Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0024

UNIV 


PROPRIETAR: ş: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-25 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ră 


Autobiografia 
lui Ernest henan 


de ALEXANBRU CIORÂNESCU 


Toţi seriitorii care şi-au încredinţat hârtiei confesiunile, au 
avut de bună seamă ceva de mărturisit. Genu] acesta literar nu 
se explică numai printr'o căutare a timpului pierdut. O aseme- 
nea explicare se potriveşte, desigur, pentru jumalele cu cârac- 
ter memorialistic sau cronicăresc. Jurnalui intim, autobiografia 
și confesiunile care însemnează o adâncire a propriei personali- 
tăţi, dovedesc altă preocupare decât pe aceea curat istorică. Sfân- 
tul Augustin, dJean-Jeacques Rousseau, Goethe, Amiel, Andr€ 
Gide, pentru a nu aminti decât pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi 
maeştri ai genului, s'au aplecat supra propriei lor persoane, fie 
retrospectiv, fie zi la zi, pentru a culege din această introspec- 
țiune rezultate mai mult sau mai puţin certe asupra omului în ge- 
neral, asupra mobilelor şi tendinţelor care sunt stăpâne pe fiecare 
din actele noastre. 

Ernest Renan n'a fost la propriu un memorialist. El ma ţinut 
un jurnal intim, care să me povestească pe măsura faptelor şi a 
evenimentelor, evoluţia lui sufletească, şi nici nu s'a concentrat 
mai târziu, ca Rousseau de pildă, ca să reconstruiască din amin- 
tiri, trecutul urmărit şi desgropu pas cu pas, Acele Souvenirs 
d'enfance et de jeunesse care sonstituesc unul dintre volu- 
mele ]ui cele mai cunoscute şi mai citite, nu sunt decât câ- 
teva fragmente furate amintirilor, aproape Ia voia întâmplării, din 
epoca de formaţie științifică şi spirituală a scriitorului. Capitolele, 
în aparenţă fără legătură sigură între ele, ne poartă de la Trâ- 
uuier, orașul natal al lui Renan, la Paris, unde tânărul Breton a 
făcut cei din. urmă ani de seminar, fie la Saint-Nicnlas du Char- 
donneţ, fie la seminarul din Issy, fie la Saint-Sulpice, 

S'ar putea. spune că niciun fir călăuzitor nu se vede între di- 
foritele capitole ale acestor amintiri, între povestea tristă şi demnă 
a bătrânului care meliţă inul şi rugăciunea de pe Acropolă, între 
amintirea suavă a micuţei Nocmi şi educaţia severă 3 moravurilor 
aşa cum era înțeleasă la Saint-Sulpice. Cu toate acestea, Re- 
nan n'a făcut apel fără să vrea şi fără să ştie ce urmăreşte, ]a 
toate aceste aduceri aminte. Din ele rezultă portretul sufletese al 
unui om, cu toate antecedentele sale, cu un arbore genealogic trâ- 
sat în mod ideal până în străfundurile cele mai adânci, cu toate 
legăturile lui şi cu tot ce i-a format cercul de viaţă şi de cupetare, 
din clipa când a deschis ochii asupra lumii, şi până în cea în care 
perspectivele înţelegerii lui au suterit cea mai hotărită şi mai du- 
reroasă schimbare. 

Crescut din fragedă vârstă pentru a fi preot, Ernest Renan şi-a 
indreptat toate silinţele şi toată dragostea jui de studiu în acest 
scop. Dar tocmai prin această adâncire în studiu, şi prin contactul 
de fiecare zi cu o ştiinţă materialistă orgolioasă de fiecara dintre 
descoperirile ei, tânărul seminarist şi-a pierdut credinţa, tocmai 
atunci când ar fi trebuit să şi-o consacre printr'un legământ defi- 
nitiv. In liniile ei mari, povestea aceasta e bine cunoscută. Ceeace 
se ştie mai puţin, şi ceeace apâre tatuşi cu toată evidenţa peniru 
cine a frecventat pe Renan, e faptul curios şi firesc tot odată, că 
vechiul seminarist, încetând de a mai fi catolic, n'a încetat totuşi 
de a fi creştin. Credinţa aceasta ne ămurită care e rază din lumina 
apusă, nostalgia paradisului pierdut, dorinţa de a reveni neconte- 
nit asupra ceasurilor în care putuse să creadă, şi de-a le aduce 
încă la suprafață, mi se par a fi singura explicaţie potrivită 
a Amintirilor lui din copilărie, Lucrul acesta pare cu atât mai 
adevărat, cu câţ Renaân el însuşi 1-a indicat în una din pagi- 
nile amintirilor. „Iată ce sunt într'adevăr, serie el, um preot 
ratat. Ceeace va lipsi totdeauna Bisericii mele, va fi corul. Viaţa 
mea e ca o liturghie asupra căreea apasă un blestem; e ca un 
eterm Introibo ad aitarem Dej, la care nimeni nu vine să răs- 
pundă: Ad Deum qui laetificat juventulem meam. Liturghia mea 
n'are cine să mi-o siujească. Neputând altfel, îmi dau răspun- 
surile singur; dar nu e tot una“. 

Iată deci pe cine avem în fața noasră, de-a lungul acestor 
mărturisiri, Pe un preot care și„a desăvârşit sufletul în apropierea 
de ani de zie cu Dumneztirea, care s'a pregătit să slujească 
pentru tot restul vieții la altar, și care totuși s'a îndepărtat de 
altar, nu potolind în felul acesta un sbucium sau o nedumerire, 
ci condamnându-se să păstreze pentru țţotădeauna în suflet golul 
divinității pierdute. In sufletul lui Renam drama rămâne întreagă. 
Omul s'a lepădat de credinţă, dap credinţa nu s'a lepădat de 
dânsul. Atunci omul se agaţă de fiecare speranţă: de speranţa 
că abandonând o divinitate, va putea pune în locul idolului 
dărâmat un zeu moral care să nu fie decât reducerea celui dintâi 
la proporţiile omeneşti, de speranța că va putea să retrăiască 
retrospectiv vechiul lui sentimenţ reiizios. Din cele trei vir- 
tuţi creştine, speranţa şi dragostea sunt întregi şi proaspete în 
sufietul lui Renan. Credinţa e şi ea prezentă, dar în forme care 
se deosebesc de acelea ale catolilismului, şi ale creștinismului 
în general. Aceasta ny însemnează totuşi că  Rehan nu e un 
creștin, mai mult de cât muiţi dintre noi, un creştin care su- 
feră pentru că se îndoiește, care luptă și care nu vrea să nau” 
fragieze, abandonându-şi speranţa de mântuire. ii 

Criticii au căutat în originile lui Ernest  Renan o piedes- 
tinare. Fără a cădea în exagerări, se poate totuşi spune că scrii” 
torul francez datoreşte mult din ce-a fost viaţa lui, sângelui 
breton neastâmpărat şi plin de nostaigii. Lucrul acesta 1-a în- 
țeles cel dintâi tot el, cej care a fost cel mai strălucit interpret 
a acestui suflet. Aşa se explică și locul de frunte pe care îl 
ocupă în amintirile lui, cadrul breton al primei copilării şi al 
celei dintâi pregătiri sufleteşti. 

Născut la 'Treguier, Renan era coborit  dintr'o familie de 
pescari și mici megustori. Ar fi inutil să se mai spună familie 
veche, devarese în Bretania, ţinuţ închis și cu puţine comunicări 
cu lumea din afară, toate familiile sunt vechi. Lucrul acesta nu 
conferă de altfel nicio nobleţe în plus, şi scriitorul a recunoscut 
şi el originile modeste ale familiei. 

Trâguier abia de seamănă a oraş. Cine trece astăzi pe stră- 
zile lui întortochiate şi puţin: umbiate, îmbuilzindu-se pe o fă- 
râmă de loc, între catedrală şi port, se depărtează cu impresia 
unui oraș fără mișcare și fără viaţă. Numai catedrala dă o ade- 
vărată strălucire acestei îngrămădiri de case tupilate înir'un 
cuib de stânci. De altfel, oraş eclesiastic, format în jurul unei 
vechi episcopii desființate după concordatul lui Napoleon, Ir6- 
guler n'a trăit nici în vremuri mai vechi decât graţie faptului că 
era un cenţru bisericesc de oarecare importanță. Astfel, încă din 
dlipa în care deschisese ochii asupra vieţii, într'o casă modestă 
nu departe de monumentala câtedrală cenușie, Ernest Renan a 
trăit de două ori la umbra bisericii: întâi prin faptul că la Tr- 
guier totul depindea de ea, de la viaţa economică la puţineld 
aspecte monumentale ale oraşuui, și al doilea pentrucă apro- 
piata clădire avea să Joace un rol de frunte în preocupările lui. 
De câte ori se depărta de Trâzuier, spune el, „aspiram să mă 
întorc în orașul meu vechiu și întunecos, înăbuşit de catedrală, 
dar în care se simte o alât de vie protestare împotriva a tot ce 
e plat şi banal. Mi se părea că mă regăsesc pe mine însumi, când 
dădeam din nou cu ochii de turnul înalt, de nava alungită, de 
dlaustrul şi de mormintele din secolul ai XV-lea care se află 
într'însul; nu mă simţeam în largul meu decât în. tovărăşia mor” 
ţilor, lângă cavalerii şi nobileie doamne care-și dorm somnul lor 
liniştit, cu un ogar la picioare și cu o făclie de piatră în mână“. 

Crescut în umbra catedralei, Ernest Renan n'a fost deci trimis 
la, seminar numai pentrucă lipsa de avere a mamei sale văduve 
îl îndemna să-şi caute un rost în viaţă, ci şi pentrucă slujba al- 
tarului era cu totul în vederile lui. De altfel, Ia Trâguier ca și 
mai târziu la Paris, el a fost totdeauna cel mai silitor seminarist, 
Hărnicia la studii şi minunatele rezultate obţinute în primii 
ani, îl ajutară să obţină mai târziu o bursă la seminarul parizian 
Saint-Nicolas-du-Chardonnet, unde lucră' cu aceeaşi înfrigurare, 
perfecționânâu-se deopotrivă în studiui ştiinţelor exacte şi în 
cel al filologiei. 


Ă (Urmare în pag. 2-8) 


-» 











UL LII 


ABONAMENTE: REDACȚIA ȘI ADMINISTRAŢIA | | 4% ANUL Lili Nr. 24 
autorități și institaşii 1600 lei SUCURSALE Air, Eieoaeinaui 2903 (Apaseă «le 700 pe unăf, “MIERCURI 30 AUGUST 1944 
particulare 12 luni 810 „ . TELEFON O 3.30.10 


6 luni 450 », PREŢUL 24 LEI Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


SOREN KIERKEGAARD: BAN- 
CHETUL (n vino verita:). 


Filosofia modernă „experien- 
țiabhsta”,  dumnală de Nie- 
tzsche, ne învuță că primă 
Conădmie a juosofuui este 
interesul penru vot ce se 
întâmplă pe lime, nu numai 
pentru mişcarea. ideilor pure. 
Couklat, aar priutr'o aparen:ă 
decadență a clasicisimauui aa 
cademic în  jiosofie, acest 
gân. de filosofie este de fapt 
o invitaţie la pleniiudine u- 
mană, la viziune globală, în- 
treagă, asupra omului. Omul 
devenise prea mult o noţiune 
abstractă, fără semnificaţie or- 
ganică îm egătură cu univer- 
sul. De aceea Nietzsche atacă 
cu 'atâta vehemență „idealis- 
mul“ occidentului, cu eleganța 
tui abstractizantă, cu grija lui 
moderată pentru afiarea ade- 
vărului. Bendiaeff observă un- 
deva (în Cingq mediiauna:s sur 
V'existence) că Kierkegaard, a- 
lături de un Nietzsche, un Pas- 
cal, un Schopenhauer, un Plo- 
tin, fmlătură veşnicul conţlict 
obiect-subiect al jilosoţiei în- 
telectualiste, reintegrând omul 
în toată plenitudinea sa. De 
unde mortu.a criză a fulusoţie: 
și a filosofului, în mijlocul so- 
cietății contemporane, — după 
cum observă acelaş Berdiaejf 
— dacă nu din aceea că ei au 
părăsit omul, ca realitate ple- 
nară, pentru a-l reduce numai 
la mecanismul raţiunii sale, 
care vede şi judecă universul 
și adevărul parţial, ca pe o 
tume de noțiuni, şi nu de rea- 
Htăţi vii: „Inima ese în cen- 
trul omului total”, spune 
Berdîaejf. „Cunoaşterea filo- 
sojică depinde de amploarea 
experienţei trăite, ea presupu- 
ne experiența esenţial tragică 
a tuturor contradicţiilor exis- 
tenței umane. La isvorul filg- 
sofiei există experienţa exis- 
tenţei umane în plenitudinea 
ej“. = 

Inţelegând acestea fără su- 
gestia lor ortodoxă — care-l 
ieugă pe Berdiaeajf de Kierke- 
gaard — ci în viziunea pur 
spiritualistă, în care şi omul şi 
existența sunt jenomene evo- 
lutive, vedem câtă dreptate au 
„erperiemţialiştii““ reacţionând 
„motiva „ji'dgmenturwtilor” 
intelectuali. 

O revenire la om, și numai 
la om, era necesară, pentrucă 
fără om nu există mici fiboso- 
fie, nici adevăr. Această mis- 
tică bio-sipirituală pe care au 
imaugurat-o  experienţialiștii, 
dacă nu e privită prin exage- 
rările epigonilor de ultima oră, 





a 


Carnet 


de DAN PETRAȘINCU 





ci prin ocheanul istoric, a dai 
0 nouă vigoare gânairu, apro- 
piind-o și de universul ştunţi- 
fue modern — atât de compvez, 
incât e gata aproape să supra- 
OvaSeze inSășa merajizica,.. 

Iată, de exemplu, acest Ban 
Cha au sui Kterregoand: cau în 
drăsneală, el pogoară pe Pla- 
ton între noi modernii, rea 
luând veșnica temă a iubirii şi 
a reiaţiiior ce derivă din ea, 
fără să-i pese de primejdia re- 
petării. 

Im dcest fel, „experienţialis- 
tu” Kierkegaard se apropie de 
experienţialistul Piaton, la ce- 
lătalt capăt al curbei istorice; 
și el nu e mai puţin „clasic“, 
pornind dela un sentiment 
uman, că realitate obiectivă, 
Fiindcă, fără să facem o glu- 
mă,dacă pornești dela om, nu 
se poate să nu te intereseze şi... 
femeea. Problema lui Eus l-a 
interesat îm deosebi pe Kierke. 
gaard și asta nu numai Ca gân» . 
ditor, ci — tocmai — Ca om, 
O filosofie care  escamotează 
această problemă e posibilă, 
după gânditorul nostru, de bă- 
nueii, deoarece uită înseşi răe 
dăcinile omului, Nu sunt sexul 
și moartea cele două realităţi 
de bază ale existenței, fără de 
care mici „ideea“ v'ar putea 
exista — fie că e vorba de 
ideea == produs al creerui, a 
pozitiviştilor, | 

Acest „dialog“ modern des- 
pre lume e mai psihologie, 
mai „intimist“ decât modeul 
său grecesc. Kierkegaard ajun- 
ge, până la urmă, la o viziune 
echitabilă a fenomenului, după 
ce epuizează toate contrastele 
prin metoda conversaţiei. Este 
întâi punctul de vedere „,mi- 
sogin”: femeea ca nalură infe. 
rioară, care turbură principiul 
spiritual pe pământ prin pre- 
zența ei să zicem biblică; dar 
repede filosoful se smulge dit 
ecourile teoriei păcatului şi ne 
oferă contrastul „păgân“ : fe- 
meea ca dai al naturii, tocmai 
pentru echilibrul spiritului, În 
viziunea finală, prietenii. care 
discutaseră despre nefericirile 
şi bucuriile acestui rău nece- 
sar care este amorul, se unesc 
în contemplarea unei familii 
care a realizat acest echilibru, 
Bineînţeles, nu lipseşte mici 
fina ironie a spiritului suwpe- 
rior, care nu se resemnează 
decât cu greu la măsurile co- 


mune, „universal - valabile“, 
kantiene, ale vieţii, Dar renii- 
tatea „unanimă“, cum af spune 
un poet modern, acoperă totul 
cu vălul necesității. 

% 


O REMARCĂ 


Citind descrierea lui Plinius 
cel Tânăr despre erupția Vezu- 
viului, iată această mărturisire 
impresionantă : 

„Pot să mă mândrese că în 
mijlocul unei astje! de groaz- 
mice primejdii, nu mi-a scăpat 
nici o plângere, nici o vorbă 
care anunţă slăbiciunea ; dar 
eram susținut de acest gând 
deplorabil şi consolant totodată, 
că tot universul pierea odată 
cu mine”. 

