale memoriei - încep să se 
trezească; acestea primesc în mod imperfect impresiile 
produse de obiecte sau de cauze exterioare şi le 
comunică Spiritului care, aflat atunci el însuşi în repaus, 
nu percepe decât senzaţii confuze şi adesea dezlânate, 
şi fără nici o aparentă rațiune de a fi, amestecate cu 
vagi amintiri, fie ale acestei existente, fie ale 
existenţelor anterioare. Atunci este uşor să înţelegi de 
ce somnambulii nu au nici o amintire, şi de ce visurile, 
păstrate de memorie, nu au de cele mai multe ori nici un 
sens. Am spus-o adesea, se întâmplă ca ele să fie 
consecinţa unei amintiri exacte a evenimentelor dintr-o 
viaţă anterioară, şi câteodată chiar un fel de intuiţie a 
viitorului”. 

426. Somnambulismul aşa-zis magnetic are 
vreo legătură cu somnambulismul natural? 

„Este acelaşi lucru, numai că este provocat”. 

427. Care este natura agentului numit fluid 
magnetic? 

„Fluid vital, electricitate de natură animală ce 
sunt modificări ale fluidului universal”. 

428. Care este cauza clarviziunii somnambulului? 


„Am spus-o: sufletul care vede”. 

429. Cum poate să vadă somnambulul prin 
corpurile opace? 

„Există corpuri opace doar pentru organele 
voastre grosiere; nu am spus că, pentru Spirit, materia 
nu este de loc un obstacol, de vreme ce o traversează 
liber? Adesea el vă spune că vede prin frunte, prin 
genunchi etc, deoarece voi, fiind în întregime alcătuiți 
din materie, nu înţelegeţi că el poate vedea fără ajutorul 
organelor. El însuşi, datorită dorinţei pe care o aveţi, 
crede că are nevoie de aceste organe, dar dacă-l lăsaţi 
liber, va înţelege că vede prin toate părţile corpului său; 
mai bine spus, el vede dincolo de corpul său”. 

430. Clarviziunea somnambulului fiind cea a 
sufletului sau Spiritului său, de ce acesta nu vede tot, şi 
de ce adesea se înşală? 

„Mai întâi nu este dat Spiritelor imperfecte să 
vadă şi să cunoască totul; ştii bine că ele participă încă 
la erorile şi prejudecățile voastre; şi apoi, câtă vreme 
sunt ataşate de materie, ele nu se bucură de toate 
facultăţile lor de spirit. Dumnezeu a dat omului această 
facultate într-un scop util şi serios, şi nu pentru a-l 
învăţa ceea ce nu trebuie să ştie; iată de ce somnambulii 
nu pot spune totul”. 

431. Care este sursa ideilor înnăscute ale 
somnambulului, şi cum poate vorbi el cu exactitate 
despre lucruri ignorate în stare de veghe, care sunt 
Chiar mai presus de capacitatea sa intelectuală? 

„Se întâmplă ca somnambulul să aibă mai multe 
cunoştinţe decât ai tu, numai că ele somnolează, 
învelişul său este prea imperfect ca el să şi le poată 
aminti. Dar în definitiv, ce este el? Asemenea nouă, 
Spirit încarnat în materie pentru a-şi îndeplini misiunea, 
iar starea în care intră este trezirea din această letargie. 
Am spus adesea că noi trăim de câteva ori; această 
schimbare îl face să piardă din punct de vedere material 
ceea ce a putut învăţa într-o existenţă precedentă; 


intrând într-o stare pe care o numeşti criză, el îşi 
aminteşte, dar nu întotdeauna într-un mod complet; ştie, 
dar nu ar putea spune de unde ştie, şi nici cum 
dobândeşte aceste cunoştinţe. Criza trecând, întreaga 
amintire se şterge şi el reintră în obscuritate”. 

Experienţa arată că somnambulii primesc şi 
comunicări ale altor Spirite care le transmit ceea ce ei 
trebuie să spună, şi suplinesc astfel incapacitatea lor. 
Acest lucru se observă mai ales în prescripţiile 
medicale: Spiritul somnambulului vede răul, nu altul îi 
indică remediul. Această dublă acţiune este câteodată 
evidentă, şi se revelează, în plus, prin aceste expresii 
foarte frecvente: „îmi spune să spun”, sau „îmi interzice 
să spun cutare lucru”. În ultimul caz, este întotdeauna 
periculos să se insiste în obţinerea unei revelații 
refuzate, deoarece atunci te expui Spiritelor uşuratice 
care flecăresc despre toate fără scrupule şi fără a se 
sinchisi de adevăr. 

432. Cum explicati vederea la distantă a 
anumitor somnambuli? 

„Oare sufletul nu se deplasează în timpul 
somnului? Este acelaşi lucru în somnambulism”. 

433. Dezvoltarea mai mare sau mai mică a 
clarviziunii somnambulice tine de organizarea fizică sau 
de natura Spiritului încarnat? 

„Şi de una şi de alta; există predispoziţii fizice ce 
permit Spiritului să se desprindă mai mult sau mai puţin 
uşor de materie”. 

434. Facultăţile de care se bucură 
somnambulul sunt aceleaşi cu cele ale Spiritului de după 
moartea sa? 

„Până la un anumit punct, căci trebuie să se ţină 
seama de influenţa materiei de care încă este legat”. 

435. Poate somnambulul să vadă alte 
Spirite? 

„Majoritatea le văd foarte bine; depinde de gradul 
de evoluţie şi de natura lucidităţii lor; dar câteodată nu 


ţin cont de ele, şi le consideră drept fiinţe corporale. 
Aceasta se întâmplă mai ales celor care nu au nici o 
cunoştinţă despre spiritism; ei nu înţeleg încă esenţa 
Spiritelor; aceste lucruri îi uimesc, şi de aceea ei cred că 
văd fiinţe vii”. 

Acelaşi efect se produce în momentul morţii la cei 
ce se cred încă în viaţă. Nimic în jurul lor nu li se pare 
schimbat. Spiritele lor par a avea corpuri ca ale noastre 
şi ei iau aparenţa propriului lor corp drept un corp real. 

436. Somnambulul care vede la distanţă, 
vede din locul unde este corpul său, sau din cel al 
sufletului său? 

„De ce această întrebare, de vreme ce sufletul este 
cel care vede şi nu corpul?” 

437. Întrucât sufletul este cel ce se 
deplasează, cum poate încerca somnambulul prin corpul 
său senzațiile de cald şi frig din locul unde se găseşte 
sufletul său, şi care se găseşte câteodată foarte departe 
de corp? 

„Sufletul nu a părăsit în întregime corpul; el ţine 
de acesta întotdeauna prin legătura care-i uneşte; 
această legătură este conductorul senzaţiilor. Când 
două persoane corespondează dintr-un oraş în altul prin 
electricitate, această electricitate este legătura dintre 
gândurile lor; de aceea ele comunică ca şi cum ar fi una 
lângă cealaltă”. 

438. Utilizarea dată de un somnambul 
facultăților sale influențează asupra stării Spiritului său 
după moarte? 

„Mult, în funcţie de utilizarea bună sau rea a 
tuturor facultăţilor date de Dumnezeu omului”. 

6. Extazul 


439. Ce diferenţă există între extaz şi 
somnambulism? 

„Este un somnambulism mai epurat; sufletul 
extaticului este şi mai independent”. 


440. Spiritul extaticului pătrunde cu adevărat în 
lumile superioare? 

„Da, el le vede şi înţelege fericirea celor aflaţi 
acolo; de aceea ar dori să rămână şi el acolo, dar se 
găseşte în lumi inaccesibile Spiritelor insuficient de 
purificate”. 

441. Atunci când extaticul exprimă dorinţa 
de a părăsi pământul vorbeşte sincer, nu este reținut de 
instinctul de conservare? 

„Depinde de gradul de purificare al Spiritului; 
dacă vede că starea lui viitoare este mai bună decât 
viaţa prezentă, el face eforturi pentru a-şi rupe 
legăturile ce-l leagă de pământ”. 

442. Dacă extaticul s-ar abandona total 
sufletul său şi-ar părăsi corpul definitiv? 

„Da, el poate muri; de aceea trebuie să-i 
reamintim tot ce-l poate lega aici-jos, făcându-l mai ales 
să întrevadă că dacă rupe lanţul ce-l reţine aici, acesta 
ar fi adevăratul mijloc de a nu rămâne acolo unde vede 
că ar fi fericit”. 

443. Există lucruri pe care extaticul pretinde 
că le vede, şi care sunt în mod evident produsul unei 
imaginaţii condiţionate de credinţele şi prejudecățile 
pământene. Tot ceea ce el vede nu este deci real? 

„Ceea ce vede este real pentru el; dar cum Spiritul 
său este întotdeauna sub influenţa ideilor pământene, o 
poate vedea în felul său, sau, pentru a fi mai clari, o 
poate exprima într-un limbaj apropiat prejudecăţilor sale 
şi ideilor cu care a crescut, sau cu ale voastre, pentru a 
se face mai bine înţeles; mai ales în acest sens se poate 
înşela”. 

444. Ce grad de încredere se poate acorda 
revelaţiilor extaticilor? 

„Foarte adesea extaticul se poate înşela, mai ales 
când vrea să pătrundă ceea ce trebuie să rămână un 
mister pentru om, căci atunci el se abandonează 
propriilor sale idei şi devine jucăria Spiritelor 


înşelătoare, care profită de entuziasmul său pentru a-l 
fascina”. 

445. Ce consecinţe se pot trage din 
fenomenele de somnambulism și de extaz? Nu ar fi un 
fel de iniţiere în viaţa viitoare? 

„Sau pentru a spune mai complet, în viaţa trecută 
şi în viaţa viitoare pe care le întrevede omul. Dacă 
studiază aceste fenomene, va găsi aici soluţia cel mult a 
unui mister pe care raţiunea sa încearcă în mod inutil 
să-l pătrundă”. 

446. Fenomenele de somnambulism şi de 
extaz s-ar putea concilia cu materialismul? 

„Cel ce le studiază cu bună credinţă şi fără 
constrângere nu poate fi nici materialist, nici ateu”. 

7. Al doilea văz 


447. Fenomenul desemnat sub numele de „al 
doilea văz” are legătură cu visul şi somnambulismul? 

„Nu este acelaşi lucru; ceea ce tu numeşti al 
doilea văz, este tot Spiritul, care este mai liber, deşi 
corpul nu doarme. Al doilea văz este văzul sufletului”. 

448. Al doilea văz este permanent? 

„Facultatea, da; exercitarea, nu. In lumile mai 
puţin materiale decât a voastră, Spiritele se eliberează 
mai uşor şi intră în comunicare prin intermediul 
gândului, fără a exclude, totuşi, limbajul articulat; astfel 
vederea dublă este pentru majoritatea o facultate 
permanentă; starea lor normală poate fi comparată cu 
cea a somnambulilor voştri lucizi, şi este raţiunea pentru 
care se manifestă faţă de voi cu mai multă uşurinţă 
decât cele ce sunt încarnate în corpuri mai grosiere”. 

449. Al doilea văz se dezvoltă în mod spontan sau 
după voinţa celui ce este înzestrat cu el? 

„Cel mai adesea dezvoltarea este spontană, dar 
uneori şi voinţa joacă un mare rol. Astfel, ia ca exemplu 
anumiţi oameni numiţi prezicători dintre care unii au 
această putere, şi vei vedea că voinţa este cea care-i 


ajută să capete acest al doilea văz şi să intre în ceea ce 
tu numeşti viziune”. 

450. Al doilea văz este susceptibil a se 
dezvolta prin exerciţiu? 

„Da, exerciţiul aduce cu sine întotdeauna 
progresul, şi vălul ce acoperă lucrurile se luminează”. 

Această facultate ține de organizarea fizică? 

„Desigur, organizarea joacă un rol; dar există şi 
organizări care sunt rebele”. 

451. De unde provine faptul că al doilea văz 
pare ereditar în anumite familii? 

„Similitudinea organizării care se transmite, 
precum şi alte calităţi fizice; şi apoi dezvoltarea 
facultăţii printr-un fel de educaţie ce se transmite de 
asemenea de la unul la celălalt”. 

452. Este adevărat că anumite circumstanţe 
dezvoltă al doilea văz? 

„Boala, apropierea unui pericol, o mare emoție pot 
să le dezvolte. Corpul este câteodată într-o stare 
specifică care permite Spiritul să vadă ceea ce voi nu 
puteţi vedea cu ochii corpului”. 

Timpurile de criză şi de calamităţi, marile emoţii, 
toate cauzele care surescită moralul, provoacă 
câteodată dezvoltarea celui de al doilea văz. Pare că 
Providența, în prezenţa pericolului, ne oferă mijlocul de 
a-l îndepărta ca prin farmec. Toate sectele şi toate 
partidele persecutate ne oferă numeroase exemple în 
acest sens. 

453. Persoanele înzestrate cu al doilea văz 
au întotdeauna conştiinţa acestui lucru? 

„Nu întotdeauna; pentru ele este un lucru întru 
totul natural, şi multe cred că dacă toţi oamenii s-ar 
observa pe ei înşişi, fiecare ar trebui să fie la fel”. 

454. S-ar putea numi „al doilea văz” 
perspicacitatea anumitor persoane care, fără a avea 
nimic extraordinar, judecă lucrurile cu mai multă 
precizie decât altele? 


„Întotdeauna sufletul este cel ce radiază mai liber 
şi care judecă mai bine decât sub vălul materiei”. 

Această facultate poate, în anumite cazuri, să dea 
prezicerea lucrurilor? 

„Da, ea dă de asemenea şi presentimentele, căci 
există mai multe grade în această facultate, şi chiar 
subiectul respectiv poate avea toate gradele, sau nu 
poate avea decât câteva”. 


8. Rezumat despre somnambulism, extaz şi 
cel de-al doilea văz 


455. Fenomenele somnambulismului natural se 
produc în mod spontan şi sunt independente de toate 
cauzele exterioare cunoscute; dar la anumite persoane 
dotate cu o organizare specială ele pot fi provocate în 
mod artificial prin acţiunea agentului magnetic. 

Starea desemnată sub numele de somnambulism 
magnetic nu diferă de somnambulismul natural decât 
prin aceea că una este provocată, în timp ce cealaltă 
este spontană. Somnambulismul natural este un fapt 
notoriu pe care nimeni nu se gândeşte să-l pună la 
îndoială, cu tot supranaturalul fenomenelor pe care le 
prezintă. Ce are deci mai extraordinar sau mai irațional 
somnambulismul magnetic, deoarece este produs 
artificial, ca atâtea alte lucruri? Se zice că şarlatanii l-au 
exploatat; încă un motiv în plus de a nu-l lăsa în mâinile 
lor. 

Când ştiinţa şi-l va fi apropiat, şarlatanismul va 
avea foarte puţin credit la mase; dar până atunci, cum 
somnambulismul natural sau artificial este un fapt, şi 
cum împotriva unui fapt nu există obiecţie posibilă, el se 
impune cu toată reaua voinţă a unora, chiar în ştiinţă 
unde intră printr-o multitudine de mici porţi în loc să 
treacă prin cea mare; când va exista din plin, va trebui 
să i se acorde drept de cetăţenie. Pentru spiritism, 
somnambulismul e mai mult decât un fenomen fiziologic, 


este o lumină aruncată asupra psihologiei; deoarece 
acolo poate fi studiat sufletul, lăsându-se descoperit. Or, 
unul dintre fenomenele prin care se caracterizează, este 
clarviziunea independentă de organele obişnuite ale 
vederii. 

Cei care contestă acest fapt se bazează pe aceea 
că somnambulul nu vede întotdeauna, şi la voinţa 
experimentatorului, ca şi cu ochii. Trebuie să ne mire 
faptul că mijloacele fiind diferite, efectele nu mai sunt 
aceleaşi? Oare este raţional să ceri efecte identice când 
instrumentul nu mai există? Sufletul are proprietăţile 
sale, ochiul le are pe ale sale; trebuie să le judecăm prin 
ele însele, şi nicidecum prin analogie. Cauza clarviziunii 
somnambulului magnetizat şi a somnambulului natural 
este în mod identic aceeaşi; este un atribut al sufletului, 
o facultate inseparabilă de toate părţile entității 
incorporate aflate în noi, şi care nu are drept limite 
decât acelea care sunt fixate sufletului însuşi. El vede 
pretutindeni unde sufletul său se poate deplasa, oricare 
ar fi distanţa. 

În vederea la distanţă, somnambulul nu vede 
lucrurile din locul unde este corpul său, şi ca printr-un 
efect telescopic. El le vede prezente ca şi cum s-ar afla 
în locul unde ele există, deoarece în realitate sufletul 
său este acolo; de aceea corpul său este ca pierdut şi 
pare lipsit de sentiment, până în momentul când sufletul 
vine să-l reia în stăpânire. Această separare parţială a 
sufletului de corp este o stare anormală ce poate avea o 
durată mai mult sau mai puţin lungă, dar nu nedefinită; 
este şi cauza oboselii încercate de corp după un anumit 
timp, mai ales când sufletul se angajează într-o muncă 
activă. 

Vederea sufletului sau Spiritului nefiind 
circumscrisă şi neavând un sediu determinat, este 
explicabil de ce somnambulii nu-i pot fixa un organ 
special. Ei văd pentru că văd, fără a şti nici pentru ce şi 
nici cum, vederea neavând reşedinţă proprie pentru ei 


ca Spirit. Dacă se raportează la corpul lor, această 
reşedinţă li se pare a fi în centrele unde activitatea 
vitală este cea mai mare, în principal în creier, în 
regiunea epigastrică, sau în organul care, pentru ei, este 
punctul de legătură cel mai strâns între Spirit şi corp. 

Puterea lucidităţii somnambulice nu este de loc 
nedefinită. Spiritul, chiar complet liber, este mărginit în 
facultăţile sale şi în cunoştinţele sale conform nivelului 
de perfecţiune la care a ajuns; şi mai mult atunci când 
este legat de materia a cărei influenţă o suferă. Aceasta 
este cauza pentru care clarviziunea somnambulică nu e 
nici universală nici infailibilă. Cu atât mai puţin se poate 
înţelege infailibilitatea sa dacă este deturnat de la 
scopul propus de natură, şi dacă este făcut un obiect de 
curiozitate şi de experimentare. 

In starea de eliberare în care se găseşte Spiritul 
somnambulului, el intră în comunicare mai uşor cu alte 
Spirite încarnate sau neîncarnate; această comunicare 
se stabileşte prin contactul fluidelor ce compun 
perispiritele şi servesc transmiterii gândului precum un 
fir electric. Aşadar, somnambulul nu are nevoie ca 
gândul să fie articulat în cuvânt, el îl simte şi-l prevede; 
este ceea ce îl face eminamente impresionabil şi 
accesibil influențelor atmosferei morale în care se 
găseşte plasat. Şi este astfel deoarece o mulţime 
numeroasă de spectatori, îndeosebi de curioşi mai mult 
sau mai puţin răutăcioşi, dăunează în mod esenţial 
dezvoltării facultăţilor sale, ce se retrag în ele însele ca 
să spunem aşa, şi nu se etalează în toată libertatea 
decât în intimitate şi într-un mediu de simpatie. 
Prezenţa persoanelor răutăcioase sau antipatice produc 
asupra lui efectul de contact al mâinii cu mimoza. 

Somnambulul vede în acelaşi timp propriul Spirit 
şi corpul său; acestea sunt, ca să spunem aşa, două 
entităţi ce îi reprezintă dubla existenţă spirituală şi 
corporală, care totuşi se confundă prin legăturile ce le 
unesc. Somnambulul nu ţine seama întotdeauna de 


această situaţie şi această dualitate îl face să vorbească 
adesea despre el ca şi când ar vorbi despre o persoană 
străină; este când entitatea corporală care vorbeşte 
entității spirituale, când entitatea spirituală care 
vorbeşte entității corporale. 

Spiritul obţine un spor de cunoaştere şi de 
experienţă în fiecare dintre existenţele sale corporale. 
Le uită în parte în timpul încarnării sale într-o materie 
mai grosieră, dar şi le aminteşte ca spirit. Astfel anumiţi 
somnambuli revelează cunoştinţe superioare nivelului 
lor de instruire şi chiar capacităţilor lor intelectuale 
aparente. Inferioritatea intelectuală şi ştiinţifică a 
somnambulului în stare de veghe nu prejudiciază deci 
cu nimic cunoştinţelor pe care le poate revela în stare 
lucidă. 

În funcţie de circumstanţele şi de scopul propus, 
aceste cunoştinţe îi pot apărea în experienţa proprie, în 
clarviziunea lucrurilor prezente sau în sfaturile primite 
de la alte Spirite. Cum însă propriul Spirit poate fi mai 
mult sau mai puţin avansat, el poate spune lucruri mai 
mult sau mai puţin juste. 

Prin fenomenele somnambulismului, fie natural fie 
magnetic, Providența ne dă proba irecuzabilă a 
existenţei şi independenţei sufletului, şi ne face să 
asistăm la spectacolul sublim al emancipării sale; prin 
aceasta ne deschide cartea destinului. 

Când somnambulul descrie ceea ce se petrece la 
distanţă, este foarte evident că el vede, dar nu prin ochii 
corpului; el însuşi se vede acolo, şi se simte dus acolo; 
există deci acolo ceva al lui, şi acel ceva, nefiind corpul, 
nu poate fi decât sufletul sau Spiritul său. In timp ce 
omul se pierde în subtilităţile unei metafizici abstracte şi 
neinteligibile în căutarea cauzelor existenţei noastre 
morale, Dumnezeu aşează zilnic sub ochii săi şi la 
îndemâna sa mijloacele cele mai simple şi cele mai 
evidente pentru studiul psihologiei experimentale. 
Extazul este starea în care independenţa sufletului şi a 


corpului se manifestă în modul cel mai sensibil şi devine 
palpabilă într-un fel. 

In starea de vis şi în somnambulism, sufletul 
rătăceşte prin lumile pământene; în extaz, el pătrunde 
într-o lume necunoscută, în cea a Spiritelor eterate cu 
care intră în comunicare, fără a putea totodată să 
depăşească anumite limite de care nu ar şti să treacă 
fără a rupe în totalitate legăturile cu corpul. O situaţie 
strălucitoare cu totul nouă îl înconjoară, armonii 
necunoscute pe pământ îl încântă, o tihnă nelămurită îl 
pătrunde; se bucură prin anticipare de beatitudinea 
celestă, şi se poate spune că este cu un picior în pragul 
eternității. 

În starea de extaz, slăbiciunea corpului este 
aproape completă, nu mai are decât, să spunem aşa, 
viaţă organică, şi se simte că sufletul nu mai este legat 
de el decât printr-un fir subţire pe care un efort în plus 
l-ar face să se rupă definitiv. 

În starea aceasta toate gândurile pământene 
dispar pentru a face loc sentimentului purificat ce este 
esenţa însăşi a fiinţei noastre imateriale. Aflat în 
întregime în această contemplatie sublimă, extaticul nu 
priveşte viaţa decât ca pe o haltă momentană; pentru el, 
bunele şi relele, bucuriile brute şi nenorocirile de aici- 
jos nu sunt decât incidente futile ale unei călătorii al 
cărei sfârşit se bucură să-l vadă. 

Există extatici şi somnambuli a căror luciditate 
poate fi mai mult sau mai puţin perfectă, şi propriul lor 
Spirit, după cum este mai mult sau mai puţin elevat, 
este de asemenea mai mult sau mai puţin apt să 
cunoască şi să înţeleagă lucrurile. Există uneori la unii 
dintre ei mai multă exaltare decât veritabilă luciditate, 
sau, ca să spunem mai clar, exaltarea dăunează 
lucidităţii; de aceea revelaţiile lor sunt adesea un 
amestec de adevăruri şi de erori, de lucruri sublime şi 
de lucruri absurde sau chiar ridicole. 

Spiritele inferioare profită adesea de această 


exaltare, ce este întotdeauna o cauză de slăbiciune când 
nu poate fi stăpânită, pentru a domina extaticul, şi în 
această realizare, îmbracă în ochii lor aparentele ce-l 
întreţin în ideile şi prejudecățile sale din stare de veghe. 
Există acolo un obstacol, dar nu toate sunt la fel: 
depinde de noi să judecăm la rece şi să cântărim 
revelaţiile lor în balanţa raţiunii. 

Emanciparea sufletului se manifestă câteodată în 
stare de veghe şi produce fenomenul desemnat sub 
numele de al doilea văz, conferă celor ce sunt dotați cu 
el facultatea de a vedea, de a auzi şi de a simţi dincolo 
de limitele simţurilor noastre. Ei percep lucruri 
nevăzute oriunde sufletul îşi întinde influenţa; ei le văd, 
ca să spunem aşa, dincolo de vederea obişnuită, ca într- 
un fel de miraj. 

În momentul când se produce fenomenul celui de 
al doilea văz, starea fizică este sensibil modificată; 
ochiul are ceva vag: priveşte fără să vadă; întreaga 
fizionomie reflectă un fel de exaltare. Se constată că 
organele vederii sunt străine de aceasta, în sensul că 
viziunea persistă chiar în cazul acoperirii ochilor. La cei 
ce se bucură de ea, această facultate pare la fel de 
naturală ca cea a vederii; pentru ei reprezintă un atribut 
al fiinţei lor, şi nu li se pare că ar fi o excepţie. Uitarea 
urmează cel mai adesea acestei lucidităţi pasagere a 
cărei amintire, din ce în ce mai vagă, sfârşeşte prin a 
dispărea precum un vis. 

Puterea celui de-al doilea văz variază de la 
senzaţia confuză până la percepţia clară şi netă a 
lucrurilor prezente sau absente. În stare rudimentară, 
ea dă anumitor oameni tactul, perspicacitatea, un fel de 
siguranţă în acţiunile lor, siguranţă ce se poate numi 
precizia privirii morale. Dezvoltată, ea trezeşte 
presentimentele; şi mai dezvoltată, arată evenimentele 
săvârşite sau pe punct de înfăptuire. 

Somnambulismul natural şi cel artificial, extazul şi 
cel de-al doilea văz nu sunt decât varietăţi sau 


modificări ale aceleiaşi cauze. Aceste fenomene, chiar şi 
visurile, există în natură; de aceea ele au existat din 
toate timpurile; istoria ne arată că au fost cunoscute, şi 
chiar exploatate, încă din antichitatea cea mai 
îndepărtată, şi că în ele se găseşte explicaţia pentru o 
mulţime de fapte privite ca supranaturale datorită 
prejudecăţilor. 


Chapter 9 Intervenţia Spiritelor în lumea 
corporală 


1. Pătrunderea gândirii noastre printre Spirite. 2. 
Influenţa ocultă a spiritelor asupra gândurilor şi 
acţiunilor noastre. 3. Posedaţii. 4. Convulsionarii. 5. 
Afecţiunea spiritelor pentru anumite persoane. 6. Ingeri 
păzitori. Spirite protectoare, familiale sau simpatice. 7. 
Presentimentele 8. Influenţa Spiritelor în evenimentele 
vieţii. 9. Acţiunea Spiritelor asupra fenomenelor naturii 
10. Spiritele în timpul luptelor. 11. Pactele cu spiritele. 
12. Puterea ocultă. Talismane. 13. Binecuvântare şi 
blestem. 


1. Pătrunderea gândirii noastre printre 
Spirite 


456. Văd Spiritele tot ceea ce facem? 

„Fireşte, din moment ce sunt permanent în 
preajma voastră, însă fiecare Spirit nu vede decât 
lucrurile de care îi este atrasă atenţia; căci ea nu-i este 
reţinută de lucrurile ce-i sunt indiferente”. 

457. Pot Spiritele să cunoască cele mai tainice 
gânduri ale noastre? 

„Adesea, ele cunosc chiar şi ceea ce voi aţi dori să 
ascundeţi de voi înşivă - nici fapte nici gânduri nu le pot 
fi tăinuite”. 

Dacă ne luăm după cele spuse, ar părea că este 
mai uşor să ascunzi un lucru unei persoane în viaţă, 
decât o putem face aceleiaşi persoane după moartea sa? 

„Fără îndoială, şi atunci când vă credeţi foarte 
ascunşi, aveţi adeseori alături de voi o mulţime de 
Spirite care vă observă”. 

458. Ce gândesc despre noi Spiritele care sunt 
împrejurul nostru şi ne observă? 

„Depinde. Spiritele nebunatice râd de micile 


necazuri ce vi le fac şi îşi bat joc de enervările voastre. 
Spiritele serioase vă compătimesc pentru defectele 
voastre şi se străduiesc să vă ajute”. 


2. Influenţa ocultă a Spiritelor asupra 
gândurilor şi acţiunilor noastre 


459. Influenţează Spiritele gândurile şi 
acţiunile noastre? 

„Din acest punct de vedere, influenţa lor este mai 
mare decât credeţi, căci foarte adesea ele sunt cele ce 
vă conduc”. 

460. Avem gânduri ce ne sunt proprii, şi altele ce 
ne sunt sugerate? 

„Sufletul vostru este un Spirit care gândeşte; nu 
ignoraţi că mai multe gânduri vă vin în acelaşi timp 
despre acelaşi subiect, şi adesea chiar contrarii unele cu 
altele. Ei bine, sunt întotdeauna de-ale voastre şi de-ale 
noastre; aceasta vă pune în îndoială, deoarece aveţi 
două idei ce se combat”. 

461. Cum putem sa distingem gândurile proprii de 
cele sugerate? 

„Atunci când un gând este sugerat, este ca o voce 
ce vă vorbeşte. Gândurile proprii sunt în general cele 
ale primului imbold. De altfel, nu există un mare interes 
pentru voi în această distincţie, şi adesea este util să nu 
o ştiţi: omul acţionează mai liber; dacă se decide pentru 
bine, o face mai bucuros; dacă o ia pe drumul greşit, nu 
are decât mai multă responsabilitate”. 

462. La oamenii deosebiți şi la cei de geniu 
ideile apar întotdeauna din propria lor substanţă? 

„Câteodată ideile provin de la propriul Spirit dar 
adesea le sunt sugerate de alte Spirite, care îi consideră 
capabili să le înţeleagă şi demni de a le fi transmise. 
Când nu le găsese în ei, fac apel la inspiraţie; este o 
evocare făcută fără a bănui”. 

Dacă ar fi fost util ca noi să putem distinge cu 


claritate gândurile proprii de cele ce ne sunt sugerate, 
Dumnezeu ne-ar fi dat şi această posibilitate, aşa cum 
ne dă posibilitatea de a distinge ziua de noapte. Când un 
lucru este nedesluşit, trebuie să rămână astfel pentru 
binele general”. 

463. Se spune uneori că primul imbold este 
întotdeauna bun; este exact? 

„Poate fi bun sau rău în raport cu natura Spiritului 
încarnat. Este întotdeauna bun Ia cel ce ascultă de 
inspiraţiile potrivite”. 

464. Cum distingem dacă un gând sugerat 
vine de la un spirit bun sau de la unul rău? 

„Învăţaţi acest lucru! Spiritele bune nu îndeamnă 
decât la bine; voi trebuie să-l distingeţi”. 

465. În ce scop Spiritele imperfecte ne împing la 
rău ? 

„Pentru a vă face să suferiţi ca şi ele”. 

Diminuează aceasta suferinţele lor? 

„Nu, dar vederea Unor fiinţe mai fericite le 
provoacă invidia”. 

Ce fel de suferinţe vor să ne facă să resimţim ? 

„Cele ce rezultă din apartenenţa la un ordin 
inferior şi îndepărtat de Dumnezeu”. 

466. De ce permite Dumnezeu ca spiritele să ne 
îndemne la rău? 

„Spiritele imperfecte sunt instrumente destinate 
să probeze credinţa şi constanţa oamenilor în bine. Tu, 
fiind Spirit, trebuie să progresezi în ştiinţa infinitului, de 
aceea treci prin probele răului pentru a ajunge la bine. 

Misiunea noastră este de a te pune pe drumul cel 
bun, şi când influenţele negative acţionează asupra ta, o 
fac pentru că tu le chemi prin dorinţa de rău, căci 
spiritele inferioare îţi vin în ajutor la rău când ai dorinţa 
de a-l comite; nu te pot ajuta la rău decât dacă tu vrei 
răul. Dacă eşti predispus la păcat, vei avea o sumedenie 
de spirite care îţi vor întreţine acest gând, dar vei avea 
deopotrivă spirite ce-şi vor da silinţa să te influenţeze în 


bine, ceea ce face să se echilibreze balanţa şi te lasă 
liber să alegi”. 

Astfel Dumnezeu lasă conştiinţei noastre alegerea 
drumului pe care trebuie să-l urmăm, şi libertatea de a 
ceda uneia sau alteia dintre influenţele contrare ce se 
exercită asupra noastră. 

467. Credeţi că e cu putinţă să ne eliberăm 
de influenţa Spiritelor care ne împing la rău ? 

„Da, căci spiritele se ataşează doar de cei care le 
solicită prin dorinţele lor sau le atrag prin gândurile 
lor.” 

468. Spiritele a căror influenţă este respinsă 
prin voinţă renunţă la tentativele lor? 

„Ce vrei să facă? Când nu mai este nimic de făcut, 
ele cedează locul; totuşi, pândesc momentul favorabil, 
aşa cum pisica pândeşte şoarecii”. 

469. Prin ce mijloc se poate neutraliza influenţa 
Spiritelor rele? 

„Făcând bine şi având încredere deplină în 
Dumnezeu, respingeţi influenţa Spiritelor inferioare şi 
distrugeţi stăpânirea sub care voiau să vă ia. Păziţi-vă să 
ascultați sugestiile Spiritelor care suscită în voi gânduri 
rele, care insuflă discordia între voi, şi care stârnesc în 
voi toate pasiunile rele. Desfideţi mai ales pe cele care 
vă exaltă orgoliul, căci vă prind prin slăbiciunea voastră. 
lată de ce Isus vă face să spuneţi în rugăciune: 
„Doamne! nu ne lăsa să cădem în ispită, şi scapă-ne de 
rău”. 

470. Spiritele care caută să ne îndemne la 
rău, punăndu-ne astfel la încercare încrederea fermă în 
bine, au primit misiunea de a o face, şi dacă este o 
misiune pe care o îndeplinesc au responsabilitatea ei? 

„Nici un Spirit nu primeşte misiunea de a face rău; 
când îl face, e din proprie voinţă şi, ca urmare, îi 
suportă consecinţele. Dumnezeu poate să-l lase să facă 
rău doar pentru a vă pune la încercare, dar nu i-o 
impune, şi vă revine vouă sarcina de a-l respinge”. 


471. Atunci când încercăm un sentiment de 
angoasă, de anxietate ce nu poate fi definit sau de 
satisfacţie interioară fără cauză cunoscută, acestea ţin 
numai de o dispoziţie fizică? 

„Aproape întotdeauna ţin de comunicările pe care 
le aveţi în necunoştinţă de cauză cu spiritele, sau pe 
care le-aţi avut cu ele în timpul somnului”. 

472. Spiritele care vor să ne împingă la rău 
nu fac decât să profite de circumstanţe în care ne găsim, 
sau pot face să se nască aceste circumstanţe? 

„Ele profită de circumstanţe, dar adesea le 
provoacă împingându-vă în inconştienţa voastră spre 
obiectul poftei voastre. 

Astfel, de exemplu, un om găseşte în drumul său o 
sumă de bani: să nu crezi că Spiritele au dus banii în 
acel loc, dar ele pot da omului gândul de a se îndrepta în 
această parte, şi atunci îi este sugerat gândul de a-i lua, 
în timp ce altele îi sugerează gândul de a restitui banii 
persoanei căreia îi aparţin. La fel este şi cu toate 
celelalte tentaţii”. 

3. Posedaţii 


473. Un Spirit poate îmbrăca momentan 
învelişul unei persoane vii, adică poate intra într-un corp 
animat şi poate acționa în locul celui care se află 
încarnat? 

„Spiritul nu intră într-un corp aşa cum intri într-o 
casă; el se asimilează cu un Spirit încarnat ce are 
aceleaşi defecte şi aceleaşi calităţi pentru a acţiona 
unitar; însă întotdeauna Spiritul încarnat este cel ce 
acţionează după cum doreşte asupra materiei în care 
este îmbrăcat. Un Spirit rătăcitor nu se poate substitui 
celui încarnat, căci Spiritul şi corpul sunt legate până la 
timpul fixat ca limită pentru existenţa materială”. 

474. Dacă nu există posesiune propriu-zisă, 
adică coabitare a două Spirite în acelaşi corp, sufletul se 
poate găsi într-o dependenţă de un alt Spirit, astfel încât 


să fie subjugat sau posedat, iar voinţa sa să fie 
paralizată? 

„Da, şi acestea sunt cazurile de adevăraţi 
posedaţi; dar află că această dominație nu se face fără 
participarea celui ce o suportă, fie datorită slăbiciunii 
sale, fie prin dorinţa sa. Adesea au fost luaţi drept 
posedaţi epilepticii sau nebunii ce aveau mai multă 
nevoie de medic decât de descântec”. 

Cuvântul posedat, în accepțiunea sa obişnuită, 
presupune existenţa demonilor, adică a unei categorii de 
entităţi de natură rea, şi coabitarea uneia dintre aceste 
entităţi cu sufletul în corpul unui individ. Din moment ce 
nu există demoni în acest sens, şi două Spirite nu pot 
locui simultan acelaşi corp, nu există posedaţi conform 
ideii ataşate acestui cuvânt. Prin cuvântul posedat nu 
trebuie să se înţeleagă decât dependenţa absolută în 
care se poate găsi sufletul în privinţa Spiritului 
imperfect care îl subjugă. 

475. Pot fi alungate Spiritele rele şi se poate 
scăpa de dominaţia lor? 

„Când există voinţă fermă, întotdeauna se poate 
scutura un jug”. 

476. Se poate întâmpla ca fascinația 
exercitată de Spiritele rele să fie în aşa fel încât 
persoana subjugată să nu o observe. Atunci, o terță 
persoană poate să facă ceva pentru a înlătura robia, şi 
în acest caz, ce condiţie trebuie să îndeplinească? 

„Dacă este un om de bine, voinţa sa îl poate ajuta 
solicitând concursul Spiritelor bune, căci cu cât este mai 
mult om de bine, cu atât are putere asupra Spiritelor 
imperfecte spre a le îndepărta şi asupra celor bune 
pentru a le atrage. Totuşi, ar fi neputincios dacă cel care 
este subjugat nu ar consimţi la aceasta; există oameni 
care se situează într-o dependenţă ce le flatează 
gusturile şi dorinţele. In toate cazurile, cel a cărui inimă 
nu este curată nu poate avea nici o influenţă; Spiritele 
bune îl dispreţuiesc, şi cele rele nu-l cred”. 


477. Formulele de descântec au o oarecare 
eficacitate asupra Spiritelor rele? 

„Nicidecum; când aceste Spirite văd pe cineva că 
ia lucrul în serios, îşi bat joc de el şi nu-l lasă”. 

478. Există persoane animate de bune 
intenții şi care nu sunt mai puțin obsedate; care este cel 
mai bun mijloc de a te elibera de spiritele ce te 
obsedează? 

„Să le oboseşti răbdarea, să nu ţii deloc cont de 
sugestiile lor, să le arăţi că-şi pierd vremea: atunci când 
văd că nu au nimic de făcut, pleacă”. 

479. Este rugăciunea un mijloc eficace pentru a te 
vindeca de obsesie? 

„Rugăciunea este un puternic ajutor întru totul; 
dar credeţi-mă bine că nu este suficient să murmuri 
câteva cuvinte pentru a obţine ceea ce doreşti. 
Dumnezeu îi ajută pe cei care acţionează, nicidecum pe 
cei ce se mulţumesc să ceară. Trebuie deci ca obsedatul 
să facă la rândul său ceea ce este necesar pentru a 
distruge în el însuşi cauza ce atrage Spiritele rele”. 


480. Ce trebuie să gândim în privinţa 
izgonirii demonilor despre care se vorbeşte în 
Evanghelie? 


„Depinde de interpretare. Dacă denumiți demon 
un Spirit rău care subjugă un individ, atunci când 
influenţa sa va fi distrusă, el va fi cu adevărat izgonit. 
Dacă atribuiţi o boală demonului, atunci când veţi 
vindeca boala, veţi spune că aţi alungat demonul. Un 
lucru poate fi adevărat sau fals după sensul ataşat 
cuvintelor. Cele mai mari adevăruri pot părea absurde 
atunci când nu priveşti decât la formă, şi când se ia 
alegoria drept realitate. Înţelegeţi bine acest lucru şi 
reţineţi-l: are o aplicare generală”. 

4. Convulsionarii 


481. Spiritele au vreun rol în fenomenele ce 
se produc la indivizii cunoscuţi sub numele de 


convulsionarii? 

„Da, una foarte mare, aşa cum magnetismul le 
este prima sursă; dar, şarlatanismul a exploata adesea şi 
a exagerat aceste efecte, ceea ce le-a făcut să cadă în 
ridicol”. 

De ce natură sunt în general Spiritele care 
conlucrează la acest fel de fenomene? 

„Puțin elevate; credeţi că Spiritele superioare se 
amuză de asemenea lucruri?” 

482. Cum se poate dezvolta în mod subit la o 
întreagă populaţie starea anormală a convulsionarilor şi 
a celor în criză? 

„Efect simpatic; dispoziţiile morale se transmit 
foarte uşor în anumite cazuri; nu sunteţi atât de străini 
de efectele magnetice pentru a nu înţelege aceasta, 
precum şi participarea pe care anumite Spirite trebuie 
să o aibă prin simpatie faţă de cei care le provoacă”. 

Printre facultăţile bizare ce se pot remarca la 
convulsionari, se recunosc fără greutate cele din care 
somnambulismul şi magnetismul oferă numeroase 
exemple: acestea sunt, printre altele, insensibilitatea 
fizică, cunoaşterea gândului, transmiterea simpatică a 
durerii etc. Nu se poate pune deci la îndoială că aceşti 
oameni nu sunt într-un fel de somnambulism treaz, 
provocat de influenţa exercitată de unii asupra altora. Ei 
sunt în acelaşi timp magnetizatori şi magnetizaţi. 

483. Care este cauza insensibilităţii fizice ce 
se remarcă fie la anumiţi convulsionari, fie la indivizii 
supuşi celor mai atroce torturilor? 

„La unii este un efect în exclusivitate magnetic ce 
acţionează asupra sistemului nervos în acelaşi mod ca 
anumite substanţe. La alţii, exaltarea gândirii slăbeşte 
sensibilitatea deoarece viaţa pare să se fi retras din corp 
pentru a se duce în Spirit. Nu ştii că atunci când Spiritul 
este preocupat foarte mult de un lucru, corpul nu simte, 
nu vede şi nu aude nimic?” 

Exaltarea fanatică şi entuziasmul oferă adesea, în 


suplicii, exemplul unui calm şi al unui sânge-rece, care 
nu ar şti să domine o durere ascuţită, dacă nu s-ar 
admite că sensibilitatea este neutralizată printr-un fel 
de efect anestezic. Se ştie că în focul luptei nu se 
percepe adesea o rană gravă, în timp ce, în circumstanţe 
obişnuite, o zgârietură te face să tresari. 

De vreme ce aceste fenomene depind de o cauză 
fizică şi de acţiunea anumitor Spirite, se poate pune 
întrebarea cum au putut fi ele făcute să depindă de o 
autoritate ce le face să înceteze în anumite cazuri. 
Raționamentul este foarte simplu. Acţiunea Spiritelor nu 
este aici decât secundară; ele nu fac decât să profite de 
o dispoziţie naturală. Autoritatea nu a suprimat această 
dispoziţie, ci cauza care o întreţine şi o exaltă; din 
activă, ea o făcut-o latentă, şi a avut dreptate să 
acţioneze astfel, deoarece ar fi rezultat un abuz. Se ştie 
de altfel, că această intervenţie este neputincioasă 
atunci când acţiunea Spiritelor este directă şi spontană. 

5. Afecţiunea Spiritelor pentru anumite 
persoane 


484. Spiritele manifestă oare preferinţe 
pentru anumite persoane? 

„Spiritele bune simpatizează cu oamenii de bine 
sau susceptibili de a se îmbunătăţi; Spiritele inferioare 
cu oamenii vicioşi sau care pot deveni; de aici 
ataşamentul lor, urmat de similitudinea senzaţiilor”. 

485. Afecţiunea Spiritelor pentru anumite 
persoane este în exclusivitate morală? 

„Afecţiunea adevărată nu are nimic carnal; dar 
când un Spirit se ataşează de o persoană nu o face 
întotdeauna prin afecţiune, căci în ea poate fi 
amestecată şi o amintire a pasiunilor umane”. 

486. Se interesează Spiritele de necazurile 
sau de prosperitatea noastră? Cele ce ne vor binele se 
mâhnesc pentru relele suportate de noi în timpul vieţii? 

„Spiritele bune fac atât bine pe cât e posibil şi 


sunt fericite de toate bucuriile voastre. Se întristează de 
relele voastre, atunci când nu le suportati cu resemnare, 
deoarece aceste rele sunt fără rezultat pentru voi; căci 
voi sunteţi precum bolnavul care respinge băutura 
amară ce trebuie să-l vindece”. 

487. Pentru ce fel de rău se întristează 
Spiritele cel mai mult pentru noi - pentru răul fizic sau 
pentru cel moral? 

„Pentru egoismul şi insensibilitatea inimii voastre: 
de aici derivă totul. Ele îşi râd de toate aceste rele 
imaginare care dau naştere orgoliului şi ambiţiei; se 
bucură de cele care au ca efect scurtarea perioadei 
voastre de încercare”. 

Spiritele, ştiind că viaţa corporală nu este decât 
tranzitorie şi că frământările ce o însoțesc nu sunt decât 
mijloacele de a ajunge la o stare mai bună, se întristează 
mai mult pentru noi datorită cauzelor, morale ce ne 
îndepărtează de aceasta decât datorită relelor fizice 
care sunt trecătoare. 

Spiritele au putină grijă de necazurile ce nu 
afectează decât ideile noastre mondene, aşa cum noi 
înşine facem cu supărările puerile din copilărie. 

Spiritul, văzând în mâhnirile vieţii un mijloc de 
avansare pentru noi, le consideră ca pe nişte crize 
momentane ce trebuie să salveze bolnavul. El 
compătimeşte suferinţele noastre aşa cum noi 
compătimim pe cele ale unui prieten; dar văzând 
lucrurile dintr-un punct de vedere mai just, le apreciază 
altfel decât noi, şi în timp ce Spiritele bune ne 
descoperă curajul în interesul viitorului nostru, altele ne 
incită la disperare pentru a ni-l compromite. 

488. Părinţii şi prietenii noştri care au trecut 
în cealaltă viaţă au pentru noi mai multă simpatie decât 
Spiritele ce ne sunt străine? 

„Fără îndoială, şi adesea ei vă protejează ca 
spirite, după cât le stă în puteri”. 

Sunt ei sensibili la dragostea ce le-o păstrăm? 


„Foarte sensibili; ei îi uită pe cei care îi dau 
uitării”. 
6. Îngeri păzitori, Spirite protectoare, 
familiale sau simpatice 


489. Există spirite care se ataşează de un 
individ în mod deosebit pentru a-l proteja? 

„Da, fratele spiritual; ceea ce voi numiţi Spiritul 
sau geniul bun”. 

490. Ce trebuie să se înţeleagă prin înger păzitor? 

„Spiritul protector de un ordin elevat”. 

491. Care este misiunea Spiritului protector? 

„Aceea a unui părinte fată de copiii săi: de a-şi 
conduce protejatul pe drumul cel bun, de a-l ajuta prin 
sfaturile sale, de a-l consola în durerile sale, de a-i 
susţine curajul în încercările vieţii”. 

492. Este Spiritul protector ataşat de individ încă 
de la naşterea sa? 

„De la naştere până la moarte, şi adesea îl 
urmează după moarte În viaţa spiritistă, şi chiar în mai 
multe existenţe corporale, căci aceste existenţe sunt 
doar etape foarte scurte în raport cu viaţa Spiritului”. 

493. Misiunea Spiritului protector este 
voluntară sau obligatorie? 

„Spiritul este obligat să vegheze asupra voastră 
deoarece a acceptat această sarcină; însă lui îi aparţine 
alegerea fiinţelor care-i sunt simpatice. Pentru unele 
spirite este o plăcere, pentru altele o sarcină sau o 
datorie”. 

Ataşându-se de o persoană, Spiritul renunţă să 
protejeze alți indivizi? 

„Nu, dar o face mai puţin exclusiv”. 

494. Este Spiritul protector total ataşat 
fiinţei încredințate spre pază? 

„Se întâmplă adesea că anumite Spirite îşi 
părăsesc starea pentru a îndeplini diferite misiuni; însă 
atunci se face schimbul”. 


495. Spiritul protector işi abandonează 
câteodată protejatul când acesta este refractar la 
sfaturile sale? 

„Se îndepărtează atunci când vede că sfaturile 
sale sunt inutile şi când voinţa protejatului de a se 
supune influenţei Spiritelor inferioare este mai 
puternică. Dar nu îl abandonează în totalitate şi 
întotdeauna este gata să-l asculte; omul este deci cel ce 
închide urechile. Spiritul revine de îndată ce este 
chemat”. 

„Există o doctrină ce ar trebui să-i convertească şi 
pe cei mai increduli prin farmecul şi blândeţea ei: cea a 
îngerilor păzitori. Să gândeşti că ai întotdeauna aproape 
de tine fiinţe care îţi sunt superioare, care sunt 
întotdeauna acolo pentru a te sfătui, a te susţine, pentru 
a te ajuta să urci muntele aspru al binelui, care sunt 
prieteni mai siguri şi mai devotați decât cele mai strânse 
legături ce se pot stabili pe acest pământ, nu este 
aceasta o idee foarte consolatoare? Aceste fiinţe sunt 
acolo din voinţa lui Dumnezeu; el este cel ce le-a aşezat 
aproape de voi, ele sunt acolo din dragoste faţă de el, şi 
ele îndeplinesc foarte aproape de voi o frumoasă, dar 
grea misiune. Da, în orice loc v-aţi afla, el va fi cu voi: 
închisorile, spitalele, locurile de desfrâu, singurătatea, 
nimic nu vă separă de acest prieten pe care nu-l puteţi 
vedea, dar de la care sufletul vostru simte cele mai 
plăcute impulsuri şi-i înţelege sfaturile înțelepte”. 

„Cum de nu cunoaşteţi mai bine acest adevăr? 
Acest prieten vă va ajuta în momentele de criză, vă va 
salva de spiritele rele! Dar în marea zi, acest înger de 
bine vă va grăi: «Nu ţi-am spus acest lucru, şi tu nu l-ai 
făcut? Nu ti-am arătat prăpastia, şi tu te-ai grăbit spre 
ea? Nu te-am făcut să auzi în conştiinţa ta glasul 
adevărului, şi tu nu ai urmat decât sfaturile minciunii?» 
Ah! întrebaţi-i pe îngerii voştri păzitori; stabiliţi între ei 
şi voi această tandră intimitate ce domneşte între cei 
mai buni prieteni. Nu vă gândiţi să le ascundeţi nimic, 


căci ei sunt ochiul lui Dumnezeu, şi nu-i puteţi înşela. 
Reflectaţi la viitor; căutaţi să avansați în această viaţă, 
şi încercările vă vor fi mai scurte, existenţele voastre 
mai fericite. Haideţi, oameni, curaj! Alungaţi departe de 
voi, o dată pentru totdeauna, prejudecățile şi intenţiile 
ascunse; intraţi pe noua cale ce se deschide în faţa 
voastră! înaintați! înaintați! Aveţi călăuze, urmaţi-le: 
țelul nu vă poate scăpa, căci acest ţel este Dumnezeu 
însuşi”. 

„Celor ce vor gândi că este imposibil unor Spirite 
cu adevărat elevate să se supună unei sarcini atât de 
laborioase şi de fiecare clipă, le vom spune că vom 
influenţa sufletele voastre chiar dacă ar fi împrăştiate în 
milioane de locuri. Pentru noi spaţiul nu înseamnă 
nimic, şi trăind cu totul într-o altă lume, Spiritele 
noastre păstrează legătura cu al vostru. Ne bucurăm de 
calităţi la care voi nici nu gândiţi, dar fiţi siguri că 
Dumnezeu nu ne-a impus o sarcină mai presus de forţele 
noastre, şi că el nu v-a abandonat pe pământ fără 
prieteni şi fără susţinători. Fiecare înger păzitor are 
protejatul său asupra căruia veghează, aşa cum un tată 
veghează asupra copilului său, şi este fericit când îl 
vede pe drumul cel bun; el se întristează atunci când 
sfaturile sale nu sunt luate în seamă”. 

„Nu vă temeţi că ne obosiţi cu întrebările voastre; 
din contră, fiţi întotdeauna în legătură cu noi; veţi fi mai 
puternici şi mai fericiţi. În asta constă aceste comunicări 
ale fiecărui om cu Spiritul său familiar care-i fac pe toţi 
oamenii mediumi, mediumi ignoraţi astăzi, dar care se 
vor manifesta mai târziu şi se vor revărsa ca un ocean 
fără margini pentru a respinge incredulitatea şi 
ignoranţa. Oameni instruiți, instruiţi-i şi pe alţii; oameni 
de talent, ridicaţi-i pe fraţii voştri. Nici nu ştiţi ce operă 
împliniţi astfel; este cea a lui Christos, cea pe care 
Dumnezeu v-a impus-o. De ce Dumnezeu v-a dat 
inteligenţa şi cunoaşterea, dacă nu pentru a le împărţi 
cu fraţii voştri, pentru a-i face să avanseze pe calea 


binelui şi a fericirii eterne?” 

Doctrina cu privire la îngerii păzitori veghind 
asupra protejaţilor lor în ciuda distanţei ce separă 
lumile, nu are în ea nimic surprinzător. Din contră, ea 
este măreaţă şi sublimă. Nu vedem pe pământ un tată 
veghindu-şi copilul, la orice depărtare s-ar afla, şi 
ajutându-l cu sfaturile sale prin corespondentă? Ce ar fi 
deci de mirare că spiritele pot conduce pe cei luaţi sub 
protecţia lor, dintr-o lume în alta, de vreme ce pentru 
ele distanţa care separă lumile este mai mică decât cea 
care, pe pământ separă continentele? 

Nu au ele în plus fluidul universal ce leagă toate 
lumile făcându-le solidare - vehicul uriaş pentru 
transmiterea gândurilor, aşa cum aerul este pentru noi 
vehiculul transmisiei sunetului? 

496. Spiritul care îşi abandonează protejatul 
nemaifacându-i bine, îi poate face râu? 

„Spiritele bune nu fac niciodată rău; le lasă să 
facă pe cele care le iau locul; atunci voi acuzaţi soarta 
de nenorocirile care vă copleşesc, în timp ce de fapt este 
doar vina voastră”. 

497. Spiritul protector işi poate lăsa 
protejatul la discreţia unui spirit ce i-ar putea dori răul? 

„Există o unire a Spiritelor rele pentru a 
neutraliza acţiunea celor bune; dar dacă protejatul 
doreşte, se va întoarce cu orice preţ la Spiritul său bun. 
Spiritul bun găseşte poate bunăvoința de a ajuta în altă 
parte, va profita de aceasta aşteptându-şi întoarcerea 
alături de protejatul său”. 

498. Când Spiritul protector îşi lasă 
protejatul să se rătăcească în viaţă, este o neputinţă din 
partea sa să lupte împotriva altor Spirite răuvoitoare? 

„Nu datorită neputinței, ci pentru că nu vrea; 
protejatul său iese din încercări mai întărit şi mai 
instruit; Spiritul îl asistă cu sfaturile sale prin gândurile 
bune sugerate, dar care, din păcate, nu sunt 
întotdeauna ascultate. Ceea ce dă putere Spiritelor rele 


sunt numai orgoliul, slăbiciunea şi nepăsarea omului; 
puterea lor asupra voastră vine din aceea că voi nu le 
opuneţi rezistenţă”. 

499. Este Spiritul protector în permanenţă 
alături de protejatul său? Nu există vreo circumstanţă 
când, fără a-l abandona, îl pierde din vedere? 

„Există circumstanţe când prezenţa Spiritului 
protector lângă protejatul său nu este necesară”. 

500. Vine un moment când spiritul nu mai 
are nevoie de un inger păzitor? 

„Da, când a ajuns în starea de a se putea conduce 
singur, aşa cum soseşte un moment când şcolarul nu 
mai are nevoie de dascăl; dar nu se întâmplă pe 
pământul vostru”. 

501. De ce acţiunea Spiritelor asupra 
existenţei noastre este ocultă, şi de ce, atunci când ne 
protejează, nu o fac într-un mod vizibil? 

„Dacă aţi conta pe sprijinul lor, nu aţi mai acţiona 
prin voi înşivă, şi Spiritul vostru nu ar progresa. Pentru 
ca spiritul vostru să poată avansa, el are nevoie de 
experienţă şi trebuie adesea să o obţină pe speze 
proprii. El trebuie să acţioneze prin propriile puteri 
altfel ar fi ca un copil ce nu este lăsat să meargă singur. 
Acţiunea Spiritelor care vă vor binele este întotdeauna 
reglată în aşa fel încât să vă lase liberul arbitru, căci, 
dacă nu aţi avea responsabilitate, nu aţi avansa pe 
drumul care trebuie să vă conducă la Dumnezeu. Omul, 
nevăzându-şi sprijinul, se bazează pe propriile forţe; 
ghidul său, totuşi, veghează asupra lui şi, din când în 
când, îl atenționează asupra pericolului”. 

502. Spiritul protector care reuşeşte să-şi 
îndrume protejatul pe calea cea bună resimte un bine 
oarecare pentru sine însuşi? 

„Este un merit de care se ţine cont, fie pentru 
propriul progres, fie pentru fericirea sa. El e fericit când 
îşi vede grijile încununate de succes, triumfă aşa cum un 
învăţător triumfă la succesele elevului său”. 


Dacă nu reuşeşte, este el responsabil? 

„Nu, din moment ce a făcut tot ceea ce depindea 
de el”. 

503. Spiritul protector care îşi vede 
protejatul urmând o cale greşită în ciuda tuturor 
sfaturile sale, încearcă din acest motiv o grijă? Nu 
constituie aceasta o cauză de tulburare pentru fericirea 
sa? 

„El se mâhneşte pentru erorile sale şi le regretă; 
dar această durere nu are neliniştile paternităţii 
pământene, deoarece el ştie că există remediu pentru 
Tău, şi că ceea ce nu se face astăzi se va face mâine”. 

504. Putem şti întotdeauna numele Spiritului 
nostru protector sau îngerului păzitor? 

„Cum vreţi să ştiţi nume ce nu există pentru voi? 
Credeţi cumva că printre Spirite nu există decât cele pe 
care le cunoaşteţi?” 

Cum să-l invocăm dacă nu-l cunoaştem? 

„Daţi-i orice nume doriţi, numele unui Spirit 
superior pentru care aveţi simpatie sau venerație. 
Spiritul vostru protector va veni la acest apel, căci toate 
spiritele bune sunt fraţi şi se ajută între ele”. 

505. Spiritele protectoare care primesc 
nume cunoscute sunt întotdeauna în mod efectiv 
persoanele care purtau acele nume? 

„Nu, dar sunt Spirite ce le sunt simpatice şi care 
vin adesea prin porunca lor. Voi sunteţi cei care aveţi 
nevoie de nume; de aceea, ele îşi iau un nume care vă 
inspiră încredere. Când nu puteţi îndeplini personal o 
sarcină, oare nu trimiteţi pe altcineva care acţionează în 
numele vostru? 

506. Atunci când vom trece în viaţa 
spirituală, vom recunoaşte Spiritul nostru protector? 

„Da, căci adesea îl cunoaşteţi înainte de a fi 
încarnat”. 

507. Toate Spiritele protectoare aparțin 
clasei Spiritelor superioare? Sunt printre ele şi Spirite 


aparținând clasei de mijloc? Un tată, de exemplu, poate 
deveni Spirit protector pentru copilul său? 

„Poate, dar protecţia presupune un anumit nivel 
de elevaţie, şi o putere sau o virtute dată mai mult de 
Dumnezeu. 

Tatăl care-şi protejează copilul poate fi el însuşi 
asistat de un Spirit mai elevat”. 

508. Spiritul care a părăsit pământul în bune 
condiţii îi poate proteja întotdeauna pe cei pe care-i 
iubeşte şi care i-au supravieţuit? 

„Puterea lor este mai mult sau mai puţin 
restrânsă; poziţia în care se află nu le lasă întotdeauna 
întreaga libertate de a acţiona”. 

509. Oamenii aflaţi în stare de sălbăticie sau 
de inferioritate morală, au de asemenea Spiritele lor 
protectoare; şi în acest caz, aceste Spirite aparţin unui 
ordin tot atât de ridicat ca şi cel al Spiritelor oamenilor 
foarte avansați? 

„Fiecare om are un Spirit ce veghează asupra lui, 
dar misiunile sunt relative în raport cu obiectul lor. Nu 
daţi unui copil care învaţă să citească, un profesor de 
filozofie. Progresul Spiritului familiar urmează celui al 
spiritului protejat. Având voi înşivă un Spirit superior ce 
veghează asupra voastră, puteţi la rândul vostru să 
deveniți protectorul unui Spirit care vă este inferior, şi 
progresele pe care îl veţi ajuta să le facă vor contribui la 
avansarea voastră. Dumnezeu nu cere Spiritului mai 
mult decât comportă natura sa şi gradul la care a 
ajuns”. 

510. Atunci când tatăl care veghează asupra 
copilului său trebuie să se reîncarneze, mai veghează 
asupra lui? 

„Este mai greu, dar el roagă, într-un moment de 
libertate, ca un Spirit simpatic să-l ajute în această 
misiune. De altfel, Spiritele nu acceptă decât misiuni pe 
care le pot îndeplini până la capăt. 

Spiritul încarnat, mai ales în lumile unde existenţa 


este materială, este foarte subjugat corpului său pentru 
a putea fi în întregime dăruit, adică pentru a ajuta în 
persoană. De aceea Spiritele care nu sunt îndeajuns de 
elevate sunt la rândul lor ajutate de Spirite ce le sunt 
superioare, în aşa fel încât dacă unul lipseşte dintr-o 
cauză oarecare, este suplinit de către un altul”. 

511. Alături de Spiritul protector, nu este 
ataşat fiecărui individ şi un Spirit rău, pentru a-l 
împinge la rele şi a-i furniza ocazia de a lupta între bine 
şi rău ? 

„Ataşat nu este cuvântul potrivit. Este foarte 
adevărat că Spiritele rele caută să deturneze de la calea 
cea bună ori de câte ori găsesc ocazia; dar când unul 
dintre ele se ataşează de un individ, o face din proprie 
iniţiativă, deoarece speră că va fi ascultat. Atunci are loc 
o luptă între Spiritul bun şi cel rău, şi învingătorului 
omul îi cedează întreaga putere asupra sa”. 

512. Putem avea mai multe Spirite 
protectoare? 

„Fiecare om are întotdeauna Spirite simpatice mai 
mult sau mai puţin elevate care îl îndrăgesc şi se 
interesează de el, aşa cum are şi dintre cele care îl 
îndeamnă la rău”. 

513. Spiritele simpatice acţionează în 
virtutea unei misiuni? 

„Câteodată ele pot avea o misiune temporară, dar 
cel mai adesea nu sunt solicitate decât prin 
similitudinea gândurilor şi sentimentelor atât în bine cât 
şi în rău”. 

Pare a rezulta de aici că Spiritele simpatice pot fi 
bune sau rele. 

„Da, omul găseşte întotdeauna Spirite care 
simpatizează cu el, oricare ar fi caracterul său”. 

514. Spiritele familiare sunt aceleaşi cu 
spiritele simpatice sau Spiritele protectoare? 

„Există multe nuanţe în protecţie şi în simpatie: 
daţi-le orice nume doriţi. Spiritul familiar este mai 


degrabă prietenul casei”. 

Din explicaţiile date mai sus şi din observaţiile 
făcute asupra naturii Spiritului ce se ataşează omului, se 
pot deduce cele ce urmează: 

Spiritul protector, îngerul păzitor sau geniul bun, 
este cel care are misiunea de a-l urma pe om în viaţă şi 
a-l ajuta să progreseze. Natura lui este întotdeauna 
superioară celei a protejatului său. 

Spiritele familiale se ataşează anumitor persoane 
prin legături mai mult sau mai puţin durabile pentru a le 
fi utile în limita puterii lor adesea destul de mărginite. 
Ele sunt bune, dar câteodată puţin avansate şi chiar 
puţin superficiale; se ocupă cu bucurie de detaliile vieţii 
intime şi nu acţionează decât la ordinul sau cu 
permisiunea Spiritelor protectoare. 

