Robin Cook — Creierul

ROBIN COOK 


CREIERUL 


V.2.0 


Traducere de CONSTANTIN DUMITRU-PALCUS 


www.virtual-project.eu 


Consultant de specialitate: 
Dr. CHIŢU-CRISTESCU VASILE 


Editura ZZ, 1995 
1981 by Robin Cook 


Aceasta carte este dedicata Barbarei, cu dragoste. 


De la creier şi numai de la creier, ne vin plăcerile, bucuriile, 
râsul şi glumele, precum şi tristeţea, durerile, grijile şi 
lacrimile... 


Hippocrates, Boala sfântă, sect. XVII 


CAPITOLUL 1 


7 martie 


Katherine Collins urcă cele trei trepte dinspre trotuar cu un 
sentiment de hotărâre fragil. Ajunse la uşa din sticlă şi oţel 
inoxidabil şi împinse. Dar uşa nu se deschise. Se dădu înapoi, 
privi la pragul de sus al uşii şi citi inscripţia: 

„Centrul Medical al Universităţii Hobson: Pentru bolnavii şi 
infirmii oraşului New York”. 

La modul cum gândea în clipa aceea Katherine, ar fi trebuit să 
scrie: „Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi aici”. 

Intorcându-se cu spatele la uşă, pupilele i se îngustară în 
lumina dimineţii de martie: se simţea îmboldită să fugă de acolo 
şi să se întoarcă în apartamentul ei cald. Ultimul loc de pe 
lumea asta în care ar fi vrut să ajungă era spitalul. Dar înainte 
să poată schiţa vreun gest, câţiva pacienţi urcară treptele şi 
trecură pe lângă ea, aproape atingând-o. Fără să se oprească, 
aceştia deschiseră uşa clinicii principale şi fură devoraţi 
instantaneu de hăul ameninţător al clădirii. 

Katherine închise ochii pentru o clipă, minunându-se de 
propria-i prostie. Bineînţeles, uşile de intrare în clinici se 
deschideau în afară! Strângându-şi geanta de umăr într-o parte, 
deschise uşa şi trecu în infernul dinăuntru. 

Primul lucru care o asaltă pe Katherine fu mirosul. Nu 
cunoştea nimic comparabil în întreaga sa experienţă de 
douăzeci şi unu de ani. Dominant era mirosul de natură chimică, 
un amestec de alcool şi deodorant îngreţoşător de dulce. 
Presupuse că alcoolul era o încercare de a ţine sub control bolile 
care stăteau la pândă în aer; ştia că deodorantul era pentru 
acoperirea  mirosurilor biologice care bântuiau în preajma 
maladiilor de tot felul. Orice reminiscenţe de negare de care 
Katherine se folosise pentru a putea face această vizită se 
risipiră sub asaltul mirosului. Până la prima sa vizită la spital, 
petrecută cu câteva luni în urmă, nu se gândise niciodată la 
faptul că şi ea era o fiinţă muritoare şi îşi acceptase sănătatea şi 
starea de bine ca pe ceva de la sine înţeles. Acum lucrurile 
stăteau altfel şi pătrunzând în clinica aceasta cu mirosul ei, 
gândul la toate problemele sale recente de sănătate îi inundă 


conştiinţa. Muşcându-şi buza de jos pentru a-şi stăpâni emoţiile, 
îşi făcu drum către ascensoare. 

Mulţimile adunate în spitale o tulburau pe Katherine. Ar fi vrut 
să se retragă în învelişul ei asemenea unui cocon, ca să evite 
contactul cu atingerea, respiraţia sau tuşea celor din jur. li 
venea greu să se uite la feţele deformate, la erupțiile de piele 
solzoase sau supurante. Şi mai rău se simţi în lift, unde se 
pomeni înghesuită într-un eşantion uman care-i amintea de 
mulțimile din picturile lui Brueghel. Ţinându-şi ochii lipiţi de 
indicatorul de etaj, încercă să ignore împrejurimile, repetând în 
gând discursul pe care avea de gând să-l susţină în faţa 
secretarei de la clinica de ginecologie. „Bună ziua, mă numesc 
Katherine Collins. Sunt studentă la universitate şi am fost aici de 
patru ori. Mă pregătesc să merg acasă să-mi rezolv problemele 
de sănătate cu ajutorul medicului internist al familiei şi aş dori o 
copie după fişa mea de ginecologie”. 

Părea destul de simplu. Katherine îşi tot lăsă ochii să 
rătăcească spre silueta liftierului. Acesta avea faţa neobişnuit de 
lată, dar când se întoarse într-o parte, se văzu că avea capul 
turtit. Ochii lui Katherine se fixară involuntar pe imaginea 
deformată şi când liftierul se întoarse ca să anunţe etajul al 
treilea, îi surprinse privirea insistentă. Unul din ochii săi privea 
jos şi într-o parte. Celălalt o sfredeli pe Katherine cu o 
intensitate diabolică. Katherine îi evită privirea, simțind că se 
înroşeşte la faţă. Un individ solid şi păros o împinse la o parte ca 
să coboare. Sprijinindu-se cu mâna de peretele ascensorului, ea 
se uită în jos la fetiţa blondă de cinci anişori. Un ochi verde îi 
răspunse la zâmbet. Celălalt era pierdut sub pliurile violacee ale 
unei mari mase tumorale. 

Uşa se închise şi liftul îşi continuă ascensiunea. Katherine fu 
cuprinsă de o senzaţie de ameţeală. Era diferită de ameţeala 
care prevestise cele două atacuri fulgerătoare suferite luna 
precedentă, dar era la fel de înspăimântătoare în spaţiul 
restrâns din ascensorul aglomerat. Inchise ochii şi se luptă cu 
senzaţia claustrofobică. Cineva tuşi în apropierea ei şi simţi o 
ploaie fină pe pielea gâtului. Liftul se opri. Uşa se deschise şi 
Katherine cobori la etajul al patrulea al clinicii. Se apropie de 
perete şi se rezemă de el, lăsându-i pe cei din urma ei să treacă 
mai departe. Ameţeala îi trecu rapid. De îndată ce-şi reveni, 
porni spre stânga. De-a lungul coridorului care fusese vopsit în 


verde deschis cu douăzeci de ani în urmă. 

Holul dădea în sala de aşteptare a clinicii de ginecologie. Era 
înţesată de pacienţi, copii şi fum de ţigară. Katherine traversă 
zona centrală şi intră într-o ramificaţie închisă spre dreapta. 
Clinica ginecologică a universităţii, care deservea toate colegiile 
precum şi angajaţii spitalului, avea propria sală de aşteptare, cu 
toate că mobilierul şi decorul erau aceleaşi ca şi în sala 
principală. Când Katherine ajunse acolo, şapte femei aşteptau 
deja aşezate pe scaune cu schelet metalic şi tapiţerie din vinilin. 
Toate frunzăreau cu nervozitate paginile unor reviste vechi. La 
un birou şedea secretara, o femeie cu alură de pasăre, cam la 
douăzeci şi cinci de ani, cu părul oxigenat, tenul palid şi 
trăsături ascuţite. Ecusonul prins temeinic la pieptul plat anunţa 
cu emfază că numele ei era Ellen Cohen. Îşi ridică privirea în 
momentul în care Katherine se apropie de birou. 

— Bună ziua, mă numesc Katherine Collins... 

Băgă de seamă că vocea ei nu avea deloc agresivitatea pe 
care o intenţionase. De fapt, când ajunse la sfârşitul cererii, îşi 
dădu seama că ajunsese să vorbească pe un ton aproape 
rugător. 

Secretara se uită la ea preţ de o clipă. 

— Doriţi să vă luaţi fişa? întrebă ea cu o voce care trăda un 
amestec de dispreţ şi de incredulitate. 

Katherine încuviinţă din cap şi încercă să zâmbească. 

— Păi, atunci va trebui să vorbiţi despre asta cu domnişoara 
Blackman. Vă rog să luaţi loc. 

Vocea lui Ellen Cohen devenise repezită şi autoritară. 
Katherine găsi din priviri un scaun aproape de birou. Secretara 
se duse la un fişet şi scoase de acolo foaia de observaţie a 
Katherinei. După care se făcu nevăzută pe una din cele câteva 
uşi care dădeau în saloanele de consultaţii. 

Cu gesturi absente, Katherine începu să-şi netezească părul 
castaniu lucios, trăgându-l în jos, peste umărul stâng. Devenise 
pentru ea un gest aproape mecanic, în special când se afla în 
tensiune. Era o tânără atrăgătoare cu nişte ochi strălucitori şi 
ageri, cenuşiu-albăstrii. Nu avea decât un metru şi cincizeci şi 
şase în înălţime, dar personalitatea sa energică o făcea să pară 
mai înaltă. Era îndrăgită de prietenii de la colegiu, probabil din 
pricina francheţii sale şi profund iubită de părinţi, care-şi făceau 
griji în privinţa vulnerabilităţii unicei lor fiice în jungla metropolei 


newyorkeze. Şi totuşi, tocmai atitudinea grijulie şi exagerat 
protectoare a părinţilor ei o îndemnase pe Katherine să aleagă 
un colegiu din New York, în speranţa că marele oraş o va ajuta 
să-şi demonstreze forţa interioară şi individualitatea. Până la 
apariţia bolii curente, se bucurase de succes şi pufnise 
dispreţuitor la avertismentele părinţilor. New York devenise 
oraşul ei şi îi iubea vitalitatea fremătătoare. 

Secretara reapăru, se aşeză la birou şi continuă să bată la 
maşină. 

Katherine îşi roti pe furiş ochii prin sala de aşteptare, 
înregistrând capetele plecate ale tinerelor femei care-şi 
aşteptau rândul ca nişte vite neştiutoare. Katherine era extrem 
de bucuroasă că nu aştepta şi ea pentru un consult. Era o 
experienţă pe care o detesta. O suportase de patru ori: ultima 
oară în urmă cu doar patru săptămâni. Venirea la clinică fusese 
gestul ei de independenţă cel mai dificil. În realitate, ar fi 
preferat tare mult să se întoarcă la Weston, Massachusetts, ca 
să-l vadă pe propriul ei ginecolog, dr. Wilson. El fusese primul şi 
singurul alt doctor care o consultase. Dr. Wilson era mai vârstnic 
decât medicii rezidenţi care alcătuiau personalul clinicii şi avea 
un simţ al umorului ce înlăturase aspectele umilitoare ale 
experienţei, făcând-o cel puţin tolerabilă. Aici era altfel. Clinica 
era impersonală şi rece şi, în combinaţie cu atmosfera de spital 
orăşenesc, fiecare vizită devenea un coşmar. Totuşi, Katherine 
perseverase. Spiritul ei de independenţă i-o cerea, cel puţin 
până la apariţia bolii. 

Infirmiera practicantă, domnişoara Blackman, ieşi dintr-una 
din încăperi. Era o femeie scundă şi solidă, de patruzeci şi cinci 
de ani, cu părul negru ca tăciunele strâns într-un coc mic în 
creştetul capului. Era îmbrăcată într-o uniformă albă imaculată 
şi apretată din belşug. Ţinuta ei vestimentară reflecta modul în 
care îi plăcea să conducă clinica: cu eficienţă calmă. Lucra la 
Centrul Medical de unsprezece ani. 

Secretara vorbi cu domnişoara Blackman şi Katherine îşi auzi 
pomenit numele. Infirmiera dădu din cap, întorcându-şi pentru o 
clipă privirea spre Katherine. În contrast cu exteriorul rigid, ochii 
căprui ai domnişoarei Blackman dădeau o impresie de mare 
căldură interioară. Katherine se gândi deodată că, în afara 
spitalului,  domnişoara Blackman era probabil mult mai 
simpatică. 


Numai că domnişoara Blackman nu veni să stea de vorbă cu 
Katherine. În schimb, şuşoti ceva cu Ellen Cohen şi apoi se 
întoarse în zona rezervată examinărilor medicale. Katherine 
simţi că se înroşeşte la faţă. Presupuse că era ignorată în mod 
deliberat; din partea personalului clinicii ar fi fost o modalitate 
de a-şi arăta nemulţumirea provocată de dorinţa de a fi 
consultată de medicul personal. Nervoasă, luă de pe o măsuţă 
un număr vechi de un an şi fără copertă din Ladies’ Home 
Journal, dar nu reuşi să se concentreze. 

încercă să-şi omoare timpul gândindu-se la sosirea acasă, ce 
urma să aibă loc în noaptea aceea; cât de surprinşi aveau să fie 
părinţii ei. Se vedea parcă intrând în vechea ei cameră. Nu mai 
fusese acolo de le Crăciun, dar ştia că o va găsi la fel cum o 
lăsase. Cuvertura galbenă, draperiile asortate la culoare, toate 
amintirile adolescenţei ei, păstrate cu sfinţenie de mama sa. 
Imaginea liniştitoare a mamei o făcu pe Katherine să se întrebe 
din nou dacă trebuia să-i sune să le spună că vine. Avantajul ar 
fi fost că ar fi aşteptat-o la aeroportul Logan. Dezavantajul - că 
ar fi probabil obligată să explice motivul venirii acasă, iar 
Katherine dorea să discute despre boala sa între patru ochi, nu 
la telefon. 

Domnişoara Blackman reapăru după douăzeci de minute şi 
conversă din nou în surdină cu secretara. Katherine se prefăcu 
absorbită de lectura revistei. În cele din urmă, infirmiera încetă 
discuţia şi veni la Katherine. 

— Domnişoara Collins? spuse domnişoara Blackman cu o 
undă subtilă de iritare. 

Katherine îşi ridică privirea. 

— Mi s-a spus că aţi solicitat fişele medicale? 

— Întocmai, răspunse Katherine, lăsând jos revista. 

— Sunteţi nemulțumită de serviciile noastre? întrebă 
domnişoara Blackman. 

— Nu, nicidecum. Merg acasă să-l văd pe medicul internist al 
familiei şi vreau să iau cu mine setul complet al înregistrărilor 
mele medicale. 

— E ceva la limita regulamentului, să ştiţi, spuse domnişoara 
Blackman. De obicei, trimitem astfel de înregistrări numai când 
sunt cerute de un medic. 

— Plec acasă în seara asta şi vreau să iau fişele cu mine. 
Dacă doctorul meu are nevoie de ele nu vreau să aştept până- 


mi vor fi trimise. 

— Aici, la Centrul Medical, nu prea se procedează astfel. 

— Dar ştiu că este dreptul meu să primesc o copie după fişa 
medicală dacă solicit lucrul ăsta. 

Pentru Katherine urmă o linişte stânjenitoare după ultimul ei 
comentariu. Nu era obişnuită cu o asemenea agresivitate. 
Domnişoara Blackman o privi insistent, ca un părinte exasperat 
de un copil recalcitrant. Katherine îi susţinu privirea, 
încremenită de ochii apoşi şi întunecaţi ai asistentei. 

— Va trebui să vorbiţi cu doctorul, spuse brusc domnişoara 
Blackman. 

Fără să aştepte un răspuns, ea o părăsi pe Katherine şi 
dispăru pe una din uşile din apropiere. Incuietoarea se zăvori în 
urma ei cu o fermitate mecanică. 

Katherine trase aer în piept şi se uită în jur. Celelalte paciente 
o priveau cu precauţie, de parcă ar fi împărtăşit disprețul 
personalului clinicii faţă de dorinţa ei de a încălca protocolul 
obişnuit. Katherine se strădui să-şi păstreze stăpânirea de sine, 
spunându-şi că devenea paranoică. Se prefăcu că-şi citeşte 
revista, simțind privirile celorlalte femei. Ar fi vrut să se retragă 
în carapacea ei, ca o broască ţestoasă, sau să se ridice şi să 
plece. Nu putea face nici una, nici alta. Timpul se scurgea 
dureros de încet. Alte câteva paciente fură chemate la 
consultaţie. De-acum era evident că era ignorată. 

Abia după trei sferturi de oră, medicul clinicii, îmbrăcat într-o 
jachetă albă şifonată şi pantaloni, apăru cu foaia de observaţie a 
lui Katherine. Secretara dădu din cap în direcţia ei şi doctorul 
Harper se apropie cu paşi mari, oprindu-se în faţa ei. Era chel, 
cu excepţia unor borduri de păr care începeau deasupra fiecărei 
urechi, unindu-se la ceafă într-o chică sârmoasă. El fusese 
medicul care o examinase pe Katherine în două ocazii 
precedente şi tânăra îşi amintea cu claritate mâinile şi degetele 
sale păroase care, în combinaţie cu mănuşile de cauciuc 
semitransparente, creau o aparenţă nepământeană. 

Katherine îl privi în faţă pe bărbatul dinaintea ei, sperând să 
întâlnească măcar un licăr de căldură. Nici vorbă de aşa ceva. |n 
schimb, acesta deschise în tăcere dosarul ce conţinea foaia ei 
de observaţie, ţinându-l cu stânga şi urmărind rândurile scrise 
cu indexul mâinii drepte. Era ca şi cum tocmai urma să susţină o 
predică. 


Katherine îşi cobori privirea. Pe cracul stâng al pantalonului se 
vedea un şir de pete minuscule de sânge. Agăţat de curea, în 
partea dreaptă, era un tub de cauciuc, iar în stânga un avertizor 
electronic. 

— Pentru ce vă trebuie înregistrările ginecologice? spuse el 
fără să se uite la ea. 

Katherine îşi reiteră planurile. 

— Eu cred că ar fi o pierdere de timp, spuse doctorul Harper, 
continuând să frunzărească paginile. Zău aşa. Fişa asta n-are 
aproape nimic în ea. Vreo două pete Pap uşor atipice, ceva 
secreţii Grampozitive!, explicabile printr-o uşoară eroziune a 
cervixului. Vreau să spun că astea n-or să fie de folos nimănui. 
Uite, aici e trecut un episod de cistită, dar a fost provocat fără 
îndoială de un raport sexual avut în ziua premergătoare apariţiei 
simptomelor, lucru pe care l-aţi admis faţă de... 

Katherine simţi cum se înroşeşte de umilinţă. Ştia că toată 
lumea din sala de aşteptare putea să audă. 

— ... uite ce e, domnişoară Collins, problema dumitale cu 
accesele epileptice nu are nici o legătură cu ginecologia. V-aş 
sugera să mergeţi la clinica de neurologie... 

— Am fost la neurologie, îl întrerupse Katherine. Şi cei de 
acolo mi-au dat deja înregistrările. 

Katherine îşi înăbuşi lacrimile. De obicei nu era emotivă, dar 
în rarele ocazii când îi venea să plângă se stăpânea cu mare 
greutate. 

David Harper îşi ridică încet privirea din foaia de observaţie. 
Trase aer în piept şi răsuflă zgomotos printre buzele parţial 
tuguiate. Era plictisit. 

— Domnişoară Collins, aţi beneficiat aici de o îngrijire 
excelentă... 

— Dar nu m-am plâns de felul cum am fost îngrijită, spuse 
Katherine fără să-l privească. Lacrimile îi umpluseră ochii şi 
amenințau să se prelingă pe obraji. Nu vreau decât înregistrările 
mele. 

— lar eu vă spun, continuă doctorul Harper, că nu aveţi 
nevoie de o altă opinie în privinţa stării dumneavoastră 
ginecologice. 


1 Coloraţie Gram - metodă de laborator care constă în colorarea 
preparatelor bacteriene şi care permite clasificarea microbilor în grampozitivi 
şi gramnegativi (n. tr.). 


— Vă rog, spuse Katherine încet. Îmi daţi înregistrările alea 
sau trebuie să mă duc la administraţie? 

Fără grabă, îşi ridică privirea spre doctorul Harper. Cu degetul 
îndoit îşi şterse o lacrimă prelinsă peste pleoapa de jos. 

În cele din urmă, doctorul săltă din umeri şi Katherine îl auzi 
înjurând în barbă în timp ce arunca dosarul pe biroul secretarei, 
spunându-i acesteia să facă o copie. Fără să-şi ia rămas bun sau 
măcar să privească înapoi, el dispăru în zona pentru consultaţii. 

În timp ce-şi îmbrăca pardesiul, Katherine îşi dădu seama că 
tremura şi se simţea din nou ameţită. Se apropie de biroul 
secretarei şi se prinse cu mâinile de muchia acestuia, 
sprijinindu-se ca să nu-şi piardă echilibrul. 

Blonda cu aspect de pasăre găsi de cuviinţă s-o ignore în timp 
ce termina de dactilografiat o scrisoare. Când ajunse să pună 
plicul în maşină, Katherine îi aduse aminte de prezenţa ei. 

— Bine, bine, o clipă, spuse Ellen Cohen, accentuând iritată 
fiecare cuvânt. 

Abia după ce dactilografie adresa, puse scrisoarea în plic şi 
lipi timbrul, catadicsi să se ridice de la birou, să ia dosarul lui 
Katherine şi să se facă nevăzută după colţ. În tot acest timp, ea 
evită privirea lui Katherine. 

Alţi doi pacienţi fură chemaţi înăuntru până când Katherine 
primi un plic mare conţinând hârtiile cerute. Reuşi să-i 
mulţumească secretarei, dar nu fu învrednicită cu un răspuns. 
Lui Katherine nu îi păsa. Cu plicul la subsuoară şi cu geanta pe 
umăr se întoarse şi ieşi aproape în fugă în harababura din sala 
de aşteptare principală a clinicii de ginecologie. 

Katherine se opri în atmosfera încărcată în clipa în care un val 
înăbuşitor de ameţeală cobori asupra ei. Starea ei emoţională 
fragilă combinată cu efortul fizic brusc al mersului pe jos rapid 
îşi făcuseră efectul. Vederea i se întunecă şi, întinzând mâinile, 
bâjbâi după spătarul unui fotoliu din sala de aşteptare. Plicul îi 
alunecă de sub braţ şi căzu pe podea. Camera începu să se 
învârtească şi genunchii îi cedară. 

Katherine simţi cum nişte mâini puternice o apucă de 
antebraţe, sprijinind-o. Auzi cum cineva încerca s-o liniştească şi 
să-i spună că totul va fi în regulă. Ar fi vrut să spună că dacă ar 
putea să stea o clipă jos s-ar simţi excelent, dar limba refuza s-o 
ajute. Conştientiză vag că era purtată pe sus de-a lungul unui 
coridor, picioarele ei, la fel ca cele ale unei marionete, atingând 


cu intermitenţă şi inutil podeaua. 

Trecură de o uşă, într-o încăpere mică. Senzatia înfiorătoare 
de ameţeală continua. Katherine se temu să nu i se facă greață 
şi pe frunte îi apărură broboane reci de transpiratie. 

Îşi dădu seama că era întinsă pe pardoseală. Aproape imediat 
vederea începu să i se limpezească şi impresia că încăperea se 
învârtea cu ea încetă. Era împreună cu doi medici îmbrăcaţi în 
alb care o ajutau. Cu oarecare greutate aceştia îi scoaseră un 
braţ din pardesiu şi aplicară un garou. Era bucuroasă că nu se 
mai află în sala de aşteptare aglomerată, nemaifiind astfel un 
spectacol la care să se holbeze toată lumea. 

— Cred că mă simt mai bine, spuse Katherine, clipind din 
ochi. 

— Bun, spuse unul dintre medici. Acum o să-ţi facem o 
injecție micuță. 

— Cu ce? 

— Cu ceva care să te calmeze. 

Katherine simți acul pătrunzând în pielea fragedă din 
interiorul cotului. Garoul fu îndepărtat şi îşi simţi pulsul în 
vârfurile degetelor. A 

— Dar mă simt mult mai bine, protestă ea. Işi întoarse capul şi 
văzu o mână apăsând pistonul seringii. Medicii erau aplecaţi 
deasupra ei. 

— Dar mă simt bine, spuse Katherine. 

Cei doi medici nu răspunseră. Se uitau doar la ea, 
împiedicând-o să se mişte. 

— Zău că mă simt mai bine acum, spuse Katherine. 

Îşi mută privirea de la un doctor la celălalt. Unul dintre ei avea 
ochii cei mai verzi pe care-i văzuse vreodată Katherine, ca nişte 
smaralde. Tânăra încercă să se mişte. Medicii o ţinură şi mai 
strâns. 

Deodată, vederea lui Katherine se diminuă şi doctorii îi părură 
foarte îndepărtați. În acelaşi timp auzi o sonerie în urechi şi îşi 
simţi trupul greu. 

— Mă simt mult... 

Katherine avea vocea răguşită şi buzele i se mişcau cu 
încetineală. Capul îi căzu într-o parte. Văzu că se afla pe 
podeaua unei magazii. Pe urmă, întunericul. 


CAPITOLUL 2 


14 martie 


Domnul şi doamna Wilbur Collins se sprijiniră reciproc în timp 
ce aşteptau deschiderea uşii. La început, cheia refuză să intre în 
broască şi administratorul o scoase afară şi o cercetă ca să se 
asigure că era cheia de la camera 92. Incercă din nou, dându-şi 
seama că o vârâse cu susul în jos. Uşa se deschise şi bărbatul se 
dădu la o parte ca să permită decanului femeilor din 
universitate să intre. 

— Drăguţ apartament, spuse decanul. 

Era o femeie mărunţică, cam la cincizeci de ani. Cu gesturi 
foarte nervoase şi repezite. Era stăpânită de o stare de tensiune 
vizibilă. 

Domnul şi doamna Wilbur Collins împreună cu doi poliţişti în 
uniformă de la Poliţia oraşului New York o urmară în încăpere pe 
doamna decan. 

Era un apartament mic, cu un singur dormitor, despre care 
reclama afirma că are vedere la râu. Avea, dar numai de la 
ferestruica din baia cât o debara. Poliţiştii rămaseră într-o parte, 
cu mâinile la spate. Doamna Collins, o femeie la cincizeci şi doi 
de ani, şovăi lângă intrare, de parcă s-ar fi temut de ceea ce ar 
putea să găsească. În schimb, domnul Collins se duse 
şchiopătând direct în mijlocul încăperii. Poliomielita de care 
suferise în 1952 îi afectase piciorul stâng, de la genunchi în jos, 
dar nu şi abilitatea în afaceri. La cincizeci şi cinci de ani, era 
omul numărul doi la First National City Bank din imperiul 
financiar al Bostonului. Era un bărbat care cerea acţiune şi 
respect. 

— Întrucât a trecut doar o săptămână, sugeră doamna decan, 
poate că îngrijorarea dumneavoastră e prematură. 

— N-ar fi trebuit să-i dăm voie niciodată lui Katherine să vină 
la New York, spuse doamna Collins, frământându-şi mâinile. 

Domnul Collins ignoră ambele comentarii. Se duse înspre 
dormitor şi aruncă o privire înăuntru: 

— Valiza ei e pe pat. 

— Asta-i un semn bun, spuse decanul. O mulţime de studenţi 
reacţionează la presiuni părăsind şcoala câteva zile. 


— Dacă fata noastră ar fi plecat, spuse doamna Collins şi-ar fi 
luat valiza cu ea. Şi-apoi, ne-ar fi telefonat duminică. Nu trece o 
duminică fără să ne sune. 

— Ca decan, ştiu cât de mulţi studenţi simt la un moment dat 
nevoia unui mic răgaz, chiar şi studenţii buni, precum Katherine. 

— Katherine e altfel, spuse domnul Collins, intrând în baie. 

Doamna decan îşi dădu ochii peste cap a exasperare, un gest 
adresat poliţiştilor, care rămaseră însă impasibili. 

Domnul Collins reveni şchiopătând în camera de zi. 

— Katherine n-a plecat nicăieri, spuse el cu un ton care nu 
admitea replică. 

— Ce vrei să spui, dragă? întrebă doamna Collins cu o 
nelinişte crescândă. 

— Exact ceea ce am spus, replică domnul Collins. N-ar fi 
plecat nicăieri fără astea. 

Zicând acestea, el aruncă pe canapea o cutie cu 
anticoncepţionale pe jumătate goală. 

— E aici în New York şi vrem să fie găsită. Se uită la cei doi 
poliţişti. Credeţi-mă, ţin neapărat ca acest caz să fie rezolvat cât 
mai repede. 


CAPITOLUL 3 


15 aprilie 


Doctorul Martin Philips îşi rezemă capul de zidul camerei de 
control; răcoarea ipsosului îi făcea bine. În faţa lui, patru 
studenţi în anul trei la medicină, înghesuiți în peretele 
despărțitor de sticlă, priveau înmărmuriţi cum un pacient era 
pregătit pentru o examinare CAT?. Era prima zi a cursului 
opţional de radiologie; începeau cu neuroradiologia. Philips îi 
adusese să vadă scannerul CAT, ştiind că avea să-i 
impresioneze şi să-i umilească. Câteodată, studenţii de la 
medicină aveau tendinţa de a face pe deştepţii. 

Înăuntrul încăperii care adăpostea instalaţia, tehnicianul 
stătea aplecat, verificând poziţia capului pacientului faţă de 
giganticul scanner toroidal. Se îndreptă de spate, desfăcu o 
bucată de bandă adezivă şi imobiliză capul pacientului de un 
bloc de polistiren expandat. 

Philips luă de pe consolă fişa de trimitere şi foaia de 
observaţie clinică a pacientului. Le cercetă pe amândouă, în 
căutarea informaţiilor. 

— Numele pacientului este Schiller, spuse Philips. (Studenţii 
erau atât de absorbiți de operaţiile pregătitoare încât nu se 
întoarseră cu faţa spre el când vorbi.) Se plânge în principal de 
slăbiciune în braţul drept. 

Philips se uită la pacient. Experienţa îi spunea că omul era 
probabil teribil de înspăimântat. 

Philips puse la loc formularele în vreme ce în sala scannerului 
tehnicianul activă masa. Încet, capul pacientului alunecă în 
orificiul instalaţiei ca şi cum urma să fie devorat. Aruncând o 
ultimă privire la poziţia capului, tehnicianul se întoarse şi reveni 
în camera de control. 

— Okay, acum îndepărtaţi-vă o clipă de la fereastră, spuse 
Philips. 

Cei patru studenţi se supuseră instantaneu, mutându-se lângă 
Computer, ale cărui lumini clipeau nerăbdătoare. După cum 
anticipase, tinerii erau impresionați până la limita umilinţei. 


> Computerized Axial Tomography Tomografie axială computerizată (n. 
tr.). 


Tehnicianul zăvori uşa de comunicare şi luă microfonul din 
suport. 

— Vă rog să rămâneţi nemişcat, domnule Schiller. Cât se 
poate de nemişcat. 

Cu degetul arătător, tehnicianul apăsă butonul de start de pe 
pupitrul de comandă. În camera scannerului?, uriaşa masă 
toroidală care înconjura capul domnului Schiller începu o 
mişcare de rotaţie intermitentă, cu opriri bruşte, asemănătoare 
cu rotirea angrenajului principal al unui ceas mecanic gigantic. 
Clinchetul metalic, puternic pentru domnul Schiller, suna 
estompat pentru cei aflaţi de cealaltă parte a paravanului de 
sticlă. 

— În acest moment, spuse Martin, instalaţia efectuează două 
sute patruzeci de examinării se raze X separate, 
corespunzătoare fiecărui grad de mişcare rotativă. 

Unul dintre studenţi se uită la colegul său cu o expresie 
complet buimacă. Martin ignoră gestul şi-şi prinse faţa în mâini, 
cu degetele deasupra ochilor, frecându-şi cu grijă şi apoi 
masându-şi tâmplele. Nu apucase încă să-şi bea cafeaua şi se 
simţea groggy. În mod normal s-ar fi oprit la cantina spitalului, 
dar în dimineaţa asta nu avusese timp din pricina studenţilor. Ca 
şef adjunct al secţiei de  neuroradiologie, Philips ţinea 
întotdeauna să prezinte el noţiunile introductive în 
neuroradiologie studenţilor medicinişti. Obstinaţia sa în această 
privinţă devenise un motiv de iritare, căci îi reducea din timpul 
afectat cercetării. În primele douăzeci, treizeci de ocazii, îi 
făcuse plăcere să-i impresioneze pe studenţi cu cunoaşterea sa 
exhaustivă a anatomiei creierului. Dar senzaţia de nou 
dispăruse. Acum nu mai avea ceva plăcut decât dacă la curs 
venea vreun student deosebit de inteligent, dar în 
neuroradiologie asta nu se întâmpla prea des. 

După câteva minute, scannerul toroidal îşi încetă mişcarea de 
rotaţie şi consola computerului se trezi la viaţă. Arăta 
impresionant. Ca pupitrul de comandă dintr-un film de science- 
fiction. Toate privirile se mutaseră de la pacient la luminile 
clipitoare: numai Philips se uita la mâinile sale, încercând să 
desprindă o bucăţică de piele moartă de lângă unghia 
arătătorului. Mintea îi rătăcea. 


3 Orice dispozitiv care serveşte la analiza unei imagini prin explorarea 
detaliată a „originalului” (n.tr.). 


— În următoarele treizeci de secunde, computerul va rezolva 
simultan cele patruzeci şi trei de mii două sute de ecuaţii în 
urma măsurătorilor de densitate tisulară, rosti tehnicianul, 
dornic să preia rolul lui Philips. Era un lucru pe care acesta din 
urmă îl încuraja. De fapt, el nu făcea decât să le predea 
studenţilor cursul oficial, lăsând instruirea practică în seama 
colegilor neuroradiologi sau a tehnicienilor excelent pregătiţi. 

Ridicându-şi capul, Philips se uită un timp la studenţii 
medicinişti încremeniţi în faţa consolei computerului. Îşi întoarse 
privirea către fereastra din sticlă cu conţinut ridicat de plumb şi 
nu văzu decât tălpile goale ale domnului Schiller. Momentan, 
pacientul era un participant uitat la drama în curs de 
desfăşurare. Pentru studenţi, maşina era infinit mai interesantă. 

Philips îşi cercetă chipul în mica oglindă de deasupra 
dulăpiorului de prim ajutor. Nu se bărbierise încă şi miriştea 
bărbii de o zi stătea zbărlită ca firele de păr ale unei perii. 
Intotdeauna sosea la spital cu o oră întreagă înaintea tuturor 
colegilor de secţie şi-şi făcuse obiceiul să se bărbierească în 
vestiarul de la chirurgie. Rutina lui matinală consta în trezirea 
din somn, alergarea de dimineaţă, duşul şi bărbieritul la spital şi 
cafeaua la cantină. De regulă, asta îi asigura două ore de muncă 
neîntreruptă în activitatea de cercetare care-l interesa. 

Continuând să privească în oglindă, Philips îşi trecu o mână 
prin părul de culoarea nisipului, dându-l pe spate. Atât de mare 
era diferenţa între culoarea deschisă a vârfurilor şi blondul 
întunecat al rădăcinilor firelor sale de păr încât unele infirmiere 
erau de părere că Philips se oxigenează. Nimic nu putea fi mai 
departe de adevăr. Arareori se întâmpla ca Philips să dea 
atenţie propriei sale înfăţişări, din când în când „măcelărindu-şi” 
singur părul când nu avea timp să se ducă la frizerul spitalului. 
Dar, în pofida neglijenţei sale, Martin era un bărbat chipeş. Avea 
patruzeci şi unu de ani şi ridurile recent formate în preajma 
ochilor şi a gurii nu făcuseră decât să-i maturizeze înfăţişarea, 
care mai devreme păruse un pic cam adolescentină. Acum avea 
un aer mai aspru şi de curând un pacient remarcase că aducea 
mai mult cu un cowboy din filmele TV decât a doctor. 
Comentariul îi făcuse plăcere şi nu era întru totul lipsit de temei. 
Philips era înalt de un metru optzeci, cu o constituţie zveltă dar 
atletică şi chipul său nu dădea impresia unui universitar. Era 
colţuros, cu un nas drept şi o gură expresivă. De un albastru 


deschis, ochii săi reflectau, mai mult ca orice altceva, inteligenţa 
lui nativă. Absolvise summa cum laude la Harvard, promoţia 
1961. 

Tubul cinescop al consolei de ieşire se trezi la viaţă odată cu 
apariţia primei imagini. Tehnicianul reglă grăbit lăţimea ferestrei 
şi densitatea optică pentru o imagine optimă. Studenţii 
medicinişti se îngrămădiră în jurul micului ecran ca de televizor, 
de parcă urmau să vadă finala campionatului de fotbal, dar 
imaginea pe care o văzură era ovală, cu o bordură albă şi 
interiorul granular. Era o reprezentare realizată de computer a 
interiorului capului pacientului, poziționată ca şi cum cineva s-ar 
fi uitat de sus la domnul Schiller, după ce i-ar fi fost îndepărtată 
porţiunea superioară a craniului. 

Martin aruncă o privire la ceas. Era opt fără un sfert. Se bizuia 
pe doctorul Denise Sanger să apară dintr-o clipă în alta ca să 
preia comanda studenţilor medicinişti. Ceea ce-l preocupa într- 
adevăr pe Philips în dimineaţa asta era o întâlnire cu 
colaboratorul său în cercetare, William Michaels. Acesta îl 
sunase cu o zi în urmă, spunându-i că va veni dimineaţă 
devreme cu o mică surpriză pentru Philips. Deja curiozitatea lui 
Martin se ascuţise ca un brici şi suspansul îl ucidea. De patru 
ani, cei doi lucrau la un program care să permită computerului 
să citească radiografiile craniene, înlocuind astfel radiologul. 
Problema constă în programarea maşinii pentru a putea face 
aprecieri calitative în privinţa densităţilor de înnegrire ale unor 
arii specifice dintr-o radiografie. Dacă reuşeau, recompensele ar 
fi fost incredibile. Întrucât problemele de interpretare a 
radiografiilor craniene erau în esenţă aceleaşi ca la 
interpretarea altor radiografii, programul avea să fie în cele din 
urmă adaptabil la întregul domeniu al radiologiei. lar dacă 
realizau lucrul ăsta... Când şi când, Philips se lăsa furat de visul 
de a avea propriul său departament de cercetare şi chiar de a 
primi Premiul Nobel. 

Pe ecran apăru imaginea următoare, aducând mintea lui 
Philips înapoi în prezent. 

— Această secţiune se află la treisprezece milimetri mai sus 
decât imaginea precedentă, psalmodie tehnicianul. Arătă cu 
degetul spre segmentul inferior al ovalului. Avem aici cerebelul 


şi... 
— Există o anomalie, interveni Philips. 


— Unde? întrebă tehnicianul care se aşeză pe un mic taburet 
în faţa computerului. 

— Aici, spuse Philips, făcându-şi loc printre ceilalţi ca să poată 
arăta cu degetul. Indexul său atinse porţiunea pe care 
tehnicianul tocmai o descrisese ca fiind cerebelul. Această 
luminozitate din emisfera cerebeloasă dreaptă este anormală. 
Ar fi trebuit să aibă aceeaşi densitate ca şi cealaltă emisferă. 

— Ce este? întrebă unul dintre studenţi. 

— Greu de spus în acest moment, spuse Philips. Se aplecă 
pentru a privi mai de aproape aria suspectă. Mă întreb dacă 
pacientul a avut probleme cu mersul pe jos? 

— Da, are, spuse tehnicianul. În ultima săptămâna a fost 
ataxic?. 

— Probabil, o tumoare, spuse Philips, îndreptându-şi spatele. 

Imediat, chipurile celor patru studenţi reflectară consternarea 
în timp ce priveau la luminozitatea inocentă de pe ecran. Pe de 
o parte, erau impresionați să vadă o demonstraţie concludentă 
a puterii tehnologiei moderne de diagnosticare. Pe de altă parte, 
erau înspăimântați de ideea de tumoare cerebrală, de gândul că 
oricine ar putea să aibă aşa ceva - chiar şi ei. 

Următoarea imagine începu să o înlocuiască pe precedenta. 

— lată o nouă arie de luminozitate în lobul temporal, spuse 
Philips, arătând rapid spre o zonă care deja începea să fie 
înlocuită de următoarea imagine. O vom vedea mai clar pe 
secţiunea următoare. Dar vom avea nevoie de un studiu de 
contrast. 

Tehnicianul se ridică şi se duse să injecteze substanţa 
contrastantă în vena domnului Schiller. 

— Ce rol are substanţa contrastantă? întrebă Nancy 
Mefadden. 

— Ajută la scoaterea în evidenţă a unor leziuni precum 
tumorile atunci când bariera sanguino-cerebrală este distrusă, 
răspunse Philips care, auzind deschizându-se uşa dinspre 
coridor, se întoarse să vadă cine intra. 

— Conţine cumva iod? 

Philips nu auzi ultima întrebare căci Denise Sanger intrase în 
încăpere şi îi zâmbea cu căldură în spatele studenţilor absorbiți. 

Denise îşi dezbrăcă halatul alb scurt pe care îl agăţă lângă 


t Ataxie boală a măduvei spinării şi (rar) a cerebelului, caracterizată prin 
incapacitatea de coordonare a mişcărilor (n. tr.). 


dulăpiorul de prim-ajutor. Era felul ei de a trece la treabă. 
Efectul acestui gest asupra lui Philips era contrar. Era îmbrăcată 
cu o bluză roz, plisată în faţă şi având ca garnitură o panglică 
albastră subţire, legată într-o fundă. In timp ce-şi întindea braţul 
ca să-şi agate halatul în cui, bluza i se mulă pe sâni şi Philips 
aprecie imaginea asemenea unui cunoscător care evaluează o 
operă de artă, căci Martin credea că Denise era una dintre cele 
mai frumoase femei pe care le văzuse vreodată. Susţinea că are 
un metru şaizeci şi trei, când de fapt nu avea decât unu şi 
şaizeci. Avea o siluetă suplă - cinzeci şi trei de kilograme - şi 
nişte sâni care, fără a fi mari, erau fermi şi minunat alcătuiți. 
Avea un păr des, castaniu şi lucios, pe care de obicei îl pieptăna 
pe spate şi şi-l prindea la ceafă cu o singură agrafă. Ochii căprui, 
cu pete cenuşii, îi dădeau o înfăţişare vioaie şi ştrengărească. 
Puţini oameni bănuiau că absolvise medicina cu trei ani în urmă, 
ca şefă de promoţie, aşa cum nu mulţi erau cei care credeau că 
are douăzeci şi opt de ani. 

După ce-şi aranjă halatul în cuier, Denise trecu pe lângă 
Philips, strângându-l pe furiş de cotul drept. Gestul fu atât de 
iute încât Martin n-avu când să reacționeze. Se aşeză în faţa 
ecranului, ajustă reglajele de imagine după placul ei şi se 
prezentă studenţilor. Tehnicianul se întoarse şi anunţă că 
administrase substanţa contrastantă. Pregăti scanerul pentru o 
nouă examinare. 

Philips se înclină astfel încât fu nevoit să se sprijine de umărul 
Denisei. Arătă spre imaginea de pe ecran: 

— Avem aici o leziune în lobul temporal şi cel puţin una, poate 
chiar două, în cel frontal. Se întoarse către medicinişti. Am 
remarcat din foaia de observaţie că pacientul este un fumător 
înrăit. Ce vă sugerează toate acestea? 

Studenţii se holbară la imagine, temându-se să schiţeze vreun 
gest. Pentru ei era ca la o licitaţie fără bani; o mişcare cât de 
mică ar fi putut fi interpretată ca o ofertă de achiziţionare. 

— Să vă dau un indiciu, spuse Philips. Tumorile cerebrale 
primare sunt de obicei solitare, în vreme ce tumorile provenite 
din alte regiuni ale organismului - situaţia denumită de noi 
metastază - pot fi singulare sau multiple. 

— Cancer pulmonar, izbucni unul dintre studenţi, ca şi cum s- 
ar fi aflat la un concurs televizat. 

— Foarte bine, spuse Philips. In faza asta nu putem fi sută la 


sută siguri, dar aş fi dispus să pariez pe asta. 

— Cât timp mai are pacientul de trăit? întrebă studentul, 
evident copleşit de diagnostic. 

— Pe cine are medic? întrebă Philips. 

— E în tratamentul neurochirurgical al lui Curt Mannerheim, 
răspunse Denise. 

— Atunci n-o mai duce mult, spuse Martin. Mannerheim o să-l 
opereze. 

Denise se întoarce rapid spre el. 

— Un caz ca acesta e inoperabil. _ 

— Nu-l cunoaşteţi pe Mannerheim. Operează orice. In special 
tumori. 

Martin se aplecă din nou peste umărul Denisei, inhalând 
aroma inconfundabilă a părului proaspăt spălat. Pentru Philips 
era tot atât de unică precum o amprentă digitală şi, în ciuda 
ambianţei profesionale, simţi un uşor acces pasional. Se 
îndreptă ca să risipească vraja clipei. 

— Doctor Sanger, aş vrea să-ţi spun două vorbe, spuse el 
dintr-o dată, făcându-i semn să vină într-un colţ al încăperii. 

Denise se conformă cu bunăvoință şi cu o expresie derutată. 

— Părerea mea strict profesională... - spuse Philips pe acelaşi 
ton oficial, după care se opri şi continuă aproape în şoaptă -... 
este că astăzi arăţi incredibil de sexy. 

Expresia Denisei se schimbă cu întârziere. Trecu o clipă până 
când mesajul ajunse la destinaţie, moment în care tânăra 
femeie aproape că râse. 

— Martin, m-ai luat pe nepregătite. Păreai atât de sever încât 
am crezut că am făcut ceva anapoda. 

— Păi, ai făcut. Ai adoptat vestimentația asta sexy numai ca 
să-mi subminezi puterea de concentrare. 

— Sexy? Sunt încheiată la nasturi până la laringe. 

— Orice porţi tu, arată sexy. 

— De vină-i numai mintea ta deşucheată, bătrâne. 

Martin nu putu să nu râdă. Denise avea dreptate. Ori de câte 
ori o vedea, în mod imprevizibil îşi amintea cât de frumoasă era 
dezbrăcată. Relaţia cu Denise Sanger dura de şase luni, dar el 
se simţea şi acum ca un adolescent excitat. La început ei îşi 
luaseră toate măsurile de prevedere ca să nu se afle la spital de 
legătura lor. Dar pe măsură ce deveneau tot mai încrezători că 
relaţia lor era ceva serios, păstrarea secretului i-a preocupat tot 


mai puţin, mai ales că, cu cât ajungeau să se cunoască mai 
bine. Cu atât mai neglijabilă devenea diferenţa de vârstă dintre 
ei. lar faptul că Martin era adjunctul şefului secţiei de 
neuroradiologie, iar Denise era medic rezident în anul doi, la 
Radiologie, era o sursă de stimulare profesională pentru 
amândoi, îndeosebi după ce ea s-a transferat prin rotaţie la 
serviciul lui, în urmă cu trei săptămâni. Deja Denise obținea 
aceleaşi performanţe ca şi cei doi colegi care-şi încheiaseră de 
acum stagiul de rezidenţă la radiologie. Şi, mai presus de toate, 
era distractiv. 

— Bătrân, zici? şopti Martin. Pentru această remarcă, vei fi 
pedepsită. Am să las aceşti studenţi medicinişti pe mâinile tale. 
Dacă încep să dea semne de plictiseală, trimite-i la sala de 
angiografie5. O să le administrăm o supradoză de cunoştinţe 
clinice înainte de cele teoretice. 

Resemnată, Denise îşi exprimă tăcută acordul. 

— Şi când termini programul CAT de dimineaţă, continuă 
Philips tot în şoaptă, vino la mine în birou. Poate reuşim să dăm 
o fugă până la cafenea. 

Inainte ca ea să-i poată răspunde, el îşi luă halatul alb lung şi 
plecă. 

Sălile de chirurgie se aflau la acelaşi etaj cu radiologia şi 
Philips se îndreptă într-acolo. Evitând un carambolaj de 
brancarde încărcate cu pacienţi care-şi aşteptau rândul la 
fluoroscopie* Philips o luă prin sala de examinare a 
radiografiilor. Era o încăpere spațioasă, cu sectoare formate de 
boxele de vizionare a radiografiilor, populate în acel moment de 
circa o duzină de rezidenţi care sporovăiau şi îşi beau cafeaua. 
Avalanşa zilnică de radiografii încă nu sosise, deşi cam de-o 
jumătate de oră aparatele de raze X lucrau din plin. La început, 
va fi doar un „pârâu” de filme, după care urma potopul. Philips 
îşi amintea foarte bine totul, de pe vremea când era şi el 
rezident. Se pregătise la Centrul Medical şi, reacţionând pozitiv 
la atmosfera dură a celei mai mari şi mai bune secţii de 
radiologie din ţară, lucrase destule schimburi de douăsprezece 
ore chiar în încăperea respectivă. 


5 Radiografie a vaselor sanguine cu ajutorul unei substanţe radioopace 
(n.tr.). 

€ Examen radiologic făcut cu ajutorul fluoroscopului, un ecran fluorescent 
care transformă radiaţiile invizibile în radiaţii vizibile (n.tr.). 


Recompensa pentru eforturile depuse fusese o invitaţie de a 
rămâne pe mai departe pentru obţinerea gradului de agregat în 
neuroradiologie. Când a terminat, rezultatele sale extraordinare 
au făcut să i se ofere un post în rândurile personalului, 
completat cu o jumătate de normă la facultatea de medicină. De 
la acea poziţie de novice, ascensiunea până la postul actual de 
adjunct al şefului de neuroradiologie a fost rapidă. 

Philips se opri pentru un timp chiar în mijlocul sălii de 
examinare a radiografiilor. Iluminarea sa unică, de nivel scăzut, 
venită de la becurile fluorescente din spatele geamurilor mate 
ale boxelor de vizionare, arunca o tentă stranie asupra 
oamenilor din încăpere. Pentru o clipă, avu impresia că 
rezidenții arătau ca nişte cadavre cu pielea albă şi găvanele 
ochilor golite. Philips se întrebă de ce nu observase chestia asta 
până atunci. Se uită la propriile mâini. Aveau aceeaşi paloare. 

Merse mai departe, simțindu-se ciudat de confuz. Nu era 
prima oară în ultimul an când vedea o scenă de spital familiară 
cu ochi suspicioşi. Probabil că de vină era o uşoară dar agasantă 
insatisfacţie legată de serviciul său. Activitatea lui devenea din 
ce în ce mai mult administrativă şi, colac peste pupăză, se 
simţea blocat în ascensiunea sa din pricina circumstanțelor. 
Şeful neuroradiologiei, Tom Brockton, avea cincizeci şi opt de 
ani şi nu se gândea la pensionare. În plus, şeful radiologiei, 
Harold Goldblatt, era şi el neuroradiolog. Philips fu nevoit să 
recunoască faptul că urcuşul său meteoric în ierarhia 
departamentului ajunsese într-un punct mort, nu pentru că el n- 
ar fi fost capabil, ci pentru că cele două posturi de deasupra lui 
erau ocupate temeinic. De aproape un an, fără tragere de inimă, 
Philips începuse să cocheteze cu ideea de a părăsi Centrul 
Medical pentru un alt spital unde ar fi avut şanse mai multe să 
ajungă la vârf. 

Martin o luă pe coridorul care ducea la chirurgie. Trecu prin 
uşile duble batante, inscripţionate cu anunţul care-i avertiza pe 
vizitatori că intrau într-o zonă cu acces controlat şi, trecând de 
altă pereche de uşi batante, intră în salonul de aşteptare al 
pacienţilor. Aici se afla un furnicar de brancarde ocupate de 
pacienţi neliniştiţi, care-şi aşteptau rândul la operaţii. La capătul 
acestei zone întinse se afla un birou lung furniruit cu melamină 
albă, ce păzea intrarea spre cele treizeci de săli de operaţie şi 
spre secţia de reanimare. Trei infirmiere îmbrăcate în halate 


chirurgicale verzi se îngrijeau ca pacienţii să ajungă în sălile de 
operaţii în care fuseseră repartizaţi, pentru a nu fi operaţi, din 
greşeală, de altceva. Cu aproape două sute de operaţii în orice 
interval de douăzeci şi patru de ore, era o meserie cu foc 
continuu. 

— Poate cineva să-mi dea informaţii despre pacientul 
doctorului Mannerheim? întrebă Philips aplecându-se deasupra 
biroului. 

Toate cele trei infirmiere îşi ridicară privirile şi începură să 
vorbească deodată. Martin, fiind unul dintre puţinii doctori 
necăsătoriți, era un musafir binevenit în ZO - zona de operaţii. 
Când infirmierele şi-au dat seama ce se întâmplase, izbucniră în 
râs şi începură un ceremonial complicat de cedare a priorităţi. 

— Poate că ar trebui să întreb pe altcineva, spuse Philips, 
prefăcându-se că pleacă. 

— Vai, se poate? făcu infirmiera blondă. 

— Am putea să ne retragem în magazia de lenjerie să 
discutăm problema, sugeră bruneta. 

ZO era singurul loc din spital unde inhibiţiile erau relaxate. 
Atmosfera aici era total diferită de alte secţii. Philips se gândi că 
probabil motivul îl constituia faptul că toţi purtau uniforma 
aceea ca o pijama la care se adăuga posibilitatea apariţiei 
situaţiilor de criză, în care aluziile sexuale asigurau o supapă de 
refulare. Indiferent de motiv, Philips şi-o amintea foarte bine. 
Fusese rezident la chirurgie timp de un an, înainte să se 
hotărască să treacă la radiologie. 

— Care din pacienţii lui Mannerheim vă interesează? întrebă 
infirmiera blondă. Marino? 

— Exact, spuse Philips. 

— E chiar în spatele dumneavoastră, spuse blonda. 

Philips se întoarse. Cum la şase metri de el se afla o targă pe 
care se găsea silueta acoperită cu un cearşaf a unei femei de 
douăzeci şi unu de ani. Probabil că-şi auzise numele prin ceața 
medicamentelor preoperaţionale administrate, deoarece capul 
ei se întoarse încet în direcţia lui Philips. Avea craniul complet 
ras în vederea operaţiei şi imaginea îi aminti lui Philips de o 
pasăre plăpândă lipsită de pene. O văzuse în treacăt de două ori 
înainte, când i se făcuseră radiografiile preoperatorii şi Philips 
constată şocat cât de diferit arăta acum. Nu-şi dăduse seama 
cât de mică şi delicată era. Avea în ochi o privire rugătoare, ca a 


unui copil părăsit şi Philips trebui să se întrebuinţeze serios ca 
să-şi întoarcă privirea, îndreptându-şi din nou atenţia spre 
infirmiere. Unul dintre motivele pentru care trecuse de la 
chirurgie la radiologie fusese înţelegerea faptului că nu-şi putea 
controla empatia faţă de anumiţi pacienţi. 

— De ce n-au început-o? întrebă el infirmiera, supărat că 
pacienta era lăsată singură, cu temerile ei. 

— Mannerheim a aşteptat nişte electrozi speciali de la spitalul 
Gibson Memorial, spuse blonda. Vrea să facă nu ştiu ce 
înregistrări de la porţiunea de creier pe care are de gând s-o 
îndepărteze. 

— Înţeleg... spuse Philips, încercând să-şi programeze 
dimineaţa. Mannerheim se pricepea de minune să dea peste cap 
programările celorlalţi. 

— Mannerheim a primit doi musafiri din Japonia, completă 
infirmiera blondă şi toată săptămâna s-a pregătit să dea un 
show de zile mari. Dar o să înceapă în câteva minute. Au sunat 
după pacient, dar n-am avut pe cine să trimitem cu ea. 

— În regulă, spuse Philips, care pornise deja spre ieşire. Când 
Mannerheim o să ceară radiografia de localizare, sunaţi direct la 
biroul meu. Asta o să economisească vreo câteva minute de 
aşteptare. 

Pe drumul de întoarcere, Martin îşi aminti că nu se bărbierise 
încă şi intră în sala de odihnă a secţiei de chirurgie. La opt şi 
zece era aproape pustie, întrucât cazurile de la ora şapte 
treizeci erau în curs de rezolvare, iar seria următoare mai avea 
de aşteptat. Un singur chirurg vorbea la telefon cu agentul său 
de bursă în timp ce se scărpina cu gesturi absente. Philips trecu 
în sectorul cu vestiare şi formă combinaţia de la micul său 
dulăpior pe care Tony, bătrânul care se îngrijea de zona 
chirurgicală, îi îngăduia să-l păstreze. 

Abia apucă să-şi săpunească faţa că avertizorul său electronic 
sună, făcându-l să tresară. Nu-şi dăduse seama cât de încordaţi 
îi erau nervii. Folosi telefonul de perete ca să răspundă, căutând 
să nu murdărească receptorul cu spumă. Era Helen Walker, 
secretara lui, care îl informa că William Michaels sosise şi îl 
aştepta în birou. 

Philips se întoarse la bărbierit cu entuziasm reînnoit. Toată 
agitația legată de surpriza lui William îl cuprinse brusc din nou. 
Îşi stropi obrajii cu apă de colonie şi îşi îmbrăcă grăbit halatul 


lung. Trecând înapoi prin sala de odihnă, observă că chirurgul 
continua să vorbească la telefon cu agentul său. 

Când ajunse la biroul lui, Martin aproape că alerga. Helen 
Walker îşi ridică surprinsă privirea de la maşina de scris, în timp 
ce imaginea neclară a şefului ei trecu ca o vijelie pe lângă ea. 
Dădu să se ridice, întinzând mâna după teancul de scrisori şi 
mesaje telefonice, dar se opri când uşa de la biroul lui Philips se 
închise cu zgomot. Săltă din umeri şi continuă să bată la 
maşină. 

Philips se rezemă de uşa închisă, respirând cu greutate. 
Michaels frunzărea destins una din revistele de radiologie ale lui 
Philips. 

— Ei? făcu Philips agitat. 

Michaels era îmbrăcat ca de obicei în sacoul lui din 
tweed,prost croit şi uşor uzat, pe care şi-l cumpărase în al 
treilea an de studenţie la M.I.T.” Avea treizeci de ani, dar arăta 
de douăzeci, cu un păr atât de blond încât, prin comparaţie, 
părul lui Philips părea şaten. Zâmbi, gura lui mică şi maliţioasă 
exprimând satisfacţie, în timp ce clipea din ochii lui de un 
albastru deschis. 

— S-a întâmplat ceva? spuse el, prefăcându-se că se întoarce 
la revistă. 

— Ei haide, spuse Philips, ştiu că vrei doar să mă exasperezi. 
Necazul e că reuşeşti cum nu se poate mai bine. 

— Nu ştiu despre ce... începu Michaels, dar nu merse mai 
departe. Cu o mişcare bruscă, Philips traversă încăperea şi-i 
smulse revista din mâini. 

— Nu mai face pe prostul, spuse Philips. Ştiai bine că 
spunându-i lui Helen că ai o „surpriză” o să mă pui pe jăratec. 
Mai-mai să te sun la telefon azi-noapte la patru. Acum îmi pare 
rău că n-am făcut-o. Cred că ai fi meritat. 

— A, da, surpriza, continuă să-l tachineze Michaels. Era să uit. 

Se aplecă şi scotoci în servietă. O clipă mai târziu, scoase la 
iveală un pacheţel învelit cu hârtie verde-închis şi legat cu o 
fundă groasă galbenă. 

Lui Martin îi căzu faţa. 

— Ce-i asta? 

Se aşteptase să vadă nişte hârtii, cel mai probabil nişte foi de 


7 Massachusetts Institute of Technology, instituţie de învăţământ superior 
din oraşul Cambridge, statul Massachusetts (n. tr.). 


listing de calculator care să prezinte cine ştie ce progres 
înregistrat în cercetarea lor. În nici un caz nu se aşteptase la un 
cadou. 

— Asta e surpriza ta, spuse Michaels, venind cu pachetul spre 
Philips. 

Ochii lui Philips se mutară din nou la cadou. Dezamăgirea îi 
era atât de puternică încât aproape că se transformase în 
mânie. 

— De ce dracu' a trebuit să-mi cumperi un cadou? 

— Pentru că ai fost un partener de cercetare atât de minunat, 
spuse Michaels, continuând să ţină întins pachetul spre Philips. 
Haide, ia-l. 

Philips întinse mâna. Îşi revenise îndeajuns din şocul iniţial ca 
să se simtă stânjenit de propria-i reacţie. Indiferent de ce simţea 
el nu voia să-i rănească sentimentele lui Michaels. La urma 
urmelor, era un gest frumos. 

Philips îi mulţumi, apreciind în acelaşi timp greutatea 
pachetului. Era uşor, lung de vreo zece centimetri şi gros de 
vreo trei. 

— N-ai de gând să-l desfaci? întrebă Michaels. 

— Ba da, cum să nu, răspunse Philips, cercetând preţ de o 
clipă faţa lui Michaels. 

Cumpărarea unui cadou părea total nelalocul ei pentru acest 
tânăr geniu de la Departamentul de Ştiinţa Computerelor. Nu că 
n-ar fi fost prietenos sau generos. Pur şi simplu era atât de 
absorbit de cercetările lui încât de obicei uita să mai facă gesturi 
de politeţe. De fapt, în cei patru ani de colaborare, Philips nu-l 
văzuse niciodată pe Michaels „în lume”. Philips ajunsese la 
concluzia că mintea incredibilă a lui Michaels nu lua niciodată 
pauză. La urma urmelor, la numai douăzeci şi şase de ani, el 
fusese ales să conducă nou creatul Departament pentru 
Inteligență Artificială din cadrul universităţii. Îşi luase doctoratul 
la M. I. T. când avea numai nouăsprezece ani. 

— Haide, îl îndemnă Michaels nerăbdător. 

Philips dezlegă funda şi o lăsă cu un gest solemn peste 
talmeş-balmeşul de pe birou. Peste ea căzu ambalajul verde. 
Înăuntru se afla o cutie neagră. 

— În chestia asta există puţin simbolism, spuse Michaels. 

— Serios? făcu Philips. 

— Mda, spuse Michaels. Ştii cum tratează psihologia creierul: 


ca pe o cutie neagră. Ei bine, trebuie să te uiţi înăuntru. 

Philips zâmbi fără convingere. Nu ştia despre ce tot vorbea 
Michaels. Dădu la o parte capacul şi scoase o bucăţică de 
material textil. Spre surprinderea sa, dădu cu ochii de o casetă 
intitulată Rumors? cu formaţia Fleetwood Mac. 

— Ce naiba, făcu zâmbind Philips. N-avea nici cea mai vagă 
idee de ce-i cumpărase Michaels o casetă cu Fleetwood Mac. 

— Alt simbolism, explică Michaels. Ceea ce e înăuntru are să 
fie mai plăcut decât muzica pentru urechile tale! 

Dintr-o dată, întreaga enigmă căpătă înţeles. Philips desfăcu 
carcasa şi scoase caseta. Nu era o înregistrare muzicală. Era un 
program de computer. 

— Cât de departe am ajuns? întrebă Philips aproape în şoaptă. 

— Toată povestea e acolo, spuse Michaels. 

— Nu se poate! spuse Martin, incredul. 

— Mai ştii ultimul material pe care mi l-ai dat? A mers de 
minune. A rezolvat problema densităţii şi interpretarea zonelor 
de frontieră. Programul ăsta încorporează tot ce ai inclus în 
schemele tale tehnologice. Va fi în stare să citească orice 
radiografie craniană îi vei da, cu condiţia să-l introduci în 
echipamentul de colo. 

Michaels arătă spre fundul biroului. Acolo, pe masa de lucru a 
lui Philips, se afla un aparat electric de mărimea unui televizor. 
Era evident că fusese construit ca prototip şi nu ca exemplar de 
serie. Panoul frontal era din oţel inoxidabil simplu şi şuruburile 
de fixare ieşeau în afară. În colţul din stânga sus era o fantă 
pentru introducerea casetei cu programul. Două cabluri electrice 
ieşeau din părţile sale laterale. Unul intra într-o imprimantă de 
calculator. Celălalt venea de la o cutie paralelipipedică din oţel 
inoxidabil, cu baza pătrată cu latura de un metru douăzeci şi 
înălţimea de vreo treizeci de centimetri. In partea frontală a 
acestui aparat metalic era o secţiune lungă cu nişte role vizibile 
pentru inserţia filmelor de raze X. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Philips, temându-se că Michaels 
încerca să-l ia din nou peste picior. 

— Nici nouă nu ne-a venit, recunoscu Michaels. Pur şi simplu, 
dintr-o dată toate s-au potrivit. Se apropie şi bătu cu palma 
capacul computerului. Toată munca pe care ai făcut-o pentru 
descompunerea aspectelor legate de rezolvarea problemelor şi 


8 Zvonuri (Ib. engleză, în original; n. tr.). 


de recunoaşterea configuraţiilor în domeniul radiologiei nu 
numai că ne-a dat de înţeles cu claritate că aveam nevoie deo 
nouă aparatură, dar în acelaşi timp ne-a şi sugerat felul cum s-o 
proiectăm. Rezultatul e ăsta. 

— De afară, pare simplu. 

— Ca de obicei, aparențele sunt înşelătoare, spuse Michaels. 
Măruntaiele acestui aparat vor revoluţiona lumea 
calculatoarelor. 

— Şi gândeşte-te ce-o să se întâmple în domeniul radiologiei 
dacă într-adevăr va putea să citească radiografiile, spuse 
Martin. 

— O să le citească, spuse Michaels, dar s-ar putea să mai 
existe erori de programare. Ceea ce ai tu de făcut acum este să 
rulezi programul pe cât mai multe radiografii craniene găseşti, 
din cele pe care le-ai citit în trecut. Dacă există probleme, cred 
că ele vor apărea în direcţia rezultatelor fals negative. Asta 
înseamnă că programul va spune că radiografia e normală când, 
de fapt, elementul patologic este prezent. 

— Păi, aceeaşi problemă apare şi la medicii radiologi, spuse 
Philips. 

— Ei bine, eu cred că vom fi în stare să eliminăm asta din 
program, spuse Michaels. Va depinde de tine. Acum, ca să poţi 
lucra cu şmecheria asta, trebuie mai întâi s-o porneşti. Sper că 
până şi un doctor în medicină va fi în stare să facă asta. 

— Fără îndoială, zise Philips, dar vom avea nevoie de un 
doctor în ştiinţe exacte care să-l bage în priză. 

— Foarte bine, râse Michaels. Văd că umorul ţi s-a mai 
îmbunătăţit. După ce ai băgat ştecherul în priză şi ai pornit 
aparatul, introduci caseta cu programul în unitatea centrală. 
Imprimanta de ieşire te va informa apoi când să introduci filmul 
radiografie în scannerul cu laser. 

— Cum stăm cu orientarea filmului? întrebă Philips. 

— Nu contează, atâta timp cât emulsia fotosensibilă e 
îndreptată în jos. 

— Perfect, zise Philips, frecându-şi palmele şi uitându-se la 
aparat ca un părinte mândru. Dar tot nu-mi vine să cred. 

— Nici mie, să ştii, confirmă Michaels. Cine-ar fi putut ghici, cu 
patru ani în urmă, că vom fi în stare să realizăm un asemenea 
progres? Îmi amintesc şi acum ziua când ai venit pe nepusă 
masă la Departamentul pentru Ştiinţa Computerelor, întrebând 


pe un ton plângăreţ dacă e cineva interesat într-o problemă de 
recunoaştere a configuraţiilor. 

— A fost un noroc chior că am nimerit peste tine, completă 
rememorarea Philips. La vremea aceea am crezut că erai unul 
dintre studenţi. Nici măcar nu ştiam ce-i aia Departamentul 
pentru inteligenţă Artificială. 

— In orice descoperire ştiinţifică, norocul a avut de jucat un 
rol, admise Michaels. Dar după noroc, urmează multă muncă 
dificilă, ca asta care te aşteaptă pe tine. Nu uita: cu cât mai 
multe filme vei rula cu programul ăsta, cu atât va fi mai bine. Nu 
numai pentru eliminarea erorilor de programare dar şi pentru 
faptul că programul este euristic. 

— Hai să nu ne îmbătăm cu cuvinte mari, replică Philips. Ce-i 
aia „euristic”? 

— Vasăzică, nu prea ţi-au plăcut anumite chestii din medicină, 
râse Michaels. N-am crezut c-am s-aud vreodată un medic 
plângându-se din pricina unor cuvinte neinteligibile. Un program 
euristic este unul capabil să înveţe. 

— Vrei să spui că obiectul ăsta o să devină mai deştept? 

— Te-ai prins, spuse Michaels, îndreptându-se spre uşă. Dar 
acum depinde de tine. Şi, nu uita, aceeaşi structură va fi 
aplicabilă şi altor ramuri ale radiologiei. Aşa că, în timpul liber - 
de parc-ai să mai ştii ce-i ăla - schiţează diagrama pentru citirea 
angiogramelor cerebrale. Mai vorbim mai târziu. 

Inchizând uşa în urma lui Michaels, Philips se duse lângă masa 
de lucru şi cercetă cu privirea aparatul de citire a filmelor 
radiografice. Era dornic să înceapă imediat să lucreze, dar ştia 
că povara rutinei sale zilnice nu-i va permite. Ca o confirmare a 
acestui gând, Helen intră cu teancul de scrisori şi de mesaje 
telefonice şi cu vestea optimistă că instalaţia de raze X dintr- 
una din sălile de angiografie cerebrală nu funcţionează 
corespunzător. Fără tragere de inimă, Philips întoarse spatele 
noii sale maşini. 


CAPITOLUL 4 


— Lisa Marino? întrebă o voce, făcând-o pe Lisa să deschidă 
ochii. 

Aplecată deasupra ei era o infirmieră pe care o chema Carol 
Bigelow. Din toată faţa nu i se vedeau decât ochii căprui închis. 
Avea părul strâns sub o bonetă cu imprimeu floral. O mască 
chirurgicală îi acoperea nasul şi gura. 

Lisa îşi simţi braţul ridicat şi rotit astfel încât infirmiera să-i 
poată citi brăţara de identificare. Braţul îi fu lăsat la loc şi bătut 
Uşor. 

— Eşti gata pentru operaţie, Lisa Marino? întrebă Carol, 
eliberând mecanismul de frânare cu piciorul şi trăgând 
brancarda lângă perete. 

— Nu ştiu, recunoscu Lisa, încercând să se uite în faţa 
infirmierei. Dar Carol se întoarse într-o parte şi, în timp ce 
împingea brancarda pe lângă biroul melaminat, spuse: 

— Bineînţeles că eşti. 

Uşile automate se închiseră în urma lor şi Lisa îşi începu 
călătoria fatală de-a lungul coridorului ce ducea la SO? nr. 21. 
De regulă, operaţiile neurochirurgicale se făceau într-una din 
sălile cu numerele 20, 21, 22, 23. Aceste săli fuseseră dotate cu 
cele necesare operaţiilor pe creier. Aveau microscoape Zeiss 
operaţionale montate la înălţime, deasupra capului, sisteme 
video cu circuit închis şi mese de operaţii speciale. SO nr. 21 
avea, de asemenea, o galerie pentru vizionări şi era sala 
favorită a doctorului Curt Mannerheim, şeful secţiei de 
neurochirurgie şi preşedintele departamentului pentru 
facultatea de medicină. 

Lisa sperase ca ajunsă aici să fi fost deja adormită, dar nici 
pomeneală de aşa ceva. După toate aparențele era deosebit de 
conştientă şi toate simţurile îi erau treze. Chiar şi mirosul de 
chimicale sterile i se părea neobişnuit de usturător. Mai era încă 
timp, îşi zise ea. Se putea ridica din pat şi s-o rupă la fugă. Nu 
vroia să fie operată, mai ales la cap. De fapt, orice în afară de 
cap. 

Mişcarea se opri. Întorcându-şi privirea, o văzu pe infirmieră 
dispărând după colţ. Lisa fusese parcată ca o maşină la 


 Abreviere pentru „sală de operaţii” (n. tr.). 


marginea unei artere de circulaţie aglomerate. Un grup de 
oameni trecu pe lângă ea, transportând un alt pacient care se 
căznea să vomite. Unul din sanitarii care împingeau patul îi 
ţinea bărbia imobilizată iar capul era un adevărat coşmar 
bandajat. 

Lacrimile începură să se prelingă pe obrajii Lisei. Pacientul îi 
reamintise de încercarea grea care o aştepta pe ea. Partea 
centrală a făpturii ei urma să fie deschisă cu brutalitate şi 
violată. Nu doar o parte periferică a ei, cum ar fi un picior sau un 
braţ, ci capul... care îi adăpostea personalitatea şi esenţa 
sufletului. Oare, după aceea, va mai fi acelaşi om? 

La unsprezece ani, Lisa se îmbolnăvise de apendicită acută. 
La vremea aceea, operaţia păruse fără doar şi poate groaznică, 
dar nu se putea compara deloc cu ceea ce trăia acum. Era 
convinsă că avea să-şi piardă identitatea, dacă nu chiar viaţa. In 
orice caz, simţea că i se destramă fiinţa, iar fragmentele stăteau 
la dispoziţia oamenilor care urmau să le adune şi să le 
cerceteze. 

Carol Bigelow îşi făcu din nou apariţia. 

— Okay, Lisa, suntem gata. 

— Vă rog, şopti Lisa. 

— Ei haide, Lisa, spuse Carol Bigelow. Cred că nu vrei ca 
doctorul Mannerheim să te vadă plângând. 

Lisa nu voia să fie văzută plângând de către nimeni. Clătină 
din cap ca răspuns la întrebarea lui Carol Bigelow, dar emoția i 
se preschimbă în mânie. De ce i se întâmpla una ca asta? Nuera 
drept. Cu un an în urmă fusese o studentă normală. Se hotărâse 
să-şi ia diploma în limba engleză, în speranţa de a se pregăti 
pentru facultatea de drept. Îi plăceau cursurile de literatură şi se 
numărase printre studenţii fruntaşi, cel puţin până-l întâlnise pe 
Jim Conway. Ştia că-şi neglijase studiile, dar nu durase decât o 
lună, sau cam aşa ceva. Înainte de a-l cunoaşte pe Jim, avusese 
câteva contacte sexuale întâmplătoare, dar niciodată nu trăise o 
experienţă satisfăcătoare şi ajunsese să se întrebe de ce se 
făcea atâta caz de chestia asta. Dar cu Jim fusese altfel. Şi-a dat 
seama imediat că, alături de Jim, sexul era ceea ce trebuia să 
fie. Şi nu fusese iresponsabilă. Nu avusese încredere în „pilulă”, 
aşa încât făcuse efortul de a-şi adapta o diafragmă 
anticoncepţională. Îşi amintea cu multă claritate cât de greu îi 
venise să-şi ia inima în dinţi pentru prima vizită la clinica de 


ginecologie şi apoi să revină când fusese nevoie. 

Patul cu rotile se deplasă în sala de operaţii. Era o încăpere 
pătrată, cu latura de aproximativ şapte metri şi jumătate. Pereţii 
erau acoperiţi cu faianţă cenuşie până la galeria cu ferestre de 
sticlă de deasupra. Tavanul era dominat de două reflectoare 
uriaşe din oţel inoxidabil, de construcţie specială pentru sălile 
de operaţii, semănând cu nişte timpane simfonice răsturnate. În 
mijlocul încăperii se afla masa de operaţii. Era un articol tehnic, 
îngust şi urât, care-i amintea Lisei de un altar pentru cine ştie ce 
ritual păgân. La unul din capetele mesei, se afla un soi de pernă 
rotundă, cu o gaură în centru şi Lisa ştiu din instinct că era 
pentru sprijinirea capului. In totală discordanţă cu întregul 
ambient, Bee Gees se tânguiau de la un mic tranzistor aflat într- 
un colţ. 

— Aşa, am ajuns, spuse Carol Bigelow. Acum am să te rog să 
treci aici, pe masa asta. 

— In regulă, spuse Lisa. Mulţumesc. 