Dar ce era, în fond, această 
erupție a Vezuviului, în care a 
murit unchiul povestitorului, î- 
lustrul Pliniu cel Bătrân, dacă 
nu an simplu accident al na- 
tunii ? Jar creştinii cari mureau 
accperiți de lavă strigau că a 
sosit sfârşitul pământului, 

La Patuus, loan, evangheli- 
stul, își scria tocmai Apoca- 
lipsa. Și toți cei ce mor vreo- 
dată într'um astfel de „accident 
al naturii“ o fac cu sentimen- 
tul cataclismului universal. To- 
tuși, în realitate, adică pe plan 
istorie, o lume murea şi alta 
se năștea., Atunci, cine avea 
dreptate ? Fiindcă pentru Pli- 
nius cel Bătrân, chiar dacă pla- 
meta întreagă sar fi ciocnit cu 
alta, mar fi existat decât tot 
un Simplu „accident“ al na- 
turii., 


ADAGIU NIETZSCHEAN 

Morala care începe dela ho- 
tarul imutilităţii oricărei 'mo- 
vale ; ordinea care începe la li- 
mita purei dezordini; omul care 


începe dela limita inumanulaui... - 


"Stiu că nu ştiu nimic” — 
şi de-aici începe ştiinţa, morala 
şi adevărul, toate ale noastre, 
ale omului şi pentru om. Fiind- 
că din moment ce ai atins mar- 
ginile anarhiei, te întorci sigur 
la ordine (vezi cazul Tolstoi, ; 
din moment ce ai văzut că în 
„absolut“ nu există morală, ea 
devine, automat, cu atât mai 
necesară ; din clipa în care ai 
atins slimitatul — limita de- 
vine o necesitate, iar credința 
mu mai e dogmă tiranică, ci un 
fior, um parfum de dincolo, 
presentimentul unei participări. 

Jată cum, mistica şi raţiunea, 
religia şi raţiunea pot fi unul 
și acelaș lucru, în prelungire. 
Dar oamenilor le place să se 
certe,,. 


(Urmare în pagina 3-a) 


Parma 








a ee ie ae ea e ee a ei 


VLADIMIR FRIMU 





Stutăriş 





Răspunderile 'stiinței 


Spiritul ştiinţific nu e neapărat anti- 
religios. Dacă așa ar fi înseamnă că el 
este antiștiinţific, deoarece omul de ştiin- 
ţă recunoaşte cu tot atâta îndreptăţire 
mevoia de a crede şi nevoia de a cerceta, 
ca fiind două direcţii permanente ale spi- 
ritului omenesc, Deosebirea care se face 
e dealtfei pur didactică pentrucă, în rea: 
litatea conștiinței, savantul crede în re- 
zultatul cercetărilor lui, în timp ce cre- 
dinciosul nu osteneşie să caute cu înfri- 
gurare: „Tu ne me chercherais pas si tu 
ne m'avais dejă trouve“, îi şopteşte Dum- 
nezeu lui Pascal, în intimitatea conştiinţei 
acestuia. 

Intre unii şi alţii, discordia nu este, în 
fond, decât o ceartă de vorbe pornind dela 
a neînțelegere de vorbe, fiindcă pentru 
noi oamenii nu are existență decât ceea 
ce are nume. Gandhi, care în toată viaţa 
lui a pus accentul pe activitatea şi va- 
loarea practică a exemplului, fără care 
acțiunea e stearpă ca vorbăria, a făcut 


totuşi odată afirmaţia de principiu »— dar . 


nu principiu de credință, nu deducție 
metafizic-speculativă — că „Adevărul 
este Dumnezeu“. El mărturiseşte că i-au 
trebuit cincizeci de ani de meditaţie ac- 
tivă ca să prefere această formulă ace- 
leia afirmată la începutul activităţii lui 
misionare: 

„Altădată spuneam: Dumnezeu este 
adevărul. 


i i pr na atat ra o ate Prea 


de MIHAI NICULESCU 


„Dar s'au găsit oameni cari să-l tăgă- 
duiască pe Dumnezeu. Pe unii chiar pa- 
siunea lor pentru adevăr fi îndeamnă 
să-l tăgăduiască pe Dumnezeu. 

„Deaceea spun acum: Adevărul esie 
Dumnezeu. Nimeni, în adevăr, nu poate 
spune: Adevărul nu este, fără să scoată 
orice adevăr spuselor sale. Deaceca pre- 
fer să spun: Adevărul este Dumnezeu“ 

Am citat argumentul lui Gandhi nu 
pentru valoarea lui teologică, dar ca un 
exemplu isbitor pentru nesiguranța lim- 
bajului, îndată ce vorbele nu mai au să 
exprime raporturi formale între noţiuni, 
cl activități ale unor conţinuturi de 
viață sau orientări diferite ale spiritului, 
care se condiționează reciproc. Căci nu 
e vorba doar de o intervertire a terme- 
nilor unei propoziţii, din punct de ve- 
dere al funcției gramaticale, ci de o 
schimbare-a destinaţiei sau destinului 
lor, — deci de o adevărată schimbare de 
soartă —, prin acţiune. Realităţi de via- 
ţă — poziţii intelectuale sau morale — 
care păreau ireductibile în planul logic, 
al raporturilor formale, comunică în 
perspectiva acțiunii, 

Observaţia nu «e fără însemnătate pen- 
tru omenirea care se străduieşte — poate 
că nu zadamic — să-şi cucerească înal- 
tele valori ce i-au fost propuse şi să le 





(Urmare în pag 3-4) 


re e cerea 





„oarecare confuzie. 


Continuitatea literară ardeleană 


După întregire sa contat pe o 
intrare masivă şi impetuoasă în 
arena noastră literară a provin- 
ciilor desrobite, ale căror farţe 
latente, până atunci oprimate, 
urmau să aducă o regenerare, 
prin factori noi, a literaturii ro- 
mâne. Se prevedea, de asemenea, 
o sțhimbare a aspectului litera- 
turii de până la unire a acestor 
provincii, menţinută înainte în- 
tr'un  semănătorism explicabil, 
într'o confuzie de planuri, — es- 
teticul fiind contopit în etnic şi 
etic, pentru servirea unor idea- 
luri naţionale. — deci o orientare 
nouă, pe bază de diferențieri, a 
scriitorilor cărora li se deschi- 
deau, întinse, pentru prima dată, 
perspectivele libertăţii. Speran- 
ţele acestea s'au născut dintr'o 
Căci dacă o 
oprimare politică poate încetini 
d-fuzarea literaturii, ea nu poate 
împiedeca producerea ei, în con- 
formitate cu virtuțile creatoare 
ale fiecărui spirit artistic, care 
nt poate fi subjugat. Basarabia, 
de pildă, n'a adus nimic frapant 
în peisajul literar românesc, ai- 
mic ca să pară nou sau străin 
iaţă de acesta, iar Bucovina a 


dat o variantă locală a eferves- 
cenţei lirice înnoitoare din capi- 
tala de acum câţiva ani, Cât pri- 
vește Ardealul, acesta şi-a cotiti- 
nuat, pe teren literar, linia tra- 
sată de trecut, cu sporadice erup- 
ţii lăturalnice ei. 

Dacă 1 Decemvrie a devenit un 
simbol al unirii politice, el e ina- 
plicabil în domeniul spiritului, 
unde jn'a existat o sciziune, o 
prăpastie între cele două versan- 
te carpatice. Contactul sufletesc 
e subteran și ca atare scapă vigi- 
lenţelor impuse de rațiuni poli- 
tice, O drontieră politică trasată 
pe trupul unui popor nu”străbate 
niciodată până în inima lui, al 
cărei sistem de artere poartă a- 
celași sânge şi cu el aceleaşi idea- 
Juri şi aceeași cultută până la 
marginile reale pe care le atinge 
întinderea poporului respectiv. 
Pentru o naţiune nu există fron- 
tiere culturale interne, iar opri- 
mările nu pot face decât să stin- 
gherească, dar nu să oprească, 
creația spirituală. După cum un 
izvor ce se naşte întrun teren în 
care nu poate pătrunda la supra- 
faţă, străbate până acolo unde se 
poate desfășura în voie, tot astfel 


creaţiile spirituale ce s'au născut 
în teritoriile noastre ocupate, ca 
produse subterane, au străbătut 
straturile străine, în cazul că 
nau apărut chiar deasupra lor, 


"pentru a ieşi la lumină în patria 


liberă. Revistele din Principate 
au fost totdeauna albii care au 
captat forțele de peste munţi su 
de veste Prut. fără a le cons-dera 
străine de cercurile în mijlocul 
cărora trăiau ele. Incât, pe teren 
literar, o provincie desrobită nu 
face altceva decât să-şi mute 
centrele de cultură, către care 
gravita inainte, la ea acasă, fără 
a da loc la discontinuități faţă 
de trecut, 

Ardealul, din cauza voinţei de 
a-şi păstra intactă fiinţa etnică, 
este peregrinar. Istoria culturală 
a Ardealului e plină de pelerini. 
Bucureștii și laşii au fnst pentru 
Românii de peste mun nu cen- 
tre unde prezența român:smului 
«ra mai vie, mai intensă, ci jocuri 
unde ea se putea manifesta în 
deplină voie şi acesta e motivul 
care i-a determinat să pribegea- 
scă spre ele. 

Structura peregrinară a sutle- 
tulu ardelean a dat naștere unei 








literaturi a desrădăcinării, a don 
rului şi a regăsirilor, teme ușor 
de interceptat în aproape fiecare 
scriitor de peste munţi. 
Temele acestea nau dispărut 
nici după 1918. Satul fiind vatra 
sufletească prin excelenţă a Ar- 
delenilor, ruperea din legăturile 
lui a continuat să alimenteze uv 
literatură a dorului, a regretului. 
Capitolul „Transilvania liberă“ 
(1918—1940) din antologia lui E- 
mil Giurgiuca (Transilvania în 
poesia românească) este ilustra“ 
tiv în sensul afirmațiilor noastra, 
Lucian Blaga, Mihai Beniuc, 
Vlaicu Bârna, George Boldea, 
lon Bălan, N. Caranica, Aron 
Cotruș, Emil Giurgiuca şi alţii 
ating aceleaşi coarde ale melan- 
uoliei plecărilor. Cităm. din Ion 
Bălan (Plecări): 
De câte ori am plecat din 
i Hârseni, 
Cu gene umede spre orașe 
strâine, 
Visător priveam munţii cu 
senine poieni, 
Ce lunecau parcă după că- 
Tuţă cu mine. 


Satul, plutind în fum, insulă 
verde, 

Ridica spre cer două turnuri 
subțiri, 

Chemătoare braţe: suuetul 
nu ţi-l pierde, 

Limpede prinț, pe unde ni te 


resfiri ] 
Cărăuşul cânta despre iu- 
bita lui 
Drumului alb, cailor, arinilor 
foşnitori, 
Mie, copil rătăcitor, — uite-l, 
nu-i, =: 


Și <măgirii albe ce-mi surâ- 
dea 'n nori. 


Pasărea dorului ciripea, o ţi- 
neam de aripi, 
Lacrima o striveam, bărbat, 
între gene; 
Visul tăia pe cer nsfirești, 
vineţi tulipi, 
Ispita soră-şi netezea lucitoa- 
rele-i pene. 
Din Vlaicu Bârna: 


Doamne, cum voiu putea să 
opresc 

Lacrimile după ceea ce pă- 
răsesc ? 


Sau din Giurgiuca (Despărțire): i 


Rămas bun țarină a bel- 
șugului 
Şi-a copilăriei mele cuib 
de cucl 
N'o să mai cresc, n'o să mai 
cânt de drumul plugului 
Şi smuls de lângă boii blânzi, 
mă duc, mă duc, 


E aici o continuitate deplină 
față de Iosit sau Goga, și în unele 
poeme se poate întrezări chiar o 
reluare, inactuală atunci, a râs 
vrătirilor dinaintea războiului, 0 
insistare pe nota călătoriei în 
căutarea libertăţii, ca în Beniuc: 


Rătăcesc ca un câine fără 
stăpân, 
Viaţa 'n lung și în lat. 
Dar nu port pe grumaz ur- 
mele janţului, 
Aş rupe cu dinţii cătușele 
de pe mâini, 
Or: mi-aş musca mâinile 
Lăsându-le 'n cătuşe duş- 
manilor : 
Libertate, libertate, 
Pentru tine... 


E de altfel organică Ardeleni- 
lor o regresiune, o pasiune a în- 
toarcerilor în țrecut, spre ceea ce 
un Blaga numește „fenomezul 
originar“ şi noi nu vedem alt- 
ceva decât tot o poetizare a aces- 
tei reversiuni în faimoasele lui 
versuri : 


In somn sângele meu ca 
un val 

Se. trage din mine 

Inapoi în părinţi, 


Legătura cu trecutul este în- 
destruciibilă. Acelaşi Blaga își 
mărturisește astfel ataşamentul 
înță de tradiţiile locului: 


Seara se 'ntâmplă mulcom 
s'ascult 
In mine cum se tot revarsă 
+ Poveştile sângelui uitat de 
mult. 


Coritopirea cu aspiraţiile nea- 
mului, definită distinct de Goga, 
a fost şi în anii unui netrua- 
chiate un deziderat exprimat de 
poeţi, ca în aceste versuri ale lui 
Teodor Murăşanu : 


Vorbele lor, uneori rostogo- 
liri da stânci 
Şi scăpărări rebele, 
Inima poporului în colcăiri 
adânci 
Să se regăsească în ele. 


Duritatea versului, termenii 
tari, nu sunt nici aci absenţi. 

„Transilvania sfâșiată“ adân- 
cește şi mai mult aceste accente, 
readucând şi nofa de jale, a liri- 


" cii ardelene, fără a produce însă 


un reliei literar cu totul nou, 
discrepant faţă de trecut. 

In concluzie, reținem faptul că 
Ardealui sa manifestat în litera- 
tură născând; prin forța împre- 
jurărilor, anumite teme. care 
continuă să circule şi azi în li- 
rica ardeleană. 

i ION ȘTEFAN 





Teatrul Naţional din Cluj la "Timişoara 
— Stagiunea 1943—1944 — 


ACTIVITATEA ARTISTICA 


Cele 145 de reprezentați ale 
Teatrului Naţional dim cursul a- 
cestei stagiunii au fost realizate 
cu 25 de piese, gintre care 16 pr?- 
miere şi 9 re.uări. D.ntre acestea, 
15 p:ese sunț românești şi .10 
străine. Trei autoni sunt bănă- 


jeni. 
ROSTUL ACESTEI STAGIUNI 


După <e, anul trecut, Teatrul 
Naţional din Cluj la Timişoara, a 
realizat cu succes un repertoriu 
compus exclusiv din piese noumnâ- 
nești, cont.rmână , vaoarea lite- 
raturii dramatice autohtome, în 
anul acesta s'a trecut la o sta- 
giune expenimentală, înfăţișân- 


du-se publicului, opere din toate 


genurile teatra.e, începând cu 
teatrul antic și nurmăuund toată 
evo.uţia până la meiodramă şi 
comedia de sam, In acest scop 
au fost înscrise în rapertoriu 
piesele: Oedip Rege de Saphoale; 
Ham.et—de 5nakespeare, „..agda 
de Sudermanw; Necunoscuta de 
A. Bisson; Tinerețe de Max Hal- 
be; Actrița de Roland Sehacht; 
Băiatul de Jaques Deval; Pyg- 
mal.on de Bernard Shaw ; Sunt 
tată de M. Henneguin; Procuro- 
nud de J. Bradley, E 

Din  repentoriul românesc au 
fost alese ca premiere; Moartea 
lui Optum de Aron Iensușiannu; 
Romeo şi Julietta ia Mizil de 
George Ranetti; D'ale Carnava- 
lului de 1. L. Caragiale, D-ra 
Nastasia de G. M. Zamfirescu; 
Cerurile spun de Victor Papi- 
jian; Lie Viorie de C. Orendi. 

Reluările sunt toate românești: 
Glumeie destinului de 1. C. As- 
iam; Patima Roşie de Mihail Sor- 
bul, Suflete tari de Camil Pe- 
trescu; Titanic Vals de T. Mușa- 
tescu; Omul de zăpadă de A. de 
Herz; Intr'o vară la moșie de 
Aurel și Lucia Șerbănescu; Apus 
de soare de Barbu Delavrancea. 

Sa urmărit o culturalizare 
teatrală a publicului. Pentru va- 
riațe, sa unfrânt linia cronolo= 


gică, sărindu-se dela un gen la 


altul, dea o epocă la alta. Au 
alterat piese românești cu străi- 
ne, premiere cu reluări. 

Prinitr'um concurs de împreju- 
răi, am avut cea ma: capricioa- 
să stagune din toate punctele 
de vedere. S'au amânat uneori 
premiere fiindcă speatacolele se 
jucau cu casa închisă, pentru ca 
atunci când sau îmmulţit alar- 
mele aeriene să ge sporească nu- 
mănul premierelor și al remări- 
lor. 

Prin vemrea trupei germane 
între 26 Lanuamie şi 13 Februarie, 
stagiunea a avut aerul că este 
îmwărțită în două. Din punct de 
vedere al încasărilor, în prima 
parte se remarcă săli pline şi re- 
țete în raport cu prețurile bile- 
telor care sun: cele mai <ftine 
din ţară. 

