Lisa Ballantyne — Vinovatul

“BALLANTYNE 


Vinovatul 


Lisa Ballantyne 


Vinovatul 
Traducere din engleză de Lucian Popa 


Trei 


Familiei mele 

„Sufletele întunecate păcătuiesc, dar adevăratul păcătos este 
acela care provoacă întunericul.” 

Victor Hugo, Mizerabilii 


Crimele 


În parcul Barnard a fost găsit mort un băieţel. 

Aerul mirosea a praf de pușcă atunci când Daniel a ieșit din 
metrou și s-a îndreptat spre secţia de poliție Islington. Era în 
toiul verii și vântul nu adia câtuși de puţin, iar luna se strecura 
nevăzută pe cerul răvășit și strălucitor. Soarele apunea, 
învăpăind bolta cerului. 

În timp ce mergea pe Liverpool Road, a început să tune, după 
care au pornit să cadă picături de ploaie mari și grele, 
dojenindu-l și pedepsindu-l. Și-a ridicat gulerul și a străbătut în 
fugă Waitrose și Sainsbury's, strecurându-se printre cei care 
făceau ultimele cumpărături ale zilei. Daniel era un bun 
alergător, așa că nu și-a simţit pieptul sau picioarele marcate 
de efort, chiar dacă ploaia s-a întețit, îmbibându-i umerii și 
spatele jachetei, determinându-l să alerge din ce în ce mai 
repede. 

Înăuntrul secţiei de poliţie și-a scuturat apa din păr și și-a 
șters, cu o mână, faţa. De asemenea, a șters și apa de pe 
servietă. Atunci când și-a rostit numele, a aburit geamul care îl 
despărţea de polițistul aflat la recepţie. 

Ofiţerul de serviciu, sergentul Turner, îl aștepta. Și-au strâns 
mâinile, cea uscată, a poliţistului, atingând palma sa jilavă. În 
biroul acestuia, Daniel și-a scos jacheta și a atârnat-o pe 
spătarul unui scaun. 

— Aţi ajuns repede aici - deschise Turner discuţia. 

Din instinct, Daniel își plasă cartea de vizită pe biroul 
sergentului. Daniel era un obișnuit al secţiilor de poliţie din 
Londra, dar în aceasta, din Islington, nu mai fusese până 
atunci. 

— Partener la Harvey, Hunter și Steele? întrebă sergentul, 
zâmbind. 

— Înţeleg că este vorba despre un adolescent? 

— Sebastian are unsprezece ani. 

Sergentul îl privi pe Daniel, ca și cum ar fi încercat să 
deslușească o reacţie pe chipul acestuia. Daniel își petrecuse 
întreaga viaţă perfecționându-și o expresie impenetrabilă și știa 
că ochii săi de un căprui-închis nu trădau nimic în timp ce Îi 
întorcea privirea detectivului, uitându-se ţintă la el. 


Daniel era un avocat experimentat în cazuri cu adolescenţi: 
din postura de avocat apărase puști de cincisprezece ani 
acuzaţi de împușcarea membrilor unor bande și câţiva 
adolescenţi care se dedaseră la jafuri pentru a-și procura 
droguri. Dar nu avusese nicicând de-a face cu un copil - 
niciodată nu apărase un băieţel. Propria sa copilărie reprezenta 
unica lui referinţă în legătură cu acest subiect. 

— Nu este arestat, nu-i așa? îl întrebă Daniel pe Turner. 

— Deocamdată nu, dar ceva nu este în regulă. O să te 
convingi și singur. Ştie exact ce i s-a întâmplat acelui băieţel... 
Aș zice că el a făcut-o. Dar nu înainte de a-ţi aduce la 
cunoștință că am dat de urma mamei sale. A 

sosit acum vreo douăzeci de minute. Mama susţine că au fost 
împreună în tot acest răstimp, dar nu este prea convingătoare, 
și că abia acum a aflat de grozăvie. Am solicitat un mandat 
pentru a percheziţiona casa familiei. 

Daniel privi obrajii roșcovani ai lui Turner, care se 
îmbujoraseră. 

— Așadar, este suspectat că ar fi comis această crimă? 

— Pe toţi dracii, chiar așa stau lucrurile. 

Daniel oftă și scoase o agendă din servietă. Tremurând un pic 
în hainele sale jilave, se apucă să ia notițe în timp ce ofițerul de 
poliție îi descria pe scurt crima, martorii și detaliile discuţiei pe 
care o purtase până atunci cu băiatul. 

Sebastian fusese chestionat în legătură cu descoperirea 
trupului unui alt copil. Băieţțașul care fusese găsit fără viaţă se 
numea Ben Stokes. Se părea că fusese omorât în bătaie într-un 
ungher înfrunzit al locului de joacă din parcul Barnard, în după- 
amiaza zilei de duminică. Fusese izbit cu o cărămidă peste faţă, 
care i-a spart arcada. Atacatorul folosise cărămida cu pricina și, 
în plus, crengi și frunze, pentru a-i acoperi chipul zdrobit. 
Trupul îi fusese ascuns sub căsuţa de lemn de pe locul de joacă, 
în colțul parcului, unde a fost descoperit luni dimineaţă, de 
către unul dintre tinerii muncitori însărcinaţi să se ocupe de 
acel perimetru. 

— Mama lui Ben i-a anunţat dispariţia încă de la începutul 
serii de duminică, rosti Turner. A afirmat că băiatul ieșise să se 
plimbe cu bicicleta pe trotuarul de la Richmond Crescent în 
după-amiaza respectivă. Ea nu îi îngăduise să părăsească zona, 
dar atunci când a aruncat o privire afară, pentru a verifica, nu 


l-a mai zărit. 

— Şi l-aţi luat pe acest băiat la întrebări pentru că...? 

— După descoperirea cadavrului, am plasat o dubă pe 
Barnsbury Road. Un localnic ne-a adus la cunoștință că văzuse 
doi băieţi bătându-se în parcul Barnard. Descrierea unuia 
dintre băieţi se potrivea cu aceea a lui Ben. Omul ne-a spus că 
strigase la cei doi băieţi să se potolească și că celălalt băiat îi 
zâmbise, spunându-i că nu făceau decât să se joace. Atunci 
când i-am comunicat mamei lui Ben descrierea celui de-al 
doilea băiat, ea a rostit numele lui Sebastian Croll - băiatul tău 
de aici - care locuiește la doar câteva case distanţă de căminul 
familiei Stokes. 

— Sebastian era singur acasă în zona Richmond Crescent - 
sau cel puţin așa credem noi - când doi ofițeri s-au dus acolo, 
pe la ora patru, în această după-amiază. Sebastian le-a spus 
ofițerilor că mama lui ieșise, iar tatăl său era plecat în 
străinătate, cu treburi. Imediat după aceea am apelat la o 
asistentă socială și l-am adus la secţie. A fost evident, chiar de 
la început, că ne ascundea ceva - asistenta socială a insistat să 
fie chemat un avocat. 

Daniel încuviinţă din cap și își închise cu un pocnet agenda. 

— Te conduc la el, spuse Turner. 

Pe când se îndrepta spre camera de interogatoriu, Daniel 
simți cum era înghiţit de atmosfera claustrofobică specifică 
secţiilor de poliţie. Pereţii erau tapetaţi cu anunţuri de hârtie 
emise de autorităţi, referitoare la băutul la volan, consumul de 
droguri și violența în familie. Toate jaluzelele erau trase și 
murdare. 

Camera de interogatoriu nu avea ferestre. Pereţii erau 
vopsiți într-un verde palid și nu aveau nicio deschizătură. 
Sebastian stătea chiar dinaintea lui. Poliţia îi luase băiatului 
hainele, așa că acesta era îmbrăcat într-o salopetă albă de 
hârtie, care foșnea în timp ce se foia pe scaun. Salopeta, prea 
mare pentru el, îl făcea pe băiat să pară chiar mai mic și mai 
vulnerabil - nu părea să aibă unsprezece ani. Era izbitor de 
frumos, aproape ca o fetiţă, cu un chip lat, în formă de inimă, 
buze mici și roșii și ochi mari și verzi, sclipind de inteligenţă. 
Deasupra nasului, pielea foarte palidă îi era presărată cu 
pistrui. Părul îi era șaten-închis și îl avea tuns elegant. Zâmbi 
spre Daniel, care îi întoarse zâmbetul. Copilul părea de o vârstă 


atât de fragedă, încât Daniel aproape că nu știa cum să i se 
adreseze, așa că făcu tot posibilul pentru a-și ascunde șocul. 

Sergentul Turner făcu prezentările. Era un bărbat înalt - mai 
înalt chiar și decât Daniel - și părea prea mare pentru acea 
încăpere mică. Schiţă o reverență în timp ce i-o prezentă lui 
Daniel pe Charlotte, mama lui Sebastian. 

— Vă mulțumesc atât de mult că aţi venit, zise Charlotte. Vă 
suntem recunoscători. 

Daniel răspunse la salut dând din cap spre Charlotte, după 
care se întoarse spre fiul ei. 

— Tu trebuie să fii Sebastian, nu-i așa? rosti el, așezându-se 
și deschizându-și servieta. 

— Da, într-adevăr. Puteţi să-mi spuneţi Seb dacă vreţi. 

Daniel se simţi ușurat că băiatul părea să fie atât de deschis. 

— În regulă, Seb. Sunt încântat să te cunosc. 

— Şi mie îmi face plăcere să vă cunosc. Sunteţi avocatul 
meu, nu-i așa? 

Sebastian rânji și Daniel ridică o sprânceană. Băiatul putea 
să fie cel mai tânăr client al său, dar cu toate acestea cuvintele 
lui îl arătau mult mai încrezător decât adolescenţii pe care îi 
apărase. Privirea iscoditoare a ochilor verzi ai lui Sebastian și 
vocea veselă și echilibrată a acestuia îl dezarmară. Bijuteriile 
mamei păreau mai grele decât ea, iar croiala hainelor sale, 
scumpă. Oasele fine ale mâinii ei dansau precum o pasăre în 
timp ce mângâia piciorul lui Sebastian. 

Acest băieţel trebuie să fie nevinovat, se gândi Daniel în timp 
ce își deschidea dosarul. 

Fu adusă cafea, dar și ceai și biscuiţi cu ciocolată. După 
aceea sergentul Turner îi lăsă singuri, astfel încât Daniel să 
poată discuta în particular cu tânărul său client și cu mama 
acestuia. 

— Pot să iau unul, vă rog? întrebă Sebastian, în timp ce 
degetele sale îngrijite și subţiri, atât de asemănătoare cu cele 
ale mamei sale, se îndreptau spre biscuiţi. 

Daniel își dădu acordul, clătinând aprobator din cap și 
zâmbind la dovada de politeţe a băiatului. Își aduse aminte de 
vremea în care era un copil cu probleme, croindu-și drum 
printr-o lume adultă, și dintr-odată se simţi responsabil pentru 
soarta băiatului. Își aruncă jacheta încă umedă pe spătarul 
scaunului și își slăbi cravata. 


Charlotte își trecea degetele prin păr. Se opri pentru a-și 
examina manichiura, înainte de a-și împreuna palmele. Mama 
lui Daniel avea unghii foarte lungi și el se opri pentru un 
moment, căci atenţia îi fusese distrasă de ele. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea, ridicându-și pleoapele machiate 
intens și plecându-și-le mai apoi la loc. Va dura mult? Trebuie 
să ies să-l sun repede pe tatăl lui Seb, pentru a-l anunţa că 
sunteţi aici. E în Hong Kong, dar mi-a cerut să-l ţin la curent. 
Am de gând să dau o fugă până acasă. Mi-au spus că pot să-i 
aduc lui Seb niște haine înainte de a se apuca să-l ia din nou la 
întrebări. Pur și simplu, nu-mi vine să cred că i-au luat toate 
hainele. I-au luat chiar și o mostră de ADN - vreau să spun pe 
când eu nu ajunsesem încă aici... 

Aerul era saturat de izul de piele udă al servietei și de 
parfumul moscat al lui Charlotte. Seb își frecă mâinile și se 
îndreptă în scaun, ca și cum ar fi fost emoţionat într-un mod 
bizar de prezenţa lui Daniel. Luă o carte de vizită de-a lui 
Daniel dintr-un compartiment al mapei și se așeză înapoi pe 
scaun, admirând-o. 

— E o carte de vizită drăguță. Sunteţi partener? 

— Sunt. 

— Așadar, veti fi capabil să mă scoateţi de aici? 

— Încă nu ai fost acuzat de nimic. Vom purta doar o scurtă 
discuţie pentru a-ți examina povestea, după care poliţia îţi va 
mai pune o serie de întrebări. 

— Ei cred că l-am rănit pe băiatul acela, dar eu, niciodată. 

— Vrei să zici că nu ai făcut-o - șopti Charlotte. Ce ţi-am spus 
eu în legătură cu asta? 

Daniel se încruntă, recunoscând în felul său că luase aminte 
la reproșul deplasat făcut de către Charlotte. 

— OK, așadar, ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat 
duminică după-amiază? rosti Daniel. 

Luă notițe în timp ce băiatul își depănă versiunea sa, 
povestind despre cum ieșise să se joace împreună cu vecinul 
lui, Ben Stokes. 

— Familia Stokes locuiește cu doar câteva case mai la vale - 
adăugă Charlotte. Din când în când, ei se joacă împreună. Ben 
este un băieţel simpatic, destul de isteț, dar este cam mic 
pentru Sebastian. 

— Are numai opt ani, zise Sebastian, zâmbind spre Daniel și 


încuviințând din cap, în timp ce îl privea direct în ochi, 
acoperindu-și gura cu mâna ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe 
râsul. Sau poate ar trebui să spun că avea opt ani. Acum e 
mort, nu-i așa? 

Daniel făcu un efort să nu tresară la cuvintele lui Sebastian. 

— E ceva amuzant? întrebă Daniel, uitându-se cu coada 
ochiului la mama lui Sebastian, dar aceasta părea neatentă, 
privindu-și unghiile, ca și cum nu ar fi auzit. Ai idee ce i s-a 
întâmplat? 

Sebastian privi în altă direcţie. 

— Cred că este posibil să-l fi atacat cineva. Poate un pedofil. 

— De ce crezi asta? 

— Ei bine, mi-au fost puse deja toate aceste întrebări. Poliţia 
crede că i s-a întâmplat ceva după ce l-am văzut eu pentru 
ultima oară și eu cred că dacă este mort trebuie să fi fost vorba 
despre un pedofil, despre un ucigaș în serie ori despre ceva de 
genul ăsta... 

Daniel se încruntă spre băiat, dar acesta păru să-și menţină 
calmul, ca și cum ar fi considerat că soarta lui Ben reprezenta 
mai degrabă o problemă teoretică. Daniel își continuă șirul 
întrebărilor, interogându-l pe Sebastian despre ceea ce făcuse 
înainte și după ce se întorsese acasă, în ziua precedentă. 
Răspunsurile băiatului fură limpezi și coerente. 

— Foarte bine, spuse Daniel, simțind că băiatul avea 
încredere în el și fiind convins totodată de veridicitatea 
afirmațiilor acestuia. Doamnă Croll? 

— Spuneti-mi Charlotte, vă rog, căci niciodată nu mi-a plăcut 
numele pe care l-am căpătat după căsătorie. 

— În regulă, Charlotte. Aș vrea să te întreb câteva lucruri, 
dacă ești de acord. 

— Firește. 

Daniel putea distinge o pată de ruj pe dinţii ei și, în timp ce 
se întorcea spre ea, remarcă încordarea trupului ei delicat. În 
pofida zulufilor săi îngrijiţi și a machiajului minuţios al ochilor, 
pielea din jurul acestora era obosită. Zâmbetul îi era forţat. 
Dacă ar fi știut de urma de ruj de pe dinţii ei, se gândi Daniel, 
s-ar fi simțit umilită. 

— Astăzi, când poliţia l-a găsit pe Sebastian, era singur 
acasă? 

— Nu, eram și eu acasă, dar dormeam. Avusesem o migrenă 


și luasem câteva pastile, să-i vin de hac. Dormeam buștean. 

— Atunci când a fost luat Sebastian, conform raportului 
poliţiei, el a declarat că nu știa unde vă aflaţi. N 

— Oh, nu făcea decât să glumească. Are acest obicei. li place 
să-i provoace pe oameni, știți dumneavoastră. 

— N-am făcut decât să-i iau un pic peste picior, atâta tot - 
confirmă Sebastian, înflăcărat. 

— Poliția habar n-avea unde vă aflați, motiv pentru care au și 
solicitat prezența unei asistente sociale... 

— După cum am spus - răspunse Charlotte, liniștită -, 
dormeam dusă. 

Daniel scrâșni din dinți. Se întreba ce ascundea Charlotte. 
Avea mai multă încredere în băiat decât în mama acestuia. 

— Şi duminică, atunci când Sebastian s-a întors acasă, unde 
vă aflaţi? 

— Da, atunci când s-a întors de afară, unde se jucase cu Ben, 
mă aflam în casă, ca întotdeauna... 

— Şi nu aţi remarcat nimic ciudat atunci când Sebastian s-a 
întors acasă? 

— Nu, câtuși de puţin. Imediat după ce a venit... ne-am uitat 
la televizor, cred. 

— Şi la ce oră s-a întors acasă? 

— Pe la trei. 

— În regulă, rosti Daniel. Cum te simţi, Seb? Ești în stare să 
continui să răspunzi întrebărilor poliţiei pentru puţin timp? 

Charlotte se întoarse spre Sebastian și își puse un braţ pe 
umerii acestuia. 

— Ei bine, e târziu. Suntem cât se poate de dornici să dăm o 
mână de ajutor, dar poate că s-ar cuveni să plecăm și să 
amânăm până mâine. 

— O să-i întreb, zise Daniel. Pot să le spun că băiatul are 
nevoie de odihnă, dar este posibil ca ei să nu fie de acord. Şi 
chiar dacă s-ar declara de acord, s-ar putea să solicite o 
cauţiune. 

— Cauţiune? Ce naiba vreţi să spuneţi? 

— O să le adresez această cerere, dar nu se prea obișnuiește 
acest lucru atunci când este vorba despre o crimă. 

— Sebastian nu are nimic de-a face cu toate astea, rosti 
Charlotte, tendoanele gâtului încordându-i-se în timp ce ridica 
tonul. 


— În regulă. Așteptaţi aici. 

Era aproape nouă seara, dar poliţia intenţiona să continue 
interogatoriul. Charlotte dădu o fugă până în Richmond 
Crescent pentru a lua niște haine pentru fiul ei, așa că 
Sebastian avu posibilitatea să renunţe la salopeta sa de hârtie, 
îmbrăcând niște pantaloni albaștri de trening și o bluză sport, 
de culoare gri. Fu condus din nou în camera de interogatoriu. 

Sebastian stătea lângă Daniel, flancat de mama lui în cealaltă 
parte, la capătul mesei. Sergentul Turner era așezat în faţa lui 
Daniel. Era însoţit de un al doilea ofițer de poliţie, Black, un 
individ cu o faţă prelungă, care stătea în faţa lui Sebastian. 

— Sebastian, nu ești obligat să spui nimic, dar apărarea ta ar 
putea avea de suferit dacă nu menţionezi acum ceva ce ai 
declara mai târziu la tribunal. Tot ceea ce declari poate fi 
înregistrat... 

Sebastian pufni, uitându-se în sus la Daniel și suflecându-și 
mânecile bluzei de trening, în timp ce asculta aceste cuvinte 
formale. 

— Te simţi mai confortabil acum, în hainele astea drăguțţe și 
curate? întrebă ofiţerul de poliţie. Ştii de ce ţi-am luat hainele, 
Seb, nu-i așa? 

— Da, pentru că vreţi să căutaţi probe criminalistice. 

Cuvintele lui Sebastian fură rostite pe un ton calm, limpede 
și sigur pe sine. 

— In regulă. Ce fel de probe crezi că vom descoperi? 

— Nu sunt sigur. 

— Atunci când te-am ridicat, în această după-amiază, aveai 
niște pete pe adidași. Par să fie urme de sânge, Seb. Poţi să ne 
explici de unde provin? 

— Nu sunt sigur. Este posibil să mă fi tăiat în timp ce mă 
jucam, dar nu-mi pot aminti cu exactitate. Sau este posibil să 
mă fi murdărit... 

Sergentul Turner își drese glasul. 

— Nu crezi că ar fi trebuit să-ţi amintești dacă te-ai fi tăiat 
îndeajuns de rău încât să lași pete de sânge pe încălțăminte? 

— Depinde. 

— Prin urmare, tu crezi că petele de pe încălțămintea ta sunt 
de sânge, dar ai impresia că este vorba despre propriul tău 
sânge? continuă ofițerul, cu un glas dogit din pricina 
consumului exagerat de tutun. 


— Nu, n-am nici cea mai mică idee ce anume înseamnă 
petele cu pricina. Dacă ies la joacă, adesea mă cam murdăresc. 
Spun doar că dacă este vorba de sânge, atunci probabil că m- 
am tăiat, în timp ce mă jucam. 

— Cum de s-ar fi putut întâmpla una ca asta? 

— Poate căzând de pe o stâncă sau sărind dintr-un copac. M- 
aș fi putut zgâria în vreo creangă. 

— Ai sărit de multe ori din copaci, ieri sau astăzi? 

— Nu, în cea mai mare parte a timpului m-am uitat la 
televizor. 

— Nu ai fost la școală astăzi? 

— Nu, căci nu m-am simţit prea bine de dimineaţă. M-a cam 
durut burta, așa că nu m-am dus. 

— Învăţătoarea ta știe că nu te-ai simţit bine astăzi? 

— Ei bine, de obicei i se comunică acest lucru în scris, data 
viitoare când mă duc la... 

— Dacă astăzi ai stat toată ziua în casă, Sebastian, cum de 
încălțămintea ta a ajuns într-un asemenea hal? Cum au apărut 
pe ea petele de sânge? întrebă sergentul Turner, aplecându-se 
înainte. 

Daniel putu să-i simtă mirosul de cafea veche din respiraţie. 

— Este posibil ca sângele să fie acolo de ieri? continuă 
sergentul. 

— Nu știm că petele de pe încălţările lui sunt de sânge, 
domnule sergent. Puteţi reformula întrebarea? interveni Daniel, 
ridicând o sprânceană spre ofiţerul de poliţie, căci știa că astfel 
încercau să-l prindă pe băiat în capcană. 

— Sunt aceleași încălțări pe care le-ai purtat și duminică, 
Sebastian? reluă sergentul Turner, furios. 

— Poate. Este posibil să fi încălţat din nou aceeași pereche. 
Nu-mi aduc aminte. Am o mulțime de încălțări. Presupun că va 
trebui să așteptăm și să vedem. 

Daniel furișă o privire spre Sebastian și încercă să-și aducă 
aminte cum se comporta el însuși pe când avea doar 
unsprezece ani. Își aminti că nu îndrăznea să-i privească pe 
adulţi în ochi. Își aduse aminte că avea tendinţa să se simtă 
enervat și că se simţea prost îmbrăcat. Își aduse aminte că era 
mânios. Dar Sebastian era încrezător și se exprima limpede. O 
scânteie din ochii băiatului îi sugeră că se bucura să fie luat la 
întrebări, în ciuda asprimii ofițerului. 


— Da, așa o să facem. Vom afla curând ce hram poartă petele 
de pe încălțămintea ta și, dacă este vorba despre sânge, al cui 
anume este, cu exactitate. 

— Aţi luat vreo probă de sânge de la Ben? 

Menţionarea numelui băiatului decedat sună atât de natural 
și de cucernic în camera fără ferestre, precum un balon efemer 
de săpun, uleios și colorat, plutind pe dinaintea tuturor. Daniel 
își ţinu respiraţia, dar balonul se sparse oricum. 

— Vom afla cât de curând dacă pe încălţările tale se află vreo 
picătură din sângele lui, rosti sergentul Turner, în șoaptă. 

— Atunci când ești mort, spuse Sebastian, cu vocea sa 
limpede și întrebătoare - sângele continuă să-ți curgă? Este 
încă lichid? Mă bate gândul că se încheagă sau ceva de genul 
ăsta. 

Daniel simţi cum i se zbârlea părul de pe braţe. Putu vedea 
ochii ofiţerilor de poliţie îngustându-se datorită macabrei 
întorsături pe care o luase discuţia. Daniel putea să-și cam dea 
seama ce anume era în mintea lor, dar el avea în continuare 
încredere în băiat. Își aminti că și el fusese judecat de adulţi, 
când era copil, și cât de necinstită fusese judecata cu pricina. 
Sebastian era un copil sclipitor, și o anumită parte a lui Daniel 
înţelegea mintea lui curioasă. 

Trecuse bine de ora zece atunci când s-a pus capăt 
interogatoriului. Daniel se simţi epuizat în vreme ce se uita 
cum Sebastian era condus și culcat în patul din celula care îi 
fusese alocată. Charlotte se aplecase peste băiat, mângâindu-i 
părul. 

— Nu vreau să dorm aici, zise Sebastian, întorcându-se spre 
Daniel. Nu poţi să-i convingi să mă lase să merg acasă? 

— O să fie în regulă, Seb - încercă Daniel să-l liniștească. 
Ești foarte curajos de felul tău. Pur și simplu, au nevoie să te 
aibă la dispoziţie mâine-dimineaţă la prima oră, pentru a relua 
interogatoriul. E mai la îndemână să dormi aici. Cel puţin, vei fi 
în siguranţă. 

Sebastian își ridică privirea și zâmbi. 

— Acum vă veţi duce să vedeţi cadavrul? întrebă Sebastian. 

Daniel confirmă, dând repede din cap. Spera ca ofițerul de 
poliţie aflat lângă celule să nu fi tras cu urechea. Își aduse 
aminte că, în cazul copiilor, aceștia interpretează diferit 
cuvintele, în comparaţie cu adulţii. Chiar și cei mai răsăriţi 


dintre adolescenţii pe care îi apărase se exprimaseră pătimaș și 
Daniel fusese nevoit să-i sfătuiască să se gândească la 
consecinţe, înainte de a-și da drumul la gură sau de a acţiona. 
Își îmbrăcă jacheta, tremurând sub pielea încă jilavă a acesteia. 
Cu buzele strânse, le spuse la revedere lui Charlotte și lui 
Sebastian, căci aveau să se reîntâlnească în dimineaţa zilei 
următoare. 

Când Daniel ieși din metrou, la staţia Mile End, trecuse de 
unsprezece și jumătate și cerul de vară căpătase o culoare 
albastru-marin. Ploaia se oprise, dar atmosfera era în 
continuare încărcată. 

Trase adânc aer în piept și își văzu de drum, cu cravata pusă 
în buzunarul de la cămașă, cu mânecile suflecate și cu jacheta 
atârnată pe un umăr. În mod normal ar fi luat autobuzul spre 
casă: ar fi sărit într-un 339, dacă l-ar mai fi prins, dar în această 
seară merse la pas pe Grown Road la vale, trecând pe lângă 
frizeriile de modă veche și pe lângă magazinele care serveau 
mâncare la pachet, pe lângă biserica baptistă și pe lângă 
barurile al căror prag nu îl trecuse nicicând, ca și pe lângă 
blocurile de apartamente moderne care străjuiau drumul, ceva 
mai în spate. Când zări parcul Victoria înaintea sa, aproape că 
ajunsese acasă. 

Avusese o zi plină și spera că băiatul nu avea să fie pus sub 
acuzare, că probele criminalistice aveau să-l absolve de orice 
vină. Sistemul era destul de dur chiar și pentru adulţi, ca să nu 
mai vorbim despre copii. Acum avea nevoie să fie singur - să 
aibă timp de gândire - și se simțea bucuros că ultima sa 
prietenă se mutase din apartamentul lui cu numai două luni în 
urmă. 

Ajuns înăuntru, își luă o bere din frigider și sorbi o dușcă din 
ea în timp ce își deschidea corespondenţa. La baza teancului 
era o scrisoare. Era așternută pe o hârtie de scris de culoare 
albastru-deschis, iar adresa era scrisă de mână, cu cerneală. 
Ploaia udase scrisoarea și atât o parte din numele lui Daniel, 
cât și adresa se estompaseră, dar nu într-atât încât scrisul de 
mână să devină ilizibil. 

Mai luă o dușcă zdravănă de bere înainte de a-și strecura 
degetul mic în plic, desfăcându-l. 


Dragă Danny, 


Nu îmi este ușor să astern pe hârtie aceste rânduri. 

Nu m-am simţit prea bine și știu că nu mai am mult de trăit. 
Nu știu dacă mai târziu voi avea forța necesară, așa că vreau 
să-ți scriu acum. Am rugat-o pe sora medicală să expedieze 
scrisoarea atunci când îmi va veni vremea. Nu pot să afirm că 
sunt foarte curajoasă față de ceea ce mă așteaptă, dar totuși nu 
sunt îngrozită de perspectiva morții. Nu vreau să-ți faci griji. 

Îmi doresc să te mai pot vedea pentru ultima dată, asta-i tot. 
Îmi doresc să fii alături de mine. Mă simt departe, departe de 
casă și de tine. 

Mă  năpădesc atâtea regrete și tu, dragostea mea 
binecuvântată, ești unul dintre ele - dacă nu chiar cel mai mare 
regret pe care îl am. Îmi doresc să fi făcut mai multe pentru 
tine, îmi doresc să mă fi luptat mai din greu pentru tine. 

Te-am cicâlit destul demult de-a lungul anilor, dar știi că 
întotdeauna nu am vrut altceva decăt să te apăr. Mi te-am dorit 
liber, fericit și puternic, dar știi ceva? Cred că așa și ești. 

Cu toate că știu prea bine că nu am procedat corect, mă 
gândesc acum că lucrezi la Londra, iar acest lucru îmi aduce o 
stranie împăcare. Îmi lipsesti, dar este vorba numai despre 
egoismul meu. În adâncul sufletului știu că faci lucruri mărețe. 
Mă mândresc din cale-afară cu faptul că ești avocat, dar nu 
sunt câtuși de puțin surprinsă. 

Ti-am lăsat ferma, atât cât valorează. Probabil că puteai să 
cumperi locul acela vechi cu ceea ce câștigi într-o săptămână, 
dar poate că pentru o vreme a reprezentat un cămin pentru 
tine. În cele din urmă, îmi doresc măcar atâta lucru. 

Am știut întotdeauna că iți este hărăzit succesul. Sper doar 
că ești fericit. Fericirea este mai greu de dobândit. Știu că 
probabil incă nu înţelegi asta, dar fericirea a fost tot ceea ce 
mi-am dorit pentru tine. Te iubesc. Ești fiul meu, indiferent 
dacă îţi place sau nu. Încearcă să nu mă urăști pentru ceea ce 
am făcut. Eliberează-mă de această povară și mă voi odihni în 
pace. 

Cu toată dragostea, 

Mami 


Împături scrisoarea și o puse înapoi în plic. Își termină berea 
și zăbovi câteva clipe cu dosul palmelor apăsat pe buze. Li 
tremurau degetele. 


— E un fugar - îi spuse asistenta socială lui Minnie. 

Daniel stătea în picioare în bucătăria lui Minnie, lângă o 
geantă de voiaj în care se afla tot avutul său. Bucătăria ei 
mirosea a fructe, animale și lemn ars. Casa era înghesuită și 
întunecoasă, iar Daniel nu prea dorea să rămână acolo. 

Minnie se uită la el, ţinându-și mâinile pe buze. Daniel își 
putea da bine seama că era drăguță. Obrajii i se îmbujoraseră 
și ochii îi alergau încolo și-ncoace. Purta o fustă care îi cobora 
până la glezne, ghete bărbătești și un pulover lung, de culoare 
gri, strâns pe trup. Avea niște sâni impozanţi, o burtică pe 
măsură și o sumedenie de zulufi cărunţi adunaţi în vârful 
capului. 

— S-a cam dus pe apa sâmbetei orice șansă pe care o avea, 
rosti asistenta socială cu o voce obosită, către Minnie, după 
care i se adresă, mai tare, lui Daniel. Ei bine, acum nu mai ai 
unde să fugi, amice! lar mămica ta nu prea e în apele ei, nu-i 
așa? 

Tricia se întinse și îl prinse pe Daniel de umăr, îmbrăţișându- 
|. Acesta se întoarse cu spatele la ea și se așeză la masa din 
bucătărie. 

Câinele ciobănesc al lui Minnie, Blitz, se apucă să-i lingă 
mâinile. Asistenta socială șopti supradoză către Minnie, dar 
cuvântul ajunse totuși și la urechile lui Daniel. Minnie clipi spre 
el pentru a-i da de înţeles că știa că el auzise. 

În buzunarul său, Daniel strângea între degete lănţișorul pe 
care mama sa îl purtase la gât. I-l dăduse în urmă cu trei ani, 
pe când se afla, trează, între două relaţii, fusese pentru cea din 
urmă dată când i se îngăduise să o vadă. Serviciile sociale 
opriseră în cele din urmă totul, supervizând vizitele, dar Daniel 
fugea întotdeauna înapoi la ea. Oriunde s-ar fi aflat ea, el putea 
întotdeauna să-i dea de urmă. Ea avea nevoie de el. 

În buzunar, între degetul mare și cel arătător, putea simţi 
inițiala prenumelui ei: S. 

În mașină, asistenta socială îi spusese lui Daniel că avea să-l 
ducă la Brampton, deoarece nimeni din zona Newcastle nu se 
putea ocupa de el. 

— E cam departe, ce-i drept, dar cred că o să-ţi placă de 
Minnie, rostise ea. 

Daniel privi într-o parte. Tricia arăta aidoma tuturor 
celorlalte asistente sociale cărora le fusese încredinţat: cu un 


păr de culoarea urinei și cu haine șleampete. Daniel o ura, așa 
cum îi ura pe toţi ceilalţi. 

— Are o fermă și este pe picioarele ei. Fără bărbați. Ar trebui 
să-ţi convină faptul că nu sunt și bărbaţi prin preajmă, amice, 
nu-i așa? Nu o să te bată nimeni la cap. Eşti norocos că Minnie 
a acceptat. Trebuie să te străduiești să te porţi cum se cuvine. 
Nimeni nu are nevoie de băieţi de teapa ta, care să se ţină 
numai de prostii. Vezi cum o scoţi la capăt și o să vin să te văd 
la sfârșitul lunii. 

— Vreau să o văd pe mama mea. 

— Nu e tocmai în apele ei, amice, iată de ce nu poţi să o vezi. 
E în interesul tău, crede-mă. Are nevoie de timp să-și vină în 
fire, nu-i așa? Doar și tu vrei să se simtă mai bine, nu? 

După ce ea își luă tălpășița, Minnie îi arătă camera lui. Urcă 
cu greu scările și el putu să-i vadă șoldurile bălăbănindu-se. Se 
gândi la o tobă mare, strânsă cu o curea pe pieptul unui băiat 
din orchestră și la beţele îmblănite care lovesc surd pentru a 
ţine ritmul. Dormitorul se găsea în podul casei: un pat de o 
singură persoană și vedere spre curtea din spate, unde se aflau 
găinile și ţapul, Hector. Curtea cu pricina constituia ferma 
Flynn. 

Se simţea la fel ca întotdeauna, atunci când îi era arătat noul 
lui dormitor. Rece. Nelalocul lui. Avu de gând să-și ia tălpășiţa, 
dar în loc să facă asta, își așeză pe pat geanta de voiaj. 
Cuvertura de pe pat era roz și tapetul era acoperit cu boboci 
gingași de trandafir. 

— Iartă-mă pentru aranjamentul coloristic de aici. De obicei 
îmi trimit fete. 

Se uitau unul la celălalt. Minnie făcu ochii mari la Daniel și 
zâmbi. 

— Dacă toate merg bine, cred că putem să-l schimbăm. Poţi 
să alegi ce culoare-ţi place. 

El îi privi unghiile. 

— Poţi să-ţi pui lenjeria de corp aici, dragule, și să atârni 
restul aici, rosti ea, în timp ce-și mișca trupul masiv prin acel 
spaţiu înghesuit. 

Un porumbel se așezase pe pervaz, iar ea ciocăni în geam, 
pentru a-l goni. 

— Urăsc porumbeii, zise. Nu sunt decât niște paraziți, asta-i 
părerea mea. 


Minnie îl întrebă ce dorea la ceai și el ridică din umeri. Îi 
spuse că putea să aleagă între plăcintă țărănească și carne 
sărată de vită, iar el alese plăcintă ţărănească. li ceru să se 
spele pentru masă. 

După plecarea ei, își scoase briceagul cu buton din buzunar 
și îl puse sub pernă. Mai avea un briceag și în buzunarul 
blugilor. Își aranjă hainele așa cum i se ceruse, așezându-și 
șosetele și tricourile curate unele lângă altele într-o latură a 
sertarului care în rest era gol. I se păru că arătau aiurea așa, 
drept care le împinse, apropiindu-le. Sertarul era așternut cu 
hârtie înflorată care mirosea gingaș și el își făcu griji că era 
posibil ca hainele sale să prindă și ele mirosul cu pricina. 

Daniel încuie ușa în baia lungă și îngustă a lui Minnie și se 
așeză pe marginea căzii. Baia era de un galben strălucitor, iar 
tapetul era albastru. Peste tot era noroi i mucegai, iar podeaua 
era acoperită cu păr de câine. Se ridică și începu să se spele pe 
mâini, înălțându-se pe vârfuri pentru a se putea privi în 
oglindă. 

Esti un mic ticălos nenorocit. 

Daniel își aminti aceste cuvinte în timp ce se holba la i liipul 
său, la părul său scurt și brunet, la ochii săi închiși la culoare și 
la bărbia sa pătrățoasă. I le spusese Brian, ultimul său tată 
adoptiv. Daniel îi dezumflase cauciucurile de la mașină și îi 
turnase vodca în acvariul peștelui. Peștele murise. 

Pe un raft din baie se afla un mic fluture de porțelan. Arăta 
vechi și ieftin, vopsit în culori strălucitoare, galben și albastru, 
ca și baia. Daniel îl vâri în buzunar, își șterse mâinile pe 
pantaloni și cobori scările. 

Podeaua bucătăriei era murdară, plină de firmituri și urme 
înnoroiate de pași. Câinele stătea tolănit într-un coș, lingându- 
și testiculele. Masa din bucătărie, frigiderul și dulapurile erau 
în mare neorânduială. Daniel își mușcă buza și se împăcă cu 
situaţia. Ghivece și cuști, o mică furcă de grădină. O geantă cu 
biscuiţi pentru câine, cutii enorme învelite în staniol, cărți de 
bucate, borcane cu spaghete ieșind din ele, cești de ceai de trei 
mărimi diferite, borcane goale de dulceaţă, mănuși pentru 
umblat în cuptor soioase și murdare, cârpe și sticle de 
dezinfectant. Coșul de gunoi era plin și lângă el erau așezate 
două sticle goale de gin. Putea auzi cum afară cotcodăceau 
găinile. 


— Nu ești prea vorbăreţ, nu-i așa? zise Minnie, uitându-se la 
el peste umăr, în timp ce desfăcea frunzele unei lăptuci. Vino 
încoace și ajută-mă să pregătesc salata. 

— Nu-mi place salata. 

— Asta-i bine. O să facem una mai mică, numai pentru mine. 
Să știi că lăptucile și roşiile sunt toate ale mele. Nu ai gustat 
salată adevărată până nu ai cultivat-o singur. Haide, ajută-mă 
cu astea. 

Daniel se ridică. Capul lui era la nivelul umerilor ei și se 
simţea înalt alături de ea. Ea îi puse dinainte un fund de lemn și 
îi dădu un cuţit, după care spălă trei roșii și i le așeză în faţă, 
alături de vasul cu frunze de lăptucă. li arătă cum să taie roșiile 
în felii. 

— Nu vrei să guști una? îl întrebă, ţinându-i o felie dinaintea 
buzelor. 

El clătină din cap și ea își vâri felia de roșie în gură. 

Tăie prima roșie, uitându-se la ea cum punea gheaţă într-un 
pahar înalt, storcând lămâie în el și golind mai apoi ce se mai 
afla într-o sticlă de gin. Atunci când adăugă tonic, gheaţa se 
sfărâmă și șuieră. Ea se opri și așeză sticla de gin lângă 
celelalte, după care se întoarse spre el. 

— Bună treabă, rosti ea - niște felii perfecte. 

Se gândise să o facă încă din clipa în care ea îi dăduse 
cuțitul. Nu dorea să o rănească, dar voia să o sperie. Dorea ca 
ea să afle numaidecât care era adevărata lui natură. Se 
întoarse și îi apropie cuțitul de faţă, ţinându-l la câteva degete 
de nasul ei. Semințele de roșii îi însângerau lama. Dorea să 
vadă cum gura îi e cuprinsă de spaimă. Voia ca ea să ţipe. 
Încercase deja această figură, eu alţii, și faptul că aceștia se 
îngroziseră și dăduseră înapoi îl făcuse să se simtă puternic. 
Nu-i păsa dacă ea reprezenta ultima lui șansă. Nu-și dorea să 
stea în casa ei împuţită. 

Câinele se ridică în coșul lui și lătră. Acest zgomot neașteptat 
îl făcu pe Daniel să tresară, dar Minnie nu se clinti din faţa lui. 
Își strânse buzele și oftă. 

— Ai tăiat doar o roșie, rosti ea. 

Ochii ei se schimbaseră. Nu mai erau la fel de prietenoși ca 
atunci când sosise Daniel. 

— Nu ești speriată? întrebă el, apucând mai strâns mânerul 
cuţitului, astfel încât acesta se apropie și mai mult de chipul ei. 


— Nu, dragul meu, și dacă ai fi avut parte de viaţa mea, nu 
te-ai speria nici tu. Acum taie și ultima roșie. 

— Aș putea să te înjunghii. 

— Ei bine, ai putea... 

Daniel împlântă cuțitul în fundul de lemn o dată și încă dată, 
după care se întoarse și se apucă să taie în lelii și cea de-a doua 
roșie. Îl durea puţin antebraţul. Și-l răsucise atunci când 
înfipsese cuțitul în lemn. Minnie îi întoarse spatele și trase o 
dușcă din băutura pe care și-o pregătise. Blitz veni lângă ea și 
ea își cobori o mână, pentru ca el să-i poată linge încheietura. 

Atunci când ea a servit masa, el era lihnit de foame, dar s-a 
prefăcut că nu era așa. A mâncat cu un cot sprijinit de masă și 
cu faţa sprijinită în căușul celeilalte mâini. 

Ea sporovăia, vorbind despre fermă și despre legumele pe 
care le cultiva. 

— De unde ești? o întrebă el, cu gura plină. 

— Din Cork, de fel, dar n-am mai călcat de multă vreme pe 
acolo. De asemenea, am petrecut și în Londra un timp... 

— Unde-i Cork? 

— Unde-i Cork? Dumnezeule, tu n-ai habar că e în Irlanda? 

Daniel își plecă privirea. 

— Cork este adevărata capitală a Irlandei. Și când te 
gândești că este cam pe jumătate cât Newcastle, rosti ea, fără 
să se uite la el, în timp ce își tăia salata. Se opri o clipă, după 
care continuă: îmi pare rău de mama ta. Se pare că acum nu 
prea e în apele ei. _ 

Pentru un moment, Daniel se opri din mâncat. Își încleștă 
pumnul pe mânerul furculiţei și o înfipse încetișor în masă. 
Remarcă faptul că ea purta o cruciuliță de aur la gât. Se 
minună preţ de o clipă la vederea micii siluete suferinde care 
era sculptată pe ea. 

— De unde ești, așadar? insistă el, aţintindu-și furculița spre 
ea. De ce ai lăsat baltă o metropolă pentru a veni aici, la dracu- 
n praznic? 

— Soţul meu a vrut să locuiască aici. Ne-am întâlnit la 
Londra. Eu lucram ca asistentă la psihiatrie acolo, după ce am 
plecat din Irlanda. El era electrician, printre altele. A crescut 
aici, în Brampton. Atunci mi s-a părut un loc la fel de bun ca 
oricare altul. A vrut să vină aici și asta era important pentru 
mine. 


Își termină băutură, făcând gheaţa să zdrăngăne. Avea în 
ochi aceeași privire ca atunci când el o ameninţase cu cuțitul. 

— Ce face o asistentă de la psihiatrie? 

— Ei bine, este o asistentă care se ocupă de persoanele cu 
boli mentale. 

Daniel întâlni privirea lui Minnie pentru o clipă, după care se 
uită în altă parte. 

— Așadar, ești divorțată? 

— Nu, soţul meu a murit, răspunse ea, ridicându-se și 
spălându-și farfuria. 

Daniel îi privi spatele în timp ce își termina ceaiul, își hârșâi 
un pic farfuria. 

— Sunt mai multe de spus, dacă ai chef să asculţi, continuă 
ea, stând în continuare cu spatele la el. 

Ar fi vrut să afle mai multe, la drept vorbind, dar se mulțumi 
să spună că era în regulă. Îi luă farfuria și ea îi mulțumi, iar el 
băgă de seamă că privirea ei se schimbase din nou, redevenind 
caldă. 

Atunci când ea termină de spălat vasele, duse în camera lui 
niște prosoape și îl întrebă dacă avea nevoie de ceva, ca de 
pildă de pastă de dinţi sau de o periuţă de dinti. 

El se așeză pe pat, uitându-se la vârtejurile roșii din modelul 
covorului. 

— O să-ţi las una în baie. Am mai multe, noi-nouţe. Mai ai 
nevoie și de altceva? 

El clătină din cap. 

— Nu ai prea multe lucruri, nu-i așa? Probabil că va trebui să 
luăm niște haine pentru școală. 

Ea deschisese șifonierul și atingea dunga unora dinl re 
pantalonii pe care el îi agăţase acolo. 

Daniel se lăsă pe spate în pat. Își înfundă mâinile în buzunare 
și dădu la iveală micul fluture de porțelan. Se întinse și se 
apucă să-l studieze. Ea îi vorbea, aplecându-se și ridicând 
lucruri de pe podea, închizând ferestrele. Atunci când se apleca 
scotea mici icnete și suspine. 

— Ce ai tu aici? întrebă ea dintr-odată. 

Daniel îl vâri la repezeală în buzunar, dar ea îl zărise deja. 
Zâmbi. Îi plăcea cum arăta chipul ei. Se citea pe el că își făcea 
griji. Avea buzele strânse și ea stătea la picioarele patului, 
încruntându-se spre el. 


— Acel lucru nu-ţi aparţine. 

Își ridică privirea spre ea. Era ciudat că ea nu se pierduse cu 
firea atunci când o amenințase cu cuțitul, dar își pierduse 
cumpătul din pricina unui flecușteţ de fluture de porțelan. 
Vocea ei era atât de stinsă, încât el fu nevoit să se întindă puţin 
pe pat pentru a o auzi. Pentru asta trebuia chiar să-și ţină 
respiraţia. 

— Daniel, știu că noi nu ne cunoaștem prea bine unul pe 
celălalt. Știu că ai avut parte de momente grele și voi face tot 
ce voi putea pentru a-ţi ușura situaţia. Mă aştept la niscaiva 
necazuri. Altfel nu m-aș fi implicat în acest joc. Dar sunt câteva 
lucruri pe care trebuie să le respecţi. Este singura cale de a 
face lucrurile să meargă. Ornamentul nu e făcut pentru a-l lua 
tu. E important pentru mine. Vreau să-l pui înapoi pe poliţă, 
atunci când o să te speli pe dinţi. _ 

— Ba nu, răspunse el. Vreau să-l păstrez. Imi place. 

— Ei bine, pot să înţeleg chestia asta. Dacă ai grijă de el, poţi 
să îl mai ţii vreo două zile, după care vreau să îl pui înapoi pe 
poliţa din baie, unde putem să ne bucurăm amândoi de el. Nu 
uita, e vorba doar de două zile, și o fac special pentru tine, 
pentru că aceasta este noua ta casă și vreau să te faci comod 
aici. Dar peste două zile o să ţi-l cer înapoi, dacă nu l-ai pus 
încă la loc. 

Până atunci lui Daniel nu i se mai vorbise în acest fel. Nu era 
sigur dacă ea era furioasă sau dacă îl răsfăța, îl cam dureau 
coatele, din pricina poziţiei încordate în care stătea. 

Ea își strânse puloverul pe lângă trup și ieși din cameră. 
Aroma sucului de lămâie o urmă. 

Daniel se urni cu noaptea-n cap, la cinci și jumătate 
dimineaţa, și alergă un circuit de zece mile prin Victoria Park și 
South Hackney. În mod normal, nu ar fi făcut o alergare atât de 
lungă în timpul săptămânii, dar astăzi avea nevoie de ea. 
Alergarea pe acest traseu îi lua de obicei o oră și douăsprezece 
minute, dar de această dată ar fi reușit să o ducă la bun sfârșit 
într-o oră și cinci minute, dacă s-ar fi forţat. Încerca să-și 
îmbunătăţească timpul cu un minut în fiecare an. Prin această 
realizare se apăra cumva de moarte. 

Alergarea devenise pentru Daniel mai naturală decât multe 
alte lucruri; adesea, fuga părea cel mai logic mod de a acţiona. 

Nu pusese geană pe geană, dar trăsese de el să se menţină în 


grafic. Pe când alerga, se concentra asupra diferiților mușchi. 
Își contracta trunchiul și-l simțea răsucindu-se într-o parte și-n 
alta. În timp ce urca dealul, se concentra asupra coapselor sale 
și împingea cu ele, menţinând ritmul. Locuia în această zonă 
din East End de aproape opt ani și acum cunoștea fiecare 
palmă din parc, pe care îl putea vedea de la fereastra 
dormitorului său. 

Nu îi era străină nicio rădăcină de copac dintre cele care 
vălureau cărarea, aidoma unor degete revenite la viaţă. Ştia 
locurile răcoroase în timpul verii și zonele friguroase iarna. Ştia 
locurile care se inundau atunci când ploua. 

Din când în când, îl năpădeau gândurile. Atunci e ând se 
scutura de ele își dădea seama că îl încetiniseră. 

Acum, pe când se întorcea spre casă, gândurile i se 
întoarseră la scrisoare. Nu-i venea să creadă că ea chiar era 
moartă. 

Moartă. Piciorul său se împiedică de o piatră și el se prăbuși 
înainte. Nefiind în stare să se redreseze, se prăvăli cât era de 
lung, zdrelindu-și pielea genunchiului și pilindu-și zdravăn, 
până la sânge, antebraţul și cotul. 

— La naiba! exclamă el cu voce tare, adunându-se de pe jos. 

Un bătrân cu un labrador obez își atinse bereta în semn de 
salut și îi spuse: 

— Eşti în regulă, băiete? Arăţi ca naiba. Lumina îţi joacă 
întotdeauna feste la acest ceas al zilei. 

Abia răsufla, așa că îi era greu să-i răspundă, dar încercă să-i 
zâmbească omului și ridică o mână spre el, pentru a-i da de 
înţeles că era teafăr. Se strădui să-și continue alergarea, dar 
sângele de la mână i se scurgea în jos pe braţ. Fără tragere de 
inimă, alergă de-a lungul Old Ford Koad și urcă treptele de 
culoare cremoasă care se aflau în faţa apartamentului său. 

Daniel făcu un duș și își bandajă mâna, apoi îmbrăcă o 
cămașă roz, cu guler alb și manșete. Rana de la mână îi pulsă 
când o atinse. Respiră adânc. De când îl întâlnise pe băiat și 
primise scrisoarea, orele dăduseră buzna peste el. Privindu-se 
în oglindă, își trase umerii înapoi, în tentativa de a-și limpezi 
mintea. Nu voia să se gândească la scrisoare astăzi. Resimţea 
starea în care se găsea pe când era copil: confuz, uituc, 
nemaiștiind prea sigur cum începuse totul sau de ce totul se 
destrăma în jurul său. 


Daniel aranjase să se întâlnească cu Charlotte acasă la 
familia Croll și să o ducă la secţia de poliţie. Părea straniu că 
ea dormea în timp ce fiul său era ridicat de poliţie și dorea să 
profite de ocazie pentru a vorbi cu ea. 

Richmond Crescent strălucea în lumina soarelui de august: 
ingenioasele ferestre glisante sclipeau deasupra trotuarelor 
goale. Daniel urcă treptele spre ușa lor și își slăbi cravata. 
Soneria era încastrată în porțelan, decorat cu motive florale. 
Apăsă o dată și își drese glasul, uitându-se peste umăr la un 
Bentley antic, parcat pe marginea trotuarului. Tocmai era pe 
cale să apese din nou, când ușa se deschise, dând la iveală o 
bătrână înveșmântată într-un capot și ţinând în mână o cârpă 
de șters praful. 

— Intraţi, vă rog, rosti ea, cu un accent care ar fi putut să fie 
polonez, după care înclină din cap și se îndreptă spre camera 
de zi, arătând cu cârpa de praf spre scări. Doamna Croll, în 
bucătărie. 

Rămas singur în hol, Daniel admiră stânjeneii proaspeţi 
dintr-o glastră, vasele chinezești și mătăsurile, mobila veche și 
întunecată. Își vâri o mână în buzunar, nefiind sigur unde era 
amplasată bucătăria. Se luă după mirosul de pâine prăjită și 
cobori niște trepte acoperite cu un covor gros, de culoare crem, 
făcându-și griji că pantofii săi ar fi putut să lase urme pe el. 

Charlotte purta ochelari de soare. Stătea aplecată asupra 
unei cafele și a unui ziar. Soarele se revărsa în bucătăria de la 
demisol și se reflecta în suprafeţele sale albe. 

— Daniel - exclamă Charlotte, întorcându-se. Servește-te cu 
niște cafea. Sunt gata într-o clipă. lartă-mă, dar am avut o 
durere de cap și aici este o lumină atât de puternică, chiar și la 
ora asta afurisită! 

— Va fi arșiţă astăzi - încuviință Daniel din cap, stând în 
mijlocul bucătăriei și ţinându-și servieta cu ambele mâini. 

— Stai jos, ia o cafea. 

— Mulţumesc. Tocmai am băut una. 

— Soţul meu a telefonat cu noaptea-n cap. La Hong Kong era 
două după-amiaza, continuă ea, ducându-și două degete la 
tâmple, în timp ce își sorbea sucul de portocale. M-a întrebat 
dacă Sebastian a fost arestat sau nu, până la urmă? M-a necăjit 
teribil. I-am spus că nu cred. Este adevărat? Vreau să spun... e 
doar pentru că Sebastian îl cunoștea pe Ben... dar după aceea 


ei au părut să ia totul foarte în serios... 

— A fost arestat, dar nu a fost pus sub acuzare. Formal, a 
fost luat în custodie, fiind interogat în legătură cu crima, lar 
această situație poate continua câteva zile. Mai bine să fii 
pregătită. În această etapă, cred că poţi să fii de ajutor. O să 
vedem cum vor decurge lucrurile astăzi. 

Preţ de o clipă, chipul lui Charlotte încremeni. În lumina 
strălucitoare a soarelui, David remarcă machiajul Intens, 
adunat în cute în jurul gurii ei. 

— Nu trebuie decât să-l ajutăm să facă faţă acestei situaţii 
într-un mod adecvat. Nu vrem să se autoacuze, d.ir vrem să fim 
siguri că va răspunde la întrebări cât de temeinic poate. Dacă 
nu spune acum ceva care se va dovedi relevant ulterior, asta îl 
va costa când vom ajunge la proces, spuse Daniel. 

— Dumnezeule, ce ridicol absolut... ca bietul copil să treacă 
prin toate astea. Cazul nu va ajunge la tribunal, nu-i așa? 

— Numai dacă poliţia deţine suficiente dovezi pentru a-l pune 
sub acuzare. In acest moment este doar suspect, nimic mai 
mult. La drept vorbind, ei nu au nicio dovadă, dar proba 
medico-legală constituie cheia. Este posibil să primească chiar 
astăzi raportul respectiv, așa că putem spera că acesta o să-i 
aducă eliberarea. 

Daniel își drese glasul. Dorea să creadă propriile sale cuvinte 
alinătoare. 

— Sebastian a mai avut vreodată vreun necaz de genul ăsta? 
întrebă el. 

— Nu, bineînţeles că nu. Totul nu este altceva decât o 
greșeală teribilă. 

— Şi la școală totul este în regulă - nu are probleme cu 
ceilalți copii, sau... probleme la învăţătură? 

— Ei bine, trebuie să-ţi spun că nu adoră școala. Soţul meu 
spune că acest lucru se întâmplă din pricina faptului că este 
prea inteligent. Școala nu-i oferă suficiente provocări, înţelegi. 

— Așadar, are probleme? zise Daniel, ridicând o sprânceană 
spre Charlotte și remarcând încordarea din vocea ei, în timp ce 
își apăra fiul. 

— E frustrat. Chiar are o minte brici. A moștenit-o de la tatăl 
lui, sau cel puţin asta îmi tot spune Ken. Ei pur și simplu nu știu 
cum să se poarte cu el la școală, cum să... îi pună în valoare 
potenţialul. 


— Crezi că... 

Charlotte se opri, scoţându-și ochelarii de soare. Daniel îi 
văzu ochii, care deveniseră dintr-odată strălucitori din pricina 
speranţei. 

— Să-ţi arăt niște lucrări de-ale lui? continuă ea. Chiar este 
un copil excepţional, zău așa. Chiar nu știu cum de l-am adus 
pe lume. 

Charlotte își lovi palmele de pantaloni și o apucă pe trepte în 
sus, cu pas vioi. Daniel o urmă. Făcu eforturi să ţină pasul cu 
ea, până la parter și mai departe, până la dormitorul de la etaj 
al lui Sebastian. 

Ajunși la primul etaj, Charlotte apăsă clanţa de alamă a ușii 
și deschise ușa de la dormitorul lui Sebastian. 

Daniel ezită, dar Charlotte îi făcu semn să intre. 

Camera era mică. Daniel remarcă faptul că patul era acoperit 
cu o cuvertură cu Omul păianjen și pereţii erau de culoare 
albastră. IÎncăperea i se părea mai liniștită și mai întunecată 
decât bucătăria, fereastra fiind orientată spre nord. Era un 
spaţiu intim deranjat, iar Daniel se simţi ca un intrus. 

Uită-te la tablou, rosti Charlotte, arătând spre un desen în 
cărbune atârnat de perete. _ 

Daniel desluși o bătrână cu un nas încovoiat. In anumite 
locuri cărbunele era mânjit, iar ochii femeii păreau plini de 
îngrijorare. 

— Poţi să zici că mă reprezintă pe mine. A făcut-o pentru 
mine, de Crăciun. Unul dintre prietenii noștri artiști pune că 
denotă un talent extrem de precoce. Nu prea cred că 
asemănarea este izbitoare, dar aparent conferă un sens 
personajului... 

Daniel încuviinţă, dând din cap. Pe pat erau aliniate licării. 
Charlotte se aplecă și culese ghiozdanul lui Sebastian, scoțând 
din el caietele și frunzărind paginile pe care le scrisese băiatul, 
înainte de a i le înmâna lui Daniel. El se uită la ele cu coada 
ochiului, înainte de pune caietele jos, pe comoda cu sertare. 

Mai apoi, Charlotte se aplecă să ridice niște creioane de 
colorat, care se împrăștiaseră pe podea. În timp ce o privea, 
Daniel remarcă modul ordonat în care erau așezați papucii lui 
Sebastian, lângă pat, ca și felul în care erau stivuite cărţile 
acestuia, cele mai mari la bază și cele mai mici deasupra. 

— E un băiat excepţional, spuse Charlotte. La matematică nu 


greșește aproape niciodată și, de asemenea, cântă foarte bine 
la pian. Asta chiar dacă degetele sale sunt prea mici. 

Daniel respiră adânc, amintindu-și de propria sa copilărie și 
de lecţiile de pian. Işi aduse aminte de încordarea aproape 
dureroasă a mâinilor sale mici și fragede, bâjbâind acordurile. 

In hol, gata de plecare, Charlotte avu timp să-și lege o eșarfă 
de mătase la gât. Din nou, Daniel fu uimit de cât de fragilă era. 
Se uită cum i se reliefa coloana vertebrală, în timp ce ea se 
aplecă pentru a-și lua geanta. 

Se gândi la Sebastian așteptând-o în celulă pe Charlotte. Din 
nou, își aduse aminte de propria sa mamă: își aminti cum o 
aștepta în birourile de asistenţă socială și în secţiile de poliţie, 
întrebându-se când avea să-și facă apariţia. Abia atunci când a 
devenit adult a izbutit să se împace cu amărăciunea acelor ani. 
Ca băieţel se dovedise recunoscător atunci când ea se ivea, în 
cele din urmă. 

Merseră spre secţia de poliţie Islington, vizavi de parcul 
Barnard. Era o zonă deschisă a parcului cu poteci și cu un 
teren de fotbal. Singurul loc care ar fi putut să ascundă ceva 
violent era locul de joacă, care se întindea de-a lungul străzii 
Copenhaga, încadrat de tufișuri și copaci. Daniel știa că poliția 
obținuse deja de la Consiliul Municipal Islington imaginile 
surprinse de camerele de supraveghere. Se întrebă ce ar fi 
putut să conţină. Colţul dinspre strada Copenhaga, aflat în 
apropierea locului în care fusese semnalată altercaţia, era 
presărat cu flori, depuse în memoria lui Ben. Daniel se oprise 
pentru a citi câteva mesaje, în drum spre casa familiei Croll. 

Căldura și strălucirea dimineţii nu pătrundea și în camera de 
interogatoriu. Sebastian, în capul mesei, iar Daniel și mama lui 
stăteau faţă în faţă cu ofițerii de poliție. Sergentul Turner era 
însoţit de această dată de către polițistul Hudson, un bărbat 
slab și răbdător, ai cărui genunchi se ciocneau de tăblia mesei 
atunci când se mișca. Daniel nu era străin de faptul că mai 
exista și o altă cameră plină m ofițeri de poliţie, care ascultau 
discuţia. Interogatoriul era înregistrat video și privit din altă 
cameră. 

— În regulă, Sebastian, spuse sergentul Turner - cât crezi că 
era ceasul atunci când l-ai văzut pe Ben afară, plimbându-se cu 
bicicleta? 

— Nu știu. 


— Poţi să-ţi aduci aminte dacă era înainte sau după prânz? 

— După prânz. 

— Cu siguranţă era după prânz - interveni Charlotte. L-am 
pregătit prânzul înainte să iasă. 

Ofiţerul de poliție se încruntă din pricina întreruperii 
produse de Charlotte și luă notițe. 

— A cui a fost ideea să mergeţi în parc? 

Sebastian își duse patru degete la gură. Își ridică ochii spre 
tavan și își plimbă privirea pe el, înainte și înapoi. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Sigur că nu poţi să-ţi aduci aminte a cui a fost ideea. El 
era pe bicicletă, iar tu nu aveai una. A fost ideea ta? 

— Tocmai am spus că nu-mi aduc aminte. 

Daniel văzu mica izbucnire de furie învăpăind buzele 
băiatului. Se întrebă dacă asta surprinsese, uitându-se la 
Sebastian. Furia era lucrul pe care Daniel și-l amintea cel mai 
bine din copilăria lui: furia și teama. Daniel nu câștigase nicio 
clipă încrederea lui Sebastian, dar totuși era ceva legat de 
băiat care îl făcea pe Daniel să-și amintească de propria sa 
copilărie. 

— Ce-ai păţit la mână? îl întrebă dintr-odată Sebastian pe 
Daniel. 

Inițial, Daniel se întrebă dacă nu cumva băiatul încerca astfel 
să se refugieze de întrebările ofițerului de poliție. Daniel îi 
aruncă o privire sergentului de poliție, după care răspunse. 

— Am căzut... alergând. 

— Doare? 

— Nu cine știe ce. 

— OK, Seb, să ne întoarcem la povestea ta, spuse sergentul 
Turner. 

Sebastian se lăsă să alunece în scaun, plecându-și bărbia în 
piept. 

Charlotte îl lovi pe Sebastian peste picior. 

— li pare foarte rău, domnule sergent, e doar din cauza 
oboselii. Toate astea sunt atât de solicitante, nu-i așa, dragul 
meu? Cred că tocmai detaliile astea sunt atât de obositoare... 

— Să-mi fie cu iertare, doamnă Croll, dar detaliile sunt 
meseria mea. Pot să vă cer să păstraţi liniștea și să încercaţi să 
nu mai răspundeţi la întrebări în locul lui? 

Doamna Croll încuviinţă din cap. 


— Așadar, cum ai ajuns în parc, Seb? 

— Prin poarta de sus... 

— Înţeleg. Ai început să te cerți cu Ben când erati în parc? 

Sebastian clătină violent din cap, ca și cum ar fi vrut să 
alunge o muscă. 

— Clatini tu din cap, dar există un martor care susține iaa 
văzut doi băieţi de vârsta voastră, bătându-se în zona de sus a 
parcului. A vorbit cineva cu tine în timp ce erai ui Ben, care să- 
ți spună să termini cu încăierarea? 

— Îmi pare foarte rău, domnule sergent, rosti Charlotte. 
Tocmai v-a spus că el și Ben nu s-au bătut. Pur și simplu, nu e 
genul bătăios, înţelegeţi? 

Sergentul respiră adânc și apoi îl întrebă pe Sebastian dacă 
dorea o pauză și un suc. Atunci când băiatul ieși pentru a se 
duce la baie, însoţit de polițistul Hudson, sergentul își încrucișă 
mâinile pe masă. Daniel remarcă moliciunea cărnoasă a 
mâinilor bărbatului. 

— Ştiu că este greu, doamnă Croll, dar puteţi măcar încerca 
să nu mai răspundeţi în locul lui? 

— Știu, așa voi face - ce să fac, mi-e greu să mă abtin. Pot să- 
mi dau seama că nu este suficient de coerent, fată de cât știu 
că este capabil, și nu vreau decât să dau o mână de ajutor la 
clarificarea lucrurilor. 

— Asta ne dorim cu toţii - să clarificăm lucrurile. ('. Redeţi că 
puteţi să ieșiţi pentru puţin timp - să beţi o ceașcă de cafea, 
poate, doar cât formulez eu restul întrebărilor? 

Charlotte se îndreptă în scaun și privi spre Daniel. 

— Depinde de tine, rosti Daniel. Poţi rămâne, dar atunci va 
trebui să păstrezi tăcerea. Ai dreptul să te afli aici. 

— Ești sigur că el e în regulă? întrebă Charlotte. 

— Firește. 

Când Sebastian fu adus înapoi, în lipsa mamei sale, alese să 
se așeze mai aproape de Daniel. Părea agitat și Daniel simţi 
atingerea ocazională a mâinii băiatului pe braţul său, ca și un 
picior atingându-i cracul pantalonului. 

— Așadar, spui că nu a fost niciun conflict între tine și Ben? 

— Nu, ne-am luptat puţin, în joacă. Ne jucam de-a v-aţi 
ascunselea și ne vânam unul pe celălalt, când m-a descoperit și 
ne-am rostogolit în iarbă, luptându-ne în joacă. 

— Uneori joaca de-a bătaia poate să o ia razna. Asta s-a 


întâmplat? Ai sărit peste cal? 

Din nou, obrajii lui Sebastian se împurpurară de mânie. 

— Nu, răspunse el. Nu am făcut așa ceva, dar Ben m-a lovit 
de câteva ori și m-a durut - poate că nu intenţionat - și eu l-am 
împins de pe mine. 

— Înţeleg. L-ai împins pe Ben. Ce făceaţi atunci când 
bărbatul cu câinele a strigat la tine să te oprești? îl loveai? 

— Nu. 

Sebastian începu să arate îndurerat. 

— Domnule sergent, devine foarte repetitiv, spuse Daniel. 
Cred că sunteţi de acord că a răspuns deja la această întrebare. 
Putem să mergem mai departe? 

Sebastian oftă adânc și Daniel îi prinse privirea și îi făcu, 
complice, cu ochiul. Băiatul zâmbi cu gura până la urechi și 
apoi încercă să facă și el același lucru, clipind cu ambii ochi. 

— Nu pot să fac asta, uite, rosti el, cu ochii strâns lipiţi. 
Trebuie să mai exersez. 

— Lasă asta acum - interveni sergentul. După ce v-aţi bătut 
te-ai dus la locul de joacă? 

Sebastian rânji, cu ochii închiși, iar sergentul privi exasperat 
spre Daniel. Daniel își drese glasul și apoi atinse cu blândeţe 
braţul lui Sebastian. 

— Ştiu că e greu, dar nu mai durează mult, Seb, OK? 

— Te mai doare mâna? 

— Nu mă mai doare, mulţumesc, se vindecă. 

— Sângerează? 

— Nu, s-a oprit. 

— Ţi-a țâșnit sângele? 

Deschisese din nou ochii. 

Daniel fu surprins să simtă că i se accelerase pulsul. (datină 
o dată din cap - ridicând din umeri - și îi văzu pe ofiţerii de 
poliţie umezindu-și buzele, în timp ce îl siudiau pe băiat. 

— Ce s-a întâmplat după ce aţi ajuns la locul de joacă? 

— Ne-am căţărat și ne-am jucat pe cauciucuri, după i are eu 
am spus că vreau să merg acasă, pentru că mi se făcuse foame. 

— Am aici o fotografie a locului de joacă. Unde v-aţi cățărat? 

— Vreau să o văd pe mami, zise Sebastian. 

— Doar încă puţin, Sebastian. l-am cerut mamei tale să 
aștepte afară și o să o poţi vedea imediat ce vei fi în stare să ne 
spui ce s-a întâmplat, rosti sergentul. 


Daniel înțelegea cât de greu era pentru un băieţel de vârsta 
lui Sebastian să fie despărțit de mama lui - disperarea aceea o 
resimţise și el atunci când fusese obligat să se despartă de 
mama sa. Își închipui că și Sebastian simţea la fel. 

— Dacă poţi, arată-mi unde anume v-aţi căţărat, spuse 
sergentul. 

— Nu știu, răspunse Sebastian, pe un ton plângăreţ. Vreau la 
mami... 

Daniel expiră și își așeză încet palma pe masă. 

— E limpede că dorinţa clientului meu este de a se întoarce 
mama lui. 

— A fost de acord să iasă pentru a ne lăsa să discutăm cu 
băiatul în absenţa ei. 

— Este îndreptăţit să se afle în compania mamei sale, dacă 
dorește acest lucru. Dacă mama lui nu se întoarce, nu va mai 
răspunde la nicio altă întrebare. 

Interogatoriul se întrerupse, în timp ce un poliţist se duse să 
o aducă pe mama lui Sebastian. Daniel ieși pentru a se duce la 
baie, iar sergentul îl urmă pe coridor. 

— Ascultă, băiete, știu că ai o treabă de făcut, dar amândoi 
știm ce se petrece aici. Nu o să-ţi spun eu ce trebuie să faci. 
Știu că vrei să-l pui într-o lumină cât mai favorabilă - să-i oferi 
cel mai bun unghi, indiferent ce ar fi făcut - dar puştiul trebuie 
neapărat să spună adevărul. E un băieţaș și trebuie să spună 
adevărul despre ceea ce a făcut - trebuie să-l lași să facă asta. 
El a făcut-o. Pur și simplu, trebuie să spună că el a făcut-o. Tu 
nu ai văzut micul trup zdrobit al băiatului, dar eu da. Nu 
trebuie să-l consolezi pe... 

— Pot să te opresc aici? Adu-o pe mama lui înăuntru și apoi 
vom putea continua interogatoriul. Cu cât tragem de timp, cu 
atât o să dureze mai mult. 

— Șeful tocmai a fost de acord cu încă douăsprezece ore. 

Daniel încuviință, dând din cap, și își vâri mâinile în 
buzunare. 

— Asta însemnă până marţi, la patru după-amiază, dar am 
înaintat deja o cerere către tribunal, în care am solicitat mai 
mult timp. Avem tot timpul din lume, ascultă ce-ţi spun. 

Daniel intră în camera de interogatoriu și mai dădu 
o lila în carnețelul său. Ochiul camerei de filmat se holba la 
el din colţul încăperii. 


— O trimit pe mama ta înăuntru. 

— Le-ai spus asta afară? Cred că ești un avocat bun. 

— Ai dreptul să-ţi vezi mama dacă vrei acest lucru. Slujba 
mea este să mă asigur că îţi cunoști drepturile. 

Parfumul lui Charlotte pătrunse în cameră înaintea ei. Se 
așeză de cealaltă parte a mesei, lângă sergentul Turner. Daniel 
era convins că i se ceruse să nu stea lângă fiul el și să păstreze 
tăcerea. 

Pe când sergentul continuă să-i adreseze întrebări lui 
Sebastian ea nu rosti niciun cuvânt, adesea fără ca măcar să-și 
îndrepte privirea spre el. Își fixă atenţia asupra brăţării pe care 
o purta, apoi asupra fustei, după care asupra cuticulelor și mai 
apoi asupra lui Daniel. Simţi că ea îl privea în timp ce 
consemna pe hârtie întrebările sergentului și răspunsurile 
monosilabice ale lui Sebastian. 

Sergentul Turner tăie ceva ce scrisese în propriul său 
carneţel de notițe și sublinie altceva. 

Bun. Să ne întoarcem unde rămăseserăm. Să ne întoarcem la 
locul de joacă. Spune-mi din nou despre cearta pe care ai avut- 
o cu Ben. 

V-am spus deja, zise Sebastian, dezgolindu-și iarăși dinţii de 
jos. Nu a fost o ceartă, a fost o discuție. Eu am pus că vreau să 
merg acasă, dar el n-a vrut să mă lase. 

Spune-mi din nou despre discuția voastră. 

Daniel îi făcu semn lui Sebastian, încercând să-i dea ghes să 
răspundă la întrebări. Voia ca băiatul să se liniștească. 
Pierderea cumpătului l-ar fi făcut să pară vinovat, iar Daniel nu 
dorea ca el să se acuze singur. Aidoma poliţiei, și el își punea 
întrebări legate de temperamentul impulsiv al băiatului, și 
totuși dorea ca Sebastian să păstreze coerenţa poveștii. Daniel 
se decise să solicite o pauză în cazul în care băiatul avea să 
devină și mai agitat. 

— Am escaladat amândoi cauciucurile până în vârful 
spalierului de lemn pentru căţărat, continuă Sebastian. Chiar e 
sus de tot acolo. Eu obosisem și mă gândeam la mama și la 
durerea ei de cap. Am spus că vreau să mă duc acasă, dar Ben 
nu a vrut să mă lase. A încercat să mă facă să rămân. Apoi s-a 
enervat și s-a apucat să mă împingă, iar eu i-am spus să 
înceteze. 

— Elte-a împins? 


— Da, căci ţinea morţiș să rămân să ne jucăm în continuare. 

— Nu te-ai supărat atunci când te-a împins? L-ai împins și tu, 
drept răspuns? 

— Nu. 

— Poate că l-ai împins din vârful spalierului de căţărat, ce 
zici? 

— V-a răspuns deja, domnule sergent - interveni Daniel, 
vocea sa răsunând tare în mica încăpere de interogatoriu. 

— Nu l-am împins, dar Ben a spus că avea de gând să sară. 
Dorea să mă impresioneze, înțelegeţi. Eu plecam acasă și el 
voia să rămân să-l văd sărind. 

— Ben era un băieţel, nu un flăcău ca tine. Tu chiar ești bine 
clădit. Ești sigur că el s-a hotărât să sară? 

— Unde o să ajungem așa, domnule sergent? rosti Daniel. 

Sergentul își drese glasul și își puse jos stiloul. 

— Chiar asta s-a întâmplat cu adevărat, Sebastian? 

— Da, chiar asta. 

Acum era bosumflat, scurs în scaun. 

— Ești sigur că nu l-ai împins? L-ai îmbrâncit și după aceea 
poate că ai început să te baţi cu el? 

— Nu! 

Din nou furia păru să reapară pe buzele și obrajii băiatului. 

— Te-ai înfuriat, Seb? 

Sebastian își încrucișă braţele și își îngustă ochii. 

— Te-ai înfuriat pe mine pentru că mi-am dat seama? l-ai 
făcut vânt lui Ben în jos? 

— Deloc. 

— Uneori, atunci când oamenii se înfurie, acest lucru se 
întâmplă pentru că ei încearcă să ascundă ceva. Pricepi? 

Sebastian își împinse scaunul și dintr-odată se aruncă pe 
podea. Se întinse pe spate pe podeaua camerei de interogatoriu 
și începu să ţipe. Daniel ţâșni de la locul lui. Sebastian plângea 
în hohote și urla, iar atunci când își întoarse faţa către Daniel, 
chipul îi era schimonosit și brăzdat de lacrimi. 

— Nu l-am împins. Nu l-am împins. 

— Atunci cum crezi că a ajuns jos? 

— Nu știu, eu nu l-am rănit. Eu... eu nu... 

Tipătul lui Sebastian era atât de ascuţit, încât Turner își puse 
o mână la ureche. 

Se scurseră câteva clipe bune până când Daniel să-și dea 


seama că rămăsese cu gura căscată, holbându-se la băiat. Se 
simţi dintr-odată foarte distant în camera aceea neaerisită - 
depășit de situaţie, în pofida experienţei sale. 

Turner opri interogatoriul pentru ca Sebastian să-și poată 
reveni. Charlotte se apropie grijulie de fiul ei, ţinându-și coatele 
scoase în afară. Chipul băiatului era roșu de furie și brăzdat de 
lacrimi. 

— Dragul meu, te rog - spuse Charlotte, unghiile plutindu-i în 
aer deasupra fiului ei. 

Mâinile ei erau roșii, capilarele îi erau vizibile, iar degetele îi 
tremurau. 

— Ce naiba, dragul meu? Vrei să te calmezi, te rog? Mamei 
nu-i place să te vadă supărat. Te rog să nu te mai lași pradă 
nervilor. 

Daniel voia să o rupă la fugă, să-și pună mușchii la treabă și 
să risipească ţipetele încordate ale băiatului și solemnitatea 
constipată a camerei de interogatoriu. Se duse din nou până la 
toaleta bărbaţilor și își dădu cu apă rece pe faţă, examinându- 
se în mica oglindă sprijinită de chiuvetă. 

Dorea să renunţe la caz, nu din pricina celor petrecute, ci din 
cauza modului în care promitea să evolueze. Ghicise, din felul 
în care poliţia îl hărțuise pe Sebastian, că aveau niște rezultate 
pozitive de la laborator. Dacă băiatul avea să fie acuzat, toată 
presa avea să se năpustească asupra lui. Daniel nu se simţea 
pregătit pentru așa ceva. Cu un an în urmă se ocupase de cazul 
unui adolescent - un băiat acuzat de împușcarea unui alt 
membru al găștii. Ajunsese la Curtea Penală Centrală și băiatul 
fusese trimis după gratii. Avusese un client vulnerabil, încet și 
cu unghiile roase. Chiar și acum Daniel ura să se gândească la 
faptul că el se afla la închisoare. Și acum, un alt puști era pe 
cale să fie înghiţit de sistem, numai că era chiar și mai fraged 
ca vârstă. 

Daniel stătea la biroul din faţă când detectivul-șef veni și-l 
prinse de cot. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu păr cărunt și 
ochi căprui și deznădăjduiţi. 

— E în regulă, rosti el, bătându-l pe Daniel pe umăr. Simţim 
cu toţii același lucru. 

— OK - îngăimă el, cu o voce sugrumată, de parcă i-ar fi 
rămas vreo gânganie în gât, așa că tuși pentru a scăpa de ea. 

— Ești din nord-est? 


Daniel încuviinţă. 

— Tu? 

Din Huli. Uneori nu poţi să-ți dai seama, căci accentul 
londonez și-a lăsat și el amprenta, nu-i așa? 

Păi, de vreme ce stai demult în Londra... 

Sergentul Turner spusese că detectivul-șef Mecrum dorea să- 
l vadă pe Daniel. Fusese condus în biroul acestuia, care era 
înghesuit și întunecos, lumina zilei păli mizând înăuntru printr- 
o mică fereastră amplasată la înălțime. 

— Cam încordată atmosfera pe aici, spuse detectivul-șef în 
timp ce intră în cameră. 

Daniel n-ar fi vrut să ofteze, dar când Mecrum îl auzi, râse în 
surdină, în semn de confirmare. 

— Toţi trecem prin asta, și tot nu suntem obișnuiți cu așa 
ceva. 

Daniel tuși și încuviință. Pentru întâia oară simţea o afinitate 
cu acel bărbat. 

— Cel mai afurisit lucru cu care am avut de-a face vreodată. 
Să o văd pe biata femeie când a dat ochii cu micuțul ci - ucis în 
acel mod. Tare greu... Tu ai copii, Daniel? 

Clătină din cap. 

— Eu am doi. Nenorocirea asta sângeroasă te cam pune pe 
gânduri, nu-i așa? 

— Situaţia... 

— Situaţia s-a schimbat. Probabil că o să-l acuzăm de 
uciderea micului Ben. 

— Pe baza căror dovezi? Din câte știu eu... 

— A fost văzut bătându-se cu Ben, pe care l-am găsit mort în 
dimineaţa următoare. Acum dispunem de un raport verbal de la 
laborator care confirmă existenţa sângelui lui Ben pe încălţările 
și hainele lui Sebastian, pe care le-am luat din casă. O să-l 
interogăm despre toate astea pe parcursul următoarelor ore. O 
să solicităm unui judecător mai mult timp, în cazul în care nu 
obținem o mărturisire. În această dimineaţă am obţinut un 
mandat de percheziție pentru locuinţa familiei și echipa tehnică 
se află încă acolo... Cine știe ce altceva vor mai descoperi? 

— Ce se întâmplă cu înregistrările camerelor de 
supraveghere? 

— Scotocim încă prin ele. 

Daniel se trezi de dimineaţă, se îmbrăcă și cobori scările. 


Minnie nu era prin preajmă și el se învârti o vreme prin 
bucătărie, întrebându-se ce să facă. Nu prea dormise. Nu 
înapoiase fluturele de porțelan atunci când se spălase pe dinţi. 
Îl ascunsese în cameră. Hotărâse: lui avea să-l mai înapoieze în 
vecii vecilor. Dorea să-l păstreze numai pentru că ea voia să i-l 
dea înapoi. Nici măcar nu avea habar de ce îl luase, dar acum 
reprezenta ceva pentru el. 

— Iată-te, dragule. Ţi-e foame? 

Târa în hol o găleată pentru hrănit animalele. 

— O să fac niște terci de fulgi de ovăz și după aceea o să ţi 
arăt ce e prin jur. O să-ţi spun și care sunt sarcinile laie. Avem 
ceva treabă de făcut pe aici. 

Daniel se încruntă la ea. Vorbea ca și cum ar fi avut familie 
numeroasă, dar nu era vorba decât despre ea și animalele ei. 

Minnie făcu terciul de fulgi de ovăz și eliberă un spaţiu pe 
masă, astfel încât ei să poată mânca. Scotea un sunet straniu 
atunci când mânca, ca și cum ar fi respirat în același timp. 
După ce înghiţea, emitea un zgomot plin de satisfacţie, drept 
apreciere a gustului. Sunetul îl distrase pe Daniel, așa că ea 
termină prima. 

— Mai e, dragule, dacă mai vrei. 

Din nou, el spuse că se săturase. 

— Bine atunci. Să ne punem pe treabă. Nu ai cizme de 
cauciuc, nu-i așa? 

Clătină din cap. 

— E-n regulă, căci am destule, de aproape toate mărimile. 
Haide. 

Afară, ea deschise șopronul, iar el păși înăuntru. Mirosea a 
pământ jilav. De-a lungul unui perete erau aliniate cizme de 
cauciuc, mai mari și mai mici, exact așa cum tocmai spusese. 
Erau vreo zece-douăsprezece perechi cu totul. Unele erau de 
mărimea potrivită pentru niște copii și mai era și o pereche de 
cizme uriașe, verzi, bune pentru un bărbat zdravăn. 

— Toate astea sunt ale copiilor de care te-ai ocupat? întrebă 
el, în timp ce proba o pereche. 

— Şi mai sunt câteva, spuse ea, aplecându-se pentru a ridica 
și aranja vreo două perechi, care căzuseră de la locul lor. 

Când se aplecă, fusta i se ridică la spate, dându-i la iveală 
pulpele albe. 

— De când te ocupi cu îngrijirea copiilor? 


— O, nici nu mai știu, iubire. Trebuie să fie deja mai bine de 
zece ani. 

— Eşti tristă când copiii pleacă? 

— Nu și dacă se duc în locuri mai fericite pentru ei. Unul sau 
doi au fost adoptați de niște familii drăguţe. 

— Uneori îi înapoiezi mamelor lor, totuși... 

— Așa e. Uneori, dacă e spre binele lor. 

Cizmele lui erau puţin cam prea mari, dar mergeau. O urmă 
pe Minnie în ţarcul găinilor și mai apoi în coteţul din capăt. 
Înăuntru mirosea a urină. Păsările cotcodăceau la picioarele 
sale și îi trecu prin cap să le ia la șuturi, așa mm făcea cu 
porumbeii din parc, dar se înfrână. 

— De Hector mă ocup eu, rosti ea. E bătrân și poate să fie 
cam ţâfnos. Văd eu de el, dis-de-dimineaţă. Treaba ta este să 
hrănești găinile și să te uiţi după ouă. E cel mai important 
lucru. Hector face purici pe aici doar pentru că îl iubesc, dar 
bani obţin de pe urma găinilor. O să-ţi arăt t iun să le hrănești 
și după aceea putem să ne uităm după i mă. E floare la ureche, 
o să te deprinzi cu asta și mai apoi ai să poţi face acest lucru în 
fiecare dimineaţă, înainte de școală. Asta o să fie sarcina ta. 

Jgheabul avea o lungime de vreo cincizeci de meni. O parte 
era acoperit, dar restul era deschis. Daniel o urmări în timp ce 
luă o mână de grăunţe și le împrăștie de-a lungul lui. Ea îi 
spuse să încerce și el, așa că îi copie mișcările, presărând 
boabe. 

E porumb, rosti ea. Îl iau de la un fermier, în schimbul 
ouălor. Nu le da prea mult, ia aminte. Câţiva pumni sunt 
suficienți. Găinile se încaieră pentru grăunţe și în plus mai 
există și iarba și buruienile care le sunt și ele pe plac. Câte 
crezi că avem aici? 

Vreo patruzeci, răspunse el. 

Ea se întoarse și îl privi pe Daniel într-un fel ciudat, 

(u gura întredeschisă. 

Drept la ţintă, istețule. Avem treizeci și nouă. Cum de ai 
apreciat atât de bine? 

— Atât de multe par să fie. 

— În regulă. Acum, cât ele sunt ocupate cu mâncatul, noi o 
să ne uităm după ouă. la asta, zise ea, dându-i lui 

Daniel o tavă de carton. Poţi să-ţi dai seama unde s-au 
așezat, continuă. Vezi? Uite, am găsit unul aici. Unul mare și 


frumos. 

Lui Daniel nu-i plăceau ferma și casa ei, dar descoperi că 
această sarcină îi este pe plac. Erau murdare, împroșcate cu 
găinaţ și cu pene lipite de ele, dar îi plăceau ouăle. Nu voia să 
le spargă, așa cum dorea să spargă fluturele de porțelan și să ia 
la șuturi găinile. Păstră unul dintre ele, strecurându-l pe furiș 
în buzunar. Era un ou mic și maroniu, pe care îl simțea cald 
încă. 

Atunci când terminară, numărară ouăle. Erau douăzeci și 
șase. Minnie începu să meargă prin curte, pregătind mâncarea 
pentru Hector și vorbind cu găinile care cârâiau pe lângă 
gleznele ei. De perete era rezemată o furcă și Daniel o înșfăcă. 
Era puţin cam grea pentru el, dar o ridică deasupra capului ca 
un halterofil. Îi căzu din mâini, într-o parte. 

— Ai grijă, dragule, spuse ea. 

Daniel se aplecă și o ridică din nou. Ea era aplecată în faţă, 
cu fundul masiv acoperit de fustă ridicat în aer. Ţinând furca 
lângă cap, păși înainte și o înţepă cu ea în șezut. 

— Hei - exclamă ea, ridicându-se dintr-odată. Pune-o jos. 

Accentul ei era amuzant, mai cu seamă când rostea cuvinte 
precum „jos”. 

Daniel rânji spre ea și flutură furca, făcând un pas spre ea, 
apoi încă unul, capătul furcii ridicându-se spre faţa ei. Încă o 
dată, ea nu dădu înapoi. 

Daniel simţi o izbitură bruscă, ca și cum bazinul i s-ar fi 
pleznit de coloana vertebrală. Lăsă să-i cadă furca și avu din 
nou aceeași senzaţie. Tapul îl lovi iarăși în spate și fu, i zvârlit 
înainte, prăvălindu-se pe capătul furcii, cu faţa în noroi. Se 
ridică numaidecât și se răsuci în loc, cu pumnii încleștaţi și 
gata de luptă. Tapul își plecă creștetul, așa că Daniel putu să 
vadă o frumoasă pereche de coarne maronii. 

— Nu, Danny, rosti ea, apucându-l de cot și împingându-l 
înapoi. Nu! O să te dea de-a berbeleacul cât ai zice pește. Tapul 
acesta bătrân are o slăbiciune pentru mine. Nu i-a plăcut ce 
făceai tu aici. Acum lasă-l și cu asta basta. Te-ar împunge cu 
vreunul din coarnele lui și ţi-ar face de petrecanie. 

Daniel se lăsă împins la o parte. Se îndreptă spre casă, 
deplasându-se lateral, astfel încât să fie tot timpul cu fața spre 
tap. Pe când se apropia de treapta de la pragul ușii, scoase 
limba la Hector. Ţapul atacă din nou și Daniel o zbughi în casă. 


Minnie îi spuse lui Daniel să se spele și să se pregătească să 
iasă. Făcu ceea ce i se ceruse, în timp ce ea stătea în bucătărie, 
spălând ouăle și ambalându-le. 

Se spălă pe faţă în baie și își perie dinţii, după care se târi 
spre dormitorul său. Oul se afla încă întreg în buzunarul lui și îl 
puse în sertarul de lângă pat. Il așeză pe o mănușă și îl 
înconjură cu trei perechi de șosete, improvizându-i un fel de 
cuib, pentru a-l încălzi, după (are închise sertarul și tocmai era 
pe cale să se îndrepte spre scări când, mânat de un gând 
întârziat, se întoarse ui cameră și, luând lănțișorul mamei lui de 
sub pernă, îl puse și pe el în cuib, chiar lângă ou. Își examină 
spatele și fundul, căutând zgârieturi lăsate de coarnele ţapului. 
Își julise ambele palme atunci când căzuse. 

Minnie purta un fular roz de lână înfășurat în jurul gâtului. 
Purta în continuare aceeași fustă gri și cizmele pe care le 
avusese și cu o zi în urmă. Pe deasupra puloverului îmbrăcase o 
jachetă verde. Era prea strânsă pe ea pentru a o încheia, prin 
urmare o lăsase așa, descheiată, cu fularul roz legănându-se. 

Minnie spuse că aveau să meargă să-l înscrie pe Daniel la 
școala locală și după aceea aveau să cumpere pentru el niște 
haine de școală noi. 

— O să mergem pe jos, rosti ea, pe când treceau pe lângă 
mașină, un Renault de culoare roșu-închis, cu pânze de 
păianjen adunate în jurul oglinzii de pe partea dreaptă. Oricum 
e nevoie să-ţi arăt drumul spre școală, nu-i așa? 

Daniel ridică din umeri și o urmă. 

__—vUrăsc școala - îi spuse el. O să fiu exmatriculat. 
Intotdeauna sunt exmatriculat. 

— Ei bine, nici nu mă mir, dacă ai această atitudine. 

— Şi ce să fac? 

— Gândește pozitiv. Dacă procedezi astfel, s-ar putea să fii 
surprins. 

— Ca de pildă, să mă gândesc la mama mea, zicându-mi că o 
să fie mai bine, și chiar așa să i se întâmple? 

Minnie nu rosti niciun cuvânt. El mergea la un pas în urma 
ei. 

— Oricum, îmi doresc asta de ani în șir, și tot nu s-a 
întâmplat nimic. 

— A gândi pozitiv nu e același lucru cu a-ţi dori ceva. Ce spui 
tu acolo are de-a face cu doritul. 


Erau cincizeci de pași de la casa ei până la cea mai apropiată 
potecă mai de Doamne-ajută. Minnie îi spuse că până la școală 
era un drum de douăzeci de minute, pe jos. 

La început străbătură proprietăţi, apoi un parc, după care 
merseră pe un teren pe care se găseau niște vaci. Pe când 
pășeau, Minnie îi povesti lui Daniel despre 

Brampton, chiar dacă el îi spuse că-l doare-n cot. Nu avea să 
stea prea mult pe acolo. 

Brampton era amplasat doar la două mile spre sud de Zidul 
lui Hadrian, îi aduse ea la cunoștință. Atunci când el îi spuse că 
nu auzise în viaţa lui de zidul cu pricina, ea îi zise că o să-l ducă 
până acolo într-o zi. Brampton se găsea la zece mile distanţă de 
Carlisle și la cincizeci și cinci de mile depărtare de Newcastle. 

Cincizeci și cinci de mile, se gândi Daniel în timp ce mergea 
în urma ei. 

— Te simţi bine aici, dragule? întrebă ea. Astăzi pari cam 
abătut. 

— OK. 

— Ce-ţi place să faci? Nu sunt obișnuită cu băieţi, asta-i 
situaţia. Trebuie să mă pui la curent. Ce-ţi place, așadar? 
fotbalul? 

— "bar n-am, răspunse el. 

Trecură prin parc și Daniel se întoarse să se uite la leagăne. 
Într-unul dintre ele stătea un bărbat singur și îndesat, care se 
sprijinea în picioare pentru a se legăna încetișor. 

— Vrei să te dai o tură? Să știi că avem timp. 

— E tipul ăsta aici, răspunse el, uitându-se chiorâș la soarele 
care era acum sus pe cer. 

— Nu-i decât Billy Harper. Billy nu te va stânjeni cu nimic. E 
îndrăgostit de leagăne. Întotdeauna a fost. E de treabă. N-ar 
face rău nici unei muște. Pe aici, dragule, toată lumea cunoaște 
pe toată lumea. Asta-i cea mai proastă parte cu locul acesta, o 
să vezi. Dar partea bună este că, din momentul în care te-ai 
dumirit ce hram poartă fiecare, nu mai ai de ce să te temi. In 
Brampton nu există secrete. 

Daniel chibzui la acest lucru: fără secrete și toţi să aibă 
habar ce hram porţi. Ştia el cum stă treaba cu locurile mici. 
Fusese în câteva, când mama lui era bolnavă. Nu-i plăceau 
locurile mici. Îi plăcea Newcastle. Voia să trăiască la Londra. 
Nu-i plăceau oamenii care știau ce hram poartă. 


Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, ea rosti: 

— Carevasăzică îţi place Newcastle? 

— Mda, răspunse el. 

— Ai vrea să trăiești din nou acolo? 

— Aș vrea să trăiesc la Londra. 

— Zău așa? Cred că Londra e o idee bună. Mi-a plăcut acolo. 
Dacă o să te muţi la Londra, când o să te faci mai mare, cu ce 
crezi că o să te îndeletnicești? 

— O să fiu hoţ de buzunare. 

Daniel se gândi că ea ar fi putut să-l repeadă, dar ea se 
întoarse și-l înghionti ușurel cu cotul. 

— Ca Fagin, vrei să zici? 

— Cine mai și ăsta? 

— N-ai văzut Oliver Twist? 

— Poate. Mda, cred că da. 

— E acolo un bărbat în vârstă, un hoţ de buzunare, care nu o 
sfârșește bine. 

Daniel lovi cu piciorul în niște pietre. O vacă se întoarse din 
drumul ei și scoase un muget către ei. Daniel făcu un mic salt și 
se ascunse în spatele lui Minnie. 

Ea râse. 

— Oh, măi flăcău, vacile nu-ţi vor face niciun rău. De tauri 
trebuie să te ferești. O să înveţi. 

— Cum poţi să-ţi dai seama dacă este o vacă ori un taur? 

— Ei bine, ești băftos. Te afli în Brampton. Un orășel plin de 
fermieri - poţi afla răspunsul. 

— Dar asta e o vacă, nu-i așa? 

64 

— Da, este. 

— O vacă bătrână ca tine. 

Se întoarse spre el pe cărare, oprindu-se din mers și fixându-l 
cu privirea. Rămase fără aer pentru câteva clipe și obrajii i se 
împurpurară. Lumina din ochii ei pierise din nou. Pulsul lui 
Daniel se acceleră, aşa cum i se întâmpla de obicei atunci când 
urma să se întoarcă acasă la mama lui, după ce fusese plecat. 
Inima începea să-i bată nebunește în timp ce atingea clanţa 
ușii, neștiind peste ce avea dea dincolo de ușă. 

Te-am jignit eu de când ai ajuns aici? 

El o privi, cu gura întredeschisă. 

Am făcut-o? 


El clătină din cap. 

Vorbește. 

N-ai făcut-o. 

Nu-ţi cer decât să te porti la fel de politicos. Înţelegi? 

El încuviinţă, dând din cap. 

Și dacă tot am ajuns aici, nu uita că în curând îţi spiră 
termenul în privinţa fluturelui cu pricina. 

— Ce vrei să spui? 

Spun că ţi-am îngăduit să-l păstrezi câteva zile, dar u um îl 
vreau înapoi. În seara asta, când te speli pe faţă i e dinţi, vreau 
să mi-l înapoiezi, pricepi? 

El încuviinţă iarăși, dând din cap, dar ea îi întorsese spatele. 

Te-am întrebat dacă pricepi. 

Da, răspunse el, mai tare decât avusese de gând. 

Rine, zise ea. Mă bucur că ne înţelegem unul cu celălalt. 
Acum să dăm uitării toate astea. 

O urmă de-a lungul potecii, uitându-se la cizmele ei i are 
pășeau prin iarbă și remarcând că partea din spate a fustei era 
împroșcată cu noroi. Își simțea braţele ciudate și le scutură 
pentru a alunga acea senzaţie din ele. 

— Uite! exclamă ea, oprindu-se și arătând spre cer. Vezi? 

— Ce? 

— Un șoim roșcat! îi vezi aripile ascuţite și coada lungă? 

Pasărea descrise un arc amplu pe bolta cerului și apoi se 
așeză în vârful unui copac înalt. Daniel o zări și își puse mâna 
streașină la ochi, pentru a o vedea mai limpede. 

— Sunt niște păsări tare frumoase. Trebuie să avem grijă de 
pui și să-i ferim de ele, atunci când sunt mici, dar mie mi se par 
elegante, nu crezi? 

Daniel ridică din umeri. 

Atunci când ajunseră la școală, aceasta se vădi o clădire 
veche, înconjurată de magherniţe în paragină. Lui nu-i plăcu 
felul în care arăta, dar o urmă pe Minnie pe trepte în sus. Ea nu 
stabilise o întâlnire, așa că fură nevoiţi să stea și să aștepte. Lui 
nu-i plăceau școlile și se simţea apăsat de tavanul încăperii. 
Incă o dată, ea păru să-și dea seama ce simţea el. 

— E-n regulă, dragule, rosti ea. Nu trebuie să începi de 
astăzi. Trebuie doar să te înscriem. După ce o să te înregistreze 
așa cum se cuvine, o să-ţi luăm niște haine noi. Poţi să le alegi 
chiar tu. Dar cu chibzuială, ţine seama, căci nu mă dau banii 


afară din casă, din păcate, continuă ea, aplecându-se spre el. 

Mirosea aproape ca o floare. Emana aroma clară a ginului 
din seara trecută, combinată cu cea de lămâie și cu izul jilav al 
lânii, cu mirosul găinilor și cumva cu cel al ierbii de vară prin 
care trecuseră în drumul lor spre școală. Preţ de o clipă, 
adulmecând-o, se simţi mai apropiat de ea. 

Directorul școlii era pregătit să-i primească. Daniel se 
așteptă ca Minnie să-i ceară să aștepte afară, dar ea îl trase de 
cot și pășiră împreună în biroul directorului. Acesta era un 
bărbat de vârstă mijlocie, care purta ochelari cu dioptrii mari. 
Daniel îl uri chiar înainte de a se așeza. 

Minnie avu nevoie de o veșnicie pentru a se așeza pe scaun, 
lângă Daniel, în faţa biroului directorului. Își desfăcu eșarfa și 
își scoase haina, după care mai pierdu ceva timp rearanjându-și 
puloverul și fusta. Daniel remarcă faptul că ea lăsase urme de 
noroi, care duceau din anticameră până în birou. 

Minnie, rosti directorul. Întotdeauna o plăcere. 

Daniel putu citi pe o plăcuţă triunghiulară amplasată pe 
biroul lui că se numea domnul F.V. Hart. 

Minnie tuși și se întoarse spre Daniel. 

Da, zise Hart. Pe cine ne-ai adus astăzi? 

Acesta este Daniel, răspunse Minnie. Daniel Hunter. 

Aha. Și câţi ani ai, Daniel? 

Unsprezece, răspunse el. 

Glasul său sună ciudat în cameră, semănând cu vocea unei 
fete. Daniel își pironi din nou privirile în covor, la cizmele pline 
de glod ale lui Minnie. 

În timp ce se uita la Daniel, ochii domnului Hart se îngustară. 
Minnie își deschise geanta și puse o bucată de hârtie dinaintea 
domnului Hart. Era documentul de la serviciile sociale. Domnul 
Hart îl luă și își aprinse pipa în același timp, mușcând-o 
zdravăn de coadă și trăgând din ea până când fumul puturos și 
greu îi învălui pe Minnie și pe Daniel. 

Se pare că nu avem documentele lui de la ultima ţcoală la 
care a fost. Care este ultima școală pe care a urmat-o? 

— Poate că aţi putea să-l întrebaţi pe el? Stă chiar aici. 

— Ei bine, Daniel? 

— Şcoala Graves din Newcastle, domnule. 

— Înţeleg. O să le solicit actele care lipsesc. Ce soi de elev 
ești, Daniel? Vrei să ne spui? 


— Nu știu, răspunse el. 

Auzi respiraţia lui Minnie și se gândi că poate ea îi zâmbea, 
dar când se întoarse spre ea, văzu că nu privea spre el. Hart 
ridică din sprâncene, așa că Daniel adăugă: 

— Nu din cel mai bun. 

— De ce am impresia că ești cam modest? spuse Hart, 
reaprinzându-și pipa și trăgând din ea până când fumul îi ţâșni 
pe nas. 

— E un nou început pentru tine - grăi Minnie, uitându-se la 
Daniel. Nu-i așa? De acum înainte ai de gând să te porţi ca la 
carte. 

Se întoarse spre ea și îi zâmbi, după care se răsuci către 
domnul Hart și dădu aprobator din cap. 

În dimineaţa zilei următoare, Daniel se trezi cu gândul că 
noua școală îl apăsa, mai greu decât pledul de pe patul său. 
Atât de multe școli noi. Trase cu urechea la găinile din curte și 
la porumbeii care uguiau în jgheaburi. O visase iarăși pe mama 
lui. Aceasta stătea întinsă pe canapeaua din vechiul apartament 
și el nu era în stare să o trezească. Chemase o ambulanţă, dar 
aceasta nu sosise încă, așa că el făcea eforturi disperate să o 
trezească, străduindu-se să-i facă respiraţie gură la gură, așa 
cum văzuse la televizor. 

Visul se apropia de o experienţă pe care Daniel o avusese 
deja. Gary, prietenul mamei sale, îi bătuse pe Daniel și pe 
mama acestuia și apoi își luase tălpășița, luând cu el 
majoritatea banilor și o sticlă de votcă. Mama lui cheltuise 
dintr-un foc banii care îi mai rămăseseră din ajutorul ei de 
șomaj, spunând că dorea să se simtă bine. Când Daniel se 
trezise, în toiul nopţii, ea stătea leșinată pe canapea, cu ochii 
întredeschiși. Daniel nu fusese capabil să o trezească și 
chemase ambulanţa. În realitate ambulanţa venise repede și 
mama lui fusese readusă la viaţă. Daniel avea cinci ani. 

O tot visa în această ipostază. De fiecare dată, tentativele 
sale de a o salva eșuau. 

Daniel se întinse pe o parte și scotoci în sertarul de lângă 
pat. Mâinile sale apucară oul, care acum era rece ca piatra. Il 
încălzi în căușul palmei. Cotrobăi din nou prin sertar, degetele 
sale bâjbâind după lănţișorul ieftin de aur pe care ea îl purta la 
gât și pe care i-l dăduse într-o zi în are fusese cuminte. În care 
fusese cuminte. 


Dispăruse. 

Daniel se ridică și scoase sertarul afară. Puse oul pe pernă și 
scotoci prin sertar după lănţișor. Întoarse sertarul cu fundul în 
sus și scutură din el șosetele și’. Irjile pentru copii, pixurile cu 
bilă și timbrele vechi rupte de pe plicuri, care fuseseră lăsate în 
sertar de ceilalți copii pe care Minnie îi avusese în grijă. 
Lănţișorul mi se afla acolo. 

Nu pot să mă duc la școală - îi spuse el. 

Era îmbrăcat în hainele pe care ea le pregătise pentru el, 
lenjerie de corp, pantaloni gri și o cămașă albă. Își îml u ai ase 
cămașa în grabă și nasturii erau încheiaţi aiurea, stătea 
încruntat înaintea ei, cu părul zbârlit. 

Minnie scotea cu lingura terci de fulgi de ovăz pentru și 
punea o aspirină într-un pahar pentru ea. 

— Firește că poţi, dragule. Ţi-am pregătit prânzul, rosti ea, 
împingând spre el o pungă cu sendvișuri. 

El stătea tremurând lângă ea, ţinând oul în mâna dreaptă. 
Șosetele sale curate se murdăriseră ca naiba de pe podeaua 
bucătăriei. 

— Mi-ai șterpelit lănţișorul? întrebă el, într-o șoaptă gâtuită. 

Minnie ridică o sprânceană spre el. 

— Era în sertar, împreună cu oul, iar acum a dispărut. Dă-mi- 
l înapoi, chiar acum. 

Daniel aruncă oul pe podeaua bucătăriei, iar acesta se sparse 
cu un zgomot care îl făcu pe Blitz să se refugieze în spatele 
coșului său. 

Minnie se aplecă și puse sendvișurile în ghiozdanul lui. El îi 
smulse ghiozdanul și îl azvârli pe podea, pe urmele oului. Ea se 
ridică, foarte dreaptă, și își împreună palmele în faţă. 

— Trebuie să te duci la școală. Dacă pui fluturele înapoi la 
locul lui, o să fac și eu același lucru cu lănţișorul. 

— O să fac bucățele nenorocitul tău de fluture dacă nu-mi dai 
lănţișorul, vacă proastă și bătrână. 

Ea îi întoarse spatele. Se gândi să-și scoată cuțitul din 
buzunar, dar mai înainte cuțitul nu o impresionase câtuși de 
puţin. Se întoarse și urcă scările în fugă. Ascunsese fluturele 
sub salteaua lui. 

— Uite, zise el, punându-l pe blatul mesei. Uite-ţi nenorocitul 
de fluture, acum dă-mi lănţișorul. 

Ea purta lănţișorul lui. Nu-i veni să-și creadă ochilor, îl 


scoase și i-l înmână lui Daniel, după care puse fluturele în 
buzunar. 

— Așadar, ce învățăminte trebuie să tragem din asta, Danny? 
întrebă ea, în timp ce el își recăpăta suflul. 

— Că ești o scursură grasă și hoaţă. 

— Eu cred că am învăţat că amândoi avem lucruri preţioase. 
Dacă tu le respecţi pe ale mele, așa voi face și eu cu ale tale. Îţi 
amintești drumul spre școală? 