Propriul ei răspuns avu darul s-o agaseze. Numai de mulţumiri 
nu-i ardea. Şi totuşi dorea ca oamenii s-o placă, pentru că ştia 
că de ei depindea felul cum avea să fie îngrijită. În timp ce se 
muta de pe brancardă pe masa de operaţii, Lisa se ţinu strâns 
de cearşaf, într-o încercare zadarnică de a-şi păstra o cât de 
mică urmă de demnitate. Ajunsă pe masă, rămase nemişcată, 
cu privirea aţintită la reflectoarele din tavan. Puțin într-o parte 
faţă de reflectoare, recunoscu compartimentele de sticlă. Din 
pricina reflecţiei luminii, era greu de pătruns cu privirea prin 
geamuri, dar la un moment dat văzu nişte feţe care se holbau la 
ea. Lisa închise ochii. Pentru alţii, ea era acum un spectacol. 

Viaţa îi devenise un coşmar. Totul fusese minunat până în 
acea seară fatală. Era împreună cu Jim şi amândoi studiau. În 
mod progresiv, ea a devenit conştientă că întâmpina greutăţi la 
citit, în special când ajungea la o anumită frază care conţinea 
cuvântul „efect”. Era sigură că ştia sensul cuvântului, dar 
mintea refuza să i-l ofere. A fost nevoită să-l întrebe pe Jim. 
Răspunsul lui a fost un zâmbet, căci credea că glumeşte. La 
insistenţele ei, el i-a spus „efect”. Chiar şi după ce Jim i-a spus 
cuvântul, când s-a uitat la forma lui tipărită, sensul continua să-i 
scape. Işi aminti că avusese o senzaţie puternică de frustrare şi 
teamă. Pe urmă a început să simtă mirosul acela ciudat. Era un 
miros urât şi cu toate că avea impresia că-l mai simţise şi 


înainte, nu putea să-şi dea seama ce era. Jim a negat că ar simţi 
vreun miros şi ăsta a fost ultimul lucru pe care şi-l amintea. A 
urmat primul atac. După toate aparențele, fusese ceva 
îngrozitor şi, când şi-a recăpătat cunoştinţa, Jim tremura. ÎI 
lovise de mai multe ori şi îl zgâriase pe faţă. 

— Bună dimineaţa,Lisa, spuse o voce plăcută de bărbat, cu 
accent britanic. Ridicându-şi privirea înspre spatele ei. Lisa 
întâlni ochii negri ai doctorului Bal Ranade, un medic indian care 
se pregătea în cadrul universităţii. Mai ţii minte ce ţi-am spus 
azi-noapte? 

Lisa încuviinţă din cap: 

— Să nu tuşesc şi să, nu mă mişc brusc, spuse ea, dornică să 
fie pe plac. 

Îşi amintea cu multă claritate vizita doctorului Ranade. 
Apăruse după cină, prezentându-se ca anestezistul care urma să 
aibă grijă de ea în timpul operaţiei. Apoi a început să-i pună 
aceleaşi întrebări despre sănătatea ei la care răspunsese de 
atâtea ori până atunci. Diferenţa era că doctorul Ranade nu 
părea interesat de răspunsuri. Faţa lui de culoarea mahonului nu 
şi-a schimbat expresia decât în momentul în care Lisa i-a vorbit 
despre operaţia de apendicită de la unsprezece ani. Dr. Ranade 
a încuviinţat din cap când Lisa i-a spus că nu avusese probleme 
cu anestezia. Singura altă informaţie care l-a interesat a fost 
absenţa unor reacţii alergice. Şi la asta a încuviinţat din cap. 

De regulă, Lisa prefera oamenii deschişi. Dr. Ranade era 
opusul. Nu trăda nici o emoție, ci doar o forţă interioară tăcută. 
Dar pentru Lisa, în condiţiile date, această afectare calmă era 
cât de poate de potrivită. Era bucuroasă să găsească pe cineva 
pentru care chinul ei era ceva de rutină. Dar la un moment dat, 
doctorul Ranade a şocat-o. Cu acelaşi accent corect de Oxford, 
el a spus: 

— Presupun că doctorul Mannerheim a discutat cu tine 
tehnica anestezică ce va fi folosită. 

— Nu, a răspuns Lisa. 

— E ciudat, a spus Ranade după un timp. 

— De ce? a întrebat Lisa, intuind ceva neplăcut. Ideea că se 
putea produce un scurtcircuit al comunicării era alarmantă. De 
ce e ciudat? 

— De obicei, pentru craniotomii folosim anestezia totală, a 
spus doctorul Ranade. Dar doctorul Mannerheim ne-a informat 


că doreşte o anestezie locală. 

Lisa nu mai auzise vorbindu-se despre operaţia ei ca fiind o 
craniotomie. Doctorul Mannerheim spusese că „va deschide un 
capac” şi, prin ferestruica astfel formată în craniul ei, îi va 
îndepărta porţiunea afectată din lobul temporal. El îi spusese 
Lisei că, într-un fel sau altul, o parte a creierului Lisei suferise o 
vătămare şi tocmai acea secţiune îi provoca atacurile. 

Dacă ar reuşi să elimine partea vătămată, atacurile ar înceta. 

Făcuse până atunci aproape o sută de astfel de operaţii, cu 
rezultate excelente. La vremea aceea Lisa fusese entuziasmată 
pentru că, până la doctorul Mannerheim, tot ce obținuse de la 
ceilalţi doctori fuseseră nişte clătinări din cap compătimitoare. 

lar atacurile erau îngrozitoare. De obicei ştia când urmau să 
se producă pentru că simţea mirosul acela ciudat de familiar. 
Dar alteori acestea veneau fără avertismente, prăvâălindu-se 
asupra ei ca o avalanşă. Odată, pe când se afla la cinematograf, 
după ce urmase un lung tratament cu medicamente puternice şi 
primise asigurări că problema era ţinută sub control, a simţit 
mirosul îngrozitor. Cuprinsă de panică, s-a ridicat brusc, a ieşit 
împleticindu-se pe culoarul dintre scaune şi a fugit în foaier. In 
acel moment şi-a pierdut controlul asupra gesturilor. Mai târziu, 
îşi „revenise” şi s-a pomenit sprijinită de zidul foaierului, lângă 
automatul de dulciuri, cu mâna între picioare. Îşi dezbrăcase în 
parte hainele şi, ca o pisică în călduri, se masturbase. Un grup 
de oameni se holbau la ea ca la o descreierată, printre ei 
aflându-se şi Jim, pe care-l lovise cu pumnii şi picioarele. Mai 
târziu a aflat că atacase două tinere, una din ele trebuind să fie 
internată. În momentul în care şi-a „revenit”, n-a mai fost în 
stare decât să închidă ochii şi să plângă. Nimeni nu a avut 
curajul să se apropie de ea. Ca prin ceaţă îşi amintea că auzise 
sirena unei ambulante. A crezut că îşi pierduse minţile. 

Viaţa Lisei ajunsese într-un impas. Nu înnebunise, dar nici un 
tratament nu-i îndepărta atacurile. Şi astfel, când a apărut în 
viaţa ei, doctorul Mannerheim a părut un mântuitor. Abia o dată 
cu vizita doctorului Ranade a început să înţeleagă ce avea săi 
se întâmple. După plecarea doctorului Ranade, a venit un 
sanitar ca s-o radă în cap. Din acel moment, Lisa a fost cuprinsă 
de spaimă. 

— Există vreun motiv pentru care doreşte anestezie locală? a 
întrebat Lisa. 


Mâinile începuseră să-i tremure. Doctorul Ranade şi-a 
formulat cu grijă răspunsul. 

— Da, a spus el în sfârşit. Vrea să localizeze porţiunea 
bolnavă a creierului şi are nevoie de ajutorul tău. 

— Cu alte cuvinte, voi fi trează când... 

Lisa nu şi-a terminat propoziţia. Vocea i s-a pierdut. Ideea 
părea absurdă. 

— Întocmai, a spus doctorul Ranade. 

— Bine dar el ştia care e partea bolnavă a creierului meu, a 
protestat Lisa. 

— Nu suficient de bine. Dar nu-ţi face griji. Voi fi lângă tine. N- 
o să simţi nici o durere. Trebuie doar să-ţi aminteşti să nu 
tuşeşti şi să nu te mişti brusc. 

Reveria Lisei fi întreruptă de o senzaţie de durere în 
antebraţul stâng. Privind în sus văzu nişte băşicuţe mici 
bolborosind în sticla de deasupra capului ei. Doctorul Ranade 
pornise perfuzorul. Făcu acelaşi lucru şi la antebraţul drept, 
introducându-i în venă un tub de plastic lung şi subţire. Apoi 
ajustă masa astfel încât să stea uşor înclinată în jos. 

— Lisa, spuse Carol Bigelow. Am să-ţi aplic un cateter. 

Săltându-şi capul, Lisa se uită în jos. Carol dezambala o cutie 
acoperită cu plastic. Nancy Donovan, o altă infirmieră 
specializată în operaţii, dădu la o parte cearşaful Lisei, 
dezvelind-o de la talie în jos. 

— Cateter? întrebă Lisa. 

— Da, răspunse Carol Bigelow, trăgându-şi nişte mănuşi de 
cauciuc largi. Am să-ţi introduc un tub în vezica urinară. 

Lisa îşi lăsă capul să cadă la loc. Nancy Donovan îi înşfacă 
picioarele şi le aranjă astfel încât tălpile erau lipite în vreme ce 
genunchii stăteau puternic depărtaţi. Lisa stătea expusă vederii 
tuturor, ca o marfă în galantar. 

— Îţi voi administra un medicament numit manitol, îi explică 
doctoral Ranade. Te va face să urinezi mult. 

Lisa încuviinţă din cap în semn de înţelegere în vreme ce 
simţea cum Carol Bigelow începea să-i spele organele genitale. 

— Bună, Lisa, eu sunt doctorul George Newman. Mă mai ţii 
minte? 

Deschizându-şi ochii, Lisa privi la o altă faţă acoperită de 
mască. Ochii aceştia erau albaştri. In partea cealaltă a Lisei se 
afla o altă faţă cu ochi căprui. 


— Eu sunt rezident şef la neurochirurgie, spuse doctorul 
Newman, iar el este dr. Ralph Lowry, unul dintre rezidenții noştri 
stagiari. Aşa cum ţi-am explicat ieri, noi îl vom asista pe doctorul 
Mannerheim. 

Înainte ca Lisa să poată răspunde, simţi brusc o durere acută 
între picioare, urmată de o curioasă senzaţie de umplere a 
vezicii. Trase aer în piept. Simţi cum pe partea interioară a 
coapsei i se aplică o bandă adezivă. 

— Acum relaxează-te, spuse Newman fără să-i aştepte 
răspunsul. O să terminăm imediat cu pregătirile. 

Cei doi doctori îşi îndreptară atenţia spire un şir de radiografii 
care tapetau peretele din spate. 

Ritmul mişcărilor în sala de operaţii spori. Nancy Donovan 
apăru cu o tavă din oţel inoxidabil aburindă, plină cu 
instrumente şi o trânti cu un zgomot puternic pe o masă din 
apropiere. Darlene Cooper şi ea infirmieră specializată în 
operaţii, care-şi pusese deja şorţul şi mănuşile, începu să 
aranjeze instrumentele sterile pe o tavă. Lisa îşi întoarse capul 
când o văzu pe Darlene Cooper ridicând un burghiu mare. 

Doctorul Ranade înfăşură pe antebraţul drept al Lisei un 
manşon tensiometric. Carol Bigelow îi dezveli pieptul şi-i lipi cu 
bandă adezivă electrozii pentru EKG. Curând, semnalele 
acustice ale monitorului cardiac îl concurară în intensitate pe 
John Denver de la radioul din colţ. 

Doctorul Newman reveni de la studierea radiografiilor şi îi 
aranjă Lisei capul bărbierit, ţinându-şi degetul mic pe nasul ei şi 
degetul mare pe creştetul capului, el trasă o linie cu un creion 
de marcaj. Prima linie merse de la o ureche la cealaltă, trecând 
peste creştetul capului. A doua linie o intersectă pe prima, 
pornind din mijlocul frunţii până în regiunea occipitală. 

— Acum, Lisa, întoarce capul spre stânga, spuse doctorul 
Newman. 

Lisa îşi tinu ochii închişi. Simţi cum un deget îi palpează 
marginea osului care pornea de la ochiul drept către urechea 
dreaptă. Apoi simţi cum creionul de marcaj trasează o linie 
curbă care începea de la tâmpla dreaptă, arcuindu-se în sus şi 
spre spate şi terminându-se undeva în spatele urechilor. Linia 
delimita o zonă în formă de potcoavă, având urechea Lisei la 
bază. Aceasta avea să fie capacul descris de doctorul 
Mannerheim. 


O somnolenţă neaşteptată puse stăpânire pe trupul Lisei. 
Tânăra avu senzaţia că aerul din încăpere devenise vâscos şi îşi 
simţea extremităţile ca de plumb. Depuse un mare efort ca să-şi 
deschidă pleoapele. Doctorul Ranade îi zâmbi. Într-o mână ţinea 
racordul la perfuzor, în cealaltă avea o seringă. 

— Ceva care să te relaxeze, spuse el. 

Timpul deveni dezarticulat. Sunetele pătrundeau şi apoi îi 
părăseau conştiinţa. Ar fi vrut să adoarmă dar, involuntar, trupul 
i se împotrivea. Fu întoarsă pe jumătate într-o parte, cu umărul 
drept ridicat şi sprijinit pe o pernă. Cu o senzaţie de detaşare îşi 
simţi ambele încheieturi legate de o scândură ridicată în unghi 
drept faţă de masa de operaţie. Işi simţea braţele atât de grele 
încât oricum nu le-ar fi putut mişca. O chingă de piele îi fu 
petrecută peste talie, imobilizându-i trupul. Capul îi fu curăţat şi 
badijonat. Simţi mai multe ace ascuţite însoţite de o durere 
trecătoare, după care capul îi fu prins într-un soi de menghină. 
Împotriva voinţei sale, adormi. 

O durere intensă şi bruscă o trezi, făcând-o să tresară. Nu 
avea habar cât timp trecuse. Durerea fusese localizată deasupra 
urechii drepte. Apăru din nou. Lăsă să-i scape un țipăt şi încercă 
să se mişte. Cu excepţia unui tunel din material textil aflat 
direct înaintea feţei ei, Lisa era acoperită cu straturi de 
cearşafuri chirurgicale. La capătul tunelului, văzu faţa doctorului 
Ranade. 

— Totul e în regulă, Lisa, spuse acesta. Să nu te mişti acum. 
Ţi se injectează anestezicul local. O să-l simţi doar pentru o 
clipă. 

Durerea apăru iarăşi şi iarăşi. Lisa simţi că scalpul are să-i 
explodeze. Încercă să-şi ridice braţele, dar o opri strânsoarea 
cearşafurilor. 

— Vă rog, strigă ea, dar vocea abia i se auzi. 

— Totul e în regulă, Lisa. Încearcă să te relaxezi. 

Durerea încetă. Lisa auzi respiraţiile doctorilor. Aceştia se 
aflau exact deasupra urechii sale drepte. 

— Cuţit, spuse doctorul Newman. 

Lisa se crispă. Simţi o presiune, ca şi cum un deget i-ar fi fost 
apăsat pe scalp şi rotit pe linia trasată de creionul de marcaj. Un 
lichid cald se prelinse pe gâtul ei, prin țesătura cearşafurilor. 

— Hemostatice, spuse Newman. 

Lisa auzi nişte pocnete metalice ascuţite. 


— Cleme Raney, ceru Newman. Şi sunaţi-l pe doctorul 
Mannerheim. Spuneţi-i că vom fi gata în treizeci de minute. 

Lisa încercă să nu se gândească la ce se întâmpla cu capul ei. 
Se concentră în schimb asupra senzaţiei de disconfort din 
vezică. 

Chemă pe doctorul Ranade şi îi spuse că trebuie să urineze. 

— Ai un cateter în vezică, îi răspunse acesta. 

— Dar trebuie să urinez, insistă Lisa. 

— Relaxează-te, Lisa, spuse medicul. Am să-ţi mai 
administrez puţin somnifer. 

Următorul lucru de care fu conştientă Lisa fu vaietul ascuţit al 
motorului pneumatic combinat cu o senzaţie de presiune şi de 
vibraţie pe capul ei. Zgomotul era înspăimântător pentru că ştia 
ce înseamnă. Craniul urma să-i fie deschis cu un ferăstrău; nu 
ştia că se numeşte craniotom. Slavă Domnului, nu resimţi nici o 
durere, deşi Lisa era pregătită să apară în orice clipă. Mirosul de 
os ars pătrunse prin pânza de tifon care-i acoperea faţa. Simţi 
cum doctorul Ranade îi prinde mâinile şi îi fu recunoscătoare 
pentru asta. Se agăţă de mâna medicului de parcă ar fi fost 
singura ei speranţă de supravieţuire. 

Sunetul craniotomului se stinse. Piuitul ritmic al monitorului 
cardiac se făcu auzit în tăcerea bruscă. Deodată, durerea apăru 
din nou, de data aceasta semănând mai mult cu disconfortul 
creat de o durere de cap localizată. Faţa doctorului Ranade se 
ivi la capătul tunelului ei de vizibilitate. O urmărea atent în timp 
ce ea simţea cum manşonul tensiometric se umflă. 

— Forcepsul de oase, spuse doctorul Newman. 

Lisa auzi şi simţi un trosnet de oase. Părea a se fi produs 
foarte aproape de urechea dreaptă. 

— Elevatoare, spuse doctorul Newman. 

Lisa resimţi mai multe spasme dureroase urmate de ceea ce 
se păru a fi un trosnet zgomotos. Înţelese că în acel moment 
craniul îi fusese deschis. 

— Tampon steril, spuse doctorul Newman, pe un ton sec. 


Continuând să-şi spele mâinile, doctorul Curt Mannerheim se 
înclină ca să privească prin uşa SO nr.21 şi să vadă ceasul de pe 
peretele îndepărtat. Se făcuse aproape ora nouă. În clipa aceea 
îl zări pe rezidentul său şef, doctorul Newman, depărtându-se de 
masă. Rezidentul îşi încrucişă mâinile înmănuşate la piept şi se 


duse să studieze radiografiile aranjate pe proiector. Asta nu 
putea să însemne decât un singur lucru. Craniotomia fusese 
efectuată şi erau gata pentru sosirea şefului. Mannerheim ştia 
că nu are prea mult timp la dispoziţie. La prânz urma să 
sosească comisia de anchetă a Institutului Naţional pentru 
Sănătate. În joc era un fond de cercetare de douăsprezece 
milioane de dolari, care i-ar fi asigurat suportul financiar pentru 
activitatea de cercetare pe următorii cinci ani. Trebuia să obţină 
acest fond. Dacă nu reuşea, putea pierde întregul laborator cu 
animale şi, o dată cu acesta, rezultatele a patru ani de muncă. 
Mannerheim era sigur că se afla în pragul descoperirii zonei 
exacte a creierului, responsabilă pentru manifestările de furie şi 
agresivitate. 

Clătindu-şi spuma pe mâini, Mannerheim o zări pe Lori 
Mcinter, directoarea adjunctă a secţiei de operaţii. O strigă pe 
nume şi femeia se opri în loc. 

— Lori, dragă! Am doi doctori japonezi veniţi de la Tokyo. Poţi 
să trimiţi pe cineva în sala de repaus să-i ajute să-şi găsească 
nişte halate sterile şi toate cele trebuincioase? 

Lori Mcinter încuviinţă din cap, lăsând să se înţeleagă 
totodată că nu era prea încântată de această solicitare. Felul 
cum Mannerheim urlase pe coridor o iritase. 

Mannerheim sesiză acest reproş tăcut şi o înjură pe infirmieră 
cu glas scăzut. 

— Muieri, bombăni el. 

Infirmierele începeau să-l irite tot mai mult pe Mannerheim. 

Dădu buzna în sala de operaţii ca un taur în arenă. Atmosfera 
amicală se modifică brusc. Darlene Cooper îi întinse un prosop 
steril. Uscându-şi o mână, apoi cealaltă şi trecând la antebraţe, 
Mannerheim se aplecă să se uite la deschiderea din craniul 
Lisei. 

— Dar-ar dracii, Newman, lătră el, când ai să-nveţi şi tu să faci 
o craniotomie ca lumea? Ţi-am spus o dată, ţi-am spus de o mie 
de ori să teşeşti mai mult marginile. Doamne sfinte, ce porcărie! 

Sub cearşafuri. Lisa simţi un nou val de teamă. Ceva nu era în 
regulă cu operaţia ei. 

— Păi... începu Newman. 

— Nu vreau s-aud nici o scuză. Ori o faci cum trebuie, ori îţi 
cauţi de lucru în altă parte. Or să vină aici nişte japonezi şi ce 
crezi c-au să-şi închipuie când or să vadă asta? 


Nancy Donovan aştepta lângă el să-i ia prosopul, dar 
Mannerheim preferă să-l arunce pe podea. Îi plăcea să 
stârnească tulburări şi, ca un copil, cerea atenţie totală oriunde 
s-ar fi aflat. Şi o obținea. Din punct de vedere tehnic era 
considerat unul dintre cei mai buni neurochirurgi din ţară, dacă 
nu chiar cel mai rapid. Aşa cum spunea chiar el: „O dată ce ai 
pătruns în cap, nu mai ai timp să umbli cu băgare de seamă.” Şi 
cu cunoaşterea sa enciclopedică a complexităţii neuroanatomiei 
umane, era extraordinar de eficient. 

Darlene Cooper îi ţinu deschise mănuşile speciale din cauciuc 
maro pe care Mannerheim le cerea cu exclusivitate. 

În timp ce-şi vâra mâinile în ele, o privi în ochi. 

— Ahhh, gemu el, de parcă introducerea mâinilor i-ar fi 
provocat nişte plăceri orgasmice. Păpuşico, eşti fantastică. 

Darlene Cooper evită să se uite în ochii albastru-cenuşii ai lui 
Mannerheim şi îi întinse un prosop umed ca să-şi şteargă pudra 
de pe mănuşi. Era obişnuită cu remarcile lui şi din experienţă 
ştia că cea mai bună apărare consta în ignorarea lor. 

Plasându-se la capătul mesei, cu Newman în dreapta şi Lowry 
în stânga sa, Mannerheim se uită în jos la membrana duramater 
semitransparentă care acoperea creierul Lisei. Newman aplicase 
cu grijă suturi prin grosimea membranei şi le ancorase de 
marginile deschizăturii. Suturile aveau rolul de a ţine membrana 
cât mai întinsă pe suprafaţa interioară a craniului. 

— În regulă, să-ncepem distracţia, rosti Mannerheim. Cârlig 
de dural şi scalpel. 

Instrumentele ajunseră cu un plescăit în mâna doctorului. 

— Uşurel  păpuşico, spuse Mannerheim. Nu suntem la 
televiziune. Nu vreau să simt dureri de câte ori cer câte un 
instrument. 

Se aplecă şi, cu abilitate, ridică membrana cu cârligul. Cu 
cuțitul, practică o mică deschidere. Prin gaură se putu vedea o 
protuberanţă roz-cenuşie de creier dezvelit. 

De îndată ce se aşternea la treabă, Mannerheim devenea un 
profesionist total. Mâinile sale relativ mici se mişcau cu o 
prudenţă economică, ochii săi bulbucaţi neslăbind nici o clipă 
pacientul. Faptul că era scund - un metru şi şaizeci şi opt de 
centimetri - constituia pentru el o continuă sursă de iritare. Era 
convins că fusese privat de încă doisprezece centimetri ca să se 
poată ridica la nivelul înălţimii sale intelectuale, dar se menținea 


într-o condiţie fizică excelentă şi arăta mult mai tânăr decât de 
şaizeci şi unu ani, câţi avea. 

Cu o foarfecă mică şi nişte fâşii de bumbac pe care le inseră 
între membrană şi creier pentru protecţie, Mannerheim lărgi 
orificiul din învelişul creierului până la mărimea ferestrei osoase. 
Cu degetul arătător, palpă cu delicateţe lobul temporal al Lisei. 
Cu experienţa sa, putea să detecteze cea mai uşoară anomalie. 
Pentru Mannerheim, această interacţiune intimă între el şi 
creierul uman palpitând era apoteoza existenţei sale. Nu de 
puţine ori, starea de excitație psihică avea drept consecinţă o 
erecţie sexuală. 

— Acum vom aplica stimulatorul şi electrozii EEG. 

Doctorii Newman şi Lowry se luptară cu încâlceala de cabluri 
subţiri. Nancy Donovan, infirmiera dispecer a lui Mannerheim, 
luă capetele cablurilor întinse de medici şi le introduse în 
consolele electrice din apropiere. Doctorul Newman plasă cu 
atenţie electrozii în două şiruri paralele. Unul pe linia mediană a 
lobului temporal, celălalt deasupra venei Sylvian. Nancy 
Donovan acţionă un întrerupător şi ecranul aparatului EEG de 
lângă monitorul cardiac se trezi la viaţă cu nişte pulsuri 
fluorescente trasând linii dezordonate. 

Dr. Harata şi dr. Nagamoto intrară în sala de operaţii. 
Mannerheim era încântat nu atât pentru că musafirii ar fi putut 
să înveţe câte ceva, ci pentru că-i plăcea să lucreze cu public. 

— Atenţie, vă rog, începu Mannerheim gesticulând, în 
literatură veţi găsi o mulţime de prostii pe tema: trebuie sau nu 
eliminată porţiunea superioară a lobului temporal în cursul unei 
lobotomii temporale. Unii medici se tem că asta ar putea afecta 
vorbirea pacientului. Răspunsul este: verifică! 

Ţinând în mână un stimulator electric ca pe o baghetă de 
dirijor, Mannerheim îi făcu un semn doctorului Ranade, care se 
aplecă şi ridică cearşaful. 

— Lisa, strigă el. 

Lisa îşi deschise ochii, în care se citea tulburarea provocată 
de conversaţia auzită mai înainte. 

— Lisa, repetă anestezistul. Te rog să reciţi cât de multe 
poezii pentru copii poţi. 

Lisa se conformă, sperând că, cu ajutorul dat, întreaga 
poveste avea să se sfârşească mai repede. incepu să vorbească, 
dar în aceeaşi clipă doctorul Mannerheim atinse suprafaţa 


creierului cu stimulatorul. La mijlocul cuvântului, se opri. Ştia ce 
voise să spună, dar nu putea. În acelaşi timp prin minte îi trecu 
imaginea cuiva care trecea printr-o uşă. 

Observând această întrerupere a cursului vorbirii, 
Mannerheim exclamă: 

— lată răspunsul căutat: la acest pacient nu vom înlătura 
convoluţia lobului temporal superior. 

Capetele oaspeţilor japonezi se mişcară aprobativ, în semn de 
înţelegere. 

— Acum urmează partea mai interesantă a acestui exerciţiu, 
spuse Mannerheim, luând unul din cei doi electrozi primiţi de la 
spitalul Gibson Memorial. Apropo, să sune cineva la radiologie. 
Vreau o poză cu electrozii ăştia, ca să ştim mai târziu unde au 
fost. 

Electrozii filiformi rigizi erau instrumente ce serveau atât la 
înregistrare cât şi la stimulare. Înainte de a fi sterilizaţi, 
Mannerheim marcase pe ei câte un punct aflat la patru 
centimetri de vârful acului. Cu ajutorul unei mici rigle metalice, 
el măsură patru centimetri de la partea frontală a lobului 
temporal. Ţinând electrodul la unghi drept faţă de suprafaţa 
creierului, Mannerheim îl împinse orbeşte şi cu uşurinţă până la 
semnul de patru centimetri. Tesutul creierului opuse o 
rezistenţă minimă. Luă al doilea electrod şi îl introduse la doi 
centimetri în spatele primului. Ambii electrozi ieşeau în afară 
cum cu vreo cinci centimetri faţă de suprafaţa creierului. 

Din fericire, Kenneth Robbins, tehnicianul şef al secţiei de 
neuroradiologie, sosi chiar în acel moment. Dacă ar fi întârziat, 
Mannerheim ar fi izbucnit într-unul din accesele sale de furie 
celebre. Dat fiind că sala de operaţii era echipată pentru 
efectuarea radiografiilor, tehnicianul şef avu nevoie doar de 
câteva minute pentru realizarea celor două imagini. 

— Bun, spuse Mannerheim, aruncând o privire la ceasul din 
perete şi dându-şi seama că va trebui să grăbească lucrurile. 
Vom stimula acum electrozii de adâncime şi vom vedea dacă 
putem genera nişte unde cerebrale epileptice. Din experienţa 
mea, dacă reuşim acest lucru, şansele ca lobotomia să elimine 
producerea pe mai departe a atacurilor sunt de sută la sută. 

Doctorii se regrupară în jurul pacientei. 

— Doctor Ranade, spuse Mannerheim. Vreau să rogi pacienta 
să descrie ceea ce simte şi gândeşte în urma stimulului. 


Ranade încuviinţă din cap şi se făcu nevăzut sub marginea 
cearşafului. Când apăru din nou îi făcu semn lui Mannerheim să 
continue. 

Pentru Lisa, stimulul avu efectul unei explozii de bombă, fără 
zgomot sau durere. După un timp mort, care ar fi putut să fie de 
o fracțiune de secundă sau de o ora, un caleidoscop de imagini 
se reuni pe chipul doctorului Ranade la capătul unui tunel lung. 
Nu-l recunoscu pe anestezist, nici nu-şi dădu seama unde se 
află. Nu mai era conştientă decât de mirosul îngrozitor care-i 
prevestea atacurile. Se simţi înspăimântată. 

— Ce ai simţit? o întrebă Ranade. 

— Ajutaţi-mă, ţipă Lisa. Încercă să se mişte dar era 
imobilizată. Ştia că atacul urma să se producă. Ajutaţi-mă! 

— Lisa, spuse Ranade, devenind alarmat. Lisa, totul e în 
ordine. Relaxează-te. 

— Ajutaţi-mă! ţipă Lisa în timp ce-şi pierdea controlul asupra 
raţiunii. Dispozitivul care-i fixa capul rezistă, la fel şi chinga de 
piele de la talie. Toată forţa ei se concentră în braţul drept, pe 
care îl trase brusc, cu o putere enormă. Cureaua de la 
încheietură cedă cu un plesnet şi braţul eliberat se arcui pe sub 
cearşafuri. 

Mannerheim privea fascinat înregistrările anormale de pe 
electroencefalograf când zări cu coada ochiului mâna Lisei. 
Dacă ar fi reacţionat mai rapid, ar fi putut, probabil, să evite 
incidentul. Aşa cum se petrecură lucrurile însă, fu atât de 
surprins încât pentru o clipă fu incapabil sa reacționeze. Mâna 
Lisei, agitându-se disperată ca să-i elibereze corpul imobilizat pe 
masa de operaţii, lovi electrozii ieşiţi în afară, împingându-i cu 
totul în creier. 


Când Robbins bătu şi deschise uşa, Philips tocmai vorbea la 
telefon cu un pediatru pe nume George Rees. Îi făcu semn cu 
mâna tehnicianului să intre în timp ce-şi termina convorbirea. 
Rees se interesa despre o radiografie craniană a unui băieţel de 
doi ani, despre care se presupunea că se rostogolise pe scări. 
Martin fu nevoit să-i spună pediatrului bănuiala sa că copilul 
fusese molestat, căci pe radiografia toracică a pacientului 
observase nişte fracturi de coaste mai vechi. Era o chestie urâtă 
şi Philips fu bucuros când reuşi să termine convorbirea. 

— Ce-ai adus? îl întrebă el pe Robbins, rotindu-şi scaunul spre 


acesta. Robbins era tehnicianul şef al secţiei de neuroradiologie 
pe care Philips însuşi îl recrutase şi între cei doi bărbaţi se 
stabilise o relaţie specială. 

— Numai filmele de localizare pe care m-aţi rugat să le fac 
pentru Mannerheim. 

Philips încuviinţă din cap în timp ce Robbins le aşeza pe 
proiectorul radiografie. În mod normal, tehnicianul şef nu 
părăsea secţia pentru efectuarea radiografiilor, dar pentru 
evitarea unor posibile probleme. Philips îl rugase să se ocupe 
personal de Mannerheim. 

Radiografiile operative ale Lisei Marino se iluminară pe 
ecranul, proiectorului. Filmul lateral prezenta o luminozitate 
poliedrică în locul unde fusese perforat osul cranian. Electrozii 
de adâncime ca nişte ace, pe care Mannerheim îi înfipsese în 
lobul temporal al Lisei, se vedeau cel mai clar şi tocmai poziţia 
acestor instrumente îi stârni interesul lui Philips. Cu piciorul, el 
acţionă motorul unui proiector de perete, de mari dimensiuni, 
denumit alternator. Atâta timp cât ţinea piciorul apăsat pe 
pedală, imaginea de pe ecran se schimba. Aparatul putea fi 
încărcat cu un număr nelimitat de filme care puteau fi vizionate 
pe rând. Philips acţionă pedala până când găsi secvenţa ce 
conţinea radiografiile precedente ale Lisei. 

Prin compararea noilor filme cu cele vechi, Philips determină 
poziţia exactă a electrozilor de adâncime. 

— la te uită, făcu Philips. Faci nişte radiografii excelente. Dac- 
aş putea să te clonez, jumătate din problemele mele ar fi 
rezolvate. 

Robbins săltă din umeri nepăsător, dar complimentul îi făcu 
plăcere. Ca şef, Philips era exigent dar ştia să aprecieze munca 
bine făcută. 

Martin folosi o riglă de mare precizie pentru a măsura 
distanţele asociate cu vasele sanguine minuscule de pe 
radiografiile mai vechi. Cu cunoştinţele sale despre anatomia 
creierului şi ţinând cont de localizarea obişnuită a vaselor 
respective, îşi putu forma în minte o reprezentare 
tridimensională a zonei care-l interesa. Translatarea acestei 
informaţii la noile filme îi dădu poziţia vârfurilor electrozilor. 

— Uluitor, spuse Philips, lăsându-se pe spate. Electrozii ăştia 
sunt poziţionaţi perfect. Mannerheim e fantastic. Ce bine ar fi 
dacă înţelepciunea i-ar fi pe măsura aptitudinilor tehnice. 


— Vreţi să duc filmele astea înapoi în sala de operaţii? întrebă 
Robbins. 

Philips clătină din cap. 

— Nu. Am să le duc chiar eu. Vreau să vorbesc cu 
Mannerheim. Am să iau cu mine şi câteva din filmele astea mai 
vechi. Poziţia acestei artere cerebrale posterioare mă cam 
deranjează. 

Philips luă radiografiile şi se îndreptă spre uşă. 


Cu toate că situaţia în SO nr. 21 revenise la o aparenţă de 
normalitate, Mannerheim era furios din pricina incidentului. Nici 
prezenţa  musafirilor din străinătate nu-i temperă mânia. 
Newman şi Lowry avură cel mai mult de suferit. Ai fi zis că 
Mannerheim era convins că cei doi puseseră la cale totul, în 
mod deliberat. 

Incepu lobotomia temporală de îndată ce doctorul Ranade o 
supuse pe Lisa unei anestezii endotraheale generale. Imediat 
după accesul suferit de Lisa se instalase panica, chiar dacă 
toată lumea s-a comportat minunat. Mannerheim a reuşit să 
apuce mâna Lisei înainte să se poată produce alte stricăciuni. 
Ranade, adevăratul erou, a reacţionat instantaneu, injectând o 
doză de somnifer de o sută cincizeci de miligrame de thiopental 
IV, urmată de un paralizant muscular denumit d-tubocurarină. 
Medicamentele nu numai că au adormit-o pe Lisa, dar au pus 
totodată capăt atacului. In doar câteva minute, Ranade şi-a 
amplasat tubul endotraheal, a pornit fluxul de oxid azotic şi şi-a 
aranjat dispozitivele de monitorizare. 

Intre timp, Newman extrăsese cei doi electrozi înfipţi 
nepermis de mult în vreme ce Lowry îndepărtase ceilalţi 
electrozi de suprafaţă. De asemenea, Lowry aşezase tampoane 
umede peste creierul expus după care acoperise locul cu un 
prosop steril. Pacienta a fost înfăşurată din nou în cearşafuri iar 
doctorii şi-au pus şorţuri şi mănuşi noi. Totul revenise la normal 
în afară de dispoziţia lui Mannerheim. 

— Drace! făcu Mannerheim, îndreptându-se din şale ca să-şi 
uşureze încordarea din spate. Lowry, dacă preferi să faci altceva 
când o să te maturizezi, spune, măi băiatule. Altfel fă bine şi 
ţine pensa aia retractoare ca să văd şi eu. 

Din locul unde se afla, Lowry nu putea să vadă ce face. 

Uşa sălii de operaţii se deschise şi Philips intră, aducând cu el 


radiografiile. 

— Atenţie, şopti Nancy Donovan. Napoleon e cu fundul în sus. 

— Mulţumesc pentru avertisment, spuse Philips exasperat. 

II irita faptul că toată lumea tolera personalitatea de 
adolescent a lui Mannerheim; asta n-avea nici o legătură cu 
calităţile sale de chirurg. Aşeză radiografiile pe proiector, 
conştient că Mannerheim îl zărise. Abia după cinci minute Philips 
îşi dădu seama că neurochirurgul îl ignora intenţionat. 

— Doctore Mannerheim, strigă Martin peste zgomotul 
monitorului cardiologie. 

Toate privirile se întoarseră când Mannerheim se îndreptă, 
mişcându-şi capul astfel încât fasciculul lămpaşului ca de miner 
căzu direct pe faţa radiologului. 

— Probabil că nu ţi-ai dat seama că noi facem aici chirurgie pe 
creier şi că poate nu trebuia să ne întrerupi, rosti Mannerheim 
cu o furie controlată. 

— Aţi cerut radiografii de localizare, spuse Philips calm şi am 
crezut că e de datoria mea să vă furnizez informaţiile. 

— Consideră-ţi datoria împlinită, spuse Mannerheim, uitându- 
se din nou la incizia sa. 

Preocuparea reală a lui Philips nu era legată de poziţia 
electrozilor, pentru că ştia că era fără cusur. Era vorba de 
orientarea electrodului posterior sau hippocampal relativ la 
formidabila arteră cerebrală posterioară. 

— E vorba de altceva, spuse Martin. Aş... 

Capul lui Mannerheim se ridică brusc. Fasciculul luminos fixat 
pe fruntea sa se repezi mai întâi pe perete, apoi pe tavan, în 
vreme ce vocea lui plesni ca un bici. 

— Doctore Philips, eşti atât de drăguţ să te cari de aici cu 
radiografiile tale cu tot, ca să putem să terminăm şi noi operaţia 
asta? Când om avea nevoie de ajutorul tău, o să-l cerem. 

Apoi, pe un ton normal, ceru unei infirmiere nu ştiu ce forceps 
baionetă şi se întoarse la treabă. 

Calm, Martin îşi luă radiografiile şi plecă din sala de operaţii. 
Ajuns în vestiar, în timp ce îmbrăca hainele de oraş, încercă să 
nu se gândească prea mult; era mai bine pentru starea lui 
sufletească. In timp ce se înapoia spre radiologie, îşi îngădui să 
mediteze asupra conflictului abătut asupra propriului său simţ al 
responsabilităţii, provocat de incident. Lucrul cu Mannerheim 
făcea apel la nişte resurse de care nu-şi închipuise vreodată că 


ar avea nevoie ca radiolog. Când ajunse la biroul său, nu 
rezolvase nimic. 

— Sunteţi aşteptat în sala de angiografie, îl întâmpină Helen 
Walker când intră pe uşă. Se ridică şi veni după el în birou. 

Helen era o negresă extrem de graţioasă din Queens, în 
vârstă de treizeci şi opt de ani: de cinci ani era secretara lui 
Philips. Aveau o relaţie profesională minunată. Gândul că ar fi 
putut să-l părăsească vreodată îl teroriza pe Philips căci, ca 
orice secretară bună, contribuia din plin la desfăşurarea vieţii 
cotidiene a şefului său. Până şi vestimentația actuală a acestuia 
era rodul eforturilor ei. Dacă Helen nu l-ar fi bătut la cap să 
meargă cu ea într-o sâmbătă după-amiaza în Bloomingdale's, 
Philips ar fi purtat şi acum hainele lipsite de eleganţă pe care le 
purtase şi în colegiu. Rezultatul fusese un nou Philips, iar 
hainele cu croială modernă cădeau bine pe trupul său atletic. 

Philips aruncă radiografiile lui Mannerheim pe birou, unde se 
alăturară altor radiografii, acte, reviste şi cărţi. Era un loc pe 
care Philips îi interzisese Helenei să-l atingă. Indiferent cum 
arăta biroul lui, ştia unde se află fiecare obiect. 

Helen rămase în spatele lui, citindu-i un şir neîntrerupt de 
mesaje pe care se simţise obligată să i ie aducă la cunoştinţă. 
Doctorul Rees sunase să întrebe despre examenul CAT asupra 
pacientului său, unitatea de raze X din sala de angiografie 
numărul doi fusese reparată şi funcţiona normal, urgenţele 
sunaseră ca să anunţe că aşteptau un caz grav de accidentare 
la cap, care va avea nevoie de o examinare CAT urgentă. Era 
ceva nesfârşit şi de rutină. Philips îi spuse să se ocupe de toate 
problemele, ceea ce oricum plănuise să facă, după care Helen 
se întoarse la biroul ei. 

Philips îşi scoase halatul şi-şi puse şorţul căptuşit cu plumb, 
pe care-l purta în timpul anumitor proceduri de raze X pentru a 
se proteja împotriva radiaţiilor. Partea de sus a şorţului era 
împodobită de o monogramă palidă a lui Superman, care 
rezistase la toate tentativele de ştergere. Fusese desenată în 
glumă de colegii lui neuroradiologi, în urmă cu doi ani. Ştiind că 
gestul fusese comis din respect, Martin nu se supărase. 

Tocmai când se pregătea să plece, trecu cu ochii peste tăblia 
biroului ca să mai vadă o dată caseta cu programul şi să se 
asigure că vestea lui Michaels nu fusese doar un vis. Nezărind-o, 
Martin se apropie şi scotoci printre straturile mai recente de 


materiale aterizate acolo. Găsi caseta sub radiografiile lui 
Mannerheim. Philips dădu să plece dar se opri din nou. Luă 
caseta şi ultimele radiografii craniene laterale ale Lisei Marino. 
Strigând prin uşa deschisă la Helen să-i anunţe pe cei de la 
angiografie că va ajunge imediat acolo, se duse la masa lui de 
lucru. 

Îşi scoase şorţul şi-l aranja pe spătarul scaunului. Se holbă la 
prototipul de computer, întrebându-se dacă într-adevăr 
funcţiona. Apoi ridică radiografia Lisei în lumina care venea de la 
bancul de proiectoare. Nu-l interesau contururile electrozilor şi 
mintea lui îi elimină. Pe Philips îl interesa ce va spune 
computerul despre craniotomie. Philips ştia că procedura nu 
fusese inclusă în program. 

Acţionă comutatorul procesorului central. O luminiţă roşie se 
aprinse şi Martin introduse caseta. O vârâse trei sferturi când 
maşina o înghiţi ca un câine flămând. Imediat imprimanta se 
trezi la viaţă. Philips se duse lângă ea ca să poată citi mesajul. 

BUNĂ! SUNT RADREAD SKULL I. VĂ ROG, INTRODUCEŢI 
NUMELE PACIENTULUI. 

Philips tastă cu degetele arătătoare „Lisa Marino” şi introduse 
numele. 

MULŢUMESC. VĂ ROG, INTRODUCEŢI PREZENTAREA 
PROBLEMEI. 

Philips tastă: „tulburări epileptice”. 

MULŢUMESC. VĂ ROG, INTRODUCEŢI INFORMAŢIILE CLINICE 
RELEVANTE. 

Philips tastă: „21 ani, sex feminin, un an istoric de epilepsie a 
lobului temporal”. 

MULŢUMESC. VĂ ROG, INTRODUCEŢI FILMUL ÎN SCANNERUL 
CU LASER. 

Philips se duse la scanner. Rolele din interiorul fantei de 
inserţie se mişcau. Philips fu atent să orienteze filmul cu emulsia 
în jos. Maşinăria înşfacă pelicula şi o trase înăuntru. Imprimanta 
de ieşire se activă. Philips se apropie de ea. Mesajul îl îndemna: 
MULŢUMESC. SERVIŢI O CAFEA. Martin zâmbi. Umorul lui 
Michaels răsărea de unde nu te aşteptai. 

Scannerul emise un bâzâit electric uşor; dispozitivul de ieşire 
rămase tăcut. Philips îşi luă şorţul şi părăsi biroul. 

În sala de operaţii numărul 21 se lăsă liniştea în momentul în 
care Mannerheim mobiliză lobul temporal drept al Lisei şi îl 


ridică încet din locaş. Câteva vene firave puteau fi văzute 
legând specimenul de sinusurile venoase şi Newman le coagulă 
şi le diviză cu pricepere. În sfârşit, legăturile fură anulate şi 
Mannerheim ridică secţiunea de creier din craniul Lisei şi o lăsă 
să cadă într-un vas de oţel inoxidabil ţinut la îndemână de 
infirmiera Darlene Cooper. Mannerheim se uită la ceas: stătea 
bine cu timpul. Pe măsură ce operaţia avansa, dispoziţia lui 
Mannerheim se schimbă din nou. Acum era euforic şi pe bună 
dreptate încântat de prestaţia sa. Efectuase procedura în 
jumătate din timpul normal. Era sigur că va reuşi să ajungă în 
birou la ora prânzului. 

— Încă n-am terminat, spuse Mannerheim. Luând dispozitivul 
de absorbţie în mâna stângă şi forcepsul în dreapta. Cu grijă, 
acţionă asupra locului unde fusese lobul temporal, aspirând un 
plus de ţesut cerebral. Indepărta ceea ce numea nucleele de 
profunzime. Era probabil etapa cea mai riscantă a procedurii, 
dar lui Mannerheim îi plăcea cel mai mult. Cu o siguranţă de 
sine supremă, el dirija dispozitivul de  absorţie, evitând 
structurile vitale. 

La un moment dat, o globulă mare de ţesut cerebral blocă 
temporar orificiul aspiratorului. Se auzi un şuierat uşor, înainte 
ca bucăţica de ţesut să alunece în susul tubului. 

— A-nceput lecţia de muzică, zise Mannerheim. 

Era o zeflemea neurochirurgicală comună, dar venită din 
partea lui Mannerheim, după toată tensiunea pe care o 
provocase, păru mai comică decât de obicei. Toată lumea râse, 
cu excepţia celor doi doctori japonezi. 

De îndată ce Mannerheim termină cu îndepărtarea țesutului 
cerebral, doctorul Ranade încetini ventilaţia pacientei. Voia să 
lase tensiunea arterială a Lisei să crească puţin în timp ce 
Mannerheim inspecta cavitatea pentru eventuale sângerări. 
După o verificare minuțioasă, Mannerheim fu satisfăcut de 
faptul că locul operaţiei era uscat. Luând un port-ac, începu să 
închidă membrana duramater, învelişul rezistent al creierului.În 
momentul acela, Ranade începu cu grijă să atenueze anestezia 
Lisei. La încheierea operaţiei voia să poată îndepărta tubul din 
traheea Lisei fără ca aceasta să tuşească sau să se încordeze. 
Pentru asta era nevoie de o orchestrare delicată a tuturor 
medicamentelor pe care le folosise. Era imperativ ca tensiunea 
arterială a Lisei să nu urce. 


Închiderea membranei se desfăşură rapid şi, cu o rotaţie 
îndemânatică a încheieturii, Mannerheim aplică ultima copcă. 
Creierul Lisei era iarăşi învelit, chiar dacă membrana se adâncea 
şi era mai închisă la culoare în locul unde se aflase lobul 
temporal. Mannerheim îşi înclină capul ca să-şi admire lucrarea 
meşteşugită, după care, îndepărtându-se de masă, îşi scoase 
mănuşile de cauciuc cu mişcări energice. Plesnetul acestora 
răsună în încăpere. 

— În regulă, spuse Mannerheim, închideţi-o. Dar aveţi grijă sa 
nu dureze o veşnicie. 

Făcându-le semn celor doi japonezi să vină după el, 
Mannerheim părăsi încăperea. 

Newman preluă poziţia lui Mannerheim la capul Lisei. 

— Okay, Lowry, făcu Newman, ca un ecou al şefului său, ia să 
vedem dacă poţi să-mi fii de folos fără să mă stânjeneşti. 

După ce aşeză la loc căpăcelul osos, ca pe capacul unui 
dovleac de Halloween şi legă suturile, Newman era gata pentru 
operaţiunea de închidere. Cu un forceps dentar colţuros, prinse 
cu nădejde marginea rănii şi o trase parţial în afară. Apoi înfipse 
acul adânc în pielea scalpului, asigurându-se că a prins şi 
pericraniul şi scoase acul în regiunea rănii. Detaşând port-acul 
din poziţia iniţială de la urechea acului, folosi instrumentul ca să 
apuce vârful acului, aducând sutura în zona rănii. Folosind în 
esenţă aceeaşi tehnică, realiză sutura în cealaltă parte a rănii, 
încredinţând firul de mătase doctorului Lowry, care urma să lege 
copca. Repetară procedura până când rana fu închisă cu suturi 
negre, care dădeau impresia unui fermoar mare fixat pe partea 
laterală a capului Lisei. 

În timpul acestei etape a procedurii, doctorul Ranade a 
continuat să o ventileze pe Lisa, comprimând un sac respirator. 
De îndată ce ultima copcă avea să fie plasată, el plănuia să-i 
dea Lisei sută la sută oxigen şi să reverseze resturile de 
paralizant muscular pe care corpul ei nu-l metabolizase încă. 
Conform programului, mâinile lui comprimară din nou sacul 
respirator, dar de data asta degetele sale experimentate 
detectară o schimbare subtilă faţă de compresia anterioară. Pe 
parcursul ultimelor câteva minute, Lisa începuse să facă primele 
eforturi de a respira singură. Acele eforturi opuseseră o anumită 
rezistenţă la operaţiunea de ventilaţie. La ultima compresie, 
acea rezistenţă dispăruse. Privind la sacul respirator şi ascultând 


cu stetoscopul său esofagian, Ranade conchise că Lisa încetase 
brusc tentativele de respiraţie. Verifică stimulatorul nervilor 
periferici. Aparatul îi spunea că paralizantul muscular îşi diminua 
efectul conform programului. Dar de ce nu mai respira? Pulsul 
lui Ranade crescu. Pentru el anestezia era similară cu şederea 
pe o bordură sigură dar îngustă la marginea unei prăpăstii. 

Ranade determină rapid tensiunea arterială a Lisei. Se 
ridicase la 150 cu 90. În timpul operaţiei rămăsese constantă la 
105 cu 60. Ceva nu era în regulă! 

— Staţi aşa! îi spuse el doctorului Newman, privind cu ochi 
scăpărători spre monitorul cardiac. Bătăile erau regulate dar 
mai încete, cu pauze mai lungi între vârfuri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Newman, sesizând neliniştea din 
glasul doctorului Ranade. 

— Nu ştiu. 

Ranade verifică tensiunea venoasă în timp ce se pregătea să-i 
injecteze Lisei un medicament numit nitroprusiat, menit a-i 
cobori tensiunea arterială. Până în acel moment, Ranade 
crezuse că variațiile parametrilor vitali ai Lisei reflectau reacţia 
creierului ei la ultragiul chirurgical. Dar acum începu să se 
teamă de o hemoragie! Era posibil ca Lisa să sângereze şi 
presiunea din capul ei să crească. Asta ar fi explicat succesiunea 
semnalmentelor. Luă din nou tensiunea arterială. Urcase la 170 
cu 100. Imediat injectă nitroprusiatul. In timp ce făcea asta, avu 
senzaţia aceea de gol în stomac asociată cu groaza. 

— Probabil că are o hemoragie, spuse el, aplecându-se să 
ridice pleoapele Lisei. Văzu lucrul de care se temea: pupilele se 
dilatau. Sunt sigur că are o hemoragie, strigă el. 

Cei doi rezidenţi se holbară unul la celălalt pe deasupra 
pacientei. Se gândeau la acelaşi lucru. 

— Mannerheim o să fie furios, spuse doctorul Newman. Ar 
trebui să-l chemăm. Du-te, îi spuse el lui Nancy Donovan. 
Spune-i că e o urgenţă. 

Nancy Donovan alergă la intercom şi chemă registratura. 

— Ce zici, s-o deschidem la loc? întrebă Lowry. 

— Nu ştiu, spuse cu nervozitate Newman. Dacă hemoragia s-a 
produs în interiorul creierului, ar fi mai bine să-i facem de 
urgenţă un examen CAT. Dacă sângerează la locul operaţiei, 
atunci trebuie s-o deschidem din nou. 

— Tensiunea arterială continuă să crească, anunţă doctorul 


Ranade, care-şi privea instrumentul, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Se pregăti să-i mai administreze un medicament de 
scădere a tensiunii. 

Cei doi rezidenţi rămaseră nemişcaţi. 

— Tensiunea continuă să crească, strigă Ranade. Faceţi ceva, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

— Foarfece, urlă doctorul Newman. 

Primi instrumentul şi începu să taie suturile pe care abia 
apucase să le facă. In clipa în care ajunse la capătul inciziei, 
rana se deschise în mod spontan. În timp ce sălta „capacul” din 
scalp, secţiunea de craniu pe care o îndepărtaseră pentru 
craniotomie se ridică spre ei. Părea că pulsează. 

— Aduceţi-mi cele patru doze de sânge pregătit pentru 
transfuzie, strigă doctorul Ranade. 

Newman tăie cele două suturi care ţineau în loc capacul osos. 
Bucata de os căzu într-o parte înainte ca Newman s-o poată 
apuca. Membrana duramater se umfla în afară cu o nuanţă 
întunecată amenințătoare. 

Uşa sălii de operaţii se dădu de perete şi doctorul 
Mannerheim intră vijelios, cu tunica sterilă descheiată la nasturi, 
cu excepţia ultimilor doi de jos. 

— Ce dracu' se-ntâmplă aici? urlă el, apoi zări membrana 
umflată care pulsa. Doamne Dumnezeule! Daţi-mi mănuşile. 

Nancy Donovan începu să dezasambleze o nouă pereche de 
mănuşi, dar Mannerheim i le smulse din mână şi şi le puse fără 
să se mai spele. 

De îndată ce câteva suturi fură tăiate, membrana se deschise 
brusc şi un şuvoi de sânge roşu intens ţâşni pe pieptul lui 
Mannerheim. Îmbrăcămintea i se îmbibă de sânge în timp ce 
tăia pe nevăzute ultimele suturi. Ştia că trebuia să găsească 
sursa sângerării. 

— Aspiratorul, ţipă Mannerheim. 

Cu un sunet brutal, maşina începu să aspire sângele. Imediat 
deveni evident că creierul îşi schimbase poziţia sau se umflase, 
căci Mannerheim întâlni rapid creierul însuşi. 

— Tensiunea arterială scade rapid, anunţă doctorul Ranade. 

Mannerheim urlă să i se dea pensa retractoare ca să poată 
vedea baza locului operaţiei, dar în clipa când îndepărtă 
aspiratorul, sângele năvăli la loc. 

— Tensiunea... spuse doctorul Ranade şi se opri. Tensiunea 


arterială - nemăsurabilă. 

Sunetul monitorului cardiac, care rămăsese atât de constant 
în timpul operaţiei, scăzu în ritm până la un puls dureros, apoi 
încetă. 

— Stop cardiac! strigă doctorul Ranade. 

Rezidenţii dădură la o parte draperiile chirurgicale grele, 
dezvelind trupul Lisei şi acoperindu-i capul. Newman se urcă pe 
taburetul de lângă masa de operaţii şi începu reanimarea 
cardiacă prin apăsarea sternului pacientei. Ranade, care între 
timp primise sângele cerut, agăţă dozele de aparat. Deschise 
toate circuitele intravenoase, pompând lichidul în corpul Lisei cu 
maximă repeziciune. 

— Stop, ţipă Mannerheim, care se îndepărtase de masa de 
operaţii în momentul în care Ranade anunţase stopul cardiac. 
Cu un sentiment de frustrare teribilă, el aruncă la podea pensa 
retractoare. 

Rămase nemişcat preţ de o clipă, cu degetele murdare de 
sânge şi fărâme de creier. 

— Încetaţi! N-are rost, spuse el în cele din urmă. E clar că o 
arteră principală a cedat. De vină trebuie să fi fost blestemata 
asta de pacientă când şi-a înfipt electrozii în creier. Probabil că a 
străpuns vreo arteră şi i-a provocat un spasm, care a fost 
camuflat de accesul epileptic. Când spasmul s-a relaxat, artera 
a buşit. Nu mai aveţi cum să o reanimaţi. 

Înşfăcându-şi pantalonii chirurgicali înainte să cadă, 
Mannerheim se întoarse să plece. Ajuns la uşă, se uită înapoi, la 
cei doi rezidenţi. 

— Vreau s-o închideţi la loc, ca şi cum ar fi încă vie. Aţi 
înţeles? 


CAPITOLUL 5 


— Mă numesc Kristin Lindquist, spuse tânăra femeie care îşi 
aştepta rândul la clinica de ginecologie a universităţii. Reuşi să 
zâmbească, dar colţurile gurii îi tremurau uşor. Am programată 
o consultaţie cu doctorul John Schonfeld, la unsprezece şi un 
sfert. 

Ceasul de perete arăta ora unsprezece fix. Ellen Cohen, 
secretara, îşi ridică privirea de la romanul ieftin pe care-l citea şi 
se uită la faţa drăguță şi zâmbitoare dinaintea ei. Imediat 
observă că Kristin Lindquist era tot ceea ce nu era ea însăşi. 

Kristin avea un păr blond natural, fin ca mătasea, un năsuc 
cârn, nişte ochi albaştri mari şi profunzi şi picioare lungi, bine 
făcute. Ellen o uri din prima clipă, etichetând-o în mintea ei 
drept una din japiţele alea californiene. Faptul că Kristin 
Lindquist era din Madison, Wisconsin, nu avea nici o importanţă 
pentru Ellen. Trase îndelung din ţigară, suflând fumul pe nări în 
timp ce studia registrul cu programări. Bifă numele Kristinei şi-i 
spuse să ia loc, precizând că urma să-l vadă pe doctorul Harper, 
nu pe Schonfeld. 

— De ce nu mă poate vedea domnul doctor Schonfeld? 
întrebă Kristin. 

Doctorul Schonfeld îi fusese recomandat de către una din 
colegele de la cămin. 

— Pentru că nu-i aici. Te satisface răspunsul ăsta? 

Kristin încuviinţă, dar Ellen nu observă. Se întoarse la cartea 
ei, deşi când Kristin se îndepărtă de birou, o urmări cu o iritare 
invidioasă. 

Atunci ar fi trebuit Kristin să plece. S-a gândit la asta, dându- 
şi seama că nimeni nu ar fi observat dacă pur şi simplu ar fi 
continuat să meargă pe drumul pe care venise. Era deja 
neplăcut impresionată de aspectul dărăpănat al spitalului, care-i 
aducea aminte de boala şi sănătatea ei şubredă. Doctorul 
Walter Peterson din Wisconsin avea un cabinet curat şi cu un 
aer de prospeţime şi chiar dacă lui Kristin nu-i plăceau 
examenele ginecologice semestriale, cel puţin nu era 
deprimant. 

Dar nu plecă. Avusese nevoie de mult curaj ca să-şi 
programeze acest consult şi în general se încăpăţâna să termine 


un lucru început. Se aşeză pe fotoliul din vinilin pătat din sala de 
aşteptare, îşi încrucişă picioarele şi aşteptă. 

Limbile ceasului de perete avansau dureros de încet şi, după 
cincisprezece minute, Kristin îşi dădu seama că mâinile îi 
transpiraseră. Înţelese că devenea tot mai neliniştită şi se 
întrebă dacă nu cumva ceva nu era în regulă cu psihicul ei. În 
mica sală de aşteptare mai erau încă şase femei şi toate păreau 
a fi calme, ceea ce nu făcea decât să-i amplifice dezolarea. 
Gândul la propria-i structură internă îi făcea greață şi venirea la 
ginecolog scoase pe tapet întreaga chestiune într-o manieră 
brutală şi neplăcută. 

Luă de pe măsuţă o revistă ferfeniţită, încercând să-şi abată 
gândurile. Nu reuşi. Aproape fiecare reclamă îi amintea de 
chinul care o aştepta. Deodată văzu o fotografie ce înfăţişa un 
bărbat şi o femeie şi o nouă preocupare îşi făcu loc în mintea ei: 
la cât timp după un raport sexual mai poate fi găsită sperma în 
vagin? Cu două nopţi înainte, Kristin se văzuse cu prietenul ei, 
Tom Huron, un student din anii mai mari şi petrecuseră noaptea 
împreună. Kristin ştia că s-ar simţi umilită dacă doctorul şi-ar da 
seama de asta. 

Relaţia cu Thomas era motivul pentru care Kristin se hotărâse 
să vină la clinică. De astă-toamnă, începuseră să se întâlnească 
frecvent. Pe măsură ce relaţia lor devenea mai strânsă, Kristin 
şi-a dat seama că încercarea de a decide când era „sigur” nu 
mai era o metodă înţeleaptă de control anticoncepţional. 
Thomas refuza să-şi asume vreo responsabilitate şi făcea în 
permanenţă presiuni asupra ei pentru înmulţirea raporturilor 
intime. Se interesase deja despre pilulele anticoncepţionale la 
dispensarul studenţesc şi i se spusese că mai întâi trebuia să-şi 
facă un examen ginecologic la Centrul Medical. Kristin ar fi 
preferat să se ducă acasă, la vechiul ei doctor, dar grija ei 
pentru păstrarea secretului făcuse acest lucru imposibil. 

Trăgând adânc aer în piept, Kristin simţi un nod în stomac şi 
nişte ghiorăituri neliniştitoare în regiunea abdominală. Asta-i 
mai trebuia acum, o diaree pe fond nervos! Numai gândindu-se 
la asta şi îi venea să intre în pământ de ruşine. Uitându-se la 
ceasul din perete, speră că nu va mai avea mult de aşteptat. 


O oră şi douăzeci de minute mai târziu, Ellen Cohen o anunţă 
pe Kristin că poate intra într-unul din cabinetele de consultaţie. 


Simţi sub tălpi răceala linoleului în timp ce se dezbrăca în 
spatele unui mic paravan. Zări un cârlig de care-şi agăţă toate 
hainele. Aşa cum i se spusese, îmbrăcă un halat de spital, care-i 
ajungea la jumătatea coapselor şi se lega în faţă. Uitându-se în 
jos observă că sfârcurile i se întăriseră din pricina frigului, 
împungând țesătura de bumbac uzată ca doi năsturaşi duri. 
Speră ca acestea să revină la normal înainte s-o vadă doctorul. 

leşind de după paravan, Kristin o văzu pe infirmieră, 
domnişoara Blackman, aranjând instrumentele pe un prosop. 
Kristin îşi întoarse privirea, dar nu înainte de a prinde cu coada 
ochiului imaginea nedorită a unei mulţimi de instrumente 
strălucitoare din oţel inoxidabil, printre care un speculum şi 
câteva forcepsuri. Simpla vedere a acestor instrumente o făcu 
pe Kristin să se simtă slăbită. 

— A, bravo! spuse infirmiera. Eşti iute şi noi apreciem asta. 
Haide! 

Domnişoara Blackman bătu uşor cu mâna masa de consult. 
Urcă-te aici. Imediat vine şi doctorul. 

Infirmiera mută cu piciorul un mic taburet într-o poziţie 
strategică. Strângând la piept cu amândouă mâinile halatul 
subţire, Kristin se apropie de masă. Cu cele două suporturi 
metalice ieşite în afară la unul din capete, masa semăna cu un 
instrument medieval de tortură. Se urcă pe taburet şi şezu cu 
faţa la infirmieră. 

Pe urmă, domnişoara Blackman îi completă o fişă de istoric 
medical, care o impresiona pe Kristin prin meticulozitate. Nimeni 
până atunci nu se ostenise să-i facă o descriere atât de 
completă, care includea şi întrebări atente privind istoricul de 
familie al Kristinei. Când o văzuse prima oară pe domnişoara 
Blackman, Kristin se neliniştise, crezând că infirmiera avea să fie 
la fel de rece şi de aspră pe cât sugera înfăţişarea ei exterioară. 
Dar în timpul convorbirii prilejuite de completarea fişei, 
domnişoara Blackman se arătă atât de plăcută şi de interesată 
de Kristin ca persoană încât începu să se relaxeze. Singurele 
simptome de interes pe care infirmiera le trecuse în fişă erau o 
uşoară scurgere observată de Kristin în ultimele luni şi apariţia 
sporadică a unor pete pe lenjeria intimă, de care ştia de foarte 
multă vreme. 

— Bun, hai să ne pregătim pentru domnul doctor, zise 
domnişoara Blackman, lăsând la o parte foaia de observaţie 


clinică. Culcă-te şi ridică picioarele pe suporturi. 

Kristin se conformă, încercând în zadar să-şi ţină laolaltă 
piepţii halatului. Era imposibil şi stăpânirea de sine începu din 
nou să o părăsească. Suporturile metalice erau reci ca gheaţa şi 
o făcură să se înfioare. 

Domnişoara Blackman desfăcu un cearşaf proaspăt spălat şi-l 
întinse peste Kristin. Ridicând un capăt, infirmiera se uită 
dedesubtul  cearşafului. Kristin aproape că simţi privirea 
scrutătoare a femeii pe perineul ei expus. 

— Aşa, zise domnişoara Blackman. Acum mută-te spre 
capătul mesei. 

Ajutându-se cu un soi de mişcare de rotaţie a şoldurilor, 
Kristin îşi deplasă spinarea către picioare. 

Continuând să se uite sub cearşaf, domnişoara Blackman nu 
se arătă mulţumită. 

— Incă puţin. 

Kristin continuă să se mişte până când simţi că fesele-i 
ajunseseră dincolo de marginea mesei. 

— Aşa e bine, zise infirmiera. Acum caută să te relaxezi până 
vine doctorul Harper. 

„Să mă relaxez!” îşi zise Kristin. Cum să se relaxeze? Se 
simţea ca o halcă de carne într-un raft, aşteptând să fie pipăită 
de către clienţi. In spatele ei se afla o fereastră şi faptul că 
draperia nu era complet trasă o deranja cumplit. 

Fără să bată la uşă, un curier al spitalului îşi vâri capul 
înăuntru şi se interesă de eşantioanele de sânge care trebuia să 
fie duse la laborator. Domnişoara Blackman se oferi să meargă 
să i le dea şi dispăru. 

Kristin rămase singură în atmosfera sterilă, învăluită de 
mirosul aseptic al alcoolului. Inchise ochii şi respiră adânc de 
câteva ori. Aşteptarea era cea care făcea ca totul să fie atât de, 
neplăcut. 

Cealaltă uşă se deschise. Kristin îşi săltă capul, aşteptându-se 
să-l vadă pe doctor, dar nu era decât secretara, care întrebă 
unde era domnişoara Blackman. Kristin clătină doar din cap. 
Secretara plecă, trântind uşa. Kristin îşi lăsă din nou capul jos şi 
închise ochii. Nu avea să mai fie în stare să suporte prea mult. 

Tocmai când se gândea să se ridice şi să plece, uşa se 
deschise şi doctorul intră grăbit. 

— Bună, dragă, sunt doctorul David Harper. Cum te mai simţi 


astăzi? 

— Grozav, spuse Kristin cu un glas pierit. 

Doctorul Harper nu arăta deloc cum se aşteptase Kristin. 
Părea prea tânăr pentru a fi doctor. Faţa lui cu trăsături 
colţuroase, adolescentine, contrasta cu capul aproape chel. 
Sprâncenele sale erau atât de stufoase încât păreau ireale. 

Apropiindu-se de chiuveta mică, doctorul Harper se spălă 
grăbit pe mâini. 

— Eşti studentă la universitate? întrebă el, cercetând foaia de 
observaţie de pe tejghea. 

— Da, răspunse Kristin. 

— Şi ce studiezi? 

— Artele, zise tânăra. 

Ştia că doctorul Harper nu încerca decât să facă conversaţie, 
dar nu-i păsa. La drept vorbind, după o atât de lungă aşteptare, 
era o uşurare să poată vorbi cu cineva. 

— Artele... ce frumos, făcu Harper cu indiferenţă. 

După ce-şi uscă mâinile, desfăcu o pungă cu mănuşi 
chirurgicale. Sub privirile Kristinei, îşi vâri mâinile în ele, 
plesnindu-le zgomotos peste încheieturi şi aranjându-şi apoi pe 
rând fiecare deget. Totul se făcu cu meticulozitate, ca într-un 
ritual. Kristin observă că doctorul avea păr din belşug peste tot, 
în afară de creştetul capului. Văzut prin cauciucul transparent, 
părul de pe dosul palmelor părea vulgar. 

Apropiindu-se de capătul dinspre picioarele ei al mesei, el o 
întrebă despre secrețiile acelea uşoare şi despre petele ei 
sporadice. Era evident că nici unul dintre simptome nu-l 
impresiona. Fără să mai întârzie, se aşeză pe taburet şi dispăru 
din câmpul vizual al Kristinei. Tânăra avu un acces de panică în 
momentul în care partea de jos a cearşafului fu ridicată. 

— Bun, zise doctorul pe un ton detaşat. Am să te rog acum să 
te apropii şi mai mult de mine. 

În timp ce Kristin se străduia să execute solicitarea medicului, 
uşa se deschise şi domnişoara Blackman intră în cabinetul de 
consultaţii. Kristin se bucură la vederea ei. Îşi simţi picioarele 
despărțite până la limită. Mai expusă şi mai vulnerabilă ca acum 
nici că s-ar fi putut simţi. 

— Daţi-mi vă rog un speculum Graves, îi spuse Harper 
domnişoarei Blackman. 

Kristin nu putea vedea ce se întâmplă, dar auzi clinchetul 


ascuţit al metalului lovit de metal şi asta o făcu să simtă un gol 
în capul pieptului. 

— In regulă, spuse Harper. Acum te-aş ruga să te relaxezi. 

Inainte ca tânăra să poată răspunde, un deget acoperit de 
cauciuc îi desfăcu labiile vaginale şi muşchii coapselor i se 
contractară din reflex. Apoi simţi intruziunea rece a unui 
instrument metalic. 

— Ei haide, relaxează-te! Când ţi-au apărut ultima oară pete 
Pap? 

Trecură câteva secunde până când Kristin realiză că 
întrebarea îi fusese adresată ei. 

— Cam cu un an în urmă, răspunse ea, cuprinsă de o senzaţie 
difuză. 

Doctorul Harper rămase tăcut. Kristin nu avea habar de ce se 
petrecea. Cu endoscopul în ea, îi era prea teamă să mişte măcar 
un muşchi. De ce dura atât de mult? Endoscopul se mişcă uşor 
şi îl auzi pe medic murmurând ceva. Era ceva în neregulă cu ea? 
Ridicându-şi capul. Kristin observă că nici măcar nu se uita la 
ea. Se întorsese şi stătea aplecat deasupra unei măsuţe, făcând 
ceva pentru care avea nevoie de amândouă mâinile. 
Domnişoara Blackman încuviinţă din cap şi vorbea în şoaptă. 
Lăsându-şi capul jos, îşi dori ca el să se grăbească şi să-i scoată 
endoscopul. Apoi îl simţi cum se mişcă şi avu senzaţia de gol în 
abdomen. 

— Okay, spuse în sfârşit doctorul Harper. 

La fel de repede cum intrase, endoscopul ieşi provocându-i 
doar o durere trecătoare. Kristin răsuflă uşurată, dar se pomeni 
asaltată de restul examinărilor. 

— Ovarele dumitale par normale la pipăit, spuse în cele din 
urmă doctorul Harper în timp ce-şi scotea mănuşile mânjite, 
aruncându-le într-o găleată cu capac. 

— Mă bucur, zise Kristin, referindu-se mai mult la terminarea 
acestei experienţe. 

După ce-i examină rapid sânii, doctorul îi spuse că putea să se 
îmbrace. Afecta o atitudine grăbită şi preocupată. Kristin se 
duse în spatele paravanului, trăgând draperia. Se îmbrăcă în cea 
mai mare grabă, temându-se ca doctorul să nu plece înainte să 
apuce să vorbească cu el. Când ieşi de după paravan, nu-şi 
terminase de încheiat bluza. Era un moment potrivit, pentru că 
doctorul Harper tocmai îi completa foaia de observaţii. 


— Domnu' doctor, începu Kristin, aş dori să vă întreb despre 
controlul sarcinii. 

— Şi ce ai vrea să ştii? 

— Aş vrea să ştiu ce metodă ar fi cel mai bine să folosesc. 

Doctorul Harper săltă din umeri. ` 

— Fiecare metodă are şi părți bune şi rele. In ceea ce te 
priveşte pe dumneata, nu cred că vreuna din metode ti-ar fi 
contraindicată. [ine de preferințele personale. Vorbeşte cu 
domnişoara Blackman despre asta. 

Kristin încuviinţă din cap. Ar fi vrut să întrebe mai multe, dar 
stilul repezit al doctorului Harper o făcu să-şi ia seama. 

— Consultul dumitale, continuă Harper în timp ce-şi punea 
stiloul la loc în buzunarul hainei, a fost în general normal. Am 
observat o uşoară eroziune a colului uterin, care ar explica acele 
scurgeri de care ai pomenit. Nesemnificativ. Poate că ar trebui 
să mai verificăm o dată peste două luni. 

— Ce-i aia o eroziune? întrebă Kristin, nesigură dacă dorea 
într-adevăr să afle. 

— Nu-i decât o regiune lipsită de celulele epiteliale obişnuite, 
explică doctorul Harper. Mai ai vreo întrebare? 

Din tonul întrebării, era limpede că Harper se grăbea să 
încheie consultaţia. Kristin ezită. 

— Ei bine, mă aşteaptă şi alţi pacienţi, spuse iute doctorul. 
Dacă doreşti şi alte informaţii despre controlul sarcinii, întreab-o 
pe domnişoara Blackman. Se pricepe foarte bine să dea sfaturi. 
Totodată, s-ar putea să sângerezi după examenul ăsta, dar nu-ți 
face griji. La revedere, peste două luni. 

Cu un zâmbet de încheiere şi bătând-o prieteneşte pe 
creştetul capului, doctorul Harper plecă. 

O clipă mai târziu uşa se deschise şi domnişoara Blackman se 
uită înăuntru. Păru surprinsă de plecarea doctorului Harper. 

— Da' repede a terminat, spuse ea, luând foaia de observaţie. 
Haide în laborator, să terminăm toată treaba şi să poţi pleca 
acasă. 

Kristin o urmă pe domnişoara Blackman într-o altă încăpere 
cu două mese pentru consultaţii precum şi nişte mese pline cu 
tot soiul de accesorii medicale, inclusiv un microscop. Pe 
peretele îndepărtat se afla un dulap pentru instrumente, cu 
vitrină de sticlă, plin cu un sortiment variat de dispozitive cu 
aspect ameninţător. Lângă el, un panou pentru determinarea 


acuităţii vizuale. Kristin îl remarcă pentru că era unul din acele 
panouri compuse numai din litera E. 

— Porţi cumva ochelari? o întrebă domnişoara Blackman. 