Spiritele simpatice sunt cele ce atrag spre noi 
afecţiuni obişnuite şi spre o anumită similitudine a 
gusturilor şi sentimentelor în bine ca şi în rău. Durata 
relaţiilor lor este aproape întotdeauna subordonată 
circumstanțelor. 

Geniul rău este un Spirit imperfect sau pervers 
care se ataşează de om în vederea deturnării lui de la 
bine; dar el acţionează din proprie iniţiativă şi nu în 
virtutea unei misiuni. Tenacitatea sa se datorează 
accesului mai mult sau mai puţin uşor pe care-l găseşte. 
Omul este întotdeauna liber să-i asculte glasul sau să-l 
respingă. 

515. Ce trebuie să gândim despre acele persoane 
care par să se ataşeze de anumiţi indivizi pentru a-i 
împinge în mod inevitabil la pierzanie, sau pentru a-i 
conduce pe calea cea bună? 

„Anumite persoane exercită, într-adevăr, asupra 
altora un fel de fascinaţie irezistibilă. Când se exercită 
pentru rău, atunci Spiritele rele sunt cele care slujesc 
altor Spirite rele pentru a le subjuga mai bine, 
Dumnezeu putând să le-o permită pentru a vă încerca”. 

516. Geniul nostru bun sau geniul nostru rău ar 


putea să se încarneze pentru a ne însoți în viaţă într-un 
mod mai direct? 

„Aceasta are loc câteodată, dar adesea ele 
însărcinează cu această misiune alte Spirite încarnate 
care le sunt simpatice”. 

517. Există Spirite ce se ataşează întru totul unei 
familii pentru a o proteja? 

„Anumite Spirite se ataşează de membrii unei 
familii care trăiesc împreună şi sunt uniţi prin legături 
de dragoste; dar să nu credeţi în Spiritele protectoare 
ale orgoliului de neam”. 

518. Spiritele fiind atrase către indivizi prin 
simpatiile lor, sunt în mod egal atrase către reuniunile 
de indivizi pe motive deosebite? 

„Spiritele merg de preferinţă acolo unde se află 
cei asemănători lor; acolo, ele se simt mai mulţumite şi 
mai sigure că sunt ascultate. Omul atrage spre sine 
Spiritele în raport cu tendinţele sale, fie că el trăieşte 
singur fie că formează o colectivitate: o societate, un 
oraş sau un popor. 

Există deci societăţi, oraşe şi popoare care sunt 
ajutate de Spirite mai mult sau mai puţin elevate în 
funcţie de caracterul şi pasiunile ce le domină. 

Spiritele imperfecte se îndepărtează de cei care le 
resping; rezultă de aici că perfecţionarea morală a 
tuturor colectivităţilor, ca şi cea a indivizilor, tinde să 
dea la o parte Spiritele rele şi să atragă pe cele bune 
care exercită şi întreţin sentimentul binelui în mulţimi, 
aşa cum celelalte pot insufla relele pasiunii”. 


519. Aglomerările de indivizi, cum sunt 
societățile, oraşele, națiunile au Spiritele lor protectoare 
speciale? 


„Da, căci aceste adunări sunt individualităţi 
colective ce merg spre un ţel comun şi au nevoie deo 
conducere superioară”. 

520. Spiritele protectoare ale maselor sunt de o 
natură mai elevată decât cele care se ataşează de 


indivizi? 

„Totul este relativ în nivelul de avansare atât al 
maselor cât şi al indivizilor”. 

521. Pot anumite Spirite să ajute la dezvoltarea 
artelor protejându-i pe cei ce se ocupă de ele? 

„Există Spirite protectoare speciale care îi ajută 
pe cei ce le invocă, dacă îi cred demni. Dar ce vreţi să 
facă ele cu cei care cred că sunt ceea ce nu sunt? Ele nu 
pot face ca orbii să vadă şi surzii să audă”. 

Anticii îşi făcuseră divinităţi speciale; Muzele nu 
erau altceva decât personificarea alegorică a Spiritelor 
protectoare ale ştiinţelor şi artelor, aşa cum desemnau 
sub numele de lari şi penaţi Spiritele protectoare ale 
familiei. La moderni, artele, diferitele industrii, oraşele, 
locurile au de asemenea patronii lor protectori, care nu 
sunt alţii decât Spiritele de ordin superior, dar sub alte 
nume. 

Fiecare om având Spiritele sale simpatice, rezultă 
de aici că, în toate colectivităţile, marea majoritate a 
Spiritelor simpatice este în raport cu marea majoritate a 
indivizilor; că Spiritele sunt atrase prin identitatea 
gusturilor şi gândurilor; într-un cuvânt, că aceste 
adunări şi persoanele sunt mai mult sau mai puţin 
înconjurate, ajutate, influențate după natura gândurilor 
mulţimii. 

La popoare, cauzele atracției Spiritelor sunt 
moravurile, obiceiurile, caracterul dominant, legile mai 
ales, deoarece caracterul naţiei se reflectă în anumite 
legi. Oamenii care fac să domnească dreptatea între ei 
resping influenţa Spiritelor rele. Oriunde legile consacră 
lucruri nedrepte, contrare umanităţii, Spiritele bune 
sunt în minoritate, şi mulţimea spiritelor rele venite în 
număr mare menţin națiunea în ideile sale şi paralizează 
puţinele influenţe bune pierdute în mulţime ca un spic 
izolat în mijlocul buruienilor. 

Studiind moravurile popoarelor sau ale oricărei 
mulţimi de oameni, este uşor să-ţi faci o idee despre 


populaţia ocultă ce se amestecă în gândurile şi acţiunile 
lor. 
7. Presentimentele 


522. Este presentimentul întotdeauna un 
avertisment al spiritului protector? 

„Presentimentul este sfatul intim şi ocult al unui 
Spirit care vă vrea binele. Este de asemenea intuiţia 
lucrului ce trebuie împlinit; este vocea instinctului. 
Spiritul, înainte de a se încarna, are cunoştinţă despre 
principalele etape ale existenţei sale, adică despre 
probele la care se angajează. Când acestea au un 
caracter izbitor, Spiritul le păstrează un fel de impresie 
în forul său interior, şi această impresie, care e vocea 
instinctului, se trezeşte atunci când se apropie 
momentul, devine presentiment”. 

523. Presentimentele şi vocea instinctului au 
întotdeauna ceva nedesluşit, dat nouă de incertitudine? 

„Când eşti în cumpănă, invocă Spiritul tău cel bun, 
sau roagă-te Domnului nostru. Dumnezeu îţi va trimite 
pe unul din mesagerii săi, pe unul dintre noi”. 

524. Avertismentele pe care ni le dau 
Spiritelor noastre protectoare au ca țel unic conduita 
morală, sau conduita noastră ţine de lucrurile vieții 
private? 

„Întru totul; ele încearcă să vă facă să trăiţi cât 
mai bine posibil; dar adesea voi închideţi ochii la 
avertismentele date, şi sunteţi nefericiţi datorită vinei 
voastre”. 

Spiritele protectoare ne ajută cu sfaturile lor prin 
vocea conştiinţei pe care o fac să vorbească în noi; dar 
cum noi nu-i dăm importanţa necesară, ele o fac mai 
direct servindu-se de persoanele care ne înconjoară. 
Dacă fiecare examinează circumstanţele fericite sau 
nefericite ale vieţii sale, va vedea că în mai multe ocazii 
a primit sfaturi de care nu a profitat întotdeauna şi care 
l-ar fi scutit de multe neplăceri dacă le-ar fi dat 


ascultare. 
8. Influenţa Spiritelor asupra evenimentelor 


525. Este adevărat că Spiritele exercită o 
influență asupra evenimentelor vieții? 

„Desigur, de vreme ce ele vă sfătuiesc”. 

Această influență se exercită şi altfel decât prin 
gândurile pe care le sugerează, adică au ele o acțiune 
directă asupra săvârşirii lucrurilor! 

„Da, dar ele nu acţionează niciodată în afara 
legilor naturale”. 

Noi ne închipuim pe nedrept că acţiunea spiritelor 
trebuie să se manifeste prin fenomene extraordinare; 
am dori că ele să ne vină în ajutor prin miracole, şi ni le 
reprezentăm întotdeauna înarmate cu o baghetă magică. 
Dar nu este de loc aşa; de aceea intervenţia lor ne pare 
ocultă, şi ceea ce se realizează cu concursul lor ne pare 
foarte natural. Astfel, de exemplu, vor provoca reunirea 
a aouă persoane par că se întâlnesc din întâmplare; vor 
inspira cuiva gândul să meargă în cutare loc, vor atrage 
atenţia asupra cutărui lucru, dacă aceasta trebuie să 
aducă rezultatul pe care vor să-l obţină; în aşa fel încât 
omul, crezând că-şi urmează doar propria inspiraţie, îşi 
păstrează întotdeauna liberul său arbitru. 

526, Spiritele, având putere asupra materiei, 
pot provoca anumite efecte pentru a face să se 
înfăptuiască un eveniment? De exemplu, un om trebuie 
să piară: el urcă o scară, scara se rupe şi omul moare; 
Spiritele sunt cele care au făcut să se rupă scara pentru 
a se implini soarta acelui om? 

„Este foarte adevărat că Spiritele au o acţiune 
asupra materiei, dar numai pentru îndeplinirea legilor 
naturii şi nicidecum pentru a se abate de la ele făcând 
să se ivească tocmai la timp un eveniment neaşteptat şi 
contrar acestor legi. 

In exemplul citat scara s-a rupt deoarece era 
mâncată de carii sau nu era suficient de rezistentă 


pentru a suporta greutatea omului; dacă soarta acelui 
om era de a pieri în acest mod, ele îi vor inspira gândul 
de a urca pe scara ce va trebui să se rupă sub greutatea 
sa, şi moartea sa va avea loc prin efect natural, şi fără 
să fie nevoie de a se face un miracol”. 

527. Să luăm un alt exemplu în care starea 
naturală a materiei este manifestă. Un om trebuie să 
piară prin trăsnet; el se refugiază sub un copac, 
trăsnetul se produce şi omul moare. Au putut Spiritele 
să provoace fulgerul şi să-l dirijeze spre el ? 

„Şi acum este acelaşi lucru. Trăsnetul a căzut pe 
acel copac şi în acel moment deoarece legile naturii au 
făcut să fie astfel. El nu a fost dirijat spre acel copac 
pentru că omul se afla dedesubt, însă omului i-a fost 
inspirat gândul de a se refugia sub copacul ce urma să 
fie trăsnit; căci arborele nu ar fi fost mai puţin trăsnit 
dacă omul se afla sau nu dedesubt”. 

528. Un om rău intenţionat lansează asupra 
cuiva un proiectil care-l atinge uşor, dar nu-l nimereşte 
în plin. E posibil ca un Spirit binevoitor să-l fi deturnat? 

„Dacă individul nu e atent, Spiritul binevoitor îi va 
inspira gândul de a-şi schimba poziţie, sau îi va putea 
orbi duşmanul făcându-l să ţintească greşit; căci 
proiectilul odată lansat urmează traiectoria pe care 
trebuie să o parcurgă”. 

529. Ce trebuie să gândim despre mingile 
fermecate de care este vorba în anumite legende, şi care 
ating în mod inevitabil o ţintă? 

„Pură imaginaţie; omului îi plac minunile, el nu se 
mulţumeşte doar cu minunile naturii”. 

Spiritele care dirijează evenimentele vieţii pot fi 
contracarate de Spirite care ar dori contrariul? 

„Doar dacă Dumnezeu doreşte astfel; dacă există o 
întârziere sau un obstacol, aceasta este prin voinţa sa”. 

530. Spiritele uşuratice şi batjocoritoare pot 
suscita acele mici încurcături care pun piedici 
proiectelor noastre şi ne derutează previziunile? Altfel 


spus, sunt ele autoarele a ceea ce se cheamă în mod 
obişnuit micile mizerii ale vieţii omeneşti? 

„Ele găsesc plăcerea în necazurile ce reprezintă 
pentru voi încercări, pentru a vă încerca răbdarea; dar 
se plictisesc când văd că nu reuşesc. Totuşi, nu ar fi nici 
drept şi nici exact să le învinuiți de toate greşelile 
voastre, de care sunteţi răspunzători voi înşivă prin 
purtarea voastră copilărească; căci dacă vesela ta se 
sparge, faptul se datorează mai degrabă stângăciei tale 
decât Spiritelor”. 

Spiritele care provoacă necazuri acţionează ca 
urmare a unei animozităţi personale, sau îl atacă pe 
primul venit, fără un motiv determinat, numai datorită 
răutăţii lor? 

„Şi una şi alta; câteodată, ele sunt duşmanii pe 
care vi i-ati făcut în timpul acestei vieţi sau într-o alta, şi 
care vă urmează; altă dată, nu există motive”. 

531. Reaua-voinţă a ființelor care ne-au făcut 
rău pe pământ se stinge odată cu viața lor corporală? 

„Adesea, ele îşi recunosc nedreptatea şi răul pe 
care l-au făcut; dar tot adesea, ele vă urmează cu 
animozitatea lor, dacă Dumnezeu le permite, pentru a 
continua să vă pună la încercare”. 

Se poate da pentru aceasta un termen şi prin ce 
mijloc? 

„Da, ne putem ruga pentru ele, şi răsplătindu-le 
răul cu binele, sfârşesc prin a-şi înţelege nedreptăţile 
lor; de altminteri, dacă le tratezi cu indiferentă 
uneltirile, ele încetează văzând că nu câştigă nimic.” 

Experienţa dovedeşte că anumite Spirite îşi 
continuă răzbunarea dintr-o existenţă în alta, ispăşindu- 
se astfel mai devreme sau mai târziu nedreptăţile ce s- 
au putut face fată de cineva. 

532. Spiritele au puterea de a abate relele de 
la anumite persoane, şi de a atrage asupra lor 
prosperitatea? 

„Nu în întregime, căci există suferințe date prin 


hotărârile Providenţei; dar Spiritele pot să domolească 
durerile voastre dându-vă răbdarea şi resemnarea”. 

„Aflaţi că adesea depinde de voi să abateţi aceste 
rele, sau cel puţin să le atenuaţi. Dumnezeu v-a dat 
inteligenţa pentru a vă servi de ea, şi mai ales prin 
aceasta Spiritele vă vin în ajutor sugerându-vă gânduri 
favorabile; dar ele nu ajută decât pe cei care ştiu să se 
ajute ei înşişi, acesta este sensul cuvintelor. Căutaţi şi 
veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide”. 

„Aflaţi de asemenea că ceea ce vă pare a fi rău nu 
este întotdeauna rău; adesea, un bine ce trebuie să se 
producă va fi mai mare decât răul, şi este lucrul pe care 
voi nu-l înţelegeţi, deoarece vă gândiţi numai la 
momentul prezent sau la persoana voastră”. 

533. Spiritele te pot face să obţii favorurile 
sorții, dacă le soliciţi în acest scop? 

„Câteodată, ca probă; dar adesea ele refuză, aşa 
cum refuzi un copil care face o cerere nesocotită”. 

Cele ce acordă aceste favoruri sunt Spiritele bune 
sau cele rele? 

„Şi unele şi altele; depinde de intenţie; dar mai 
des sunt Spiritele care vor să vă antreneze la rău, 
găsind în aceasta un mijloc facil pentru plăcerile date de 
soartă”. 

534. Atunci când obstacolele par să se opună 
în mod inexplicabil planurilor noastre, este datorită 
influenţei unui Spirit oarecare? 

„Câteodată datorită Spiritelor, altă dată, şi cel mai 
adesea, datorită vouă înşivă care nu vă pricepeţi. Poziţia 
şi caracterul influenţează mult. Dacă vă încăpăţânaţi pe 
un drum care nu este al vostru, Spiritele nu au nici un 
amestec; voi sunteţi propriul vostru geniu rău”. 

535. Când avem puţină fericire, trebuie să-i 
mulțumim Spiritului nostru protector? 

„Mulţumiţi mai ales lui Dumnezeu, fără a cărui 
permisiune nu se face nimic, apoi Spiritelor bune care 
au fost mijlocitorii săi”. 


Unde s-ar ajunge dacă neglijăm să-i mulțumim? 

„Acolo unde ajung ingraţii”. 

Totuşi, există oameni care nu se roagă, nici nu 
mulţumesc, şi cărora totul le-a reuşit? 

„Da, dar trebuie să vedem sfârşitul; vor plăti 
foarte scump această fericire trecătoare pe care nu o 
merită, căci mult vor fi primit, mult vor avea de 
restituit”. 

9. Acţiunea spiritelor asupra fenomenelor 
naturii 


536. Marile fenomene ale naturii, cele 
considerate ca o perturbaţție a elementelor, sunt 
datorate cauzelor întâmplătoare, sau toate au un scop 
providenţial? 

„Totul are o rațiune de a fi şi nimic nu se întâmplă 
fără permisiunea lui Dumnezeu”. 

Aceste fenomene il au întotdeauna pe om ca 
obiect? 

„Câteodată, ele au o rațiune de a fi imediată 
pentru om, dar adesea nu au alt obiect decât 
restabilirea echilibrului şi armoniei forţelor fizice ale 
naturii”. 

Noi înțelegem foarte bine că voința lui Dumnezeu 
este cauza primă în acestea ca şi în toate lucrurile, dar 
cum ştim că Spiritele au o acţiune asupra materiei, şi că 
ele sunt mesagerii voinţei lui Dumnezeu, întrebăm dacă 
unele dintre ele nu ar putea exercita vreo influenţă 
asupra elementelor pentru a le agita, calma sau dirija. 

„Dar este evident; nici nu putea fi altfel; 
Dumnezeu nu se angajează într-o acţiune directă asupra 
materiei; el are mijlocitorii săi devotați pe toate 
nivelurile scării lumilor”. 

537. Mitologia anticilor este în întregime 
fundamentată pe ideile spiritiste, cu diferenţa că ei 
priveau Spiritele ca pe nişte divinităţi. Or, ei ne 
reprezintă aceşti zei sau aceste Spirite cu atribuţii 


speciale; astfel unii erau responsabili cu vânturile, alţii 
cu trăsnetele, alţii prezidează vegetaţia etc.; este 
credinţa aceasta este lipsită de fundament? 

„Ea este atât de puţin lipsită de fundament încât 
nu este cu mult deasupra adevărului”. 

Conform aceleiaşi raţiuni, ar putea să existe 
Spirite locuind în interiorul pământului şi conducând 
fenomenele geologice? 

„Cu siguranţă, aceste Spirite nu locuiesc pe 
pământ, dar ele prezidează şi dirijează potrivit 
atribuţiilor pe care le au. Într-o bună zi veţi avea 
explicaţia tuturor acestor fenomene şi le veţi înţelege 
mai bine”. 

538. Spiritele care prezidează fenomenele naturii 
formează o categorie specială în lumea spintistă Sunt 
ființe aparte sau Spirite care au fost în-carnate ca şi noi? 

„Care vor fi sau care au fost”. 

Aceste Spirite aparţin ordinelor superioare sau 
inferioare ale ierarhiei spiritiste? 

„După cum rolul lor este mai mult sau mai puţin 
material sau inteligent; unele comandă, altele execută; 
cele care execută lucruri materiale sunt întotdeauna de 
ordin inferior, atât la Spirite cât şi la oameni”. 

539. În producerea anumitor fenomene, 
furtunile de exemplu, există doar un singur Spirit care 
acționează, sau se reunesc mai multe pentru a acţiona 


împreună? 
„Acţionează în mulţimi nenumărate”. 
540. Spiritele care exercită o acțiune asupra 


fenomenelor naturii acţionează în cunoştinţă de cauză, 
în virtutea liberului lor arbitru, sau printr-un impuls 
instinctiv sau negăndit? 

„Unele da, altele nu. Iau o comparaţie: închipuie-ţi 
acest număr nesfârşit de entităţi care, puţin câte puţin, 
fac să iasă din mare insule şi arhipelaguri; crezi că nu 
există în aceasta un scop providenţial, şi că această 
transformare a suprafeţei globului nu ar fi necesară 


armoniei generale? Acestea nu sunt totuşi decât entităţi 
de ultim grad care înfăptuiesc aceste lucruri 
satisfăcându-şi nevoile şi fără a bănui că sunt 
instrumentele lui Dumnezeu. Ei bine, la fel, Spiritele 
cele mai înapoiate sunt utile întregului; în timp ce ele se 
încearcă în viaţă, şi înainte de a avea deplina conştiinţă 
a actelor lor şi liberul lor arbitru, ele acţionează asupra 
anumitor fenomene pentru care în necunoaşterea lor 
sunt agenţi. Ele mai întâi execută; ceva mai târziu, când 
inteligenţa le va fi mai dezvoltată, vor comanda şi dirija 
lucrurile lumii materiale; şi mai târziu ele vor putea 
dirija lucrurile lumii morale. 

În felul acesta totul se aşază, se înlănţuie în 
natură, de la atomul primar şi până la arhanghel, care, 
el însuşi, a început de la atom; este o admirabilă lege a 
armoniei pe care spiritul vostru limitat încă nu o poate 
înţelege în întregime!” 

10. Spiritele în timpul luptelor 


541. Într-o bătălie există Spirite care asistă 
şi sustin fiecare parte? 

„Da, şi stimulează curajul lor”. 

Tot aşa, odinioară, anticii ne înfăţişau pe zei luând 
partea cutărui sau cutărui popor. Aceşti zei nu erau 
altceva decât Spirite reprezentate sub formă de figuri 
alegorice. 

542. Într-un război, dreptatea este 
întotdeauna de o parte; cum pot spiritele să ia partea 
celui ce nu are dreptate? 

„Ştiţi bine că există Spirite care nu caută decât 
discordia şi distrugerea; pentru ele războiul este război, 
dreptatea cauzei le interesează prea puţin”. 

543. Anumite Spirite îl pot influența pe un 
general în conceperea planurilor campaniei? 

„Fără nici o îndoială, Spiritele pot influenţa acest 
lucru precum şi toate proiectele”. 

544. Spiritele rele ar putea să-i sugereze 


nişte combinaţii nefericite pentru a-lface să piardă? 

„Da, dar nu are el liberul arbitru? Dacă judecata 
lui nu-i permite să distingă o idee justă de una falsă, va 
suporta consecinţele, şi va face mai bine să asculte 
decât să comande”. 

545. Este posibil ca generalul să poată fi 
condus câteodată de un fel de al doilea văz, un văz 
intuitiv care îi arată cu anticipație rezultatul 
combinațiilor sale? 

„Adesea se întâmplă astfel la omul de geniu; este 
ceea ce se numeşte inspiraţie, şi-l face să acţioneze cu 
un fel de certitudine; această inspiraţie îi vine de la 
Spirite care-l conduc şi-l fac să profite de facultăţile cu 
care este înzestrat”. 

546. În tumultul luptei, ce devin Spiritele 
care sucombă? Continuă oare să se mai intereseze de 
situația bătăliei după ce au murit? 

„Unele se interesează, altele se îndepărtează”. 

În lupte, se întâmplă ceea ce are loc în toate 
cazurile de moarte violentă: în primul moment Spiritul 
este surprins şi cam zăpăcit, şi nu crede că este mort; i 
se pare că încă mai ia parte la acţiune; numai că 
realitatea i se înfăţişează puţin câte puţin. 

547. Spiritele care, în viaţă fiind, se luptau 
unele cu altele, se mai recunosc ca inamici după ce au 
murit? Mai sunt înverşunate unele împotriva altora? 

„Spiritele, în acele momente, sunt tulburate; în 
primul moment, ele pot să-i poarte pică inamicului şi 
chiar să-l urmărească. Dar când se liniştesc, îşi dau 
seama că animozitatea lor nu mai are obiect. Totuşi, ele 
mai păstrează unele urme în funcţie de caracterul lor”. 

Mai percep zăngănitul armelor? 

„Da, perfect”. 

548. Spiritul care, ca spectator, asistă cu 
sânge rece la o luptă, este martor la separarea sufletului 
de corp, şi cum i se prezintă lui acest fenomen? 

„Există puţine morţi întru totul instantanee. De 


obicei Spiritul al cărui corp tocmai a fost lovit mortal nu 
are conştiinţa momentului; când începe să se 
regăsească, atunci poate distinge Spiritul care se mişcă 
alături de cadavru. Acest lucru pare atât de natural 
încât vederea corpului mort nu-i produce nici un efect 
dezagreabil; întreaga viaţă fiind mutată în Spirit, el 
singur îi atrage atenţia; cu el conversează, sau lui în 
comandă”. 

11. Pactele cu spiritele 


549. Există ceva adevăr în pactele cu 
spiritele rele? 

„Nu, nu există pacte, ci o natură rea simpatizând 
cu Spiritele rele. De exemplu: tu vrei să-i faci necazuri 
vecinului şi nu ştii cum să procedezi; atunci chemi la 
tine Spirite inferioare care, ca şi tine, nu doresc decât 
răul, şi care pentru a te ajuta vor ca tu să le serveşti 
intenţiile. Dar asta nu înseamnă că vecinul tău nu se 
poate debarasa de ele printr-o vrajă potrivnică sau prin 
voinţa sa. Cel ce vrea să comită o acţiune nefastă 
cheamă pentru aceasta Spiritele rele în ajutorul său; 
atunci este obligat să le servească aşa cum ele o fac 
pentru el, căci şi ele au nevoie de ajutorul lui pentru 
răul ce vor să-l săvârşească. Numai în aceasta constă 
pactul”. 

Dependenţa în care se găseşte câteodată omul cu 
privire la spiritele inferioare provine din abandonul său 
în faţa gândurilor rele ce-i sunt sugerate, şi nu în 
convenţii oarecare. Pactul, în sensul obişnuit atribuit 
acestui cuvânt, este o alegorie care descrie o natură rea 
simpatizând cu Spiritele răufăcătoare. 

550. Care este sensul legendelor fantastice 
după care unii indivizi şi-ar fi vândut sufletul lui Satan 
pentru a obține anumite favoruri? 

„Toate fabulele conţin o învăţătură şi un sens 
moral; greşeala voastră este de a le lua ad litteram. Este 
o alegorie ce poate explica astfel: cel care cheamă în 


ajutorul său Spiritele pentru a obţine favorurile sorții 
sau orice altă favoare murmură împotriva Providenţei; el 
renunţă la misiunea primită şi la probele pe care trebuie 
să le treacă aici-jos, şi va suporta consecinţele în viaţa 
ce va veni. Nu înseamnă că sufletul său este închinat pe 
vecie nenorocirii; dar de vreme ce în loc să se detaşeze 
de materie, se înfundă în ea din ce în ce mai mult, ceea 
ce va fi avut ca bucurie pe pământ, n-o va avea în lumea 
Spiritelor, până când nu va fi ispăşit prin noi încercări, 
poate mai mari şi mai grele. Prin dragostea sa pentru 
plăcerile materiale, el cade în stăpânirea Spiritelor 
impure; există între ele şi el un pact tacit care-l va duce 
la pierzanie, dar pe care omul îl poate rupe întotdeauna 
uşor cu ajutorul Spiritelor bune, dacă are voinţa fermă 
să o facă”. 

12. Putere ocultă. Talismane. Vrăjitori. 


551. Un om rău poate, cu ajutorul unui Spirit 
rău ce îi este devotat, să pricinuiască necazuri 
aproapelui său? 

„Nu, Dumnezeu nu i-o va permite”. 

552. Ce gândiţi despre credinţa în puterea 
ce ar avea-o anumite persoane de a face farmece? 

„Anumite persoane au o putere magnetică foarte 
mare căreia îi pot da o rea întrebuințare dacă propriul 
lor Spirit este rău; şi în acest caz ele pot fi secondate de 
alte spirite rele. 

Insă voi nu trebuie să credeţi în această pretinsă 
putere magică ce nu există decât în imaginaţia 
oamenilor superstiţioşi, care ignoră adevăratele legi ale 
naturii. Faptele care s-au citat sunt fapte naturale rău 
observate şi mai ales rău înţelese”. 

553. Care poate fi efectul formelor şi 
practicilor cu ajutorul cărora anumite persoane pretind 
că dispun de voinţa Spiritelor? 

„Acest efect este de a le face ridicole, dacă sunt de 
bună credinţă; în caz contrar, sunt escroci ce merită o 


pedeapsă. Toate formele sunt o jonglerie, nu există nici 
un cuvânt sacramental, nici un semn cabalistic, nici un 
talisman, căci acestea nu sunt atrase decât de gândire şi 
nicidecum de lucrurile materiale”. 

Anumite Spirite nu au dictat ele însele, câteodată, 
formulele cabalistice? 

„Da, aveţi Spirite care vă indică semne, cuvinte 
bizare sau care vă recomandă anumite acţiuni cu 
ajutorul cărora faceţi ceea ce voi numiţi farmece; dar fiţi 
foarte siguri că acestea sunt Spirite ce-şi bat joc de voi 
şi abuzează de credulitatea voastră”. 

554. Cel care, pe drept sau pe nedrept, are 
încredere în ceea ce el numeşte virtutea unui talisman, 
nu poate, chiar prin această încredere, să atragă un 
Spirit? Căci atunci gândul este cel ce acţionează: 
talismanul nu este decât un semn care ajută la dirijarea 
gândului. 

„Este adevărat, dar natura Spiritului atras depinde 
de puritatea intenţiei şi de elevația sentimentelor. Or, 
rareori cel care este atât de simplu încât să creadă în 
virtutea unui talisman să nu aibă un scop mai mult 
material decât moral; în toate cazurile aceasta denotă o 
micime şi o sărăcie a ideilor ce-l expune Spiritelor 
imperfecte şi batjocoritoare”. 

555. Ce sens trebuie să dăm calificativului de 
vrăjitor? 

„Cei pe care-i numiţi vrăjitori sunt oameni 
înzestrați cu anumite facultăţi, cum ar fi puterea 
magnetică sau al doilea văz. Dacă fac lucruri pe care nu 
le înţelegeţi, voi îi consideraţi înzestrați cu puteri 
supranaturale. Oare savanții voştri nu au trecut adesea 
drept vrăjitori în ochii oamenilor ignoranţi?” 

Spiritismul şi magnetismul ne dau cheia explicaţiei 
pentru o mulţime de fenomene despre care ignoranţa a 
brodat o infinitate de poveşti în care faptele sunt 
exagerate prin imaginaţie. Cunoaşterea luminată de cele 
două ştiinţe (ce formează de fapt una singură), 


demonstrând realitatea lucrurilor şi adevărata lor cauza, 
e cea mai bună apărare împotriva ideilor superstiţioase, 
deoarece arată ce este posibil şi ce este imposibil, ce 
este lege a naturii, şi ce nu este decât o credinţă 
ridicolă. 

556. Au anumite persoane cu adevărat darul 
de a vindeca prin simpla atingere? 

„Puterea magnetică poate merge până acolo, însă 
numai când este secondată de puritatea sentimentelor şi 
de o ardentă dorinţă de a face bine, căci atunci Spiritele 
bune vin în ajutor. Dar nu trebuie să aveţi încredere în 
modul în care sunt povestite lucrurile de persoane 
foarte credule sau foarte entuziasmate, întotdeauna 
dispuse să vadă minuni în lucrurile cele mai simple şi 
cele mai naturale. Trebuie de asemenea să nu aveţi 
încredere în poveştile interesate din partea oamenilor 
care exploatează credulitatea în profitul lor”. 

13. Binecuvântare şi blestem 


557. Binecuvântarea şi blestemul pot atrage 
binele şi răul asupra celor ce constituie obiectul lor? 

„Dumnezeu nu ascultă un blestem injust, iar cel 
care-l pronunţă este vinovat în ochii lui. După cum avem 
două genii opuse, binele şi răul, ele pot avea o influență 
momentană, chiar asupra materiei. Dar această 
influenţă nu are întotdeauna loc decât prin voinţa lui 
Dumnezeu, şi ca un surplus de încercare pentru cel ce-i 
este obiect. De altfel, cel mai adesea blestemă cei răi şi 
binecuvântează cei buni. Binecuvântarea şi blestemul nu 
pot niciodată să abată Providența de pe calea dreptăţii; 
ea nu-l loveşte pe cel blestemat decât dacă este rău, şi 
protecţia sa nu se întinde decât asupra celui care o 
merită”. 


Chapter 10 Ocupațiile şi misiunea 
Spiritelor 


558. Spiritele au şi altceva de făcut decât să 
se amelioreze în mod personal? 

„Ele contribuie la armonia universului îndeplinind 
voinţa lui Dumnezeu ai cărui slujitori sunt. Viaţa 
spiritistă este o ocupaţie continuă, dar care nu are în ea 
nimic greu ca pe pământ, deoarece nu există nici 
oboseală corporală, nici grijile date de nevoi”. 

559. Spiritele inferioare şi imperfecte 
îndeplinesc şi ele un rol util în univers? 

„Toate au datorii de îndeplinit. Nu concură şi 
ultimul muncitor la ridicarea edificiului la fel ca şi 
arhitectul?” 

560. Au Spiritele fiecare atribuţii speciale? 

„Ca şi cum ai spune că noi toate trebuie să fim 
peste tot, şi să obţinem cunoaşterea tuturor lucrurilor 
conducând în mod succesiv toate părţile universului. 
Dar, aşa cum se spune în Ecleziastul, există un timp 
pentru toate; astfel, cutare îşi realizează astăzi în 
această lume destinul său, cutare şi-l va realiza sau şi l-a 
realizat într-un alt timp, pe pământ, în apă, în aer etc.” 

561. Funcţiile indeplinite de către Spirite în 
ordinea lucrurilor sunt permanente pentru fiecare, şi 
sunt atribuțiile exclusive ale anumitor clase? 

„Toate trebuie să parcurgă diferitele grade ale 
scării spiritiste pentru a se perfecționa. Dumnezeu, care 
este drept, n-a dorit să dea unora ştiinţă fără muncă, în 
timp ce altele nu o obţin decât cu trudă.” 

La fel printre oameni, nici unul nu ajunge la 
gradul suprem de măiestrie într-o artă oarecare fără a fi 
acumulat cunoştinţele necesare în practică pentru cele 
mai mici amănunte ale acestei arte. 

562. Spiritele din ordinul cel mai înalt, 
neavând nimic de obținut, se află într-un repaus absolut, 


sau totuşi au şi ele ocupații? 

„Ce ai vrea să facă pentru veşnicie? Lenea eternă 
ar fi un supliciu etern”. 

Care este natura ocupatiilor lor? 

„Să primească în mod direct ordinele de la 
Dumnezeu, să le transmită în tot universul şi să vegheze 
la îndeplinirea lor.” 

563. Ocupațiile Spiritelor sunt fără sfârşit? 

„Fără sfârşit, da, dacă se înţelege că gândirea lor 
este întotdeauna activă, căci ele trăiesc prin gândire. 
Dar nu trebuie să asimilăm ocupațiile spiritelor cu 
ocupațiile materiale ale oamenilor; activitatea este 
pentru ele o plăcere, prin conştiinţa faptului de a fi 
utile”. 

Se înțelege pentru spiritele bune; dar este la fel 
pentru cele inferioare? 

_ „Spiritele inferioare au ocupaţii apropiate naturii 
lor. Incredinţaţi cumva ignorantului treburile omului 
inteligent?” 

564. Printre Spirite există unele leneşe, sau 
care nu se ocupă de nici un lucru util? 

„Da, dar această stare este temporară, şi 
subordonată dezvoltării inteligenţei lor. Cu siguranţă, 
există unele ca şi printre oameni, care nu trăiesc decât 
pentru ele însele; dar această lene le apasă; şi mai 
devreme sau mai târziu dorinţa de a avansa le face să 
încerce nevoia de activitate şi sunt fericite de a se putea 
face utile. Vorbim de spiritele ajunse pe punctul de a 
avea conştiinţă de sine şi de liberul lor arbitru; căci, la 
origine, ele sunt asemenea copiilor nou-născuti, şi care 
acţionează mai mult din instinct decât dintr-o voinţă 
determinată”. 

565. Examinează Spiritele lucrările noastre 
de artă şi manifestă interes faţade ele? 

„Ele examinează doar ceea ce poate dovedi 
elevația Spiritelor şi progresul lor”. 

566. Un Spirit care a avut o specialitate pe 


pământ - un pictor, un arhitect, de exemplu - se 
interesează de preferinţă de lucrările ce au făcut 
obiectul predilecţiei sale în timpul vieții? 

„Totul se uneşte într-un scop general. Dacă este 
bun, se interesează de ele, tot atât cât îi permit să se 
ocupe de ajutorarea sufletelor, să urce către Dumnezeu. 
De altfel uitaţi că un Spirit care a practicat arta în 
existenţa pe care i-o cunoaşteţi, poate să fi practicat o 
alta într-o altă existenţă, căci el trebuie să ştie totul 
pentru a fi perfect. Astfel, după gradul său de avansare, 
poate să nici nu existe o specialitate pentru el; este ceea 
ce înţelegem zicând că toate acestea se unesc într-un 
scop general. Mai notaţi: ceea ce este sublim pentru voi, 
în lumea voastră înapoiată, nu este decât o joacă de 
copii în comparaţie cu lumile mai avansate. Cum aţi dori 
ca Spiritele ce locuiesc acele lumi unde există arte 
necunoscute vouă, să admire ceea ce, pentru ele, nu 
este decât lucrarea unui şcolar? Am spus deja: ele 
examinează tot ceea ce poate dovedi progresul”. 

Înţelegem că trebuie să fie aşa pentru Spiritele 
foarte avansate, dar noi vorbim de Spiritele obişnuite 
care nu s-au ridicat deloc deasupra ideilor pământene. 

„Pentru acestea, lucrurile sunt diferite; punctul lor 
de vedere este mai limitat, şi ele pot admira ceea ce 
admiraţi voi înşivă”. 

567. Câteodată Spiritele se amestecă în ocupațiile 
şi plăcerile noastre? 

„Spiritele obişnuite, cum le spui tu, da; acestea 
sunt fără îndoială în jurul vostru şi iau uneori parte 
activă la ceea ce faceţi, după natura lor. Şi o fac mai 
mult pentru a-i împinge pe oameni pe diferitele căi ale 
vieţii, pentru a stârni sau modera pasiunile lor”. 

Spiritele se ocupă de lucrurile acestei lumi în 
raport cu elevația sau inferioritatea lor. Spiritele 
superioare au fără îndoială facultatea de a le aprecia în 
cele mai mici detalii, dar nu o fac decât atunci când este 
util progresului. Numai Spiritele inferioare ataşază o 


importanţă relativă amintirilor încă prezente în memoria 
lor, şi ideilor materiale ce nu sunt încă atenuate. 

568. Spiritele care au misiuni de îndeplinit, 
le realizează în stare rătăcitoare sau în stare incarnată? 
„Ele pot să o facă şi într-o stare şi în cealaltă; 
pentru anumite spirite rătăcitoare aceasta este o 

importantă ocupaţie”. 

569. În ce constă misiunile cu care sunt 
însărcinate Spiritele rătăcitoare? 

„Sunt atât de variate încât ar fi imposibil de 
descris; de altfel nici nu le puteţi înţelege. Spiritele 
îndeplinesc voinţa lui Dumnezeu, iar voi nu-i puteţi 
pătrunde planurile”. 

Misiunile spiritelor au întotdeauna drept obiect 
binele. Fie ca spirite rătăcitoare, fie ca oameni, ele sunt 
însărcinate să ajute la progresul umanităţii, popoarelor 
sau indivizilor, într-un cerc de idei mai mult sau mai 
puţin larg, mai mult sau mai puţin special, şi să 
pregătească drumul pentru anumite evenimente, să 
vegheze la înfăptuirea anumitor lucruri. Unele dintre ele 
au misiuni mai restrânse şi într-un fel punctuale, cum ar 
fi de a ajuta bolnavii, muribunzii, pe cei chinuiţi, de a 
veghea asupra celor pe care îi protejează, de a-i dirija 
prin sfaturile sau prin gândurile bune sugerate. Se 
poate spune că există tot atâtea feluri de misiuni câte 
feluri de interese în asistare există, fie în lumea fizică, 
fie în lumea morală. Spiritul avansează funcţie de modul 
cum îşi îndeplineşte sarcina. 

570. Spiritele înţeleg întotdeauna proiectele 
pe care sunt însărcinate să le execute? 

„Nu; în privinţa aceasta sunt instrumente oarbe, 
dar pe de altă parte toate ştiu prea bine în ce scop 
acţionează”. 

571. Numai Spiritele elevate îndeplinesc astfel de 
misiuni? 

„Importanţa misiunilor este în raport cu elevația şi 
capacităţile Spiritului. O ştafetă purtând un mesaj 


îndeplineşte o misiune care nu e identică cu cea a unui 
general”. 

572. Spiritului îi este impusă misiunea, sau 
aceasta depinde de voinţa sa? 

„El este cel care o cere, şi e fericit să o obţină”. 

Aceeaşi misiune poate fi cerută de mai multe 
Spirite? 

„Da, adesea există mai mulţi candidaţi, dar nu toţi 
sunt acceptaţi”. . 

573. In ce constă misiunea Spiritelor 
încarnate? 

„In a instrui oamenii, în a-i ajuta în progresul lor, a 
îmbunătăţi instituţiile lor prin mijloace directe şi 
materiale. Însă misiunile sunt mai mult sau mai puţin 
generale şi importante: cel ce cultivă pământul are o 
misiune, ca şi cel care guvernează sau cel care educă. 
Totul se înlănţuie în natură; în timpul când spiritul se 
purifică prin încarnare, el participă, sub această formă, 
la îndeplinirea voinţei Providenţei. Fiecare are misiunea 
sa aici-jos, deoarece fiecare poate fi util la ceva”. 

574. Care poate fi misiunea oamenilor care 
sunt de bunăvoie inutili pe pământ? 

„Există în mod efectiv oameni care nu trăiesc 
decât pentru ei înşişi, şi nu ştiu să se facă utili cu nimic. 
Sunt biete făpturi care trebuie compătimite, căci ele vor 
ispăşi cumplit inutilitatea lor voluntară, şi pedeapsa 
începe adesea aici-jos prin plictiseala şi dezgustul de 
viaţă”. 

De vreme ce aveau alegerea, de ce au preferat o 
viață din care nu puteau profita cu nimic? 

„Printre Spirite există de asemenea leneşi care 
dau înapoi în faţa unei vieţi de muncă. Dumnezeu le lasă 
să o facă; ele vor înţelege mai târziu şi pe propriile 
speze inconvenientele inutilităţii lor şi vor fi primele 
care vor cere recâştigarea timpului pierdut. Se mai 
poate de asemenea ca după ce au ales o viaţă mai utilă, 
odată treaba începută să dea înapoi şi să se lase 


antrenate de sugestiile Spiritelor care le încurajează în 
lenea lor”. 

575. Ocupațiile obişnuite ne par mai degrabă 
datorii decât misiuni propriu zise. Misiunea, conform 
sensului ataşat acestui cuvânt, are un caracter de 
importantă mai puţin exclusiv şi mai ales mai puțin 
personal. Din acest punct de vedere, cum se poate 
recunoaşte dacă un om are o misiune reală pe pământ? 

„Prin marile lucrări realizate, prin progresul pe 
care reuşeşte să îl realizeze la semenii săi”. 

576. Oamenii care au o misiune importantă îi 
sunt predestinaţi înainte de naştere, şi au cunoştinţă de 
ea? 

„Câteodată, da; dar cel mai adesea, ei o ignoră. 
Nu au decât un scop vag venind pe pământ; misiunea lor 
se conturează după naştere şi în funcţie de 
circumstanţe. Dumnezeu îi îndeamnă pe calea pe care 
trebuie să îndeplinească planurile sale”. 

577. Când un om face un lucru util, o face 
întotdeauna în virtutea unei misiuni anterioare şi 
predestinate, sau poate primi o misiune neprevăzută? 

„Tot ceea ce face omul nu este rezultatul unei 
misiuni predestinate; adesea el este instrumentul de 
care se serveşte un Spirit pentru a executa un lucru pe 
care-l crede util. De exemplu, un Spirit crede că ar fi 
bine să scrie o carte, şi ar face-o el însuşi dacă ar fi 
încarnat; atunci caută scriitorul care este cel mai apt să- 
i înţeleagă şi să-i înfăptuiască gândul; îi dă ideea şi-l 
conduce la lucru. Astfel, omul acesta nu a venit de loc 
pe pământ cu misiunea de a înfăptui această lucrare. 

La fel se întâmplă cu anumite lucrări de artă sau 
descoperiri ştiinţifice. Mai trebuie adăugat că, în timpul 
somnului corpului său, Spiritul încarnat comunică în 
mod direct cu Spiritul rătăcitor şi se înţeleg asupra 
realizării”. 

578. Poate Spiritul să greşească în misiunea 
sa din pricina propriei sale greşeli? 


„Da, dacă nu este un Spirit superior”. 

Care sunt atunci pentru el consecințele? 

„Trebuie să i se reînnoiască misiunea: în aceasta 
constă pedepsirea sa; şi apoi el va suferi consecinţele 
răului pe care-l va fi cauzat. 

579. Din moment ce spiritul îşi primeşte 
misiunea de la Dumnezeu, cum este cu putinţă ca acesta 
să încredinţeze o misiune importantă şi de interes 
general unui Spirit care ar putea să dea greş? 

„Nu ştie Dumnezeu dacă generalul său va repurta 
victoria sau va fi învins? Ştie, fiţi siguri asta, iar 
planurile sale, atunci când sunt importante, nu sunt 
lăsate de loc în grija celor ce-şi vor abandona opera la 
mijlocul drumului. Toată problema constă, pentru voi, în 
cunoaşterea viitorului pe care Dumnezeu o are, dar vouă 
nu vă este dată”. 

580. Spiritul ce se încarnează pentru a 
îndeplini o misiune are aceeaşi teamă ca şi cel pentru 
care acest lucru este o încercare? 

„Nu; el are experienţă”. 

581. Oamenii care reprezintă adevărate făclii 
pentru specia umană, care luminează prin geniul lor, au 
o anumită misiune. Dar există unii care, alături de 
marile adevăruri, răspândesc şi mari erori. Cum trebuie 
considerată misiunea lor? 

„Un fals ce li se datorează exclusiv. Ei sunt 
depăşiţi de misiunea pe care o întreprind. Trebuie totuşi 
ţinut seama de circumstanţe; oamenii de geniu au fost 
nevoiţi să vorbească pe înţelesul timpului; şi aceeaşi 
învăţătură ce pare eronată sau puerilă într-o epocă 
avansată putea fi mulţumitoare pentru secolul 
respectiv”. 

582. Poate fi considerată paternitatea o 
misiune? 

„Este fără îndoială o misiune; în acelaşi timp este 
o datorie foarte mare, şi care angajează, mai mult decât 
se crede, responsabilitatea pentru viitor. Dumnezeu a 


aşezat copilul sub tutela părinţilor săi deoarece aceştia 
îl îndrumă pe calea binelui, şi le-a uşurat sarcina dându-i 
acestuia o constituţie gingaşă şi delicată cel face 
sensibil la toate impresiile; dar ei se ocupă mai mult de 
îndreptarea arborilor din propria grădină şi de 
producerea unor fructe mai bune decât de îndreptarea 
caracterului copilului lor. Dacă acesta eşuează datorită 
greşelii lor, ei vor purta vina, şi suferinţele copilului din 
viaţa viitoare se vor întoarce asupra lor, căci ei nu vor 
mai avea ce face pentru progresul său pe calea binelui”. 

583. Dacă un copil ajunge rău, cu toate 
îndrumările părinţilor săi, sunt aceştia responsabili? 

„Nu; dar cu cât dispoziţiile copilului sunt mai rele, 
cu atât sarcina este mai grea, şi cu atât mai mare le va fi 
meritul dacă reuşesc să-l întoarcă de pe calea cea rea”. 

Dacă un copil devine om de treabă, cu toată 
neglijenta sau exemplul rău al părinţilor, au ei ceva de 
câştigat de aici? 

„Dumnezeu este drept”. 

584. Care poate fi natura misiunii unui 
cuceritor ce nu are în vedere decât satisfacerea ambiţiei 
sale şi care, pentru a-şi atinge scopul, nu dă înapoi în 
faţa nici uneia dintre nenorocirile aduse după sine în 
consecinţă? 

„Cel mai adesea, el este doar un instrument de 
care Dumnezeu se serveşte pentru îndeplinirea 
planurilor sale, şi aceste nenorociri sunt câteodată un 
mijloc de a face să avanseze mai repede un popor”. 

Cel ce este instrumentul acestor nenorociri 
pasagere este străin de binele ce poate rezulta de aici, 
de vreme ce nu şi-a propus decât un scop personal; 
totuşi, va profita el de acest bine? 

„Fiecare este recompensat după faptele sale, după 
binele pe care a dorit să-l facă, şi după justeţea 
intenţiilor sale”. 

Spiritele încarnate au ocupaţii inerente existenţei 
lor corporale. În starea rătăcitoare sau de 


dematerializare, aceste îndeletniciri sunt potrivite în 
conformitate cu gradul lor de avansare. 

Unele parcurg lumile, se instruiesc şi se pregătesc 
pentru o nouă reîncarnare. Altele, mai avansate, se 
preocupă de progres prin conducerea evenimentelor şi 
sugerarea de gânduri favorabile; ele ajută oamenii de 
geniu care concură la înaintarea omenirii. 

Altele se încarnează cu o misiune de progres. 
Altele iau sub tutela lor indivizii, familiile, adunările, 
oraşele şi popoarele, cărora le sunt îngeri păzitori, genii 
protectoare şi Spirite familiste. În sfârşit altele 
prezidează fenomenele naturii cărora le sunt agenţi 
direcţi. 

Spiritele obişnuite se amestecă în îndeletnicirile şi 
distracţiile noastre. Spiritele impure sau imperfecte 
aşteaptă în suferinţe şi nelinişti momentul când 
Dumnezeu va binevoi să le dea mijloacele de avansare. 
Dacă fac rău, o fac în ciuda binelui de care încă nu se 
pot bucura. 


Chapter 11 Cele trei regnuri 


1. Mineralele şi planatele. 2. Animalele şi omul. 3. 
Metempsihoză. 


1. Mineralele şi plantele 


585. Ce gândiţi despre diviziunea naturii în 
trei regnuri, sau mai bine zis în două clase: entitățile 
organice şi entităţile anorganice? Unii fac din specia 
umană o a patra clasă. Care din aceste diviziuni este 
preferabilă? 

„Toate sunt bune; depinde de punctul de vedere 
considerat. Sub raport material, nu există decât entităţi 
organice şi entităţi anorganice; din punct de vedere 
moral, există în mod evident patru grade”. 

Aceste patru grade au, într-adevăr, caractere 
deosebite, deşi limitele lor par a se confunda. Materia 
inertă ce constituie regnul mineral, nu are în ea decât o 
forţă mecanică; plantele, alcătuite din materie inertă, 
sunt înzestrate cu vitalitate; animalele, alcătuite din 
materie inertă şi înzestrate cu vitalitate, au în plus un 
fel de inteligenţă instinctivă, limitată, o conştiinţă a 
existenţei lor şi a individualităţii lor; omul având tot 
ceea ce există în plante şi animale, domină toate 
celelalte clase printr-o inteligenţă specială, nedefinită, 
ce-i dă conştiinţa viitorului său, percepţia lucrurilor 
extramateriale şi cunoaşterea lui Dumnezeu. 


586. Au plantele conştiinţa existenţei lor? 
„Nu, ele nu gândesc; nu au decât viaţă organică”. 
587. Încearcă plantele anumite senzaţii? 


Suferă oare atunci când sunt tăiate sau mutilate? 
„Plantele primesc impresiile fizice care acţionează 
în mod obişnuit asupra materiei, dar nu au percepții; în 
consecinţă, nu au sentimentul durerii”. 
588. Forţa care atrage plantele unele către 
altele este independentă de voința lor? 


„Da, de vreme ce ele nu gândesc. Este o forţă 
mecanică a materiei care acţionează asupra materiei; 
ele nu ar putea să i se opună”. 


589. Anumite plante, cum ar fi mimoza 
senzitivă şi dionea* de exemplu, au mişcări ce presupun 
o mare sensibilitate, şi în anumite cazuri un fel de 
voinţă, ca la ultima ai cărei lobi sesizează musca ce vine 
să se aşeze pe ea pentru a-i extrage sucul, şi căreia pare 
că-i întinde o cursă pentru a o face să moară mai apoi. 
Sunt aceste plante dotate cu facultatea de a gândi? Au o 
voinţă şi formează o clasă intermediară între natura 
vegetală şi natura animală? Reprezintă ele o tranziţie de 
la una la cealaltă? 

„Totul în natură este tranziţie, prin însuşi faptul că 
nimic nu este asemănător şi că, totuşi, totul merge. 
Plantele nu gândesc şi, în consecinţă, nu au voinţă. 
Stridia ce se deschide şi toate zoofitele** nu au de loc 
gândire: nu există decât un instinct orb şi natural. 

Organismul uman ne furnizează exemple de 
mişcări analoge fără participarea voinţei, aşa cum ar fi 
funcţiile circulatorii şi cele digestive; pilorul*** se 
strânge la contactul cu anumite corpuri pentru a le 
împiedica trecerea. La fel trebuie să fie şi cu mimoza 
senzitiva la care mişcările nu implică de loc necesitatea 
unei percepții şi cu atât mai puţin a unei voințe”. 

* Dionea - Mică plantă din America de Nord, ale 
cărei frunze apucă brusc şi digeră micile insecte care se 
aşează pe ea. Popular este numită „prinde muşte”. 

** Zoofite - animale inferioare cu formă amintind 
de cea a plantelor. 

*** Pilor - orificiul inferior al stomacului. 

590. Nu există la plante, ca şi la animale, un 
instinct de conservare care le îndrumă în căutarea a 
ceea ce le poate fi util şi le fereşte de ceea ce le poate 
face rău ? 

„Există, dacă vreţi, un fel de instinct; depinde de 


extensia ce se dă acestui cuvânt; dar este pur mecanic. 
Atunci când, în combinaţiile chimice, vedeţi două 
corpuri reunindu-se, acest lucru se întâmplă deoarece se 
plac reciproc, adică există afinitate între ele; voi nu 
numiţi aceasta instinct”. 

591. In lumile superioare plantele, asemenea 
altor fiinţe, sunt de o natură mai perfectă? 

„Acolo totul este perfect; însă plantele sunt 
întotdeauna plante, aşa cum animalele sunt întotdeauna 
animale şi oamenii întotdeauna oameni”. 

2. Animalele şi omul 


592. Dacă noi comparăm omul şi animalele 
sub raportul inteligenţei, linia de demarcaţie pare dificil 
de stabilit, căci anumite animale au, sub acest raport, o 
superioritate notorie asupra anumitor oameni. Această 
linie de demarcație poate fi stabilită într-un mod precis? 

„Din acest punct de vedere, filozofii voştri nu sunt 
câtuşi de puţin de acord; unii vor ca omul să fie un 
animal, iar alţii ca animalul să fie un om. Nimeni nu are 
dreptate; omul este o fiinţă aparte care poate cobori 
câteodată foarte jos sau care se poate ridica foarte sus. 

Sub aspect fizic, omul este asemenea animalelor, 
ba chiar mai puţin înzestrat decât multe dintre ele; 
natura le-a dat tot ceea ce omul este obligat să 
inventeze cu inteligenţa sa pentru nevoile şi dăinuirea 
sa. Corpul omului se distruge ca şi cel al animalelor, 
este adevărat, dar Spiritul său are o soartă pe care doar 
el singur o poate înţelege, deoarece el singur este 
complet liber. Bieţi oameni care vă coborâţi mai jos 
decât bruta! nu ştiţi să vă distingeţi de ea? Vă 
recunoaşteţi ca om prin gândul către Dumnezeu”. 

593. Se poate spune că animalele nu 
acţionează decât prin instinct? 

„Şi aici e o logică. Este foarte adevărat că 
instinctul domină la majoritatea animalelor; dar nu vezi 
în el cine acţionează cu o voinţă determinată? Este o 


inteligenţă, dar ea este limitată”. 

În afară de instinct, nu se pot tăgădui anumitor 
animale acele acte combinate care denotă o voinţă de a 
acţiona într-un sens determinat şi în funcţie de 
circumstanţe. Există deci la ele un fel de inteligenţă, dar 
exerciţiul ei este concentrat în mod exclusiv asupra 
mijloacelor de satisfacere a necesităţilor fizice şi de 
prevedere a conservării lor. La ele nu apare nici o 
creaţie, nici o îmbunătăţire; oricare ar fi măiestria pe 
care o admirăm în lucrările lor, ceea ce făceau odinioară 
fac şi astăzi, nici mai bine, nici mai rău, după forme şi 
proporţii constante şi invariabile. Puiul, izolat de cei din 
specia sa, îşi va construi cuibul după acelaşi model, fără 
să-şi fi primit învăţătura. 

Dacă unele animale sunt susceptibile de o anumită 
educaţie, dezvoltarea lor intelectuală, întotdeauna 
cuprinsă în limite înguste, se datorează acţiunii omului 
asupra unei naturi flexibile. Însă acest progres este 
efemer şi în mod exclusiv individual, căci animalul redat 
lui însuşi nu întârzie să reintre în limitele trasate de 
natură. 

594. Folosesc animalele un anumit limbaj? 

„Dacă vă gândiţi la un limbaj format din cuvinte şi 
silabe, nu; dar un mijloc de comunicare între ele există. 
Ele îşi spun mai multe lucruri decât credeţi; însă atât 
limbajul cât şi ideile lor sunt limitate de necesităţile lor”. 

Există animale care nu au deloc voce; acestea nu 
par a avea limbaj. 

„Ele se înţeleg prin alte mijloace. Voi, oamenii, nu 
aveţi decât cuvântul pentru a comunica? Dar ce zici de 
cei muţi? Animalele, fiind dotate cu o viaţă de relaţie, au 
mijloace de a se avertiza şi de a exprima senzațiile pe 
care le încearcă. Crezi că peştii nu se înţeleg între ei? 
Omul nu are deci privilegiul exclusiv al limbajului; dar 
cel al animalelor este instinctiv şi limitat de cercul 
nevoilor lor, în timp ce limbajul omului este perfectibil şi 
se pretează tuturor concepţiilor inteligenţei sale”. 


Într-adevăr, peştii care migrează în masă 
ascultând de ghidul care-i conduce, trebuie să aibă 
mijloace de avertizare, de înţelegere şi de sfătuire. 
Poate o fac printr-un văz mai pătrunzător ce le permite 
să distingă semnele făcute; poate că şi apa este un 
vehicul ce transmite anumite vibrații. Oricum ar fi, este 
incontestabil că au un mijloc de a se înţelege, la fel ca şi 
toate animalele lipsite de voce şi care lucrează în 
comun. Trebuie să ne mai mirăm, după toate acestea, că 
Spiritele pot comunica între ele fără ajutorul cuvântului 
articulat? 

595, Au animalele liberul arbitru al acţiunilor 
lor? 

„Ele nu sunt simple maşini, aşa cum credeţi; însă 
liberul lor arbitru este limitat la necesităţile lor, şi nu se 
poate compara cu cel al omului. Fiind cu mult inferioare 
lui, nu au aceleaşi datorii. Libertatea lor este mărginită 
la acţiunile vieţii materiale”. 

596. De unde provine aptitudinea anumitor 
animale de a imita limbajul omului, şi de ce această 
aptitudine se întâlneşte mai degrabă la păsări decât la 
maimuţă, de exemplu, a cărei conformaţie are o 
asemănare mai apropiată de cea umană? 

„Conformaţia specifică a organelor vocii, 
secondată de instinctul de imitație; maimuța imită 
gesturile, anumite păsări imită vocea”. 

597. De vreme ce animalele au o inteligenţă 
care le dă o anumită libertate de acțiune, există la ele 
un principiu independent de materie? 

„Da, şi care supravieţuieşte corpului”. 

Acest principiu tste un suflet asemănător cu cel al 
omului? 

„Este un suflet, dacă doriţi; depinde de sensul dat 
acestui cuvânt; dar este inferior celui al omului. Între 
sufletul animalelor şi cel al omului există tot atâta 
distanţă cât între sufletul omului şi Dumnezeu”. 

598. Sufletul animalelor îşi păstrează, după 


moarte, individualitatea şi conştiinţa de sine? 

„Individualitatea sa, da, dar nu conştiinţa de sine. 
Viaţa inteligenţă rămâne în stare latentă”. 

599. Sufletul dobitoacelor poate să aleagă 
încarnările într-un animal sau în altul? 

„Nu, el nu are liberul arbitru”. 

600. Sufletul animalului, supraviețuind 
corpului după moarte, se află oare într-o stare 
rătăcitoare ca şi cel al omului? 

„Este cumva în afara regulii, de vreme ce sufletul 
nu este unit cu trupul, deci nu este un Spirit rătăcitor. 
Spiritul rătăcitor este o entitate care gândeşte şi 
acţionează prin libera sa voinţă; cel al animalului nu are 
aceeaşi facultate; conştiinţa de sine este arbitrul 
principal al Spiritului. Spiritul animalului este clasat 
după moartea sa printre Spiritele asemănătoare lui, şi 
este folosit aproape imediat; el nu are răgazul să ia 
legătura cu alte creaturi”. 

601. Oare animalele urmează o lege 
progresivă ca şi oamenii? 

„Da, căci în lumile superioare unde oamenii sunt 
mai avansati, animalele sunt şi ele, având mijloace de 
comunicare mai dezvoltate. Dar ele sunt întotdeauna 
inferioare şi supuse omului; ele îi sunt servitori 
inteligenţi”. 

Nu există aici nimic extraordinar; să ne imaginăm 
animalele cele mai inteligente: câinele, elefantul, calul, 
cu o conformaţie adaptată muncilor manuale, ce nu ar 
putea face ele sub conducerea omului? 

602. Animalele progresează, ca şi omul prin 
propria lor voinţă sau prin forța lucrurilor? 

„Prin forţa lucrurilor, căci pentru ele nu există 
defel ispăşire”. 

603. Dar în lumile superioare animalele îl pot 
cunoaşte pe Dumnezeu? 

„Nu, omul este un zeu pentru ele, aşa cum 
odinioară Spiritele au fost zei pentru oameni”. 


604. Animalele, chiar perfecţionate în lumile 
superioare, fiind întotdeauna inferioare omului, ar 
rezulta de aici că Dumnezeu ar fi creat făpturi dedicate 
în mod perpetuu inferiorităţii, ceea ce pare în dezacord 
cu unitatea de vedere şi de progres ce se remarcă în 
toate operele sale. 

„Totul se înlănţuie în natură prin legături pe care 
voi nu le puteţi încă sesiza, şi lucrurile cele mai 
disperate în aparentă au puncte de contact pe care omul 
nu va ajunge niciodată să le înţeleagă în starea sa 
actuală. Le poate întrevedea printr-un efort al 
inteligenţei sale, dar numai atunci când această 
inteligenţă îşi va fi atins maxima dezvoltare şi va fi 
eliberată de prejudecățile orgoliului şi ignoranței încât 
va putea vedea cu claritate opera lui Dumnezeu. 

Până atunci, ideile sale limitate îl fac să vadă 
lucrurile dintr-un punct de vedere meschin şi îngust. 
Ştiţi bine că Dumnezeu nu se poate contrazice, şi că 
totul în natură se armonizează prin legile generale ce nu 
se îndepărtează niciodată de la înţelepciunea sublimă a 
Creatorului”. 

Inteligența este astfel o proprietate comună, un 
punct de contact, între sufletul animalelor şi cel al 
omului? 

„Da, dar animalele nu au decât inteligenţa vieţii 
materiale; la om, inteligenţa dă viaţa morală”. 

605. Dacă se consideră toate punctele de 
contact existente între om şi animale, nu am putea gândi 
că omul posedă două suflete: sufletul animal şi sufletul 
spiritual şi că, dacă nu-l vrea pe cel din urmă, ar putea 
trăi, dar ca o brută? Altfel spus, că animalul este o fiinţă 
asemănătoare omului, mai puţin sufletul spiritual? Ar 
rezulta de aici că bunele şi relele instincte ale omului ar 
fi efectul unuia dintre cele două suflete. 

„Nu, omul nu posedă două suflete; însă corpul are 
instinctele sale ce sunt rezultatul senzaţiilor organelor. 
În el există o dublă natură: natura animală şi natura 


spirituală; prin corpul său, el ţine de natura animalelor 
şi de instinctele lor; prin sufletul său omul ţine de 
natura Spiritelor”. 

Astfel, dincolo de propriile impertfecţiuni de care 
Spiritul trebuie să se uşureze, el mai are de luptat 
împotriva influenţei materiei? 

„Da, cu cât este mai inferior, cu atât legăturile 
dintre Spirit şi materie sunt mai strânse; nu se vede? 
Nu, omul nu are două suflete, sufletul este unic 
întotdeauna într-o fiinţă. Sufletul animalului şi cel al 
omului sunt distincte unul faţă de celălalt, în aşa fel 
încât sufletul unuia nu poate anima corpul creat pentru 
celălalt. Dar dacă omul nu are suflet animal care, prin 
pasiunile sale, să-l aşeze la nivelul animalelor, el are în 
schimb corpul său, care-l coboară adesea la nivelul lor, 
căci corpul său este o fiinţă înzestrată cu vitalitate care 
are instincte, dar neinteligente şi limitate de grija 
pentru conservarea sa”. 

