pagini-de-veche-arta-romaneasca_vol-I_1970

| DIRECTIA MONUMENTELOR, 
ANSAMBLURILOR $1 
SITURILOR ISTORICE 


BIBLIOTECA 


Cota cárti | . . 
? 
Inventar: . 2 i 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


PAGINI DE VECHE 
ARTA ROMANEASCA 


De la origini pina 
la sfirsitul secolului 
al XVI-lea 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA 
INSTITUTUL DE ISTORIA ARTEI 


PAGINI DE VECHE ARTĂ ROMÂNEASCĂ 


DE LA ORIGINI PÎNĂ LA SFÎRȘITUL SECOLULUI 
AL XVI-LEA 


пу. < 2470. 


кщ \ 
…| 
i 


EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA 


BUCURESTI. 1970 
https://biblioteca-digitala.ro 


E 


https://biblioteca-digitala.ro 


CUPRINS 


RAZVAN THEODORESCU, Despre periodizarea si unele aspecte 
ale artei metalelor pe teritoriul României in secoiele IV — 


XIV . 

PAVEL CHIHAIA, Cine a fost ,,Negru Vodă” întemeietor de 
cetăţi şi ctitor de biserici? . 

MADELEINE ANDRIANNE VAN DE WINCKEL, Introduction 


sommaire à l'étude des signes lapidaires de Roumanie . 


EUGENIA GRECEANU, Date noi asupra arhitecturii rornanice 


din zona centrala a Transilvaniei 
CORINA POPA, Biserici gotice tirzii din jurul Bistritei. 


EMIL LĂZĂRESCU, Despre biserica fostei mănăstiri Căluiu si 
locul ei în evoluția arhitecturii religioase din Țara Ro- 


mânească 


https://biblioteca-digitala.ro 


Par. 


97 


169 


263 


297 


325 


SOMMAIRE 


RAZVAN THEODORESCU, A propos des péricdes et de quel- 
ques aspects de l’art des métaux sur le territoire de la 


Roumanie aux IVe — XIV? siècles . 


PAVEL CHIHAIA, La vraie identité de« Negru Vcdà », fondateur 


de cités et d'églises . 
MADELEINE ANDRIANNE-VAN DE WINCKEL, Introduction 


sommaire à l'étude des signes lapidaires de Roumanie . 


EUGENIA GRECEANU, Nouvelles données concernant l'architec- 


ture romane de la zone centra'e de Transylvanie. 


CORINA POPA, Eglises gothiques tardives des alentours de 


Bistritza . 


EMIL LAZARESCU, A propos de l'église de l'ancien monastére 
de Cáluiu et sa place dans l'évolution de l'architectuie re- 


ligieuse de Valach:e 


https://biblioteca-digitala.ro 


Page 


97 


169 


263 


297 


DESPRE PERIODIZAREA 
SI UNELE ASPECTE 
ALE ARTEI METALELOR 
PE TERITORIUL ROMÂNIEI 
ÎN SECOLELE TV-—XIV 


de RĂZVAN THEODORESCU 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cunoașterea din ce in ce mai amănunțită și mai completă а tuturor 
epocilor de creație culturală pe pămîntul românesc, a conexiunilor, a influen- 
telor, a evoluției din cadrul lor devine tot mai mult o necesitate imperioasa a 
istoriografiei de la noi. Din acest punct de vedere valorificarea istorică și 
artistică a perioadei de timp ce precede întemeierii primelor formațiuni 
statale din evul mediu românesc, deci a momentului în care se încheie de fapt, 
în liniile sale esențiale, procesul etnogenezei, stă în centrul atenției istorici- 
lor, arheologilor și — mai ales în ultimul timp — a istoricilor de artă, cao 
sarcină de prim ordin. 

Imbogatindu-se cu noi date si cu interpretări noi în ceea ce privește 
cultura materială și spirituală de pe teritoriul României în prefeudalism 
(secolele IV—X) și în feudalismul timpuriu (secolele XI—XIV) și folosind 
cu precădere metoda de investigație arheologică modernă, concepută ca o 
sinteză obligatorie a instrumentelor de cercetare în istoria culturii, studiile 
de istoria artei ce au drept obiect epoca la care ne referim se află cu totul 
la începuturile lor în țara noastră. 


Deslușirea manifestărilor artistice din această perioadă devine și 
mai complexă dacă se ține seama de obiectul ce se are de cercetat — un 
mileniu de istorie și cultură materială privit prin unghiul creării frumosu- 
lui, în care alături de manifestări, puțin spectaculoase, e drept, ale fondului 
autohton se surprind ecouri ale esteticii unor alte regiuni cu care teritoriul 
de azi al țării noastre a fost în contact permanent : lumea bizantino-balca- 
nică, aceea orientală, de stepă și iraniană, și aceea central-europeană, legată 
de apusul continentului. 


Dintre toate aspectele civilizației acestei perioade cu mult cel mai 
semnificativ, mai bogat ilustrat, mai însemnat pentru vehicularea de influențe 
și de motive stilistice este, fără îndoială, acela al artei prelucrării metalelor. 
Podoaba și vasul de aur, argint sau bronz sînt în fapt cele ce reprezintă 
— uneori ele singure în peisajul artistic al epocii — din veacul al IV-lea 
pînă tîrziu, dincolo de pragul celui de-al doilea mileniu, principala formă 
de manifestare a gustului și a concepției despre frumos ale unor grupuri 
etnice, cel mai semnificativ capitol de artă a populațiilor migratoare germa- 
nice, slave, asiatice, aflate toate, cu intensitati și în epoci diferite, sub sem- 
nul unificator al artei romane tirzii si al celei bizantine, cu elemente și 
trăsături perpetuate pînă în și chiar dincolo de pragul începuturilor propriu- 
zise ale artei medievale românești. 

Este un fapt îndeobște știut că pentru o lungă perioadă de timp ce 
începe cu sfîrșitul antichității clasice, cuprinzînd vremea migrației popoare- 
lor și continuînd — pentru unele zone eurasiatice — pînă în plin ev mediu 

https://biblioteca-digitala.ro 


` 


10 RAZVAN THEODORESCU 2 


timpuriu, arta podoabelor si argintăria sînt investite cu funcții estetice si, 
uneori, extraestetice cu un rol preeminent. Dacă din tcate vremurile metalul 
prelucrat artistic fusese un simbol al bogăției și al prestigiului posesorului, 
dacă aproape întotdeauna el se înscrisese, în arii și perioade bine definite, 
într-un curent sau într-un stil unitar — cuprinzind deopotriva si alte tipuri 
de monumente de arta stilistic inrudite cu podoaba si cu vasul de metal—, 
vremea la care ne referim constituie un moment de apogeu al acestui capitol 
de arta. 


Este cunoscută predilectia pentru metalul prețios pe care o dovedisera 
vechile popoare nomade ale antichității eurasiatice, începînd cu scitii si 
cu sarmatii, continuind cu goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii si 
ungurii. De fiecare dintre aceste populaţii se leagă și un capitol al artei 
metalelor, iar trecerea tuturor acestor neamuri, sau stabilirea lor temporară 
pe o parte sau alta a teritoriului de azi al României în secolele IV— XI ne 
determină să dăm o atenție — niciodată acordată pînă acum în chip siste- 
matic — celor mai însemnate piese de artă a metalelor din această perioadă, 
apte a reflecta gustul, tehnica,stilurile predilecte uneia sau alteia dintre 
aceste populaţii ce au jucat un rol de o anumită însemnătate în procesul 
etnogenezei românsști și, uneori, în acela al primelor structurări artistice 
din cultura noastră veche. 

În ceea ce priveşte veacurile evului mediu timpuriu, în condiţii isto- 
rico-culturale mult schimbate fata de etapa precedentă, legăturile artistice 
cu aceasta din urmă persistă. Arta metalelor la începuturile feudalismului 
pe teritoriul carpato-dunărean înseamnă, ca și, de pildă, în domeniul cerami- 
cii de lux și obișnuite, ducerea mai departe a unora dintre tradiţiile tehnice 

parţial, stilistice din perioada anterioară. Aceasta se petrece, e drept, 
in prezenta unor alti factori de stimul, in acclasi timp factori ai unei unitáti 
artistice, mai marcate pentru anume parti ale teritoriului de azi al țării 
noastre (regiunea Dunării de Jos, în speță). 

Arta veche românească debutează, alături de arhitectura ecleziastică 
si de ceramica smălțuită, cu vase şi podoabe de metal prețios și obișnuit 
ce reflectă la noi, ca pretutindeni in Europa acelor veacuri, însemnătatea 
pe care artcle uneori impropriu denumite încă ,,minore” au avut-o în vehicu- 
larea gustului contemporan medieval și pe care o au, în continuare, pentru 
istoricul de artă, în circumscrierea unor zone stilistice şi de cultură în perioade 
încă putin cunoscute ale istoriei românești. 


* Sarcina ce nc-am asumat-o, aceea de a prezenta, în liniile-i generale, 
periodizarea principalelor monumente de artă a metalelor din secolele 
IV—AIV descoperite pe teritoriul actual al României, se completează cu 
aceea a urmăririi, pe cît posibil, a legăturilor pe care piesele de artă ce 
urmeazá a fi mai jos amintite le-au avut cu diferite zone mai însemnate de 
influentd, cu Orientul eurasiatic, cu | sudul bizantina-balcanic, cărora li s-a 
adăugat, mai tîrziu si prin mai multe filiere, inriurirea artei occidentale 
așa cum au cunoscut-o zonele central- si est-central europene § sau cele adria- 
tice, cu care unele regiuni ale teritoriului românesc au fost în strîns contact 
în evul mediu timpuriu. 


https://biblioteca-digitala.ro 


3 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 11 


PROBLEME GENERALE ALE ARTEI PRELUCRARII 
METALELOR IN SECOLELE IV—XIV 


Sfirsitul antichității greco-romane cunoaște o radicală transformare 
în cîmpul artei, sub dublul aspect stilistic și tehnic. Evoluţia arhitecturii, 
sculpturii, picturii și mozaicului în cea mai mare parte a imperiului roman 
tîrziu este concurată tot mai mult de dezvoltarea și foarte marea răspîndire a 
podoabei ornamentate cu pietre prețioase și semiprețioase — investite de 
contemporani cu un anume simbolism si cu puteri magice — sau împo- 
dobite numai cu pasta de sticlă, predilectă în lumea Orientului Apropiat 
și în aceea a stepelor asiatice din timpuri foarte vechi. Din Siria și din 
Asia Mică, din părțile Iranului si din cele ale nordului pontic, ,,moda"' po- 
doabelor de metal prețios și obișnuit, cu efecte cromatice produse de pie- 
trele roșii, verzi, albastre încastrate în brățări, cercei, fibule, s-a răspîndit 
în veacurile II, III si IV în lumea romană europeană, provocînd ceea ce 
Alois Riegl numea la începutul secolului nostru, în limitele unei teorii fai- 
moase, ,,mutatia gustului” roman !. 


Prezenta la granitele lumii greco-romane, si mai apoi chiar pe teritoriul 
acesteia, a unor populații cu un mod de viata precumpănitor nomad a deter- 
minat si pe planul estetic o accentuată predilecție pentru acele forme de 
artă dintotdeauna specilice nomadismului. Pod ba similiul, arta rusticizata 

e caracter mai mult popular este opusă in aceste veacuri, tot mai mult, 
artei monumentale, urbane și sedentare a antichităţii clasice, acum în declin ?. 
Arta diferitelor părți ale lumii antice invadate în chip masiv și compact de 
populații migratoare, de la aceea a Iranului sasanid și a Egiptului copt la 
aceea din regiunile islamice, din Europa occidentală germanică, din Europa 
centrală și orientală sarmato-germanicá și mai apoi slavo-avarică, se află, prin 
ornamentica dominată de geometrism şi zoomorfism, la antipodul spiritului 
dintotdeauna specific artei mediteraniene antice în care antropomorfismul 
ocupase timp de secole locul preeminent. 


Încă dintr-a doua jumătate a veacului trecut studiile tot mai numeroase 
dedicate artei podoabelor din vremea migrației popoarelor s-au străduit 
să scoată în evidență deosebiri regionale, zone de influență și mai ales — 
chestiune rămasă pînă astázi în atenția imediată a arheologilor și istorici- 
lor de artă — originile diferitelor motive decorative si a diferitelor tehnici. 
După ce, simplificîndu-se și schematizindu-se excesiv o vastă problematică, 
s-a contrapus arta Orientului celei occidentale, ambele privite în chip global, 
cercetarea științifică a trecut treptat la nuantárile obligatorii într-un cîmp 
atît de spinos cum este cel al studiului vehiculării formelor de artă în epoca 
prefeudală și în evul mediu timpuriu. S-a constatat, de pildă, că atunci cînd 


1 Riegl analiza încă in 1901 acest fenomen estetic propriu sfirsitului antichității (vezi 
clasica-i Spätrômische Kunstindustrie, Wien, 1927, si mai recent versiunea italiană Industria 
artistica tardoromana, Firenze, 1955). 


2 H. Fccillon L'art des sculpteurs romans. Recherches sur l'histoire des formes, Paris, 
1931. p. 49. b 


https://biblioteca-digitala.ro 


12 RAZVAN THEODORESCU 


vorbim despre inriuririle Orientului în arta europeană a acestei vaste perioade 
este necesar să fie urmărite în paralel filiere felurite, uneori cu o influență 
conjugată asupra aceluiași teritoriu european: aceea a stepelor central- 
asiatice de unde au purces, rînd pe rînd, neamurile sarmatice, hunice,avarice ; 
aceea a zonelor nord-pontice unde au sălășluit cîtva timp unele ramuri ale 
goților germanici, mai apoi ale bulgarilor și ungurilor veniți din răsăritul 
mai îndepărtat; aceea a platoului iranian unde a înflorit — în granițele 
unei arte cvasi sedentare si ,,clasicizate’’, a partilor și a sasanizilor — gustul 
pentru fast, pentru bijuterii policrome amintitoare de vremea imperiului 
ahemenid ; în sfîrșit, aceea a Islamului, cu decorul geometric, rational si 
abstract, prezent pe podoabele și pe ceramica lumii arabe, ca și în sculptura 
monumentală din diferite parti ale Europei mediteraniene, în Spania, în 
sudul Italiei, în Grecia și pe țărmurile Adriaticei. 

Cercetarea din punct de vedere artistic a descoperirilor arheologice, 
tot mai numeroase în ultimul timp în toate colțurile fostei lumi romane, a 
„evidențiat faptul că podoabele de metal preţios și obișnuit ocupă un loc tot 
mai mare în gustul diferitelor pături din imperiu în secolele III-IV. Numărul 
crescînd, atestat prin izvoare contemporane, de auri fabri, la Alexandria si 
Antiohia, la Roma și Constantinopol; vehementa unor moraliști romani 
si a unor personaje marcante ale bisericii — ne gindim la Ioan Chrysostomul, 
de pildă — împotriva portului de bijuterii; unele legi prohibitive cum ar fi 
aceea de la sfîrșitul secolului al IV-lea, din vremea lui Theodosie cel Mare, 
prin care se interzice membrilor unor anume categorii sociale înipodobirea cu 
bijuterii ,,gemate''? ; descrierea pe larg in Liber pontificalis a pieselor de cult 
din metal preţios aflate în tezaurul papal în perioada romano-bizantină, alături 
de probe materiale — podoabe de cele mai felurite tipuri, descoperite sau 
reprezentate pe busturi, pe reliefuri, pe mozaicuri, împodobind împărați, 
senatori, episcopi, femei din înalta societate romană și bizantină — mărturi- 
sesc toate marea ráspindire a acestor piese in ultimele secole ale antichității 
și în cele dintîi ale epocii prefeudale. 

Marea aplecare a populațiilor din Barbaricum (celți, germanici, irani- 
eni) pentru metalul preţios transformat din monede — venite prin subsidii 
imperiale — în bijuterii, de cele mai multe ori în atelierele unor meșteri 
locali de la nordul Mării Negre, de la Dunăre, din părțile Siriei și Asiei Mici, 
s-a vădit curînd și în gustul societăţii romane, tot mai deschise în acel timp 
credințelor și modelor venite mai ales din Răsăritul de prestigioasă tradiție 
elenistică. 

Tendinţa spre folosirea, uneori peste măsură, a podoabelor s-a accen- 
tuat în cursul epocii migraţiilor. În occidentul ca și în orientul și sud-estul 
european, în afara zonei imperiale bizantine propriu-zise, arta secolelor 
IV — VIII este precumpánitor reprezentată de bijuterii. Vizigotii în Spania, 
ostrogotii in Italia, francii in fosta Galie, anglo-saxonii in insulele britanice, 
gepizii, langobarzii și mai apoi avarii in părţile est-centrale ale continentu- 
lui, slavii in Peninsula Balcanică și, partial, la nord de Dunăre, cunosc o 
deosebită înflorire a artei metalelor. Din atelierele ce deserveau aceste 


3 H. Hubert, Les Germains, Paris, 1952, p. 136. 


https://biblioteca-digitala.ro 


5 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 13 


populații ies acum fibule, broșe, garnituri de centură și de săbii, piese de har- 
nașament, aplice, diademe, cercei, brățări, vase, coroane votive, cu sau fără 
pietre încastrate, cu sau fără granulaţie, filigran, niello, în funcție de zonele 
stilistice diferite, ilustrate în aceste veacuri printr-un număr de faimoase 
tezaure, de felul celor de la Pietroasa, Martinovka, Tournai, Monza, Guarra- 
zar, pentru a nu aminti decît pe cele mai însemnate dintre ele. 


Aceasta este și vremea pentru care cunoaștem unele nume de meșteri 
făurari europeni, un St. Eloi și Thillo în Franța merovingiană, un St. Dunstan 
în Anglia, iâr cu cîteva veacuri mai tîrziu — probabil în prima jumătate a 
secolului al XII-lea și probabil în Germania — un Teofilus, cunoscutul autor 
al tratatului De diversis artibus ce cuprinde cele mai numeroase referiri 
medievale la tehnica prelucrării metalelor 4. 


Metalurgia bronzului, a argintului și a aurului — metalele dintot- 
deauna preferate pentru confecționarea podoabelor și a vaselor —, ca și 
diferitele tehnici de prelucrare și ornamentare a bijuteriilor și pieselor de 
argintărie s-au remarcat printr-o particulară eflorescenta, așa cum ne lasă 
să o aflăm izvoarele scrise și, mai ales, descoperirile arheologice făcute pe 
tot cuprinsul Europei. Știm astfel, de pildă, că în Peninsula Balcanică a 
secolelor VI—VII, în momentele incursiunilor și mai apoi în cele ale marii 
invazii slave la sud de Dunăre, meșteri metalurgi și făurari, cu vechi tradiții 
de lucru greco-romane, știau să facă epurarea argintului din stare nativă, 
să topească metalul în cuptoare deschise — de felul celor existente încă în 
Albania —, să toarne separat diferitele parti ale unor cercei, inele, brățări, 
aplicîndu-le filigran prin sudură cu aliaj de argint, aur și acid arsenic la o 
temperatură pînă la 400°. În apusul și centrul continentului, pentru care 
avem știri despre reluarea mineritului spre mijlocul secolului al VIII-lea 5 
— de asemenea în continuarea unor tradiții preistorice și clasice —, avem 
date despre obținerea aurului, din mine și nisipuri, în Spania secolului al 
VIII-lea, în Boemia și Moravia în secolul al IX-lea, în Silezia în secolul al 
XIII-lea, a argintului în regiunile germane încă din secolul al X-lea, a 
plumbului și a cositorului în Anglia, a aramei în regiunea iberică încă de la 
sfîrșitul prefeudalismului. De altfel, în cazul unor categorii întregi de piese 
de podoabă și de vase de metal din aceste veacuri de intense schimburi 
artistice între diferite zone ale Europei de vest, centrale și de sud-est, anali- 
zele de laborator vor fi, nădăjduim, din ce în ce mai mult în măsură să indice, 
între altele, proveniența metalului folosit și să aducă astfel știri prețioase 
pentru istoricul acestei ramuri de artă medievală. 


Înainte de a intra în descrierea și analiza propriu-zisă a celor mai 
însemnate piese de metal din lungul șir de descoperiri de pe teritoriul româ- 
nesc, datate în secolele IV—XIV, se cuvine să amintim și principalele teh- 
nici de prelucrare a metalului cunoscute în aceste regiuni și veacuri. Aproape 
fiecare perioadă și zonă s-au caracterizat prin preferința arătată uneia sau: 


4 Date despre Teofilus si cpera sa, citată uneori şi cu titlul Diversarum artium schedula, 
vezi în introducerea recentei ediţii a lui С.К. Dodwell, in Nelson’s Medieval Texts, I.ondon — 
Edinburgh, 1961. 

5 L. Aitchison, A History of Metals, J, London, 1960, p. 236 şi urm. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 RAZVAN THEODORESCU 6 


alteia dintre modalitatile de ornamentare a bijuteriei si a vasului de metal ; 
aproape fiecare grup etnic, in trecere numai sau asezat pe un anumit terito- 
riu, aducînd noi cunostinte tehnice si un nou gust in acest domeniu, preluind 
altele din zestrea predecesorilor săi in acele locuri si räspindindu-le pe noi 
arii, a determinat difuzarea pe un larg spaţiu euroasiatic a aproape tuturor 
tehnicilor și modalitatilor de prelucrare si impodobire a metalului. Tocmai 
de aceea asistăm în răstimpul acestui mileniu la o continuă perfecționare 
tehnică și artistică, ajunsă în unele cazuri, în regiunile germanice, în cele 
de influenţă bizantină și islamică, la o adevărată virtuozitate meșteșugărească 
niciodată și nicăieri atinsă pînă atunci în istoria acestui capitol de artă, 

Moclalitatile fundamentale de obţinere a pieselor de podoabă aveau să 
fie în toată această perioadă cele două, clasice : turnarea în forme de diferite 
tipuri și ciocänirea lingourilor, transformate astfel în foi de metal apte a 
deveni vase sau bijuterii.' Pentru cel dintii dintre procedee formele erau 
deschise sau închise, din două părţi (bivalve) în cazul foarte frecvent al 
turnării bijuteriilor perechi, sau de tipul „ceară pierdută” (à cire perdue, 
lost wax). Acesta din urmă, bine cunoscut în metalurgia veche, consta in 
crearea unor modele de ceară ale pieselor ce trebuiau obținute ; îmbrăcate 
într-o formă de argilă amestecată cu nisip și ceramică pisată, modelele se 
topeau la foc lăsînd intactă forma în care se așeza metalul — la rîndu-i de 
asemenea topit — ce ocupa tot spaţiul modelelor de ceară dispărute. 

Dintre numeroasele procedee de ornamentare a obiectelor de metal 
vom aminti aici numai pe cele ce vor fi mai frecvent intilnite în descrierile 
noastre referitoare la piesele descoperite în România. Unul dintre cele mai 
cunoscute este cel au repoussé constind în ciocănirea foii de metal dinapoi 
spre fata, ornamentele fiind astfel reliefate pe suprafeţele pieselor. Un 
procedeu menit a da efecte plastice înrudite cu repoussé-ul, dar obținute 
într-un alt mod, este cel denumit champlevé, prin care foaia de metal este 
bătută numai pe faţă, in jurul modelului ornamental ce poate rămîne astfel 
în evidenţă. 

Podoabele și vasele erau de multe ori decorate prin gravarea unor 
motive, de obicei geometrice, amintind crestăturile în lemn, prin stampare 
sau prin încrustarea unui alt metal, fie ciocănit pe foaia de metal-suport 
(falsă încrustare), fie pur și simplu prin încastrarea în corpul de metal al 
piesei a unui alt metal prin străvechiul procedeu niello (nigellum) întîlnit 
încă în preistorie, în antichitatea orientală și mediteraniană, ca si în nordul 
scandinav, în vestul anglo-saxon și în cnezatele rusești la începuturile 
evului mediu (prin acest sistem foarte apropiat de damaschinură, în inci- 
ziile practicate în metalul, de obicei mai putin preţios, al piesei, se așază 
cu ajutorul boraxului sau se ciocănesc metale mai prețioase ce ajung ast- 


fel să facă corp comun cu metalul piesei propriu-zise, obtinindu-se remarca- 
bile efecte decorative). 


Două sisteme de ornamentare a bijuteriilor și vaselor de metal, cu 
deosebire frecvente în această perioadă și moștenite tot prin antichitatea 
grecească și italică în Bizanţ si in Europa prefeudală, sint filàgramul si 
granularea, intilnite mai ales pe suprafața obiectelor de aur și argint. Cel 


https://biblioteca-digitala.ro 


7 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 15 


dintîi, asa cum îl arată si numele (derivat din ,, filum" și ,,granum’’), se 
bazează pe o anumită tratare a firului de metal care, prelucrat foarte minu- 
tios prin ciocănire, se transforma în mici perle pe suprafața obiectului, 
mărginind principalele motive ornamentale sau închipuind ele însele orna- 
mente geometrice (triunghiuri, romburi etc.}{el de-al doilea, strîns înrudit 
ca aspect și, parțial, ca tehnică cu filigranul, este obținut tot cu ajutorul 
firului de metal aplicat pe piesă o dată cu praf de cărbune care, în timpul 
procesului de ardere ce urmează, ajută la scăderea punctului de topire a 
metalului aplicat, ducînd prin granularea firului initial la forme sferice 5. 

Ultimele două tipuri mai însemnate de împodobire utilizate pe larg 
în argintăria si în arta medievală a podoabelor sint incastrarea de pietre si 
încastrarea de smalturi pe suprafața pieselor. Cel mai cunoscut procedeu 
în acest sens este cel al cloisonné-ului, constînd în prinderea pietrelor — si 
uneori a pastei de sticlă — în foaia de argint sau de aur prin intermediul 
unor mici celule, de cele mai multe ori dispuse în formă de fagure, în care s-a 
introdus mai întîi un strat de rășină menit a asigura flexibilitatea operației. 
Mult răspîndită în lumea clasică greco-romană, unde se foloseau încastrările 
în metal ale gemelor și cameelor — iar spre sfîrșitul imperiului, ca o influență 
a lumii orientale, persane, sarmate și siriene, ale pietrelor colorate tăiate 
în forme diferite —, această modalitate ornamentală a fost preluată și de 
populaţiile germanice migratoare, începînd cu goții de la nordul Pontului 
Euxin. În această fază s-au adus procedeului și unele schimbări tehnice de 
detaliu : în plăcile de metal foarte subțiri încastrarea se făcea cu ajutorul 
unui amestec cimentos de argilă și ghips sau cu cel al cerei de albine și al 
pietrei de var fin sfărîmate, folosindu-se pentru decorare cele mai felurite 
pietre preţioase și semiprețioase (între care granatele, obținute mai ales 
din regiunile nordice ale Europei, au jucat un rol foarte mare). În secolele 
IV—IX pe întregul continent, atît în apusul cît si în centrul și răsăritul său, 
la anglo-saxoni, langobarzi, vizigoți, ostrogoți, huni și gepizi, ajungînd 
pînă în lumea bizantină, tehnica încastrării ‚а сІоіѕоппё” a pietrelor multi- 
colore a rămas precumpănitoare, așa cum o arată, între altele, și multe desco- 
periri de pe teritoriul românesc din secolele IV—VII, constituind una din 
trăsăturile stilistice de bază ale perioadei si asigurînd în această ramură 
de artă o adevărată unitate europeană. Abia o dată cu secolul al IX-lea, 
în Occidentul carolingian si în Bizanțul împăraților macedoneni a început 
— de multe ori în aceleași ateliere ce practicau cloisonné-ul cu pietre colo- 
rate — să se dezvolte tot mai mult tehnica smalturilor pentru impodobirea 
bijuteriilor si a vaselor de metal pretios, tehnicá a cárei perioadá de aur in 
arta bizantiná este aceea a secolelor X —XII, decáderea ei in aceste párti 
ale Europei consumindu-se in veacurile XIII— XV ?. Obtinute dintr-uri 
amestec de siliciu si oxizi metalici, aceste smalturi policrome au fost utilizate 
mai cu seamă în cele două tehnici despre care am: vorbit deja mai sus. În 
prima perioadă a folosirii lor, ca urmare a înrîuririi procedeului de încastrare 


ë Toate aczste tehnici din prefeudalism sînt pe larg tratate in Golden Age and Viking 
Art in Sweden, Stockholm, 1965. 
" 7 Ch. Diehl, Manuel d'art byzantin, Peris, 1910, р. IV, cap. VI, p. 809 — 813; cf. К. 
Wessel, Die byzantinische Emailkunst vom 5. bis 13. Jahrhundert, Recklinghausen, 1967. 


https://biblioteca-digitala.ro 


16 RAZVAN THEODORESCU 8 


a pieselor colorate pe care smalturile au acum tendinta de a le inlocui, aces- 
tea din urmă sînt dispuse în sistemul propriu cloisonné-ului (in care pasta e 
pusă în golurile metalului) și sînt arse în cuptoare pînă la obținerea culorii 
dorite. Procedeul a fost îndeosebi utilizat în smaltul bizantin, cel mai vechi 
în ordine cronologică, caracterizat prin crearea celulelor cu ajutorul unor 
benzi subțiri de metal fixate printr-o sudură pentru care s-au folosit aliaje 
analoge metalului piesei, în scopul obținerii, la ardere, a unui punct de 
fuziune cît mai jos. 

Într-o perioadă mai nouă a utilizării smalturilor, o dată cu decăderea 
celor bizantine, începînd mai ales din primele decenii ale secolului al XIII- 
lea, se dezvoltă smaltul occidental — cel de Limoges fiind mai cunoscut — 
caracterizat printr-o altă tehnică despre care am mai vorbit, aceea a ,,cham- 
plevé’’-ului, în care pasta este pusă in adincituri și celule menajate în grosi- 
mea metalului, în jurul ornamentelor reliefate ale pieselor, ornamente 
obţinute de obicei „au repcussé’’. 


Precizările de mai sus își au raţiunea de a fi consemnate în acest text 
întrucît fiecare dintre tehnicile de făurire și modalitățile de decorare a 
podoabelor și argintăriei, deja descrise, sînt caracteristice descoperirilor de 
acest gen de pe teritoriul românesc, foarte numeroase în lungul răstimp 
scurs între începuturile prefeudalismului și veacul întemeierii primelor 
state feudale de la noi. 


© 


Este locul a marca tot aici rolul pe care l-au jucat, in domeniul artei 
prelucrării metalelor din aprcape toată această perioadă, două așa-numite 
„Stiluri? — cel policrom și cel animalier —, unul tinind de modul și tehnica 
de impodobire, cel de-al doilea de repertoriul decorativ utilizat în ornamen- 
tarea bijuteriilor și vaselor de metal. 


Asupra apariției podoabelor și vaselor împodobite cu pietre colorate, 
prețioase și semiprețioase — elementele policrome ce au determinat denumi- 
rea stilului — discuţiile lungi și contradictorii duse în istoriografia de artă 
au căutat precizarea unui centru genic al acestei modalități ornamentale 
în Orient (teza de Linnas — Odobescu), de unde, pe mai multe căi, ar fi 
pătruns în lumea romană, determinind o adevărată ,,mutatie a gustului” 
susținută cu mai mult de o jumătate de veac în urmă de către Riegl, în sensul 
apariției unei mode a ornamentării metalului cu pietre colorate, în secolele III, 
IV și V. Prezenţa unor descoperiri cuprinzînd piese de acest gen în părțile 
nord-pontice a determinat pe unii cercetători (von Stern, Ebert, Reinecke, 
Kossina) să caute într-un centru de aici, la Panticapaeum în primul rînd, 
locul de activitate al unor meșteșugari cu puternice tradiții de lucru greco- 
romane dar aflați, încă din vremea scito-sarmatică, sub influența artei 
metalelor din Orient ale cărei ecouri au ajuns apoi, prin intermediul orașelor 
nord-pontice, în lumea triburilor gotice în primele secole ale erei noastre. 
Mentionarea sarmaților tine de faptul că istoria de artă consemnează pentru 
ultimele secole înaintea erei noastre o reînviere a vechii policromii persane 


https://biblioteca-digitala.ro 


3 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 17 


în mediul sarmaților iranieni de la nordul Mării Negre, răspîndită apoi 
pînă în vestul Siberiei, în părțile carpato-dunărene — cele ce ne vor interesa 
exclusiv în paginile ce urmează — și pe alte căi pornite direct din Iran și 
Asia Mică în perioada elenistică, pînă în Siria, Grecia și Italia. 

Fără a aduce vreo noutate tehnică în cadrulstilului policrom, germanicii 
nord-pontici au răspîndit în întreaga Europă, în secolele IV—VII, modali- 
tatea de împodobire a metalului cu pietre colorate și pastă de sticlă (evident, 
nu poate fi exclusă nici posibilitatea pătrunderii acestei maniere tehnico- 
ornamentale, în regiunile meridionale ale Europei prefeudale, direct prin 
bazinul mediteranian). 

Dintre toate variantele stilului policrom apărute prin contact direct 
sau mijlocit cu Orientul, pe noi ne interesează cea nord-ponticá și cea persană 
sasanidă ?, care din secolul al IV-lea pînă în secolele IX — X au inriurit 

— in moduri si „ре căi diferite — arta metalelor în spațiul carpato-dunărean, 
artă ilustrată. în primul rînd prin descoperiri de pe . teritoriul românesc. 

Folosirea cu precumpănire a motivului zoomorf i in decoratie nu consti- 
tuie o noutate in spatiul eurasiatic in secolele prefeudalismului, originile 
sale fiind, cum bine se stie, strávechi. Prin Orientul asiro-persan, prin 
Grecia ionianá, prin lumea sciticá a stepelor, animalul subordonat in másuri 
diferite scopurilor ornamentale, imprumutind forma sa obiectelor de metal 
mai ales, a cunoscut o lungá si sinuoasá evolutie. Lei, grifoni, dragoni, 
cervidee, pásári fantastice, in luptá sau in pozitii dintre cele mai bizare, in 
redactári stilistice felurite, deosebite de la regiune la regiune din Extremul 
Orient piná in zonele nord-pontice, au pátruns treptat in Europa incá din 
antichitate. Ceea ce Rostovtzeff a considerat a fi „ramura vestică” a stilului 
animalier de la nordul Márii Negre, mai precis elementul zoomorf din perioada 
Sciticá, rigid si schematizat, caracteristic pieselor gásite intre Nipru si 
Bug — intrucitva inriurit poate si de arta tracicá —, a pátruns in regiunile 
carpato-dunárene si în arta sarmata. Aceasta din urmă, cu influențe evidente 
în arta metalelor din China dinastiei Han (secolul al III-lea î.e.n. — secolul 
al III-lea e.n.), din lumea gotică si din aceea scandinavă a secolelor III—IV, 
constituie termenul fost guem al discutării evoluției ramurii de artă ce ne 
interesează pe teritoriul țării noastre în perioada postromană. 

Combinații dintre cele mai curioase ale diferitelor animale sau parti 
de animale, contorsionate uneori pînă la 180°, cu picioarele repliate sub 
trup, pline de o tensiune interioară ce conferă calități aproape ,,expresioniste”’ 
unora dintre aceste reprezentări cu caracter initial totemic, simbolic si 
heraldic, aveau să pătrundă prin neamurile sarmate în cultura gotică 
nord-pontică, alături de policromia căreia i se arată o mare preferință în 
părțile Moldovei, Munteniei și Banatului, după mijlocul secolului al III- 
lea, în mediul daco-sarmat de aici. 

Pietrele și pasta de sticlă, decorînd podoabele sarmatice în tehnicile 
chainplevé-ului și cloisonné-ului, au fost împrumutate de populația autohtonă 


8 M. Rostovtzeff, Iranians and Greeks in South Russia, Oxford, 1922. 
9 Celelalte variante, in general admise, sînt cea langobardă, cea vandal, cea franca și cea 
anglo-saxonă (M. Rostovtzeff, op. cit., p. 189 si urm.). 


https://biblioteca-digitala.ro 


18 RAZVAN THEODORESCU 10 


dacică si: daco-romană in secolele IIJ—IV cînd se resimte o evidentă inriu- 
rire sarmatică în cultura materială autohtonă, așa cum o indică numeroasele 
descoperiri de morminte caracterizate, între altele, prin podoabe — perle 
de sticlă si din pietre semiprețioase, brățări, cercei, fibule, oglinzi de metal 
cu rol magic —, unele dintre ele folosite și de băștinași în Muntenia și în 
Moldova mai ales 10. 

Existenţa în cursul primului mileniu al erei noastre a unor puternice 
centre de artă a metalului și de artă animalieră totodată în regiunile răsări- 
tene ale Eurasiei, în Altai, în regiunile Minusinsk și Tuva, în stepele central- 
asiatice (nordul Mongoliei, Turkestanul și Kazahstanul de azi)!!, in Trans- 
baicalia si la nord de zidul chinezesc — adică exact în părțile de unde aveau 
să vină, începînd din secolul al IV-lea pînă în secolul al XIII-lea, principalele 
neamuri migratoare oprite și pe pămîntul țării noastre — face din problema 
decoraţiei zoomorfe una dintre componentele de seamă ale repertoriului 
decorativ întîlnit la tot pasul in arta prelucrării metalelor în cursul celor o 
mie de ani ce ne retin atenţia. 


PRIMA PERIOADĂ (SECOLELE IV—V) 


Împărţirea în mai multe perioade a răstimpului la care ne referim 
este dictată mai curînd de rațiuni metodologice. Legătura directă între 
diferitele faze, transmiterea de motive și de forme sînt elementele ce ne 
interesează cel mai mult, întrucît ele nu au fost, după cunoștința noastră, 
niciodată subliniate încă în literatura noastră de specialitate referitoare la 
monumentele de acest gen de pe teritoriul României. 

Secolele IV—V reprezintă cea dintîi fază in arta metalelor din pre- 
feudalism în sensul că acum se produce în estetica regiunilor est și est- 
central europene cea dintîi mare și esenţială transformare față de arta 
antichităţii clasice. Această transformare a fost înainte de toate vizibilă 
tocmai în arta prelucrării metalelor, prin schimbări stilistice evidente, prin 
profuziunea — necunoscută anterior — a podoabelor (fibule, brățări, colane), 
a vaselor de metal prețios mult apreciate de conducătorii triburilor gotice, 
hunice, gepidice ce au trecut și uneori s-au stabilit efemer la vest, est si sud 
de Carpaţi. 

Formele romane tradiționale în arta metalelor se păstrează încă în 
această vreme cînd regiunile nord-dunărene stăteau sub inriurirea directa 
51 încă profundă a civilizației romane tirzii și romano-bizantine. 

Fibulele de bronz de tipul ,,Zwiebelkopf’’, mai evoluate, datate în 
secolul al IV-lea, descoperite la Apulum (Alba-lulia) ; cele de argint cu 
semidisc de proveniență pontică, din aceeași vreme, — folosite de unele ele- 


10 {storia Romäniei, 1, p. 671—682. 
H qw. Jettmar, L'art des steppes. Le style animalier eurasiatique. Genèse et arrière-plan 
social, Paris, 1965. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 19 


mente germanice acum pătrunse în fosta Dacie romana —, fibule scoase la 
iveală la Napoca (Cluj) ; inelele cu capete înfășurate, de tradiție clasică şi 
fibulele cu cap semicircular terminat cu butoni, derivate din tipuri ponto- 
gotice — piese de argint descoperite în aceeași localitate și datate în seco- 
lele V — VI; fibula de argint cu inscripție latină, datată în secolul al IV-lea, 
de la Micia (Vetel); paftalele si butonii de bronz descoperiţi în alte centre 
mestesugáresti din vechia Dacie, la Dierna, Drobeta, Sucidava, ornamentate 
in tehnica de traditie romana a crestáturilor in dungi; piesele de harnasa- 
ment si fibula de argint de la Cosoveni, dintr-al treilea sfert al secolului al IV- 
lea 1? ; în sfîrșit, faimoasele fragmente de candelabru format dintr-un disc 
de bronz cu cruce și tabula ansata cu inscripţia din litere ajurate ce amin- 
tește de un Zenobius, ajuns în părțile Mediașului, la Biertan, în secolul al 
IV-lea 13, sau fibulele de bronz si de argint de tipul ,, mit umgeschlagenem 
Fuss" caracteristice lumii romane în același secol al IV-lea, ieșite la iveală 
în cîmpia munteană la Olteni, Căscioarele și Spantov 14 mărturisesc faptul 
că obiecte de metal preţios și obișnuit, unele importate de la sud de Dunăre, 
altele imitate chiar pe teritoriul fostei Dacii, continuă să circule aici, în timp 
ce în Scitia Minor (Dobrogea de azi) continuitatea de stăpînire romano- 
bizantină a determinat înflorirea artei bijuteriilor împodobite cu pietre 
colorate prețioase și semiprețioase (granate, almandine), în stilul epocii, 
după cum o dovedesc unele descoperiri de la Tomis 15. Cit despre capitolul 
legăturilor directe cu Bizanțul, putem bănui că platoul de argint aurit cu 
numele episcopului tomitan Paternus, datat în secolul al IV-lea (cu unele 
reparaţii, se pare, în secolul al VI-lea), descoperit în sudul părții europene a 
Uniunii Sovietice la Malaia Perescepina, ornamentat cu ghirlande de vrejuri, 
medalioane și animale (fig. 1), în genul vaselor bizantine găsite în Siria, ca și 
unele obiecte de podoabă de aur de la Histria, din aceeași vreme, provin, cel mai 
probabil, din ateliere imperiale ce au menținut, indirect, în aceste părți mărgi- 
nase ale stapinirii romano-bizantine, gustul și tradiția clasică, sobră și echili- 
brată, de lucru si ornamentare a metalului 16. 

Dacă prelucrarea metalelor continua în secolele IV—VI tradiţiile 
clasice, pe pămîntul Transilvaniei, Banatului, Olteniei și Dobrogei — acele 
regiuni de pe actualul teritoriu românesc cu antecedente antice artistico- 
meșteșugărești mai însemnate —, monumentele principale ale acestui 


12 H. Zeiss und C. S. Nicoläescu-Plopsor, Ein Schatzfund der Gruppe Untersiebenbrunn 
von Cosoveni (Kleine Walachei), in Germania, 17/1933, p. 272—277. 

13 Istoria României, I, p. 618—621; pentru descoperirile creştine din Dacia vezi M. 
Macrea, A propos de quelques découvertes chrétiennes en Dacie,in Dacia, XI— XII(1945 — 1947), 
p. 281 si urm. 

и B, Mitrea si C. Preda, Necropole din veacul al IV-lea e.n. în Muntenia, Bucuresti. 
1966, p. 137, fig. 61/6 şi 158/7. 

15 M. Gramatopol si R. Theodorescu, Vechi podoabe de aur în colecția Cabinetului numis- 
matic al Academiei Republicii Socialiste Rcmánia, în S.C.J.A., 1/1966, piesele пг. 102 si 110. 

18 Istoria României, I, p. 610; cf. L. Matzulewitsch, Byzantinische Antike. Studien auf 
Grund Silbergefăsse der Ermitage, Berlin-Leipzig, 1929, p. 103, pl. 26 şi 27. Vasul de Perescepina 
a fost lucrat, pare-se, in două etape : una în secolul al IV-lea, a doua — de fapt o reparatie—in cel 


de-al VI-lea, cînd s-a adăugat inscripţia latină : ‚ех antiquis renovatum est per Paternum, 
reverentiss. episc. nostrum amen”. 


https://biblioteca-digitala.ro 


20 RAZVAN THEODORESCU 12 


Bigi- Detalii ale platoului episcopului Paternus din tezaurul de la Malaia Perescepina. 


dcmeniu de artă se integrează însă într-un alt curent stilistic, innoitor si 
de anvergură curcpeana, acela al lumii goților germanici pătrunși în spațiul 
carpato-dunărean inca în veacul al III-lea. Arta germanică prefeudală, cu 
un pronunțat caracter animalier ce a determinat si impártirea-i în trei 
stiluri bine cunoscute în literatura de specialitate, esalonate în timp din veacul 
al V-lea ріпа іп cel de-al IX-lea!?, s-a constituit în urma unor serioase 
împrumuturi făcute în secolele III—IV, în spaţiul nord-pontic, din reperto- 
riul decorativ al artei saimatilcr iranienisial artei greco-romane, си tradiții 
încă fcarte vii în centrele mai însemnate ale acestei zone ca și în sud-estul 


VW. Holmquist, Germanic Art during the first Millenium 4.D., Stcckholm, 1955. 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 21 


european cu care triburile gotice au intrat intr-un contact mai durabil in 
veacul al IV-lea. 

Evoluţia celor trei stiluri animaliere germanice propriu-zise s-a petrecut 
în afara teritoriului românesc, în alte zone culturale, în Scandinavia, în cen- 
trul și în extrem-occidentul european. În schimb, faza de constituire a artei 
germanice primitive — cu primele rezultate evidente ale unei contaminări 
cu stilul policrom roman tîrziu și iranian, contaminări ce au dat naștere unui 
veritabil „stil policrom germanic” în secolele IV—V, — este foarte bine 
ilustrată prin cîteva cunoscute descoperiri din regiunile noastre, cele de la 
Pietroasa și de la Simleul Silvaniei, în primul rînd. Caracterizata prin folosi- 
rea din belșug a cloisonné-ului cunoscut de ostrogoți și vizigoți în perioada 
cînd sălășluiau în sudul teritoriului european al Uniunii Sovietice, această 
fază s-a prelungit stilistic pe tot continentul o dată cu migrația, după 375, a 
acestor populații germanice, cunoscind diferite variante regionale în centrul, 
sudul și occidentul Europei (Untersiebenbrunn, Hammersdorf, Cesena, 
Tournai, Suton Hoo). Unele elemente decorative bizantine și pur creștine 
— palmete, vrejuri, delfini, figuri umane, cruci, scene biblice — au ajuns 
treptat, în secolele V—VIII, pe bijuteriile ostrogote, vizigote, langobarde, 
france, burgunde, denotînd o contaminare a artei germanice cu motive ale 
celei mediteraneene de tradiție clasică și, uneori, cu motive autohtone, 
toate acestea nelipsind, la începuturile geografice și cronologice ale artei 
germanice, nici în spațiul carpato-dunărean, așa cum vom vedea în cele ce 
urmează. 

În anul 1837, la poalele muntelui Istrita din părțile Buzăului, în locali- 
tatea Pietroasa, au fost scoase la iveală 22 de piese de aur dintre care s-au 
păstrat numai 12 cîntărind circa 18 kg. Ele constituie un tezaur ce a. intrat 
în literatura de specialitate internațională, într-a doua jumătate a veacului 
trecut, prin monumentala monografie a lui Al..I. Odobescu 15. „Cloşca cu puii 
de aur”, cum este cunoscută — cu o denumire improprie de altfel — desco- 
perirea de la Pietroasa în rîndurile marelui public, a stîrnit un viu interes 
în cercurile de specialiști, mai întîi și mai ales datorită inscripției cu rune 
germanice de pe unul dintre obiecte (Arneth, Bock, Neumeister se numără 
printre cei ce au încercat a aduce lumini în această chestiune particulară ce 
nu ne interesează aici). Mai putin studiat în veacul trecut și mai adincit 
în vremea noastră a fost aspectul artistic propriu-zis, deși Odobescu la vre- 
mea sa făcuse, alături de eruditele-i incursiuni istorice, numeroase observații 
de natură arheologico-artisticá pentru stabilirea tipologiei fiecărei piese, 
iar Charles de Linnas se referise amplu la acest tezaur în lucrarea sa clasică 
închinată _,,cloisonné’’-ului 19. 

Este aproape sigur, în stadiul actual al cercetării, faptul că piesele 
descoperite la Pietroasa — fibule, vase, colane, reprezentînd un ansamblu 
unitar din punct de vedere estetic chiar dacă constituit din grupuri de obiecte 


18 A]. I. Odobescu, Le trésor de Petrcssa. Etude sur l'cvfàvrerie antique, Paris-Leipzig, 
1889 — 1900. Е 

19 Ch. de Linnas, Les origines de Potfcormie cloisonnée, I, Paris, 1877, p. 232 si urm., 
III, 1887, p. 292 si urm. poets neue m 


https://biblioteca-digitala.ro 


22 RAZVAN THEODORESCU 14 


distincte — au avut o functie cultualá bine definitá, tinind de tezaurul 
unui centru religios atribuit, pe bazá de argumente istorice, arheologice, 
lingvistice si artistice, gotilor condusi de Atanarich ce se aflau in cea de-a 
doua parte a secolului al IV-lea in regiunile noastre, in tinutul numit de 
istoricul antic Ammianus Marcellinus Caucalanda, de unde i-ar fi alungat 
pe sarmati, tinut identificat de majoritatea specialistilor cu zona estului 
Carpatilor. 

Rámine perfect justificatá si astázi, dupá párerea noastrá, impártirea 
pe care a operat-o Odobescu in cuprinsul tezaurului, studiind separat grupul 
pieselor de aur masiv si apoi pe acela al pieselor de aur ornate cu pietre 
pretioase si semipretioase. Subliniem acest lucru intrucit in cele mai recente 
abordări ale problematicii tezaurului 20 a fost adoptată o altă clasificare, 
pe genuri de obiecte, mai putin convenabilă însă, întrucît nu tine seama de 
unele elemente stilistice, esenţiale în înțelegerea artei secolului al IV-lea. 
Vechea împărțire a materialului făcută de Odobescu este singura prin care se 
pot desluși pe de o parte un prim grup păstrător al unor evidente tradiţii 
clasice greco-romane și un al doilca, caracteristic pentru arta pontică, din 
nici unul dintre ele nelipsind elemente de artă orientală a căror pondere în 
arta metalelor din aceste sccole am amintit-o. 


Între cele cinci piese de aur masiv din cea dintîi categorie menționăm 
în primul rind talerul, tăiat în patru bucăţi în perioada imediat ulterioară 
descoperirii tezaurului, lucrat destul de stingaci prin ciocánire $1 apoi cizelat, 
cu marginea decorată cu rînduri de motive perlate mari și mici mărginind un re- 
gistru circular cu un ornament în zigzag, avînd centrul împodobit cu o rozetă 
înconjurată de un alt registru circular cu detalii ornamentale în tor ondulat 
(fig. 2). Piesa sc încadrează în categoria acelor disci — diskoi frecvent men- 
tionate în textele antice — devenite missoria în evul mediu — împodobite 
cu scene mitologice ce își găsesc analogii în sculptura sarcofagiilor romane 
din perioada tirzie (secolele III— VI). Aspectul talerului de la Pietroasa, mai 
modest, trimite evident la un gust mai puţin rafinat, la o arie artistică în care 
sc copiau exemplare de toreutică clasică. Elementele decorative — perle, 
zigzaguri ce creează spatii și motive „în dinți de lup" — apar in această 
perioadă și pe alte piese atribuite ariei romane și germanice, pe medalioanele 
de la Şimleul Silvaniei, despre care vom aminti la locul cuvenit, ca și pe vase 
de metal de același tip din nordul Europei, din Italia veacului al VI-lea sau 
din Orient. Aspectul său masiv și primitiv a dus la considerarea, prea putin 
nuanțată după părerea noastră, a talerului drept produs al unui atelier 


20 E. Dunàrcanu-Vulpe, Tezaurul de la Pietroasa, Bucuresti, 1967, deși același autor 


cu aproape un deceniu în urmă abordase tezaurul din punct de vedere stilistic și tehnic și nu 
din cel al tipului de obiect (idem, Tezaurele antice, în Studii asupra tezaurului restituit de 
U.R.S.S., Bucurcsti, 1958, p. 40—99). Cit despre ultima contribuție privind tezaurul de la 
Pictroasa, ea este—dupa știința noastră—cea a lui K. Horedt (Datarea tezaurului de la 
Pietroasa, in Acta Musei Napocensis, VI, 1969, p. 549—552), care îi banueste acestuia o 
apartenenţă ostrogotică si o datare în veacul al V-lea. 


https://biblioteca-digitala.ro 


15 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 23 


(ЖП өктүнүтү ч 
Y = ta 


fa 
fp NG, 


3 = ^ PAN ! 
ALLIES 11 1214 


“i 
Fig. 2. — Talerul din tezaurul de la Pietroasa. 


local 21. Mai curînd credem că piesa, provenită ca și restul obiectelor de la 
Pietroasa fie din aurul stipendiilor imperiale primite de goți, fie din alte 
surse obișnuite în epocă (daruri, prăzi), a fost fabricată, ca tot ansamblul 
tezaurului, într-un atelier nord-pontic ce păstra vii tradiţiile artei romane 
— lucru dovedit de forma vasului, de compoziția decorului —, dar care 
cunoștea și unele elemente specifice repertoriului populațiilor migratoare și 
Orientului, așa cum o poate sugera redactarea unor motive de felul rozetei 
și torului ondulat. 

Colanul masiv cilindric, de tipul torques — foarte putin interesant 
sub aspect artistic —, este o podoabă ce-și are originea în străvechi proto- 
tipuri din epoca bronzului și își găsește foarte numeroase analogii în lumea 


21 Idem, Tezaurul de la Pietroasa, p. 28. 


https://biblioteca-digitala.ro 


ng 3.7 Cana-oenocho€ din tezaurul 
de la Pietroasa: 


ps://biblioteca-digitala.r 
„ro 


17 ARTA METALELOR PE TEKITORIUL ROMANIEI 25 


celtică, romană și germanică (fiindu-ne cunoscute piese similare din secolele 
III—IV în regiunile pontică și dunăreană), ca și celălalt colan de la Pietroasa, 
foarte mutilat dar celebru prin inscripția pe care o poartă în rune germanice 
cu caracter sacru 22. 


` Ultimele două piese din această primă grupă sînt cu mult mai intere- 
sante din punct de vedere artistic. 

Cana-oenochoe zveltă, cu un corp ovoidal (fig. 3), împodobită la baza 
piciorului cu un rind de perle sudate ce se repetă și la gura vasului alături 
de un feston cu motive vegetale decupate într-o placă de aur, are suprafața 
decorată cu caneluri paralele ondulate — sérigiles — lucrate in tehnica 
repoussé-ului și destul de frecvente pe vasele romane tirzii si pe cele din 
Persia sasanida în secolele III—VI. Restul decorului este gravat, predomi- 
nînd motivul acantului, stilizat într-o manieră ce duce cu gîndul la atelierele 
din Barbaricum care moșteniseră tradițiile argintăriei din epoca fierului în 
regiunile nord-pontice și dunărene. Un motiv interesant și foarte puțin 
familiar artei clasice, fie ea și din epoca tîrzie, este capul de pasăre cu ciocul 
energic profilat cu care se termină toarta la partea-i superioară, amintind de 
reprezentări similare din arta eurasiatică, pătrunse treptat din China și 
din Siberia de vest în spațiul de la nordul Mării Negre prin intermediul 
neamurilor migratoare. Tot în această zonă nord-pontică, în exemplare 
descoperite după publicarea monografiei lui Odobescu 23, își găsește cele 
mai apropiate analogii formale cana de la Pietroasa, cu proporțiile ei greu 
încadrabile în canoanele argintăriei clasice, cu decoru-i destul de apropiat, 
mai ales prin canelurile ondulate, de lumea iraniană a antichității tîrzii. 

Cît despre pateră (fig. 4) — piesa cea mai realizată de la Pietroasa, 
cea mai apropiată de tradițiile artei greco-romane și totodată cea mai puțin 
avariată —, aceasta este lucrată din două plăci groase de metal unite prin 
sudură. Piesa are reprezentate, pe suprafața interioară, personaje, animale 
si plante lucrate „au repoussé” si prin cizelare, iar în centru poartă o statuetă, 
altădată fixă dar astăzi ruptă de pe locul ei inițial. Această figurină centrală 
în ronde-bosse, reprezentînd un personaj feminin așezat, cu un vas în mînă 
și înconjurat de o friză cuprinzind animale domestice, de pradă și o 
figură umană culcată — poate un păstor —, este lucrată separat, ca si 
reprezentările din friză, în timp ce restul decorului este obținut prin cio- 
cănire. 

Cea mai mare parte a suprafeței interioare a vasului este compusă 
dintr-o mare friză circulară cuprinsă între două briuri răsucite, cu 16 figuri 


22 Discuţiile în jurul lecturii inscripției au fost foarte numeroase și nu interesează direct 
subiectul nostru. Vom aminti numai fazele principale ale disputei: in 1855 J. Zacher si D. 
Rafn au interpretat, cei dintîi, caracterele (socotite pina atunci grecești, pelasgice, hunice) 


drept rune, citind ultimul cuvînt al inscripţiei — ,,hailag’’ = sfint; ulterior au emis diferite 
ipoteze R. Neumeister şi Al. I. Odobescu, dar lectura aproape unanim primită de lumea stiin- 
фса a fost асеса а lui R. Loewe — ,,Gutan Iowi hailag” (,,lui Jupiter al goților consacrat”). 


Au mai urmat diferite alte discutii de detaliu asupra unor semne mai putin clare din inscriptie. 
Amintim, astfel, lectura din 1957 a lui M. Isbasescu care, confirmind una dintre variantele 


lui Neumeister (,,Gutani o wi hailag’’), a interpretat-o „al goților stapin ereditar sacrosanct’. 
23 E. Dunăreanu-Vulpe, op. cit., p. 30. 


https://biblioteca-digitala.ro 


26 RAZVAN THEODORESCU 18 


Fig. 4 — Patera din tezaurul de la Pietroasa. 


ce au stirnit, într-o măsură aproape la fel de mare ca si inscripția runicá de 
pe colan, numeroase discutii. 


Personaje ale Walhalei germanice, dupá de Linnas si Odobescu, dar 
corespunzind in linii mari si unor divinitati greco-romane pátrunse in panteo- 
nul gotic, personaje ale unui cortegiu isiac, zei greco-romani sau daco-romani, 
după alţii ?!, figurile in relief de pe pateră sint dispuse într-o elegantă compo- 
zitie, inrudindu-se stilistic cu sculpturile sarcofagelor romane tirzii, cu 
fildesurile dipticelor consulare creștine si cu toreutica romano-bizantina din 
secolele IV—VII. Invesmintate după moda romana, tinind in miini coșuri, 
patere, făclii, intruchipind, cel mai probabil, divinităţi sincretice proprii 
neamurilor germanice dar inriurite de lumea clasică — am putea recunoaște 


24 M. C. Soutzo, Le culte de Cybèle et la patère d'or du trésor de Petroasa, in Dacia, 
JII—IV (1927— 1932), p. 628—631. 


https://biblioteca-digitala.ro 


19 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 


wo 
ч 


aici Parcele si pe Isis, aceasta din urmă adorată in felurite ipostaze carac- 
teristice antichităţii tîrzii —, divinităţi masculine, unele tinere, purtind 
caduceul prin care recuncaștem pe Mercur ca și pe Wotan-ul germanic, cu 
atributele Dioscurilor sau cu lira și 
grifonul, însemnele obișnuite ale lui 
Apollo, altele în toată puterea vir- 
stei, purtînd buzduganul și cornul 
abundenței, se află parcă într-o ade- 
vărată procesiune în jurul figurinei 
centrale care — indiferent de apar- 
tenenta personajelor din friză la 
panteonul clasic sau germanic — 
reprezintă fără doar si poate stra- 
vechea și universala divinitate a 
Pamintului-Mama (Magna Mater, 
Terra Mater, Gea Mater), a belsugu- 
lui. Modul in care este realizata a- 
ceasta din urmă (fig. 5), — cu capul 
foarte mare, ochii larg deschisi, tru- 
pul lipsit de armonie in proportii — 
duce si el cu gîndul la realizările 
sculpturii romane tirzii, din perioada 
lui Constantin cel Mare si din aceea 
postconstantiniana, dupa cum chi- 
pul in care sint realizate animalele 
din jurul statuetei se inrudeste cu 
procedeele artei nord-pontice fami- 
liarizate cu repertoriul zoomorf inca 
din perioada scito-sarmata. 

Daca grupul de care ne-am 
ocupat mästuriseste continuitatea 
unor elemente artistice greco-ro- 
mane —fie ele chiar alterate ca spirit 
de inriurirea artei barbare —, cea 
de a doua parte a tezaurului, cu- 
prinzind sapte piese lucrate din aur 
și ornate cu pietre prețioase si semi- 
prețioase, reflectă cel mai bine este- 
tica veacului al IV-lea, aplecarea tot 


Fig. 5. — Figurina centrală a paterei din te- 
mal accentuată spre somptuozita- zaurul de la Pietroasa. 
tea și spre policromia împrumutate 


din Orient de către toate populațiile migratoare ale prefeudalismului eu- 
ropean. 


Din punct de tehnic, încastrarea pietrelor în aurul pieselor din cel 
de-al doilea grup s-a făcut prin utilizarea a trei metode : a) în astrarea în 


https://biblioteca-digitala.ro 


28 RAZVAN THEODORESCU 20 


celule menajate în placa de aur, b) într-o 
retea decupatá in metal si c) in goluri sá- 
pate într-o placă suprapusă la rindu-i unei 
lame ce determină forma bijuteriei, metode 
folosite împreună la cele patru fibule, la 
colanul lat și la cele două vase poligonale 
din această categorie de obiecte apartinind 
tezaurului de la Pietroasa. 

Colanul lat, numit așa pentru a-l deo- 
sebi de cele două colane cilindrice ale pri- 
mului grup, are forma semilunară fiind lu- 
crat din două plăci, dintre care una — de- 
cupată în lăcașe în formă de inimă, trefle, 
cercuri — suprapusă prin sudură celeilalte. 
In lăcașe se aflau iniţial granate, lapis-la- 
zuli, pastă verde de sticlă, fixate în orificii 
cu ajutorul unui mastic rășinos, însă acum 
din toate acestea a rămas prea puțin în 
urma vicisitudinilor cunoscute de tezaur si 
pe care piesa de care vorbim le-a suferit 
din plin. Motivul cordiform de pe colan, 
aidoma întîlnit și pe alte piese din această 
categorie, pledează o dată mai mult pentru 
unitatea stilistică a celei de-a doua parti 
a tezaurului. Cit despre forma obiectului, 
ea era frecventă în lumea germanică, avînd 
prototipuri în epoca bronzului nordic ca și 
in mediul greco-scitic de la nordul Mării Ne- 
gre de unde pare a fi pătruns în imperiul 
roman tîrziu. 

Seria fibulelor aviforme dela Pietroasa 
este deschisă de marea fibulă. probabil pec- 
torală, reprezentind un șoim cu aripile 
strînse (fig. 6). Piesa este alcătuită dintr-o 
placă groasă, îndoită pentru a reda arcuirea 
pieptului păsării, avînd capul și gitul tubular sudate la aceasta. Pe placă 
erau dispuse felurite pietre, dintre care s-au păstrat numai granate, restul 
(probabil satire, topaze, smaralde și perle) fiind definitiv pierdute in vea- 
cul trecut. 

La partea interioară a fibulei atirná astăzi patru lanțuri împletite 
din fir de aur, dintre care trei terminate cu cristale de stincă în formă de 
ghinde. Motivul inimii apărut pe colanul lat este reîntilnit la gitul păsării, 
alături de alte lăcașe pentru pietre. Așa cum se știe, motivele aviforme și 
mai ales cele ce reprezentau răpitoare erau foarte cunoscute — aproape 
caracteristice — lumii germanice, în diferite grade de stilizare, atit in civili- 
zatia ostrogoticá si în cca vizigotica de la nordul Mării Negre, cit și mai tirziu 


Fig. 6. — Fibula mare din tezaurul 
de la Pietroasa. 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 29 


în Italia și în Spania, ca și 
în civilizația merovingiană 
din Franta?5; transmis popu- 
latiilor germanice, atît prin 
filierá bizantiná cit si, mai 
ales, prin aceea a artei ste- 
pelor, motivul pásárii de 
prada este des intilnit inca 
in antichitate, in China di- 
nastiei Нап 26 și în regiunile 
Siberiei de vest. Cit despre 
ipoteza, făcută cîndva, că 
am avea de-a face cu o ima- 
gine a șoimului sacru vechi 
germanic, ea ni se pare ve- 
rosimilă în ceea ce privește 
caracterul sáu  simbolic, 
datá fiind apartenenta pre- 
zumatá a tezaurului la ci- 
vilizatia gotilor din Dacia 
secolului al IV-lea. 

Cele două fibule mij- 
locii (fig. 7) — ce făceau 
pereche, ca și alte obiecte 
din cuprinsul tezaurului — 
reprezintă de asemenea pă: 
sări foarte stilizate (poate, 
după sugestia lui Odobescu, 


ibiși). De formă ovoidală, - > > ж m À à & 
fibulele sint alcätuite tot din К Ж QU KW ч | у W 
două plăci suprapuse, din- 1 N 4 

tre care aceea care consti- А о 

tuis partea aparentá a piesei Fig. 7. — Fibulele палов) din tezaurul 
purta, ajurate, lăcașuri cor- M ee 


diforme, circulare si in 

forma de frunză pentru incastrat granate, ce înconjurau o piatră ovală 
centrală păstrată la una dintre fibule; întreaga placă este mărginită sus si 
jos de lăcașuri pentru granate mai mari, păstrate sau pierdute. De trei orificii 
sînt prinse lántisoare împletite bifurcate, sfîrșite cu perle de aur ovoidale 
aflate în capsule, perle ce poartă încrustate mici granate de asemenea ovoidale. 
Tot printr-un lant de aur împletit sînt prinse între ele cele două fibule. 
Acest element decorativ al fibulelor de la Pietroasa — ne referim la micile 
lanțuri împletite — este destul de răspîndit în arta germanică a secolelor 


25 E. Coche de la Ferté, Antiker Schmuck vom 2, bis 8. Jahr., Bern, pl. NVI si XVIII. 


26 A. Alföldi, Archäologische Spuren der Hunnen, in Germania, 16/1932, pl. 7 si fig. 2, 
p. 137. 


https://biblioteca-digitala.ro 


30 RAZVAN THEODORESCU 22 


Fig. 8. — Fibula mica din tezaurul de la 
Pietroasa. 


IV—VII, pe o arie europeaná largá 
marcatá la extreme de descoperirea 
de podoabe si vase de metal pretios de 
la Apahida (Transilvania) si de aceea a 
faimoaselor coroane votive vizigote 
din Spania, de la Guarrazar, intilnin- 
du-l si in arta bizantină a bijuteriilor 
în vremea justinianee, asa cum o do- 
vedesc imagini din mozaicurile raven- 
nate de la San Vitale. 

A patra fibulă, cea mai mică, de 
formă circulară cu tendinţe ovoidale, 
cu corpul împodobit de granate ro- 
tunde si ovoidale dispuse circular in 
jurul unei granate centrale mai mari, 
ar putea reprezenta și ea o pasăre, 
extrem de stilizată însă (fig. 8). 

La partea inferioară fibula are 
atașate două plăcuţe de aur terminate 
spiraliform si împodobite cu cite o gra- 
паѓа rotundă, plăcuțe ce străjuiesc о 
placă dreptunghiulară cu cite patru 
cristale de stincá, ornament ce se re- 
petá la partea superioará a fibulei. Dea- 
supra plácii dreptunghiulare se afla dis- 
puse alveole poligonale — pátrate, tra- 
pezoidale si hexagonale — in care sint 
prinse smaralde si granate. Lántisoa- 
rele impletite, in numár de doua la 
partea inferioará a piesei, sint intru 
totul similare celor de la restul fibule- 
lor din tezaur. Prin forma sa, prin de- 
taliile resortului de inchidere, fibula cea 
mai micá de la Pietroasa isi gáseste 


foarte bune analogii într-o altă descoperire de pe teritoriul românesc, da- 
tată în același veac și anume în cel de-al doilea tezaur de la Simleul Silvaniei 
despre care vom aminti puțin mai jos. Cu cîteva decenii în urmă s-a în- 
cercat chiar de către învățatul maghiar Nândor Fettich o interesantă esa- 
lonare cronologică a pieselor de la Pietroasa și Şimleul Silvaniei, conform 
căreia fibula cu onyx din ultima localitate ar fi precedat aceasta fibulă de 
la Pietroasa, care la rindu-i ar fi anterioară fibulei mari din același tezaur?. 

In ceea ce privește analogiile generale ale unei parti a acestui grup de 
fibule de la Pietroasa, de o deosebită somptuozitate și execuție tehnică, 
reprezentative pentru arta nord-pontică și carpato-dunăreană din secolul 


27 N. Fettich, Zu den Filben von Petrossa und Békésszentandrás, în Germania, 16/1932, 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 31 


al IV-lea, putem spune că forma fibulelor mijlocii pereche și cea a fibulei 
mici, dincolo de reprezentarea, mai mult sau mai putin stilizată, a unei 
păsări, se leagă de fibulele provincial-romane din secolele III—IV, cele cu 
disc (Scheibenfibeln) si cele „cu capete de ceapă” (Zwiebelkopffibeln)?$, 
ce circulau și în lumea goților ca si în alte parti „extra fines Imperii”. 

Ultimele două piese din tezaurul de la Pietroasa sînt vasele-cupe 
poligonale de tip kantharos, exemplare caracteristice pentru arta barbara 
de la începuturile prefeudalismului, remarcabile prin efectele obținute din 
împletirea strălucirii aurului cu aceea a pietrelor roșii și translucide, în cea 
mai mare majoritate a lor pierdute azi. 

Vasul octogonal (fig. 9), cu picior jos, are pereții ajurati, cu cîte două 
rînduri de panouri compuse din rozete cu mai multe petale în care erau 
prinse granate, alternind cu cristale de stincá. O particularitate cu totul 
interesantă și grăitoare pentru climatul artistic al atelierelor nord-pontice 
unde au fost produse și aceste piese o constituie aici tortile în formă de pan- 
tere — dintre care una singură păstrată întreagă din vechime — decorate 
cu mici caboșoane cu granate și perle. 

Vasul dodecagonal (fig. 10), cu pereţii de asemenea ajurati, cu două 
rînduri de panouri și cu rozetele mai mici, a pierdut cele două feline care 
Și aici constituiau tortile (cele de astăzi sînt operă de restaurator) si care, 
alături de celelalte detalii tehnice și stilistice, dovedesc incontestabila 
apartenenţă a piesei la același atelier din care a ieșit vasul octogonal. 

În ceea ce privește analogiile stilistice pentru cele două cupe poligonale, 
atît toreutica elenistică cît și aceea romană a secolelor I—III pot da însem- 
nate sugestii. 

Sistemul încrustării pietrelor colorate și motivul felinelor de la torti 
au origini ce trebuie căutate, în cazul de la Pietroasa, în Orient. Cît despre 
lucrul „а jour” propriu acestor două vase, el este întîlnit în Iranul sasanid 
al veacului al VI-lea așa cum o demonstrează cunoscuta „cupă a lui Chosroes” 
(azi la Cabinetul de medalii al Bibliotecii Naţionale din Paris), mai evoluată 
decît cupele de la Pietroasa dar făcînd parte din aceeași familie tipologică 
și stilistică. În ceea ce privește motivul animalier de la torti, este adevărat 
că el apare la vasele de metal din lumea romană — la Pompei, de exemplu —, 
însăși pantera de la Pietroasa constituind un motiv bine cunoscut în arte 
clasică — între altele ca atribut al lui Dionisos — fiind însă, evident, de 
obirsie orientală și avînd o largă circulație in arta greco-romană 
pînă la începuturile celei bizantine. În acest sens putem adăuga unele exemple 
din arta metalelor din Orientul bizantin al secolului al VII-lea, mai ales 
din Egipt și mai ales de la brățări unde întîlnim același motiv al panterei, 
foarte apropiat de redactarea plastică de la Pietroasa 2%. 

Tezaurul descoperit în părțile Buzăului, reprezentativ pentru arta 
barbară a veacului al IV-lea în regiunile carpato-dunărene și nord-pontice 
atestă gustul artistic al goților a căror convietuire cu băștinașii este astăzi 


28 E. Dunăreanu-Vulpe, op. cit., p. 36—37. 
22 M. C. Ross, Catalogue of the Byzantine and Early Medieval Antiquities in the Dum- 
barton Oaks Collection, ТЇ, Washington, 1965, p. 47, pl. 38. 


https://biblioteca-digitala.ro 


32 RAZVAN THEODORESCU 24 


Fig. 9. — Vasul octogonal din tezaurul de la Pietroasa. 


un lucru dovedit pe cale istorică și arheologică %. Cuprinzind vase cu carac- 
ter sacru și însemne de paradă sau sacerdotale — probabil ale unui loc 
de cult și ale unui șef religios si politic got —, mărturie a unei perioade 
tulburi, aceea a luptelor pentru supremație în Europa de răsărit și est- 
centrală între neamurile germanice si huni, acest tezaur îngropat in jurul 
anilor 378—380 în regiunea de nord a Munteniei se înscrie ca un strălucit 
exemplar în șirul monumentelor de artă a prelucrării metalelor descoperite 
pe teritoriul României. 

Deși în stadiul actual al cercetării nu avem date precise despre o 
directă inriurire a unor piese de felul celor de la Pietroasa asupra artei 
autohtone, unele analogii formale cu piese romane tirzii sau cu tipuri de vase 
ce circulau în acest spaţiu în secolele III — IV înscriu tezaurul într-un curent 
general de artă în care și teritoriul nostru era cuprins, după cum este sigur 
că piese mai modeste, dar de acelaşi stil policrom de felul celor dintr-al doilea 
grup de la Pietroasa — fibule, inele şi catarame mai ales — au fost cunoscute 
și apreciate și de unele virfuri ale societăţii locale daco-romane, asa cum o 
dovedesc descoperiri izolate din Transilvania, Moldova și Muntenia din veacul 
al IV-lea și dintr-un context pe care avem motive a-l bănui autohton. 

Fibulele de argint și aur cu pietre roșii încastrate (granate și almandine) 
înconjurate de fir de metal de la Chiojd 31, nu departe de regiunea buzoianá 
în care descoperiri de acest fel, înrudite și contemporane cu tezaurul de la 
Pietroasa, nu lipsesc ; fibulele și cerceii de bronz de lingă Roman ?? ; sabia 
51 virful de teacă de argint cu granate si catarama din același material pre- 
tios, de asemenea cu granate, de la Valea lui Mihai ?? ; fibula de argint cu 


3? Gh. Biaccnu, Tirgsor. Necropola din secolele III— IV e.n., Bucuresti, 1965. 

31 C, C. Giurescu, Mormântul germanic de la Chiojdu, in R.I.R., V —VI, 1935, p. 333— 
—347. 

32 V] Dumitrescu, Une tombe de l'époque des migrations des peuples prés de Roman 
(Moldavie), in R.I.R., IV, 1934, p. 76—81. 


33 M. Roska, Mormínt german de la Valea lui Mihai, in A.1.S.C., Cluj, I, 1928— 1932, 
p. 69—72. 


https://biblioteca-digitala.ro 


95 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 33 


Fig. 10. — Vasul dodecagonal din tezaurul de la Pictroasa. 


granate la placa superioară, de la Bruiu ; cercelul poliedric de aur cu granata 
de la Medias, cu analogii la Velt si Periamos * si replica sa, sigur locală, din 
bronz cu pasta de sticlă, de la Sighisoara % se numără printre descoperirile 
izolate de podoabe de stil policrom, esalonate în timp de la sfîrșitul secolului 
al IV-lea pina în secolul al VII-lea, apartinind cercului de cultură gotic si 


celui gepidic, acesta din urmă strîns înrudit cu cel dintii si continuator al 
său din punct de vedere stilistic. 


Este firesc a ne închipui că imitind piesele de metal prețios meșterii 
locali cu o tradiție a meșteșugului roman ce n-a putut să dispară și care a 
fost alimentată tot mereu de influxuri pontice în secolele IV — V si, mai ales, 
de cele sud-dunărene în aceeași perioadă, au prelucrat în metal obișnuit, 
în bronz mai cu seamă, piese de podoabă ale migratorilor, după cum o 
dovedesc unele descoperiri între care aceea abia citată de la Sighișoara — și 
poate şi aceea de la Roman —, tot așa cum în domeniul ceramicii neamurile 


germanice și mai apoi cele slave au făcut împrumuturi din repertoriul forma! 
și decorativ al olarilor daco-romani. 


Ocupindu-ne în continuare de tezaurele datate în veacul al IV-lea si 
în cel următor — tezaure tinind de lumea atit de eterogenă a spațiului 
carpato-dunărean în această vreme, pentru care aflăm, înainte de 376, 
coexistenta băștinașilor, goților și sarmaților, iar după această dată prezența 


hunilor și gepizilor —, vom aminti cîteva descoperiri mai însemnate și mai 
semnificative. 


Localitatea Şimleul Silvaniei din nord-vestul Transilvaniei a devenit 
cunoscută în literatura de specialitate, arheologică și de artă, prin cele două 
tezaure aici descoperite, sau mai corect zis, prin tezaurul de obiecte de 
podoabă dat la iveală în două etape, la aproape un secol distanță. 

Cea dintîi parte, găsită in 1797, și cea de a doua, descoperită în 1889, 
au constituit obiectul unor cercetări minutioase, mai ales ale savanților 


34 Pentru descoperirile de la Periamoș și Velt vezi L. Birzu, Contribuţia arheologiei la 
cunoașterea perioadei hunice la Dunărea de Jos, în Analele Universităţii Bucuresti. Istorie, 
20/1961, p. 13—24. 


35 Pentru descoperirile de la Bruiu, Medias, Sighisoara vezi K. Horedt;Vélkerwander- 
„ungszeitliche Funde aus Siebenbürgen, in Germania, 25/1941, p. 121— 126. r. 


https://biblioteca-digitala.ro 


34 RAZVAN THEODORESCU 26 


străini 35. Din punct de vedere arheologico-artistic întregul tezaur, alcătuit 
din cele două părți pe care metodologic numai le vom avea și noi în vedere 
separat, a fost datat la sfîrșitul secolului al IV-lea, în jurul anului 400 chiar, 
fiind atribuit celeilalte ramuri germanice, înrudite cu posesorii tezaurului 
de la Pietroasa, ostrogoții. 


pas HUIT TELE 


Li nmm 
Прес y VP 41 M b, 4 [ 


Fig. 11. — Garniturà de centură, incl si fragment de brățară din primul tezaur de la Simleul 
Silvaniei (1—2); diadema de la Buhaeni (3). 


Prima descoperire de la Şimleul Silvaniei — a cărei îngropare, proba- 
bil legată de venirea hunilor, a fost datată în ultima treime a secolului al 
IV-lea — cuprinde medalioane de aur din vremea unor împărați romani ai 
acestui secol (Maximianus, Constantinus, Valens, Valentinianus, Gratianus) 
decorate cu pietre încrustate, granule, linii în zigzag, ornamente spiraliforme, 
capete de oameni. Alături de acestea se mai află în tezaur o garnitură de 
centură de aur, obținută prin presare, purtind un motiv antropomorf (fig. 11/ 
1), inele si brățări cu extremităţi zoomorfe — închipuind probabil șerpi cu 
pietre roșii în locul ochilor (fig. 11/2) —, fibule de argint, un dublu lanţ de 
aur de care sînt prinse — după un obicei cu tradiții în arta și în credinţele 


36 Pentru prima descoperire de la Simleul Silvaniei vezi J. Hampel, Alterthiimer des 
frühen Mittelalters in Ungarn, Braunschweig, 1905, 11, p. 15—26 şi III, pl. 14—19, iar pentru 
‘cea de a doua N. Fettich, Der zweite Schatz von Szilágysomlyó, in  Archaelogia Hungarica, 
VIII, 1932; cf. M. Rostovtzeff, ор. cit., p. 187 —188. 


https://biblioteca-digitala.ro 


27 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 35 


greco-romane — reprezentări miniaturale (antropo- și zoomorfe, vegetale 
si de felurite obiecte) etc. 

A doua parte a tezaurului, descoperită în veacul trecut, este mai 
bogată și mai reprezentativă. Ea cuprinde mai multe piese de aur printre 
care trei cupe, o fibulă cu onyx, zece perechi de fibule întregi și opt fragmen- 


Fig. 12. — Fibule din cel de-al doilea tezaur de la Simleul Silvaniei. 


te, pentru a nu aminti decît pe cele principale. Ca o trăsătură comună a 
pieselor menționăm că toate poartă ornamente granulate și în filigran, în 
formă de duble spirale, triunghiuri, opturi. Dintre toate, fibulele sînt cele 
mai caracteristice și ajută cel mai mult, nu numai la datarea pieselor și a 
ansamblului tezaurului, dar și la tragerea unor concluzii de istorie de artă. 

Cele două ,,fibule-lei" — numite asa după forma animalului pe care o 
împrumută corpul propriu-zis al pieselor — au placa superioară semicircu- 
lară, placa inferioară pentagonală și placa mijlocie zoomorfă bogat ornamen- 
tate cu pietre roșii, cărora li se adaugă granule de aur (fig. 12). Alte două 
fibule au placa superioară rotundă, decorată cu cristale de stinca, placa 
mijlocie în formă de trunchi de con, de asemenea cu o ornamentatie zo- 
omorfă foarte bogată, cu cristale și pietre încastrate ce se repetă, alături de 
motivele animaliere, și pe placa inferioară a fibulelor (fig. 13). 


https://biblioteca-digitala.ro 


36 RAZVAN THEODORESCU 28 


i- 
æ 


{ 
£ 
£ 
{ 
£ 
i 
t 


Pig. 14: Fibule din cel de-al doilea tezaur de la Simleul Silvaniei. 


Un loc aparte în cadrul, atit de divers, al tezaurului de la Simleul 
Silvaniei îl ocupă fibula cu onyx si cele cu smalt (fig. 14). 

Partea superioară a celei dintii se încadrează tipologic în categoria 
fibulelor romane ,Zwiebelkopf”, in timp ce corpul propriu-zis este oval, 
purtind încastrate pietre si — in bună tradiție clasică încă — un onyx 
iar placa inferioară este decorată cu cristale de stincă cărora li se adaugă, 
ca sila celelalte piese, liniile, punctele si zigzagurile incizate in metal. 

Cele două fibule cu smalt au corpul de argint acoperit cu foaie de aur 
— atit pentru întărirea scheletului propriu-zis al piesei, cit și pentru a-i 
conferi mai multă strălucire —, combinații de metal prețios ce erau foarte 
gustate in perioada romana tirzie. 

Placa superioara a acestor fibule e decorata cu granate, smalt, motive 
geometrice si granule. Corpul propriu-zis poartă cite o granată înconjurată 
de filigran și granule, iar placa inferioară, romboidală, e ornată cu o altă 
piatră semipretioasá, un carneol. 


Patru perechi de fibule — dintre care trei cu placă semicirculară la 
partea superioară si uşor romboidală la aceea inferioară — sint decorate 
cu figuri de animale fantastice în relief, cu palmete și pietre semiprețioase 
dispuse în alveole romboidale, triunghiulare, elipsoidale (fig. 15/1—3). 


Trei vase de aur, foarte asemănătoare între ele, cu decor granulat și 
pietre roşii încastrate (fig. 16) — elemente ce asigură și acestei categorii 
de obiecte unitatea cu restul tezaurului — completează inventarul princi- 
palelor piese descoperite la Simleul Silvaniei. 

O sumă de consideraţii stilistice și tipologice privind aceste piese se 
impun, fie asupra relaţiilor lor în cadrul tezaurului, fie asupra legăturilor 
cu alte descoperiri contemporane. Astfel, in ceea ce privește unitatea sti- 


https://biblioteca-digitala.ro 


29 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 37 


listicá a pieselor descoperite si, implicit, dovada apartenentei lor la aceleasi 
ateliere — probabil și în acest caz, nord-pontice — amintim numai prezența 
motivelor antropo- și zoomorfe pe medalioanele din prima descoperire și 
pe fibulele din cea de-a doua ; pentru legătura cu alte descoperiri contempo- 
rane, de pildă cu unele piese de la Pietroasa, pledează tehnica încastrării 


Fig. 14. — Fibule din cel de-al doilea tezaur de la Simleul Silvaniei. 


https://biblioteca-digitala.ro 


38 RAZVAN THEODORESCU 30 


pietrelor si aceea a crestături- 
lor, motivele geometrice si cele 
zoomorfe prezente in ambele 
cazuri, 

In ceea ce priveşte tipolo- 
gia evoluției fibulelor, am mai 
avut prilejul a aminti înrudirile 
stilistice și tehnice ale celor de 
la Simleul Silvaniei cu cea de a 
patra fibulă, cea mai mică, de la 
Pietroasa, aceasta din urmă an- 
terioară, foarte probabil, fibule- 
lor mari, aviforme, din același 
tezaur. 


Fibula cu onyx este piesa 
care, alaturi de medalioane, tri- 
mite cel mai mult cu gindul la 
arta provincial-romană din su- 
dul Dunării. Medalioanele -- care 
la Șimleu sint de fapt nişte pre- 
lucrări ale unor piese imperiale 
autentice — au circulat intens pe 
un larg spaţiu eruopean, ajun- 
vind pina in Scandinavia unde 
au fost imitate in cunoscutele 
, bracteate’’, si nu este exclus ca 
unul dintre drumurile lor de pa- 
trundere în nordul Europei să fi 
fost prin nord-vestul Transilva- 
niei — drum, de altfel, cu vechi 
tradiții ce coboară în timp pina 
în epoca metalelor —, descope- 
rirea de la Simleul Silvaniei ja- 
lonind astfel o cale de inriurire 
artistică cu interesante efecte și 
durabile ecouri ale artei clasice 
in nord, pina spre secolele V — VI. 

Cit despre fibula cu onyx, 
ea se leagă tipologic de cele 
romane ,,Zwiebelkopf" care au 
fost imitate adeseori, cum este 
și cazul de la Simleu, într-un me- 
diu cultural artistic neroman ce 
i-a adăugat unele elemente spe- 
cifice lui, cum ar fi pietrele co- 
lorate si filigranul din jurul al- 
veolelor, acesta din urmă avînd 


< 
Š 
QE 
D 


E 


A Sd Fa М: 


<, 


Va 75272222 4 


AV AT. 
D e _- 
= 

v 
ANA: 


< 
^ 
ave 


ЕТТТ 


Y 
OX LA 


= Seay 


[FTT 
à 


= 


ex 
— 
on 
15 


https://biblioteca-digitala.ro 


31 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 39 


V 
Fig: 15./1—3 — Fibule din cel de-al doi- 
lea tezaur de la Simleul Silvaniei. 


"- 
i ` y 


de altfel vechi precedente elenistice si fiind ráspindit in Orient si mai apoi 
in lumea sarmato-germanicá a secolelelor III— VI. 