După pecarea trupei germane, 
sala devine arhigiină, biletele 
sunt vândute imediat ce s'au pus 
în cireulaț:e. Lumea e dornică de 
teatru. Hamlet, Necunoscuta au 
cunoscut o afluenţă puțim okş- 
nu-tă în timp de pace. A fost 
deajuns să se îndesească alar- 
mele, să fie bombardată Timi- 
șoara pentru ca pubiicul să pără- 
sească imtr'un oarecare număr 
capitala  Banatutui. ŞI totuși 
ne-am menţinut pe Linia progra- 
muult fixat, deși re-a fost dat să 
velem acacași p esă, de exemplu: 
Omul de zăpadă la Crăcium cu 
rețeta cea mai ridicată din în. 
treaga stagiune, iar după Paşti 
întro zi cu câteva alarme, cu 
rețeta cea mai scăzută, 


Moartea lui Optum, piesa de 
deschidere, a avut um. înţelea 
simbeite. A vrut să concretizeze 
Viniren so'rituală a provimetlor 
românești. Ea a fost scrisă de 
Aron Densușianu, refăcută și des- 





bărată de modele stilistice ale 
timpuiui de d. dr. 1. Sucu, re- 
văzută dim punct de vedere al 
versificaţiei de poetul bănățean 
Gr. BRugarin și acompaniată ar- 
MONI< şi melodic de muzica spe- 
cual scrisă de d. Zeno Vancea, un 
compozitor bănăţean laureaţ de 
2 ori al premiului George Enescu. 

Subiectui este luat din istoria 
Banatului şi piesa a fost repre- 
zentată pentru prima dată în Ro- 
mânia. h 

Spectacolul a fost precedat de 
o confenință ținută de d. profe- 
sor 'Depliceaaniu. 


După drama istorică s'a trecut 


ia un gen nou: Comedia drama- 
ţică. I, Deva! ilustrează acest gen 
în lucrarea sa „BALATUL 
(Etienne), 

„TINEREȚE: ae Max Halbe, 
este a treia premieră a stagii 
mei. O dramă realistă în 3 acte, 
mâi mult o confese lirică, sub 
1o0rmă dramatică. Predomină - nu 
intiiga şi desfășurarea ei, ci in- 
teresul publicului trebue orientat 
spre acăl moment de lirism par- 
ticular, vag în manifestaţii.e sale 
şi ușor dulceag din care 32 soli- 
difică situaţiile şi repiicele în 
care şi prin care trăesc persona- 
g.ile acestei piese. 

„ACTRIŢA“ o piesă modernă 
de atmosferă pur teatrală. Suc- 
cesul acestei piese se datoreşte 
technicei teatrale pe care auto- 
rul o stăpâneşte ca um adavărat 
maestru. 

Dacă prezentam cronologic evo- 
imția ariei dramatice, trebuia să 
începem icu Qedp Rege, Subiec- 
tul acestei piese este luat ain le- 
gendele iui Homer de că:re So- 
phocle, și arată pe om în luptă 
cu destinul. Mijloacile și priaci- 
pile de realizare aie ve:hiulm 
teatru grec au fost însă bazate 
pe o technică modernă. 

O deosebită însemnătate a că- 
pătat aceaştă reprezentație prin 
muzica de acompaniament care 


VyYvVy 


PI 





| | 


a reînviat melodiile greceşti de 
acum 2000 de ani. 

D. Ziuo Vancea, ţinând seama 
de cerințele de stil ale acestei 
muzici antice, care mu cunoştea 
decât cor la unison şi nu prac- 
tioa armonia, şi-a îngăduit o 
m că stiiizare, în semsu, de a a- 
propia aceste melodii  simțirii 
muzicale de astăzi, le-a ap.:cat 
un suport armonie iin spiritul 
modal al acestor melodi. 

Damsul sacral de mcantaţie, 
aranjat de  bămățeanul  [onel 
Marcu, a păstrat linia pur cla- 
sică. 

Spectacolul a fost precedat de 
comiferirița a-i profesor N, Lalu. 

Satira socială, din ciciul expe- 
rimental al syagiunei, este repre- 
zentată prin piesa: „PYGMA- 
LIOIN“ de Barnard Shaw. S'a cău- 
taț prin această piesă a sa reda 
no:a specif:ic englezească în mon- 
tare pria jocul strâns şi simp.u 
al actor-ior. 

O feer.e pentru copii care a 
încâmtat şi pe oamenii mari, a 
fost Lie Viorie, povestea drama- 
tizată de C. Orendi, 

Cu ocazia premierei (23 Decem- 
bnie 1943) dată într'um cadru fes- 
tiv, au fost invi:aţi copiii între- 
gu'ui p?rsonal art-stic, technic şi 
adminisrativ, iar după reprezen- 
taţie, a primit fiecare câte un 
livre de economie cu 1000 le: 
dela Casa de Credit şi Ajutor 3 
Teatnulul. Naţional. 


De Crăciun „OMUL DE ZA- 
PADA“, de A. de Herz, o come- 
die veselă și uşoară din viaţa 
noastră. 

După piecarea trupei teatrale a 
Grupului Etnic German, sau pus 
în scenă piese clasice, moderne, 
ș: melodrama. Cu Ham.et de 
Shak:speare şi-a reluat cursul 
actuala stagiune. 

In momtarea acestei piese sa 
căutat o linie nouă. Decoruj şi 
lumn.na au fost suzestiv sii.izate, 
spre a pune în valoare jocul ac- 
toridor şi a evidenția plastea Miş- 
cărtlor. La montarea excepțiO= 
nală a piesei, sa adăugat bogă- 
ţia figurației şi muzica de scenă, 
care au dat spectacoluiui un 
aspect de grandoare artistică. 

Melodrama apare la Paris odată 
cu marea Revoiuţie Franceză; ea 
a avut totdeauna succes în epo- 
cle de mari frământări. Astăzi 
ma: mult ca oricând publicul 
aplaudă mslodrama, 

„NECUNOSCUTA“ de A. Bis- 
son a ilustrat această nouă expe- 
riență a Teatrului Naţional gin 
Cluj la Timişoara. 

Pentru comedia clasică româ- 
nească au fost aleşi să reprezinte 
autenticitatea umorului româ- 
nesc George Ranetti cu Romeo şi 
Juiietia la Mizii și 1. L. Cara- 
giale cu D'ale Carnavalului, care 
şi-au caracterizat  contimporanii 
cu o notă de bunlesc și fântezie. 

Montarea pe linia tradiţiei, a 
respectat culoarea locală, condu- 
cerea teatrului făcându-şi un 
scrupul d:m, a păstra neatinse lu- 
minile icoanelor din trecut. Mon- 
tarea a fost făcută cu dragostea 
de detaliu pitoresc, iar costumele 
contfecțiioniate după schiţe auten- 
tice ale epocei. 

O piesă naturalistă prezentând 
v:aţa de periferie a Bucureştiului 
a fost D-ra Nastasia, de G. M. 
Zamfirescu 

Trecem la o piesă creştină din 
trecutul nostru sbuciumat : „CE- 
RURILE SPUN“ de Victor Papi- 
lan. 

Autorul sondează mitul şi caută 
să pătrumidă în; esenţa lucrurilor. 
Ne apropiem de un stii de artă 
Nouă, teatrul văzut nu Prin ac- 
țiune, ci prin fior, mister, necu- 
NOISCUIt. i 3 

Lumima ca valoare lincă a dat 
subiinieri precise de stări sufle- 
tești şi de atmosferă, 

H. Sudermann a fost aes în ca- 
drul reperioriu'u: experimental 
cu opera sa „MAGDA“, 

Piesa a fost montată în stilul 
epoci. de pe da 1900, căutână să 
se redea intentiile autorului, 

Costume.e Magdei: au făcut a- 
tracț.a speciacoluiui, prin distinc= 
ția şi coloritul modeleior, care au 
variat dea albul moarat la rozul 
vaparos, bleu natie până la ne- 
grul discret dar mereu elegant. 

„SUNT TATA“, o comedie mo- 
demnă, construită îndemânatec, 
cu întâmplări amuzante ingenios 
desvoltate, personagii amabile ori 
bulfone care se aruncă în aven- 
turi spre distracţia publicului. O 
acțiune minunat combinată și 
condusă cu vesele. 

Un gen nou în seria de spec- 
taccie din anul acesta:  Procu- 
rorul de J. Bradiey, piesă poli- 
țistă cu stări sufletești înicorăate 
ŞI scene paipitanite din viaţa juri- 
dică, 


ALTE REPREZENTAȚII 


în afară de reprezentație 
obicimurte, Teatrul Naţ:onal a or- 
gamizat spectacole pentru munci- 
tori, pentru ţărani, pentru elevi 
și pentru copii. 

Behiwpe artistice cu programe 
variate au viztar spitalele de 
răniți, 

Artişti ai teatrului, individual 
sau în grup, și-au dat concursul 
la diferite spectacole patriotice 
sau de binefacere în organizări 
străine, 

NATALIA LAZARESCU 








= 


UNIVERSUL LITERAR 


INFORMAȚIUNI, PROECTE, 
REALIZARI 


„Opera Română” şi-a în- 
cheiat al doilea ţurneu cu 
arii, duete şi scene prezenta- 
te, cu concert, formulă ade- 
cuată posibilităţilor actuale 
de transport şi adaptare la 
micile scene de provincie. 
Un turneu al unei terţe echi- 
pe de cântăreţi sau de balet, 
sau îmsfârşit cu opera „Băr- 
bieru! din Sevilla”, sub con- 
ducerea d-lui Niculescu Ba- 
su, sunt actualmente în stu- 
diu. Stagiunea va fi deschi- 
să în Capitală, ca în fiecare 
an, în cursul lunii Octom- 
brie. 

„Filarmonica” întreprinde 
la rândul ei al doilea țurneu, 
cu formațiunea ochestrală 
de coarde, sub conducerea 
A-lui profesor Cocea, directa- 
rul administrativ al institu- 
țiunii și organizator perso- 
na! a! întregului turneu. 

La ? Septembrie acest tur- 
neu luând sfârşit, „Filarmo- 
nica” își va relua repetițiile 
la Bucureşti, unde va deschi- 
de stagiunea la 1 Octombrie, 
la „Ateneu”, cu un concert 
„Richard Strauss”, dirijat de 
maestrul George Georgescu 
pentru sărbătorirea celor 
optzeci de ani ai marelui 
compozitor contemporan. 

Primele douăsprezece con- 
certe vor constitui un ciclu 
în abonament. ca şi în anul 
trecuț. 

Maestrul George Georges- 
cu va dirija în acest ciclu 
şease . concerțe, maestrul 
George Enescu trei concerte 
iar Herbert von Karajan, a 
cărui personalitate și artă 
au cucerit spontan întregul 
nostru public anul trecut, cu 
prilejui primei și unicei pâ- 
nă acum vizite făcute la 
„Flarmonica”, alte concerte. 

Printre solişti s'a asigurat 
venirea lui Walter Griese- 








king, a lui Edwin Fischer, a 
mi Schneiderhahn şi a iui 
Wilhelm Kempiîi. D-na Sil- 
via, Șerbescu va cânta abia 
după Crăciun, din cauza u- 
nui accident care îi impune 
câteva săptămâni de odihnă, 
iar Dinu Lipaţti, astăzi pro- 
fesor la conservatorul din 
Geneva,. de asemeni nu va 
putea da concursul acestei 
serii de concerte, în care vor 
cânta însă probabil d-na 
Victoria Milicescu-Secnmiedi- 
gen, d. Alexandru  lheodo- 
rescu și d. Virgil Pop. 
Macstrul George Enescu, 
care se află la Sinaia, va da 
în sala Cazinoului un nou 
concert de violină. D-sa va 
dirija la „Filarmonica” în 
toamna aceasta un festival 
de muzică tranceză, un con- 
cert George Enescu şi un 
concert cu program eclectic. 
D. Alexandru  Vheodores- 
cu, d. Stetănescu-Goangă, 
d-na Magda Nicolau, pian, d. 
prof, 1. Geantă, violină, te- 
norul Jean Mihail, d-nele 
Lisette Dima şi Arta Flores- 
cu și d-nii Mihail Știrbei și 
Mircea Buciu au dat sau a- 
nunţat pentru un viitor a- 
ptopiat, concerte, în nume- 


" roase orașe de provincie. 


Un grup de muzicieni in- 
tenționează să creeze o re- 
vistă muzicală, răspunzând 
asttel unei lacune vechi şi 
regretabile în domeniul cul- 
turii muzicale. 

Doamna Emilia  Guţianu. 
cunoscuta artistă lirică, des- 
tul de grav rănită în cursul 
unui bombardament aerian 
lângă Buzău, cu prilejul u- 
nui turneu de operă, este, 
după patru săptămâni de 
îngrijiri, aproape restabiliţă, 
la spitalul din Sinaia, pe ca- 
re îl va putea părăsi paste 
câteva zile. 


ROMEO ALEXANDRESCU 





Daruri 


Grele de umezeala pleoapelor, 


Duc cu mine în seceta dela oraş 


Svonul din împărăția apelor, 


Umbrele pădurilor le-am coborit în adâncuri, 


Să-mi ajungă până ia anul — 


Reavăn în tristeți şi în descânturi, 


Tăcerile albastre le-am înfăşurat > 
In năframa zilelor petrecute aci; 
Să-mi fie căpătâi în dorul ca ele de curat. 


Pasul zărilor l-am strâns întrun pocal : 
Să întâmpin cu el în ceasuri sfințite 
Pe Dumnezeu ce creşte în zarea de opal. 


Amiezile, — niște fluturi adormiţi în înserări, 
Le-am adunat în colivia vie a sufletului : 
In catifeaua polenului lor, să doarmă visul peste depărtări. 


Pe toate le-am adunat cu veşnicia laolaltă, 
Să-mi fie umbră acolo în arşițele largi 
Şi bucurii în lacrima tăcerii dujoasă, profundă și inaltă!... 


Ed 


MARIA CON STANTINEBSOU-PITEŞTI 








——— 30 August 





meat 


1944 





ACTIVITATE. . 


Pe seama cui am pune înţâi 
obligaţia muncii şi a ordinei în 
teatru, dacă nu pe seama celor 
dela scenele oficiale ?... 

Fiindcă ei fornwază adevăra- 
tele elemente de elită în teatru 
şi tot ei sunt cei dintâi cari să 
sprijine un elogiu adresat vieţii 
noastre artistice. Ă 

Cu alte cuvinte, pe ei apasă 
cel mai mult obligativitatea pro- 


A 


DY ai 





movării artei moastre dramatice 

In. aceeaşi măsură sar cuveni 
şi celor dela teatrele particulare, 
dacă aceștia constrânşi — une- 
ori — de angajamente cari mu le 
îngădue abateri dela litera lor, ar 
face mai mult decât doar atât 
cât le cer cei la cari s'au angajat. 

Iată dece găsim necesar să spri- 
jinim cuvintele dlui Corneliu 
Moldovanu, directorul Teatrului 
Naţional, adresate actorilor cu 
ocazia începerii repetiţiilor pen- 
tru noua stagiune, 

In cuvintele d-sale nu se găseşte 
decât voinţa unui om de teatru 
de-a păstra neştirbit rangul ce i 
se cade primei noastre scena nți- 
ciale 


ELEMENTE 


Dotată cu puţin talent, dar în 
schimb înzestrată de o foarte 
cuceritoare cochetărie, o actriță 
hiondă ajutată şi de un senti- 
mental regisor, ajunsese să aibe 
parte de câteva roluri, cărora nu 
le-a putut da mai mult decât 
măsura talențului de care dis- 
punea. 

Zadarnice au fost cronicile.. 
Artista blondă știa însă să în- 
frunte adevărul, cu abilitatea 
câtorva note strecurate pe ici, pe 
colo, şi să rămâie mereu în pros- 


peţimea distribuţiei depe fiecare 
afiş de premieră. 

Azi însă, un scandal îvit în 
una din stațiunile de lux depe 
valea Prahovei, a determinat u- 
nele măsuri cunoscu.e de artistă 
ca pentru prima dată îndeplinite 
de un director care mu re alte 
concesii de făcut decât dreptelor 
cereri ale elementelor de va- 
loare, 

In tovărășia singure; posibili- 
tăţi că va reveni pe aţișele teu- 
trului numai când o muncă cins- 
tită îi va acorda meritul nece- 
sar. actrița blondă va şti să pre- 
țuiască răgazul lăsat au să se 
verifice. 


AMÂNARE... 


Ca singura Iu grije săptămâ- 
nală, un prim redaxtor dela o ga- 
zetă de specialitate, a ţinut să 
abe o prețioasă colaborare a 
d-lui Valjean. 