Spiritul, încarnându-se în corpul omului, îi aduce 
principiul intelectual şi moral care-l face superior 
animalelor. Cele două naturi ale omului dau pasiunilor 
sale două surse diferite: unele provenind de la 
instinctele naturii animale, altele de la necurăţeniile 
Spiritului încarnat în el şi care simpatizează mai mult 
sau mai puţin cu grosolănia poftelor animalice. Spiritul, 
purificându-se, se eliberează puţin câte puţin de 
influenţa materiei; sub această influenţă, el se apropie 
de brută; eliberat de această influenţă, se ridică la 
adevărata sa destinaţie. 

606. De unde iau animalele principiul 
inteligent care constituie tipul specific de suflet cu care 
ele sunt înzestrate? 

„Din elementul inteligent universal”. 

Aşadar, inteligenţa omului şi cea a animalelor îşi 
au originea într-un principiu unic? 

„Fără nici o îndoială, dar la om el a primit o 
elaborare care îl ridică deasupra celei care animă 


animalul”. 

607. S-a spus ca sufletul omului, la origine, este 
starea de copilărie a vieţii corporale, că inteligența sa 
abia apare, şi ea se probează în viaţă; când desăvârşeşte 
Spiritul această primă fază? 

„Intr-o serie de existenţe ce preced perioada pe 
care o numiţi a umanităţii”. 

Pare astfel că sufletul să fi fost principiul 
inteligent al fiinţelor inferioare ale creaţiei? 

„Nu am spus că în natură totul se înlănţuie şi tinde 
către unitate? Şi la aceste fiinţe - departe de voi de a le 
cunoaşte pe toate - principiul inteligent se eliberează, se 
individualizează puţin câte puţin, şi se probează în viaţă, 
după cum am mai spus. Este, într-un fel, o lucrare 
pregătitoare, ca şi germinaţia, în urma căreia principiul 
inteligent suferă o transformare şi devine Spirit. Atunci 
începe pentru el perioada umanităţii, şi odată cu ea 
conştiinţa viitorului său, distincţia dintre bine şi rău şi 
responsabilitatea actelor sale; aşa cum după copilărie 
urmează adolescenţa, apoi tinereţea şi în sfârşit vârsta 
maturității. De altfel, în această origine nu există nimic 
care să-l umilească pe om. 

Oare marile genii se simt umilite de a fi fost nişte 
plozi informi la sânul mamei lor? Dacă un anumit lucru 
trebuie să le umilească, acesta este inferioritatea lor 
fată de Dumnezeu, şi neputinţa lor de a pătrunde în 
profunzimea planurilor sale şi a înţelepciunii legilor ce 
reglează armonia universului. Recunoaşteţi grandoarea 
lui Dumnezeu în această admirabilă armonie ce face ca 
totul să fie solidar în natură. A crede că Dumnezeu ar fi 
putut să facă ceva fără scop şi să creeze fiinţe 
inteligente fără viitor, ar fi o blasfemie pentru bunătatea 
sa care se întinde asupra tuturor creaturilor sale”. 

Această perioadă a umanităţii începe pe pământul 
nostru ? 

„Pământul nu este punctul de plecare pentru 
prima încarnare umană; perioada umanităţii începe în 


general în lumi mult inferioare. Aceasta, totuşi, nu este 
o regulă absolută, şi s-ar putea ajunge ca un Spirit, încă 
de la începutul său uman, să fie apt să trăiască pe 
pământ. Acest caz nu este frecvent şi ar fi mai degrabă o 
excepţie”. 

608. Spiritul omului, după moarte, are conştiinţa 
existențelor care au precedat pentru el perioada 
umanităţii? 

„Nu, căci nu aceasta este perioada când începe 
pentru el viaţa de Spirit şi el abia de îşi aminteşte, ca 
om, de primele existenţe, aşa cum omul nu-şi mai 
aminteşte prea bine primele începuturi ale copilăriei 
sale şi mai puţin timpul petrecut la sânul mamei sale. De 
aceea Spiritele vă spun că nu ştiu cum au început”. 

609. Spiritul, odată intrat în perioada 
umanităţii, păstrează urmele a ceea ce era înainte, adică 
a stării când se găsea în perioada ce s-ar putea numi 
non-umană? 

„În funcţie de distanţa ce separă cele două 
perioade şi de progresul realizat. Timp de câteva 
generaţii el poate să mai aibă un reflex mai mult sau mai 
puţin pronunţat din starea primitivă, căci nimic în 
natură nu se face printr-o tranziţie bruscă; există 
întotdeauna verigi care leagă extremităţile lanţului 
fiinţelor şi al evenimentelor; dar aceste urme se şterg 
odată cu dezvoltarea liberului arbitru. Primele progrese 
se realizează lent, deoarece ele nu sunt încă secondate 
de voinţă; ele urmează o progresie mai rapidă pe 
măsură ce Spiritul obţine o conştiinţă de sine mai 
înaltă”. 

610. Deci Spiritele care au spus că omul este 
o fiinţă aparte în ordinea creaţiei s-au înşelat? 

„Nu, dar problema nu fusese dezvoltată şi există 
de altminteri lucruri ce nu pot veni decât la timpul lor. 
Omul este, într-adevăr, o fiinţă aparte, căci are facultăţi 
care-l disting de toate celelalte fiinţe şi o altă soartă. 
Specia umană este cea pe care Dumnezeu a ales-o 


pentru încarnarea fiinţelor care îl pot cunoaşte. 
3. Metempsihoza 


611. Comunitatea de origine în principiul 
inteligent al tuturor entităților vii nu reprezintă 
consacrarea doctrinei metempsihozei? 

„Două lucruri pot avea aceeaşi origine şi totuşi pot 
să nu semene deloc mai târziu. Cine ar recunoaşte 
arborele, frunzele, florile şi fructele sale în germenele 
inform conţinut în sâmburele de unde a ieşit? Din 
moment ce principiul inteligent atinge nivelul necesar 
pentru a fi Spirit şi a intra în perioada umanităţii, el nu 
mai are legătură cu starea sa primitivă, şi nu mai este 
suflet de animal, aşa cum arborele nu mai este sâmbure. 
La om, doar corpul mai este de natură animală, precum 
şi pasiunile care se nasc din influenţa corpului şi a 
instinctului de conservare inerent materiei. Nu se poate 
deci spune că acel om este încarnarea Spiritului cutărui 
animal şi, în consecinţă, metempsihoza, sau ceea ce se 
înţelege prin ea, nu este exactă”. 

612. Spiritul care însufleţeşte corpul unui om 
ar putea să se incarneze într-un animal? 

„Ar fi ca o regresie; or, Spiritul nu dă înapoi 
niciodată. Fluviul nu se întoarce la izvor”. 

613. Oricât de eronată ar fi ideea de 
metempsihoză, nu este ea rezultatul sentimentului 
intuitiv al diferitelor existente ale omului? 

„Sentimentul intuitiv se regăseşte în această 
credinţă ca şi în multe altele; dar, ca şi majoritatea 
ideilor sale intuitive, şi aceasta a fost denaturată de 
om”. 

Metempsihoza ar fi fost adevărată dacă se 
înţelegea prin acest cuvânt progresia sufletului dintr-o 
stare inferioară într-o stare superioară unde ar obţine 
dezvoltări ce i-ar transforma natura, însă ea este falsă în 
sensul transmigraţiei directe a animalului în om şi 
reciproc, ceea ce ar implica ideea unei regresii sau 


fuziuni. Or, această fuziune neputând avea loc între 
fiinţe corporale aparţinând unor specii diferite, este un 
indiciu că ele sunt de niveluri non-asimilabile, şi mai 
rezultă că trebuie să fie la fel cu Spiritele care le animă. 
Dacă acelaşi Spirit putea să le anime alternativ, ar 
rezulta o identitate de natură care s-ar traduce prin 
posibilitatea reproducerii materiale. 

Din contră, reîncarnarea indicată de Spirite este 
fondată pe mersul ascendent al naturii şi pe progresia 
omului în propria sa specie, ceea ce nu-i ia nimic din 
demnitate. Ceea ce-l umileşte, este reaua folosinţă a 
facultăţilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru progresul 
său. Oricum ar fi, vechimea şi universalitatea doctrinei 
metempsihozei, şi oamenii eminenţi care au propo- 
văduit-o dovedesc că reîncarnarea îşi are rădăcinile în 
natura însăşi; acestea sunt deci mai degrabă argumente 
în favoarea sa, decât potrivnice. 

Punctul de plecare al Spiritului este una dintre 
problemele ce ţin de principiul lucrurilor, şi sunt o taină 
a lui Dumnezeu. Nu-i este dat omului să le cunoască 
într-un mod absolut şi el nu poate face, în această 
privinţă, decât presupuneri, construind sisteme mai 
mult sau mai puţin posibile. Chiar Spiritele sunt departe 
de întreaga cunoaştere; în privinţa lucrurilor pe care nu 
le cunosc şi ele pot avea opinii personale, mai mult sau 
mai puţin potrivite. 

Astfel, de exemplu, nu toate gândesc la fel despre 
legăturile existente între om şi animale. După unele, 
Spiritul nu ajunge la perioada umană decât după ce se 
va fi elaborat şi individualizat prin diferitele niveluri ale 
entităţilor inferioare ale creaţiei. După altele, Spiritul 
omului ar fi aparţinut întotdeauna speciei umane, fără a 
trece prin filiera animală. 

Primul dintre aceste sisteme are avantajul de a da 
un scop viitorului animalelor, care ar forma astfel 
primele verigi ale lanţului fiinţelor gânditoare; al doilea 
este mai conform demnităţii omului, şi poate fi rezumat 


după cum urmează. 

Diferitele specii de animale nu purced defel unele 
din altele pe calea progresiei; astfel spiritul stridiei nu 
devine în mod succesiv cel al peştelui, al păsării, al 
patrupedului şi al cuadrumanului****. Fiecare specie 
reprezintă un tip absolut din punct de vedere fizic şi 
moral, prin care fiecare individ merge la izvorul 
universal - suma principiului inteligent ce-i este necesar 
potrivit desăvârşirii organelor sale, şi operei pe care 
trebuie să o îndeplinească printre fenomenele naturii. 
Acele lumi mai avansate decât a noastră sunt şi ale 
raselor distincte, adaptate nevoilor din acele lumi şi 
nivelului oamenilor cărora le sunt auxiliare, dar care nu 
procedează de loc ca cei de pe pământ, spiritual 
vorbind. Nu la fel este cu omul. 

**** Cuadruman - animal cu patru degete (ex. 
maimuța). 

Din punct de vedere fizic, el formează în mod 
evident o verigă în lanțul entităților vii, dar din punct de 
vedere moral, între animal şi om nu există soluţie de 
continuitate; omul are în proprietate sufletul sau 
Spiritul, scânteia divină ce-i dă sensul moral şi o putere 
de înţelegere ce lipseşte animalelor. Există în el ceva 
eserţial, preexistând şi supraviețuind corpului, 
păstrându-i individualitatea. Care este originea 
Spiritului? Unde este punctul său de pornire? Se 
formează din principiul inteligent individualizat? Este un 
mister pe care am căuta inutil să-l pătrundem şi despre 
care, aşa cum am mai spus-o, nu se pot decât construi 
sisteme. Ceea ce este constant, şi ceea ce iese în relief 
deopotrivă din raţionament şi din experienţă, este 
supraviețuirea Spiritului, păstrarea individualităţii sale 
după moarte, facultatea sa progresivă, starea sa fericită 
sau nefericită, proporţional cu progresul său pe calea 
binelui, şi toate adevărurile morale, consecinţă a acestui 
principiu. Cât despre raporturile misterioase existente 
între om şi animale, acestea sunt, o repetăm, tainele lui 


Dumnezeu, ca şi multe alte lucruri a căror cunoaştere 
actuală nu importă deloc pentru îmbunătăţirea noastră, 
şi asupra cărora ar fi inutil să insistăm. 


Part 3 
CARTEA A TREIA 


Legile morale 


Chapter 1 Legea divină sau naturală 


1. Caracterele legii naturale. 2. Sursa şi 
cunoaşterea legii naturale. 3. Binele şi răul. 4. 
Diviziunea legii naturale. 


1. Caracterele legii naturale 


614. Ce trebuie să se înțeleagă prin Legea 
naturală? 

„Legea naturală este legea lui Dumnezeu, este 
singura adevărată pentru fericirea omului; ea îi indică 
ce trebuie să facă sau să nu facă, şi omul este nefericit 
numai dacă se abate de la ea”. 


615. Este legea lui Dumnezeu eternă? 
„Ea este eternă şi imuabilă ca însuşi Dumnezeu”. 
616. A putut Dumnezeu să prescrie 


oamenilor într-o anumită epocă ceva ce ar interzice într- 
o altă epocă? 

„Dumnezeu nu se poate înşela. Oamenii trebuie 
să-şi schimbe legile lor, deoarece sunt imperfecte; 
numai legile lui Dumnezeu sunt perfecte. Armonia care 
determină universul material şi cel moral este 
întemeiată pe legile stabilite de Dumnezeu pentru 
veşnicie”. 

617. Care este obiectul legilor divine? Se 
referă ele şi la altceva în afară de conduita morală? 

„Toate legile naturii sunt legi divine deoarece 
Dumnezeu este ziditorul tuturor lucrurilor. Savantul 
studiază legile materiei, omul de bine pe cele ale 
sufletului şi apoi le practică.” 

Este dat omului să le aprofundeze şi pe unele şi pe 
celelalte? 

„Da, dar o singură existenţă nu îi este suficientă”. 

Într-adevăr, ce înseamnă câţiva ani pentru a 
obţine tot ceea ce constituie o fiinţă perfectă, dacă se 
consideră numai distanţa ce separă sălbaticul de omul 


civilizat? Cea mai lungă existenţă posibilă este 
insuficientă, cu atât mai mult atunci când este scurtată, 
aşa cum se întâmplă unui mare număr de oameni. 
Printre legile divine, unele reglează mişcările şi 
interacţiunile materiei brute: sunt legi fizice; studiul lor 
este domeniul ştiinţei. Altele se referă în mod special la 
omul însuşi şi la raporturile sale cu Dumnezeu şi cu 
semenii săi. Ele cuprind regulile vieţii corpului ca şi pe 
cele ale vieţii sufletului: acestea sunt legile morale. 

618. Legile divine sunt aceleaşi pentru toate 
lumile? 

„Rațiunea spune că ele trebuie să fie 
corespunzătoare naturii fiecărei lumi şi adaptate 
gradului de avansare a entităţilor care locuiesc acolo”. 

2. Cunoaşterea legii naturale 


619. A dat Dumnezeu tuturor oamenilor 
mijloacele de a cunoaşte legea sa? 

„Toţi pot să o cunoască, dar nu toţi o înţeleg; cei 
care o înţeleg cel mai bine sunt oamenii de bine şi cei 
care vor să caute; totuşi, toţi o vor înţelege într-o zi, căci 
e necesar ca progresul să se îndeplinească”. 

Justeţea diverselor încarnări ale omului e o 
consecinţă a acestui principiu, de vreme ce cu fiecare 
nouă existenţă inteligenţa sa este mai dezvoltată şi el 
înţelege mai bine ce este bine şi ce este rău. Dacă totul 
s-ar îndeplini într-o singură existenţă, care ar fi soarta 
atâtor milioane de fiinţe care mor în fiecare zi în 
abrutizarea sălbăticiei sau în întunericul ignoranței, fără 
a se lumina? 

620. Sufletul înainte de unirea sa cu trupul, 
înțelege legea lui Dumnezeu mai bine decât după 
încarnarea sa? 

„El o înţelege conform gradului de perfecţiune la 
care a ajuns, şi îi păstrează amintirea intuitivă după 
unirea sa cu trupul; dar relele instincte ale omului îl fac 
adesea să o uite”. 


621. Unde este scrisă legea lui Dumnezeu ? 

„În conştiinţă”. 

Deoarece omul are în conştiinţa sa legea divină, 
de ce mai este nevoie ca Dumnezeu să se reveleze? 

„El a uitat legea şi nu o mai recunoaşte: 
Dumnezeu doreşte să-i fie reamintită”. 

622. Dumnezeu anumitor oameni misiunea de a 
revela legea sa? 

„Da, în mod sigur; în toate timpurile unii oameni 
au primit această misiune. Sunt spirite superioare 
încarnate în scopul de a face să avanseze omenirea”. 

623. Cei care au pretins că instruiesc 
oamenii în legea lui Dumnezeu nu s-au înşelat câteodată 
şi nu au greşit adesea cu principii false? 

„Cei care nu erau inspirați de Dumnezeu şi care 
din ambiţie şi-au luat o misiune ce nu le era destinată, 
au putut cu certitudine să se înşele; totuşi, cum există 
printre ei şi oameni de geniu, chiar printre erorile pe 
care le-au propagat se găseau adesea şi mari 
adevăruri”. 

624. Care este caracterul unui adevărat profet? 

„Adevăratul profet este un om de bine inspirat de 
Dumnezeu. El poate fi recunoscut după cuvintele şi 
faptele sale. Dumnezeu nu se poate servi de gura 
mincinosului pentru a propovădui adevărul. 

625. Care este figura perfectă oferită de 
Dumnezeu oamenilor drept ghid şi model? 

„Vedeţi pe Isus”. 

Isus este pentru om tipul perfecțiunii morale la 
care poate pretinde umanitatea pe pământ. Dumnezeu 
ni l-a oferit drept model perfect, şi doctrina 
propovăduită de el este cea mai pură expresie a legii lui 
Dumnezeu, deoarece Isus, animat de spiritul divin, era 
fiinţa cea mai pură care a apărut pe pământ. Dacă unii 
dintre cei care au pretins să educe omul în legea lui 
Dumnezeu l-au înşelat câteodată prin false principii, 
aceasta s-a întâmplat deoarece s-au lăsat dominați ei 


înşişi de sentimente prea pământeşti, şi deoarece au 
confundat legile ce determină condiţiile vieţii sufletului 
cu cele ce determină viaţa corpurilor. Mulţi dintre ei au 
dat drept legi divine cele ce nu erau decât legi omeneşti 
create pentru a servi pasiunile şi a domina oamenii. 

626. Legile divine şi cele naturale nu au fost 
revelate oamenilor decât prin Isus? Înaintea lui, acestea 
nu au fost cunoscute decât prin intuiţie? 

„Nu am spus că ele sunt scrise peste tot? Toţi 
oamenii care au meditat asupra înţelepciunii au putut 
deci să le înţeleagă şi să le propovăduiască încă din cele 
mai vechi timpuri. Prin profeţiile lor, chiar incomplete, 
ei au pregătit ogorul pentru primirea seminţei. Legile 
divine fiind scrise în cartea naturii, omul le-a putut 
cunoaşte atunci când a dorit să le caute. De aceea 
preceptele pe care ele le consacră au fost proclamate în 
toate timpurile de către oamenii de bine şi elemente ale 
lor se regăsesc în doctrina morală a tuturor popoarelor 
ieşite din barbarie, dar incomplete sau alterate de 
ignoranță sau superstiție”. 

627. Deoarece Isus a arătat adevăratele legi 
ale lui Dumnezeu, care mai este utilitatea învăţăturii 
date de către Spirite? Pot ele să ne spună ceva mai 
mult? 

„Cuvântul lui Isus era adesea alegoric, deoarece el 
vorbea în parabole şi în spiritul timpului şi al locurilor. 
Acum este nevoie ca adevărul să fie inteligibil pentru 
toată lumea. Aceste legi trebuie să fie bine exprimate şi 
dezvoltate, de vreme ce există atât de putini oameni 
care le înţeleg şi mai putini cei care le aplică. Misiunea 
noastră este de a izbi ochii şi urechile pentru a înlătura 
orgoliile şi a demasca ipocriţii, pe cei care simulează 
aparentele virtuţii şi ale religiei pentru a ascunde 
propriile turpitudini. Învățătura Spiritelor trebuie să fie 
clară şi fără echivoc, astfel ca nimeni să nu poată 
pretexta ignoranta şi fiecare să o poată judeca şi aprecia 
cu propria rațiune. Noi suntem desemnate să pregătim 


domnia binelui anunţată de Isus; de aceea nu trebuie ca 
fiecare să poată interpreta legea lui Dumnezeu după 
voia pasiunilor sale, şi nici să falsifice sensul unei legi a 
dragostei şi milei.” 

628. De ce adevărul nu a fost întotdeauna 
accesibil pentru toată lumea? 

„Fiecare lucru la timpul său. Adevărul este 
asemenea luminii: trebuie să te obişnuieşti cu ea puţin 
câte puţin, altfel te orbeşte. 

Niciodată nu s-a întâmplat ca Dumnezeu să 
permită omului să primească atâtea comunicări 
complete şi instructive ca cele de astăzi. Existau în 
tipurile vechi, aşa cum bine ştiţi, câţiva indivizi care 
erau în posesia a ceea ce ei considerau ştiinţa sacră, din 
care făceau un mister pentru profani. Trebuie să 
înţelegeţi, însă, din ceea ce cunoaşteţi despre legile ce 
determină fenomenele, că ei nu primeau decât fărâme 
de adevăr risipite într-un ansamblu echivoc. 

Totuşi, pentru un învăţat nici un vechi sistem 
filozofic, nici o tradiţie, nici o religie de este de neglijat, 
căci fiecare cuprinde germenii marilor adevăruri. Deşi 
se contrazic unele pe altele, şi sunt risipite printre 
lucruri mărunte şi fără temei, ele sunt lesne de pus cap 
la cap datorită cheii oferite de spiritism; dintr-o mulţime 
de lucruri care au putut, până acum, să vă pară fără 
rațiune, iată că astăzi realitatea lor vă este demonstrată 
într-o manieră irecuzabilă. Nu neglijaţi aşadar să le 
cercetaţi temeinic, întrucât ele sunt foarte bogate şi pot 
contribui decisiv la instruirea voastră”. 

3. Binele şi răul 


629. Ce definiție se poate da moralei? 

„Morala este regula bunei conduite, adică o 
distincţie între bine şi rău. Ea este bazată pe 
respectarea legii lui Dumnezeu. Omul se comportă bine 
când face totul în vederea şi pentru binele tuturor, căci 
atunci el respectă legea lui Dumnezeu”. 


6.30. Cum se poate distinge binele de rău? 

„Binele reprezintă tot ceea ce e conform cu legea 
lui Dumnezeu, iar răul tot ceea ce îndepărtează de 
aceasta. Astfel, a face binele înseamnă a se conforma 
legii lui Dumnezeu; a face răul înseamnă a încălca 
această lege”. 

631.Posedă omul mijloacele de a distinge ceea ce 
este bine de ceea ce e rău? 

„Da, atunci când crede în Dumnezeu şi când 
doreşte să ştie. 

Dumnezeu i-a dat inteligenţa tocmai pentru ca 
omul să discearnă între bine şi rău”. 

632. Nu cumva omul, subiect al erorii, se 
poate înşela în aprecierea binelui şi răului, crezând că 
face bine atunci când de fapt face rău? 

„Isus v-a spus: Vegheaţi să se facă sau să nu se 
facă un lucru ca şi cum ar fi vorba despre voi; aceasta 
este totul. Şi nu vă veţi înşela”. 

633. Regula binelui şi a răului, care s-ar 
putea numi reciprocitate sau solidaritate, nu se poate 
aplica şi conduitei personale a omului față de el însuşi? 
Găseşte el în legea naturală regula acestei conduite şi 
un ghid sigur? 

„Când mâncaţi prea mult, aceasta vă face rău. Ei 
bine! Dumnezeu este cel ce vă dă măsura pentru ceea ce 
vă trebuie. Când o depăşiţi, sunteţi pedepsiţi. Acelaşi 
lucru este în toate. Legea naturală trasează omului 
limita nevilor sale; când o depăşeşte, el este pedepsit 
prin suferinţă. Dacă omul ar asculta în toate faptele sale 
această voce care îi spune destul, ar evita cea mai mare 
parte dintre relele pe care le pune pe seama naturii”. 

6.34. De ce totul este în natura lucrurilor? 
Vorbesc de răul moral. Nu putea Dumnezeu să creeze 
umanitatea în condiții mai bune? 

„Am spus-o deja: spiritele au fost create simple şi 
ignorante. Dumnezeu lasă omului alegerea drumului; cu 
atât mai rău pentru el dacă o apucă pe cel greşit: 


pelerinajul rău va fi mai lung. Dacă nu ar exista munţi, 
omul nu ar putea înţelege că există urcuşuri şi 
coborâşuri, şi dacă nu erau pietrele el nu putea înţelege 
că există corpuri dure. E nevoie ca Spiritul să acumuleze 
experienţă şi pentru aceasta trebuie ca el să cunoască 
binele şi răul; de aceea există o unire între Spirit şi 
corp”. 

635. Diferitele poziţii sociale creează nevoi 
noi ce nu sunt egale pentru toţi oamenii. Ar rezulta de 
aici că legea naturală nu este aceeaşi pentru toți. 

„Aceste poziţii diferite există în natură conform 
legii progresului. Acest lucru nu e un obstacol pentru 
legea naturală ce se aplică în toate”. 

Condiţiile existenţei omului se schimbă după timp 
şi loc; rezultă de aici nevoi diferite şi poziţii sociale 
corespunzătoare acestor nevoi. De vreme ce această 
diversitate este în ordinea lucrurilor, ea este conformă 
legii lui Dumnezeu, şi această lege nu este mai puţin 
unitară în principiul său. Revine raţiunii să distingă 
nevoile reale de cele nenaturale sau convenţionale. 

6.36. Binele şi răul sunt absolute pentru toți 
oamenii? 

„Legea lui Dumnezeu este aceeaşi pentru toţi; dar 
răul depinde mai ales de dorinţa de a-l face. Binele este 
întotdeauna bine şi răul este întotdeauna rău, oricare ar 
fi statutul social al omului; diferenţa constă în gradul de 
responsabilitate”. 

637. Sălbaticul care, cedând în faţa 
instinctului, se hrăneşte cu carne omenească este 
vinovat? 

„Am spus că răul depinde de voinţă. Ei bine, omul 
este mai vinovat pe măsură ce cunoaşte mai mult ceea 
ce face”. 

Circumstanţele dau binelui şi răului o gravitate 
relativă. Omul comite adesea greşeli ca urmare a 
poziţiei şi locului său în societate, dar care nu sunt mai 
puţin scuzabile; însă responsabilitatea este în raport cu 


mijloacele omului de a înţelege binele şi răul. Astfel 
omul iluminat care comite o simplă nedreptate este mai 
vinovat în ochii lui Dumnezeu decât sălbaticul ignorant 
care se lasă pradă instinctelor sale. 

638. Câteodată răul pare să fie o consecință 
a forţei lucrurilor. Aşa este, de exemplu, în anumite 
cazuri, nevoia de distrugere chiar a propriului semen. 
Se poate spune atunci că este o încercare a legii lui 
Dumnezeu? 

„Nu este un rău mai mic, deşi este necesar; dar 
această necesitate dispare pe măsură ce sufletul se 
epurează trecând de la o existenţă la alta; şi atunci, 
omul nu este mai puţin vinovat când comite răul, 
deoarece înţelege mai bine”. 

6.39. Răul ce se comite este adesea rezultatul 
poziţiei sociale date nouă de alţi oameni; în acest caz, 
cine sunt cei mai vinovaţi? 

„Răul cade asupra celui care îl provoacă. Astfel, 
omul care este condus de rău datorită poziţiei sociale 
dată de semenii săi este mai puţin vinovat decât cei care 
sunt cauza; căci fiecare va purta vina nu numai pentru 
răul ce-l va face, ci şi pentru cel provocat”. 

640. Cel ce nu face rău, dar care profită de 
răul făcut de un altul, este vinovat în aceeaşi măsură? 

„Este ca şi cum l-ar fi comis; a profita de rău este 
ca şi cum ai participa la el. L-ar fi putut respinge înainte 
de comitere; dar dacă, răul fiind făcut, s-a folosit de el, 
înseamnă de fapt că l-a aprobat, şi că l-ar fi făcut el 
însuşi dacă ar fi putut sau ar fi încercat”. 

641. Dorinţa de rău este tot atât de reprobabilă ca 
şi răul însuşi? 

„Depinde; există virtutea de a rezista cu 
premeditare răului iscat de dorinţa de a face rău, mai 
ales când există posibilitatea de a-ţi satisface această 
dorinţă. Dar dacă acesta nu este decât prilejul care 
lipseşte, atunci dorinţa este vinovată”. 

642. Este suficient de a nu face rău pentru a 


fi plăcut lui Dumnezeu şi pentru a te asigura o stare de 
viitor? 

„Nu, omul trebuie să facă binele pe măsura 
puterilor sale; căci fiecare va răspunde de tot răul ce se 
va fi făcut din cauza binelui pe care el nu-l va face”. 

643. Există persoane care, datorită situaţiei 
lor, nu au posibilitatea de a face binele. 

„Nu există persoane care să nu poată face binele; 
doar egoistul nu găseşte niciodată ocazia. E suficient să 
fii în legătură cu alţi oameni pentru a găsi prilejul de a 
face binele, şi fiecare zi din viaţă dă posibilitatea oricui 
să nu fie orb din egoism. Căci a face binele nu înseamnă 
numai a fi caritabil, înseamnă a fi folositor pe măsura 
puterilor voastre ori de câte ori ajutorul vostru poate fi 
necesar”. 

644. Mediul în care se află anumite persoane 
nu reprezintă pentru acestea sursa primară a multor 
vicii şi crime? 

„Da, dar aceasta mai este şi o încercare aleasă de 
spirit în stare de libertate; el a dorit să se expună 
tentaţiilor pentru a obţine meritul rezistenţei”. 

645. Când omul este într-un fel aruncat în 
atmosfera viciului, răul nu devine pentru el o chemare 
aproape irezistibilă? 

„Chemare, da; irezistibilă, nu; căci în mijlocul 
acestei atmosfere de viciu, găseşti câteodată mari 
virtuţi. Sunt Spirite care au avut puterea de a rezista, şi 
care au avut în acelaşi timp misiunea de a exercita o 
influenţă benefică asupra semenilor lor”. 

646. Oare meritul binelui făcut este 
subordonat anumitor condiţii? Altfel spus, există diferite 
grade pentru meritul care decurge din săvârşirea 
binelui? 

„Meritele binelui constă în dificultate; nu există 
merit când faci bine fără suferinţă şi când nu te costă 
nimic. Dumnezeu ţine cont mai mult de săracul care îşi 
împarte singura bucată de pâine, decât de bogatul care 


dă din prisosul său. Şi Isus a spus-o”. 
4. Diviziunea legii naturale 


647. Întreaga lege a lui Dumnezeu e 
cuprinsă în învăţătura dragostei faţă de aproapele 
propovăduită de Isus? 

„Cu certitudine, această învăţătură cuprinde toate 
îndatoririle oamenilor fată de ei, dar trebuie să li se 
arate şi cum să o aplice, altfel ei o vor neglija aşa cum 
fac astăzi. Pe de altă parte, legea naturală cuprinde 
toate circumstanţele vieţii, şi această învăţătură nu e 
decât o parte din lege. Oamenii au nevoie de reguli 
precise; preceptele generale şi prea vagi lasă porţile 
deschise interpretării”. 

648. Ce gândiţi despre diviziunea legii 
naturale în zece părţi cuprinzând legile despre adorație, 
muncă, reproducere, conservare, distrugere, societate, 
libertate, egalitate, progres, şi în sfârşit pe cele ale 
dreptății, dragostei şi milei? 

„Această împărţire a legii lui Dumnezeu în zece 
părţi este făcută de Moise, şi poate cuprinde toate 
circumstanţele vieţii, ceea ce este esenţial; o poţi deci 
urma fără ca ea să aibă prin aceasta nimic absolut, nu 
mai mult decât toate celelalte sisteme de clarificare ce 
depind de punctul de vedere sub care se consideră un 
lucru. Ultima lege este cea mai importantă; prin ea omul 
poate avansa cel mai mult în viaţa spirituală, căci ea le 
rezumă pe toate”. 


Chapter 2 Legea adoraţiei 


1. Scopul adoraţiei. 2. Adoraţia exterioară. 3. Viaţa 
contemplativă. 4. Rugăciunea. 5. Politeismul. 6. 
Sacrificiile. 


1. Scopul adoraţiei 


649. În ce constă adoraţia? 

„Este înălţarea gândului spre Dumnezeu. Prin 
adoraţie, sufletul omului se apropie de Dumnezeu”. 

650. Este adoraţia rezultatul unui sentiment 
înnăscut, sau produsul unei învățături? 

„Sentiment înnăscut, ca şi cel al Divinităţii. 
Conştiinţa slăbiciunii sale îndeamnă omul să se plece în 
faţa celui care-l poate proteja”. 

651. A u existat popoare lipsite de orice 
sentiment de adoraţie? 

„Nu, deoarece au au existat niciodată popoare 
atee. Toate înţeleg că acolo sus, deasupra lor, există o 
fiinţă supremă”. 

652. Se poate considera că adoraţia îşi are 
sursa în legea naturală? 

„Ea face parte din legea naturii, din moment ce e 
rezultatul unui sentiment înnăscut la om; de aceea se 
regăseşte la toate popoarele, deşi sub forme diferite”. 

2. Adoraţia exterioară 


653. Are adoraţia nevoie de manifestări 
exterioare? 

„Adevărata adoraţie este în inimă, în toate 
acţiunile voastre, gândiţi-vă că vă priveşte un stăpân”. 

Adoraţia exterioară este utilă? 

„Da, dacă ea nu este un simulacru zadarnic. Este 
întotdeauna utilă pentru a da un bun exemplu; dar cei 
care nu o fac decât din afectare şi amor propriu, şi a 
căror conduită dezminte pietatea lor aparentă, dau un 


exemplu mai mult rău decât bun, şi fac mai mult rău 
decât gândesc”. 

654. Acordă Dumnezeu vreo preferinţă celor 
care îl adoră într-un fel sau altul? 

„Dumnezeu preferă pe cei ce-l adoră din adâncul 
inimii, cu sinceritate, făcând binele şi evitând răul, şi nu 
pe cei care cred că-l cinstesc prin ceremonii ce nu-i fac 
mai buni pentru semenii lor”. 

„Toţi oamenii sunt fraţi şi copii ai lui Dumnezeu; el 
cheamă la sine pe toţi cei care-i urmează legile, oricare 
ar fi forma sub care le exprimă.” 

„Cel care nu are decât aparenţa pietăţii este un 
ipocrit; cel la care adoraţia nu este decât afectare şi 
este în contradicţie cu conduita sa, dă un rău exemplu. 
Cel care îşi face o profesiune din adorarea lui Christos şi 
este orgolios, invidios şi gelos, fiind nemilos şi 
implacabil cu aproapele, sau invidios pe binefacerile 
acestei lumi, va spune că acela are religia pe buze şi nu 
în inima sa. Dumnezeu care vede totul, va spune: acela 
care cunoaşte adevărul este de o sută de ori mai vinovat 
de răul cel face decât ignorantul sălbatic al deşertului, 
şi va fi tratat în consecinţă la ziua dreptăţii”. 

„Dacă un orb vă răstoarnă în trecere, voi îl 
scuzaţi; dar dacă există un om care vede limpede, voi vă 
plângeţi şi aveţi dreptate. Nu întrebaţi deci dacă există 
o formă de adoraţie mai convenabilă, căci înseamnă a 
întreba dacă este mai plăcut lui Dumnezeu să fie adorat 
într-o limbă sau alta. Vă mai spun o dată: cântările nu 
ajung la el decât prin poarta inimii.” 

655. Este blamabil de a practica o religie în 
care nu crezi din adâncul sufletului, când o faci din 
respect omenesc şi pentru a nu scandaliza pe cei ce 
gândesc altfel? 

„Intenţia, aici ca şi în multe alte lucruri, este 
regula. Cel ce nu are în vedere decât să respecte 
credinţele aproapelui nu face rău; oricum, face mai bine 
decât cel ce le va ridiculiza căci va greşi din milă. Însă 


cel ce practică o religie din interes sau ambiţie este 
disprețuit în ochii Domnului şi ai oamenilor. Lui 
Dumnezeu nu-i pot fi plăcuţi cei ce nu au atitudine de 
umilinţă în faţa sa decât pentru a atrage aprobarea 
oamenilor.” 

656. Adoraţia în comun este preferabilă celei 
individuale? 

„Oamenii reuniți printr-o comuniune de gânduri şi 
sentimente au mai multă putere în chemarea spiritelor 
bune. La fel atunci când se reunesc pentru a-l adora pe 
Dumnezeu. Dar să nu credeţi, de aceea, că adoraţia 
personală este mai puţin bună, căci fiecare îl poate 
adora pe Dumnezeu gândindu-se la el. 

3. Viaţa contemplativă 


657. Oamenii care se consacră vieții 
contemplative, nefăcănd nici un rău şi negândindu-se 
decât la Dumnezeu, au un merit în ochii săi? 

„Nu, căci dacă nu fac rău, ei nu fac nici bine şi 
sunt nefolositori. Pe de altă parte, nefacerea binelui este 
deja un rău. Dumnezeu doreşte să te gândeşti la el, dar 
nu doreşte să te gândeşti numai la el, de vreme ce a dat 
omului datorii de îndeplinit pe pământ. Cel ce se 
epuizează în meditaţie şi contemplaţie nu face nimic 
meritoriu în ochii lui Dumnezeu, deoarece viaţa sa este 
întru totul personală şi inutilă umanităţii, iar Dumnezeu 
îi va cere cont despre binele pe care nu l-a făcut”. 

4. Rugăciunea 


658. Este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu? 

„Rugăciunea este plăcută întotdeauna lui 
Dumnezeu când este spusă din inimă, căci intenţia este 
totul pentru el. Rugăciunea din inimă e preferabilă celei 
pe care o poţi citi, oricât de frumoasă ar fi, dacă ai citit- 
o mai mult cu buzele decât cu gândul. Rugăciunea este 
plăcută lui Dumnezeu când e spusă cu credinţă, fervoare 
şi sinceritate, dar să nu crezi că el este mişcat de 


rugăciunea omului vanitos, orgolios şi egoist, şi mai 
puţin dacă ea nu este un act de căinţă sinceră şi de 
adevărată umilinţă. 

659. Care este caracterul general al 
rugăciunii? 

„Rugăciunea este un act de adoraţie. A te ruga lui 
Dumnezeu, înseamnă a te gândi la el; a te apropia de el, 
a intra în comunicare cu el. Prin rugăciune se propun 
trei lucruri: lauda, cererea, mulţumirea”. 

660. Face rugăciunea omul mai bun? 

„Da, căci cel ce se roagă cu râvnă şi încredere 
este mai puternic în faţa tentaţiilor răului, şi Dumnezeu 
îi trimite spiritele bune pentru a-l ajuta. Este un ajutor 
ce nu a fost niciodată refuzat dacă a fost cerut cu 
sinceritate.” 

Cum se face că anumite persoane care se roagă 
mult au cu toate acestea un caracter rău, sunt geloase, 
invidioase, arțăgoase; sunt lipsite de bunăvoință şi 
indulgență şi câteodată sunt chiar vicioase? 

„Esenţialul nu este să te rogi mult, ci să te rogi 
bine. Aceste persoane cred că tot meritul constă în 
lungimea rugăciunii şi închid ochii la propriile lor 
defecte. Rugăciunea este, pentru ele, o ocupaţie, o 
umplere a timpului şi nicidecum o analiză a sinelui. 
Remediul este ineficace, fiind folosită numai forma 
exterioară”. 

661. Ne putem ruga cu folos lui Dumnezeu pentru 
iertarea greşelilor noastre? 

„Dumnezeu ştie să discearnă binele de rău; 
rugăciunea nu ascunde greşelile. Cel care cere de la 
Dumnezeu iertarea greşelilor sale nu o obţine decât 
schimbându-şi conduita. 

Faptele bune sunt cele mai bune rugăciuni, căci 
faptele valorează mai mult decât vorbele.” 

662. Ne putem ruga cu folos pentru ceilalţi? 

„Spiritul celui ce se roagă acţionează prin voinţa 
sa de a face bine. Prin rugăciune, el atrage spre sine 


Spiritele bune, care-l ajută în binele pe care vrea să-l 
înfăptuiască”. 

Noi avem în noi înşine, prin gândire şi voinţă, o 
putere de acţiune ce se întinde mult dincolo de limitele 
sferei noastre corporale. Rugăciunea pentru ceilalţi este 
un act al acestei voințe. Dacă este arzătoare şi sinceră, 
ea poate chema în ajutorul său Spiritele bune, pentru a 
sugera gânduri bune şi pentru a da corpului şi sufletului 
puterea de care au nevoie. Încă o dată: dacă rugăciunea 
inimii este totul, cea a buzelor nu este nimic. 

663. Rugăciunile pe care le facem pentru noi 
înşine pot schimba natura şi pot deturna cursul 
încercărilor noastre? 

„Încercările voastre sunt în mâna lui Dumnezeu şi 
ele trebuie duse până la capăt, căci atunci Dumnezeu 
ţine întotdeauna cont de supunerea voastră. Rugăciunea 
cheamă la voi Spiritele bune care vă dau puterea de a le 
suporta cu curaj, şi încercările vă par atunci mai puţin 
grele. Am mai spus-o, rugăciunea nu este niciodată 
inutilă, când este bine făcută, căci ea dă forţă, şi este 
deja un mare rezultat. Ajută-te, şi Cerul te va ajuta, ştiţi 
deja. De altfel, Dumnezeu nu poate schimba ordinea 
naturii după placul fiecăruia, căci ceea ce este un mare 
rău din punctul vostru de vedere meschin şi al vieţii 
voastre efemere este adesea un mare bine în ordinea 
generală a universului; şi apoi, câte rele nu există al 
căror autor este omul, datorită lipsei de prevedere şi 
greşelilor sale! El este pedepsit pentru păcatul său. 
Totuşi, cererile îndreptăţite sunt deseori îndeplinite aşa 
cum gândiţi. Voi credeţi că Dumnezeu nu v-a ascultat, 
deoarece nu a făcut un miracol pentru voi, în timp ce el 
vă ajută numai prin mijloace naturale ce vouă vă par un 
efect al hazardului sau forţă a lucrurilor; deseori, chiar 
foarte adesea, el vă suscită gândirea necesară pentru ca 
voi înşivă să ieşiţi din necaz.” 

664. Este folositor să ne rugăm pentru morţi 
şi pentru Spiritele suferinde? In acest caz, cum pot 


rugăciunile noastre să ducă la alinarea sau la scurtarea 
suferințelor acestora; au ele puterea să înduplece 
dreptatea lui Dumnezeu ? 

„Rugăciunea nu poate avea ca efect schimbarea 
planurilor lui Dumnezeu; în schimb, ea poate să mişte 
sufletul pentru care se face rugăciunea în încercarea de 
a-l uşura, deoarece ea este o mărturie a interesului ce i 
se acordă, şi pentru că nefericitul este întotdeauna 
uşurat când găseşte suflete caritabile ce-i compătimesc 
durerile. Pe de altă parte, prin rugăciune el este împins 
la căinţă şi la dorinţa de a face ceea ce trebuie pentru a 
fi fericit; în acest sens i se poate uşura chinul, dacă şi 
din partea sa există bunăvoință. Această dorinţă de 
îmbunătăţire stârnită de rugăciune atrage alături de 
Spiritul suferind Spirite mai bune, care vin să-l 
lumineze, să-l consoleze şi îi dau speranţă. Isus se ruga 
pentru „oile rătăcite”; el vă arată astfel că veţi fi 
vinovaţi dacă nu o veţi face pentru cei ce au cea mai 
mare nevoie.” 


665. Ce gândiţi despre părerea ce respinge 
rugăciunea pentru morti, pe motiv că este proscrisă în 
Evanghelie? 


„Christos a spus oamenilor: «lubiţi-vă unii pe 
alţii.» Acest îndemn include pe cel referitor la folosirea 
tuturor mijloacelor posibile de a mărturisi lor dragostea, 
fără a intra în detaliu privind modul de atingere a 
acestui scop. Dacă este adevărat că nimic nu poate 
abate Creatorul de la aplicarea dreptăţii, nu este mai 
puţin adevărat că rugăciunea pe care i-o adresaţi pentru 
cel ce vă inspiră dragostea este pentru acesta o dovadă 
de amintire ce nu poate decât să contribuie la alinarea 
suferințelor sale şi să-l consoleze. De îndată ce el 
mărturiseşte cea mai mică pocăință, dar numai atunci, 
este ajutat; dar niciodată nu îi este dat să ignore faptul 
că un suflet simpatic s-a ocupat de el, şi îi este dat 
alinătorul gând că intermedierea i-a fost utilă. Rezultă în 
mod necesar de partea sa un sentiment de recunoştinţă 


şi de afecţiune pentru cel ce i-a dat această probă de 
ataşament sau de compătimire. În consecinţă, dragostea 
recomandată de Christos oamenilor nu a făcut decât să 
sporească între ei; manifestă aşadar supunere faţă de 
legea dragostei şi unirii tuturor făpturilor, lege divină ce 
trebuie să conducă la unitate, scop şi final al Spiritului.” 

666. Ne putem ruga Spiritelor? 

„Putem să ne rugăm Spiritelor bune, care sunt 
mesageri ai lui Dumnezeu şi executori ai voinţei sale, 
dar puterea le este conformă cu superioritatea lor, şi 
este determinată întotdeauna de stăpânul tuturor 
lucrurilor, fără a cărui permisiune nimic nu se face. De 
aceea rugăciunile ce li se adresează nu sunt eficace 
decât dacă sunt plăcute lui Dumnezeu.” 

5. Politeismul 


667. De ce politeismul este una din 
credinţele cele mai vechi şi mai răspândite, deşi este 
falsă? 

„Gândirea despre un Dumnezeu unic nu putea 
apărea la om decât ca rezultat al dezvoltării propriilor 
concepţii. Incapabil în ignoranţa sa de a concepe o 
existenţă imaterială, fără formă determinată, acţionând 
asupra materiei, omul i-a atribuit natură corporală, 
adică o formă şi o figură şi, de atunci, tot ceea ce părea 
să depăşească dimensiunile unei inteligente obişnuite 
era considerat o divinitate. Tot ceea ce nu înţelegea 
trebuia să fie opera unei puteri supranaturale, şi de aici 
a crede tot atât de bine în forte distincte ale căror efecte 
le vedea, nu exista decât un pas. Dar în toate timpurile 
au existat oameni luminaţi care au înţeles 
imposibilitatea acestei mulţimi de forţe pentru 
guvernarea lumii fără o conducere superioară, şi care s- 
au înălţat la gândul unui Dumnezeu unic”. 

668. Nu cumva fenomenele spiritiste -fiind 
prezente în toate timpurile, şi fiind cunoscute încă din 
zorii umanităţii - au făcut oamenii să creadă în 


pluralitatea zeităților? 

„Fără îndoială, căci oamenii numesc zeu tot ceea 
ce este supraomenesc, Spiritele fiind pentru ei zei. De 
aceea când un om se distingea printre ceilalţi prin 
acţiunile sale, geniu său printr-o putere ocultă, 
neînţeleasă de omul obişnuit, se făcea din el un zeu, şi 
după moarte i se crea un cult”. 

Cuvântul zeu avea pentru antici o accepţiune 
foarte întinsă: nu era deloc ca în zilele noastre o 
personificare a stăpânului naturii, ci o calificare a 
generică dată pentru tot ce depăşea condiţia umană. Or, 
manifestările spiritiste revelând existenţa unor entităţi 
necorporale acţionând ca o forţă a naturii, aceste 
entităţi au fost denumite zei, aşa cum noi le numim 
spirite O simplă problemă de cuvinte, cu diferenţa că în 
ignoranta lor, întreţinută înadins de cei ce aveau 
interes, le-au ridicat temple şi altare impunătoare, în 
timp ce pentru ei acestea nu sunt decât simple creaturi 
ca şi noi, mai mult sau mai puţin perfecte, despuiate de 
învelişul lor pământesc. Dacă se studiază cu grijă 
diferitele însuşiri ale divinităţilor păgâne, vor fi 
recunoscute fără greşeală calităţile Spiritelor noastre de 
la toate nivelurile scării spiritiste, starea lor fizică în 
lumile superioare, toate proprietăţile perispiritului şi 
rolul jucat de Spirite în lucrurile de pe pământ. 

Creştinismul venind să lumineze lumea cu lumina 
sa divină, nu a putut distruge ceea ce exista dara 
redirijat adoraţia către cel unic. Cât despre spirite, 
amintirea lor este perpetuată sub diverse nume, 
conform tradiţiei popoarelor, iar manifestările lor, ce nu 
au încetat niciodată, au fost interpretate în mod diferit, 
şi deseori exploatate sub semnul misterului; în timp ce 
religia le-a văzut ca fenomene miraculoase, incredulii le- 
au văzut ca simple jonglerii. Astăzi, datorită studiilor 
mai serioase, spiritismul, degajat de ideile superstiţioase 
ce l-au întunecat timp de secole, ne revelează unul din 
cele mai mari şi mai sublime principii ale naturii. 


6. Sacrificiile 


669. Utilizarea sacrificiilor umane s-a 
practicat din cele mai vechi timpuri. Cum a putut omul 
să creadă că astfel de practici puteau fi plăcute lui 
Dumnezeu? 

„Mai întâi, deoarece nu-l înţelegea pe Dumnezeu 
ca izvor al bunătăţii. La popoarele primitive materia 
domina spiritul; oamenii nu abandonau instinctele 
brutale, erau în general cruzi, deoarece nu aveau încă 
dezvoltat simţul moral. Apoi, oamenii primitivi trebuie 
să fi crezut în mod natural că o creatură însufleţită avea 
mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu decât un corp 
material. Aceasta i-a făcut să sacrifice mai întâi animale, 
şi mai târziu oameni, deoarece conform falsei lor 
credinţe gândeau că preţul sacrificiului era în raport cu 
importanţa victimei. În viaţa materială, cea pe care o 
practicaţi în majoritate, dacă vreţi să oferiţi un dar 
cuiva, îl alegeţi de o asemenea valoare după cum vreţi 
să-i arătaţi persoanei mai multă consideraţie şi mai mult 
ataşament. La fel trebuie să fie cu oamenii ignoranţi în 
privinţa lui Dumnezeu”. 

Astfel sacrificiile animalelor le-au precedat pe cele 
umane? 

„Este neîndoielnic.” 

După această explicaţie, sacrificiile umane nu-şi 
aveau originea într-un sentiment de cruzime? 

„Nu, ci în ideea falsă de a fi pe placul lui 
Dumnezeu. Vedeţi-l pe Abraham. Prin urmare, oamenii 
au abuzat de ea sacrificând pe duşmanii lor, chiar şi pe 
duşmanii lor personali. De altminteri, Dumnezeu nu a 
cerut niciodată sacrificii, nici cele animale şi nici cele 
omeneşti; el nu poate fi adorat prin distrugerea inutilă a 
proprie sale creaţii”. 

670. Sacrificiile umane, îndeplinite cu o 
intenție pioasă, au putut fi câteodată plăcute lui 
Dumnezeu? 


„Nu, niciodată; căci Dumnezeu judecă intenţia. 
Oamenii fiind ignoranţi puteau crede că realizau un act 
lăudabil sacrificând pe unul din semenii lor; în acest caz, 
Dumnezeu nu o atribuia decât gândului şi nu faptei. 
Oamenii, îmbunătăţindu-se, trebuiau să-şi recunoască 
greşelile şi să dezaprobe aceste sacrificii ce 
contraveneau ideii de Spirite luminate; spun luminate, 
deoarece Spiritele erau atunci acoperite cu un văl 
material. Dar prin liberul arbitru, ele puteau să aibă o 
înţelegere a originii şi finalităţii lor, şi multe înțelegeau 
deja, prin intuiţie, răul ce-l făceau, dar asta nu înseamnă 
că săvârşeau mai puţin rău pentru a-şi satisface 
propriile porniri”. 

671. Ce trebuie să gândim despre războaiele 
numite sacre? Sentimentul ce împinge popoarele 
fanatice la exterminarea totală a celor ce nu 
împărtăşesc aceeaşi credinţă, pentru a se face plăcute 
lui Dumnezeu, ar părea să aibă aceeaşi origine ca şi cel 
ce le incita odinioară la sacrificarea semenilor lor. 

„Popoarele şi indivizii sunt îndemnați de spiritele 
rele şi, ajungând la război cu semenii lor, acţionează 
împotriva voinţei lui Dumnezeu, care spune că trebuie 
să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Toate religiile, 
sau mai degrabă toate popoarele, adorând un acelaşi 
Dumnezeu, indiferent de numele ce-l poartă, duc 
războaie de exterminare deoarece religia lor este 
diferită sau n-a atins nivelul credinţei popoarelor 
luminate. Popoarele sunt scuzabile că nu cred cuvântul 
celui ce a fost animat de Spiritul Domnului şi trimis de 
el însuşi, mai ales dacă nu l-au văzut şi nu au fost 
martorii faptelor sale; şi cum vreţi să creadă în acest 
cuvânt de pace, când voi mergeţi şi le puneţi armele în 
mâini? Ele trebuie mai întâi să se lumineze şi de aceea 
este bine să le facem cunoscută învăţătura lui 
Dumnezeu prin convingere şi blândeţe, nicidecum prin 
forţă şi sânge. De ce aţi vrea ca străinii să vă creadă pe 
cuvânt, când actele voastre dezmint doctrina pe care o 


predicaţi?” 

672. Ofranda de fructe, făcută lui Dumnezeu, 
are merit mai mare în ochii lui Dumnezeu decât 
sacrificiile umane? 

„V-am răspuns deja, spunându-vă că Dumnezeu 
judecă intenţia omului iar fapta are mică importanţă 
pentru el. În mod evident, este mai plăcut lui Dumnezeu 
de a vedea oferindu-i-se fructe decât sângele victimei. 
Aşa după cum v-am spus şi v-o repetăm neîncetat, 
rugăciunea spusă din adâncul inimii este de o mie de ori 
mai plăcută lui Dumnezeu decât toate ofrandele pe care 
i le puteţi aduce. Repet că intenţia este totul iar fapta nu 
este nimic”. 

673. Nu ar fi mai plăcute lui Dumnezeu 
aceste ofrande dacă le-am oferi celor săraci, care nu au 
strictul necesar? În acest caz, sacrificiul animalelor, 
însoţit de un scop util, nu ar fi mai meritoriu, decât dacă 
ar fi abuziv, atunci când nu serveşte la nimic, sau nu ar 
profita de el decât oamenii cărora nu le lipseşte nimic? 
Nu ar fi mult mai pios să oferim săracilor bunurile 
dăruite nouă de Dumnezeu pe pământ? 

„Dumnezeu binecuvântează întotdeauna pe cei 
care fac binele, iar a ajuta pe cei săraci şi pe cei 
îndureraţi este cel mai bun mijloc de a-l cinsti. Nu spun 
prin aceasta că Dumnezeu dezaprobă ceremoniile pe 
care le faceţi pentru rugăciune, dar sunt mulţi bani ce 
ar putea fi folosiţi mult mai util. Dumnezeu iubeşte 
simplitatea în toate. Omul care se ataşează de suprafaţă 
şi nu de inimă este un spirit cu vederi înguste; judecaţi 
dacă Dumnezeu trebuie să se lege de formă sau mai 
mult de fond”. 


Chapter 3 Legea muncii 


1. Necesitatea muncii. 2. Limita lucrului. 
Repausul. 


1. Necesitatea muncii 


674. Este necesitatea muncii o lege a 
naturii? 

„Munca este o lege a naturii, căci ea este o 
necesitate; mai mult, civilizaţia obligă omul la muncă, 
deoarece prin ea îşi sporeşte nevoile şi plăcerile sale”. 

675. Prin muncă trebuie înţeles numai 
ocupațiile materiale? 

„Nu. Spiritul munceşte asemenea corpului. Orice 
ocupaţie utilă este o muncă”. 

676. De ce este impusă munca omului? 

„Este o consecinţă a naturii sale corporale. Este o 
ispăşire şi în acelaşi timp un mijloc de a-şi perfecționa 
inteligenţa. Fără muncă omul ar fi rămas într-o stare de 
inteligenţă infantilă, pentru că el îşi datorează hrana, 
securitatea şi bunăstarea doar muncii şi activităţii sale. 
Celui ce are corpul slab, Dumnezeu i-a dat inteligenţa 
pentru a suplini; dar întotdeauna există o muncă”. 

677. De ce natura prevede ea însăşi necesităţile 
tuturor animalelor? 

„Totul lucrează în natură; animalele muncesc ca şi 
oamenii, dar munca lor, ca şi inteligenţa lor, este 
limitată la grija propriei conservări. lată de ce, la ele, 
munca nu aduce progresul, în timp ce la om ea are un 
dublu scop: conservarea trupului şi dezvoltarea gândirii 
ce este tot o necesitate, şi care îl înalţă pe om. 

Când spun că lucrul animalelor este limitat la grija 
conservării lor, înţeleg scopul pe care şi-l propun 
lucrând. Dar îngrijindu-se fără ştirea lor doar de 
asigurarea propriilor necesităţi materiale, nu înseamnă 
că ele concură mai puţin la scopul final al naturii, deşi 


nu întotdeauna rezultatul este evident”. 

678. In lumi mai perfecţionate, omul este supus 
aceloraşi necesităţi de a munci? 

„Natura muncii este relativă după natura 
necesităţilor; mai puţine necesităţi materiale, mai puţină 
muncă materială. Dar să nu crezi că astfel omul rămâne 
inactiv şi inutil, căci lipsa de ocupaţie ar fi un supliciu în 
loc să fie o binefacere”. 

679. Omul care posedă suficiente bunuri 
pentru a-şi asigura existenţa este absolvit de legea 
muncii? 

„De lucrul material, poate, dar nu de obligaţia de a 
se face util după mijloacele sale, de a perfecționa 
inteligenţa sa sau pe cea a altora, ceea ce este tot o 
muncă. Dacă omul, căruia Dumnezeu i-a dat suficiente 
bunuri pentru a-şi asigura existenţa, nu este constrâns 
să se hrănească cu sudoarea frunţii, obligaţia de a fi util 
semenilor săi este cu atât de mare cu cât îndestularea 
materială îi dă mai mult timp liber pentru a face binele”. 

680. Nu există oameni aflaţi în imposibilitate 
de a lucra şi a căror existenţă este inutilă? 

„Dumnezeu este drept; el nu condamnă decât pe 
cel a cărui existenţă este în mod voit inutilă; căci aceştia 
depind de munca altora. El vrea ca fiecare să se facă util 
după posibilităţile sale”. 

681. Oare legea naturii impune copiilor 
obligaţia de a munci pentru părinţii lor? 

„In mod cert, aşa cum părinţii trebuie să 
muncească pentru copii; de aceea Dumnezeu a făcut din 
dragostea filială şi din dragostea părintească un 
sentiment al naturii astfel că, prin această afecţiune 
reciprocă, membrii unei aceleiaşi familii simt că trebuie 
să se ajute reciproc - adică un lucru adesea necunoscut 
în societatea noastră actuală”. 

2. Limita lucrului. Repausul 


682. Repausul fiind necesar după muncă, nu 


este şi el tot o „lege a naturii”? 

„Fără îndoială, repausul serveşte la refacerea 
puterilor corpului, şi este tot atât de necesar pentru a 
lăsa un plus de libertate inteligenţei spre a se ridica 
deasupra materiei”. 

683. Care este limita lucrului? 

„Limita lucrului depinde de limita puterilor; în 
rest, Dumnezeu lasă omul liber”. 

684. Ce gândiţi despre cei care abuzează de 
autoritatea lor pentru a impune inferiorilor o muncă în 
exces? 

„Este una din faptele cele mai rele; orice om 
având puterea de a comanda e răspunzător de munca în 
exces impusă inferiorilor săi, căci el încalcă legea lui 
Dumnezeu”. 

685. Are omul odată ajuns la bătrâneţe, dreptul la 
repaus? 

„Da, obligaţia este conformă puterilor sale”. 

Dar ce resurse are bătrânul care, deşi neputincios, 
este totuşi nevoit să muncească pentru a trăi? 

„Sprijinul acordat celui slab. În lipsa familiei, 
societatea trebuie să-i tină locul - este legea carităţii”. 

Nu este suficient să spui omului că trebuie să 
muncească, mai trebuie ca cel ce-şi leagă existenţa de 
muncă să găsească loc de muncă, ceea ce nu se petrece 
întotdeauna. Când se generalizează şomajul, aceasta ia 
proporţiile unui flagel precum foametea. Ştiinţa 
economică îi caută remediul în echilibrul dintre 
producţie şi consum, dar acest echilibru, presupunând 
că este posibil, va avea întotdeauna intermitente, şi în 
aceste intervale muncitorul trebuie totuşi să trăiască. 

Există un element care nu a fost suficient pus în 
balanţă, şi fără de care ştiinţa economică nu este decât 
o teorie: educaţia. Nu educaţia intelectuală, ci educaţia 
morală; şi nu educaţia morală prin cărţi, ci aceea care 
constă în arta de a forma caractere, cea care dă 
obişnuinţe; căci educaţia este ansamblul obişnuinţelor 


acumulate. 

Dacă ne gândim la masa indivizilor absorbiți în 
fiecare zi în torentul populaţiei, fără principii, fără 
oprelişti, abandonându-se propriilor instincte, ar trebui 
să ne mai mirăm de consecinţele dezastruoase ce ar 
rezulta de aici? Când această „artă” va fi cunoscută, 
înţeleasă şi aplicată, omul va aduce pe lume obişnuinţa 
ordinii şi a prevederii pentru el însuşi şi ai săi, 
obişnuinţa respectului pentru ceea ce este de cinstit, 
obişnuinţe care îi vor permite să treacă mai uşor peste 
inevitabilele zile grele. Dezordinea şi lipsa de prevedere 
sunt două plăgi pe care numai o educaţia bine stabilită 
le poate vindeca; aici e punctul de plecare, adevărul 
element al bunăstării, garanţia siguranţei tuturor. 


Chapter 4 Legea perpetuării 


1. Populaţia globului. 2. Succesiunea şi 
perfecţionarea neamurilor. 3. Obstacole în calea 
perfecţionării. 4. Căsătoria şi celibatul. 5. Poligamia. 


1. Populaţia globului 


686. Este perpetuarea entităților vii o lege a 
naturii? 

„Evident; fără perpetuare, lumea corporală ar 
pieri”. 

687. Dacă popularea globului urmează o 
progresie neîncetată, aşa cum vedem, oare va veni o 
vreme când pământul va fi suprapopulat? 

„Nu; Dumnezeu a prevăzut aceasta şi menţine 
întotdeauna echilibrul; el nu face nimic fără rost. Omul 
care nu vede decât un colţ din tabloul naturii nu poate 
judeca armonia ansamblului”. 

2. Succesiunea şi perfecţionarea neamurilor 


688. Există în acest moment neamuri 
omeneşti în evidentă scădere; oare va veni un moment 
când vor dispărea de pe suprafaţa pământului? 

„Este adevărat, dar altele le-au luat locul, aşa cum 
altele vă vor lua locul într-o zi”. 

689. Oamenii actuali sunt o nouă creaţie, sau 
descendenţii perfecţionați ai ființelor primitive? 

„Sunt aceleaşi Spirite care au revenit să se 
perfecţioneze în noile corpuri, dar care sunt încă 
departe de perfecţiune. Astfel neamul omenesc actual 
care, prin dezvoltarea sa, tinde să se răspândească 
peste întreg pământul şi să înlocuiască neamurile care 
se sting, va avea perioadele sale de descreştere şi de 
dispariţie. Alte neamuri mai perfecţionate descinzând 
din neamul actual îl va înlocui, aşa cum oamenii 
civilizaţi de astăzi descind din fiinţele brute şi sălbatice 


ale timpurilor primitive”. 

690. Din punct de vedere strict fizic, 
trupurile neamului omenesc actual sunt o creaţie 
specială, sau îşi au obârşia în corpurile primitive pe 
calea reproducerii? 

„Originea neamului se pierde în noaptea 
timpurilor, dar cum toate aparţin marii familii omeneşti, 
oricare ar fi tulpina primitivă a fiecăruia, ele au putut să 
se amestece şi să producă tipuri noi”. 


691. Care este din punct de vedere fizic, 
caracterul distinctiv şi dominant al neamurilor 
primitive? 


„Dezvoltarea forţei brutale în detrimentul forţei 
intelectuale; acum, din contră omul face mai mult prin 
inteligenţă decât prin forţa corpului, şi totuşi face de o 
sută de ori mai mult, deoarece ştie să profite de forţele 
naturii, lucru pe care animalele nu-l fac”. 