Tot spre mediul clasic greco-roman trimit si cele trei vase, vádind 
însă aceleași corective ,,barbare’’, nord-pontice, dacă ținem seama de ana- 
logiile lor cu unele vase de metal prețios descoperite în sudul Uniunii 
Sovietice. 

Leii ce apar pe fibulele de la Simleu, desi reprezintă un motiv extrem 
de răspîndit, permit unele apropieri cu descoperiri din părțile Donului, 
Cubanului și Crimeii, deci din același cerc artistic goto-sarmat ce a preluat 
compoziții animaliere — între care scene cu lei atacînd alte animale, cer- 
videe de obicei — din arta orientală de stepă. 

În atelierele din acest cerc artistic, mai cu seamă la Panticapaeum, 
făurarii prelucrau metalele prețioase, în primul rînd aurul, în spiritul unei 
arte fastuoase dar eclectice, pe care am încercat s-o definim și în legătură 
cu tezaurul de la Pietroasa, artă ajunsă la cea mai mare înflorire într-al 
treilea sfert al secolului al IV-lea, dar care a continuat să fie gustată — 
atit de populaţiile migratoare, germanice si de alte etnii, cit și de autoh- 
tonii nord-pontici și carpato-dunăreni — și după venirea hunilor, pînă într-a 
doua jumătate a secolului al V-lea, așa cum o dovedesc descoperirile din 
această perioadă. 

Tot pe teritoriul românesc, de data aceasta în părțile sale de nord-est, 
la Concesti, lingă Prut, a fost descoperit in anii 1811— 1812 un tezaur, 


https://biblioteca-digitala.ro 


40 RAZVAN THEODORESCU 32 


Fig. 1G. — Vas din cel de-al doilea tezaur de la Simleul Silvaniei. 


însemnat mai ales prin cele trei vase de argint aflate alături de obiecte 
de podoabă, tot de argint, — un colier, o brățară torsionatá cu extremități 
zoomorfe, fragmente ale unui coif de paradă, fragmentele unei cununi și 
bijuterii în formă de păsări si pesti ornate cu pietre încastrate — într-un 
foarte bogat mormint a cărui apartenenţă exactă a fost mult dezbătută de 
la Odobescu încoace. 

Piesele cele mai însemnate de la Concești, acelea ce ne interesează 
aici cel mai mult — o amforä, o situlă si un platou —, valorificate din 
punctul de vedere al istoriei artei abia în veacul nostru3*, se pot data in jurul 
anului 400 și se pot atribui cu mult temei acelorași ateliere nord-pontice ce 
au menţinut pe un spaţiu larg, din Crimeea pînă la Dunărea de jos, în Tran- 
silvania si în centrul Europei, amintirea artei clasice în secolele IV—V. 

Amfora de argint de la Concești (fig. 17), lucrată ca și celelalte piese 
în buna tradiție a toreuticii romane din secolele III —IV,este decorată cu 
figuri „au repoussé”, putindu-se distinge mai multe scene într-o compoziţie 


3? L. Matzulewitsch, op. cit., p. 121 —137, pl. 36—48; cf. A. Alfóldi, Funde aus der Hun- 
nenzeit und ihre ethnische Sonderung, in Archaeologia Hungarica, 1X, 1932, p. 77, pl. ХХ-ХХІ. 


https://biblioteca-digitala.ro 


33 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 41 


foarte barocă străjuită de centaurii in relief de pe tortile vasului: o viná- 
toare de fiare sălbatice, o amazonomahie, Nereide și monștrii marini, deci 
un repertoriu din care nu lipsesc motivele predilecte ale argintăriei romano- 
bizantine, gustate pînă tîrziu, spre secolul al VII-lea, în Imperiul de Răsărit 
şi în Barbaricum, după cum o atestă minutioasele analize la care Leonid 
Matzulewitsch a supus numeroase vase descoperite în sudul Uniunii 
Sovietice. 

Cea de a doua piesă, situla (fig. 18), e ornată cu scene în care recu- 
noaștem personaje mitologice (Daphne, Apollo, Leda) și motive vegetale, 
tratate încă în spiritul tradiției elenistice, deși nu lipsesc nici aici semnele 
unei evidente ,,barbarizári" a ornamentului. 

In sfirsit, platoul rotund de argint (fig. 19), cu rozetá in centru si cu 
scene de vînătoare separate de medalioane cu capete de tineri, constituie o 
piesă reușită din punct de vedere artizanal, cu un număr mare de figuri 
reprezentate, dispuse într-o compoziție destul de echilibrată, opusă ,,baro- 
cizarii’’ compoziționale intilnite la amforá si pe care,în general, arta meta- 
lelor prețioase de la începuturile prefeudalismului o vădește atît în argin- 
tărie cît și în podoabe. 

Motivele antropomorfe — călăreți în scenele cinegetice, capetele de 
tineri —, motivele zoomorfe, între care leii și leoparzii, sînt comune artei 
romane tirzii și celei sasanide ale căror ecouri le reintilnim în cazul aces- 
tor piese de artă pătrunse pe teritoriul țării noastre dinspre răsărit. 

Alături de primul grup de la Pietroasa și de cea dintîi descoperire de 
la Simleul Silvaniei, vasele de la Concesti ne lasă o dată mai mult să 
întrevedem în ce grad arta metalelor din această perioadă menținea — cel 
puțin la un anumit nivel social, superior, al populațiilor de la nordul Dună- 
rii — spiritul esteticii clasice, încă viu în Bizanț, prin exemplare alături 
de care nu lipsesc manifestările noului curent al stilului policrom, foarte 
bine reprezentat în descoperirea de la Pietroasa, mai puțin la Șimleu și de 
mult mai mică însemnătate, calitativ și cantitativ vorbind, la Concești. 


Cît despre apartenența acestei din urmă descoperiri la mediul goto- 
sarmatic sau la cel hunic, cercetările nu pot permite, credem, un răspuns 
hotaritor, dată fiind investigarea nesistematică a complexului arheologic 
în care piesele au fost descoperite, cît și prezența unor elemente stilistice 
mult prea comune întregii arte a metalelor de pe vastul teritoriu dintre 
stepele nord-pontice și centrul Europei în anii de sfîrșit ai secolului al 
IV-lea și în prima jumătate a celui de-al V-lea. 

Perioada controlului hunic asupra teritoriilor est și est-central euro- 
pene, între care și părțile de sud și de sud-vest ale actualului teritoriu 
românesc (376—454), este ilustrată în continuare mai ales de podoabele de 
metal prețios cu insertii de pietre colorate pe care hunii le întîlniseră și 
le preluaseră, ca și populațiile germanice anterioare, în stepele nord-pontice. 

Din acest punct de vedere prima parte a veacului al V-lea constituie 
pentru capitolul de artă ce ne interesează o firească continuare a celei de-a 
doua jumătăți a secolului al IV-lea. Predilectia hunilor pentru piese de 
podoabă — fie specifice portului turanic, fie adoptate în urma contactului 


https://biblioteca-digitala.ro 


RAZVAN THEODORESCU 


EAL NON 
Pana.) 


Ам. 
+ 


Z "T a | у) 
106 d d dm RP 


Fig. 17. — Amfora din tezaurul de la Concesti. 
cu lumea romana tirzie, cu autohtonii nord-pontici $i carpato-dunáreni — 
poate fi urmărită pe teritoriul românesc printr-o serie de descoperiri, din 
Moldova și mai ales din Muntenia, datate în veacul al V-lea. 

Nu ne vom opri aici decît asupra descoperirilor de acest fel, fără a 
ne preocupa alte piese de metal tipice neamurilor hunice — anume cazanele 


https://biblioteca-digitala.ro 


34 


35 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 43 


tne 


^ 

š 
Sas хох 
res ` 


Fig. 18. — Situla din tezaurul de la Concesti. 


de bronz de felul celor găsite, întregi sau fragmentare, în sudul Munteniei 
si Olteniei, la Mosneagu, Desa-Ciuperceni, Hotárani, Celei??, datate in prima 
parte a secolului al V-lea si foarte asemănătoare unor descoperiri din Unga- 


38 Pentru aceste vase de metal hunice vezi I. Nestor und C. S. Nicolaescu-Plopsor, Hun- 
nische Kessel aus der Kleinen Walachei, in Germania, 21/1937, p. 178—182; cf. B. Mitrea si 
N. Anghelescu, Fragmente de cazan hunic descoper ite în sud-estul Munteniei, în S.C.I.V., 1/1960, 
p. 155— 158. Pentru probleme generale ale perioadei vezi J. Werner, Beiträge zur Archäologie 
des Attila Reiches, München, 1956. 


https://biblioteca-digitala.ro 


44 RĂZVAN THEODORESCU 36 


Fig. 19. — Platoul din tezaurul de la Concesti. 


ria, Serbia de est și Silezia. Aceste cazane — a căror decorație, foarte să- 
гаса de altfel, și a căror formă sint de evidentă inspiraţie asiatică, fiind aduse 
de huni împreună cu alte piese de metal (oglinzi, aplici zoomorfe) din Asia 
Centrală si de la Volga inferioară — pot fi atribuite cu siguranţă culturii 
materiale și artei hunilor — aceasta din urmă dominată de un principiu 
abstract si geometric opus celui animalier —, după cum direct legate de 
huni sînt si diademele din foaie de metal prețios, cu pietre încastrate, podoabe 
de obicei cusute pe o bucată de piele, apărute în Europa abia după 400 si 
specifice arealului hunic, din Kazahstan pina la Oder. 

La Buhăeni — lași a fost scoasă la iveală o asemenea diademă* (fig. 
11/3) din placă de aur fixată pe un suport de bronz, cu granate încastrate; 
la părțile superioară și inferioară ale plăcii două rînduri de puncte lucrate 
„au repoussé’, ca si mici bumbi obținuți în acelaşi mod, străjuiesc restul 


29 A. Florescu, Диадема из золотой пластинки эпохи переселения народов, найденная 
e Бухэени, in Dacia, N.S., IV, 1960, р. 561—567. — 


https://biblioteca-digitala.ro 


37 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 45 


decorului lucrat în tehnica epocii, ,,cloisonné’’-ul, găsind piesei apropiate 
analogii stilistice în descoperirile din România din secolul al IV-lea, atri- 
buite goților (Pietroasa, Şimleul Silvaniei, Chiojd) și mai ales în cele, nesi- 
gure ca apartenenţă etnică, de felul podoabelor de la Concesti, ceea ce da- 
tează piesa de lîngă Iasi in prima jumătate a secolului al V-lea, poate chiar 
în primele decenii ale acestui veac în care tipul respectiv apare la vest de 
Nipru. 

Așa cum am mai spus, Muntenia este regiunea românească unde au 
fost descoperite mai multe asemenea picse de podoabă. La Dulceanca, de 
pildă, s-a găsit un fragment de diademă lucrat tot din foaie de aur, avind 
încastrate 16 almandine tăiate în formă de romburi și triunghiuri, ca și 
puncte obținute „au repoussé” ре o latură a podoabei*?; la Bălteni s-a des- 
coperit o piesă din aceeași categorie de obiecte hunice de împodobire a 
capului — numită de altfel „podoabă de timpla’’ — lucrată ca si diade- 
mele, din foaie de aur, purtind caboșoane cu almandine, triunghiuri alcă- 
tuite din granule și cercuri lucrate în relief, în timp ce reversul are și el 
alveole ovale în care se mai disting urme de pietre semiprețioase roșii-por- 
tocalii! ; un pectoral semicircular din foaie de aur decorat cu nervuri, inso- 
tit de o brățară ovală și masivă tot de aur, descoperite la Balaci*? com- 
pletează șirul pieselor pînă acum cunoscute din Muntenia, legate probabil 
fie de hunii aflați la nordul Dunării, în unele puncte controlate ce călă- 
retii nomazi, fie de hunii ce se găseau in prima jumătate a secolului al V-lea 
în armata romană, și unii și alții menționați în izvoarele contemporane. 

Mult mai spinoasă — dacă nu chiar insolubilă dată fiind raritatea ști- 
rilor și a materialului arheologic — este problema apartenenței etnico-ma- 
teriale a pieselor de podoabă ce au putut fi folosite pînă către mijlocul 
secolului al V-lea de băștinașii cuprinși în conglomeratul numit „imperiul 
hunic”’ 

Înrudită stilistic, tipologic si cronologic cu piese găsite in Transil- 
vania și datate fie la sfîrșitul secolului al I V-lea, fie la începutul celui următor 
(Velt, Valea lui Mihai, Alba Iulia, Moigrad), este și interesanta desco- 
perire de la Cepari-Năsăud conținînd ca piese de podoabă un inel, o cata- 
ramă, o brățară, toate de aur, destul de modeste din punct de vedere artis- 
tic dar tocmai prin aceasta interesante pentru ceea ce bănuim că va fi fost 
meșteșugul prelucrării metalului în perioada stápinirii hunice pe teritoriul 
románesc??, Aurul pieselor, cu un titlu (24 carate) ce nu poate arunca decit 
lumini vagi asupra provenientei sale (din Balcani, Orient sau Transilvania ?) 
este prelucrat rudimentar, indicînd poate mîna unor făurari locali lucrînd după 
modele străine pentru unii băștinași ce imitau fastul conducătorilor nomazi. 


10 V. Dumitrescu, O ) nouă mărturie a prezenţei hunilor în Muntenia : fragmentul de dic- 
demă de aur de la Dulceanca, în S.C.I.V., 1/1961, р. 95— 03. 


41 T. T. Dragomir, Descoperiri hunice la Bălteni ín nord-estul Cimpiei Române, in 
S.C.I.V., 1/1966, p. 181— 188. 


1? S. Dolinescu-Ferche, Podoabe de aur descoperite la Balaci (rn. Roșiorii de Vede), 
S.C.I.V., 1/1963, p. 183—188. 


13 D. Protase, Un mormint din secolul V la Gepari (Transilvania), in S.C.I.V., 2/1959, 
p. 475 — 485. | d | 


https://biblioteca-digitala.ro 


46 RAZVAN THEODORESCU 38 


O ultimá descoperire ca- 
racteristicá acestui veac — si 
totodatá intregii acestei peri- 
oade deräspindire, in arta me- 
talelor dela nord de Dunáre, a 
ultimelor ecouri mai insemnate 
ale toreuticiisiartei bijuteriilor 
greco-romane, aláturi de noile 
procedee ale stilului poli- 
crom,— este aceea de la Apa- 
hida?*, atribuită gepizilor, suc- 
cesorii hunilor pentru mai bine 


lig. 20. Cànile din tezaurul de la 


Apahida. 


H Pentru descoperirea de la Apahida vezi J]. Hampel, op. cit., p. 39—43 si III, pl. 
32—36; cf. N. Fettich, in Archaeologia Hungarica, 32/1953, p. 145 — 147, pl. 22—25 si К. Horedt, 
Untersuchungen sur Frühgeschichte Siebenbürgens, Bukarest, 1958, p. 72—73. 


https://biblioteca-digitala.ro 


39 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 47 


de un veac, după mijlocul secolului al V-lea, la controlul unor teritorii 
din: Europa est-centrală printre care și Transilvania, cursul Tisei si regiu- 
nile apusene ale Dunării de Jos (regiunea Sirmium). 

' Datind dintr-a doua jumătate a secolului al V-lea — perioada de 
apogeu a puterii gepidice — tezaurul descoperit în 1889, apartinind unui 
mormint de căpetenie germanică, este compus din două cáni dc argint de- 
corate cu scene bacchice și motive vegetale (fig. 20/1—2), vase somptuoase 
care provin, ca și cele de la Concești, dintr-un atelier aflat sub puternica 
înrîurire a artei romano-bizantine — atelier pe care înclinăm însă a-l vedea 
mai degrabă în Balcani, poate chiar la Constantinopol, decît la nordul Mării 
Negre; patru plăci de aur dintre care una în formă de pasăre, motivul 
oriental și bizantin bine cunoscut, tot mai mult gustat și de populațiile 
germanice, așa cum o atestă, pentru un veac înainte, piesele de la Pietroasa 
$1 cum aveau s-o demonstreze mai tîrziu, în secolele VI— VII, alte descope- 
riri gepidice din Transilvania ; o fibulă de tipul roman ,,Zwiebelkopf’’ deco- 
rată cu perle de aur și meandre ajurate ; două inele de aur împodobite cu 
cruci, unul dintre ele purtind inscripția „,Omharus'”' — probabil numele 
posesorului gepid al tezaurului, îngropat o dată cu acesta ; o brățară de aur 
cu capete îngroșate, podoabă atipică dar frecvent intilnita la sfîrșitul impe- 
riului în lumea romană și în mediul migratorilor ce posedau cantități 
considerabile de metal prețios venit prin subsidii și jaf și transformat de meș- 
terii locali în podoabe masive, conforme unui gust mai putin rafinat; 
tarame de aur cu granate și almandine si, în sfîrșit, cercei de aur ornati cu 
granate si prevazuti cu lántisoarele intilnite în secolele ТУ VI la bijuteriile 
bizantine si germanice (fig. 21). ' 


Dacă vasele de argint, tipul fibulei și chiar inelele decorate cu cruci, 
ca și unele detalii tehnice și stilistice ale cerceilor, trimit la ateliere bizan- 
tino-balcanice — de unde, probabil, au și venit în tezaurul unui cîrmuitor 
gepid din Transilvania —, este de remarcat și în acest caz împletirea ele- 
mentelor clasice amintite cu decorul policrom încetățenit în lumea germa- 
nică, pe care o și caracterizează stilistic de altfel pentru mult timp de acum 
înainte, decor comparat ре drept cuvint cu cel al pieselor cunoscutului 
tezaur merovingian de la Tournai, ceea ce ajută la datarea tezaurului de 
la Apahida în cea de-a doua jumătate a secolului al V-lea. 


Această realitate estetică, grăitoare nu numai pentru arta metalelor, 
ci și pentru întregul climat artistic-cultural al antichității tirzii si al înce- 
puturilor prefeudalismul — ne referim la coexistenta formelor, motivelor 
și tehnicilor clasice, grecești, romane și bizantine și a elementelor barbare —, 
se încheia la sfîrșitul secolului al V-lea. Modalitatea ornamentală și tehnică 
a ,,cloisonné’’-ului avea să se prelungească, pentru teritoriul carpato-duná- 
rean, pînă în secolul al VI-lea și chiar la începutul secolului al VII-lea, prin 
unele piese de factură gepidică, ca o amintire a acestei prime etape a cărei 
istorie am încercat a o schița. Ea era menită însă dispariției în spațiul cul- 
tural și geografic în care noi populații si noi viziuni estetice aveau să ia 
locul celor anterioare, prin venirea slavilor și avarilor într-a doua parte a 
secolului al VI-lea. 


https://biblioteca-digitala.ro 


48 RAZVAN THEODORESCU AO 


AU 
ў 
i 
iz 
Aa 
d 
j 


sxs 


ЕР 


Bik- РА А Piese de podoaba din tezaurul de la Apahida. 


A DOUA PERIOADĂ (SECOLELE VI—IX) 


Stilistic vorbind, o dată cu protundele și multiplele transformări isto- 
rice petrecute în veacul al VI-lea, constatăm si în arta metalelor din spa- 
tiul carpato-dunărean o nouă orientare. 

Chiar dacă procedeele tehnice de bază ale perioadei anterioare rămîn 
neschimbate — si vor rámine așa in tot prefeudalismul și evul mediu tim- 
puriu —, elementul care a fost în bună parte caracteristic decorării podoa- 
belor si vaselor din secolele IV—V — anume policromia ,,cloisonné’’-ului — 
este pe cale de dispariție în aceste regiuni, fiind destinat unei infloriri deo- 
sebite în alte parti ale Europei centrale și occidentale (chiar dacă îl intil- 
nim în secolele VI—VII pe unele fibule mai luxoase sau pe unele podoabe 
germanice tîrzii, el nu mai înscamnă decît reminiscenta unei viziuni este- 
tice altă dată predominante). 


Tot mai mult metalul lucrat artistic, pe care motivele geometrice 
si zoomorfe se înmulţesc în dauna celor antropomorfe — ce constituiau 
amintiri ale artei clasice, acum foarte sporadice si extrem de schematice —, 
ocupă locul major în arta acestor ținuturi, în care orice activitate construc- 
tivă cu valoare estetică dispare pentru cîteva secole cu desävirsire si unde, 
tot mai mult, ateliere locale de pe malul Dunării și ceva mai nordice (în 


https://biblioteca-digitala.ro 


41 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 49 


Transilvania mai ales) se indeletnicesc cu prelucrarea sa pentru bastinasi, 
ca și pentru populațiile alogene. 

Totodata noua perioada, cu unele notabile exceptii, cunoaste tot mai 
putin metalele pretioase, bronzul fiind pe departe predominant in descope- 
ririle de pe teritoriul românesc, fapt ce tine deopotrivă de factorii economici 
și politici care au inriurit relațiile nordului dunărean cu Imperiul, ca și de 
situația generală, mai precară, a Bizanțului, în aceste secole. 

De altfel, treptata diminuare a rolului policromiei în favoarea strălu- 
cirii, mai sobre, a metalului se observă în prima jumătate a secolului al 
VI-lea în chiar regiunile nord-pontice, unde stilul sugestiv denumit ,,neo- 
scitic’’ cunoaște o efemeră dezvoltare în cadrul așa-numitei „arte hunice 
tîrzii”” a metalului45. Este vorba de fapt de arta podoabelor unor grupuri 
hunice — reîntoarse la nordul Mării Negre după infringerea din 454 a con- 
federației conduse de ele —, amestecate în mozaicul etnic de aici cu 
rămășițe germanice, cu unele grupuri bulgare și avare aflate în migrație 
spre Europa. Podoabele de factură hunică tîrzie din prima parte a secolului 
al VI-lea cunosc, din punct de vedere decorativ, o interesantă și complexă 
simbioză cu motivele abstract-geometrice și naturalist-zoomorfe de tradiție 
scitică, fiind menite a avea, prin gepizi se pare, o inriurire destul de mare 
asupra celui de-al doilea stil germanic din Europa est-centrală. 


Principalele descoperiri ce ilustrează stilul hunic tîrziu înconjură, 
geografic vorbind, teritoriul românesc; în Galiția, în diferite puncte din 
sudul Uniunii Sovietice, în Ungaria și în Croaţia s-au descoperit biju-- 
terii și alte piese făcute din metal prețios, torques-uri cu protome anima- 
liere (legate de unii cercetători de ecouri tardive ale artei argintului dacic), 
pseudofibule și pseudocatarame de vădită inriurire bizantină, ce ilustrea- 
ză cercul artistic legat, probabil, nu atît de hunii tirzii cit, de fapt, de 
întreg conglomeratul de populaţii ce au circulat din Panonia în Crimeea 
si de aici înapoi în Panonia, la Dunăre si in Balcani între anii500si 550, 
deci în perioada unei mai mari instabilitati politice din aceste zone. 

Această artă a metalului din prima jumătate a secolului al VI-lea nu 
este încă ilustrată de vreo descoperire notabilă pe pămîntul românesc, dar este 
prezentă, așa cum am văzut, în unele teritorii circumvicine. Ea este și ul- 
tima legată mai mult de atelierele nord-pontice — de cele din regiunea 
Kerci, mai ales — și de tradițiile estetice ale veacurilor IV—V, rolul poli- 
cromiei fiind însă mult mai palid acum decît în etapa anterioară. 

Luind in 568 locul gepizilor in cîmpia Tisei, neamul răsăritean al 
avarilor, în fruntea unei confederații de triburi asiatice, germanice și slave, 
își va extinde încă de la început, adică din ultimele decenii ale veacului al 
VI-lea, o autoritate exercitată în forme pe care nu le cunoaștem precis, 
asupra părților de vest ale actualului teritoriu românesc. De la Sirmium și 
mai apoi din Panonia, avarii au putut controla direct Banatul și Transil- 
vania în perioada maximei lor puteri, la sfîrșitul secolului al VI-lea și la 


15 N. Fettich, Archäologische Studien zur Geschichte der späthunnischen Mettalkunst, in 
Archaeologia Hungarica, 31/1951. 


https://biblioteca-digitala.ro 


50 RAZVAN THEODORESCU 42 


inceputul celui de al VII-lea, si dupa toate probabilitatile, chiar mai tir- 
ziu în restul secolului al VII-lea și in secolul al VIII-lea, in forme oarecum 
schimbate. Таг dintre mobilurile ce au determinat extinderea stápinirii 
avarilor asupra unei parti a Transilvaniei, prezența metalelor aici nu a 
jucat desigur un rol minim și deși nu știm nimic pozitiv despre obținerea 
metalului din minereuri în Transilvania acestei perioade, metalul arde- 
lean nu a putut, credem, să nu contribuie la imensa producție de podoabe 
din sfera avarică cu centrul în Panonia. 

Ca și celelalte populaţii nomade venite de la răsărit înaintea lor și 
după ei, avarii au adus aportul cel mai specific, din punctul de vedere al 
culturii materiale, mai ales în arta prelucrării metalelor. Arta avarică a 
înscris aici succesele sale cele mai numeroase prin garniturile de centură — 
cu semnificaţie socială și magică totodată — care au atras cel mai mult 
atenţia cercetării arheologice, determinind chiar unele încercări de perio- 
dizare a răstimpului în care avarii au locuit teritoriile din răsăritul și cen- 
trul Europei. 

Venind cu elemente proprii de cultură materială din Asia, ca și hunii 
înaintea lor, ca și bulgarii și ungurii mai tîrziu, avarii au preluat și pre- 
lucrat tradiţiile populațiilor din stepele nord-pontice, tradiții vechi și pres- 
tigioase în acest domeniu al artei. 

Grupurile avarice trecînd la jumătatea secolului al VI-lea prin spațiul 
dintre Caucaz și Nipru, este sigur că n-au lipsit amestecuri ale acestor 
migratori cu populații hunice tîrzii stabilite în regiunea de la nordul Mării 
Negre (cuturgurii, utrigurii etc.) ce au transmis avarilor elemente ale artei 
lor, ceva mai sus evocate, prezente și în unele descoperiri din Europa est- 
centrală. 

În acest fel, motive animaliere ale vechiului stil scitic, care a conta- 
minat treptat toate populaţiile în trecere prin teritoriul din sudul Uniunii 
Sovietice, au fost prelucrate în piese de metal, din bronz mai ales, ca și 
din aur, în zonele centrale ale dominației avarice, de către meșteșugari 
neavari — din regiunea ponticá mai întîi, din aceea dunăreană mai apoi — 
buni cunoscători ai tradițiilor goto-hunice și greco-romane, familiarizați 
acum cu ornamentica specifică avarilor. 

Ajunși pe teritoriul Panoniei și în cîmpia Tisei la sfîrșitul secolului 
al VI-lea, avarii sînt caracterizați arheologic în primul rînd prin mai sus 
amintitele garnituri de centură, din foi presate sau lucrate prin turnare, 
iar discuţiile ce au vizat înseși bazele cronologiei civilizației avarice s-au 
dus tocmai în legătură cu ele. 


Astfel, în purtătorii celor două grupuri de obiecte de metal s-au văzut 
două etnii deosebite : avarii cărora le aparțineau garniturile turnate și aju- 
rate decorate cu grifoni și vrejuri, inspirate, se pare, din tehnica sculpturii 
în lemn, și cuturgurii, posesori ai garniturilor obținute prin presare, teh- 
nică cunoscută acestui neam hunic tirziu prin influențe bizantine exerci- 
tate încă puternic în teritoriile nord-pontice46. Această inriurire a artei 


1$ Idem, Das Kunstgewerbe der Awarenzeit in Ungarn, in Archaeologia Hungarica, 1/1926. 


https://biblioteca-digitala.ro 


43 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 51 


imperiului avea să continue și după venirea cuturgurilor o dată cu avarii, 
in Europa est-centrală, unde garniturile de centură presate apar mereu 
în tovărășia unor piese bizantine. 

Dar prezența pe aceleași teritorii atît a garniturilor de centură turnate, 
cît și a celor presate, ca și observația că niciodată complexele arheologice 
cu garnituri turnate în tipare de lut sau metal moale, împodobite cu gri- 
foni și vrejuri, nu preced pe cele cu garnituri presate au dus în ultimul 
timp la concluzia că cele două categorii de podoabe nu ar înfățișa o 
deosebire de caracter etnic, ci una strict cronologică. Această observație o 
făcea acum aproape două decenii D. Csallany“ si a fost confirmată si de 
alti specialiști maghiari — Gy. Laszlé, între  altii$—, împărțindu-se, 
într-o cronologie absolută cu funcție metodologică mai ales, principalele 
etape ale artei metalului (și ale întregii culturi avarice, de fapt) în felul 
următor : cea dintîi perioadă, între 568 și 680, în care întîlnim garnituri 
de centură presate, între momentul venirii avarilor la vest de țara noastră 
și acela al instalării bulgarilor la sud; cea de а doua perioadă, de tranzi- 
tie, între 680 și 720, în care-și fac apariția garniturile de centură turnate 
menite a cunoaște o mare răspîndire în cea de-a treia perioadă, între 720 
și 800, sub forma garniturilor de centură ornate cu vrejuri și grifoni. 

Este adevărat că acestei periodizări a principalelor monumente de 
artă avarică i s-au opus cîteva argumente, dintre care cel mai important 
pare cel de natură istorică : izvoarele scrise bizantine nu vorbesc despre 
un nou val avaric venit în Panonia la sfîrșitul secolului al VII-lea, deci 
contemporan cu venirea bulgarilor la Dunăre, întrucît doar printr-un ase- 
menea val am putea explica schimbarea tipului de podoabă principală 
avarică. 

Este însă foarte posibil, pe de altă parte, ca în condiţiile dificile în 
care se afla imperiul la sfîrșitul secolului al VII-lea, dislocarea unor grupuri 
avarice aflate pînă atunci în teritorii situate la nord-estul țării noastre să 
fi scăpat putinelor si săracelor izvoare bizantine ale vremii. Schimbă- 
rile esenţiale, de tehnică și de viziune, petrecute în arta avarică, apariția 
unor elemente stilistice orientale sînt prea evidente pentru a nu crede că 
ipoteza Csallany — Laszló este si cea mai plauzibilă. 

Analiza unor descoperiri de la vest și est de țara noastră, din Ungaria 
și din Uniunea Sovietică, permite să se ducă și mai departe discutarea trans- 
formărilor cultural-istorice din lumea avarică. 

Analogiile dintre piesele de factură avarică din regiunea Kama și 
cele din Ungaria datate la sfîrșitul secolului al VII-lea par a indica o înru- 
dire culturală între cele două regiuni, explicabilă probabil printr-un nou 
exod de triburi venite din părțile răsăritene. 

Acest val dinspre Kama va fi fost caracterizat la sfîrșitul veacului al 
VII-lea prin piese turnate ornamentate numai cu vrejuri. Înainte de sosi- 


47 D. Csallany, La circulation monétaire byzantine dans l'empire avare, in Acta Archaeo- 
logica, 2/1952, p. 245—250. 
48 G. Laszló, Etudes archéologiques sur l'histoire de la société des avares, in Archaeologia 


Hungarica, 34/1955. Mai recent, cu aceleași concluzii, I. Erdélyí, The Art of the Avars, Buda- 
pest, 1966. | 


https://biblioteca-digitala.ro 


52 RĂZVAN THEODORESCU 44 


rea sa pe teritoriul de azi al Ungariei s-a produs pare-se însă si un alt feno- 
men, cu consecințe artistice, acela de unire a triburilor cu grifoni, ca orna- 
ment al garniturilor de centură, cu triburile caracterizate prin motivul 
vegetal — vrejul —, cele dintîi venite din centrul asiatic la sfîrșitul proce- 
sului migrației avarice?®. 

Noul tip de garnituri de centură caracteristic ultimei perioade avarice 
propriu-zise a luat locul garniturilor presate de inriurire bizantină, ajun- 
gînd spre apus pînă in Austria si Germania. În 1936 încă, N. Fettich încerca 
să urmărească problema influentelcr germanice asupra artei metaluluila 
avari, asa cum se vădesc ele în evoluţia pieselor de centură. Se aminteau, 
în această ordine de idei, placutele de centură ornamentate cu puncte mar- 
telate — motiv aproape atipic, în egală măsură întîlnit la bizantini și ger- 
manici — apărute în cimitirul ,,gepidic’’ transilvănean de la Bandul de 
Cimpie, ca si din Ungaria, considerate — exagerat după părerea noastră — 
de pură influență germanică, admitindu-se chiar posibilitatea transformării 
garniturilor gepicice în garnituri avarice, într-un mod neclarificat de către 
savantul maghiar 5°. 

Este adevărat însă că încă la Bandul de Cimpie — unde avem de 
altfel dovezi clare ale unei activităţi lccale de prelucrare a metalelor, desco- 
perindu-se uneltele unui mestesugar, poate un argintar, îngropat aici — 
apar unele motive animaliere pe plăci de centură, evoluind în cursul seco- 
lului al VII-lea, o dată cu dezvoltarea ornamenticii zoomorfe pe garnitu- 
rile de centură avarice, dezvoltare ce atinge punctul culminant la sfîrșitul 
secolului al VII-lea si în secolul al VIII-lea cînd avarii se restring în zonele 
panonice și cînd — putem adăuga în lumina precizărilor din ultimul timp — 
se tace simțit un nou aflux de influenţe orientale pe linia ornamenticii zoomor- 
fe si vegetale. 

Amintim aici si o categorie aparte de piese presate din zona avarica, 
împodobite cu motive elenistice și romane — palmete, cornuri ale abun- 
dentei, măşti —, e drept, intilnite încă sporadic pe teritoriul românesc (la 
Felnac, de pildă), dar interesante pentru climatul artistic din regiunile dună- 
rene în secolele VI—VII 51. 

Este posibil ca aceste motive, străine spiritului esteticii Rásári- 
tului, să fie provenite direct din regiunile nord-pontice, fiind lucrate acolo 
de către meșteri cunoscători ai artei greco-romane, adoptate apoi de toate 
populaţiile din aceste parti, iar după unii — lucru pe care îl credem mai 
anevoie posibil — chiar de către bizantini, o dată cu intrarea în armata 
imperială a unor contingente de războinici nomazis?. Pe de altă parte însă, 
descoperirea amintită de la Felnac, despre care va fi vorba mai jos, ne 
sugerează chiar posibilitatea existenței unor asemenea meșteșugari, nea- 
vari, în regiunea Dunării de Mijloc și de Jos, la Sirmium și în Transil- 
vania, meșteșugari ce lucrau la sfîrșitul secolului al VI-lea și în secolul al 


19 [bidem, p. 88 şi urm., p. 285 şi urm. 

5 A. Marosi — N. Fettich, Trouvailles avares de Dunapentele, în Archaeologia Hungarica, 
18/1936, p. 77. 

51 G. Laszló, op. cit., p. 266 şi urm. 

52 Ibidem, p. 269. 


https://biblioteca-digitala.ro 


45 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 53 


VII-lea pentru avari, în perioada garniturilor de centură presate si a legatu- 
rilor cu Bizanțul, care în această epocă era familiarizat, în continuare, cu 
motive de tradiție greco-romană. 


Așa cum arătam mai sus, părțile de vest ale teritoriului românesc, 
mai precis spus regiunea Banatului și cea a Transilvaniei central-răsăritene, 
sînt acelea care au dat la iveală piese de podoabă de factură avarică sau 
alte obiecte legate de avari, primele în ordinea cronologică fiind datate 
la sfîrșitul secolului al VI-lea și la începutul celui următor. 


Tiparele pentru presarea garniturilor de centură găsite la Dumbră- 
veni (Sighișoara) și Corund (Odorhei) (fig. 22/4) constituie pentru noi o pre- 
tioasá mărturie a prelucrării — eventual chiar în aceste parti ale Transil- 
vaniei —a podoabelor specifice avarilor în faza timpurie, datarea pieselor 
făcîndu-se, în ultimul timp, chiar la sfîrșitul secolului al VI-lea53. 


Tipare asemănătoare, confecționate din plumb, au apărut la Felnac 
în Banat (fig. 22/1—3) într-un număr apreciabil, constituind, probabil, 
piese ale unui argintar sedentar sau itinerant în slujba avarilor, după i 
căror modă lucra piese de centură intilnite, de altfel, și la începutul secoa 
lului al VII-lea în Banat și Crișana, așa cum o atestă unele descoperiri răz- 
lete din aceste pärti54. 

Acestei prime perioade de penetratie avarică pe teritoriul românesc, 
în Banat, în centrul Transilvaniei și, poate, în sudul provinciei, în apropie- 
rea cotului Oltului, îi corespunde în parte, în prima jumătate a secolulu- 
al VII-lea, sfîrșitul orizontului cultural preavaric reprezentat de descope- 
ririle funerare de la Band si Vereşmort55 unde au fost scoase la iveală, între 


altele, într-un context ,,gepidic’’, limbi de centură de tip avaric din pe- 
rioada 630—650. 


Însă cea mai mare însemnătate din punctul de vedere al descoperiri- 
lor de podoabe de metal apartinind avarilor de pe teritoriul țării noastre o 
au cele de pe valea Mureșului, care reprezintă un centru avaric compact 
caracterizat stilistic prin garniturile de centură turnate în bronz — deci 
indicînd un nivel cultural-artistic mai comun — de la Aiud, Gimbas, Teiuș, 
Cîmpia Turzii (fig. 22/5; 8). 

În cimitirul de la Teiuș, de pildă, garniturile de centură presate s-au 
găsit împreună cu cele turnate, ceea ce a determinat atribuirea sa perioadei 
de tranziție (680—720), în timp ce celelalte necropole cunosc garniturile 
de centură turnate datate mai ales în secolul al VIII-lea. 


53 Vezi la D. Popescu, Cercetări arheologice în Transilvania, în Materiale și cercetări 
arheologice, II, 1956, p. 88. 

64 E. Dorner, Mormânt din epoca avară la Sânpetru German, în S.C.I.V., 2/1960, p. 
423 — 433; o piesă singulară este aceea descoperită la Socodor, care desi din punct de vedere 
tehnic se încadrează în perioada de dupa 700, fiind turnată si ajurată, este decorată nu cu 
motivele animaliere sau vegetale ale acestui nou tip, ci încă cu ornamente geometrice intil- 
nite in arta bizantină (D. Popescu, op. cit, p. 80—81). 

55 Pentru descoperirea de la Band, vezi I. Kovacs, Les fouillages de Mezübänd, 
în Dolgozatok, 1V/1913, p. 265—429. 4 


https://biblioteca-digitala.ro 


54 RAZVAN THEODORESCU 46 


Caracteristici pentru Transilvania in aceasta perioadă sint cerceii 
de tip bizantin cu butoni stelati®® ornati cu granulatii imitate prin turnare 
(fig. 23), ca și cerceii simpli de care e prinsă o mărgea de metal cu nervuri 
verticale?” ; cel puţin în cazul primului tip de podoabă, neîntilnit în sfera 
panonică a cercului cultural avaric, putem poate întrevede ecoul unor legă- 
turi neîntrerupte cu sudul dunărean, o influenţă bizantină mai accentuată 


exercitată asupra grupului avaric din Transilvania, ca o continuare a unei 
mai vechi inriuriri. 


Fig. 22. — Tipare de podoabe de la Felnac (1—3); tipar de podoabă de la Corund 
(4): garnituri de centură de la Cimpia Turzii si Teius (5 si 8); aplici de la Nus- 


falău si Someseni (6—7). 


Una dintre chestiunile indelung si aprig controversate din istoria 
culturii si artei avarice este асеса a prelungirii existenței elementelor etnice 
avarice, purtátoare ale acelorasi garnituri, cu motive doar intrucitva trans- 
formate, dincolo de sfîrşitul secolului al VIII-lea, în cursul celui de-al IX-lea, 
pînă la venirea triburilor maghiare înrudite. 


55 К. Horedt, Avarii în Transilvania, în Contributii la istoria Transilvaniei în secolele 
1V — XIII. Bucuresti, 1958, p. 89. 
57 Ibidem, р. 83. 


https://biblioteca-digitala.ro 


47 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 55 


Pe lîngă alte numeroase date ce nu interesează aici și dincolo de o 
dispută istorico-arheologică în ale cărei detalii nu intrăm, vom remarca 
totuși prezența incontestabilă a unor motive pe care le întîlnim în reper- 
toriul avaric din secolele VII— VIII, în arta secolelor IX—XI din regiunea 
est-central europeană. 


Pe numeroase piese de podoabă din metal prețios și obișnuit desco- 
perite în Moravia, la Stare Mesto de exemplu, datate în secolul al IX-lea, 
în perioada primului stat morav, pe vasele de aur din tezaurul bănățean 
de la Sinicolaul Mare asupra căruia vom reveni pe larg, sau pe aplicile de 
argint si de bronz din necropolele transilvănene dela Nușfalău și Someseni, 
atribuite slavilor și datate în jurul anilor 800 (fig. 22/6—7), apar animale 
fantastice — grifoni asemănători celor de pe garniturile avarice  tîrzii din 
Ungaria —, ca si motive vegetale, în speță vrejul și, din ce în ce mai mult 
în secolul al IX-lea, palmeta cu trei frunze, cel mai adesea pe un fond 
punctat sau cu cercuri gravate — de asemenea obișnuite în tehnica făura- 
rilor localnici din faza avarică tîrzie —, procedee decorative menite a per- 
sista în arta Europei est-centrale și balcano-dunărene pînă tîrziu în plin 
ev mediu. 

Aceste realități arheologico-artistice au facut pe unii cercetátori?? să 
vorbească despre existența, în perioada 850—950, în regiunile carpatice 
ca și în cele moravo-panonice, a unei culturi a ,,grifonului si vrejului’’, deci 
de o prelungire a celei avarice tîrzii, legate, prin intermediul regiunilor sud- 
rusești, de arta irano-caucaziană cu care unele piese descoperite în păr- 


tile noastre — și mai ales cele din tezaurul de la Sinicolaul Mare — par ai 
avea o serie de similitudini. 


În sprijinul acestei seducătoare ipoteze au fost găsite și argumente- 
istorice și arheologice a căror precaritate nu putem decît să o menționăm, 
ajungîndu-se, în lumina lor, să se conchidă asupra prezenței unor meșteri 
caucazieni, arhitecți și orfevri, în centrul Europei, într-a doua jumătate a 
secolului al IX-lea, meșteri ce-și vor fi lăsat amprenta și asupra stilului 
vestitului tezaur din Banat. 


În ceea ce ne privește, vom încerca mai departe să abordăm proble- 
matica tezaurului de la Sinicolaul Mare si a implicatiilor sale artistice. Aici, 
nu ne rămîne decît a aminti încă o dată existența indubitabilă a unorele- 
mente din arta avarică tîrzie în arta metalului din secolul al IX-lea, în 
Europa carpatică și centrală, specificînd însă că aceste elemente nu carac- 
terizau în aceeași vreme numai pe avari, ci făceau parte dintr-un reper- 
toriu mai larg la care vor apela și alte neamuri migratoare, bulgarii și ma- 
ghiarii în primul rînd. 


58 B. Szöke, Über die Beziehungen Moraviens zu dem Donaugebiet in der Spátawarenzeit, 
în Studia Slavica, VI, [—2, 1960, p. 75 — 112; pentru descoperirile de la Nusfaläu si Someseni 
unde apar podoabe decorate cu grifon stilizat $i cu volute, vezi M. Comşa, Săpăturile de la 
Nusfaläu, in Materiale si cercetări arheologice, VII, 1961, p. 519—529 (cf. Istoria României I, 


fig. 185) si M. Macrea, Necropola slavă de la Someseni, in Materiale si cercetări arheologice, V, 
1959, p. 519—527. 


https://biblioteca-digitala.ro 


50 RAZVAN THEODORESCU 48 


Pe de altá parte, profuziunea motivelor decorative vegetale — vrejul 
si palmeta — în arta metalului primilor maghiari si in epoca avaricá tirzie, 
ca si marea frecventà a unor motive animaliere cunoscute in arta bulga- 
rilor in secolele IX — X, in cercul artistic al tezaurului de la Sinicolaul Mare 
si in Moravia contemporană, nu credem a fi străine de inriuririle bizantine 


Id 292. Cercei de la Teius. 


și arabo-persane asupra artei populațiilor de stepă, din Caucaz pina in Pa- 
nonia, ca si asupra Balcanilor, inriuriri care conjugate au putut determina, 
cel putin pe două direcţii — dinspre Marca Mediterană spre Dunărea de Jos 
şi de Mijloc și dinspre nordul Mării Negre spre Carpaţi, —o deosebită înflo- 
rire a motivelor vegetal—animaliere, în atelierele aflate pe teritoriile de azi 


ale Cehoslovaciei, Ungariei și României. 
* 


Un alt capitol, particular de insemnat, al artei metalelor in aceasta 
etapă — capitol cu implicaţii mai largi pe planul istoriei generale — îl con- 
stituie podoabele de origine slavă sau atribuite slavilor, mai precis spus 
aşa-numitele „fibule digitate" descoperite pe întreg cuprinsul țării noastre. 

Este prea bine cunoscut faptul că moștenind din perioada metalelor 
podoaba cu pronunţat caracter utilitar care este fibula, grecii și romanii 
au perpetuat-o în forme diferite, tipologic succesive sau paralele, pînă la 
sfirsitul antichităţii, pentru a fi apoi preluată și dezvoltată în forme remar- 
cabile de către unele populații migratoare germanice si slave. 

Dintr-una din fibulele romane cele mai cunoscute și mai comuneîn 
secolele II—III, aceea cu placă superioară semicirculară, au derivat în se- 
colele IV —V diferite forme gotice (am văzut cazurile de la Simleul Silva- 
niei), langobarde și gepidice, transmise partial, în secolul al VI-lea, sla- 
vilor, un rol important, pe care cercetări recente au reușit să-l deslușească 
mai bine, jucîndu-l, în acest proces, regiunile balcano-dunărene. 

Se observă că fibula germanică, care în cursul secolului al V-lea avea 
placa inferioară alungită sau trapezoidală, iar placa superioară semicir- 


https://biblioteca-digitala.ro 


49 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 57 


culară decorată cu butoni al căror număr (cinci pînă la șapte) si a căror 
dispoziție ofereau piesei aspectul unei palme deschise — de unde si numele de 
„fibulă digitatá" —, ajunge în secolele VI—VII în lumea slavă, în zona Ni- 


prului ca și în regiunea de difuziune a slavilor, pe teritoriul țării noastre și 
în teritoriile învecinate. 


O cercetare atentă a acestor piese a arătat că unele fibule grupate 
de învățatul german Joachim Werner într-o categorie aparte, sînt decorate 
la partea lor inferioară cu o mască umană, iar pe extremităţi cu capete de 
pasăre, probabil de vultur, mai mult sau mai putin stilizate, fiind prezente intr- 
un număr semnificativ în tara noastră după cum o arată și denumirile seriilor 
tipologice de fibule și fibule-miniaturi cu mască, stabilite de Werner (tipu- 
rile Nea Anchialos — Orlea; Sparta — Linkuhen — Cosoveni; Gimbas — 
Pergamon ; Plenita — Daumen ; Sarmisegetuza — Kiskórós ; Pergamon — Tei). 


Noi descoperiri sau reconsiderári ale unor descoperiri mai vechi, ca 
și o reluare a problemei într-un context istorico-arheologic mai larg din 
care reținem doar aspectele ce interesează problema noastră, au adus inte- 
resante date în ceea ce privește conturarea mai precisă a rolului teritoriu- 
lui românesc în procesul elaborării unor piese de podoabă slave într-a doua 
jumătate a secolului al VI-lea și mai ales în secolul al VII-lea. 


Observind că majoritatea descoperirilor de fibule atribuite slavilor nu 
s-a făcut în regiunea Niprului — acolo unde se bănuiau atelierele cele mai 
însemnate ale unor făurari slavi ce ar fi lucrat sub influenţa goților din Cri- 
meea —, ci se găsesc la vest de această regiune, pe Dunărea 1 Mijlocie și de 
Jos, savantul român Ion Nestor conchidea, cu cîțiva ani în urmă: ,,. „calea 
rămîne deschisă ipotezei că în transmiterea formelor germanice de fibule 
slavilor un rol cel puțin de importanță egală celui jucat de centrul gotic 
tetraxit din Crimeea a putut fi jucat de centrul gepidic din estul Ungariei 


și din Transilvania, de cel langobard din Ungaria de vest și poate chiar de 
elemente neslave din teritoriul bizantin''59. 


Cu alte cuvinte, s-a întrevăzut astfel posibilitatea ca elemente de decor 
existente în arta germanică cu o frecvență pe care o semnalam la începutul 
capitolului anterior — cum ar fi capetele de pasăre, de pildă, ca și formele de 
fibule din mediile gotic, gepidic și langobard—să fi putut fi preluate și prelu- 
crate în sensul unei stilizări și simplificări, de către slavi, nu numai în păr- 
tile Niprului prin intermediul artei gotice tirzii din Crimeea, de unde să 
se fi răspîndit spre sud o dată cu migrația slavă, așa cum s-a crezut mult 
timp, ci, tinind seama de numărul mare de fibule din părțile dunărene, să se 
fi exercitat o influență în sens invers, dinspre sud spre nord, de către ele- 
mentele germanice rămase încă în regiunile carpato- -dunărene, balcanice 
și panonice în secolele VI—VII, ca și de către atelierele bizantine. 


59 T, Nestor, L'établissement des Slaves en Roumanie à la lumière de quelques découvertes 
archéologiques récentes, in Dacia, N.S., V, 1961, p. 443; în acest studiu se reiau în discuţie, 
ceea ce privește fibulele, toate încercările tipologice anterioare între care și aceea, la care am 


făcut aluzie, a lui J. Werner (Slawische Bügelfibeln des 7. Jahrhunderts, în Reinecke Festschrift, 
Mainz, - 1950, p. 150—172). ` 


https://biblioteca-digitala.ro 


58 RAZVAN THEODORESCU 50 


Motive aviforme, unele ce reprezinta chiar vulturi, sint prezente pe 
teritoriul transilvănean in jurul anului 600, în legătură probabil cu unele 
elemente gepidice rămase aici așa cum o dovedesc, de pildă, paftalele de 
argint cu cap de vultur și cu pietre încastrate după moda germanică, cu 
analogii în Crimeea, de la Fundătura (valea Someșului Mic) și Cipău (valea 
Mureşului) (fig. 24,1 —2), pentru a nu mai vorbi despre alte descoperiri 
mai vestice de același gen, de pe teritoriul Ungariei. 


TOS 


J 


CAE A 


Vig. 24. — Paftalele de la Fundätura (1) si Cipau (2). 


De asemenea, motivul măștii umane nu e necunoscut in orfevreria 
bizantină a acestor secole, neputindu-se exclude inriurirea atelierelor de biju- 
бегі de Ја sudul Dunării asupra slavilor patrunsi masiv in Peninsula Balca- 
mică după 602, dar legaţi permanent de cosîngenii lor mai nordici, cărora 
le-au putut transmite forme superioare de podoabe, specific slave din punct 
de vedere tipologic, dar cu împrumuturi decorative din arta germanico-bi- 
zantină. 


50 Istoria României, 1, fig. 178/2, 3; cf. IX. Horedt, Untersuchungen... p. 74. 


https://biblioteca-digitala.ro 


51 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 59 


În ceea ce privește aceste din urmă elemente decorative bizantine, tot 
Joachim Werner a atras atenţia, cu mai multi ani în urmäf!, asupra po- 
doabelor de bronz turnate si decorate în relief plat, datate în secolul al VII- 
lea, descoperite în nordul Greciei și atribuite slavilor. 

Aceste podoabe-talismane, cu funcție magică, reprezintă, alături de 
animale, și figuri umane, găsindu-și analogii tehnice în unele detalii ale fi- 
bulelor atribuite slavilor, descoperite în Banat, în Balcani și în Asia Mică, 
ca și analogii stilistice mai generale în mediul caucazian, în cel avaric tim- 
puriu și — fapt cu deosebire semnificativ — în arta podoabelor bizantine, 
așa cum o indică descoperiri de la Salona și Castel Trosino. Adăugăm că 
posibilitatea unei directe înrîuriri romano-bizantine în ceea ce privește apa- 
ritia măștii umane pe fibulele slave este și mai plauzibilă dacă ținem seama 
de faptul că în vastul repertoriu al bijuteriilor bizantine timpurii (secolele 
IV — VI) nu lipsesc cercei purtind — cel putin într-un caz cunoscut nouă 
mai bine — masca umană gravată , uneori cu diadema®. 

Astfel privite lucrurile apare perfect posibilă dezvoltarea, sugerată 
de Ion Nestor, a tipurilor slave de fibule cu butoni în spațiul carpato-duna- 
rean unde s-au consumat cele mai vechi și principalele etape care au dus 
de la tipul germanic de fibule cu butoni la replicile simplificate și reduse ale 
slavilor de felul celor descoperite în Muntenia, în Banat, în sudul Moldovei 
și în alte părți de pe teritoriul nostru și de pe cele învecinate, sud-dună- 
renes5, fără a fi exclusă nici activitatea unor centre slave de la Niprul supe- 
rior influențate de arta metalelor din Crimeea. 

Între fibulele digitate împodobite cu un număr variabil de butoni 
(patru pînă la nouă), cele mai însemnate de pe teritoriul românesc, —unele, 
neștiute de Joachim Werner, fiind descoperite în ultimii 15 ani și datorate 
cercetărilor mai recente — se numără cîteva exemplare datate într-a doua 
jumătate a secolului al VI-lea și la începutul secolului al VII-lea, lucrate de 
obicei din bronz, fapt ce aruncă lumini, ca și în cazul meșteșugului podoa- 
belor de metal din lumea avarică, asupra condiţiilor economice și culturale 
ale perioadei : fibula miniatură de la Suceava—Sipot cu vădite analogii in 
exemplarele de la Nipru și din Asia Mică; fibula de la București-Tei cu 
capete de păsări, degenerate stilistic, descinse, așa cum am mai spus, din 
tipuri ostrogoto-langobarde anterioare ; cele două fibule de la Piatra Fre- 
căţei, formindo pereche, fapt neobișnuit în lumea slavă dar caracteristic 
modei germanice ; fibula de la Iași-Crucea lui Ferent, din bronz aurit, de 
asemenea cu capete de păsări simplificate (fig. 25) ; fibula mare de la His- 
tria®, din bronz aurit са și exemplarul de la Iasi, dar purtind in plus alman- 
dine sferice încastrate care-i dau un aer germanic ce poate duce cu gîndul 
la apartenența piesei la unele elemente de acest neam (ostrogoți, gepizi ?) 


61 J. Werner, Slawische Bronzefiguren aus Nordgriechenland, Berlin, 1953. 

62 M. Gramatopol si R. Theódorescu, op. cit., piesa nr. 105. 

$3 I. Nestor, op. cit., p. 446. 

$4 Se numeste asa (sau fibula Histria I) pentru a fi deosebită de o replică a ci, apro- 
piatá in timp (secolul al VII-lea), simplificatà ca decor (Histria II) cu analogiila Sarmisegetuza, 
Orlea și în descoperirile din Muntenia (vezi A. Petre, Eïbulele ,digitate"" de la Histria, in 
S.C.I.V., 1/1965, p. 67—96; 2/1965, p. 275 —289). 


https://biblioteca-digitala.ro 


60 


lia. 26. = Fibula ,,digitata’’ de la Gimbas. 
бу > ` 


VOOR yon, 
Ы + 


е", 


Fig. 25. — Fibula ,,digitatà'' de Fig. 27. — Fibulă „„digitată” de la 


la Crucea lui Ferent — lași. Cosovenii de Jos. 


https://biblioteca-digitala.ro 


53 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMĂNIEI 61 


rămase în Dobrogea la sfîrșitul secolului al VI-lea, ca simpli locuitori sau 
mercenari în armata imperială. 


Restul pieselor, mai de mult cunoscute, de la Dinogetia-Garvăn, Gîm- 
bas (fig. 26), Sarmisegetuza, Sărata Monteoru, Plenita, Dămăroaia, si mai 
ales aceea de argint — singura de acest metal prețios descoperită pînă acum 
la noi — din tezaurul de la Coșovenii de Jos® (fig. 27) cu urme de pastă 
de cobalt la capetele păsărilor, stilizate — element ce a făcut să se găsească 
pentru acest frumos exemplar oltean, ca și pentru fibula mare de la His- 
tria, legături cu lumea germanică —, se înscriu, cu unele simplificări sau, 
dimpotrivă, cu unele încărcări ale decorului, în același mare grup artistic 
de la sfîrșitul secolului al VI-lea și din secolul al VII-lea. 

Excizia practicată în metalul podoabelor, cu motive geometrice, în 
formă de „dinți de lup”, puncte, cercuri, cruci, spirale, într-un relief mai 
accentuat decît la exemplarele de la Nipru și din Crimeea, uneori cu margini 
perlate, ca și unele detalii tehnice (de pildă modalitatea de fixare a pie- 
trelor de pe fibula mare de la Histria, cu o soluție cimentoasă) amintesc 
deopotrivă influența practicilor făurarilor din imperiu, cît și pe aceeaa 
atelierelor din cercul artistic germanico-avaric, din părțile de apus ale Dună- 
rii de Jos și de la Dunărea de Mijloc. 

. În ceea ce privește cea dintii, se poate afirma drept certă participarea 
atelierelor romano-bizantine® de la sud de Dunăre, poate din Dobrogea, 
înainte de 602, dacă nu la crearea unor tipuri cu totul noi de fibule, cel pu- 
tin la îmbogățirea substanțială a repertoriului lor la Dunărea de Jos. Am 
amintit mai sus cazul măștii umane legate de unele reprezentări apropiate 
sau similare de pe podoabe bizantine și se poate de asemenea menționa 
insotirea fibulelor, în unele cazuri (la Cosoveni, la Gimbas) de podoabe 
venite din imperiu sau lucrate aici direct după prototipuri sudice, cum ar 
fi cerceii cu filigran și triunghiuri granulate, inelele, cataramele sau alte 
piese răspîndite în secolele VI—VII în Balcani, pe teritoriul de azi al Ro- 
mâniei, în Ungaria și mai departe, spre apus și răsărit. 

Avînd un caracter etnic precizat din punctul de vedere al aparte- 
nentei — caracter ce nu trebuie totuși absolutizat în toate cazurile, podoabe 
de acest gen putînd fi purtate, după o oarecare familiarizare, în secolele 
VII si VIII și de către băștinași, asa cum fuseseră purtate, putin modifica- 
te, de elementele germanice —, fibulele digitate cu mască umană și cu capete 
de păsări, stilizate, circumscriu o arie și o perioadă din istoria artei pre- 
lucrării metalului în regiunile noastre și marchează un moment de însem- 
nată contribuție a acestora în dezvoltarea artei prefeudalismului. 


$5 I, Nestor und C.S. Nicolăescu-Plopșor, Der Vôlkerwanderungszeitliche Schatz Ne 
grescu, in Germania, 22/1938, p. 33—41. : 


86 A. Petre, Contribuţia atelierelor romano-bizantine la geneza unor tipuri de fibule ,,digi- 
tate” din veacurile VI—VII e.n., in S.C.I.V., 2/1966, p. 255—276. 


https://biblioteca-digitala.ro 


62 RAZVAN THEODORESCU 54 


În ceea ce privește restul podoabelor — cercei în formă de „,S'*%7, 
de ciorchine, de floare stilizată, de semilună, coliere cu proeminențe sferice 
si ovoidalef8 — folosite precumpănitor după secolele VIII—IX în lumea slavă 
din Peninsula Balcanică, din Moravia sau din regiunile ce vor intra în com- 
ponenta statului kievean, ele sînt în aproape totalitatea lor comune celor 
purtate de elementele străromânești ce-și fac treptat apariția acum, în urma 
unui lung proces de etnogeneză, în regiunea carpato-dunăreană unde ele- 
mentul slav fusese absorbit, asa cum bine se stie8?, Şi acolo și aici sursa 
bizantină de inspiraţie a fost, pînă în secolele X — XIII, determinantă si 
aproape egală ca intensitate, acest lucru explicînd de ce în teritoriile slave 
ca și în cele neslave (România și Ungaria) din aceste parti ale continen- 
tului podoabele de metal obișnuit și prețios erau aceleași la sfîrşitul mile- 
niului I si la începutul celui de-al II-lea e.n. 


A TREIA PERIOADĂ (SECOLELE IX/X-XIV) 


Ultima etapă pe care o abordăm reprezintă de fapt aceea a începutu- 
rilor artei metalelor la români, integrindu-se istoriei artei medievale româ- 
nești propriu-zise — tinind de un popor acum definitiv constituit —, arta 
ale cărei premise și începuturi datorează aproape totul secolelor prefeuda- 
lismului*??, 


Intrucit materialul arheologic ce ar putea fi valorificat in aceasta ul- 
timă parte a cercetării noastre este, cantitativ, destul de mare — mai ales 
în ceea ce privește piesele de podoabă (reductibile, e drept, la cîteva forme și 
tipuri intilnite în secolele anterioare) —, preferăm a discuta în cursul acestui 
capitol numai cîteva aspecte, cele mai semnificative după părerea noastră, 
ale artei prelucrării metalelor pe teritoriul românesc, mărginindu-ne, pentru 
argintărie ca și pentru podoabe, a descrie numai unele exemplare, a urmări 
evoluția cîtorva forme care pot demonstra cel mai bine continuitatea cultu- 
ral-artisticá dintre prefeudalism si evul mediu timpuriu si dezvoltat, felul 
in care acestea se inglobeazá intr-un peisaj de istorie culturalá mai largá a 
sud-estului european si a Europei est-centrale. 


$7 Pentru acest tip vezi A. Kralovansky, Beiträge zur Frage des Ausgestaltung, Chronologie 
und der etnischen Bestimmung des sog. Schláfenringes mit S-Ende, in Studia Slavica, V, 3—4] 
1959, p. 327—361. 

$8 М. Corovic-Ljubinkovié, Les influences de l'orfèvrerie byzantine sur la parure de luxe 
slave du ІХ au .XII* siècles, in Actes du XII* Congres International d'études byzantines (Och- 
ride, 1961), 111, Beograd, 1964, p. 35—39. 

89 Asemenea piese s-au descoperit la Päcuiul lui Soare (S.C.I.V., 1/1963, p. 207—212), 
Dinogetia-Garvàn (Studii si cercetări de numismatică, III, 1961, p. 223—244), Satul Nou 
(Materiale si cercetäri arheologice, VII, 1961, p. 551—560) in Dobrogea; la Moldovenești, Cluj, 
Ciumbrud (IX. Horcdt, op. cit., p. 138— 147) in Transilvania; la Oteleni (Arheologia Moldovei, 
11—111, 1964, p. 343--361) in Moldova, ca si in alte parti, fiind datate în secolele IX — XIII. 

% R. Theodorescu, Quelques considérations sur les prémices et les débuts de l'art médiéval 
sur le territoire de la Roumanie, in R. R.H.A., 4/1967, p. 67—72. 


https://biblioteca-digitala.ro 


55 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 63 


In secolele IX— XIV, in linii generale, podoabele (cercei, inele, coliere, 
bratari,cruci)?! sînt cele ce domină arta prelucrării metalelor, într-o vreme 
în care primatul acestei ramuri de artă va dispărea treptat și pe teritoriul 
românesc, după cum pe teritoriile din jur cedează pasul arhitecturii încă 
din secolele IX — XI. 

Fárá a ajunge la forme tipice acestei regiuni, motiv pentru care nici 
nu vom adinci analiza lor, constatám numai ca asemenea piese inglobeaza 
zona carpato-dunáreaná intr-o sferá artisticá mai largá ce poartá amprenta 
artei bizantine a metalelor, din Peninsula Balcanicá pina la Novgorod, din 
Polonia pina in Caucaz. 

Imitarea in metal ordinar, in spetá in bronz, a unor tipuri bizantino- 
balcanice si slavo-bizantine, de cátre cei mai vechi romani este atestata 
prin chiar descoperirea unor tipare de lut in plin teritoriu locuit de básti- 
nasi (in cimpia munteaná, lingá Alexandria”), ca si prin unele detalii teh- 
nice si ornamentale, in timp ce prototipurile acestor imitatii locale, de obicei 
piese bizantine, se gásesc in numár destul de mare mai ales in zona dobro- 
geaná, cea mai legatá de imperiu mai ales o datá cu ultimele decenii ale 
secolului al X-lea. 

Desi raportul cantitativ al pieselor de podoabá fatá de cele de argin- 
tárie (intelegind prin acest termen si confectionarea vaselor de aur, ín lipsa 
unui termen adecvat in limba noastră !) este net în favoarea celor dintii, 
vom începe examinarea acestui capitol final cu argintăria, urmînd a lua 
în discuție mai apoi podoabele, mărginindu-ne de fapt a analiza atunci 
numai unele tipuri mai răspîndite și, în orice caz, mai semnificative pentru 
continuitatea artistică prefeudală și feudal-timpurie pe care o vom sub- 
linia încă în rîndurile ce urmează. 

Alegerea argintăriei pentru inaugurarea analizei artei metalelor în 
secolele IX — XIV tine de fapt de caracterul deosebit al pieselor din această 
categorie descoperite pe teritoriul țării noastre, de marea valoare estetică 
și chiar cultural-istorică a unora dintre ele, a sensului lor mai larg pentru 
arta acestor părți de lume. De fapt descoperirea cea mai însemnată la care 
ne vom referi mai amplu aici — care încheie șirul tezaurelor de mondială 
notorietate descoperite pe teritoriul actual al României, datate în cursul 
celui dintîi mileniu al erei noastre — este aceea făcută în 1799 la Sinicolaul 
Mare în Banat. 

În jurul acestui tezaur ale cărui origini și semnificație constituie încă 
obiecte de controversă, s-a scris o întreagă literatură în care istoricii, isto- 
ricii de artă și arheologii bulgari și maghiari, cehi și germani au adus inte- 
resante precizări și în care se poate nădăjdui că și specialiștii români se vor 
remarca prin contribuții de reținut. 

Cănile, cupele, caliciile, paterele, vasele zoomorfe de aur de la Sînicolaul 
Mare, prin formă, prin tehnică, prin decor sînt o strălucită dovadă a marilor 
virtuți estetice atinse de arta metalelor în secolele IX—XI cînd sînt datate 


71 Vezi nota 69. 
72 P. Diaconu, Parures du ХІ siècle découvertes à Păcuiul lui Soare, in Dacia, N.S., 
IX, 1965, p. 322, nota 128. 


https://biblioteca-digitala.ro 


6-1 RĂZVAN THEODORESCU 56 


îndeobște aceste exemplare, în chip larg și în felurite variante, după cum vom 
vedea mai jos. 

Printre piesele cele mai valoroase ale tezaurului, cele pe temeiul cărora 
se pot trage unele concluzii de natură istorică și istoric-artistică, se rinduiesc?? : 
cana nr. 2 cu un bogat decor format din medalioane ce cuprind mici scene — 
cáláretul ce conduce un prizonier sau trage cu arcul într-o pantera, grifonul 
atacînd un animal, vulturul cu un personaj feminin pe care parea-l răpi (fig. 
28); cănile nr. 3 si 4 cu medalioane piriforme și decor geometric (cruci, 
triunghiuri) ; cana nr. 5 decorată la partea superioară cu frunze de acant 
palmetizat ; cana nr. 7, foarte asemănătoare, ca formă și modalitate de dis- 
punere a decorului, cu cana nr. 2, infatisind același vultur purtind un om, 
ca și lupte de călăreți, plante, berze și cocori (vezi figura de pe pagina de 
titlu) ; cupele nr. 9 si 10, singurele cu inscripţii grecești ce înconjură cite o 
cruce așezată pe fundul recipientelor, inscripții ce sînt la rindu-le incon- 
jurate de frize florale (fig. 29); cupele nr. 13 și 14 în formă de cap de 
animal; paterele nr. 15 si 16 decorate cu reprezentări animaliere fantastice 
(hipocampi combinati cu lei) ; vasul nr. 19 cu medalioane ce adăpostesc de 
asemenea variante de hipocampi (hipocamp-leu, hipocamp-panteră, hipo- 
camp-vultur, hipocamp-taur), restul piesei fiind acoperit cu o rețea de pal- 
mete; vasul nr. 21 purtind o importantă și mult discutată inscripție in 
grai turc însă cu caractere grecești, ca și imagini zoomorfe (leu, cerb); în 
sfîrșit, caliciile nr. 22 si 23%. 

Din punct de vedere formal și decorativ vasele abia citate — ca și 
restul celorlalte opt înrudite stilistic fiecare, mai mult sau mai putin, cu 
piesele amintite — isi găsesc analogii atit în arta Răsăritului — in Iran, în 
lumea stepelor, în Extremul Orient —, cît și în arta greco-romană și în aceea 
bizantină. 

Astfel, pentru a da cîteva exemple numai, căni de felul celor de la 
Sinicolaul Mare se apropie, ca formă, de cănile-ibrice persane și chineze 
din primul mileniu ; medalioane apar pictate, uneori exact în dispoziția din 
cazul nostru (vasul nr. 2), pe ploști de lut romane și avarice; sistemul de 
perlare a tortilor (vasul nr. 3) se regăsește în argintăria romano-bizantină, 
ca și forma paterelor de altfel; vasele tronconice nr. 11 si 12 sînt o amin- 
tire directă a argintáriei romane (tezaurul de la Boscoreale) ale cărei puter- 
nice ecouri au pătruns de la început în epoca migrațiilor (așa cum am vă- 
zut, de pildă, în cazul celor două cupe de la Pietroasa); vasele în forma de 
cap de animal se întilnesc des în arta Persiei sasanide, ca și forma vasu- 
lui nr. 19, acesta din urmă decorat însă după principiile de bază ale este- 
ticii de inspiraţie clasică greco-romană, în timp ce forma de caliciu este uni- 


*3 Numărul ficcărui vas este cel al clasificării făcute de J. Hampel (N. Mavrodinov, 
Le trésor protobulgare de Nagyszentmiklós, în Archaeologia Hungarica, 19/1943, p. 11). 

*4 Nu considerăm necesar în cuprinsul unei lucrări cu un asemenea caracter, des- 
crierea fiecărei piese din cele 23 ale tezaurului. Ea se poate găsi în monografia abia citată 
a lui N. Mavrcdinov, ca si in alte studii privind această chestiune (menţionate de J. Banner. 
J. Jakabffy, Bibliogr aphie archéologique du bassin danubien, Budapest, 1954, p. 445 — 447), dintre 
care nc mulţumim a aminti aici pe cele ale lui A. Alfóldi (Etudes sur le trésor de Nagyszentm iklós 
in Chaiers archéologiques, V, 1951, p. 123—149; VI, 1952, p. 43—53; VII, 1954, p. 61—67 


https://biblioteca-digitala.ro 


ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 65 


ЁЁ 
qm zu 


See 
es 


ss 2, 
`" < I, 


аб 


p | NE Y 
3. ў 
p^ Ld a BAIS Y. 


Fig. 28. — Vasul nr. 2 din tezaurul de la Sinicolaul Mare. 


versală, putînd fi găsită atît în Orientul antic si prefeudal, cît si în Occidentul 
european în evul mediu. 

; Aceastá simplá si sumará enumerare de inrudiri stilistice este sufi- 
cientá pentru a sublinia eclectismul importantului tezaur din Banat in 
care principalele componente — clasicá, iranianá si central-asiaticá — se 
împletesc, uneori in cadrul uneia si aceleiași piese. a= 


https://biblioteca-digitala.ro 


66 RAZVAN THEODORESCU 58 


Fig. 29. — Vasul nr. 10 din tezaurul de la Sinicolaul Mare. 


Evident, asa cum pertinent observa cu decenii în urmă savantul bul- 
gar N. Mavrodinov, o unitate oarecare transpare totuși, asigurindu-ne de 
faptul că același atelier sau, în orice caz, ateliere foarte înrudite stilistic 
ale unei aceleiași arii de artă au dat naștere acestor piese. Așa, de pildă, 
dominația profilelor curbe — de altfel familiare întregii argintárii „barbare” 
în această fază —, proporțiile în mare măsură asemănătoare, ca și sistemul 
de distribuire a decorului antropo-, zoo- și fitomorf sînt, în grade diferite, 
trăsături comune ale marii majorități a pieselor din tezaur. 

Decorul antropomorf al vaselor nr. 2 și nr. 7 este reprezentat de sce- 
nele în care întîlnim vulturul răpind femeia cu ramuri în mina și bărbatul 
ce poartă vasul din care dă de băut răpitoarei, ca și de cele în care apare, 
în mai multe ipostaze, cáláretul. 


https://biblioteca-digitala.ro 


59 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 67 


În ceea ce privește primele reprezentări, conjecturile fácute?* par a 
indica ilustrarea plastică a unui mit sincretic cu variante orientale și grecești. 
Scene similare, legate de Anahita indienilor și de Ganimede cel răpit de 
Zeus, apar în sculpturile din Asia Centrală, în Iran, în Siberia, pe Volga, 
ca si în toată arta greco-romană, iar mai recent D. Csallany?$ a atras aten- 
tia asupra analogiilor înfățișării vulturului de la Sinicolaul Mare și a 
celei de pe piesele de apartenență maghiară timpurie de la Rakamaz unde 
pasărea, cu sens totemic poate, are o aceeași origine orientală, mai curînd 
uralo-altaică, după redactarea plastică pe care a primit-o. 

Găsindu-se, ca și cercetătorul abia citat, pe linia încercării de demon- 
strare a apartenenței maghiare a acestui tezaur — fapt pe care nu-l consi- 
deram probabil—, G. Györffy” a văzut în scena cu personajul încoronat ce 
călărește un animal cu trăsături antropoide și trage cu arcul în panteră 
conducind un prizonier și purtind la sa un cap omenesc, imaginea 
strămoşului mitic, a conducătorului unui grup maghiar din secolele IX—X. 

De fapt este vorba aici, probabil, așa cum N. Mavrodinov are meritul 
a o fi sugerat acum cîteva decenii”, de reprezentarea cunoscută și — adáu- 
găm noi — imposibil de circumscris geografic și cultural Răsăritului ira- 
nian, stepei sau regiunii uralo-altaice și imposibil de atribuit cu certitudine 
unei populații, a suveranului oriental la vinátoare și în triumf, așa cum apare 
în sculptura sau în miniaturile din Persia. 

În același timp, în schimb, centaurii de pe vasul nr. 7 sînt foarte apro- 
piati de redactările greco-romane, vădindu-se, o dată mai mult, eclectis- 
mul sau, mai bine zis, caracterul bivalent din punct de vedere estetic al 
acestui însemnat tezaur. 

În ceea ce privește motivele animaliere, analogiile lor merg de asemenea 
aproape în egală măsură spre Orient și spre lumea clasică și Bizanț. De 
pildă, grifonul de pe vasele nr. 2, 20 (fig. 30), 21 constituie un binecunoscut 
motiv al artei orientale, încorporat de timpuriu celei europene. Mai aproape 
de epoca de care ne ocupăm, vom aminti doar apariția sa predominantă pe 
garniturile de centură avarice din secolele VII și VIII sau frecvența sa în 
sculptura și pe stofele bizantine ale epocii Macedonenilor și Comnenilor 
prin care a pătruns — ca și, într-o oarecare măsură, motivul felinelor afron- 
tate de pe vasul nr. 8 — în arta occidentală carolingiană și romanică. 

Cît despre berzele de pe vasul nr. 7, ele sînt un motiv greco-bizantin 
intrat în arta islamică, ca și hipocampii de pe vasele nr. 15, 16 si 19, ini- 
tial intilniti in arta greco-romană $i mai apoi în aceea italo-bizantină și 
arabă a veacurilor VIII—IX. 

Toată gama de reprezentări animaliere așază tezaurul într-un cerc 
artistic mai larg al Europei balcanice, mediteraneene și est-centrale dintr-a 


75 N. Mavrodinov, op. cit., p. 94—105. 


76 D. Csallany, Ungarische Zierscheiben aus dem X. Jahrhundert, in Acta Archaeologica, 
1—2/1957, p. 322 si urm. 


71 G. Györffy, Du clan hongrois au comitat, de la tribu au pays (II), în Századok, 
92/1958, p. 950—952 (rezumat francez). 
78 N. Mavrodinov, op. cit, p. 106—132. 


https://biblioteca-digitala.ro 


68 RAZVAN THEODORESCU 60 


Fig. 30. — Vasul nr. 20 din tezaurul de la Sinicolaul Mare. 


doua jumătate a primului mileniu. Analogiile cu motive ale sculpturii in 
lemn si piatră din Macedonia (Ohrida, Castoria), Grecia (Beotia, Attica) și 
sudul Italiei, indică o parte — poate cea mai reprezentativă — a acestui 
cerc in care inriuririle orientale venite prin arabi și chiar prin arta bizan- 
tină se contopeau cu amintirile clasice întreținute permanent de aceeași 
artă a Bizanțului, mentinindu-se astfel în aceste parti ale Europei un cli- 
mat de sincretism artistic clasico-oriental propriu mai ales artei metalelor 
din secolele IV —X. 

Se observă, de asemenea, că spre deosebire de elementele antropo- 
morfe din tezaur, tratate într-un spirit realist, aproape naturalist (ne gîndim, 
de pildă, la particularitätile fizionomice admirabil redate ale suveranului” 
de pe vasul nr. 2), cele zoomorfe sînt concepute schematic, rigid, fără detalii 
bine acuzate ca altădată în arta Orientului antic, ale cărei ecouri persistă 
în perioada prefeudală și feudală timpurie. 

In sfîrșit, a treia categorie de motive, cele vegetal-florale de pe majo- 
ritatea vaselor din tezaur, constituie, ca și primele două, o adevărată sin- 


https://biblioteca-digitala.ro 


61 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 69 


teză. Rozetele, palmeta simplă si in frize, acantul palmetizat, frunza de vita 
palmetizata, semipalmeta, florile de crin de la Sinicolaul Mare tin de un 
repertoriu străvechi. Persia sasanidă si prin ea lumea avarica, bulgară si 
maghiară au cunoscut acest întreg repertoriu cu origini elenistico-orientale ; 
și tot în cuprinsul acestei arii artistice pare a se fi petrecut și geometri- 
zarea motivului viței de vie și al acantului, devenite palmete, tot aici s-a 
dezvoltat la exces, în ceea ce privește motivele fitomorfe, principiul sime- 
triei și al repetitiei, de asemenea cu origini clasice. Ca și în cazul celor 
animaliere avem de-a face cu o pierdere de substanță a respectivelor 
motive pe care viziunea orientală le-a transformat treptat. Elementele ve- 
getale de la Sinicolaul Mare, mai ales vrejurile și palmetele pe fond punctat — 
într-o tehnică proprie artei sasanide și mai apoi răspîndită de migrații”? —, 
apropie tezaurul de unele podoabe și vase de metal din arta avarică tirzie, 
din aceea precarolingiană sau protobulgară, într-un spațiu ce cuprinde o 
parte din Austria, Moravia, Ungaria, nordul Iugoslaviei, Banatul, Bulgaria 
dunăreană. 


Tinind seama de datele stilistice, de unele detalii tehnice asupra cáro- 
ra nu vom zăbovi aici, ca și de prezența inscriptiilor runice, grecești (va- 
sele nr. 9 și 10) și mixte (cu caractere grecești într-o limbă turcă, pe vasul 
nr. 21)80, istoricii, arheologii și istoricii de artă au ajuns la concluzii diferite 
privind apartenența etnică a tezaurului. 


Rind pe rind el a fost atribuit artei Asiei Centrale (Kondakov și Strzy- 
gowski, cel de-al doilea legîndu-l chiar la un moment dat, ca și Iorga mai 
tîrziu, de huni !), celei protobulgare (Thomsen, Alfóldi, Reinecke, Miatev 
Mavrodinov), celei avarice (Fettich și Horvath), celei bizantine (Sotiriu) 
populațiilor pecenege (Nemeth) și maghiare (Laszló, Csallany). 

În ceea ce privește datarea, strîns legată, firește, de atribuirea etnică 
părerile cele mai numeroase ca și cele mai justificate prin argumente se opresc 
asupra perioadei ce începe cu ultima treime a secolului al IX-lea 81 si se în- 
cheie cu primii ani ai secolului al XI-lea 82. 

În ceea ce ne privește, faptul cel mai însemnat din punct de vedere 
artistic nu este acela al apartenenţei etnice a tezaurului. Într-o perioadă în 
care cel putin trei grupuri etnice — resturile avarilor rămași după evenimen- 
tele de la sfîrșitul secolului al VIII-lea, protobulgarii și ungurii — erau direct 
legate de destinele zonei unde a fost descoperit tezaurul, atunci cînd 


, 
, 


79 B. Szóke, Speren—desHeidentums in dem frühmittelalterlichen Grăberfeldern Ungarns, 
in Studia Slavica, VI[1965, 1—4, p. 139 si urm. ae ` 

80 Asupra inscripției de pe vasul nr. 21, lectura се a fost primită, cu diferite amenda- 
mente, a fost aceea a lui Thomsen, făcută in 1917 : ,,Zoopanul Buila a terminat сира; aceasta 
cupă pentru băut a fost adaptată pentru a fi suspendată de zoopanul Buataul’’ (vezi L. Jelić, 
Die Inschrift auf der Buila — Schale von Nagy Szent Miklos, in Studien zur Kunst des Ostens, 
Wien, 1923, p. 147—158), în timp ce N. Mavrodinov (op. cit., p. 201— 206) crede ca boïla este 
un titlu protobulgar, iar Zoapan (zoopan) constituie numele а două personaje înrudite, din 
două generații succesive. 

81 N. Mavrodinov, op. cit., p. 207—208. 

82 G. Laszló, Contribution à l'archéolegie de l'époque des migrations, in Acta Archaeo- 


logica, VIII, 1—4, 1957, р. 186 — 198. 


https://biblioteca-digitala.ro 


70 RAZVAN THEODORESCU 62 


toate aceste grupuri, ca si alte neamuri migratoare contemporane (pecenegii, 
de pildă), veneau tot din regiunile orientale, cu vechi tradiții de prelucrare a 
metalelor, nu apartenenţa etnică, în sensul restrîns al cuvîntului, contează 
în primul rînd, ci sensul estetic al ansamblului artistic respectiv. Şi din acest 
punct de vedere tezaurul de la Sinicolaul Mare constituie, poate, cea mai evi- 
dentă sinteză a elementelor de artă, a formelor și motivelor vehiculate în 
primul mileniu pe teritoriul Europei de răsărit, centrale și de sud-est, fiind 
legat de tradiţii greco-romane și iraniene și înrîurit totodată de arta mai veche 
și de cea contemporană a Bizanțului și a stepelor. 

Există însă o posibilitate de circumscriere geografică mai exactă, pe 
care a subliniat-o deja N. Mavrodinov, a cărui opinie în legătură cu apar- 
tenenta bulgară a tezaurului nu o împărtășim, dar ale cărui sugestii privind 
atelierele în care au fost confecționate piesele ni se par, partial, interesante și 
pasibile de nuantare și îmbogățire. 

Încercînd, într-un mod putin forțat, să găsească pentru diferite vase 
din tezaur diverse centre de fabricație — încercare pe care de altfel au făcut-o 
ingenios, dar speculativ, și unii specialiști maghiari 88 — cercetătorul bulgar 
conchidea că în cea mai mare majoritate piesele au fost făurite în atelierele 
din Bulgaria (Pliska, Silistra, Vidin), iar unele chiar în regiunea Sinico- 
laul Mare, date fiind tradiţiile artistice ale acestor regiuni, dintotdeauna de 
contact între diferite neamuri și culturi, mai ales după sfîrșitul antichității 8. 

Este foarte greu a afirma că piesele acestui tezaur țin de arta unei etnii 
binc precizate și orice cercetare viitcare dusă pe acest făgaș o bănuim ste- 
rilă. Ca și orașele sud-cunărene — majoritatea de vechi origini clasice, al- 
tele apărute pe vatra unor așezări slavo-tulgare din secolele VII — IX —, 
atelierele pe care aceste orașe le adăposteau vor fi cunoscut fără îndoială 
faurari de diferite neamuri — orientali, bizantini, autohtoni — cu experiențe 
artistice și tehnice felurite, ca și atelierele din alte părți ale Europei. Toate 
acestea s-au topit însă într-o formulă artistică comună, mai mult sau mai 
puțin unitară, folosită în egală măsură de bulgarii mai de mult stabiliți aici, 
de maghiarii veniți mai recent, ca și de locuitorii de pe un mal şi celălalt al 
Dunării de Jos, români, sîrbi, greci. Că lucrurile au putut sta așa și că făurirea 
pieselor din tezaurul de la Sinicolaul Mare se poate lega deo arie bine pre- 
cizată o dovedește, de pildă, dezvoltarea toreuticii balcano-dunărene în seco- 
lele XI — XIV, în lumina putinelor descoperiri pe care le vom aminti în 
cele ce urmează. 


83 Trebuie menționate, în această ordine a clasificărilor în funcție de diferite ateliere, 
aceea mai recentă a lui G. Laszló care, încercînd să atribuie tezaurul ungurilor din vremea Sf. 
Stefan, desluseste un grup irano-bizantino-caucazian cu elemente artistice orientale predomi- 
nante si datorate unui atelicr din Caucaz (vasele nr. 1, 2, 7, 13, 14, 18, 19, 20, 21) si un altul 
avaro-bulgaro-maghiar în legătură cu atelierele din regiunile cucerite de unguri in Europa in 
secolele IX—X (vasele nr. 3—6, 8—10, 11, 12, 15, 16, 22, 23). 

84 N. Mavrodinov, op. cit., p. 222—224. Autorul consideră că piesele nr. 3, 4, 18ar 
putea proveni dintr-un atelier local, chiar din regiunea Sinicolaul Mare; un alt grup ar fi fost 
confecționat în capitala Pliska, iar un al treilea într-un oraș dunărean devenit bulgar. 


https://biblioteca-digitala.ro 


63 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 71 


O cercetare recentă 85 ne-a prilejuit in acest sens constatarea că într-un 
spațiu cronologic mai întins — între secolele XI și XIV — și într-unul geo- 
grafic mai larg — regiunile nordice și vestice ale peninsulei balcanice — s-au 
perpetuat forme, motive decorative și tehnici ale meșterilor făurari care în 
aceste părți dunărene, cu osebire în Banat, în Oltenia și mai la sud, pînă în 
Serbia și în Macedonia, au păstrat tradiţiile toreuticii prefeudale. 