— Tacă-ţi fleanca. 

Se strecură în pantofi și trânti ușa, târându-și ghiozdanul în 
urma lui. Pe drum luă la șuturi toate urzicile și păpădiile care îi 
ieșiră în cale. Culese pietre din mers și le. Muică spre vaci, dar 
acestea din urmă erau prea departe. Lilly Harper nu era la 
leagăne, așa că Daniel se opri și dădu în leagăn, aproape 
dându-se peste cap, așa cum A 

lemnul dintre ceilalţi copii nu era în stare. Întârzia la școală, 
dar nu-i păsa. 

Nu-i păsa de ultimele șanse sau de noile începuturi. Nuili 
rea decât ca toată lumea să dispară și să-l lase în pace. 

A aflat o mulţime de chestii în prima zi, din pricina faptului 
că întârziase. 

Invăţătoarea lui se numea domnișoara Pringle și îi amintea 
de fluture. Purta o bluză albastră și avea părul blond, care îi 
atârna până pe omoplaţi. Blugii ei strâmţi iveau un trandafir 
brodat pe buzunar. Era cea mai tânără învăţătoare pe care o 
avusese vreodată. 

Vrei să stai la măsuţa albastră, Daniel? întrebă domnișoara 
Pringle, aplecându-se puţin pentru a vorbi cu el, i n palmele 
strânse între genunchi. 

El încuviință din cap și se așeză la masa care era amplasată 
lângă catedra ei. La aceeași masă mai erau doi alţi băieţi și 
două fete. Mijlocul mesei era acoperit de o bășle de hârtie 
albastră. Daniel se așeză cu mâinile sub masă, uitându-se la 
porțiunea de podea de lângă catedra domnișoarei Pringle. 

— Copii, suntem bucuroși să-i urăm bun venit în clasă lui 
Daniel. Vreţi să-i uraţi bun venit în clasa noastră? 

Bun venit în clasa noastră, Daniel. 

Își băgă capul între umeri, simțind atâtea priviri aţintite 
asupra lui. 

— Daniel s-a mutat aici din Newcastle. Tuturor ne palce 


Newcastle, nu-i așa? 

Se iscă un talmeș-balmeș de comentarii și un scârţâit de 
scaune. Daniel se uită cu coada ochiului spre învăţătoare. Părea 
să fie pe cale să-l întrebe ceva, dar apoi se decise să renunțe. 
Fu recunoscător. 

Pe tot parcursul dimineţii, domnișoara Pringle se foise pe la 
spatele lui, după care se așezase pe vine lângă el, pentru a afla 
dacă totul era în regulă. El nu făcuse tema de clasă pe care i-o 
dăduse ea, iar ea se gândise că el nu înţelesese. 

Băieţii de la masa lui se numeau Gordon și Brian. Gordon 
spuse că îi plăcea penarul cu motocicletă al lui Daniel, pe care 
i-l cumpărase Minnie. Daniel se aplecă peste masă și îi șopti lui 
Gordon că dacă îl atinge, el o să-l înjunghie. Daniel îi spuse că 
avea un cuţit. Fetele de la masă râseră, iar el promise să-l 
arate. 

Fetele erau Sylvia și Beth. 

— Mama mi-a spus că tu ești noul puști de care se îngrijește 
doamna Flynn, spuse Sylvia. 

Daniel se aplecă deasupra mesei, peste caietul pe care îl 
acoperise cu desene reprezentând arme, deși domnișoara 
Pringle le ceruse să scrie despre pasiunile lor favorite. 

Beth se aplecă și trase caietul lui Daniel de lângă acesta. 

— Dă-mi-l înapoi - îi spuse el. 

— Așadar, de când ești aici? întrebă Beth, cu ochii scânteind 
de veselie, fără să dea drumul caietului. 

De patru zile. Dacă nu-mi dai caietul înapoi, o să te trag de 
păr. 

— Dacă mă atingi, o să-ţi trag un șut în coițe. Mi-a arătat tata 
cum. Ştii că bătrâna Flynn e o vrăjitoare irlandeză, nu-i așa? I- 
ai văzut deja coada de mătură? 

Daniel o trase pe Beth de păr, dar nu atât de tare încât să o 
facă să tipe. Se întinse peste masă și își înhăţă caietul, 
recuperându-l. 

Ar trebui să ai grijă. Pe toţi copiii îi face tocăniţă, ’. «la 
mâncat propria fiică și mai apoi și-a ucis soţul cu un ’ ăl rai 
înroșit în foc. L-a lăsat să sângereze în grădina din pate, unde 
sângele a înroșit toată iarba... 

— Ce se petrece aici? 

Domnișoara Pringle stătea cu mâinile pe buze. 

Daniel m-a tras de păr, domnișoară. 


Li 


Noi nu pârâm, Beth. 

Afară, pe locul de joacă, în pauza de prânz, Daniel mancă 
sendvișurile cu brânză și murături pe care i le pregătise 
Minnie, uitându-se la băieţii care jucau fotbal. Se așezase pe 
zid să privească, adulmecând vântul, a încercând să prindă 
privirea cuiva. Atunci când și-a ier minat prânzul a aruncat 
punga pe jos. Vântul a înșfă at-o și a purtat-o spre rigola 
terenului de sport, lângă . Udul de sârmă. Își vârî mâinile în 
buzunare și capul între umeri. Era frig, dar nu avea unde să se 
ducă înainte de terminarea pauzei. li plăcea să-i privească pe 
băieţi jucând. 

Vrei să joci, amice? Fă-te-ncoace, dacă ai chef. 

Băiatul care-l întrebase era scund, cam de înălțimea lui 
Daniel, cu păr roșcovan și cu pantalonii gri împroșcaţi cu noroi. 
Își suflă nasul în mânecă în timp ce aștepta răspunsul lui 
Daniel. 

Daniel sări de pe zid și păși spre el, cu mâinile în buzunare. 

— Da, amice, mă bag. 

— Te pricepi? 

— Îîhî. 

Jocul îl făcu să se simtă bine. Simţea un nod greu și întunecat 
în stomac de când se certase cu Minnie din cauza lănţișorului și 
simţea că acesta dispăruse pentru moment, în timp ce alerga 
de-a lungul terenului noroios. Dorea să marcheze, pentru a-și 
demonstra sieși de ce era în stare, dar nu avu nicio șansă. Jucă 
din tot sufletul și era fără suflu atunci când sună clopoţelul. 

Băiatul care îl întrebase dacă nu are chef să joace se apropie 
de el la sfârșit. Merse pe lângă Daniel, cu mingea sub braţ. 

— Joci bine. Mâine poţi să joci din nou, dacă nu se întoarce 
Kev. 

— Da. 

— Cum te cheamă? 

— Danny. 

— Eu sunt Derek. Ești tipul cel nou? 

— Da. 

Un băiat cu păr brunet încercă să lovească mingea și să o 
facă să zboare din mâinile lui Derek. 

— Las-o baltă. E a mea. El e Danny. 

— Știu, rosti băiatul cu păr negru. Tu ești noul copil luat în 
grijă la ferma Flynn, nu-i așa? Noi locuim la ferma vecină. 


Mama mi-a spus că Minnie vrăjitoarea are unul nou. 

— De ce îi spui vrăjitoare? 

— Pen’ că e, răspunse Derek. Mai bine ai avea grijă. Şi-a 
omorât fiica și mai apoi i-a făcut de petrecanie soţului, pe Iarba 
din curtea casei. Toată lumea știe. 

Fără secrete, îşi aminti Daniel. Toată lumea știe ce hram 
porți. 

Mama l-a văzut pe soţul ei dându-și duhul și a chemat 
ambulanta, dar a fost prea târziu, zise băiatul cu păr negru. 
Rânji la Daniel, arătându-și golurile dintre dinţi. 

De ce trebuie să fie o vrăjitoare? Nu poate să fie doar o 
criminală? 

Atunci de ce nu a fost acuzată niciodată? Tata spune ta nu 
trebuie decât să te uiţi la ea ca să-ţi dai seama că nu în regulă. 
Ai putea să sfârșești și tu ca ultimul copil pe care l-a avut în 
grijă. 

— Ce vrei să zici? 

O fată. A stat la Minnie doar vreo lună. Nimeni de la școală 
nu i-a știut vreodată nici măcar numele. O fată ian* tăcută. A 
avut o criză de nebunie pe terenul de joacă 1 a murit. 

Băiatul cu păr negru se prăbuși la pământ, încercând m 
imite. Zăcea cu picioarele crăcănate și mâinile tremurându-i 
bezmetic, electrizat și paralizat. 

Daniel privi. Simţi un imbold brusc de a-l lua la șuturi, dar nu 
o făcu. Ridică din umeri și îi urmă pe ceilalţi, îndreptându-se 
spre clădirea școlii. 

Daniel se simțea răcorit după alergare. Aprecia această 
senzație, știind că metroul ar fi fost sufocant într-o asemenea 
zi. Aranjându-și cravata, vedea în oglindă camera din spatele 
său, în care soarele matinal se strecura prin fereastra 
dormitorului. Trebuia să fie la secţia de poliţie la opt și 
jumătate pentru ca interogatoriul să poată fi reluat, dar îi luă 
timp, ca întotdeauna, să facă nodul așa cum se cuvine. Își 
înăbuși un căscat. 

Noaptea trecută, cu o bere noctambulă în mână, verificase 
numărul spitalului general municipal din Carlisle. Se decisese 
să nu sune, dar își notase oricum numărul. Dacă Minnie chiar 
era bolnavă, știa că avea să fie dusă acolo. Chiar gândul la ea, 
bolnavă și pe moarte, îi produse durere în coșul pieptului, 
făcându-l să respire adânc. Apoi senzaţia avea să fie înlocuită 


de o mânie înflăcărată faţă de ea, care îi uscă gâtul - se afla 
încă acolo, după tot acest timp. Nu avea să o sune. Pentru el 
era oricum moartă de mulţi ani. 

Intors în camera de interogatoriu, Daniel inhală aerul 
învechit al întrebărilor din ziua anterioară, în timp ce îl aștepta 
pe Sebastian. Ochii sergentului Turner erau înceţoșați. 
Bătrânul își lărgi puţin gulerul și își aranjă manșetele. Daniel 
știa că poliţiei îi fusese furnizat un i aport verbal de către 
laborator, în care se confirma existenţa sângelui pe hainele lui 
Sebastian, sânge care fusese identificat ca aparținându-i lui 
Ben Stokes. Înregistrările camerelor de supraveghere fuseseră 
examinate și ele de către poliţie, care încă nu confirmase faptul 
că băieţii fuseseră surprinși de ele. 

Sebastian era obosit când polițistul îl aduse înăuntru. 
Charlotte îl urmă, scoțându-și ochelarii de soare, cu degete 
tremurătoare, doar în momentul în care se așeză. 

Sergentul Turner parcurse toate etapele de rutină, pre/. 
Entându-se pe sine și anunțând data și ora. Daniel deșurubă 
capacul stiloului și așteptă să înceapă formularea întrebărilor. 

— Cum te simţi în dimineaţa asta, Sebastian? întrebă 
sergentul Turner. 

Bine, mulțumesc, răspunse Sebastian. Am avut pâine prăjită 
la micul dejun. Totuși nu a fost la fel de bună ca i ea făcută de 
Olga. 

— Olga o să-ţi prăjească niște pâine atunci când o să te 
întorci acasă, rosti Charlotte cu o voce groasă, aproape 
răgușită. 

— Îţi amintești că ţi-am luat hainele, Sebastian, pentru i le 
trimite la laborator pentru niște teste. 

— Bineînţeles că îmi amintesc. 

— Ei bine, am primit un raport verbal de la laborator are 
spune că petele roșii de pe tricoul tău sunt, de fapt, urine de 
sânge. 

Sebastian își încreţi buzele, ca și cum ar fi sărutat pe cineva. 
Se lăsă pe spate în scaunul său, ridicând o sprânceană. 

— Ai idee al cui ar putea să fie sângele de pe tricoul tău, 
Sebastian? 

— Al unei păsări. 

— De ce, ai rănit vreo pasăre? 

— Nu, dar la un moment dat am zărit una moartă și am 


ridicat-o de jos. Era caldă încă și avea sângele lipicios. 

— Ai văzut pasărea moartă în ziua în care a fost ucis Ben? 

— Nu pot să-mi aduc aminte cu exactitate. 

— Ei bine, după cum s-a dovedit, sângele de pe tricoul tău nu 
a aparținut unei păsări. E sânge uman. E sângele lui Ben 
Stokes. 

Sebastian  examină  ungherele încăperii și Daniel fu 
încredinţat că l-a văzut pe băiat zâmbind. Nu a fost un zâmbet 
cu gura până la urechi, ci mai degrabă o mică curbare a 
buzelor. Daniel își simţea inima bătând. 

— Ştii cumva în ce mod a putut să ajungă sângele lui Ben pe 
cămașa ta, Sebastian? 

— Poate că s-a tăiat singur, iar atunci când ne jucam s-a atins 
cumva de mine. 

— În regulă, dar medicii specialiști care ţi-au examinat 
tricoul sunt în stare să spună o sumedenie de lucruri despre 
felul sângelui aflat pe tricoul tău. A reieșit că sângele aflat pe 
tricoul tău este ceea ce se cheamă sânge expirat, adică sânge 
care provine din gura sau din nasul lui Ben... 

Charlotte își acoperi chipul cu mâinile. Unghiile lungi îi 
atinseră fruntea, înfigându-se adânc în păr, până la rădăcinile 
acestuia. 

— De asemenea, există picături de sânge aeriene, adică 
sânge care a fost împroșcat ca urmare a folosirii forţei, pe 
pantalonii și pe încălțările tale... 

Acum ambele sprâncene ale lui Sebastian erau ridicate. Privi 
în obiectivul camerei de filmat. Preţ de o clipă, Daniel rămase 
încremenit. Era imaginea unui băieţel drăguţ uitându-se în sus, 
în ochiul autorităţii: toți acei oameni nevăzuţi privindu-l, de sus, 
uitându-se la expresia lui copilărească și încercând să găsească 
un motiv pentru a-l acuza. Daniel își aminti de sfinţii la care se 
ruga Minnie, de degetele ei moi și plinuțe care învârteau ui 
repeziciune şi fervoare mărgelele rozariului. Săgeţile îl 
asaltaseră pe Sfântul Sebastian, cât fusese în viaţă. Daniel nu-și 
putea aduce aminte cum anume murise acesta, ci doar că 
avusese parte de o moarte violentă. Chiar dacă ofiţerii de 
poliţie furnizaseră dovezi suplimentare ale vinovăţiei lui 
Sebastian, Daniel simţea o puternică nevoie de a-l apăra. 
Martorii aveau să declare, de asemenea, că îl văzuseră pe 
Sebastian bătându-se cu Ben mult mai târziu în ziua cu pricina, 


pe locul de joacă, după ora la care mama lui Sebastian 
susţinuse că acesta se întorsese acasă, 

li iar dacă acest lucru nu era confirmat de înregistrările i. 
Litierelor de supraveghere. Daniel nu era intimidat de luate 
astea sau de probele de laborator. Subminase adesea asemenea 
probe. 

Daniel putea simţi agitația ofiţerilor de poliţie, în li mp ce 
aceștia insistau cu întrebările lor. Aștepta ca ei să întreacă 
măsura - aproape că aștepta ca aceștia să meargă prea 
departe, astfel încât el să-i poată opri. 

Poţi să explici cum de a ajuns sângele lui Ben pe li. Linele 
tale, Seb? întrebă din nou Turner, printre dinţi. 

Experții ne-au spus că genul acesta de sânge, aflat pe hainele 
tale, ar putea sugera că l-ai rănit pe Ben și că l-ai tăcut să 
sângereze în acest mod. 

— Ar putea sugera, zise Sebastian. 

— Pardon? 

— Sângele ar putea sugera că l-am rănit. A sugera înseamnă 
că nu știți cu siguranţă... 

Daniel surprinse o izbucnire de furie străbătând chipul lui 
Turner. Doreau să-l pună cu botul pe labe pe băiat - acesta era 
scopul acelui interogatoriu îndelungat - dar Sebastian se 
dovedea mai puternic decât ei. 

— Tu știi cu siguranţă, Sebastian. Spune-ne ce i-ai făcut lui 
Ben. 

— V-am spus, rosti Sebastian, mușcându-și buza de sus cu 
dinţii de jos. Nu l-am rănit. S-a rănit singur. 

— Cum s-a rănit singur, Sebastian? 

— A vrut să mă impresioneze, așa că a sărit de pe palierul de 
căţărat și s-a rănit singur. S-a lovit la cap și îi curgea sânge din 
nas. M-am dus să văd dacă era bine, așa că presupun că atunci 
sângele lui a ajuns pe mine. 

În pofida accesului de mânie, această nouă informaţie păru 
să-i facă plăcere lui Sebastian. Se îndreptă în scaun și 
încuviință scurt din cap, ca și cum ar fi vrut să confirme 
autenticitatea. 

La ora șapte seara a zilei miercuri, lui Sebastian și mamei 
sale le fu adusă cina, pe care aceștia o mâncară în cameră. Pe 
Daniel îl deprimă vederea lor. Charlotte ciuguli foarte puţin. 
Daniel o urmă, atunci când ea ieși afară, la o ţigară. Ploua din 


nou. Își ridică gulerul jachetei și își vârî mâinile în buzunare. 
Mirosul fumului ţigării ei îi întoarse stomacul pe dos. 

— Tocmai au spus că îl vor pune sub acuzare, rosti Daniel. 

— E nevinovat. Știi asta. 

Ochii ei mari implorau. 

— Dar îl vor acuza. 

Charlotte se întoarse încet spre el și el îi putu vedea umerii 
tremurând. Abia atunci când ea se smiorcăi își dădu seama că 
plângea. 

— Haide, zise Daniel, simțindu-se aproape protector faţă de 
ea - să-i dăm amândoi vestea? El are mare nevoie i .1 tu să nu 
cedezi în asemenea momente. 

Daniel nu era prea sigur de ce rostise aceste cuvinte - de 
obicei păstra distanţa faţă de clienţii săi - dar o parte din el își 
amintea în continuare de cum era să fii un băieţel la ananghie, 
cu o mamă care nu era în stare să te protejeze. 

Charlotte tremura în continuare, însă Daniel o privi 
îndreptându-se și respirând adânc. Cutia ei toracică deveni 
vizibilă prin V-ul puloverului. Se întoarse și îi zâmbi, cu pielea 
din jurul ochilor încă udă de lacrimi. 

— Câţi ani ai? întrebă ea, unghiile ei lungi poposind dintr- 
odată pe antebraţul lui Daniel. 

Treizeci și cinci. 

Pari mai tânăr. Nu încerc să te flatez, dar cred că arăţii.1 și 
cum ai avea mai puţin de treizeci. Arăţi bine. Mă întreb dacă 
ești suficient de copt pentru toate astea... să Ir pricepi la ceea 
ce faci, vreau să zic. 

Daniel râse și ridică din umeri. Se uită în jos. Când ridică 
privirea văzu că ţigara ei se udase. Picături calde de ploaie se 
aninaseră de buclele părului ei. 

— Îmi place un bărbat care are grijă de el, zise ea, înicţindu- 
și nasul la ploaie. Așadar, îl vor acuza, dar ce va urma mai 
apoi? 

Trase puternic din ţigară și obrajii i se scobiră. Cuvintele ei 
erau dure, dar Daniel văzu că tremura în continuare. Se întrebă 
despre soţul din Hong Kong și despre modul în care ar putea să 
o lase să trateze cu el chestiunea de una singură. 

— Va apărea la tribunalul pentru minori, mâine dimineaţă la 
prima oră. Cel mai probabil, cazul va ajunge la curtea penală 
unde va avea loc pledoaria și audierile preliminare 


premergătoare procesului, în vreo două săptămâni... 

— Audierile preliminare procesului? Ei bine, dar el nu este 
vinovat, bineînţeles. 

— Singura problemă este că vor solicita să fie arestat în tot 
acest răstimp, probabil într-un loc sigur. Până la proces vor mai 
trece câteva luni. Firește că vom solicita eliberarea pe 
cauţiune, dar, în cazurile de crimă, judecătorul are tendinţa de 
a aproba arestarea, chiar dacă este vorba de un copil. 

— Crimă. Cazuri. Crimă. Putem să plătim, știi asta? 
Indiferent cât costă. 

— După cum am spus, vă voi face rost de un bun avocat 
pledant și ei vor discuta, dar trebuie să ne pregătim pentru 
varianta în care el va rămâne în arest ceva timp, până la 
proces. 

— Când va avea loc procesul? 

— Depinde de mai mulţi factori. Cred că prin noiembrie... 

Charlotte își acoperi gura în timp ce își înghiţea lacrimile. 

— Şi apărarea lui? 

— Vom contacta martori potenţiali pentru apărare și vom 
apela la martori experţi, în acest caz psihiatri, psihologi... 

— Ce naiba? 

— Ei bine, ei vor pune toate tunurile pe Sebastian - 
indiferent dacă el este sau nu pregătit sau suficient de sănătos 
pentru a fi implicat într-un proces. 

— Nu fi ridicol. E sănătos tun. 

— Dar ei vor vorbi, de asemenea, despre crima în sine, și vor 
stabili dacă Sebastian este îndeajuns de matur pentru a 
înțelege gravitatea faptului de care este acuzat că ar fi comis. 

Ea trase vârtos din ultima ei ţigară. Între degetele t i era un 
muc de ţigară pe care abia ai fi putut să-l ţii (m o pensetă, și cu 
toate astea ea trăgea din el. Daniel înnarcă rujul care mânjea 
chiștocul și urmele de tutun de pe degetele ei. Își aminti 
degetele galbene ale mamei lui și modul în care i se profila 
craniul atunci când trăgea din ţigară. Își aduse aminte de 
senzaţia de foame, privind-o cum dădea o bancnotă de zece lire 
pe droguri. Își aminti acadelele de la cină și cum le ronţăia, 
prea repede. 

Inchise ochii și respiră adânc. I se trăgea de la scrisoare, știa 
bine, nu Charlotte dezgropase aceste amintiri. Scutură capul, 
ca și cum ar fi vrut să se elibereze de ele. 


Era șapte seara. Camera de interogatoriu era îmblânzită de 
aroma dulce provenită de la ciocolata caldă a lui Sebastian. 

Sergentul Turner își drese glasul. Formularea scrisă a, u 
uzării fu înmânată lui Charlotte și lui Daniel, în calitatea lor de 
reprezentanţi adulţi ai lui Sebastian. 

— Sebastian Croll, ești acuzat de săvârșirea următoarei 
lapte: uciderea lui Benjamin Tyler Stokes, la data de 8 august 
2010. 

Bine, răspunse Sebastian. 

Își tinu respiraţia, ca și cum ar fi fost pe cale să facă o 
scufundare. 

Daniel simţi gâtlejul îngustându-i-se în timp ce se uita la 
băiat. Într-un fel, admira obrăznicia băiatului, dar, pe de altă 
parte, se întreba ce ascundea aceasta. Se uită cu coada ochiului 
la Charlotte și văzu că aceasta se legăna încetișor, ţinându-se 
de coate. Era ca și cum ea ar fi fost acuzată, nu fiul ei. 

Auzind răspunsul băiatului, Turner șovăi preţ de o clipă. 
Băiatul se întoarse spre mama lui. 

— N-am făcut-o, mami! 

Charlotte îi puse o mână pe picior, pentru a-l liniști. El 
începu să-și curețe unghiile, cu buza de jos răsfrântă. 

— Nu trebuie să spui nimic, dar apărarea ta poate avea de 
suferit dacă nu menţionezi acum ceva care va ieși la iveală în 
cadrul procesului. Orice afirmi poate fi înregistrat ca probă. 

— N-am făcut-o, știți asta. Mamă, n-am făcut-o, spuse 
Sebastian. 

Incepu să plângă. 

Daniel era acolo în dimineaţa următoare, la 8:55, când dubiţa 
de transport parcă și ușile fură deschise, pentru a-l lua pe 
Sebastian. Daniel stătu cu braţele încrucișate cât băiatul fu 
adus din celulă, cu încheieturile sale subţiri încătușate, fiind 
condus în cușca din spatele vehiculului. Charlotte ţipă, palidă. 
Își încleștă mâna pe antebraţul lui Daniel în timp ce ușile cuștii 
erau închise și încuiate. 

— Mami, strigă Sebastian, dinăuntru. Mami! 

Ţipetele sale erau precum o unghie zgâriind caroseria 
metalică a dubiţei. Daniel își ţinu respiraţia. Văzuse acest lucru 
întâmplându-se multora dintre clienţii săi: oameni pentru care 
voia să lupte, oameni pe care îi admira; oameni pe care îi 
disprețuia. Acest moment fusese întotdeauna liniștit pentru el. 


Îi dădea startul. Începutul cazului său; începutul apărării. 

Privind ușile închizându-se în urma lui Sebastian, Daniel auzi 
ecoul propriilor strigăte din copilărie în rugăminţile disperate 
ale băiatului. Își aminti cum era el însuși la vârsta lui 
Sebastian. Avusese necazuri. Fusese capabil de violență. Cum 
se făcea că nu împărtășise această soartă? 

Când ușile fură încuiate, Daniel și Charlotte putură ă audă în 
continuare cum Sebastian plângea înăuntru. Daniel nu știa 
dacă băieţelul era inocent sau vinovat. O parte din el credea că 
Sebastian îi spusese adevărul, lar cealaltă era îngrijorată de 
straniul interes manifestat de băiat pentru sânge și de 
izbucnirile de furie ale acestuia, care păreau să-l bântuie pe 
puști. Dar inocenţța sau vinovăția lui Sebastian nu era 
importantă. Daniel nu-și judeca clienţii. Cu toţii erau 
îndreptăţiți să beneficieze de apărare și el făcea aceleași 
eforturi în beneficiul lor, indiferent dacă nu-i erau pe plac sau 
dacă nutrea admiraţie pentru ei. Dar în cazul adolescenților era 
într-adevăr dificil. Chiar și atunci când erau vinovaţi, așa cum 
fusese I yroii, el dorea să nu-i lase să fie înghiţiţi de sistemul 
penitenciar. Văzuse ce se petrecea cu adolescenţii înăuntru - 
dependenţă de droguri și recidive. Ajutorul de ut* Daniel 
simțea că aveau nevoie era considerat prea costisitor; 
politicienii foloseau sistemul judiciar penal pentru a obţine 
avantaje politice. 

Daniel stătea în biroul său, îmbrăţișând cu privirea nada 
Liverpool. Dăduse radioul încet în timp ce făcea însemnări 
despre cazul lui Sebastian. 

Pusese scrisoarea în buzunarul din faţă al servietei ale; 
hârtia era acum boţită, căci o citise de nenumărate ori. O 
scoase și o citi din nou. Încă nu sunase la spital. 

Refuza să creadă că Minnie era moartă, dar citi din nou 
scrisoarea, ca și cum i-ar fi scăpat ceva. Era un joc tare crud, 
decise el. Toate apelurile ei telefonice, în decursul anilor, prin 
care îi ceruse iertare, după care ea obosise să mai facă asta și 
se mulțumise să-i ceară doar să-l vadă pentru o ultimă dată. 

Daniel se întrebă dacă nu cumva scrisoarea reprezenta o altă 
încercare de a-l readuce în viaţa ei. Era foarte posibil să fie 
bolnavă, dar să încerce în același timp să-l manipuleze. 
Împături scrisoarea și o împinse de lângă el. Doar gândul la ea 
avu ca efect faptul că stomacul i se chirci de furie. 


În birou era cald, razele delicate ale soarelui pătrunzând prin 
ferestrele glisante și luminând praful. Ridică receptorul 
telefonului. 

După toate lucrurile pe care i le spusese, ea îl suna totuși în 
fiecare an de ziua lui și uneori de Crăciun. Ar fi putut să nu-i 
răspundă, dar mai apoi stătea întins, treaz, toată noaptea, 
certându-se cu ea în gând. Se părea că trecerea anilor nu 
domolise câtuși de puţin furia pe care o nutrea faţă de ea. În 
cele câteva dăți în care vorbiseră, Daniel fusese concis și 
distant, nepermițându-i să-l atragă într-o conversaţie, atunci 
când ea îl întreba cum îi merge cu munca și dacă avea o 
prietenă. Reușise să se detașeze cu mult timp în urmă, iar 
Minnie îl ajutase să se perfecționeze. Din cauza ei, acum nu 
mai îngăduia nimănui să-i intre în suflet. Ea obișnuia să-i 
vorbească despre fermă și despre animale, ca și cum i-ar fi 
adus aminte de casă. El nu-și amintea decât de modul în care îl 
părăsise. Uneori ea reafirma faptul că îi părea rău, iar el 
închidea. Pur și simplu, trântea receptorul în furcă. Ura 
justificările ei chiar mai mult decât ceea ce îi făcuse. Ea spunea 
că o făcuse spre binele lui. Lui nu-i plăcea să-și amintească, și 
de cele mai multe ori nici nu i făcea, dar durerea provocată de 
acel eveniment îl lăsa încă fără suflu. 

El nu o sunase pe ea pe parcursul ultimilor cincisprezece ani. 

Nu o făcuse din momentul în care se certaseră, el spunându-i 
că-i dorește moartea. 

Nu părea să fi fost suficient. Își aminti că dorea s-o fii. Lnit 
chiar și mai tare. 

În orice caz, formă numărul ei fără să-l verifice sau .. I 
încerce să și-l aducă aminte. Telefonul sună și Daniel respiră 
adânc. Își drese vocea și se aplecă în faţă pe birou, cu ochii pe 
ușa biroului. 

Și-o imagină ridicându-se din scaunul din camera de zi, în 
timp ce ultima ei corcitură de câine, o piticanie, ridica din 
sprâncene spre ea. Aproape că putea să-i. Tdnimece ginul și să- 
i audă oftaturile. Stai așa, vin acuș, vin acuș, avea să spună. 
Apelul fu preluat de robotul telefonic. Pentru o clipă, Daniel își 
sprijini receptorul de bărbie, chibzuind. Nu avea timp pentru 
așa ceva. Închise. 

Pe fereastră văzu un alergător, deșirat și rezistent. Daniel îl 
urmări croindu-și drum prin trafic şi printre pietoni. Își putu da 


seama, după stil și alonjă, că se mișca într-un ritm foarte bun, 
dar de la această distanţă se părea că bărbatul aleargă încet. 
Coroanele copacilor licăreau dincolo de sticla ferestrei. Venise 
la birou dis-de-dimineaţă și încă nu ieșise afară, pentru a simţi 
mângâierea razelor de soare pe piele. 

Ești ocupat? întrebă Veronica Steele, partenera lui Daniel, 
vârându-și capul pe ușă. 

Despre ce-i vorba? 

Veronica se așeză pe braţul canapelei, sigură pe ea. 

— Mă întrebam doar cum îţi mai merge. 

Daniel aruncă un creion pe un teanc de foi acoperite cu 
mâzgălituri. Se roti pentru a ajunge cu faţa la ea, cu mâinile la 
ceafă. 

— Sunt în regulă. 

Daniel se lăsă pe spate în scaun. 

— Te-ai hotărât să te ocupi în continuare de cazul lui? 

— Da, răspunse el, trecându-și o mână prin păr. Nu e cea mai 
bună decizie din cariera mea, sunt sigur de asta. Știu că o să fie 
o porcărie. Jumătate din mine vrea să dea cu totul uitării 
povestea astea și cealaltă jumătate vrea să încerce... să-l 
salveze? 

— Pledează nevinovat? 

— Da, ţinând morţiș la varianta lui de poveste. Mama lui îl 
susţine. 

— Ai fost la curtea judecătorească din Highbury Corner joi? 

— Da. Au refuzat eliberarea pe cauţiune, așa cum mă 
așteptam, și că a fost trimis la închisoarea de maximă 
securitate din Parkland House. 

— Dumnezeule, dar asta-i tare nasol. Va fi cel mai tânăr de 
acolo. 

Daniel încuviinţă din cap, frecându-și o falcă cu palma. 

— „Avocat emerit” o să fie Irene, nu-i așa? Știu că a primit de 
puţină vreme această recunoaștere. 

— Da, tocmai ce a fost numită în această funcţie. A ajuns pe 
listă în martie. 

— Îmi aduc aminte că i-am scris, să o felicit. 

— Am fost surprins că a primit acest caz, chiar dacă era la 
tribunalul pentru minori. Sunt bucuros că a acceptat, totuși. 
Avem o șansă în plus. 

Sună telefonul și Daniel ridică receptorul, acoperindu-l cu 


mâna și scuzându-se față de Veronica. 

— Steph, zise el - ţi-am cerut să nu-mi faci legătura pentru 
niciun apel. 

— Ştiu, Danny. lartă-mă. Numai că e un apel personal pentru 
tine. Zice că e urgent. M-am gândit să te întreb lotuși dacă n-ai 
vrea să vorbești. 

— Cine e? 

— Un avocat din nord. Spune că e în legătură cu un membru 
de familie. 

— Fă-mi legătura. 

Daniel oftă și ridică din umeri spre Veronica, care zâmbi și 
ieși din încăpere. 

Daniel își drese din nou glasul. Brusc, i se încordară mușchii 
întregului trup. 

Bună ziua, stau de vorbă cu Daniel Hunter? Mă numesc John 
Cunningham, avocatul consultant al doamnei I Ivim. Daniel, îmi 
pare rău. Am niște vești proaste pentru line. Mama ta nu se mai 
află printre cei vii. Nu știu dacăiil auzit... dar a lăsat 
instrucţiuni... 

Nu e mama mea. 

Daniel nu izbuti să-și reprime furia din voce. 

Pentru o clipă domni liniștea pe fir. Daniel putea .1 și audă 
doar bătăile inimii. 

Am înţeles că Minnie... te-a adoptat în 1988. 

Ascultă, ce-i asta? Tocmai sunt pe cale să intru într-o ședință. 

Îmi pare rău că te deranjez. Pot să te sun altădată? Pur și 
simplu, e vorba despre înmormântare și în plus m. li este și 
chestiunea testamentului. 

Nu vreau nimic de la ea. 

— "Ţi-a lăsat ţie toată averea ei. 

— Averea ei. 

Daniel se ridică. Încercă să râdă, dar nu izbuti decât să 
deschidă gura. 

— Marţi, pe șaptesprezece, va avea loc o înmormântare 
simplă, dacă vrei să iei parte. 

Rosti, abia auzit, dar totuși rosti: 

— Nu am timp. 

— Înţeleg, dar moştenirea... 

— După cum am spus, nu vreau nimic. 

— În regulă. Ei bine, nu-i nicio grabă. Mă aștept ca 


aranjamentele legate de casă să ia ceva timp. Te voi contacta 
din nou atunci când... 

— Ascultă, chiar nu mai am timp acum. 

— Bine. Să te sun din nou miercuri, după înmormântare? I- 
am lăsat datele mele de contact colegei tale, în cazul în care o 
să vrei să iei legătura cu mine. 

— Foarte bine. La revedere. 

Daniel închise. Își frecă ochii cu degetul arătător și cu 
degetul mare, după care respiră adânc. 

Daniel a trebuit să schimbe la Whitechapel și să ia metroul 
londonez de suprafaţă către Parkland House. Când ajunse la 
Anerley, strada mirosea a gaze de eșapament și a ploaie 
evaporată. Daniel putu simţi transpiraţia formându-se la baza 
părului și între omoplaţi. Cerul era jos, apăsându-l. Era vineri 
dimineaţa, la doar o zi de la cea dintâi audiere din Highbury 
Corner, și mergea să-l vadă pe Sebastian și pe părinţii acestuia. 
Tatăl lui Sebastian se întorsese din Hong Kong și aceasta era 
prima dată când Daniel avea să-l întâlnească. 

Se simţea ciudat de neliniștit din pricina faptului că avea să-l 
vadă din nou pe băiat și să-i întâlnească familia. Daniel nu 
dormise prea bine. Alergarea de dimineaţă fusese lentă 
deoarece fusese obosit înainte de a începe. Două nopţi la rând 
nu pusese geană pe geană gândindu-se la Brampton, la casa ei 
cu podele murdare și cu găini alergând prin curte. 

Înmormântarea avea să aibă loc în câteva zile, dar el mi-i 
simţea încă lipsa. 

Atunci când ajunse la centrul de detenţie, familia (roii îl 
aștepta. Daniel ceruse să se întâlnească mai întâi i îi ei, înainte 
de a vorbi cu Sebastian. Stăteau la o masă, într-o cameră 
strălucitoare, cu ferestre mici, amplasate la înălțime. 

Mă bucur că te întâlnesc, Daniel, spuse tatăl lui Sebastian, 
străbătând camera pentru a-i strânge mâna. 

Era mai înalt cu câteva degete, așa că Daniel își îndreptă 
spinarea și își trase umerii înapoi în timp ce strângea mâna 
bărbatului. Mâna era uscată și caldă și totuși lirţa ei îl făcu pe 
Daniel să înghită în sec. 

Kenneth King Croll era un bărbat puternic. Era masiv. Avea 
burtă și era fălcos, pielea bronzată îi era stacojie, i m părul îi 
era des și scurt. Stătea cu mâinile în șolduri, aproape dând din 
fund, ca și cum ar fi vrut să afirme că e un bărbat mai bun 


decât Daniel. Păienjenișul de vene de pe obrajii săi luase 
naștere datorită consumului celor mai bune mărci de vin și 
whisky. Era extrem de arogant, i se simţea bine în pielea sa. 
Toată energia din încăpere convergea către el, ca într-un 
vârtej. Charlotte stătea lângă el, urmărindu-l neîncetat cu 
privirea, indiferent dacă vorbea sau doar își ridica mâinile. 
Daniel scoase capacul stiloului și își împinse cartea de vizită 
peste masă. Kenneth o studie, strângând ușor dispreţuitor din 
buzele sale pline. 

Charlotte aduse niște cafea diluată de la automat. Era la fel 
de imaculată; unghiile ei lungi aveau altă culoare de fiecare 
dată când Daniel dădea ochii cu ele. Mâinile îi tremurară ușor 
în timp ce așeza fiecare pahar pe masă. 

— Urăsc faptul că el a fost adus aici, rosti ea. Locul acesta e 
de-a dreptul abject. Unul dintre puști s-a sinucis aici săptămâna 
trecută, ai auzit? S-a spânzurat. E insuportabil să te gândești la 
așa ceva. Ştiai despre asta, Daniel? 

Daniel încuviinţă din cap. Propriul său client, Tyrel, încercase 
să se sinucidă, la scurt timp după pronunţarea sentinţei. La 
împlinirea vârstei de șaptesprezece ani, băiatul fusese mutat 
într-o instituţie de detenţie nouă, destinată tinerilor infractori, 
iar Daniel își făcea griji, gândindu-se că avea să recidiveze în 
tentativa sa de suicid. Centrele de detenție nu furnizau genul 
de îngrijire de care Daniel simţea că aveau nevoie adolescenţii. 

Charlotte își atinse buzele cu degetele tremurătoare în timp 
ce se gândea la toate astea. 

— Va supravieţui, spuse Kenneth. Daniel, dă-i drumul și 
spune-ne care-i situaţia acum? 

— Pur și simplu, nu vreau ca el să se afle aici - șopti 
Charlotte, în timp ce Daniel își frunzărea notițele. 

Kenneth scoase o exclamaţie de enervare. 

Dinaintea celor din familia Croll, mușchii lui Daniel se 
încordau din pricina tensiunii. Avea senzaţia că, dincolo de 
stratul de smalţ exterior, de mătasea și lâna fină italiană, ceva 
nu era în regulă cu această familie. 

— Vreau doar să examinăm împreună câteva lucruri, înainte 
de a-l vedea pe Sebastian. Vreau să... vă avertizez că ne vom 
bucura probabil de o atenţie substanţială din partea presei. 
Trebuie să avem grijă de acest aspect, să punem la punct o 
strategie și să încercăm să nu ne abatem de la ea, astfel încât 


să putem menţine la un nivel minimal aceste intruziuni. Firește, 
e de la sine înţeles că identitatea sa nu este încă dezvăluită... 
încă așteptăm formularea capetelor de acuzare de către 
procuratură și, atunci când ne vor fi aduse la cunoștință, 
probabil că mâine sau poimâine, vom putea să stabilim un plan 
de bătaie adecvat. Va exista posibilitatea ca voi și Sebastian să 
vă întâlniți cu avocatul pledant - Irene Clarke. A fost la 
audierile de la curtea pentru minori, dar nu cred că aţi văzut-o. 

— Câţi ani ai, băiete? întrebă Kenneth Croll, ţinând cartea de 
vizită a lui Daniel între degetul mare și arătător 1 bătând cu ea 
în masă. 

— Ce contează? 

lartă-mă, dar arăţi ca și cum tocmai ai fi ieșit de pe băncile 
școlii. 

Sunt partener la firma mea. Mă ocup de cazuri penale de 
aproape cincisprezece ani. x 

Croll clipi spre el, în semn că a înţeles. Incepu să bată ’ 1 m 
nou în masă cu cartea de vizită. 

După cum am spus, mă aştept ca în următoarele câteva zile 
să ne fie aduse la cunoștință capetele de acuzare, din câte știm 
până acum, dosarul se bazează pe urmele de sânge descoperite 
pe hainele lui Sebastian, coroborate i îi depoziția martorului 
care a declarat că i-a văzut pe băieți bătându-se înainte și după 
intervalul de timp în care Charlotte susține că Seb era acasă. 
De asemenea, mai, știm că mai au ca martori un vecin și un 
profesor... Toate astea sunt mai puţin importante. Totodată, 
mai există și faptul că trupul neînsufleţit a fost descoperit pe 
locul de joacă, unde Sebastian recunoaște că a fost împreună 
cu Ben, în ziua crimei. 

— Are unsprezece ani! izbucni Croll. Unde altundeva ar fi 
putut să se ducă, decât pe un nenorocit de loc de joacă? Auzi, 
ce idee! 

— Cred că apărarea poate instrumenta solid cazul. 
Majoritatea probelor sunt circumstanţiale. Se bazează pe 
analizele de laborator iar Sebastian are motive întemeiate să 
aibă pe hainele sale sângele victimei. Vom afla mai multe după 
ce vom discuta cu medicul legist și cu experţii de la laborator, 
dar în momentul de faţă se pare că puștii s-au bătut, că în urma 
altercaţiei, victimei i-a curs sânge din nas, sânge care a ajuns 
pe hainele lui Sebastian. Sebastian are un alibi - pe tine, 


Charlotte - de la ora 3 a după-amiezii și faptul că ar fi fost 
văzut după această oră este discutabil. Poliţia nu a găsit nicio 
imagine înregistrată de camerele de supraveghere care să 
susțină acuzaţiile. A fost o crimă sângeroasă, dar Sebastian nu 
a venit acasă plin de sânge. Nu a săvârșit-o el. 

— Vezi, e doar o greșeală, rosti Charlotte, cu voce frântă. 
Chiar și când este vorba de probe de laborator, poliţia greșește 
adesea. 

— Ce știi tu? spuse Croll, în șoaptă. Plec din ţară pentru două 
săptămâni și tu îl lași să fie arestat. Cred că mai bine nu te-ai fi 
băgat în chestia asta, ce zici? 

Charlotte oftă brusc, umerii ei fragili ridicându-i-se aproape 
până la nivelul urechilor. Criticile lui Croll o făcură să roșească, 
sub pielea bronzată. Daniel îi prinse privirea. 

— Daniel, zise Croll, de această dată cu un glas atât de 
ridicat, încât Daniel aproape că putu să simtă vibraţiile mesei 
de care se sprijineau - ai făcut o treabă bună și îţi mulțumim 
pentru cum au decurs lucrurile până acum. Îţi mulţumim 
pentru ajutorul pe care l-ai dat la secţia de poliţie și pentru 
ceea ce ai făcut, dar am și eu niște relaţii. Cred că vom dori să 
pasăm cazul unei alte echipe care să se ocupe de apărare. Nu 
vrem să ne asumăm niciun risc. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar 
vreau să curm aici colaborarea noastră. Nu cred că beneficiezi 
de experienţa necesară... înţelegi? 

Daniel deschise gura să vorbească. Se gândi să-i spună lui 
Croll că Harvey, Hunter și Sleeve era unul dintre cabinetele de 
avocatură de top din Londra. Dar nu spuse nimic. Se ridică. 

— E decizia ta, rosti liniștit, încercând să zâmbească. 

Depinde în întregime de tine. Ești îndreptăţit să alegi și să 
încredinţezi apărarea echipei care ţi se pare cea mai potrivită 
în acest scop. Noroc. Ştii de unde să mă iei dacă ai nevoie de 
ceva. 

Întors în stradă, Daniel își scoase jacheta și își suflecă 
mânecile, uitându-se chiorâș la soare. Nu mai fusese concediat 
de ani buni și încercă să-și aducă aminte dacă vreodată cineva 
renunţase la serviciile lui atât de repede. Se simţea lezat de 
faptul că Kenneth Croll îl pusese pe liber, dar nu știa dacă era 
vorba despre mândria lui sau despre șansa pierdută de a-l 
apăra pe băiat. Din stradă, Daniel se uită în sus la Parkland 
House. Era un nume u ud pentru o închisoare: numai „parc 


împădurit” nu era. 

Începu să meargă spre stația metroului de suprafaţă, 
spunându-și că ar fi avut de-a face cu un caz dificil, mai i îi 
seamă datorită atenţiei pe care avea să i-o acorde presa, dar 
era totuși năucit de lovitura primită. li era greu să meargă. 
Ziua era liniștită și caldă, dar cu toate astea avea o senzaţie ca 
și cum ar fi mers împotriva vântului. Simţea șocul și își încordă 
trupul, încercând să răzbească. Nu se mai simţise așa de ceva 
timp, dar era totuși o senzaţie familiară; își reaminti cum este 
să te dai bătut. 

După școală făcu drumul înapoi spre casa lui Minnie. Merse 
agale, cu ghiozdanul pe umeri și cu cravata desfăcută. Culese 
un băț și pentru a șfichiui cu el iarba care creștea pe ambele 
laturi ale cărării. Era obosit și se gândea la mama lui. Și-o 
amintea stând în faţa oglinzii din dormitorul ei, machiindu-se și 
întrebându-l dacă el credea că arăta precum Debbie Harry... 
Arăta bine așa, machiată. 

Clipi de două ori în timp ce își aducea aminte de machiajul 
scurgându-i-se pe obraji și de zâmbetul pleoștit pe care îl 
arbora când era drogată. Atunci nu mai arăta prea bine. 

Privi în sus și văzu din nou șoimul, plutind pe deasupra 
mlaștinii. Daniel se opri și văzu cum înhaţă un șoarece de câmp 
din iarbă și îl duce cu el. 

Nu auzise pe nimeni venind în urma lui, dar cineva îl împinse 
în umărul drept, îmbrâncindu-l zdravăn, iar el se împletici 
înainte. Se întoarse și văzu că erau trei băieţi. 

— Hei, prospătură! 

— Căraţi-vă și lăsaţi-mă în pace. 

Se întoarse, dar ei îl împinseră din nou. Strânse pumnul, dar 
știa că ar fi încasat-o dacă s-ar fi luat la harţă cu ei. Erau prea 
mulți pentru el. Işi păstră calmul. Rămase locului și lăsă 
ghiozdanul să-i cadă la pământ. 

— Ei, cum e să trăiești cu bătrâna vrăjitoare? 

Ridică din umeri. 

— Ce faci pentru ea? Eşti poponar? Oooo! 

Băiatul cel mai voinic își legănă șoldurile și își propti palmele 
de pieptul lui. Cuţitul lui Daniel era în ghiozdan, dar nu mai 
avea timp să ajungă la el. Se năpusti în băiatul cel bine făcut și 


1 Cântăreaţă, compozitoare și actriță americană, cunoscută în 
primul rând ca solistă vocală a grupului Blondie. (N.t.) 


îl lovi cu capul în stomac. 

Îl duru, nu glumă! 

Băiatul vomită, ca și cum el l-ar fi făcut să verse, dar ceilalţi 
doi îl trântiră pe Daniel la pământ. Li loviră corpul, picioarele, 
braţele și faţa. Daniel își acoperi faţa cu coatele, dar băiatul 
care îl făcuse poponar îl înșfăcă de păr și îi trase capul pe 
spate. Daniel își simţi bărbia ridicându-se și gâtul întinzându- 
se. Pumnul băiatului izbi nasul lui Daniel. Daniel auzi trosnetul 
și simţi gust de sânge. 

Îl lăsară sângerând în iarbă. 

Daniel rămase încolăcit până când auzi glasurile lor 
stingându-se în depărtare. Avea sânge în gură și trupul îl durea 
peste tot. Mâinile începură să-i tremure și să-l mănânce. Când 
aruncă o privire către antebraţul său, văzu că era acoperit cu 
pete albe. Zăcea într-un strat de urzici. Se rostogoli și se ridică 
în genunchi. Nu plângea, dar ochii i se umeziseră, așa că îi 
șterse cu brațul urzicat. Lacrimile părură să domolească 
pișcăturile pentru o clipă, după care mâncărimea se întoarse. 

Trecu un bătrân, aflat la plimbare împreună cu câinele său. 
Era un rottweiler care mârâi la el, bălos și cu nasul încreţit. 
Lătratul și plesnitura lesei îl făcură pe Daniel să sară. Se ridică 
în picioare. 

— Totul e în regulă cu tine, băiete? întrebă bărbatul, uitându- 
se peste umăr la Daniel, în timp ce acesta se îndepărta, la pas. 

Daniel se întoarse și o rupse la fugă. 

Alergă prin Dandy, îndreptându-se spre gara Brampton. Nu 
avea bani pentru autobuz sau tren, dar știa drumul spre 
Newcastle. Alergă ţinându-se de partea în care fusese lovit, iar 
apoi merse câţiva pași, înainte de a încerca să alerge din nou. 

Mașinile treceau huruind, cu o viteză atât de mare, încât îi 
afectau echilibrul. Mintea i se golise cu totul, reducându-se la 
durerea de la nas, la durerea din coaste, la sângele din gât, la 
înțepăturile furioase din braţ și la nestatornicia sinelui, ars și 
învârtejit precum hârtiile dintr-un șemineu. Sângele curs din 
nas i se închegase pe bărbie și îl frecă pentru a-l îndepărta. Nu 
putea să respire pe nas dar nu voia să-l atingă, pentru ca nu 
cumva să înceapă să sângereze din nou. Îi era frig. Își trase 
înapoi mânecile suflecate ale cămășii și se încheie la nasturi. 
Atinsă de bumbacul cămășii, pielea sa urzicată începu să-l 
mănânce și mai tare. 


Acasă. Dorea să fie împreună cu ea, indiferent unde s ar fi 
aflat. Asistenta socială îi spusese că ieșise din spital. 

Dorea să fie acasă, unde ea avea să-l întâmpine, 
îmbrăţișându-l. La un moment dat, se întoarse la realitate, dar 
apoi și-o imagină din nou. Uitase de mașini, de drumul greu și 
de sângele din gâtlej. Și-o aminti pe mama lui machiindu-se și 
parfumul ei, pudra de talc pe care o folosea după ce făcea baie. 
Toate astea îl făcură să dea uitării frigul. 

Îi era sete. Limba i se lipise de cerul gurii. Încercă să uite că 
era însetat și să-și amintească în schimb furnicătura iscată de 
degetele ei trecându-i prin păr. Cât de mult era de atunci, 
încercă el să-și amintească, de când ea făcuse asta? Părul său 
fusese tuns de câteva ori. Atinsese ea vreodată părul care 
creștea acum pe capul lui? 

Continua să meargă, numărând lunile pe degete, când o 
furgonetă opri în dreptul lui. 

Daniel se dădu înapoi. Şoferul era un bărbat cu părul lung și 
cu tatuaje pe antebraţ. Cobori fereastra și se aplecă în afară 
pentru a striga spre el. 

— Încotro te îndrepţi, băiete? 

— Newcastle. 

— Hopa sus, atunci. 

Daniel știa că era posibil ca bărbatul să fie un zărghit, dar 
urcă oricum lângă el. Voia să-și vadă din nou mama. Bărbatul 
asculta radioul, care era dat atât de tare, încât Daniel nu simţi 
nevoia să vorbească. Bărbatul șofa cu mâinile încrucișate 
deasupra volanului. Mușchii braţelor se încordau când manevra 
volanul. Mirosea a transpiraţie și furgonetă era murdară, plină 
cu doze metalice contorsionate și de pachete goale de ţigări. 

— E-he-hei, omule, mai bine ţi-ai pune centura de siguranţă, 
ei? 

Daniel făcu așa cum i se ceruse. 

Bărbatul scoase cu buzele o ţigară din pachetul aflat pe bord 
și îi ceru lui Daniel să-i dea bricheta, care zăcea la picioarele 
sale. Daniel se uită cum bărbatul își aprinde ţigara. Avea un 
tatuaj cu o femeie goală pe braţ și o cicatrice ca o arsură pe 
gât. 

Bărbatul cobori fereastra și suflă fumul în curentul de aer 
produs de deplasarea în viteză a mașinii. 

— Vrei una? 


Mușcându-și buza, Daniel luă o ţigară. O aprinse și cobori 
geamul, așa cum făcuse și bărbatul. Ridică un picior pe scaun și 
își lăsă brațul stâng să se odihnească pe fereastra deschisă. 
Daniel turnă în poziţia aceea, simțindu-se liber, amărât, 
sălbatic și singur. Ţigara îi înlăcrimă ochii. Își lăsă capul pe 
spate în mare grabă. Se simţea rău, așa cum i se întâmpla de 
fiecare dată când fuma o ţigară, dar știa că nu avea să vomite. 

— Ce te duce la Newcastle, așadar? 

— Mă duc doar să-mi văd mama. 

— Ai avut parte de o încăierare, nu-i așa? 

Daniel ridică din umeri și mai trase un fum. 

— O să te poţi curăța când o să ajungi acasă. 

— Da. 

— Ce ai fi făcut dacă nu aș fi oprit? 

— Pur și simplu aș fi mers pe jos. 

— E-he-hei, e cale lungă, flăcău. Ti-ar fi luat toată noaptea. 

— Nu m-ar fi deranjat, dar totodată vă mulțumesc penilru că 
m-aţi luat. 

Bărbatul râse și Daniel nu-și dădu seama de ce râdea. Dinţii 
din faţă ai bărbatului erau sparti. El își termină ţigara și aruncă 
pe fereastră chiștocul. Daniel privi cum scânteierea roșiatică a 
țigării aruncate rămâne în urma lor. Vru să-și arunce și el 
ţigara, dar era fumată numai pe jumătate. Daniel se gândi că 
nu s-ar fi cuvenit să o lrosească. Mai trase câteva fumuri, după 
care o azvârli pe fereastră atunci când bărbatul se aplecă în 
afară pentru a horcăi și scuipa. 

— Mama ta îţi va face un ceai, așadar? 

— Da. 

— Ce-ţi gătește? 

— Gătește... carne de vită la cuptor și budincă Yorkshire. 

Mama lui nu-i făcuse niciodată altceva decât pâine prăjită. 
Făcea niște sendvișuri bune, cu pâine prăjită și brânză. 

— Carne de vită la cuptor într-o marţi? Măi să fie, trebuie să 
vin să locuiesc împreună cu tine. Chiar nu-i rău, zău așa. Unde 
să te las? 

— Undeva în centru. Oriunde vă vine mai ușor. 

— Ce zici, omule, pot să te duc acasă? Rămân pentru o 
singură noapte în Newcastle. Vreau să ajungi acasă exact la 
tanc pentru carnea de vită la cuptor, nu-i așa? Unde stai? 

— In Cowgate. E... 


Bărbatul râse din nou, iar Daniel ridică din sprâncene spre 
el. 

— În regulă, omule. Știu Cowgate, zău așa. O să te duc acolo. 

Daniel simţi frigul atunci când se dădu jos din mașină. 
Bărbatul îl lăsase la sensul giratoriu și claxonase în timp ce se 
îndepărta. 

Daniel își îndreptă umerii, ca pavăză împotriva frigului, și 
parcurse în fugă restul drumului: pe Ponteland Road în jos și 
de-a lungul Chestnut Avenue, până la Whitehorn Crescent. 
Mama lui locuia acolo de vreo doi ani. Serviciile sociale îi 
îngăduiseră să petreacă o noapte împreună cu ea în acel loc, în 
urmă cu câteva luni. Era o casă albă la capătul unei alei, 
încadrată de două case din cărămidă roșie. Alergă spre ea. 
Nasul începuse din nou să-i sângereze și îl durea când alerga, 
așa că încetini. Își ridică mâna și îl atinse. Îl simţi prea mare, ca 
și cum ar fi fost nasul altcuiva. Chiar și cu nasul înfundat de 
sânge, putea să simtă totuși mirosul de ţigară al degetelor sale. 
Ghiozdanul i se bălăbănea pe umeri, așa că și-l dădu jos și 
alergă cu el într-o mână. 

Se opri în dreptul cărării care ducea la casă. Toate ferestrele 
aveau geamurile sparte, iar fereastra de sus dispăruse cu totul. 
Înăuntru totul era întunecat. Se încruntă, uitându-se spre 
fereastra ei. Se lăsa noaptea, dar fereastra cu pricina arăta mai 
întunecată decât toate celelalte ferestre neluminate. Iarba din 
grădină era înaltă până la genunchi și crescuse de-a valma, 
acoperind și poteca. Făcu niște pași de uriaș prin iarbă, până la 
ușa laterală. Iarba era presărată cu tot soiul de obiecte: un con 
turtit de dirijare a traficului, un cărucior pentru copii răsturnat 
și un pantof vechi. Auzi lătratul unui câine. Respira greu. 

Se opri la ușă înainte de a apăsa pe clanţă. Inima îi bătea 
nebunește și își mușcă buza. Nu avea să aibă parte de carne de 
vită la cuptor. Și totuși se mai gândea la ea deschizându-i ușa și 
îmbrăţișându-l. Poate că tocmai acum nu avea un prieten. Poate 
că prietenii ei nu erau prin preajmă. Poate că nu era drogată. 
Poate că avea să-i prăjească pâine și vor sta împreună pe 
canapea, uitându-se la Crown Court’. Simţi o arsură ciudată în 
piept, își ţinu respiraţia. 

Când deschise ușa și păși în hol, simţi miros de igrasie și de 
ars. Aruncă o privire în camera de zi, dar întunericul domnea 


2Serial britanic difuzat în intervalul 1972-1984. (N.t.) 


peste tot. Nu plânse. Păși înăuntru. Bucătăria dispăruse. Puse o 
mână pe perete, după care își privi palma înnegrită. Aerul era 
încă impregnat cu fum și i se oprise în gât. In camera de zi, din 
canapeaua carbonizată nu mai rămăsese decât un schelet 
contorsionat. Urcă scările, la etaj. Covorul era îmbibat de apă și 
stâlpii balustradei erau carbonizaţi. Baia și chiuveta erau 
înnegrite de funingine. Într-unul din dormitoare, oglinda 
șifonierului era spartă, dar reuși totuși să-i deschidă puţin ușa. 
Hainele ei se aflau încă înăuntru, nearse. Daniel se strecură în 
șifonier și își apăsă rochiile ei pe faţă. Se lăsă să alunece pe 
podeaua șifonierului și se ghemui printre pantofii și sandalele 
ei. Își sprijini fruntea de genunchi. 

Nu știa câtă vreme a stat ghemuit în șifonier, dar după un 
timp auzi pe cineva urcând scările. Mergeau din cameră în 
cameră, strigând: 

— E cineva aici? 

Daniel dorea să afle unde se dusese mama lui, dar când ieși 
pe hol un bărbat îl înșfăcă de guler și îl lipi de perete. Omul era 
doar cu puţin mai înalt decât Daniel. Purta o bluză albă. Daniel 
putea mirosi sudoarea sărată a bărbatului, care se diferenţia de 
izul afumat al casei. Stomacul omului îl apăsă pe Daniel, 
țintuindu-l de zid. 

— Ce mama dracului faci tu aici? întrebă bărbatul. Haide, ia- 
ţi numaidecât tălpășiţa. 

— Unde s-a dus mama mea? 

— Mă-ta? Cine-i mă-ta? 

— Locuia aici, hainele ei sunt încă aici. 

— Drogaţii au dat foc locului, nu-i așa? Afară cu ei, cu toti. 
Nici măcar nu și-au dat seama că izbucnise un incendiu. A 
trebuit să chem pompierii. Toată gașca aia nenorocită putea să- 
și dea duhul. 

— Şi mama mea? 

— Nu știu nimic despre mama ta. l-au luat pe toţi, pe tărgi. 
Unul dintre ei era făcut scrum. Era de-a dreptul dezgustător. 
Nu-ţi puteai da seama dacă era bărbat sau femeie. 

Daniel se răsuci din strânsoarea lui și o zbughi pe scări în 
jos. Auzi cum bărbatul îl striga. Îl podidi plânsul în timp ce 
cobora și apoi alunecă și căzu pe trepte. Își julise braţul, dar nu 
simţi câtuși de puţin acest lucru. Se ridică și ieși în fugă pe ușă, 
apucând-o prin iarbă și împiedicându-se iarăși, de această dată 


de conul de dirijare a traficului. Piciorul său atinse trotuarul. 
Habar n-avea încotro alerga, dar gonea cât de repede era în 
stare. Ghiozdanul trebuie să-i fi căzut pe undeva, în șifonier sau 
pe scări, și se simţi ușor și iute despovărat de el. 

Era beznă și stătea pe bordură, pe West Road, când o 
polițistă se apropie de el. Nu se uită la ea, dar când îi ceru să o 
însoţească nu se împotrivi, căci era frânt de oboseală. Ea secţie 
au sunat-o pe asistenta socială care se ocupa de el și ea l-a dus 
înapoi la Minnie acasă. 

x 

Trecuse de ora zece atunci când ajunse în Brampton. 
Orăşelul părea înecat în smoală, verdele câmpurilor părând 
negru pe fundalul cerului nopţii. Daniel își simțea pleoapele 
grele și se strădui să-și ţină ochii deschiși în timp ce privea 
afară, pe fereastra mașinii. Tricia vorbea cu el despre fugă, 
despre casa de corecție și despre cum avea să ajungă el acolo 
dacă nu o să fie în stare să stea locului. El nu se întoarse spre 
ea câtă vreme ea îi vorbi. Aroma parfumului ei îi rănea nasul și 
capul. 

Minnie stătea afară, în faţa ușii din faţă, cu puloverul mare 
înfășurat în jurul ei. Blitz alergă spre Daniel când el cobori din 
mașină. Minnie se întinse spre el, dar el o evită, răsucindu-se, 
și păși în casă. Câinele îl urmă. Daniel se așeză pe prima 
treaptă a scării, așteptând să intre și ceilalţi și jucându-se cu 
urechile câinelui, care erau precum niște pătrăţele de catifea. 
Blitz se întinse pe spate, astfel încât Daniel să-l poată scărpina 
pe burtă, ceea ce și făcu, așezându-se în genunchi, chiar dacă 
era frânt de oboseală. Părul alb de pe burta câinelui se 
murdărise în curte. 

Le putea auzi pe Minnie și pe Tricia, aflate afară, dincolo de 
ușă. Vorbeau în șoaptă. Școală. Mamă. Poliție. Incendiu. 
Hotărâre. Cu toate că ciulea bine urechea, aceste cuvinte fură 
singurele pe care le putu auzi limpede, întrebase și poliţia, și pe 
asistenta socială despre mama lui. Poliţia nu se sinchisise să 
încerce să afle ce era cu ea, dar Tricia îi spusese în mașină că o 
să se intereseze ce se petrecuse cu ea și că avea să-i comunice 
lui Minnie dacă avea să afle ceva. 

— De ce să-i spui lui Minnie, în loc să-mi spui direct mie? 

— Dacă nu te porţi cum se cuvine, anul viitor o să ajungi într- 
un centru de detenţie pentru minori și acolo o să rămâi până 


când o să împlinești optsprezece ani. 

Minnie închise ușa și rămase uitându-se la el, cu mâinile în 
șolduri. 

— Ce-i? 

— Arăţi ca și cum ai fi avut o zi grea. Lasă-mă să-ţi pregătesc 
o baie. 

Se gândise că avea să spună cu totul altceva. Se pregătise 
pentru cuvinte aspre. Intră în baie și se așeză pe capacul de la 
toaletă cât timp ea agită spuma din cadă. Oglinda se aburi și 
aerul începu să miroasă a curat. 

Ea luă un burete moale și îl scufundă în apa fierbinte. 

— Nasul tău arată destul de obraznic. Lasă-mă să spăl o 
parte din sângele acesta, înainte să intri. O să te cam usture 
mai târziu, dar o să punem niște gheaţă pe el. Nu vrem să ai un 
nas sfărâmat, de boxer, nu-i așa? Nu un flăcău chipeș ca tine; n- 
ar fi corect. 

O lăsă să se ocupe de nasul lui. Era blândă, iar buretele era 
cald. Îi frecă sângele închegat și apoi îl spălă pe lângă nas, de 
jur împrejur. 

— Doare, dragule? 

— Nu cine știe ce. 

— Ești curajos. 

Putu simţi ginul în respiraţia ei, atunci când se aplecă mai 
aproape de el. 

Când termină, ea își trecu mâna prin părul lui și își odihni 
palma pe obrazul lui. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

Ridică din umeri. 

— Te-ai dus să o cauţi pe mama ta? 

— Nu era acolo, răspunse el, cu glas gâtuit. 

Ea îl trase cu blândeţe spre ea și el simţi lâna aspră a 
puloverului ei lipindu-i-se de obraz. Începu să plângă din nou, 
fără să știe de ce. 

— Așa, rosti ea, frecându-i spatele. Scoate afară necazul. 

Rida îmi va da de veste despre ce au aflat în legătură cu 
mama ta. Totul o să fie în regulă pentru tine. Știu că nu pare 
așa, dar mi-am dat seama chiar din prima clipă în care te-am 
întâlnit că ești un băiat foarte special. Indiferent ce-ţi spune 
oricine altcineva, atunci când vei crește toate or să-ţi meargă 
mult mai bine. O să hotărăști singur ce și cum, o să trăiești 


unde ai chef și cu cine îţi place și o să fii mare și tare. 

Aburul jilăvise aerul din baie. Daniel se simţea extrem de 
ostenit. Își sprijini capul de stomacul ei și plânse. Îi încolăci 
coapsele cu mâinile. Braţele sale n-o puteau cuprinde, dar se 
simţi bine odihnindu-se pe stomacul ei, pe care îl simţea 
ridicându-se și coborând atunci când ea respira. 

Se ridică și își șterse ochii cu mâneca ei. 

— Haide. Intră în cadă și încălzește-te cât îți pregătesc ceva 
pentru cină. Hainele astea murdare lasă-le aici pe podea. O să- 
ţi aduc eu pijamalele. 

După ce ea plecă, se dezbrăcă și intră în cadă. Apa era prea 
fierbinte și avu nevoie de ceva timp pentru a se scufunda în ea 
cu totul. Baloanele de spumă îi șopteau. Braţele sale arătau ca 
naiba: julite de căderea pe scări și pline de vânătăi de la 
lovituri. Nici coastele nu-i stăteau mai bine. Se simţi mai bine 
din momentul în care se scufundă în cadă. Stătea întins pe 
spate, cu capul sub apă, întrebându-se dacă asta simţeai atunci 
când mureai: căldură, liniște și clipocit de apă. Simţi o apăsare 
în plămâni și se ridică. Când Minnie intră din nou, el își ștergea 
baloanele de spumă de pe faţă. 

Ea așeză pijamalele pe capacul scaunului de toaletă și apoi 
puse deasupra lor un prosop. Pe o latură a băii era un taburet 
și ea se strecură pe lângă chiuvetă și se așeză pe el. 

— Cum e baia? Te simţi ceva mai bine? 

El încuviinţă din cap. 

— Chiar arăţi mai bine, trebuie s-o spun. Ce m-ai speriat cu 
tot sângele acela! Ce ţi s-a întâmplat? Uită-te la braţele tale. 
Ești plin de julituri. 

— M-am bătut la școală. 

— Cine a fost? îi știu pe toţi cei din Brampton. Cumpără ouă 
de la mine. Pot să stau de vorbă cu mamele lor. 

El inspiră. Era pe cale să-i spună că încasase o chelfăneală 
din pricina ei, dar se hotări să nu o facă. Era prea obosit ca să 
se mai lupte cu ea și o plăcea, chiar dacă nu din cale-afară - 
ținea la ea, pentru că se îngrijise de nasul lui și îi pregătise 
baia. 

— Ești lihnit de foame. 

Încuviinţă. 

— Am făcut tocăniţă pentru cină. Porţia ta am păstrat-o în 
frigider. O încălzesc pentru tine, dacă vrei. 


El încuviinţă iarăși, atingându-și nasul pentru a-și da seama 
dacă sângera din nou. 

— Sau poate că vrei doar niște brânză pe pâine prăjită, din 
moment ce este atât de târziu? Și o ceașcă de cacao. 

— Brânză pe pâine prăjită. 

— Atunci asta să fie. Chiar acum mă apuc. Ar trebui să ieși 
curând. Dacă stai prea mult, o să te pricopsești cu o răceală. 

— Minnie? rosti el, punându-și o mână pe marginea căzii în 
timp ce ea trecea pe lângă el. Ştii, fluturele - de ce îţi place atât 
de mult? Valorează mulţi bani? 

Ea îl înveli cu prosopul. Nu era obraznic. Dorea doar să știe 
dacă avea vreun rost să i-l înapoieze. 

— Valorează mult pentru mine, răspunse ea, ridicându-se să 
plece, după care se întoarse spre el, din prag. Mi l-a dat fiica 
mea. 

Daniel se aplecase într-o parte, așa că îi putu vedea chipul. 
Pentru o clipă păru tristă, dar apoi plecă și el o auzi oftând în 
timp ce cobora scările. 

Mai târziu, în dormitorul lui, ascultând scârţâiturile casei 
adormite, verifică dacă lănţișorul mamei lui se afla încă acolo și 
dacă sub pernă se găsea în continuare cuțitul lui. 

Daniel își îndreptă umerii în scaunul șoferului, în timp ce 
conducea pe M6. $ofa cu geamul coborât și ţinând cotul afară. 
Zgomotul vântului aproape că acoperea radioul, dar avea 
nevoie de aer. Îndreptându-se spre nord, simţea o atracţie 
aproape magnetică. Nu avusese de gând să meargă la 
înmormântare, dar avusese un sfârșit de săptămână insomniac, 
cu mintea chinuită alternativ ba de gânduri legate de 
Sebastian, ba de Minnie. Se trezise la șase dimineaţa cu o 
durere de cap, făcuse duș, se îmbrăcase și se dusese direct la 
mașină. Se afla pe drum de aproape patru ore, șofând cu 
gândurile aiurea, privind înainte și amintindu-și și apăsând cu 
putere pe acceleraţie. 

Se imagină ajungând în Brampton și încetinind din pricina 
verdelui care nu-i dusese dorul, ca și a mirosului de bălegar 
care împânzea aerul. Se imagină mergând până la casa ei și 
ascultând lătratul ultimei ei potăi. Aceasta ar veni alergând 
spre el: un boxer, o corcitură sau un câine ciobănesc scoţian. 
Indiferent ce traumă ar fi suferit câinele, avea să-și curme 
avântul și să asculte comanda, atunci când ea îi va cere să se 


oprească din lătrat. Ea avea să-i spună câinelui că Daniel făcea 
parte din familie și prin urmare nu trebuia să iște atâta tărăboi. 

Familie. Podeaua bucătăriei avea să fie nespălată și chitul de 
la ferestre ciugulit de găini. Ea avea să fie pe jumătate beată și 
avea să-i ofere și lui un pahar, pe care îl va accepta, după care 
vor bea amândoi gin în toiul după-amiezii, până când ea ar 
izbucni în plâns datorită revederii, jelind faptul că îl pierduse. 
Avea să-l sărute cu buzele ei cu gust de lămâie, spunându-i că îl 
iubea. Îl iubea. Cum avea să se simtă el? Trecuse atâta vreme 
de când fusese apropiat de ea și cu toate astea mirosul ei avea 
să-i fie familiar. Chiar și atunci când era îndeajuns de furios 
încât să fie în stare să o lovească, mirosul ei avea să-l 
liniștească, așa că se va așeza în camera de zi, împreună cu ea. 
Avea să se bucure de compania ei și avea să privească felul în 
care chipul i se înroșea atunci când vorbea. Avea să se simtă 
ușurat să se găsească lângă ea, ascultându-i voioasa voce 
irlandeză. Avea să fie botezat și izbăvirea avea să-l cuprindă cu 
totul, udându-l până la piele, precum ploaia nordică, și avea să-l 
lase curat înainte ca ea să fie gata să accepte tot ceea ce făcuse 
el, ca și tot ceea ce făcuse ea. El avea să-i ierte pe amândoi. 

Opri într-un refugiu pentru șoferi. 

Nu o să te iert în vecii vecilor - strigase el la ea la un 
moment dat, cu mult timp în urmă. 

Eu însămi nu o să fiu în stare să mă iert vreodată, băiete. Nu 
mă astept ca tu să o faci, rostise ea mai târziu, peste niște ani, 
la telefon - încercând să-l facă să înţeleagă. Îl sunase adesea 
după ce el se mutase la Londra, cu excepţia ultimului an, ca și 
cum și-ar fi pierdut orice speranţă că el ar fi putut-o ierta. 

Nu voiam decât să te protejez - avea să încerce ea să-i 
explice. Dar nu-i va mai auzi niciodată glasul. Nu îi îngăduise 
niciodată să-i ofere o explicaţie, indiferent cât de mult 
încercase ea să facă acest lucru. Unele lucruri nu pot fi iertate 
niciodată. 

Daniel își cumpără o cafea și își mai dezmorţi picioarele. 
Acum nu mai avea de parcurs decât douăzeci de mile până la 
Brampton. Aerul era răcoros și se gândi că putea simţi deja 
mirosul fermelor. Își așeză ceașca de cafea pe acoperișul 
mașinii și își vâri mâinile în buzunare, îndreptându-și umerii. 
Ochii îi erau injectaţi de la efortul de a se concentra asupra 
drumului. Era aproape ora prânzului și cafeaua o simţea ca pe 


niște mercur în stomac. Străbătuse jumătate de ţară și acum 
acest lucru i se părea inexplicabil. Dacă nu ar fi ajuns deja atât 
de departe, ar fi făcut cale întoarsă. 

Conduse încet ultimele douăzeci de mile, rămânând pe banda 
interioară și ascultând curentul de aer provocat de fereastra 
deschisă. La sensul giratoriu Rosehill o apucă pe cea de-a treia 
ieșire, tresărind la vederea semnului care indica întoarcerea 
spre Hexham, Newcastle. 

După păstrăvărie văzu Brampton înaintea sa, așezat printre 
câmpurile cultivate precum un giuvaier nefinisat. Un șoim 
plană pe lângă drum, după care dispăru din vedere. Mirosul 
cald al bălegarului îl învălui, așa cum se așteptase, liniștindu-l 
instantaneu. După Londra, aerul avea un gust extrem de 
proaspăt. Casele uniforme, din cărămidă roșie, și grădinile 
îngrijite păreau mai mici decât își amintea. Orășelul se simţea 
primitiv și liniștit, în timp ce Daniel își verifică viteza, 
străbătându-l de-a dreptul și îndreptându-se către ferma unde 
crescuse, undeva sus, pe Carlisle Road. 

Parcă lângă ferma lui Minnie și zăbovi câteva clipe cu 
mâinile pe volan, ascultând-și sunetul respirației. Ar fi putu să 
conducă înapoi, dar în schimb ieși din mașină. 

Merse foarte agale spre ușa lui Minnie. Degetele îi tremurau 
și i se uscase gâtlejul. Nici urmă de lătrat de câine, cucurigu de 
cocoși sau cotcodăcit de găini. Ferma era încuiată, cu toate că 
Daniel avu impresia că putea desluși încă urmele cizmelor ei 
bărbătești în iarbă. Ridică privirea spre fereastra camerei în 
care fusese dormitorul lui. Pumnii i se încleștară în buzunare. 

Ocoli și ajunse în spatele casei. Ţarcul găinilor se găsea încă 
acolo, dar era gol. Ușa coteţului se legăna în vânt, iar câteva 
pene albe erau aninate în ochiurile plasei de sârmă. Nu era nici 
urmă de ţap, dar Daniel putu vedea urmele copitelor în noroi. 
Era oare posibil ca bătrânul ţap să-i fi supravieţuit? Daniel oftă, 
gândindu-se la animalele rămase de pe urma ei și ajunse în altă 
parte, aidoma copiilor adoptați pe care ea îi crescuse și care 
mai apoi plecaseră, de nenumărate ori. 

Daniel scoase rândul de chei ale casei pe care îl avea. Lângă 
cheile apartamentului său din Londra se aflau încă cheile de la 
casa lui Minnie. Aceeași cheie de alamă tip yală pe care ea i-o 
dăduse pe când era un băietan. 

În casă domnea un miros de igrasie și de liniște, atunci când 


deschise ușa. Din adâncurile ei, frigul îl înșfăcă precum mâinile 
unui bătrân. Se furișă înăuntru, trăgându-și peste mâini 
mânecile puloverului, pentru a le încălzi. Casa păstra încă 
mirosul ei. Daniel rămase în bucătărie, lăsându-și degetele să 
se plimbe de la blatul aglomerat la trusa de cusut, cutiile cu 
hrană pentru animale, borcanul cu monede, nasturi și 
spaghete. Masa din bucătărie era vrăfuită cu ziare. Păianjeni 
conștienți de pericol o zbughiră din dulapuri. 

Deschise frigiderul. Nu era prea multă mâncare în el, dar nu 
fusese golit. Roșiile se posmăgiseră și erau împodobite cu 
pălărioare pufoase, de culoare gri. Laptele dintr-o sticlă de 
lapte plină pe jumătate se îngălbenise și se acrise. Salata se 
ofilise și arăta ca niște alge. Daniel închise ușa. 

Se duse în camera de zi, unde pe canapea zăceau deschise 
ultimele ziare pe care ea le citise. Ultima oară fusese în casă 
într-o zi de marţi. Putu să și-o imagineze citind Guardian, cu 
picioarele ridicate. Atinse hârtia și simţi un fior. Se simţi 
apropiat și distanțat de ea, totodată, ca și cum ea ar fi fost o 
nălucă pe care o putea vedea într-o fereastră sau în oglinda 
unui lac. 

Vechiul ei pian era deschis, lângă fereastră. Daniel trase 
mica banchetă și se așeză, ascultând cum trosnește lemnul sub 
greutatea lui. Apăsă blând cu piciorul una dintre pedale, 
lăsându-și degetele să cadă cu greutate pe clape, notele sunând 
discordant la atingerea sa. Își aminti de nopţile din copilărie 
când se furișa și se așeza pe scări, frecându-și degetele de la 
picioare unele de altele pentru a le încălzi, ascultând-o cântând. 
Cânta piese lente, triste și clasice, pe care el nu le recunoștea 
la vremea aceea, dar pe care învățase să le identifice atunci 
când crescuse:  Rahmaninov, Elgar, Beethoven, Ravel, 
Șostakovici. Cu cât se îmbăta mai tare, cu atât mai tare cânta și 
cu atât mai multe note rata. 

Își aminti cum stătea în frigul din hol, privind-o prin ușa 
întredeschisă a camerei de zi. Ea apăsa clapele i îi torţă, așa că 
până și pianul părea să protesteze faţă i Ic acest tratament. 
Picioarele ei desculțe, cu pielea îni. Mșată, apăsau vârtos pe 
pedale, în timp ce șuviţe din pletele ei cenușii îi cădeau peste 
faţă. 

Daniel zâmbi, făcând pianul să scoată câteva note lisparate. 
Nu era în stare să cânte. Ea încercase să-l înveţe de câteva ori. 


Degetul lui arătător găsi notele, după care.im uită sunetul 
acestora: rece, cutremurător, singuratic.  Inchise ochii, 
amintindu-și; în cameră domnea încă mirosul dens și greu de 
câine. Se întrebă oare ce se întâmplase cu câinele când Minnie 
murise? 

În fiecare an de când o cunoscuse, pe 8 august, ea îneca în 
butoiul cu apatică melancolie, ascultând la nesfârșit aceeași 
înregistrare. Era o înregistrare de care im îi îngăduia să se 
atingă. O păstra sub cheie, cu excepţia acelei unice zi din an, 
când o dădea la iveală și o punea pe platanul pick-upului, 
lăsând-o să se rotească, i permiţând acului fin să se confrunte 
cu amenințarea reprezentată de amprentele degetelor sale. 
Stătea în senil întuneric, camera de zi fiind luminată numai de 
foc, i asculta Concertul pentru pian în sol major al lui Ravel. 

T.uiiel mersese la universitate înainte de a cunoaște titlul 
piesei, cu toate că memorase foarte bine toate notele iii. Linte 
de asta. 

Ea un moment dat, ea îl lăsase să-i stea alături. Avea 
cincisprezece sau paisprezece ani și încă încerca să o înţeleagă. 
Îl pusese să stea liniștit, cu spatele la ea și cu faţa .pre 
înregistrarea care își hârșâia drumul prin muzică în timp ce ea 
aștepta, ridicându-și din când în când brusc bărbia și coborând- 
o mai apoi agale, în așteptarea notelor și patosului care aveau 
să o învăluie. 

Când a început muzica, el s-a întors să-i privească faţa; a fost 
surprins de efectul pe care muzica îl avea asupra ei. Li 
reamintea de expresia mamei lui, atunci când își injecta 
heroină. Același extaz, aceeași atenţie devotată, aceeași 
tulburare, cu toate că ea o căuta iarăși și iarăși. 

La început Minnie părea să urmărească notele cu privirea, 
răsuflând adânc și bombându-și pieptul. Avea ochii înlăcrimaţi 
și Daniel, din partea de cameră în care se afla, le putea vedea 
strălucirea. Ea era aidoma unui tablou: ca într-un Rembrandt - 
străveziu, provincial, de-al locului. Degetele ei mimau notele pe 
braţul fotoliului, cu toate că el nu o auzise niciodată cântând 
această piesă. O asculta, dar nicicând, nici măcar o dată, nu o 
interpretase. 

Și mai erau și notele discordante, la diez și și. Pe când 
acestea continuau să răsune necurmat, câte o lacrimă se forma 
arar și cădea, brăzdându-i obrajii. Discordante dar armonioase 


în felul lor: transpunând în sunete simţămintele ei. 

Părea să caute cu tot dinadinsul aceste disonanţe, aidoma 
unui deget ce pipăie o rană. 

În câte nopţi de august nu fusese trezit de sunetul muzicii 
pianului și nu se furișase pe scări în jos, pentru a-și da seama 
că ea plângea. Era zguduită de hohote de plâns. Era ca și cum 
ar fi fost lovită în stomac, de nenumărate ori. Daniel își aminti 
cum lovea într-o minge în timp ce asculta, înspăimântat de ea, 
fără să înțeleagă unde era buba, simțind că nu era capabil să o 
aline. Fusese prea înspăimântat pentru a se duce în cameră și a 
da ochii cu ea, în starea în care se afla. Se obișnuise deja să o 
considere puternică, inaccesibilă - mai curajoasă și mai dură 
decât propria lui mamă. Ca un copil ce se găsea, nu era capabil 
să-i înţeleagă suferința. Nu înţelesese niciodată pe deplin de ce. 
Ajunsese să-i iubească gambele puternice, mâinile musculoase 
și butucănoase, râsul viguros. Nu putea suporta să o vadă 
înfrântă și neputincioasă. 

Dar dimineaţa, cu siguranță, avea să fie bine din nou. Două 
aspirine și o omletă, după ce erau hrănite găinile; și era gata să 
ia în piept un alt an. Vara următoare avea să se întâmple din 
nou. Durerea ei părea să nu se diminueze nicicând. În fiecare 
an revenea cu aceeași ferocitate, precum un îngheţ peren. 

Daniel se gândi la acest aspect. Minnie trebuie să fi murit pe 
9 sau pe 10 august. Durerea fusese aceea care o ucisese, în 
cele din urmă? 

Aruncă o privire prin încăpere. Fu surprins să simtă apăsarea 
casei. Amintirile conţinute în ea se abătură asupra lui, îl 
asaltară. Își aminti atât lacrimile, cât și râsul ei: ritmul lui ușor 
săltăreț care îl încântase odinioară. Apoi își aduse din nou 
aminte ce îi făcuse ea. Ea nu mai era, dar el era în continuare 
incapabil să-i acorde iertarea. Să o înţeleagă reprezenta un pas 
important, dar insuficient. 

Daniel lăsă capacul pianului. Se uită la scaunul lui Minnie, 
amintindu-și cum arăta ea așezată în el, cu picioarele ridicate, 
depănând povești cu lumina focului reflectându-i-se în ochi și 
cu obrajii îmbujoraţi de veselie. Lângă scaun era un dosar 
deschis. Daniel îl ridică și se așeză în scaunul lui Minnie pentru 
a-i examina conţinutul. Articole decupate din Brampton News și 
Newcastle Evening Times îi fluturară în poală, aidoma unor 
molii zburătăcite. 


TRAGEDIA MORŢII UNUI COPIL DE ȘASE ANI 

Un accident de mașină în care au fost implicaţi o femeie și 
doi copii a avut ca rezultat moartea Deliei 

Flynn, în vârstă de șase ani, din Brampton, Cumbria. Celălalt 
copil pasager a suferit răni minore și a fost externat din spital 
joi seară. Delia a fost dusă la spitalul general din Carlisle, unde 
a murit două zile mai târziu datorită unor grave leziuni interne. 

Mama copilului, care conducea mașina și care a suferit răni 
minore, a refuzat să dea vreo declaraţie. 

Mai erau două alte articole referitoare la accidentul de 
mașină, după care altceva îi atrase atenţia lui Daniel. Era cam 
hărtănit și fusese decupat de la îndoitura paginii unui ziar. 

FERMIER GĂSIT MORT ÎNTR-UN CAZ DE POSIBILĂ 
SINUCIDERE 

Un fermier localnic din Brampton a fost găsit mort în seara 
de joi ca urmare a unui accident provocat de o armă de foc. O 
investigaţie se află în derulare, dar poliţia este de părere că nu 
există suspiciuni legate de deces. 

Daniel stătea în liniștea ce domnea în recea cameră de zi. Pe 
când era copil, încercase să o întrebe despre familia ei, dar ea 
schimbase întotdeauna vorba. Restul dosarului conţinea picturi 
făcute de către Delia: picturi făcute cu degetele, desene de 
frunze și mozaicuri realizate din linte și macaroane. Fără să 
știe de ce, Daniel împături cele două articole decupate din ziar 
și le strecură în buzunarul din spate. 

Era frig, iar picioarele îi cam obosiseră, de la cât se învârtise 
prin preajmă. Ridică receptorul telefonului. Nu avea ton. 
Robotul telefonic pâlpâi și el apăsă butonul de redare a 
mesajelor. 

Era o voce întretăiată de femeie care șoptea „Minnie, sunt 
Agnes. Am auzit că nu o să poţi veni duminică. Vreau să-ţi spun 
doar că sunt fericită să iau dugheana. Sper că nu te simţi prea 
rău. O să vorbim mai târziu, cred...” 

Robotul trecu la mesajul următor: 

„Doamnă Flynn, sunt doctorul Hargreaves. Sper că veţi 
putea să mă sunaţi. Am primit rezultatele analizelor. Nu aţi 
venit la ultima întâlnire. Trebuie să discutăm neapărat despre 
ele și sper că veţi putea să vă reprogramaţi. Vă mulțumesc.” 

Sfârșitul mesajelor, anunţă robotul. 

Pe scaunul de lângă telefonul din hol se afla un maldăr de 


scrisori. Daniel frunzări prin el. Erau scrisori roșii de la 
compania de electricitate și de la cea de telefonie, scrisori de la 
Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii faţă de animale 
și de la Asociaţia Dispensarelor pentru Animale Bolnave, ca și 
exemplare din Revista fermierului. Daniel le mătură pe podea și 
se așeză, ducându-și o mână la gură. 

Tonalitatea rece a acelor note discordante îi răsuna în minte. 
Moartă. Moartă. Moartă. 

Daniel nu se simţea în stare să petreacă noaptea în casa 
dureroasă a lui Minnie. Luă o cameră la un hotel local, unde 
mâncă o friptură extraordinară și bău o sticlă de vin roșu. 
Adormi îmbrăcat, peste cuvertura de nailon din camera 
igrasioasă, care mirosea ca și cum cineva ar fi murit în ea. Îi 
telefonase de pe drum lui Cunningham, avocatul lui Minnie. 
După cum se aștepta, ceremonia funerară avea să fie ţinută în 
capela crematoriului din (Tawhall. 

Era marţi. La Brampton era mai frig decât la Londra, iar 
soarele era ascuns de nori. Daniel putea simţi în aer aroma 
copacilor, iar verdele intransigent al acestora îl apăsa. Era prea 
multă liniște și oamenii păreau să se întoarcă și să se uite la el 
atunci când îi auzeau sunetul pașilor. Tânji după anonimitatea, 
turbulenţa și zgomotul din Londra. 

Ușile capelei erau deschise atunci când ajunse, așa că păși 
înăuntru. Holul era pe jumătate plin. Persoanele îndoliate erau 
bărbaţi și femei de vârsta lui Minnie. Daniel se așeză mai în 
spate, în mijlocul uneia dintre stranele goale. Un bărbat înalt, 
slab și chel, înveșmântat în haine de culoare gri, se apropie de 
el. 

— Tu ești... Danny? șopti bărbatul, deși ceremonia nu 
începuse încă. 

Daniel încuviinţă din cap. 

— John Cunningham, încântat să te cunosc. 

Mâna lui era uscată și fermă. Daniel și-o simţi pe a sa umedă 
de transpiraţie. 

— Sunt extrem de bucuros că te-ai hotărât să vii. Hai mai în 
față. Dă mai bine. 

Daniel dorea să se ascundă în spate, dar se ridică și îl urmă 
pe Cunningham spre partea din față. Femei pe care le 
recunoscu din copilărie și fermieri care își avuseseră tarabele 
lângă Minnie îl salutară din cap, pe când se așeza. 


— După înmormântare nu dăm nimic de băut, nu facem nimic 
special - șopti Cunningham la urechea lui Daniel, respiraţia lui 
mirosind a cafea cu lapte. Dar dacă ai timp să stăm puţin la 
taclale, după... 

Daniel dădu din cap. 

— Am de gând să spun câteva cuvinte despre ea. Mă întreb 
dacă vrei să faci și tu același lucru? Pot să-i spun preotului? 

— Tu ești cel mai potrivit - îi răspunse Daniel, întorcându-i 
spatele. 

Pe tot parcursul scurtei ceremonii stătu cu dinţii atât de 
încleștaţi, încât mușchii obrazului drept începură să-l doară. 
Fură intonate imnuri, după care preotul rosti cuvinte de 
alinare, cu un rotunjit accent de Carlisle. Daniel se pomeni 
holbându-se la sicriu, încă nevenindu-i să creadă că ea se afla 
de fapt înăuntru. IÎnghiţi în sec în timp ce preotul îl chemă pe 
John Cunningham pentru a rosti cuvenitele elogii. 

Pe podium, avocatul lui Minnie își drese tare glasul și citi de 
pe o coală format A4 îndoită. 

— Sunt mândru să fac parte din mulţimea de oameni strânsă 
astăzi aici în onoarea unei femei minunate care ne-a înseninat 
tuturor vieţile, nu numai celor aflaţi între acești patru pereţi, ci 
și celor care nu se găsesc aici. Minnie este un exemplu pentru 
noi toţi, și sper că s-a simţit mândră de toate realizările pe care 
le-a avut în viață. Am ajuns să o cunosc pe Minnie datorită 
profesiei mele, în urma tragicelor morţi ale soţului și fiicei ei, 
Norman Flynn și Cordelia Rae Flynn - odihnească-se în pace. 

Daniel se ridică și respiră adânc. Cordelia Rae. Niciodată nu-i 
știuse numele întreg. În rarele dăţi când Minnie o pomenea, era 
doar Delia. 

— Pe parcursul anilor, am ajuns să-i preţuiesc prietenia și să 
o respect, ca pe cineva care se punea în slujba altora într-o 
manieră spre care s-ar cuveni să aspirăm cu toţii. Minnie... era 
o rebelă. 

De undeva izbucni un bocet îndurerat. Daniel se încruntă. 
Abia respira. 

— Nu se sinchisea de ce gândeau ceilalţi despre ea. Se 
îmbrăca așa cum avea chef, făcea ce dorea și rostea ce voia și 
puteai să o placi... sau să o iei așa cum era. 

Se auzi din nou bocetul, ca un covor care era bătut. 

— Dar era onestă și amabilă, și aceste calităţi au făcut-o să 


devină mamă adoptivă pentru zeci de copii aflaţi în suferinţă și 
să devină din nou mamă, în anii optzeci, când l-a adoptat pe 
dragul ei fiu, Danny, care din fericire se află astăzi alături de 
noi... 

Femeile așezate în dreapta lui Daniel se întoarseră spre el. 
Simţi obrajii îmbujorându-i-se. Se aplecă înainte, sprijinindu-se 
în coate. 

— Majoritatea celor aflaţi astăzi aici o cunosc pe Minnie ca 
pe un mic fermier - fie am lucrat în preajma ei, fie i-am 
cumpărat produsele. Încă o dată, ea a dat dovadă de grijă și 
atenţie prin felul în care s-a ocupat de animalele din gospodăria 
ei. Mica fermă nu a reprezentat doar o sursă de asigurare a 
existenţei, animalele fiind considerate, de asemenea, ca niște 
copii ai ei, nutrind pentru ele aceleași sentimente pe care le 
avea pentru oricine altcineva care avea nevoie de ea. Ca 
prieten, aceasta este ultima mea impresie despre ea. Era 
independentă, era rebelă, era o femeie pe propriile picioare, 
dar în primul rând a fost o persoană căreia îi păsa de ceilalţi, 
iar lumea este mult mai săracă acum, fără ea. Dumnezeu te 
iubește, Minnie Flynn, odihnește-te în pace. 

Daniel văzu că femeile așezate lângă el își înclinau capetele. 
Făcu și el același lucru, simțind încă împurpurarea din obraji. 
Una dintre femei izbucni în plâns. 

Cunnigham se așeză și fu bătut cu palma pe umeri de către 
femeia care stătea în dreapta lui. Preotul se aplecă și se prinse 
cu ambele mâini de estrada demontabilă. 

— Pe când vorbeam despre înmormântare, Minnie a cerut să 
ascultăm această piesă muzicală, care pentru ea avea o 
semnificaţie specială. Viaţa pământească a lui Minnie s-a 
sfârșit, și acum îi vom încredința trupul elementelor naturii. 
Pământul se va preface la loc în pământ, cenușa în cenușă și 
pulberea în pulbere, să ne rugăm pentru infinita milă a lui 
Dumnezeu... 

Daniel își tinu respiraţia. Se uită în jur, întrebându-se de 
unde venea sunetul. Ştia, dinainte de a auzi coardele pianului, 
ce piesă alesese ea. 

Independent de sine, atunci când muzica începu, se simţi 
eliberat de tensiunea care îi cuprinsese trupul. Pașii în ritm vioi 
și insistenţi ai muzicii îl proiectară în afară, în timp ce privea 
cortina coborând încet peste sicriu. Timpul părea să se scurgă 


cu încetinitorul, și stând acolo, împreună cu niște străini, 
ascultând muzica aceea, care era atât de intimă pentru ea și 
pentru el, începu să-și aducă aminte. 

Clipe din viaţa sa fură readuse la suprafaţă și apoi tăcute din 
nou să dispară, aidoma notelor. Nota la diez, apoi nota și: 
deschise gura, uluit, simţindu-și obrajii împurpuraţi. Gâtlejul îl 
durea. 

Cât de mult trecuse de când ascultase concertul integral. 
Trebuie să fi fost adolescent când îl auzise ultima dată: în 
amintirea lui, era mult mai dureros, cu disonanţe mult mai 
ascuţite. Acum fu surprins de seninătatea piesei și de modul în 
care atât armonia cât și disonanţa piesei păreau exact ceea ce 
trebuie - un întreg finisat, rotund. 

I se păreau ciudate sentimentele stârnite de muzică. Strânse 
cu toată puterea din dinţi, până la capăt, nedorind să bage în 
seamă durerea. Își aminti degetele ei calde și puternice și 
buclele ei delicate și gri. Pielea lui își aduse aminte de 
asprimea mâinilor ei. Toate astea îi făcură trupul să se 
încordeze și obrajii să i se înroșească vizibil. Nu avea să verse 
nici măcar o lacrimă; ea nu merita asta, dar o mică parte din el 
se înmuia și cerea să o jelească. 

Soarele se ivise în parcare. Daniel își scoase jacheta în timp 
ce pășea spre mașină. Se simţea epuizat dintr-odată, fără să 
mai fie în stare să șofeze șapte ore, pentru a se întoarce înapoi 
la Londra. Simţi o mână pe braţ și se întoarse. Era o bătrână, 
cu chipul îngust și scofâlcit. Daniel avu nevoie de câteva clipe, 
dar în cele din urmă o recunoscu pe sora lui Minnie, Harriet. 

— Ştii cine sunt? întrebă ea contorsionându-și buzele, ceea 
ce îi schimonosi întreaga faţă. 

— Bineînţeles. Ce mai faci? 

— Cine sunt? Spune-mi pe nume, cine sunt? 

Daniel respiră adânc și mai apoi rosti: 

— Eşti Harriet, mătușa Harriet. 

— Ai făcut-o totuși, nu-i așa? Ai găsit un pic de nenorocit de 
timp, acu, că ea e moartă? 

— Eu... eu n-am... 

— Sper că îţi este rușine cu tine, băiete. Sper că din pricina 
asta te afli aici. Dumnezeu să te ierte. 

Harriet se îndepărtă, croindu-și drum prin parcare, sprijinită 
în baston. Daniel se întoarse spre mașina sa și se sprijini de 


capotă. Frunzele, înmormântarea și liniștea rurală îi făcuseră 
capul să se învârtă. Respiră, frecându-și vârfurile umede ale 
degetelor. Îl auzi pe Cunningham strigându-l și se întoarse. 

— Danny, n-am avut nicio ocazie să stăm de vorbă. Așadar, ai 
timp pentru prânz, sau măcar pentru o ceașcă de ceai? 

I-ar fi plăcut să-l refuze pe Cunningham, pentru a-și vedea de 
drum, dar tot ceea ce dorea era să șadă un pic, așa că fu de 
acord. 

În cafenea, Daniel își lăsă capul în piept și puse o mână pe 
față. Cunningham comandase câte o cană de ceai pentru 
fiecare și o farfurie de supă pentru sine. Daniel nu mânca. 

— Trebuie să-ţi fie greu, rosti Cunningham, încrucișându-și 
braţele. 

Daniel își drese glasul și privi într-o parte, stânjenit de 
sentimentele sale confuze pentru Minnie și pedepsit de 
cuvintele dure ale lui Harriet. Nu era sigur din ce pricină se 
simţea atât de emoţionat. Îi spusese adio lui Minnie cu mult 
timp în urmă. 

— A fost o nestemată. O nestemată pură. A impresionat 
foarte mulţi oameni. 

— A fost o încăpăţânată strașnică, spuse Daniel. Cred că și-a 
făcut la fel de mulţi dușmani ca și prieteni... 

— Am dus-o noi la capelă, dar ea a cerut în mod expres o 
înmormântare fără nicio ceremonie religioasă și incinerarea. 
Incinerare, vă vine să credeţi? 

— Renunţase la Dumnezeu, zise Daniel. 

— Ştiu că nu mai mergea de mulţi ani la biserică. Nu mi-am 
făcut timp să trec pe la ea și să abordez subiectul, sincer să fiu, 
dar m-am gândit întotdeauna că pentru ea credinţa era încă 
importantă. 

— Mi-a spus la un moment dat că cel mai greu îi era să 
renunţe la ritualuri și la farmece - nu punea ea mare preţ pe 
ele, dar nu se putea abţine. Mi-a destăinuit o dată că religia 
creștină nu era decât un alt obicei prost de-al său. Dacă ai 
cunoscut-o, știi că își spunea rozariul atunci când se îmbăta. 
Obiceiurile rele merg mână-n mână... Ai ţinut un discurs bun. 
Și adevărat. A fost o rebelă. 

— Cred că ar fi trebuit să se întoarcă înapoi în Cork, după 
moartea lui Norman. Asta susţinea și sora ei. Ai vorbit cu ea? 
Era una dintre cele aflate la capătul rândului. 


— O cunosc pe sora ei. Obișnuia să ne viziteze. Am schimbat 
cu ea câteva cuvinte. 

Daniel privi din nou într-o parte, dar Cunningham nu 
remarcă și continuă să vorbească. 

— A fost o femeie cu un pas înaintea vremurilor, asta a fost 
Minnie. Trebuia să stea într-o metropolă, într-un loc mai 
cosmopolit... 

— Nu, îi plăcea la ţară. Pentru asta a trăit. 

— Dar toate ideile ei erau de orășeancă, mai bine ar fi plecat 
de aici. 

— Poate. A fost alegerea ei. După cum ai spus, își iubea 
animalele. 

Veni supa lui Cunningham și acesta fu ocupat câteva clipe cu 
șerveţelul și cu întinderea untului pe pâine. Daniel își sorbi 
ceaiul și privi, nefiind încă sigur că Cunningham simţea nevoia 
să vorbească numaidecât. Se mulțumea să păstreze tăcerea. 

— Va trece un timp până se vor aranja lucrurile cu 
proprietatea. Trebuie să angajez o firmă să facă curat în casă, 
și abia după aceea să o scot la vânzare. Ţinând seama de starea 
în care se află, nu mă aștept la o vânzare rapidă, dar nu se știe 
niciodată. Vreau doar să fii pregătit să mai aștepți câteva luni 
înainte ca lucrurile să se aranjeze. 

— După cum am spus la telefon, nu vreau nimic. 

Prudent, Cunningham luă o gură de supă. Își tamponă gura 
cu un șerveţel, după care rosti: 

— Am crezut că te-ai răzgândit, venind la înmormântare și 
toate celelalte. 

— Nu știu de ce am venit. Presupun că a trebuit să - Daniel 
făcu o pauză, trecându-și mâinile peste faţă - să mă conving cu 
ochii mei că a murit cu adevărat. Nu mai tineam legătura de 
ceva vreme. 

— Mi-a spus... Nu-i nicio grabă cu proprietatea. După cum 
am spus, vor trece câteva luni înainte de a finaliza vânzarea. O 
să te contactez când va veni timpul și o să vezi cum o să te 
simți atunci. 

— În regulă, dar îţi pot spune de pe acum că nu o să mă 
răzgândesc. O poţi da adăpostului pentru câini. Cu siguranţă i- 
ar fi făcut plăcere. 

— Ei bine, putem aranja asta în mod corespunzător. 

Tăcerea se strecură între ei, precum un câine care vrea să fie 


alintat. 

Cunningham se uită pe fereastră. 

— Minnie a fost o nestemată, nu-i așa? Un izvor de bună 
dispoziţie. Avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, nu-i așa? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Bărbatul se încruntă la Daniel, în timp ce se concentra din 
nou asupra supei sale. 

— Așadar, a avut cancer? întrebă Daniel, respirând adânc. 

Cunningham înghiţi, încuviințând din cap. 

— Dar nu s-a luptat, să știi. Ar fi putut să facă chimioterapie; 
de asemenea, ar fi putut și să se opereze, dar ea a refuzat 
ambele variante. 

— Firește - ar fi putut să apeleze la ele. 

— Mi-a spus că era nefericită. Ştiu că v-aţi certat în urmă cu 
câţiva ani. 

— Era deja nefericită, cu mult timp înainte de asta, spuse 
Daniel. 

Lingura lui Cunningham se ciocni de farfurie, pe când 
încerca să o curețe. 

— La început ai fost unul dintre copiii luaţi de ea în grijă, nu-i 
așa? 

Daniel aprobă, dând din cap o dată. Umerii și partea de sus a 
braţelor sale deveniră dintr-odată încordate și se mișcă, pentru 
a scăpa de tensiune. 

— Erai special pentru ea. Mi-a spus asta. Erai precum 
propriul ei fiu, rosti Cunningham. 

Daniel îl privi. Avea o pată de supă pe mustață și ochii îi erau 
larg deschişi și iscoditori. Daniel simţi o mânie surprinzătoare 
îndreptată asupra bărbatului. Dintr-odată, în cafenea era prea 
cald. 

— Îmi pare rău, spuse Cunningham, cerând prin semne nota 
de plată, ca și cum și-ar fi dat seama că exagerase. Mi-a dat o 
cutie cu lucruri pentru tine. În cea mai mare parte este vorba 
despre bagatele și fotografii - nimic foarte valoros - dar a vrut 
ca tu să le ai. Cel mai bine ar fi să le iei chiar acum. Le am în 
mașină. 

Cunningham își goli ceașca. 

— Ştiu că trebuie să-ţi fie greu. Știu că aţi avut neînţelegeri, 
dar cu toate astea... 

Daniel clătină din cap, ne știind prea bine ce să zică. Durerea 


îi cuprinsese din nou gâtul. Se simţea ca și la crematoriu, 
luptându-se să-și rețină lacrimile și furios pe sine din acest 
motiv. 

— Vrei să te ocupi chiar tu de casă? Făcând parte din familie, 
ești îndreptăţit... 

— Nu, lasă o firmă să se ocupe de asta, nu contează... Pur și 
simplu, nu am timp pentru așa ceva. 

Se simţi mai bine rostind aceste cuvinte. Vorbele erau ca o 
gură de aer proaspăt. Se simți liniștit și sprijinit de ele. 

— Bineînţeles, poţi să te duci și să iei orice obiect personal 
de pe proprietate cât ești aici dar, după cum am spus, sunt 
câteva lucruri puse deoparte. i 

Se ridicară să plece; Cunningham achită nota. Inainte de a 
deschide uşa, Daniel întrebă: 

— Nu a suferit, nu-i așa? 

Pășiră afară, în bătaia razelor soarelui de toamnă timpurie. 
Limpezimea ascuţită îl făcu pe Daniel să închidă ochii pe 
jumătate. 

— Nu a suferit, dar știa că sfârșitul era inevitabil. Cred că a 
realizat cum stăteau lucrurile și, pur și simplu, a vrut ca totul 
să se sfârșească. 

Dădură mâna. Daniel simţi strânsoarea scurtă și puternică a 
lui Cunningham ca pe o ciocnire, comunicând lucruri nerostite. 
li reaminti de strângerile de mână pe care le oferea clienţilor 
după ce judecătorul îi condamnase. Amabilitate livrată cu o 
violenţă grăbită. 

Daniel era pe cale să se întoarcă și să plece, scuzându-se și 
luându-și tălpășița, dar tocmai atunci (Cunningham își aruncă 
mâinile în sus. 

— Cutia ta! Cutia ta e la mine în mașină. Un moment. 

Daniel așteptă până când Cunningham îi aduse cutia de 
carton din portbagaj. Mirosul câmpurilor și al fermelor nu 
izbuti să-l liniștească. 

— Iat-o, spuse Cunningham. Nu valorează mare lucru, dar ea 
vrut ca tu să le ai. 

Pentru a evita o a doua strângere de mână, Cunningham îl 
salută pe Daniel, în parcarea crematoriului. 

Daniel fu derutat de gest, dar dădu din cap în semn de bun- 
rămas. 

Cutia era ușoară. O puse în portbagajul mașinii sale, fără să 


se uite ce conţinea. 