692. Perfecţionarea raselor animale şi a 
soiurilor vegetale prin ştiinţă este contra legii naturii? 
Ar fi mai conform cu această lege să laşi lucrurile să-şi 
urmeze cursul normal? 

„Trebuie făcut totul pentru a atinge perfecțiunea, 
şi omul este un instrument de care Dumnezeu se 
serveşte pentru a-şi atinge scopurile. Perfecţiunea fiind 
telul către care tinde natura, acest lucru răspunde 
vederilor sale de a favoriza perfecțiunea. 

Dar omul nu este în general mobilizat în eforturile 
sale pentru îmbunătăţirea neamurilor decât printr-un 
sentiment personal şi nu are alt scop decât sporirea 
plăcerilor sale; aceasta nu-i diminuează meritul? 

„Ce importanţă are faptul că meritul său este nul, 
de vreme ce se realizează progresul? Omul trebuie să-şi 
facă munca meritorie prin intenţie. Pe de altă parte, prin 
muncă omul îşi exersează şi dezvoltă inteligenţa, şi sub 
acest raport el profită cel mai mult”. 

3. Obstacole în calea perfecţionării 


693. Legile şi obiceiurile omeneşti care au ca 
scop sau efect punerea de obstacole în calea perpetuării 
sunt contrare legii naturii? 

„Tot ceea ce împiedică natura în mersul său este 
împotriva legii generale”. 

Totuşi, există specii de fiinţe, animale şi plante, a 
căror reproducere la nesfârşit ar fi dăunătoare altor 
specii şi cărora omul însuşi le-ar fi curând victimă; 
comite el un act reprobabil oprind această reproducere? 

„Dumnezeu a dat omului putere asupra tuturor 
vieţuitoarelor pe care el trebuie să o folosească în bine, 
dar să nu abuzeze de ea. El poate regla reproducerea 
după nevoie; nu trebuie să o împiedice fără necesitate. 
Acţiunea inteligentă a omului este o contrapondere 
stabilită de Dumnezeu pentru a readuce echilibrul întru 
forţele naturii, şi acest lucru îl distinge de animale, 
deoarece o face în cunoştinţă de cauză. Dar şi animalele 
concură la acest echilibru, deoarece prin instinctul de 
distrugere cu care au fost înzestrate fac astfel încât, 
pentru conservarea propriei specii, să oprească 
dezvoltarea excesivă şi foarte periculoasă a speciilor 
animale şi vegetale cu care se hrănesc”. 

694. Ce gândiţi despre deprinderile care au 
drept efect stoparea reproducerii fireşti, urmărind doar 
satisfacerea senzualităţii? 

„Acest lucru probează preponderența corpului 
asupra sufletului, şi cât de mult omul este legat de 
materie”. 

4. Căsătoria şi celibatul 


695. Căsătoria, adică unirea permanentă a 
două fiinţe, este contrară legii naturii? 

„Este un progres în mersul umanităţii”. 

696. Care ar fi efectul abolirii căsătoriei în 
societatea omenească? 

„Reîntoarcerea la viaţa animalelor”. 

Unirea liberă şi fortuită a sexelor este o stare a 


naturii. Căsătoria este unul dintre primele acte de 
progres în societăţile omeneşti, deoarece ea stabileşte 
solidaritatea fraternă şi se regăseşte la toate popoarele, 
deşi în condiţii diferite. Abolirea căsătoriei ar fi deci o 
reîntoarcere la perioada copilăriei umanităţii, şi ar plasa 
omul mai jos decât anumite animale ce dau exemplul 
unor uniri constante. 

697. Indisolubilitatea absolută a căsătoriei 
există în legea naturii sau numai în legea omenească? 

„Este o lege omenească foarte contrară legii 
naturii. Dar oamenii îşi pot schimba legile: cele ale 
naturii sunt imuabile. 

698. Este celibatul voluntar o stare de 
perfecțiune meritorie în ochii lui Dumnezeu? 

„Nu, iar cei care trăiesc astfel din egoism nu îi 
sunt pe plac lui Dumnezeu şi înşală toată lumea”. 

699. Celibatul nu reprezintă din partea unor 
oameni un sacrificiu în scopul dedicării în întregime în 
serviciul umanităţii? 

„Este total diferit; am spus - din egoism. Orice 
sacrificiu personal este meritoriu numai atunci când se 
face pentru bine; cu cât sacrificiul este mai mare, cu 
atât meritul este mai mare”. 

Dumnezeu nu se poate contrazice, şi nici găsi rău 
ceea ce a făcut; prin urmare, el nu poate vedea un merit 
în încălcarea legii sale. Dar dacă celibatul nu este o 
stare meritorie, nu acelaşi lucru se poate spune atunci 
când constituie, prin renunţarea la bucuriile de familie, 
un sacrificiu îndeplinit în profitul umanităţii. Orice 
sacrificiu personal făcut în vederea binelui, şi fără urme 
de egoism, ridică omul deasupra condiţiei sale 
materiale. 

5. Poligamia 


700. Este egalitatea numerică existentă cu 
aproximaţie între sexe un indiciu al proporţției conform 
căreia acestea trebuie să se unească? 


„Da, căci totul are un scop în natură”. 

701. Care dintre cele două, poligamia sau 
monogamia, este mai conformă legii naturii? 

„Poligamia este o lege omenească a cărei abolire 
marchează un progres social. Căsătoria, conform 
vederilor lui Dumnezeu, trebuie să fie bazată pe 
dragostea fiinţelor care se unesc, în poligamie nu există 
dragoste reală: nu există decât senzualitate”. 

Dacă poligamia era conformă legii naturii, ea ar fi 
trebuit să fie universală; ceea ce ar fi practic imposibil, 
văzând egalitatea numerică a sexelor. Poligamia trebuie 
să fie considerată un obicei, sau o legiuire specifică 
apropiată de anumite moravuri, şi pe care 
perfecţionarea socială o face încetul cu încetul să 
dispară. 


Chapter 5 Legea conservării 


1. Instinctul de conservare - 2. Mijloacele de 
conservare. 3. Bucuria bucuriilor pământeşti - 4. 
Necesarul şi surplusul. 5. Privaţiunile voluntare. 

Mortificările 


1. Instinctul de conservare 


702. Este instinctul de conservare o lege a 
naturii? 

„Fără îndoială, el este dat tuturor entităţilor vii 
oricare ar fi nivelul lor de inteligenţă; la unele, el este 
pur mecanic, la altele este raţional”. 

703. În ce scop a dat Dumnezeu tuturor 
făpturilor instinctul de conservare? 

„Deoarece toate trebuie să concure la vrerea 
Providenţei; de aceea Dumnezeu le-a dat nevoia de a 
trăi. Şi apoi, viaţa este necesară perfecţionării fiinţelor; 
ele o simt instinctiv, fără să-şi dea seama de acest 
lucru”. 

2. Mijloace de conservare 


704. Dând nevoia omului de a trăi, 
Dumnezeu i-a dat întotdeauna mijloacele necesare? 

„Da, şi dacă omul nu le găseşte, este pentru că nu 
le înţelege. Dumnezeu nu a putut da omului nevoia de a 
trăi fără a-i da şi mijloacele, şi de aceea a făcut ca 
pământul să producă şi să furnizeze necesarul pentru 
toţi locuitorii săi; căci doar necesarul este folositor, 
prisosul niciodată”. 

705. De ce pământul nu produce întotdeauna 
suficient pentru a asigura necesarul omului? 

„Deoarece omul, ingratul, îl neglijează. Pământul 
este totuşi o mamă desăvârşită. Adesea omul acuză 
natura pentru ceea ce este de fapt rezultatul 
nepriceperii sau neprevederii sale. Pământul produce 


întotdeauna necesarul dacă omul ar şti să se 
mulţumească cu acesta. Dar dacă nu-i suficient pentru 
nevoile sale, aceasta este pentru că omul foloseşte ca 
prisos ceea ar putea fi dat ca necesar. Vezi arabul în 
deşert: acesta ştie întotdeauna cum să trăiască, 
deoarece nu-şi creează nevoi artificiale. Dar când 
jumătate din producţie este risipită pentru satisfacerea 
fanteziilor, omul ar trebuie să se mire că a doua zi nu 
mai găseşte nimic, şi are dreptate să se plângă că este 
lipsit de cele necesare când vin timpuri grele. Intr- 
adevăr, nu natura este neprevăzătoare, omul este cel ce 
nu ştie să se gospodărească”. 

706. Prin bucuriile pământului trebuie să se 
înțeleagă numai produsele solului? 

„Solul este sursa primară de unde ne curg toate 
celelalte resurse, căci, în definitiv, aceste resurse nu 
sunt decât o transformare a produselor solului; de aceea 
trebuie înţeles prin bunuri ale pământului tot ceea ce 
poate fi de folos omului aici-jos”. 

707, Mijloacele de existenţă lipsesc anumitor 
persoane, chiar în mijlocul abundenței care-i înconjoară; 
cui se datorează aceasta? 

„Egoismului oamenilor, care nu fac înt6tdeauna 
ceea ce trebuie; apoi, şi cel mai adesea, lor înşile. 
Căutaţi şi veţi găsi; aceste cuvinte nu vor de loc să 
spună că este suficient să priveşti pământul pentru a 
găsi ceea ce doreşti, ci trebuie să cauţi cu ardoare şi 
perseverenţă şi nu cu moliciune, fără a te lăsa 
descurajat de obstacolele care, poate adesea, nu sunt 
decât mijloacele de a vă pune la încercare statornicia, 
răbdarea şi fermitatea”. 

Dacă civilizaţia multiplică necesităţile, ea 
multiplică de asemenea şi sursele de muncă şi 
mijloacele de trai; dar trebuie să spunem că sub acest 
raport omului îi mai rămân multe de făcut; când 
civilizaţia îşi va realiza opera, nimeni nu ar mai trebui să 
spună că-i lipseşte necesarul, decât dacă nu este din 


vina sa. Nefericirea pentru mulţi decurge din aceea că 
ei se angajează pe un drum ce nu este trasat de natură - 
atunci capacitatea de a reuşi îi duce la insucces. Este loc 
sub soare pentru toţi, cu condiţia ca fiecare să ia doar 
ce-i al său, şi nu al altora. Natura nu va fi responsabilă 
de viciile de organizare socială ci de urmările ambiţiei şi 
ale amorului propriu. 

Ar trebui să fii orb să nu recunoşti progresul 
realizat sub acest raport de popoarele mai avansate. 
Graţie eforturilor lăudabile făcute deopotrivă de 
filantropi şi de ştiinţa pentru îmbunătăţirea stării 
materiale ale oamenilor în ciuda creşterii necontenite a 
populaţiei, insuficienţa producţiei este atenuată în mare 
parte, iar anii cu calamităţile cele mai mari nu sunt 
nimic în comparaţie cu cei de odinioară. Igiena publică, 
această latură esenţială a puterii şi sănătăţii 
necunoscută de înaintaşi, constituie obiectul unei 
preocupări înaintate. Nenorocirea şi suferinţa nu îşi mai 
găsesc loc de refugiu acolo unde ştiinţa contribuie la 
sporirea binefacerilor, înseamnă oare că s-a atins 
perfecțiunea? Cu siguranţă, nu; dar ceea ce s-a făcut dă 
măsura a ceea ce se poate realiza cu perseverentă, dacă 
omul este suficient de înţelept pentru a-şi căuta fericirea 
în lucruri pozitive şi serioase, şi nu în utopii care-l trag 
înapoi în loc să-l facă să avanseze. 

708. Există situaţii sau mijloace de existenţă 
care nu depind de loc de voința omului, şi cdnd lipsa 
strictului necesar este o consecinţă a forței lucrurilor? 

„Atunci este o încercare adesea crudă pe care 
omul trebuie s-o suporte, şi la care ştia că va fi supus; 
meritul său constă în supunerea fată de voinţa lui 
Dumnezeu, dacă inteligenţa nu-i furnizează nici un 
mijloc de a ieşi din necazuri. Dacă moartea trebuie să-l 
ajungă, el trebuie să o primească fără murmur, socotind 
că a sosit ceasul adevăratei eliberării şi că disperarea 
ultimului moment îl poate face să piardă fructul 
resemnării sale. 


709. Cei care, în anumite situaţii critice au 
fost nevoiţi să-şi sacrifice semenii pentru a supraviețui 
au comis o crimă; fiind o crimă, este ea atenuată de 
necesitatea de a trăi dată lor de instinctul de 
conservare? 

„Tocmai am spus că este mai meritoriu să suporţi 
toate încercările vieţii cu abnegaţie şi curaj. A-ţi 
sacrifica semenii este omucidere şi crimă de lezare a 
naşterii, vină ce trebuie pedepsită îndoit”. 

710. In lumile superioare, unde organizarea este 
mai avansată, au fiinţele nevoie de hrană? 

„Da, însă hrana este în raport cu natura lor. 
Această hrană nu ar fi tot atât de substanţială pentru 
voi, după cum acele fiinţe nu s-ar putea hrăni cu ce 
consumaţi voi”. 

3. Bucuria bunurilor pământeşti 


711. Este folosirea bunurilor pământului un 
drept al tuturor oamenilor? 

„Acest drept este consecința necesității de a trăi. 
Dumnezeu nu putea impune o datorie fără a da 
mijloacele de îndeplinire”. 

712. In ce scop a dat Dumnezeu atractie 
pentru bucuriile legate de bunurile pământeşti? 

„Pentru a suscita omul în îndeplinirea misiunii 
sale, şi totodată pentru a-l încerca prin tentaţii”. 

In ce scop această tentaţie? 

„Dezvoltarea raţiunii ce trebuie să prevină 
excesul”. 

Dacă omul nu ar fi fost stârnit la uzul bucuriilor 
pământeşti decât în vederea utilului, indiferența sa ar fi 
putut compromite armonia universului: de aceea 
Dumnezeu i-a dat atracţia plăcerii ce-l solicită la 
împlinirea vederilor Providenţei. În plus, prin această 
atracţie Dumnezeu a dorit să-l încerce prin tentaţia ce-l 
împinge spre abuzul de care raţiunea trebuie să-l 
păzească. 


713. Au bucuriile limite date de natură? 

„Da, pentru a vă indica limita necesarului; dar prin 
excesele voastre ajungeţi la saţietate şi vă pedepsiţi 
singuri”. 

714. Ce gândiţi despre omul care caută în 
excesele de tot felul un rafinament al bucuriilor? 

„Biată creatură vrednică de plâns şi nicidecum de 
invidiat, căci este foarte aproape de moarte”. 

De moartea fizică, sau de cea morală? 

„Şi de una şi de cealaltă”. 

Omul care caută în excese de tot felul un 
rafinament pentru bucuriile sale este sub nivelul 
animalului, căci animalul ştie să se oprească după 
satisfacerea necesităţii. El abdică de la raţiunea pe care 
Dumnezeu i-a dat-o drept ghid, şi cu cât excesele sale 
sunt mai mari, cu atât natura animalică domină natura 
sa spirituală. Bolile, chiar moartea, care sunt consecinţe 
ale abuzului, sunt deopotrivă pedepse pentru încălcarea 
legii lui Dumnezeu. 

4. Necesarul şi surplusul 


715. Cum poate cunoaşte omul limita 
necesarului? 

„Înțeleptul o ştie prin intuiţie; alții, datorită 
experienţei dobândite pe propria piele”. 

716. Oare natura nu a trasat limita 
necesităţilor noastre prin însăşi structura noastră? 

„Da, dar omul este insaţiabil. Natura a trasat 
limita necesităţilor omului prin structura lui, dar viciile 
au alterat constituţia sa şi i-au creat necesităţi noi ce nu 
sunt necesităţi adevărate”. 

717. Ce gândiţi despre cei ce acaparează 
bunuri pentru a avea surplus în defavoarea celor lipsiţi 
de strictul necesar? 

„Ei au uitat legea lui Dumnezeu şi vor trebui să 
dea seama pentru privaţiunile pe care le-au provocat”. 

Limita necesarului şi prisosului nu are nimic 


absolut. Civilizaţia a creat necesităţi ce nu existau în 
starea primitivă, iar Spiritele care au dictat aceste 
precepte nu pretind că omul civilizat trebuie să trăiască 
precum sălbaticul. Totul este relativ, este raţiunea ce 
face parte din fiecare lucru. 

Civilizaţia dezvoltă simţul moral şi în acelaşi timp 
sentimentul carităţii care îndeamnă oamenii la un sprijin 
mutual. Cei care trăiesc pe seama privaţiunilor altora 
exploatează binefacerile civilizaţiei în profitul propriu; ei 
nu au de la civilizaţie decât spoiala, aşa cum există 
oameni ce nu au de la religie decât masca. 

5. Privaţiunile voluntare. Mortificările 


718. Legea conservării obligă oare la satisfacerea 
necesităţilor corpului? 

„Da, fără putere şi sănătate munca este 
imposibilă”. 

719. Este omul de condamnat pentru că urmăreşte 
bunăstarea? 

„Bunăstarea este o dorinţă naturală; Dumnezeu nu 
interzice decât abuzul, acesta fiind contrar conservării. 
Căutarea bunăstării nu este aşadar o crimă dacă 
bunăstarea nu este obţinută pe spinarea altora, şi nu vă 
împuţinează forţele morale şi fizice”. 

720. Privaţiunile voluntare, în vederea unei 
ispăşiri de asemenea voluntare, au vreun merit în ochii 
lui Dumnezeu ? 

„Faceţi bine altora şi veţi fi mai merituoşi”. 

Există privaţiuni voluntare meritorii? 

„Da, privarea de lucrurile inutile, deoarece 
detaşează omul de materie şi sporeşte sufletul. 
Meritoriu este de a rezista tentaţiei ce împinge spre 
excese sau plăcerea lucrurilor inutile; de a vă limita 
strict la cele necesare pentru a da şi celor ce nu au. 
Dacă privaţiunea nu este decât un simulacru, atunci e o 
batjocură. 

721. Viaţa de mortificare ascetică a fost 


practicată încă din antichitate şi la diferite popoare; este 
meritorie dintr-un oarecare punct de vedere? 

„Intrebaţi-vă cui serveşte şi veţi avea răspunsul. 
Dacă ea nu serveşte decât celui care o practică şi îl 
împiedică să facă bine, atunci este egoism, oricare ar fi 
pretextul care-o înfrumuseţează. A te priva şi a munci 
pentru alţii - aceasta este adevărata mortificare potrivit 
milei creştine”. 

722. Abținerea de la anumite alimente 
prescrisă la diferite popoare este întemeiată? 

„Tot ceea ce serveşte omului pentru a se hrăni 
fără a-i prejudicia sănătatea este permis, dar legislatorii 
au putut interzice anumite alimente într-un scop util şi, 
pentru a da mai mult credit legilor lor, le-au prezentat 
ca venind de la Dumnezeu”. 

723. Hrana de natură animală este, pentru om, 
contrară legilor naturii? 

„Conform constituţiei voastre fizice, carnea 
hrăneşte carnea, altfel omul se prăpădeşte. Legea 
conservării îl obligă pe om să-şi întreţină forţele şi 
sănătatea pentru legea muncii. Prin urmare, el trebuie 
să se hrănească potrivit structurii sale”. 

724. Abstinenţa de la hrana animală sau de 
alt fel ca ispăşire, este meritorie? 

„Da, dacă privaţiunea este în folosul altora; dar 
Dumnezeu nu poate vedea o mortificare dacă nu există 
privaţiune serioasă şi utilă; de aceea spunem că cei care 
se privează doar în aparentă sunt ipocriţi”. 

725. Ce gândiţi despre mutilările operate pe 
corpurile oamenilor sau ale animalelor? 

„La ce bun o astfel de problemă? Întrebaţi-vă încă 
o dată dacă un lucru este util. Ceea ce este inutil nu 
poate fi plăcut lui Dumnezeu, şi ceea ce este vătămător 
îi este întotdeauna neplăcut; căci ştiţi bine, Dumnezeu 
nu este sensibil decât la sentimentele ce înaltă sufletul 
spre el; numai aplicând legea sa şi nu încălcând-o vă veţi 
putea elibera de coaja pământeană”. 


726. Dacă suferinţele din această lume ne 
înalţă prin felul în care sunt suportate, acelaşi lucru se 
întâmplă cu cele impuse în mod voluntar? 

„Singurele suferinţe care înaltă sunt cele naturale, 
căci ele vin de la Dumnezeu; suferinţele voluntare nu 
servesc la nimic dacă nu fac ceva pentru binele 
celorlalţi. Crezi oare că cei ce îşi scurtează viaţa prin 
asprime supraomenească - aşa cum fac bonzii, fachirii şi 
unii fanatici din multe secte - avansează pe drumul lor? 
Mai degrabă ar trebui să lucreze pentru binele 
semenilor lor. Dacă l-ar întreba pe nevoiaş; dacă l-ar 
consola pe cel ce plânge; dacă ar munci pentru cel 
infirm; dacă ar îndura privaţiuni pentru uşurarea celor 
nefericiţi, atunci viaţa lor ar fi utilă şi plăcută lui 
Dumnezeu. Dacă, în suferinţele voluntare pe care le 
îndură, nu se are în vedere doar binele, atunci este 
egoism; dacă se suferă pentru ceilalţi, este caritate; 
acestea sunt învăţăturile lui Christos”. 

727. Dacă nu trebuie create suferințe 
voluntare care n-au nici o utilitate pentru aproapele 
nostru, trebuie oare să căutăm a ne apăra de cele 
previzibile sau care ne ameninţă? 

„Instinctul de conservare a fost dat tuturor 
făpturilor tocmai pentru a preveni pericolele şi 
suferinţele. Biciuiţi-vă spiritul şi nicidecum trupul, 
umiliţi-vă trufia, înăbuşiţi-vă orgoliul asemănător unui 
şarpe ce vă muşcă mâna, şi veţi face mai mult pentru 
îmbunătăţirea voastră decât prin asprimi ce nu ţin de 
acest secol”. 


Chapter 6 Legea distrugerii 


1. Distrugerea necesară şi distrugerea abuzivă. 2. 
Calamităţi distrugătoare 3. Războaiele. 4. Crima. 5. 
Cruzimea. 6. Duelul. 7. Pedeapsa cu moartea. 


1. Distrugerea necesară şi distrugerea 
abuzivă 


728. Este distrugerea o lege a naturii? 

„Trebuie ca totul să se distrugă pentru a se naşte 
din nou şi a regenera; căci ceea ce voi numiţi distrugere 
nu este decât o transformare ce are drept scop 
reînnoirea şi îmbunătăţirea entităţilor vii”. 

Instinctul de distrugere a fost astfel dat entităţilor 
vii din considerente providenţiale? 

„Creaţiile lui Dumnezeu sunt instrumente de care 
acesta se serveşte pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a 
se hrăni, făpturile vii se nimicesc între ele, şi aceasta în 
dublu scop: de a menţine echilibrul în reproducere, ce 
ar putea deveni excesivă, şi de a utiliza rămăşiţele 
învelişului exterior drept hrană. Dar întotdeauna ceea ce 
se distruge este acest înveliş exterior, şi el nu este decât 
un accesoriu şi nicidecum partea esenţială; cel 
indestructibil este principiul inteligent care suferă 
diferite metamorfoze în evoluţia sa. 

729. Dacă distrugerea este necesară pentru 
regenerarea fiinţelor, de ce natura le oferă mijloace de 
apărare şi conservare? 

„Deoarece distrugerea nu vine decât la timpul 
necesar. Orice distrugere anticipată împiedică 
dezvoltarea principiului inteligent; de aceea Dumnezeu 
a dat fiecărei fiinţe nevoia de a trăi şi a se reproduce”. 

730. Deoarece moartea trebuie să ne 
conducă la o viaţă mai bună, să ne elibereze de relele de 
aici, ar trebui mai mult să o dorim decât să ne temem de 
ea. De ce atunci omul are faţă de ea o oroare instinctivă 


care-l face să se înfricoşeze? 

„Am mai spus, omul trebuie să caute să-şi 
prelungească viaţa pentru a-şi îndeplini sarcina; de 
aceea Dumnezeu i-a dat instinctul de conservare, şi 
acest instinct îl susţine în încercările sale - fără el omul 
s-ar lăsa foarte adesea descurajat. Vocea tainică care îl 
face să respingă moartea îi spune că mai poate face 
ceva pentru progresul său. Când îl ameninţă un pericol, 
acesta reprezintă un avertisment de a folosi răgazul 
acordat de Dumnezeu; dar ingratul o pune pe seama 
stelei sale norocoase decât pe seama creatorului său”. 

731. Pentru ce, alături de mijloacele de 
conservare, natura a aşezat deopotrivă agenții 
distrugerii? 

„Remediul alături de rău; am mai spus-o, pentru a 
menţine echilibrul şi a servi drept contrapondere”. 

732. Nevoia de distrugere este aceeaşi în 
toate lumile? 

„Este proporţională cu starea mai mult sau mai 
puţin materială, dar încetează la o stare fizică şi morală 
mai epurată. În lumile ceva mai avansate decât a 
voastră, condiţiile de existenţă sunt complet diferite”. 

733. Necesitatea distrugerii va exista întotdeauna 
la fiinţele pământene? 

„Nevoia de distrugere se diminuează la om pe 
măsură ce spiritul predomină asupra materiei, de aceea 
vedeţi oroarea distrugerii urmată de dezvoltarea 
intelectuală şi morală”. 

734. In starea sa actuală, are omul dreptul 
nelimitat de a distruge animalele? 

„Acest drept este limitat de necesitatea asigurării 
hranei şi securităţii sale; abuzul nu a fost niciodată un 
drept”. 

735. Ce gândiţi despre distrugerea ce 
depăşeşte limitele nevoilor şi ale securității; vânătoarea 
de exemplu, când nu are ca scop decât plăcerea de a 
distruge fără folos ? 


„Predominanţă a bestialităţii asupra naturii 
spirituale. Orice distrugere ce depăşeşte limitele nevoii 
este o violare a legii lui Dumnezeu. Animalele nu distrug 
decât pentru nevoile lor; dar omul, care are liberul 
arbitru, distruge fără necesitate; el va da socoteală de 
abuzul libertăţii ce i-a fost acordată, căci el cedează în 
faţa celor mai rele instincte”. 

736. Popoarele care imping la exces 
scrupulul relativ la distrugerea animalelor au un merit 
deosebit? 

„Este un exces al unui sentiment lăudabil prin el 
însuşi, dar care devine abuziv, şi al cărui merit este 
neutralizat prin exagerări ale binelui de alte feluri. 
Există la ele mai multă teamă superstiţioasă decât o 
adevărată bunătate”. 

2. Calamităţi distrugătoare 


737. În ce scop loveşte Dumnezeu omenirea 
prin tot felul de calamităţi distrugătoare? 

„Pentru a o face să avanseze mai repede. Nu am 
spus că distrugerea este necesară regenerării morale a 
Spiritelor care obțin în fiecare nouă existență un nou 
grad de perfecțiune? Trebuie văzut sfârşitul pentru a-i 
aprecia rezultatele. Voi nu le judecați decât din punctul 
vostru de vedere personal, şi le numiţi calamităţi 
datorită prejudiciului ce vi-l produc; dar aceste tulburări 
sunt adesea necesare pentru a urgenta o stare de 
lucruri mai bună, şi a realiza în câţiva ani ceea ce ar fi 
necesitat secole”. 

738. Nu putea Dumnezeu să întrebuinţeze 
pentru îmbunătăţirea umanităţii alte mijloace decât 
calamităţile distrugătoare? 

„Da, şi el le întrebuinţează zilnic, de vreme ce dă 
fiecăruia mijloacele de a progresa prin cunoaşterea 
binelui şi a răului. Omul este cel care nu profită; şi 
atunci trebuie pedepsit în orgoliul său şi făcut să-şi 
simtă slăbiciunea. 


Dar în aceste calamităţi piere atât omul de bine 
cât şi cel pervers; oare este drept? 

„In timpul vieţii, omul raportează totul la corpul 
său, dar după moarte, el gândeşte altfel. Aşa cum am 
mai spus, viaţa corpurilor este nesemnificativă - un secol 
din lumea voastră este ca un fulger în eternitate. Deci 
suferinţele pe care le înduraţi câteva luni sau câteva zile 
nu înseamnă nimic; este doar o învăţătură pentru voi, şi 
care vă serveşte în viitor. 

Spiritele, iată lumea reală, preexistând şi 
supraviețuind tuturor; ele sunt copiii lui Dumnezeu şi 
obiectul întregii sale preocupări; corpurile nu sunt decât 
deghizări sub care ele apar în lume. În marile calamităţi 
care decimează omenirea, este ca şi cum o armată aflată 
în război îşi vede veşmintele uzate, zdrenţuite sau 
pierdute. Generalul are mai multă grijă de soldaţii săi 
decât de hainele lor”. 

Dar victimele acestor calamităţi nu rămân tot 
victime? 

„Dacă se consideră viaţa prin ceea ce este, şi cât 
este ea de scurtă în raport cu infinitul, i se va da mai 
puţină importanţă. Aceste victime vor găsi într-o altă 
existenţă o largă compensație pentru suferinţele lor 
dacă ştiu să le suporte fără murmur”. 

Că moartea soseşte printr-o calamitate sau printr- 
o cauză obişnuită, nu înseamnă o deosebire atunci când 
ti-a bătut ceasul: singura diferenţă este că într-o 
calamitate numărul morţilor e mai mare. Dacă am putea 
să ne ridicăm gândirea astfel încât să dominăm 
umanitatea şi să îmbrăţişăm totul, aceste calamităţi atât 
de teribile nu ne vor mai apărea decât nişte furtuni 
trecătoare în destinul lumii. 


739. Calamităţile distrugătoare au o utilitate 
din punct de vedere fizic, în ciuda tuturor relelor 
provocate? 


„Da, ele schimbă câteodată starea unei regiuni; 
dar binele rezultat de aici nu este resimţit decât de 


generaţiile viitoare”. 

740. Calamităţile nu sunt de asemenea 
încercări morale pentru om, încercări ce-l pun în contact 
cu cele mai dure nevoi? 

„Calamităţile sunt încercări ce dau omului ocazia 
de a-şi exersa inteligenţa, de a-şi arăta perseverenta şi 
supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu, şi îl pun să-şi 
dovedească sentimentele de abnegaţie, de dezinteres de 
dragoste faţă de aproapele său, dacă nu este dominat de 
egoism”. 

741. Oare îi este hărăzit omului să se 
împotrivească acestor calamităţi care îl afectează? 

„Da, parţial, dar nu aşa cum se înţelege îndeobşte. 
Multe calamităţi sunt urmarea neprevederii sale; pe 
măsură ce omul acumulează cunoştinţe şi experienţă, el 
li se poate împotrivi, adică le poate preveni dacă ştie să 
le cerceteze cauzele. 

Dar printre relele care fac umanitatea să sufere 
există şi unele generale aflate în hotărârile Providenţei, 
şi ale căror repercursiuni le simte fiecare individ, mai 
mult sau mai puţin. Acestor calamităţi omul nu le poate 
opune decât resemnarea în faţa voinţei lui Dumnezeu; 
subliniem însă că relele acestea sunt adeseori agravate 
de nepăsarea omului”. 

Printre calamităţile distructive, naturale şi 
independente de om, trebuie puse în primul rând ciuma, 
foamea, inundaţiile, intemperiile fatale recoltelor 
pământului. Dar oare omul nu a găsit în ştiinţă, în 
lucrările de construcţii, în perfecţionarea agriculturii, în 
asolamente şi irigaţii, în studiul condiţiilor igienice, 
mijloacele de a neutraliza sau de a atenua dezastrele? 
Anumite regiuni odinioară răvăşite de calamităţi teribile 
nu sunt astăzi apărate? Ce nu ar face, aşadar, omul 
pentru bunăstarea sa materială dacă va şti să profite de 
toate resursele inteligenţei sale, şi când la grija pentru 
conservarea personală va şti să adauge sentimentul unei 
adevărate compasiuni pentru semenii săi? 


3. Războaiele 


742. Care este cauza care împinge pe om la 
război? 

„Predominanţa naturii animale asupra naturii 
spirituale şi satisfacerea pasiunilor. În starea primitivă 
popoarele nu cunosc decât dreptul celui mai tare; de 
aceea pentru ele războiul este o stare normală. Pe 
măsura ce omul progresează, războiul devine mai puţin 
frecvent, deoarece i se evită cauzele.” 

743. Va dispărea vreodată războiul de pe 
fața pământului? 

„Da, când oamenii vor înţelege dreptatea şi vor 
aplica legea lui Dumnezeu; atunci toate popoarele se vor 
înfrăţi”. 

744. Care a fost scopul Providenţei când a făcut 
războiul necesar? 

„Libertatea şi progresul”. 

Dacă războiul trebuie să aibă ca efect libertatea, 
cum se face că are adesea ca rezultat aservirea? 

„Aservirea momentană pentru a grupa popoarele, 
spre a le face să progreseze mai repede”. 

745. Ce gândiţi despre cel ce provoacă războiul în 
propriul profit? 

„Acela este cu adevărat vinovat, şi îi vor trebui 
multe existenţe pentru a ispăşi toate omorurile pe care 
le-a provocat, căci va răspunde de fiecare om căruia i-a 
cauzat moartea pentru a-şi satisface ambiția”. 

4. Crima 


746. Este suprimarea unei vieţi o crimă în 
ochii lui Dumnezeu? 

„Da, o mare crimă; cel ce întrerupe viaţa 
semenului său curmă o viaţă de ispăşire sau de misiune 
- în aceasta constă răul”. 

747. Are omul întotdeauna acelaşi grad de 
vină? 


„Am spus-o deja, Dumnezeu este drept; el judecă 
intenţia mai mult decât fapta.” 

748. Oare Dumnezeu il iartă pe omul aflat în 
legitimă apărare? 

„Singură necesitatea îl poate scuza, dar dacă îţi 
poţi apăra viaţa fără a o atinge pe cea a agresorului, 
atunci nu sta pe gânduri”. 

749. Este omul vinovat de omorurile săvârşite în 
timpul războiului? 

„Nu, de vreme ce este constrâns de forţă; dar e 
vinovat de cruzimile comise, şi se va ţine cont de omenia 
sa”. 

750. Cine este mai vinovat în ochii lui 
Dumnezeu - cel care-şi omoară părintele sau cel care-şi 
ucide copilul? 

„Amândoi sunt la fel de vinovaţi, căci orice crimă 
este tot crimă”. 

751. De unde provine faptul că la anumite 
popoare deja avansate din punct de vedere inteiectual, 
uciderea copiilor este în tradiţie şi chiar consacrată de 
legislaţie? 

„Dezvoltarea intelectuală nu antrenează 
necesitatea binelui; Spiritul superior în inteligenţă poate 
fi rău, căci poate fi un Spirit care a trăit vreme 
îndelungată fără a se îmbunătăţi”. 

5. Cruzimea 


752. Sentimentul de cruzime poate fi legat 
de instinctul de distrugere? 

„Este instinct de distrugere în ceea ce are el mai 
rău, căci dacă distrugerea este câteodată o necesitate, 
cruzimea nu este niciodată; ea este întotdeauna 
rezultatul unei naturi rele”. 

753. De unde provine faptul că la popoarele 
primitive cruzimea este caracterul dominant? 

„La popoarele primitive, aşa cum le numeşti tu, 
materia predomină spiritul. Ele se abandonează 


instinctelor animalice şi, cum nu au alte nevoi decât cele 
trupeşti, ele nu se gândesc decât la conservarea 
personală, lucru caTe le face să fie în general crude. 
Seminţiile a căror dezvoltare este imperfectă se află sub 
dominaţia Spiritelor imperfecte, până când popoare mai 
avansate reuşesc să distrugă sau să slăbească această 
influenţă”. 

754. Cruzimea ţine oare de absența simțului 
moral? 

„Spun că simţul moral nu este dezvoltat, dar nu 
spun că este absent, căci acesta există în principiu la 
toţi oamenii. Acest simt moral face mai târziu ca 
făpturile să devină bune şi omenoase. El există deci la 
omul primitiv, dar întocmai cum sursa miresmei se află 
în germenele florii înainte ca ea să înflorească”. 

Toate facultăţile există în om în stare rudimentară 
sau latentă; ele se dezvoltă după cum circumstanţele îi 
sunt sau nu favorabile. Dezvoltarea excesivă a unora 
neutralizează dezvoltarea altora. Surescitarea 
instinctelor materiale sufocă simţul moral, tot aşa cum 
dezvoltarea simțului moral diminuează puţin câte puţin 
facultăţile pur animalice. 

755. Cum se face că în sânul civilizației 
avansate se găsesc câteodată fiinţe la fel de crude ca 
fiarele? 

„Tot aşa cum pe un arbore încărcat cu fructe 
bune se găsesc şi stricăciuni. Aceste fiinţe sălbatice au 
civilizaţia doar ca veşmânt, sunt lupi rătăciţi în mijlocul 
oilor. Spirite de un ordin interior şi foarte înapoiate se 
pot încarna printre oamenii avansați în speranţa de a 
progresa ele însele; dar dacă încercarea este prea grea, 
natura lor primitivă le doboară”. 

756. Societatea oamenilor de bine va fi într-o 
zi curățată de ființele răufăcătoare? 

„Umanitatea progresează şi de aceea oamenii 
dominați de instinctul răului vor dispărea puţin câte 
puţin dintre oamenii buni, tot aşa cum neghina se 


separă de seminţele bune după vânturare, dar pentru a 
renaşte sub un alt înveliş. Şi cum vor avea mai multă 
experienţă, vor înţelege mai bine ce e rău şi ce e bine. 
Un exemplu în acest sens îl reprezintă plantele şi 
animalele pentru care omul a găsit ştiinţa perfecţionară, 
şi la care el dezvoltă noi calităţi. Ei bine, doar după mai 
multe generaţii perfecţionarea devine completă. Aceasta 
este imaginea diferitelor existenţe ale omului. 

6. Duelul 


757. Duelul poate fi considerat ca o situatie 
de legitimă apărare? j 

„Nu; e o crimă şi un obicei absurd. Intr-o 
civilizaţie mai avansată şi mai morală, omul va înţelege 
că duelul este tot atât de ridicol ca şi luptele privite 
odinioară ca judecată a lui Dumnezeu. 

758. Duelul poate fi considerat ca un omor 
din partea celui care, cunoscându-şi slăbiciunea, este 
aproape sigur de moarte? 

„Este o sinucidere. 

Când şansele sunt egale, este duelul un omor sau 
o sinucidere? 

„Şi una şi alta”. 

În toate cazurile, chiar atunci când şansele sunt 
egale, duelistul este vinovat, mai întâi pentru că 
atentează cu sânge rece şi în mod deliberat ia viaţa 
semenului său, în al doilea rând deoarece îşi expune 
viaţa în mod inutil şi fără folos pentru nimeni. 

759. Care este valoarea noțiunii de onoare în 
materie de duel? 

„Nimic altceva decât orgoliu şi vanitate: două 
plăgi ale omenirii”. 

Dar nu există cazuri când onoarea este cu 
adevărat angajată şi când refuzul ar fi o laşitate? 

„Depinde de moravuri şi de obiceiuri; fiecare ţară 
şi fiecare secol au moduri diferite de a vedea lucrurile. 
Când oamenii vor fi mai buni şi mai avansați în morală, 


vor înţelege că adevărata onoare este mai presus de 
pasiunile pământene, şi că nu prin ucidere sau 
încercarea de a ucide se repară o vină”. 

E mai multă măreție şi o adevărată onoare în a te 
recunoaşte vinovat dacă ai greşit sau a cere scuze dacă 
există dreptate; şi în toate cazurile trebuie să se 
dispreţuiască insultele care nu ne pot atinge. 

7. Pedeapsa cu moartea 


760. Pedeapsa cu moartea va dispărea într-o 
zi din legislaţia omenească? 

„Va dispărea în mod incontestabil, şi suprimarea 
ei va marca un progres al umanităţii. Când oamenii vor 
fi mai luminaţi, pedeapsa cu moartea va fi abolită 
complet pe pământ, şi nu va mai fi necesar ca oamenii 
să fie judecaţi de către oameni. Vorbesc despre o vreme 
încă depărtată pentru voi”. 

Progresul social lasă fără îndoială încă multe de 
dorit, dar am fi nedrepţi cu societatea modernă dacă nu 
am vedea un progres în restricţiile aduse pedepsei cu 
moartea la popoarele cele mai avansate şi în natura 
crimei lor pentru care se aplică această pedeapsă. 

Dacă se compară garanţiile cu care justiţia, la 
popoarele amintite, se străduieşte că protejeze acuzatul, 
omenia de care dă dovadă faţă de acesta, chiar atunci 
când este recunoscut vinovat, cu ceea ce se practica în 
timpurile nu prea îndepărtate, nu se poate să nu 
recunoaştem calea ascendentă pe care este angajată 
omenirea. 

761. Legea conservării dă omului dreptul de 
a-şi apăra propria viaţă; oare nu se foloseşte el de acest 
drept atunci când suprimă din societate un membru 
periculos? 

„Există şi alte mijloace de a te apăra de pericol 
decât acela de a ucide. De altfel uşa pocăinţei trebuie 
deschisă şi nicidecum închisă criminalului”. 

762. Dacă pedeapsa cu moartea poate fi 


prescrisă de societățile moderne, nu a fost ea o 
necesitate în timpurile mai puţin civilizate? 

„Necesitate nu este cuvântul potrivit, căci omul 
crede întotdeauna că un lucru e necesar atunci când nu 
găseşte nimic mai bun. Pe măsură ce se luminează, omul 
înţelege mai bine ce este drept sau nedrept şi respinge 
excesele comise în numele justiţiei în vremurile de 


ignoranță”. 

763. Restricţionarea cazurilor de aplicare a 
pedepsei cu moartea este un indice de progres pentru 
civilizatie? 


„Te poţi îndoi? Spiritul tău nu se revoltă citind 
povestea masacrelor omeneşti făcute odinioară în 
numele justiției, şi adesea în cinstea Divinităţii; a 
torturilor ce făceau să sufere condamnatul pentru a-i 
smulge, prin exces de suferinţe, mărturisirea unei crime 
pe care adesea nu o comisese? Ei bine! Dacă tu ai fi trăit 
în acele vremuri, ai fi găsit totul cât se poate de firesc, şi 
poate că tu însuţi, judecător fiind, ai fi procedat 
întocmai. Astfel, ceea ce părea drept într-o epocă pare 
barbar în altă vreme. Numai legile divine sunt veşnice, 
legile omeneşti se schimbă odată cu progresul; ele vor 
continua să se schimbe până când se vor pune în acord 
cu legile divine”. 

764. Isus a spus: Cine a ucis cu sabia va pieri 
prin sabie. Oare cuvintele acestea nu înseamnă o 
consacrare a legii talionului, iar moartea aplicată 
ucigaşului nu este o consecinţă a unei fapte pe măsură? 

„Fiţi atenţi! Vă înşelaţi asupra acestor cuvinte ca 
şi asupra multor altora. Pedeapsa talionului este 
dreptatea lui Dumnezeu; el este cel ce o aplică. Voi toţi 
suferiţi această pedeapsă în fiecare moment, căci 
sunteţi pedepsiţi pentru ceea ce aţi comis în această 
viaţă sau într-o alta. Cel ce şi-a făcut semenii să sufere 
se va în situaţia de a îndura el însuşi ceea ce a făcut 
altora; acesta este sensul cuvintelor lui Isus. Nu v-a spus 
el de asemenea: «lertaţi pe duşmanii voştri!»; şi nu v-a 


îndemnat el să-i cereţi lui Dumnezeu să vă ierte 
greşelile ca şi cum v-aţi ierta voi înşivă; adică în aceeaşi 
măsură în care aţi ierta voi? Acesta este înţelesul 
vorbelor lui Isus”. 

765. Ce gândiţi despre pedeapsa cu moartea 
aplicată în numele lui Dumnezeu? 

„Înseamnă a lua locul lui Dumnezeu în ceea ce 
priveşte dreptatea. Cei care acţionează astfel arată cât 
sunt de departe de a-l înţelege pe Dumnezeu, şi că au 
încă multe de ispăşit. Pedeapsa cu moartea este o crimă 
când este aplicată în numele lui Dumnezeu, iar cei ce o 
aplică sunt tot atât de vinovaţi ca şi ucigaşii”. 


Chapter 7 Legea societății 


1. Necesitatea vieţii sociale. 2. Viaţa de izolare. 
Legământul tăcerii. 3. Legăturile de familie. 


1. Necesitatea vieţii sociale 


766. Este viața socială o lege a naturii? 

„Cu siguranţă, Dumnezeu a făcut omul pentru a 
trăi în societate. Dumnezeu nu a dat în mod inutil 
omului cuvântul şi toate celelalte facultăţi necesare 
vieţii sociale”. 

767. Este izolarea totală contrară legii 
naturii? 

„Da, căci oamenii caută societatea din instinct şi 
este nevoie ca toţi să participe la progres ajutându-se 
reciproc”. 

768. Oare omul, căutând societatea, nu face 
decât să se supună unui sentiment personal, sau există 
în acest sentiment un scop providenţial mai general ? 

„Omul trebuie să progreseze; singur, el nu o poate 
face, deoarece nu are toate facultăţile necesare, şi de 
aceea îi este necesar contactul permanent cu ceilalţi 
oameni. În izolare, el se abrutizează iar capacităţile îi 
slăbesc”. 

Nici un om nu are facultăţi complete; prin 
reunirea socială ei se completează unii pe ceilalţi în 
asigurarea bunăstării şi progresului. De aceea având 
nevoie unii de alţii, sunt făcuţi să trăiască în societate şi 
nu în izolare. 

2. Viaţa de izolare. Legământul tăcerii 


769. Se consideră ca principiu general că 
viaţa socială există în natură; dar cum în natură există 
toate obiceiurile, de ce viaţa de izolare absolută este 
condamnabilă dacă omul îşi găseşte satisfacția în ea? 

„Satisfacţie de egoist. Există şi cameni care-şi 


găsesc satisfacția în băutură; îi aprobi? Lui Dumnezeu 
nu-i este pe plac o viaţă ce nu poate fi folositoare 
nimănui”. 

770. Ce gândiţi despre oamenii care trăiesc în 
izolare absolută pentru a fugi de contactul vătămător cu 
lumea? 

„Dublu egoism”. 

Dar dacă această retragere are ca scop o ispășire 
prin impunerea unor grele privaţiuni, atunci ea nu este 
meritorie? 

„A face mai mult bine decât a nu face rău, aceasta 
este cea mai bună ispăşire. Evitând un rău, omul cade în 
altul, de vreme ce uită legea dragostei şi a carităţii. 

771. Ce gândiţi despre cei care fug de lume pentru 
a se consacra iertării păcătoşilor? 

„Aceştia se ridică, coborându-se. Ei au dublul 
merit de a se situa deasupra bucuriilor materiale, şi de a 
face binele prin îndeplinirea legii muncii”. 

Dar cei ce caută în retragere liniştea cerută de 
anumite activităţi? 

„Aceasta nu e deloc retragerea absolută a 
egoistului; ei nu se izolează de societate, din moment ce 
muncesc pentru ea”. 

772. Ce părere aveți despre legământul 
tăcerii recomandat de anumite secte încă din cea mai 
îndepărtată antichitate? 

„Întrebaţi-vă mai degrabă de ce există în natură 
cuvântul, şi pentru ce a fost dat el de Dumnezeu. 
Dumnezeu condamnă abuzul şi nefolosirea facultăţilor 
date de el. Totuşi, tăcerea este utilă, căci în tăcere te 
reculegi; spiritul tău devine mai liber şi poate atunci să 
intre în comunicare cu noi, însă legământul tăcerii este 
o prostie. Fără îndoială, cei ce privesc aceste privaţiuni 
voluntare ca pe nişte acte de virtute au o intenţie bună; 
dar ei se înşeală deoarece nu înţeleg în totalitate 
adevăratele legii ale lui Dumnezeu”. 

Legământul tăcerii absolute, ca şi legământul 


izolării, privează omul de relaţiile sociale ce-i pot furniza 
ocaziile de a face binele şi a îndeplini astfel legea 
progresului. 

3. Legăturile de familie 


773. De ce, la animale, părinţii şi copiii nu se 
mai recunosc după ce ultimii nu mai au nevoie de 
îngrijire? 


„Animalele trăiesc o viaţă materială, şi nicidecum 
o viaţă morală. Tandreţea mamei pentru puii săi are ca 
principiu instinctul de conservare a speciei; când aceste 
vieţuitoare pot să se întreţină singure, misiunea mamei 
e îndeplinită, natura nemaicerându-i nimic în plus; de 
aceea ea îşi abandonează primii pui ocupându-se de noii 
veniţi”. 

774. Sunt persoane care conchid din 
abandonul puilor de către părinți că, la om, legăturile de 
familie nu sunt decât rezultatul moravurilor sociale şi nu 
o lege a naturii; ce trebuie să credem ? 

„Omul are o altă soartă decât animalele; de ce 
totuşi există mereu tendinţa de a-l asemăna acestora? 
Există la el şi alt lucru în afara nevoilor fizice: 
necesitatea progresului; legăturile sociale sunt necesare 
progresului, şi legăturile de familie strâng legăturile 
sociale: de aceea legăturile de familie sunt o lege a 
naturii. Dumnezeu a dorit ca oamenii să înveţe astfel să 
se iubească ca fraţii”. 

775. Care ar fi, pentru societate, rezultatul slăbirii 
legăturilor de familie? 

„Recrudescenţa egoismului”. 


Chapter 8 Legea progresului 


1. Starea naturii. 2. Drumul progresului 3. 
Popoare degenerate. 4. Civilizaţia. 5. Progresul 
legislaţiei omeneşti. 6. Influenţa spiritismului asupra 
progresului. 


1. Starea naturii 


776. Starea naturală şi legea naturală 
reprezintă acelaşi lucru? 

„Nicidecum; starea naturală este starea primitivă. 
Civilizaţia este incompatibilă cu starea naturală, în timp 
ce legea naturală contribuie la progresul umanităţii”. 

Starea naturală este copilăria umanităţii şi punctul 
de plecare al dezvoltării sale intelectuale şi morale. 
Omul fiind perfectibil şi purtând germenele propriei sale 
ameliorării, nu este sortit să trăiască perpetuu în starea 
de copilărie; starea primitivă este tranzitorie, omul 
ieşind din ea prin progres şi civilizaţie. Legea naturală, 
dimpotrivă, guvernează întreaga omenire şi fiinţele 
omeneşti se ameliorează pe măsură ce înţeleg mai bine 
această lege. 

777. În starea primitivă, omul având mai 
putine nevoi, nu se confruntă cu frământările ce apar 
într-o stare mai avansată; ce gândiţi despre opinia celor 
care privesc starea primitivă drept cea mai mare fericire 
de pe pământ? 

„Ce vrei! Este fericirea primitivului; există oameni 
care nu înţeleg nimic altceva, înseamnă a fi fericit în 
maniera animalelor. La fel, copiii sunt mai fericiţi decât 
oamenii realizaţi”. 

778. Omul se mai poate întoarce la natura 
primitivă? 

„Nu, omul trebuie să progreseze fără încetare şi 
nu se poate întoarce în starea de copilărie. Dacă 
progresează este pentru că aşa vrea Dumnezeu; a gândi 


că se poate întoarce la condiţia sa primitivă înseamnă a 
nega legea progresului”. 
2. Drumul progresului 


779. Are omul în el puterea de a progresa, ori 
progresul nu este decât produsul unei învățături? 

„Omul se dezvoltă pe sine în mod natural; dar nu 
toţi progresează în acelaşi timp şi în acelaşi fel; atunci 
cei mai avansați ajută progresul celorlalţi prin contact 
social”. 

780. Progresul moral urmează întotdeauna 
progresul intelectual? 

„Îi este consecinţă, dar nu îl urmează întotdeauna 
imediat”. 

Cum poate conduce progresul intelectual la 
progres moral? 

„Făcând să se înţeleagă binele şi răul; atunci, 
omul poate alege. Dezvoltarea liberului arbitru urmează 
dezvoltării inteligenţei şi sporeşte responsabilitatea 
actelor.” 

Atunci cum se face că popoarele cele mai luminate 
sunt adesea şi cele mai pervertite? 

„Progresul complet este scopul, însă popoarele, ca 
şi indivizii, nu-l ating decât pas cu pas. Până să se 
dezvolte în ei simţul moral, oamenii pot chiar să se 
servească de inteligenţă pentru a face rău. Morala şi 
inteligenţa sunt două forţe ce nu se echilibrează decât în 
timp”. 

781. Este dat omului să poată opri mersul 
progresului? 

„Nu, ci doar să-l împiedice uneori”. 

Ce gândiţi despre oamenii care sunt tentaţi să 
oprească mersul progresului şi să facă omenirea să 
regreseze? 

„Biete făpturi pe care Dumnezeu le va pedepsi; ele 
vor fi măturate de torentul pe care vor să-l stăvilească”. 

Progresul fiind o condiţie a naturii umane, nu stă 


în puterea nimănui de a i se opune. Este o Jorţă vie pe 
care legile rele o pot întârzia, dar nu o pot înăbuşi. 
Atunci când devin incompatibile, aceste legi, împreună 
cu cei ce vor să le menţină, sunt înlăturate de progres, 
şi aşa va fi până când omul va aşeza legile sale în 
conformitate cu dreptatea divină care doreşte binele 
pentru toţi, şi nicidecum legi făcute prin forţă în 
prejudiciul celui slab. 

782. Dar nu există oameni care frânează 
progresul cu bună ştiinţă, crezând că-l favorizează 
văzându-l prin prisma lor, şi adesea acolo unde nu 
există? 

„Piatra mică pusă sub roata unei căruţe mari, şi 
care nu o împiedică să avanseze”. 

783. Perfecţionarea umanităţii urmează 
întotdeauna un mers progresiv şi lent? 

„Există un progres regulat şi lent ce rezultă din 
forţa lucrurilor, dar când un popor nu avansează destul 
de repede, Dumnezeu îi provoacă, într-o vreme sau alta, 
un şoc fizic sau moral care îl transformă”. 

Omul nu poate rămâne în permanentă în 
ignorantă, deoarece trebuie să atingă telul stabilit de 
Providenţă; el se luminează prin forţa lucrurilor. 
Revolutionările morale, ca şi revolutionările sociale, se 
infiltrează puţin câte puţin în idei; ele germinează timp 
de secole, apoi deodată strălucesc şi fac să se 
prăbuşească edificiul măcinat al trecutului ce nu mai 
este în armonie cu noile nevoi şi aspirații. 

Omul nu înţelege prin aceste frământări decât 
dezordinea şi confuzia momentană care-l afectează în 
interesele materiale; cel ce-şi ridică gândirea mai presus 
de propria individualitate admiră proiectele Providenţei 
ce face ca din rău să se ivească binele. Este uraganul ce 
asanează atmosfera după ce în prealabil a răvăşit-o. 

784. Perversitatea omului este foarte mare; 
nu vi se pare că din punct de vedere moral el că merge 
înapoi în loc să avanseze? 


„Te înşeli; observă bine ansamblul şi vei vedea că 
avansează de vreme ce înţelege mai bine ceea ce este 
Tău, şi în fiecare zi îşi corectează abuzurile. 

Este nevoie de un exces al răului pentru a face să 
se înţeleagă necesitatea binelui şi a reformelor”. 

785. Care este cel mai mare obstacol al 
progresului? 

„Orgoliul şi egoismul; vorbesc doar de progresul 
moral, căci progresul intelectual se face zilnic. La prima 
vedere pare a se acorda acestor vicii o mare importanţă, 
dezvoltându-se ambiția şi dragostea de bogății care, la 
rândul lor, împing omul spre căutări ce-i luminează 
Spiritul. 

Astfel, totul se socoteşte în lumea morală ca şi în 
lumea fizică, şi chiar din rău se poate ivi binele, însă 
această stare de lucruri va apărea la timpul ei; ea se va 
schimba pe măsură ce omul va înţelege mai bine că în 
afara bucuriilor pământeşti există o fericire infinit mai 
mare şi infinit mai durabilă”. 

Există două feluri de progres, care aparent se 
sprijină reciproc, dar care totuşi nu merg împreună: 
progresul intelectual şi progresul moral. La popoarele 
avansate, primul este încurajat de presiunea dorințelor; 
astfel s-a atins un nivel necunoscut până în zilele 
noastre. Trebuie ca şi cel de-al doilea să fie la acelaşi 
nivel, şi totuşi, dacă se compară moravurile sociale de 
acum câteva secole, ar trebui să fii orb să tăgăduieşti 
progresul pe plan moral. De ce atunci mersul ascendent 
s-ar întrerupe pentru morală mai degrabă decât pentru 
inteligentă? 

A te îndoi înseamnă a pretinde că umanitatea se 
află la apogeul perfecțiunii, ceea ce ar fi absurd, sau că 
ea nu este perfectibilă moral, fapt dezminţit de 
experienţă. 

3. Popoare degenerate 


786. Istoria ne arată o mulțime de popoare 


care, după socurile ce le-au tulburat, au recăzut în 
barbarie; unde este în acest caz progresul? 

„Când casa îţi este ameninţată de ruină, tu o 
dărâmi pentru a construi una mai solidă şi mai comodă; 
dar până la reconstruirea ei, domneşte tulburarea şi 
confuzia. 

Încă un exemplu: erai sărac şi locuiai într-o 
cocioabă; devii bogat şi o părăseşti pentru a locui într- 
un palat. Apoi, un pârlit aşa cum erai tu vine să-ţi ia 
locul în cocioabă, şi este foarte mulţumit căci înainte nu 
avea adăpost. Ei bine! Află deci că Spiritele ce s-au 
încarnat în acest popor degenerat nu sunt aceleaşi care 
îl alcătuiau în vremea măreției sale; spiritele de atunci, 
care erau avansate, s-au dus în „locuinţe” mai perfecte 
şi au progresat în timp ce altele mai puţin avansate le-au 
luat locul, pe care la rândul lor îl vor părăsi”. 

787. Nu există neamuri care se împotrivesc 
progresului din pricina naturii lor? 

„Da, dar acele se distrug, în fiecare zi, în mod 
fizic”. 

Care ar fi şansa sufletelor venite să anime aceste 
neamuri? 

„Ele vor sosi ca şi toate celelalte pentru 
perfecţionare trecând prin alte existenţe; Dumnezeu nu 
dezmoşteneşte pe nimeni”. 

Astfel oamenii cei mai civilizaţi au putut fi 
sălbatici şi antropofagi? 

„Tu însuţi ai fost o fiinţă primitivă înainte de a fi 
ceea ce eşti”. 

788. Popoarele sunt individualităţi colective 
care, ca şi indivizii, trec prin copilărie, maturitate şi 
decrepitudine Acest adevăr constatat de istorie nu ne 
poate face să gândim că popoarele cele mai avansate 
din acest secol ar avea un declin şi un sfârşit, ca şi cele 
din antichitate? 

„Popoarele care nu trăiesc decât viaţa corpului, 
cele a căror măreție nu este bazată decât pe forţă şi 


întindere, se nasc, cresc şi mor, deoarece forţa unui 
popor se epuizează ca şi cea a omului. Cele ale căror 
legi egoiste contrazic progresul iluminării şi al carităţii 
pier, deoarece numai lumina distruge întunericul şi mila 
egoismul. Însă există la popoare ca şi la indivizi o viaţă a 
sufletului; cele ale căror legi se armonizează cu legile 
eterne ale creatorului vor dăinui şi vor fi o flacără vie 
pentru celelalte popoare”. 

789. Oare progresul va reuni intr-o zi toate 
popoarele pământului într-o singură naţiune? 

„Nu, nu într-o singură naţiune; ar fi imposibil, dată 
fiind diversitatea climatelor în care trăiesc popoarele, 
obiceiurilor şi nevoilor specifice. De aceea le vor trebui 
întotdeauna legi potrivite cu aceste obiceiuri şi nevoi; 
însă compasiunea nu cunoaşte graniţe şi nu face 
distincţie între culorile oamenilor. 

Când legea lui Dumnezeu va reprezenta 
pretutindeni temeiul legilor omeneşti, atât popoarele cât 
şi fiinţele individuale vor practica caritatea unele faţă de 
altele. Atunci ele vor trăi fericite şi în pace, căci nimeni 
nu va mai încerca să facă rău vecinului său, şi nici să 
trăiască pe spinarea lui”. 

Omenirea progresează prin indivizii care se 
îmbunătăţesc şi se luminează treptat; când numărul lor 
sporeşte, ei ajung în frunte şi îi antrenează şi pe ceilalţi. 
Din când în când răsar printre ei oameni de geniu care 
dau avânt, apoi oameni cu autoritate, instrumente ale lui 
Dumnezeu, care în câţiva ani fac omenirea să avanseze 
cât în câteva secole. 

Progresul popoarele face de asemenea să iasă în 
relief justeţea reîncarnării. Oamenii de bine fac eforturi 
lăudabile pentru a face să avanseze o naţiune din punct 
de vedere moral şi intelectual. Națiunea transformată va 
fi mai fericită în această lume ca şi în alta; dar în timpul 
drumului său lent de-a lungul secolelor, mii de indivizi 
mor în fiecare zi. Care este soarta tuturor celor ce 
sucombă pe parcurs? Inferioritatea lor relativă îi 


privează oare de fericirea rezervată ultimilor sosiți? Sau 
fericirea lor este relativă? Justiţia divină nu va admite o 
asemenea nedreptate. Prin pluralitatea existenţelor, 
dreptul la fericire esle egal pentru toţi, căci nimeni nu 
este dezmoştenit de progres; întrucât cei ce au trăit în 
epoca barbariei pot reveni în vremurile civilizaţiei, la 
acelaşi popor sau la altul, rezultă de aici că toţi profită 
de mersul ascendent. 

Dar sistemul unităţii existenţelor prezintă aici o 
altă dificultate. Prin acest sistem sufletul este creat în 
momentul naşterii; deci dacă un om este mai avansat 
decât un altul, aceasta se întâmplă deoarece Dumnezeu 
creează pentru el un suflet mai avansat. De ce această 
favoare? Ce merit are el, el care nu a trăit mai mult 
decât altul, ba uneori mai puţin decât altul, pentru a i se 
da un suflet inferior? Dar nu aici este principala 
dificultate. O naţiune trece, în mii de ani, de la barbarie 
la civilizaţie. 

4. Civilizaţia 


790. Este civilizaţia un progres sau, după cum 
spun anumiţi filozofi, o decadenţa a umanităţii? 

„Progres incomplet; omul nu trece imediat de la 
copilărie la maturitate”. 

Este rațional să condamni civilizația? 

„Condamnaţi mai degrabă pe cei ce abuzează de 
ea, şi nu opera lui Dumnezeu”. 

791. Oare civilizaţia se va epura într-o bună 
zi, făcând să dispară relele pe care le va fi produs? 

„Da, atunci când morala va fi tot atât de dezvoltată 
ca şi inteligenţa. Fructul nu poate veni înaintea florii”. 

792. De ce civilizaţia nu realizează imediat 
tot binele pe care l-ar putea produce? 

„Deoarece oamenii nu sunt încă pregătiţi, şi nici 
dispuşi să obţină acest bine”. 

Nu ar fi şi pentru că civilizaţia, creând noi 
necesităţi, iscă deopotrivă noi pasiuni? 


„Da, şi pentru că nu toate facultăţile Spiritului 
progresează deodată; e nevoie de timp pentru toate. Nu 
puteţi aştepta roade perfecte de la o civilizaţie 
incompletă”. 

793. După ce semne se poate recunoaşte o 
civilizaţie perfectă? 

„O veţi recunoaşte după dezvoltarea morală. Voi 
vă credeţi foarte avansați, deoarece aţi făcut mari 
descoperiri şi invenţii minunate, deoarece locuiţi şi 
sunteţi îmbrăcaţi mai bine decât oamenii primitivi; dar 
nu veţi avea cu adevărat dreptul de a vă numi civilizaţi 
până când nu veţi înlătura din societatea voastră viciile 
care o dezonorează, şi până nu veţi trăi împreună ca 
fraţii practicând mila creştină; până atunci nu sunteţi 
decât popoare luminate deoarece nu aţi parcurs decât 
prima fază a civilizaţiei”. 

Civilizaţia are, ca toate lucrurile, nivelurile sale. O 
civilizaţie incompletă este o stare de tranziţie ce 
cuprinde anumite rele, necunoscute în starea primitivă; 
dar asta nu înseamnă că nu constituie un progres 
natural, necesar, ce aduce cu sine şi remediul răului 
săvârşit. Pe măsură ce civilizaţia se perfecţionează, ea 
face să înceteze unele dintre relele conţinute şi aceste 
rele vor dispărea odată cu progresul moral. 