Pentru teritoriul românesc nici o descoperire nu ne-a revelat pînă în 
prezent existența unor piese de argintărie din secolele XI, XII și XIII, fapt 
pe care îl punem înainte de toate pe seama hazardului descoperirilor arheo- 
logice, fiind foarte posibilă oricînd ivirea unor asemenea piese care la sud de 
Dunăre apar frecvent în această vreme. 


Abia secolul al XIV-lea — și el încă sărac ilustrat în acest domeniu — 
ne pune la indemina cîteva indicii cu ajutorul cărora putem măsura distanța 
parcursă în această ramură de artă în curşăl evului mediu timpuriu balcano- 
dunărean. lar piesa pe care o considerăm din acest punct de vedere drept 
cea mai grăitoare — cel puțin în stadiul actual al datelor pe care le avem 
despre argintăria. românească laică a secolului al XIV-lea (aceea religioasă, 
și ea foarte sumar reprezentată, înscriindu-se într-o anume tipologie fără 
tradiţii locale) — este vasul de la Gogosu-Mehedinti. 

Fácind parte dintr-o descoperire ce cuprindea piese de podoabă si 
numeroase monede 8, acest vas în formă de távitá ovală este lucrat din 
placă de argint, cu marginea ondulată în doisprezece lobi, aurit în interiorul 
care este decorat „au repoussé” avînd reprezentaţi pe fund, în relief, doi 
grifoni afrontati ; restul suprafeței interioare, pe care sînt gravate mici cer- 
culete este ornamentat cu motive vegetale stilizate în meandrele cărora se 
pot recunoaște un chip de animal — poate cîine — , o femeie și două capete 
dintre care unul sigur, iar altul probabil de pasăre (fig. 31). Unele semne de 
uzură (ștergerea stratului de aur în mai multe locuri, zgirieturile interioare 
și exterioare ulterioare confectionárii, inchipuind poate monograme sau nume 
de persoane) indică cu certitudine că la începutul celei de-a doua parti a 


veacului al XIV-lea cînd vasul era îngropat, el suferise deja o întrebuințare 
de mai lungă durată. 


La prima-i publicare s-au întrevăzut unele apropieri între decorul 
sáu și motivele ,,orientale’’ ale unor vase mai timpurii din centrul Peninsulei 
balcanice 8, fără а i se încerca însă o încadrare între piesele de argintărie 
similare sau apropiate în timp și spațiu. Or, o asemenea abordare se poate 
face, credem, întrucît într-o zonă relativ restrînsă și într-un interval de timp 


85 R. Theodorescu, Cîteva observații asupra unor piese de argintärie din veaculal XIV-lea. 
În jurul unei continuitdti artistice balcano-dundrene, in S.C.I.A., 2/1967, p. 145—153 (pentru 
redarea cit mai riguroasá si mai concisá a propriilor noastre concluzii in ceea ce priveste irn- 
portanta chestiune a continuitatii de forme, motive si tehnici in argintária balcano-dunáreaná 
a secolelor X — XIV, am inserat în rîndurile ce urmează părţi din chiar textul articolului 
nostru citat, de la p. 149—150; 151—153). 

86 Al. Bărcăcilă, Tezaurul medieval de la Gogosi-Mehedinti, în Cronica numismatică și 
arheologică, nr. 113—114/1939, p. 125—134. 

87 Ibidem, p. 132. 


https://biblioteca-digitala.ro 


72 RAZVAN THEODORESCU 64 


Fig. 31. — Vasul de la Gogosu; vedere exterioara. 


de asemenea restrins a existat un număr de piese între care se pot lesne sta- 
bili legături menite a explica o continuitate stilistică în cuprinsul evului 
mediu timpuriu din aceste părți. Astfel, vasul de argint de la Temska din 
Serbia 88, cu corpul canelat și cu decor zoomorf, ca și acela de la Gorno Ori- 
zari din Macedonia 8, de asemenea împodobit cu motive animaliere, datate 
ambele în secolul al XIV-lea, prezintă evidente analogii cu piesa contempo- 
rană de la Gogoșu, constituind împreună cu ea un mic grup stilistic grăitor 
pentru ceea ce va fi fost argintăria balcano-dunăreană a acelui veac. 

Pornind de la formele și decorul acestor vase de metal prețios — ca și 
de la cele ale altora, similare, din regiunile central-balcanice, datate în seco- 
lele XIII — XIV — constatăm că tipologic ele sînt strîns legate inca de tra- 
ditia antică greco-romană, în timp ce ornamentica lor suferă inriuriri diverse, 
inmánunchind elemente de artă orientală (persană, islamică) si bizantină%, în 
grade diferite de la regiune la regiune și în funcţie de tradițiile atelierelor de aici. 

Reminiscentele antice in forma vaselor (cupe, calicii, patere, patene) 
din această vreme nu constituie, desigur, surprize, dacă ținem seama de faptul 
că în întreaga artă bizantino-balcanică contemporană avea loc în aceste 
veacuri o reevaluare creatoare a moștenirii clasice greco-romane cu atit de 
vechi rădăcini în sud-estul european. 

Pe de altă parte, legăturile contemporane tot mai intense ale Constan- 
tinopolului și ale statelor din Balcani cu Occidentul secolelor XIII și XIV 


88 V. Han, Une coupe d'argent de la Serbie médiévale, in Actes du XIIe Congres Inter- 
national d'études byzantines (Ochride — 1961), 111, Beograd, 1964, p. 111—119. 

89 К. Polenakovié-Steji¢, Une rare découverte du Moyen-Age faite dans le village de Сото 
Orizari, pres de hocani, en. Macedoine, in Actes du XIIe Congrés..., 111, Beograd, 1964, 
p. 321—325; din fotografia ce e reprodusă reiese ca interiorul cupei, în jurul medalionului 
și între foile concave, este lucrat în tehnica punctării. 

!5 N. Han, op: cit, ps. 112. 


https://biblioteca-digitala.ro 


65 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 73 


și-au lăsat amprenta complexă și asupra capitolului toreuticii, frecvența 
unor elemente romanico-gotice, asupra cărora nu este locul a zăbovi aici, 
vădindu-se în decorul (motive vegetale realist concepute, medalioane heral- 
dice) și formele (calicii cu nod la picior) unor vase din Macedonia și din Serbia, 
unele înrudite cu piese nord-dunărene. 


Că vasele de metal preţios din Balcanii secolului al XIV-lea se încadrea- 
ză într-o mai largă evoluție stilistică cu legături multiple atit in Orient cit 
și în Occident și în antichitatea greco-romană o poate dovedi simpla remarcare 
a unor trăsături specifice intilnite la piesele de această categorie din ariile cul- 
turale citate. Astfel, forma și canelurile vaselor de la Gogoșu sau Temska 
amintesc de cele ale recipientelor de metal ale antichității a căror tradiție 
s-a continuat în arta Persiei sasanide și în aceea bizantină timpurie, în seco- 
lele IV — IX, așa cum o ilustrează o serie de tezaure cunoscute în literatura 
de specialitate a vremii migrației popoarelor, cum ar fi cel de la Malaia Peres- 
cepina sau cel, la care ne-am mai referit, de la Sinicolaul Mare. De altfel, 
canelurile anticizante ale unor vase cu marginea lobată au fost imitate, în 
forme deja degenerate, și în secolele următoare, în Bizanț са si în Occident, 
mărturie stînd pentru aceasta unele exemplare datate în veacul al XII-lea 
din tezaurele de la San Marco și de la Saint Denis sau frescele de epocă 
paleologă din Macedonia ?!, 


Si mai expresive pentru climatul de artă al secolului al XIV-lea sint 
motivele decorative zoomorfe si vegetale ale vaselor de argint pe care le avem 
in vedere. Grifoni, pasáre, ciine la Gogosu, panterá la Temska, leu la Gorno 
Orizari sint reprezentári ce se incadreazá intr-un amplu repertoriu decorativ 
pe care Orientul il transmisese artei bizantino-balcanice si europene in gene- 
ral prin mai multe filiere a cáror cercetare intrece cumultlimitele prezentei 
analize. Direct, prin provinciile orientale ale Imperiului bizantin, indirect, 
prin intermediul Iranului sasanid si prin acela al populatiilor migratoare ale 
Rásáritului, animalele reale sau fantastice, inconjurate de vrejuri sau inte- 
grate in complicatia meandrelor unei abundente vegetatii, uneori foarte 
realist concepute, alteori stilizate pina la arabesc si nu o data ele insele ter- 
minate in cele mai diverse interpretári ale palmetei, invadeazá arta medie- 
valá timpurie in secolele IX — XII, in Bizant, in Balcani, in Occidentul 
carolingian si romanic, in gama de motive a orfevrilor, a ceramistilor, a pic- 
torilor de manuscrise, a sculptorilor in piatrá. 

Ajunsi aici se pune in mod firesc intrebarea dacá, sintetizind in acest 
restrins domeniu al argintăriei o atit de complexă moștenire, vasele citate ale 
veacului al XIV-lea nu se află ele însele pe scara unei evoluții locale — intele- 
gem, balcano-dunărene — , dacă nu sînt precedate și, eventual, urmate de 
alte exemplare ce ar putea constitui împreună cu ele o serie stilistică cît de 
cît continuă, implicînd o continuitate de tehnică, de gust și de viziune, în 
general greu de urmărit încă între evul mediu timpuriu și cel dezvoltat. 


91 De pildă în frescele de la Sf. Nikita (regiunea Skoplje) din 1309—1320 (vezi V. R. 
Petkovié, La peinture serbe du Moyen-Age, Beograd, 1930, 35 a). 


https://biblioteca-digitala.ro 


74 RAZVAN THEODORESCU 66 


Coborind in timp fata de veacul al XIV-lea, constatam ca in evul 
mediu timpuriu balcanic si într-o zonă nu prea depărtată de Serbia, Mace- 
donia si Banat, mai precis în părțile de sud-vest ale Bulgariei, argintăria a 
cunoscut o dezvoltare bazată pe unele premise locale serios înrîurite de arta 
bizantină mai ales o dată cu veacul al X-lea cînd se datează vasele de argint. 
descoperite aici, la Izgherli 92. Mentionarea lor se leagă de faptul că in decor 
(frize și medalioane cu animale — ogari, sfinx, grifoni, pești, feline înaripate —, 
motive antropomorfe — imaginea unei femei — și vegetale, vrejuri și pal- 
mete), ca și în unele detalii tehnice, aceste piese își găsesc analogii în vasele 
tezaurului contemporan de la Sinicolaul Mare. Retinem în acest sens tratarea 
în relief plat — amintind de un procedeu al artei post-avarice a secolului al 
IX-lea — a vrejului de la Izgherli, foarte asemănător motivului ce inconjurá 
medalioanele centrale de pe vasele nr. 9 și 10 din tezaurul bănățean, ca și 
fondul punctat frecvent în arta balcanică a secolelor IX — X, mai apoi 
reintilnit, cu unele transformări, in argintăria veacului al XIV-lea. Nu putem 
de asemenea să nu remarcăm între aceasta din urmă—ne gindim, de pildă, 
la piesa de la Gogosu — și vasele de la Izgherli din secolul al X-lea unele 
corespondențe de imagini (grifoni, cîini, femeie), corespondențe citate, însă 
іп nici un mod explicate la prima publicare a descoperirii din Mehedinţi 93. 
Într-adevăr, decorul vaselor de la Izgherli, ca și acela mai complex, al te- 
zaurului contemporan de la Sinicolaul Mare, se leagă strîns nu numai de re- 
pertoriul decorativ propriu peninsulei balcanice în secolele IX — XI — fie 
că ne referim la podoabele de metal, fie că avem în vedere sculptura în piatră 
și în lemn a Macedoniei și a Greciei contemporane — , ci și de acela al unei 
epoci ulterioare, cea mai bună ilustrare a acestei teze constituind-o, credem, 
tocmai grupul stilistic pe care l-am avut aici în vedere, al vaselor de argint 
din secolul al XIV-lea. Astfel, pentru a ne referi doar la tezaurul de la Sini- 
colaul Mare, ne gîndim, de pildă, la perpetuarea formelor cupelor nr. 22 și 
23, originare în forme ale antichității greco-romane, devenite calicii în evul 
mediu timpuriu si de care se apropie intrucitva cupele cu picior de la Temska 
și Gorno Orizari ; la procedeul imitării de caneluri după vase antice și bizantine 
la recipientele nr. 8 (fig. 32), 15 și 16—ajungindu-se pînă la o totală aplati- 
zare a acestor caneluri la piesele nr. 9 și 10 — , procedeu reintilnit la Gogoșu, 
la Temska, la Gorno Orizari și la alte vase de metal din veacul al XIV-lea; 
la sistemul punctării fondului vaselor, ajungîndu-se în secolul al XIV-lea, 
la Gogosu de pildă, la o gravare de mici cercuri lucrate pe fata metalului ; 
în sfîrșit, la repertoriul zoomorf — panteră și grifon pe vasul nr. 8, grifon 
înconjurat de motive vegetale pe vasul nr. 20, grifon cu coada terminată în 
semipalmetá la vasul nr. 21 — imagini ce se repetă, evident în redactări 
plastice schimbate, pe vasele din Serbia și pe cel descoperit pe malul oltean 
al Dunării. Obiceiul transpunerii în ceramică a unor medalioane centrale de 
tipul celor de la Sinicolaul Mare (la vasele nr. 9 si 10) înconjurate de frize 


?? G. Migeon, Orfèvrerie d'argent de style oriental trouvée en Bulgarie (extrait), în Syria, 
1922, p. 141—144. 
93 Al. Bàrcàcilà, op. cit., p. 132. 


https://biblioteca-digitala.ro 


67 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 75 


florale, în vasele de lut bizantino-balcanice din secolele XI — XIV %, tra- 
tarea motivelor vegetale la unele ferecături de icoane din aceeași vreme și din 
același spațiu, foarte asemănătoare celei de la Sinicolaul Mare si Izgherli 5%, 
se adaugă dovedirii unei transmiteri de tehnică și de motive din arta atît de 
complexă a secolelor IX — X, în Balcani și în Europa est-centrală, în arta 
acelorași regiuni în secolele XI — XIV. 

Din punctul de vedere al continuității formelor și decorului unor vase 
de tipul celor din tezaurul de la Sinicolaul Mare în părțile Dunării de Jos 
în secolele XI — XIV, credem că lucrurile spuse mai sus în legătură cu ceea 
ce am considerat a fi grupul stilistic al vaselor de argint de la Gogosu, Temska 
și Gorno Orizari vin să umple un spațiu tipologic și cronologic încă necercetat 
într-un anumit sector al artei din zona balcano-dunăreană în evul mediu 
timpuriu. Între vasele de metal preţios ale antichităţii și ale perioadei paleo- 
bizantine și cele ale veacului al XIV-lea din această zonă nu a existat un hia- 
tus, iar formele și motivele remarcate de către unii cercetători pentru vasele 
de argin t din Oltenia, din Macedonia si din Serbia nu se datoresc, credem, 
uneiinspiratii directe, de altfel greu de explicat în ceea ce privește modali- 
tatea sa, din prototipuri greco-romane. În această transmitere a moștenirii 
antice în domeniul făuririi vaselor de metal prețios în zona balcano-dunărea- 
nă rolul cel mai important trebuie să-l fi jucat exemplarele,unele dintre ele 
descoperite și celebre, din veacurile IX — XI, ce sintetizau întreaga experi- 
enta din acest domeniu — pe atunci de o însemnătate estetică majoră — a 
Orientului, a lumii migratorilor și a Bizanțului, toate inriurite în intensitati 
diferite de arta clasică. Existența neîntreruptă în această perioadă, ce coincide 
cu constituirea principalelor arii artistice din Peninsula balcanică, și în etapa 
ulterioară, aceea a secolelor XI — XIV, a unor centre de făurari cu reper- 
torii decorative și cu principii estetice tributare în chip firesc vremii de înflo- 
rire a artei metalelor care a fost perioada secolelor IX — XI în tot spațiul 
bizantino-balcanic poate fi, pe aceste baze, afirmată. 

Mai mult decît atit, plasarea geografică a majorității descoperirilor 
la care ne-am referit într-o zonă aproximativ aceeași — central-apuseană 
si de miazănoapte a peninsulei — pare a indica faptul că aici, din pragul 
mileniului al doilea al erei noastre pînă la începuturile evului mediu dezvoltat, 
evoluția în această ramură de artă a fost continuă, urmînd de fapt pe aceea, 
încă lacunar cunoscută, a ansamblului culturii materiale medievale tim- 
purii. 

Ajunși astfel în secolul al XIV-lea, momentul apogeului Serbiei, al 
ultimei perioade din istoria celui de-al doilea țarat bulgar și totodată al 
apariției pe scena politică și culturală sud-est europeană a statului feudal 
al Ţării Românești, constatăm că legăturile dintre cele trei state, pe de o- 
parte, și între acestea și Imperiul bizantin, pe de alta, rodesc în artă închipul 
cel mai fericit. În larga luare de contact a feudalitatii dintre Carpaţi si 


94 N. Mavrodinov, op. cit., p. 73; de altfel medalioane cu cruci, înconjurate de vrejuri 
de vita, apar în secolele VI— VII şi la vasele de argint din Cipru (E. Cruikshank Dodd, By- 
zantine Silver Stamps, Dumbarton Oaks, 1961, 28 a, 38 a, 54 a), în regiunea nord-pontică 
(ibidem, 73 a), în zona Viatka (ibidem, 76 a), iar medalionul cu cruce în Occident (ibidem, 92 a). 

95 M. Mavrodinov, op. cit., p. 70 şi urm. 


https://biblioteca-digitala.ro 


76 RAZVAN THEODORESCU 68 


Fig. 82. — Vasul nr. 8 din tezaurul de la Sinicolaul Mare. 


fluviu cu realităţile artistice sud-dunărene, a căror prelucrare pe un fond 
propriu de simtire si de gust avea să marcheze cea dintîi etapăa artei mun- 
tene, locul relaţiilor cu partea centrală și de apus a regiunii balcanice — cu 
taratul sîrb si cu coasta dalmatină în speță — este dintre cele mai pline de 
consecințe. Pe drumul meșterilor ziditori de biserici, plecaţi dintr-a doua 
jumătate a secolului al XIV-lea din aceste ținuturi spre a ajunge la Vodița, 
la Cozia și mai departe, al unor zugravi care vor poposi puţin mai tîrziu peste 
munte, în mediul ortodox din Hategul Transilvaniei, au circulat în veacul 
întemeierii Ţării Românești și unele opere de artă a metalelor ca vasul de 
la Gogoșu, făurite în atelierele balcanice a căror localizare exactă nu o putem 
face, dar care poate fi bănuită, din motivele expuse, în zonele central-apusene 
sau de nord ale peninsulei, acolo unde poate nu întîmplător în plin ev mediu 
dezvoltat toreutica va cunoaște o particulară înflorire (în Serbia, în Banat, 
în Bulgaria de vest). 

Etapa imediat următoare secolului al XIV-lea avea să dovedească 
faptul că in argintăria laică și în aceea liturgică deopotrivă, în Tara Românea- 
scă mai cu seamă, legăturile tradiționale cu regiunile sud-dunărene și-au 
pus o durabilă pecete asupra gustului autohton în acest domeniu. Atunci 
cînd la sfîrșitul secolului al XIV-lea sau la începutul celui de-al X V-lea pentru 
așezămîntul monastic de la Tismana ега făurită — într-un atelier familia- 
rizat cu motive ale goticului occidental, în Transilvania poate sau, mai cu- 
rînd, în regiunea dalmatină — cunoscuta cádelnitá de argint pînă azi pás- 


https://biblioteca-digitala.ro 


69 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 77 


trata, forma sa inchipuind un monument ortodox de plan central dovedea 
că cei ce-o comandasera cunoșteau bine în orice caz tipurile sud-dunărene 
de argintărie liturgică, prezente poate și pe pămîntul muntean în perioada 
dinainte de 1400, dar nedescoperite încă (să nu uităm, de pildă, că spre 1372- 
1374 voievodul Vladislav I dăruia mănăstirii Vodița, între altele, o cádelnitá 
de argint si vase sfintite din același material prețios, așa cum ne lasă să o 
știm un document de cancelarie). 

La fel, văditele elemente sud-dunărene și chiar orientale ale celor cî- 
teva piese de argintárie de cult din secolul al XV-lea — ferecätura lui Nicodim, 
panaghiarul de la Snagov — , ca și motivele și compoziția decorului unor vase 
de la începutul secolului al XVI-lea — cele de.la Covei-Dolj, de exemplu — 
indică cu claritate persistenta destul de îndelungată a tradiției bizantino- 
balcanice în argintăria românească medievală în ciuda gustului, tot mai predo- 
minant în secolele XV — XVII , al feudalitátii muntene și mai ales al celei 
moldovene — mai puțin familiarizate de altfel cu toreutica de la sudul Dunării 
— pentru argintăria ardeleană săsească de factură occidentală. 

Cît despre începuturile acesteia din urmă, plasate la sfîrșitul perioadei 
ce ne preocupă (secolele XIII — XIV), ele interesează mai putin arta metale- 
lor din evul mediu timpuriu balcano-dunărean, dată fiind orientarea netă și fi- 
rească, încă de la origini, a argintăriei transilvănene spre Apus, orientare vizi- 
bilă în amprenta hotáritoare ce și-au pus-o asupră-i arta romanică și aceea goti- 
că alecárorinfluente au pătruns aici prin Ungaria, din regiunile sud-germane 
și nord-italice. Vase cultuale de bronz antropo- și zoomorfe din epoca ro- 
manică, cu analogii în regiunile austriece și germane, potirele gotice cu gură 
largă și nod masiv cu lobi, mai apropiate de cele italiene decît de cele germane 
atît prin zveltete cit si prin smaltul de înrîurire bizantină, ca și alte piese de 
argintărie liturgică catolică indică o dată mai mult relațiile artistice ale aces- 
tui teritoriu românesc, devenit provincie a regatului maghiar, cu Europa 
centrală și occidentală, precum și începuturile activității unor argintari lo- 
cali de felul acelui Kunz Goltsmit amintit în 1346 la Sibiu, argintari ale căror 
legături foarte active cu Moldova și cu Muntenia în secolele XV — XVII 
constituie un întreg capitol de artă veche românească %. 


O 


Dacă produsele argintáriei balcano-dunărene din secolele IX/X — XIV 
constituie o categorie distinctă prin calitatea artistică și, așa cum s-a văzut, 
prin implicațiile mai largi de istoria artei și a culturii medievale din această 
arie, meșteșugul făuririi podoabelor — mai apropiat de sfera artizanatului 
si ilustrat de foarte multe piese, reductibile in cele din urmă la cîteva tipuri 
fundamentale — completează imaginea artei metalelor din această vreme 
pe pămîntul țării noastre și în teritoriile învecinate. Podoabele importate, 
de la sudul Dunării mai ales, ca și cele copiate aici de făurari locali după 
prototipuri străine sau mai vechi în această zonă, continuă toate tradiția 


9 I. Bielz, Arta aurarilor sași din Transilvania, E.S.P.L.A., 1957; V. Vätäsianu, 
Istoria artei feudale in tárile -»ománe, I, 1959, p. 169 — 181. 


https://biblioteca-digitala.ro 


78 RAZVAN THEODORESCU 70 


artei podoabelor din prefeudalism, putindu-se urmări nu o dată forme, mo- 
tive și tehnici din secolele IV — IX în cazul numeroaselor aplici, pandantive, 
incle, brățări, cercei, diademe, cruci din evul mediu timpuriu românesc. Or, 
aceste podoabe, lucrate uneori în metal prețios dar cel mai adesea din bronz, 
dincolo de semnificația lor socială și culturală ce reflecta un anume nivel 
de viata atins de locuitorii de la nordul Dunării în secolele X — XIV, inte- 
rescazà pe istoricul de artă nu atit prin numărul lor relativ ridicat, cît tocmai 
prin această continuitate. In rîndurile ce urmează ne propunem a aminti 
acele descoperiri care ilustrează mai pregnant acest aspect de mare însemnă- 
tate pentru o vreme despre care «lin punct de vedere artistic nu știm aproape 
nimic, cu excepţia tocmai a acestor podoabe, a cîtorva urme, foarte puține, 
de monumente arhitectonice, a unei argintării și a unei ceramici încă insufi- 
ficient cunoscute. 

Cu toate că, și în acest caz, o dată cu secolele XII — XIII problema 
artei transilvănene va înceta a ne preocupa direct dată fiind pătrunderea 
în această provincie a unor forme și motive occidentale fără nici un fel de 
tradiție în arta făurarilor de aici și din regiunile învecinate, de la miazăzi 
și răsărit, capitolul de față se deschide cu menționarea unor piese din 
veacurile A — AI descoperite tocmai în Banat și în Transilvania. 


Problema pătrunderii el dinspre cîmpia panonică o dată cu 
prima jumătate a secolului al X-lea, ca și aceea a intilnirii lor cu populația 
străromânească din Transilvania, chestiunile legate de cultura materială a unora 
și a altora, de implicațiile arheologice și de istorie generală ale acestor procese 
ne interesează aici cu totul tangential, doar în măsura în care constatăm pe 
teritoriul țării noastre ecouri ale artei metalelor înfloritoare în Ungaria 
primilor arpadieni, ca și, mai ales, dovezi ale unei arte locale a metalului 
dezvoltate de către autohtoni. 

Urmele arheologice ale celor dintii călăreți maghiari pátrunsi în Transil- 
vania secolului al X-lea sînt încă sporadice, iar piesele de podoabă de valoare 
artistică găsite pînă în prezent în inventarul mormintelor acestora se află 
într-un număr redus. Este cunoscut faptul că arta metalului la maghiari în 
secolele IX — X a cunoscut o deosebită înflorire, in bună parte sub inriuri- 
rea artei iraniene și a celei a popoarelor de stepă. Motivele vegetale stilizate, 
mai ales palmeta, ce împodobesc unele elemente caracteristice ale portului 
maghiar din această vreme (plăcile metalice ale așa-numitelor ,,genti de sabie” 
aplicile pentru centură și harnasament), unele amănunte tehnice ale prelucră- 
rii metalelor sînt moștenite dintr-un fond comun mai multor neamuri nomade 
(avari, bulgari, cazari), cu înrîruriri bizantine și persane evidente %. Între 
piesele amintite mai sus drept caracteristice cäläretilor maghiari acelea ce 
apar mai mult pe teritoriul țării noastre sînt aplicile, tip de podoabă frec- 
vent întîlnit la mai toate populaţiile nomade. Aplici de bronz și de argint 
rotunde, romboidale și mai ales cordiforme, cu motive geometrice (rozeta) 
sau vegetale foarte stilizate, datate în secolul al X-lea și legate nemijlocit 


9 Probleme generale legate de aceste aspecte la N. Fettich, Die Metallkunst der land- 
nehmenden Ungarn, in Archaeologia Hungarica, XXI, 1937. 


https://biblioteca-digitala.ro 


71 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 79 


de maghiarii pătrunși acum in Transilvania s-au descoperit la Sicläu 98, Iw- 
padea, Cluj (fig. 33), Gimbas?*. Insotirea unor asemenea piese de po- 
doabá de facturá maghiará —a celor de la Cluj, de pildá, — de altele cu o 
arie de răspîndire foarte largă si cu un caracter etnic mult mai putin preci- 
zat — cum ar fi cerceii granulati cu analcgii piná in Rusia kieveaná, folositi 
in egalá másurá de populatiile slave si neslave din aceste párti ale Europei — 
ne dovedeste cá noii veniti asimilau in domeniul artei metalelor si al reper- 
toriului lor de podoabe, forme si tipuri deja cunoscute si pretuite de autoh- 
toni. Ín ceea ce priveste podoabele veacului al X-lea din descoperiri transil- 
vánene cu caracter nemaghiar, nu trebuie scápat din vedere faptul cá in 
primul rind populatia strárománeascá si aláturi de ea alte grupuri etnice 
(pecenegii, de pildá) au avut un asemenea repertoriu, caracteristic unor zone 
largi din Europa de rásárit. In afará de podoabele devenite treptat aproape 
atipice (brátári, pandative, cercei, inele) al cáror numár este mai mare si a 
cáror datare este mai certá in veacul urmátor, dar ale cáror origini coboará 
în veacurile IX — X (de pildă, piesele destul de numeroase de la Ciumbrud 
cu serioase amintiri din lumea moravă), dacă nu chiar mai timpuriu, avem în 
minte aici piesele foarte speciale care sînt pandantivii de bronz rotunzi și 
ajurati de la Sinicolaul Mare — Bucova 1% și Galospetreu !?! datati cu sigu- 
rantá în veacul al X-lea, infátisind calul și cáláretul, foarte schematizati, și 
animale stilizate, poate grifoni. Putind fi considerate simboluri ale unei 
apartenente gentilice și podoabe feminine în același timp, găsindu-și analogii 
aproape perfecte atît în Ungaria cît și în sudul Dunării, pe teritoriul bulgar 102, 
înclinăm a bănui că respectivele piese, reprezentînd scene legate de viața 
nomadă sau elemente zoomorfe cu tradiții în arta metalelor din aceste zone 
(ne gîndim la grifonulprezent în arta avarică și postavarică a secolelor VIII — 
IX), vor fi aparținut unor călăreți nemaghiari, în speță mai sus-mentiona- 
tilor pecenegi a căror prezență în secolele X și XI în provincia de dincolo 
de Carpaţi este atestată și prin izvoare de altă natură. 


Veacul al XI-lea poate fi considerat îndeosebi momentul în care se 
petrece generalizarea unor anvme tipuri de podoabe pe întreg teritoriul ro- 
mânesc, în legătură nemijlocită cu crearea unei unități etnice și de civili- 
zatie vădite în toate domeniile culturii materiale și ale vieții spirituale. 
Aproape în aceeași măsură cu ceramica contemporană, foarte numeroasele 
podoabe descoperite în Transilvania, Banat și Dobrogea — deci în acele ti- 
nuturi românești în care evoluția feudalitatii locale, începînd cu secolul al 
XI-lea mai ales, se făcuse într-un ritm susținut și unde legăturile cu marile 
arii de cultură europeană, Apusul și Bizanțul, deveniseră foarte strînse — 
aruncă lumini nu numai asupra unei unități de gust, din ce în ce mai marcate, 
din spațiul carpato-dunárean, ci și asupra modului în care societatea feudală 


% M. Rusu şi E. Dörner, Säpätura de salvare de la Şiclău, in Materiale și cercetări 
arheologice, VIII, 1962, p. 705—712. 

99 Istoria României, I, p. 772. 

1 D. Csallany, op. cit., pl. 8/18, si p. 285—286. 

11 M. Rusu şi E. Dorner, ор. cit. p. 710, nota 3. 

102 D. Csallany, op. cit., passim. 


https://biblioteca-digitala.ro 


80 RAZVAN THEODORESCU 72 


románeascá abia cristalizatá se integra treptat in formele de viatá, de culturá 
si de artá ale Europei de sud-est si est-centrale. Cerceii de bronz, argint si 
foarte rar de aur, in formá de ,,S", cu protuberante pe inel, cu pandativi in 
formá de ciorchine, de semiluná sau, mai rar, de cruce, cu fusul in formá 
de floare — comuni unei largi arii slavo-bizantine —, inelele ornate cu felu- 
rite motive geometrice, vegetale si zoomorfe gravate sau cu chatoane mai 
complicate, uneori evocind imagini arhitecturale, brátárile, diademele, cru- 


Fig. 33. — Aplici si podoabe din mormintele maghiare de la Cluj. 


cile simple si relicvarii duble, amuletele cu reprezentári de personaje sacre 
atestá toate o bogátie remarcabilá de forme in arta podoabelor din acest 
veac si din cele imediat urmátoare, principalele tipuri dáinuind — cu unele 
modificări firești — pînă în plin ev mediu românesc. Numărul destul de mare 
al acestor piese ca și al categoriilor tipologice în care ele se încadrează 
o dată cu secolul al XI-lea, ne va determina, evident, a nu discuta decît glo- 
bal în cele ce urmează podoabele din evul mediu timpuriu descoperite în 
România, podoabe ce isi găsesc — e locul a o sublinia aici — analogii surprin- 
zătoare, în ceea ce priveşte evoluția tipologică locală si înrîuririle artistice 
suferite, cu alte mărturii ale începuturilor artei noastre medievale (arhitec- 
tura, argintăria, ceramica). 

In Banat și în Transilvania descoperirile atribuite populației străro- 
mânești din secolul al XI-lea de la Vărșand, Moldovenești, Hunedoara, Bi- 
harea 103, Dăbica 10%, au dat la iveală brățări de bronz torsionate si din plat- 
bandă, deschise și închise, unele cu extremități zoomorfe (fig. 34/1), coliere 


133 D). Popescu, Cercetciri arheologice în Transilvania, in Materiale si cercetări arheologice; 
II, 1956, p. 125 si urm. Í 


P Muzeul de istorie din Cluj, Bucuresti, 1967, р. 53. 


https://biblioteca-digitala.ro 


73 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 81 


si inele de bronz impletite, inele de timplá de bronz si de argint, cercei cu 
granule si filigran — așa-numiții „cercei ciorchine” — , pandantive,aproape 
toate tipuri ce descind din bijuterii ale epocii clasice cu vechi origini greco- 
orientale. Reaparitia lor dupa cîteva secole in arta acestor părți ale conti- 
nentului stá in legáturá nemijlocitá cu stabilizarea situatiei politice si cultu- 
rale de aici, cu scáderea intensitátii migratiilor euro-asiatice — ce aduseserá 
de fiecare datá, in secolele V — VIII mai ales, tipuri de podoabe specifice 


Fig. 34. — Brátará de la Vársand (1); inel si brátará de la Dinogetia-Garván 
(2—3). 


nomadismului — , ca și cu revalorificarea moștenirii artistice clasice in Bi- 
zantul împăraților macedoneni. Faptul este și mai evident încă în Dobrogea, 
devenită provincie bizantină, mai apropiată de capitala și de principalele 
centre ale imperiului, de unde nu o dată veneau piese de podoabă, unele de o 
mare somptuozitate și de o deosebită acuratețe a execuției. 


În principalele cetăți dobrogene de pe limes-ul dunărean, la Păcuiul 
lui Soare, la Capidava, dar mai ales la Dinogetia-Garvăn, cercetările arheolo- 
gice din ultimii 20 de ani au adus însemnate contribuții la cunoașterea mai 
amănunțită atît a artei prelucrării locale a metalelor, cit și a diferitelor in- 
fluente artistice exercitate în această direcție de alte zone, în primul rînd de 

‘cele de la sudul Dunării. 


Podoabele cele mai numeroase și mai caracteristice pentru teritoriul 
Dobrogei în secolele XI — XII sînt, desigur, cele de la Dinogetia-Gărvăn 1%, 
centru al unei vieți cvasiurbane cu multiple legături, așezat la întretăierea 
unor drumuri comerciale ce explică nu o dată proveniența unora dintre pie- 
sele ce ne interesează. Întîlnim în așezarea feudal-timpurie din nordul Do- 
brogei, lucrate în bronz, argint și uneori în aur, aproape toate categoriile 
de podoabe atunci caracteristice acestei regiuni și care, de altfel, vor ilustra 
întregul ev mediu timpuriu pe teritoriul românesc, unele piese de aici fiind 
confecționate în atelierele bizantino-balcanice, orientale și, poate, central- 
europene, altele fiind de provenienţă locală după cum o atestă tiparele desco- 


125 Dinogetia, 1, Bucuresti, 1967, p. 277—302. 


https://biblioteca-digitala.ro 


82 RAZVAN THEODORESCU 74 


Fig. 35. — Inele din tezaurul de la Dinogetia-Garvan. 


perite, ca sialte mărturii arheologice despre existența unor bijutieri in 
secolele XI—XII la Dinogetia-Garvan 1% : : pandantivi cvasiglobulari, piri- 
formi si semilunari (vechile lunulae cunoscute in lumea slavă încă cu cîteva 
veacuri mai devreme) sau pandantivi ajurati în formă de frunză ovală as- 
cutita atribuiti unor neamuri nomade prezente în Dobrogea în secolul al 
XI-lea (probabil pecenegilor pe care-i aminteam mai sus în legătură cu pan- 
dantivii rotunzi transilvăneni din secolul al X- lea) ; cercei de proveniență 
bizantină (tipul Bielo-Brdo) și central-europeană (tipul Tempelhof sau , in 
cruce’’), cu simple proeminente sau cu sfere decorate cu bobite ce imită fili- 
granul, unii cu analogii nu numai în Dobrogea (Isaccea, Piatra Frecátei, 
Pácuiul lui Soare), ci si pe restul teritoriului romanesc si in tárile invecinate ; 
inele, mai simple — unele avind gravate la partea superioará motive zoomorfe 
cum ar fi acvila cu aripi desfácute (fig. 34/2; piese similare au fost desco- 
perite la Pácuiul lui Soare !??, Piatra Frecátei, Capidava) — , dar si unele 
de forme si executie mai speciale, de felul exemplarului de aur avind la cha- 
ton reprezentarea miniaturalá a unui monument de plan central, exemplar 
lucrat foarte probabil intr-un atelier din capitalaimperiului, sau de felul celor 
de argint cu emisfere decorate cu granule dispuse in triunghi, vechi motiv al 


106 Jbidem, p. 78—80. 
107 O prezentare de ansamblu a podoabelor din secolul al XI-lea de la Păcuiul lui Soare 


la P. Diaconu, op. cit., passim. 


https://biblioteca-digitala.ro 


75 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 83 


artei greco-romane a bijuteriilor 
(fig. 35) 1% ; aplici circulare si cordi- 
forme cu ornamente geometrice și 
vegetale lucrate „au repoussé” si 
incizate, unele de proveniență bi- 
zantino-balcanică, altele cu origini 
oriental-nomade (cum ar fi catara- 
mele și garniturile de centură aici 
descoperite) ; brățări torsionate (fig. 
36) — categorie de podoabe asupra 
cărora vom reveni mai jos — sau 
din platbandă, decorate, între al- 
tele, cu capete de animal stilizate 
și cu motivul virfurilor de lance, 
cu analogii în secolele XI — XII 
pe teritoriul cnezatelor rusești (fig. 
34/3) : cruci simple și duble (cruci- Fig. 36. — Bratara din tezaurul de la Dino- 
relicvarii sau engolpioane) din bronz getia-Garvăn. 

și plumb, de felul celor găsite și în 

alte puncte din Dobrogea, la Dolojman, Măcin, Păcuiul lui Soare, Capi- 
dava 1%, avînd sumar reprezentați, pe o fata, pe Isus rastignit, iar pe cealaltă 
pe Maica Domnului ca orantă (de obicei, la crucile-relicvarii, compoziția este 
mai complicată, Isus apărînd întovărășit de Maica Domnului si de sf. Ion 
Evanghelistul, ultimii doi infatisati la proporții mult mai mici, pe cea- 
laltă față fiind reprezentată Maica Domnului orantă cu busturi de evanghe- 
liști), iar, într-un caz, o somptuoasă cruce-relicvar de aur împodobită cu fi- 
ligran, cu granule de aur și cu pietre prețioase, exemplar lucrat cu siguranță 
în Constantinopol sau într-un alt mare centru balcanic alimperiului (fig. 37). 


Producția locală de podoabe din Dobrogea la începutul celui de-al 
doilea mileniu e.n., vădită de cele cîteva tipare de cruci, cercei și pandantive 
aici descoperite (la Păcuiul lui Soare și Dinogetia-Garvăn) și, mai ales, im- 
portul de bijuterii din regiunile balcanice și central-europene, din cnezatele 
rusești și de mai departe, din Orient, foarte grăitoare pentru nivelul cultural- 
artistic si economic al provinciei în primul veac al stápinirii imperiale bizan- 
tine aici, vor caracteriza și epoca următoare, secolul al XII-lea și prima ju- 
mătate a celui de-al XIII-lea, pînă la invazia tătară, pentru ca ulterior, la 
sfîrșitul secolului al XIII-lea si în secolul al XIV-lea, ridicarea la o viatá cul- 
turală mai intensă a unor noi teritorii românești (Moldova, Oltenia, vestul 
Țării Românești) să determine totodată creșterea indeminárii fáurarilor au- 
tohtoni ce se inspiră încă din modele străine — acum, aproape exclusiv, 
sud-dunărene — prezente pe pămîntul țării noastre, făurari ce se află însă 


108 Pentru piesele de metal prețios dela Dinogetia-Garvăn, vezi E. Comşa şi Gh. Bichir, 
O nouă descoperire de monede si obiecte de podoabă din secolele X — XI în așezarea de la Garvăn 
(Dobrogea), în Studii si cercetări de numismatică, III, 1961, p. 223—244. 


109 G. Ceacalopol, Crucea relicvar de la Capidava, în S.C.I.A., 1/1962, p. 192—194. 


https://biblioteca-digitala.ro 


84 RAZVAN THEODORESCU 76 


pe drumul creării unor tipuri locale de podoabe de felul celor muntene si 
moldovene din veacurile XV — XVI. 

Între podoabele descoperite la noi și datate în secolele XII — XIV 
cele mai bine cunoscute pînă în prezent, în ceea ce privește evoluția tipologică 


Fig. 37. — Cruce-relicvar de la Dinogetia-Garvän. 


si cronologicá, si unele dintre cele mai expresive in acelasi timp pentru in- 
tregul capitol al podoabeor medievale timpurii románesti, sint brátárile im- 
pletite in mai multe variante 110, 


Lucrate din sirme groase torsionate, cu adaosuri decorative pecorp (de 
obicei un fir subtire impletit intre ele) sau pe extremitátile aplatisate ovoidal 
si triunghiular (cu butoni, granule, filigran), aceste brátári apar in secolele 
X — XII atit in Peninsula balcanicá cit si in regiunea nord-ponticá si in 


1) R. Theodorescu, Sur la continuité artistique balkano-danubienne au Moyen Age (A 


propos de quelques pièces d'argenterie et de parure des Xe—XIV'e siècles), in Revue des études 
sud-est européennes, 2/1968, p. 289—312. 


https://biblioteca-digitala.ro 


77 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 85 


Europa centrala, avindu-si originea, credem, intr-un prototip bizantin ce 
relua o formă a antichității romane și ,,barbare’’ (exemplarele de argint deja 
amintite de la Dinogetia-Garvăn, confecționate din sîrme groase, răsucite 
două cîte două în formă de șnur și împletite laolaltă, cu capetele aplatisate 
prin ciocănire, purtind sudate căpăcele de argint turnate, se înscriu la înce- 
putul evoluţiei acestui tip de podoabă, în secolul al XI-lea). Încă în seco- 
lul al XII-lea și în prima parte a celui de-al XIII-lea se observă la aceste 
piese — așa cum o atestă exemplarele de provenienţă balcanică de la Voi- 
nești-lașili! — o tendință de dezvoltare tot mai таге а extremităților pe 
care sînt dispuși butonii ce vor rămîne un motiv decorativ al tipului pînă la 
sfîrșitul evului mediu (fig. 38/2), pentru ca la finele secolului al XIII-lea și 
în secolul al XIV-lea, o dată cu reînceperea activității făurarilor în atelierele 
lovite de invazia tătară, pe actualele teritorii ale Serbiei, Bulgariei 
si României să-și facă apariția brățări împletite asemănătoare celor 
de dinainte de 1240, cum ar fi exemplarele de la Oteleni-Husi 12 lu- 
crate poate de meșteri locali, cel din nordul Dobrogei, de la Mihail Kogăl- 
niceanu 115, cele din Oltenia, de la Gogosu 114 și Susita 115, sau cele din Banat 116. 


Alte genuri de brățări, de o deosebită realizare artistică în secolele XII 
-- XIV, sînt cele lucrate din foaie plată de metal de diferite lățimi, cu motive 
gravate, brățări ilustrate în țara noastră în două variante deosebite, prin 
frumoasele exemplare de argint de la Voinești (sfîrșitul secolului al XII-lea — 
începutul celui de-al XIII-lea) 11? si Oteleni (sfîrșitul secolului al XIII-lea) 118. 
Împodobit cu motive pe care le-am întîlnit deja la Dinogetia-Garvăn la piese 
de acest tip (virfuri de lance, capete de animal stilizate) și cu altele, vegetale 
și geometrice (flori de crin, lujeri, inimi, triunghiuri, spirale), exemplarul de 
la Oteleni se apropie foarte mult de podoabele mai timpurii sau chiar contem- 
porane ieșite din atelierele sud-rusești, iar decorul, foarte armonios repar- 
tizat în pătrate și dreptunghiuri cuprinzind lujeri cu flori, împletituri si 
păsări, al brátárilor mai vechi de la Voinești (fig. 38/1), duce si el cu gîndul 
la piese haliciene foarte asemănătoare. Comun acestor brățări din descoperi- 
rile moldovene este de asemenea smaltul negru ce acoperă inciziile în argint, 
subliniind în chip fericit decorul, procedeu întîlnit curent în epocă în atelie- 


11 D. Gh. Teodor, Tezaurul feudal timpuriu de obiecte de podoabă descoperit la Voi- 
nesti-Iasi, în Arheologia Moldovei, 1, 1961, p. 245—269 ; pentru acest tip de bratara fig. 2/1— 4. 

112 Idem, Obiectele de podoabă din tezaurul feudal timpuriu descoperit la Ofeleni (vn. Huși, 
veg. Iasi), în Arheologia Moldovei, II —III, 1964, p. 343—361; pentru acest tip de brățară 
fig. 3/2—3. 

i 113 O. Iliescu et G. Simion, Le grand trésor de monnaies et lingots des XIIIe et XIVe 
siècles trouvé en Dobroudja septentrionale, in Revue des études sud-est européennes, I—II/ 
1964, p. 219, fig. 2 b. 

114 D, Berciu si E. Comşa, Săpăturile de la Balta Verde si Gogosu (1949 si 1950), 
Materiale si cercetări arheologice, II, 1956, fig. 189/1—3. 

116 L. Rosu si G. Popilian, „Tezaurul medieval de la Susita, în Revista muzeelor, 4/1964, 
p. 328, fig. 1 a + b. 

116 H. Jankuhn, Ein mittelalterlicher Goldring aus Schlesien, in Praehistorische Zeitschrift, 
24/1933, fig. 21—23. ` 

17 D. Gh. Teodor, Tezaurul..., fig. 4/1—2. 

118 Idem, Obiectele..., fig. 3/1. 


https://biblioteca-digitala.ro 


2559 AS 
сз O 

Ф 
| ә 
= 49: SS 
Se re 
= Ё 
pomp 
Ч 
кз 70079) 
ree 
| a 
== 
¿G £ à 
Fee 
. À с 
mG l| 
wate 


(Ў Н 
E GU 


III Ir 


SE 


de 

N 

N 

Š 

Ni 

N 

SN 
NS 


H 
LLRA Go 


O Ó Ó [€] Ө Of 


(7 


https://biblioteca-digitala.ro 


79 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 87 


rele cnezatelor rusești meridionale, poate și ca rezultat al unor inriuriri teh- 
nice și artistice occidentale. Legîndu-se de aceeași artă a regiunilor rusești 
cu care societatea moldovenească a acestor veacuri se afla în strînse relații, 
impodobiti cu același smalţ negru, cu motive zoomorfe și geometrice, sînt 
pandantivii globulari de la Voinești (fig. 38/3) 119 si Oteleni 120. 


În sfîrșit, pretioasele descoperiri din aceste două localități au dat la 
iveală și un alt tip de podoabă a cărei evoluție pînă tirziu, în evul mediu 
dezvoltat, o cunoaștem ceva mai bine. Este vorba de cerceii (intelegind aici 
si cerceii de timpla) de mai multe tipuri, cu largă circulație în secolele X — 
XIV pe un spațiu întins, din sudul Rusiei pînă în centrul Europei și pînă în 
Peninsula balcanică. Varietatea cerceilor de la Voinești, datati la sfîrșitul 
secolului al XII-lea și la începutul secolului următor, de tip vechi rusesc, de 
tip cuman si de tip Tokay (fig. 38/4—6)—tipuri stabilite în funcție de numărul, 
forma (sferică, bitronconică) și așezarea proeminentelor sudate la verigi, ca 
si de unele detalii tipologice— , bogăția decorului lor granulat si filigranat 121, 
apariția unora dintre aceste tipuri și la sfîrșitul secolului al XIII-lea, la 

teleni 122, dovedesc, pe de o parte, diversitatea elementelor de port feudal 
moldovenesc în aceste vremuri, iar pe de alta existența unor relații constante, 
în ciuda invaziei tătare, cu atelierele bizantine, est- și est-central europene 
de unde proveneau piesele respective. Aceeași constantá, în ceea ce privește 
nu numai legăturile artistice—mai ales cu sudul — , ci chiar gustul societății 
moldovenești o atestă cerceii de tîmplă de la Cotnari (sfîrșitul secolului al 
XIII-lea — începutul celui de-al XIV-lea) și ei de mai multe tipuri, reluînd 
unele motive zoomorfe și florale, ca și tehnici ale podoabelor mai timpurii, 
infátisind un bogat decor cu filigran, granule, niello, pietre semiprețioase, 
conuri metalice etc. 123. 

Înscriindu-se în aceeași arie artistică bizantino-balcanică cu înrîuriri 
pînă în regiunile rusești, în Ungaria și mai departe chiar, restul podoabelor 
din metal prețios sau obișnuit descoperite în România și datate în secolele 
XII — XIV completează imaginea de varietate si de relativă bogăție pe care 
pînă de curînd extrem de puțin cunoscutul ev mediu timpuriu o oferă în 
ceea ce privește arta metalelor. 


În afara brätärilor, pandantivilor si cerceilor, gama tipologică a piese- 
lor de podoabă e reprezentată în descoperirile de la noi și de alte accesorii 
ale portului feudal (diademe, inele, ace de păr, garnituri de centură, 
aplici, cruci) ce suferă tot mai mult influențe nu numai pe căile tradiționale, 


din Bizanț si din Balcani, ci si, mai ales o dată cu veacul al XIV-lea, din 
regiunile occidentale. 


119 Idem, Tezaurul . . ., fig. 6. 
120 Idem, Obiectele..., fig. 3/4. 
121 Idem, Tezaurul..., fig. 7. 


122 [dem, Obiectele..., fig. 3/6. 


123 Pentru descoperirile de la Cotnari, vezi M. Popescu, Obiecte de podoabă din sec. 
XII—XIV în colecția Secţiei de artă veche românească a Muzeului de artéal R.S.R., în Sesiunea 
de comunicări științifice a muzeelor de artă, iunie 1966, р. 25—31. 


https://biblioteca-digitala.ro 


88 RAZVAN THEODORESCU 80 


Daca diadema din secolul al XII-lea, din fire de argint împletite, 
cu pandantivi laterali poliedrici, descoperita in sudul Transilvaniei, la 
Streja-Cirtisoara (fig. 39) 124, sau aceea, mai tirzie cu mai mult de un veac, 
lucrata din argint aurit, cu pietre pretioase si semipretioase si ornata cu 
motive geometrice filigranate, de la Cotnari, trimit in chip clar la arta bal- 
canică contemporană, daca crucile-relicvarii de bronz găsite in Moldova 
la Trifesti 125 și Ibănești 12 (fig. 40/1—2) — ce continuă aproape întrutotul 
schema iconografică deja evocată în legătură cu piesele similare din Dobrogea 
secolelor XI—XII — sau amuletul, tot de bronz, poate mai timpuriu, de 
la Sálacea (Transilvania) 12? infatisind un sfint militar într-o redactare 
plastică evident bizantino-balcanică, se înscriu toate în aceeași sferă largă 
a podoabelor de origine sau numai de influență sud-dunăreană, unele dintre 
bijuteriile descoperite în mormintele voievodale din biserica sf. Nicolae 
Domnesc din Argeș și datate în secolul al XIV-lea indică net, prin formă, 
tehnică si decor, proveniența lor apuseană. Fenomenul este firesc dacă ne 
gindim la legăturile felurite ale țărilor române abia întemeiate cu Ungaria 
angevină și, intrucitva, cu Dalmatia si Venetia, în arta cărora se intilneau 
în acest secol inriuririle germane, franceze, nord-italice, dînd tuturor ramu- 
rilor de artă din acest spațiu european un caracter oarecum eclectic, inter- 
național. La curtea primilor Basarabi podoabele de factură occidentală de 
felul celor de la Arges par a fi fost deosebit de pretuite, la fel ca și unele 
elemente de costum apusean purtate de vîrfurile feudale dela noi la sfîrșitul 
secolului al XIV-lea și în prima parte a celui următor, elemente cunoscute 
nouă datorită descoperirilor arheologice ca și unor portrete votive zugră- 
vite (Argeș, Cozia). Binestiuta pafta de aur din mormîntul ctitorului bise- 
ricii Sf. Nicolae Domnesc din Argeș, decorată cu motive arhitectonice gotice, 
vegetale, antropo- si zoomorfe fantastice intilnite în repertoriul apusean 
dintr-a doua parte a secolului al XIV-lea, atribuită rînd pe rînd unor ate- 
liere franco-italiene și ungaro-transilvane 128, inelele descoperite în mormin- 
tele din aceeași biserică argeșeană, cu sau fără pietre prețioase, împodobite 
cu inscripții latine si germane, cu minuscule si cu majuscule gotice in niello, 
aplicile infátisind personaje in costumul occidental al secolului al XIV-lea 
sau frecvent intilnitul motiv, foarte cunoscut feudalitátii apusene, al florii 
de crin, ca și alte piese de podoabă găsite tot la Argeș (brățară cu let 
afrontati, bumbi cu scuturi heraldice si animale fantastice) 129 provin din 
aria artistică mai sus indicată, a goticului est-central european de la sfîrșitul 
secolului al XIV-lea si de la inceputul secolului al XV-lea, foarte receptiv 
la unele influente orientale, dupa cum, pe de alta parte, inelele de argint 


14 V. Vatasianu, op. cil., p. 173—174. 

125 I, Ionita, Săpăturile de salvare dela Trifesti, in Materiale si cercetări arheologice, VIII, 
1962, p. 736 —738, fig. 5. 

126 Vezi imaginile din Istoria României, II, fig. 40. 

127 V. Vătăşianu, op. cit, p. 171, fig. 151. 

128 Ibidem, p. 454; cf. P. Chihaia, Cîteva date in legătură cu paftaua de la Arges, 
în Omagiu lui G. Oprescu, 1961, p. 107—118. 

129 Pentru descrierea podoabelor de la Arges, vezi V. Drăghiceanu, Curtea domnească 
din Argeş, in B.C.M.I., X—XVI, 1917—1923, p. 62—70. 


https://biblioteca-digitala.ro 


81 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 89 


impodobite prin gravare cu vrejuri, stele, acvile, rozete, flori de crin, cruci, 
animale fantastice, din exact aceeași vreme, de la Severin 19°, Verbicioara, 
Gurueni 131 au putut reprezenta transpuneri locale, oltene si muntene, ale 
unor tipuri larg ráspindite in această regiune de interferente artistice bal- 
cano-occidentale care a fost zona dunăreană în jurul anului 1400. 


Fig. 39. — Diademă de la Streja-Cirtisoara. 


Este locul însă a sublinia aici faptul că deși elemente decorative sau 
tehnice occidentale n-au lipsit în arta podoabelor din evul nostru mediu 
nici după începutul veacului al XV-lea, ele n-au devenit niciodată precum- 
pănitoare. Într-o măsură cu mult mai mare decît argintăria feudală româ- 
nească contaminată serios de influențe apusene prin Transilvania și, într-o 
anumită proporție, prin Dalmatia, podoabele medievale de la noi vor 
păstra caracterul bizantino-balcanic pe care l-au avut în chip statornic 


130 Al. Bărcăcilă, Monede, podoabe de metal si fragmente ceramice de la termele Drubetei 
si din cimitirul medieval suprapus, în Materiale si cercetări arheologice, V, 1959, p. 777. 

131 N. Constantinescu si Al. Marinescu, În problema satelor medievale de pe Vedea si 
Teleorman : descoperirile arheologice de la Gurueni si Orbeasca de Jos (r. Alexandria), în Revista 
muzeelor, 1/1966, p. 71—76. 


https://biblioteca-digitala.ro 


90 RAZVAN THEODORESCU 82 


încă dintr-a doua jumătate a 
primului mileniu e.n. În ciuda 
unei treptate încărcări a deco- 
rului și complicări a formelor, 
a unei barocizări caracteris- 
tice podoabelor muntene și 
moldovene — de aspect aproape 
identic de la sfîrsitul secolu- 
lui al XIV-lea inainte —, a 
inmultirii filigranului, granu- 
latiei, motivelor piramidale si 
poliedrice la cerceii, brátárile, 
aplicile lucrate defăurari locali 
(cunoscute prin descoperiri de 
la Severin, Tifesti, Şendreni, 
Cotul Morii-Popricani, Sucea- 
va etc.), recunoaștem în toate 
aceste podoabe — uneori re- 
prezentate și în picturile mu- 


Fig. 40. — Cruci-relicvar de la Tri- 
festi (1) si Ibancsti (2). 


https://biblioteca-digitala.ro 


83 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 91 


rale ale secolelor XV—XVII, împodobind pe ctitorii feudali ai monumente- 
lor românești — obiîrșii, uneori foarte vechi, ale unor tipuri се au evoluat 
treptat, pe căi ce rămîn încă a fi cercetate în amănunt, din prefeudalism 
pînă în plin ev mediu, conferind ramurii de artă de care ne-am ocupat, 
prin prestigiu, vechime și continuitate, un loc foarte bine conturat în arta 
unui mileniu de istorie și cultură. 


O 


Fără a-și propune să imbrátiseze totalitatea aspectelor — și mai 
puțin pe aceea a monumentelor — artei metalelor pe teritoriul românesc 
în secolele IV— XIV, paginile precedente au avut în vedere numai evocarea 
pieselor mai semnificative ce ne-au putut ajuta la schitarea unei periodizări 
a acestui capitol de artă, în funcție de unele mărturii tinind deopotrivă de 
realități locale și de realități cu mai largă cuprindere, europene. 

Dacă in prima perioadă stabilită, aceea a secolelor IV—V, cîteva 
cunoscute tezaure și unele descoperiri de mai mică amploare cuprinzind 
piese de toreutică de o particulară realizare artistică atestă în primul rînd 
gustul migratorilor (goții și gepizii germanici, hunii) și meșteșugul artistic 
al centrelor nord-pontice — în timp ce mărturiile despre o prelucrare 
locală a metalului sub formă de podoabe și vase sînt extrem de rare și 
lipsite de o valoare estetică deosebită în condiţiile precare ale primelor veacuri 
de invazii ,,barbare’’ — , constatăm in cea de-a doua perioadă, în secolele 
VI—IX, apariția treptată si extrem de lacunar cunoscută încă a unor 
centre de făurari la Dunărea de Jos și, probabil, în Transilvania, unde 
metalul local ca și cel provenit pe diferite căi de dincolo de fluviu era 
transformat în obiecte de podoabă conform unor mode destul de bine 
cunoscute și precis conturate, ale avarilor și slavilor, mode imitate fără 
doar si poate si de unele căpetenii prefeudale autohtone. În sfîrșit, cea 
de-a treia si ultima perioadă, inglobind evul mediu timpuriu (secolele IX/X 
—XIV), constituie în arta metalelor momentul de afirmare a unor prefe- 
rinte locale certe, a unor meșteșugari locali mai ales în acele regiuni româ- 
nești antrenate mai mult și mai constant în evoluția ariilor de cultură 
învecinate (Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Banatul) ; căci, ca și în arhi- 
tectura, ca și în arta ceramicii de la începuturile evului nostru mediu, și în 
arta metalelor făurarii de aici au apelat, selectiv am putea spune, la experiența 
mai bogată a acestor arii, în primul rînd la aceea a Sudului balcanic. 
Abia la sfîrșitul acestei ultime etape, o dată cu intrarea Moldovei și a Ţării 
Românești pe un făgaș cu totul propriu din punctul de vedere al vieții artis- 
tice, arta metalelor la români avea să capete trăsături distinctive în care au 
persistat unele ecouri ale artei prefeudalismului și evului mediu timpuriu 
(mai ales în cazul podoabelor). Cuprinzind una dintre cele mai putin cunoscute, 
mai tulburi și mai complexe părți ale istoriei noastre culturale, epoca pe 
care am urmărit-o s-a caracterizat totuși, în ceea ce privește evoluția artei 
metalelor, printr-o anume continuitate determinată în primul rînd de un 
factor de permanență sud-est european: timp de aproape zece secole, in 
acest domeniu — singurul al unor manifestări, efective și recunoscute, de 


https://biblioteca-digitala.ro 


92 RAZVAN THEODORESCU 84 


artă pe teritoriul românesc — inriurirea sudică, romană si mai apoi bizan- 
tină, n-a încetat niciodată. Prin migratori și prin autohtoni numeroase și 
temeinice elemente ale meșteșugului făurarilor bizantini, balcanici, nord- 
pontici (cei din urmă aflați și ei sub influența considerabilă a Constanti- 
nopolului) s-au perpetuat în fiecare din cele trei perioade de care ne-am ocu- 
pat, cu schimbări notabile dar și cu impresionante persistente în ceea ce 
privește motivele, principiile de compunere a decorului și mai ales tehnicile. 
Acestei puternice și constante influențe a artei sud-dunărene, continuate 
de altfel și dincolo de veacul al XIV-lea, i s-au adăugat treptat și unele 
elemente de artă orientală, iraniană și central-asiatică, de artă occidentală 
prin intermediul Europei centrale, ca și unele mosteniri — foarte putin 
cunoscute încă și foarte greu de depistat — ale unui meșteșug autohton 
din vremea romană și preromană. 

Prin sintetizarea, în grade diferite, de-a lungul unui mileniu, a tuturor 
acestor factori, arta metalelor din prefeudalismul și feudalismul timpuriu 
românesc se înscrie ca un capitol bogat și plin de semnificații la începuturile 
cele mai vechi ale artei noastre medievale. 


A PROPOS DES PERIODES ET DE QUELQUES ASPECTS DE 
L’ART DES METAUX SUR LE TERRITOIRE DE LA ROUMANIE 
AUX IV* —XIVe SIECLES 


RESUME 


L'objet de la présente étude est celui de refaire l'histoire d'un chapitre 
d'art qui a connu une prodigieuse efflorescence durant le préféodalisme et 
le haut moyen âge roumains, c'est-à-dire l'art des métaux. 

Les vases et les parures en métaux précieux ou ordinaires représen- 
tent à cette époque, dans toute l'Europe, la forme principale de rendre plus 
concrete ce qui a été la vision esthétique des peuples migrateurs orientaux 
(Sarmates, Huns, Bulgares, Hongrois, Petchenégues), germaniques (Goths, 
Gépides) et slaves, dans les limites des techniques et des styles fortement 
influencés par l'art de l'Orient iranien ou par l'art des steppes, mais soli- 
dement ancrés toutefois — dans ce domaine aussi — dans les traditions 
classiques gréco-romaines. 

Le chapitre introductif porte sur quelques problémes généraux de 
l'art des métaux aux IVe— XIV*siécles, en commençant par l'apparition 
graduelle — dans le monde romain tardif tout d'abord, ensuite dans le 
monde byzantin et préféodal occidental — d'une attention marquée pour 
ce domaine de l'art, et en continuant par les aspects techniques et déco- 
ratifs (on insiste, de ce point de vue, sur certains procédés de travail et 
d'ornementation des vases et des parures, quisont caractéristiques pour toute 
cette longue période : coulage, martelage, repoussage, champlevage, gravure, 


https://biblioteca-digitala.ro 


85 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI 93 


estampage, niellage, damasquinage, filigrane, granulation, cloisonnage, 
émaillage). On insiste aussi sur les conditions historiques dans lesquelles 
sont apparus et ont évolué les deux principaux styles de l'époque — poly- 
chrome et animalier — qui ont trouvé dans l'art des métaux de ce millé- 
naire une expression remarquable. D'une maniére synthétique, on étudie 
les trois périodes de l'histoire de l'art des métaux dans les siécles qui se 
sont écoulés entre la fin de la civilisation romaine au nord du Danube et 
les débuts des Etats féodaux roumains: 


La première période (IV*—V* siècles), caractérisée par des change- 
ments manifestes dans le style, conserve néanmoins à peu prés les mémes 
formes et motifs antiques dans le domaine de l'art des métaux. Des fibules, 
des bagues, des boucles de ceinture, des piéces de harnachement ont été 
trouvées sur tout le territoire roumain, certaines zones, comme la Dobroudja 
par exemple, gardant des rapports réguliers avec les ateliers de l'empire 
d'Orient. Les exemplaires les plus importants, qui jalonnent l'histoire de ce 
chapitre de l'art, sont ceux émanant du monde des tribus gothiques, carac- 
térisé aux IV*—V* siècles et plus tard aussi par un style polychrome do- 
miné par le cloisonné, illustré chez nous d'une maniére admirable par les tré- 
sors de Pietroasa et de Simleul Silvaniei (les deux contenant des piéces 
fameuses à juste titre, qui offrent des analogies dans l'art européen de 
l'époque, jusqu'à l'Extréme-Occident). 

S'appuyant sur les études d'Odobescu et sur quelques considérations 
plus récentes concernant le fameux trésor de Pietroasa, l'auteur réexamine 
du point de vue artistique les piéces les plus importantes trouvées, il y a 
plus d'un siécle, dans les montagnes de Buzáu. Le plateau, les torques, 
le vase-cenochoé, la patére en or massif, aussi bien que le collier, les fibules 
aviformes, les coupes de type kantharos ornées jadis d'un riche décor de 
pierres précieuses et de pierres fines offrent, par les analogies dans l'art 
oriental, byzantin et occidental, une image assez fidéles du goüt de l'époque 
en matiére de bijoux et de vases de luxe (le trésor est attribué, trés vrai- 
semblablement, aux Wisigoths, qui ont traversé notre pays aprés 376). 


Un autre trésor trés connu, daté lui aussi des derniéres décennies du 
IV*siécle, est celui, découvert à deux étapes, de Simleul Silvaniei (le Nord- 
Ouest de la Transylvanie). Les médaillons romains, les somptueuses fibules 
à décor géométrique -et zoomorphes et les vases sont apparentés d'une 
maniére évidente aux piéces contemporaines de Pietroasa. Ces découvertes 
indiquent la place occupée par le territoire roumain dans le processus de 
diffusion de l'art des Goths, avant et aprés l'année 400, dans ces régions de 
l'Europe. 

Un autre trésor, découvert cette fois-ci en Moldavie, celui de Concesti, 
garde, à la méme époque, le souvenir trés manifeste de l'esthétique clas- 
sique, familière d'ailleurs aux ateliers nord-pontiques qui maintenaient 
encore, de Crimée jusqu'au centre de l'Europe, la tradition dela toreutique 
gréco-romaine. Cette tradition est évidente dans le cas de l'amphore, de la 
situle et du plateau de Concesti, décorés de scénes mythologiques, présentes 
aussi dans les piéces d'argenterie byzantine ultérieure. 


https://biblioteca-digitala.ro 


94 RAZVAN THEODORESCU 86 


Les diadémes hunniques en plaques d'or et à pierres précieuses, 
découverts à plusieurs endroits en Valachie et en Moldavie (Dulceanca, 
Buháeni, etc.), ainsi que le trésor d'Apahida (Transylvanie) qui contient 
des piéces (vases, fibules, bagues, boucles d'oreille) ayant appartenu pro- 
bablement à un chef gépide (peut-étre Omharus, dont le nom est inscrit 
sur l'un des bijoux), et qui présentent d'évidentes analogies avec les piéces 
similaires du monde franc, par exemple, closent le chapitre sur l'art des 
métaux aux IV* — V* siécles. 

La seconde période (V I* — I.X* siècles) est caractérisée par une nouvelle 
orientation dans ce domaine de l'art. La polychromie, autrefois dominante 
dans les parures, disparait, et le métal ordinaire devient maintenant le 
matériel le plus répandu, vu les circonstances historiques bien connues; 
les motifs animaliers, géométriques et végétaux trés stylisés sont les plus 
appréciés par les orfévres des tribus avares et slaves qui occupérent une 
grande partie du territoire de notre pays dans la seconde moitié du УІ 
siécle et au siécle suivant. En développant des motifs et des formes héri- 
tés d'un fond oriental de steppe, l’art des métaux chezles Avars se caractérise 
surtout par la prépondérance des boucles de ceinture. Celles-ci étaient exécu- 
tées soit par pressage — d'aprés une technique byzantine répandue aussi 
dans les régions nord-pontiques — , soit, le plus souvent, par coulage, 
ornementées de motifs zoomorphes (griffons) et végétaux  (rinceaux) 
spécifiques pour l'art avare du VIII* siécle, représentant des échos euro- 
péens de l'art central-asiatique et ouralo-altaique. Les garnitures décou- 
vertes en Transylvanie (surtout dans la vallée de Mures, à Teius, Gimbas, 
Aiud, Cimpia Turzii), aussi bien que les moules trouvés dans cette pro- 
vince et au Banat (Felnac) — ayant servi à la confection locale des pa- 
rures, qui gardent encore, au VI* — VII* siécles, une forte empreinte clas- 
sique et byzantine — témoignent du goüt des peuples migrateurs asiatiques 
et, peut-étre, des autochtones aussi, dans le domaine de l'art des métaux. 


Quant aux parures slaves des VII*— VIII* siécles, on s'aréte sur la 
signification artistique des conclusions archéologiques et historiques impo- 
sées récemment par les recherches concernant les fibules «digitées » trou- 
vées dans toutes les régions roumaines (Suceava, Iasi, Sárata-Monteoru, 
Cosoveni, Tei, Gimbas, Histria, Dinogetia-Garván) ; ces piéces gardent dans 
leurs motifs anthropomorphes, zoomorphes et géométriques, des souvenirs 
indéniables de l'esthétique byzantine et germanique. 

La troisième période (IX*[X* — XIV* siècles), la dernière dans l'évo- 
lution millénaire de l'art des métaux durant le préféodalisme et le haut 
moyen âge roumains, est représentée par un grand nombre de piéces— 
vases et parures, surtout — se rapportant au développement de la noblesse 
roumaine, avant et immédiatement aprés la formation des Etats féodaux. 
Les boucles d'oreille, les bagues, les bracelets, les colliers, les croix sont les 
produits les plus fréquents de l'art des métaux d'une époque ou la toreutique 
céde le pas à d'autres formes artistiques. On a choisi, afin d'exemplifier 
l'histoire de l'art des métaux aux IX*— XI* siécles, le fameux trésor de 
Sinicolaul Mare. Les coupes, les calices, les patéres, les vases zoomorphes 


https://biblioteca-digitala.ro 


87 ARTA METALELOR PE TERITORIUL ROMANIEI 95 


découverts dans cette localité de Banat représentent, par leur forme, leur 
technique du travailet leur décor, une authentique synthese de l'art connu, 
vers le début du second millénaire, parles sociétés féodalesroumaine, grecque, 
serbe, bulgare et magyare, dans les regions, si hétérogénes du point de 
vue de leur évolution, du Bas-Danube. On étudie aussi l'écho de ce trésor 
dans l'art des régions mentionnées, jusqu'au ХУІ siècle (vases de Gogosu, 
Temska, Gorno Orizari), tout un groupe de piéces d'argenterie balkaniques 
et roumaines étant, pour la premiere fois, circonscrit d'une maniére précise, 
du point de vue stylistique, géographique et chronologique. 

Les objets de parure d'origine hongroise découverts en Transylvanie 
(Cluj, Sicláu, Lopadea), ceux d'origine également nomade — peut-étre 
petchenégue — trouvés dans l'Ouest du pays et en Dobroudja, les parures 
datant des X*— XII* siècles — d'une grande diversité, exécutées, pour la 
plupart, dans les ateliers locaux — , mises au jour à Dinogetia-Garván, 
à Pácuiul lui Soare et dans d'autres cités danubiennes, aussi bien que leurs 
descendants des XIII*— XIV* siècles (boucles d'oreille, bracelets, croix), 
de Moldavie, de Valachie, de Banat, de Dobroudja closent cette étude qui 
a essayé une premiére synthése d'un chapitre peu connu de l'ancien art sur 
le territoire roumain, du IV*au XIVe siécle. 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


CINE A FOST 
„NEGRU VOD À“ 
ÎNTEMEIETOR 
DE CETATI 
CC I pq OUR 
DE BISERICI? 


de PAVEL CHIHAIA 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


ISTORICUL PROBLEMEI 


Într-un hrisov pentru mănăstirea Tismana, scris la 8 ianuarie 1569}, 
care ni s-a păstrat în original, apare pe neașteptate numele unui voievod 
nemaiintilnit pînă la aceasta data în documentele muntene : „Negru Vodă”, 
căruia i se atribuie „întemeierea Ţării Românești”. Şapte ani mai tîrziu, 
la 28 aprilie 1576, sînt emise alte două acte?, de același voievod, aceleiași 
mănăstiri, care pomenesc din nou de „Negru Vodă”. 


Către sfîrșitul secolului al XVI-lea, la 1584, un călător francez, eruditul 
Iacob Bongars?, și, prin 1599, Baltasar Walther? si Nicolae Istvánffy* 
menționează o cetate ruinată „а lui Negru Vodă” pe cursul superior al 
Dimbovitei. Un alt cronicar, raguzanul Giacomo Luccari $, ne destăinuie, 
în aceeași vreme, puține știri — oricum primele — despre acest misterios 
„Negru Vodă” , prim întemeietor al Țării Românești și ctitor de cetăți. 


În tot eal secolului al XVII-lea, numele său, asociat adesea cu 
cel de ,,Radu’’, poate fi constatat într-o serie de cronici, pisanii, documente 
si inscripții. Orașe și cetăți, al căror trecut se pierdea în negura timpului, 
trec drept ale lui „Radu Negru”, са și bisericile ,,domnesti" din vechile 
cetăți de scaun ale Таги Românești, Curtea de Arges si Cimpulung-Muscel. 
Cronica Ţării Românești, alcătuită în vremea lui Matei Basarab, începe prin 
,descálecarea" lui „Radu Negru”, despre а cărui origine nu ni se dau nici 
un fel de lămuriri. Portretele ctitorilor din vechile biserici trec drept ale lui 
„Radu Negru” si soției sale, iar dacă inscripțiile glăsuiau altfel, ele sint 
modificate sau șterse. 


1 Documente privind istoria Românei (o vom menţiona în continuare D.I.R.), B, XVI, 
III, nr. 351, p. 303. 


2 D.I.R., B, XVI, 1V, nr. 222, p. 220 şi nr. 223, p. 221. 


3 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XI, nr. CCCXVII, p. 191., 
Vezi si N. Iorga, Contribuţii la istoria Munteniei din a doua jumătate a secolului XVI-lea 
în An. Acad. Române, Mem. sect. ist., seria II, tomul XVIII (1895 — 1896), p. 63. 

4 Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cw 


cronicile interne contemporane, în Studii si materiale de istorie medie (о vom menționa in con- 
tinuare S.M.I.M.), III (1959), p. 7—101. 


5 Nicolae Istvanffy, Panonii historiarum de rebus ungaricis libri XXXIV, Koln, 1622, 
cartea XXIX, p. 670. Istvánffy ajunge la curtea lui Mihai Viteazul din Tirgoviste in primá- 
vara lui 1598. (Vezi A. Veress, Campania creștinilor in contra lui Sinan Pasa din 1595, în 
An. Acad. Române, Mem. sect. ist., seria III, tomul IV (1925), p. 75, nota 2.) 

6 Giacomo di Pietro Luccari, Copioso ristretto de gli annali di Rausa, Venetia, 1605, 
p. 49. 


https://biblioteca-digitala.ro 


100 PAVEL CHIHAIA 2 


Problema care s-a pus intiilor cărturari preocupați de începuturile 
Ţării Românești, problemă care a rămas nesolutionatá pînă în prezent, a 
fost identitatea acestui ,, Negru Vodă”. A existat „Negru Vodă” ca personaj 
real sau numai ca simbol, ca erou mitic, plăsmuit pentru a marca începuturile 
nedeslușite pe atunci ale Ţării Românești? Cînd si în ce împrejurări s-a ivit 
el în conștiința muntenilor, ce a determinat această apariție sau reaparitie ? 

Este firesc ca frecvența numelui lui „Negru Vodă” la vechile așezări 
din Ţara Românească (orașe, cetăți, mănăstiri) să fi preocupat obsesiv 
istoriografia românească, în etapa ei precritică, din cea de a doua jumă- 
tate a secolului al XIX-lea, cînd s-au propus diferite identificări ale acestui 
voievod. De fapt, înseși scrierile — documente și cronici — și imaginile 
care treceau drept ale voievodului permiteau o serie de deductii, care nu 
ajungeau însă la date sigure, așa cum o dovedeau rezultatele contradictorii 
ale acestor raționamente. Aceasta deoarece în cele trei documente ale mănăs- 
tirii Tismana in care, după cum am văzut, ,,Negru Vodă” își face prima 
apariţie, el trece cînd donator al satului Elhovatul, în realitate dania voievo- 
dului Vladislav I (1364—c. 1375), încurajînd identificarea cu acest voievod, 
cînd al satelor Bistretul și Comanii, permitind, în consecință, apropierea de 
voievodul Radu I (c. 1375—c. 1380) ; totodată, invocarea celui mai vechi 
hrisov ,,de întărire” al Tismanei, în care sînt consemnate aceste din urmă 
danii, ne duce către voievodul Dan I (c. 1380—1386). 

Asertiunea lui Giacomo Luccari cá ,,Vlaicu’’ (Vladislav I) ar fi fost 
fiul lui „Negru Vodă” ne impune identificarea acestuia din urmă cu voievodul 
Nicolae Alexandru (1351/52— 1364), tatăl lui Vladislav I, iar știrea cá 
„Vlaicu” a construit cetatea Giurgiu si a rămas în tradiția castelului Bran 
ne evocă înfăptuirile lui Mircea cel Bătrîn (1386— 1418). 

Prezența lui Basarab I (c. 1315— 1351/52) in pomelnicile si hrisoa- 
vele mănăstirii din Cimpulung-Muscel (locașul cel mai cunoscut allui,,Negru 
Vodă”), faptul cá acest întemeietor de dinastie a centralizat puterea pe 
care o dețineau feudalii și a scuturat suzeranitatea regelui maghiar au 
îndemnat de asemenea pe unii cercetători să identifice pe ,,Negru Vodă” 
cu Basarab I si să lege chiar data 1310, pe care Luccari o dă drept сеа a 
,,descálecárii lui Negru Voda” in Cimpulung-Muscel, de urcarea pe tron a 
lui Basarab I. 

Dintre numeroasele ipoteze si teorii care au márit considerabil biblio- 
grafia problemei lui „Negru Vodă”, vom trece în revista pe cele mai cunoscute 
si care au făcut autoritate pentru o vreme, inspirînd alte opinii mai putin 
originale. 

Considerînd că începutul Letopisetului cantacuzinesc’, asa cum se 
prezenta în versiunile cunoscute de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, oglindea 
impecabil evenimente petrecute cu șapte secole în urmă, fără să-și pună 
problema verosimilitatii datelor și faptelor din această scriere, compusă 


? Istoria Țării Românești (ed. C. Grecescu si Dan Simoncscu), Bucuresti, 1960. Vezi 
si I. L Georgescu, О copie necunoscută а Letopisetului Cantacuzinesc, în Mitropolia Olteniei, 
XIII (1961), nr. 7—8, p. 498—549. 


https://biblioteca-digitala.ro 


3 »NEGRU-VODA“ 101 


în mai multe etape, B. P. Hasdeu afirmă că voievodatul Ţării Românești 
își are originea în Oltenia, vechiul „Banat al Basarabilor”. De aici ,,Basa- 
rabii” ar fi ocupat Făgărașul („pe la 1160—1180”), apoi Muntenia din 
stînga Oltului (,,pe la 1200—1210”), látindu-se cu încetul spre mare (,,pe 
la 1270— 1280"), expansiune care ar fi dat naștere mitului despre ,,descäle- 
саш lui Negru Vodă” din Făgăraș. „Negru Vodă” al tradiției populare nu 
ar fi decît o personificare a dinastiei Basarabilor, nume poetic, la care poporul 
ar fi schimbat cuvîntul „arab” cu ,,negru’’. În sprijinul acestei ipoteze, 
Hasdeu invocă și epitetul ,,negru’’ dat Munteniei de către vecini, sau chiar 
cel de ,,arap’’, ilustrat de capetele de ,,arapi" ce apar în stema Munteniei în 
cartea lui Levin Hulsius* din 1597. Aplicînd egalitatea Negru = Basarab, 
Hasdeu consideră cá ,,Radu Negru'" vrea să însemne Radu I Basarab 
pe care-l menționează actele Tismanei si Vata sfîntului Nicodim M, scriere 
cu caracter hagiografic, apărută în aceeași mănăstire. 


Disocierea pe care B.P. Hasdeu o operează asupra numelui lui ,,Radu 
Negru” considerînd că primul termen aparține voievodului Radu I, se 
vădește în linii mari corectă, asa cum vom vedea. Dar ,,Negru’’ nu reprezintă 
un nume de familie, el nu înseamnă ,,Basarab’’. Asa cum s-a arătat !!, 
Basarab ca nume familial este o invenţie genealogică de pe la mijlocul secolu- 
lui al XVII-lea. Viata lui Nicodim ni se prezintă ca o însăilare tirzie, lipsită 
de valoare 12. În sfîrșit, stema cu capetele de negri publicată de Levin 
Hulsius este întîmplător tipărită în fruntea capitolului închinat Valahiei 
din această lucrare 13, si nu are nici o legătură cu el. 


Încercînd să-și explice motivele ,,descälcatului” asa cum este relatat 
de letopisetele cunoscute ale Ţării Românești prin împrejurările istorice 
ale momentului 1290, A. D. Xenopol 14 urmărește să surprindă cauzele care 
au precedat si determinat ,,coborirea’’ voievodului „Radu Negru” din 
Transilvania. Această ,,descalecare’’ s-ar fi produs in 1290, din cauza 
persecuțiilor la care erau supuși românii ortodocși din Transilvania, domi- 
nati de către catolici în frunte cu Vladislav Cumanul (1272—1290). În urma 
unor măsuri de catolicizare forțată, recomandate de către papă — de la care 
s-au păstrat într-adevăr o serie de scrisori vădind această ofensivă confe- 


9 B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Bucuresti, 1874, passim. 
® Levin Hulsius, Chronologia..., Niirnberg, 1597, p. 62. 


10 Slujba osebită a cuviosului Nicodim sfintitul (ed. popa Constandin Tipog<raful>) 
Rimnicul Vilcea, 1767. 


11 P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Tara Românească, în S.M.I.M., V 
(1962), p. 198—199. 


12 Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche românească, I 
(pînă în 1385), în Romanoslavica, XI (1965), p. 238 sq. 


13 Constatăm cá Levin Hulsius transpune stemele Țării Românești și Moldovei din 
lucrarea lui Sebastian Münster, Cosmographey, apărută în 1567 la Basel, deci cu 30 de ani 
înaintea propriei sale Chsonologii. Astfel stema Bosniei, care la Sebastian Münster apare ca 
două baghete, cu capete umane în virf, încrucișate, este greșit trecută drept stema Moldovei 
la Hulsius, iar stema Valahiei (un leu ,,rampant’’, cu soare si lună) de la primul figurează 
drept stema Bulgariei la cel de al doilea. 

14 A. D. Xenopol, Istoria românilor, Iasi, 1889, p. 12. 


https://biblioteca-digitala.ro 


102 PAVEL CHIHAIA 4 


sională — , românii s-ar fi răsculat, trecînd în 1290 peste munții Făgăra- 
șului în Muntenia, ,,precum cumanii trecuseră peste acei ai Moldovei”. 

Combătînd în ceea ce privește ,,descalecatul’’ pe A. D. Xenopol, 
aratind cá ,märturiile autentice despre începuturile principatului Tiri 
Românești nu pot fi invocate în sprijinul «descálecatului» lui « Radu 
Negru », despre care în izvoarele contemporane nu se află nici о urmă”, 
D. Onciul 15 este de acord cu identificarea lui „Radu Negru” propusă de 
Hasdeu, văzînd în el pe voievodul Radu I. Ca și Hasdeu, Onciul se sprijină 
în presupunerea sa pe hrisoavele Tismanei si pe Viata lui Nicodim. ,,Fun- 
dator al Tismanei, unde Nicodim, după înființarea acestei mănăstiri, a 
trăit restul vieții sale cuvioase, Radul a devenit Domnul Erou al legendei 
formate cu timpul despre Nicodim. Astfel s-a format și în jurul persoanei 
lui o traditiune călugărească. Aceasta cu atît mai mult, cu cit cele mai 
multe din mănăstirile și bisericile mai vechi erau fundatiunile lui Radu... 
Acestui Radu trebuie să-i atribuim și fundatiunea mănăstirii de la Cîmpu- 
lung, a cărei inscripție, cu data greșit transcrisă află explicare, presupu- 
nîndu-se ca dată originală un an din domnia lui. Poate și vechea biserică 
domnească din Argeș, atribuită de tradiție lui Radul Negru, va fi numărat 
între ctitorii săi pe Radul, contemporanul lui Nicodim ..''!$. 


Deși contestă ,,descalecatul’’ așa cum este descris de cronicile cunos- 
cute ale Ţării Românești, Onciul consideră inițial că el ar putea fi ecoul 
unor împrejurări istorice reale și propune patru ipoteze de lucru. În prima 
el leagă tradiția ,,descdlecatului’ de voievodul Radu І, care ,,cistigind 
independența părăsi ținuturile ardelenești, neputindu-le tine decît ca 
feud unguresc. Radu fiind apoi confundat cu Negru Vodă, ieșirea din Amlaș 
și Făgăraș a fost atribuită pretiosului fondator Negru Vodă” 17. În cea de-a 
doua ipoteză Onciul raportează relațiile de subordonare ale ,,Basarabilor” 
din dreapta Oltului fata de ,,Negru Vodă” la relațiile dintre ,,aamindoua 
Vlahiile din stînga Dunării și imperiul lui Азап”. Presupunerii lui Hasdeu 
cá ,,Negru" este o denumire populară a Basarabilor, Onciul îi opune ipoteza 
după саге el provine din denumirea ,,Vlahia neagră” sau ,,Cumania neagră” 
fiind ,,o personificatie mitică pentru originile statului la românii din această 
parte, numiți « Negrii »18. О a treia ipoteză postulează o reîntoarcere „а 
populației ce se va fi retras din șes la munte de către invasiunea tătarilor 
< din 1241— P.C.> confundindu-se acest eveniment cu întemeierea 
statului” 19. 