Își strecură picioarele în cizmele de cauciuc prea mari. Le 
simţea reci prin șosete, ca pe o gelatină întărită, împrăștie 
resturile de la bucătărie pentru găini, așa cum i se ceruse. 
Încercă să nu atingă legumele reci cu degetele, dar niște 
grăunţe de porumb i se agăţară de unghii. Le scutură ca pe 
niște muci. Minnie îi spusese că ea credea că nasul îi era spart. 
Îi era greu să respire în timp ce hrănea găinile. Dar se 
sinchisea atât de tare de miros, pe cât ura ceea ce îl înconjura: 
amoniacul, legumele putrezite și penele ude. 

Era sâmbătă și ea îi gătea ouă cu șuncă. O putea zări prin 
fereastra bucătăriei. Era întotdeauna tăcută dimineaţa. Ştia că 
era cealaltă față a ginului. Avea unsprezece ani și știa despre 
mahmureala produsă de droguri și băutură, cu toate că nu 
avusese niciodată parte de așa ceva. Se îmbătase, totuși. Într-o 
seară luase cu el două cutii de bere germană și le dăduse pe 
gât, uitându-se la Dallas la televizorul portabil alb-negru din 
camera mamei lui. I se făcuse rău și își terfelise pijamalele. 

Purta lănţișorul mamei sale în timp ce hrănea păsările - nu-i 
păsa dacă asta îl făcea să arate ca o fată. Voia să știe că 
lănţișorul se afla în siguranţă. Voia să știe că ea se afla în 
siguranţă. Se întreba ce-i spusese asistenta socială lui Minnie, 
în seara dinainte. În mașină, pe drumul de întoarcere, când 
Tricia îi spusese că nu știa nimic despre mama lui și despre 
incendiu, simţise că ea nu îi destăinuia tot. 

Daniel se strecură înapoi în casă în timp ce Hector, ţapul, îl 
privea trist. Chipul ţapului îi aminti lui Daniel de asistenta 
socială care se ocupa de el. Își descălță cizmele în hol. Blitz 
stătea întins chiar în faţa ușii. Își săltă capul atunci când intră 
Daniel, dar nu se clinti din loc, așa că fu nevoit să pășească 
peste el. Bucătăria mirosea a grăsime, carne de porc și ceapă. 

Minnie îl servi. Cârnăciorii erau atât de unsuroși, încât 
alunecau în farfurie. Își luă furculiţa și le perforă pielea. Asta îi 
plăcea cel mai mult: să le perforeze pielea și să se uite cum 
zeama li se prelingea afară. 

— Te simţi mai bine în dimineaţa asta? întrebă ea. 

El ridică din umeri, cu ochii la mâncare. 

— Ce-ţi face nasul? Ai dormit bine? 

Încuviinţă din cap. 

— Trebuie să stau de vorbă cu tine. 


Își ridică privirea spre chipul ei; își lăsă furculita în farfurie. 
Ochii ei erau deschiși un pic mai larg decât de obicei. Daniel 
simţi pierindu-i pofta de mâncare, simţi în gât uleiul unsuros de 
la cârnăciori. 

— Uneori, atunci când ţi se întâmplă lucruri rele, probabil că 
pare mai ușor să fugi pur și simplu, dar vreau ca tu să încerci 
să nu dai bir cu fugiţii, ci, în schimb, să privești în faţă lucrurile 
care nu-ţi sunt pe plac. Pare mai greu, dar e mai bine decât să 
fugi tot timpul. Crede-mă. 

— Nu am dat bir cu fugiţii. 

— Atunci ce ai făcut? 

— Am fost să-mi vizitez mama. 

Minnie oftă și își împinse farfuria la o parte. El privi cum ea 
își mușcă buza și cum se apleacă înainte, prinzându-l de mână. 
El se retrase încetișor, dar ea rămase așa, cu mâna întinsă spre 
el, peste masă. 

— Suntem pe cale să aflăm ce s-a întâmplat cu mama ta. 
Vreau să știi că vorbesc în fiecare zi la telefon cu ei despre 
asta. Îţi promit că voi afla pentru tine... 

— Ea o să fie bine. Întotdeauna e bine. 

— Asta cred și eu. Vreau doar să ai încredere în mine. Sunt 
de partea ta, dragule. Nu trebuie să mai faci totul de capul tău. 

Promit. Încredere. De capul tău. Cuvintele îl loviră în piept 
precum un ciocan. Era ca și cum nu ar fi auzit-o sau ca și cum 
vorbele ar fi fost stânci care îl loviseră. Dragule, încredere. 
Daniel nu era sigur de ce îl striviseră. 

— Nu mai vorbi despre asta. _ 

— Danny, știu că vrei să-ţi vezi mama. Înţeleg asta. O să te 
ajut să afli unde este și, în limite rezonabile, putem vorbi cu 
asistenta socială despre vizite. Dar trebuie să ai grijă, Danny. 
Nu se poate să fugi tot timpul. Ei te vor lua de la mine, știi asta, 
și ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc. 

Mai întâi îl îngrijorară degetele sale încă lipicioase de la 
grăunţe, care erau unite ca și cum ar fi fost ținute laolaltă de o 
membrană, după care inima începu să-i bată de să-i spargă 
pieptul și nu mai fu în stare să respire. Se ridică de la masă și 
scaunul i se prăvăli pe podea. Bufnitura îl făcu să tresară pe 
Blitz, care sări în picioare. Daniel ieși în fugă din bucătărie și se 
duse alergând pe scări în sus, direct în camera lui. 

— Danny! auzi strigătul ei. 


Rămase în picioare în dreptul ferestrei dormitorului, privind 
în jos, spre curte. Ochii îi erau înfierbântaţi și mâinile îi 
tremurau. O auzi urcând pe scări, ţinându-se de balustradă. Se 
întoarse și bobocii de trandafir aiuriţi de pe tapet îl năpădiră. 

Își vârî mâinile în păr și trase până când lacrimile îi podidiră 
ochii. Tipă îndelung și din toate puterile, până rămase fără 
suflu. Imediat ce ea intră în dormitor, el înșfăcă cutia de 
bijuterii din sertar și o izbi de oglinda șifonierului. Când ea se 
îndreptă spre el, luă sertarul și îl aruncă în calea ei. O văzu 
urcându-se în pat, pentru a ajunge la el, și se apucă să lovească 
geamul cu pumnul mai întâi și apoi cu capul. Voia afară, 
departe de ea. Voia la mama lui. 

Nu putu să audă ce spunea ea, dar buzele i se mișcau și ochii 
îi fură cuprinși de îngrijorare. Imediat ce îi simţi mâinile 
atingându-l, se răsuci și o plesni peste gură. Apoi se întoarse cu 
spatele la ea. Nu dorea să-i citească reproșul din ochi. Incepu 
să lovească iarăși geamul, mai întâi cu pumnul și mai apoi cu 
capul, până când acesta se sparse, după care simţi pe umeri 
mâinile ei. Se întoarse, cu pumnii încleștaţi, dar ea îl trase spre 
ea și se prăvăliră amândoi pe podea. 

Îl încolăcise cu braţele. Faţa lui era apăsată de pieptul ei și 
simţea braţele ei care îl cuprinseseră precum niște frânghii, ca 
și întreaga ei greutate, care îl apăsa. Se luptă. O lovi și încercă 
să se elibereze, dar fără să izbutească, încercă să ţipe din nou, 
dar asta nu făcu decât ca ea să-și înteţească strânsoarea. 

— Asta e, băiete, ești bine. Ești pe cale să fii bine. Acum ţipă. 
Descarcă-te de toate. Ești bine. 

Nu voia să plângă. Nici măcar nu încercă să se oprească. Era 
tare obosit. Lacrimile și suspinele ţâșniră pur și simplu din el. 
Erau de neoprit. Ea se așeză și se aplecă spre oglinda spartă a 
șifonierului, ţinându-l tot timpul lipit de ea. Îi dădu drumul la 
braţe, dar îl tinu în continuare strâns. Îi simţi buzele pe fruntea 
lui. Era conștient de sunetele pe care le scotea, de respiraţia sa 
întretăiată și de mirosul ei. Mirosul ei de lână udă îl năpădi 
dintr-odată și îl inspiră. 

Daniel nu știa cât au stat așa, dara fost un timp îndelungat. 
Afară vremea se schimbase, iar dimineața mohorâtă fusese 
înlocuită de un soare strălucitor, care își arunca razele peste 
casa umedă și peste fermă. El contenise cu plânsul, dar respira 
în continuare întretăiat și cu suspine, ca și cum tocmai ar fi 


gustat ceva foarte fierbinte. Se simţea stors. Habar n-avea ce 
avea să se întâmple în continuare. 

— Gata, dragule, liniștește-te acum - îi șopti ea, pe când el 
încerca să-și recapete suflul. Ești bine. Nu sunt mama ta. 
Nicicând nu o să pot fi mama ta, dar sunt totuși aici. 
Intotdeauna o să fiu aici, dacă ai nevoie de mine. 

Era prea obosit ca să se așeze sau să-i răspundă, dar o parte 
din el era bucuroasă că ea se afla acolo și o strânse un pic mai 
tare de mijloc. Drept răspuns, ea reacţionă în același fel. 

După o vreme, izbuti să respire din nou normal. Ea îl eliberă, 
încetișor. Mai târziu, în timp ce stătea întins în pat, încercă să- 
și aducă aminte dacă îl mai ţinuse cineva astfel. Puţini oameni 
se aflaseră atât de aproape de el. Mama lui îl sărutase. Da, își 
trecuse degetele prin părul lui. Îl mângâiase o dată ori de două 
ori când fusese rănit. 

Daniel o ajută pe Minnie să se ridice în picioare și apoi 
încercară amândoi să facă ordine în cameră. Fereastra era 
spartă și oglinda se făcuse țăndări. Minnie oftă când evaluă 
distrugerile. 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să le sparg, rosti el. O să le repar 
pentru tine. 

— Nu știam că ai atâţia bani, spuse ea, râzând. 

— Pot să fac rost de câţiva. 

— Te gândești iarăși să te dedici carierei de hoţ de 
buzunare? Nu prea cred. 

Ea se aplecă să ridice cutia de bijuterii de pe podea. Se îndoi 
din mijloc, fundul înălţându-i-se și fusta ridicându-i-se la spate, 
așa că el putu să-i vadă picioarele albe și șosetele bărbătești 
care îi ajungeau până la genunchi. Putu să-și dea seama că o 
îngrijorase. Obrajii ei se îmbujoraseră și avea sudoare pe buze. 

— Pot să mă apuc să distribui ziare. 

— Să distribui ziare, zici? Poţi să mă ajuţi cu dugheana, la 
sfârșit de săptămână. Ajută-mă să livrez ouăle. O să-ţi dau bani 
de buzunar pentru asta. 

— În regulă, atunci așa facem. 

— Dar bagă de seamă, am nevoie de cineva grijuliu. Poţi să fii 
atent cu ouăle? 

— O să am mare grijă. Îţi promit. 

— Ei bine, o să vedem noi atunci. O să vedem. 

Ajuns în mașină, Daniel conduse peste limita de viteză, cu 


ferestrele deschise din nou, bucurându-se de aerul proaspăt și 
respirând adânc, ceea ce îi dezmorţi diafragma. Se încruntă la 
drum, încercând să înţeleagă de ce fusese atât de supărat la 
înmormântare, și apoi atât de furios cu Cunningham. Se 
purtase copilărește și emoţional. Se dojeni aspru, blestemându- 
se printre dinţi în timp ce șofa. 

Acum, că se afla pe drum din nou, se simţea mai bine: 
relaxat, dar obosit. Brampton era deprimant; iar distragerile 
muncii nu aveau cum să-l ajute să iasă din această stare. 
Respiră din nou adânc și se întrebă dacă mirosul bălegarului îl 
îmbătase. Ar fi trebuit să o ia pe M6, direct spre Londra - voia 
să ajungă acasă înainte să se întunece - dar se pomeni șofând 
pur și simplu cu geamul coborât, adulmecând câmpurile, 
uitându-se la casele mici și aducându-și aminte de locurile pe 
unde fusese pe când era copil. 

Se trezi pe A69, aproape din întâmplare, și apoi fu prins în 
trafic, cu Newcastle înaintea lui. Daniel nu intenţiona să facă 
un ocol, dar era ceva ce-și dorea să vadă din nou; ceva ce 
trebuia să facă tocmai în ziua aceea. 

Daniel intră în oraș și trecu pe lângă universitate, apucând-o 
pe James Road. Conduse mult mai încet pe acolo, aproape 
temându-se să ajungă. 

Când ieși din mașină, soarele era ascuns în spatele norilor. 
Era conștient că mai avea un drum lung de parcurs, dar cu 
toate astea dorea să stea și să o mai vadă pentru ultima oară. 

Intrarea în cimitir era o baltă din gresie roșie și se trezi atras 
în adâncurile lui. Ştia unde să se ducă; urmase cărarea cu pași 
de adolescent, găsind locul în care ea se odihnea pentru vecie. 

Daniel fu surprins cât de repede găsi piatra ei de mormânt. 
Marmura albă se decolorase și se murdărise. Literele numelui 
ei, pictate cu negru, păliseră aproape cu desăvârșire, așa că de 
la distanţă numele ei se citea Sam Gerald Hunt, în loc de 
Samantha Geraldine Hunter. Daniel oftă, cu mâinile în 
buzunare. 

Era o cruce simplă, cu pietriș la bază, ca pentru a descuraja 
prezenţa florilor, a cheltuielilor de întreţinere și a declaraţiilor 
solemne de dragoste. 

Legănându-se pe călcâie în fața mormântului, Daniel se 
gândi la cuvintele din cadrul ceremoniei funerare a lui Minnie. 
Săvârșire. Trup. Elemente. Pământesc. Pulbere. Cenușă. 


Încredere. Milă. Îşi aminti cum stătea lângă acest mormânt pe 
când era tânăr, simțindu-se rănit deoarece numele lui nu era 
gravat pe marmura ieftină. Ar fi vrut să citească Mama 
iubitoare a lui Daniel Hunter. Fusese ea o mamă iubitoare? îl 
iubise, la urma urmelor? 

Mult timp fusese furios din pricina morţii ei, dar acum nu 
mai era mișcat de faptul că numele lui nu era menţionat pe 
lespedea funerară. Știa că ADN-ul său avea elemente comune 
cu acela al oaselor de sub picioarele sale, dar nu mai avea 
câtuși de puţin nevoie de oasele cu pricina. 

Se gândi la Minnie, moartă și aruncată în vânt. În mintea lui 
o putea mirosi, putea simţi asprimea puloverului ei pe obraji și 
putea vedea veselia din ochii albaștri și apoși. Avea să o 
vâneze, efemer, ca pe un acum imposibil de atins. Mulţi ani o 
evitase, dar acum ea nu mai era: nici în vechea casă, nici la 
fermă, nici în cimitir, nici în ochii surorii ei. Minnie se făcuse 
nevăzută de pe faţa pământului, singura urmă a existenţei ei 
trecătoare fiind o bucată de marmură mută. 

Daniel își aduse aminte cum altădată plângea la acest 
mormânt. Acum stătea cu ochii uscați și cu mâinile în 
buzunare. Putea să-și aducă aminte de Minnie mai ușor decât 
de propria sa mamă. Fusese foarte mic atunci când se aflase 
pentru ultima oară împreună cu mama lui. În decursul anilor, 
întâlnirile lor fuseseră încordate și scurte. 

El fugise la ea și fusese alungat. 

Stătuse cu Minnie. Ea se aflase alături de el pe parcursul 
existenţei sale de copil, adolescent și tânăr bărbat. Acum, că ea 
dispăruse, se simţea ciudat de liniștit, dar singur: mult mai 
singur decât se simţise înainte de a afla de moartea ei. Nu 
putea înţelege acest lucru. O considerase pierdută pentru el cu 
mulţi ani în urmă, și totuși acum îi simţea pierderea. 

Pierderile nu s-ar cuveni să te împovăreze, se gândi. 

Și totuși acum, gândindu-se la decesul ambelor sale mame, 
simţi că pierderea cea mai mare era reprezentată de dispariţia 
lui Minnie. 

Șofând înapoi spre Londra, Daniel opri la benzinăria din 
Donnington Park. Alimentă cu benzină și își luă o cafea, după 
care își verifică telefonul, pentru prima oară de când plecase. 

Avea trei apeluri ratate de la locul de muncă. Sorbind 
cafeaua searbădă și inhalând gaze de eșapament, o sună pe 


Veronica. Se așeză în scaunul șoferului, cu ușa deschisă, 
ascultând șoaptele răgușite ale autostrăzii aflate în spatele său. 
— Ești în regulă? întrebă Veronica. Am tot încercat să luăm 
legătura cu tine. Nu o să-ți vină să crezi... Apropo, cum a fost la 
înmormântare, sper că nu era cineva apropiat, nu-i așa? 

Daniel își drese glasul. 

— Nu... nu, ce s-a întâmplat? 

— Te-am tot sunat și n-ai răspuns! 

— Păi, eu... am dat-o la întors. Au fost tot felul de chestii de 
rezolvat. 

— Poţi să iei înapoi cazul lui Sebastian Croll dacă vrei. O să-l 
iei? 

— Ce vrei să spui? 

— Kenneth King Croll are multe relaţii. 

Daniel își frecă falca cu o mână. Nu se răsese și simţi barba 
nerasă sub palmă. 

— Cazul a fost preluat de Memann & Walkers, dar... mă crezi 
sau nu, Sebastian nu a vrut să lucreze cu ei. A făcut o criză de 
toată frumuseţea și a spus că te vrea numai pe tine ca avocat! 

— De ce nu a vrut Seb să colaboreze cu ei - ce au făcut? 

— Ei bine, avocatul de la Memann & Walkers s-a dus să-l 
vadă pe Sebastian a doua zi după plecarea ta. Il cunosc, Doug 
Brown, aparent un vechi amic și coleg de școală al celor din 
familia Croll... în orice caz, nu am toate detaliile, dar Sebastian 
a fost foarte nepoliticos cu el. Părinţii lui au încercat să pună 
piciorul în prag, dar atunci Sebastian a început să urle, să tipe 
și să spună că te vrea înapoi. Te-a cerut, de fapt, ca să fii 
avocatul lui, Daniel. 

Veronica râse nervos, după care continuă: 

— În cele din urmă, lucrurile au luat o întorsătură atât de 
urâtă, încât Memann & Walkers au renunţat. Drept urmare, 
individul ăla, King Kong, sau cum îi zici tu... mă sună non-stop. 
Te vor înapoi, pentru a-l face fericit pe Sebastian. 

Daniel își termină cafeaua și își mușcă buza. Simţise un 
imbold de a-l proteja pe băiat, de a-l salva. Sebastian era de 
aceeași vârstă pe care o avusese Daniel atunci când pășise 
pentru prima oară în bucătăria lui Minnie. Dar acum Minnie 
murise și Daniel se simţea stors. Nu era sigur că era pregătit să 
se ocupe de caz. 

— Așadar, o să-l iei înapoi? întrebă Veronica, vocea ei 


limpede devenind insistentă. Am aruncat o privire pe rezumatul 
cazului și pare solid. 

— Bineînţeles că o să-l iau, răspunse Daniel, dar cuvintele 
parcă îi fuseseră smulse de pe buze. 

Autostrada vuia în spatele lui și el se întoarse de la acel 
zgomot aberant și dur. 

— Excelent. Suni tu la biroul lui Irene mâine? Să te asiguri că 
ea și subalternul ei sunt disponibili în continuare? Aș fi abordat- 
o eu, dar am vrut să discut întâi cu tine. 

Daniel conduse cu viteză, lăsând nordul în urmă. Trecu pe la 
birou pentru a lua notele legate de cazul lui Sebastian. Era 
târziu și, pe când pășea prin spaţiile suprarealist de liniștite ale 
biroului, se simţi ușurat că niciunul dintre colegii săi nu se afla 
acolo. 

Ziua era pe sfârșite când se întoarse, în cele din urmă, la 
Bow. Luă niște mâncare la pachet în South Hackney și apoi găsi 
un loc de parcare nu departe de apartamentul său din Old Ford 
Road. Soarele apunea peste Victoria Park, iar iazul și izvorul 
său, aidoma unui cadran solar acvatic, reflectau cerul purpuriu. 
Putea adulmeca resturile de la grătare în aer. Deschizând 
portbagajul mașinii, săltă cutia pe care i-o dăduse Cunningham 
și păși spre apartament cu bărbia plecată, ducând într-o mână 
cutia și în cealaltă mâncarea la pachet și cheile. 

Se simţea golit într-un mod straniu, ferma pustie aflându-se 
încă în interiorul său, zdrobit de pierderea suferită. Auzi iarăși 
notele, dureros ca o fractură deschisă. Răsunau rece și tare. 

Puse cutia pe masa din bucătărie, dar nu o deschise încă, 
pentru a vedea ce anume conţinea. În schimb, își mâncă la 
repezeală mâncarea condimentată cu curry, aplecat peste 
masă, în umbra cutiei, după care făcu un duș. Reglă apa 
fierbinte și se aplecă sub jet, ţinându-se de para dușului cu 
ambele mâini. Pielea îl ustură în timp ce se ștergea cu 
prosopul. Rămase gol în baie, privindu-și chipul în oglindă în 
timp ce începea să-l ia cu frig, gândindu-se la șoimul pe care-l 
văzuse planând peste mlaștinile din Brampton. Se simţea el 
însuși singur și ferm, întărindu-și aripile și ridicându-se purtat 
de un curent ascendent. 

Ultimele două zile îl cam speriaseră, dar habar n-avea dacă 
era vorba de cazul băiatului și de tot ceea ce implica acesta, 
sau era o teamă provocată de pierderea ei - teama de a trăi 


știind că ea nu mai era; de acum înainte, nu mai era nevoit să o 
ocolească. 

Pierdere. Daniel se gândi la asta în timp ce își trecu o mână 
peste bărbie, hotărând să nu se radă. Pierdere. Își înfășură un 
prosop în jurul taliei și respiră. Pierdere. Era ca orice altceva. 
Putea fi transformată într-o rutină. Aproape că nu o mai simţea 
deloc. Mama lui era moartă și acum murise și Minnie; el avea 
să fie bine. 

Daniel se îmbrăcă și se apucă să frunzărească dosarul 
cazului lui Sebastian. Spera că Irene avea să fie disponibilă și 
dornică să se ocupe de el. În primul rând, va trebui să-i sune 
secretara. El și Irene colaboraseră îndeaproape la câteva cazuri 
în anul anterior, mai ales la cel al împușcăturilor din banda lui 
Tyrel. Ambii fuseseră devastaţi atunci când Tyrel fusese 
condamnat. 

Ultima oară când o văzuse fusese la petrecerea dată pentru a 
sărbători promovarea ei, în martie, cu toate că abia dacă 
apucase să-i spună câteva vorbe. Ea era o londoneză get-beget, 
născută în Barnes, și avea cu câţiva ani mai mult decât Daniel, 
dar studiase dreptul la Newcastle. li plăcea să-l impresioneze 
cu modul în care vorbea dialectul local de acolo. Daniel nu ar fi 
acceptat să se gândească la altcineva care să-l apere pe 
Sebastian. 

Singur în apartament, Daniel își dădu seama că nu izbutește 
să doarmă, așa că se apucă de lucru. Asistentul său vizionase 
deja casetele conținând înregistrările camerelor de 
supraveghere care fuseseră puse la dispoziția apărării. Daniel 
se uită din nou la ele, pentru a nu le scăpa ceva important. Pe 
parcursul zilei, camerele erau orientate cu precădere spre 
Copenhagen Street şi Barnsbury Road, fiind direcționate 
prioritar către parc după ora 7 p.m. Daniel dădu pe repede 
înainte pentru a ajunge rapid la imaginile din parc, dar acolo 
nu era niciun copil neînsoţit, nimeni altcineva care să 
stârnească vreo suspiciune. 

Era unu noaptea când și-a terminat notele scrise referitoare 
la apărarea lui Sebastian și abia atunci a ridicat capacul cutiei 
de carton pe care Minnie o lăsase pentru el. Conţinea ceea ce 
se aștepta: fotografiile lui din timpul școlii, fotografii de la 
picnicuri de pe plaja de la Tynemouth. Erau acolo medalii din 
școala primară și premii de la școala secundară, desene și 


picturi pe care le făcuse pentru ea pe când era copil, o agendă 
veche a lui Minnie. 

Mai erau acolo fotografiile înrămate care stăteau așezate pe 
polița căminului ei, înfăţișând-o pe Minnie împreună cu fiica și 
cu soțul ei. Soţul ei o ţinea pe fetiță în braţe și ea făcea 
balonașe care pluteau spre chipul lui Minnie. Pe când era copil, 
Daniel se minunase la vederea acestei fotografii, din pricina 
tinereţii lui Minnie. Era subţirică, cu păr negru și scurt și cu 
zâmbet larg și luminos. Fusese nevoit să privească fotografia cu 
mare atenţie, pentru a-i distinge trăsăturile pe care le știa. 

La fundul cutiei, degetele lui Daniel dădură peste ceva rece 
și tare. Își termină berea în timp ce aducea la lumină obiectul 
din adâncurile cutiei de carton. 

Era fluturele de porțelan, strălucirea sa galben-albastră pe 
care și-o amintea. Părea un fleac ieftin. li sărise o așchie dintr-o 
aripă, dar în rest era intact. Daniel îl ţinu în palmă. 

Se gândi la ea adunând toate aceste lucruri și punându-le 
deoparte pentru el, la boala ei și la modul în care trebuie să se 
fi manifestat. Şi-o imagină, cerându-i asistentei să o ajute să 
stea în capul oaselor în patul ei de spital, pentru a-i putea scrie. 
Aproape că putea să o vadă, scoțând mici oftaturi la efort, 
strălucirea ochilor ei albaștri în timp ce semna scrisoarea, 
Mami. Atunci ea știuse că era pe moarte. Știuse că nu avea să-l 
mai revadă niciodată. 

Încercă din greu să-și aducă aminte ultima oară când vorbise 
cu ea. În toţi acești ani nu fusese nici măcar o singură 
aniversare a zilei lui de naștere ori vreun Crăciun în care ea să 
nu scrie sau să nu telefoneze. De ultimul Crăciun el fusese 
plecat la schi, în Franţa. Ea lăsase două mesaje telefonice și 
trimisese o scrisoare cu un cec de douăzeci de lire înăuntru. 
Ștersese mesajele, așa cum făcea întotdeauna, rupsese cecul și 
aruncase scrisoarea direct în coșul de gunoi. Simţi o mustrare 
de vinovăţie, gândindu-se la agresivitatea implicată în aceste 
acte. 

Trebuie să fi fost de ziua lui, în aprilie, atunci când vorbise 
pentru ultima oară cu ea. Fusese tare grăbit; altfel ar fi 
verificat și ar fi văzut numărul ei înainte de a ridica receptorul 
telefonului. Venise acasă târziu, de la lucru și era deja târziu 
pentru cină. 

— Eu sunt, dragoste, rostise ea, căci întotdeauna i se adresa 


cu aceeași familiaritate, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de cel 
mult o săptămână. Nu vreau decât să-ţi urez la mulţi ani. 

— Mulţumesc, răspunsese el, cu falca tremurându-i. Nu pot 
să vorbesc acum, sunt pe picior de plecare. 

— Firește. Sper că te duci într-un loc simpatic. 

— Nu, e o problemă de serviciu. 

— Oh, înţeleg. Şi cum îți merge cu munca? încă îţi face 
plăcere? 

— Ascultă, când ai de gândi să te oprești? ţipase el. 

Ea nu spusese nimic. 

— Nu vreau să stau de vorbă cu tine - încheiase el. 

Daniel își aminti că așteptase un răspuns înainte de a 
închide. Era posibil ca ea să fi știut de cancer încă de atunci. El 
închisese, dar apoi se gândise la ea tot restul nopţii, cu 
stomacul chircit de furie. Sau de vinovăţie? 

Muzica de la înmormântare îi răsuna încă în minte, își aminti 
tonul acuzator al lui Harriet, ca și cum ar fi fost vina lui, ca și 
cum Minnie ar fi fost ireproșabilă. Daniel se îndoia că ea ar fi 
putut să-i spună lui Harriet ce făcuse. Harriet credea că el era 
nerecunoscător, dar el era acela care fusese nedreptăţit. 

Acum, Daniel ridică fluturele pentru a se uita la el. Își aminti 
cum stătea în bucătăria lui Minnie pentru întâia oară și cum o 
ameninţa, ţinând un cuţit lângă faţa ei, ca și privirea ei fermă și 
netemătoare. Acesta a fost cel dintâi lucru pe care l-a iubit la 
ea: neînfricarea. 

Gândurile lui Daniel se întoarseră la Sebastian. Se întrebă ce 
văzuse băiatul în el, de ce insistase ca el să-i fie avocat. 
Mângâie încă o dată fluturele, cu degetul mare, după care îl 
așeză cu grijă pe măsuţa de cafea. 

Uite, rosti Daniel, făcându-i lui Minnie cu mâna din curte. Îi 
dau să mănânce! 

Stătea cu picioarele lipite, hrănindu-l cu un morcov pe 
Hector, ţapul. Se făcuse deja un an de când era la Minnie și 
simțea o mângâiere ciudată în noroioasa curte din spate și în 
zarva puilor. li plăcea ce făcea și îndrăgea animalele, cu toate 
că Hector abia începuse să-l accepte. 

Ea ciocăni în fereastră. 

— Ai grijă! Poate să fie viclean. 

Și mica școală din Brampton era mai bună pentru el. Fusese 
mustrat de câteva ori și la un moment dat încasase și o 


scatoalcă - pentru că ciocănea în bancă - dar căpătase, de 
asemenea, o medalie de aur la engleză și una de argint la 
matematică. Minnie era bună la matematică și îi făcea plăcere 
să-l ajute la temele pentru acasă. Simpatica domnișoară 
Pringle, învăţătoarea lui, îl îndrăgea, și mai făcea parte și din 
echipa de fotbal. 

Minnie bătu din nou în geam. 

— Ai grijă la degete. 

Daniel auzi telefonul sunând și Minnie se făcu nevăzută de la 
fereastră. Era luna mai și piciorul-cocoșului și margaretele erau 
împrăștiate prin iarba înaltă care înconjura casa. Fluturi 
ameţiți pluteau din floare-n floare și Danny îi privi, în timp ce 
morcovul se scurta. Ținând seama de sfatul lui Minnie, își trase 
mâna atunci când ciotul de morcov deveni prea mic. Hector își 
cobori capul și dădu gata morcovul, cu frunze cu tot. Blând, 
Danny dezmierdă părul scurt și cald al ţapului, retrăgându-și 
mâna și pășind înapoi de fiecare dată când ţapul își pleca 
scăfârlia. 

— O să-ţi mai dau unul, mai târziu, spuse el. 

Acum îi mergea bine și cu Minnie. La sfârșiturile de 
săptămână se distrau de minune împreună. Într-o zi, după târg, 
făcuseră un cort în camera de zi folosind masa pliantă și un 
maldăr de cearșafuri. Ea își adusese vechea cutie de bijuterii 
pentru a o folosi pe post de comoară și se târâse înăuntru, cot 
la cot cu el, prefăcându-se că erau niște beduini bogaţi. Ea îi 
făcuse batoane de pește prăjit la cină și le mâncaseră laolaltă în 
cort, cu mâinile, înmuindu-le în sos de roșii. 

Intr-o altă zi se jucaseră de-a piraţii și ea îl făcuse să 
pășească legat la ochi pe o scândură sprijinită pe un taburet, în 
camera de zi. li plăcea râsul ei, care începea întotdeauna cu 
trei hohote bubuitoare, transformându-se mai apoi într-un 
chicotit gâlgâit, care mai continua preţ de câteva minute. Acum 
chiar și doar privind-o râzând ajungea să zâmbească. 

În weekendul trecut renovaseră dormitorul lui, iar Minnie îl 
lăsase să aleagă culoarea. El alesese un albastru palid pentru 
pereţi și un albastru strălucitor pentru uși și plinte. Îi îngăduise 
să vopsească alături de ea și își petrecuseră întregul sfârșit de 
săptămână cu radioul pornit, jupuind tapetul cu boboci de 
trandafir și vopsind pereţii. 

Ușa casei se trânti și își făcu apariţia Minnie, cu o mână la 


frunte. 

— Ce-i? întrebă Daniel. 

Înţelegea acum mimica lui Minnie. Adesea se încrunta când 
era în culmea fericirii, gata să se apuce de treabă. Atunci când 
era îngrijorată sau furioasă, îi dispărea orice urmă de 
încruntare și colţurile buzelor îi coborau puţin. 

— Vino încoace, flăcău. Tocmai a telefonat Tricia. Vine să te 
ia. 

În pofida brizei văratece și a faptului că transpirase 
îndeplinindu-și corvezile de după-amiază, Daniel simţi cum îl ia 
dintr-odată cu frig. Soarele era încă sus, pe un cer de un 
albastru orbitor, dar el simţi umbrele învăluindu-l, ca și cum s- 
ar fi iscat din mintea lui, întunecând fluturii multicolori care se 
jucau cu petale și boboci. 

Daniel își lăsă din nou o mână pe Hector, iar bătrânul ţap își 
luă tălpășiţa, scăpând din strânsoarea frânghiei cu care era 
legat și zbughind-o în curtea împrăfoșată. 

— Nu, nu mă duc. Nu plec... Nu... 

— Vino-ţi în fire, te rog. Nu cred că vine să te mute de aici, ci 
pentru că a stabilit vreo întâlnire cu mama ta. 

Minnie stătea în prag, cu mâinile la piept. Se uită la Daniel 
cu buzele strânse. 

Atmosfera i se păru dintr-odată zgomotoasă lui Daniel; 
albinele zumzăiau și puii cotcodăceau strident, își apăsă 
mâinile pe urechi. Minnie se îndreptă spre el, dar el se feri de 
ea și intră în casă. Ea îl găsi încolăcit în spatele pianului din 
camera de zi, locul în care se refugia de obicei în astfel de 
situaţii. Nu se mai simţise nicicând atât de tulburat. 

Îi urmări picioarele în timp ce se apropia, grase în papucii de 
casă murdari, apoi văzu ivindu-se gleznele ei, în timp ce se 
așeza pe fotoliul de lângă pian. 

— Nu ești obligat să te duci, dragule, tu hotărăști, dar cred 
că așa ar fi cel mai bine. Știu că te tulbură. Nu ai mai văzut-o 
demult timp, nu-i așa? 

Daniel se mișcă încetișor și lovi puţin pianul, care scoase un 
suspin adânc, ca și cum l-ar fi rănit. Daniel inspiră adânc. Din 
poziţia în care se afla, putea mirosi lemnul nelăcuit al pianului. 
Mirosul îl mai calmă cât de cât. 

— “ai încoace. 

În mod normal, Daniel nu s-ar fi dus la ea. Ar fi rămas unde 


era și ea fie ar fi așteptat lângă el, dacă era supărat, fie s-ar fi 
dus să-l aștepte în camera de alături, dacă era liniștit. Astăzi, 
nedorindu-și ca ea să plece, se ridică și se așeză pe braţul 
fotoliului ei. Ea îl strânse la piept. li plăcea că era atât de 
masivă. Chiar și atunci când era un copilaș mititel, mama lui i 
se păruse fragilă. Când îl îmbrăţișa se simţea împuns uneori de 
oasele ei, fiind deranjat de apăsarea ei insistentă. 

Daniel simţi marginea rotunjită a bărbiei lui Minnie în 
creștet. 

— Cred că nu vor decât să stea de vorbă cu tine, OK? După 
aceea poţi să te întorci și o să-ţi pregătesc carne de vită la 
cuptor pentru cină. O să o cumpăr în mod special, cât timp o să 
lipsești tu. Friptura de duminică o s-o fac sâmbăta, special 
pentru tine. 

— Cu budincă Yorkshire? 

— Firește. Şi cu sos de friptură și niscaiva morcovi, dintre cei 
pe care i-ai cultivat chiar tu. Sunt cei mai gustoși morcovi care 
s-au făcut vreodată pe meleagurile astea. Te-ai descurcat foarte 
bine cu ei, zău așa. 

Îl ridică din fotoliu. 

— În regulă atunci, du-te să te speli. Tricia va ajunge în 
curând. 

Daniel se uită peste umăr la Minnie în timp ce Tricia îl 
conducea spre mașină. Era îmbrăcat cu o cămașă în carouri, cu 
mânecă scurtă, și cu blugi. Avea o senzaţie familiară în stomac, 
ca și cum ar fi fost eviscerat și umplut cu ghemotoace de hârtie 
și frunze veștede. Se simţea împănat, dar gol și ușor. Își pusese 
lănţișorul mamei sale și acum îl freca între degetul arătător și 
cel mare, în timp ce se așeza în mașină, lângă Tricia. 

— Arăţi mult mai bine, Danny. Tine-o tot așa. 

— Merg să locuiesc împreună cu mama? întrebă el, privind 
pe fereastra laterală, ca și cum vreun trecător ar fi putut să-i 
răspundă. 

— Nu, nu despre asta-i vorba. 

— Mă duci într-un alt loc? 

— Nu acum. O să te aduc înapoi la Minnie diseară. 

Uitându-se în continuare pe fereastră, Daniel își mușcă buza. 

— O să fiu lăsat singur cu ea? 

— Cu mama ta? Nu, Danny, e o întâlnire supervizată, mă 
tem. Vrei să asculţi radioul? 


Daniel ridică din umeri și Tricia roti butonul de căutare până 
când găsi un cântec pe placul ei. Daniel încercă să se 
gândească la strângerea ouălor, la plantarea morcovilor sau la 
fotbal, dar mintea îi era întunecată și pustie, își aminti cum 
stătuse în șifonierul din apartamentul afumat și înnegrit al 
mamei sale. 

— De ce tot scoţi limba? întrebă dintr-odată Tricia. 

Daniel își vâri limba în gură. Putea simţi gustul de cărbune. 

— E-he-hei, băiete, că mare te-ai mai făcut! 

Oasele ei erau încă dureroase pentru el. Se încordă chiar 
înainte ca ea să-l îmbrăţișeze, anticipând împunsătura coastelor 
și a coatelor. Ea arăta la fel, dar ochii îi erau întunecaţi în 
partea de jos. Daniel fu șocat de faptul că nu dorea să o atingă. 

Tricia stătea, ţinându-și geanta cu ambele mâini. 

— Mă duc să iau ceva de băut pentru toţi, pentru a vă oferi 
câteva momente de intimitate, după care o să mă întorc și o să 
vă dau o mână de ajutor să treceţi prin toate astea. 

Daniel nu fu sigur cui anume se adresa. Nu știa de ce ajutor 
ar fi putut avea nevoie. 

Văzu că mama lui era pe cale să izbucnească în plâns. Se 
ridică și o mângâie pe păr, așa cum îi plăcea ei. 

— E-n regulă, mamă, nu plânge. 

— Tu ești întotdeauna eroul meu, nu-i așa? Cum îţi merge? 
Locuiești într-un loc drăguţ? 

— E-n regulă. 

— Joci fotbal? 

— Puțin. 

Daniel o privi cum își șterse ochii cu mâinile ale căror unghii 
erau mușcate. Avea vânătăi pe antebraţe, iar el încercă să nu 
se uite la ele. 

Tricia se întoarse cu două cești de cafea și cu o cană de suc 
pentru el. Se așeză pe canapea și puse una dintre ceștile de 
cafea în faţa mamei lui. 

— Iată-vă, așadar. Ei, cum vă descurcaţi? 

— Nu pot să o fac. Am nevoie de o ţigară mai întâi. Ai cumva 
una? 

Se ridică, uitându-se la Tricia, cu mâinile în aer. O ura când 
se comporta astfel. Făcea ca chipul ei să pară și mai slab. 

— Ai tu una, Danny? îmi trebuie o ţigară. 

— Mă duc să-ți aduc eu una, răspunse Daniel, dar Tricia se 


ridică. 

— Nu, rămâi aici. O să... o să aduc eu niște țigări. 

Se aflau în biroul asistenţei sociale din Newcastle. Daniel mai 
fusese aici înainte. Ura spătarele înclinate, scaunele portocalii 
și verzi și linoleumul gri care acoperea podeaua. Acum se lăsă 
să alunece într-unul din scaune și se uită cum mama lui mergea 
dintr-o parte-n alta a încăperii, ca un leu în cușcă. Purta blugi și 
un tricou alb și strâmt. Putea să-i vadă coloana vertebrală și 
unghiurile ascuţite ale oaselor șoldului. 

Ea rosti, cu spatele la el: 

— Nu o să spun asta de faţă cu ea, dar îmi pare rău, Danny. 
Îmi pare rău că am fost o zdreanţă. Îţi va fi mai bine fără mine, 
știu asta, dar totuși mă simt ca un gunoi, ca... 

— Nu ești o zdreanţă... începu Daniel. 

Tricia intră și îi dădu mamei lui ţigări și o brichetă. 

— Am izbutit să șterpelesc o jumătate de pachet de Silk Cut 
de la un coleg. Zice că poţi să le păstrezi. 

Mama lui Daniel se aplecă peste masă și își aprinse ţigara, 
ferind flacăra cu palma, ca și cum s-ar fi aflat afară, în bătaia 
vântului. Trase cu putere și Daniel văzu cum pielea feţei i se 
mula pe craniu. 

— Mama ta și cu mine am fost la tribunal săptămâna asta - 
aduse vorba Tricia. 

Daniel se uită la chipul Triciei. Aceasta o privea pe mama lui 
cu ochi măriţi. Mama lui își pironise privirea în tăblia mesei și 
se legăna încetișor. Părul de pe braţe i se zbârlise. 

— Mi-am irosit ultima șansă, Danny. Asta e ultima oară când 
te văd. Nu o să mi se mai îngăduie alte vizite; te-au înscris în 
programul de adopţie. 

Daniel nu auzi cuvintele în ordinea corectă. Acestea se 
învălmășiră spre el aidoma unui roi de albine. Mama lui nu îl 
privi. Se uita în continuare la masă, cu coatele pe genunchi, 
trăgând două fumuri înainte de a termina ce avea de spus. 

Daniel stătea în continuare tolănit în scaun. Frunzele uscate 
din el foșniră. 

Tricia își drese glasul. 

— Când o să împlinești optsprezece ani, vei avea dreptul de a 
relua legătura, dacă alegi să... 

Se simţi ca și cum frunzele s-ar fi aprins de la scânteile 
provenite de la ţigara mamei sale. Daniel își încordă mușchii 


stomacului. Țâșni, înșfăcă ţigările și i le azvârli în față Triciei. 
Incercă să o pocnească, dar ea îl prinse de încheieturi. Izbuti 
totuși să o lovească în fluierul piciorului, înainte ca ea să-l 
ţintuiască în scaun. 

— Nu, Danny - auzi glasul mamei sale. Nu faci decât să 
îngreunezi lucrurile pentru toată lumea. E spre binele tău, o să 
vezi. 

— Nu - ţipă el, simțind că îi ard obrajii și rădăcina părului. 
Nu! 

— Oprește-te, oprește-te, strigă Tricia. 

Daniel putu să-i miroasă izul de cafea cu lapte din respiraţie. 

Simţi degetele mamei sale trecându-i prin păr, atingerea 
blândă a unghiilor ei pe pielea capului. Se relaxă sub greutatea 
Triciei, iar ea se ridică, după care îl ajută și pe el să se așeze ca 
lumea pe scaun. 

— Asta-i, rosti Tricia. Ai grijă cum te porţi. Adu-ţi aminte că 
și pentru tine e ultima șansă. 

Mama lui Daniel stinse ţigara în scrumiera în formă de 
frunză de pe masă. 

— Vino încoace, rosti, iar el se năpusti în braţele ei. 

Adulmecă mirosul de ţigări al degetelor care îi atingeau faţa. 
Oasele ei îl împunseră din nou, iar el simţi durerea provocată 
de ele. 

Daniel își rostogolea capul de pe un umăr pe celălalt în timp 
ce Tricia îl ducea înapoi la Minnie. Simţea vibraţiile pneurilor 
pe drum. Tricia oprise radioul și din când în când încerca să 
stea de vorbă cu el, ca și cum i-ar fi cerut vreo explicaţie. 

— Așadar, acum o să stai deocamdată la Minnie, dar te-am 
înscris în programul de adopţie. E o șansă unică, zău așa. Nuo 
să te mai fâţâi de colo-colo - o să ai propriul tău cămin, o mamă 
și un tată noi, poate chiar fraţi și surori, imaginează-ți... 
bineînțeles că va trebui să te comporţi cum se cuvine. Nimeni 
nu vrea să adopte un copil cu probleme de comportament, nu-i 
așa? Nicio mamă nouă și niciun tată nou nu vor să fie luaţi la 
șuturi sau pocniţi... După cum a spus și mama ta, e spre binele 
tău. Băieţii mai mari sunt greu de plasat, dar s-ar putea să ai 
noroc, dacă te porţi cum trebuie. 

Rămase tăcută în timp ce coborau pe Carlisle Road și Daniel 
închise ochii. li deschise atunci când mașina se hurducă la un 
stop. Îl văzu pe Blitz apropiindu-se, dând din coadă și cu limba 


scoasă de un cot. 

Daniel înghiţi în sec. 

— Dacă nimeni altcineva nu mă vrea, pot să rămân aici? 

— Nu, iubitule... Minnie e doar o asistentă maternală. Un alt 
băieţel ori o altă fetiță va trebui să vină aici. Dar nu-ţi face griji. 
O să-ţi găsesc o minunăţie nouă de... 

Daniel trânti ușa înainte de a o auzi pe Patricia pronunţând 
cuvântul cămin. 

Ajuns înăuntru la Parklands House, Daniel a fost 
percheziționat și scanat. Un câine i-a mirosit hainele și valiza, 
în căutare de droguri. 

Un însoțitor i-a adus cafea și i-a spus că Sebastian avea să fie 
adus curând. Charlotte îi telefonase lui Daniel pentru a-l anunţa 
că avea să întârzie puţin, dar că pot începe fără ea. Se simţea 
claustrat în mica încăpere. I se spusese că aceasta trebuia să 
stea încuiată permanent, dar că exista un buton de alarmă pe 
care îl putea folosi dacă avea nevoie de ceva. Se simţea ca și 
cum ar fi avut hârtie și frunze în stomac, uscat și tremurător; 
ceea ce îi provoca o stare de agitaţie. 

Sebastian fu adus înăuntru de un asistent. 

— Mă bucur să te revăd, Seb, rosti Daniel. Ești bine? 

— Nu prea. Urăsc locul ăsta. 

— Vrei ceva de băut? 

— N-ar fi rău, mulțumesc. Niște suc de portocale. Poţi să mă 
scoţi de aici? Urăsc locul. E oribil. Vreau să merg acasă. 

— Mama și tatăl tău au venit să te vadă de multe ori? 

— Mama a fost de câteva ori, dar vreau să merg acasă... Nu 
poţi să faci în așa fel încât să ies de aici? Vreau doar să merg 
acasă. 

Capul lui Sebastian se prăbuși dintr-odată în scobitura 
cotului. Își încolăci capul cu celălalt braţ. 

Daniel se ridică și se aplecă asupra lui Sebastian, punând o 
mână pe umărul băiatului. Il bătu ușor pe umăr, mângâindu-l. 

— Haide, ești în regulă. Sunt de partea ta, îţi aduci aminte? 
Știu că vrei să mergi acasă, dar trebuie să ne luptăm cu legea. 
Nu pot să te duc acasă chiar acum. Judecătorul te vrea aici și 
pentru a te proteja de orice ţi s-ar putea întâmpla. 

— Nu vreau să fiu protejat. Vreau doar să merg acasă. 

Din nou, Daniel se simţi tovarăș de suferință cu acel băiat. 
Simţi asta precum pișcătura unei urzici: caldă și iritantă, stând 


la pândă. Își aduse aminte de sosirea lui la Minnie pentru prima 
oară și de asistenta socială care îi spusese că, pentru binele 
său, ar trebui să se ţină departe de mama lui. 

— Ce pot să fac este să lucrez pentru a te duce acasă după 
proces. Ce zici de asta? Ești gata să lucrezi cot la cot cu mine 
pentru asta? Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot să o fac de unul 
singur. 

Sebastian se smiorcăi și își șterse ochii cu mâneca. Când își 
ridică privirea, genele îi erau umede. 

— Mama întârzie, spuse Sebastian. Trebuie să fie încă în pat. 
Tata și-a luat zborul noaptea trecută. E mai bine să fiu eu acolo. 
Din cauza asta trebuie să mă scoţi afară de aici. 

— De ce este mai bine să fii tu acolo? întrebă Daniel. 

Cu toate că era sigur că știa ce avea să răspundă Sebastian, 
se întrebă dacă îl influenţa cumva pe băiat. 

— Tu îl placi pe tatăl tău? rosti Sebastian, ca și cum n-ar fi 
auzit întrebarea. 

— Nu am un tată. 

— Toată lumea are un tată, istețule. Nu știi asta? 

Daniel îi zâmbi băiatului. 

— Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată. Asta vreau să spun. 
A plecat înainte de nașterea mea. 

— A fost drăguţ cu mama ta? 

Daniel îi susţinu privirea lui Sebastian. Ştia ce încerca să 
spună băiatul. li văzuse pe părinţii băiatului și fusese martor la 
agresiunea lui Kenneth asupra mamei băiatului. Daniel clipi 
amintindu-și de propria sa mamă azvârlită prin cameră cu o 
violență atât de mare, încât își fracturase braţul, lovindu-se de 
fotoliul în care se prăvălise. Își aminti cum se interpusese între 
ea și bărbatul care voia să o rănească din nou. Își aduse aminte 
cum îi tremurau picioarele și de mirosul de urină. 

— Ascultă, trebuie să ne apucăm de treabă. Acum, că lucrăm 
din nou împreună, ţi-ai amintit vreun lucru pe care trebuie să 
mi-l spui? 

Sebastian îl privi pe Daniel și clătină din cap. 

— Acum suntem în aceeași echipă. Eu sunt avocatul tău și tu 
ești clientul meu. Poţi să-mi spui orice. Nu te voi judeca. 
Trebuie să acţionez pentru a-ți apăra cât mai bine interesele. 
Există ceva legat de ziua de duminică în care te-ai jucat cu Ben, 
ceva ce ai vrea să-mi destăinui? Dacă da, acum este momentul 


să o faci. Nu vrem să avem surprize mai târziu. 

— Ţi-am spus totul, absolut totul. 

— Bine. O să încerc să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a te 
scoate de aici. 

Se auzi un sunet de metal culisând, ca și cum s-ar fi deschis 
electronic o ușă. Charlotte intră în cameră într-un vârtej de 
scuze și brățări zornăitoare. IÎntoarse fața lui Sebastian spre ea, 
cu blândeţe, și îl sărută pe frunte. 

— Îmi pare atât de rău, traficul a fost un coșmar! exclamă ea, 
desfăcându-și eșarfa liliachie de mătase și dându-și jos jacheta. 
Și toţi câinii ăștia blestemaţi de la pază. M-au îngrozit. Am 
impresia că au trecut veacuri până am intrat. 

— Mama nu se omoară după câini, zise Sebastian. 

— E-n regulă, spuse Daniel. Vreau doar să lămuresc 
împreună cu Sebastian ce urmează să se întâmple acum. 

— Bine, dă-i drumul, rosti Charlotte cu entuziasm ciudat și 
tensionat. 

Ea purta o bluză pe gât și tot trăgea de mâneci. 

— Ei bine, avem mult de lucru pe parcursul următoarelor 
câteva luni pentru a te pregăti pentru proces și există o serie 
de alţi oameni pe care trebuie să-i întâlnești și cu care trebuie 
să vorbești... O să stabilim o întâlnire pentru ca un psiholog să 
vină să te vadă, iar mai apoi, peste vreo săptămână, poţi să te 
întâlnești cu avocatul pledant care te va reprezenta la tribunal. 
Inţelegi toate astea? 

— Cred că da. Dar ce va face psihologul? 

— Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza asta. Este doar pentru 
a vedea cum vei putea face faţă la tribunal. E martorul nostru, 
adu-ţi aminte, așa că nu ai de ce să te îngrijorezi, OK? Ceea ce 
vreau să încerc să-ți explic astăzi este pledoaria acuzării 
împotriva ta - altfel spus, argumentele pe care le vor invoca 
pentru a încerca să dovedească faptul că tu l-ai ucis pe Ben. Am 
primit abia de scurt timp aceste documente, și lucrez la 
construirea apărării tale, bazându-mă pe ceea ce are acuzarea 
împotriva ta... Dacă nu înţelegi ceva, nu trebuie decât să-mi 
spui. 

— E limpede precum cristalul, spuse Sebastian. 

Daniel tăcu și se uită la băiat. Pe când era copil, nu lipsise 
mult să ajungă în situaţia băiatului - dar nu avusese niciodată 
încrederea de care dădea dovadă Sebastian. 


— Principala probă împotriva ta este că, deși afirmi că nu ai 
făcut decât să te joci cu Ben și că acesta a căzut și s-a rănit 
singur, în timp ce se afla împreună cu tine, hainele și încălțările 
tale au sângele lui Ben pe ele. 

— Nu e o mare problemă, rosti Sebastian, ochii strălucindu-i 
și înviorându-se instantaneu. 

— Cum așa? 

— Ei bine, pentru că tu poţi spune că sângele a ajuns pe mine 
deoarece el s-a rănit singur... 

Urmă o pauză. Sebastian întâlni privirea lui Daniel, după 
care încuviinţă din cap. 

— Vom susţine că Ben a căzut și s-a rănit singur, și avem 
alibiul oferit de mama ta, începând cu 3 p.m., care pune sub 
semnul îndoielii declaraţia martorului că te-a văzut luptându-te 
cu Ben din nou, mai târziu, în ziua respectivă. Dar acuzarea va 
susține că probele de ADN și de sânge de pe hainele tale 
reprezintă o dovadă că tu l-ai omorât. 

Daniel se uită la Charlotte cu coada ochiului. Degetele 
inelare ale mâinilor ei tremurau amândouă. Părea să fie cu 
gândul în altă parte, așa că Daniel se întrebă dacă auzise. 

— Nu l-am rănit pe Ben în halul ăsta; doar m-am jucat cu el... 

— Știu, dar cineva l-a rănit, știi asta - l-a rănit extrem de 
grav - cineva l-a ucis. 

— Crima nu e atât de rea. 

În liniștea din cameră, Daniel putu să o audă pe Charlotte 
înghițind în sec. 

— Cu toţii murim, știi asta, spuse Sebastian, zâmbind cu 
sfială. 

— Vrei să zici că știi cum a murit Ben? Poţi să-mi spui acum, 
dacă vrei. 

Daniel tresări, așteptând ce avea să spună băiatul. 

Sebastian își înclină capul într-o parte și zâmbi din nou. 

Daniel ridică din sprâncene pentru a-l grăbi. După câteva 
clipe, băieţelul clătină din cap. 

* 

Daniel scrise în carneţelul său cu foi galbene, pentru 
Sebastian, succesiunea evenimentelor care urmau să se 
deruleze: de la prima întâlnire formală cu avocatul pledant care 
avea să îl reprezinte până la pregătirea pentru proces. 

— După audierea arestatului va mai exista o perioadă de 


așteptare până la proces. Vreau să știi că tu și părinţii tăi mă 
puteţi vedea sau puteţi vorbi în continuare cu mine, pe 
parcursul perioadei respective, dacă ai vreo nelămurire. 

— Strașnic, spuse Sebastian. Dar... când va avea loc 
procesul? 

— Nu înainte de câteva luni, Seb. Avem mult de lucru până 
atunci, dar îţi promit că te voi duce să vezi tribunalul înainte de 
procesul tău. 

— Nuuuuuuuuuuu - se văicări Sebastian, lovind cu palma în 
tăblia mesei. Vreau să merg mai curând. Nu vreau să stau aici. 

Charlotte se ridică și respiră adânc, ca și cum cineva i-ar fi 
azvârlit o cană de apă în faţă. 

— Asta e, dragul meu, asta e, rosti ea, trecându-și degetele 
prin părul lui Sebastian. 

Ochii lui Sebastian străluceau ca și cum ar fi fost gata să 
izbucnească în plâns. 

— Uite, Seb, am o idee, spuse Daniel. Ce-ai zice să dau o fugă 
și să-ți aduc niște sendvișuri. Cum îţi sună? 

— Mă duc eu, zise Charlotte, aflată în picioare. 

Daniel remarcă o zgârietură stacojie pe încheietura mâinii ei, 
în timp ce ea se întindea să-și ia geanta. 

— În orice caz, am oricum nevoie de o gură de aer. Mă întorc 
repede. 

Când ușa grea se închise cu un pocnet, Sebastian se ridică în 
picioare și începu să meargă prin cameră. Băiatul era subţirel, 
cu încheieturi delicate și coate care ieșeau în afară. Daniel se 
gândi că, dincolo de orice altceva, era prea mic pentru a fi 
capabil de uciderea brutală a lui Ben. 

— Seb, a vorbit cineva cu tine în ziua aceea, în parc, în afară 
de bărbatul care a strigat la amândoi să încetaţi cu bătaia? 

Scaunele erau fixate de podea, așa că Daniel fu nevoit să se 
ridice pentru a putea vedea chipul lui Sebastian. Băiatul abia 
dacă trecea de talia lui Daniel. Ben Stokes era cu trei ani mai 
mic decât Sebastian, dar era mai scund cu doar câţiva 
centimetri. 

Sebastian ridică din umeri. Clătină din cap, fără să-l 
privească pe Daniel. Stătea sprijinit de perete, examinându-și 
unghiile, după care își întoarse degetul arătător și degetul 
mare, ca și cum ar fi mimat un cântec pentru copii: „Păianjenul 
mititel”. 


— Ai remarcat pe cineva comportându-se ciudat în parc - ai 
văzut pe cineva uitându-se la voi cum vă jucaţi? 

Sebastian ridică din nou din umeri. 

— Ştii de ce poartă bluza aceea? rosti Sebastian. 

Își acoperise faţa cu mâinile, degetele mari și cele arătătoare 
atingându-se, și se uita la Daniel prin acel cadru format de 
degete. 

— Te referi la mama ta? 

— Da, când poartă bluza aceea înseamnă că are semne de 
strangulare pe gât. 

Sebastian îl privea în continuare pe Daniel printre degete. 

— Semne de strangulare? 

Sebastian își duse ambele mâini la gât și strânse până când 
chipul începu să-i devină stacojiu. 

— Oprește-te, Seb, spuse Daniel. Se întinse și trase cu 
blândeţe de cotul copilului. 

Sebastian se lovi de perete, râzând. 

— De ce te-ai speriat? întrebă el, zâmbind atât de larg, încât 
Daniel putu vedea că băiatului îi lipsea un dinte. 

— Nu vreau să te rănești singur, răspunse Daniel. 

— Doar încercam să-ți arăt, spuse Sebastian. 

Se întoarse și se așeză la masă. Părea obosit și îngândurat. 

— Uneori, atunci când se enervează, o strânge de gât. Poţi să 
mori așa, știi? Dacă strângi prea tare. 

— Vorbești despre mama și tatăl tău? 

Se auzi sunetul ușii care era descuiată. Sebastian se aplecă 
peste masă, acoperindu-și gura cu o mână, și șopti: 

— Dacă tragi în jos gulerul bluzei ei o să vezi semnele. 

Charlotte intră cu sendvișurile și Daniel se trezi examinând-o 
mult mai atent în timp ce desfăcea punga cu mâncare și 
băuturi. Se uită la Sebastian, care își alegea un sendviș. E mai 
bine să fiu eu acolo, își aminti el vorbele băiatului. Daniel simţi 
un alt val de compasiune pentru copil. Şi-o aminti pe propria sa 
mamă cu mâinile unui bărbat încleștate în jurul gâtului ei. Își 
aduse aminte cât de disperat se simţise ca și copil, despărțit de 
ea, incapabil să o protejeze. Fusese tentat să comită lucruri 
teribile. 

În zorii zilei, Daniel se afla în coteţul găinilor. 

Primul îngheţ al toamnei, iar degetele sale erau amorţite de 
frig. Ziua începea lenevos pentru el în timp ce inhala mirosul 


coteţului, acoperit cu chiciură, dar încălzit de pene și paie. 
Minnie dormea. O auzise sforăind, mai tare decât alarma 
ceasului ei, în timp ce cobora scările. În camera de zi, un pahar 
zăcea răsturnat pe capacul pianului. Fusese golit până la ultima 
picătură și arăta ca o ciupercă de copac. 

Acum el se afla afară, ocupându-se de corvezile ei, în timp ea 
zăcea inconștientă. Se simţea ciudat: nefericit, singur, crud - 
aidoma unui șoim pe care îl văzuse într-o zi în drum spre 
școală, pe un stâlp, atent, sfârtecând un șoarece de câmp. 

Nu știa unde se găsea mama lui. Se simţea ca și cum i-ar fi 
fost furată. 

Daniel culese un ou cald și cafeniu. Era gata să-l pună în 
recipientul de carton pe care ea îl scosese pentru el, ca 
întotdeauna, din debaraua bucătăriei. Îl simţi greu în căușul 
palmei sale. Palma lui simţea vulnerabilitatea oului. Palma lui 
cunoștea coaja și gălbenușul lichid pe care îl conţinea, 
promisiunea suspendată a puiului. 

Fără să știe de ce, simțind înțepătura tăioasă a cojii 
sfărâmate și scurgerea dezgustătoare a albușului, Daniel 
strânse oul în palmă și îl zdrobi. Gălbenușul i se scurse printre 
degete precum sângele. 

Se simţi cuprins brusc de un val de căldură, care îi învălui 
ceafa și spatele. Culese ou după ou și le sfărâmă. Din vârfurile 
degetelor sale se scurgeau în paie picături clare ale acestei 
mici violenţe. 

Ca și cum ar fi protestat, găinile începură să fugă de el, 
cârâind nemulțumite. Daniel dădu cu piciorul într-una, dar 
aceasta îi zbură în faţă, o fâlfâire roșie înnebunită. Daniel se 
repezi la găină, cu degetele încă lipicioase de la ouă. O ţintui la 
pământ și zâmbi simţindu-i aripa frângându-i-se sub greutatea 
lui. Se ridică în genunchi. Pasărea cotcodăcea și se împleticea, 
într-un cerc, târându-și aripa ruptă. Ciocul i se deschidea și i se 
închidea, fără să scoată un sunet. 

Daniel aşteptă o clipă, respirând greu. Tipetele stridente ale 
puilor din spatele lui făceau ca părul de pe braţe să i se ridice. 
Incetișor, metodic, ca și cum ar fi împăturit șosete, Daniel 
încercă să prindă puiul de o aripă. Ciocul deschis și limba care i 
se mișca nebunește îl îngrozeau, așa că îi frânse gâtul. Se 
aplecă peste pui și îi smulse capul din trup. 

Puiul rămase nemișcat, cu ochii ca niște mărgele 


însângerate. 

Daniel se împiedică în timp ce pleca în fugă. Căzu în coate și 
sângele puiului de pe mâini îi mânji faţa. Se ridică și păși în 
casă cu sânge pe obraz și cu penele păsării căreia îi făcuse de 
petrecanie agăţate încă de adidași și degete. 

Ea se trezise și umplea ceainicul atunci când intră el. Stătea 
cu spatele la el, cu halatul murdar atârnându-i peste pulpe. 
Dăduse drumul la radio și fredona o melodie pop. Primul lui 
gând fu acela de a urca scările până la baie, dar se trezi că 
încremenește locului. Voia ca ea să se întoarcă și să îl vadă, 
mânjit de propria sa violenţă. 

— Ce mama dracului? exclamă ea, zâmbind, atunci când se 
întoarse. 

Poate că erau penele care i se lipiseră de adidași ori galbenul 
strălucitor al gălbenușului care îi mânjea acum obrazul, 
amestecat cu sângele puiului. Buzele lui Minnie se subţiară și 
trecu în grabă pe lângă el, ieșind în curte. El o privi de la ușa 
din spate cum stătea cu o mână la gură, la intrarea în cotet. 

Minnie se întoarse în casă și el se uită la chipul ei, pentru a 
vedea pe el semne de furie, oroare, dezamăgire. Ea nu-l 
învrednici nici măcar cu o privire. Urcă bocănind scările și se 
întoarse peste câteva clipe, îmbrăcată cu fusta gri și cu vechea 
bluză de trening pe care o purta atunci când făcea curat și 
încălțată cu cizmele ei bărbătești. El stătea la baza scărilor, cu 
resturile de ou și cu sângele uscându-i-se pe mâini, ceea ce îi 
făcea pielea scorţoasă. Nu se feri din drumul ei, așteptându-se 
să fie pedepsit, dorindu-și să fie pedepsit. 

Ea se opri la piciorul scărilor și îl privi pentru întâia oară. 

— Curăţă-te singur sus - fură singurele cuvinte pe care le 
rosti. 

Trecu din nou pe lângă el, ieșind în curte. 

De la fereastra băii o văzu adunând cojile ouălor sparte și 
paiele mânjite. Își frecă faţa și mâinile, după care rămase 
uitându-se la munca ei. Își dezlipi penele de pe adidași și 
continuă să privească pe fereastră, afară, ţinându-le între 
degete. Le lăsă să cadă în bătaia vântului, năucit dar 
încrezător, în timp ce o vedea croindu-și drum înapoi spre casă. 
Ducea puiul mort de picioare. Gâtul puiului se legăna tot mai 
tare, cu fiecare pas pe care îl făcea. 

Rămase în dormitorul de la etaj, sub cuvertura de pe pat, 


după care se ascunse în șifonier, în timp ce ea își făcea de lucru 
la parter. Maţele prinseră să-i chiorăie, în vreme ce căldura și 
energia dimineţii îl părăsiră. Se simţi înfrigurat și își trase 
mânecile peste mâini. leși din șifonier și rămase privindu-se în 
oglinda pe care o spărsese cu doar o săptămână în urmă. 

Ticălos mic și împelițat, își aminti el din nou. Își privi chipul, 
ale cărui fragmente nu se potriveau. Își simţi inima bătându-i 
mai tare. Rămase în capătul de sus al scărilor, după care se 
așeză chiar acolo, ascultând zgomotele pe care ea le făcea în 
bucătărie. Blitz urcă scările și se opri gâfâind, uitându-se la el. 
Daniel se întinse să mângâie urechile catifelate ale câinelui. 
Blitz îl lăsă preţ de câteva clipe, după care se întoarse și cobori 
înapoi scările. Daniel îl urmă până pe treptele din mijlocul 
scării, apoi până la baza acesteia, unde rămase ţinându-se de 
un stâlp al balustradei. Avu nevoie de zece minute înainte de a- 
și lua inima-n dinţi pentru a păși până în ușa bucătăriei. 

— Nici măcar nu vreau să mă uit la tine, rosti ea, stând în 
continuare cu spatele la el. 

— Eşti furioasă? 

— Nu, Danny, răspunse ea, întorcându-se cu fața la el, cu 
buzele strânse și cu pieptul tresăltându-i. Dar mă simt foarte 
tristă. Într-adevăr, foarte tristă. 

Ochii ei aveau o nuanţă aprigă și intensă, erau umezi și larg 
deschiși. Chipul ei păru să se ivească în faţa lui, cu toate că ea 
stătea în partea opusă a bucătăriei. Daniel oftă și își plecă 
spășit capul. 

Ea trase un scaun pentru el. 

— Şezi colea. Am o treabă pentru tine. 

El se așeză unde i se ceruse. Ea aduse un fund de lemn 
pentru tăiat, cu puiul mort așezat pe el, și i-l puse dinainte. 

— Uite ce trebuie să faci, rosti ea, ţinând strâns puiul și 
jumulindu-l. 

Ea smulse mai multe pene și în curând se ivi o pată golașă. 

— Pasărea asta moartă e cina ta, spuse ea. Trebuie să o 
jumulim înainte să-i scoatem matele și să o frigem. 

Minnie rămase proţăpită lângă el și se uită cum smulgea un 
smoc de pene moi, roșul acestora transformându-se în gri la 
bază, în timp ce el le strângea în pumn. 

— Smulge, trage tare, rosti ea. 

Daniel trase din răsputeri și pielea se smulse cu pene cu tot, 


lăsând o urmă jupuită în carne. 

— Uite-așa, zise ea, întinzând mâna și smulgând un alt smoc 
de pene și dând la iveală pielea albă și moale de dedesubt. Poţi 
să faci asta? 

Daniel se simţi stingherit din pricina faptului că i se pusese 
un nod în gât și că i se umeziseră ochii. Încuviinţă din cap și 
deschise gura pentru a-i vorbi. 

— Nu vreau să o fac - îngăimă el, în șoaptă. 

— Nici pasărea nu a vrut să moară, dar tu ai ologit-o și apoi i- 
ai făcut de petrecanie. Fă-o, fă-o chiar acum. 

li întorsese spatele și în timp ce-i vorbea trânti un pahar pe 
blatul de lemn. Daniel auzi clinchetul cuburilor de gheaţă și 
susurul slab al sucului de lămâie turnat în pahar, pe care ea îl 
adăuga atunci când nu avea bani sau nu-i păsa că nu are lămâi 
adevărate. Pocnetul înfundat al desfacerii sticlei de gin îl făcu 
pe Daniel să tremure și făcu ceea ce i se ceruse. Cu mai multă 
atenţie de această dată, apucă penele păsării și le smulse. 
Goliciunea neașteptată a păsării era înfiorătoare. 

Când pasărea fu jumulită, Daniel rămase cu pene lipite de 
degete și cu puiul bășicat tronând dinaintea lui. Voia să plece, 
să alerge afară și peste Dandy și să dea peste cap leagănele 
copilașilor. Voia să se întoarcă în șifonier, să simtă 
îmbrăţișarea întunecată și proteguitoare a acestuia. Mirosul 
puiului mort și jumulit îi făcea rău. 

Minnie luă pasărea și o despică. Era o tăietură dură și grea și 
Daniel putu simţi forța pe care Minnie o puse în ea. Ajunse în 
interior și Daniel văzu mâna ei durdulie și roșie făcându-se 
nevăzută în măruntaiele păsării. 

— Trebuie să ajungi cât poţi demult înăuntru înainte de a 
simţi ceva solid - pipota. Înșfac-o bine și trage cu nădejde, dar 
blând și încet. Totul trebuie scos deodată, ia seama. Uite! 
încearcă, nu vreau să o fac eu în locul tău. 

— Nu vreau, răspunse Daniel, cu o voce pierită. 

— Nu fi copil. 

Până atunci ea nu-l dispreţuise niciodată, dar acum desluși 
asta în vocea ei. 

Aplecându-se peste chiuvetă, care tremura sub el, Daniel își 
afundă mâna în măruntaiele însângerate ale puiului. 

— Nu-ţi face griji pentru plămâni, rosti Minnie. Au tendinţa 
de a rămâne lipiţi de carcasă. 


Daniel se simţea rău, dar încercă să apuce măruntaiele 
aburinde și să tragă de ele. Cu fiecare mișcare stomacul i se 
strângea și fierea îi urca până în gât. Atunci când, în cele din 
urmă, izbuti să extragă vâscozitatea de un roșu întunecat, făcu 
un pas în apoi și propriile măruntaie se revărsară pe podea, o 
dată cu cele ale păsării. 

Daniel se aplecă și vomită pe podeaua bucătăriei. Nu 
mâncase, așa că voma sa era un lichid gălbui și subţire, care 
împroșcă măruntaiele păsării. 

— E-n regulă, spuse Minnie. Mă ocup eu. Tu du-te și spală-te. 

K 

În baie, Daniel se chinui să vomite în vasul de toaletă, după 
care se lăsă să alunece lângă perete. Fluturele îi zâmbea de pe 
poliţă. Se simţea mizerabil. Se simţea precum un melc scos din 
cochilia lui. Se spălă pe faţă cu apă rece și se șterse cu un 
prosop, după care se spălă pe dinţi până îi dispăru gustul 
scârbos. 

Așteptă câteva minute înainte de a se întoarce în bucătărie. 
Se simţea straniu, ca și când n-ar fi vrut să părăsească baia. Se 
simţi ca atunci când se aflase acasă, în baie, în timp ce un 
bărbat o rănea pe mama sa. Simţise aceeași învălmășeală de 
spaimă în stomac și aceeași mâncărime în mușchi. 

Cu mare grijă, Daniel deschise ușa și rămase în capătul de 
sus al scărilor. Se duse și se urcă în pat, îmbrăcat, dar nu 
dormi. Ascultă atent sunetele pe care ea le scotea în bucătărie. 
Cuptorul deschizându-se și închizându-se, pașii ei traversând 
podeaua, cuvintele pe care i le adresa lui Blitz și mai apoi 
sunetul mâncării lui Blitz turnată în vasul său. 

— Ai zăbovit acolo veacuri întregi, rosti Minnie atunci când îl 
văzu. Eram gata să urc după tine. E trecut de două, iar tu nu ți- 
ai mâncat nici măcar micul dejun. Acum îţi este foame? 

Daniel clătină din cap. 

— Dar tot o să mănânci. Stai jos. 

Daniel se așeză la masă și se uită la mușamaua stupidă, care 
avea desenată pe ea un ponei. 

Ea tăie puiul pe care îl fripsese. Pe farfuria lui erau felii de 
piept, alături de porumb dulce din conservă și cartofi fierti. 

— Mănâncă-l. 

— Nu-l vreau. 

— O să-l mănânci. 


— Nu-l vreau, răspunse el, împingând farfuria la o parte. 

— Ai fost în stare să-l ucizi, așa că o să-ţi asumi 
responsabilitatea. O să-l mănânci. O să știi că e mort și 
bunătatea lui e în tine. 

— N-o să-l mănânc. 

— O să stai aici și eu o să stau aici până când o să-l mănânci. 

Minnie își trânti băutura pe masă. Gheaţa zornăi în semn de 
protest. 

Rămaseră așezați până când ea își termină băutura. Se gândi 
că avea să se ridice și să-și umple din nou paharul, iar el avea 
să profite de asta pentru a-și lua tălpășiţa, dar ea lăsă paharul 
gol dinaintea ei. Se uită la el și clipi încet. 

Timpul începea să crească peste ei, aidoma mușchiului pe 
pietrele din curte. Daniel se uită la puiul rece și la legumele de 
pe farfurie și se întrebă dacă le putea înghiţi ca pe pastile. 

— Ar fi în regulă dacă aș mânca doar legumele? 

— Eşti un flăcău isteţ, așa că de ce întrebi asta? Ştii că nu-mi 
pasă dacă te atingi de legume, dar că trebuie să înghiţi toate 
îmbucăturile din pasărea pe care ai ucis-o. Păsările astea sunt 
viața mea, dar nu din pricina asta sunt furioasă. Știi că mănânc 
păsări atunci când le vine vremea. Imi pasă de ele și le iubesc 
și, da, le mâncăm, dar sunt omorâte așa cum se cuvine, fără 
violenţă, fără ură sau mânie. Asta e moartă și nu o să o irosim, 
dar vreau ca tu să știi că e moartă din cauza ta, din pricina a 
ceea ce ai făcut. Dacă nu ai fi făcut-o, mai încolo ne-am fi ales 
cu ouăle ei. Știu că treci printr-o perioadă grea, Danny, și poţi 
să vorbeşti oricând cu mine despre asta. Știu că ești furios și ai 
dreptul să fii. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a te ajuta, 
dar nu vreau să-mi ucizi păsările de fiecare dată când nu ești în 
apele tale. 

Daniel izbucni în plâns. Plângea ca un copil mic, ceea ce și 
era, prăvălit în scaun și murmurându-și tristeţea peste buzele 
umede. Își puse o mână la ochi, pentru a nu trebui să se uite la 
ea. 

Când se opri din plâns, deschise ochii și inspiră adânc, 
căutând o gură de aer proaspăt. Ea se afla încă dinaintea lui, cu 
paharul gol și cu ochii ei de un albastru de oţel aţintiţi asupra 
lui. 

— Liniștește-te, asta e. Trage-ţi sufletul și mănânc-o. 

Înfrânt, Daniel se așeză și începu să taie puiul. Tăie o 


bucăţică foarte mică și o luă cu furculița. Duse carnea la buze, 
după care o vâri în gură. 


Vina 


Daniel se uită la ceas și văzu că era aproape 3 dimineaţa. O 
lumină rece și albastră se strecura în cameră. Nu-și putea da 
seama dacă acea strălucire rece provenea de la lună sau de la 
felinarele stradale. Lucrase până la zece, mâncase la birou și 
apoi intrase la Crown, pentru a bea o halbă în drum spre casă. 
Dorinţele îl îmboldeau în mod natural, dar stresul zilei îl 
storsese și simţea lumina în timp ce se tot foia, întorcându-se 
de pe o parte pe alta, nereușind să pună geană pe geană. 

Zăcea în penumbră, întins pe spate și cu mâinile sub cap. Se 
gândi la toţi anii în care fusese furios pe Minnie, ani care 
alternaseră cu ani de indiferenţă. Işi dădu seama că aceasta 
fusese modalitatea sa de a se apăra faţă de ea: furie și 
indiferenţă. Acum, că ea murise, furia se afla încă acolo, dar în 
derivă. Pe jumătate adormit, parcă o vedea cum se zvârcolea în 
el. 

Alesese să o părăsească pe Minnie în urmă cu atâţia ani și 
acum îi era greu să o jelească. Pentru a fi îndurerat trebuia să- 
și amintească, iar amintirea era dureroasă. Clipi în 
semiîntuneric, pe măsură ce își amintea, treptat, primii ani 
petrecuţi de el la Londra, ca avocat. Toate astea se petrecuseră 
fără ea. Se simţise mândru de independenţa lui. După ce 
rupsese relaţiile cu ea, își croise drum de unul singur prin 
universitate și mai apoi obținuse o slujbă la o firmă din Londra, 
la doar trei luni după absolvire. Fusese lăudat pentru asta, 
numai că acum, în penumbră, era suficient de cinstit încât să se 
întrebe dacă nu se dusese la universitate și toate celelalte 
tocmai pentru Minnie. 

Simţi bezna înconjurându-l și pogorându-i pe piept, ca un 
giulgiu, crudă, strălucind negru precum un corb. Daniel își 
puse o palmă pe pieptul gol, ca și cum ar fi vrut să se elibereze 
de împunsătura ghearelor. 

El era cel care o părăsise pe ea, și totuși dispariţia ei părea 
în continuare foarte dureroasă. Pe când se tot întorcea de pe o 
parte pe alta, simţi moartea ce însoțea pierderea pe care o 
suferise. Moartea ei era grea și întunecată, aidoma unei păsări 
de pradă profilată pe cerul nopţii. 

Trei și zece. 

Cu ochii deschiși și cu gura căscată, Daniel își aminti cum 


ucisese puiul, cum mâinile lui de copil sugrumaseră pasărea la 
care ea ţinea. Se ridică și își dădu jos picioarele din pat. 
Rămase așa, în semiintuneric, cu trupul aplecat peste 
genunchi. Cum nu exista nimic altceva care să-i fi putut curma 
această stare, își îmbrăcă pantalonii scurţi, păși în adidași și se 
duse să alerge. 

Atunci când se uită la ceas văzu că era ora patru. Simţea 
caldă și proaspătă pe față adierea dimineţii de toamnă 
timpurie. Putu adulmeca mirosul apei din fântâna arteziană 
atunci când trecu în fugă pe lângă ea, și mai apoi frunzele 
înrourate ale copacilor. Sunetul pașilor săi pe cărare și căldura 
degajată de mușchi îi insuflară energie, așa că alergă mai 
repede decât de obicei, lungind pasul și permițând trunchiului 
să-l mâne înainte. Chiar și în acest ritm imaginile îl năpădeau în 
continuare, făcându-l să-și piardă concentrarea: văzu din nou 
sicriul ei; Minnie încălțată cu cizmele de cauciuc și cu mâinile 
în șolduri, cu obrajii înroșiți de vânt; Blitz plecându-și 
respectuos capul atunci când ea intra în cameră; taraba plină 
cu ouă proaspete; dormitorul din copilăria lui, al cărui tapet 
avea un model alcătuit din boboci de trandafir. 

Fusese sălbatic. Cine altcineva, cu excepţia lui Minnie, ar fi 
acceptat să se ocupe de un asemenea copil? Asistenta socială 
care se ocupa de el îl avertizase. Minnie se îngrijise de el când 
nimeni altcineva nu se încumetase. 

Cu toate că deja respira greu, Daniel alergă mai repede. 
Simţi căldură în mușchii stomacului și în coapse. Simţi o 
înțepătură în coaste și încetini pentru a se acomoda cu ea, dar 
nu se opri. Avu nevoie de câteva respiraţii lungi și lente pentru 
a se obişnui cu ea, chiar dacă înţepătura persista. În întunericul 
parcului, oameni sărmani stăteau întinși pe băncile reci, ziarele 
fluturându-le peste chipuri. Mintea îi era sfâșiată între durerea 
din coaste și durerea pe care o resimțea de fiecare dată când 
gândul îi zbura la Minnie. Ea fusese de vină, dar, acuzat fiind la 
înmormântarea ei, lua acum în considerare partea lui de vină 
pentru moartea ei. Intenţionase să o rănească, în cele din urmă. 
Fusese pregătit să o pedepsească. O merita. 

Merita. Daniel se împletici, apoi încetini, mergând la pas. Se 
afla încă la o milă depărtare de casă. Noaptea căpăta o 
strălucire rușinoasă și ezitantă spre răsărit. Se crăpa de ziuă. 
Lui Daniel i se păru convenabil faptul că noua zi avea să fie 


puţin violentă. Cerul de un albastru întunecat începea să se 
împurpureze. Mergea cu mâinile în șolduri, respirând greu, cu 
transpiraţia  curgându-i șiroaie printre omoplaţi. Nu era 
pregătit pentru ziua cu pricina. Era epuizat chiar înainte ca 
aceasta să înceapă. 

Când se întoarse înapoi în apartament, transpira din greu. 
Bău un pahar mare cu apă și făcu un duș, stând sub jet mai 
mult decât de obicei, lăsând apa să-i curgă pe faţă. Putea să-și 
simtă pulsul slab din vene, provocat de exerciţiu, dar de 
această dată senzaţia nu-l calmă. Toată viaţa lui fugise. Fugise 
de casa mamei lui și de prietenii ei. Fugise din centrele de 
plasament, întorcându-se la mama lui; fugise de Minnie, la 
universitate, în Londra. Acum încă voia să fugă - încă simţea 
nevoia de a o face, o dorință impetuoasă a mușchilor săi - dar 
nu mai avea niciun loc spre care să alerge. Și nici nu-i mai 
rămăsese ceva de care să fugă. Mama lui era moartă, iar acum 
și Minnie; cea pe care o iubise și cea care îl iubise erau ambele 
dispărute, cu tot cu dragostea lui și cu dovada că putea fi iubit. 

În timp ce se îmbrăca, deschise cutia pe care ea o lăsase 
pentru el și scoase fotografia lui Minnie și a familiei ei. Se 
întrebă de ce îi lăsase fotografia cu pricina? înţelegea rostul 
fotografiilor cu el și cu Minnie la plajă, la piaţă sau lucrând la 
fermă. Considerase întotdeauna atractivă fotografia cu pricina, 
dar numai din pricina faptului că înfățișa o Minnie tânără - o 
mamă bună și familia ei perfectă. Familiile perfecte îl 
obsedaseră pe Daniel când era copil. Obișnuia să le privească 
în autobuze și în parcuri, studiind cu ardoare interacţiunile 
dintre părinţi și copii și cele dintre părinţi. li plăcea să vadă ce 
îi lipsise în copilărie. 

Încruntându-se, Daniel așeză fotografia pe poliţă, alături de 
cana sa de bere cu Newcastle United. 

Se încheie la cămașă și mâncă micul dejun, după care fu gata 
de plecare, la cinci și jumătate. Avea să ajungă la birou la ora 
șase. Ca și cum tocmai și-ar fi adus aminte, spălându-se pe dinţi 
și aruncându-și dosarele în servietă, se întoarse la cutie și luă 
fluturele. Nu știa de ce, dar îl puse și pe el în servietă. 

Daniel cumpără un ziar atunci când ieși din metrou, pe 
Liverpool Street. Rareori ajungea la birou atât de devreme. 
Chiar și ziarul i se păru proaspăt, cald precum pâinea. Știa o 
cafenea care era posibil să fie deschisă, lângă staţie. Își luă o 


cafea și, în loc să se îndrepte direct spre birou, mai zăbovi și își 
permise luxul de a citi ziarul în timp ce sorbea lichidul 
fierbinte. 

__Pe pagina a patra din Daily Mail îi atrase atenţia titlul 
INGERUL UCIGAȘ și oftă. 

Un băiat de unsprezece ani a fost reţinut în legătură cu 
oribila ucidere a lui Ben Stokes, în vârstă de opt ani, care a fost 
găsit omorât în bătaie în Barnard Park, Islington, cu mai bine 
de o săptămână în urmă. 

Procuratura a declarat că a sfătuit Poliţia din Islington să 
pună sub acuzare băiatul, care e din zonă. Ben Stokes a fost 
găsit mort într-un colț ascuns al unui loc de joacă. Jim Smith, 
șeful Serviciului de Procuratură, ne-a declarat: „Am autorizat 
Poliţia să acuze un băiat de unsprezece ani pentru că l-a ucis pe 
Ben Stokes, un alt băiat de opt ani”. 

Băiatul, al cărui nume nu poate fi dezvăluit din raţiuni 
juridice, a fost prezent la o audiere a tribunalului pentru minori 
din Highbury Corner, vineri de dimineaţă, însoţit de un agent 
de pază. Băiatul purta cămașă și cravată și un pulover verde în 
vreme ce îi erau aduse la cunoștință acuzaţiile. Nu a dat niciun 
semn de emoție pe parcursul audierii. Băiatul se afla în arest și 
se va înfățișa din nou la tribunal pe data de 23 august. 

Băiatul, care locuiește împreună cu părinţii săi naturali într-o 
zonă înstărită din Angel, este bine cunoscut la școala primară 
din Islington, al cărei elev este, pentru comportamentul său 
violent și turbulent. Mama băiatului a refuzat ieri să răspundă 
întrebărilor adresate de către reporteri. Părinţii lui Ben Stokes 
sunt prea deznădăjduiţi pentru a sta de vorbă cu reporterii, dar 
au emis un comunicat care afirmă următoarele: „Suntem 
copleșiți de durerea provocată de moartea preaiubitului nostru 
Ben. Nu ne vom putea afla liniștea până când persoana 
responsabilă nu va fi adusă în faţa justiţiei”. 

Actul de violenţă - care prezintă similitudini cu uciderea 
copilașului James Bulger, în vârstă de doi ani, în 1993 - a 
îngrozit întreaga naţiune. Atât primul ministru David Cameron 
cât și ministrul de interne Theresa May l-au calificat ca fiind 
„înspăimântător”. 

Daniel își slăbi cravata și îndoi ziarul, vârându-l sub braţ. 
Cafeaua i se răcise și sorbi din ea în timp ce pășea spre biroul 
său. Fuseseră și alte articole: mici coloane în presa locală, 


apărute în timpul audierii pentru cauţiune. Acest articol era 
diferit. Era un articol cu un titlu mare, care sărea în ochi. 

Începe - se gândi. Începe deja. Acum se luminase de-a 
binelea, dar ziua avea încă un miros proaspăt. Stomacul i se 
chircise de epuizare și simţea că ar fi fost în stare să se întindă 
pe trotuar, să-și așeze obrazul pe piatra murdară și să doarmă. 

Era cel dintâi ajuns la birou. Oamenii de la firma de 
curăţenie erau încă acolo, golind coșurile de gunoi și ștergând 
birourile. Ajuns în biroul lui, Daniel își termină cafeaua, 
aruncându-și o privire pe actul de acuzare al lui Sebastian. 
Existau câteva fotografii ale trupului mutilat al lui Ben. Prima 
înfățișa scena crimei, cu chipul lui Ben îngropat sub cărămizile 
și beţele ce fuseseră folosite la atacarea sa, ca și cum 
criminalul ar fi vrut să înalțe un altar al micului corp. Alte 
fotografii, realizate și ele tot postmortem, redau în amănunt 
rănile de pe faţă: nasul zdrobit și orbita sfărâmată. Nu arăta 
câtuși de puţin precum un chip de copil, ci mai degrabă ca o 
păpușă care fusese făcută harcea-parcea, fiind deformată în 
totalitate. Daniel se încruntă în timp ce privea fotografiile. 

Chiar înainte de nouă sună telefonul și Daniel ridică 
receptorul. 

— E Irene Clarke, spuse Stephanie. 

— Bine, fă-mi legătura. 

Daniel așteptă să-i audă vocea. Cu excepţia privirii fugare pe 
o care o schimbaseră la petrecerea dată în cinstea investirii ei 
cu titulatura de avocat emerit sau „consilier al reginei”, nu o 
mai văzuse de aproape un an. Ambii trebuiseră să dea uitării 
seara în care fusese pronunţată sentinţa lui Tyrell. Işi aminti 
mica ei gură sarcastică și sprâncenele ei arcuite. 

— Bună, Danny, ce mai faci? 

— Ce mai faci tu, mai bine zis? Cum e viaţa de consilier al 
reginei? Felicitări pentru numirea în funcţie. 

Irene râse. 

— Mergi împreună cu mine să ne întâlnim cu patologul, 
mâine? întrebă Daniel. Numai că acum trebuie să ne ferim de 
reporteri. 

— Da, cu siguranţă. Tocmai de-astea te-am sunat, să-ţi spun 
că ne putem întâlni la Green Park sau undeva - să mergem 
împreună. 

— Sigur, zise Daniel. Și după aceea aș putea să-ţi fac cinste 


cu ceva de băut - să toastăm pentru succesul tău, dacă ai chef. 

Își tărăgănase în mod deliberat accentul. Zâmbi, așteptându- 
se ca ea să-l tachineze, răspunzându-i, cu un pronunţat accent 
de Newcastle: De ce nu, măi omule. 

— Am muncit pe brânci, răspunse ea, încât aproape că mi-a 
ieșit de-a binelea din minte chestia asta. Mă bucur să te văd, 
totuși. A trecut ceva vreme. 

— Nici nu pot să-ţi spun cât de bucuros sunt că te ocupi tu de 
cazul ăsta. 

Onestitatea îi aduse o adiere de căldură pe chip. 

— A trebuit. A atins o coardă sensibilă... 

— Ştiu. Şi mie. 

Il aștepta la Green Park atunci când ajunse, după-amiaza 
târziu. Arăta palidă și obosită, cu părul turtit în creștetul 
capului și pe laturi, ca și cum tocmai și-ar fi scos peruca, dar 
chipul i se lumină atunci când îl văzu. O sărută pe amândoi 
obrajii și ea îl prinse de partea superioară a braţului, 
coborându-și mâna până la încheietura lui, pe care o ţinu preţ 
de o secundă, înainte de a-i da drumul. 

— Ei, Danny, băiete. Arăţi bine. 

— Ca și tine, răspunse el, convins. 

În pofida părului blond turtit și a ochilor obosiţi, ea stătea 
fermă în stradă, cu bărbia înclinată într-o parte, admirându-l. 
Irene îl făcuse să vrea să-și îndrepte spinarea și să-și tragă 
umerii înapoi. 

Își croiră drum la vale, prin Picadilly, trecură de Ritz și mai 
apoi ajunseră la Cari ton House Terrace, unde își dăduseră 
întâlnire cu patologul, Jill Gault, în biroul acestuia, din care se 
vedea St James's Park. 

Daniel putea simţi parfumul lui Irene în timp ce pășeau, chiar 
și printre rafalele calde de gaze de eșapament, aruncate de 
autobuzele aflate în trecere. Pașii li se potriveau și Daniel fu 
distras pentru o clipă de ritmul degajat al mersului ei. 

Era după-amiaza târziu, dar soarele era nemilos, sus pe cer, 
aidoma unui ochi critic. Biroul patologului fu o ușurare: nu avea 
aer condiționat dar era răcoros, arșița zilei fiind ţinută la 
distanţă de zidurile groase de piatră. Ea stătea în spatele unui 
birou scump, cu ochelarii cu rame de baga împinși în sus, în 
părul ei cârlionţat și roșcat. 

— Pot să vă aduc un ceai sau o cafea? întrebă dr. Gault. 


Daniel și Irene refuzară amândoi. 

Dr. Gault deschise un dosar cafeniu și își cobori ochelarii pe 
vârful nasului, pentru a putea trece în revistă raportul 
patologic al lui Ben Stokes. 

— Raportul dumneavoastră e foarte interesant, dr. Gault, 
spuse Daniel. Sunteţi convinsă că moartea a fost provocată de 
un hematom subdural acut, cauzat de o lovitură frontală în 
partea dreaptă a craniului? 

Dr. Gault așeză o radiografie pe birou, în faţa ei. Cu stiloul, 
indică extinderea hemoragiei. 

— Sunteţi foarte sigură că arma crimei este cărămida găsită 
la locul faptei? întrebă Irene. 

— Da, amprenta se potrivește cu exactitate. 

— Înţeleg. Corectaţi-mă dacă greşesc, continuă Irene, aţi 
stabilit ora morții ca fiind undeva pe la șapte fără un sfert, 
seara, dar nu aţi fost capabilă să estimaţi ora atacului - așa se 
petrec lucrurile cu tipul acesta de răni? 

— Corect, răspunse dr. Gault, dând drumul stiloului să cadă 
pe birou și lăsându-se pe spate în scaun, cu mâinile odihnindu-i- 
se pe stomac. In cazul acestui tip de răni, este aproape 
imposibil să determinăm ora atacului. Hemoragia produce 
presiune asupra creierului, dar poate trece orice interval de 
timp, de la minute la zece ore sau chiar mai mult, înainte de a 
deveni fatală. 

— Asta înseamnă că este posibil ca atacul să se fi produs în 
jurul orei șase seara? rosti Daniel, ridicând o sprânceană. 

— Într-adevăr, sau s-ar fi putut produce înainte cu câteva 
ore. 

Daniel și Irene se uitară unul la celălalt. Daniel o putea vedea 
deja pe Irene prezentând acest lucru la proces. 

Se mai răcorise atunci când ieșiră din biroul patologului, dar 
străzile din Londra erau încă mizere, zgomotoase și înțesate. 
Era abia ora cinci după-amiaza și era aglomerat, oamenii 
deplasându-se precum peștii dintr-un banc; mașinile claxonau 
bicicliștii; oamenii vorbeau la telefoane mobile invizibile. Ușile 
taxiurilor se trânteau; autobuzele gâfâiau în sus și-n jos pe 
drum; avioane cu reacţie brăzdau silențios bolta albastră a 
cerului, deasupra tuturor. 

— Ei bine, asta ne-a fost de folos, spuse Irene, punându-și 
ochelarii de soare și scoțându-și jacheta. 


Avea umeri pătrăţoși și puternici, precum o jucătoare de 
tenis de câmp, și Daniel îi admiră. Își scoase cravata și și-o vâri 
în buzunar. 

— Atunci mă lași să o cinstesc pe „consiliera reginei” cu ceva 
de băut? 

Era suficient de devreme pentru a găsi loc la mesele 
amplasate în stradă. Se așezară faţă în faţă, sorbind bere 
blondă în timp ce se lăsa amurgul și gâzele de vară obosite 
pluteau leneș în jurul paharelor goale. 

— Pentru tine - toastă Daniel, ciocnind paharul cu al ei. 

— Așadar, rosti Irene, lăsându-se pe spate și privindu-l. Crezi 
că Sebastian a făcut-o? 

Daniel ridică din umeri. Putea simţi bătaia razelor de soare 
pe frunte. 

— El susţine cu hotărâre că nu a făcut-o. E un puști mai 
ciudat, dar cred că spune adevărul. Pur și simplu, a intrat în 
bucluc. 

— Mi s-a părut cam tulburat, dar... abia dacă am schimbat 
câteva vorbe cu el. 

— E sclipitor. Și totuși nu e decât un copil. Mă gândesc... că 
probabil e cam izolat. Mi-a spus câteva chestii despre tatăl lui 
care-i agresează mama. Sunt ei bogaţi, dar nu cred că au parte 
de un cămin fericit. 

— Pot să cred asta. Tatăl pare misogin - nu a vrut ca noi să 
ne ocupăm de caz deoarece eu sunt femeie. 

— Nu! rosti Daniel. Din pricina mea. S-a gândit că sunt prea 
tânăr și lipsit de experienţă. 

Irene oftă și ridică din umeri, după care deveni mai serioasă. 

— Cu ceea ce am aflat de la Gault, este foarte posibil să fi 
fost vorba de un alt atacator, știi asta. Sebastian are un alibi 
pentru... 

— Ora trei... și declaraţia bărbatului care l-a văzut pe 
Sebastian bătându-se după această oră, sună ca și cum ar fi 
formulat-o la îndemnul poliţiei sau pur și simplu fiind confuz. 
Nu există nimic distinctiv în descrierea pe care i-a făcut-o lui 
Sebastian... și dacă luăm în considerare distanţa și frunzișul - 
am fost în parc - sunt sigur că putem să i-o șubrezim. Of, dacă 
am putea găsi ceva folositor pe înregistrările video. 

— M-am uitat chiar eu la casete, în eventualitatea că ne-ar fi 
scăpat ceva. E tipic, firește, ca poliţia să solicite doar casetele 


de la consiliul local... 

— Ai găsit altele? 

— Ei bine, două baruri din zonă au camere de supraveghere. 
Continuăm să parcurgem aceste înregistrări, uitându-ne după 
băieţi, dar, de asemenea, plecăm și de la supoziţia că 
Sebastian... 

— Ştiu, dacă ar apărea altcineva pe casetă, nu Sebastian, 
care să se fi aflat pe terenul de joacă în acel interval de timp... 

Își sprijini bărbia în mână și se uită în depărtare, peste 
stradă, la autobuze și bicicliști. Lui Daniel îi plăcu chipul ei, 
modelat în formă de sămânță de pepene. Privi cum ea își 
împinge șuviţele în spatele urechilor. 

— Sunt încă afectată de ultima dată, rosti ea, în cele din 
urmă. Te-ai gândit vreodată la asta? 

Daniel oftă și încuviinţă din cap, trecându-și o mână prin păr. 
Ambii se simţiseră loviți de verdictul care îl redase pe 
adolescent sistemului. Amândoi fuseseră plăcut impresionați de 
băiatul înalt, cu pielea tatuată și brună, de culoarea castanei, 
cu un zâmbet strălucitor, larg și inocent. Se născuse în 
închisoare, mama lui fiind dependentă de droguri, iar mai apoi 
crescuse într-un centru de plasament. Se luptaseră din 
răsputeri pentru el, dar era vinovat și fusese găsit vinovat. 

— Ca să fiu cinstită, unul din motivele pentru care am vrut 
acest caz a fost acela că l-am pierdut pe Tyrel, spuse ea. 

— Am fost să-l văd în urmă cu vreo lună. Aștepta un recurs... 
m-am dus să-i spun că nu avea să fie niciun recurs. Era tare 
slab. 

Daniel privi într-o parte. 

— Și acesta, continuă Irene. Știu că are unsprezece ani, dare 
atât de mititel... sau așa arată băieţii în vârstă de unsprezece 
ani? Sunt pe dinafară... Vreau să spun că cel puţin Tyrel arăta 
precum un tânăr bărbat. 

Daniel trase o dușcă zdravănă. 

— Trebuie să-l eliberezi, rosti el. Sunt sigur că avocata 
emerită nu trebuie să-și facă griji în privinţa asta, continuă el, 
făcându-i cu ochiul și zâmbind, dar ea nu-i întoarse zâmbetul. 

Ea se uită din nou într-o parte, aducându-și aminte. 

— Dumnezeule, ce ne-am îmbătat în noaptea aceea. 

Spre sfârșitul ei, Irene își acoperise ochii cu capace de sticle 
de bere, pentru a-l maimuţări pe judecătorul care-l condamnase 


pe Tyrel. 

— Sora mea nu a fost în stare să înţeleagă de ce eram atât de 
deprimată după aceea, continuă Irene. Tot continua să-mi 
spună dar era vinovat - ca și cum asta ar fi contat, ca și cum 
asta ar fi negat ceea ce încercam să facem noi. Îmi amintesc 
acea teribilă privire îngrozită pe care a avut-o atunci când s-a 
pronunţat sentința. Arăta atât de tânăr. Atunci am avut o 
puternică senzaţie, pe care încă o mai am, că avea nevoie să fie 
ajutat, nu pedepsit. 

Daniel își trecu ambele mâini prin păr. 

— Poate că ne ocupăm de lucruri care nu sunt pentru noi - 
zise el, râzând încetișor. Poate că ar trebui să ne apucăm de 
asistenţă socială. 

— Sau de politică, să facem ordine peste tot. 

Irene zâmbi și clătină din cap. 

— Ești un avocat pledant de prima mână, dar ai fi un 
politician jalnic. Nu ţi-ar închide gura în vecii vecilor. Te poţi 
imagina la știrile de seară? Ai isca mare zarvă. Nu ai mai fi 
intervievată nicicând. 

Ea râse, dar zâmbetul i se șterse numaidecât de pe chip. 

— Dumnezeu să-l ajute pe Sebastian, dacă e nevinovat. Trei 
luni după gratii, înainte de proces, e îndeajuns de dur chiar și 
pentru un adult. 

— E dur chiar și dacă este vinovat, spuse Daniel, terminându- 
și halba. 

— Nu cred că merită să ne împovărăm cu acest gând, zise 
Irene. În majoritatea timpului apreciez sistemul justiției. Ca și 
tine, cred, din perspectiva muncii tale. Dar când vine vorba 
despre puștii ăștia - chiar puști de vârsta și cu șmecheria lui 
Tyrel - pur și simplu te gândești, Dumnezeule, că trebuie să 
existe o altă cale. 

— Dar există, Anglia și Ţara Galilor sunt în contratimp cu 
majoritatea țărilor europene. În cele mai multe ţări din Europa 
copiii mai mici de paisprezece ani nici măcar nu apar în faţa 
unui tribunal penal, spuse Daniel, lăsându-și palmele pe masă 
în timp ce vorbea. Puștii sunt incluși în niște proceduri ale unor 
tribunale de familie, de obicei în particular. Știu că rezultatul 
poate fi adesea similar cu acuzaţia de crimă violentă - detenţia 
pe termen lung în unităţi de supraveghere - dar totul se 
petrece ca parte a unui sistem în care ești îndrumat, și nu 


pedepsit. 

— În comparaţie cu Europa noi părem din Evul Mediu... 

— Ştiu, ești în vârstă de zece ani și ajungi în faţa unui 
tribunal penal. Vreau să zic... zece ani! Pare ridicol. Până anul 
trecut, în Scoţia vârsta era de opt ani... confuzia, faptul că ești 
atât de mic și atât de... necopt ca individ. Cum poţi fi 
considerat responsabil pentru o infracţiune la o asemenea 
vârstă? 

Irene oftă, încuviinţând din cap. 

— Ştii care este vârsta pentru responsabilitatea săvârșirii 
unei ilegalităţi în Belgia, de pildă? 

— Paisprezece ani? _ 

— Optsprezece ani. Optsprezece ani. În ţările scandinave? 

— Cincisprezece ani. 

— Exact. Cincisprezece ani. Și în cazul nostru are zece ani! 
Dar mă înfurie cu adevărat că nu este vorba de bani, resurse 
sau alte porcării de genul ăsta. În mare, procentul de oameni 
pe care îi aperi provine din medii cu probleme: droguri, 
violenţă casnică... 

— Habar n-am. Aș spune optzeci la sută, pe puţin. 

— Şi eu la fel. Marea majoritate a clienţilor s-au confruntat 
deja cu dificultăţi reale... Ai idee cât va plăti sistemul de 
asistență de stat pentru cineva care-a fost traumatizat în 
copilărie? 

Irene își îngustă ochii, chibzui, după care ridică din umeri. 

— Peste o jumătate de milion de lire. Un an de psihoterapie 
personală, unu la unu, poate costa cel puţin o zecime din 
această sumă. Incarcerarea este de modă veche, dar și ea e al 
dracului de scumpă. Matematica singură ar trebui să-i 
convingă. 

— Acum cine e cel ce face gălăgie? Cred că o să ajungi 
înaintea mea la știrile de seară, zise Irene, privindu-l cu 
căldură, și luă o gură de bere. Iți place apărarea, nu-i așa? E 
ceva natural pentru tine. 

— Mda, îmi place să mă aflu de această parte a baricadei, 
răspunse Daniel, aplecându-se și sprijinindu-se pe coate. Chiar 
dacă îmi displace persoana pe care o apăr, mă forţez să o văd 
din perspectiva lor. Trebuie să existe o prezumție de 
nevinovăție. Îmi place această corectitudine... 

— Știu; corectitudinea este aceea care ne-a implicat pe toţi în 


jocul ăsta. E păcat că nu întotdeauna lucrurile se rezolvă 
corect. 

Priviră traficul și grupurile de oameni care se grăbeau spre 
casele lor și păstrară tăcerea preţ de câteva clipe. 

— Presa o va lua razna de această dată, îţi dai seama. Va fi 
mult mai rău decât în cazul lui Tyrel. Ştii asta, nu-i așa? rosti 
Irene. 

Daniel încuviință din cap. 

— V-aţi luat deja la hartă? întrebă ea. 

— Nu. Dar tu? 

Irene ridică din umeri și își flutură mâna, ca și cum ar fi avut 
parte de așa ceva, dar nu dorea să vorbească despre asta. 

— Pentru el îmi fac griji. Copilul este deja denigrat de presă, 
indiferent dacă îl numesc au ba... Unde este corectitudinea în 
toată chestia asta? Nici măcar nu a ajuns încă la proces. 

— O să te folosești de ideea asta, nu-i așa? 

Irene suspină. 

— Da, putem să solicităm o amânare și să susţinem că juriul 
a fost influenţat de publicitatea anterioară procesului, dar știm 
amândoi că n-are rost. Publicitatea  prejudiciază, dar 
întotdeauna lucrurile se vor petrece astfel. Și Dumnezeu știe cu 
ce ne va ajuta o amânare când copilul este oricum în spatele 
gratiilor... 

Ea se uită în zare, ca și cum și-ar fi imaginat argumentaţia de 
la tribunal. El îi privi ochii mari, limpezi și albaștri. 

— Acum trebuie să te numeri printre cele mai tinere femei 
care ocupă postul de avocat emerit, nu-i așa? 

— Nu, nu te prosti, „baroneasa de Scoţia”, marea avocată 
pledantă, are treizeci și cinci de ani. 

— Implinești patruzeci anul ăsta? 

— Nu, treizeci și nouă, ticălosule! 

Daniel se îmbujoră și privi într-o parte. Ea se uită la el, 
mijindu-și ochii. 

— Irene, rosti el privind traficul. Irene. Pare prea demodat 
pentru tine. 

— Tata mi-a ales numele, zise ea, plecându-și bărbia. După 
Irene a Romei, îţi vine să crezi? 

— Îmi vine să cred. 

— Majoritatea celor din familia mea îmi spun Rene. Doar 
colegii de la muncă îmi zic Irene. 


— Așadar, asta sunt eu pentru tine? Un coleg de muncă? 

Ea râse și își termină berea. 

— Nu, rosti, cu ochii strălucindu-i, dar pe un ton sfios - tu 
ești simpaticul avocat consultant cu accent de miner din 
Newcastle. 

El speră că ea se îmbujorase, dar putea să fi fost din cauza 
berii. 

— Şi cum e accentul tău de ortac zilele asta? întrebă el. 