— Nu. 

— Excelent, spuse infirmiera. Acum întinde-te ca să-ţi putem 
lua probele de sânge. 

Kristin făcu ceea ce i se ceruse. 

— Când mi se ia sânge, mă simt cam slăbită. 

— Păi, e ceva foarte obişnuit, zise domnişoara Blackman. De- 
aia ţi-am şi spus să te întinzi. 

Kristin îşi întoarse ochii ca să nu vadă acul. Domnişoara 
Blackman termină rapid şi după aceea îi luă tensiunea şi pulsul. 
Apoi făcu întuneric în încăpere pentru examenul vizual. 

Kristin încercă s-o aducă pe infirmieră la discuţia despre 
controlul sarcinii, dar abia după încheierea testului aceasta 
catadicsi să-i răspundă la întrebări. Şi atunci nu făcu decât s-o 
îndrepte spre Centrul de Planificare Familială al universităţii, 
spunându-i că nu va întâmpina nici o problemă acum, după ce 
îşi făcuse examenul ginecologic. In privinţa eroziunii, 
domnişoara Blackman îi făcu o mică schiţă ca să fie sigură că 
totul era limpede. Apoi îi ceru numărul de telefon, spunându-i că 
dacă apărea vreo neregulă cu rezultatele testelor, va primi de 
veste. 

Cu o mare uşurare, Kristin se grăbi să părăsească clinica. 
După toată starea de tensiune prin care trecuse, decise să 
chiulească de la orele de după-amiază. Ajungând în centrul 
clinicii de ginecologie, Kristin se simţi uşor dezorientată, uitând 
pe unde venise. Întorcându-se în loc, căută cu privirea un 
indicator pentru ascensoare. Îl depistă pe peretele coridorului 
din apropiere. Dar în clipa în care imaginea cuvântului ajunse la 
retină, în creierul tinerei se petrecu ceva ciudat. Simţi o senzaţie 
stranie şi o ameţeală uşoară, urmate de un miros neplăcut. Deşi 
nu ştia exact despre ce era vorba, mirosul i se păru ciudat de 
familiar. 

Cuprinsă de un presentiment, Kristin încercă să ignore 
simptomele şi-şi croi drum prin coridorul aglomerat. Trebuia să 
iasă din spital. Agăţându-se de un toc de uşă ca să se sprijine, 
Kristin închise ochii. Senzaţia de ameţeală încetă. La început nu 
îndrăzni să deschidă ochii, temându-se de revenirea 
simptomelor şi când o făcu totuşi, o făcu treptat. Din fericire, 


ameţeala nu-i reapăru şi după câteva clipe fu în stare să dea 
drumul tocului de uşă. 

Până să apuce să facă primul pas, o mână o înşfăcă de 
antebraţ şi Kristin tresări înspăimântată. Respiră uşurată când 
văzu că era doctorul Harper. 

— Ţi-e rău cumva? o întrebă el. 

— Nu, n-am nimic, spuse repede Kristin, jenându-se să-i 
mărturisească simptomele avute. 

— Eşti sigură? 

Kristin încuviinţă din cap şi, pentru a fi mai convingătoare, îşi 
eliberă braţul din strânsoarea lui Harper. 

— Atunci, scuză-mă că te-am deranjat, spuse doctorul Harper, 
care porni de-a lungul culoarului. 

Kristin îl urmări până când se amestecă în mulţime. Trase aer 
în piept şi, cu un mers şovăielnic, porni spre ascensor. 


CAPITOLUL 6 


Martin părăsi sala de angiografie de îndată ce se convinse că 
medicul rezident era stăpân pe situaţie şi cateterul a fost scos 
din artera pacientului. Străbătu coridorul cu  vioiciune. 
Apropiindu-se de biroul său, spera ca Helen să fi plecat la masă, 
dar în timp ce dădea ultimul colţ, ea îl zări şi se năpusti spre el 
ca o pisică, ţinând în mână omniprezentul teanc de mesaje 
urgente. Nu că n-ar ti vrut cu adevărat s-o vadă, dar era sigur că 
avea să-i dea tot felul de veşti proaste. 

— A doua sală de angiografie iar nu funcţionează, spuse ea în 
clipa în care reuşi să-i atragă atenţia. Nu e vorba de unitatea de 
raze X, ci de maşina care deplasează filmele. 

Philips încuviinţă din cap în timp ce-şi agăța şorţul protector în 
cuier. Era conştient de gravitatea problemei şi era încredinţat că 
Helen chemase deja compania cu care aveau contract de 
service. Aruncă o privire spre imprimanta de pe masa sa de 
lucru. Văzu o pagină plină cu un text imprimat de computer. 

— De asemenea, a mai apărut o problemă cu Claire O'Brian şi 
Joseph Abbodanza, spuse Helen. 

Claire şi Joseph erau doi tehnicieni neuroradiologi pe care-i 
pregăteau de câţiva ani. 

— Ce fel de problemă? întrebă Philips. 

— Au hotărât să se căsătorească. 

— Ei şi? râse Philips. Au făcut cumva lucruri nefireşti în 
camera obscură? 

— Nu! replică Helen pe un ton înţepat. Au decis să se 
căsătorească în iunie şi să-şi ia concediu toată vara, pentru o 
călătorie în Europa. 

— Toată vara! strigă Philips. Imposibil! O să fie şi-aşa destul 
de greu să-şi ia cele două săptămâni de concediu în acelaşi 
timp. Sper că le-ai spus asta. 

— Bineînţeles că le-am spus. Dar mi-au zis că nu le pasă. Sunt 
hotărâți s-o facă chiar dacă asta o să le atragă concedierea. 

— Fir-aş al naibii! exclamă Philips, plesnindu-se cu palma 
peste frunte. 

— Şi asta nu e tot, zise Helen. Decanul facultăţii de medicină 
a telefonat. A zis că în şedinţa de săptămâna trecută au votat 
dublarea numărului de studenţi care vin prin rotaţie la 


neuroradiologie. Zicea că studenţii de anul trecut au desemnat 
serviciul nostru ca fiind unul dintre cele mai bune dintre 
cursurile facultative. 

Philips închise ochii şi îşi masă tâmplele. Şi mai mulţi 
studenţi! Asta mai lipsea! Dumnezeule! 

— Şi o ultimă problemă, zise Helen, îndreptându-se spre uşă. 
Domnul Michael Ferguson de la administrativ a sunat să ne 
anunţe că trebuie să eliberăm camera pe care o folosim pentru 
depozitarea materialelor. Au nevoie de ea pentru serviciul 
social. 

— Şi ce mama naibii să facem noi cu materialele? 

— Şi eu am pus aceeaşi întrebare, zise Helen. Mi-a spus că aţi 
ştiut de la bun început că spaţiul nu a fost repartizat 
neuroradiologiei şi trebuia să găsiţi o soluţie. Aşa... eu am să iau 
o pauză de masă scurtă. Mă întorc imediat. 

— Sigur, spuse Philips. Poftă mare. 

Philips aşteptă câteva clipe până când tensiunea arterială îi 
reveni la normal. Problemele administrative deveneau tot mai 
puţin suportabile. Se duse la imprimantă şi extrase foaia 
tipărită. 


Radread, Skull | 

Marino, Lisa 

Informaţii clinice: 

21 ani, sex F, un an istoric epilepsie lob temporal. O singură 
proiecţie laterală stânga, obţinută cu un aparat de raze X 
portabil. Proiecţia pare să fie deplasată cu aproximativ opt 
grade faţă de poziţia laterală adevărată. Există o zonă extinsă 
de luminozitate în regiunea temporală dreaptă reprezentând o 
zonă în care lipseşte țesutul osos. Marginile ascuţite ale regiunii 
sugerează o origine iatrogenică!. Impresia este confirmată de o 
porţiune de ţesut moale sub deficienţa osoasă care sugerează o 
clapă mare practicată în scalp. Radiografia este cu o mare 
probabilitate de tip operativ. Se observă numeroase corpuri 
metalice reprezentând electrozi de suprafaţă. Doi electrozi 
cilindrici metalici par a fi nişte electrozi de profunzime în lobul 
temporal, foarte probabil poziţionaţi în amigdală şi în 


10 Deficiența provocată prin diagnostic sau tratament medical sau prin 
intervenţie chirurgicală (n. tr.). 


hipocamp!!. Densităţile cerebrale prezintă variaţii lineare fine în 
lobii occipital, parietal median şi temporal lateral. 


Concluzie: 

Radiografie operativă a unei deficienţe osoase mari în 
regiunea temporală dreapta. Electrozi de suprafaţă multipli şi 
doi electrozi de profunzime. Variaţii de densitate extinse de o 
natură neprogramată. 


Recomandări: 

Proiecţii anterio-posterioare precum şi o examinare CAT 
pentru o mai bună caracterizare a variațiilor de densitate lineară 
şi pentru localizarea electrozilor de profunzime. Se recomandă 
informaţii  angiografice pentru asocierea electrozilor de 
profunzime cu vasele sanguine principale. 

++++ Programul solicită introducerea în memoria centrală a 
semnificației variațiilor lineare de densitate. 


Vă mulţumesc şi vă rugăm trimiteţi cecul domnilor 
William Michaels, Ph. D. 
şi Martin Philips. M. D.? 


Lui Philips nu-i venea să creadă ceea ce tocmai citise. Era 
bine; era mai mult decât bine, era fantastic. lar cu mica glumă 
din final, era de-a dreptul copleşitor. Philips reciti secţiuni ale 
raportului. Îi venea deosebit de greu să creadă că avea în faţa 
ochilor un raport alcătuit de maşina lor şi nu de către un alt 
radiolog. Deşi aparatul nu fusese programat pentru craniotomii, 
părea a fi capabil să raţioneze cu informaţiile avute la dispoziţie 
şi să obţină răspunsurile corecte. In plus, mai era şi partea 
referitoare la variațiile de densitate. Philips habar n-avea despre 
ce era vorba. 

Scoţând radiografia Lisei Marino din scannerul cu laser, o 
aşeză pe un proiector. Incepu să se simtă uşor alarmat când nu 
observă variațiile sugerate de calculator. Poate că noua lor 
metodă de abordare a problemei densităţilor, care de la bun 
început însemnase o piatră de încercare, nu era bună de nimic, 
la urma urmelor. Philips activă alternatorul şi radiografiile se 


11 Un pliu al conexului cerebral în fisura laterală a emisferei cerebrale, 
având în secţiune transversală forma unui căluţ de mare (n. tr.). 


succedară pe ecran până când găsi studiul angiografie al Lisei 
Marino. Opri alternatorul şi luă unul din filmele lateral-craniene 
anterioare. Aşezându-l lângă radiografia operativă, căută din 
nou variațiile de densitate descrise în fila de imprimantă. Spre 
dezamăgirea sa, nu remarcă nimic anormal. 

Uşa biroului se deschise şi Denise Sanger pătrunse înăuntru. 
Philips îi zâmbi dar reveni imediat la ceea ce făcea. Indoi o foaie 
de hârtie şi tăie din ea o bucăţică. Când desfăcu foaia. În mijloc 
rămăsese un mic orificiu. 

— După cum văd, zise Denise, petrecându-şi braţele pe după 
umerii lui, eşti tare ocupat cu decupatul. 

— Ştiinţa progresează în modalităţi ciudate şi minunate, 
spuse Philips. De când ne-am văzut azi-dimineaţă s-au întâmplat 
multe. Michaels a adus prima noastră unitate de citire a 
radiografiilor craniene. Asta este prima ei analiză. 

În timp ce Denise citea raportul, Philips aşeză foaia de hârtie 
găurită peste radiografia Lisei de pe proiector. În felul acesta 
erau eliminate toate aspectele complicate ale filmului 
radiografie, cu excepţia micii secţiuni vizibile prin orificiu. Martin 
cercetă. Cu mare atenţie regiunea. Dădu hârtia la o parte şi o 
întrebă pe Denise dacă vede ceva anormal. Primi un răspuns 
negativ. Aşezând hârtia la loc, ea spuse din nou că nu vede 
nimic, până când el îi arătă pete albe minuscule orientate linear, 
îndepărtând din nou hârtia, le văzură amândoi acum când ochii 
lor ştiau de existenţa lor. 

— Ce crezi că sunt astea? întrebă Denise, în timp ce examina 
îndeaproape filmul. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Philips se duse la consola de intrare/ieşire a datelor şi pregăti 
micul computer pentru acceptarea radiografiei anterioare a Lisei 
Marino. Spera ca programul să vadă aceleaşi variaţii de 
densitate. Scannerul înghiţi filmul cu aceeaşi poftă manifestată 
şi mai devreme. 

— Dar mă deranjează, adăugă Philips, îndepărtându-se de 
maşină care-şi începu activitatea. 

— De ce? întrebă Denise cu faţa iluminată de lumina palidă de 
la proiectorul radiografie. Mie mi se pare că raportul ăsta e 
fantastic. 

— Într-adevăr, admise Philips. Tocmai aici e clenciul. Ar 
însemna că programul poate să citească radiografiile mai bine 


decât creatorul său. N-am văzut deloc variațiile alea de 
densitate. Asta  mi-aduce aminte de poveştile despre 
Frankenstein. 

Brusc, Philips izbucni în râs. 

— Ce-i aşa de amuzant? întrebă Denise. 

— Michaels! Se pare că şmecheria asta e programată ca de 
fiecare dată când îi dau ceva de lucru să-mi spună să mă 
relaxez în timp ce ea îşi face treaba. Prima dată mi-a zis să beau 
o cafea. Acum îmi spune să iau o gustare. 

— Mie-mi pare o sugestie bună, spuse Denise. Cum a rămas 
cu acel rendez-vous romantic în cafenea, pe care l-ai promis? N- 
am prea mult timp; trebuie să mă întorc la scannerul CAT. 

— Nu pot să plec de-aici în clipa asta, spuse el pe un ton 
conciliant. Ştia că el propusese să ia masa împreună cu ea şi nu 
voia s-o dezamăgească. Chestia asta m-a pus pe jăratec. 

— Bine, spuse Denise. Dar am să mă duc să-mi iau un 
sandviş. Vrei să-ţi aduc şi ţie ceva? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Philips care remarcase că 
imprimanta de ieşire se trezise la viaţă. 

— Mă bucur tare mult că cercetarea îţi merge aşa de bine, 
zise ea din uşă. Ştiu cât este de importantă pentru tine. 

După care dispăru. De îndată ce imprimanta se opri, Philips 
scoase afară foaia de listing. Ca şi primul raport şi acesta era 
extrem de minuţios întocmit şi, spre încântarea lui Martin, 
computerul  descrisese din nou variaţia de densitate, 
recomandând radiografii suplimentare din unghiuri diferite 
precum şi încă o examinare CAT. 

Dându-şi capul pe spate, Philips chiui de agitaţie, bătând în 
tăblia mesei ca într-o tobă. Câteva dintre radiografiile Lisei 
Marino se desprinseră din clemele de prindere şi căzură de pe 
ecranul proiectorului. În timp ce se întorcea şi se apleca să le 
adune de pe jos, Philips o zări pe Helen Walker. Aceasta stătea 
lângă uşă şi se uita la el de parc-ar fi înnebunit. 

— Vă simtiti bine, domnu’ doctor? întrebă Helen. 

— Bineînţeles, răspunse Martin, simțind cum se înroşeşte în 
timp ce aduna radiografiile. Mă simt excelent. Doar uşor agitat. 
Parcă ziceai că te duci la masă? 

— Am fost. Mi-am adus un sandviş pe care-am să-l mănânc - 
la birou. 

— Ce-ai zice să mi-l cauţi la telefon pe William Michaels? 


Helen încuviinţă şi dispăru. Philips aşeză la loc radiografiile. 
Privind petele albe şi fine, se întrebă ce ar putea să însemne. Nu 
arătau precum calciul şi nu erau orientate precum vasele 
sanguine. Se întrebă cum ar putea să determine dacă 
schimbările erau în materia cenuşie sau în regiunea celulară a 
creierului denumită cortex, sau dacă se situau în materia albă 
ori în stratul fibros al creierului. 

Sună telefonul şi Philips ridică receptorul montat în derivație. 
Era Michaels. Philips îi descrise cu un entuziasm făţiş 
comportarea incredibil de reuşită a programului. li spuse că 
fusese în stare să detecteze o variaţie de densitate care anterior 
fusese omisă. Vorbi atât de repede încât Michaels fu nevoit să-l 
roage să încetinească. 

— Ei bine, mă bucur că funcţionează aşa cum ne-am aşteptat, 
spuse Michaels când în sfârşit Martin încheie. 

— Aşa cum ne-am aşteptat? E mai mult decât sperat 
vreodată. 

— Excelent, făcu Michaels. Câte radiografii vechi ai analizat? 

— De fapt, una singură, recunoscu Martin. Am introdus două, 
dar proveneau de la acelaşi pacient. 

— Numai două radiografii? zise Michaels dezamăgit. Sper că 
nu te-ai extenuat. 

— Bine, bine. Din păcate, n-am aşa de mult timp la dispoziţie 
în timpul zilei pentru proiectul nostru. 

Michaels îi spuse că înţelege dar îl imploră pe Philips să pună 
mai bine programul să analizeze toate radiografiile craniene pe 
care le citise în ultimii ani, decât să se lase abătut de la 
obiectivul principal de o singură analiză pozitivă. Michaels 
sublinie din nou că în această etapă a muncii lor, eliminarea 
citirilor fals negative era sarcina cea mai importantă. 

Martin continua să asculte dar nu se putea abţine să nu 
studieze păienjenişul fluctuaţiilor de densitate de pe radiografia 
Lisei Marino. Ştia că pacienta suferea de atacuri epileptice şi 
mintea sa obişnuită cu raţionamentele ştiinţifice se întrebă dacă 
putea exista vreo asociere între atacuri şi aceste mici anomalii 
observate pe radiografie. Poate că reprezentau vreo boală 
neurologică obscură... 

Philips încheie convorbirea cu Michaels cuprins de un nou val 
de agitaţie. Îşi aminti că una din tentativele de diagnostic în 
cazul Lisa Marino fusese scleroza multiplă. Ce-ar fi dacă ar fi dat 


din întâmplare peste un diagnostic radiologic al bolii? Ar fi fost o 
descoperire fantastică. De ani de zile medicii căutau o 
modalitate de diagnostic în laborator a acestei boli. Martin ştiu 
că va trebui să obţină radiografii suplimentare şi o nouă 
examinare CAT a Lisei Marino. N-avea să fie uşor, căci abia 
ieşise din operaţie şi trebuia să obţină aprobarea lui 
Mannerheim. Dar neurochirurgul era un om cu deschidere 
pentru cercetare şi Philips se hotărî să-l abordeze direct. 

Strigă prin uşă la Helen să-i cheme neurochirurgia la telefon şi 
reveni la radiografiile Lisei Marino. În termeni radiologiei, 
fluctuațiile în densitate erau reticulare, deşi liniile paralele fine 
păreau a fi mai degrabă paralele decât în formă de reţea. 
Ajutându-se cu o lupă, Martin se întrebă dacă fibrele nervoase 
puteau fi făcute responsabile pentru configuraţia pe care o 
observa. Ideea aceasta nu era logică din cauza razelor X relativ 
dure care fuseseră folosite pentru penetrarea craniului. Şirul 
gândurilor îi fu întrerupt de sonerie. La telefon era Mannerheim. 

Philips începu convorbirea cu câteva amabilităţi banale, 
ignorând recentul incident din sala de operaţii. Cu Mannerheim 
era mai bine să laşi să treacă de la sine astfel de confruntări. 
Chirurgul rămase ciudat de tăcut aşa încât Martin continuă, 
explicându-i că-l sunase pentru că observase câteva fluctuații 
de densitate neobişnuite pe radiografiile Lisei Marino. 

— Cred că aceste fluctuații ar trebui explorate şi aş vrea să 
mai fac nişte radiografii craniene şi un examen CAT de îndată ce 
pacientul va putea suporta. Bineînţeles, dacă eşti de acord. 

Urmă o pauză jenantă. Philips tocmai se pregătea să 
vorbească în momentul în care Mannerheim se răsti: 

— Dacă vrea să fie o glumă, să ştii că e de un gust tare 
îndoielnic. 

— Nu-i nici o glumă, făcu Martin buimăcit. 

— Uite ce e, doctore Philips, urlă Mannerheim cu o voce 
tunătoare. E puţin cam tardiv să se mai facă vreo radiografie 
acum! Fir-ar să fie! 

Se auzi un declic, urmat de ton. Comportamentul egocentric 
al lui Mannerheim părea să fi atins noi cote. Martin aşeză 
receptorul în furcă, reflectând. Ştia că nu se putea lăsa 
influenţat de propriile emoţii; şi-apoi, mai rămânea şi o altă 
soluţie posibilă. Era la curent că Mannerheim nu se prea 
interesa de pacienţii săi în faza postoperatorie şi că de îngrijirea 


lor zilnică se ocupa de fapt Newman, rezidentul şef. Martin se 
hotări să ia legătura cu Newman şi să vadă dacă se mai afla 
încă la reanimare. 

— Newman? i se răspunse de la biroul de recepţie al sălilor de 
operaţii. A plecat de câtva timp. 

— Oh! făcu Philips. Trecu receptorul la cealaltă ureche. Lisa 
Marino mai e în sala de reanimare? 

— Nu. Din păcate, n-a reuşit. 

— N-a reuşit? zise Philips, înțelegând dintr-o dată 
comportarea lui Mannerheim. 

— A murit pe masă, spuse infirmiera. O tragedie, mai ales că 
lui Mannerheim i s-a întâmplat pentru prima oară. 

Philips reveni la proiector. În loc să vadă însă radiografia Lisei, 
îi văzu chipul, aşa cum arătase de dimineaţă, în zona de 
aşteptare de lângă chirurgie. Îşi aminti imaginea unei păsări 
lipsite de pene. Era tulburătoare şi Philips îşi impuse 
concentrarea atenţiei asupra radiografiei. Se întrebă ce se putea 
învăţa din această întâmplare. Cu o mişcare impulsivă, Martin se 
dădu jos de pe taburet. Voia să cerceteze foaia de observaţie a 
Lisei Marino; voia să vadă dacă putea să asocieze configuraţia 
de pe radiografie cu vreunul din semnalele sau simptomele de 
scleroză multiplă în evoluţia neurologică a tinerei paciente. N-ar 
fi putut să înlocuiască nişte radiografii suplimentare, dar tot ar fi 
însemnat ceva. 

Trecând pe lângă Helen, care-şi mânca sanavişul la birou, îi 
zise să sune la angiografie şi să le spună rezidenţilor să înceapă 
fără el şi că va ajunge acolo cât de curând. Helen înghiţi repede 
dumicatul şi-l întrebă ce să-i spună domnului Michaels Ferguson 
când o s-o întrebe din nou despre magazie. Philips nu-i 
răspunse. O auzise, dar se prefăcu că nu. „Să-l ia dracu şi pe 
Ferguson”, îşi spuse el în timp ce coti pe coridorul principal, care 
ducea la chirurgie. Se învățase să-i dispreţuiască pe 
administratorii spitalelor. 

Când Philips ajunse în sala de aşteptare a chirurgiei, mai erau 
acolo câţiva pacienţi, dar nu mai era nici pe departe balamucul 
de dimineaţă. Philips o recunoscu pe Nancy Donovan, care 
tocmai ieşise din zona sălilor de operaţie. Se duse după ea, fiind 
întâmpinat cu zâmbetul pe buze. 

— Aţi avut necazuri cu Lisa Marino? întrebă el cu compasiune. 

Zâmbetul de pe faţa lui Nancy dispăru. 


— A fost îngrozitor. Pur şi simplu îngrozitor. O fată aşa de 
tânără. Îmi pare atât de rău pentru domnul doctor Mannerheim. 

Philips încuviinţă din cap, chiar dacă era uluit de faptul că 
Nancy putea să-l compătimească pe un ticălos precum 
Mannerheim. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— O arteră principală s-a spart chiar la sfârşitul operaţiei. 

Philips clătină din cap a înţelegere şi consternare. Îşi aminti 
de apropierea dintre electrod şi artera cerebrală posterioară. 

— Unde-ar putea să fie foaia de observaţie? întrebă el. 

— Nu ştiu, recunoscu Nancy. Staţi să întreb la recepţie. 

Philips aşteptă până când Nancy vorbi cu cele trei infirmiere 
de la birou. Când se întoarse, îi spuse: 

— Mi-au zis că probabil a rămas la anestezie, lângă sala 
numărul douăzeci şi unu. 

Revenind în camera de odihnă de la chirurgie, care acum era 
aglomerată, Philips îmbrăcă un costum chirurgical. Apoi se 
întoarse în zona sălilor de operaţii. Coridorul principal de-a 
lungul căruia erau înşirate sălile de operaţii prezentau semnele 
bătăliilor de dimineaţă. În jurul fiecărei chiuvete se vedeau 
băltoace de apă cu suprafaţa opalescentă din cauza peliculei de 
săpun. Bureţi şi perii se îngrămădeau pe marginile chiuvetelor, 
unele fiind căzute pe pardoseală. Pe o brancardă lipită de 
peretele coridorului dormea un chirurg. Probabil că toată 
noaptea avusese de lucru în sălile de operaţii şi la ieşirea din 
schimb se gândise să se odihnească un pic pe brancardă. In loc 
de asta adormise de-a binelea şi nimeni nu-l deranja. 

Philips ajunsese la sala de anestezie de lângă SO nr. 21 şi 
încercă uşa. Era încuiată. Se duse să arunce o privire prin 
fereastra uşii de la sala de operaţii. Era întuneric, dar când 
împinse uşa, constată că era descuiată. Acţionă un comutator şi 
unul din reflectoarele de deasupra mesei se trezi la viaţă, 
împreună cu un zumzet electric slab. Arunca un fascicol 
concentrat de lumină pe masa de operaţii, lăsând restul 
încăperii într-un întuneric relativ. Spre stupoarea lui Philips, SO 
nr. 21 nu fusese igienizată de la dezastrul Marino. Masa de 
operaţii pustie, cu şasiul ei metalic, avea un aspect deosebit de 
ameninţător. La capul mesei, pe pardoseală rămăseseră 
băltoace de sânge închegat. Urme de la sângele lipit de tălpi se 
împrăştiau în diferite direcţii. 


Imaginea îl îngreţoşă pe Martin, amintindu-i de episoadele 
neplăcute din facultate. Se cutremură şi senzaţia îi trecu. 
Evitând cu hotărâre să se uite la sânge, ocoli masa şi pătrunse 
pe uşa batantă ce dădea în sala de anestezie. Ţinu uşa deschisă 
cu piciorul ca să poată vedea întrerupătorul de lumină. Dar 
camera nu era atât de întunecată precum se aşteptase. Uşa 
dinspre hol era întredeschisă, permiţând unui fascicul luminos 
îngust să pătrundă dinspre coridor. Surprins, Philips aprinse 
lumina fluorescentă din tavan. În centrul încăperii, mare cât 
jumătate din sala de operaţii, se afla o brancardă pe care de 
găsea un trup învăluit în întregime cu un cearşaf alb, cu 
excepţia degetelor de la picioare, care ieşeau în afară într-un 
mod obscen. De n-ar fi fost degetele acelea, Philips n-ar fi fost 
atât de afectat. Căci ele dădeau de ştire că sub cearşaf se afla 
într-adevăr un cadavru uman. Deasupra, aruncată neglijent, era 
foaia de observaţie. 

Abia respirând, de parcă prezenţa morţii ar fi fost 
contagioasă, Philips ocoli brancarda şi deschise larg uşa dinspre 
coridor. Zări chirurgul adormit şi câţiva sanitari. Se uită în 
ambele direcţii, întrebându-se dacă nu cumva mai devreme 
încercase altă uşă. Nereuşind să-şi explice discrepanta, decise s- 
o ignore şi reveni la foaia de observaţii. 

Era pe punctul de a o deschide când fu cuprins de imboldul de 
a ridica giulgiul. Ştia că nu vroia de fapt să se uite la cadavru şi 
totuşi mâna i se întinse şi trase cearşaful înapoi. Inchise ochii 
până să dezvelească partea de sus a trupului. Când îi deschise, 
se pomeni privind la chipul de porțelan, lipsită de viaţă al Lisei 
Marino. Un ochi era parţial deschis, dând la iveală o pupilă 
sticloasă şi fixă. Pe partea dreaptă a capului ei ras se vedea o 
incizie în formă de potcoavă, atent suturată. Fusese curățată în 
urma operaţiei şi nu se mai vedea nici urmă de sânge. Philips se 
întrebă dacă Mannerheim făcuse asta ca să poată spune că 
murise după şi nu în timpul operaţiei. 

Răceala caracterului definitiv al morţii trecu prin mintea lui 
Martin ca un vânt arctic. Acoperi grăbit capul lipsit de păr şi se 
duse la scaunul anestezistului. La fel ca majoritatea pacienţilor 
dintr-un spital universitar, Lisa Marino avea deja un dosar 
consistent, deşi nu se internase decât de două zile. Erau acolo 
observaţii detaliate consemnate de diferite categorii de 
rezidenţi şi de studenți medicinişti. Philips trecu peste 


consulturile prolixe de la neurologie şi oftalmologie. Găsi chiar şi 
o însemnare a lui Mannerheim, dar scrisul era total ilizibil. Martin 
căuta de fapt concluziile finale ale rezidentului şef, doctorul 
Newman. 


În concluzie, pacientul este o femeie albă, de douăzeci şi unu de 
ani, cu un istoric de un an de epilepsie progresivă a lobului 
temporal, care s-a internat pentru o lobotomie temporală dreapta 
sub anestezie locală. Tulburările epileptice ale pacientei au fost 
complet rezistente la orice tratament medicamentos, oricât de 
intens. Atacurile au devenit tot mai frecvente, precedate de regulă 
de senzația unui miros neplăcut şi caracterizate printr-o 
agresivitate crescândă şi exhibiţionism sexual. 

Cu ajutorul examenului EEG au fost localizate puncte de origine 
ale tulburărilor epileptice în ambii lobi temporali, cu precădere în 
partea dreaptă. 

Nu a existat un precedent traumatic sau de accident cerebral. 
Până la prezenta boală, pacienta s-a bucurat de o stare a sănătăţii 
bună deşi s-a semnalat prezenţa unor pete Pap atipice. 

In afară de anomaliile EEG semnalate, întreaga stare neurologică 
a fost găsită normală. 

Toate analizele de laborator, inclusiv angiografia cerebrală şi 
examenul CAT, au fost normale. 

Din punct de vedere subiectiv, pacienta a raportat unele 
probleme de percepţie vizuală, care nu au fost însă confirmate nici 
de neurologie, nici de oftalmologie. Pacienta prezintă de asemenea 
parestezii tranzitorii şi slăbiciuni musculare, dar acestea nu au fost 
documentate. Temporar, s-a mers pe ideea unui diagnostic de 
scleroză multiplă cu accese apoplectice, care nu a fost confirmat. 
Pacienta a fost prezentată la reuniunile comune ale neurologiei şi 
neurochirurgiei şi opinia comună a fost că se recomandă o 
lobotomie temporală dreapta. 

(Semnat) George Newman. 


Philips aşeză cu delicateţe dosarul pe trupul Lisei Marino, ca şi 
cum aceasta ar mai fi putut simţi ceva. Se întoarse apoi grăbit în 
vestiar ca să-şi schimbe hainele. Fu nevoit să recunoască faptul 
că studierea foii de observaţie clinică nu-l satisfăcuse pe deplin. 
Se pomenea despre scleroza multiplă, aşa cum îşi amintea, dar 
nu oferea o informaţie care să poată ţine loc de nişte radiografii 
suplimentare sau de un alt examen CAT. În timp ce termină cu 
îmbrăcatul, Philips avea în faţa ochilor paloarea chipului 


încremenit de moarte al Lisei. Asta-i aminti că avea să i se facă 
probabil o autopsie, dat fiind că murise în timpul operaţiei. 
Folosindu-se de telefonul de perete, îl sună pe doctorul Jeffrey 
Reynolds de la patologie, un prieten şi un fost coleg de 
studenţie şi-i relată cazul. 

— N-am auzit încă de asta, îi răspunse Reynolds. 

— A murit în sala de operaţii, în jurul prânzului, spuse Philips. 
Chiar dacă au avut grijă s-o coasă la loc. 

— Nu-i ceva neobişnuit, spuse Reynolds. Câteodată îi duc 
repede la reanimare ca să-i declare morţi acolo, numai ca să nu 
le strice statisticile operaţiilor. 

— Crezi c-ai să-i faci o postoperatorie? întrebă Philips. 

— N-am de un' să ştiu, zise Reynolds. Depinde de medicul 
legist. 

— Şi dac-ai face-o, continuă Philips, când ar fi să fie? 

— Suntem foarte ocupați în clipa asta. Probabil că în seara 
asta, devreme. 

— Mă interesează foarte mult acest caz, spuse Philips. Uite ce 
e, am să stau în spital până când autopsia e gata. Poţi să laşi 
vorbă să fiu anunţat când ajung la creier? 

— Fireşte, spuse Reynolds. O să punem să ne aducă ceva de 
băut şi încingem un chef pe cinste. Şi dacă n-o să se facă 
autopsie, am să-ţi dau de veste. 

Indesându-şi toate obiectele în vestiar, Philips părăsi incinta în 
fugă. Incă din timpul studenţiei era cuprins de o nelinişte 
iraţională ori de câte ori rămânea în urmă cu programul. În timp 
ce alerga pe coridoarele spitalului, avu aceeaşi senzaţie 
neplăcută. Ştia că întârziase la sala de angiografie şi că 
rezidenții îl aşteptau; ştia că va trebui să-l sune pe Ferguson, 
oricât de mult ar fi dorit să-l ignore pe ticălos; ştia că va trebui 
să discute cu Robbins despre nemernicii ăia de tehnicieni care 
doreau să-şi ia liber o vară întreagă; şi mai ştia că Helen îl 
aştepta în birou cu altă duzină de urgenţe. 

Trecând în goană pe lângă scannerul CAT, Philips decise să 
facă un ocol rapid. La urma urmelor, ce mai contau două minute 
în plus la întârzierea deja acumulată. Pătrunzând în sala 
computerelor, inhală încântat aerul răcoros produs de 
climatizoarele necesare pentru buna funcţionare a 
calculatoarelor. Denise şi patru studenţi de la medicină erau 
grupaţi în jurul unui monitor, total absorbiți. În spatele lor, în 


picioare, stătea doctorul Newman. Philips, se apropie 
neobservat de grup şi se uită la ecran. Sanger descria un 
hematom subdural mare şi le arăta studenţilor cum cheagul de 
sânge reuşise să împingă creierul spre dreapta. Newman 
interveni ca să sugereze că era posibil ca respectivul cheag să 
fie de natură intracerebrală. Spuse că, după părerea lui, sângele 
se afla în interiorul creierului, nu pe suprafaţă. 

— Nu! Doctor Sanger are dreptate, spuse Martin. 

Toată lumea se întoarse, surprinsă să-l vadă pe Philips în 
încăpere. Se aplecă şi, folosindu-se de deget, descrise 
caracteristicile radiologice clasice ale unui hematom subdural. 
Nu încăpea nici o îndoială că Denise avusese dreptate. 

— Ei bine, problema e lămurită, spuse Newman fără 
ranchiună. Ar fi bine să-l ducă pe tipul ăsta la chirurgie. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, fu de acord Martin. 

Totodată, sugeră locul unde Newman ar fi trebuit să facă 
gaura în craniu ca să îndepărteze cheagul. Era pe punctul să-i 
pună rezidentului şef câteva întrebări despre Lisa Marino, dar îşi 
luă seama şi îl lăsă pe chirurg să plece. 

Înainte de a pleca şi el, Martin o trase pe Denise de o parte. 

— Auzi, ce-ai zice de o cină romantică în doi, ca să mă pot 
revanşa pentru că am tras chiulul la prânz? 

Sanger clătină din cap şi zâmbi. 

— Cine ştie ce mai pui la cale. Ştii bine că sunt de gardă aici, 
la spital, în noaptea asta. 

— Ştiu, recunoscu Martin. Mă gândeam la cantina spitalului. 

— Minunat, făcu Denise cu sarcasm. Şi cum rămâne cu 
partida de tenis? 

— O anulez. 

— Atunci chiar că pui la cale ceva. 

Martin izbucni în râs. Era adevărat că îşi anula partidele de 
tenis de sală numai în caz de urgenţă naţională. Philips îi spuse 
Denisei să vină la el în birou să se uite împreună pe radiografiile 
de peste zi după terminarea orelor de CAT. Putea să-i aducă şi 
pe studenţi, dacă voiau să vină. Ajunşi în hol, îşi luară rămas 
bun şi Philips pleca. Trecu din nou în pas alergător. Voia să 
prindă o viteză suficient de mare pentru ca, la trecerea pe lângă 
Helen, să fie ca o siluetă neclară, de neoprit. 


CAPITOLUL 7 


În timp ce aştepta la coada lungă de la fişier, Lynn Anne 
Lucas se întrebă dacă făcuse bine venind la urgente. Mai 
devreme, sunase la dispensarul studenţesc, sperând să fie 
consultată în incinta campusului, dar medicul de acolo plecase 
la ora trei şi singurul loc unde putea primi îngrijiri imediate era 
sala de urgenţe a spitalului. Lynn Anne chibzuise îndelung dacă 
să amâne pe a doua zi. Dar nu era nevoie decât să ia o carte şi 
să încerce să citească, pentru a se convinge să se ducă fără 
întârziere. Era speriată. 

Sala de urgenţe era atât de aglomerată în acea după-amiază 
târzie încât coada pentru simpla înregistrare se mişca într-un 
ritm de melc. Parcă tot New York-ul venise acolo. Bărbatul din 
spatele tinerei era beat, îmbrăcat în zdrenţe şi puţea a urină 
stătută şi a vin. Ori de câte ori coada se mişca înainte, el se 
îmbrâncea în Lynn Anne, ţinându-se de ea ca să nu cadă. In faţa 
fetei era o matahală de femeie, purtând în braţe un copil 
înfăşurat complet într-o pătură murdară. Femeia şi copilul erau 
tăcuţi, aşteptându-şi rândul. 

Nişte uşi mari se deschiseră brusc în stânga lui Lynn Anne şi 
coada trebui să facă loc unui convoi de brancarde ce căra 
consecinţele unui accident rutier petrecut cu câteva minute mai 
devreme. Răniţii şi morţii erau transportaţi prin sala de 
aşteptare şi duşi direct în sala de urgenţe propriu-zisă. Cei care 
aşteptau să fie consultaţi ştiau că vor avea cu atât mai mult de 
aşteptat. Într-un colţ, o familie portoricană se adunase în jurul 
unei oale şi-şi lua cina. Oamenii păreau indiferenți la ceea ce se 
întâmpla în sala de urgenţe şi nici măcar nu observaseră sosirea 
victimelor accidentului. 

În cele din urmă, în faţa lui Lynn Anne nu mai rămăsese decât 
femeia cu copilul în braţe. Îi spuse funcţionarei de la registratură 
că „nu mai plânge fetiţa deloc”. Funcţionara îi spuse că de 
obicei mamele se plângeau de contrariul, replică pe care femeia 
nu o înţelese. Funcţionara îi ceru să-i arate copilul. Femeia 
desfăcu marginile păturii, scoțând la iveală un copil de culoarea 
cerului înaintea unei furtuni de vară. Adică un albastru-cenuşiu 
întunecat. Copilul era mort de atâta timp încât era ţeapăn ca 
scândura. 


Lynn Anne fu atât de şocată încât când îi veni rândul nu reuşi 
să scoată un cuvânt. Funcţionara îi înţelese tulburarea şi-i spuse 
că acolo trebuiau să fie pregătite în orice clipă să vadă tot felul 
de minunăţii. Dându-şi la o parte de pe frunte părul castaniu 
deschis, Lynn Anne îşi recăpătă graiul şi-şi spuse numele, 
numărul carnetului de student şi pentru ce venise. | se spuse să 
ia loc şi că va trebui să aştepte. Primi asigurări că va fi 
consultată cât mai curând posibil. 

După o aşteptare de alte două ore, Lynn Anne fu condusă de- 
a lungul unui coridor aglomerat şi dusă într-un compartiment 
separat faţă de o încăpere mai mare prin nişte perdele de nailon 
murdare. O infirmieră calificată îi luă temperatura orală şi 
tensiunea arterială după care plecă. Lynn Anne şedea pe 
marginea unei vechi mese de consultaţii şi asculta multitudinea 
de sunete din jurul ei. Mâinile i se umeziseră din pricina 
neliniştii. Avea douăzeci de ani, studentă în penultimul an de 
colegiu şi cochetase cu ideea de a urma facultatea de medicină, 
urmând cursurile corespunzătoare. Dar acum, când se uita în 
jurul ei, începea să aibă îndoieli. Nu era aşa cum se aşteptase. 

Era o femeie tânără şi sănătoasă şi nu mai avusese de a face 
cu spitalul decât în urma unui accident la patinajul cu rotile, la 
unsprezece ani. Printr-o coincidenţa stranie, atunci fusese adusă 
exact la aceeaşi sală de urgente, dat fiind că înainte de a se 
muta în Florida, ea şi familia ei locuiseră în apropiere. Dar Lynn 
Anne nu păstrase o amintire neplăcută despre evenimentul cu 
pricina. Presupuse că Centrul Medical se schimbase faţă de 
perioada copilăriei sale, la fel ca şi împrejurimile. 

Medicul intern care apăru după o jumătate de oră era tânărul 
doctor Huggens. Originar din West Palm Beach, păru încântat de 
faptul că Lynn Anne era din Coral Gables şi făcu un pic de 
conversaţie despre Florida în timp ce-i studia fişa medicală. 
Totodată era evident plăcut impresionat de faptul că Lynn Anne 
era o frumuşică americană get-beget, ceva ce nu mai întâlnise 
printre ultimii o mie de pacienţi. La un moment dat i-a cerut 
chiar şi numărul de telefon. 

— Şi cu ce probleme aţi venit la urgenţă? spuse el, începându- 
şi consultaţia. 

— E ceva greu de descris, răspunse Lynn Anne. Câteodată mi 
se-ntâmplă să nu văd prea bine. A început cam cu o săptămână 
în urmă, pe când citeam. Dintr-o dată am început să am 


probleme cu anumite cuvinte. Le văd dar nu mai sunt sigură de 
înţelesul lor. În acelaşi timp mă ia cu o durere de cap teribilă. 
Uite-aici. Lynn Anne îşi duse mâna la ceafă, într-un punct situat 
deasupra urechii. E o durere surdă care vine şi se duce. 

Dr. Huggens încuviinţă din cap. 

— Şi simt un miros, completă Lynn Anne. 

— Ce fel de miros? 

Lynn Anne păru uşor stânjenită. 

— Nu ştiu, zise ea. E un miros urât şi, cu toate că nu ştiu ce e, 
îmi pare cunoscut. 

Doctorul Huggens dădu din cap, dar era limpede că 
simptomele lui Lynn Anne nu se încadrau într-o categorie 
simplă. 

— Altceva? 

— O ameţeală uşoară şi-mi simt picioarele grele şi mi se 
întâmplă acum mai des, aproape de fiecare dată când încerc să 
citesc. 

Doctorul Huggens puse jos foaia de observaţie şi o examină 
pe Lynn Anne. Se uită în ochii şi în urechile ei: se uită în gura 
fetei şi îi ascultă inima şi plămânii. Îi testă reflexele, o puse să 
atingă nişte obiecte, să meargă în linie dreaptă şi să memoreze 
secvenţe de numere. 

— Mie-mi pari destul de normală, spuse doctorul Huggens. 
Cred că ar trebui să iei doi doctori şi după aia să vii să ne vezi 
într-o aspirină. 

Râse de propria-i glumă. Lynn Anne nu râse. Era hotărâtă să 
nu se lase expediată aşa de uşor, mai ales după ce aşteptase 
atâta. Medicul observă că nu reacţionase la gluma lui. 

— Serios vorbind, cred că ar trebui să iei nişte aspirină pentru 
alinarea simptomelor şi să vii din nou mâine, la neurologie. 
Poate că ei au să fie în stare să găsească ceva. 

— Vreau să merg acum la neurologie, spuse Lynn Anne. 

— Aici e un salon de urgente, nu o clinică, îi zise cu fermitate 
dr. Huggens. 

— Nu mă interesează! zise Lynn Anne pe un ton sfidător, ca 
să-şi mascheze emoţiile. 

— Bine, bine! spuse doctorul Huggens. Am să sun la 
neurologie. De fapt, am să sun şi la oftalmologie, dar s-ar putea 
să mai dureze. 

Lynn Anne încuviinţă din cap. Pentru moment îi era frică să 


vorbească, ca nu cumva să izbucnească în plâns. 

Şi într-adevăr, a durat. Abia după ora şase perdeaua se dădu 
la o parte din nou. Lynn Anne îşi ridică privirea spre faţa 
bărboasă a doctorului Wayne Thomas. Acesta, un negru din 
Baltimore, o luă prin surprindere pe Lynn Anne, care nu fusese 
niciodată consultată de un medic de culoare. Dar îşi uită rapid 
reacţia iniţială şi-i răspunse la întrebările riguroase. 

Doctorul Thomas a reuşit să descopere alte elemente pe care 
le credea semnificative. Cam cu trei zile în urmă, Lynn Anne 
avusese unul din acele „episoade”, cum le numea ea şi imediat 
sărise din patul în care citea. Următorul lucru pe care şi l-a 
amintit a fost că „şi-a revenit” pe podea, după ce leşinase. După 
toate aparențele, se lovise la cap, căci făcuse un cucui mare în 
partea dreaptă a capului. De asemenea, doctorul Thomas a mai 
aflat că Lynn Anne avusese două teste Pap atipice şi fusese 
programată să revină peste o săptămână la clinica de 
ginecologie. În sfârşit, avusese o recentă infecţie a tractului 
urinar, vindecată cu sulf. 

După completarea istoricului, doctorul Thomas a chemat o 
infirmieră şi a supus-o pe Lynn Anne la cel mai meticulos 
examen medical de care tânăra avusese vreodată parte. A 
repetat tot ce făcuse doctorul Huggens, plus alte teste 
suplimentare. Majoritatea acestora constituia pentru Lynn Anne 
un mister desăvârşit, dar meticulozitatea doctorului i-a dat 
curaj. Singurul test care nu i-a plăcut a fost puncţia lombară. 
Ghemuită într-o parte, cu genunchii la bărbie, a simţit un ac 
pătrunzându-i în pielea de pe şale, dar durerea n-a durat decât o 
clipă. 

Când a terminat, doctorul Thomas i-a spus că voia să-i facă nu 
ştiu ce radiografii ca să se asigure că nu-şi fracturase craniul în 
momentul căderii. Cu puţin înainte de a pleca, i-a spus că în 
timpul examinării nu descoperise decât faptul că anumite 
regiuni ale corpului ei păreau să-şi fi pierdut simţurile. A 
recunoscut că nu-şi dădea seama dacă asta avea sau nu vreo 
semnificaţie. 

Lynn Anne a fost lăsată să aştepte din nou. 


— Poţi să crezi una ca asta? întrebă Philips în timp ce înfuleca 
din friptura de curcan. Mestecă rapid şi înghiţi. Primul deces al 
lui Mannerheim în sala de operaţii şi tocmai ăsta trebuia să fie 


un pacient căruia voiam să-i fac nişte radiografii suplimentare. 

— Avea numai douăzeci şi unu de ani, aşa-i? întrebă Denise. 

— Exact. Martin îşi condimentă mâncarea cu sare şi piper, ca 
să-i dea un gust oarecare. O tragedie, la drept vorbind o dublă 
tragedie, dat fiind că nu pot să fac filmele alea. 

Işi duseseră tăvile cu mâncare în cel mai îndepărtat colţ faţă 
de linia de autoservire, încercând să se izoleze cât mai mult 
posibil de mediul instituţional. Era dificil. Pereţii erau vopsiți cu o 
culoare muştar murdară; podeaua era acoperită cu un linoleu 
cenuşiu; iar scaunele turnate din plastic erau de un galben- 
verzui înfiorător. Pe fundal, sistemul de comunicaţii al spitalului 
menținea un ison de nume de doctori şi de numere telefonice la 
care aceştia trebuiau să sune. 

— Pentru ce i s-a făcut operaţia? întrebă Denise, ciugulind 
fără chef din salata „specialitatea casei”. 

— Tulburări epileptice. Dar chestia interesantă e că s-ar fi 
putut să aibă scleroză multiplă. Azi după-amiază, după ce-ai 
plecat, mi-a trecut prin minte că fluctuațiile de densitate pe care 
le-am observat pe radiografia ei ar putea să reprezinte un soi de 
boală neurologică extinsă. l-am verificat fişa. S-a luat în 
considerare şi scleroza multiplă. 

— Te-ai uitat pe filmele unor pacienţi care au avut în mod cert 
scleroză multiplă? întrebă Denise. 

— Asta o să înceapă în seara asta. Ca să verific programul lui 
Michaels, trebuie să analizez cât mai multe radiografii craniene. 
Ar fi foarte interesant să pot găsi alte cazuri cu aceeaşi 
configuraţie radiologică. 

— S-ar părea că proiectul tău ştiinţific şi-a luat zborul cu 
adevărat. 

— Sper. Martin gustă din asparagus şi decise să nu mai 
încerce a doua oară. Caut să nu mă las entuziasmat prea de 
timpuriu, dar, pe cinstea mea, pare a fi excelent. De-aia m-am şi 
agitat atât de mult pentru cazul Marino. Promitea ceva imediat 
tangibil. La drept vorbind, ar mai fi o şansă. In seara asta i se 
face autopsia şi am să încerc să corelez imaginile radiologice cu 
ce-or să descopere cei de la patologie. Dacă e vorba de scleroză 
multiplă, suntem pe drumul cel bun. Dar îţi spun eu, trebuie 
neapărat să găsesc ceva care să mă scape de vânzoleala asta 
epuizantă din spital, chiar dacă ar fi numai pentru două zile pe 
săptămână. 


Denise lăsă furculiţa jos şi se uită în ochii albaştri neobosiţi ai 
lui Martin. 

— Să pleci din spital? Nu se poate. Eşti unul dintre cei mai 
buni radiologi din câţi există. Gândeşte-te la toţi pacienţii care 
beneficiază de pe urma talentului tău. Dacă părăseşti radiologia 
clinică, ar fi o adevărată tragedie. 

Martin lăsă şi el furculita şi o prinse de mâna stângă. Era 
pentru prima oară când nu-i mai păsa dacă-i vedea cineva din 
spital. 

— Denise, spuse el încetişor. În momentul de faţă al vieţii 
mele nu există decât două lucruri la care ţin: tu şi cercetarea 
mea. Şi dac-ar exista vreo posibilitate să-mi câştig existenţa 
numai trăind cu tine, aş putea chiar uita de cercetare. 

Denise se uită la Martin, nesigură dacă să se simtă flatată sau 
prudentă. Devenise din ce în ce mai încrezătoare în privinţa 
afecțiunii lui, dar nu avea habar dacă era apt şi pentru un 
angajament serios. De la început, ea fusese impresionată de 
reputaţia şi de cunoştinţele sale aparent enciclopedice în 
materie de radiologie. Îi fusese atât amant cât şi idol 
profesional, dar nu-şi îngăduise să spere că relaţia lor putea să 
aibă un viitor. Nici nu era sigură că era pregătită pentru asta. 

— Ascultă, continuă Martin. Nu e nici timpul, nici locul pentru 
acest gen de conversaţie. Dădu la o parte asparagusul, ca şi 
cum prin asta ar fi vrut să dea mai multă greutate spuselor sale. 
Dar e important ca tu să ştii în ce situaţie mă găsesc. Te afli la 
începutul pregătirii tale clinice, ceea ce îţi dă anumite satisfacţii. 
Îţi petreci tot timpul învățând şi lucrând cu pacienţii. Din păcate, 
eu nu fac aproape deloc lucrul ăsta. Cea mai mare parte a 
timpului mi-o petrec rezolvând belele administrative şi tâmpenii 
birocratice. M-am săturat până-n gât. 

Denise îşi ridică mâna stângă, care rămăsese prinsă ferm în 
mâna lui şi-i mângâie uşor cu buzele nodurile degetelor. Făcu 
asta repede, apoi îl privi pe sub sprâncenele întunecate. Făcea 
în mod intenţionat pe cocheta, ştiind că avea să-i împrăştie 
mânia subită. Ca de obicei, manevra a avut efect şi Martin 
izbucni în râs. O strânse de mână înainte de a-i da drumul, apoi 
se uită în jur, să vadă dacă nu-i urmărise cineva. 

Sunetul avertizorului electronic îi făcu pe amândoi să tresară. 
Se ridică imediat şi se duse la telefoanele spitalului. Denise îl 
urmări cu privirea. Fusese atrasă de Martin de când se 


cunoscuseră, iar atracţia faţă de el sporise datorită umorului şi 
surprinzătoarei lui sensibilităţi. Acum, faptul că-şi recunoscuse 
insatisfacţia şi vulnerabilitatea părea să-i intensifice 
simţămintele. 

Dar era cu adevărat vorba de vulnerabilitate? Era oare 
pretextul lui Philips despre povara administrativă numai o 
justificare raţională menită a explica insatisfacţia legată de 
inexorabilitatea îmbătrânirii şi de necesitatea recunoaşterii 
faptului că, profesional vorbind, viaţa lui devenise previzibilă? 
Denise nu ştia. De când îl cunoscuse pe Martin, fusese atât de 
pasionat de munca lui, încât ea nu se gândise niciodată la 
posibilitatea unei insatisfacţii, dar era mişcată de faptul că-i 
împărtăşise simţămintele. Asta trebuia să însemne că el 
considera relaţia lor mai importantă decât bănuise ea că ar fi 
pentru el. 

Privindu-l pe Martin la telefon, ea recunoscu un alt aspect 
important al relaţiei lor. El îi dăduse tăria de a pune capăt în 
sfârşit unei alte relaţii care fusese totalmente destructivă. Pe 
când era încă studentă la medicină, Denise cunoscuse şi fusese 
îndrăgostită lulea de un rezident de la neurologie, care îi 
manipulase cu multă pricepere sentimentele. Din cauza izolării 
impersonale a facultăţii, Denise era sensibilă la ideea unui 
angajament sentimental serios. Nici o clipă nu se îndoise că ar fi 
în stare să aibă un cămin şi o carieră comune cu cineva aflat în 
perfectă cunoştinţă de cauză cu exigenţele medicinei. Richard 
Druker, iubitul ei, fusese îndeajuns de perspicace ca să-şi dea 
seama de sentimentele ei şi să o convingă că şi el simţea la fel. 
Lucru care nu era adevărat. Ani de zile a dus-o cu vorba, evitând 
orice angajament adevărat, dar întreţinându-i în mod inteligent 
starea de dependenţă. Consecința a fost că nu a mai fost 
capabilă să se despartă de el, chiar şi după ce şi-a dat seama ce 
fel de om era şi a suferit umilinţa câtorva dintre aventurile sale. 
Se întorcea mereu ca un câine bătrân ca să sufere în continuare, 
sperând în zadar că el se va îndrepta şi va deveni persoana care 
susţinea că este. Speranţa s-a transformat în disperare şi curând 
a început să dea vina mai degrabă pe propria-i feminitate decât 
pe imaturitatea lui. Până la apariţia lui Martin Philips, nu a fost în 
stare să se desprindă. 

Acum, în timp ce Martin se întorcea la masă, Denise se simţi 
cuprinsă de un val de afecţiune şi recunoştinţă. În acelaşi timp, 


îşi dădea seama că şi el era un bărbat şi se temea să spere la un 
angajament la care el nu consimţea. 

— Hotărât lucru, azi n-am noroc, spuse Martin, aşezându-se la 
masă. Reynolds m-a căutat să-mi spună că lui Marino nu i s-a 
făcut autopsie. 

— Păi, credeam că trebuie să i se facă, zise Denise, surprinsă 
şi încercând să-şi concentreze din nou atenţia pe problemele 
medicale. 

— Aşa e. Asta trebuia să fie procedura normală dar, din 
respect pentru Mannerheim, medicul legist a predat cadavrul 
departamentului nostru de patologie. Cei de la patologie au 
cerut permisiunea familiei şi au fost refuzaţi. Se pare că rudele 
au avut o reacţie isterică. 

— Explicabil, opină Sanger. 

— Probabil că da, spuse Philips deprimat. Dar-ar dracii! 

— Ce-ar fi să luăm nişte radiografii ale unor pacienţi despre 
care ştim că au avut scleroză multiplă şi să vedem dacă găsim 
nişte fluctuații similare. 

— Da, spuse Philips cu un oftat. 

— Ai putea să te gândeşti ceva mai mult la pacient decât la 
propria ta dezamăgire. 

Martin se uită stăruitor la Denise preţ de câteva clipe, făcând- 
o să simtă că încălcase o graniţă nerostită. Nu intenţionase să 
fie moralizatoare. Deodată, el se schimbă la faţă şi zâmbi larg. 

— Ai dreptate! spuse el. De fapt, tocmai mi-ai dat o idee 
extraordinară. 


Vizavi de biroul de recepţie al salonului de urgenţe se afla o 
uşă pe care scria PERSONALUL SALONULUI DE URGENŢA. Era 
camera de odihnă a medicilor interni şi rezidenţi, deşi arareori 
era folosită pentru relaxare. In spate era un grup sanitar cu 
duşuri pentru bărbaţi: doctoriţele trebuiau să se ducă la etaj, în 
camera de odihnă a infirmierelor. Pe o latură se aflau trei 
cămăruţe cu câte două canapele mici fiecare, dar nu erau 
folosite prea des pentru somn. Niciodată nu era timp. 

Doctorul Wayne Thomas ocupase singurul scaun confortabil 
din încăpere: un monstru bătrân din piele, căruia îi ieşea 
căptuşeala printr-o cusătură ca nişte măruntaie printr-o rană 
deschisă. 

— Eu cred că Lynn Anne Lucas e bolnavă, spunea el cu 


convingere. 

În jurul lui, rezemaţi de birou sau aşezaţi pe scaune de lemn, 
se aflau: dr. Carolo Langone, rezident la neurochirurgie; dr. 
David Harper, rezident la ginecologie; şi dr. Sean Famsworth, 
rezident la oftalmologie. Separaţi de grup, mai erau alţi doi 
medici care citeau nişte electroencefalograme la o masă. 

— Am impresia că ai intrat în călduri, tăticu', spuse doctorul 
Lowry cu un zâmbet cinic. E cea mai mişto puicuţă pe care-am 
văzut-o pe ziua de astăzi şi tu încerci să găseşti un pretext ca să 
ţi-o tragi pacientă. 

Toată lumea râse în afară de Thomas. Nu-şi mişcă decât ochii, 
pe care-i întoarse spre dr. Langone. 

— Ralph are dreptate, admise Langone. E afebrilă, are 
semnalmentele vitale normale, sângele - normal, urina - 
normală şi tot normal i-a ieşit şi lichidul cerebrospinal. 

— Şi radiografia craniană normală, adăugă dr. Lowry. 

— Ei bine, spuse dr. Harper ridicându-se de pe scaun, orice-ar 
fi, nu ţine de ginecologie. A avut două teste Pap anormale, dar 
problema e urmărită de clinică. Aşa că am să vă las să rezolvaţi 
problema asta fără mine. Să v-o spun pe-a dreaptă, eu cred că e 
isterică. 

— Sunt de acord, zise dr. Famsworth. Susţine că are tulburări 
de vedere, dar examenul oftalmologie i-a ieşit normal şi la 
panoul pentru vederea din apropiere poate să citească şirul de 
numere mici cu uşurinţă. 

— Dar cum stă cu câmpurile vizuale? întrebă dr. Thomas. 

Famsworth se ridică în picioare, pregătindu-se să plece. 

— Mie mi se par normale. Mâine am putea să-i facem un test 
Goldmann, dar nu le facem numai pe baza unui examen de 
urgenţă. 

— Şi retinele? insistă Thomas. 

— Normale, spuse Famsworth. Mulţumesc pentru consult. A 
fost grozav. 

Luându-şi geanta cu instrumente, oftalmologul părăsi 
încăperea. 

— Auzi la el, grozav! zise dr. Lowry. Dacă mai prind vreun 
afurisit de rezident oculist din ăştia fandosiţii, care să-mi spună 
că nu fac teste Goldmann noaptea, cred c-am să-l şi pocnesc! 

— Tacă-ţi fleanca, Ralph, zise dr. Thomas. Ai început să 
vorbeşti ca un chirurg. 


Dr. Langone se ridică şi îşi întinse oasele. 

— Trebuie s-o-ntind şi eu. Spune-mi, Thomas, de ce crezi tu 
că fata asta e bolnavă: numai din pricina senzaţiilor ei de 
slăbiciune? Ştii, chestia e destul de subiectivă. 

— Simt că e ceva în neregulă. E speriată, dar sunt sigur că nu 
e isterică. În plus, anomaliile ei senzoriale sunt extrem de 
reproductibile. Nu se preface. În creierul ei se petrece ceva 
aiurea. 

Dr. Lowry izbucni în râs. 

— Singurul lucru aiurea în toată afacerea e cam ce i-ai zice tu 
feţişoarei ăsteia dacă ai întâlni-o în nişte împrejurări mai puţin 
profesionale. la să fi fost vreo băbătie, să vezi cum i-ai fi zis să 
vină mâine dimineaţă la clinică. 

Toată lumea din camera de odihnă râse. Dr. Thomas le făcu 
un semn înciudat cu mâna în timp ce se ridica din fotoliu. 

— Cu nişte clovni ca voi nu se poate vorbi serios. Am să mă 
ocup singur de cazul ăsta. 

— Nu uita să-i ceri numărul de telefon, îi zise Lowry la plecare. 

Dr. Huggens râse, căci el se gândise deja că n-ar fi o idee rea. 

Întors în salonul de urgente, Thomas se uită în jurul său. Între 
orele şapte şi nouă seara, domnea o stare de repaus relativ, ca 
şi cum, în timp ce mâncau, oamenii şi-ar fi luat o pauză de la 
suferinţe, dureri şi boli. Pe la zece, începeau să sosească beţivii, 
cei accidentaţi de maşini, victimele hoţilor şi deranjaţii psihic. Pe 
la unsprezece, apăreau victimele delictelor pasionale. Aşa încât 
Thomas avea puţin timp la dispoziţie în care să se gândească la 
Lynn Arme Lucas. Ceva nu-i dădea pace în privinţa acestui caz; 
avea senzaţia că-i lipseşte un indiciu important. 

Oprindu-se în biroul principal, întrebă pe unul din funcţionarii 
de la urgenţe dacă foaia de observaţie a lui Lynn Anne Lucas 
sosise de la fişier. Funcţionarul îi răspunse că nu, dar îl asigură 
că-l va anunţa. Dr. Thomas încuviinţă cu un aer absent 
întrebându-se dacă nu cumva Lynn Anne luase vreun drog 
exotic. Luând-o pe coridorul principal, se îndreptă spre salonul 
de consultaţii unde aştepta fata. 


Denise n-avea deloc habar în ce consta „ideea extraordinară” 
a lui Martin. El o rugase să vină la el în birou în jurul orei nouă 
seara. Trecuse de nouă cu vreo cincisprezece minute când avu 
parte de o pauză în citirea radiografiilor traumatice de la salonul 


de urgenţe. Urcând pe scara de vizavi de magazinul spitalului, 
închis la acea oră, ea ajunse la etajul radiologiei. Prin 
comparaţie cu agitația şi haosul de peste zi, coridorul părea un 
cu totul alt loc. Tocmai la capătul holului, un îngrijitor lustruia 
linoleul cu o maşină electrică. 

Uşa de la biroul lui Philips era deschisă şi Denise îi putea auzi 
vocea monotonă care dicta ceva. Când intră, îl găsi definitivând 
angiogramele cerebrale din ziua aceea. În faţa lui, pe alternator, 
se afla o serie de studii angiografice. În interiorul fiecărei 
radiografii craniene, miile de vase sanguine apăreau ca nişte 
firişoare albe, creând impresia unei rădăcini de copac întoarse 
cu susul în jos. In timp ce vorbea, îi arăta lui Denise elementele 
patologice. Ea se uita şi încuviinţa, deşi era de neînțeles cum de 
ştia denumirile, dimensiunile şi poziţiile normale ale fiecărui vas 
în parte. 

— Concluzie: Angiografia cerebrală prezintă o malformaţie 
arteriovenoasă de mari dimensiuni în ganglionii bazali dreapta 
ai acestui bărbat de nouăsprezece ani. Punct. Această 
malformaţie circulatorie este alimentată de artera cerebrală 
mediană dreapta prin intermediul ramificaţiilor lenticulostriate 
precum şi de artera cerebrală posterioară dreapta, prin 
intermediul ramificaţiilor talamoperforate şi talamogeniculate. 
Punct. Sfârşitul dictării. Rog a se trimite câte o copie a acestui 
raport doctorilor Mannerheim, Prince şi Cluason. Mulţumesc. 

Cu un declic, magnetofonul se opri şi Martin se întoarse odată 
cu scaunul. Avea pe buze un zâmbet poznaş şi-şi freca palmele 
ca un potlogar shakespearian. 

— Ai picat la ţanc, spuse el. 

— Ce oare-a pus stăpânire pe tine? zise Denise, prefăcându- 
se speriată. 

— Vino, spuse Philips, conducând-o afară. 

Lângă perete se afla o brancardă dotată cu tot tacâmul: sticle 
cu lichide pentru perfuzie, cearşafuri şi o pernă. Zâmbind la 
reacţia ei de surpriză, Martin începu să împingă brancarda de-a 
lungul coridorului. Denise îl prinse din urmă la ascensorul 
pacienţilor. 

— Şi zici că eu ţi-am dat ideea asta extraordinară? întrebă ea, 
ajutându-l să împingă brancarda în cuşca liftului. 

— Exact, răspunse Philips. Apăsă butonul pentru subsol şi 
uşile se închiseră. 


leşiră din lift şi pătrunseră în măruntaiele spitalului. Un 
vălmăşag de conducte, ca nişte vase de sânge, se extindea în 
ambele direcţii, răsucindu-se şi contorsionându-se, cuprinse 
parcă de agonie. Totul era vopsit în cenuşiu sau negru, 
eliminând orice senzaţie de culoare. Lumina firavă venea de la 
nişte becuri fluorescente protejate de nişte abajururi de sârmă, 
plasate la intervale mari. Ceea ce făcea ca peticele contrastante 
de lumină albă intensă să fie separate de lungi zone de umbră 
deasă. Vizavi de ascensor, un afiş anunţa: MORGA - URMARIŢI 
LINIA ROŞIE. 

Precum o dâră de sânge, linia mergea pe mijlocul coridorului. 
Trasă o rută complicată, străbătând pasaje întunecate şi cotind 
brusc când coridorul se ramifica. In cele din urmă, cobori pe o 
pantă pe care Martin fu cât pe ce să piardă controlul brancardei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutăm noi aici? întrebă 
Denise, vocea ei reverberându-se împreună cu zgomotul paşilor 
în acel spaţiu lipsit de viaţă. 

— Ai să vezi, spuse Philips. 

Zâmbetul îi dispăruse şi vocea-i părea încordată. Buna 
dispoziţie iniţială fusese înlocuită de o îngrijorare neliniştită 
privind prudenţa întreprinderii sale. 

Brusc, coridorul se deschise într-o uriaşă cavernă subterană. 
Lumina era la fel de sărăcăcioasă ca şi în coridor şi tavanul 
supraînălţat se pierdea în umbră. Pe peretele din stânga se afla 
uşa închisă a incineratorului, de unde se putea auzi şuieratul 
flăcărilor flămânde. 

În faţa lor se vedea uşa dublă batantă ce dădea în morgă. La 
picioarele lor, linia roşie se termină brusc. Philips lăsă brancarda 
şi înainta către intrare. Deschizând uşa din dreapta, aruncă o 
privire înăuntru. 

— Avem noroc, spuse el, întorcându-se la brancardă. Locul e 
la dispoziţia noastră. 

Denise îl urmă fără tragere de inimă. 

Morga era o încăpere mare neglijată, lăsată în paragină într- 
un asemenea hal încât ajunsese să semene cu unul din acele 
porticuri dezgropate de sub pământ, la Pompei. O mulţime de 
abajururi atârnau direct de firele ce ieşeau din tavan, dar puţine 
dintre ele aveau becuri. Pardoseala era din mozaic de marmură 
murdar, în vreme ce pereţii erau acoperiţi cu faianţă fisurată şi 
ciobită. În mijlocul încăperii se afla o cavitate parţial îngropată 


ce conţinea o veche lespede din marmură pentru autopsii. Nu 
mai fusese folosită din anii douăzeci şi, cum stătea înconjurată 
de celelalte ruine, semăna cu un altar păgân din antichitate. În 
prezent, autopsiile erau efectuate în departamentul de patologie 
de la etajul al cincilea, cu un echipament modern, din oţel 
inoxidabil. 

Numeroase uşi puteau fi observate pe zidurile încăperii, 
inclusiv una masivă din lemn care amintea de un frigider pentru 
carne dintr-o măcelărie. Pe peretele îndepărtat se vedea un 
coridor înclinat, care ducea într-un întuneric total spre o uşă ce 
dădea la rândul ei într-o alee lăturalnică din incinta complexului 
spitalului. Domnea o linişte ca de mormânt. Nu se auzeau decât 
picăturile de apă răzlețe de la o chiuvetă prost întreţinută şi 
zgomotele cavernoase ale propriilor lor paşi. 

Martin opri brancarda în loc şi agăţă de cârlig sticla cu fluid 
pentru perfuzie. 

— Ţine, spuse el, întinzându-i Denisei un colţ de cearşaf şi 
îndemnând-o să-l înfăşoare în jurul tăbliei capitonate a 
brancardei. 

El se duse la uşa de lemn, trase cuiul zăvorului şi, cu un efort 
considerabil, o deschise. O ceaţă îngheţată năvăli dinăuntru, 
aşternându-se pe mozaicul pardoselei. 

După ce găsi întrerupătorul de lumină, Martin se întoarse şi 
constată că Denise nu se clintise din loc. 

— Hai odată! Şi adu şi brancarda! 

— Nu mă mişc de-aici până nu-mi spui despre ce e vorba! 

— Ne imaginăm că suntem în secolul cincisprezece. 

— Cum aşa? 

— Vom şterpeli un cadavru spre binele ştiinţei. 

— Lisa Marino? întrebă ea incredulă. 

— Exact. 

— Ei, uite că n-am de gând să fiu părtaşă la chestia asta, zise 
ea şi se retrase, ca şi cum ar fi vrut s-o rupă la fugă. 

— Denise, nu fi caraghioasă. N-am să fac decât examenul CAT 
şi radiografiile pe care vroiam să le obţin. Pe urmă aduc 
cadavrul înapoi. Doar nu crezi că am de gând să-l păstrez, nu? 

— Nu ştiu ce să mai zic. 

— Ce imaginaţie, spuse cu năduf Philips, apucând brancarda 
de un colţ şi trăgând-o după el în frigoriferul antic şi spaţios. 

Sticla cu lichid intravenos clănţăni de suportul ei metalic. 


Denise veni în urma lui, explorând rapid cu privirea interiorul 
complet faianţat: pereţii, tavanul şi podeaua. Cândva, plăcile de 
faianţă fuseseră albe: acum erau de un cenuşiu incert. Camera 
era lungă de nouă metri şi lată de şase. De o parte şi de alta, 
aliniate lângă pereţi, se aflau nişte cărucioare de lemn vechi, cu 
nişte roţi de mărimea celor de bicicletă. La mijloc rămăsese un 
culoar liber. Pe fiecare cărucior se afla câte un cadavru acoperit 
cu un giulgiu. 

Philips se deplasă încet pe culoarul central, privind când în 
stânga, când în dreapta. Ajuns la celălalt perete, se întoarse şi 
începu să ridice pe rând colţurile cearşafurilor. Denise se înfioră 
în răcoarea umedă. Încercă să nu se uite la cadavrele mai 
apropiate de ea - consecinţe sângeroase ale unui accident de 
circulaţie de la orele de trafic maxim. Un picior, încă încălţat, 
ieşea în afară la un unghi imposibil, dând de ştire că fractura se 
produsese undeva pe la mijlocul gambei. Dintr-un loc ascuns 
vederii, un compresor frigorific se trezi la viaţă pufăind. 

— Am găsit-o, anunţă Philips, privind atent sub un cearşaf. 

Din fericire - pentru Denise - lăsă giulgiul la locul lui şi-i făcu 
semn să aducă brancarda. Ea se conformă, mişcându-se ca un 
robot. 

— Ajută-mă s-o ridic, îi zise Philips. 

Denise apucă gleznele Lisei Marino prin cearşaf, ca să evite 
contactul cu cadavrul. Philips săltă trunchiul corpului. Numărând 
până la trei, cei doi mutară cadavrul, observând totodată că 
acesta devenise ţeapăn. Cu Denise trăgând şi Martin împingând, 
brancarda fu călăuzită afară din frigorifer. Philips închise şi 
zăvori uşa. 

— Pentru ce ai luat perfuzorul? întrebă Denise. 

— Nu vreau ca oamenii să-şi închipuie că plimbăm un cadavru 
prin spital, răspunse Philips. Şi în acest scop fluidul pentru 
perfuzie e ca o lovitură de maestru. 

Trase cearşaful în jos, dezvelind chipul palid al Lisei. Denise 
se uită în altă parte în timp ce Martin săltă capul corpului 
neînsufleţit şi vâri perna sub el. Apoi ascunse sub cearşaf 
furtunul perfuzorului. Făcând un pas înapoi, verifică efectul 
obţinut. 

— Perfect. Apoi bătu cu palma braţul cadavrului, zicând: Te 
simţi bine acum? 

— Martin, pentru numele lui Dumnezeu, chiar trebuie să fii 


atât de sinistru? 

— Ei, ca să-ţi spun adevărul, e un mod de apărare. Nu sunt 
sigur că e bine ce facem. 

— Bine că o spui acum, gemu exasperată Denise, ajutându-l 
să dirijeze brancarda prin uşa dublă. 

Făcură cale întoarsă prin labirintul subteran şi intrară în 
ascensorul pacienţilor. Spre consternarea lor, acesta se opri la 
parter. La uşă aşteptau doi sanitari cu un pacient aşezat într-un 
scaun cu rotile. Martin şi Denise se holbară unul la altul o clipă, 
cuprinşi de teamă. Apoi Denise îşi întoarse privirea, 
blestemându-se că se lăsase atrasă în această poznă ridicolă. 

Sanitarii împinseră scaunul în ascensor astfel încât pacientul 
stătea cu spatele la uşă, lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facă. 
Erau absorbiți într-o conversaţie despre apropiatul sezon de 
base-ball şi, dacă remarcaseră aspectul Lisei Marino, nu dădură 
nici un semn în acest sens. În schimb, pacientul se uită şi văzu 
incizia suturată în formă de potcoavă de pe partea laterală a 
capului Lisei. 

— A fost operată? întrebă el. 

— Mda, făcu Philips. 

— O să se facă bine? 

— E puţin obosită, zise Martin. Are nevoie de odihnă. 

Pacientul încuviinţă din cap, ca şi cum ar fi înţeles. Pe urmă 
uşa se deschise la nivelul al doilea şi Philips şi Sanger ieşiră. 
Unul dintre sanitari îi ajută chiar să scoată brancarda. 