În sfîrșit, Onciul avansează opinia cá ,,descalecatul’’ nu corespunde 
unui eveniment istoric real, ci este o pură imitație a începutului cronicilor 
moldovenești. Onciul arată că ,,la formarea tradiției despre decálecatul 
Ţării Românești a avut înrîurire, poate în gradul cel mai însemnat, și tra- 
ditia despre descălecatul Moldovei ... nimic nu ne împiedică să admitem 


15 Dimitrie Onciul, Opere complecte (ed. A. Sacerdoteanu), Bucuresti, 1946, p. 100 si 101. 
15 Ibidem, p. 131— 132. 

Y [bidem, p. 144. 

18 Jbidem, p. 136— 138. 

19 Ibidem, p. 144. 


https://biblioteca-digitala.ro 


5 »NEGRU-VODÀ" 103 


chiar cá pretinsul descălecat din Amlas și Făgăraș a fost plásmuit de croni- 
cari dupá analogia descálecatului Moldovei, fárá ca sá aibá de bazá vreun 
eveniment istoric... Ce deosebire intre aceastá combinatie de cárturar si 
intre simpla traditie moldoveneascá... una se caracterizeazá prin eruditie 
literará, alta prin naivitatea unei adevárate traditii. Pe cind traditia moldo- 
veneascá povesteste simplu faptul decálecatului, impodobitá in chip poetic 
cu vinátoarea inventatá pentru a explica zimbrul din marca tárii, naratiunea 
descálecatului din Amlas si Făgăraș are mai mult fata unei plasmuiri lite- 
rare, fácutá in buná credintá de a afla motiv pentru titulusul Domnilor din 
hrisoavele tárii. Cronicarului i-a fost destul sá stie cá Moldova a fost descá- 
lecata din Tara Ungureascá pentru ca sa atribuie asemenea origine si princi- 
patului Ţării Românești ; iar titlul Domnilor i-au arătat de unde avea sa 
aducă pe întemeietorul statului. Tradiţia descălecatului poate fi... numai 
o tradiţie literară formată după analogia descălecatului Moldovei și sub 
înrîurirea titlului domnesc” 2%. După cum vedem Onciul consideră că faima 
legendară a lui Radu I — care s-a datorat numeroaselor sale ctitorii — a 
preexistat asocierii numelui sáu cu cel al legendarului „Negru Vodă”. 
Onciul nu ia în considerație faptul că în totalitatea lor izvoarele de pînă în 
al patrulea deceniu al secolului al XVII-lea menționează exclusiv pe întemeie- 
torul de cetăți și biserici „Negru Vodă”. Apoi el consideră că faima lui ,,Radu 
Negru” s-a mărit datorită numărului impresionant de monumente pe care 
poporul i le atribuie, deși — așa cum vom vedea — legenda a colorat tre- 
cutul vechilor ctitorii și nu începutul real al acestora a conturat umbra 
tulburătoare a lui „Negru Vodă”. 

În ultima sa opinie despre , descalecat”’ Onciul are meritul dea se 
detasa de cercetătorii anteriori, care încercaseră să-l raporteze la imprejura- 
rile reale de la sfîrșitul secolului al XIII-lea, punind sub semnul îndoielii 
însuși textul cronicilor, încetînd de a le mai acorda credit. Pînă la Onciul 
istoricii consideraseră că tradiția păstrase unele știri, care, dacă nu se dove- 
deau întru totul exacte, conțineau totuşi un sîmbure de realitate istorică. 
Cu alte cuvinte, ei nu se întrebau dacă aceste știri îndepărtate sînt adevărate 
sau false si le considerau „a priori” corespunzind realității. Onciul este primul 
care observă și subliniază asemănarea evidentă dintre începutul cronicilor 
din Tara Românească și cele moldovenești, punindu-si problema dacă pri- 
mele nu imită pe celelalte, observînd judicios că tradiția moldovenească a 
reținut un adevăr istoric, în vreme ce ,descálecatul' muntean aduce a 
invenţie literară, de origine cărturărească. Stabilind împrumutul începutu- 
lui letopisetelor muntenești de la cele moldovenești, Onciul a adus o contri- 
butie importantă la soluționarea problemei identificării lui „Negru Vodă” 

Opiniile lui N. Iorga în legătură cu ,,Negru Vodă”, de care marele 
istoric nu s-a ocupat decit în trecere, merită a fi de asemenea menționate. 
Pornind de la documentele Tismanei din secolul al XVI-lea în care este 


29 Ibidem, р. 147—148; vezi și paragraful ,,Negru Vodă”, redactat de D. Onciul, din C. 
Diaconovich, Enciclopedia română, tomul III, Sibiu, 1904, p. 386. Asupra originii heraldice 
a legendei lui Dragos (ре care o aseamănă cu cea a Corvinilor), arătînd importanţa stemelor 
n geneza legendelor istorice medievale, vezi si interesantul studiu al lui Romul Vuia, Legenda 

7 nos, în Anuarul Institutului de istorie națională, (Cluj), I (1921— 1922), p. 303. 


https://biblioteca-digitala.ro 


104 PAVEL CHIHAIA 


pomenit „Negru Vodă”, Iorga observă că ,,de oarece Tismana a fost inte- 
meiată de Vladislav, nu se poate ca « Negru Vodă» să fie înaintea lui''?!, 
Totodată el arată judicios că Radu I a fost ,,un voievod de oarecare impor- 
tanta pentru călugării pe care i-a protejat, dar de la care nu ne-a rămas 
nici un document’’?? si cá el nu are nici o legătură cu ,,Negru Vodă”. Avind 
meritul de a deplasa momentul ,, Negru Vodă” mai tîrziu de epoca de inche- 
gare a Ţării Românești, Iorga presupune cá legenda acestuia (preluată si 
de călugării Tismanei și consemnată în actul din 1569) s-a datorat reputației 
de ctitor a lui Neagoe Basarab, că tradiția a favorizat o confuzie între 
Neagoe, nume devenit prin corupție ,,Negru’’, si că s-au atribuit noului 
nume înfăptuirile popularului voievod. Tradiţia a pus în seama acestui 
constructor prin excelență toate vechile zidiri, printre altele și „Cetatea lui 
Negru Vodă” de pe rîul Dimbovita 23. 

N. Iorga desprinde prin urmare persoana lui „Negru Vodă” de epoca 
de formaţie a Таги Românești. El il identifică însă cu Neagoe Basarab, după o 
asemănare de nume, în realitate aparentă. 

În ampla sa expunere asupra săpăturilor arheologice executate la 
Curtea de Argeș în campania 1920—1923, V. Drăghiceanu consideră că 
„„Negru” a fost creat în mediul monastic alăturîndu-se numelui lui Radu I, 
care preexista *4, și că reputația legendară a lui „Negru Vodă” s-a datorat 
numeroaselor sale ctitorii, printre care și biserica Sf. Nicolae Domnesc din 
Curtea de Argeș. 


Exemplificîndu-și prima opinie pe textul hrisoavelor din a doua jumă- 
tate a secolului al XVI-lea, Drăghiceanu arată că ,,in cancelariile domnilor 
nu se mai cereau originalele titlurilor de proprietate, pentru reconfirmarea 
vechilor proprietăți bine cunoscute, luîndu-se de bune numai spusele călugări- 
lor”, care au contribuit astfel ca „încetul cu încetul adevărului istoric să i se 
substituie legenda, iar în cazuri de grele pricini se făcură chiar falsuri, care 
în cele din urmă, prin strecurare în documente, ajunse monetă curentă 
pentru primii noștri cronicari ''2%5. 

Prin urmare, Drăghiceanu considerînd solutionata problema identi- 
tátii lui „Negru Vodă” si primindu-l drept Radu І urmărește procesul de 
substituire a voievodului real cu cel legendar. Urmărind fenomenul de 
„falsificare a adevărului istoric", Drăghiceanu observă cá in cele două 
documente din 1576 se atribuie lui ,,Negru’’ moșiile dăruite de Radu I, 
fără a lua în considerație hrisovul din 1569, unde — așa cum am arătat — 
„Negru Vodă” pare a fi Vladislav I. Totodată, Drăghiceanu afirmă că, pe 
lîngă falsificarea „,orală” a călugărilor саге au improvizat pe „Negru Vodă” 
pentru a-și legitima dreptul la proprietăți, a avut loc și o falsificare în 
documente, care o legalizează pe cealaltă. Drăghiceanu consideră cá în 


21 N. Iorga, Inscriptii din bisericile României, fasc. I, Bucuresti, 1905, p. 130—131. 

22 Idem, Histoire des roumains, vol. III, Bucuresti, 1937, p. 188. 

23 Ibidem; vezi si idem, Citeva note despre cronicile si tradiția noastră istorică, in An. 
Acad. Române, Mem. sect. ist., seria II, tomul XXXIII (1910—1911), p. 129—131. 

24 V. Drághiceanu, Curtea domneascá din Argeș, Bucuresti, 1923, p. 20. ` 

25 Ibidem, p. 21. 


https://biblioteca-digitala.ro 


7 „NEGRU-VODA“ 105 


actul din 28 aprilie 1576 se introduce și prima falsificare „a citit domnia 
mea < voievodul Alexandru II Mircea — P.C. > și cartea răposatului 
Negru Voda de intárire'?9, Cu alte cuvinte, călugării ar fi improvizat un 
nume legendar, iar voievodul complice ar fi consemnat că „a văzut” un hri- 
sov care nu existase nicicînd. Această supozitie a lui Drăghiceanu nu se 
potrivește cu spiritul în care este redactat acest document, pe care îl subscrie 
un Divan întreg. Propoziția din hrisov nu putea fi gratuită, ci corespunzînd 
unei intenții corecte, a cărei explicație trebuia căutată altundeva decît în 
încercarea de fraudă a voievodului, care — așa cum vom vedea — dădea o 
hotárire de judecată defavorabilă unuia dintre intimii și favoriţii săi cei 
mai apropiați. 

În sfîrşit, în actele de proprietate ale moșiei Badesti din Cîmpulung- 
Muscel 2” si în documentele bisericii catolice ,,Baratia’’ din același oras, 
ca și în legenda sf. Filofteia din Curtea de Arges, „Negru Vodă” a reușit, 
după Drăghiceanu, să se substituie lui Radu I. Acelaşi Radu I construieşte 
biserica Sf. Nicolae Domnesc, se îngroapă în locul de onoare, capătă în viziu- 
nea lui Drăghiceanu, care exagerează opinia lui D. Onciul, o importanță 
excepțională printre vechii ziditori de locașuri ai Țării Românești. Cercetările 
mai noi 28, care au precizat că mormîntul ctitoricesc aparține lui Vladislav I, 
au infirmat, în parte, exaltarea nejustificată a înfăptuirilor lui Radu I. 

După încheierea săpăturilor din biserica Sf. Nicolae Domnesc si 
după publicarea studiilor efectuate cu acest prilej, istoriografia românească 
a încetat de a se mai preocupa de ,,Negru Vodă”, fie preluind opiniile lui 
V. Drághiceanu, care identifica pe „Negru Vodă” cu Radu I, fie ignorindu-l 
pur si simplu, considerînd personajul pe de-a-ntregul plăsmuit si neinteresant, 
sau — în cel mai bun caz — problema identificării lui insolubilă. 

Stadiul cercetărilor de literatură românească veche si în special de 
literatură istorică, publicarea unor corpusuri de documente si a unor izvoare 
externe impun în prezent reluarea problemei identității lui „Negru Vodă”, 
pe care ultima jumătate de veac a decretat-o ajunsă la unimpas. Chiar dacă 
„Negru Vodă” poate părea, încă de la începutul unor cercetări, a пи depăşi 
orizontul morganatic al legendei, prestigiul sáu în tradiția populară 29, 
amploarea lui de personaj mitic încă ar justifica încercarea de a se ajunge 
la geneza acestor zvonuri despre începuturile Ţării Românești și despre 
primele înfăptuiri în piatră din această tara. Elucidarea identității lui 
„Negru Vodă” ar netezi și calea spre identificarea ctitorilor unor opere de 
artă — biserici, portrete votive, pietre de mormint — atribuite acestui erou 
legendar, în pofida adevăraților realizatori, precum și spre datarea lor corectă. 

Cu tot imensul material, minuțios inventariat de către D. Onciul de 
pildă, în legătură cu problema lui „Negru Vodă”, cercetătorii din trecut 


26 Ibidem, p. 23. 
2? Pavel Chihaia, Hrisovul din 13 noiembrie 1618 pentru biserica Domnească din Cimpu- 
lung-Muscel, în Glasul Bisericii, XXIII (1964), nr. 3—4, passim. 


28 Idem, Date noi despre necropola primilor Basarabi din Curtea de Arges, in Studii 
$i comunicări (Muzeul Pitesti), II (1969), passim. 


29 C. Rădulescu Codin, Literaturà, tradifii şi obiceiuri din Corbii-Muscelului, Bucuresti, 
1929, p. 54—57. 


https://biblioteca-digitala.ro 


106 PAVEL CHIHAIA 8 


nu au avut la indeminá o serie de scrieri in care este pomenit acest voievod, 
ca de pildă Hrismologhionul % lui Paisie Ligaridis sau Poema polonă ® a lui 
Miron Costin și nici date sigure despre bisericile în care apare chipul său. 
O greșeală metodică a fost că ei au pornit soluționarea problemei de la datele 
pe care le ofereau documentele mănăstirii Tismana, ajungînd la cele din 
cronici, deși se putea presupune că voievodul care apărea numai cu numele 
său legendar în hrisoave — fapt întîlnit o singură dată în diplomatica 
secolelor XIV — XVI 32 — a fost mai întîi impus de o cronică, unde un 
cognomen putea fi mai ușor inserat decît în textul unor documente de cancela- 
rie, riguros concepute. 

Iată de ce, în lipsa unor investigații speciale în legătură cu izvoarele 
care au inspirat ,,descalecatul’’ de la începutul cronicilor muntene, vom 
începe cercetarea noastră cu analiza acestui început. Decarece însă nu s-a 
stabilit riguros în ce moment a fost scrisă această primă cronică, care a ajuns 
pînă la noi înglobată în alte letopisete, și care au fost împrejurările determi- 
nante ale acelui început si nu al altuia, va trebui să ne ocupăm, de asemenea, 
privind retrospectiv de la scrierile cunoscute nouă la cea genuină, de stabili- 
rea etapelor acestor letopisete, de stratificarea lor în timp. Vom obtine astfel 
forma originară a începutului primei cronici care consemnează ,,descäleca- 
rea", urmînd ca ulterior să găsim izvorul popular sau cárturáresc din care 
s-a inspirat această scriere, izvor care ne va purta apoi pașii către misterioasa 
ființă a lui „Negru Vodă”. 


„NEGRU VODĂ“ ÎN LITERATURA ISTORICĂ DIN SECOLUL 
AL XVII-LEA 


Se știe că istoria Ţării Românești s-a păstrat în două scrieri de la 
sfîrșitul secolului al XVIII-lea : Letopisetul cantacuzinesc % si Cronica 
Bălenilor 34. P. P. Panaitescu 35 a stabilit că prima cronică а Таги Româ- 


3? G. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea Tärii Româneşti, Bucuresti, 1945, 
p. 240—242. (Conţine comunicarea prof. Alex. Elian despre Paisie Ligaridis, de la Institutul 
de studii și cercctări balcanice, din 27 iunie 1945); D. Russo, Studii si critice, Bucuresti, 
1906, p. 92—97. 

31 Miron Costin, Poema polonă, la P. P. Panaitescu, Miron Costin, București, 1958, 
p. 218—241. 

3? Dintre documentele interne cunoscute din Tara Românească, din secolele XIV — XVI, 
publicate în colecţia D.J.R., un singur hrisov menţionează cognomenul unui voievod. fără 
numele său (cel emis de Vladut, la 27 mai 1510 (D.I.R., B, XVI, nr. 55, p. 58), unde este 
menţionat ,,Tepelus voievod”. Într-un alt document, din 15 noiembrie 1533 (D.J.R., B, XVI, 
nr. 150, p. 151), este menționat ,,Radul voievod, fiul Calugarului’’, dar în același act se consem- 
neazä si numele voievodal ,,Vlad voievod Călugărul”. 

33 Vezi nota 7. 

34 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești (ed. Const. Grecescu), Bucuresti, 
1963. 

35 P. P, Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 195—252. 


https://biblioteca-digitala.ro 


9 „NEGRU-VODA“ 107 


nești, din secolul al XVII-lea, s-a alcătuit în vremea domniei lui Matei 
Basarab. Ea a fost preluată de un redactor din 1660, după care această 
versiune, care mergea de la începuturile Ţării Românești pînă la 1660, a 
fost recopiata de doi scriitori apartinind celor două mari familii rivale: 
Cantacuzinii si Bălenii. În ceea ce privește letopisetul familiei Cantacuzini- 
lor, el a fost redactat în două etape : pînă la anul 1665 de un cronicar, care a 
scris între anii 1665 și 1670 și care a preluat — ca și cronicarul Bălenilor — 
textul anterior, ce ducea letopisetul Ţării Românești pînă la anul 1660, 
completîndu-l deci cu evenimente petrecute între anii 1660 si 1665. Сеа de a 
doua etapa a Letopisetului cantacuzinesc, conținînd în continuare știri dintre 
anii 1665 și 1688, a fost redactată către 1688. Cronicarul Bălenilor preia între 
anii 1678 și 1688 aceeași cronică din 1660. Schematic, etapele de formare 
ale cronicilor Ţării Românești in limba română din secolul al XVII-lea, 
stabilite de P. P. Panaitescu, pot fi reprezentate în felul următor : 


Cronica lui Matei Basarab 


{ 


Сгопіса Яіп 1660 


Cronica Cantacuzinilor 
din 1665 
(scrisă între 1665 si 1670) 


| 


Cronica Cantacuzinilor Cronica Bălenilor 
din 1688 din 1688 
(scrisă către 1688) (scrisă între 1678 și 1688) 


Cercetările recente ale lui Dan Zamfirescu 36 au stabilit că grupa de 
manuscrise notată cu sigla U a Letopisetului cantacuzinesc nu prezintă pro- 
cesul de ,,cantacuzinizare’’ (pe care îl constatăm la celelalte variante, cu 
excepţia celei notate cu sigla N). 

Grupa de manuscrise U (căreia îi aparține și ms. 2591 dela Bibl. Acad. 
Rom.??) ducea evenimentele pînă la anul 1665 (domnia lui Radu Leon), 
așa cum putem deduce și din faptul că într-un manuscris din această grupă 
(Bibl Acad. Rom., ms. nr. 5367 38) cronicarul este nevoit să recurgă la 
Cronica Bălemilor pentru a continua șirul evenimentelor care se încheia, în 
manuscrisul din grupa U pe care-l avea la indemina, cu urcarea pe trona 
lui Radu Leon. Prin urmare, grupa de manuscrise U este tocmai aceea scrisă 


3% Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, Bucuresti, 1967, 
p. 192—204. 


3 Istoria Ţării Româneşti ..., (Introducere), p. XXXVII. 
38 Ibidem, p. XXXVIII. 


https://biblioteca-digitala.ro 


108 PAVEL CHIHAIA 10 


între 1665 si 1670, pe care P. P. Panaitescu ?? o consideră ca prima etapa a 
Letopisetului cantacuzinesc, despărțită, de altfel, de restul cronicii si prin 
pamfletele impotriva lui Ghinea vistierul si Radu armasul. Manuscrisul 
notat cu sigla N 40 (păstrat la mănăstirea Neamţu, dar care provine din 
Ţara Românească 4!) ducea, foarte probabil, evenimentele tot pînă la anul 1665. 

Comparind Letopiseţul cantacuzinesc din 1665 cu cel din 1688, Dan 
Zamfirescu ajunge la concluzia că redactorul ultimei versiuni a recopiat 
întreaga cronică anterioară, glorificînd pe Radu Serban, Matei Basarab și 
Constantin Şerban, dar în mod deosebit pe primul — tatăl doamnei Elena, 
către care se îndreaptă simpatia cronicarului — ale cărui fapte mai puțin 
demne de admiraţie sînt suprimate, conferindu-i-se altele plăsmuite. 

Dar în ceea ce privește începutul cronicii cantacuzinești din 1665 
(cronică la care nu constatăm procesul de ,,cantacuzinizare'" de mai tîrziu), 
el nu diferă de cel al cronicii din 1688, avînd inserat episodul cu Basarabii 
din dreapta Oltului. 

O dovadă că interpolarea cu Basarabii era scrisă în versiunea din 1665 
a Letopisetului cantacuzinesc o constituie pisania de la mănăstirea Bistriţa, 
alcătuită în 1683 (deci cu 5 ani înainte de redactarea din 1688), în care 
găsim pasaje din cronică referitoare la „reaua vrăjmășie a crudului Mihnea- 
Vodă Dracea’’, precum și considerații despre ascendenta lui Constantin 
Brincoveanu, în vremea aceasta ,,vel spatar’’, care este considerat „dă spre 
tat <ă > trăgîndu-se dă <n> vechea dungă a Craiovestilor, cari și Basara- 
besti să chiama’’4?. Forma ,,Básárábesti" este identică cu cea din cronica 
din 1665. 

Exista adaosul cu Basarabii în cronica din 1660 pe care o preia atît 
scriitorul Cantacuzinilor cît și cel al Balenilor ? 

P. P. Panaitescu, care postulează începutul cronicii din vremea lui 
Matei Basarab în forma pe care o prezintă și Letopisețul cantacuzinesc, adică 
cu interpolarea istoriei Basarabilor, pe care o consideră scrisă o dată cu 
întreaga cronică, își arată nedumerirea cá Cronica Bălenilor — care preia 
același text din 1660 — nu amintește în nici un fel de ,, Basarabi’’ și presupune 
că această omisiune s-ar datora „unui scrupul de exactitate istorică: el 
aflase probabil că Banatul cîrmuit de Craiovești constituie un fapt ulterior, 
mult mai tirziu decît fundarea statului. Omiterea numelui Basarabilor 
se explică prin înlocuirea lui cu acela mai exact purtat de familie « Cra- 
iovești » Radu Serban, Matei Basarab, Constantin Serban... nu mai 
sînt arátati ca descendenți din « Basarabi » ...''43. 

Dar însuși cronicarul Bălenilor mărturisește textual : ,, Alt ce au mai 
făcut acest domn întru 24 de ani ai domniei lui, nimeni nimic nu pomenes- 
te''44 (aceeași remarcă la domniile Іш Dan, Alexandru și Mircea), subliniind 


33 p. P, Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 230. 

40 Prof. I. I. Georgescu, О copie necunoscută a Letopisetului  cantacuzinesc..., 
p. 498—549. 

41 Dan Zamíirescu, Studii si articole. .., p. 185, nota 1. 

1? N. Iorga, Inscriplii din bisericile României, fasc. I..., p. 194. 

13 p. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 223. 

44 Radu Popescu, Istoriile domnilor..., p. 2 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 „NEGRU-VODA“ 109 


deci că el reprodusese toate știrile referitoare la acest voievod din izvorul 
pe care-l folosise. 


Totodată, grupa de manuscrise U 45 ne vădește că primul Letopiset 
cantacuzinesc, cel din 1665, nu insista asupra ascendentei basarabesti a lui 
Radu Şerban, Matei Basarab și Constantin Şerban, trecînd-o chiar sub tăcere. 
În ceea ce privește interpolatia de la începutul Letopisefului cantacuzinesc 
privind originea românilor și actul de supunere al boierilor Basarabi din 
dreapta Oltului, ea nu putea fi scrisă atunci cînd pe tronul țării se afla un 
Basarab — Matei Basarab sau Constantin Şerban — pentru bunul motiv 
că aceștia nu mai vedeau în Basarabi (respectiv in Craiovești) „un neam 
mare de boieri” care s-au supus lui ,,Negru Vodă”, ráminind tot boieri, ci 
— așa cum vom vedea mai departe 46 — o dinastie voievodală, ai cărei 
reprezentanți străluciți fuseseră Neagoe Basarab si Radu Serban. Inter- 
polatia a fost scrisă așadar într-un moment în care nu mai trăiau nici Matei 
Basarab, nici Constantin Şerban, care aveau pretenția că familia Craiovești- 
lor, respectiv a Basarabilor, este o gintă voievodală, ci inspirată sau scrisă 
de un dregător, care deși nu era Craiovesc, tinea să pună în relief în cronică 
și rolul boierilor la întemeierea Ţării Românești. Aceasta ne duce iarăși 
către cronica Cantacuzinilor din 1665, care descrie viața și sfîrșitul postelni- 
cului Constantin Cantacuzino, fiind redactată de unul dintre partizanii 
acestuia. O dovadă că în acest spirit boieresc — și nu voievodal — a fost 
inserată interpolatia de la începutul cronicii din 1665 găsim în răspunsul 
pe care Constantin Cantacuzino îl dă în 1694 contelui Luigi Marsigli. Este 
interesantă asertiunea că Elena Cantacuzino (mama voievodului Serban 
Cantacuzino și fiica lui Radu Serban) făcea parte din ,,prima nobilita e 
valorosi Merginiani Dracic, che era gran cavallerizzo del Negrul e con l'is- 
tesso Radul Negrul discenderono et occuporono questi luoghi e provintia, 
sacciando i barbari... .''4%?. 


Despre același Drăghici se afirmă în Genealogia Cantacuzinilor, lucrare 
de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cá era „fratele Basarabilor’’*. 

Remarcăm așadar că în secolele XVII—XVIII s-au exprimat urmă- 
toarele puncte de vedere în privința rangului ,,Basarabilor'' : Matei Basarab 
și Constantin Şerban i-au privit ca p2 o familie voievodală, domnitoare, 
Cantacuzinii din 1665 ca pe simpli boieri mari din dreapta Oltului — ceea 
ce în realitate erau — care se supun lui ,,Negru Vodă”, Cantacuzinii din 
1694 (înrudiți cu Craioveștii prin Elena, fiica lui Radu Şerban) ca pe boieri 
care își împart cu ,,Negru Vodă” onoarea „,descălecatului” si a cuceririi 
Таги Românești, iar Cantacuzinii de la mijlocul secolului al XVIII-lea ca 
ре rude ale voievodului „,descălecător”', primul întemeietor al familiei 
Craiovestilor fiind ,,frate’’ cu „Negru Vodă”. 


45 Vezi Bibl. Acad. Rom., ms. 2.591. 
46 Vezi p. 153. 


47 N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine, în An. Acad. Rom., Mem. sect. istorice, 
scria II, tomul XXI (1899), p. 69 


48 Idem, Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1909, p. 120. 


https://biblioteca-digitala.ro 


110 PAVEL CHIHAIA 12 


Nu avem prin urmare motive sa ne indoim ca letopisetul din 1660, 
care duce evenimentele pina la aceasta data, incepea prin cuvintele: 
„Cînd au fost la cursul anilor de la Adam 6798. ..”, fără să relateze nimic 
despre Basarabii din dreapta Oltului, așa cum îi ignoră și Cronica Bălenilor 
care îl continuă. 


P. P. Panaitescu a arătat cá, la rîndul ei, această cronică de la 1660 a 
preluat letopisetul anterior, cel redactat în vremea domniei lui Matei Basarab. 
Cronica domniei lui Matei Bacarab în Letopisețul cantacuzinesc începe dupa 
P. P. Panaitescu , си luptele facțiunii boierești, în fruntea cărora se află 
Matei aga din Brincoveni, împotriva boierilor greci susținuți de Leon vodă 
Tomșa (1629 — 1632)” și se termină cu cuvintele profetice ,,vor să vie mari 
ráutáti asupra aceștii sărace de țară...''49 etc. 

Dar înainte de aceste profeții există un anacronism : relatarea morții 
doamnei Elina din „ziua de Sfintá Maria" (15 august) 165359, așezată 
după răscoala seimenilor din primăvara anului 1654, greșeală pe care nu o 
putea face un cronicar care scria în anul morții voievodului (1654), dar care 
ne apare explicabilă pentru un redactor din 1660. 


Prin urmare, cronica lui Matei Basarab nu se încheie la anul 1654 
cum ne lasă să înțelegem P. P. Panaitescu ?!, ci la moartea lui Timuș Hmel- 
nitki (18 septembrie 1653), care urmează înscăunării in Moldova a voievodu- 
lui Gheorghe Stefan. Este evident că poziția cronicarului din 1660 fata de 
Matei Basarab este diferită de cea a redactorului precedent. Domnul nu mai 
este privit cu respectul unui supus, care scrie apologetic pentru stapinul 
său, ci cu demnitatea unui boier, care îl tratează ca de la egal la egal. I se 
aduc reproșuri voievodului — îi este deci contestată iscusinta politică — 
si este prezentat in ipostaze neconvenabile „că Matei vodă foarte-i îngră- 
șase < și seimenii -- P. С. > își băteau joc de dînsul''5?, contrastind cu tonul 
respectuos al cronicarului care se oprește la 18 septembrie 1653. Deosebirea 
stilistică din acest moment înainte este evidentă. Deși cronicarul din 1660 
are ca model letopisetul pe care-l continuă, subliniind, după același plan al 
lucrării, întîi activităţile religioase ale lui Constantin Şerban, apoi războaiele 
— de data aceasta cele din interiorul țării —, stilul îi este pasional, dezlán- 
tuit, folosind imprecatia cu incandescență de lavă vulcanică. El nu mai 
privește rece evenimentele, ca predecesorul său, ci participă cu intervenții 
profetice și comparații biblice, vádind o puternică formaţie religioasă. 

Dar si așa numita cronică a lui Matei Basarab contine relatarea unei 
părți a domniei lui Matei Basarab, cuprinsă între 17 octombrie 1629 (luptele 
lui Matei aga din Brîncoveni împotriva boierilor greci susținuți de Leon 
Vodă Tomșa) și 6 noiembrie 1633, care a fost scrisă de un alt redactor decît 
cel care duce evenimentele de la această dată pînă la 18 septembrie 1653. 


19 p. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., р. 228—229. 
50 Istoria Țării Romdnesti..., p. 115. 
51 D, P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 230: ,,...dupä moartea lui 


Matei Basarab (1654), cronica lui, cronica oficială, a fost continuată pentru încă șase ani de 
către un scriitor cu atitudine neutră”. 
52 [storia Țării Romdnesti..., p. 114. 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 „NEGRU-VODA“ 111 


Cele doua parti ale cronicii (cuprinzind perioadele 17 octombrie 1629 — 6 
noiembrie 1633 — 18 septembrie 1653) sînt profund diferite ca viziune si 
stil, ceea ce revelă in mod sigur doi cronicari distincti. Între 17 octombrie 
1629 si 6 noiembrie 1633 cronica prezintă o succesiune de date, însoțite de 
evenimentele respective, după canoanele obișnuite ale analelor. După 1633, 
narațiunea istorică devine mai personală, mai colorată, scápind din tiparul 
rigid și monoton al ritmicitatii datelor. Primul cronicar posedă însemnări 
legate de date precise, reproducînd un jurnal exact al evenimentelor. Cel 
de la 1653 face apel la memorie, punctînd expunerea doar cu cîteva date 
importante. El grupează faptele voievodului după natura lor, nu după 
momentul în care ele s-au petrecut: conformîndu-se ierarhiei medievale, 
el trece întîi în revistă înfăptuirile religioase, apoi războaiele. Fiind o scriere 
cu caracter apologetic — căci aceasta este Cronica lui Mate: Basarab, pe 
саге o vom numi în continuare astfel, pentru a o distinge de Letopisețul 
cantacuzinesc si Cronica Bălenilor — în care obiectivul principal este prezen- 
tarea elogiativă a voievodului, datele îl interesează mai putin, retinind 
numai anii, fără precizarea lunilor și zilelor. Faptului că scrie din memorie i se 
datorează omisiunea morții doamnei Elina de la 15 august 1653, pe care 
încearcă s-o întregească cronicarul din 1660. 


Deosebirile de viziune social-politică între redactorii etapelor 1629— 
1633 și 1633—1653 sînt evidente. Prima este o cronică boierească, scrisă 
de un boier sau de pisarul unui boier, Matei fiind privit ca „feciorul Danciului 
vornicul''53, care se revoltă împreună cu ceilalți boieri, fugind in Transil- 
vania. Biruitori sau învinși, boierii sînt tot timpul menționați nominal și 
„aga Matei” se pierde printre ceilalți, personajul colectiv fiind boierii de tara 
care luptă împotriva ,,vrajmasilor greci". Boierii sînt aceia care merg la 
„Divanul împărătesc” după care ,numaidecit au poruncit împăratul ca 
să fie Matei Vodă domn Таги Românești''5. Apoi împăratul „l-au îmbrăcat 
cu caftan si pre toti boierii citi au fost cu el''55, 

Același cronicar al etapei 1629—1633 manifestă o atitudine violent 
antigrecească. Abaza Pașa înțelege „pentru această săracă de tara, cum o 
au spart domnii străini cu grecii tarigrádeni ...''5. Radu, fiul lui Alexandru 
Coconul, numit de împărăție, este contestat de boieri și de „,roșii”, care 
,merserá de să intimpinará cu Matei aga si fácurá mare sfat, socotind cum 
iaste tara perită si mincatá de streini si mai vîrtos de greci...''57. Totodată 
antipatia boierilor de țară este evidentă și față de turci. În lupta dintre 
Matei Basarab și Radu Vodă, fiul lui Alexandru Iliaș, din 25 octombrie 1632 
de la mănăstirea Plumbuita ,,hasna lui Matei vodă au fost arhanghelul 
Mihail, iar hasna Radului vodă au fost Orac Mirzea, capul tătarilor''58. 
Cînd Matei sosește pentru steag la Constantinopol, la 5 ianuarie 1632 ,,Curt 


53 Jbidem, p. 95. 

54 Ibidem, p. 105. 

55 Ibidem. 

56 Ibidem, p. 98—99. 
57 Ibidem, p. 100. 

58 Ibidem, p. 102. 


https://biblioteca-digitala.ro 


112 PAVEL CHIHAIA 14 


Celebi grecu tot a umblat pre ascuns ... si au adus la viziru greci, grece, 
turcoaice, de au pirit cum le-au perit bărbații și frații și feciorii la războiul 
lui Matei voda’’®9, 

Cronicarul etapei 1633— 1653 prezintă pe voievod domnind absolut : 
avem o cronică voievodală, în care nu apare nici un nume de boier. Luptele 
se dau între voievozi, iar boierii care participă la ele rămîn anonimi. Nu 
găsim nici un indiciu de antipatie față de greci, deoarece primul sfetnic al 
domnului, cu solide relaţii la Constantinopol, era însuși Constantin postel- 
nicul Cantacuzino 6. Fata de turci se observă respectul pe care-l impunea 
raportul dintre voievod și împărat în această epocă. Aceasta este cronica de 
curte, scrisă cu tact diplomatic, cu grija permanentă de a glorifica pe voievod, 
citindu-i spusele memorabile, scotindu-i în evidență virtutiile, în vreme ce 
în etapa anterioară (1629— 1633) redactorul își manifestă deschis, indiferent 
de comandamentele rațiunii de stat, simpatiile și antipatiile. 


Dar mai există o dovadă evidentă că cele două etape care acoperă 
epoca lui Matei Basarab din Letopisețul cantacuzinesc (1629 — 1633 si 1633— 
1653) au fost scrise în două momente diferite. Într-adevăr, după moartea 
lui Matei Basarab, în momentul în care se încheie domnia acestuia (consem- 
nat de cronicarul din 1660, după cum am văzut), manuscrisele Letopisetului 
cantacuzinesc din grupele de manuscrise V și L prezintă o scriere ciudată, 
fără legătură cu textul, intitulată Izvodul cărții lui Theofan, patriarhul 
Ierusalimului 9!, despre care aflăm cá a fost ,,talmacita dupre limba gre- 
cească pre limba rumănească de Simon, al doilea logothet... cînd au fost 
în Ţara Muntenească domn și biruitor bunul credincios Mathei voevod 
Basarab, iar in Moldova au fost Vasile voevod, Anii domnului 1634''62. 

Este evident că initial Zzvodul nu se afla în această parte a cronicii. 
El întrerupe un text continuu care, după despărțirea lui prin interpolatia 
Izvodului a trebuit să fie legat prin conjunctia adversativă „,iară''63. Este 
semnificativ faptul cá în variantele grupelor de manuscrise A G K O, unde 
nu găsim Izvodul (care de data aceasta a fost eliminat, nu mutat), nu mai 
avem în paragraful care urmează morții lui Matei Basarab repetarea eveni- 
mentului anterior, consemnat înainte de Izvod ,,dupa pristávirea ráposatu- 
lui Matei voda’’®. 


Un fenomen asemănător, de mutație sau eliminare a unor texte din 
Letopiseţul cantacuzinesc de la 1688 și care stinjeneau lectura fluentă a croni- 
cii, repetind și anumite știri, sînt povestea lui Turturea Postelnicul © (inse- 
rată la sfîrșitul Cronicii lui Mihai Viteazul) sau pamfletele despre Ghinea 
Tucalo și Radu Armasul 95, cu care se sfirsea cronica din 1665. Este evident 


59 Ibidem, p. 104. 


60 P. P, Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 219. 
61 [storia Țării Românești ..., p. 202—204. 
62 Ibidem. 


93 Ibidem, р. 117. 

64 ibidem, aparat 12. 

$5 Ibidem, р. 82, aparat. 19. 
$6 Ibidem, p. 153— 155. 


https://biblioteca-digitala.ro 


15 „NEGRU-VODA“ 113 


că aceste pamflete, pe care unii redactori le-au așezat in text după consemna- 
rea morții lui Matei Basarab ®’, se aflau la sfîrșitul cronicii din 1665, trans- 
crise de posesorii acestei cronici ca avînd legătură cu conținutul ei. 


Urmind același raționament cu Izvodul cărții lui Theofan și orientin- 
du-ne după data 1634, cea a traducerii lui, găsim ca interpolatia se găsea 
exact la sfîrșitul cronicii care se încheia la 6 noiembrie 1633 6. Posesorul 
acestei cronici, desigur însuși Simon, al doilea logofăt, a tradus la sfîrșitul ei 
cartea patriarhală. 


Acolo unde se află în prezent în grupele de manuscrise L si V 6, Izvo- 
dul întrerupe un text care a fost continuu, așa cum am arătat mai sus. 
La sfîrșitul etapei 1629—1633, el se insera însă firesc, după cum vădește 
prima propoziție din paragraful care acoperă etapa 1633— 1653, propoziţie 
care nu se leagă de cea anterioară în versiunea actuală a Letopisetului cantacu- 
zimesc, dar vădește continuitate cu următoarele pasaje din Izvod : ,,lar bun 
îndurătoriul și mult milostivul dumnezeu vrănd să nu lase în rușine pre cei 
ce nădăjduiesc într-ănsul, pre creștinii cei adevărați, au arătat mila sa 
adevărat spre noi creștinii... < sublinierea noastră — P.C.>... deci să 
vă intáriti toti și să vă adeverintati cáti sinteti adeveriti creștini întru 
credința noastră cea dreaptă și adevărată și să cade, oricare creștin va vedea 
această carte ... să laude și să mărturisească Dumnezeu cel ce au dat 
minune preaslăvită spre creștinii cei adevărați... ruga si blagoslovenia 
smerenii noastre să fie cu voi cu toti carii sánteti creștini adevărați, 
amin !''?0, 

Începutul cronicii voievodale a lui Matei Basarab din 1633—1653 
este următorul: „Și în domniia lui arătat-au multă milostenie pe la creștini 
< sublinierea noastră — P.C.> şi au facut multe mănăstiri și biserici... ''?!. 
În vreme ce inserarea Izvodului între moartea și inhumarea lui Matei Basarab 
se află cu totul nepotrivită, intrerupind și un text continuu, după cum am 
arătat. 


Dar се a determinat pe Simion, al doilea logofăt, să traducă 
Izvodul la sfîrşitul cronicii de la 1629—1633? Am văzut că pamfletele 
împotriva lui Ghinea Tucalo si Radu Armașul se leagă de conținutul cronicii 
din 1665. Oare Izvodul nu are vreo legătură cu cronica încheiată la 1633? O 
analiză mai atentă ne permite să răspundem afirmativ la această întrebare. 
Sfirsitul acestei cronici relatează despre lupta care se dă la Poartă între 
adversarii lui Matei Basarab (în frunte cu boierii moldoveni) și partizanii: 
săi, care înving si a căror cauză triumfă în fata împăratului. „Fiind mila 
lui Dumnezeu pre capul lui Matei vodă și a Ţării, numaidecit au poruncit 
împăratul ca să fie Matei vodă domn Ţării Românești''72. Or, în Izvodul 
cărții lui Theofan este vorba de asemenea de o dispută între armenii arieni 


67 Ibidem, p. 117. 
88 Ibidem, p. 106. 
6% Ibidem, р. 117. 
70 Ibidem, p. 203—204. 
71 Ibidem, p. 106. 
72 [bidem, p. 105. 


https://biblioteca-digitala.ro 


114 PAVEL CHIHAIA 16 


si „creștinii greci" în legătură cu ziua sărbătorii Pastelor, arbitratá de cadiul 
turc al Ierusalimului, dispută in care ortodocșii capătă cîștig de cauză. 

Dar înseși datele pe care le putem deduce din numele și rangul persoane- 
lor inserate in Izvodul cărții lui Theofan confirmă transcrierea lui în 1634. 
Theofan III ocupă demnitatea de patriarh al Ierusalimului între anii 1608 și 
1644 73. ,, Simon, al doilea logothet”, în realitate Simon Scrumbuli, care 
semna și Sima (tatăl lui Radu Cluceru din Păușești, bunicul lui Tănase 
Páusescu), deține această funcție de la 10 aprilie 1624 pînă către 12 ianuarie 
1638, cînd apare ca vistier al doilea (îl găsim în acte cu această demnitate 
pînă la 25 februarie 1639). Nu este lipsit de importanță faptul că între anii 
1631 și 1635 funcționează concomitent cu al doilea logofăt Udriște Năsturel 
cu care desigur Simon avea relații 74. Izvodul cărții lui Theofan а fost adus 
foarte probabil de la Constantinopol de Simon, trimis în 1634 — an pe care-l 
consemnează si Izvodul — de către Matei Basarab ‚їп treaba și in 
slujba tárii''*5. 

Prin urmare Cronica lui Matei Basarab, letopisetul cu caracter de 
curte, începe cu anul 1633 și sfirseste cu evenimentele din anul 1653. În 
privința cronicii anterioare, cu caracter boieresc, din anii 1629— 1633, care 
se afla în posesia lui ,,Simon al doilea logothet’’, la sfîrșitul căreia el traduce 
Izvodul cărții lui Theofan, aceasta a constituit o lucrare de sine stătătoare 
pe care redactorul din 1653 a înglobat-o, cu adaosul Izvodulu:, în cronica 
sa de curte. Problema care se pune după disocierea celor două cronici scrise 
în timpul domniei lui Matei Basarab (cea din 1629— 1633 si cea din 1633 — 
1653) dacă prima sau cea de a doua a însumat toate scrierile anterioare, 
de la descălecarea lui ,, Radu Negru” ріпа la 1633, poate fi solutionatá 
considerind, în primul rînd, caracterul acestor cronici. Prima, cea de la 
începutul domniei, este inspirată de un boier, scriitor el însuși sau protector 
al pisarului, care dorește să consemneze o serie de evenimente, după modelul 
analelor. Cea de a doua se prezintă ca o cronică voievodală, în care domnul 
încearcă să se infatiseze ca un continuator al dinastiei, a actelor de evlavie 
sau vitejie a strămoșilor săi. Cronica era concepută ca o alcătuire exhaus- 
tivă de știri interne, în care urmau să fie inserate toate scrierile referitoare 
la trecutul țării. Așa ne explicăm că redactorul din 1653 compilează cronica 
slavă din secolul al XVI-lea, Viața patriarhului Nifon, Cronica lui Mihai 
Viteazul și cronica boierească a lui Matei Basarab din 1633. Analiza internă a 
Letopisetului cantacuzinesc ne produce noi dovezi că această cronică boierească 
din 1633 constituie o scriere aparte care a fost înglobată în marea Cronica a 
lui Matei Basarab, alcătuită la 1653. 

Remarcăm faptul că letopisetul din secolul al XVI-lea care se încheie 
cu anul 1591 a fost legat de Cronica lui Mihai Viteazul prin cîteva fraze 
laconice consemnind sfîrșitul lui Mihnea Turcitul si pe cei doi voievozi 


73 Vezi P. Năsturel, Lista patriarhilor ortodocși, în Hrisovul, VII (1947), p. 186. 
74 N. Stoicescu, Sfatul domnesc si marii dregători din Tara Românească si Moldova 


(sec. XIV— XVII), Bucuresti, 1968. 
7 Arh. Mănăst. Rimnic 1/8. Comunicat де N. Stoicescu, căruia îl mulțumim si ре 
această cale. 


https://biblioteca-digitala.ro 


17 „NEGRU-VODA“ 115 


următori, Stefan Surdul si Alexandru cel Rău: (Mihnea vodă) „s-au facut 
turcu, dă a lui bună voie. Și au domnit ani 5, 7099. 

Stefan vodă Surdul au venit domn de la Poartă cu stiag și au domnit 
ani 1 pol. 

Alexandru vodă au venit domn de la Poartă cu stiag și au domnit 
ani 1, luni 3’’78, 

O legătură, formulată identic, se poate remarca și la prezentarea celor 
doi voievozi care despart evenimentele petrecute în vremea lui Radu, fiul 
lui Alexandru Iliaș, de viața de boier a lui Matei Basarab, adică de începutul 
cronicii din 1629: 

„Alexandru vodă Ппаѕ iar au venit al doilea rind domn de la Poartă. 
Și iar l-au mazilit. Domnit-au ani 2, 7138. 

Leon Stefan vodă venit-au de la împărăție să fie domn. Si au început 
a-și tocmi tara cum să cade’’?’. 

Dacă redactorul din 1633 ar fi descris el domniile acestor doi voievozi, 
desigur că nu i-ar fi expediat într-o formă atît de laconică, explicabilă dacă 
ne gîndim că aceste domnii au fost consemnate la distanță de un sfert de 
secol. Totodată remarcăm o contradicție între bunăvoința cronicarului 
voievodal din 1653 față de Leon Vodă despre care scrie că „au început a-și 
întocmi tara cum să cade''* și atitudinea defavorabilă a cronicarului boieresc 
fata de același voievod, evidentă cîteva rînduri mai jos: „lar boierii carii 
tinea judecátile pátea mare nevoie de la domnie, că-i punea să plătească 
judeţele cu sila... că aprozii lui Leon vodă nu mai înceta de la casele lor 
tot pentru bani. ..''79 etc. 

Așadar, nu cronicarul boieresc din 1633 a fost cel care a alcătuit marea 
cronică a lui Matei Basarab, ci redactorul voievodal din 1653. Fără să intrăm 
în detaliile structurării acestei opere, vom remarca faptul că Viata patriarhu- 
lui Nifon a lui Gavril Protul, în care se consemnau înfăptuirile lui Neagoe 
Basarab, a fost introdusă în cronică la alcătuirea ei 89, ca un fel de prefigura- 
tie a activităţii ctitoricesti a lui Matei Basarab, activitate subliniată chiar 
la începutul capitolului domniei acestui voievod. Se accentua astfel că 
Matei Basarab avea de model pe strămoșul sáu Neagoe 81, tot astfel cum acesta 
din urmă tinuse să sublinieze în galeria de portrete din pronaosul bisericii 
sale din Curtea de Argeș că modelul său este cneazul Lazăr. 

Desigur că această Cronică а lui Matei Basarab din 1653 începea cu 
„„descălecarea lui Radu Negru vodă” :,,Cînd au fost la cursul anilor de la 
Adam 6798, fiind in Tara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radu 
Negrul voievod...” etc., deci, asa cum ne indică Cronica Bälenilor, fara 
interpolatia cu începuturile Basarabilor. Este evident că redactorul din 1660 
nu face decît să continuie cronica din 1653 82, poate chiar fără să o recopieze. 


76 Istoria Ţării Româneşti ..., р. 54. 

77 Ibidem, p. 95. 

78 Ibidem. 

79 Ibidem, p. 95—96. 

80 P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 206. 
81 Vezi si p. 153. 

82 P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 230. 


https://biblioteca-digitala.ro 


116 PAVEL CHIHAIA 18 


„NEGRU VODA” ÎN LITERATURA ISTORICĂ 
DIN SECOLUL AL XVI-LEA 


Analizînd procesul de formare al Cronicii lui Matei Basarab (căreia 
nu îi delimitează întinderea), P. P. Panaitescu 83 arată că ea a înglobat 
„cronica slavă” din secolul al XVI-lea, Viata Sf. Nifon a lui Gavril Protul, 
precum si Cronica lui Mihai Viteazul, pentru intervalul dintre domnia 
lui Mihai Viteazul și Matei Basarab, redactorul scriind din propria-i expe- 
rientá. La aceste scrieri independente înglobate in letopiset am adăugat 
cronica boierească despre Matei Basarab dintre anii 1629 și 1633, împreună 
cu Izvodul cărții lui Theofan, delimitind astfel perioada domniei lui Matei 
Basarab descrisă de alcătuitorul voievodal al cronicii sale între anii 1633 
și 1653. 
| S-a admis in general că si letopisetul slav al Ţării Românești (ca si 
Letopiseţul cantacuzinesc) s-a format prin adăugire, cum este și firesc pentru 
o scriere care însemnează, cu destulă exactitate, evenimentele petrecute 
între moartea lui Radu cel Mare (1508) și exilul lui Mihnea cel Rău (1591). 

P. P. Panaitescu 84considerä că această cronică a cunoscut două 
etape : de la moartea lui Radu cel Mare (1508) pînă la sfîrșitul domniei lui 
Radu Paisie (1545) si de la această dată pina la exilul lui Mihnea Turcitul 
(1591). Domniile lui Stefan Surdul si Alexandru cel Rău sînt adăugate 
ulterior, pentru a lega cronica slavă de Viata lui Mihai Viteazul. 


În realitate, însă, distingem trei etape ale acestei cronici slave, prima 
fiind o cronică craioveascá despre Radu de la Afumați — pe саге о vom 
numi, în mod conventional, Cronica despre Radu de la Afumaţi — care se 
sfirseste cu începutul celei de a treia domnii a acestui voievod (,,... și au 
venit Radul vodă de la Poartă domn cu steag și au șăzut în scaun în Bucu- 
resti, mesita fevruarie 28''85 (1525). Această cronică a fost preluată și dusă 
mai departe de un redactor care descrie domniile ulterioare ale lui Radu 
de la Afumaţi pînă la Radu Paisie inclusiv. În sfîrșit, cea de a treia eta- 
pă — si cea mai lungă — pare a fi fost scrisă de mai multi cronicari. Am 
avea deci o cronică pînă la 1525, alta între 1525 și 1545 (deci însumînd 
20 de ani) și o a treia între 1545 și 1591 (acoperind 46 de ani). 


Urmărind felul cum sînt datate evenimentele din cronică, diferitele 
ei părți componente se disting cu ușurință. Astfel cronicarul din 1525 cu- 
noaste scurtele domnii de un an si doi ani ale lui Vládut, data urcării pe 
tron a lui Neagoe Basarab (8 februarie 1512) și intervalul exact al domniei 
lui (8 ani si 8 luni), prezentind pentru evenimentele foarte apropiate date 
precise: ,,2 mai" (1521), ,,28 februarie” (1525). Redactorul următor, din 
1545, stie numai că Radu de la Afumaţi a stat în scaun in cea de a 
patra domnie 7 ani, relatînd doar moartea dramatică a voievodului, pe care 
o datează fără mențiunea lunei sau zilei ,,cind era väleatul 7037" (1529). 


83 Ibidem, p. 215. 
84 Ibidem, p. 208—209. 
85 Istoria Ţării Romdnesti..., p. 46. 


https://biblioteca-digitala.ro 


19 „NEGRU-VODA“ 117 


Despre Vlad Vodă Înecatul aflăm că domnește „ani 2 pol” (jumătate), 
Vlad Vintilă de la Slatina „ani 3 pol”, pînă la ,,leatul 7040”. Despre ulti- 
mul voievod, cu a cărui domnie se sfirseste cronica, redactorul știe că a 
domnit „ani 9 pol si luni 2”. 

Cronicarul sau cronicarii următori, ai ultimei etape (1545—1591), 
descriu cu minutie datele și intervalele, enumerind boierii uciși, consemnind 
birurile. 

Deosebirile de viziune intre cele trei parti ale cronicii sint de asemenea 
evidente și ele oglindesc, în primul rind, prefacerile social-politice în socie- 
tatea feudală a secolului al XVI-lea din Tara Românească. Astfel, deși prima 
cronică este inspirată de Craiovești (conflictele dintre această familie și 
Vládut sau dintre banul Pirvul si Vladislav III fiind concludente), totuși 
voievodul este privit cu respect : el ia hotáriri sau acționează împreună cu 
dregătorii săi (ceea ce corespundea tradiției divanelor), dar rămîne persona- 
jul principal, capul necontestat al statului. Boierii nu apar numiți nominal 
decît atunci cînd Radu de la Afumați lipsește din țară (conflictul dintre 
banul Pirvul și Vladislav III). Sîntem într-o epocă în care lupta deschisă 
împotriva turcilor impunea această centralizare, pe care Radu de la Afumați 
o va obține și prin căsătoria sa cu Ruxandra, fiica lui Neagoe. Nu întîmplător 
cronica lui Radu de la Afumați este scrisă la scurt interval după 28 fe- 
bruarie 1525, puțină vreme înainte de căsătoria sa cu descendenta Craioveș- 
tilor (26 ianuarie 1526), care de acum înainte vor rămîne constant alături 
de domn. 


Cronicarul din 1545 privește însă pe voievozi cu o lipsă de deferenta 
evidentă, văzînd în boieri pe cei care dirijau în realitate treburile țării. 
Astfel, boierii de la Țarigrad „aduc domn pe Vlad vodă Înecatul”. Tot ei 
„au grăbit dă au tăiat pă Vintilă vodă” și „au venit la mănăstire, la Arges 
și au luat pă părintele Paisie și i-au schimbat numele dă i-au zis Radul 
vodă...''86 etc. 

În ultima parte a cronicii (1545—1591) voievozii sînt priviţi cu puțină 
simpatie, dar respectul pentru puterea și autoritatea lor este evident : sîntem 
în epoca în care domnii încearcă prin represiuni sîngeroase să prevină ten- 
dintele centrifugale ale marilor feudali. 


Daca Cronica despre Radu de la Afumaţi este violent antiotomană, 
fiind scrisă curînd după războaiele acestui voievod cu turcii, cronica redac- 
tată la 1545 are o atitudine indiferentă fata de ei, ca si cea din 1591, con- 
semnindu-se numai conflictele interne, între voievod și boieri sau preten- 
denti : sîntem în epoca în care aservirea fata de Poartă este deplină. 

Cronica despre Radu de la Afumaţi, din 1525, prima lucrare de acest 
gen cunoscută in Tara Românească, este în spiritul ei prefiguratia celeilalte 
epopei cu care se încheie secolul: Cronica lui Mihai Viteazul. Spiritul anti- 
otoman în care este scrisă prima cronică ne amintește de epitaful contem- 
poran al pietrei de mormint a lui Radu de la Afumați, de memento-ul 


вв Ibidem, р. 47—48. 


https://biblioteca-digitala.ro 


118 PAVEL CHIHAIA 20 


eroilor din pomelnicul Argesului??, de hrisoavele voievodului însuși. Redac- 
torul acestui letopiset a fost probabil un boier — care rămâne a fi identi- 
ficat —, unul dintre acei cărturari ai epocii care înconjurau pe domnst. 

Din fericire ni s-a păstrat dovada că această Cronică despre Radu de 
la Afumati a circulat și că ea fost cunoscută peste hotare. Mitropolitul mol- 
dovean Macarie consemnează în cronica sa din 1552 despre ,,sase pribegi 
numiți sau nenumiti" care au încercat să se urce pe tron după moartea 
lui Neagoe, împreună cu „un turc anume Mahmet’’, pînă cînd a căpătat 
puterea „ип oarecare Radul, care s-a luptat cu turcii, cînd bătînd, cînd 
fiind bătut ; de patru ori a trecut munții către hotarele ungurești, aducînd 
ajutor de acolo, și nu s-a lăsat pînă ce nu i-a alungat cu totul din hota- 
rele acelea''89, 

Este evident că nu din letopisetul de curte al Moldovei și-a luat Maca- 
rie informațiile sale, ci din Cronica despre Radu de la Afumati provenită 
din Tara Românească. 

În general, cronicile slave din secolul al XVI-lea au avut o circulație 
pe care ne-o va revela începutul cronicii lui Radu de la Afumați, pe care 
îl vom regăsi reflectat într-o serie de scrieri și opere de artă. 

În ceea ce privește știrile, mai apropiate de noi, din aceste cronici, 
ele apar mai sporadic. Avem, de pildă, dovada că letopisetul din 1591 a fost 
citit de cel care a compus inscripțiile portretelor ctitoricești din biserica 
fostei mănăstiri Călui %, desigur unul dintre frații Buzești, un bun cunos- 
cător al {nvätäturilor lui Neagoe. Aceasta ne îndeamnă să bánuim că acești 
mari boieri, succesori și moștenitori ai Craioveștilor, nu au fost străini de 
cronica din 1591, unde Pătrașcu este denumit „cel Вип’. Sprijinitor fer- 
vent al lui Pătrașcu, Radu Buzea vel Armaș, tatăl celor trei frați Buzești, 
trebuie să fugă în pribegie în vremea domniei lui Mircea Ciobanul. La înscă- 
unarea lui Alexandru II Mircea, Radu Buzea se întoarce în tara, dar fuge 
iarăși după măcelul boierilor din iulie 1568 și rămîne acolo cu întreaga fa- 
milie ,,piná în zilele lui Mihnea voevod”, cînd se reîntorc definitiv în țară, 
în 158892. Aceste pendulatii ale familiei Buzeștilor corespund diferitelor ati- 
tudini fata de voievozi ai cronicii din 1591, dar, în fond, aceste atitudini 
erau ale majorității boierilor. 

Posibilitatea ca letopisetul slav din 1591 să fi aparținut Buzestilor, 
moștenitori ai latifundiilor Craiovestilor??, familie de care este legată cro- 
nica din 1525, trebuie oricum avută în vedere. 


8 Stefan Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului Mănăstirii Argesului, în Glasul 
Bisericii, XXVI (1967), nr. 7—8, p. 800—831. 

88 Ibidem. 

89 Cronica lui Macarie, la P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-románe din sec. XV — XVI, 
Bucuresti, 1959, p. 93. 

80 Pavel Chihaia, Consideraţii ín legătură cu fatada bisericii lui Neagoe din Curtea 
de Ages, în Studii si cercetări de istoria artei, tomul 16 (1969), nr. 1, p. 76—84. 

91 [storia Ţării Tomdnesti..., p. 49. 

92 Cercetătorul Dan Plesia a avut amabilitatea să ne comunice aceste date în legătură 
cu familia Buzestilor. 

93 Ibidem. 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 „NEGRU-VODA“ 119 


° 


După ce am stabilit cà letopisetul slav din secolul al XVI-lea a fost 
scris inițial în 1525 și apoi continuat pînă la 1545 și respectiv 1591 (cea de 
a treia etapa apartinind, probabil, mai multor redactori) să încercăm să 
precizăm cînd a fost scrisă prima parte a Cronicii lut Matei Basarab (aco- 
perind secolele XIV si XV), cea pe care o reproduc atît Letopisețul can- 
tacuzinesc cit și Cronica Bălenilor. P. P. Panaitescu consideră că această 
parte, de la ,,descálecare" (1290) pînă la moartea lui Radu cel Mare (1508), 
este o improvizație a cronicarului lui Matei Basarab: ,,Compilatorul din 
al XVII-lea veac a fost silit să umple această lipsă prin combinații și infor- 
matii fragmentare, adunate din inscripţiile și tradiția mânăstirilor sau din 
calcule proprii... În schimb, istoria secolului al XVI-lea se prezintă ca o po- 
vestire datorită unor contemporani 4. 


Dar acest raționament se vădește valabil și pentru un eventual 
cronicar din secolul al XVI-lea, care descrie cu exactitate evenimentele 
contemporane și mai putin precis cele dintr-un trecut mai îndepărtat. Logic 
vorbind, Cronica despre Radu de la Afumaţi, așa cum este structurată — de- 
sigur după modelul celor moldovenești — nu putea începe „ex abrupto” 
cu domnia lui Mihnea cel Rău. Dimpotrivă daca considerăm ce știri au preo- 
cupat pe cronicar în legătură cu voievozii pe care îi consemnează între dom- 
niile lui Mihnea cel Rău și Radu de la Afumați (anii de domnie, ctito- 
riile religioase, conflictele interne sau sfîrșitul sîngeros al unor voievozi), 
constatăm o perfectă continuitate între ,improvizatia" care însumează 
secolele XIV — XV și cronica secolului următor. Există însă nu numai o 
unitate de viziune și de structură compozitionala între cele două parti, dar 
și unele asemănări stilistice, precum și lingvistice, care au scăpat, în chip 
surprinzător, cercetătorilor. 

Într-adevăr, între începutul și partea mai dezvoltată a Cronicii despre 
Radu de la Afumati, există cel putin trei pasaje asemănătoare : 


„un voevod ce l-au chemat Radul  „,lanoș crai... cu 30 000 de unguri 
Negru venind...  rádicatu-s-au de toți voinici aleși... s-au pogorit pînă 
acolo cu toată casa lui şi cu mulțime la Rucăr aici in tará''?5. 

de noroade... pogorîndu-se pre apa 

Dimbovitii''95. 


(„Negru Vodă“) „la Arges... au  (Neagoe Basarab) „au făcut o sfinta 
făcut o biserică mare si frumoasă... mănăstire la Curtea de Arges, foarte 
Si au domnit pînă la moarte, îngro- frumoasă și împodobită... 

pîndu-l la biserica lui din Argeș. Şi 

au domnit ani 2467, 


24 P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 201—203. 
95 Istoria Ţării Românesti..., p. 2 

96 Ibidem, p. 45. 

9 Ibidem, p. 2—3. 


https://biblioteca-digitala.ro 


120 PAVEL CHIHAIA 22 


(Mircea cel Batrin) „au domnit ani 29 
și au murit in domnie și s-au îngro- 
pat la mănăstirea lui, la Cozia “%. 
(Radu cel mare)" au domnit ani 15 
și au murit și s-au îngropat in mă- 
năstirea Dealului care este făcută de 
dinsul‘‘99, 


,.tocmitu-s-au Radul vodă tara 
cu bună pace, cá încă nu era de 
turci împresurată' "101, 


„Cînd au fost în ziua  Pastelor, 
fiind toti orásanii la ospáte, iar cei 
tineri la hore, asa fárá de veste, pe 
toti i-au cuprinsu.Deci citi au fost 
oameni mari batrini, pe toti i-au 
intepat de au ocolit cu ei tirgul, iar 
citi au fost tineri cu nevestele lor, cu 
juni, cu fete mari, asa cum au fost 
impodobiti in ziua Pastilor, pe toti 
i-au dus la Poenari, d'au tot lucrat 
la cetate pînă li s-au spart toate 
hainele pa dănșii și au rămas toti 
goli în piei...''104. 


Si au domnit cu bună pace, pina 
au murit. Si l-au îngropat la mă- 
năstirea lui din Argeș. Şi au domnit 
ani 8 si luni 8'1%. 


(Radu de la Afumati) ,,l-au rugat 
sa nu lase tara crestineasca in mina 
păgînilor'"102. 

»..Cu toti boierii s-au sfătuit cum 
vor face să scoata tara crestineasca 
din mâinile páginilor de turrii''193. 


(Mehmet) „au trimis turcii d'au 
prădat pă Buzieni, fără de veste 
și au luat mulți oameni voinici, fete 
și dobitoace și multă pagubă și 
pradă au făcut pe locul acela, însă. 
рге apa Buzăului..." 1%. 


Totodată, constatăm în partea de început (ca și în partea mai dez- 
voltată a Cronicii despre Radu de la Afumati) cuvintele slave ,,ot’’ (din) si 


„văleatul” (anul) 2%. 


În paragraful despre ,,Negru Voievod” din Letopisețul cantacuzinesc 


a fost inserat ,,titulusul" in limba slavă și traducerea lui în românește. 
Este absurd însă să ne închipuim că același redactor — respectiv cel din 
1653 — a ținut să prezinte, dintr-un scrupul de exactitate, titlul voievodal 
atît în traducere cît și în original (așa cum procedează cercetătorii 
moderni), pentru a oferi cititorului posibilitatea de a verifica traducerea. 


38 Ibidem, р. 3. 
9% Ibidem, p. 5, aparat 3— 4. 


100 [bidem, p. 206 
101 Ibidem, p. 3. 
1? Ibidem, p. 45. 
103 bbidem. 

104 Ibidem, p. 4. 
105 Ilidem, р, 43. 
108 Ibidem, p. 204 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 „NEGRU-VODA“ 121 


Că întreaga parte de la început preluată de Cronica lui Matei Basarab 
fusese scrisă in limba slavă o mai dovedește — așa cum vom vedea!” — 
confuzia care s-a făcut între ,,огаѕш” si „cetatea'”' Cîmpulung, favorizată de 
termenul slav ,,gorod’’ omonim ambelor noțiuni. 


În afară de aceste asemănări de structură, stilistice și lingvistice, 
între cele două parti ale Cronicii despre Radu de la Afumaţi, există unele 
legături de fond, care nu au fost evidențiate pînă în prezent. 


1) Numele lui Radu cel Mare se leagă de unul dintre descendenții săi — 
așa cum ега Radu de la Afumați — fiind știut că apelativul ,,cel mare” era 
conferit de către voievozi părinților lor, încă de la mijlocul secolului al XIV- 
lea, după cum aflăm din inscripția de pe piatra de mormint a voievodului 
Nicolae Alexandru. 


2) Într-una din versiunile cele mai apropiate de Cronica lui Matei 
Basarab (manuscrisul N, scris probabil în 1665), găsim menționată în para- 
graful referitor la conflictul dintre Pirvulesti și Mihnea cel Rău paterni- 
tatea lui Vladut „feciorul Vladului vodă Călugărul” 1% și aceea a lui Danciul 
„feciorul lui Tepelus vodá''!9?, Este evident cá un cronicar care ar fi trăit 
mai tîrziu de mijlocul secolului al XVI-lea nu ar fi avut de unde să cunoas- 
că paternitatea acestor voievozi. Dar referintele la ,,Vlad Călugărul” si 
»lepelus" sînt făcute ca si cum cititorul ar fi luat cunoștință de acești 
domni. Numele lor nu este însoțit de nici o explicație, deoarece fuseseră 
consemnați în șirul de voievozi cu care începea cronica originară. Presu- 
punerea noastră este confirmată de alte mențiuni de rudenie, în textul admis 
din secolul al XVI-lea al Cronicii despre Radu de la Afumaţi, cu voievozi care 
fuseseră pomeniti anterior : despre Theodosie, letopisetul precizează „,fecio- 
rullui Băsărab vodă” 110, Radu vodă Călugărul este ,,vár primare cu Básárab 
vodă" "li, Radu de la Afumaţi era ,,ginerele lui Băsărab vodă”, 


3) Știrile care se găsesc în partea de la început a Cronicii despre Radu 
de la Afumati nu puteau fi „păstrate de tradiție” pînă la mijlocul secolului 
al XVII-lea. Reconstruirea cetății de la Poenari de către Vlad Tepes, pe 
care în prezent o putem deduce din izvoare 113, știrile în legătură cu fratele 
lui Vlad Tepes, îngropat de viu de tirgovisteni4, și răzbunarea voievodului 
în ziua de Paști, cînd el într-adevăr vine la domnie!!5, nu puteau fi consem- 
nate dupa ,,una din numeroasele anecdote și legende care au circulat în le- 
gătură cu acest domn, în scris si oral, in tara si in sträinätate!l6” la mijlo- 


107 Vezi p. 149. 


108 Prof. I. I. Georgescu, О copie necunosculă a Letopisetului cantacuzinesc..., 
p. 503. 

108 Jbidem. 

110 Istoria Ţării Romdnesti..., p. 206. 

111 Ibidem. 

12 Ibidem. 

из рІ.Р. B, XVI, III, nr. 89, p. 77. 

14 Jstoria Țării Romdnesti..., p. 205. 


115 Vlad Tepes se urcă in scaun în aprilie — iunie 1456 (D.I.R., Introducere, vol. I, 
p. 485). 
116 P. P, Panaitescu, Inceputurile istoriografiei ..., p. 203. 


https://biblioteca-digitala.ro 


122 PAVEL CHIHAIA 24 


cul secolului al XVII-lea, deoarece despre aceste întîmplări nu existau 
scrieri interne, iar tradiția nu ar fi putut reține două secole evenimentele 
precise la care ne-am referit. Aceste împrejurări puteau fi cunoscute de un 
redactor din 1525, pe care îl despartea numai jumătate de secol de domnia 
lui Vlad Tepes (1456—1462). Aceleași considerații se pot face și în legătură 
cu decapitarea din ,,mijlocul Tîrșorului””, eveniment confirmat de izvoarele 
stráine!!! si de biserica pe care o ridică în acest oras Vlad Tepes 118. 

4) Asa cum vom vedeal®, însăși „,descălecarea” lui „Negru Vodă” din 
Transilvania, cu români, germani și unguri, corespunde momentului politic 
1525 și alianțelor lui Radu de la Afumaţi cu Ioan Zapolya, care îl ajută 
să-și recapete tronul. Să nu uităm că în 1525 franciscanii observanti inițiază 
o serie de construcţii în Tara Românească!12. Legături asemănătoare cu 
Transilvania pentru un front comun antiotoman vom mai constata la sfîr- 
șitul secolului al XVI-lea, în vremea lui Mihai Viteazul, cînd se redactează 
în limba română Cronica lui Mihai Viteazul, o replică peste secole a Cro- 
micii despre Radu de la Afumaţi, care i-a servit poate de model. 

Asa cum vom vedea, ,,Negru Vodă” nu putea apare decît într-un 
moment de strînse legături cu Transilvania și de atitudine fermă împotriva 
turcilor, moment pe care îlilustrează din plin domnia lui Radu de la Afumați. 


° 


După ce am demonstrat cá partea de la început а Letopisetulut canta- 
cuzinesc a aparținut Cronicii despre Radu de la Afumaţi din 1525 să încercăm 
să reconstituim textul originar al acestui început de cronică. Dar pentru 
această redare a versiunii inițiale este nevoie să precizăm și felul cum se 
prezenta începutul cronicii lui Matei Basarab din 1653, comparind Leto- 
pisetul cantacuzinesc cu Cronica Bálenilor. 


Cronica lui Matei Basarab începea cu „,descălecarea” lui „Radu Negru 
Vodă” însoțit de „rumâni, papistași, sasi”, se dădea titulusul voievodal si 
nu se pomenea de episodul cu Basarabii, adăogat — după cum am văzut — 
în 1665. 

Despre ,,Mihai Vodă” atît Letopisețul cantacuzinesc cît și Cronica 
Bălenilor consemnează că „au domnit ani 19”. 


În privința lui ,, Dan vodă care au domnit ani 23”, Cronica lui Matei 
Basarab mai arăta că „au fost frate cu Mircea vodă bătrînul” și că „l-au 
ucis Şişman vodă, domnul sirbilor". Letopisetul cantacuzinesc adaugă cá 
anul morții lui Dan a fost 6864 (1356), probabil calculind suma celor trei 
domnii de la data ,,descálecárii" (1290 4-24 4-19 +23 =1356). În realitate, 


117 Tan Dlugosz, Dziejow Polskich, tom V, vol. 6, Cracovia, 1870, p. 39. Vezi si Fr. Pall, 
Interventia lui Iancu de Hunedoara în Tara Românească si Moldova în 1447— 1448, în Studii, 
XVI (1963), nr. 5, p. 1057. 

118 N. Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale din Tara Românească, Craiova, 
1966, p. 755. 

пә Vezi р. 157—158. 

120 Pavel Chihaia, Monuments romans et gothiques du XIII*au XVI siècle en Valachie, 
în Revue roumaine d'histoire de l'art, tome 5 (1968), p. 49. 


https://biblioteca-digitala.ro 


25 „NEGRU-VODA“ 123 


știrea morții lui Dan consemnată de letopisetul sirbesc!?! — pe care îl 
citează redactorul din 1665 — arată că Dan murise cu 30 de ani mai tîrziu, 
în 1386. Cronica lui Matei Basarab nu preciza anul morții lui Dan: o altă 
știre privitoare la luptele lui Mircea cel Bătrîn (în realitate în legătură cu 
luptele lui Ioan de Hunedoara), pe care o preia din același letopiset sirbesc 122 
cronicarul din 1653, nu are nici ea dată. 

Despre „Alexandru vodă”, Cronica Bălenilor, citind Cronica lui Matei 
Basarab, arată că „a fost de felul lui cimpulungean'' și că a domnit 27 de ani. 

În paragraful mai dezvoltat în legătură cu Mircea cel Bătrîn, Cronica 
lui Matei Basarab insera anii de domnie (29), războiul de la apa Ialomiţei 
cu turcii (în realitate, în cronica sîrbă, acest război aparținea lui Ioan de 
Hunedoara). Trimiterea cronicarului Bălenilor în legătură cu războiul de 
ре apa Ialomiței: „zice istoricul Ghiorghe Franti’ nu este corectă, știrile 
fiind preluate din Cronica lui Matei Basarab ; în manuscrisul grec nu se 
putea confunda războiul de pe Ialomița al lui ,,Mezid bei de Nicopole” cu 
Ioan de Hunedoara, cu războiul împăratului Baiazid împotriva lui Mircea 
cel Bărîn. Cronicarul Bălenilor utilizează atît termenul ,,beiul Baiazid” cit 
si cel de „împăratul Baiazid”, primul fiind împrumutat de la Cronica lui 
Matei Basarab, iar cel de al doilea de la Sphrantzes. 

Datarea mănăstirilor Cozia și Cotmeana la anul 6891 (1386) pare a 
fi un adaos al cronicarului cantacuzin (ambele așezări nu puteau fi înălțate 
în același an), Cronica Bălenilor mentionind numai că Mircea cel Bătrîn 
„în domnia lui doao mănăstiri au făcut : întîi Cotmeana, după aceea Cozia 
mai mare, mai tare, mai frumoasa...’’. 

Paragraful referitor la Vlad Țepeș este identic în ambele versiuni. 
Grupa de manuscrise G а Letopisețului cantacuzinesc reproduce însă știrea 
— probabil adevărată — că vina boierilor tirgovisteni fusese că „i-au îngropat 
pă un frate al lui dă viu. Şi pentru ca s-afle adevărul, căutînd pe frate-său 
în groapă, l-au găsit cu fata în jos” 123. 

Știrile despre Vladislav sînt aceleași în ambele cronici, cu adaosul 
anului suirii sale pe tron (6935 — 1427) la Letopisețul cantacuzinesc, obținut prin 
calculul anilor de domnie ai voievozilor, adăugat la anul ,,descalecarii”’ 
(1290). Cronica Bälenilor efectuează pentru fiecare voievod acest calcul, 
care nu a existat desigur în Cronica lui Matei Basarab. 

„Radu vodă cel Frumos”, ,,Laiotá Basarab cel Bátrin" și ,, Tepelus” 
se succedau cu aceleași înfăptuiri în ambele cronici. Știrile în legătură cu 
ultimii doi voievozi sînt preluate dintr-un letopiset moldovenesc, al lui 
Eustratie Logofătul sau — mai putin probabil — al celui care îl reproduce, 
Grigore Ureche. Într-adevăr, numai la Grigore Ureche găsim știrile despre 


Laiotă și Tepelus consemnate in Cronica lui Matei Basarab. O comparație 
a textelor este concludentá : 


11 Vezi Р. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., р. 202. 
122 Jbidem. 
123 Istoria Țării Româneşti ..., p. 205. Vezi mai sus р. 121. 


https://biblioteca-digitala.ro 


124 


Gr. Ureche 


(Laiotă Basarab venise) „întru aju- 
torul împăratului turcesc, pe care 
toți domnii din jur îl cuvinta de 
rău, zicînd că n-au fost într-ajutor 
crucii și creștinătății, ce paginilor 
și duşmanilor”, 


,..Fu război in Tara Muntenească, 
de s-au bătut Tápálusi vodă cu 
Ştefan voievod cu mila lui Dumne- 
zeu... fură biruiti muntenii și mul- 
time de inși fără număr au pierit 
și toate steagurile lor au luat... Si 
pe Tepálus încă l-au prins viu și 
i-au tăiat capul... Iara Stefan vodă 
au pus muntenilor domn pe Vladul 


vodă Călugărul, cari mai apoi au 
făcut vicleșug asupra lui Ștefan 
voda...’’126, 


PAVEL CHIHAIA 26 


Letopisetul cantacuzinesc 


„Laiotă Basarab vodă cel Bătrîn 
care au închinat tara turcilor''!?s, 


„După el au domnit Tepelus (Tie- 
palus-G,) vodă; și au avut (mare-G, 
N) război la Rimnicul Sărat (Să- 
rat-om. AK) cu batrinul Stefan 
Voda din Tara Moldovei. Atunce 
in oaste au pierit si Tepelus voda 
și au fost izbinda lui Ștefan vodă 
(și au biruit Ştefan Vodă și au pie- 
rit Tepelus Vodă-N) Io Stefan Voe- 
vod bátrinul au șăzut aici in tara 
domn si au domnit ani 16717. 

(„Și s-au pus Stefan Vodă domn 


aici in Tara Românească și au dom- 
nit ani 16’’-N). 


Remarcám cá expresiile „au biruit Stefan voievod” si „au pierit Te- 
peluş” sînt redate aidoma. Presupunerea că aceste știri despre războiul de 
la Rimnic s-au datorat pisaniei bisericii lui Stefan cel Mare din acest oraș 128 
nu poate fi luată în considerație, deoarece Tepelus nu a murit la Rimnic, 
ci la Glogova, ucis de boierii mehedinteni și o pisanie contemporană nu 
putea să consemneze un neadevăr. Găsim însă informația falsă a mortiilui 
Tepelus la Rimnic în Cronica moldo-germană 1? si in Gr. Ureche, care a 
preluat-o din Eustratie Logofatul. Acesta din urma a transcris-o dintr-o 
versiune а cronicii de curte pe care a utilizat-o și redactorul Cronicii moldo- 
germane din 1502. Deoarece în Cronica moldo-germană există calificativul 
, mare” în legătură cu războiul de la Rimnic, pe care îl găsim și in cronica 
Cantacuzinilor (grupele de manuscrise G, și N), dar nu în Gr. Ureche, 
sîntem îndemnați să credem că redactorul lui Matei Basarab a preluat 
aceste știri din Eustratie Logofătul. 


124 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei (ed. P. P. Panaitescu), Bucuresti, 1958) 
p. 104. 


125 Istoria Ţării Románegti..., p. 4. 
126 Grigore Ureche, Letopisetul..., p. 105. 
127 Istoria Țării Româneşti ..., p. 4—5. 


18 р P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., р. 203. Vezi si Pr. Horia Constan- 
tinescu, O ctitorie a lui Stefan cel Mare ín Tara Românească, în Glasul Bisericii, XXIV (1965), 
nr. 7—8, passim. 


129 Cronica moldo-germană, la P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-romane..., p. 34. 


https://biblioteca-digitala.ro 


27 »NEGRU-VODA“ 125 


Dupa domnia lui Tepelus, continuată cu cea a lui Stefan cel Mare 
„aici în țară” , despre care precizeaza ca a durat 16 ani, Letopisetul cantacu- 
zinesc inserează domnia lui Radu cel Mare, sărind peste cea a lui Vlad Călu- 
Багш, cu excepția grupelor de manuscrise A К 1%, care adaugă domnia 
acestui voievod după Cronica Bălenilor (din care mai reproduce preci- 
zarea, la începutul cronicii, că „rumânii” erau ,,din Roma’’) 131, citind si 
„Jetopisețul slovenesc" unde apare, într-adevăr, consemnată moartea și, 
prin urmare, și domnia lui Vlad Călugărul 1%2. Desigur, tot din același leto- 
piset, unde era pomenită moartea lui Vlad Călugărul in 7004 (1496), își 
culege informația și cronicarul Bălenilor, care îl inserează pe Vlad Călugărul 
între domniile lui Stefan cel Mare și Radu cel Mare. 

Despre Radu cel Mare, ultimul voievod din șirul de domni asupra 
cărora Cronica lui Matei Basarab nu se oprește in mod deosebit, aflăm cá 
„a făcut mănăstirea din Deal, de lîngă Tîrgovişte, foarte frumoasă, tot de 
piatră cioplitá...", cá a domnit 15 ani si că „s-au îngropat în mănăstirea 
Dealului care este făcută de dinsul''. 

Modificările pe care cronicarul lui Matei Basarab le-a adus unei cro- 
nici (care se dovedește și prin aceasta anterioară mijlocului secolului al 
XVII-lea) sint evidente. El a modificat numele lui ,,Negru Vodă”. Tot el 
a inserat știrile din letopisetul sîrbesc privitoare la Dan și la Mircea cel 
Bătrîn, deși data morții primului nu convine cronologiei voievozilor, iar 
războaiele pe care le atribuie celui de al doilea aparțin, în realitate, lui 
Ioan de Hunedoara. Mentiunea mănăstirii Cotmeana ca ctitorie a lui Mircea 
cel Batrin este de asemenea un adaos al cronicarului lui Matei Basarab, 
textul anterior originar existind numai mănăstirea Cozia, asa cum o dove- 
dește propoziția „s-au îngropat la mănăstirea lui, la Cozia”, din care de- 
ducem că de o singură mănăstire fusese vorba anterior. În sfirsit, mentiunile 
din Eustratie Logofatul (care nu puteau fi anterioare anului 1633) sint 
preluate cu aceeași neglijență : se consideră cá Stefan cel Mare ‚5-а pus 
domn” în Tara Românească, deși versiunea modelului era „a pus mun- 
tenilor domn” 

Dar cronicarul din 1653 nu intercalează numai știrile de mai sus; 
el conferă anii fanteziști de domnie ai lui Tepelus din cronica pe care o 
are de model lui Stefan cel Mare, lăsînd pe voievodul muntean fără speci- 
ficarea intervalului în care fusese pe tron, ceea ce este în afara schemei 
acestei cronici. În lucrarea anterioară, cei 16 ani erau atribuiti lui Tepelus 
al cărui nume se afla lingă anii de domnie, fără interpolatia din 1653. 
Tot acest cronicar din 1653 suprimă domnia lui Vlad Călugărul, vom ve- 
dea pentru ce motiv. 


Trebuie să avem în vedere și modificările cronicarului din 1665, cel 
care introduce interpolatia cu „Basarabii din dreapta Oltului”, care supri- 
mă mențiunea despre Alexandru că ,,a fost de felul lui cimpulungean", 
care dateazá moartea lui Dan si ináltarea mánástirilor Cozia $1 Cotmeana. 


130 Istoria Țării Romdnesti..., p. 5, aparat 2. 
131 Ibidem, p. l, aparat 3. 
132 P, P, Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 203. 


https://biblioteca-digitala.ro 


126 PAVEL CHIHAIA 28 


Dar intervenția cronicarului lui Matei Basarab asupra domniilor lui 
Dan, Mircea cel Batrin, Laiotă Tepelus si Vlad Călugărul a fost însoțită 
de asemenea de o modificare a pasajului în legătură cu ,,Negru Vodă” 
din cronica anterioară. 

Comparatia paragrafului despre ,,Radu Negru Vodă”, pe care am 
reușit să-l reconstituim al Cronicii lui Mate: Basarab cu o informatie 
anterioară mijlocului secolului al XVII-lea ne permite să deducem că, în 
afară de modificarea numelui de ,,Negru’’ în ,, Radu Negru” si o ciuntire 
a începutului cronicii, pe care o observă și o mărturisește cronicarul Băle- 
nilor (de care ne vom ocupa mai tîrziu, cînd vom încerca să reconstituim 
acest început ce explică, așa cum ne-am și aștepta, numele de ,,Negru 
Vodă”), redactorul din 1653 a operat si o modificare a datei ,,descäle- 
cárii" 

Într-adevăr cronicarul raguzan Giacomo Luccari!33 menționează în 
lucrarea sa că întemeierea Țării Românești a avut loc în anul 1310. În 
aceeași scriere găsim și ,descálecarea" Moldovei intimplata după Luccari 
în 1358 (un an diferență fata de versiunea cronicilor moldovenești (1359) 
obținut din scăderea a 5509 ani din anul bizantin 6867, în loc de 5508, 
ceea ce nu este tocmai o greșeală și ne dovedește nouă că cronica mol- 
dovenească utilizată de informatorii lui Luccari era scrisă în limba slavonă). 
Dar anul „,descălecării”' dat de Cronica lui Matei Basarab ега 6798 (1290). 
Care dintre aceste date aparțineau cronicii originare? 

Asa cum arată P. P. Panaitescu 1%, cronicarul lui Matei Basarab a 
luat ca puncte limite ale șirului de voievozi din secolele XIV și XV anul 
,descálecárii" 1290 și moartea lui Radu cel Mare (1508), al cărui mormint 
cronicarul îl cunoștea. Anii de domnie inserati între aceste două limite 
acopereau exact cei 218 ani care despart anul 1290 de 1508. În cronologia 
Cronicii Bălenilor, care este identică cu сеа a Letopisetului cantacuzinesc 
pînă la domnia lui Tepelus inclusiv, cei trei ani de domnie ai lui Vlad Călu- 
gărul deplasează la 1511 moartea lui Radu cel Mare, ceea ce vádeste — o 
dată mai mult — că Cronica lui Matei Basarab nu a avut inserată domnia 
lui Vlad Călugărul, desi — asa cum am arătat — despre Vládut se preciza 
că este „feciorul lui Vlad Voievod Călugărul” 

Această suprimare a anilor lui Vlad Călugărul ne permite să dedu- 
cem că noua cronologie a domnilor era alta decît cea din cronica anterioară. 
Această nouă cronologie a determinat desigur și modificarea anului ,,desca- 
lecärii"” 

P.P. Panaitescu 135 arată cá în hrisovul său din 12 aprilie 1636 Matei 
Basarab, reînnoind privilegiile cimpulungenilor, menționează și documentul 
voievodului Mihail, eludîndu-i cifrele zecilor și unităților, ca și antecesorii 
săi Radu Mihnea (hrisovul din 7 mai 1615) și Leon Vodă (din 26 august 
1630). Astfel documentul din 1418/1420 (6926—6928) apărea emis în 6900 
(1392). 