— Numai” bun, da’ cum? - zise ea, zâmbind. 

El râse auzindu-i pronunția din ţinuturile de baștină 
luptându-se cu acele consoane șugubeţe. Suna ca la Liverpool. 

— Mă bucur să lucrez din nou împreună cu tine, spuse el 
calm, fără să mai zâmbească. 

— Şi eu, rosti ea. _ 

— Măi să fie, dar tu chiar știi să-mi intri pe sub piele. In 
regulă, o să cumpăr o duzină. 

Daniel simţi cum Minnie îi zâmbea în timp ce el număra banii 
primiţi de la Jean Wilkes, care lucra la magazinul de dulciuri. 
Doamna Wilkes îl dăduse pe Daniel afară din magazinul ei, cu 
câteva săptămâni în urmă, pentru că înjurase. Acum își luă 
ouăle și se îndepărtă, în vreme ce el număra încasările strânse 
în cutia de îngheţată. Treizeci și trei de lire și jumătate. 

Minnie îi zâmbi din nou și el se simţi străveziu. Încă mai 
tânjea după iertarea ei. N 

— Te descurci foarte bine la tarabă, asta e, spuse Minnie. Îţi 
merge gura. În doar trei ore am dat lovitura. Să-ţi spun ceva, 
dacă merge tot așa până la sfârșitul zilei, o să-ţi dau un 
comision. 

— Ce mai înseamnă și asta? 

— Ei bine, dacă facem mai mult de o sută douăzeci și cinci de 
lire, să zicem, o să-ţi dau o parte. 

Daniel respiră adânc și zâmbi. 

— Clienţii par să te placă, așa că îi meriţi. Asta-i din pricina 
faptului că ești chipeș. Uită-te la Jean, de pildă. 

Era topită după tine. Altfel, doar cu mare greutate aș fi putut 
să-i smulg un zâmbet. 

Vântul făcu să fâlfâie semnul pe care scria Ferma Flynn - 
Produse proaspete. Daniel îl prinse la loc, după care se întoarse 
spre Minnie, trăgându-și mânecile peste mâini. 

— Nu-mi place de ea. 


— De ce nu? întrebă Minnie, ocupată să-și noteze vânzările în 
agendă. Bătrâna Jean nu ar face rău nici măcar unei muște. 

— Nu vorbește frumos despre tine, răspunse Daniel, cu o 
mână în buzunar, ridicându-și privirea spre Minnie. Ar trebui să 
o auzi. Vorbește despre tine cu lumea, în magazin. 

— Eh, las-o să vorbească dacă are chef. 

— Toţi o fac. Toţi oamenii din magazine și copiii de la școală. 
Toţi spun că ești o vrăjitoare și că ţi-ai ucis soţul și fiica... 

Daniel văzu cum chipul lui Minnie devine moale, relaxat și cu 
trăsăturile estompate, ca și cum ar fi murit. Obrajii îi atârnau 
mai greu decât de obicei. Arăta mai bătrână. 

— Jean spune că ai o coadă de mătură și alte bazaconii și că 
ai relaţii intime cu Blitz. 

Minnie râse în hohote, atât de tare, încât n-a lipsit mult să 
cadă pe spate. Își duse o mână la gât și cu cealaltă se sprijini 
de masă, pentru a-și recăpăta echilibru. 

— Te iau peste picior, atâta tot. Nu-ţi dai seama de asta? 

Daniel ridică din umeri și își șterse nasul cu mâneca. 

— Nu. Deci nu ţi-ai ucis soţul cu un vătrai încins? 

— Nu, dragule, n-am făcut-o. Unor oameni le plac atât de 
mult poveștile dramatice, încât trebuie să scornească lucruri de 
soiul ăsta din pricina faptului că viaţa reală nu este îndeajuns 
de interesantă pentru ei. 

Daniel ridică privirea spre Minnie. Își sufla în mâini și tropăia 
din picioare. Nu știa de ce, dar mirosul ei îl învăluia acum. O 
parte din el avea încredere în ea, dar mai apoi vântul adia din 
nou și i-o risipea, făcându-l să se îndoiască. 

Asistenta socială confirmase că nu avea să mai ia legătura cu 
mama lui. Mai fugise de două ori până la Newcastle după ce îi 
făcuse de petrecanie puiului, pentru a încerca să dea oricum de 
ea, dar în vechea casă a mamei sale locuiau alţi oameni. 
Întrebase prin vecini, dar nimeni nu știa unde se dusese. 
Bărbatul cu care vorbise după incendiu îi spusese că probabil 
mama lui murise. 

Tricia, asistenta socială, îi spusese lui Minnie că Daniel 
figura în baza de date pentru adopţie și că putea „pleca 
oricând”. Acum, cu ameninţarea unui alt cămin nou plutind 
asupra sa, Daniel începuse să îndrăgească ferma și încerca să 
se comporte cumsecade. Tricia confirmase că va putea să ia 
legătura cu mama lui atunci când avea să împlinească 


optsprezece ani, dacă dorea, dar până atunci nu avea să îi fie 
adusă la cunoștință nicio informaţie legată de ea. 

— Atunci cum au murit soţul și fiica ta? întrebă el, ridicându- 
și privirea spre ea și lingându-și buzele, care se uscaseră de 
frig. 

La început ea nu-i întoarse privirea, prea ocupată să îndrepte 
taraba și să-și strângă mai bine haina pe lângă trup. Dar mai 
apoi privirile li se întâlniră. Ochii erau cea mai dură parte a ei, 
se gândi Daniel. Albastrul lor spălăcit era atât de diferit de 
ochii lui întunecaţi. Uneori era dureros să o priveşti. 

— Intr-un accident. 

— Amândoi? 

Minnie încuviinţă din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Câţi ani ai tu, Danny? 

— Doisprezece. 

— Știu, ai avut parte de doisprezece ani grei. Nici nu vreau 
să mă gândesc la lucrurile teribile pe care le-ai văzut, le-ai 
făcut sau ti-au fost făcute. Vreau să știi că poţi vorbi cu mine 
despre orice ţi s-a întâmplat. Nu o să te judec. Poţi să-mi spui 
ce vrei. Dar atunci când o să mai crești, poate o să-ţi dai seama 
că sunt unele lucruri despre care oamenii nu pot vorbi prea 
ușor. Poate că e bine să vorbească despre ele, dar faptul că e 
bine nu înseamnă și că e ușor. Poate că sunt unele lucruri 
despre care nu vrei să vorbești chiar acum... lucruri petrecute 
cu mama ta sau cu alţi oameni. Poţi să vorbeşti cu mine despre 
ele, dar dacă nu vrei să o faci, vreau să știi că îţi respect 
decizia. Știu că ești doar un băieţel, continuă ea - dar deja știi 
ce înseamnă să pierzi pe cineva. Ştii mai multe decât 
majoritatea, sunt sigură. Ştiu că îţi lipsește mama ta. Pierderea 
cuiva face parte din viaţă, dar nu întotdeauna e ușor de 
îndurat. Vreau, pur și simplu, să știi că oricând îi simţi mai tare 
lipsa mamei tale, sau te simţi cel mai tare covârșit de tristeţe... 
să știi că eu nu sunt străină de o asemenea durere. Uneori, 
atunci când pierdem oameni importanţi pentru noi, lumea 
devine un loc întunecat. E ca și cum persoana pe care o iubeai 
ar fi fost o luminiţă și acum, nemaifiind, a pogorât întunericul. 
Amintește-ţi numai că avem cu toţii lumina aceea, că avem acea 
bunătate în noi, și că doar pentru că suntem triști nu înseamnă 
că nu putem aduce fericirea, și aducerea fericirii înseamnă să 


te simţi chiar tu fericit... 

Respiră atât de adânc, încât i se cutremură pieptul. 

— În orice caz, asta am învăţat după ce Norman și Delia au 
murit, dar încă nu sunt în stare să vorbesc despre ei. Sper că 
înţelegi asta, dragul meu, și că știi că nu am nimic împotriva ta, 
ci pur și simplu e ceea ce simt. 

Norman și Delia. Daniel repetă numele, în gând. Dintr-odată, 
aidoma puiului pe care îl ucisese, făpturile lor se profilară cu o 
limpezime neasemuită dinaintea lui. Delia era palidă precum 
fluturele de porțelan; Norman era tuciuriu aidoma vătraiului 
despre care se zvonea că îi adusese sfârșitul. 

Daniel dădu din cap spre Minnie, în semn de încuviinţare, și 
se apucă să reașeze ouăle. 

— El nu s-a purtat frumos cu tine? întrebă Daniel. 

Îl podidiseră lacrimile, pe care le simţea cu limba, sărate și 
limpezi. Îşi trecu limba peste buze, dar ea îl văzu și îi șterse 
nasul fără menajamente, folosind o cârpă uzată pe care o ţinea 
băgată pe mânecă. 

— Te referi la Norman? 

— Îîhî. 

— Nici vorbă, Dumnezeule mare. A fost cel mai bun bărbat 
de pe faţa pământului. Un gentleman în adevăratul sens al 
cuvântului. A fost dragostea vieţii mele. 

Daniel se încruntă și își șterse iarăși nasul cu mâneca. 

— Gata acum. Vorbitul despre trecut nu ajută pe nimeni cu 
nimic. 

La sfârşitul zilei, Daniel o ajută pe Minnie să încarce puținele 
produse rămase în mașină, laolaltă cu semnele și ambalajele 
metalice. El se așeză în faţă, iar ea se înghesui în locul șoferului 
și porni mașina. Ea respira greu, puloverul bombat de sânii 
trupeși apăsând pe volan. Mașina porni la a treia încercare, iar 
Daniel se apucă să caute pe scala radioului până când găsi o 
melodie. Semnalul era slab și intermitent. 

— Pune-ţi centura, zise Minnie. 

— OK, spuse Daniel. Poţi să repari iarăși antena, așa cum ai 
făcut ultima oară, ca să putem asculta radioul pe drumul de 
întoarcere? 

Îi plăcea să fie în mașină cu Minnie, dar nu prea știa din ce 
cauză. Ea era nervoasă, șofa jalnic și mașina părea mai veche 
decât era de fapt. Era palpitant atunci când ea își încorda 


degetele pe volan și se încumeta să meargă mai repede. Era un 
element de vag pericol. Ea ieși din mașină și rearanjă poziţia 
antenei, care fusese improvizată dintr-un umeraș de sârmă. 
Daniel îi făcu semn, ridicând degetul mare, când semnalul 
deveni clar. 

Merseră prin orășel. Se iscase o breșă în norul de gaze de 
eșapament și Daniel se uită la pietonii care căscau ochii la 
trecerea mașinii lor zgomotoase. Gândindu-se la comisionul pe 
care avea să-l primească atunci când avea să numere banii 
încasaţi, în seara respectivă, începu să fredoneze melodia de la 
radio. Erau Frankie Goes to Hollywood. Daniel se aplecă 
înainte pentru a bate ritmul pe torpedo cu degetele arătătoare. 

Minnie se uită la el cu coada ochiului, după care viră brusc. 

— Ce faci? Ce... Ce ţi-am spus eu ţie? ţipă ea, iar Daniel sări 
înapoi în scaun. 

Conducea de-a lungul străzii principale, îndreptându-se spre 
Carlisle Road, trecând pe lângă șiruri de mașini parcate. Viră 
iarăși brusc, tăind calea unei furgonete de la Bertie's Fish and 
Chips și fu admonestată printr-un claxonat puternic. Minnie 
tresări la auzul zgomotului și mașina coti și ajunse pe celălalt 
sens de mers, spre intersecţia cu Longtown Road. Daniel puse 
o mână pe bord, în timp ce Minnie trase brutal de volan, iar 
mașina derapa, încercând să evite furgoneta, și lovind apoi 
parapetele metalice aflate de cealaltă parte a intersecţiei. 
Daniel fu proiectat înainte, lovindu-se cu capul de bordul 
mașinii. 

Pipăindu-și cucuiul cu o mână, Daniel se ghemui pe podeaua 
mașinii, lângă schimbătorul de viteze. Ea privea ţintă înainte, 
răsuflând greu, cu pieptul tresăltându-i; mâinile îi erau 
încleștate în continuare pe volan. Daniel izbucni în râs. Era 
rănit la cap, dar i se păru amuzant să fie azvârlit sub bord, iar 
mașina să stea pe contrasens, proptită de balustradele de 
protecţie. 

Ritmurile exuberante ale celor de la Frankie Goes to 
Hollywood păreau să răsune acum prea tare în mica mașină. 

Ea își trase sufletul și se aplecă spre el. Daniel se gândi că 
avea să-l mângâie pe cap și să-l întrebe dacă era în regulă. 
Numai că ea îl înșfăcă cu brutalitate de braţe și îl împinse 
înapoi în scaunul lui. 

— Ce naiba faci? ţipă la el, scuturându-l. 


De când se aflau împreună, ea nu se răstise niciodată la el. 
Daniel își vâri capul între umeri și se întoarse, în așa fel încât 
să o poată privi cu coada ochiului. Ea făcuse ochii mari și i se 
vedeau dinţii. 

— Ce ţi-am spus eu? Ţi-am cerut să-ți pui centura. Trebuie să 
ai centura pusă. Ce s-ar fi întâmplat dacă...? 

— Pur și simplu am uitat, șopti Daniel. 

Ea îl înhăță din nou de umeri. Daniel putea să-i simtă 
apăsarea degetelor prin jachetă. 

— Ei bine, nu poţi să uiţi. Trebuie să faci ce-ţi spun. Trebuie 
să-ţi pui centura. 

— OK, rosti Daniel, după care continuă, mai tare: în regulă. 

Minnie se relaxă. Îl ţinea în continuare de umeri, dar fără să-l 
mai strângă atât de tare. Rămăsese fără suflu și în ochi i se 
citea îngrijorarea. 

— Pur și simplu, nu vreau să păţești ceva, șopti ea, după care 
îl trase spre ea. Nu vreau să păţești absolut nimic. 

Daniel simţi căldura respirației ei în păr. 

Minnie opri radioul. Rămaseră tăcuţi preţ de câteva clipe. 
Daniel înghiţi în sec. 

— În regulă, puneţi-o acum, rosti ea, iar el făcu ce i se 
ceruse, fixând centura de siguranţă. 

Ea ieși pentru a inspecta bara de protecţie și capota, după 
care se întoarse în mașină. Își drese glasul și porni motorul. 
Putea să vadă cum degetele îi tremurau pe volan. Daniel își 
frecă braţele, în locul în care îl strânsese ea. Se întoarseră în 
tăcere la fermă. 

Daniel hrăni animalele în timp ce Minnie se apucă să 
pregătească cina. Atunci când se întoarse în casă, pășind cu 
șosetele murdare pe podeaua bucătăriei, ea își turna un gin. În 
ultima vreme aștepta până după cină, dar acum își turnă un 
pahar mare, în timp ce el îl scărpina pe Blitz, care se 
răsturnase pe spate, pe burtă. Auzi fâsâitul și clinchetul 
cuburilor de gheaţă și ridică privirea. Văzu că mâinile ei încă 
tremurau. 

— Îmi pare rău, rosti el, uitându-se la câine. 

Ea luă o dușcă, după care respiră. 

— E în regulă, flăcău. Și mie îmi pare rău. Ce-a fost a fost. 

— De ce conduci mașina dacă urăști atât de mult să faci 
acest lucru? 


— Ei bine, atunci când te temi de ceva, adesea cel mai bun 
lucru pe care îl ai de făcut este să faci tocmai acel lucru de care 
îţi este frică! 

— Dar de ce îţi este frică să șofezi, de fapt? 

— Păi sunt sigură că, la drept vorbind, nu este vorba de 
șofatul în sine. În viaţă, cele mai multe lucruri care ne sperie au 
legătură cu propriile noastre slăbiciuni sufletești. Întotdeauna o 
să te temi de anumite lucruri - nicicând nu vei scăpa cu totul de 
teamă. Dar e în regulă. Frica este precum durerea, se află în 
viaţa ta pentru a te învăţa ceva despre tine însuți. 

— Ce vrei să zici? 

— O să înţelegi într-o bună zi. 

Cina consta din carne de vită la cuptor, morcovi, mazăre 
păstăi și cartofi la cuptor. Daniel făcu loc pe masă și așeză 
farfuriile și tacâmurile. Puii băteau din aripi la fereastră în timp 
ce ziua se apropia de sfârșit. Pe când serveau cina, ea bău un al 
doilea gin și mâinile încetară să-i mai tremure. Daniel se simţi 
cuprins de o familiară și trecătoare senzaţie de tristețe, ușoară 
precum un fluture, își simţi pielea ca de găină. Luă furculița. 

— Minnie? 

— Hmm? 

Ea ridică privirea. Chipul i se relaxase din nou și obrajii îi 
erau rozalii. 

— Te-a sunat Tricia săptămâna asta? 

— Nu, dragule. De ce? Vrei să vorbești cu ea? 

— Păi nu vreau decât să o întreb ce se va întâmpla dacă nu 
voi fi adoptat... când mă vor plasa într-un cămin? Vreau să știu 
când se întâmplă, asta-i. 

Daniel simţi căldura degetelor ei pe braţul său. 

— O să fii adoptat. Halește-ţi mâncarea. 

— Şi dacă nu o să fiu totuși, pot să stau aici? 

— Da, atâta timp cât ei vor fi de acord cu asta. Dar acum o să 
fii adoptat. Vrei asta, nu-i așa? O nouă familie pentru tine. 

— Nu știu. Nu m-ar deranja să rămân aici, cu tine, zău așa, 
răspunse el, cu ochii aţintiţi în farfurie. 

— Ei bine, și mie mi-ar face plăcere să rămâi aici, dar știu că 
nu ai putea să o duci mai bine. Părinţi tineri, poate chiar și fraţi 
și surori - de asta ai tu nevoie - un nou cămin cumsecade. 

— M-am săturat până peste cap de cămine noi. 

— Următorul o să fie și ultimul, Danny. Sunt sigură de asta. 


— De ce nu poate să fie acesta ultimul? 

— Mănâncă acum, că ţi se răcește cina. 

Strânseră masa împreună, Daniel ștergând vasele în timp ce 
Minnie își mai turna un pahar de băutură. O privi cu coada 
ochiului, remarcând faptul că mișcările ei erau mai lente, mai 
greoaie. Minnie luă cutia cu încasările din ziua aceea și se duse 
cu ea în camera de zi, așezând-o, deschisă, pe măsuţa de cafea, 
lângă paharul ei cu gin. Aplecându-se din talie, răsuflând greu, 
aprinse focul și cărbunii începură să fumege, încălzind încetișor 
camera. Puse o înregistrare clasică, după care se prăvăli în 
fotoliul ei și mai luă o dușcă de băutură. 

— Acum o să-mi capăt comisionul? întrebă Danny, așezându- 
se în genunchi pe podea, lângă măsuţa de cafea. 

— Ei bine, o să vedem. Mai întâi vreau să-i numeri. Eşti în 
stare? 

Daniel încuviinţă din cap. Separă toate monedele și 
bancnotele și începu să le numere, șoptind cifrele. Zgomotul 
cărbunilor care trosneau în foc se făcea auzit peste sunetele 
lente ale simfoniei pe care ea o alesese. Blitz stătea drept, așa 
cum făcea întotdeauna când era pusă o înregistrare. Ciuli 
urechile, după care se întoarse de trei ori înainte de a se așeza 
la picioarele ei, cu botul pe labe. 

— Cât? întrebă Minnie când Daniel termină numătoarea. 

— O sută treizeci și șapte de lire și șaizeci și trei de pence, 
răspunse Daniel. 

— Ei bine, păi atunci pune-i înapoi în cutie pentru mine, dar 
păstrează o bancnotă de cinci lire pentru tine. Îţi mulţumesc 
pentru toată truda pe care ai depus-o. 

Daniel făcu așa cum i se ceruse. Stătea cu picioarele 
încrucișate, holbându-se la bancnota de cinci lire. 

— Ai numărat banii destul de repede. Eşti sigur că i-ai 
numărat corect? 

— Sunt sigur. Vrei să verifici? 

— O să verific mai târziu, dar te cred. Eşti un flăcău isteţ, nu- 
i așa? Ai putea ca la școală să te descurci mai bine decât o faci. 

Daniel ridică din umeri și se cățără pe canapea, unde se 
întinse pe spate, cu mâinile sub cap, uitându-se la ea. 

— Învăţătoarea ta e și ea de aceeași părere. Spune că tu știi 
răspunsurile la întrebările pe care le pune ea, dar că niciodată 
nu duci la bun sfârșit un examen sau un test. Nu-ţi termini 


temele pentru acasă sau nu-ţi îndeplinești sarcinile pe care ţi le 
dă. De ce? 

— Mă plictisesc. 

Minnie căzu pe gânduri. Daniel privi cum își ridică bărbia și 
se uită ţintă la foc. 

— Gândește-te la mama ta și la tatăl tău, dacă poţi să-ţi aduci 
aminte de el, spuse ea, pe un ton liniștit. Ai spune că ei au avut 
parte de niște vieţi bune? 

Daniel așteptă ca ea să se întoarcă și să se uite la el, înainte 
de a ridica din umeri. 

— Atunci când te gândești la ce se va întâmpla după ce te vei 
face mare, ce-ţi imaginezi că o să faci? 

— Vreau să stau la Londra. 

— Făcând ce? Cu ce ti-ar plăcea să te ocupi, și nu mă refer la 
șterpelitul din buzunare. 

— 'abar n-am. 

Ea tăcu și se întoarse iarăși spre foc. Afară se întunecase 
acum, iar Daniel putu să vadă focul și chipul ei reflectate în 
fereastră. 

— Dacă analizăm viaţa ta de acum, ne dăm seama că e 
controlată de lege, am dreptate? Probabil că ai fost la tribunal 
de mai multe ori decât mine, iar legea a hotărât că, pentru 
propria ta siguranţă, trebuie să fii despărţit de familia ta. Mă 
întreb dacă nu cumva ai putea să ajungi un avocat bun? Atunci 
ai avea un cuvânt de spus în legătură cu toate aceste lucruri și 
ai face o mulţime de bani din chestia asta. 

Daniel îi întâlni privirea, dar nu spuse nimic. Până atunci, 
nimeni nu mai vorbise cu el în acest fel. Nimeni nu îi mai 
spusese că putea să aleagă ceea ce avea să se întâmple cu el. 

— Anii ce vin sunt probabil cei mai importanţi din viaţa ta, 
Danny. Anul viitor o să mergi la liceu. Dacă îţi iei cu bine 
examenele, întreaga lume poate să-ţi aparţină. Lumea poate fi a 
ta, ascultă ce-ţi spun! Poţi să lucrezi la Londra, să faci orice 
vrei, crede-mă. Micuța mea, Delia, era ca tine. Sclipitoare ca un 
nasture de amiral. Se descurca de minune la toate materiile, de 
la matematică și engleză la istorie. Voia să se facă doctoriță. Ar 
fi reușit... 

Minnie se întoarse din nou spre foc. Dogoarea acestuia 
încălzise camera, iar obrajii ei erau acum roșii și strălucitori. 

— Atunci de ce vrei să mă fac avocat? 


— Vreau doar să-ţi dai silinţa la școală, dragule, și apoi să te 
duci la universitate. Gândește-te la toţi oamenii care au dat cu 
tine de pământ până acum. Ai putea să le demonstrezi cine ești 
tu cu adevărat, nu-i așa? Să absolvi universitatea și să ajungi 
avocat, continuă ea, chicotind și privind focul, după care se 
ridică greoi pentru a-și mai turna un pahar de băutură. 
Gândește-te cât de mândră ar fi mama ta. 

Daniel se așeză pe canapea, uitându-se la Blitz, care se 
întindea: stătea cu bărbia pe covor și picioarele din spate 
ridicate. Își aminti de ultimul său tată vitreg, ţinându-l de umeri 
și șoptindu-i ticălos mic și nenorocit, și de unul dintre prietenii 
mamei sale, care îl pălmuise peste față și care îl făcuse 
lepădătură jalnică atunci când îi înapoiase restul greșit de la 
magazin, după ce fusese să-i cumpere foiţă pentru ţigări. 
Respiră adânc. 

— Așadar, nu trebuie decât să mă descurc bine la școală? 

— Ei bine, da, dar asta e numai începutul. Şi nu m-aș deranja 
să-ţi spun toate astea dacă nu aș crede că într-adevăr merită să 
faci efortul ăsta. Dar știu că-ţi merge mintea. Ai putea să le 
arăţi tu, știu bine asta. 

leși din încăpere și Daniel o auzi preparându-și o băutură în 
bucătărie. Simţi căldura focului pe piele, iar cuvintele pe care 
ea i le spusese păreau să-l încălzească și ele, din interior. Se 
simţi puternic, dar bun. Asta îi aminti de grija pentru animale. 

Minnie se trânti din nou în fotoliu, vărsând câteva picături 
din băutură pe pulover, pe care le întinse pe lâna acestuia cu 
palma. 

— Carevasăzică, dacă o să fiu avocat, o să-i pot ajuta pe 
băieţi să rămână împreună cu mamele lor? 

— Ei bine, dragule, există tot soiul de avocaţi. Unii se ocupă 
de dreptul familiei și, dacă asta te interesează, poţi să faci așa 
ceva. Dar unii lucrează cu mari companii, alţii se ocupă de 
criminali sau de piaţa imobiliară... știi, îi ajută pe oameni să-și 
cumpere case. 

— Deci e cam ca în serialul Curtea de justiție. O să stau faţă 
în față cu judecătorul? 

— Da, poţi să faci și asta. Ai fi la fel de formidabil. 

Daniel chibzui preţ de o clipă, ascultând clinchetul gheții din 
paharul ei. 

— Pot să dau drumul la televizor? întrebă el. 


— În regulă. Oprește pick-upul, dar ai grijă să nu zgârii 
discul. Adu-ţi aminte cum ţi-am arătat că trebuie să faci. 

Daniel ţâșni și ridică cu grijă acul de pe disc. Ridică discul, 
așa cum îi arătase ea, apucându-l cu ambele mâini de margine, 
pentru a nu lăsa urme de degete, și îl lăsă să alunece cu grijă în 
mapa lui. 

Ea avea un vechi televizor alb-negru, fără telecomandă. 
Daniel schimbă canalele până când găsi o comedie, după care 
sări înapoi pe canapea. 

— Ar trebui să iei un televizor în culori. 

— Asta ar trebui să fac acum? Trebuie să cumpăr alte lucruri, 
mult mai necesare, cu banii mei. Poate că o să cumperi tu unul, 
atunci când o să ajungi un avocat bogat. 

Ea îi făcu cu ochiul și Daniel zâmbi. Se simţi învăluit de o 
căldură interioară. Era datorită gândului de a rămâne aici în 
anii care aveau să vină și de a numi „cămin” 

acest loc. Se ghemui pe canapea, uitându-se la Cu ce vă 
servim”, zâmbind la glume, înțelegând doar unele dintre ele, 
dar fără să râdă, atent în continuare și la trosniturile focului și 
la clinchetul gheții din paharul ei, care se auzea în fundal. 
Luase o decizie și era mulţumit cu alegerea sa. Se simţea în 
siguranţă alături de ea, chiar dacă era beţivă, șofa jalnic și 
mirosea ciudat. Nu voia să o părăsească. 

Când episodul se termină, Blitz ceru să iasă afară, așa că 
Daniel îi deschise ușa din spate. Când Blitz se întoarse 
înăuntru, Daniel zăvori ușa și luă un biscuit din cutie. In 
camera de zi, paharul de băutură al lui Minnie era gol și lacrimi 
îi șiroiau pe faţă. 

Sentimentul de căldură păli în timp ce o privea. Stătea cu 
ochii aţintiţi la ecranul televizorului, dar Daniel putu să-și dea 
seama că nu vedea nimic. Lumina cenușie i se reflecta pe chip. 
Daniel se duse lângă foc și rămase în picioare, cu spatele la el, 
simţindu-i căldura pe partea din spate a picioarelor. 

— Ești bine? întrebă el. 

Minnie își trecu repede o palmă peste faţă, întâi peste 
obrazul stâng și mai apoi peste cel drept, dar lacrimi proaspete 
erau pe cale să-i ude obrajii. 

— Îmi pare rău, dragule. Pur și simplu, nu mă băga în seamă, 
rosti ea. Mă gândeam la ziua de azi. M-ai speriat de moarte, 


3 Serial de comedie britanic, 1972-1985. (A/.t.) 


asta ai făcut. Promite-mi că o să-ţi pui întotdeauna centura de 
siguranţă, chiar dacă ești într-o altă mașină. Promite-mi... 

Se înclină înainte, cu încheieturile albite încleștate pe braţele 
fotoliului, cu buzele umede de salivă ori de lacrimi. 

— Promit, spuse Daniel liniștit. 

Ea își șterse faţa, o dată, de două ori, de trei ori, cu mâneca 
dreaptă. 

— Nu uita să pui banii în pușculiţa ta în formă de purcel. Nu-i 
lua la școală și nu-i irosi pe fleacuri. 'Ai încoace... 

Se întinse spre el și Daniel păși agale spre ea. Ea îl prinse de 
încheietură și îl îmbrăţișă blând, sărutându-l pe obraz. Rămase 
lipit de ea o clipă mai mult decât era nevoie, conștient de 
asprimea lânii care îi apăsa obrazul drept și de lâna udă care îi 
freca obrazul stâng. 

Trecuse de nouă când Daniel mânca niște curry thailandez la 
pachet, în apartamentul său. Încă mai avea de lucru, așa că 
stătea cu laptopul deschis pe masa din bucătărie, bând bere și 
încercând să nu verse sos pe tastatură. Radioul mergea încet. A 
doua zi dimineaţă trebuia să se prezinte la tribunal pentru un 
caz de furt dintr-un magazin. Daniel îi spusese clientei sale, 
mamă a patru copii, că spera că nu va primi o sentinţă de 
încarcerare. Acum revedea faptele și își nota detaliile. 

Se părea că Sebastian îi consumase mai mult timp decât era 
necesar. Daniel se pregătea întotdeauna bine pentru cazurile 
sale, iar acum avea nevoie de timp pentru a-și pregăti notițele 
necesare a doua zi, dar cu toate astea cazul lui Sebastian îi 
abătea în continuare gândurile, distrăgându-l de la ceea ce 
avea de făcut. 

Se concentră din nou asupra dosarului, dar nu-i stătea 
mintea la el. De când o părăsise pe Minnie, adolescent fiind, se 
obișnuise să fie singur. La universitate și după aceea, i se 
dusese buhul de singuratic, de frângător de inimi, atât în ceea 
ce îi privea pe bărbaţi, cât și pe femei. Un bărbat de capul lui. 
Un singuratic. Văzându-și de slujba lui de avocat. 

Daniel își aminti de sora lui Minnie, Harriet, ridicându-se pe 
vârfuri pentru a ajunge la el. Ar trebui să-ți fie rușine de tine, 
flăcău, și apoi oftatul ei, în timp ce-și croia drum prin parcarea 
aglomerată de la pompe funebre. 

Harriet. 

Daniel și-o aminti venind să-i viziteze, și drumul încordat pe 


care îl făcuseră pentru a o lua din Carlisle: încheieturile lui 
Minnie albite pe volan în timp ce șofa, mugetul Reanultului în 
timp ce cupla viteza a treia. 

Harriet era sora mai mică a lui Minnie, la fel de mămoasă, la 
fel de bine dispusă, la fel de înclinată spre băutură. Daniel își 
aminti gustul de ghimber al săruturilor ei atunci când îi vizita, o 
dată pe an, sau chiar la doi ani, aducând pulovere tricotate de 
mână și borcane cu dulciuri tari ca piatra. 

Își termină curry-ul și împinse farfuria la o parte. Ștergându- 
și buzele, dădu peste cutia de la Minnie în camera de zi și 
scoase din ea agenda. Aceasta era plină cu fermieri din 
Brampton, dar apoi o găsi pe Harriet - Harriet Macbryde - 
notată cu numele ei de fată, cu toate că Harriet se măritase, 
avea o familie în Cork - văzuse fotografii. Daniel continuă să 
răsfoiască agenda, oprindu-se la sfârșit, la un alt nume pe care 
îl recunoscu: Tricia Stern. 

Tricia. Daniel își putea încă aminti călătoria în mașină, 
împreună cu ea, îndreptându-se pentru prima oară către ferma 
lui Minnie. Figurau acolo numărul de telefon și adresa 
Centrului de servicii sociale pentru copii din Newcastle și un alt 
număr de Serviciile sociale din Carlisle. 

Daniel o luă din nou de la început și de această dată parcurse 
agenda mai lent. Jane Flynn - un număr din Londra, adresa 
undeva în Hounslow. Flynn fusese numele pe care Minnie îl 
căpătase după căsătorie, Norman 

Flynn și Delia Flynn - Flynn-ii de la ferma Flynn. Norman 
trebuie să fi avut o familie, se gândi Daniel, cu toate că Minnie 
nu vorbise niciodată despre ea. Şi nici n-ar fi făcut-o, căci abia 
de rostea două vorbe despre soţul ei, că ochii i se și 
împăienjeneau de lacrimi. 

Se făcuse târziu, iar Daniel era în criză de timp. Avea prea 
multe de făcut și avea să se facă ora două până când avea să le 
dea de capăt, dar tot felul de întrebări îi bâzâiau în minte. Ani 
în șir încercase din răsputeri să o alunge din gândurile lui, dar 
acum, că era moartă, se simţi absorbit în acest vârtej. Dorea să 
știe de ce îl rănise în modul în care o făcuse, și de ce îl rănise 
atât de adânc. Dar era prea târziu. 

Daniel respiră adânc. Se apucă să răsfoiască iarăși agenda, 
aplecându-se înainte și sprijinindu-și fruntea într-o mână, astfel 
încât părul îi trecu peste degete. 


Ridică receptorul telefonului și formă numărul lui Harriet 
Macbryde din Middleton, Cork, ţinând sticla de bere în cealaltă 
mână. Formă aproape întreg numărul, dar înainte de ultima 
cifră închise. Harriet nu ar fi vrut să stea de vorbă cu el, îi 
trecu prin minte. Ea credea că el era demn de dispreţ, cineva 
care s-ar cuveni să regrete, vinovatul. Ce dorea să afle de la 
Harriet? își dădu seama că dorea să o cunoască pe Minnie, că 
voia să știe cine fusese, în afară de femeia cu șolduri impozante 
care fusese ca o mamă pentru el și care îl salvase de sine 
însuși. 

Daniel își trecu ambele mâini prin păr și oftă adânc. Așeză 
telefonul la loc și se întoarse la munca lui, pregătindu-se pentru 
o noapte lungă. 

Acuzarea angajase un psihiatru pentru a-l examina pe 
Sebastian. Raportul indica faptul că era sănătos și apt pentru 
proces. Daniel aranjase și el, de asemenea, o consultaţie 
psihologică. Psihologul vizitase Parkland House pentru a se 
întâlni cu Sebastian și raportul fusese trimis la Harvey, Hunter 
și Steele o săptămână mai târziu. Daniel își mușcă buza în timp 
ce strecura raportul în servietă. Nu știa ce așteptase exact din 
partea psihologului. Uneori, aflându-se în compania lui 
Sebastian, simţise o stranie afinitate faţă de el. In alte dăţi se 
simţise stânjenit în preajma băiatului pe care Irene îl 
descrisese ca tulburător. 

La toaletă, Daniel își aranjă cravata și își trecu o mână prin 
păr. Era singur și se uită în oglindă o secundă în plus faţă de 
cât ar fi făcut-o în mod normal, fără să zâmbească, privindu-și 
chipul așa cum își imagina că îl vedeau ceilalți. Arăta obosit, se 
gândi, cu ochii întunecaţi încercănaţi și cu obrajii mai supți 
decât era normal. Își aminti cât de sălbatic era în copilărie. Ştia 
de unde venea, dar habar n-avea încotro se îndrepta. Se aplecă 
și mai mult, apropiindu-se de oglindă, și își trecu un deget 
peste șaua nasului, simțind mica umflătură cu care se alese 
atunci când își spărsese nasul, pe când era mic. 

Daniel trebuia să fie la Old Bailey pentru o scurtă audiere 
preliminară și după aceea avea fixată o întâlnire cu psihologul. 
Era târziu, așa că își croi drum spre metrou, alergând pe scara 
rulantă și urcând din nou - scuzându-se atunci când servieta lui 
înghiontea coapsa vreunei femei. leși la lumină la St. Paul și se 
îndreptă pe jos spre Old Bailey. 


Era trecut de patru atunci când scăpă de la Tribunalul penal 
central și se îndreptă spre Fulham pentru a se întâlni cu 
psihologul Baird. Irene nu avusese posibilitatea să ajungă, așa 
că numai Mark Gibbons, asistentul ei, avea să ia parte la 
întâlnire. 

Baird era mai tânăr decât își imaginase Daniel. Avea tenul 
palid și chipul împânzit din belșug cu pistrui, de la nas până la 
rădăcina părului său rar, de un șaten spălăcit. Părea neliniștit. 

— Pot să vă ofer un ceai sau o cafea? întrebă doctorul Baird, 
înălțând din sprâncenele sale palide ca și cum unul dintre ei ar 
fi făcut o remarcă interesantă. 

Daniel refuză dar Mark își drese glasul și ceru un ceai. 

* 


Raportul lui era detașat, profesionist, oferind totuși 
observaţii personale în legătură cu caracterul lui Sebastian. Din 
punctul de vedere al apărării, putea fi de ajutor pentru a 
câștiga simpatie pentru Sebastian, dar Daniel și Irene nu 
deciseseră cum și dacă să-l folosească. Dr. Baird stabilise 
capacitatea lui Sebastian de a face față procesului la tribunalul 
pentru adulţi, cu toate că Daniel ar fi vrut să arate că Sebastian 
era doar un băieţel, cu o disponibilitate minimă pentru rigorile 
unei săli de judecată. Psihologul îl descrisese pe Sebastian ca 
inteligent și coerent și tot ceea ce putea spera Daniel era că 
aceste opinii profesionale pozitive aveau să-l ajute să 
contracareze declarațiile martorilor acuzării - că Sebastian era 
un bătăuș crud - și să facă juriul să-l simpatizeze. Firește că 
Daniel spera să nu fie nevoie de simpatie și că faptele în sine 
aveau să dovedească nevinovăția băiatului. 

Dr. Baird îl vizitase pe Sebastian la Parkland House, înarmat 
cu păpuși și markere. Daniel fusese captivat de raport, nu doar 
din cauza posibilei sale relevanţe pentru proces, ci și datorită 
lucrurilor pe care ar fi putut să le dezvăluie despre Sebastian. 

În vreme ce Mark își sorbea ceaiul - ceașca tremurându-i pe 
farfurioară - Baird se lăsă pe spate în scaun, cu mâinile 
împreunate pe stomacul său compact, și se apucă să expună 
situaţia lui Sebastian. 

— E foarte inteligent, după cum am și menţionat în raport - 
IQ de 140 și era cu siguranţă pe deplin conștient de cine eram 
și de rostul prezenţei mele acolo... 

Daniel se gândi că sunetul vocii lui Baird îl scotea din sărite. 


— Așadar, știi de ce mă aflu aici? întrebă doctorul. 

— Da, răspunse Sebastian. Vrei să pătrunzi în mintea mea. 

— Cu siguranţă afișa o... maturitate nefirească pentru un 
băiat de vârsta lui și era foarte sigur că era nevinovat. 

Baird făcu ochii mari în timp ce rosti acest cuvânt. Daniel nu 
era sigur ce intenţiona să sugereze omul prin acest gest: era 
impresionat ori neîncrezător? 

— Stii ce acuzație ţi s-a adus, Sebastian. 

— Crimă. 

— Ce crezi despre asta? 

— Sunt nevinovat. 

Băiatul știa diferenţa, le spuse Baird lui Daniel și lui Mark. 
Făcea limpede diferenţa între bine și rău, și știa la fel de bine 
faptul că o crimă - violentă în cel mai deplin sens al cuvântului 
- era ceva greșit. 

Daniel se întrebă dacă Sebastian înţelesese într-adevăr 
diferenţa sau dacă nu făcuse decât să răspundă conlorm 
așteptărilor psihologului. Daniel se gândi la propria sa copilărie 
și la propriile rătăciri - unele dintre ele chiar e riminale. Își 
aminti că îl durea-n cot de imoralitatea acelor acţiuni și că se 
gândea numai la iuțeală, protecţie și răzbunare. Minnie îl 
ajutase să înţeleagă diferenţa. 

Daniel frunzări raportul și ajunse la secţiunea pe care o 
sublimase înainte de întâlnire. 

— Dr. Baird, aţi scris că nu ați avut nicio posibilitate de a afla 
cum ar putea reacţiona Sebastian într-o situaţie de distres 
afectiv, dar că dumneavoastră credeţi că și într-o asemenea 
situaţie el ar fi conștient de actele sale și de implicaţiile morale 
ale acestora - iertaţi-mi parafrazarea. Ce înseamnă asta, mai 
exact? 

— Ei bine, înseamnă că m-am întâlnit cu Sebastian de două 
ori și că am încredere în evaluarea pe care i-am făcut-o - că știe 
diferenţa dintre corect și greșit - dar sunt conștient de faptul 
că ar fi necesar un studiu mai îndelungat al comportamentului 
său, pentru a putea trage niște concluzii legate de modul în 
care el înțelege moralitatea și de modificările sale de 
comportament atunci când este supus unei intense presiuni 
emoționale. 

— Înţeleg - dumneavoastră afirmaţi că este... - spuse Daniel, 
întorcând pagina și citind:... incapabil să-și stăpânească și să-și 


înțeleagă emoțiile puternice și este predispus la crize și 
izbucniri emoționale. Ce înseamnă asta în contextul posibilităţii 
ca el să săvârșească o crimă violentă? 

— Ei bine, foarte puţin - am descoperit că este matur din 
punct de vedere intelectual, ba chiar precoce, dar, după cum 
am declarat, pare imatur din punct de vedere emoţional. Am 
abordat împreună câteva subiecte delicate și a devenit vizibil 
iritat, dar în niciun caz agresiv în vreun fel sau altul. 

Daniel parcurse iarăși în fugă raportul, încruntându-se. 

— Aţi constat vreun indiciu al unui abuz? 

— Ei bine, da, răspunse Baird, luând propriul dosar și 
frunzărindu-și notele. Cu siguranță există violență casnică în 
familie. Am interpretat niște roluri folosindu-ne de păpuși, iar 
la început Sebastian nu a părut prea dornic să se implice în 
acest joc... dar, în cele din urmă, a interacţionat cu păpușile. 
Nu a verbalizat - un alt indiciu al imaturității emoţionale - dar 
a părut să pună în scenă momente în care tatăl său o lovea și o 
agresa pe mama lui. 

— Nu au fost probleme de natură socială în familia 
respectivă, rosti Mark, terminându-și ceaiul. 

— Corect, spuse dr. Baird - dar rapoartele medicale confirmă 
unele dintre declaraţiile lui Sebastian. 

— Imi amintesc că eram doar un copil. Și acolo era un 
bebeluș, dar a murit. Mi-am pus mâna pe burtica mamei și l-am 
simtit mișcând. Dar mai apoi ea a căzut și a născut o chestie 
moartă. 

— Sebastian a descris o naștere a unui copil mort - și a făcut- 
o extrem de însufleţit - și într-adevăr, doamna Croll a suferit un 
avort în al treilea trimestru de sarcină, ca urmare a unui 
accident casnic - confirmă Baird. 

Daniel citise în raportul medicului că expresia lui Sebastian 
fusese „impasibilă” atunci când furnizase această informaţie, 
iar Baird notase că băiatul „produsese un scurt sunet de supt 
cu buzele”. 

Daniel își drese glasul și trase cu ochiul spre Mark, care lua 
notițe. 

— În cele din urmă, rosti Daniel - respingeţi diagnosticul 
anterior de sindrom Asperger, formulat de psihologul 
educaţional al lui Sebastian? Asta figurează în raportul lui 
școlar. 


— Da, n-am identificat niciun simptom cum că ar suferi de 
sindromul Asperger, cu toate că este posibil să prezinte unele 
dintre caracteristicile asociate cu acesta. 

— Şi recomandati pauze regulate la tribunal? întrebă Daniel. 
Cred că așa se va și întâmpla, conform procedurilor standard, 
dar cred că ar trebui să avem depoziţia dumneavoastră pentru 
a ne asigura de acest lucru - ești de acord, Mark? 

Mark încuviinţă, dând energic din cap, mărul lui Adam 
mișcându-i-se în sus și-n jos și ajungând aproape până deasupra 
gulerului cămășii. 

— Dar bineînţeles - procedurile de la tribunal s-ar cuveni fie 
adaptate pentru a ţine seama de vârsta lui Sebastian și de 
starea lui emoţională. Gradul său ridicat de inteligenţă 
înseamnă că poate înţelege procedurile dacă îi sunt explicate 
așa cum se cuvine, dar pot fi aranjate pauze repetate, astfel 
încât să-i fie diminuat stresul emoţional. 

Daniel îi spuse la revedere lui Mark și se îndreptă spre casă. 
Închise ochii și se lăsă pe spate în scaun, simțind legănarea și 
oscilaţiile metroului. Își aminti propria neputinţă atunci când 
mama lui era bătută și apoi și-l imagină pe Kenneth King Croll 
provocându-i Charlottei căderea și făcând-o să piardă copilul. 

Întors în Bow, își deschise servieta în bucătărie, împrăștiind 
maldărul de probe din cazul Croll pe masă, apoi desfăcu o bere. 
Avea să le parcurgă încă o dată, după cină. Văzu agenda din 
noaptea anterioară, cu numerele lui Harriet Macbryde și Jane 
Flynn și rămase holbându-se la ele, întrebându-se ce să facă. 
Harriet era furioasă pe el și Jane probabil că nu auzise în viaţa 
ei de el. El nu făcea parte din familie. 

Făcu un duș și se schimbă într-un tricou și blugi. Păși desculț 
în camera de zi, unde ridică fotografia celei dintâi familii a lui 
Minnie de pe poliţă. O luă cu el în bucătărie și își termină 
berea, uitându-se la chipul lui Minnie. Strălucea de fericire, 
tenul încă nu îi era bronzat de trecerea anilor ce aveau să vină, 
petrecuţi în aer liber. 

Daniel respiră adânc și ridică receptorul telefonului. Formă 
numărul lui Harriet; ascultă cum sună, nefiresc demult, 
simţindu-și pieptul chircit de așteptare. Bătu încet darabana pe 
masă cu degetele, habar neavând ce avea să spună. Telefonul 
încetă să sune și tocmai era pe cale să închidă când ea 
răspunse. 


— Alo? 

Respira greu, ca și cum ar fi alergat până la telefon. 

— Bună, stau de vorbă cu... Harriet? 

— Da, vă pot ajuta cu ceva? 

Se mai liniștise acum, încordându-se și încercând să-și 
stăpânească vocea. 

— Sunt... sunt Danny, ne-am văzut la... 

Urmă o pauză lungă, după care Harriet rosti: 

— Ce vrei? 

Daniel se aplecă deasupra mesei din bucătărie și se întinse 
după fotografia lui Minnie. Vorbi liniștit, nefiind obișnuit să 
solicite ajutorul cuiva. Camera era caldă și venele de pe mâna 
sa deveniră vizibile în timp ce strângea rama fotografiei. 

— Îmi pare rău pentru... când te-am văzut la înmormântare. 
Eram... în orice caz, vreau să stau de vorbă cu tine despre 
Minnie. M-am gândit mult la ea și mi-am dat seama că nu știu o 
sumedenie de lucruri despre ea - lucruri pe care nu mi le-a 
spus niciodată. Mă întreb dacă ai putea... 

— După cum ţi-am spus la înmormântare, Danny, acest 
interes brusc este mult întârziat. I-ai frânt inima, nevrând să-i 
vorbeşti sau să o vizitezi. l-ai frânt inima, pricepi? Şi acum, 
când e moartă, vrei să afli mai multe despre persoana deosebită 
care a fost? îmi jelesc sora pe care am iubit-o din tot sufletul, 
dar tu i-ai spus adio lui Minnie cu mult timp în urmă. Acum, 
pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi pace! 

— Îmi pare rău, şopti Daniel, dar Harriet închisese deja. 

Daniel se uita la benzile desenate din tutungeria din 
Brampton de pe Front Street. Își dădu seama că era urmărit și 
se întoarse iute, surprinzând o femeie îmbrăcată într-o salopetă 
maro, holbându-se la el. Când îi întâlni privirea ea îi zâmbi și se 
întoarse la casa de marcat. Daniel simţi că i se îmbujorau 
obrajii. Ştia că femeia era Florence Macgergor, căreia toată 
lumea îi spunea Flo-Mac. Cumpăra ouă și câteodată câte un pui 
de la Minnie, tocmindu-se de fiecare dată la preţ. Avea un păr 
negru ca pana corbului și Minnie îi spuse că și-l vopsea; unii, 
pur și simplu, nu suportă să îmbătrânească, chiar dacă în viaţă 
nimic nu este mai sigur decât moartea, îi spusese ea lui Daniel. 

Daniel știa că Flo-Mac se aștepta ca el să fure benzile 
desenate, așa că era pregătit să treacă la fapte, pentru a nu o 
dezamăgi. Dar, în timp ce făcea revista sul pentru a o strecura 


în pantaloni, se gândi la cariera sa de avocat și la modul în care 
ar fi arătat acest gest. Desfăcu la loc benzile desenate și își 
numără mărunțţișul din buzunar. Avea suficient. 

În timp ce se îndrepta spre tejghea, o auzi pe Fio spunându-i 
ceva în șoaptă ajutorului ei. Daniel nu putu să audă toate 
cuvintele, dar desluși Flynn, orfani, rușine. 

Daniel puse benzile desenate pe tejghea. 

— Paisprezece pence, spuse Fio. 

Daniel aruncă în ea cu revista. 

— Vâră-ţi-o în cur, spuse el și ieși din tutungerie. 

La școală jucă fotbal în pauza de prânz și marcă două goluri. 
După-amiază avu test la matematică și Daniel termină cel 
dintâi, ca de obicei, dar de această dată chiar răspunsese la 
toate întrebările. Așteptă să se termine orele și o rugă pe 
domnișoara Pringle să-i corecteze lucrarea de faţă cu el. 
Răspunsese corect la toate întrebările, așa că domnișoara 
Pringle îi dădu o stea de aur pe care să i-o ducă acasă lui 
Minnie. 

Daniel merse ţinând lucrarea și steaua de aur în faţa lui, în 
timp ce traversa calea ferată, poreclită „the Dandy”. Toţi 
ceilalți copii ajunseseră deja acasă, așa că zona era liniștită. 
Billy Harper era singur la leagăne și Daniel îi făcu cu mâna, iar 
bărbatul greoi îi răspunse, legănându-se încet înainte și-napoi. 
Impături lucrarea și o băgă în buzunar, după care o rupse la 
fugă spre casă, oprindu-se când și când pentru a lua la șuturi 
margaretele. 

Când Daniel ajunse acasă, Minnie schimba paiele din coteţul 
ţapului. Păși până în spatele ei și o îmboldi în șoldurile 
voluminoase. 

— Mă întrebam pe unde te-au purtat pașii. Ai hoinărit fără 
rost, ca de obicei? 

— Nu, am rămas să-mi iau testul de la matematică, uite! 
răspunse Daniel, arătându-i lui Minnie lucrarea. 

Ea se încruntă la lucrare pentru câteva clipe după care, 
dându-și seama ce și cum, îl înșfăcă și îl îmbrăţișă ca o 
ursoaică, strângându-l atât de tare, încât rămase fără suflare, și 
săltându-l în aer. 

— Ei, dar asta-i minunat, rosti ea. Trebuie să sărbătorim. 

O stea de aur înseamnă bineînţeles că trebuie să ne delectăm 
cu plăcintă cu fructe și șarlotă. 


Daniel o privi smulgând din rubarba care creștea de capul ei 
lângă ţarcul puilor. Tulpinile erau groase de trei degete și 
frunzele aveau mărimea unor umbrele. Ea intră în casă cu trei 
asemenea fire, după care îl întrebă dacă dorea una chiar 
atunci. Cât timp ea pregăti plăcinta și încălzi uleiul pentru 
cartofii prăjiţi, el stătu la masa din bucătărie, întinzând o 
tulpină de rubarbă într-un bol cu zahăr. Gustul ei dulce-acrișor 
îi reamintea de fericire și chiar atunci și deveni fericit, cu 
steaua de aur și mirosul de cartofi prăjindu-se și cu gustul 
înţepător al rubarbei pe limbă. 

El mânca din plăcintă atunci când ea abordă subiectul. Ea 
împinse la o parte bolul de lângă ea în timp ce el își băga în 
gură o felie de plăcintă cu rubarbă. 

— Îţi amintești că îţi spuneam că adesea este greu pentru 
asistenții sociali să găsească părinţi adoptivi pentru copiii mai 
mari, așa cum ești tu? 

Daniel se opri din mestecat. Braţul i se îndoi pe masă și 
lingura i se balansă pe marginea farfuriei. Avea mâncare în 
gură, dar nu putea să o înghită. 

— Ei bine, se pare că Tricia a găsit un cuplu care ar putea fi 
interesat. 

Minnie îl privea drept în faţă, așteptând o reacţie; Daniel 
putea să-i simtă ochii aţintiţi asupra lui. El era neclintit și mut 
ca o stană de piatră - chibzuia. 

— E vorba despre o familie care are copii mai mari, în vârstă 
de optsprezece și douăzeci și doi de ani, care sunt pe picior de 
plecare. În total au patru copii ai lor și doar unul se mai află în 
casă. Asta înseamnă că te vei bucura de o atmosferă de familie, 
dar și că te vei afla în centrul atenţiei. Mai bine decât să stai 
aici cu mine și cu dihăniile mele. Ce crezi? 

Daniel ridică dintr-un umăr și se uită la mâncarea dinaintea 
lui. Făcu eforturi să înghită. 

— Locuiesc în Carlisle și au o casă mare. Fac pariu că o să ai 
un dormitor cât toate zilele. 

— Cui îi pasă? 

Minnie oftă. Se întinse spre el, dar el își retrase braţul atât 
de grăbit, încât lingura îi zbură de pe masă. Bucăţi de plăcintă 
aterizară pe perete și pe podea. 

— Vor doar să te duci pentru o perioadă de probă, spuse ea. 
Au sugerat sfârșitul acesta de săptămână, pur și simplu pentru 


a face cunoștință. 

Daniel se ridică de la masă și ţâșni pe scări în sus. Blitz 
adormise și Daniel îl călcă puţin pe coadă în timp ce ieșea 
valvârtej din cameră. Nu era sigur dacă scheunatul câinelui sau 
Minnie, care a strigat în urma lui să se întoarcă, a declanșat 
acel val de furie. Acesta îi luă în stăpânire întreg trupul și 
imediat ce ajunse în dormitorul său se apucă să-l distrugă: 
smulse draperiile și le zvârli lângă masă, făcând ţăndări o altă 
lampă. De această dată, pentru a fi sigur, călcă abajurul în 
picioare o dată, de două ori, de trei ori. 

Atunci când Minnie intră, el era înghesuit între șifonier și 
pat, făcut ghem. Se încordă, în așteptarea mâinilor 
mângâietoare pe care se aștepta să le simtă pe spate și pe păr. 
Se strânse și mai mult în sine. Își amintea cum era să fii atacat. 
Doi dintre prietenii mamei sale îl bătuseră până îl lăsaseră lat, 
inconștient. Își aminti cum stătea în aceeași poziţie, înghesuit 
printre mobile, protejându-și stomacul și capul, lăsându-și 
umerii și spatele să încaseze grosul chelfănelii, până când îl 
trăseseră afară, ţipând, târându-l de păr. 

Acum, se opunea mângâierilor ei în același fel; era încordat 
ca o strună, așa că toţi mușchii trupului său erau pregătiţi să 
tresalte dacă ea s-ar fi apropiat. Faţa îi era apăsată de 
genunchi, așa că putea auzi și mirosi propria sa respiraţie, 
aromată cu o amărăciune care provenea fie de la vești, fie de la 
rubarbă. 

Dar Minnie nu-l atinse. Auzi geamătul de protest al arcurilor, 
în timp ce se așeză pe pat. O auzi respirând, după care se lăsă 
liniștea. 

Așteptă câteva minute, privind modelele circulare care îi 
tremurau în faţa ochilor atunci când îi apăsa cu genunchii. 
Simţi durerea apăsării asupra globilor oculari, dar cu toate 
astea nu se opri. Mușchii spatelui erau încordaţi din pricina 
poziției în care stăteau, curbați în jurul coapselor. Încet, își 
săltă capul. Ea stătea cu spatele la el. Putu să vadă că își 
învârtea cu repeziciune brățara pe care o avea pe încheietura 
mâinii stângi. Începuseră să-i placă mâinile ei, asprimea lor 
roșiatică. Îi făcea plăcere se le simtă pe obraz și în păr, ca și 
cum doar niște mâini aspre ca ale ei ar fi putut să-l aline acum. 

Acum o privea cu bărbia sprijinită pe genunchi. Stătea 
liniștită, întoarsă de la el, uitându-se la vreo plăsmuire 


invizibilă din aer. Putea să vadă cum pieptul i se ridica și 
cobora și cum razele de soare se pierdeau în părul ei încărunțţit, 
făcându-l să pară aproape alb, cum reflecta toată lumina. 

— Nu vreau decât să stau cu tine, rosti el, în cele din urmă. 

— Of, Danny, zise ea, stând în continuare cu spatele la el. 
Sunt bucuroasă că te-ai instalat aici; și eu vreau să rămâi. Dar 
este o adevărată șansă pentru tine. Asta este o familie; 
închipuie-ți cum ar fi să ai doi părinţi experimentați, în 
întregime la dispoziţia ta. Mai bine decât la ferma asta veche și 
prăpădită, unde nu ai cu cine să schimbi o vorbă, cu excepţia 
babei de mine... dar poate că-mi bat gura de pomană? 

— Îmi place ferma... 

— Ăștia sunt niște oameni deschişi cu adevărat, îţi dai 
seama? Nişte oameni deștepţi, cu capul pe umeri. 

— Şi? Cui îi pasă? 

Minnie se întoarse spre el. Bătu cu palma pe pat, lângă ea. 

— "Ai încoace. 

Daniel se descolăci și se așeză alături. Ea îl înghionti cu 
umărul și întrebă: 

— Vrei să spui că îţi este teamă să petreci un weekend în 
afara acestui loc, împreună cu niște oameni simpatici? Nimeni 
nu te trimite nicăieri. E doar o ocazie de a fi adoptat. 

— Așadar, pot să mă întorc dacă nu o să-i plac? 

— Cu siguranţă, dar cine spune că ei or să te placă pe tine? 
Ticălos mic și ţâfnos ce ești! 

Daniel zâmbi, iar Minnie îl înghionti din nou. Se cuibări în 
îmbrăţișarea ei generoasă, vârându-și braţele între șoldurile și 
pieptul ei, cu fața apăsată de moliciunea părții de sus a braţului 
ei. 

Sâmbătă de dimineaţă, Daniel stătea cu coatele sprijinite de 
pervazul ferestrei dormitorului, uitându-se afară după mașină. 
Putea vedea grădinița din față a lui Minnie, cu răzoarele de 
legume și tulpinile de zmeură. Trunchiul noduros al scorușului 
de munte se zărea și el în capătul îndepărtat, înclinat 
deznădăjduit până la pământul presărat cu bobiţe de un roşu- 
aprins. Părinţii care voiau să-l întâlnească se numeau Jim și Val 
Thornton. Încă nu întârziaseră, dar Daniel îi aștepta de vreo 
oră. Nevăzând nicio mașină la orizont, începu să se uite la 
scorușul de munte care se legăna în bătaia vântului. Își aminti 
cum se căţărase în copac și culese scorușe și că Minnie îi 


spusese că sunt otrăvitoare. Îi mai spusese că acel copac se afla 
acolo pentru a ţine vrăjitoarele la distanță, așadar, cum ar fi 
putut ea să fie vrăjitoare? Daniel privi vrăbiile și coţofenele 
care îi împânzeau crengile. Se întrebă cum de niște păsări atât 
de mici puteau supravieţui, îndopându-se cu fructele despre 
care Minnie îi spusese că erau în stare să vină de hac 
oamenilor. 

Daniel chibzuia la asta când o mașină mare și neagră opri în 
faţa fermei. Se ascunse după perdea, dar continuă să se uite la 
bărbatul înalt, cu păr blond, care ieși din mașină, urmat mai 
apoi de o femeie, care avea părul pieptănat în sus și o eșarfă 
viu colorată. Când dispărură din câmpul vizual al lui Daniel, el 
ieși din dormitor și se așeză în capul scărilor. Își pregătise 
geanta, care îl aștepta la baza treptelor, dar Minnie spusese că 
mai întâi o să stea ea de vorbă cu ei. 

Ușa din faţă se deschise și Minnie ieși pentru a-i întâmpina. 
Veselia lor pătrunse înăuntru precum cele dintâi frunze de 
toamnă. Blitz stătea în prag, jumătate afară și jumătate 
înăuntru, așa că Daniel putu să vadă că dădea din coadă. 
Stomacul îl durea din pricina încordării și se aplecă pe un 
genunchi, în tentativa de a se mai detensiona. Se feri să nu fie 
văzut atunci când Minnie se ivi împreună cu ei în camera de zi. 

Se aștepta să fie chemat, dar Blitz ajunse la el cel dintâi, 
gâfâindu-i în faţă la capătul de sus al scărilor. Daniel scărpină 
coama negru cu alb a câinelui și Blitz își plecă blând capul, 
pentru a-l ajuta. Apoi fu strigat. 

— Danny? Vrei să cobori, dragule? 

Auzind vocea lui Minnie, Blitz începu să coboare treptele. 
Daniel zăbovi o clipă și respiră adânc înainte de a-l urma. Era 
în șosete și păși astfel încât să nu facă parchetul să scârțăie. 
Minnie aștepta la baza scărilor, cu un zâmbet ciudat întipărit 
pe chip. Până atunci nu o mai văzuse niciodată zâmbind în 
acest fel - ca și cum ar fi fost încântată de ea însăși, sau ca și 
cum ar fi privit-o și altcineva în afară de el. Daniel se încruntă, 
își vâri mâinile în buzunare și o urmă în camera de zi. 

— Ei bine, salutare, așadar... 

Bărbatul se încordă și își întinse braţele, părând că vrea să se 
ridice, până când femeia își puse mâna pe antebraţul lui. Daniel 
se bucură că stăteau jos. Minnie își ţinea ambele mâini pe 
umerii lui, mângâindu-i. Daniel dădu și el bineţe din cap și își 


târșâi șosetele pe covorul din camera de zi. 

— Eu sunt Val, rosti femeia, cu un zâmbet asemănător celui 
arborat de Minnie, doar că puţin mai aspru; Daniel se gândi că 
dinţii ei erau prea albi și că îi putea vedea gingiile. Și acesta 
este Jim, soțul meu - amândoi suntem foarte încântați că te-ai 
hotărât să-ţi petreci weekendul împreună cu noi. 

Daniel încuviinţă din cap în timp ce Minnie îl conducea spre 
canapea. 

Ea se duse la bucătărie să facă un ceai. Daniel se lăsă pe 
spate în canapea, în vreme ce Jim și Val îl priveau ţintă. 

— Așadar, cam ce vrei să afli despre noi? întrebă Val. 

— Știu deja totul, răspunse Daniel. Aveţi patru copii. Acasă a 
mai rămas doar unul dintre ei, un băiat în vârstă de 
optsprezece ani. Aveţi o casă mare și Jim este contabil. 

Val și Jim râseră împreună, nervos. Daniel își balansă un 
picior și îl așeză peste celălalt. Stătea atât de afundat în 
canapea, încât bărbia i se sprijinea pe piept. 

— De ce nu ne spui ceva despre tine? rosti Val. Ce-ţi place să 
faci? 

— Să joc fotbal, să hrănesc animalele, să vând produse la 
piaţă. 

— Noi locuim în Carlisle, spuse Jim, aplecându-se înainte, cu 
coatele pe genunchi. leșim întotdeauna să ne plimbăm pe jos 
sau cu bicicleta, așa că eu unul sunt total de acord cu câte un 
meci de fotbal, din când în când. Poate că putem să jucăm chiar 
în acest weekend, dacă ai chef? 

Daniel încercă să ridice din umeri, dar aceștia erau afundaţi 
prea adânc în canapea. 

Minnie aduse ceai fierbinte și un platou cu biscuiţi germani. 
Daniel rămase adâncit în canapea, așa că Minnie se apucă să 
pălăvrăgească, mai tare decât de obicei, despre fermă, despre 
de cât de multă vreme se ocupa de copii și despre Irlanda, unde 
nu mai călcase din 1968. Daniel stătea liniștit lângă ea, scobind 
cu degetul într-o gaură din canapea, despre care Minnie îi 
spusese că fusese făcută cu ani în urmă de ţigara soțului ei. 

— Ti-am aranjat deja camera, zise Val. E cel mai mare 
dormitor - cel care era folosit de obicei de băiatului nostru cel 
mare, așa că ai propriul tău televizor acolo. 

— E în culori? întrebă Daniel. 

— Este. 


Daniel se uită la Minnie și zâmbi. Se uită cum Jim se întindea 
după un biscuit german. Il mâncă pe tot, fără să-i dea nici 
măcar o firimitură lui Blitz, care stătea salivând la picioarele 
lui. 

— Aveţi vreun animal de companie? întrebă Daniel, 
ridicându-se pentru prima dată. 

— Nu, băieţii și-au dorit întotdeauna un câine, dar Val este 
alergică... 

— Oh, îmi pare rău, rosti Minnie, apucându-l pe Blitz de 
gulerul de blană. Il scot afară. 

— Nu, nu, pe termen scurt nu e nicio problemă; atâta timp 
cât nu îl mângâie... Suntem într-adevăr încântați să poţi veni 
totuși în weekend, Daniel; va fi foarte agreabil să avem din nou 
un copil prin preajmă. 

Nările lui Jim se dilatară atunci când zâmbi. 

Biroul judecătoresc din Hethcote Street dădea o petrecere - 
era reuniunea lor obișnuită din septembrie - pentru a le oferi 
avocaţilor lor pledanţi ocazia de a se întâlni cu avocaţi 
consultanţi și judecători importanţi. Daniel se duse împreună 
cu Veronica, asociatul său principal, sperând că avea să o 
întâlnească acolo pe Irene. Adusese o copie a documentelor 
confidentiale ale unei anchete sociale care vizase familia Croll 
și care ajunseseră în posesia biroului său prin intermediul unui 
funcţionar. 

Petrecerea era celebră - avea un bar cu acces liber bine 
aprovizionat cu șampanie; avocaţii pledanțţi și consilierii juridici 
se gudurau pe lângă marii avocaţi consultaţi de care depindea 
succesul lor în branșă. Daniel își întâlnise fosta prietenă la 
petrecerea de anul trecut: o studentă care îi fusese asistentă 
pentru o vreme. De curând se mutase la un alt cabinet de 
avocatură. 

Când Daniel și Veronica sosiră, scările acoperite cu covoare 
și holurile erau ticsite de oameni cu obrajii îmbujoraţi care 
râdeau, blocând intrările în camerele din care răbufneau alte 
hohote de râs. Aerul era dulceag, cald și înmiresmat. Nu exista 
muzică, dar în zgomotul conversaţiilor era greu să te auzi. 

Daniel fu nevoit să se încline spre Veronica: 

— O să iau ceva de băut pentru noi - îi spuse el, în timp ce 
unul dintre judecătorii de la Curtea Coroanei, cea care judecă 
cele mai grave dosare penale, o săruta pe ambii obraji. 


Își scoase jacheta și își puse cravata în buzunar în timp ce 
aștepta două pahare de șampanie, după care le duse ţinându-le 
între degetele unei singure mâini, croindu-și drum înapoi. O 
zări pe Irene la jumătatea scărilor, stând de vorbă cu un alt 
tânăr avocat emerit. 

Daniel se întinse printre trei judecători pentru a-i da 
Veronicăi paharul ei cu băutură și apoi își croi drum încet spre 
scări. Prinse privirea lui Irene și ea se întoarse de lângă 
bărbatul cu care stătea de vorbă și îi făcu semn cu mâna. 

— Mă bucur să te întâlnesc, Danny, rosti ea, înclinându-se 
pentru a-l săruta pe obraz. 

Ea stătea pe o treaptă mai sus decât el. Se simţea straniu să 
fie ochi în ochi cu ea. Era încă îmbrăcată în ţinută de tribunal, 
într-o fustă strâmtă, lungă până la genunchi, și cu o bluză albă. 

— ÎI cunoști pe Danny? Harvey, Hunter și Steele? i se adresă 
Irene avocatului pledant cu care conversase până atunci. 

— O, da, firește, Daniel Hunter, nu-i așa? 

Avocatul pledant dădu mâna cu Daniel, după care se scuză și 
se duse să-și ia ceva de băut. 

— Cum se descurcă Sebastian în unitatea de detenţie? 
întrebă Irene. 

Daniel zâmbi văzând strălucirea pielii ei și ușoara îmbujorare 
a claviculei ei expuse. 

— Supraviețuiește. Ascultă, ai un minut? Am făcut rost de 
ceva. Trebuie să vorbim despre ce urmează să facem cu... 

— M-ai făcut curioasă, rosti Irene, luându-l pe Daniel de cot 
și conducându-l cu blândeţe pe scări în sus. Să mergem în 
biroul meu. Nu-ţi face griji - acolo e și mai mult vin! 

Biroul, aidoma celorlalte camere, era decorat opulent și 
tradițional, așa că până și tapetul și covorul păreau să emane o 
confidenţialitate calmă. Lumina felinarelor de pe stradă se 
strecura în cameră prin ferestrele glisante și Irene aprinse o 
lampă de birou. De pe hol răzbăteau glasuri, așa că Daniel 
închise binișor ușa. 

— Mai vrei șampanie sau preferi niște vin? întrebă ea, 
deschizând vitrina unui bufet vechi și valoros. 

— Cum vrei tu, răspunse el, terminându-și șampania și 
savurând efervescenţa acidulată de pe limbă. 

— Atunci să luăm din asta, zise ea. 

Dopul de plută răsună și sticla fumegă. Irene umplu paharul 


lui Daniel și pe al ei și puse sticla de șampanie pe biroul ei. 

— Ce-i cu înregistrările video? Ai găsit ceva? Vreun semn al 
atacatorului tău misterios? 

— Nimic, răspunse Daniel, trecându-și o mână peste ochi. 

— Atunci că bem pentru... mai mult noroc, spuse Irene, 
înmânându-i un pahar. 

Își atinseră paharele și Irene se așeză pe marginea biroului 
ei. Daniel își aruncă jacheta pe un scaun, scoțând mai întâi 
raportul pe care dorea să i-l arate. Dincolo de ușă se auziră 
râsete în timp ce o voce de bărbat strigă: „E o problemă 
juridică, dom'le.” 

Daniel despături raportul și i-l dădu lui Irene. 

— Acesta este... un raport al serviciului de asistenţă socială - 
a fost redactat de o comisie de specialiști pentru a investiga 
viața domestică a lui Sebastian, în contextul punerii sale sub 
acuzare și a speculațiilor presei, rosti Daniel. 

— Cum naiba ai făcut rost de așa ceva? 

Daniel clătină din cap. 

— A fost adus personal de un anonim la mine la birou, având 
trecut pe el numele meu și menţiunea confidential. L-am găsit 
în dimineaţa asta. 

— Mă întreb cine o fi reușit să pună mâna pe el, zise ea, 
luând raportul de la el și uitându-se pe el în diagonală. Cine 
crezi că a fost? 

— Cred că cineva din acea comisie de specialiști în psihologie 
și asistenţă socială. Citește-l. 

Luă o gură zdravănă de șampanie în timp ce Irene citi cu 
voce tare: Motivarea întrunirii comisiei speciale: datorită 
presupusei crime comise de Sebastian asupra unui alt copil 
părinților acestuia le este interzis să asiste la ședință. Irene se 
uită către Daniel. 

Acesta se așeză și el pe marginea biroului, lângă Irene, și se 
aplecă peste umărul ei în timp ce ea citea: 

Violenţă fizică îndurată timp de șase ani. Șase coaste și o 
claviculă fracturate. Ruptură de splină. Nas spart. Diazepam, 
nitrazepam, dihidrocodeină. A doua tentativă de suicid - 
supradoză de nitrazepam ingerat cu alcool. Pacientei i s-a oferit 
protecție și consultanță, dar a refuzat să dea declarații despre 
agresiunile soțului. Doctorii au constatat că bebelușul nenăscut 
în vârstă de 29 de săptămâni a decedat ca urmare a leziunilor 


suferite de punga amniotică și de uter. 

— Exact cum s-a exprimat Sebastian prin acea punere în 
scenă de la întâlnirea cu psihologul, spuse Irene, ridicând 
privirea și așezând raportul pe birou. 

Daniel îl ridică din nou și îl frunzări până când ajunse la un 
paragraf pe care îl sublimase. 

— Vrei să arunci o privire pe secţiunea asta, te rog? 

Irene oftă și mai luă o gură de șampanie. 

— Charlotte a încercat să se sinucidă... 

— Dar a încercat și să-l ia pe Sebastian cu ea, rosti Daniel, 
încruntându-se ușor și terminându-și băutura. Din cauza asta 
arată așa. l-au făcut spălături stomacale în aceeași noapte în 
care Charlotte și-a recunoscut tentativa. 

— Totuși, cu excepţia pastilelor, Sebastian nu a fost atins 
niciodată. 

— Nu a fost bătut, dar a fost îndeajuns să vadă ce a păţit ea. 
Nu e de mirare că mi se pare tulburător, așa cum te-ai exprimat 
tu. 

Irene suspină. 

— Indiferent cât de mult ne-am dori noi doi acest lucru, King 
Kong nu este acuzat în acest proces. Dumnezeu știe cine ţi-a 
dat asta, dar nu există nicio cale de a folosi materialul ăsta. 

— Știu, zise Daniel. Cineva trebuie să fi fost naiv, gândindu- 
se că asta ar putea explica totul. 

— Foarte naiv, spuse Irene, sorbindu-și băutura. Indiferent 
cine a făcut-o, și-a periclitat cariera. 

— Ai citit rapoartele școlare. Sebastian este considerat un 
mic bătăuș agresiv... care perturbă orele. Știm că procuratura 
are de gând să se folosească de acele rapoarte, rosti Daniel. 

— S-ar putea să reușim să-i împiedicăm să le invoce la 
proces. Am făcut-o cu Tyrel. Pe de altă parte, acest raport adus 
de tine reprezintă o informaţie confidențială. 

— Dar, așa cum ai remarcat, susţine ceea ce Sebastian i-a 
spus psihologului. Eu zic că dacă probele care să demonstreze 
un caracter turbulent sunt admise și dacă ei încep să facă din 
Sebastian un monstru, e cazul ca și noi să putem invoca 
violența casnică. Putem să apelăm la psiholog pentru a 
confirma acest lucru, fără să facem uz de acest document. 

Irene clătină din cap. 

— Judecătorul este chiar și mai puţin dispus să admită probe 


care să ateste viaţa domestică violentă a lui Sebastian, decât 
este să admită dovezi care să-i probeze caracterul violent. Ai 
dreptate că este bine să știm despre ea, dar nu cred că se 
încadrează într-o strategie de apărare obișnuită. Am fost de 
acord să ne concentrăm asupra dovezilor indirecte. 

— După cum poţi vedea aici, acea vecină a familiei Croll - 
Gillian Hodge - a raportat poliţiei bătăile din vecini. 
Procuratura a citat-o ca martor, spuse Daniel. Are copii de 
vârsta lui Sebastian și a menţionat în depoziţia ei că el se 
comportă agresiv faţă de copiii ei. Acum... este posibil ca 
judecătorul să nu-i accepte mărturia și știu că tu vei solicita să 
nu fie luată în considerare, dar dacă ei vor încerca să-l prezinte 
pe Sebastian din această perspectivă, noi putem să arătăm spre 
abuzul pe care l-a suferit, ca o explicaţie pentru 
comportamentul său turbulent, care figurează de asemenea și 
în dosarele de la școala lui, subliniind, totodată, faptul că 
existența unui comportament turbulent nu face din el un 
criminal. 

Ochii li se întâlniră. Privirea lui Irene era meditativă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, rosti ea. Sigur că nu trebuie să 
excludem această opţiune, dar nici nu vrem să fim de acord cu 
ei atunci când susţin că este violent. 

— Faptele acestui caz sunt clare - nu au amprente, nu au 
martori credibili care să-l plaseze la locul crimei, probele de 
laborator sunt indirecte - dar știu că vor cita martori care să 
ateste comportamentul lui agresiv față de alţi puști, chiar dacă 
este irelevant pentru acest caz. Putem să ne folosim de martorii 
acuzării împotriva lor. Gillian Hodge va recunoaște că a 
solicitat prezenţa serviciului de urgenţă acasă la familia Croll. 

Irene încuviinţă din cap și puse jos raportul. 

— Mersi. Putem să ne gândim și la varianta asta, spuse ea, 
după care făcu o pauză și îl privi serioasă pe Daniel. Arăţi 
obosit, Danny. 

— Tu arăţi minunat - contraatacă el, privind-o în ochi, înainte 
de a-și goli paharul. 

Ea pară complimentul. 

— Nu ai sedus-o tu pe discipola lui Cari la petrecerea de anul 
trecut? întrebă ea. 

Daniel fu surprins să-și simtă obrajii îmbujorându-se. 

— Hei, ce-i asta, un interogatoriu particular? 


Irene râse, înălțând din sprâncene și ridicând un deget. 

— Unde vă aflaţi la această dată, în septembrie anul trecut? 

Daniel ridică ambele mâini, cu palmele orientate spre ea, 
lăsându-și părul să-i cadă peste ochi. 

— Am auzit că voi doi v-aţi despărţit. Ea s-a mutat la altă 
firmă luna trecută. 

— Mda, am auzit și eu, zise el, uitându-se la ușă. 

Urmă o pauză. Tapetul liniștitor și covorul gros încălziră și 
lungiră pauza. Daniel se simţi însetat și înfierbântat. 

— Cum stau lucrurile cu tine? rosti Daniel. 

— Dacă am sedus vreun discipol? 

El râse, cam strepezit. 

— Nu te vedeai cu judecătorul acela? 

— Dumnezeule, dar asta a fost cu secole în urmă, zău așa. Ea 
păși spre el cu sticla și îi mai turnă șampanie în pahar. El îi 
zâmbi. Ea îl privi în ochi. 

— Chiar arăţi obosit, să știi. 

Daniel își acoperi ochii cu o mână și oftă. 

— Știu, n-am prea dormit în ultima vreme. 

— Nu din pricina cazului ăstuia, sper. Nenorocita de presă. 

— Nu, deși a contribuit și asta, dar... o chestiune personală. 

Daniel o privi și strânse din buze. 

Irene ridică întrebător din sprâncene. 

— O doamnă? 

— Nu, ei bine... păi, de fapt... mama mea... a murit. 

— Oh, Dumnezeule, Danny, îmi pare rău! 

De dincolo de ușă răzbătu un alt val de hohote de râs. Daniel 
fu surprins să simtă că obrajii i se îmbujorează din nou. Nu știa 
de ce îi dezvăluise lui Irene acest adevăr. Își feri privirea. 
Mama mea, mama mea - cu numai două luni în urmă nu mai 
voise să știe de ea. Minnie dispăruse pentru vecie, dar acum 
putea recunoaște iarăși că fusese mama lui. 

Irene se așeză lângă biroul ei. Își scoase pantofii și își mișcă 
picioarele, privindu-l pe Daniel și ţinându-și paharul cu ambele 
mâini. 

— Are să fie un caz greu, Danny, știi asta. 

— Știu - „îngerul ucigaș”. Sună bine. 

Ridică o sprânceană. 

— Nu știu dacă este vorba despre eșecul de anul trecut, dar 
ceva mă sperie la acest caz. 


— Ştiu ce vrei să spui. 

— Nu putem să renunţăm, rosti ea, ridicându-se brusc și 
încălțându-și din nou pantofii. Indiferent cât de rea este 
mediatizarea acum, la proces nu poate decât să se 
înrăutăţească și mai tare. 

Se întinseră amândoi după raport, în același timp, și Daniel îi 
atinse accidental încheietura. 

— Scuze - asta-i copia ta. Poţi să o păstrezi. 

Ea încuviinţă din cap și o puse într-un sertar. Daniel apăsă 
clanţa ușii, simțind cum îi răcorea palma. Când deschise ușa se 
făcu auzită o larmă de glasuri, însoţite de aerul cald de dincolo 
de ușă. Ambele dădură buzna în spaţiul ei liniștit. 

— Mulţumesc pentru băutură, zise el. 

— Mulţumesc pentru că m-ai pus la curent cu noutăţile. 

Făcu un pas înapoi pentru a o lăsa să treacă, dar ea aștepta 
ca el să iasă, așa că se ciocniră iarăși unul de altul. 

— Scuze, rosti el. 

Părul ei mirosea a nucă de cocos. 

Pe hol, ea se despărţi de el. 

— Iartă-mă, te rog. Acum trebuie să-mi văd de treabă. 
Datoria mă cheamă! 

Daniel o urmări cu privirea în timp ce cobora scările, dând 
din mâini și râzând cu dinţii ei drepţi și albi. 

Se învârti prin clădire, sorbind dintr-un alt pahar de 
șampanie. Îi cunoștea pe aproape toţi cei aflaţi acolo, cel puţin 
din vedere. Oamenii îl strigau pe nume și îl băteau pe umăr; 
alţii îi făceau semne cu mâna de la distanţă. Danny își dădu 
seama că nu voia să vorbească cu nimeni. 

Se întrebă dacă era din cauza șampaniei, pe care o dăduse 
pe gât prea repede: își simţea capul strâns într-o menghină. Se 
ridică pe vârfuri pentru a lăsa să treacă doi avocaţi pledanți, 
apoi își croi drum prin mulţime spre una din încăperile vaste de 
la parter. Fereastra era deschisă și putea simţi aerul răcoros al 
serii pătrunzând înăuntru. 

În timp ce se îndrepta spre fereastră, Daniel fu atras într-un 
grup de avocaţi consultanţi. Rămase cu o mână în buzunar, 
zâmbind când și când la glumele lor, în timp ce îi asculta pe 
fumătorii de lângă fereastră. 

— Dar știi că Irene se ocupă de cazul „îngerului ucigaș”? 

— Da? Discutabil pentru o proaspătă „consilieră a reginei”. 


— O să fie un caz răsunător, totuși. Se va judeca în Old 
Boiley, la Curtea Coroanei. O chestie de nivel înalt, zău așa. 

— Ştiu, dar eu nu m-aș apropia de așa ceva. Am auzit că 
pledează nevinovat. Micul ticălos e vinovat cum te văd și cum 
mă vezi, nu-i așa? 

— Face parte dintr-o familie bine situată. Tatăl e comerciant 
în Flong Kong. Îl cunoști din întâmplare pe Giles, care lucrează 
la firma Corneli? El îl știe. Aparent e furios - susţine că totul 
este o greșeală. 

— Ei bine, o să vedem. Irene o să se ocupe de asta. 

— E pe mâini sigure. 

— Sigure și... bune și pentru alte lucruri. 

Bărbatul râse. 

Daniel se scuză. Își goli paharul și îl lăsă pe măsuţa de 
mahon în formă de semilună, lângă un vas de porțelan. 

Fu nevoit să se aplece repede spre măsuţă, pentru că vasul 
alb-albastru se clătină periculos preţ de o clipă, înainte de a-l 
prinde și a-l stabiliza. 

Se încheie la jachetă și aruncă o privire în jur, căutând-o pe 
Veronica, dar nu izbuti să o localizeze, așa că se hotări să 
plece. Se simţea iritat. Poate că Irene avea dreptate și era 
obosit. Se îndreptă spre ușă, simțind un mic șiroi de 
transpiraţie scurgându-i-se pe șira spinării. 

leșit în stradă, adierea răcoroasă a serii fu o adevărată 
alinare. Mai desfăcu un nasture de la cămașă și păși agale spre 
metrou. Răcoarea de moment nu-l mai înviora și atmosfera 
părea îmbâcsită și opresivă, la fel ca în mulţimea în care se 
aflase mai devreme. 

Se simţea singur, decise, mergând cu mâinile în buzunare. 
Nu era un sentiment străin în ceea ce îl privea, și totuși în 
seara aceea alesese să-l deguste - să-l ia în gură și să-i încerce 
aroma. Aceasta era picantă și surprinzătoare, aidoma rubarbei 
din grădina lui Minnie. 

Era bucuros că stătuse de vorbă cu Irene. Și-o aminti 
sucindu-se de pe o parte pe alta în scaun, și mai apoi 
tachinându-l despre discipola cu pricina. 

Nu avusese nicio relaţie de durată cu vreo femeie. 

Îi venea greu să menţină o relaţie după ce trecea fiorul iniţial 
și după ce intimitatea devenea reală. Nu-i plăcea să vorbească 
despre trecutul lui și nu avea încredere în promisiuni. Nu-i 


spusese niciodată unei prietene că o iubea, chiar dacă nutrea 
astfel de sentimente pentru ea. Ele afirmaseră de multe ori că îl 
iubeau, dar el nu simţise niciodată cu adevărat acest lucru, 
nicicând nu fusese capabil să le dea crezare. Se gândi la Irene 
și la umerii ei drepţi și puternici. Luptaseră împreună de 
aceeași parte a baricadei și pierduseră, iar acum împărtășeau 
un soi de loialitate, de inocenţă. Și totuși, în pofida relaţiei lor 
de prietenie, exista o barieră de profesionalism între ei pe care 
el nu credea că avea să o poată trece vreodată. 

Intrând la metrou, trecu de turnicheţi și se poziţionă în 
partea dreaptă a unei scări rulante, coborând pasiv în 
măruntaiele orașului. Se gândi la apropiatul proces și la 
articolele din presă care nu puteau decât să se înrăutăţească. 
Sebastian - nenumit și fără chip - era răul întruchipat, conform 
opiniei presei. Nu numai că băiatul era considerat deja vinovat, 
ci era considerat răul întruchipat. Presa nu îi acorda prezumția 
de nevinovăție. 

Nevinovăţia lui Sebastian îl preocupa în acest moment pe 
Daniel mai puţin decât supraviețuirea băiatului. Se aștepta ca 
băiatul pe care el și Irene îl apăraseră anul trecut să-și 
găsească sfârșitul înainte de a împlini douăzeci de ani. Nu 
dorea ca Sebastian să-i împărtășească soarta. 

În timp ce simţea căldura din metrou învăluindu-l, Daniel se 
întrebă despre linia care separa vârsta adultă de copilărie. Ştia 
delimitarea legală: responsabilitatea penală intra în vigoare 
începând cu vârsta de zece ani. Daniel se întrebă care era 
această limită în realitate. Se gândi iarăși la cum era el la 
vârsta lui Sebastian și la cât de aproape fusese să ajungă în 
situaţia băiatului. 

Familia Thornton refuză chiar și să-l ducă pe Daniel înapoi cu 
mașina la Minnie. Tricia fu trimisă să-l recupereze duminică, la 
ora trei după-amiază, chiar dacă fusese plănuit un weekend 
lung și era de presupus că Daniel avea să rămână până în seara 
zilei de luni. 

Daniel se uita pe fereastra mașinii la reședința presupușilor 
săi părinţi adoptivi, care devenea tot mai mică. Val și Jim 
intraseră repede înăuntru, închizând ușa chiar înainte ca 
mașina să pornească. 

— Tu ești cel mai mare dușman al tău, Daniel, rosti Tricia. 
Aceasta a fost șansa ta de a te bucura de un nou cămin. Ai idee 


cât de dificil este să plasezi un băiat în vârstă de doisprezece 
ani? Foarte dificil, ascultă ce-ţi spun, și ai făcut un lucru 
dezgustător. 

— Nu mi-a plăcut de ei. Vreau înapoi la Minnie. 

— Ei bine, ai fi stat la ei doar pe parcursul weekendului. Nu 
ai fi putut să te porţi cumsecade măcar atâta timp? 

— Nu voiam decât să mă întorc la fermă... - răspunse Daniel, 
după care tăcu preţ de câteva clipe și continuă: ai văzut-o pe 
mama mea? 

Tricia își drese glasul în timp ce cotea pe Carlisle Road. 
Daniel ascultă sunetul cauciucurilor pe asfaltul ud. Se simţea 
cuprins de un calm straniu, ca după un mare efort. Trecuse 
prin șocul, fiorul și sentimentul de eliberare stârnite de faptul 
că se purtase din nou cu adevărat rău. Ceea ce făcuse îl 
narcotizase. Se lăsă pe spate în scaun și simţi cum liniștea 
leneșă și lichidă se infiltra în el. 

Câștigase. Voise să se întoarcă la ea și acum era dus înapoi. 
Se așteptase să fie disprețuit așa că se comportase în 
consecinţă. 

— Jim e un bărbat drăguţ. Știu că este. Pur și simplu, nu ai 
acordat nimănui vreo șansă. 

— Îl urăsc. 

Tricia oftă. 

— Nu te porţi cum trebuie cu bărbaţii, Danny, nu-i așa? 
Pentru că te-ai purtat așa de bine cu Minnie, m-am gândit că o 
să te comporţi astfel cu toată lumea, rosti Tricia, în timp ce 
Danny se uita pe fereastră la câmpuri și la rarii copaci. Vreau 
să spun că te porţi cum se cuvine chiar și la școală... i-am spus 
lui Minnie ce s-a petrecut și e supărată foc. Și eu sunt tare 
supărată, dar nu pot spune că sunt și surprinsă. Ești al dracului 
de norocos că ei nu depun vreo plângere. Continuă să te 
comporti în acest fel și o să ajungi în vreo școală de corecție 
înainte de a ajunge adolescent și atunci Dumnezeu să te ajute, 
flăcău. Dumnezeu să te ajute atunci. Atunci nu o să mai pot 
face nimic pentru tine. 

Când ajunseră, Minnie aștepta în faţa ușii, cu puloverul pe 
umeri. Vederea ei îl făcu pe Daniel să se încovoaie de rușine. Își 
tinu privirea plecată în pământ, temându-se de _ uitătura 
provocatoare a ochilor ei albaștri. Trecu chiar pe lângă Minnie, 
intră în casă și își duse bagajele la etaj. Se liniști la vederea 


culorii albastre a pereţilor, pe care o alesese singur, a 
cuverturii de pe pat, cu mașini de curse, pe care i-o cumpărase 
Minnie, și a ferestrei care dădea în curte. Daniel scoase 
lănţișorul mamei lui și îl puse în sertarul noptierei de lângă 
patul său. Acum era acasă și avea să fie în siguranţă. Cuţitul îi 
fusese luat la familia Thornton, dar nu-și făcea griji din pricina 
asta. Aici nu avea nevoie de el. 

Blitz intră pe ușa dormitorului, cu capul plecat și gudurându- 
se, dând din coadă de bucurie că îl revedea. Imediat ce Daniel 
se întinse spre el, câinele se trânti pe podea și se întoarse cu 
burta-n sus. Scărpinându-l, Daniel putu să le audă pe Tricia și 
Minnie vorbind la baza scărilor. Mirosul de câine și glasurile 
șoptite îi amintiră de sosirea lui la ferma Flynn. Se simţi ușurat 
să miroasă locul și să audă sunetul vioi al glasului lui Minnie, 
chiar dacă nu îndrăznea să coboare scările. li făcea plăcere 
faptul că se întorsese, dar ultimele patruzeci și opt de ore îl 
cam neliniștiseră. Dorea să rămână la etaj împreună cu câinele, 
dar Blitz, simţindu-i disperarea, se feri de el și se strecură pe 
scări. Daniel o auzi pe Tricia plecând și mai apoi îi ajunseră la 
urechi zgomotele pe care le scotea Minnie, pregătind cina. Ştia 
că ea aștepta ca el să coboare scările, dar izbuti să se abţină. 
Putea simţi dezamăgirea ei, în timp ce îl aștepta la baza 
scărilor. Se strecură sub păturile de pe patul său și rămase 
întins acolo, aducându-și aminte, cu părere de rău. 

Prima zi trecuse fără niciun incident, cu toate că Daniel nu se 
simţise bine și în largul său în casa aceea mare, cu suprafeţele 
ei lustruite lună și cu acele covoare în tonuri gălbui. Fusese 
nevoit să se descalţe la ușă și fiecare pahar trebuia așezat pe 
un suport. Dormitorul său avea un pat dublu și un televizor cu 
diagonală mare, dar camera era prea mare și prea întunecată 
noaptea, așa că nu dormise de teama ciudăţeniei ei și a 
umbrelor pe care le-ar fi putut elibera. 

Obișnuit să se scoale o dată cu găinile, să le hrănească și să 
le adune ouăle, Daniel se trezi înaintea familiei Thornton și se 
furișă pe scări. Casa era imaculată. Daniel era înfometat, așa că 
se duse în bucătărie, unde găsi pâine și își unse cu unt o felie. 
Pe când punea untul înapoi în frigider văzu niște dulceaţă de 
căpșuni, din care își puse, de asemenea, pe pâine. Se lumina de 
ziuă, dar ceasul de pe cuptor dădea de veste că era doar șase și 
zece. Dulceaţa nu era așa de bună ca aceea a lui Minnie, pe 


care chiar el o ajutase să o facă, minunându-se că totul se 
putea petrece atât de repede: de la plantă în oală și de acolo în 
gură. 

Rămase puţin timp în bucătărie, după care își luă farfuria în 
camera de zi, unde porni televizorul și căută niște desene 
animate. Râdea în hohote, uitându-se la ele, când felia de pâine 
îi căzu din mână și ateriză pe covor, cu partea unsă cu dulceaţă 
în jos. Încercă să curețe cu apă caldă, dar nu izbuti decât să 
fixeze și mai bine pata în țesătură. Daniel își așeză farfuria 
deasupra petei și continuă să se uite la televizor. 

Jim cobori cel dintâi, după vreo jumătate de oră, frecându-se 
la ochi, dar arborând același zâmbet lăbărţat. Daniel putu să-și 
dea seama, uitându-se la ceasul aparatului video, că era șapte 
fără un sfert. Jim își pregăti o ceașcă de cafea în bucătărie, 
după care veni și se așeză pe canapea. Daniel rămase în 
continuare cu spatele la Jim, dar nu se mai uita la desenele 
animate; privea, în schimb, oglindirea palidă a lui Jim în 
ecranul televizorului. Jim își frecă faţa, căscă și își ridică la 
buze ceașca. 

— Te-ai trezit devreme, nu-i așa? 

Daniel îi zâmbi cu jumătate de gură. 

— La cât te-ai sculat? 

Daniel ridică din umeri. 

— Ești gata îmbrăcat și toate celelalte. Văd că te-ai simţit ca 
la tine acasă. 

— Mi-a fost foame. 

— E în regulă. Dacă îţi este foame, trebuie să mănânci. Nu-ţi 
reproșez nimic. 

Daniel se simţi dintr-odată cuprins de neliniște. Simţea că 
Jim îl privea într-un fel care făcea să i se ridice părul de pe 
ceafă. Se întoarse din nou cu faţa la televizor, uitându-se la 
bărbat cu coada ochiului. 

— Ai terminat cu farfuria asta, fiule? întrebă Jim. 

Bărbatul stătea în picioare lângă el, cu mâna deasupra 
farfuriei. 

— Nu, răspunse Daniel. 

— Pardon? 

— Nu-mi spune așa. 

— Cum să nu-ţi spun? 

— Nu sunt fiul tău. 


— Ah, rosti Jim. 

Daniel trase cu ochiul și văzu că zâmbetul i se lăbărțase 
iarăși pe chip. 

— Firește, ai dreptate. Am înţeles mesajul. Haide, lasă-mă să 
iau asta. 

— Las-o, în regulă? răspunse Daniel, simțind cum inima 
începe să-i bată brusc mai tare. 

— De obicei nu permitem să se mănânce în camera de zi, 
mâncarea e pentru bucătărie - dar nu aveai de unde să știi 
acest lucru. Haide... 

— Las-o, în regulă? repetă Daniel, simţindu-și gura uscată. 

— Ce-i asta? râse Jim. Nu vreau decât să-ţi iau farfuria goală. 

Daniel ţâșni în picioare. Habar n-avea când sau unde 
învățase trupul său să fie atât de pe fază când se înfuria pe un 
bărbat, dar acum se pricepea la așa ceva. Cu toate că vocea lui 
Jim era destul de slabă, Daniel izbuti să audă mânia reţinută 
din ea. 

Își înclină capul. Cuvintele ce ieșeau din gura bărbatului îl 
atacau acum. Erau aidoma unor bulgări grei de țărână azvârliţi 
asupra lui. Nu mai ascultă cuvintele în sine, așa că gura lui Jim 
deveni o gaură oribilă și schimbătoare care se deschidea 
lacomă și se căsca. 

Daniel nu fu în stare să-și aducă aminte ce s-a petrecut după 
aceea; pierduse șirul evenimentelor. Se întinse sub cuvertură și 
respiră adânc, inspirând mirosul de câine și de fermă. Işi 
îngropă fața și mai adânc și simţi căldura propriei sale 
respiraţii pe piele. Acum intrase aproape cu totul sub 
cuvertură. 

Îl privi drept în faţă pe Jim. Daniel era descult și scărmănă 
covorul cu degetele, încurajându-se. Chipul lui Jim părea să se 
contureze nedeslușit dinaintea lui, cu niște dinţi și un nas prea 
mari pentru o asemenea faţă. Bărbatul se aplecă dintr-odată 
spre Daniel. 

Daniel sări înapoi și își scoase briceagul din buzunarul 
blugilor. Îl deschise și îl tinu aţintit spre faţa bărbatului. 

— Dumnezeule mare! 

Jim sări înapoi, așa că Daniel păși înainte. 

— Ce se întâmplă? 

Era Val, în halat de casă. 

— Retrage-te, lasă asta în seama mea, strigă Jim, atât de 


tare, încât îl făcu pe Daniel să tresară puternic. 

— Lasă-mă în pace, spuse Daniel, aducând cuțitul în faţă, 
astfel încât să se poată retrage de lângă Jim, îndreptându-se 
spre perete. 

— Lasă imediat jos chestia aia, zise Jim. 

Daniel îi citi panica sclipindu-i în ochi. Îi văzu mărul lui Adam 
mișcându-se dezordonat în sus și-n jos. Daniel zâmbi, privind 
lumina reflectându-se de pe lamă pe tricoul lui Jim. Jim se 
întinse spre el, încercând să-l înșface pe Daniel de tricou. 

— Ai grijă! ţipă Val. 

Daniel împunse cu briceagul. Făcu o tăietură pe antebraţul 
lui Jim. Bărbatul se dădu înapoi, ţinându-și braţul cu mâna 
liberă. Daniel se uită la dâra subţire de sânge care i se scurgea 
printre degete și picura pe covor. Daniel se relaxă pentru o 
clipă, dar Jim se întoarse brusc și îl trânti pe Daniel la podea, 
călcându-l pe mână și răsucindu-i încheietura în care ţinea 
cuțitul. 

De fiecare dată când revedea lucrurile în minte, acestea se 
petreceau în altfel. Acum Daniel nu mai era sigur cum se 
întâmplaseră de fapt. Prima oară își aminti că Jim ridicase 
mâna și Daniel anticipase o lovitură. Apoi această variantă 
părea greșită; Jim doar se întorsese încet și Daniel văzuse în 
asta o ocazie prielnică. 

Daniel ţipă când fu țintuit la podea. Lovi și izbi în Jim de 
fiecare dată când reuși să-și elibereze un braţ ori un picior. Val 
îl trase pe Jim și amândoi îl abandonară pe Daniel întins pe 
podeaua din camera de zi, închizând ușa după ei. Daniel bătu și 
lovi cu piciorul în ușă, mușcându-și cu dinţii de jos buza 
superioară. Făcu țţăndări toate obiectele artizanale de pe polița 
căminului și apoi se așeză pe marginea canapelei, cu genunchii 
strânși la piept, mângâind inițiala mamei lui. 

Faţa i se înfierbântă atât de tare, încât Daniel se ridică și 
împinse păturile la o parte. Ziua părea proaspătă și bună, 
precum laptele sub smântână, dar cu toate astea Daniel se 
simţi rău. Răutatea apăsa greu în el. Putea să vomite, dar 
nicicând nu putea să și-o alunge din trup. Răutatea era acolo, în 
el, și acolo avea să rămână. 

Se rostogoli pe spate. Putea simţi mirosul puiului pe care îl 
gătea Minnie. Mirosul păsării puse la cuptor îi întoarse 
stomacul pe dos. Se întinse, holbându-se în tavan, privind 


scenele care pâlpâiau mute dinapoia frunţii sale. 

Își auzi stomacul chiorăindu-i. Auzi pocnetul prăjitorului în 
timp ce Minnie vâra în el cartofi pai cruzi. Putu simţi inima 
bătându-i tare, ca și cum ar fi vrut să-i iasă din piept, cu toate 
că el stătea lungit, complet nemișcat. Apoi o auzi pe Minnie 
urcând scările, cu pași greoi, și balustrada de lemn scârțâind 
din pricina greutăţii ei. Suspina în vreme ce urca. 

* 

Minnie se așeză pe pat și trase păturile pentru a-i descoperi 
fața. Daniel se simţi expus și închise ochii. Simţi atingerea 
caldă a degetelor ei pe frunte. 

— La ce te gândești, Danny? șopti ea. 

— La ce am făcut. 

— Poftim? 

— Mă gândesc la ce-am făcut. 

— De ce ai făcut-o, asta poţi să-ţi amintești? 

Daniel își clătină capul pe pernă. 

— Nu știu ce o să mă fac eu cu tine, aşa că mă abtin să fac 
ceva. Nu e niciun păcat să nu-ți placă de cineva - sunt 
sumedenii de oameni de care nu mă sinchisesc nici cât negru 
sub unghie, dar nu poţi să vâri pur și simplul cuțitul în oameni. 
Încearcă să te gândești de ce ţi-a venit să faci una ca asta. 

Daniel se răsuci pe o parte. Se întoarse spre ea, cu mâinile 
sub bărbie și cu genunchii ridicaţi. 

— De ce? șopti Minnie. 

El îi simţi degetele trecându-i prin păr. 

— Pen’ că sunt rău, rosti el încet, dar ea nu-l auzi. 

Se aplecă aproape de el, lăsându-și mâna grea pe creștetul 
lui. 

— De ce, dragule? 

— Pen’ că sunt rău. 

Ea îl trase de cot și el își legănă picioarele și le roti, pentru a 
sta alături de ea. Ea îi luă bărbia cu două degete. O privi în ochi 
și văzu că aceștia licăreau, ca în prima zi în care o întâlnise. 

— Tu-nu-ești-rău, zise ea, iar el simţi strânsoarea degetelor ei 
pe bărbie. Ești un băiat minunat, iar eu sunt o femeie 
norocoasă pentru că te cunosc. 

El nu se putu înfrâna, dar încercă totuși să-și oprească 
lacrimile. 

Putu să simtă mirosul câinelui și al ierbii de afară în 


puloverul ei. Dintr-odată ziua deveni teribil de împovărătoare 
pentru el și se sprijini de ea, lăsându-și obrazul să se 
odihnească pe umărul ei. Ea îl îmbrăţișă - îl cuprinse cu ambele 
braţe și îl strânse tare, scoțând răutatea din el. 

— ...Dar nu poţi să rănești oamenii, Danny, sau micile mele 
animale doar pentru că așa îţi vine... _ 

Auzind aceste cuvinte, el o împinse la o parte. Încă îi mai era 
rușine. 

— Ştiu că oamenii te-au rănit, în multe și felurite moduri, și 
pot să înțeleg că vrei să te răzbuni, dar lasă-mă să-ţi spun... 
calea asta e numai pentru idioţi. Și știu ce-ţi zic! Poţi să 
răspunzi în multe, multe alte feluri. 

Daniel se smiorcăi și își șterse ochii și nasul cu mâneca. 

— Era nevoie să-l tai? Puteai să vorbeşti cu el sau să-i ceri să 
te aducă înapoi, dacă asta voiai. Nu era nevoie să-l tai. 

Daniel încuviinţă din cap, cu bărbia atât de aproape de piept, 
încât ea nu fu sigură dacă văzuse sau nu acordul lui. 

— De ce ai făcut-o? Ai crezut că avea de gând să te lovească? 

— Poate... nu știu... nu. 

Clătină din cap, uitându-se la ea. Ochii ei erau lăsaţi în jos la 
colţuri și între sprâncenele ei se crease o cută adâncă. 

— Atunci de ce? _ 

Respiră adânc. Își privi picioarele. li atârnau șosetele, își 
scutură piciorul și privi șoseta dansând pentru o clipă. 

— Vreau să stau aici, rosti el, uitându-se în continuare la 
șosetă. 

Urmă o pauză. El se uită la mâinile ei. Erau strânse și îi 
atârnau. li fu teamă să se uite la ochii ei. 

— Vrei să spui că ai făcut-o pentru ca ei să nu vrea să te 
adopte? rosti ea, în cele din urmă. 

Vocea ei era calmă. Nu auzi nicio urmă de dojană în ea. Suna 
ca și cum ea ar fi vrut doar să înţeleagă. 

Simţi un nod dureros în gât. Își aminti cuvintele pe care le 
rostise Tricia atunci când își luase rămas-bun de la mama lui 
pentru ultima oară: 

— Dacă nimeni altcineva nu mă vrea, o să stau cu ea? 

— Nu, dragule. Ea e o asistentă maternală. Vor fi alţi băieţei 
și fetițe care vor avea nevoie de ea. 

— Vreau să stau aici. A 

Era tot ce putu să rostească. Își încleștă pumnii și așteptă ca 


ea să vorbească. I se păru un timp nesfârșit de lung. 

— Ai vrea să te adopt eu? Dacă chiar îţi dorești asta cu 
adevărat, nu am nimic altceva mai bun de făcut. Te voi adopta 
cât ai bate din palme dacă mă lasă. La drept vorbind, te-am 
adoptat din clipa în care am dat cu ochii de tine. Vrei să rămâi? 
Voi încerca să fac asta pentru noi. Nu pot să-ţi promit că voi 
obţine aprobarea, dar o să încerc. 

Ea îl privea în ochi. Și cum îl ţinea de umeri, fu nevoit să se 
uite la ea. Nu voia să spună nimic, pentru că știa că ar fi 
izbucnit din nou în plâns. Incercă să dea aprobator din cap, dar 
era înlănțuit atât de strâns, încât ar fi arătat ca și cum ea i-ar fi 
scuturat bărbia. Ea se încruntă, ridicându-și una dintre 
sprâncenele gri. 

— Vrei să... mă adopti, izbuti el să îngaime. 

Degetele ei erau adânc înfipte în umerii lui. 

— Ştii că vreau și eu același lucru, dar e vorba despre o 
chestiune juridică. Știu că știi mai mult decât oricine cum se 
poate întoarce asta împotriva ta. Cuvintele legilor au propria 
lor magie și eu nu o înțeleg, dar o să încerc, pentru noi. Nu 
trebuie să-ți faci speranţe prea mari până când nu vom ajunge 
să semnăm actele. Pricepi? 

Ea îl îmbrăţișă și el înghiţi în sec, lăsându-și iarăși lacrimile 
să îmbibe lâna puloverului ei. Nu scoase un sunet, dar inima 
bătea să i se spargă. Fu inundat instantaneu de bucurie, pentru 
că ea îl voia. 

— Dumnezeule mare, spuse ea dintr-odată, cartofii noștri or 
să se răcească și pasărea se va face scrum. 