— E de-a dreptul ridicol, spuse Sanger în timp ce străbăteau 
holul pustiu. Mă simt ca un infractor. 

Intrară în sala instalaţiei CAT. Tehnicianul roşcovan îi zări prin 
fereastra plumbuită a camerei de control şi veni să-i ajute. 
Philips îi spuse că era o urgenţă. După ce reglă masa, 
tehnicianul se postă în spatele capului Lisei şi-şi vâri mâinile sub 
umerii ei, pregătindu-se s-o ridice. Simţind pielea rece ca gheaţa 
a trupului neînsufleţit, sări înapoi. 

— E moartă! exclamă el, şocat. 

Denise îşi duse mâna la ochi. 

— Hai să spunem că a avut o zi grea, spuse Philips. lar tu va 
trebui să nu sufli o vorbă despre acest mic exerciţiu. 

— Şi tot mai vreţi o analiză CAT? întrebă tehnicianul incredul. 

— Absolut, zise Philips. 

Luându-şi inima-n dinţi, tehnicianul îl ajută pe Martin să o 


ridice pe Lisa pe masă. Dat fiind că nu era nevoie de 
imobilizarea trupului, el activă imediat masa şi capul cadavrului 
alunecă înăuntrul maşinii. După ce verifică poziţia, le spuse lui 
Philips şi lui Denise să meargă în camera de control. 

— O fi ea palidă, dar arată mai bine decât unii dintre pacienţii 
pe care-i primim la neurochirurgie, spuse tehnicianul. Apoi 
apăsă butonul de declanşare a procesului de analiză şi uriaşa 
maşinărie toroidală se trezi brusc la viaţă, începându-şi 
mişcarea de rotaţie în jurul capului Lisei Marino. 

Grupaţi în jurul ecranului de vizualizare, cei trei aşteptară, în 
partea de sus a ecranului apăru o linie orizontală, care se 
deplasă în jos. Părând că dezvăluie treptat prima imagine. Se 
vedea craniul osos, dar în interiorul lui nu se putea distinge 
nimic: era o regiune întunecată şi omogenă. 

— Ce dracu e asta? făcu Martin. 

Tehnicianul se duse la consola de comandă şi-şi verifică 
reglajele. Reveni, clătinând din cap. Aşteptară următoarea 
imagine. Din nou se putu distinge conturul craniului, dar 
interiorul era uniform. 

— A funcţionat bine maşina astăzi? se interesă Philips. 

— Perfect, răspunse tehnicianul. 

Philips reglă parametrii de control ai imaginii şi verifică nivelul 
şi lăţimea ferestrei. 

— Dumnezeule! exclamă el după un minut. Ştiţi la ce ne 
uităm noi acum? La aer! Nu există nici un creier. A dispărut! 

Se holbară unii la alţii, cuprinşi de surpriză şi neîncredere. 
Deodată Martin se întoarse şi alergă în camera aparatului, 
urmat de tehnician şi de Denise. Prinse capul Lisei cu ambele 
mâini şi-l ridică. Din cauza rigidităţii, întregul tors al cadavrului 
se săltă de pe masă. Tehnicianul îi dădu o mână de ajutor, 
permițându-i lui Philips să se uite la ceafa Lisei. Cercetând de 
aproape pielea lividă, găsi ce căuta: o incizie fină în formă de U 
extinzându-se în jurul bazei craniului, care fusese închisă cu o 
cusătură subcutanată, astfel încât nu se distingea vreo sutură. 

— Cred că ar fi mai bine să ducem cadavrul ăsta înapoi la 
morgă, spuse Martin neliniştit. 

Drumul înapoi se desfăşură rapid, fără prea multă vorbă. 
Denise n-ar fi vrut să mai meargă, dar ştia că Martin avea 
nevoie de ajutor ca să ridice cadavrul de pe brancardă. Când 
ajunseră la incinerator, el se duse să verifice din nou dacă 


morga era goală. Ţinând uşile deschise, îi făcu semn Denisei să 
vină, ajutând-o să împingă brancarda în frigorifer. Deschise la 
repezeală uşa masivă de lemn. Denise îi văzu aburii respirației 
întretăiate în timp ce împingea brancarda de-a lungul culoarului. 
Ajunseră în dreptul căruciorului de lemn şi se pregăteau să 
ridice cadavrul când un sunet şocant reverberă în aerul glacial. 

Amândoi simţiră că le sar inimile din piept şi avură nevoie de 
câteva secunde până să-şi dea seama că zgomotul venea de la 
avertizorul electronic al Denisei. Apăsă grăbită butonul de 
anulare, jenată de parcă ea fusese de vină. Apoi o apucă pe Lisa 
de glezne şi, sincronizându-şi mişcările cu Philips, săltară 
cadavrul pe cărucior. 

— E un telefon de perete în morgă, spuse Martin, întinzând 
giulgiul. Răspunde la apel până când eu verific să las totul aşa 
cum l-am găsit. 

Nemaiavând nevoie de alte îndemnuri, Denise se grăbi să 
iasă. Fusese total nepregătită pentru ceea ce se întâmplase. In 
timp ce se întorcea spre telefon, intră drept într-un bărbat care 
se apropia de uşa deschisă a frigoriferului. Lăsă să-i scape un 
scâncet involuntar şi trebui să-şi ridice mâinile ca să absoarbă 
şocul impactului. 

— Ce cauţi dumneata aici? se răsti individul. 

Îl chema Werner şi era custode la morga spitalului. Ridică 
mâna şi o apucă pe Denise de încheietură. 

Auzind agitația, Martin apăru în pragul frigoriferului. 

— Sunt dr. Martin Philips şi dânsa e dr. Denise Sanger. 

Ar fi vrut ca vocea să-i fie autoritară şi nu reuşi în schimb să 
emită decât nişte sunete şterse şi cavernoase. 

Werner îi dădu drumul Denisei. Era un bărbat uscăţiv, cu nişte 
pomeţi proeminenţi şi o faţă scofâlcită. Lumina slabă făcea 
imposibilă vederea ochilor săi ascunşi în fundul capului. 
Găvanele ochilor păreau goale, ca nişte scobituri într-o mască. 
Avea nasul subţire şi ascuţit ca o secure. Era îmbrăcat cu un 
pulover pe gât negru, acoperit în faţă cu un şorţ din cauciuc 
negru. 

— Ce faceţi cu cadavrele mele? întrebă Werner, făcându-şi loc 
pe lângă cei doi medici şi pe lângă brancardă. Ajuns în frigorifer, 
numără cadavrele. Arătând spre Marino, spuse: L-aţi scos cumva 
pe ăsta de-aci? 

Revenindu-şi din şocul iniţial, Philips se minună de 


sentimentul de proprietate al custodelui faţă de cadavre. 

— Nu sunt sigur că e corect să spui „cadavrele mele”, 
domnule... 

— Werner, zise individul, revenind spre Martin şi îndreptând 
un arătător ameninţător spre faţa lui Philips. Până în momentul 
în care cineva semnează pentru cadavrele astea, sunt ale mele. 
Eu răspund de ele. 

Philips îşi spuse că n-avea rost să se contrazică. Buzele subţiri 
ale lui Werner se strânseră într-o expresie fermă, ce nu admitea 
compromisuri. Individul dădea impresia unui resort comprimat. 
Philips dădu să spună ceva, dar nu reuşi să scoată decât un soi 
de scheunat jalnic. Dregându-şi glasul. incepu din nou: 

— Vrem să discutăm cu dumneata despre unul din aceste 
corpuri. Credem că a fost profanat. 

Avertizorul Denisei sună pentru a doua oară. Ea se scuză şi se 
duse degrabă la telefonul de perete ca să răspundă apelului. 

— Despre ce corp e vorba? se răsti Werner, fără să-l 
slăbească din ochi pe Philips. 

— Lisa Marino, zise Martin, arătând spre cadavrul parţial 
acoperit. Ce ştii despre femeia asta? 

— Nu prea multe, spuse Werner, întorcându-se către Lisa şi 
relaxându-se întru câtva. Am luat-o dimineaţă de la chirurgie. 
Cred că o să plece ori mai târziu în noaptea asta, ori mâine 
dimineaţă devreme. 

— Dar despre cadavru, ce părere ai? 

Martin observă că custodele îşi purta părul tuns scurt, 
pieptănat lins pe la tâmple. 

— Fain, zise Werner, continuând să se uite la Lisa. 

— Cum adică, fain? 

— E cea mai mişto femeie pe care am avut-o în ultimul timp, 
spuse Werner, întorcându-se spre Martin, cu un zâmbet obscen 
pe figură. ` 

Rămas pentru moment fără replică, Martin înghiţi în sec. Işi 
simţea gura uscată şi se bucură când Denise reveni spunând: 

— Trebuie să plec. Sunt chemată la urgenţe să mă uit pe o 
radiografie craniană. 

— În regulă, spuse Philips, încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Când scapi, ne întâlnim la mine în birou. 

Denise încuviinţă din cap şi, cu o senzaţie de uşurare, plecă. 

Martin, în mod vădit stânjenit de faptul că rămăsese singur cu 


Werner în morgă, îşi impuse să se ducă la cadavrul Lisei Marino. 
Dând la o parte cearşaful, întoarse cadavrul trăgând în sus de 
umăr. Arătând spre incizia atent suturată. Philips spuse: 

— Ce ştii despre asta? 

— Nu ştiu nimic despre asta, răspunse rapid Werner. 

Philips nu era sigur dacă individul văzuse măcar ceea ce-i 
arătase. Lăsând corpul neînsufleţit al Lisei să revină la 
orizontală, Philips se uită cu atenţie la bărbatul din faţa sa. 
Expresia lui rigidă îi amintea lui Martin de unul din clişeele 
naziste. 

— la zi-mi, a fost vreunul din băieţii lui Mannerheim astăzi pe- 
aici? 

— Nu ştiu, răspunse Werner. Mi s-a spus că nu i se va face 
autopsie. 

— Ei bine, asta nu-i o incizie de autopsie, spuse Philips. 
Apucând de marginea cearşafului, Philips îl trase peste Lisa 
Marino. Se întâmplă ceva ciudat. Eşti sigur că nu ştii nimic 
despre chestia asta? 

Werner clătină din cap. 

— O să vedem, spuse Philips. 

leşi din frigorifer, lăsând brancarda în seama lui Werner. 
Acesta aşteptă până când auzi uşa exterioară închizându-se. 
Apoi apucă brancarda şi-i dădu un brânci puternic. Căruciorul 
ieşi din frigorifer, ajunse la jumătatea morgii şi se lovi de un colţ 
al mesei de marmură, răsturnându-se într-o hărmălaie grozavă. 
Sticla perfuzorului se sparse în mii de cioburi. 


Doctorul Wayne Thomas stătea rezemat de perete, cu braţele 
încrucişate la piept. Lynn Anne Lucas şedea pe vechea masă de 
consult. Ochii lor se aflau la aceeaşi înălţime: ai lui, vioi şi 
contemplativi; ai ei, goi de orice expresie şi epuizați. 

— Ce-mi poţi spune despre recenta infecţie urinară? spuse 
Thomas. S-a vindecat cu sulfamide. Ai mai lăsat ceva 
nemenţionat în legătură cu boala asta? 

— Nu, spuse Lynn Anne încet, în afară de faptul că m-au 
trimis la un urolog. Asta mi-a spus că îmi rămâne prea multă 
urină în vezică după ce mă duc la toaletă. Mi-a zis să merg la un 
neurolog. 

— Şi ai fost? 

— Nu. Problema s-a rezolvat de la sine şi m-am gândit că n- 


are importanţă. 

Perdeaua se dădu la o parte şi Denise Sanger îşi vâri capul 
înăuntru. 

— Pardon. Cineva a cerut un consult pe o radiografie 
craniană. 

Thomas se desprinse de perete, spunându-i fetei că se va 
întoarce imediat. În timp ce mergeau împreună spre camera de 
repaus, el îi făcu Denisei o descriere sumară a cazului Lynn 
Anne Lucas. Îi spuse că, după părerea lui, radiografia era 
normală, dar voia o confirmare plivind zona pituitară!?. 

— Ce diagnostic are? întrebă Denise. 

— Tocmai asta-i problema, spuse Thomas, deschizând uşa ce 
dădea în camera de repaus. Biata fată stă aici de cinci ore, dar 
nu reuşesc să ajung la o concluzie. Am crezut că le are pe-astea 
cu drogurile, dar nici pomeneală de aşa ceva. Nici măcar 
„iarbă!*” nu fumează. 

Thomas aşeză filmul pe proiector. Denise îl cercetă într-o 
manieră sistematică, începând cu oasele. 

— Colegii mei de la urgenţe au făcut mişto de mine, zise 
Thomas. Ei cred că mă interesează cazul pentru că pacienta ar fi 
o bucăţică pe cinste. 

Denise îşi întrerupse studiul radiografiei pentru a-i arunca lui 
Thomas o uitătură aspră. 

— Dar nu-i aşa, spuse acesta. E ceva în neregulă cu creierul 
fetei. Şi nu ştiu ce-o fi. Dar e extins pe o zonă mare. 

Sanger îşi îndreptă din nou atenţia spre film. Structura osoasă 
era normală, inclusiv zona pituitară. Se uită la umbrele vagi din 
interiorul creierului. În scop orientativ, verifică dacă glanda 
pineală!* era calcificată. Nu era. Se pregătea să declare filmul ca 
fiind normal când sesiză o uşoară variaţie în textură. Formând o 
mică deschidere cu ambele mâini, cercetă porţiunea respectivă 
a filmului. Era un truc similar cu cel văzut de ea la Philips, cu 
foaia de hârtie găurită. În momentul când luă mâinile de pe film, 
era convinsă! Găsise un alt exemplu al fluctuaţiilor de densitate 
pe care Martin i le arătase mai devreme, pe filmul Lisei Marino. 


12 Glanda pituitară - o glandă endocrină mică, de formă ovală, ataşată la 
baza creierului, care secretă mai mulţi hormoni; denumită şi hipofiză (n.tr.). 

13 În original, grass, termen argotic pentru marijuana (n.tr). 

14 Glandă mică, situată în masa encefalului, a cărei secreție determină 
dezvoltarea caracterelor sexuale; epifiză (n.tr.). 


— Vreau să mai vadă şi altcineva filmul ăsta, zise Denise 
scoțând pelicula de pe proiector. 

— Aţi găsit ceva? întrebă Thomas, încurajat. 

— Cred că da. Reţineţi pacienta până mă întorc. 

Denise plecă înainte ca Thomas să poată replica. Două minute 
mai târziu se afla în biroul lui Martin. 

— Eşti sigură? întrebă el. 

— Destul de sigură, răspunse ea, întinzându-i filmul. 

Martin luă radiografia, dar nu o aşeză pe proiector imediat. O 
pipăi un timp, temându-se să nu se confrunte cu o nouă 
dezamăgire. 

— Hai odată, îl îndemnă Denise, nerăbdătoare să-şi vadă 
suspiciunile confirmate. 

Radiografia alunecă sub clemele de fixare. Lumina 
proiectorului licări, apoi se aprinse. Ochiul antrenat al lui Philips 
urmă un traseu haotic peste zona corespunzătoare. 

— Cred că ai dreptate, spuse el. 

Folosind foaia de hârtie găurită, examină radiografia mai 
îndeaproape. Nu încăpea nici o îndoială că aceeaşi configuraţie 
anormală a densităţii de înnegrire pe care o văzuse pe filmul Isei 
Marino exista şi pe această radiografie. Cu deosebirea că cea 
nouă era mai puţin pronunţată şi nu era tot atât de extinsă. 

Incercând să-şi controleze agitația, Martin trecu la computerul 
lui Michaels. Tastă numele. Apoi o întrebă pe Denise de ce 
anume se plângea pacientul. Ea îi răspunse că era vorba de 
dificultăţi în citire, asociate cu episoade de pierdere a 
cunoştinţei. Philips introduse informaţia şi apoi se duse la 
scannerul cu laser. In clipa în care luminiţa se aprinse, vâri 
filmul în fantă. Imprimanta de ieşire se trezi din amorţeală, 
sugerându-i: „Mulţumesc. Puteţi trage un pui de somn!” 

In timpul perioadei de aşteptare, Denise îi povesti lui Martin 
ce mai aflase despre Lynn Anne Lucas, dar cel mai mult îi 
interesa faptul că pacienta era vie şi se afla în salonul de 
urgenţe. 

De îndată ce imprimanta îşi încetă ţăcănitul rapid şi sacadat, 
Philips detaşă fila cu raportul. Îl citi în timp ce Denise se uita 
peste umărul lui. 

— Uluitor! exclamă Philips când termină. În mod cert, 
computerul este de acord cu impresia ta. Şi şi-a amintit că a 
văzut aceeaşi configuraţie de densitate pe radiografia Lisei 


Marino pentru ca, în plus, să mă întrebe ce reprezintă această 
variaţie de densitate! Drăcovenia asta e pur şi simplu uluitoare. 
Vrea să înveţe! E atât de umană încât mă sperie. Nu mai 
lipseşte decât să-mi spună că vrea să se căsătorească cu 
computerul instalaţiei CAT şi să-şi ia concediu pe toată vara. 

— Să se căsătorească? zise Sanger, râzând. 

Martin dădu din mână, înciudat. 

— Griji administrative. Nu mă provoca! Hai s-o aducem pe 
această Lynn Anne Lucas aici şi să-i facem CAT-ul şi radiografiile 
pe care n-am putut să i le fac Lisei. 

— Cred că-ţi dai seama că e un pic cam târziu. Tehnicianul de 
la CAT închide instalaţia la zece şi pleacă. Ar trebui să-l chemăm 
înapoi. Eşti sigur că vrei să faci toate astea în noaptea asta? 

Philips se uită la ceas: era zece şi jumătate. 

— Ai dreptate. Dar nu vreau să pierd pacientul ăsta. Mă voi 
îngriji să fie internată măcar până mâine dimineaţă. 

Denise îl însoţi pe Philips până în scaunul de urgenţe, 
conducându-l direct într-una din sălile de tratament mari. li făcu 
semn să meargă spre colţul din dreapta şi dădu la o parte o 
mică draperie neagră care delimita un mic compartiment 
destinat consultaţiilor. Lynn Anne Lucas ridică spre el o privire 
împăienjenită. Stătuse aşezată lângă masă, cu capul sprijinit pe 
braţe. 

Până ce Denise apucase să-l prezinte pe Philips, avertizorul ei 
electronic sună şi-l lăsă pe Martin să discute de unul singur cu 
Lynn Anne. Medicul remarcă din primul moment că femeia era 
epuizată. Îi zâmbi cu căldură, apoi o întrebă dacă ar deranja-o 
să rămână până a doua zi de dimineaţă, când ar putea să-i facă 
nişte radiografii speciale. Lynn Anne îi spuse că nu-i păsa, atâta 
vreme cât putea pleca de acolo şi să se ducă la culcare. Philips o 
strânse cu blândeţe de braţ. li spuse că se va ocupa de treaba 
asta. 

La biroul de recepţie principal, Philips trebui să se poarte ca la 
o vânzare de mărfuri cu preţ redus, împingând, ţipând şi chiar 
bătând cu palma în masă ca să atragă atenţia unuia dintre 
funcţionarii de acolo, asaltaţi din toate părţile. Intrebă cine se 
ocupa de pacienta Lynn Anne Lucas. Funcţionarul verifică 
registrul principal şi îi spuse că doctorul Wayne Thomas, care în 
momentul acela se afla în salonul nr. 7, cu o congestie 
cerebrală. 


Când Philips intră în salonul cu pricina, îi găsi pe cei de acolo 
în toiul unui stop cardiac. Pacientul era un individ obez, care se 
revărsa peste marginile mesei de consultaţii ca o clătită uriaşă. 
Un negru bărbos, despre care Philips află curând că era doctorul 
Thomas, stătea în picioare pe un scaun, aplicându-i pacientului 
un masaj cardiac. Cu fiecare compresie, mâinile lui Thomas 
dispăreau în faldurile de grăsime. In cealaltă parte a pacientului, 
un rezident ţinea paletele unui defibrilator, urmărind totodată 
indicaţiile monitorului cardiac. La capul pacientului, un 
anestezist îl ventila cu un sac respirator, coordonându-şi 
mişcările cu doctorul Thomas. 

— Opriţi-vă, spuse rezidentul cu defibrilatorul. 

Toată lumea se dădu înapoi în timp ce el poziţiona paletele 
peste vaselina conductoare întinsă pe toracele diform al 
pacientului. În momentul în care apăsă butonul de pe electrodul 
pectoral anterior, o descărcare electrică se produse în pieptul 
pacientului, producând un puternic şoc electric. Extremităţile 
bolnavului fluturară fără nici un efect, ca un pui de găină prea 
gras care încearcă să zboare. 

Anestezistul recomandă imediat asistență respiratorie. 
Monitorul se reajustă de la sine şi pe ecran apăru un puls rar dar 
regulat. 

— Simt un puls bun la carotidă, zise anestezistul, cu mâna 
apăsată pe partea laterală a gâtului pacientului. 

— Bun, zise rezidentul cu defibrilatorul. Nu-şi luase ochii de la 
monitor şi, când primul maxim ventricular ectopic apăru, 
comandă: „Şaptezeci şi cinci miligrame de lidocaină”. 

Philips se apropie de Thomas şi îl făcu atent bătându-l pe 
picior. Rezidentul cobori de pe scaun şi făcu un pas înapoi, 
rămânând totuşi atent la ceea ce se întâmpla pe masă. 

— Pacientul dumitale, Lynn Anne Lucas, spuse Philips. Am 
găsit ceva interesant în radiografia ei, în zona occipitală, cu 
extindere spre zona frontală. 

— Mă bucur că aţi găsit ceva. Intuiţia mi-a spus că e ceva în 
neregulă cu fata asta, dar nu-mi dădeam seama ce anume. 

— Deocamdată nu te pot ajuta în privinţa diagnosticului, zise 
Philips. Aş vrea să-i mai fac mâine dimineaţă nişte filme. Ce-ar fi 
s-o internăm în noaptea asta? 

— Nici o problemă, spuse Thomas. Dar dacă n-am măcar un 
diagnostic provizoriu, băieţii or să mă ia la refec. 


— Ce părere ai de scleroză multiplă? 

Thomas îşi mângâie barba. 

— Scleroză multiplă?... Nu prea se susţine. 

— E vreun motiv pentru care să nu poată fi scleroză multiplă? 

— Nu, zise Thomas. Dar nu-s prea multe nici motivele care s-o 
sugereze. 

— Poate că e într-o fază evolutivă foarte timpurie. 

— Posibil, dar scleroza multiplă e de obicei diagnosticată mai 
târziu, când trăsăturile ei caracteristice devin evidente. 

— Păi, tocmai aici e clenciul. Noi sugerăm diagnosticul mai 
devreme în loc de mai târziu. 

— În regulă, spuse Thomas, dar am să menţionez în fişa de 
internare că diagnosticul respectiv a fost sugerat de către 
radiologie. 

— Eşti invitatul meu, zise Philips. Dar ai grijă să scrii în foaia 
de urmărire că mâine trebuie să i se facă un examen CAT şi o 
politomografie. Eu am să mă ocup de programarea ei la 
radiologie. 

Revenit la recepţie, Philips suportă aglomeraţia până când 
obţinu foaia de observaţie şi dosarul clinic al lui Lynn Anne 
Lucas. Le luă pe amândouă în camera de repaus părăsită şi se 
apucă să le cerceteze. 

Mai întâi citi rapoartele doctorilor Huggens şi Thomas. Nimic 
interesant. Apoi se uită la foaia de observaţie. Codul culorilor de 
la marginea filelor îi spuse că există un raport radiologic. 
Deschise dosarul la pagina respectivă, care descria o radiografie 
craniană la vârsta de unsprezece ani, urmare a unui accident de 
patinaj. Radiografia fusese citită de un rezident pe care Philips îl 
cunoştea. Era mai tânăr cu câţiva ani decât Philips şi acum 
ajunsese la Houston. Radiografia era descrisă ca fiind normală. 

Dând paginile înapoi, Philips citi însemnările din ultimii doi ani 
legate de infecțiile respiratorii tratate la dispensarul din 
campusul universitar. Aruncă de asemenea o privire asupra unui 
şir de vizite la clinica de ginecologie, unde fuseseră observate 
secreţii Pap uşor atipice. Philip trebui să recunoască faţă de el 
însuşi că informaţiile nu erau de loc lămuritoare pe cât ar fi 
trebuit să fie din pricina volumului jenant de noţiuni de medicină 
generală pe care le uitase din perioada de internat. Din 1969 
până în 1970 nu existau înregistrări în fişa clinică. 

Philips înapoie documentele la recepţie şi porni spre biroul 


său. Urcă treptele două câte două, impulsionat de o senzaţie 
minunată de entuziasm investigativ. După dezamăgirea legată 
de cazul Marino, descoperirea acestei noi paciente era cu atât 
mai incitantă. Ajuns în birou, scoase din raft tratatul de medicină 
internă prăfuit şi citi despre scleroza multiplă. 

Aşa cum ţinuse şi el minte, diagnosticarea acestei boli era 
circumstanţială. In afară de autopsie, nu existau alte sugestii 
ajutătoare coerente din partea analizelor de laborator. Valoarea 
evidentă şi uriaşă a unui diagnostic radiologic îi trecu din nou 
prin minte lui Philips. Continuă să citească, observând că 
trăsăturile caracteristice ale bolii includeau anomalii ale vederii 
precum şi disfuncţionalităţi ale vezicii urinare. După ce citi 
primele două propoziţii ale paragrafului următor, se opri. Se 
întoarse şi le citi cu glas tare: 


Diagnosticul poate fi incert în primii ani ai bolii. Lungi perioade 
de latenţă între primele simptome minore, care pot chiar scăpa 
atenţiei medicului şi evoluţia ulterioară a celor mai reprezentative 
pot întârzia diagnosticul final. 


Philips luă telefonul şi formă numărul de acasă al lui Michaels. 
Cu un diagnostic radiologic sensibil, întârzierea diagnosticului 
final ar putea fi evitată. 

Abia după ce telefonul începu să sune, Martin se uită la ceasul 
de la mână. Realiză şocat că era trecut de ora unsprezece. In 
clipa aceea, Eleanor, soţia lui Michaels, pe care Philips nu 
apucase s-o cunoască, răspunse la apel. Philips se lansă imediat 
într-o prezentare de scuze pentru a fi sunat atât de târziu, cu 
toate că ea nu dăduse semne să fi fost trezită din somn. Eleanor 
îl asigură că ei nu se culcau niciodată înainte de miezul nopţii şi 
i-l dădu pe soţul ei la telefon. 

Michaels râse de ceea ce numi entuziasmul adolescentin al lui 
Philips când află că Martin era şi acum în birou. 

— Am fost ocupat, îi explică Philips. Am băut o ceaşcă de 
cafea, am mâncat şi pe urmă am tras un pui de somn. 

— Nu lăsa foile alea la îndemâna tuturor, spuse Michaels 
râzând din nou. Am programat şi câteva sugestii obscene. 

În continuare, Philips îi povesti excitat lui Michaels că găsise 
la urgenţe o altă pacientă, Lynn Anne Lucas, care prezenta 
aceeaşi configuraţie anormală a densităţii pe care o observase 


pe filmul Lisei Marino. Îi mai spuse că nu reuşise să-şi continue 
cercetările pe cazul Marino, dar că mâine dimineaţă avea să 
obţină nişte radiografii complete. Adăugă că computerul i-a 
cerut efectiv să-i spună ce reprezentau fluctuațiile de densitate. 

— Blestemăţia asta vrea să înveţe! 

— Nu uita că programul abordează radiologia în aceeaşi 
manieră ca şi tine. Se foloseşte de propria ta tehnică. 

— Da, dar e deja mai bun decât mine. A sesizat o fluctuaţie de 
densitate pe care eu n-am văzut-o. Daca se foloseşte de tehnica 
mea, cum îţi explici asta? 

— Simplu. Dacă-ţi mai aduci aminte, computerul digitizează 
imaginea într-o reţea de două sute cincizeci şi şase pe două 
sute cincizeci şi şase de pixeli cu gradaţii de gri pornind de la 
zero la două sute. Când te-am testat pe tine, nu puteai 
diferenţia gradaţiile de gri decât de la zero la cincizeci. Este 
evident că maşina e mai sensibilă. 

— Îmi pare rău c-am întrebat, zise Philips. 

— Ai dat programului să analizeze radiografiile craniene 
vechi? 

— Nu, recunoscu Philips. Tocmai mă gândeam să încep. 

— Păi, să ştii că nu trebuie să faci totul într-o singură noapte. 
Nici Einstein n-a făcut asta. Ar fi mai bine să aştepţi până mâine 
dimineaţă, nu crezi? 

— Hai, ciocu' mic, făcu Philips bine dispus şi închise telefonul. 

Având la îndemână numărul de înregistrare la spital al lui 
Lynn Anne Lucas, Philips îi găsi dosarul radiologic cu oarecare 
uşurinţă. Conţinea numai două radiografii pulmonare recente 
alături de radiografiile craniene luate după accidentul de la 
patinaj. Aşeză unul din filmele craniene mai vechi pe proiector, 
lângă filmul făcut în seara aceea. Comparându-le, Philips se 
convinse că anomalia de densitate se dezvoltase începând cu 
vârsta de unsprezece ani. Pentru mai multă siguranţă, Philips 
introduse în computer unul din filmele mai vechi. Puțin mai 
târziu, primi confirmarea. 

Philips introduse în plic radiografiile vechi şi deasupra cele 
noi. Apoi aşeză pachetul pe biroul lui, unde ştia că Helen nu se 
va atinge de ele. Până când Lynn Anne nu era supusă unor 
examinări, nu mai era nimic de făcut în privinţa cazului ei. 

Se întrebă ce ar trebui să facă. In ciuda orei târzii, era prea 
agitat ca să poată dormi şi, în plus, voia s-o aştepte pe Denise. 


Spera să treacă pe la el când va termina ce avea de făcut. Se 
gândi să-i transmită un apel, dar se răzgândi. 

Hotări să-şi petreacă timpul scoțând câteva radiografii mai 
vechi din arhivă. Işi zise că putea foarte bine să înceapă 
procesul de verificare a programului de computer. Pentru cazul 
în care Denise de întorcea înaintea lui, îi lăsă un bilet în uşă: 
„Sunt la radiologie”. 

Folosind unul din terminalele computerului central al 
spitalului, se chinui să tasteze ceea ce dorea: o listă a numelor 
şi a numerelor de înregistrare ale tuturor pacienţilor cărora li se 
făcuseră radiografii craniene în ultimii zece ani. Când termină, 
apăsă butonul „start” şi se întoarse cu faţa la imprimantă. După 
o scurtă întârziere, maşina începu să deruleze hârtia de scris cu 
o viteză alarmantă. Când în sfârşit se opri, Philips se pomeni în 
faţa unei liste cu mii de nume. Numai uitându-se la ea, îl făcea 
să se simtă obosit. 

Fără să se descurajeze, îl căută pe Randy Jacobs, unul dintre 
angajaţii de noapte ai secţiei, angajat să arhiveze radiografiile 
zilnice şi să scoată din dosare radiografiile necesare pentru a 
doua zi. Era student la farmacie la cursurile de zi, un flautist 
talentat şi, în secret, homosexual. Lui Martin îi crea impresia 
unui individ inteligent, exuberant şi extrem de muncitor. 

Pentru început, Philips îi ceru lui Randy să scoată filmele de 
pe prima pagină a listei. Asta însemna circa şaizeci de pacienţi. 
Cu eficienţa-i obişnuită, Randy aşeză douăzeci de radiografii 
laterale în suportul alternatorului lui Philips în cam tot atâtea 
minute. Dar Philips nu le dădu spre analiză computerului, aşa 
cum îi ceruse Michaels. In schimb, începu să le examineze 
îndeaproape, incapabil să reziste tentaţiei de a descoperi alte 
anomalii de densitate ca acelea găsite pe radiografiile 
pacientelor Marino şi Lucas. Folosindu-se de foaia de hârtie 
găurită ca dispozitiv de mascare, începu să treacă de la un film 
la altul, comutând filmele pe ecran prin apăsarea pedalei cu 
piciorul. Când sosi Denise, procesase jumătate din filme. 

— După toată vorbăria aia pompoasă despre renunţarea la 
radiologia clinică, acum te uiţi la radiografii când e aproape de 
miezul nopţii. 

— Da, e un pic cam caraghios, spuse Martin, rezemându-se de 
spătarul scaunului şi frecându-se la ochi cu dosul degetelor. Dar 
am pus să mi se scoată filmele astea vechi şi m-am gândit să 


verific dacă nu găsesc vreun caz similar cu Lucas sau Marino. 

Denise veni lângă el şi îl masă pe ceafă. Faţa lui arăta 
obosită. 

— Şi, ai găsit ceva? îl întrebă. 

— Nu. Dar nu m-am uitat decât la vreo duzină de filme. 

— Ţi-ai îngustat aria de investigaţie? 

— Cum adică? 

— Păi. Ai găsit până acum două cazuri. Amândouă sunt 
recente, amândouă sunt femei şi amândouă au în jur de 
douăzeci de ani. 

Philips se uită la şirul de filme din faţa lui şi mormăi ceva. Era 
felul lui de a recunoaşte că Denise avea dreptate, fără s-o spună 
în cuvinte. Se întrebă de ce nu se gândise el însuşi la asta. 

Ea veni după el la terminalul computerului principal, 
asaltându-l cu o avalanşă de comentarii despre seara încărcată 
de la urgenţe. Philips ascultă doar pe jumătate atent, în timp ce- 
şi tasta comenzile. Ceru o listă cu numerele de înregistrare ale 
pacientelor cu vârsta între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de 
ani, care făcuseră radiografii craniene în ultimii doi ani. Trezită 
la viaţă, imprimanta nu tipări decât un singur rând. Îl anunţa pe 
Philips că banca de date nu era organizată să regăsească filmele 
radiografice craniene după sexul pacienţilor. Philips îşi reformulă 
cererea. Imprimanta se reactivă, tipărind cu o viteză ameţitoare 
dar pentru un scurt interval de timp. Lista conţinea de data asta 
numai o sută trei pacienţi. O privire rapidă asupra ei sugera că 
ceva mai puţin de jumătate erau femei. 

Noua listă îi plăcu mai mult lui Randy care spuse că 
dimensiunile celeilalte erau demoralizatoare. După o scurtă 
aşteptare, el le dădu şapte plicuri, spunându-le că asta le oferea 
posibilitatea să înceapă cu ceva, până când reuşea să le adune 
pe celelalte. 

Întors în biroul său, Martin recunoscu că era frânt şi că 
oboseala începea să-i submineze entuziasmul. Aruncă 
radiografiile în faţa alternatorului şi o cuprinse cu braţele pe 
Denise, strângând-o la pieptul lui. Îşi lăsă capul pe umărul ei. 
Denise îl îmbrăţişă şi ea, mâinile ajungându-i până la omoplaţi. 
Rămaseră aşa pentru o clipă, fără să vorbească, sprijinindu-se 
unul pe celălalt. 

În cele din urmă, Denise se uită în sus la faţa lui Martin şi îi 
dădu la o parte părul blond de pe frunte. Ochii lui erau închişi. 


— Ce-ar fi să încheiem cu ziua asta? întrebă ea. 

— Bună idee, zise Philips, deschizându-şi ochii. Ce-ai zice să 
vii la mine acasă? Sunt prea agitat: simt nevoia să vorbesc cu 
cineva. 

— Să vorbeşti? 

— Despre orice. 

— Din păcate, sunt sigură c-am să fiu chemată înapoi la 
spital. 

Philips locuia într-un bloc cu apartamente denumit The 
Towers, care fusese construit de către Centrul Medical şi era 
vecin cu spitalul. Deşi arhitecţii care-l proiectaseră nu făcuseră 
risipă de imaginaţie, era nou, sigur şi extrem de comod. 
Totodată era construit pe malul râului şi Martin ocupa unul din 
apartamentele cu vedere la râu. Pe de altă parte, Denise locuia 
într-o clădire veche, situată pe o străduţă lăturalnică 
zgomotoasă. Avea apartamentul la etajul al treilea şi ferestrele 
acestuia dădea spre un puț de aerisire veşnic întunecat. 

Martin sublinie faptul că apartamentul lui era la fel de 
aproape ca şi camera de gardă a infirmierelor, singura pe care 
Denise putea să o folosească pentru odihnă şi de trei ori mai 
aproape decât apartamentul ei. 

— Dacă vei fi chemată, asta e, spuse el. 

Ea ezită. Să fie împreună în timp ce ea era de gardă constituia 
o experienţă nouă şi Denise se temea că escaladarea relaţiei lor 
avea să forţeze luarea unei decizii. 

— Poate vin, spuse ea. Mai întâi lasă-mă să verific la urgente, 
poate au vreo problemă care arde. 

În timp ce-o aştepta, el începu să aşeze pe proiector câteva 
dintre noile radiografii. Ajunsese la a treia când, brusc, se 
întoarse la prima. Sărind de pe scaun, îşi vâri nasul în film. 

Încă un caz! Se vedeau nişte pete albe care începeau din 
spatele creierului, avansând spre regiunea frontală. Philips se 
uită la film. Pacienta se numea Katherine Collins şi avea 
douăzeci de ani. Raportul radiologic dactilografiat lipit de plic 
indica drept informaţie clinică „tulburări epileptice”. 

Luă radiografia lui Katherine Collins şi o introduse în scannerul 
cu laser. Apoi, din celelalte patru plicuri extrase radiografiile 
craniene, dar înainte ca mâna lui să se desprindă de marginea 
primului film aşezat pe proiector, ştiu că găsise încă un caz. 
Ochii lui erau acum foarte sensibilizaţi în detectarea subtilelor 


fluctuații. Ellen McCarthy, douăzeci şi doi de ani, informaţii 
clinice: dureri de cap, tulburări vizuale şi slăbiciune a 
extremităților drepte. Celelalte filme erau normale. 

Folosind o pereche de filme craniene laterale din plicul lui 
Ellen McCarthy, care fuseseră făcute la unghiuri uşor diferite, 
Philips aprinse lumina proiectorului său stereo. Uitându-se prin 
ocular, întâmpină mari dificultăţi în perceperea petelor. Ceea ce 
vedea părea superficial şi situat mai curând în cortexul cerebral 
decât mai profund, în fibrele nervoase ale materiei albe. Asta 
constituia o informaţie întrucâtva deranjantă. Leziunile sclerozei 
multiple se aflau de obicei în materia albă a creierului. Detaşă 
raportul tipărit de imprimantă şi-l citi. În partea de sus a paginii 
se afla un MULŢUMESC referitor la momentul când Philips 
introdusese filmul. Urma un nume de fată şi un număr de 
telefon fictiv. Încă o mostră de umor din partea lui Michaels. 

Raportul în sine era exact conform aşteptărilor lui Philips. 
Densităţile de înnegrire erau descrise şi, aşa cum se întâmplase 
şi în cazul Lynn Anne Lucas, computerul ceru din nou să fie 
informat despre semnificaţia acestor anomalii neprogramate. 

Aproape în acelaşi timp, Denise se întoarse de la urgente iar 
Randy sosi cu încă cincisprezece plicuri. Philips o întâmpină pe 
Denise cu un sărut zgomotos. li spuse că, mulţumită sugestiei 
ei, găsise încă două cazuri, amândouă tinere femei. Luă filmele 
noi aduse de Randy şi era gata să înceapă să le desfacă dar 
Denise îi puse mâna pe umăr. 

— La urgenţe acum e linişte. Peste o oră, cine ştie? 

Philips oftă. Se simţea ca un copil căruia i se cerea să îşi 
abandoneze noua jucărie până a doua zi dimineaţă. Fără tragere 
de inimă lăsă plicurile deoparte şi-i spuse lui Randy să scoată 
restul de filme de pe lista a doua şi să le pună teanc pe biroul 
lui. Pe urmă, dacă-i mai rămânea timp, putea să înceapă să 
scoată filmele de pe lista principală şi să le aşeze lângă peretele 
din spate, îndărătul mesei de lucru. In sfârşit, îl mai rugă pe 
Randy să sune la registratura spitalului şi să ceară să i se trimită 
la birou fişele clinice ale lui Katherine Collins şi Ellen McCarthy. 

Privind de jur-împrejur, Philips spuse: 

— Mă întreb dacă n-am uitat ceva. 

— Pe tine! spuse Denise exasperată. Sunt optsprezece ore de 
când eşti aici. Doamne Dumnezeule, hai să mergem! 


Întrucât blocul Towers făcea parte din centrul medical, era 
legat de clădirea spitalului printr-un tunel la subsol, bine 
iluminat şi zugrăvit în culori vesele. Conductele de încălzire şi de 
electricitate urmau acelaşi traseu, ascunse în tavanul tunelului, 
îndărătul unor plăci fonoabsorbante. Ţinându-se de mână, 
Martin şi Denise trecură mai întâi pe sub vechea facultate de 
medicină, apoi pe sub cea nouă. Mai încolo, traversară 
intersecțiile cu tunelele ce duceau la spitalul de pediatrie 
Brenner şi Institutul Psihiatric Goldman. Towers se afla la 
capătul coridorului subteran şi reprezenta limita actuală a 
expansiunii  „canceroase” a centrului medical în cartierul 
învecinat. Un şir de trepte dădea direct în holul de la parterul 
blocului. Un paznic aflat într-o cuşcă din sticlă securizată îl 
recunoscu pe Philips şi apăsă butonul de deblocare a uşii. 

Towers era o construcţie elegantă locuită în principal de către 
medici şi alţi angajaţi ai centrului medical. Mai locuiau aici şi 
câţiva dintre profesorii de la universitate, dar în general aceştia 
găseau chiriile cam scumpe pentru gustul lor. Dintre medici, 
majoritatea erau divorţaţi, deşi exista un contingent tot mai 
numeros de tineri ambiţioşi împreună cu soțiile lor obsedate de 
ideea unei cariere. Copiii lipseau aproape cu desăvârşire, cu 
excepţia sfârşiturilor de săptămână când era rândul lui „tati” să- 
şi petreacă timpul cu odrasla. De asemenea, Martin ştia că erau 
destui de puţini psihiatri şi observase un număr de loc neglijabil 
de homosexuali. 

Martin făcea parte din categoria divorţaţilor. Se întâmplase în 
urmă cu patru ani, după şase ani de impas matrimonial 
suburban. Ca majoritatea colegilor săi, Martin se căsătorise în 
timpul perioadei de rezidenţă ca un soi de reacţie împotriva 
solicitărilor tot mai mari ale vieţii profesionale. Soţia lui se 
numea Shirley şi o iubise, sau cel puţin credea că o iubise. 
Fusese şocat când ea s-a hotărât să-l părăsească. Din fericire nu 
avuseseră copii. Reacţia lui la divorţ fusese o stare depresivă, 
pe care o tratase prelungindu-şi şi mai mult orele petrecute la 
spital, dacă mai era posibil una ca asta. Treptat, cu trecerea 
timpului, a fost în stare să privească experienţa trăită cu 
detaşarea necesară pentru a realiza ce se întâmplase. Philips se 
căsătorise cu medicina, iar soţia îi fusese amantă. Shirley 
alesese anul în care fusese numit adjunctul şefului de radiologie 
ca moment în care să-l părăsească deoarece înţelesese în sfârşit 


care-i era sistemul de valori. Înainte de a fi ales, pretextul oferit 
soţiei pentru săptămâna de lucru de şaptezeci de ore era că 
tintea postul de adjunct. După numirea în post, pretextul pentru 
aceeaşi lungime a săptămânii de lucru devenise tocmai faptul 
că era adjunctul şefului. Shirley văzuse semnalul de alarmă, 
chiar dacă Philips nu-l sesizase. Refuzând să fie căsătorită şi 
singură, îl părăsise. 

— Ai ajuns la vreo concluzie în privinţa absenței creierului 
Lisei Marino? întrebă Denise, readucându-l pe Martin în prezent. 

— Nu, dar într-un fel sau altul, Mannerheim e responsabil 
pentru asta. 

Aşteptau ascensorul sub un candelabru uriaş, de o formă 
stridentă. Covorul avea o culoare oranj-calcinat, cu cercuri aurii 
întrepătrunse. 

— Ai de gând să acţionezi în vreun fel? 

— Nu ştiu ce-aş putea să fac. Dar în mod cert nu m-ar deranja 
să aflu de ce a fost extirpat. 

Caracteristica cea mai plăcută a apartamentului lui Philips era 
vederea spre râu şi spre curbura graţioasă a podului. Altfel, nu 
se distingea prin nimic deosebit. Philips se mutase acolo la 
repezeală. Inchiriase apartamentul prin telefon şi angajase o 
firmă specializată pentru mobilarea lui. Şi asta a şi obţinut - 
mobilă: o canapea, două măsuţe laterale; două fotolii pentru 
camera de zi; un set pentru micul dejun; în fine, un pat cu o 
masă laterală corespunzătoare pentru dormitor. Nu era cine ştie 
ce, dar era doar ceva provizoriu. Faptul că locuia deja acolo de 
patru ani, nu părea să-i fi trecut prin minte lui Philips. 

De felul lui, nu era un băutor, dar în noaptea asta voia să se 
relaxeze, aşa că turnă nişte whisky într-un pahar cu cuburi de 
gheaţă. Din politeţe, ţinu sticla ridicată înspre Denise, dar ea 
clătină din cap, aşa cum se aşteptase. Ea nu bea decât vin sau, 
din când în când, gin cu tonic, dar în mod cert nu atunci când 
era de gardă. In schimb, îşi umplu un pahar de suc de portocale 
din frigider. 

În camera de zi, Denise ascultă sporovăiala lui Martin, 
sperând că acesta va obosi cât mai repede. Nu o interesa să 
discute despre cercetare sau despre creiere lipsă. Işi amintea 
cum el îşi recunoscuse afecțiunea faţă de ea. Posibilitatea ca el 
să fi vorbit serios o incita, îngăduindu-i totodată să-şi 
recunoască propriile sentimente. 


— Uneori, viaţa poate fi uluitoare, spunea Martin. Într-o 
singură zi se pot întâmpla nişte întorsături atât de minunate! 

— La ce te referi? întrebă Denise sperând ca el să înceapă să 
vorbească despre relaţia lor. 

— Păi, ieri n-aveam habar că ne aflăm atât de aproape de 
realizarea programului de citire a radiografiilor. Dacă lucrurile 
merg... 

Exasperată, se ridică şi îl făcu şi pe el să se ridice în picioare: 
începu să-l tragă de poalele cămăşii şi să-i spună că trebuie să 
se relaxeze şi să uite de spital. Se uită în ochii lui buimaci cu un 
zâmbet ironic, astfel încât orice s-ar fi întâmplat să nu se ajungă 
într-o situaţie jenantă. 

Philips acceptă faptul că era epuizat şi-i spuse că s-ar simţi 
mult mai bine dacă ar face un duş rapid. Nu era prea sigur ce 
avea ea în minte, dar o îndemnă să vină în baie, să-i ţină de 
urât. Ea îl urmări cu privirea prin paravanul de sticlă al duşului, 
mai pe o latură şi înclinat pe cealaltă. Imaginea trupului nud al 
lui Philips avea pe rând contururile frânte şi îndulcite într-un fel 
ciudat de erotic în timp ce se întorcea şi se răsucea sub jetul de 
apă. 

Denise îşi sorbea paharul cu suc în vreme ce Martin încerca să 
continue conversaţia în ciuda zgomotului apei. Nu auzea nici un 
cuvânt şi se gândi că era tot una. În momentul acela, ea prefera 
să privească decât să asculte. 

Terminând, Martin închise robinetul şi, luându-şi prosopul, ieşi 
de sub duş. Spre marea neplăcere a Denisei, continua să 
pălăvrăgească despre computere şi doctori. Inciudată, îi smulse 
prosopul şi începu să-l şteargă pe spate. Când termină, îl 
întoarse cu faţa spre ea. 

— Fă-mi te rog plăcerea şi taci din gură, spuse ea ca şi cum ar 
fi fost supărată. 

Apoi îl luă de mână şi îl scoase din baie. Derutat de izbucnirea 
ei subită, Philips se lăsă condus în dormitorul întunecos. Acolo, 
în splendoarea panoramei oferite de râul liniştit şi de podul 
spectaculos, Denise îl îmbrăţişă şi-l sărută cu pasiune. 

Martin reacţionă instantaneu. Dar înainte de a reuşi măcar s-o 
dezbrace pe Denise, avertizorul ei umplu încăperea cu un sunet 
insistent. Pentru o clipă, rămaseră îmbrăţişaţi, amânând 
inevitabilul şi savurând senzaţia de intimitate. Fără să fie nevoie 
de cuvinte, amândoi ştiură că relaţia lor atinsese un nou nivel. 


Era ora două şi patruzeci de minute noaptea când o 
ambulanţă orăşenească parcă în zona de recepţie a Centrului 
Medical. Se aflau deja acolo alte două ambulanţe similare şi cea 
nou venită se vâri cu spatele între ele până când bara ei de 
protecţie atinse bordura de cauciuc. Motorul tuşi şi se opri din 
mers, după care şoferul şi pasagerul se dădură jos din cabină. 

Cu capetele plecate sub ploaia deasă de aprilie, alergară în 
spate şi săriră pe platformă. Cel mai slab dintre cei doi deschise 
uşa din spate a ambulanţei. Celălalt, mai solid, se aplecă şi 
scoase afară o targa goală. Spre deosebire de celelalte 
ambulanţe, aceasta nu aducea cu ea o urgenţă. Venise să ia un 
pacient. Nu era un eveniment neobişnuit. 

Bărbaţii ridicară targa de ambele capete şi, ca la o masă de 
călcat, picioarele acesteia se rabatară în jos. Într-o clipită, targa 
se transformă într-o brancardă îngustă dar funcţională. 
Impreună o împinseră prin uşa glisantă automată de la salonul 
de urgenţe şi, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, 
cotiră pe coridorul principal şi luară ascensorul pentru secţia 
Neurologie-Vest de la etajul al paisprezecelea. În schimbul de 
noapte lucrau două infirmiere calificate şi cinci infirmiere 
practicante, dar una dintre cele calificate şi trei practicante se 
aflau în pauza de repaus, aşa încât temporar şefă era 
domnişoara Claudine Arnette, infirmieră practicantă. Ei îi 
prezentă slăbănogului documentele de transfer. Pacienta urma 
să fie transferată într-o rezervă a Centrului Medical New York, 
unde medicul ei personal obținuse prioritatea de internare. 

Domnişoara Arnette verifică documentele, înjură în gând 
pentru că abia apucase să completeze hârtiile de internare şi 
semnă formularul. O rugă pe Maria Gonzales să-i însoţească pe 
cei doi domni la salonul 1420. Apoi se întoarse la treaba ei 
legată de verificarea narcoticelor, înainte de a-şi lua ea însăşi 
pauza. Chiar şi în lumina slabă observă că şoferul avea nişte 
ochi uluitor de verzi. 

Maria Gonzales deschise uşa de la camera 1420 şi încercă s-o 
trezească pe Lynn Anne. Dar era greu. Le explică celor doi că 
primise o comandă telefonică pentru o doză dublă de somnifer 
şi, din cauza riscului producerii unui acces epileptic, 
fenobarbital. Bărbaţii îi spuseră Mariei că nu avea importanţă şi 
aduseră targa lângă pat, aranjând păturile. Cu o mişcare lină, 


exersată, ridicară pacienta şi o înveliră cu păturile. Lynn Anne 
Lucas nici măcar nu se trezi. 

Indivizii îi mulţumiră Mariei, care începuse deja să scoată 
cearşafurile de pe patul lui Lynn Anne. Apoi împinseră targa pe 
hol. Domnişoara Arnette nu se uită la ei când trecură pe lângă 
camera infirmierelor şi urcară din nou în lift. O oră mai târziu, 
ambulanţa pleca din incinta Centrului Medical. Nu era nevoie de 
sirenă sau de girofar. Ambulanţa era goală. 


CAPITOLUL 8 


Cu câteva secunde înainte de declanşarea soneriei, Martin 
apăsă butonul deşteptătorului şi rămase întins în pat, cu privirea 
la tavan. Organismul său era atât de obişnuit să se scoale la ora 
cinci-douăzeci şi cinci, încât arareori avea nevoie de un ajutor 
artificial, indiferent de ora la care se culca. Adunându-şi forţele, 
se ridică rapid din pat şi-şi îmbrăcă echipamentul de jogging. 

Ploaia de peste noapte saturase aerul de umezeală şi fuioare 
de ceaţă pluteau deasupra râului, lăsând impresia că pilonii 
podului stăteau sprijiniți pe nişte nori vaporoşi. Umiditatea 
estompa sunetele, astfel încât zgomotele traficului de dis-de- 
dimineaţă nu-i întrerupseră gândurile, care în marea lor 
majoritate erau îndreptate spre Denise. 

Trecuseră ani de zile de când nu mai simţise tulburarea unei 
iubiri romantice. Timp de vreo două săptămâni nici măcar nu-şi 
dăduse seama de motivele insomniilor sale sau de ale 
schimbărilor bruşte de dispoziţie, dar pe urmă, când constată 
că-şi amintea ce purtase Denise în fiecare zi, realitatea îl invadă 
cu un amestec de cinism şi de încântare. Cinismul venea de la 
faptul că, în câteva rânduri, îi observase pe colegii săi care, la 
peste patruzeci de ani, deveneau penibili când se lăsau prinşi în 
mrejele vreunei noi iubiri. Încântarea provenea de la relaţia în 
sine. Denise Sanger nu era doar un trup tânăr, bun de folosit 
pentru a nega inevitabilitatea trecerii timpului. Era o combinaţie 
fascinantă de inventivitate şireată şi inteligenţă pătrunzătoare. 
Faptul că era atât de frumoasă era asemenea unei glazuri pe o 
prăjitură. Philips fu nevoit să admită nu numai că era nebun 
după ea, dar şi că devenea dependent de ea, ca mijloc de 
salvare de la profeția ce tindea tot mai mult să se împlinească - 
şi anume, propria lui viaţă. 

Când ajunse la borna de 4 kilometri, Philips se întoarse şi o 
luă înapoi. Erau mai mulţi cei care alergau acum, iar pe unii 
dintre ei îi recunoscu; avu însă tendinţa să-i ignore, aşa cum 
făceau şi ei. Respirația îi deveni un pic mai grea, dar reuşi să 
menţină un ritm susţinut şi bine coordonat până ajunse înapoi în 
apartament. 

Philips ştia că oricât de mult îi plăcuse medicina, se folosise 
de ea ca de un pretext pentru a nu aprofunda alte aspecte ale 


vieţii sale. Şocul plecării soţiei sale fusese cel mai mare şi 
singurul motiv al acestei înţelegeri a situaţiei. Ce era de făcut în 
această privinţă, era cu totul altceva. Pentru Martin, cercetarea 
devenise o izbăvire potenţială. Continuând să-şi îndeplinească 
sarcinile cotidiene istovitoare, el îşi extinsese cercetările, 
sperând că în cele din urmă aveau să-i aducă un pic de 
libertate. Nu voia să renunţe la medicina clinică, ci doar să 
slăbească strangularea pe care o exercita asupra vieţii sale. lar 
acum, când apăruse Denise, el se afla prins şi mai tare în 
menghina obligaţiilor. Se jură să nu mai repete aceeaşi 
greşeală. Dacă lucrurile mergeau bine între ei, Denise avea să-i 
fie soţie în înţelesul deplin al cuvântului. Dar pentru asta, 
trebuia să reuşească în cercetarea lui. La şapte şi un sfert, 
proaspăt spălat şi bărbierit, se afla la uşa biroului. Deschise uşa 
şi se opri în prag, buimăcit. Peste noapte, camera părea să se fi 
transformat într-o ladă de gunoi pentru radiografii vechi. Cu 
eficienţa-i obişnuită, Randy Jacobs scosese din arhivă 
majoritatea filmelor pe care i le solicitase.  Plicurile 
corespunzătoare listei principale erau stivuite într-un echilibru 
precar în spatele mesei de lucru. Cele din lista a doua, mai mică, 
erau aranjate lângă alternatorul lui Philips. Radiografiile 
craniene laterale fuseseră scoase din fiecare plic din cel de-al 
doilea grup şi aşezate pe ecranele proiectoarelor. 

Philips trăi un nou val de entuziasm şi se aşeză în faţa 
alternatorului. Începu imediat să treacă în revistă filmele, în 
căutarea unor anomalii similare cu cele văzute la cazurile 
Marino, Lucas, Collins şi McCarthy. Ajunsese aproape la 
jumătate când intră Denise. 

Părea epuizată. De obicei strălucitor, părul ei părea unsuros 
iar faţa îi era palidă, cu cearcăne întunecate sub ochi. 

Îl îmbrăţişă grăbită şi se aşeză pe scaun. Văzând-o atât de 
trasă la faţă, Martin îi sugeră să se ducă să se odihnească preţ 
de câteva ore. Urmau să se revadă în sala de angiografie, atunci 
când se va fi simţit în stare să se întoarcă. Asta însemnând, 
fireşte, că el avea să înceapă expunerea. 

— Uşurel, spuse Denise. Nici un fel de concesii speciale 
pentru iubita şefului. E rândul meu să fiu în sala de angiografie 
cerebrală şi-am să fiu acolo indiferent dacă am dormit sau nu 
între timp. A 

Martin realiză că făcuse o greşeală. In privinţa propriei 


activităţi, Denise nu putea avea decât o atitudine strict 
profesionistă. Zâmbi şi o bătu uşurel pe mână, spunându-i că se 
bucura s-o audă vorbind aşa. 

Întru câtva îmbunată, ea zise: 

— Mă duc să-mi fac alergarea de dimineaţă şi un duş. Mă- 
ntorc peste treizeci de minute. 

Philips o conduse pe Denise cu privirea, apoi se întoarse la 
ecranul său de vizionare. În treacăt, ochii săi remarcară că în 
haosul de pe birou apăruse ceva nou. Apropiindu-se, găsi două 
fişe clinice şi un bilet de la Randy. Biletul nu-l anunţa decât că 
restul filmelor aveau să fie scoase în noaptea următoare. Fişele 
erau cele ale lui Katherine Collins şi Ellen McCarthy. 

Philips se duse cu ele la scaunul din faţa proiectorului şi o 
deschise mai întâi pe a lui Collins. Nu-i trebui mult ca să 
găsească informaţia esenţială: Katherine Collins era o femeie 
albă, de douăzeci şi unu de ani, cu simptome neurologice difuze, 
examinată extensiv de către neurologie, fără un diagnostic 
confirmat. În diagnosticul diferenţial, era luată în considerare şi 
scleroza multiplă. 

Philips citi cu atenţie toată fişa. Ajungând la sfârşit, observă 
că vizitele şi testele de laborator ale lui Collins încetaseră brusc 
cu circa o lună în urmă. Până în acel moment, însemnările 
fuseseră din ce în ce mai frecvente şi unele dintre ultimele 
adnotări indicau că era aşteptată să revină pentru continuarea 
analizelor. După toate aparențele, nu mai dăduse pe acolo. 

Luând cealaltă fişă, care era considerabil mai mică, Philips citi 
despre Ellen McCarthy. Era o tânără de douăzeci şi doi de ani, al 
cărei istoric neurologic includea două accese epileptice. 
Consultul ei se afla în curs de definitivare când însemnările din 
fişă au încetat brusc. Asta se întâmpla în urmă cu două luni. 
Philips găsi chiar o notiţă care spunea că pacienta fusese 
programată pentru o nouă electroencefalogramă cu o secvenţă 
de somn săptămâna următoare. Respectiva analiză nu a mai 
fost efectuată. Examenul medical rămăsese incomplet şi fişa nu 
menţiona nici un diagnostic diferenţial. 

Helen intră în birou cu obişnuitul ei pachet de probleme, dar 
înainte de a rosti vreun cuvânt îi dădu lui Martin o ceaşcă de 
cafea proaspătă şi o gogoaşă pe care le luase de la Chock Full 
O' Nuts. Apoi trecu la chestiunile arzătoare ale zilei. Ferguson 
telefonase din nou şi spusese că materialele trebuiau scoase din 


încăperea cu pricina până la prânz, altfel aveau să fie aruncate 
în stradă. Helen se opri în aşteptarea unui răspuns. 

Martin habar n-avea ce să facă cu tot echipamentul acela. 
Secţia lui era deja înghesuită în jumătate din spaţiul de care ar fi 
avut nevoie. Doar ca să scape de problemă, fie şi numai 
temporar, îi spuse lui Helen să aducă totul în biroul său şi să le 
stivuiască lângă perete. Adăugă că se va gândi la o soluţie până 
la sfârşitul săptămânii. 

Satisfăcută, ea continuă cu problema celor doi tehnicieni care 
doreau să se căsătorească. Philips îi spuse să-l lase pe Robbins 
să rezolve problema. Helen îi explică cu răbdare că Robbins 
fusese cel care venise cu problema la ea, pentru a fi rezolvată 
de Philips. 

— Dar-ar dracii! exclamă Martin. 

Realmente nu exista nici o soluţie. Era prea târziu să se mai 
poată pregăti alţi tehnicieni înainte de plecarea lor. Dacă îi 
concedia, ei şi-ar fi găsit cu uşurinţă de lucru, în vreme ce el ar 
fi întâmpinat dificultăţi în găsirea unor înlocuitori. 

— Află cu exactitate cât timp au de gând să plece, spuse el 
încercând să-şi înăbuşe exasperarea. El nu-şi luase concediu de 
doi ani. 

Trecând la pagina următoare a însemnărilor ei, Helen îi spuse 
lui Philips că Cornelia Rogers de la dactilografe sunase ca să 
anunţe că era bolnavă, făcând a noua zi de absenţă în luna 
aceea. De cinci luni de când lucra pentru neuroradiologie, 
reuşise să fie bolnavă cel puţin şapte zile în fiecare lună. Helen îl 
întrebă pe Philips ce avea de gând în privinţa ei. 

Philips ar fi vrut să o piseze în bătăi, să o sfâşie în patru şi s-o 
arunce în East River. 

— Tu ce-ai vrea să fac? întrebă el, stăpânindu-se. 

— Cred că ar trebui să i se dea un avertisment. 

— Excelent, ocupă-te de asta. 

Înainte de a se îndrepta spre uşă, Helen nu mai avu decât un 
singur lucru de anunţat: la ora treisprezece trebuia să ţină un 
curs despre instalaţia CAT noii grupe de studenţi medicinişti. 
Tocmai se pregătea să plece când Philips o opri. 

— Fă-mi te rog un serviciu. Vezi că e o pacientă internată la 
noi, o cheamă Lynn Anne Lucas. Ai grijă să fie programată în 
dimineaţa asta pentru un examen CAT şi o politomografie. Dacă 
apare vreo problemă, spune că e o solicitare specială din partea 


mea. Şi spune-le tehnicienilor să mă sune de îndată ce sunt gata 
să înceapă procedurile. 

Helen îşi notă mesajul şi plecă. Martin se duse înapoi la cele 
două fişe. Era încurajator faptul că cele două femei aveau 
amândouă simptome neurologice şi în special că scleroza 
multiplă fusese trecută ca o posibilitate în cazul lui Katherine 
Collins. Pentru cazul lui Ellen McCarthy, Philips controlă cât de 
des făceau parte accesele epileptice din tabloul clinic al 
sclerozei multiple. Deşi rata era mai mică de zece la sută, totuşi 
apărea. Dar de ce ambele tinere încetaseră deodată să mai vină 
la spital? Martin nu putu să nu-şi facă griji că va întâmpina 
dificultăţi să le aducă pentru nişte radiografii suplimentare în 
cazul în care îşi transferaseră îngrijirea medicală la un alt spital, 
poate chiar într-un alt oraş. 

Tocmai atunci Helen îl sună prin intercom ca să-l anunţe că 
rezidentul era gata şi-l aştepta în sala de angiografie cerebrală. 
Philips îşi puse şorţul cu strat de plumb şi cu emblema 
Superman abia vizibilă, luă fişele clinice ale pacientelor Collins şi 
McCarthy şi ieşi din birou. Se opri la biroul lui Helen şi o rugă să 
le caute pe cele două fete şi să le încurajeze să vină pentru un 
diagnostic radiografie gratuit. Voia ca secretara lui să nu le 
sperie, dar să le facă să înţeleagă că era ceva important. 

La parter, o găsi pe Denise care-l aştepta. Făcuse duş, îşi 
spălase părul şi-şi schimbase hainele; în treizeci de minute 
avusese loc o transformare miraculoasă. Nu mai arăta obosită şi 
ochii ei căprui scânteiau deasupra măştii chirurgicale. Philips ar 
fi vrut tare mult să o îmbrăţişeze dar se mulţumi să-şi lase 
privirea să zăbovească două secunde mai mult asupra ei. 
Făcuse deja suficiente angiograme pentru ca el să poată juca 
doar rolul de asistent al ei. Nu schimbară nici un cuvânt în timp 
ce ea mânuia cu îndemânare cateterul, introducându-l în artera 
pacientului. Philips urmări totul cu atenţie, gata să facă sugestii, 
dacă le-ar fi crezut necesare. Nu erau. Pacientul era Harold 
Schiller, care trecuse prin examenul CAT cu o zi în urmă. După 
cum bănuise Philips, Mannerheim ceruse o angiogramă 
cerebrală, probabil în pregătirea operaţiei, deşi era limpede că 
acest caz era inoperabil. 

O oră mai târziu, cazul era aproape încheiat. 

— ţi spun eu, şopti Martin, devii mai bună decât mine şi faci 
chestia asta doar de câteva săptămâni. 


Denise roşi, dar Martin ştia că era încântată. Lăsând-o să 
termine, îi spuse să-l sune când următorul caz era gata pentru a 
fi început. Vroia să termine de trecut în revistă filmele pe 
alternatorul lui după care să înceapă să ruleze filmele vechi prin 
computerul adus de Michaels. Îşi făcuse socoteala că dacă ar 
putea să ruleze câte o sută de filme pe zi, ar putea termina 
întreaga listă principală într-o lună şi jumătate. Se mai gândi că 
i-ar putea pune la dispoziţie lui Michaels discrepanţele pe 
măsură ce ieşeau la iveală în aşa fel încât când el ar fi terminat, 
Michaels ar fi eliminat toate hibele programului. Dacă aşa aveau 
să stea lucrurile, prin iulie ar fi putut deja să prezinte ceva lumii 
medicale care încă nu bănuia nimic. 

Dar abia apucă să dea colţul din afara biroului său, că Helen îl 
şi asaltă cu nişte veşti dezamăgitoare. Nu avusese noroc cu nici 
una din solicitările lui. Lynn Anne Lucas nu mai putea fi nici 
radiografiată, nici supusă unui examen CAT pentru că, în timpul 
nopţii, fusese transferată la Centrul Medical New York. În ceea 
ce le privea pe Katherine Collins şi Ellen McCarthy, se interesase 
de ele la universitate. Figurau amândouă ca studente. Cu toate 
acestea, de Collins nu putuse da pentru că se presupunea că 
fugise şi era considerată o persoană dispărută. Pe de altă parte, 
Ellen McCarthy era moartă. Suferise un accident auto mortal cu 
două luni în urmă, pe West Side Highway. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Philips. Spune-mi că 
glumeşti! 

— Îmi pare rău, spuse Helen. Mai mult de-atât n-am putut să 
fac. 

Philips clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Fusese cât se 
poate de sigur că din trei cazuri, va reuşi să examineze măcar 
unul. Intră în birou şi privi absent la peretele îndepărtat. 
Personalitatea sa scrupuloasă nu era obişnuită să aibă de a face 
cu astfel de răsturnări de situaţie. 

Lovi cu pumnul în palma deschisă cu un plesnet răsunător. 
Apoi începu să umble prin încăpere, încercând să gândească. 
Collins era ieşită din joc. Dacă poliţia nu reuşea s-o găsească, 
cum ar putea el s-o facă? McCarthy? Dacă murise în accidentul 
cu pricina, probabil că fusese dusă la spital. Dar la care? lar 
Lucas... ea cel puţin fusese dusă la Centrul Medical New York. 
Unde el avea un prieten bun. Căci dacă ar fi fost dusă la 
Bellevue, ar fi trebuit să se dea bătut. 


Philips o rugă pe Helen să vadă dacă poate afla de ce fusese 
transferată Lynn Anne, după care îi ceru să-i facă legătura cu 
doctorul Donald Travis de la Centrul Medical New York. De 
asemenea, o rugă să afle dacă poliţia ştia unde fusese dusă 
Ellen McCarthy după accident. 

Încă tulburat, Philips îşi impuse să se concentreze asupra 
filmelor radiografice din faţa lui. Toate erau normale în privinţa 
texturii. Când ieşi în anticameră, Helen nu avu să-i dea prea 
multe veşti bune. Dr. Travis era extrem de ocupat şi urma să 
sune el mai târziu. Nu reuşise să afle prea multe despre Lucas 
pentru că infirmiera care fusese de serviciu la ora aceea plecase 
acasă la şapte dimineaţa şi era de negăsit. Singura informaţie 
pozitivă era că, după accident, Ellen McCarthy fusese adusă 
înapoi la Centrul Medical Universitar. 

Philips tocmai de pregătea să-i spună să urmărească pista 
respectivă când un tip de la întreţinere apăru cu un cărucior 
uriaş încărcat cu cutii, documente şi alte mărunţişuri. Fără să 
spună un cuvânt, intră în biroul lui Philips şi începu să descarce 
materialele. 

— Asta ce dracu' mai e? întrebă Philips. 

— Sunt materialele din magazie pe care ai spus să le aducem 
aici, îi explică Helen. 

— Un drac! exclamă Philips în timp ce individul continua să 
stivuiască materialele lângă perete. Martin avu senzaţia 
neliniştitoare că lucrurile îi scăpau de sub control. 

Aşezându-se în mijlocul acelui haos, Philips sună la Internări. 
Starea de spirit i se înrăutăţi şi mai mult în timp ce telefonul 
suna interminabil la celălalt capăt al liniei. 

— Ai un minut? întrebă William Michaels. Se înclinase înainte 
prin uşa întredeschisă a biroului, zâmbetul lui optimist aflându- 
se în contrast direct cu privirea încruntată a lui Philips. După 
care privi prin încăpere, cu o expresie consternată. 

— Nu mă întreba, spuse Philips, anticipând un comentariu 
spiritual. 

— Mamă Doamne! făcu Michaels. Când lucrezi, nu te-ncurci! 

În clipa aceea cineva de la internări răspunse în sfârşit, dar nu 
era decât un angajat temporar care îl pasă pe Martin altcuiva. 
Respectivul se ocupa numai de internări, nu şi de externări sau 
transferuri şi Philips fu trecut din nou la altcineva. Abia atunci 
află că persoana cu care trebuia să vorbească se afla în pauza 


de cafea, aşa încât închise telefonul, descurajat de atâta 
birocraţie şi spuse: 

— De ce nu m-oi fi făcut eu instalator? 

Michaels râse, apoi îl întrebă în ce fază se afla cu proiectul lor. 
Philips îi spuse că reuşise să scoată de la arhivă majoritatea 
radiografiilor, arătându-i stiva cu mâna. li mai zise că, după 
calculele lui, avea să le ruleze pe toate într-o lună şi jumătate. 

— Perfect, spuse Michaels. Cu cât mai repede, cu atât mai 
bine, pentru că noul sistem de memorare şi de asociere la care 
lucrăm în prezent se dovedeşte mai bun decât am visat. Când ai 
să termini, noi vom avea un nou procesor central care va lucra 
cu programul corectat. Nici prin cap nu-ți trece cât de bun are 
să fie. 

— Dimpotrivă, spuse Philips ridicându-se de la birou. Să ştii 
că-mi dau destul de bine seama. Hai să-ţi arăt ce-a depistat 
programul. 

Martin eliberă un ecran şi aşeză pe el radiografiile lui Marino, 
Lucas, Collins şi McCarthy. Mai întâi cu degetul, apoi cu ajutorul 
hârtiei găurite, încercă să-i arate pe fiecare anomaliile de 
densitate. 

— Mie mi se par toate la fel, recunoscu Michaels. 

— Tocmai ăsta e clenciul, zise Philips. Asta arată cât de bun e 
sistemul. 

Simplul fapt că vorbea cu Michaels îi stârnise din nou 
entuziasmul lui Philips. 

Tocmai atunci telefonul sună şi Martin răspunse. Era doctorul 
Donald Travis de la Centrul Medical New York. Martin îi explică 
problema legată de Lynn Anne Lucas, dar intenţionat nu-i 
pomeni nimic despre anomalia radiologică. Apoi îl întrebă dacă 
putea aranja efectuarea unui examen CAT şi a unor radiografii 
speciale pe pacientul respectiv. Travis fu de acord şi închise. 
Imediat telefonul sună şi Helen îl anunţă că Denise era gata 
pentru următoarea angiogramă. 

— Trebuie s-o şterg, îi spuse Michaels. Succes cu filmele. Nu 
uita că acum depinde de tine. Avem nevoie de această 
informaţie cât de repede ne-o poţi da. 

Philips îşi luă şorţul din cuier şi-l urmă pe Michaels afară din 
birou. 


CAPITOLUL 9 


Unul din corpurile de iluminat fluorescente situat direct 
deasupra lui Kristin Lindquist era defect aşa încât licărea cu o 
frecvenţă ridicată şi emitea un bâzâit constant. Incercă să nu-l 
bage în seamă, dar era dificil. Nu se simţise bine începând de 
dimineaţă, când se trezise cu o uşoară durere de cap şi lumina 
clipitoare îi accentua senzaţia de rău. Era o durere surdă şi 
continuă şi Kristin observă că eforturile fizice nu o înrăutăţeau, 
aşa cum se întâmpla cu durerile ei de cap obişnuite. 

Se uită la modelul masculin nud care poza pe platforma din 
mijlocul încăperii, apoi la ce schiţase până atunci. Desenul ei 
arătă searbăd, bidimensional şi lipsit de simţire. In mod normal 
îi plăceau orele de desen după modele vii. Dar în dimineaţa asta 
nu se simţea în apele ei şi asta se reflecta în rezultatul activităţii 
ei. 

Măcar de-ar înceta să mai licăre lumina aia! O scotea din 
minţi. Cu mâna stângă îşi protejă ochii. Aşa era mai bine. Cu un 
cărbune nou începu să traseze o bază pe care să se sprijine 
silueta din desenul ei. Începu cu o linie perpendiculară, trăgând 
cărbunele în jos pe hârtie. Când îl ridică de pe hârtie, constată 
cu surprindere că nu rezultase nici o linie. Uitându-se la vârful 
cărbunelui, văzu o porţiune teşită acolo unde se frecase de 
hârtie. Crezând că era ceva în neregulă cu bucata de cărbune, 
Kristin îşi întoarse uşor capul ca să facă o probă pe un colţ al 
hârtiei. În timp ce făcea asta, observă că linia perpendiculară pe 
care tocmai o trasase apăruse la periferia câmpului ei vizual. Se 
uită din nou la ea şi linia dispăru. Rotindu-şi uşor capul, linia 
apăru iarăşi. Repetă manevra de câteva ori ca să fie sigură că 
nu avea halucinaţii. Ochii ei nu puteau percepe linia 
perpendiculară când capul era perfect aliniat cu aceasta. In 
orice direcţie şi-ar fi întors capul, linia apărea. Ciudat! 