133 Vezi nota 6. 
134 P. P. Panaitescu, Începuturile АТТА » р. 202. 
135 Ibidem, p. 200. 


https://biblioteca-digitala.ro 


29 „NEGRU-VODA“ 127 


Matei Basarab adaugă știrea inexacta a unui hrisov anterior al ,,rapo- 
satului Radul Negrul voievod”, pe care îl datează 6800 (1292), scázind un 
secol de la data pe care hrisoavele din 1615 și 1630 o atribuiau lui Mihail 
(6900). 

Data de 6800 (1292) este luată ca punct de reper de Matei Basarab 
însuși, atunci cînd într-o poruncă dată mănăstirii Tismana la 22 aprilie 
1647 sustine cá ar fi văzut „cartea răposatului Negru Voievod, cînd au fost 
cursul anilor 6802" 136 (1293—1294). De asemenea ea constituie punctul 
de plecare al cronicarului din 1653 — aflat prin urmare în preajma curții —, 
care scăzînd doi ani (interval pe care l-a considerat necesar între emiterea 
hrisovului din 6800 (1292) și „,descălecarea” anterioară) din 1292, ajunge 
la data 1290, cea pe care o consemnează în fruntea letopisetului său 1%. 
Prin urmare cronicarul a modificat nu numai numele lui ,,Negru Vodá" 
din letopisetul pe care l-a preluat, ci si data ,,descálecárii", conformindu-se 
hrisovului din 12 aprilie 1636. 


Dacă considerăm anul 1310, cel consemnat de Luccari 138, ca cel al 
începutului cronicii anterioare, vom înțelege modificările pe care cronicarul 
lui Matei Basarab le-a operat pentru a-i substitui anul 1290. 


Într-adevăr, între 1310 și 1508 erau 198 de ani de împărțit la diverși 
voievozi care alcătuiau cronologia letopisetului originar, în vreme ce cro- 
nicarul lui Matei Basarab avea la dispoziție 218 ani (cu 20 mai mulți) pentru 
intervalul 1290— 1508. Acest cronicar nu a încercat să schimbe anii de dom- 
nie ai voievozilor, ci a respectat datele primite, suprimînd însă domnia 
unui voievod si adáugind un altul. El face să dispară domnia de trei ani a 
lui Vlad Călugărul, pe care o consemnau cronicile sirbesti și pe care cro- 
nicarul Bălenilor a regăsit-o, scăzînd din 1496 (anul consemnat de aceste 
cronici) anul 1493, cel al sfirsitului fantezistei domnii a lui Stefan.cel Mare 
în Tara Românească, pe care îl putea obține adunînd domniile de la ,,des- 
cálecare" pînă în acest moment. Motivul acestei suprimári nu ne este cunos- 
cut. Nu este însă exclus ca redactorul din 1653 să fi văzut în numele lui Vlad 
succedind lui Tepelus greșeala unui redactor care a repetat numele lui Vlad 
Tepes (unele grupe de manuscrise utilizează în paragraful referitor la Vlad 
Tepes atit această poreclă, cit si pe cea de Tepelus) si pentru a-l corecta a 
scos din cronologie această domnie. 

Oricum, după suprimarea celor trei ani ai domniei lui Vlad Călugărul, 
cronicarul avea de acoperit 23 de ani pentru a cobori ,,descálecarea"' de la 
anul 1310 la 1290. 

Or acești 23 de ani de domnie el îi conferă voievodului Dan, care — 
prin urmare — nu a existat în cronica precedentă, dar pe care cronicarul a 
socotit că trebuie să îl insereze între Mihail și Alexandru. Așadar Cronica 
lui Matei Basarab avea un voievod în plus față de modelul său, pe Dan, 
și unul în minus, pe Vlad Călugărul. 


136 La N. Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale ..., p. 374, nota 180. 
137 P, P. Panaitescu, Începuturile irtoriografiei..., р. 200. 
138 Vezi nota 6. 


https://biblioteca-digitala.ro 


128 PAVEL CHIHAIA 30 


Се a determinat inserarea lui Dan printre cei mai vechi domni ai Ţării 
Românești ? Care este semnificația absenței lui în vechea cronică și a prezenţei 
în cea nouă de la mijlocul secolului al XVII-lea? 

Explicaţia nu poate fi decît că vechea cronică craiovească despre Radul 
de la Afumați, care vădește un caracter laic, fiind o cronică boierească, nu a 
avut în vedere tradiția mănăstirii Tismana, ci știrile din Cîmpulung. 

Cu vremea însă — după 1525 — se conturează o tradiție monastică, 
polarizată în jurul Tismanei, considerată „cea mai veche așezare mănăsti- 
rcascá din Tara Românească” 13%, tradiție care își dispută întîietatea cu 
ceaa cronicii din 1525. 

Asa cum vom vedea 140%, in evoluția concepției despre ,,descälecare” 
și despre ,,primul întemeietor”, după mijlocul secolului al XVI-lea, tradiția 
Tismanci ascende asupra celei a Cîmpulungului, și „Negru Vodă” capătă 
identitatea lui Radu I. Este firesc ca la mijlocul secolului al XVII-lea, 
cronicarul lui Matei Basarab, care modifică numele lui ,,Negru Vodă” in 
„Radu Negru Vodă”, consfintind astfel victoria întemeietorului Tismanei, 
să consemneze printre primii voievozi si pe fratele sáu Dan I, despre саге 
se știa in mod precis că a domnit după Radu I. La 22 aprilie 1647 Matei 
Basarab arată cá a văzut „cartea lui Dan voievodul, fiul lui Radu voievod" 11. 
Constantin Şerban declară, de asemenea, într-un hrisov din 13 aprilie 1656 
că văzuse un hrisov de la Dan voievod „fiul lui Radu Negru” 142 de la leatul 
6894 (1385). Deosebirea între formularea numelui lui Radu I la Matei 
Basarab și Constantin Serban provine din faptul că în 1653 apăruse Cronica 
lui Matei Basarab, unde Radu I devenea in mod oficial „Radu Negru”. 

Dar Dan (I) nu este inserat numai în cronică, ci cîtăva vreme înainte 
de 1653 el este zugrăvit și în tabloul votiv al bisericii mănăstirii din Cîmpu- 
lung — asa cum vom vedea #43 — alături de tatăl său ‚Кади Negru”. Tra- 
ditia Tismanei apare așadar la lumina, triumfătoare, în timpul domniei 
lui Matei Basarab, care vădește importante preocupări pentru trecutul 
Ţării Românești. 


„NEGRU VODĂ” ÎN DIFERITELE SCRIERI SI REPREZENTĂRI 
DIN SECOLELE XVI SI XVII 


Nu numai critica internă a Letopisetului cantacuzinesc ne vádeste cá 
partea de la început, cuprinsă între „,descălecare” și moartea lui Radu cel 
Mare (1508), a fost redactată în 1525, o dată cu restul letopisetului despre 
Radu de la Afumați, ci si o serie de știri sau reprezentări anterioare Cronicii 
lui Matei Basarab din 1653, care reflectă elemente din chiar începutul acestei 
cronici, unde este vorba de ,,Negru Vodă” si înfăptuirile sale. Trebuie să 


139 р Г.Р. B, XVI, V, nr. 468, p. 452. 
M) Vezi p. 158. 

141 Vezi nota 136. 

142 Ibidem. 

143 Vezi p. 132. 


https://biblioteca-digitala.ro 


31 „NEGRU-VODĂ“ 129 


subliniem de la început că toate referintele care ni s-au păstrat în legătură cu 
începutul cronicii din 1525 — am văzut că știri despre domnia lui Radu 
de la Afumați apar în cronica lui Macarie din 1552 — corespund cu 
exactitate elementelor din începutul cronicii lui Matei Basarab fără adao- 
suri care să amplifice aceste elemente și să vádeascá ,,traditia" unui ,,des- 
cálecat" ceea ce vádeste că a existat un izvor scris al lui, cronica din 
1525. Parcurgind aceste reflexe fragmentare ale paragrafului despre ,,Negru 
Vodă” din Cronica despre Radu de la Afumaţi putem reconstitui însuși 
conturul ,,descalecatorului’’ care adunat din crimpeie se recompune în 
fata ochilor nostri. 


° 


Într-o lucrare recentă!44 s-a arătat că portretele din pronaosul supra- 
lărgit al bisericii lui Neagoe din Curtea de Argeș au fost zugrăvite în trei 
faze, prima apartinind lui Radu de la Afumați, cînd au fost reprezentați 
Neagoe cu Despina, cneazul Lazăr și cnejina Milita, Nicolae-Alexandru și 
Mircea cel Batrin, Vlad Tepes, Radu cel Mare, precum și ctitorul picturii 
însuși, Radu de la Afumați cu soția sa Ruxandra; cea de a doua fază 
a aparținut domnitei Ruxandra și mitropolitului Anania cărora le dato- 
răm reprezentarea lui Petru (Radu Paisie) cel de al doilea soț al Ru- 
xandrei si a fiului său Marcu, a lui ,,Negru Vodă” și doamnei sale Ana, 
a lui Theodosie, Vlad Înecatul și Vlad Vintilă de la Slatina precum și a 
lui Vladislav III. În sfîrșit, în cea de a treia fază, Alexandru II Mircea 
alătură portretului său pe cel al tatălui său Mircea Pretendentul. 

Cea de a doua fază, zugrăvită puțină vreme după moartea lui Radu 
Paisie (1545), al cărui portret călugăresc se putea vedea și în paraclisul Sf. 
Petru și Pavel, alături de cel al fratelui său și primului ctitor al acestui 
locaș, Radu de la Afumați, a însumat cîteva portrete ale familiei lui Neagoe 
Basarab (Radu Paisie cu fiul său Marcu, Theodosie), care se aflau în încă- 
perea mormintelor acestei familii, precum și chipurile unor domni (Vlad 
Înecatul, Vlad Vintilă de la Slatina, Vladislav III), în afară de gropniță, 
în colțul sud-vestic al pronaosului supralărgit. 

Dacă semnificația reprezentării cneazului Lazăr si cnejinei Milita 
(strămoșii Despinei, soția lui Neagoe Basarab) se leagă de prestigiul ecumenic 
al acestor strămoși, ctitori de biserici in tara lor, dar, în primul rind, susti- 
nători ai lumii ortodoxe, reprezentările tabloului infatisind pe Radu Negru 
şi pe „doamna Ana" ca pandant al tabloului cu Radu Paisie și fiul sáu 
Marcu, precum și cele ale voievozilor (Nicolae) Alexandru, Mircea (cel Bă- 
trîn), Vlad Tepes și Radu (cel Mare), nu au fost pe deplin lamurite. 

Desigur că inscripția inițială a chipului de pe pilastrul estic al încă- 
perii sudice cu morminte а lui Neagoe s-a referit la „Negru Vodă” si ca 
portretul a fost transpus din biserica Sf. Nicolae Domnesc, după ce inscripția 
voievodului Vladislav I și cea a doamnei sale fuseseră degradate. Stergin- 


144 Pavel Chihaia, Semnificația portretelor din biserica mănăstirii Arges, în Glasul Bise- 
vicii, XXVI (1967), nr. 7—8, p. 788—799, passim. 


https://biblioteca-digitala.ro 


130 PAVEL CHIHAIA 32 


du-se numele celor reprezentați, dar nu titlurile lor, se vadeste că acela care 
a operat schimbarea a văzut în cele două personaje zugrăvite pe vechii 
ctitori ai bisericii. Așadar cel care a scris în dreptul chipului lui Vladislav 
I „Negru Vodă”, cîtăva vreme înainte de zugrăvirea lui Radu Paisie in 
biserica lui Neagoe (deci foarte probabil înainte de 1545, anul exilului 
fostului egumen și voievod), a știut că ,,Negru Vodă” trece drept ctitorul 
vechii biserici lîngă care și-a înălțat „curte domnească și case domnești”, 
prin urmare citise Cronica despre Radu de la Afumaţi, apărută de două 
decenii. 

Este interesant faptul că precursorului lui Neagoe, marelui ctitor al 
ortodoxiei, cneazului Lazăr, i se hotărăște ca pandant ,,Negru Vodă” inte- 
meietorul Ţării Românești. Spiritului de ecumenicitate ortodoxă, stimulat 
de înrudirile cu casa sîrbească, i se adăugau preocupările pentru trecutul 
Таги Românești, favorizate chiar de Cronica despre Radu de la Afumaţi. 

Constatăm astfel că această primă cronică a Ţării Românești cores- 
punde unor preocupări reale în privința începuturilor acestei țări și marchează 
trecerea de la o cultură aproape în exclusivitate religioasă, de coloratura bi- 
zantină (apartinind adesea redactorilor bulgari sau sirbi) la o cultură laică, 
legată de realitățile Таги Românești, polarizînd interesul pentru trăsăturile 
ei, care încep a fi definite ca atare. 

Dar tot această cronică a inspirat insiruirea de portrete ale lui Ale- 
xandru (Nicolae), Mircea (cel Batrin), Vlad Tepes și Radu cel Mare pe 
peretele vestic al pronaosului lărgit. Dovada acestor legături dintre cronică 
și portretele vechilor voievozi din Argeș o vom afla studiind portretele 
ctitoricești care s-au succedat în cele trei biserici ale mănăstirii din Cîm- 
pulung. 
| În actuala biserică Domnească din Cimpulung-Muscel construită 
în anii 1828—1832 apar zugrăvite de Antim Ghermano, în 1834, urmă- 
toarele portrete : pe peretele vestic „Radu Negru Vodă” și Nicolae Alexan- 
dru, tinind modelul bisericii, precum și Matei Basarab și doamna Elina, 
avînd în mijloc de asemenea un chivot ; pe fata vestică a pilastrului nordic 
Pană Costescu, ctitorul refacerii din 1828 — 1832 ; iar pe fata vestică a pilas- 
trului sudic Melchisedec, primul egumen al bisericii înălțate de către Matei 
Basarab ^45. Deși modelele bisericilor ținute în mînă de cele două perechi 
sînt convenționale (ele reproducînd chivotul de argint al bisericii și nu cele 
două locașuri religioase care s-au succedat), totuși o serie de indicii ne permit 
să deducem că ele sînt copii (cu excepția chipului lui Pană Costescu) după 
imaginile din biserica lui Matei Basarab. 

Într-adevăr, știm că după incendiul de mari proporții care a cuprins 
biserica în 1647, ceea ce a necesitat noi lucrări ample, importanta refacere a 
fost suportată bănește de egumenul Melchisedec, căruia însuși Matei Ba- 
sarab i-a impus această participare M6, Este firesc, așadar, ca portretele 


M5 Preot Ioan Rautescu, Cimpulung-Muscel. Monografie istorică, Cîmpulung, 1943, 
passim. 

146 Relatarea lui Petru D. Bakšić, din 1648, la G. Călinescu, Altre notizie sui missionari 
cattolici nei Paesi Romeni, in Diplomatarium Italicum, II, Roma, 1930, p. 373. 


https://biblioteca-digitala.ro 


33 »NEGRU-VODA“ 131 


votive, zugrävite dupa reconstruirea partialä a bisericii, sa fi avut printre 
ele si pe cel al egumenului Melchisedec. 

Chipurile lui „Radu Negru Voievod” sia lui „Nicolae Alexandru” 
au fost copiate în 1790—1792 și transpuse în bisericuța de piatră de la 
Stoenesti-Muscel de către Giorgio Venier 47, Ulterior, la 1859, aceste 
imagini au fost acoperite, dar mai înainte s-au făcut după ele copii pe pînză, 
încît, comparîndu-le cu ceea ce s-a găsit la restaurarea din 1912 sub actualul 
strat de frescă, le-am putut reconstitui. „Radu Negru Vodă” apare în costum 
de secolul al XIV-lea, dar cu coroană înaltă și ornamente pe tivul surcotei, 
foarte asemănător cu portretul din pronaosul supralărgit al bisericii lui 
Neagoe, iar Nicolae Alexandru cu un mare caftan îmblănit cu guler și apli- 
catii de hermină la minecute, foarte apropiat de portretul lui Alexandru II 
Mircea din același pronaos al bisericii argeșene. 

Care a fost motivul pentru care zugravii lui Matei Basarab au copiat 
pentru biserica din Cîmpulung portretul lui Alexandru II Mircea, lîngă 
care au pus inscripția ,,Nicolae Alexandru” ? Desigur, la mijloc a fost o 
confuzie. Cel care le-a indicat să transpună portretul lui „Alexandru” din 
biserica lui Neagoe știa că aici se afla copiat chipul din vechea biserică din 
Cîmpulung a lui ,,Alexandru” (Nicolae), dar zugravii au luat chipul celuilalt 
„Alexandru (П Mircea), cu care începea șirul de portrete, drept al celui 
mai vechi ,,Alexandru’”’ și l-au reprodus in locasul din Cîmpulung. 

Avem prin urmare o dovadă că chipul lui ,, Alexandru" (Nicolae) în 
costum de secol XIV, din biserica lui Neagoe, semăna cu cel din vechea 
biserică din Cîmpulung, dărîmată de cutremur în 1628, unde, prin urmare, 
se mai vedea portretul acestuia 148. Dar voievodul ,,Alexandru" (Nicolae) 
era reprezentat tinind chivotul bisericii împreună cu cel mai mare fiu al 
său, tot astfel cum la Cozia, Mircea cel Bătrîn—căsătorit cu o doamnă catolică, 
de origine ungară — ținea modelul bisericii împreună cu fiul său Mihail. 
O altă dovadă că vechiul ctitor nu era însoţit de soția ci de fiul său, sînt 
legendele în legătură cu „doamna catolică a lui Negru Vodă”, despre care 
glăsuiesc documentele cimpulungene. Fiul mai mare allui Nicolae Alexandru 
trebuia să fie Vladislav І, cel саге se va zugrávi mai tîrziu in naosulbisericii Sf. 
Nicolae Domnesc, reprezentînd și pe tatăl său — al cărui chip zugrăvit 
îl vor lua din Cîmpulung — în pronaos. Că Vladislav apărea în tabloul votiv 
din biserica cimpulungeaná ne-o confirmă Luccari 14%, care scrie, după 
informatorii săi, că fiullui ,, Negru Vodă” este Vlaicu, întemeietorul cetății 
Giurgiului și al unei alte cetăți către Risnov (probabil Branul, după cum 
vom vedea), oricum nu departe de Cîmpulung, de tradiția Cimpulungului. 
Acest Vlaicu nu avea cum apare altfel „fiu al lui Negru Vodă”, deoarece 
actul Voditei al lui Vladislav I din 137415 nu este datat. 


147 Pavel Chihaia, Cetatea si schitul lui ,,Negru Voda’’ de la Cetáteni-Muscel, în Glasul 
Bisericii, XXVIII (1969). nr. 1—2, p. 119. 

148 În hrisovul din 10 aprilie 1647 (Arh. st. Buc., ms. 204, f. 76—80) Matei Basarab 
arată că biserica avea „pre dinlăuntru... zugrăvire foarte frumoasă”. 

149 Vezi nota 6. 


169 Documenta Romaniae Historica (o vom menţiona in continuare D.R.H .), B, I, nr. 6, 
p. 17—19. 


https://biblioteca-digitala.ro 


132 PAVEL CHIHAIA 34 


Zugravii lui Matei Basarab au pictat un chip de copil linga ,,Negru 
Vodă” (desigur după indicațiile preoților, care văzuseră tabloul votiv din 
biserica anterioară), pe care l-au numit, după actele Tismanei, ,,Dan vodă, 
fiul lui Radu Negru Vodă”, voievod pe care îl va insera în șirul domnilor 
în aceeași epocă, după cumam văzut, și Cronica lui Matei Basarab. 

Mitropolitul Neofit arată în 1747 că lîngă chipul lui ,,Radu Negrul 
Voevod” se afla cel al lui Dan „fiul lui Negrul voievod” 151, iar banul Mihail 
Cantacuzino scrie în 1774 că acest Dan „e numit fiu al lui Radu Voda 
Negru, numai că in letopiset este pus greșit la anul 1333, de unde se vede că 
fiul lui Radu Vodă nu poate să fie în acest an, adică o sută optsprezece ani 
după tatăl său” 152, 

Noi știm în prezent că la zugrăvirea bisericii cîmpulungene nu se 
alcătuise încă Cronica lui Matei Basarab din 1653, unde Dan apare la 
mai bine de un secol după tatăl său. 

Datarea începutului cronicii slave a Ţării Românești, scrisă în cursul 
anului 1525, puțină vreme înainte de căsătoria lui Radu de la Afumați cu 
Ruxandra, ceea ce îi atrage fidelitatea Craiovestilor, ne permite noi deductii 
în legătură cu semnificația portretelor zugrăvite în biserica lui Neagoe din 
porunca Іш Radu de la Afumați către 18 septembrie 1526. Ni se pare firesc 
ca letopisetul scris cu un an mai devreme, sau poate nici atît, să fi inspirat 
nu numai ordinea portretelor care trebuiau să infatiseze pe vechii voievozi 
ai țării, dar si locasurile de unde puteau fi reproduse aceste chipuri. „Negru 
Vodă” și urmașul său Mihail nu aveau portrete care să poată fi reproduse. 
.,Descálecátorul" se născuse prea de curînd ca să încurajeze plăsmuirile 
portretistice sau modificările de inscripții pe care le vom constata mai tîrziu. 
Dar sînt reproduse chipurile lui Alexandru, din biserica Domnească cîmpu- 
lungeană, deoarece în cronică se specifică faptul că acest voievod era ,,de 
felul sáu cimpulungean’’, și cel al lui Mircea cel Batrin, de ‚1а mănăstirea 
lui, la Cozia”. Voievodul următor din cronică, Vlad Tepes, va fi și el repre- 
zentat pe stilpul sudic al zidului vestic al pronaosului supralărgit (înlocuit 
ulterior cu chipul episcopului Iosif). Următorii cinci voievozi din cronică nu 
au fost incluși în galeria de portrete, dar al șaselea era Radu cel Mare, tatăl 
ctitorului, al lui Radu de la Afumați. 

Prezența lui Tepes printre portretele poruncite de către Radu de la 
Afumați, al cărui bunic, Vlad Călugărul, fusese un înverșunat rival al acestui 
voievod, ne vádeste cá letopisetul despre Radu de la Afumați din 1525 a 
inspirat aceste chipuri și că voievodul mort la Rîmnic a considerat oficială 
această scriere craloveasca. Probabil că imaginea lui Tepes provenea de la 
biserica din Tirgsor sau de la un alt monument dispărut. 

Oricum, prima dovadă, pe scara timpului, că începutul Letopisefului 
cantacuzinesc a existat cu o structurare asemănătoare înainte de toamna 
anului 1526 sînt cele patru portrete de la Argeș (al lui Alexandru (Nico- 


151 Mitropolitul Ungro-Vlahiei Neofit I, Notele de călătorie ce am făcut prin eparhia 
aceasta, în Biserica Ortodoxă Română, III (1877), nr. 5, p. 180. 

182 Banul Mihai Cantacuzino, Istoria Țării Românești, traducere după textul grecesc 
al ediţiei critice, în pregătire de Alex. Elian, căruia îi mulțumim și pe această cale. 


https://biblioteca-digitala.ro 


35 „NEGRU-VODA“ 133 


lae), Mircea (cel Bătrîn), Vlad Tepes și Radu (cel Mare)), a căror succesiune 
corespunde celei din letopiset. Adaosul ulterior, pe la mijlocul secolului al 
XVI-lea, a chipului lui ,, Negru Vodă”, ne vádeste că s-a urmărit completarea 
șirului primilor voevozi ai Ţării Românești, zugrăvindu-se la loc de onoare, 
capătul de început al acestui șir, însuși „descălecătorul” țării. 

Acest adaos al lui „Negru Vodă” lîngă chipul cneazului Lazăr nu 
este oare un indiciu că, în cadrul larg al ecumenicitatii balcanice, cultura 
românească începea să-și caute propriul ei făgaș, propriile izvoare? Nu 
{ntimplator, către sfîrșitul secolului, vor apare primele scrieri de literatura 
română. 


° 


Fenomenul de conturare a unei „conștiințe nationale" — cu rela- 
tivitatea pe care trebuie s-o avem in vedere considerind realitatile medievale 
din Tara Românească — este evident și dacă urmărim hrisoavele mănăstirii 
Tismana. Intr-adevar, pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea sînt invocati, 
în sprijinul dreptului de stapinire al bunurilor acestei așezări mănăstirești, 
voevozii donatori, specificîndu-se chiar gradul de rudenie cu domnul care 
semna hrisovul 153. Astfel, în documentul din 26 martie 1505, Radu cel 
Mare invocă pentru dreptul de stápinire „a bălții numită Bistret’’ autori- 
tatea hrisovului emis de ,,strábunicul'' său ,,marele Io Mircea Voevod” 154. 
Mihnea cel Rău dăruiește însă aceeași baltă la 26 iunie 1508 pentru că „le-a 
fost legea încă din zilele batrinilor domni și au ținut cum este mai sus 
scris” 155, În sfîrșit, în porunca din 16 august 1528, Radu de la Afumaţi 
exprimă vechimea moșiilor mănăstirii evocind trecutul acestei așezări ,,pen- 
tru că iaste batrina și dreaptă moșie de moștenire încă de la întîia alcä- 
tuire a sfîntului loc” 15. Cronica din 1525 nu căpătase autoritatea unei scri- 
eri care să fie invocată la o judecată. 

Dar dintr-un hrisov din 3 noiembrie 1533 (deci înainte de a se fi 
continuat cronica din 1525, prin adaosul din 1545) deducem că scrierea 
despre începutul Таги Românești apăruse. Voievodul Vlad Vintilă de la 
Slatina dăruiește mănăstirii Govora moşiile Glodul si Hinta deoarece îi 
erau ,,vechi și drepte ocine încă din zilele de demult, de cînd este Ţara 
Românească si de cînd s-a zidit întîi sf. mănăstire” 157. Voievodul raportează 
prin urmare întemeierea mănăstirii, pe care o găsim și în hrisovul din 16 
august 1528, la aceea a Таги Românești. Două acte ale lui Mircea Ciobanu 
pentru mănăstirea Tismana, emise la 1 și 6 iunie 1547, curînd după suirea 
sa pe tron, arată cá pentru a da hotărîrea de judecată a cercetat „cărțile 
primilor și vechilor sfinți ráposati părinți” și a aflat că moșiile sînt „drepte 
ocine și averi” ale mănăstirii Tismana „încă de la întemeierea Ţării Ro- 
mánesti'' 158. 


13 D.R.H. B, I, passim. 

14 D.I.R., B, XVI, I, nr. 22, p. 28. 

15 D.I.R., B, XVI, I, nr. 46, p. 45. 

16 D] R., B. XVI, II, nr. 47, p. 51. 

15 DI.R., B, XVI, II, nr. 149, p. 150. 

168 D.I.R., B. XVI, 11, nr. 372, p. 384; ibidem, rr. 574, p. 356. 


https://biblioteca-digitala.ro 


134 PAVEL CHIHAIA 36 


© 


Dar încă din 1552 avem dovada că începutul Cronicii despre Radu 
de la Afumaţi consona cu cel pe care-l va prezenta peste mai bine de un 
secol Cronica lui Matei Basarab. În acest an, același în care apar, după 
cum am văzut, mentiunile din Cronica despre Radu de la Afumati în Cro- 
nica lui Macarie, se redactează, tot în Moldova, o scriere istorică, care utili- 
zează letopisetul de la Putna (scris în vremea lui Stefan cel Tinar (1517— 
1527)), aducîndu-l la anul 1552 și adaugindu-i o introducere mai dezvoltată 
în locul laconicului ,,descalecat’’ al lui Dragoș Vodă. Această scriere în 
limba slavonă s-a pierdut, dar еа a fost utilizată de redactorul Cronicii 
moldo-polone 59 (care trunchiază introducerea), de Giacomo Luccari 10, 
precum și de cel care a întocmit spre sfîrșitul veacului cronica — de ase- 
menea în limba slavă — pe care o va traduce în rusește cel care va da la 
iveală Cronica moldo-rusă, inserată in letopisetul rusesc Voskresenskata 
Letopis 151. Or, în această cronică din 1552, reprodusă fragmentar de Cro- 
nica moldo-polonă, de Giacomo Luccari și de cronica slavă devenită Cronica 
moldo-rusă, citim că ,,Dragos Voievod a întemeiat cel dintîi oraș pe rîul 
Moldova si după aceea a întemeiat orașul Baia si alte orașe pe rîuri si la 
izvoare. Şi s-a făcut pecetie voievodală în toată tara, cu capul de bour. 
Şi a domnit ca voievod doi ani” 162. 

P. P. Panaitescu își mărturisește nedumerirea într-o notă, scriind: 
„Nu se arată care era acest oraș: e posibil ca să fie o exprimare greșită 
datorită unui copist și pasajul întreg să se refere la Baia, care ar fi fost 
astfel, după părerea autorului cronicii, cel dintîi oraș din Moldova. I. Bog- 
dan crede că s-a omis numele Boureni, care apare la Ureche dar care nu era 
oras" 163. Este adevărat cá Eustratie Logofătul — al cărui letopiset mol- 
dovenesc îl preia Grigore Ureche — inspirîndu-se din Cronica moldo-rusă 
(versiunea slavă din Moldova), menționează satul Boureni, apoi Baia. 
Dar Bourenii sînt un adaos personal, deoarece, dacă privim harta constatăm 
că acest sat (pe care Eustratie Logofătul l-a hotărît ca loc al ,,descalecarii’’) 
care se află într-adevăr în apropierea rîului Moldova este situat mult mai 
la vale decît orașul Baia, încît este absurd să ne închipuim că coborînd mun- 
tele, cei care au întemeiat Moldova au poposit inițial la Boureni în locul 
din vale, apoi au suit către izvoare, pentru a întemeia Baia. Este firesc, 
după cum ne arată ,,descälecatul”’ muntean, ca succesiunea orașelor înte- 
meiate să fie de la munte la șes (Cîmpulung, Arges) si nu invers. 

Presupunem, prin urmare, că traducerea în rusește a cronicii slave 
moldovenești, care avea înglobată cronica din 1552, a fost bună. Singura 
explicație verosimilá este că, avînd in față modelul ,,descálecatului" mun- 
tean, redactorul cronicii din 1552 a menționat numele unui singur oraș pe 


159 Cronica moldo-polonă la P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-române ..., p. 164—187. 
160 Vezi nota 6. Vezi mai departe p. 151. 
161 Cronica moldo-rusă la Р.Р. Panaitescu, Cronicile slavo-romdne..., p. 152—161. 


e 


162 Ibidem, p. 160. 
163 Ibidem, p. 160, nota 1. 


https://biblioteca-digitala.ro 


37 „NEGRU-VODA“ 135 


rîul Moldova, pe celălalt — inexistent de fapt — lăsîndu-l nenumit. Alătu- 


rarea pasajelor respective din Cronica despre Radu de la Afumați si cea din 
1552 este concludenta : 


Cronica despre Radu de la Afumati Cronica din 1552 


(Negru Vodă) ,,...pogorindu-se pe (Dragos) 
apa Dimbovitii... 

întîi au facut orasul ce-i zice Cim- 
pulung... 

de acolo au descălecat la Argeș... 
Iar noroadele... s-au tins in jos 
preste tot locul de au facut orase 
și sate pînă în marginea Dunării... "1% 


„а întemeiat cel dintîi 
oraș pe rîul Moldova și după aceea 
a întemeiat orașul Baia 


și alte orașe pe rîuri si la izvo- 
are''165, 


Deoarece schema acestor pasaje corespunde realitátilor geografice 
din Tara Românească, dar nu celor din Moldova, este legitimă deductia 
noastrá cá letopisetul moldovenesc din 1552 s-a inspirat din modelul mun- 
tean si nu invers. Este firesc ca Cronica despre Radu de la Afumaţi să fi 
fost utilizată in același an (1552) atit de Cronica lui Macarie, cit si de cea 
preluată mai tîrziu de Cronica moldo-polonă si de cea moldo-rusă. Prezentarea 
,descálecatului'" în aceeași formă în scrierea moldovenească din 1552 si în 
letopisetele muntenesti care ni s-au pastrat ne vadeste — o data mai mult 


— că unele pasaje din Cronica despre Radu de la Afumaţi au ajuns pina la 
noi nealterate. 


° 


Pentru prima oară în scrierile din Tara Românească ,,Negru Vodă” 
apare ca întemeietor al Ţării Românești într-un hrisov al mănăstirii Tismana 
din 8 ianuarie 1569, în care, justificînd hotărîrea sa, favorabilă mănăstirii, 
Alexandru II Mircea arată că moșia Elhovita ‚1-а fost dreaptă ocina.. 
încă de la întemeierea Ţării Românești, întîi de la Negru Voievod și apoi 
de la toti domnii care au fost mai înainte” 166, 

Este evident că scrierea in care „Negru Vodă” apărea ca ,,descälecä- 
tor" nu putuse fi redactată în scurtul interval care desparte suirea sa pe 
tron (З iulie 1568), urmată la scurtă vreme de măcelul boierilor care a antre- 
nat o serie de tulburări interne, de documentul din 8 ianuarie 1569. Această 
scriere nu putuse fi redactată nici în timpul domniei adversarului său Mircea 
Ciobanul sau a fiului acestuia Petru cel Tinár, care domnesc succesiv între 
anii 1545 și 1568. Alexandru II Mircea nu ar fi invocat autoritatea unei 


istorii scrise în vremea domniei adversarilor săi, ceea ce ne duce iarăși către 
Cronica despre Radu de la Afumaţi. 


194 [storia Ţării Romdnesti..., p. 2. 
165 Cronica moldo-rusă..., p. 160. 
166 D.I.R., B, XVI, III, nr. 351, p. 303. 


https://biblioteca-digitala.ro 


136 PAVEL CHIHAIA 38 


Dacă în hrisovul mănăstirii Tismana de la 8 ianuarie 1569, Alexandru 
II Mircea menționează pe „Negru Vodă” ca întemeietor al Ţării Româ- 
nești, conformindu-se astfel versiunii din Cronica despre Radu de la Afumaţi, 
legind vechimea mosiei Elhovita de intemeierea Ţării Românești (și nu de 
„Negru Vodă”), în alte două hrisoave, emise în aceeași zi (28 aprilie 
1576), voievodul se referă direct la documente ale lui „Negru Vodă”. Într- 
unul dintre aceste acte Alexandru II Mircea dăruiește „satul Bistretul 
tot, cu tot hotarul și cu toate bălțile de la Măceș pînă la Girla Repede si 
cu siliștea Bistretului, amîndouă Călugărenii si din Poporna, care este în 
dreptul Tibrului, pînă la Girla mare si cu toate obirsiile și cozile ei. Pentru 
că acest mai-sus-zis sat Bistretul și toate bălțile lui au fost de moștenire 
și vechi și drepte ocine ale sf. mănăstiri și dăruite de răposatul Negrul 
voievod... iar acum sf. mănăstire a avut pirá cu jupan Ivasco mare vornic, 
pentru acest sat mai sus-zis, Bistretul. Si așa a pirit jupan Ivasco... cá 
are și el ocină din uscat la Bistretul. Am cercetat și am judecat... și încă 
am citit domnia mea și vechile cărți de ocină ale mănăstirii, cartea răposatu- 
lui Negrul Voievod. Și am aflat... și am văzut că satul Bistretul este dat si 
dăruit tot, cu tot hotarul, de răposatul Negrul Voievod sf. mănăstiri, iar 
jupan Ivasco, mare vornic,eln-a avut nici un amestec cu ocina Bistretului, 
însă din uscat, dar a avut numai jumătate din pește de peste toată balta 
cu sf. mănăstire, iar cu ocina Bistretului și cu satul Bistretul, jupan Ivasco, 
mare vornic, nu a avut nici un amestec. Si a rămas de lege...''!67, 

A fost vorba de „ип fals” al călugărilor, de un hrisov improvizat, 
așa cum sustine V. Draghiceanu? 16. Nicidecum. Procesul pentru satul 
Bistretul ne vádeste că voievodul nu putea comite personal și nici permite 
„un fals" călugărilor, deoarece cel care pierde judecata este primul sáu 
favorit Ivașcu Golescu, fratele lui Albul, cel care moare luptind pentru a 
acoperi retragerea lui Alexandru II Mircea. Este sigur că judecata a fost 
impartiala — atît cît permitea epoca — și că temeiul invocat de voievod 
și Divanulsău (din care făceau parte — avînd în vedere rangul reclamantu- 
lui — Dobromir, fost mare ban al Craiovei, Dragomir, fost mare vornic și 
însuși Ivașcu, mare vornic) a. fost cît se poate de autentic. Dar satul Bis- 
tretul nu aparținea într-adevăr decît de puțină vreme Golestilor. 

Balta Bistretul apare pentru prima oară în hrisovul lui Dan I pentru 
mănăstirea Tismana din 3 octombrie 1385, printre daniile atribuite de către 
voievodul emitent tatălui său Radu I, care — după cum au stabilit ultimile 
cercetări — nu a avut vreme ,,scurtindu-i-se zilele” să dea hrisov acestei 
mănăstiri : ,,... balta Bistreț, de la Toplata pina la Birzogirla, mai sus de 
Covacita, cu satul Hirsomuinti''!69, 

Balta Bistreț însuma așadar întinderile de apă cuprinse între extremi- 
tatea estică a actualei bălți Cirna (pe lingă Măceșul de Jos) la vest de lacul 
Medeea, unde se afla girla Toplata, pînă la Birzogirla (Girla Repede sau 


19? D.7.R., B, XVI, IV, nr. 222, p. 220. 

168 V, Drăghiceanu, Curtea domnească din Arges..., p. 21. 

1% D R.H., B, I, nr. 7, p. 19—22. Vezi Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana, ..., 
p. 271. 


https://biblioteca-digitala.ro 


39 „NEGRU-VODA“ 137 


Girla Albă, care curgea între lacul Rastu (balta Albă) și rîul Strimba (pe 
care se afla satul Uritii, în prezent Negoiu)), vărsîndu-se în partea vestică 
a actualului sat Bistretul, numit pe atunci Bistrița (poate după numele 
»Gîrlei Repezi” care se vărsa în el), la nord de satul bulgăresc Covacita, 
existent pînă astăzi. 

Balta Bistretul, compusă în realitate, ca și în prezent, din trei lacuri 
(Cîrna, Nasta și Bistretul), era denumită, în partea sa estică, care primea 
Desnátuiul (,,Girla Маге”), ,,Bistretul Мате”, iar în partea vestică (in pre- 
zent Bistretul) ,,Bistrita’’. Întregul ținut de grinduri dintre cele trei lacuri 
si Dunăre, numit ,,Grindurile", aparținea, de asemenea, mănăstirii 170. 

În timpul domniei lui Mircea cel Batrin 171, mănăstirea posedă lîngă 
balta Bistreț, în afară de satul Hirsomuinti, si ,,selistea Sălcișor”” devenită, 
tot în timpul lui Mircea, „satul pe baltă numită Sálcigor" (mai probabil 
,Stáncistor" de la numele unui fost proprietar ,,Stance Vrana’’). 

Îndată după domnia lui Mircea cel Bătrîn mai apare o localitate, 
un punct obligat de trecere la graniță, Bistretul. La 28 octombrie 1419 
împăratul Sigismund dá un hrisov Tismanei recunoscîndu-i _ ,,Bistrita’” 
(Bistretul) pe considerentul că „a fost bisericească”. Împăratul hotărăște 
„Să le fie ocină si să le fie uric cu tot ce tine de ea, hotarul și vama de 
mărfuri si de trecere” 172, cu alte cuvinte întărește mănăstirii balta Bistrița 
și îi recunoaște drepturile asupra punctului de trecere (aflat desigur pe locul 
actualului sat Bistretul), din fata satului vamal bulgăresc ,,Jibru’’ (în 
prezent Cibru). 

În actul lui Dan al II-lea din 5 august 142417 sînt întărite la balta 
Bistreț, în afară de satele ,,Hirsova cu Sälcisorul”, si ,,Bistrita cu vama” 
recunoscută de Sigismund. 

În documentul împăratului Sigismund din 28 octombrie 174 <1428 > 
nu mai găsim denumirea obișnuită a satelor ,,Hirsova cu Sálcigor", ci una 
nouă, generică, de ,,Calugareni’’, sate ale călugărilor; in hrisoavele urmă- 
toare apar atît vechea cit si noua denumire. Sigismund întărește mănăstirii 
„hotarul, vama de mărfuri si de trecere... tot venitul ce este la Bistrița”. 
Aceeași vamă o vom găsi menționată către sfîrșitul secolului al XV-lea alături 
de vama Calafatului de la capătul „drumului Diiului’’. Într-adevăr, Basarab 
cel Tinár dăruiește un hrisov la 3 aprilie 1480 prin care hotărăște mănăs- 
tirii „să le fie vama de la Calafat cu tîrgul și balta Bistretul cu vama si 
balta Albă si Jietul si Platat și Cotlov si Caliște...'' 19. 

Probabil că vama Bistretului nu constituia o așezare cu mai multi 
locuitori — fiind improprie pentru astfel de statornicire — sau că la înce- 
putul secolului al XVI-lea oamenii se risipiseră, deoarece la 18 septembrie 


170 Localizarea diferitelor toponimice, cu ajutorul mentiunilor din documentele publicate 
în D.R.H., B, I si D.I.R., B, XVI, ne aparține. 

11 D. R. H., B, I, nr. 8, р. 22—25, nr. 14, p. 33—36; nr. 16, p. 39—42; nr. 22, p. 52— 
— 55. 

V? D. R.H., B, I, nr. 47, p. 93—95. 

13 D. R.H., B, I, nr. 53, p. 104—107. 

14 D). R.H., B, I, nr. 62, p. 118—122. 

16 D.R.H., B, I, nr. 171, p. 277— 278. 


https://biblioteca-digitala.ro 


138 PAVEL CHIHAIA 40 


1531, Vlad Înecatul permite egumenului Teofan „să facă sat la vadul 
Bistretului" 176, Dar satul nu se adunase pînă la 19 martie 1533 177, deoarece 
la această dată voievodul Vlad Vintilă stabilește o serie de scutiri pentru 
vecinii care s-ar fi stabilit pe această vatră. 

Constatăm însă că la numai cinci ani după hrisovul precedent se 
produce o schimbare de proprietari ai paminturilor mănăstirii de lîngă 
balta Bistreț. La 17 noiembrie 1538, voievodul Radu Paisie dăruiește 
boierului său, vistierul Radu (tatăl fraților Golești, Albu și Ivașcu), ca 
răsplată pentru vitejiile acestuia de la Fintina Tiganului, silistea Bistretului 
(pe care se afla vama), împreună cu a treia parte din jumătatea cuvenită 
domniei a bălții Bistretul si o parte din poiana Uritii ,,ріпа la hotarul la 
apa Strimbei' 1%. 

Probabil insá cá in timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul mánás- 
tirea isi recapátá pámintul de lingá baltá, asa cum deducem din porunca lui 
Pătrașcu cel Bun din 21 octombrie < 1554— 1557» prin care hotărăște 
mănăstirii „satele ei, anume Bistretul si Călugărenii”' 1%. Satul Bistretul 
rămîne Tism.nei și la începutul domniei voievodului Alexandru II Mircea, 
așa cum ne încredințează actul din 25 august 1568, cînd : se întărește ,,ju- 
panului Ivașco mare stolnic și Albul Clucer și cu fiii lor... să le fie satul 
Uritii... și din balta care se cheamă Bistretul, oricît va fi în hotarul acelui 
sat mai sus scris < Uritii — P.C.> pentru că a miluit răposatul Radul 
voievod Călugărul pe Radul clucerul, părintele boierilor domniei mele. . . "180. 

Dar printr-un act ulterior, din 7 aprilie 1572, voievodul Alexandru 
II Mircea dăruiește Goleștilor, sprijinitorilor și marilor săi demnitari, ,,se- 
liștea ce se cheamă Bistriţa” ‘181, Mănăstirea însă acționează împotriva 
acestei înstrăinări și în ziua de 28 aprilie 1576, cea în care revendică Co- 
manii de lîngă Vidin, cheamă la judecată 51 Ре marele vornic Ivascu, reven- 
dicindu-si satul Bistretul 182, Acest sat rămîne mănăstirii. Într-un act ulte- 
rior, din 30 decembrie al aceluiasi an, in care voievodul tine sa sublinieze 
meritele deosebite ale Golestilor (Albul isi pierduse viata in lupta de la 
Fintina Tiganului), satul Bistretul nu mai apare printre domeniile acestor 
boieri, mentinindu-se in proprietatea lor numai „balta Bistretului jumă- 
tate și Grindurile toate, cu toate hotarele” pe care Ivașcu le va dărui „pentru 
sufletul fratelui și tatălui său” 183 mănăstirii Vierosi. 

În sfîrșit, la 18 aprilie 1622, Radu Mihnea confirmă mănăstirii „vama 
de la Olteț” și „balta Bistretul’’, arátind cá a văzut „cărțile altor domni. . 

a lui Dan Voievod, fiul lui Radu "Voievod, Mircea Voievod, Alexandru Voie- 
vod’’!84 (II Mircea) etc. 


176 D.I.R., B, XVI, II, nr. 101, p. 101. 
17? D.I.R., B, XVI, П, nr. 130, p. 129. 
178 D.]. R., B, XVI, П, nr. 251, p. 254. 
179 [) J, R., B, XVI, III, nr. 35, p. 28. 

190 р T. R., B, XVI, III, nr. 329, p. 283. 
1831] [ R., B, XVI, IV, nr. 67, p. 64. 

182 p.I.R., B, XVI, IV, nr. 222, p. 220. 


133 D.T. R., B, XVI, IV, nr. 245, p. 244. 
14 D.I.R., B, XVII, IV, nr. 116. р. 105. 


https://biblioteca-digitala.ro 


41 „NEGRU-VODA“ 139 


Prin urmare, punctul de vamă Bistretul apare pentru întîia oară în 
hrisovul împăratului Sigismund din 1419, iar ca sat constituit în timpul 
domniei lui Pătrașcu cel Bun (1554—1557). Este evident că nu la aceste 
hrisoave se referă Alexandru II Mircea cînd afirmă că „a citit cartea rapo- 
satului Negru Voievod”: de altfel, în actul lui Alexandru II Mircea se 
precizează : „am văzut că satul Bistretul este dăruit tot, cu tot hotarul” 
(cu girlele, selistele, grindurile etc.) ,,de răposatul Negrul Voievod sfintei 
mănăstiri”, prin urmare în documentul citat se afla delimitat întreg domeniul 
Bistretul. 


Este evident — așa cum s-a remarcat încă de B. P. Hasdeu 185 — cá 
referința lui Alexandru II Mircea viza pe voievodul Radu I, cel care apare 
donator al acestui ținut în hrisovul fiului său Dan I din З octombrie 1385 : 
„ре lîngă aceasta, întărește domnia mea si cîte a dăruit sfînt răposatul 
părinte al domniei mele, Radul Voievod : satul Vadul Cumanilor, cu jumă- 
tate Toporna și balta Bistreț de la Toplata ріпа la Birzogirla, mai sus de 
Covacita, cu satul Hirsomuinti...’’ 186. 


° 


Pentru satul Comanii sau Vadul Comanilor procesul se poarta intre 
mănăstirea Tismana si ,,Pirvul, nepotul lui Cherbeletu si cu feciorii lui”. 
Dintr-o poruncă din 19 ianuarie 1575—15761%7 deducem că mănăstirea 
reclamase pe Pirvul, dar că Alexandru II Mircea îngăduie acestuia să păs- 
treze jumătate din satul Comanii, deoarece i-l vînduse Dragul Spătar, 
care, la rîndul său, îl primise de la Radu de la Afumați, după „dreaptă si 
credincioasă slujbă”. La judecata următoare, din 28 aprilie 1576, Pirvul 
rămîne însă ,,de lege” și mănăstirea își recapătă întreg satul. De asta data; 
voievodul Alexandru II Mircea nu mai invocă un act de danie, ci ,,de întă- 
rire" a lui „Negru Vodă” : „Mănăstirii Tismana... să-i fie satul Cumanii, 
care sînt aproape lîngă Vidin... cu tot hotarul și cu balta... pentru că 
au fost de moștenire si de întărire a mănăstirii încă din zilele răposatului 
Negru Voievod... iar acum, sfînta mănăstire a avut pira cu Pirvul, fiul 
lui Cherbelet... domnia mea am cercetat ... cu toti cinstitii dregători ai 
domniei mele. Şi încă am citit domnia mea și cartea răposatului Negru 
Voievod de întărire. Şi am văzut și am aflat că acest sat Cumanii au fost 
de moștenire sf. mănăstiri de la domnii ce au fost mai іпаіпіе...' 188, - 

Mentiunea „am citit domnia mea și cartea răposatului Negru Voie- 
vod de întărire” pare a se referi nu la un hrisov de danie ci la unul de 
întărire, deci nu la cel care a dăruit moșia Cumanii mănăstirii, ci la un suc- 
cesor al acestuia. Donatorul moșiei Cumanii este Radu I (așa cum aflăm 
din hrisovul lui Dan I din 3 octombrie 1385), același care o inzestreaza 
51 cu moșia Bistretul „pe lîngă aceasta, întărește domnia mea si cite a dăruit 


185 Vezi p. 101. 

16 D.R.H., B, I, nr. 7, p. 19—22. 

18? D).T. R., B, XVI, IV, nr. 164, р. 160. 
188 D).T. R., B, XVI, IV, nr. 223, p. 221. 


https://biblioteca-digitala.ro 


140 PAVEL CHIHAIA 42 


sfîntrăposatul părinte al domniei mele, Radul Voievod: satul Vadul Cu- 
manilor. . . 189. 

În realitate, tot la Radu I se referă hrisovul lui Alexandru II Mircea, 
dar pentru că Radu I nu avea documentul său, ci figura în cel de întărire 
al lui Dan I, pisarul citează „cartea de întărire” în care se afla dania ,,rapo- 
satului Negru Voievod”. 

Această interpretare ne este încurajată și de două documente ulte- 
rioare, unul din 24 ianuarie 1622 și altul din 22 aprilie 1647. 

În porunca din 24 ianuarie 1622, Radu Mihnea dăruiește lui ,,Drà- 
ghici, fiul lui Stoica din Arcani și cu fiii... să le fie ocină în Arcani... și 
ocina din sat de la Căzănești și satul Florești... pentru că le-au fost lor de 
moștenire de la moșii lor și de la strămoși... din zilele altor domni bătrîni, 
din zilele lui Negru Voievod cel Batrin... și au avut ei și cărțile lui Negru 
Voievod peste aceste ocine si dedine... dar... pandurii de peste munți... 
i-au jefuit... și atunci au fost arse și cărțile lor de moștenire... astfel, 
cînd а fost acum în zilele domniei mele și acești oameni mai 505-2151... Dră- 
ghici, fiul lui Stoica, Pirvul... au mărturisit cu multi oameni buni, anume... 
că aceste ocine au fost de moștenire... de mai înainte vreme, încă din zilele 
lui Negrul Voievod” 1%. 

Arcani, satul de pe Jales, un afluent al Jiului, există pînă în prezent. 
El apare ca sat întărit mănăstirii Tismana de împăratul Sigismund in docu- 
mentul din 28 octombrie 191 <1428> și de Ioan de Hunedoara, în actul 
din 20 <septembrie> 14441%. Dar nu la aceste documente se referă 
proprietarii moșiei Arcani, ci la hrisovul lui Dan I, din 3 octombrie 1385, 
în care este vorba despre proprietarii județului Jaleș, obligați să verse 
„patru sute de găleți de griu" pean mănăstirii Tismana, fără să mai întrebe 
în fiecare an despre dijma lor. În hrisovul lui Dan I apărea si Radu I pe 
care mosnenii din Arcani îl considerau „Negru Vodă”. 

De asemenea, în documentul din 22 aprilie 1647 Matei Basarab arată 
că ar fi văzut „cartea răposatului Negru Voievod cînd a fost cursul anilor 
6802 <1293—1294> și cartea lui Dan Voievod, fiul lui Radu Voievod, 
în anul 6894” 193 (1385 — 1386). Matei Basarab se referă la o singură ,,carte”, 
cea a lui Dan I, din 3 octombrie 1385, în care se afla și mențiunea despre 
Radu I (,Negru Vodă”), cel care — după Matei Basarab — domnise la 
anul 6502, nu cel care emisese hrisovul la anul 6802. 

Prin urmare voievodul Alexandru II Mircea identifică pe ,,Negru 
Vodă” în cele două hrisoave emise la 28 aprilie 1576 cu voievodul Radu I. 
Este însă demn de semnalat faptul că traducerea onomastică a acestei 
identități, care ar fi ,, Radu" = ,,Negru" (așa cum ea va apare în secolul 
al XVII-lea), nu figurează in hrisoavele din 1576, deși tradiția cancelariei 
domnești cerea ca numele voievodal să fie consemnat, în mod obligatoriu, 


189 D.R.H., B, I, nr. 7, p. 19—22. 

1% D.I.R., B, XVII, IV, nr. 97, p. 87. 

11 D. R.H., B, I, nr. 62, p. 118—122. 

192 D. R.H., B, I, nr. 97, p. 168—171. 

193 M, Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale..., p. 374, nota 180. 


https://biblioteca-digitala.ro 


43 »NEGRU-VODA* 141 


în documente, cognomenul fiind doar un indiciu distinctiv la domnii care 
purtau același nume. Asa cum am arátat!*4, în documentele cunoscute din 
secolele XIV—XVI un singur voievod apare menționat numai cu cogno- 
menul său. Prin urmare identitatea ,,М№ерги” = ,Radu” ега o deducție 
personală a lui Alexandru II Mircea, pe care voievodul nu o mărturi- 
sește în document, așa cum va proceda după mai bine de un deceniu 
fiul său Mihnea Turcitul cînd va hotărî inscripția plăcii votive de pe alta- 
rul bisericii Sf. Matei din Murano. „Negru Vodă” nu apărea în Cronica 
despre Radu de la Afumați însoţit de vreun nume voievodal. 

Apariţia lui „Negru Vodă” în actele Tismanei are loc in trei faze 
semnificative. O comparație între hrisovul din 6 iunie 1547 și cel din 8 
ianuarie 1569 ne vadeste ca făgașul fusese bătut pentru a lăsa ivirea ,,des- 
călecătorului””. Pisarul lui Alexandru II Mircea nu face decît să completeze 
un loc liber dintr-o formulă de cancelarie prezentată de un redactor ante- 
rior. Evident, scoaterea la lumină a lui ,,Negru Vodă” are un tilc, legat 
de interesele imediate ale lui Alexandru II Mircea — după cum vom vedea 
mai departe —, dar el a apărut și din necesitatea conturării unui început 
al Țării Românești. O comparație între pasajele din cele două hrisoave 
este concludentă : 


б iunie 1547 


»»---Sa-1 fie Potocetul.. pentru cá 
este veche si dreaptă ocină... încă 
de la întemeierea Ţării Românești... 
(am cercetat cărțile) domnilor celor 
vechi de mai înainte.., toate pe 
rind pînă în zilele domniei mele...” 


8 ianuarie 1569 


„să-i fie Elhovita... pentru că i-a 
fost dreaptă ocină... încă de la înte- 
meierea Ţării Românești, întîi de la 
Negru Voievod, și apoi de la toti 
domnii care au fost mai înainte. 
Si tot au ţinut de atunci pînă acum, 


pînă în zilele domniei mele..." 


Dacă în actul din 8 ianuarie 1569 referința este la „Negru Vodă” 
din Cronica despre Radu de la Afumati, in cele două documente din 18 
februarie 1574 întîlnim pentru întîia oară identificarea lui ,,М№ерги” cu 
Radu I, care răspundea unei necesități a epocii de a lega acest voievod al 
tradiției de cronologia reală, așa cum o prezentau documentele, a voievo- 
zilor Ţării Românești. Prin urmare, actele din 1547, 1569 si 1576 oglindesc 
trei faze din cancelaria Ţării Românești : familiarizarea cu conceptul de 
„întemeiere a Ţării Românești”, preluat din cronica din 1525, prezentarea 


lui „Negru Vodă” ca ,intemeietor'" și identificarea lui ,,Negru Vodă” cu 
Radu I. 


° 


Identificarea lui ,,Negru Vodă” cu voievodul Radu I o vom găsi 
14 ani mai tîrziu exprimată într-o inscripție apartinind lui Mihnea Tur- 
citul, fiul lui Alexandru II Mircea. Aici va apare însă și un element nou 


194 Vezi nota 32. 
1% Vezi mai departe, p. 142. 


https://biblioteca-digitala.ro 


142 PAVEL CHIHAIA 44 


pe care știrile anterioare nu ni l-au revelat : ascendenta corvina a lui ,,Ne- 
gru Vodă” (element care se găsea desigur în cronica din 1525 si il indica 
pe „Negru Vodă” drept Corvin, deci purtind emblema cu corbul, însemn 
de la care i s-a tras și numele de ,,Negru’’, cum ni se pare firesc). Ra- 
mura ,,Mihnestilor’’ a profitat de această emblemă a lui ,,Negru Vodă” 
pentru a-i atribui ascendenta corvină — nume familial care desigur nu 
apărea in Cronica despre Radu de la Afumaţi — si a-l populariza în lumea 
Occidentului unde casa Corvinestilor era foarte cunoscută. Aiexandru II 
Mircea — care scoate la iveală pentru întîia oară pe ,,Negru Vodă” —, 
fiul său Mihnea Turcitul și nepotul său Radu Mihnea se vor intitula, în 
raporturile lor cu Occidentul, ,,Corvini’’, proiectind pe ,,descalecatorul” 
Таги Românești înapoi pe fundalul presupusei lor ascendente din familia 
lui Ioan de Hunedoara (de unde în realitate „Negru Vodă” se desprinsese 
la începutul secolului). Iată de ce, dintre voievozii secolelor XVI si XVII, 
numai ,,Mihneștii” au exaltat pe ,,Negru Vodă” și întemeierea corvină a 
Ţării Românești. 

În biserica mănăstirii Sf. Matei din Murano unde se afla retrasă 
mătușa sa Marioara Vallarga, Mihnea Turcitul a pus să se înalțe un altar 
drept mulțumire pentru căpătarea celei de a doua domnii, din 1590, cu 
următoarea inscripție: ,,Lui Matei Apostolul... Ioan Mihnea, din familia 
regală a Corvinilor <,,Mihnas e Corvina regia familia’’>, fiu allui Ale- 
xandru, nepot de fiu al lui Mihnea, strănepot al lui Radu, voievod al 
Munteniei, tara de dincolo de Dunăre, in Dacia, colonie romană, cînd a 
înțeles că prin ajutorul acestui sfînt s-a statornicit iarăși, cu mila lui 
Dumnezeu, în scaunul párintesc''!?6, 

Inscripția de mai sus ne permite să deducem că ,,Negru Vodă” avu- 
sese ca emblemă un corb, că el descindea dintr-un rege (al Ungariei) și 
că ,,Negru’’ trecea la data aceea cognomenul numelui voievodal ,,Radu’’. 
În linie directă nu există alt Radu, strămoș al lui Mihnea Turcitul, decît 
Radu I, ascendenta lui Mihnea cel Rău fiind, privită retrospectiv, urmă- 
toarea: Mihnea cel Rău -- Vlad Tepes — Vlad Dracul — Mircea cel Bă- 
trin — Radu I. 

O inscripție asemănătoare se află pe piatra de mormint a voievodului 
Petru Șchiopul, din biserica Franciscanilor din Bolzano (Tirol), unde citim 
următorul epitaf scris după moartea sa intimplatá la 1 iulie 1594: ,,D. 
O.M. Lui Io Petru voievodul Moldovei, din familia regală Corvină a prin- 
cipilor Valahiei, descendenți din Mihnea <loanni Petro, voivodae Mol- 
daviae, ex Corvina Mhinistarum, Valachiae principum, regia familia>... 
care a murit... la 1 iulie 1594197, 

Așadar Petru Șchiopul, voievod al Moldovei, era în același timp prin- 
cipe al casei domnitoare a Ţării Românești, care era corviná si descindea 
dintr-un rege. El se intitula de altfel „palatinus Valachiae dominus ac 


396 N. Iorga, Contribuţii la istoria Munteniei din a doua jumătate a secolului al X VI-lea..., 
p. 66. 
197 N. Iorga, O familie domnească în exil. Moartea lui Petru Vodă, în Vatra, II (1895), 
nr. 10, p. 299; vezi si E. Hurmuzaki, Documente..., XI, nr. DXCV, p. 451. 


https://biblioteca-digitala.ro 


45 „NEGRU-VODĂ“ 143 


haeres Moldaviae''1%. Prin urmare exista o familie corvină a Ţării Româ- 
nesti, alta decît cea transilvăneană : cea întemeiată de „Negru Vodă”, a 
cărui emblemă era un corb și care se născuse la rîndu-i dintr-un rege. 

La 15 mai 1623 papa Grigore al XV-lea scrie lui ,, Rudolf Cumin”, 
Radu (Mihnea) Corvin, pentru a-i recomanda pe minoritul Andrea Bo- 
goslavichi*. La rîndul său, acesta întocmește un raport „della Valachia 
e il Principe Radulio Mihno Corvino'?9, În același an, in luna august, 
minoritul Paolo Bonici notează următoarele : „Cînd am sosit in Moldova, 
am găsit pe principele Radu Corvin <il Principe Radulio Corvino> recent 
venit în Moldova, lăsîndu-și soția și pe fiul Alexandru Corvin ca guver- 
nator al principatului Valahiei'??1, 

De asemenea, într-o scrisoare din 15 iulie 1624 către Toma Zamoy- 
ski, voievodul de Chiev???, într-alta din 15 iulie 1624 către regele Poloniei203 
si într-o a treia din 26 octombrie 1624, tot către Toma Zamoyski20%4, Radu 
Mihnea semnează ,,Radu Mihnea Corvin... hospodar și voievod al Ţării 
Moldove și Valahe”. 

Prin urmare, de la Alexandru II Mircea și pînă la Alexandru Co- 
conul, toți descendenţii lui Mihnea cel Rău se prevalează de ascendenta 
lor corvină. Remarcăm însă că în numeroasele știri pe care le avem despre 
Mihnea cel Rău și despre fiul acestuia Mircea Pretendentul, tatăl lui Ale- 
xandru II Mircea (inclusiv inscripția de pe piatra de mormint a lui Mihnea 
cel Rău din biserica Sf. Maria din Sibiu?%), nu se află nici o aluzie la 
ascendenta lor corvină, care nu existase în realitate, deoarece Mihnea se 
născuse dintr-o legătură nelegitimă alui Vlad Tepes, așa cum vom vedea. A 
trebuit să apară Cronica despre Radu de la Afumaţi din 1525, ca ştirile 
ре care le aveau ,,Mihnestii’’ despre înrudirea lor cu Corvinii să capete 
contur, inserîndu-se întîi în tradiția impusă de cronica din 1525, apoi 
căutînd corespondența în documente a lui ,,Negru’’ Corvin si gásindu-I 
pe Radu I. 

Dar care era înrudirea ,,Mihnestilor’’ cu familia lui Ioan de Hune- 
doara ? Patru izvoare ne glăsuiesc despre această legătură genealogică. 
Astfel, în Viata lui Tepes, scrisă probabil de diacul F. Kuritin la începutul 
anului 1486, aflăm că după ce regele Matei Corvin a aruncat pe Vlad Tepes 
în temniță, voievodul „a primit înșelăciunea latină. Craiul, nu numai i-a 
dat domnia in Tara Românească, dar si pe sora lui i-a dat-o de soție”. 
După moartea lui Tepes, „craiul a luat pe sora lui și cu cei doi fii în) Țara 


198 C, Chihodaru, Constituirea statului feudal moldovenesc, în Studii și cercetări. stiinti- 
fice. Istorie, XI (1960), fasc. 1, p. 65. 

199 Scrisoarea papei Grigore al XV-lea din 15 mai 1623, in Acta Bulgariae Ecclesiastica 
ab a. 1565 usque ab a. 1799. Collegit et digessit P. Fr. Fermendziu..., Zagreb, 1687 (Monu- 
menta spectantia Historia Slavorum Meridionalum, XVIII), nr. XIX, p. 22. 

200 Relatarea lui Andrea Bogoslavich din 1623, la G. Călinescu, Altre notizie sui missio- 
паті cattolici nei paesi vomeni..., p. 328. 

201 Relatarea lui Paolo Bonici la acelasi, op. cit., p. 336. 

202 E. Hurmuzaki, Documente..., supliment II, vol. II, nr. CCXXXVI, p. 525. 

203 Jhidem, nr. CCXXXVII, p. 526. 

204 Ibidem, nr. CCXX XIX, p. 529. 

205 A]. Dima, Sibiu, Bucuresti, 1940, p. 74. 


https://biblioteca-digitala.ro 


144 PAVEL CHIHAIA 46 


Ungurească, la Buda : unul trăiește pe lîngă fiul craiului, iar celălalt a fost 
la episcopul de Oradea si a murit în vremea mea. Таг al treilea fiu mai în 
vîrstă, Mihai <Mihnea — P.C.> l-am văzut aici la Buda, fugise de la 
împăratul turcesc la rege. Încă înainte de căsătorie, Dracula l-a făcut cu o 
fată. Stefan al Moldovei «Stefan cel Mare — Р.С. >, cu voia craiului, a 
așezat in Tara Munteneascá pe un oarecare fiu de voievod, anume Vlad''?06 
(Vlad Călugărul). 

Ştirile istorice cuprinse in această lucrare în legătură cu Tepelus si 
Vlad Călugărul sînt exacte, încît nu avem de ce să ne îndoim de relatarea 
căsătoriei lui Vlad Tepes cu o rudă a regelui și de legătura acestui voievod 
cu „o fată”, din care s-a născut Mihnea cel Rau. 

Informația din Viata lui Vlad Tepes în legătură cu înrudirea acestuia 
cu Corvinestii ne este confirmată de un raport al ambasadorului venetian 
Petrus de Tomasis, care scria de la Buda, la 4 martie 146227, că Tepes a 
luat în căsătorie ,,o rudenie” a regelui. Încă din ianuarie al aceluiași an, 
turcii îl sfătuiau pe voievodul muntean să nu serbeze cununia cu dînsa?%8. 

Bonfinius, istoricul Corvinestilor, stia că soția lui Tepes este о rudă 
a regelui : „cui mulierem, suam quoque consanguineam...''?09, 

În sfârșit, din lucrarea Hungaria, pe care o scrie în Belgia în anii 
1536— 1537 Nicolaus Olahus (1493— 1568), subliniind înrudirea sa cu Mih- 
nea cel Rău și cea cu familia Corvinilor, căpătăm o nouă dovadă a căsă- 
toriei lui Vlad Tepes cu sora, sau mai degrabă ruda de sînge a lui Matei 
Corvin?! 

Nicolaus Olahus relatează despre Mihnea, legat de el ,,prin înrudire 
de sînge”, că în momentul uciderii acestuia, în 1510, el era însoțit de Ste- 
fan (Stoian), tatăl scr'itorului?!1, Într-o scrisoare din 7 martie 1533, în care 
eruditul transilvănean aratăcă se născuse ,,din sîngele lui Dracula, voie- 
vodul Valahiei’’, el afirmă despre Mihnea cel Rău, fără să fie sigur, că este 
unchi al tatălui său. (,,Myhne Voyvoda Transalpinus, patris mei, si bene 
memini, patruus''??.) Dar în testamentul său, scris la 14 septembrie 1562213, 
Olahus numește pe Mihnea cel Rău ,,patruus’’, deci unch: după tată, frate 
cu tatăl său Stefan. În acest testament el lasă lui Maximilian II inelul cu 
chipul unui vultur pe care-l purtase unchiul său, Mihnea. 


206 Viața lui Vlad Tepes la P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-române din sec. XV—XVI 
..., P. 212—214; vezi si I. S. Luria, În legătură cu originea subiectului povestirilor din seco- 
Jul al XV-lea despre Dracula (Vlad Tepes), in Romanoslavica, X (1964), p. 5. 

207 Vezi Columna lui Traian, X (1883), p. 35: ,,hora e homo del dito signor ré et ha tol- 
to una sua parente per moglie". 

208 Joan Bogdan, Vlad Tepes si naratiunile germane si ruseşti asupra lui, Bucuresti, 1896, 
p. 22. 
209 Antonius Bonfinius, Rerum Hungaricarum decades, Leipzig, 1771, p. 544. 

210 Bibliografia recentă a problemei la Aurelian Sacerdoteanu, Stema lui Dan al II-lea 
în legătură cu familiile Huniade si Olah, in Revista muzeelor, V (1968), nr. 1, р. 10, nota 6. 

211 Nicolaus Olahus, Metropolita Strigoniensis, Hungaria et Atila sive de oviginibus gen- 
dis..., Viena, 1763, p. 76. 

212 Scrisoarea lui Nicolaus Olahus din 7 martie 1533 la St. Bezdechi, Nicolaus Olahus 
primul umanist de origine română, Aninoasa — Gorj (1939), p. 34. (Citat din Olah-Miklos- 
Levelezése-Ipolyi Arnold (M.H.H. Depl. XXV)). 

213 Jbidem, p. 39. 


https://biblioteca-digitala.ro 


47 „NEGRU-VODA“ 145 


Din diploma prin care este ridicat la rangul de baron în 1548214 reiese 
că Olahus mărturisește că tatăl său Stefan (Stoian) fusese alungat din Tara 
Românească atunci cînd se afla pe tron un Dráculesc, un ,,consanguineus’”’, 
deci cá si el se trăgea din ,,Dráculesti". Însuși împăratul arată in diploma 
de înnobilare că ,,din informații demne de încredere am cunoscut că tu iti 
tragi originea din neamul străvechi al voievozilor români... iar tatăl, Ştefan 
Olah, era chiar din neamul voievozilor Dracula, Mihnea si Mircea...” 215, 

Aceeași ascendență a lui Olahus o aflăm din oratia funerară pe care 
Ioan Sambucus o scrie fiului uneia dintre surorile acestuia, lui George Bona, 
mort în 1559 „ех vetustissima vo‘evodarum Moesie inferioris et pene gen- 
tilium familia, soror archiepiscopi Strigoniensis’’?!6, 

Prin urmare, atit Nicolaus Olahus, cít si o serie de izvoare contem- 
рогапе arată cá învățatul transilvănean era succesor al ,,Dräculestilor ' si 
strîns înrudit cu Mihnea cel Rău. În Hungaria?!” Olahus sustine că bunicul 
său ,,Manzilla" fusese căsătorit cu Marina, sora lui Ioan de Hunedoara. În 
urma unor represalii singeroase ale lui ,, Dracula", fiul lui ,,Manzilla’’ numit 
Stanciu (ai cărui urmași se numeau Petru și Dan) este ucis, iar celălalt 
fiu Stoian sau Ştefan fuge la regele Matei Corvin, care, mai tîrziu, îl îndeam- 
na să revendice tronul Таги Românești. Ulterior, Petru ‚де Argeș”, fiul 
lui Stanciu, urmărind să ia tronul, pe la 1535, cu ajutorul turcilor, reușește, 
dar apoi tot turcii îl alungă cu ,,nasul tăiat” și instalează un nou voievod. 

Un prețios indiciu din știrile vremii este că Stoian fusese omorit, 
iar Stanciu sau Ştefan fusese nevoit să fugă din cauza unui ,,consanguineus’’. 
Aceasta se potrivește cu situația din anul 1462 cînd Radu cel Frumos 
ocupă tronul, gonind pe fratele său, de asemenea Drăculesc. 

Precizările lui Nicolae Olahus că era legat de Mihnea „prin înrudire 
de sînge”, că acesta îi era ,,unchi’’ și mai ales relatarea din diploma de inno- 
bilare a împăratului că el face parte din ,,neamul voievozilor Dracula, Mihnea 
și Mircea” contrastează cu lipsa de informații în legătură cu descendenții 
corvini ai lui Vlad Tepes, cu care atît Nicolaus Olahus, cit și tatăl său 
Stoian, nu aveau relații. 

Într-adevăr, am văzut din Viața lui Tepes?® că voievodul „făcuse 
cu o fatá" pe Mihnea cel Rău, înainte de nunta cu sora sau ruda lui Matei 
Corvin, care are loc la începutul anului 1462. Către 1486, Mihnea, care 
fusese prizonier la turci (probabil de la moartea lui Tepes, din noiembrie- 
decembrie 1476), reușește să scape si fuge la Matei Corvin. El era la data 
aceasta „mai în vîrstă” decît fratele său vitreg, care „trăia pe lingă fiul 
craiului''219. Celălalt frate vitreg, de asemenea fiu al Corvinei, trăise pe 
lîngă episcopul de Oradea și murise nu demult. Fiul lui Tepes și al Cor- 
vinei rămas în viață s-a numit Vlad. Dintr-o scrisoare a lui Vlad Călugărul 


214 Ibidem, p. 59, nota 1. 

215 Aurelian Sacerdoteanu, Stema lui Dan II..., p. 12. 

216 Joan Veress, Bibliografia română-ungară, I, Bucuresti, 1931, p. 20. 
217 Vezi nota 211. 

218 Vezi nota 206. 

219 Ibidem, p. 213. 


https://biblioteca-digitala.ro 


146 PAVEL CHIHAIA 48 


către brașoveni din 1 iulie 1494220, aflăm că Vlad fusese prins cu scrisori 
de-ale lui Mihnea, prin care acesta atita pe boieri, cá el se dăduse „fiu de 
domn” și —- în consecință — îi fusese tăiat nasul (,,cisus est nasus”), cum 
se obișnuia. La 1 noiembrie al aceluiași an, după o serie de incursiuni în 
Tara Românească, încurajate de protectorul sáu Iosza de Som, comitele 
Timiscarei??!, regele Vladislav îi scrie o scrisoare, numindu-l ,,pretendentul 
Vlad, fiul lui Tepes’’, oprindu-l de a mai năvăli în Tara Românească si 
chiar de a mai sta în Ardeal ‚їп paguba sașilor''222. 

Acest Vlad mai trăia în 1553, intitulindu-se ,,Vlad Drăculea, fiul lui 
Vlad, domnul Ţării Românești”, înrudit prin mama sa corvină cu familiile 
nobile Barcsai, Kornis și Gyulai. El era căsătorit cu o Vas de Czege și a 
avut doi fii: pe Ioan Drăculea de Band, pomenit in 1586, si pe Ladislau 
sau Vlasie Munteanul 22%. Într-o diplomă din 20 ianuarie 1535224, regele 
Ferdinand I stabilind armele lui „Ladislau Drăculea de Sîntești” îi hotá- 
răște ,,vechea’’ emblemă a familiei sale, o spadă în scut. Dintr-un alt do- 
cument, emis în Speyer, în anul 154425, prin care se hotărăște Dracules- 
tilor moșia Faydos, din comitatul Zarandului, sînt menționați amîndoi 
frații Drăculești, Ioan și Ladislau. 

Prin urmare descendenții din ramura corvină ai lui Vlad Tepes trăiesc 
pînă dincolo de sfîrșitul secolului al XVI-lea, dar nicăieri nu sînt pomeniti 
în scrierile ,,Dráculescului" Nicolaus Olahus, în vreme ce mărturiile sale 
și cele străine îl dau drept unchi pe Mihnea cel Rău. Trebuie să primim 
așadar ipoteza de lucru că Stoian sau Stefan, tatăl umanistului, са st Stan- 
ctu, unchiul său, au fost frati buni cu Mihnea, născuți din prima căsătorie 
a lui Tepes. Evenimentele cunoscute corespund relatărilor lui Nicolae Ola- 
hus. În momentul în care Vlad Tepes este detronat, în toamna lui 1462, 
de un ,,consanguineus’’, Radu cel Frumos, Stoian ,,ccpil încă” trebuie să 
fugă ,,la regele Ungariei”, după cum aflăm de la însuși Olahus, iar Stanciu 
este omorit de rivalul său. Este firesc ca, inchizind pe Tepes, Matei Corvin 
să fi luat la sine pe sora sau ruda sa — care nu trăise nici un an cu soțul său -- 
lăsînd oarecum în voia sorții pe fiii voievodului din prima căsătorie, Mihnea 
si Stoian. Ulterior, între data ieșirii lui Tepes din închisoare22 si cea a luptei 
lui pentru reocuparea tronului, la sfîrșitul anului 1476, voievodul va avea 
cu soția sa corvină pe cel de al doilea fiu. A existat așadar o diferență 
de vîrstă între fiii din prima căsătorie (Mihnea și probabil Stoian și Stanciu) 
si cei dintr-a doua (Vlad și fratele său, cel mort la episcopul de Oradea), 
subliniată și de redactorul Viefii lui Tepes??’. 


220 г. Hurmuzaki, Documente..., XV, I, nr. CCLVII, p. 141. 

221 Jbidem, nota 1. 

222 Ibidem, nr. CCLXIII, p. 144. 

223 E. Hurmuzaki, Documente..., XI, p. XCVI. 

224 A. Veress, Acta et epistolae relationum Transilvaniae Hungariaeque cum Moldavia 
et Valachia, vol. I, tom. IV, Budapesta, 1914, nr. 205, p. 248—249. 

225 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei si Ţării Românești, I, 
București, 1929, nr. 34, p. 33. 

226 Vezi nota 206. 

227 Ibidem. 


https://biblioteca-digitala.ro 


49 „NEGRU-VODA“ 147 


Dacă în 1462 Stoian era încă copil (,,puer adhuc''2%), in 1476 el putea 
să fie matur, ofițer al regelui și să strîngă vite în Tara secuiască pentru 
nunta acestuia cu Caterina, fiica regelui Boemiei??. La 1520 putea fi ,,deja 
gîrbovit de batrinete’’, încît la 1522 să-și facă testamentul2%. Dacă Stoian 
sau Ştefan, tatăl lu: Nicolaus Olahus, s-a născut către mijlocul secolului 
al XV-lea, în 1520 avea 70 sau 75 de ani. 


Prin urmare am fi înclinați să credem că Stoian sau Ştefan, tatăl 
lui Nicolaus Olahus, a fost frate buncu Mihnea cel Rău și fiu al lui Vlad 
Tepes din prima căsătorie, cu o româncă, a voievodului. 


O întrebare legitimă se ridică în legătură cu numele de ,,Manzilla”, 
pe care Nicolaus Olahus îl prezintă drept bunicul său. Cine a fost acest 
,Manzilla" ? Desigur si aici sîntem reduși la ipoteze, dar prezența în actele 
vremii a unui boier foarte apropiat de Tepes, cu numele ,,Minzea’’, care 
îi urmează îndeaproape destinul, ne îngăduie o presupunere verosimilă. 
Dintr-un document al lui Radu cel Frumos (1462—1474) din anii 1462— 
1463, emis curînd după urcarea sa pe tron, aflăm că în Brașov se stabi- 
liseră boierii ,,hicleni... Mihail, Stan, Mircea, Stoica si Minzea’’. Radu 
cel Frumos cere brasovenilor să permită acestor boieri să se întoarcă cu 
avutul, „iar cei ce nu vor vrea să-i prindeti și să-i trimiteţi la domnia mea 
cu tot ce au...''231. Prin urmare, boierii partizani ai lui Vlad Tepes fugi- 
seră după detronarea și închiderea voievodului lor (august 1462). Dintre 
acești boieri, Stoica Vintilov (1464), Mircea Comisul (1465) și Stan Stra- 
tornicul (1467) se întorc în Ţara Românească, făcînd act de supunere lui 
Radu cel Frumos???, Minzea însă rămîne în Transilvania, ca partizan al 
lui Tepes — ceea ce arată strinsele lor legături — si coboară, desigur ală- 
turi de voievod, la înscăunarea acestuia din noiembrie 1476. Un document 
din 10 ianuarie 1476 al lui Ioan Pongracz??3, voievodul Ardealului, cere 
brașovenilor să trimită pribegii din suita lui Tepes — printre care se afla 
desigur și Minzea — după acesta. Urmează lupta și căderea lui Tepes. Lunga 
şedere a lui Minzea in Brasov ne este dovedită și de un document al lui 
Radu cel Frumos din 12 iunie 1472234, prin care moșia acestuia Dusesti 
este dăruită unor boieri, care o dobindiserá de la tatăl sáu Vlad Dracul 
și care îi erau bineînțeles partizani. Minzea se întoarce în tara de abia în 


228 Nicolaus Olahus, Hungaria..., p. 56. 

220 St. Bezdechi, Nicolaus Olahus..., p. 43. 

230 Aurelian Sacerdoteanu, Stema lui Dan al Il-lea..., p. 12. 

231 [oan Bogdan, Documente si vegeste, Bucuresti, 1902, nr. LXXIII, p. 70. 

232 Jbidem, p. 70, nota 1. 

?33 E, Hurmuzaki, Documente..., XV,, nr. CXLIX, p. 86. Printre acesti pribegi se 
număra si un oarecare ,,Ladislau din familia voievodului Dracula” (Ladislaus familiaris voi- 
vodae Dracula" care la 7 august 1476 (A. Veress, Acta et epistolae. .., nr. 19, p. 21), venit din 
Moldova, raportează despre Stefan Bathory ,,capitaneo regio” si despre Dracula ,,patron suo”. 
Să fie acesta Stanciu — care ar fi murit deci o dată cu Țepeș in 1476 — tatăl lui Vladislav III 
(1523 — 1525), cu o paternitate necunoscută. Cine ar fila rindu-i „Petru de la Arges'', acel voie- 
vod vremelnic înscăunat de turci in Tara Românească, la care se referă Nicolaus Olahus? Cel 
mai recent voievod despre care ne relatează Olahus este Radu (Paisie ?). 

234 D.R.H., B, I, nr. 140, p. 235—236. 


https://biblioteca-digitala.ro 


148 PAVEL CHIHAIA 50 


timpul domniei lui Vlad Călugărul (1482— 1495), care cere brasovenilor să 
restituie boierului său trei cai2%5, și moare cîtăva vreme înainte de 10 iulie 
1511, cînd văduva sa vinde în timpul domniei lui Vládut, împreună cu fiii 
săi Neagu, Bărbătei și Stan, moșia Rogojești236. 

Este posibil ca. acest ,,Minzea’’, care rămîne în Transilvania între 1462 
și 1482, pînă după domnia Dănescului Tepelus, să fi fost protectorul fiilor 
lui Vlad Tepes din prima căsătorie, Stanciu și Stoian, după închiderea voie- 
vodului din 1462, sau, mai putin probabil, tatăl lor vitreg, căsătorit „în 
serviciu comandat” cu _,,fata’’ cu care Vlad Tepes a avut acești copii. 
Să nu uităm că sîntem în epoca în care Tepelus procreează tot cu „o fată”, 
căsătorită ulterior cu Pîrvu Craiovescu, pe Neagoe Basarab, care în felul 
acesta era fiu de boier și de domn în același timp???, asa cum bánuim cá 
au fost Mihnea și Ştefan (Stoian) Olahus. 

Este firesc ca mărturisirile lui Nicolaus Olahus să fi fost de bună 
credință. El а reținut din amintirile proprii că bunicul sáu se numea ,,Min- 
zea” sau ,,Міп2114' şi că se căsătorise cu sora lui Iancu Corvin. Probabil 
că, în realitate, dintre cei doi bunici, unul — cel bun, Vlad Tepes — se căsă- 
torise cu sora sau o rudă a lui Matei Corvin, iar celălalt — care luase la 
sine pe tatăl sáu — se numea ,,Manzilla’’. 

Prin urmare și din relatările lui Nicolaus Olahus deducem că Vlad 
Tepes, bunicul cărturarului ardelean și tatăl lui Mihnea cel Rău, fusese 
căsătorit cu o Corvină. 


° 


Mentiunea lui Iacob Bongars2% din 1584 a ,,casteluluilui Negru Vodă”, 
cu referință la cetatea de la Stoenești-Muscel, precum și cele ale lui Bal- 
tasar Walther??? si Nicolae Istvânffy240 (care reproduc Cronica lui Mihai 
Viteazul a lui Teodosie Rudeanu™}, lucrare scrisă în românește în jurul 


235 loan Bogdan, Documente si regeste..., nr. XXXI, p. 251. 

236 D.I.R. B, XVI, I, nr. 70, р. 72. 

237 Cercetătorul Dan Plesia a avut amabilitatea să ne comunice studiul domniei sale in 
legătură cu ascendenta lui Neagoe Basarab. 

238 Vezi nota 3. 

239 Vezi nota 4. 

240 Vezi nota 5. 

241 Relatarea în legătură cu retragerea lui Mihai Viteazul la „cetatea lui Negru Vodă”, 
a lui Nicolae Istvánffy (op. cit., p. 670—672 (cap. ХХІХ)), merită o atenție deosebită. Iată 
un pasaj din acest paragraf referitor la luptele lui Mihai Viteazul: ,,Nam Michel suis viribus 
diffusus, uxore et filius Petrascone, ad Cibinium Transsilvaniae urbem missis, cum Quiralio & 
exercitu ad Alpes, quattor millium passum intervallo dissitas, quae a vetusta arce ibi constructa, 
sed iam olim à Turcis diruta Negreuodae appelantur, sese receperat : que loca ab confragosas & 
asperas rupium crepidines, & caenosum lateque stagnantem ad earum radices rium..." În 
primul rînd remarcăm că informaţia în legătură cu cetatea lui „Negru Vodă” este preluată 
de Istvanffy din același izvor ca si Baltasar Walther (Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar 
Walther..., p. 80), care nu putea fi altul decît Cronica lui Mihai Viteazul scrisă de Teodosie 
Rudeanu: ambii scriitori reproduc aceleași știri. Numele lui „Negru Voda’, presupus de 
unii cercetători a fi fost scris în slavoneste, era în realitate scris în românește, așa curn consta- 
tám din citatul de mai sus, dar silezianul a considerat cuvîntul ,,voda’’ slavon si în consecință 
l-a tradus ,,aqua’’. S-a afirmat că Istvánffy isi culege informaţiile sale din Szamoskózy, acesta 
din Grigorovici Armeanul, care, la rîndul lui, s-ar fi inspirat din scrierea originară a lui Teodosie 


https://biblioteca-digitala.ro 


51 »NEGRU-VODA" 149 


anului 1595) despre ,,cetatea lui Negru Vodă, distrusă odinioară de turci”, 
ne încredințează că letopisetul în care se consemna întemeierea orașului 
Cîmpulung exista cu mult înainte de sfîrșitul secolului al XVI-lea, de vreme 
ce se înrădăcinase tradiția că vechea cetate aparținuse lui „Negru Vodă” 


$i cá ea fusese „distrusă cu multi ani іп urmă, de turci”. Această tradiție 
era oricum mai veche de o generație. 