El respiră adânc, gândindu-se la cartofii ei reci. Era tot ceea 
ce își dorea să mănânce. 

Sebastian arăta diferit atunci când Daniel se întoarse la 
centrul de detenţie pentru a se întâlni cu el. Imperturbabila sa 
stăpânire de sine era neschimbată, dar el era mai greoi și mai 
buhăit. Chipul băiatului era umflat și avea cearcăne întunecate 
la ochi. Încheieturile lui subţiri se îngroșaseră și existau gropițe 
pe dosul mâinilor sale. Nu prea aveai unde să faci mișcare la 
Parkland House și Daniel știa că meniul bazat pe cartofi prăjiți 
și pizza trebuie să fi reprezentat un șoc după legumele organice 
de Isligton cu care era sigur că îl hrănise Charlotte. 

— Cum îţi merge? întrebă Daniel. 

— E în regulă, răspunse Sebastian, cu obrazul sprijinit în 


pumn și rânjind. E plictisitor. Și școala de aici e chiar mai rea 
decât școala normală. Profesorii sunt stupizi și ceilalţi copii îi 
întrec la capitolul ăsta. 

— Ei bine, nu a mai rămas mult până la procesul tău. Astăzi 
nu vreau decât să parcurgem împreună câteva chestiuni. 

— O să fiu ţinut în boxa acuzaților? 

— Nu. Înainte de proces, vei fi dus să vezi tribunalul. O 
femeie drăguță va face o tură împreună cu tine. O cunosc. 

Îți va spune totul despre proceduri și despre ceea ce se va 
întâmpla. Știm deja că vei sta lângă mine, iar părinţii tăi vor fi 
așezați în spatele nostru, și nu în boxa acuzaților, îţi convine 
aranjamentul ăsta? 

Sebastian încuviinţă din cap. 

— E din cauză că ei nu cred cu adevărat că am făcut-o? 

— Nu, e pentru că ești un copil. Acum nu îi trimit decât pe 
adulţi în boxa acuzaților. 

— O să-i spui judecătorului că nu eu am făcut-o? 

— TȚi-o mai amintești pe Irene Clarke, avocatul tău pledant? 

Sebastian confirmă, dând viguros din cap. 

— Ei bine, ea va prezenta cazul juriului. 

Daniel își deschise carneţelul și scoase capacul stiloului. 
Sebastian se ridică și se mută lângă masă, pentru a se uita la 
hârtiile din dosarul lui Daniel. Se aplecă, lipindu-se de Daniel, 
și îi examină din nou cartea de vizită, telefonul mobil, stiloul și 
USB-urile pe care le ţinea în buzunarul de piele al mapei sale. 
Daniel putea mirosi părul curat al băiatului și aroma de căpșuni 
din respiraţia lui. Apăsarea blândă a băiatului pe umărul său 
era amară. Daniel își aminti cum cerșea dragoste de la străini: 
lipindu-se de ei, în căutarea unei afecţiuni care nu era nici 
oferită, și nici așteptată. Așa că Daniel nu se feri de greutatea 
băiatului. Luă notițe în carneţelul său, având grijă să nu se 
întoarcă și să-l respingă din întâmplare. După o clipă, Sebastian 
oftă și păși înapoi la masă, ţinând iphone-ul lui Daniel în mâini. 
Daniel îl închisese când intrase în Parkland House. Sebastian îl 
porni, cu dexteritate. 

Daniel întinse mâna, cu palma în sus. Băiatul zâmbea, atunci 
privirile li se întâlniră. 

— Mersi, rosti Daniel, în așteptare. 

Nu prea știa de ce îi permisese lui Sebastian să-i ia telefonul 
și acum credea că avea să-i fie înapoiat fără să se certe. 


— Obișnuiesc să mă joc cu telefonul mamei mele. 

— Foarte bine, cu siguranţă că o să poţi face asta data 
viitoare când o să vină să te vadă. 

Sebastian îl ignoră, lăsându-se pe spate în scaun și răsfoind 
agenda lui Daniel. 

Daniel încercă să-și amintească modul în care se comporta 
Minnie atunci când el era obraznic. Obișnuia să-i arunce o 
privire rece, cu aceeași ochi care puteau fi inundaţi de simpatie 
și căldură. Asta îl convingea că ea era șefa. Daniel simţi cum i 
se iuțeau bătăile inimii, la gândul că era posibil să nu fie 
capabil să-l controleze pe băiat. În cele din urmă, Sebastian 
ridică ochii și Daniel îi întâlni privirea. Își aduse aminte de 
privirea de oţel a ochilor lui Minnie. Ea nu se temuse niciodată 
de el. Nu-și putea imagina că era în stare să comunice atât de 
multă putere ca și ea, dar Sebastian tresări ca și cum ar fi fost 
înţepat și depuse telefonul în palma lui Daniel. 

— Așa, spuse Daniel, scoțându-și jacheta și înfruntându-l pe 
Sebastian. Acuzarea are de gând să o aducă pe mama lui Ben în 
boxa martorilor. Probabil că va fi primul lor martor, urmată de 
vecinii tăi și de câţiva copii din zonă și de la școală. 

— Cine? întrebă Sebastian, cu chipul atent din nou și cu ochii 
săi verzi limpezi și concentrați. 

Daniel frunzări prin însemnările sale. 

— Poppy... Felix. 

— Nu mă plac, vor spune că sunt rău. 

— Din cauza asta îi citează acuzarea. Dar nu-i vom lăsa să 
spună că ești rău. Din punct de vedere juridic, nu le este 
permis să aducă dovezi din care să reiasă caracterul tău rău. 
Este irelevant și incorect. Irene va împiedica acest lucru. Vreau 
doar să știi toate astea deoarece eu cred că mama lui Ben și 
mai apoi puștii pe care îi cunoști nu ne vor umple de fericire 
atunci când îi vom vedea la tribunal, dar nu asta este partea 
principală a cazului. Trebuie să încerci să nu-ţi ieși din fire din 
această cauză, OK? 

Sebastian încuviinţă din cap. 

— Acum o să punem la punct detaliile mărturiei tale. Eşti 
sigur că nu există niciun alt lucru pe care să-l știi și pe care să 
vrei să mi-l aduci la cunoștință? 

Sebastian privi într-o parte pentru o clipă, după care clătină 
violent din cap. 


— În regulă. 

— Va trebui să depun mărturie? 

— Nu. Pentru moment, planul prevede că tu nu o să depui 
mărturie. Nu e cea mai simpatică experienţă și sunt convins de 
faptul că va fi suficient de dur doar să te uiţi. Dar trebuie să 
așteptăm și să vedem cum se desfășoară cazul. Irene poate să 
hotărască ulterior că vrea ca tu să depui mărturie, dar o să 
vorbim cu tine despre asta, dacă o să fie cazul. OK? 

— OK. 

— Partea principală a dosarului lor vor fi probele de 
laborator și prezentarea lor va dura probabil multă vreme. O 
mulțime dintre lucrurile care se petrec la tribunal sunt 
plictisitoare și științifice și or să ţi se pară niște aiureli, dar 
trebuie să încerci să rămâi atent. Lumea va fi cu ochii pe tine. 

Sebastian se ridică brusc, ca și cum ideea de a fi privit îl 
înspăimântase. Bătu din palme și îi zâmbi lui Daniel, cu ochii 
strălucindu.-i. 

— Chiar așa? întrebă el. Vor fi cu ochii pe mine? 

Daniel se holbă la băiat și Sebastian îi întâlni privirea. Nu era 
nici urmă de rușine în ochii băiatului. Niciun semn că ceea ce 
spusese era nepotrivit. Dar nu era decât un copil, la urma 
urmelor. 

— Mama și tatăl tău au fost să te vadă ieri, nu-i așa? 

Umerii lui Sebastian căzură. Încuviinţă din cap, cu privirea 
pironită asupra mesei. 

— Ştiu că e greu. Sunt convins că le duci dorul. 

— Cred că ești norocos, rosti Sebastian, privindu-l pe Daniel 
în ochi. 

— De ce? 

— Tu nu ai tată. 

Daniel respiră încet. 

— Ei bine, știi tu, uneori bărbaţii pot fi niște ticăloși, 
răspunse el. 

Sebastian confirmă, dând din cap. Daniel era sigur că băiatul 
înţelesese. 

— Vreau să ies curând, să am grijă de ea. Uneori pot să-l fac 
să se oprească. 

— Știu cum te simţi, zise Daniel. Și eu obișnuiam să vreau să- 
mi apăr mama, dar tu trebuie să ai grijă în primul rând de tine. 
Trebuie să-ţi amintești că ești un băieţel, iar el e un bărbat în 


toată firea. 

Era genul de lucru pe care l-ar fi spus și Minnie. 

După ce își termină treaba, Daniel merse pe jos până la 
pubul „Crown”, din colțul străzii sale, cu mâinile în buzunare și 
cu bărbia plecată. Venise toamna acum, iar aerul era răcoros. 
Daniel fu pe punctul de a face cale întoarsă pentru a-și lua 
jacheta, dar renunţă, căci nu avea chef să urce din nou scările. 

În bar străluceau luminile şi era cald, un foc de bușteni 
pâlpâind într-un colţ, iar mirosul de mâncare și de lână jilavă 
plutea în aer. Daniel comandă o halbă și se așeză la bar, 
învârtind paharul din faţa lui și așteptând să fie servit. De 
obicei citea un ziar, dar nu și în această seară. Era sătul până-n 
gât de ziare; indiferent pe care l-ar fi ales, ar fi dat inevitabil 
peste Sebastian, nenumit, dar menţionat ca „îngerul ucigaș de 
copil”, sau pomenit la mâna a doua, în fragmente disparate 
referitoare la „societatea falimentară”. Ben Stokes fusese deja 
imortalizat, fusese transformat într-un martir al bunătăţii, al 
copilăriei în sine. Nu mai era vorba pur și simplu despre 
Benjamin Stokes, în vârstă de opt ani, ci de Micul Ben, sau 
Benny, întotdeauna înfățișat în același mod: o fotografie școlară 
făcută cu doi ani înainte de moartea lui, cu doi dinţi din faţă 
lipsă și cu părul de pe părţile laterale ale capului vâlvoi. Era un 
înger din rai, așa că Sebastian primise rolul diavolului. 

Atenţia constantă a presei reprezenta o noutate pentru 
Daniel. Unii dintre adolescenţii pe care îi apărase în trecut nu 
fuseseră mult mai mari decât Sebastian și avuseseră parte de 
vieţi dure, dar fuseseră aproape invizibili pentru presă. 
Cazurile lor beneficiaseră de câteva rânduri în marginea 
paginii. De ce ar fi contat unii ca ei? Erau doar puști din niște 
găști, care controlau totul în interiorul lor. Funcţiona legea 
selecției naturale. 

Acum nu mai erau decât trei săptămâni până la procesul lui 
Sebastian. Doar gândul la el făcea ca gura lui Daniel să se 
usuce. Luă prima dușcă de bere. Daniel era pregătit pentru 
proces, chiar dacă se simţea inutil în cazul înfăţișărilor de la 
tribunal. 

Începându-și halba, își aminti de ochii băiatului din ziua 
aceea, ceva mai devreme, de intensitatea lor. 

Tresărirea lui la gândul de a merge la tribunal. Adevărul era 
că Daniel habar n-avea de ce era capabil băiatul să facă. In 


ciuda barului încălzit, Daniel simţi un fior. 

— Cum merge, Danny? îl întrebă barmanul. 

Era îmbrăcat într-o ţinută specifică anilor cincizeci, cu burta 
revărsându-i-se peste curea și cu un chip doldora de poveștile 
pe care le auzise. 

— Ai avut o săptămână grea? 

Daniel oftă și zâmbi, clătinând din cap. 

— Doar ca de obicei. 

— Ce s-a întâmplat cu drăguţa ta? N-am mai văzut-o de 
secole. 

— S-a mutat. 

— Îmi pare rău, amice, spuse barmanul, lustruind un pahar și 
punându-l sub tejghea. Credeam că vă potriviţi ca două boabe 
într-o păstaie. 

— Unor lucruri nu le e dat să dureze, nu? 

— Ei, lasă, că are balta pește, cum se zice. 

Vocea blândă a barmanului, cu un accent cockney, de clasă 
muncitoare, se stinse și el se îndepărtă spre celălalt capăt al 
barului, pentru a servi un cuplu care tocmai intrase, femeia 
tremurând din pricina aerului răcoros al serii. 

Daniel se uită la lichidul de culoarea ambrei din paharul său. 
Se încălzise între palmele sale. Încetișor, sorbi o altă dușcă, 
uitându-se la soarele care apunea în Victoria Park, colorând 
norii joși într-o nuanţă aflată undeva între roșu și roz. 
Atmosfera din bar era caldă și reconfortantă, îndulcită de 
aroma cidrului, a berii și a mâncării calde. 

Lucrurile i se limpeziră acum, cu toate că se simţea încă dus 
de val. Dorea ca procesul lui Sebastian să înceapă și dorea să 
afle mai multe despre viaţa lui Minnie. Voia să o înţeleagă. Se 
simţi ca în acel moment din alergare, când își intra în ritm și 
respiraţia i se regulariza. Acel moment în care se gândea că ar 
fi putut continua să alerge la nesfârșit. Într-o asemenea stare 
alergase maratonul din Londra, în 2008. 

Îi fu adusă cina și își mâncă mecanic burgerul, după care 
plecă, întorcându-se pe jos la apartament, cu mâinile în 
buzunare și cu bărbia în piept. 

Urcă agale scările, dar parcurse în fugă ultimele câteva 
trepte, auzind telefonul sunând. 

— Alo? 

— Danny, tu ești? 


Recunoscu vocea feminină, dar se luptă să o identifice exact. 

— Danny, sunt Harriet. 

Respiră adânc. 

Holul era cufundat în beznă, dar Daniel nu aprinse lumina. 
Se lăsă să alunece pe lângă perete și ascultă, ţinând telefonul 
cuibărit între umăr și ureche. Își sprijini coatele pe genunchi. 

— Ce mai faci? întrebă el. 

Cu genunchii strânși la piept, putea să-și simtă inima bătând. 
Se întrebă ce avea să-i spună ea, dacă avea de gând să-l acuze 
în continuare. 

— Am simţit nevoia să te sun înapoi. Cu cât m-am gândit mai 
mult, cu atât mi-am dat seama că a fost... o bădărănie fără rost. 
Ea a avut o viaţă grea, și acum, că nu mai este, îmi lipsește, dar 
știu că și tu trebuie să simţi același lucru. Nu contează ce s-a 
petrecut între voi, la un moment dat aţi fost foarte apropiaţi și 
trebuie să fie o pierdere teribilă pentru tine. 

Daniel nu știa ce să spună. Își drese glasul și respiră adânc. 

— Niciodată nu am fost de acord cu faptul că se ocupa de toţi 
acei copii... 

— Te referi la faptul că era asistentă maternală? De ce nu? 
Se pricepea la așa ceva, nu-i așa? 

— Era o mamă bună, dar nu sunt în stare să-mi dau seama ce 
rost avea. Mă bate gândul că nu făcea decât să se tortureze 
singură. 

În beznă, Daniel se încruntă. 

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai sunat. 

— Ei bine, nu i-ar fi plăcut ca eu să vorbesc așa cu tine, în 
orice caz, rosti ea, vocea frângându-i-se și înecându-i-se pentru 
o clipă, dar după aceea își recăpătă controlul. Nu te-am trezit, 
nu-i așa? 

— Nu, tocmai am intrat. 

— Muncești, în continuare, pe brânci? întotdeauna ai tras din 
greu. 

Se lăsă tăcerea pentru o clipă. Daniel putea auzi respiraţia 
Harrietei și semnalul sonor al știrilor de la ora zece. 

— Ce doreai să afli despre ea, Danny? 

Își întinse picioarele în hol și se frecă cu o mână la ochi. Nu 
era pregătit pentru asta în acel moment. Săptămâna îl storsese 
de puteri, lăsându-l sleit. Respiră adânc înainte de a răspunde. 

— Ei bine, nu te învinuiesc pentru că nu ai vrut să stai de 


vorbă cu mine. Ţi-ai pierdut sora. Nu am vrut ca totul să devină 
și mai greu pentru tine. E doar... e vorba doar despre faptul că 
acum m-a lovit gândul că ea nu mai este. Chiar și la 
înmormântare, cred că eram încă... furios pe ea. Niciodată nu 
am lămurit aceste lucruri, dar acum, că ea nu mai este, 
presupun că într-adevăr... îmi lipsește. 

Când rosti cuvintele îmi lipsește, vocea îi tremură. Respiră 
adânc pentru a-și reveni. 

— M-am întors în casă... la fermă. Nu o mai văzusem - nu 
mai fusesem acolo de multă vreme. A fost... nu știu, m-a făcut 
să-mi amintesc tot soiul de lucruri. S-au întâmplat cu atât de 
mulţi ani în urmă, dar nu păreau să-mi facă plăcere. Mi-a lăsat 
și o cutie cu fotografii. Mi-am dat seama că nu știam multe 
lucruri despre ea... 

— Spune-mi ce vrei să știi, dragule, și o să-ţi spun. 

— Ei bine, vreau să știu de ce era atât de tristă? 

Înghiţi în sec. 

— Păi. Ştii că a pierdut-o pe micuța ei, și mai apoi s-a 
întâmplat același lucru și cu soţul, la destul de puţin timp, unul 
după altul. 

— Da, dar n-a vorbit niciodată despre asta, așa că nu știu 
întreaga istorie. 

— Ei bine, la doar un an după asta se îngrijea deja de copiii 
altor oameni. N-am putut să înţeleg. Incă nu înţeleg. Era o 
asistentă bună, o mamă bună; am bănuiala că trebuia să se 
îngrijească de oameni. Făcea parte dintre acei oameni care 
simt nevoia de a le purta de grijă celorlalţi. 

— Îmi amintesc că îmi spunea cât de fericită era... niciodată 
nu a discutat cu mine despre Norman și Delia. Întotdeauna a 
evitat subiectul - spunea că era prea dureros. 

Harriet oftă. Daniel îl auzi pe soţul ei, întrebând-o dacă voia 
ceai. 

— Ce ai vrut să spui atunci când ai afirmat că se tortura 
singură? întrebă Daniel. 

— Păi, când îţi este luată fetiţa și tu te transformi într-o 
asistentă maternală căreia îi sunt trimise fetițe noi la fiecare 
câteva luni... Dar niciuna nu avea cum să fie a ei... - rosti ea, 
glasul împotmolindu-i-se iarăși. Cum putea să suporte așa 
ceva? Și tu știi că, înainte de venirea ta acolo, nu fuseseră 
decât fete, fără nicio excepţie. 


Daniel își duse o mână la gură. 

— Ea zicea, continuă Harriet, vocea frângându-i-se din nou, 
dar își reveni și nu rămase fără grai decât preţ de un suspin - 
că Delia adusese atât de multă dragoste în ea... ea nu știa ce 
altceva să facă cu ea însăși, înţelegi. A tot continuat să ofere... 
Asta i-a venit de hac, crede-mă! S-a stins atât de singură, și nu 
e drept, când ea a iubit, degeaba, jumătate de lume. 

— N-am știut nimic legat de toate astea, rosti Daniel, 
sprijinindu-se cu spatele de perete, în timp ce mintea îi explodă 
de amintiri, în holul întunecat. Când eram mic, atunci când am 
fost dus prima oară să locuiesc împreună cu ea, era ca și cum 
ea ar fi fost subiectul de bârfă al locului. Peste tot auzeai 
povești legate de ea. Nu ţi-ar veni să crezi... 

— Da. Așa stătea treaba. Orășelele mici de soiul ăsta sunt 
pline de oameni înguști la minte, asta e, iar ea era o figură. Ea 
era o fată de oraș mare. lubea Londra; fusese fericită acolo. 
Norman a vrut ca ea să se mute în Cumbria. Vreau să zic... 
Cumbria... pentru numele lui Dumnezeu. Minnie în Cumbria! 
După ce a murit, pur și simplu nu am fost în stare să pricep de 
ce a rămas acolo. Nu avea nicio legătură cu acel loc. Mută-te 
înapoi la Londra sau mută-te aici, i-am spus, orice numai să nu 
rămâi în locul ăla nenorocit. 

— Îi plăceau ferma, animalele. 

— Asta era doar o scuză. 

— Își făcuse o familie acolo. Avea o casă... 

— Măcar dacă s-ar fi întors în Irlanda... dar era hotărâtă să 
rămână, ca și cum ar fi fost penitenta ei. 

— Penitenţă pentru ce? 

— Ei bine, s-a autoînvinovăţit, nu-i așa? Ca și cum i-ar fi făcut 
vreodată rău cu bună știință fetiţei. O iubea mai mult decât 
orice pe lume. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Daniel, în șoaptă. Un accident de 
mașină? 

— Da, și poţi să-ţi închipui cum e să pierzi un copil de șase 
ani. Unicul ei copil. Și Delia era cuminte ca o mielușică. Era cel 
mai isteţ și mai amuzant copil pe care ai fi putut să-l întâlnești 
vreodată. Era bucăţică ruptă din Minnie, când era mică. 
Cârlionţi negri și cei mai strălucitori ochi albaștri pe care i-ai 
văzut vreodată. Era o drăguță. Lucram în Anglia când s-a 
întâmplat și am venit într-un suflet, imediat ce am aflat, dar 


atunci micuța era deja ca și dusă... 

Daniel își tinu respiraţia. 

— Era conștientă încă, vezi tu... era pe muchie. A avut parte 
de cele mai groaznice răni, și suferea foarte tare. Minnie abia 
dacă putea să o atingă. O ţinea de mână și micuța îi spunea: 
Sunt pe moarte, manii? Şi, oh, Dumnezeule, se lupta din 
răsputeri, se lupta să se agaţe de viaţă. Minnie devenise dintr- 
odată atât de calmă. Mi-o amintesc, șoptindu-i Deliei: FE în 
regulă, iubito, tu vei fi îngerul meu pentru... 

Harriet începu să plângă încetișor. Daniel se ridică și aprinse 
lumina în hol. Strălucirea ei bruscă îi răni ochii și se apără, 
punându-și mâna pavăză. O stinse din nou. 

— Minnie s-a învinovăţit singură pentru că se afla la volan, 
atunci când s-a întâmplat? 

— Ea conducea... dar nu a fost numai asta, răspunse Harriet, 
după care se auzi cum aceasta își sufla nasul. Delia fusese la o 
petrecere în seara cu pricina, vezi tu. A fost acasă la una dintre 
prietenele ei pentru o zi de naștere și 

Minnie s-a dus să o ia. Una dintre celelalte micuţe dorea să 
meargă și ea acasă și Minnie s-a oferit să o ducă, pentru a-l 
scuti pe tatăl ei de un drum, înţelegi... 

— Dumnezeule mare, îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi 
întâmplat ieri. Minnie mi-a spus că Delia purta cea mai bună 
rochie pe care o avea, cu mici margarete imprimate pe ea, și că 
o făcea să arate tare dulce. Mi-a mai spus că Delia luase o 
bucăţică de prăjitură de la petrecere, într-un șerveţel albastru. 
Îmi aduc încă aminte - spunea că era un servetel albastru. 

— Minnie, Dumnezeu să o ierte, a lăsat-o pe Tildy, prietena 
Deliei (sunt sigură că așa se numea), să stea pe locul din faţă, 
prevăzut cu centură și restul. Delia s-a așezat în spate, fără 
centură. Așa era atunci, Danny, în anii șaptezeci... niciun fel de 
alte măsuri de siguranţă. Nu fuseseră nici măcar inventate... 

— Minnie spunea că micuța îi cânta la ureche - Deliei îi 
plăcea întotdeauna să cânte în mașină. Tinea câte un cot pe 
fiecare dintre scaunele din faţă, știi cum le place copiilor, sau 
stătea oricum în spatele lor, și Minnie i-a spus așază-te la loc, și 
apoi... asta a fost. 

— Ce a fost? întrebă Daniel, ţinându-și degetul mare între 
dinți. 

Harriet izbucni din nou în plâns. 


— Au derapat. Șoseaua era udă, vezi tu. Plouase atât de mult 
și blestematele astea de drumuri de țară erau ude și 
alunecoase. Minnie mi-a spus că Delia nu a scos un sunet, nici 
măcar atunci când... a lovit parbrizul. Oh, 

Dumnezeule! îmi pare rău, Danny, nu mai pot continua acum. 

Harriet plângea în hohote. O auzi respirând sacadat. 

— Vreau să-ți mai spun doar că îmi pare rău pentru ziua 
aceea, strigă ea. 

— Îmi pare rău că te-am supărat - îi răspunse el, simţindu-și 
pieptul strâns ca într-o menghină. Îţi mulțumesc pentru că m-ai 
sunat. 

— Te iubea, știi asta, rosti Harriet, smiorcăindu-se. Era 
mândră de tine. Îmi pare bine că ai reușit să ajungi la 
înmormântare. Ar fi vrut ca tu să te afli acolo. 

Daniel închise. Apartamentul era rece. Simţea o durere în 
gât. Merse în camera de zi, care era și ea scufundată în beznă. 
Fotografia pe care i-o lăsase se contura întunecată pe albul 
șemineului. Fără să aprindă lumina și fără să o ridice, putea să- 
i vadă chipul. Trebuie să fi fost făcută pe la sfârșitul anilor 
șaizeci, începutul anilor șaptezeci: culorile erau strălucitoare, 
mai vesele decât cele din realitate, ca și cum ar fi fost pictate, 
provenind din imaginaţie și nu din viața reală. Minnie purta o 
fustă scurtă și Norman avea ochelari cu ramă neagră de baga. 
Copila era și ea aproape ireală: obraji de porțelan și dinţi albi 
ca niște perle. Ca și Ben Stokes, fusese răpită din viaţă, atunci 
când era încă perfectă. 

Se duse prin întuneric în bucătărie, unde își luă o bere din 
frigider. Lumina intensă din frigider îl deranjă. Simti cum frigul 
și sticla rece îi făceau pielea de pe braţe ca de găină. Își mușcă 
buza și bău direct din sticlă, golind-o pe jumătate înainte de a o 
trânti pe blatul mesei din bucătărie. 

Daniel își acoperi ochii cu o mână. Era foarte rece, dar ochii 
îi ardeau. Își duse dosul mâinii la buze, incapabil să înțeleagă, 
în vreme ce lacrimi fierbinţi prinseră să i se prelingă pe obraji. 
Trecuse atât de multă vreme de când nu mai plânsese. Işi 
acoperi faţa cu scobitura braţului, amintindu-și alinarea pe care 
i-o aducea carnea ei, învăluită în lâna aspră a puloverului. 
Înjură și își mușcă buza, dar întunericul era iertător; îi dădu 
pace. 

Venise primăvara. Aerul era plin de mirosul de bălegar și de 


aroma mugurilor proaspeţi. Cizmele de cauciuc ale lui Daniel 
clefăiau în noroiul curţii din spate în timp ce îi hrănea pe 
Hector și pe pui. Ușa coteţului atârna într-o balama și unele 
dintre firele împletiturii de sârmă se rupseseră. Daniel 
îngenunche în noroi pentru a repara plasa de sârmă și trase la 
loc zăvorul. Vulpile dăduseră iama în puii de la ferma vecină cu 
cea a lui Minnie. Păsările ei se speriaseră doar, cotcodăcind și 
fâlfâind din aripi, dincolo de plasa de sârmă, în toiul nopții, 
până când Minnie ieșise afară împreună cu Blitz, pentru a pune 
pe fugă vulpea. 

Era șase și jumătate dimineaţa și stomacul lui Daniel chiorăia 
de foame în timp ce își făcea treburile. Era încă frig și mâinile 
lui deveniseră roz, căci îi ieșeau binișor din mâneci. Hainele îi 
rămăseseră din nou mici și mânecile cămășilor începuseră să 
nu-i mai acopere antebraţele. Minnie îi promisese că avea să-i 
cumpere haine noi la sfârșitul lunii, împreună cu un 
echipament de fotbal. Acum era atacant în echipa școlii. Dar 
era o zi de sâmbătă și trebuiau să meargă la piaţă. 

Daniel putea să o vadă pe Minnie la fereastră, umplând 
ceainicul și făcând păsatul de ovăz. Dimineaţa, părul ei coliliu 
era despletit, prins în lateral cu două clipsuri de baga. Numai 
după ce se îmbrăca avea să și-l pieptene în sus, prinzându-l 
într-un coc, pe cap. 

Părul mamei lui Daniel era castaniu-deschis și tuns scurt, dar 
ea și-l vopsise blond. Pe când golea ultimele resturi în ţarcul 
găinilor, Daniel își aminti senzaţia părului ei între degetele lui. 
Părul ei era subţire și moale, spre deosebire de buclele grele 
ale lui Minnie. 

După necazurile cu cei din familia Thornton, Minnie îi 
spusese lui Daniel că avea să facă demersurile necesare pentru 
a-l adopta.  Întocmiseră împreună dosarul, împrăștiind 
formularele pe masa din bucătărie. Acum nu puteau decât să 
aștepte. Ideea de a fi copilul altcuiva, fiind în același timp și fiul 
mamei sale, i se părea ciudată lui Daniel, cu toate că fusese de 
acord și simţea o bucurie straniu de promițătoare la acest 
gând. 

Minnie îl întrebase dacă dorea să își schimbe numele în 
Flynn dar el hotărâse să-și păstreze propriul nume: Hunter. Era 
numele mamei lui Daniel, nu al tatălui său. Voia să-i păstreze 
numele pentru că îi plăcea. Era numele lui, dar se gândise, de 


asemenea, că era posibil ca, atunci când avea să împlinească 
optsprezece ani, mama lui să vrea să-i dea de urmă. Dacă ea l- 
ar fi căutat vreodată, voia să fie ușor de găsit. 

Inăuntru, Daniel se spălă pe mâini, bucurându-se să simtă 
apa caldă pe degetele sale îngheţate. Atunci când termină, se 
aplecă peste chiuvetă și se holbă la chipul său din oglindă. Se 
uită ţintă la părul său întunecat, aproape negru, și la ochii săi 
de un căprui-întunecat, care erau atât de închiși la culoare, 
încât trebuia să te uiţi de foarte aproape pentru a distinge 
pupila de iris. Daniel se simţise adesea străin de propriul său 
chip. Arăta foarte diferit de mama lui. Habar n-avea de la cine 
moștenise trăsăturile. 

Nu-și cunoscuse niciodată tatăl. Daniel întrebase de câteva 
ori cum se numea tatăl său, dar de fiecare dată mama lui 
refuzase să-i spună sau îi răspunsese că nici ea nu știa cine era. 
Daniel își văzuse propriul certificat de naștere, dar rubrica în 
care ar fi trebuit să figureze tatăl era goală. 

În curând avea să aibă două mame: una aprobată de 
autorităţi și alta decăzută din drepturi de aceleași autorităţi; 
una de care trebuise să aibă grijă și una care să se îngrijească 
de el. Dar fără tată, în continuare. 

Minnie dăduse drumul radioului din bucătărie. Amesteca în 
păsatul de fulgi de ovăz și își unduia coapsele în ritmul muzicii. 
Când îl puse pe masă, Daniel suflă peste portia sa, înainte de a- 
i adăuga lapte și zahăr. Minnie îl învățase să toarne laptele pe 
dosul lingurii, astfel încât să nu străpungă crusta păsatului. 

— Sunt hămesit, rosti el, în timp ce-și turna niște suc de 
portocale. 

— Ei bine, ești un băiat în plină creștere, așa că nu-i de 
mirare. Mănâncă. 

— Minnie? zise Daniel, luând o gură din păsatul dulce. 

— Ce-i, dragule? 

— O să avem vești săptămâna asta? 

— S-ar putea. Așa au spus. Nu trebuie să-ţi faci griji în 
privința asta. Se va întâmpla. Şi când se va întâmpla, vom 
putea sărbători. 

— Ce o să facem? 

— Am putea să mergem la un picnic. Am putea să mergem la 
plajă... 

— Chiar așa? Dar va trebui să șofezi. 


— Ei bine, nu ne va alerga nimeni. Putem s-o luăm mai încet. 

Daniel zâmbi și mâncă restul de păsat. Nu fusese niciodată la 
plajă și gândul la ea îi dădu aripi. 

— Minnie? zise el, lingându-și lingura. După ce vin actele, pot 
să-ţi spun mamă? 

Ea se ridică și se apucă să strângă resturile de la micul 
dejun. 

— Atâta vreme cât te porți cumsecade, poţi să-mi spui cum ai 
chef, răspunse ea, ciufulindu-i părul. 

Ochii îi străluceau, deasupra obrajilor ei roz. Daniel o privi - 
nu era sigur dacă ea era fericită sau tristă. 

x 

Frigul domnea încă, așa că Minnie îl convinsese să-și ia 
hanoracul cu glugă, în timp ce aranjau taraba din piață. Daniel 
era bine antrenat acum. Prinse învelitoarea de plastic pe tăblia 
de lemn, în timp ce Minnie făcea un inventar al produselor din 
portbagajul mașinii. Purta două pulovere și mănuși fără degete. 

Minnie rândui taraba: ouă și trei pui pe care îi ucisese, 
jumulise și eviscerase chiar ea, cartofi noi, ceapă de primăvară, 
morcovi, napi și varză, toate proaspăt culese. Adusese la 
vânzare și borcane cu dulceaţă, făcută de ea, de caise și 
căpșuni, ca și opt plăcinte cu rubarbă. 

Daniel deschise cutia de îngheţată, care reprezenta casa ei 
de bani, și numără conţinutul. Tot ceea ce ţinea de bani cădea 
în sarcina lui. El lua banii de la clienţi și le număra restul. El 
socotea profiturile și partea sa, în procente. După ce golea 
mașina și taraba era pregătită, Minnie scotea sticlele și 
sendvișurile: cafea cu lapte pentru Daniel, ceai dulce pentru ea, 
însoţite de sendvișuri cu dulceaţă de căpşuni. Dacă erau 
ocupați, nu apucau să-și termine sendvișurile înainte de a 
strânge pentru plecare, dar dacă piaţa era liniștită, izbuteau să 
le mănânce înainte de ora unsprezece. 

— Încheie-ţi fermoarul la jachetă. 

— Nu mi-e frig. 

— Încheie-ţi fermoarul la jachetă. 

— Încheie-ţi-l și tu, zise el, făcând ce i se ceruse. 

— Nu fi obraznic. 

Piața era amenajată în jurul sălii de întruniri din Brampton, 
care era amplasată în centrul orășelului de mai bine de două 
sute de ani. În afară de cea a lui Minnie, mai existau vreo alte 


opt tarabe. La cele mai multe se vindeau legume sau carne, ori 
produse de casă, dar Minnie se număra printre puţinii 
producători care ofereau de toate. Ferma ei nu era suficient de 
mare pentru a se specializa. Vindea ceea ce făcea pentru sine. 

Prima oră se scurse repede, iar Minnie vându doi pui și 
câteva cofraje de ouă. Ştia că puii ei erau cei mai buni și chiar 
cei care nu se topeau de dragul ei cumpărau ouă de la ea din 
acest motiv. 

Mâinile lui Daniel deveniseră roz de la frig. Când Minnie îl 
văzu vârându-și-le în mânecile jachetei, i le luă și i le frecă, 
pentru a le încălzi. Îl făcu să-și lipească palmele, ca și cum s-ar 
fi rugat, după care i le frecă cu mâinile ei până când se 
încălziră la loc. Le frecă viguros, atât de zdravăn, încât el se 
clătină. 

În vreme ce sângele se întorcea în degetele și în braţele sale, 
Daniel își aduse aminte cum freca mâinile mamei lui. Le avea 
întotdeauna reci: era prea slabă și nu se îmbrăca suficient de 
gros. Își aminti oasele mâinilor ei în contact cu palmele lui 
fragede. Se întrebă unde se afla ea acum. Nu mai simţea 
aceeași nevoie de a-i da de urmă, dar se întreba încă și voia să 
știe dacă și ea se întreba ce mai făcea el. Voia să-i spună 
despre fermă, despre Minnie, despre cum număra încasările și 
își lua partea cuvenită, îi reveni în minte atingerea mâinilor ei 
subţiri, părul ei care îi mătura faţa. Gândindu-se la toate astea, 
simţea o durere în piept. Era un fel de dorinţă intensă - un dor 
chinuitor - de a simţi din nou părul ei, măturându-i faţa. 

— La ce te gândești? întrebă Minnie. 

Daniel luă cu amândouă mâinile ceașca de plastic pe care ea 
i-o întindea, așa că putu să se încălzească de la ea. Ridică din 
umeri și luă o gură de ceai dulce. 

— Gândurile îți zburdă departe, pe alte coclauri! 

Minnie întinse mâna spre el și Daniel se răsuci, ferindu-se. E 
adevărat, ea părea să știe de ce anume avea el nevoie. Dar nu 
era același lucru și nicicând nu avea să fie. 

O femeie cu buze subţiri se apropie de taraba lor. Daniel o 
recunoscu drept doamna Wilkes de la magazinul de dulciuri. 
Era mama lui Derek, prietenul lui. Daniel știa că ea chemase 
ambulanța pentru soțul lui Minnie, aflat pe moarte. De 
asemenea, ea îi pârâse pe doi dintre colegii lui directorului 
școlii pentru că furaseră bomboane. 


Se strâmbă în timp ce evalua dulceaţa lui Minnie, 
îngustându-și ochii atunci când Daniel îi prinse privirea, își vâri 
mâinile în buzunarele hanoracului. 

— Cât costă dulceaţa? întrebă ea, cu colțurile gurii lăsate în 
jos. 

— Două lire și jumătate, răspunse Daniel, cu unul dintre cele 
mai cuceritoare zâmbete ale sale, cu toate că Minnie evaluase 
dulceata la o liră și jumătate. 

— E rușinos, rosti doamna Wilkes, trântind dulceaţa pe 
tarabă cu atâta forţă, încât ouăle se clătinară. 

Minnie se întoarse, auzind zgomotul, și se încruntă. Tinea în 
mână un sendviș mâncat pe jumătate. 

— Calitatea are preţul său, doamnă Wilkes, s-ar fi cuvenit să 
știți asta, spuse Daniel, scoțând o mână din buzunar pentru a 
pune dulceata la locul ei. 

— Așa se pare. 

Daniel băgă de seamă că acum doamna Wilkes își pierduse 
interesul pentru persoana lui și i se adresa lui Minnie. Minnie 
avea gura plină și vântul îi sufla părul în faţă, dar se întoarse, 
cu ochii sclipind de veselie și cu firmituri pe bărbie. 

— Toate bune, Jean? 

— Sunt consternată de prețul de aici. E jaf la drumul mare. 

Doamna Wilkes împinse ușor un borcan cu dulceaţă, răvășind 
din nou aranjamentul lui Daniel. 

— Atunci ia unul, zise Minnie. 

Buzele lui Jean Wilkes se pleoștiră din nou, atârnând la 
colţuri. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă să iei unul, cadou din partea mea. E o dulceaţă 
bună. Ia-o și bucură-te de ea. 

Daniel se întoarse și se uită la Minnie, dar ea își termina 
sendvișul, privind-o pe Jean. 

— Imposibil. O să-ţi dau cât merită și niciun penny în plus. 

— Aiurea, ia-l și gata. Bucură-te. Să-ţi fie de bine, Jean. 

Minnie își abătu iarăși atenţia asupra sticlelor și gustărilor 
pe care le pusese în portbagajul Renaultului ei. Se servi cu un 
alt sendviș. 

— Eşti ridicolă, Minnie, rosti Jean, aruncând trei lire în cutia 
de îngheţată cu bani, pe care o veghea Daniel. Vrei luna de pe 
cer și apoi o lași baltă. E ca și cu copiii ăștia. Toată lumea știe 


că o faci doar pentru a te simţi mai bine. Nu ai fost în stare să 
ai grijă de al tău și dintr-odată ai ajuns mama tuturor... Dar ai 
dreptate, dulceaţa ta e delicioasă. 

Jean ţinea borcanul în palmă. Buzele subţiri îi erau apăsate 
spre interior, ca și cum ar fi zâmbit. 

— Ce ziceai? 

Auzind șoapta lui Minnie, Daniel se întoarse. I se zbârli părul 
de pe ceafă. 

— Spun că, în ciuda tuturor celorlalte lucruri, dulceaţa ta e 
delicioasă. 

Daniel putu să vadă dinţii maronii ai lui Jean Wilkes și se 
întrebă dacă erau astfel din pricina dulciurilor care îi 
stricaseră. 

— Nu, înainte de asta. 

Minnie vorbea în continuare în șoaptă, dar acum se sprijinea 
cu burta de tarabă și se apleca spre doamna Wilkes. Se apleca, 
sprijinindu-se de tarabă și Daniel putu să vadă semne albe 
formându-se pe mâinile ei roz, din cauza încordării. 

— Nu am fost în stare să am grijă de propriul meu copil? Asta 
ai spus? 

Jane Wilkes se îndepărtă. 

Minnie se îndreptă iarăși și își dădu la o parte părul care îi 
căzuse peste faţă. Daniel remarcă faptul că îi tremurau 
degetele. Ea deschise o cutie cu ouă și își strecură înăuntru 
degetele roșii și butucănoase. 

Văjjj! 

Daniel încă stătea cu mâinile în buzunare, dar deschise gura 
atunci când Minnie ţinti și o lovi pe Jean Wilkes în spinare, 
exact între umeri, cu unul dintre ultimele ouă pe care le mai 
avea. 

Jean se uită în jur, cu buzele pleoștite la colțuri, dar Minnie 
ţinea deja un alt ou în mână. Spre încântarea și uluirea lui 
Daniel, Jean Wilkes o rupse la fugă, tropăind împleticit pe 
flecuri în efortul de a ieși din raza de acţiune a lui Minnie. 

Daniel o înghionti pe Minnie în cot și ridică pumnul în aer, 
victorios. Minnie ţâţâi la el și își trase braţul. 

— Ai ochit-o de minune! Ai învăţat-o minte. 

— Gata! exclamă ea. 

Daniel nu înţelegea de ce era furioasă pe el. Obrajii i se 
îmbujoraseră și ochii ei albaștri clocoteau de mânie. 


— Hai să strângem. E prea frig și oricum e timpul să plecăm. 

Degetele lui Daniel erau aproape amorţite de frig, dar se 
apucă să strângă taraba. Ea lucra în spatele lui, în mare grabă. 
Sticlele fură zvârlite înapoi în geantă. De obicei le golea în 
rigolă și mai apoi le împacheta cu mare grijă. 

— Îmi pare rău, spuse Daniel, dar ea nu-l auzi. 

Ea își strânse puloverul pe lângă trup și așeză cutiile cu ouă 
rămase în portbagajul mașinii. 

— Îmi pare rău, zise el din nou, mai tare de această dată, 
întinzându-se pentru a o apuca de mânecă. 

În cele din urmă, se întoarse spre el, derutată, cu mici sclipiri 
de mânie în ochii ei limpezi și albaștri. 

— Nu m-am gândit că ea avea să se poarte așa - explică el. I- 
am spus că preţul e de două lire și jumătate. Pentru dulceaţă. 
Încercam doar să o scot din pepeni, zău așa. 

Deși ei am fi putut să-i cerem oricum un pic mai mult. Asta 
nu însemna că ea trebuia să... 

— Nu contează, dragule. 

În mașină, pe drumul spre casă, Daniel se abţinu de la 
comentarii și privi afară, pe fereastră. Micile case din 
Brampton, mirosurile grele care veneau dinspre ferme și 
ocazionalele petice de un verde ondulat continuau să-l 
surprindă. O anumită parte din mintea lui se aștepta la 
cărămizile compacte și roșii din Newcastle, la clădirile 
înstrăinate și la talmeș-balmeșul urban. O parte din el nu se 
simţea la locul lui pe acele meleaguri. Se gândi la Minnie și la 
conflictul ei cu doamna Wilkes. Nu înţelegea de ce atât de mulţi 
dintre localnici o displăceau. Unii dintre ei păreau să-l urască și 
pe el, din pricina ei. 

Mâinile lui Minnie erau încleștate pe volan. Conducea, 
uitându-se drept înainte, cu burta împinsă în partea de jos a 
volanului și cu bărbia ițită pe deasupra acestuia. Daniel o privi 
în timp ce își lingea buzele și le apăsa una de alta. 

Minnie avea geamul din dreptul ei coborât și șuvițe din părul 
ei cârlionţat îi fluturau pe față. De fiecare dată când Daniel se 
găsise în mașină cu ea, ea ţinuse geamul coborât, indiferent de 
vreme. Spunea că se simte claustrofobă în mașină. 

Daniel respiră adânc înainte de a rosti: 

— Nu te place prea multă lume pe aici, știi asta? 

Ei nu-i plăcea să vorbească în mașină. Nu-și luă ochii de la 


drum, dar Daniel era convins că ea îl auzise, căci mâinile își 
înteţiră strânsoarea asupra volanului. 

— Şi totuși nu contează, continuă el. Eu te plac. 

Iarăşi nu spuse nimic, dar își apăsă buzele în ceea ce 

Daniel știa că vrea să fie un zâmbet. 

* 

Venise ziua înfățișării la tribunal. Minnie îi spusese că nu era 
decât o formalitate, că va avea cu siguranţă dreptul de a-l 
adopta, dar el era totuși agitat. Se sculase înainte să cânte 
cocoșul, își făcuse treburile casnice și era gata de plecare 
înainte ca ea să coboare scările pentru micul dejun. El 
pregătise deja păsatul de fulgi de ovăz și hrănise câinele. 

Ea îl mângâie pe umăr atunci când intră în bucătărie, 
împingând o batistă în buzunarul halatului ei de casă. Pregăti 
ceaiul și dădu drumul la radio, în timp ce Daniel puse masa, 
aducând untul și borcane cu dulceaţă făcută de ea. Ea îi zâmbi 
în vreme ce el dregea ceaiul cu lapte și zahăr. Lui Minnie îi 
plăcea cu trei cubuleţe de zahăr și cu mult lapte; Daniel prefera 
un singur cubuleţ de zahăr și puţin lapte. El puse ceaiul ei pe 
masă, lângă bolul ei, după care rămase în picioare în mijlocul 
bucătăriei, bându-și ceaiul. 

Aruncă o privire prin bucătărie în timp ce ea își sorbea 
ceaiul. Blitz dormea, cu burta plină, picioarele lui subțiri 
zvâcnind în vreme ce visa, întins pe podeaua bucătăriei. Daniel 
privi mișcarea șoldurilor lui Minnie, în timp ce mesteca păsatul 
și sclipirile de lumină care se revărsau prin vechile ferestre și 
poposeau pe linguri. Cunoștea melodia care se transmitea la 
radio, așa că bătea ritmul cu piciorul, pe podea. Camera era 
încălzită de aroma dimineţii și Daniel luă o gură de aer, ca și 
cum l-ar fi gustat. Acesta era căminul lui; aceasta avea să fie 
casa lui. 

Se uită cum ea căsca deasupra vasului cu păsat, cu o mână 
sprijinită în șold. După ziua de azi, ea avea să fie mama lui, și 
vor trăi pentru vecie în această casă. Lui Daniel aproape că nu-i 
venea să creadă. 

— De ce nu-ţi mănânci păsatul? îl întrebă ea, râcâindu-și 
bolul până la ultimele fărâmiţe. 

— Mănânc, uită-te, răspunse el, luând o lingură din el și 
vârând-o în gură. 

— Tu termini întotdeauna primul. Ce-i? Ai emoţii? 


— Da, puţin, zise el, lăsându-și lingura să se odihnească și 
scoțând un clinchet când o sprijini de porțelan. 

— Nu s-ar cuveni să fii așa neliniștit. E captivant, spuse ea, 
întinzându-se peste masă și trăgându-l blând de mânecă. Vrei 
să se întâmple asta, nu-i așa? 

— Da. 

— Ştii că depinde de tine. 

— Chiar vreau, zău așa. 

— Și eu. Astăzi o să devin mămica ta, nu doar mama ta 
adoptivă, ci... mama ta adevărată. 

Daniel văzu cum ochii i se umeziseră și obrajii i se 
îmbujoraseră. Ea îi trimise un zâmbet larg și dintr-odată, 
mișcarea pomeţilor și mijirea ochilor făcură lacrimile să 
țâșnească, instantaneu, fluid, câte una pe fiecare obraz. 
Repede, ca și cum ar fi măturat o firimitură, ea mătura cu 
palma un obraz, iar cu dosul celeilalte palme pe cel de-al 
doilea. Lacrimile dispărură și rămase numai zâmbetul. 

Mamă adevărată, își aminti Daniel în timp ce aștepta la baza 
scărilor ca ea să termine pregătirile. Mamă adevărată, repetă 
pentru sine în timp ce privea pe fereastra autobuzului, pe 
drumul dintre Brampton și Newcastle. Aveau să se ducă și să 
vină înapoi cu autobuzul, așa că 

Minnie nu era nevoită să conducă prin centrul orașului 
Newcastle. 

Daniel purta uniforma lui de școală și Minnie se încălțase cu 
pantofi. La drept vorbind, nu erau niște pantofi tocmai potriviti 
pentru o femeie. Erau maronii, fără toc și cu șireturi, dar nu 
erau cizme de cauciuc și Daniel se holbă la ciudata priveliște a 
picioarelor ei băgate în acei pantofi. N-o mai văzuse fără cizme. 
Ea purta fusta ei gri, o jachetă verde și o bluză neagră pe 
dedesubt, care era cea mai curată dintre cele pe care le avea. 

Minnie ceruse permisiunea ca Daniel să fie învoit o zi de la 
școală - pentru probleme de familie. 

Familie, se gândi Daniel privind afară, pe fereastră, simțind 
apăsarea șoldului ei. Nu era sigur dacă avusese vreo familie 
înainte, sau ce însemna acest lucru, dar era fericit să meargă 
înainte dacă asta însemna să stea împreună cu ea la fermă. 

Tricia îi aștepta la tribunal. Era fericită și agitată, fâţâindu-se 
încoace și-ncolo și întrebându-l dacă nu dorea un pahar de la 
automat. Avea dosarele și le-a spus că audierea avea să aibă loc 


în scurt timp. 

— Ce mult a trecut, Danny, spuse Tricia. Când ne-am întâlnit 
noi prima dată? Aveai cinci ani sau cam pe-acolo? 

— Nu știu. _ 

— Cam așa ceva. Aveai patru sau cinci ani. In tot acest 
răstimp ne-am cunoscut unul pe celălalt și acum vei fi adoptat. 
Sunt tare fericită. Niciodată nu m-am gândit că o să apuc 
această zi. 

Își făcu apariția avocatul lor consultant. Era tânăr, purta un 
costum negru și ducea o servietă maronie. Dădu mâna cu 
Minnie, după care se aplecă să dea mâna și cu Daniel. Daniel se 
uită la palma întinsă. 

— Dă mâna cu omul, Danny, nu-l lăsa cu ea întinsă, spuse 
Minnie. 

Daniel întinse braţul și își simți mâna cuprinsă într-o 
strânsoare caldă și fermă. 

— Sunt avocatul tău consultant, rosti bărbatul, iar Daniel îi 
zâmbi. 

Se simţi puternic preţ de o clipă, în uniforma sa școlară 
curată, cu propriul său avocat consultant, așteptând să-l 
întâlnească pe judecător și să fie adoptat. Își aduse aminte ce-i 
spuse Minnie despre avocaţi. 

Când le veni rândul, intrară în biroul judecătorului. Daniel își 
imaginase că respectiva încăpere trebuia să aibă ferestre cu 
vitralii, aidoma unei biserici, dar nu era decât un birou, cu o 
masă de lucru mare, acoperită cu piele, pe care se aflau 
teancuri de dosare. 

Camera mirosea a fum de pipă și Daniel își aminti de 
directorul de la școala sa, domnul Hart, dar judecătorul nu îi 
semăna. Avea o lungă mustață albă, care era galbenă la capete, 
iar sprâncenele i se ridicau deasupra ochelarilor atunci când 
zâmbea. Daniel, Minnie, Tricia și împuterniciţii judecătorești 
stăteau așezați pe o canapea amplasată în faţa biroului 
judecătorului. Daniel se așeză pe un scaun și Minnie pe altul, 
față în faţă cu el. Tricia și avocaţii stăteau împreună pe 
canapea, iar judecătorul stătea pe o altă canapea, lângă grefier, 
care nota tot ceea ce se spunea. Daniel se simţi altfel, în 
comparaţie cu celelalte dăţi când mai fusese la tribunal. 

Judecătorul nu purta robă. Daniel își vâri mâinile între 
coapse și strânse din buze în timp ce judecătorul începu să 


vorbească. Îi plăcu modul de desfășurare al procedurii și felul 
în care avocatul său consultant se tot uita la el, cu ambele 
sprâncene ridicate, de fiecare dată când îi era menţionat 
numele. 

— Așadar, rosti judecătorul - presupun că de tine depinde. 
Cel mai important lucru este dacă vrei sau nu ca doamna Flynn 
să te adopte, să devină mama ta, iar tu... fiul ei. Spune-ne ce 
gândești, Daniel! 

Se iscă rumoare, iar Daniel îi simţi pe toţi cei din cameră 
aţintindu-și privirile asupra lui. Tricia îi făcu semn din cap, 
îndemnându-l să răspundă; fruntea avocatului consultat era 
încruntată, în așteptare. 

__ Ridică privirea și văzu că Minnie se uita drept la el, zâmbind. 
Își dădu seama că și ea era agitată. Își tot învârtea verigheta pe 
deget, făcând ca degetul să devină ba roșu, ba alb. 

Işi drese glasul și se uită spre judecător. Acesta zâmbea, 
ceea ce avea ca efect pleoștirea capetelor gălbui ale mustăţii 
sale. 

— Vreau să fiu adoptat, spuse Daniel. 

Rosti aceste cuvinte cu privirea aţintită asupra tăbliei 
biroului, dar mai apoi căpătă ceva mai multă încredere și se 
uită mai întâi la judecător, după care își întoarse privirea spre 
avocat. 

Numai când terminară, când formalităţile se finalizară, 
Daniel se uită iarăși la Minnie. Se holbară unul la celălalt pe 
deasupra măsuţei de cafea din mahon, cu gura căscată, 
respirând anevoie din pricina emoţiei, ca și cum ar fi alergat cu 
toată viteza. 

Părăsind încăperea, Daniel simţi că i se înmoaie picioarele. 
Se simţea ca și cum ar fi jucat fotbal prea mult timp. Minnie 
mergea înaintea lui, alături de Tricia, iar Daniel privi unduirea 
șoldurilor ei în fusta gri. Tricia vorbea, netezindu-și părul la 
spate și scotocind prin geantă. Avocatul consultant se uită la 
ceas și își băgă mâna în buzunar. 

— Ei bine, spuse Minnie, cu o mână în șold, întorcându-se în 
cele din urmă spre el. Vrei să mă săruţi, minunăţie mică, pen’ 
că mă simt al naibii de bine. 

Il ridică în aer și râse cu hohote puternice în timp ce îl 
strângea la piept și făcea piruete, lăsându-l fără aer în plămâni. 
Când se opri, el era ametit și zâmbetul ei era atât de larg, încât 


putea să vadă locul din care îi lipsea un dinte, aproape în 
fundul gurii. Soarele lumina atriul de deasupra și Daniel îi simţi 
razele pe pielea mâinilor și a feţei. Era ca și cum ar fi fost o 
prismă, răsfrângând propria lor bucurie. 

— Ce vârstă are? întrebă Daniel. 

— Aproape două mii de ani. Închipuie-ţi că în acele vremuri, 
înainte de apariţia mașinilor, trenurilor, electricităţii și a 
tuturor chestiilor de felul ăsta, oamenii erau în stare să 
construiască un zid ca ăsta. 

— De ce îi spune Zidul lui Hadrian? 

— Cred că așa se numea împăratul roman care a cerut să fie 
construit. 

— Dar de ce a vrut să fie construit? 

— Poate că voia ca cineva să-și aducă aminte de el, peste 
vreo două mii de ani! râse Minnie. Asta ar fi putut să fie în 
regulă. Dar a fost un moș ticălos și arogant, iartă-mi limbajul. 

Daniel atinse pietrele din zid, mângâindu-le cu vârfurile 
degetelor. Se cățără pe coama zidului, ajutându-se de mâini și 
genunchi. Veniseră acolo pentru a sărbători adopţia lui și după 
aceea Minnie avea să-l scoată în oraș, la cină. 

— Ai grijă, dragule, îi strigă ea, cu o mână în șold și cu 
cealaltă pusă pavăză la ochi. Ai grijă să nu cazi. 

— Haide, hopa-sus. 

— Nu te prosti. Eu abia dacă sunt în stare să urc scările. 

După aceea se plimbară, unul lângă altul, doar că 

Daniel mergea pe sus. Se întoarse și se uită la colinele verzi 
care se vălureau dinaintea ochilor. Deschise larg braţele și își 
rășchiră degetele. Spaţiul îl îmbăta. 

— Ai o perspectivă minunată de aici, de sus, rosti Daniel, 
tachinând-o. 

— Te cred pe cuvânt. 

Ajungând la capătul unei secţiuni de zid, se prinse cu 
degetele de margine, îndoindu-și genunchii. 

— Să nu sări, Danny. 

— Ai putea să mă prinzi. 

— O să-ţi julești genunchii. 

— Ba nu. Am sărit de pe ziduri mai înalte decât ăsta. 

— OK, dă-ţi drumul în mâinile mele și o să te ajut să nu cazi. 

Sări şi simți mâinile ei puternice și  butucănoase 
îmbrăţișându-l; se simţi contopit cu ea, răsuflând anevoie din 


pricina emoţiei. 

Merseră până în vârful colinei pentru a bea o ceașcă de ceai. 
Daniel se uită la ea cu coada ochiului, dar ea nu îl privea. 
Zâmbea în depărtare, cu buzele întredeschise și cu pieptul 
tresăltându-i. 

Daniel înghiţi în sec și apoi își strecură mâna în ale ei. Ea își 
plecă privirea spre el și zâmbi, iar el se uită într-o parte, 
stânjenit, dar simțind o încordare în stomac, ca și cum burta lui 
ar fi încercat să zâmbească. li plăcea senzaţia de asprime pe 
care i-o dădea contactul cu mâna ei. Din mers, ea îl mângâie cu 
degetul mare pe dosul degetelor. 

Aceasta era fericirea, îi trecu prin minte: această zi senină, 
mirosul ierbii, zidul care se afla acolo de veacuri, atingerea 
mâinii ei și buzele sale umede, în așteptarea unei cești de ceai 
cald și dulce. 

Se gândi la mama lui. Voia ca ea să afle despre aceste clipe. 
În timp ce mâna i se încălzea în palma lui Minnie, își imagină că 
mama lui avea să se ivească și să-i ia cealaltă mână. Ziua era 
aproape perfectă, dar asta i-ar fi desăvârșit perfecțiunea. 


Judecata 


Procesul lui Sebastian avea să se ţină la Old Bailey, Curtea 
penală centrală a Angliei. 

Daniel se trezi devreme pentru a-și face alergarea, dar chiar 
și după ce făcu duș stomacul îi era la fel de încordat din pricina 
tensiunii. Nu știa că procesul avea să-l facă atât de neliniștit. 
Era obișnuit cu procesele de la Old Bailey, ca și cu speţele de 
omucidere, dar în ziua respectivă se simţea altfel: ca și cum el 
însuși ar fi constituit obiectul procesului. 

La intrarea în Old Bailey era acum o gloată de public furios și 
presă înfometată. Nu se aștepta ca fotografii să știe cine era el 
și se gândea că Irene avea să atragă atenţia, dar imediat ce se 
apropie, se auzi un strigăt: F unul dintre avocații consultanţi, 
urmat de străfulgerarea unui blitz. 

— Ucigaș de copii - ţipă cineva din mulţime. Aperi un ucigaș 

de copii. Micul ticălos ar trebui condamnat la moarte pe 
scaunul electric. Du-te dracului. 
_ Ca avocat al apărării, se obișnuise să fie tratat cu ostilitate. 
În trecut fusese jignit verbal pe stradă și primise e-mailuri pline 
de ură, în care viaţa îi era ameninţată. Toate acestea nu 
făcuseră decât să-i întărească lui Daniel hotărârea de a se 
ocupa în continuare de caz. Oricine avea dreptul să fie apărat, 
indiferent de ceea ce făcuse. Dar furia mulțimii de acolo i se 
părea ieșită din comun, înțelegea mânia produsă de pierderea 
unei vieţi inocente, dar nu putea înţelege de ce oamenii păreau 
gata să înjosească un copil. Dispariţia unui copil era crudă, 
deoarece era o promisiune furată, dar Daniel simţea că 
asasinarea unui alt copil era doar o cruzime. Daniel își aminti 
cum tatăl lui vitreg îi spusese că era rău. Chiar dacă Sebastian 
era vinovat, el avea nevoie de ajutor, nu de condamnare. Privi 
mulțimea vălurită - chipuri răutăcioase cerând pedepsire. 
Protestatarii care fuseseră îngrădiţi în stradă fluturau pancarte 
pe care se putea citi: Viaţa pentru o viață. Scandau ti-că-lo-sul 
de fiecare dată când vedeau pe cineva care avea vreo legătură 
cu Sebastian și se îmbulzeau, împingând bariera improvizată și 
polițiștii în veste galbene. 

Un poliţist îl prinse de cot, împingându-l înainte, și Daniel 
urcă în fugă ultimele câteva trepte, pătrunzând în clădirea 
tribunalului. Sebastian fusese adus la tribunal într-un vehicul 


de securitate și aștepta într-una dintre celulele de siguranţă de 
la parter. 

Când Daniel intră în celulă, Sebastian stătea așezat pe un 
prici de beton acoperit cu un înveliș albastru de plastic. Arăta 
palid. Purta un costum bleumarin care îi era cam mare la umeri 
și o cravată în dungi. Înfăţișarea îl făcea pe băiat să arate chiar 
și mai tânăr decât cei unsprezece ani ai săi. 

— Cum merge, Seb? întrebă Daniel. 

— OK, mulțumesc, răspunse Sebastian, ferindu-și privirea. 

— Smecher costum. 

— Tata a vrut ca eu să-l port. 

Mai era aproape o oră până când procesul avea să înceapă și 
Daniel simţi că îi pare rău pentru Sebastian - de timpul pe care 
va trebui să-l petreacă în celula aceea dezagreabilă de beton, 
așteptând și nimic mai mult. Era destul de greu și pentru 
adulți. Lui Sebastian îi fusese arătată sala de judecată cu o zi 
înainte și îi fuseseră explicate procedurile, dar nimic nu putea 
să pregătească într-adevăr un copil pentru așa ceva. 

Daniel se așeză pe prici lângă Sebastian. Ambii priveau drept 
înainte, la zidul din faţa lor, care era împânzit de graffiti: 
obscenităţi și rugăciuni, unele lângă altele. Daniel remarcă o 
frază care fusese scrijelită în beton cu un cuţit: Te iubesc, 
mamă. 

— Ai ieșit să alergi în dimineaţa asta? întrebă Sebastian. 

— Da. Ai primit ceva la micul dejun? 

— Îîhî. 

Sebastian oftă, ferindu-și din nou privirea, neinteresat. 

— Mai bine plec, rosti Daniel, ridicându-se. 

— Daniel? 

— Da? 

— Sunt speriat. 

— O să fii în regulă. Ti-au arătat în ce loc o să stai? Chiar 
lângă mine, exact așa cum am vorbit. Haide, capul sus! 

Sebastian încuviinţă din cap și Daniel ciocăni pentru a fi lăsat 
să iasă. 

După ce ușa fu închisă în urma lui, Daniel își lipi o palmă de 
ea, după care o apucă pe scări în sus, spre sala de judecată. 

Judecătorul și avocaţii pledanţi purtau robe, dar nu și peruci, 
pe care le consideraseră prea intimidante pentru copii. Spaţiul 
destinat publicului era aproape plin de ziariști și Daniel știu că 


afară se aflau mult mai mulţi, care nu fuseseră în stare să intre. 
Se stabilise ca numărul de ziariști să fie restricţionat la zece. 
Sala de tribunal zumzăia, în așteptare. Daniel își ocupă locul, 
unde avea să stea împreună cu Sebastian. Irene Clarke și 
avocatul secund al lui Sebastian, Mark Gibbons, aveau să stea 
în faţă. 

Sugându-și buzele, Sebastian fu adus de doi polițiști. Daniel 
se aplecă în faţă și îl prinse de umăr, pentru a-l liniști cât de 
cât. Formau cu toţii o familie ciudată, așteptând ca totul să 
înceapă. 

Mama și tatăl lui Sebastian stăteau în spatele lor. Charlotte 
purta un costum bine croit. Kenneth se lăsase foarte mult pe 
spate în scaun, cu mâinile încrucișate pe burtă. Se tot uita la 
ceas, în vreme ce Charlotte își examină machiajul într-o mică 
oglindă rotundă și își dădu iarăși cu ruj. Din zona presei 
răzbătea un murmur, dar nimeni altcineva nu părea să 
rostească vreo vorbă. 

Daniel putu să-l audă pe Sebastian înghițind în sec. 

Intră judecătorul. Daniel îi făcu semn cu cotul lui Sebastian, 
îndemnându-i să se ridice. Curtea se ridică și apoi se așeză la 
loc. 

Fură aleși juraţii, după care aceștia depuseră jurământul. Cei 
aleși se holbară fără nicio reţinere la Sebastian, aflat în partea 
opusă a încăperii. Citiseră atât de multe despre el, dar acum îi 
puteau vedea chipul și aveau să-i decidă soarta. 

Părinţii lui Benjamin Stokes puteau fi văzuţi la galerie: 
Madeline și Paul. Stăteau unul lângă celălalt, încremeniţi și 
greoi, fără să sprijine reciproc în vreun fel și fără să-i arunce 
vreo privire lui Sebastian. Şi ei așteptau, plini de durere, ca 
totul să înceapă. 

Judecătorul se înclină pe podium și privi pe deasupra 
ochelarilor în direcţia publicului. 

— Membri ai presei, aș vrea să vă reamintesc faptul că până 
la un anunţ ulterior în acest sens, numele acuzatului, Sebastian 
Croll, nu va fi menţionat în nicio relatare referitoare la acest 
proces. 

Asonanţa numelui lui Sebastian păru să sune brutal în acea 
încăpere în care toţi erau adânciţi în gânduri. Daniel se 
încruntă. 

Judecătorul își cobori din nou ochelarii pe nas și își aţinti 


privirea spre Sebastian. 

— Sebastian, nu-ţi voi cere să te ridici în picioare atunci când 
mă adresez ţie, așa cum se obișnuiește la tribunal. De 
asemenea, îți este permis să stai în sala principală, lângă 
avocatul tău consultant și în apropierea părinţilor tăi, în loc să 
te afli în boxa acuzaților. Multe dintre procedurile juridice se 
prelungesc și este posibil să ți se pară neclare. Îţi aduc aminte 
că îi ai la dispoziţie pe avocaţii tăi consultanţi și pledanţi și că 
poţi vorbi cu aceștia în cazul în care nu înţelegi ceva. 

Sebastian își înălţă privirea spre Daniel, care îi puse repede o 
mână pe spate, pentru a-i da de înţeles că trebuia să privească 
înainte. Sebastian fusese deja sfătuit cum să se comporte la 
tribunal. 

Irene Clarke se ridică, ţinându-și o mână în șold, pe sub robă. 

— Onorată instanţă, există o problemă de natură juridică pe 
care aș vrea să o supun atenţiei... 

Avea un aer de ușoară autoritate, folosind limbajul juridic în 
tonalitatea adecvată. 

Curtea așteptă până când fu stabilit juriul: opt bărbaţi și 
patru femei, doi tineri, iar ceilalți de vârstă mijlocie. Daniel îi 
privi instalându-se. 

— Onorată instanţă, am dori să depunem o cerere de 
amânare a procesului, având ca temei faptul că mediatizarea 
anterioară a procesului a prejudiciat cazul clientului meu. 
Prezint curţii o selecţie de articole extrase din ziare f i care 
arată limbajul extrem de încărcat afectiv în care cazul a fost 
abordat de presă. Insistenţa obstinantă cu care a fost prezentat 
acest caz a influenţat mai mult ca sigur membrii juriului. 

Judecătorul oftă, în timp ce lua notă de teancul de articole 
care îi fusese înmânat. Daniel îl mai văzuse pe acest judecător 
înainte: Philip Baron era unul dintre cei mai bătrâni ocupanţi ai 
acestui post. Avusese el însuși de furcă cu tabloidele, datorită 
unor decizi nepopulare pe care le luase. Provocase apariţia 
unor titluri de-o șchioapă atunci când utilizase un limbaj 
considerat inadecvat, prezidând un caz de viol. Își arăta pe 
deplin toţi cei șaizeci și nouă de ani pe care îi avea. 

Procurorul de caz, Gordon Jones, argumentă că juriul nu 
avea să fie influenţat de acest lucru deoarece nu fusese 
menţionat numele acuzatului și pentru că principalele detalii 
ale cazului nu erau cunoscute de presă. Dimineaţa trecea în 


timp ce articolele erau luate în considerare și discutate. 
Stomacul lui Daniel începu să o ia razna și el își încordă 
mușchii pentru a-l controla. Nu era de mirare că toţi cei aflați 
în încăpere erau cuprinși acum de oboseală. După atâtea 
așteptări, procesul se blocase acum în demersuri birocratice. 
Daniel era obișnuit cu așa ceva dar, în timp ce Irene se lupta 
pentru Sebastian, putu vedea că băiatul se plictisise deja. El 
unul combătea această senzaţie desenând mici rotite care se 
îmbinau, în colturile caietului său de notițe. Daniel îl putea 
auzi, oftând și foindu-se în scaun. 

Judecătorul își drese glasul. 

— Mulţumesc, am luat în considerare aceste puncte de 
vedere și decidem că procesul va continua, dar voi reaminti 
juriului că are datoria să ţină seama de faptele cazului numai 
așa cum sunt prezentate ele la tribunal. În orice caz, ţinând 
seama de timpul scurs, cred că poate fi un moment adecvat 
pentru a face o pauză. Vom relua după prânz... 

Şedinţa tribunalului luă sfârșit și Sebastian fu condus înapoi, 
jos în celula sa. 

Irene părăsi tribunalul înainte ca Daniel să apuce să stea de 
vorbă cu ea, așa că se duse și el spre celulele de jos, pentru a-l 
vedea pe Sebastian. Gardianul se uită prin vizeta de observaţie 
pentru a verifica poziţia lui Sebastian, înainte de a-i permite lui 
Daniel să intre. 

— Ești în regulă, Seb? îl întrebă el pe Sebastian, care stătea 
pe marginea priciului, uitându-se în jos la pantofi, pe care îi 
ţinea cu vârfurile spre înăuntru. O să-ţi primeşti numaidecât 
prânzul. 

Sebastian încuviinţă din cap, fără să ridice privirea spre 
Daniel. 

— Ştiu că e plictisitor... probabil cel mai rău lucru dintr-un 
tribunal. 

— Nu m-am plictisit. Doar că mi-aș fi dorit să nu fiu nevoit să 
aud... 

— Ce să auzi? Ce vrei să spui? 

— Toate acele lucruri rele despre mine. 

Daniel respiră adânc, nepreaștiind ce anume să răspundă, și 
se așeză pe prici, lângă el. 

— Toate se vor înrăutăţi, știi asta, Seb, rosti el în cele din 
urmă, aplecându-se înainte și sprijinindu-se în coate, astfel 


încât capul său ajunse la nivelul capului băiatului. 

— Am pierdut prima dispută, spuse el. 

— Adevărat, răspunse Daniel - dar era o dispută pe care ne 
așteptam să o pierdem. 

— De ce aţi mai început-o, dacă știaţi că nu aveaţi să o 
câștigați? 

— Ei bine, pentru că este un argument valabil și la tribunal, 
ţine minte, chiar dacă un judecător nu este de acord cu tine, la 
recurs un alt judecător poate considera că ai dreptate. 

Sebastian tăcea din nou, uitându-se în podea. Daniel nu era 
sigur că el înţelesese. Se gândi să-i explice mai amănunțit, dar 
nu dorea să-l împovăreze pe băiat. Își închipui cum s-ar fi simţit 
el, singur în celulă, ca băiat în vârstă de unsprezece ani. Se 
apropie de el. Familia Thornton ar fi putut cu ușurință să-l ţină 
la curent. 

— Ești prietenul meu? spuse Sebastian. 

— Sunt avocatul tău. 

— Omenii nu mă plac, rosti Sebastian. Cred că nici juriul nu 
o să mă placă. 

— Juriul se află acolo pentru a ţine seama de faptele care le 
sunt prezentate. Nu contează dacă te plac sau nu, zise Daniel. 

Dorea să fie adevărat, dar nici el nu credea pe de-a-ntregul. 

— Tu mă placi? întrebă Sebastian, ridicând privirea. 

Cel dintâi instinct al lui Daniel fu să-și ferească privirea de 
ochii verzi care se fixaseră în ai săi, dar menţinu contactul 
vizual. 

— Firește, răspunse el, simțindu-se ca și cum ar fi traversat 
iarăși un hotar. 

Nu mai rămăsese mult timp până la reluarea procesului. 
Daniel cumpără un sendviș lângă catedrala St. Paul și îl mânca 
uitându-se la Canon Street. Starea de spirit mohorâtă a lui 
Sebastian plana asupra lui și se tot gândea la problema 
băiatului. 

Avu senzaţia unei prevestiri de rău augur: nu era sigur dacă 
era teama de verdictul procesului sau empatia pentru băiat și 
modul în care arăta. Se simţi copleșit de responsabilitate. O 
cioară ateriză dintr-odată pe bordura trotuarului de lângă el. 
Daniel se opri din mâncat și se uită cum înfulecă pe nerăsuflate 
un cartof prăjit pe care îl ciugulise de pe trotuar. Pasărea își 
săltă capul și îl privi pe Daniel, cu ciocul îndreptat spre el. Apoi 


își luă zborul, îndreptându-se direct spre acoperișurile 
clădirilor unde fantezii baroce fuseseră cioplite în piatra de 
Portland. Daniel îi privi ascensiunea până când pasărea ieși din 
câmpul său vizual. 

Fugă: controlul forțelor aflate în opoziţie - greutate contra 
înălţare, gravitație contra impulsul spre mai înalt. 

Luptă sau fugi: trupul îţi pune la dispoziţie ambele variante 
în același timp; există alegerea de a ataca ceea ce te ameninţă 
sau de a fugi de ameninţare. 

Trecuseră ani de când Daniel simţise nevoia de a fugi, dar 
acum o simţea din nou. li era frică de verdict și de 
responsabilitatea ce îi revenea. 

Irene mergea la pas în afara tribunalului, cu mobilul apăsat 
de ureche, cu roba fluturându-i în urmă, atunci când Daniel se 
întoarse la Old Bailey. Daniel îi făcu cu ochiul în timp ce trecea 
pe lângă ea și ea ridică privirea spre el. 

Sala numărul treisprezece era aproape plină. Sebastian fu 
adus înăuntru și își ocupă locul. Se uită în jur după mama lui. 
Părinţii erau acolo, în spate, dar nu se uitau la fiul lor. 
Charlotte purta ochelari de soare, pe care și-i tot împingea în 
sus pe nas. Își încrucișa și-și despărţea picioarele. Kenneth se 
uită la ceas și mai apoi își îndreptă privirea spre procuror, 
Gordon Jones, care, se gândi Daniel - chiar și fără perucă -, 
izbutea să arate precum un director de școală publică. Slab și 
întotdeauna ușor aplecat înainte, din șold, Jones era o persoană 
de o vârstă incertă. Putea să aibă cu ușurință în jur de treizeci 
și cinci de ani, dar la fel de bine putea să fie în prag de pensie. 
Pielea feţei lui Jones era întinsă pe craniu. 

— Ce ai mâncat la prânz? întrebă Sebastian. 

— Sendviș. Dar tu? 

— Spaghete, dar nu erau bune. Aveau gust de plastic sau 
ceva de genul ăsta. 

— Păi, nu-i bine. 

— Am gustat doar puţin. Erau ciudate. 

— O să ţi se facă foame. Vrei ceva dulce? Acum nu mai e timp 
pentru altceva. 

Sebastian aruncă în gură unul din dropsurile de mentă ale lui 
Daniel, care remarcă faptul că unul dintre ziariști arătă spre el 
când îi oferea bomboane lui Sebastian, notând apoi ceva în 
carnețel. 


Sebastian părea mulţumit de sine. Intră judecătorul. Irene nu 
se întorsese încă, așa că asistentul ei îi ţinea locul. Dar după- 
amiaza aceea aparținea acuzării. 

Gordon Jones se ridică și se sprijini cu două degete de 
pupitru. 

— Membri ai juriului, eu pledez din partea acuzării. Acuzatul 
este reprezentat de către erudita mea colegă, domnișoara 
Clarke. 

Inspiră adânc și expiră. Ar fi putut fi o respiraţie care să-l 
ajute să se liniștească înainte de a începe, dar Daniel știa că 
reprezenta un soi de suspin. 

— William Butler Yeats a scris cândva că nevinovăția și 
frumusețea nu au alt dușman decât timpul. Ben Stokes era 
nevinovat și era frumos. Era un frumos băiețel în vârstă de opt 
ani. Era atâtica de înalt... 

— Gordon Jones întinse o mână moale pentru a indica 
înălţimea lui Ben. 

La galerie, mama lui Ben Stokes respiră dintr-odată cu 
zgomot. Întregul tribunal își ridică privirile spre ea și soţul ei o 
învălui cu braţul. Jones așteptă preţ de câteva secunde, până 
când se așternu iarăși liniștea. 

— S-ar fi cuvenit ca el să aibă lumea la picioare: școală, 
prietene, universitate, o carieră și o familie. Dar, din nefericire, 
Ben a avut un alt dușman, altul decât timpul. Vă vom arăta că a 
fost bătut până la ultima suflare, într-un atac violent, de cineva 
pe care îl cunoștea ca vecin și tovarăș de joacă, dar despre care 
vă vom arăta că era de fapt un bătăuș sadic. Ben nu făcea decât 
să meargă cu bicicleta în preajma casei sale din Islington, în 
ziua de duminică 8 august, anul curent. Era cunoscut ca un 
copil liniștit, bine crescut, dar timid. li plăcea foarte mult să 
meargă cu bicicleta, ceea ce va fi apreciat de toţi aceia dintre 
dumneavoastră care au copii în familie, numai că el și-a 
abandonat bicicleta în stradă și a doua zi a fost găsit mort, 
bătut fiind până la moare cu o cărămidă care se afla într-un colţ 
al locului de joacă unde a fost găsit. Vă vom arăta că acuzatul, 
Sebastian Croll, l-a convins pe Ben să-și abandoneze casa și 
bicicleta, înainte de a-l duce în Barnard Park, unde a fost văzut 
ulterior, bătându-l și atacându-l fizic pe băieţelul mai mic și mai 
firav. În cele din urmă, atunci când Ben a refuzat să stea pasiv 
și să mai accepte acest atac, presupunem că Sebastian s-a 


înfuriat și a declanșat un atac fatal și susținut asupra lui Ben, în 
zona locului de joacă din parc, ascuns privirii de copaci. Vă vom 
demonstra că Sebastian Croll a mânuit arma crimei într-o 
manieră sălbatică. Aceasta este o crimă indescriptibilă, dar 
care este totuși foarte rară. Ziarele trebuie să vă fi făcut să 
credeţi că societatea noastră este în declin și că gravele acte de 
violență săvârșite de copii asupra altor copii sunt mai 
numeroase decât în trecut. Nu este cazul. Crimele de acest gen 
sunt din fericire rare, dar raritatea lor nu le reduce gravitatea. 
Vârsta acuzatului nu ar trebui să vă abată de la esenţa cazului, 
anume: că acest copilaș, Ben Stokes, a fost jefuit de viaţa sa 
înainte de a împlini nouă ani. Sarcina care îi revine acuzării 
este simplă - să arate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că 
acuzatul: a) a săvârșit acţiunile care au dus la moartea 
decedatului, Ben Stokes și b) atunci când a săvârșit această 
faptă, a făcut-o mânat de intenţia de a-l ucide sau de a-l răni 
grav. Vă vom arăta, dincolo de orice îndoială, că acuzatul s-a 
luptat violent cu Ben Stokes, alegând o zonă retrasă și ascunsă 
de frunziș a parcului pentru a dezlănțui un atac sălbatic. Vă 
vom arăta că acuzatul s-a așezat pe decedat și a izbit cu o 
cărămidă în faţa băieţașului, cu intenţia clară de a-l ucide. Ceea 
ce a urmat... și să fie limpede, acest act nu este diminuat câtuși 
de puţin de vârsta fragedă a acuzatului, ceea ce a urmat... a 
fost un act de crimă cu premeditare. Ben Stokes a fost într- 
adevăr frumos și inocent, dar vă vom arăta că acuzatul a comis 
cea mai reprobabilă crimă și că este vinovat dincolo de orice 
urmă de îndoială. 

Toţi cei aflaţi în încăpere păreau să-și ţină respiraţia, așa că 
Daniel le urmă exemplul. Lambriurile de stejar și pielea verde 
păreau să scârţâie și să se macine de nerăbdare, în tăcerea 
apăsătoare. Daniel trase cu ochiul în spatele său, la familia 
Croll. Charlotte stătea băţoasă, cu colţurile gurii lăsate în jos. 
Kenneth se încrunta la Gordon Jones. 

Sebastian era fascinat. Plictiseala îi trecuse ca prin farmec. 
Daniel îl privise cum se apleca înainte, în timp ce asculta 
povestea lui Jones, ca și cum ar fi fost o poveste creată pentru 
distracţie, cu Sebastian ca protagonist. 

Irene intră din nou în sala de judecată, în liniște. 

Atunci când procurorul termină conturarea cazului din 
punctul de vedere al acuzării, Daniel simţi un fior. La drept 


vorbind, nici el nu știa dacă Sebastian era inocent ori vinovat; 
știa numai că băiatul nu avea ce să caute acolo, în tribunalul 
pentru adulţi - chiar dacă mobila era rearanjată, lipseau 
perucile și la galerie se găseau doar zece reporteri. 

Gordon Jones se așeză în cele din urmă, iar Sebastian se 
aplecă spre Daniel: 

— Se înșală întru totul. Poate că ar trebui să-i spun? 

Vocea sa clară și bine articulată suna tare chiar și când 
șoptea. 

— Nu acum, răspunse Daniel, dându-și seama că Irene își 
dregea glasul și se uita spre el. Când o să ne vină rândul. 

Era cea de-a doua zi a procesului când Daniel ajunse la 
tribunal la nouă și jumătate. Se strecură în fugă printre 
fotografii de presă aliniaţi pe trei rânduri în spatele barierelor 
improvizate. Când intră în Tribunalul penal central îl simţi 
întunecat și jilav. Toate intrările în acest tribunal erau 
întotdeauna de rău augur. Era ca și cum ai fi fost înghiţit, 
intrând în cutia toracică a unei bestii. Statuile de marmură îl 
priveau cu reproș. 

Din nou, Daniel se simţea agitat, ca și cum ar fi fost un 
avocat tânăr și neexperimentat. Fusese implicat în nenumărate 
procese penale, dar astăzi avea palmele umede, ca și cum ar fi 
fost vorba de propriul său proces. 

Inainte ca Sebastian să ajungă în sala de judecată, Daniel 
respiră adânc și încercă să se liniștească. Ştia ce avea să aducă 
ziua aceea și știa că nu putea să fie decât dificil pentru băiat. 

— Acuzarea o citează pe doamna Madeline Stokes. 

Mama lui Ben Stokes intră și își croi drum spre boxa 
martorilor. Pășea cu multă reținere. Purta părul strâns la spate. 
Era prins neuniform, ca și cum și l-ar fi strâns în grabă. Coafura 
îi accentua obrajii supti și ochii întunecaţi. Daniel se afla la cel 
puţin 15 metri distanţă de ea, și cu toate astea era sigur că îi 
putea distinge tremurul. Ea se sprijini de boxa martorilor 
atunci când ajunse acolo și respiraţia ei se putea auzi la 
microfon. 

Căldura făcea încăperea uscată și fierbinte. Daniel își simţi 
subsuorile devenind umede de sudoare. 

Secundele se scurgeau, în timp ce Gordon Jones își răsfoia 
notițele. Toţi cei aflaţi în sala tribunalului așteptau ca el să 
vorbească. 


— Doamnă Stokes, rosti procurorul în cele din urmă - știu că 
este greu pentru dumneavoastră, dar aș vrea să vă cer să vă 
întoarceţi cu gândul la după-amiaza zilei de duminică 8 august. 
Puteţi să îi vorbiţi curții despre ultima oară când v-aţi văzut fiul 
în viață? 

— Păi... era o zi frumoasă. M-a întrebat dacă putea să se 
ducă afară și să se plimbe cu bicicleta, iar eu i-am spus că 
putea, dar că trebuia... trebuia să rămână pe strada noastră. 

Era în mod evident agitată, pradă unei tristeţi adânci, cu 
toate că vocea ei era limpede și afabilă. li aminti lui Daniel de 
gheaţa dintr-un pahar. Când se emoţiona, vocea îi devenea mai 
profundă. 

— V-aţi urmărit fiul cu privirea în timp ce se juca afară? 

— Da, am făcut-o pentru o vreme. Spălam vasele în bucătărie 
și l-am putut observa, ieșind și îndepărtându-se pe trotuar. 

— Cât credeţi că era ceasul, ultima dată când l-ati văzut? 

Jones rostise întrebarea cu voce joasă, plin de respect. 

— Era pe la ora unu. Fusese pe afară vreo jumătate de oră, 
după prânz, și l-am întrebat dacă nu voia să-și ia o jachetă sau 
să intre. M-am gândit că era posibil să plouă. El mi-a spus că îi 
era bine așa. Dacă l-aș fi putut convinge! De-aș fi insistat! îmi 
doresc... 

— Așadar, i-aţi îngăduit lui Ben să se joace în continuare 
afară? Când aţi descoperit că nu se mai juca pe stradă? 

— La scurt timp după aceea. Peste vreo cincisprezece, poate 
douăzeci de minute - cam atunci. Lucram la etaj și am aruncat 
o privire pe fereastră. Îl supravegheam în continuare. Eu... Poţi 
vedea destul de bine întreaga noastră stradă de acolo, de sus, 
dar când m-am uitat afară... pur și simplu, nu l-am mai zărit 
nicăieri. 

Atunci când rosti nicăieri, ochii doamnei Stokes se măriră 
considerabil. 

— Ce aţi făcut? 

— Am fugit în stradă. Am alergat în sus și-n jos pe stradă și 
apoi i-am găsit bicicleta, abandonată după colţ. Am știut 
imediat că i se întâmplase ceva groaznic. Nu știam ce, dar 
simţeam asta. Primul meu gând a fost acela că ar fi putut să fie 
lovit de o mașină, dar în jur domnea o liniște netulburată. Pur și 
simplu... dispăruse. 

Madeline Stokes plângea, acum, de-a binelea. Daniel era 


mișcat, și știa că și juriul se afla în aceeași situaţie. Mâna ei 
stângă i se încleștase, înroșită, de boxa martorilor, dar chipul îi 
era în continuare palid. Când izbucni în plâns își duse mâna la 
gură. Daniel își aminti ce îi spusese Harriet despre modul în 
care se comportase Minnie, atunci când își pierduse fiica. Își 
aduse aminte de ziua aceea, de la piaţă, în care îl prinsese cu 
mâinile ei reci, și de ochii ei albaștri și umezi, implorându-l să 
nu o pomenească pe fetiţa ei. Ca și Minnie, Madeline Stokes 
avusese doar un copil. Pierduse tot ceea ce conta pentru ea și 
lumea devenise acum un loc întunecat. 

— L-am strigat pe străzile din preajmă și am rămas la poarta 
parcului, dar nu l-am putut zări nici acolo. l-am sunat pe 
prietenii lui, după care tatăl lui și cu mine... am telefonat la 
spital și la poliţie. 

— Le-aţi telefonat și vecinilor, familiei Croll? 

= Nu. 

Își șterse fața cu palmele goale. Ochii îi erau niște cristale 
roșii și îndurerate. Clipiră și străluciră - revăzând scena, 
retrăind panica. 

— Nu am făcut-o. 

— Ben se juca uneori cu Sebastian? 

— Da, dar nu la școală, de fapt, ci în weekenduri, din când în 
când. La început nu mi s-a părut în neregulă, dar mai apoi am 
aflat că Sebastian îl tiraniza pe Ben, băgându-l în tot felul de 
necazuri, și i-am interzis să se mai vadă cu el. 

— Puteţi să ne explicaţi ce înțelegeţi prin „îl tiraniza, 
băgându-l în tot felul de necazuri”? 

— Ei bine, când ne-am mutat noi în Richmond Crescent, 
Sebastian a venit să întrebe dacă Ben putea să iasă la joacă. 
Eram bucuroasă că în apropiere exista un alt băieţel, chiar 
dacă era un pic mai mare, dar mai apoi am hotărât că nu era 
tocmai... potrivit. 

— De ce, dacă îmi este îngăduit să întreb? 

— După ce a început să se joace împreună cu Sebastian, Ben 
s-a apucat să folosească niște înjurături foarte vulgare - cuvinte 
pe care nu le știa înainte. I-am spus să înceteze și să nu se mai 
joace cu Sebastian câteva zile, dar în weekenduri se mai jucau 
totuși, ocazional, împreună. După aceea am remarcat faptul că 
Ben avea vânătăi după ce se juca cu Sebastian. Ben mi-a 
destăinuit că Sebastian îl lovea atunci când nu făcea ce îi cerea 


el. M-am plâns mamei lui Sebastian și i-am spus lui Ben să nu 
se mai joace vreodată cu Sebastian. 

— Atunci când v-aţi plâns mamei lui Sebastian, aţi primit un 
răspuns satisfăcător? 

— Nu, căci Sebastian face legea în casa aceea, sau cel puţin 
asta am dedus eu. Propria lui mamă nu deţine niciun control 
asupra lui, iar tatăl lui e mai mult plecat. Nu cred că ea 
reușește să-l ţină în frâu. 

Doamna Stokes își șterse nasul și bolborosi în batistă. Daniel 
se uită la Charlotte cu coada ochiului. Era impasibilă, dar acum 
machiajul îi strălucea puţin. Niciuna dintre femei nu îi aruncă 
vreo privire celeilalte. Sebastian stătea ţeapăn, holbându-se la 
Madeline. Clipea des. 

— Așadar, nu aţi contactat familia Croll în legătură cu 
dispariţia lui Ben, deoarece îi  interziseserăţi fiului 
dumneavoastră să se joace cu Sebastian și, prin urmare, nu vă 
așteptați ca cei doi băieţi să se fi aflat împreună. 

Dar v-aţi gândit că era posibil ca Ben să vă fi ieșit din 
cuvânt... 

Doamna Stokes începu să plângă fără zgomot. Umerii i se 
scuturau și își șterse nasul cu un șerveţel de hârtie. Când vorbi 
din nou, vocea ei fu mai profundă. 

— Ben a fost subjugat de Sebastian, presupun. Era băiatul 
mai puternic și mai mare. Nu se mai jucase împreună cu 
Sebastian de luni întregi și, pur și simplu, nu mi-a trecut prin 
cap. Acum... pare evident. 

— Ce s-a întâmplat după ce aţi telefonat la spital și la poliţie? 

— Soțul meu a venit acasă. Politia a fost fantastică. 

Nu m-am așteptat să acţioneze atât de prompt, dar ei erau 
deja acolo, solicitând detalii, și ne-au ajutat să aruncăm o 
privire prin zonă și să elaborăm o descriere a lui Ben. 

— Vă mulțumesc, doamnă Stokes. 

Irene Clarke se ridică. Daniel o privi în timp ce zâmbea 
încurajator și își împreuna mâinile pe pupitru. Era sobră, 
aproape pocăită faţă de doamna Stokes. 

— Doamnă Stokes, îmi pare rău pentru marea tragedie cu 
care v-aţi confruntat dumneavoastră și familia dumneavoastră. 
Vreau să vă pun doar câteva întrebări concise. Vă rog să nu vă 
grăbiţi. 

Madeline tuși puţin, într-o manieră ciudată, și încuviință din 


cap. 

— Fiul dumneavoastră a mai dispărut vreodată înainte 
pentru o perioadă mai lungă? 

— Nu. 

— Aţi afirmat că a existat o perioadă în care se juca în mod 
regulat cu Sebastian. Cu vreuna dintre ocaziile acestea au 
hoinărit băieţii în afara zonei în care se jucau de obicei sau au 
lipsit doar un timp oarecare? 

Doamna Stokes tuși și păru să-și recapete cu oarecare 
dificultate calmul. 

— Doamnă Stokes? 

— Nu. 

— Şi este adevărat că până în momentul în care aţi aflat că 
fiul vecinilor dumneavoastră fusese arestat, nu bănuiserăţi că 
era posibil ca Sebastian să fi fost implicat în dispariţia fiului 
dumneavoastră? 

Madeline își ridică privirea spre colţurile sălii tribunalului. 
Încordată, în boxa martorilor, părea înflăcărată, iar încăperea 
părea un spaţiu sacru. Lacrimile prinseră să i se prelingă 
tăcute pe obraji. 

— Nu m-am gândit la el, răspunse ea, calmă. 

— Aţi mărturisit că îi interziseserăţi lui Ben să-l mai vadă pe 
Sebastian. Așadar, este adevărat că lui Ben îi făcea plăcere să 
se joace cu Sebastian? 

— Nu, căci el era agresiv, era... 

Degetele doamnei Stokes se încleștară pe marginea boxei 
martorilor. 

— Dumneavoastră nu îl plăceţi pe Sebastian, doamnă Stokes, 
sau cel puţin așa lăsaţi impresia, dar nu fiul dumneavoastră i-a 
cerut să se joace cu el? L-aţi descris ca fiind subjugat de 
Sebastian. Așadar, nu s-a întâmplat ca, în pofida dezaprobării 
dumneavoastră, Ben și Sebastian să fi fost de fapt prieteni care 
să se bucure unul de compania celuilalt? 

Doamna Stokes își suflă nasul și respiră sacadat. Judecătorul 
o întrebă dacă nu dorea un pahar cu apă. Ea clătină din cap și o 
privi pe Irene. 

— Îmi pare rău, doamnă Stokes, spuse Irene - știu că este 
foarte greu. Nu s-a întâmplat așa? 

Madeline suspină și încuviinţă din cap. 

— Doamnă Stokes, pot să vă cer să răspundeţi cu voce tare? 


— Poate că erau în continuare prieteni. 

Irene îi aruncă o privire lui Daniel și apoi se așeză. Ar fi putut 
să meargă mai departe, el știa asta, dar juriul era impregnat de 
simpatie pentru mama băieţelului. Daniel respecta acest lucru 
la Irene: era capabilă să perpelească un martor atunci când era 
nevoită să o facă, dar rămânea întotdeauna amabilă. 

Pauzele erau obligatorii datorită regulilor adoptate mai 
demult, ca urmare a procesului pentru judecarea a doi copii de 
10 ani, care l-au ucis pe micul James Bulger. Daniel se duse în 
toaleta bărbaţilor imediat ce ședința se întrerupse. Se simţea 
greoi și obosit. Pașii săi răsunară pe podeaua de marmură. 
Locul îi era familiar, cu pereţii lui albaștri și robinetele aurii, 
dar mirosea a urină adânc impregnată și a soluţie de curăţat 
ineficientă. 

Era o vespasiană liberă în colţul îndepărtat. Daniel expiră în 
timp ce urina în vasul de porțelan alb. 

— E-n regulă, Danny? 

Era detectivul-șef Mecrum. Umărul său îl atinse ușor pe al lui 
Daniel în timp ce își trăgea fermoarul. 

— Uneori te întrebi... - rosti Mecrum, accentul său nordic 
încălzind în mod straniu recea toaletă victoriană - dacă nu 
există vreo altă cale? Prevăd că acest proces o să devină 
barbar. E greșit să-i supui la toate aceste cazne. 

— Nu pot decât să fiu de acord, răspunse Daniel. 

Își scutură penisul, își încheie fermoarul și începu să se spele 
pe mâini. Nu știa cum avea să facă faţă Sebastian lungilor zile 
care i se întindeau înainte și ceea ce era mai rău nu se 
petrecuse încă, ci abia avea să vină. 

— Şi dacă tot aţi adus vorba... 

— Ştiu - acea sărmană femeie, zise Mecrum. 

Daniel se întoarse. Plecă fără să mai rostească vreun cuvânt, 
încuviințând din cap spre Mecrum, în timp ce se strecura pe 
lângă el. Bărbatul mai în vârstă îl urmări plecând. 

Vechiul an fu urmat de noul an la fel cum o brazdă o urmează 
pe alta sub puterea plugului. Minnie trebui să repare ferestrele 
din spate, după ce puii ciuguliseră tot chitul. Niște ţigle se 
desprinseseră de pe acoperiș, luate de vânt, și apăruse o 
infiltraţie care picura încet într-o găleată pusă pe scări, atunci 
când ploua. Ea nu avea bani să repare spărtura, așa că situaţia 
dură mai bine de un an. Era sarcina lui Daniel să golească 


găleata dimineaţa. 

Ţapul lui Minnie, Hector, muri în cea de-a treia iarnă 
petrecută de Daniel la Brampton, dar în primăvara următoare 
ea cumpără o capră și două iade pentru a-l înlocui. Daniel avea 
permisiunea de a o mulge dimineaţa: îi ungea ugerul și mai 
apoi o mulgea răbdător, metodic. Minnie îl învățase cum. 
Făcură un ţarc nou pentru capră și un loc special destinat 
mulsului, în care celelalte animale nu puteau pătrunde. Minnie 
îi spuse lui Daniel că zona de muls trebuia păstrată foarte 
curată. În timpul nopţii separau iadele de capră, pentru ca 
ugerul să se poată umple cu lapte. Capra fu botezată Barbara, 
iar Daniel îi boteză pe cei doi pui ai caprei cu numele de Brock 
și Liam, după fotbaliștii de la Newcastle United, cu toate că 
ambii erau de sex feminin. 

Seara, după ce se îmbăia și își făcea temele, putea să joace 
table cu Minnie în timp ce ea își sorbea ginul, iar el mânca 
ecleruri cu ciocolată. Ea se minuna de abilitatea lui de a 
număra, fără să meargă cu piesa prin toate spaţiile 
intermediare. Alteori jucau cărţi: whist sau douăzeci și unu. Ea 
punea muzică în timp ce jucau: Elvis, Ray Charles și Bobby 
Darin. Umerii lui Daniel tremurau când își arunca pe masă 
cărțile, iar ea ridica din sprâncene la el și îi arunca câte un 
biscuit lui Blitz. 

Daniel avea cincisprezece ani și învăţa la liceul William 
Howard de pe Longtown Road. Era căpitanul echipei de fotbal 
și câștigase două medalii de aur pentru alergare pe distanțe 
lungi, dar încă era mai mic și mai slab decât ceilalți băieţi de la 
el din clasă. Anul viitor avea să-și înceapă pregătirea pentru 
examenul de maturitate. Era bun la engleză, istorie și chimie. 
Exista o fată numită Carol-Ann care era mai mare cu un an 
decât el și care venea uneori pe la el, după ore. Avea apucături 
băiețești și o învăţa jonglerii cu mingea de fotbal și cum să se 
poarte cu animalele. Minnie o oprea la ceai dacă mama ei lucra 
până târziu. Caroll-Ann nu era iubita lui sau ceva de genul ăsta, 
cu toate că el îi văzuse ţâţele când ea își scosese sutienul, 
atunci când înotaseră în râul Irving, vara trecută. 

Daniel era simpatizat la școală. Avea prieteni datorită 
fotbalului și, cât putea, evita să se implice în vreo dispută. Dar 
în afară de Carol-Ann, nimeni nu prea venea pe la fermă. Danny 
era invitat la petreceri date cu ocazia zilelor de naștere și era 


prezent la toate manifestările sportive ale școlii. Avea un grup 
de prieteni cu care tăia frunză la câini și cu care stătea la 
taclale la școală, mai cu seamă despre fotbal, dar nu exista 
niciunul cu care să se joace cu regularitate după ore și nu 
fusese acasă la prietenii săi mai mult de câteva ori pe an. După 
ore, dacă nu era un meci sau o petrecere, stătea acasă cu 
Minnie, îngrijindu-se de animale, culegând verdeţuri pentru 
cină, curățând cartofi sau jucându-se cu Blitz în curtea din 
spate. Mai apoi urmau cina, jocurile, ginul și muzica. Anii 
veneau și treceau. Exista o anume simetrie a zilelor, o 
mulțumitoare împlinire a așteptărilor, o oarecare ordine. Toate 
astea îi confereau siguranţă lui Daniel. 

Invăţă cum să spere. Dorinţele lui trebuiau să se limiteze la 
perimetrul căminului ei, precum aripile puilor pe care ea le tăia 
pentru ca aceștia să nu-și ia zborul, dar Minnie îi oferea tot ce- 
și putea dori. 

Era sâmbătă și Daniel se trezi înainte de a suna alarma 
ceasului. Se întinse aidoma unei stele de mare, simțind că-și 
dezmorţește tot trupul, din creștet până în vârfurile degetelor 
de la picioare. Afară, dincolo de ochiurile subțiri ale ferestrei 
sale, putea auzi cotcodăcitul și foiala puilor și behăitul nervos 
al caprelor. Se întinse în pat, cu mâinile sub cap, gândindu-se, 
amintindu-și. 

Daniel se răsuci și căscă, după care se întinse spre sertarul 
noptierei de lângă pat. Scoase lănţișorul mamei sale și mângâie 
inițiala „S”, de aur. I se păru mai netedă decât își aducea 
aminte că era și se întrebă dacă el o făcuse așa, în același mod 
în care marea netezește cioburile ascuţite de sticlă. Lănţișorul 
zăcuse în sertar, înfășurat într-o batistă, dar el nu se atinsese 
de el. Aproape că și uitase de existenţa lui. 

Se întinse la loc, privind lănţișorul. Amintirile care îl 
năpădiră atunci când îl mângâie nu erau niște amintiri 
autentice, ci mai degrabă niște fotografii, pe care mintea sa le 
făcuse și mai apoi le developase, în speranţa că aveau să fie 
puse la uscat în întuneric, picurând propriile lui așteptări. Una 
dintre fotografii o înfățișa pe mama lui, râzând în bucătăria lui 
Minnie, râzând atât de tare, încât puteai să-i vezi cei doi dinţi 
lipsă, cu ochii atât de îngustaţi de veselie, încât ridurile de la 
colțurile ochilor îi ajungeau până la os. O alta o reda pe mama 
lui, hrănind puii în timp ce Minnie îi făcea semn cu mâna, de la 


fereastră. În mintea lui, mâinile mamei sale erau întotdeauna 
ciolănoase și încete: lăsau nutreţul să cadă cu încetinitorul, ca 
și cum ar fi avut articulațiile înțepenite, într-o altă fotografie 
jucau împreună cărţi și mama lui câștiga; ea se lăsa pe spate pe 
canapea, cu genunchii în aer și cu un strigăt de mirare. 

Daniel puse lănţișorul înapoi în sertar. Se întrebă ce ar fi 
gândit Minnie despre mama lui, dacă s-ar fi întâlnit faţă în faţă. 
Mama lui era atât de fragilă: o vrabie faţă în faţă cu o ursoaică. 
Minnie ar fi hrănit-o, ar fi iubit-o și ar fi pus-o la treabă, așa 
cum procedase și cu Daniel. Pentru Minnie, mama lui Daniel nu 
ar fi fost decât un alt copil. Acest gând îi frânse inima. Pentru el 
mama lui era un copil și tot timpul se simţise mai în vârstă 
decât ea, în vreme ce în mintea lui ea rămânea mereu aceeași: 
tânără, suplă, având nevoie de el. 

De când Daniel fusese adoptat, modul în care se gândea la 
mama lui se schimbase. Înainte, simţise panica pierderii ei, 
sfâșierea, lacrimile și dorul de ea. Acum voia să o aline. Își 
aminti cum o mângâia pe frunte și o învelea cu un pulover 
atunci când ea adormea pe canapea: atât ochii negri cât și 
buzele vinete îi zâmbeau. Nu mai voia să alerge la ea. Dorea 
liniștea noii sale vieţi mai mult decât voia haosul mamei sale, 
dar acum nutrea fantezii legate de aducerea ei în noua lui 
viață. Minnie putea să o adopte la fel de bine și pe ea; putea să 
adoarmă pe canapea ascultând Ray Charles în timp ce Daniel 
jumulea umbrele de rubarbă din grădină și împingea legumele 
între buzele agile ale caprelor. 

k 

La parter, Minnie terminase de făcut păsatul de fulgi de 
ovăz. Purta halatul de casă, iar picioarele desculțe lipăiau pe 
podeaua murdară a bucătăriei. Tălpile picioarelor ei erau tari 
ca pielea tăbăcită. Seara, se uita la televizor cu picioarele 
așezate pe un taburet și uneori Daniel îi mângâia cu degetul 
pielea groasă și îngălbenită a picioarelor. Era posibil să-i intre 
un cui în picior și să-și dea seama abia după o săptămână 
întreagă, nu din pricina durerii, ci a faptului că auzise zgomotul 
făcut de picioarele ei pe scândurile podelei. Își sprijinea atunci 
glezna de genunchi și smulgea cuiul buclucaș dintr-o mișcare - 
dar nu picura niciun strop de sânge. 

Atunci când îl auzi, păși până la baza scărilor, cu o lingură de 
lemn în mână. Îl prinse de obraji și îi întoarse faţa într-o parte, 


sărutându-l pe frunte. 

— Bună dimineaţa, minunăție mică. 

Era vară și, cu toate că nu era nici șapte, ziua era 
strălucitoare, bolta cerului fiind de un albastru nepătat. Daniel 
își strecură picioarele în încălțări și se duse afară, să hrănească 
animalele. Avea mâinile reci, așa că Barbara azvârli din 
picioare atunci când îi atinse ugerul, și atunci și le încălzi la 
subsuoară înainte de a încerca din nou. 

Aflate din nou laolaltă, iadele își frecară boturile și se 
adulmecară una pe alta, iar Daniel îi duse laptele lui Minnie, 
înăuntru. 

— Ești un flăcău de ispravă, rosti ea, punându-i păsatul în 
faţă, împreună cu o cană de ceai fierbinte, pe care Daniel știa 
că o dresese deja pentru el cu lapte și zahăr. Mă duc să mă 
îmbrac. 

Atunci când ea se întoarse, Daniel prăjea pâine. O întrebă 
dacă dorea și ea. N 

— Doar o jumătate de felie, dragule. Îmi ajunge ceaiul. 

Daniel îi dădu o felie întreagă, ştiind că ea avea să o 
mănânce oricum. Pălăvrăgiră despre grădină, infiltrația din 
acoperiș și despre cum avea ea să aducă pe cineva să Îl repare, 
săptămâna viitoare. Spunea asta de luni în șir. Ea îl întrebă ce 
voia să facă în ziua aceea, sâmbătă fiind. Dacă vremea avea să 
rămână frumoasă ar fi putut să facă o plimbare, iar dacă avea 
să plouă puteau să se uite la filmele de după-amiază și să 
ronțăie pachete cu chipsuri. Uneori Minnie gătea sau cocea 
ceva la cuptor, în vreme ce Daniel bătea mingea prin curte. 

Daniel ridică din umeri. 

— Ştii la ce mă gândeam, rosti el, luând o firimitură din felia 
lui de pâine prăjită și privindu-i chipul. 