Kristin auzise despre migrene şi, cu toate că nu avusese 
niciodată aşa ceva, presupuse că acum suferea de migrenă. 
După ce-şi strânse lucrurile şi le aşeză în dulap, Kristin îi spuse 
asistentului că nu se simţea bine şi se duse acasă. 

În timp ce străbătea campusul, Kristin avu aceeaşi senzaţie 
de ameţeală pe care o observase şi în drum spre facultate. Era 
ca şi cum lumea din jur s-ar fi rotit brusc cu o fracțiune de grad 


astfel încât s-o facă pe Kristin să se dezechilibreze uşor în timpul 
mersului. Senzaţia era însoţită de un miros neplăcut şi totuşi 
vag familiar şi de un ţiuit uşor în urechi. 

Kristin locuia împreună cu colega ei, Carol Danforth, într-un 
apartament la etajul al treilea al unui bloc fără ascensor, aflat la 
numai un cvartal distanţă de campus. In timp ce urca scările, 
Kristin simţi o greutate în picioare, fapt care o făcu să se întrebe 
dacă nu cumva se îmbolnăvise de gripă. 

Apartamentul era pustiu. Fără îndoială, Carol era la cursuri. Pe 
undeva, asta era bine, căci Kristin simţea nevoia să se 
odihnească nederanjată de nimeni, dar nu i-ar fi prins rău nici 
compasiunea lui Carol. Luă două aspirine, se dezbrăcă, se urcă 
în pat şi-şi puse o compresă rece pe frunte. Aproape imediat se 
simţi mai bine. Fusese o schimbare atât de bruscă încât rămase 
nemişcată, temându-se că dacă ar schiţa vreun gest, 
simptomele acelea stranii ar putea să reapară. 

Când telefonul de pe noptieră sună, ridică încântată 
receptorul, căci voia să stea de vorbă cu cineva. Dar nu era nici 
una dintre prietenele sale. Era cineva de la clinica de 
ginecologie, care-i spunea că rezultatul testului Pap fusese 
anormal. 

Kristin ascultă încercând să-şi păstreze calmul. | se spuse să 
nu fie îngrijorată, deoarece testele Pap anormale nu erau ieşite 
din comun, mai ales când erau asociate cu o uşoară eroziune a 
colului uterin, aşa cum avea ea, dar pentru mai multă siguranţă 
fu rugată să revină în după-amiaza aceea la clinică, pentru 
repetarea testului. 

Kristin încercă să protesteze, pomenind de migrena de care 
suferea. Dar funcţionara de la ginecologie insistă, spunând că cu 
cât mai repede, cu atât mai bine. După-amiază aveau o 
fereastră în program, aşa încât Kristin putea să vină şi să plece 
în doi timpi şi trei mişcări. 

Fără tragere de inimă, Kristin acceptă să se ducă. Poate că 
într-adevăr era ceva în neregulă cu ea şi în cazul ăsta trebuia să 
se comporte în mod responsabil. Dar îi era groază să se ducă 
singură. Încercă să-l sune pe prietenul ei, Thomas, dar 
bineînţeles, nu era acasă. Deşi îşi dădea seama de absurditatea 
situaţiei, Kristin nu-şi putea reprima sentimentul că era ceva 
nefast în legătură cu Centrul Medical Universitar. 


Martin inspiră adânc înainte să intre la Patologie. În facultate, 
secţia aceasta fusese pentru Philips un adevărat coşmar. Prima 
lui autopsie fusese un chin care-l găsise total nepregătit, îşi 
făcuse socoteala că are să fie ceva ca la cursul de anatomie din 
anul întâi, unde cadavrul semăna tot atât de puţin cu o fiinţă 
umană ca şi o statuie din lemn. Mirosul fusese neplăcut, dar cel 
puţin avusese o provenienţă chimică. In plus, laboratorul de 
anatomie se desfăşurase într-o atmosferă caracterizată de feste 
şi de glume, având darul de a atenua tensiunea. La patologie, 
lucrurile stăteau cu totul altfel. Autopsia se făcuse pe un băieţel 
de zece ani, care murise de leucemie. Trupul lui era palid, dar 
suplu şi mult prea natural. Când cadavrul fusese despicat cu 
brutalitate şi apoi eviscerat ca un peşte, Martin simţise că i se- 
nmoaie picioarele şi toată mâncarea consumată la prânz i se 
întoarce în gură. A evitat să vomite întorcându-şi capul într-o 
parte, dar esofagul îl ustura, ars de propriile sucuri digestive. 
Profesorul şi-a continuat expunerea cu un glas monoton, dar 
Philips n-a mai auzit nimic. A rămas în sală dar a suferit şi inima 
i s-a umplut de compasiune pentru băieţelul acela lipsit de viaţă. 

Acum Philips deschidea din nou uşa care dădea spre secţia de 
patologie. Mediul era diferit ca ziua de noapte de ceea ce 
cunoscuse ca student. Serviciul fusese mutat în noua clădire a 
facultăţii de medicină şi adăpostea o dotare ultramodernă. In 
locul spaţiilor mici şi sumbre, cu tavane înalte şi podele de 
marmură, în care paşii răsunau nefiresc, noul amplasament al 
patologiei era spaţios şi curat. Materialele dominante erau 
melamina albă şi oţelul inoxidabil. Incăperile izolate fuseseră 
înlocuite de arii delimitate prin paravane înalte până la umeri. 
Pereţii erau împodobiţi cu reproduceri color ale unor picturi 
impresioniste, în special de Monet. 

Secretara de la recepţie îl îndrumă pe Martin spre sala pentru 
autopsii, unde dr. Jefferey Reynolds le dădea o mână de ajutor 
rezidenţilor. Martin sperase să-l prindă pe Reynolds în biroul lui, 
dar secretara insistă spunându-i că doctorul Reynolds nu se 
supăra dacă era întrerupt. Pe Philips nu Reynolds îl preocupa, ci 
propria reacţie. Cu toate acestea, porni în direcţia indicată de 
degetul secretarei. 

Ar fi trebuit să-şi dea seama. În faţa lui. Pe o masă din oţel 
inoxidabil, asemenea unei hălci de carne, se afla un cadavru. 
Autopsia tocmai începuse cu o incizie în formă de Y, începând 


pe torace şi coborând până la pubis. Pielea şi țesuturile se sub 
ea fuseseră trase într-o parte şi în alta, scoțând la iveală cutia 
toracică şi organele abdominale. În momentul intrării lui Philips, 
unul dintre rezidenţi tăia zgomotos cu un cleşte coastele. 

Reynolds îl văzu pe Martin şi veni la el. Într-o mână ţinea un 
cuţit mare de autopsie ce semăna cu un cuţit de măcelărie. 
Martin privi în jurul lui ca să evite să se uite la procedura ce se 
desfăşura în faţa sa. Încăperea semăna cu o sală de operaţii. Era 
nouă şi modernă, fiind complet faianţată astfel încât să se poată 
curăța uşor. Erau acolo cinci mese din oţel inoxidabil. Pe 
peretele din spate se vedea un şir de uşi pătrate de frigider. 

— Salut, Martin, spuse Reynolds, ştergându-şi mâinile de şori. 
Îmi pare rău de cazul Marino. Mi-ar fi plăcut să te pot ajuta. 

— Nu-i nimic. Mulţumesc c-ai încercat, oricum. Întrucât nu s-a 
făcut autopsie, am încercat să fac un examen CAT pe cadavru. 
Ştii ce-am găsit? 

Reynolds clătină din cap. 

— Creierul lipsea, spuse Philips. Cineva i-a scos creierul şi a 
cusut-o la loc aşa de fin încât practic să nu-ţi poţi da seama. 

— Nu se poate! 

— Ba da, zise Philips. 

— Dumnezeule! Îţi dai seama ce lovitură de teatru ar fi dacă 
presa ar afla de chestia asta, ca să nu mai vorbim de familie? 
Aştia cel puţin au refuzat cu hotărâre autopsia. 

— Tocmai de-aia am vrut să discut cu tine, spuse Philips. 

Urmă o pauză. 

— la stai puţin, zise Reynolds. Nu cumva îţi închipui că 
patologia e amestecată în treaba asta? 

— Nu ştiu, admise Philips. 

Reynolds se înroşi la faţă şi câteva vene i se umflară pe 
frunte. 

— Ei bine, pot să te asigur că acest cadavru nici măcar n-a 
trecut pe-aici. A fost dus direct la morgă. 

— Dar cei de la neurochirurgie? întrebă Philips. 

— Ce să-ţi spun, or fi ei băieţii lui Mannerheim cam săriţi de 
pe fix, da’ nici chiar aşa. 

Martin săltă din umeri, apoi îi spuse lui Reynolds că 
adevăratul motiv pentru care trecuse pe acolo era ca să se 
intereseze de o pacientă, Ellen McCarthy, care fusese adusă 
moartă la urgenţe, cam cu două luni în urmă. Philips voia să ştie 


dacă i se făcuse autopsie. 

Reynolds îşi scoase mănuşile şi porni spre zona centrală a 
secţiei. Folosindu-se de terminalul patologiei legat la computerul 
principal, el tastă numele lui Ellen McCarthy şi numărul de 
înregistrare. Imediat pe ecran apăru numele acesteia, urmat de 
dată şi de numărul autopsiei, precum şi de cauza decesului: 
rănire la cap având drept consecinţă o masivă hemoragie 
intracerebrală şi o hernie a bulbului rahidian. Reynolds găsi 
rapid o copie după raportul de autopsie şi i-o înmână lui Philips. 

— Ai făcut cumva creierul? întrebă Philips. 

— Bineînţeles că am făcut creierul! zise Reynolds. Îi smulse 
raportul din mână. Crezi că e posibil să nu facem creierul la un 
caz de rănire la cap? Ochii lui trecură rapid în revistă raportul. 

Philips îl urmări în tăcere. Reynolds se îngrăşase cu peste 
douăzeci de kilograme de când fuseseră colegi de grupă la 
laborator în facultate şi un pliu de grăsime de la ceafă îi 
acoperea partea de sus a gulerului. Obrajii i se bucălaseră şi 
imediat sub piele se vedea o reţea fină de capilare roşii şi 
subţiri. 

— Se poate să fi avut un acces epileptic înainte de accident, 
spuse Reynolds, continuând să citească. 

— Cum s-a putut determina asta? 

— Avea limba muşcată de mai multe ori. Nu e ceva sigur, 
doar o prezumție... 

Philips fu impresionat. Ştia că astfel de detalii de fineţe nu 
erau sesizate decât de patologii criminalişti. 

— Uite şi secţiunea referitoare la creier, spuse Reynolds. 
Hemoragie masivă. Totuşi, e aici ceva interesant. Într-o porţiune 
a cortexului lobului temporal celulele nervoase erau moarte. 
Reacţia nevraglică! a fost foarte slabă. Nu s-a avansat nici un 
diagnostic. 

— Ce zice despre aria occipitală? întrebă Philips. Am văzut 
acolo nişte anomalii radiografice subtile. 

— S-a luat un singur eşantion şi a ieşit normal. 

— Numai unul! Fir-ar să fie, aş fi vrut să fi fost mai multe. 

— S-ar putea să ai noroc. Scrie aici că, după autopsie, creierul 
a fost conservat. O clipă. 

Reynolds se duse la un fişier şi trase afară sertarul cu litera M. 


15 Referitor la nevroglie, un ţesut conjunctiv delicat care sprijină şi uneşte 
elementele esenţiale ale țesutului nervos în sistemul nervos central (n. tr.). 


Philips se simţi uşor încurajat. 

— Ei bine, a fost conservat şi păstrat, dar nu e la noi. L-a vrut 
neurochirurgia, aşa încât cred că e pe undeva în laboratorul de 
acolo. 

După ce se opri să o urmărească pe Denise efectuând fără 
cusur şi cu eficienţă o angiogramă pe un singur vas sanguin, 
Philips se îndreptă spre neurochirurgie. Strecurându-se printre 
pacienţii din sala de aşteptare, se duse la biroul de recepţie al 
sălilor de operaţii. 

— Îl caut pe Mannerheim, îi spuse el infirmierei blonde. Ai 
vreo idee când iese din operaţie? 

— Ştim exact. 

— Şi cam la ce oră o să fie asta? 

— Acum douăzeci de minute. Celelalte două infirmiere râseră. 
Faptul că erau aşa de bine dispuse lăsa să se înţeleagă că în 
sălile de operaţii lucrurile se desfăşurau fără probleme. 
Rezidenţii lui închid operaţia. Mannerheim e în camera de 
odihnă. 

Philips îl găsi pe Mannerheim prezidând o şedinţă. Cei doi 
medici japonezi şedeau la dreapta şi la stânga lui, zâmbind şi 
făcând plecăciuni la intervale neregulate. De faţă se mai aflau 
alţi cinci chirurgi şi toţi beau cafea. Mannerheim ţinea o ţigară 
între degetele cu care-şi ţinea ceaşca. Se lăsase de fumat cu un 
an în urmă, ceea ce însemna că nu-şi mai cumpăra ţigări, 
împrumutând în schimb de la cine se nimerea. 

— Aşa că ştiţi ce i-am spus deşteptului ăla de avocat? spuse 
Mannerheim, gesticulând teatral cu mâna liberă. Fireşte că mă 
cred Dumnezeu. Ai cumva impresia că pacienţilor mei le-ar 
plăcea mai mult ca în creierele lor să vină să le facă curăţenie 
gunoierul? 

Grupul izbucni într-un cor de exclamaţii aprobative, apoi 
începu să se disperseze. Martin se apropie de Mannerheim. 

— la te uită cine a venit, radiologul nostru cel util. 

— Ne străduim şi noi să fim de folos, spuse cu amabilitate 
Philips. 

— Ei bine, pot să-ţi spun că n-am fost prea încântat de mica 
ta glumă telefonică, de ieri. g 

— N-am avut intenția să fac o glumă, spuse Philips. Imi cer 
scuze dacă remarca mea a părut deplasată. Nu ştiam ca Marino 
murise şi observasem nişte anomalii foarte fine pe radiografia 


ei. 

— Sarcina ta era să te uiţi la radiografie înainte ca pacientul 
să moară, spuse Mannerheim cu răutate. 

— Uite ce e, problema despre care am venit să discutăm e 
alta. Creierul lui Marino a fost scos din cadavru. 

Ochii lui Mannerheim se bulbucară şi faţa i se înroşi intens. 
Luându-l pe Philips de braţ, îl duse departe de medicii japonezi. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, mârâi el. Întâmplarea face să 
ştiu că astă-noapte ai mutat de la locul lui şi ai radiografiat 
cadavrul Lisei Marino fără să ai autorizaţie. Şi-ţi aduc la 
cunoştinţă că nu-mi place când cineva îmi futariseşte pacienţii. 
Mai ales când e vorba de nişte complicaţii. 

— Ascultă, spuse Martin, eliberându-şi braţul din strânsoarea 
lui Mannerheim. Singurul lucru care mă interesează este legat 
de nişte anomalii radiografice ciudate care ar putea duce la o 
descoperire ştiinţifică importantă. Nu mă interesează câtuşi de 
puţin complicațiile dumitale. 

— Aşa te-aş şi sfătui. Dacă pe cadavrul Lisei Marino s-a făcut 
ceva ilegal, pe tine o să cadă măgăreaţa. Eşti singurul despre 
care se ştie că a scos cadavrul din morgă. Să nu uiţi asta. 

Mannerheim îşi flutură ameninţător degetul spre Philips. 

Un sentiment subit de teamă legat de vulnerabilitatea 
profesională îl făcu pe Philips să ezite. Oricât i-ar fi displăcut să 
recunoască, Mannerheim avea dreptate în această privinţă. 
Dacă ajungea să se ştie că creierul lui Marino fusese scos, va 
trebui să dovedească faptul că nu el o făcuse. Denise, cu care 
întreținea o relaţie personală, era singurul lui martor. 

— Bine, s-o lăsăm de-o parte pe Marino, spuse Martin. Am 
găsit alt pacient cu aceleaşi caracteristici radiografice. O anume 
Ellen McCarthy. Din nefericire, a murit într-un accident rutier. 
Dar i s-a făcut autopsia aici, la Centrul Medical, iar creierul a fost 
conservat şi transferat la neurochirurgie. Aş vrea să intru în 
posesia acelui creier. 

— lar eu aş vrea să mă laşi naibii în pace. Sunt un om ocupat. 
Trebuie să mă îngrijesc, de pacienţi adevăraţi, nu stau toată 
ziua cu fundul pe scaun să mă uit la nişte poze. 

Mannerheim se întoarse şi începu să se îndepărteze. 

Philips se simţi cuprins de un val de furie. Ar fi vrut să strige: 
„Provincial nenorocit şi arogant ce eşti!” Dar n-o făcu. Tocmai 
asta aştepta - poate chiar dorea - Mannerheim. In schimb, 


Martin atacă ceea ce pentru chirurg se ştia că reprezintă 
călcâiul lui Ahile. Cu o voce calmă, de om înţelegător, îi spuse: 

— Doctore Mannerheim, dumneata ai nevoie de un psihiatru. 

Mannerheim se întoarse brusc, gata de confruntare, dar 
Philips ieşise deja pe uşă. Pentru Mannerheim, psihiatria 
reprezenta antiteza absolută a tot ceea ce preţuia el. După 
părerea lui, nu era decât o mlaştină de  idioţenii 
hiperconceptuale şi cea mai mare insultă pe care o putea primi 
era să i se spună că avea nevoie de aşa ceva. Cuprins de o furie 
oarbă, intră ca o vijelie în vestiar, îşi scoase pantofii pătaţi de 
sânge şi-i aruncă cât colo. Aceştia se izbiră de un şir de dulapuri 
metalice şi alunecară sub chiuvete. 

Apoi înşfacă telefonul de perete şi făcu două apeluri 
telefonice zgomotoase. Mai întâi îl sună pe directorul spitalului, 
Stanley Drake, apoi pe şeful secţiei de radiologie, dr. Harold 
Goldblatt, insistând pe lângă fiecare că trebuia făcut neapărat 
ceva în privinţa lui Martin Philips. Ambii funcţionari ascultară în 
tăcere: Mannerheim era o personalitate puternică în cadrul 
comunităţii spitalului. 


Philips nu era genul de om care să se supere des, dar când 
ajunse în biroul său, spumega de furie. 

Helen îşi ridică privirea spre el şi-i spuse: 

— Nu uita că peste cincisprezece minute e programat cursul 
cu studenţii medicinişti. 

Philips făcu mărunt din buze în timp ce trecu pe lângă ea. 
Spre surprinderea lui, Denise stătea în faţa alternatorului, 
cercetând dosarele clinice ale lui McCarthy şi Collins. 

— Ce-ai zice să mâncăm ceva, bătrâne? îl întâmpină ea. 

— N-am timp, spuse el răstit, trântindu-se într-un scaun. 

— Văd că eşti într-o dispoziţie grozavă. 

Rezemându-şi coatele de birou, el îşi acoperi faţa cu mâinile. 
Urmă un moment de tăcere. Denise puse dosarele jos şi se 
ridică în picioare. 

— Scuză-mă, spuse Martin printre degete. Am avut o 
dimineaţă dificilă. Spitalul ăsta e în stare să ridice bariere 
incredibile în faţa oricărei investigaţii lămuritoare. Aş fi putut să 
dau peste o descoperire radiologică importantă, dar spitalul 
pare hotărât să mă descurajeze să cercetez mai îndeaproape. 

— Hegel a scris undeva: „Nimic măreț pe lumea asta nu s-a 


realizat fără pasiune”, spuse Denise, cu o clipire a ochilor. 

În colegiu, Denise se specializase în filosofie şi descoperise că 
lui Martin îi făcea plăcere s-o audă citându-i pe marii gânditori. 

În cele din urmă, Philips îşi luă mâinile de la faţă şi zâmbi. 

— Nu mi-ar fi stricat mai multă pasiune astă-noapte. 

— Las în seama ta interpretarea cuvântului în acel context, 
Hegel nu s-a gândit nici pe departe la aşa ceva. In orice caz, mă 
duc să mănânc ceva. Eşti sigur că nu poţi să vii cu mine? 

— Nici o şansă. Am de ţinut un curs cu studenţii de la 
medicină. 

Denise porni spre uşă. 

— Apropo, uitându-mă pe fişele lui Collins şi McCarthy, am 
observat că amândouă au avut nişte teste Pap atipice. 

Denise se opri la uşă. 

— Credeam că examenele lor ginecologice au fost normale, 
spuse Philips. 

— La ambele paciente totul a fost normal, cu excepţia testelor 
Pap. Acestea au fost atipice, adică fără să fie de-a dreptul 
patologice, nu au fost întru totul normale. 

— E ceva neobişnuit? 

— Nu, dar trebuie ţinute sub urmărire, până când testele revin 
la normal. N-am văzut nici un raport normal. Mă rog, poate că 
nu-i nimic. M-am gândit doar să-ţi spun. Pa! 

Philips îi făcu cu mâna, dar rămase la birou, încercând să-şi 
amintească fişa clinică a Lisei Marino. Avea impresia că-şi 
amintea de faptul că şi acolo erau menţionate nişte teste Pap. 
leşind pe jumătate în hol, îi atrase atenţia lui Helen: 

— Aminteşte-mi să mă duc până la clinica de ginecologie în 
după-amiaza asta. 


La ora unu şi cinci minute după-amiaza, înarmat cu caruselul 
pe care scria „Instalaţia CAT - curs introductiv”, Philips intră în 
amfiteatrul Walowski Memorial. Era cu totul diferit faţă de restul 
secţiei de radiologie, care avea un aspect utilitar, fiind 
înghesuită într-un spaţiu inadecvat. Sala era excesiv de luxoasă, 
arătând mai mult ca o sală de proiecţie de la Hollywood decât 
ca un amfiteatru de spital. Fotoliile erau tapiţate cu pluş moale 
şi aranjate în trepte, oferind fiecărui ocupant o vedere 
nestânjenită a ecranului. Când Philips intră, sala era deja plină. 

Îşi montă caruselul pe proiector şi-şi aranjă podiumul. 


Studenţii îşi ocupară la repezeală locurile, acordându-i toată 
atenţia. Philips stinse luminile şi trecu la prima fotogramă. 

__ Cursul era bine finisat. Martin îl susţinuse de mai multe ori. 
Incepea cu originea conceptului de scanner CAT, datorată lui 
Geoffrey Homsfield din Anglia, urmată ide o trecere în revistă 
cronologică a dezvoltării domeniului respectiv. Philips avu grijă 
să accentueze că deşi se folosea un tub de raze X, imaginea 
rezultată era de fapt o reconstituire matematică făcută după ce 
un computer analizase informaţiile. De îndată ce studenţii au 
înţeles acest concept fundamental, avu senzaţia că obiectivul 
principal al cursului fusese îndeplinit. 

In timp ce vorbea, mintea lui Martin începu să rătăcească. Era 
atât de familiarizat cu materialul predat încât amănuntul nu 
avea importanţă. Admiraţia sa faţă de cei care dezvoltaseră 
investigația CAT includea şi o undă de invidie. Dar pe de altă 
parte îşi dădu seama că, dacă propria sa temă de cercetare se 
dovedea valabilă, avea să fie catapultat şi el în centrul atenţiei 
lumii ştiinţifice. Era posibil ca strădaniile sale să aibă un impact 
şi mai revoluţionar asupra radiologiei de diagnosticare. În mod 
cert aveau să-l aducă în competiţia pentru Premiul Nobel. 

Chiar în mijlocul unei fraze care descria capacitatea instalaţiei 
CAT de a depista tumorile, avertizorul electronic al lui Philips 
sună. Aprinzând luminile, îşi ceru scuze şi alergă la telefon. Ştia 
că Helen nu l-ar fi chemat decât în caz de maximă necesitate. 
Dar operatoarea îi spuse că era un apel din afară şi, înainte să 
poată protesta, i se făcu legătura cu doctorul Donald Travis. 

— Donald, spuse Martin, făcându-şi mâna căuş în jurul 
receptorului. Sunt în mijlocul unui curs, n-ar fi mai bine să te sun 
eu mai târziu? 

— La naiba, nu! ţipă Travis. Mi-am pierdut o bună parte din 
dimineaţă căutându-ţi acel legendar transfer de la miezul nopţii. 

— Şi n-ai găsit-o pe Lynn Anne Lucas? 

— Nu. De fapt, în ultima săptămână nu s-a efectuat nici un 
singur blestemat de transfer de la voi. 

— E tare ciudat. Mi s-a menţionat în mod clar Centrul Medical 
New York. Uite cum facem, am să sun din nou la noi la Internări, 
dar te rog să mai verifici o dată, e important. 

Philips întrerupse convorbirea dar mâna îi zăbovi o clipă pe 
receptor. Conlucrarea cu birocraţia era aproape la fel de 
anevoioasă ca şi colaborarea cu indivizi de teapa lui 


Mannerheim. Înapoindu-se la podiumul său, încercă să reia 
cursul de unde rămăsese dar nu se mai putea concentra. Pentru 
prima oară de când preda, invocă o urgenţă falsă şi încheie în 
grabă lecţia. 

Reveni în birou, unde Helen îşi ceru scuze pentru întrerupere, 
spunând că doctorul Travis insistase. Philips îi spuse că nu era 
nici o problemă iar ea îl urmă în birou, înşirându-i mesajele 
primite între timp. Directorul spitalului, Stanley Drake, sunase 
de două ori, cerând să i se răspundă la apel cât mai curând 
posibil. De la Houston, sunase doctorul Robert Meneally, care 
întrebase dacă Philips era dispus să prezideze secţiunea de 
neuroradiologie a convenției anuale de radiologie de la New 
Orleans. Avea nevoie de răspuns până la sfârşitul săptămânii. 
Helen dădu să treacă la punctul următor, când Philips ridică 
brusc mâna. 

— Deocamdată, suficient! 

— Dar mai sunt şi altele. 

— Ştiu. Întotdeauna mai sunt şi altele. 

Helen îl privi consternată. 

— Ai de gând să-l suni pe domnul Drake? 

— Nu. Sună-l tu şi spune-i că sunt prea ocupat astăzi şi c-am 
să vorbesc cu el mâine. 

Helen era atât de înţeleaptă încât să ştie când să-l lase în 
pace pe şeful ei. 

Rămas în pragul biroului său, Philips aruncă o privire de 
ansamblu asupra încăperii. Dezordinea provocată de stivele de 
radiografii craniene fusese îndepărtată şi în locul lor apăruseră 
angiogramele din acea dimineaţă. Cel puţin Kenneth Robbins, 
tehnicianul său şef, era stăpân pe situaţie. 

Munca reprezenta elementul stabilizator al lui Philips. Se 
aşeză, luă microfonul şi începu să dicteze. Ajunsese la ultima 
angiogramă când îşi dădu seama că cineva intrase în birou şi 
aştepta în spatele său. Aşteptându-se să fie Denise, Philips dădu 
surprins cu privirea de faţa zâmbitoare a lui Stanley Drake, 
directorul spitalului. 

După modul de gândire al lui Philips, Drake semăna cu un 
politician blajin şi stilat. In orice moment arăta foarte elegant în 
costumul său bleumarin pepit, cu vestă şi lanţ de ceas aurit. Îşi 
purta cravatele de mătase cu un buton special astfel încât 
acestea se iţeau aproape orizontal din gulerul cămăşilor 


imaculate. Era singurul dintre cei pe care-i cunoştea Philips care 
încă mai purta butoni de mânecă franţuzeşti. Nu se ştie cum, 
reuşea să-şi menţină o faţă bronzată, chiar şi în timpul unui 
aprilie ploios la New York. 

Philips se întoarse la angiograma lui şi continuă să dicteze. 

— În concluzie, pacientul prezintă o mare malformaţie 
arteriovenoasă în zona ganglionară bazată stânga, alimentată 
de arterele coroidiene cerebrală mediană stânga şi cerebrală 
posterioară stânga. Punct. Sfârşitul dictării. Mulţumesc. 

Aşezând microfonul pe masă, Philips se întoarse cu faţa la 
director. ÎI irita faptul că în spitalul acesta exista un atât de mic 
respect pentru nevoia de izolare a oamenilor încât Drake găsea 
cu totul firesc să intre în biroul lui fără să bată la uşă. 

— Doctore Philips, mă bucur să te văd, spuse Drake, zâmbind. 
Ce mai face soţia dumitale? 

Philips se uită la el o clipă, neştiind dacă să râdă sau să se 
supere. În cele din urmă, spuse pe un ton indiferent: 

— Am divorţat de-acum patru ani. 

N-avea nici un chef să-l menajeze. Drake înghiţi în sec, 
zâmbetul pălindu-i pentru o clipă. Schimbă subiectul, spunând 
cât de încântat era consiliul directorial al spitalului de 
funcţionarea fără cusur a secţiei de neuroradiologie de la 
numirea lui Philips. Urmă o pauză. Philips se mulţumi să 
privească. Ştia de ce venise Drake la el şi n-avea de gând să-i 
facă viaţa mai uşoară. 

— În fine, spuse administratorul, arborând un ton mai serios. 
Gura mică i se strânse, abandonând zâmbetul. Am venit să 
discutăm despre această situaţie nefericită legată de cazul 
Marino. 

— Despre ce e vorba? întrebă Philips. 

— Despre faptul că trupul neînsufleţit al bietei fete a fost 
manipulat în mod ireverenţios şi radiografiat fără autorizaţie de 
examinare postmortem. 

— lar creierul i-a fost furat, spuse Philips. Radiografierea unui 
cadavru şi dispariţia unui creier nu se înscriu în aceeaşi 
categorie! 

— Bineînţeles. Acum, dacă dumneata eşti sau nu implicat în 
această dispariţie a creierului este lipsit de relevanţă în acest 
moment. Problema e că... 

— O clipă, vă rog! Philips se îndreptă în scaunul său. Vreau să 


vă fie foarte clar: am radiografiat cadavrul ăsta, e-adevărat. Dar 
nu eu am luat creierul! 

— Domnule doctor, pe mine nu mă preocupă cine a luat 
creierul. Mă preocupă faptul că acest creier a fost luat de la 
locul lui. În acest moment, responsabilitatea mea este să 
protejez spitalul şi pe angajaţii săi de o publicitate proastă şi de 
neplăceri de ordin financiar. 

— lar pe mine mă preocupă cine a luat creierul ăsta, mai ales 
dacă cineva crede că eu aş fi putut fi acela. 

— Domnule Philips, nu e nevoie să ne alarmăm. Spitalul a 
vorbit deja cu cei de la morgă. Familia nu va afla despre acest 
episod nefericit. Dar trebuie să-ţi reamintesc poziţia fragilă pe 
care o ai în acest caz şi trebuie să te implor să abandonezi 
chestiunea. E cât se poate de simplu. 

— Cumva Mannerheim v-a pus la curent cu această anchetă? 
întrebă Philips, simțind cum calmul începea să-l părăsească. 

— Doctore, te rog să-mi înţelegi poziţia, spuse Drake. Sunt de 
partea dumitale. Încerc să înăbuş un mic incendiu înainte să se 
agraveze şi să provoace pagube. E spre binele tuturor. Nu-ţi cer 
decât să fii rezonabil. 

— Vă mulţumesc, spuse Philips, ridicându-se în picioare. Vă 
mulţumesc că aţi trecut pe la mine. Vă sunt recunoscător pentru 
sugestii şi am să reflectez profund asupra lor. 

Philips îl conduse grăbit pe Drake afară din birou, apoi închise 
uşa. 

Rememorând conversaţia, îi veni greu să creadă că avusese 
loc cu adevărat. Prin uşă îl auzi pe Drake discutând cu Helen, 
aşa încât ştiu că nu visase. Dar mai mult ca oricând, asta îl 
hotărî să se elibereze de concurenţa interdepartamentală 
meschină. Niciodată nu-i fusese mai limpede că cercetarea lui 
trebuia să reuşească. 

Cu un sentiment de motivare sporit, Philips luă lista principală 
a  radiografiilor craniene efectuate în ultimii zece ani. 
Confruntând numerele de înregistrare de pe plicuri, determină 
rapid ordinea în care fuseseră depozitate. Luă primul plic, tăie 
numele de pe listă şi scoase radiografiile din plic. Separă 
perechea de radiografii laterale, punând la loc restul. După ce-i 
dădu computerului informaţiile necesare, introduse unul din 
filme în scannerul cu laser. Pe celălalt îl aşeză pe proiector. 
Raportul radiografie ajunse lângă imprimantă. 


La fel ca majoritatea indivizilor scrupuloşi, Philips avea 
obiceiul să întocmească liste. Apucase să scrie numele Marino, 
Lucas, Collins şi McCarthy când telefonul sună. Era Denise, care- 
| anunţa că prima angiogramă de după-amiază era gata de 
pornire. Philips reflectă o clipă, apoi îi spuse că prezenţa lui ar fi 
fost inutilă şi-i sugeră să meargă mai departe cu studiul, atâta 
timp cât se simţea în largul ei. După cum bănuise, ea se arătă 
încântată de acest vot de încredere. 

Revenind la lista sa, Philips tăie cu o linie numele lui Collins. 
În dreptul lui Marino scrise: „morgă, vezi Werner”. Intuiţia îi 
spunea că custodele ştia ce se întâmplase cu cadavrul Lisei 
Marino. Lângă McCarthy, Philips scrise: „laborator 
neurochirurgie”. Mai rămânea Lucas. După conversaţia cu 
Travis, era convins că fata nu se afla la Centrul Medical New 
York, doar dacă nu cumva fusese internată sub un alt nume, 
lucru care nu prea avea sens, aşa că scrise în dreptul ei: 
„infirmiera din schimbul de noapte, neuro 14 Vest”. 

Luă apoi telefonul şi sună iar la Internări. Treizeci şi şase de 
semnale fură necesare până când cineva catadicsi să-i 
răspundă. Încă o dată persoana cu care trebuia să vorbească fu 
de negăsit. Philips îşi lăsă numele însoţit de rugămintea de a fi 
sunat la telefon. 

În acelaşi moment computerul termină rularea programului. 
Philips citi raportul cu mult interes, comparându-l cu vechea 
citire şi apoi verificând chiar filmul. Computerul nu numai că 
depistase tot ceea ce era menţionat în raportul vechi dar găsise 
şi o uşoară îngroşare a osului şi o opacitate în sinusurile frontale 
care nu fuseseră sesizate la prima citire. Uitându-se la film, 
Philips fu nevoit să cadă de acord cu computerul. Era uluitor. 

Tocmai repeta procedura cu filmul următor când Helen îşi vâri 
capul pe uşă ca să-l anunţe, pe un ton conciliant, că „şeful ăl 
mare” vrea să-l vadă cât de curând posibil. 

Biroul directorului Harold Goldblatt era situat la celălalt capăt 
al secţiei, într-o aripă a clădirii care se iţea în curtea centrală ca 
o mică tumoare dreptunghiulară. Toată lumea ştia când 
pătrundea pe domeniul lui pentru că podeaua era acoperită cu 
covoare iar pereţii erau acoperiţi cu lambriuri de mahon. li 
amintea lui Philips de una din acele firme de avocaţi din centru, 
al căror antet conţinea tot atâtea nume cât o pagină din cartea 
de telefon. 


Bătu la uşa masivă din lemn şi intră. Goldblatt şedea la biroul 
său din lemn de mahon. Încăperea avea ferestre pe trei laturi şi 
biroul de lemn era aşezat cu faţa la uşă. Asemănarea cu Biroul 
Oval era mai mult decât întâmplătoare. Goldblatt venera 
însemnele exterioare ale puterii şi, după o viaţă de manevre 
machiavelice, devenise o personalitate internaţională în 
radiologie. Intr-o vreme fusese un bun neuroradiolog; acum 
devenise o instituţie, iar cunoştinţele sale profesionale erau 
învechite şi, prin urmare, limitate. Deşi Martin avea în sinea lui o 
părere cinică despre felul cum înţelegea Goldblatt unele inovaţii 
precum scannerul CAT, totuşi îl admira ca om. Fusese una din 
principalele forţe care ridicaseră radiologia la statutul ei 
prestigios actual. 

Goldblatt se ridică să-i strângă mâna lui Philips şi-i făcu semn 
să ia loc într-un fotoliu din faţa biroului. Era un bărbat viguros, 
de şaizeci şi patru de ani. Continua să se îmbrace ca atunci când 
absolvise Harvardul în 1939. Costumul lui era un ansamblu 
pătrăţos din trei piese, cu pantaloni bufanţi şi cu manşete 
ridicate la vreo doi centimetri deasupra gleznelor. Purta un 
papion subţire, legat de mână şi, în consecinţă, strâmb aşezat şi 
asimetric. Avea părul aproape alb şi tăiat într-o tunsoare 
militărească modificată, care permitea o oarecare lungime peste 
urechi. Îl privi insistent pe Martin pe deasupra ochelarilor săi 
„Ben Franklin”, cu rame de sârmă. 

— Doctore Philips, începu Goldblatt, aşezându-se. Îşi sprijini 
coatele pe tăblia biroului, prinzându-şi mâinile într-o strânsoare 
viguroasă. Aducerea cadavrelor care abia dac-au apucat să se 
răcească, de la morgă în incinta secţiei, în miez de noapte, nu 
se încadrează în ideile mele despre practica medicală curentă. 

Philips fu de acord că părea ceva de domeniul absurdului şi, 
ca o explicaţie, nu ca o scuză, îi spuse mai întâi lui Goldblatt 
despre programul de citire al radiografiilor pus la punct de el şi 
de William Michaels, apoi despre anomaliile de densitate 
depistate de respectivul program pe radiografia Lisei Marino. Îi 
mai spuse că avusese nevoie de radiografii suplimentare pentru 
caracterizarea anomaliei. Adăugă că considera imperios necesar 
să meargă mai departe cu această descoperire pentru că ar 
putea fi folosită în lansarea conceptului de analizor de raze X 
computerizat. 

După ce îl ascultă pe Philips, Goldblatt zâmbi blajin, 


încuviinţând din cap. 

— Ascultându-te Martin, mă întreb dacă îţi dai seama cu 
exactitate ce faci. 

— Păi, eu cred că da. 

Comentariul lui Goldblatt îl surprinsese pe Philips şi era greu 
să nu se simtă jignit. 

— Nu mă refer la latura tehnică a strădaniilor tale, ci la 
implicaţiile acestei activităţi. Cinstit vorbind, nu cred că secţia 
noastră poate sprijini un proiect al cărui ţel este să înstrăineze şi 
mai mult pacientul de medic, faţă de situaţia care şi aşa e 
alarmantă. Dumneata propui un sistem prin care radiologul este 
înlocuit de o maşină. 

Martin rămase consternat. Nu era pregătit să facă faţă unei 
acuzaţii de erezie din partea lui Goldblatt. S-ar fi aşteptat la aşa 
ceva numai din partea radiologilor de o competenţă îndoielnică, 
despre care Philips ştia că sunt mult prea mulţi. 

— Ai un viitor promiţător, continuă Goldblatt şi aş dori să te 
ajut să nu ţi-l strici. De asemenea, sunt hotărât să apăr 
integritatea acestei secţii în cadrul centrului nostru medical. Am 
senzaţia că ar trebui să-ţi îndrepţi înclinațiile ştiinţifice spre o 
direcţie mai acceptabilă. În orice caz, îţi este interzis să mai faci 
alte radiografii pe cadavre, fără autorizaţie. Lucrul ăsta nici n-ar 
fi trebuit spus. 

Philips avu o intuiţie subită. De bună seamă, Mannerheim 
ajunsese la Goldblatt. Nu exista o altă explicaţie. Dar 
Mannerheim era o prima donna căreia nu-i plăcea să împartă cu 
nimeni lumina reflectoarelor. De ce colabora el acum cu 
Goldblatt şi, probabil, cu Drake? Era ilogic. 

— Un ultim amănunt, spuse Goldblatt, împreunându-şi 
degetele la vârfuri. Mi s-a adus la cunoştinţă că ai format un soi 
de legătură cu una dintre rezidente. Nu cred că secţia noastră 
poate tolera acest gen de fraternizare. 

Philips se ridică brusc în picioare, cu privirea îngustată şi cu 
muşchii feţei tensionaţi: 

— În afară de cazul în care rezultatele profesionale ar fi 
compromise, spuse el rar, viaţa mea personală nu este câtuşi de 
puţin treaba secţiei. 

Se întoarse cu spatele şi ieşi din birou. Goldblatt strigă după 
el, spunând ceva despre imaginea secţiei, dar Philips nu se opri. 

Trecu de Helen fără să-i arunce o privire măcar, deşi aceasta 


se ridicase cu carnetul de mesaje în mână. Trânti uşa, se aşeză 
în faţa alternatorului şi-şi luă microfonul. Cel mai bine era să 
muncească şi să lase să treacă ceva timp înainte de a se 
confrunta cu propriile sentimente. Telefonul sună, dar nu-l băgă 
în seamă. Helen răspunse şi-l făcu atent cu soneria de alarmă. 
Philips se duse la uşă şi, printr-o pantomimă, o întrebă pe Helen 
cine era. Dr. Travis, îi spuse ea. 

Travis îl înştiinţa pe Martin că în mod absolut sigur nu exista 
nici o Lynn Anne Lucas la Centrul Medical New York. Scotocise 
prin tot spitalul, interesându-se de toate felurile posibile prin 
care se puteau încurca lucrurile în cazul unui transfer. Îl întrebă 
apoi pe Philips ce aflase de la Internări. 

— Nu cine ştie ce, spuse pe un ton jalnic Philips. 

Se simţea jenat de faptul că nu verificase după ce-l supusese 
pe Travis la tot efortul ăsta. Imediat după ce închise, sună la 
Internări. De data aceasta insistența îi fu răsplătită şi reuşi în 
fine să vorbească cu femeia care răspundea de externări şi de 
transferuri. O întrebă cum se putea ca un pacient să părăsească 
spitalul la miezul nopţii. 

— Pacienţii nu sunt prizonieri aici, îi spuse funcţionara. A fost 
cumva internat prin secţia de urgente? 

— Da. 

— Ei, atunci nu-i nimic neobişnuit, spuse femeia. De multe ori 
internaţii de la urgenţe sunt transferați după ce au intrat într-o 
stare stabilă, dacă medicul particular în cauză nu are autorizaţie 
de tratament aici. 

Philips mormăi ceva în semn că înţelesese, apoi ceru 
amănunte despre Lynn Anne Lucas. Intrucât computerul de 
prelucrare a informaţiilor folosit de cei de la Internări era 
programat după numărul de înregistrare sau după data naşterii, 
funcţionara îi spuse că va trebui să se intereseze de numărul ei 
de înregistrare din registrul de la urgente înainte de a-i putea da 
vreo informaţie. Urma să-l sune cât mai curând posibil. 

Martin încercă să revină la operaţiunea de dictare, dar îi era 
greu să se concentreze. Chiar sub nasul lui se aflau dosarele 
clinice ale lui Collins şi McCarthy. Îşi aminti remarcile făcute de 
Denise cu privire la testele Pap. Ce ştia el despre ginecologie în 
general şi despre testele Pap în particular era neglijabil. Işi 
îmbrăcă halatul alb lung, luă dosarul lui Katherine Collins şi 
plecă din birou. Trecând pe lângă Helen îi spuse că se va 


întoarce imediat şi o avertiză să nu-l sune decât în caz de 
urgenţă. 

Primul pas de făcut era biblioteca. Trecând pe lângă câţiva 
pacienţi externi îmbrăcaţi ca pentru ploaie, Philips decise să o ia 
prin tunel. La noua clădire a facultăţii de medicină se ajungea pe 
acelaşi traseu pe care Philips îl parcurgea ca să ajungă acasă. 
Se afla imediat după scara care urca la vechea facultate, 
aceasta fiind abandonată cu doi ani în urmă, când noile 
amenajări fuseseră definitivate. 

Clădirea veche ar fi urmat să fie renovată, pentru a se asigura 
spaţiul necesar ca aerul pentru secţiile clinice în plină dezvoltare 
precum radiologia, dar datorită  depăşirilor enorme ale 
cheltuielilor, banii se terminaseră când noua facultate se 
apropiase de terminare. După doi ani, chiar şi o secţiune a noii 
clădiri încă mai aştepta o suplimentare de fonduri. Aşa încât 
proiectul de renovare al vechii facultăţi fusese amânat pentru o 
perioadă incertă iar secţiile clinice erau nevoite să aştepte. 

Noua facultate era extrem de diferită de ceea ce Philips 
cunoscuse în studenţie: în mod deosebit biblioteca. Nimeni nu 
se zgârcise la bani, acesta fiind cu siguranţă motivul pentru care 
vechea clădire zăcea părăsită. Foaierul era spaţios şi cu covoare 
aşternute pe jos, două scări gemene spiralate urcând spre 
nivelul superior. 

Fişierul bibliotecii se afla sub marginea balconului care forma 
mezaninul. Philips luă numărul de catalog al unui tratat de 
ginecologie obişnuit. Cu toate că voia să citească despre testul 
Pap, sau Papanicolau, nu avea nevoie de un tratat exhaustiv de 
citologie. Era deja prevenit despre eficacitatea testului. Ca 
metodă de depistare a cancerului, era probabil cel mai bun şi 
cel mai eficient. Ba chiar îl făcuse de câteva ori, în studenţie, 
deci ştia că era extrem de simplu, doar o uşoară răzuire a 
suprafeţei cu o spatulă, după care materialul se întinde pe o 
lamă de sticlă. Ce nu-şi amintea era clasificarea rezultatelor şi 
ce trebuia făcut în cazul în care rezultatul ieşea „atipic”. 

Din, păcate, manualul nu-i fu de prea mare ajutor. Nu spunea 
decât că orice cervix suspect trebuia analizat în continuare cu 
testul Schiller, care era o tehnică de colorare cu iod a colului 
uterin, pentru stabilirea zonelor anormale, sau, de asemenea, 
prin biopsie ori colposcopie. Neştiind ce-i aceea colposcopie, 
Philips se văzu nevoit să folosească indexul. Era vorba de o 


procedură în care examinarea cervixului se făcea cu un 
instrument asemănător microscopului. 

Lucrul care-l surprinse cel mai mult pe Philips a fost să afle că 
zece până la cincisprezece procente din cazurile noi de cancer 
al colului uterin apăreau la tinerele între douăzeci şi douăzeci şi 
nouă de ani. Până atunci, avusese impresia greşită că această 
maladie era o problemă a unei grupe de vârstă mai înaintate. 
Nici că se putea un argument mai puternic în favoarea 
examenului ginecologic anual. 

Martin înapoie manualul şi porni spre clinica de ginecologie a 
universităţii. Îşi aminti că acest serviciu constituia o zonă 
interzisă pentru studenţii de la medicină, ceea ce era ca şi cum 
ai fi atârnat o halcă de carne în faţa unor animale flămânde, dat 
fiind că femeile erau de obicei studente de pe la alte facultăţi. 
Pacientele aflate la dispoziţia mediciniştilor erau bătrânele 
multipare, cliente obişnuite ale clinicii, iar contrastul făcea ca 
toate celelalte studente să arate ca nişte postere din Playboy. 

Philips avu o senzaţie distinctă de stinghereală în momentul 
în care se apropie de funcţionara de la recepţie. Când se opri în 
faţa ei, ea îşi flutură pleoapele şi se strădui în mod jalnic să-şi 
umfle pieptul plat Martin se zgâi la ea, căci faţa ei îi crea o 
impresie stranie. Îi evită privirea când îşi dădu seama că de vină 
era doar faptul că avea ochii neobişnuit de apropiaţi. 

— Sunt doctorul Martin Philips. 

— Bună ziua, eu sunt Ellen Cohen. 

Fără voia lui, Philips se uită din nou la ochii lui Ellen Cohen. 

— AŞ vrea să vorbesc cu doctorul de serviciu. 

Ellen Cohen îşi flutură din nou pleoapele. 

— Domnul doctor Harper consultă o pacientă în clipa asta, dar 
o să termine de îndată. 

În oricare altă secţie, Philips ar fi intrat probabil direct în 
cabinetul pentru consultaţii. De data asta însă se întoarse cu 
faţa spre sala de aşteptare, simțindu-se la fel de sfios cum îşi 
amintea că fusese la doisprezece, ani, când o aştepta pe mama 
lui la coafor. Erau acolo vreo cinci, şase femei care se uitau la el 
cu atenţie. În clipa în care îi surprinseră privirea, se întoarseră la 
revistele pe care le citeau. 

Martin se aşeză pe un scaun din imediata apropiere a biroului 
recepţionerei. Cu gesturi furişate, Ellen Cohen îşi luă romanul 
ieftin de pe birou şi îl aruncă într-un sertar. Când Philips privi din 


întâmplare în direcţia ei, îi zâmbi. 

Philips îşi lăsă mintea să se întoarcă la Goldblatt. Tupeul cu 
care individul îşi închipuia că are dreptul să-i impună ce să facă 
cu viaţa sa personală, sau chiar cu munca lui de cercetare, era 
uluitor. Poate că dacă secţia i-ar fi finanţat cercetările ar mai fi 
fost o justificare, dar nu era aşa. Contribuţia pe partea de 
radiologie era timpul liber al lui Martin. Fondurile necesare 
pentru aparatură şi cheltuielile de programare, deloc neglijabile, 
proveneau din sursele aflate la dispoziţia Departamentului 
pentru Ştiinţa Computerelor unde lucra Michaels. 

Deodată Philips îşi dădu seama că o pacientă se apropiase de 
secretară şi o întreba despre semnificaţia unui test Pap atipic. 
Părea să vorbească cu greutate şi felul cum stătea rezemată de 
birou trăda slăbiciunea. 

— Despre asta, drăguță, spuse Ellen Cohen, va trebui să 
discuţi cu domnişoara Blackman. Secretara simţi de îndată 
privirea atentă a lui Philips. Eu nu sunt medic, râse ea, mai mult 
pentru el. la loc. Domnişoara Blackman o să iasă acuşica. 

Kristin Lindquist era sătulă de câte necazuri avusese în ziua 
aceea. 

— Mi s-a spus că voi fi consultată imediat, spuse ea şi începu 
să-i povestească secretarei că în dimineaţa aceea avusese o 
durere de cap, amețeli şi tulburări de vedere aşa că realmente 
nu mai putea să aştepte ca şi cu o zi înainte. 

— Vă rog să o anunţaţi imediat pe domnişoara Blackman că 
am venit. Mi-a telefonat acasă şi mi-a spus că nu va fi nici o 
întârziere. 

Kristin se întoarse şi se îndreptă spre un scaun aflat în faţa lui 
Philips. Se mişca încet, ca un om nesigur pe echilibrul său. 

Ellen Cohen făcu o grimasă de exasperare când surprinse 
privirea lui Philips, vrând să-i sugereze probabil că pretenţiile nu 
erau rezonabile, dar se ridică s-o caute pe infirmieră. Martin se 
întoarse cu privirea spre Kristin. Se străduia să facă asociaţii 
între testele Pap atipice şi simptomele neurologice vagi. Kristin 
închise ochii aşa încât Philips o putu cerceta fără s-o facă să se 
simtă stingheră. Presupuse că avea în jur de douăzeci de ani. 
Imediat Philips deschise dosarul clinic al lui Katherine Collins şi 
frunzări rapid paginile până când găsi prima însemnare de la 
neurologie: ca simptome reclamate de pacientă erau descrise 
dureri de cap, amețeli şi tulburări vizuale. 


Se uită din nou la Kristin Lindquist. Era oare femeia din faţa lui 
un alt caz cu acelaşi tablou radiologic? Philips simţi că era 
posibil. După toate dificultăţile întâmpinate în efectuarea unor 
radiografii suplimentare la ceilalţi pacienţi, ideea de a fi găsit un 
caz nou era extrem de seducătoare. Putea face toate 
radiografiile necesare de la bun început. 

Nemaiavând nevoie de alte îndemnuri, se apropie şi o bătu 
uşor pe umăr. Ea tresări surprinsă şi-şi dădu la o parte de pe 
faţă o şuviţă de păr blond. Expresia ei încărcată de teamă îi 
dădea un aspect deosebit de vulnerabil şi Martin deveni subit 
conştient de frumuseţea fetei. 

Alegându-şi cuvintele cu grijă, Martin se prezentă, spunând că 
era de la secţia de neuroradiologie şi că o auzise fără să vrea 
cum îi descria secretarei simptomele avute. Îi spuse că văzuse 
radiografii ale altor patru fete cu probleme similare şi credea că 
ar fi spre folosul ei să facă o radiografie. Avu grijă să sublinieze 
că era doar o măsură pur preventivă şi că nu trebuia să se 
alarmeze. 

Pentru Kristin spitalul era plin de surprize. La prima ei vizită, 
din urmă, cu o zi, aşteptase ore în şir. Acum avea în faţa ei un 
medic care, după toate aparențele, avea nevoie de pacienţi. 

— Nu prea-mi sunt dragi spitalele, zise ea, Ar fi vrut să 
adauge „şi doctorii”, dar i se păru prea lipsit de respect. 

— Ca să-ţi spun adevărul şi eu simt la fel, spuse Philips. Apoi 
zâmbi. li plăcuse din primul moment de această tânără 
atrăgătoare şi era animat de sentimente proteguitoare. Dar o 
radiografie n-o să dureze mult. 

— Nici acum nu mă simt prea bine şi cred că cel mai bine ar fi 
să ajung cât mai repede acasă. 

— Terminăm imediat, spuse Philips. Asta pot să ţi-o promit. 
Numai un film. Am să ţi-l fac chiar eu. 

Kristin ezită. Pe de o parte, detesta spitalul. Pe de alta, se 
simţea rău şi era susceptibilă faţă de preocuparea manifestată 
de Philips. 

— Ei ce zici? insistă el. 

— In regulă, spuse ea în sfârşit. 

— Excelent. Cât crezi că mai ai de stat aici, la clinică? 

— Nu ştiu. Mi s-a spus că n-o să dureze. 

— Bun. Să nu pleci fără mine, zise Martin. 

După câteva minute, Kristin fu chemată. Aproape în acelaşi 


moment, uşa se deschise şi doctorul Harper îşi făcu apariţia. 

Philips îl recunoscu ca fiind unul dintre rezidenții pe care îi 
văzuse în diferite ocazii în spital sau în preajma acestuia. Nu se 
cunoşteau, dar ţeasta lustruită a individului era greu de uitat. 
Philips se ridică şi se prezentă. Urmă o pauză jenantă. Ca 
rezident, Harper nu avea un cabinet propriu şi deoarece ambele 
săli de consultaţii erau ocupate, nu aveau unde să stea de 
vorba. Până la urmă, ieşiră în coridorul strâmt. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? întrebă Harper, cu 
oarecare suspiciune. Era ceva neobişnuit ca directorul adjunct al 
neuroradiologiei să viziteze ginecologia, dat fiind că domeniile 
de interes şi ariile de investigaţie ale celor două specialităţi se 
aflau la polii opuşi ai spectrului medical. 

Philips îşi începu investigația în termeni destul de vagi. 
Exprimându-şi interesul faţă de calitatea personalului clinicii, de 
cât timp se afla Harper acolo şi dacă îi plăcea să lucreze în 
clinică. Harper îi dădu nişte răspunsuri scurte, iar ochii săi mici 
treceau grăbiţi peste faţa lui Philips în timp ce-i explica faptul că 
clinica universităţii reprezenta un stagiu facultativ de două luni 
pentru un rezident din ciclul superior, adăugând că devenise o 
treaptă simbolică necesară pentru cei ce doreau să fie chemaţi 
să facă parte din personalul spitalului, după încheierea perioadei 
de rezidenţiat. 

— Ştiţi ceva? spuse Harper după o pauză. Am de consultat o 
droaie de pacienţi. 

Martin îşi dădu seama că în loc să netezească drumul spre 
dialog, întrebările sale îl făceau pe celălalt să se simtă şi mai 
neliniştit. 

— Mai am un singur lucru să întreb, spuse el. Când un test 
Pap iese „atipic”, ce se face de obicei? 

— Depinde, spuse Harper precaut. Sunt două categorii de 
celule atipice. Unele sunt atipice dar nu sunt semnificative 
pentru o tumoare, în vreme ce celelalte sunt şi ele atipice, dar 
sugerează o tumoare. 

— În oricare dintre situaţii, n-ar trebui să se facă ceva? Adică, 
dacă testul nu e normal, trebuie analize suplimentare, nu? 

— Ba da, spuse Harper evaziv. Dar de ce-mi puneţi astfel de 
întrebări? 

Avea impresia clară că era încolţit. F 

— Pur şi simplu, mă interesează, zise Martin. li arătă dosarul 


clinic al lui Collins. Am dat peste câţiva pacienţi cărora le-au 
ieşit testele Pap atipice aici, la clinică. Dar citind însemnările 
făcute de ginecologie, n-am găsit nici o referinţă la testul 
Schiller, ca să nu mai vorbim de biopsie sau colposcopie. Numai 
repetarea testului Pap. Nu e asta o... neregulă? Philips îl privi cu 
atenţie pe Harper, sesizându-i stinghereala. Uite care-i treaba, 
n-am venit aici să învinuiesc pe cineva. Pur şi simplu mă 
interesează. 

— Nu pot să spun nimic până nu-i văd fişa, spuse Harper. 

Comentariul lui vrusese să pună capăt convorbirii. Philips îi 
întinse dosarul şi-l urmări pe rezident în timp ce-l deschidea. 
Când Harper citi numele „Katherine Collins”, trăsăturile feţei 
sale deveniră încordate. Martin privi cu interes cum celălalt 
frunzărea grăbit paginile, prea repede ca să poată citi ceva cum 
se cuvine. Ajungând la sfârşit, acesta îşi ridică privirea şi-i dădu 
înapoi dosarul. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Nu e-n regulă, aşa-i? întrebă Martin. 

— Să zicem mai bine că eu nu aşa aş fi procedat. Dar acum 
trebuie să mă întorc la treaba mea. Vă rog să mă scuzaţi. 

Trecu pe lângă Philips, care trebui să se lipească de perete ca 
să-i facă loc să treacă. 

Surprins de sfârşitul precipitat al conversaţiei, Martin îl urmări 
cu privirea pe rezident cum intra grăbit într-una din sălile de 
consult. Nu avusese intenţia ca întrebările sale să aibă un 
caracter ofensator şi se întrebă dacă nu cumva tonul său păruse 
mai acuzator decât îşi dăduse el seama. Şi totuşi, reacţia 
rezidentului la deschiderea dosarului lui Katherine Collins fusese 
stranie. În privinţa asta, Philips nu avea nici o îndoială. 

Inţelegând că nu mai avea nici un rost să încerce continuarea 
discuţiei cu Harper, Martin se duse înapoi la secretară şi se 
interesă de Kristin Lindquist. La început, Ellen Cohen se purtă de 
parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Când Philips o repetă, ea îi 
spuse răstit că domnişoara Lindquist se afla în compania 
infirmierei şi că va ieşi în curând. Neplăcându-i de Kristin din 
capul locului, secretara o detesta şi mai mult acum când Philips 
dădea semne c-ar fi interesat de ea. Fără să observe gelozia 
secretarei, Martin se simţea doar incredibil de derutat în privinţa 
clinicii ginecologice a universităţii. 

Câteva minute mai târziu, Kristin ieşi din sala de consultaţii, 


ajutată de o infirmieră. Martin o mai văzuse pe aceasta înainte, 
probabil la cantină, amintindu-şi părul ei negru şi des, pe care-l 
purta prins într-un coc strâns, în creştetul capului. 

Se ridică în timp ce femeia se apropie de birou şi o auzi 
spunându-i secretarei să-i fixeze pacientei o consultaţie peste 
patru zile. Kristin arăta foarte palidă. 

— Domnişoară Lindquist, strigă Martin. Aţi terminat? 

— Cred că da, răspunse Kristin. 

— Ce ziceţi de radiografia aceea? întrebă Philips. Vă simţiţi în 
stare? 

— Cred că da, îngână din nou Kristin. 

Brusc, infirmiera brunetă se întoarse la birou. 

— Dacă nu vă deranjează întrebarea, despre ce radiografie e 
vorba? 

— Un film cranian lateral. 

— Înţeleg, spuse infirmiera. Am întrebat pentru că dânsa a 
avut un test Pap anormal şi am prefera să se evite radiografii în 
zona abdominală sau pelviană până când testul îi iese normal. 

— Nici o problemă, spuse Philips. In secţia mea nu ne 
interesează decât capul. 

Nu mai auzise până atunci despre o asociere între testele Pap 
şi radiografiile de diagnosticare, dar i se păru ceva rezonabil. 

Infirmiera încuviinţă din cap şi plecă. Ellen Cohen trânti un 
bon de consultaţii în palma întinsă a lui Kristin, după care se 
întoarse, prefăcându-se că are de lucru la maşina de scris. 

— Japiţă din California, murmură ea printre dinţi. 

Martin o conduse pe Kristin departe de aglomeraţia din clinică 
şi apoi, printr-o uşă de legătură, intrară în spitalul propriu-zis. De 
îndată ce trecură de uşă, ambianța păru foarte plăcută prin 
comparaţie cu clinica. Kristin se arătă surprinsă. 

— Aici sunt nişte cabinete personale pentru unii dintre 
chirurgi, îi explică Philips în timp ce străbăteau un hol lung 
mochetat. Pe pereţii proaspăt zugrăviți se vedeau chiar şi 
picturi. 

— Credeam că tot spitalul e vechi şi părăginit. 

— Nici  pomeneală. Imaginea  morgii subterane trecu 
fulgerător prin mintea lui Philips, contopindu-se imediat cu cea 
mai recentă a clinicii de ginecologie. Spuneţi-mi, Kristin, în 
calitate de pacient, cum ţi se pare clinica universităţii? 

— Asta-i o întrebare dificilă, spuse Kristin. Imi displac atât de 


mult consultaţiile ginecologice încât nu cred că pot să dau un 
răspuns obiectiv. 

— Atunci, fă o comparaţie cu experienţele tale din trecut. 

— Păi, e ceva teribil de impersonal, cel puţin aşa a fost ieri, 
când l-am văzut pe doctor. Dar astăzi nu m-a văzut decât 
infirmiera şi a fost mai bine. Pe de altă parte, azi nu a trebuit să 
aştept ca ieri. Şi n-au făcut decât să-mi mai ia puţin sânge 
pentru analize şi să-mi verifice din nou vederea. Nu mi s-a făcut 
un nou consult, slavă Domnului. 

Ajunseră la ascensor şi Philips apăsă butonul de comandă. 

— Totodată, domnişoara Blackman a avut timp să-mi explice 
ce-i cu testul ăla Pap al meu. Se pare că n-a fost ceva rău. Mi-a 
spus că a ieşit de tip 11, care e ceva obişnuit şi aproape că 
revine la normal de la sine. Mi-a spus că probabil a fost provocat 
de o eroziune a colului uterin. Că ar trebui să fac nişte spălături 
uşoare şi să evit sexul. 

Pentru moment, Martin fu surprins de francheţea manifestată 
de Kristin. Ca majoritatea celor ce îmbrăţişaseră această 
profesie, era surprinzător de puţin conştient de faptul că tocmai 
amănuntul că erau medici îi încuraja pe oameni să-şi destăinuie 
secretele. 

Ajungând la radiologie, Philips îl căută pe Kenneth Robbins şi 
o lăsă pe Kristin în grija lui, pentru a-i face radiografia dorită de 
el. Fiind trecut de patru, secţia era relativ liniştită şi una din 
sălile principale de radiologie era liberă. Robbins luă caseta cu 
filmul şi dispăru în camera obscură pentru a-l introduce în 
instalaţia automată de developat. Lăsând-o pe Kristin să 
aştepte, Philips se duse în holul principal şi se postă în dreptul 
fantei unde urma să iasă filmul. 

— Arăţi ca un motan care pândeşte o gaură de şoarece, îi 
spuse Denise, care venise din spatele lui, luându-l prin 
surprindere. 

— Păi, chiar aşa mă simt. Am găsit la ginecologie o pacientă 
cu simptome similare cu ale lui Marino şi ale celorlalte şi sunt 
tare nerăbdător să văd dacă prezintă acelaşi tablou radiologic. 
Cum au mers în după-amiaza asta angiogramele? ` 

— Foarte bine, mulţumesc de întrebare. li sunt 
recunoscătoare că m-ai lăsat să lucrez singură. 

— Nu-mi mulţumi. Ţi-ai câştigat acest drept. 

În clipa aceea se ivi un colţ al radiografiei lui Kristin, apoi 


filmul se prelinse afară, căzând în conteinerul de colectare. 
Martin îl înşfacă şi-l puse pe ecranul proiectorului. Degetul lui se 
plimbă încoace şi încolo într-o zonă situată cu aproximaţie 
deasupra urechii lui Kristin. 

— Fir-ar să fie! exclamă Philips. E curată! 

— Hai, las-o-ncolo! protestă Denise. N-ai să-mi spui acum că 
ai vrut ca pacienta să aibă boala asta. 

— Ai dreptate, zise Martin. N-am vrut să spun că aş dori aşa 
ceva cuiva. Nu vreau decât un caz pe care să-l pot radiografia 
cum se cuvine. 

Robbins ieşi din camera obscură. 

— Mai vreţi şi alte filme, domnu' doctor? 

Martin scutură din cap, luă radiografia şi intră în camera unde 
aştepta Kristin. Denise veni după el. 

— Veşti bune, spuse Philips, fluturând filmul. Radiografia 
dumitale e normală. 

Apoi îi spuse că probabil ar trebui să repete radiografia după 
o săptămână, dacă simptomele persistau, îi ceru numărul de 
telefon şi îi dădu numărul lui direct, în caz că avea vreo 
întrebare. 

Kristin îi mulţumi şi încercă să se ridice. Imediat fu nevoită să 
se sprijine de masa aparatului de raze X, căci un val de 
ameţeală o cuprinsese. Camera părea să se învârtească în 
direcţia acelor de ceasornic. 

— Ţi-e rău? întrebă Martin, ţinând-o de braţ. 

— Nu cred, spuse Kristin, clipind din ochi. Am avut din nou 
senzaţia aia de ameţeală, dar acum mi-a şi trecut. Nu-i mai 
spuse însă că simţise iarăşi mirosul acela urât şi familiar. Imi 
trece. Cred c-ar fi bine să mă duc acasă. 

Philips se oferi să-i cheme un taxi, dar ea insistă că nu are 
nimic. În timp ce uşa liftului se închidea, ea îi făcu semn cu 
mâna şi reuşi chiar să zâmbească. 

— lată o metodă foarte inteligentă ca să obţii numărul de 
telefon al unei femei tinere şi frumoase, spuse Denise, în timp 
ce intra în biroul lui Philips. Dând colţul, Martin văzu cu uşurare 
că Helen plecase deja. Denise aruncă o privire în încăpere şi 
rămase cu gura căscată de uimire: 

— Ce naiba-i aici? 

— Să nu spui nimic, zise Philips, croindu-şi drum spre biroul 
lui. Simt că viaţa mi se dezintegrează şi comentariile spirituale 


nu mi-ar fi de nici un folos. 

Luă mesajele lăsate de Helen. Aşa cum se aşteptase, găsi 
nişte apeluri marcate ca fiind importante, din partea lui 
Goldblatt şi a lui Drake. După ce se holbă la ele un minut, lăsă 
cele două bileţele să alunece într-un zbor spiralat în coşul de 
hârtii încăpător aflat în dotarea biroului. 

Apoi se duse la computer şi introduse filmul lui Kristin. 

— Ei, cum merge? spuse Michaels, apărând în cadrul uşii. 

După haosul din încăpere îşi putea da seama că puţine se 
schimbaseră de la vizita lui de dimineaţă. 

— Depinde la ce te referi, spuse Philips. Dacă mă întrebi de 
program, răspunsul este „excelent”. Am rulat doar câteva filme, 
dar până acum se comportă cu o precizie de circa o sută zece la 
sută. 

— Minunat, făcu Michaels, pocnind din palme. 

— E mai mult decât minunat, zise Philips. E fantastic! E 
singurul lucru de pe-aici care a mers cum trebuie. Nu-mi pare 
rău decât că n-am avut mai mult timp să lucrez cu el. Din 
păcate, am rămas în urmă cu lucrările curente. Dar am de gând 
să mai rămân aici în noaptea asta şi să rulez cât de multe filme 
am să pot. 

Philips o văzu pe Denise întorcându-şi privirea spre el. Încercă 
să-i descifreze expresia, dar clănţănitul zgomotos al imprimantei 
care scria cu rapiditate raportul îi atrase atenţia. Michaels văzu 
ce se întâmpla şi veni lângă Philips, ca să se uite peste umărul 
lui. Din perspectiva lui Denise, cei doi păreau nişte părinţi 
mândri. 

— Imi citeşte un film pe care tocmai l-am făcut pe o tânără 
pacientă, explică Martin. O cheamă Kristin Lindquist. M-am 
gândit că s-ar putea să aibă şi ea aceeaşi anomalie ca şi 
celelalte paciente despre care ţi-am vorbit. Dar nu are. 

— De ce eşti tu atât de pornit pe anomalia asta? îl întrebă 
Michaels. Personal, aş prefera să te văd petrecându-ţi mai mult 
timp cu programul în sine. O să ai timp mai târziu pentru astfel 
de distracţii investigative. 

— Nu-i cunoşti pe doctori, spuse Martin. Când vom lansa 
acest mic computer spre comunitatea medicală, care nu 
bănuieşte nimic deocamdată, o să fie ceva precum confruntarea 
dintre Biserica Catolică medievală şi astronomia lui Copernic. 
Dacă am putea prezenta un nou semnal radiologic descoperit de 


program, acceptarea ar fi uşurată. 

Când imprimanta se opri, Philips detaşă fila cu raportul. Ochii 
săi trecură rapid în revistă textul, apoi rămaseră ţintuiţi pe un 
paragraf central. 

— Nu-mi vine să cred! 

Inşfacă filmul şi-l puse din nou pe proiector. Obturând cu 
mâinile cea mai mare parte a radiografiei, Philips izolă o mică 
regiune în partea din spate a craniului. 

— Uite-o! Dumnezeule! Am ştiut că pacienta a avut aceleaşi 
simptome! Programul şi-a amintit celelalte cazuri şi a fost în 
stare să găsească această mică exemplificare a aceleiaşi 
anomalii. 

— Şi noi care credeam că pe celelalte filme e vorba de ceva 
de fineţe, spuse Denise privind peste umărul lui Philips. Asta nu 
implică decât extremitatea polului occipital, nu şi regiunea 
parietală sau temporală. 

— Poate că e o fază mai timpurie a bolii, sugeră Philips. 

— Ce boală? întrebă Michaels. 

— Nu ştim încă sigur, spuse Martin, dar câţiva dintre pacienţii 
care au prezentat aceeaşi anomalie de densitate au fost 
suspectaţi de scleroză multiplă. E o soluţie riscantă. 

— Eu nu văd absolut nimic, admise Michaels. Se apropiase 
foarte mult de radiografie, fără folos însă. 

— E vorba de starea țesutului, spuse Martin. Trebuie să ştii 
cum ar trebui să arate țesutul normal înainte de a putea aprecia 
diferenţa. Crede-mă, e acolo. Nu o inventează programul ăsta. 
Mâine am să chem înapoi pacienta şi-am să mă concentrez chiar 
pe această regiune. Poate cu nişte filme mai bune ai s-o vezi şi 
tu. 

Michaels recunoscu că aprecierile sale în privinţa anomaliei 
nu erau aşa de importante. După ce refuză o invitaţie la cină în 
cantina spitalului, el îşi ceru scuze şi plecă. Din uşă, îl imploră 
din nou pe Philips să aloce mai mult timp rulării programului cu 
filmele vechi, spunându-i că era foarte posibil ca programul să 
scoată la iveală tot soiul de noi semne radiologice şi dacă Philips 
pierdea timpul cu aprofundarea fiecăruia, programul n-avea să 
mai fie corectat niciodată. Cu o ultimă fluturare de mână, 
Michaels plecă. 

— E cam nerăbdător, nu ţi se pare? spuse Denise. 

— Şi pe bună dreptate, zise Martin. Mi-a spus azi că, pentru 


perfecţionarea programului, au proiectat un procesor nou, cu o 
memorie mai eficientă. S-ar părea că va fi gata în scurt timp. In 
cazul ăsta, numai eu îl voi ţine pe loc. 

— Vasăzică, ai de gând să lucrezi în noaptea asta? 

— Fireşte, zise Martin uitându-se la ea şi pentru prima oară 
observă cât de obosită era. Nu dormise aproape deloc în 
noaptea trecută şi muncise apoi toată ziua. 

— Speram că te-ar putea interesa să vii la mine acasă să 
mâncăm ceva şi, poate, să terminăm ce-am început astă- 
noapte. 

Erotismul ei era deliberat iar Martin era o pradă uşoară. 

Rezolvarea sexuală ar fi fost o minunată modalitate de 
compensare pentru frustrările şi exasperările de peste zi. Dar 
ştia totodată că avea de lucru iar Denise era prea importantă ca 
să se folosească de ea ca de infirmierele cu ajutorul cărora îşi 
risipea tensiunea pe vremea când era intern. 

— Trebuie să mai recuperez ceva din rămânerea în urmă, 
spuse el într-un târziu. Ce-ar fi să te duci acasă mai devreme? 
Am să-ţi telefonez şi poate c-am să vin mai târziu. 

Dar Denise insistă să aştepte până când trecu în revistă toate 
angiografiile şi examinările CAT din timpul zilei, ale căror 
rapoarte fuseseră dictate de colegii neuroradiologi. Chiar dacă 
numele lui nu apărea pe buletine, Philips verifica tot ce se făcea 
în secţia sa. 

Se făcuse şapte fără un sfert când îşi traseră scaunele înapoi 
şi se ridicară să-şi întindă oasele. Martin se întoarse spre Denise, 
dar ea îşi ascunse faţa. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, dar nu vreau să mă mai vezi când arăt atât de 
groaznic. 

Clătinând din cap neîncrezător, el întinse braţul şi încercă să-i 
ridice bărbia, dar ea îi dădu mâna la o parte. Era uluitor cum în 
cele câteva secunde de când stinseseră lumina proiectorului, ea 
se schimbase dintr-un om de ştiinţă pasionat într-o femeie 
sensibilă. Din punctul lui de vedere, poate că arăta obosită dar 
era la fel de ademenitoare ca oricând. Încercă să-i spună asta, 
dar ştia că n-avea să-l creadă. Il sărută în fugă, apoi îi spuse că 
se ducea acasă să facă o baie prelungită şi că spera să-l vadă 
mai târziu. După care, ca o pasăre în zbor, plecă. 

Martin avu nevoie de câteva clipe ca să se adune. Denise 


avea puterea să-i scurtcircuiteze creierul. Era îndrăgostit şi îşi 
dădea seama de asta. Formă numărul de telefon al lui Kristin, 
dar nu-i răspunse nimeni. Hotări să ia cu el un dosar cu 
corespondenţă pentru a o cerceta în timp ce lua masa la 
cantină. 

Se făcuse nouă şi un sfert când Martin termina cu 
corespondenţa şi ultima dictare. In acelaşi timp, reuşise să 
ruleze alte douăzeci şi cinci de filme vechi prin computerul care 
funcţiona fără greş. În tot acest timp, Randy Jacobs făcea naveta 
între biroul lui şi arhivă. Dusese înapoi plicurile completate, dar 
întrucât scosese alte câteva sute, biroul lui Philips arăta şi mai 
aglomerat şi mai înghesuit ca înainte. 

Folosindu-se de telefonul de pe masă, Philips încercă din nou 
numărul lui Kristin. La al doilea apel. Ea îi răspunse. 