De fapt, cronica nu se referea la „,cetatea” lui „Negru Vodă” din 
Cîmpulung. ci la „,orașul'”' Cîmpulung, asa cum apare și in Cronica lui 
Matei Basarab (reprodusă de Letopisețul cantacuzinesc și Cronica Bălenilor). 
O dovadă că si cronica slavă din secolul al XVI-lea pomenea ,,orasul’’ 
Cîmpulung o constituie hrisovul lui Leon Vodă, din 26 august 1630, în 
care voievodul poruncește moșnenilor Cimpulungului „să le fie ocina nu- 
omită a orașului, care este de la întemeierea țării... pentru că <aceasta 
cină şi alte bunuri — P.C.> ...au fost de la întemeierea orașului''2%?. 

Confuzia dintre ,,огаѕш” si ,,cetatea’’ Cîmpulung s-a datorat terme- 
nului slav „„gorod”, care a existat într-o scriere slavă si nu în tradiție, si 
care poate fi tradus în limba română atît prin ,,oras” cit si prin ,,cetate’’243, 


° 


Dovada peremptorie că istoria ,,descálecatului'" lui „Negru Vodă” s-a 
aflat într-o scriere slavă din secolul al XVI-lea si anume într-un letopiset, 
care a fost preluat de Cronica lui Matei Basarab este mențiunea referi- 


Rudeanu. Nu găsim însă nici la Szamoskózy, nici la Grigorovici Armeanul această menţiune 
despre cetatea lui „Negru Vodă” (pe care editorul Cronicii lui Baltasar Walther o crede exclu- 
siv reprodusă de această cronică), după cum nu găsim la ei nici episodul care precede lupta de 
la Călugăreni — cînd Mihai Viteazul își trimite soţia, copiii si avutul în Sibiu, retragindu-se in 
munți cu cei 8000 de oameni—considerat de asemenea ,,unic’’, şi după „informaţii ale lui< Bal- 
tasar Walther — P.C.> personale”. De altfel, acest episod este mult mai detaliat la Istvânffy, 
permitindu-ne о reconstituire mai apropiată de cronica lui Rudeanu. Mentiunea lui ,,Danus 
Nigrus” (cu referință la Dan II) în acestă lucrare (op. cit., p. 676) se datorește unei confuzii, 
probabil cu ,,Zawissa Niger”, un nobil polonez, contemporan cu Dan al II-lea, care luptă îm- 
preună cu voievodul Țării Româneşti la Golubat, cetatea de pe Dunăre, în fata căreia Sigis- 
mund înalță cetatea sf. Ladislau, confundată probabil de Istvânffy cu cetatea Sf. Gheorghe. 
(În legătură cu Zawissa Niger vezi S. Czolek, Dr. J. Caro, Archiv für österreichische Geschichte, 
XLV, zweite Häfte, Viena, 1871, nr. LVIII, p. 419; nr. XCVIII, p. 494; nr. CXXI, p. 
527 şi vol. LII, nr. XXXII, p. 80; Monumenta medii aevi historica, tomul VI, Cracovia, 1882, 
nr. MCCXXXVIII, p. 735; ,,duos bonos et notabiles nobiles direximus" (Dan II si Zawissa 
Niger) ; Bertrandon de la Brocquière, Le voyage d'Outremer, Paris, 1892, p. 196 si p. 197, nota 1. 
O comparatie intre pasajul referitor la ,,Dan Niger'' din Istvánffy si izvorul istoricului ungur, 
documentul din 1497, prin care Sigismund daruieste familiei Kallo mai multe mosii (Georgius 
Fejér, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus acc civilis..., tom X, vol. VI, nr. CCCXCIX, 
р. 872—876, reprodus de E. Hurmuzaki, Documente..., Ij, nr. CCCCLVI, р. 544—546), -ne 
vádeste cà ,,Niger’’ nu s-a aflat lingă numele lui Dan în acest document. Iată de ce menţiunea 
despre ,,Negru Vodă” in cartea lui Iohann Filstich (Historia Annalium - Transilvanensium, 
Tena, 1743, p. 19 sq.), in care se amesteca stiri din Giacomo Luccari si din Nicolae Istvánffy 
(pe care profesorul brașovean îl si citează), pleacă in parte de la o confuzie, căreia i se confor- 
mează si Johann Christian V. Engel, Geschichte des Ungarischen Reichs, II, Viena, 1813, p. 
320, precum si Ignaz Aurelius Fessler, Geschichte von Ungarn, 1I, Leipzig, 1869, p. 373. 

242 Hrisovul din 26 august 1630, Corpusul de documente, sec. XVII, in ms. la Sectia de 
istorie medievală a Institutului de istorie ,,N. Iorga” al Academiei. 

243 Traducere a prof. lon Radu Mircea, căruia îi mulțumim pentru deosebita amabi- 
litate. 


https://biblioteca-digitala.ro 


150 PAVEL CHIHAIA 52 


toare la începuturile Ţării Românești a lui Giacomo Luccari?'4 Este sur- 
prinzător faptul cá nu numai pasajele din Cronica despre Radu de la Afu- 
mati, reproduse in 1552 in Cronica lui Macarie? sau luate ca model de 
cronica slavă din acest an, amplificată și tradusă ulterior în rusește (Cro- 
nica moldo-rusă?45), nu au atras atenția cercetătorilor asupra unei cronici 
slave din Tara Românească, anterioară mijlocului secolului al XVI-lea, 
dar nici pasajul din Luccari, concludent pentru reconstituirea începutului 
acestei cronici. 

Alăturarea pasajelor referitoare la ,,Negru Vodă” din Luccari si 
Letopiseţul cantacuzinesc vorbește de la sine: 


Giacomo Luccari 


„Negru Vodă” de naţiune ungară 
se făcu stapin... pe acea parte a 
Valahiei care fu... antica Dacie. 
„construi cetatea în Cîmpulung si 
ridică mai multe ziduri de cărămizi 
arse în București, Tirgoviste, Floci 


Letopisețul cantacuzinesc 


„Fiind іп Tara Ungurească un voe- 
vod... Radu Negru... pogorîndu-se 
pe apa Dimbovitei inceput-au a face 
tara nouă. 

ntii au făcut orașul ce-i zic Cîm- 
pulung. lar noroadele ce pogorise 


cu dinsul... au făcut orașe și sate 
pînă în marginea Dunării. Şi au dom- 
nit pînă la moarte, îngropîndu-l la 
biserica lui din Argeș''2%. 


și Buzău. Murind fu îngropat în 
Argeș''247. 


În ambele scrieri, cea de la sfîrșitul secolului al XVI-lea și cea 
de la mijlocul secolului următor (Letopisețul cantacuzinesc înglobînd Cronica 
lui Matei Basarab din 1653), găsim cinci ide? asemănătoare, in exact aceeași 
succesiune, care vădește, în mod categoric, același izvor. 

Anumiți termeni din pasajul lui Luccari referitor la „Negru Vodă”, 
ca de pildă ,,Brascevo’’, „Papuc planina” (muntele Päpusa), ,,Vlaico” 
(Vladislav), eludarea unor vocale finale scrise deasupra la orașele Floci și 
Buzău, саге apar „,Floc“ și ,,Busa‘‘, alături de nume latinești ale oraşe- 
lor, ,Campolongo’’, ,,Argis’’, „San Giorgio” (Giurgiu), ne vădesc cá Luccari 
a citit o redacție în limba slavă a unor călători sud-slavi, care nu cunoșteau 
suficient Tara Românească si au folosit pentru denumirea unor orașe im- 
portante, pe care le puteau găsi in ,,mapele geografice''249, versiunea lati- 
nească a numelor lor. 

Lucrarea lui Luccari, redactată în 1601, apare în 1606, dar știrile 
cele mai tîrzii despre Tara Românească sînt din anul 1599250. Оп îndepăr- 


244 Vezi nota 6. 

245 Vezi nota 89. 

246 Vezi nota 161. 

247 Giacomo Luccari, ор. cit, p. 49. 

248 [storia Țării Romänesti..., p. 2—3. 

249 În legătură cu ,,mapele geografice”, vezi P. P. Panaitescu, Gr. Ureche, Letopiseţul 
țării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 41—43 şi idem, Miron Costin, Bucureşti, 1958, p. 381. 

260 Giacomo Luccari, op. cit., p. 104. 


https://biblioteca-digitala.ro 


53 „NEGRU-VODA“ 151 


tat termen ,,post quem" pentru data la care a fost redactată informația 
lui Luccari este anul 1498 (cînd Branul trece în patrimoniul universității 
săsești din Вгаѕоу?251), altul mai apropiat 154325, ап în care Bucureștii 
devin capitală, trecînd înaintea Tirgovistei ca importanță politică și prin 
urmare putînd fi menționați primii într-o înșiruire de orașe. Nu putem însă 
restrînge intervalul 1543—1599 a datei scrierii despre începuturile Ţării 
Românești pe care o utilizează Luccari. Este foarte probabil ca ea să 
fi fost contemporană cu acest autor și să fi constat dintr-o simplă scrisoare. 
Această din urmă presupunere este încurajată mai cu seamăde confuzia 
dintre Bran si Risnov și de vagul întregului pasa]. Oricum, remarcăm faptul 
că dacă relatările despre „Negru Vodă”, care corespundeau Cronicii despre 
Radu de la Afumati, sint în linii mari corect reproduse, cele despre „fiul 
său Vlaicu” sînt nesigure, ceea ce vădește că acest pasaj a fost un adaosal 
celor care au informat pe Luccari, transcriind probabil cu o interpretare 
proprie cronica slavă a Таги Românești (în versiunile din 1526, 1545 sau 
1591), adaos care nu exista în această lucrare, dar pe care l-au inspirat 
anumite realități, pe care le vom dezvălui mai departe. 

În Luccari mai găsim două fragmente din cronica moldovenească în 
limba slavă din 1552, ре care am mentionat-o mai 505%, precum și unele 
știri din cronici poloneze referitoare la Moldova?*. O serie de alte infor- 
matii ale lui Luccari privind țările române?%, care au fost interpretate si 
în trecut, ar trebui reconsiderate. 

n privința propoziției: Negru Vodă „se făcu stăpîn” etc., trebuie 
să observăm că ea revelă o descendență din regele ungur a lui ,,Negru Vodă” 
(asemănătoare celei a lui Ioan Corvin) despre care am văzut că ne infor- 
meaza și inscripțiile pietrelor de mormint ale Mihnestilor din Murano si 
Bolzano, in care familia corvină valahă trece drept ,,regala’’. 


° 


Am arătat că, începînd cu ultimul sfert al secolului al XVI-lea, desi 
numele lui Radu (I) nu este menționat alături de cognomenul ,,Negru"' — 
decît indirect, în inscripția pietrei de mormînt din Murano —, identitatea 


261 [storia României, II, Bucuresti, 1962, p. 480. 

262 D.I.R., B. XVI, III, passim. 

253 Vezi p. 53. Descrierea din Luccari ,,Tatari entrando dalla parte di Boristene popu- 
larono una parte, lasciando il resto per la tane et caverne delle bestie saluatiche’’ (,,Intrind 
dinspre Nipru tătarii ocupara o parte, lăsînd restul pentru bordee și peșteri ale animalelor säl- 
batice’’) ținut pe care îl ,,descaleca’’ moldovenii, ne aminteşte despre acel „loc pustiu si în mar- 
ginea ținuturilor în care rătăceau tătarii’, din Cronica moldo-rusà (la P. P. Panaitescu, Croni- 
cele slavo-române..., p. 160). 

264 Pasajul în legătură cu vasalitatea lui Iliaș (G. Luccari, op. cit., p. 104) este asemă- 
nator cu cel din Ioachim Bielski (la P. P. Panaitescu, Influența polonă in opera lui Grigore 
Ureche si Miron Costin, їп An. Acad. Române, Mem. Sect. Ist., seria III, tomul IV, p. 288). 
-Navala turcilor in Polonia în noiembrie 1498 si decimarea lor de către Stefan cel Mare in 1499 
este preluată din M. Stryjkowski (vezi Ion Const. Chitimia, Cronica lui Stefan cel Mare, Bucu- 
resti, 1942, p. 19, nota 1). 

255 Ne referim la ştirile în legătură cu Mircea cel Batrin (G. Luccari, op. cit., p. 92) si 
Dan ,,de la Cossovo” (ibidem, p. 95—96), precum si Pătrașcu cel Bun (ibidem, p. 106). 


https://biblioteca-digitala.ro 


152 PAVEL CHIHAIA 54 


, Negru” = Radu (I) este pe deplin admisă. Această identificare s-a nás- 
cut, după cum am arătat, din nevoia de legalizare, de încadrare în cronolo- 
gia domnilor, a unui voievod care scăpa controlului implacabil al documen- 
telor. Evident că cel mai îndepărtat voievod de pe cel mai vechi hrisov 
datat al acelei venerabile mănăstiri din Tara Românească avea să treacă 
drept noul ,,descalecator’’, substituindu-se treptat celui apărut la începutul 
secolului din enigmatica prezență a păsării cu capul întors de pe pecetea 
domnească. 

Dar ,,Negru Vodă” se menține încă pînă la jumătatea secolului al 
XVII-lea, apărînd documentar în 162225, apoi in 1648757. Si cu toate că 
atît în pisaniile bisericii sale din Cîmpulung, în hrisoave și în cronica sa 
din 1653, Matei Basarab încearcă să impună pe ,,Radu Negru”, pe care 
tradiția îl adoptase, dar pe care cancelaria nu îndrăznea să îl scoată la 
lumină (ca și în intervalul 1525— 1569) vechiul „Negru Vodă”, cel al Cro- 
nicii despre Radu de la Afumati din 1525, continuă să existe. 

O serie de lucrări apărute în timpul lui Matei Basarab sau de știri 
culese la puțină vreme după moartea acestuia ne permit nu numai să 
deducem că ,,Negru Vodă” nu pierise, dar să și aflăm, in mod sigur, 
identitatea enigmatecului voievod. 

În 1635, anul încastrării celor două pisanii ale bisericii mănăstirii 
Cîmpulung, în care putem citi că ea a fost prima ctitorie a , descálecá- 
torului”, pre nume ,,Radu Negru”, Udriste Năsturel scrie o compunere in 
versuri slavone inchinate stemei Țării Românești și o publică în fruntea 
Molitvenicului slavon?58. (Ea va fi retipărită in Pravila de la Govora? din 
1640.) Stema, reprodusá deasupra poemei, prezintá cunoscuta emblemá a 
Ţării Românești (pasărea conturnatá), care poartă o coroană pe cap, între 
doi tenanti zoomorfi (vulturi). Pasărea are pieptul apărat de un scut, pe 
care se vede un personaj sezind pe un jilt și tinind în mina un obiect 
care, la prima vedere, pare un sceptru. Explicînd în poemă diferitele ele- 
mente ale stemei, Udriște Năsturel arată că „Fața <de hirtie—P.C.> 
aceasta pasărea corb poartă”. ,,Tronul’ de pe scut „înălțimea acestei case 


<,,neamului Basarab” — P.C.> învederează. Şi sceptrul a lui vitejie curat 
înfățișează”. Poema se termina cu invocatia ca ,,...a lor coroană <,,a nea- 
mului Basarab” — P.C.> să nu aibă curmare, lar al corbului piept sa 


fie pururea  ferit''260. 

În același Molitvenic slavon găsim închinate lui Matei Basarab urmă- 
toarele rînduri „cu credință neindoelnicá si cu hotárire bărbătească, în- 
tocmai cum odinioară prea vitejii și prea slavitii domni Basarabi, strabunii 
Domniei Tale, indreptindu-se cu vitejie impotriva vrajmasilor... fara mila 
i-au călcat și i-au rasturnat....’’61, precum si mențiunea cá lucrarea „s-a 


25 Vezi nota 190. 

257 Vezi nota 136. 

258 Vezi І. Bianu si H. Hodoș, Bibliografia românească veche, I, Bucuresti, 1903, p. 109. 

259 Jstoria literaturii române, Bucuresti, 1964, p. 372. 

260 Vezi nota 258. 

261 A. Sacerdoteanu, Predosloviile cărților românești, I, Bucuresti, 1938, p. 69. Un elo- 
giu asemănător al Basarabilor, scris tot de Udriste Năsturel, in Antologhionul slavonesc, tipărit 


https://biblioteca-digitala.ro 


55 „NEGRU-VODA“ 153 


tipărit în primul oraș din cele care s-au așezat în țara noastră, Cîmpu- 
lungul''262. 

Această din urmă mențiune ne permite să deducem că Udriste Năs- 
turel a cunoscut cronica slavă a secolului XVI-lea. Tot din această cronică 
el reține că stema Ţării Românești este un corb și că această stemă (a lui 
„Negru Vodă”) a fost hotáritá în legătură cu un episod în care el a fost 
săgetat, motiv pentru care pieptul corbului este ,,pururea ferit" de scutul 
„domnilor Basarabi”. Prin urmare, din poema lui Udriste Năsturel aflăm 
cîteva elemente in plus fata de ceea ce ne ofereau mentiunile Corvines- 
Шог : ne este prezentat motivul pentru care primul voievod și-a ales ca 
emblemă un corb, o întîmplare cu săgetarea acestui corb la care, evident, 
а fost de fata primul voievod al țării. Dar Udriste Năsturel nu pune accen- 


tul în compunerea sa pe legenda lui ,,Negru Vodă” din vechea cronică 
slavă. 


Scrierea lui Udriște Năsturel avea un caracter oficial, el era cumnatul 
domnului. Stema pe care o glorifică, cea cu corbul protejat de scut, era 
și ea oficială, deoarece o găsim atît la portretul lui Matei Basarab gravat 
de către Marcus Boschinius din Venetia?83, cît si pe cunoscuta piatră de 
mormint din aceeași epoca a lui Matei Basarab de la Arnota?64, 

Remarcăm, în primul rînd, că în stema prezentată grafic și glorifi- 
cată în versuri există două elemente heraldice îngemănate : pasărea con- 
turnată a Țării Românești si emblema banilor Olteniei. În interpretarea 
sa, Udriste Năsturel face din această pasăre — pe care Nicolaus Olahus o 
consideră vultur?® — un corb, iar din personajul care simbolizează pe banul 
Olteniei ,,Basarab, prea viteazul — Bărbat cu sceptru ce nu fără spor pe 
tron se vede”, considerind, prin urmare, banii Olteniei o gintă voievodală, 
ilustrată prin cel mai strălucit reprezentant al lor, Neagoe Basarab. Această 
semnificație a personajului din scutul interior reiese explicit din cel de-al 


doilea paragraf de mai sus, unde sint släviti „domnii Basarabi, străbunii 
Domniei Tale’’. 


Matei Basarab, boier din Brâncoveni, înrudit cu Craioveștii266, fusese 
ban al Olteniei. El transpune emblema bániei, pe care o consideră a Basa- 
rabilor — pentru că Neagoe Basarab fusese înrudit cu Craioveștii, dar în 
primul rînd fiu al voievodului Tepelus — în stema Țării Româneşti. 

Matei Basarab se considera prin urmare descins din Basarabi, dintr-un 
neam voievodal, nu boieresc. Coboriti din boierii brincoveni, Matei Basarab 


tot în Cîmpulung, în 1643 (la I. Bianu şi N. Hodoș, Bibliografia românească veche. .., p. 130): 
„care din Domnii de mai nainte ai țării (afară de cel din al cărui neam si familie prea vestită, 
prea luminátia voastră prea nobilă prin urmaşi se trage, adică prea bunul Basaraba Neagoe de 
odinioară) s-a arătat asa de binefăcător ţării ...?''. 

262 A. Sacerdoteanu, op. cit., loc. cit. 

263 U. Thieme — F. Beker, Allgemeines Lexicon der Bildenden Künstler, IV, Leipzig, 
1910, p. 392. 

264 А, Sacerdoteanu $1 St. Metzulescu, Întiia piatră de mormint a lui Matei Basarab, 
in S.C.J.A., II (1955), пг. 3—4, fig. de la p. 349. 

265 St. Bezdechi, Nicolaus Olahus..., p. 39. 

вв P, P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei ..., p. 199. 


https://biblioteca-digitala.ro 


154 PAVEL CHIHAIA 56 


si Constantin Basarab-Brincoveanu vor pune in lumina pe Neagoe Basa- 
rab, care prezenta punctul de convergenta al Craiovestilor cu dinastia au- 
tenticá a Таги Românești. 

Iată de ce presupunerea că paragraful cu ,,boierii Basarabi” care vin 
să se închine lui ,,Negru Vodă” a apatinut cronicii lui Matei Basarab?67 
nu pare a fi intemeiata,nefiind în spiritul viziunii acestui voievod despre 
strămoșii săi. Cum este și firesc, Matei Basarab, ca și Constantin Brânco- 
veanu mai tîrziu nu vor pune în evidență originea lor boierească — cea 
reală —, ci pe cea voievodală, găsind în Neagoe Basarab, unul dintre voie- 
vozii cei mai vestiți, pe strămoșul lor pilduitor. 

Compunerea în versuri la stema Ţării Românești a lui Udriște Năs- 
turel nu este singura lucrare din epoca lui Matei Basarab care se inspiră 
din partea de început a vechiului letopiset slav al Ţării Românești. 

Secretarul lui Matei Basarab între anii 1633 și 1654, Dionisie din 
Bizanț (Dionisie IV Seroglan) scrie si el despre începuturile Ţării Românești, 
așa cum aflăm dintr-o mențiune din Hr?smologhionul lui Paisie Liga- 
ridis. Deși „Negru Vodă” este înlocuit cu toponimicul ,,Vlahul’’ și corbul 
nu mai apare săgetat, incidentul cu inelul rămîne, ca și consecința între- 
gului episod: menținerea corbului ca emblemă а Ţării Românești. Iată 
ceea ce ne relatează Ligaridis despre conținutul manuscrisului lui Dionisie 
din Bizanţ : ,,Vlahul fiind expulzat de Traian, împreună cu cealaltă frac- 
{iune a sa și văzînd un corb, care furase inelul de aur al soției sale, l-a 
luat drept bun augur și pînă în ziua de azi corbul este stema Valahiei'"268, 

Dar cronicarii care reproduc îndeaproape începutul Cronicii despre 
Radu de la Afumați din 1525, permitindu-ne să descifrăm si misterul lui 
„Negru Vodă”, sînt Miron Costin si Paisie Ligaridis. 

În cele două opere manuscrise ale lui Miron Costin, Cronica tărilor 
Moldovei și Munteniei (Cronica polond)?®, scrisă in 1677, precum si în Poe- 
ma polond?”, redactată în 1684, ni se dá explicit motivul numelui voie- 
vodal ,,Negru’’ pe care l-am dedus de altfel din mentiunile voievozilor 
Corvini ai Țării Românești : voievodul ,descălecător” purta pe scutul său 
un corb, pasăre care îi furase în copilărie inelul. Cognomenul pornea așa 
dar de la cunoscuta legendă cu corbul, pe care Thuróczi?! si, după el, 
Bonfinius?? o consemnează în legătură cu originea și stema lui Ioan de 
Hunedoara. 

Această legendă, legată de numele lui ,,Negru Vodă”, este menționată 
de cronicarul moldovean cu două trimiteri la letopisetele muntene (,,letopi- 
setele lor povestesc astfel''273, „despre voievodul lor Negru povestesc ei 


267 Ibidem, р. 197—199. 

268 D. Russo, Studii si critice..., p. 97. 

269 Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei si Munteniei (Cronica polonă), 1а P. P. Panai- 
tescu, Miron Costin, Bucureşti, 1958, p. 202—218. 

270 Miron Costin, Poema polonă, la P. P. Panaitescu, op. cit., p. 210—241. 

211 [oan de Thuróczi, Chronica hungarorum, la Johann Georgius Schwandtner, Scripto- 
ves verum hungaricarum, I, Viena, 1746, cap. XXXVI. 

272 Antonius Bonfinius, Rerum hungaricarum..., p. 526 sq. 

273 Miron Costin, Cronica polonă, ..., p. 210. 


https://biblioteca-digitala.ro 


57 „NEGRU-VODA“ 155 


înșiși așa''2'4), ceea ce constituie o dovadă peremptorie cá a existat o cro- 
nică а Таги Românești anterioară mijlocului secolului al XVII-lea, în care 
„Negru Vodă”? nu căpătase încă adaosul ,,Radu’” si în care se motiva 
această denumire dată „,descălecătorului” : pátania cu ságetarea corbului 
și stabilirea acestei păsări ca emblemă a voievozilor Ţării Românești. (Nu 
este exclus ca manuscrisul muntean folosit de către Miron Costin să fi fost 
același pe care îl citește Macarie și cronicarul letopisetului din 1552 sau 
o copie fidelă a lui. Poate într-o zi se va găsi în Moldova cronica din 
secolul al XVI-lea a Ţării Românești.) 


Este evident că acest letopiset, anterior celui al lui Matei Basarab, 
era cronica slavă din secolul al XVI-lea si prin urmare ,,descálecarea" nu 
fusese culeasă la mijlocul secolului al XVII-lea din tradiţie, ci dintr-un 
manuscris, cel din anul 1591, care înglobase Cronica despre Radu de la 
Afumați din 1525. P. P. Panaintescu constată că Miron Costin a avut la 
indemina o cronică munteană, deoarece „sînt in Poema polonă cîteva stiri 
precise despre istoria Munteniei : Tara Românească a fost întemeiată acum 
«aproape patru sute de ani »2%. Poema fiind scrisă la 1684, înseamnă că 
Tara Românească a fost întemeiată la cîțiva ani după 1284. Este posibil 
ca cronicarul să fi avut în vedere anul 1310, cel consemnat de Luccari. 
P. P. Panaitescu remarcă mai departe că și pomenirea ,,Hertegului si 
Făgărașului''2%6 este o confuzie datorată unui text de cronică munteana, 
unde titlul domnesc al Таги Românești cuprinde mențiunea ,,Fágáras, 
Herteg’’. Totodată, Miron Costin reproduce titululșul domnilor Ţării Româ- 
nesti?77, ceea ce vădește, așa cum am arătat mai sus, că acest titulus a 
existat și în cronica slavă din 1525. 

Hrismologhionul lui Paisie Ligaridis?’*, inspirindu-se din aceeași cro- 
nică slavă a secolului al XVI-lea, reproduce legenda cu corbul foarte ase- 
mănătoare cu cea a lui Miron Costin, cu deosebirea că la ultimul cronicar 
fratele mamei lui ,,Negru’’ săgetează corbul și nu viitorul ,,descalecator’’. 
Aceasta poate fi o influență din Bonfinius, citat adesea de Miron Costin. 
La Paisie Ligaridis aflăm că ,,Vlahul’’ (denumire preluată de la Dionisie 
din Bizanţ) „era fiul regelui Ungariei” — așa cum deducem despre ,,Ne- 
gru Vodă” și din mentiunile voievozilor, „Corvini? —, în vreme ce Miron 
Costin consideră că tatăl său fusese „principele Ardealului”. 


Miron Costin, care trece prin Tara Românească în 1655279, cînd își 
culege datele despre întemeierea țării, nu a cunoscut desigur lucrarea lui 
Paisie Ligaridis, încît confruntarea celor două versiuni ne poate permite re- 
constituirea izvorului lor comun care a fost cronica slavă din secolul al AVI- 
lea a Țării Românești. 


214 Ibidem, p. 225. 

2% Ibidem, p. 380. 

276 Ibidem, p. 381. 

27? Ibidem, p. 212. 

278 Vezi nota 30. 

279 Miron Costin, Opere (ed. P. P. Panaitescu) ..., p. 9. 


https://biblioteca-digitala.ro 


156 PAVEL CHIHAIA 58 


Legenda lui ,,Negru’”’ este legată atit de Miron Costin, cit si de Paisie 
Ligaridis de pecetea Ţării Românești. Miron Costin scrie: ,,Muntenii 
întrebuințează alt sigiliu, cu corb. Таг despre voievodul lor Negru povestesc 
ei înșiși аѕа...280. ,,...De ce muntenii au pecete cu corb, letopisetele lor 
povestesc astfel...''281. La Paisie Ligaridis găsim aceeași motivare a 
legendei : ,,De aceea Vlahia are drept stemă a sa corbul''%2. (Cronica 
moldovenească din 1552, care imită pe cea munteană, insera o propoziție 
asemănătoare — „și și-a făcut pecete voievodală în toată tara cu capul de 
bour” —, саге ne confirmă autenticitatea mentiunii lui Paisie Ligaridis.) 

Pe de altă parte, atît Miron Costin, cît și Paisie Ligaridis leagă legenda 
corbului de ,,descalecarea”’ Таги Românești. Primul scrie că „în urma ace- 
luia și ungurii, sașii si sirbii.. s-au așezat cu coloniile lor pe malurile 
Dunárii''?8?, Cel de al doilea arată că „Negru Vodă” a fost urmat de ,,ger- 
mani, unguri, vlahi'?8*, în vreme ce Cronica ha Matei Basarab enumera 
pe „rumâni, papistasi, sași''255. Prin urmare, argumentul că distincția pe 
care o face cronicarul între sași (luterani) și papistași (catolici) vădește o 
scriere ulterioară sfirsitului secolului al XVI-lea (cînd încă se știa că aceas- 
tă despărţire a germanilor fusese recentă, după 1540286) cade. 

Tot la Paisie Ligaridis găsim legată de legenda corbului și mențiunea 
,descálecárii", știrea popasului de la Cîmpulung, vădindu-ni-se astfel cá 
toate aceste evenimente se aflau într-o lucrare, cronica slavă din secolul 
XVI-lea, trunchiată ulterior. Vlahul Munteanul ‚а venit si a locuit pentru 
prima dată la Cîmpulung” 

Un alt izvor care ne atestă prezența unei scrieri cu legenda corbului 
în Ţara Românească este jurnalul de drum al lui Paul de Alep, care 
însoțește pe patriarhul Macarie. Din informațiile culese în Cîmpulung în 
1658, anul popasului lor în acest oraș (foarte probabil din mănăstirea în 
care fuseseră primiți și al cărei egumen era Melethie), Paul de Alep con- 
semnează tradiția că ,,Negru Vodă” a decălecat dintr-un oraș românesc 
din Ungaria, el fiind un ,,comes” al craiului maghiar. Acest conducător al 
românilor de peste munți — credea arhidiaconul arab — își păștea caii 
în Tara Românească „aflată în mîinile tătarilor”. Cu permisia craiului el 
veni și goni pe tătari, „apoi, crescind în putere, deveni suveranul întregului 
teritoriu. Ei obișnuiau să-i spună «Negru Vodă » si el ináltá mănăstirea''2%7. 
Nu avem prin urmare reprodusă legenda cu corbul, care dădea cheia numelui 
lui „Negru Vodă”, dar găsim cunoscută dependența inițială de ,,craiul” 
de peste munți (deci regele despre care scriau atît voievozii ,,corvini Mihnea 
Turcitul si Petru Șchiopul, cît și Paisie Ligaridis), precum și titlul de ,,co- 


280 Vezi nota 274. 

281 Vezi nota 273. 

262 Vezi nota 30. 

283 Miron Costin, Poema polonă..., p. 235. 

?8 Vezi nota 30. 

286 [storia Ţării Românești. p. 2. 

26 р. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei. .., p. 199. 

287 Paul de Alep, The travels of Macarius, patriarch of Antioch (ed. F. C. Belfour), Lon- 
dra, 1836, vol. II, p. 329. 


https://biblioteca-digitala.ro 


59 „NEGRU-VODA“ 157 


mes”, pe care îl purtase într-adevăr Ioan de Hunedoara. Expansiunea teri- 
torială și înălțarea bisericii din Cîmpulung sînt elemente pe care le găsim 
51 în cronică, în vreme ce ,,pascutul cailor” pare a fi fost împrumutat de 
la Grigore Ureche, care l-a primit, la rîndul sáu, din sursă poloneza?88, 


° 


La capătul acestor multiple dovezi ale existenței Cronicii despre Radu 
de la Afumaţi din 1525, putem reconstitui destul de fidel începutul aces- 
tei cronici. Imitind legenda lui Ioan Corvin, cronicarul relata că ,,Negru 
Vodă” era fiul regelui Ungariei, care, pentru a-l recunoaște mai tîrziu, 
dăruise un inel mamei sale. După cîțiva ani, în drum spre reședința regală, 
un corb răpește inelul și fiul îl săgetează, motiv pentru care regele îi sta- 
tornicește corbul în scut și astfel viitorul voievod capătă numele ,,Negru 
Vodă” (în realitate varianta românească a latinescului ,,Corvinus’’). Ajuns 
la vîrsta bärbätiei, „Negru Vodă” coboară munții pe valea Dimbovitei 
însoțit de români, de sași și de unguri, întemeiază orașul Cimpulung și bise- 
rica „de piatră”, apoi orașul Argeș, curtea domnească și biserica ,,mare și 
frumoasa’’. După ce își hotărăște titulușul voievodal și domnește 24 de 
ani, se îngroapă ‚1а biserica sa din Argeș” 

Acest început de cronică, scris în 1525 (an în care relațiile dintre 
români și unguri erau foarte strînse, Ioan Zapolya ajutind pe Radu de la 
Afumați în lupta sa împotriva turcilor, după cum am arătat), nu este dat 
la iveală în epoca de totală supunere față de turci care urmează curînd 
după dezastrul de la Mohâcs (29 august 1526), din anul următor scrierii 
cronicii. El este ilustrat însă în pictură, portretul lui Vladislav I devenind 
prin modificarea inscripției cel al lui ,,Negru Vodă” atit în biserica Sf. 
Nicolae Domnesc, cît și în locașul mănăstirii lui Neagoe, unde este copiat 
aidoma puțină vreme după 1545. 

Tocmai in 1569, deci după 43 de ani de la plăsmuirea sa, ,,Negru 
Vodă” reapare, de astă dată în hrisovul unei judecăți si, ulterior, in 1576, 
în alte două acte ale altor procese. Această prezență neașteptată ni se 
lámureste prin genealogia voievodului care dăruiește cele trei documente, 
Alexandru II Mircea, al cărui strămoș Vlad Tepes se căsătorise cu o Cor- 
vină. Începutul cronicii, care făcea dintr-un Corvin ,descálecátorul" Tárii 
Românești, convenea lui Alexandru II Mircea, a cărui ramură dinastică 
avusese de luptat atit cu reputatia familiei Basarabilor, a descendentilor 
lui Neagoe Basarab?9?, ale cărui înfăptuiri culturale si religioase erau ves- 
tite, cît și cu cea a urmașilor lui Radu cel Mare (Radu Paisie, Mircea Cio- 
banul, Petru cel Tinár etc.). Faptul cá primului voievod al țării i se atribuiserá 


288 Martin Bielski, Cronica lumii, la P. P. Panaitescu, Influenta polonă in obera lui 
Grigore Ureche si Miron Costin. .., p. 36 : „Iar cînd aceşti răufăcători s-au înmulțit au început 
a face deosebite slujbe romanilor, au păscut vitele si turmele romane, au zidit un pod peste 
Dunăre..., " etc. 

28 Într-o scrisoare din 18 iunie 1577, Benedetto da Gajan scrie Marioarei Vallarga, 
mătușa voievodului Mihnea Turcitul: ,,...pe dr. Rosso l-au pus la galere cu alti munteni, 
în număr de şase, care au mărturisit că este fiul lui Basarab, cea mai nobilă familie din Muntenia”. 
(N. Iorga, Contributii la istoria Munteniei din a doua jumătate a secolului XVI-lea..., p. 22). 


https://biblioteca-digitala.ro 


158 PAVEL CHIHAIA 60 


datele existenței legendare ale lui Ioan de Hunedoara ajuta pres- 
tigiului descendenților lui Vlad Tepes, cel căsătorit cu o Corvină, și le jus- 
tifica pretenţiile la tron. lată de ce, în relaţiile cu lumea occidentală, 
Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, Radu Mihnea și Alexandru Coconul 
isi vor spune „Corvini ai Valahiei”, iar pe plan intern Alexandru II Mircea 
va căuta să impună pe ,,Negru Vodă” în cancelaria oficială. Cum însă 
numele acestui voievod legendar nu se lega de realitățile cancelariei din 
Tara Românească, Alexandru II Mircea l-a identificat cu Radu I, care în 
hrisovul cel mai vechi al „celei mai vechi așezări mănăstirești''2% din Tara 
Românească apare drept primul ctitor. Prilejul redactării unui hrisov din 
1569 în legătură cu o judecată la care apărea mănăstirea Tismana a fost 
binevenit pentru a-l impune pe ,,Negru Voda’’, deși cancelaria domnească 
nu mai cunoscuse pînă atunci vreun caz asemănător de inserare în docu- 
mente a unui simplu cognomen voievodal??!, 

Din acest moment înainte, Radu I începe să-și dispute în paralel cu 
„Negru Vodă”, dar adáugindu-si numele acestuia, „întemeierea” Таги Ro- 
mânești. Din inscripția bisericii Sf. Matei din Murano, din 1590, precum și 
din hrisovul din Arcani datat 1622, am dedus că încă înainte de apariția 
sa oficială de la mijlocul secolului al XVII-lea ,,Radu Negru” se afla în tra- 
ditia populară. 

Era firesc ca politica de independenţă fata de turci a lui Mihai Vi- 
teazul să reactualizeze Cronica despre Radu de la Afumați animată de 
același spirit antiotoman și de strînse legături cu Ardealul. Nu intimpla- 
tor Luccari află tocmai în această perioadă de cetatea lui „Negru Vodă” 
de la Stoenesti-Cetáteni, „distrusă odinioară de turci”. 

Dar cărturarii secolului al XVII-lea, care începeau să se plece asu- 
pra realitatilor românești, înclinaţie favorizată de politica boierilor de tara 
din care făcea parte și Matei Basarab, adaugă legendarului ,,Negru’’ numele 
voievodului considerat cel mai vechi ,,Radu’’. În Cronica lui Matei Ba- 
sarab din 1653, prima parte a paragrafului despre „Negru Vodă” este supri- 
mată, ráminind numai pasajul referitor la „,descălecare” și întemeierea ora- 
șelor Cîmpulung și Curtea de Argeș, încît explicația numelui lui ,,Negru 
Vodă”, legenda cu corbul, dispare de asemenea. Lui ,,Negru Vodă”, un 
,alter-ego" a lui Ioan de Hunedoara, care trecea drept fiul regelui ungur, 
îi ia locul ,,Radu Negru’’, despre care se știa că întemeiase Tismana, inse- 
rîndu-se totodată în cronică și fiul său Dan. Spiritul Tismanei detrona astfel 
pe cel cosmopolit al Cîmpulungului. 

Această autohtonizare a începutului de cronică lasă însă pe cititor 
nedumerit. Cronicarul Bălenilor își arată nemulțumirea citind pasajul despre 
„Radu Negru” in Cronica lui Matei Basarab: ,,Alt ce au mai făcut acest 
domn, nimeni nimica nu scrie''2%, iar cronicarul Cantacuzin din 1665 
adaugă, după cum am văzut, interpolatia cu Basarabii din dreapta Oltu- 
lui, modificind si mai mult redacția originară a începutului de cronică. 


299 Vezi nota 139. 


201 Vezi nota 32. 
292 Radu Popescu, Istoriile domnilor..., p. 2. 


https://biblioteca-digitala.ro 


61 „NEGRU-VODA“ 159 


MOMENTUL APARIȚIEI LUI „NEGRU VODĂ“ 


Pentru cunoașterea trecutului Ţării Românești, a monumentelor, cul- 
turii și viziunii sale, datarea primei cronici slave, cu începutul său, la 1525. 
și reconstituirea acestui început au o deosebită importanță. 


Constatăm, în primul rînd, că redactorul letopisetului din 1525, un 
boier craiovesc din apropierea domnului, și-a cules informațiile despre înce- 
puturile Таги Românești, din Cîmpulung, care trecea încă din vremea aceea 
drept cel mai vechi oraș din tara, împreună cu Argeșul. Din Cîmpulung ia 
cronicarul anul ,,descalecarii’’, 1310, de pe piatra de mormint а comite- 
lui Laurentiu293, care era deci vizibilă în anul 1525, cînd franciscanii observanti 
dăruiesc bisericii orașului Sf. Iacob cel Mare un clopot2%. Acest monu- 
ment epigrafic s-a îngropat așadar în pămînt între 1525 și 1640, anul vi- 
zitei eruditului episcop de Sofia Petrus D. Bakšić in Tara Românească, 
care nu îl menționează in minutioasele sale descrieri2%. 

Descălecarea lui „Negru Vodă” cu ,,romani, unguri, sasi” ne evocă, 
de asemenea, populația Cimpulungului de la începutul secolului al XVI-lea. 
În sfîrșit, urmașii săi imediati din cronică, Mihail, cel care dăruiește pri- 
vilegii orașului, și Alexandru (Nicolae Alexandru), donatorul moșiei Bădești 
si jumatatii din Bogătești, cu hrisovul din 1351/1352, cel care se afla re- 
prezentat în tabloul votiv al bisericii Domnești, ne dovedesc buna cunoaș- 
tere a Cîmpulungului. 


Este firesc ca legenda românului loan de Hunedoara — menționată 
de Thuróczi 2% și larg răspîndită în sudul Transilvaniei — să fi fost auzită 
de cronicar la românii din Cîmpulung. Considerind că acestă legendă se potri- 
veste cu ,,titulusul’’ voievozilor care le evoca locul de origine, de peste munti 
(dar ,,Ungrovlahia" știm că era numele dat de către cancelaria Patriarhiei 
din Constantinopol țării vlahilor despre Ungaria, ca să-i distingă de cei de 
la sud de Dunăre), precum și cu emblema Ţării Românești, în care cronicarul 
vedea un corb (poate nu este intimplator că primul oras al „,descălecatului”, 
Cîmpulungul, purta pe pecetea sa o pasăre care putea fi luată drept un corb), 
el a alcătuit începutul cronicii atribuind în realitate lui Ioan Corvin (de Hune- 
doara), pe care îl reboteazá ,,Negru', „,descălecarea”' Ţării Românești. 
O coincidență face ca un secol și ceva mai tîrziu cronicarul lui Matei Basarab: 
să atribuie lui Mircea cel Bătrîn lupta de pe Ialomiţa a aceluiași Ioan de 
Hunedoara, ale cărui fapte vitejesti au răsunat si in Tara Românească. 


293 Emil Lăzărescu, Despre piatra de mormint a comitelui Laurentiu si cîteva probleme arhe- 
ologice si istorice în legătură cu ea, în Studii si cercetări de istoria artei, IV (1957), nr. 1—2, p. 
109 —110 şi fig. dela p. 112. Crucea cu care se termină inscripţia, pusă imediat lîngă anul 1300, 
poate fi uşor confundată cu cifra romavă X. Fr. T. Sulzer (la Emil Lăzărescu, op. cit., p. 110, 
nota 3) consideră că anul putea fi 1303. F1 a confundat probabil barele crucii cu cifra romană. 
III. 

204 Pavel Chihaia, Monuments romans et gothiques..., p. 56, nota R. 

2% Emil Lăzărescu, Despre piatra de mormânt a comitelui Laurentiu..., р. 123. 

2% Vezi nota 271. 


https://biblioteca-digitala.ro 


160 PAVEL CHIHAIA 62 


Oricum, prezența legendelor transilvănene despre cavalerul roman 
cruciat Ioan de Hunedoara în sudul Carpaților la începutul secolului al XVI-lea 
arată permanenta legăturilor românilor de pe ambele versante ale munților. 

Vechea biserică „de piatră” ,,mare și frumoasă și înaltă” din Cimpu- 
lung nu aparținea unei mănăstiri (cronicarul precizează funcția bisericilor 
mănăstirești Snagovul, Cozia etc.) și foarte probabil cá ea fusese „de mir” 
și în secolul anterior. Impresia de înălțime a bisericii s-a datorat desigur 
galeriilor laterale care dădeau zveltete monumentului 2% (despre biserica de 
la Argeș, Sf. Nicolae Domnesc, considerabil mai mare, dar perfect propor- 
tionata, cronicarul scrie numai că era ,,mare și frumoasa’’). Dar el nu pome- 
nește de o curte voievodală la Cîmpulung, ceea ce înseamnă că această 
curte — pe care o atestă grafitul din biserica Sf. Nicolae Domnesc — dis- 
păruse de multă vreme. De fapt putinätatea hrisoavelor emise din Cîmpulung, 
în secolele XIV—XVI, arată că voievozii nu prea poposeau în acest oraș 
cu privilegii de autonomie, pricinile locale fiind judecate de județul orașului. 

Cronica despre Radu de la Afumaţi din 1525 ne mai informează cá 
,descálecind " la Arges „Negru Vodă” a întemeiat „iarăși oras mare, si 
s-au pus scaunul de domnie, făcînd curte domnească (de piatră — ms. V) 
și case domnești și altă biserică mare și frumoasă” 

Mentiunea din Cronica despre Radu de la Afumaţi în legătură cu în- 
mormintarea lui „Negru Vodă” în biserica Sf. Nicolae Domnesc, ceea ce a 
dus la atribuirea ,gisantului" (care a aparținut foarte probabil lui Radu 
1 2%) voievodului legendar, ne arată că la începutul secolului al XVI-lea se 
cunoștea vechimea acestui monument și cea a mormintelor voievodale din 
interior. (În secolul al XVIII-lea, mitropolitul Neofit va afirma că ,,cea 
mai veche biserică din Tara Românească este aceasta! 2%). 

Asa cum am arătat, reconstruirea cetății Cápátineni de către Vlad 
Tepes este un fapt real, consemnat de hrisoave 300. Din aceleași documente 
aflăm despre o fază de construcție apartinind lui Dan II, ultimul voievod 
care rezideaza la Curtea de Arges Si isi amenajase un refugiu i in munti. 

Biserica din Tirgsor apartinea însă lui Vlad Tepes, nu lui Vladislav. 
De asemenea biserica Snagovului nu era ctitoria lui Vlad Tepes, ea a existat 
încă din vremea lui Mircea cel Batrin, dar, înainte de 1525, vechea biserică 
a mănăstirii Snagov fusese înlocuită cu cea actuală, înălțată de Neagoe 
Basarab. 

Cronicarul din 1525 cunoștea prin urmare una din cronolcgiile de 
cancelarie (necesare la redactarea hrisoavelor, cînd se mentionau în ordine 
cronologică documentele prezentate de părți), ctitoriile mai importante ale 
țării și diversele știri orale în legătură cu aceste monumente. El era la curent 
şi cu unele manuscrise са de pildă Vzata lui Nifon, despre care precizează 
cá se află în păstrare la Mitropolia din Tîrgovişte 301. De fapt începutul 


297 V, Vătăşianu, Istoria artei feudale în Tările vomâne, T, Bucuresti, 1959, p. 130—131. 
208 Pavel Chihaia, Monuments romans et gothiques..., p. 52. 

299 Vezi nota 151. 

300 Vezi nota 113. 

301 [storia Ţării Romänesti..., p. 205. 


https://biblioteca-digitala.ro 


63 „NEGRU-VODA“ 161 


reconstituit al Cronicii despre Radu de la Afumaţi este са un cristal în care 
reușim să vedem încremenite cunoștințele despre trecutul țării, despre 
voievozi si despre monumentele lor ale unui cărturar — care desigur era 
și războinic — de la începutul secolului al XVI-lea. 


RAPORTUL CRONICILOR MOLDOVENEȘTI 
CU CELE MUNTENE 


Începutul Cronicii despre Radu de la Afumati ne permite să deducem 
nu numai strinsele relații culturale dintre românii din sudul Transilvaniei 
și Tara Românească, ci si cele dintre moldoveni și munteni. De fapt nu a 
existat numai o influență a letopisetelor moldovenești asupra cronicarilor 
din Tara Românească, ci o strinsá interdependentá, care se explică nu numai 
prin legăturile genealogice ale voievozilor sau prin schimburi obișnuite între 
tari de cultură slavă, ci prin conștiința, care începea să se contureze în se- 
colul al XVI-lea, a originii lor comune. 


Cronicarul din 1525 și-a început scrierea inspirîndu-se desigur dintr-una 
din cronicile numite de la Putna 30, scrise în vremea lui Stefanita (1517— 
1527). De aici el și-a luat schema succesiunii voievozilor în trei tipare: 
primul, în care se citează numele voievozilor și anii de domnie, cu cîteva 
relații fugare, al doilea, cu relații mai ample și, în sfîrșit, domnia detaliată 
a celui căruia îi era închinată cronica, Ştefan cel Mare. Acestor trei tipare le 
corespund în cronica din 1525 cronologia domnilor între 1310 și 1508, șirul 


de voievozi între Radu cel Mare și Radu de la Afumaţi și domnia lui Radu 
de la Afumați, amplu redată. 


Începutul de cronică moldovenească cu ,,descálecarea" din ‚Тага 
Ungurească”, din Maramures, devine la cronicarul munten coborirea din 
Tara Ungurească, din Făgăraș, despre care grăia titulusul domnesc, pe care 
îl redă „in extenso”. ,,Vindtoarea după un bour” are corespondență în 
legenda cu corbul. Cronicarul din vremea lui Radu de la Afumați a știut că 
vînătoarea după un bour explica în realitate stema Moldovei și atunci a 
căutat o legendă care să lămurească emblema Ţării Românești ; legenda lui 
Ioan de Hunedoara, auzită desigur în Cîmpulung, i s-a părut potrivită, 


ignorind că ea se lega de ascendenta improvizată a unui cavaler român din 
secolul al XV-lea. 


Dar cronicarul muntean a amplificat schematica ,,descalecare’’ mol- 
dovenească, care se reducea la menționarea locului de plecare a lui Dragoș 
— Maramureș — și la precizarea animalului vinat — un bour. În afară 
de legenda corbului, el adaugă înfăptuirile ,,descalecarii’’, orașele Cimpu- 


lung și Argeș, cu ctitoriile religioase, titlul domnesc, chiar și locul de îngro- 
pare al lui „Negru Vodă”. 


302 Cronicile de la Putna, la P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-románe..., p.41- 73. 


https://biblioteca-digitala.ro 


162 PAVEL CHIHAIA 64 


Am văzut că descendența lui ,,Negru Vodă” dintr-un rege ungur con- 
venea climatului politic din vremea primelor domnii ale lui Radu de la 
Afumați și opoziţiei sale dirze împotriva turcilor. 

Cronica de la Putna, scrisă în timpul domniei lui Stefánitá (1517— 
1527), luată ca model de cronicarul muntean din 1525, vădește legăturile 
culturale dintre Moldova și Ţara Românească, pe care le favorizează și pre- 
tentiile la mina fiicelor lui Neagoe Basarab ale acestui voievod. 

Dar aceste relaţii dintre cele două țări nu se limitează numai la momen- 
tul 1525. Am văzut că în 1552 se afla in Moldova Cronica despre Radu de la 
Afumaţi si cá din ea se inspiră atît Macarie, pentru cronica sa, cit si un leto- 
piset, scris în același an, care preia Cronica de la Putna și în care găsim ampli- 
ficată ,,descálecarea" Moldovei 303, Acest letopiset, tradus în limba poloneză 
și continuat pînă la anul 1564, va deveni Cronica moldo-polonă. Tot el, cu o 
introducere, în care se încearcă să se explice ,,primul descălecat”, venirea 
românilor din ,, Roma veche”, tradus în rusește, va fi inserat in letopisetul 
rusesc Voskresenskaia letopis, find cunoscut la noi sub numele de Cronica 
moldo-rusă. În sfîrşit, din același letopiset isi vor extrage știrile în legătură 
cu trecutul Moldovei si informatorii lui Luccari 994, Începutul acestei scrieri 
din 1552 poate fi reconstituit comparînd primele rînduri ale Cronicii moldo- 
polone (care trunchiază și alte știri din Cronica de la Putna, pe care o preluase 
letopisetul din 1552) cu paragraful final al ,,descálecárii" din Cronica moldo- 
rusă, avind în vedere că modelul cronicarului moldovean din 1552 a fost 
Cronica despre Radu de la Afumati din 1525: ,,Dragos a aflat sub munti 
înalți urma unui bour și au pornit pe urma bourului și au ajuns la locuri de 
șes și frumoase și au prins pe bour la un rîu, pe mal, sub o salcie, și l-au 
omorit și s-au ospătat din vinatul lor. Şi s-au întors înapoi și au spus tuturor 
a lor săi despre frumusețea țării și despre rîuri și despre izvoare, ca să se 
așeze acolo. Şi drujina lor a lăudat gîndurile lor și au hotărit să se ducă acolo, 
unde fuseseră ei. Şi au cercetat locul, pentru că era loc pustiu și la marginea 
ținuturilor în care rătăceau tătarii. Şi au pornit ei din Maramureș, cu toată 
drujina și cu femeile și cu copiii peste munți înalți, cînd tăind pădurea, cînd 
dînd pietrele în lături și au trecut peste munti cu ajutorul lui Dumnezeu și 
au ajuns la locul în care Dragoș ucisese bourul și le-a plăcut și s-au așezat 
acolo. Şi pe Dragoș l-au ridicat domn și voievod al lor. Şi de atunci s-a 
început, cu voia lui Dumnezeu, Tara Moldovei. Şi Dragoș Voievod a înte- 
meiat cel dintîi oraș pe rîul Moldova și după aceea a întemeiat orașul Baia și 
alte orașe pe rîuri și la izvoare. Şi și-a facut pecetie voievodală în toată tara, 
cu capul de bour. Si a domnit ca voievod doi апі”. 

Merită a fi subliniat faptul că începutul cronicii din 1552, în care 
„„descălecarea'' Moldovei apare mult amplificată fata de cronicile anterioare, 
scrise în vremea lui Ștefăniță, denumite ,,de la Putna”, a fost ilustrat în 
compoziția heraldică a pisaniei de la mănăstirea Bistriţa, lucrată in 1554 995, 


303 Vezi mai jos reconstituirea începutului acestui letopisct. 
304 Vezi nota 253. 
305 G. Balş, Bisericile moldovenești din veacul al XVI-lea Bucuresti, 1928, fig. 317. 


https://biblioteca-digitala.ro 


65 „NEGRU-VODA“ 163 


unde pe lîngă tradiționalul cap de bour apar o serie de elemente noi : cornul 
de vinátoare, care evocă cavalcada după bour, vaza cu vegetaţie, arătînd 
frumusețea țării în care a avut loc vinátoarea, precum și crucea pe piedestal, 
dispusă între coarnele bourului, care vádeste o așezare crestineascá pe locul 
vînătorii. 

Datarea 1588—1591 a cronicii slave traduse în rusește și devenită 
astfel Cronica moldo-rusă, care preluind letopisetul din 1552 i-a adăugat 
întreaga parte de început, unde este vorba despre venirea în Transilvania 
a romanilor vechi, ortodocși, care s-au despărțit de romanii noi, catolici, 
are în vedere următoarele elemente : 

1. Punctul de plecare a celor doi frati „Roman și Vlahata" din ceta- 
tea Veneției vădește cunoașterea unei cosmografii care avea în vedere în 
primul rînd trecutul acestui oraș. Această cosmografie poate fi lucrarea lui 
Dorotei al Monembasiei din Venetia, care vizitează pe Petru Șchiopul in 
1588 306 și a cărui lucrare a fost scrisă cu ajutorul acestuia. Domnia lui Petru 
Șchiopul se încheie în 1591. 

2. Mentiunea celor doi frati „Roman si Vlahata’’, eroi eponimi ai 
moldovenilor și muntenilor, a putut apărea într-un moment politic în care 
voievozii Moldovei și Munteniei erau foarte legati și în nici un caz invrajbiti. 
Acest moment corespunde domniei lui Petru Șchiopul, al cărui frate Alexandru 
II Mircea se afla pe tronul Munteniei. Am arătat mai sus că Petru Șchiopul 
se intitula ,,palatinus Valachiae, dominus ac haeres Moldaviae” 307, 

3. La începutul secolului al XVII-lea, cînd se traduce pentru intiia 
oară romanul popular Alexandria în limba romana 998, se inserează și știri 
din cronica slavă din 1588— 1591, devenită mai tîrziu Cronica moldo-rusă, 
ceea ce înseamnă că ea circula la data aceea. 

4. Aceastăcronică a ajuns în Rusia datorită relaţiilor lui Petru Șchiopul 
cu această tara 309, 

5. Prima cronică moldovenească, cea a lui Eustratie Logofătul de 
la 1633 310, folosește cronica din 1588—1591, ceea ce arată că ea mai cir- 
cula încă și că prin urmare nu fusese scrisă cu prea multă vreme înainte. 


306 Jstoria literaturii vománe..., p. 504. 

307 Vezi nota 198. 

30° N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Bucuresti, 1922, p. 27. 

309 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II, partea întîi, Bucuresti, 1937, p. 224— 
225. Este semnificativ faptul că vechea culegere de texte în care se află inserată Cronica 
molio-rusă (Voshresenskaia) datează ,,de la sfi'situl secolului al XVI-lea”. (G. Milăi:ă, Jsto- 
riografia română veche (sec. al XV-lea— începutul sec. al XVII-lea) în raport cu istoriografia 
bizantină «і slavă, în Romanoslavica, XV (1967), p. 169) 


310 P. P, Panaitescu, Introducere la Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei... 
p. 39—41. 


https://biblioteca-digitala.ro 


164 PAVEL CHIHAIA 66 


Începutul cronicii moldovenești scrise de Eustratie Logofătul, pe care 
îl reproduce Misail Călugărul 39, Simeon Dascălul 312 si Bandinus 313, se in- 
spiră, in mod evident, din cronica din 1588— 1591, adaugindu-i interpolatiile 
cu ,,cäteaua Molda’’, „satul Boureni”, „mănăstirea Ițcani” etc. Este inte- 
resantă selecția pe care o operează Grigore Ureche, retinind anumite elemente 
din începutul cronicii lui Eustratie Logofătul, eliminînd altele. La Ureche 
găsim unele propoziții nealterate din cronica din 1552, deși ele trecuseră prin 
cronica din 1588— 1591 și prin cea a lui Eustratie Logofătul din 1633, ca de 
pildă cea referitoare la tătarii pe care Dragos Vodă „i-au scos din 
cimpi' 34, 

O schemă grafică ne va deslusi mai bine filiatia cronicilor moldove- 
nesti care intereseazá studiul nostru: 


Letopisetul oficial 
Cronica de la Putna (1517— 1527) 
Cronica din 1552 


Cronica moldo-polona Cronica din 1588—1591 Fragment din Luccari 
(1564) i | (1599) 


Cronica moldo-rusă Letopiseţul moldovenesc (1633) Alexandria (ante 1611) 


(către 1600) | | 
La | 


Gr. Ureche S. Dascálul M. Călugărul Bandinus 
(1647) (1647) 
Bandinus 

(1647) 


Am vázut cá letopisetul lui Eustratie Logofátul a fost cunoscut de 
cronicarul lui Matei Basarab, care reproduce din el pasajele referitoare la 
Tepelus si Laiotá Basarab 315. Pe de alta parte, Paul de Alep înregistrează 
in 1658 versiunea cu ,, Negru Vodă”, care își pástea caii in Tara Românească, 
reflex al ,,pastorilor’’ lui Grigore Ureche, inspirați de cronici poloneze 316. 


311 Jbidem, p. 66—67. 
312 Jbidem, p. 70—71. 


313 Codex Bandinus (ed. У. A. Ureche), in An. Acad. Române, Mem. sect. ist., 
seria II, tomul XVI (1895), p. 70. 


34 Grigore Ureche, of. cit., p. 70. 
316 Vezi p. 123—124. 
315 Vezi nota 288. 


https://biblioteca-digitala.ro 


67 „NEGRU-VODA“ 165 


O schemă care ar ilustra relaţiile cronicilor moldovenești cu cele mun- 
tenești ar putea fi schitata astfel: 


Cronici moldovenești Cronici muntenesti 


Cronica de la Putna (1517—1527) 


— Cronica despre Radu de la Afumaţi (1525) 


| Cronica din 1545 


Cronica din 1552+ 
Cronica din 1588— 1591 Cronica din 1591 
Cronica lui Eustratie Logofătul 

| (1633) | 


Cronica lui Gr. Ureche (1647) 
|. — Cronica lui Matei Basarab (1653) 


———M Relatarea lui Paul de Alep (1658) 


Iatá, asadar, dovada unor continue si intense schimburi culturale 
intre Moldova si Tara Románeascá in secolele XVI si XVII, pe care le 
revelá si reconstituirea etapelor de formare a cronicilor muntene si in special 
a începutului lor, care relatează despre „întemeierea” țării. 


ÎNCHEIERE 


Incursiunile către izvoarele cronicilor Ţării Românești si a ştirilor 
despre ,, Negru Vodă” legate de biserică, portrete votive, documente si dife- 
rite inscripții ne-au purtat către adevărata identitate a acestui voievod atît 
de mult comentat pînă în prezent, dar atit de putin cunoscut. „Negru Vodă” 
este în realitate cavalerul cruciat de origine română loan de Hunedoara, 
cel care își zugrăvea pe scut un corb. Cronicarul din 1525 considerind că 
pasărea conturnată a Ţării Românești este un corb și că legenda legată de 
această zburătoare trebuie să fie si a ,,descálecátorului" Ţării Românești 
— ignorind epoca în care a trăit Ioan de Hunedoara (în realitate personajul 
legendar pe care l-a inspirat emblema acestuia) — a legat-o de primul înte- 
meietor de dinastie, cel care a alcătuit pecetea Ţării Românești. Prin această 
constatare, sperăm că o dispută devenită seculară se va încheia. 

Dar desigur nu identificarea necunoscutului ,, Negru Vodă” este rezul- 
tatul cel mai interesant al căutării sale, ci diferitele metamorfoze formale 
și de fond pe care el le-a căpătat, strabatind vremurile, schimbări întotdeauna 
semnificative și care au oglindit, adesea, cum este și firesc, interesele politice 
ale diferitelor facțiuni voievodale care s-au succedat pe tronul Ţării Ro- 
mânești. Totodată, documentele și alte scrieri oglindesc felul cum s-a reflectat, 


https://biblioteca-digitala.ro 


166 PAVEL CHIHAIA 68 


de-a lungul anilor, in conștiința generațiilor, acest erou popular, ale cărui 
legende vădesc o vigoare și o amploare neegalată. De fapt, și astăzi vechile 
orașe ale Ţării Românești, Cîmpulung si Tirgoviste, păstrează vie amintirea 
acestui voievod omniprezent, care este văzut printre stîncile Stoeneștilor, 
printre zidurile ruinate ale Cápátinenilor sau oglindindu-se în apa Dimbovitei. 
Este firesc ca plecîndu-te asupra trecutului Ţării Românești să fii atras de 
mirajul cavalerului ,,Negru’’, care a trecut munții pentru a pune temeiul 
unei tari. 

Cu sute de ani în urmă, pasărea ciudată de pe pecetea domnilor Ţării 
Româneşti s-a desprins și a căpătat viata, devenind simbolul unui ,,descále- 
cator’ de tara. A fost oare din nou închisă în relieful incremenit din care 
și-a luat zborul? Ne îndoim. Orice legendă are viata ei, și cît vor exista 
în păduri lumini și umbre, ,,Negru Vodă” va goni spre alte noi și nebă- 
nuite cetăți. 


LA VRAIE IDENTITE DE «NEGRU VODĂ», FONDATEUR 
DE CITES ET D'EGLISES 


RESUME 


Nous avons étudié l'apparition de «Negru Vodă» (auquel on a attribué 
la fondation de nombreuses cités et la construction d'églises importantes) 
dans les diplómes et le folklore de la Valachie, en constatant sa présence 
dans la littérature historique du XVII* siécle (p. 106). Ayant analysé le 
Letopisetul Cantacuzinesc et la Cronica Bálenilor, qui reprennent des chroni- 
ques plus anciennes, nous avons poussé plus loin les recherches du Prof. 
P.P. Panaitescu, en montrant que la chronique disparue de Matei Basarab 
avait été écrite en 1653 (à cette occasion on avait cependant rédigé seulement 
le récit des événements compris entre les années 1633—1653), et que l'intro- 
duction oü était consignée «la fondation» de « Negru Vodá» présentait 
une version similaire à celle de la Cronica 'Bălenilor. 

En continuant à analyser (p. 116) la chronique de 1591, reprise par 
celle de Matei Basarab de 1653, nous sommes arrivés à la conclusion que 
louvrage historique le plus ancien, le noyau autour duquel sont venus 
s'ajouter les autres, ultérieurs, est la Cronica despre Radu de la Afumati, 
écrite en 1525 à la cour des boyards Craiovesti, lorsque avait été rédigée 
aussi la partie introductive concernant «la fondation » de « Negru Vodá ». 

Outre l'analyse du Letopisețul Cantacuzinesc et de la Cronica Báleni- 
lor, qui nous permettent de reconstituer la date de l'apparition et 
la version originale de «la fondation » de « Negru Vodă », de nombreux autres 
écrits et représentations des XVI* et XVII* siècles confirment l'existence 
aussi Cronica despre Radu de la Afumati (p. 128). Nous avons examiné 
de la comment on est arrivé a attribuer les portraits des fondateurs des 
églises de Curtea de Arges et de Cimpulung-Muscel à < Negru Vodă». 


https://biblioteca-digitala.ro 


69 „NEGRU-VODA“ 167 


Dans un chapitre qui se propose de porter un éclaircissement a la 
vision du chroniqueur de 1525 (p. 159), qui a inventé — selon le modele 
moldave de «la fondation » de Dragos Vodă — une réplique de «la fonda- 
tion » valaque, nous avons montré que le personnage de « Negru Vodă» 
est né du désir de trouver une explication de l'oiseau contourné représenté 
sur les armoiries de la Valachie (de méme que la légende de l'aurochs avait 
été élaborée en prenant pour point de départ les armoiries de la Moldavie), 
dans lequel le chroniqueur de 1525 avait identifié un corbeau. En entendant à 
Cîmpulung (d'ou il prit également la date de «la fondation », 1310, inspirée 
par la pierre tombale du comte Laurent, de 1300), considérée à juste titre 
l'une des plus anciennes villes de notre pays, la légende du corbeau qui 
s'attachait aux origines de Jean Corvin de Hunyadi, et ignorant l'époque à 
laquelle ce vaillant croisé roumain avait vécu, le chroniqueur de 1525 relia 
de façon arbitraire à cette légende les armoiries de la Valachie, tout en 
attribuant au créateur du sceau (qu'il considérait également comme étant 
le fondateur de la Valachie) les origines de Jean Corvin. 

En précisant le moment de l'apparition de la Cronica despre Radu 
de la Afumati , les données contenues dans cette chronique, concernant les 
vieux monuments dela Valachie, prennent une autre valeur. Nous pouvons, 
par exemple, déduire les fonctions originelles des églises princiéres de Curtea 
de Arges et de Cimpulung-Muscel. 

Dans le chapitre final (p. 161) nous avons mis en évidence les préts 
réciproques des chroniques valaques et moldaves, en soulignant l'importance 
des étroits liens culturels existant entre les deux provinces. Si à ces relations 
spirituelles évidentes nous ajouterons les échos des légendes du Sud de la 
Transylvanie, qui couraient sur Jean Hunyadi, que nous avons retrouvés 
dans Cronica despre Radu de la Afumati, de 1525, nous sommes en droit de 
considérer cet ouvrage comme un des premiers écrits où l'on rencontre des 
éléments de spiritualité roumaine appartenant aux trois provinces dans 
lesquelles on parlait la méme langue. Nous avons en méme temps souligné 
le rôle militant de cette chronique qui, au XVI* siècle, a influencé — à ce 
qu'il paraît — la chronique sur Michel le Brave, datant de la fin du méme 
siècle. 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


INTRODUCTION 
SOMMAIRE 
À L'ÉTUDE 
DES SIGNES 


LAPIDAIRES 
DE ROUMANIE 


par 
fen MADELEINE ANDRIANNE 
j VAN DE WINCKEL, 


ar oe PO er  _ | Docteur en Histoire de VArt et 
Е ga oM RES a Archéologie, Bruxelles 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cette étude a pu être effectuée grace aux échanges culturels 
belgo-roumains. 


Nous tenons a remercier les autorités académiques de Roumanie 
qui nous ont apporté une aide trés efficace dans ses recherches en 
nous confiant a la tutelle de Madame VOINESCU, chef de la 
section d'art médiéval à l'Institut d'Histoire des Arts de l'Académie 
de la République Socialiste de Roumanie. 


Son amabilité et son efficacité ont largement contribué à ren- 
dre plus rentables et fort agréables les investigations sur le terrain. 


Nous voulons aussi exprimer notre gratitude au professeur OPRES- 
CU et aux différentes personnalités de l'Académie de Roumanie : 
ils nous ont autorisé à fréquenter les bibliothéques et les instituts 
et nous ont recommandé aux filiales de Sibiu et de Cluj; gráce 
à leur intervention, toutes les facilités nous ont été accordées par 
les diverses autorités administratives, religieuses et autres. 


Nous exprimons aussi notre reconnaissance aux autorités belges du 
Ministére de l'Education Nationale et de la Culture, ainsi qu'à nos 
chefs d'établissements scolaires qui ont soutenu notre candidature. 


Tout particulièrement, nous rendons hommage aux professeurs 
ABEL et de STURLER, des Universités de Bruxelles et de Gand, 
qui ont toujours appuyé et encouragé nos efforts. 


https://biblioteca-digitala.ro 


0 TABLE DECIMALE 


AVERTISSEMENT 


Afin de faire mieux apparaitre l’organisation méme de notre 
travail, nous avons appliqué a cette introduction sommaire 
les principes et les régles de la classification décimale universelle. 


Le О est réservé aux généralités et prolégoménes. Suit la clas- 
sification en 1, 2, 3,...8. Le 9 est réservé aux conclusions. 
Exemple: Chapitre III 
3.0 Généralités du chapitre 3 
3.1 les premiers constituants du chapitre III 
3.2 les deuxiémes constituants du chapitre III 
les subdivisions du 3.2. seront : 
32.0 Généralités 
] premiére subdivision 
2 deuxiéme subdivision 


9 conclusions des subdivisons du 3.2 
Signification de cette application 


1. En combinant les chiffres, nous indiquons les relations exis- 
tant entre les notions classées. 

2. Recoupement et rappels s'indiquent par de simples nombres. 
3. Tout élément ultérieur trouvera automatiquement sa place, 
sans qu'il nous faille remettre tout notre travail sur le métier. 


0 LES SIGNES LAPIDAIRES 


0.0 Approche 

0.1 Classement selon le but de leur utilisation 
01.1 Signes utilitaires 
01.2 Marques de tailleurs 

0.2 Classement morphologique 

0.9 Utilité de leur étude 


I CHRONOLOGIE DES SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 


TABLEAU EXEMPLATIF: 3 MARQUES 


Processus 
Signes romans 
Signes gothiques 


м — — 
D — © 


https://biblioteca-digitala.ro 


127 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 4 


12.1 primaires 

12.2 tardifs 
122.1 de Transylvanie 
122.2 de Moldavie 


II LOCALISATION DES SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 


2.0. Tableaux de localisation 
20.1 Tableau des signes ne se rencontrant qu'une seule fois, en Rou- 
manie 
20.2 Tableau de localisation chronologique nationale 
20.3 Tableau de localisation chronologique internationale 
Constatations tirées des localisations nationales 
Filiations internationales 
22.01 une gageure 
22.09 une sélection obligée 
22.1 Les lignées célébres 
221.1 Jean de St. Dié 
221.2 Les Parler 
22.2 Les marques datées de Roumanie 


to tS 
N — 


III TRAITEMENT D'UN ÉDIFICE : L'ÉGLISE ST. MICHEL De CLUJ 


TABLEAU CHRONOLOGIQUES DES MARQUES 


Marques constantes 

Marques datées de Sighisoara 

Marques inverses a Dej et en Bohéme 
Marques de maitre important 

Marques de tailleurs importants non repérés 
Marques datées de Brno 

Maitre du bas-câte Sud a Kutna Hora? 
Compagnons en Moravie? 

Un maitre se retrouve a Dubrovnik ? 
Conclusions 

39.1 L'église St Michel fut construite en 3 étapes 
39.2 Róle exemplatif et social du métier de Cluj. 


со 92 со G9 S Со Со Go C2 OO 
с о NO Q > Qo D = © 


IV TRAITEMENT D'UN EDIFICE: L'EGLISE EVANGELIQUE DE 
BISTRITA 


Etude a mener ultérieurement 


V TRAITEMENT D’UN EDIFICE: L’EGLISE EVANGELIQUE DE 
SIBIU 


Tableau chronologique des marques de l'église évangélique de Sibiu. 
5.0 La marque d'un maître ? 


https://biblioteca-digitala.ro 


л 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 173 


Premiére campagne: il n’y a pas de marque constante a Sibiu 
La deuxiéme campagne doit étre divisée 
52.1 Campagne A 
521.9 conclusion 
52.2 Campagne B 
522.1 deux marques 
522.2 une marque délimitée dans le temps 
522.3 une 3° marque 
522.4 une 4° marque 
522.5 Le portail S. pose un autre probléme 
522.6 La tribune sud 
5.3 La 3* et derniére campagne 
53.1 Le portail Nord de 1509 
53.2 La chapelle à hauteur des tribunes... 
53.3 La tourelle d'escalier au flanc sud 
5.9.. Conclusions du traitement de l'église évangélique de Sibiu. 


rt 
N = 


VI TRAITEMENT D'UN EDIFICE: L’EGLISE NOIRE DE BRASOV 


Etude a mener ultérieurement 


VII TRAITEMENT D’UN EDIFICE: L’EGLISE EVANGELIQUE DE 
SEBES ALBA 


Etude à mener ultérieurement 
VIII FILIATIONS STYLISTIQUES 


IX CONCLUSIONS 


Généralités sur notre travail, processus suivi. 
Historique 

Filiations stylistiques 

Datation de parties d'édifices 

Datation de signes lapidaires 

Le métier de bátisseur en Roumanie 
NOTES et bibliographie générale 


cO © © © CO oo 
© ол PWN оО 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


0. LES SIGNES LAPIDAIRES: BUTS ET MORPHOLOGIE 


0.0. 


0.1 


01.1 


APPROCHE 


Sur les pierres appareillées de certaines constructions anciennes (rem- 
parts, chateaux, vieilles demeures, églises et ensembles monastiques), 
on peut déceler des signes qui ne doivent rien aux failles du matériau 
et qui ne sont pas des graffiti. 


Ces signes étaient ordinairement gravés, en creux donc, à l'outil et 
sur une face taillée de la pierre. D'aprés nos observations d'édifices 
partiellement ruinés ou en cours de restauretion, des signes figuraient 
en parament. 


Ces gravures taillées d'une main habile répondaient nettement à 
une démarche consciente : organiser une de nos activités essentielles, 
la construction. 


Ils constituaient soit des indications de pose (pour la stabilité de la 
construction, il est préférable de respecter le lit de carriére, sauf 
dans le cas des moulures droites, de füts de colonnes monolithes ou 
d'encadrements), soit des marques d'appartenance (à une tradition 
technique, à un atelier ou à un maitre réputé). 


Certains groupements d'artisans du batiment ont, en effet, suivi 
depuis le Moyen Age à tout le moins des conventions tenues pour 
traditionnelles. 


CLASSEMENT SELON LE BUT DE LEUR UTILISATION 


C'est l'étude systématique des signes lapidaires qui nous a conduite à 
les classer ainsi en deux grandes catégories: les signes utilitaires et 
les marques de tailleurs de pierre. 


Signes utilitaires 


Nombre de signes lapidaires font partie d'un simple systéme de repé- 
rage. Il est encore utilisé de nos jours, à la différence que ces signes 
sont apposés au crayon gras au lieu d'étre taillés dans la pierre (note). 
Nous les avons classés en diverses catégories : 
signes de pose 

d'appareillage 

d'orientation 

d'épaisseur 

de joints 

schémas de sculpteurs, tous.signes purement utilitaires. 
Les signes utilitaires sont extrémement rares en Roumanie. 


https://biblioteca-digitala.ro 


01.2 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 8 


Des marques de joints, dans les clés de voüte déposées dans la Ferula 
de l'église évangélique de Sibiu, se présentent comme des croix 
grossiéres; elles ont pour but de faire mieux adhérer le mortier. 


Sur ces pierres, ainsi que sur les consoles moulurées de l'église de 
Saschis, on peut aussi retrouver des schémes de sculpteurs. Ce sont 
les tracés préalables à la taille des parties moulurées. Il n'est possible 
de les examiner que sur des pierres déposées, bien etendu. 


Marques de tailleurs 


Nous avons conservé pour tous les autres signes lapidaires le terme de 
„marques de tailleur de pierre" plutôt que celui de „tâcheron” intro- 
duit il y a plus d'une siécle par Didron (note 1). 

D'abord, le terme ,, marque de tâcheron” nous parait erroné en сесі: 
il ferait supposer que les ouvriers étaient payés à la tache (c.à.d. sans 
tenir compte du temps employé). Or, dans les comptes de Belgique, de 
France et du Portugal, le payement des ouvriers se fait par journées 
de travail (et non un nombre de piéces faconnées). Par contre, le paye- 
ment à la piéce se rencontre dans les comptes des carriéres oü il ne 
s'agit pas de payer un travail, mais la matiére traitée (note 2). 
Ensuite, apprentis et compagnons étaient aussi des tailleurs, füt-ce 
en herbe ou en puissance. Nous croyons peu qu'aucun se bornát, la 
vie durant, à débiter de la pierre à la tonne. Sur le chantier, la moindre 
pierre doit étre parfaite pour sa place. 

Nous tenons enfin que les signes non utilitaires sont des marques ayant 
valeur de référence: 


`x 


— soit à une tradition professionnelle, 
— soit a la technique d'un atelier 

— réputé de mémoire d'homme 

— ou méme travaillant, homogéne, à pied d’ceuvre, 
— soit à un maitre — lui- méme se réclamant 


— d'une certaine tradition profession- 
nelle : 


— ou d'un atelier anciennement réputé 
— ou de l'atelier qu'il a réuni à pied 
d'euvre marquante 


— ou méme ayant sa notoriété internationale et 
“signant” ses œuvres. 


Nous ne faisons d'ailleurs que traduire le terme allemand ‘‘Steinmetz- 
zeichen” (note 3) qui semble bien convenir. 


https://biblioteca-digitala.ro 


0.2 


02.1 


02.2 


02.3 
02.4 
02.5 
02.6 
02.7 


0.9 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 177 


CLASSEMENT MORPHOLOGIQUE 


Du simple trait droit ou courbe, ces marques affectent, par combi- 
naison, des formes diverses: 


des figures géométriques : triangle, carré, pentagons étoilés, angles :... 
un véritable alphabet qui à son tour donne naissance au monogramme. 
des idéogrammes : parties d'anatomie, éléments botaniques, figurations 
d'outils, objets décoratifs. 


On peut imaginer sans trop d'audace que certaines marques repré- 
sentant des objets ,,traduisent’’ en les ,,visualisant" des noms ou des 
surnoms. 


Pour la facilité du classement, nous avons établi quelques grandes 
catégories morphologiques : 


Les signes alphabétiques sont presque tous tracés suivant la graphie 
des caractéres romains. 


Les signes de perpendicularité 

Depuis l'angle droit (qui peut représenter l'équerre ou la lettre L, 
voir dans l'alphabet) et le té (autre instrument indispensable au tracé) 
jusqu'aux formes compliquées de traits auxiliaires combinant parfois 
l'angle droit avec des angles aigus. 


Les angles mon droits. 

Les croix et leurs dérivés. 

Les combinaisons de segments et de courbes. 

Les figures géométriques fermées : triangles, quadrilatéres. 
Les représentations d'objets. 


UTILITÉ DE LEUR ÉTUDE SUR BASE DE LEUR MORPHOLO- 
GIE ET EN FONCTION DU LIEU ET DU TEMPS 


Selon les modalités de lieu et de temps. 


Les marques de tailleurs de pierre sont répandues dans toute l'Europe 
sur les construction édifiées, au moins partiellement en pierre taillée, 
entre le XI* et le XIX* siécle (note). 


L'étude systématiques des signes lapidaires et la comparaison à 
l'échelle continentale que nous avons menées depuis une décennie nous 
permettent, par une voie peu pratiquée et peu explorée jusqu'ici de: 


. déceler des rapports de techniques architecturales entre édifices (voir 


9.2) 


. dater l’âge des différentes parties d'un monument élaboré, comme il 


n'est pas rare, en plusieürs campagnes de construction (voir 9.3) 


https://biblioteca-digitala.ro 


178 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 10 


3.  approcherla vie méme et l'organisation des métiers (voir 9.5). C'est 


cette contribution (fort modeste et fragmentaire) a l'histoire de 
lart qui fut notre but lors de nos recherches sur tout le territoire 
de la République Socialiste de Roumanie. 


Etayés par des recherches d'archives, par une collection plus compléte 
encore de documents photographiques, de relevés de détails, de mou- 
lages ou d'impressions au calque, nos relevés de signes lapidaires au- 
raient pu nous fournir une moisson plus abondante. 

Malgré l'aide éclairée et bienveillante des autorités, il nous fut im- 
possible de mener jusqu'au bout toutes ces recherches : faute de temps. 
Nous verrons donc dans les pages qui suivent une sélection de ce 
que nous pourrions tirer des éléments récoltés pendant notre trop bref 
séjour en ce charmant pays. 

Nous avons, en effet, choisi, pour cette introduction sommaire, d'exposer 
le plus accessible et ce qui permet de fournir quelques renseignements 
immédiats. 

Afin tout d'abord de fixer les idées au sujet du matériau que nous 
manions, nous reproduisons ci-aprés trois exemples de marques que 
nous avons pu relever par moulage ou calque, sur des parties de cons- 
tructions de trois époques différentes (XIVe— XVIe — XVIIe s.).'Nous 
percevons ainsi facilement les variations dans le tracé des sienes sui- 
vant les époques (voyez le tableau exemplatif) : 


Il nous fallut donc]procéder en premier lieu à une étude chronologique. 


I. CHRONOLOGIE DES SIGNES LAPIDAIRES 
DE ROUMANIE 


1.0 PROCESSUS 


Notre séjour d'étude en Roumanie nous a permis de procéder au relevé 
d'un certain nombre de signes. 


Une fois rentrée en Belgique, nous avons procédé au dépouillement . 


Nous les avons classés morphologiquement et, sur cette base, nous 
tenterons ici de dégager une chronologie du signe, en prenant pour 
référence les dates mémes des constructions bien connues qui les por- 
tent (note). 


Ce premier pas est relativement simple. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 


1.1 


1.2 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 179 


SIGNES LAPIDAIRES 
DE ROUMANIE 


IA SSYisoui 


ALBA IULIA 


CATHEDRALE :CHOEUR 14.5. 


DALLE .FUNERAIRE DE 
IANCG DE HUNEDOARA, 
16.S 


Tableau exempaatif 


Dans tous les pays, les signes lapidaires ont, suivant les époques, varié 
dans leur forme et méme dans la façon de les graver : 


LES SIGNES ROMANS 


ne se rencontrent qu'à la trés intéressante cathédrale d' Alba Iulia. Ils 
sont assez grands, nets, avec les segments arrétés par de petits traits. 
Beaucoup affectent la forme de lettres romaines, quelques autres figu- 
rant des angles et méme un outil. 


LES SIGNES GOTHIQUES 


12.1 


Les signes gothiques primaires 

sont rares, tout comme les édifices en ce style, en dehors des 
oratoires influencés par ordre des cisterciens (comme Saint 
Barthélemy de Brasov et de l'église Cirta qui ne possédent 
presque pas de marques). 


https://biblioteca-digitala.ro 


180 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 12 


12.2 Les signes gothiques tardifs 
sont les plus nombreux. 


122.1 Les grandes constructions de Transyl- 
vanie offrent un beau répertoire de signes trés soigneusement 
taillés et aux segments achevés par de petits triangles ou des 
traits galbés. Les dimensions des signes diminuent. 


Qu'il s'agisse des chœurs de la cathédrale r. cat. d’ Alba Iulia et de 
l'église de Sebes-Alba ou des grandes constructions comme 
l’église St. Michel de Cluj, l'église évangélique de Sibiu ou 
l'église Noire de Brasov, les lettres de l'alphabet ont tendance 
à céder la place aux figures composées de plusieurs segments 
et principalement à celles composées à partir de croix. 


1222 Le cas de l'architecture moldave est un 
peu différent: les édifices présentent des signes lapidaires 
apparentés entre eux, mais dont les formes les plus anciennes 
se retrouvent aussi dans les pays germaniques. Humor, Moldo- 
vita, Suceava et Sucevita présentent un caractére d'individua- 
lisme provincial qui puise son originalité dans l'alliance des 
traditions byzantines aux détails architecturaux du gothique 
à cannes croisées des pays germaniques. 

Ce sont ces détails réalisés en pierre qui portent les signes. 


1.3. LES SIGNES LAPIDAIRES DES TEMPS MODERNES 


Ils ont été — dans la limite de mes recherches — trouvés princi- 
palement dans les constructions civiles consérvées à Cluj, à la chapelle 
Lazo de la cathédrale r. cat. d'Alba Iulia et sur l'église Golia de Iasi. Sauf 
dans larégion de Cluj, la graphie en devient moins soignée et moins 
stable dans ses dimensions. 


Les belles constructions orthodoxes de Valachie n'ont guére laissé 
de place aux pierres naturelles, méme si le style Brancovan présente 
de fort beaux encadrements de portes et de fenétres en pierre fouillée 
de sculpture, la tradition des signes lapidaires semble ne pas y avoir 
pénétré. 

Les signes se trouvent principalement dans les constructions civiles 
conservées en Transylvanie. 


II. LOCALISATION DES SIGNES LAPIDAIRES 
DE ROUMANIE 


2.0. TABLEAUX DE LOCALISATION 


20.0 Les trois tableaux se basent sur la morphologie et sur une loca- 
lisation chronologiquement ordonnée. 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 


2.1 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 181 


20.1 Un premier tableau reprend les signes qui ne se rencontrent 
qu'une fois en Roumanie. 


20.2 Un second tableau de localisation nationale présente l'ensemble 
des marques de tailleurs de pierre qui se rencontrent en plusieurs 
endroits de Roumanie. 


20.3 Un seul tableau de localisation internationale expose un choix 
de marques trouvées en Roumanie et que nous avions connues 
ailleurs déjà, en Europe. 