Poate că nici o altă colaborare 
n'o aşteptam cu mai multă ne= 

N 


răbdare, cum aşteptam pe aceea 


a autorului „„Generaţiey de sacri- 


ici" anunţată de săptămânalul 
teatral, pentrucă oruinea Cu care 
se înscrie calitatea și competenţa 
d-lui. Va:jean în ae teatrului re- 
prezintă întotdeauna căl mai de 
preţ început, 

Ixn nefericire însă la alţii — 
şi ma: ales la ace: cari au anun- 
țat această coiaborare — răzbate 
mai greu înțelegerea . aceasta, 
fiindcă în numărul în care tre- 
buia să apară articolul d-lui Val- 
jean, o noiiță nedeclicată explică 
absneşa lui: „Din cauza abunden- 
ţe: de material amânăm, etc... 

Am parcurs „abundența“ de 
materiali şi cântărindu-i impor» 
tanța am avut ciudata impresie 
că purtăm răspunderea unei com- 
piicităţi. 

"Aceea de-a tace în loc de a 
arăta cât e de imprudentă nepoli- 
feţea unora. 


PORTRET. 


Muncii nu-i spune nici trudă 
şi nici curaj... 

Ti spune aşa precum îi e rostul 
şi înţelesul adevărat şi îmtreg: 
MUNCĂ, 

Adică ceeace face de dimineaţă 
până seara, ca să ridice arta de- 


corativă la depăşirea propriei 
consacrări 
Pe acest respectat  inţales 


Traian Cornescu a pătruns în 
viaţă i 
Neîmnduplecat de nevoia celui 





mai scurt răgaz, a ştiut să reali- 
zeze tot ce însemna drept sprijin 
prestigiului fiecărei piese, încât 
să suprapue succesul până şi la 
nebănuitele aşteptări ale auto- 
rilor. 

Munca lui, puţini o cunosc, 

Este aceea pe care, oportun, 
alţii o ascund cu expertă d:băcie 
ca să le revină doar lor succesul. 

Pentru asta iniţiaţii îl răzbună, 
arătându-l pe 'Traian Cornescu 
ca singurul care a biruit. 

E numai meritul lui pentru un 
talent pe care nu-l vetiem la alţii. 

Pictor şi icenograf, Traian Cor- 
pescu obţine pentru fiecare lu- 
crare ratificarea generală a unui 
meșteșug, care din cult pentru 
artă străinătatea şi-ar da ori când 
adeziunea să-l aibă. 

Prin Traian Cornescu, 'Teatrul 
Naţional a cunoscut atâtea suc- 
cese; el însă, a cunoscut doar 
unul: acela Qe-a fi muncit ca să 
fie de folos primei noastre scene. 


AFIȘ... 


Inceputul stagiunii anunțată a 
fi în prima jumătate a lunei 
Septembrie, aduce pe afișul Tea. 
trelor Naţiona! şi Studio câteva 
țitluri de piese, printre care: 
„Fedora“, „Școala femeilor“ şi 
„Domnul Notar“ au întâieteatea. 

„Fedora“ și „Şcoala femeilor“ 
au și intrat în repetiție, iar ro- 
turile principale femenine sunt 
deţinute la prima de d-na Ma- 
rivara Zimniceanu, iar la a doua 
de d-na Natașa Alexandra, 

A doua piesă cure se va juca 
la Teatrul Comoedia, este „A- 
mantul de carton“. 

La teațrul Gioconda, afişul va 
fi schimbat cu titul unei noui 
jeviste : „Gioconda se mărită“. 


I. M.L. 


a a ÎN era jeg ae Dc ra a ea IES nea cap 7 


La Paris însă, o întreită problemă se ridică în sufletul acestu! 
copil, Întâi de toate, Ernest Renan e pentru prima oară despărțit 
de mama lui, de care îl lega o dragoste cu atât mai adâncă, cu 
cât fratele şi sora lui plecaseră de timpuriu din căminul părintesc. 
In al doilea rând, tânărul Bretom simte nostalgia ținuturilor na- 
tale. Aici apare mai cu seamă psihologia Bretonului, de care am 
vorbit mai sus. Bretonii sunt cele mai nostalgice fiinţe din lume, 
oamenii care suportă mai greu depărtarea şi nefericirea, şi în 
acelaşi timp cei mai inadaptabili.  Transplantaţi într'un mediu 
străin, pentru care nu sunt făcuţi, ei devin fără voia lor niște 
revoluționari, nu în sensul de dărimători, ci în înţelesul de re- 
voltă lăuntrică, în care se macină şi se nimicesc numai propriile 
lor puteri. Astfel, departe de peisagiile copilăriei, de acea 
perspectivă asupra orașului natal care-i era cu deosebire dragă 
așa cum se vedea, de la fereastra lui de la primul etaj, departe 
tot odată de afecțiunea maternă de lângă care nu fusese nici- 
odată deslipit, tânărul seminarist străbate o oiiză sufletească din 
care iese nu învins, dar cu o rezistenţă de bună seamă slăbită. 


La capătu' acestor primi ani de încercare pariziană, îl aș- 
teaptă însă a treia ispită. Trecând de la seminarul întrucâtva 
monden de la Saint-Nicolas, al cărui scop e să formeze prelăţi- 
orăşeni şi oameni de societate, la Saint-Sulpice, Emest Renan 
intră întrun univers cu totul deosebit. Aici asistă Ja spectacolul, 
pe care singur ni-l înfăţişează, al unei tagme preoțești care înţe- 
lege să se desbrace de toate nimicurile şi pasiunile omeneşti, şi 
să se consacre ştiinţei și credinţei într'o atmosferă de virtute creş- 
tină care nu e impusă, ci consimţită, obligaţiile, pedepsele sau re- 
compensele fiind cu totul înlăturate într'o astfe] de școală. Aici. 
pe lângă priveliștea unei atât de modeste şi ae reculese credinţe. 
Renan descoperă câţiva profesori a căror învățătură e de cei stai 
mare profit pentru el. Aici, de pildă, s'a specializat el în filologia 
ebraică şi siriacă, îm care a putut să spună mai târziu că nu ştie 
decât ceeace a învăţat Ja Saint-Sulpice. Dar progresul ştiinţific 
îi deschide ochii asupra interpretărilor strict filologice ale texte- 
lor sfinte, şi-l fac să examineze dintr'un punct de vedere persona! 
şi mereu mai adâncit dogma revelației acestor texte, Cu cât cu- 
noştinţele lui filologice sporesc, cu atât se iscă în mintea lui mai 
multe indoieli asupra originii divine a Bibliei. Critica Bibliei, aşa 
cum, e văzută de şcoala filologică germană şi asa cum a fost îm- 
brăţişată și de Renan, fiind potrivnică dogmei catolice, tânărul 
seminarist a început în felul acesta să se îndepărteze de cele 
sfinte. 

Indepărtarea aceasta e numai formală, şi nu priveşte decât 
anumite articole ale credinţei. In ceeace priveşte marile principii 
şi substratul morag şi ideal al crestinismului. Renan m'a încetat 
niciodată să creadă în ele, cu aceeaşi tărie ca în anii în care se 
pregătea pentru preoţie. Mărturia amintirilor lui e precisă în 
această privinţă: „Bătrâni şi scumpi profecori, acum morti a- 
proape toți, dar a căror icoană îmi apâre adeseori în vis. nu ca 


Autobiografia lui Ernest Renan 


(Urmare din pag. I-a) 


o mustrare, ci ca o dulce aducera aminte, nu v'am fost atât de 
ingrat pe cât s'ar putea crede. Da. mi-am daţ seama că istoria 
voastră era neindestulătoare. că nu aveaţi destulă critică, şi că 
filosofia voastră naturală era sub filosofia care ne sileste să re- 
cunoaștem ca o dogmă fundamentală că nu există minune; cu 
toate acestea sunt și astăzi tot eievul vostru, Preţui vieţii nu stă 
decât în devotamentul față de adevăr şi de bine. Binele acesta, 
voi îl înțelegeaţi în felul vostru maj îngusut Adevărul acesta, 
voi îl tălmăreaţi într'un chip prea material, pre concret; dar în 
fond aveaţi dreptate, şi vă mulţumesc că mi-aţi întipărit în su- 
filet, ca pe o a doua natură. acest princiniu. funest pentru cine 
vrea să reuşească în viață, dar fecundă pentru, cine yrea să fin 
fericit, că scopul unei vieţi nobile trebuie să tie urmărirea unni 
ideal desinteresat”, i zi 

In felul acesta se poate spune că Ernest Renan e totuşi un 
creștin. Sufietul lui aşa cum retrăieşte în aceste amintiri. se 
simte apăsat de influenţa atâtor secole de credință, de acea cre- 
dinţă închisă și sigură cum n'o au decât Bretonii, îngărătnică 
aşa cum e şi temperamentul! lor. Bretania întreagă e o mare fe 
capele ale sfinţilor locali, din care unul, Sfântul Ronan sau Re- 
nan e, după cât se pare, un, strămoş al seriitoruiui. La fiecare 
mare încruoișere de drumuri se ridică cel puţin una din aceste 
modeste capele, asemeni troițelor noastre, și obiecte ale unui cuit 
popular din cele mai active, Divinitatea e familiară, casnică ae 
proape. Renan povesteşte singur în ce fe tatăi lui, pe cână era 
copil, fusese vindecat de friguri. Intr'o dimineață fusese dus la 
capelu unui sfânt anumit, întovărășit de un fierar cu foale, cleşte 
și baros. Fierarul îşi încinsese uneltele și bătând fierul roşu pe 
nicovală, îl arătase sfântului, strigând: „Dacă nu vindeci copilul 
numaidecât, am să te potcovesc ca pe un cal”. Bine înţeles că 
sfântul trebuise să se execute, Un creștinism ca acesta, pe care 
catolicismul oficial îl tolerează pentrucă ar fi imposibil de com- 
bătut, atât e de adâno înrădăcinat în moravuri, e desigur mui 
puţin potrivit cu adevărata credință decât crestinismul relativ 
al lui Renan. 


Credinţa acestuia e făcută din multe regrete. Aducându-şi a-' 


minte de modesta şcoală preoțească de la Trâguier, în care îsi 
începuse studiile, şi de cei dintâi profesori, modele de virtute 
creștină fără ostentaţie şi fără pretenţii de niciun fel, el se întoarce 
cu părere de rău asupra trecutului pierdut: „In fond, îmi dan 
seama că viața mea e şi acum călăuzită de o credință pe care 
m'o ma! am, Credinţa are darul acesta de a ne influența chiar şi 


atunoi când a dispărut. Din harul divin rămâne o obișnuinţă, în 
focul sntimentului viu de a'tădată. In mod maşinal, continuăm să 
facem ceeace mai înainte făceam cu tot dinadinsul. Orteu duvăce 
şi-a pierdut idealul, fusese stâșiat în bucăţi de Menade, dar lira 
lui nu mai ştia nici atunci să spună altceva decât tot „Euridire! 
Euridice!” 

Pentru publicul mare. pentru cei obişnuiţi să vadă în Viata Jui 
Isus o protestare vehementă împotriva tradiției catolice şi o re- 
voltă a materialismului, Ernest Renan apare ca umul care a rubi 
legăturile credinţei şi s'a făcut apărătorul ateismului pe care l-a 
ajutat să triumfe. Nimic mai fals decât o asemenea părere. Că 
Renaân s'a desfăcut din braţele credinţei, e desigur adevărat şi 
de taţi ştiut. Dar nimeni n'a fost mai puţin decât el un dărâmă- 
tor de idoli, şi nimeni n'a rămas mai adânc îndurerat de ade- 
vărurile pe care le-a descoperit. Plecat să adâncească drumurile 
credintei. prea multă ştiinţă acumulată în cale i-a întunecat per- 
epectivele cereşti; dar rezultatul acesta, pe care nu el l-a vrut. 
şi împotriva căruia sa apărat îndelung, a fost o adevărată sfă- 
şiene a inimii lui de creştin. El însuși spune în amintirile sale, 
că dacă necredinţa s'ar bizui pe toate cercetările lui si pe toate 
problemele cărora te-a căutat singur deslegare, atunci foarte 
puțini oameni ar avea dreptul să fie necredincioşi. Intradevăr, 
e ușor să se afișeze o nepăsare de cele divine şi e neincrederi în 
existența lor, din partea celor care nu s'au gândit niciodată la 
asemenea mari probleme. Cei care însă sau chinuit să afle o 
deslegare întrebărilor venite de mai sus decât noi, nici atunci 
când, ca în cazul lui Renan, n'au găsit răspunsul mulţumitor, nu 
s'au lepădat pe de-a'ntregul de speranța perspectivelor de din- 
colo de lume şi de mâncâierea unui ideal. 

Credinţa cea nouă la care ajunge Renan, e cuprinsă toată în 
celebra lui Rugăciune pe Acropole. Toate ezitările şi toate tul- 
burările credinţei nesigure şi alunecate pe drumurile critivismu- 
lui uscat, se regăsesc într'însa. Scriitorul a înțeles că dogma creș- 
tină în rigiditatea ei, nu mai poate să-i împace sufleţui multiplu 
şi doritor de inţuiţii mai sigure şi mai precise. Ieaceca urcă 
scările Acropolei, spre templul suveranei înţelepciuni al cărei 
înehinător ar vrea. să fie de acum înainte. Desbrăcându-se de ru- 
găciunile copilăriei, îşi mărturisește în fața zeiţei păcatul de a 
se fi închinat odinioară la. alţi idoli; dar puterea acestor idoli e 
atât de mare, că inima i se mai înfioară şi acum, când de mult 
nu mai crede: „Preoţii unui cult străin, venit de la Sirienii din 
Palestina, au avut grije de creşterea mea. Preoţii aceştia erau 


inţelepţi şi sfinți. "Templele lor sunt de trei ori mai înalte decât 
ale tale, o Eurythmie, şi seamănă cu niște păduri; atâta numai, 
că nu sunt solide, şi se fărâmiţează în cinci sau şase sute de ani. 
Dar templele acelea îmi plăceau, căci nu învăţasem divinul tău 
meşteșug. Acolo îl găsisem pe Dumnezeu. Se cântau în ele cântări 
de care și astăzi îmi aduc aminte: „Salve, steaua mării... regina 
celor ce gem în valea de plângeri”, sau „Rază mistică, Turn de 
fildeş, Casă de aur, Steaua dimineţii... Uite, zeiță, când îmi a- 
mintesc acele cântări, inima mi se înmoaie şi devin apostat. Iar- 
tă-mi această ruşinare; tin nu poţi să-ți închipui ce farmec au 
pus vrăjitorii cei barbari în versurile acestea, şi cât îmi e de greu 
să urmez drumurile judecății adevărate”, 


Ceeace ar dori scriitorul, ar fi aşa dar să se confunde în spi- 
ritul antic, să devină păgân, să privească din punctul de vedere 
al purei raţiuni lumea și misterele ei. Dar o asemenea judecată 
nu mai e posibilă pentru dânsul, care va rămâne în fundul inimii 
creştin. Păgânismul lui e impur, amestecat și adulierat de acea 
dragoste de umanitate și de acea înţelegere induigentă a vieţii, 
care denunță pe preotul creşiin. Deaceea încheierea acestui imn 
păgân e o confundare a termenului păgân şi creștin, printr'o sin- 
teză de credinţe îmbrățișate pe rând şi pe rând părăsite, simbol 
par'că al propriei noastre alunecări, care, speriată de atâta fra- 
gilitate a viselor noastre, nu vrea să-i dea nici zei mai statornici 
şi mai îndelung vieţuitori decât noi, 

„Frumuseţe desăvârșită, te-am cunoscut prea. ţârziu. In drumul 
spre tine, vei avea slăbiciuni şi căinţi. O filosofie fără îndoială 
stricată, mă îndeamnă să cred că binele şi răul, plăcerea și du- 
cerea, uritul şi frumosul, judecata și nebunia se transformă unele 
în altele, prin treceri tot atât de nesimţite ca: apele pe gușa unui 
porumbel. Adevărata înţelepciune ar fi deci să nu iubeşti nimic, 
şi să nu urăști nimic... Toţi cei care au crezut până acum că au 
dreptate, sau înşelat. Putem oare, fără a ne orbi singuri, să cre- 
dem că viitorul nu ne va judeca tot aşa cum judecăm noi tre- 
cutul ? Iată ce fel de ocări iisvorăse din duhul meu pervertit. O 
literatură ca a ta, cu desăvârşire sănătoasă, n'ar mâi isca astăzi 
decât plictiseală... 

Un fluviu imens de uitare ne târăşte către o prăpastie fără 
nume. O abis, tu ești singurul zeu. Lacrimile tuturor popoarelor 
sunt lacrimi adevărate ; în visele tuturor înțe'epţilor se cu- 
prinde o tărâmă de adevăr. Pe pământ, toate. sunt de altfel 
simbol şi vis. Zeii se duc ca și oamenii, şi nici n'ar îi bine ca ei 
să fie eterni. Credinţa noastră nu trebuie să ne fie niciodată un 
lanţ. Ne-am făcut datoria faţă de ea atunci când am învăluit-o 
cu grije în linţoliul de purpură în care dorm pe vPeie zeii ce-au 
răposat”, 


AL, CIORÂN&3CU 





20 30 August 1944 


[2090 cadă POOR ES îi 
= 








——— 
————— 


Cronica literară 





Aurel Chirescu: Ospăţul de taină 


Emil Riegler-Dinu: Ursite 


Ca majoritatea poeţilor, ce-ajung 
să-și definească singuri arta poetică 
proprie, nu prin spirit critic, ci prin in- 
tuiția substanţei personale, și d. Aurel 
Chirescu, autor a încă două cărți de 
poeme „Finister“ și „Stinsa oglindire“, 
se autodefinește în poema „Cules“, pe 
care o cităm spre a stabili, astfel, şi 
prima bază a discuţiei despre noua cu- 
legere „Ospăţul de taină“: 

„Atâtea flori crescute pentru cântec 

Şerpuitoare trec printre cuvinte 

Şi ora lor înaltă, fără seamăn, 

Incet, încet, ca un apus de umbre, 

Se srhimbă în aducere aminte. 