— Sunt un pic cam jenat, spuse el, dar uitându-mă mai de 
aproape la radiografia ta, cred că e o regiune foarte mică în care 
ar fi nevoie de o examinare mai detaliată. Speram c-ai să poţi 
veni aici din nou, să zicem, mâine dimineaţă? 

— Nu pot de dimineaţă, spuse Kristin. Am pierdut deja orele, 
două zile la rând. N-aş vrea să mai lipsesc de la şcoală. 

Conveniră asupra orei trei şi jumătate. Martin o asigură că nu 
va avea de aşteptat. Când ajungea acolo, trebuia să sune direct 
la biroul lui Philips. 

Închizând telefonul, Martin se lăsă pe spătarul fotoliului şi 
recapitulă în gând problemele din timpul zilei. Convorbirile cu 
Mannerheim şi Drake fuseseră exasperante dar cel puţin 
conforme cu personalităţile celor doi bărbaţi. Conversaţia cu 
Goldblatt fusese însă diferită. Philips nu se aşteptase la un 
asemenea atac de la cineva care-i fusese mentor. Martin era 
aproape sigur că numirea sa în postul de director adjunct la 
neuroradiologie, acum patru ani, fusese opera lui Goldblatt. Aşa 
încât situaţia era ilogică. Dacă în spatele comportamentului său 
se afla ostilitatea faţă de computere, atunci se puteau aştepta la 
mult mai multe necazuri decât anticipaseră el sau Michaels. 
Gândul îl făcu pe Martin să se îndrepte în scaun şi să caute lista 
pe care o întocmise cu pacienţii ce ar fi putut să prezinte nişte 
semnalmente radiologice noi. Confirmarea noii tehnici de 
diagnosticare căpătase o şi mai mare importanţă. Găsi lista şi 
adăugă numele lui Kristin Lindquist. 

Dar chiar acceptând aversiunea lui Goldblatt faţă de noua 


unitate computerizată, comportamentul lui rămânea 
inexplicabil. El sugera o complicitate cu Mannerheim şi Drake, 
iar ca Goldblatt să i se alăture lui Mannerheim, dacă aşa stăteau 
lucrurile, trebuia să se fi întâmplat ceva ieşit din comun. Ceva 
extrem de bizar. 

Philips se ridică şi-şi luă lista de pe birou: Marino, Lucas, 
Collins, McCarthy şi Lindquist. După McCarthy scrisese: 
„Laborator neurochirurgie”. Dacă Mannerheim putea să lucreze 
pe căi lăturalnice, atunci putea şi el. Philips ieşi din biroul său 
întunecos în coridorul puternic iluminat. lInspre sala de 
fluoroscopie, văzu ceea ce căuta: cărucioarele personalului de 
întreţinere. 

Obişnuit să lucreze până târziu, Martin avusese numeroase 
prilejuri să devină familiarizat cu cei însărcinaţi cu curăţenia. În 
câteva rânduri, aceştia făcuseră curat în biroul lui cu el de faţă, 
glumind că ducea o viaţă ascunsă sub masa de lucru. Era un 
grup interesant, alcătuit din doi bărbaţi tineri, cam la douăzeci şi 
cinci de ani, unul alb şi altul negru şi două femei mai în vârstă, o 
portoricancă şi o irlandeză. Philips voia să vorbească cu 
irlandeza. Lucra la centrul medical de paisprezece ani şi era şefa 
grupului. 

Philips îi găsi într-una din sălile de fluoroscopie, în timpul 
pauzei de cafea. 

— Uite ce e, Dearie!$, îi spuse Martin femeii. Dearie era 
porecla ei, pentru că aşa li se adresa ea tuturor. Ai putea să intri 
în laboratorul de neurochirurgie? 

— Pot să intru oriunde în spitalul ăsta, în afară de dulapurile 
de narcotice, spuse Dearie cu mândrie. 

— Excelent, zise Martin. Am să-ţi fac o ofertă pe care n-ai cum 
s-o refuzi. 

Continuă spunându-i că voia să-i împrumute şperaclul ei 
pentru un sfert de oră, ca să scoată din laboratorul cu pricina un 
eşantion pe care dorea să-l radiografieze. In schimb, putea 
beneficia de o examinare CAT gratuită! 

Dearie avu nevoie de un minut întreg ca să se poată opri din 
râs: 

— N-ar trebui să dau ăsta nimănui, dar având în vedere cine 
sunteţi... Aveţi grijă numai să vă întoarceţi înainte să plecăm de 
la Radiologie. Asta înseamnă peste douăzeci de minute. 


16 Scumpete, dragă (lb. engleză în original: n. tr.). 


Philips o luă prin tunel ca să ajungă la Centrul de Cercetare 
Watson. Ascensorul aştepta în holul pustiu, aşa că intră imediat 
şi apăsă butonul pentru etajul care-l interesa. Deşi se găsea în 
inima unui centru medical aglomerat, situat într-o metropolă 
puternic populată şi întinsă, Martin se simţea izolat şi singur. 
Activitatea de cercetare se desfăşura între orele opt şi cinci, aşa 
încât clădirea era părăsită. Nu se auzea decât vântul care şuiera 
în puţul ascensorului în timp ce acesta urca spre etajele 
superioare. 

Uşile se deschiseră şi Martin păşi într-un foaier slab iluminat. 
Trecând pe lângă o uşă de incendiu, se pomeni într-un hol lung 
care străbătea clădirea pe toată lungimea. Pentru economisirea 
energiei, aproape toate luminile fuseseră stinse. Dearie nu-i 
dăduse doar una, ci tot setul ei de chei prinse pe un inel de 
bronz, care zăngăneau în liniştea clădirii pustii. 

Laboratorul de neurochirurgie era a treia uşă pe stânga, spre 
celălalt capăt al coridorului şi pe măsură ce se apropia, Martin 
se simţea agitat. Uşa laboratorului era din metal, cu un panou 
central din sticlă mată. Aruncând o privire peste umăr, strecură 
şperaclul în broască. Uşa se deschise şi Philips păşi iute 
înăuntru, închizând-o la loc. Incercă să râdă de propria senzaţie 
de suspans, dar nu-i servi la nimic. Nervozitatea îi crescuse 
disproporționat faţă de ceea ce făcea. Hotărât lucru, ca 
spărgător ar fi făcut o figură jalnică. 

Intrerupătorul scoase un zgomot exagerat de puternic când îl 
acţionă. Bancuri de tuburi fluorescente scăldară în lumină 
uriaşul laborator. La mijloc, două mese de laborator ocupau 
jumătate din încăpere, dotate fiind cu chiuvete, arzătoare de 
gaz şi rafturi suprapuse de sticlărie de laborator. În capătul 
îndepărtat se afla zona de chirurgie animală, care arăta ca o 
sală de operaţii modernă, cu dimensiunile reduse la trei sferturi. 
Avea reflectoare chirurgicale, o mică masă de operaţii şi chiar o 
instalaţie pentru anestezie. Nu exista nici o separație între 
laboratorul propriu-zis şi zona de chirurgie, cu excepţia faptului 
că aceasta din urmă era faianţată. Una peste alta, constituia un 
decor impresionant şi stătea mărturie pentru abilitatea lui 
Mannerheim de a obţine fonduri pentru cercetare. 

Philips habar nu avea unde ar fi putut fi depozitat un creier, 
dar se gândi că probabil exista o colecţie, aşa încât căută numai 
în dulapurile mari. Nu obţinu nici un rezultat, dar observă că 


lângă zona chirurgicală se mai găsea o uşă. Avea un panou de 
sticlă transparentă cu un grilaj de sârmă încastrată şi se lipi de 
fereastră, uitându-se în încăperea întunecată de dincolo. 
Imediat lângă uşă, văzu nişte rafturi ca de bibliotecă, pe care se 
aflau nişte borcane; dintre acestea, un grup întreg avea 
înăuntru creiere scufundate într-un lichid de conservare. 

Cu fiecare secundă care trecea, starea de nelinişte a lui 
Martin creştea. În momentul în care văzu creierele, nu mai vru 
decât să-l găsească pe-al lui McCarthy şi să plece. Deschise uşa 
şi începu să cerceteze în grabă etichetele. Un miros animalic 
puternic îi asaltă nările şi în întunericul din stânga prinse cu 
coada ochiului imaginea unor cuşti. Dar borcanele îi menţinură 
interesul treaz. Ghicind că datele înscrise se refereau la moartea 
pacientului, Philips se deplasă repede de-a lungul şirului lung de 
borcane. Deoarece singura lumină provenea de la panoul de 
sticlă al uşii, cu fiecare pas trebuia să se aplece tot mai aproape 
ca să descifreze etichetele. McCarthy se afla chiar la celălalt 
capăt al încăperii, aproape de o uşă de ieşire. 

Întinzându-se să apuce eşantionul, Philips fu zguduit la auzul 
unui răcnet înfiorător care reverberă în jurul micii încăperi, 
urmat imediat de un zgomot de metal lovit de metal. Picioarele i 
se îndoiră în timp ce se răsuci ca să se apere, lovindu-se cu 
umărul de perete. Un alt țipăt sfâşie aerul, fără să se 
materializeze însă într-un atac. În schimb, Martin se pomeni 
holbându-se la o maimuţă aflată într-o cuşcă. Animalul era 
cuprins de o furie dementă. Ochii îi ardeau ca nişte tăciuni 
încinşi. Buzele încreţite lăsau să se vadă dinţii, dintre care doi se 
spărseseră când încercase să muşte din barele de oţel ale 
închisorii sale. Din creştetul capului se iţea un mănunchi de 
electrozi, ca nişte spaghetti multicolore. 

Philips îşi dădu seama că avea în faţa sa unul din animalele 
pe care Mannerheim şi băieţii lui le transformaseră în nişte 
monştri urlători. În cadrul Centrului Medical era notoriu faptul că 
în ultima vreme pe Mannerheim îl interesa găsirea localizării 
exacte în creier a centrului asociat cu reacţiile de furie. Faptul 
că alţi cercetători considerau că nu exista un centru unic nu-l 
influenţase în nici un fel pe Mannerheim. 

Pe măsură ce ochii lui Philips se acomodau cu lumina slabă, 
putu vedea mai multe cuşti. In fiecare se afla câte o maimuţă cu 
tot soiul de mutilări craniene. Unele aveau toată partea din 


spate a craniului înlocuită cu o emisferă de plexiglas, prin care 
treceau sute de electrozi încastraţi. Câteva dintre ele erau 
docile, de parcă fuseseră supuse unor lobotomii. 

Philips se sili să revină la verticală. Privind din când în când la 
animalul furios, care continua să urle şi să-şi zgâlţâie zgomotos 
cuşca, Philips ridică borcanul ce conţinea creierul parţial disecat 
al lui McCarthy. În spatele recipientului se afla un mănunchi de 
lame de sticlă ţinute laolaltă de o bandă de cauciuc. Philips le 
luă şi pe ele. Dădu să plece când auzi uşa de afară a 
laboratorului deschizându-se şi închizându-se, urmată de nişte 
zgomote înăbuşite. 

Martin intră în panică. Ţinând în echilibru borcanul, lamelele şi 
inelul cu chei, deschise uşa din spate a laboratorului cu animale. 
În faţa lui, scara de incendiu plonja într-un şir nesfârşit de 
unghiuri care se repliau. Prinzând uşa cu puţin înainte ca 
aceasta să se închidă, se întoarse în laborator. 

— Dom’ doctor Philips! făcu surprins paznicul. Se numea Peter 
Chobanian. Făcea parte din selecționata de baschet a Centrului 
Medical şi în câteva rânduri stătuse cu Philips la un pahar de 
vorbă, până noaptea târziu. Ce căutaţi aici? 

— Aveam nevoie de o gustărică, spuse Martin, păstrându-şi o 
mină serioasă şi ridicând spre paznic borcanul. 

— Puah! făcu Chobanian, uitându-se în altă parte. Până să 
lucrez aici, credeam că numai psihiatrii sunt într-o ureche! 

— Acum, serios vorbind, spuse Philips, păşind înainte cu 
picioare tremurânde. Am de gând să radiografiez eşantionul 
ăsta. Trebuia să-l ridic astăzi, dar n-am ajuns... 

Îl salută cu o mişcare a capului pe celălalt paznic, pe care nu-l 
cunoştea. 

— Trebuie să ne anunţaţi când mai veniţi pe-aici, spuse 
Chobanian. Câteva microscoape au făcut paşi din clădirea asta 
şi încercăm să fim mai vigilenţi. 


Philips îl chemă pe unul din tehnicienii radiologi să vină până 
la neuroradiologie, între două cazuri de traume de la urgente, 
să-şi dea cu părerea. Philips încercase fără succes să obţină 
nişte radiografii ale creierului parţial disecat al lui McCarthy, pe 
care-l pusese într-o tavă de carton. Indiferent ce făcea, 
radiografiile ieşeau prost. Pe toate filmele era foarte greu de 
distins structura internă. A încercat să reducă tensiunea de 


accelerare, inutil însă. Tehnicianul aruncă o privire la creier şi se 
făcu verde la faţă de greață. După plecarea lui, Martin decise în 
sfârşit care era problema. Cu toate că eşantionul fusese păstrat 
în formaldehidă, structura internă probabil că se descompusese 
în asemenea măsură încât altera orice definiţie radiologică. 
Punând creierul la loc în borcan, Philips porni cu el şi cu lamelele 
de sticlă către Patologie. 

Laboratorul nu era încuiat, dar era părăsit. Dacă cineva vrea 
să fure microscoape, aici ar trebui să vină, îşi zise Philips. 
Deschise uşa către sala de autopsii. Nici acolo nu era nimeni. 
Trecând pe lângă lunga masă centrală pe care stătea o întreagă 
baterie de microscoape, fiecare având alături câte un dictafon, 
Philips îşi aminti de prima oară când se uitase prin microscop la 
propriul sânge. Îşi aduse aminte de teroarea care-l cuprinsese la 
gândul că s-ar putea ca proba să fie leucemică. Facultatea de 
medicină fusese o perioadă a bolilor închipuite iar Philips le 
contractase aproape pe toate. 

În partea din spate a încăperii, găsi un bec Bunsen deasupra 
căruia fierbea un pahar Berzelius cu apă. Aşeză pe masă 
borcanul şi lamelele şi aşteptă. Nu dură mult. Un rezident cu 
gabaritul mult depăşit, de la patologie, îşi făcu intrarea cu un 
mers clătinat. Nu se aştepta la musafiri, căci tocmai îşi trăgea 
fermoarul de la şliţ în timp ce intra pe uşă. Îl chema Benjamin 
Barnes. 

Philips se prezentă şi-l întrebă dacă i-ar putea face un 
serviciu. 

— Ce fel de serviciu? Mă chinui să termin autopsia asta ca să- 
mi pot mişca hoitul de-aci. 

— Am câteva lamele de microscop. N-ai putea să arunci o 
privire la ele? 

— la te uită ce de microscoape sunt pe-aci. Ce-ar fi să te 
serveşti singur? 

Era un comportament impertinent faţă de un superior, chiar 
dacă era de la altă secţie, dar Martin se strădui să-şi reprime 
iritarea. _ 

— Au trecut câţiva anişori, spuse el. In plus, e un creier şi la 
astea n-am fost niciodată grozav. 

— Ar fi mai bine să aştepţi până mâine dimineaţă, să-l dai 
celor de la neuropatologie, zise Barnes. 

— Mă interesează acum o părere, insistă Martin. 


Philips nu-i considerase niciodată pe obezi nişte oameni 
agreabili, iar Barnes îi confirma impresia. 

Fără tragere de inimă, Barnes luă lamelele şi aşeză una pe 
măsuţa portobiect a microscopului. O cercetă, apoi puse alta 
sub obiectiv. După zece minute, analizase tot grupul. 

— Interesant, spuse el. Uite, aruncă o privire aci. 

Se dădu la o parte, ca Philips să se poată uita. 

— Vezi zona aia deschisă? întrebă Barnes. 

— Da. 

— Acolo ar fi trebuit să fie o celulă nervoasă. 

Philips se uită la Barnes. 

— Toate lamelele astea marcate cu creionul roşu au zone în 
care neuronii fie lipsesc, fie sunt într-o stare jalnică, spuse 
rezidentul. Chestia curioasă e că inflamații sunt foarte puţine, ba 
chiar deloc. Habar n-am ce-ar putea fi. Dac-ar fi s-o descriu, aş 
zice „moarte  neuronică discretă, multifocală”, etiologie 
necunoscută. 

— N-ai vrea nici măcar să ghiceşti care-ar fi cauza? întrebă 
Philips. 

— N$. 

— Ce-ai zice de scleroză multiplă? sugeră Martin. 

Rezidentul făcu o grimasă ciudată, încreţindu-şi fruntea. 

— Se poate. Uneori în scleroza multiplă apar leziuni ale 
materiei cenușii, deşi de obicei apar toate în materia albă. Dar 
nu arată aşa. Ar trebui să apară mai multe inflamații. Dar ca să 
fiu sigur, ar trebui să fac un test de colorare a mielinei. 

— Ce zici de prezența calciului? 

Philips ştia că nu erau multe elementele care afectau 
densitatea radiografică, dar calciul se număra printre acestea. 

— N-am văzut nimic care să-mi sugereze calciul. Dar, din nou, 
ar trebui să fac o colorare. 

— Încă un lucru, spuse Philips. Aş vrea să facem nişte lamele 
şi din lobul occipital. 

Bătu cu palma în capacul borcanului de sticlă. 

— Parcă ziceai că vrei numai să mă uit pe lamelele alea, 
spuse Barnes. 

— Păi, da. Nu vreau să te uiţi la creier, doar să-l secţionezi. 

Martin avusese o zi grea şi n-avea nici un chef să stea la 
tocmeală cu un rezident leneş de la patologie. 

Barnes avu destul bun simţ să nu mai spună altceva. Luă 


borcanul şi se duse cu mersul lui legănat în sala de autopsie. 
Philips îl urmă Cu o lopăţică, Barnes scoase creierul din 
formaldehidă şi-l aşeză pe tejgheaua din oţel inoxidabil, lângă 
chiuvetă. Luând în mână un cuţit mare de autopsie, se dădu la o 
parte ca să-i permită lui Philips să arate exact porţiunea pe care 
o dorea secţionată. După aceea, Barnes luă mai multe probe 
lamelare de circa un centimetru pătrat şi le înglobă în parafină. 

— Secţiunile vor fi analizate mâine. Ce fel de colorări doriţi? 

— Toate câte-ţi trec prin minte, spuse Philips. Şi încă ceva. Il 
cunoşti pe tipul care lucrează în schimbul de noapte jos, la 
morgă? 

— Pe Werner? 

Philips încuviinţă din cap. 

— Vag. E un tip cam ciudat, dar e un om de nădejde şi un bun 
muncitor. Lucrează acolo de ani de zile. 

— Crezi că umblă după şperţuri? 

— Habar n-am. Dar pentru ce ar putea el să primească 
şperţuri? 

— Orice. Glande pituitare pentru hormonul de creştere; dinţi 
de aur, servicii speciale. 

— Ştiu şi eu ce să zic? Dar cred că nu m-ar surprinde. 

După experienţa  neliniştitoare din laboratorul de 
neurochirurgie, Philips se simţea deosebit de tulburat în timp ce 
urmărea linia roşie de la subsol care ducea la morgă. Incăperea 
uriaşă şi întunecoasă ca o peşteră din afara morgii părea un 
decor perfect pentru un film horror. Fereastra de cuarţ de la uşa 
crematoriului lucea în întuneric precum ochiul uriaş al unui 
ciclop. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Martin. Ce naiba se-ntâmplă 
cu tine? zise Philips cu glas tare, încercând să-şi fortifice 
încrederea în sine pe cale să se risipească. Morga arăta exact ca 
şi cu o seară înainte. Corpurile de iluminat fără becuri, 
spânzurate de cablurile electrice, împrumutau întregii atmosfere 
o tentă stranie de lugubru. Se simţea un miros slab de 
putreziciune. Uşa frigoriferului era întredeschisă şi o parte din 
lumina dinăuntru se răspândea prin fantă, împreună cu un 
curent de ceaţă rece. 

— Werner! strigă Philips. 

Vocea lui se reverberă de pereţii acoperiţi cu faianţă ai vechii 
încăperi. Nici un răspuns. Philips păşi în încăpere şi uşa se 


închise instantaneu în urma lui. 

— Werner! 

Liniştea nu era deranjată decât de un robinet defect. Temător, 
Philips înaintă până la frigorifer şi aruncă o privire înăuntru. 
Werner se lupta cu unul dintre cadavre. După toate aparențele, 
acesta căzuse de pe brancardă, căci Werner ridica trupul ţeapăn 
şi gol şi se chinuia să-l aşeze la loc pe targa mobilă. l-ar fi prins 
bine o mână de ajutor, dar Philips rămase pe loc şi se mulţumi 
să privească. Când Werner reuşi să salte cadavrul pe brancardă, 
Martin intră în camera frigorifică. 

— Werner! strigă din nou Philips, cu o voce ca de lemn. 

Custodele îşi flexă genunchii şi-şi ridică mâinile asemenea 
unei vietăţi din junglă gata de atac. Philips îl luase pe individ 
prin surprindere. 

— Vreau să vorbesc cu tine, spuse Philips. Se hotărâse să se 
poarte autoritar, dar vocea îi răsună jalnic de slab. inconjurat de 
morţi, curajul i se risipise. lţi înţeleg poziţia şi nu vreau să-ți 
provoc necazuri, dar am nevoie de nişte informaţii. 

Recunoscându-l pe Philips, Werner se relaxă, dar nu se mişcă. 
Respira cu norişori scurţi de vapori condensaţi. 

— Trebuie să găsesc creierul Lisei Marino. Nu mă interesează 
cine l-a luat şi de ce. Vreau numai să am posibilitatea să-l 
studiez pentru un proiect de cercetare. 

Werner rămase nemişcat ca o statuie. Cu excepţia semnelor 
vizibile ale respirației, era la fel ca unul dintre cadavre. 

— Uite ce-i, zise Philips. Te plătesc. 

Niciodată în viaţa lui nu mai mituise pe cineva. 

— Cât? spuse Werner. 

— O sută de dolari, propuse Philips. 

— Nu ştiu nimic despre creierul Lisei Marino. 

Philips se uită la trăsăturile încremenite ale individului. În 
împrejurările date, se simţea neputincios. 

— Ei bine, sună-mă la radiologie dacă-ţi aduci aminte subit. 

Se întoarse şi ieşi, dar ajuns în coridor, se pomeni luând-o la 
goană spre şirul de ascensoare. 

Intrând în holul exterior al blocului unde locuia Denise, Martin 
cercetă plăcuţele cu numele locatarilor. Ştia cu aproximaţie cam 
pe unde se afla numele ei, dar erau atât de multe încât 
întotdeauna trebuia să caute un timp. După ce apăsă butonul 
negru, aşteptă cu mâna pe clanţa uşii până când sistemul de 


siguranţă avea să-i permită accesul. 

Inăuntrul blocului mirosea de parcă toată lumea făcuse sote 
de ceapă la cină. Philips începu să urce scările. Clădirea avea 
ascensor, dar dacă nu se afla deja la parter, aşteptarea dura 
prea mult. Denise locuia la al treilea etaj şi pentru el nu era greu 
să urce pe jos. Dar când ajunse la ultimul şir de trepte, începu 
să-şi dea seama cât de obosit era. Fusese o zi extenuantă. 

Denise suferise o nouă transformare. Nu mai arăta obosită şi-i 
spuse că apucase să doarmă un pic după baie. Scăpat din 
constrângerea agrafei, părul ei lucios se revărsa pe umeri în 
valuri uşor unduitoare. Era îmbrăcată într-o cămăşuţă cu 
broderii din mătase roz şi cu nişte pantaloni asortaţi care lăsau 
imaginaţiei exact atâta libertate câtă era nevoie. O parte din 
oboseala lui Martin se risipi ca prin farmec. Întotdeauna era uluit 
de abilitatea cu care se debarasa de personalitatea eficientă de 
la spital, înțelegând totodată că ea era îndeajuns de 
încrezătoare în capacităţile intelectuale proprii pentru a-şi 
îngădui fanteziile feminine. Era un echilibru deosebit şi minunat. 

Se îmbrăţişară lângă uşă şi apoi, fără nici un cuvânt, merseră 
ţinându-se de mână în dormitor. Martin o trase lângă el pe pat. 
La început ea doar consimţi, bucurându-se de nerăbdarea lui, 
dar pe urmă i se alătură, pasiunea ei armonizându-se cu a lui 
până când se prăbuşiră epuizați şi satisfăcuţi. 

Pentru un timp, rămaseră îmbrăţişaţi, mulţumiţi să savureze 
senzaţia de apropiere şi dorindu-şi să poată păstra în memorie 
plăcerea pe care şi-o oferiseră reciproc. În cele din urmă, Martin 
se sprijini într-un cot, ca să-şi poată plimba degetul pe conturul 
nasului ei fin alcătuit şi peste buzele ei. 

— Cred că relaţia asta a noastră devine tot mai greu 
controlabilă, spuse el zâmbind. 

— Asta cam aşa e. 

— Am prezentat simptomele de vreo două săptămâni, dar 
abia de două zile sunt sigur de diagnostic. Sunt îndrăgostit de 
tine, Denise. 

Niciodată până atunci cuvântul nu fusese mai încărcat de 
semnificaţie pentru Denise. Martin nu pomenise înainte despre 
dragoste, nici atunci când îi spusese cât de mult ţine la ea. 

Se sărutară cu gingăşie. Cuvintele nu fuseseră absolut 
necesare, dar adăugaseră apropierii o nouă dimensiune. 

— Faptul că-mi recunosc dragostea pentru tine, spuse Martin 


după câteva clipe, mă sperie într-un fel. Medicina mi-a distrus 
relaţia anterioară şi mi-e teamă că s-ar putea s-o facă din nou. 

— Eu nu cred. 

— Eu da. Are un stil de a-l face pe om prizonierul ei, 
crescându-şi în permanenţă solicitările. 

— Dar eu înţeleg aceste solicitări. 

— Nu sunt atât de sigur că le-nţelegi. Nu încă. 

Martin era conştient că remarca lui avusese o sonoritate 
condescendentă, dar ştia că în această etapă a carierei lui 
Sanger ar fi fost imposibil s-o convingă că conducerea unei 
secţii de spital făcea ca medicina de zi cu zi să semene la fel de 
mult cu o competiţie nemiloasă ca orice alt domeniu de 
activitate. În plus, provocarea enunțată de Goldblatt la adresa 
relaţiei lor îi stăruia în minte, aşa încât grija lui nu era doar 
ipotetică. 

— Cred că înţeleg mai mult decât ai tu impresia, spuse 
Denise. Cred că te-ai schimbat de la divorţ încoace. La vremea 
aceea probabil că erai animat de un soi de credinţă masculină şi 
arogantă că-ţi poţi găsi împlinirea în carieră. Acum cred că asta 
s-a schimbat. Sunt încredinţată că-ţi dai seama că cea mai mare 
parte a satisfacţiei are să provină din relaţiile interpersonale. 

Urmă o tăcere. Martin era uluit de propria sa transparenţă, 
precum şi de clarviziunea Denisei. Femeia întrerupse liniştea. 

— Singurul lucru pe care nu pot să-l înţeleg este că dacă tot 
eşti interesat să ai o viaţă mai bogată în afara spitalului, de ce 
n-o laşi mai moale cu cercetarea? 

— Pentru că ea poate fi cheia spre libertatea mea, spuse 
Martin, ţinând-o aproape de el. Ai devenit promisiunea mea de 
împlinire iar cercetarea are puterea să-mi ofere ceea ce doresc 
de la medicină, precum şi mai mult timp alături de tine. 

Se sărutară, cuprinşi de siguranţa de curând mărturisitei lor 
afecţiuni reciproce. Dar, în timp ce stăteau unul în braţele 
celuilalt, începură să simtă oboseala şi ştiură că trebuiau să 
meargă la culcare. 

Denise se duse să se spele pe dinţi, în vreme ce Martin îşi lăsă 
mintea să rătăcească spre dispariţia misterioasă a lui Lynn Anne 
Lucas. Aruncând o privire spre uşa de la baie închisă, decise să 
dea un telefon la spital, amintindu-i infirmierei că Lynn Anne 
fusese internată prin secţia de urgenţe şi apoi imediat 
transferată. Sora ţinea minte cazul deoarece transferul 


survenise imediat după ce terminase de completat documentele 
de internare. Martin o întrebă dacă îşi amintea unde fusese 
trimisă pacienta, dar primi un răspuns negativ. Philips îi mulţumi 
şi închise telefonul. 

În pat se ghemui lângă spatele Denisei, dar nu reuşi să 
adoarmă. Începu să-i relateze experienţa tulburătoare avută cu 
maimuţele cu electrozii înfipţi în cap şi o întrebă dacă 
informaţiile obţinute astfel de Mannerheim meritau sacrificiul. 
Denise, gata să adoarmă, se mulţumi să mormăie ceva, dar 
mintea surescitată a lui Martin se întoarse la vizita lui de la 
clinica ginecologică. 

— la spune-mi, ai fost vreodată la clinica ginecologică din 
spital? 

Se ridică într-un cot, întorcând-o pe Denise pe spate. Mişcarea 
avu darul s-o trezească. 

— Nu, n-am fost. 

— Am vizitat-o azi şi locul ăsta mi-a dat o senzaţie stranie. 

— În ce sens? 

— Nu ştiu. E greu de spus, dar drept e că nici n-am fost în 
prea multe clinici ginecologice. 

— Sunt realmente distractive, spuse Denise cu sarcasm şi se 
întoarse din nou pe o parte, cu spatele la Martin. 

— N-ai vrea să-mi faci un serviciu şi să vezi care-i treaba? 

— Să mă duc acolo ca pacient? 

— Nu contează cum te duci, dar aş vrea să-ţi ştiu părerea 
despre personalul de acolo. 

— Ei bine, am cam întârziat cu vizita anuală. Presupun că aş 
putea s-o fac aici. De fapt, am să sun mâine. 

— Îţi mulţumesc, spuse Martin, care reuşi în sfârşit să 
adoarmă. 


CAPITOLUL 10 


Trecuse de şapte când Denise se trezi şi se-ntinse după 
deşteptător. Se îngrozi când văzu cât de târziu se făcuse ora. 
Fiind atât de obişnuită ca Martin să se scoale înainte de şase, nu 
mai fixase alarma înainte să se culce. Aruncând aşternutul la o 
parte, alergă în baie, pentru un duş rapid. Philips deschise ochii 
tocmai la timp ca să-i vadă spatele gol îndepărtându-se pe hol. 
Era o imagine minunată pentru un început de zi. 

Dormitul până târziu fusese din partea lui Martin un gest 
deliberat de sfidare la adresa vechii sale vieţi. Se întinse în voie, 
savurând căldura matinală a patului. Se gândi să se culce din 
nou, dar apoi decise că un duş împreună cu Denise era o idee 
mai bună. 

In baie, constată însă că ea aproape terminase şi n-avea nici 
un chef de joacă. Intrând în compartimentul duşului, se proţăpi 
în drumul ei dar Denise îi aminti cu iritare că avea de prezentat 
un curs de radiologie la ora opt fix, la CPC. 

— Ce-ar fi să facem dragoste din nou? se tângui Philips. Am 
să-ţi dau o scutire medicală pentru întârziere. 

Denise îi puse în cap cârpa umedă cu care se spălase şi păşi 
pe covoraşul de baie. In timp ce se ştergea cu prosopul, îi spuse 
lui Philips, peste zgomotul apei de la duş: 

— Dacă termini azi la o oră raţională, am să pregătesc o cină 
în seara asta. 

— Nu accept nici un fel de mită, strigă Martin. Vreau să văd ce 
zice Patologia despre secţiunile mele din creierul lui McCarthy şi 
sper să-i fac lui Kristin Lindquist nişte politomografii şi un 
examen CAT. In plus, am de rulat pe computer o droaie de 
radiografii vechi. Astăzi, cercetarea va ajunge cap de afiş! 

— Eu zic că eşti încăpățânat, opină Denise. 

— Conştiincios, spuse Martin. 

— Când vrei să mă duc la clinica de ginecologie? 

— Cât mai curând posibil. 

— İn regulă. Am să mă programez pentru mâine. 

Când Sanger începu să folosească uscătorul de păr, 
conversaţia deveni imposibilă. Philips ieşi de sub duş şi se 
bărbieri cu unul din aparatele ei cu folosinţă unică. Amândoi fură 
nevoiţi să facă un dans complicat în spaţiul restrâns al băii. 


Apropiindu-se cu faţa de oglindă, ca să-şi aplice machiajul 
pentru ochi, Denise întrebă: 

— Care crezi că e cauza fluctuaţiilor de densitate pe 
radiografiile alea? 

— Zău că nu ştiu, spuse Philips, încercând să-şi aranjeze părul 
blond şi des. De-aia am şi dus secţiunile acelea la Patologie. 

Denise se trase mai în spate, ca să-şi poată aprecia rezultatul 
strădaniilor. 

— S-ar părea că răspunsul la această întrebare va fi un prim 
pas, mai curând decât asocierea anomaliei cu o boală specifică 
precum scleroza multiplă. 

— Ai dreptate, zise Philips. Ideea cu scleroza multiplă mi-a 
venit citind fişele clinice. A fost o tentativă hazardată. Dar ştii 
ceva? Tocmai mi-ai dat o nouă idee. 


Philips intră în vechiul sediu al facultăţii de medicină dinspre 
tunel. Intrarea de la stradă fusese de mult sigilată. Urcând scara 
ce ducea în hol, se simţi cuprins de un surprinzător 
sentimentalism faţă de acea perioadă a vieţii sale, când viitorul 
părea să nu conţină altceva decât promisiuni. Când ajunse la 
uşile familiare din lemn închis la culoare, cu canaturi din piele 
roşie şi uzată, se opri. Firma cu litere frumos desenate, care 
anunţa FACULTATEA DE MEDICINĂ, fusese pângărită cu o 
scândură bătută în cuie la întâmplare, de-a curmezişul. 
Dedesubt, pe un carton prins în pioneze, scria: „Facultatea de 
Medicină se află în Clădirea Burger”. 

Dincolo de venerabilele uşi, decorul era în paragină. Vechiul 
foaier fusese demolat, lambriul din stejar fiind vândut la licitaţie. 
Fondurile de renovare se topiseră încă înainte de terminarea 
demolării. 

Martin o luă pe o potecă ce se furişa printre grămezile de 
moloz, ocolind fosta gheretă pentru informaţii şi începu să urce 
scara în spirală. Privind în jos de-a lungul foaierului, văzu 
intrarea părăsită dinspre stradă. Uşile fuseseră legate cu un 
lanţ. 

Destinația lui Philips era Amfiteatrul Barrow. Ajuns acolo, 
observă o firmă nouă pe care scria: DEPARTAMENTUL DE 
ŞTIINŢA COMPUTERELOR - SECŢIA DE INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ. 
Philips deschise uşa şi, apropiindu-se de ţevăria metalică ce 
constituia balustrada, se uită în jos la amfiteatrul semicircular. 


Scaunele fuseseră demontate. Aranjate în intervaluri pe diferite 
niveluri se aflau tot soiul de componente. Pe palierul cel mai de 
jos se aflau două instalaţii mari, construite similar cu micul 
procesor adus în biroul lui Philips. Un tânăr îmbrăcat într-un 
bluzon alb, cu mâneci scurte, lucra la una dintre ele. Avea un 
pistol de lipit într-o mână şi o sârmă în cealaltă. 

— Pot să v-ajut cu ceva? strigă el. 

— ÎI caut pe William Michaels, ţipă Philips. 

— N-a ajuns încă aici. Bărbatul îşi lăsă jos sculele şi se apropie 
de Philips. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Am să vă rog să-i spuneţi domnului Michaels să-i dea un 
telefon doctorului Philips. 

— Sunteţi doctorul Philips? încântat de cunoştinţă. Eu sunt 
Cari Rudman, unul din studenţii din echipa domnului Michaels. 

Rudman întinse mâna printre gratiile balustradei. Philips i-o 
strânse, uitându-se spre echipamentele impresionante. 

— V-aţi aranjat un decor pe cinste aici. Martin nu mai vizitase 
până atunci laboratorul de computere şi nu-şi imaginase cât de 
extins putea să fie. Faptul că se află în această sală îmi dă un 
sentiment ciudat, admise el. Am făcut facultatea de medicină în 
clădirea asta şi în şaizeci şi unu am făcut cursul de microbiologic 
în acest amfiteatru. 

— Ei bine, spuse Rudman, cel puţin i-am găsit o întrebuințare 
utilă. Probabil că n-am mai fi obţinut vreun alt spaţiu dacă nu li 
s-ar fi terminat banii de renovare. lar locul ăsta e perfect pentru 
munca cu computere fiindcă nu vine nimeni niciodată pe-aici. 

— Laboratoarele de microbiologie au rămas intacte în spatele 
amfiteatrului? 

— Bineînţeles. De fapt, le folosim pentru cercetările în privinţa 
memoriilor. Izolarea e perfectă. Sunt convins că nu vă daţi 
seama ce spionaj se practică în lumea computerelor. 

— Ai dreptate, spuse Philips, moment în care avertizorul lui 
electronic începu să sune insistent. Îl deconectă şi întrebă: Ştii 
ceva despre programul de analiză a radiografiilor craniene? 

— Fireşte. Asta-i programul nostru prototip de inteligenţă 
artificială. Toţi cei de-aici ştim o mulţime despre el. 

— Păi, atunci poate c-ai să-mi poţi răspunde la întrebare. 
Vroiam să-l întreb pe Michaels dacă subrutina care se ocupă de 
densități poate fi tipărită separat. 

— Bineînţeles. Trebuie doar să-i cereţi asta computerului. 


Singurul lucra pe care nu poate să-l facă drăcovenia aia e să vă 
lustruiască pantofii. 


La opt şi un sfert, Patologia lucra din plin. Masa lungă de 
laborator cu şirul de microscoape era înţesată de rezidenţi. 
Eşantioanele congelate începuseră să sosească de la chirurgie 
cu un sfert de oră în urmă. Martin îl găsi pe Reynolds în micul 
său birou, în faţa unui microscop sofisticat, echipat cu o cameră 
de luat vederi de treizeci şi cinci de milimetri, care-i permitea să 
fotografieze orice imagine văzută în ocularul aparatului. 

— Ai un minut liber? întrebă Philips. 

— Desigur. De fapt, tocmai m-am uitat la secţiunile pe care le- 
ai adus astă-noapte. Benjamin Barnes mi le-a adus azi 
dimineaţă. 

— E un tip fermecător, spuse Martin cu sarcasm. 

— O fi el cam arţăgos, dar e un foarte priceput rezident în 
patologie. Şi-apoi, îmi place să-l ştiu prin preajmă. Mă face să 
mă simt suplu. 

— Ce-ai găsit pe lamele? 

— E foarte interesant. Vreau să se uite la ele şi cineva de la 
neuropatologie, fiindcă nu ştiu ce este. Focal, celulele nervoase 
fie au dispărut, fie au fost grav deteriorate, cu nucleele 
întunecate şi dezintegrate. Inflamaţia apare slab sau deloc. Dar 
cel mai curios lucru e că distrugerea celulelor nervoase s-a 
produs în nişte coloane înguste, perpendiculare pe suprafaţa 
creierului. Aşa ceva n-am mai văzut. 

— Care-i treaba cu metodele de colorare? Ce au arătat? 

— Nimic. Nici calciu, nici alte metale grele, dacă la asta te 
referi. 

— Să înţeleg că nimic din ce se vede nu ar putea apărea pe o 
radiografie? întrebă Philips. 

— Absolut nimic, răspunse Reynolds. În mod cert n-au cum să 
apară coloanele microscopice pe care s-a produs moartea 
celulelor. Barnes mi-a zis că ai pomenit de scleroza multiplă. 
Nici o şansă. Nu se observă nici un fel de modificări ale mielinei. 

— Dacă ar fi să te aventurezi să dai un diagnostic, ce-ai 
spune? 

— Ar fi foarte greu. Un virus, presupun. Dar n-aş fi aşa sigur. 
Chestia asta arată bizar. 


Când Philips ajunse în birou, Helen îl aştepta, practic, ca la o 
ambuscadă. Sări de pe scaun şi încercă să-i bareze intrarea cu o 
mână plină de mesaje telefonice şi de plicuri de corespondenţă. 
Dar Philips se făcu că o ia la stânga şi trecu pe lângă ea prin 
dreapta, rânjind tot timpul. Noaptea petrecută cu Denise îi 
schimbase întreaga înfăţişare exterioară. 

— Unde ai umblat? E aproape nouă! 

Helen începu să-i înşire mesajele telefonice, în timp ce el 
scotocea de zor pe birou în căutarea radiografiei Lisei Marino. O 
găsi sub dosarele clinice, care se aflau sub lista principală cu 
radiografii craniene. Cu radiografia sub braţ, se duse la micul 
computer şi îl porni. Spre iritarea lui Helen, începu să tasteze 
informaţiile necesare pe claviatură. Ceru maşinii să-i listeze 
subrutina de analiză a densităţii. 

— Secretara doctorului Goldblatt a sunat de două ori, spuse 
Helen şi a zis să-i telefonezi de îndată ce ajungi în birou. 

Imprimanta de ieşire se activă şi îl întrebă pe Martin dacă 
dorea o afişare digitală şi/sau analogică. Neştiind care-i 
diferenţa, Philips le ceru pe amândouă. Imprimanta îi ceru să 
introducă filmul. 

— De asemenea, continuă Helen, dr. Clinton Clark, directorul 
clinicii de ginecologie, a sunat, el însuşi, nu secretara. Şi părea 
tare supărat. Vrea să-l suni. Şi domnul Drake vrea să-l suni. 

Imprimanta trecu la acţiune şi începu să scoată la iveală un 
şir nesfârşit de pagini pline cu numere. Philips privea cu o 
derută crescândă. Era ca şi cum mica maşină suferise un soi de 
colaps nervos. 

Helen îşi ridică glasul, ca să poată concura cu ţăcănitul rapid 
al maşinăriei. 

— William Michaels a sunat şi şi-a cerut scuze că n-a fost 
acolo când ai făcut acea vizită surpriză în laboratorul lui. Vrea să 
vorbească cu tine la telefon. Cei de la Houston au sunat în 
legătură cu prezidarea secţiunii de neuroradiologie la convenţia 
naţională. Au zis că astăzi le trebuie un răspuns. Să vedem ce-ar 
mai fi... 

În timp ce Helen frunzărea teancul de hârtii, Philips aduna de 
pe jos foile de hârtie neinteligibile, pline de mii de cifre. In 
sfârşit, imprimanta încetă să mai tipărească numere şi trasă o 
diagramă a craniului văzut din lateral, în care diferitele arii erau 
codificate literal. Philips pricepu că dacă găsea codul 


corespunzător, putea descoperi fila corespunzătoare la zonele 
care-l interesau. Dar imprimanta nu se opri aici. În continuare 
trasă diagrame ale diferitelor regiuni ale craniului, iar valorile de 
densitate erau tipărite în nuanţe de gri. Acesta era afişajul 
analogic care era mai uşor de cercetat. 

— A, da, spuse Helen. Sala nr. 2 de angiografie va fi azi 
închisă toată ziua, până când instalează noul dispozitiv de 
încărcare a filmelor. 

In momentul acesta, Philips n-o mai asculta deloc pe Helen. 
Comparând zonele din afişajul analogic, Martin observă că 
regiunile anormale aveau o densitate globală mai mică decât 
regiunile înconjurătoare normale. Era ceva surprinzător, 
deoarece, cu toate că fluctuațiile erau fine, el avusese impresia 
greşită că densitatea era mai mare. Uitându-se la afişajul digital, 
înţelese de ce. In reprezentarea digitală era evident că existau 
salturi mari între valorile cifrelor apropiate, acesta fiind motivul 
pentru care când se uitase pe radiografii crezuse că ar putea fi 
nişte pete mici de calciu sau vreun alt material dens. Dar 
maşina îi spuse că ariile anormale erau per total mai puţin 
dense sau mai transparente, adică razele X puteau să treacă pe 
acolo mai uşor. Philips se gândi la celulele nervoase moarte pe 
care le văzuse la Patologie, dar în mod cert asta nu era de ajuns 
ca să afecteze absorbţia razelor X. Era un mister pe care Philips 
nu-l putea explica. 

— Uită-te aici, spuse el, arătându-i secretarei reprezentarea 
digitală. Helen încuviinţă din cap, prefăcându-se că înţelege. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. 

— Nu ştiu, doar dacă... 

Martin se opri la mijlocul frazei. 

— Doar dacă ce? întrebă Helen. 

— Dă-mi un cuţit. Orice fel de cuţit, zise Philips, pe un ton 
agitat. 

Helen luă unul din borcanul cu unt de alune de lângă ibricul 
de cafea, minunându-se de şeful ei trăsnit. Când se întoarse în 
birou, icni, deloc pregătită pentru ceea ce vedea. Philips tocmai 
scotea un creier uman dintr-un borcan cu formaldehidă şi îl puse 
înapoi pe un ziar, circumvoluţiunile familiare ale acestuia 
scânteind în lumina de la proiectorul radiologic. Luptându-se cu 
valul de greață, Helen îl urmări în continuare pe Philips, care 
tăie o felie neregulată de la spatele eşantionului. După ce 


aruncă creierul la loc în borcan, el se îndreptă spre uşă, ducând 
bucata de creier pe foaia de ziar. 

— De asemenea, soţia doctorului Thomas vă aşteaptă în sala 
pentru mielografie, spuse Helen, când văzu că Philips urma să 
plece. 

Martin nu-i răspunse. Se duse repede cu proba în camera 
obscură. Ochii lui avură nevoie de câteva momente pentru a se 
acomoda cu lumina roşie slabă. Când reuşi să vadă acceptabil, 
scoase un film radiologic neexpus, aşeză pe el folia de creier şi 
le puse pe amândouă în dulapul de sus. Sigilând dulapul cu 
bandă adezivă, lipi şi un bilet: „Film neexpus. Nu deschideţi! Dr. 
Philips”. 


Când ieşi de la conferinţa CPC, Denise sună la clinica de 
ginecologie. Decise că ar putea să evalueze mai bine personalul 
clinicii dacă nu ar dezvălui faptul că era medic, aşa că spuse 
doar că făcea parte din comunitatea universitară. Fu surprinsă, 
când funcţionara de la recepţie o rugă să rămână pe fir. Când 
următoarea persoană ridică receptorul, Denise fu impresionată 
de volumul de informaţii cerut de clinică în vederea unei 
consultaţii. Voiau să ştie care era starea ei generală a sănătăţii, 
ba chiar statutul ei neurologic, precum şi istoricul ginecologic. 

— Vom fi încântați să vă consultăm, spuse în sfârşit femeia. 
De fapt, avem o fereastră chiar în după-amiaza asta. 

— Astăzi n-am să pot să ajung, zise Denise. Mâine nu s-ar 
putea? 

— Excelent, spuse femeia. La doisprezece fără un sfert, e 
bine? 

— Perfect, răspunse Denise. 

După ce puse receptorul în furcă, se întrebă de ce era aşa de 
suspicios Martin în privinţa clinicii. Impresia ei iniţială era cât se 
poate de pozitivă. 


Aplecându-se mai aproape de mielograma de raze X de pe 
proiector, Philips încercă să-şi dea seama ce anume făcuse 
chirurgul ortoped la coloana vertebrală a doamnei Thomas. 
Lucrurile se prezentau ca şi cum femeia suferise o 
laminectomie!! extensivă, implicată fiind cea de-a patra 


17 Rezecţie a apofizelor vertebrale, practicata în operaţiile pe măduva 
spinării (n.tr.) 


vertebră lombară. 

În acel moment, uşa biroului se dădu de perete şi, foarte 
mânios, Goldblatt dădu buzna înăuntru. Era roşu la faţă şi 
ochelarii îi atârnau în vârful nasului. Martin îi aruncă o privire, 
apoi se întoarse spre radiografiile lui. 

Purtarea lui dispreţuitoare nu făcu decât să-i amplifice furia 
lui Goldblatt. 

— Insolenţa ta e uluitoare, rosti el cu glas răguşit. 

— Mie mi se pare că aţi dat buzna aici fără să bateţi la uşă, 
stimate domn. Eu vă respect biroul. Cred că ar trebui să fiu în 
măsură să mă aştept la acelaşi lucru din partea dumneavoastră. 

— Comportarea ta recentă privind proprietatea particulară nu 
confirmă astfel de politeţuri. Mannerheim m-a sunat în zorii zilei, 
ţipând că ai pătruns cu forţa în laboratorul lui de cercetare şi i-ai 
furat un eşantion. i se pare corect? 

— L-am împrumutat, îl corectă Philips. 

— L-ai împrumutat, Dumnezeule! strigă Goldblatt. lar ieri n-ai 
făcut decât să împrumuţi un cadavru de la morgă. Ce dracu te-a 
apucat, Philips? Chiar ţi-ai pus în gând să te sinucizi profesional? 
Dacă aşa stau lucrurile, spune-mi, dragă. Ar fi mai simplu pentru 
amândoi. 

— Asta e tot? întrebă Philips, cu un calm deliberat. 

— Nu! Nu e tot! ţipă Goldblatt. Clinton Clark mi-a spus că te-ai 
apucat să-l iei la rost pe unul dintre cei mai buni rezidenţi de la 
clinica de ginecologie. Philips, ai înnebunit? Tu eşti radiolog, 
dragă! Şi dacă n-ai fi aşa de bun, ai zbura de-aici cât ai zice 
peşte! 

Philips rămase tăcut. 

— Necazul e, continuă Goldblatt cu o voce care-şi pierdea 
treptat intonaţia mânioasă, că eşti un neuroradiolog excelent. 
Aş vrea ca pentru un timp să stai în banca ta, okay? Ştiu că 
Mannerheim poate să fie tare agasant. Lasă-l în pace şi nu-l mai 
provoca. Şi, fir-ar să fie, nu mai intra în laboratorul lui! 
Individului nu-i place să vadă pe nimeni pe-acolo, indiferent de 
oră, cu atât mai puţin noaptea, pe furiş. 

Pentru prima oară de la sosirea sa, Goldblatt îşi îngădui o 
privire de ansamblu prin biroul dezordonat al lui Martin. Incet, 
gura i se deschise de uimire în faţa harababurii incredibile. 
Întorcându-se spre Philips, se uită la el în tăcere, preţ de un 
minut întreg. 


— Săptămâna trecută erai un om normal şi făceai o treabă 
minunată. Din capul locului ai fost omul cel mai potrivit să 
conducă sectorul ăsta. Vreau să redevii vechiul Martin Philips. 
Nu-ţi înţeleg puterea din ultimul timp şi nu înţeleg de ce biroul 
tău arată în halul ăsta. Dar dă-mi voie să-ţi spun că, dacă nu te 
pui la punct, ai să-ţi cauţi alt post. 

Goldblatt se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea. Philips 
rămase tăcut, privind lung în urma lui. Nu ştia dacă să fie 
supărat sau să râdă. După toate gândurile sale de 
independenţă, ideea de a fi concediat era îngrozitoare. In 
consecinţă, Martin deveni un vârtej de activitate direcţională. 
Vizită întreaga secţie şi verifică toate cazurile aflate în lucru, 
dând anumite sugestii acolo unde erau necesare. Citi toate 
filmele care se strânseseră dimineaţă. Apoi efectuă personal o 
angiogramă cerebrală stânga la un caz dificil, care demonstră 
fără putinţă de tăgadă că pacientul nu avea nevoie de operaţie. 
Adunându-i laolaltă pe studenţii medicinişti, la ţinu un curs 
despre instalaţia CAT, care-i lăsă fie uluiţi, fie complet derutaţi, 
în funcţie de gradul lor de concentrare. Intre timp, îi dădu de 
lucru lui Helen, răspunzând la toată corespondenţa şi mesajele 
care se acumulaseră în ultimele câteva zile. Şi, în plus faţă de 
toate astea, chemă un angajat să-i aranjeze grămezile de 
radiografii din birou într-o ordine sistematică, astfel încât până 
la trei după-amiază reuşi de asemenea să ruleze şaizeci de filme 
vechi pe computer şi să compare rezultatele nou obţinute cu 
vechile interpretări. Programul funcţiona excelent. 

La trei şi jumătate, scoase capul pe uşă şi o întrebă pe Helen 
dacă primise vreun apel telefonic de la Kristin Lindquist. Ea 
scutură din cap. Mergând în sălile de radiologie, îl întrebă pe 
Kenneth Robbins dacă nu cumva apăruse pe acolo o femeie 
tânără. Răspunsul acestuia fu negativ. 

Pe la ora patru, Philips rulase alte şase filme vechi pe 
computer. Încă o dată maşina îi dădu de înţeles că era un 
radiolog mai bun decât Philips, depistând o urmă de calcifiere 
care sugera o tumoare a mentorului. Cercetând din nou filmul, 
Philips se văzu nevoit să fie de acord. Puse radiografia deoparte, 
să vadă dacă Helen putea să dea de urma pacientului. 

La patru şi un sfert, Philips formă numărul lui Kristin Lindquist. 
La al doilea apel, îi răspunse colega ei de cameră. 

— Îmi pare rău, domnule doctor, dar n-am văzut-o pe Kristin 


de azi dimineaţă, de când a plecat la Muzeul Metropolitan. A 
lipsit de la cursurile de la unsprezece şi de la unu şi un sfert, 
ceea ce nu-i stă în obicei. 

— N-ai putea să-ncerci să dai de ea şi s-o rogi să-mi dea un 
telefon? 

— M-aş bucura s-o pot găsi. Serios vorbind, sunt cam 
îngrijorată. 

La cinci fără un sfert, Helen intră în birou cu corespondenţa 
zilei la semnat, ca s-o poată pune la poştă în drum spre casă. 
Puțin după cinci şi jumătate, Denise trecu pe la el. 

— S-ar zice că am devenit ceva mai stăpâni pe situaţie, spuse 
ea, aruncând în jur o privire apreciativă. 

— Nu te lăsa înşelată de aparente, spuse Philips, în timp ce 
scannerul cu laser îi smulgea din mână o radiografie. 

Închise apoi uşa biroului şi o îmbrăţişă cu putere. Nu mai voia 
să-i dea drumul şi când în sfârşit o făcu, ea se uită la el şi spuse: 

— Aoleu, da’ ce-am făcut ca să merit asta? 

— M-am gândit la tine toată ziua şi am retrăit noaptea 
trecută. 

Ar fi vrut teribil de mult să vorbească cu ea despre pericolele 
evocate de Goldblatt şi să-i spună că dorea să rămână alături de 
el toată viaţa. Necazul era că nu-şi oferise nici un răgaz pentru 
reflecţie şi, cu toate că nu se-ndura s-o lase să plece, ar fi vrut 
să rămână singur, măcar pentru un timp. Când ea îi aminti că 
promisese o cină în seara aceea, Martin şovăi. Văzându-i faţa 
dezamăgită, spuse: 

— Mă gândeam că dacă aş putea avea un început promiţător 
în rularea filmelor astea vechi poate că am putea să mergem cu 
maşina pe insulă, sâmbătă seara. 

— Ar fi nemaipomenit, zise Denise, îmbunată. A, apropo, am 
sunat la ginecologie şi am stabilit o consultaţie pentru mâine în 
jurul prânzului. 

— Bun. Cu cine-ai vorbit? 

— Nu ştiu. Dar au fost foarte amabili şi păreau de-a dreptul 
fericiţi să mă poată servi. Uite, dacă termini mai devreme, n-ai 
vrea să vii pe la mine? 

Denise era plecată cam de o oră când apăru Michaels, 
încântat să vadă că Philips începuse în sfârşit să lucreze cu 
seriozitate la program. 

— Îmi depăşeşte toate aşteptările, zise Martin. N-a apărut nici 


o citire fals negativă. 

— Fantastic, spuse Michaels. Poate că am ajuns mai departe 
de cât am bănuit. 

— Cu siguranţă, aşa pare să fie. Dacă o ţine tot aşa, s-ar 
putea să obţinem un sistem funcţional, gata să fie lansat pe 
piaţă, pe la începutul toamnei. Am putea să-l anunţăm cu ocazia 
convenției anuale de radiologie. 

Mintea lui Philips gonea înainte în timp, imaginându-şi 
impactul. Sentimentul de insecuritate de azi-dimineaţă i se păru 
ridicol. 

După plecarea lui Michaels, Philips se întoarse la lucru. Reuşi 
să pună la punct un sistem de alimentare cu filme a maşinăriei 
care accelerase procesul. Dar o dată cu trecerea timpului începu 
să se simtă tot mai neliniştit de absenţa lui Kristin Lindquist. Un 
sentiment de responsabilitate luă locul iritării sale iniţiale 
cauzată de aparenta ei neseriozitate. Prea mare ar fi fost 
coincidenţa dacă şi acestei femei i s-ar întâmpla ceva care să-l 
împiedice să obţină radiografii suplimentare. 

În jurul orei nouă, Martin formă din nou numărul de telefon al 
lui Kristin. Colega ei de cameră răspunse de la primul apel. 

— Îmi cer scuze, domnule doctor. Eu ar fi trebuit să vă sun. 
Dar n-am găsit-o nicăieri pe Kristin. Nimeni n-a văzut-o toată 
ziua. Am sunat şi la poliţie. 

Philips închise telefonul, încercând să nege realitatea, 
spunându-şi că aşa ceva nu se poate întâmpla. Era imposibil... 
Marino, Lucas, McCarthy, Collins şi acum Lindquist! Nu. Nu era 
posibil. Era de-a dreptul absurd. Deodată îşi aduse aminte că nu 
primise nici un mesaj de la Internări. Ridicând telefonul, rămase 
surprins când i se răspunse după numai patru apeluri. Numai că 
persoana de care avea nevoie pentru cazul respectiv plecase la 
cinci şi n-avea să se întoarcă decât a doua zi de dimineaţă, la 
ora opt. Philips trânti receptorul. 

— Dar-ar dracii! strigă el, ridicându-se de pe scaun şi 
începând să umble prin încăpere. Brusc îşi aduse aminte de 
bucata de creier pe care o pusese în dulap. 

Ajuns la camera obscură, fu nevoit să aştepte până când un 
tehnician termină de developat nişte filme de la urgenţă. De 
îndată ce reuşi să intre, Martin deschise dulapul şi scoase filmul 
şi felia de creier care între timp se uscase. Neştiind ce să facă 
cu eşantionul, îl aruncă până la urmă în coşul de gunoi. 


Introduse filmul neexpus în instalaţia de developat. 

Aşteptând în hol, lângă fanta pe care trebuia să iasă filmul, 
Martin se întrebă dacă era posibil ca dispariţia lui Kristin să fie 
doar o nouă coincidenţă. Şi dacă nu era, ce ar fi putut să 
însemne? Mai important, ce putea el să facă? 

În momentul acela, filmul radiografie căzu în cuva de 
colectare. Martin se aştepta ca filmul să fie complet negru, aşa 
încât când îl aşeză pe ecranul proiectorului, rămase şocat. 

— Sfinte Dumnezeule! 

Rămase cu gura căscată, nevenindu-i să creadă. Pelicula 
prezenta o arie transparentă, având forma feliei de creier. 
Philips ştia că nu exista decât o singură posibilitate: radiaţii! 
Anomaliile de densitate de pe radiografii se datorau unor doze 
semnificative de radiaţii! 

Philips parcurse în fugă distanţa până la secţia de medicină 
nucleară. În laboratorul de lângă betatron găsi ceea ce căuta: 
un detector de radiaţii şi o cutie de depozitare de dimensiuni 
generoase, cu pereţii protejaţi cu plumb. Putea să ridice cutia, 
dar n-avea nici un interes s-o care după el, aşa încât o puse pe o 
brancardă. 

Mai întâi se opri la biroul său. Borcanul cu creierul era fără 
doar şi poate cald aşa încât puse nişte mănuşi de cauciuc şi îl 
aşeză în cutia cu pereţi plumbuiţi. Găsi ziarul pe care ţinuse 
creierul şi-l aruncă în cutie. Căută chiar şi cuțitul folosit pentru 
tăierea secţiunii de creier şi îl puse şi pe el în cutie. Apoi se 
plimbă cu detectorul de radiaţii prin încăpere. Era curat. 

Revenind în camera obscură, Philips luă coşul de gunoi şi-i 
răsturnă conţinutul în cutie. După aceea testă coşul şi fu 
satisfăcut. Ajunse din nou în birou, îşi scoase mănuşile, le 
aruncă în cutie şi o încuie. Verifică din nou încăperea cu 
detectorul şi constată mulţumit că debitul de radiaţii era 
nesemnificativ. În continuare, scoase filmul din dozimetrul pe 
care-l purta la centură şi-l pregăti pentru developare. Voia să 
ştie cu exactitate ce doză de radiaţii primise de la eşantionul de 
creier. 

În tot timpul acestei activităţi fizice febrile, Martin încercă fără 
succes să coreleze toate acele fapte disparate: cinci femei 
tinere, având probabil toate niveluri semnificative de radiaţii în 
capete şi poate şi în alte organe ale trupurilor lor... simptome ce 
sugerau o boală precum scleroza multiplă... toate cu examene 


ginecologice şi teste Pap atipice. 

Philips nu avea nici o explicaţie pentru aceste fapte, dar i se 
părea că radiaţia trebuie să fi fost elementul central. Conchise 
că nivelurile înalte ale radiaţiei generale puteau provoca alterări 
ale celulelor cervixului şi, prin urmare, pete Pap atipice. Dar era 
neobişnuit că toate cazurile prezentaseră pete atipice. Şi de 
data asta părea dificil de explicat un anumit fenomen prin 
coincidenţă. Şi totuşi, care alta ar fi putut fi explicaţia? 

Când termină cu curăţenia, Philips trecu pe lista sa numerele 
de înregistrare ale lui Collins şi McCarthy, precum şi datele 
efectuării vizitelor la ginecologie. Apoi porni grăbit pe coridorul 
central al secţiei şi scurtă drumul, luând-o direct prin sala 
principală de citire a radiografiilor. Ajuns la ascensoare, apăsă 
butonul de chemare a liftului cu un sentiment de agitaţie 
crescândă. Îşi dădu seama că Kristin Lindquist era o bombă cu 
efect întârziat ambulantă. Pentru ca radiaţia din corpul ei să 
apară pe o radiografie obişnuită, trebuia ca doza de radiaţii 
implicată să fie foarte mare. Şi pentru a da de urma ei, Martin 
era încredinţat că va fi nevoit să rezolve toate evenimentele 
deconcertante ale ultimei săptămâni. 

Spre surprinderea sa, îl găsi pe Benjamin Barnes la masa lui 
de lucru. Poate că rezidentul patolog nu avea o fire prea 
agreabilă, dar Martin nu putea să nu-i respecte 
conştiinciozitatea. 

— Ce vânt te aduce aici a doua noapte la rând? întrebă 
rezidentul. 

— Testele Pap, spuse Philips fără preambul. 

— Presupun că iar ai o lamelă de examinat urgent la 
microscop, spuse Barnes cu sarcasm. 

— Nu. Nu vreau decât câteva informaţii. Vreau să ştiu dacă 
radiaţia poate provoca pete Pap atipice. 

Barnes reflectă o clipă înainte de a răspunde. 

— În privinţa radiologiei de diagnosticare, n-am auzit aşa 
ceva, dar cu siguranţă că radioterapia afectează celulele 
cervixului şi de aici, petele Pap. 

— Dacă te-ai uita la o probă din asta atipică, ai putea să spui 
dacă a fost provocată de radiaţii? 

— Poate, spuse Barnes. 

— Ţi-aduci aminte de lamelele pe care te-am rugat să le 
examinezi azi-noapte? Secţiunile de creier. Leziunile alea ale 


celulelor nervoase ar puteau fi provocate de către radiaţii? 

— M-aş cam îndoi, spuse Barnes. A fi trebuit ca fluxul de 
radiaţii să fie direcționat cu o precizie microscopică. Celulele 
nervoase din imediata lor apropiere n-au nimic. 

Chipul lui Philips rămase impenetrabil în timp ce încerca să 
stabilească legătura dintre toate aceste fapte incoerente. 
Pacienţii absorbiseră suficientă radiaţie ca să apară, pe o 
radiografie, totuşi, la nivelul celular, o celulă era total 
deteriorată, în vreme ce vecina ei n-avea nici pe naiba. 

— Ştii cumva, probele pentru testele Pap se păstrează? 
întrebă el într-un târziu. 

— Cred că da. Cel puţin o anumită perioadă, dar nu aici. Sunt 
la laboratorul de citologie, care funcţionează după orarul 
băncilor. Îl găseşti mâine dimineaţă, după ora nouă. 

— Mulţumesc, zise Philips cu un oftat. Se întrebă dacă ar fi 
cazul să intre neîntârziat în laboratorul cu pricina. Poate dacă-l 
suna pe Reynolds... Tocmai se pregătea să plece când se gândi 
la altceva. 

— După examinarea probelor pentru testele Pap, în fişă se 
trece numai clasificarea sau e descrisă şi patologia? 

— Păi, aşa mi se pare, spuse Barnes. Rezultatele sunt 
memorate pe o bandă de calculator. Nu ai nevoie decât de 
numărul de înregistrare al pacientului şi poţi să citeşti buletinul. 

— Mulţumesc mult, zise Philips. Ştiu că eşti ocupat, aşa că-ți 
sunt recunoscător pentru timpul acordat. 

Barnes dădu uşor din cap în semn de acceptare a 
mulţumirilor, după care îşi vâri ochii în microscop. 

Terminalul de computer al Patologiei era separat de laborator 
printr-un şir de paravane. Trăgându-şi un scaun, Philips se aşeză 
în faţa monitorului. Era similar cu terminalul de la radiologie, cu 
un ecran mare ca de televizor, aşezat chiar în spatele claviaturii. 
Scoţând din buzunar lista celor cinci paciente, Philips tastă 
numele lui Katherine Collins, urmat de numărul de înregistrare şi 
de codul testului Papanicolau. După o scurtă pauză, literele se 
înşirau pe ecran ca şi cum un personaj invizibil le-ar fi tastat pe 
o altă claviatură. Mai întâi apăru numele lui Katherine Collins, 
urmat de o mică pauză. Urmă data primului test Pap, însoţită de 
textul: 


Probă adecvată, fixare bună, colorare corespunzătoare. 


Celulele prezintă maturare şi diferenţiere normală. 
Efect estrogen normal: 0/20/80. S-au observat câteva 
microorganisme candida’. Rezultatul negativ. 


Philips verifică data primului test în timp ce pe ecran se 
tipărea următorul buletin. Data corespundea cu prima dată 
înscrisă de el pe listă. Uitându-se din nou la ecran, nu-i veni să- 
şi creadă ochilor când citi că al doilea test Pap al lui Collins 
ieşise de asemenea negativ! 

Philips şterse ecranul şi introduse rapid numele lui Ellen 
McCarthy, numărul de înregistrare şi codul corespunzător. Simţi 
cum i se strânge stomacul când citi informaţia furnizată de 
computer. Şi de data asta, rezultatul fusese negativ! 

În timp ce se întorcea la parter, Martin se simţea buimăcit. În 
practica medicală învățase să creadă ceea ce citea în foile de 
observaţii, în special rezultatele ce proveneau de la laboratoare. 
Acestea erau informaţiile obiective, în vreme ce simptoamele 
pacienţilor şi impresiile medicilor erau subiective. Philip ştia că 
exista o mică posibilitate de eroare în testele de laborator, aşa 
cum ştia că există o posibilitate ca el să nu observe sau să 
interpreteze greşit ceva de pe o radiografie. Dar probabilitatea 
scăzută a unei erori era cu totul altceva faţă de o falsificare 
deliberată. Asta necesita un soi de complicitate, iar Philips se 
simţea ofensat. 

Aşezat la biroul lui,Martin îşi prinse capul în mâini şi-şi masă 
ochii. Primul gând fu să telefoneze autorităţilor spitalului, dar 
asta însemna Stanley Drake şi se răzgândi. Reacţia lui Drake ar 
fi fost de muşamalizare, de păstrare a secretului faţă de presă. 
Poliţia! Parcurse în minte o convorbire ipotetică: „Alo, sunt 
doctorul Martin Philips şi aş vrea să vă aduc la cunoştinţă că la 
Centrul Medical al Universităţii Hobson se întâmplă ceva ciudat. 
Sunt nişte fete cărora testele Pap le-au ieşit normale dar care în 
fişele clinice au fost trecute ca fiind atipice.” Philips clătină din 
cap. Prea suna ridicol. Nu, înainte de a amesteca poliţia, avea 
nevoie de informaţii suplimentare. Intuiţia îi spunea că toate 
astea aveau o legătură cu radiaţia, deşi părea ilogic. De fapt, 
radiaţia putea provoca un test Pap atipic şi lui Philips i se părea 
că dacă cineva voia să evite descoperirea radiaţiei, ar fi trebuit 


18 Gen de ciuperci microscopice levuriforme ce cuprinde specii saprofite 
care. In anumite condiţii, pot deveni patogene (n.tr.). 


să dea normale testele atipice şi nu invers. 

Philips se gândi din nou la custodele de la morgă. După 
întâlnirea lor ratată din seara precedentă, Martin rămăsese 
convins că Werner ştia mai multe despre Lisa Marino decât era 
dispus să dezvăluie. Poate că o sută de dolari nu fuseseră de 
ajuns. Poate că ar fi trebuit să ofere mai mult. La urma urmei, 
afacerea depăşise graniţele unui exerciţiu teoretic. 

Martin îşi dădu seama că, la morgă, reuşita unei confruntări 
cu Werner era exclusă. Inconjurat de morţi, Werner era în 
elementul său, în vreme ce Philips îşi pierdea acolo tot curajul şi 
ştia că, pentru a-l convinge pe Werner să vorbească, trebuia să 
adopte o atitudine fermă şi autoritară. Philips se uită la ceas. Era 
unsprezece şi douăzeci şi cinci. Era limpede că Werner lucra în 
schimbul de seară, de la patru la douăsprezece. Fără să mai 
stea pe gânduri, Martin decise să-l urmărească până acasă şi să- 
i ofere cinci sute de dolari. 

Cuprins de o oarecare agitaţie, formă numărul de telefon al lui 
Denise. Sună de şase ori înainte ca o voce somnoroasă să-i 
răspundă: 

— Te-ai hotărât să vii? 

— Nu, răspunse Philips în doi peri. Sunt prins într-o chestie şi 
vreau să mă ţin de ea. 

— Te-aşteaptă un locuşor călduţ, să ştii. 

— Las’ că recuperăm noi în weekend. Vise plăcute. 

Martin îşi luă din dulapi hanoracul de schi bleumarin şi-şi puse 
pe cap şapca pe care-o găsi în buzunar. Era aprilie, dar ploaia 
măruntă adusese şi un vânt de la nord-est şi afară era frig. 

Părăsi spitalul prin salonul de urgenţe, sărind de pe platformă 
pe asfaltul plin de băltoace al parcării. Dar în loc să iasă la 
stradă, făcu la dreapta, dădu spre defileul format cu zidul nordic 
al Spitalului de Pediatrie Brenner. După cincizeci de paşi, acesta 
dădea în curtea interioară a Centrului Medical. 

Clădirile spitalului se înălţau brusc în noaptea ceţoasă ca nişte 
stânci abrupte alcătuind o vale de beton asimetrică. Centrul 
Medical fusese construit în salturi, fără să se aibă în vedere 
vreun plan general raţional. Acest aspect era evident în curtea 
interioară, unde clădirile îşi adjudecau spaţiul disponibil la nişte 
unghiuri imposibile, susţinute de contraforți. Philips recunoscu 
aripa mică unde se afla biroul lui Goldblatt şi folosind-o ca punct 
de reper, reuşi să se orienteze. La doar douăzeci şi cinci de paşi 


mai departe găsi platforma lipsită de semne distinctive, despre 
care ştia că duce în străfundurile morgii. Spitalului nu-i plăcea să 
se ştie că şi moartea se număra printre consecinţele activităţii 
sale, aşa încât cadavrele erau excretate pe ascuns, departe de 
ochii publicului, în furgoanele mortuare aflate în preajmă. 

Martin se rezemă de zid şi îşi vâri mâinile în buzunare. În timp 
ce aştepta, încercă să analizeze evenimentele complicate trăite 
de când Kenneth Robbins îi dăduse radiografia Lisei Marino. Abia 
trecuseră două zile, dar parcă fuseseră două săptămâni. 
Entuziasmul iniţial pe care-l simţise când văzuse strania 
anomalie radiologică se preschimbase acum într-o teamă 
profundă. Aproape că-i era frică să afle ce se întâmpla în spital. 
Era ca o boală în sânul propriei familii. Medicina fusese viaţa lui. 
De n-ar fi fost sentimentul său acut de responsabilitate faţă de 
Kristin Lindquist, s-ar fi putut întreba dacă nu era mai bine să 
uite pur şi simplu ceea ce aflase. Tirada lui Goldblatt despre 
sinuciderea profesională îi răsuna şi acum în urechi. 

Werner ieşi la ora fixată prin program şi zăbovi ca să asigure 
uşile la plecare. Philips se aplecă înainte şi-şi pusese mâna 
streaşină la ochi ca să poată vedea în lumina palidă dacă într- 
adevăr era Werner. Işi schimbase hainele şi era îmbrăcat acum 
în costum închis la culoare, cămaşă albă şi cravată. Spre 
surprinderea lui Martin, custodele arăta acum ca un negustor 
prosper care-şi închide prăvălia la sfârşitul zilei de lucru. Faţa lui 
scofâlcită, care între pereţii morgii păruse hidoasă, îi conferea 
acum individului o înfăţişare aproape aristocratică. 

Werner se întoarse şi ezită o clipă, întinzând palma răsucită în 
sus, ca să vadă dacă plouă. Satisfăcut, porni în direcţia străzii. În 
mâna dreaptă purta o servietă neagră. Peste braţul stâng îndoit 
avea petrecut mânerul unei umbrele strânse. 

Urmărindu-l de la o depărtare prudentă, Martin observă că 
Werner avea un umblet ciudat. Nu şchiopăta: semăna mai mult 
cu un ţopăit, ca şi cum un picior era mult mai puternic decât 
celălalt. Dar se deplasa rapid şi într-un ritm constant. 

Speranţele lui Martin că Werner ar locui în apropierea 
spitalului se năruiră în momentul în care acesta dădu colţul pe 
Broadway şi cobori treptele ce duceau la metrou. Grăbind pasul, 
Philips micşoră distanţa, sărind câte două trepte deodată. La 
început, nu-l văzu. Se părea că Werner avusese fisă. Philips îşi 
cumpără grăbit una şi trecu prin turnichet. Escalatorul era 


pustiu şi Philips cobori în fugă treptele ce duceau la peronul 
pentru zona industrială. În timp se dădea colţul, apucă să vadă 
capul lui Werner, care tocmai cobora cu escalatorul ce ducea la 
peronul pentru linia către centru. 