20.9 Nous passons donc ici à des démarches beaucoup plus élaborées. 
Nos recoupements s'articulent sur un paramétre: la forme 
(notre morphologie générale) 


et deux variables: le temps (du XIème au XIXème siècle) 


le lieu, allant de l'échelle nationale actu- 
elle à l'échelle européenne. 


CONSTATATIONS TIRÉES DES LOCALISATIONS NATIONALES 


Des tableaux 20.1 et 20.2, dégageons d'abord quelques constatations 
générales. 


Les signes les plus anciens, méme en Transylvanie, ne semblent pas étre 
antérieurs au XIIIème siècle. 


En effet, la base des clochers dela cathédrale r. cat. d'Alba Iulia porte des 
marques de tailleurs de pierre que l'on rencontre aussi dans les parties 
datées de la seconde moitié du XIIIéme siècle et jusque dans le chœur 
qui fut construit au milieu du XIVéme siécle. 


Les marques des clochers sont vraisemblablement contemporaines 
des diverses campagnes d'aménagement et d'agrandissement du sanc- 
tuaire. 


Leur graphie, si proche des signes gravés sur quelques constructions 
d'Europe Occidentale du XIIème siècle, nous a fait hésiter. Saint 
Honorat à Arles et la cathédrale de Lengres en France, l'église de 
Santes Creus en Espagne présentent, en effet, des marques de tailleurs 
de pierre en tout comparables à celles de la cathédrale d'Alba Iulia 
(voir 221.1). 

Malgré nos hésitations, nous ne daterons pas les signes lapidaires 
roumains d'avant le XIIIéme  siécle (note). 


https://biblioteca-digitala.ro 


20.1 Tableau des signes gui ne se rencontrent qu'une fois en Roumanie 


AIUD: eglise : RI 
ALBA 1ULIA:cathédrale reat: AN Be БЕУ XX I + 2007 


BIERTAN : eglise fortifiée : d 


BISTRIŢA : église évangélique: ) [` | yx Ф dp 
clocher, fenêtre de 1513 үд V T d D = СӘ оо R 
Fenêtre de 1519 Ó +] 


1709 FABIANUS EIBEN 
bas - côtés : 


BRAȘOV: église Noire: |X J, À +H А L к T x VA 

CIRTA : église cistercienne : Єр | 

CLUJ: église saint Michel : a h) t VU kh h + tt F+ X À 
PRAYL KE LIS TF Qa 


DEJ: église réformée: À. A te + 


https://biblioteca-digitala.ro 


ost 


DRAGOMIRNA: monastère: AE |^ M 

HUMOR : église du monastère: +, À aN | 

HUNEDOARA : chateau : + X 

IASI: église de Golia: HO H LU ) € y 

MOLDOVIȚA: église du monastère: T À | 

MOSNA: église fortifide, 825: | Л 

PROBOTA: monastère: Q, . 

RĂDĂUȚI: église saint Nicolas |) Y= 

ROMAN: église de l'évêché: Y A т 

SEBEȘ ALBA: église évangélique: [i ^ Z ПВ 96 
SIBIU: église vangélique À K A, + + + + i 
SIGHIȘOARA: église de la collines {- Ù Å 71 


SUCEAVA: église saint Demetriu : "b WV Q A 


SUCEVITA : monastère : (c = 36 2C сүз AA AR 


https://biblioteca-digitala.ro 


ALR IAF 


£8T 


20.2 Morphologie et localisation chronalogique des signes lapideires.de Roumanie 


АВС мио FTT FFVVV VLE ESTA ETTSAELTAXO y mpA4x 


Roman 


[ALBA IULIA (clochers) TT P [v] | 


Gothique primaire 


ALBA IULIA (porche) II [II I PS pa p popa E TTT po T Te CE EE 


[ORA C 0 Ld ILI LLitdilbtlbl1llbbttLtibbiidddgdqTilldl] 
Gothique tardif 
[ABA JULIA cchœurs — [PPS TT TL T SL LT TT TITI TT TI IL TIT TIT P [TITI] ` шиши 
| BRASOV (ég/. Noire) IX 1 1 [x] З= БЫНАН. | | | 
57810 (ag! ev) l | || | 1x bel ee р em pe а EN 
| SEBEȘ -ALBA (chœur) Ill PE DE | a d || I| ep i | ij j| npe e l| 
| CL ЕЕ Aaa ЕЕЕ ГЫ БЕГЕ" x|x| x| x| 
penne | | | " | | pif ft fy E {ttt} Tt tft tt le x| 
E "—— H ELE | 
| AGNITA LL EL EL FL I À FIS m SLA BIB EREI TTI 
| BISTRITA (égl. réf.) xix] | eee E E E ee Ыы ek EE | 
a [IIll [|| T [l ||! 
MOLDOVITA RR ERE eae —-H-EHHHHHHEHHHH2HHHH-HHEHHHHHHHHH | 
| ee — — — M CE EE | 
SUCEVITA x E DORE E PI EP RI L E E E П E E E | 
ei cap gun LLL m mia G m qi umu EE E EET: Epp tapes ИШШИШЕ ЕШ xL L 


Temps modernes 
ALBA IULIA (chap.Lazo) 
URAGOMIRNA 

S TT OS RE N T ITL PR БИ ГЕ E TIT 


https://biblioteca-digitala.ro 


FSI 


20.3 Tableau de localisation internationale des marques 


Marques roumaines : ABCLUMNUOS TT vA KAY ДОТ X tt Ü X hank 


Marques étrangères 


| 

| 

| Syrie 

| CRAC DES CHEVALIERS 
| 

| 


Allemagne 
EBERBACH, cloître 
EBRACH, monastére 


L STEINFELD, egi. xL L SL рр ур ws ER SLE qe Isi 


https://biblioteca-digitala.ro 


12 S.France тош. эз с ы ne ae et ee ee EM ME e 

| ARLES, St. Honorat [x XIX|X x | | | | 
| BEAUMONT DE M. égl. {| |х | [xt хх ЕКЕТ 
| LANGRES : cath. Ix] xL | xL еххх [xix TT үү 
| LETHOR , eg/. Ix? | x ||| PI LILI LILI LII III LI IL! 
| MARMOUTIER, égl. || | xL хх IX | TT |х | | X | || 1 1 1111] 
| MOISSAC, St. Pierre || | | | jx x |] EE TE | ELLE LLL LLLL LL T I 
| MONTFAVET, égl. LL LLL LL LIX LE LLLLLLELAXNL I XL LL LLLI 
| PARIS, St. Germain x} | | ix? | | | |x LI LLLI үгү! 
| St. BENOIT s/LOIRE [pens qe ЕЗШ ЕЗШЕ e e ese (E ШЕ ЕШ ШЇ E ЕШ E ee S Es] 
| St.G/LLES du GARD Jg cues ШИШЕ 2 lj) BERR 
| St.PAUL 3 CHAT. || xt Txt | xx >x || II ү 
| VAISON, cath. [|| XI | x xt [xt | || LLL LU LL IL IL G IJ 
VEZE LAY, égl. Made. пиши S LL TL S и иш 1 LLL LLLLLLLTLG IJ 
VIVIER en ARDECHE PR TE ES ET TT] 
| 

| 

| 


S81 


20.3 Tableau de localisation internationale des marques 


Marques roumaines : АВ съл^мио STT VALS xt tL OT ATL Fx ink 


Marques étrangéres 


Espagne 
| SANTES CREUS, mon. | | | | | | | | | | | | | | [x | | | | 


ххх [xt [L | pI po pA t <i Í | 
ШШШ ЕШШЕШ 2 2 (L ttt IX LL ШШЕ БЕ 
аар rp Be E | pee e esp E ES 
miss 
| kL Dx ] bi | [ D< < <1 [xl [x] 


| NAJAC en ROUERGUE 
| PONT St.ESPRIT, pont 
| PROVINS, remparts 

| STRASBOURG, cath. 


x 


| Allemagne 


| BAD WIMPHEN, égl. ||| [хх | x] 1 1 1 1 1 xi} x] |1 1 1 1 l 1 | 
| BAMBERG, cath LR Li CEE 
| FRIBOURG en B.cath. | | | l | M STRESS L L 1 1 1 1 PE 1 | 
| HEILGRONN, St. Kilian | | | | Ixix] [| [xix] | 1x] EXE] bsp opo dp aal. 34 
| MAYENCE, cath. | х|| ху pud cbe ESSE IE Jb E 
| NUREMBERG, remparts | | xxx | [x] [x| xxx x [x] | | Ixix | 11I] 
| WORMS, cath. | ix} | ixixix] [x bb 1111 L xi 1 lj 1 L EI l 1 1 | 
[TREBE TT Pq IA L PT T IET T T ELT TA 


| 14. S. France 


| AVIGNON, pal. papes Ix} I<] |х|х|х| | Ixix] | Ixix] ppt ||| ixi ||| Í! | 
DIJON, chartreuse «|x| x x x x 


https://biblioteca-digitala.ro 


981 


Allemagne 
AMBERG, égl. 
REGENSBURG, cath. 
SCHABISCH GMUND, SteC 
UBERLINGEN, égl. 1353 


ULM, cath. 
15. S.France 
Pe [| 1111111111 ix | | Ix} | хх! I I 1 1 111] 
Allemagne 


| AUGSBOURG, cath. EEE ÉTÉ NI N 


| B/SCHOFSHEIM, égl. a х 
| CONSTANCE, cath. 
FE DINKELSBUHL, égl.1488 X|x|X 


——————————— -_—————ҥ————————————к——к— 


| 
| 
| 
| 
| 
E 
| 


| ELLWANGEN, égl. 1453 | p | | |_| xl | | | | | 
| FORSCHHEIM, égl. REE EEE IITITI | | M LI] 
| GEMMERIGHEIM, ёд. EEE EEE ЕЕН 
| HASSFURTH, 01. — L E LL LL E E ИИИ LLL T xb ET LLL TL LL T T ШШЕ 
| INGOLSTADT, £pl. N.D ||| ү [жи Г xl Li 
| LANDAU, ёд!. ||| хи LE RE 
| NEUNBURG, égl. |! [Г E ISIKA TS Sod p ER] 
| NEUSTADT, égl. mismas" 
| STRAUBING, ejl. Eo ae qd qe | e pb ЕЕ pop Sa ee p ETE] 
| Tchécoslovaquie | 
| KUTNA HORA,S.Barbe [| [11111 IXTXIXT Ix] 

| ШЕШ - 


16.S. Allemagne 
LANDSBERG, égl. 1509 | | x 


https://biblioteca-digitala.ro 


181 


188 


21.2 


21.3 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 20 


Les relations entre les signes d'Alba Iulia et ceux d'autres construc- 
tions mentionnées de Sibiu, Brasov ( + 1380), Sebes-Alba (dans le 
chœur gothique) semblent confirmer notre hypothèse. Toutes ces 
constructions sont postérieures au XIIIéme siècle. ! 


Un gothique national (XIVème siècle) 


Les relations du chœur de l'église évangélique de Sebes-Alba avec l'ate- 
lier de Peter Parler ne sont plus à signaler. Un caractére de clarté 
dans la conception et les éléments décoratifs formés de tétes portraits 
sont un héritage certain de la grande construction gothique qui ache- 
vait de s'élever à Prague (221.2). 

Le mélange des influences franco-germaniques se fait au creuset bohé- 
mien pour étre diffusé ensuite vers d'autres régions et atteindre la 
Roumanie qui subit, par là, indirectement cette fois, l'influence fran- 
caise. 

Ce brassage complexe fait jaillir dans différentes régions un art national 
gothique, bien plus national méme que l'art roman issu de l'influence 
des ordres religieux bénédictins et cisterciens. 


Cette marque fb issue du département de l'Aisne, se retrouve en 
Tchécoslovaquie, a l'Abbaye de Zlata Koruna et a Trebic, puis en 
Roumanie a Bistrita. 

L’an 1350 marque en Roumanie l’apogée de cet art national dans 
l'internationalisme gothique. Les chantiers de la Transylvanie sont 
particuliérement actifs : église Noire de Brasov, église de Bistrita, de 
Sibiu, de Saint Michel de Cluj et les chœurs de Sebes-Alba et de Alba 


Iulia. 


Vers 1350, le métier de tailleur de pierre semble de tradition bien établie 
en Roumanie. 


Pour qu'une entreprise aussi vaste ait été possible, il a fallu que la 
tradition du métier de tailleur de pierre fût solidement ancrée . Depuis 
le milieu du XIIIéme siécle et pendant tout un siécle, les ateliers 
locaux se sont probablement développés dans les principaux centres 
(note). 


D'apres les relations des marques Bc ZW, nous pouvons émettre 
l'hypothèse que des tailleurs de pierre ont passé d'un chantier a 


lautre et que ceux qui apposaient les marques th avaient été 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 


21.4 


21.5 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 189 


formés dans des loges qui gardaient la tradition des Parler 
(voir 221.2). 


Le chœur de St. Michel de Cluj, qui fut transformé et surhaussé, ne 
ressemble-t-il pas, par sa division tripartite des fenétres, au cheeur de 
Sebes-Alba avec ses élégantes baies qui sont peut-être les héritières 
des fenêtres des chapelles rayonnantes de Prague. 


Le gothique fleuri au X Vème siècle 


f 


Il se caractérise par les formes complexes, la technique est parfaite, 
l'imagination débordante. 


Ce caractére recherché laisse, par son baroquisme, prévoir le déclin. 


Les portails latéraux de St Michel de Cluj et de l'église Noire de Brasov 
en sont de bons exemples. Ces tympans polylobés à la décoration inso- 
lite porte entre eux aussi les marques communes. 


Set 


Les voütes se compliquent, elles forment des résilles qui reposent sur 
des piliers de plus en plus élancés. Le chapiteau est systématiquement 
supprimé pour faire place au tressage des cordons des voütes. Ce jeu 
de courbes et de droites, si fréquent en Allemagne, passera par les 
possessions des Rosenberg en Bohéme en s'épanouissant dans la 
voüte de la grande église Ste Barbe de Kutna Hora pour atteindre 
Znojmo et la Hongrie à Niyrbator (1433) plus particuliérement. 


Les voûtes des tribunes de Sibiu et les voûtes du chœur de Moșna, Sas- 


chiz et Aiud rappellent la superbe voüte de St Michel de Cluj dans la 
chapelle de 1480. 


Une autre forme d'art se développe en Moldavie 


Les célébres églises peintes semblent n'avoir retenu les historiens de 
l’art que pour leurs peintures. 


Il faut avouer que nous y fümes par curiosité et nullement pour y 
chercher des marques de tailleurs de pierre. Nous étions séduits par 
le charme de cette admirable peinture (extérieure comme intérieure) 
oü se jouent les blancs et les noirs sur un fond bleu ou vert. Notre 
étonnement fut d'autant plus grand quand nous examinames les dé- 
tails architecturaux. 


https://biblioteca-digitala.ro 


190 


21.6 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 22 


Pris séparément, ils ont des caractéres fort provinciaux, les portails 
aux cannes croisées manquent parfois de relief et certains semblent 
des fenétres rectangulaires transformées en portes. 


Dans les fenétres, deux types se rencontrent: la jolie baie géminée 
aux formes légérement flamboyantes (comme a Humor et a Voronet) 
et la dalle perforée (comme a Sucevita). 


La pierre laissée au naturel est parcimonieusement répartie aux enca- 
drements et soubassements ; cela explique leur nombre fort restreint. 
Suceava présente le plus de rapports de marques avec des édifices 
religieux d’autres régions. 


Fut-il nécessaire de faire appel à la main d'euvre transylvaine qui 
avait ceuvré dans la ville étape Bistrita? 


Il en fut de méme pour la derniére grande construction, celle de Suce- 
vita (fin du XVIème siècle). 


Les autres constructions ont des signes lapidaires communs entre 
elles ; ils peuvent être attribués à ce petit groupe d’ hommes qu’Etienne 
le Grand et sa famille utilisaient pour leurs constructions religieuses 
et profanes. 


Les signes de perpendicularité sont les plus fréquents; ils sont aussi 
les plus simples et ne signifient pas qu'il y ait un lien de filiation 
quelconque à rechercher du côté de la famille Parler (voir n? 221.2). 


Des artisans de la pierre sont franchement campagnards, formés 
au hasard et inspirés très vaguement par les grands modèles de 
l'époque. 


La Renaissance fait perdre la tradition des signes lapidaires 


Les documents imprimés, les modéles vus à l'étranger vont naturel- 
lement influencer les artistes les plus hardis. 


„ Johannes” de Cluj dans le joli portrait de la sacristie, dans le chœur 
de St Michel nous semble-t-il a légué à la fois son portrait, son nom 
(et non celui du curé) (note) et la date de son ceuvre: 1528. Il nous 
manque sa marque de tailleur de pierre pour déterminer si cet artiste 
était lié par la formation à l'un des grands ateliers germaniques. La 
conception refléte un italienisme germanisé tel qu'il se rencontre dans 
les grands tabernacles d'Allemagne. L'individualisme naissant en 
méme temps qu'une mode fera disparaitre la tradition des signes 
lapidaires en Roumanie. 


Quelques marques datées s'offrent, hélas trop tard, pour pouvoir 
en tirer des déductions sur les étapes de constructions. 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 191 


21.9 Les artisans roumains voyageaient 


Un fait important s’impose a nous: la pérennité des voyages d'arti- 
sans roumains. 


Une porte déposée au Musée de Cluj nous a transmis la marque 


£ (note) datée 1579. Ce signe lapidaire se retrouve sur l'épaisse dalle 
funéraire de Jean de Hunedoara, danslacathédraler. cat. d’Alba Iulia. 
La chapelle Lázó a Alba Iulia et les églises conventuelles de Drago- 
mirna et de Golia offrent elles aussi des marques de tailleurs de 
pierre identiques. 


22. FILIATIONS INTERNATIONALES 


22.0 Du tableau 20.3, nous tirons ici quelques constatations fragmentaires. 


Les signes lapidaires relevés en Roumanie se retrouvent en Europe. 
Oü et sur des bátiments de quelles époques, le tableau 20.3 tente 
d'en établir un recoupement sommaire en introduisant une variable 
supplémentaire: la fréquence du signe. 


22.01 La filiation des œuvres architecturales : une gageure 


Contrairement à ce que nos présomptions d'hommes du XXème 
siécle nous porteraient à croire, l'Europe du Moyen Age constituait un 
seul vaste pays. 


Bien str, les lenteurs des moyens de communication rendaient les 
distances plus longues. Mais la compréhension entre les hommes en 
était d'autant facilitée. Celui qui se déplaçait avait le temps de márir 
ses contacts avec les habitants des régions traversées. L'artisan tra- 
vaillait en passant. Il nouait des relations temporaires avec d'autres 
hommes du méme métier. Il apprenait d'autres techniques, de nou- 
veaux tours de main, des visions neuves. Les nouvelles ne traversaient 
pas les continents à la vitesse herzienne, mais elles n'avaient pas, 
comme aujourd'hui, un caractére d'information brutale, sensationnelle 
et fugitive. Elles étaient assimilées, discutées, critiquées et prenaient 
une valeur d'acquisition et de formation. Du moins pour ceux qui 
voyageaient l'eil ouvert et la cervelle souple. 


Et on sait combien maîtres et compagnons tailleurs de pierre ,,bourlin- 
guaient" à travers le monde de l'époque. 


Or, toute création est une somme de parties d'œuvres pré-ex istantes 
amendées par un ou plusieurs réalisateurs nouveaux. Nos ba tisseurs 


https://biblioteca-digitala.ro 


192 


22.09 


22.1 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 24 


avaient beaucoup vu. Ils pouvaient se référer à „la telle ouvrage” 
qu'ils avaient laissée en tel chantier réputé, puis en tel autre édifice 
oü tel maitre avait concu une voüte particuliére, puis encore ailleurs, 
au lieu de maturation de leur chef-d'eeuvre leur donnant maitrise. 


On comprend pourquoi la filiation dans l'architecture se présente 
d'une facon si complexe. Les marques de tailleurs de pierre n'échap- 
pent pas à ces inter-influences, en tout cas jusqu'au XIVéme siécle. 
Et tout cela ne nous facilite pas la tache! Il serait tellement plus 
simple de répertorier les marques individuelles plutót que de classer 
les filiations, si malaisées à dénouer. 


Une sélection obligée 


De notre recherche de filiation, nous ne présentons ici que le plus 
simple et le plus acquis : les marques célèbres et les marques datées, 
signes lapidaires privilégiés nous permettant un travail étayé. 


Les lignées célèbres 


Nous choisirons deux exemples : la lignée de Jean de Saint Dié et la 
lignée de Peter Parler. 


221. 1) Jean de Saint Dié a Alba Iulia 


La tradition des signes lapidaires fut-elle introduite a Alba 
Iulia par l'artiste déodatien auquel sont attribués le portail 
et les premiers chapiteaux de la nef de la cathédrale? Jean de 
Saint Dié avait eu l'occasion d'apprendre à travailler la pierre 
dans les chantiers de sa ville. La cathédrale de la petite ville 
des Vosges, en chantier du XIIème au XVème, avait sans 
doute habitué notre maitre aux travaux de transformations 
et d'embellissements. La proximité des grands chantiers rhénans 
et des constructions de Strasbourg expliquerait les doubles 
rapports de la cathédrale d'Alba Iulia: corrélations avec 
l’art français, si sensible dans son beau portail occidental, 
et relations avec l'art germanique qui inspire aux construc- 
teurs le joli mouvement ondoyant des corbeaux du bascóté 
et des chapelles du transept. 


221. 2) La famille Parler 


La marque de perpendicularité L, qui fut celle du maitre Peter 
Parlerà Prague, seretrouve au clocher de la cathédrale d'Alba 
Iulia, à léglise Noire de Brasov et, particuliérement soignée, 
dans le chœur de Sebeș Alba. 


https://biblioteca-digitala.ro 


25 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 193 


Faut-il voir dans ces signes lapidaires la preuve d'une filia- 
tion avec la cathédrale de Prague? 


Un rapprochement basé sur une marque aussi simple semble- 
rait fortuit, si nous ne rencontrions aussi d'autres marques 
roumaines qui ont des relations avec cet atelier. 


A Sebes-Alba, nous retrouvons aussi le D. qui se rencontre 
également sur les parties attribuées à P. Parler à Prague. 
Le lieu d'origine de la famille Parler, Schwábisch Gmünd, 
nous livre quelques indices supplémentaires. En effet, les 
H м ; sions | | 
marques et sont fréquentes, sur l'église Ste Croix qui 
s'édifiait à Gmünd au milieu du ХІУ, telles qu'elles se ren- 
contrent au chœur d'Alba Iulia. 


Les relations entre marques allemandes et roumaines ne 


s'arrêtent pas à ces deux édifices. La marque [2 se trouve a 


la fois sur l'église St Georges de Nördlingen (All), attribuée 
aux Parler et à l'église Noire de Brasov. 


Ainsi donc, un courant d'architecture issu du berceau de la 
famille Parler (note) se propagea non seulement à Prague, 
mais simultanément dans la Transylvanie à Sebes-Alba, 
Alba Iulia et Brasov. 


La simultanéité de ces constructions nous fait supposer qu'il 
ne s'agit pas d'une filiation par le représentant le plus connu 
de l'école de Schwábisch Gmünd. Voyons-y plutót la preuve 
d'une diffusion de principes constructifs en différents points 
par des hommes issue d'un méme atelier et formés presque 
simultanément dans cette loge de Würtemberg. 


Il nous semble que la filiation entre les églises de Roumanie 
et la cathédrale de Prague soit moins directe qu'on пе l'eüt 


pensé surtout lorsque l'on songe au chœur de l'église de Sebeș 
Alba (note 2) 


Du point de vue des procédés techniques la Transylvanie 
était, au milieu du XIVème siecle, sous l'influence de l'art 
allemand méridional, qui avait une individualité propre gráce 
à un premier apport d'art français (par Jean de Saint Dié 
et par les cisterciens au XIIIème siècle), ranimé au XIVème 
siècle par l'influence française qui prédominait en Bohême 
durant tout le règne de Charles IV. La cathédrale de Prague 
n'est-elle pas un bourgeon allemand greffé sur une souche 
française? Mathieu d'Arras l'a conçue, elle fut achevée par 
le maître allemand Peter Parlor. 


https://biblioteca-digitala.ro 


194 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 26 


22.2 Les marques datées de Roumanie 


Parmi 


les moyens de débrouiller le probléme des filiations, d'autres 


marques privilégiés peuvent nous aider: /es marques datées. 
Nous avons vu qu'il est difficile de dater des marques connues au 
XIVéme siècle. П nous faut attendre le XVéme pour voir appa- 


raitre 


222.1 


222.2 


des marques accompagnées de dates (12.1). 


Exemple: BISTRITA 


Le clocher de l'église réformée de Bistriţa est l'exemple le plus 
éloquant des édifices avec marques sur des parties datées. 


au 2* niveau 1485 


au 3* niveau fenétre 1513 VA e + £ 4 
dernier niveau 1519 ОО “6 1 V 


1709 FABIANUS EIBEN + 


E] ressort de cette simple datation que les bas-cótés sont con- 
temporains du 3° niveau du clocher et que les contreforts de 
l'église minorite ont sans doute été réalisés par les mémes 
tailleurs de pierre. 


La marque. 


L'église de la Colline à Sighisoara porte dans les deux premières 


fenétres Sud la date 1482 et les marques 1 pi 


La marque | se retrouve au portail occidental de l'église de 
St Michel de Cluj dans la retombée des voussures 1450—1460 
et aussi à une porte fortifiée de Prague et à la porte de 
l'ancienne eglise paroissiale de Banska Stievnica (Slovaquie 
fin XVéme). 


L'autre marque p! est, à notre connaissance, unique en son 
genre, à moins que le trait formant angle aigu ne soit un acci- 
dent. Dans ce cas, elle se trouverait aussi a une colonne du 
choeur de St Michel de Cluj. 


https://biblioteca-digitala.ro 


222.3 


222.4 


222.5 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 195 


I.P.B. 


A l'église Noire de Brasov, il y aurait une console due au 
maitre de Prejmer 98 I.P.B. 1512—15 (note). 


Le sculpteur de Moșna 


A l'église fortifiée de Moșna, une jolie clé de voûte du chœur 
porte la date 1525 et la marque L (note 1—2). 


Dalle funéraire de loan de Hunedoara 


Enfin une porte renaissance du musée lapidaire de Cluj porte 


la date 1579 et la marque + qui se retrouve identique sur la 
plaque funéraire de IANCO de HUNEDOARA (+ 1456) 
dans le bas-cóté sud de la cathédrale d'Alba Iulia. Cette 
dalle fut donc remplacée tardivement (note). 


Les inscriptions sur l'extérieur de l'église St Michel de Cluj 
auraient pu nous apporter, elles aussi, quelques indications 
chronologiques. Malheureusement, ces inscriptions sont faites 
à l'enduit rouge et ne sont pas incisées dans la pierre. Aussi 
n'osons-nous pas nous risquer dans cette voie. 


III EXEMPLE DE TRAITEMENT D'UN ÉDIFICE 


ESQUISSE D'ÉLABORATION DES MATÉRIAUX RÉUNIS À 
ST MICHEL DE CLUJ 


Les chiffres entre ( ) et soulignés renvoient au tableau des signes 
de St Michel de Cluj. 


Ici, la démarche qui semble plus limitée devient en réalité plus complexe, 
Nous introduisons dans la recherche : 


— deux paramétres — un lieu, Saint Michel de Cluj. 


— notre morphologie. 


— trois variables : — les temps, de 1370 à 1500. 


— l'espace: de Cluj à l'Europe. 
— ]a fréquence. 


https://biblioteca-digitala.ro 


196 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 28 


1350-1380 Choeur : 


< ҺОТ, 2с XX A, a A, 
yt wo ХКХА 


1442 Portail occidental 


iw 
17 18" 49 х. Di IN, 


Portail latéral Nord Portails latéral Sud 


(Kiev ЖЫР 
туки 


+ aA d'escaoter 
36 37 


Pilter des nefs 


Ñ * A s у aks 43 Lite s Ly 
+ 4 : 


Encadrements intérieurs des fenêtres : 


e rx vem ut 


48 49 


Saint Michel de Cluj 


Pour la clarté de la présente étude, c'est bien évident, nous avons dû 

sélectionner. Nous étudions uniquement quelques corrélations bien 

positives entre les signes lapidaires de l'église Saint Michel de Cluj et : 
— les campagnes de constructions successives de cet édifices bien connu. 
— certains édifices en Europe. 


Nous en tirerons des datations de marques et des filiations architec- 
turales internationales. 


3.0 LES MARQUES CONSTANTES 


Les marques de tailleurs de pierre de la premiére campagne ne se 
retrouvent plus sur le chantier sauf 


https://biblioteca-digitala.ro 


29 


3. 


— 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 197 


le qui figure aussi au portail 
occidental: de + 1436 a 
1450 


X (7) qui figure aussi aux pare- 


ments des bas-cóté: de + 1390 
à 1480. 
L'atelier qui fit la facade occidentale en 1410— 1450 était composé 


d'un maitre qui avait déjà travaillé au chœur Ji (8) et d'un autre 


tailleur de pierre que nous retrouverons X. (22) ensuite occupé à 
la tribune au revers de la facade. 
Un maitre entre dans le chantier quand la façade est presque ter- 


minée du cóté sud Q (17), il collaborerea ensuite à la construction 


du bas-cóté sud, entouré de compagnons dont les marques A (7) (15) 


x (16) 5 (31) V (46) a| (44) I. (29) se retrouvent parfois 


ailleurs. 


Les artisans qui avaient les marquse "S (31) EE (29) collaborérent, 
sousla conduit vraisemblablement d'un sculpteur qui aurait possédé 


la marque 75; (30), а la réalisation du portail Sud. 

Le bas-cóté nord comporte moins de marques, les maitres semblent 
avoir comme marque principale l'angle droit (11—13—27—32—33— 
— 84 — 35). 


Certains d'entre eux collaborérent à la sculpture du portail nord sous 


la direction d'un maitre Al (13) qui semble n'avoir collaboré qu'à 
la partie nord. 

Les piliers de la nef et la construction de la tribune sont réalisés par 
le méme groupe d'ouvriers de base (40—41— 17). 


UNE MARQUE CONSTANTE DATÉE À SIGHISOARA 


1. (8) est une marque assez stable dans l'église St Michel de Cluj. 
Le maitre collabore au choeur et à la facade occidentale. 


https://biblioteca-digitala.ro 


198 


3.2 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 30 


Nous serions tentés d'y voir une marque qui se rattacherait à l'ate- 
lier de Pilgram qui fit la chaire de la cathédrale de Vienne (début 
XVIème siècle) (note) avec un compagnon qui apposait cette marque. 


Restons pour l'instant en Roumanie oü nous retrouvons la marque 
accompagnée d'une date à l'église de la Colline de SIGHISOARA 


(1482). 


LA MARQUE INVERSE: SE RETROUVE À DEJ ET EN 
BOHÉME 

E (22) marque que nous cvalifiercrs d'rverse Ce la précédent 
se rencontre à Cluj au portail et sur les piliers de la nef de St 


Michel (1450—80). Elle figure aussi sur le dernier contre-fort sud 
de l'église réformée de Dej oü elle est accompagnée d'une autre 


marque de Cluj /“ (41). 


Elle existe aussi à MELNIC (Bohéme), au portail de l'église St 
Pierre ct Paul, et là, elle est accompagnée d'une autre marque de 


Cluj -—— (40). L'église St. Pierre est une construction ancienne à 


laquelle fut ajouté un portail gothique tardif à cannes croisées et 
colonnettes sur socles guillochés. 

La marque se retrouve aussi sur l'église Ste Barbe de Kutna Hora 
(Bohéme) (fin XVéme). La datation n'en est pas aussi certaine que 
pour les autres marques étudiées, mais par son voisinage, nous pou- 
vons le ranger dans les marques de --1480. 


3.8 UNE MARQUE DE MAITRE IMPORTANT 


we (47) est sans doute une marque de maitre. D’abord parce qu’elle 


est placée sur la clé de voüte qui supporte la tribune, dans un bla- 
son. Elle est présentée exactement comme les marques des deux mai- 
tres du choeur de la cathédrale de Prague. 

De plus, nous savons qu'elle est signalée, avec un trait de moins, 
comme la marque du maître I.P.B. à Prejmer (1512—1515) qui fit aussi 
une console du bas-cóté sud à l'église Noire de Brasov. Nous n'avons 


pas retrouvé cette marque figurée avec un trait de moins dA 


mais sur l'axe de l'escalier vivis appliqué au milieu du bas-câte 
sud et sur l'axe de la tourelle d'escalier au sud-ouest de la facade, 
elle est identique à celle de Cluj. 


https://biblioteca-digitala.ro 


31 


3.4 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 199 


Le maitre serait venu de Cluj a la fin du XVéme siécle pour travailler 
à l'achévement de l'église Noire de Brasov avant de devenir le maitre 
de Prejmer au début du XVIème. 


Ce maitre avait peut-étre collaboré en passant à la construction de la 
chapelle St. Jacques, du flanc sud de la cathédrale réformée de 
Sibiu (note). 


Son activité en Roumanie s'étalerait sur une trentaine d'années au 
moins, soit de +1480 à 1512. 


Avant de parvenir à Cluj, il est possible que notre maitre ait été 
formé dans l'atelier de Prague, car nous retrouvons une marque sem- 
blable aux chapelles rayonnantes de la cathédrale (note 2) et au por- 
tail nord de l'église de Tyn. 


Toujours en Tchécoslovaquie, le cháteau de SVIHOV, aménagé par 
les Rosenberg au XVIème siècle sans détruire les parties anciennes 


du XVème (note 3) porte la marque du maitre oe dans les parties 
originales. 


L’église de Jachymov posséde aussi cette marque. Tout semblerait 
confirmer que si le maitre a été formé dans les ateliers tchéques, 
dans la seconde moitié du XVéme, il prit le chemin de la Roumanie 
muni d’une marque de tailleur de pierre qui avait été donnée un sié- 
cle plus tât a un compagnon de Mathieu d'Arras. 


MARQUES DE TAILLEURS IMPORTANTS NON REPERES 


Quelques artisans nous sont inconnus et ils ne sont pas des moindres 
puisqu'ils firent, sans doute, le plus beau portail de l'église, celui 
du sud 


bs (28) Д5 (30) b» (31) 


Sous la tribune, nous trouvons le (e (32), d'une graphie fine et 


tracée en trés grand. Il ne se rencontre nulle part ailleurs. 


Nous espérons rencontrer d'autres ensembles de qualité qui porte- 
raient leur marque car nous sommes persuadée qu'ils étaient d'ex- 
cellents lapidaires, voire méme des sculpteurs. 


https://biblioteca-digitala.ro 


200 


3.5 


3.6 


3.7 


3.8 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 32 


UNE MARQUE DATEE A BRNO 


La marque T (38) est sans doute assez tardive a Cluj bien que 
presente au choeur. 


Nous croyons pouvoir lui assigner la date 1480 car elle figure sur 
le 2éme pilier de l'église St. Jacques à BRNO (Moravie) accompag née 
de la date 1522. 


Ce D maitre de l'église St Michel fut employé dans d'autres 
bátiments de Cluj. 


I] fit la petite porte qui donne accés à la tribune du lecteur dans le 
réfectoire du couvent des franciscains. 


La présence de cette marque sur les fenétres du choeur de St Michel 
prouve, s'il en était encore besoin, qu'un réaménagement tardif 
fut entrepris dans cette partie la plus ancienne de l'édifice. 


Le maitre aurait travaillé en Roumanie, puis serait parti vers l'Eu- 
rope Centrale au début du XVleme siécle. 


LE MAITRE DU BAS-CÓTÉ SUD ÉTAIT A KUTNA HORA? 


Reste principalement la marque du maitre du bas-cóté sud ` (18). 


П y aurait à faire le rapprochement avec quelques marques de l’hôtel 
des Monnaies de Kutna Hora. 


UN COMPAGNON ÉTAIT EN MORAVIE? 


L'un des compagnons tailleur de pierre du choeur fut peut-étre em- 
ployé en Moravie à la construction du cloitre de style gothique flam- 


boyant de Dolni Kounice AN (10). 


UN MAÎTRE SE RETROUVE À DOUBROVNIK? 


Les relations si fréquentes entre les marques de Cluj et celles de la 
Tchécoslovaquie nous réservent encore une surprise. 


j^ 


https://biblioteca-digitala.ro 


33 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 201 


Le tailleur de pierre qui ceuvra a la fin du chantier de St Michel de 
Cluj, aux portails Nord et aux piliers de la nef (+1470) fut peut- 
étre accueilli par la famille Perntajn en Moravie, ot il collabore a 
l'édification de la fort belle église gothique tardive dans la petite ville 
de Doubrovnik (+1530). 


3.9 CONCLUSIONS 


39.1 


391.1 


391.2 


391.3 


39.2 


L'église Saint Michel de Cluj fut construite en trois étapes 


En conclusion de cette comparaison sommaire, nous pouvons croire 
que le chantier de Saint Michel de Cluj fut mené en trois grandes 
étapes : 


La base du choeur qui offre des signes plus anciens (1 à 10) dont 
certains se rapprochent de ceux de la cathédrale d'Alba Iulia. 


Le groupe de la façade et du bas-côté Sud, qui était composé d'hom- 
mes d'un métier trés sür (47 — 22 — 18). 


Le groupe du bas-cóté Nord dont le nombre le ples représentatif 
avait la marque (13). 


Róle exemplatif et social de l'organisation du métier à Cluj 


Le fait que le chantier de Saint Michel de Cluj ait donnée la pos- 
sibilité à ses artisans non seulement de travailler dans la ville, mais 
aussi de quitter le chantier prouve que la corporation était solidement 
réputée. 

Nous voyons qu'elle jouissait d'une bonne renommée à l'étranger 
aussi bien qu'en Transylvanie. 


Le róle exemplatif de Cluj fut sans doute déterminant pour une 
vaste région et ce n'est pas par hasard que la ville a été la première à 
nous laisser des statuts de métier (note). 


V. TRAITEMENT DE L'ÉGLISE ÉVANGÉLIQUE DE 


SIBIU 


Comme pour l'étude de St Michel de Cluj, nous gardons les deux 
paramètres 

— un lieu: église évangélique de Sibiu 

— notre morphologie 
les trois variables — le temps: de la fin du XIV* à 1520 

— l'espace: de Sibiu à l'Europe 

— la fréquence des marques. 


https://biblioteca-digitala.ro 


SIBIU, Eglise évangélique. Tribune Sud 


XIVs. 


FENETRES OU CHOEUR Jr. 

1460 

w pp pt Ty epu À 
1480-90 


NUM Sad I 
- Vai q $ 


Cat N + 2 i ; th ү T e 


1519 


CHAPELLE X + Z 1 
+ Š 
Tableau chronologique des mar- 


15 2 O | | | | F | | e de 1 1 e év n élique 
@ qu S eg 1S a B 
ESCALIER | 


de Sibiu 
https://biblioteca-digitala.ro 


35 


5.0 


5.1 


5.2 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 203 


LA MARQUE D'UN MAÍTRE? 


Une marque dans un blason figure au revers du portail 
occidental dans la Ferula. 
Il nous est impossible de déterminer sil s'agit de la marque d'un 


tailleur de pierre ou d'un donateur. Nous ne retrouvons dans aucune 
partie du monument cette marque, méme partiellement. 


Cette marque se retrouve sur une clé pendante du portail latéral 
sud de la petite église de SCHORNDORF (Schwábisch Gmünd). 


La facade est datée 1455 et l'église fut entiérement terminée au 
XVI* s. 


La marque X figure elle aussi dans un blason et il est possible 
que l'artisant qui réalisa un beau morceau de sculpture en Alle- 
magne vint à Sibiu pour ceuvrer au portail intérieur de la ferula. 


IL N'Y A PAS DE MARQUE CONSTANTE À SIBIU 
De la première campagne du ХІУ s., il semble qu'aucune marque ne 
soit actuellement visible (N). 


A la rigueur, nous lui attribuerions les marques de deux fenétres 


du choeur: Sd qui ne se rencontrent plus ailleurs dans l'église. 


LA DEUXIEME CAMPAGNE 1424—60 DOIT, D’APRES LES 
MARQUES, ÉTRE DIVISÉE 


52.1 Campagne A 


Le portail occidental, que l'on date de +1460, a été réalisé 
par un atelier composé de huit tailleurs de pierre qui furent 
engagés pour cette ceuvre et qui disparurent aprés sa réali- 
sation. 

https://biblioteca-digitala.ro 


204 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 36 


Voyons si les marques peuvent nous aider a confirmer cette 
date. 


x À notre connaissance présente, ces marques ne se re- 
trouvent pas ailleurs. 


Cette marque ne nous est connue que par son moulage. 


ia est une marque beaucoup trop fréquente. 


se retrouve à l'église Noire de Brasov au 2ème portail 
Sud (XV* s.) 


À se retrouve à l'église St Michel de Cluj au portail Sud 
sous le jubé (-+1480) 


mais aussi dans des pays étrangers ou elle figure sur des édifices 
de la fin du gothique ou du début de la Renaissance. Par 
exemple en: 


Tchécoslovaquie, a DOUBROVNIK : église de la fa- 
mille Pernstejn. 

Allemagne fédérale à DINKELSBUHL : église St Geor- 
ges 1448— 1499. 


et à LENGEZENN : église gothique 
+1461. 
Tchécoslovaquie, a PARDUBICE: église St. Bartho- 


lomé en gothique tardif. 
Allemagne federale, a BAMBERG: alte Hofhaltung dé- 
but Renaissance. 
Tchécoslovaquie, a JIHALVA: Hôtel de Ville début 
Renaissance. 


Elle se retrouve aussi en une graphie plus souple | sur 


la tourelle d'escalier du flanc sud de l'église évangélique de 
Sibiu (voir 5.33). 


| La marque se retrouve elle aussi à l'église Noire de Bra- 
sov et en Tchécoslovaquie, à l'église de DOLNY DVORISTE 


https://biblioteca-digitala.ro 


37 


521.9 


52.2 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 205 


fondée par la famille Rozenberg en 1488, et au cloitre St 
Jean de JINDRICHUV HRADEC sur une porte gothique 
de 1481 —82. 


ae Cette marque ne se rencontre qu’en Allemagne a 


l'église St. Georges de DINKELSBUHL (1448—1499). D'a- 
prés les moulages des marques déposées au musée Bruken- 
thal, elle aurait aussi figuré sur la chapelle St Jacques qui 
était de style gothique flamboyant (détruite en 1911). 


Conclusion 


Ce portail fut l'œuvre d'un atelier temporaire qui collabora 
aux deux autres grandes entreprises gothiques de Roumanie : 
Cluj et Brasov. 


Certains tailleurs de pierre travaillérent pour les familles 
PERNSTEJN et ROZENBERG en Tchécoslovaquie, puis à 
Bamberg et JIHALVA dans le style renaissance. 


À aw Il semble que les deux artisans qui appo- 


saient les marques soient venus d’Allemagne et peut-étre méme 
ensemble quittérent-ils le chantier de l'église St Georges de 
DINKELSBUHL, le premier ayant fait son apprentissage 
à LENGEZENN vers 1461. 


Il semble que le portail occidental de l'église évangélique de 
Sibiu doive étre attribué effectivement aux années 1460. 


Comme les artisans qui édifiérent cet ornement de la facade 
occidentale ne firent que cette partie, nous croyons que les 
seules marques de tailleurs de pierre que nous puissions leur 
attribuer se trouvent au portail ouest. Le début de cette cam- 
pagne, c'est-à-dire 1424 ne semble pas avoir apporté une large 
contribution à la réalisation de l'église. 


La technique de ces artisans est encore entiérement gothique, 
d'une tradition sobre bien que marquée déjà par le style flam- 
boyant. 


Campagne B 


Nous croyons que le portail Sud qui, d'aprés le plan chronolo- 
gique publié en fin de la monographie de I. et D. DANCU, 
serait de la méme campagne, doit étre attribué aux années 


https://biblioteca-digitala.ro 


206 


522.1 


522.2 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 38 


1480—1490. Cela permet de comprendre les relations des 
marques de ce portail et des tribunes du bas-cóté sud. 

Deux marques de méme espéce se trouvent sur ces parties 
différentes. 


TE fA 


Trois tailleurs de pierre semblent avoir collaboré au chantier 


jusqu'à sa clóture en 1520 y | ye nous retrouvons 


en effet les marques sur le portail sud, aux tribunes et a la 
tourelle d’escalier du flanc sud. 


La marque | est trés fréquente en Allemagne, Tchécoslo- 
vaquie et Hongrie, il est difficile de lui assigner une date 
puisque ses plus anciennes gravures se rencontrent à l'église 
St. Procope de TREBIC (Tchécoslovaquie) (XIIIe— XIVe), à 
l'église St. Barthélémy de KOLIN (Tchécoslovaquie) (4- 1275), 
dans la cave royale du Château de BUDE (Hongrie— 1365) et 
les plus récentes au clocher de BISTRIŢA en 1513 et au chateau 
de PARDUBICE dans une salle gothico-renaissance. 


Une marque mieux délimitée dans le 
temps, mais pas dans lespace. 


Á Elle figure surles pierres de Sibiu aux portails sud et nord 
et aux tribunes. Elle est aussi dans la collection des moulages 
du musée Brukenthal et répertoriée comme provenant de la 
frise du portail sud (nous n'avons pas pu la retrouver). 

Elle figure aussi sur l'église St. Vavrince de VYSOKE-MYTO, 
sur les parties 16e s. et à l'église de TRHOVE SVINY de 
style gothique tardif. 


522.3 om graphie de la 3éme marque n'est pas trés certaine 


(nous avons dà examiner ces parties aux jumelles), elle se ren- 


https://biblioteca-digitala.ro 


39 


522.4 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 207 


contre peut-étre à l'église de VIN GARD (1461) et, en d'autres 
tracés, à l'église St. Michel de Cluj. 


À catea marque figure ă Sibiu au portail sud, dans les 


parties basses et dans la frise; elle se retrouve également 
sur la fenétre de 1513 a BISTRIŢA. 


522.5 Le portail sud pose un autre probleme. 


522.6 


La frise aux fleurs de lys est-elle contemporaine de la construc- 
tion de cet avant corps ou de l'édification de la chapelle? 


Presque toutes les pierres de cette frise sont marquées; nous 


avons signalé la présence T dans la partie inférieure, nous re- 


trouvons aussi | Par contre, la marque Ç ) est manifes- 


tement celle d'un tailleur de pierre qui collabora à la construc- 
tion dela petite chapellesupérieure puisque nous retrouvons 
sa marque gravée entre les branches sculptées du support de l'ab- 
side de la chapelle supérieure. Cette marque ne peut étre 
datée car nous ne l'avons pas encore rencontrée sur un autre 
monument. 


Nous proposons comme hypothése que cette frise soit de 
la méme époque que la partie basse et que les pierres mar- 


quées par l'un des artisans de la chapelle haute d aient 
été remplacées, lors de l'aménagement de celle-ci. 


Il serait possible aussi d'y voir les premiers essais de cet artisan. 


La tribune sud. 


En 1475, on décide de surélever les voütes. 


Les voütes de la tribune, par leur tracé compliqué et par 
l'entrelacement de leurs cordons avant qu'ils se perdent dans 
le mur, sont bien des ceuvres typiques du style gothique finissant 
de l'Europe Centrale. 


La marque F provient elle aussi de DINKELBUHL (église 
St. Georges) ; elle se retrouve ensuite sur les constructions de 


https://biblioteca-digitala.ro 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 40 


Moldavie à HUMOR et MOLDOVIȚA. Est-ce un troisième 
compagnon allemand qui, lui, se fixa en Roumanie au lieu de 
reprendre le chemin des pays germaniques ? 


| se rencontre avec ses variantes individuelles. 2 Pu 


Nous les retrouvons à St. Michel de Cluj, mais aussi en Tchéco- 
slovaquie à KUTNA HORA — Ste Barbe (1499), OKOLICNE, 
église de +1489, à ZATON, BRNO; en Allemagne a ELL- 
WANGEN à l'église du cimetiére (1453), en Hongrie à l'église 
du cháteau d'EGER et dans différentes constructions gothi- 
ques de transition vers la Renaissance. 


53 LA DERNIERE CAMPAGNE DE CONSTRUCTION 


53.1 


53.2 


53.3 


Le portail nord de 1509. 


Malheureusement pour nous, il ne comporte qu'une marque 
qui se retrouve aussi, comme nous l'avons signalé, au portail 
sud. 


Le chapelle à hauteur des tribunes au-dessus du portail sud cons- 
truite en 1519. 


Nous avons déjà traité des marques $ + (5.22). 


La marque us trouve de 1442 à 1480 sur l'église St. Mi- 
chel de Cluj, à l'église réformée de DEJ et, d'aprés Entz 
GHEZA, à la chapelle Lázó l'Alba Iulia. 


La premiére gravure se trouverait au portail nord de l'église 
Sts Pierre et Paul de MELNIC (+1488). 


La tourelle d'escalier au flanc sud 


terminée en 1520 nous offre deux marques similaires à celles 
du porche sud; elle aurait peut-étre été commencée à peu 
prés en méme temps que celui-ci. 


Les artisans de la chapelle haute n'y apportérent rien. 


https://biblioteca-digitala.ro 


41 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 209 
Ces collaborateurs ne passérent dans le chantier que le temps 


de tailler quelques marches d’escalier O et disparaissent pour 


nous ensuite (absence de marque similaire | d en d'au- 
tres lieux). 


Par contre, les marques Ч + se retrouvent une fois de 


plus au clocher de BISTRITA, tandis que anm 
en 4-1530 à la tour poudriére du cháteau royal de BUDE 


5.9 CONCLUSIONS DU TRAITEMENT DE L'ÉGLISE ÉVANGÉLI- 
QUE DE SIBIU 


59.1 Les parties les plus anciennes ne comportent pas de marques, 


bien que des statuts aient été établis à Sibiu en 1376 (N 1). 


59.2 Un atelier spécial provenant d'Allemagne a réalisé le portail 


59.3 


59.4 


59.5 


59.6 


ouest vers 1460. 


Un atelier s’est fixé, représenté par quelques membres, a 
partir de 1480. On peut lui attribuer une contribution au por- 
tail sud, aux tribunes et au portail nord. 


La chapelle au-dessus du portique sud est confiée a un maitre 
sculpteur que nous ne pouvons connaître qu'à Sibiu parsa 


marque Š Le style n'est pas sans affinité avec loratoire 
royal de la cathédrale de Prague (1493) (N 2). 


La tourelle d'escalier au flanc sud semble avoir été commencée 


par l'atelier du portail sud, mais fut achevée lentement entre 
1480— 1520. 


La présence fréquente des marques qui existent aussi à DIN- 
KELSBUHL nous laisse supposer qu'il y eut des rapports 
avec cette petite ville libre d’ Allemagne dans le cours du XVe s. 
Le maitre Nikolaus serait peut-étre Nikolaus ESELER, archi- 
tecte de l'église St. Georges de DINKELSBUHL. Le rappro- 
chement est tentant. 


https://biblioteca-digitala.ro 


210 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 42 


59.7 Les clés de voüte déposées ala Ferula : 


celle de Ste Catherine porte la marque N 


et celle de St. Jacques » 


Comme elles ne se rencontrent pas en d'autres lieux à Sibiu, 
nous ne pouvons pas les attribuer à un atelier. 


A se trouve a Cluj sur les piliers de la nef de St. Michel 
+1480 et a Brasov dans Іа quatrième fenêtre du bas-cóté sud. 
Elle figure aussi dans l’ouvrage de WIRTH comme marque 
du XVe, a VYSOKE-MYTO, à DINKELSBUHL, à l'église 
St. Georges et à SCHWABISCH GMUND à l'église Ste Croix, 
à INGOLSTADT à l'église de la Vierge, fin du XVe. s. 


N ne se rencontre qu'à INGOLSTADT. 


Les marques sont nettement de la seconde moitié du XVe, 
leur style et la section des cordons de voussures auraient été 
suffisants pour le déterminer. 


VIII. FILIATIONS STYLISTIQUES 


Nous avons di écarter le chapitre 8. Toute la partie rapporte 
des techniques architecturales, parce que les relations révélées 
par les signes lapidaires doivent étre confirmées par des relevés 
de plans, des photographies à niveau professionnel à traiter 
en dia-photographie, des moulages et des preuves d'archives. 


IX. CONCLUSIONS 


9.0 GÉNÉRALITÉS SUR NOTRE TRAVAIL 


Le livre est né d'hier. Depuis des siécles, les connaissances passaient 
d'initié à éléve choisi en une tradition de personne à personne. 


https://biblioteca-digitala.ro 


43 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 211 


L’enseignement, par la pratique, au pied du mur, allait des notions 
simples, sans théorie, aux réalisations les plus hardies mais toujours 
basées sur la géométrie, acquis immémorial, et sur l’acquis récent 
du maitre. 


Les marques de tailleurs de pierre, reflets traditionnels de l'organi- 
sation des batisseurs, nous fournissent un fil d’Ariane pour suivre, 
a travers temps et espace, la tradition, la technique d’un atelier, 
l'enseignement pratique d'un maitre. 


PROCESSUS 1.0-20.0 - 20.9 - 22.0 - 22.09 - 3 


Sur le terrain, en Roumanie, nous avons relevé les signes, 
leurs dimensions, leurs formes, leur localisation, leur fréquence, les 
caractéristiques architecturales de la localisation en présence, les 
données chronologiques. 


Leurs dimensions et leurs formes nous fournissent un code prag- 
matique dont un traitement statistique doit nous livrer le secret. 
L'aire de référence s'étend au continent européen (nous sommes 
obligés de rayer de nos activités prévisibles tout le monde arabe) 
et à neuf siècles ! 


Les recoupements d'archives furent trés insuffisants. 
Un séjour d'un an nous aurait permis d'aborder la notation de 
comptes de constructions, de bons ou de factures de livraisons de 
matériaux. 


En chambre, nous avons poursuivi notre 
travail par : le dépouillement, la mise sur fiche, 20.1 
les répartitions et localisations nationales et 20.2 
internationales chronologiquement ordonnées, 20.3 


les déductions, les inductions, les recoupements 
à l'échelle européenne. 

De cet ensemble, nous avons pu faire ressortir les 
points suivants : 


9.1 HISTORIQUE 


Les signes roumains les plus anciens semblent dater 
du XIIIème siècle. 21.1 


— Les signesutilitaires sont rares. Exemples : cathé- 01.1 
drale réformée de Sibiu. 
église de Saschis, cathédrale d'Alba Iulia. 


— Les signes romans sont grands et rares. 1.1 


https://biblioteca-digitala.ro 


212 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 


— Les signes gothiques primaires restent rares et 
simplistes. 


— Les signes gothiques tardifs sont plus petits, plus 
soignés, plus élaborés et nombreux. 


— Un gothique national au XIVéme siécle. 


— La tradition du métier est trés fortement implan- 
tée vers 1350 et le reste pendant un siécle et 
demi. 


— Les signes des temps modernes sont moins soi- 
gnés, moins stables. 


— Pas de signes dans le style Brancovan. 


C'est le déclin du métier et la montée de l'huma- 
nisme renaissant. 


9.2 FILIATIONS STYLISTIQUES 


Nous avons di renoncer à traiter le chapitre VIII 
sur les rapports detechniques architecturales. 
On sait pourquoi... 


Les tableaux de localisation permettent de voir 
d'un seul coup d’ceil les relations des signes lapi- 
daires d'un édifice par rapport aux autres. 


La présence dans la tribune de St Michel de Cluj 
d'une marque célébre montre combien le jeu des 
filiations entre édifices peut nous mener à travers 
l'Europe (voir aussi 221.2 in fine). 


Il existe des relations de signes de tailleurs de 
pierre entre : 


La cathédrale d'AlbaIuliaet / St Dié 
St Honorat à Arles 


Cathédrale de Langres 
Eglise de Santes Creus 


et Prague 


et Sibiu, Brasov, Sebes Alba 


Le chœur de l'église réformée de Sebeș Alba avec 
Í la cathédrale de Prague et 
les Parler 
l le chœur de St Michel de Cluj 


https://biblioteca-digitala.ro 


44 


12.1 


12.2 


21.2 


21.3—21.4 


1.3 
1.3 


21.8 


22.01—22.08 


20.2—20.3 


221.1 


21.1 
221.2 
21.1 


21.2—221.2 
21.3 


45 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 


Bistrita et la France (Aisne) par la Bohéme (Zlata 
Koruna et Trebic) 


St Michel de Cluj et les tabernacles d’Allemagne. 


Les portails latéraux de St Michel de Cluj et l'é- 
glise Noire de Brasov 


Les voütes, d'Allemagne et Bohéme (les Rosen- 
berg), Ste Barbe de Kutna Hora et Znojmo 


de St Michel de Cluj et de Sibiu, Mosna, Saschiz, 
Aiud 

Les relations de marques des édifices en gothique 
fleuri de Roumanie avec celles des constructions 
allemandes et bohémiennes attestent que la 
Transylvanie se trouvait, du point de vue artis- 
tique, dans l'aire non plus frangaise, mais al- 


lemande avec influence frangaise par Jean de 
St Dié 


Malgré leur caractére local et individuel, les bati- 
ments de Moldavie forment un bourgeon éloigné 
de cette tradition germanique pour les détails 
architecturaux. 


La derniére grande vague d'influence germanique 
se situe au moment oü.la famille Parler collabore 
sur les chantiers du Würtemberg et de Prague. 


En résumé, le grand courant d'échanges par les ar- 
tisans atteignit trés rapidement la Roumanie par 
une double voie: celle des congrégations (cis- 
terciens principalement, puis bénédictins) et 
celle des maitres germaniques par la Bohéme. 


9.3 DATATION DES DIFFÉRENTES PARTIES 
D'UN ÉDIFICE 


Les signes lapidaires apposés sur des édifices 
roumains pourraient trouver une place chrono- 
logique, par la répartition méthodique des mar- 
ques d'un édifice en suivant de prés les étapes de 
sa construction. Cette méthode nous apporte, 
dans certains cas, des renseignements sur l'évo- 
lution des travaux. 


Nous avons vu que les caractéres stylistiques diffé- 
rents peuvent étre corroborés par l'étude des 


https://biblioteca-digitala.ro 


21.2 
21.6 


21.4 
21.4 


21.4 


122.1 
21.4—221.1 


122.2 
21.5 . 


221.2 


214 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 


signes lapidaires. Nous l'avons tenté pour St 
Michel de Cluj, bien imparfaitement, car la 
lecture des signes sur les voütes est quasi im- 
possible. 


Les parties d'édifices suivants ont pu étre datées 
approximativement (en décennies) grace à l'é- 
tude de St Michel de Cluj. 


+ 1480 — Reprise du chœur de St Michel de Cluj 3.1—3.5 

— Construction de l'église réformée de 

Dej 3.2 
— Les tourelles d'escalier à la facade de 

de l'église Noire de Brasov. 3.3 
— Chapelle St Jacques de Sibiu (dé- 

truite). 
— Réfectoire du couvent des franciscains 

de Cluj 


Une étude plus détaillée de certains édifices pour 
dégager les indices de date nous aiderait à pour- 
suivre nos recherches de chronologie comme cela 
fut fait pour la dalle funéraire de Ioan de Hu- 
nedoara et pour la tribune de St Michel de Cluj. 222. 


Les édifices où il serait possible d'établir ces rappro- 
chements sont presque de méme date que l'é- 
glise St Michel de Cluj que nous avons présentée 
en fin de travail à titre d'exemple. 

I] serait intéressant de traiter l'église Noire de 
Brasov, de méme que les églises réformées de 
Bistrita et de Sebes-Alba. 


9.4 DATATION DE SIGNES LAPIDAIRES 


1390/1460 3.8 
1436/1450 3.0 
1450/1460 222.2 
1482 222.2 
1485 

1512/1515 222.3 
1513 221.1 
1519 221.1 
1525 222.4 
1579 21.9 et 222.5 
1709 222.1 


https://biblioteca-digitala.ro 


47 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 215 


9.5 LE METIER DE BATISSEUR EN ROUMANIE 


Organisation et vie des artisans 


Le fait qu'il y ait eu des signes lapidaires montre 
qu'une tradition, antérieure aux textes, exis- 
tait en Roumanie. Parfois, les marques sont - 
seules à en attester. 


Trés rapidement, le métier des tailleurs de pierre 
semble s'étre organisé en quelques lieux, avant 
méme les statuts qui nous sont conservés (note) 


Les comptes de construction, s'ils existent encore, 
nous aideraient, notamment dans la recherche 
de parties exactement datées, et nous apporte- 
raient peut-étre des indications sur le métier de 
taileur de pierre. 


Sur les signes qui ne se rencontrent, à notre con- 

naissance qu'une fois en Roumanie, les conclu- 

sions à tirer isolément ne présentent pas d'in- 

térét. 20.1 
Nous les avons catalogués puisque nous ne pou- 

vons prétendre avoir relevé tous les signes lapi- 

daires de Roumanie. 21.3 


Une étude de rapprochement de ces signes avec 
ceux d'autres régions pourrait cependant servir 
à confirmer la présence d'ouvriers «passants» 
par la Roumanie. 

Nous n'avons ici fait qu'effleurer le sujet qui, s'il 
doit étre mené jusqu'au bout ferait l'objet 
d'un travail de plusieurs pages. 

La richesse en signes lapidaires de Roumanie prou- 
ve que la tradition fut implantée solidement assez 
tôt (milieu du XIIème siècle) et qu'elle suivit 
un premier mode de développement franco-ger- 
manique. 21.3 


Les XIV et XVéme siécles voient les liens germa- 
niques s'accentuer, mais le choix se porte plus 
vers les artisans germaniques qui ont subi au 
moins l'influence de la France. 


Le cloisonnement entre les diverses entités politi- 
ques de Roumanie n'a pas entravé le déplacement 
des artisans, méme au moment le plus critique 
de l'attaque turque (note 2). 


https://biblioteca-digitala.ro 


216 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 48 


Le fait aussi que les artisans sont passés d’un 
chantier a l’autre montre 22.01 


qu'ils ont, sans doute, voyage dans une grande 
partie de l'Europe. 21.5 


C'était en Roumanie, comme dans d'autres pays 
d'Europe, le fait d'hommes libres et non de 21.9 
religieux ou de serfs. 


I] est bien évident, qu'un séjour aussi limité en 
Roumanie ne nous permet pas de penser à épui- 
ser les possibilités de ce césame pour un aussi 
vaste pays. 


Nous considérons d'ailleurs nos recherches en Rou- 
manie comme inachevées tant que nous n'aurons 
pas pris connaissance de l'architecture de Hon- 
grie et approfondi les relations qu'elle eut avec 
celle de Transylvanie et méme jusqu'aux bouches 
du Danube. 


Nous espérons que cette premiére approche s'en- 
richira de nouvelles remarques lors de notre 
prochain passage en Roumanie et que cette mo- 
deste contribution permettra au tácheron mo- 
derne que nous sommes de renouer la tradition 
des périodes d'artisans. 


:99 NOTES 


01.2 n. 3 
0.9 


1.0 


1l semble que H. DENEUX, dans son étude publiée dansle Bulletin Monu- 
mental de 1925, pp. 99 et suiv. Signes lapidaires et épures du XIIème siècle 
à la cathédrale de Reims, ait été le premier à étudier les signes utilitaires. 


Artistes du Moyen Age, dans Annales Archéologiques, Paris, 1844, tome І, 
page 80. 

J. VALENNE, Les marques des maîtres de carrière de Feluy et d'Arquennes, 
dans Annales de la Société Archéologique et Folklorique de Nivelles et du Brabant 
Wallon, tome XVII, Couillet, 1952. 


F. RZIHA, Studien über Steinmetz Zeichen, Vienne, 1883. 


Pour notre thése de doctorat, nous avons étudié les signes lapidaires de la 
Hollande au sud de l'Italie et du Portugal à la Slovaquie. Nous avions 
aussi pris connaisance des travaux de P. DESCHAMPS sur les marques de 
Terre Sainte et de S. G. LASZLO pour l'architecture hongroise. 


Voir notre étude sur les étapes de construction de la cathédrale de Lisbonne 


https://biblioteca-digitala.ro 


49 


21.3 


21.6 
21.9 


221.2 


221.2 


222.3 
222.4 
222.4 
3.1 
3.3 


3.3 


3.3 


39.2 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 217 


ENTZ GEZA, A Gyulafehérvar Szekeseguhaz, dans Acta Historiae Artium, 
tome V, fasc. 1—2, Budapest, 1958, semble infirmer nos hypothéses p. 35 en 
fixant de dates plus anciennes pour le sanctuaire et le transept, à cause de la 
similitude des marques qui existent entre Alba Iulia (reprises à Möller et 
Fridli) et celles des constructions hongroises d'Esztergom, Lebeny, Yak, 
Zsambek, Ocsa. 


Nous sommes cependant retournée à Alba Iulia spécialement pour vérifier 
l'existence de ces marques, mais sans succés. Nous aurons peut-étre des éclair- 
cissements aprés le voyage que nous projetons en Hongrie pour l'été 1968. 

V. Vátàgianu : notes non publiées sur l'art en Roumanie, fixe également le début 
des voûtes sur les bas-cótés à une date indéterminée dans la seconde moitié 
du XIIIéme siécle. Cela nous rapproche dela datation quel'étude des marques 
nous à conduite à dégager pour la cathédrale d'Alba Iulia. 


N. LUPU, Cetatea Sibiului, Bucarest, 1966, p. 13:au 14érne siécle des hommes 
de talent existent dans la ville. Thomas LAPICIDA, Elias NICOLAI. 


V. MARICA, L'église St. Michel de Cluj, Bucarest, 1967, p. 27. 


ISTVÁN MOLLER, A Hunyad siremlékei anyaga és kivitele, Bucarest, 1905, 
р. 71, cite la relation entre la marque de la tombe d’Alba Iulia et celle d'une 
porte de Cluj. Voir tableau exemplatif 1.0 


La maison du ,,parlier’’ de Schwebisch Gmünd, dont le fils devint maitre, et 
dont le petit-fils Peter devint célébre : en batissant la cathédrale de Prague. 
Der Parler, en français ,,le parlier”, était l'homme chargé de transmettre les 


directives du maitre aux compagnons d’un chantier. Nous disons encore le 
,,contre-maitre’’. 


Le choeur de Sebes-Alba fut achevé en 1383. Il fut influence par l'église de 


Schwăbisch Gmind (1351), ce qui tendrait ă montrer des rapports ave 
P. Parler. 


RADU HEITEL, Monumentele Medievale din Sebes Alba, Bucarest, 1964, p 18. 
HEFT, Die Ev. Stadtpfarrkirche О.В. in Kronstadt, Kronstadt, 1898, p. 71. 
G. OPRESCU, Bisericile-Cetăţi ale Sagilor din Ardeal, Bucarest, 1956, p. 96. 
Moșna constr. Fin XVéme par Arch. Andrea di SIBIU. Voir § 21.9. 

F. RZINA, Studien über Stainmetzzeichen, Vienne, 1883, fig. 714. 


Moulages du Musée BRUKENTHAL de Sibiu, chapelle en gotique flanboyant 
détruite en 1911. 


A. PODLACHA et K. HILBERT, Metropolitni ohram sv. Vita v. praze, Pragus, 
1906, p. 153. 


F. A. BOROVSKY, Soupis Pamatek  Historickych a Umelekych Okresem 
Klatovskem, Prague, 1899, p. 158. 


S. PASCU, Mestesugurile din Transilvania pina in secolul al XVI-lea, p. 196: 
au début du XVe s. Les corporations s'organisent ; 


https://biblioteca-digitala.ro 


218 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 50 


9.5 п. 1 р. 197: au début du XVIe s. le métier des tailleurs de pierre obtient des 


statuts: 1525 à Cluj 
1539 à Medias 
1570 renouvelés à Brasov. 


9.5n.2 E. BRAU de LONEGIE, Naissance de la nation voumaine, Bucarest, 1937, 


II 


2.0 


pp. 71 et suiv., pp. 117 à 133. 


LOCALISATION DES SIGNES LAPIDAIRES 
DE ROUMANIE 


PLANCHES ET TABLEAUX 


20.0 Introduction aux planches-relevés bar édifice 


Voici engrangée la moisson de notre mission de recherches en Roumanie. 
Par édifice, nous donnons ci-aprés la graphie rapportée à l'échelle in 
quarto et la localisation des marques avec indication de fréquence, le 
tout selon la méthode que nous avons mise au point au cours des dix 
derniéres années. 


En face de chaque planche, nous avons voulu situer le contexte: nous 
avons rassemblé quelques notes, fort sommaires, accompagnées de 
données chronologiques (Voir 9.9 Notes et bibliographie générale) et 
des rappels décimaux permettant les recoupements à travers tout 
notre travail. 


Manques et failles 


Nous en sommes consciente: pour atteindre à un meilleur résultat 
pour tous, il eüt fallu chaque fois présenter la reproduction du consti- 
tuant architectural majeur, de chaque ensemble significatif. Nous pos- 
sédons en effet de trés nombreuses photographies, prises sur place et 
sous différents angles, de chacun des monuments dont nous traitons. 
Par souci pratique, nous avons préféré faire appel au musée imaginaire 
de tout connaisseur, réservant pour plus tard la publication de nos 
clichés. 


D'autre part, il faut bien se l'avouer, nos relevés souffrent d'un défaut 
majeur : ils ne peuvent jamais étre considérés comme complets. 


D'abord, notre distraction naturelle s'ajoute à notre faiblesse de moyens : 
méme assisté de l'optique la plus moderne, notre regard laisse forcé- 
ment échapper quelques éléments trop ténus pour l'heure et qui ,,sau- 
teront aux yeux’’ du moins attentif l'instant suivant. 


https://biblioteca-digitala.ro 


51 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 219 


Ensuite, notre examen reste bref et se doit de courir à l'essentiel. L’on 
pourrait nous dire de passer sur place le temps qu'il faut. Ce ne serait 
pas une solution rentable ni applicable. La chute d'une couche de 
peinture ou de crépi peut suffire. Mais parfois, le décapage d'une église 
entiére, fraichement peinte, serait nécessaire... cela peut sans doute 
finir par arriver... l'attendre cependant serait mesurer l'éternité. 
Que l'on se prépare donc à voir cet outil s'enrichir au fil des ans. Nous 
espérons critiques, rectifications et ajoutes. Nous recevrons toujours 
avec infiniment d'attention les observations de ceux qui, comme nous, 
lisent en les caressant des yeux toutes les vieilles pierres qu'ils peuvent 
rencontrer. Et nous espérons bien prolonger ce travail de maints autres 
séjours en Roumanie, ce si beau et si accueillant pays. 


ABRÉVIATIONS ET SIGNES CONVENTIONNELS 


utilisés dans les planches suivantes 


BC — bas-cóté 

C = colonne 

CF = contrefort 

E = Est 

F = fenëtre 

FAC = façade 

N = Nord 

n = note: voir 9.9, Notes, selon les rappels décimaux 

O = Ouest 

P = pilier 

222.5 = rappels décimaux : donnent les recoupements à travers tout le travail 

S — Sud 

(-] = [ ] avec un chiffre représente la fréquence de la marque dans cette partie de 
l'édific- 

[x] = nombre de marques supérieur à 10 

[nce 1 

| | 

| I 

L 


MONTE: | = représentation du parement de la pierre 


TABLE DES LIEUX ET ÉDIFICES PORTEURS DE MARQUES 


AGNITA église fortifiée 
AIUD église réformée 
ALBA IULIA 


cathédrale catholique 


https://biblioteca-digitala.ro 


220 


BIERTAN 
BISTRITA 


BRASOV 
CISNADIOARA 
CÍRTA 

CLUJ 


DEJ 
DRAGOMIRNA 
HUMOR 
HUNEDOARA 
IASSY 
IGHISUL NOU 
MOLDOVITA 
MOSNA 
NEAMT 


PROBOTA 
RADAUTI 
RICHIS 
ROMAN 
SEBES-ALBA 
SIBIU 


SIC 
SIGHISOARA 
SUCEAVA 


SUCEVITA 
SEICA MICA 
TURDA 
VINGARD 


MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 


église fortifiée 

église evangélique 
église minorite 
église noire 

église fortifiée 

église cistercienne 
église St. Michel 
église réformée 
église réformée 
église du monastére 
église du monastére 
cháteau 

monastére de Golia 
église fortifiée 

église du monastére 
église fortifiée 
citadelle 

église du monastére 
église du monastére 
église St. Bogdan 
église réformée 
église épiscopale 
église évangélique 
église évangélique 
église franciscaine 
église réformée 
église de la colline 
monastére St. Georges 
église St. Demetrius 
monastére de la Résurrection 
église fortifiée 

église réformée 
église évangélique 


https://biblioteca-digitala.ro 


52 


53 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 221 


AGNITA 
Rappels décimaux: 20. 2 


EGLISE FORTIFIEE 


Seul le portail présente une marque qui se retrouve a Sucevita. ы (2) 


Bien que simple, ce portail comporte des moulures dont les profils nous 
font croire a une élaboration tardive. 


https://biblioteca-digitala.ro 


222 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 54 


AIUD 


Rappels décimaux : 20.1+21.4+9.2 


EGLISE REFORMEE 


Seul le chœur de cette église offre des marques. 


Les fenétres en beau gothique flamboyant sont d'un dessin varié qui n'est 
pas sans affinité avec le dessin des fenétres de l'église St Michel de Cluj 
et de l'église réformée de Vingard. 


Les marques confirment cette parenté stylistique et permettent d'assigner 
comme date de construction de cette partie de l'église la deuxiéme moitié 


du XVe s. 
EXTERIEUR CHOEDR -FERETES 
Š 4 s. £ 


2° N. 2F s. 1 
J (2) (4) 


https://biblioteca-digitala.ro 


55 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 223 


ALBA IULIA 


Rappels décimaux : Tableau exemplatif + 1.1 + 122.14 1.3 + 20.1 + 20.2421.14 21.2+21.9 
+ 221.14+221.2+ 222.5 + 391.1+53.2+9.1+9.2 


CATHEDRALE CATHOLIQUE 


Cet édifice trés important de l’art roman en Roumanie a déja fait l'objet 
de nombreuses études. 


La plus complete au point de vue des marques de tailleurs de pierre est 
certes celle de Entz Géza: A Gyulafehervari Szekesegyhaz, Budapest, 
1958, qui reprend les relevés de Müller et Fridli. La comparaison de mes 
relevés avec ceux de cet ouvrage laissera apparaitre de profondes diffé- 
rences. Certaines marques ont pu étre relevées lors de travaux de restaura- 
tion, le nótres furent détectées aux jumelles. 


Pour la chronologie, nous nous référons à celle de la monographie de 
I. BERCIU et Gh. ANGHFT.: Alba Iulia, Bucarest 1965. 


La présence de marques identiques sur l'avant corps du portail et sur les 
contreforts de la tour sud prouverait une simultanéité relative. 


6 d qui sont aussi des marques de Trebic (XIIIe s.) 


qui se retrouve a JINDRICHUV HRADEC a l'église St Jean 
ME 


Si nous croyons que Jean de St Dié travailla au portail, nous devrions 
admettre qu'en plus, il collabora à l'édification de la tour sud et peut-être 
méme à la base de la tour nord, qui conserve (malgré sa destruction de 1603) 
quelques pierres anciennes. 


Le reste de l'église dans ses parties romanes offre trop peu de marques 
pour pouvoir en faire une étude plus détaillée; ce sont les caractéres stylis- 
tiques qui doivent servir de base ; ils ont déjà été largement traités par nos 
prédécesseurs. 


Le chœur gothique, très ample, fut édifié en deux étapes semble-t-il. La 
couverture a peut-étre posé des problémes? Ou plus simplement est-ce 
par manque de fonds qu'elle ne fut pas édifiée immédiatement avec le méme 
groupe d'ouvriers. Nous remarquons en ettet que la partie la plus haute 


des murs présente la marque S qui ne se rencontre pas au soubasse- 
ment ni jusqu'à mi-hauteur des fenétres. 


https://biblioteca-digitala.ro 


ЛИШИП 


ESTVALS#$ MG > 
ЛАЛА И ү C) 


това в. па: АЛ sovsassewent 


Co Lol BCEGRRLNOSST 
To T Vo Va A ry et? 
XH ON P 


ARC parat LES Testi 


БОТ 


5 
(ARISE) e: X 
AA BBCCIIIKMSS2V 


р Fa H (x) 


аааз 


qC reaver в. 


ШИИ A G NAV4A 
ПИП B CS Vx Á 


. U A 


‘ine DR tann 
d + 


"OR 


CHAPELLE 1420 


TONBE ВЕ Тоди OE NUNEOOARA vi 


https://biblioteca-digitala.ro 


57 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 225 ' 


L’artisan qui avait la marque H semble étre resté seul sur le chantier 
pendant cette période d'attente. 


La[marque R est celle d'un tailleur Ce pierre qui collabora à l’œuvre des 
Parler a Schwábisch Gmund vers 1351. Cela ne fait que confirmer les dates 
de la reconstruction du chœur à l'époque d'Andrea SZACHY 1320— 1356 


https://biblioteca-digitala.ro 


226 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 58 


BIERTAN 


Rappels décimaux : 20.1 
EGLISE FORTIFIEE 


Logée au sommet d’une colline, elle est entourée d’un triple rempart qui 
ne comporte pas de marques. 


Le chœur seul en présente (assez peu du fait que l'intérieur de l'édifice est 
crépi). 

La belle voûte en résille repose sur des consoles finement moulurées ; les 
fenétres ont de belles proportions et offrent les principaux caractéres du 
gothique flamboyant. 


ELTEDLEDR 06 CODEC 


ea À. 


https://biblioteca-digitala.ro 


59 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 227 


BISTRIŢA-NĂSĂUD 
Rappels décimaux : 20.1 + 20.2 + 21.2 + 21.5 + 222.1 + 522.1 + 522.4 + 53.3 


EGLISE EVANGELIQUE 


Les dates qui figurent sur le clocher permettent d’assigner une époque assez 
précise aux marques de tailleurs de pierre. Nous nous référons souvent aux 
marques de cette partie. 


Nous remarquons que les contreforts n’ont pas été réalisés par le méme 
groupe de tailleurs de pierre. 


Le portail latéral nord présente une marque qui se rencontre sur l'étage 
de 1513. Son style gothique tardif, avec ses cannes croisées, est un modele 
assez attardé. 


EITERIEUR 
Tour 


"478680; t l. Г. 


d IM y 
F 1513 M Dr 4 


1519 
«A B VaV 1,8 88! оо FÙ 
M DE А 
FACE и ' 1709 FABIANUS | 


PIBEN + ' 


BASS COTE app з-з-— - — —- — 


“с TT 1 8 1 CF ra tx 


2tCF f T 
4°CF d B с A 


"A ^ E 5°СЕ S Y T 


6°CF fer A + bd J6 IC 
Е : + à tmt Née © \ X Iz 
qe B,C + ror * ] 


https://biblioteca-digitala.ro 


228 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL €0 
EGLISE MINORITE 


Toujours d’aprés les marques du clocher, nous pouvons croire que les con- 
treforts de l'église minorite sont de ce méme début du XVIe s. 


EXTERIEUR 


BAS-COTE LELE] 


2 CF, 4 4 


SC cae 3° СЕ AF 
4° Cr Í 


5еСЕ [ 


https://biblioteca-digitala.ro 


61 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 229 


BRASOV 


Rappels décimaux: 12.1 + 122.14 20.1 + 20.2 + 21.1 + 21.2 + 21.44 221.2 + 222.3 + 
+ 3.3 + 52.1 + 521.9 + 59.7 + 9.2 4+ 9.3 


EGLISE NOIRE 


La partie la plus ancienne, soit le chœur, ne comporte qu'une marque qui 
se retrouve aussi au bas-cóté sud. 


L'étude pertinente du professeur VÁTÁSIANU permet de dater approxi- 
mativement les marques du portail ouest des années 1423— 1450. 


E $ velnt 
EXTERIEUR IE 


PORTAIL 0. М + к L T A D 
7 À 


GALERIE 


BAS COTES NORD sue 


' ФЕ А A 
Ar TA L P 
3°F T JF £41 VVAU 


“Pet 
үн Spa HE v. ok AS 


(3) 


2 PORTAIL a Ta A Z 
+ À Lil 


(2) 


CHOEUR y | TE 
"F AZ ROSE (к) hE: 
INTERIEUR TOORELLES ÜU ESCALIER BAS-COTES 
Sin 
š Ms ta Di ДШ р m BAS ae N бип 
(10) (2 
FACADE Z S0 


Tha TLE À 
ш 


https://biblioteca-digitala.ro 


230 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 62 


En ce cas, le premier portail du bas-cóté nord serait l'œuvre de ce méme 
atelier et cela Jusqu'à la quatrième travee tant au пога qu'au sud. 


La tourelle d'escalier de la façade occidentale a sans doute été entamée 
par ce méme groupe, continuée par l'atelier qui s'était illustré à Cluj vers 


1480 we Voir 3.3. et entin terminée plus tard encore. 

Les tourelles d'escalier vers le milieu des bas-cótés sont sans doute l’œuvre 
d'un petit atelier local qui vit son travail terminé aux environs de 1500 
par l'artisan venu de Cluj et par son confrére qui travailla aussi au clocher 


de Bistrita en 1519. 


https://biblioteca-digitala.ro 


63 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 231 
CISNADIOARA 


EGLISE FORTIFIEE 


La facade seule comporte des marques. 


Le reste de la construction est en schiste et pierres non équarries. L'inté- 
rieur est crépi et couvert en charpente, sauf le chœur. 


PORTAIL 0. 


Va З 


https://biblioteca-digitala.ro 


232 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 64 


СЇКТА 


Rappels décimaux : 12.1 + 20.1 + 20.2 


EGLISE CISTERCIENNE 


La construction doit remonter à la seconde moitié du XIIIe s. d'apres le 
professeur Vátásianu. 


La marque qui se rencontre à la fois au portail occidental et dans la tourelle 
polygonale de la façade se retrouve aussi à l'église St Jean de JINDRI- 
CHUV HRADEC que les tailleurs de pierre édifiérent en Bohéme vers 1270. 


wu d ded oS 


INTERIEUR 


TOUR 
I ESCALIER 
ТИП 
AY 


ARC TRIOMPAL 


а Q 


https://biblioteca-digitala.ro 


65 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 233. 


CLUJ 


ÉGLISE RÉFORMÉE 


Construite au XVe— XVIe s. 


La marque du contrefort nord du chœur se retrouve aussi à l'église St Michel. 
L'intérieur du cheur est trés harmonieux, avec ses grandes baies flam- 


boyantes; la voüte compliquée repose sur de fines colonnettes aux bases 
polygonales. 


Toutes les marques de cette partie ont été traitée dans l'étude de St Michel 
(Ch III). 


La marque des contreforts sud visible dans le musée lapidaire semble celle 
de la restauration de 1864. 


ARCIEN COBVINT FRANCISCAIR 


ШТИП: 


MUSEE LAPIDAIRE 


nit 1995 


T 
nit 1579 m 

Ў 

т 


POOTE COTOIODE 


EGLISE REF ORDEL 


1° CF. + 
IRTERICUR COLORAES 


EC. Ж u À t T T 
2t C. Tu Д x 


ge "X 0 i + 
u) 
RA 


https://biblioteca-digitala.ro 


CLUJ (suite) 


CHOEUR CHAPELLE SUD © 
тхе h la 


X + hax X suun 


(2) 
INTERIEUR DE LA NEF 


wen AMAR EE, UV 
ie: SA E. d 4 DE 14 
И j 


ANCIEN PORTAIL 3€ 
+ ++ V T 
@ # AA 
PORTE + 
[B CHAPELLES 


+ A CHOEUR X P Xx à 


e WITTY FL Cor 
" AÏtduru 
ASF x 


https://biblioteca-digitala.ro 


67 


CLUJ (suite) 


EGLISE ST. MICHEL 
Voir étude au Chapitre III. 


Rappels décimaux : 122.1 + 1.3 + 20.1 + 202 + 21.2 + 2 


21 1. 
+ 222.2 + 222.5 + ПІ + 52.1 + 521.9 + 522.3 + 522.6 + 53. 


mn ÓN S À) dy 
| 4, y 


FACADE И " 


Fu 
Ф 
ее itcr. h. 
ДУ EF lr 


mu AHT O R 


2° F. 


+ 
sce} scr [1 
3° F. = 

( 

at CF Le 

4 F. 


(3) 
PORT AIL 


Ree {v Pe 


SEF, LK 


https://biblioteca-digitala.ro 


SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 


TRAVEE l. 


h 53 
TT 


235 


236 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 68 


DEJ 


Rappels decimaux : 20.1 + 20.2 +3.2 4 53.2 + 9.3 
EGLISE REFORMEE 


La hauteur de la voüte a fait sa vulnérabilité. Aussi a-t-elle été reconstruite 
en conservant au maximum les supports anciens. 


Le portail du bas-cóté sud, composé de moulures sur un socle a cannelures 
torses, est bien du méme style que les colonnettes intérieures qui recoivent 
la retombée des voûtes. 


Nous avons eu l'occasion de signaler certaines de ces marques à propos de 
nos études sur Cluj (3.2) et Sibiu (5.32) et les rapprochements qu'il y 
aurait à faire avec la construction de DINKELSBUHL (Allemagne Fédé- 
tale). Tout cela confirme la date de l'édification de cette église à la fin 
du XVe s. 


s. 

rer L_ ter À UD 

rcr dL же 4 AN 
"ғ. [L 
anc ops DV 


wer L. L 
5°C-F <, y 


out AMA 


https://biblioteca-digitala.ro 


69 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 237 


DRAGOMIRNA 


Rappels décimaux : 20.1 + 20.2 + 21.9 


L’église offre des marques différentes de celles de la tour d’entrée. 


Nous savons, grace a la monographie consacrée a ce monastere par T. VOI- 
NESCO et R. THEODORESCO, Bucarest 1965, que les travaux com- 
mencerent en 1602 et que le mur de défense fut construit en 1627. 


A 


Cela permettrait de concevoir un petit atelier moldave parfaitement date. 
Nous retrouvons en effet certaines de ces marques dans l'enceinte du monas- 
tere de Suceviţa et à l'église de l'évêché de Roman,—ce qui n'a rien d'é- 
tonnant, lorsque l'on sait que le fondateur du monastére fut successivement 
Evéque de Roman et Métropolite de Moldavie. Peut-étre est-ce à ce fils 
du marchand de Suceviţa qu'il faut attribuer l'initiative de la formation 
de l'atelier de Dragomirna. 