Aleg doar mugurii 

Și numai roua lor plăpândă o păstrez 

Din toată nesfârșirea 

dAtâtor înfloriri: de melodii... 

Comorii prea sărace îi adaug 

Numai un dram din ceeace visez”, 

O poezie de umbre, de puţinătăţi, de 
muguri sau embrioane, de elaborări in- 
complecte, o poezie care nu se poate de- 
fini transparentorie, fiindcă-i lipsește 
cristalizarea interioară, dar poate fi che- 
mată aburoasă, ștearsă, iată domeniul 
activității lirice a d-lui Aurel Chirescu, 
neevoluat dela „Stinsa oglindire“, apă- 
rută la sfârșitul anului trecut. Ai zice 
o răsutlare captată, un suspin subjugat, 
pe care nu ştii cărui sentiment să-l a- 
tribui : durerii că-i moartea aproape, 
trufiei poetice, zâmbetului speranței ? 
Expresia este mult prea diluată, cuvin- 
tele se ciocnesc ca într'o așezare cu pe- 
veţii, zidurile, ferestrele de put și fulgi, 
și noi abia pătrundem nuanţa sau em- 
brionul sau umbra unui sentiment, sau, 
în fine, așa cum definește poetul, „mu- 
gurii” şi din ei chiar, numai „roua lor 
plăpândă pe care o păstrez“. Am mai 
spus-o și cu ocazia cronicii dedicată vo- 
lumului „Stinsa oglindire“ : o asemenea 
poezie, de reverberaţii restrânse, ca un 
palid fosfor într'o noapte profundă, este 
predestinată unui număr restrâns de ci- 
titori, foarte exigenţi, cărora, după ce 
gustă frumusețea unora din poeziile 
d-lui Aurel Aurescu, nu le scapă d2- 
fectele-i actuale ca şi pericolele care c 
pândesc. Fără a ne considera unul din 
acei lectori exigenţi și fără, mai ales, 
a socoti că admonestările critice, la care 
ne dă dreptul funcţia noastră, ar fi de 
vreun folos practic pentru subiectul as- 
cultător, ne luăm sarcina de a face să 
observăm că o atare poezie, cu vremea, 
nu poate să conducă la nimic, filonul 
eventual, ce năzueşte la lumină, din 
pulverizare în pulverizare transformân- 
du-se într'o imperceptibilă irizare unde 
toate contururile vor fi şterse sau es- 
tompate, mai mult decât astăzi, -—0 
practică antrenând-o pe alta care-i din 
aceeaşi categorie. 

Volumul, compus din șase cicluri, 
este, azi, încă, vizibil coerent, organi- 
zându-se pe câteva preocupări funda- 
mentale, din care, fecundă în poezie 
izbutită, este acea a morţii şi foarte pu- 
țin fecundă este acea creștină, unde e- 
fortul de a exprima liric sentimentul 
religios este singurul lucru care merită 
să fie menţionat. Gustul morții predo- 
minând și calitatea poeziilor provenind 
din această sursă fiind superioară altora 
din alte categorii, să ne alegem exem- 
plele noastre din ciclul „La porţile 
morţii“. Iată chiar poezia care a dat 
denumirea ciclului, în care paipită nu 
ştiu ce svon dantesc, dătător de o-a- 
mară savoare : 


„La porțile morţii 

Mă oprii, furat 

De ne'ncercatele ispite dinlăuntru, 
Ingere credincios, 

Cu tine de-a dreapta 
"Vreau să întru ocată, numai odată, 
In strania ogradă întunecată! 


Cruntele trepte 

Parcă erau pregătite să ne aștepte. 

Fierbinte sub pas, 

Ne șopteşte fiecare „bun rămas” 

Și se preface 'm scrum, 

— De parcă s'ar teme să nu ne 'ntourcem din 

. (drum. 

Suim parcă de veacuri şi coborim 

Treptele stinsului. tărâm... 

Imgere, pari istovit, 

Nimbul ţi-e tulbure, învinețit, 

Şi chipul de crin doar o umbră. 

Unde ești îngere? Pe unde umblă 

Pasul tău de cântec, de nu-l aud? 

Pe unde-ți porți foşnetul trupşorului de 
[lumină ud? 

Ochii de stea unde i-ai lăsat 

De mă privești atât de 'ntunecat ? 

Sau nu eşti tu cel înveștmântat în paloare 

Ci e numai un speciru, o arătare 

Ce-mi pregăteşte în vasta noupte arsă 

Marea, meîndurătoarea farsă”. 


Un accent nou, de trufie poetică, o 
dârză protestare a etțernei poezii îm- 
potriva morții se află într'o altă izbu- 
tită poemă: „Pa drumurile spaimei“. 


Pe drumurile spuirnei 

Treceani deunăzi, bântuit de umbre, 
Ducându-mi visul la spânzurătoare 
Ca pe-un tâlhar neimblâuzit. 

Păduri de doruri, cete de vedenii 
Mă implorau să-i cruţ nemărginirea 
Și peste tot, în jur, imensă, jalea 
Imi așternea săruturi la picioare. 


- Maicilor““ 


Doar el, alături, 
EI, halucinatul 
Demonic de trufaș - 
Işi daspletea înainte stelarele-i cântări”. 
1 

Mai puţin vizibilă este în actuala 
pulegeire amprenta lui Lucian Blaga 
pe care o semnalasem altădată. Dar 
mult mai evidentă este acum aceea a 
camaradului de generaţie, a d-lui'Emil 
Botta, din care d. Aurel Chirescu a 
împrumutat ticul apostrofărilor („Şi 
voi, mincinoase cântări“,) sau pe-acela 
al asimilării celor mai variate univer- 
suri, vegetale sau animale, la univer- 
sul uman, creind un teatru straniu cu 
cele mai ciudate  personagii aşa can 
poezia de mai sus, spre ex. unde „ja- 
lea așterne săruturi la picioare“ (gest 
teatral, tranșant, patetic, sau ca în ur- 
mătorul distih : 

„M'or pizmui ei, paltinii nuntaşi 

Că nu mă'nduplec să lc-arăt mirea- 


sa”, unde paltinii sunt văzuţi în mediu 


.umanizat, asemenea nouă, purtători de 


pizme, sentimen:e, doruri, ete. Unele 
expresii forțate ca: „un sbor golit de 
aripi“ (pag. 68) sau „misipuri oarbe 
care adulmecă zadarul“, vor cădea cu 
vreme? depe umzrii poetului, câni fina 
beteală lirică a acestuia va străluci în 
originalitatea lui suavă şi fără întorto- 
cherile stilistice ce astăzi, pe ici și colo. 
izbese neplăcut. 
E.) 

Dacă vaporozitatea și inconsistența 
poeziilor d-lui Aurel Chirescu ascund 
contururile unor sentimente tranşante 
şi nici un chip nu se desprinde în li- 
niile lui dure, poezia d-lui Emil Rie- 
gler-Dinu este tocmai opusul acesteia. 
Autorul  „Ursite''-lor este un parna- 
sian în accepţia pură a termenului, 
iubind creația sculpturală, definitivă, 
limpede, din care cauză şi cele mai 
izbutite poezii ale sale pot fi socotite 
nişte portrete. D-l Riegler-Dinu apar- 
ține familiei poetice din care face parte 
V. Demetrius. Cu numele pcetului 
„Ursite“-lor ne întâlnim de multă vre- 
me prin reviste. Nu-i cunoaștem vreu 
altă carte de poezii tipărită, lucru care 
se confirmă şi prin faptul că acea de 
azi poartă subtitlul de „poezii alese“, 
Păşind la o selecţie a propriei produrc- 
ţii, d-l Emil Riegler-Dinu are nevoe 
de-o judecată nepărtinitoare și hotă- 
râtă. Domeniul unde izbuteşte este a- 
cela al creaţiei obiective, portretistice. 
Este greu să alegi între numărul mare 
de poeme frumoase, pe cea, care, din 
această categorie, să fie mai clocven- 
tă. Sonetul „Box“ este totuşi mai bună 
ca altele, fiindcă ritmul scurt, sacada! 
al versurilor, și ele frânte, adaugă o 
iluzie de box intelectual: 


„Apare *m ring asemeni unui zeu 
Egiptean : piept larg — — trapez de luptă — 
Și muşchi de crăci vâujoase, burtă suptă, 
Cu pasul ager și cu pumnul greu. 
Potrivnicul din falcă i se mfruptă 

Cu labe repezite ca un leu 

La joacă. Zeul dă 'mapoi mereu, 

1 huidue poporul. Coasta-i ruptă. 

Bureţi de sânge-s ochii. Dar îndură 
Strategic : pregăteşte-o lovitură ! 

Și iat-o! Dreapta —- bilă grea ai abrupt, 
Loveşte 'n plin bărbia dedesupt 

Palatul cărților de joc se strică 

Și ultimul popic -— voinicul — pică”, 


Sonetul de pe pagina următoare, 
„Fuga amazoanei“, se pătrunde şi de 
vraja formelor 'senzuale, și devine, ast- 
fel, caracteristic pentru vibrarea in- 
tens erotică a autorului nostru : 


„Luciosul, vioriul văl de apă 

Ca o cămișe de pe trupul gol, 

Ii pică la picioare, în nămol, 

Călcâile de fugăn prund se 'mgroapă. 
Cât ai clipi își strânge mototol 

Pe greabăn fusta. Sare "n vânt pe iapă. 
Coltucii sânilor în codru scapă 

De mâni de Faun lacom de viol. 


“In goană, iapă, fată, una fac. 


Julite-s pulpele dar, nebunește, 
Indeamnă iapa cu genunchi în cleşte. 
Să sară peste trunchiuri de copac. 
Şi călărește — așa pe deșelate, 

Cu mii de umbre pânice în spate”, 


In această categorie, definitorie pen- 
tru calitatea talentului d-lui Emil Rie- 
gler-Dinu, se mai cuprind următoarelt 
frumoase poeme : „Ispita“, „După bu- 
reți“, „Isvor“, „Cântecul mânilor, II“, 
„Celei alese“, „Trandafirul“, „Prima 
floare“, „La concert“,  „Moş-Ajunul 
toate  „Euritmii-le, „Om- 
phala“ și „Didona'. Formele, mai mult 
decât culorile îl apropie pe autorul 
„Ursite“-lor, de sculptor și de portre- 
tistul în creion. 

Toate poeziile citate mai sus fac cin- 
ste oricărei antologii. Din păcate, ne- 
cesitatea organică a construcţiei, în în- 
țelesul propriu, îl face pe artist să-și 
aleagă uneori materiale nepotrivite. 
Pitorescul — aparţinând vizualilor co- 
loriști—, l-a atras pe d-l Emil Riegler- 
Dinu într'o cursă, deși pitorescul său 
s'a refugiat uneori mai mult în cel de 
vocabular. „Sabat balcieian“, „Istam- 
bul romanţat“, „Spre Italia“, „Balada 
buer-scană“, o bună parte din „Balada 
venețiană“ și „Balada pontică“, mai 
puţin „Cu înotătorul din larg“, arată 


Ciu a a i Da a a a e in unter 
a m i mr e m a i n e a e a a 


Pe el îl cheamă Puiu, pe camaradul său 
Ion. Amândoi cu matricola R. 1 V. iar 
dedesubt numerele: el 179, celălat 3150. 

Nu-şi dă bine seama nici 6l cum s'a în- 
tâmplat. Mergea în coloană cu aţi cama- 
razi, ducând muniţie spre front. Din se- 
nin s'a ivit o pasăre de fier ce sbârnâia în- 
grozitor. S'a învârtit de câteva ori pe dea- 
supra lor, ca un uliu ce dă târcoale cloştii 
cu pui, sa repezit de-odată cu ciocul în 
jos, spre coloană, scuipând toc pe nări. A 
auzit câteva răpăituri scurte și groase 
şi a simţit în șoldul drept o arsură pu- 
ternică. Par'că i-ar fi înfipt cineva un 
fier roșu în coapsă. Pe picior în jos i se 
prelingea un fir cald. Nu vedea ce e, dar 
i se părea că e sânge. Picioarele au ince- 
put să-i tremure şi un fel d> ameţeală 
i-a cuprins capul, În trup i s'a lăsat o mo- 
leşsală ce n'a mai simţit-o n:cicdată. S'a 
cprit pe loc. Nu mai putea continua mar- 
şul. Mai ales că și camaradul său, condu-- 
torul, s'a așezat în pragul şosclii, gemând 
greu. Ce-o îi având oare camaradul său. 

Picioare.e îi slăbeau. S'a lăsat şi el în 
praf, alături de Ion. Arab, bunul său ta- 
varăș de război, se uita galeș la ei, ma- 
nifestându-și nelin'ştea dând din cap şi 
suflând tare pe nări, 

Dupăce pasărea a dispărut în cer, s'au 
strâns în: jurul lor o mulțime de cama- 
razi. După o mică consfă.u're, su des- 
cărcat la repezeală căruța cu muniţie, pu- 
nând lăzile, una câte una, în celeialte, iar 
în căruța rămasă gcală au așternuţ câ- 
teva pae şi pe ele l-au rus pe Ion, care 
gemea mereu. Bietul Ion! 

Pe el ]-au tras deoparte, pe iarbă, la 
marginea  șoselii; coloana a plecat ma: 
doparte cu munţie pe front; iar Arab. 
stingher. cu Ion în căruţă, s'a întors la 
canionament, i 

Inainte de a pleca, Ion a ridicat capul 
din coșul căruţii şi l-a privit pentru u'- 
tima oară. Părea că-i spune: „La re- 
vedere, Puiu. Bietul Puiu!“ Şi-a pipăt 
apoi sacul de merinde dela şold, a scos 
rația lui de pâine şi a întins-o noului con- 
ductor, făcându-i semn cu mâna să i-u 
dea lui. Totdeauna Ion a fost bun cu el. 

Rămas singur, la marginiea şosalii, pri-- 
via când după coloana cu muniţie ce urca 
încet colina spre front, când după căruţa 
camaradului său Arab, care-l transporia 
pe stăpânul său. Oare va scăpa Ion? Ni- 
ciodată nu l-a auzit gsmând atât de greu. 
Nu se poate să-l lase singur. . 

Şi-a încordat mușchii, forțându-se din 
toate puterile să se scoale, ca s'o ia în 
galep după căruță, dar a fost imposibil. 
Nici nu se putea mișca. I! ținea legaţ de 
si, pământul. 

O greutate tără margini i Sa lăsat în 
tot trupul. Pe ochi i s'a așezat o pânză 
deasă. Nu mai vedea, Capul îi huruia ca 
o maşină. : 

Bietul Arab! ce s'o face el de-acum 
înainte ? Va putea trage singur căruța 
cu muniţie? Şi cine îl va îngriji, dacă, 
Doamne fereşte, fon moare? : 





UNIVERSUL LITERAR 


NOTE DIN TRANŞEE 


“Ca să fac cu morala și 





I sa părut că aude iarăși sbârnâitul 
acela de pasăre haină, Numai de w'ar 
zări coloana și căruţa cu Ion. Cei din 
tranşee aşteaptă muniţie, iar Ion trebue 
transporțat cât ma: repede, ca să nu 
moară pe drum, 

Puter.le i s'au sleit de toi. Viaţa i s'a 
scurs în ierburi. Nu vedea, nu auzia, nu 
simțea. Amorţea. Trupul a început să i se 
răcească. Oare să fie adevărat ce i-a: spus 
odată Ion: că sufletele celor ce mor în 


război merg în rai? O fi doc în rai şi 


pentru caii morţi în război? Şi-a lăsat 
capul pe iarbă, cu imaginea raiului în 
gând. 


* 


Am pierdut în total cpteprezece ani de 
școală, tără- să mă aleg cu ceva pozitiv. 
Teorii peste teorii, reiigii, filozofii, Ni- 
meni nu m'a învăţat despre viață: cum 
trebue să muncesc, cum să trăesc, cum 
să mă port cu oamenii, cum să înțeleg 
realitatea. Din tot ce am învăţat și mi s'a 
predat, a lipsit viaţa. Cărţile mi-au des- 
chis perspectiva unci lumi drepte şi fe- 
ricite, viaţa m'a aruncat în cea mai crudă 
realitate. Visul din cărţi sa transformat 
în :adul din viaţă. 