Ea zâmbi - din toată fiinţa, din adâncul ochilor ei albaștri și 
cu obrajii îmbujoraţi. 

— Sunt sigură că îmi vei spune și mie. 

— Crezi că asistenta socială ar putea afla unde se găsește 
mama mea acum? 

Lumina din ochii ei păli. 

— Dragule, știi ce au spus. Când vei împlini optsprezece ani 
vei putea lua legătura cu ea, dacă vei mai dori acest lucru. Știu 
că este greu, dar asta-i legea și trebuie să ne conformăm. 
Trebuie să încerci să treci peste asta. 


— Eu pot să... sunt... eu doar... vreau să-i arăt poate 
căprițele și noua mea cameră. l-ar plăcea. Vreau doar să stau 
de vorbă cu ea. 

Minnie oftă. Pieptul i se ridică de pe tăblia mesei, pentru a se 
prăvăli apoi la loc. 

— Danny, uită-te la mine. 

— Ce-i? întrebă el, ridicându-și privirea spre ea, cu gura 
plină de pâine prăjită. 

Ea îl privea încruntată. 

— Nu trebuie să-ţi iei iarăși tălpășiţa, mă auzi? spuse ea, 
ducându-și o mână la inimă. Pur și simplu, nu aș mai putea 
suporta, dragule. 

— N-am de gând să-mi iau tălpășiţa. Vreau doar să-i spun 
despre căpriţele cele noi, asta-i tot. 

Privi într-o parte și-și termină pâinea prăjită, luând o 
îmbucătură prea mare și îndrăznind să arunce o privire spre ea. 
Se uita la el, cu mâinile în poală. 

Daniel își feri privirea. 

— M-am gândit că n-ar fi rău dacă ea ar veni să locuiască 
împreună cu noi - zise el. 

Rostind-o cu voce tare i se păru un lucru imposibil, prostesc, 
dar se întoarse totuși pentru a vedea răspunsul ei. 

— Ştii că așa ceva nu se poate întâmpla, Danny, spuse ea, 
foarte calmă. 

El încuviinţă din cap, simțind un nod în gât. 

— Știu doar că i-ar fi plăcut aici. Ea are nevoie ca cineva să 
se îngrijească de ea și eu aș fi putut face acest lucru, aici. 

Daniel simţi mâna ei grea peste a lui. 

— Trebuie să înţelegi că nu este treaba ta să ai grijă de 
mama ta. E treaba mea să am grijă de tine. 

Daniel aprobă, dând din cap. Nasul îl pișcă și știa că ar fi 
izbucnit în plâns dacă ar mai fi rostit vreun cuvânt. Nu voia să o 
rănească pe Minnie. O iubea și dorea să rămână cu ea. Voia 
numai să o facă să înţeleagă că mama lui ar fi putut și ea să 
vină să locuiască împreună cu ei. Atunci totul ar fi fost perfect. 

— N-am de gând să-mi iau tălpășiţa, zău așa - izbuti el să 
rostească, în cele din urmă. Vreau doar să stau de vorbă cu ea. 
Vreau să-i povestesc despre fermă și toate celelalte, continuă 
el, ștergându-și ochiul stâng cu degetele. Vreau doar să stau de 
vorbă cu ea, crede-mă. 


— Înţeleg, dragul meu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc eu cu 
ei. O să văd dacă îmi vor da vreun număr de telefon sau ceva. 

— Ai de gând să faci asta? 

Se aplecă înainte, zâmbind ușurat, dar ea îl privea 
încruntată. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Promiţi? 

— Am spus că o să o fac. 

— Crezi că îţi vor spune? 

— Pot măcar să întreb. 

Daniel zâmbi și se așeză înapoi pe scaun. Minnie strânse: 
puse untul și dulceaţa la locul lor, ștergând jumătatea de masă 
pe care mâncaseră - cealaltă jumătate era ticsită cu cărți, 
biscuiţi pentru câine și ziare vechi. Daniel simţi cuprinzându-l o 
căldură interioară, iradiind de la stomac spre coapse. Îl făcu să 
se înalțe și el se îndreptă, ridicându-și umerii. 

Peste o săptămână, Daniel alerga spre casă prin Dandy. Găsi 
o cutie goală, de tinichea, și driblă cu ea vreun sfert de milă, cu 
cravata costumului de școală slăbită, cămașa ieșită din 
pantaloni și ghiozdanul atârnat pe umeri. Aerul era înmiresmat 
de aroma ierbii proaspăt tăiate. Daniel își putea auzi respiraţia 
și simţi sudoarea luând naștere la marginea tunsorii, în timp ce 
lovea conserva, mânând-o înainte, cu pantofii săi de școală 
împroșcaţi cu noroi. Se bucura de fiecare șut, de elasticitatea 
mușchilor și articulaţiilor sale, de soarele care îi încălzea 
mângâietor antebraţele și fața. Era fericit, decise, fericit să se 
afle acolo și să alerge spre casă, către Minnie. 

Acasă. Izbi conserva din răsputeri și ea sări strălucind în 
bătaia soarelui, descriind un arc de vreo zece metri înainte de a 
cădea silențios în iarba înaltă. Acasă. Daniel o lovi iarăși. Zbură 
în sus și Daniel așteptă să cadă și să o prindă din zbor pentru a 
o trimite iarăși în aer, pe deal în jos, spre ferma Flynn și 
Minnie, unde aveau să-l aștepte sendvișuri cu banane făcute 
piure. 

Inainte de toate, îi plăcea la ea faptul că știa la ce să se 
aștepte. Ea avea darul de a-i înfățișa lumea ei și de a o repeta 
apoi, zi după zi. Lucrurile se petreceau atunci când spunea ea 
că aveau să se întâmple. A spus că avea să-l adopte și chiar așa 
a și făcut. Chipul judecătorului se strâmbase neîncrezător, 
examinând documentele din faţa lui și stomacul lui Daniel se 


chircise, dar era îndeajuns de sigur că avea să decidă în 
favoarea ei și că el avea să ajungă fiul lui Minnie, exact așa cum 
îi promisese ea. 

Acum Daniel o privea cu alţi ochi. lubea deja trupul ei 
mătăhălos și moliciunea acestuia, dar acum considera că ea 
deţinea o nouă putere. Avea încredere în ea. Ea era în stare să 
obţină lucrurile pe care și le dorea; acestea erau la îndemâna 
ei. Chiar și soarta lui Daniel se afla la cheremul ei. Când se 
gândea la ea, se gândea la gulerul de blană al lui Blitz în 
pumnul ei, în timp ce îl domolea, deschizând în același timp ușa 
străinilor pe care îi lătra. 

Daniel își încetini pasul, ajungând să meargă în ritm de 
plimbare. Respiră adânc și savură aroma înierbată a verii. 
Cerul era albastru și cei câţiva nori presăraţi pe el nu făceau 
decât să-i pună în evidenţă infinitatea. 

Auzi voci și apoi zgomot de pași în urma lui. Aruncă o privire 
peste umăr și văzu că erau cei trei băieți mai mari care îl 
necăjiseră mai demult. Acum le știa numele: Liam, Peter și 
Matt. Erau cu un an înaintea lui la școală. Simţi tensiunea 
încordându-i mușchii. Continuă să meargă ca și cum nu s-ar fi 
sinchisit câtuși de puţin de băieţi, dar exagerând lungimea 
pasului și legănatul umerilor. Putea auzi ce vorbeau, cu toate 
că ei se aflau, credea, la vreo douăzeci de pași în urma lui. 
Vorbeau despre fotbal, dar mai apoi tăcură și Daniel simţi cum i 
se zbârlea părul de pe ceafă. Incercă să tragă cu urechea la 
mișcările lor. 

— Hei, Danny, ce mai face bătrâna vrăjitoare? strigă unul 
dintre ei. Nu te-a învăţat încă să faci nicio vrajă? 

Glasul se stinse. 

Daniel îi ignoră, simțind încordarea coborându-i din umeri în 
jos, pe șira spinării. Strânse din dinţi și își încleștă pumnii. 

— O vrăjitoare grasă ca ea. Mi-ar plăcea să o văd cum 
încearcă să zboare, zău așa. 

Daniel aruncă din nou o privire peste umăr și îl văzu pe unul 
dintre băieţi maimuţărind zborul pe o coadă de mătură, înainte 
de a se prăvăli și de a se rostogoli în iarbă. Atunci izbucniră toţi 
în râs: niște hohote mârșave. 

Vocile erau răgușite și adânci; din nou vocile frânte oscilară, 
în bătaie de joc. 

Daniel se întoarse cu faţa spre ei. Imediat ce făcu acest 


lucru, băieţii se pregătiră să-l înfrunte, depărtându-și picioarele 
și scoțându-și mâinile din buzunare. 

Urmă un moment de respiro, așa că Daniel putu să audă 
sângele vâjâindu-i în urechi. 

— Ai o problemă? 

Vorbise Peter, pieziș, cu ochii mijiţi, dorind ca Daniel să 
răspundă în vreun fel. 

— Ţine-ţi-vă gura și nu mai trăncăniţi despre ea! 

— Sau ce-o să ne faci? 

— O să vă închid gura! 

— Cine, tu și armata lui Papură-Vodă? 

Se întâmplă ca și data trecută. Daniel se năpusti spre băiat și 
îl lovi cu capul în stomac. Încă era mai mare decât Daniel. Simţi 
pumnul băiatului mai mare lovindu-l în coaste și respiră 
dureros. li putea auzi pe ceilalți doi luându-l peste picior și 
strigând: Fă-l praf, Pete. Snopește-l. 

Daniel își aduse aminte cum se luptase cu iubitul mamei lui, 
cel care îl târâse pe podea, înșfăcându-l de păr. Simţi cum îl 
cuprindea furia, răspândindu-se rapid, clocotitor și acut prin 
trupul său. Șocul fu întăritor și limpezitor. Îl pocni pe Peter, 
doborându-l, după care îl lovi cu piciorul în faţă până când îl 
făcu să se rostogolească. 

Atunci ceilalți băieţi se întoarseră spre Daniel, dar el era 
pregătit pentru atac și nici nu simţi loviturile pumnilor lor în 
braţe și piept. Il lovi pe Matt în nas și simţi ruptura 
reverberându-i în articulaţie, după care îi arse un șut lui Liam 
în testicule. 

Daniel se îndepărtă de ei, împleticindu-se. Pumnul îi pulsa și 
văzu că se tăiase la degete, dar când le atinse își dădu seama 
că nu era decât sângele lui Matt. Se roti și se îndreptă către ei, 
înfruntându-i încă o dată. 

— Dacă mai rostiți vreun cuvânt despre ea, sunteţi morți. 

Cuvântul morți îi ieși din gură ca un glonţ. Ecoul său răsună 
peste câmpie. Păsările se risipiră în siajul lui. 

Băieţii, doborâţi în iarba înaltă, nu rostiră un cuvânt. Daniel 
se îndepărtă de ei, grijuliu în continuare, dar făcând în același 
timp pe grozavul. Adie o pală de vânt și toate firele de iarbă se 
plecară spre el, ca și cum l-ar fi venerat. 

Daniel știa că băieţii erau în stare să-i plătească cu aceeași 
monedă, dar se simţea satisfăcut și în largul lui în timp ce se 


îndrepta spre fermă. Mergea cu pași ușori. Aveau să se 
gândească de două ori înainte de a o ponegri din nou. Acum ea 
era mama lui; avea să o apere. 

Când Daniel ajunse la fermă, domnea liniștea. Găinile 
mergeau țanțoșe și ciuguleau liniștite, iar căprițele mai sugeau 
un pic din ugerul care avea să le devină inaccesibil, la căderea 
nopţii. Margaretele din iarbă se împotriveau vântului, din toate 
puterile lor. 

Minnie dezgheţa frigiderul. Daniel se duse să facă pipi, 
imediat ce ajunse acasă. Se spălă pe mâini și se privi în oglindă. 
Își ridică tricoul pentru a se uita la coastele sale. Nu avea nicio 
zgârietură. Ea n-ar fi avut cum să ghicească faptul că el îi luase 
apărarea mai devreme, luptându-se pentru ea și învingând. 

Nu se putu abtine să-și îndrepte umerii în timp ce intră în 
bucătărie. 

Ea era încălțată cu cizmele de cauciuc, izbind cu o spatulă de 
lemn în gheaţa compactă din congelator. 

— Dumnezeule mare, s-a făcut deja timpul? rosti ea la 
intrarea lui. Eram sigură că abia a trecut de două. O să-ţi vrei 
sendvișurile și nici măcar nu m-am apucat să le pregătesc. 

Daniel își șterse nasul și fruntea cu mâneca și așteptă, în 
timp ce ea presă feliile de banană pe pâinea albă și proaspătă și 
îi turnă un pahar cu suc de portocale proaspăt stoarse. Dădu 
sucul pe gât și mâncă o jumătate de sendviș, înainte de a-i 
vorbi. 

— De ce faci chestia asta? întrebă el, arătând spre frigiderul 
deschis, care picura. 

— E aidoma tuturor celorlalte lucruri din viaţă, Danny. Din 
când în când trebuie să pui mâna pe un ciocan și să iei totul de 
la capăt. 

Daniel nu era singur ce voia să spună. Se holbă la cealaltă 
jumătate a sendvișului cu banană. Ferestrele erau deschise și 
mirosul de bălegar de la ferma învecinată pătrundea înăuntru. 
Minnie dădu pe gât ceaiul dintr-o înghiţitură și apoi luă iarăși 
ciocanul și spatula. Se apucă să cioplească gheaţa cu bufnituri 
sonore și ferme. 

— Am luat un 10 la testul de istorie de astăzi, strigă el. 

Ea își domoli asaltul asupra frigiderului pentru a-i face cu 
ochiul. 

— Îţi merge mintea. Ţi-am spus eu. Eşti de departe cel mai 


deștept. Nu trebuie să te străduiești decât foarte puţin, și 
săptămâna ce vine le arăţi tu tuturor... Ti-am zis eu. 

Blitz se furișă în camera de alături pentru a scăpa de 
zgomotul asurzitor. Gheaţa alunecă pe podeaua bucătăriei, 
silențioasă și apoasă precum o penitenţă. 

Daniel își termină sendvișul și se lăsă pe spate în scaun, 
lingându-și degetele. Era conștient că Minnie îl privea, cu 
ciocanul în mână. Își șterse fruntea cu braţul liber și își puse 
uneltele să se odihnească în frigider. Se așeză lângă Daniel și 
puse o mână roșie și grea pe coapsa lui. 

— Ce-i? întrebă Daniel, ștergându-și nasul cu mâneca. 

— Am vorbit cu Tricia. 

Bucătăria, împănată cu mărgele de lumină, aromă de pâine 
prăjită și căldură, deveni dintr-odată încordată precum strunele 
unei viori. În hol, câinele stătea cu botul pe labe. Daniel 
așteptă, cu șira spinării dreaptă. Minnie își ţinea în continuare 
mâna grea pe piciorul lui. Începu să-l mângâie pe genunchi. 
Simti atingerea ei călduroasă prin pantalonii săi de școală. 

— Nu știu cum să-ţi spun asta, Danny. Dumnezeu știe că 
vreau să te cruț de alte lovituri, dar tu mi-ai cerut să aflu. 

— Ce-i? E iarăși la spital? 

— Nicicând nu există un moment potrivit, așa că am să-ți 
spun pur și simplu. Azi am aflat. 

Minnie își mușcă buza. 

— Asta e, nu-i așa? E bolnavă din nou. 

— De data asta a fost mai grav, dragule. 

Îl privi fără să clipească, ca și cum el ar fi putut să-și dea 
seama fără ca ea să trebuiască să o spună. 

— Ce-i? 

— Dragule, mama ta a murit. 

Tot universul deveni în același timp foarte tăcut și foarte 
zgomotos. Totul păru să încremenească și Daniel simţi oprirea, 
liniștea. Îi ţiuiau urechile. Era ca mai devreme, înainte de 
bătaie. Era ca și cum și-ar fi pierdut echilibrul pentru câteva 
clipe. Zgomotul din urechile sale îl distrase de la ceea ce auzise 
și totuși groaza pe care o putea simţi în gât - amară, neagră - 
însemna că nu putea îndura să audă din nou cuvântul cu 
pricina. 

Daniel se ridică de la masă și simţi imediat mâinile calde ale 
lui Minnie pe umerii săi. 


— E în regulă, dragule, rosti ea. Nu fugi de asta. Eu voi fi 
întotdeauna aici, pentru tine. 

x 

În ultimii ani, atunci când Daniel își amintea aceste cuvinte, 
ele îl făceau întotdeauna să alerge mai repede. 

Avu parte de un șoc, dar și de o stranie bucurie. Simți 
lovitura, ca și cum ar fi fost scuturat sau pocnit, urmată apoi de 
un fior ascuțit și ciudat. Inima îi bătu năvalnic, limba i se 
înţepeni în cerul gurii, iar ochii i se holbară, uscați. 

Moartă? 

Aerul îi pătrunse în gură ca și cum cineva i-ar fi tăiat 
beregata. 

Moartă. 

Își plecă privirea și văzu mâna lui Minnie pe braţul lui; 
degetele ei calde erau mult mai ferme decât mâinile mamei lui. 
Erau puternice, aidoma unei frânghii în care putea avea 
încredere pentru a cobori de pe o stâncă, știind că avea să-l 
țină - echilibrat în spaţiu și timp - și să-i susţină greutatea în 
timp ce gravitația îl trăgea în jos. 

Moartă. 

Danny se lipi de Minnie. Nu ea i-o ceruse. Nu îl trăsese spre 
ea, dar el se refugie oricum, precum o frunză toamna, pentru 
că nu mai avea energie. 

— Of! rosti ea. Of, dragostea mea, copilul meu nepreţuit. 
Chiar dacă acum nu te simţi așa, ești liber - acum ești liber. 

Nu se simţea liber, dar se simţea nelegat și frica iscată de 
această senzaţie îl făcu să se lipească iarăși de Minnie, 
oferindu-i-se cu adevărat pentru prima oară: cerându-i să-l 
iubească. 

Mai târziu, ea îi făcu o ceașcă de ceai, iar el era plin de 
întrebări. 

— Cum a murit? 

— Din cauza unei alte supradoze, dragule. Una mare. 

El luă cana de ceai cu amândouă mâinile și sorbi. 

— Pot merge să o văd? A fost îngropată undeva? 

— Nu, dragule, a fost incinerată. Dar mai ai încă lănţișorul ei 
și te poţi gândi la ea oricând vrei. 

— Ar fi trebuit să fiu alături de ea. Aș fi putut chema 
ambulanta. Întotdeauna am reușit să fac ambulanţa să ajungă 
la timp. 


— Nu e vina ta, Danny. 

— Ba da, pentru că era de una singură. 

— Nu e vina ta. 

Îi trecu prin cap gândul de a pleca din Brampton și de a face 
autostopul până la Newcastle, ca și înainte, dar acum, că ea nu 
mai era, nu mai avea rost. Minnie era mama lui acum și el avea 
să încerce să se poarte cumsecade. 

Acum era limpede că acuzarea încerca să-l înfăţișeze pe 
Sebastian ca pe un copil rău. Lista martorilor din acea zi 
includea vecini ai familiei Croll, copii de la școala lui Sebastian 
și pe învăţătoarea lui. În absenţa juraţilor, Irene obiectă faţă de 
modul de adresare al întrebărilor, considerându-l o încercare 
de a extrage dovezi irelevante pentru comportamentul 
inadecvat al băiatului, dar judecătorul permise această 
abordare, mai ales că reputaţia de bătăuș agresiv a lui 
Sebastian avea legătură cu fapta săvârșită. 

Sebastian era vioi astăzi și concentrat asupra procesului. Nu 
mai mâzgălise și nu-și mai legănase picioarele. Tatăl lui nu se 
mai afla în sală. Daniel vorbise cu Charlotte, care îi spusese că 
Kenneth fusese convocat în străinătate, dar că avea să se 
întoarcă în câteva zile. Charlotte părea extenuată: era numai 
tendoane, ochii îi erau duși în fundul capului și degetele îi 
tremurau, îi era groază să iasă afară, la o ţigară, i-a mărturisit 
lui Daniel, gândindu-se că ar fi putut să fie remarcată de 
ziariști. Nu putea suporta minciunile pe care oamenii aceia le 
scriau despre fiul ei. Daniel o strânse de cot și îi spuse să-și 
păstreze calmul. Lucrurile se vor înrăutăți înainte de a ne veni 
și nouă rândul - îi zise. Ar fi mai bine să te pregătești. 

— Acuzarea o citează pe doamna Gillian Hodge. 

Daniel o privi îndreptându-se spre boxa martorilor. 

Ziariștii de la galerie mâzgăleau frenetic, în timp ce ea ridică 
mâna dreaptă și jură să spună adevărul. Era vecină atât cu 
familia Croll cât și cu familia Stokes și mamă a două fetiţe. 
Daniel vorbise cu Irene despre ea la petrecerea firmei de 
avocatură. Glasul ei era limpede și puternic, gesturile 
încrezătoare și stăpânite. Se comporta profesional și totuși 
matern, cu ochii ei strălucitori și onești și cu dinţii drepţi și 
proeminenţi. Daniel își împreună mâinile și așteptă, aproape 
îngrozit, mărturia ei. Simţi mâna mică a lui Sebastian pe 
coapsă și se aplecă, astfel încât urechea lui să ajungă aproape 


de gura băiatului. 

— Mă urăște - fu tot ce rosti el. 

— Liniștește-te, spuse Daniel, aproape pentru sine. 

Gordon Jones își aranjă roba într-o parte și luă postura 
obișnuită lângă pupitru. 

— Doamnă Hodge, ne puteţi spune cum de îi cunoașteţi pe 
soţii Croll și pe fiul lor, Sebastian? 

— Sunt vecină cu ei, ca și cu Madeline și Paul Stokes. Stau 
chiar între cele două familii. 

Daniel o ascultă cu atenţie. Vocea ei de persoană „titrată” 
era infatuată și aproape că nu avea nevoie de microfonul 
amplasat în faţa sa. 

— Şi pe copiii lor - întrebă Jones - puteţi spune că îi 
cunoașteţi bine? 

— Copiii mei obișnuiau să se joace atât cu Ben, cât și cu 
Sebastian, așa că îi cunosc bine atât pe părinţi, cât și pe copiii 
lor. 

Atunci când rosti și pe copiii lor, Madeline se întoarse fățiș 
spre Sebastian. Daniel își îndreptă spinarea atunci când simţi 
uitătura ei insistentă. 

— Aveţi două fiice, corect? 

— Da. 

— Şi ce vârstă au? 

— Una are opt ani, cealaltă doisprezece. 

— Fiica dumneavoastră cea mică are aceeași vârstă ca Ben 
Stokes? 

— Da, erau colegi de clasă la școală. 

Ochii mari și strălucitori ai lui Gillian se îndreptară spre 
Madeline Stokes, care își plecă fruntea. Gillian își drese glasul. 

— Şi fiica dumneavoastră mai mare... e de aceeași vârstă cu 
Sebastian? 

— Da, ea e mai mare, dar nu se joacă atât de mult cu băieţii. 
Fiica mea mai mică are apucături mai băieţești. li plăcea să se 
joace cu Ben. 

— Aţi întâmpinat vreo problemă când fiica dumneavoastră s-a 
jucat cu oricare dintre băieţii care locuiau în vecinătatea 
dumneavoastră? 

— Ei bine, după cum am spus, Poppy, fata mea cea mai mică, 
chiar se împăca bine cu micul Ben, dar adesea Sebastian dorea 
să li se alăture sau chiar să se joace cu Poppy inclusiv și în 


absenţa lui Ben. 

— Constituia acest lucru vreo problemă în vreun fel sau 
altul? 

Irene sări în picioare și Daniel își ţinu respiraţia. 

— Cu permisiunea excelenţei voastre, trebuie să obiectez 
faţă de această abordare. Se bazează pe mărturii indirecte, pe 
zvonuri. 

— Se poate, dar o voi permite, rosti Philip Baron cu o voce 
adâncă și autoritară, stând prăbușit la locul lui, rătăcit în robă 
și corpolent. Sunt convins că întrebarea este admisibilă, în 
interesul justiţiei. 

Irene se așeză. Îi aruncă o privire lui Daniel. El dădu din cap, 
încercând să-i aline sentimentul de frustrare. 

— Sebastian poate fi foarte violent, foarte agresiv... 

— În ce fel? 

— O dată, când Poppy nu a vrut să se joace de-a ce voia el, a 
ameninţat-o cu un ciob de sticlă. O înșfăcase de păr pentru a o 
ţine în loc și ţinea ciobul de sticlă lipit de gâtul ei... Mi-am dat 
seama că... 

Irene ţâșni din nou în picioare. 

— Domnule judecător, trebuie să protestez față de această 
abordare aducătoare de prejudicii în faţa juriului. Clientul meu 
nu are nicio ocazie de a se apăra. 

— Ei bine, spuse judecătorul Baron, fluturându-și degetele 
precum un Cristos exaltat, văd că are în dumneavoastră un 
apărător mai mult decât adecvat, domnișoară Clarke. 

Irene deschise gura să vorbească, dar renunţă și se așeză. 
Daniel scrise repede un bileţel și i-l înmână asistentului ei, 
Mark. Scrisese: De ce n-o întrebi despre violența casnică din 
familia Croll? 

lrene se întoarse după ce citi biletul. Daniel îi întâlni 
privirea, după cum și intenţionase. Abuzul avea legătură cu 
Sebastian și cu purtarea sa faţă de copiii vecinilor, dar Daniel 
își dădea seama că era și riscant în același timp. 

Se putea deduce că Sebastian învățase să fie violent; că 
punea în practică scenele la care fusese martor în casa familiei 
sale. g 

— ...Poppy era îngrozită de el. Imi destăinuise anterior că nu- 
i plăcea de Sebastian, dar am încurajat-o să încerce să 
depășească acest sentiment. După ce mi-am văzut fiica 


ameninţată într-un asemenea mod, i-am interzis să se mai joace 
vreodată cu Sebastian. 

— Aţi vorbit cu părinţii lui Sebastian despre acest incident? 

— Da, am vorbit cu mama lui, răspunse Gillian, oftând, ca și 
cum ar fi copleșit-o amintirile. Nu s-a arătat câtuși de puţin 
interesată. Părea complet nepăsătoare. Dar m-am asigurat că 
Poppy nu avea să se mai joace vreodată cu el. 

— Vă mulțumesc, doamnă Hodge. 

Gordon Jones își puse în ordine notițele și se așeză. 

k 

— Doamnă Hodge. 

Irene era calmă. 

Daniel se aplecă înainte pe masă, cu o mână sub bărbie. 
Peste o clipă, Sebastian făcu același lucru, imitând postura lui 
Daniel. 

— Spuneti-mi, de când sunteţi vecină cu familiile Croll și 
Stokes? 

— De... nu-mi amintesc exact. De vreo trei-patru ani. 

— De când v-aţi mutat pe Richmond Crescent? 

— Da. 

— Copiii se jucau împreună. Dumneavoastră aţi socializat cu 
vreunul dintre părinţii lor? 

— Da, firește, am mai băut din când în când câte un pahar de 
vin sau o ceașcă de cafea - mai mult cu Madeline, trebuie să o 
spun - și chiar am vizitat-o pe... Charlotte o dată sau de două 
ori. 

— l-aţi spus lui Charlotte Croll de comportamentul lui 
Sebastian față de fiica dumneavoastră și afirmaţi că nu a fost 
câtuși de puţin interesată? O vecină cu care aţi socializat? Vă 
așteptați să credem așa ceva? 

Gillian păru să roșească puţin. Ochii ei mari se uitară prin 
sala tribunalului și apoi se îndreptară în sus. 

— Ea a fost... înţelegătoare... dar nu s-a schimbat nimic. Nu 
părea să aibă niciun control... 

— Doamnă Hodge, acest incident la care vă referiţi, când 
pretindeţi că Sebastian v-a ameninţat fiica cu un ciob de sticlă, 
a fost adus de dumneavoastră și la cunoștința altcuiva, în afară 
de mama băiatului? 

Doamna Hodge făcu ochii mari. Se uită la Irene și clătină din 
cap. 


— Clătinaţi din cap. Nu aţi raportat incidentul poliţiei sau 
măcar școlii - unui asistent social? 

Doamna Hodge își drese glasul. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Am văzut ce se întâmpla și i-am spus să înceteze, cu 
severitate, după care nu am mai lăsat-o pe Poppy să se joace 
iarăși cu el. Asta a fost tot. Nimeni nu fusese rănit. 

— Înţeleg, nimeni nu fusese rănit. Atunci când i-aţi spus lui 
Sebastian să înceteze - cu severitate - după cum afirmaţi, cum 
a reacţionat el? 

— Şi-a cerut... iertare. Este... foarte politicos, răspunse 
Gillian, după care își drese glasul. I-a cerut iertare lui Poppy 
atunci când i-am cerut să facă acest lucru. 

Sebastian îl privi radios pe Daniel, ca și cum tocmai ar fi fost 
ridicat în slăvi. 

— Doamnă Hodge, v-am auzit spunând că Sebastian poate fi 
puţin cam agresiv. Dar aţi fost nevoită vreodată să raportați 
comportamentul lui autorităţilor, în cei aproape patru ani de 
când locuiţi chiar alături de el? 

Gillian Hodge se îmbujoră. 

— Nu, nu autorităţilor. 

— Şi, ca o mamă bună ce sunteţi, dacă aţi fi simţit vreodată 
că Sebastian reprezenta o ameninţare reală, de orice fel ar fi 
fost aceasta, pentru copiii dumneavoastră ori pentru copiii din 
vecinătate, nu aţi fi făcut acest lucru fără să mai staţi pe 
gânduri? 

— Păi... da...” 

— Sunteţi mama a doi copii, de aceeași vârstă cu decedatul și 
cu acuzatul, corect? 

— Da. 

— Spuneti-mi, s-a comportat vreodată vreunul dintre copiii 
dumneavoastră într-un mod agresiv? 

Doamna Hodge roși din nou. 

Jones se ridică, ţinând o mână în sus, exasperat. 

— Domnule judecător, sunt nevoit să pun sub semnul 
întrebării această modalitate de adresare a întrebărilor. 

— Da, dar o să o permit, rosti Baron. Am decis deja că este 
admisibilă. 

— Doamnă Hodge - repetă Irene - s-a comportat vreodată 


vreunul dintre copiii dumneavoastră într-un mod agresiv? 

— Ei bine, da. Toţi copiii pot fi agresivi. 

— Deci orice copil poate fi agresiv - dădu replica Irene. Nu 
mai am întrebări. 

— Ei bine, ţinând seama de oră, cred că poate fi un moment 
convenabil... - rosti Baron, întorcându-se spre juriu. Savuraţi-vă 
prânzul, dar vă reamintesc încă o dată să nu discutaţi cazul cu 
alte persoane în afară de ceilalţi jurati. 

Se iscă un val tăcut și uscat, o rumoare de ţesături foșnite și 
de aer vânturat în camera sufocantă, în timp ce curtea se ridica 
în același timp cu judecătorul, așezându-se mai apoi la loc, în 
absenţa lui. Aprozii le cerură celor aflaţi în galeria publicului să 
evacueze sala și Daniel ridică privirea pentru a vedea cum 
chipurile șovăielnice se retrag din scenă. 

Daniel rămase în picioare în spatele scaunului lui Sebastian 
și îi îmbrăţișă cu blândeţe umerii. 

— Eşti OK, Sebastian? întrebă el, ridicând dintr-o 
sprânceană. 

Sebastian se apucă să sară în sus și-n jos, dând în același 
timp din cap spre Daniel; apoi se ridică pe vârfuri, învârtindu- 
se. Gulerul rigid al costumului său prea mare i se ridică până la 
urechi și cobori la loc, pe când ţopăia. 

— Dansezi, Seb? întrebă polițistul. E timpul să mergi din nou 
în celula de jos. 

— Într-o clipă, Charlie, spuse Sebastian. Am înţepenit de cât 
de mult am stat jos. 

— Atunci poţi să dansezi pe scări la vale, Fred Astaire, OK? 

— La revedere, până una-alta, Danny, zise Sebastian, 
întorcându-se, cu mâna polițistului pe umăr. Ne vedem după 
prânz. 

— Ne vedem mai târziu, spuse Daniel, clătinând din cap în 
timp ce își privea tânărul client îndepărtându-se. 

Pe de o parte îi venea să râdă de băiat și de giumbușlucurile 
lui, dar, pe de altă parte, era cuprins de o adâncă tristeţe. 

K 


Irene se întinse și îl prinse pe Daniel de cot. 

— Pur și simplu nu am crezut că era potrivit, Danny. Daniel 
zâmbi și o privi în ochi, gândindu-se cât de frumoși erau. 

— E o sabie cu două tăișuri, continuă ea. 

— Hei, știu, e o chestie cu dus și-ntors, spuse el. Și, cinstit, 


probabil că e ultimul lucru pe care Sebastian și familia lui ar 
vrea să-l dezvăluie întregului tribunal. 

Ea îi zâmbi. 

— Am încredere în judecata ta, rosti el, în timp ce își croiau 
drum afară din sala de judecată. 

Daniel cobori în celulă pentru a vorbi cu Sebastian. Charlotte 
era și ea acolo. În timp ce gardianul îl lăsa pe Daniel să intre, 
Sebastian îi trase un șut mamei sale, în coapsă. Ea nu scoase 
niciun sunet, dar se trase într-o parte, masându-și piciorul cu 
mâna. 

— Ușurel, Seb, rosti Daniel. 

Sebastian stătea sprijinit de perete, îmbufnat. Charlotte 
părea agitată după depoziţia anterioară. 

— De ce au trebuit să o citeze? își bagă întotdeauna nasul 
acolo unde nu-i fierbe oala. 

— Mă urăște, rosti Sebastian din nou. 

— Gillian urăște pe toată lumea, spuse Charlotte. 

— Pot să vorbesc afară cu tine, Charlotte? întrebă Daniel. Ea 
confirmă, dând din cap, și se întoarse pentru a-și lua geanta. 
Daniel putu să-i vadă omoplaţii prin costum. 

Atunci când ușa se închise, Charlotte dori o ţigară. Daniel 
ceru permisiunea poliţistului aflat de pază ca ea să iasă afară 
direct din zona celulelor, fără să mai urce la etajul superior. 
Daniel fu surprins de acceptul paznicului, dar se părea că 
Charlotte îi mai ceruse și înainte să fie lăsată să iasă să fumeze 
urmând același traseu. Ușa din spate care ducea la celule era 
izolată și fără reporteri prin preajmă. 

Mâinile ei tremurară în timp ce încerca să-și aprindă ţigara. 
Adia vântul, așa că Daniel își făcu palma căuș, protejând 
flacăra. Când ţigara se aprinse, ea trase cu aviditate înainte de 
a se întoarce spre el, cu fruntea brăzdată de cute adânci. 

— Ştiu că e greu pentru tine, Charlotte, dar gândește-te cum 
e pentru Sebastian. Până acum, toate persoanele care au depus 
mărturie au făcut-o în defavoarea lui, criticându-l aspru. 

— E fiul meu. Şi pe mine m-au criticat aspru. 

— Tu trebuie să fii puternică. Acesta nu e decât începutul. 
Lucrurile se vor înrăutăţi tot mai mult. 

— Nu ar trebui să li se permită să spună asemenea lucruri, 
spuse ea. Că nu-l pot stăpâni; că nu-mi pasă dacă ameninţă alţi 
copii. Nu eram acolo atunci când a încercat să taie alt copil cu 


un ciob de sticlă. 

Vocea îi era șuierată, chipul descompus. Păru dintr-odată 
bătrână. 

— Încearcă să-ţi aduci aminte că atunci când se înjosesc să 
afirme asemenea lucruri - că e prost crescut și alte vorbe-n 
vânt - o fac pentru că nu au de ales. Dovezile lor sunt în cea 
mai mare parte indirecte. Vor încerca să facă legătura cu 
rapoartele lui școlare, care arată o istorie de agresiuni, dar 
încearcă să-ţi amintești că asta nu dovedește că... 

— Eu sunt de vină - asta încearcă să spună ei. Acesta este 
procesul meu. Îl consideră vinovat pe el și spun că vina îmi 
aparţine în întregime? 

Daniel se apropie și o strânse pe Charlotte de umăr. 

— Nimeni nu spune că... 

Ea se feri și, atunci când se întoarse pentru a mai trage un 
fum din ţigară, Daniel văzu că plângea. Lacrimile ei erau 
întunecate și spălau mici canale prin machiajul ei deschis la 
culoare. 

— Ești mama lui, spuse Daniel. El are unsprezece ani și este 
judecat pentru crimă. Îi va afecta restul vieţii. Are nevoie de 
tine, să fii puternică pentru el. 

Furgonetele închisorii stăteau zgribulite în bezna curții, 
amenințătoare. Îi reamintiră lui Daniel de ferma la ceas de 
noapte, de adăposturile în care erau închise animalele. Ușa de 
ieșire în caz de urgenţă prin care se furișaseră afară era izbită 
de vânt. 

— Puternică așa ca tine, vrei să zici? rosti ea, frecându-se la 
ochi, atentă să nu-și strice machiajul. 

Își puse palma pe pieptul lui Daniel. Pe sub cămașă, el simţi 
cum pielea i se înfioară la atingerea ei. 

— Simt cât de puternic ești. 

— Charlotte - șopti el, făcând un pas înapoi și simțind 
peretele clădirii. Adulmecă parfumul ei ameţitor și apoi simţi 
respiraţia ei cu aromă de tutun. Buzele ei erau la câţiva 
milimetri de ale sale. O coloană de scrum tremură și căzu pe 
reverul jachetei ei. Daniel se îndreptă și își sprijini ceafa de 
zidul exterior. 

Ea își cobori agale mâna și el îi simţi unghiile lungi în partea 
de jos a abdomenului. Își încordă mușchii stomacului și, sub 
cămașă, pielea stomacului se retrase la atingerea ei. 


Era ceva aproape dezgustător legat de ea, cu rimelul răvășit 
și fondul de ten astupându-i porii, dar simţi un imbold de 
compasiune. 

— De ajuns - șopti el. Fiul tău are nevoie de tine. Charlotte 
se retrase, calmată. Părea aproape cu inima frântă, cu toate că 
Daniel știa că nu doar faptul că el o respinsese o zdrobise. 
Ochii ei erau mânjiţi și degetele ei îngălbenite abia mai ţineau 
mucul de ţigară. 

— Iartă-mă, rosti ea, tare. 

Lăsă ţigara să-i cadă la pământ. Daniel îi deschise ușa. 

x 


— Acuzarea il citează pe Geoffrey Rankine. 

Daniel îl privi pe bărbat, ridicându-se și îndreptându-se spre 
boxa martorilor. Părea prea înalt pentru sala de judecată, 
pantalonii abia atingându-i pantofii. Se tunsese îngrijit, tăindu- 
și părul și sprâncenele care îi stăteau permanent zburlite. 
Atunci când jură să spună adevărul în faţa lui Dumnezeu, pe 
buze îi flutură un zâmbet fugar. 

— Domnule Rankine, aţi raportat poliţiei că aţi văzut doi 
băieţi bătându-se în Barnard Park, în după-amiaza zilei de 8 
august. Este corect? 

— Da, e corect. De atunci m-am tot uitat la știri și m-am 
gândit că dacă aș fi făcut ceva... 

Vocea lui Rankine era apatică. 

— Aţi menţionat în declaraţia dumneavoastră din 8 august că 
i-aţi văzut pe băieţi bătându-se de două ori. Când s-a petrecut 
fiecare dintre evenimente? 

— Era cam ora două după-amiază atunci când i-am văzut 
prima oară. Întotdeauna îmi scot câinele pe la ora aceea, doar 
pentru o plimbare scurtă după prânz, să-l las să-și facă 
necesităţile. 

— Îi puteţi descrie pe cei doi băieţi pe care i-aţi văzut 
bătându-se? 

— Ei bine, lucrurile s-au petrecut așa cum am declarat 
poliţiei: ambii aveau păr șaten, tuns scurt, și erau de staturi 
apropiate, dar unul dintre ei era ceva mai scund. Unul era 
îmbrăcat cu o bluză albă, cu mânecă lungă, iar celălalt purta un 
tricou roșu. 

— Domnule judecător... îndrăznesc să vă rog pe domnia 
voastră și pe membrii juriului să deschideţi dosarul la pagina 


cincizeci și șapte, la imaginea și descrierea hainelor pe care le 
purta Ben Stokes în ziua în care a murit, pentru a remarca mai 
ales tricoul roșu, rosti Gordon Jones, coborându-și ochelarii pe 
vârful nasului, în timp ce examina propriul său dosar. lar la 
pagina cincizeci și opt se află hainele recuperate de echipa de 
la laboratorul de medicină legală, haine purtate de acuzat la 
data crimei... îl cunoșteaţi pe vreunul dintre băieţi, domnule 
Rankine? 

— Nu, nu după nume, dar îi văzusem pe amândoi prin 
împrejurimi. Chipurile lor îmi erau familiare. Nu locuiesc la 
mare distanţă de ei și ies întotdeauna să-mi plimb câinele. 

— Spuneţi-ne despre întâia dată când i-aţi văzut pe băieţi în 
ziua respectivă. 

— Îmi plimbam câinele, dar nu în parc, ci pe trotuarul care 
mărginește Barnsbury Road. E un câine bătrân, să știți, și îi 
place să adulmece pe îndelete în jur. Eu sunt un plimbăreţ vioi 
și mă simt frustrat în compania lui. În ziua aceea era ca în toate 
celelalte, ba poate chiar ceva mai lent decât de obicei. Era o 
vreme însorită. Parcul era aglomerat, aș putea spune, și cunosc 
alți câţiva oameni care își plimbă câinii pe care îi văd 
îndeobște, dar atunci atenţia mi-a fost atrasă de doi băieţei, 
bătându-se pe coama colinei. 

— Aţi putea spune cât de departe de băieţi vă aflaţi? 

— Poate la o distanţă de vreo șapte-opt metri - nu mai mult. 

— Ce aţi văzut? 

— Ei bine, la început nu prea mi-am făcut griji. Nu erau decât 
doi băieţei care se hârjoneau un pic, dar unul dintre băieți 
începu să-l domine pe celălalt. Îmi amintesc că l-a înșfăcat de 
păr pe băieţelul mai mic și l-a forțat să îngenuncheze. Îl lovea 
în rinichi și în stomac. Am doi fii și băieţii sunt băieţi, și în mod 
normal nu m-aș fi băgat, dar părea să cam exagereze, într-un 
mod periculos ori... violent. 

— Care dintre băieţii pe care i-aţi descris părea „să-l domine 
pe celălalt”? 

— Băiatul ceva mai înalt, cel îmbrăcat în alb. 

— Aţi vorbit cu băieţii - ce le-aţi spus? 

— Păi, pur și simplu, părea că erau prinși într-o încăierare 
strașnică, înţelegeţi. Le-am spus să înceteze. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, s-au oprit și unul dintre băieţi s-a întors spre mine 


și a zâmbit, spunându-mi că se jucau doar. 

— Care dintre băieţi? 

— Acuzatul. Nu m-a convins întru totul, dar băieţii sunt 
băieţi, după cum am spus deja - i-am lăsat într-ale lor, răspunse 
Rankine, obrajii devenindu-i dintr-odată pământii și plecându-și 
capul. Tot retrăiesc momentul. Nu ar fi trebuit să-mi văd de 
drum, vedeţi dumneavoastră. S-ar fi cuvenit să acţionez în 
vreun fel... Dacă aș fi putut ghici ce avea să se întâmple. 

Rankine se îndreptă brusc. Își ridică privirea spre centrul 
sălii, în direcţia familiei Stokes. 

— Îmi pare rău, rosti el. 

Gordon Jones încuviință din cap, plin de înţelegere, apoi 
continuă: 

— Spuneţi că erau prinși într-o încăierare strașnică? Aţi 
considerat-o o joacă mai dură, care tocmai scăpase de sub 
control, sau aţi putea afirma că unul dintre copii era agresorul? 

— Poate, da, cred că da. S-a întâmplat cu ceva vreme în 
urmă, dar cred că băiatul cu bluză albă... Despre el m-a 
întrebat poliţia, după descoperirea... trupului. 

Domnul Rankine clătină din cap și își acoperi ochii cu o 
mână. 

— Ce au făcut băieţii după ce aţi vorbit cu ei? 

— Ei bine, ei și-au văzut de drumul lor și eu de al meu. 

— În ce direcţie s-au îndreptat? 

— Au apucat-o prin parc, spre locul de joacă... locul acela în 
care se adună tineretul. 

— L-aţi descris pe unul dintre băieţi ca fiind „în suferinţă”? 

— Ei bine, poliţia mi-a pus această întrebare și cred că, da, 
cred că aceasta era situaţia. 

— Pe care dintre băieţi l-aţi considerat ca aflându-se în 
suferință? 

— Păi, cred că am spus că pe cel în tricou roșu... 

— Şi vă amintiţi încă acest lucru? 

— Așa cred, da. După câte îmi pot aduce aminte. 

— Ce trăsături sau aspecte ale comportamentului băiatului v- 
au făcut să credeţi că se afla în suferință? 

— Ei bine, cred că băiatul în tricou roșu este posibil să fi 
plâns. 

— E posibil? 

— Ei bine, de această dată mă aflam mai departe cu câţiva 


metri. Așa arăta. 

— Prin asta înţelegeţi că plângea, avea chipul înroșit, lacrimi 
în ochi? 

— Lacrimi poate, da, poate lacrimi și un chip înroșit. Parcă- 
mi aduc aminte că se freca la ochi. 

Domnul Rankine privi în depărtare, ochii săi umezi încercând 
să vadă din nou ceea ce văzuse și ignorase cu luni în urmă. 

— Acuzatul a confirmat în depoziţia sa că v-a văzut imediat 
după ora două, în ziua respectivă, și că dumneavoastră aţi 
strigat la el și i-aţi cerut să se oprească. l-aţi văzut pe băieţi 
bătându-se într-un alt loc, în ziua cu pricina? 

— Da, mult mai târziu, trebuie să fi fost în jur de trei și 
jumătate, sau poate chiar patru. Tocmai ieșisem la 
cumpărături. Am aruncat o privire în parc și în locul de joacă i- 
am văzut pe aceiași băieţi, încăierându-se din nou. Îmi amintesc 
deoarece a trebuit să traversez strada pentru a le spune iarăși 
să înceteze... Dacă aș fi... 

— Descrieţi această a doua întâlnire. 

— Am aruncat o privire spre parc în timp ce mă îndreptam 
spre magazin, l-am văzut - aceeași bluză albă și același tricou 
roșu. L-am văzut pe băiatul în alb fluturându-și pumnii spre 
băiatul în roșu. 

— Dar de această dată nu aţi mai făcut nimic? 

— Nu, răspunse Rankine, părând să se prăbușească în boxa 
martorilor. Imi pare rău. Îmi pare atât de rău. 

Își duse o mână la gură și își apăsă ochii. 

— Ce v-a determinat să raportați cele două întâlniri poliţiei, 
echipajului din Barnsbury Road, în dimineaţa zilei următoare 
dispariţiei lui Ben? 

— Ei bine, a doua zi am văzut fotografia lui Ben. Lipsise 
întreaga noapte. Atunci când am văzut-o, am știut instantaneu 
că el fusese băieţelul care mânca bătaie - cel în tricou roșu. 

Sebastian urmărise depoziția extrem de atent, privindu-l pe 
Rankine cu o cută subţire între sprâncene. Uneori se apleca 
spre Daniel, trăgând cu ochiul peste cotul acestuia la 
însemnările pe care le făcea. 

Rankine tresări neliniștit în boxa martorilor în timp ce Irene 
se ridică și își așeză notițele pe pupitru. Ziariștii de la galerie 
își întinseră gâturile. 

— Ascultând depoziţia dumneavoastră, domnule Rankine, și 


comparând-o cu depoziţia dată poliţiei, pare să reiasă că nu 
sunteţi extrem de sigur în legătură cu ceea ce aţi văzut în după- 
amiaza zilei de 8 august. Mă refer la pagina douăzeci și trei din 
dosarul acuzării. Este vorba despre declaraţia sub jurământ pe 
care aţi dat-o poliţiei. Citiţi, vă rog, de la al doilea paragraf. 

Rankine își drese glasul și începu: Am văzut doi băieți pe 
care i-am recunoscut ca fiind din vecini, bătându-se pe coama 
colinei din Barnard Park. Ambii erau albi. Unul dintre băieţi era 
mai mic, posibil mai mic de vârstă, și îmbrăcat într-un tricou 
roșu și blugi. A fost atacat violent de un băiat mai mare, care 
purta o bluză de culoare albă sau albastru deschis. 

— Vă mulțumesc, domnule Rankine. Lupta dintre cei doi 
băieţi aţi descris-o ca fiind un „atac violent” al unuia dintre ei, 
și mai apoi, din nou, ca pe „o încăierare strașnică”, remarcând 
în același timp că „băieţii sunt băieţi”. Care e varianta corectă, 
domnule Rankine? Aţi fost martorul unui atac violent sau era 
doar o hârjoană ceva mai îndârjită, erau niște tumbe făcute în 
joacă de doi școlari? 

— Era o luptă foarte violentă. Unul dintre băieţi îl domina cu 
siguranţă pe celălalt... 

— Foarte violentă? Era vreo urmă de sânge? Părea vreunul 
dintre băieţi rănit în vreun fel sau altul, ca urmare a loviturilor? 

— Ei bine, după cum am spus, au fost câteva lovituri 
zdravene. Băiatul mai mic părea să fie în suferinţă... 

— Ce cuvinte aţi folosit, mai exact, pentru a pune capăt 
luptei? 

— Cred că am spus: „Terminati, băieţi... ajunge cu asta”. 

— Înţeleg. Aţi intrat în parc şi aţi încercat să-i despărțiți? 

— Nu, căci s-au oprit imediat ce am strigat la ei, după cum 
am spus. 

— Înţeleg. Și de această dată niciunul dintre băieţi nu era 
rănit în mod vizibil. 

— Ei bine, nu. 

— Şi în timp ce v-aţi văzut de drum, ei au coborât în fugă 
colina, îndreptându-se spre locul de joacă? 

— Da. 

— Nu aţi alertat nicio autoritate despre atacul respectiv? 

— Nu. 

— Ce aţi făcut, de fapt? 

— M-am dus acasă. 


— Înţeleg. Și ce aţi făcut acasă? 

— M-am... uitat la televizor. 

— Așadar, este corect să afirm că după ce aţi fost martor la 
„atacul violent” iniţial, nu vă făceaţi griji în legătură cu 
siguranţa băieţilor? 

— Păi, da, dar după aceea, când am văzut că băiatul era dat 
dispărut... 

— Pentru a rezuma ceea ce aţi văzut prima oară, luând în 
considerare atât declaraţia pe care aţi făcut-o la poliţie cât și 
mărturia pe care aţi depus-o astăzi la tribunal, este corect să 
afirm că bătaia pe care aţi descris-o ca fiind oarecum violentă, 
era, de fapt, o hârjoană obișnuită, care nu merita raportată în 
acel moment, și care nici nu v-a distras de la activităţile 
dumneavoastră din restul respectivei zile, ca de pildă de la 
vizionarea programului de după-amiază de la televizor. Ar fi 
corect? 

— Păi, așa... presupun. 

— După cum eruditul meu coleg a reamintit curții, clientul 
meu a declarat la interogatoriu că se lupta în joacă cu victima 
în după-amiaza morţii acesteia și că își aduce aminte că un 
adult le-a strigat să se oprească. Să ne oprim acum asupra 
presupusei a doua vederi a băieţilor. Aţi mărturisit că aceasta a 
avut loc, aproximativ, undeva între ora trei și jumătate și patru. 
Puteţi preciza mai exact? 

— Nu, dar s-a întâmplat cândva în timpul acelui interval. 

— Mă refer la pagina treizeci și șase din dosarul aflat la 
dispoziţia juriului, o hartă care redă Barnard Park și Barnsbury 
Road. 

Era indicată poziția exactă a domnului Rankine, în partea 
îndepărtată a Barnsbury Road, în momentul în care îi văzuse 
pentru prima oară pe băieţi. Martorul recunoscuse că probabil 
se afla la vreo cincizeci de metri distanţă de băieţi, atunci când 
i-a văzut pentru a doua oară. Dosarul de la oculist al domnului 
Rankine figura și el printre probe, menţionând că fusese 
diagnosticat cu o miopie de2,5 dioptrii. Rankine mărturisise 
ulterior că purta ochelarii numai atunci când se uita la televizor 
sau șofa. După stabilirea acestor lucruri, Irene trecu la atac. 

— Băiatul pe care l-aţi văzut îmbrăcat într-o bluză de culoare 
albă sau albastru deschis, putea să fi fost vreunul dintre 
numeroșii puști aflaţi în zonă. Este așa sau nu? 


— Îl recunosc acum ca fiind... acuzatul. 

— Acum, înţeleg... acum. Mai devreme ne-aţi spus că băieţii 
pe care i-aţi văzut erau „de staturi apropiate”, dar declaraţia 
dumneavoastră inițială dată poliției sugerează un băiat mai 
mare și unul mai mic, bătându-se. Care e varianta corectă? 

— Ei bine, unul dintre ei era puţin mai mare. Nu cu mult, dar 
unul dintre ei era în mod vizibil mai mare - mai înalt, așa cum 
am spus mai devreme. 

— Înţeleg. Și îmbrăcămintea purtată de băiatul mai mare era 
„albă sau albastră”, dar acum păreţi sigur că era albă? 

— Acum îmi aduc aminte că era albă. 

— Asta vă amintiţi acum, înţeleg. Deoarece poliția v-a 
întrebat în mod clar despre un băiat „în tricou alb” pe care îl 
arestaseră deja? 

— Nu cred. Nu pot afirma cu siguranţă acest lucru. 

— Într-adevăr, domnule Rankine, nu cred că sunteţi sigur de 
prea multe lucruri, nu-i așa? 

Daniel încercă să-și reprime un zâmbet. Simţi un mic imbold 
de mândrie pentru ea. 

— Ei bine, eu... 

— Să ne întoarcem la declaraţia iniţială, pe care aţi dat-o 
poliției. Am în vedere pagina treizeci și nouă, paragraful doi, 
din dosarul pe care îl aveţi la dispoziţie. Vă rog să daţi citire 
declaraţiei dumneavoastră, începând de la ceva mai târziu, în 
după-amiaza respectivă... 

Rankine își drese glasul și apoi începu să citească. 

— ...ceva mai târziu, în după-amiaza respectivă, i-am văzut 
din nou pe băieți, de această dată bătându-se în locul de joacă. 
Băiatul mai mic, în roșu, era atacat de o persoană mai mare... 

— Permiteţi-mi să vă opresc aici, domnule Rankine. O 
persoană mai mare... o persoană mai mare. Sunteţi încredinţat 
pe deplin că aceasta era acuzatul? 

— Da, căci îl văzusem mai devreme, în ziua cu pricina. 

— Domnule Rankine, vă reamintesc faptul că sunteţi sub 
jurământ. L-aţi văzut pe Sebastian mai devreme, în ziua 
respectivă; dar sunteţi sigur că tot el era cel pe care l-aţi văzut 
bătându-se în locul de joacă, peste câteva ore? Acuzarea și 
apărarea admit împreună că nu există nicio înregistrare a 
camerelor de supraveghere care să confirme prezenţa lui în 
acel loc. Știm că nu purtaţi atunci ochelarii și că vă aflaţi pe 


latura îndepărtată a drumului, privind printre tufișurile și 
balustradele care înconjoară locul de joacă. Sugerez că 
deduceți faptul că persoana pe care aţi văzut-o era clientul 
meu, pe care îl văzuserăţi mai devreme, în aceeași zi. 

Judecătorul Baron se aplecă în faţă. 

— Domnișoară Clarke - veţi adresa vreo întrebare 
martorului, în viitorul apropiat? 

— Da, domnule judecător. 

— Sunt încântat să aud asta, răspunse judecătorul, cu 
colțurile gurii lăsate în jos. 

— Domnule Rankine, mă înșel când afirm că nu aţi avut nicio 
posibilitate de a-l identifica pe clientul meu de la distanţa 
menţionată, ţinând seama în special de miopia dumneavoastră? 

— Cred că era băiatul pe care îl văzusem mai devreme. 

— Într-adevăr? Ce vreţi să spuneţi când descrieţi persoana 
pe care aparent aţi văzut-o atacându-l pe decedat ca fiind o 
persoană mai mare? Puteţi să ne spuneţi dacă vă referiţi la o 
persoană mai înaltă sau mai masivă decât victima? 

— Cred că era băiatul de mai devreme - se încăpăţină 
Rankine, care părea derutat, trăgându-se de lobul urechii. Era 
considerabil mai înalt și mai masiv decât băieţelul... 

— Considerabil mai înalt și mai masiv? În cadrul dovezilor de 
la dosar se menţionează greutatea și înălţimea victimei, 
Benjamin Stokes, acestea fiind de 124 de centimetri, respectiv 
28 de kilograme. Atunci când a fost reţinut, acuzatul avea o 
înălțime de 129 de centimetri și o greutate de 31 de kilograme. 
La drept vorbind, băieţii aveau aproape aceeași înălţime și 
greutate, așa că nu se poate spune că unul dintre ei era 
„considerabil mai înalt și mai masiv”. Vă sugerez, domnule 
Rankine, că persoana pe care aţi văzut-o mai târziu, în după- 
amiaza respectivă, nu era Sebastian Croll, la care strigaserăți 
mai devreme, ci cu totul altcineva. Ar putea fi așa? 

— Ei bine, atunci eram încredinţat... 

— Domnule Rankine, vă aflaţi sub jurământ. Avem la 
dispoziţie reţeta dumneavoastră de la oculist și cunoaștem 
distanța la care vă aflaţi de cele două persoane pe care 
susţineţi că le-aţi văzut cândva între trei și jumătate și patru 
după-amiază, în ziua respectivă. Nu este posibil să fi văzut pe 
altcineva, poate chiar un adult, împreună cu victima? 

— Ba da, răspunse Rankine într-un târziu, părând să se 


scufunde în boxa martorilor. Este posibil. 

— Vă mulțumesc, spuse Irene. 

Era pe cale de a se așeza, dar martorul zăbovi, clătinând din 
cap. 

— M-aș bucura să mă fi înșelat, rosti Rankine. Ce bine ar fi 
fost să nu fi văzut pe nimeni și să nu fi trebuit să salvez pe 
nimeni. M-aș bucura să mă fi înșelat. 

— Vă mulțumesc. Nu mai am alte întrebări, domnule 
judecător. 

Irene mătură cu roba înainte de a se așeza. 

— Irene e un avocat pledant foarte bun - îi șopti Sebastian lui 
Daniel, atunci când juriul se retrase și el era pe cale să fie 
condus înapoi în celulă. El nu m-a văzut nicicând pe locul de 
joacă. A văzut pe altcineva. 

Daniel simţi un fior. Puse o mână pe umărul lui Sebastian, în 
timp ce polițistul se apropia. Era sigur că băiatul înțelegea pe 
deplin tot ceea ce se petrecea. 

Irene ridică din sprâncene spre Daniel în timp ce ieșea din 
încăpere. 

Daniel lucră până târziu la birou și ajunse acasă, în Bow, 
după ora opt. Închise ușa apartamentului și își sprijini fruntea 
de toc. Casa lui mirosea ca și cum nu ar fi locuit nimeni în ea. 
Dădu drumul la căldură și își făcu o cană de ceai, schimbându- 
se din costum în blugi și tricou și punând un rând de haine în 
mașina de spălat. 

Îl sună pe Cunningham, avocatul lui Minnie, pentru a afla 
cum mai progresau lucrurile în privința casei, dar telefonul 
mobil al acestuia era setat pe căsuţa vocală. Chiar atunci 
cineva ciocăni la ușă. Daniel presupuse că era vreun vecin, din 
moment ce accesul se făcea prin interfon. Deschise ușa și dădu 
de un bărbat scund și corpolent, cu un iphone ţinut ca un 
microfon. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Daniel încruntându-se, cu 
două degete vârâte în buzunarele din spate ale blugilor. 

— Sunteţi Daniel Hunter, avocatul îngerului Ucigaș, rosti 
bărbatul. Mă întreb dacă vreţi să staţi de vorbă cu mine. Sunt 
de la Daily Mail. 

Daniel simţi furia încordându-i mușchii și înfierbântându-l. 
Icni scurt, după care păși afară, în faţa ușii. 

— Ce tupeu ai. Cum m-ai găsit? 


— Registrul electoral, răspunse bărbatul, indiferent. 

Daniel remarcă faptul că avea cămașa boţită și degetele 
pătate de nicotină. 

— Şterge-o de pe proprietatea mea chiar acum, înainte să 
chem poliţia. 

— Casa scării e publică... 

— Ba, e scara mea, dispari, spuse Daniel, atât de tare încât 
ecoul reverberă în hol. 

Auzi accentul său nordic din voce, care ieșea întotdeauna la 
iveală atunci când se înfuria. 

— O să scriem oricum un articol despre dumneavoastră. 
Poate ar fi mai bine dacă ne-aţi spune ceva, rosti omul, cu 
aceeași expresie apatică, având grijă să-și atingă telefonul 
pentru, presupuse Daniel, a înregistra conversaţia. 

Gestul păru să dezlănţuie ceva în Daniel. Trecuseră ani buni 
de când nu mai lovise sau agresase fizic pe cineva. Il înșfăcă pe 
bărbat de guler și îl izbi de peretele casei scărilor. Telefonul 
căzu pe jos, cu un pocnet. 

— E nevoie să-ţi repet? zise Daniel, apropiindu-și faţa de cea 
a bărbatului. 

Putu adulmeca mirosul jilav de impermeabil ud și de gumă de 
mestecat mentolată. 

Bărbatul se smulse din strânsoarea lui, se aplecă zorit pentru 
a-și ridica telefonul și aproape că se rostogoli pe scări spre ușa 
principală. Daniel așteptă pe palier până când auzi încuietoarea 
ușii principale închizându-se. 

Intră și străbătu holul la pas, trecându-și mâna prin păr. Izbi 
peretele cu palma deschisă. 

Păși în camera de zi, înjurând printre dinţi. Văzu fotografia 
lui Minnie pe poliţa șemineului și își imagină ce i-ar fi spus ea 
acum. De ce ar avea nevoie un băiat istet ca tine să-și 
folosească pumnii împotriva cuiva? Nu se putu abţine să nu 
zâmbească. 

Incercă să și-o imagineze vizitându-l: chinuindu-se să urce 
scările, întrebând de ce nu putuse să-și găsească ceva la parter. 
Ea i-ar găti și mai apoi ar bea împreună gin și ar râde pe seama 
disputelor pe care le avuseseră. 

Dar ea era moartă și acum el nu mai avea să afle în vecii 
vecilor cum ar fi fost în compania ei, ca adult. Ea îl adoptase pe 
când era copil și el o părăsise în aceeași ipostază - mai mare, e 


drept, dar tot un copil - furios și înveninat. Ratase șansa de a 
ciocni un pahar de gin cu ea și de a-i asculta povestea - de a o 
asculta de pe poziţii de egalitate, nu ca pe cineva care îl 
salvase. Acum regreta acest lucru mai mult decât orice altceva; 
avea senzaţia că ratase șansa de a o cunoaște așa cum se 
cuvenea. N 

Daniel se ridică și se duse în bucătărie, după niște gin. Își 
ţinea băuturile alcoolice într-o cutie, în bufet. Erau de tot soiul, 
rămase de la petreceri: vin de Madeira, lichior de ouă, rom 
Malibu, iar Daniel se atingea rareori de ele. Luă cutia și o 
scoase afară, după care se apucă să scotocească prin ea, până 
când găsi o sticlă de gin pe jumătate plină, Bombay Sapphire. 
Era o marcă mai bună decât și-ar fi permis ea, și totuși Daniel 
avu grijă să aranjeze totul așa cum i-ar fi plăcut ei: un pahar 
înalt, mai întâi gheaţa și abia apoi lămâia (când ea avea 
vreuna), stoarsă deasupra. Era sigur că ea punea mai întâi 
gheaţa pentru a se păcăli singură că nu bea de fapt atât de 
mult pe cât părea să se vadă. Tonicul curse efervescent peste 
gheaţă, gin și lămâie, iar Daniel amestecă compoziţia cu 
mânerul unei furculițe. Îl sorbi în bucătărie, amintindu-și 
pumnul ei rozaliu încleștându-se pe pahar și ochii ei licăritori. 

La televizor se transmitea un meci de fotbal, dar el închise 
sonorul și luă agenda ei, răsfoind-o până la pagina pe care era 
notat numărul lui Jane Flynn și adresa ei din Hounslow. Își privi 
ceasul. Abia trecuse de nouă - nu era prea târziu pentru a 
telefona. 

Daniel formă numărul pe care Minnie îl scrisese cu grijă, cu 
un pix cu pastă albastră. Nu-și amintea ca Minnie să fi păstrat 
legătură cu Jane, dar poate că acest număr fusese notat atunci 
când Norman mai trăia încă. 

Daniel ascultă telefonul sunând în timp ce își sorbea băutura. 
Aroma puternică a băuturii îi reaminti de Minnie. 

— Alo? 

Vocea sună singuratică și cu ecou, ca și cum ar fi vorbit într- 
o încăpere goală. 

— Alo, aș vrea să stau de vorbă cu... Jane Flynn? 

— La telefon. Cine e? 

— Mă numesc Daniel Hunter. Am fost... Minnie a fost... Dacă 
nu mă înșel, ea a fost soţia fratelui dumneavoastră? 

— O cunoașteţi pe Minnie? 


— Da. Pot vorbi cu dumneavoastră chiar acum? 

— Da, dar... cu ce vă pot ajuta? Ce mai face Minnie? Mă 
gândesc adesea la ea. 

— Păi... ea... a murit anul acesta. 

— Oh, îmi pare rău. E îngrozitor. Cum spuneaţi că aţi 
cunoscut-o...? 

— Sunt... fiul ei. M-a adoptat. 

Cuvintele rostite îl lăsară fără respiraţie și se lăsă pe spate, 
pe canapea, respirând anevoie. 

— Ce îngrozitor - repetă ea. Dumnezeule... vă mulțumesc 
foarte mult pentru că m-aţi anunţat. Cum spuneaţi că vă 
numiți? 

— Danny... 

— Danny - repetă Jane. 

Daniel putu să-i audă pe copiii ei ţipând și râzând în fundal, 
acoperind sunetul televizorului, și se întrebă dacă era vorba 
despre nepoții ei. 

— Aţi cunoscut-o bine? întrebă el. 

— Ei bine, obișnuiam să ieșim cu toţii la Londra, când eram 
tineri. Ea și Norman s-au cunoscut aici. Mergeam să dansăm, 
să mâncăm pește și cartofi prăjiţi. După ce ea și Norman s-au 
mutat înapoi în Cumbria, nu prea ne-am mai văzut. 

— Dumneavoastră și Norman sunteţi de fel de pe acele 
meleaguri? 

— Da, dar rareori am mai călcat pe acolo. Lui Norman îi 
lipsea, ducea dorul vieţii de acolo, dar mie mi-a plăcut 
întotdeauna atmosfera dintr-un oraș mare. Când are loc 
înmormântarea? 

—A fost acum câteva luni. Am întârziat cu datul 
telefoanelor... 

Daniel se îmbujoră încetișor, asumându-și rolul de fiu 
îndatoritor. 

— Mi-a lăsat agenda ei și am văzut numărul dumneavoastră 
trecut în ea. M-am gândit că trebuie să sun, în cazul în care vă 
mai aflaţi totuși la aceeași adresă... în caz că doreaţi să știți. 

— Apreciez acest lucru. Ce vești triste, dar... Dumnezeu s-o 
binecuvânteze, căci n-a avut parte de o viaţă ușoară, nu-i așa? 

— Ştiţi ce i s-a întâmplat - Delia și Norman? 

Daniel încă își mai simţea obrajii îmbujoraţi. 

— Mi-a luat ani întregi să trec peste asta. O parte din mine a 


rămas întotdeauna furioasă pe Minnie... Chestia asta trebuie să 
sune groaznic în urechile dumneavoastră, îmi pare rău, dar 
firește că acum îmi dau seama că a fost vina mea. Pur și simplu, 
este vorba de ceea ce simţi atunci când se petrec asemenea 
lucruri. Vrei să dai vina pe cineva, și nu poţi să-ți învinovăţești 
fratele. Cred că din pricina asta n-am păstrat legătura. Imi dau 
seama că vă par o ființă groaznică... 

— Înţeleg, rosti Daniel, liniștit. Ce s-a întâmplat cu Norman? 

— Păi, atunci când a murit Delia, Norman și-a luat pușca, s-a 
dus în grădină și... și-a băgat ţeava în gură. Minnie nu era 
acasă. L-au găsit vecinii. A scris în toate ziarele. Îi înţeleg 
gestul... O iubea atât de mult pe micuță, dar nu a fost vina lui... 
Căsnicia lor se ducea de râpă, înţelegeţi. Cred că treceau 
printr-o perioadă cu adevărat neagră. Vedeţi dumneavoastră, a 
acuzat-o pe Minnie pentru... 

— Cred că Minnie s-a învinuit singură. 

— La urma urmelor, ea conducea... El s-a dus la spital pentru 
a o mai vedea pentru o ultimă oară: era împreună cu micuța 
atunci când și-a dat sufletul, dar el... el nu și-a mai revenit 
niciodată. Au mai trecut doar câteva luni între moartea ei și 
sinuciderea lui. Sper să nu trebuiască să treci niciodată prin 
așa ceva, Danny. M-am dus în Cumbria pentru înmormântarea 
nepoatei mele, iar după alte trei luni am refăcut drumul, pentru 
înmormântarea fratelui meu. E de mirare că acum nici că-mi 
mai trece prin cap să mă întorc acolo? 

— Cum a fost Minnie, la înmormântarea Deliei vreau să 
spun? 

— S-a comportat bine. Ne-a dus pe toţi înapoi acasă și ne-a 
ospătat. Nu a vărsat nici măcar o lacrimă. Cu toţii eram 
terminati, dar unii dintre noi reușiseră să se adune cât de cât. 
Îmi amintesc totuși ceva... 

— Ce anume? 

— Era pe terminate. Preotul își ţinuse cuvântarea. Groparii 
umpleau mormântul, dar mai apoi Minnie s-a smuls de lângă 
Norman, a alergat înapoi și s-a aruncat în groapă, peste 
pământ. Purta o rochie de un cenușiu deschis, cu un model 
înflorat. S-a așezat în genunchi pe mormântul Deliei și s-a întins 
peste el. A trebuit să o târâm de acolo. Norman a fost nevoit să 
o facă. Ea voia să rămână în mormânt, împreună cu fetița. 
Acesta a fost singurul semn că era, că era... Atunci când ne-am 


întors acasă am văzut că făcuse mult pandișpan. Pandișpan 
proaspăt, gătit chiar de ea, nu cumpărat. Trebuie să-l fi copt în 
noaptea dinainte. Și mi-o amintesc, învârtindu-se prin jur cu un 
zâmbet pe chip și fără să verse o lacrimă... dar cu acele două 
cercuri de noroi întipărite pe rochie. 

Daniel nu știu ce să spună. Se lăsă tăcerea în timp ce el își 
imagina scena pe care i-o descrisese Jane. 

— Când a murit Norman, nu a mai încercat să se arunce în 
mormântul lui. Nici măcar nu și-a schimbat hainele, din câte 
mi-am dat seama. Era îmbrăcată în hainele de casă. Nu purta 
nici măcar ciorapi. Nu a mai fost pandișpan la înmormântarea 
lui Norman. Minnie a așteptat pur și simplu până s-a terminat 
totul, după care a plecat. Atunci nu am avut gânduri prea 
amabile pentru ea, dar acum nu o mai învinovăţesc. Şi-a atins 
limitele. Cu toţii avem limitele noastre, știți bine. S-a înfuriat 
foarte tare pe el. Ca și mine, Dumnezeule, după ce mi-a trecut 
șocul. 

Se lăsă din nou liniștea. 

— Îmi pare atât de rău, rosti Daniel. 

— Ştiu - a fost o întâmplare teribilă. Minnie și cu mine nu am 
păstrat legătura deoarece am acuzat-o că ar fi provocat 
moartea lui Norman, dar adevărul este că... și îţi spun, doar de 
scurt timp am izbutit să recunosc acest lucru... a fost alegerea 
lui, nu a ei, și a fost o alegere lașă. Cu toţii murim, la urma 
urmelor. Nimic mai sigur. El pur și simplu nu a putut să îndure. 
Din câte o cunosc pe Minnie, trebuie să fi urât această... 
lașitate... mai ales că ea înfrunta situaţia dând dovadă de curaj, 
iar pentru ea pierderea trebuie să fi fost chiar mai greu de 
suportat. 

— De ce spuneţi asta? 

— De ce? Pentru că ea se afla la volan. Trebuie să se fi gândit 
cum ar fi fost ca micuța să se fi aflat pe scaunul din faţă, cu 
centura pusă... ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi derapat într-o 
direcţie puţin diferită. Toate astea ar fi putut să te facă să-ţi ieși 
din minţi. A făcut bine rămânând cu capul pe umeri. Așa a 
făcut, nu? 

— Da, a reușit din plin, răspunse Daniel, îngăduindu-și un 
mic zâmbet. A fost mai sănătoasă decât majoritatea oamenilor. 

Expiră, pe jumătate suspinând, pe jumătate râzând. 

— Ce faci acum, Danny? De unde suni? 


— Sunt avocat. Stau și eu la Londra, în East End. 

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o, dragule. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi stat de vorbă cu mine. Eu, pur 
și simplu... 

— Nu, eu îţi mulțumesc pentru că m-ai anunţat. Aș fi venit la 
înmormântare, dacă aș fi știut. A fost o femeie bună. Toate cele 
bune... 

Daniel închise. 

O femeie bună. 

Își termină ginul, gândindu-se la noroiul de pe rochia ei. 

Minnie stătea în genunchi în noroi, plantând flori în grădina 
din faţă. Înfigea butașii în pământ și apoi îl bătătorea în jurul 
lor. Se ridică atunci când Carol-Ann și Daniel trecură pe lângă 
ea, cu ghiozdanele atârnate de umeri și cu cămășile scoase din 
pantaloni. 

— Merge, Mân? întrebă Carol-Ann. 

Minnie se îndreptă spre ei, ștergându-se pe fustă de 
pământul de pe mâini. 

— La voi, toate bune? 

— Da, răspunse Danny, aruncându-și ghiozdanul în iarbă. 
Mai avem totuși încă cinci săptămâni. 

— Dar nu vă puteţi plânge - îi încurajă Minnie, prinzându-l 
pe Blitz de coamă, pentru a-l împiedica să o adulmece pe Carol- 
Ann. Arătaţi încrezători... 

— Cine știe, spuse Daniel. 

Acum era mai înalt decât ea, dar cu toate că ea se uita la el 
în sus, atunci când îi vorbea, cumva el se simţea încă mai mic. 

— A fost OK. O să aflăm destul de curând. 

— OK e bine. Carol-Ann, rămâi la ceai, dragă? E vineri, așa 
că am cumpărat niște pește. 

— Mda, răspunse ea. Ar fi grozav, Min’. 

x 

Cei doi se trântiră pe iarbă, lângă Minnie, pălăvrăgind și 
tachinându-se, în vreme ce ea își văzu în continuare de plantat. 
Daniel se schimbase de hainele de școală. Carol-Ann ţipă când 
Daniel o gâdilă, iar Minnie se uită la amândoi, zâmbind. Se 
rostogoliră pe spate în iarbă. Carol-Ann făcu o tumbă și apoi își 
aruncă picioarele peste Daniel. Se aplecă spre el, ţintuindu-i 
încheieturile în iarbă. 

— Prizonier? întrebă el. 


— Corect, răspunse ea, încercând să-l gâdile, în timp ce el își 
lipi braţele de trup, scăpând de strânsoarea mâinilor ei. 

Un fluture alb pluti, nepăsător și fermecător, pe deasupra 
chipului lui Daniel. Îi admiră zborul dezordonat. 

— Nu te mișca, strigă Carol-Ann. S-a așezat pe părul tău. 
Vreau să-l prind. O să ţi-l ofer drept cadou. 

Daniel rămase neclintit, uitându-se cum Carol-Ann se întinde 
deasupra capului lui și își face mâinile căuș, prinzând fluturele. 

— De ajuns! 

Minnie stătea deasupra lor, iar glasul ei avea o tonalitate 
înaltă. 

Daniel era derutat. Se ridică într-un cot, iar Carol-Ann, călare 
încă peste el, cu mâinile împreunate asupra fluturelui, se 
întoarse. 

— Dă-i drumul chiar acum, rosti Minnie. 

Carol-Ann își desfăcu numaidecât mâinile. Se ridică în 
picioare și își puse o mână pe braţul lui Minnie. 

— Îmi pare rău, Min’, zise ea - zău că n-am vrut să te 
necăjesc. 

— Şi mie îmi pare rău, răspunse Minnie întorcându-se, cu o 
mână la frunte. E doar din pricina faptului că dacă îi atingi, poţi 
să-i iei pulberea de pe aripi. Atunci nu vor mai fi în stare să 
zboare și vor muri. 

Carol-Ann presără miez de pâine peste eglefin, în timp ce 
Daniel tăie cartofii în felii subţiri, îi puse pe sita de sârmă și îi 
băgă în prăjitorul adânc și încăpător. Minnie hrăni animalele și 
apoi se așezară la masa din bucătărie, în trei locuri eliberate de 
maldărul de ziare vechi și borcane de spaghete. Daniel tocmai 
împlinise șaisprezece ani. 

Carol-Ann rămânea la cină de două-trei ori pe săptămână. 
Era vremea examenelor de maturitate și Minnie fusese 
îngrijorată săptămâni în șir: întrebându-l dacă nu ar fi trebuit 
să înveţe mai întâi, înainte de a ieși să joace fotbal, 
cumpărându-i un nou birou pentru dormitor și povăţuindu-l să 
facă băi îndelungate pentru a se relaxa și să se culce devreme. 

— Nu-ţi dai seama și nu realizezi asta - îl tot bătea ea la cap, 
mușcându-și buza de sus între propoziţii - dar e o perioadă 
extrem de importantă. Ești în pragul unei vieţi noi. Tu hotărăști 
ce vei face, dar eu una vreau să mergi la universitate. Vreau să 
ai de unde să alegi. Vreau să vezi ce perspective ţi se oferă. 


L-a ajutat la biologie și la chimie și i-a spus să mănânce mai 
mult, pentru a-și hrăni creierul. 

— E tare bun, Minnie, rosti Carol-Ann, picurând niște sos de 
roșii într-o margine a farfuriei. 

Blitz îi privea concentrat, un fir subţire de salivă atârnându-i 
de la falca de jos până la podea. 

— Atunci mănâncă, dragă. 

li întinse un cartof prăjit lui Blitz, care îl înșfăcă din degetele 
ei, hulpav. 

Daniel mânca ţinând un cot pe masă și degetele mâinii 
drepte în păr. 

— Așadar, până la urmă, de fapt îmi spuneţi că nu e niciun 
motiv de îngrijorare. Nu a fost nicio problemă pe care să nu o fi 
putut rezolva și aţi avut timp să verificaţi totul înainte de a 
pleca? 

— Da, ne-am descurcat bine, răspunse el, cu gura plină și 
uitându-se la bucăţica de pește proaspăt din furculiță. 

— Ce înseamnă asta, dragule? rosti ea, dându-i la o parte 
părul din faţa ochilor cu mâna stângă. 

Se ridică și se îndepărtă încetișor de ea. Nu îi plăcea când îl 
atingea astfel, atunci când erau și prietenii lui de faţă. Atunci 
când erau doar ei doi, îi îngăduia asemenea gesturi. 

— Am spus că ne-am descurcat bine, spuse el, încet, dar 
privind-o în ochi de această dată. 

— Nu te uita la mine așa, cu ochii tăi căprui și copilărești, 
zise ea. Apoi, privind-o pe Carol-Ann, completă: n-am făcut 
decât să te întreb, atâta tot. 

Ea îi zâmbi nemulțumită și îi dădu un alt cartof prăjit 
câinelui. 

Mai târziu, după ce Carol-Ann plecase acasă, el își luă din 
nou cărţile și se așeză la marele birou din lemn de stejar pe 
care ea îl cumpărase pentru el. Ea i-a adus ciocolată caldă și 
biscuiţi de casă cu melasă, unși cu unt, pentru masa de seară. 

— Să nu lucrezi prea mult, dragule - îi spuse ea, masându-i 
zona dintre omoplaţi. Nu e bine să te epuizezi. 

— Sunt în regulă. 

— Să-ţi pregătesc baia acum? Fă o baie bună și după aceea 
vino să vorbim. 

— Bine. 

— Ştiu că te-ai descurcat de minune astăzi. 


— De unde știi? 

— Pur și simplu, știu. Cel de-al șaselea simţ al meu, de 
irlandez. Acesta va fi începutul a ceva măreț pentru tine. Ai 
avut tu parte de ceva ghinion, când erai mic, dar acum te afli 
pe drumul tău, continuă ea, făcându-și degetele pumn și 
fluturându-i-l prin faţă, în timp ce zâmbea. Pot să te văd într-un 
costum elegant într-o bună zi. Poate că o să te afli la Londra, la 
Paris ori altundeva, câștigând bani cu toptanul. Și eu o să vin să 
te vizitez... O să mă scoţi la un prânz? 

— Da, presupun că da. Un prânz elegant, unde o să poţi 
comanda orice o să ai chef. N 

Minnie își dădu capul pe spate și izbucni în râs. li plăcea 
râsul ei. I se revărsa în valuri, din stomac. Ea se sprijini cu o 
mână de birou, pentru a-și reveni. 

— Eşti un mucalit, asta ești, dar o să mă descurc eu cu tine. 

Îi dădu iarăși la o parte părul care îi acoperea faţa și îi aplică 
un sărut umed pe frunte. El zâmbi și o împinse iarăși la o parte. 

— Baia ta o să fie gata în zece minute. Asigură-te că o să 
termini până atunci sau o să ţi se răcească apa. 

Daniel ascultă cum cobora la parter, podeaua și balustrada 
protestând sub greutatea ei. Blitz lătră scurt atunci când ea 
ajunse la baza scărilor, supărat că putuse să-l lase singur atâta 
timp. Auzi ușa de la camera de zi trântindu-se și sunetul 
estompat al televizorului croindu-și drum în sus, până la el, prin 
podea. Afară era încă lumină și păsările verii timpurii ţopăiau 
dintr-un copac în altul. O parte din el se simţea încă ruptă de 
acel loc: dorea orașul, cu toată nesiguranța sa și cu toată 
libertatea sa îndoielnică. Dar, în același timp, se simţea acasă 
cu ea. 

Trecuseră mai bine de trei ani de când ea îl adoptase, și da, 
se simţea altfel. Simţea că cineva se îngrijește de el. Poate că 
acesta era cel mai ciudat lucru pentru el. Când renunţase să se 
lupte cu ea, fusese învăluit cu grijă și atenţie. Chiar și atunci 
când ea îl stânjenea, sărutându-l în prezenţa lui Carol-Ann sau 
ridicându-l în slăvi înaintea altora, la piaţă, se simţea tratat cu 
afecţiune. Ea îi spuse că îl iubea, iar el îi dăduse crezare. 

În baie, se scufundă până când umerii îi ajunseră sub apă. 
Acum avea un metru și șaizeci și cinci de centimetri, fiind mai 
înalt cu mai bine de cincisprezece centimetri decât Minnie. Nu 
mai avea loc să se întindă în cadă. Cu toate astea, era prea 


slab. Strânse pumnul și își apropie antebraţul de față, astfel 
încât să-şi poată examina  bicepsul. În completarea 
antrenamentului pentru fotbal, începuse să ridice greutăţi. 
Televizorul se auzi mai tare când ușa de la camera de zi se 
deschise. O auzi pe Minnie pășind încoace și-ncolo prin 
bucătărie. Baia se umpluse de aburi, cu toate că el crăpase 
fereastra de trei degete - îndeajuns pentru a putea vedea în 
curte. Scorușul era precum o mână scheletică și plină de 
tendoane, ieșind din pământ pe fundalul cerului nopții. 

Pe etajera din baie se afla fluturele, amplasat exact așa cum 
îi plăcea lui Minnie. Își șterse sudoarea de pe faţă și se uită la 
fluture, imaginându-și-o pe micuța copilă punându-l pe etajeră. 
Daniel înghiţi în sec și privi în altă direcţie. 

Se șterse și îmbrăcă niște pantaloni de trening și un tricou. 
Își uscă părul cu prosopul și îl dădu la o parte din dreptul 
frunţii. Crescuse lung în față. Își trecu o mână peste falcă, 
pipăind în căutarea vreunui semn de barbă. Pielea era moale, 
curată și spână. 

În bucătărie își făcu singur pâine prăjită și își turnă un pahar 
de lapte, după care se duse în camera de zi, pentru a sta 
împreună cu ea. 

— Vrei niște pâine prăjită? O să-ţi fac dacă ai chef. 

— Nu, dragule, sunt sătulă. Iar ţi-e foame? Stomacul tău e un 
sac fără fund, să știi. Aș vrea să mă pot îndopa ca tine. 

Ea încercă să-și sprijine cotul de speteaza fotoliului dar rată 
și vărsă pe podea puţin din băutura ei. 

— lar am zbârcit-o, spuse ea, ștergând pata cu călcâiul 
ciorapului. 

Daniel îi dădu lui Blitz ultima felie de pâine prăjită, după care 
își termină laptele, în timp ce asculta știrile la care comutase 
Minnie. Primul ministru, John Major, vorbea despre potenţialul 
relansării economice. 

— Vorbești să n-adormi - se răţoi Minnie la ecran. Nu vor fi 
mulțumiți până când nu vor îngenunchea ţara asta... 
Dumnezeule, o uram pe femeia aia, dar nici ăsta nu-i mai breaz. 

Ea nu se aștepta ca Daniel să-i răspundă, așa că el nu spuse 
nimic. În schimb, mai puse niște cărbuni pe foc. 

— Cum a fost baia, dragule? îl întrebă ea, cu obrajii umezi, ca 
și cum tocmai ar fi plâns. 

Se aplecă peste braţul fotoliului, cu un zâmbet pe chip și cu 


ochii veseli. 

— Ti-ai terminat treaba? 

— Da. 

— Bun lucru. 

— Te simţi bine? o întrebă el, văzând-o că își ștergea iarăși 
faţa. 

— Mă simt excelent, dragule. Doar că m-a indignat vederea 
ticălosului ăstuia. Oprește știrile. Oprește-le. Mi se întoarce 
stomacul pe dos când îl văd. 

Daniel se ridică și schimbă postul. Dădu peste un canal 
sportiv și trase cu ochiul spre ea, să vadă dacă era de acord. De 
obicei, ea îl ruga să se uite la televizorul alb-negru din 
bucătărie sau spunea da, dar mai apoi își pierdea răbdarea. In 
seara asta, ochii ei pâlpâiră în fața ecranului, după care se 
închiseră într-o clipire lungă. 

În timp ce Daniel se așeză pentru a urmări meciul și ea avea 
ochii închiși, capul ei se clătină de două ori și i se prăbuși brusc 
în piept, trezind-o. Atunci când ochii ei prinseră să se închidă 
din nou, el se ridică și îi luă cu blândeţe paharul din mână, 
pentru a-l duce în bucătărie. Câinele voia afară, așa că deschise 
ușa din spate. Spălă vasele rămase de la cină și șterse 
porțiunea mesei din bucătărie unde mâncaseră. 

Când Blitz se întoarse înăuntru, Daniel încuie ușa, închizând 
ferestrele și zăvorând ușa din spate. Câinele se culcuși în coșul 
lui, iar casa răsună de sforăiturile lui Minnie. 

În camera de zi capul ei stătea răsturnat pe spate în fotoliu, 
iar degetele de la mâna dreaptă încercau încă să prindă 
paharul pe care îl luase Daniel. 

Daniel rămase în picioare, cu mâinile în șolduri, preţ de 
câteva clipe, oftând. Închise televizorul și așeză grătarul de 
protecţie în faţa focului din șemineu. Aprinse lumina de lângă 
fotoliul ei, după care o luă de mână și o sprijini, ajutând-o să se 
aplece înainte, până când izbuti să-și strecoare un braţ pe sub 
umărul ei. 

— Nu, lasă-mă, dragule, lasă-mă - protestă ea. 

Dar el o ridică, îi petrecu braţul pe după umerii lui și păși 
împreună cu ea, cu o mână petrecută peste talia ei, ieșind pe 
ușa camerei de zi și urcând scările. Fu nevoit să se oprească de 
două ori și să se proptească, cu un picior sprijinit pe treapta de 
mai jos, atunci când ea aproape că îi alunecă din braţe, dar 


izbuti să o ducă până la etaj și să o întindă pe patul ei, unde 
rămase cu gura întredeschisă și cu trunchiul răsucit, în așa fel 
încât picioarele îi atingeau podeaua. 

Daniel se așeză în genunchi și îi descheie șireturile de la 
ghete, scoțându-i-le, făcând apoi același lucru și cu ciorapii ei 
mari, de lână. Era întotdeauna uluit de gingășia picioarelor ei. 
Îi descheie bluza și îi scoase puloverul, după care îi desfăcu 
agrafa care îi ţinea părul, îngăduind cârlionţilor ei colilii și 
lungi să se răsfire pe pernă. 

Îi luă picioarele și i le strecură sub pătură, o ridică puţin de 
umeri și o potrivi pe centrul pernei, înainte de a o înveli. 

— Eşti un flăcău de ispravă - îi șopti ea, în timp ce mai era 
încă aplecat asupra ei. 

Întotdeauna se comporta în acest mod: îl surprindea cu 
luciditatea ei. 

— Îmi ești drag, să știi. 

O vâri în așternut, după care stinse lumina. 

— 'Pte bună, mamă - șopti el, în bezna care-l înconjura. 

Era a doua săptămână a procesului lui Sebastian. Daniel 
ignora în mod deliberat ziarele, dar fu distras de un articol pe 
care îl zărise cu coada ochiului peste umărul cuiva, în metrou. 
Când ajunse la St. Paul alergă la un vânzător de ziare, luă un 
exemplar din Daily Mail și îl frunzări în grabă. La pagina a 
șasea era fotografia lui. Era încruntat: era un instantaneu luat 
la intrarea în Old Bailey. Titlul era: OMUL CARE VREA SĂ-L 
ELIBEREZE PE ÎNGERUL UCIGAȘ. Articolul o menţiona, de 
asemenea, și pe Irene. 

Daniel așeză ziarul înapoi pe stativ. Când ajunse la tribunal, 
era chiar înainte de ora nouă. Mulțimea adunată în faţa 
tribunalului nu se împuţinase de la începerea procesului. Un 
polițist îl protejă pe Daniel în timp ce încerca să-și croiască 
drum înăuntru, cu un pahar de cafea într-o mână și cu servieta 
în cealaltă. 

— Domnule Hunter, cum va pleda apărarea? strigă un 
jurnalist, iar Daniel se întoarse, în eventualitatea că l-ar fi 
recunoscut pe bărbat, dar nu era ziaristul care sunase la ușa 
apartamentului său. 

— Credeţi că acuzarea va avea câștig de cauză? 

Mulțimea se îmbulzi în jurul reporterului. 

* 


Ajuns în interiorul clădirii tribunalului, Daniel se îndreptă din 
umeri și porni spre sala de judecată numărul treisprezece, 
privind pereţii ornamentaţi și vopsiți ai tribunalului. O zări pe 
Irene cu câteva clipe înainte de a intra judecătorul. Ea îl bătu 
pe umăr atunci când trecu pe lângă ea, iar el se aplecă pentru 
a-i prinde șoapta, Ticăloșii, apropiindu-se atât de mult de ea, 
încât glasul ei îl gâdilă în ureche. Realiză că văzuse articolul. 

— Nu știu cum să mai degradeze justiţia, zise ea. Cum de 
îndrăznesc să se creadă judecători și membri ai juriului? 

— Nu-ţi face griji din pricina asta - îi răspunse Daniel, tot în 
șoaptă. Baftă. 

— Acuzarea îl citează ca martor pe John Caims. 

John Cairns era un bărbat care se simţea stânjenit îmbrăcat 
în costum. Daniel putu vedea, după felul în care costumul îi 
venea la umeri, că John Cairns se simţea înghesuit. Bărbatul 
păși în boxa martorilor și luă o înghiţitură de apă, înainte de a 
se uita la juriu, la judecător și mai apoi la Gordon Jones și la 
falca ascuţită și ieșită puţin în afară a acestuia, care tocmai i se 
adresa. 

— Domnule Cairns, sunteţi angajat la locul de joacă din 
Barnard Park, este corect? 

— Da. 

— Ne puteţi descrie, vă rog, sarcinile dumneavoastră, 
spunându-ne și de cât timp lucraţi acolo? 

— Sunt unul dintre angajaţii care se ocupă de locul de joacă 
și lucrez acolo de trei ani, răspunse el cu o voce răgușită, ca și 
cum ar fi fost nervos sau tocmai și-ar fi revenit după o răceală. 

Curtea era proaspăt adunată și concentrată. 

— Domnule Cairns, ce ne puteţi spune despre dimineaţa zilei 
de luni, 9 august, anul curent? 

Domnul Cairns inspiră și se rezemă de boxa martorilor 
pentru sprijin. _ 

— Am ajuns primul acolo. Intotdeauna sunt primul. Am 
deschis, ca de obicei, după care mi-am făcut o ceașcă de cafea. 
Întotdeauna verific locul în zilele de luni, în caz că s-a slăbit 
vreo frânghie sau... de obicei sunt nevoit să adun ceva gunoaie, 
așa că asta am și făcut după aceea. Cu asta mă îndeletniceam 
atunci când am dat peste... trupul copilului. 

— Corpul a fost identificat ulterior ca aparţinând victimei, 
Benjamin Stokes. Puteţi să ne confirmaţi locul exact în care se 


găsea corpul, atunci când l-aţi găsit? 

— Era ascuns parţial sub căsuţa mică de lemn care există pe 
locul de joacă, în colţul îndepărtat, dinspre Barnsbury Road și 
Copenhagen Street. 

— În acest moment vă voi ruga să deschideţi dosarul juriului 
la pagina cincizeci și trei. Veţi vedea acolo un plan al terenului 
de joacă, zonele acestuia fiind identificate prin cifre și litere 
amplasate pe pătrăţelele în care e împărţită harta. Ne puteţi 
indica, vă rugăm, locaţia aproximativă pe această hartă? 

— E3. 

— Vă mulțumesc. Corpul v-a sărit numaidecât în ochi? 

— Nu, câtuși de puţin. Am văzut că era ceva acolo, dar, ca să 
fiu cinstit, m-am gândit că era pur și simplu vreo pungă de 
plastic sau ceva de soiul acesta, ceva care se agățase de copacii 
de lângă gard... 

De la galerie se auzi o răsuflare întretăiată. Daniel trase cu 
ochiul și o văzu pe doamna Stokes aplecându-se în față, cu o 
mână dusă la gură. Soțul ei o trase spre el, dar ea era acum de 
neconsolat şi a trebuit să fie scoasă afară. Sebastian stătea 
drept, cu mâinile împreunate în poală. Părea interesat de 
depoziţia îngrijitorului locului de joacă și, de asemenea, ciudat 
de încântat de căderea nervoasă a doamnei Stokes. Daniel îi 
puse o mână pe spate pentru a-l ruga să se întoarcă, atunci 
când el se sucise pentru a o vedea pe doamna Stokes plecând. 

Kenneth Croll, care se afla în sala de judecată, se aplecă în 
față, ridicându-se din scaun pentru a-l determina să se întoarcă, 
și îl înghionti pe Sebastian în spate. Degetul grosolan fu 
suficient pentru a-l zdruncina pe Sebastian, aruncându-l înainte 
în scaunul lui. Daniel se uită la Croll cu coada ochiului. 
Sebastian începu din nou să-și dea ochii peste cap, legănându- 
se încet, înainte și înapoi. 

Mâzgălitorii de la galerie luară notă de acest fapt. Ca și 
juriul. 

— Vă rog să continuaţi, domnule Cairns - solicită Jones. 

— Ei bine, pe măsură ce m-am apropiat, am văzut pantalonii 
de trening ai băiatului și iarăși... primul meu gând a fost că era 
vorba despre niște încălțări și pantaloni abandonate, care era 
posibil să fi fost aruncate peste gard. Dai uneori peste soiul 
acesta de lucruri... Dar când m-am apropiat... 

— Dispunem de fotografii ale corpului, așa cum era atunci 


când l-aţi descoperit. Juriul este rugat să consulte pagina a 
treia a dosarului pe care îl are la dispoziţie. 

Daniel privi cum juriul se uita la fotografii, ducându-și 
dezgustați mâinile la gură, cu toate că ceea ce era mai rău încă 
nu venise. Sebastian le privi chipurile, în același timp desena 
ceva cu pixul - o imagine a unor copaci. 

— Domnule Cairns, regret că trebuie să insist asupra acestui 
aspect, căci știu că nu vă este ușor să vă aduceţi aminte, dar 
mă întreb dacă aţi putea să continuaţi descrierea a ceea ce aţi 
văzut. 

— Păi, apropiindu-mă, am văzut că nu era vorba despre un 
maldăr de haine, ci mai degrabă despre un băieţel, aflat sub 
căsuţa de lemn. 

— V-aţi dat seama imediat ce l-aţi zărit că era vorba despre 
un băiat? 

— Nu, căci mai întâi i-am văzut picioarele, care îi ieșeau în 
afară. Faţa îi era bine ascunsă, sub căsuţă, dar mi-am dat 
seama că era un copil. 

— Cum aţi reacţionat? 

— M-am târât pe sub copaci și apoi am mers încet, pe burtă, 
pentru a-l scoate de sub căsuţa de lemn, dar apropiindu-mă mi- 
am dat seama... 

— Da, domnule Cairns? 

— Ei bine, mi-am dat seama că era mort, așa că n-am 
îndrăznit să-l ating. M-am dus numaidecât înăuntru și am sunat 
la poliţie. 

— Ştiaţi deja că un băieţel fusese dat dispărut? 

— Păi eu nu locuiesc în zonă, dar când am venit la lucru, de 
dimineaţă, am văzut fotografii și am văzut și furgoneta pentru 
incidente. Nu mă uitasem la știri. N-am știut despre ce era 
vorba până când... 

— Tocmai ne-aţi descris cum aţi ajuns la cadavru... - îl 
întrerupse Jones, punându-și ochelarii pe nas și ţinându-și 
notițele la o lungime de braț, pentru a citi - ... târâș... pe burtă. 

Își scoase ochelarii și se înclină în faţă, de la pupitrul său. 

— Așadar, ar fi corect să afirmăm că zona în care a fost găsit 
trupul neînsufleţit era greu accesibilă pentru un adult? 

— Da, foarte adevărat, căci locul e tare înghesuit și năpădit 
de ierburi. Cred că din pricina asta corpul n-a fost văzut. Mă 
bucur doar pentru că eu am fost cel care l-a găsit și nu vreunul 


dintre copii. 

— Într-adevăr. Când băieţelul a fost identificat, l-aţi 
recunoscut? 

— Nu. Nu venea des la locul de joacă. 

— Vă mulțumesc, domnule Cairns. 

Domnea liniștea obișnuită atunci când Gordon Jones se 
întoarse către Irene Clarke. Daniel își mușcă buza, așteptând 
întrebarea ei. O văzu consultându-și notițele, remarcând 
tendonul care se profila pe gâtul ei lung. 

Jones părea mulțumit de sine. Prin tentativa de a arăta că 
locul crimei era inaccesibil unui adult, parase în mod anticipat 
argumentul apărării că rănile suferite de către Ben ar fi 
necesitat o forţă greu de atribuit unui copil. 

Irene se sprijini de pupitru cu ambele mâini și îi zâmbi 
domnului Cairns cu buzele lipite. Daniel îi admiră calmul. 

— Domnule Cairns, aţi descris structura sub care a fost 
găsită victima ca fiind o căsuţă de lemn. Ne puteţi spune mai 
multe despre ea, vă rog? 

— Ei bine, este o căsuţă mică sau o colibă, ridicată de la 
pământ pe niște piloni... Presupun că o puteţi considera și o 
căsuţă din copac, dar... e doar la câteva picioare deasupra 
pământului. Dar e înconjurată de copaci, ceea ce le dă copiilor 
această senzaţie. Presupun că asta e ideea. 

— Copiilor de pe locul de joacă le place să se amuze acolo, e 
un loc popular? 

— Păi, uneori se joacă acolo, dar nu, n-aş putea spune că e 
un loc popular. Datorită amplasamentului, e o zonă puţin cam 
sălbatică pentru o parte dintre copii. Adesea sunt insecte, 
cuiburi și tot soiul de... 

— Dumnezeule, sună ca și cum ar fi o zonă la care e greu de 
ajuns, chiar și pentru un copil? 

— Într-o oarecare măsură. Trebuie să-ţi croiești drum printre 
crengi, ba poate chiar să te și murdărești un pic. Cu toate 
astea, mulţi copii nu se sinchisesc de aceste neajunsuri. 

— Așadar, ați avut nevoie de vreo... zece minute pentru a 
ajunge la casa din copaci și la trupul victimei? 

— Nu, de mai puţin de un minut. 

— De mai puţin de un minut? Pentru ca un adult să-și 
croiască drum prin tot acel hăţiș? 

— Da, cam de atât. 


— Drept urmare nu putem afirma Că zona aceea a parcului ar 
fi accesibilă numai pentru copii, nu-i așa? 

— Nu, nu se poate afirma așa ceva. Trebuie să supraveghem 
toate locurile și deci avem nevoie să putem pătrunde în toate 
ungherele, în cazul în care copiii dau de necaz. 

— Se poate întâmpla chiar ca unii copii să întâmpine 
dificultăţi în a ajunge la căsuţă, fiind posibil să fie împiedicaţi 
de crengile dese? 

— Ei bine, da, este posibil, dar majoritatea copiilor se târăsc 
pur și simplu pe sub copaci. Un adult ar fi nevoit să dea 
crengile la o parte. 

— Vă mulțumesc, domnule Cairns, nu mai am întrebări. 

După pauză, Daniel remarcă faptul că Kenneth Croll stătea 
prăvălit în scaun, aruncându-i priviri feroce lui Sebastian. 
Băiatul stătea cu spatele la tatăl său, privind în jos spre masă, 
ca și cum s-ar fi rușinat. Daniel găsise un joc de descoperit 
cuvinte într-unul din ziarele care fuseseră lăsate pe hol. Îl puse 
dinaintea lui Sebastian, aruncându-i o privire lui Croll și dând 
din cap spre acesta. 

Sebastian își plecă capul și scoase capacul stiloului, 
apucându-se să încercuiască cuvintele, concentrat. Daniel 
remarcă gâtul fragil al băiatului: ceafa și smocurile de păr 
băieţesc. Văzuse bărbaţi în toată firea izbucnind în plâns la 
procesele lor și se întrebă ce forță îi permitea lui Sebastian să- 
și menţină o asemenea concentrare și un asemenea calm. 

Monitoarele video erau verificate. Madeline Stokes era 
înlăcrimată. Chipul îi era palid și răvășit, și Daniel fu nevoit să 
se uite în altă parte. Îl văzuse pe polițistul de legătură cu 
familia Stokes explicându-le ceva pe parcursul pauzei. Domnul 
Stokes încuviinţase din cap, cu chipul întunecat. Daniel putea 
ghici ce anume li se spusese. Urmau să fie citați medicul legist, 
martorii poliției și echipa de la laborator. Avocatul consultant 
le-a explicat probabil faptul că fotografiile corpului erau întru 
totul necesare și că era nevoie să fie prezentate în ordine, 
pentru a sublinia detaliile, dar că părinţii nu erau obligaţi să 
rămână în sală. Era posibil ca domnul Stokes să fi fost cel care 
a identificat trupul fiului său: confirmând un semn din naștere 
de pe umăr, ori forma piciorului lui Ben. 

Acum acesta nu se mai întoarse pentru a-și consola soţia, 
care plângea, sau pentru a-i întinde o batistă, dar ea își 


deschise poșeta, în căutarea unui șerveţel. Doar ochii îi trădau 
durerea; aceștia scanară încăperea, fără să scape niciun 
ungher, niciun chip, ca și cum ar fi întrebat, fără glas, de ce. 

— Au de gând să proiecteze vreun film? întrebă Sebastian. 

— Nu, vor prezenta niște fotografii ale... 

— Daniel se abţinu să dea glas cuvântului cadavru, 
amintindu-și de acea fascinaţie morbidă a lui Sebastian. 
Avocaţii celeilalte părți vor aduce niște experţi care să explice 
ce anume cred ei că s-a întâmplat cu victima. Mă aștept ca 
toate astea să fie proiectate pe ecran... 

Sebastian zâmbi și încuviință din cap, puse capacul stiloului 
și își împreună mâinile. Era ca și cum ar fi fost pe cale să 
înceapă un spectacol. 

După-amiaza începu cu prezentarea probelor poliţiei: 
fotografii ale trupului băiatului, care fusese găsit întins pe 
spate, cu braţele în lături. Sergentul Turner, care îl interogase 
pe Sebastian, intră în boxa martorilor. Fură proiectate 
instantanee care îl înfățișau pe Sebastian în cursul 
interogatoriului - refuzând să recunoască faptul că îl rănise pe 
Ben în vreun fel. Jones acapară restul după-amiezii, adresându-i 
întrebări sergentului Turner, în timp ce se derulau imagini cu 
Sebastian, vorbind despre sângele de pe hainele sale și 
izbucnind în plâns. De asemenea, Jones insistă asupra bravadei 
lui Sebastian în faţa întrebărilor și a explicaţiilor sale logice 
date în legătură cu probele de laborator referitoare la persoana 
sa. Juriul părea să fi rămas cu impresia că Sebastian era 
inteligent și manipulator, dincolo de vârsta sa fragedă. 

Irene nu izbuti să-l ia cum se cuvine la întrebări pe sergentul 
de poliţie înainte de dimineaţa zilei următoare. Curtea părea 
mai greoaie și mai tăcută decât de obicei, ca și cum toată 
lumea ar fi fost încă șocată de vederea băiatului, plângând în 
hohote în arestul poliţiei, în ziua precedentă. Păruse tare 
mititel pe înregistrări. 

— Domnule sergent, aș vrea să vă adresez câteva întrebări 
legate de declaraţia domnului Rankine, dacă sunteţi de acord, 
începu Irene. 

— Firește, răspunse sergentul. 

În lumina strălucitoare a sălii de judecată, chipul său părea 
roșu, aproape furios, cu toate că el zâmbea spre Irene. 

— Am auzit de la medicul legist că este posibil ca victima să 


fi fost atacată în orice moment al după-amiezii de 8 august... la 
ora patru, la cinci, chiar și aproape de ora șase. Domnul 
Rankine a declarat că a văzut o persoană într-un tricou 
albastru-deschis sau alb care părea să o atace pe victimă, 
undeva între orele trei și jumătate - patru după-amiază. Ce 
date aţi avut pentru a confirma identitatea acestui agresor în 
alb? 

— O bluză albă, aparţinând acuzatului, a fost depusă drept 
probă. Martorul părea încredinţat că văzuse un băiat care se 
potrivea cu descrierea acuzatului, mai devreme în acea zi - 
ceea ce acuzatul a recunoscut - și că-l văzuse din nou mai 
târziu, pe același băiat. 