Scoţând un ziar dintr-un coş de gunoi, Philips se prefăcu că 
citeşte. Werner se afla la nici zece metri depărtare, aşezat pe un 
scaun din material plastic turnat, adâncit în lectura unei cărţi 
intitulate, incredibil, „Jocul de deschidere în şah”. În lumina 
albicioasă din tunelul metroului, Philips putu să aprecieze mai 
bine ţinuta bărbatului pe care-l urmărea. Costumul era de 
culoare bleumarin cu o croială edwardiană, cu pense laterale. 
Părul tuns scurt şi-l pieptănase de curând; cu obrajii lui bronzaţi 
şi pomeţii proeminenţi arăta ca un general prusac. Singurul 
element discordant în înfăţişarea sa erau pantofii. Scâlciaţi rău, 
aceştia aveau mare nevoie de cremă şi lustru. 

Fiind ora de schimb a spitalului, peronul era plin de infirmiere, 
sanitari şi tehnicieni. Când expresul pentru centru intră huruind 
în staţie, Werner se urcă într-un vagon, urmat de Philips. In tren, 
custodele şedea pe scaun ca o statuie, ţinând cartea în faţă. 
Ochii lui ascunşi în fundul capului urmăreau cu rapiditate 
rândurile tipărite. Prinsă între genunchi, servieta stătea pe 
podea. Philips ocupă un loc pe la jumătatea vagonului, vizavi de 
un spaniol chipeş îmbrăcat într-un costum de poliester. 

La fiecare oprire, Martin era gata să se dea jos, dar Werner 
nici nu se clinti. Când trecură de Strada 59, Philips deveni 
îngrijorat. Poate că Werner nu se ducea direct acasă. Din cine 
ştie ce motiv, posibilitatea asta nici nu-i trecuse prin cap lui 
Philips. Se simţi uşurat când în sfârşit cobori după custode la 
staţia de la Strada 42. Acum nu se mai punea problema dacă 
Werner se ducea sau nu acasă. Acum întrebarea era cât timp 
avea să petreacă acolo unde se ducea. Când ajunse în stradă, 
Philips se simţi penibil şi descurajat. ` 

Păsările de noapte îşi făceau din plin simțită prezenţa. In 
ciuda orei înaintate şi a frigului umed, Strada 42 era 
strălucitoare cu priveliştile ei stridente. Elegant îmbrăcatul 
Werner ignoră oamenii bizari şi caraghioşi care se îmbulzeau în 
faţa cinematografelor şi a  librăriilor pornografice. Părea 
familiarizat cu  perversiunile  psihosexuale pământene. Cu 
Philips, lucrurile stăteau diferit. Era ca şi cum o lume de pe un 
alt tărâm îi încetinea dinadins înaintarea, silindu-l să se 


sucească, să se întoarcă, ba chiar uneori să o ia pe stradă, ca să 
poată trece de grupurile umane dense, în timp ce se chinuia să 
nu-l scape pe Werner din ochi. In faţa sa îl văzu pe acesta cotind 
brusc şi intrând într-un magazin cu articole „de specialitate”. 

Martin se opri afară. Hotări să-i ofere lui Werner o oră pentru 
toată această idioţenie. Dacă în acest interval de timp custodele 
nu se întorcea la locuinţa sa, Philips era hotărât să renunţe. In 
timp ce aştepta, Martin constată curând că devenise un subiect 
interesant pentru o mulţime de solicitanţi, negustori ambulanți 
ba chiar şi cerşetori. Erau tare insistenţi şi pentru a scăpa de 
stăruinţele lor, Philips se răzgândi şi intră în magazin. 

Aproape de intrare, postată într-un balcon ca un amvon, 
cocoţat aproape de tavan, stătea o femeie cu părul violet şi 
înfăţişare dură, care se uita la el cu insistenţă. Ochii ei, duşi în 
fundul capului, deasupra unor cearcăne vineţii, îl cântăreau din 
priviri pe Martin, încercând să aprecieze dacă era sau nu apt 
pentru a fi primit. Evitându-i căutătura, jenat să fie văzut într-un 
astfel de loc, Philips o luă de-a lungul culoarului cel mai 
apropiat. Werner nu se vedea pe nicăieri! 

Un client trecu pe lângă Philips, cu braţele atârnându-i pe 
lângă corp, astfel încât în trecere îl pipăi pe Martin pe spate. 
Abia după ce individul trecu, Philips îşi dădu seama ce se 
întâmplase. | se făcu greață şi-i veni să urle, dar ultimul lucru pe 
care-l voia era să atragă atenţia asupra lui. 

Se plimbă prin magazin, ca să vadă dacă nu cumva Werner 
stătea pitit după vreunul din rafturile de cărţi sau după 
galantarele magazinului. Din punctul ei de observaţie, femeia cu 
părul ca levănţica părea să urmărească fiecare mişcare a lui 
Martin, aşa încât, ca să nu bată la ochi, acesta luă din raft o 
revistă, ca să constate că era sigilată în plastic, astfel că o puse 
la loc. Pe copertă erau doi bărbaţi cuplaţi într-o poziţie 
acrobatică. 

Deodată, Werner ieşi pe o uşă din spatele magazinului şi 
trecu pe lângă Philips, luându-l prin surprindere. Acesta se 
întoarse la iuţeală ca să cerceteze cu interes nişte casete video 
pornografice. Dar Werner nu se uită nici în stânga, nici în 
dreapta. Parc-ar fi purtat ochelari de cal. leşi din magazin în 
câteva secunde. 

Martin zăbovi atât cât crezu că nu risca să-l piardă de sub 
urmărire. Nu voia să pară prea evident că îl urmărea pe Werner, 


dar în timp ce ieşea, femeia de la balcon se aplecă peste 
balustradă şi îl privi cu atenţie. Ştia ea că punea la cale ceva. 

Ajungând în stradă, Philips îl zări pe Werner urcându-se într- 
un taxi. Temându-se să nu-l piardă după atâtea eforturi, sări de 
pe bordură şi făcu semne disperate, ca să atragă atenţia 
taximetriştilor. Unul dintre ei opri în partea cealaltă a străzii şi, 
evitând maşinile care treceau în goană, Philips traversă şi sări în 
autoturism. 

— Urmăreşte taxiul Checker din spatele autobuzului, spuse 
Martin agitat. 

Taximetristul se uită la el fără un cuvânt. 

— Hai odată, insistă Philips. 

Bărbatul săltă din umeri şi urni maşina din loc. 

— Da' ce, eşti vreun poliţist? 

Martin nu-i răspunse. Cu cât mai puţină conversaţie, cu atât 
mai bine. Werner cobori la intersecţia dintre Strada 52 şi Second 
Avenue. Martin cobori cam la treizeci de metri de intersecţie şi 
alergă până la capătul cvartalului, căutându-l din priviri. Werner 
intră într-un magazin, la a treia uşă mai încolo. 

Traversând bulevardul, Martin se uită la firma magazinului. Se 
numea „Articole sexuale”. Era foarte diferit de librăria „pentru 
adulţi” de pe Strada 42, având un exterior foarte conservator. 
Privind în jur, Philips observă că era situat printre magazine de 
antichităţi, restaurante elegante şi magazine scumpe. Uitându- 
se mai sus îşi dădu seama că apartamentele erau locuite de 
oameni din clasa mijlocie. Era un cartier onorabil. 

Werner apăru în faţa uşii, însoţit de un alt bărbat care râdea 
şi-l ţinea cu braţul pe după umeri. Custodele zâmbi şi-i strânse 
mâna celuilalt, după care o porni la drum pe Second Avenue. În 
urma lui venea Philips, atent să păstreze o distanţă sigură. 

Dacă ar fi bănuit câtuşi de puţin că urmărirea lui Werner avea 
să impună toate aceste opriri, n-ar mai fi făcut-o. Aşa stând 
lucrurile, tot mai spera ca odiseea să se încheie. Numai că 
Werner avea alte planuri. Traversă Third Avenue, croindu-şi 
drum spre Strada 55, unde pătrunse într-o clădire mică 
adăpostită la umbra unui zgârie-nori din beton şi sticlă. Era un 
bar care arăta desprins parcă dintr-o fotografie din perioada 
interbelică. 

După o scurtă consultare cu sine însuşi, Martin îl urmă, 
temându-se să nu-l piardă dacă l-ar scăpa din ochi. Spre uimirea 


lui Philips, în pofida orei târzii, stabilimentul era înţesat de clienţi 
plini de viaţă şi trebui să-şi facă loc cu coatele. Era un bar 
pentru celibatari popular, din nou un teren cu care Philips nu era 
familiarizat. 

Căutându-l prin mulţime pe Werner, Philips constată şocat că 
acesta se afla în stânga, în imediata apropiere. Tinea în mână o 
halbă de bere şi-i zâmbea unei secretare blonde. Philips îşi trase 
şapca mai jos, pe frunte. 

— Şi cu ce zici că te ocupi? întrebă secretara, nevoită să 
strige din pricina larmei. 

— Sunt doctor, zise Werner. Patolog. 

— Serios? făcu secretara, evident impresionată. 

— Are şi părţi bune şi rele, spuse Werner. De obicei trebuie să 
lucrez până târziu, dar poate c-ai să vrei să vii din când în când, 
să bem un păhărel. 

— O, mi-ar plăcea tare mult, strigă femeia. 

Martin îşi croi drum spre bar, întrebându-se dacă femeia avea 
habar în ce intra. Comandă o bere şi reuşi să se strecoare până 
la peretele din spate, unde găsi un loc din care putea să-l ţină 
sub observaţie. In timp ce-şi sorbea băutura, Martin începu să 
realizeze absurditatea situaţiei. După atâţia ani petrecuţi prin 
şcoli, iată-l într-un bar pentru celibatari, la miezul nopţii, 
urmărind un individ ciudat, care părea înspăimântător de 
normal. De fapt, uitându-se de jur împrejur, remarcă 
impresionat cât de uşor se amesteca Werner printre avocaţi şi 
oameni de afaceri. 

După ce obţinu numărul de telefon al secretarei, custodele îşi 
termină berea, îşi adună lucrurile şi, ieşind în Third Avenue, luă 
un alt taxi. Martin avu o scurtă controversă cu taximetristul său, 
care nu se lăsă convins să urmărească celălalt taxi decât cu 
ajutorul unei bancnote de cinci dolari. 

Călătoria se desfăşură în tăcere. Philips privi luminile oraşului, 
până când imaginea se înceţoşă din pricina unei averse de 
ploaie. Ştergătoarele de parbriz îşi grăbiră mişcarea ca să poată 
ţine piept ploii. Traversară oraşul pe Strada 57; merseră în 
diagonală spre nord pe Broadway, de la Circul Columbus, cotind 
apoi pe Amsterdam Avenue. Philips recunoscu Universitatea 
Columbia pe stânga, când trecură prin dreptul ei. Ploaia încetă 
la fel de brusc cum începuse. Pe Strada 141, întoarseră la 
dreapta iar Philips se aplecă în faţă şi întrebă în ce sector al 


oraşului se aflau. „Hamilton Heights”, îi răspunse şoferul, care 
întoarse la stânga pe Hamilton Terrace şi apoi încetini. 

Înaintea lor, taxiul lui Werner se oprise. Philips plăti şi cobori 
din maşină. Deşi peisajul citadin se deteriorase pe măsură ce 
merseseră spre nord, Philips se pomeni într-un cartier 
surprinzător de atractiv. Strada era mărginită de case de un 
pitoresc bizar, ale căror faţade ilustrau cam toate şcolile de 
arhitectură de la Renaştere încoace. Majoritatea clădirilor 
fuseseră în mod clar renovate, la altele se lucra chiar atunci. La 
capătul străzii ce dădea spre Hamilton Terrace, Werner intră 
într-o clădire cu faţada văruită, ale cărei ferestre erau 
înconjurate de ornamente gotice venețiene. 

Când Philips ajunse în clădire, luminile de la etajul al treilea se 
aprinseseră. De aproape, casa se vedea a nu mai fi într-o stare 
la fel de bună ca de la depărtare, dar calitatea inferioară a 
construcţiei nu-i diminua efectul de ansamblu. Lui Philips îi 
dădea o senzaţie de eleganţă lipsită de strălucire şi medicul fu 
impresionat de priceperea lui Werner de a se chivernisi. 

Intrând în foaier, Philips îşi dădu seama că nu va fi în stare să- 
| surprindă pe Werner bătându-i direct la uşă. Ca şi la blocul 
Denisei, exista un sistem interfonic de blocare, cu sonerii pentru 
fiecare apartament în parte. Numele Helmuth Werner era al 
treilea de jos în sus. 

Ridicându-şi mâna spre butonul soneriei, Philips ezită, nefiind 
sigur că vroia să meargă până la capăt. Nu era sigur nici pe ce 
avea să spună, dar gândul la Kristin Lindquist îi dădu curaj. 
Apăsă butonul şi aşteptă. 

— Cine e? se auzi vocea lui Werner, încărcată de paraziți 
electrostatici, dintr-un difuzor minuscul. 

— Dr. Philips. Am nişte bani pentru tine, Werner. Bani serioşi. 

Urmă o clipă sau două de linişte şi Martin îşi auzi bătăile 
inimii. 

— Cine mai e cu tine, Philips? 

— Nimeni. 

Un băzâit răguşit umplu foaierul altădată somptuos şi Philips 
împinse uşa şi intră. Urcă pe scări până la etajul al treilea. In 
spatele singurei uşi de pe palier auzi descuindu-se mai multe 
încuietori. Uşa se întredeschise uşor şi o felie de lumină ajunse 
pe faţa lui Philips. Văzu unul din ochii lui Werner uitându-se la el. 
După asta, lanţul de siguranţă fu desfăcut şi uşa se deschise 


larg. 

Martin pătrunse rapid înăuntru, silindu-l pe Werner să facă un 
pas înapoi ca să evite o ciocnire. In mijlocul camerei, Philips de 
opri. 

— Nu mă deranjează faptul că plătesc nişte bani, amice, rosti 
el cu toată agresivitatea de care era în stare. Dar vreau să aflu 
ce s-a întâmplat cu creierul Lisei Marino. 

— Cât eşti dispus să plăteşti? 

Mâinile lui Werner se strângeau şi se desfăceau ritmic. 

— Cinci sute de dolari, spuse Philips. Dorea ca suma pomenită 
să pară tentantă fără a fi ridicolă. 

Buzele subţiri ale lui Werner se întinseră într-un zâmbet larg, 
care făcu să-i apară în obrajii scofâlciţi nişte riduri adânci. Avea 
dinţii mici şi pătraţi. 

— Şi sigur eşti singur? întrebă Werner. 

Philips încuviinţă din cap. 

— Unde-s banii? 

— Chiar aici, zise Philips, bătându-se cu palma peste partea 
stângă a pieptului. 

— In regulă, spuse Werner. Ce vrei să ştii? 

— Totul. 

Werner săltă din umeri. 

— E o poveste lungă. 

— Nu mă grăbesc. 

— Tocmai vroiam să mănânc. Vrei şi tu? 

Philips clătină din cap. Îşi simţea stomacul strâns ca într-un 
nod. 

— Cum doreşti. 

Werner se întoarse şi, cu mersul lui caracteristic, se duse la 
bucătărie. Philips îl urmă, îngăduindu-şi să arunce o privire 
rapidă prin apartament. Pereţii erau acoperiţi cu un soi de 
catifea roşie, iar mobila era victoriană. Camera avea o eleganţă 
greoaie şi sordidă, impresie accentuată de lumina slabă venită 
de la o singură veioză Tiffany. Pe masă se afla servieta lui 
Werner. Un aparat fotografic Polaroid, scos se pare din servietă, 
stătea alături, împreună cu un teanc de fotografii. 

Bucătăria era o încăpere mică, cu o chiuvetă, un aragaz 
minuscul şi un frigider, de genul celor văzute de Martin în 
copilărie. Era o cutie cu suprafaţa din porțelan, cu o serpentină 
cilindrică deasupra. Werner deschise frigiderul şi scoase de 


acolo un sandviş şi o sticlă de bere. Dintr-un sertar de sub 
chiuvetă, scoase un deschizător cu care desfăcu dopul metalic 
al sticlei, aşezând apoi ustensila la loc în sertar. 

Ridicând sticla de bere, Werner spuse: 

— Nu vrei şi tu un pahar? 

Philips clătină din cap. Custodele ieşi din bucătărie şi Philips 
se retrase. Ajuns la masa din sufragerie, Werner dădu la o parte 
servieta şi Polaroidul, îndemnându-l pe Martin să ia loc. Sorbi 
apoi o duşcă zdravănă de bere, râgâind zgomotos în timp ce 
punea sticla pe masă. Pe măsură ce trecea timpul, Philips se 
simţea tot mai puţin încrezător. Pierduse avantajul iniţial al 
surprizei. Ca să-şi împiedice mâinile să mai tremure şi le aşeză 
pe genunchi. Stătea cu ochii lipiti de Werner. Urmărindu-i 
fiecare mişcare. 

— Nimeni nu poate să trăiască dintr-un salariu de custode, 
zise acesta. Philips încuviinţă din cap, aşteptând. Werner muşcă 
din sandviş. 

— Ştii că eu am venit aici din patria mea, spuse Werner cu 
gura plină, din România. Nu-i o poveste prea simpatică, pentru 
că naziştii mi-au ucis familia şi m-au dus înapoi în Germania 
când aveam cinci anişori. Asta a fost vârsta la care am început 
să am de-a face cu cadavrele, la Dachau... 

Werner continuă să-şi spună povestea, oferind detalii 
îngrozitoare despre cum îi fuseseră ucişi părinţii, cum fusese 
tratat în lagărul de concentrare şi cum fusese silit să trăiască 
printre morţi. Relatarea înfiorătoare nu se mai sfârşea şi Werner 
nu-l scuti pe Martin de nici un capitol respingător. In câteva 
rânduri, Philips încercă să întrerupă povestea oribilă, dar Werner 
insistă şi medicul simţi cum hotărârea i se topeşte ca o bucată 
de ceară în preajma unor cărbuni încinşi. 

— Pe urmă am venit în America, spuse Werner, terminându-şi 
berea cu o sorbitură zgomotoasă. Se ridică de pe scaun şi se 
duse în bucătărie după altă sticlă. Amorţit de povestea auzită, 
Philips îl urmări de la masă. Am obţinut o slujbă la facultatea de 
medicină, la morgă, strigă Werner în timp ce deschidea sertarul 
de sub chiuvetă. Sub deschizătorul de capace se aflau mai 
multe cuțite mari de autopsie, subtilizate de Werner de la morgă 
pe vremea când autopsiile se făceau pe vechea lespede de 
marmură. Luă unul din ele şi, cu vârful înainte, îl strecură în 
mâneca stângă a hainei. 


— Dar aveam nevoie de mai mulţi bani decât obţineam din 
salariu. i 

Desfăcu capacul sticlei şi puse la loc deschizătorul. Inchise 
sertarul şi se întoarse în sufragerie. 

— Ştii, de fapt eu venisem să aflu câte ceva despre Lisa 
Marino, spuse Martin pe un ton moale. Povestea vieţii istorisită 
de Werner îl făcuse conştient de propria oboseală fizică. 

— Ajung şi la asta, zise Werner. Luă o înghiţitură de bere şi 
aşeză sticla pe masă. Am început să fac ciubucuri la morgă pe 
vremea când anatomia era mai populară decât acum. O 
mulţime de chestii mărunte. Pe urmă am dat de treaba asta cu 
pozele. Le vând pe strada 42. Fac lucrul ăsta de ani de zile. 

Werner făcu un gest larg cu braţul, ca de prezentare al 
apartamentului. Philips îşi lăsă ochii să rătăcească prin 
încăperea slab luminată. Sesizase vag că pereţii tapetaţi cu 
catifea roşie erau plini de tablouri. Acum când se uită într-acolo, 
îşi dădu seama că tablourile erau de fapt nişte fotografii lascive 
şi totodată înspăimântătoare ale unor cadavre de femei goale. 
Philips îşi întoarse încet privirea spre Werner care-l studia cu o 
uitătură piezişă. 

— Lisa Marino a fost unul din modelele mele cele mai bune, 
spuse Werner. Luă teancul de fotografii de pe masă şi-l aruncă 
în poala lui Philips. Uită-te la ele. Valorează bani grei, în special 
pe Second Avenue. Nu te grăbi. Trebuie să mă duc până la baie. 
De la bere mi se trage; trece prin mine val-vârtej. 

Werner trecu pe lângă Philips, care rămăsese înmărmurit şi 
dispăru pe uşa ce dădea în dormitor. Fără tragere de inimă, 
Martin îşi cobori privirea spre fotografiile îngreţoşător de sadice 
ale cadavrului Lisei Marino. li era frică să le atingă, ca şi cum 
aberaţia mentală pe care o întruchipau ar fi fost contagioasă. 
Era evident că Werner interpretase greşit interesul lui Philips. 
Poate că individul nu ştia nimic despre creierul lipsă iar 
comportarea sa suspectă se datora numai comerţului său ilicit 
cu fotografii necrofile. Philips simţi asaltul unui val de greață. 

Werner ajunsese în baie, trecând prin dormitor. Dădu drumul 
la apă la un debit care să dea impresia că cel aflat acolo 
urinează, apoi scoase din mânecă cuțitul lung de autopsie. Il 
apucă cu mâna dreaptă ca pe un pumnal şi, în linişte, începu să 
se deplaseze înapoi, prin dormitor. 

Philips şedea la nici cinci metri depărtare, cu spatele spre 


Werner, cu capul plecat, uitându-se la fotografiile din poală. 
Werner se opri imediat lângă uşa de la dormitor. Degetele zvelte 
se încleştară pe mânerul uzat de lemn al cuţitului şi-şi ţinu 
buzele strâns lipite. 

Philips luă fotografiile şi le ridică, pregătindu-se să le aşeze pe 
masă, cu faţa în jos. Ajunsese cu ele în dreptul pieptului când 
sesiză o mişcare în spatele său. Dădu să se întoarcă. Se auzi un 
țipăt! 

Lama cuţitului plonjă exact în spatele claviculei din dreapta, la 
baza gâtului, spintecând lobul superior al plămânului înainte de 
a străpunge artera pulmonară dreaptă. Sângele se revărsă în 
bronhia deschisă, provocând o tuse agonică reflexă ce făcu ca 
sângele să ţâşnească din gură pe o traiectorie balistică peste 
creştetul capului lui Philips, udând masa din faţa lui. 

Martin se mişcă dintr-un reflex animalic, sărind spre dreapta 
şi înşfăcând din mers sticla de bere. Răsucindu-se, se pomeni 
faţă în faţă cu Werner, care se bălăbănea pe picioare, bâjbâind 
zadarnic cu mâna ca să-şi scoată din gât pumnalul înfipt până la 
prăsele. Cu un singur gâlgâit care-i ieşi pe gât, trupul lui se 
prăvăli peste masă înainte de a se prăbuşi grămadă la podea. 
Cuţitul de autopsie pe care-l ţinuse în mână zăngăni când căzu 
pe masă şi alunecă de pe tăblie, lovind podeaua cu un trosnet. 

— Nu te mişca şi nu atinge nimic, ţipă agresorul lui Werner, 
care intrase pe uşa deschisă dinspre hol. Bine că ne-am hotărât 
să te punem sub supraveghere. 

Era hispano-americanul cu mustață deasă şi costum de 
poliester pe care Philips îl văzuse în metrou. 

— Ideea e să loveşti inima sau unul din vasele importante, dar 
individul ăsta n-avea de gând să-mi lase nici o clipă de răgaz. 

Bărbatul se aplecă şi încercă să tragă cuțitul din gâtul lui 
Werner. Acesta se prăbuşise cu capul proptit în umărul drept şi 
lama era blocată. Agresorul păşi peste trupul cuprins de 
convulsii al custodelui ca să poată apuca mai bine de mâner. 

Philips îşi revenise îndeajuns din şocul iniţial, ca să poată 
reacţiona în timp ce bărbatul stătea aplecat lângă masă. Rotind 
sticla într-un arc de cerc amplu, o cobori cu putere spre capul 
intrusului. Acesta sesizase iminenţa loviturii şi, în ultima clipă, 
se dăduse uşor într-o parte, aşa încât o parte din forţa 
impactului se risipi în umărul lui. Totuşi, căzu peste victima sa 
muribundă. 


Cuprins de o panică teribilă, Philips o rupse la fugă, 

continuând să strângă în mână sticla. Dar, ajuns la uşă, i se păru 
că aude zgomote în casa scării şi se temu că ucigaşul nu era 
singur. Sprijinindu-se de tocul uşii ca să-şi schimbe direcţia, se 
întoarse în goană în apartament. Văzu că ucigaşul se ridicase în 
picioare, dar nu-şi revenise din ameţeală şi-şi ţinea capul cu 
amândouă mâinile. 
__ Martin alergă la fereastra dormitorului şi ridică cerceveaua. 
Incercă să deschidă oblonul, dar nu putu aşa că-l izbi cu piciorul. 
Ajuns pe scara de incendiu, îşi dădu drumul în jos. Numai printr- 
un miracol nu se împiedică, evadarea sa semănând mai curând 
cu o cădere controlată. Ajuns la sol, nu avu de ales decât să 
alerge spre est. Imediat după clădirea învecinată, pătrunse într- 
o grădină de zarzavaturi, situată pe un teren viran. Spre dreapta 
se vedea un paravan împotriva vântului, care bara accesul spre 
Hamilton Terrace. 

Terenul se înclina abrupt în timp ce alerga spre est şi se 
pomeni alunecând şi rostogolindu-se pe panta abruptă şi plină 
de pietre răzlețe a unui deal. Zona luminată rămăsese în urma 
lui şi acum înainta în întuneric. Curând, dădu peste un gard de 
sârmă. Dincolo de el se vedea zona slab iluminată a 
bulevardului St. Nicholas. Se pregătea să escaladeze gardul nu 
prea înalt, când îşi dădu seama că acesta fusese tăiat. Se 
strecură prin deschizătură şi-şi dădu drumul de-a lungul 
peretelui de beton, parcurgând ultimii câţiva paşi pe bâjbâite. 

Nu era o adevărată groapă de gunoi, ci doar un teren viran 
unde maşinile erau lăsate să ruginească. Călcând cu prudenţă, 
Martin îşi croi drum printre carcasele metalice contorsionate 
către lumina bulevardului din faţa sa. Din clipă în clipă se 
aştepta să-i audă pe urmăritori. 

Odată ajuns în stradă, putea să alerge mai uşor. Voia să 
ajungă cât mai departe de apartamentul lui Werner. Căută 
zadarnic cu privirea o maşină de patrulă a poliţiei. Nu zări nici 
una. Clădirile ce mărgineau bulevardul erau deteriorate şi 
uitându-se în stânga şi în dreapta, constată că multe dintre ele 
erau incendiate sau părăsite. In noaptea neagră şi ceţoasă, 
uriaşele construcţii pustii arătau ca nişte schelete. Trotuarele 
erau pline de gunoaie şi grămezi de moloz. 

Deodată Philips îşi dădu seama unde se afla. În goana lui 
ajunsese tocmai în Harlem. Constatarea îl făcu să încetinească 


pasul. Peisajul întunecat şi părăsit îşi accentuă impresia de 
teroare. Două cvartale mai încolo, Martin zări un grup de negri 
cu înfăţişare de duri ai străzii, care rămaseră cu gura căscată la 
vederea siluetei în alergare a lui Philips. Se opriră din 
negocierile lor cu droguri ca să-l vadă pe nebunul ăla alb care se 
îndrepta în goana mare spre centrul Harlemului. 

Deşi avea o bună condiţie fizică, ritmul susţinut îl stoarse de 
vlagă nu după multă vreme şi Martin se simţi în pragul 
prăbuşirii, fiecare respiraţie provocându-i o înţepătură dureroasă 
în piept. În cele din urmă, în disperare de cauză, coti într-un 
gang întunecos, gâfâind zgomotos în timp ce cu picioarele se 
împiedica de nişte cărămizi împrăştiate pe jos. Sprijinindu-se de 
zidul jilav, îşi domoli suflul. Imediat nările îi fură asaltate de 
duhoarea respingătoare, dar nu o băgă în seamă. Prea se 
simţea uşurat că se putuse opri din fugă. 

Cu prudenţă, se aplecă în afară şi se strădui să vadă dacă-l 
urmărise cineva. Domnea o linişte mormântală. Philips simţi mai 
întâi mirosul individului şi abia pe urmă mâna care se întinse din 
străfundurile întunecoase ale clădirii şi-l apucă de braţ. Dădu să 
tipe, dar din gură îi ieşi un behăit jalnic, ca de miel. Sări din 
gang, scuturându-şi braţul de parcă vroia să-l scoată din 
strânsoarea unei insecte veninoase. Fără voia lui, proprietarul 
mâinii se pomeni scos afară din gangul întunecos şi Martin avu 
în faţa ochilor un drogat buimac, care abia mai putea să se ţină 
pe picioare. „Cristoase!” ţipă Philips, răsucindu-se şi rupând-o la 
sănătoasa în noapte. 

Hotărându-se să nu se mai oprească, Martin trecu la ritmul 
său obişnuit de jogging. Se rătăcise complet, dar îşi făcu 
socoteala că dacă continua să alerge în linie dreaptă, în cele din 
urmă avea să ajungă într-o zonă populată. 

începuse din nou să plouă, burniţa măruntă rotindu-se în 
vârtejuri în lumina lampioanelor stradale răzlețe. 

După încă două cvartale, Philips dădu peste oaza căutată. 
Ajunsese la un bulevard larg şi pe colţ se vedea un bar cu 
program non-stop. Reclama stridentă de neon scălda intersecţia 
într-o lumină roşiatică intermitentă. Câteva siluete stăteau 
îngrămădite în cadrele uşilor din apropiere, ca şi cum reclama 
luminoasă ar fi oferit un soi de refugiu faţă de oraşul cuprins de 
descompunere. Trecându-şi mâna prin părul umed, Martin simţi 
ceva cleios. În lumina reclamei, constată că fusese stropit de 


sângele lui Werner. Nevrând să pară că tocmai scăpase din vreo 
încăierare, încercă să îndepărteze sângele cu mâna. După 
câteva astfel de încercări, senzaţia de vâscozitate dispăru şi 
Philips deschise uşa barului. 

Atmosfera din local era siropoasă şi încărcată de fum. Muzica 
disco asurzitoare vibra în aşa fel încât Martin resimțea în piept 
şocul fiecărei lovituri de tobă. Inăuntru se aflau cam doisprezece 
oameni, toţi negri şi toţi aflaţi într-o stare de letargie parţială. In 
afară de muzica disco, un mic televizor color transmitea un film 
cu gangsteri din anii treizeci. Singurul care-l urmărea era 
barmanul mătăhălos; acesta purta un şorţ alb jegos. 

Feţele clienţilor se întoarseră spre Philips şi brusc atmosfera 
se încărca cu o tensiune asemănătoare electricităţii statice 
dinaintea furtunii. Cu toată panica sa, Philips o simţi 
instantaneu. Deşi locuia în New York de aproape două decenii, 
Philips trăise la adăpost de sărăcia disperată care caracteriza 
metropola în aceeaşi măsură ca şi bogăţia ostentativă. 

În timp ce înainta precaut pe culoarul barului, aproape că se 
aştepta în orice moment să fie atacat. Chipurile amenințătoare 
se întoarseră ca să-i urmărească înaintarea. Înaintea sa, un 
individ bărbos se întoarse pe taburetul său şi se postă în drumul 
lui Philips. Era un negru musculos, al cărui trup lucea în lumina 
discretă, respirând forţă prin toţi porii. 

— Haide, albule, vin’ la tata, lătră el. 

— Flash, se răsti barmanul. Nu te ambala. Apoi, adresându-se 
lui Philips, zise: Măi, domnule, ce mama dracului cauţi p-aci? 
Vrei s-o mierleşti? 

— Am nevoie de un telefon, bâigui Philips. 

— Vezi în spate, spuse barmanul, clătinând din cap a uimire. 

Philips îşi ţinu respiraţia în timp ce trecu pe lângă cel pe care-l 
chema Flash. Scoase o monedă din buzunar şi porni în căutarea 
telefonului. Găsi unul aproape de toaletă, dar era ocupat de un 
tip care se certa cu prietena lui: 

— Măi, fetiţo, acu’ ce-ai de te smiorcăi? 

Mai devreme în panica ce-l cuprinsese, poate că Martin ar fi 
încercat să smulgă receptorul din mâna individului, dar acum îşi 
recăpătase măcar parţial stăpânirea de sine, aşa că se întoarse 
la bar şi aşteptă. Atmosfera se mai relaxase un pic şi 
conversațiile reîncepuseră. 

Barmanul îi ceru banii înainte şi îl servi cu un coniac. Lichidul 


tare îi linişti nervii zdruncinaţi şi-l ajută să-şi pună ordine în 
gânduri. Pentru prima oară de la moartea incredibilă a lui 
Werner, Martin avu răgazul să reflecteze la ce se întâmplase. În 
momentul  înjunghierii crezuse că el nu era decât un 
coparticipant întâmplător şi că lupta se dăduse între Werner şi 
agresorul său. Dar pe urmă necunoscutul spusese ceva care 
sugera că îl urmărise pe Philips. Dar era ceva absurd! Martin îl 
urmărise pe Werner şi tot el văzuse cuțitul acestuia. Era cu 
putinţă ca Werner să se fi pregătit să-l atace? Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât se simţea mai derutat, mai ales când îşi aminti 
că-l văzuse în seara aceea pe agresor în metrou. Îşi goli paharul 
şi plăti pentru încă unul. Îl întrebă pe barman unde se afla şi 
acesta îi spuse. Denumirile străzilor nu aveau nici o semnificaţie 
pentru el. 

Negrul care se certase la telefon trecu pe lângă el şi ieşi din 
bar. Martin cobori de pe taburet şi, cu paharul în mână, se 
îndreptă către spatele încăperii. Se simţea întru câtva mai calm 
şi se gândi la o manieră mai inteligentă de prezentare a situaţiei 
pentru poliţie. Sub telefon se afla un raft mic şi îşi puse paharul 
acolo. Introduse o monedă şi formă 911. 

Pe fondul muzicii disco şi al televizorului, auzi apelurile de la 
celălalt capăt al liniei. Se întrebă dacă era cazul să pomenească 
ceva despre ce descoperise la spital, dar decise că n-ar face 
decât să sporească confuzia unei situaţii şi aşa confuze. Hotări 
să nu spună nimic despre îngrijorările sale de natură medicală, 
decât dacă era întrebat anume ce căuta în apartamentul lui 
Werner la miezul nopţii. O voce răguşită şi plictisită îi răspunse. 

— Secţia şase. La telefon, sergent Meneally. 

— Vreau să vă aduc la cunoştinţă o crimă, spuse Martin, 
încercând să-şi păstreze calmul vocii. 

— Unde a avut loc? întrebă sergentul. 

— Nu sunt sigur de adresă, dar aş putea să recunosc clădirea 
dacă aş vedea-o din nou. 

— În clipa asta vă aflaţi cumva în pericol? 

— Nu cred. Sunt într-un bar din Harlem... 

— Un bar! Uite care-i treaba, tăticu', îl întrerupse sergentul. la 
zi, câte păhărele ai tras pe goarnă? 

Philips îşi dădu seama că celălalt îl credea un aiurit. 

— Ascultaţi-mă. Am văzut cum a fost înjunghiat un om. 

— O mulţime de oameni sunt înjunghiaţi în Harlem, amice. 


Cum te cheamă? 

— Dr. Martin Philips. Sunt radiolog angajat permanent lă 
Centrul Medical al Universităţii Hobson. 

— Philips ai spus? Vocea sergentului se schimbase. 

— Întocmai, spuse Martin, surprins de reacţia sergentului. 

— De ce n-aţi spus aşa de la început? Să ştiţi că aşteptam să 
ne sunaţi. Trebuie să vă fac imediat legătura cu Biroul. 
Rămâneţi pe fir! Dacă se întrerupe, sunaţi-mă din nou. Okay! 

Polițistul nu-i mai aşteptă răspunsul. Se auzi un declic şi 
Philips fu lăsat să aştepte. Luând receptorul de la ureche, Martin 
se uită la el de parcă i-ar fi putut explica acea conversaţie 
ciudată. Era sigur că sergentul îi spusese că aşteptau telefonul 
lui! Şi ce înţelegea el prin “Birou”? Biroul pentru ce? 

Şirul de declicuri fu urmat de sunetul ridicării receptorului de 
către persoana necunoscută aflată la celălalt capăt al liniei. 
Vocea acesteia era tensionată şi agitată. 

— În regulă, Philips, unde eşti? 

— În Harlem. Cine-i la telefon? 

— Sunt agentul Sansone şi sunt directorul adjunct al Biroului 
în oraşul ăsta. 

— Ce fel de birou? 

Nervii lui Philips, care abia începuseră să se liniştească, 
tresăriră de parc-ar fi fost conectaţi la o sursă galvanică. 

— Biroul Federal de Investigaţii, nătărăule! Ascultă, s-ar putea 
să n-avem prea mult timp la dispoziţie. Trebuie să părăseşti 
zona aia. 

— De ce? 

Martin era consternat, dar sesizase seriozitatea lui Sansone. 

— N-am timp să-ţi explic. Dar bărbatul pe care l-ai lovit în cap 
era unul din agenţii mei. Încerca să te protejeze. A raportat 
adineauri. Nu pricepi? Amestecul lui Werner n-a fost un accident 
bizar. 

— Nu-nţeleg nimic, strigă Philips. 

— N-are a face, se răsti Sansone. Important e să te scoatem 
de acolo. Stai aşa, trebuie să văd dacă linia asta e sigură. 

Urmă un nou declic şi Philips fu lăsat din nou să aştepte. 
Holbându-se la receptorul tăcut, Philips simţi cum emoţiile sale 
evoluau spre o stare de mânie. De bună seamă, întreaga chestie 
nu putea să fie decât o farsă. 

— Linia nu e sigură, spuse Sansone, revenind la telefon. Dă- 


mi numărul şi te sun eu. 

Philips îi dădu numărul şi închise. Mânia începu să i se 
fragmenteze într-o teamă reînnoită. La urma urmei, era vorba 
de FBI. 

Telefonul sună puternic, surprinzându-l pe Philips. Era 
Sansone. 

— Okay, Philips, ascultă-mă! E vorba de o conspirație în care 
e amestecat Centrul Medical al Universităţii Hobson şi pe care o 
investigăm în secret. 

— Şi totul e legat de radiaţii, lăsă Philips să-i scape. Lucrurile 
începeau să devină logice. 

— Eşti sigur? 

— Absolut, spuse Philips. 

— Foarte bine. Uite ce e, Philips, e nevoie de tine în ancheta 
asta, dar ne e teamă că s-ar putea să fii pus sub supraveghere. 
Trebuia să discutăm cu tine. Avem nevoie de cineva din 
interiorul centrului medical, pricepi? Sansone nu aşteptă ca 
Philips să răspundă. Nu te putem aduce aici în caz că eşti 
urmărit. Ultimul lucru pe care-l dorim în clipa asta e să le dăm 
de ştire că FBl-ul îi anchetează. Stai aşa. 

Sansone părăsi convorbirea, dar Philips îl auzi cum discută cu 
altcineva aflat în încăpere. 

— La Cloisters, Philips. Ştii unde-i asta? întrebă Sansone, după 
ce reveni pe fir. 

— Sigur că da, răspunse Martin consternat. 

— Ne-ntâlnim acolo. la un taxi şi coboară la intrarea 
principală. Lasă taxiul să plece. In felul ăsta, putem să vedem că 
eşti curat. 

— Curat? 

— Că nu eşti urmărit, Doamne Dumnezeule! Haide, Philips, 
dă-i bătaie! 

Philips rămase cu receptorul mort în mână. Sansone nu mai 
aşteptase alte întrebări sau consimţământul lui. Instrucţiunile 
sale nu fuseseră nişte sugestii, ci nişte ordine. Philips nu putu 
decât să fie impresionat de seriozitatea agentului. Se duse la 
barman şi-l întrebă dacă putea să-i cheme un taxi. 

— E greu să aduci un taxi în Harlem în miez de noapte, spuse 
acesta. 

O bancnotă de cinci dolari îl făcu să-şi schimbe opinia şi se 
folosi de telefonul aflat lângă casa de bani. Martin observă în 


aceeaşi poziţie mânerul unui revolver de calibrul patruzeci şi 
cinci. 

Ca să-l convingă pe taximetrist să vină, Martin fu nevoit să-i 
promită un bacşiş de douăzeci de dolari şi să-i spună că vroia să 
ajungă în Washington Heights. Apoi petrecu cincisprezece 
minute agitate până văzu taxiul trăgând lângă bordura 
trotuarului. Martin se urcă în maşina care porni cu un scrâşnet 
de cauciucuri pe artera cândva elegantă. Imediat după plecare, 
şoferul îi ceru lui Martin să blocheze portierele. 

Parcurseră zece intersecţii până când oraşul începu să arate 
mai puţin ameninţător. Curând ajunseră într-o zonă familiară lui 
Philips şi vitrinele luminoase ale magazinelor luară locul 
peisajului dezolant de dinainte. Martin văzu chiar şi câţiva 
trecători nocturni, adăpostiţi sub umbrele. 

— Okay, acum încotro? spuse şoferul. 

Era evident uşurat, de parcă tocmai salvase pe cineva din 
spatele liniilor inamice. 

— La Cloisters, spuse Philips. 

— La Cloisters? Nenică, e trei şi jumătate dimineaţa. N-o să 
găseşti nici ţipenie în zona aia. 

— Am să te plătesc, spuse Martin, dorind să evite o 
controversă. 

— la stai aşa, zise şoferul, oprind la semaforul care trecuse pe 
roşu. Se întoarse să se uite prin despărţitura de plexiglas. Nu 
vreau să dau de belea. Nu ştiu ce dracu pui mata la cale, dar nu 
vreau să dau de belea. 

— N-o să fie nici o belea. Nu vreau decât să mă laşi la intrarea 
principală. Pe urmă, îţi vezi de drum. 

Semaforul trecu pe verde şi şoferul acceleră. Comentariul lui 
Philips îl satisfăcuse probabil, căci încetă să se mai plângă şi 
Martin fu bucuros că avea timp să se gândească. i 

Maniera autoritară a lui Sansone îi fusese de ajutor. In 
împrejurările date, Philips simţea că n-ar fi fost în stare să ia o 
decizie de unul singur. Totul era din cale-afară de bizar! Din 
clipa în care părăsise spitalul, coborâse într-o lume neîngrădită 
de constrângerile obişnuite ale realităţii. incepu chiar să se 
întrebe dacă nu cumva toate întâmplările prin care trecuse nu 
fuseseră imaginare, până când văzu petele de sânge de pe 
hanorac. Într-un fel, avură un efect liniştitor: cel puţin ştia că nu 
înnebunise. 


Uitându-se pe fereastră, privi la luminile în mişcare ale 
oraşului şi încercă să se concentreze asupra intervenţiei 
improbabile a FBl-ului. Philips avea destulă experienţă în cadrul 
spitalului ca să-şi dea seama că, ca o caracteristică generală, 
organizaţiile funcţionează în sensul apărării propriilor interese şi 
nu pe cele ale indivizilor. Dacă această afacere, indiferent 
despre ce era vorba, era aşa de importantă pentru FBI, ce 
motive avea Martin să creadă că aceştia aveau să ţină cont de 
interesele lui? Nici unul! Astfel de gânduri îl făcură să se simtă 
neliniştit în privinţa întâlnirii de la Cloisters. Caracterul ei 
îndepărtat îl tulbura. Întorcându-se, privi scrutător prin parbrizul 
din spate ca să-şi dea seama dacă era urmărit. Circulaţia era 
puţin intensă şi lucrul părea improbabil, dar nu putea fi sigur. 
Tocmai se pregătea să-i spună şoferului să modifice traseul 
când realiză cu un simţământ de neputinţă că nu exista un loc 
sigur în care să se ducă. Rămase încordat până ajunseră 
aproape de Cloisters, când se aplecă în faţă şi spuse: 

— Nu te opri. Mergi înainte. 

— Dar ai spus că vrei să cobori aici! protestă taximetristul. 

Maşina tocmai intrase în zona ovală pavată, care servea drept 
intrare principală. Deasupra porticului medieval se afla un 
felinar mare şi lumina răspândită se reflecta de pavajul de granit 
umed. 

— Fă un ocol, spuse Philips, în timp ce cerceta cu privirea 
împrejurimile. Două alei se pierdeau în întuneric. Deasupra se 
puteau vedea aprinse câteva din luminile interioare ale clădirii. 
Noaptea, complexul avea aura amenințătoare a unui castel din 
epoca cruciaților. 

Şoferul înjură dar merse mai departe pe drumul circular care 
se deschidea în faţă pentru o panoramă a râului Hudson. Martin 
nu reuşi să vadă apa fluviului, dar podul George Washington cu 
parabolele sale graţioase de lumini se înălța pe fondul întunecat 
al cerului. 

Martin îşi roti privirea de jur împrejur, căutând vreun alt semn 
de viaţă. Nu se zărea nici o mişcare, nici măcar obişnuitele 
maşini cu îndrăgostiţi, parcate în apropierea râului. Când 
parcurseră cercul complet şi ajunseră din nou în faţa clădirii, 
maşina se opri. 

— Bun, acum ce dracu mai vrei să faci? întrebă şoferul, 
uitându-se la Philips în oglinda retrovizoare. 


— Hai să plecăm de-aici, spuse acesta. 

Şoferul reacţionă punând în mişcare automobilul, care se 
îndepărtă de clădire. 

— Stai, opreşte! strigă Philips şi şoferul frână brusc. 

Philips zărise trei vagabonzi care urmăriseră scena, iţindu-şi 
capetele pe deasupra zidului de piatră ce mărginea aleea de la 
intrare. Auziseră scrâşnetul pneurilor. În momentul în care taxiul 
opri, ei se retrăseseră cu treizeci de paşi. 

— Cât mă costă? întrebă Martin, privind afară pe fereastra 
maşinii. 

— Nimic. Numai dă-te jos odată! 

Philips puse o bancnotă de zece dolari pe suportul de 
plexiglas şi cobori. În secunda în care uşa se închise, taxiul porni 
la drum şi zgomotul motorului se pierdu cu repeziciune în aerul 
umed al nopţii. În urma sa rămase o linişte apăsătoare, 
întreruptă doar de şuieratul sporadic al maşinilor pe bulevardul 
Henry Hudson, ascuns vederii. Philips se întoarse în direcţia 
vagabonzilor. În dreapta lui, o alee pietruită părăsea drumul şi 
se afunda în desişul copacilor înmuguriţi. Philips văzu vag că 
aleea se bifurca la un moment dat, unul din braţe întorcându-se 
înapoi şi trecând pe sub bolta pasajului rutier. 

Merse de-a lungul cărării şi se uită sub pasarelă. Nu erau trei, 
ci patru vagabonzi. Unul zăcea lungit pe spate şi sforăia. Ceilalţi 
trei jucau cărţi. Lângă ei ardea un foc mic, iluminând două 
butelci goale de vin. Philips îi urmări un timp, vrând să se 
asigure că erau ceea ce păreau să fie, nişte simple haimanale. 
încerca să găsească o modalitate de a se folosi de ei ca de un 
soi de amortizor între el şi Sansone. Nu fiindcă se aştepta să fie 
arestat, dar experienţa sa în materie de instituţii îi dădea motive 
să cerceteze şi să-şi facă o ideea cu privire la ce s-ar putea 
aştepta şi singura metodă care-i trecea prin cap era folosirea 
unor intermediari. La urma urmelor, chiar dacă se putea explica 
logic, nu se putea spune că întâlnirea la Cloisters în puterea 
nopţii se număra printre procedurile normale. 

După ce-i mai urmări vreo două minute, Philips se apropie de 
ei, purtându-se ca şi cum ar fi fost uşor pilit. Cei trei pierde-vară 
îi aruncă o privire şi, hotărând că nu putea să le facă nici un rău, 
îşi văzură de jocul de cărţi. 

— Măi băieţi, e vreunul din voi amator să câştige zece 
mangoţi? spuse Martin. 


Pentru a doua oară, cei trei hoinari îşi ridicară privirile. 

— Şi ce-ar trebui să facem pentru ăia zece mangoţi? întrebă 
cel mai tânăr. 

— Să fiţi eu timp de zece minute. 

Vagabonzii se uitară unul la celălalt şi izbucniră în râs. Cel mai 
tânăr dintre ei se ridică în picioare. 

— Bun şi ce-o să fac eu când o să fiu tu? 

— Te duci până la Cloisters şi te plimbi pe-acolo. Dacă te- 
ntreabă cine eşti, spui că eşti Philips. 

— Să văd mai întâi biştarii. 

Philips scoase banii. 

— Păi şi eu aş vrea să fac asta, zise unul din bărbaţii mai în 
vârstă, ridicându-se în picioare cu greutate. 

— Tacă-ţi fleanca, Jack, spuse tânărul. Care ţi-e numele 
întreg, domnule? 

— Martin Philips. 

— Okay, Martin, ne-am înţeles. 

Scoţându-şi hanoracul şi şapca, Philips i le dădu bărbatului să 
le îmbrace, trăgându-i şapca pe frunte. Apoi Martin luă pardesiul 
vagabondului şi, fără tragere de inimă, îşi vâri mâinile în 
mâneci. Era un palton „chesterfield”, vechi şi ponosit, cu nişte 
revere înguste din catifea. În buzunar dădu peste un sandviş 
neînvelit în hârtie. 

În ciuda obiecţiilor lui Martin, ceilalţi doi insistară să vină şi ei. 
Râseră şi glumiră până când Philips îi ameninţă cu retragerea 
ofertei în caz că nu stăteau liniştiţi. 

— Şi trebuie să merg drept, pur şi simplu? întrebă tânărul. 

— Da, spuse Martin, care începea să se îndoiască de utilitatea 
acestei mascarade. Aleea se apropia de curte mai jos de aleea 
principală. Chiar înainte de aria acoperită cu macadam era o 
pantă abruptă, la capătul căreia se găsea o bancă pentru 
pietonii obosiţi. Zidul de piatră care împrejmuia zona din faţa 
intrării se termina brusc în dreptul intersecţiei. Exact vizavi se 
vedea intrarea principală în clădirea Cloisters propriu-zisă. 

— Okay, şopti Martin. Du-te până la uşa aia, încearcă s-o 
deschizi, pe urmă te întorci şi verzişorii sunt ai tăi. 

— De unde ştii că n-am să fug cu haina şi cu şapca ta? spuse 
tânărul. 

— Merg la risc. Şi-n plus, te-aş prinde din urmă, spuse Philips. 

— Mai zi-mi o dată cum te cheamă. 


— Philips. Martin Philips. 

Vagabondul îşi trase şapca şi mai jos pe frunte, aşa încât fu 
nevoit să-şi lase capul pe spate ca să vadă pe unde merge, 
începu să urce panta, dar îşi pierdu echilibrul. Martin îi dădu un 
brânci în şale şi bărbatul urcă panta de-a buşilea. 

Martin urcă pe pantă până când reuşi să vadă pe deasupra 
zidului de piatră. Tânărul vagabond traversase deja şoseaua şi 
ajunsese la zona pavată. Suprafaţa neregulată îl făcu să-şi 
piardă echilibrul dar se ţinu tare pe picioare şi nu căzu. Ocoli 
porţiunea centrală, care servea drept staţie de autobuz şi se 
apropie de uşa de lemn. 

— E cineva acasă? ţipă el. Vocea lui răsună în curte. Merse cu 
paşi şovăielnici până în mijlocul curţii şi strigă: 

— Sunt Martin Philips. 

Nu se auzea nici un sunet, în afară de răpăitul uşor al ploii, 
care abia începuse. Străvechea mănăstire, cu fortificațiile ei 
prelucrate grosolan, conferea întregii scene un aer ireal, 
atemporal. Martin se întrebă din nou dacă nu era victima unei 
uriaşe halucinaţii. 

Deodată un foc de armă sfărâmă liniştea. Vagabondul din 
curte fu săltat de pe picioare şi trântit pe pavajul de granit, 
împuşcătura avusese acelaşi efect ca şi un glonţ de mare viteză 
care pătrunde într-un pepene copt. Intrarea glonţului lăsase o 
urmă ca o incizie chirurgicală; la ieşire, uriaşa forţă distructivă a 
proiectilului împrăştiase faţa victimei pe un arc de zece metri. 

Philips şi cei doi însoțitori ai săi rămaseră înmărmuriţi. Când 
îşi dădură seama că cineva îl împuşcase pe tânărul vagabond, 
se întoarseră şi o rupseră la fugă, căzând unul peste altul pe 
panta abruptă ce cobora dinspre mănăstire. 

Niciodată în viaţa lui Martin nu se simţise atât de disperat. 
Nici când fugise de la locuinţa lui Werner nu trecuse printr-o 
asemenea teamă. Dintr-o clipă în alta se aştepta să audă o nouă 
împuşcătură şi să simtă durerea sfâşietoare provocată de 
glonţul mortal. Ştia că indiferent cine urmărea să-i facă de 
petrecanie avea să controleze cadavrul din curte, dându-şi 
seama imediat de eroarea comisă. Trebuia s-o şteargă de acolo. 

Dar coasta stâncoasă era ea însăşi un pericol. Piciorul îi 
alunecă şi Philips căzu cu capul înainte, trecând cu puţin pe 
lângă afloriment. Ridicându-se de la pământ, zări o potecă ce 
cotea spre dreapta. Dând la o parte tufişurile, îşi croi drum către 


ea. 

A doua împuşcătură fu urmată de un țipăt agonizant. Philips 
simţi cum îi sare inima din loc. De îndată ce ieşi din pădure, 
alergă cât de repede putu, năpustindu-se de-a lungul potecii în 
întuneric. 

Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se lansase într-un 
plonjon aerian la capătul unei scări. Timpul scurs până la 
aterizare i se păru incredibil de lung. Instinctiv, se aplecă înainte 
ca să absoarbă şocul, trăgându-şi capul între umeri şi efectuând 
un salt mortal, ca un acrobat. Căzu pe spate şi se ridică în capul 
oaselor, ameţit. În urma sa auzi pe cărare zgomot de paşi şi se 
sili să se ridice în picioare. Continuă să alerge, luptându-se cu 
ameţeala. 

De data asta, văzu scara la timp şi încetini. Urcă treptele câte 
trei, patru, apoi alergă mai departe cu picioarele înmuiate. 
Cărarea se intersecta cu o alta, în unghi drept. Apăruse atât de 
brusc încât nu avu timp să se hotărască dacă să-şi schimbe 
direcţia de înaintare sau nu. 

La următoarea intersecţie, cărarea lui Martin se termină, 
obligându-l să ezite o clipă. Sub el şi spre dreapta, văzu că 
pădurea se termina. La marginea copacilor, era un soi de balcon 
cu balustradă de ciment. Deodată, Philips auzi iarăşi zgomot de 
paşi şi de data asta păreau să fie mai mulţi. Nu mai avea timp 
să stea pe gânduri. Sub el, pe o distanţă de circa o sută de 
metri, se afla un teren de joacă asfaltat, cu balansoare şi bănci 
şi o porţiune centrală adâncită care vara era probabil folosită ca 
piscină. Dincolo de terenul de joacă era o şosea şi Martin văzu 
un taxi galben trecând. 

Auzind paşii apropiindu-se, cobori treptele largi care coborau 
din partea laterală a balconului către terenul de joacă. Abia 
atunci, când auzi şi mai aproape tropăitul urmăritorilor, îşi dădu 
seama că nu va putea să traverseze zona descoperită înainte ca 
cei aflaţi pe urmele sale să ajungă la balcon. Ar fi rămas expus. 

Se aplecă iute la adăpostul oferit de balcon, neluând în seamă 
duhoarea de urină. În acelaşi moment, auzi paşi greoi deasupra 
sa. Se trase pe bâjbâite înapoi până când se lovi de un zid. 
Întorcându-se, se lăsă uşor pe vine, încercând să-şi stăpânească 
gâfâitul zgomotos. 

Coloanele care sprijineau balconul se profilau pe fondul slab 
iluminat al terenului de joacă. Se puteau vedea şi câteva din 


luminile oraşului situat dincolo de acesta. Paşii grei străbătură 
platforma de deasupra sa, apoi coborâră treptele. Brusc, o 
siluetă întunecată a cărei respiraţie şuierătoare ajungea până la 
Martin, apăru cu claritate în timp ce individul înainta poticnindu- 
se pe terenul de joacă, îndreptându-se spre şosea. 

Pe balconul de deasupra se auziră alţi paşi, mai uşori şi un 
schimb de replici în şoaptă. Apoi urmă o perioadă de linişte. In 
faţă, silueta necunoscutului traversa piscina în diagonală. 

Glasul puştii răsună cu asprime deasupra lui Philips şi în 
aceeaşi clipă individul care alerga pe terenul de joacă căzu pe 
burtă. Din momentul în care atinse cimentul, nu se mai mişcă. 
Murise instantaneu. 

Martin se resemnă în faţa sorții. Să fugă mai departe era 
imposibil. Era încolţit ca o vulpe la sfârşitul unei vânători. Nu 
mai rămăsese de dat decât lovitura de graţie. De n-ar fi fost atât 
de epuizat, poate s-ar fi gândit să opună rezistenţă, dar, date 
fiind împrejurările, rămase nemişcat, ascultând paşii uşori care 
traversau balconul, coborând apoi pe trepte. 

Aşteptându-se să vadă siluetele apărând dintr-un moment în 
altul în intervalul dintre coloanele din faţa sa, Philips rămase în 
ascunzătoarea sa, ţinându-şi respiraţia. 


CAPITOLUL 11 


Denise Sanger se trezi într-o clipită. Rămase nemişcată, abia 
respirând în timp ce asculta zgomotele nopţii. Işi simţea pulsul 
în tâmple, bubuind din pricina adrenalinei revărsată în sistemul 
ei circulator. Ştia că fusese trezită de un zgomot nefamiliar, care 
însă nu se repetă. Nu se auzea decât huruitul frigiderului vechi. 
Treptat, respiraţia îşi recăpătă ritmul normal. Până şi frigiderul 
se opri, cu un icnet final, lăsând apartamentul în linişte. 

Întorcându-se pe o parte şi, întrebându-se dacă nu cumva 
avusese doar un vis urât, îşi dădu seama că trebuie să meargă 
la baie. Presiunea în vezică se amplifică încet, până când nu o 
mai putu ignora. Oricât de neplăcută era ideea, trebuia să se 
scoale din pat. 

leşind de sub aşternutul cald, Denise lipăi desculţă până în 
baie. Strângându-şi cămaşa de noapte ghem în poală, se aşeză 
pe scaunul de toaletă rece. Nu aprinse lumina şi nici nu închise 
uşa. 

Adrenalina din organism părea să-i fi inhibat sfincterul, căci fu 
nevoită să rămână pe scaun câteva minute până când reuşi să 
urineze. Tocmai terminase când auzi un bufnet înăbuşit, care ar 
fi putut fi produs de cineva care lovea în perete din 
apartamentul vecin. 

Denise îşi încordă auzul în aşteptarea altor sunete, dar nu mai 
auzi nimic. Adunându-şi curajul, parcurse în tăcere holul până 
când avu în faţa ochilor uşa de la intrare. Cu un sentiment de 
uşurare, constată că broasca de siguranţă nu fusese atinsă. 

Se întoarse şi dădu să plece spre dormitor. In clipa aceea, 
simţi curentul de aer la picioare şi auzi foşnetul unor foi de 
hârtie cu diverse însemnări pe care le ţinea prinse în pioneze pe 
un panou lângă uşă. Schimbându-şi din nou direcţia, reveni în 
foaier şi aruncă o privire în camera de zi neluminată. Fereastra 
dinspre scara de incendiu din puţul de aeraj era deschisă! 

Denise încercă cu disperare să nu intre în panică, dar 
posibilitatea unui intrus în locuinţă fusese cea mai mare teamă 
a ei de când venise la New York. La aproape o lună de la sosirea 
în oraş, încă mai avea dificultăţi cu dormitul. lar acum, când 
fereastra era deschisă, coşmarul ei cel mai îngrozitor părea să 
se fi transformat în realitate. Cineva pătrunsese în apartament! 


O dată cu trecerea secundelor, îşi aduse aminte că avea două 
telefoane. Unul lângă pat, celălalt pe peretele din bucătărie, 
chiar în faţa ei. Dintr-un pas traversă holul, simțind sub tălpi 
linoleul îmbătrânit. Trecând pe lângă chiuvetă, luă un cuţit mic 
de bucătărie. O rază de lumină slabă scânteie pe lama lui 
îngustă. Micuța armă îi dădu Denisei un fals sentiment de 
siguranţă. ` 

Întinzându-se peste frigider, prinse în mână receptorul. În acel 
moment, termostatul frigiderului dădu semnalul de pornire şi, cu 
un zgomot ca de metrou, bătrânul compresor se trezi la viață. 

Surprinsă de zgomot, având deja nervii încordaţi la maximum, 
ea intră în panică, dând drumul telefonului şi începând să ţipe. 

Dar înainte de a scoate vreun sunet, o mână o înşfăcă de 
ceafă şi o ridică cu o forţă impresionantă, făcând să-i dispară 
orice urmă de vlagă. Braţele îi căzură neputincioase pe lângă 
trup şi cuțitul căzu zăngănind pe pardoseală. 

Se pomeni răsucită ca o păpuşă din cârpe şi împinsă la 
repezeală pe hol, cu picioarele abia atingând podeaua. Ajunse 
împleticindu-se în dormitor unde văzu mai multe fulgere 
luminoase, însoţite de o senzaţie de fierbinţeală pârjolitoare în 
partea dreaptă a capului şi zgomotele unui pistol cu amortizor. 

Gloanţele pătrunseră în mormanul de pături de pe patul ei. Un 
ultim brânci violent o făcu pe Denise să cadă în genunchi în 
vreme ce păturile erau smulse de pe pat. 

— Unde e? lătra unul dintre agresori. Celălalt începu să 
deschidă uşile şifonierului. 

Tupilându-se lângă pat, Denise îşi ridică privirea. Doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în negru, cu centuri late din piele, stăteau în faţa ei. 

— Cine? îngăimă ea cu o voce slabă. 

— lubitul tău, Martin Philips. 

— Nu ştiu. La spital. 

Unul dintre bărbaţi se aplecă şi o ridică de jos, aruncând-o în 
pat. 

— Atunci, o să aşteptăm. 


Pentru Philips, timpul trecuse ca într-un vis. După ultima 
împuşcătură nu mai auzise nimic. Noaptea rămăsese tăcută, 
liniştea nefiind întreruptă decât din când în când de maşinile 
care treceau pe şoseaua de dincolo de terenul de joacă. Era 
conştient că pulsul îi revenise la normal, dar încă nu reuşea să-şi 


adune gândurile. Abia acum, când primele raze ale soarelui 
mângâiau imperceptibil asfaltul, mintea începea din nou să-i 
funcţioneze. Pe măsură ce lumina devenea mai puternică, 
izbutea să distingă mai multe detalii ale peisajului înconjurător, 
precum şirul de coşuri de gunoi din beton, fasonate în aşa fel 
încât să semene cu stâncile naturale din preajmă. Dintr-o dată, 
păsările se adunară în zonă şi câţiva porumbei îndrăzniră să se 
apropie de cadavrul întins pe fundul piscinei secate. 

Martin încercă să-şi mişte picioarele ţepene. Işi dădu seama 
treptat că trupul neînsufleţit de pe terenul de joacă reprezenta o 
nouă ameninţare. Cineva avea să cheme în curând poliţia şi, 
după noaptea trecută, Martin era în mod explicabil îngrozit de 
asta. 

Opintindu-se să se ridice în picioare, se sprijini de zid până 
când circulaţia sângelui se restabili. intreg corpul îl durea în 
timp ce-şi croia drum cu prudenţă către treptele de ciment, 
cercetând cu privirea împrejurimile. Se uită la poteca pe care 
alergase cu disperare cu doar câteva ore înainte. In depărtare 
văzu pe cineva care-şi plimba câinele. N-avea să treacă mult 
până când cadavrul era descoperit. 

Cobori treptele şi se grăbi către colţul îndepărtat al parcului, 
trecând pe lângă cadavrul vagabondului. Porumbeii se ospătau 
cu bucăţile de materie organică împrăştiate de glonţ. Martin îşi 
mută privirea în altă parte. 

leşind din parc, ridică reverele înguste ale paltonului 
vagabondului şi traversă şoseaua care, după cum îşi dăduse 
seama, era Broadway. La un colţ văzu intrarea într-o staţie de 
metrou, dar se temu să nu fie prins în capcană sub pământ. 
Habar n-avea dacă oamenii care-l urmăriseră se mai aflau încă 
prin preajmă. 

Se ascunse în cadrul unei uşi şi cercetă strada cu privirea. Se 
lumina tot mai mult cu fiecare clipă şi traficul devenea mai 
intens. Asta îl făcu pe Philips să se simtă mai bine. Cu cât mai 
mulţi oameni, cu atât mai în siguranţă ar fi trebuit să fie şi nu 
văzu pe nimeni suspect plimbându-se fără rost prin zonă sau 
şezând în vreuna din maşinile parcate. 

Un taxi se opri la semafor chiar în faţa lui. Martin ieşi din 
cadrul uşii şi încercă să deschidă uşa din spate. Era încuiată. 
Şoferul se întoarse să se uite la Philips, apoi acceleră în ciuda 
luminii roşii. 


Martin rămase în stradă consternat, uitându-se la maşina care 
se pierdea în depărtare. Abia când se întoarse la ascunzătoarea 
lui şi-şi văzu imaginea reflectată în vitrină îşi dădu seama de ce 
o luase din loc taximetristul. Martin arăta ca un vagabond 
veritabil. Părul îi era răvăşit iremediabil, lipit pe o parte a 
capului cu sânge coagulat şi frunze uscate. Avea faţa murdară şi 
pe obraji se lăfăia barba nerasă de douăzeci şi patru de ore. 
Paltonul ponosit completa imaginea unui vagabond sadea. 

Întinzând mâna după portofel, Philips îi găsi uşurat forma 
familiară în buzunarul de la spate al pantalonilor. Il scoase şi îşi 
numără banii. Avea treizeci şi unu de dolari. În împrejurările 
date, cărţile de credit nu i-ar fi folosit la nimic. Păstră o 
bancnotă de cinci dolari şi-şi băgă la loc portofelul. 

Cinci minute mai târziu, un alt taxi opri la intersecţie. De data 
asta Philips se apropie din faţă, astfel ca şoferul să-l poată 
vedea. Îşi aranjase părul cât putuse de bine şi se descheiase la 
palton astfel ca starea lui jalnică să nu fie imediat evidentă. Cel 
mai important, ţinea ridicată bancnota de cinci dolari. Şoferul îi 
făcu semn să urce. 

— Încotro, domnule? 

— Înainte, spuse Philips, mergi înainte! 

Deşi îi aruncă o privire bănuitoare în oglinda retrovizoare, 
şoferul schimbă vitezele când semaforul trecu pe verde şi se 
aşternu la drum pe Broadway. 

Philips se suci pe banchetă şi se uită pe fereastra din spate. 
Parcul Fort Tyron şi micul teren de joacă dispărură rapid. Martin 
nu era sigur nici acum unde-ar trebui să meargă, dar ştia că s-ar 
simţi mai bine într-o zonă aglomerată. 

— Aş vrea să ajung pe Strada 42, spuse el într-un târziu. 

— De ce nu mi-aţi spus mai devreme, se plânse şoferul. 
Puteam s-o luăm pe Riverside Drive. 

— Nu, spuse Philips. Nu vreau să merg acolo. Vreau să merg 
în East Side. 

— Asta o să vă coste vreo zece dolari, domnule. 

— Nici o problemă! spuse Martin. Îşi scoase portofelul şi-i 
arătă bancnota de zece dolari şoferului, care-l urmărea în 
oglinda retrovizoare. 

Când maşina se puse din nou în mişcare, Martin îşi îngădui să 
se relaxeze. Tot nu-i venea să creadă ce se întâmplase în 
ultimele douăsprezece ore. Era ca şi cum întreaga lui lume se 


năruise dintr-o dată. Trebuia să-şi reprime pornirea firească de a 
merge la poliţie după ajutor. De ce îl lăsaseră pe mâinile celor 
de la FBI? Şi care era, Doamne Dumnezeule, motivul pentru care 
agenţii Biroului voiau să-l lichideze, fără să-i pună nici o 
întrebare? În timp ce maşina gonea pe Second Avenue, 
sentimentul de teroare îi reveni. 

Strada 42 îi oferi anonimatul de care avea nevoie. Cu şase ore 
mai devreme zona aceea i se păruse străină şi amenințătoare. 
Acum, aceleaşi aspecte i se păreau liniştitoare. Oamenii aceştia 
îşi purtau pe faţă dereglările psihice. Nu se ascundeau îndărătul 
unei faţade de normalitate. Oamenii periculoşi puteau fi 
recunoscuţi şi evitaţi. 

Martin îşi cumpără o portie mare de suc de portocale şi o bău 
pe nerăsuflate. Mai ceru unul. Apoi o luă de-a lungul străzii 42. 
Trebuia să reflecteze. Nu se putea să nu existe o explicaţie 
raţională pentru tot. Ca medic, ştia că indiferent cât de multe 
semnalmente şi simptome disparate apăreau într-o maladie, ele 
conduceau invariabil la aceeaşi boală. Apropiindu-se de Fifth 
Avenue, Philips intră în micul parc de lângă bibliotecă. Găsi o 
bancă goală pe care se aşeză. Înfăşurându-se mai bine în 
paltonul murdar, se făcu cât mai confortabil cu putinţă şi încercă 
să recapituleze evenimentele nopţii. Totul începuse la spital... 

Martin se trezi cu soarele aproape deasupra capului. Se uită în 
jur să vadă dacă cineva îl urmărea. Parcul se umpluse între timp 
de oameni, dar nimeni nu părea să-i acorde vreun pic de 
atenţie. Vremea se încălzise şi transpira din abundență. Când se 
ridică, îşi dădu seama de mirosul greu pe care-l emana. leşind 
din parc se uită la ceasul de mână şi află cu stupoare că se 
făcuse zece şi jumătate. 

Câteva cvartale mai încolo, găsi o cafenea grecească. Făcu 
paltonul ponosit ghem şi-l ascunse sub masă. Era lihnit de 
foame aşa încât comandă ouă, frigărui, jambon, pâine prăjită şi 
cafea. Se duse la toaleta pentru bărbaţi, dar se hotărî să nu-şi 
aranjeze ţinuta. Nimeni din cei care-l vedeau nu putea ghici că e 
doctor. În cazul în care era căutat, n-ar fi putut găsi o deghizare 
mai bună. 

În timp ce-şi termina de băut cafeaua, dădu peste foaia 
mototolită ce conţinea lista cu cei cinci pacienţi: Marino, Lucas, 
Collins, McCarthy şi Lindquist. Era posibil oare să existe vreo 
legătură între aceşti pacienţi cu poveştile lor şi faptul bizar că 


era urmărit de către autorităţi? Dar chiar aşa fiind, de ce să vrea 
să-l omoare; şi ce se întâmplase cu aceste femei? Fuseseră 
ucise? Putea fi corelată afacerea cu sexul şi lumea interlopă? Şi, 
în cazul ăsta, unde se potriveau radiaţiile în această schemă? Și 
de ce era amestecat FBl-ul? Poate că era vorba de o conspirație 
la nivel naţional, afectând spitalele din întreaga ţară. 

Luând încă o porţie de cafea, Martin fu sigur că rezolvarea 
acestui joc de puzzle se afla în Centrul Medical al Universităţii 
Hobson, dar îşi dădu seama că acolo era locul unde autorităţile 
s-ar fi aşteptat să se ducă. Cu alte cuvinte, spitalul era locul cel 
mai periculos pentru Martin şi, totodată, singurul în care avea 
şansa să afle ce se întâmplă. Lăsându-şi cafeaua pe masă, 
Philips se duse în spate la telefonul public. Primul apel fu către 
Helen. 

— Doctore Philips! Ce bucuroasă sunt că m-aţi sunat. Unde 
sunteţi? Vocea ei părea tensionată. 

— Sunt în afara spitalului. 

— Asta mi-am dat seama, dar unde? 

— De ce mă-ntrebi? zise Martin. 

— Voiam doar să ştiu, spuse Helen. 

— Spune-mi, zise Martin. M-a căutat cumva cineva... cum ar 
fi... de la FBI? 

— De ce să vă caute cineva de la FBI? 

Martin era de-acum destul de sigur că Helen se afla sub 
supraveghere. Nu-i stătea în fire să răspundă la întrebare cu o 
altă întrebare, mai ales la una absurdă despre FBI. În condiţii 
normale ea i-ar fi spus pur şi simplu lui Martin că înnebunise, 
însemna că Sansone sau unul din agenţii lui stătea lângă ea. 
Trebuia să se gândească la o altă posibilitate de a ajunge la foile 
de observaţie clinică şi la celelalte informaţii de care avea 
nevoie din biroul lui. 

În continuare, Martin sună la spital şi ceru ca dr. Denise 
Sanger să fie apelată prin sistemul de comunicaţii intern. 
Trebuia să evite cu orice chip ca ea să ajungă la clinica de 
ginecologie. Denise nu răspunse însă la apel şi Martin se temu 
să lase un mesaj. Intrerupse convorbirea şi făcu un ultim apel la 
Kristin Lindquist. Colega ei de cameră răspunse de la primul 
apel, dar când Philips se prezentă şi întrebă despre Kristin, îi 
spuse că nu putea să-i dea nici o informaţie şi că era mai bine 
dacă n-ar fi sunat. După care închise telefonul. 


Întors la masa lui, Philips întinse în faţa lui lista cu pacienţi. 
Scoase un pix şi scrise: „radioactivitate puternică în creierele 
unor femei tinere (? alte arii); Teste Pap raportate ca anormale 
când de fapt erau normale; şi simptome neurologice sugerând 
scleroză multiplă”. Philips se uită fix la ceea ce scrisese, mintea 
învârtindu-i-se în cercuri ameţitoare. Apoi scrise: „Neurologie - 
GINECO - poliţie - FBI”, urmate de „necrofilia lui Werner”. Părea 
imposibil să existe vreo legătură între toate aceste lucruri, dar în 
acelaşi timp se părea că ginecologia se găsea la mijloc. Dacă ar 
putea afla de ce testele acelea Pap fuseseră raportate ca 
anormale, poate că ar ajunge la un răspuns. 

Deodată se simţi copleşit de un val de disperare. Era evident 
că se confrunta cu o problemă ale cărei proporţii depăşeau cu 
mult posibilităţile lui de rezolvare. Vechea sa lume, cu durerile ei 
de cap zilnice, nu mai părea atât de îngrozitoare. Ar fi suportat 
bucuros puţină rutină plictisitoare dacă ar fi putut să-şi petreacă 
noaptea următoare cu Denise în braţele sale. Nu era religios din 
fire, dar se pomeni încercând să ajungă la o învoială cu 
Dumnezeu: dacă El îl va salva din acest coşmar, Martin n-avea 
să se mai plângă niciodată de viaţa pe care o ducea. 

Se uită la hârtia de pe masă şi-şi dădu seama că ochii i se 
umpluseră de lacrimi. De ce, dintre toţi oamenii de pe lumea 
asta, poliţia îl urmărea tocmai pe el? Nu avea nici o noimă. 

Se întoarse la telefon şi încercă din nou să dea de Denise, dar 
ea nu-i răspunse la apel. In disperare de cauză, sună la clinica 
de ginecologie şi vorbi cu funcţionara de la recepţie. 

— A venit cumva Denise Sanger la consult? 

— Incă nu, răspunse funcţionara. O aşteptăm dintr-o clipă în 
alta. 