Astăzi, alături de Moş Vidru din p.o- 
tonul meu, mă simt inferior. Ce-mi fo- 
Jesssc acum teoriile asupra crcării uni- 
versului şi or.gini: omului; cuncașierea 
culturilor și popcarelor, când nu ştiu să 
fac faţă vicţii, s'o stăpânzsc şi: s'o surun. 
estetica, astăzi. 
când nimeni nu mai credo în ele? 

Coborit din bibliotecă, mă s'm! neîn- 
demânatec în mânuirea vieţii. Mi cozle- 
şeşte cu neprevăzulul ei. mă omoară cru- 
d tatea ei. 





Cântec mic 


Cântecul ași vrea să fia 
Mie şi alb ea un paing; 
Pinsolo de noapte cerul, 
Visul, toate mă înving. 


Seara luna bate lin 

In fereastră cu brătări, 
Stelele naive vin 

Să îmi penă întrebări. 


Numai sufletuj n'ascultă 
Vorba mea fără nuia. 
Yrebue 'ncuiat odată 
tu un lacăt mic de stea. 


EMIL MANU 





RĂSPUNDERILE ȘTIINȚEI 


(Urmare din paz. 1) 


trăiască. Savantul nu se interesează însă 
decât de cesace se chiamă în şiiință, 6 
ipoteză de. lucru. El nu cunoaşte decât 


„ce-i poate fi de foles, în acest sens. Pe 


Dumnezeu îl ignoră, ca pe o ipoteză de 
care nu are nevoie: „Savantul nu .vrea 
să ştie decât de acest Dumnezeu exterior 
pe care-l numeşte Materia: principiu de 
nerecunoscut a cărui existentă numai un 
act de credinţă o poate afirma; dar acea- 
stă credinţă e atât de puternică şi atât de 
puţin supusă reflecţiei încât ea se ia drept 
o afirmaţie de cvidență”. Cuvintele ace- 
stea sunt ale unui poet şi filozoi creiin, 
Lanza del Vasto, în „Pâlârinage aux Sou:- 
ces” și cuprind una din cele mai lucide 
critici aduse faimosului criteriu carteşian 


„al evidenţei, potrivit căruia este adevărat 


ceeace bunului simţ îi apare în mod evi- 
dent ca atare. Dar încă dota sfârşitul 
veacului al 17-lea, filozoful italian Vico 
observa că cirul nu poate cunoaşie şi re- 
cunoaşie ca adevărat, decât ceeace a cre- 
iat el însuşi, opera spiritului propriu. „A 
cunoaşte, scrie Vico, înseamnă a cunoaşte 
prin cauze. Noi putem cunoaşte cauzele 
matematicilor deoarece aceste cauze sunt 
în noi. Dar noi ignorăm cauzele fenome- 
nelor naturale, deci nu le putem cunoaşte 
sau înţelege. Noi înşine nu putem avea 
decât conştiinţa lor”. Primul adevăr pe 
care-l deducea Descartes cu ajutorul cri- 
teriului evidenţei: existența gândirii, nu 
e un adevăr al ştiinţei ci un fapt de con- 
ştiinţă. Potrivit dictonului grec, omul 'e 
măsura lucrurilor sale, chiar în ipostaza 
savantului care nu recunoaşte altă reali- 
tate decât aceea experimentală,  Ceeace 
înseamnă că adevărurile recunoscute de 
noi sunt valabile numai la scara omenea- 
scă. In această privinţă, oamenii de ştiinţă 
moderni sunt de acord. Astfel. Sir Arthur 
Eddington, în „Science et Monde invi- 
sible”, observă că „e o lege de ncînlăturat 
a relaţiilor noastre cu lumea din afară, 
că ceeace se înfăţişează cunoaşterii nra- 
stre e deformat prin însuşi procesul cu- 
noaşterii”. 

In aceeaș ordine de idei, savantul ges- 
man Max Planck, autorul faimoaszi teorii 
a quantelor, recunoaşie că, la îel cu orice 
altă ştiinţă, fizica cuprinde. „un anumit 
nucleu de iraţionalitate”, cu neputinţă de 
a fi redus în întregime: „Cauza. acestei 
iraţionalităţi, aşa cum fizica modernă o 
face să reiasă din ce în ce mai limpede, 
stă în faptul că savantul însuşi e una din 
părțile constitutive ale universului. li e 
deci cu neputinţă să se izoleze complet de 
acest univers, ceeace ar îi totuşi. necesar 


ca să aibă despre el o cunoaştere deplin 
obiectivă” („Initiatons â la Physique'“). 
Ideile fizice moderne asupra constituţiei 
materiei lind să se exprime din ce în ce 
mai mult prin formule matematice. Un 
nematematician nu poate însă pricepe 
semnificaţia fizică a unei teorii decât cu 
ajutorul unor scheme sau mcdele meca- 
nice, care-i îngăduie să și-o reprezinie, 
so vadă, cu alte cuvinte. Primejdia vul- 
garizării, întrun fel care dispensându-se 
de simbolurile matematice, alterează ri- 


goarea şi claritatea conceptelor, este mai: 


ales de a introduce subiectivitatea acolo 
tocmai de unde savantul sa străduit să 
o înlăture. Dar chiar când un savant ca 
Louis de Broglie interzice folosirea re- 
prezentărilor de acest fel, care nu sunt 
decât grosclane aproximări destinate în- 
țelegerii proianilor, totuşi probitatea o- 
mului de ştiinţă îl obligă să recunoască 
intervenţia cercetătorului în fenomenul 
fizic, căruia îi adaogă un clement nou: 
explicația însăşi, străin fenomenului ohb- 
servat, Potrivit ultimelor teorii asupra 
constituţiei materiei, atomul e şi el alcă- 
tuit din „corpuscule” elementare: electro- 
nii, cari în stare de repaos nuu massă 
materială, dar a căror prezență se mani- 
iestă prin viteză şi acceleraţie. Conceptele 
matematice aie acestor extraordinare 
„corpuscule”, ultimele elemente ale ma- 
teriei — în stadiul actual al ştiinţei — dar 
lipsite de însușirile materiei, exprimă 
doar probabilitatea ca la un moment dai, 
proprietățile atribuite elzcironului să se 
găscască întrunite într'un anumii punct, 
determinat de viteza şi acceleraţia elec- 
tronului. Aceste elemente nemateriale ale 
materiei sunt, cum li sa spus, nişte „unde 
de probabilitate” care intervin mai de- 
grabă —- cum observă De Broglie — „ca 
un artificiu de calcul decâi ca un feno- 
men fizic”, 

Din toate mărturiile. invocate mai sus, 
reiese neîndoelnie acest lucru: că spiritul 
ştiinţific modern este departe de a fi unul 
de afirmare orgolioasă şi absolutistă. Li- 
mitările pe care şi le recunoaște savantul 
sunt de două feluri: unele ţin de însăşi 
natura omenească, de faptul că nu putem 
experimenta şi raţiona decât asupra pro- 
prietăţilor ce ne sunt revelate prin sim- 
țuri sau prin instrumentele de măsură 


„care le prelungesc; celelalte limitări sunt 


de principiu şi elc se bazează pe int2rac- 
fiunca reciprocă a observaţiei şi a feno- 
menului. - 


(“a urma) 


> 


MIHAI NICULESCU 


ÎN a e a a A int cn 90 2 E O a a o N N 


cum nu trebuesc scrise poeziile, chiar 
atunci când talentul te'ndeamnă la cap- 
tarea formei, mișcării şi gestului, adică 
atunci când este cu totul îndreptat că- 
tre contemplarea lumei din afară. Cu- 
legera de poezii alese a d-lui Emil Rie- 
gler-Dinu este, deci, inegală. Poate că 
judecata noastră să fie prea aspră, în 
senzul că pe ici și colo, chiar. în poe- 
ziile ce nouă nu ne plac, să se găsească 


Jucruri bune, ceeace se și întâmplă de 


fapt. Cum într'o cronică se transcrie o 


judecată globală, de această vină putem - 
fi scutiţi fiindcă spațiul și locul nu per- 


mit judecăţi extinse. 


Tctuși, prin acae părţi limpezi, prin 


talentul de a surprinde mișcarea, ges- | 


tul, pr.m senzualitatea sa rcbustă, fe- 
cundână în bună parte unele din cele 


„mai isbutite creaţii ale sale, prin grija 


fo:msi, cât mai variate, pe ritmuri noui, 
neobișnuite, ca şi prin grija de a întoar- 
ce ochii contemporanilor către unele din 
forme.e vechi ale pcez:ei, fermecătoare 


„mereu, d. Emil Riezer-Dinu se de- 


menst'e2ză un pcst preţios şi un artisan 
priceput, binemeritând, astfel, atenţia 
cuvenită dela toţi locuitorii Parnasului 
19mân. i 

MIHAIL CHIRNOAGĂ 








In simplitatea .ui realistă, Moș Vidru e 
„doctor în viață”. Ştie să-și tocmească 
bocancul; să-și cârpească vestonul rupi; 
să-și spele rufele; să-și facă mâncare din. 
orice, chiar şi din pădureţe; să-şi gă- 
sească oricum şi oriunde un adăpost şi 
un loc de dormit; să-și sape cu multă 
uşurinţă o groapă; să se târască pe pă- 
mânt ca o râmă, prin ploaia de gloanţe 
şi de schije, fără. să-i fie teamă că-i intră 
țărână în gură; să suporte oboseala, foa- 
mea și frigul; să moară simplu, anoniin 
și sublim. , 

Nu ştie limbi străine, dar se înţelege 
de minune prin semne cu toate neamurile 
cu care vine în contacl. 

Se acomodează uşor cu orice situaţie. 
E modest şi se mulțumește cu ce e. Nu 
cere dela viață mai mult decât aceasta îi 
poate oferi. Cu mijtoacele sale de inves- 





tigaţie, găsește tot ce dorește. Orice si- 
tuaţie o rezolvă în favorul său. Pe scurt, 
ştie să trăiască şi de aceea nu suferă cât 
suferă alţii, în aceeaşi situaţie. — 

Dar Moș Vidru mai e şi un înţelept ai 
vieţii, ieşit nu din şcoala teoriilor, ci a 
exper:enţii. În orice împrejurare găseşte 
un proverb potrivit, o vorbă qe haz, nu 
iipsită de tâlc, o înțepătură reușiiă la a- 
dresa celui ce îndrăsnește să-l ia peste 
picior. Dacă suntem la grea încercare, îl 
aud: „Să ferească Dumnezeu de mai 
rău”. Şi începe să istorisească povestea 
omului condamnat la moarte prin îm- 
pușcarc, căruia, pe drum, i se schimbă 
pedeapsa în moarte prin ștreang. 

In viaţă e nevoie de tărie fizică și su- 
fletească. Și Moş Vidru le are. Din Bu- 
covina și până în Caucaz a făcut un marş 
mai bine de 6000 km., rupând patru pe- 
vechi de bocanci. Și e în stare să mai facă 
încă pe atâta drum, căci se ţine pe pi- 
cioare. 

Nu se teme nici de moarte. „Odată 
moare omul, nu de două ori“. De multe 
ori a trecut moartea pe lângă el, hoho- 
tind sinistru, dar nu l-a atins. O singură 
dată, pe dealurile Sevastopolului, l-a a- 
juns o afurisită de schijă, nu însă îndea- 
juns ca să fie evacuat în țară. Sa vinde- 
cat repede la infirmerie şi s'a întors din 
nou la ploton. „Cum o vrea Dumnezeu“. 
Filosofie simplă şi sănătoasă. 

Uncori, când mă vede dus pe gânduri, 
se apropie încet de mine şi-mi spune: 
„Nu e bine să gândeşti prea mult. Gân- 
durile te omoară“, Și îmi întinde o fruc- 
1ă, un strugure sau un porumb fript. Ast- 
fel mă sustrage gândurilor, aducându-mă 
la realitatea lui sănătoasă. 

In tranșee cred că voiu deveni și eu 
„dostor în viață“. Iară dacă mă voiu în- 
toarce sănătos din răsboi, am să. predice 
despre viaţă. i i 

GEORGE PUTNEANU . 


3 tamaie 


CARNE 


(Urmare din pag. I-a) 


PRIMEJDIA DE A FI PREA 

ESENŢIAL 

Um fir electric a căzut peste 
un pom și pomul s'a uscat ful- 
gerător până în rădăcini. In 
jurul lui toţi ceilalţi pomi sunt 
verzi, întregi, unduind în bă- 
taia vântului: numai cel lovit 
stă negru și mut, ca un schelet 
între fiinţe vii, Impresia e pe- 
nibită şi stranie. De câte ori 
trec pe lângă el, simt o strân- 
gere de inimă, de adâncă milă. 
Dar mila aceasta nu e desigur 
gratuită ; fiindcă viaţa din 
mime €e îngrijorată. 

(In milă, nu e numai vani- 
tate, cum pretind unii filosoţi, 
ci şi complicitate de viaţă cu 
subiectul suferind ; viața din 
noi reacționează, simțindu-se 
oarecum fragmentată...). 

Mă gândesc la fenomenul 
chimic care su petrecut în 
pom, în substanța lui trăitoare; 
acezstă uriașă şi bizară cioc- 
nire de forțe infra-atomice. E- 
lectricitatea, care este „,esenţi 
de realitate“, a redus lu neant 
mica realitate a vieţii din pum. 
Energia superioară a lovit şi a 
distrus o 'energie inferioară; 
esența a pulverizat aparenţa. 

Acest proces se întâmplă u- 
neori în spiritul nostru. 


LE  PROMETBOE MAL EN- 
CHALNE“ 


„Fiecare să-şi aibe vulturul 
său“ spune Gide. „Je v'aime 
pue Phomme ; jaime ce qui le 
devore. Or qui devore ihym- 
me? Son aigle. Ionc, Mes- 
siears, il faut avoir un aigle“... 

Desigur, prima condiție u 
inăliumilor este vulturul nos- 
tru. După cum primu condiţie 
a marvior bucurii este durerea. 
Dar awe Gide rămâne numai 
la vuttur —-după cum unit 
bolnav: rămân numai lu dure- 
rea lor ? Vulturul, cuși durerea, 
trebue depăşiţi, altfel căderm 
in anarhie. Invitaţin lui Gide 
e valabila de sus în jos; pen- 
tru cei mulți, cari fug de du- 
reri şi se complae în plăceri 
mărunte, Ai domneşte cel mui 
îngrozitor tronstru al omenirii, 
pe care mici Apocalipsul nu-l 
întrece : Inerţia, Instinctul î- 
nerţiei merită cele mai teribile 
sguduiri, din partea oumenilor 
superiori. Acolo unde omul și 
imstinctele sale putrezesc, vul- 
turul e o necesitate şi o jertță. 

Inerția opreşte, poate, uma- 
nitatea să evolueşe prin indi- 
vizii ei superiori, dedarz::2 îi! 
sileşte să piardă vremea cu 
„sgâlțâirea“ ei. Există ceva mai 
oribil decât această indiferenţă 
a masselor, de care vorbeşte 
Sfântul Augustin ? Dacă n'ar 
exista inerție, poate că mici 
mar mai fi nevoie de sfinți şi 
de vizionari pe lume. Toţi am 
fi, simplu, oameni. Și vulturul 
nostru ar putea sbura, mândru, 
spre culmile sale. Dar se vede 
că Diavolul a câștigat prinsoa- 
rea, din moment ce a reușit să 
facă din inerție caracterul dis- 
tinctiv al omului colectiv. 

DAN PETRAȘINCU 





CĂRŢI NOUL 


MIRON COSTIN: LETOPISE- 
ȚUL ȚĂRII MOLDOVEI 


Fundația Culturală Regală 
„Regele Mihai L* şi.a luat: asu- 
pra-şi una din marile îndatoriri 
ale cu'turii de azi față de tre. 
cut editând în condiţii excup. 
ționate „LETOPISEȚUL ȚĂRII 
MOLDOVEI“ soris de bătrâ- 
nul Miron Costin, cărturar 
ai vremii sale, om de răspun- 
dere şi cu un deosebit simţ de 


Cetitorul se va regăsi în p'inâ 
traditie românească a versuiu: 
meşteşugit 
bine conturate, a insviraţici pla» 
ticizate cu măestrie. 


Editura Fundaţiei „Regele Mi- 
hai 1“ a făcut un dar spiritua- 
lităţii autohtone şi tuturor ceLor 
ce cred în destinul poeziei rn- 
niâneşti, 


lucrat. a imaginei 


„RAMURI“ 


orientare politică. In volbura 
împrejurărilor de azi, înţelep- 
ciunea sfătoasă a marelui croni. 
car, cuvine-se a fi cercetată din 
nou şi acest masiv „LETOPI- 
SEŢ“ ne stă ca un îndemn și 
ca un punct de plecare spre noi 
împliniri românești. 

D. prof. P. P. Panaitescu în- 
soţeşte textul de o substanţiată 
introducere în care importanţa. 
şi valoarea istorică a cronicii 
lui Miron Costin este reliefată 
cu metodele omului de ştiinţă 

Capitolul Variante şi Izvoare 
interesează pe toţi ce ar dori să 
avrofundeze limba. stilul, con 
cepția politică şi istorică a aces- 
lui demn reprezentant a) seco.. 
tului al XVII-lea românesc. 