— Înţeleg, spuse Irene, întorcându-se și ridicând mâna spre 
juriu. Înţeleg foarte bine! exclamă ea, întorcându-se cu faţa 
spre sergent. Acuzatul dumneavoastră avea o bluză albă și 
recunoscuse faptul că se certase cu victima în jurul orei două. 
Nu aveati nevoie de mai mult. Nu era nevoie să investigaţi dacă 
exista vreun alt agresor, posibil un adult într-o bluză albastru 
deschis... 

— Domnișoară Clarke, zise Baron, cu un alt zâmbet boţit - 
aveţi de gând să-i adresaţi vreo întrebare martorului? 

— Da, domnule judecător. Domnule sergent, martorul a 
devenit convins că a văzut un copil în bluză albă deoarece 
colegii dumneavoastră i-au sugerat că arestaserăţi pe cineva 
care se potrivea cu această descriere? 

— Nu, cu siguranţă nu! 

— Domnișoară Clarke, mă aşteptam la mai mult din partea 
unui proaspăt avocat emerit - o admonestă aspru judecătorul. 

Daniel aruncă o privire spre Irene, dar ea era neînfricată. Își 
plecă bărbia, ca și cum s-ar fi pregătit pentru un asalt. 

— Domnule sergent Turner, continuă ea - domnul Rankine a 
recunoscut în instanţă că este posibil să fi văzut de fapt un 
adult, purtând o bluză albastră ori albă. Lăsând la o parte 
faptul că acuzatul deţinea o bluză albă, ne puteţi spune ce aţi 
întreprins pentru a urmări această pistă, a cuiva care a atacat 
victima după-amiaza târziu, perioadă pentru care clientul meu 
are un alibi? 

— Am examinat înregistrările camerelor de supraveghere, 
dar acestea nu atestă prezenţa cuiva la locul de joacă, în acel 
interval... la drept vorbind, pe parcursul întregii după-amiezi și 


la începutul serii. 

— Asta înseamnă că un adult îmbrăcat într-o bluză albastru- 
deschis nu a atacat victima în după-amiaza respectivă? 

— Nu, dar nici nu dovedește că clientul dumneavoastră nu a 
atacat victima în după-amiaza aceea. 

— Şi de ce, mă rog? 

Sergentul Turner tuși. 

— Ei bine, camerele de supraveghere sunt orientate mai cu 
seamă către străzile înconjurătoare în timpul după-amiezii și 
mai puţin spre parc, astfel încât nu permit obţinerea unei 
imagini... Pe scurt, atacul nu este surprins de aceste camere, și 
nici gâlceava băieţilor de mai devreme, pe care acuzatul a 
recunoscut-o deja. 

— Foarte interesant. 

Irene se întoarse iarăși spre juriu. 

— Camerele de supraveghere nu sunt orientate spre parc în 
timpul după-amiezii, un martor a întrezărit o persoană 
îmbrăcată cu o bluză albă sau albastru-deschis, atacând-o pe 
victimă, dumneavoastră aveţi în arest un copil care are un 
tricou alb, așa că... 

— Un tricou alb pătat cu sângele victimei - ridică glasul 
sergentul Turner, întrerupând-o. 

Daniel simţi sala de judecată zbârlindu-se, în timp ce Irene își 
înclina din nou bărbia, pentru atac. 

— Atunci când înregistrările camerelor de supraveghere s-au 
dovedit inutile, ce altceva aţi întreprins pentru a da de urma 
atacatorului din acea după-amiază târzie? 

— După cum am spus, probele de laborator ne-au convins că 
pusesem mâna pe omul nostru. 

Turner se opri și păru să roșească, ca și cum ar fi recunoscut 
că limbajul lui era inadecvat. _ 

— Puseserăţi mâna pe omul vostru - repetă Irene. Înţeleg. 
Aveaţi în arest un băiat foarte mic, și un martor care v-a spus 
că văzuse pe cineva cu o bluză albă sau albastru deschis, 
atacând victima în jurul orei patru... 

Turner o întrerupse din nou pe Irene. 

— Martorul a afirmat că văzuse un băiat... același băiat din 
timpul după-amiezii. 

Daniel putu să simtă că juriul era iritat de faptul că sergentul 
tipa la Irene. 


— Înţeleg. Așadar, aţi găsit niște potriviri... 

Irene se întoarse spre martor și tăcu. 

— Nu noi am făcut să se potrivească, ci el corespundea 
descrierii. 

— Și dacă v-aș spune că domnul Rankine a mărturisit că este 
miop, și că acum se gândește că este posibil să fi văzut un adult 
în după-amiaza respectivă, ați mai considera că aţi avut o 
concordantă? 

— Da, căci probele de laborator vorbesc de la sine. 

— Aș spune că lipsa dumneavoastră de activitate vorbește de 
la sine. Dacă exista chiar și o mică șansă ca martorul să fi văzut 
un adult atacând victima, nu consideraţi că era rezonabil să 
faceţi tot ce vă stătea în puteri pentru a da de urma respectivei 
persoane? 

— Am demarat o investigaţie aprofundată.  Acuzatul 
corespundea descrierii oferite de martor, iar ulterior am 
descoperit că avea sângele victimei pe haine. 

— Caz rezolvat, înţeleg - rosti Irene, ridicându-și privirea 
spre juriu și așezându-se. 

Baron își cobori ochelarii pe nas, pentru a se uita cu reproș 
la Irene, înainte de a-i permite martorului să plece, dar nu 
spuse nimic. 

Daniel își dădu seama că ea respira greu atunci când se 
așeză. Privi vălurirea delicată a pieptului ei. Se holbă la ea preţ 
de câteva clipe, sperând că avea să se întoarcă spre el, dar ea 
nu o făcu. 

După-amiază, ofițeri care fuseseră la locul crimei depuseră 
ca dovezi probele recoltate de acolo: cărămida și frunzele 
năclăite de sânge. 

— Să fie foarte clar, rosti Irene în timpul interogatoriului 
contradictoriu. Nu aţi găsit nici măcar o singură amprentă la 
locul crimei? 

— Ei bine, am găsit câteva amprente parţiale, dar acestea nu 
sunt identificabile. 

— Pentru ca totul să fie limpede, nu aţi găsit nici măcar o 
amprentă valabilă la locul crimei? 

— Corect. 

— Cum stau lucrurile cu arma crimei? Aţi obţinut vreo 
amprentă de pe cărămidă? 

— Nu, dar acest lucru nu este surprinzător, ţinând seama de 


natura suprafeţei... 

— V-aș fi recunoscătoare dacă îmi veţi răspunse cu da sau 
nu. 

— Nu. 

După ce polițistul care fusese la locul crimei părăsi boxa 
martorilor, urmă o pauză, fiind citat apoi expertul în 
criminalistică Harry Watson. 

Jones se ridică și îi ceru lui Watson să-și confirme numele, 
titulatura și calificările științifice. Watson le enumeră: diplomă 
de licență de la Nottingham, biolog judiciar și membru al 
Institutului de biologie. Urmase cursuri de bază și avansate în 
domeniul analizei probelor de sânge în Statele Unite ale 
Americii și era membru al Asociaţiei Internaţionale a Analiștilor 
Probelor de Sânge. Watson își descrise experienţa ca situându- 
se mai cu seamă în zona aspectelor biologice ale probelor de 
laborator, precum fluidele corpului, părul și fibrele. 

Daniel putu să-și dea seama că Sebastian se plictisise. 
Fusese o după-amiază lungă, dar această mărturie era una 
cheie din punctul de vedere al acuzării și Daniel spera că Irene 
avea să fie capabilă să o submineze. 

— Ce probe particulare aţi analizat? întrebă Jones. 

— In principal hainele victimei și hainele acuzatului. 

Watson avea în jur de cincizeci de ani și se înfoia în costum. 
Stătea ţeapăn, cu buzele lipite, în timp ce aștepta următoarea 
întrebare. 

— Şi ce aţi descoperit? 

— Blugii acuzatului au fost luaţi ca probă în urma unei 
percheziţii la el acasă. O concentrare de fibre a fost descoperită 
în zona interioară a blugilor. Aceste fibre corespundeau cu 
acelea prelevate din pantalonii de trening ai victimei. De 
asemenea, au fost identificate pete de sânge pe pantofii, blugii 
și tricoul acuzatului. S-a confirmat că acest sânge îi aparţinea 
victimei. 

— Cum aţi descrie urmele de sânge descoperite pe hainele 
acuzatului? 

— Petele descoperite pe tricou erau de „sânge expirat” - este 
vorba despre sângele scurs din nas, gură sau din vreo rană, ca 
rezultat al presiunii aerului, care constituie forța de împingere. 

— Ce gen de răni ale unei victime pot provoca această 
categorie de pete de sânge prezente la acuzat? 


— Această categorie de pete de sânge este asociată cu 
traumele faciale - un atac violent asupra feţei sau nasului, 
victima împroșcând ulterior agresorul cu sânge. 

Murmure șocate susurară prin sala de judecată. 

— Așadar, Sebastian Croll a fost împroșcat cu sângele 
expirat al victimei. A existat și altceva legat de sângele de pe 
hainele acuzatului care să indice că fusese implicat într-un 
incident violent în compania decedatului? 

— Pe lângă sângele expirat descoperit pe tricoul acuzatului, 
mai există pete și pe blugi și încălțăminte, care sugerează 
faptul că acuzatul s-a aflat în imediata apropiere a decedatului, 
în timpul atacului fatal. De asemenea, s-a descoperit o cantitate 
mică de sânge în solul de pe încălțămintea acuzatului. 

— Ce ar putea indica sângele de pe solul respectiv? 

— Ei bine, acesta ar fi putut ajunge acolo ca urmare a 
călcării în sângele victimei, după ce atacul avusese loc. 

— Există vreo probă de laborator care să sugereze că 
violentul incident s-a petrecut în locul în care a fost descoperit 
cadavrul? 

— Da, urmele de pământ de pe genunchii blugilor acuzatului 
și din zona din spate a pantalonilor de trening ai victimei sunt 
compatibile cu frunzele și noroiul găsite la locul crimei. 

— Există vreo altă probă biologică, provenind de la victimă, 
care să fi fost identificată la acuzat? 

— Ei bine, da, fragmente provenind din pielea acuzatului au 
fost descoperite sub unghiile victimei și existau zgârieturi pe 
braţele și gâtul acuzatului. 

— Așadar, Ben a încercat să scape de Sebastian și l-a zgâriat 
în acest timp? 

— Așa s-ar părea. 

Gordon Jones se așeză pe scaun, în timp ce Irene se ridică. 

— Domnule Watson, rosti Irene, fără să-l privească pe 
martor, dar consultându-și în schimb notițele - când v-aţi 
alăturat Institutului științific medico-legal al poliţiei? 

Domnul Watson își strânse nodul la cravată, după care 
răspunse: 

— Cu mai bine de treizeci de ani în urmă. 

— Treizeci de ani. Dumnezeule! Aveţi o experienţă extrem de 
bogată. Aţi făcut acest pas în anul 1979, corect? 

— Da. 


— Şi pe parcursul acestor treizeci și unu de ani de serviciu, 
ne puteţi spune la cât de multe cazuri aţi lucrat? 

— Nu vă pot spune decât dacă îmi verific dosarele. 

— Faceţi o estimare pentru noi - despre câte cazuri să fie 
vorba: treizeci, o sută, mai mult de cinci sute - cât de multe, în 
mare? 

Irene se aplecă înainte, sprijinindu-se de pupitrul ei, cu capul 
aproape vârât între urechi. Daniel se gândi că arăta precum o 
fată care se aplecase pe fereastră pentru a urmări o paradă. 

— În treizeci şi unu de ani, pot afirma că am fost implicat 
direct în sute de cazuri, undeva în jurul a vreo cinci sute, poate 
ceva mai multe, poate ceva mai puţine. 

— Şi la câte procese aţi depus mărturie, pe parcursul celor 
treizeci și unu de ani de activitate? 

— La mai bine de o sută, cu siguranţă. 

— Două sute șaptezeci și trei, mai precis. Sunteţi într-adevăr 
un martor versat. Spuneţi-mi, în aceste două sute șaptezeci și 
trei de cazuri, de câte ori aţi depus mărturie pentru apărare? 

— Mărturia mea este imparțţială și nu favorizez nici apărarea 
şi nici acuzarea. 

— Bineînţeles. Îngăduiţi-mi să clarific lucrurile: în câte 
procese, din cele două sute șaptezeci și trei, aţi fost citat ca 
martor de către apărare? 

— În cele mai multe. 

— În cele mai multe. V-aţi hazarda să avansati o cifră? 

— În două treimi dintre ele, poate? 

— Nici vorbă, domnule Watson. Din două sute șaptezeci și 
trei de procese, aţi fost citat ca martor al apărării numai de trei 
ori. De trei ori în treizeci de ani. Nu găsiţi că este surprinzător? 

— E puţin, căci m-aș fi așteptat să fi fost ceva mai multe. 

— Înţeleg. Ceva mai multe. În ceea ce privește calificările 
dumneavoastră, înţeleg că v-aţi obţinut diploma de licenţă la 
Nottingham... în economie. Consideraţi că economia este utilă 
în domeniul dumneavoastră de activitate? 

— Între timp am devenit biolog judiciar. 

— Înţeleg. Aţi mărturisit că existau fibre provenind din blugii 
lui Ben Stokes pe hainele acuzatului. Spuneti-mi, nu trebuie să 
ne așteptăm ca doi băieţi - vecini - care se joacă împreună să 
prezinte fibre din hainele celuilalt pe propria îmbrăcăminte, ca 
rezultat al unei relaţii normale de joacă? 


— Este posibil. 

— De asemenea, aţi declarat că sângele de pe hainele lui 
Sebastian era expirat. Aţi depus mărturie că acesta e asociat cu 
o sângerare a nasului sau a feţei. Corect? 

— Da. 

— Acuzatul a făcut o declaraţie în care susţine că victima a 
căzut și s-a lovit la nas în timp ce erau împreună, sângerând 
abundent din această cauză. Clientul meu a declarat că s-a 
aplecat asupra victimei, pentru a examina rana. Spuneţi-ne, 
este posibil ca transferul de sânge identificat ca fiind expirat, 
să se fi produs în aceste circumstanţe mai blânde? 

— Petele de sânge sunt asociate cu folosirea forţei, și eu 
consider că aceasta este cauza, cel mai probabil, dar este 
posibil și ca transferul de sânge expirat să se fi produs ca 
rezultat al rănirii accidentale pe care aţi descris-o. 

— Încă un lucru, spuse Irene. Sângele de pe hainele 
acuzatului - expirat, pete de contact sau altceva - este într-o 
proporţie scăzută, nu-i așa? 

— Este o cantitate redusă de sânge pe haine. 

— Transferul de sânge a fost pus în evidenţă cu claritate la 
analiza de laborator - dar uitându-ne la fotografiile de la pagina 
treizeci și trei a dosarului, petele de care spuneţi nu par să se 
distingă limpede cu ochiul liber. 

Sebastian privea, cu ochii mari. Daniel își aminti că văzuse 
copii ai prietenilor urmărind jocuri video: nemișcarea lor era 
nenaturală pentru niște persoane atât de tinere. Acum, atenţia 
lui Sebastian era de asemenea nenaturală. Era absorbit de 
fotografiile cu petele de sânge de pe hainele murdare. 

— Urmele de sânge sunt vizibile cu ochiul liber, dar nu sunt 
atât de mari sau de semnificative încât să poată fi identificate 
cu claritate ca fiind realmente urme de sânge. 

— Înţeleg. Vă mulțumesc pentru lămuriri, domnule Watson... 
Cu o rană serioasă de acest gen - provocată de lovirea cu forță 
a feţei cu un obiect bont - provocată în mod evident de un 
agresor aflat în imediata apropiere, nu ar fi fost de așteptat ca 
atacatorul să fie... acoperit cu sânge? 

Watson se foi în scaun. Daniel îl privi. Obrajii săi îmbujoraţi 
sugerau că era iute la mânie. 

Martorul își drese glasul. 

— Acest tip de vătămare poate fi asociat cu o pierdere 


semnificativă de sânge și ne putem aștepta la un transfer 
semnificativ de sânge asupra atacatorului. 

— În mod tipic, în cazul acestui gen de traumă, provocată de 
lovirea puternică cu un obiect bont, v-aţi fi așteptat ca sângele 
expirat și petele de contact să fie semnificativ mai mari decât 
acelea descoperite pe hainele acuzatului? 

— Trebuie să ne amintim de poziţia corpului și de faptul că 
majoritatea vătămărilor au fost provocate de hemoragia 
internă... 

— Înţeleg, rosti Irene. Dar tocmai aţi afirmat că v-aţi fi 
așteptat totuși la un transfer semnificativ de sânge, nu-i așa? 

Watson își drese din nou glasul. Se uită în jur, prin sala 
tribunalului, ca și cum ar fi cerut ajutor. Jones se holba la el, cu 
bărbia prinsă între două degete. 

— Domnule Watson, nu este cazul să ne fi așteptat ca hainele 
agresorului să fie pline de sânge, cu acest tip de vătămare? 

— În mod tipic, am fi putut să ne așteptăm la o cantitate mai 
mare de pete de contact sau de sânge transferat pe calea 
aerului. 

— Vă mulțumesc, domnule Watson. 

Examinarea încrucișată decursese atât de bine, încât Irene 
decise să nu-l mai citeze pe specialistul criminalist atunci când 
veni rândul apărării. Această întoarcere pe dos a omului de 
știință al sistemului, în beneficiul apărării, era mult mai 
persuasivă. 

Săptămâna se încheie cu audierea medicului patolog Jill 
Gault. Atunci când ea își ocupă locul în boxa martorilor, era la 
fel de caldă și de încrezătoare cum i se păruse lui Daniel că era 
când se văzuseră în biroul ei care dădea spre St. James Park. 
Era înaltă, încălţată cu ghete gri și îmbrăcată cu un costum 
asortat. Arăta exact ca genul de persoană care făcea canotaj la 
sfârșit de săptămână și care nu se frământa la gândul că nu 
aflase exact modul în care craniul unui copil fusese făcut zob. 

— Doamnă doctor Gault, dumneavoastră v-aţi ocupat 
postmortem de victimă, de Benjamin Stokes? începu Jones. 

— Da, este corect. 

— Ne puteţi împărtăși concluzia la care aţi ajuns în legătură 
cu cauza morţii? 

— Cauza morții a fost un hematom subdural acut, provocat 
de lovirea violentă cu un obiect bont în zona superioară, lateral 


dreapta, a craniului. 

— Şi, în termeni obișnuiți, cum aţi descrie un hematom 
subdural? 

— Ei bine, în mare constă în inundarea cu sânge a creierului, 
ceea ce provoacă creșterea presiunii exercitate asupra acestuia 
și în care, dacă nu se intervine, vom avea ca rezultat moartea 
creierului. 

O schemă a creierului și a rănii descrise fu proiectată pentru 
juriu, pentru a arăta regiunea exactă a loviturii. În dosarul 
juriului exista o fotografie a feţei lui Ben Stokes. Sebastian o 
studie, după care se aplecă pentru a-i șopti lui Daniel la ureche: 

— De ce nu este închis celălalt ochi? Când ești mort, nu ţi se 
închid ochii? 

Daniel simţi degetele catifelate ale băiatului pe mâna sa. Se 
înclină spre el, pentru a-l face să tacă. 

— Doctore Gault, aţi identificat instrumentul care a provocat 
această lovitură fatală asupra craniului? 

— Rana a fost provocată prin lovirea puternică cu un obiect 
bont - drept urmare, arma crimei trebuie să fi fost obiect greu 
și fără colţuri. O cărămidă a fost recuperată de la locul faptei și 
mici fragmente de cărămidă au fost descoperite în rana facială. 

Un aprod aduse o geantă cu probe materiale și o cărămidă 
învelită în celofan fu arătată juriului. 

— Această cărămidă a fost găsită la locul crimei și am audiat 
o depoziţie conform căreia s-a confirmat faptul că sânge, 
materie cenușie, piele și păr aparținând victimei au fost 
identificate pe suprafața acesteia. Aţi constatat că forma și 
mărimea acestei cărămizi se potrivesc cu rănile suferite de 
victimă? 

— Da, conturul cărămizii se potrivește cu exactitate cu acela 
al rănii. 

Din nou fu utilizată o schemă pentru a arăta potrivirea 
cărămizii cu forma rănii. 

Sebastian se întoarse spre Daniel și zâmbi. 

— Asta-i cărămida adevărată - șopti el, cu o voce mieroasă. 

Daniel încuviinţă din cap, făcându-i semn cu mâna să tacă. 

Imaginile chipului mutilat al lui Ben Stokes fulgerară pe 
ecranele aflate la dispoziţia judecătorului, juraţilor și 
avocaţilor, dar erau invizibile pentru cei aflaţi la galerie. Ochiul 
stâng al băiatului era deschis - după cum remarcase Sebastian 


- alb și limpede; cel drept îi reaminti lui Daniel de un ou de 
pasăre zdrobit. Juraţii dădură înapoi, cuprinși de oroare. 
Judecătorul Philip Baron își consultă impasibil ecranul. Daniel 
studie chipul bătrânului, a cărui piele în falduri grele îi trăgea 
în jos colțurile gurii. Jill Gault se folosi de un laser pentru a 
indica punctul de impact și vorbi despre forța necesară pentru 
a produce astfel de răni craniului și oaselor obrazului. 

— Şi aţi putut stabili ora decesului, dr. Gault? continuă 
Gordon Jones, lovind cu pixul în dosarul său. 

— Da, în jurul orei șase și patruzeci și cinci de minute, în 
seara zilei de 8 august. 

— Şi aţi putut stabili dacă a avut loc vreun atac în aceeași zi, 
mai devreme, de pildă undeva între orele două și patru ale 
după-amiezii, interval în care acuzatul a fost văzut ultima oară, 
bătându-se cu victima? 

— Câtuși de puţin. În cazul unui hematom subdural acut, este 
posibil doar să aproximezi ora decesului, nu și ora la care s-a 
produs rănirea. Natura acestui traumatism face ca moartea să 
poată surveni la scurt timp după rănire sau în următoarele 
câteva ore. Hemoragia provoacă presiune pe creier, dar pot 
trece de la minute la ore înainte de a deveni fatală. 

— Așadar, este posibil ca Benny să fi murit la câteva ore 
după ce a fost lovit în faţă cu o cărămidă, este corect? 

— Da, este corect. 

— Este posibil să fi rămas conștient pe parcursul acestei 
perioade? 

— Este foarte puţin probabil... dar e posibil. 

— E posibil. Vă mulţumesc, dr. Gault. 

Judecătorul Baron își drese zgomotos glasul și se aplecă spre 
microfon. 

— Ţinând seama de oră, cred că este un moment potrivit 
pentru o pauză, rosti el, după care se își întoarse roba și chipul 
gușat spre juriu, continuând: e timpul pentru a da o fugă șia 
bea o ceașcă de cafea. Vă reamintesc să nu discutaţi cazul 
decât între dumneavoastră. 

Toată lumea, în picioare! 

Daniel zăbovi până când Sebastian fu escortat pe scări în jos, 
după care ieși afară. Işi vâri mâinile în buzunare, în timp ce se 
uita la oamenii de pe holurile ornamentate și zugrăvite ale 
Tribunalului penal central: o mulţime de suflete pierdute care 


își târșâiau picioarele de colo-colo, împovărate de suferinţă, 
lipsuri și o soartă potrivnică. Fericirea și suferinţa erau decise, 
aici, independent de voința ta. Se simţi dezolat, un alt suflet 
pierdut care se învârtea în acele spaţii. Își scoase telefonul și îl 
sună pe Cunningham. Acesta era ocupat cu un client, așa că 
Daniel îi lăsă un mesaj, întrebându-l ce informaţii mai avea în 
legătură cu vânzarea casei lui Minnie. 

Simti o atingere pe umăr. Era Irene. 

— Totul e în regulă? 

— Sigur - de ce întrebi? 

— De fiecare dată când ești aici și mă uit la tine, ești 
încruntat. 

— Te uiţi cam mult la mine, nu ţi se pare? flirtă el, cu toate 
că își dădea seama că nu avea dispoziţia necesară. 

Ea îl pedepsi, lovindu-l ușor peste braţ cu stiloul. 

— Ce te îngrijorează? 

— Ai văzut feţele celor din juriu atunci când erau prezentate 
imaginile acelea? 

— Știu ce vrei să zici, dar suntem pe cale să dovedim că 
Sebastian nu este responsabil de astea. 

— Şi Jones întrebând dacă este posibil ca Ben să fi fost 
conștient pe parcursul ultimelor sale ore, înainte de a muri. 
Dumnezeule! 

Daniel clătină din cap, dar Irene își puse o mână pe braţul 
lui. Îi simţi căldura. 

— Nu-ţi pierde credinţa, îi șopti ea. 

— În tine cred oricând, îi răspunse, în timp ce ea se întoarse 
și se îndreptă din nou spre sala de judecată. 

— Dr. Gault, ați descris hematomul subdural ca fiind o 
„hemoragie în creier”, își începu Irene partea sa din 
examinarea încrucișată. Prin urmare ne putem aștepta ca 
pierderea de sânge să fie substanţială? 

— Ei bine, sângele se adună în creier ca rezultat al 
traumatismului. În cazul oricărui hematom subdural, micile 
vase de sânge dintre suprafața creierului și învelișul său 
exterior, dura mater, se dilată și se rup, permițând sângelui să 
se adune. Presiunea provoacă moartea. 

— Vă mulțumesc pentru clarificare, doamnă doctor. Dar 
spuneţi-ne, în cazul acestei traume faciale provocate de un 
obiect bont, v-aţi aștepta ca un agresor să fie... împroșcat cu 


sângele victimei, ca rezultat al atacului? 

— Da, o traumă facială de asemenea natură poate provoca 
stropirea făptașului cu pete semnificative de sânge. 

Irene făcu o pauză și încuviinţă din cap. Daniel îi privi chipul 
în formă de sămânță de pepene înclinându-se și chibzuind. 

— O ultimă întrebare, ce greutate are o cărămidă, dr. Gault? 

— Pardon? 

— O cărămidă, o cărămidă oarecare, precum cărămida ce 
constituie proba, ce greutate are? 

— Aș spune că undeva între un kilogram și jumătate și două 
kilograme. 

— Atunci, spuneţi-ne doctore, în opinia dumneavoastră cam 
de ce putere sau forță ar fi nevoie pentru a produce 
traumatismele avute de Ben Stokes, ţinând seama de greutatea 
armei crimei? 

— De o forță considerabilă. 

— Vă puteţi imagina că forța necesară ar fi putut fi deţinută 
de un băiat de unsprezece ani - în special de unul de statura 
mică a acuzatului? 

Dr. Gault se foi în scaun. Aruncă o privire în direcţia lui 
Sebastian și Daniel remarcă faptul că Sebastian întâlni privirea 
lui Irene. 

— Nu, mi-aş putea imagina că forța necesară s-ar potrivi mult 
mai bine cu o agresiune săvârșită de un adult... dar trebuie să 
spun că... Cineva scund, sau chiar un copil, este posibil să fi 
fost capabil să producă rănile respective dacă s-ar fi aflat 
deasupra victimei, permițând forței gravitaționale să 
compenseze lipsa de forță fizică. 

_ — înţeleg, rosti judecătorul Baron, încuviințând din cap. 
Ințeleg. Mai aveți și alte întrebări, domnişoară Clarke? 

— Opinia dumneavoastră, ca expert medical, dr. Gault, este 
că un copil ar fi avut dificultăți în a provoca asemenea răni din 
cauza greutăţii armei crimei? 

— Martorul a fost întrebat și a răspuns deja, domnișoară 
Clarke, interveni Baron. 

Irene se așeză, cu obrajii îmbujoraţi. 

— Domnule Jones? 

— Dacă mi se permite, domnule judecător, o clarificare... 

Judecătorul Baron flutură din degete în semn de aprobare. 
Irene aruncă o privire rapidă spre Daniel. 


Gordon Jones luă din nou în primire pupitrul. 

— Dr. Gault, foarte pe scurt, dacă lovitura fatală a fost 
aplicată cu ajutorul gravitației, această situaţie este 
compatibilă cu poziţia în care se găsea cadavrul atunci când a 
fost descoperit - cu faţa în sus și cu mâinile în lateral? 

— ...Da - răspunse dr. Gault, ezitând. Sunt posibile câteva 
poziţii, dar se poate afirma cu siguranţă că dacă victima era 
paralizată de frică, este posibil să fi primit lovitura în timp ce se 
afla la pământ, atacatorul stând fie în picioare, fie... călare pe 
ea. Ar fi fost mai ușor pentru un... agresor mai slab. 

— Vă mulțumesc, dr. Gault. 

Daniel aduse acasă câteva ziare și frunzări prin fiecare dintre 
ele până când dădu peste reportajele de la proces. Câteva 
dintre articole se concentrau asupra relaţiei dintre el și 
Sebastian: băiatul s-a cuibărit lângă avocatul său consultant. 
Într-unul se scria despre depoziţia făcută de dr. Gault: 
„Patologul emerit, dr. Fillian Gault a speculat că îngerul ucigaș 
ar fi putut să stea călare pe victima sa, faţă în faţă, pentru a 
avea destulă forță pentru a o putea lovi mortal”. 

Daniel își trecu o mână peste ochi. Apartamentul era 
întunecat, dar nu suporta să aprindă luminile. Masa din 
bucătărie era acoperită cu dosarele sale de lucru. Stătu în 
picioare la fereastră și privi parcul scăldat în lumina șovăitoare 
a lunii. Lacul sclipea precum o monedă de un penny în lumina 
schimbătoare. Se simțea obosit, dar era vorba despre o 
sfârșeală insomniacă, așa că știa că nu ar fi fost în stare să 
pună geană pe geană. 

Băgă de seamă că robotul telefonic pâlpâia. Cunningham 
lăsase un mesaj. Legătura fusese proastă și Daniel nu fu în 
stare să deslușească toate cuvintele: „Danny, salutare, am 
primit mesajul tău... Am aranjat eu casa și am deja un 
cumpărător. Un cuplu tânăr de la oraș, care căuta de ceva timp 
o astfel de proprietate mică. Îţi trimit un e-mail. E o ofertă 
bună, așa că sună-mă și dă-mi de veste dacă pot să demarez 
vânzarea”. 

Daniel expiră. Automat, șterse mesajul. Nu era pregătit 
pentru asta acum. Avea nevoie de timp pentru așa ceva. Se 
întinse complet îmbrăcat pe pat și se holbă la tavan, fără să 
clipească. Își aminti cum mersese acasă ia Minnie pentru prima 
oară, copil fiind. Își aminti cum îl apucaseră pandaliile și cum 


se înfuriase. Dar după toate cele câte se întâmplaseră între ei și 
după tot ce făcuse ea pentru el, ceea ce își amintea cel mai 
limpede erau ultimele cuvinte pe care el i le aruncase în faţă: 
Tare aș vrea să crapi! 

Acum, că ea era moartă, dorea să-i spună că-i pare rău. 
Procesul băiatului nu făcuse decât să îl oblige să se gândească 
mai mult la ea. Procesul îl făcuse să-și dea seama cât de 
aproape fusese să ajungă în situaţia lui Sebastian. Ea îl rănise, 
dar în același timp îl și salvase. N 

Işi trecu palma peste piept, simțind oasele cutiei toracice. Işi 
aminti avansurile nepotrivite ale lui Charlotte din spatele uşii 
care ducea la celule. Nu știa de ce îi era atât de milă de ea. 
Daniel se simțea trădat în legătură cu grija pe care i-o purta lui 
Sebastian, de slăbiciunea și de disperarea pe care le manifesta 
Charlotte, cu toate că față de ea copilul nu arăta decât o 
dragoste nețărmurită. 

Își puse o mână sub cap. Putea înțelege poziția lui Sebastian 
fată de mama lui. Pe când era copil fusese gata să-și dea viața 
pentru a-și apăra mama. Își aduse aminte cum stătuse desculț, 
în pijama, între ea și iubitul ei. Își aminti cum simţise firicelul 
subţire și fierbinte de urină coborându-i pe picior, și cu toate 
astea rămăsese pregătit să înfrunte ceea ce avea să vină, cu 
gândul că asta ar fi putut să o salveze. 

După care fusese luat în grijă de altcineva. 

Se gândi la mama lui: semnele de pe braţele ei și stările ei 
schimbătoare, mirosul puturos al respirației ei. Acum îi era milă 
de ea, așa cum îi era milă de Charlotte. Dragostea lui disperată, 
copilărească, pentru ea pălise cu mult timp în urmă. Ajunsese 
un bărbat în toată firea înainte de a-și dea seama de răul pe 
care i-l făcuse ea. 

Daniel se ridică și își trecu o mână peste falcă. Se schimbă 
din hainele de lucru și apoi ridică receptorul telefonului din hol. 
Rămase în picioare, cu receptorul în mână, nehotărât, înainte 
de a forma numărul. De această dată răspunse soțul lui Harriet. 
Daniel se cam bâlbâi, explicându-i cine era. 

— Oh, da, firește, zise bărbatul. Ţi-o dau imediat. 

Daniel rămase cu o palmă sprijinită de perete în timp ce 
aștepta. Se auzea sunetul televizorului în fundal și bătrânul 
dregându-și glasul. Daniel își mușcă buza. 

— Salutare din nou, spuse ea, cu o voce obosită. Sunt 


încântată, dar și surprinsă să te aud din nou atât de curând. 

— Ştiu, este vorba despre ceva ce mi-ai spus data trecută. M- 
am tot gândit la asta. Ai timp chiar acum? 

— Firește, dragule, despre ce-i vorba? 

Sunetul vocii ei îi reaminti de Minnie. Închise ochii. 

— Am vorbit cu sora lui Norman. Mi-a povestit mai multe 
despre accident... 

Harriet nu spuse nimic, dar o putea auzi respirând. 

— Este vorba despre faptul că nu cred că am înţeles vreodată 
pe deplin prin ce a trecut Minnie, iar acum, că încep să... Mă 
gândeam la ceva ce ai spus tu... 

Putea să-și simtă inima bătându-i în piept. Făcu o pauză 
pentru a o lăsa să vorbească, dar ea păstră tăcerea. Se întrebă 
dacă o înfuriase din nou. 

— Ce-i, dragule? rosti ea, în cele din urmă. Ce ţi-am spus? 

Respiră adânc. 

— Despre felul în care se tortura singură, îngrijindu-se de 
toţi acei copii cu probleme. 

— Știu, Dumnezeu s-o aibă în pază. 

Daniel își strânse palma pumn și lovi ușor în perete. 

— De ce crezi că pe mine? De ce m-a adoptat pe mine și nu 
pe unul dintre ceilalţi? 

Harriet oftă. 

— Pentru că i-am cerut-o? Sau... pentru că eram speriat că 
aveam să fiu luat de la ea? Atunci când m-a adoptat, a avut oare 
în vedere vreunul dintre aceste motive? 

Așteptă ca Harriet să spună ceva, dar ea nu o făcu. Liniștea 
se lăsă gravă, aidoma bașilor pianului, cu pedala apăsată. 

— Nu-ţi dai seama, dragule? rosti ea, într-un târziu. Te iubea 
ca pe propriul ei copil. Erai special pentru ea, asta era. Imi 
aduc aminte de primul an când ai venit să stai cu ea. La început 
a avut o mulţime de necazuri cu tine, din câte îmi aduc aminte. 
Erai un sălbatic. Dar ea a văzut în tine ceva... 

— Vreau să zic, ea a vrut tot ce putea fi mai bun pentru tine, 
firește. Ar fi renunţat la tine spre binele tău, așa cum a făcut-o 
și cu ceilalți. Era singură și cu toate astea îmi tot spunea că 
acești copii aveau nevoie de familii - fraţi și surori... de un 
bărbat prin preajmă, îmi aduc aminte că a încercat cu disperare 
să găsească un cămin pe măsură pentru tine, un loc în care să 
poti sta. 


— Ea reprezenta o familie suficientă pentru oricine... sau cel 
puţin pentru mine, așa a fost. 

— În ziua în care te-a adoptat, m-a sunat după ce tu 
adormiseși. Nu o mai auzisem atât de fericită dinainte de 
moartea Deliei. 

Daniel își drese glasul. Harriet începu să tușească: o tuse 
atât de hârâită și de violentă, încât fu nevoită să lase telefonul 
jos pentru o secundă. Daniel așteptă. 

— Ești bine? 

— Nu reușesc să scap de tușea asta. Dumnezeule mare... Dar 
trebuie să știi, Danny... Nu și-a dorit nimic altceva mai mult 
decât ca tu să fii fiul ei. Erai foarte important pentru ea. 

— Mulţumesc - articulă el, aproape în șoaptă. 

— Nu te mai gândi la toate astea acum, fiule. Nu fac bine 
nimănui. Treci peste ele. 

Harriet începu din nou să tușească. 

— Ar trebui să mergi la un doctor, zise el. 

— O să-mi treacă. Tu ești bine? Cred că te-am văzut ieri la 
știri. Acum te ocupi de cazul îngerului Ucigaș? Chiar tu erai? 
Ce poveste teribilă mai e și asta. 

— Ai dreptate, spuse Daniel. 

Se îndreptă. Menţionarea cazului îl smulsese din ghearele 
ursuze ale amintirilor. 

— Ce o să se aleagă de lumea asta? Ai mai auzit vreodată de 
așa ceva - copii care să se ucidă între ei într-un asemenea mod? 

Daniel își strecură o mână în buzunar și îi spuse că trebuie să 
plece. _ 

— Ai dreptate, dragule. Întotdeauna ai trudit pe brânci. Acum 
du-te și odihnește-te. Nu-ţi mai bate capul cu toate astea. 

Daniel închise. Se duse în pat, cu regretul măcinându-l pe 
dinăuntru. 

Când se trezi, era deja șase și jumătate și întârziase de la 
alergare. Un vis îi era încă proaspăt în minte. Visase casa din 
Brampton. Pereţii casei erau deschiși, aidoma unei machete cu 
nașterea lui Isus sau precum o casă pentru păpuși. Animalele 
intrau și ieșeau după bunul plac. În vis Daniel se făcuse mare, 
dar încă mai locuia acolo, având grijă de animale. Minnie era 
undeva afară, dar el nu putea să o vadă sau să o audă. 

In bucătăria ei, dăduse peste un miel: adormit, respirând și 
sforăind satisfăcut, cu abdomenul ridicându-se și coborând și 


cu un zâmbet blând pe buze. Daniel se aplecase și dusese 
mielul afară, unde razele strălucitoare ale soarelui se strecurau 
printre copaci. 

Stând pe marginea patului, Daniel mai putea încă să-și 
amintească greutatea tangibilă a mielului în mâinile sale și 
căldura lânii sale fine. 

După micul dejun își verifică e-mailurile, după care îl sună pe 
Cunningham își dădu acordul pentru vânzarea fermei. Daniel 
rosti foarte încet respectivele cuvinte, de parcă era gata să se 
răzgândească. Venise vremea să vândă casa, asta decisese. 
Avea nevoie să se urnească. Poate că atunci când casa nu avea 
să mai fie, avea să se elibereze și de regrete. Nu avea să se mai 
gândească la ea. 

Minnie avusese de gând să-l ducă la universitate cu mașina, 
dar Daniel știa că își făcea griji în legătură cu șofatul. In cele 
din urmă a luat trenul spre Sheffield, îngăduindu-i să-l conducă 
doar până la Carlisle. Blitz scheunase tot drumul în mașină, iar 
mai apoi ochii lui Minnie se împânziră de lacrimi, atunci când 
ajunseră pe peron. 

— Mamă, mă întorc în zece săptămâni. Crăciunul e peste 
zece săptămâni. 

— Știu, iubire, răspunse ea, întinzându-se pentru a-i cuprinde 
chipul cu ambele mâini. Mi se pare atât de mult, iar timpul pe 
care l-am petrecut împreună cu tine mi se pare atât de scurt. 
Aproape că nu-mi vine să cred. 

Era o zi caldă. Blitz întindea de lesă, întorcându-se spre 
zgomotele făcute de oameni și trenuri. Daniel adulmecă mirosul 
de motorină și se simţi puţin cam speriat la gândul că părăsea 
Brampton pentru a trăi din nou într-un oraș mare. Văzu cum 
Minnie își ducea o mână la ochi. 

— O să fie totul în regulă cu tine? întrebă el. 

Ea oftă adânc și îi aruncă un zâmbet radios, cu obrajii 
îmbujoraţi. 

— O să mă descurc de minune. Să nu te îndoiești de asta și 
să te distrezi și tu. Sună-mă din când în când, ca să știu că ești 
în viaţă, și nu te-ai apucat de băut sau de droguri. 

Ea râse, dar Daniel putu vedea că ochii începeau din nou să-i 
strălucească. 

— O să-mi telefonezi? întrebă el. 

— Încearcă să mă oprești. 


El zâmbi, plecându-și bărbia în piept. Acum ar fi vrut să 
plece, dar mai erau câteva minute până la trenul său. 
Despărțirea de ea era mai grea decât își imaginase și acum își 
dorea să-și fi luat rămas-bun la fermă. O parte din el își făcea 
griji legate de faptul că ea avea să rămână singură, iar o altă 
parte din el își făcea griji pentru propria persoană. Copilul din 
el nu voia cu niciun chip să plece. Nu cunoștea pe nimeni care 
să fi fost la universitate: habar n-avea la ce să se aștepte. 

— Şi să nu începi să te gândești că nu meriţi să te afli acolo, 
rosti ea, ca și cum i-ar fi citit din nou gândurile, în ochii ei 
îngemănându-se voioșia și înţelepciunea. Ai acum această 
șansă. Profită de ea și, pur și simplu, arată-le din ce aluat ești 
făcut. 

O strânse în braţe, aplecându-se pentru asta, simțind cum 
trupul ei se lipea de el, predându-i-se. Blitz scheună și sări pe 
ei, încercând să-i despartă. 

— Eşti doar un gelos zănatic - se răţoi ea la Blitz, 
mângâindu-l cu palma pe cap, într-un gest repezit. 

Era timpul să se despartă. Daniel zâmbi, o sărută pe obrazul 
ud, mângâie urechile ciulite ale lui Blitz și își luă tălpășița. 

La Universitatea Sheffield, cu toate că majoritatea 
studenţilor cu care se împrieteni erau mai mari cu un an decât 
el, căci își luaseră un an de pauză, pe care și-l petrecuseră 
îndeobște peste hotare, Daniel se simţea totuși, în mod straniu, 
mai bătrân decât ei. Se alătură echipei de fotbal și se înscrise 
în clubul de atletism, ieșind la câte un pahar cu prietenii din 
ambele locuri. Carol-Ann stătea în Brampton și o mai vedea 
ocazional, atât în timpul școlii, cât și în vacanțe, atunci când se 
întorcea la fermă, dar se culca și cu alte fete de la universitate 
și nu-i sufla o vorbă lui Carol-Ann, care îl cunoștea îndeajuns de 
bine încât să nu-i pună întrebări legate de acest subiect. 

Una dintre fetele cu care se culca rămase însărcinată și făcu 
un avort, la începutul celui de-al doilea an de facultate. Pe 
atunci locuia într-un apartament închiriat în comun, pe 
Ecclesall Road, și o însoţise la Danum Lodge, în Doncaster, 
pentru a finaliza procedura. Amândoi fuseseră speriaţi și 
ulterior ea sângerase și avusese dureri. Avusese grijă de ea, 
dar după câteva săptămâni era ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Daniel nu era prea sigur dacă acest episod îl determinase să 


se gândească din nou la mama lui - la adevărata lui mamă - dar 
la scurt timp înaintea examenelor de drept din anul al doilea, a 
sunat la Departamentul de asistență socială din Newcastle și a 
solicitat să stea de vorbă cu Tricia. I s-a spus că nu mai lucra 
acolo din 1989. 

Daniel își aminti că i se spusese că va avea dreptul să intre în 
contact cu mama lui atunci când avea să împlinească 
optsprezece ani. Chiar dacă ea murise, el dorea încă să afle 
cum murise și dacă exista vreo piatră funerară. Decise că avea 
să facă iarăși o vizită la Newcastle, pentru a vedea ce putea să 
afle în legătură cu moartea mamei sale. O parte din el voia să 
se întoarcă. Nu-i spuse lui Minnie ce avea de gând - știind că ar 
fi necăjit-o prea tare. Nu dorea să o rănească pe Minnie, dar 
nefiind în Brampton se simţi mult mai capabil să telefoneze. 
Sună de trei ori la serviciul de asistenţă socială, înainte de a 
izbuti să stea de vorbă cu cineva care putea să-l ajute. 

— Daniel Hunter, spuneţi? 

— Corect. 

— Și mama dumneavoastră naturală se numea Samantha. Aţi 
fost adoptat în 1988 de Minnie Florence Flynn? 

— Îîhî. 

Asistenta socială se numea Margaret Bentley. Avea o voce 
epuizată, ca și cum cuvintele pe care le rostea ar fi secătuit-o 
de energie. 

— Tot ce pot găsi despre mama dumneavoastră sunt 
informările provenite de la echipa care se ocupă cu drogurile, 
dar nimic recent... 

— E în regulă, știu că a murit. Vreau doar să aflu cum a murit 
și poate să aflu dacă există vreo piatră funerară. Știu că a fost 
incinerată. 

— Îmi pare rău, nu deţinem această informaţie, dar puteţi 
întreba la Biroul de evidența populaţiei din Newcastle. Ei 
trebuie să aibă certificatul ei de deces. Vă vor spune unde a 
fost incinerată și dacă există vreo piatră funerară... 

— Ei bine... ultimul raport de la Departamentul de droguri 
era rău? 

— La drept vorbind, nu suntem abilitați să furnizăm genul 
acesta de informaţii. 

— Nu-mi spuneţi nimic despre care să nu fi știut deja, zău 
așa, zise Daniel. Știu că mama se droga. Pur și simplu... 


— Ei bine, acest ultim raport a fost foarte bun. Era curată. 

— Chiar așa? De când datează? 

— Din 1988, același an în care aţi fost adoptat. 

— Vă mulţumesc, spuse Daniel, după care închise. 

Se gândi la ultima întâlnire cu mama lui; la modul în care se 
străduise din răsputeri să facă faţă situaţiei. Se întrebă dacă ea 
încercase să se lase de droguri pentru el; dacă pierderea lui o 
îndepărtase de consumul de droguri. Dar dacă nu luase o 
supradoză, se întrebă Daniel, atunci de ce murise atât de 
tânără? Se gândi la bărbaţii din viaţa ei și strânse din dinţi. 

Avea de recapitulat niște cursuri, dar a doua zi de dimineaţă 
se trezi și luă trenul spre Newcastle. Întoarcerea îi produse o 
bucurie ciudată. În vreme ce trenul pătrundea în oraș, el privi 
spre miazănoapte, către cartierul Cowgate. Orașul părea încă 
să-i fie la îndemână și la picioare în același timp. Pășea altfel 
când se afla acolo: își ţinea capul plecat și mâinile în buzunare, 
dar știa instinctiv pe unde să o apuce. Nu mai fusese în 
Newcastle din ziua în care îl adoptase Minnie. Simţea un fior 
plăcut și neașteptat, ca și cum ar fi încălcat o proprietate 
particulară, în drum spre casă. 

Nu știa unde se afla Biroul de Evidenţă a Populaţiei, dar 
întrebă la biblioteca centrală. Se găsea pe Surrey Street și se 
duse direct acolo. Scrisese pe o hârtie numele complet al 
mamei sale și data nașterii ei, așa cum și le amintise. 

Biroul de Evidenţă a Populaţiei se afla amplasat într-o clădire 
victoriană dintr-o gresie deschisă la culoare. Părea să fi 
acumulat povara murdăriei a decenii întregi și lăsa impresia că 
avea să se prăbușească în curând. Culoarul avea un aer oficial 
și civilizat, dar nu strălucea de curăţenie. Daniel se simţi ușor 
inhibat, în timp ce păși spre biroul de informaţii. li reaminti de 
prima sa vizită la biblioteca universităţii; de prima sa lucrare de 
seminar, înainte de a-și fi dat seama că știa destule și că era 
îndreptăţit să se afle acolo. Purta un tricou de fotbal cu 
mânecă; lungă și blugi. Se opri pe trepte pentru a-și netezi 
părul, care îi crescuse și începea să-i vină în ochi. Înăuntru se 
duse în toaleta bărbaţilor, unde își suflecă mânecile bluzei, 
după care le readuse în poziţia iniţială. In timp ce aștepta la 
rând, se întrebă care era sursa neliniștii sale: dacă era produsă 
de faptul că era pe cale să întrebe despre o persoană decedată 
sau de faptul că fusese abandonat de persoana respectivă. 


Abandonat. 

Când îi veni rândul, Daniel păși în faţa ghișeului. Se simţi 
dintr-odată pierdut, abandonat. Își aduse aminte cum unghiile 
lungi ale mamei sale băteau darabana pe tăblia mesei. 

— Da. Cu ce vă pot ajuta? 

Funcţionara era tânără. Se sprijini de tăblie cu ambele coate 
și îi zâmbi lui Daniel. 

— Da, aș dori să obţin o copie după certificatul de deces al 
mamei mele. 

Completă un formular și Daniel fu nevoit să aștepte, dar mai 
apoi îi fu înmânat certificatul, introdus într-un plic alb și curat. 
Îi mulţumi tinerei funcţionare și plecă, fără să îndrăznească să 
deschidă plicul înainte de a ieși, și chiar și atunci se simţi 
descumpănit, în timp ce se lovea de trecători pe strada 
aglomerată. 

Pe Pinstone Street se găsea o ceainărie de modă veche și 
Daniel se strecură înăuntru și comandă o cafea și un corn cu 
șuncă. În ceainărie se mai găsea un bărbat supraponderal, cu 
obraji stacojii, care mânca plăcintă și fasole, și două femei cu 
aceeași coafură platinată și țepoasă, care poșteau o ţigară. 

Daniel deschise cu grijă plicul de hârtie. Putea simţi în gură 
fumul de la ţigara femeilor. Inima îi bătea mai tare, dar nu-și 
dădea seama din ce cauză. Ştia că era moartă și putea ghici 
cum se întâmplase, dar cu toate astea avea sentimentul că 
descoperea ceva ascuns. Literele îl asaltară. Degetele îi 
tremurau și hârtia se scutura. 

Murise din cauza unei supradoze de droguri, după cum îi 
spusese Minnie. Daniel se holbă la hârtie, imaginându-și 
seringa ițindu-se vitejește din braţul mamei sale și garoul ei 
albastru de cauciuc gata să se desprindă, la fel cum palma 
cuiva ce stă să cadă-n hău aluneca din palma care-l ţine încă 
deasupra. 

Ochii săi examinară de mai multe ori datele: născută în 1956, 
decedată în 1993, în vârstă de treizeci și șapte de ani. 

Împinse într-o parte cornul, își lăsă baltă cafeaua și alergă 
înapoi la biroul de evidenţă a populaţiei, unde urcă treptele în 
fugă, ajungând exact atunci când închideau pentru pauza de 
prânz. 

Își croi drum până la ghișeu. Tânăra femeie care îl servise îi 
strigă: 


— Îmi pare rău, închidem pentru pauza de prânz. Vă puteţi 
întoarce mai târziu? 

— Vreau doar să întreb... o singură întrebare, una singură, 
jur. 

Ea zâmbi și se întoarse la ghișeu. 

— Aș putea să o încurc, rosti ea, cu ochi scânteietori. 

Daniel făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i răspunde cu 
aceeași monedă, cu toate că îi venea să o zgâlțâie. 

— Vă mulțumesc foarte mult, sunteţi fantastică. 

Funcţionara clipi din pleoape. 

— Nu vreau decât să verific, uitaţi... Acest certificat 
menţionează anul 1993, dar mama mea a murit cel târziu în 
1988. 

— Chiar așa? E ciudat. 

— Este posibil să se fi strecurat vreo greșeală? întrebă 
Daniel, simțind că ochii i se dilatau din pricina panicii, dar 
încercând în continuare să stea relaxat dinaintea ei. 

— Ei bine, nu... Vreau să spun... că acesta este certificatul 
oficial de deces al mamei dumneavoastră. Sunteţi sigur că ea a 
murit în 1988? 

— Da... rosti el, după care continuă: de fapt, nu... 

— Păi atunci presupun că data este corectă. 

— Cum aflu dacă are vreun loc la cimitir? 

— Trebuie să vă interesaţi la consiliu. 

Fata zâmbi, încreţindu-și buzele în semn de scuză. Daniel se 
întoarse și plecă. Când ajunse afară, certificatul era boţit în 
mâna lui, cu toate că nu intenţionase să facă așa ceva. 

Daniel așteptă să se deschidă birourile consiliului. Stomacul 
îi chiorăia și i se contracta, dar nici nu-l băgă în seamă. Stătu 
pe trepte preţ de vreo zece minute, după care înconjură 
clădirea la pas. Citi de trei ori semnul care anunţa că era închis 
între orele unu și două. 

Când se deschise, fu îndrumat la Serviciul de Consiliere 
Mortuară, unde fu nevoit să aștepte douăzeci de minute, în 
pofida faptului că era prima persoană din rând. 

— Vreau să aflu dacă mama mea are o piatră funerară, cred 
că a fost incinerată... am certificatul ei de deces. 

— Care este numele ei? 

Daniel așteptă așezat pe un scaun de plastic, cu mușchii 
stomacului atât de încordaţi, încât începură să-l doară. Dăduse 


uitării universitatea. Nu-i păsa decât de acest lucru, restul nu 
mai conta. 

Se aștepta să fie nevoit să completeze mai multe formulare, 
să-și prezinte actele de identitate sau să achite vreo taxă. 
Femeia se întoarse în câteva minute. Îi spuse că numele mamei 
lui nu figurează pe lista niciunui crematoriu. Verificase de două 
ori și descoperise că mama lui fusese înmormântată la cimitirul 
de pe Jesmond Road. 

Lui Daniel îi trecu prin minte că ar fi trebuit să-i 
mulțumească, dar ea îl întrebă numaidecât, tare, dacă se 
simțea bine. Se ţinea cu degetele de tăblia ghișeului și cu 
certificatul de deces boţit în mână. 

Ajuns pe Jesmond Road, Daniel văzu cimitirul. Cumpărase 
garoafe și îi venise prea târziu ideea de a le căra într-o sacoșă 
de plastic, cu cozile în sus. 

Intrarea se profilă în faţa lui: un arc de gresie roșie care 
odinioară fusese frumos și înspăimântător. Rămase afară preţ 
de câteva clipe, luând la șuturi pietricelele din drum. Se trezi 
atras de arcada roșie și, din momentul în care ajunse înăuntru, 
nevoia de a merge mai departe fu mai puternică. Nu știa în ce 
loc fusese înmormântată sau dacă avea să o găsească, dar 
imediat ce păși înăuntru simţi o pace grea coborându-se asupra 
lui. Inima îi bătea cuminte. Merse din mormânt în mormânt, 
uitându-se după numele ei. Căută metodic, cu grijă, fără să se 
simtă frustrat atunci când parcurgea un alt șir de morminte 
fără să găsească inscripţionat numele ei, și fără să se bucure 
prea repede când dădea peste morminte pe care erau gravate 
nume asemănătoare. 

În cele din urmă, chiar după ora patru, o găsi: Samantha 
Geraldine Hunter 1956-1993. Odihnească-se în pace. 

Literele pictate cu negru începuseră deja să se estompeze. 
Daniel încercă să și-o imagineze, cu umerii ei firavi și cu 
unghiile lungi. În închipuirea lui, ea era un copil. Se gândi cât 
de tânără fusese ea atunci când o văzuse pentru ultima oară. 

Rămase în picioare câteva clipe, după care se așeză în 
genunchi, simțind iarba udă prin blugi. Șterse câteva picături 
de ploaie, care tocmai căzuseră pe marmură, imaginându-și 
oasele ei gingașe aflate dedesubt. Așeză garoafele la baza 
crucii. 

1993. Murise cu doar câteva luni înainte. Se aflase la mai 


puţin de o oră distanţă de ea, atunci când îi sunase ceasul. Ar fi 
putut să vină la ea; ar fi putut să o ajute, dar ea murise fără să 
știe că el era aproape. Renunţase la droguri în anul în care îl 
pierduse. Se întrebă dacă ea făcuse acest lucru în ideea de a-l 
recâștiga. Aniversarea lui de optsprezece ani venise și trecuse. 
Poate că ea își pierduse orice speranţă. Poate că se gândise că 
el avea altă familie și nu-și mai aducea aminte de ea. 

Cineva trebuie să fi plătit pentru piatra ei funerară; cineva 
trebuie să fi ales marmura albă și cuvintele care să fie 
inscripţionate. Își aduse aminte de numele de pe certificatul de 
deces: Informator - Michael Parsons. Daniel se concentra 
asupra tuturor numelor și chipurilor care făcuseră parte din 
viaţa mamei sale. Își lăsă capul în piept. Respira intermitent, i 
se pusese un nod în gât, dar cu toate astea nu putea să plângă. 
Durerea pe care o resimțea era mică și fragilă. Era o durere 
amestecată cu multe alte lucruri. Păsări ce nu se vedeau 
cântau, iscând un zgomot care lui i se păru asurzitor. 

Daniel se ridică. Simţea o durere ascuţită în ţeastă. Se 
întoarse și ieși din cimitir, călcând intenţionat pe pietrișul roșu 
după dificila sa descoperire, care îi pusese răbdarea la 
încercare. Soarele strălucea, aidoma ochilor săi. Mușchii îi erau 
încordaţi și putu simţi o broboană rece de sudoare, scurgându- 
i-se printre omoplaţi. 

Își aduse aminte de ziua în care Minnie îi spuse că mama lui 
era moartă și strânse din buze. Falca îl duru. Avea să se 
întoarcă la Brampton și avea să o ucidă. 

Daniel își flutură permisul de trecere prin faţa gardienilor de 
la Old Bailey și intră în clădirea tribunalului. Astăzi era prima zi 
a apărării. Își lăsă bărbia în piept și în timp ce se îndrepta spre 
sala numărul treisprezece, se gândea cuprins de o oarecare 
îndoială la posibila comutare a pedepsei. Își dădu seama că era 
întâia oară în cariera sa în care simţise o teamă reală, 
gândindu-se că ar fi putut să piardă. Ura familia lui Sebastian și 
își făcea griji în legătură cu revenirea copilului în acea lume de 
privilegii materiale și lipsuri emoţionale, dar se gândi că 
rămânerea lui Sebastian înăuntru, în cadrul sistemului, era 
chiar și mai rea. Chiar dacă era un copil foarte inteligent, nu 
realizase că presa îl demonizase deja și cât de greu urma să-i 
fie, pentru tot restul vieţii sale, dacă avea să fie considerat 
vinovat. Daniel încercă să-și alunge acest lucru din minte. Avea 


încredere în abilităţile lui Irene. Ea nu pierduse nici măcar un 
singur caz de când fuseseră înfrânți împreună, anul trecut, în 
cazul lui 'Tyrel. 

— Domnule judecător, îl citez pe dr. Alexander Baird. 

Baird părea la fel de agitat ca atunci când Daniel îl vizitase 
pe psiholog în biroul lui. Se aplecă prea mult spre microfon 
când depuse jurământul și tresări surprins când se auzi. Irene 
era realistă, începându-și examinarea într-un mod adaptat 
martorului. li zâmbi larg lui Baird, făcând gesturi ample cu 
braţele spre sală, ca și cum i-ar fi cerut să le împărtășească 
ceea ce gândea despre Sebastian. 

— Dr. Baird, l-aţi examinat de două ori pe Sebastian Croll, în 
septembrie 2010. Este corect? 

— Corect. 

— Vă rog să rezumaţi pentru curte ce anume aţi constatat în 
legătură cu Sebastian. 

Baird se apropie de microfon, apucând cu mâinile sale moi 
muchia boxei martorilor. 

— În termenii funcţionării intelectuale, am constatat că este 
foarte inteligent. Coeficientul său de inteligenţă a fost măsurat 
ca fiind de 140, ceea ce sugerează cu siguranţă o inteligenţă 
extrem de ridicată, aflată chiar la graniţele geniului - în orice 
caz, este foarte bine dotat din acest punct de vedere. 

— Ce aţi constatat în legătură cu maturitatea emoţională a 
lui Sebastian și cu gradul său de înţelegere a proceselor 
complexe, ca de pildă procedurile juridice? 

— Ei bine, Sebastian pare să-și poată concentra atenţia doar 
pentru perioade scurte, probabil că datorită inteligenţei sale 
superioare, dar am constatat că este predispus la izbucniri 
emoţionale specifice mai degrabă unui copil mai mic de vârstă. 

— L-aţi întrebat despre așa-zisa crimă. Care este opinia 
dumneavoastră în legătură cu Sebastian, în relaţie cu această 
acuzaţie? 

— Sebastian cunoaște diferenţa dintre bine și rău. A înţeles 
natura așa-zisei crime și a susținut, în mod convingător, că el 
se consideră nevinovat. 

— Aţi discutat despre cele petrecute în ziua în care a fost 
săvârșită crima de care este acuzat? 

— Da, am făcut-o. Şi am încercat să discutăm despre rolul pe 
care l-a avut în cadrul evenimentelor din ziua respectivă. In 


ansamblu, am constatat că este pe deplin coerent. Conceptul 
său de moralitate era bine asimilat și a susținut de câteva ori că 
este nevinovat. 

— "Ţinând seama de abilităţile sale intelectuale, credeţi că a 
înţeles gravitatea crimei de care a fost acuzat? 

— Fără îndoială. A fost clar că a înţeles pedepsele pentru o 
asemenea crimă, dar am avut senzaţia că el fusese înţeles 
greșit. Am discutat despre evenimentele din ziua de 8 august 
de câteva ori, în mai multe moduri diferite: spunând o poveste, 
utilizând păpuși sau sesiuni de întrebări și răspunsuri, și de 
fiecare dată a dat dovadă de o coerenţă deplină. 

— Vă mulțumesc, dr. Baird. 

Irene dădu aprobator din cap spre Daniel, înainte de a se 
așeza. Gordon Jones se ridică și zăbovi un moment în timp ce 
curtea îl privea desfăcându-și clamele dosarului și așezându-le 
pe pupitrul său. Încăperea era lipsită de aer și Daniel își slăbi 
ușor cravata. Apărarea începuse cu dreptul și Irene părea 
relaxată, dar Daniel avea o explicabilă senzaţie de neliniște în 
legătură cu modul în care avea să decurgă în continuare 
depoziţia martorului. Sebastian își pierduse interesul. Işi 
legăna picioarele și din când în când le atingea pe cele ale lui 
Daniel. 

— Doar câteva întrebări. Dr. Baird, rosti Jones, în cadrul 
examinării încrucişate, în raportul dumneavoastră ați 
menţionat evaluarea anterioară a lui Sebastian, făcută de 
psihologul școlar, referitoare la sindromul Asperger? 

Sebastian se aplecă pentru a-i șopti ceva lui Daniel, dar 
acesta ridică o mână pentru a-l face să tacă. 

— Da, rapoartele școlare ale lui Sebastian indică un 
diagnostic anterior, formulat de un psiholog școlar. Nu sunt de 
acord cu respectiva evaluare. 

— Dar consideraţi că dă dovadă de... - spuse Jones, 
întrerupându-se și dedându-se la un adevărat spectacol, 
împingându-și ochelarii spre vârful nasului, încreţindu-și nasul 
și pleoștindu-și buzele în timp ce citea: tulburare pervasivă de 
dezvoltare nespecifică? 

Baird zâmbi și încuviinţă din cap. 

— Într-adevăr, acest diagnostic, cu accent pe cuvântul 
nespecificat, este un fel de diagnostic global aplicat tuturor 
acelora care prezintă o simptomatologie atipică a sindromului 


Asperger sau chiar autism. 

— Înţeleg. Ei bine, v-aș ruga să ne explicaţi în cuvinte 
obișnuite ce semnifică de fapt acest diagnostic și în ce fel se 
leagă de diagnosticele anterioare? 

— Ei bine, pur și simplu înseamnă că Sebastian prezintă o 
serie de simptome ale sindromului Asperger, dar nu pe toate... 
și într-adevăr este funcţional la cei mai înalţi parametri în 
domenii în care s-ar cuveni să întâmpine dificultăţi, dacă ar 
suferi de sindromul Asperger propriu-zis. 

— Înţeleg. Sindromul Asperger este un fel de autism 
funcţional la nivel superior, este corect? 

— Este corect. 

— Şi ce simptome sunt specifice în cazul unui copil cu 
sindromul Asperger? 

— Ei bine, aceștia prezintă probleme specifice în trei mari 
domenii: comunicarea socială, interacțiunea socială și 
imaginaţia socială. 

Irene se ridică. 

— Domnule judecător, mă întreb ce relevanţă au toate astea. 
Intenţionează eruditul meu coleg să vizeze ceva formulând 
aceste întrebări? 

Baron se aplecă înainte și ridică din sprâncene spre Jones, în 
așteptarea unui răspuns. 

— Domnule judecător, explorăm în mod legitim implicaţiile 
tulburărilor de care băiatul poate suferi și care pot avea 
legătură cu delictul. 

— Continuă, rosti Baron. Consider relevantă această 
perspectivă. 

— Tocmai ați enumerat trei domenii în care aceia care suferă 
de sindromul Asperger tipic pot întâmpina dificultăţi - puteţi 
intra în detalii? îl întrebă Jones pe Baird. 

— Ei bine, pacienţii tipici vor manifesta o serie de 
comportamente, ca de pildă dificultăţi în relaţiile sociale. 
Adesea acestea se concretizează prin dorinţa de a lega 
prietenii, dar și prin dificultatea de a le menţine. Uneori există 
un interes exacerbat concentrat asupra unei singur element... 
Au tendinţa de a întâmpina dificultăţi în interpretarea 
răspunsurilor emoţionale ale celorlalţi. Un alt aspect este acela 
că au adesea probleme cu integrarea senzorială - pot reacţiona 
exagerat la zgomotele puternice, de pildă. 


Irene se ridică din nou. 

— Domnule judecător, chiar sunt nevoită să protestez. 
Martorul a declarat că persoana care îmi este client nu suferă 
de sindromul Asperger, așa că pun din nou la îndoială relevanţa 
investigării simptomatologiei tipice. 

— Domnișoară Clarke, martorul a declarat că acuzatul 
prezintă o serie de aspecte ale sindromului Asperger, așa că 
vom audia o explicare a trăsăturilor în cauză. 

lrene se așeză. Daniel o privi. Umerii îi erau ridicaţi de 
încordare. 

— Vă mulțumesc, domnule judecător, rosti Jones. Așadar, 
doctore Baird, spuneţi-ne dacă Sebastian prezintă vreuna din 
aceste probleme şi trăsături comportamentale tipice 
sindromului Asperger? 

— Da, prezintă câteva, dar nu pe toate. 

— Să ne oprim la interesul exacerbat pe care l-ați mentionat 
anterior. Ați constatat că Sebastian era profund interesat de un 
anume subiect...? 

Baird se îmbujoră. Privi în grabă spre Irene. 

— Dr. Baird? 

— Păi, am remarcat o preocupare... dar nu sunt sigur că 
aceasta poate fi considerată un interes exacerbat. Ar fi trebuit 
să-l observ pe parcursul unei perioade mai îndelungate. 

— Înţeleg... Ce anume, mai precis, aţi remarcat că îl 
preocupa pe Sebastian? 

Auzindu-și numele rostit pe un ton atât de important, 
Sebastian tresări. Se uită la Daniel și zâmbi. 

— Era o preocupare pe care am putea să o numim curiozitate 
morbidă. 

— În ce fel? Faţă de ce lucruri, mai exact, a manifestat o 
curiozitate morbidă? 

— A părut foarte interesat de sânge, moarte și răni... Repet, 
nu pot fi sigur de acest lucru, căci ar fi trebuit să-i studiez în 
continuare comportamentul, dar aș putea menţiona o discuţie 
pe care am avut-o despre avortul făcut de mama lui. 

— De ce v-a alarmat această discuţie? 

Irene era din nou în picioare. 

— Domnule judecător, sunt nevoită să protestez: stimatul 
meu coleg pune cuvinte în gura martorului. El nu a declarat că 
a fost alarmat în niciun fel. 


Jones  încuviință din cap spre Irene și apoi reformulă 
întrebarea: 

— Spuneţi-ne ce v-a destăinuit conversaţia referitoare la 
avortul făcut de mama lui, doctore Baird. 

— Ei bine, am constatat că avea niște cunoștințe mult mai 
detaliate decât ar fi fost de așteptat și, de asemenea, cumva 
inadecvate, mai cu seamă pentru un copil de vârsta lui... dar, 
repet, aceasta nu este nicidecum o concluzie finală. 

Daniel privi cum Irene făcea furioasă însemnări. Ştia că avea 
să abordeze din nou acest subiect în cadrul examinării 
încrucișate. 

— Înţeleg, nu este o concluzie definitivă. Spuneţi-ne despre 
abilităţile lui Sebastian în zona comunicării sociale. 

— Da, pare să aibă probleme în privinţa comunicării și 
interacțiunii sociale... 

— Şi totuși nu l-aţi diagnosticat ca suferind de sindromul 
Asperger, preferând... 

— Jones se întrerupse, contorsionându-și chipul, pentru a citi 
din notițe - ... să vorbiţi de tulburare pervazivă de dezvoltare 
nespecifică. Din punctul meu de vedere, ca nespecialist, am 
impresia că sună ca un exemplu tipic de copil care suferă de 
sindromul Asperger. De ce nu stau astfel lucrurile? 

— Ei bine... Sebastian a prezentat abilităţi de imaginaţie 
socială... nu doar o abilitate, ci chiar o reală înclinaţie pentru 
așa ceva. Acest fapt a devenit foarte vizibil din felul în care și-a 
jucat rolul din piesa pe care am pus-o împreună în scenă. 
Această absenţă a... unuia dintre simptomele-cheie ale 
sindromului Asperger m-a determinat să contrazic diagnosticul 
anterior. Dar, chibzuind mai bine, am considerat că se poate 
încadra la tulburare generalizată de dezvoltare nespecifică. 

— Şi ce reprezintă mai exact imaginaţia socială? 

— În esenţă, reprezintă capacitatea de a imagina un set de 
posibile desfășurări ale unei situaţii - în special ale unei situaţii 
sociale. Mulţi oameni care suferă de sindromul Asperger pot fi 
creativi, dar un simptom tipic al stării lor este incapacitatea de 
a imagina diferite posibilităţi de evoluţie ale unei situaţii date 
sau de a... anticipa ce urmează să se întâmple. Adesea vor 
întâmpina dificultăţi în a estima ce știu alte persoane. 

— Înţeleg, rosti Jones, care acum stătea ţeapăn, fluturându-și 
roba și uitându-se direct la juriu. Spuneţi-mi, doctore Baird, 


imaginaţia socială este importantă pentru ca cineva să fie un 
bun mincinos? 

Daniel își tinu respiraţia. Jones ridicase tonul în timp ce 
rostise ultimul cuvânt. Daniel ridică privirea. Foielile și 
murmurele din sală încetaseră. Baird înghiţi în sec. Daniel văzu 
cum ochii lui o șfichiuiau pe Irene. 

— Dr. Baird? insistă Jones. 

— Ei bine, cu siguranță, dacă minciuna este complexă și 
implică vizualizarea unor anumite consecinţe, atunci imaginaţia 
socială va fi foarte importantă... dar ar trebui să se ţină seama 
de faptul că oamenilor care suferă de sindromul Asperger 
adesea le este imposibil să mintă. 

— Dar, doctore Baird, spuse Jones, cu un zâmbet de prădător 
pe buze - tocmai ne-aţi spus că Sebastian nu suferea de 
sindromul Asperger, din foarte întemeiatul motiv că a 
manifestat o abilitate... ba chiar o reală înclinație... pentru 
imaginaţia socială, ceva care îi poate permite să mintă 
convingător în legătură cu uciderea tânărului Ben Stokes. Nu 
așa stau lucrurile? 

— Ăăă... cred că tulburarea generalizată de dezvoltare 
nespecifică reprezintă un diagnostic mult mai adecvat, da... nu 
pot să vorbesc despre... 

— Dr. Baird. Vreţi să spuneţi că acei copii care suferă de 
sindromul Asperger și chiar și aceia diagnosticaţi mai blând, cu 
tulburări pervazive de dezvoltare nespecifice, au adesea 
tendinţa de a deveni violenţi? 

— Păi, eu... 

Irene se ridică. Daniel își împreună mâinile. 

— Domnule judecător, mă întreb din nou ce relevanţă... 
Martorul ne aduce la cunoștință opinia lui de expert în privinţa 
stării psihologice a clientului meu. Nu avem timp pentru 
generalizări... 

— Este posibil, domnișoară Clarke, dar martorul poate 
răspunde... în calitatea sa de expert, este îndreptăţit să ne 
arate în ce mod starea psihologică a clientului dumneavoastră 
are legătură cu... situaţii mai generale. 

— Ei bine... - se bâlbâi Baird - copiii care prezintă simptome 
de tulburări pervazive de dezvoltare nespecifice și de sindrom 
Asperger pot fi frustrati mult mai ușor și ca urmare sunt mult 
mai înclinați să-și piardă cumpătul, să aibă accese intense de 


furie și să se comporte violent. 

— Înţeleg... să aibă accese intense de furie și să se comporte 
violent - repetă Jones, întorcându-se în direcţia juriului. Este 
posibil ca acei copii care prezintă asemenea simptome să nu 
dea dovadă, de asemenea, de... empatie? 

— Repet, tulburările au un spectru larg, dar... și asta se 
aplică copiilor agresivi în general... ei adesea nu simt sau chiar 
nu înțeleg suferinţele altora. 

— Vă mulțumesc, doctore Baird, zise Jones. 

Jones părea satisfăcut de prestaţia sa. 

— Dacă îmi permiteţi, domnule judecător, rosti Irene, 
ridicându-se iarăși în picioare. 

Judecătorul flutură din deget în semn de consimțământ. 

— Dr. Baird... concentrându-ne acum asupra lui Sebastian, și 
renunțând la generalizările anterioare, opinia dumneavoastră 
de expert este aceea că a fost agresiv sau chiar duplicitar 
atunci când v-aţi întâlnit, de două ori, cu el? 

— Nu, asta am constatat în cadrul întâlnirilor noastre și nu- 
mi voi asuma responsabilitatea de a afirma că ar putea fi 
capabil de asemenea lucruri. 

— Înţeleg. Aţi mărturisit că, în opinia dumneavoastră, este 
posibil ca Sebastian să sufere de o tulburare din spectrul 
sindromului Asperger, și anume de o tulburare pervazivă de 
dezvoltare nespecifică. Această afecţiune este des întâlnită? 

— Foarte des întâlnită. 

— Drept urmare, este de așteptat ca un număr ridicat de 
adulți din societate, sănătoși din alte puncte de vedere, să 
manifeste aceste caracteristici mai estompate, din spectrul 
sindromului Asperger? 

— Da, bineînţeles, cu toate că nu am cum să vă spun cât de 
frecvente pot fi acestea, din moment ce în prezent această 
tulburare rămâne adesea nediagnosticată. 

— Așadar, persoanele prezente în această sală de tribunal, 
exceptându-l pe acuzat, pot suferi, de asemenea, de tulburări 
pervazive de dezvoltare nespecifice? 

— Este întru totul posibil. 

— Membrii juriului pot avea asemenea tulburări de 
dezvoltare sau cel puţin avocaţii pledanţi, avocaţii consultanţi 
și judecătorul care prezidează ședința de astăzi? 

Cuvintele ei erau șocante și Daniel trase cu ochiul la Baron. 


Bătrânul se încruntase, dar nu spuse nimic. 

— Din nou, este... posibil. 

— Şi acest lucru nu este îngrijorător? Reprezintă aceste 
tulburări de dezvoltare un indicator al criminalităţii sau al 
violentei? 

— Câtuși de puţin, e vorba doar despre faptul că limitările 
provocate de aceste tulburări pot duce la creșterea frustrării și 
ocazional pot avea ca rezultat izbucniri de mânie la anumiţi 
indivizi. 

— Vă mulțumesc pentru clarificări. 

Daniel privi cum Irene își consulta însemnările pe care le 
făcuse, în timp ce Jones interogase martorul. 

— Acum, în legătură cu presupusa fascinatie morbidă a 
acuzatului, aţi menţionat descrierea pe care a făcut-o avortului 
avut de mama lui ca pe un exemplu. La pagina șaizeci și trei, 
paragraful patru, din dosarul pe care îl aveţi la dispoziţie, 
figurează transcrierea conversaţiei la care vă referiţi. Ce 
lucruri a spus Sebastian pe care să le consideraţi morbide sau 
inadecvate pentru vârsta lui? 

— Detaliile biologice cărora le-a acordat atenţie sunt 
uimitoare - vârsta exactă a fetusului, cunoștințele despre 
traumele produse asupra uterului și consecinţele pentru 
fertilitatea mamei sale. A descris în cuvinte foarte plastice 
hemoragia... 

— Nu izbutesc să înţeleg de ce toate acestea ar trebui să fie 
atribuite unei tulburări, doctore Bair. Clientul meu aștepta un 
frăţior. Sarcina era în al treilea trimestru, și a simţit, după cum 
era de așteptat, mișcările frățiorului în burta mamei sale - de 
fapt a și vorbit despre asta. Sunt sigură că nu sunteţi străin de 
întrebările legate de aspectele biologice pe care această 
experienţă le pot stârni în mintea unui copil. Sunteţi conștient 
de faptul că sarcina a fost pierdută ca rezultat al unui accident 
casnic... 

Irene se opri. Daniel se întrebă cum va continua fraza. 

— Nu credeţi că este întru totul de înţeles faptul că un copil 
care a fost martor la căderea mamei sale însărcinate și la un 
avort provocat într-o etapă atât de înaintată a sarcinii, în 
propria sa casă, poate ajunge să aibă... preocupări morbide, 
după cum v-aţi exprimat? Nu reprezintă oare toate astea o 
traumă semnificativă pentru băiat și pentru familia lui? 


— Într-adevăr, aceasta este o explicaţie rezonabilă. Anterior 
am răspuns întrebărilor, referindu-mă la aspectele generale ale 
situaţiei - nu având în vedere cazul particular al lui Sebastian. 

— Vă mulțumesc, rosti Irene, triumfătoare. Acum, pentru a 
relua și a concluziona, în conformitate cu evaluarea pe care i- 
aţi făcut-o acuzatului, consideraţi că Sebastian este capabil de 
săvârșirea crimei pe care se presupune că a comis-o? 

Baird făcu o pauză, aproape ca și cum ar fi gustat cuvintele 
înainte de a le da glas. 

— Nu, nu-l consider capabil de crimă. 

— Vă mulțumesc, doctore Baird. 

Curtea își întrerupse sesiunea pentru prânz și Sebastian fu 
dus la subsol. Daniel străbătu la pas holurile tribunalului, 
trecându-și o mână prin păr. Se simţea furios pe sine. Își făcuse 
griji în legătură cu depoziţia lui Baird și acum se dojenea aspru 
pentru că nu chibzuise mai temeinic. Primul lor martor fusese 
determinat să facă declaraţii în beneficiul acuzării, dar era 
bucuros că Irene fusese capabilă să facă în așa fel încât 
mărturia să le fie favorabilă lor, în cele din urmă. Incercase să 
o ajungă din urmă în timp ce părăsea sala tribunalului - dorise 
să o felicite pentru această strategie - dar ea fusese nevoită să 
discute cu asistentul ei despre un alt caz. 

Daniel nu era înfometat. Introduse câteva monede în 
automatul pentru băuturi, alegând să bea o cafea pe post de 
masă de prânz. În timp ce aștepta, simţi niște unghii pe braţ și 
se întoarse pentru a o vedea pe Charlotte aproape înlăcrimată. 
Ea reprezenta alibiul lui Sebastian pentru ora trei după-amiază 
a zilei crimei, și trebuia să depună mărturie după prânz. 

— Daniel, nu știu dacă sunt în stare să o fac, spuse ea. Mă 
tem de omul acela - l-am văzut zăpăcindu-i pe ceilalţi, îmi e 
frică că o să mă prindă pe picior greșit... 

Daniel știu că se referea la Jones. 

— O să te descurci, zise Daniel, pe un ton grav, aproape 
sever, dar nu voia ca Charlotte să-și piardă încrederea în ea 
însăși, iar instinctul îi spunea să nu se poarte cu mănuși cu ea. 
Dă răspunsuri scurte, așa cum am discutat cu Irene. Vorbește 
doar despre lucrurile pe care le cunoști, fără nimic altceva. Nu 
este procesul tău, adu-ţi aminte de asta. 

— Dar este al fiului meu. Am văzut cum se uită cu toţii la 
mine, ca și cum aș fi mama unui soi de... diavol. 


— Nici măcar să nu te gândești la asta. El e nevinovat și vom 
dovedi acest lucru, dar tu ești o componentă importantă a 
acestui mecanism. Avem nevoie de tine pentru a câștiga. Ești 
mama lui și are nevoie de sprijinul tău. 

Fu nevoit să-i repete aceste cuvinte lui Charlotte. Dorea să o 
scuture. Ştia cum era să ai o mamă care era la fel de 
dependentă ca un copil, pe care de altfel fusese incapabilă să-l 
protejeze. 

Charlotte ridică privirea spre tavanul înalt al Tribunalului 
Penal Central. li cercetă întinderea ca și cum ar fi căutat niște 
răspunsuri. Când își plecă din nou ochii, pe obraz i se prelingea 
o lacrimă neagră, pe care o șterse repede, cu un șerveţel care 
se înnegrise și el. Își aminti atingerea unghiilor ei pe 
abdomenul lui. Privind-o, simţi iarăși un val de dezgust și milă, 
atât de puternic, încât fu nevoit să se uite în altă direcţie. 

— Vei reuși să faci asta, Charlotte, spuse el. Sebastian 
contează pe tine. 

Atunci când Charlotte fu chemată, era calmă, dar Daniel își 
tinu totuși respiraţia în timp ce o urmări cu privirea cum își 
croia drum spre boxa martorilor. Contururile coatelor ei erau 
vizibile prin mâneca jachetei pe care o purta. Sebastian se 
aplecă înainte, cu mâinile întinse în fața sa, pe tăblia mesei, ca 
și cum ar fi încercat să ajungă la ea. Charlotte își drese glasul 
și luă o gură de apă. De la distanţă părea fragilă, dar izbitor de 
frumoasă, cu trăsăturile ei uniforme și cu ochii ei mari. 

Irene își începu întrebările pe un ton cald, de conversaţie 
amicală. Își sprijinise un cot pe pupitru și i se adresă lui 
Charlotte cu o voce familiară și blândă, cu toate că până atunci 
cele două femei nu schimbaseră prea multe cuvinte. 

— Doar câteva întrebări scurte... Puteţi să ne spuneţi ce vă 
amintiţi despre ziua de 8 august din anul curent? 

— Da, răspunse Charlotte, iniţial cu o voce stinsă, dar 
căpătând curând încredere. Nu m-am simţit prea bine în ziua 
respectivă. Soțul meu nu era în ţară și după ce i-am pregătit lui 
Sebastian masa de prânz, m-am hotărât să mă culc. 

— Ce a făcut Sebastian în ziua aceea? 

— Ei bine, a ieșit afară, la joacă, în timp ce eu eram în 
dormitor. 

— Ştiţi unde s-a dus să se joace? 

— Păi, de obicei se joacă pe stradă, uneori împreună cu copiii 


vecinilor, dar chiar dacă se duce în parc, pot să-l văd adesea 
prin fereastra dormitorului de la etaj, căci e la doi pași. 

— L-aţi privit jucându-se în ziua respectivă? 

— Nu, pentru că m-am culcat. Aveam o migrenă teribilă. 

— Când s-a întors Sebastian acasă? 

— Cu puţin înainte de ora trei a după-amiezii. 

— Sunteţi foarte sigură? 

— Sunt foarte sigură. 

— Şi atunci când s-a întors acasă, vi s-a părut schimbat în 
vreun fel, de exemplu foarte murdar - cu hainele pătate în mod 
vizibil? 

— Nu mai mult decât de obicei, răspunse Charlotte, 
îngăduindu-și un mic zâmbet. E un băieţel. Adesea vine acasă 
puţin cam murdar, dar nu, nu a fost nimic neobișnuit. 

— În ceea ce privește comportamentul său, părea tulburat 
sau agitat? 

— Nu, câtuși de puţin. Am luat o gustare împreună și ne-am 
uitat la televizor. 

— Vă mulțumesc. 

Irene dădu aprobator din cap și se așeză. 

Daniel expiră și se aplecă spre Sebastian. 

— Ești OK? îi șopti el băiatului. 

— Să nu-l lăsaţi să se poarte urât cu ea - îi răspunse 
Sebastian, tot în șoaptă, fără să se întoarcă spre Daniel în timp 
ce vorbea. 

— Nu-ţi face griji - îl încredinţă Daniel, cu toate că și el era 
îngrijorat în legătură cu întrebările directe ce vor veni din 
partea lui Jones. Ştia că Charlotte nu era capabilă să facă faţă 
unei presiuni prea ridicate. 

Jones zâmbi mânzește înainte de a începe. Charlotte își freca 
gâtul, ochii sclipindu-i îngrijoraţi în direcţia publicului aflat la 
galerie. 

— Doamnă Croll, v-a prescris medicul dumneavoastră vreo 
medicaţie pe care să o luaţi în mod regulat? 

Charlotte își drese glasul și apoi răspunse: 

— Da... am insomnii și probleme de... anxietate, așa că iau... 
ăăă... diazepam, betablocante, destul de frecvent, și în nopţile 
în care nu pot dormi... temazepam. 

— Înţeleg, un cocktail strașnic. Și în data de 8 august, aţi 
luat cumva... diazepam, de exemplu? 


— Nu-mi amintesc foarte exact, dar este destul de probabil 
să fi luat. In majoritatea zilelor sunt nevoită să iau câte o 
pastilă, pentru a mă linişti. 

— Înţeleg, așadar, recunoașteţi că aţi luat sedative în data de 
8 august în timp ce fiul dumneavoastră se afla afară, la joacă, 
dar acum declaraţi sub jurământ că sunteţi sigură că el s-a 
întors fix la ora trei după-amiază? 

— Da, m-am culcat, dar de fapt nu am adormit în ziua 
respectivă. Nu mă simțeam bine și, pur și simplu, aveam nevoie 
să mă liniștesc. L-am auzit pe Sebastian intrând la ora trei și 
apoi am pregătit ceva de mâncare. Nu am dormit. Eram prea... 
încordată. Știu la ce oră s-a întors acasă. 

— Vă iubiţi fiul, doamnă Croll? 

— Da, firește. 

Sebastian se întinsese din nou peste masă, în timp ce mama 
lui vorbea. Daniel observă că zâmbea la mama lui peste sala de 
judecată. 

— Şi aţi face orice pentru a-l apăra? 

— Tot ce mi-ar sta în putinţă. 

Charlotte își aţintise privirile asupra lui Sebastian. 

— Atunci când poliţia a venit la dumneavoastră, luni, erați 
acasă, dar dormeaţi adânc. Așadar... din această cauză, nici 
măcar nu v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră fusese dus la 
secţia de poliţie, este corect? 

— Da, în ziua aceea dormeam. Adesea, anxietatea se 
acumulează și luni eram epuizată. Dar duminică eram trează și 
știu ora la care el s-a întors acasă. 

— Un martor a declarat că l-a văzut pe Sebastian pe terenul 
de joacă din Barnard Park, bătându-se cu decedatul mult mai 
târziu în după-amiaza respectivă. De fapt nu aveţi nicio idee la 
ce oră s-a întors acasă fiul dumneavoastră. Eraţi burdușită cu 
medicamente și ruptă de realitate în ziua respectivă. 

— Nu este adevărat. Este posibil să fi văzut pe altcineva. Știu 
că eram trează în ziua respectivă. Aveam probleme de natură 
nervoasă. Nu aș fi putut să dorm nici dacă aș fi încercat. El s-a 
întors acasă la ora trei, sunt sigură de acest lucru. 

— Probleme de natură nervoasă. Doamnă Croll, sunt convins 
că aveţi probleme de natură nervoasă. Câte miligrame de 
Valium aţi luat în data de 8 august? 

Charlotte tuși. 


— Zece. Nu am decât pastile de zece miligrame, din care 
uneori iau jumătate, dar în ziua respectivă am luat una 
întreagă. 

— Şi vreţi ca noi să credem că eraţi conștientă încă, asta fără 
să mai vorbim despre oră, după zece miligrame de Valium? 

— Iau medicamente împotriva anxietăţii de ceva vreme. Zece 
miligrame au un efect sedativ asupra mea, dar nimic mai mult. 
Îl puteţi întreba pe medicul meu, care vă poate confirma faptul 
că doze mai mici nici măcar nu mă calmează. Știu că fiul meu 
era acasă la ora 3 a după-amiezii. 

Daniel zâmbi și răsuflă ușurat. Jones își terminase tirul 
întrebărilor și Charlotte se întorcea înapoi spre scaunul ei. 
Coatele ei erau precum niște aripi ascuţite. Amncă o privire 
fugară spre Sebastian și Daniel înainte de a se așeza. Daniel se 
întoarse spre ea și îi spuse șoptit: Te-ai descurcat bine. 

După o scurtă pauză, veni vremea patologului citat de 
apărare. Apărarea nu luase un start prea bun, cu mărturia lui 
Baird și afirmaţia acuzării că Sebastian suferea de o tulburare 
din spectrul sindromului Asperger, dar Daniel credea că 
Charlotte fusese un martor bun. Fusese riscant să i se ceară să 
depună mărturie. Ca alibi era important, dar stările sale 
emoţionale schimbătoare şi lipsa ei de concentrare îi 
îngrijoraseră atât pe Irene cât și pe Daniel. Şi totuși Charlotte 
se  descurcase excelent. Nu ascunsese faptul că lua 
medicamente și nici anxietatea de care suferea, și Daniel simţi 
că mărturia ei era mult mai credibilă decât cea a lui Rankine, 
care declarase că îi văzuse pe băieţi bătându-se ulterior, după 
ora la care Sebastian susţinea că se întorsese acasă. 

Irene părea mai puţin încrezătoare atunci când s-a întâlnit cu 
ea și cu Mark, după aceea. Își dezbrăcase roba și mergea la pas 
prin vestiarul alocat avocaţilor pledanți. 

— Pur și simplu, nu cred că e îndeajuns de puternică, Danny, 
rosti ea. Nenorocitul acela de psiholog ne-a dat gata. 

Manșeta pleoștită a gulerului ei flutura vehement în timp ce 
ea vorbea, cu o mână în șold și cu două cute adânci între 
sprâncene. 

— Avem nevoie de ceva mai mult. 

— Mai putem să-l cităm încă pe expertul nostru științific, dar 
presupun că nu ai de gând să-l chemi acum, spuse Daniel. 

— Nu mai e nevoie, din moment ce am întors în favoarea 


noastră mărturia lui Watson. Capitularea lui e mai puternică 
decât orice ar putea ea să afirme. 

— Mai există o persoană pe care ei așteaptă încă să o 
audieze, zise Daniel. 

Irene se întoarse cu faţa la el. Ochii îi radiau. 

— Vrei să spui că am putea să-l aducem pe Sebastian în boxa 
martorilor? Nu ni se va permite în această etapă. Demersul 
apărării e în plină desfășurare. 

— Nu poţi să faci o cerere formală către judecător? întrebă 
Daniel. 

— Pot, dar nu este sigur că o va aproba. Crezi că Sebastian e 
pregătit pentru așa ceva? 

— S-ar putea să fie. 

— Și chiar crezi că asta ne va ajuta cu ceva? Mi-am pus eu 
însămi întrebarea asta, și nu de puţine ori. Nelăsându-l să 
depună mărturie putem să-i compromitem șansele. Avem 
nevoie ca juriul să-l înţeleagă, mai cu seamă după ce acuzarea 
a punctat cu sindromul Asperger, cu dependenţa de 
medicamente a mamei lui și cu fascinația morbidă. El nu spune 
nimic și imaginaţia juriului o ia razna... 

— Sunt de acord - cu toţii așteaptă să audă și versiunea lui. 
Tăcerea lui nu face decât să dea și mai mult de bănuit, spuse 
Daniel. 

Irene expiră. 

— Dumnezeule, să mergem cu toţii să bem ceva. Cred că 
avem nevoie. Putem să vorbim acolo despre asta. Avem nevoie 
de rapoarte de la psiholog, după care va trebui să-i înaintez o 
cerere către Baron. 

Pe la ora opt erau la cea de-a treia halbă la Bridge Bar din 
Gray's Inn, chicotind într-un colţ, chiar în spatele judecătorului 
Baron. Acesta se afla pe cealaltă latură a barului, împreună cu 
un sherry mic. 

— Ești bine, Danny, băiatule? zise Irene, aplecându-se înainte 
și ciufulindu-l pe Daniel, dându-i părul peste faţă. 

El nu o respinse, plecându-și capul pe spate și sprijinindu-l 
încet de lambriul de lemn. 

— Chiar pari să te fi împlinit în ultima vreme. Nu ești așa 
cum erai la ultimul proces. Mă întreb dacă nu ţi se trage de la 
acest caz și văd și că micul nostru client te place... mult. 

— Pe mine mă urăște, spuse Mark, asistentul lui Irene. 


Daniel îi zâmbi dintr-un colţ al gurii. Mark era un flăcău 
stângaci, care nu părea niciodată în stare să găsească o cămașă 
care să-i vină bine. 

Daniel bătu blând cu pumnul în masă, făcând să vibreze 
gulerul halbei sale de bere. 

— Nu mi-am dat seama că o să aducă în discuţie toată 
chestia asta cu sindromul Asperger. A scos-o din mânecă - a 
făcut-o anume. 

— Niciunul dintre noi nu a anticipat mutarea asta, Danny, 
las-o baltă... din fericire am izbutit să recuperăm binișor. Cred 
că cel mai potrivit mod de abordare este să ţinem cont de acest 
nou element de acum înainte. Cred că aș putea chiar să-l 
mentionez în pledoaria finală, dar trebuie să reiterăm acest 
punct pe care l-am marcat deja, că... deși suferă de o formă 
nediagnosticată a sindromului Asperger - oricum i s-ar spune - 
Sebastian nu este un criminal. 

Daniel și Mark încuviințară din cap. 

— Cea mai importantă întrebare, rosti Irene, încrucișându-și 
picioarele și lăsându-se pe spate în scaun - este dacă să 
acceptăm sugestia ta și să-l cităm. 

— Eu cred că poate să facă față, spuse Daniel. Altminteri nu 
aș fi făcut această sugestie. Nu e asemenea celor mai mulţi 
băieţei. Se poate descurca. 

— Care este părerea ta, Mark? întrebă Irene. 

Daniel putu să-și dea seama, după ton și după modul în care 
se uita la Mark, că de fapt ea nu-i cerea părerea, ci doar îl 
testa, tachinându-l. 

— Cred că e periculos. Nu există vreun precedent real pentru 
așa ceva. Venables și Thompson nu au depus mărturie la 
procesul Bulger deoarece au afirmat că sufereau de stres 
posttraumatic. Mary Bell a depus mărturie, dar asta se 
întâmpla în anii șaizeci și nu putem compara cazurile... 

— Cred că Danny are dreptate, juriul trebuie să-l asculte pe 
Seb, și de asemenea mai cred că ne va surprinde cu abilitatea 
sa de a se ţine pe poziţii. Ceea nu e sigur este dacă psihologul 
își va da acordul, și în cele din urmă dacă Baron va aproba 
cererea. 

— Cred că ar trebui să folosești toate resursele pentru 
atingerea acestui scop, spuse Daniel. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta peste noapte. Ceea ce 


găsesc dezarmant, continuă Irene - și e ceva ce-ar putea fi de 
ajutor pentru apărarea lui -, este faptul că este un copil extrem 
de fermecător - cu sindromul Asperger sau fără. E ciudat, e 
tulburător, dar cu toate astea e fermecător. Și e foarte matur, 
se descurcă foarte bine în compania adulţilor - mai adăugă ea, 
lăsându-și mâna să cadă pe genunchiul lui Daniel. Cred că e 
posibil să ai dreptate. Putem să-l aducem în boxa martorilor. 

Daniel și-ar fi dorit ca Mark să nu se mai afle acolo. Se lăsă 
pe spate, rezistând imboldului de a-i lua mâna. 

— Nu-i face plăcere compania mea de adult, zise Mark. 

Daniel zâmbi din nou; Mark părea sincer ofensat de faptul că 
fusese respins de copil. 

— Eşti paranoic, spuse Irene. De ce te place atât de mult, 
Danny? 

Daniel ridică din umeri. 

— Presupun că mă place doar așa, în general. 

— Tu îl placi pe el? întrebă Mark. 

— E amuzant, căci chiar el m-a întrebat asta, zilele trecute. 

— Ce i-ai răspuns? 

— l-am răspuns că îl plac... nu sunt sigur că plac e cuvântul 
potrivit, totuși. O parte din mine... îl înţelege sau, cel puţin, așa 
cred. Indiferent dacă l-a ucis sau nu pe Ben Stokes, știm cu toţii 
că este un băieţel foarte tulburat. Va avea nevoie de îngrijire 
după aceea. 

Mark se uita la Daniel într-un mod ciudat, ca și cum ar fi 
spus ceva cu care nu era de acord, dar se temea să-l contrazică. 

— Te face să-ţi pui niște întrebări, spuse Irene. Când mă 
gândesc la lucrurile pe care le născoceam când eram copil... 
Dumnezeule, nici nu merită să mă gândesc la ele. 

— Ca de pildă? întrebă Danny, cu o sprânceană ridicată. 

Ea îi zâmbi și își lăsă capul într-o parte. 

— Am dat foc rochiei verișoarei mele pentru că a zis că 
arătam precum fetița aceea din Căsuța din prerie. 

— I-ai dat foc? spuse Daniel, aplecându-se în faţă. 

— Da, aveam o vatră mare în bucătărie și eram furioasă pe 
ea. Am luat niște surcele și am aprins volănașele rochiei. S-ar fi 
putut produce un accident teribil. Aș fi putut să ajung în 
situaţia lui Sebastian. 

— Ce s-a întâmplat? rostiră Mark și Daniel într-un singur 
glas. 


— Un miracol. Flăcările s-au mulțumit să o mângâie, după 
care s-au stins. Pur și simplu, s-au stins. Bineînţeles că m-a 
pârât... și rochia ei era terminată. 

— Ştiam eu că ai fost un drăcușor împeliţat. 

— Sunt o piromană, mimă Irene, făcându-i semn lui Mark să 
mai aducă de băut. 

— Cum erai când ai fost mic? spuse Irene, pe un ton reticent. 
Fac pariu că erai adorabil. 

— Fugeam de oameni mâncând pământul, răspunse Daniel, 
întâlnindu-i privirea. 

— Da, zise ea. Pot să văd și eu asta. 

Daniel se întâlni cu familia Croll la Parklands House. 
Psihologul declarase că Sebastian avea să fie în stare să 
depună mărturie, în anumite condiţii. Irene pregătea cererea 
către judecătorul Philip Baron. 

Ploua cu găleata și afară ziua era mohorâtă. King Kong 
stătea posomorât în camera de întâlnire, în vreme ce Sebastian 
luă o poziție umilă. Scaunul securizat, de plastic, se deformase 
sub greutatea lui. 

— Zici că aţi pus la cale porcăria asta? Asta spui, nu-i așa? 
De ce ar depune el mărturie? Nu este în pericol să se 
incrimineze singur? 

— Există un argument conform căruia dacă băiatul nu 
depune mărturie, atunci chiar că se incriminează singur, și el s- 
a descurcat extrem de bine pe parcursul interogatoriilor 
poliţiei. A fost atât de sclipitor... 

— Nu-ţi bate joc de mine. Ştiu că fiul meu e inteligent, căci 
altfel n-ar fi fiul meu. Bineînţeles că e mai bun decât 
majoritatea puștilor idioţi care ajung în boxa acuzaților. Eu 
vreau să știu care e strategia. De ce aceasta e cea mai bună 
mutare? 

— Pentru că noi credem că juriul are nevoie să audă totul de 
la el. Depoziţia referitoare la sindromul Asperger, cea conform 
căreia a fost văzut ulterior și problema alibiului par să necesite 
toate explicaţii din partea lui Sebastian. Noi considerăm că 
mărturia sa poate fi foarte importantă. In esenţă, este 
important în această etapă a procesului ca juriul să audă că nu 
el a comis fapta. Am arătat deja că există îndoieli rezonabile, 
dar avem senzaţia că juriul are nevoie să audă toate astea din 
gura lui. 


Ochiul drept al lui Kenneth zvâcnea necontrolat, în timp ce îl 
asculta pe Daniel. 

— Dacă Sebastian se descurcă bine, poate înclina balanţa în 
favoarea noastră. 

— Dacă?... Eu nu mă bazez pe dacă. Sunt surprins că tu o 
faci. 

Daniel respiră adânc. 

— Am putea să-l întrebăm pe Sebastian ce crede, rosti 
Charlotte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - e doar un copil - ce ar 
putea să știe el? izbucni Kenneth, întorcându-se dispreţuitor 
spre Charlotte. 

O ploaie fină din saliva lui ateriză pe masă. 

— Depinde foarte mult de cât de bine se va descurca, zise 
Daniel, slăbindu-și nodul de la cravată. 

Camera de întrevederi de la Parkland House îl făcea să se 
simtă claustrofob. Ploaia lovea în rafale micile ferestre ale 
încăperii, ca și cum cineva ar fi aruncat în ele pumni de pietriș. 
Daniel nu știa prea bine din ce motiv se simţea așa, dar îi 
aminti de înmormântarea lui Minnie. 

— Dacă se descurcă bine, este posibil să câştigăm. Dacă o dă 
în bară, dacă Jones reușește să-l facă să bată câmpii sau să-l 
deruteze, asta ar putea însemna o altă lovitură pentru noi, 
continuă Daniel, expirând și uitându-se mai întâi la Kenneth, 
apoi în ochii lui Charlotte. Există un risc, dar cred că merită să 
ni-l asumăm și să lăsăm juriul să-i asculte punctul de vedere. 

Charlotte îi aruncă o privire fugară soţului ei, după care 
întrebă: 

— Şi dacă nu depune mărturie? rosti ea, uitându-se la masă 
în loc să se uite în ochii lui Daniel. Va fi găsit cu siguranţă 
vinovat? 

— Câtuși de puţin. 

— Dar crezi că ar trebui să depună mărturie? 

— Da, cred că Sebastian ar trebui să meargă în boxa 
martorilor, răspunse Daniel. 

Kenneth se bosumflă, scoţându-și și mai mult în evidenţă 
buzele proeminente. Daniel îl privi în ochi, care erau inteligenţi 
și duri în același timp. 

— Cred că știm cu toţii că e pregătit pentru așa ceva, rosti 
Kenneth cu glas domol. Și cred că nebunia asta trebuie să se 


sfârșească într-un fel sau altul. Îl vrem acasă. Dacă el vrea să o 
facă, și tu crezi că poate să ajute, noi nu o să avem nimic 
împotrivă. 

Fu chemat Sebastian. Intră în cameră agale, cu un zâmbet 
firav pe chipul său palid și cu ochii săi verzi licărind de emotie. 
Se așeză în capătul mesei, cu părinţii săi în dreapta și cu Daniel 
în stânga. Charlotte îi puse o palmă pe obraz și Sebastian se 
aplecă spre ea. 

King Kong pocni din degete. 

— Stai jos, te rog, căci trebuie să discutăm ceva foarte serios. 
__ Sebastian făcu așa cum i se ceruse, fără să-și privească tatăl. 
Incă o dată, Daniel se gândi că arăta atât de mic, cu picioarele 
care încă nu îi ajunseră până la podea atunci când se așeză în 
scaun; capul lui mare se legăna deasupra gâtului firav și în 
obraji i se formară două gropiţe, atunci când zâmbi. 

— Ce părere ai despre ideea de a depune mărturie, 
Sebastian? rosti tatăl lui. Ai de gând să mergi în boxa 
martorilor pentru a fi audiat? 

— Ei bine, la drept vorbind nu trebuie să faci asta - îl corectă 
Daniel. Cel mai probabil o să te afli într-o cameră de lângă sala 
de judecată. Au instalat o legătură video. O asistentă socială se 
va afla împreună cu tine. 

— Nu s-ar putea să stai tu cu mine? întrebă Sebastian, 
adresându-se lui Daniel. Așa ar fi cel mai bine. 

— Ce-i cu zăpăceala asta ridicolă? răbufni Croll dintr-odată. 
Sunt lucruri mult mai importante în joc. Mărturia poate 
constitui o cale de a nu ajunge la închisoare. Pricepi chestia 
asta? 

Sebastian se sperie brusc, ochii săi verzi întunecându-se și 
buzele-i trandafirii crispându-se. Daniel se uită la el cu coada 
ochiului atât cât să vadă licărirea dinţilor de jos ai băiatului. 

— Probabil că eu voi fi obligat să rămân în sala de judecată, 
rosti Daniel. Dar aș putea să vin să te văd în pauze. Putem să 
stabilim mai târziu toate astea. Vrem ca oamenii să audă 
varianta ta. O să-ţi oferim ocazia de a exersa de mai multe ori, 
înainte... dar depinde de tine. 

— Vreau să depun mărturie, spuse Sebastian, uitându-se la 
Daniel. Vreau să le spun juraţilor ce s-a întâmplat de fapt. 

Kenneth Croll inspiră adânc, după care oftă. 

— Ei bine, atunci așa rămâne, rosti el, dând aprobator din 


cap spre Daniel, ca și cum tocmai ar fi bătut palma în vreo 
afacere. 

Când Daniel cobori din autobuz, soarele strălucea. Vântul 
abia dacă adia, iar tufele de urzici înflorite fremătau ușor în 
timp ce mergea spre ferma lui Minnie. 

Pe când mărșăluia prin orășel, oameni pe care îi recunoștea 
vag se dădeau la o parte din calea lui. Trecu pe lângă măcelar, 
căruia știa că îi vindea pui și ouă de la ferma Flynn, trecu pe 
lângă magazinul de dulciuri, unde lucra doamna Wilkes, 
bătrână și meschină. Acum era închis, cu scânduri bătute în 
dreptul ușii și ferestrelor - o victimă a vremurilor. Trecu pe 
lângă secţia de poliţie, care era și ea închisă. În cadrul ușii văzu 
telefonul despre care Daniel știu că putea fi folosit pentru a lua 
legătura cu poliţia din Carlisle. 

Atunci când ajunse la fermă, Daniel nu mai avea suflu. 
Mâinile îi erau relaxate și grele, dar își simțea degetele 
tremurând. Sudoarea îi năpădise părul și își trecu o mână prin 
el, ștergându-și palma de tricou și vârându-și degetul arătător 
în buzunarul de la spate. Zăbovi pe coama colinei, uitându-se la 
casă, până când respiraţia i se normaliză. Liniştea zilei era 
dezarmantă. Se îndreptă, la pas, spre ușa din faţă. 

Apăsă clanţa și ușa se deschise cu un scârţâit ușor. Blitz 
îmbătrânise și nu mai alerga să întâmpine musafirii, dar Daniel 
putu auzi ghearele câinelui pe linoleum, în timp ce pășea în hol. 

Câinele întoarse capul, cu urechile ciulite, după care veni la 
el, cu capul plecat și dând din coadă. Daniel nu se așeză în 
genunchi pentru a mângâia câinele, așa cum ar fi făcut în mod 
normal, dar se aplecă și îl mângâie pe urechile catifelate și 
scărpină, pentru o clipă, bărbia albă a lui Blitz. 