Înainte de a vorbi, Martin trebui să facă un raţionament rapid. 

— La telefon doctorul Philips. Când ajunge acolo să-i spuneţi 
că am anulat consultaţia şi că trebuie să ne vedem urgent. 

— Am să-i spun, zise funcţionara şi Martin sesiză că era sincer 
consternată. 

Martin se duse din nou în micul parc şi se aşeză pe o bancă. 
Constată că era incapabil să ia o decizie. Pentru un om care 
credea în ordine şi în autorităţi, faptul că nu putea apela la 
poliţie după ce se trăsese în el reprezenta culmea iraţionalului. 

După-amiaza trecu într-un somn agitat şi o stare de veghe 
încărcată de confuzie. Lipsa lui de decizie deveni ea însăşi o 


decizie. Ora de maximă aglomeraţie începu şi-şi atinse punctul 
culminant. Pe urmă, mulţimea începu să se risipească şi Martin 
se întoarse la cafenea pentru cină. Trecuse puţin de ora şase. 

Comandă o friptură şi, până la pregătirea acesteia, încercă să 
o găsească pe Denise la spital. Nici de data asta nu-i răspunse la 
apel. După aceea hotărî să încerce la ea acasă, întrebându-se 
dacă poliţia cunoştea atâtea despre el încât să dea de urma ei. 

Denise răspunse de la primul apel. 

— Martin? spuse ea cu o voce ce părea disperată. 

— Da, eu sunt. 

— Slavă Domnului! Unde eşti? 

Martin ignoră întrebarea şi spuse: 

— Unde ai fost? Toată ziua te-am căutat. 

— Nu m-am simţit bine. Am rămas acasă. 

— N-ai anunţat nici operatoarea de la spital. 

— Ştiu că... Dintr-o dată, vocea ei se schimbă. Să nu vii... ţipă 
ea. 

Vocea-i fu înăbuşită şi Philips auzi prin telefon o luptă surdă. 
Inima începu să-i bată nebunește. 

— Denise! strigă el. 

Toată lumea din cafenea încremeni; toate capetele se 
întoarseră în direcţia lui Philips. 

— Philips, aici e Sansone. 

Agentul preluase legătura. Martin o auzea încă pe Denise 
încercând să strige ceva de undeva, din spate. 

— O clipă, Philips, spuse Sansone. Apoi, îndepărtând 
receptorul de la gură, spuse: Scoate-o de aici şi calmeaz-o. 
Revenind pe circuit, Sanson spuse: Uite ce e, Philips... 

— Ce dracu’ se-ntâmplă acolo, Sansone? ţipă Philips. Ce-i 
faceţi lui Denise? 

— Potoleşte-te, Philips. Fata n-are nimic. Suntem aici ca s-o 
protejăm. Ce s-a-ntâmplat cu tine astă-noapte la Cloisters? 

— Ce s-a-ntâmplat cu mine? Ai înnebunit? Păi n-aţi vrut voi 
să-mi faceţi felul? 

— Asta-i o prostie, Philips. Ştiam că nu erai tu ăla din curte. 
Am crezut că deja te-au prins. 

— Cine să mă prindă? întrebă Philips uluit. 

— Philips! Nu pot să discut chestiile astea la telefon. 

— Păi, spune-mi dracului odată ce se-ntâmplă! 

Oamenii din cafenea rămăseseră şi acum nemişcaţi. Erau 


newyorkezi, obişnuiţi cu tot soiul de întâmplări ciudate, dar nu 
atunci când aveau loc în cafeneaua din cartierul lor. 

Sansone era calm şi detaşat. 

— Îmi pare rău, Philips. Trebuie să vii aici şi cât mai repede. 
Acţionând pe cont propriu nu faci decât să complici lucrurile. Și 
deja ştii că în joc sunt câteva vieţi nevinovate. 

— Două ore, ţipă Philips. Sunt la două ore în afara oraşului. 

— În regulă, două ore, dar nici o secundă mai mult. 

Urmă un declic final şi legătura se întrerupse. 

Philips intră în panică. Într-o clipită, starea de indecizie i se 
risipi ca prin farmec. Aruncă din mers o bancnotă de cinci dolari 
şi ieşi în fugă afară, pe stradă, îndreptându-se spre metroul ce 
ducea la Eighth Avenue. 

Se ducea la Centrul Medical. Nu ştia încă ce avea să facă 
odată ajuns acolo, dar se ducea la spital. Avea la dispoziţie două 
ore şi trebuia să obţină nişte răspunsuri. Nu era cu totul exclus 
ca Sansone să fi spus adevărul. Poate că într-adevăr credeau că 
fusese răpit de nu ştiu ce forţă ocultă. Numai că Philips nu era 
sigur şi incertitudinea îl îngrozea. Intuiţia îi spunea că în acel 
moment Denise se afla în primejdie. 

Trenul de la periferie nu avea decât locuri în picioare, cu toate 
că orele de maximă aglomeraţie trecuseră, dar călătoria îi făcu 
bine lui Philips. Îi domoli panica şi îi îngădui să-şi pună la lucru 
inteligenţa funciară. În momentul în care cobora, ştia cum avea 
să pătrundă în centrul medical şi ce avea să facă odată ajuns 
acolo. 

leşi odată cu mulţimea de călători în stradă şi se îndreptă 
spre prima destinaţie: un magazin de băuturi. Vânzătorul aruncă 
o privire la înfăţişarea neîngrijită a lui Martin, ieşi grăbit de după 
tejghea şi încercă să-l scoată pe Philips afară. Se linişti însă când 
văzu banii din mâna acestuia. 

Nu avu nevoie decât de treizeci de secunde ca să cumpere o 
sticlă de whisky. leşind de pe Broadway pe o stradă laterală, 
Martin dădu de o alee mică, plină cu tomberoane de gunoi. 
Desfăcu capacul sticlei, trase o duşcă zdravănă şi îşi clăti gura 
cu ea. Înghiţi o parte dar restul îl scuipă pe jos: Folosind 
whiskyul pe post de apă de colonie, îşi umezi obrajii şi gâtul, 
apoi vâri sticla pe jumătate goală în buzunarul hainei. 
Împiedicându-se de tomberoane, alese unul mai ferit, aflat ceva 
mai în spate. Era umplut cu nisip, care era probabil împrăştiat 


iarna pe trotuare. Făcu o groapă în nisip şi-şi îngropă acolo 
portofelul, după care-şi puse restul de bani în acelaşi buzunar cu 
sticla. 

Intră apoi o într-o băcănie mică dar aglomerată. Când păşi 
înăuntru, oamenii se ţinură la o distanţă sigură de el. Era destul 
de multă lume şi Philips trebui să-şi facă loc cu coatele ca să 
ajungă într-un loc de unde putea fi văzut de la casă. 

— Ahh! ţipă Philips cu glas sufocat, prăbuşindu-se la podea şi 
trăgând după el un raft cu conserve de fasole. Se zvârcoli ca şi 
cum ar fi fost cuprins de dureri în timp ce conservele se 
rostogoleau în toate direcţiile. Când o vânzătoare se aplecă 
deasupra lui să-l întrebe ce are, Martin rosti cu glas răguşit: 

— Mă doare! Inima! 

Ambulanţa sosi de îndată. Pe drumul până la Centrul Medical 
al Universităţii Hobson, lui Martin i se aplică o mască de oxigen 
pe figură şi fu conectat la un aparat EKG. După analiza 
preliminară a electrocardiogramei sale, care nu putea fi decât 
normală, operaţie efectuată prin staţia radio a maşinii, se ajunse 
la concluzia că nu mai era nevoie de medicamente cardiace. 

În timp ce brancardierii îl duceau în salonul de urgenţe, Martin 
zări mai mulţi poliţişti care aşteptau pe platformă: aceştia însă 
nu-i aruncară nici măcar o privire. 

În timp ce medicul rezident de serviciu îi făcea o nouă EKG, 
una dintre infirmiere îi căută în buzunare după un act de 
identificare. Întrucât electrocardiograma ieşi normală, echipa de 
la cardiologie începu să se disperseze, lăsându-l pe medicul 
intern sa preia iniţiativa. 

— la zi, amice, unde te doare? întrebă acesta, aplecându-se 
deasupra lui Philips. 

— Am nevoie de nişte Maalox, gemu Martin. Când beau 
băutură proastă, am nevoie de Maalox. 

— Şi eu cred că ţi-ar prinde bine, zise doctorul. 

Medicamentul cu pricina îi fu administrat de o infirmieră dură, 
de vreo treizeci şi cinci de ani, care mai că nu-i trase câteva 
palme pentru starea jalnică în care se afla. Îi luă datele şi Martin 
îi spuse că îl cheamă Harvey Hopkins. Fusese colegul lui de 
cameră în colegiu. Infirmiera îi spuse apoi că-l vor lăsa să se 
liniştească timp de câteva minute, ca să vadă dacă durerile din 
piept îi apăreau din nou. Trase perdeaua în jurul patului. 

Philips aşteptă câteva momente, apoi se dădu jos din pat. Pe 


un cărucior lipit de perete găsi un brici şi o bucăţică de săpun, 
folosit la curățirea rănilor. Luă de asemenea câteva prosoape, o 
bonetă şi o mască chirurgicală. Astfel înarmat, aruncă o privire 
pe după perdea. 

Ca de obicei la această oră din noapte, salonul de urgente era 
un ocean de confuzie. Coada de la biroul de internări ajunsese 
aproape de intrare şi ambulanţele continuau să sosească la 
intervale regulate. Nimeni nu-i aruncă măcar o privire lui Martin 
când merse de-a lungul coridorului central şi deschise uşa 
cenuşie de vizavi de biroul asediat de solicitanţi, în camera de 
repaus se afla un singur doctor absorbit în studierea unei 
electroencefalograme când Philips trecu spre duşuri. 

Se spălă şi se bărbieri la repezeală, lăsându-şi hainele într-un 
colţ al încăperii. Lângă chiuvetă găsi o stivă de uniforme 
chirurgicale, care constituiau echipamentul favorit al 
personalului de la urgente. Imbrăcă o cămaşă şi nişte pantaloni 
şi-şi puse o boneta chirurgicală ca să-şi acopere părul ud. Îşi 
legă chiar şi o mască la gură. Nu erau rare situaţiile când 
angajaţii spitalului foloseau măştile în afara sălilor de operaţii, 
mai ales atunci când sufereau de răceală. 

Cercetându-şi înfăţişarea în oglindă, Philips se convinse că 
pentru a-l recunoaşte trebuia ca persoana care ar fi încercat 
lucrul ăsta să-l cunoască foarte bine. Nu numai că intrase în 
spital, dar arăta ca şi cum acolo îi era locul. Cât despre Harvey 
Hopkins, mai tot timpul se întâmpla ca pacienţii de la urgente s- 
o şteargă din spital. Philips se uită la ceas. lrosise până atunci o 
oră. 

leşind din camera de repaus, Philips traversă salonul de 
urgenţe şi trecu grăbit pe lângă alţi doi poliţişti. Ca să ajungă la 
etajul al doilea se folosi de scările din spatele cantinei. Avea 
nevoie de un detector de radiaţii, dar decise că era prea 
periculos să încerce să ajungă la cel aflat în biroul lui şi trebui să 
scotocească prin secţia de radioterapie până când găsi altul. 
Cobori apoi în fugă scările ce duceau la parter şi se grăbi să 
intre în clădirea clinicii. 

Ascensoarele de acolo erau de tip vechi, având nevoie de 
liftieri, aşa că Martin fu obligat să urce pe jos cele patru şiruri de 
scări până la ginecologie. În metrou, făcut sandviş între doi 
oameni de afaceri tare nefericiţi, decisese că radiaţia putea fi 
legată de ginecologie, dar acum când ajunsese aici, cu 


detectorul de radiaţii în mână, hotărârea începu să i se clatine. 
Habar n-avea ce căuta. 

Trecând de sala de aşteptare principală, Philips pătrunse în 
clinica universitară mai mică. Echipa de întreţinere încă nu 
trecuse pe acolo şi peste tot se vedeau hârtii şi gunoaie căzute 
din scrumierele pline ochi. In lumina sărăcăcioasă, totul avea un 
aer normal şi nevinovat. 

Philips controlă biroul funcţionarei de la recepţie, dar era 
încuiat. Incercă cele două uşi din spatele biroului, dar se părea 
că aici măsurile de securitate erau respectate. Numai că 
încuietorile erau de o construcţie simplă, în care cheia se 
introducea în mânerul uşii. Cu o cartelă de plastic găsită pe 
biroul secretarei reuşi să descuie una din ele. Martin intră, 
închise uşa şi aprinse lumina. 

Se afla în holul unde discutase cu doctorul Harper. Pe stânga 
erau două săli de consultaţii, iar pe dreapta laboratorul său un 
oficiu. Martin se hotărî mai întâi pentru sălile de consultaţii. 
Urmărind indicaţiile detectorului, controlă cu mare grijă fiecare 
încăpere, vârând instrumentul în toate dulapurile şi nişele, 
ajungând chiar şi la mesele de consultaţii. Nimic. Locul era 
curat. In încăperea laboratorului făcu acelaşi lucru începând cu 
dulăpioarele de pe mesele de lucru, deschizând sertarele, 
căutând prin cutii. La un capăt al încăperii, verifică dulapurile 
mari cu instrumente. Nicăieri nu găsi nimic. 

Primul semnal veni de la coşul de gunoi. Era o valoare foarte 
mică şi total inofensivă, dar era totuşi radiaţie. Uitându-se la 
ceas, Philips observă că timpul se scurgea cu repeziciune. Într-o 
jumătate de oră va trebui să sune la locuinţa lui Denise. Hotări 
să se prezinte acolo numai după ce se asigura că Sansone nu o 
ţinea prizonieră. 

Pornind de la valoarea pozitivă găsită în coşul de gunoi, hotărî 
să mai treacă o dată prin laborator. Nu găsi nimic până când se 
întoarse la dulap. Rafturile de jos erau ocupate cu cearşafuri şi 
halate albe, iar pe cele de deasupra era un amestec de 
materiale de laborator şi recuzită de birou. Sub rafturi se afla un 
coş de lemn plin cu cearşafuri murdare şi, coborând sonda 
aproape de podea, înregistră un nou semnal slab. 

Martin scoase afară lenjeria murdară, controlând-o cu 
detectorul. Nimic. Vârând sonda în coşul gol, Philips obţinu din 
nou un semnal slab, aproape de fund. Se aplecă şi-şi băgă mâna 


înăuntrul coşului. Pereţii şi fundul acestuia erau din lemn vopsit 
şi păreau solide. Lovi cu pumnul fundul şi simţi o vibraţie. Fără 
grabă, bătu cu pumnul pe toată marginea capacului inferior. 
Când ajunse la capătul îndepărtat, scândura se săltă uşor apoi 
căzu la loc. Apăsând locul cu pricina, Martin ridică fundul coşului 
şi se uită dedesubt. Acolo se găseau două cutii de depozitare cu 
pereţii din plumb, având pe capac binecunoscutele semne de 
avertizare contra radiaţiilor. 

Cele două cutii aveau şi etichete care indicau că proveneau 
de la Brookhaven Laboratories, un furnizor de izotopi radioactivi 
medicali. Numai una dintre etichete era complet lizibilă. 
Conţinea 2-/18F/fluoro-2 deoxi-D-glucoză. Cealaltă etichetă era 
parţial zgâriată, dar se vedea că era vorba tot de un izotop de 
deoxi-D-glucoză. 

Martin deschise rapid cutiile. Prima, cea cu eticheta lizibilă, 
avea o radioactivitate moderată. În schimb, cealaltă cutie, la 
care stratul de plumb era considerabil mai gros, dădu peste cap 
indicatorul detectorului. Orice ar fi fost acolo, era foarte 
fierbinte. Philips închise şi încuie conteinerul. Aşeză apoi la loc 
lenjeria murdară în coş şi închise uşa dulapului. 

Martin nu auzise de nici unul dintre cei doi izotopi, dar simplul 
fapt că se aflau în clinica de ginecologie îi făcea deosebit de 
suspecți. Spitalul menținea un control extrem de sever asupra 
materialelor radioactive folosite în radioterapie, în unele 
activităţi de diagnosticare şi unele cercetări controlate. Dar nici 
una dintre aceste categorii nu era aplicabilă clinicii de 
ginecologie. Philips trebuia să afle acum pentru ce era folosită 
deoxiglucoza. 

Purtând cu el detectorul de radiaţii, Philips cobori la subsol. 
Odată ajuns în tunel, trebui să-şi încetinească mersul grăbit 
pentru a nu lua prin surprindere grupurile de studenţi 
medicinişti. Dar când ajunse în dreptul noii facultăţi de medicină 
mări ritmul astfel că ajunse la bibliotecă cu respiraţia 
întretăiată. 

— Deoxiglucoza, gâfâi el. Trebuie să citesc despre ea. Unde? 

— Nu ştiu, făcu bibliotecara surprinsă. 

— Fir-ar să fie, făcu Philips şi porni spre fişier. 

— Încercaţi la biroul de referinţe, strigă femeia în urma lui. 

Schimbându-şi direcţia, Philips se duse la secţiunea de 
periodice unde, la biroul de referinţe, dădu peste o fată ce nu 


părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Auzise agitația şi îl 
urmărea pe Martin apropiindu-se. 

— Repede... spuse Philips. Deoxiglucoza. Unde pot să găsesc 
ceva despre ea? 

— Ce e asta? îl întrebă fata, privindu-l alarmată. 

— Trebuie să fie un soi de zahăr, obţinut din glucoză. Uite ce 
e, nu ştiu ce-ar putea să fie. Tocmai de-aia trebuie să găsesc 
ceva scris despre asta. 

— Păi, cred că aţi putea să începeţi cu Catalogul de chimie şi 
să încercaţi cu indexul medical, pe urmă... 

— Catalogul de chimie! Unde e? 

Fata arătă spre o masă lungă, în spatele căreia se aflau rafturi 
cu cărţi. Philips alergă într-acolo şi scoase afară indexul. Îi era 
teamă să se uite la ceas. Găsi referinţa ca subtitlu la glucoză şi 
obţinu volumul şi pagina. Când găsi articolul, începu să-l 
citească grăbit, dar frenezia lui transforma cuvintele într-o 
harababură lipsită de înţeles. Îşi impuse să se calmeze şi să se 
concentreze şi când reuşi să facă asta află că deoxiglucoza era 
foarte asemănătoare cu glucoza, combustibilul biologic al 
creierului, că era transportată dincolo de bariera sanguino- 
cerebrală şi colectată de celulele nervoase active. Pe de altă 
parte însă, odată ajunsă în interiorul celulelor nervoase active, 
nu putea fi asimilată prin metabolism, asemenea glucozei şi se 
acumula. La sfârşitul micului articol scria: „... deoxiglucoza 
marcată radioactiv s-a dovedit a fi foarte promițătoare în 
cercetările legate de creier.” 

Martin închise brusc cartea cu mâinile cuprinse de tremur, 
întreaga afacere începea să capete înţeles. Cineva din spital 
efectua experienţe ştiinţifice pe creier asupra unor subiecţi 
umani care nu bănuiau nimic! „Mannerheim!” gândi Martin, 
cuprins de o furie atât de puternică încât simţi în gură gustul 
veninului. 

Nu era chimist, dar îşi aminti destul ca să-şi dea seama că 
dacă un compus precum deoxiglucoza era făcut suficient de 
radioactiv, putea fi injectat în organismul pacienţilor şi folosit 
pentru studierea absorbției sale în creier. Dacă era foarte 
radioactiv, cum era cazul cu materialul din cutia de la 
ginecologie, atunci putea ucide celulele nervoase care-l 
absorbeau. Dacă cineva dorea să studieze un anumit traseu al 
celulelor nervoase din creier, atunci putea să le distrugă selectiv 


prin această metodă şi tocmai distrugerea traseelor nervoase în 
creierele animale constituise fundamentul ştiinţei 
neuroanatomiei. Pentru un savant lipsit de scrupule, adoptarea 
aceleiaşi tehnici pe subiecţi umani nu era decât un simplu pas. 
Philips se cutremură. Numai un individ cu egocentrismul lui 
Mannerheim ar fi putut să treacă peste aspectele morale ale 
problemei. 

Martin se simţea zdrobit de propria descoperire. Nu avea 
habar cum reuşise să-i convingă Mannerheim pe cei de la 
ginecologie să participe, dar era exclus ca aceştia să nu fie la 
curent cu studiul respectiv. Şi administratorul spitalului trebuia 
să ştie şi el. Altfel de ce să-i fi luat Drake apărarea lui 
Mannerheim, chirurgul-vedetă, semizeul spitalului. Martin simţi 
că se năruia sub povara implicaţiilor teribile. 

Ştia că Mannerheim primea fonduri consistente din partea 
guvernului; milioane şi milioane de dolari din banii publici erau 
alocate activităţii lui de cercetare. Putea fi acesta motivul 
intervenţiei FBl-ului? Era oare Martin acuzat de primejduirea 
unei descoperiri ştiinţifice importante finanţate de guvern? 
Poate că FBl-ul habar n-avea că respectiva descoperire implica 
experimente umane. Martin nu era un novice în materie de haos 
organizaţional, când stânga habar n-avea de ce făcea dreapta. 
Dar era o nuanţă extrem de nefericită ca utilizarea sacrificiilor 
umane în folosul cercetării medicale să fie protejată, în 
necunoştinţă de cauză, de către guvern. 

Încet, Martin îşi întoarse mâna ca să poată vedea cadranul 
ceasului. Mai avea cinci minute până când trebuia să sune la 
Denise. Nu ştia sigur dacă agenţii aveau să-i facă vreun rău, dar 
după tratamentul aplicat de aceştia vagabonzilor îi pierise 
cheful să meargă la risc. Se întrebă ce putea face. Ştia ceva 
despre ceea ce se întâmpla... nu totul, ci doar o parte. Ştia 
suficient ca, ajungând la vreun personaj puternic care să poată 
interveni, întreaga conspirație sa fie dată în vileag. Dar la cine? 
Trebuia să fie cineva din afara ierarhiei spitalului, dar 
cunoscător al spitalului şi al structurii acestuia. Comisarul 
Sănătăţii? Cineva de la cabinetul primarului? Se temea că aceşti 
oameni ar fi putut primi deja atâtea informaţii false despre el, 
încât demersurile sale nu ar fi luate în seamă. 

Deodată Martin îşi aduse aminte de Michaels, copilul minune. 
El putea ajunge la rectorul universităţii! Cuvintele lui ar fi putut 


declanşa o anchetă. Poate că asta era soluţia. Martin alergă la 
unul din telefoane şi obţinu un circuit cu exteriorul. În timp ce-i 
forma numărul, se rugă ca Michaels să fie acasă. Când vocea 
familiară a savantului îi răspunse, lui Martin îi veni să chiuie de 
bucurie. 

— Martin, am intrat într-un bucluc teribil. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Michaels. Unde eşti? 

— N-am timp să-ţi explic; am descoperit aici în spital o uriaşă 
grozăvie ştiinţifică, pe care se pare că FBl-ul o protejează. Nu 
mă-ntreba de ce. 

— Ce pot să fac eu? 

— Sună-l pe rector. Spune-i că e vorba de un scandal referitor 
la experimente pe subiecţi umani. Asta ar trebui să fie suficient, 
în afară de cazul când şi rectorul e amestecat. Dacă-i aşa, numai 
Dumnezeu mai poate să ne ajute. Dar problema cea mai 
urgentă e Denise. FBl-ul o ţine ostatică în apartament. Spune-i 
rectorului să sune la Washington să fie eliberată. 

— Şi tu? 

— Lasă-mă pe mine. Sunt în siguranţă. Sunt la spital. 

— Ce-ar fi să vii la mine acasă? 

— Nu pot. Mă duc acum la laboratorul de neurochirurgie. Ne 
vedem peste un sfert de oră în laboratorul tău de computere. 
Grăbeşte-te! 

Philips închise convorbirea şi formă numărul de la locuinţa lui 
Denise. Cineva ridică receptorul, fără să răspundă. 

— Sansone, strigă Martin. Sunt eu, Philips. 

— Unde eşti, Philips? Am sentimentul neliniştitor că nu iei în 
serios situaţia! 

— Ba da. Am ajuns în nordul oraşului. Sosesc. Mai am nevoie 
de puţin timp. Douăzeci de minute. 

— Cincisprezece, spuse Sansone, apoi întrerupse convorbirea. 

Martin plecă în fugă din bibliotecă, cu un sentiment copleşitor. 
Acum era şi mai sigur că Sansone o ţinea ostatică pe Denise 
pentru a-l convinge să se predea. Totul depindea de Michaels. 
Trebuia să ajungă să obţină amestecul autorităţilor. Dar Martin 
ştia că avea nevoie de mai multe informaţii pentru a-şi susţine 
acuzaţiile. Fără doar şi poate că Mannerheim avea la îndemână 
nişte pretexte pentru acoperire. Martin voia să vadă câte dintre 
eşantioanele de creier de la neurochirurgie erau radioactive. 

Luă ascensorul ca să ajungă la etajul secţiei de neurochirurgie 


în clădirea pentru cercetare. Se descotorosi de boneta 
chirurgicală şi-şi trecu cu nervozitate degetele prin părul 
încâlcit. Mai avea doar câteva minute până când trebuia să 
telefoneze la apartamentul Denisei. 

Uşa de la laboratorul lui Mannerheim era încuiată şi Martin 
căută împrejur ceva cu care să spargă sticla. Zări cu coada 
ochiului un mic extinctor. Îl detaşă de la perete şi-l aruncă în 
panoul de sticlă al uşii. Dădu la o parte cu piciorul câteva cioburi 
prinse în ramă, apoi îşi vâri mâna prin deschizătură şi răsuci 
mânerul. 

Exact în momentul acela, uşile de la capătul îndepărtat al 
coridorului se deschiseră brusc şi doi bărbaţi se năpustiră pe 
culoar, amândoi fiind înarmaţi. Nu făceau parte din paza 
spitalului; erau îmbrăcaţi în costume de poliester. 

Unul dintre ei se lăsă pe vine şi apucă pistolul cu amândouă 
mâinile, iar celălalt strigă: 

— Nu mişca, Philips! 

Martin se aruncă la podea, căzând pe cioburile de sticlă din 
laborator, ieşind din câmpul vizual al celor aflaţi pe hol. Auzi 
pocnetul înfundat al amortizorului în momentul în care glonţul 
ricoşă de cadrul metalic al uşii. Se ridică în picioare şi trânti uşa, 
făcând să cadă pe jos alte cioburi. 

Întorcându-se spre laborator, Martin auzi duduitul paşilor pe 
coridor. Încăperea era întunecoasă dar îşi aminti structura ei 
interioară şi alergă printre paravanele despărţitoare de la nivelul 
meselor de laborator. Ajunse la uşa de la laboratorul cu animale 
în momentul când urmăritorii săi deschideau uşa dinspre hol. 
Unul din ei acţionă întrerupătorul şi laboratorul fu inundat de 
lumina fluorescentă nemiloasă. 

Martin acţionă cuprins de frenezie. În camera animalelor 
înşfăcă cuşca unde era adăpostită maimuța cu electrozii înfipţi 
în creier, care-o transformaseră într-un monstru furios. Maimuţa 
încercă să-i înhaţe mâna şi să-l muşte prin plasa de sârmă. 
Împingând cu toată puterea, Martin târî cuşca până la uşa 
încăperii. Îi văzu pe urmăritorii săi apropiindu-se. Ţinându-şi 
respiraţia, Martin deschise uşa cuştii. 

Cu un țipăt care făcu să vibreze sticlăria de laborator, 
maimuța se eliberă din închisoare. Dintr-un salt, ajunse la 
rafturile de sub mesele de laborator, împrăştiind instrumentele 
în toate direcţiile. Surprinşi de apariţia fiarei dezlănţuite, cei doi 


bărbaţi ezitară. Animalului nu-i trebui mai mult. Sub imperiul 
furiei reţinute atâta timp, maimuța sări pe umărul celui mai 
apropiat dintre urmăritori, sfâşiindu-i carnea cu ghearele 
puternice şi înfigându-şi colții în gâtul lui. Celălalt bărbat încercă 
să intervină, dar maimuța se mişca prea repede. 

Martin nu mai zăbovi să vadă urmările. Traversă în schimb 
încăperea, trecând în goană pe lângă lungile şiruri de creiere 
conservate şi pătrunse în casa scărilor. Se năpusti înainte cu 
toată viteza, coborând treptele cât mai repede cu putinţă, sărind 
peste paliere, întorcându-se şi iarăşi coborând, într-un efort 
ameţitor. 

Când auzi uşa de la casa scărilor deschizându-se mult 
deasupra lui, se lipi de perete dar nu-şi încetini coborârea. Nu 
era sigur dacă putea fi văzut, dar nu se opri să controleze. Ar fi 
trebuit să-şi închipuie că laboratorul lui Mannerheim era păzit. 
Martin auzi zgomote puternice de paşi coborând treptele, dar 
erau la multe etaje distanţă, astfel că ajunse la subsol şi intră în 
tunel fără să mai audă alte focuri de armă. 

Străvechile balamale ale uşilor batante de la vechea facultate 
de medicină scrâşniră când Philips dădu buzna înăuntru. După 
un sprint pe scara de marmură în spirală, Philips străbătu în 
fugă coridorul parţial demolat până când ajunse la intrarea în 
amfiteatrul vechi. Apoi se opri brusc. Era întunecat, ceea ce 
însemna că Michaels încă nu sosise. In spatele lui nu se auzea 
nici un zgomot. Îi întrecuse pe urmăritorii săi. Dar acum 
autorităţile ştiau că se afla în complexul centrului medical şi 
descoperirea lui era doar o chestiune de timp. 

Martin încercă să-şi stăpânească respiraţia. Dacă Michaels nu 
apărea în scurt timp, trebuia să se ducă la apartamentul 
Denisei, indiferent cât de neajutorat se simţea. Cu un sentiment 
de nelinişte, împinse uşa amfiteatrului. Spre surprinderea sa, 
aceasta se deschise. Păşi înăuntru şi fu învăluit de întunericul 
rece. 

Liniştea fu întreruptă de un pocnet electric familiar lui Philips 
de pe vremea studenţiei. Era zgomotul pe care-l scotea sistemul 
de iluminare când era activat. Şi, la fel ca în zilele de atunci, 
incinta se umplu de lumină. Zărind o mişcare cu coada ochiului, 
Martin se uită în jos, spre parterul amfiteatrului. Michaels îi 
făcea semn cu mâna. 

— Martin! Ce uşurare să te văd! 


Philips se prinse de balustrada din faţa lui ca să sară pe 
culoarul orizontal ce dădea spre şirurile de scaune pe vremea 
când amfiteatrul era folosit ca sală de cursuri. Michaels se postă 
la baza scării şi-i făcu semn cu mâna lui Martin să coboare. 

— Ai ajuns la rector? strigă Philips. Faptul că-l vedea pe 
Michaels îi oferea primul licăr de speranţă din ultimele ore. 

— Totul e în ordine, ţipă Michaels. Vino aici. 

Martin începu să coboare treptele înguste şi străbătute de 
cabluri electrice ce duceau la aparatele electronice poziţionate 
pe locurile unde altădată fuseseră scaunele. Alături de Michaels 
aşteptau alţi trei bărbaţi. Se pare că reuşise deja să aducă 
ajutoare. 

— Trebuie să facem imediat ceva s-o ajutăm pe Denise, 
pentru că... 

— Totul s-a aranjat, ţipă Michaels. 

— E teafără? întrebă Martin, oprindu-se pentru o clipă din 
mers. 

— Teafără şi nevătămată. Coboară odată! 

Cu cât se apropia de parter, cu atât mai multe aparate îi 
stăteau în cale şi era tot mai greu să ocolească cablurile. 

— Abia am scăpat de doi indivizi care au tras în mine în 
laboratorul de neurochirurgie. 

Încă mai respira cu greutate şi vorbea cu pauze între cuvinte. 

— Aici eşti în siguranţă, spuse Michaels, privindu-şi prietenul 
care cobora treptele. 

Ajuns la marginea parterului, Martin îşi ridică privirea de la 
treptele înţesate de cabluri şi se uită în ochii lui Michaels. 

— N-am avut timp să găsesc nimic la neurochirurgie, spuse 
Martin. 

Acum îi putea vedea pe ceilalţi trei bărbaţi. Unul era tânărul 
student simpatic, Cari Rudman, pe care-l cunoscuse la prima sa 
vizită în laborator. Pe ceilalţi doi nu-i recunoscu. Erau îmbrăcaţi 
în salopete. 

Ignorând ultimul comentariu al lui Martin, Michaels se întoarse 
către unul din necunoscuţi: 

— Sunteţi mulţumiţi acum? V-am spus c-am să-l aduc aici. 

Bărbatul, care nu-şi luase ochii nici o clipă de la Philips, spuse: 

— L-aţi adus, dar o să fiţi în stare să-l stăpâniţi? 

— Cred că da, spuse Michaels. 

Martin urmări acest schimb de replici bizar, mutându-şi 


privirea de la Michaels la bărbatul în salopetă. Deodată îl 
recunoscu. Era bărbatul care-l ucisese pe Werner! 

— Martin, spuse Michaels încet, cu un glas aproape părintesc. 
Trebuie să-ţi arăt nişte lucruri. 

Străinul îl întrerupse. 

— Dr. Michaels, vă pot garanta că FBI nu va acţiona în mod 
precipitat. Dar ce face CIA, scapă de sub controlul meu. Sper că 
înţelegeţi asta, dr. Michaels. 

Michaels se întoarse spre el. 

— Domnule Sansone, ştiu că CIA nu se află sub jurisdicţia 
dumitale. Am nevoie de un răgaz suplimentar pentru doctorul 
Philips. 

Întorcându-se din nou spre Philips, spuse: 

— Martin, vreau să-ţi arăt ceva. Vino. 

Făcu un pas către uşa de legătură cu amfiteatrul învecinat. 
Martin stătea ca paralizat. Mâinile îi rămăseseră încleştate pe 
balustrada de bronz care împrejmuia parterul. Uşurarea se 
transformase în perplexitate şi o dată cu aceasta simţea vibrația 
profundă a unei frici renăscute. 

— Ce se mai întâmplă aici? întrebă el cuprins de groază. 
Vorbise rar, articulând fiecare cuvânt. 

— Tocmai asta vreau să-ţi arăt, spuse Michaels. Vino! 

— Unde-i Denise? întrebă Philips, fără să schiţeze nici un gest. 

— E în perfectă siguranţă. Crede-mă. Haide. Michaels se 
apropie de Martin şi-l apucă de încheietura mâinii, îndemnânau-l 
să coboare le nivelul parterului. Hai să-ţi arăt nişte chestii. 
Relaxează-te. Ai s-o vezi pe Denise în câteva minute. 

Philips se lăsă condus pe lângă Sansone, în amfiteatrul 
alăturat. Studentul cel tânăr intrase înainte şi aprinsese 
luminile. Martin văzu un alt amfiteatru ale cărui scaune fuseseră 
scoase. La parter, se afla un ecran uriaş alcătuit din milioane de 
celule fotosensibile ale căror cabluri electrice intrau într-o 
unitate de procesare. De la aceasta, pleca un număr mult mai 
mic de fire strânse în două mănunchiuri ce intrau în două 
computere. Alte fire porneau de la aceste computere şi intrau în 
alte calculatoare, care erau interconectate. Aranjamentul acesta 
umplea încăperea. 

— Îţi trece prin minte la ce te uiţi? întrebă Michaels. 

Martin clătină din cap. 

— Ai în faţa ochilor primul model computerizat al sistemului 


vizual omenesc. Este mare şi primitiv după standardele noastre 
curente, dar surprinzător de funcţional. Imaginile sunt expuse 
pe ecran, iar computerele pe care le vezi aici asociază 
informaţiile. Michaels făcu un gest larg cu mâinile. Ceea ce vezi 
aici, Martin, seamănă cu prima pilă atomică pe care au 
construit-o la Princeton. Va fi una dintre cele mai mari 
descoperiri ştiinţifice din istorie. 

Martin se uită atent la Michaels. Poate că omul ăsta era 
nebun. 

— Am creat computerul de generaţia a patra! spuse Michaels, 
bătându-l pe Philips cu palma pe spate. Ascultă-mă. Prima 
generaţie au fost primele computere care erau doar ceva mai 
evoluate decât maşinile de calculat. A doua generaţie s-a născut 
odată cu tranzistorii. A treia generaţie a fost cea a 
microprocesoarelor. Noi am dat naştere celei de-a patra 
generaţii, iar micul procesor din biroul tău este una din primele 
noastre aplicaţii. Ştii ce am făcut? 

Philips clătină din cap şi Michaels continuă cu un entuziasm 
înflăcărat. 

— Am creat adevărata inteligenţă artificială! Am construit 
computere care gândesc. Trebuia să vină şi vremea lor şi noi am 
făcut-o! 

Michaels îl apucă pe Martin de braţ şi-l trase în holul de 
legătură dintre cele două amfiteatre. Acolo, între cele două săli 
de cursuri, se afla uşa care dădea spre vechile laboratoare de 
microbiologie şi fiziologie. Când Michaels o deschise, Martin 
observă că interiorul fusese fortificat cu oţel. In spatele primei 
uşi, se afla o a doua. Şi aceasta era ranforsată şi protejată. 
Michaels o descuie cu o cheie specială şi o deschise. Era ca 
intrarea într-o galerie subterană. 

Martin simţi cum i se înmoaie picioarele sub impactul celor 
văzute. Vechile laboratoare cu încăperile lor mici şi mesele 
pentru experimente acoperite cu gresie dispăruseră. In schimb, 
Philips se pomeni într-o încăpere lungă de treizeci de metri, fără 
ferestre. În mijlocul ei se afla un şir de cilindri uriaşi din sticlă, 
plini cu un lichid transparent. 

— Asta e realizarea noastră cea mai valoroasă şi mai 
productivă, spuse Michaels, bătând cu palma peretele lateral al 
primului cilindru. Acum ştiu că prima ta impresie o să fie 
emoţională. La fel a fost pentru noi toţi. Dar, crede-mă, răsplata 


merită sacrificiul. 

Martin începu să se plimbe încet în jurul conteinerului. Avea 
cel puţin un metru şi optzeci de centimetri în diametru, 
înăuntru, imersată în ceea ce Martin a aflat mai târziu că era 
lichid cerebrospinal, se afla Katherine Collins, sau mai exact 
ceea ce mai rămăsese din ea. Plutea în poziţia şezând, cu 
braţele suspendate deasupra capului. O instalaţie pentru 
respiraţie artificială funcţiona, indicând că fiinţa din cilindru era 
vie. Dar creierul ei era complet expus. Craniul dispăruse cu 
totul. Lipsea de asemenea şi cea mai mare parte a feţei, cu 
excepţia ochilor, care fuseseră scoşi din orbite şi acoperiţi cu 
nişte lentile de contact. Un tub endotraheal îi ieşea din gât. 

Braţele îi fuseseră atent disecate pentru a se scoate la iveală 
terminaţiile nervilor senzitivi. Aceste terminaţii se arcuiau înapoi 
precum nişte fire de păianjen pentru a fi conectate cu electrozii 
înfipţi în creier. 

Philips făcu fără grabă ocolul complet al cilindrului. O stare de 
slăbiciune teribilă puse stăpânire pe el şi picioarele amenințau 
să-i cedeze. 

— Probabil că ştii, spuse Michaels, că progrese importante în 
ştiinţa computerelor, precum feed-back-ul, s-au obţinut prin 
studierea sistemelor biologice. In fond, cam asta e esenţa 
ciberneticii. Ei bine, noi am făcut pasul următor firesc şi am 
pătruns în însuşi creierul uman, nu studiindu-l ca psihologia, 
care îl consideră ca un soi de cutie neagră misterioasă. 

Deodată Philips îşi aminti că Michaels folosise acest termen 
enigmatic în ziua în care-i adusese programul de computer. 
Acum înţelegea. 

— L-am studiat ca pe oricare altă maşinărie extrem de 
complicată, continuă Michaels. Şi am reuşit, mai mult decât am 
visat. Am descoperit cum îşi stochează creierul informaţiile, cum 
înfăptuieşte procesarea paralelă a informaţiilor, spre deosebire 
de procesarea serială ineficientă a computerelor de până acum 
şi cum este el organizat într-un sistem ierarhic funcţional. Mai 
presus de toate, am învăţat cum să proiectăm şi să construim 
un sistem mecanic care imită creierul la perfecţie şi are aceleaşi 
funcţii. Şi funcţionează, Martin! Funcţionează mai presus de 
închipuirile noastre cele mai nebuneşti! 

Michaels îl îndemnase pe Philips să meargă mai departe de-a 
lungul şirului de cilindri, privind la creierele expuse ale tinerelor 


femei, toate aflate în diferite faze ale vivisecţiei. La ultimul 
cilindru, Martin se opri. Subiectul se afla în faza cea mai 
timpurie a preparării. Recunoscu rămăşiţele feţei: era Kristin 
Lindquist. 

— Ascultă-mă, spuse Michaels. Ştiu că e şocant atunci când 
vezi aşa ceva pentru prima oară. Dar această descoperire 
ştiinţifică e atât de mare încât beneficiile imediate sunt imposibil 
de întrezărit măcar. Numai în medicină, ea va revoluţiona 
fiecare domeniu. Ai văzut deja ce va fi în stare să facă 
programul nostru preliminar cu o radiografie craniană. Philips, 
nu vreau să iei o decizie pripită, mă înţelegi? 

Ajunseseră la capătul plimbării prin acea încăpere, care era o 
combinaţie de instalaţii medicale şi computerizate. Intr-un colţ 
se afla ceva ce părea a fi o complicată instalaţie pentru 
asigurarea sistemelor vitale, ca o unitate de terapie intensivă. In 
faţa monitoarelor şedea un bărbat îmbrăcat într-un halat alb 
lung. Sosirea celor doi vizitatori nu-i diminuase starea de 
concentrare. 

Ajuns din nou în faţa lui Katherine Collins, Philips îşi găsi 
pentru prima oară cuvintele: 

— Ce se petrece în creierul subiectului? 

Avea o voce monotonă, lipsită de emoţii. 

— Dat fiind că, în mod paradoxal, creierul este insensibil la 
propria-i stare, am reunit nervii senzoriali periferici ai lui 
Katherine astfel încât ea să ne poată spune în orice moment 
care secţiuni ale creierului ei funcţionează. Am construit un 
sistem de feed-back pentru creier. 

— Vrei să spui că tot acest aranjament comunică cu tine? 

Philips era sincer surprins. 

— Fireşte. Tocmai în asta constă frumuseţea întregii scheme. 
Am folosit creierul uman ca să se studieze pe sine însuşi. Am să- 
ţi arăt. 

În exteriorul cilindrului, dar la acelaşi nivel cu ochii lui 
Katherine, se afla o unitate care semăna cu un terminal de 
calculator. Avea un ecran mare vertical şi o claviatură, care era 
conectată electric cu o unitate din interiorul cilindrului, precum 
şi cu un computer central, aflat într-o latură a încăperii. Michaels 
tastă o întrebare care apăru pe ecran: „Cum te simţi, 
Katherine?” 

întrebarea dispăru de pe ecran şi în locul ei apăru: „Excelent, 


sunt nerăbdătoare să încep lucrul. Te rog, stimulează-mă”. 

Michaels zâmbi şi se uită la Martin. 

— Fata asta nu se mai satură. De-aia-i şi aşa de bună. 

— Ce a vrut să spună cu „stimulează-mă”? 

— l-am plantat un electrod în centrul plăcerii. În felul ăsta o 
răsplătim şi o încurajăm să coopereze. Când o stimulăm, are 
senzaţia a o sută de orgasme. Probabil că e ceva nemaipomenit, 
pentru că ne-o cere încontinuu. 

Michaels tastă: „Doar o dată, Katherine. Trebuie să ai 
răbdare.” Apoi apăsă un buton roşu aflat într-o parte a tastaturii. 
Philips văzu cum trupul lui Katherine se arcuieşte uşor şi se 
cutremură. 

— Ştii, spuse Michaels, s-a demonstrat acum că sistemul de 
recompensare al creierului este cea mai puternică forţă 
motivaţională, care depăşeşte chiar instinctul de conservare. 
Am găsit chiar şi o modalitate de a încorpora acest principiu în 
procesorul nostru cel mai nou. Face ca maşinile să funcţioneze 
mai eficient. 

— Şi cine a putut să conceapă toate astea? întrebă Philips, 
care nu era sigur că credea tot ceea ce vedea. 

— Nimeni nu-şi poate asuma nici onoarea, nici vina, spuse 
Michaels. Totul s-a desfăşurat pe etape. Din aproape în aproape. 
Dar dintre toţi, răspunderea cea mai mare ne revine nouă: mie 
şi ţie. 

— Mie? făcu Martin. Arăta de parcă tocmai fusese pălmuit 
peste faţă. 

— Da, zise Michaels. Ştii că dintotdeauna m-a interesat 
inteligenţa artificială. Tocmai de-aceea am fost interesat să 
lucrez cu tine de la început. Problemele pe care le-ai prezentat 
în legătură cu analizarea radiografiilor au cristalizat întregul 
element central denumit „recunoaşterea  configuraţiilor”. 
Oamenii pot recunoaşte configuraţiile, dar şi cele mai sofisticate 
computere întâmpină dificultăți insurmontabile. Prin analiza 
atentă a metodologiei folosită de tine pentru evaluarea 
radiografiilor, noi doi am izolat paşii logici care trebuiau 
rezolvati electronic în vederea copierii funcției îndeplinite de 
medicul radiolog. Pare complicat, dar nu e. Aveam nevoie să 
ştiu anumite lucruri despre felul în care creierul uman 
recunoaşte obiectele familiare. Am colaborat cu câțiva fiziologi 
interesaţi de domeniul neurologiei şi am inițiat un studiu foarte 


modest, folosind deoxiglucoza radioactivă, ce putea fi injectată 
unor pacienţi care apoi erau supuşi unor configurații specifice. 
Am folosit tablourile de examinare oftalmologică alcătuite din 
litere de diferite mărimi. Analogul glucozei radioactive realiza 
apoi leziuni microscopice în creierul subiectului prin uciderea 
celulelor care fuseseră implicate în recunoaşterea şi asocierea 
modelului E. După aceea nu a mai rămas decât de trasat harta 
leziunilor cu pricina pentru a determina cum funcţionează 
creierul. Tehnica distrugerii selective este folosită de ani de zile 
în cercetarea pe creierele animale. Diferenţa a fost că, utilizând- 
o pe oameni, am învăţat atât de multe într-un timp atât de scurt 
încât ne-a dat imboldul necesar pentru a trece la înfăptuiri şi 
mai măreţe. 

— Dar de ce femei tinere? întrebă Martin, care simţea cum 
coşmarul se transformă în realitate. 

— Numai din cauză că ne-au fost cel mai la îndemână. Aveam 
nevoie de o populaţie de subiecţi sănătoşi, pe care să-i putem 
chema ori de câte ori avem nevoie de ei. Populaţia de la clinica 
de ginecologie se potrivea perfect scopurilor noastre. Pacientele 
pun puţine întrebări despre ceea ce li se face acolo şi, prin 
simpla modificare a buletinelor de la testele Pap, le puteam face 
să revină ori de câte ori era necesar. Soţia mea se află de ani de 
zile la conducerea clinicii de ginecologie a universităţii. Ea a 
selectat pacientele şi le-a injectat materialul radioactiv în 
momentul când le lua sângele pentru analizele de laborator. A 
fost foarte simplu. 

Martin îşi aminti subit de bruneta cu înfăţişare severă de la 
clinica de ginecologie. Îi venea greu s-o asocieze cu Michaels, 
dar pe de altă parte îşi dădu seama că era ceva mult mai 
credibil decât toate cele văzute până atunci. 

Ecranul din faţa lui Katherine Collins se trezi din nou la viaţă: 
„Te rog, stimulează-mă”. 

Michaels folosi claviatura pentru a-i transmite: „Ştii regulile. 
Mai târziu, când începe experimentul”. 

Întorcându-se spre Martin, spuse: 

— Programul a fost atât de uşor şi atât de încununat de 
reuşită încât ne-a încurajat să ne extindem obiectivele 
cercetării. Dar asta s-a întâmplat treptat, pe parcursul câtorva 
ani. Am fost încurajați să aplicăm doze imense de radiaţii pentru 
a delimita zonele asociative finale ale creierului. Din nefericire, 


asta a provocat o anumită simptomatologie la câţiva dintre 
pacienţi, în special când am început să lucrăm pe conexiunile 
din lobul temporal. Această parte a activităţii a devenit foarte 
dificilă pentru că trebuia să asigurăm un echilibru între 
distrugerile pe care le provocam şi nivelul de simptome 
tolerabile pentru subiecţi. Dacă subiectul manifesta prea multe 
simptoame, eram nevoiţi să-l aducem aici şi asta a iniţiat 
această etapă a cercetării. Michaels făcu un gest larg către şirul 
de cilindri. Şi tocmai în această încăpere s-au făcut toate 
descoperirile importante. Dar fireşte că, atunci când am început, 
nici nu ne-a trecut prin cap că vom ajunge aici. 

— Care-i treaba cu pacienţii ăştia mai recenți, ca Marino, 
Lucas şi Lindquist? 

— A, da. Au provocat într-adevăr un pic de agitaţie. Aceştia au 
fost pacienţii care au primit dozele cele mai ridicate de 
radioactivitate şi simptomele le-au apărut atât de repede, încât 
unii dintre ei au ajuns la doctor înainte să ajungem noi la ei. 
Numai că medicii nu au reuşit niciodată să se apropie de vreun 
diagnostic, în special Mannerheim. 

— Vrei să spui că nu e amestecat? întrebă Martin surprins. 

— Mannerheim? Glumeşti? Nu poţi să amesteci nişte ticăloşi 
egoişti ca ăsta într-un proiect de-o asemenea anvergură. Şi-ar fi 
însuşit meritele pentru fiecare mică descoperire. 

Philips privi de jur împrejurul său. Era îngrozit şi totodată 
copleşit. Părea ceva cu neputinţă de înfăptuit, mai ales în inima 
unui centru medical universitar. 

— Chestia care mă uluieşte cel mai mult, spuse Martin, este 
cum ai reuşit tu să te descurci cu toate astea. Vreau să spun că 
dacă nu ştiu ce amărât de farmacolog măcelăreşte un şobolan, 
liga pentru protecţia animalelor a şi sărit cu gura. 

— Am primit o mulţime de ajutoare. Probabil că ai şi remarcat 
că oamenii de afară sunt agenţi FBI. 

Philips se uită la Michaels. 

— Nu trebuie să-mi aduci aminte de asta. Au încercat să mă 
ucidă. 

— Imi pare rău pentru asta. Habar n-am avut de ce se 
întâmplă până când m-ai sunat. Te-ai aflat sub supraveghere de 
mai bine de un an. Dar mi-au spus că au făcut-o ca să te 
protejeze. 

— M-am aflat sub supraveghere? făcu Martin, nevenindu-i să 


creadă. 

— Toţi am fost. Philips, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Rezultatele 
acestei cercetări vor schimba întreaga înfăţişare a societăţii. Şi 
nu e o afirmaţie retorică. Când am început, a fost un proiect 
mărunt, dar am obţinut nişte rezultate promițătoare într-o fază 
timpurie, pe care le-am brevetat. Asta a făcut ca marile 
companii de calculatoare să ne inunde cu fonduri pentru 
cercetare şi ajutoare. Nu le-a interesat în ce fel realizam 
descoperirile. Nu vroiau decât rezultatele şi s-au întrecut care 
mai de care să ne facă favoruri. Dar la un moment dat 
inevitabilul s-a petrecut. Prima aplicație importantă a 
computerului de generaţia a patra realizat de noi a fost pentru 
Departamentul Apărării. A revoluţionat întregul concept al 
tehnologiei  armamentelor. Folosind o mică unitate de 
inteligenţă artificială combinată cu un sistem de memorare 
molecular holografic, am proiectat şi construit primul sistem de 
ghidare a rachetelor cu adevărat inteligent. Armata posedă 
acum un prototip de „rachetă inteligentă”. Este cea mai mare 
realizare din domeniul militar, de la descoperirea bombei 
atomice. lar guvernul e şi mai puţin interesat de originea 
descoperirilor noastre decât erau companiile de calculatoare. 
Indiferent că ne place sau nu, ne-au învăluit cu cel mai înalt 
nivel de securitate aplicat vreodată, chiar mai înalt decât în 
cazul Proiectului Manhattan, atunci când a fost creată bomba 
atomică. Nici măcar preşedintele ţării n-ar fi putut să intre aici. 
Aşa încât toţi ne-am aflat sub supraveghere. lar indivizii ăştia 
sunt paranoici cu toţii. In fiecare zi le e teamă că ruşii s-ar putea 
să dea buzna aici. lar astă-noapte au spus că ai luat-o razna şi 
că reprezentai un risc pentru securitatea operaţiunii. Dar, până 
la un punct, i-am putut stăpâni. Acum, în mare parte, toate 
depinde de tine. Va trebui să iei o decizie. 

— Ce fel de decizie? spuse Martin cu un glas obosit. 

— Va trebui sa hotărăşti dacă te poţi acomoda cu întreaga 
afacere. Ştiu că e un şoc. lţi mărturisesc că nu aveam de gând 
să-ţi dezvălui cum obţineam descoperirile. Dar fiindcă tu ai aflat 
suficient ca aproape să fii lichidat, trebuie să ştii. Uite ce e, 
Martin. Sunt conştient că metoda experimentării pe subiecţi 
umani, fără consimţământul lor, mai ales când trebuie să fie 
sacrificați, este contrară oricărui concept tradiţional al eticii 
medicale. Dar eu cred că rezultatele justifică metodele. 


Şaptesprezece femei tinere şi-au sacrificat fără voia lor viaţa. E 
adevărat. Dar au făcut asta pentru o societate mai bună şi 
pentru garantarea viitoare a superiorității militare a Statelor 
Unite. Din punctul de vedere al fiecărui subiect, înseamnă un 
sacrificiu mare. Din punctul de vedere a două sute de milioane 
de americani, este unul foarte mic. Gândeşte-te la câte femei 
tinere îşi iau viaţa de bunăvoie în fiecare an, sau la câţi oameni 
se sinucid pe şosele şi cu ce folos? Aici, aceste şaptesprezece 
femei au contribuit cu ceva la societate şi au fost tratate cu 
compasiune. Toate au fost îngrijite cum se cuvine şi nu au avut 
de suferit nici o durere. Dimpotrivă, au putut să simtă plăcerea 
pură. 

— Nu pot să fiu de acord. De ce nu i-ai lăsat să mă omoare? 
spuse Philips cu o voce sfârşită. Aşa n-ar mai fi trebuit să-ţi faci 
griji cu decizia mea. 

— Imi place de tine, Philips. Am lucrat împreună patru ani. 
Eşti un om inteligent. Contribuţia ta la dezvoltarea inteligenţei 
artificiale a fost şi poate fi în continuare enormă. Aplicațiile 
medicale, în special în domeniul radiologiei, constituie 
acoperirea pentru întreaga operaţiune. Avem nevoie de tine, 
Philips. Nu înseamnă că n-o putem face fără tine. Nici unul 
dintre noi nu e indispensabil, dar avem nevoie de tine. 

— Nu aveţi nevoie de mine, spuse Philips. 

— N-am de gând să mă cert cu tine. Adevărul e că realmente 
avem nevoie de tine. Dă-mi voie să accentuez un alt aspect. De 
acum încolo nu mai e nevoie de alţi subiecţi umani. De fapt, 
aspectul acesta biologic al proiectului urmează să fie în curând 
încheiat. Am obţinut informaţiile de care aveam nevoie şi acum 
e timpul să finisăm conceptele din punct de vedere electronic. 
Experimentarea umană s-a terminat. 

— Câţi cercetători au fost implicaţi? întrebă Philips. 

— Asta, spuse Michaels cu mândrie, este una din părţile 
frumoase ale întregului program. In comparaţie cu amploarea 
operaţiunilor, volumul de personal a fost foarte mic. Am avut o 
echipă de fiziologi, o echipă de specialişti în computere şi câteva 
infirmiere practicante. 

— Nici un medic? întrebă Philips. 

— Nu, spuse Michaels cu un zâmbet. Stai! Asta nu-i întrutotul 
exact. Unul dintre fiziologii neurologi este doctor în medicină. 

Timp de câteva momente se aşternu tăcerea, în vreme ce cei 


doi bărbaţi se studiau reciproc. 

— Încă un lucru, spuse Michaels. În mod evident şi pe bună 
dreptate, tu vei obţine recunoaşterea deplină pentru progresele 
medicale care se vor realiza instantaneu din momentul aplicării 
acestei noi tehnologii. 

— E cumva o încercare de mituire? întrebă Philips. 

— Nu. E o realitate. Dar asta are să facă din tine unul din cei 
mai celebri cercetători medicali din Statele Unite. Vei fi în 
măsură să programezi întregul domeniu al radiologiei astfel 
încât computerele să fie în stare să facă toată munca de 
diagnosticare cu o eficienţă de sută la sută. Va fi un beneficiu 
enorm pentru omenire. Tu însuţi mi-ai spus cândva că radiologii, 
chiar cei mai buni, funcţionează cu un randament de circa 
şaptezeci şi cinci la sută. Şi încă ceva... Michaels îşi cobori 
privirea şi îşi foi picioarele, ca şi cum s-ar fi simţit întrucâtva 
stingherit. După cum ţi-am spus, nu pot să-i controlez pe agenţi 
decât până la un anumit punct. Dacă ei consideră că cineva 
reprezintă un risc pentru securitate, n-am cum să-i mai opresc. 
Din nefericire şi Denise Sanger e implicată acum. Nu cunoaşte 
elementele specifice ale acestui proiect, dar ştie destul ca să-l 
pună în primejdie. Cu alte cuvinte, dacă hotărăşti să nu accepţi 
acest program, nu numai tu, dar şi Denise va fi lichidată. In 
privinţa asta, nu am nici o putere. 

La menţionarea amenințării împotriva lui Denise, o nouă 
emoție copleşi sentimentul de ultragiere morală al lui Philips. Se 
simţi cuprins de o ură puternică. Cu mare dificultate se abţinu 
să nu izbucnească într-un acces de furie oarbă. Era epuizat şi 
toţi nervii îi erau încordaţi până aproape de punctul de rupere. 
Îşi folosi ultimele fărâme de tărie pentru a-şi sili mintea să 
judece raţional. Când reuşi s-o facă, se simţi covârşit de un 
sentiment de inutilitate în faţa forţei şi energiei propulsoare 
uriaşe ce stătea în spatele proiectului. Era în stare poate să se 
sacrifice pe sine, dar nu putea s-o sacrifice pe Denise. Un 
sentiment trist de resemnare se aşternu asupra sa, ca un val 
înăbuşitor. 

Michaels îşi aşeză mâna pe umărul lui Philips. 

— Ei, ce zici, Martin? Cred că ţi-am spus totul. Tu ce părere ai? 

— Nu cred că am de ales, spuse Martin încet. 

— Ba da, spuse Michaels. Dar alternativa nu e prea 
generoasă. Evident şi tu şi Denise veţi rămâne sub o 


supraveghere strictă. Nu veţi avea nici o şansă să dezvăluiţi 
ceva Congresului sau presei. S-au prevăzut planuri de rezervă 
pentru toate eventualităţile. Ai de ales doar între a rămâne în 
viaţă şi tu şi Denise, sau a muri instantaneu, fără nici un rost. 
Îmi pare rău că ţi-o spun aşa de brutal. Dacă vei lua decizia pe 
care sper s-o iei, Denise va afla doar că cercetarea noastră a 
avut o aplicaţie pentru Departamentul Apărării de care tu n-ai 
ştiut şi că, din greşeală, ai fost considerat un risc pentru 
securitate. Va fi pusă să jure pentru păstrarea secretului şi aici 
se va încheia totul. ie îţi va reveni responsabilitatea ca ea să 
nu afle originile biologice ale afacerii. 

Philips trase aer adânc în piept, întorcându-şi faţa de la şirul 
de cilindri de sticlă. 

— Unde e Denise acum? 

Michaels zâmbi. 

— Urmează-mă. 

Făcând cale întoarsă prin uşile duble ca de pivniţă şi dincolo 
de amfiteatre, cei doi bărbaţi merseră pe coridorul plin de 
moloz, intrând în biroul administrativ al vechii facultăţi de 
medicină. 

— Martin! strigă Denise. Sări de pe scaun şi trecu în fugă 
printre doi agenţi. Îl cuprinse pe Philips cu braţele şi izbucni în 
lacrimi. Ce s-a întâmplat? suspină ea. 

Martin nu era în stare să vorbească. Emoţiile lui îndelung 
înăbuşite erau acum copleşite de bucuria revederii Denisei. Era 
vie şi teafără! Cum să-şi poată asuma responsabilitatea pentru 
moartea ei? 

— Cei de la FBI au încercat să mă convingă că eşti un trădător 
periculos, spuse Denise. N-am crezut nici o secundă, dar spune- 
mi că nu e adevărat. Spune-mi că totul n-a fost decât un vis 
urât! 

Philips îşi închise ochii. Când îi deschise, îşi regăsi glasul. 
Vorbi fără grabă, alegându-şi cuvintele cu mare grijă, căci ştia 
că viaţa Denisei se afla în mâinile sale. Pentru moment, îl 
încătuşaseră, dar până la urmă avea să găsească o cale de a 
ieşi din capcană, chiar dacă aveau să treacă ani. 

— Da, spuse Philips. Totul a fost un vis urât. N-a fost decât o 
eroare teribilă. Dar acum s-a sfârşit. 

Martin îi ridică bărbia şi o sărută pe gură. Ea îi răspunse la 
sărut, liniştită că simţămintele ei în privinţa lui fuseseră corecte, 


că atâta timp cât avea încredere în el şi ea avea să fie în 
siguranţă. Timp de o clipă, Martin îşi îngropă capul în părul ei. 
Dacă viaţa oricărui individ era importantă, atunci şi a ei era 
importantă. Pentru el, mai mult decât a oricui. 

— Acum s-a sfârşit, repetă ea. 

Philips privi la Michaels peste umărul Denisei şi expertul în 
computere încuviinţă în semn de aprobare. Dar Martin ştia că nu 
avea cum să se sfârşească vreodată... 


EPILOG 


THE NEW YORK TIMES 
Cerând azil politic în Suedia, 
UN SAVANT SCANDALIZEAZĂ LUMEA 
ŞTIINŢIFICĂ 


STOCKHOLM (AP) 


Doctorul Martin Philips, medicul care în urma recentelor sale 
descoperiri ştiinţifice a devenit o celebritate internaţională, a 
dispărut ieri după-amiază în împrejurări misterioase în Suedia. 
Având programată o conferinţă la ora 13:00, la celebrul Institut 
Carolinska, neuroradiologul nu şi-a mai făcut apariţia în faţa 
publicului numeros. Impreună cu vestitul savant a dispărut de 
asemenea şi soţia sa, dr. Denise Sanger, cu care era căsătorit 
de patru luni. 

Speculaţiile iniţiale au sugerat că cei doi ar fi căutat să se 
pună la adăpost de valul de publicitate abătut asupra lor din 
momentul în care doctorul Philips a început să-şi dezvăluie seria 
de descoperiri şi inovaţii surprinzătoare în urmă cu şase luni. 

Ideea aceasta a fost abandonată însă când s-a aflat că cuplul 
se afla sub protecţia unui efectiv neobişnuit de numeros al 
Serviciului Secret şi că dispariţia lor nu a putut să aibă loc decât 
cu concursul autorităţilor suedeze. 

Intrebările adresate Departamentului de Stat s-au lovit de un 
adevărat zid de tăcere, fapt ce a devenit şi mai curios când s-a 
aflat că afacerea a declanşat o activitate febrilă la numeroase 
niveluri ale guvernului S.U.A., aparent disproporţionate faţă de 
evenimentul respectiv. Curiozitatea opiniei publice 
internaţionale, deja stârnită, a atins cote maxime în urma 
acestei declarații dată publicităţii astă-noapte de către 
autorităţile suedeze: 

„Doctorul Martin Philips a solicitat şi a primit azil politic în 
Suedia. El şi soţia sa au fost trecuţi în regim de izolare politică. 
Intr-un interval de douăzeci şi patru de ore va fi adus la 
cunoştinţa comunităţii internaţionale un document scris de 
doctorul Philips, în care este descrisă o încălcare grosolană a 
drepturilor omului săvârşită sub egida experimentelor medicale. 


Până în acest moment, doctorul Philips a fost împiedicat să-şi 
facă cunoscute opiniile de către un consorţiu de organisme 
interesate, printre care şi guvernul Statelor Unite. După 
publicarea documentului, dr. Philips va susţine o conferinţă de 
presă televizată, sub auspiciile televiziunii suedeze.” 


Ce anume implică acea „încălcare grosolană a drepturilor 
omului” nu se cunoaşte cu exactitate, deşi strania succesiune 
de evenimente ce a urmat dispariţiei doctorului Philips a 
încurajat emiterea unor speculaţii serioase. Domeniul de 
specializare al doctorului Philips implică interpretarea 
computerizată a unor imagini de natură medicală şi nu pare a fi 
un câmp accesibil încălcărilor grosolane ale eticii experimentale. 
Cu toate acestea, reputaţia doctorului Philips (câştigarea de 
către domnia sa a Premiului Nobel pentru medicină anul acesta 
este considerată ca inevitabilă de către cei mai renumiţi 
cercetători) îi garantează un public numeros şi atent. Este 
evident că întreaga afacere trebuie să-i fi ofensat profund simţul 
moralității ca să-şi primejduiască întreaga carieră făcând un pas 
atât de drastic şi de dramatic. Reiese de aici totodată că 
domeniul medicinei nu este imun la apariţia unui Watergate 
propriu. 


NOTA AUTORULUI 


Începând cu cel de Al Doilea Război Mondial, experimentarea 
umană a creat câteva probleme dificile o dată cu folosirea 
crescândă a pacienţilor în calitate de subiecţi experimentali, 
când ar trebui să fie limpede că aceştia nu ar fi fost disponibili 
dacă ar fi fost cu adevărat conştienţi de ceea ce urma să li se 
facă”. 


Acest comentariu a fost făcut de către un apreciat profesor de 
cercetare în domeniul anesteziei de la Facultatea de Medicină 
Harvard, în introducerea unui articol ce descrie douăzeci şi două 
de exemple de experimente considerate de dânsul a fi încălcat 
etica medicală. Domnia sa a ales aceste exemple dintr-un grup 
de cincizeci, citând un profesor englez, dr. M.H. Pappworth, care 
a alcătuit o listă de cinci sute?. Problema nu constituie un 
episod izolat sau puţin frecvent. Ea este endemică, răspândindu- 
se de la sistemul de valori fundamentale inerent imaginii 
medicului experimentator generate şi alimentate de către 
comunitatea medicală orientată spre cercetare din zilele 
noastre. 

Să luăm câteva exemple... 

Un experiment care a fost relatat de presă de curând şi a 
făcut obiectul unui eseu de televiziune în cadrul emisiunii 
Șaizeci de minute, a implicat mai multe agenţii ale Guvernului 
S.U.A., care au făcut experimente pe funcţionari nepreveniţi în 
încercarea de a se determina efectele unor droguri 
halucinogene. Poate mai tulburătoare şi mai apropiată de 
subiectul cărţii de faţă a fost experienţa în care celule 
canceroase vii au fost injectate unor pacienţi vârstnici, fără 
consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză al acestora?!. La 
data desfăşurării studiului, cercetătorii nu ştiau dacă cancerul 
este sau nu contagios. S-ar părea că şi-au asumat ei înşişi 
hotărârea că pacienţii erau deja atât de bătrâni încât nu mai 


19 Beecher, H.K. Etica şi cercetarea clinicii, New England Journal of 
Medicine, vol. 274, 1966, pp. 1354-60, (nota biografica). 

2? Pappworth, M.H.. Cobaij umani: Experiente pe om, Beacon Press, 
Boston, 1967, (nota biografica). 

21 Barber, B., Etica experimentării cu subiecţi umani, Scientific American, 
vol. 234, nr. 2, februarie 1976, pp. 25-31, (nota biografica). 


conta. 

Există numeroase exemple de injectare a materialelor 
radioactive în oameni neştiutori, care nu bănuiau nimic, în 
principal bolnavi cu deficienţe mentale internaţi în ospicii, deşi 
nu au fost scutiţi nici copiii nou-născuţi? . Este exclus ca aceste 
studii să fie justificate prin beneficiul terapeutic al indivizilor şi 
nu încape nici o îndoială că aceşti oameni neştiutori au fost 
supuşi unor riscuri de accidentare şi îmbolnăvire, ca să nu mai 
vorbim de disconfort şi durere. Mai presus de toate, rezultatele 
unor studii de acest gen au consecinţe minore, servind mai mult 
la augmentarea bibliografiilor cercetătorilor respectivi decât la 
progresul ştiinţei medicale. Multe dintre aceste studii au fost 
sprijinite cu bună ştiinţă de către agenţii ale Guvernului Statelor 
Unite. 

Un alt experiment a presupus injectarea deliberată a unui lot 
de şapte până la opt sute de copii retardaţi mintal cu un ser 
infectat în scopul producerii hepatitei?5. Se pare că acest studiu 
a fost aprobat şi sprijinit, printre alţii, de Oficiul Epidemiologie al 
Forţelor Armate. S-a menţionat obţinerea consimţământului din 
partea părinţilor, dar circumstanţele ne fac să ne întrebăm cum 
a fost obţinut acest consimţământ şi în ce măsură se poate 
vorbi de un „consimţământ informat”; şi chiar aşa fiind, se poate 
spune că consimţământul părinţilor apără drepturile subiecţilor? 
Rămâne întrebarea: ar fi îngăduit vreunul dintre aceşti 
cercetători ca un retardat mental, membru al propriei sale 
familii, să participe, sau, în celelalte experimente menţionate, ar 
fi permis aceiaşi cercetători ca un membru al familiei sau ei 
înşişi să fie implicaţi ca subiecţi? Sincer, mă îndoiesc. Elitismul 
intelectual favorizat de către medicină şi cercetarea medicală 
creează un sentiment de omnipotenţă şi, o dată cu acesta, un 
standard bivalent. 

Ar fi iresponsabil să se susţină că, în Statele Unite, 
majoritatea cercetărilor implicând oamenii se bazează pe 
standarde contrare eticii, pentru că în mod cert nu este aşa. Cu 
toate acestea, faptul că există o minoritate semnificativă este 
înspăimântător şi solicită atenţie din partea publicului. Presiunea 
exercitată asupra cercetării din centrele noastre medicale 


22? Pappworth, M.H.. op. cit., (nota biografica). 
23 Veatch, R.M., Studii aplicate de etică medicală, Harvard University Press. 
1977, pp. 274-77, (nota biografica). 


academice este mai puternică decât oricând şi entuziasmul 
investigaţional precum şi atmosfera de competiţie profesională 
pot să-i facă pe unii să piardă din vedere consecinţele negative 
răsfrânte asupra pacienţilor. În plus, confuzia de valori dintre 
riscurile pacientului/subiectului şi beneficiile sociale posibile încă 
nu a fost lămurită în mod lipsit de echivoc?*. lar ideea că 
consimţământul pacientului ar preveni abuzurile s-a dovedit a fi 
falsă. Să luăm de exemplu cazul celor cincizeci şi una de femei 
folosite ca subiecţi în studierea unui medicament pentru 
provocarea travaliului. Toate au semnat formulare de acceptare 
dar, se pare, în condiţii nu tocmai ideale. O anchetă făcută 
asupra acestui studiu a dezvăluit că multe dintre paciente şi-au 
dat consimţământul în urma unor constrângeri exercitate în 
momentul internării sau chiar în sala de naştere”. Pacientele au 
fost intervievate post factum şi aproape patruzeci la sută dintre 
ele nu au avut habar că fuseseră subiectul unei cercetări, cu 
toate că îşi dăduseră consimţământul, chipurile, în cunoştinţă de 
cauză. 

Una din modalităţile subtile de obţinere a consimţământului a 
fost să li se spună pacienţilor că studiul implica un medicament 
„Nou” şi nu unul „experimental”, cercetătorul ştiind foarte bine 
că adjectivul „nou” sugera că medicamentul experimental era 
mai bun decât cel „vechi”. 

Astfel de subterfugii nu sunt întotdeauna necesare pentru 
obţinerea consimţământului. Manevra cea mai frecventă face 
apel la aluzii subtile prin care se sugerează că îngrijirea 
respectivului pacient va fi mai puţin decât maximă dacă acesta 
nu „cooperează”. Următoarea ca frecvenţă este ca cercetătorul 
să-l convingă cu viclenie pe subiect că procedeul experimental 
cu pricina ar putea să-i fie de folos, chiar dacă această 
posibilitate este neglijabilă. În sfârşit, mai există metoda prin 
care cercetătorul uită să-l informeze pe subiectul potenţial că 
există metode de terapie alternative şi, adesea, standardizate. 

Toate acestea nu sunt lucruri noi. Vorbe deşarte s-au tot scris 
în revistele medicale de mai bine de douăzeci de ani cu privire 
la violările eticii medicale în privinţa experimentării umane. 


+ Joans, H., Reflectii filosofice asupra experimentării cu subiecţi umani, 
Experimentarea cu subiecţi umani, P.A. Freud, ed. George Braziller, 1969, 
(nota biografica). 

25 Barber, B., op. cit., (nota biografica). 


Faptul că încă mai există aşa ceva la proporţiile la care există 
constituie o tragedie de proporţii uriaşe. lar acum, când deceniul 
al nouălea a început cu o nouă „poveste de dragoste” între 
medicină şi fizică, prilejurile favorabile abuzurilor ating un 
potenţial nou şi înfiorător. Locul central pe scena mariajului 
dintre medicină şi fizică va fi ocupat de neurologie, iar actorul 
principal va fi creierul uman, considerat de mulţi ca fiind cea 
mai misterioasă şi mai uluitoare creaţie din întreg universul. 
Aspectele morale şi etice ale experimentării umane trebuie să 
fie rezolvate înainte... 
„„înainte ca ficţiunea şi fantezia să devină realitate. 


ROBIN COOK, doctor în medicină. 


CUPRINS 


CAPITOLUL, tuia at ata a că a EA tăi ad a al dia 4 
CAPITOLUL Zic cerci ou ont oa Dia ial AARNE add dd a 14 
CAPITOLUL Sica coca iată la teatre ca a uda dal d 0100 E d 16 
CAPITOLUL A doi a Eaa taci sti alai ode aa a oul ital 33 
CAPITOLUL Soseaua aaa ae teapa a ER aut la ata it 58 
CAPITOLUL Gorus atat A A D000 aa aaa seta DEO a a ti ie 67 
CAPITOLUL, eco ame ta e leu a eat 5 a sr lei tt a tal TRA 81 
CAPITOLUL Bis uscata ace ia si aa an tt rail pt un let E 117 
CAPITOLUL OI esiaren aa E E E EE 126 
CAPITOLUL LO cs po oaie e loa oa atare Da 0 e ESES EAE set 169 
CAPITOLUL il cos oaie a ari e atol da EA ta a dada 210 
EPILOG 2 ce co Ci AEE EE TEE A EEEE d dia all 242 
NOTA AUTORULUI suie esa oaia nazal ia a dia bi dac Oda 244