Uartea se recomandă ca un 
bun al culturii autentic româ- 
neşti, interesând deopotrivă toa- 
te categoriile de cetitori. 


V. VOICULESCU: „POESII“, 


In geografia lirei contem- 
porane, poezia hi V. Voiculescu 
ocupă o poziţie din cele ma: 
atrăgătoare; un climat "caini 
unde pământescu. d:onisiac »: 
înalta arcutre a unui dar creșiir: 
se îmbină în poeme, împlinite 
ca formă și păstrând aroma unei 
spiritualități de  cugetător şi 
ascet. 

uiclurile: „Poezii“ 1916, „Diu 
Ţara  Zimbrului“, „Poezii de 
război“, 1919, „Pârgă“, „Poemt 
cu îngeri“, „Destin“, 1933, „Ur- 
cuş“ şi sfârșind cu „Intrezăriri” 
1939 — rovăzute de autor 
sunt cuprinse în ediţia detini- 
vă a Fundaţiei „ltegele Mihat 
1“, penniţânăd o privire cuprin. 
zătoare asupra întregei opere 


dăltuită în ani de migală de 
poetul Vasile Voiculescu 





bătrâna revistă craioveană, care 
timp de patru decenii apa- 
re neîntrerupt (sau cu unele 
mici întreruperi), ţinând între 
scoarțele ei flacăra nestinsă a 
spiritualității oltene, ne-a sosit 
recent la redacție, într'un număr 
sporit de pagini şi într'o ţinută 
grafică ireproşabilă. i 

Revista (nr. 3—6, pe Martie— 
Iunie 1944), se deschide cu un 
articol al d-lui T. Păunescu- 
Ulmu, în care sunt schițate per- 
sonalitatea poetică a lui Ion Mi- 
nulescu, şi locul pe care regre- 
tatul defunct ar trebui să-l ocu- 
pe în erarhia valorilor spirituale 
româneşti. 

Proza comentariilor libere o 
semnează d-nii Petre Drăgoiescu 
şi M. D. Ioanid, iar pe cea nara- 
tivă d-mii Paul Constant, Nico- 
lae al Lupului, Iancu Bârneanu 
și d-ra Marta Pavelin. 

La capitolul poezie întâlnim 
pe d-nii Mih. D. Ghenescu, Ion 
Molea (apariție tot mai rară şi, 
prin aceasta, întristătoare), Pe- 
tre Paulescu, L. Bujor, 1. U. So- 
ricu, C. T. Liuton, şi d-ra Ma- 
riana Moisă. 


Epigramele, ca deobiceiu, d. 
A. C. Calotescu-Neicu. 


Cronica literară şi coa docu- 
mentară sunt susţinute de d-nii 
T, Păunescu.Ulmu, Mih. D. Ghe- 
nescu, C. D. Papastate şi Dumi- 
tru Imbrescu. i 


Notiţele critice (pe cari le-am 
dori mâi mult note) sunt sem- 
nate de pana totdeauna majoră 
a d-lui Ion Donat, 

Pline de nerv şi intenţii voit 
polemice, sunt „Esenţe'-le sem- 
nate de Baba Novac, deşi pe 
unele locuri nu îndeajuns de 
susținute. 

Ne îngrijorează absenţa poeţi- 
lor de real talent George Roi- 
ban şi C. Pajură, care promiteau 
cândva să devină colaboratori 
„ceva mai permanenţi“ ai re- 





A 





VANATOARE 


— NUVELĂ — 


Par'că începuse să se crape de ziuă când am ajuns în 
ară, 

S Pe geam, de pe culuoar, văd peronul mic cât.o cameră 
mare; cu cele două felinare prescrise de regulamentele 
C. F. R. învelite într'o haină groasă de iederă, ca niște 
candelabre prețioase ambalate în vederea mutării; cu 
semaforul care ţine un braţ ridicat melancolic, ca un 
simulacru de sperietoare modernă, metalică și meca- 
nică; cu semnalizatorul sonor (aşa par'că-i zice! ?) ţă- 
cănind trist, spaţiat, par'că şi el înfrigurat de răcoarea 
dimineţii; cu unicul hamal care e în acelaș timp acar și 
factotum al domnului şef; cu însuși dom' șef, în fine, 
ținând în mână semnalul verde pentru darea plecări- 
lor, privind în toate părţile, însă pe deasupra capetelor 
călătorilor, numai la tren, de par'e'ar putea să cunoască 
dintr'o ochire toate neregulile cuprinse în cutiile cari 
umblă pe roate... 

Câteva mogaideţe cu căciuli și ilice albe de lână, 
strânse pe torsuri, se agită încolo și'mcoace în scopuri 
numai de ele cunoscute. Din dosul gării, de acolo de 
unde se află un fel de piațetă în care așteaptă trăsurile, 
se aud tropote nervoase de cai, semn că drumeţii vor 
avea cu ce s'ajungă prin satele din împrejurimi, unde-i 
aduc nevoi sau doruri. , . 

Mă cobor încărcat ca un vânător de la 1900. Am ruc- 
sac, am geantă, am termos, am cartuşieră, am puşcă şi, 
în sfârșit, am și câine. Șase colete de care trebuie să 
am singur grije. Unele din ele, cele cari ar putea repre- 
zenta o „natură moartă cu subiect vânătoresc“, sunt 
mai lesne de dus pentru că n'au veleităţi de a avea o- 
pinii, dar cu Dic nu merge așa ușor. El e câine, e viu și 
are deci păreri personale asupra drumului celui mai 
scurt de urmat, drum care, totdeauna pune între mine 
şi el sau un om sau un pom, iar între noi rămâne, ca o 
legătură artificială între fraţi siamezi cu totul extraor- 
dinari, cureaua de care-l țin legat. 

A dat Dumnezeu ! | 

Mai număr odată bagajul și mă 'ndrept. Cineva, una 
dintre mogâldeţele cu căciulă și ilic alb de lână, mă 
strigă, așa, pe nevăzute. E Irimia, paznicul. ]l cunosc 
de pe glas. I-am scris că sosesc să vânez în pădurea în 
care nimeni mare voe să braconeze afară de el și acum 
omul grijuliu, mă caută voind să mă descurce din îm- 
pletitura de ceaţă, frig și siluete de oameni. 

— Aici sunt, Ilrimio ! 

Mă descoperă, în sfârșit. 

— Să trăiţi, dom! administrator — și se repede spre 

mine ca un erete, ținând căciula în sus, ca pe un stin- 
dard dacic. 
„Pentru Irimia, toți oamenii a căror meserie n'o cu- 
noaște sau chiar dacă o cunoaște, n'o concepe, sunt 
„dom administrator“. I se pare lui că în ierarhia civilă, 
gradul cel mai înalt la care poate ajunge un cetățean 
respectabil este acesta. Și mai are acest Irimia încă un 
sistem de a generăliza: toţi câinii, fie ei ogari sau 
basseţi, fie cu coada cât prazul sau cu ciot, albi sau vi- 
neţi, linși la păr sau lățoși, nu au decât un singur nume: 
Gligore. Şi ciudat e că toți câinii dau din coadă la el. 

— Aţi venit fără Gligore, dom” administrator ? 

— Se poate? Uite-l și pe el aici. 

Irimia se uită mai spre spatele meu și-l zăreşte, 

— Nici ca să-l văz de întunecimea asta. — Ce faci 
mă, Gligore ? - 

Dic dă din coadă. Nu i-o văd, dar aud cum bate cu 
ea pietrișul de pe peron şi-l împrăștie până hăt! de- 
parte, lovindu-l de șine. 

— Dar de ce le zici la toţi câinii Gligore, măi, Irimio? 

-—— Poveste veche, cucoane. De când eram tânăr, Hai- 
deţi la trăsură și v'oi spune-o pe drum. ) | 

Irimia îmi ia calabalâcul şi pornim spre trăsură. 
Prezent, lângă cei doi cai grași ca pepenii, e tot moș 
'Țălfeanu, cu nasul lui coroiat de albanez, cu căciula 
trasă până peste sprâncene, rezemat în bici — aşa cum 
l-am găsit așteptându-mă de peste zece ani, fie vară, 
fie iarnă. 

lar bineţe, iar „cum o duci cu sănătatea“, iar, „mul- 
pumim de 'ntrebare“, ca de zece ani în şir. Ne îmbar- 
căm, moș 'Ţălfeanu cu Dic în faţă, pe capră, eu cu Iri- 
mia pe banca din fund, sezând boerește — „ehei | tră- 
sură ca a mea...“ — pe un maldăr de fân care-și prefiră 
mirosul dulceag şi turburător, plin de nostalgii cam- 
pestre, prin macatul roșu, „ţesut de răposata, care nu 
era ca astea d'acu“, y 

Pornim. 

— Cum e cu Gligore, Irimio ? 

Bhei, dom'administrator ! Tărășenie veche, vezi, din 
vremea când îmi făceam armata... | 

— Ai făcut tu armată, mă ? — sare moș Ţălfeanu — 
şi tot el răspunde : Ehei ! să fi fost tu la 5 linie, la Oata, 
la Craiova, să fi văzut. Ce ca acu ? Aia era miliţie mă, 
nu glumă, să vă ia cu dom'le soldat și dom'le capural. 
Atunci dădea dimineața un ciocan de ţuică şi-o aşchi€ 
de pâine, nu ca acu de v'aţi boerit. Auzi, cafea... ca cu- 
coanele.., 

— Lasă, moș Țălfene — intervin împăciuitor — că 
şi cafeaua e bună. Țuica dimineața, pe stomacul gol, 
nu face bine. | = 

— Cum să nu facă bine!? 

— Arde burta, mațele, te arde ca pe nimica. Le gău- 
rește și dai mai la bătrâneţe peste cine ştie ce belele. 
Las'așa, cu cafea, „că e mai sănătos, 

— O fi, cucoane, o fi. Da uite, eu sânt d'ăia cu ţuica 
şi nu m'a lovit nici o neputinţă până'acu... 

— Om și om, moș Țălfene. — Zi-i, Irimio, cum e cu 
Gligore. 

— Aşa, dom'administrator... Cum vă spuneam, pe 
vremea de-mi făceam armata eram și eu în dragoste cu 
una, una Ilinca, n'o știți dumneavoastră, că a plecat 
din sat de mutt, după aici, tocmai la Malul Mircii. Ea, 
vezi, nu fusese măritată. Fată săracă, o 'ncurcase unu, 
o momise şi atât i-a fost: a ţinut-o pe urmă tot într'o 


CANTEC 


Imi vine-așa să plec, să mă tot duc 
Pe malul nopţii stelele când pică — 
Şi nimeni nu mă ?ntrebe de nimică 
Și nu mă ştie nimeni unde-apuc, 





Cu triștii îngeri braţ la braţ de-acum 
Voiu arde 'n vreme umbra mea subțire 
Și m'oiu avea să fur din amintire 
Decât frunziș, funingine și fum. 


Răchite negre murmură și ctesc, 

Le duc pe umeri foșnetul fierbinte 
Și-ascult cum tot se sbuciumă 'n morminte 
Vulitanii celui ev împărătesc. 


Ci glasul de-l ridic răsună sec, 

Ci mâna de-o întind rămâne goală; 
Mă uit în tund: fântâna e & smoală, 
Privesc în jur: fantomele petrec. 


Vrăjmaş, vrăjmaş cărarea mi-o aţin 
Răpuse ceruri, ape nevăzute. 
Paragină pe vechile redute ! 
Paragină "ntre clipele ce vin! 


TEODOR AL. MUNTEANU 


cu Rt i a a E eee 
ȚIPOGRAFIA „UNIVERSUL” 8. A. BUCUREȘTI STR, REZOJANU 23 —25 


de DORIN ILIESCU 


încurcătură biata muiere. Mie, drept să spui, îmi era 
dragă, Nu că maşi îi omorât cu firea, dar știți dum- 
Neavuăsuiă Cuin E omui lă Varsta aia cand nici mustaţa 
nu i-a dat cum se cade... De 'nsurat, nu mă gândeam, 
da nici so ias altuia nu-mi venea la socoteală. Aşa că, 
daca iost să plec, parcă mi se 'ndoise inima că mo 
lăsa și s'o lua cu alcu, așa că i-am spus și eu o vorbă, 
pă cum câ să m'aștepre pan'oi termina, că pe urmă să 
stam impreună, De popă și ae primar, n'a pomenit biata 
faia, ca sar ti mulyumit şi cu atât, 

Cu tugăaduiaia iuncnii pusă colea, la inimă, hai Iri- 
mio la oasie. Acoio, ce să vezi... Miliție în toată regula. 
Că eu, cand plecasem, eram cu gându tot ia conced, da 
ăia ce saudâ! Fenit-a Stantu! M'a ținut aşa, cu frecu- 
şul, pânăn primăvară, când dadea iarba, și numai că 
ne trezim, aşa, d'o dată, cu majuru, care ne pune câte 
un bilet in mănă și ne spune drum bun. Să nu fi fost 
dom' maur Badea şi să n tost dom' majur Sfătosu de 
ia a 4-a, zau că-i luam de gât și-l pupam acolo, ca pun 
frate. Da' aşa... 

Irimua se saită puţin şi mai potriveşte rucsacul care 
amenunţă să cadă. 

— Aşaa! Sute Irimio'm tren şi hai! pornește. Am a- 
juns aici noaptea, că pe vremea aia umbia trenu alt- 
tel, nu ca acu. Și zic, ca ăla: ce să te duci tu, mă, la 
mâ-ia ȘI la vat-tu care te-așteaptă de anțărţ? — du-te 
la muiere. Şi aşa, ia-o peste câmp, dă-i pe la nucu lu 
Costandin Armeanu și ieși dân dos la Ilinca, Când să 
săi pâvieazu să initru n curte, a inceput câinii să se dea, 
Și dă-i, și iatră, sa pure tot satun picioare. Iese şi Ilin- 
ca și strigă: Care-i acolo, mă? — ku tă, Ilinco. — Care 
eu? — ku, Lrimia, | 

Acilea, vezi, par'că mi sa părut mie ceva, da am zis 
că s'o fi spenar femeia, că nu S'aştepta să mă vază... Că 
zice: Sta. irum10, să-mu iau un țol pe mine că e frig. 

A zăbovit cam mult în casă şi când am auzit uşa des- 
chizându-se am și sărit pârleazu, tie ce-o îi; să mă mă- 
nânce și câinu, da sajung mai repede la ea. Când colo, 
ce să vezi!? D'abușilea, pe la picioarele ei, o dihanie 
care umbla s'o ia spre capu pruispii. Intâi am zis că e 
tot vr'un câine, da prea umbia deschiolat, Scurt... pune 
mâna păla, dâ- vr'o două, mai să-l las lat, şi-l fac 
scăpat. Atât aștepta bietu băiat, ca și tulit-o. Da când 
să sară de pe prispă, așa, d'abuşilea cum era, a nime- 
rit peste un câme de s'a speriat şi coteiu şi l-a apucat 
de unde i-a venit. ; 

Cu Linca m'am descurcat eu cum m'am descurcat 
noaptea aia, şi în ziuă, hai acasă. In drum, Gligore, ăl 
cu întâmplarea de cu seară. Umbia cam șontăcăind și-i 
atârna o bucată de pantalon, tocmai de sus... știți dum- 
neavoastră de unde. Care s'a făcut și el şi eu că n'am 
ști nimic, cu toate că eu râdeam de să-mi sară cingă- 
toarea, Și uite-aşa, dom” administrator, de dragul câi- 
nelui ăluia de m'a făcut să râz atât, le zic la toţi Gli- 
gore. ! 

— Bată-te norocu, Irimio! Și văd că răspund și ei!? 
Dau din coadă, 

— Păi ce, credeţi că câinele nu ştie de glumă? Ehei! 
Ei ştie că le zic Gligore numai așa, d'al dracului, şi râde 
şi ei pe limba lor. 

Aici, când termina Irimia povestea, iacă-ne ajunşi 
la luncă. Un drum nisipos, în care trăsura își înfundă 





roatele și ne face să nu mai simţim dunga băncii pe sub 
ianul pus de moș Ţălicanu şi pe sub macatul „țesut de 
răposata, care nu era ca astea d'acu“. Aninii îşi profi- 
lează ramurile țapene pe zarea care străbate printre 
ele cu o iumină aproape palpabilă. Râul. 'Lrăsura hur- 
ducăie pe bolovani, cau înaintează până'n mijlocul apei 
împroşcăna-o in lături, ritmic, şi se opresc, după obi- 
cei, să se adape. Ii aud cum sorb însetați după efortu- 
riie racure pv arumeagul de nisip. De ua aeal, odată 
cu lumina și cu apele, coboară învolburându-se cețu- 
rile diminejui. Cerul, drept deasupra râului, undeva 
dincoio de Deaiul Popescului, a luat tonuri violacee 
cari flutură imcerte ca o auroră boreală a meleagurilor 
noastre, Din loc in loc apar pete albastre, de genţiană; 
roșii, pline de sânge proaspâr, sau portocalii ca fularul 
meu de mătase itaienească. Apoi, deodată — poate am 
clipit atunci? — soarele își saltă in ciob peste coama 
dealului, Ă i ! 