Dintre două popoare ajunse în culmea dezvoltării 
sociale, se poate numi civilizat, în adevărata accepţie a 
cuvântului, acela care dă dovadă de mai puţin egoism, 
cupiditate şi orgoliu; unde preocupările sunt mai mult 
intelectuale şi morale decât materiale; unde inteligenţa 
se poate dezvolta cu mai multă libertate; unde există 
mai multă bunătate, bună credinţă, bunăvoință şi 
generozitate reciprocă; unde prejudecățile de castă şi de 
naştere sunt mai puţin înrădăcinate, căci aceste 
prejudecăţi sunt incompatibile cu adevărata dragoste 
faţă de aproapele tău; unde legile nu consacră nici un 
privilegiu şi sunt aceleaşi pentru toţi, de la cel mai mic 
la cel mai mare; unde dreptatea şi practicarea ei se 


exercită impartial; unde cel slab găseşte întotdeauna 
ajutor împotriva celui tare; unde viaţa omului, credinţele 
şi opiniile sale sunt cel mai mult respectate, unde există 
mai putină nefericire şi, în sfârşit, unde tot omul de 
bună credinţă este întotdeauna sigur că nu-i vor lipsi 
cele necesare. 

5. Progresul legislaţiei umane 


794. Ar putea societatea să fie guvernată 
doar prin legi naturale fără ajutorul legilor omeneşti? 

„Ar putea dacă binele ar fi înţeles, şi dacă ar 
exista voinţa de a-l practica; atunci aceste legi ar fi de 
ajuns; dar societatea are exigenţele sale, şi atunci îi sunt 
necesare legi specifice”. 

795. Care este cauza instabilității legilor 
omeneşti? 

„In vremurile de început, cei ce erau mai puternici 
făceau legile, şi le făceau pentru ei. A fost nevoie să fie 
modificate pe măsură ce oamenii au înţeles mai bine 
dreptatea. Legile omeneşti sunt mai stabile pe măsură 
ce se apropie de adevărata justiţie, adică pe măsură ce 
sunt făcute pentru toţi, şi se identifică cu legea 
naturală”. 

Civilizaţia a creat noi necesităţi pentru om şi 
aceste nevoi sunt legate de poziţia socială deţinută. A 
fost nevoie ca drepturile şi îndatoririle acestei poziţii 
sociale să fie reglate prin legi omeneşti; dar sub 
influenţa pasiunilor sale, omul a creat adesea drepturi şi 
îndatoriri imaginare ce contravin legii naturale şi pe 
care popoarele le şterg din codurile lor pe măsură ce 
progresează. Legea naturală este imuabilă şi egală 
pentru toţi; legea omenească este schimbătoare şi 
progresivă, şi de aceea a fost posibil ca în timpul 
copilăriei societăţilor să se consacre dreptul celui mai 
tare. 

796. Oare severitatea legilor penale nu este 
o necesitate în starea actuală a societăţii? 


„O societate depravată are cu certitudine nevoie 
de legi mai severe; din nefericire, aceste legi sunt mai 
mult pentru pedepsirea răului deja săvârşit decât să 
îndepărteze sursa răului. Numai educaţia este cea care 
poate să reformeze omul; atunci el nu va mai avea 
nevoie de legi atât de riguroase”. 

797. Cum ar putea fi determinat omul să-şi 
corecteze legile sale? 

„Acesta vine în mod natural prin forţa lucrurilor şi 
prin influenţa binelui care îl conduc pe calea 
progresului. El a corectat deja mult şi va reforma multe 
altele.” 

6. Influenţa spiritismului asupra progresului 


798. Va deveni spiritismul o credinţă în adevăratul 
sens al cuvântului, ori va rămâne doar crezul anumitor 
persoane? 

„Cu siguranţă, el va deveni o nouă credinţă, şi va 
marca o nouă eră în istoria umanităţii, deoarece el 
există în natură şi a sosit vremea ca el să-şi ia locul în 
rândul cunoştinţelor omeneşti. Totuşi, vor fi mari lupte 
de purtat, mai ales împotriva interesului decât împotriva 
convingerii, căci nu trebuie ascuns că există oameni 
interesaţi în combaterea lui, unii din orgoliu, alţii din 
cauza intereselor materiale însă cei care i se 
împotrivesc, găsindu-se din ce în ce mai izolaţi, vor fi 
nevoiţi să judece ca toată lumea, sub pedeapsa de a 
deveni ridicoli. 

Ideile nu se transformă decât în timp şi niciodată 
imediat; ele slăbesc de la o generaţie la alta şi sfârşesc 
prin a dispărea treptat, odată cu cei care le propagau, şi 
care sunt înlocuiţi de alţi indivizi pătrunşi de noi 
principii, aşa cum se întâmplă cu ideile politice. Priviţi 
păgânismul; nu există desigur nimeni astăzi care să 
propage ideile religioase ale acelor timpuri; totuşi multe 
secole după încoronarea creştinismului, ele au lăsat 
urme pe care numai completa reînnoire a neamurilor le- 


a putut şterge. La fel va fi cu spiritismul; mai este 
necesar mult progres, dar va mai exista încă timp de 
două-trei generaţii o sămânță de neîncredere pe care 
numai timpul o va face să dispară. Totodată mersul său 
va fi mai rapid decât al creştinismului, deoarece însuşi 
creştinismul îi deschide căile, iar el pe creştinism se 
sprijină. 

799. În ce fel spiritismul poate contribui la 
progres? 

„Distrugând materialismul, care este una din 
plăgile societăţii, el face oamenii să înţeleagă unde se 
află adevăratul lor interes. Viaţa viitoare nemaifiind 
mascată de îndoială, omul va înţelege mai bine că-şi 
poate asigura viitorul prin mijlocirea prezentului. 
Distrugând prejudecățile de sectă, de castă şi de 
culoare, spiritismul aduce oamenilor marea solidaritate 
ce trebuie să-i unească ca pe nişte fraţi”. 

800. Dar nu se poate considera că spiritismul 
nu va putea triumfa din pricina nepăsării şi 
ataşamentului oamenilor faţă de lucrurile materiale? 

„Ar însemna să cunoşti foarte puţin oamenii, dacă 
ai gândi că o cauză oarecare ar putea să-i transforme, 
încântându-i. Ideile se modifică puţin câte puţin în 
funcţie de indivizi; şi sunt necesare generaţii pentru a 
şterge complet urmele vechilor obişnuinţe. 
Transformarea nu poate deci opera decât într-un timp 
îndelungat, gradual şi din aproape în aproape; cu fiecare 
generaţie, o parte din văl se ridică; spiritismul vine să-l 
destrame cu totul; dar până atunci, dacă ar avea ca 
efect, la un singur om, corijarea unui singur defect, este 
ca şi cum acesta ar fi făcut un pas, dar prin el un mare 
bine, căci acest prim pas va precede alţii mai uşori”. 

801. De ce Spiritele nu au transmis în toate 
epocile trecute ceea ce ne învaţă astăzi? 

„Voi nu-i învăţaţi pe copii ceea ce-i învăţaţi pe 
adulţi, şi nu daţi nou născuţilor o hrană pe care n-ar 
putea să o digere; fiecare lucru la timpul său. Ele i-au 


învăţat pe oameni multe lucruri pe care aceştia nu le-au 
priceput sau pe care le-au denaturat, dar pe care acum 
le pot înţelege. Prin învăţătura lor, chiar incompletă, ele 
au pregătit ogorul pentru primirea seminţei ce va rodi 
astăzi”. 

802. Deoarece spiritismul trebuie să marcheze un 
progres pentru omenire, de ce spiritele nu grăbesc acest 
progres prin manifestări atât de generale şi atât de 
evidente încât să convingă chiar pe cei mai 
neincrezători? 

„Voi aţi dori miracole; însă Dumnezeu le seamănă 
din plin sub paşii voştri şi totuşi voi mai vedeti oameni 
care-l reneagă. Oare Christos şi-a convins contemporanii 
prin minunile săvârşite? Nu vedeti astăzi oameni negând 
faptele cele mai evidente petrecute sub ochii lor? Nu-i 
vedeti pe cei ce spun că nu vor crede decât atunci când 
vor vedea cu proprii ochi? Nu, nu prin miracole vrea 
Dumnezeu să-i întoarcă pe oameni; în bunătatea sa, el 
vrea să le lase meritul de a se convinge prin rațiune”. 


Chapter 9 Legea egalității 


1. Egalitatea naturală. 2. Inegalitatea 
aptitudinilor. 3. Inegalităţile sociale. 4. Inegalitatea 
bogățiilor. 5. Încercările bogăției şi mizeriei. 6. 
Egalitatea drepturilor bărbatului şi femeii. 7. Egalitatea 
în faţa morţii. 


1. Egalitatea naturală 


803. Toţi oamenii sunt egali în faţa lui 
Dumnezeu? 

„Da, toţi tind către acelaşi tel, şi Dumnezeu a 
făcut legile sale pentru întreaga lume. Adeseori voi 
spuneţi: «soarele luminează pentru toţi» şi prin aceasta 
spuneţi un adevăr mai mare şi mai general decât 
credeţi”. 

Toţi oamenii sunt supuşi aceloraşi legi ale naturii, 
toţi se nasc cu aceleaşi slăbiciuni, toţi sunt obiecte ale 
aceleaşi dureri, trupul bogatului se macină ca şi cel al 
săracului. Dumnezeu nu a dat aşadar nici unui om 
superioritatea naturală, nici prin naştere, nici prin 
moarte: toţi sunt egali în faţa lui. 

2. Inegalitatea aptitudinilor 


804. Din ce cauză nu a dat Dumnezeu 
aptitudini asemănătoare tuturor oamenilor? 

„Dumnezeu a creat toate Spiritele egale, dar 
fiecare dintre ele a vieţuit mai mult sau puţin şi, în 
consecinţă, a dobândit mai mult sau mai puţin. Diferenţa 
constă în nivelul lor şi în voinţa lor, care este liberul 
arbitru; de aici, unii oameni se perfecţionează mai rapid, 
ceea ce le dă aptitudini diverse. Diferenţierea 
aptitudinilor este necesară, astfel ca fiecare să poată 
conlucra la Scopurile Providenţei, în limitele dezvoltării 
forţelor sale fizice şi intelectuale; ceea ce nu face unul 
este făcut de celălalt - astfel fiecare are un rol util. Apoi, 


toate lumile fiind solidare unele cu celelalte, trebuie ca 
locuitorii lumilor superioare, în mare parte create 
înaintea lumii voastre, să vină să locuiască cu voi pentru 
a vă da exemplu”. 

805. Trecând dintr-o lume superioară într-o 
lume inferioară, Spiritul îşi conservă integralitatea 
facultăților dobândite? 

„Da, am mai spus-o deja, Spiritul care a progresat 
nu mai dă înapoi. El poate alege, în starea sa de Spirit, 
un înveliş mai „scorţos” sau o poziţie mai precară decât 
cea avută anterior, dar toate acestea pentru a-i servi 
drept învăţătură şi sprijin în progresul său”. 

Astfel diversitatea aptitudinilor omului nu ţine de 
natura intimă a creşterii sale ci de nivelul de perfecţiune 
atins de Spiritele încarnate în el. Deci Dumnezeu nu a 
creat inegalitatea facultăţilor, ci a permis ca diferitele 
niveluri de dezvoltare să se afle în contact, astfel încât 
cele mai avansate să poată ajuta la progresul celor mai 
înapoiate, iar oamenii, având nevoie unii de alţii, să 
înţeleagă legea carităţii ce trebuie să-i unească. 

3. Inegalităţile sociale 


806. Inegalitatea condiţiilor sociale este o 
lege a naturii? 

„Nu; aceasta este în exclusivitate opera omului, şi 
nicidecum a lui Dumnezeu”. 

Această inegalitate va dispărea într-o zi? 

„Nimic nu este etern în afară de legile lui 
Dumnezeu. Nu vezi inegalitatea ştergântfu-se puţin câte 
puţin în fiecare zi? Ea va dispărea ca şi dominaţia 
orgoliului şi a egoismului, şi nu va rămâne decât 
inegalitatea meritului. Va veni o zi când membrii marii 
familii a copiilor lui Dumnezeu nu se vor mai privi după 
puritatea sângelui; nu există decât Spiritul mai mult sau 
mai puţin pur, şi aceasta nu depinde de poziţia socială”. 

807. Ce gândiţi despre cei ce abuzează de 
superioritatea poziţiei lor sociale pentru a oprima pe cel 


slab în propriul lor profit? 

„Aceia merită anatema; vai de ei! Vor fi oprimaţi la 
rândul lor şi vor renaşte într-o existenţă în care vor 
îndura tot ceea ce ei au făcut pe alţii să îndure”. 

4. Inegalitatea bogățiilor 


808. Inegalitatea bogățiilor nu-şi are izvorul 
în inegalitatea facultăţilor ce dau unora mai multe 
mijloace de acumulare decât altora? 

„Da şi nu.” 

Bogăția ereditară nu este totuşi fructul pasiunilor 
rele? 

„Ce ştii tu? Reîntoarce-te la sursă şi vei vedea 
dacă este întotdeauna pură. Ştii tu dacă în principiu 
această bogăţie nu a fost fructul unei spolieri sau al unei 
nedreptăţi? Dar fără a vorbi de origine, crezi oare că 
râvnirea bogăției, chiar dobândită pe căi bune, dorinţele 
secrete ce urmăresc grabnica ei dobândire, sunt 
sentimente lăudabile? Aceasta judecă Dumnezeu, şi te 
asigur că judecata lui este mai severă decât cea a 
oamenilor”. 

809. Dacă o avere a fost obținută pe căi rele 
la început, cei ce o moştenesc mai târziu sunt 
responsabili de ea? 

„Fără îndoială, ei nu sunt responsabili de răul 
făcut de alţii, cu atât mai puţin dacă-l pot ignora; dar ştii 
bine că adesea o avere nu revine unui om decât pentru 
a-i da ocazia să repare o nedreptate. Ferice de el dacă 
înţelege! Dacă o face în numele celui ce a comis 
nedreptatea, se va ţine cont pentru amândoi de această 
îndreptare, căci adesea cel din urmă este cel ce o 
provoacă”. 

810. Fără a se abate de la legalitate, se 
poate dispune de bunurile proprii de o manieră mai mult 
sau mai puţin echitabilă. Este o persoană responsabilă 
după moartea sa de dispoziţiile date în legătură cu 
aceste bunuri? 


„Orice acţiune poartă propriile fructe; fructele 
acţiunilor bune sunt dulci, roadele faptelor rele sunt 
amare; nu uitaţi nicicând lucrul acesta!” 

811. Egalitatea absolută a bogățiilor este posibilă; 
a existat vreodată? 

„Nu, nu este posibilă. Diversitatea facultăţilor şi a 
caracterelor i se împotrivesc”. 

Există totuşi oameni care cred că în aceasta 
constă remediul pentru răul social; ce credeţi? 

„Aceştia sunt sistematicii sau ambiţioşii invidioşi; 
ei nu înţeleg că egalitatea pe care o revendică ar fi 
curând ruptă prin forţa lucrurilor. Combateţi egoismul, 
plaga voastră socială, şi nu mai alergaţi după himere”. 

812. Dacă egalitatea bogățiilor nu este 
posibilă, acelaşi lucru e valabil şi pentru bunăstare? 

„Nu, dar bunăstarea este relativă, şi fiecare s-ar 
putea bucura de ea dacă ar înţelege bine că adevărata 
bunăstare constă în folosirea timpului său după plac, şi 
nu pentru lucruri pentru care nu simţi nici un gust; şi 
cum fiecare are aptitudini diferite, nici un lucru util nu 
va rămâne nefăcut. Echilibrul există în toate, omul este 
cel ce vrea să-l strice”. 

Este posibil să se înțeleagă acest lucru ? 

„Oamenii vor înţelege când vor practica legea 
dreptăţii”. 

813. Există mulţi oameni care cad în lipsuri 
şi mizerie din cauza greşelilor lor; însă societatea nu 
este şi ea responsabilă? 

„Desigur; am mai spus-o, ea este întotdeauna 
prima cauză a acestor greşeli. De altfel nu trebuie ca ea 
să vegheze la educaţia lor morală? Adesea educaţia 
proastă este cea care denaturează judecata acestor 
persoane în loc să le înăbuşe tendinţele dăunătoare”. 

5. Incercările bogăției şi ale mizeriei 


814. De ce a dat Dumnezeu unora bogăție şi 
putere şi altora mizerie? 


„Pentru a încerca pe fiecare în mod diferit. De 
altfel, o ştiţi, aceste încercări sunt alese de însăşi 
Spiritele, şi adesea în aceste încercări ele sucombă”. 

815. Care dintre cele două probe este mai 
redutabilă pentru om, cea a nefericirii şi mizeriei sau a 
norocului şi bogăției? 

„Ambele sunt la fel: mizeria provoacă cârtirea 
împotriva Providenţei, bogăţia stârneşte în toţi 
excesele”. 

816. Dacă bogatul are mai multe tentaţii, nu 
are în acelaşi timp mai multe mijloace de afcce bine? 

„Este adevărat, dar el nu îl face întotdeauna; el 
devine egoist, orgolios şi nesătul; nevoile sale cresc 
odată cu averea, şi el crede că nu are suficient pentru el 
însuşi”. 

Înălţarea în această lume ca şi autoritatea asupra 
semenilor sunt încercări tot atât de mari şi de trecătoare 
ca şi nefericirea; căci cu cât eşti mai bogat şi mai 
puternic, cu atât ai mai multe obligaţii de îndeplinit, şi 
cu atât sunt mai mari mijloacele de a face bine sau rău. 
Dumnezeu îl încearcă pe sărac prin resemnare, iar pe 
bogat prin utilizarea pe care o dă bunurilor şi puterii 
sale. 

Bogăția şi puterea fac să se nască toate pasiunile 
care ne înlănţuie de materie şi ne îndepărtează de 
perfecțiunea spirituală. De aceea Isus a spus: „Adevărat, 
adevărat vă spun vouă, este mai uşor unei cămile să 
treacă prin ochiul unui ac decât unui bogat să intre în 
împărăţia cerurilor”. 

6. Egalitatea drepturilor bărbatului şi femeii 


817. Sunt bărbatul şi femeia egali în drepturi în 
fața lui Dumnezeu şi au aceleaşi drepturi? 

„Oare Dumnezeu nu a dat amândurora înţelegerea 
binelui şi răului precum şi facultatea de a progresa?”. 

818. De unde provine inferioritatea morală a 
femeii în anumite locuri? 


„Datorită stăpânirii nedrepte şi crude pe care 
bărbatul a impus-o asupra ei. Este un rezultat al 
instituţiilor sociale şi al abuzului forţei în faţa 
slăbiciunii. Pentru oamenii puţin avansați din punct de 
vedere moral, forţa face dreptul”. 

819. În ce scop femeia are o constituţie fizică mai 
slabă decât bărbatul? 

„Pentru a-i asigura acestuia sarcini specifice. 
Bărbatul este făcut pentru munci mai grele, el fiind mai 
puternic; femeia, pentru lucruri mai uşoare, şi amândoi 
pentru a se ajuta reciproc în depăşirea încercărilor unei 
vieţi pline de amărăciune”. 

820. Slăbiciunea fizică a femeii nu o plasează 
în mod natural sub dependenţa bărbatului? 

„Dumnezeu a dat unora forţa pentru a-l proteja pe 
cel slab şi nu pentru a-l subjuga”. 

Dumnezeu a adaptat structura fiecărei fiinţe 
rolului pe care trebuie să-l îndeplinească. Dacă a dat 
femeii o mai mică forţă fizică, el i-a dat în schimb o mai 
mare sensibilitate în raport cu delicateţea funcţiunilor 
materne şi slăbiciunea făpturilor strânse la sânul său. 

821. Sarcinilor cărora femeia le este hărăzită 
de natură au o importantă tot atât de mare ca şi cele ale 
bărbatului? 

„Da, chiar mai mari; ea este cea care dă 
bărbatului primele noţiuni deviată”. 

822. Oamenii fiind egali în faţa lui 
Dumnezeu, trebuie să fie egali şi în faţa legilor 
omeneşti? 

„Este primul principiu al dreptului: Nu faceţi 
altora ceea ce nu aţi dori să vi se facă vouă”. 

Conform acestuia, o legislaţie, pentru a fi întru 
totul dreaptă, trebuie să consacre egalitatea drepturilor 
dintre bărbat şi femeie? 

„A drepturilor, da; a rolului, nu. Trebuie ca fiecare 
să aibă un loc bine stabilit; barbatul se ocupă de 
treburile din afară, iar femeia de cele din interiorul 


căminului; fiecare după aptitudinile sale. Legea 
omenească, pentru a fi echitabilă, trebuie să consacre 
egalitatea drepturilor dintre bărbat şi femeie; orice 
privilegiu acordat unuia sau altuia este contrat dreptăţii. 
Emanciparea femeii însoţeşte progresul civilizaţiei; 
aservirea femeii marchează barbaria. 

De altfel sexele nu există decât prin construcţia 
fizică; din moment ce Spiritele pot îmbrăca orice formă, 
nu există nici o diferenţă sub acest raport şi, în 
consecinţă, ambele sexe trebuie să se bucure de 
aceleaşi drepturi”. 

7. Egalitatea în faţa morţii 


823. De unde provine dorinţa de a perpetua 
propria memorie prin monumente funerare? 

„Un ultim act de orgoliu”. 

Dar somptuozitatea monumentelor funerare nu 
este cel mai adesea o faptă a rudelor ce vor să onoreze 
memoria defunctului decât pe însuşi defunctul? 

„Orgoliu al rudelor ce vor să se glorifice pe ele 
însele. Oh! Da, toate aceste demonstraţii nu sunt 
întotdeauna pentru cel decedat: este pentru amorul 
propriu şi pentru lume, şi pentru a face paradă de 
bogăţia lor. Crezi că amintirea unui suflet drag este mai 
puţin durabilă în inima celui îndurerat dacă acesta nu 
poate pune pe mormânt decât o floare? Crezi că 
marmura salvează de la uitare pe cel ce a fost 
nefolositor pe pământ?” 

824. Blamaţi într-o manieră absolută pompa 
funeraliilor? 

„Nu. Când onorează memoria unui om de bine, ea 
este justă şi oferă un bun exemplu”. 

Mormântul este locul de întâlnire al tuturor 
oamenilor; aici sfârşesc inevitabil toate deosebirile 
dintre oameni. În zadar vrea bogatul să-şi perpetueze 
memoria prin monumente fastuoase, timpul le va 
distruge aşa cum distruge corpurile. Amintirea faptelor 


sale bune şi a celor rele va fi mai puţin perisabilă decât 
mormântul său, pompa funeraliilor sale nu-i va spăla 
păcatele şi nu-l va ridica pe o treaptă superioară în 
ierarhia spirituală. 


Chapter 10 Legea libertății 


1. Libertatea naturală. 2. Sclavia. 3. Libertatea de 
a gândi. 4. Libertatea cunoştinţei. 5. Liberul arbitru. 6. 
Fatalitatea. 7. Cunoaşterea viitorului. 8. Rezumat despre 
mobilul acţiunilor omului. 


1. Libertatea naturală 


825. Există în lume anumite situaţii în care, 
odată ajuns, omul se poate măguli că se bucură de o 
libertate absolută? 

„Nu, deoarece voi toţi aveţi nevoie unii de alţii, 
atât cei mici cât şi cei mari”. 

826. Care ar fi condiţia în care omul s-ar 
putea bucura de o libertate absolută? 

„Pustnic într-un deşert. De îndată ce doi oameni 
stau împreună, ei au datoria să se respecte şi nu mai au, 
în consecinţă, libertate absolută”. 

827. Obligaţia de a respecta drepturile 
celorlalți ia omului dreptul de a-şi aparţine sieşi? 

„De loc, căci este un drept ce ţine de natură”. 

828. Cum se împacă opiniile liberale ale 
anumitor oameni cu despotismul practicat adesea de ei 
înşişi asupra subordonaților lor sau manifestat în modul 
cum gândesc? 

„Ei au inteligenţa legii naturale, dar aceasta este 
contrabalansată de orgoliu şi de egoism. Ei înţeleg cum 
trebuie să se poarte, adică principiile lor nu sunt doar o 
comedie jucată din calcul rece, şi totuşi nu o fac”. 

Li se va tine cont în altă viaţă de principiile pe 
care le-au propovăduit aici-jos ? 

„Cu cât există mai multă inteligenţă pentru a 
înţelege un principiu, cu atât este mai puţin scuzabil să 
nu-l aplici tu însuţi. Vă spun în adevăr că omul simplu, 
dar sincer, este mai avansat pe calea spre Dumnezeu 
decât cel ce vrea să pară ceea ce nu este”. 


2. Sclavia 


829. Există oameni care, prin natura lor, 
sunt sortiți să devină proprietatea altor oameni? 

„Orice stăpânire absolută a unui om de către alt 
om este contrară legii lui Dumnezeu. Sclavia este un 
abuz al forţei; ea va dispărea odată cu progresul, aşa 
cum vor dispărea puţin câte puţin toate abuzurile”. 

Legea omenească ce consacră sclavia este o lege 
împotriva naturii, de vreme ce ea asimilează omul cu 
animalul şi îl degradează atât moral cât şi fizic. 

830. Când sclavia există în obiceiurile unui 
popor, cei ce profită de ea sunt oare de condamnat, de 
vreme ce nu fac decât să se conformeze unei practici ce 
li se pare firească? 

„Răul este întotdeauna rău, şi toate sofismele 
voastre nu vor face ca o faptă rea să devină o faptă 
bună; dar responsabilitatea răului săvârşit este legată 
de posibilităţile avute de a înţelege răul. Cel ce profită 
de pe urma legii sclaviei este întotdeauna vinovat de o 
violare a legii naturii; de aceea, ca şi în alte cazuri, 
culpabilitatea este relativă. Sclavia fiind trecută printre 
obiceiurile anumitor popoare, omul a putut profita de 
buna-credinţă ca de un lucru ce i se părea natural. Dar 
îndată ce raţiunea sa dezvoltată, şi mai ales luminată, de 
creştinism i-a arătat în sclav pe egalul său în faţa lui 
Dumnezeu, el nu mai are scuză”. 


831. Inegalitatea naturală a aptitudinilor nu 
plasează anumite neamuri sub stăpânirea altora mai 
inteligente? 


„Da, dar pentru a le înălța, nicidecum pentru a le 
abrutiza şi mai mult prin servitute. Oamenii au privit 
prea mult timp anumite neamuri omeneşti ca pe nişte 
animale de povară dotate cu braţe şi mâini şi despre 
care au crezut că au dreptul să le vândă ca pe nişte vite. 
Ei se cred de un sânge mai pur; nebuni ce nu văd decât 
materia! Nu sângele este mai mult sau mai puţin pur, ci 


Spiritul”. 

832. Există oameni care-şi tratează sclavii cu 
omenie, caută să nu le lipsească nimic şi gândesc că 
libertatea i-ar putea expune la şi mai multe privaţiuni; 
ce spuneţi de asta? 

„Spun că aceştia îşi înţeleg mai bine interesele; ei 
au tot atât de mare grijă de boii şi caii lor, ca să obţină 
un profit mai mare din afacere. Ei nu sunt la fel de 
vinovaţi ca cei ce maltratează sclavii; în schimb, dispun 
de aceştia ca de o marfă, privându-i de dreptul de a fi 
liberi”. 


3. Libertatea de a gândi 


833. Există în om ceva ce scapă oricărei 
constrângeri, şi datorită căruia el se bucură de o 
libertate absolută? 

„Da, gândirea. Datorită ei omul se bucură de o 
libertate fără limite, căci gândirea nu cunoaşte 
îngrădiri. I se poate opri zborul, dar nu poate fi 
distrusă”. 

834. Este omul responsabil de gândirea sa? 

„Omul este responsabil în faţa lui Dumnezeu; 
Dumnezeu singur putând-o cunoaşte, o condamnă sau o 
absolvă în faţa justiţiei”. 

4. Libertatea conştiinţei 


835. Este libertatea de conştiinţă o 
consecinţă a libertăţii de gândire? 

„Conştiinţa este o mişcare a gândirii, este ceva 
intim aparţinând omului”. 

836. Are omul dreptul să pună piedici 
libertăţii de conştiinţă? 

„Nu mai mult decât libertăţii de gândire, căci 
numai lui Dumnezeu îi aparţine dreptul să judece 
conştiinţa. Dacă omul reglează prin legile sale 
raporturile dintre oameni, Dumnezeu, prin legile sale 


naturale, reglează raporturile omului cu Dumnezeu”. 

837. Care este rezultatul piedicilor puse 
libertăţii de conştiinţă? 

„A constrânge oamenii să acţioneze altfel decât 
gândesc înseamnă a-i face ipocriţi. Libertatea conştiinţei 
este una din caracteristicile adevăratei civilizaţii şi a 
progresului”. 

838. Oare credința este respectabilă chiar şi 
atunci când falsitatea ei e de notorietate? 

„Orice credinţă este respectabilă când este 
sinceră şi conduce la practicarea binelui. Credinţele 
condamnabile sunt cele care ne conduc la rău”. 

839. Este reprobabil în credinţa sa cel ce nu 
gândeşte ca noi? 

„Ar fi lipsit de caritate şi ar prejudicia libertatea 
de gândire”. 

840. Este o prejudiciere a libertăţii de 
conştiinţă faptul de a stăvili credinţele de natură să 
tulbure societatea? 

„Este adevărat că acţiunile pot fi reprimate, dar 
credinţa intimă rămâne de neatins”. 

A reprima actele exterioare ale unei credinţe când 
aceste acte aduc un prejudiciu oarecare celorlalţi nu 
înseamnă de loc a prejudicia libertatea conştiinţei, căci 
această reprimare lasă credinţei întreaga sa libertate. 

841. Trebuie, din respect pentru libertatea 
conştiinţei, să laşi să se propage doctrinele dăunătoare? 
Sau mai bine, fără a prejudicia această libertate, să 
încerci să-i aduci pe drumul adevărului pe cei rătăciţi 
prin false principii? 

„Cu certitudine se poate şi trebuie; dar notaţi 
exemplul lui Isus -prin blândeţe şi convingere, şi nu prin 
forţă, ceea ce ar fi mai rău decât credinţa celui pe care 
dorim să-l convingem. Dacă există ceva permis a se 
impune, acesta este binele şi fraternitatea; dar nu 
credem că mijlocul de a le face admise este de a acţiona 
cu violentă -convingerea se impune”. 


842. Întrucât toate doctrinele având 
pretenţia de a fi unica expresie a adevărului, prin ce 
trăsături se poate recunoaşte cea care are dreptul de a 
se numi astfel? 

„Ar fi cea care face omul mai bun şi mai puţin 
ipocrit, adică cea care practică legea dragostei şi a 
carităţii în cea mai mare puritate şi cu cea mai largă 
aplicare. Prin acest semn veţi recunoaşte dacă o 
doctrină este bună, căci orice doctrină ce ar avea drept 
consecinţă semănarea dezbinării şi stabilirea unei 
deosebiri între copiii lui Dumnezeu nu poate fi decât 
falsă şi dăunătoare”. 

5. Liberul arbitru 


843. Are omul liberul arbitru al actelor sale? 

„De vreme ce are libertatea de a gândi, el o are şi 
pe aceea de a acţiona. Fără liberul arbitru omul ar fi o 
simplă maşină”. 

844. Se bucură omul de liberul arbitru imediat 
după naşterea sa? 

„Există libertate de acţiune de îndată ce există 
voinţa de a face. În primele momente ale vieţii libertatea 
este aproape nulă; ea se dezvoltă şi îşi schimbă obiectul 
odată cu facultăţile. Copilul având gânduri legate de 
nevoile vârstei lui aplică liberul său arbitru lucrurilor ce- 
i sunt necesare”. 

845. Predispozițiile instinctive aduse de om 
prin naştere nu sunt un obstacol în exercitarea liberului 
arbitru? 

„Predispoziţiile instinctive aparţin Spiritului 
înainte de încarnarea sa; după cum el este mai mult sau 
mai puţin avansat, aceste predispoziţii îl pot îndemna la 
acte condamnabile, şi Spiritul va fi secondat în aceste 
acte de Spiritele ce simpatizează cu aceste dispoziţii, 
dar nu există de loc o antrenare irezistibilă dacă există 
voinţa de a rezista. Reamintiţi-vă că a voi înseamnă a 
putea”. 


846. Are constituţia fizică vreo influenţă 
asupra actelor vieţii? In caz afirmativ, această influenţă 
nu este în detrimentul liberului arbitru? 

„Spiritul este în mod cert influenţat de materia 
care-l poate încătuşa în manifestările sale; de aceea, în 
lumile în care corpurile sunt mai puţin materiale decât 
pe pământ, facultăţile se etalează cu mai multă 
libertate, dar instrumentul nu aduce facultatea. De 
altfel, trebuie să distingem aici facultăţile morale de 
facultăţile intelectuale; dacă un om are instinctul de a 
ucide, cu siguranţă acest instinct aparţine propriul 
Spirit, şi nu organele sale fac aceasta. Cel care îşi 
anihilează gândirea pentru a se ocupa numai de materie 
devine asemenea brutei, sau poate şi mai rău. Căci el nu 
se mai gândeşte să se apere de rău, şi prin aceasta este 
supus greşelii, de vreme ce acţionează astfel prin 
proprie voinţă. 

847. Eroarea facultăţilor lasă omul fără 
liberul arbitru? 

„Cel a cărui inteligenţă este tulburată de o cauză 
oarecare nu mai este stăpân pe gândirea sa, şi începând 
de atunci nu mai are libertate. Această eroare este 
adesea o pedeapsă pentru Spirit care, într-o altă 
existenţă, a putut fi egoist şi orgolios şi a dat o rea 
utilizare facultăţilor sale. El poate renaşte în corpul unui 
idiot, aşa cum un despot se poate reîncarna în trupul 
unui sclav, sau un bogătaş rău în cel al unui cerşetor; 
dar Spiritul suferă datorită acestei constrângeri de care 
este perfect conştient; este de fapt acţiunea materiei. 

848. Eroarea facultăţilor intelectuale 
datorată stării de beţie scuză actele reprobabile? 

„Nu, căci beţivul s-a lipsit în mod voluntar de 
propria rațiune pentru a-şi satisface pasiunile brutale; 
astfel, în loc de o greşeală el comite două”. 

849. Care este, la omul aflat în stare de 
sălbăticie, facultatea dominantă: instinctul sau liberul 
arbitru? 


„Instinctul; ceea ce nu-l împiedică să acţioneze cu 
toată libertatea pentru anumite lucruri. Dar ca şi 
copilul, el utilizează această libertate pentru nevoile 
sale, şi ea se dezvoltă odată cu inteligenţa; în 
consecinţă, tu care eşti mai luminat decât sălbaticul eşti 
mai responsabil de ceea ce faci”. 

850. Poziţia socială nu reprezintă câteodată 
un obstacol pentru întreaga libertate a acţiunilor? 

„Fără îndoială, lumea are exigentele sale; 
Dumnezeu este drept, el ţine seama de tot, dar vă lasă 
responsabilitatea efortului minim pe care-l faceţi pentru 
a depăşi obstacolele”. 

6. Fatalitatea 


851. Există o fatalitate în evenimentele vieții, 
conform sensului ataşat acestui cuvânt? Cu alte cuvinte, 
sunt toate evenimentele prestabilite, şi în acest caz ce 
devine liberul arbitru? 

„Fatalitatea nu există decât prin alegerea făcută 
de Spirit care, după încarnare, va trece prin una sau 
alta dintre încercări. Prin alegere, el îşi croieşte un fel 
de destin ce este chiar consecinţa poziţiei la care a 
ajuns; vorbesc de încercările fizice, căci pentru 
încercările morale şi tentaţii Spiritul îţi păstrează liberul 
său arbitru asupra binelui şi răului, şi întotdeauna este 
stăpân să cedeze sau să reziste acestora. Un Spirit bun, 
văzându-l că cedează, poate veni în ajutorul său, dar nu-l 
poate influenţa într-atât încât să-i stăpânească voinţa. 
Un Spirit rău, adică inferior, arătându-i şi exagerându-i 
un pericol fizic, îl poate înfricoşa şi zdruncina, însă 
voinţa Spiritului încarnat nu rămâne mai puţin liberă la 
orice îngrădire”. 

852. Există persoane pe care fatalitatea pare 
să-i urmărească independent de modul lor de a acţiona; 
nu există nenorocire în destinul lor? 

„Sunt poate încercări pe care trebuie să le treacă 
şi pe care şi le-a ales; dar, încă o dată, voi puneţi pe 


seama destinului ceea ce nu este de cele mai multe ori 
decât consecinţa propriilor voastre greşeli. In mijlocul 
relelor care te rănesc, sileşte-te să-şi fie conştiinţa 
curată şi vei fi pe jumătate consolat”. 

Ideile juste sau false pe care ni le facem despre 
lucruri ne determină să reuşim sau să eşuăm conform 
caracterului şi poziţiei noastre sociale. Găsim mai 
simplu şi mai puţin umilitor pentru amorul nostru 
propriu să atribuim eşecurile noastre soartei sau 
destinului decât propriilor noastre greşeli. Dacă 
influenţa Spiritelor contribuie câteodată la aceasta, noi 
putem întotdeauna să ne sustragem acestei influenţe 
respingând ideile ce ni le sugerează, atunci când sunt 
nefaste. 

853. Anumite persoane nu scapă de un 
pericol mortal decât căzând într-altul; se pare că ele nu 
pot scăpa de spectrul morţii. Oare aici nu există o 
fatalitate? 

„Nu este total, în adevăratul sens al cuvântului, 
decât momentul morţii; dacă acest moment a venit, 
printr-un mijloc sau altul, voi nu puteţi să vă sustrageţi”. 

Astfel oricare ar fi pericolul ce ne ameninţă, nu 
vom muri dacă nu ne-a a bătut ceasul. 

„Nu, nu vei pieri, şi ai în acest sens mii de 
exemple; dar când a venit ora de plecare, nimic nu i te 
poate sustrage. Dumnezeu ştie dinainte de ce fel de 
moarte vei pieri pe acest pământ, şi adesea Spiritul o 
ştie şi el, căci îi este relevat atunci când trebuie să-şi 
aleagă o existenţă sau alta”. 

854. Infailibilitatea ceasului morţii duce la 
concluzia că orice precauţie am lua pentru a o evita este 
inutilă? 

„Nu, căci precauţiile pe care voi le luaţi sunt 
sugerate în vederea evitării morţii ce vă ameninţă; ele 
sunt unul dintre mijloacele date pentru ca ea să nu se 
producă”. 

855. Care este scopul Providenţei ce ne face 


să ocolim pericolele ce nu trebuie să aibă urmări? 

„Dacă viaţa ta este pusă în pericol, aceasta este un 
avertisment că tu însuţi ai dorit aşa pentru a te 
îndepărta de rău şi a deveni mai bun. Dacă scapi de 
acest pericol, fiind încă sub influenţa a ceea ce ai 
cunoscut, gândeşti mai mult sau mai puţin profund 
conform influenţei mai mari sau mai mici a Spiritelor 
bune, gândeşti să devii mai bun. Spiritele rele intervin şi 
ele (şi am zis rele, subînţelegând răul cuprins în ele), şi 
gândeşti că vei scăpa la fel şi din alte pericole, şi laşi din 
nou ca pasiunile să se dezlănţuie. Prin pericolele prin 
care treceţi Dumnezeu vă reaminteşte slăbiciunea şi 
fragilitatea existenţei voastre. Dacă se examinează 
cauza şi natura pericolului se va vedea că, cel mai 
adesea, consecinţele ar fi fost pedepsirea unei greşeli 
săvârşite sau a unei datorii neglijate. Dumnezeu vă 
avertizează astfel să reflectaţi la voi înşivă şi să vă 
îmbunătăţiţi”. 

856. Cunoaşte Spiritul cu anticipație felul 
morții sale? 

„Ştie că felul de viaţă pe care şi l-a ales îl expune 
unui anumit fel de moarte; dar el cunoaşte în egală 
măsură înfruntările ce le are de susţinut pentru a o 
evita, şi că, dacă Dumnezeu îi îngădui, nu va muri”. 

857. Există oameni care înfruntă pericolele 
luptelor având credinţa că ora lor încă nu a venit; există 
vreun temei în credinţa aceasta? 

„Foarte des omul are presentimentul sfârşitului 
său, aşa cum poate să-l aibă şi pe acela că nu va muri. 
Acest presentiment îi vine de la Spiritele sale 
protectoare care vor să-l avertizeze să fie cu băgare de 
seamă, sau care îi redau curajul în momentul cel mai 
necesar. Tot astfel îi poate veni intuiţia că are existenţa 
ce şi-a ales-o, sau misiunea pe care a acceptat-o, şi pe 
care ştie că trebuie să o îndeplinească”. 

858. De unde provine faptul că unii îşi 
privesc moartea cu mai puţină teamă decât alţii? 


„Omul este cel care se teme de moarte, nu 
Spiritul. Cel ce priveşte moartea fără teamă gândeşte 
mai mult ca spirit şi mai puţin ca om; el îşi înţelege 
eliberarea şi o aşteaptă”. 

859. Dacă moartea nu poate fi evitată atunci 
când ea trebuie să aibă loc, acelaşi lucru se întâmplă cu 
accidentele ce ne parvin în cursul vieţii? 

„Adesea, acestea sunt lucruri îndeajuns de mici ca 
noi să vă putem preveni, şi câteodată le evitaţi voi înşivă 
concentrându-vă gândirea, căci nouă nu ne place 
suferinţa materială; dar este puţin important pentru 
viaţa ce v-aţi ales-o. Fatalitatea, cu adevărat, nu stă 
decât în ora când trebuie să vă naşteţi sau să muriţi pe 
acest pământ”. 

Există fapte ce trebuie să se producă prin forţa 
lucrurilor şi pe care voința Spiritelor nu le poate 
îndepărta? 

„Da, dar şi tu, în stare de Spirit, le-ai văzut şi ți s- 
au prezentat atunci când ţi-ai făcut alegerea. Să nu crezi 
totuşi că tot ce ţi se întâmplă este scris, după cum se 
spune; un eveniment este întotdeauna consecinţa unui 
lucru pe care l-ai făcut printr-un act de liberă voinţă, în 
aşa fel încât dacă nu ai fi săvârşit acel lucru, 
evenimentul nu ar fi avut loc. 

Dacă te arzi la deget, asta nu înseamnă nimic; dar 
este o urmare a imprudenţei tale şi o consecinţă a 
materiei. Nu există decât durerile mari, evenimentele 
importante ce pot influenţa asupra moralului -prevăzute 
de Dumnezeu, deoarece sunt utile purificării tale”. 

860. Omul, prin voinţa şi prin actele sale, 
poate face ca evenimentele ce trebuiau să aibă loc să nu 
se mai întâmple, şi reciproc? 

„Poate, dacă această deviere aparentă poate 
aparţine vieţii alese. Apoi pentru a face bine, aşa cum ar 
trebui, şi care reprezintă scopul vieţii, el poate 
împiedica răul, mai ales pe cel ce ar putea contribui la 
un rău şi mai mare”. 


861. Omul care comite o crimă ştie, atunci 
când îşi alege existenţa, că va deveni asasin ? 

„Nu, ştie că, alegându-şi o viaţă de luptă, există o 
ocazie de a-şi ucide unul dintre semeni, dar ignoră 
faptul în sine, căci aproape întotdeauna există un 
moment de deliberare înainte de crimă. Or, cel care 
deliberează asupra unui lucru este totdeauna liber să-l 
facă sau să nu-l facă. Dacă Spiritul ar şti dinainte că, în 
calitate de om, trebuie să săvârşească o crimă, este ca şi 
cum acest lucru ar fi predestinat. Aflaţi deci că nu există 
nimic predestinat în crimă, şi că orice crimă sau orice 
faptă este întotdeauna un act ce aparţine voinţei sau 
liberului arbitru. De altminteri, voi confundați 
întotdeauna două lucruri bine distincte. Evenimentele 
materiale ale vieţii şi actele vieţii morale. Dacă există 
fatalitate câteodată, aceasta există în acele evenimente 
materiale a căror cauză există în afara voastră şi sunt 
independente de voinţa voastră. Cât despre actele vieţii 
morale ele emană întotdeauna de la omul însuşi care are 
întotdeauna, în consecinţă, libertatea alegerii; aşadar, 
pentru acesce acte nu există nicicând fatalitate”. 

862. Există persoane cărora nu le reuşeşte 
nimic, ca şi cum un geniu rău le-ar urmări în tot ce 
întreprind; nu este aceasta ceea ce s-ar putea numi 
fatalitate? 

„Este fatalitate, dacă vrei să o numeşti astfel, dar 
ea ţine de alegerea tipului de existenţă; aceste persoane 
au dorit încercările unei vieţii de decepţii, pentru a-şi 
exersa răbdarea şi resemnarea. Să nu crezi totuşi că 
această fatalitate este absolută; ea este adesea 
rezultatul unui drum greşit pe care au luat-o aceste 
persoane, şi care nu are legătură cu inteligenţa şi 
aptitudinile lor. 

Cel ce vrea să traverseze un râu fără a şti să 
înoate riscă să se înece; aşa se întâmplă în majoritatea 
evenimentelor vieţii. Dacă omul ar întreprinde doar 
acţiuni pe măsura facultăţilor sale, atunci el ar reuşi 


aproape întotdeauna. Ceea ce îl împinge la pierzanie 
sunt orgoliul şi ambiția, care îl fac să nu se întoarcă din 
drum şi să-şi aleagă drept vocaţie dorinţa de satisfacere 
a anumitor pasiuni. Eşuează şi este vina sa; dar în loc de 
autoanaliză, el preferă mai bine să-şi acuze steaua 
destinului. Mai bine să fii un bun muncitor ce-şi câştigă 
existenţa în mod cinstit, decât un poet prost ce va muri 
de foame. Există loc pentru toată lumea - dacă fiecare ar 
şti să-şi ocupe locul potrivit”. 

863. Tradițiile sociale obligă adesea un om 
să urmeze un anumit drum, iar alegerea acestor ocupații 
este supusă controlului opiniei. Nu cumva ceea ce 
numim respectul omenesc, reprezintă un obstacol în 
exercitarea liberului arbitru ? 

„Oamenii sunt cei care fac tradiţiile sociale, 
nicidecum Dumnezeu. Dacă ei se supun tradiţiilor, este 
pentru că acestea îi satisfac, şi aici trebuie să vedem un 
act al liberului lor arbitru, de vreme ce, dacă ar fi dorit, 
ar fi putut să se elibereze de ele; atunci de ce se plâng? 
Nu tradiţiile sociale trebuie să fie acuzate, ci neghiobia 
orgoliului lor care-i face să prefere a muri de foame mai 
degrabă decât să încalce aceste tradiţii. Nimeni nu se 
sinchiseşte de acest sacrificiu de opinie, în vreme ce 
Dumnezeu va ţine cont de sacrificiul vanităţii lor. 

Asta nu înseamnă că trebuie înfruntată această 
prejudecată fără a fi necesar, aşa cum fac anumiţi 
oameni ce au mai multă originalitate decât o veritabilă 
filozofie. Există tot atâta lipsă de judecată în a-ţi bate joc 
de cineva în public câtă înţelepciune există în coborârea 
de bunăvoie şi fără murmur din înaltul scării, atunci 
când nu te poţi menţine acolo. 

864. Există persoane cărora soarta le este 
defavorabilă, în timp ce par să fie favorizate, căci totul 
le reuşeşte; de ce depinde aceasta? 

„Oamenii ştiu adeseori pe ce cale să o apuce, dar 
poate fi şi un fel de încercare; succesul îi îmbată, se lasă 
în voia soartei şi adesea ei plătesc mai târziu aceleaşi 


succese printr-un revers crud ce putea fi evitat prin 
prudentă”. 

865. Cum se explică şansa ce favorizează 
anumite persoane în circumstanţe când nici voinţa nici 
inteligenţa nu valorează nimic, de pildă, la jocurile de 
noroc ? 

„Anumite Spirite au ales anticipat anumite feluri 
de plăcere; şansa ce le favorizează este un fel de 
tentaţie. Cel ce câştigă ca om pierde ca Spirit: este o 
probă pentru orgoliul şi cupiditatea sa”. 

866. Prin urmare, fatalitatea ce pare să 
guverneze destinul material al vieţii noastre n-arfi 
altceva decât un efect al liberului nostru arbitru? 

„Tu însuţi ţi-ai ales încercarea: cu cât este mai 
aspră, cu cât o suporţi mai bine, cu atât te ridici. 

Cei care îşi petrec viaţa în abundență şi bunăstare 
ca oameni sunt de fapt Spirite laşe ce rămân staţionare. 
In această lume, nefericiţii îi depăşesc numeric cu mult 
pe cei fericiţi, dat fiind că Spiritele caută, în majoritate, 
încercarea cea mai fructuoasă. Ele văd foarte bine 
inutilitatea măririlor şi bucuriilor voastre. De altfel, 
viaţa cea mai fericită este întotdeauna agitată, şi 
întotdeauna tulburată; nu este lipsită de durere”. 

867. De unde provine expresia: „A fi născut sub o 
stea norocoasă”? 

„Veche superstiție ce leagă stelele de soarta 
fiecărui om; alegorie pe care anumiţi oameni o iau ad 
litteram”. 

7. Cunoaşterea viitorului 


868. Poate fi revelat viitorul omului? 

„În principiu, viitorul îi este ascuns, şi numai în 
cazuri rare şi excepţionale Dumnezeu permite revelarea 
lui”. 

869. În ce scop viitorul îi este ascuns 
omului? 

„Dacă omul ar cunoaşte viitorul, el ar neglija 


prezentul şi nu ar acţiona cu aceeaşi libertate, căci ar fi 
dominat de gândul că, dacă un lucru trebuie să se 
înfăptuiască, nu trebuie să se mai ocupe de el, sau ar 
căuta să-l împiedice. Dumnezeu nu a dorit să fie aşa, 
astfel că fiecare concură la împlinirea lucrurilor, chiar şi 
la cele cărora ar dori să li se opună; astfel, tu însuţi, 
pregăteşti adesea, fără să bănuieşti, evenimentele ce 
vor surveni în cursul vieţii tale”. 

870. De vreme ce este util ca viitorul să fie 
ascuns, de ce Dumnezeu permite câteodată revelarea 
lui? 

„Uneori această cunoaştere prealabilă trebuie să 
faciliteze îndeplinirea unui lucru în loc să-l împiedice, 
angajând la o acţiune ce nu ar avea loc în lipsa ei. Şi 
apoi, adesea, este o încercare. Perspectiva unui 
eveniment poate trezi gânduri mai mult sau mai puţin 
bune. Dacă un om trebuie să ştie, de exemplu, că va 
moşteni o avere, el va putea fi bântuit de sentimentul 
cupidităţii, prin bucuria sporirii plăcerilor sale 
pământeşti, prin dorinţa de a dobândi mai curând, 
dorindu-i chiar moartea celui ce trebuie să-i lase averea. 
Sau invers, această perspectivă îi va deştepta 
sentimente bune şi gânduri generoase. Dacă predictia 
nu se îndeplineşte, este o altă încercare; cea a felului în 
care va suporta decepţia; dar nu va avea mai puţin 
meritul sau neajunsul gândurilor bune sau rele pe care 
credinţa în eveniment le-a făcut să se nască în el”. 

871. De vreme ce Dumnezeu ştie totul, el 
ştie de asemenea dacă un om trebuie să sucombe sau nu 
într-o încercare. Prin urmare, care este menirea acestei 
probe, de vreme ce ea nu-i poate lămuri nimic lui 
Dumnezeu care ştie totul despre acest om? 

„Tot aşa aţi dori să întrebaţi de ce Dumnezeu nu a 
creat omul perfect şi împlinit, de ce omul trece prin 
copilărie înainte de a ajunge la maturitate. Proba nu are 
scopul de a-l lămuri pe Dumnezeu despre meritul 
acestui om, căci Dumnezeu ştie perfect cât valorează, ci 


de a lăsa omului întreaga responsabilitate a acţiunii 
sale, de vreme ce este liber să făptuiască sau nu. Omul 
făcând alegerea între bine şi rău, încercarea are efectul 
de a-l pune în contact cu tentaţia răului şi de a-i lăsa 
întregul merit al rezistenţei; or, cu toate că Dumnezeu 
ştie dinainte dacă va reuşi sau nu, el nu poate, în 
dreptatea sa, nici să-l pedepsească nici să-l 
recompenseze pentru un act ce nu a fost făptuit”. 

Astfel este şi printre oameni. Oricât de capabil ar 
fi un aspirant, oricâtă certitudine ar exista în reuşita sa, 
nu i se oferă o funcţie fără examen, adică fără încercare. 
La fel, judecătorul nu condamnă un acuzat decât în 
legătură cu un act consumat şi nu după previziunea că 
el poate înfăptui acel act. 

Cu cât se reflectează mai mult asupra 
consecinţelor rezultate pentru om din cunoaşterea 
viitorului, cu atât se vede cât a fost Providența de 
înţeleaptă în a i-l ascunde. Certitudinea unui eveniment 
fericit l-ar arunca în inactivitate; cea a unui eveniment 
nefericit, în descurajare; şi într-unul şi în celălalt caz 
puterile i-ar fi paralizate. De aceea viitorul nu-i este 
arătat omului decât cu un scop bine determinat, ce 
trebuie atins prin efortul propriu, dar fără a cunoaşte 
filiera prin care trebuie să treacă pentru a-l atinge. 
Cunoaşterea tuturor incidentelor drumului îl va lipsi de 
iniţiativă şi de folosirea liberului arbitru; el se va lăsa 
antrenat pe panta fatală a evenimentelor fără a-şi 
exercita facultăţile proprii. Atunci când succesul este 
sigur, omul nu se mai preocupă. 

8. Rezumat asupra mobilului acţiunilor 
omeneşti 


872. Problema liberului arbitru poate fi rezumată 
astfel: Omul nu este deloc condus fatalmente spre rău, 
actele săvârşite de el nu sunt de loc scrise cu 
anticipație; crimele ce le comite nu sunt de loc o 
hotărâre a destinului. El poate, ca încercare şi ca 


ispăşire, să-şi aleagă o existenţă în care va avea 
chemare pentru crimă, fie datorită mediului unde se 
găseşte, fie prin circumstanţele ce survin, dar el este 
întotdeauna liber să acţioneze sau nu. Astfel liberul 
arbitru există în starea de Spirit prin alegerea existenţei 
şi a încercărilor, iar în starea corporală prin facultatea 
de a ceda sau de a rezista chemărilor la care suntem 
supuşi cu intenţie. Revine educaţiei să combată aceste 
rele tendinţe; ea o va face cu bune rezultate când va fi 
bazată pe studiul naturii morale a omului. Prin 
cunoaşterea legilor ce guvernează această natură 
morală, se va ajunge la schimbare, aşa cum inteligenţa 
se schimbă prin instruire, iar temperamentul prin igienă 
morală. 

Spiritul degajat de materie, şi în stare rătăcitoare, 
face alegerea existenţelor sale corporale viitoare după 
gradul de perfecţiune la care a ajuns, şi în aceasta, aşa 
cum am spus-o, constă mai ales liberul său arbitru. 
Această libertate nu este de loc anulată de încarnare; 
dacă cedează influenţei materiei, el sucombă în 
încercările sale, şi pentru a fi ajutat să le depăşească el 
poate invoca ajutorul lui Dumnezeu şi al Spiritelor bune. 

Fără liberul arbitru omul nu are nici necazuri la 
rău, nici merit la bine. Şi este tot atât de recunoscut că, 
în lume, atât blamul cât şi elogiile sunt proporţionale cu 
intenţia, deci cu voinţa; or, cine spune voinţă spune 
libertate. Deci omul nu s-ar strădui să caute o scuză 
pentru faptele sale rele în structura sa, fără să renunţe 
la rațiune şi la condiţia sa umană, asimilându-se cu 
bruta. Dacă ar fi într-un fel pentru rău, tot aşa ar fi şi 
pentru bine; când omul face un bine are mare grijă să-şi 
facă din asta un merit şi nu se îngrijeşte să mulţumească 
organelor sale, ceea ce dovedeşte că el nu renunţă, în 
mod instinctiv la cel mai frumos dar al speciei: 
libertatea de a gândi. 

Fatalitatea, aşa cum este înţeleasă în mod 
obişnuit, presupune decizia prealabilă şi irevocabilă 


pentru toate evenimentele vieţii, oricare le-ar fi 
importanţa. 

Dacă aceasta ar fi ordinea lucrurilor, omul ar fi o 
maşină fără voinţă. La ce i-ar servi propria inteligenţă, 
de vreme ce ar fi inevitabil dominat în toate actele sale 
de forţa destinului? O astfel de doctrină, dacă era 
adevărată, ar fi însemnat distrugerea oricărei libertăţi 
morale; nu ar mai fi existat pentru om responsabilitate 
şi, în consecinţă, nici bine nici rău, nici crime nici 
virtute. Dumnezeu, de o dreptate fără egal, nu şi-ar 
putea pedepsi propria creaţie pentru greşeli a căror 
comitere nu depindea de ea, şi nici să o recompenseze 
pentru virtuţi nemeritate. O lege asemănătoare ar fi 
dincolo de negarea legii progresului, căci omul care ar 
aştepta totul de la soartă nu ar fi tentat de nimic pentru 
a-şi ameliora poziţia, de vreme ce aceasta nu ar însemna 
nici mai mult nici mai puţin. 

Fatalitatea nu este totuşi un cuvânt fără acoperire; 
ea există în poziţia ocupată de om pe pământ şi în 
funcţiile îndeplinite de el aici, ca urmare a felului 
existenţei alese de Spiritul său, ca încercare, ispăşire 
sau misiune. El suferă în mod inevitabil toate 
vicisitudinile acestei existenţe, şi toate tendinţele bune 
sau rele ce-i sunt inerente; dar aici se opreşte 
fatalitatea, căci depinde doar de voinţa omului a ceda 
sau nu acestor tendinţe. Detaliul evenimentelor este 
subordonat circumstanțelor provocate de el însuşi prin 
actele sale, în legătură cu care poate fi influenţat de 
Spirite prin gândurile sugerate de acestea. Fatalitatea 
există deci în evenimentele ce se produc, deoarece 
acestea reprezintă consecinţa alegerii tipului de 
existenţă făcute de către Spirit; ea poate să nu fie în 
rezultatul acestor evenimente, deoarece poate depinde 
de om să le modifice cursul prin prudentă; ea nu există 
niciodată în actele vieţii morale. 

In moarte, căreia omul îi este supus într-un mod 
absolut, există inexorabila lege a fatalităţii; căci el nu 


poate scăpa de oprirea existenţei sale impusă de 
termenul final şi nici de felul morţii ce trebuie să-i 
întrerupă cursul. 

Potrivit concepţiei comune, omul ar purta în sine 
însuşi toate instinctele; acestea ar proveni fie de la 
constituţia fizică de care nu s-ar şti responsabil, fie de la 
propria natură la care poate căuta o scuză în proprii 
ochi, spunând că nu este greşeala sa de vreme ce este 
astfel creat. Doctrina spiritistă este în mod evident mai 
morală, ea admițând omului liberul arbitru în totalitatea 
sa; spunându-i că, dacă face rău, el cedează unei 
sugestii rele ce-i este străină, ea îi lasă întreaga 
responsabilitate, deoarece îi recunoaşte puterea de a 
rezista, lucru evident mai uşor decât acela de a lupta 
împotriva propriei naturi. 

Astfel, după doctrina spiritistă, nu există o 
antrenare irezistibilă; omul poate întotdeauna să-şi 
astupe urechile la vocea ocultă ce-l solicită la rău în 
forul său interior, aşa cum poate să şi le astupe la vocea 
fizică a celui care îi vorbeşte; o poate face prin proprie 
voinţă, cerându-i lui Dumnezeu forţa necesară, 
solicitând efectiv asistenţa Spiritelor bune. Este ceea ce 
ne învaţă Isus în sublima rugăciune din Predica 
duminicală, când ne face să spunem: „Şi nu ne lăsa pe 
noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel rău”. 

Această teorie a cauzei ce determină actele 
noastre reiese în mod evident din orice învăţătură dată 
de Spirite; nu numai că este sublimul moralității, dar ea 
ridică omul în proprii ochi, ea îl arată liber să scuture un 
jug obsesiv, aşa cum este liber să-şi închidă casa pentru 
nepoftiţi; el nu mai este o maşină acţionând printr-un 
impuls independent de voinţa sa, este o fiinţă raţională, 
care ascultă, judecă şi alege singură între două sfaturi. 
Să mai adăugăm că, totuşi, omul nu este mai puţin 
privat de iniţiativă, nu înseamnă că nu acţionează mai 
puţin conform propriei înclinații, de vreme ce în definitiv 
nu este decât un Spirit încarnat care păstrează, sub 


învelişul corporal, calităţile şi defectele avute ca Spirit. 

Greşelile săvârşite de noi au deci ca sursă primară 
imperfecţiunea propriului nostru Spirit, care nu a atins 
încă superioritatea morală pe care o va dobândi într-o zi, 
dar căreia nu-i lipseşte liberul arbitru. Viaţa corporală îi 
este dată pentru a se elibera de imperfecţiunile sale prin 
încercările suferite, şi cu siguranţă aceste lipsuri sunt 
cele care îl fac mai slab şi mai vulnerabil sugestiilor 
altor Spirite imperfecte ce profită de ele în silinţa de a-l 
face să eşueze în lupta întreprinsă. Dacă iese învingător 
din această luptă, el se va ridica; dacă eşuează, rămâne 
ceea ce era, nici mai rău nici mai bun; a o lua de la 
capăt este o altă probă şi ea poate dura mult timp. Cu 
cât Spiritul se ridică, cu atât laturile slabe se 
împuţinează şi cu atât mai puţin va da importantă celor 
care îl îndeamnă la rău; forţa sa morală constă în 
conştiinţa elevaţiei sale, şi de aceea Spiritele rele se 
îndepărtează de el. 

Toate Spiritele, mai mult sau mai puţin bune, 
atunci când sunt încarnate, constituie neamul omenesc; 
şi cum pământul nostru reprezintă una din lumile mai 
puţin avansate, aici se găsesc mai multe Spirite rele 
decât bune, şi de aceea vedem în jur atâta perversitate. 
Să depunem aşadar toate eforturile pentru a nu mai 
reveni în acest ciclu, şi pentru a merita să ajungem într- 
o lume mai bună, într-una din acele lumi privilegiate 
unde binele domneşte în totalitate, şi unde nu ne vom 
mai aminti de trecerea noastră pe pământ ca de un timp 
al exilului. 


Chapter 11 Legea dreptăţii, dragostei şi 
caritaăţii 


1. Dreptatea şi drepturile naturale. 2. Dreptul de 
proprietate. Furtul. 3. Mila şi dragostea pentru 
aproapele. 4. Dragostea maternă şi filială. 


1. Dreptatea şi drepturile naturale 


873. Sentimentul de dreptate există în 
natură sau este rezultatul unor idei acumulate? 

„Există atât de inerent naturii încât vă revoltați la 
gândul unei nedreptăţi. Progresul moral dezvoltă fără 
îndoială acest sentiment, dar nu ţi-l dă; Dumnezeu l-a 
aşezat în inima omului şi de aceea găsiţi adesea la 
oamenii simpli concepţii mai precise despre dreptate 
decât la cei ce au o mulţime de cunoştinţe”. 

874. Dacă dreptatea este o lege a naturii, 
cum se face că oamenii o înţeleg atât de diferit şi unul 
vede drept ceea ce altuia îi pare nedrept? 

„Dreptatea este amestecată adeseori cu pasiuni ce 
alterează acest sentiment, aşa cum se întâmplă cu 
majoritatea celorlalte sentimente naturale, făcând ca 
lucrurile să fie văzute dintr-o perspectivă falsă”. 

875. Cum s-ar putea defini dreptatea? 

„Dreptatea constă în respectul drepturilor 
fiecăruia”. 

Ce determină aceste drepturi? 

„Sunt două lucruri: legea omenească şi legea 
naturală. Oamenii făcând legi corespunzătoare 
tradiţiilor şi caracterului lor, aceste legi au stipulat 
drepturi ce variază potrivit progresului cunoştinţelor. 
Vedeţi dacă legile voastre de astăzi, fără a fi perfecte, 
consacră aceleaşi drepturi ca şi cele din Evul Mediu; 
acele drepturi învechite ce vă par monstruoase, păreau 
juste şi naturale în acea epocă. Dreptul stabilit de către 


oameni nu este întotdeauna conform dreptăţii; de altfel 
el nu guvernează decât anumite raporturi sociale, în 
timp ce în viaţa privată există o mulţime de acte ce ţin 
numai de un tribunal al conştiinţei”. 

876. În afară de dreptul consacrat de legea 
omenească, care este suportul dreptăţii fondate pe 
legea naturală? 