— Salutare, băiete, șopti el. 

Se uită în direcţia bucătăriei, simţindu-și inima bătându-i mai 
tare acum, în așteptarea confruntării. Soarele strălucea prin 
ochiurile de geam ale ferestrei. 

O văzu afară, cu fundul în sus și cu fusta neagră ridicată, 
dând la iveală ghetele ei maro, cu șireturile desfăcute și cu 
ţinte pe talpă. Repara ţarcul puilor și smulgea în același timp 
smocuri de bălării din curte, aruncându-le pe grămada de 
gunoi. 

Stătea în curte cu o găleată de metal și cu o mătură în mână 
atunci când Daniel ridică zăvorul ușii din spate și păși afară. Se 


uită la ea din pragul ușii, o parte din el bucurându-se încă să o 
vadă după atâtea luni de despărţire. Curtea i se păru dintr- 
odată frumoasă, cu mirosul greu de bălegar și cu iarba păscută 
până la rădăcină de iede. Acestea crescuseră zdravăn și una 
dintre ele era chiar mai mare decât capra. Simţi un nod dureros 
în gât, realizând faptul că aceasta era prima și ultima lui casă 
adevărată. 

Ea nu-l văzuse încă și Daniel se gândi să aștepte până când 
ea avea să se întoarcă și să-l zărească în cadrul ușii. Blitz se 
așeză pe trepte, lângă el. 

— Minnie, strigă el. 

Minnie, nu mamă. 

Ea se întoarse și scăpă găleata și mătura, ducându-și ambele 
mâini la obraji, ca și cum s-ar fi predat, ridicând mâinile. 

— Oh, dragostea mea... ce surpriză! strigă ea. 

Cu mâna în șoldul ei beteag, își croi drum spre el, cu un 
zâmbet atât de larg, încât ochii ei albaștri aproape că erau 
înghiţiţi de acesta. Păși spre el, ţinând o mână în dreptul feţei, 
pentru a se apăra de soare. Știa că ea nu avea cum să-i distingă 
expresia. Își imagină cum îl vedea ea, ca pe o siluetă întunecată 
profilată în cadrul ușii. 

Ea râse, iar Daniel inspiră adânc. Râsul ei fusese extrem de 
important pentru el, și era obișnuit să se bucure de el. Ea își 
șterse de fustă mâinile murdare. 

— Cărui fapt îi datorăm această onoare? 

Ea ajunse lângă el, își cobori mâna pe care o ţinuse drept 
pavăză la ochi și păși în umbra răcoroasă unde stătea el. 
Mâinile ei se întinseră pentru a le lua pe ale lui, dar imediat 
după aceea privirile li se întâlniră. 

— Eşti bine, dragostea mea? Totul e în regulă? întrebă ea, 
punându-și o mână pe braţul ei, în semn de alinare. 

Se încruntă îngrijorată, buzele ei neliniștite făcând să-i apară 
gropiţe în obraji. 

— Nu, nu tocmai, șopti el, trăgându-și braţul de sub 
atingerea ei și trecând pe lângă ea în mijlocul curţii. Una dintre 
iede îl prinse cu dinţii de tivul tricoului și el i-o smulse, lovind 
de câteva ori cu piciorul în pământ, până când animalul se 
îndepărtă. 

Ea veni spre el. Blitz era la picioarele ei, sărind încoace și- 
ncolo, venind în faţa ei și privindu-i chipul pentru a vedea ce nu 


era în regulă. Scheună puţin, scurmând pământul. Minnie 
întinse degetele pentru a atinge capul câinelui, dar nu-și luă 
ochii de la Daniel. 

— Ce-i, dragule? întrebă ea din nou. Ce s-a întâmplat? 

Acum inima lui Daniel bătea să-i iasă din piept, iar palmele îi 
erau umede. Încercă să-și recapete suflul pentru a i-o spune 
calm, dar gura îi era prea uscată. Intenţiona să-i spună despre 
ce se gândise să facă, despre nevoia lui imperioasă de a afla ce 
se petrecuse cu mama lui adevărată, acum, că împlinise deja 
optsprezece ani. Plănuise să-i spună despre biroul de evidenţa 
populaţiei, despre certificatul de deces și despre mormântul cu 
o cruce de marmură albă și despre literele aproape estompate 
ale numelui ei. Plănuise să-i spună că mama lui era curată, 
atunci când Minnie îi spusese că ea murise. Se lăsase de 
droguri pentru el. Și luase doar o supradoză atunci când se 
gândise că el nu avea să o mai caute vreodată și că o dăduse 
uitării. Era prea mult pentru el, așa că răcni la ea: 

— Ma-ma-mea-a-mu-rit-a-nul-tre-cut. 

Fu surprins că lacrimile îi ţâșniră instantaneu din ochi. Își 
putu simţi vinele de la tâmple pulsându-i și punându-i-se un nod 
dureros în gât. Lacrimile îl înfuriară cel mai tare. Nu le 
plănuise. 

— Anul trecut, strigă el, ridicând găleata de metal. 

Ținti spre Minnie și mimă gestul de a o arunca spre ea, 
încercând să o sperie, dar ea nici nu clipi. Atunci el o azvârli la 
vreo jumătate de metru în dreapta ei, așa că se izbi de trepte, 
zăngănind, ceea ce le făcu pe iede să o zbughească într-un colţ 
al curţii și pe Blitz să se așeze pe vine. Ridică mătura și o 
aruncă și pe ea, după care înșfăcă o cazma care stătea 
rezemată de coteţul găinilor. O flutură ca pe o spadă, simțind 
cum lacrimile i se rostogoleau pe obraji, savurând senzaţia pe 
care o avea, de a simţi cazmaua ușoară în mâinile lui. 

Işi mușcă buza. 

— M-ai-min-ţit, îi șopti. 

Ea stătea dinaintea lui, cu mâinile în lateral și cu o expresie a 
chipului care îi aduse aminte de copilăria lui: calmă, hotărâtă. 

Azvârli cazmaua din mână, privind-o. 

— Ce o să-mi spui? Ce-o-să-mi-spui, ei? 

Mânia îl cuprinse din nou. 

— Ei? strigă el. 


Înhăţă iarăși cazmaua și o ridică deasupra capului, făcând un 
pas înainte și izbind-o cu putere de colţul coteţului păsărilor. 
Împunse și împinse cu cazmaua până când peretele coteţului se 
îndoi. Puii se zburătăciră, protestând. Învârti cazmaua și lovi cu 
ea într-o găleată cu furaje și într-o grămadă de recipiente pe 
care ea le stivuise lângă coteţ. La început Blitz fu luat prin 
surprindere, dar mai apoi se așeză lângă Minnie, ghemuit pe 
labele din spate, lătrând și mârâind la Daniel, alergând înainte 
și înapoi, ca și cum ar fi vrut să-l muște - disciplinându-l ca și 
cum ar fi fost o oaie năbădăioasă. 

— Am certificatul ei... de deces. l-am văzut mormântul. A 
murit anul trecut. Aș fi putut să o văd. Aș fi putut să... 

Lacrimile i se prelingeau fierbinţi pe obraji. Nu le șterse. Nu 
se uita la chipul ei. Curtea din spate era un vârtej de imagini 
alandala: coteţul aproape prăbușit, Minnie lângă el, cu mâinile 
împreunate, iedele înspăimântate și câinele apărând-o, cu colții 
dezgoliți. 

— Hai să intrăm în casă, rosti ea. Să ne așezăm și să vorbim 
despre toate astea. 

— Nu vreau să intru în casă. Nu vreau să vorbesc despre 
toate astea. Tare aș vrea să crăpi! 

Lăsă cazmaua să-i cadă din mână. Câinele făcu un salt înapoi 
și apoi se mulțumi să mârâie și să-și arate colții. Daniel își 
acoperi chipul cu mâinile. Putea simţi un gust sărat pe limbă. 
Simţi mâna ei pe braţul lui. 

— Haide, dragule, spuse ea. Hai să-ţi fac o cană de ceai. 

Își smulse braţul cu o asemenea forţă, încât ea își pierdu 
echilibrul și căzu în curte pe o parte, lovindu-se destul de rău. 
Blitz sări înainte și înapoi, mârâind și mai apoi scheunând. 
Minnie își ridică privirea spre Daniel. I se păru că era speriată 
pentru o clipă, dar apoi privirea i se limpezi și văzu că ea 
arbora aceeași expresie pe care o avusese întotdeauna, ca și 
cum ar fi fost capabilă să vadă prin el. Își aminti cum se uita la 
ea prin ușa de la camera de zi, văzând cum lacrimile îi picurau 
din bărbie pe clapele de fildeș, cu picioarele ei desculțe pe 
pedale, dorindu-și să o înţeleagă în același mod în care ea 
părea să-l înţeleagă pe el. 

— Ridică-te în picioare, răcni el. 

Lacrimile i se evaporaseră, soarele pogorâse în spatele casei 
și curtea se afla acum în umbră. 


— Ridică-te! 

Lovi cu piciorul într-o gheată de-a ei, ceea ce îl făcu pe Blitz 
să clămpăne din fălci spre el și să se retragă mai apoi. Minnie 
se rostogoli în genunchi, după care se sprijini cu un genunchi în 
pământ și se ridică încet în picioare. 

Stătea în picioare, privind-o, cu mâinile în șolduri, respirând 
greu, ca și cum ar fi alergat de la Newcastle la Brampton. Ea se 
întoarse și intră încet în casă. Se gândi să o lovească cu 
cazmaua, să o doboare iarăși la pământ, să îi ardă un pumn în 
cârlionţii colilii și să-i izbească capul de peretele dărăpănat al 
casei. Câinele o urmă, rămânând în ușă atunci când ea intră, ca 
și cum l-ar fi avertizat pe Daniel să nu o urmeze. 

Daniel respiră adânc și aruncă o privire în jur, prin curte. 
ledele se întorseseră să-i adulmece buzunarele, în căutare de 
ceva bun. Puii încetaseră să se mai vânzolească și se apucaseră 
să ciugulească printre buruieni. O urmă în casă. 

Ea nu se afla în bucătărie. Ușa de la baie era deschisă și 
Daniel aruncă o privire înăuntru, la raza de soare care se 
strecura înăuntru și la fluturele de porțelan care se găsea încă 
pe poliţă, cu aripile larg deschise. Daniel își întoarse privirea. 

Ea stătea în picioare, în camera de zi, cu o mână pe pian și 
cu cealaltă în șold. Era în continuare încruntată. 

Daniel se uită prin încăpere, ca și cum ar fi văzut-o pentru 
prima oară. Pe polița șemineului era o fotografie a ei de când 
era tânără, împreună cu soţul și fiica. Lângă ea erau trei 
fotografii ale lui Daniel, două în uniformă de școală și una care 
fusese făcută la piaţă. 

Daniel rămase în picioare, cu mâinile în buzunare. I se păru 
ciudat de familiară senzaţia de a se înfuria iarăși pe ea. li 
reamintea de toate celelalte dăți când i se întâmplase același 
lucru, băiat fiind. Acum se simţi prea înalt și prea mare pentru 
a da curs furiei, sprijinindu-se de tocul ușii, în vreme ce ea 
stătea lângă pian. Își aminti că simţise aceeași senzaţie cu 
mulţi ani în urmă: furie, neîncredere, singurătate. Atunci fusese 
mult mai mic. Ea putuse să-l ţintuiască la podea cu greutatea 
ei, dar acum nu mai era cazul. Acum el era cel puternic. 

— Vrei să bei ceva? o întrebă el. 

Minnie nu rosti niciun cuvânt, mulţumindu-se să clatine din 
cap. 

— De ce, nu e încă timpul? 


— E limpede că există o problemă pe care vrei să o discutăm. 

Avea o voce coborâtă; cea pe care o folosea la piaţă faţă de 
oamenii care nu-i plăceau. 

— Mda, ca de pildă aceea a motivului pentru care m-ai-min- 
tit. 

Îşi simți iarăşi lacrimile în gât. Câinele stătea între ei, 
derutat, plimbându-și privirea de la unul la celălalt, ba dând din 
coadă, ba vârându-și-o între picioare. 

— Erai doar un băieţel. Avei nevoie de stabilitate. Aveai 
nevoie de șansa de a te stabili undeva, de dragoste și încredere. 
Pur și simplu, ţi-am oferit șansa de a nu o lua la fugă, vreme de 
un an sau doi. Ti-am oferit șansa de a fi... 

Vorbea în șoaptă. Daniel fu nevoit să ciulească urechile 
pentru a o auzi. 

— Să fiu cu tine? 

— Să fii, să fii pur și simplu tu... 

— Mă îngreţoșezi. 

Ea ridică din umeri. Mâna ei mătură suprafaţa pianului, ca și 
cum ar fi șters praful. 

— Ce eram eu? Doar un înlocuitor nenorocit al ei? 

Minnie se întoarse spre el. Pieptul îi tresălta, dar nu spuse 
nimic. 

— Nu erai un înlocuitor. Eşti fiul meu. Tu esti fiul meu. 

— Aşadar, m-ai dorit atât de mult, încât a trebuit să-mi ucizi 
mama cu cinci ani înainte de a-i suna ceasul? Aș fi putut să o 
mai văd o dată. Aș fi putut... 

Își duse dosul mâinii la nas. Ea îl privea în continuare. g 

— Aveai nevoie de un loc în care să nu te gândești la ea. In 
care să... 

— Ce? Adică mă pot gândi doar la tine, mami! 

— Să te poți gândi în cele din urmă și la tine, să fii un băiat, 
nu să trebuiască să îngrijești pe altcineva. 

— Există vreo diferenţă între a te căra pe tine în pat și a face 
același lucru pentru ea? 

Asta o enervă. Aranjă grătarul în faţa vetrei și adună ziarele 
care erau împrăștiate pe canapea. 

— Oprește-te și gata, rosti ea. 

Glasul îi sună obosit, ca și cum nu i-ar mai fi rămas niciun 
strop de dorinţă de a se lupta, dar își ridică bărbia și vorbi cu o 
voce calmă. Blândeţea fermă a glasului îmblânzi violenţa lui, 


așa cum se petrecuse întotdeauna. 

— Știu că suferi. Înţeleg asta. Poate că s-ar fi cuvenit să-ţi 
spun atunci când ai plecat la universitate, dar m-am gândit că 
nu era momentul potrivit pentru a te tulbura, îmi pare rău că a 
murit. M-am gândit că o să-ţi pot explica, poate, atunci când 
aveai să mai crești. Habar n-ai cât te-ai schimbat atunci când 
nu ai mai fost nevoit să-ţi faci griji pentru ea. Doar uită-te la 
tine acum. Cu voia lui Dumnezeu, în scurt timp o să ajungi 
avocat. Mama ta ar fi fost mândră de tine. Erai un băiat bun și 
drăguţ, dar aveai nevoie să te eliberezi de ea pentru a putea 
alege ce să faci, măcar o dată. 

Daniel i se adresă printre dinţi: 

— Am bătut tot drumul până aici pentru a-ţi spune, în faţă, că 
nu vreau să te mai văd niciodată, și nici să mai vorbesc 
vreodată cu tine. Nu vreau niciun penny de la tine. Nu vreau să 
mai știu nimic de tine. Te urăsc. 

Minnie încremeni, cu o mână pe braţul canapelei. Chipul îi 
era împietrit de durere. Daniel își aminti de nopţile în care ea 
plângea și de faptul că avea exact aceeași privire. Ea înghiţi în 
sec, cu buzele întredeschise. 

— Te rog, fiule. Să vorbim din nou despre asta atunci când o 
să te mai liniștești. Ești supărat. Vreau să înţelegi de ce am 
făcut-o. Nu pentru mine. Nu pricepi cum ea te ducea de râpă. 
Mintea ta era frământată de gânduri legate de ea, și din 
momentul în care ea a dispărut, ai fost în stare să te aduni. 
Uită-te unde ai ajuns acum, și asta doar datorită acestor ani de 
liniște în care ai știut că nu mai trebuia să alergi la ea. 

— Dar trebuia să alerg la ea, asta nu înţelegi. Ea e moartă și 
acum e prea târziu. 

Daniel făcu un pas spre Minnie. Ea își ridică bărbia, ca și 
cum s-ar fi așteptat să o lovească. El tremura, cu mușchii 
gâtului încordaţi din pricina tensiunii. 

— Îmi pare rău, zău așa, rosti ea. Poate că am procedat 
greșit. Am făcut-o spre binele tău, dar ai dreptate, nu ar fi 
trebuit să te mint. Îmi pare rău. 

Pe Daniel îl durea gâtul, atât de tare încerca să-și stăvilească 
lacrimile. Își mușcă buza și își trase mâneca bluzei de trening 
peste palmă. Dintr-o mișcare, mătură fotografiile de pe poliţa 
șemineului. Acestea se prăbușiră în vatra căminului și câinele 
făcu un salt înapoi și lătră, atunci când sticla se sparse. 


Minnie își acoperi gura cu ambele mâini. 

— Nu ar fi trebuit să mă minţi, dar ce ai făcut nu mai poate fi 
schimbat, rosti el pășind spre ea, cu mâinile în lături. Aceasta 
este cea din urmă dată când mă vezi. Tare aș vrea să crăpi! 

Plecă, cu lacrimile rostogolindu-i-se iarăși fierbinţi pe obraji, 
în timp ce deschidea ușa și urca dealul. Intoarce-te, te rog, i se 
păru că aude strigătul ei. 

Își simţi picioarele slăbite în timp ce cobora colina. Mergea 
împleticindu-se, ca și cum ar fi fost rănit, dar căldura soarelui îl 
reconforta, mângâindu-i spatele. Își trecu o palmă peste faţă, 
ștergându-se, conștient că toată căldura și dragostea de care 
avusese parte în această lume rămăseseră și ele în urma lui. Și 
le lăsa în urmă. 

Întors de la alergare, Daniel făcuse un duș și stătea cu un 
prosop înfășurat în jurul șoldurilor, bărbierindu-se. În mod 
normal ar fi făcut-o în grabă și s-ar fi ras în fugă, înainte de a-și 
fi înfulecat micul dejun stând în picioare, în bucătărie. În 
această dimineaţă avea la dispoziţie timp din belșug, așa că se 
săpunea pe îndelete. Cererea pe care Irene o înaintase către 
judecător fusese aprobată. Astăzi Sebastian avea să depună 
mărturie. Era posibil ca până la sfârșitul săptămânii să fie dat 
verdictul. 

Daniel termină bărbieritul și își șterse faţa. Zăbovi cu mâinile 
sprijinite de chiuvetă, studiindu-și imaginea reflectată. Văzu 
linia musculaturii umerilor și bicepșilor și, atunci când își ţinu 
respiraţia și se încordă, deveniră vizibile și liniile mușchilor 
abdominali. Pieptul îi era lipsit de păr, cu excepţia câtorva fire 
din jurul sternului și a unui triunghi cu păr rar de sub buric. Își 
trecu o mână peste falca proaspăt rasă, care acum era netedă. 
Se simţea relaxat după alergare, dar mintea era încă pradă 
grijilor. 

Cunningham demarase vânzarea fermei. Daniel nu voia 
ferma, nu se gândise niciodată la ea, dar simţea totuși un 
ascuţit junghi dureros. 

Se holbă iarăși la chipul său. Își aminti cum Minnie îi lua 
bărbia între degetul arătător și cel mare, spunându-i că era 
chipeș. Își aduse aminte cum îi măturase toate fotografiile de 
pe polita căminului. Își aminti chipul ei, contorsionat de 
durerea gândului că avea să-l piardă, după ce trecuseră prin 
atâtea împreună. Îi dusese dorul, recunoștea asta acum. Ea îi 


lipsise chiar din clipa în care stătuse dinaintea ei, promițându-i 
că ea nu avea să-l mai revadă vreodată. Făcuse împrumuturi și 
lucrase în ture de noapte în barurile din Sheffield, hotărât să 
termine universitatea fără ajutorul ei; hotărât să dovedească 
faptul că nu avea nevoie de ea. Îi lipsise atunci și îi ducea dorul 
și acum. 

Ea dorise să vină la ceremonia lui de absolvire, dar nu-i 
îngăduise. Înainte nu recunoscuse niciodată acest lucru, dar ea 
îi lipsise și în ziua aceea. Își aminti cum privise îngrijorat în jur, 
în caz că ea ar fi venit oricum. Toţi ceilalţi părinţi se aflau 
acolo, împreună cu fraţi și surori. Băuse șampanie de unul 
singur și sărutase o chelneriţă. 

Și apoi se apucase de lucru, iar Minnie îi ieșise din minte. 
Succesul nu se lăsase așteptat așa că își achitase 
împrumuturile și își cumpărase apartamentul din Bow. 

Își puse ambele mâini pe marginea chiuvetei și se aplecă 
înainte, până când ochii săi căprui deveniră vizibili în oglindă. 
Acum i se părea de neînțeles că fusese atât de mult timp 
mânios pe ea. Voise mai mult de la ea - regretele ei nu fuseseră 
niciodată suficiente. Nu se gândise la ceea ce ea pierduse deja, 
înainte ca el să o oblige să-l piardă și pe el. 

Daniel respiră adânc. Cu mintea încărcată de regrete, nu 
prea avea chef să ia în piept ziua ce începea, dar era gata să o 
facă. 

În celulă, Sebastian juca „piatră, hârtie, foarfece” cu 
polițistul. Stătea așezat în genunchi pe prici, în jachetă și 
cravată, chicotind. S-ar fi cuvenit ca juriul să vadă asta, se 
gândi Daniel: nu era un monstru, ci un puști care era încă 
încântat de jocurile copilărești. 

— Vrei să joci, Danny? întrebă Sebastian. 

— Nu, trebuie să mergem curând. 

Judecătorul fusese de acord că Sebastian poate depune 
mărturie, și era limpede că aceasta urma să se întâmple prin 
intermediul unei transmisii video. Nu exista nicio cale pentru a 
aprecia cum avea să se comporte copilul pe parcursul zilei, plus 
că existau și niște considerente de ordin practic, precum 
statura sa prea mică pentru boxa martorilor și necesitatea ca 
expresiile sale faciale să fie vizibile pentru curte. Sistemul 
judiciar penal fusese criticat destul, pe parcursul anilor, 
datorită indiferenţei de care dăduse dovadă față de tinerii 


acuzaţi de infracţiuni majore, așa că judecătorul Baron nu avea 
să ofere ocazia unor noi critici față de procedurile adoptate. 
Transmisia video avea să fie vizibilă în sala de judecată, dar nu 
și pentru cei aflaţi la galerie. 

Mergând spre sala numărul treisprezece, Daniel își verifică 
telefonul mobil. Avea un mesaj de la Cunningham: 

Contractul de vânzare gata de incheiere până la sfârșihd 
săptămânii. Sună-mă mai târziu. 

Daniel se opri pe holul pardosit cu lespezi de piatră, arcurile 
de piatră ale vechiului tribunal închizându-se deasupra 
creștetului său. Nu acum. Nu acum. Expiră și strânse din buze. 
Irene se ivi lângă el. 

Daniel închise telefonul și îl puse în buzunar. 

— Ascultă, vreau să stai cu ochii pe el în dimineaţa asta. 
Dacă ai cumva impresia că nu face față, putem să oprim totul. 
Pare să comunice cu tine, rosti ea. 

— Nu o să fiu împreună cu el. Au o asistentă socială... 

— Știu, dar vom avea pauze regulate. Nu-l pierde din ochi. 

— Așa o să fac... Baftă, zise Daniel. 

* 

— Domnule judecător, îl citez acum pe... Sebastian Croll. 

Ecranul pâlpâi și apoi apăru chipul lui Sebastian. Stătea 
drept și arbora un zâmbet subţire. 

— Sebastian? rosti Philip Baron, întorcându-se cu fața la 
ecran. 

— Da, domnule? 

Daniel se lăsă pe spate în scaun. Da, domnule. În timpul 
repetiției, lui Sebastian nu i se spusese să i se adreseze 
judecătorului în acest mod. Daniel aruncă o privire spre 
galerie. Era plină, dar agitată. Daniel putea simţi frustrarea 
ziariștilor, care nu puteau să vadă ecranul: gâturi aplecate și 
degete se zăreau pe marginea balconului. 

— Vreau să-ți pun o întrebare. Ştii ce înseamnă să spui 
adevărul? 

— Da, domnule, înseamnă să nu spui nicio minciună. 

— Şi cunoşti diferenţa dintre adevăr și minciună? 

— Da, adevărul este ceea ce s-a întâmplat de fapt și 
minciuna, ceea ce nu s-a întâmplat. 

— Şi dacă astăzi promiţi să spui adevărul, ce crezi că 
înseamnă acest lucru? 


— Că trebuie să spun adevărul. 

— Foarte bine, spuse Baron, după care se adresă curții. 
Poate să depună jurământul. 

Irene se ridică. 

— Vreau să ne spui, înainte de toate, despre relaţia ta cu Ben 
Stokes. De când îl cunoști pe Ben? 

— De vreo trei-patru ani. 

— Şi cum l-ai descrie pe Ben, ca pe un prieten? 

— Era prietenul, vecinul și colegul meu de școală - răspunse 
Sebastian răspicat. 

— Şi te jucai cu el în mod regulat? 

— Mă jucam uneori cu el. 

— Cam cât de des? 

Imaginea proiectată era aceea a unui Sebastian gânditor, cu 
ochi mari și verzi, întors într-o parte, chibzuind asupra 
răspunsului. 

— Probabil cam de trei ori pe lună. 

— Şi cam ce fel de lucruri făceaţi împreună? 

— Ei bine, dacă eram la școală ne jucam cu mingea sau 
leapșa. Dacă eram acasă, uneori el venea la mine sau mă 
duceam eu la el, dar de obicei ne jucam afară. 

— L-ai văzut pe Ben în ziua în care a dispărut, Sebastian? 

— Da. 

— Ne poţi spune ce s-a întâmplat? 

— Păi, după cum spus la poliţie, el se plimba cu bicicleta și l- 
am întrebat dacă vrea să se joace. Ne-am jucat o vreme pe 
lângă casele noastre, după care ne-am hotărât să mergem la 
locul de joacă. 

— Cine a hotărât asta? 

— Ei bine, presupun că amândoi. 

Judecătorul interveni, obrajii săi bucălaţi înroșindu-se de 
mânie. 

— Trebuie să o luaţi mai încet, domnișoară Clarke. Uitaţi că 
eu trebuie să consemnez toate astea! 

— Da, domnule judecător, m-am cam lăsat furată de val... 
Acum, Sebastian, ceva mai rar, i-ai spus mamei tale unde aveațţi 
de gând să mergeţi? 

— Nu. 

— Cum așa? 

— Păi nu făceam decât să mergem în parc. E doar la doi pași 


și aveam să ne întoarcem înainte ca ea să afle. 

Daniel expiră pe nas. Sebastian schimbase tempoul în care 
răspundea, oprindu-se după fiecare frază, pentru a-i permite 
judecătorului să ia notițe. 

— Ce s-a întâmplat când v-aţi dus în parc? 

— Ei bine, ne-am alergat și ne-am urmărit unul pe altul și 
după aceea am început să ne luptăm în joacă, dar joaca s-a cam 
transformat într-o bătaie destul de adevărată... Ben a început 
să mă înjure și să mă îmbrâncească... La început i-am spus să 
se oprească, dar nu a vrut cu niciun chip. Așa că l-am împins și 
eu. Atunci a strigat la noi bărbatul înalt, care își plimba 
câinele... domnul Rankine. 

Irene ezită preţ de o clipă. Sebastian își amintise numele 
martorului. 

— Ne-a spus să terminăm, așa că asta am și făcut pentru 
puţin timp - am alergat peste culmea colinei. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? îl îmboldi Irene, dregându-și 
glasul. 

— Păi, am alergat pe terenul de joacă. Era închis, dar exista 
totuși o cale de a intra. Când am ajuns înăuntru, ne-am suit pe 
partea cea mai înaltă a instalaţiei de cățărat, dar după aceea 
am început să mă gândesc la mama mea. Se dusese să se 
întindă, pentru că avea o migrenă. M-am gândit că ar trebui să 
mă întorc și să văd ce mai face... 

Daniel văzu umerii lui Irene relaxându-se. Sebastian era pe 
calea cea bună. 

— Dar... Ben nu voia să mă lase să merg acasă. A început din 
nou să mă îmbrâncească. Eram speriat că avea să mă dea jos 
de pe instalaţia de cățărat. Mă lovea în stomac, mă trăgea de 
păr și se lupta corp la corp cu mine. l-am spus să se oprească, 
dar el nu a vrut, așa că după un timp i-am spus că nu mai era 
amuzant, că o să plec acasă și cu asta basta. 

— Şi după aceea? întrebă Irene. 

— Ei bine, eram pe cale să cobor, dar Ben părea într-adevăr 
trist că plecam acasă. Voia să mai stau. Mi-a spus că o să sară 
de pe cadrul de căţărat. l-am spus să o facă și gata, dar nu m- 
am gândit că într-adevăr avea să o facă. Mă gândeam că nu 
voia decât să mă impresioneze. Sunt mai mare decât el, rosti 
Sebastian, zâmbind. Dorea să mă oprească să mă întorc 
acasă... 


— Şi Ben a sărit? 

— Da, a sărit și a aterizat prost. S-a lovit la nas și la frunte și 
i-a curs puţin sânge. S-a rostogolit pe spate, iar eu m-am dat jos 
să-l ajut. 

— Cum l-ai ajutat? 

— Păi, la drept vorbind nu l-am ajutat cine știe ce. Știu câte 
ceva despre primul ajutor, dar nu prea multe. M-am aplecat 
peste el și am încercat să-i opresc sângerarea. Din nas îi curgea 
mult sânge. I se înroșise faţa... Dar era furios pe mine. S-a 
apucat să mă înjure din nou. Nu știu de ce, căci fusese ideea lui 
să sară. 

— Ce s-a petrecut mai apoi? 

— L-am lăsat pe locul de joacă. I-am spus că o să mă duc să-i 
spun mamei lui că mă lovise și mă înjurase, dar nu am făcut-o. 
M-am gândit că aș fi putut avea necazuri pentru că îl lovisem și 
eu drept răspuns atunci când eram în parc. Mă simțeam prost 
pentru că îl părăsisem acolo. Nu știu cine i-a făcut rău, dar 
uneori îmi doresc să nu-l fi lăsat așa acolo. Mă gândesc... că aș 
fi putut să fac ceva... 

— Ce anume? întrebă Irene. 

Daniel putu să-și dea seama, din tonul vocii ei, că aproape se 
temea să audă răspunsul. 

Se folosește de mărturiile pe care le-a auzit, se gândi Daniel. 
Vrea să explice prezenţa sângelui expirat pe tricoul lui. Daniel 
se mai întreba și dacă băiatul se inspira din declaraţiile 
celorlalţi martori, care își exprimaseră regretul că nu făcuseră 
nimic în ziua aceea - precum Rankine. 

— N-am știut că cineva ar fi putut să-i facă rău. Dacă am fi 
plecat împreună acasă, poate că el ar fi fost în regulă. 

Sebastian privi din nou direct în obiectivul camerei de luat 
vederi. Daniel își ţinu respiraţia. Zâmbetul firav dispăruse, iar 
ochii verzi păreau plini de lacrimi. 

— Şi cât era ceasul atunci când l-ai lăsat pe Ben pe terenul 
de joacă și te-ai întors acasă? 

— Am ajuns acasă pe la ora trei. 

— Îţi mulțumesc, Sebastian, rosti Irene. 

Când se așeză la loc pe scaun, îi aruncă o privire liniștitoare 
lui Mark, asistentul ei, care stătea alături, și apoi ridică dintr-o 
sprânceană spre Daniel. 

După pauză, Gordon Jones se ridică pentru a-l interoga pe 


Sebastian. Zâmbetul firav al băiatului își făcu din nou apariţia 
pe buzele lui. Daniel se aplecă înainte, încremenit. 

— Sebastian, ai auzit înregistrările poliţiei care au fost puse 
mai devreme, în timpul procesului - înregistrări ale 
interogatoriului tău de când erai în arest? 

— Da, domnule. 

— Citesc acum din declaraţia ta: Ne-am dus pe terenul de 
joacă și ne-am urcat pe cea mai înaltă parte a lui, dar după 
aceea a trebuit să mă duc acasă. M-am gândit că trebuia să văd 
ce mai făcea mama mea, să văd dacă îi trecuse migrena. Iti 
amintești să fi spus acest lucru poliţiei? 

Pe ecranul cel mare, Sebastian încuviinţă din cap, fără să 
clipească. 

— Sebastian? rosti judecătorul Baron, intervenind din nou. 
Știu că probabil te simţi ciudat să te afli... la televizor, și să 
vorbeşti... dar dacă ai putea să-ţi formulezi cu voce tare 
răspunsurile, ne-ar fi de mare ajutor. Vreau să spun... 

— E în regulă, am înţeles. Nu pot să dau din cap, trebuie să 
spun „da”. 

— Corect, spuse Baron. 

Pe buzele judecătorului înflori un zâmbet mic și boţit de 
apreciere, în timp ce se întorcea spre notițele sale. 

— Îţi amintești să fi declarat aceste lucruri la poliţie, 
Sebastian? întrebă Jones. 

— Da. 

— Şi asta s-a întâmplat abia mai târziu, când poliţia te-a 
informat că găsise sângele lui Ben Stokes pe hainele și 
încălțările tale, anunţându-te, de asemenea, că era vorba 
despre sânge expirat, așa că tu ţi-ai schimbat versiunea, 
incluzând în ea căderea și sângerarea nazală. Este corect sau 
nu? 

— Eram foarte speriat la secția de poliţie, spuse Sebastian, ai 
cărui ochi păreau uriași și în care Daniel se uită ţintă. Mi-au 
luat toate hainele și m-au îmbrăcat într-un costum de hârtie 
albă... Mi-au spus că nu pot să-mi văd mama și că nu aveau să-i 
spună să vină la mine până când nu le răspundeam la întrebări. 
Eram tare derutat. Pur și simplu, mă speriasem foarte tare. 

Din nou, ochii măriţi păreau împăienjeniţi de lacrimi. 

Daniel zâmbi iarăși în sinea lui. Fusese pe deplin încredinţat 
că Sebastian avea să-l învingă pe Gordon Jones. Săgeţile 


acuzațiilor puteau să-l rănească, dar nu și să-l doboare. 
Sebastian își amintise furia care îl cuprinsese pe Daniel atunci 
când polițiștii anulaseră aducerea mamei lui în camera de 
interogatoriu și folosea acum acest lucru la tribunal, în 
avantajul său. Baird, psihologul a cărui declaraţie fusese 
răstălmăcită de acuzare, le produsese ceva daune, dar acum 
Sebastian făcea același lucru în propriul său proces. Daniel 
apărase în carieră adulţi care nu avuseseră nici pe departe 
abilităţile băiatului. 

— Speriat sau nu, îţi dai seama că ai declarat un lucru 
poliţiei și mai apoi, după ce ai realizat că varianta ta nu ţine, ti- 
ai schimbat depoziţia... Ai mințit. Așa e, Sebastian? 

— Nu cred că am minţit, de fapt. Eram doar speriat și derutat 
și am cam amestecat lucrurile, uitând unele dintre ele. Nu 
voiam decât să-mi văd mama. 

— Sebastian, continuă Gordon Jones - sângele lui Benjamin 
Stokes a fost găsit pe tricoul, blugii și bluza ta de trening; 
fragmente din pielea ta au fost descoperite sub unghiile lui Ben 
Stokes și fibre din blugii tăi au fost identificate în talia 
pantalonilor lui Ben, ca și cum - și sunt sigur că ai auzit cum 
patologul a sugerat acest lucru - l-ai fi încălecat. Te întreb dacă 
l-ai lovit pe Ben Stokes în față cu o cărămidă, pe terenul de 
joacă? 

— Nu, domnule. 

— L-ai lovit în faţă, fracturându-i orbita și provocându-i răni 
grave la cap, care au avut ca rezultat decesul său? 

— Nu, domnule. 

Acum Sebastian răspundea mai tare și mai insistent. Ochii îi 
erau larg deschişi și rotunzi. 

— Cred că ești un mincinos. Recunoști că ai minţit poliţia? 

— Eram derutat. N-am minţit. 

— Şi ne minţi pe noi acum, nu-i așa? 

— Nu, domnule, nu, răspunse Sebastian. 

Își lăsă capul în jos. O mână mititică îi acoperi faţa. Își duse 
degetul arătător la ochi, ca și cum ar fi vrut să oprească o 
lacrimă. 

Curtea ascultă câteva momente suspinele băiatului, înainte 
ca judecătorul să se adreseze asistentei sociale aflate împreună 
cu Sebastian, întrebând-o dacă era nevoie de o pauză. 

Daniel privi cum asistenta socială se aplecă spre Sebastian, 


faţa ei apropiindu-se de a acestuia. Sebastian clătină din cap și 
se îndepărtă de ea. 

Jones continuă. Frunzări prin dosarul său și Daniel se întrebă 
dacă avea să facă apel și la alte transcrieri ale poliţiei. 

Făcu o pauză mai lungă decât părea necesar. Jones era un 
actor: echilibrat, prelungind ieșirile la rampă cât de mult cu 
putinţă, atrăgând toată atenţie asupra sa. 

— Eşti un băiat deștept, Sebastian? 

— Cred că da. 

— Şi mulţi alţi oameni cred același lucru? 

— Poate. 

— Profesorii tăi cred asta? 

— Presupun că da. 

— Părinţii tăi? 

— Da. 

— Şi eu cred că ești deștept, Sebastian. Cred că ești un 
băieţel foarte deștept... 

Sebastian zâmbi cu buzele lipite la auzul laudei. 

— IÎnţelegi foarte bine ce se petrece astăzi aici, la tribunal, 
nu-i așa? rosti Jones, cu un glas sinistru. Ai înțeles ce a spus 
medicul despre rănile lui Benjamin Stokes, despre sânge și 
despre ADN-ul găsit pe hainele tale, nu-i așa? 

Sebastian încuviinţă dând încet din cap, după care spuse: 

— Da. 

— Te uiţi la televizor, Sebastian? 

— Da. 

— În fiecare zi? 

— Aproape în fiecare zi, da. 

— Câte ore te uiţi la televizor în fiecare zi? 

— Nu știu. Poate două sau trei. 

— La ce fel de emisiuni te uiţi? 

— La mai multe feluri. 

— Te uiţi la drame polițiste? 

— Uneori. 

— La emisiuni despre crime, în care se încearcă descoperirea 
făptașului? 

— Uneori. 

— Înţeleg. Ești interesat de tot ce ţine de crimă, Sebastian? 

— Toată lumea e interesată de crimă, răspunse Sebastian. 

Daniel își tinu respiraţia. 


— Vreau să spun că sunt o mulțime de emisiuni TV despre 
asta. Nu ar fi atât de multe dacă oamenii nu ar fi interesaţi de 
ea. 

Daniel oftă. 

— L-ai auzi pe medic mai devreme, spunând că tu manifești 
un interes nesănătos... o curiozitate morbidă, de fapt... pentru 
sânge, moarte și răni? 

Jones rosti toate aceste ultime cuvinte rar, savurând 
dramatismul lor în timp ce vocalele lor loveau aerul din 
încăpere. 

— Da, l-am auzit, dar nu cred că el știa totul despre mine. M- 
a întâlnit doar de două ori. Nu știe ce anume mă interesează, 
ce-mi place și ce nu sau orice altceva. 

— Înţeleg, spuse Jones, aproape pentru sine. Martorul expert 
nu știa nimic... și totuși a făcut comentarii legate de 
diagnosticul tău anterior, de sindrom Asperger. Suferi de 
sindromul Asperger, Sebastian? 

— Nu! 

O încruntătură mânioasă se ivi pe micul chip al băiatului. 
Ochii verzi i se întunecară și sprâncenele i se ridicară. 

— Ştii ce este sindromul Asperger? 

Sebastian stătea mut, încruntat, în timp ce Irene ţâșni în 
picioare. 

— Domnule judecător, cu permisiunea dumneavoastră, 
martorul expert a declarat că Sebastian nu suferă de sindromul 
Asperger, așa cum fusese diagnosticat anterior. 

Baron ridică din umeri și își lăsă colțurile gurii să atârne. 

— Da, domnule Jones, dacă aţi putea să reformulaţi. 

— Îngăduie-mi să te întreb, Sebastian, dacă este adevărat că 
nu ai prieteni? 

— Am prieteni. 

— Înţeleg. Dar declaraţiile profesorilor tăi susţin altceva. 
Cine sunt prietenii tăi... Ben Stokes? 

— Am prieteni. 

— Înţeleg. Avem aici dosarul tău școlar. În el scrie că ești un 
bătăuș; că nimeni nu vrea să fie prietenul tău pentru că ești o 
amenințare pentru ei. 

— Asta nu este adevărat. 

Sebastian dădu semne clare de furie între este și adevărat. 
Ținându-și respiraţia, Daniel începu să șoptească: E în regulă, 


liniștește-te. Esti în regulă, calmează-te. 

Irene se întoarse încet în scaunul ei și îi aruncă o privire lui 
Daniel. El dădu din cap, pentru a o încredința că lucrurile 
aveau să fie OK. În sinea lui, nu mai era atât de sigur. 

— Este adevărat că atunci când îţi faci prieteni, acest lucru 
se întâmplă doar pentru foarte puţin timp? 

— Nu. 

— Alţi copii nu vor să fie împreună cu tine, Sebastian, nu e 
așa? 

— Nu. 

Băiatul nu striga, dar dinţii de jos îi deveniră vizibili. Erau 
mici și albi, precum dinţii de știucă. 

— Nu este adevărat că imediat ce alţi copii ajung să te 
cunoască, aceștia nu mai vor să fie prieteni cu tine? 

— Nu! 

Curtea era fascinată. Pe ecran, obrajii lui Sebastian erau 
îmbujoraţi de furie. 

— Am aici note informative de la unitatea de detenţie 

În custodia căreia te găsești în prezent. Gardienii au 
menţionat în mod special inabilitatea ta de a relaţiona cu alţi 
copii și de a lega relaţii de prietenie... 

Irene se ridică. 

— Domnule judecător, sunt nevoită să protestez. Clientul 
meu este un băiat inocent aflat în arest într-o unitate de 
detenţie unde este de departe copilul cu vârsta cea mai 
fragedă, printr-o serie de adolescenţi cu tulburări severe. Cred 
că este evident, și asta în beneficiul clientului meu, că i-a fost 
dificil să înfiripe relaţii de prietenie în aceste circumstanțe. 

Urmă o mică pauză și Daniel se relaxă, în timp ce atât Jones, 
cât și Baron încuviinţară punctul de vedere al lui Irene. 

— Să ne întoarcem la subiectul uciderii lui Ben... Crima, în 
cele din urmă, este ceea ce te interesează. Ai avut sângele lui 
Ben Stokes pe hainele și încălţările tale: cum te-ai simţit? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Sebastian își pierdu cumpătul preţ de o clipă, în timp ce era 
atras în noţiunile abstracte ale lui Jones. 

— Ei bine, atunci când se presupune că lui Ben a început să-i 
curgă sânge din nas, sânge care a ajuns pe îmbrăcămintea și pe 
încălțămintea ta, cum te-ai simţit? 

— În regulă. Nu era decât niște sânge. Toată lumea are 


sânge. 

— Înţeleg. Așadar, te-ai simţit bine cu sângele lui Ben pe 
tine, în drum spre casă? 

— M-am simţit OK. Doar era un lucru natural. 

Sebastian privea spre colţul ecranului, ca și cum și-ar fi 
amintit. Zâmbetul lui fin își făcuse din nou apariţia. 

— Şi atunci când Ben a fost rănit, cum te-ai simţit? 

— Păi, el s-a rănit. Nu eu. Nu am simţit nimic. 

— Cum crezi că s-a simţit Ben? 

— Ei bine, căzuse și sângera, dar așa se întâmplă uneori, 
atunci când te lovești la nas. Uneori... nu e nevoie să lovești 
prea tare pe cineva... uneori cineva primește o palmă și începe 
să-i curgă sânge din nas. Nasurile sunt foarte sensibile. 

Daniel simţi o durere în diafragmă. Sebastian părea că se 
află tot mai departe. În spatele ecranului, era ca și cum s-ar fi 
găsit într-o altă dimensiune, pierdut faţă de toate eforturile pe 
care le făceau pentru a-l salva. Era irecuperabil, pierdut. 
Curtea auzise un băiat care nu dădea dovadă de empatie atunci 
când venea vorba de violenţa accidentală, dar Daniel știa că 
Sebastian se referea cu precădere la King Kong lovindu-i 
mama. 

— L-ai lovit pe Ben, Sebastian, pentru a-i face nasul să 
sângereze? întrebă Cordon Jones, aproape în șoaptă. 

Daniel fu surprins că Sebastian putea să-l audă. Dacă s-ar fi 
aflat în sala mare, Jones ar fi fost nevoit să vorbească mai tare. 

Sebastian clătină din cap. 

— Nu. 

— Sângele... e natural - repetă Jones. Toată lumea are 
sânge... Când aveai sângele lui Ben pe tine, te-ai simţit bine. Ai 
avut vreodată sângele altcuiva pe tine, Sebastian? 

— Ei bine... pe al meu... când m-am rănit. 

— Înţeleg. Pe al altcuiva? 

Sebastian rămase pe gânduri câteva clipe, uitându-se într-o 
parte cu ochii săi verzi și încercând să-și aducă aminte. 

— Sângele mamei mele... nu atunci când m-am născut, vreau 
să spun, pentru că la naștere curge mult sânge, care ajunge pe 
copil, ci după aceea când, dacă era rănită și mă atingea, uneori 
sângele ei putea să ajungă pe mine. 

— Înţeleg. Ai făcut vreodată pe altcineva să sângereze? 

Irene se ridică în picioare. 


— Domnule judecător, trebuie să mă întreb asupra relevanţei 
acestei modalităţi de abordare. 

Baron încuviinţă din cap și își drese glasul, tare. 

— Da, domnule Jones, n-ar strica dacă aţi putea să încercaţi 
să nu vă abateţi de la subiect. 

— Foarte bine, domnule judecător. Sebastian - ai declarat 
poliţiei - și am citit acum în transcrierea interogatoriului tău: 

— Stii al cui sânge este posibil să se afle pe tricoul tău? 

— Al unei păsări? 

— De ce, ai rănit vreo pasăre? 

— Nu, dar o dată am văzut una moartă și am ridicat-o. Era 
caldă încă și sângele ei era lipicios. 

Irene se ridică iarăși în picioare. 

— Domnule judecător - începu ea, dar Baron o reduse la 
tăcere cu o mișcare a mâinii. 

— Vreau să aud răspunsul, rosti el. Dar, domnule Jones, 
domnișoara Clarke are dreptate, trebuie să vă formulaţi mai 
clar întrebarea. 

— Da, domnule judecător. 

Irene se așeză. 

— Îţi amintești să fi declarat așa ceva poliţiei, Sebastian? 
întrebă Jones. 

— Da. 

— De ce ai crezut că sângele de pe hainele tale aparţinea 
unei păsări și nu lui Ben? 

— Eram derutat. Întâmplarea cu pasărea avusese loc într-o 
altă zi. 

— Înţeleg, într-o altă zi. Ai rănit pasărea respectivă? 

— Nu, răspunse Sebastian, după care se opri. 

Ochii i se întoarseră spre stânga ecranului, ca și cum ar fi 
chibzuit mai bine. Daniel se gândi că arăta aidoma unui mic 
sfânt persecutat. Sebastian își prinse buza de jos cu dinţii și 
supse. Îi dădu drumul cu un sunet care semăna cu un sărut. 

— Am ajutat-o... 

— Vorbește-mi despre pasăre, Sebastian. Ce i-ai făcut, cum 
de sângele ei a ajuns pe hainele tale? 

Din nou, privirea lui Sebastian se îndreptă în sus, în timp ce- 
și aducea aminte. Ochii băiatului păreau enormi pe ecranul cu 
diagonală mare. 

— Păi... era o pasăre pe care am găsit-o în parc, într-o zi. 


Avea o aripă frântă. Era un guguștiuc sau ceva de soiul ăsta. Se 
tot învârtea în loc, din pricina faptului că nu putea să zboare. 
Era pe moarte, înţelegeţi. Avea să fie mâncată de o vulpe, un 
câine sau o pisică sau, pur și simplu, ar fi murit de foame... 

— Înţeleg. Și tu ce ai făcut? 

Jones stătea cu trupul întors spre juriu, dar de fiecare dată 
când i se adresa lui Sebastian trebuia să privească în direcția 
camerei de luat vederi. 

— Am călcat-o pe cap; trebuia să o scap de chinuri, dar nu a 
murit. Gheruţele încă i se mișcau. 

Ca și cum cuvintele nu ar fi fost suficiente, Sebastian își 
ridică ambele mâini în dreptul feţei. Își ţinea degetele ca pe 
niște gheare, mișcându-le spasmodic. 

— Așa că a trebuit să îi vin de hac. 

— Ce ai făcut? întrebă Jones. 

— l-am smuls capul și apoi... s-a liniștit, răspunse Sebastian, 
uitându-se iarăși în stânga-sus, amintindu-și. Dar atunci 
sângele păsării a ajuns pe mine. A 

Sebastian își întoarse din nou privirea spre cameră. Își frecă 
mâinile una de cealaltă, ca și cum le-ar fi spălat. 

Daniel își împreună strâns palmele, pe sub masă. Erau 
umede de sudoare. 

— De ce ai decis că era nevoie să ucizi pasărea, Sebastian? 
șopti Gordon Jones, întors în continuare de la băiat. 

— V-am spus. Ar fi murit oricum. A trebuit să o scutesc de 
chinuri. 

— Ai fi putut să o duci la un veterinar. De ce nu ai vrut să 
ajuţi pasărea? De ce ai hotărât să o ucizi? 

— Nu cred că veterinarii ajută guguștiuci cu aripile rupte, 
răspunse Sebastian, pe un ton autoritar și condescendent 
totodată. Veterinarul ar fi ucis-o și el, numai că ar fi folosit un 
ac pentru asta. 

Cuvântul ac păru să străpungă pojghița de tăcere din 
încăpere. Se iscă un fel de freamăt, ca și cum oamenii aflaţi în 
sala de judecată s-ar fi foit în scaune. 

— Cum te-ai simţit când a murit pasărea? întrebă Jones. 

— Ei bine, era atât de mititică și a trebuit să moară, așa că 
era păcat. Dar era mai bine așa decât să sufere. 

— Ben Stokes era mititel. Te-ai necăjit atunci când a murit? 

Sebastian clipi, de două sau poate de trei ori; își întoarse 


capul într-o parte, ca și cum ar fi așteptat ca degetele lui 
Charlotte să-i treacă prin păr. 

— Păi... și eu sunt mititel, rosti el. De ce e toată lumea atât 
de interesată de Ben? Acum el e mort, dar eu sunt încă aici. 

În încăpere pogori o tăcere nefirească. 

— Nu mai am întrebări pentru acest martor, domnule 
judecător, spuse Jones. 

— Domnișoară Clarke? întrebă Baron. 

Daniel aproape că nu mai putea să respire, dar o privi pe 
Irene ridicându-se. În pofida mărturiei, ea părea puternică, 
îndrăzneață. 

— Sebastian, rosti Irene. 

Vocea ei era limpede și trezi la viaţă încăperea. Sebastian se 
întoarse din nou spre camera de luat vederi, clipind. 

— Ben Stokes era prietenul tău. Ce-ţi plăcea la el? 

— Era amuzant și... era în stare să facă foarte bine tumbe cu 
spatele. Eu nu sunt în stare. Mă fac să mă doară gâtul. 

— Îl cunoșteai pe Ben de aproape patru ani. În tot acest 
răstimp, v-aţi luptat fizic, astfel încât vreunul dintre voi să 
ajungă la spital sau măcar în situaţia de a i se acorda primul 
ajutor? 

— Nu, dar uneori ne jucam de-a lupta corp la corp și ne-am și 
bătut de câteva ori, dar fără să ne rănim, de fapt. 

— Înţeleg. L-ai ucis pe Ben Stokes în ziua de 8 august a 
anului curent? 

— Nu, răspunse Sebastian liniștit, cu bărbia plecată în piept. 

— L-ai lovit pe prietenul tău Ben Stokes cu o cărămidă în 
faţă, pe locul de joacă, în data de 8 august? 

— Nu! 

Gura lui Sebastian era rotunjită și privirea aţintită în jos, 
epuizată. 

Daniel putu simţi cum se schimba energia din cameră. Juriul, 
ba chiar și cei aflaţi la galerie, păreau șocați de faptul că Irene 
aborda copilul în acest mod. Dar Daniel era mândru de ea, din 
această pricină. Era posibil ca păsărea să fie dată acum uitării. 

— Nu mai am alte întrebări, domnule judecător. 

Aparatul video zumzăia. Sebastian se holba la camera de luat 
vederi, cu ochii strălucind și cu un zâmbet subţire pe buzele-i 
rozalii. Se șterse la ochi, pe rând, după care 

Își ridică privirea. Chipul său alb captivă curtea pentru o 


ultimă oară, după care monitoarele fură stinse. 

Daniel ieși afară pentru că avea nevoie de aer. Va trebui să 
coboare și să-l vadă pe băiat înainte de reîntâlnirea curții. 

Fusese greu pentru Daniel să-l privească pe Sebastian 
depunând mărturie. Își ridică gulerul și se uită la norii care 
treceau peste clădiri. În mintea lui se învălmășeau amintiri mai 
noi și mai vechi. Văzu chipul lui Sebastian mărit pe ecran; auzi 
clinchetul găleţii și al cazmalei în curtea lui Minnie; o văzu din 
nou pe Minnie căzând - pierzându-și echilibrul și prăvălindu-se 
pe șoldul beteag - atunci când o împinsese de lângă el. 

O rănise, abia acum își dădea seama. 

Durerea provocată de minciuna pe care ea i-o spusese părea 
acum mai puţin importantă decât durerea pe care i-o provocase 
el. Ea știuse întotdeauna ce era mai bine pentru el. Atunci el nu 
pricepuse asta, dar ea nu făcuse decât să îl protejeze. Se gândi 
la ea aflată pe moarte, dorindu-și să-l mai vadă pentru o ultimă 
dată, dar știind că el nu avea să vină. Ea era singura persoană 
despre care el credea că îl iubise cu adevărat. Închise ochii, 
amintindu-și greutatea caldă a mâinii ei pe creștetul lui atunci 
când îi spunea noapte bună. Chiar și pe parcursul anilor furioși, 
nu se îndoise niciodată că ea îl iubea. Spera ca și ea să fi știut 
că și el o iubise, la rândul lui. Ani în șir nu mai voise să știe de 
ea, dar acum realiză că ea făcuse totul doar pentru el. 

Daniel se duse să vadă ce mai făcea Sebastian, care se juca 
din nou în celulă, cu polițistul. Era vorbăreţ și plin de energie, 
stând în picioare pe priciul lui și întinzându-se spre tavan. Nu 
părea afectat de interogatoriul încrucișat și nici nu părea să-i 
de pese de ceea ce făcuse bine și ce nu. 

— M-am descurcat bine? întrebă Sebastian, clipind din ochi 
spre Daniel. 

Daniel își vâri mâinile în buzunare. 

— Te-ai descurcat bine. 

Ajuns la etaj, Daniel îl sună pe Cunningham. 

— O să fii ușurat să afli că totul s-a terminat cu bine, spuse 
Cunningham. Știu că te gândeai că o să fie nevoie de secole să 
vindem, dar totul s-a petrecut mai repede decât m-aș fi gândit 
vreodată că e posibil. Dai tu o fugă până aici sau vrei să-ţi 
trimit eu actele? 

— Trimite-mi-le, răspunse repede Daniel, după care continuă 
să pășească pe coridor, trecându-și o mână prin păr. Sau... poţi 


să mai aștepți? S-ar putea să dau o fugă în weekend. Vreau să 
mai văd locul pentru ultima oară - pur și simplu... Poţi să mai 
aștepți, la drept vorbind? 

— Fireşte. Îmi pare rău că s-a întâmplat în... timpul unor 
momente grele pentru tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Te-am văzut la televizor. Îngerul Ucigaș. Eşti implicat în 
acel caz. 

Daniel respiră adânc. Toată lumea se gândea la Sebastian. Se 
întrebă ce decizie urma să adopte juriul. 

Jones avea un aer triumfător în timp ce-și trecea privirea 
peste notițe. Pledoariile finale erau programate să fie rostite în 
timpul dimineţii, iar recapitularea judecătorului în faţa juraţilor 
să urmeze după-amiază. Judecătorul își făcu apariţia și galeria 
se umplu. Daniel încercă să nu privească chipurile jurnaliștilor. 

Jones își așeză hârtiile pe pupitru și se întoarse spre jurati, 
cu mâinile în buzunare, legănându-se pe călcâie. 

— Întoarceţi-vă cu mintea înapoi și gândiţi-vă la tot ceea ce 
aţi auzit în legătură cu întâmplările din ziua de 8 august... L-aţi 
auzit pe acuzat recunoscând că s-a jucat împreună cu micuțul 
Ben Stokes în ziua cu pricina. Un martor l-a văzut pe acuzat 
bătându-se cu Ben în parc și l-a identificat ulterior ca bătându- 
se pe terenul de joacă unde Ben a fost găsit mort. Genul de 
rană pe care a suferit-o Ben nu ne permite să stabilim cu 
precizie ora atacului, ci doar ora morţii, în jur de șase seara. 
Acest lucru înseamnă că este posibil ca Ben să fi suferit rănile 
fatale în orice moment al după-amiezii și serii, din moment ce a 
fost văzut pentru ultima oară în viaţă în jurul orei două după- 
amiază. Acuzatul susține că dispune de un alibi - mama lui - 
începând cu ora trei a după-amiezii, dar aţi auzit ce cocktail de 
medicamente înghiţise mama băiatului în ziua respectivă, așa 
că este corect să vă întrebaţi dacă este demnă de încredere. Aţi 
auzit depoziția experților de la laborator, care v-au explicat că 
sângele victimei a fost transferat pe îmbrăcămintea 
agresorului. Vă reamintesc faptul că acuzatul a prezentat 
zgârieturi defensive pe braţe și, de asemenea, fibre provenind 
de la hainele victimei pe blugii săi, sugerând că încălecase 
victima. Din această poziţie, ar fi existat posibilitatea ca 
acuzatul să fi folosit forța gravitaţiei pentru a-l ajuta să producă 
acele brutale și semnificative răni faciale, care au avut ca efect 


sângerarea până la moarte a lui Ben Stokes. Aţi audiat mărturia 
experţilor de la laborator, care au atestat faptul că petele de 
sânge de pe hainele acuzatului erau rezultatul unui „atac 
violent asupra feţei sau nasului, victima împroșcând atunci 
agresorul cu sânge”. Să nu vă lăsaţi înșelațţi. 

Jones făcu o pauză, bătând în pupitru cu degetul arătător. 
Pentru un plus de expresivitate, se aplecă înainte și ridică 
degetul, uitându-se la juriu fără să clipească. 

— Aceasta nu este o crimă oarecare, pe care să o putem 
trece cu vederea. Nu a fost vorba de vreun accident, o scăpare 
sau de un pas greșit. A fost vorba despre o crimă violentă și 
sângeroasă, săvârșită faţă în faţă. L-aţi auzit chiar pe acuzat 
povestind despre fascinația pe care o resimte faţă de crimă și 
moarte. Aţi auzit experți depunând mărturie că acuzatul suferă 
de o tulburare mai blândă din spectrul sindromului Asperger: o 
tulburare care îl împinge spre acte de violenţă, care îl face să 
lege cu dificultate relaţii de prietenie, dar o tulburare care nu-l 
poate împiedica să mintă în legătură cu acţiunile sale. Şi asta a 
și făcut, atunci când, depunând mărturie, v-a spus că nu a ucis 
victima. I-am ascultat și pe vecinii victimei, ai căror copii au 
fost terorizaţi de acuzat înainte ca acesta să meargă chiar mai 
departe, ucigându-l cu brutalitate pe Benjamin Stokes. Acuzatul 
i-a ameninţat pe copiii din vecini cu cioburi de sticlă și chiar a 
bătut și a rănit fizic victima înainte de a o ucide, în cele din 
urmă, în data de 8 august. Băieţii mai fac năzbâtii, dar acest 
băiat a fost un pericol cunoscut în tot cartierul. S-a dovedit 
capabil de această crimă înfiorătoare. Dovezile de laborator îl 
plasează la locul faptei. Știm că acuzatul și victima s-au luptat 
și că sângele victimei a ajuns pe hainele acuzatului. Sebastian 
Croll este un bătăuș dovedit, cu un interes bolnăvicios faţă de 
crimă, crimă pe care a comis-o în data de 8 august a acestui an. 
Știu că atunci când vă veţi opri pentru a analiza datele acestui 
caz, îl veţi găsi pe acuzat, Sebastian Croll... vinovat. 

Daniel putea să vadă deja titlurile articolelor din ziare: UN 
BĂTĂUȘ CU UN INTERES BOLNĂVICIOS FAŢĂ DE CRIMĂ. Se 
gândi la procesul lui Tyrel și la faptul că însuși verdictul păruse 
un act de violenţă. 

La pauză, Daniel însoţi familia Croll afară din sala de 
judecată. Chiar și pielea de pe chipul lui Charlotte tremura. 
Conduse familia în sala de așteptare destinată publicului. 


Kenneth Croll își îndrumă soţia în încăpere, ţinând-o de cot. 
Ceru niște cafea, dar Charlotte tremura prea tare pentru a fi 
capabilă să introducă monedele în fanta automatului. Daniel o 
ajută și duse cănile până în locul în care Kenneth stătea aplecat 
într-un scaun, cu picioarele depărtate și cu mâinile împreunate 
la ceafă. 

— Putem face recurs? întrebă Kenneth. 

— Vorbim despre recurs dacă este găsit vinovat, răspunse 
Daniel. 

Ochii lui Croll părură să scapere de mânie. Daniel îi înfruntă 
privirea. 

* 

Întors în sala de judecată, Daniel se gândi că Irene părea 
agitată. Nu o mai văzuse niciodată atât de neliniştită. Era 
agitată, răsucindu-și ceasul pe încheietură. Nu avusese nicio 
șansă să-i vorbească, dar ea îi aruncă o privire. Daniel mimă 
din buze baftă. Ea zâmbi și își întoarse privirea. Atunci când se 
anunţă reluarea procesului, Irene se ridică și își lăsă agenda 
deschisă pe pupitru. Domnea liniștea în timp ce ea își revedea 
notițele și își reamintea argumentele. Când îl apăraseră pe 
Tyrel, Irene își repetase pledoaria finală cu Daniel, în seara 
dinainte. Își aminti cum mergea încoace și-ncolo prin faţa lui, în 
ciorapi. 

Acum ea se întoarse spre juriu. 

— Sebastian... e un băieţel - începu ea, fără să mai pară 
agitată, cu umerii drepţi și cu bărbia ridicată. Sebastian... are 
unsprezece ani. Dacă ar fi avut cu optsprezece luni mai puţin, 
astăzi nu s-ar fi aflat dinaintea dumneavoastră. Sebastian este 
un copil acuzat de crimă. Este acuzat de uciderea unui alt 
băieţel, un copil chiar și mai mic decât este el acum. Faptul că 
Ben a fost ucis este o tragedie și un lucru care ar trebui să ne 
facă pe toţi să ne simţim devastati... dar nu îi vom face dreptate 
micului Ben, condamnând persoana greșită și în niciun caz 
condamnând un alt copil nevinovat. Toate ziarele se dau în vânt 
după un subiect bun, și știu că aţi citit despre acest caz în 
ziare, chiar înainte de a veni la tribunal, înainte de a afla că veţi 
face parte din acest juriu. Ziarele au vorbit despre decăderea 
societăţii, despre eșecul familiei... Ziarele au folosit cuvinte 
precum rău, blestemat și vicios. Dar, doamnelor și domnilor, 
trebuie să vă reamintesc faptul că aceasta... nu este o poveste 


de presă. Acest proces nu este despre decăderea socială și nu 
cu asta trebuie să vă ocupati. Datoria dumneavoastră este să 
analizaţi faptele, așa cum v-au fost prezentate în această sală 
de judecată, nu în presă. Datoria dumneavoastră este să ţineţi 
seama de mărturii și numai de mărturii, înainte de a decide 
dacă acuzatul este vinovat sau nevinovat. Aţi văzut niște 
imagini teribile și ați audiat niște mărturii neplăcute pe 
parcursul acestui proces. Este natural ca atunci când vă sunt 
prezentate asemenea acte de violență șocantă să doriţi să 
învinovăţiţi, să vreţi să găsiţi... un responsabil. Dar acest 
băieţel nu este responsabil pentru violența care v-a fost 
înfățișată în timpul acestui proces. Așadar, care sunt dovezile? 
Nu există martori ai acestei crime teribile. Nimeni nu l-a văzut 
pe Ben fiind rănit. Un martor a susţinut că i-a văzut pe 
Sebastian și pe Ben bătându-se după-amiaza târziu, în ziua 
crimei, dar depoziția martorului nu este demnă de încredere. 
Printre probe există și arma crimei; dar aceasta nu poate fi 
pusă în legătură cu vreun suspect. Nu s-au găsit amprente sau 
probe ADN pe cărămida care a fost utilizată pentru a-i curma 
viața micului Ben Stokes. El a suferit un hematom cerebral, 
ceea ce înseamnă că știm, cu aproximaţie, ora la care a decedat 
- în jur de ora șase seara - dar nu știm când a fost atacat și 
când a suferit fatala lovitură. Sebastian se afla la el acasă de la 
ora trei a după-amiezii, cu mult timp înainte ca Ben să fie dat 
dispărut. Sebastian recunoaște că s-a bătut cu Ben mai 
devreme, în ziua respectivă, și ne-a spus cum a sărit 

Ben de pe cadrul de căţărat, provocându-și sângerarea 
nazală. Picături din sângele lui Ben și fibre din hainele lui au 
ajuns pe îmbrăcămintea lui Sebastian, dar nu mai mult decât ar 
fi fost de așteptat în decursul a câteva ore de joacă, în timpul 
cărora a avut loc o ceartă copilărească și un accident. Chiar 
martorii specialiști citați de acuzare v-au spus că s-ar fi așteptat 
ca pe hainele lui Sebastian să existe mai mult sânge, în cazul în 
care chiar l-ar fi ucis pe Ben în acest mod violent. Aceia dintre 
dumneavoastră care au copii știu că micile cantităţi de fibre și 
sânge descoperite pe îmbrăcămintea lui Sebastian sunt cât se 
poate de firești pentru o încăierare normală, în joacă. Uciderea 
lui Ben a fost brutală, dar pentru săvârșirea ei a fost nevoie, de 
asemenea, de o forță considerabilă și știu că vă veţi pune la 
îndoială ridicola sugestie a acuzării, conform căreia băieţelul 


aflat astăzi în fața dumneavoastră ar fi fost capabil să acţioneze 
cu o asemenea forță. Știm că martorul, domnul Rankine, este 
miop. Nu l-a văzut pe Sebastian împreună cu Ben în după- 
amiaza respectivă, dar a văzut pe altcineva încercând să-i facă 
rău băieţelului? A declarat că este posibil să fi văzut un adult 
de talie mică atacându-l pe Ben. 

Irene întoarse o pagină din agendă. Respiră adânc și înghiţi 
în sec, dând încet din cap spre juriu. Daniel se uită la membrii 
juriului. Erau captivaţi, privind-o pe Irene și dându-i crezare. 

— Aţi auzit că Sebastian suferă de o formă foarte ușoară a 
sindromului Asperger și că este posibil ca aceasta să-l facă pe 
Sebastian să pară mai... iritabil decât alţi copii de unsprezece 
ani pe care-i cunoașteţi, dar... oricât de neobișnuit l-aţi 
considera, nu trebuie să lăsaţi ca această impresie să vă 
distragă de la probele cazului. Sebastian... a fost îndeajuns de 
curajos încât să ne destăinuie varianta sa. Nu era nevoie de așa 
ceva, dar el a vrut să vorbească astfel încât dumneavoastră să 
puteţi auzi adevărul despre cele întâmplate în ziua respectivă, 
cu propriile sale cuvinte. Este posibil ca Sebastian să fie mai 
iritabil, dar nu este un ucigaș. Poate să fie un bătăuș la școală, 
dar nu este un criminal. Faptele: dacă Sebastian l-a ucis pe 
Ben, ar fi trebuit să ajungă acasă, în ziua aceea, mânjit tot de 
sânge. N-ar fi avut cum să ajungă acasă la ora trei, pentru a se 
uita la televizor împreună cu mama lui. Sebastian este un 
băieţel și nu ar fi avut cum să mânuiască arma crimei cu forța 
necesară uciderii lui Ben. Dar, chiar și mai important, nu există 
nicio dovadă care să facă legătura între cărămidă și Sebastian, 
și nimeni nu l-a văzut pe Sebastian făcându-i rău lui Ben. A fost 
văzut alergându-se și luptându-se cu Ben în parc, dar hârjoana 
cu pricina nu l-a îngrijorat pe bărbatul care i-a văzut, 
nedeterminându-l să încerce măcar să-i despartă pe băieţi sau 
să raporteze poliţiei incidentul. Martorul acuzării s-a dus acasă 
și s-a uitat la televizor deoarece ceea ce văzuse nu era un act 
de violenţă care să preceadă o crimă, ci o dispută cât se poate 
de normală între doi băieţei care, atunci când un adult le-a 
strigat să se oprească, au făcut exact acest lucru. Mai 
important, ce rol a jucat poliţia, a cărei misiune este să facă 
dreptate? Domnul Rankine a recunoscut că este posibil să fi 
văzut un adult, într-o bluză albă sau albastrudeschis, atacându-l 
pe Ben. Ce a făcut poliția în această direcţie? Au verificat 


înregistrările camerelor de luat vederi municipale și nu au găsit 
nimic, așa că ce altceva au mai făcut? 

Irene își ridică ambele mâini spre juriu, ca și cum i-ar fi 
invitat să răspundă. 

— Nimic, rosti ea, ridicând din umeri și sprijinindu-se de 
pupitru, ca și cum s-ar fi resemnat în fața unei asemenea 
delăsări. Conform tuturor înregistrărilor, este posibil ca 
agresorul să fi fost un adult - cineva îmbrăcat într-o bluză albă 
sau albastru-deschis, care l-a atacat și l-a ucis pe Benjamin 
după ce Sebastian a părăsit locul de joacă. Această posibilitate 
importantă, pe care chiar martorul acuzării a subliniat-o, nu a 
fost investigată câtuși de puţin, așa cum s-ar fi cuvenit. Suntem 
siguri că acest băiat a săvârșit această crimă sau există într- 
adevăr posibilitatea ca altcineva să o fi făcut? Și astfel, trebuie 
să vă întrebaţi pe dumneavoastră înșivă dacă este în regulă să-l 
condamnaţi pe băiat pe baza acestor probe. Daţi măcar o dată 
la o parte ziarele, imaginile teribile pe care le-aţi văzut și 
lucrurile pe care le-aţi auzit; gândiţi-vă măcar o dată că nu 
există absolut nicio probă care să dovedească direct faptul că 
Sebastian l-a ucis pe Ben: nu există nicio probă de laborator 
care să fie compatibilă cu o rană de acest gen, nu există 
amprente pe arma crimei, nu există martori ai atacului propriu- 
zis - sunteţi nevoiţi să ajungeţi la singura concluzie raţională 
care a mai rămas. Acuzarea trebuia să dovedească dincolo de 
orice îndoială rezonabilă că acuzatul este vinovat. Această 
povară se află pe umerii acuzării, nu pe cei ai apărării. Acum 
trebuie să apreciaţi dacă s-a achitat sau nu de această sarcină, 
sau dacă aveţi într-adevăr îndoieli legate de dovezile indirecte 
care v-au fost prezentate. Înaintea dumneavoastră nu se află un 
criminal înrăit, cu o serie de condamnări anterioare. Nu este 
decât... un băieţel. Atunci când vă veţi întoarce din camera de 
dezbateri a juriului, vreau să fiţi foarte siguri... foarte siguri că 
aţi luat decizia corectă. Știu că veţi analiza faptele așa cum se 
prezintă și că vă veţi da seama că Sebastian... este nevinovat. 
Dacă veţi crede că Sebastian este nevinovat, trebuie să-l 
achitaţi. An cazul în care credeţi că Sebastian este probabil 
nevinovat trebuie să-l achitaţi. Chiar și dacă credeţi că 
Sebastian este posibil să fie nevinovat, trebuie să-l achitaţi. 

Irene își strânse notițele. 

— Vă mulțumesc pentru că m-aţi ascultat. 


Recapitularea judecătorului în faţa juraţilor dură toată după- 
amiaza, așa cum și era de așteptat, apoi juriul se retrase pentru 
a decide verdictul. 

Daniel lucră până târziu la birou și apoi se duse la Crown 
pentru a prinde ultima comandă. Îi trimise un mesaj lui Irene 
atunci când se afla la jumătatea halbei: „Mă gândesc la ziua de 
mâine. Nu sunt sigur că sunt pregătit pentru ea. Sper că ești 
OK”. Nu primi niciun răspuns. 

A doua zi era vineri, iar Daniel lucră întreaga dimineaţă 
înainte de a fi sunat și anunţat că juriul ajunsese la un verdict. 

La tribunal, toată lumea se adunase din nou; avocaţi, familii, 
ziariști și public. Sebastian se așeză lângă Daniel, așteptând 
decizia care avea să-i definească restul vieţii. 

Daniel aruncă o privire în jur, în timp ce curtea era în ședință 
de lucru. Minutele se târau greu, la fel ca mersul procedurilor. 
Trase cu ochiul în jos, la micul băieţel de lângă el, remarcând 
din nou postura îndrăzneață a bărbiei lui, ochii tineri și verzi 
aflaţi în așteptare, îngrijoraţi. 

Puse o mână pe spatele lui Sebastian. Băieţelul părea tare 
elegant astăzi, într-o cămașă curată și nouă care îi era prea 
mare la guler și cu o cravată în dungi. Ridică privirea spre 
Daniel și zâmbi. 

Baron se ridică din scaunul său și se uită atent, pe deasupra 
ochelarilor, la Sebastian și Daniel. 

— Copilul nu trebuie să stea în picioare. 

Aprodul se ridică și se adresă juriului. 

— Primul jurat este rugat să se ridice. 

Primul jurat era o femeie. Aceasta se ridică în picioare și își 
împreună mâinile în faţă. 

— Aţi ajuns la un verdict asupra căruia să fiți de acord cu 
totii? 

— Da, răspunse femeia, care era de vârstă mijlocie, vorbind 
clar. 

— L-aţi găsit pe acuzat, Sebastian Croll, vinovat sau 
nevinovat de uciderea lui Benjamin Stokes? 

Daniel nu era în stare să respire. Aerul era compact. Toţi 
ochii celor aflaţi în sala aglomerată a tribunalului erau aţintiţi 
asupra buzelor femeii, așteptând-o să vorbească. Daniel putea 
simţi tensiunea care emana din tânărul băiat aflat alături de el. 

Atunci când Tyrel se aflase pe banca acuzaților, Daniel se 


simţise departe de el și lipsit de vreo putere. Și totuși, acum se 
simţea și mai rău avându-l pe Sebastian alături, percepând 
atingerea brațului băiatului, privind legănarea aproape 
imperceptibilă a trupului acestuia, mirosindu-i părul curat. Cu 
micul său client chiar alături de el, nu era mai capabil să-l 
protejeze pe Sebastian decât fusese în stare să o facă în cazul 
lui Tyrel. 

Dacă Sebastian era condamnat pentru crimă, judecătorul nu 
avea să dea dovadă de prea multă clemenţă și urma să-l trimită 
după gratii, așa cum îi cerea și legea. Chiar și după stabilirea 
sentinței, durata încarcerării lui 

Sebastian nu avea să fie decisă de specialiștii din domeniul 
juridic, ci de ministerul de interne. Atunci viața băiatului ar fi 
depins de  oportunismul politic, fiind la bunul plac al 
ministerului de interne să prelungească această condamnare, 
pentru a diminua indignarea publicului și a presei. 

Daniel se gândi la anii pe care copilul urma să-i petreacă în 
casa de corecție și mai apoi în închisori destinate adulţilor; la 
drogurile la care avea să apeleze, la relaţiile pe care avea să și 
le stabilească și la care va învăţa să renunţe; la înstrăinarea pe 
care o va simţi faţă de societate și față de propriul său viitor. 
Viitorul său avea să implice întotdeauna un anume fel de 
închisoare. Primul jurat își ridică privirea pentru a se uita la 
aprodul care i se adresase. 

Sebastian expiră și, în același timp, își strecură mâna în cea 
a lui Daniel. Acesta își trecu degetul mare peste dosul mâinii 
băiatului, așa cum ar fi făcut Minnie. Daniel își aminti asprimea 
degetului ei mare pe pielea sa tânără. Era un instinct de 
protecţie și, la urma urmei, ea îl învățase ce însemna să-i pese. 

Spinarea lui Irene era băț. Daniel își dori să o fi putut ţine și 
pe ea de mână. 

— Nevinovat. 

— Şi acesta este un verdict unanim? 

— Da. 

Nu izbucniră nicidecum strigăte de triumf. Sala tribunalului 
se clătina, șocată. Urmă un abis de tăcere înainte ca vocile să 
se facă auzite, șoptite și insistente, precum un val spărgându-se 
pe țărm. Un cor de hohote de plâns se ridică dinspre familia 
victimei, însoţite de voci furioase, care protestau. 

Baron făcu liniște în sala tribunalului. 


— Vă reamintesc faptul că aici nu este un teren de fotbal. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Sebastian atunci când juriul se 
retrăsese, judecătorul plecase și galeria se golise. Stătea 
nemișcat, ţinându-l pe Daniel de mână. 

— Înseamnă că poţi merge acasă, dragule, rosti Charlotte, 
întorcându-și fiul spre ea. 

Pleoapele ei tremurară, în timp ce se ridicară deasupra 
ochilor ei mari. Sebastian se aplecă, grijuliu și delicat, spre 
mama lui. Ea se încolăci în jurul lui și îi ciufuli părul. 

Tribunalul începu să se golească. Daniel îi urmă pe Irene și 
pe Mark afară, în marele hol de la Old Bailey. 

În timp ce își croia drum spre ieșire, Daniel simţi pe umăr 
strânsoarea unei mâini viguroase, așa că se întoarse. Înainte de 
a apuca să rostească vreun cuvânt, Kenneth King Croll îi 
strângea mâna și îl bătea pe spate. Apoi Kenneth ajunse la 
Mark și dădu mâna cu el înainte de a o lua pe Irene pe după 
umeri, scuturând-o blând și aplicându-i câte un sărut pe fiecare 
obraz. 

Eliberată din strânsoarea lui Kenneth, Irene se întoarse spre 
Daniel și zâmbi. Daniel dorea să o îmbrăţișeze, dar se simţea 
stânjenit de prezenţa clienţilor lor în apropiere. 

— Unde te duci acum? întrebă Daniel, plecându-și ochii spre 
ea și încercând să-i întâlnească privirea. 

— Bănuiesc că înapoi la birou. Nu știu. Sunt epuizată. Acasă, 
poate. Dar tu? Va trebui să te întâlnești cu marea presă 
britanică. 

— N-am încotro. 

— Să te aştept, atunci? întrebă ea. 

— Da, așteaptă-mă și după aceea putem să mergem să bem 
ceva. Sper să nu dureze mult. O să mă străduiesc să termin cât 
mai repede. 

x 

Când Irene plecă, Daniel se întoarse spre sala de tribunal 
pentru a-i vedea pe părinţii lui Ben Stokes plecând împreună cu 
polițistul însărcinat cu asigurarea legăturii cu familia. Simţi un 
imbold spontan de empatie cu ei. Paul o ţinea pe Madeline pe 
după umeri. Aproape părea că o cară. Picioarele ei făceau paşi 
mici și ținea capul plecat, cu părul căzut peste față. Chiar 
înainte să ajungă în dreptul lui Daniel își dădu părul la o parte 
și Daniel văzu ochii roșii, nasul și obrajii supti. Ochii ei îl 


străfulgerară preţ de o clipă și se îndepărtă de soţul ei. Daniel 
se dădu înapoi, convins că ea avea să-l atace. Dar ţinta lui 
Madeline era Charlotte. Holul cel mare răsună în timp ce 
Madeline ţipă și se năpusti înainte - cu degetele rășchirate ca 
niște gheare - spre umărul lui Charlotte. 

— E un monstru - ţipă Madeline Stokes. Mi-a ucis băieţelul... 

Daniel era pe cale să cheme serviciul de pază, dar Paul 
Stokes își împinse soția mai departe. Pe când treceau pe lângă 
ei redeveni iarăși apatică, permițându-i soţului să o conducă. 

— Ești bine, Charlotte? întrebă Daniel. 

Charlotte își deschisese poșeta. Scotocea prin ea cu fervoare. 
Obiectele cădeau pe podea: o perie de păr, o oglinjoară, 
ustensile de machiaj și pixuri. Cu dexteritate, aplecându-se în 
genunchi de fiecare dată, Sebastian le culegea. 

— Îmi trebuie, îmi trebuie... spuse ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, liniștește-te - șuieră 
Kenneth. 

Daniel se întinse spre ea, dar era prea târziu. Genunchii lui 
Charlotte se îndoiră și ea se prăbuși pe podea, lăsându-și 
poșeta să cadă. Pastilele pe care le căutase se rostogoliră afară. 
Sebastian le culese și i le dădu tatălui său. 

— Uite-le aici, zise băiatul, arătându-i-le. 

Chipul lui Kenneth devenise aproape purpuriu, și Daniel nu 
era sigur dacă era stânjenit sau încordat în timp ce o ajuta pe 
Charlotte să se ridice în picioare. 

Un agent de pază veni și îi întrebă dacă aveau nevoie de 
ajutor. 

— Suntem bine, da - bubui Croll, întorcându-se spre Daniel. 
Pot să te rog să stai puţin cu Sebastian? Trebuie să o liniștesc 
înainte să ieșim. 

Daniel încuviinţă din cap, privindu-i cum pleacă. Sebastian își 
înălță privirea spre el, cu mâinile în lături și cu bărbia ridicată, 
astfel încât chipul său rotund era îndreptat spre Daniel. 

— O să fim în sala de conferinţe, strigă Daniel după Croll. 

— Acordaţi-ne douăzeci de minute. 

Daniel se uită la ceas. Băiatul încă îl privea ţintă. 

— Are un atac de panică. Nu poate să respire și chipul îi 
devine palid și începe să respire așa... - zise Sebastian, 
începând să mimeze hiperventilaţia, până când Daniel îi puse o 
mână pe umăr, căci băiatul se înroșise și tușea. 


— Haide, rosti Daniel, deschizând ușa spre una dintre sălile 
de conferință și salutându-l pe gardianul aflat în apropiere. Să 
intrăm aici și să ne așezăm puţin, până când mama ta se va 
simţi mai bine. 

Ușa se închise în urma lor, izolându-i în acel spaţiu, 
încăperea nu avea ferestre. Daniel își aminti de camera unde 
fusese incinerată Minnie. Sunetele din Old Bailey - tocuri pe 
dale, avocaţi vorbind în același timp la telefoanele mobile, 
avocaţi consultanţi adresându-se în șoaptă clienţilor - pieriră 
toate ca prin farmec. 

Era o liniște caldă, ocrotitoare. Ochii băiatului erau uscați și 
chipul său palid, gânditor. li reaminti lui Daniel de prima oară 
când se întâlniseră, la secția de poliţie din Islington. 

— Crezi că cei mai mulţi oameni sunt trişti pentru că am fost 
considerat nevinovat? întrebă Sebastian, ridicându-și privirea 
spre Daniel. 

— Nu contează ce cred ceilalți oameni; ai avut o apărare 
bună și juriul te-a declarat nevinovat. Acum poţi să te întorci la 
viaţa ta. 

Sebastian se ridică și ocoli masa până la Daniel. Rămase în 
picioare, lângă scaunul acestuia. 

— Nu vreau să mă întorc în Parkland House. 

— Of, răspunse Daniel, aplecându-se înainte și sprijinindu-se 
în coate, astfel încât fața sa ajunse la nivelul feţei băiatului. 
Nici eu nu vreau ca tu să trebuiască să te întorci acolo. 

Băieţelul oftă și se aplecă spre Daniel. Își sprijini capul pe 
umărul lui Daniel. Acesta o văzuse pe mama lui alintându-l 
adesea, așa că știu ce să facă. După un moment de pauză, își 
ridică mâna și își trecu degetele prin părul băiatului. 

— O să fie OK - șopti Daniel. Acum totul s-a terminat. 

— Crezi că o să ajung în iad? 

— Nu, Seb. 

— De unde știi? _ 

— Pentru că iadul nu există. În orice caz, eu nu cred în el. 

— Dar nu știi, de fapt, care e adevărul. Nimeni nu știe, de 
fapt. Să crezi înseamnă, pur și simplu, să-ţi închipui că așa stau 
lucrurile. 

— Ei bine, consideră-mă încăpățânat, dar eu cred că știu. 
Totul îmi sună aiurea, în privinţa asta. 

— Ben o să ajungă în rai? Toată lumea spune că e un înger. 


— Ascultă, Seb, știu că toate astea au fost o povară grea 
pentru tine - cazul a fost la televizor și în ziare și toți ceilalţi 
copii de la Parkland House au vorbit despre tine, dar trebuie să 
încerci să nu dai atenţie tuturor ziarelor și celorlalte chestii. Ei 
nu fac decât să vândă ziare, și asta nu din cauză că deţin vreo 
fărâmă de adevăr... 

— Adevăr, rosti Sebastian, calm. Mă placi, Daniel? 

— Da, răspunse Daniel, expirând. 

— Dacă îţi spun ceva, o să mă placi în continuare? 

Daniel chibzui, apoi încuviinţă din cap. 

— Eu am pus cărămida pe faţa lui Ben. 

Daniel își ţinu respiraţia și se uită la băieţel. Lumina se 
reflecta în ochii lui verzi. Pe buze avea un zâmbet aproape 
imperceptibil. 

— Mi-ai spus că, pur și simplu, te-ai dus acasă... 

— E-n regulă, spuse Sebastian zâmbind de-a binelea acum. O 
să fiu OK. Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine. 

Daniel încuviinţă din cap. Simţi cum i se încordau mușchii 
stomacului. 

— Şi eu te plac, rosti Sebastian. Cred că ești prietenul meu. 
Sunt bucuros că ai fost avocatul meu... 

Daniel dădu din nou din cap, aprobator. Gulerul îl sugruma. 

— Ce vrei să spui... că ai pus... cărămida pe faţa lui Ben? 

— Nu-mi plăcea faţa lui Ben. Nu voiam decât să o acopăr, ca 
să nu o mai văd. Nu era decât un plângăcios mucos care voia să 
meargă acasă. l-am spus că trebuia să termine cu smiorcăitul. 
I-am spus că dacă încerca să plece, aveam să-i dau un motiv 
bun să plângă... și apoi, după ce i-am pus cărămida pe faţă, nu 
a mai plâns câtuși de puţin. N-a mai scos un sunet. Nici măcar 
unul. 

Daniel își lăsă umerii să se prăbușească. Expiră și-și slăbi 
cravata. Se aplecă înainte și își trecu ambele mâini prin păr. 

— S-ar fi cuvenit să-mi spui, Sebastian, rosti el, vocea 
sunându-i tare în cameră. Ar fi trebuit să-mi spui de la început. 
Ar fi trebuit să procedăm cu totul altfel. 

Sebastian zâmbi și se așeză din nou, în faţa lui Daniel. Era 
inocența întruchipată: genele, pistruii și părul pieptănat 
îngrijit, cu cărare. 

— M-am gândit că nu aveai să mă mai placi dacă-ţi spuneam. 
Voiam ea tu să mă placi. 


— Nu este vorba despre plăcut, Sebastian. Ţi-am spus de la 
început, trebuia să-mi zici totul, adevărul pur și simplu. Sunt 
avocatul tău... Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Ei bine, acum știi, zise Sebastian, înclinându-și capul într-o 
parte. 

Daniel simți că i se face rău, o sudoare rece prelingându-i-se 
pe spate. Își apăsă limba de cerul gurii, controlându-se. 

— Acum trebuie să plec, rosti Daniel. Să... îi găsim pe părinţii 
tăi. 

Băiatul își ridică privirea spre el, iar Daniel respiră adânc. 
Nu știa ce să-i spună copilului. 

Afară, Charlotte era din nou pe picioare, legănându-se 
precum floarea-soarelui, cu mari umbre întunecate deasupra 
ochilor. Ken o ţinea în continuare de cot. 

— Mulţam, Dan, spuse Kenneth, în timp ce băiatul revenea în 
grija ei. 

Daniel tresări, auzind familiarismul deplasat al lui Croll. 

— Toate bune, tinere? bubui Kenneth spre fiul lui. 

Sebastian se strecură între părinţii lui și îi prinse de mână. 
Acest tablou de familie îl îmbolnăvi pe Daniel. Voia să se uite în 
altă parte. 

Dar atunci când plecară, mână în mână, pășind spre ușile de 
ieșire din Old Bailey, Sebastian se uită peste umăr la Daniel, în 
timp ce era tras cu blândeţe afară. 

Daniel își desfăcu nasturele de sus al cămășii, își scoase 
cravata și o vâri în buzunar. Își simţea picioarele nesigure. Se 
simţea ca atunci când plecase pentru ultima oară de la Minnie. 
Nu era prima dată când un client îl minţise. Daniel nu pricepea 
de ce, de această dată, se simţea atât de afectat. 

Rămase în holul ornat al Tribunalului Penal Central și privi în 
jur. Dezamăgirea lui era însoţită de o ușurare stranie. Într-un 
fel sau altul, acum totul se terminase. 

Daniel păși în roiul de ziariști. Era frig și stătea să plouă, dar 
simţi căldura blițurilor. Fu orbit de ele și nu putu distinge 
chipurile celor care i se adresau, ci doar microfoanele pufoase 
care erau îndreptate spre el. 

— Suntem mulţumiţi de rezultatul procesului; clientul meu și 
familia lui intenţionează să se întoarcă la o viaţă de familie 
normală. Gândurile noastre sunt alături de familia victimei, în 
aceste clipe grele. 


Daniel își croi drum prin mulţime în timp ce unul dintre 
ziariști strigă: 

— Cum vă simţiţi acum, că aţi câștigat? Sunteţi surprins? 

Daniel se întoarse și dădu piept cu bărbatul care i se 
adresase, știind că acum era prea aproape de cameră. Emoţia 
de pe chipul lui avea să fie transmisă și comentată în fluxurile 
de știri de mai târziu: 

— Nimeni nu a câștigat astăzi. Un băieţel și-a pierdut viaţa, 
dar suntem recunoscători că i s-a făcut dreptate clientului meu. 

Urmară mai multe întrebări, dar apoi ieși familia Stokes. 
Madeline își revenise, dar era fragilă; Paul strângea dârz din 
buze. Daniel și avocatul consultant al acuzării fură abandonaţi 
în favoarea părinţilor victimei. 

Daniel se uită în jur după Irene, dar nu o zări. Începu să 
meargă spre metrou, apoi o văzu înaintea lui. Părea deprimată, 
cu privirea în pământ. 

— Am avut impresia că ai spus că o să mă aștepți, strigă el, 
alergând să o prindă din urmă. 

— Dumnezeule, iată-te! N-am știut pe unde ai luat-o, rosti ea, 
dându-și la o parte o șuviţă de păr de pe faţă. 

— Eşti bine? întrebă Daniel, privind-o în ochii obosiţi. 

— Habar n-am, răspunse ea, cu un zâmbet ciudat. Mă simt 
straniu. Probabil că nu sunt decât epuizată. 

— Ai câștigat, spuse el. 

— Amândoi am câștigat, zise ea, punându-și o mână pe 
reverul lui. 

El savură greutatea mâinii ei pe pieptul lui. Preţ de o 
secundă se gândi să o tragă spre el și să o sărute. 

Inspiră, pregătindu-se să-i spună ce-i zisese Sebastian, dar se 
abţinu. Ea era singura persoană căreia voia să-i spună; singura 
persoană care ar fi înțeles. Avea să-i spună, dar nu acum; 
trecuseră amândoi prin destule pentru o singură zi. 

— Cum te-ai descurcat? întrebă ea, arătând spre mulţimea de 
ziariști aflați în depărtare. 

— Bine. Ştii cum e - s-au năpustit deja asupra familiei 
Stokes. 

Irene își feri privirea. 

— Mi se rupe inima pentru ei. Acum chiar că nu maiauce să 
facă. Fiul lor e mort și nimeni nu a fost învinovăţit. 

Daniel ridică din umeri în frigul jilav, încercând să se scuture 


de amintirea cuvintelor rostite în șoaptă de Sebastian. Își vâri 
mâinile în buzunare și se uită la cerul plumburiu. 

— Facem o echipă bună, totuși, spuse ea. 

El îi întâlni privirea și încuviinţă din cap. Ea își puse din nou 
o mână pe reverul lui. 

Dintr-odată o simţi aplecându-se spre el. Stătea pe tocuri și îl 
săruta pe buze. 

Buzele ei erau reci. Simţi primele picături de ploaie în 
creștet. Era prea zdruncinat pentru a-i întoarce sărutul, dar 
rămase lipit de ea, până când ea făcu un pas înapoi. 

— Îmi pare rău, zise ea, îndepărtându-se de el, cu obrajii 
îmbujoraţi, lăsându-și părul să-i cadă peste ochi. 

Își trecu mâna peste gâtul ei și degetul mare peste bărbie. 
Nu știa ce ar fi putut să se întâmple acum, dar simţea că va fi 
ceva important. 


Epilog 


Ploaia tocmai se oprise atunci când Daniel intră în Brampton. 
Se simțea cuprins de un calm aparte. Înainte de a ajunge în 
Cumbria, avusese tot timpul în minte procesul. 

Nu știa dacă îl considerase vreodată pe Sebastian nevinovat. 
Tot ce contase fusese să rezolve cu bine cazul. Dar acum, că 
băieţelul era liber și își recunoscuse vinovăția, Daniel se simţea 
responsabil. Se gândi din nou la Paul și la Madeline Stokes, la 
suferinţa lor provocată de lipsa unei condamnări. Copilul avea 
nevoie de ajutor, dar acum Daniel nu mai avea niciun rol în 
această chestiune. Nu putea decât să spere că cei care se 
ocupaseră de caz și specialiștii care avuseseră de-a face cu 
Sebastian până atunci aveau să-și dea seama de nevoile lui. 

Și dacă verdictul ar fi fost diferit, Daniel știa că nu s-ar fi 
simţit mai bine. Experienţa lui cu școlile de corecție, centrele 
de detenţie juvenilă și închisorile îi arătase că, indiferent cât de 
afectaţi ar fi fost tinerii în trecut, indiferent cât de disperate ar 
fi fost problemele lor, acestea nu puteau decât să se 
înrăutățească în locurile în care aveau să fie trimiși pentru 
pedeapsă și reabilitare. 

Acum, că ajunsese în Brampton, Sebastian părea departe de 
toate acestea: era o durere estompată, aidoma unei note pe 
care trebuie să te încordezi pentru a o auzi. Acum era aproape 
iarnă și copacii din Brampton rămăseseră fără frunze. Copacii 
goi se profilau dezolant pe cer, ca niște plămâni. Auzi ploaia 
împroșcată de pneurile mașinii sale pe când intra în sat. Inspiră 
și menţinu aerul în plămâni, întrebându-se ce schimbare 
neobișnuită ar fi fost posibilă dacă Sebastian ar fi cunoscut-o pe 
Minnie. A 

Incercă să-și alunge gândurile legate de băiat. Își aminti 
gustul buzelor lui Irene din seara trecută și zâmbi. 

Opri la poarta fermei. Curtea fusese curățată și vechiul 
șopron demolat. Grădina fusese săpată și iarba din faţă tunsă. 
Daniel inhală aroma reavănă de pământ. Aerul era rece și el își 
scoase cheia și păși în casă, pentru ultima oară. 

Era altfel. Aproape că nu mai exista nicio urmă de-a ei acum. 
Podelele erau imaculate și baia și bucătăria miroseau a 
înălbitor. Nu mai văzuse niciodată vechiul cuptor electric având 
un alb atât de strălucitor. Își trecu degetul arătător peste el, 


amintindu-și de mesele pe care ea le gătise pentru el: musaca 
de cartofi, pește și cartofi pai, carne de vită la cuptor și budincă 
de Yorkshire. 

Tocurile ferestrelor fuseseră vopsite. Masa era curată și 
frigiderul deschis și curăţat. Avea să-l întâlnească mai târziu pe 
Cunningham pentru a face schimb de contracte și a-i înmâna 
cheile. Își aminti cum venise în casa goală înainte cu câteva 
luni, încă furios pe ea, îndurerat, dar fără să accepte pierderea 
ei - cerând ca toate lucrurile ei să fie aruncate și să se facă o 
curăţenie ca la carte. Acum își dorea să fi văzut ziarele pe care 
ea le citise, borcanele ei cu nasturi desperecheaţi, vechile ei 
haine, discurile ei de vinii pe care nu trebuia să lase amprente, 
animalele cu care își împărţise viaţa în timp ce el o ura. 

Pe Daniel îl durea gâtul. Deschise ușa de la camera de zi. Era 
goală: dispăruse vechea ei canapea, dispăruseră televizorul ei 
de modă veche și videocasetofonul, dispăruseră fotografiile și 
tablourile, dispăruse taburetul pe care ea își odihnea picioarele 
cu piele îngroșată și cu unghii tari. 

Podeaua era marcată de urmele picioarelor pianului, lemnul 
fiind mai întunecat acolo unde instrumentul adumbrise 
podeaua. Daniel își acoperi ochii cu ambele mâini. Imi pare rău, 
mamă, șopti el în casa goală și tăcută, cu un nod în gât, în timp 
ce lacrimile îi șiroiau pe obraji. Jartă-mă. 

Picioarele ei  desculțe apăsau pedalele, cu genunchii 
depărtaţi și cu faldurile fustei căzându-i printre coapse, își 
îndreptă umerii și se lăsă pe spate, râzând în timp ce lovea 
clapele. 

— Când ai învăţat să cânţi la pian? o întrebă el, stând întins 
pe canapea și privind-o, cu mâinile sub cap. 

— Când eram copil. Tatălui meu îi plăcea să cânte și și-a 
învăţat ambele fiice... și ne lua la concerte... și ne făcea să stăm 
liniștite, cu degetele la buze, ascultându-i discurile. Unele 
dintre înregistrări îi aparțineau și le-am ascultat pe când eram 
o fetișcană, răspunse Minnie, înclinându-se spre Daniel în timp 
ce vorbea, cu mâna dreaptă zăngănind clapele și cu arătătorul 
mâinii stângi apăsat pe buze. Ti-ar plăcea să te învăţ? 

El clătină din cap. 

— Fata ta cânta la pian? 

Ea nu-i răspunse. 

El încă nu înţelegea cum stăteau lucrurile cu fetița al cărui 


fluture încercase să-l fure, dar de fiecare dată când vedea 
fluturele se gândea la ea. 

— Putea să cânte un pic - fu tot ceea ce spuse ea, după care 
se apucă să cânte din nou, tare, astfel încât el simţi vibraţiile 
prin canapea. Îl făceau să-l mănânce pielea capului. O privi, în 
timp ce obrajii ei se înroșeau și ochii i se împăienjeneau de 
lacrimi. Dar mai apoi, ca întotdeauna, își dădu capul pe spate și 
izbucni în râs. Se uită afară, pe fereastră, cu mâinile-i puternice 
apăsate pe clape. 

— Haide, vino dacă vrei, acum, Danny. Stai aici, lângă mine 
și lasă-mă să văd ce poți. 

El clătină din nou din cap. 

— Să știi că te-am auzit cântând săptămâna trecută. Credeai 
că sunt afară, dar te-am auzit încercând. Nu te-am întrerupt, îţi 
dai seama. Pot să te învăţ cum să cânţi o melodie, sau pur și 
simplu poţi să faci orice ai chef. Nu contează. Uneori îţi face 
bine să scoţi doar niște zgomote, îţi oprește zgomotul din cap. 
O să vezi. Vino și stai lângă mine... 

Ea se mută pe bancheta lungă a pianului și bătu cu palma 
locul de lângă ea. Trecuseră numai două săptămâni de când el 
se bătuse și fugise la mama lui. Nasul încă îl făcea să se simtă 
caraghios și fornăi în timp ce se așeză alături de ea, uitându-se 
la clape. Putea adulmeca lâna umedă cu care era îmbrăcată și 
simţi atingerea moale a coapsei ei, lipită de a lui. 

— Vrei să te învăţ un cântecel mititel și ușor sau vrei doar să 
faci gălăgie, ce zici? Pentru mine ambele variante sunt în 
regulă. 

— Atunci învaţă-mă ceva, răspunse el încet, lăsându-și 
degetele să cadă pe clape, ascultând notele singuratice și false 
pe care le făcu să răsune. 

— Bine, atunci, dacă te uiţi la claviatură, vezi că sunt clape 
negre și clape albe. Ce poţi să spui despre modul în care sunt 
grupate clapele negre? 

Daniel își trecu un deget peste clapele negre. 

— Unele sunt așezate câte două, altele câte trei. 

— Bine, ești un tip isteţ, zău așa. De ce nu mă înveţi tu să 
cânt la pianul acesta nenorocit? 

Ea râse și Daniel se întoarse spre ea, zâmbindu-i. Din acel 
unghi putea să-i vadă spaţiul gol din dantură: îi lipsea un dinte 
de sus, de lângă molar. 


— Şi acum, ascultă aici. 

Se întinse spre partea dreaptă a pianului, strângându-se 
lângă el, astfel încât faţa ei era aproape de a lui. Ea lovi clapele 
și apoi trecu repede degetele peste claviatură și lovi clapele din 
extrema stângă a claviaturii. 

— Ce ai remarcat în legătură cu diferenţa de sunet? întrebă 
ea, aplecându-se spre el, astfel încât putea să vadă cearcănele 
întunecate din jurul ochilor ei de un albastru deschis. Erau 
niște ochi ca de marmură, fermi și clari. 

— Aste-s joase și astea-s înalte, răspunse el, arătând, pe 
rând, spre extremităţile claviaturii. 

— Ai dreptate, înalte în dreapta și joase în stânga - mai mult 
ca sigur ești un geniu. Acum, o să încercăm un duet. 

Ea avu nevoie de ceva timp pentru a-i arăta clapele înalte ale 
pianului, numărându-i-le unu, doi și trei, în ordinea în care 
dorea ca el să le apese, după care ea începu să cânte o melodie 
la capătul cu note joase al claviaturii, îi arătă când să apese pe 
clape, încercând să-l înveţe să o facă apelând la trei degete, dar 
el preferă să apese cu degetul arătător, bucurându-se de nota 
rece pe care o producea. 

Se îndeletniciră cu asta preţ de câteva minute, ea cântând 
melodia la extremitatea stângă a claviaturii și înghiontindu-l cu 
cotul în coaste și strigând acum, acum, cu ciudatul ei mod 
irlandez de a pronunţa vocalele, atunci când dorea ca el să 
apese clapele pe care i le indicase, la capătul lui de claviatură. 
li spuse că melodia se numea „Inimă și suflet”. 

Dar el se plictisi și lovi clapele cu palma. Zdrang zdrang 
zdrang, în sus și-n jos. Se așteptă ca ea să se înfurie, încă nu o 
cunoștea bine. Se uită în ochii ei, dar aceștia străluceau de 
încântare. Ea își trânti palmele pe clapele notelor joase, așa că 
zgomotul grav se acordă cu schelălăieli ascuţite și înalte. Era 
un duet, în orice caz. Zgomotul îl alungă pe Blitz din cameră, 
iar ea se apucă să cânte cât o ţinea gura, iar el îi ţinu isonul, 
până răguși și până aproape că asurziră amândoi, cu lacrimile 
prelingându-se pe obraji de atâta râs. 

După aceea rămaseră nemișcaţi, iar ea se lipi de el. Era 
obosit, așa că nu o respinse. În timp ce sunetele i se domoleau 
în urechi, prin minte îi trecu un gând ascuţit și limpede, aidoma 
notei înalte a pianului. O plăcea și dorea să rămână. Gândul îi 
răsună în minte și îl reduse la tăcere. Mângâie lemnul acoperit 


cu fildeș al pianului, degetele lui simțind încă furnicăturile 
cauzate de loviturile pe care le dăduse clapelor. 


Mulţumiri 


În primul rând, aș vrea să-i mulţumesc din suflet editorului 
meu, Emma Beswetherick, pentru creativitate și sprijin, și 
tuturor celor de la Editura Piatkus, pentru entuziasmul lor 
neobosit. 

O serie de oameni și-au sacrificat timpul pentru a mă ajuta în 
cercetările întreprinse în vederea scrierii acestei cărți, și acest 
lucru m-a ajutat imens pentru a face ca lumea personajelor să 
fie mai credibilă. Aș vrea să mulțumesc în special lui Kate 
Barrie, Tony Beswetherick, Iain Cockbain, Jason Cubbon, 
Elizabeth Gray, Jacinta Jones, Eileen Leyden, John Leyden, 
Sarah Long, Alastair & Juliette Macdonald, Sandra Morrison, 
Laura Stuart, Sarah Stuart și Scott A. Ware pentru amplul și 
variatul ajutor pe care mi l-au dat în tot ceea ce privește lumea 
juridică, accentele regionale, muzica și locaţiile implicate. 
Mulţumiri foarte speciale pentru Gerry Considine pentru că mi- 
a permis să pătrund în lumea unui avocat specializat în 
domeniul penal, și lui Liz și Alan Paterson pentru sfaturile lor 
legate de problemele de asistenţă socială. 

Scrisul implică petrecerea a mult timp cu tine însuţi, dar mă 
îndoiesc de faptul că această solitară creativitate ar fi fost 
posibilă fără numeroșii mei prieteni, fără familie și colegi, care 
au crezut cu toţii că această carte se va înfiripa, chiar dacă eu 
m-am îndoit de acest lucru. Aș vrea să mulțumesc în special 
următorilor: Paul Ballantyne, Russell Ballantyne, surorilor 
Daroch - Mairi, Jane și Val, lui Mărie Kobine, Tim Laver, Helen 
Leyden, Erin Maclean, Jennifer Markey, Julie Ramsay, lan 
Thomson, Gordon Webb. 

Dar cititorii îi împlinesc pe scriitori, iar eu datorez cel mai 
mult primilor mei cititori, fără a căror critică pozitivă este 
posibil să nu fi fost niciodată capabilă să mai scriu vreun 
cuvânt: Kent & Mary Ballantyne, Rita Balneaves, Mary 
Fitzgerald-Peltier, Mark Kobine, Phil Mason și Elizabeth 
Mecrone. Această carte nu ar fi existat fără voi. 

În timp ce mă documentam pentru roman, am citit As if (Ca 
și cum), de Blake Morrison, și The Case of Mary Bell (Cazul 
Mary Bell), de Gitta Sereny. Aș vrea să le mulțumesc ambilor 
scriitori pentru foarte diferitele dar la fel de pertinentele 
portrete ale unor copii implicaţi într-un proces. 


În cele din urmă, dar cu siguranţă nu cel mai puţin 
important, un potop de mulțumiri pentru minunatul meu agent, 
Nicola Barr, pentru perspicacitatea, încrederea și încurajările 
sale.