Satul. Sunt oameni cari se scoală la ora aceea! Câte-o 
femeie ridică faţa din fumul care indică viitoarele 
focuri, priveşte cu mirare, mișcă buzele într'un sfios și 
enigmatic „Bună ziua“ şi rămâne privindu-ne până tre- 
cem de colțul casei. Pe urmă, probabil că iar se apleacă 
aşupra gătejelor şi suflă şi-şi lăcrămează ochii în fum. 

In dreptul casei pe care-a moștenit-o de la muşu-său, 
Irimia sailă în picioare şi strigă ca un haiduc către 
curtea goală: 

— Ilincoo! Taie puii fă, că a venit dom! adminis- 
trator, 

Il ştiam celibatar convins. 

— Ţi-ai luat vreo slugă, hai? Nu mai mergea să faci 
pe flăcăul? 

„— Ce slugă, dom' administrator? M'am însurat. 

— Te-ai insurat tu, măi Irimio. Cum s'a pettecut și 
minunea asta, că par'că ziceai că... 

„—— AŞa e omu, dom” administrator. Par'că dumnea- 
voastră nu știți? 

« — Şi ţi-ai ales-o s'o cheme tot Ilinca, văd. Ai dum- 
neata ce-ai cu numele-ăsta,,, 

— Era ca aleasă de mult, că e tot aia... 

— Care tot aia? Aia cu Gligore? 

— Păi dar... 

— Ei, cum aşa? Par'că spuseşi că s'a mutat la Malu 
Mireii? 

Irimia priveşte drept spre urechile unuia dintre cai, 
par'că nici n'a auzit ce l-am întrebat. II las într'ale lui. 
Învoluntar însă, ochii mi se 'ndreaptă în aceiași direc- 
ție. Calul bate drumul cu hărnicie şi mișcă din urechi 


x 





De a Pa ea UI 


- 


UNIVERSUL LITERAR 


ca din două degete: una înainte, alta înapoi, de par'c'ar 
merge şi cu ele, pe undeva, pe cer, pe un drum nevăzut 


__de noi, oamenii. Am ieşit din sat. Nu mai avem mult 


și ajungem ia pădure. Soarele e sus acum şi-mi mân- 
gâie taya învineţită de îrig cu intâile lui raze. Intorc 
privirea spre Irimia. Se uită tot la urechile calului — 
sau cel puţin aşa-mi face mie impresia —- şi ţine falca 
strânsă de par'c'ar vrea să-și sfărâme dinții. 

— Ce-ai tăcut Irimia? 

— Mă gândeam, dom” administrator, mă gândeam ce 
e omu — şi lrimia coboară glasul, ferindu-se de moş 
'Țălieanu — că adineauri, când vă spusei povestea cu 
Gligore, nu vă spusei cum m'am descurcat eu cu Ilinca 
în noaptea aia. 

Că după ce-a fugit ăla, am intrat în casă. Eu m'am 
dus lângă pat, mi-am lăsat legătura şi-am săltat lumi- 


“na la lampă. Ea, Ilinca, trecuse pragu şi înlemnise a- 


colo, în picioare, uitându-se la mine ca la altă arătare. 

Tiii! Dom” administrator! Ce uiiătură avea! Să fi zis 
c'a strâns în ochi toată amărăciunea și toată otrava și 
toată durerea câtă e ea'n lumea asta. 

Și eu tânăr. Și iute. 

Și numai ce-am pleznit-o odată peste gură, de sa 
clătinat. Da n'a căzut. S'a sprijinit de uşoru ușii și se 
uita înainte la mine. 

Să fi plâns, să se fi sbătuj, să fi dat şi ea în mine, 





să se fi ghemuit ca o șarlă la pământ și ar fi fost alt- 
ceva. Da așa, hu facea decar să se uite la mine, în 
ochii mei... da 

Hain tras'0 din ușe și-am închis cu cheia. Mam așezat 
pe v laviţă, cu tața la ea, şi-ain incepur sSonLiep şi s'0 
dojenesc. 'l'oată noapiea, caa ma ramâsese, asta am 
facut. Și ea na scos v vorbă, na zis mic, numuc. Nu- 
ma se uita ia mine ca un came bătut, 

La ziuă, cum Vă spusei, am plecat şi nam mai daţ 
pe la ea aaiunci. 

Ca la vuieu gu»e luni după întâmplare, am venit iar în 
conced. Şi 'nuro vară, cum siam in casă, acoiea unde 
Stau și-acu, inaud surigat de cineva pe la uiuci. les. 
Câna co.o, liinca. M'aprupli de ea. Eu 1n curte, ua peste 
gard, in şusea, — Le- lui — Ma lamio, Zice, am venit 
Sa-i Spu şi ție: Gligure, auzi, zice că mă 1a de nevastă 
și să p:ecâm .a Mau Murcai. Ce tac? 

Dom' administrator! ku ziceam că n'o mai iubesc, că 
n'am iubit-o adică niciodată și ca numa! mi-am petre- 
cut ca orce tlăcau, aa' vezi, arunci, cănd mi-a spus vor- 
ba asta, parcă m. sa mu:at pamantu sub picioare, Ta- 
Fe-aȘI [1 Vrui Sa-l Spul sa sea, uum' admuulsiraior. Da 
vezi că la om nu vorbeşte inima, că ea nare gură sa- 
raca; vorbeşte capu, că a lui e gura. Și capu prost şi 
plin de ambiţie... : 

Am rămas acolo, ca un mut, uitându-mă la ea. A stat 
şi, pe urmă zice; — Zi mă IriM1o 0 vorbă. 

lar am tăcut şi strângeam tălciie ca adineauri, poate 
mă văzurăţi. 

Văzând că nu scot o vorbă, a oftat de par'că i sar fi 
rupt băierile inimii și-a plecat ţinând capun pămant. 
A mai zis printre dinți, co'necau lacrimue: — 1rMI10, 
Irimio, sufietul mi l-ai rupt lrimio, şi mare nedrepta= 
te-mi faci. 

Şi-am rămas acolo, dom'le administrator, lângă ulu- 
că, până n'am mai văzut-o.. 

A doua zi a piecat cu Gligore la Malu Mircii, că-și 
luase ăia acolo un loc cu casa în vatra satului, 

— Şi-acum cum se face c'ai iuat-o dumneata? 

— A pierit Gligore astă toamnă... 

— A murit? De ce? 

— Nu. Na murit. A pierit. S'a dus, Dumnezeu știe 
unde, că nimeni nu l-a mai văzut, 

— N'a scris de pe undeva!? O fi plecat după muncă, 
la oraş!? : 

— Aaşil A pierit într'o zi, astă toamnă, îără să spuie 
nimănui nimic. Dacă pleca el, ca unu și ca altu, n'avețţi. 
gr.je, spunea el unde se duce. 

— Și pe urmă? Cu Ilinca? ş 

— Cu ilinca, asta a iost, Când am aflat că a pierit 
Gligore şi n'a dat semne de viață din nici o parte, trei- 
patru luni, m'am dus la Malu Mircui, că nu erau cunu- 
naţi. Și când am intrat în curte, Ilinca tocmai da să 
iasă din casă. A rămas în uşe, cu un ciur în mână, cum 
se ația, de par'c'o 'npietrise Dumnezeu. Am suit trep- 
tele pe prispă, am luat-o de umeri şi-am băgat-o'n casă. 
Oocof:! Dom'le administrator! 

Și s'a 'ntors cu faţa la mine, și, m'a cuprins în braţe 
și-a început să plângă. Și-a plâns, şi-a plâns.., 

Şi par'că mi se urcase și mie un nod în gât, 

— Doamne, Irimuo, dar turtunos eștil Par'că nici 
n'ai avea aproape patruzeci de ani! 

— Omu, dom'le administrator. Așa e omu. — Și 
după ce s'a săturat de plâns, a zis: — Stai, mă Irimio, 
să-mi iau ţoalele-astea. Şi eu am zis: — Nu lua nimic 
îă, să nu spuie că ţi le-a făcut el. Hai așa cum eşti. 
Nu-mi trebuie! 

Şi-așa s'a făcut, dom'le administrator, d'am venit cu 
Ilinca acasă. Eram, din ziua aia, de par'c'am fi fost lu- 
aţi de cine știe când. 

Ca la o săptămână am fost la primărie, șimn Dumi- 
nică ne-am dus la popă. Se cheamă c'am făcut nuntă: 

Bănuiesc în glasul lui un fel de regret. 

— Ii pare rău c'ai făcut nuntă? 

— Nu d'aia, dom” administrator, că n'am făcut cine 
ştie ce. Am adus vreo doi-trei d'ăia dai mei, ne-am 
cinstit cu câte-o ţuică şi asta a fost. Da 'mi pare rău de 
timpu de l-am pierdut. Vedeţi dumneavoastră, e aproa- 
pe doisprezece ani cât a stat ea la Malu Mircii şi eu aici. 


Irimia iar a tăcut şi iar a rămas pe gânduri. Caii 
merg alene prin pădurea în care am intrat de câtva 
timp. Ici, colo câte un. brusture și-a 'nălțat foile verzi, 
fragede, de sub frunzele moarte. Viaţa, indiferentă la 
sbuciumul omului care-și târăște existenţa peste ano- 
timpuri, gă din nou îndemn de trăire tirii. Din frun- 
ele moarte, udate și strivite de zăpezile iernii care s'a 
dus, prind vlagă alte frunze, a căror menire este ace- 
iași: să moară, ca să dea naştere altora. 

Pădurea, cu miresmele ei jilave, are un aer de me- 
lancolie care pătrunde prin toţi porii. Poate și povestea 
lui Irimia... 

Lăsăm trăsura. D'aici încolo mergem pe jos. Abia a- 
cum, Irimia mă 'ntreabă după ce-am venit. 

— Ştiu eu, Irimio!? Ce-o fi. Vulpi, lupi... am venit 
mai mult ca să plec din oraş. Dacă ne-o ieși ceva, bine; 
dacă nu, iarăși bine. 

N'am apucat să termin, că-l aud pe Dic lătrând. Se 
da la ceva. Stau puţin să văd dincotro i s'aude glasul, 
şi mă "'ntore s'o iau într'acolo. 

— Nu, dom” administrator, acolo nu-i nimic. Latră 
şi el, cine știe de ce. De geaba. Haideţi mai 'nainte, că 
e o viroagă unde-am văzut eu semne de lup. 

Totuși lătratul câinelui nu mai contenește şi, cu toa- 
te îndemnurile contrarii. ale paznicului, pornesc în- 
spre el: 

— Die! Unde ești Dic? 

Dic latră și mai tare. 

— Vezi lrimio? A găsit el ceva. 


pa] Îi tintei 





Tam poştală plătită în aumezaz con 





gg 


30 August 1944 








„— Nu-i nimic, dom” administrator. Să vedeţi că nu-i 
nimic. | 

Mu zăresc pointerul printre copaci. Stă cu picioarele 
țapene, .nirun aret cum Nu-l Ma Văzusera uciodată, 
Și Vemuia. ti pe Drul unei Viroage, la sadacina unui 
pom race, grus car un om. Laura din ce ia ce mai tu 
H105. le-a simţit ca ne apropiem. 

Ciudate suu Jocurue soarueu! 

M'aşrepuam să gasesc orice, numai ce-am găsit nu. 

Dic saca in rața unu om mort. Om e muu zis. Nu 
mai ramasese decat oaseie, cave-un petic de piele nea- 
gra, ar»a ae plui şi de zapezi, câte-un petic de haină. . 

tam inmMarmMuați ȘI eu şi irimia. ic nu mat ară; 
scheune. ba tras ma! 1n spatele nostru, și-a băgat coa- 
da inue picioare şi și-a luai un aer de fiară incolțtă. 
Ş Mortuiuu 11 Scupeșie un dinte de aur. O rază de soare 
N cade drept pe cap și se rasirânge in luciul metaiului. 

Moriui, cu singuravatea iu. şi pădurea care ne aes- 
parte de lume, ină 'ntioară. & cutremuratoare, câte- 
odată, singura.atea. 

—— Cine-o ui, irimio? j 

— Ştiu eu, dom' administrator? i 

Mă p:ec sa caut prin buzunare, prin zdrenţele unde 
au tost buzunareie. Nimic, 

— Hai ingarat lrimio. Nu-mi mai arde de nimic. 

„Facem cale 'ntoarsă, lăsând mortul aco.o, să aștepte 
singur, intricoșetor de singur. 

—— Dă talem pac. Fuvaw-t ieșim înainte lui Țăl- 
feanu. 

Am pornit încotro arăta Irimia şi aşa a fost. 

Țăueanu ne-a opt in aja pusiuiui de jandarmi. 
Le-am spus ce-am văzut, lrimia le-a precizat locul, 
oamenii legii au plecat de unde veneam noi, iar noi 
ne-am dus la Irimia acasă. Până să vină trenul, mai 
aveam vreme, nu glumă, 

Casa 1U1 umila « and, frumoasă, văruită; cu sume- 
denie de mușcate pitite după geamuri. Miroase a cură- 
țenie şi-a vrednicie, 

Iat'o și pe Ilinca. 

Când sta cu ochii plecaţi, te 'ntrebi cum a putut să 
deslănţuie atâta patimă în sufletul lui Irimia, dar când 
îi ridică spre tine, privindu-te cu o căutătură scurtă, 
de par'că cele lungi, intregi, ar fi rezervate numai băr- 
batuiui, îi dai dreptate omului. 

Ochii llinchii au în ei ceva tainic, hieratic; răspân- 
desc etiuvii amare, ca fiorile de Zarzăr, e in €i v vio- 
seală dulce, ca o otravă ascunsă într'un fruct pufos şi 
cald. 

Am intrat tăcuţi în casă, ne-am lăsat lucrurile şi-am 
ieşit afară, pe prispă unde au scos scaune și unde bate 
soarele. Ilinca rupe tăcerea: 

— Şi de ce v'aţi întors așa repede? 

A scos o sticlă de ţuică, aburită, cu dop dintr'un știu- 
lete și toarnă în ţoiuri. 

— Am dat peste-un mort în pădure — îi explic — şi 
ne-a stricat tot cheful, 

— Doamne, Dumnezeule! Cum se poate? Ce mort? 

— Știu eu? Nici Irimia n'a putut să cunoască nimic 
la el. L'am căutat să vedem dacă are vr'un act la el, 





ceva, vreo hârtie. N'am găsit nimic. Dacă l-o putea re- 
cunoaște cineva, poate numai după dintele de aur să-l 
cunoască... 

Ilinca a ridicat privirile spre părbatu-său. 

Se privesc mult, mult, apoi femeia tremură genele și 
pleoapele îi cad grele, par'că obosite, peste licărirea de 
desnădejde care i se ivise în ochi. 

Irimia își întoarce privirile spre ţigara aproape sfâr- 
şită pe care o şine cu unghiile, se uită la ea fără s'o 
vadă, o izbeşte cu necaz de pământ și-o striveşte cu 
bocancul. 

— Eeeh! 





Punte de poveste 


Cu fiecare clipă destinele înving, 
cu fiecare oră tăcerile se sting. 


Hai! Cântă lăutar, 
„să sară țăndări din pahar. 


De sub ruine cadavrele zâmbesec. 
Hei ! Cârciumar! Dureri se încuscresc. 


Tu nu ştii că'm astă seară 
Ly-i brândușă'n primăvară. 


Dumnezeu ne-aşteaptă doar, 
hai printre cadavre lăutar ! 


Furtuni se vânzolesc pe creste, 
pe unde trece puntea de poveste. 


Peste munţi se pleacă dania, 
ne doreşte Transilvania, 


Să cânţi întâmpinarea stelelor pe cer, 
cântă lăutar, de dor, îţi cer! 


Hei ! De dragoste nu ştii să cânţi, 
să scoţi oamenii din minţi ? 


Vezi, ochii-s vulturi însetaţi, 
cu azur cuminecaţi. ă 
Te-am așteptat, fârtate lăutar, 
cu Dunărea pe drum hoinar. | 


Hai ! Mai cântă lăutar, 
dorul meu mare hotar! . 


ION TH. ILEA 


Pădurea chihotea 


M'au strâns în braţe azi gorunii 

Şi fagi şi brazi. Râădeau nebunit 
Când m'au văzut în ochi cu flori 
Şi mândra prinsă'n cingători. 
Pădurea chihotea de'n vale 
Credeau că muntele-și prăvale 
Beţii de cântec de orgie, 

Cum n'a mai fost şi n'o să fie , 


Pe frunţi de miri din vis cunună 
Ni-a pus ursita mea străbună 

Și zeii — îmi șoptea tăria — 
Mi-au scris în veacuri cununia. 


GR. POPIȚI 





 poiia i, e ea e EEE 


„form aprobăzii div, G-le P. 7. T. Nr. 24.424.939