„Christos este cel care l-a stabilit: să doriţi altora 
ceea ce aţi dori pentru voi înşivă. Dumnezeu a aşezat în 
inima omului regulile adevăratei dreptăţi, prin dorinţa 
fiecăruia de a-şi vedea respectate drepturile. În 
incertitudinea legată de modul de acţiune faţă de 
semenul său într-o circumstanţă oarecare, când omul se 
întreabă cum ar vrea să fie tratat într-o împrejurare 
asemănătoare, Dumnezeu nu poate să-i dea un ghid mai 
sigur decât propria conştiinţă”. 

Criteriul adevăratei dreptăţi constă, într-adevăr, în 
a dori pentru ceilalţi ce ţi-ai dori ţie, şi nu a dori pentru 
tine ce ai dori pentru ceilalţi, ceea ce nu este întru totul 
acelaşi lucru. Aşa cum nu este natural de a dori răul, 
luând dorinţa personală drept model sau punct de 
plecare, există siguranţa de a nu dori decât binele 
aproapelui său. În toate timpurile şi în toate 
circumstanţele, omul a căutat întotdeauna să se 
prevaleze de dreptul său personal: sublimul religiei 
creştine constă în faptul că a luat dreptul personal drept 
temei pentru dreptul semenului. 

877. Nevoia omului de a trăi în societate 
antrenează obligaţii specifice? 

„Da, şi prima dintre ele este de a respecta 
drepturile semenilor săi; cel ce va respecta aceste 
drepturi va fi întotdeauna drept, în lumea voastră unde 
atâţia oameni nu practică legea dreptăţii, fiecare 
foloseşte represaliile, ceea ce duce la tulburare şi 
confuzie în societate. Viaţa socială dă drepturi şi impune 
datorii în mod reciproc”. 

878. Întrucât omul se poate înşela asupra 


întinderii dreptului său, cine sau ce îl poate face să-i 
cunoască limitele? 

„Limita dreptului recunoscut semenului său este 
limita dreptului personal, în aceeaşi circumstanţă şi 
reciproc”. 

Dar dacă fiecare îşi atribuie drepturile semenului 
său, ce devine atunci subordonarea faţă de superiori? 
Nu este o anarhie faţă de orice autoritate? 

„Drepturile naturale sunt aceleaşi pentru toţi 
oamenii de la cel mai neînsemnat până la cel mai 
puternic; Dumnezeu nu a făcut pe unii dintr-un lut mai 
pur decât pe ceilalţi, ci toţi sunt egali în faţa lui. Aceste 
drepturi sunt eterne; cele stabilite de om pier odată cu 
instituţiile sale. Pe deasupra, fiecare îşi cunoaşte forţa 
sau slăbiciunea, şi va şti întotdeauna să aibă un fel de 
respect pentru cel ce-l va merita datorită virtuţii şi 
înţelepciunii sale. 

Este foarte important de stabilit acest lucru, 
pentru ca persoanele ce se consideră superioare să-şi 
cunoască îndatoririle şi să-şi merite respectul. 
Subordonarea nu va fi compromisă dacă autoritatea va fi 
dată înţelepciunii”. 

879. Cum va fi caracterul omului care va 
practica dreptatea în deplinătatea sa? 

„Cu adevărat drept, ca şi Isus; căci va practica în 
aceeaşi măsură dragostea de aproape şi mila, fără de 
care nu există dreptate adevărată. 

2. Dreptul de proprietate. Furtul 


880. Care este cel mai important dintre 
drepturile naturale ale omului? 

„Dreptul la viaţă; de aceea nimeni nu are dreptul 
de a atenta la viaţa semenului său, nici să facă ceva ce 
ar putea compromite existenţa sa corporală”. 

881. Oare dreptul de a trăi dă omului dreptul 
de a acumula mijloace de trai pentru a se odihni atunci 
când nu va mai putea munci? 


„Da, dar trebuie să o facă în familie, ca albina, 
printr-o muncă cinstită, şi să nu adune pentru sine ca un 
egoist. Chiar unele animale îi dau un exemplu de 
prevedere”. 

882. Are omul dreptul să apere ceea ce a 
adunat prin muncă? 

„Nu a spus Dumnezeu: Să nu furi!, iar Isus: Dă-i 
Cezarului ce este al Cezarului? Ceea ce omul adună 
printr-o muncă cinstită este o proprietate legitimă pe 
care are dreptul să o apere, căci proprietatea, rodul 
firesc al muncii este un drept tot atât de sacru ca şi 
dreptul de a munci sau a trăi”. 

883. Dorinţa de a poseda există în natură? 

„Da, dar dacă există numai pentru sine şi pentru 
satisfacerea personală ea este egoism”. 

Totuşi dorința de a poseda nu este legitimă, de 
vreme ce bogatului nu-i pasă de nimeni şi nimic? 

„Există oameni lacomi care acumulează fără a fi 
de folos cuiva, sau pentru a-şi potoli pasiunile. Crezi că 
aceştia sunt bine văzuţi de Dumnezeu? Dimpotrivă, cel 
care adună prin proprie muncă pentru a veni în ajutorul 
semenilor săi, acela practică legea dragostei şi a 
carităţii, şi lucrarea sa este binecuvântată de 
Dumnezeu”. 

884. Care este caracterul proprietății 
legitime? 

„Nu este proprietate legitimă decât aceea care a 
fost obţinută fără prejudicierea celorlalţi. Legea 
dragostei şi a dreptăţii apărând faptul de a face altuia 
ceea ce vrem să ni se facă nouă, condamnă astfel orice 
mijloc de acumulare contrar acestei legi”. 

885. Este dreptul de proprietate nedefinit? 

„Fără îndoială tot ceea ce este obţinut în mod 
legitim reprezintă proprietate; dar aşa după cum am 
spus, întrucât legislaţia omenească este imperfectă ea 
consacră adesea drepturi convenţionale pe care justiţia 
naturală le condamnă. 


De aceea oamenii îşi reformează legile pe măsură 
ce progresează şi înţeleg mai bine dreptatea. Ceea ce 
pare perfect într-un secol pare barbar în secolul 
următor. 

3. Mila şi dragostea pentru aproapele 


886. Care este adevăratul sens al cuvântului 
milă aşa cum îl înțelegea Isus Christos? 

„Bunăvoinţă pentru întreaga lume, indulgentă 
pentru imperfecţiunile celorlalţi, iertarea ofenselor”. 

Dragostea şi mila sunt complementare legii 
dreptăţii, căci a-ţi iubi aproapele înseamnă a-i face tot 
binele de care eşti în stare şi pe care ni l-am dori şi 
nouă. Acesta este sensul cuvintelor lui Isus: lubiţi-vă unii 
pe alţii ca fraţii. 

Caritatea, după Isus, nu se rezumă la milostenie; 
ea cuprinde toate raporturile avute cu semenii noştri, fie 
că sunt inferiori, egali sau superiori vouă. Ea ne impune 
indulgentă, pentru că de ea avem nevoie şi noi înşine; ea 
ne apără de umilinţa necazurilor, contra a ceea ce se 
întâmplă adesea. 

Dacă apare un bogătaş toate privirile se îndreaptă 
spre el, i se acordă toată atenţia; dacă este un sărac, 
nimeni nu-i aruncă nici o privire. Cu cât situaţia sa este 
mai de plâns, cu atât nu trebuie să ne temem; din 
contră, să îl ajutăm în nenorocirea sa prin umilinţă. 

Omul cu adevărat bun caută să-l ridice pe cel 
inferior în proprii săi ochi, micşorând distanţa ce-i 
separă. 

887. Isus a spus: lubiţi chiar şi pe duşmanii 
voştri. Or, dragostea pentru duşmanii noştri nu este 
contrară tendinţelor naturale, iar duşmănia nu provine 
din lipsa de simpatie dintre Spirite? 

„Fără îndoială, nu putem avea pentru duşmanii 
noştri o dragoste tandră şi pasionată; nu aceasta a vrut 
să spună Isus. A-ţi iubi duşmanii înseamnă a-i scuza şi a 
le face bine pentru răul făcut; prin aceasta le devii 


superior, prin răzbunare cobori sub nivelul lor”. 

888. Ce gândiţi despre milostenie? 

„Omul care a ajuns să ceară pomană se 
degradează moral şi fizic, se abrutizează. Într-o 
societate bazată pe legea lui Dumnezeu şi a dreptăţii el 
trebuie să ducă o viaţă de neajutorat, dar fără umilinţă 
pentru el. Societatea trebuie să asigure traiul celor care 
nu mai sunt în stare să muncească, fără a lăsa viaţa lor 
pe seama şi la bunăvoința hazardului”. 

inseamnă că blamaţi milostenia? 

„Nu, nu milostenia este condamnabilă, ci adesea 
felul în care este practicată. Omul de bine, care înţelege 
caritatea în spiritul vorbelor lui Isus, merge în 
întâmpinarea nefericitului fără a aştepta ca acesta să-i 
întindă mâna. 

Adevărata caritate este întotdeauna bună şi 
binevoitoare; aşa cum este în formă este şi în fapt. Un 
serviciu făcut cu delicateţe are o valoare dublă; cel tăcut 
cu arogantă poate fi acceptat de nevoie, dar inima se 
simte puţin jignită. 

Amintiţi-vă că ostentaţia micşorează mult în ochii 
lui Dumnezeu binele făcut. Isus a spus: Mâna voastră 
stângă să nu ştie ce dă mâna dreaptă. El vă învaţă astfel 
pentru ca voi să nu pierdeţi în totalitate caritatea prin 
orgoliu. 

Trebuie să distingem pomana propriu-zisă de 
binefacere. Cel mai nevoiaş nu este întotdeauna cel care 
cere; teama de umilinţă retine pe adevăratul sărac, şi 
adesea el suferă fără a se plânge. Pe el omul de omenie 
ştie că trebuie să-l caute fără ostentaţie. 

lubiţi-vă unii pe alţii, aceasta e adevărata lege; 
este legea divină prin care Dumnezeu conduce lumile. 
Dragostea este legea atracției pentru entităţile vii şi 
organizate; atracţia este legea dragostei pentru materia 
organică. 

Nu uitaţi niciodată că Spiritul, oricare ar fi gradul 
său de elevaţie, starea sa de reîncarnare sau tulburare, 


este întotdeauna situat între unul superior care îl 
conduce şi perfecţionează, şi unul inferior faţă de care 
are anumite îndatoriri de îndeplinit. 

Fiţi deci caritabili, dar să nu aveţi doar acea 
caritate care vă face să vă daţi cu răceală obolul celui ce 
îndrăzneşte să vă ceară, ci mergeţi în întâmpinarea 
sărăciei ascunse. Fiţi indulgenti faţă de defectele 
semenilor voştri; în loc de a dispreţui ignoranţa şi viciul, 
instruiţi-i şi dojeniţi-i; fiţi blânzi şi binevoitori cu tot ceea 
ce vă este inferior; fiţi la fel cu făpturile cele mai infime 
ale creaţiei, şi veţi asculta astfel legea lui Dumnezeu”. 

889. Nu există oameni condamnați la cerşetorie 
din proprie greşală? 

„Fără îndoială, dar dacă le este dată o bună 
educaţie morală pentru a practica legea lui Dumnezeu, 
ei nu vor cădea în excese ce le vor cauza pierzania; mai 
ales că de aceasta depinde şi îmbunătăţirea planetei 
voastre”. 

4. Dragostea maternă şi filială 


890. Este dragostea maternă o virtute sau un 
sentiment instinctiv atât la om cât şi la animale? 

„Este şi una şi alta. Natura a dat mamei dragostea 
pentru copiii săi în scopul conservării speciei; dar la 
animal această dragoste este limitată la nevoile 
materiale; ea încetează atunci când îngrijirile devin 
inutile. La om ea persistă întreaga viaţă, şi comportă un 
devotament şi o abnegaţie ce aparţin virtuţii. Ea 
supravieţuieşte chiar şi morţii, şi însoţeşte copilul 
dincolo de mormânt; vedeţi aşadar că este cu totul 
altceva decât la animal”. 

891. De vreme ce dragostea maternă există 
în natură, de ce există mame ce-şi urăsc copii şi aceasta 
Chiar de la naştere? 

„Este câteodată o probă aleasă de Spiritul 
copilului, sau o ispăşire dacă el însuşi a fost un tată rău 
sau o mamă rea, sau un fiu rău într-o altă existenţă. În 


orice caz o mamă rea nu poate fi animată decât de un 
Spirit rău ce se sileşte să-l oprească pe cel al copilului 
astfel că acesta sucombă în proba aleasă; însă această 
violare a legilor naturii nu va rămâne nepedepsită, şi 
Spiritul copilului va fi răsplătit pentru obstacolele 
depăşite ulterior”. 

892. Când părinţii au copii care le pricinuiesc 
necazuri, nu sunt ei scuzabili de a nu fi avut pentru 
aceştia dragostea pe care ar fi manifestat-o în caz 
contrar? 

„Nu, căci este o sarcină ce le este încredinţată, şi 
datoria lor este de a depune toate eforturile pentru a-i 
aduce pe calea binelui. Dar aceste necazuri sunt adesea 
urmarea unor rele apucături căpătate încă din leagăn; ei 
recoltează atunci ceea ce au semănat”. 


Chapter 12 Perfecţiunea morala 


1. Virtuţi şi vicii. 2. Pasiunile 3. Despre egoism. 4. 
Caracterul omului de bine 5. Cunoaşterea de sine. 


1. Virtuţi şi vicii 


893. Care este cea mai meritorie dintre 
virtuți? 

„Toate virtuțile au meritul lor, deoarece toate 
reprezintă semne ale progresului pe calea binelui. 
Există virtute ori de câte ori există o împotrivire 
voluntară la chemarea pornirilor rele; dar sublimul 
virtuţii constă în sacrificiul interesului personal pentru 
binele aproapelui fără gând de recompensă; cea mai 
meritorie virtute este cea bazată pe caritatea cea mai 
dezinteresată”. 

894. Există oameni care fac binele în mod 
spontan, fără să aibă de învins un sentiment contrariu; 
au ei acelaşi merit ca şi persoanele ce trebuie să lupte 
cu propria natură şi care reuşesc să o depăşească? 

„Cei ce nu luptă cu ei înşişi sunt cei la care 
progresul a fost realizat; de aceea sentimentele bune 
nu-i costă nici un efort, şi acţiunile lor par atât de 
naturale; binele a devenit pentru ei o obişnuinţă. 
Trebuie deci să-i onorăm ca pe bătrânii oşteni ce şi-au 
cucerit gradele. 

Deoarece voi sunteţi încă departe de perfecţiune, 
aceste exemple vă miră prin contrast, şi le admiraţi cu 
atât mai mult cu cât sunt mai rare. Insă voi ştiţi bine că 
în lumile mai avansate decât a voastră, ceea ce la voi 
este o excepţie, acolo este regula. Sentimentul de bine 
există acolo în mod spontan, deoarece lumile sunt 
locuite doar de Spirite bune, şi o singură rea intenţie ar 
fi acolo o monstruoasă excepţie. De aceea acolo oamenii 
sunt fericiţi; tot aşa va fi şi pe pământ când omenirea se 
va fi transformat şi când va înţelege şi practica caritatea 


în adevărata ei accepţiune”. 

895. Cu excepţia păcatelor şi viciilor asupra 
cărora nimeni nu ar putea să se inşele, care este semnul 
cel mai distinctiv al imperfecţiunii? 

„Interesul personal. Calitățile morale sunt adesea 
precum poleiala unui obiect de aramă care nu rezistă 
probei. Un om poate avea calităţi reale ce-l fac, pentru 
toată lumea, un om de bine; dar aceste calităţi, deşi 
reprezintă un progres, nu suportă întotdeauna aceste 
încercări şi este suficient să se atingă coarda interesului 
personal pentru a face să se arate adevăratul lui fond. 
Adevăratul dezinteres este însă un lucru atât de rar pe 
pământ încât este admirat ca un adevărat fenomen 
atunci când este întâlnit. 

Ataşamentul faţă de lucrurile materiale este un 
semn arhicunoscut de inferioritate, deoarece cu cât mai 
mult un om ţine la bunurile acestei lumi, cu atât mai 
puţin îşi înţelege destinul; din contră, prin dezinteres el 
dovedeşte că vede viitorul dintr-o perspectivă mai 
înaltă”. 

896. Există unele persoane generoase, dar lipsite 
de discernământ, care îşi irosesc avutul fără a face un 
bine real, lipsindu-le un plan de acţiune rațional. Au ei 
vreun merit oarecare? 

„Ei au meritul dezinteresului, dar nu şi pe acela al 
binelui pe care ar fi putut să-l facă. Dacă dezinteresul 
este o virtute, risipa neraţională înseamnă cel puţin o 
lipsă de judecată, dacă nu chiar mai mult. Averea nu 
este dată unora pentru a fi aruncată în vânt, iar a altora 
pentru a fi ascunsă în seifuri. Acesta este un depozit de 
care vor da socoteală mai târziu, căci ei vor răspunde 
pentru binele pe care au avut puterea să-l facă dar nu l- 
au făcut, pentru lacrimile pe care le-ar fi putut şterge cu 
banii irosiţi cu cei care nu aveau nevoie de ei." 

897. Acela care a făcut bine nu în vederea 
vreunei recompense pe pământ, ci în speranţa că se va 
ține cont de aceasta în viaţa de dincolo, unde i se va 


oferi o poziţie mai bună, este el vinovat cu ceva în 
această intenţie? Un astfel de calcul îi va fi favorabil 
evoluției sale? 

„Trebuie să faci binele din caritate, adică 
dezinteresat.” 

Dar este foarte natural să dorim a avansa, pentru 
a ieşi din starea dureroasă a vieţii prezente. Spiritele 
însele ne-au învăţat să practicăm binele în acest scop. 
Este deci un rău de a gândi că, făcând binele pe pământ, 
putem spera la mai bine dincolo? 

„Nu, în mod cert! Dar cel ce face bine fără a se 
gândi la vreo recompensă ulterioară, ci numai pentru 
singura plăcere de a fi plăcut lui Dumnezeu şi a uşura 
suferinţa semenului său, acela a ajuns deja la un grad 
mai înalt de evoluţie şi este mai aproape de culmea 
fericirii divine, decât fratele său mai egoist care face 
binele din calcul, în loc să fie împins doar de 
sentimentul compasiunii înrădăcinate în inima sa.” 

Oare nu ar trebui făcută o deosebire între binele 
pe care îl facem aproapelui şi grija de a ne corecta 
propriile defecte? Înţelegem că nu este un merit prea 
mare în a face binele cu gândul că ne va fi decontat în 
viața viitoare. Dar oare este un semn de inferioritate să 
ne corijăm, să ne învingem pasiunile, să ne corectăm 
caracterul, în speranța de a ne apropia de spiritele 
înalte şi a ne eleva în lumea spiritelor? 

„Nu, nu! Prin „facerea de bine” nu înţelegem doar 
a fi caritabil. Cel care calculează cât profit îi va aduce 
fiecare faptă caritabilă, în viaţa aceasta sau în viaţa de 
apoi, acţionează egoist. Dar nu este egoism ca omul să 
încerce a se îmbunătăţi, în speranţa apropierii sale de 
Dumnezeu, deoarece spre acest scop trebuie să tindă 
orice efort uman.” 

898. Deoarece viaţa corporală nu este decât un 
sejur temporar aici-jos, iar principala noastră 
preocupare trebuind să fie viaţa viitoare, oare este util 
să ne străduim să acumulăm cunoştinţe ştiinţifice 


despre obiecte şi necesităţi ale vieții materiale? 

„Fără îndoială! În primul rând, aceasta vă dă 
posibilitatea de a vă ajuta fraţii. În plus, spiritul vostru, 
devenind deja ceva mai inteligent, va evolua mai rapid 
în viaţa de dincolo şi va putea învăţa într-o oră ceea ce 
ar fi învăţat în ani de zile pe Pământ. 

Nici o cunoaştere nu este inutilă. Toate contribuie, 
mai mult sau mai puţin, la avansul tău, deoarece spiritul 
perfect trebuie să ştie totul, iar progresul se realizează 
în toate direcţiile, toate ideile acumulate ajutând la 
dezvoltarea spiritului.” 


899. Să luăm doi oameni bogaţi: unul născut 
în opulenţă fără a cunoaşte vreodată lipsurile, altul işi 
datorează soarta muncii sale, însă amândoi îşi folosesc 
bogățiile exclusiv pentru propria satisfacţie personală; 
care este cel mai vinovat? 

„Cel care a cunoscut suferinţele, căci el ştie ce 
înseamnă să suferi; el cunoaşte durerea şi nu face nimic 
să o uşureze şi adeseori nici nu şi-o mai aminteşte”. 

900. Cel ce acumulează fără încetare şi fără 
a face bine nimănui, găseşte o scuză adevărată în 
gândul că adună pentru a lăsa mai mult moştenitorilor 
săi? 

„Este un compromis cu reaua conştiinţă”. 

901. Doi avari: unul îşi refuză strictul 
necesar şi moare în mizerie cu toată averea sa; cel de-al 
doilea este avar doar pentru ceilalţi, dar este risipitor 
pentru sine însuşi; în timp ce el dă înapoi în faţa celui 
mai mic sacrificiu pentru a face un serviciu sau un lucru 
util, nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface 
gusturile şi pasiunile. Dacă i se cere un serviciu, este 
întotdeauna în lipsă; dar dacă vrea să-şi satisfacă un 
capriciu, găseşte întotdeauna resurse. Care este cel mai 


vinovat şi care este cel ce va ocupa locul cel mai de jos 
în lumea Spiritelor? 

„Cel ce se bucură de plăcerile vieţii; el este mai 
mult egoist decât avar; celălalt şi-a primit deja o parte 
din pedeapsă”. 

902. Este criticabil faptul de a dori cu orice 
preț bogăția dacă acest lucru este dat de dorința de a 
face bine? 

„Sentimentul este lăudabil, fără îndoială, dacă 
este pur, dar oare dorinţa aceasta este întru totul 
dezinteresată şi nu ascunde dorinţa de răsplată 
personală? Cea dintâi persoană căreia i se doreşte 
binele, nu este adesea propriul sine? 

903. Există vinovăţie în studierea păcatelor 
altora? 

„Dacă o facem pentru a le critica şi divulga, 
suntem foarte vinovaţi, căci lipseşte caritatea; dacă o 
facem pentru profitul personal şi pentru a le evita noi 
înşine, câteodată poate fi util; dar nu trebuie uitat că 
indulgenţa pentru păcatele aproapelui este una din 
virtuțile carităţii. Inainte de a le reproşa celorlalţi 
imperfecţiunile avute, vedeţi dacă şi ei nu pot spune 
despre voi acelaşi lucru. Străduiţi-vă aşadar să aveţi 
calităţile opuse defectelor criticate de voi la alţii, căci 
este mijlocul de a vă face superiori. Dacă ei vă 
reproşează că sunteţi avari, fiţi generoşi; dacă vă 
etichetează drept orgolioşi, fiţi umili şi modeşti; pentru 
duri, fiţi blânzi; pentru a vă purta copilăreşte, fiţi maturi 
în toate acţiunile voastre - într-un cuvânt faceţi în aşa fel 
încât să nu vă poată atribui această spusă a lui Isus: 
Vede paiul din ochiul vecinului şi nu vede bârna din 
ochiul său”. 

904. Există vinovăţie în cercetarea 
flagelurilor societăţii şi în dezvăluirea lor? 

„Depinde de sentimentul ce te îndeamnă să o faci; 
dacă scriitorul nu are în vedere decât producerea 
scandalului, aceasta este o satisfacţie personală pe care 


şi-o procură prezentând imagini ce constituie mai 
degrabă un rău exemplu decât unul bun. Spiritul 
aprobă, dar poate fi pedepsit pentru acest fel de plăcere 
ce constă în a descoperi răul”. 

Cum se poate judeca, în acest caz, puritatea 
intentiilor şi sinceritatea scriitorului? 

„Nu este întotdeauna util; dacă el prezintă lucruri 
bune, o face în profitul vostru, dacă face rău, aceasta 
este o problemă de conştiinţă ce-l priveşte. De 
altminteri, dacă ţine să-şi probeze sinceritatea, este 
treaba lui să-şi apere preceptul prin propriul său 
exemplu”. 

905. Anumiți autori au publicat opere foarte 
frumoase şi morale ce au ajutat progresul umanităţii, 
dar de care ei înşişi nu au profitat de loc; li se ţine cont, 
ca Spirite, de binele săvârşit de operele lor? 

„Morala fără acţiune este ca sămânţa fără lucrul 
pământului. Ce beneficiu aveţi de la sămânță dacă nu o 
faceţi să fructifice pentru a vă hrăni? Aceşti oameni sunt 
mai vinovaţi, deoarece aveau inteligenţa necesară 
pentru a înţelege; nepracticând sfaturile date altora, au 
renunţat să le culeagă fructele”. 

906. Cel ce face binele este criticabil de a 
avea conştiinţa acestui bine, şi de a-şi mărturisi sieşi 
acest lucru? 

„De vreme ce poate avea conştiinţa răului făcut, el 
trebuie să aibă şi conştiinţa binelui, astfel încât să ştie 
dacă acţionează corect. Numai punând toate acţiunile 
sale în balanţa legii lui Dumnezeu, şi mai ales în balanţa 
legii dreptăţii dragostei şi carităţii se va putea spune 
dacă ele sunt bune sau rele, meritorii sau condamnabile. 
Deci el nu trebuie criticat pentru recunoaşterea faptului 
că a triumfat asupra relelor tendinţe şi pentru 
mulţumirea pe care o încearcă. Dacă ar face-o din 
vanitate, atunci el ar cădea în alt păcat”. 

2. Pasiunile 


907. Deoarece principiul pasiunilor există în 
natură, este el rău prin sine însuşi? 

„Nu; pasiunea este excesul unit cu voinţa căci 
principiul a fost dat omului pentru bine, şi pasiunile îl 
pot duce la înfăptuirea unor lucruri grandioase, însă 
abuzul făcut este cel ce cauzează răul”. 

908. Cum definiţi limita de la care pasiunile 
încetează de a fi bune sau rele? 

„Pasiunile sunt asemenea unui cal - folositor când 
este stăpânit, periculos când ajunge el să stăpânească. 
Recunoaşteţi aşadar că o pasiune devine periculoasă din 
momentul când încetaţi să o stăpâniţi, şi de când are 
drept consecinţă un anumit prejudiciu pentru voi sau 
pentru ceilalţi”. 

Pasiunile sunt pârghiile ce pun în mişcare forţele 
omului; dar dacă, în loc să le stăpânească, omul se lasă 
mânat de ele, el cade pradă exceselor, şi chiar forţa 
care, în mâinile sale, putea face binele, cade asupra lui 
zdrobindu-l. 

Toate pasiunile îşi au principiul într-un sentiment 
sau o nevoie a naturii. Principiul pasiunilor nu este deci 
de loc unul rău de vreme ce este clădit pe una din 
condiţiile providenţiale ale existenţei noastre. Pasiunea 
propriu-zisă este exagerarea unei nevoi sau a unui 
sentiment; ea constă în exces şi nu în cauză, iar acest 
exces devine un rău atunci când are drept consecinţă un 
rău oarecare. 

Orice pasiune ce aproprie omul de natura animală 
îl îndepărtează de natura spirituală. Orice sentiment ce 
ridică omul deasupra naturii animale anunţă 
predominanţa Spiritului asupra materiei şi îl apropie de 
perfecţiune. 

909. Ar putea omul să-şi învingă întotdeauna 
înclinațiile rele prin mari eforturi? 

„Da, şi câteodată chiar prin eforturi uşoare; voinţa 
este cea care-i lipseşte. Şi cât de puţin efort!” 

910. Poate omul să găsească în Spirite un 


ajutor eficace pentru a-şi domina pasiunile? 

„Dacă îl roagă pe Dumnezeu şi pe geniul său bun 
cu sinceritate, Spiritele bune îi vor veni în ajutor cu 
certitudine, căci aceasta este misiunea lor”. 

911. Nu există pasiuni atât de vii şi 
irezistibile încât voinţa să fie neputincioasă în a le 
domina? 

„Există multe persoane care spun: Vreau! însă 
voinţa lor nu există decât pe buze. Dacă tu crezi că nu-ti 
poţi învinge pasiunile, aceasta se datorează Spiritului ce 
se complace datorită inferiorităţii sale. Cel ce încearcă 
să şi le reprime îşi înţelege natura spirituală; a le 
învinge este pentru el un triumf al Spiritului asupra 
materiei”. 

912. Care este cel mai eficace mijloc de a 
combate predominanta naturii corporale, a materiei? 

„A face abstracţie de tine însuţi”. 

3. Despre egoism 


913. Dintre vicii, care este considerat a fi la 
temelia tuturor viciilor? 

„Am mai spus-o: egoismul, de la el derivă tot răul. 
Analizaţi toate viciile şi veţi vedea că la baza tuturor stă 
egoismul. Oricât veţi lupta împotriva viciilor, nu veţi 
reuşi să le extirpaţi câtă vreme nu veţi ataca răul de la 
rădăcină, câtă vreme nu veţi stârpi cauza. Trebuie ca 
toate eforturile voastre să tindă spre acest tel, căci acolo 
se află adevărata plagă a societăţii. Oricine doreşte să 
se apropie de viaţa de perfecţiune morală trebuie să 
stârpească din inima sa orice sentiment de egoism, căci 
egoismul este incompatibil cu dreptatea, dragostea şi 
caritatea; el neutralizează toate celelalte calităţi”. 

914. Egoismul, fiind fondat pe sentimentul 
interesului personal, pare foarte dificil a-l extirpa în 
întregime din inima omului; oare se va ajunge acolo? 

„Pe măsură ce oamenii se luminează descoperă 
lucrările spirituale şi pun mai puţin preţ pe lucrurile 


materiale; şi apoi trebuie desfiinţate instituţiile omeneşti 
care întreţin şi excită egoismul. Şi aceasta depinde de 
educaţie”. 

915. Egoismul, fiind inerent speciei umane, 
nu va fi întotdeauna un obstacol pentru domnia binelui 
absolut pe pământ? 

„Este cert că egoismul reprezintă cel mai mare 
rău al vostru, dar el ţine de inferioritatea spiritelor 
încarnate pe pământ, şi nicidecum de umanitatea însăşi. 
Or, Spiritele epurându-se prin încarnări succesive, ele 
îşi pierd egoismul aşa cum îşi pierd şi celelalte 
impurități. Nu aveţi pe pământ nici un om eliberat de 
egoism şi care practică mila? Există mai mulţi decât vă 
închipuiţi, dar îi cunoaşteţi prea puţin, deoarece virtutea 
nu caută strălucirea amiezii; dacă există un om, de ce nu 
ar fi zece; dacă există zece, de ce nu ar fi mii, ş.a.m.d.?” 

916. Egoismul departe de a descreşte, 
sporeşte o dată cu civilizaţia ce pare să-l excite şi să-l 
întrețină; cum ar putea cauza să distrugă efectul? 

„Cu cât răul este mai mare cu atât este mai hidos; 
va trebui ca egoismul să producă mult rău pentru a face 
să se înţeleagă necesitatea extirpării sale. Când oamenii 
se vor debarasa de simţământul de egoism ce-i 
stăpâneşte, atunci vor trăi ca fraţii, nemaifăcându-şi nici 
un rău, ajutându-se reciproc prin legătura firească de 
solidaritate. Atunci cel puternic va fi sprijinitorul şi nu 
agresorul celui slab, şi nu vom mai vedea oameni lipsiţi 
de strictul-necesar, deoarece toţi vor practica legea 
dreptăţii. Va fi domnia binelui a cărei pregătire este 
sarcina Spiritelor”. 

917. Care este mijlocul de a distruge 
egoismul? 

„Dintre toate imperfecţiunile omeneşti, cel mai 
greu de dezrădăcinat este egoismul, deoarece ţine de 
influenţa materiei de care omul, încă foarte apropiat de 
originea sa, nu s-a putut elibera, şi această influenţă 
este întreţinută de tot: legi, organizare socială, educaţie 


omenească. Egoismul va slăbi o dată cu predominanţa 
vieţii morale asupra vieţii materiale, şi mai ales o dată 
cu cunoaşterea dată vouă de Spiritism despre viitoarea 
voastră stare reală, nedenaturată de ficțiuni alegorice 
Spiritismul, atunci când va fi identificat cu obiceiurile şi 
credinţele, va transforma obişnuinţele, deprinderile şi 
relaţiile sociale. Egoismul se bazează pe importanţa 
personalităţii; or, spiritismul face să se vadă lucrurile de 
la o astfel de înălţime încât sentimentul personalităţii 
dispare, ca să spun aşa, înaintea imensităţii. Demontând 
importanţa personalităţii - făcând-o să fie văzută aşa 
cum este - iată ce înseamnă a combate egoismul! 

Ofensiva egoismului celorlalţi îl face adesea pe om 
egoist, deoarece el simte nevoia de a se menţine în 
defensivă. Vederea faptului că ceilalţi se gândesc numai 
la ei şi nu la el, îl face să se ocupe mai mult de propria 
persoană decât de ceilalţi. Dacă principiul carităţii şi 
fraternității se va afla la baza tuturor instituţiilor 
sociale, a raporturilor juridice dintre un popor şi altul, 
dintre un individ şi alt individ, omul se va gândi mai 
puţin la propria persoană dacă va vedea că alţii s-au 
gândit la el; atunci va suferi influenţa exemplului şi al 
contactului cu ceilalţi. (FENELON) 

În prezenţa acestei revărsări de egoism, este 
nevoie de o adevărată virtute pentru a face abstracţie de 
propria personalitate în profitul celorlalţi, care adesea 
nu au pic de recunoştinţă; mai ales celor care au această 
virtute le este deschisă împărăţia cerurilor; mai ales lor 
le este rezervată fericirea celor aleşi, căci adevărat vă 
spun, în ziua dreptăţii oricine se va fi gândit numai la 
sine va fi îndepărtat şi va suferi datorită nepăsării sale. 

S-au făcut fără îndoială eforturi lăudabile pentru 
progresul umanităţii. Se încurajează, se stimulează, se 
onorează sentimentele bune mai mult decât în oricare 
altă epocă şi totuşi viermele egoismului constituie 
întotdeauna plaga socială. Este un rău real ce se 
răsfrânge asupra întregii lumi şi căruia fiecare îi este 


mai mult sau mai puţin victimă, trebuie deci combătut 
aşa cum se combate o maladie epidemică. 

Pentru aceasta, trebuie să se procedeze în 
manieră medicală: să se meargă direct la sursă. Trebuie 
aşadar să se cerceteze în toate compartimentele 
organizării sociale, de la familii până la popoare, din 
locuinţe modeste până în palate, toate cauzele, toate 
influenţele evidente sau ascunse, care provoacă, întreţin 
şi dezvoltă sentimentul egoismului. Odată cauzele 
cunoscute, remediul va apărea de la sine; se va acţiona 
doar pentru combaterea cauzelor, dacă nu toate odată, 
cel puţin parţial, şi puţin câte puţin veninul va fi 
eliminat. Vindecarea ar putea fi de lungă durată, 
deoarece cauzele sunt numeroase, dar nicidecum 
imposibilă. 

Nu se va ajunge acolo, de altfel, decât curmând 
răul de la rădăcină, adică prin educaţie; dar nu acea 
educaţie care dă oameni instruiți, ci acea educaţie care 
face oameni de bine. Educaţia, dacă este bine înţeleasă, 
reprezintă cheia progresului moral; când se va stăpâni 
arta de a forma caracterele aşa cum este stăpânită arta 
de a forma inteligentele, se va ajunge la înălţarea 
oamenilor aşa cum se înaltă azi plantele tinere. Însă arta 
aceasta cere mult tact, multă experienţă, şi un profund 
simt al observaţiei; dar este o gravă eroare să crezi că 
având ştiinţa obţii sigur rezultatul. Oricine urmăreşte 
atât copilul bogatului cât şi pe cel al săracului chiar de 
la naştere şi observă toate influenţele periculoase ce 
acţionează asupra lor ca urmare a slăbiciunii, neglijenţei 
şi ignoranței celor ce-i îndrumă, şi cum mijloacele 
utilizate pentru educaţia lor duc la false valori, nu se 
mai miră că întâlneşte în lume atâtea obstacole. Dacă s- 
ar face pentru morală tot atât cât pentru inteligenţă s-ar 
vedea că, exceptând naturile refractare, există mai 
multe persoane decât s-ar crede care nu cer decât o 
cultură sănătoasă pentru a se obţine bune rezultate. 
(872) 


Omul doreşte să fie fericit, este un sentiment 
natural. De aceea el munceşte fără încetare pentru a-şi 
ameliora situaţia pe pământ; el caută cauzele 
suferințelor sale pentru a scăpa de ele. Când va înţelege 
că egoismul este una din aceste cauze, cea care naşte 
orgoliul, ambitia, lăcomia, invidia, ura, gelozia, de care 
este în fiecare moment rănit, care produce tulburare 
tuturor relaţiilor sociale, provoacă disensiuni, distruge 
încrederea, obligă la o permanenţă defensivă faţă de 
vecinul tău, şi face din prieten un inamic, atunci omul va 
înţelege totodată că acest viciu este incompatibil cu 
propria lui fericire; mai adăugăm chiar cu propria 
siguranţă; cu cât va avea de suferit, cu atât va simţi 
nevoia de a-l combate, aşa cum combate ciuma şi toate 
celelalte nenorociri; va fi solicitat de propriu interes. 
(784) 

Egoismul este izvorul tuturor viciilor, aşa cum 
caritatea este izvorul tuturor virtuţilor; a-l distruge pe 
primul, a-l dezvolta pe celălalt, acesta trebuie să fie 
scopul tuturor eforturilor omului dacă vrea să-şi asigure 
fericirea aici pe pământ ca şi în viitor. 

4. Caracterul omului de bine 


918. Prin ce trăsături se poate recunoaşte la un 
om progresul real ce trebuie să-i înalte Spiritul? 

„Spiritul probează elevația sa atunci când toate 
actele vieţii sale corporale vădesc practicarea legii lui 
Dumnezeu şi când înţelege cu anticipație viaţa 
spirituală”. 

Adevăratul om de bine este cel ce practică legea 
dreptăţii, a dragostei şi carităţii în toată puritatea sa. 
Dacă îşi întreabă conştiinţa cu privire la actele 
săvârşite, va întreba dacă nu cumva a încălcat într-un fel 
această lege; dacă nu cumva a făcut rău; dacă a făcut 
tot binele pe care-l putea face; dacă nimeni nu se plânge 
de el, şi în sfârşit dacă a făcut aproapelui ceea ce ar fi 
dorit să i se facă lui. Omul pătruns de sentimentul 


carităţii şi dragostei pentru ceilalţi face binele pentru 
bine, fără a spera ceva, şi îşi sacrifică interesul propriu 
pentru dreptate. 

El este bun, omenos, binevoitor cu toată lumea, 
căci îi vede fraţi pe toţi oamenii fără deosebire de rasă 
sau credinţă. 

Dacă Dumnezeu i-a dat putere şi bogăţie, el 
priveşte aceste lucruri ca pe o avere de care se foloseşte 
pentru a face binele; nu face din ele un motiv de 
mândrie, căci ştie că Dumnezeu aşa cum i le-a dat tot 
aşa i le poate lua. 

Dacă ordinea socială a aşezat oamenii sub 
influenţa sa, el îi tratează cu bunătate şi bunăvoință, 
deoarece sunt egalii săi înaintea lui Dumnezeu; el se 
foloseşte de autoritatea sa pentru a-i ridica din punct de 
vedere moral, şi nu pentru a-i umili cu orgoliul său. 

Este indulgent cu slăbiciunile aproapelui, 
deoarece ştie că el însuşi are nevoie de indulgentă şi îşi 
repetă acest cuvânt al lui Isus: Cel ce se ştie fără păcat 
să arunce primul piatra. 

El nu este deloc răzbunător: după exemplul lui 
Isus el iartă jignirile amintindu-şi numai facerea de bine; 
căci el ştie că i se va ierta lui aşa cum şi ela iertat. El 
respectă la semenii săi toate drepturile date de legile 
naturii, aşa cum ar dori să-i fie şi lui respectate. 

5. Cunoaşterea de sine 


919. Care este mijlocul cel mai eficace de a te 
îmbogăți în această viaţă şi a rezista tentaţției spre rău? 

„Un înţelept din antichitate a spus: Cunoaşte-te pe 
tine însuţi”. 

Înţelegem întreaga înţelepciune a acestei maxime, 
dar dificultatea constă tocmai în cunoaşterea de sine; 
care este mijlocul de a o atinge? 

„Faceţi ceea ce făceam, eu însumi în timpul vieţii 
mele pământene: la sfârşitul fiecărei zile, îmi întrebam 
conştiinţa, treceam în revistă ceea ce făcusem şi mă 


întrebam dacă nu omisesem vreuna dintre îndatoriri, 
dacă nimeni nu se putea plânge de mine. Astfel 
ajungeam să mă cunosc şi să văd ceea ce trebuia 
schimbat la mine. Cel care, în fiecare seară, îşi va 
reaminti toate acţiunile din cursul zilei şi se va întreba 
ce a făcut bine sau ce a făcut rău, rugând pe Dumnezeu 
şi pe îngerul său păzitor să-l lumineze, va obţine o mare 
putere pe drumul perfecţionării sale; căci, credeti-mă, 
Dumnezeu îl va ajuta. Puneţi-vă deci întrebări şi 
întrebaţi-vă ce aţi făcut şi în ce scop aţi acţionat în 
anumite circumstanţe; dacă aţi făcut unele lucruri 
pentru care v-ar blama alţii, dacă aţi întreprins o acţiune 
pe care încercaţi să nu o recunoaşteţi. Întrebaţi-vă încă 
odată: dacă intrând în lumea Spiritelor, unde nimic nu 
se poate ascunde, mi-ar plăcea ca Dumnezeu să mă 
întrebe dacă mă tem de ceea ce am făcut? Examinaţi 
ceea ce aţi putut face împotriva lui Dumnezeu, apoi 
împotriva aproapelui vostru, şi în sfârşit împotriva 
voastră înşivă. Răspunsurile vor constitui o liniştire a 
conştiinţei voastre, sau clarificarea răului ce trebuie 
vindecat. 

Cunoaşterea de sine este deci cheia îmbunătăţirii 
individuale. Dar, spuneţi voi, cum să judecăm? Nu există 
de asemenea o iluzionare a orgoliului ce diminuează 
greşelile şi le face scuzabile? Avarul se crede un simplu 
econom şi prevăzător; orgoliosul crede că nu are decât 
demnitate. Aşa poate fi, într-adevăr, dar voi aveţi un 
mijloc de control ce nu vă poate înşela niciodată. Când 
sunteţi nehotărâţi asupra valorii uneia dintre acţiunile 
voastre, întrebaţi-vă cum aţi califica-o dacă ar fi făptuită 
de o altă persoană. Dacă aţi condamna-o la altul, ea nu 
va fi justificată nici pentru voi, căci Dumnezeu nu are 
două măsuri pentru dreptate. Căutaţi astfel să ştiţi ce 
gândesc ceilalţi, şi nu neglijaţi opinia inamicilor voştri, 
căci aceştia nu au nici un interes în ascunderea 
adevărului, şi adesea Dumnezeu îi aşează alături de voi 
ca o oglindă, pentru a vă avertiza cu o mai mare 


sinceritate decât o fac prietenii. Cel ce are voinţa fermă 
de a se îmbunătăţi îşi cercetează conştiinţa pentru a 
elimina înclinațiile rele, aşa cum înlătură buruienile din 
grădină; dacă îşi face bilanţul zilei sale morale, aşa cum 
negustorul face socoteala pierderilor şi beneficiilor sale, 
vă asigur că şi unul şi celălalt vor avea de câştigat. Dacă 
îşi spune că ziua sa a fost bună, poate dormi liniştit şi 
poate aştepta fără teamă deşteptarea într-o altă viaţă. 

„Puneţi-vă aşadar întrebări clare şi precise şi nu 
căutaţi să le complicati; pot fi folosite câteva minute 
pentru a cuceri o fericire eternă. Nu lucraţi în fiecare zi 
pentru a aduna pentru bătrâneţe? Tihna bătrâneţii nu 
constituie obiectul dorințelor voastre, scopul ce vă face 
să înduraţi truda şi privaţiunile momentane? Ei bine! Ce 
este această scurtă tihnă, tulburată de infirmităţile 
corpului, faţă de cea aşteptată de omul de bine? Aceasta 
nu merită pedeapsa datorită câtorva eforturi? Ştiu sigur 
şi viitorul incert; or, tocmai acesta este gândul a cărui 
distrugere este sarcina noastră, căci noi vrem să vă 
facem să înţelegeţi acest viitor în aşa fel încât să nu 
rămână nici un fel de îndoială în sufletul vostru. De 
aceea noi v-am reţinut mai întâi atenţia prin fenomene 
de natură să frapeze judecata voastră, apoi vă vom da 
instrucţiuni pe care fiecare dintre voi este însărcinat să 
le răspândească. În acest scop am dictat Cartea 
Spiritelor”. _ 

SFANTUL AUGUSTIN 


Multe dintre faptele săvârşite de noi trec 
neobservate; dacă într-adevăr am urma sfatul sfântului 
Augustin, şi ne-am întreba mai des conştiinţa, vom 
vedea de câte ori am greşit fără să ne fi gândit, greşeala 
noastră de a nu cerceta natura şi mobilul actelor 
noastre. Forma interogativă a anumitor lucruri este mai 
sigură decât o maximă ce nu se aplică adesea. Ea 
provoacă răspunsuri categorice de tipul „da” sau „nu” 
care nu oferă alternativă; sunt tot atâtea argumente 


individuale, iar prin suma răspunsurilor se poate evalua 
tot binele şi răul din noi. 


Part 4 
CARTEA A PATRA 


Speranţe şi consolări 


Chapter 1 Pedepse şi bucurii pământene 


1. Fericirea şi nefericirea relative. 2. Pierderea 
persoanelor iubite. 3. Decepţii. lubirile ce marchează. 4. 
Unirile antipatice. 5. Teama de moarte. 6. Dezgustul de 

viaţă. Sinuciderea. 


1. Fericirea şi nefericirea relative 


920. Se poate bucura omul de o fericire deplina pe 
pământ? 

„Nu, de vreme ce viaţa i-a fost dată ca încercare 
sau ispăşire; dar depinde de el de a-şi face mai 
suportabile lipsurile şi de a fi astfel fericit cât este 
posibil pe pământ.” 

921. Se înțelege că omul va fi fericit pe pământ 
atunci când umanitatea se va fi transformat; dar în 
aşteptare, poate fiecare să îşi asigure o fericire relativă? 

„De cele mai multe ori omul este artizanul propriei 
nenorociri. Practicând legea lui Dumnezeu, îşi păzeşte 
binele de necazuri şi capătă o fericire atât de mare cât îi 
permite existenţa sa grosieră”. 

Omul foarte pătruns de destinul său viitor nu vede 
în viaţa corporală decât o haltă temporară. Pentru el 
reprezintă un popas momentan într-un han de categorie 
inferioară; el se consolează cu uşurinţă pentru câteva 
neplăceri pasagere ale drumului care trebuie să-l ducă 
la o situaţie mai bună, cu atât mai mult cu cât şi-a făcut 
dinainte toate pregătirile necesare. 

Noi suntem pedepsiţi încă din această viaţă 
datorită infracţiunii pe care am comis-o asupra legilor 
existenţei corporale prin tot felul de necazuri ce 
reprezintă urmarea acestei infracţiuni şi a tuturor 
exceselor noastre. Dacă ne întoarcem din aproape în 
aproape la originea a ceea ce numim nefericiri 
pământene vom vedea că acestea sunt, în mare parte, 
consecinţa unei prime abateri de la drumul drept. Prin 


această abatere, noi am deviat pe o cale greşită, şi din 
consecinţă în consecinţă cădem în nefericire. 

922, Fericirea pământească este relativă în funcţie 
de poziţia fiecăruia; ceea ce provoacă fericirea unuia 
duce la nefericirea altuia. Există totuşi o măsură a 
fericirii comune pentru toți oamenii? 

„Pentru viaţa materială, ea este dată de 
posesiunea necesarului; pentru viaţa morală: o bună 
conştiinţă şi încrederea în viitor”. 

923. Ceea ce este de prisos pentru unul nu 
devine necesar pentru alţii, şi reciproc după poziția 
fiecăruia ? 

„Da, conform ideilor voastre materiale, 
prejudecăţilor, ambiţiei voastre şi piedicilor ridicole 
pentru care viitorul va face dreptate atunci când veţi 
înţelege viitorul. Fără îndoială cel ce avea un câştig de 
cincizeci de mii de lire şi se trezeşte cu el redus la zece 
mii se crede foarte nefericit, deoarece nu poate face o 
bună figură în societate, nu-şi poate ţine rangul, nu-şi 
poate satisface toate capriciile. El îşi închipuie că-i 
lipseşte strictul necesar; dar, sincer, îl crezi vrednic de 
plâns, când alături de el sunt atâţia care mor de foame 
şi de frig şi nu au o pernă pe care să-şi odihnească 
capul? Înțeleptul pentru a fi fericit, priveşte în sinea sa, 
şi niciodată în afară, şi acest lucru îi înalţă sufletul spre 
infinit”. 

924. Există rele independente de modul de 
acțiune, şi care îl surprind chiar şi pe omul cel mai 
drept; nu există un mijloc de a teferi de ele? 

„In acest caz omul trebuie să se resemneze şi să 
suporte fără murmur, dacă doreşte să progreseze; el 
găseşte întotdeauna o consolare în propria conştiinţă 
care îi dă speranţa într-un viitor mai bun, dacă va face 
ceea ce trebuie pentru a-l obţine”. 

925. De ce favorizează Dumnezeu obținerea 
unor averi de către persoane ce par că nu le merită? 

„Este o favoare în ochii celor care nu văd decât 


prezentul; dar, să ştiţi, norocul este adeseori o încercare 
mai periculoasă decât mizeria”. 

926. Civilizaţia, creând noi nevoi, nu este 
totodată izvorul unor noi necazuri? 

„Relele acestei lumi sunt datorate nevoilor 
artificiale create de voi. Cel ce ştie să-şi limiteze 
dorinţele şi vede fără invidie ceea ce este mai presus de 
el se apără de decepţiile acestei vieţi. Omul mai bogat 
este cel ce are mai puţine nevoi. 

Voi invidiaţi plăcerile celor ce vă par fericiţii 
acestei lumi; dar oare ştiţi ce le este rezervat? Dacă se 
bucură doar pentru ei înşişi înseamnă că sunt egoişti şi 
atunci va veni şi reversul. Plângeţi-i mai degrabă. 
Dumnezeu permite uneori ca omul rău să prospere, dar 
fericirea sa nu este de invidiat căci el va plăti cu lacrimi 
amare. Dacă cel drept este nefericit, aceasta este o 
probă de care i se va ţine cont dacă o va suporta cu 
curaj. Amintiţi-vă aceste cuvinte ale lui Isus: Fericiţi cei 
ce suferă, căci ei vor fi mângâiaţi”. 

927. Cu siguranţă, surplusul nu e 
indispensabil fericirii dar nu la fel este cu strictul 
necesar; sau nefericirea celor ce sunt lipsiţi de acest 
necesar nu este reală? 

„Omul nu este cu adevărat nefericit decât atunci 
când suferă de lipsa strictului necesar pentru viaţă şi 
pentru sănătatea corpului. Această lipsă este, poate, 
greşeala sa; atunci nu trebuie să se facă răspunzător 
decât pe sine însuşi; dacă este greşeala aproapelui, 
responsabilitatea cade asupra celui ce a cauzat-o”. 

928. Prin existenţa aptitudinilor naturale, 
Dumnezeu indică în mod evident vocaţia noastră în 
această lume. Oare multe dintre rele nu provin din 
faptul că nu ne urmăm această vocaţie? 

„Este adevărat, şi deseori părinţii sunt cei care din 
orgoliu sau avariţie fac ca proprii lor copii să se abată 
de la calea stabilită de natură, şi, prin această deviere, 
compromit fericirea copiilor; ei vor fi răspunzători”. 


Atunci veţi găsi drept ca fiul unui om cu o situaţie 
să devină cizmar, de exemplu, dacă ar avea aptitudine 
pentru această meserie? 

„Nu trebuie să cădem în absurd, şi nici să 
exagerăm cu nimic: civilizaţia are nevoile sale. De ce fiul 
unui om cu o situaţie înaltă, aşa cum spui, să fie cizmar 
dacă poate face altceva? El va putea întotdeauna să se 
facă util potrivit facultăţilor sale, dacă acestea nu vor fi 
folosite spre rău. Astfel, de exemplu, în locul unui slab 
avocat, va putea fi un mecanic bun etc.” 

Deplasarea oamenilor în afara sferei lor 
intelectuale este cu siguranţă una dintre cauzele cele 
mai frecvente pentru decepţii. Inaptitudinea pentru 
cariera îmbrăţişată este un izvor nesecat de reversuri; 
apoi amorul propriu, adăugându-se, împiedică omul să-şi 
caute o sursă de existenţă într-o profesiune mai umilă şi 
îi arată sinuciderea drept remediu pentru a scăpa de 
ceea ce el crede că este o umilinţă. Dacă o educaţie 
morală l-ar fi ridicat deasupra prejudecăţilor prosteşti 
ale orgoliului, el nu ar mai fi fost niciodată luat pe 
nepregătite. 

929. Există persoane lipsite de orice resurse 
materiale, chiar când în jurul lor domneşte abundența. 
Ele nu au altă perspectivă decât moartea; încotro ar 
trebui să o ia? Trebuie oare lăsaţi să moară de foame? 

„Nu trebuie niciodată să existe ideea de a-i lăsa 
muritori de foame; ei ar fi găsit întotdeauna mijlocul de 
a se întreţine, dacă orgoliul nu se interpunea între 
nevoie şi muncă. Noi spunem adeseori: nu există 
meserie rea, sau muncă dezonorantă - dar o spunem 
pentru alţii şi nicidecum pentru noi”. 

930. Este evident că fără prejudecățile 
sociale de care ne lăsăm dominați, seva găsi întotdeauna 
o muncă oarecare ce ar putea ajuta omul să trăiască, 
dacă şi-ar părăsi poziţia socială. Dar şi printre 
persoanele ce nu au prejudecăți, sau cărora nu le pasă 
de ele, sunt unele aflate în imposibilitatea de a obține 


cele necesare, ca urmare a bolilor sau altor cauze 
independente de voinţa lor. 

„Intr-o societate organizată după legea lui 
Christos nimeni nu trebuie să moară de foame”. 

Cu o organizare socială înţeleaptă şi prevăzătoare, 
omului nu-i poate lipsi strictul necesar decât din proprie 
greşeală; dar chiar greşelile proprii sunt adesea 
rezultatul mediului în care trăieşte. Când omul va 
practica legea lui Dumnezeu, el va avea o ordine socială 
bazată pe dreptate şi solidaritate şi va fi el însuşi mai 
bun. 

931. De ce, în societate, clasele sociale care 
suferă sunt mai numeroase decât clasele fericite? 

„Nimeni nu este fericit în totalitate, şi cel pe care-l 
credem fericit ascunde adesea tristeţi sfâşietoare; 
suferinţa există peste tot. Totuşi, pentru a răspunde 
raţionamentului tău, voi spune că sunt mai numeroase 
clasele denumite de tine suferinde, deoarece pământul 
este un loc al ispăşirii. Când omul va realiza pe pământ 
o domnie a binelui şi a Spiritelor bune, nu va mai exista 
nefericire, şi totul va fi pentru el un paradis terestru”. 

932. De ce, în lume, ceea ce e rău influenţează 
adeseori ceea ce e bun? 

„Datorită slăbiciunii celor buni; cei răi sunt 
intriganţi şi îndrăzneţi, cei buni sunt timizi; când vor 
dori, ei vor avea întâietate”. 

933. Dacă omul este adesea artizanul 
suferințelor sale materiale, este el în acelaşi timp 
autorul suferințelor sale morale? 

„Chiar mai mult, căci suferinţele materiale sunt 
câteodată independente de voinţă; dar orgoliul rănit, 
ambiția nesatisfăcută, anxietatea, avariţiei, invidia, 
gelozia, toate pasiunile într-un cuvânt, reprezintă torturi 
ale sufletului. 

Invidia şi gelozia! Fericiţi cei ce nu cunosc aceşti 
viermi ai sufletului! Cu invidia şi gelozia, nici un 
moment de linişte, de repaus posibil pentru cel atins de 


aceste rele: obiectele poftei sale, a urii şi necazului său i 
se înfăţişează ca nişte fantome ce nu-i dau pace nici o 
clipă şi-l urmăresc până şi în somn. Invidiosul şi gelosul 
sunt într-o stare de agitaţie continuă. Nu este deci o 
situaţie deplorabilă? Oare nu vă gândiţi că omul, prin 
pasiunile sale, îşi creează suplicii artificiale, iar pentru 
el pământul devine un adevărat infern? 

Multe expresii înfierează cu tărie efectele 
anumitor pasiuni. Se spune, de exemplu: a plesni de 
orgoliu, a muri de invidie, a se usca de gelozie sau 
ciudă, a-şi pierde pofta de mâncare sau de băutură etc.; 
acest tablou este foarte adevărat. Câteodată gelozia nu 
are un obiect bine determinat. Există oameni care prin 
nai ura lor sunt geloşi pe tot ce iese în evidentă, pe tot 
ce depăşeşte limita obişnuitului, chiar atunci când nu au 
nici un interes direct ci doar pentru că ei nu pot atinge 
acest nivel; tot ce pare deasupra obişnuitului le 
displace, şi dacă ar ajunge să fie majoritari în societate, 
ei ar dori să coboare totul la nivelul lor. Este gelozia 
asociată mediocrităţii. 

Omul este deseori nefericit doar din pricina 
importanţei acordate lucrurilor pământeşti; vanitatea, 
ambiția şi cupiditatea nesatisfăcute reprezintă 
nefericirea lor. Dacă s-ar situa deasupra cercului strâmt 
al vieţii materiale şi şi-ar înălța gândul spre infinitul 
căruia îi este destinat, atunci vicisitudinile umanităţii îi 
vor părea meschine şi puerile, ca şi necazurile unui copil 
ce se plânge de pierderea jucăriei ce-i procura plăcerea 
supremă. 

Cel ce nu vede fericirea decât în satisfacerea 
orgoliului şi a poftelor grosiere este nefericit atunci 
când nu şi le poate satisface, în timp ce acela care nu 
cere nimic în plus este fericit cu ceea ce altora li se pare 
o calamitate. 

Vorbim despre omul civilizat, căci sălbaticul având 
necesităţi şi mai limitate nu este tulburat de aceleaşi 
pasiuni şi angoase: modul său de a vedea lucrurile este 


cu totul diferit. În stare de civilizaţie, omul judecă 
nefericirea sa şi o analizează; şi aceasta cu cât este mai 
afectat, dar poate de asemenea să judece şi să analizeze 
mijloacele de a o alina. Această alinare o găseşte în 
sentimentul creştin ce-i dă speranţa într-un viitor mai 
bun, şi în spiritism ce-i dă certitudinea acestui viitor. 

2. Pierderea persoanelor iubite 


934. Pierderea persoanelor care ne sunt 
dragi nu este una din cauzele ce ne provoacă o durere 
cu atât mai profundă cu cât pierderea aceasta este 
ireparabilă şi totodată independentă de voința noastră? 

„Această cauză a durerii atinge, atât pe cel bogat 
cât şi pe cel sărac; ea este o încercare sau o ispăşire şi o 
lege comună. Însă există consolarea de a putea 
comunica cu prietenii voştri prin mijloacele pe care le 
aveţi la dispoziţie, aşteptând să căpătaţi altele mai 
directe şi mai accesibile simţurilor voastre”. 

935. Ce gândiţi despre opinia persoanelor 
care privesc comunicările cu lumea cealaltă ca o 
profanare? 

„Nu poate fi vorba de profanare dacă există 
reculegere şi când evocarea se face cu respect şi bună- 
cuviinţă; ceea ce o probează este faptul că Spiritele ce 
vă iubesc vin cu plăcere; ele sunt fericite datorită 
amintirii voastre şi pentru că se vor întreţine cu voi; ar fi 
fost o profanare dacă în toate acestea ar exista 
uşurinţă”. 

Posibilitatea de a intra în comunicare cu Spiritele 
este o consolare foarte plăcută, deoarece ne procură 
mijlocul de a ne întreţine cu părinţii şi prietenii noştri, 
care au părăsit pământul înaintea noastră. Prin evocare, 
le apropiem de noi; ele sunt alături de noi, ne înţeleg şi 
ne răspund, nu mai există, ca să spunem aşa, o separație 
între ele şi noi. Ele ne ajută cu sfaturile lor, ne 
mărturisesc dragostea lor şi mulţumirea încercată de 
amintirea noastră. Pentru noi este o bucurie de a le şti 


fericite, de a afla chiar de la ele detaliile noii lor 
existenţe şi de a obţine siguranţa că le vom reîntâlni. 

936. Sunt afectate Spiritele de durerile 
neconsolate pe care noi, ca supraviețuitori, le 
încercăm ? 

„Spiritul este sensibil la amintirea şi la regretele 
celor pe care i-a iubit, dar o durere nesfârşită şi 
neconsolată îl afectează în mod penibil, deoarece vede 
în această durere excesivă o lipsă de credinţă în viitor şi 
de încredere în Dumnezeu şi, în consecinţă, un obstacol 
pentru avansare şi, poate, pentru reîntâlnire”. 

Spiritul fiind mai fericit decât pe pământ, a 
regreta viaţa lui trecută înseamnă a regreta fericirea lui 
prezentă. Doi prieteni sunt făcuţi prizonieri şi închişi în 
aceeaşi carceră; pentru ambii trebuie să sosească o zi a 
libertăţii, dar unul o obţine mai repede. Ar fi oare de 
înţeles supărarea celui rămas închis pentru faptul că 
prietenul său a fost eliberat înaintea sa? Nu ar fi mai 
mult egoism decât afecţiune din partea sa dorinţa de a- 
şi împărţi captivitatea şi suferinţele o perioadă de timp 
tot atât de lungă? Aceeaşi situaţie cu două fiinţe ce se 
iubesc pe pământ; cel ce pleacă primul este primul 
eliberat şi trebuie să-l felicităm pentru aceasta, 
aşteptând cu răbdare momentul când vom pleca şi noi 
înşine. 

Vom face şi o altă comparaţie asupra cestui 
subiect. Aveţi un prieten care, în comparaţie cu voi, se 
află într-o situaţie foarte grea: sănătatea sau interesul îi 
impun să plece într-o altă ţară unde consideră că-i va fi 
mai bine din toate punctele de vedere. Nu va fi alături 
de voi o perioadă de timp, dar veţi putea coresponda cu 
el. Separarea nu va fi decât fizică. Vă veţi simţi oare 
separați de distanţa creată între voi, de vreme ce este 
pentru binele lui? 

Doctrina spiritistă, prin probele evidente date 
nouă despre viaţa viitoare, despre prezenţa în jurul 
nostru a celor pe care i-am iubit, despre afecțiunea şi 


solicitudinea lor, prin relaţiile stabilite cu aceste Spirite 
datorită ei, ne oferă o supremă alinare la una dintre 
adevăratele cauze ale durerii. Cu Spiritismul există mai 
puţină singurătate, mai puţin abandon; omul cel mai 
izolat are întotdeauna prieteni în jurul lui cu care se 
poate întreţine. Noi suportăm cu nelinişte frământările 
vieţii; ni se par atât de intolerabile încât nu înţelegem 
cum de le putem îndura; şi totuşi, dacă le-am suportat 
cu curaj, dacă ne-am impus tăcerea fără murmur, ne 
vom felicita când vom fi în afara acestei închisori 
terestre, aşa cum cel ce suferă răbdător se felicită, 
atunci când este vindecat, de a fi suportat cu resemnare 
un tratament dureros. 

3. Decepţii. Ingratitudine. lubirile care lasă 

urme 


937. Oare decepțiile care ne fac să încercăm 
ingratitudinea şi fragilitatea legăturilor de prietenie nu 
sunt pentru omul sincer un izvor de amărăciune? 

„Da, dar v-am învăţat să-i deplângeţi pe ingraţi şi 
pe prietenii infideli: ei vor fi mai nefericiţi decât voi. 
Ingratitudinea este fiica egoismului, iar egoistul va găsi 
mai târziu inimi insensibile ca şi a lui. Gândiţi-vă la toţi 
cei care au făcut mai mult bine decât voi, care valorează 
mai mult decât voi, şi care au fost răsplătiți prin 
ingratitudine. Gândiţi-vă că însuşi Isus, în timpul vieţii 
sale, a fost batjocorit şi disprețuit, tratat ca înşelător şi 
impostor, şi nu vă miraţi, că va fi la fel şi în ceea ce vă 
priveşte. Căci binele pe care l-aţi făptuit va fi 
recompensa voastră în această lume, şi nu luaţi în 
seamă ce vorbesc cei care l-au primit de la voi. 
Ingratitudinea este o încercare pentru perseverenţa 
voastră în a face bine; vi se va ţine cont de aceasta, şi 
cei ce v-au nemulţumit vor fi pedepsiţi din pricina 
ingratitudinii lor”. 

938. Decepţiile cauzate de ingratitudine nu sunt 
făcute pentru a întări inima şi pentru a o închide 


sensibilităţii? 

„Ar fi o nedreptate, căci omul sincer este fericit 
prin binele făcut. El ştie că dacă nu se aminteşte de 
binele făcut de el în aceste viaţă, atunci el va fi pomenit 
într-o viaţă viitoare, şi că ingratul va avea parte de 
ruşine şi de remuşcări”. 

Acest gând nu-i împiedică inima de a fi rănită; or, 
aceasta nu face să se nască în om ideea că ar fi fost mai 
fericit dacă era mai puţin sensibil? 

„Da, dacă preferă fericirea egoistului; tristă 
fericire! Dacă ştie că prietenii ingraţi nu sunt demni de 
prietenia sa, şi dacă s-a înşelat asupra lor, el trebuie de 
îndată să nu-i mai regrete. Mai târziu, îi va descoperi pe 
cei care vor şti să-l înţeleagă mai bine. Plângeţi-i pe cei 
care au apucături rele faţă de voi, deşi nu meritati, căci 
pentru ei va exista o tristă reciprocitate, însă nu vă 
lăsaţi impresionati de aceasta: este un mijloc de a vă 
situa deasupra lor”. 

Natura a dăruit omului nevoia de a iubi şi de a fi 
iubit. Una dintre cele mai mari bucurii ce i-a fost 
acordată pe pământ este aceea de a întâlni inimi ce 
simpatizează cu a sa. Natura îi dă astfel premisele 
fericirii care îi este rezervată în lumea Spiritelor 
perfecte unde totul este dragoste şi bunăvoință; este o 
bucurie refuzată celui egoist. 

4. Unirile antipatice 


939. De vreme ce Spiritele care se simpatizează 
sunt înclinate spre unire, cum se face că, printre 
Spiritele încarnate, afecțiunea nu vine adesea decât 
dintr-o parte, şi dragostea cea mai sinceră este 
întâmpinată cu indiferentă şi chiar repulsie? In plus, 
cum se poate ca dragostea vie dintre două fiinţe să se 
transforme în antipatie şi, câteodată în ură? 

„Tu nu înţelegi că este o pedeapsă, dar care nu e 
trecătoare. Apoi, câţi nu sunt cei care cred că iubesc 
nebuneşte, deoarece nu judecă lucrurile decât în 


aparentă, iar când sunt obligaţi să trăiască împreună cu 
persoanele respective, nu întârzie să recunoască că a 
fost doar un interes material! Nu este suficient să fiţi 
îndrăgostiţi de o persoană care vă place şi căreia îi 
găsiţi frumoase calităţi; doar trăind într-adevăr cu acea 
persoană o puteţi aprecia. Câte uniri nu s-au făcut în 
care, la început, partenerii păreau că nu se înţeleg! dar 
când s-au cunoscut şi studiat mai bine au sfârşit prin a 
se iubi cu o dragoste tandră şi durabilă, deoarece 
legătura lor se baza pe stimă! Nu trebuie să uitaţi că cel 
ce iubeşte este Spiritul şi nicidecum trupul, iar când 
iluzia materială se risipeşte, Spiritul vede realitatea. 

Există două feluri de dragoste: cea a trupului şi 
cea a sufletului şi deseori se confundă una cu cealaltă. 
Când este neîntinată, dragostea sufletului este durabilă; 
cea a corpului este perisabilă. lată de ce adesea cei ce 
credeau că se iubesc cu o dragoste etern ă ajung să se 
urască când iluzia dispare”. 

940. Lipsa de simpatie între fiinţe sortite să 
trăiască împreună nu este în mod constant o sursă de 
supărări cu atât mai amare cu cât otrăvesc întreaga 
existenţă? 

„Foarte amare, într-adevăr; dar este una din acele 
nefericiri cărora adeseori voi înşivă le sunteţi principala 
cauză. Mai întâi sunt legile voastre nedrepte, căci cum 
poţi să crezi că Dumnezeu te sileşte să rămâi cu cel 
care-ţi displace? Şi apoi, în aceste uniri voi căutaţi mai 
degrabă satisfacerea orgoliului şi ambiţiei decât 
fericirea generată de o afecţiune reciprocă; atunci 
suferiţi consecinţa prejudecăţilor voastre”. 

Dar în acest caz, nu există aproape întotdeauna o 
victimă inocentă? 

„Da, şi pentru ea reprezintă o dură ispăşire; dar 
responsabilitatea nefericirii sale va cădea asupra celor 
care o vor cauza. Dacă lumina adevărată a pătruns în 
sufletul său, ea îşi va găsi alinarea în credinţa sa în 
viitor; de astfel, pe măsură ce prejudecățile se 


atenuează, şi cauzele acestor nefericiri personale vor 
dispărea. 
5. Teama de moarte 


941. Teama de moarte este pentru multe 
persoane o cauză de nedumerire; de unde provine 
această teamă, de vreme ce ele au în faţă viitorul? 

„Este un neajuns că au această teamă; dar ce vrei! 
caută în convingerea lor din tinereţe după care există un 
rai şi un iad, şi în certitudinea lor că vor merge în iad, 
deoarece li s-a spus că ceea ce există în natură este 
păcat mortal pentru suflet. Atunci când devin maturi, 
dacă au un pic de judecată, ei nu mai pot admite 
aceasta, şi devin atei sau materialişti; lucrurile acestea 
îi fac să creadă că în afara vieţii prezente nu există 
nimic. Cât despre cei care au persistat în credinţele lor 
din copilărie, ei reduc această teamă la focul etern ce 
trebuie să-i ardă fără a-i nimici. 

Moartea nu inspiră celui drept nici o teamă, 
deoarece credința îi dă certitudinea viitorului; speranța 
îl face să aştepte o viaţă mai bună, şi caritatea cu care a 
practicat legea îi dă siguranţa că nu va întâlni în lumea 
cealaltă o fiinţă de care să se ruşineze”. 

Omul carnal, ataşat mai mult de viaţa corporală 
decât de cea spirituală, are pe pământ griji şi bucurii 
materiale; fericirea sa constă în îndeplinirea trecătoare 
a tuturor dorințelor. Sufletul său, preocupat şi afectat în 
mod constant de vicisitudinile vieţii se află într-o stare 
de nelinişte şi de suferinţă continuă. Moartea îl sperie 
deoarece el se îndoieşte de viitorul său şi pentru că îşi 
lasă pe pământ toate bucuriile şi toate speranţele. 

Omul moral, care s-a ridicat deasupra nevoilor 
artificiale create de pasiuni, are, aici pe pământ, bucurii 
necunoscute omului materialist. Moderaţia dorințelor dă 
Spiritului său calmul şi seninătatea. Fericit de binele pe 
care-l face, nu există pentru el motive de decepţie, iar 
supărările alunecă peste sufletul său fără să-i lase o 


amprentă dureroasă. 

942. Anumite persoane cu vor găsi aceste 
sfaturi de căutare a fericirii pe pământ puţin cam 
banale? Nu vor vedea în ele ceea ce numesc lucruri 
comune, adevăruri auzite deseori; şi nu vor spune că, în 
definitiv, secretul de a fi fericit este de a şti să-ţi suporti 
nefericirea? 

„Sunt mulţi care spun aşa; dar sunt ca acei bolnavi 
cărora medicul le prescrie regim: ar dori să se vindece 
fără tratament continuând să aibă indigestie”. 

6. Dezgustul de viaţă. Sinuciderea 


943. De unde provine dezgustul de viaţă ce 
pune stăpânire pe anumite persoane, fără vreun motiv 
plauzibil? 

„Efectul leneviei, al lipsei de credinţă şi deseori al 
societăţii însăşi. Pentru cel care îşi exercită facultăţile 
într-un scop util şi conform aptitudinilor sale naturale, 
munca nu are nimic arid, şi viaţa se scurge mai repede. 
El suportă vicisitudinile cu răbdare şi resemnare, căci el 
acţionează în scopul unei fericiri mai mari şi mai 
durabile care-l aşteaptă”. 

944. Are omul dreptul de a dispune de 
propria lui viaţă? 

„Nu, numai Dumnezeu are acest drept. 
Sinuciderea voluntară este întotdeauna o încălcare a 
acestei legi.” 

Sinuciderea nu este întotdeauna voluntară? 

„Nebunul care se sinucide nu ştie ce face”. 

945. Ce credeți despre sinuciderea care are 
drept cauză dezgustul de viaţă? 

„Smintiţi! De ce nu lucrează? Existenţa nu le-ar fi 
fost o povară!” 

946. Ce credeți despre sinuciderea ce are ca 
scop evadarea din mizeriile şi decepțiile acestei lumi? 

„Biete Spirite care nu au curajul să îndure mizeria 
existenţei! Dumnezeu îi ajută pe cei ce suferă, şi nu pe 


cei ce nu au nici putere, nici curaj. Frământările vieţii 
sunt încercări sau expiaţii; fericiţi cei care le suportă 
fără murmur, căci ei vor fi răsplătiți! Nefericire, din 
contră, celor ce-şi aşteaptă salvarea de la ceea ce 
numesc, în lipsa lor de respect, hazard sau noroc! 
Hazardul sau norocul, dacă mă servesc de limbajul lor, 
pot, într-adevăr, să-i favorizeze într-un moment al vieţii, 
dar numai pentru a-i face să simtă mai târziu şi mai crud 
nimicnicia acestor cuvinte”. 

Cei care au împins un nefericit la acest act 
disperat nu vor suferi consecinţele? 

„Oh! Nefericire lor! Căci ei vor răspunde ca de o 
crimă”. 

947. Omul care se luptă cu nevoile şi se lasă 
să moară de disperare poate fi considerat un sinucigaş? 

„Este o sinucidere, dar cei care au cauzat-o şi care 
o puteau împiedica sunt mai vinovaţi decât sinucigaşul, 
pe care îl aşteaptă indulgenta. Totuşi să nu credeţi că el 
este în întregime absolvit dacă a fost lipsit de fermitate 
şi perseverentă, şi dacă nu s-a folosit de toată 
inteligenţa pentru a ieşi din mlaştină. Nefericirea lui 
este mai mare decât disperarea născută din orgoliu; 
vreau să spun că el este dintre acei oameni în care 
orgoliul paralizează resursele inteligenţei, şi care roşesc 
la gândul că existenţa lor se datorează muncii braţelor, 
preferând mai degrabă să moară de foame decât să se 
abată de la poziţia socială avută! Nu este de o sută de 
ori mai măreț şi mai demn să lupţi împotriva 
adversităţii, să înfrunţi critica lumi uşuratice şi egoiste 
ce nu are bunăvoință decât pentru cei avuţi şi care vă 
întoarce spatele chiar atunci când aveţi nevoie de ea? A- 
ţi sacrifica viaţa din consideraţie pentru această lume 
este un lucru stupid, căci ea nu ţine cont de aceasta”. 

948. Sinuciderea ce are drept scop de a 
scăpa de ruşinea unei acţiuni rele este tot atât de 
condamnabilă ca şi cea cauzată de disperare? 

„Sinuciderea nu şterge greşeala ci, din contră, o 


dublează. Dacă ai avut curajul să faci rău, trebuie să-l ai 
şi pe acela de a-i suporta consecinţele. Dumnezeu 
judecă, şi în funcţie de cauză poate câteodată să-şi 
diminueze rigorile”. 

949. Este sinuciderea scuzabilă atunci când 
urmăreşte să împiedice ca ruşinea să se abată asupra 
copiilor sau familiei? 

„Cel ce acţionează astfel nu face bine, deşi el 
crede contrariul; Dumnezeu îi va ţine cont, deoarece 
este o ispăşire pe care şi-o impune sieşi. El atenuează 
fapta prin intenţie, dar nu înseamnă că nu comite o 
greşeală. De altfel, aboliţi abuzurile şi prejudecățile 
societăţii voastre, şi nu veţi mai avea astfel de 
sinucigaşi”. 

Cel care-şi curmă viaţa pentru a scăpa de ruşinea 
unei fapte urâte, dovedeşte că ţine mai mult la stima 
oamenilor decât la cea a lui Dumnezeu, căci el va reintra 
în lumea spiritelor încărcat cu toate păcatele sale, şi 
lipsit de mijloacele de a le îndrepta în timpul vieţii. 
Adesea Dumnezeu este mai puţin neînduplecat decât 
oamenii; el scuză căinţa sinceră şi ţine seama de dorinţa 
de îndreptare; sinuciderea nu îndreaptă nimic. 

950. Ce credeţi despre cel ce-şi curmă viaţa 
în speranţa că va ajunge degrabă la o viață mai bună? 

„Altă nebunie! Să săvârşească binele şi astfel va fi 
sigur că va ajunge acolo! Luându-şi viaţa, el îşi întârzie 
şi mai mult intrarea într-o lume mai bună, şi el însuşi va 
cere să vină să-şi sfârşească această viaţă pe care şi-a 
curmat-o din pricina unei idei false. O greşeală, oricare 
ar fi ea, nu va deschide niciodată sanctuarul celor aleşi”. 

951. Oare sacrificiul vieţii nu este meritoriu 
atunci când are scopul de a salva o altă viaţă sau a te 
face util semenilor tăi? 

„Este sublim, conform intenţiei, şi atunci 
sacrificiul vieţii nu reprezintă o sinucidere, însă 
Dumnezeu se împotriveşte unui sacrificiu inutil şi nu-l 
vede cu ochi buni dacă se bazează pe orgoliu. Un 


sacrificiu nu e meritoriu decât prin dezinteres; dacă cel 
care îl săvârşeşte are gândul la răsplată, acesta 
diminuează valoarea gestului în ochii lui Dumnezeu”. 

Orice sacrificiu f acut în detrimentul propriei 
fericiri este meritoriu în cel mai înalt grad în ochii lui 
Dumnezeu, căci înseamnă a practica legea carităţii. Or, 
viaţa fiind legată de bunurile pământene pe care omul 
pune cel mai mare preţ, cel care renunţă la ea pentru 
binele semenilor săi nu comite de loc un atentat: este un 
sacrificiu pe care-l îndeplineşte. Dar înainte de a-l 
săvârşi, trebuie să reflecteze dacă nu cumva viaţa sa 
este mai utilă decât moartea. 

952. Omul care piere ca victimă a pasiunilor 
sau viciilor sale - deşi ştie că acestea îi grăbesc sfârşitul, 
dar cărora nu are puterea de a le rezista, deoarece 
obişnuinţa a creat o adevărată necesitate fizică - comite 
şi el o sinucidere? 

„Este o sinucidere morală. Nu înţelegeţi că în 
acest caz omul este de două ori vinovat? La el există 
deopotrivă o lipsă de curaj şi o bestialitate, şi mai ales o 
uitare a lui Dumnezeu”. 

Este el mai vinovat decât cel ce-şi curmă viaţa din 
disperare? 

„Este mai vinovat, căci are timpul să-şi gândească 
sinuciderea; la cel ce o face instantaneu există 
câteodată un fel de rătăcire ce ţine de nebunie; celălalt 
va fi mai mult pedepsit, căci întotdeauna pedepsele sunt 
proporţionale cu conştiinţa faptelor comise”. 

953. Când un om are în faţă o moarte teribilă 
şi inevitabilă, este oare vinovat dacă îşi scurtează 
suferinţele printr-o moarte voluntară? 

„Este întotdeauna vinovat de a nu fi aşteptat 
termenul fixat de Dumnezeu. De altfel poate el să fie 
sigur că acest termen a sosit în ciuda aparenţelor, şi că 
în ultima clipă nu poate primi un ajutor nesperat?” 

Se înțelege că în circumstanţe obişnuite 
sinuciderea este condamnabilă, dar noi presupunem 


cazul când moartea este inevitabilă, şi când viaţa nu 
este scurtată decât cu o perioadă de timp. 

„Intotdeauna reprezintă o lipsă de resemnare şi de 
supunere fată de voinţa creatorului”. 

Care sunt, în acest caz, consecinţele acţiunii? 

„Ca întotdeauna, o ispăşire proporţională cu 
gravitatea greşelii, în funcţie de circumstanţe”. 

954. Este de condamnat o imprudenţă care 
pune viaţa în pericol fără a fi necesar? 

„Nu există culpabilitate când nu există intenţia 
sau conştiinţa de a face rău”. 

955. Femeile care în anumite ţări sunt arse 
în mod voluntar odată cu trupul soțului decedat, pot fi 
considerate sinucigaşe? Vor suporta ele consecinţele 
acestei hotărâri? 

„Ele se supun unei prejudecăţi şi de multe ori o 
fac mai mult forţat decât din proprie voinţă. Ele cred că 
îndeplinesc o îndatorire şi aceasta nu are caracter de 
sinucidere. Scuza constă în nulitatea morală a 
majorităţii obiceiurilor şi în ignoranţa celor care le 
aplică. Aceste obiceiuri barbare şi stupide vor dispărea 
odată cu creşterea gradului de civilizaţie”. 


956. Cei care, neputând suporta pierderea 
fiinţelor dragi, se sinucid în speranţa reîntâlnirii, îşi 
ating scopul? 


„Rezultatul este cu totul altul decât cel aşteptat de 
ei, şi în loc de a fi reuniți cu cei ce constituie obiectul 
afecțiunii lor, ei se îndepărtează pentru o lungă 
perioadă de timp, căci Dumnezeu nu poate recompensa 
un act de laşitate şi insulta ce i se face prin îndoiala fată 
de Providenţă. Ei vor plăti această clipă de nebunie prin 
suferinţe mai mari decât cele pe care voiau să le 
scurteze, şi nu vor avea în compensație satisfacția la 
care nădăjduiesc”. 

957. Care sunt, în general vorbind, 
consecinţele sinuciderii pentru starea Spiritului? 

„Consecințele sinuciderii sunt foarte diverse: nu 


există pedepse prestabilite şi în toate cazurile ele sunt 
conforme cu cauzele care le-au produs; dar o cauză 
căreia sinuciderea nu-i poate scăpa este dezamăgirea. 
De altfel, soarta nu este aceeaşi pentru toţi, ea depinde 
de circumstanţe; unii ispăşesc greşeala imediat, alţii 
într-o nouă existenţă ce va fi mai rea decât cea căreia i 
se întrerupsese cursul”. 

Observaţia arată, într-adevăr, că urmările 
sinuciderii nu sunt întotdeauna aceleaşi; dar există ceva 
comun tuturor cazurilor de moarte violentă, consecinţă 
a întreruperii bruşte a vieţii. Există mai întâi persistenţa 
mai prelungită şi mai tenace a legăturii ce uneşte 
Spiritul şi corpul, această legătură fiind aproape 
întotdeauna în deplinătatea forţei sale în momentul când 
a fost ruptă, în timp ce la moartea naturală ea slăbeşte 
în mod gradat, şi adesea este desfăcută înainte ca viaţa 
să se fi stins complet. Consecințele acestei stări de 
lucruri sunt prelungirea stării de spirit tulbure, apoi 
iluzia că pentru un timp nedefinit, Spiritul crede că se 
mai numără printre cei vii. (155, 165) 

Afinitatea ce persistă între Spirit şi corp produce 
la unii sinucigaşi un fel de repercusiune a stării corpului 
asupra Spiritului, care resimte astfel fără voia sa 
efectele descompunerii, şi încearcă o senzaţie plină de 
angoase şi oroare, şi această stare poate persista atâta 
timp cât ar fi trebuit să dureze viaţa ce a fost întreruptă. 
Acest efect nu este general; dar în nici un caz 
sinucigaşul nu este scutit de consecinţele lipsei sale de 
curaj, şi mai devreme sau mai târziu el îşi va ispăşi 
greşeala într-un fel sau altul. Aşa se face că anumite 
Spirite ce fuseseră nefericite pe pământ au spus că s-au 
sinucis într-o existenţă precedentă şi s-ar fi supus de 
bună voie la noi încercări pentru a le suporta cu mai 
multă resemnare. La unele se întâlneşte un fel de 
ataşare de materie de care zadarnic încearcă să se 
elibereze spre a se înălța spre lumi mai bune, dar la 
care accesul le este interzis; la majoritatea apare 


regretul de a fi făcut un lucru inutil, de vreme ce nu 
încearcă decât deceptie. 

Religia, morala, toate filozofiile condamnă 
sinuciderea ca fiind contrară legii naturii. Toate ne spun 
în principiu că nu există dreptul de a-ţi scurta în mod 
voluntar viaţa; dar de ce nu există acest drept? De ce nu 
există libertatea de a-ţi pune capăt suferințelor? Era dat 
spiritismului să demonstreze prin exemplul celor care 
au murit, că sinuciderea nu reprezintă doar o greşeală 
precum o infracţiune de la legea morală - idee având 
prea puţină greutate pentru anumite persoane - ci un 
act stupid, din moment ce nu se câştigă nimic; ceea ce 
ne învaţă spiritismul nu este pură teorie, ceea ce ne 
înfăţişează el sunt fapte de zi cu zi. 


Chapter 2 Pedepse şi bucurii viitoare 


1. Neantul. Viaţa viitoare. 2. Intuiţia pedepselor şi 
bucuriilor viitoare. 3. Intervenţia lui Dumnezeu în 
acordarea pedepselor şi recompenselor. 4. Natura 

pedepselor şi bucuriilor viitoare 5. Pedepse temporare. 
6. Ispăşire şi căinţă 7. Durata pedepselor viitoare. 8. 
Reînvierea trupului. 9. Paradisul, infernul şi purgatoriul. 


1. Neantul. Viaţa viitoare 


955. De ce, în mod instinctiv, are omul groază de 
neant? 

„Deoarece neantul nu există”. 

959. De unde are omul sentimentul instinctiv al 
vieţii viitoare? 

„Am spus-o deja: înainte de încarnarea sa, Spiritul 
cunoştea toate aceste lucruri, iar sufletul păstrează o 
vagă amintire despre ceea ce ştia şi a văzut în starea de 
Spirit.” 

In toate timpurile omul s-a preocupat de viitorul 
său de după moarte, şi acesta este foarte natural. 
Oricâtă importantă ar da el vieţii prezente, nu se poate 
împiedica să nu constate cât este ea de scurtă, şi mai 
ales precară, de vreme ce poate fi retezată în orice 
clipă, şi că el nu este niciodată sigur de ziua de mâine. 
Ce va deveni după momentul fatal? Problema este 
gravă, căci nu e vorba de câţiva ani, ci de eternitate. 
Dacă cel ce urmează să-şi petreacă mai mulţi ani într-o 
ţară străină se nelinişteşte pentru situaţia pe care o va 
avea, cum să nu ne preocupăm deci de situaţia pe care o 
vom avea părăsind această lume, de vreme ce este 
pentru totdeauna? 

Ideea de neant are ceva ce repugnă raţiunii. Omul 
cel mai nepăsător în timpul vieţii, odată ajuns la 
momentul suprem, se întreabă ce va deveni el, şi în mod 
involuntar speră. 


A crede în Dumnezeu fără a admite viaţa viitoare 
este un nonsens. Sentimentul unei existenţe mai bune 
există în forul interior al tuturor oamenilor: Dumnezeu 
nu l-a aşezat aici în zadar. Viaţa viitoare implică 
păstrarea individualităţii noastre după moarte; ar fi 
important pentru noi, în adevăr, de a supravieţui 
corpului dacă esenţa noastră morală ar trebui să se 
piardă în oceanul infinitului? Consecințele pentru noi ar 
fi una cu neantul. 

2. Intuiţia pedepselor şi a bucuriilor viitoare 


960. De unde provine credinţa, întâlnită la 
toate popoarele, în pedepsele şi recompensele din viața 
viitoare? 

„Intotdeauna apare acelaşi lucru: presentimentul 
realităţii dat omului de Spiritul încarnat în el căci, o ştiţi 
prea bine, nu în zadar o voce interioară vă vorbeşte; 
greşeala voastră constă în a nu o asculta suficient. Dacă 
v-aţi gândi mai des şi mai profund, aţi deveni cu 
siguranţă mai buni”. 

961. In momentul morţii, care este 
sentimentul dominant la majoritatea oamenilor - 
îndoiala, teama sau speranţa? 

„Indoiala la scepticii învederaţi, teama la cei 
vinovaţi, speranţa la oamenii de bine”. 

962. De ce există sceptici, de vreme ce 
sufletul dă omului sentimentul lucrurilor spirituale? 

„Există mai puţini decât credeţi; mulţi sunt făcuţi 
de către Spiritele puternice prin orgoliu; dar, în 
momentul morţii, nu mai sunt atât de fanfaroni”. 

Consecințele vieţii viitoare reprezintă 
responsabilitatea actelor noastre. Rațiunea şi dreptatea 
ne spun că, la împărţirea fericirii la care orice om 
aspiră, oamenii buni şi răufăcătorii nu vor fi confundati. 
Dumnezeu nu poate dori ca unii să se bucure fără 
pedeapsă de binefaceri pe care alţii să le obţină cu efort 
şi perseverenţă. 


Ideea că Dumnezeu ne dăruieşte dreptatea şi 
bunătatea sa prin înţelepciunea legilor sale nu ne 
permite să credem că atât cel drept cât şi răufăcătorul 
sunt la fel în ochii săi, nici să ne îndoim că ei nu-şi vor 
primi într-o zi, unul recompensa, celălalt pedeapsa 
pentru binele sau răul ce-l vor fi făcut. De aceea 
sentimentul înnăscut de dreptate pe care-l avem ne dă 
intuiţia pedepselor şi recompenselor viitoare. 

3. Intervenţia lui Dumnezeu în acordarea 
pedepselor şi recompenselor 


963. Dumnezeu se ocupă personal de fiecare 
om? Nu este el prea mare şi noi prea mici pentru ca 
fiecare individ să aibă în mod special o oarecare 
importanţă în ochii săi? 

„Dumnezeu se preocupă de toate făpturile pe care 
le-a creat, oricât de mici ar fi ele; nimic nu este socotit 
neînsemnat pentru bunătatea sa”. 

964. Are Dummzeu nevoie să se ocupe de 
fiecare dintre actele noastre pentru a ne recompensa 
sau pedepsi? Oare cele mai multe dintre aceste acte 
sunt lipsite de importantă pentru el? 

„Dumnezeu are legile sale ce reglează toate 
acţiunile voastre; dacă le violati, este greşeala voastră. 
Fără îndoială, atunci când un om comite un exces, 
Dumnezeu nu-l judecă pentru a-i spune, de exemplu: «Ai 
fost lacom, vreau să te pedepsesc». Nu; el a stabilit o 
limită, bolile şi deseori moartea sunt consecinţe ale 
excesului; iată pedeapsa; ea reprezintă rezultatul 
infracţiunii fată de lege. Aşa este în toate”. 

Toate acţiunile noastre sunt supuse legilor lui 
Dumnezeu; nu există nici una, oricât de nesemnificativă 
ni s-ar părea, care să nu aibă urmări. Dacă suportăm 
consecinţele violării legilor divine, noi nu primim decât 
ceea ce merităm, făcându-ne astfel artizanii fericirii sau 
nefericirii noastre în viitoarea viaţă. 

Aceste adevăr este redat semnificativ în fabula 


următoare: „Un tată a dat copilului său educaţie şi 
instrucţie, adică mijloacele de a şti să se conducă. El i-a 
cedat un teren şi i-a spus: lată regula de urmat şi toate 
instrumentele necesare pentru a face acest teren fertil 
şi a-ţi asigura existenţa. Eu ti-am dat instrucţiunile 
pentru a înţelege această regulă; dacă le urmezi, terenul 
tău va produce mult şi-ti va aduce şi odihna la 
bătrâneţe; dacă nu le urmezi, nu va produce nimic şi vei 
muri de foame. Spunându-i acestea, l-a lăsat să facă 
după capul lui”. 

Oare nu este adevărat că acest câmp va produce 
în raport cu îngrijirile date culturii, şi că orice neglijentă 
va fi în detrimentul recoltei? La bătrâneţe, fiul va fi deci 
fericit sau nefericit, după cum a urmat sau nu regula 
trasată de tatăl său. Dumnezeu este şi mai prevăzător, 
căci ne avertizează în fiecare moment dacă facem bine 
sau rău; el ne trimite Spiritele pentru a ne inspira, dar 
noi nu le ascultăm. Mai există în plus şi această 
diferenţă, că Dumnezeu dă întotdeauna omului 
posibilitatea să-şi repare greşelile trecute în noile sale 
existenţe, în timp ce fiul despre care am vorbit nu mai 
are alta dacă şi-a utilizat fără folos timpul. 

4. Natura pedepselor şi bucuriilor viitoare 


965. După moarte, pedepsele şi bucuriile 
sufletului mai au ceva material? 

„Ele nu pot fi materiale, deoarece sufletul nu este 
material; o spune bunul simt. Aceste pedepse şi bucurii 
nu au nimic carnal, şi sunt de mii de ori mai vii decât 
cele încercate de voi pe pământ, deoarece Spiritul, 
odată eliberat, este mai impresionabil; materia nu-i mai 
diminuează senzațiile”. 

966. De ce omul îşi face adesea o idee atât 
de grosieră şi absurdă despic pedepsele şi bucuriile 
vieţii viitoare? 

„Inteligența nu este încă suficient de dezvoltată. 
Oare copilul înţelege la fel ca adultul? De altfel aceasta 


depinde şi de ceea ce el a învăţat; în acest sens este 
nevoie şi de o reformă. 

Limbajul vostru este foarte incomplet pentru a 
exprima ceea ce este în afara voastră; atunci, au fost 
necesare comparații, iar acestea sunt imagini şi figuri 
pentru a exprima realizarea, dar pe măsură ce omul se 
luminează, gândirea sa înţelege lucruri pe care limbajul 
său nule poate reda”. 

967. În ce consta fericirea Spiritelor bune? 

„Cunoaşterea tuturor lucrurilor; a nu avea ură, 
gelozie, invidie, ambiţie, şi nici o pasiune ce constituie 
nefericirea oamenilor. Dragostea ce le uneşte este 
pentru ele izvorul unei supreme fericiri. Ele nu încearcă 
nici nevoile, nici suferinţele, nici angoasele vieţii 
materiale; sunt fericite prin binele pe care-l fac - de 
altminteri, fericirea Spiritelor este întotdeauna 
proporţională cu elevația lor. Doar Spiritele pure se 
bucură cu adevărat de fericirea supremă; însă nici 
celelalte Spirite nu sunt nefericite. Intre cele rele şi cele 
perfecte există o infinitate de stări unde bucuriile sunt 
conforme cu nivelul moral al Spiritelor. Cele care sunt 
îndeajuns de avansate înţeleg fericirea celor situate 
înaintea lor şi aspiră la această stare. Dar asta înseamnă 
pentru ele un subiect de emulaţie şi nicidecum de 
gelozie, căci ştiu bine că depinde doar de ele să ajungă 
acolo şi de aceea ele lucrează temeinic în acest scop, 
însă cu calmul bunei conştiinţe, fiind fericite că nu 
suferă ceea ce îndură Spiritele rele”. 

968. Ce trebuie să se înţeleagă prin expresia: 
« Spiritele bune sunt reunite la sânul lui Dumnezeu şi îl 
slăvesc necontenit»? 

„Este o alegorie ce zugrăveşte admiraţia faţă de 
perfecțiunea lui Dumnezeu, deoarece Spiritele o văd şi o 
înţeleg, dar ea nu trebuie luată ad litteram ca şi multe 
alte expresii. Totul în natură, de la firul de nisip, caută, 
adică proclamă atotputernicia, înţelepciunea şi 
bunătatea lui Dumnezeu. 


Dar să nu credeţi că Spiritele preafericite sunt 
într-o contemplaţie eternă; ar fi o fericire stupidă şi 
monotonă; dimpotrivă ar fi cea a egoistului, devreme ce 
existenţa lor e zădărnicie nesfârşită. Ele nu mai au 
frământările existenţei corporale: este deja o bucurie; şi 
apoi, aşa cum am mai spus, ele ştiu totul. Cunoaşterea 
acumulată o folosesc în scopul ajutorării progresului 
altor Spirite; este ocupaţia lor şi în acelaşi timp o mare 
bucurie”. 

970. In ce constau suferinţele Spiritelor 
inferioare? 

„Ele sunt tot atât de diverse ca şi cauzele ce le-au 
produs, şi proporţionale cu nivelul de inferioritate, aşa 
cum bucuriile sunt proporţionale cu nivelul de 
superioritate. Suferințele îndurate de ele se pot rezuma 
astfel: invidiază tot ceea ce le lipseşte şi nu pot obţine 
pentru a fi fericite; văd fericirea şi nu o pot atinge; 
încearcă regretul, gelozia, furia, disperarea fată de ceea 
ce le împiedică să fie fericite; sunt chinuite de remuşcări 
şi anxietăţi morale nelămurite; îşi doresc toate bucuriile 
şi nu şi le pot satisface, şi aceasta le terorizează”. 

971. Influenţa exercitată de Spirite între ele este 
întotdeauna bună? 

„Intotdeauna bună din partea Spiritelor bune, 
fără îndoială, dar Spiritele perverse caută să deturneze 
de la calea binelui şi a pocăinţei pe cele despre care 
cred că sunt susceptibile a se lăsa antrenate, pe o cale a 
răului de care s-au folosit în timpul vieţii”. 

Deci nici moartea nu ne eliberează de tentaţii? 

„Nu, dar acţiunea Spiritelor rele este mult mai 
mică asupra altor Spirite decât asupra oamenilor, 
deoarece nu au în sprijin pasiunile materiale”. 

972. Cum caută Spiritele rele să tenteze 
celelalte Spirite, de vreme ce nu se pot baza pe pasiuni? 

„Dacă pasiunile nu mai există la nivel fizic, ele 
continuă totuşi să existe în gândurile Spiritelor 
înapoiate; Spiritele rele întreţin aceste gânduri, 


antrenându-şi victimele în locurile unde acestea văd 
spectacolul tuturor pasiunilor şi a tot ce le poate stârni”. 

Dar la ce bun aceste pasiuni, de vreme ce nu au 
nici un obiect real? 

„Este cu siguranţă supliciul lor: avarul vede aurul 
pe care nu-l poate avea; desfrânatul, orgii la care nu 
poate lua parte; orgoliosul, onoruri pe care le doreşte şi 
de care nu se poate bucura”. 

973. Care sunt cde mai mari suferinţe 
îndurate de Spiritele rele? 

„Nu este posibilă o descriere a torturilor morale 
ce reprezintă pedeapsa pentru anumite crime; chiar 
celui ce le îndură i-ar fi greu să le descrie, dar cu 
siguranţă cel mai îngrozitor este gândul că a fost 
condamnat pentru totdeauna”. 

Omul îşi face despre pedepsele şi bucuriile 
sufletului de după moarte o idee mai mult sau mai puţin 
elevată, conform nivelului inteligenţei sale. Cu cât se 
dezvoltă inteligenţa, cu atât această idee se purifică şi 
se eliberează de materie; omul înţelege lucrurile dintr- 
un punct de vedere mai raţional, şi încetează să mai 
considere ad litteram imaginile unui limbaj figurat. 
Mintea cea mai luminată, spunându-ne că sufletul este o 
entitate întru totul spirituală, ne spune prin aceasta că 
el nu poate fi afectat de impresiile ce acţionează asupra 
materiei; dar asta nu înseamnă că sufletul e scutit de 
suferinţe, şi nici că el nu-şi primeşte pedeapsa pentru 
păcatele sale. Comunicările spiritiste au scopul să ne 
arate starea viitoare a sufletului, nu numai ca o teorie, ci 
şi ca o realitate; ele ne aduc sub ochi toate cele ce se 
petrec după moarte, dar ele ne arată în acelaşi timp 
consecinţele întru totul logice ale vieţii pământeşti, şi, 
cu toată degajarea de încărcătura fantastică dată de 
imaginaţia oamenilor, ele ni se par mai puţin dureroase 
pentru cei ce au dat o rea folosinţă facultăţilor proprii. 
Diversitatea acestor consecinţe este infinită, dar se 
poate spune, la modul general: fiecare este pedepsit 


prin ceea ce a păcătuit; astfel unii sunt pedepsiţi prin a 
vedea fără încetare răul făcut, alţii prin regret, teamă, 
ruşine, izolare, tenebre, separarea de fiinţele dragi etc. 

974, De unde provine doctrina focului 
veşnic? 

„Imagine, ca atâtea alte lucruri, luată drept 
realitate”. 

Dar această frică nu poate avea un bun rezultat? 

„Vezi dacă problema este susţinută vreme 
îndelungată chiar de cei care o propagă. Dacă veţi 
răspândi lucruri pe care raţiunea le va respinge mai 
târziu, veţi face o impresie ce nu va fi nici durabilă şi 
nici salutară. 

Omul, neputând reda prin limbajul său natura 
acestor suferinţe, nu a găsit comparaţie mai puternică 
decât cea a focului, căci pentru el focul este modelul 
celui mai crud supliciu şi simbolul celei mai energice 
acţiuni. De aceea credinţa în focul veşnic apare din cea 
mai îndepărtată antichitate, iar popoarele moderne au 
moştenit-o de la vechile popoare. Iată de ce, în limbaj 
figurat, se spune: focul pasiunilor, a arde de dragoste, 
de gelozie etc.” 

975. Spiritele inferioare înțeleg fericirea 
celui drept? 

„Da, şi acest lucru este supliciul lor; căci ele 
înţeleg că sunt lipsite de fericire datorită propriilor lor 
greşeli; de aceea Spiritul eliberat de materie, aspiră 
către o nouă existenţă corporală, căci fiecare existenţă 
poate scurta durata acestui supliciu, dacă este însă bine 
folosită. Şi atunci îşi alege încercările prin care va putea 
să-şi ispăşească păcatele; aflaţi că Spiritul suferă 
datorită răului făcut sau căruia i-a fost cauză prin 
intenţie, datorită binelui pe care l-ar fi putut face şi nu l- 
a făcut, şi datorită răului rezultat din binele nefăcut. 
Spiritul rătăcitor nu mai are văl; el este ca ieşit din 
ceaţă şi vede ceea ce îl îndepărtează de fericire; atunci 
suferă şi mai mult căci înţelege cât a fost de vinovat. 


Pentru el nu mai există iluzie: el vede realitatea 
lucrurilor”. 

Spiritul în starea rătăcitoare vede foarte clar, pe 
de-o parte toate existenţele sale trecute, pe de alta 
viitorul promis şi atunci înţelege ce-i lipseşte pentru a-l 
atinge. Tot aşa un călător ajuns în vârful unui munte 
vede atât drumul parcurs cât şi porţiunea care i-a mai 
rămas de parcurs pentru a-şi atinge scopul. 

976. Oare vederea Spiritelor care suferă nu 
este o cauză de mâhnire pentru cele bune? Și atunci ce 
devine fericirea lor dacă această fericire este tulburată? 

„Nu este de loc o mâhnire, de vreme ce ştim că 
răul va avea un sfârşit; ele le ajută pe celelalte Spirite să 
se îmbunătăţească şi le întind mâna: este ocupaţia lor, şi 
o bucurie mare atunci când reuşesc”. 

Acest lucru se referă la Spiritele celor ce ne sunt 
străini sau indiferenți; dar vederea supărărilor şi a 
suferințelor celor pe care i-am iubit pe pământ nu le 
tulbură fericirea? 

„Dacă nu vedeau aceste suferinţe însemna că v-ar 
fi fost străine după moarte; or, religia vă spune că 
sufletele vă văd. Însă ele consideră mâhnirile voastre 
dintr-un alt punct de vedere; ele ştiu că aceste suferinţe 
sunt folositoare avansării voastre, dacă le suportaţi cu 
resemnare; ele se mâhnesc aşadar mai ales pentru lipsa 
de curaj ce vă ţine în loc decât pentru suferinţele 
propriu-zise, care sunt trecătoare”. 

977. Spiritele, neputându-şi ascunde 
reciproc gândurile, şi toate actele vieții fiind cunoscute, 
ar urma ca cel vinovat să fie în permanenţă prezent 
lângă victima sa ? 

„Nu putea fi altfel - o spune bunul simţ”. 

Această dezvăluire a tuturor faptelor noastre 
reprobabile, precum şi prezenţa neîncetată a celor 
cărora le-am căzut victime reprezintă o pedeapsă pentru 
cel vinovat? 

„Mai mare decât credeţi, dar numai până la 


ispăşirea propriilor păcate, fie ca Spirit, fie ca om în 
noile existenţe corporale”. 

Atunci când ne aflăm noi înşine în lumea 
Spiritelor, întregul nostru trecut fiind la vedere, atât 
binele cât şi răul pe care le vom fi făcut vor fi în mod 
egal cunoscute. În zadar cel ce a făcut rău va dori să 
scape de vederea victimelor sale; prezenţa lor 
inevitabilă îi va fi o pedeapsă şi o remuşcare 
neîntreruptă până când va ispăşi vinovăţiile sale, în timp 
ce omul de bine, dimpotrivă, va întâlni pretutindeni 
numai priviri prietenoase şi binevoitoare. Pentru 
răufăcător nu există pe pământ zbucium mai mare decât 
prezenţa victimelor sale; de aceea le evită fără încetare. 
Ce va fi atunci când, iluzia pasiunilor risipindu-se, va 
înţelege răul făptuit, va vedea dezvăluite actele sale cele 
mai secrete, ipocrizia sa demascată, şi când nu se va 
putea sustrage vederii lor? In timp ce sufletul omului 
pervers este pradă ruşinii, regretului şi remuşcărilor, cel 
al omului drept se bucură de o seninătate perfectă. 

978. Amintirea greşelilor săvârşite de către suflet, 
atunci când era imperfect, nu tulbură fericirea sa, chiar 
după ce s-a purificat? 

„Nu, deoarece şi-a răscumpărat greşelile şi a ieşit 
victorios după probele cărora li s-a supus în acest scop”. 

979. Încercările ce rămân de suportat pentru 
a obține purificarea nu sunt pentru suflet o teamă 
apăsătoare ce-i tulbură fericirea? 

„Pentru sufletul ce este încă pătat, da; de aceea el 
nu se poate bucura de o fericire perfectă decât atunci 
când va fi întru totul pur; dar pentru sufletul deja elevat, 
gândul încercărilor ce le mai are de trecut nu are nimic 
dureros”. 

Sufletul ajuns la un anumit grad de puritate gustă 
deja fericirea; un sentiment de dulce satisfacţie îl 
pătrunde, este fericit de tot ceea ce vede, de tot ceea ce 
îl înconjoară; pentru el vălul tainelor şi minunilor 
creaţiei se ridică, şi perfecţiunile divine îi apar în 


întreaga lor splendoare. 

980. Legătura de simpatie ce uneşte 
Spiritele din acelaşi ordin reprezintă pentru ele un izvor 
de fericire? 

„Unirea Spiritelor al căror scop comun este binele 
reprezintă, pentru ele, una dintre cele mai mari bucurii, 
căci ele nu se tem că vor vedea această unire tulburată 
de egoism. Ele formează în lumea spirituală familii 
animate de acelaşi sentiment, şi în aceasta constă 
fericirea spirituală, aşa cum în lumea voastră vă grupaţi 
pe anumite criterii şi gustaţi o anumită plăcere atunci 
când vă reuniți. Afecţiunea curată şi sinceră pe care 
spiritele o încearcă şi căreia îi sunt obiect, reprezintă un 
izvor de fericire, căci aici nu există nici prieteni 
mincinoşi, nici ipocriţi”. 

Omul gustă, încă de aici-jos, începuturile acestei 
fericiri atunci când întâlneşte suflete cu care se 
contopeşte într-o unire pură şi sănătoasă. Intr-o viaţă 
mai curată, această bucurie va fi inefabilă şi fără limite, 
deoarece omul nu va întâlni decât suflete simpatice pe 
care egoismul nu le va răci; căci în natură totul este 
dragoste; egoismul este cel ce o curmă. 

981. Există oare vreo diferență, pentru 
starea viitoare de Spirit, între cel care, în timpul vieții, 
se temea de moarte, şi cel care o vrea cu indiferenţă, 
Chiar cu bucurie? 

„Diferenţa poate fi foarte mare; totuşi, ea se 
şterge adesea în faţa cauzelor ce dau această teamă sau 
dorinţă. Fie că te temi, fie că te bucuri, poţi fi mişcat de 
sentimente foarte diferite şi aceste sentimente sunt cele 
ce influenţează asupra viitoarei stări de spirit. Este 
evident, de exemplu, că la cel ce-şi doreşte moartea 
numai pentru că vede în ea sfârşitul frământărilor sale, 
aceasta reprezintă un fel de înfruntare a providenţei şi a 
încercărilor ce trebuiau îndurate”. 

982. Este necesar a face spiritism şi a crede 
în manifestările sale pentru a ne asigura soarta în viaţa 


viitoare? 

„Dacă ar fi fost aşa, ar însemna că toţi cei ce nu 
cred sau care nu au fost în stare să se lumineze să fie 
dezmoşteniţi, ceea ce ar fi absurd. Binele este cel ce 
asigură soarta în viitor: or, binele este întotdeauna bine, 
oricare ar fi drumul ce conduce aici”. 

Credinţa în spiritism ajută la îmbunătăţire fixând 
ideile asupra anumitor probleme ale viitorului; el 
grăbeşte avansarea individului şi a maselor, deoarece 
permite a se ţine seama de ceea ce vom fi într-o zi; este 
un punct de sprijin, o lumină ce ne ghidează. Spiritismul 
ne învaţă să suportăm încercările cu credinţă şi 
resemnare; el ne abate de la actele ce puteau întârzia 
fericirea viitoare. Astfel spiritismul contribuie la această 
fericire, dar nu se poate spune că fără el ea nu poate fi 
atinsă. 

5. Pedepse temporare 


983. Spiritul care-şi ispăşeşte greşelile într-o 
nouă existenţă nu are suferinţe materiale; pornind de 
aici, este exact să se spună că după moarte sufletul nu 
are decât suferinţe morale? 

„Este foarte adevărat că atunci când sufletul s-a 
reîncarnat, frământările vieţii sunt pentru el o suferinţă, 
dar numai corpul este cel ce suferă fizic. Voi spuneţi 
adesea că cel ce a murit nu mai trebuie să sufere; nu 
este întotdeauna adevărat. Ca Spirit, nu mai are dureri 
fizice; dar după păcatele comise poate avea dureri 
morale arzătoare şi într-o nouă existenţă poate fi şi mai 
nefericit. Bogătaşul cel rău va cere în acest caz de 
pomană şi va fi pradă mizeriei, orgoliosul va fi pradă 
tuturor umilinţelor; cel ce abuzează de autoritatea sa şi- 
şi tratează supuşii cu dispreţ şi duritate va fi atunci 
forţat să se supună unui stăpân şi mai dur decât el. 
Toate pedepsele şi frământările vieţii reprezintă 
expierea păcatelor dintr-o altă existenţă, atunci când nu 
reprezintă consecinţa păcatelor vieţii actuale. Când veţi 


fi aici veţi înţelege. 

Omul care se crede fericit pe pământ deoarece îşi 
poate satisface toate poftele este cel ce face cele mai 
mici eforturi pentru a se îmbunătăţi. El ispăşeşte adesea 
încă din această viaţă fericirea sa efemeră, dar cu 
siguranţă va ispăşi într-o altă existenţă tot atât de 
materială”. 

984. Vicisitudinile vieții reprezintă 
întotdeauna pedeapsa pentru greşelile actuale? 

„Nu, am mai spus-o deja; ele reprezintă încercări 
impuse de către Dumnezeu, sau alese chiar de voi înşivă 
în stare de Spirit şi înaintea reîncarnării voastre pentru 
a ispăşi păcatele comise într-o altă existenţă. Căci 
niciodată infracţiunea fată de legile lui Dumnezeu, şi 
mai ales fată de legea dreptăţii, nu rămâne ne 
pedepsită; dacă nu va fi în această viaţă, va fi în mod 
obligatoriu în altă viaţă; de aceea cel ce este drept în 
ochii voştri este adesea înfricoşat de trecutul său”. 

985. Reîncarnarea sufletului într-o lume mai 
puțin grosieră este o recompensă? 

„Este o consecinţă a epurării sale; căci, pe măsură 
ce spiritele se purifică, ele se încarnează în lumi din ce 
în ce mai perfecte, până când se vor elibera total de 
materie şi-şi vor spăla toate păcatele, pentru a se 
bucura apoi de fericirea eternă a Spiritelor pure aflate 
la sânul lui Dumnezeu”. 

În lumile unde existenţa e mai puţin materială 
decât aici-jos, necesităţile sunt mai puţin grosiere şi 
toate suferinţele fizice mai puţin vii. Oamenii nu mai 
cunosc acolo pasiunile rele care în lumile inferioare îi 
fac duşmani între ei. Neavând nici un subiect de invidie 
sau de gelozie ei trăiesc împreună în pace, deoarece 
practică legea dreptăţii, dragostei şi carităţii; ei nu 
cunosc supărările şi grijile ce nasc invidia, orgoliul şi 
egoismul şi care constituie zbuciumul existenţei noastre 
pământeşti. 

986. Spiritul care a progresat în existenţa sa 


pământească poate fi câteodată reîncarnat în aceeaşi 
lume? 

„Da, dacă nu şi-a putut îndeplini misiunea, şi chiar 
el însuşi poate cere să o termine într-o nouă existenţă; 
dar atunci pentru el nu mai este o ispăşire”. 

987. Ce devine omul care, fără a face rău, nu 
face nimic pentru a scurta influența materiei? 

„De vreme ce nu face nici un pas spre perfecţiune, 
el trebuie să reînceapă o existenţă de aceeaşi natură cu 
cea pe care o părăseşte; el rămâne staționar, şi astfel îşi 
poate prelungi suferinţele ispăşirii”. 

988. Există oameni a căror viaţă se scurge 
într-o linişte perfectă; şi care, ne având nevoie să facă 
nimic pentru ei înşişi, sunt scutiţi de griji. Această 
existenţă fericită reprezintă o dovadă că nu au nimic de 
ispăşit dintr-o existenţă anterioară? 

„Ştii atât de multe? Dacă aşa crezi, te înşeli; 
deseori, calmul nu este decât aparent. Ei au putut alege 
acest fel de existenţă, dar când o părăsesc observă că 
nu le-a servit cu nimic la avansare; şi atunci, ca şi cel 
leneş, regretă timpul pierdut. Ştiţi bine că Spiritul nu 
poate acumula cunoştinţe şi nu se poate înălța decât 
prin activitate; dacă se scaldă în nepăsare el nu 
avansează. El este asemenea cu cel ce trebuie să 
muncească (după obiceiul vostru), şi care se plimbă sau 
se culcă în intenţia de a nu face nimic. 

Ştiţi totodată prea bine că fiecare va da socoteală 
de inutilitatea voluntară a existenţei sale; această 
inutilitate este întotdeauna fatală pentru viitor. Suma 
fericirilor viitoare este în concordantă cu suma binelui 
făcut; cea a nefericirilor este în acord cu răul şi 
nefericirile pe care le-a produs”. 

989. Există persoane care, fără a fi în mod 
cert rele, produc nenorociri celor din jurul lor prin 
caracterul lor; care este consecința pentru ele? 

„Cu siguranţă, aceste persoane nu sunt bune, şi 
ispăşirea lor va consta în vederea celor pe care i-au 


făcut nefericiţi. Aceasta va fi pentru ele doar o 
mustrare; apoi, într-o altă existenţă, vor îndura exact 
suferinţele pe care le-au pricinuit altora”. 

6. Ispăşire şi căinţă 


990. Căinţa are loc în starea corporală sau în 
starea spirituală? 

„In starea spirituală; dar poate apărea şi în starea 
corporală atunci când înţelegeţi bine diferenţa dintre 
bine şi rău”. 

991. Care este consecinţa căinţei în starea 
spirituală? 

„Dorinţa unei noi încarnări pentru a se purifica. 
Spiritul înţelege imperfecţiunile ce-l privează de fericire, 
şi de aceea aspiră la o nouă existenţă în care îşi va 
putea ispăşi greşelile”. 

992. Care este consecinţa căinţei în starea 
corporală? 

„Avansarea încă din viaţa prezentă, dacă există 
timp pentru îndreptarea greşelilor proprii. Când 
conştiinţa face reproşuri şi arată imperfecţiunile, 
întotdeauna se poate realiza o îmbunătăţire”. 

993. Nu există oameni care nu au decât 
instinctul răului şi sunt inaccesibili căinţei? 

„i-am spus că trebuie să progresezi fără încetare. 
Cel care, în această viaţă, nu are decât instinctul răului, 
va avea pe cel al binelui într-o alta, şi pentru aceasta va 
renaşte de mai multe ori. Căci trebuie ca toţi să 
avanseze şi să-şi atingă țelul, numai că unii într-un timp 
mai scurt, alţii într-un timp mai lung conform dorinţei 
lor; cel ce nu are decât instinctul binelui este deja 
epurat, căci a putut avea pe cel al răului într-o existenţă 
anterioară”. 

994. Omul pervers care nu-şi recunoaşte 
păcatele în timpul vieţii, le recunoaşte întotdeauna după 
moarte? 

„Da, le recunoaşte întotdeauna, şi atunci suferă şi 


mai mult, căci resimte tot răul făcut sau căruia i-a fost 
cauză voluntară. Totuşi, căinţa nu este întotdeauna 
imediată; există Spirite care se încăpăţânează să 
meargă pe o cale greşită în pofida propriilor suferinţe; 
dar, mai devreme sau mai târziu, ele vor recunoaşte 
calea greşită pe care s-au angajat, şi atunci căinţa va 
veni. Spiritele bune lucrează pentru a le lumina şi voi 
înşivă puteţi lucra pentru aceasta”. 

995. Există Spirite care, fără a fi rele, sunt 
indiferente faţă de soarta lor? 

„Există Spirite care nu se ocupă de nimic util şi 
stau în expectativă; dar ele suferă, în acest caz, pe 
măsură; şi cum trebuie să existe un progres în toate, 
acest progres se manifestă prin durere”. 

Nu au ele dorința de a-şi scurta suferinţele? 

Au această dorinţă, fără îndoială, dar nu dispun de 
suficientă energie pentru a încerca ceea ce ar putea să 
le uşureze. Câţi oameni sunt printre voi care preferă să 
moară de mizerie mai degrabă decât să muncească?” 

996. De vreme ce Spiritele văd răul rezultat 
din pricina propriilor imperfecțiuni, cum se face că-şi 
agravează poziția şi îşi prelungesc starea de inferioritate 
făcând răul ca Spirite, abătând oamenii de la calea cea 
bună? 

„Acestea sunt Spiritele pentru care remuşcarea 
este tardivă şi care acţionează astfel. Spiritul care se 
căieşte poate din nou să se lase antrenat pe calea răului 
de către alte Spirite şi mai înapoiate”. 

997. Se cunosc Spirite de o inferioritate 
notorie accesibile sentimentelor bune şi emoţionate de 
rugăciunile făcute pentru ele. Cum se face că alte 
Spirite, pe care ar trebui să le credem mai luminate, 
arată o duritate şi un cinism pe care nimic nu le poate 
îndupleca? 

„Rugăciunea nu are efect decât faţă de Spiritele 
ce se căiesc. Cel care, atins de orgoliu, se revoltă 
împotriva lui Dumnezeu şi persistă în rătăcirile sale, 


exagerându-le în continuare, aşa cum fac Spiritele 
nefericite, pe acela rugăciunea nu-l poate ajuta cu nimic 
şi nu-l va ajuta cu nimic până în ziua când o licărire de 
căinţă se va manifesta în el”. 

Nu trebuie pierd ut din vedere faptul că Spiritul, 
după moartea corpului, nu se transformă imediat; dacă 
viaţa sa a fost vrednică de dojana, acest lucru se 
datorează faptului că el era imperfect. Or, moartea nu-l 
face imediat perfect; el poate persista în erorile sale, în 
falsele sale opinii, în prejudecățile sale, până când se va 
fi luminat prin studiu, reflectare şi suferinţă. 

998. Ispăşirea se îndeplineşte în starea 
corporală sau în starea de Spirit? 

„Ispăşirea se îndeplineşte în timpul existenţei 
corporale prin încercările la care Spiritul este supus, şi 
în viaţa Spirituală prin suferinţele morale ataşate stării 
de inferioritate a Spiritului”. 

999. Căinţa sinceră în timpul vieţii este 
suficientă pentru a şterge păcatele, şi pentru a găsi 
iertarea în faţa lui Dumnezeu? 

„Căinţa ajută la îmbunătăţirea Spiritului, dar 
trecutul trebuie să fie ispăşit”. 

Dacă, după aceea, un criminal spune că de vreme 
ce tot trebuie să-şi ispăşească trecutul nu mai e nevoie 
de căinţă, care ar fi consecinţele pentru el? 

„Dacă s-a împietrit la gândul răului, ispăşirea sa 
va fi mai lungă şi mai dureroasă”. 

1000. Putem, încă din această viaţă, să ne spălăm 
păcatele? 

„Da, îndreptându-le; dar să nu credeţi că le 
reabilitaţi prin câteva privaţiuni puerile sau prin donaţii 
după moarte, atunci când nu mai aveţi nevoie de nimic. 
Dumnezeu nu ţine de loc seama de o căinţă sterilă, 
întotdeauna uşoară, şi care nu costă nimic. Pierderea 
degetului mic în timpul slujirii altora şterge mai multe 
păcate decât supliciul cărnii îndurat vreme îndelungată 
fără alt scop decât binele propriu. 


Răul nu este reparat decât de bine, şi căinţa nu 
are nici un merit dacă nu atinge omul în orgoliul şi în 
interesele sale materiale. 

La ce-i serveşte, ca justificare, restituirea după 
moarte a bunurilor obţinute pe căi necinstite, atunci 
când îi devin inutile şi când a profitat de ele? 

La ce-i serveşte privaţiunea anumitor plăceri 
trecătoare şi oarecum de prisos, dacă nedreptatea 
făcută aproapelui rămâne aceeaşi? 

La ce-i serveşte în sfârşit să se umilească în faţa 
lui Dumnezeu, dacă-şi păstrează orgoliul fată de 
oameni?” 

1001. Nu este nici un merit în a da o utilizare 
folositoare bunurilor pe care le posedăm ? 

„Nici un merit nu este cuvântul potrivit; lucrul 
acesta este întotdeauna mai bine decât nimic. Dar 
nefericirea este că cel ce nu dă decât după moarte este 
adesea mai mult egoist decât generos; el vrea să aibă 
onoarea binelui fără să aibă osteneala. Cel care se 
privează de viaţa sa are un dublu profit: meritul 
sacrificiului şi plăcerea de a vedea fericirea făptuită. 
Dar egoismul este cel ce-i spune: ceea ce dai este ceea 
ce se reduce din plăcerile tale; şi cum egoismul strigă 
mai tare decât dezinteresul şi caritatea, el păstrează 
bunurile sub pretextul nevoilor sale şi al poziţiei sociale 
în care se află. Ah! plângeţi pe cel ce nu crede în 
plăcerea de a dărui, acela este cu adevărat lipsit de una 
dintre cele mai curate şi suave bucurii. Dumnezeu, 
supunându-l încercării bogăției, atât de alunecoasă şi 
periculoasă pentru viitorul său, a dorit să-i dea în 
compensatie fericirea generozităţii de care se poate 
bucura aici pe pământ”. 

1002. Ce trebuie să facă cel care, în ceasul 
morții, işi recunoaşte greşelile, dar nu mai are timp să le 
îndrepte? A se căi este suficient în acest caz? 

„Căinţa grăbeşte reabilitarea sa, dar nu îl absolvă 
de greşelile săvârşite. Dar oare omul nu are în faţa lui 


un viitor care niciodată nu-i este închis”? 
7. Durata pedepselor viitoare 


1003. Durata suferințelor celui vinovat în 
viața viitoare este arbitrară sau supusă unei anumite 
legi? 

„Dumnezeu nu acţionează niciodată din capriciu şi 
totul în univers este condus de legi în care se revelează 
înţelepciunea şi bunătatea divină”. 

1004. Pe ce este bazată durata suferințelor 
îndurate de cel celui vinovat? 

„Pe timpul necesar îmbunătăţirii sale. Starea de 
suferinţă şi de fericire fiind proporţională cu gradul 
epurării Spiritului, durata şi natura suferințelor sale 
depind de timpul necesar pentru îmbunătăţire. Pe 
măsură ce progresează şi sentimentele sale se epurează, 
suferinţele sale îşi schimbă natura şi se diminuează”. 

1005. Pentru Spiritul suferind, timpul pare tot 
atât de lung sau mai scurt decât e de pământ? 

„Mai degrabă i se pare mai lung: pentru el nu 
există somn. Numai pentru anumite Spirite ajunse la un 
anumit grad de epurare timpul se şterge, ca să spunem 
aşa, în faţa infinitului”. 

1006. Durata suferințelor Spiritului poate fi 
eternă? 

„Fără îndoială, dacă ar fi rău la infinit, adică dacă 
niciodată nu s-ar căi şi nici nu s-ar îmbunătăţi, atunci ar 
suferi etern. Însă Dumnezeu nu a creat făpturi care să 
dorească răul pentru eternitate, nu le-a creat decât 
simple şi ignorante, şi toate trebuie să progreseze într- 
un timp mai lung sau mai scurt, conform voinţei lor. 
Voința pocite fi mai mult sau mai puţin întârziată, după 
cum există copii mai mult sau mai puţin precoci, dar ea 
apare mai devreme sau mai târziu printr-o irezistibilă 
nevoie încercată de Spirit de a ieşi din starea de 
inferioritate şi a fi fericit. Legea ce guvernează durata 
pedepselor este deci întru totul înţeleaptă şi 


binevoitoare, de vreme ce subordonează această durată 
eforturilor Spiritului; ea nu-l lipseşte niciodată de liberul 
său arbitru; dacă îi dă o rea utilizare, el va suferi 
consecinţele”. 

1007. Există Spirite care nu se căiesc niciodată? 

„Există dintre cele ce se căiesc foarte târziu; dar a 
pretinde că nu se îmbunătăţesc niciodată, ar însemna să 
negi legea progresului şi să spui că un copil nu poate 
deveni adult”. 

1008. Durata pedepselor depinde întotdeauna 
de voinţa Spiritului? Oare nu există cazuri când 
pedepsele îi sunt impuse pentru un timp dat? 

„Da, pedepsele îi pot fi impuse pentru un timp, dar 
Dumnezeu, care nu doreşte decât binele făpturilor sale, 
acceptă întotdeauna căinţa; dorinţa de îmbunătăţire nu 
este niciodată sterilă”. 

1009. Conform cilor spuse, pedepsele impuse nu 
sunt niciodată eterne? 

„Îmbunătățiți-vă bunul simt, raţiunea, şi întrebaţi- 
vă dacă nu cumva condamnarea perpetuă pentru câteva 
clipe de greşeală nu ar fi chiar negarea bunătăţii lui 
Dumnezeu? Ce ar fi, într-adevăr, durata vieţii de o sută 
de ani, în raport cu eternitatea? 

Eternitate! Oare înţelegeţi bine acest cuvânt? 
Suferinţe, torturi fără sfârşit, fără speranţă, pentru 
câteva greşeli. Judecata voastră nu respinge o asemenea 
gândire? Că anticii vedeau în stăpânul universului un 
Dumnezeu teribil, gelos şi răzbunător, se înţelege; din 
cauza ignorantei, ei au atribuit divinității pasiunile 
oamenilor, dar acesta nu este Dumnezeul creştinilor 
care aşează dragostea, caritatea, mila, uitarea ofenselor 
la rang de primă virtute: puteau să-i lipsească lui însuşi 
calităţi din care el face o datorie? Oare nu este o gravă 
contradicţie în a-i atribui o bunătate infinită şi în acelaşi 
timp o capacitate de răzbunare infinită? 

Voi spuneţi că înainte de toate el este drept, şi că 
omul nu înţelege dreptatea sa, dar dreptatea nu exclude 


bunătatea, şi Dumnezeu nu ar fi fost bun dacă dorea 
pedepse îngrozitoare, eterne, pentru majoritatea 
făpturilor sale. Ar fi putut face el copiilor săi o datorie 
din dreptate, dacă nu le-ar fi dat mijloacele de a o 
înţelege? De altfel, nu este măreţia dreptăţii, unită cu 
bunătatea, de a face ca durata pedepselor să depindă de 
eforturile celui vinovat pentru a se schimba în bine? 
Acesta este adevărul propoziției: „Fiecăruia (i se va da) 
după faptele sale”. 

(Spiritul Sfântului Augustin) 


„Înarmaţi-vă cu toate mijloacele ce vă stau în 
putere pentru a combate şi distruge ideea veşniciei 
pedepselor. Această gândire jignitoare fată de bunătatea 
lui Dumnezeu este sursa necredinţei, materialismului şi 
indiferenţei ce au cuprins oamenii înainte ca inteligenţa 
lor să înceapă să se dezvolte. Dar Spiritul, chiar grosier 
fiind şi înainte de a se lumina, sesizează curând 
monstruoasa nedreptate; raţiunea sa o respinge, şi 
atunci încetează să mai cârtească împotriva pedepsei 
ce-l revoltă şi a Dumnezeului căruia îi este atribuită; 
căci de aici decurg relele fără număr ce se abat asupra 
voastră şi cărora le aducem leacul. În ciuda autorităţii 
pe care o au, apărătorii acestei credinţe au evitat totuşi 
să se pronunţe formal; nici conciliile, nici Părinţii 
Bisericii nu au rezolvat această gravă problemă. Dacă, 
aşa cum spun evangheliştii, Christos a ameninţat pe 
păcătoşi cu un foc mistuitor, nu există nimic în cuvintele 
sale care să probeze osânda lor veşnică. 

Biete oi rătăcite, puteţi să vedeţi venind la voi pe 
bunul Păstor care, departe de a dori să vă alunge pentru 
totdeauna de la dânsul, vine el însuşi în întâmpinarea 
voastră pentru a vă readuce acasă. Copii risipitori, 
părăsiţi exilul vostru voluntar şi întoarceţi-vă paşii spre 
casa părintească; tatăl vă întinde braţele şi este 
întotdeauna gata să vă sărbătorească reîntoarcerea în 


familie”. 
(Spiritul lui Lammenais) 


„Războaie ale cuvintelor! Războaie ale cuvintelor! 
N-aţi făcut să se verse atâta sânge! trebuie să mai 
aprindem rugurile? Se discută despre eternitatea 
chinurilor, despre eternitatea pedepselor; nu ştiţi deci 
că ceea ce înţelegeţi voi astăzi prin eternitate, cei din 
vechime înțelegeau altfel? Dacă teologul ar consulta 
izvoarele, ca şi voi toţi, ar descoperi aici că textele 
ebraice nu dau acelaşi înţeles cuvintelor precum grecii, 
latinii şi modernii care le-au tradus prin pedepse fără 
sfârşit, de neiertat. Eternitatea suferințelor corespunde 
eternității răului. Da, atâta timp cât răul va exista 
printre oameni, pedepsele vor coexista; în acest sens 
relativ trebuie interpretate textele sacre. Prin urmare, 
eternitatea pedepselor nu este decât relativă şi 
nicidecum absolută. 

Va veni o zi când toţi oamenii vor reîmbrăca prin 
căinţă haina inocenţei, şi ziua aceea va fi fără gemete, 
fără scrâşniri de dinţi. Rațiunea voastră omenească este 
limitată, e adevărat, dar aşa cum este ea reprezintă o 
prezenţă a lui Dumnezeu, şi cu acest ajutor al raţiunii nu 
există un singur om de bună credinţă care să înţeleagă 
altfel veşnicia pedepselor. Veşnicia pedepselor! De ce! 
Ar trebui să admitem deci că răul este etern. Dumnezeu 
singur este etern şi el nu a putut crea răul etern, 
deoarece ar trebui astfel să-l lipsim de cel mai minunat 
dintre atribute: puterea suverană, căci nu este 
atotputernic cel care creează un element distrugător al 
operelor sale. Omenire! Omenire! Nu-ti arunca aşadar 
privirile posomorâte în adâncurile pământului pentru a 
căuta aici pedepsele; plângi, speră, ispăşeşte şi 
refugiază-te în gândul existenţei unui Dumnezeu bun în 
profunzimea sa, atotputernic, şi întru totul drept”. 

(Spiritul lui Platon) 


„A gravita către unitatea divină, acesta este scopul 
umanităţii. Pentru a o atinge sunt necesare trei lucruri: 
dreptatea, dragostea şi ştiinţa; trei lucruri îi sunt opuse 
şi contrarii: ignoranta, invidia şi nedreptatea. Ei bine! 
Vă spun, cu adevărat, că trădaţi aceste principii 
fundamentale compromiţând ideea lui Dumnezeu prin 
exagerarea severităţii sale. Voi o compromiteri de două 
ori, lăsându-o să pătrundă în Spiritul făpturii ce poartă 
în ea mai multă îndurare, blândeţe, dragoste şi 
adevărată dreptate dacă nu-i atribuiţi infinitatea; voi 
distrugeti însăşi ideea de infern făcând-o ridicolă şi 
inadmisibilă fată de credinţele voastre, aşa cum este 
inimilor voastre spectacolul hidos al călăilor, rugurilor şi 
torturilor evului mediu! Aşa deci? Dar când epoca 
represaliilor oarbe va fi izgonită pentru totdeauna din 
legislaţiile omeneşti, ce speraţi să menţineţi ca ideal? 
Oh! Credeti-mă, credeti-mă fraţi întru Domnul şi Isus- 
Christos, credeti-mă, sau resemnaţi-vă în a lăsa să piară 
toate dogmele decât în a le schimba, sau mai bine 
însufletiti-le deschizându-le efluviilor binefăcătoare 
emise de Spiritele bune în acest moment. Ideea de 
infern cu furnalele sale arzătoare, cu cazanele clocotind 
de smoală poate fi tolerată, adică scuzabilă în epoca 
fierului; dar în secolul nostru ea nu mai este decât o 
vagă fantomă bună cel mult să sperie copiii. Persistând 
în această mitologie înfricoşătoare, voi zămisliţi 
necredinţa, mama tuturor dezorganizărilor sociale, căci 
tremur văzând toată ordinea socială zdruncinată şi gata 
să se prăbuşească în lipsa sancţiunii penale. Oameni cu 
credinţă ardentă şi vie, înaintaşi ai zilei luminii, la lucru 
aşadar! nu pentru a menţine vechile neadevăruri, fără 
credit acum, ci pentru a reînsufleţi, a reînvia adevărata 
sancţiune, în forme corespunzătoare moravurilor, 
sentimentelor şi cunoştinţelor epocii voastre. 

Cine e, de fapt, vinovatul? Acela care, printr-o 


abatere, printr-un fals imbold al sufletului se 
îndepărtează de la scopul creaţiei, ce constă în cultul 
armonios al frumosului, binelui, idealizat pentru 
arhetipul uman prin Omul-Dumnezeu, prin Isus-Christos. 

Ce este pedeapsa? Consecința naturală, derivată 
din acest fals imbold; o sumă de dureri necesare pentru 
a dezgusta omul de diformitatea sa, prin experimentarea 
suferinţei. Pedeapsa este stimulentul ce excită sufletul, 
prin amărăciune, să se aplece asupra sa, şi să revină la 
tărâmul salvării. Scopul pedepsei nu este altul decât 
reabilitarea, eliberarea. A dori ca pedeapsa să fie eternă 
înseamnă a-i nega orice noţiune de a fi. 

Oh! Vă spun în adevăr, încetaţi, încetaţi de a pune 
în paralel, în eternitatea lor, Binele, esenţa Creatorului, 
cu Răul, esenţa creatului; ar însemna să creăm astfel un 
sistem de pedepse nejustificat. Afirmaţi, din contră, 
micşorarea treptată a suferințelor şi pedepselor prin 
transmigraţii, şi veţi consacra prin raţiunea unită cu 
sentimentul, unitatea divină.” 

(Spiritul Apostolului Pavel) 


Se doreşte a îndrepta omul spre bine şi a-l abate 
de la rău prin seducţia recompenselor şi teama de 
pedepse; dar dacă aceste pedepse sunt prezentate într- 
un fel ce le face de necrezut, ele nu vor mai avea asupra 
lui nici o influenţă; mai mult, el va respinge totul: formă 
şi fond. Dacă, dimpotrivă, viitorul i se prezintă intr-o 
formă logică, omul nu-l va respinge. Spiritismul îi oferă 
această explicaţie. 

Doctrina veşniciei pedepselor, în sens absolut, 
face din fiinţa supremă un Dumnezeu implacabil. Ar fi 
logic să spui despre un stăpân că este foarte bun, 
binevoitor, foarte milostiv, dacă el nu doreşte decât 
fericirea celor ce-l înconjoară, dar în acelaşi timp este 
gelos, răzbunător, inflexibil în severitatea sa, şi dacă 
pedepseşte prin cele mai grele suplicii trei sferturi din 
totalul supuşilor pentru o ofensă sau o infracţiune la 


legile sale, chiar şi pe cei ce le-ai comis fără să le 
cunoască? Nu ar fi aici o contradicţie? Or, Dumnezeu ar 
fi mai puţin bun decât omul? 

Mai există şi o altă contradicţie. De vreme ce 
Dumnezeu ştie totul, el ştia deci că şi sufletul pe care-l 
va crea va greşi; el a fost deci destinat, încă de la 
formarea sa, unui nenoroc etern; este posibil, raţional? 

În doctrina pedepselor relative, totul este 
justificat. Dumnezeu ştia că sufletul va greşi, dar îi dă 
mijloacele de a se lumina prin proprie experienţă, chiar 
prin greşelile făptuite. Este necesar ca sufletul să-şi 
ispăşească erorile pentru a fi mai clar îndreptat spre 
bine, dar uşa speranţei nu-i este închisă cu totul 
niciodată, şi Dumnezeu face ca momentul eliberării sale 
să depindă de eforturile făcute pentru a ajunge aici. lată 
ceea ce toată lumea poate înţelege şi ceea ce logica cea 
mai meticuloasă poate admite. Dacă pedepsele viitoare 
ar fi fost prezentate din acest punct de vedere, probabil 
că ar fi existat mai puţini sceptici. 

Cuvântul „veşnic” este adesea întrebuințat în 
limbajul comun, ca o figură de stil, pentru a desemna un 
lucru de lungă durată şi căruia nu i se poate prevedea 
termenul de realizare, cu toate că se ştie foarte bine că 
există un termen. Spunem, de exemplu, gheţurile 
veşnice ale înălțimilor muntoase, ale polilor, cu toate că 
ştim, pe de o parte, că lumea fizică poate avea un 
sfârşit, şi, pe de altă parte, că starea acestor regiuni se 
poate schimba prin deplasarea axei pământului sau 
printr-un cataclism. Cuvântul etern, în acest caz, nu 
vrea să însemne ceva ce se perpetuează la infinit. Când 
suferim de o boală îndelungată, spunem că este veşnică; 
să fie de mirare că Spiritele care suferă de ani, secole, 
chiar milenii, spun tot aşa? Să nu uităm mai ales că 
inferioritatea lor nu le permite să vadă capătul 
drumului, şi ele cred că suferă pentru totdeauna, ceea 
ce este o pedeapsă. 

De altminteri, doctrina focului material, a 


cuptoarelor şi torturilor împrumutate de la tartorul 
păgânismului, este astăzi complet abandonată de înalta 
teologie, nemaifiind folosită decât în şcoli unde aceste 
înfricoşătoare tablouri alegorice încă mai sunt 
considerate drept adevăruri pozitive de către unele 
persoane mai degrabă zeloase decât luminate, şi pe 
nedrept, căci aceste imaginaţii puerile, o dată eliberate 
de teroare, vor putea creşte numărul celor increduli. 
Teologia recunoaşte astăzi: cuvântul foc este utilizat la 
figurat, şi prin el trebuie înţeles un foc moral. Cei ce au 
urmărit ca şi noi întâmplările vieţii şi suferinţele de 
dincolo de moarte, prin comunicările spiritiste, au putut 
să se convingă că acestea nu au nimic material şi nici 
înspăimântător. Cu privire la durata lor, anumiţi teologi 
încep să admită în sensul restrictiv indicat mai sus, şi 
gândind că într-adevăr prin cuvântul „etern” se pot 
înţelege pedepsele, ca o consecinţă a unei legi imuabile, 
şi nu aplicarea lor fiecărui individ. Ziua în care religia va 
admite această interpretare, tot aşa cum unii suferă 
consecinţa progresului cunoştinţelor, va fi ziua în care 
ea va aduna la sânul ei toate oile rătăcite. 

8. Reînvierea trupului 


1010. Dogma reînvierii trupului este consecinţa 
celei a reincarnării indicată de Spirite? 

„Cum credeţi că ar putea fi altfel? Aceste cuvinte 
ca şi atâtea altele par nesocotite în ochii anumitor 
persoane deoarece le iau ad litteram, ceea ce le conduce 
la necredinţă; dar daţi-le o interpretare logică, şi cei ce 
se numesc liber cugetători o vor admite fără dificultate, 
deoarece gândesc. Căci, nu greşiţi, aceşti liber 
cugetători nu cer mai mult decât cred; ei sunt ca şi 
ceilalţi, şi chiar mai mult, însetaţi de cunoaşterea 
viitorului, dar nu pot admite ceea ce este contrazis de 
ştiinţă. Doctrina pluralităţii existenţelor este conformă 
cu dreptatea lui Dumnezeu; ea singură poate explica 
ceea ce, fără ea, este inexplicabil; cum pretindeţi ca 


principiul să nu existe şi în religie? 

1011. Astfel Biserica, prin dogma reînvierii 
trupului, indică ea însăşi doctrina reîncarnării? 

„Este evident; această doctrină este de altfel 
consecinţa multor lucruri ce au trecut neobservate şi 
vremea în care va fi înţeleasă astfel nu va întârzia. Peste 
puţin timp se va recunoaşte că spiritismul scoate în 
relief cu fiecare pas chiar textul scrierilor sacre. 
Spiritele nu vin aşadar să răstoarne religia, aşa cum 
pretind unii; din contră, ele vin să o confirme, să o 
sublinieze prin probe irecuzabile. Dar cum a venit 
vremea să nu mai folosim limbajul figurat, ele se 
exprimă fără alegorie şi dau lucrurilor un sens clar şi 
precis ce nu poate fi obiectul unei false interpretări. lată 
de ce, după un anumit timp, veţi avea mult mai multe 
persoane religioase şi credincioase în mod sincer fată de 
câte sunt astăzi.” 

(Spiritul Sfântului Louis) 


Într-adevăr, ştiinţa demonstrează imposibilitatea 
reînvierii conform ideii comune. Dacă rămăşiţele 
corpului omenesc rămâneau omogene după dispersarea 
şi transformarea lor în pulbere, s-ar mai concepe 
reînvierea lor într-un timp dat, dar lucrurile nu se petrec 
de loc aşa. Corpul este format din elemente diferite: 
oxigen, hidrogen, azot, carbon etc.; prin descompunere 
aceste elemente se împrăştie, pentru a servi la formarea 
unor noi corpuri; astfel aceeaşi moleculă de carbon de 
exemplu, va intra în compunerea câtorva mii de corpuri 
diferite (vorbim numai de corpuri omeneşti, fără a mai 
număra pe cele ale animalelor) acelaşi individ poate 
avea în corp molecule ce au aparţinut oamenilor din 
vechime; aceleaşi molecule organice pe care le absorbiți 
prin hrană provin poate din corpul unui individ pe care 
l-aţi cunoscut, ş.a.m.d. Materia existând în cantitate 
finită, iar transformările sale fiind infinite, curn ar putea 
fiecare corp să se reconstituie din aceleaşi elemente? 


Există aici o imposibilitate materială. Nu se poate 
admite în mod raţional o reînviere a corpului decât ca o 
figură de stil simbolizând fenomenul reîncarnării, şi 
atunci nu mai avem nici un şoc al raţiunii, nimic în 
contradicţie cu datele ştiinţei. 

Este adevărat că, în conformitate cu dogma, 
această reînviere nu trebuie să aibă loc decât la sfârşitul 
veacurilor, în timp ce, conform doctrinei spiritiste, ea 
are loc zilnic; dar nu mai există în acest tablou al 
judecății de apoi o mare şi frumoasă figură de stil ce 
ascunde sub vălul alegoriei, unul dintre acele adevăruri 
imuabile ce nu va mai găsi mulţi sceptici dacă va fi 
readusă la adevărata ei semnificaţie? 

Dacă s-ar medita profund la teoria spiritistă 
despre viitorul sufletelor şi despre soarta lor ca urmare 
a diferitelor încercări suportate, se va vedea că 
exceptând simultaneitatea, judecata ce condamnă sau le 
absolvă nu este de loc o ficţiune, aşa cum gândesc 
incredulii. Să mai observăm că ea reprezintă consecinţa 
naturală a pluralităţii lumilor, astăzi admisă foarte bine, 
în timp ce, conform doctrinei judecății de apoi, pământul 
este considerat ca singura lume locuită. 


9. Paradis, infern, purgatoriu 


1012. Există în univers un loc anume stabilit 
pentru pedepsirea şi bucu-rarea Spiritelor, conform 
meritelor lor? 

„Am răspuns deja la această întrebare. Pedepsele 
şi bucuriile Spiritelor sunt legate de gradul lor de 
perfecţiune; fiecare poartă în sine principiul propriei 
fericiri sau nenorociri; şi cum ele există peste tot, nu 
există un loc anume destinat nici pentru pedepse şi nici 
pentru bucurii. Cât despre Spiritele încarnate, sunt mai 
mult sau mai puţin fericite sau nefericite după cum 
lumea în care locuiesc este mai mult sau mai puţin 
avansată”. 


Înseamnă că infernul şi paradisul neexistând, omul 
şi le-a reprezentat singur? 

„Nu sunt decât figuri de stil: există peste tot 
Spirite fericite şi Spirite nefericite. Totuşi, aşa cum am 
mai spus, Spiritele din acelaşi ordin se reunesc prin 
simpatie, dar când sunt perfecte se pot reuni oriunde 
doresc”. 

Localizarea strictă a locurilor pentru pedepse şi 
pentru recompense nu există decât în imaginaţia 
oamenilor; ea provine din tendinţa de a materializa şi a 
circumscrie lucrurile cărora nu le poate înţelege esenţa 
nemărginită. 

1013. Ce trebuie să se înțeleagă prin 
purgatoriu ? 

„Dureri fizice şi morale: este timpul ispăşirii. 
Aproape întotdeauna purgatoriul vostru este chiar pe 
pământ şi Dumnezeu vă face să vă ispăşiţi păcatele”. 

Ceea ce omul numeşte purgatoriu este tot o figură 
de stil prin care trebuie să se înţeleagă, nu un loc 
anume determinat, ci starea Spiritelor imperfecte ce 
sunt la ispăşire până la purificarea completă ce trebuie 
să le ridice la nivelul Spiritelor preafericite. Această 
purificare realizându-se în diverse încarnări, purificarea 
constă în încercările vieţii corporale. 

1014. Cum se face că Spiritele care, prin 
limbajul lor, işi manifestă superioritatea, au răspuns 
unor persoane foarte serioase, în legătură cu subiectul 
infern şi purgatoriu, în strictă conformitate cu ideea 
comună întâlnită deseori? 

„Ele vorbesc un limbaj receptat de persoanele 
care le întreabă; când aceste persoane sunt prea 
îmbibate de anumite idei, Spiritele nu vor să le 
contrariere prea brusc pentru a nu le zdruncina 
convingerile. Dacă un Spirit ar spune, fără precautii, 
unui musulman ca Mahomed nu este un profet, ar fi 
foarte rău primit”. 

Se înțelege că poate fi aşa din partea Spiritelor 


care doresc să ne instruiască; dar cum se face că 
Spiritele interogate asupra situaţiei lor au răspuns că 
suferă torturile infernului sau ale purgatoriului? 

„Când sunt inferioare şi nu complet 
dematerializate, Spiritele păstrează o parte din ideile lor 
pământeşti, şi transpun impresiile lor prin termenii ce le 
sunt familiari. Ele se găsesc într-un mediu ce nu le 
permite decât pe jumătate să sondeze viitorul, şi de 
aceea Spiritele rătăcitoare sau de curând eliberate vor 
vorbi aşa cum făceau în viaţa pământeană. Infernul se 
poate traduce printr-o viaţă de încercări extrem de 
dureroase, cu nesiguranța unei vieţi mai bune; 
purgatoriul, o viaţă tot de încercări, dar cu conştiinţa 
unui viitor mai bun. Când încerci o mare durere, nu-ti 
spui oare că suferi ca un damnat? Nu sunt decât 
cuvinte, şi întotdeauna la figurat”. 

1015. Ce trebuie să se înțeleagă printr-un 
suflet chinuit? 

„Un suflet rătăcitor şi suferind, nesigur de viitorul 
său, şi căruia îi puteţi aduce o uşurare solicitată adesea 
prin comunicarea cu voi”. 

1016. In ce sens trebuie înţeles cuvântul 
„cer“! 

„Crezi că reprezintă un loc, precum câmpiile 
Elizee ale anticilor, unde toate Spiritele bune stau 
grămadă fără altă grijă decât a se bucura pentru 
eternitate de o fericire pasivă? Nu, este spaţiul 
universal; sunt planetele, stelele şi toate lumile 
superioare în care Spiritele se bucură de toate 
facultăţile lor, fără a mai avea frământările vieţii 
materiale, şi nici angoasele inerente inferiorităţii”. 

1017. Spiritele au spus că locuiesc în cel de-al 
patrulea şi al cincilea cer etc.; ce trebuie înţeles prin 
aceasta? 

„Voi îi întrebaţi în care cer locuiesc, deoarece 
aveţi ideea mai multor ceruri plasate precum etajele 
unei clădiri; atunci ele vă răspund după limbajul vostru, 


dar pentru ele cuvinte ca „al patrulea, al cincilea cer” 
exprimă diferite grade de epurare, şi în consecinţă de 
fericire. La fel se întâmplă când un Spirit este întrebat 
dacă se află în infern, dacă este nefericit. El va răspunde 
afirmativ, căci pentru el infernul este sinonim cu 
suferinţa; dar ştie foarte bine că nu e vorba un cazan cu 
smoală. Un păgân ar fi spus că este un tartar”. 

La fel este şi cu alte expresii analoge cum ar fi 
oraş al florilor, oraş al aleşilor, prima, a doua sau a treia 
sferă etc., ce nu sunt decât alegorii folosite de anumite 
Spirite, fie ca figuri de stil, fie câteodată datorită 
ignorării realităţii lucrurilor şi chiar a celor mai simple 
noţiuni ştiinţifice. 

Conform ideii restrânse întâlnite odinioară despre 
locurile de osândă şi de recompense, mai ales în opinia 
după care pământul era centrul universului, cerul 
formând o boltă şi având o zonă cu stele, se amplasa 
cerul sus iar infernul jos; de aici expresiile: a urca la 
cer, a fi în înaltul cerurilor, a fi aruncat în infern. Astăzi 
ştiinţa a demonstrat că pământul nu este decât una 
dintre cele mai mici lumi printre milioane de alte lumi, 
fără a avea o importanţă specială; ea a descris istoria 
formării pământului şi constituţia sa, probând că spaţiul 
este infinit, că în univers nu există nici jos nici sus, 
trebuind să se renunţe la ideea amplasării cerului 
deasupra norilor şi a infernului în locurile cele mai 
joase. Cât despre purgatoriu, lui nu-i fusese destinat nici 
un loc. I-a fost rezervat spiritismului să dea tuturor 
acestor lucruri explicaţia cea mai raţională, cea mai 
grandioasă şi în acelaşi timp cea mai consolatoare 
pentru omenire. Astfel putem spune că purtăm în noi 
înşine infernul nostru şi paradisul nostru: purgatoriul 
nostru, noi îl găsim în încarnare, în vieţile noastre 
corporale sau fizice. 

1018. Care este înțelesul cuvintelor lui 
Christos:, Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”? 

„Christos, răspunzând astfel, vorbea într-un sens 


figurat. Voia să spună că el nu domneşte decât asupra 
inimilor curate şi dezinteresate. El este oriunde 
domneşte dragostea de bine; însă oamenii lacomi de 
bunurile pământeşti şi ataşaţi de lumea aceasta nu sunt 
cu el”. _ 

1019. Impărăția binelui va putea fi vreodată 
instaurată pe pământ? 

„Binele va domni pe pământ atunci când dintre 
Spiritele care vin să-l populeze cele bune le vor birui pe 
cele rele; atunci ele vor face ca aici să domnească 
dragostea şi dreptatea, izvor al binelui şi fericirii. Numai 
prin progres moral şi practicarea legilor lui Dumnezeu 
omul va trage Spiritele bune pe pământ, şi astfel le va 
îndepărta pe cele rele; dar cele rele nu vor părăsi 
pământul decât atunci când omul va izgoni orgoliul şi 
egoismul. 

Transformarea umanităţii a fost prezisă şi de 
aceea trebuie să-i încurajați pe cei ce grăbesc realizarea 
progresului; ea se va înfăptui prin încarnarea Spiritelor 
cele mai bune care vor constitui o nouă generaţie pe 
pământ. Atunci, Spiritele celor răi pe care moartea îi 
adună în fiecare zi, şi toţi cei ce încearcă să oprească 
mersul lucrurilor vor fi excluşi, căci vor fi trimişi printre 
oamenii de bine cărora le vor tulbura fericirea. Ele vor 
merge în locuri noi, mai puţin avansate, să 
îndeplinească misiuni dureroase în care vor putea să 
lucreze pentru propria avansare şi în acelaşi timp 
pentru avansarea fraţilor şi mai înapoiaţi. 

Nu vedeţi oare în această alungare de pe 
pământul transformat imaginea sublimă din Paradisul 
pierdut, şi în omul venit pe pământ în condiţii 
asemănătoare, şi purtând în sine germenele pasiunilor şi 
trăsăturilor inferiorităţii sale primitive, imaginea nu mai 
puţin sublimă a păcatului originar? Păcatul originar, 
considerat din acest punct de vedere, ţine de natura 
încă imperfectă a omului, care astfel nu este responsabil 
decât de el însuşi şi de propriile păcate şi nu de cele ale 


părinţilor săi. 

Voi toţi, oameni de credinţă şi de bună intenţie, 
lucraţi deci cu zel şi curaj la marea operă a renaşterii, 
căci veţi culege însutit sămânţa semănată. Nenorocire 
celor ce închid ochii la lumină, căci se pregătesc pentru 
lungi secole de întuneric şi decepţii; nenorocire celor ce 
se leagă cu totul de bunurile lumești, căci vor îndura 
mai multe privaţiuni faţă de plăcerile avute; nenorocire 
mai ales celor egoişti, căci ei nu vor găsi pe nimeni care 
să-i ajute la căratul poverii nenorocirilor lor.” 


CONCLUZII 


I 


Cel ce nu cunoaşte în fapt magnetismul 
pământean ce-i face pe micutii canari îndrăgostiți să se 
zbenguie deasupra unui ochi de apă, poate să înțeleagă 
cu dificultate că această zbenguială cuprinde chiar 
mecanismul universului şi al mersului lumilor. La fel 
este şi cu cel ce nu cunoaşte spiritismul decât ca 
mişcare a mesei; nu vede aici decât un amuzament, un 
joc de societate, şi nu înţelege că acest fenomen atât de 
simplu şi obişnuit, cunoscut din antichitate şi chiar de 
popoarele semi-sălbatice, poate fi adăugat celor mai 
grave probleme ale ordinii sociale. 

Pentru observatorul superficial, într-adevăr, ce 
legătură poate exista între o masă ce se învârteşte cu 
morala şi viitorul omenirii? Dar oricine reflectează îşi 
aminteşte că de la simpla oală a gospodinei, cunoscută 
din antichitate, s-a ajuns la puternicul motor cu care 
omul învinge spaţiul şi suprimă distantele. Ei bine! Voi, 
care nu credeţi în nimic din afara lumii materiale, aflaţi 
deci că de la această masă ce se roteşte provocându-vă 
zâmbete dispreţuitoare, a apărut o adevărată ştiinţă 
precum şi soluţia problemelor la care nici o altă filozofie 
nu a putut răspunde. li chem pe toţi adversarii de bună 
credinţă şi-i rog să spună dacă şi-au amânat truda de a 
studia ceea ce critică; căci în spiritul legii, critica nu are 
valoare decât atunci când cel ce o face cunoaşte despre 
ce vorbeşte. A te ralia unui lucru pe care nu-l cunoşti, pe 
care nu l-ai pătruns în profunzime ca un observator 
conştiincios, înseamnă uşurinţă şi o proastă părere 
despre propria judecată. 

Cu siguranţă, dacă am fi prezentat această 
filozofie ca fiind opera unei minţi omeneşti, ea ar fi 


întâlnit mai puţin dispreţ, şi ar fi trecut examenul celor 
ce pretind că dirijează opinia publică; însă ea vine din 
partea Spiritelor - ce absurditate! Abia dacă merită o 
privire; ei o judecă după titlu, aşa cum maimuta din 
fabulă judecă nuca după coajă. Faceţi, dacă doriţi, 
abstracţie de originea ei; presupuneţi că această carte 
este opera unui om, şi spuneţi în sufletul şi în conştiinţa 
voastră dacă, după ce aţi citit-o cu seriozitate, găsiţi în 
ea subiect de batjocoră. 


II 


Spiritismul este oponentul cel mai redutabil al 
materialismului; nu este deci de mirare că-i are pe 
materialişti drept adversari. Dar cum materialismul este 
o doctrină ce încearcă să renască (dovadă că cei ce o 
profesează nu se cred foarte puternici şi că sunt 
dominați de propria conştiinţă), el se ascunde sub masca 
raţiunii şi a ştiinţei; şi, lucru bizar, cei mai sceptici 
vorbesc chiar în numele religiei pe care nu o cunosc şi 
nu o înţeleg mai bine decât spiritismul. Ceea ce vizează 
mai ales este miraculosul şi supranaturalul pe care nu le 
admit; or, după ei, spiritismul fiind bazat pe miraculos, 
nu poate fi decât o supoziţie ridicolă. Ei nu gândesc că 
făcând fără restricţie procesul miraculosului şi 
supranaturalului, îl fac de fapt pe cel al religiei. 

Într-adevăr, religia este bazată pe revelaţie şi 
miracole; or, ce este revelaţia, dacă nu comunicările 
extra-umane? Toţi autorii sacri, începând cu Moise, au 
vorbit despre aceste tipuri de comunicări. Şi ce altceva 
sunt miracolele dacă nu fapte minunate şi supranaturale 
prin excelenţă, de vreme ce reprezintă, în sens liturgic, 
derogări de la legile naturii? 

Aşadar, respingând miraculosul şi supranaturalul, 
materialiştii resping chiar temeiurile religiei. 

Dar nu numai sub acest aspect trebuie să 
examinăm problema. Spiritismul nu îşi propune să 


cerceteze dacă există sau nu miracole, adică dacă 
Dumnezeu a putut, în aceste cazuri, să se abată de la 
legile eterne ce guvernează universul. El lasă, în această 
privinţă, orice libertate credinţei. El afirmă şi probează 
că fenomenele pe care se sprijină nu au supranatural 
decât aparenţa, aceste fenomene sunt percepute astfel 
doar de anumiţi oameni, care le consideră insolite şi în 
afara obişnuitului. Dar ele nu sunt mai supranaturale 
decât fenomenele cărora ştiinţa e dă astăzi explicaţia, şi 
care păreau miraculoase într-o altă epocă. 

Toate fenomenele spiritiste, fără excepţie, 
reprezintă consecinţa legilor generale; ele ne revelează 
una dintre forţele naturii, forţă necunoscută, sau mai 
corect spus neînţeleasă până acum, dar pe care 
observaţia o demonstrează a fi în ordinea lucrurilor. Prin 
urmare, spiritismul are de răspuns mai puţin în privinţa 
miraculosului şi supranaturalului decât însăşi religia; 
celor care, din necunoaştere, îl atacă sub acest aspect, 
fie ei oamenii cei mai învăţaţi, le spunem: dacă ştiinţa 
voastră, ce v-a făcut cunoscute atâtea lucruri, nu v-a 
învăţat că această cunoaştere a naturii este infinită, 
atunci sunteţi savanţi numai pe jumătate. 


III 


Voi spuneţi că vreţi să vindecaţi secolul de o boală 
ce ameninţă să invadeze lumea. Aţi iubi-o mai mult dacă 
această lume ar fi invadată de necredinţa pe care 
căutaţi să o propagaţi? Oare nu absenței oricărei 
credinţe trebuie să-i atribuim slăbirea legăturilor de 
familie şi majoritatea dezordinilor ce ruinează 
societatea? Demonstrând existenţa şi nemurirea 
sufletului, spiritismul reînsufleţeşte credinţa în viitor, dă 
curaj, face să se suporte cu resemnare vicisitudinile 
vieţii; încercaţi să numiţi aceasta un rău? 

Două doctrine sunt prezente aici: una care neagă 
viitorul, alta care-l proclamă şi-l probează; una care nu 


explică nimic, alta care explică totul şi prin aceea că se 
adresează raţiunii; una este confirmarea egoismului, 
alta dă o bază dreptăţii, carităţii şi dragostei de semeni; 
prima nu arată decât prezentul şi spulberă orice 
speranţă, a doua consolează şi indică vasta întindere a 
viitorului; care este cea mai dăunătoare? 

Unii oameni, chiar şi dintre cei mai sceptici, au 
devenit apostoli ai fraternității şi progresului; dar 
fraternitatea presupune dezinteresul, renunţarea la 
propria personalitate; în adevărata fraternitate orgoliul 
este o anomalie. Cu ce drept impuneţi un sacrificiu celui 
ce vă spune că după moarte totul s-a sfârşit pentru el, că 
poate mâine nu va mai fi decât o veche maşină 
dezmembrată şi aruncată la gunoi? Ce rațiune există în 
impunerea unei privaţiuni oarecare? Nu este mai 
natural ca în scurtele clipe pe care i le acordaţi să caute 
să trăiască cel mai bine cu putinţă? 

De aici se iveşte dorinţa de a avea mult pentru a 
se bucura mai mult; această dorinţă naşte gelozie 
împotriva celor ce au mai mult decât el, şi de la această 
gelozie la pofta de a lua ceea ce ei au, nu este decât un 
pas. 

Ce îi reţine oare? Să fie legea? Dar legea nu 
ajunge în toate cazurile. Spuneţi că este conştiinţa, 
sentimentul datoriei? Dar pe ce aşezaţi voi sentimentul 
datoriei? Acest sentiment îşi are raţiunea de a fi în 
credinţa că totul se sfârşeşte odată cu viaţa? Cu această 
credinţă un singur precept este raţional: fiecare pentru 
el - ideile de fraternitate, de conştiinţă, de datorie, de 
umanism, chiar de progres, nu sunt decât cuvinte goale. 

Oh! Voi care susţineţi doctrine asemănătoare, voi 
nu cunoaşteţi răul ce-l faceţi societăţii, nici câtor crime 
vă asumaţi responsabilitatea! Dar ce vorbesc eu de 
responsabilitate? Pentru cel sceptic, ea nu există; 
omagiul său este închinat materiei. 


IV 


Progresul umanităţii îşi are principiul în aplicarea 
legii dreptăţii, dragostei şi carităţii; această lege este 
fondată pe certitudinea viitorului; luaţi-i această 
certitudine şi îi veţi lua piatra fundamentală. Din 
această lege derivă toate celelalte, căci ea cuprinde 
toate condiţiile fericirii omului. Doar ea poate vindeca 
rănile societăţii şi omul poate să judece, comparând 
epocile şi popoarele, modul cum se îmbunătăţeşte 
condiţia sa pe măsură ce legea aceasta este mai bine 
înţeleasă şi practicată. 

Dacă aplicarea ei parţială produce un bine real, 
oare ce se va întâmpla când această lege va fi pusă la 
baza tuturor instituţiilor sociale? Este întru totul posibil, 
căci dacă omul a făcut zece paşi, el poate face şi 
douăzeci. Se poate deci judeca viitorul prin trecut. 
Vedem de pe acum stingându-se puţin câte puţin 
antipatiile dintre un popor şi altul; barierele ce le separă 
se reduc în faţa civilizaţiei; popoare din diferitele culturi 
ale lumii îşi dau acum mâna; o mare dreptate străbate 
dreptul internaţional; războaiele devin din ce în ce mai 
rare, şi ele nu exclud sentimentele umanitare; 
uniformitatea se stabileşte în relaţii, distincţiile dintre 
rase şi caste se şterg, şi oamenii de credinţe diferite fac 
să dispară prejudecățile legate de secte spre a se uni în 
adorarea unui singur Dumnezeu. Vorbim de popoarele 
din avangarda civilizaţiei. 

Cu toate acestea, suntem încă departe de 
perfecţiune, şi mai există încă multe ruine de dărâmat 
până când vor fi dispărut ultimele vestigii ale barbariei; 
dar vor putea aceste ruine să reziste forţei irezistibile a 
progresului, împotriva acestei forţe vii ce reprezintă o 
lege a naturii? Dacă generaţia actuală este mai avansată 
decât generaţia trecută, de ce atunci cea care ne va 
succeda nu va fi mai avansată decât noi? Va fi prin forţa 
lucrurilor; mai întâi, odată cu vechea generaţie se sting 
în fiecare zi o parte din vechile greşeli, şi astfel 


societatea îşi formează puţin câte puţin elemente noi 
lipsite de vechile prejudecăţi; în al doilea rând, omul, 
dorind progresul, studiază obstacolele şi se consacră 
depăşirii lor. 

Când efervescenţa creatoare este incontestabilă, 
progresul este neîndoielnic. Omul vrea să fie fericit - 
este un dat al naturii; or, el nu caută progresul decât 
pentru a-şi spori elementele fericirii sale, fără aceasta 
progresul fiind fără obiect. Când va avea toate bucuriile 
date de progresul intelectual, omul va vedea că nu are o 
fericire completă, va recunoaşte că această fericire este 
imposibilă fără siguranţa relaţiilor sociale; şi această 
siguranţă nu o poate găsi decât în progresul moral. Prin 
urmare, prin forţa lucrurilor el însuşi va îndruma 
progresul pe această cale, iar spiritismul îi va oferi cea 
mai puternică pârghie pentru a atinge acest scop. 

vV 


Cei care afirmă că doctrina şi credințele spiritiste 
ameninţă să invadeze lumea proclamă prin aceasta 
însăşi forţa lor, căci o idee fără fundamentare şi lipsită 
de logică nu ar putea deveni universală. Dacă deci 
spiritismul se răspândeşte pretutindeni, dacă este primit 
mai ales de clasele luminate, este pentru că are un fond 
de adevăr. Împotriva acestei tendinţe, toate eforturile 
detractorilor săi vor fi zadarnice, şi ceea ce îl probează 
este faptul că ridicolul cu care aceştia încearcă să-l 
acopere, departe de a-i curma zborul, pare să-i dea o 
nouă viaţă. Acest rezultat justifică din plin ceea ce ne-au 
spus de mai multe ori Spiritele: „Nu vă neliniştiţi din 
cauza împotrivirii, căci tot ceea ce se va face împotriva 
voastră se va întoarce la voi, şi cei mai mari adversari 
vor servi cauza voastră fără să o dorească. Impotriva 
voinţei lui Dumnezeu, reaua voinţă a oamenilor nu va şti 
să învingă”. 

Prin spiritism umanitatea trebuie să intre într-o 
nouă fază, aceea a progresului moral ce-i este o 


consecinţă firească. Încetaţi deci să vă miraţi de 
rapiditatea cu care se propagă ideile spiritiste; cauza 
constă în satisfacția ce o procură tuturor celor care le 
aprofundează, şi care văd în ele altceva decât o inutilă 
pierdere de vreme Or, cum umanitatea îşi doreşte 
fericirea înainte de toate, nu este de mirare că ea se 
ataşează unei idei ce o face fericită. 

Dezvoltarea acestei idei prezintă trei perioade 
distincte: prima, este cea a curiozităţii provocată de 
ciudăţenia fenomenelor produse; a doua, cea a 
raţionamentului şi a filozofării; cea de-a treia este 
perioada aplicării şi consecinţelor ce decurg de aici. 
Perioada curiozităţii a trecut; curiozitate nu există decât 
o vreme; odată satisfăcută, obiectul ei este abandonat 
trecându-se la altceva. Nu la fel este dacă se adresează 
unei gândiri serioase şi raţionamentului; a doua 
perioadă a început, iar a treia îi va urma în mod 
inevitabil. 

Spiritismul a progresat mai ales de când a fost mai 
bine înţeles în esenţa sa intimă, de când i s-a văzut 
forţa, deoarece el atinge omul la coarda lui cea mai 
sensibilă: cea a fericirii sale în lumea aceasta. Aici se 
află cauza propagării sale, secretul forţei ce-l va face să 
triumfe - el îi face fericiţi pe cei care îl înţeleg. Chiar şi 
cel ce nu a fost martorul nici unui fenomen fizic de 
manifestare spiritistă îşi spune: în afara acestor 
fenomene, există filozofia; această filozofie îmi explică 
ceea ce nici o alta nu mi-a explicat; găsesc în ea, doar 
prin raţionament, o demonstraţie logica a problemelor 
ce interesează în cel mai înalt grad viitorul meu; ea îmi 
produce linişte, siguranţă, încredere, ea mă eliberează 
de tulburarea incertitudinii; faţă de aceasta, problema 
lucrurilor materiale este una secundară. 

Voi toţi cei care atacați spiritismul, doriţi un mijloc 
de a-l combate cu succes? lată-l. Înlocuiţi-l prin ceva mai 
bun, găsiţi o soluţie mai înţeleaptă tuturor problemelor 
rezolvate de el; daţi omului o altă certitudine care să-l 


facă mai fericit; şi înţelegeţi bine valoarea cuvântului 
„certitudine”, căci omul acceptă drept cert doar ceea ce 
i se pare logic; a vă mulţumi să spuneţi că nu este aşa, e 
foarte uşor; dovediţi, nu prin negare, ci prin fapte, că nu 
este aşa, nu a fost niciodată aşa şi nu poate fi aşa. Dacă 
nu este aşa, afirmaţi mai ales ceea ce-i poate lua locul; 
în sfârşit, dovediţi că aceste consecinţe ale spiritismului 
nu-i fac pe oameni mai buni, şi deci mai fericiţi, prin 
practicarea celei mai pure morale evanghelice, morală 
de care voi faceţi atâta caz, dar pe care o practicaţi atât 
de puţin. 

Când veţi fi făcut toate acestea, veţi avea dreptul 
să-l atacați. Spiritismul este puternic deoarece se 
sprijină chiar pe temeliile religiei: Dumnezeu, sufletul, 
pedepsele şi recompensele viitoare; şi mai ales pentru 
că prezintă pedepsele şi recompensele ca pe nişte 
consecinţe naturale ale vieţii pământene, astfel încât 
nimic, în perspectiva oferită de viitor, să nu poată fi 
tăgăduit de cea mai exigentă judecată. Voi, a căror 
doctrină constă în negarea viitorului, ce compensație 
oferiţi suferințelor de pe pământ? Voi vă sprijiniți pe 
necredinţă, spiritismul se sprijină pe credinţa în 
Dumnezeu; în timp ce spiritismul invită oamenii la 
fericire, la speranţă, la adevărata fraternitate, voi oferiţi 
neantul ca perspectivă, şi egoismul drept consolare; 
spiritismul explică totul, voi nu explicaţi nimic, el 
probează prin fapte, iar voi nu dovediţi nimic; cum s-ar 
putea ezita între cele două doctrine? 

VI 


Este o falsă idee despre spiritism credinţa că el îşi 
bazează forţa pe practica manifestărilor materiale şi că, 
împiedicând aceste manifestări, i se poate submina 
fundamentul. Forţa sa constă în filozofia sa, în apelul 
făcut la rațiune şi la bunul simţ. În antichitate 
spiritismul făcea obiectul studiilor misterioase, tăinuite 
cu grijă vulgului; astăzi el nu mai are secrete pentru 


nimeni. El vorbeşte un limbaj clar, lipsit de ambiguităţi; 
în el nu există nimic mistic, nici un fel de alegorie 
susceptibilă de false interpretări; el vrea să fie înţeles de 
toţi, deoarece timpul ca adevărul să fie înfăţişat 
oamenilor a sosit. 

Departe de a se opune răspândirii ştiinţei, 
spiritismul o doreşte pentru toată lumea; el nu reclamă 
o credinţă oarbă, vrea ca faptele să fie cunoscute pentru 
a putea crede; bazându-se pe rațiune, el va fi 
întotdeauna mai puternic decât cei ce se bazează pe 
neant. Piedicile pe care am fi tentaţi să le punem 
libertăţii manifestărilor l-ar putea oare înăbuși? 
Nicidecum, căci ar produce efectul tuturor persecuțiilor: 
acela de a stârni curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte 
ceea ce este interzis. Pe de altă parte, dacă 
manifestările spiritiste ar fi privilegiul unui singur om, 
nu e nici o îndoială că, dând acel om deoparte s-ar pune 
capăt acestor manifestări; din nefericire pentru 
adversari, ele se află la dispoziţia întregii omeniri, şi se 
întâlnesc de la cel mai umil om până la cel mai puternic, 
de la palat până la colibă. I se poate interzice 
practicarea publică, dar se ştie cu precizie că nu în 
public se manifestă el mai bine, ci în intimitate; or, 
fiecare putând fi un medium, cine poate împiedica o 
familie în interiorul căminului, un individ în liniştea 
camerei, prizonierul în celulă să aibă comunicări cu 
spiritele, fără ştirea şi chiar de faţă cu zbirii? Dar dacă 
sunt interzise într-o ţară, oare vor putea fi împiedicate 
în ţările vecine, în lumea întreagă, de vreme ce nu există 
un singur loc sub soare unde să nu fie medium? 

Pentru a încarcera pe toţi aceşti mediumi ar trebui 
încarcerată o jumătate din omenire; în zadar aţi dori, 
ceea ce nu este de loc uşor, să ardeţi toate cărţile 
spiritiste, pe care mâine ar trebui să le reeditaţi, 
deoarece sursa lor este inatacabilă, căci Spiritele, 
adevăratele autoare, nu pot fi nici încarcerate nici arse. 

Spiritismul nu este opera unui om; nimeni nu şi-l 


poate atribui, căci este tot atât de vechi ca şi creaţia; el 
se găseşte peste tot, în toate religiile şi mai ales în 
religia catolică, cu mai multă autoritate decât în 
celelalte, căci aici găseşte principiul tuturor lucrărilor 
sale: Spirite de toate gradele, raporturile lor oculte şi 
manifeste cu oamenii, îngerii păzitori, reîncarnarea, 
emanciparea sufletului în timpul vieţii, al doilea văz, 
viziunile, manifestările de tot felul, apariţiile şi chiar 
apariţiile tangibile. 

Ce face ştiinţa spiritistă modernă? Adună într-un 
singur tot ceea ce era risipit; explică în termeni proprii 
ceea ce era enunțat doar într-un limbaj alegoric; elimină 
ceea ce au adus superstiţia şi ignoranţa, pentru a nu 
lăsa decât ceea ce este real şi pozitiv: iată rolul său. Ea 
prezintă ceea ce există, coordonează, dar nu creează 
nimic, căci temeiurile sale există din toate timpurile şi în 
toate locurile. Cine îndrăzneşte să se creadă atât de 
puternic încât să o înăbuşe sub sarcasm sau prin 
persecuție? Dacă spiritismul este proscris într-un loc; va 
renaşte în alte părţi, pentru că el există în natură şi 
pentru că nu-i este dat omului să distrugă o forţă a 
naturii, şi nici să opună veto-ul său hotărârilor lui 
Dumnezeu. 

De altminteri, ce interes ar exista în împiedicarea 
propagării ideilor spiritiste? Aceste idei, într-adevăr, se 
ridică împotriva abuzurilor născute din orgoliu şi 
egoism; dar aceste abuzuri, de care unii profită, fac rău 
mulțimilor; vor avea de partea lor mulțimile, iar ca 
adversari adevăraţi pe cei interesaţi în menţinerea 
acestor abuzuri. Din contra, prin influenţa lor, aceste 
idei fac oamenii mai buni unii cu alţii, mai puţin avizi de 
interese materiale, şi mai resemnaţi faţă de hotărârile 
Providenţei; de aceea ele reprezintă o garanţie a ordinii 
şi liniştii. 


VII 


Spiritismul se prezintă sub trei aspecte diferite: 
manifestările, principiile filozofiei şi moralei ce decurg 
de aici şi aplicarea acestor principii; de aici, trei clase, 
sau mai degrabă trei grade printre adepţi: 

- primul - cei care cred în manifestări şi se 
mulţumesc doar să le constate; 

- al doilea - cei care cunosc consecinţele lor 
morale; 

- altreilea - cei care practică sau se străduiesc să 
practice această morală. 

Oricare ar fi punctul de vedere - ştiinţific sau 
moral - sub care se consideră aceste fenomene ciudate, 
fiecare înţelege că apare o nouă ordine a ideilor, a cărei 
consecinţă nu poate fi decât o profundă schimbare a 
stării umanităţii, şi fiecare înţelege că această 
schimbare nu poate avea loc decât înspre bine. 

Cât despre adversari, aceştia pot fi de asemenea 
clarificaţi în trei categorii: 

- prima - cei care neagă din principiu tot ceea ce 
este nou sau nu vine de la ei, şi care vorbesc astfel în 
necunoştinţă de cauză. Acestei categorii îi aparţin toţi 
cei care nu admit nimic în afara dovezii simţurilor; ei nu 
au văzut nimic, nu vor să vadă nimic, şi cu atât mai 
puţin să aprofundeze. Ei vor fi chiar supăraţi dacă vor 
vedea prea clar, de teama de a nu fi forţaţi să 
recunoască faptul că nu au avut dreptate; pentru ei, 
spiritismul este o himeră, o nebunie, o utopie, el nu 
există: este o veche poveste. Aceştia sunt incredulii de 
profesie. Alături de ei, pot fi plasați cei care au binevoit 
să arunce o privire pentru a-şi linişti conştiinţa, pentru a 
putea spune: „Am dorit să văd dar nu am văzut nimic”. 
Ei nu înţeleg că le-ar fi trebuit mai mult de o jumătate 
de oră pentru a înţelege pe de-a-ntregul o ştiinţă. 

- a doua - cei care, cunoscând foarte bine 
realitatea faptelor, o contestă totuşi din motive dictate 
de interesul personal. Pentru ei, spiritismul există, dar 
le este teamă de consecinţele sale şi atunci îl atacă. 


- a treia - cei care găsesc în morala spiritistă o 
cenzură prea severă pentru faptele sau tendinţele lor. 
Spiritismul luat în serios îi jenează; nu îl resping dar nici 
nu-l aprobă; preferă să închidă ochii. Primii sunt mânaţi 
de orgoliu şi de îngâmfare; cei din a doua categorie, de 
ambiţie; cei din a treia, de egoism. Este de imaginat că 
aceste cauze ale opoziţiei, neavând în ele nimic 
temeinic, vor dispărea cu timpul. În zadar vor căuta ei 
zadarnic o a patra clasă de oponenți - cea a indivizilor 
care se bazează pe probe contrare evidente şi atestă o 
cercetare laborioasă a problemei; toţi i se împotrivesc, 
dar nici unul nu oferă o demonstraţie serioasă şi de 
necombătut. 

Am avea o părere prea bună despre natura umană 
dacă am crede că se poate transforma în mod subit prin 
ideile spiritiste. Neîndoielnic, acţiunea lor nu este nici 
aceeaşi, nici de acelaşi nivel la toţi cei care o 
mărturisesc; oricum rezultatul, oricât de slab ar fi el, 
reprezintă întotdeauna o îmbunătăţire, şi nu face decât 
să aducă dovada existenţei unei lumi extra-corporale, 
ceea ce implică negarea doctrinelor materialiste. 
Aceasta este însăşi consecinţa observării lucrurilor; dar 
la cei ce înţeleg spiritismul filozofic şi văd în el altceva 
decât fenomene mai mult sau mai puţin curioase, el are 
alte efecte: 

Primul, şi cel mai general, este de a dezvolta 
sentimentul religios chiar la cel care, fără a fi 
materialist, nu are decât indiferentă fată de lucrurile 
spirituale. Drept urmare, la el apare disprețul faţă de 
moarte, nu spunem dorinţa de moarte, departe de 
aceasta, căci spiritul va apăra viaţa sa ca şi pe a altuia, 
ci o indiferenţă ce-l face să accepte fără crâcnire sau 
regret o moarte inevitabilă, ca pe un lucru mai degrabă 
fericit decât de temut, prin certitudinea stării ce-i 
succede. 

Al doilea efect, aproape tot atât de general ca şi 
primul, este resemnarea faţă de vicisitudinile vieţii. 


Spiritismul face să se vadă lucrurile de la o asemenea 
înălţime, încât viaţa pământească pierzând trei sferturi 
din importanţă, nu mai este afectată în aceeaşi măsură 
de frământările ce o însoțesc. 

De aici, mai mult curaj în necazuri, mai multă 
moderatie în dorinţe, de aici o îndepărtare de gândul 
sinuciderii, căci ştiinţa spiritistă învaţă că, prin 
sinucidere, se pierde pentru totdeauna ceea ce s-a dorit 
a se câştiga. Certitudinea unui viitor ce depinde de noi 
în a ne face fericiţi, posibilitatea de a stabili relaţii cu 
făpturile care ne sunt dragi, oferă spiritului o supremă 
consolare; orizontul său se măreşte până la infinit prin 
spectacolul neîntrerupt al vieţii de dincolo, prin care 
poate sonda misterele adâncurilor. 

Al treilea efect este stârnirea toleranţei faţă de 
greşelile aproapelui; dar, trebuie să o spunem, principiul 
egoist şi tot ceea ce decurge din el reprezintă tot ceea 
ce este mai persistent în om şi, în consecinţă, cel mai 
greu de dezrădăcinat; facem bucuros sacrificii, cu 
condiţia să nu coste nimic, şi mai ales să nu ne lipsească 
de nimic; banul are pentru majoritatea oamenilor o 
atracţie irezistibilă şi foarte puţini înţeleg cuvântul 
prisosinţă atunci când este vorba de propria lor 
persoană; în acelaşi timp, sacrificiul de sine este semnul 
distinctiv al celui mai însemnat progres. 

VIII 


Oare Spiritele, întreabă unele persoane, ne 
prezintă o nouă morală, ceva superior spuselor lui 
Christos? Dacă această morală nu e altceva decât 
morala Evangheliei, la ce bun spiritismul? Acest 
raţionament seamănă mai ales cu cel al califului Omar 
vorbind despre Biblioteca din Alexandria: „Dacă ea nu 
conţine, spunea el, decât ceea ce există în Coran, este 
inutilă, deci trebuie arsă; dacă ea cuprinde alte lucruri, 
este dăunătoare, deci trebuie arsă”. 

Nu, spiritismul nu cuprinde o morală diferită de 


cea a lui Isus; dar vom întreba la rândul nostru dacă, 
înainte de Christos, oamenii nu aveau legea dată de 
Dumnezeu lui Moise? Oare doctrina lui nu se găseşte în 
Decalog? Se va putea spune din acest motiv că morala 
lui Isus este inutilă? 

Vom mai întreba pe cei ce tăgăduiesc utilitatea 
moralei spiritiste: de ce morala lui Christos este atât de 
puţin practicată şi de ce chiar cei care îi proclamă pe 
drept cuvânt măreţia sunt primii în încălcarea primei 
legi: caritatea universală. 

Spiritele vin nu doar să o confirme, ci ele ne arată 
chiar utilitatea ei practică; ele fac evidente chiar şi 
adevărurile ce ne-au fost transmise doar în formă 
alegorică; şi alături de morală, ele vin să definească cele 
mai abstracte probleme ale psihologiei. 

Isus a venit pentru a arăta oamenilor adevărata 
cale a binelui: de ce Dumnezeu, care l-a trimis să 
reamintească legea sa uitată, nu ar trimite astăzi 
spiritele pentru a ne-o reaminti cu şi mai multă claritate, 
atunci când ea este uitată şi sacrificată orgoliului şi 
cupidităţii? Cine ar cuteza să limiteze puterea lui 
Dumnezeu şi să stabilească căile? 

Cine spune, aşa cum spun Spiritele, că vremurile 
prezise nu au venit, şi că suntem în vremea când 
adevărurile rău înţelese sau fals interpretate trebuie să 
fie în mod deosebit revelate speciei umane pentru a-i 
grăbi progresul? Nu există oare ceva providenţial în 
aceste manifestări produse simultan în toate colţurile 
pământului? Căci nu este doar un singur om, un singur 
profet care vine să ne avertizeze -lumina izvorăşte de 
peste tot; o lume nouă se desfăşoară chiar sub ochii 
noştri. 

Aşa cum inventarea microscopului ne-a descoperit 
lumea microorganismelor pe care nici nu o bănuiam, aşa 
cum telescopul ne-a descoperit mii de lumi pe care 
înainte nici nu le bănuiam, comunicările spiritiste ne 
relevează lumea invizibilă ce ne înconjoară, ne atinge 


fără încetare, şi ia parte fără ştirea noastră la tot ceea 
ce facem. Încă puţin şi existenţa acestei lumi va fi tot 
atât de incontestabilă ca şi cea a lumii microscopice şi a 
aştrilor pierduţi în spaţiu. Nu ne rămâne decât să o 
facem cunoscută întregii lumi; să ne iniţiem în misterele 
vieţii de dincolo de moarte. 

Este adevărat că aceste descoperiri, dacă le putem 
spune aşa, contrariază oarecum ideile cunoscute; însă 
toate marile descoperiri ştiinţifice nu au modificat ideile 
cele mai înrădăcinate, şi nu a trebuit ca orgoliul nostru 
sa se plece în faţa evidenţei? La fel în privinţa 
spiritismului; încă puţin şi el va căpăta drepturi depline 
printre celelalte ştiinţe omeneşti. 

Comunicările cu entităţile de dincolo de moarte 
ne-au făcut să înţelegem viaţa viitoare, să o vedem, să 
ne iniţiem în pedepsele şi bucuriile ce ne aşteaptă acolo 
potrivit faptelor noastre, şi prin aceasta să-i îndrepte 
spre spiritual pe cei ce nu văd în noi decât materia; 
astfel am avut dreptate să spunem că spiritismul a 
distrus materialismul prin fapte. 

Pentru acest rezultat, ordinea socială îi va datora 
recunoştinţă; dar spiritismul face mai mult - arată 
inevitabilele efecte ale răului şi, în consecinţă, 
necesitatea binelui. Numărul celor pe care i-a îndreptat 
spre sentimente mai bune, cărora le-a neutralizat 
tendinţele negative şi pe care i-a îndepărtat de rău este 
mai mare decât s-ar crede, şi acest număr creşte cu 
fiecare zi. 

Pentru toţi aceştia viitorul nu mai e ceva 
nedesluşit, nu mai e o simplă speranţă, ci este un adevăr 
pe care şi-l explică atunci când văd şi aud pe cei care 
ne-au părăsit cum plâng sau se bucură pentru faptele lor 
pământene. Oricine este martor începe să reflecteze şi 
simte nevoia să se cunoască, să se analizeze şi să se 
îmbunătăţească. 

IX 


Adversarii spiritismului nu au greşit înarmându-se 
împotriva lui cu câteva divergențe de opinii reieşite din 
anumite teze ale doctrinei. Nu e de mirare că la debutul 
unei ştiinţe, atunci când observaţiile sunt încă 
incomplete şi când fiecare exprimă punctul său de 
vedere, pot apărea sisteme contradictorii. Dar deja 
astăzi, în faţa unui studiu mult mai aprofundat, trei 
sferturi din aceste sisteme sunt abandonate, începând 
cu cel ce atribuia toate comunicările Spiritului răului, ca 
şi când i-ar fi fost imposibil lui Dumnezeu să trimită 
oamenilor şi Spirite bune. Doctrină absurdă, deoarece e 
dezminţită chiar de fapte; nelegiuită, deoarece este 
negarea puterii şi bunătăţii Creatorului. Spiritele ne-au 
spus întotdeauna să nu ne neliniştim din pricina acestor 
divergente, căci în cele din urmă unitatea se va realiza: 
or, deja există unitate în privinţa majorităţii punctelor 
de vedere, iar divergenţele tind să se estompeze pe 
fiecare zi. 

La întrebarea: Aşteptând să se realizeze unitatea, 
pe cine credeţi că, imparţial şi dezinteresat fiind, ne 
putem baza pentru a emite o judecată? Iată răspunsul 
Spiritelor: „Lumina cea mai pură nu este întunecată de 
nici un nor; diamantul fără pată are cea mai mare 
valoare; judecaţi deci spiritele după puritatea învăţăturii 
lor. Nu uitaţi că printre spirite există unele ce nu au 
lepădat încă toate ideile vieţii pământeşti; învăţaţi să le 
deosebiți după limbajul lor; judecaţi-le prin ansamblul 
spuselor lor; vedeţi dacă există o înlănţuire logică în 
idei; dacă din ele nu transpare ignoranţa, orgoliul sau 
rea voinţa; într-un cuvânt, dacă vorbele lor au 
întotdeauna pecetea înţelepciunii ce denotă adevărata 
superioritate. Dacă lumea voastră ar fi inaccesibilă 
greşelii, ea ar fi perfectă, dar este departe de aceasta. 
Mai trebuie încă să învăţaţi să deosebiți eroarea de 
adevăr; vă trebuie lecţii bazate pe experienţă pentru a 
vă exersa raţionamentul şi a vă face să avansați. 
Unitatea se va realiza de cei la care binele nu a fost 


niciodată amestecat cu răul; oamenii se vor alia lor prin 
forţa lucrurilor, căci vor vedea că la aceştia este 
adevărul.” 

De altminteri, ce importă câteva dizidente ce sunt 
mai mult în formă decât în fond? Remarcaţi că 
principiile fundamentale sunt peste tot aceleaşi şi 
trebuie să vă unească într-o gândire comună: dragostea 
de Dumnezeu şi practicarea binelui. Oricare ar fi felul 
de a progresa sau condiţiile morale ale existenţei 
viitoare, scopul final este acelaşi: a face bine; or, nu 
există două moduri de a-l săvârşi. 

Dacă printre adepţii spiritismului există diferite 
opinii asupra teoriei, toţi sunt de acord asupra 
principiilor fundamentale; există deci unitate, dar nu şi 
din partea celor care, în număr foarte mic, nu admit încă 
intervenţia Spiritelor în manifestări, şi care le atribuie 
fie cauzelor pur fizice ceea ce este contrar axiomei: 
„orice efect inteligent trebuie să aibă o cauză 
inteligentă”, fie reflectării propriei noastre gândiri, ceea 
ce este dezminţit de fapte. Celelalte păreri nu sunt decât 
secundare şi nu atacă cu nimic tezele fundamentale. 

Pot deci exista şcoli în care se caută lămurirea 
părţilor controversate ale ştiinţei; nu trebuie să existe 
secte rivale între ele; nu va exista antagonism decât 
între cei ce vor binele şi cei care vor face sau vor dori 
răul. Or, nu există persoană sinceră şi pătrunsă de 
marile cugetări morale învăţate de la Spirite care să 
dorească răul în general şi nici răul aproapelui. Dacă 
unul dintre Spirite greşeşte, lumina totuşi va veni mai 
devreme sau mai târziu şi pentru el, dacă o caută cu 
credinţă sinceră şi fără constrângere. În aşteptare, toate 
au o legătură comună ce trebuie să le unească într-o 
aceeaşi gândire; toate au acelaşi scop; puţin contează 
deci calea, de vreme ce această cale le conduce la 
scopul propus; nici unul nu trebuie să se impună prin 
constrângere materială sau morală şi singurul căzut în 
păcat va fi cel ce-şi va arunca blestemul asupra altuia, 


căci acţionează în mod evident sub influenţa Spiritelor 
rele. Rațiunea trebuie să fie supremul argument şi 
moderaţia va asigura mai bine triumful adevărului decât 
diatribele înveninate de invidie şi gelozie. Spiritele bune 
nu predică decât unirea şi dragostea de aproapele şi 
nicicând o gândire răuvoitoare sau contrară carităţii. 
Pentru a încheia, să ascultăm sfaturile Spiritului 
sfântului Augustin: 

„Vreme îndelungată oamenii au fost dezbinaţi şi şi- 
au aruncat blesteme în numele unui Dumnezeu al păcii 
şi milei, şi Dumnezeu s-a supărat de un aşa sacrilegiu. 
Spiritismul este legătura ce-i va uni într-o zi, deoarece le 
va arăta unde se află adevărul şi unde greşeala, dar vor 
mai exista multă vreme scribi şi farisei care-l vor nega, 
aşa cum l-au negat şi pe Christos. Doriţi deci să ştiţi sub 
influenţa căror Spirite se găsesc diversele secte ce-şi 
împart lurnea? Judecaţi-le după operele şi principiile lor. 
Niciodată Spiritele bune nu au instigat la rău; niciodată 
ele nu au îndemnat şi nici legitimat omorul şi violenţa; 
niciodată ele nu au stârnit ura părţilor, nici setea de 
bogății şi onoruri, nici lăcomia după plăcerile lumești; 
numai cei buni, omenoşi şi binevoitori cu toată lumea 
sunt preferaţi lor, fiind deopotrivă preferaţii lui Isus, 
deoarece ei urmează calea ce le-a fost arătată pentru a 
ajunge la El.” 


Sfârşit 


www.feedbooks.com 
Food for the mind