OnY peut espérer que les rapports architectoniques des portes d'entrée de 
Dragomirna et de Sucevita nous apportent quelque confirmation à cette 
hypothése. 


Si l'intérieur de l'église de l'évéché de Roman était en pierre nue, nous trou- 
verions peut-étre des relations de marques entre cette construction et celle 
de Dragomirna. 


m s 
^. EE M Ww. x e ini a 


ма E 


EGLISE 


ANTH EI V T 


CHOEUR 


4 £L A N 


https://biblioteca-digitala.ro 


238 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 70 


HUMOR 


Rappels décimaux : 122.2 + 20.1 + 20.2 + 21.5 + 522.6 
M@NASTERE 
Edifié en 1530, ce monastere constitue l'étape chronologique entre les 


fondations d'Etienne le Grand et l'aboutissement ultime de l'art moldave 
à Sucevita et Dragomirna. 


La marque [ se retrouve dans les autres constructions moldaves de 


la méme époque a St Demetrius de SUCEAVA et au monastere de 
MOLDOVITA. 


La marque J se retrouve aux portes de MOLDOVITA. 
Nous pouvons considérer que les deux artisans possédant ces marques 
exercerent leur activité principale sous Petru RAREȘ. 


CUTERIEUR 
SQUBASSEMERT 


t, L: $, +, £ 
лн +. + * j o 


fe мап + 
25 Pont T 
(2) 


https://biblioteca-digitala.ro 


71 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 239 


HUNEDOARA (CHATEAU DE) 


Rappels décimaux : 20.1 


Cette construction trés significative, édifiée par les Hunyades aprés 1409, 
était en cours de restauration lorsque nous eümes l'occasion de la visiter 


https://biblioteca-digitala.ro 


240 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 72 


IASI 


Rappels décimaux : Tableau exemplatif + 1.3 + 20.1 + 20.2 + 21.9 


LE MONASTERE DE GOLIA 


L’église allie un beau style classique aux traditions des coupoles moldaves. 


Les belles pierres, soigneusement appareillées, présentent des marques 
que l'on peut dater approximativement de la première moitié du XVIIIe s., 
sauf celles qui se retrouvent à St Demetrius de Suceava et au monastére 


de Sucevita NX | , ce qui ferait supposer que dans les deux tra- 
vées du côté sud a partir de l'ouest, des pierres de l'ancienne construction 
de 1564 auraient été remployées. 


Nous prenons comme base chronologique la monographie de RADU POPA, 
éditée à Bucarest en 1966. 


EGLISE 
ШШДЕП 


te LU Р Wt үү 


ет Н 
zp ÎN 
T AA 


+ 


3e H 


2° T. 


So һә 
tn 
SE 
T 


ju 
T 
< 


> 
rt 
+ 


Lo У 
` 
Dh 


di Ba 
7° p LU | TEP. 4 HV 
8° P. I ae H 


rage SL 


https://biblioteca-digitala.ro 


73 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 241 


IGHISUL NOU 


EGLISE FORTIFIEE 


Le joli portail occidental présente une seule marque W 


Ce portail offre des ressemblances avec celui de l'église réformée de Dej. 


16 — c. 439 


https://biblioteca-digitala.ro 


242 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 74 
MOLDOVITA 
Rappels décimaux : 122.2 + 20.1 + 20.2 + 522.6 


EGLISE DU MONASTERE 


Cette construction est également de l'époque de Petru RAREȘ. Nous 
avons déja signalé les similitudes de marques avec HUMOR et SUCEVITA. 


La marque la plus caractéristique de cette église : ] est soit une marque 
locale, soit une marque traditionnelle d'Allemagne qui se serait transmise, 


Nous la retrouvons en effet à DINKELSBUHL, dans l'église St Georges, 
à l'église paroissiale de KELHEIM et dans d'autres édifices de la seconde 
moitié du XVe s. 


SOUBASSEMENT > 


Ts l A]. PI З Д +, T 
"4 *. 


ШИИТ t 
PORTES (0) 
+ 
ESCALIER x 


https://biblioteca-digitala.ro 


75 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 243 


MOSNA 
Rappels décimaux: 20.14 21.4 + 222.4 + 9.2 
EGLISE FORTIFIEE 


D'apres l'ouvrage du professeur G. OPRESCU, Bisericile cetăți ale sașilor 
din Ardeal, Bucarest 1957, p. 96, elle fut construite à la fin du XVe s. 


Cette intéressante église comporte peu de marques visibles : elle est crépie 
à lintérieur et à l'extérieur. 

Nous avons déjà signalé la clé de voûte du chœur qui est datée 1525 (20.1 
Tableau et 222.5), date probable de la fin des travaux de cette partie 


INTERIEUR” 


ien XI 


Cle CHOCOR 


L 1525 


https://biblioteca-digitala.ro 


244 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 76 


NEAMT 


CITADELLE 


L’une des plus imposantes constructions militaires entreprise en 1395 et 
complétée au temps d’Etienne le Grand. Elle a malheureusement servi 
de carriére depuis le début du 18e s, d’aprés le Repertoriul monumentelor 
și obiectelor de artă din timpul lui Stefan Cel Mare, Bucarest 1958, p. 220 
et suiv. 


Les murs sont composés de blocage et de galets, seuls les chainages et les 
encadrements sont en pierre appareillée. 


La citadelle était en cours de restauration lorsque nous la visitames en 1967. 
Le peu de marques que nous avons pu y relever ne nous permet d’avancer 


aucune hypothese. 
E Me 


EGLISE DU MONASTERE 


Ce grand ensemble fut terminé en 1497 (Repertoriul monumentelor și obiec- 
telor de artă din timpul lui Stefan cel Mare, Bucarest 1958, p. 147 et suiv.) 


La présence d’une seule marque bien fréquente | ne nous permet pas 
de l'utiliser. 


Leran T 


https://biblioteca-digitala.ro 


77 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 245 


PROBOTA 


Rappels décimaux : 20.1 


Cette construction, comme celle de NEAMT, n'a que les chainages et enca- 
drements en pierre d'appareil. 


Ses affinités avec Solca et Dragomirna ne peuvent hélas étre confirmées 
par les marques. 
La peinture sur les encadrements de portes ne nous facilite pas la tache. 


Lo © 


EGLISE 


tr L 


https://biblioteca-digitala.ro 


246 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 78 


RADAUTI 


Rappels décimaux = 20.1 
EGLISE ST NICOLAS 


La plus ancienne des églises de Moldavie (1359—65) n'a malheureusement 
que quelques marques ; nous les retrouvons en Transylvanie, à Sebes Alba 


et Alba Iulia. 


Des artisans venus d'Allemagne auraient-ils fondé les premiers ateliers de 
Moldavie au milieu du XIVe s. ?Rien ne nous permet de le supposer. 


EXTERIEUR 


CAS cores 


3° CF, d 
"T T 3° CF [ T 


https://biblioteca-digitala.ro 


79 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 247 


RICHIS 


EGLISE CISTERCIENNE 


Construit en 1405, ce bel édifice mériterait une étude approfondie. 


Les piliers carrés moulurés aux angles de cordons imitant les colonnettes 
sont surmontés d’un chapiteau continu formé de feuilles dans lesquelles 
des figures apparaissent. 


Les clés de vottes tres fouillées mériteraient également une étude icono- 
graphique 

— le Christ aux outrages, 

— le pélican, 

— l'agneau pascal. 


геена "п п 
JEF. APES LE PORTAIL LATERAL tf. И 


} 


VETERTEG EL РІСТЕВ DE LA ПЕР 


x ok x A 


ABC TRTOMPBAL | 


https://biblioteca-digitala.ro 


248 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 


ROMAN 


Rappels décimaux : 20.1 + 20.2 


EGLISE EPISCOPALE 


Construite au XVe s., elle fut restaurée plusieurs fois. 


80 


Nous pensons que le soubassement et certains contreforts ont été réalisés 
lors d’une restauration. La marque qui caractérise cette campagne se 
rencontre au Nord de la Bohème, à l'église paroissiale de MOST (fin XVe s.). 


La voüte nous apporterait certes des indices complémentaires; elle est 


malheureusement peinte. 


$0UBASSE WENT 


x (3) у (2) 


ZE. f 1: i № 


ЕТ: 


ГЕ 


INTERIEUR 


VE Hs p A 


https://biblioteca-digitala.ro 


81 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 249 


SEBES-ALBA 


Rappels décimaux: 122.1 + 20.1 + 20.2 + 21.1 + 21.2 + 21.3 + 221.2 + 9.2 


EGLISE EVANGELIQUE 


La partie ancienne, de style roman, ne comporte pas de marques. 


. La triple nef, datée des environs de 1250 par le professeur G. OPRESCU 
dans Bisericile cetăți ale sașilor din Ardeal, Bucarest 1957, fut éclairée plus 


tardivement par des baies en style gothique. Ce sont ces fenétres qui com- 
portent les marques. 


EXTERIEUR 


CHOEUR 


XE h ETI 


СЕ Om 199 
aE h Liu 
VETERIEUR 
3P | 
se $ 
SP 4 se Y 
se + 
NEF 
“= V 
ME < 5 


VF AG Xe T 


https://biblioteca-digitala.ro 


250 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 82 


Le vaste chœur, de style gothique, a remplacé l'abside semi-circulaire ; 
il fut terminé en 1383 et influencé, à travers l'atelier de Peter Parler, par 
l'église Ste Croix de Gmund (Allemagne Fédérale). 


Ces comparaisons ont déjà été formulées par Radu HEITEL dans Monu- 
mentele medievale din Sebes-Alba, Bucarest 1964. 


I] faut noter que le chceur n'a pas les mémes marques que les fenétres 
de la nef; ces arrangements auraient été entrepris par un autre atelier. 


Le triangle se retrouve au porche sud de la cathédrale St Guy de Prague, 
mais cette marque est tellement répandue que seule elle ne signifie rien. 
Les autres marques de ces fenétres ne se rencontrent pas sur d'autres 
constructions, dans la méme association. 


Traitons du chœur. 


La plus intéressante se retrouve à Pisek (Bohéme), sur le pont de 
1432 qui fut restauré plusieurs fois, d’après J. SOUKUP: Soupis 
pamatek historickych a umeleckych, Prague 1910 

Les autres marques des contreforts et fenêtres du chœur sont si rares que 
l'on ne les rencontre pas dans une graphie identique sur d'autres monuments. 
Les marques sur les piliers engagés à l'intérieur du chœur nous apportent 
un peu plus d'informations. 

La marque en croix a déjà été signalée à Cluj ; elle se trouve aussien Bohéme, 
à KUTNA HORA, à l'arc triomphal de l'église Ste Barbe (4- 1499). 

Elle fut aussi relevée dans l'ouvrage de A. PODLACHA et K. HILBERT: 
Metropolitni chram sv. vita v. Praze, Prague 1906; p. 153. 

en méme temps que le méme genre de maillet dans la galerie du chœur 
construite par P. Parler. 

Il est impossible actuellement de retrouver les marques. Peut-être est-il fait 
appel à cet ouvrage pour affirmer la parenté entre Sebes et Prague. 


https://biblioteca-digitala.ro 


83 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 251 


SIBIU 


Rappels décimaux : 122.14 20.1 + 20.2 + 21.1 + 21.2 + 21.4 + 3.3 + V + 52.1 + 53.3 
4-522.4 + 9.1 + 9.2 + 9.3 


ÉGLISE ÉVANGÉLIQUE 
voir en chapitre V notre étude particulière de cet édifice. 


ÉGLISE FRANCISCAINE 


La seule marque qu'elle comporte ne peut rien nous apporter. 


ÉGLISE ÉVANGÉLIQUE 


ката Ü 


Pvt II te for 


yi ua p dl 


. A 14 


ow IP FTES А 


CHAPELLE à 
ЧҮП F. AXE Con 


IRTERIEOR : TEUTURE 


2€ consti Z 


22 vou 


4 
"T + 
L 


(2 


gt 


https://biblioteca-digitala.ro 


SIBIU (suite) 


с 
% 
= 
= 
N 
= 


Tv. T 
вс T 
— ЖМ 
yv f x. 
10€ v. x 
waf JF x 


+ 


DEPOT LAPIDAIRE 


tits. CARIST 
SALUTE № 
CATRAERINE 
SAUNT Y 
JALOUES 


EGLISE FRANCISCAINE 


CHAIMACE W 


FACADE 


https://biblioteca-digitala.ro 


CHAPELLE 


ETI 


2 
th 
PA 
Ly 
> 
O 


$5 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 253 


SIC 


ÉGLISE RÉFORMÉE 


Tous les styles du moyen-âge ont apporté leurs éléments à cette église. 


Le portail fait partie de la derniére étape de construction, lui seul porte 
la marque. 
L'édifice est entiérement crépi, sauf quelques arcs intérieurs. 


https://biblioteca-digitala.ro 


25-1 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 86 


SIGHISOARA 
Rappels décimaux , 20.1 + 222.2+ 3.1 


EGLISE DE LA COLLINE 


Cette charmante construction est réputée avoir été commencée à la fir. 
du XIVe s, d'aprés Vasile DRAGUT: Sighisoara, Bucarest 1966. 


Les marques que nous y rencontrons sont toutes de la fin du XVe s.: 


la première et la deuxième fenêtres sud sont de 1482, d’après l'inscription 
extérieure, d'ailleurs, confirmée par l'inscription intérieure de la premiere 
fenétre : 

Michel POLVER, PURGERMAISTER, 1483. 


L'arc triomphal seul semble d'un autre atelier qui ne nous parait cepen- 
dant pas plus ancien. 


CITE GI EUR 


ШИТ 
I° F. E 


Г 


It. L. 
#cr |, ск VY 


INTERIEUR 


ARC TRIOMPHAL 


Luz 


https://biblioteca-digitala.ro 


87 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 255 


SUCEAVA 
Rappels décimaux : 122.2 + 20.1 + 20.2 + 21.5 


MONASTERE ST GEORGES 


La marque du monastere de St Georges ne peut rien nous apporter en 
dehors du fait que l'artisan du portail ne semble pas avoir travaillé en 
d'autres chantiers de la ville. 


PORTAIL WEF t 


ÉGLISE ST DEMETRIUS 
La construction fut menée en deux étapes: l’église proprement dite en 
1534 et la tour en 1561. 


Les marques confirment cette double campagne : le portail de l'église offre 
des marques comparables à celles de HUMOR et MOLDOVITA. Le style 
en est trés proche et il faut admettre que le méme atelier moldave colla- 
bora successivement à ces diverses entreprises. 


Les marques de la nef sont soit particuliéres à cette église, soit si fréquentes 


en tous lieux et à toutes époques qu'elles n'apportent pas d'élément de 
datation. 


EXTERIEUR 
ВАСО ТЕЗ 


"ЕХ X Е LS 
3t F. v 
с L UV DA ғ V 


ШИШИ: 


TO cf X X TE U 


CUAIMACE 


ишш T J 
$ 4 


https://biblioteca-digitala.ro 


256 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 88 


SUCEVITA 


Rappels décimaux : 122.2 + 20.1 + 20.2 + 21.5 


MONASTERE DE LA RESURRECTION 


Quelques pierres du porche d'entrée de l'enceinte fortifiée ont une série 
Че marques qui voisinent avec des parties d'inscription, le tout réuni sur 
quelques pierres. 

D'aprés la monographie de M. A. MUSICESCO, Bucarest 1965, toute la 
construction aurait été terminée en 1586. 

Une marque v est représentée en tous les points, elle est peut-étre celle 
de l'artisan qui dirigea l'atelier de tailleur de pierre avant de se rendre 
à Dragomirna. 


Le décor en pierre des fenétres semble la partie la moins heureuse des réali- 
sations en pierre nue; on y sent une hésitation entre une formule tradi- 
tionnelle: le gothique et l'influence des nouvelles modes : la renaissance. 
Cette alliance hésitante sera abandonnée à Dragomirna. 


TOUR ENTREE 


HIR Tad att 


ЭЛИ: Д 


ЕН: 


PORCRE H. e PORCHE S. 
А, FACAOE OUEST Ww 
F D» 
PR N W, ben M dP, dp Pd ЈЕ meli 
ABSIDE СЕ M N Do 


https://biblioteca-digitala.ro 


89 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 257 


SEICA MICA 


EGLISE FORTIFIEE 


Une seule fenétre porte une marque et présente une division tripartite qui 


fait penser a l'atelier de Peter Parler. Д E 
La marque est basée sur l'angle droit, marque de Peter Parler. 


Certaines autres parties de l'édifice sont soignées, mais l'église est peinte et 
crépie, ce qui empéche un quelconque relevé. 


https://biblioteca-digitala.ro 


258 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 90 


TURDA 


EGLISE REFORMEE 


Les portails latéraux nord et occidental sont enrichis d’une belle décora- 
tion que l’on aimerait voir mise en valeur. 


Les glacis successifs des contreforts offrent des moulures en ressaut qui 
forment larmier. Leur profil varie en deux types ; celui comportant un tore 
à la base se retrouve également à l'église catholique. 


Malgré les transformations de cette église catholique, nous pouvons sup- 
poser (méme en l'absence de marques) qu'elle fut édifiée partiellement par 
le méme groupe d'hommes vers les années 1500. 


Tur. À 
IF b 
EGO 4) S 
Ё F. AA. 


инт 


https://biblioteca-digitala.ro 


91 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 259 


VINGARD 
Rappels décimaux : 20.2+522.3 
ÉGLISE EVANGELIQUE 


La construction remonte a 1461 et semble avoir été menée assez rapidement 


Située sur le sommet d’une colline, cette église serait a rapprocher de celle 
située de méme pres de Cluj. 


La facade a malheureusement perdu son plus bel ornement : le portail qui 
est actuellement muré. 


Le bas-cóté sud est seul percé de fenétres trés élancées et divisées par un 
fin meneau central surmonté d'un trilobe. 


EITEMEUR 


ere Le (5) lo X кй 
FENETRE . 4 A 


«нк À L 
2°CE ч E т 
pi. br X p 


ant | # [< х1 + 
sr le OL t 


ёк Le E À i 
eld LTS 


| ета x 


https://biblioteca-digitala.ro 


260 MADELEINE ANDRIANNE Van de WINCKEL 92 


Le chœur est éclairé par les fenêtres sud et la fenêtre d'axe. 


La belle voüte étoilée du chceur est ornée de clés blasonnées et elle est, 
supportée par de jolies consoles finement moulurées et sculptées. 


Il est possible qu'un édifice ait precede cette construction, car au chevet, 
une rosace est engagée dans le blocage, elle semble étre le reste d'une clé 
de voüte plus ancienne. 

Les signes lapidaires de l'église confirment que l'édifice fut érigé par un 
seul groupe d'artisans qui semble avoir ouvert le chantier du côté du chœur 
avec l’aide d'un maitre venu de Cluj. 


Les signes lapidaires de cette église sont particuliérement intéressants 
puisqu'ils peuvent étre datés à une décennie prés. 


https://biblioteca-digitala.ro 


93 SIGNES LAPIDAIRES DE ROUMANIE 261 


BIBLIOGRAPHIE GENERALE 


G. BALŞ Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al X VII-lea și al XVIII-lea, Bucuresti, 
1933. 

DEZSÓ DERCSENYI' L'histoire de l'Art en Hongrie, Budapest, 1958. 

E. FISCHER Wann haben die deutschen Ritter das Siebenbürgische Rumänische Ordensland 
verlassen ?,1912. 

P. HENRY Le régne et les constructions d'Etienne le Grand, prince de Moldavie, Paris, 1930. 

GR. IONESCU Istoria arhitecturii în România, I, Bucuresti, 1963, II, Bucuresti, 1965. 

G. OPRESCU Bisericile-cetäfi ale sașilor din Ardeal, Bucuresti, 1956. 

ŞT. PASCU Mestesugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea, Cluj, 1954. 

V. ROTH Studien zur Deutschen Kunstgeschichte, Geschichte der Deutschen Plastik in Siebenbür- 
gen, Straubinc, 1906, Sibiu, 1934. 

G. TREIBER et W. HORWATH Die Dörfer des Burzenlandes, Kronstadt, 1929. 

V. VATASIANU Istoria artei feudale în ţările române, Bucuresti, 1959. 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


DATE NOI ASUPRA 
ARHITECTURII 
ROMANICE DIN 
ZONA CENTRALA 
A TRANSILVANIEI 


de EUGENIA GRECEANU 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


Monumentele romanice din zona centrală a Transilvaniei unesc sim- 
plicitatea formelor cu o decorație modestă. Multiplele transformări suferite 
în decursul veacurilor au ascuns sau au distrus numeroase elemente sculp- 
tate, precum și pictura care îmbrăca la origine interiorul bisericilor. În 
publicaţiile anterioare celui de al doilea război mondial, acest: grup de 
monumente apare sporadic în studii de importanță locală, datorită în 
parte interesului lor artistic relativ redus. ; 

Prima lucrare de sinteză care a cuprins bisericile romanice din peri- 
metrul amintit este Istoria artei feudale în ţările române а profesorului 
Virgil Vătășianu. În prefața la volumul I, autorul își exprimă speranța că 
prin opera D-sale cercetarea pe teren va primi o mînă de ajutor, cu toate 
problemele rămase neelucidate ca urmare — în primul rind — a dificulátii 
examinării la fata locului de către un singur cercetătora tuturor monumente- 
lor prezentate. Rezultatele inventarierii monumentelor de arhitectură, 
efectuată de către Direcția monumentelor istorice din C.S.C.A.S. și de către 
Direcțiile de sistematizare ale fostelor sfaturi populare regionale, în 
intervalul 1962—1966, constituie în domeniul romanicului și goticului din 
partea centrală a Transilvaniei una dintre cele mai concrete confirmări ale 
acestei speranțe, semnalările profesorului Vătășianu constituind în majorita- 
tea cazurilor baza de pornire a cercetării. 

Înainte de a prezenta unele observaţii făcute în cadrul inventarierii, 
care ar putea completa sau dezvolta datele expuse de către prof. 
V. Vătășianu, îmi exprim omagiul fata de contribuția D-sale la istoria artei 


feudale, precum și la opera de cunoaștere a valorilor istorice și artistice din 
Transilvania. 


O 


Pornind de la premisa eronată a considerării arcului semicircular și 
a absidei semicirculare ca o caracteristică pur romanică, numeroși cercetători 
maghiari, printre care si Orban Balazs, au atribuit acestui stil o serie de 
elemente tardive, în baza cărora datarea construcțiilor a fost stabilită din 
principiu în secolul al XIII-lea. În consecință, am repartizat materialul 
expunerii de fata în trei categorii: monumente cu caracteristici romanice 
bine conturate, construcții încadrate eronat în acest stil și, în sfîrșit, construc- 
{1 la care starea actuală nu permite o formulare certă a unui punct de vedere, 
care va putea fi precizat numai prin săpături arheologice și prin cercetarea. 
exhaustivă a paramentului. 


https://biblioteca-digitala.ro 


266 EUGENIA GRECEANU 4 
I. MONUMENTE CU CARACTERISTICI ROMANICE 


Tipul de plan care domină categoric arhitectura romanică din centrul 
Transilvaniei, extinzindu-se spre sud in Tara Birsei, pînă la Ghelinta si 
Chichiș 1, este biserica-sală, cu navă simplă dreptunghiulară acoperită cu 
tavan drept și absidă semicirculară boltită în semicalotă, precedată de o 
travee dreptunghiulară sau pătrată de asemenea boltită. Nava prezintă 
contraforturi oblice în colțurile vestice. Laturile scurte ale navei se conti- 
nua pe verticală cu timpane triunghiulare care delimitează învelitoarea 
în două pante. 

Două monumente constituie excepţii ale acestei reguli: capela din 
Odorhei cu plan central și biserica reformată din Cetatea de Baltă, care a 
aparținut inițial tipului bazilical. Capela lui Isus din Odorhei (jud. Harghita) 
(fig. 1) prezintă în plan forma unui patrulob. În prezent toate golurile sînt 
modificate, cu excepția ferestrei condamnate din axul absidei de est. Fereas- 
tra are un gol îngust dreptunghiular, racordat cu fața exterioară a zidului 
printr-un arc semicircular puternic evazat. Introducerea formei de arcplat 
la goluri și la nișa din interiorul absidei de nord s-a efectuat probabil la 1830, 
dată înscrisă pe grila ușii de intrare. 

Din cauza transformărilor efectuate la biserica reformată din Cetatea 
de Baltă (jud. Alba), cu ocazia înlocuirii corului romanic printr-o absidă 
gotică, s-a considerat că aparține fazei romanice numai partea centrală a 
laturii de vest, cu două turnuri de colț ridicate deasupra unei tribune cu 
trei travee ?. Analiza monumentului ne-a permis să constatăm cá în prima sa 
formă biserica a avut un plan bazilical, asemănător în privința tratării 
părții de vest cu planul bisericii romanice din Girbova (jud. Alba), la care 
tribuna cu trei travee este înglobată în nava centrală, încadrată de colaterale 
(fig. 2). 

La Cetatea de Baltă se păstrează în întregime zidul de est al celor 
trei nave, cu arcul triumfal semicircular și absidiole semicirculare în axul 
colateralelor, complet înzidite spre interior și parțial mutilate la exterior 
(fig. 3). În fațada de vest colateralele sînt luminate prin cîte o fereastră 
îngustă și înaltă, cu arc semicircular, iar nava centrală este subliniată 
printr-un decroș cu muchiile realizate din piatră de talie pînă la vechea 
înălțime a colateralelor, egală cu nivelul superior al tribunei (fig. 4). 


1 Biserica unitariană din Chichiș, jud. Covasna, a fost avariată de un incendiu în 1954. 
Cu ocazia reparațiilor începute în 1962 a fost găsită fundaţia unei abside semicirculare. Nava 
aparține ctapei inițiale de corstructie si prezintă elemente de tranziție de la romanic la gotic. 


2 V, Vatasianu, Istoria artei feudale în țările române, I, Bucuresti, 1959, p. 85. Ipoteza 
lui Geza Entz privind adàugirea colateralelor după invazia mongolă din 1241 rămîne să fie 
verificată prin cercetare arheologică, irtrucit în starea de astăzi zidul de vest al colate- 
ralelor apare țesut organic cu masivul navei centrale (Geza Entz, Die Baukunst Transsilvaniens 
îm 11—13. Jahrhundert, I. Teil, în : Acta historiae artium, tomus XIV, Budapest, 1968, p.22. 


https://biblioteca-digitala.ro 


0 m 


Fig. 1. — Capela lui Isus din Odorhei Planul incintei si detaliu al ferestrei din 
absida de vest. 


== == чы то о a cc mcm 
ae E — em eee — ew — — — = e € 


Fig. 2. — Biserica reformatà din Cetatea de Baltà. Planul bisericii cu 
indicarea fundatiilor colateralelor. 


https://biblioteca-digitala.ro 


268 EUGENIA GRECEANU 6 


Fig. 3. — Biserica reformată. 
din Cetatea de Baltă. Absidio- 
la colateralului sudic. 


În faza gotică bazilica a fost transformată într-o biserică-sală, înlătu- 
rîndu-se zidurile intermediare ale căror urme sînt vizibile în interior și supra- 
ináltindu-se cele extericare pina la parapetul primului rind de ferestre 
tripartite. Laturile lungi au fost întărite printr-o suită de contraforturi, 
iar ferestrele și ușile navei au primit forme gotice. Datorită supraináltárii, 
noua învelitoare a ascuns primul nivel de ferestre tripartite de pe laturile 
nord, sud și est, precum și cele dinspre est, situate la al doilea nivel. Toate 
golurile turnurilor au fost înzidite, cu excepţia a trei ferestre de la nivelul 
al II-lea al turnului sud-vestic. 

Decorația bisericii din Cetatea de Baltă este deosebit de interesantă, 
reluind cu noi interpretări temele intilnite la Acis, Herina și la biserica 

3 Biserica evanghelică din Copșa Mică, jud. Sibiu, este refăcută în 1859, cu excepția 
masivului de vest al navei romanice, care prezintă la primul etaj o tribună cu trei travee minus- 
cule; pe traveea din mijloc se ridică turnul clopotniță, decorat la exterior în același sistem ca $i 


turnurile de la Cetatea de Baltă. Sub nivelul vechii cornișe generale se păstrează, pe fațada de 
vest, decorul cu lesene și arcuri gemirate. 


https://biblioteca-digitala.ro 


7 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 269 


Fig. 4. — Biserica reformata din Ce- 
tatea de Baltă. Fațada de vest. 


evanghelică din Copșa Mică 3. Fațadele turnurilor, executate exclusiv din 
cărămidă, sînt împărțite în panouri delimitate prin lesene și frize la care 
arcaturile sînt înlocuite cu unghiuri ascuțite. Aceeași formă apare la feres- 
trele tripartite, realizată din cărămizi înclinate, sprijinite pe muchie. Colone- 
tele au baza formată dintr-o cărămidă aproape pătrată (17 x 19 cm), 
iar fusul este constituit din cărămizi de formă cilindrică cu diametrul 12 cm 
și înălțimea 6 cm. Tratarea capitelului diferă la cele două ferestre care se 
păstrează integral. La fereastra estică s-a utilizat în loc de capitel o simplă 
cărămidă dreptunghiulară de format 23 x 17 x 6 cm. Colonetele ferestrei 
de sud (fig. 5) au capitel de piatră compus dintr-un tor, o abacă de secțiune 
curbă, ușor evazată la partea superioară, și o plintă pătrată. Abaca se 
racordează cu colțurile plintei prin grife, semanind prin aceasta cu o 
clasică bază romanică răsturnată, însă vom intilni la biserica reformată din 
Sîncraiul de Mureș baze cu forma de capitel cubic inversat, fără ca aceste 
anomalii să implice urma unor transformări. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Wir 


[e] 


ИГ: 
E: 
E 
=: 


Fig. 5. — Biserica reformată din Cetatea de 
Baltă, Fereastră tripartită de pe 


faţada de 
sud a turnului sud-vestic. 


Ü 4 10m 


Fig. 6. — Biserica reformată din Agristeu. 
Plan. 


https://biblioteca-digitala.ro 


9 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 271 


Din grupul bisericilor-sală cu absidă semicirculară cea mai bine conser- 
vata este biserica reformată din Agristeu (jud. Mureș) (fig. 6). Contraforturile 
navei sînt dispuse oblic în colțurile de vest si perpendicular pe laturile 
lungi la racordarea cu corul. Tavanul actual, casetat și pictat simplu cu 
stele pe fond albastru, datează din 1752. Corul ușor decroșat, despărțit de 
navă printr-un arc triumfal semicircular, parțial mutilat, este alcătuit 
dintr-o travee pătrată, boltită semicilindric, și o absidă semicirculară acope- 
rită cu o jumătate de calotă sferică. Absida are trei contraforturi dintre care 
cel nordic reprezintă un fragment al zidului sacristiei, astăzi dispărută. 
O singură fereastră originară, înzidită, se păstrează în zona sud-est a absidei 
(fig. 7). Ea este îngustă, evazată spre exterior și cu arc semicircular la partea 
superioară. Celelalte ferestre au fost înlocuite în 1936 cu goluri ieșite din 
scară care reprezintă singura denaturare importantă suferită de monument. 
Pe latura vest, în axul navei și în cor, în dreptul sacristiei, apar sub tencuială 
două cadre de uși cu arc semicircular, înzidite ulterior. Tabernacolul are forma 
unei simple nișe, încheiată la partea superioară în unghi ascuţit. Atit zidurile 
cît și bolta absidei sînt executate din piatră. Semnalăm că biserica a fost 
construită de coloniști sași, care au părăsit satul la sfîrșitul secolului al 
X V-lea. Prima mențiune documentară cunoscută datează din 1325 4. 


O construcție ce se aseamănă în mod izbitor cu Agrișteu este biserica 
reformată din Cipău (jud. Mureș) (fig. 8). Se păstrează arcul de triumf 
semicircular, însă bolta corului a fost înlocuită cu un tavan casetat și pictat 
cu motive florale și simboluri biblice, executat în 1676 și reparat în 17435. 
Pinionul fațadei apusene a suferit o serie de modificări care îi denaturează 
aspectul, iar ferestrele au fost lărgite. O cercetare amănunțită a paramentului 


va conduce, protabil, la descoperirea unor elemente ascunse în prezent de 
tencuieli. 


Varianta bisericii-sală cu turn-clopotniță alipit fațadei apusene a 
fost semnalată la biserica reformată din Sincraiul de Mureș (jud. Mureș), 
considerată în întregime dărîmată cu ocazia construirii unei biserici noi 
in 1901 8. La cercetarea pe teren s-a constatat cá a fost salvat de distrugere 
turnul-clopotnita, care păstrează numeroase elemente interesante (vezi 
figura de pe pagina de titlu). 

Turnul este executat din cărămidă de format 4 x 14 x 26 cm, între 
care apar rare blocuri de piatră spartă. Parterul este în prezent închis și nu 
va putea fi cercetat decît după desfacerea contraforturilor adăugate pe laturile 
nord, sud și vest. La etajul I (fig. 9) se conservă tribuna cu arc semicircular 


4 Date furnizate parohiei reformate de dr. Alois Klima. Geza Er.tz (op. cit., І, p. 41) 
datează biserica din Agrişteu in а doua jumătate a secolului al XIII-lea, pe considcrente tipolo- 
gice, mentionind documentul din 1325 în op. cit., II, p. 136. 

5 Inscripţia din cor: ,,Renovatum est fungente parocho Martino D : Edeleny per mensa- 
rium Stephanum Hoch Anno Domini 1743 Die vero 14 mensis augusti’’. Prima inscripție din 
Nava aminteste executia tavanului prin grija lui Stefan Szalanczi si a sotiei sale Judith Nagy 
de Visakna, in 1676; a doua se refera la reparatia tavanelor, cu ajutorul lui Ladislau Szalanczi 
şi a sotici sale Sara Pap de Hungaria, in 1743. 


6 V, Vätäsianu op. cit., p. 83. 


https://biblioteca-digitala.ro 


1272 


Fig. 7. — Biserica reformata din Agristeu. Absida „corului. 


0 í 10m 


Fig 8. — Biserica reformată din Cipâu. Plan. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 273 


Гај Л 


Sectia А-В 


0 5 Or 


Fig. 9. — Turnul-clopotnita al bisericii reformate din Sincraiul de 
Mures. Planul etajelor I si II; sectiune. 


in care s-a inserat ulterior 0 usa, o fereastra rotunda pe fatada de vest si 
lintoul unui ancadrament de piatra pelatura nord,avind profile cilindrice 
orizontale la racordarea cu fetele verticale. Pe fatada timpanului este inci- 
zat un semicerc (fig. 10). 

La etajul al II-lea există trei bifore, dintre care cele de vest si nord 
sînt înzidite, păstrînd însă toate elementele componente în interiorul umplu- 
turii. Biforele sînt încheiate la partea superioară în unghi. Coloneta axială se 
compune dintr-o bază de piatră cu formă de capitel cubic răsturnat, un 
fus cilindric de asemenea din piatră și un capitel paralelipipedic simplu din 
cărămidă, racordat printr-o ușoară inflexiune cu cărămizile înclinate de la 
partea superioară a deschiderilor (fig. 10). 


https://biblioteca-digitala.ro 


Fig. 10. — Turnul-clopotnita al bisericii reformate 

din Sincraiul de Mureș. Detaliul biforei de la 

etajul al II-lea. Detaliul lintoului conservat la 
etajul I pe latura de nord. 


Fig. 11. — Biserica reformată din Sintana de 
Mureș. Planul bisericii si tabernacolul. 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 275 


Trei bifore de la ultimul nivel au fost retezate la cca. 50 cm înălțime 
de la parapetul original si acest interval a fost umplut cu zidărie, păstrîn- 
du-se însă în interior bazele de piatră ale colonetelor. Din fericire s-a renunțat 
la deschiderea unei ferestre mai înalte pe latura nord, a cărei biforă a fost 
în întregime zidită, fapt care ne permite să cunoaștem dimensiunile exacte 
si formele golurilor de la acest nivel, întrutotul asemănătoare cu biforele de 
la etajul al II-lea, cu excepția unei reduceri a înălțimii cu cca. 16 cm. 


Despre biserica reformată din Sintana de Mureș (jud. Mureș) (fig. 11), 
compusă din navă și absidă semicirculară, s-a amintit posibilitatea refacerii 
navei într-o fază ulterioară ? și această ipoteză pare confirmată prin descope- 
rirea sub tencuială în cursul reparațiilor din 1958 a unor arce frînte deasupra 
ferestrelor în care s-au introdus ulterior arcele semicirculare actuale. 


Trebuie însă remarcat că proporțiile vaste ale absidei, reducerea traveei 
care o precedă și traseul aplatizat al arcului'triumfal, rezemat în mod cu 
totul neobișnuit pe două pile decroșate la nivelul planului de naștere, sînt 
particularități care ar putea eventual justifica ipoteza unității de fază 
constructivă între cor și navă, în care caz monumentul s-ar încadra în epoca 
de tranziție între romanic și gotic. Tabernacolul cu nișă semicirculară 
descoperit sub tencuială are o decorație rustică, realizată din incizii și benzi 
plate, a căror dispoziție sugerează intenția unei compoziții cu baghete. 

Interferenţa între arhitectura gotică și tipul romanic al bisericii-sală 
cu absidă semicirculară apare cu diverse gradatii la mai multe monumente. 
Fenomenul are loc în faza de tranziție de la romanic la gotic, respectiv 
începutul secolului al XIV-lea, dar spre deosebire de alte regiuni, atașamentul 
pentru formele romanice se manifestă în unele cazuri și în epocile de evoluție 
înaintată a stilului gotic. 


Biserica unitariană din Maiad (jud. Mureș) (fig. 12) păstrează toate 
caracteristicile întîlnite la biserica reformată din Agrișteu, cu excepţia treseu- 
lui în arc frînt al arcului triumfal. Nava este acoperită în prezent cu un 
tavan casetat executat în 1735. Absida semicirculară boltită cu semicalotă 
se racordează cu o travee scurtă acoperită cu boltă semicilindrică. Sub 
tencuială se întrezărește ancadramentul semicircular al ușii care comunica 
cu sacristia astăzi dispărută. Ferestrele înguste ale absidei au arc semicircular 
la partea superioară. Tabernacolul are forma unei simple nișe încheiate 
în unghi. 

Biserica romano-catolică din Singeorgiu de Mureș (jud. Mureș) repre- 
zintă un stadiu mai avansat în pătrunderea elementelor gotice (fig. 13). 


Nava, precedată de un turn baroc ridicat în 1728, are contraforturile 
laturilor lungi dispuse asimetric. Pe fațada de sud apar două ferestre cu 
arc frint și marginile din piatră, la care traforurile au dispărut. Un ancadra- 
ment de ușă, ascuns de tencuială, ar avea — după spusele preotului paroh — 
forma de arc frînt. Portalul de vest cu forma de arc supraináltat are profile 
gotice degenerate si a fost executat probabil dupa incendiul care a avariat 
biserica in 1560. Absida aplatizatá, boltitá in semicalotá, este precedatá 


7 Ibidem, р. 79. 


https://biblioteca-digitala.ro 


276 


| 


loH H 


Fig. 12 — Biserica unitariană din Maiad. Plan si secțiune 
longitudinală. 


| ——— 
Fig. 13. — Biserica romano-catolică din Singeorgiu de Mureş. Planul bisericii si portalul 
de vest. 


https://biblioteca-digitala.ro 


15 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 277 


Fig. 14. — Biserica romano- 

catolică din Singeorgiu de 

Mures. Detaliul absidei cu friza 

şi fereastra originară conser- 
vata. 


de o travee pătrată acoperită cu boltă semicilindrică, separată de navă 
printr-un arc triumfal cu forma de arc frînt. Corul are la exterior o friză 
care reproduce în piatră motivul frizelor de la Cetatea de Baltă, înlocuind 
arcaturile cu unghiul ascuțit (fig. 14). Friza se continuă pe latura nord în 
dreptul sacristiei, care a fost refăcută probabil pe fundații vechi cu o supraînăl- 
tare. Fereastra originară de la absidă este neobișnuit de înaltă și îngustă (înăl- 
time 2,50 m, lățime cca. 12 cm) ; rama de piatră are două retrageri succesive, 
iar golul propriu-zis are arc semicircular la partea superioară. În schimb, 


arcul evazat pornește de la semicerc pentru a schița spre exterior forma de 
arc frint, cu virful rotunjit. 


Biserica romano-catolică din Apalina (jud. Mureș) a suferit diferite 
transformări și refaceri în stil baroc care nu ne permit să îi considerăm 
planul decît în forma actuală: navă prevăzută spre est cu un cor compus 
dintr-o travee pătrată și o absidă semicirculară. În partea de vest se ridică 
un turn masiv cu goluri de tragere (fig. 15). Alungirea pronunțată а navei, 
racordarea ei cu turnul printr-o retragere aproape insensibilă, precum și 


https://biblioteca-digitala.ro 


à Ü ó /üm 


Fig. 1$ — Biserica rcmanc-catolicà din Apalira. Plan. 


Fig. 16. — Biserica romano-catolica din Apalina, Tabernacolul. 


https://biblioteca-digitala.ro 


17 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 279 


Fig. 17 — Biserica romano- 

catolică din Apalina. Vedere 

dinspre sud-est a turnului- 
clopotniță. 


cele trei arcade de la parterul turnului ar putea sugera existența în trecut a 
unor colaterale care îmbrăcau turnul, însă numai o cercetare arheologică 
combinată cu desfacerea integrală a tencuielilor poate elucida acest aspect. 
O serie de elemente par să situeze construcția în faza de tranziție de la 
romanic la gotic : corul are dimensiuni asemănătoare cu Agrișteu, fără acea 
tendință de mărire constatată la Sintana de Mureș. În absidă este montat 
un tabernacol gotic cu o profilatură simplă a ramei, însă cu timpanul 
bogat decorat (fig. 16). Turnul de vest, executat din cărămidă și piatră, 
are șenaje din piatră de talie, peste care s-a suprapus ulterior o tencuială 
cu imitație de asize. La ultimul nivel apar patru bifore de mari dimensiuni, 
executate din cărămidă, la care arcele semicirculare geminate sînt încadrate 
într-un arc frint (fig. 17). Trebuie însă avut în vedere că dimensiunile foarte 
mari ale biforelor, precum și tipul portalului de vest, care are lintoul susținut 
de console racordate pe plan curb cu fețele verticale ale ancadramentului, 


https://biblioteca-digitala.ro 


280 EUGENIA GRECEANU 18 


0 £ Ют 
Fig. 18. — Biserica unitariană din Crăciunel. Plan. 


sînt factori care ar putea conduce la ipoteza reluării formelor romanice 
într-o fază gotică tîrzie 8. Cercetările viitoare vor aduce lumină în aceasta 
problemă pe care mă mulțumesc să o semnalez. 

Biserica unitariană din Crăciunel (jud. Harghita) prezintă o combina- 
tie de elemente romanice și gotice, cu anumite particularități care se datoresc 
suprapunerii mai multor etape de construcție. Corul este despărțit de navă 
printr-un arc triumfal semicircular și cuprinde o travee scurtă dreptunghiu- 
lară, ale cărei laturi. converg în plan spre absida semicirculară (fig. 18). 
Boltirea se menține la semicilindru racordat cu semicalotă. Unica fereastră a 
corului are rama încheiată în arc frînt, însă arcele evazate intersectează 
fețele zidului după un traseu semicircular. Privit din exterior, corul apare 
strivit ca proporție față de volumul navei, avînd înălțimea zidurilor de 
aproape trei ori mai mică decît aceea a timpanului estic. Ferestrele navei 
au suferit o ciudată transformare, lărgindu-se în formă de cerc partea supe- 
rioară spre a obține un contur ce amintește vag gaura de cheie. În consecință, 
nu se poate ști care a fost forma originară, însă proporțiile golurilor pledează 
pentru încheierea în arc frînt. 

Portalurile de vest și sud ale navei denotă o ezitare în căutarea forme- 
lor, fapt care le situează în faza de decadenta a stilului gotic. Portalul de 
vest este semicircular, însă are un profil gotic degenerat, terminat cu stîngă- 
cie într-o bază cu toruri concentrice. Ancadramentul sudic are forma de arc 
frînt, dar profilele interpretează fantezist modenatura gotică. 

Singurul ancadrament corect tratat este portalul cu baghete purtind 
data de 1496, care este incastrat în fațada de vest a turnului-clopotnita 
(fig. 19). 

Turnul, executat din piatră și suprainaltat cu un nivel in 1828, a 
avut un rol de apărare, fiind prevăzut cu goluri de tragere. Tinind seama de 
alipirea zidului estic al turnului la zidul de vest al navei, de existența unui 


8 Afirmația lui Geza Entz, privind prelungirea în secolul al XIV-lea a bisericii — consi- 
derată de tipul navei unice— (of. cit., I, p. 42), nu tine seama de existența arcadelor de la parte- 
rul turnului, care nu pot fi corelate funcțional cu golurile de tragere de la nivelele superioare. 


https://biblioteca-digitala.ro 


281 


Fig. 19. — Biserica unitariană din Craciunel. A: profilul portalului sudic; 
B : portalul de vest al navei (profil si elevaţie); C : profilul portalului de pe 
fațada de vest a turnului-clopotnita 


Fig. 20. — Biserica în ruină din Suseni. Portalurile de sud și vest. 


https://biblioteca-digitala.ro 


282 EUGENIA GRECEANU 20 


Fig. 21. — Biserica în ruină din Suseni. 
Pian si sectiune longitudinala. 


Ü SA 1I m 


gol de tragere orientat spre podul bisericii, precum și de absența unei comu- 
nicări între turn și pod, ne punem întrebarea dacă nava si corul, cu toate 
incertitudinile lor stilistice, nu reprezintă o refacere tardivă în faza finală a 
goticului, cînd formele curbe sînt din nou utilizate. Argumentul încălecării 
profilelor portalului de vest de către arcada turnului poate fi explicat 
prin refacerea într-o etapă tardivă a acestei arcade, care prezintă aceeași 
formă de gaură de cheie ca si ferestrele navei. 

Ruina bisericii reformate din Suseni (jud. Mureș) reprezintă una din 
cele mai clare manifestări ale atasamentului pentru formele romanice, in 
plina epoca de maturitate a stilului gotic. 

Nava dreptunghiulară si tăvănită initial are portalul de vest in arc 
frint cu profil in forma de para. Portalul sudic are lintoul sprijinit de console 
curbe, profilul fiind constituit dintr-o singură cavetă (fig. 20). Ferestrele 
navei încadrează tocul în forma de arc frînt între arcele evazate semicircular. 
Arcul frînt se găsește abia schițat la arcul triumfal. Corul cuprinde o travee 
pătrată, acoperită cu o boltă de intersecție cu muchii ieșite, la care traseul 
curb este înlocuit cu cel în arc frînt. Traveea se racordează cu o absidă 
semicirculară boltită în semicalotă (fig. 21). Toate ferestrele corului sînt 
semicirculare. Dacă am face abstracție de tipul portalurilor, combinarea 
formelor gotice cu cele romanice ar data monumentul la începutul secolului 
al XIV-lea. Iată însă că formele portalurilor, care nu reprezintă în nici un 
caz refaceri ulterioare, ne transpun cel mai devreme la începutul secolului 
al XV-lea dacă nu și mai tîrziu. Nu putem decît să ajungem la concluzia 
persistentei unor forme arhaice, fapt care ar explica în egală măsură bizarul 
amestec de stiluri de la Apalina și Crăciunel. 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 ARHITECTURA ROMANICĂ A TRANSILVANIEI 283 


Fig. 22. — Biserica unitariană 
din Sinvásii. Vedere dinspre 
sud-est a corului. 


Datorită formei semicirculare a planului absidei, biserica reformată 
din Văleni (Oaia) (jud. Mureș) a fost datată cu aproximație în jurul anului 
1200, mentionindu-se ca element de apartenență romanică și o sedilie cu 
trei unghiuri la partea superioară, care se descarcă pe console in trepte ?. 


La cercetarea monumentului s-a constatat că absida este tesutá orga- 
nic cu nava dreptunghiulară, a cărei fațadă de vest a fost încununată inițial 
cu un timpan triunghiular. Timpanul este astăzi parțial mutilat, în urma 
adăugirii turnului-clopotnita. Portalul de vest și fragmentele chenarelor de 
ferestre depozitate în biserică (dintre care un trafor cu traseu flamboaiant) 
au caracteristicile goticului tîrziu. Sedilia, care ar aminti ferestrele romanice 
de la turnurile bisericii din Cetatea de Baltă, nu poate fi analizată în ansam- 
blu, deoarece în dreptul ei s-a suprapus una din pilele de zidărie care susțin 
balconul orgii. În prezent este vizibilă o nișă cu adîncimea de 37 cm, lățimea 


9 Geza Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11 —13. Jahrhundert, I. Teil, in Acta his- 
toriae artium, Tomus XIV, Budapesta, 19€8, p. 43. 


https://biblioteca-digitala.ro 


284 EUGENIA GRECEANU 22 


de 28 cm și înălțimea de 106 cm, parapetul actual fiind de 20 cm. Tinind 
seama de dimensiunile ei, este putin probabil ca această nișă să fi avut 
funcția de sedilie. Partea superioară a nisei este încheiată in arc frint, realizat 
prin asize de piatră brută scoase în consolă, ceea ce nu permite situarea certă 
în repertoriul romanic. 


Considerăm, deci, că ne aflăm în fața unei construcții databile cel mai 
devreme în a doua jumătate a secolului al XV-lea, care utilizează tardiv 
forma semicirculară a absidei. 


Interesantă este de asemenea regăsirea proportiei romanice la absida 
bisericii unitariene din Sinvásii (jud. Mureș) subordonată net volumului 
navei (fig. 22). Ferestrele corului și arcul triumfal sînt semicirculare, iar 
boltirea adaptează formula romanică specifică regiunii la planul gotic cu 
absidă poligonală și contraforturi, înlocuind semicalota cu panouri curbe 
convergente. Portalul de vest și cel situat între sacristie și parterul turnului 
de nord aparțin însă fazei de maturitate a stilului gotic. 


O reminiscență a formelor romanice o constituie și corul pătrat al 
bisericii unitariene din Mitresti (jud. Mureș), construită în fază gotică. 
Arcul triumfal este frînt. Bolta corului a fost refăcută grosolan dupa incen- 
diul din 1661, însă mai pot fi observate urmele consolelor șifragmente 
înecate în tencuială ale nervurilor. 


II. ELEMENTE ATRIBUITE IMPROPRIU STILULUI 
ROMANIC 


În baza semnalărilor anterioare, cercetarea pe teren a infirmat o serie 
de aprecieri. 


1. Biserica romano-catolică din Ditrău (jud. Harghita) este construită 
între anii 1746 și 1757 în forme specific baroce (fig. 23). Din vechea biserică 
se păstrează un ancadrament gotic cu lintoul sprijinit pe console curbe, 
avînd o simplă tesiturá pe muchie. Corul presupus romanic de Sebestyen!? 
are forme baroce intilnite curent in această epoca. 


2. Biserica reformată din Chinar (jud. Mureș), la care Orban Balazs 
semnala un cor compus dintr-o travee pătrată și absidă semicirculară ™, 
este refăcută în întregime іп 1911, avînd în prezent o simplă absidă semi- 
circulară. Este totuși posibil să se fi înglobat un fragment din vechea absidă, 
deoarece pe latura sudică apare o nișă cu arc semicircular. Totuși utilizarea 
ei ca sedilie este improbabilă, tinind seama de înălțimea redusă (106 cm) și 
de situarea ei la numai 18 cm înălțime față de pardoseală. Înclin mai degrabă 
spre ipoteza reproducerii formale a unui element din vechea biserică. 


10 V. Vătăşianu, op. cit., p. 73. 
п Ibidem, р. 83. 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 285 


Ca 
. 
n 
.. 
oe 
. 
. 
. 
. 
. 
* 
ө 


. 
y, 


HE CO COL EEE ecu 
.................. 
.......... 


Fig. 23. — Biserica romano-catolică din Ditrău. Plan. 


3. Despre nava bisericii reformate din Gornești (jud. Mureș) s-a emis 
ipoteza construirii ei în faza romanică 12, pe temeiul descoperirii unor tipuri 
de morminte care nu mai араг după secolul al XIV-lea 13. Monumentul, 
așa cum ni s-a transmis, este unitar gotic, cu o puritate stilistică mai rar 


intilnita în această zonă. Ca element de datare poate fi considerat și clopotul 
din anul 1456. 


4. Biserica reformată din Nicolești (jud. Mureș), a cărei absidă a fost 
considerată romanică de către Orban Balazs", este refăcută în 1778 pelocul 
unei biserici mai vechi. 


Absida foarte largă, fără cor și fără arc triumfal, este acoperită cu 
tavan drept (fig. 24). 

5. Un portal cu arc treflat a fost semnalat de Orban Balazs la biserica 
reformată din Mujna (jud. Harghita) *. La fata locului nu am găsit decît un 
singur portal gotic tîrziu, cu profile simplificate (fig. 25). Forma actuală a 
bisericii, cu navă simplă, încheiată poligonal spre est, este rezultatul mai 
multor transformări succesive, dintre care cea din 1805 a reprezentat aproape 
o reconstruire. Chiar dacă portalul văzut de Orban a fost ulterior distrus, 
el nu constituia un element de datare pentru construcția bisericii. 

6. Biserica ortodoxă din Cozma (jud. Mureș) păstrează caracteristici 
gotice, însă a suferit multiple transformări. Toate ferestrele sînt modificate, 
iar portalul de vest, presupus romanic 16, are profil gotic în formă de pară. 
Partea superioară a fost refăcută semicircular, reutilizîndu-se un fragment 


12 Ibidem, р. 86. 


13 Pósta Bela — Kelemen Lajos — Bias Istvan, Teleki Mihály temetkezési iratok, Cluj, 
1913. 


M V, Vätäsianu, op. cit., p. 84. 
15 Ibidem, p. 86. 
16 Ibidem, p. 120 şi Geza Entz, op. cit., I, p. 42. 


https://biblioteca-digitala.ro 


[v] 
o 


=. 


Ce 


Fig. 24. — Biserica reformată din Nicolesti. 
Vedere dinspre sud-est. 


Fig. 25. — Biserica reformată din Mujna- 
Fațada de vest. 


https://biblioteca-digitala.ro 


287 


Fig. 26. — Biserica reformata din Leordeni. 
Turnul-clopotnita vazut dinspre nord-vest. 


Fig. 27 — Biserica reformată din Fintinele. 
Fatada de vest. 


https://biblioteca-digitala.ro 


288 EUGENIA GRECEANU 26 


din vechiul arc frint. Corul nu este pătrat, ci se încheie cu o absidă poligo- 
nală cu contraforturi. Poziţia sa asimetrică este ciudată, tinind seama de 
așezarea axială a portalului de vest, fapt care exclude ipoteza refacerii acestei 
părți a bisericii. Viitoarele cercetări arheologice vor lămuri dacă ne aflăm în 
fața unei anomalii planimetrice sau a mai multor etape de construcție. 

7. Biserica reformată din Leordeni (jud. Mureș) se compune dintr-un 
turn cu etajele refăcute în 1781 din cărămidă peste un parter din piatră 
fig: 26) si o nava cu absidä semicircularä nedecrosata, construita in 1815. 

ncastrarea unui fragment de tabernacol gotic în fațada de vest a turnului 
l-a condus pe Orban Balazs?” la ipoteza că parterul turnului ar fi de fapt 
un cor pătrat. Menţionăm însă că am găsit tabernacole înzidite în felurite 
poziții la mai multe biserici refăcute pe locul unor biserici mai vechi. Astfel 
la biserica romano-catolică din Ciceu— Harghita (jud. Harghita) tabernaco- 
lul gotic a fost remontat în masa altarului, iar la biserica romano-catolică 
din Sînmartin (jud. Harghita), refăcută în 1749 cu importante transformări 
în secolul al XIX-lea, tabernacolul primei biserici gotice este încastrat în 
latura sudică a zidului de împrejmuire. În consecință, este probabil că 
parterul turnului de la Leordeni a făcut parte din turnul de vest al bisericii 
vechi gotice, al cărei ultim fragment îl constituie. 

8. La biserica reformată din Fintinele (jud. Mureș) a fost interpretată 
ca o reminiscență romanică forma semicirculară a arcului triumfal 18. Biserica 
este tipic gotică (fig. 27) și corul a avut bolți pe ogive ale căror urme se 
întrezăresc în denivelările suprafețelor de zidărie. Boltile au fost înlocuite 
cu tavane casetate și pictate din 1625 (tavanul navei este refăcut în 1785). 
Ferestrele navei, inițial gotice, au primit forma semicirculară în 1750, dată 
care apare decupată in metal pe plasa de sirma a unei ferestre a corului 
(fig. 28). Este probabil că și forma arcului triumfal rezultă dintr-o refacere 
efectuată după dárimarea bolților. Imposta profilată a arcului este de altfel 
de factură gotică. 

9. Aceeași situație ca la Fintinele se repetă la biserica reformată din 
Sîntana Nirajului (jud. Mureș)’, la care ferestrele și arcul triumfal au primit 
forma semicirculară după înlocuirea bolților corului cu tavane de lemn. 

10. Biserica reformată din Rugănești (jud. Harghita), un frumos 
exemplar de arhitectură gotică tirzie, are pe latura de vest un portal semi- 
circular cu retrageri succesive. Datorită unei succesiuni de unghiuri drepte 
în profilatură, Orban Balazs a considerat că acest portal este romanic 2, 
lipsindu-i doar colonetele. Deși ancadramentul a fost de mai multe ori 
tencuit, se poate constata absența bazei și a capitelelor, întrucît profilele 
se continuă fără întrerupere pe tot perimetrul portalului. Secțiunea profilului 


17 V, Vătăşianu, op. cit., p. 122. 
18 Ibidem, p. 123. 
19 Ibidem, p. 123. 
20 Ibidem, р. 123. 


https://biblioteca-digitala.ro 


27 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 289 


Fig. 28. — Biserica reformata 

din Fintinele. Fereastra a coru- 

lui, purtind data 1750 pe plasa 
de protectie. 


nu are o conturare stilistică certă (fig. 29), iar retragerile in unghi drept au 
latura de 6—7 cm, ceea ce exclude ipoteza încadrării unor colonete în spa- 
{Ше intermediare. Portalul a fost probabil executat in 1816, o dată cu supra- 
înălțarea turnului-clopotnita. 

În sfîrşit, ca exemple de portaluri cu arc semicircular, саге араг in 
faza de decadenta a goticului persistind pînă în secolul al XVIII-lea, pre- 
zentăm imaginile portalurilor bisericii unitariene din Ocland (jud. Harghita) 
(fig. 30), bisericii romano-catolice din Bisericani (jud. Harghita) (fig. 31), 
bisericii romano-catolice din Sîndominic (jud. Harghita) (fig. 32) — execu- 
tată între anii 1795 și 1802 — și cel al bisericii romano-catolice din Joseni 
(jud. Harghita) (fig. 33), refăcută integral între anii 1766 și 1777. Acest din 
urmă portal a fost atribuit primei biserici menționate documentar în 1213, 


dar el nu poate fi considerat decît ca o interpretare fantezistă din epoca 
refacerii bisericii actuale. 


https://biblioteca-digitala.ro 


290 


Fig. 29. — Biserica reformată din Ruganesti. 
Portalul de vest. Profil. 


Fig. 30. — Biserica unitariană din Ocland. Por- 


talul pridvorului si portalul inzidit de pe fațada | | | 
de sud. 


/m 


https://biblioteca-digitala.ro 


291 


Fig. 31. — Biserica romano-catolică din Biseri- 
cani. Portalul de vest. 


Fig. 32. — Biserica romano-catolică din Sin- 
Portalul de vest. Profilul şi baza 


dominic. 
portaiului sacristiei. 


M) 
ESS 


0 1m 


https://biblioteca-digitala.ro 


292 EUGENIA GRECEANU 30 


0 Im 
Echo 
Fig. 33. — Biserica romano-catolica din Joseni. Portalul de vest. 


III. MONUMENTE CU APARTENENȚĂ STILISTICĂ 
NESIGURĂ 


O ultimă categorie sînt bisericile care ar părea să aibă unele caracteris- 
tici romanice, dar la care transformările sînt atît de radicale încît numai o 
cercetare arheologică va putea elucida apartenenţa lor stilistică. 

Biserica reformată din Hártáu (jud. Mureș) are o navă pătrată cu absidă 
semicirculară, apărînd cu totul neobișnuită ca forme. Arcul triumfal și bolti- 
rea nu se mai păstrează, însă pe latura sud a absidei apare o nișă joasă, de 
83 cm înălțime, cu arc semicircular. 

Biserica reformată din Păcureni (jud. Mureș) prezintă soluția de bol- 
tire a unei abside poligonale pe care am intilnit-o la Sînvăsii, are arc triumfal 
semicircular și o fereastră semicirculară la absidă, însă a trecut prin transfor- 
mări importante în 1907— 1908, încît este greu de precizat care elemente 
sînt originare. 


CONCLUZII 


Fenomenul interferenţei dintre romanic și gotic este întîlnit in nume- 
roase cazuri la monumentele din Transilvania, datorită faptului că, atunci 
cînd în țara noastră apăreau primele manifestări ale acestor curente, în 


https://biblioteca-digitala.ro 


31 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 293 


apusul Europei ele erau ajunse la deplină maturitate sau erau chiar depășite. 
Transmiterea lor cu întîrziere, într-o zonă limitrofă, a permis combinarea 
eclectică a unor elemente luate din stiluri cu stadii de evoluție diferite. 


În linii generale, acest fenomen nu depășește secolul al XIV-lea, cu 
excepția zonei centrale a Transilvaniei care prezintă o persistenta a formelor 
romanice locale ce se prelungește pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, 
fapt care conferă unora din monumentele analizate un caracter hibrid, 
cu totul derutant pentru stabilirea epocii inițiale de construcție. Explicația 
poate fi găsită în absența unor șantiere proprii creatoare de prototipuri. 
Teritoriul studiat constituie o zonă de întîlnire a influențelor venite din 
nordul și sud-vestul Transilvaniei. Transmiterea prin radiație și în condiții 
social-economice diferite a formelor unor monumente precis conturate 
stilistic, cum sînt de exemplu Acis și Herina, a condus la o rusticizare și la o 
simplificare a tipului local. Este posibil ca tocmai această atenuare a 
specificului romanic să fi permis intrebuintarea simultană a structurilor 
romanice și gotice. Nu ne putem imagina un meșter din veacul al XV-lea 
adaptind la construcții gotice forme preluate de la monumente cu puternică 
personalitate ca Cisnădioara sau Toarcla, însă am văzut la Suseni o coabi- 
tare armonioasă între ancadramente gotice tirzii și o structură romanică 
de tip local, care, prin însăși modestia ei, permite reliefarea decorului gotic. 


În afară de fenomenul persistentei tardive a formelor romanice, tre- 
buie de asemenea remarcat că în nici o altă regiune a Transilvaniei nu se 
întîlnesc în număr atît de mare cazurile de încadrare greșită în stilul romanic a 
unor elemente de factură net diferită. Este bine cunoscut faptul că absida 
semicirculară reapare in Transilvania, cu proporții și sisteme de boltire 
diferite, în perioada stilului baroc, cunoscînd o largă raspindire în decursul 
secolului al XIX-lea. La ancadramente, arcul semicircular intră în concu- 
renta cu formele gotice încă din faza de tranziție spre Renaștere, adoptind 
însă o profilatură cu totul diferită de cea romanică 21. Cu toate deosebirile 
evidente între formele semicirculare romanice și cele ale stilurilor posterioare 
fazei gotice, constatăm că în zona centrală a Transilvaniei cercetările din 
trecut au fost influențate de un adevărat fetișism al arcului semicircular, 
considerat prin definiție romanic, ceea ce a condus în numeroase cazuri la 
stabilirea eronată a construcției inițiale în secolul al XIII-lea. 


21 V, Vatasianu (op. cit., p. 549—550) a atras atenţia asupra lipsei de legătură între 
colonetele angajate de tip romanic şi profilele cilindrice continue (fără bază şi capitel), intilnite 
la ancadramente semicirculare cum sînt portalurile de la biserica mănăstirii franciscanilor din 
Șumuleu ; d-sa a situat aceste din urmă forme în faza de trecere de la gotic la Renaștere, res- 
pectiv la începutul secolului al XVI-lea. Geza Entz (ор. cit., I, p. 48, nota 59) considera cà 
argumentatia nu este convingătoare, deoarece profilele cilindrice groase ale portalurilor din 
Șumuleu sînt de neconceput în Renaștere, ca şi în goticul tîrziu. Ne întrebăm în ce măsură 
este mai uşor de conceput înrudirea profilelor de la Șumuleu, sau a celor prezentate în figurile 
30—33, cu modenatura romanică, avind în vedere si faptul cà portalurile autentic romanice din 
Transilvania prezintă o certă unitate stilistică, departindu-se rareori de principiile compozi- 
tionale valabile pe plan european, in timp ce libertatea de interpretare a formelor arhitecturii 
apusene, transmise pe diferite căi, apare ca un fenomen conturat în faza finală a goticului transil- 
vănean amplificindu-se progresiv în Renaștere şi baroc. 


https://biblioteca-digitala.ro 


294 EUGENIA GRECEANU 32 


In schimb, prezenta contraforturilor a fost adesea interpretatá ca un 
argument impotriva apartenentei la stilul romanic. [n aceastá privintá trebuie 
reamintit cá arhitectura romanicá si nu cea goticá este creatoarea contra- 
fortului, care apare in apusul Europei încă in arhitectura preromanicá ?. 
Trebuie de asemenea observat cá in tara noastrá forma cea mai ráspinditá a 
contrafortului nu o constituie tipul pur gotic, cu fete verticalesi incununat de 
pinaclu, ci tipul cu retrageri succesive in pante inclinate, care reprezintá o 
formá de tranzitie intre contrafortul romanic cu rol de intárire a unui zid 
portant, si contrafortul gotic transformat in element principal de rezistenta. 
Forma de contrafort cu retrageri in pantá este párásitá in Apus la jumátatea. 
secolului al XIII-lea. Iatá deci cá, departe de a reprezenta un factor de datare 
în fază gotică, contrafortul cu retrageri in pantă, situat la limita tranziției 
dintre romanicul și goticul apusean, este în orice caz anterior ridicării prime- 
lor monumente romanice din tara noastră. Faptul că această formă se men- 
tine în Transilvania la majoritatea bisericilor gotice nu trebuie interpretată 
decît ca o persistenta a unei forme arhaice, explicabilă prin sistemele de 
construcție locale, în care zidul își păstrează permanent rolul de element 
de rezistenţă. 


Studiul de față a încercat să prezinte rezultatele unei cercetări de 
teren unitare. Cercetări arheologice viitoare vor aduce lumină în problemele 
formulate cu titlul de ipoteză, imbogátind în același timp cunoștințele 
asupra decorului sculptat și pictat al monumentelor. 


NOUVELLES DONEES CONCERNANT L’ARCHITECTURE 
ROMANE DE LA ZONE CENTRALE DE TRANSYLVANIE 


RESUME 


L'histoire de l'art féodal dans les pays roumains de V. Vátásianu est 
le premier ouvrage roumain de synthése qui étudie les églises romanes de 
la zone centrale de Transylvanie. L'analyse est basée sur l'interprétation 
critique de la bibliographie hongroise, qui a souvent rattaché l'hémicycle 
ou larc en plein cintre à larchitecture romane, sans tenir compte des 
différences de modénature ou de formes qui excluent parfois cette filiation. 

L'inventaire effectué dans l'intervalle 1962— 1966 par la Direction 
des monuments historiques a permis de verifier sur placeles caractéristi- 


ques de ce groupe d’égtises. Le résultat des recherches est présenté en trois 
chapitres : 


22 Asupra evoluției contrafortului vczi : Viollet-le-Duc, Dictionnaire raisonné de l'archi- 
tecture frarçaise du ХІ-ёте au XVI-àme siècle, Paris, 1868. 


https://biblioteca-digitala.ro 


33 ARHITECTURA ROMANICA A TRANSILVANIEI 295 


I Monuments d’appartenance romane nettement définie Dans cette 
catégorie, deux édifices font exception au type courant a nef unique: la 
chapelle de Jésus, d'Odorhei, appartenant au type central a quatre absides 
en hémicycle, et l'église de Cetatea de Baltă, originellement basilique à 
trois nefs, avec collatéraux pourvus d'absidioles orientées. Du côté ouest 
de la nef centrale, la tribune a trois travées voutees d’aréte est surmontée 
de deux tours. 

Les autres églises présentent une nef unique, couverte d’un plafond 
en bois et un chœur qui comprend: l'abside en hémicycle — voütée en 
demi-calotte sphérique — et une travée rectangulaire, également voûtée 
(les églises d’Agristeu et de Cipău). Sur la facade ouest se détache parfois 
la tour clocher, le plus intéressant exemple étant fourni par celle de Sincraiu 
de Mures, pourvue d’une tribune. 

L'emploi de l'arc brisé est interprété couramment comme l'indice 
d'une pénétration de l'influence gothique, influence qui se manifeste à de 
différents degrés dans les églises de Sintana de Mures, Maiad et Singeorgiu 
de Mures. 

Les structures romanes locales se maintiennent jusque dans les derniéres 
phases du gothique, persistance déroutante, à cause de laquelle l'on ne 
peut pas préciser — sans recherches archéologiques préalables — la datation 
d'une église comme, par exemple, celle d'Apalina. Exemples manifestes 
de ce traditionalisme sont les églises de Cráciunel (1496) et de Suseni 
(vers 1500). 

Les reflets de l'influence romane se retrouvent dans les proportions 
de l'église de Sinvásii et dans l'emploi du chevet carré à l'église de Mitresti, 
appartenant toutes les deux à la phase gothique. 

II Constructions improprement attribuées à l'influence romane Le 
chapitre présente plusieurs exemples de constructions ou d'éléments considé- 
rés de facture romane dans les études précédentes, et qui appartiennent à 
des époques ultérieures, allant du gothique jusqu'au XIXème siècle. 

III Constructions dont l'état actuel ne permet pas de préciser la datation 
ou le style, sans recherches archéologiques préalables A cette catégorie on 
peut rattacher les églises de Hártáu et Pácureni, qui ont subi d'importantes 
transformations. 

Les conclusions soulignent la persistance des structures romanes dans 
la zone étudiée, jusqu'au début du ХУТ" siècle, tandis que ce phénomène ne 
dépasse pas —en Transylvanie— la première moitié du XIV*"* siècle. 
L'absence de chantiers propres, créateurs de prototypes, a permis souvent 
l'emploi simultané d'éléments romans et gothiques, adaptés à des structures 
rustiques d'vne grande simplicité. 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


BISEIRICI GOTICE 
TÎRZII DIN JURUL 
BISTRITIEI 


de CORINA POPA 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


Printre regiunile care au avut un rol important in viata economică, 
politica si culturala a Transilvaniei medievale, tinutul de pe cursul superior 
al Somesului mare cu centrul la Bistrita ocupa un loc deosebit. 

Bistrita s-a afirmat ceva mai tirziu decit centrele urbane din sudul 
Transilvaniei, Sibiul, Sebesul si Brasovul, si anume la mai bine de un secol 
după invazia tătară. Etapele ascensiunii Bistriţei, urmînd calea deschisă la 
cumpăna dintre secolele al XII-lea și al XIII-lea de minerii rodneni așezați 
în mijlocul unei populații românești compacte, au cuprins în a doua jumătate 
a secolului al XIII-lea definitivarea tabloului demografic al regiunii și apoi 
un drum sinuos determinat de împrejurări sociale și politice speciale. 

Pe cîtă vreme însecolul al XIII-lea găsim Bistriţa printre proprietățile 
regale, bucurindu-se deci de un regim privilegiat, pînă aproape de sfîrșitul 
secolului al XIV-lea aflăm în documente știri despre încălcarea drepturilor 
populației orășenești de către nobili! sau despre ocuparea de päminturi 
apartinind satelor libere din district 2. Această situație contradictorie culmi- 
neazá cu stabilirea temporară în Bistrița a comitilor regali din familia 
Lackfi. Din cauza acestor condiții particulare, politica angevină de spriji- 
nire a orașelor s-a rasfrint într-o măsură limitată asupra Bistriţei ?. 

Orașul și districtul său au ajuns într-o situație înfloritoare către 
mijlocul veacului al XV-lea în timpul lui loan de Hunedoara, curînd după 
aceea integrîndu-se și în privilegiata Universitas Saxonum. Pentru situația 
din acest veac și din cel următor un rol deosebit l-au avut strinsele legături 
cu învecinata tara a Moldovei 4 care i-au asigurat o viata comercială con- 
tinuă și i-au conferit pentru anumite perioade prestigiul unui mare centru 
producător de mărfuri. Relaţiile Bistriţei cu Moldova au mers chiar pînă 


1 Maria Holban, Pe marginea unor documente bistritene din vremea Angevinilor, in Oma- 
giu lui P. Constantinescu-Iasi, Bucuresti, 1965, p. 230—231. 

? Pentru Tárpiu (Villa Terpenia) si Dumitra (Naghdemeter) vezi Zimmermann-Werner, 
Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Sibiu, 1891 — 1937, vol. II, p.254— 
256, p. 223—224; vol. III, p. 530—531, p. 619—620; vol. IV, p. 79—80, p. 383—384 etc. 
Intre anii 1336 si 1436 se desfasoara un astfel de conflict intre comunitatile satelor amintite si 
nobilii din Fatencorf. 

3 După plecarea Lackfiestilor la 1350, Ludovic de Anjou acordă bistritenilor la 1253 drep- 
tul de iarmaroc, iar la 1366 recunoaște dreptul, se pare pierdut, de a-şi alege juzi anuali care ală- 
turi de jurafi si împreună cu comitele regal să judece pricinile, avind ca for de apel Sibiul. Juris- 
dictia comitelui secuilor dispare si aici numai în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Vezi 
M. Holban, op. cit., p. 232, Istoria României, vol. II, p. 270 şi de asemenea Teutsch, Geschichte 
dev Siebenbiirger Sachsen für das Sáchsiche Volk, Hermmanstadt, 1899, p. 99. 

1 N. Iorga, Documente românesti din arhivele Bistriţei, Bucureşti, 1889, p. 2 şi urm. 


https://biblioteca-digitala.ro 


300 CORINA POPA 4 


la integrarea regiunii de care ne ocupăm în sfera de influență politică a 
domnilor de la Suceava, relațiile politice fiind urmarea firească a unor mai 
vechi legături economice. 

Dacă istoria orașului este relativ bine cunoscută, nu același lucru se 
poate spune despre satele someșene și despre monumentele pe care acestea 
le adăpostesc. Afirmația noastră se referă atît la satele românești 5, pentru 
care posedăm doar vagi știri privind vechi așezăminte, cit și la satele săsești. 
Referindu-ne în mod special la monumentele medievale păstrate aici, obser- 
văm că în comparație cu atenția acordată părților sudice ale Transilvaniei 
părțile bistritene au fost destul de neglijate 5. Din această cauză regiunea 
de care ne ocupăm apare, pe nedrept, ca săracă în obiective demne de aten- 
tia cercetărilor de istoria artei. 

Dacă problemele privind romanicul și goticul timpuriu din această 
zonă a Transilvaniei ar putea fi lămurite numai prin cercetări arheologice, 
problemele goticului tîrziu se pot urmări pe monumente bine păstrate 
$1 reprezentative. 

Vom încerca în cele ce urmează să prezentăm o parte a monumentelor 
— biserici-sală din jurul Bistriței — urmînd a reveni asupra lor într-o 
lucrare mai amplă pe care o avem în vedere și care privește arhitectura 
gotică tirzie din nordul Transilvaniei. 

Obiectul prezentării noastre îl fac bisericile din Jelna, Budacul de Jos, 
Arcalia, Dipsa, Lechinta, Viișoara și Tárpiu — toate în actualul județ 
Bistrița-Năsăud. Studiul nostru începe cu o descriere a elementelor de 
arhitectură și sculptură păstrate la bisericile amintite, urmînd ca în partea a 
doua să încercăm o analiză a elementelor de stil și, în funcție de acestea, 
datarea monumentelor. 


o 
Biserica ev. din Jelna ?, situată in mijlocul satului, face parte dintre 
bisericile-sală fiind alcătuită dintr-o singură navă încheiată cu un altar 
flancat pe latura nordică de sacristie. Corul format din două travee — absida 


5 La 29 septembrie 1523 orașul Bistrița incuviinteaza întemeierea unei mănăstiri pe 
locul unde mai fusese о dată o mănăstire, anume între satul Hordou și satul Telcz (azi Coșbuc, 
respectiv: Telciu) de câtre popii Mateiu, Sandor si Petru împreună cu cnezii de pe valea Rodnei, 
vezi N. lorga, op. cit., p. 16. 

$ Victor Roth, Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905 ; 
V. Roth, Die deutsche Kunst in Siebenbiirgen, Sibiu, 1934, lucrari de sinteza care desi se ocupa 
în exclusivitate de arta săsească nu includ monumentele gotice tirzii ale acestei regiuni. Singu- 
rele: amintite sînt bisericile din Herina, Petris, Teaca si Lechinta. Virgil Vătășianu, Istoria 
artei feudale în tările române, Bucuresti, 1959, bazindu-se pe lucrările lui Roth de asemenea 
nu le include dar, oferind o analiză amplă și aprofundată a întregii arte transilvănene, permite o 
mai bună încadrare a materialului nou. Nici Grigore Ionescu în Istoria arhitecturii în România, 
vol. I, Bucuresti, 1963, nu cuprinde bisericile acestei regiuni. Monumentele acestei zone, fără 
să fi facut obicctul unei cercetări anterioare celei de fata, apar în parte în Lista monumentelor 
de cultură de pe teritoriul R.P.R., București (1956). 

7 Senndorf, Zselna, satul este amintit prima data la 1264 (Zelna) ca făcînd parte dintre 
posesiunile reginei (Documente privind istoria României, C, vol. II, 69) si apoi între 1332 si 
1335 în conscriptiile papale, îbidem, C. vol. III, p. 135, p. 162, 175. La 1432 este consemnat 


un ,,Oswaldus Bistriciensis decanus ac in Solna plebanus”, în Zimmermann-Werner, of. cil., 
vol. IV, p. 481. 


https://biblioteca-digitala.ro 


V 


g 10 2 3 ЖЮ 50m 
Шыны — Emm | 


` 


p 


Fig. 1. — Planurile bisericilor fortificate : a, al bisericii ev. din Jelna ; 
b, al bisericii ev. din Lechinta (intocmite de arh. Mihai Adrian). 


https://biblioteca-digitala.ro 


301 


302 


I 70 20 


f. 


23 45 
ITITI 


0. 
La 


2a 


https://biblioteca-digitala.ro 


303 


https://biblioteca-digitala.ro 


304 CORINA POPA 8 


2g 


Fig. 2. — Planurile bisericilor din: a, Jelna; b, Budacul de Jos; c, al bisericii ev. din 

Arcalia ; d, al bisericii ev. din Dipsa; e, al bisericii ev. din Lechinta; f, al biscricii 

ev. din Viișoara; g, al bisericii ev. din Tárpiu. (Planurile bisericilor din Jelna, Budacul 
de Jos, Dipsa si Lechinta după arhitect Mihai Adrian, D.S.A.P.C. — Cluj). 


poligonalá si o travee dreptunghiulará — este acoperit cu bolti in cruce 
pe ogive. Acestea din urmá pornesc de pe console prismatice si sint profilate 
cu cite douá scotii. In mod exceptional in partea inferioará a acestor console, 
pe latura de nord si de sud a altarului, apar capete de femei sculptate, iar 
pe cea de rásárit mici baldachine care urmau desigur sá adáposteascá statuete. 
Usa sacristiei, aflatá tot in cor, are un cadru simplu de piatrá doar cu muchiile 
tesite si cu lintel pe console arcuite. Arcul de triumf delimiteazá de fapt 
partea goticá a cládirii — corul —, de cea mai nouá sau innoitá de aspect 
baroc — nava —, acoperită cu bolți „a vella" din secolul al XVIII-lea. 


Exteriorul monumentului este mai unitar datorită contraforturilor ce 
articulează fațadele, cu excepția laturii de nord a corului, unde se ridică 
sacristia. Acest aspect este fără îndoială rezultatul unei refaceri din secolul 
trecut, atestată nu numai de o inscripție de pe turn (vezi nota 8), ci și de 
faptul că contraforturile de la navă precum și pridvoarele de sud și de vest 
se desprind de pereții clădirii, zidăria lor nefiind tesutá cu a acestora. 

Ferestrele navei se deschid în arcuri semicirculare, pe cînd cele ale 
corului, deși lipsite de muluri și menouri, păstrează forma de arc frint. 
Numai fereastra din axul altarului prezintă niște toruri semicilindrice ce se 
desprind din partea superioară a ancadramentului și se încrucișează la cheie. 
Portalul de sud — adăpostit de pridvorașul amintit — în arc frînt înalt este 
profilat cu un tor continuu în formă de pară cuprins între două cavete. 

Biserica se află într-o incintă circulară delimitată de un zid ce nu 
depășește doi metri înălțime și care are mai mult aspectul unui gard de piatră. 
În acest zid este incastratá o piatră fátuitá pe care e săpată data 1482, 
piatră ce a putut ajunge aici mai tîrziu, provenind de la un contrafort. În 


https://biblioteca-digitala.ro 


305 


Fig. 3. — Biserica ev. din Jelna. Consola din altar. 


20 — c. 439 


https://biblioteca-digitala.ro 


306 CORINA POPA 10 


; = ^ ess dt , 
Fig. 5.—-Biserica ev. din Budacu! de Jos. 


partea de sud-est a zidului se ridică un turn pătrat 8 construit din piatră 
brutá si cu blocuri ecarisate la colturi, care e incins de o cornisá simplá la 
mai putin de jumátatea ináltimii sale. Sub aceasta cornisa si imediat deasupra 
ei sint practicate mici ferestre dreptunghiulare, iar in partea superioará a 
turnului se deschid ferestre in arc semicircular, mai largi si decorate cu 
muluri polilobe. Turnul este incoronat de un acoperis de lemn inalt, preva- 
zut cu o galerie tot de lemn, cu parapet. 

Biserica ev, din. Budacul de. Jos? pástreazá mai putine elemente apar- 
tinind perioadei gotice. Printre acestea se numără usa sacristiei, in arc 
frint si cu muchiile teșite, precum și portalul de vest, tot in arc frint, profilat 
cu un tor cilindric între două cavete. Corul poligonal cu contraforturi al 
acestei biserici-sală și ferestrele lui în arc frînt sînt și ele elemente ce pledează 
pentru existența iniţială a unei construcții gotice. Cît despre articularea 
cu contraforturi a navei menită să dea un aspect unitar exteriorului, ea se 
datorează probabil tot unei renovări neogotice și nu este în mod obligatoriu 
dovada existenței unei boltiri gotice în navă. Ca și la Jelna, nava a suferit 
transformări baroce reprezentate de boltirea „a vella” si de ferestrele arcuite 


8 Pe fata sudică a turnului apar următoarele inscripții: ANNO CHRISTI MDLN PLE- 
BANO GREBIO (QUE) STEPH. NIGRO; REN. ANNO 1820; 1901 REN. 

9 Deutschbudak, Szdszbuddk, apare în documente prima oară la 1291 cu ocazia unei mos- 
teniri (Buda), in D.7. R., C, vol. II, p. 382; apoi în socotelile arhidiaconatului Tylegd la 1332— 
1335, ibidem, vol. 111, p. 135, 147, 162, 175, 213. In 1397 si 1409 este amintit ca ,, Villa Bu- 
dak”, vezi Zimmermann-Werner, op. cit., vol. III, p. 178 si 276. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI 207 


semicircular. Turnul de pe latura de vest, desi poartá o inscriptie cu data 
1567, nu oferá elemente de datare, in afara hainei clasiciste datorate restaurá- 
rii din 1850. 


Biserica ev. din Arcalia 10, conservind elemente dintr-o fază mai veche a 
goticului, introduce în grupul acestor monumente o notă aparte. Dacă 
planimetric nu se deosebește de bisericile anterioare, fiind tot o bisericá- 
sală cu turn pe latura de vest, în schimb corul în cinci laturi, relativ scurt, 
articulat cu contraforturi scunde și cu o fereastră circulară pe latura estică, 
amintește de sobrietatea soluţiilor cisterciene. 


Printre puținele parti gotice din interior se numără tabernacolul !! 
de pe peretele de nord al altarului, de formă dreptunghiulară, încadrat cu 
baghete ce se încrucișează în colțuri și avînd o deschidere semicirculară. 
Această deschidere este decorată cu un arc în acoladă și cuprinde cifra 1524. 
Un alt element este și ușa în arc frînt a sacristiei, profilată numai prin 
teșirea muchiilor. 


În zidul sudic al altarului se deschid două ferestre în arc frint, cea 
dinspre răsărit conservind încă partea superioară a mulurilor flamboaiante 
ce o împodobeau, precum și un segment de menou. Pe aceeași latură a navei 
este practicat un portal în arc frint cu profiluri continue. Interiorul bisericii 
și turnul își datorează aspectul actual unei renovări de la sfîrșitul secolului 
al XVIII-lea, ce amestecă elemente barocesi clasiciste. Şi această biserică este 
înconjurată de un zid de piatră scund. 


Biserica ev. din Dipsa 12, așezată în centrul comunei, prezintă în plan 
obișnuitele încăperi — corul închis pentagonal flancat de sacristie pe latura 
de nord și navă căreia i se alătură turnul în vest. Altarul alungit compus 
din două travee, una poligonală și cea vestică dreptunghiulară, este acoperit 
cu o boltă în cruce pe ogive. Profilate cu cîte două scotii, acestea din urmă 
pornesc de pe console cilindrice și prelungi împodobite în partea inferioară 
cu cîte o rozetă, asemănătoare celei ce decorează cheia de boltă a traveei 
răsăritene. Ușa sacristiei cu lintel pe console arcuite este profilată numai 
prin teșirea muchiilor. Alt element al corului este arcul de triumf articulat 
cu sprincene de cornișă la înălțimea de doi metri. Nava bisericii din Dipsa a 


suferit modificări in epoca barocă asemenea -celor din Jelna și Budacul 
de Jos. 


10 Kallesdorf, Arokdlja ; setul este consemnat în documente la 1355 ca ,,Arukalia’’, in 
Zimmermann-Werner, op. cit., vol. II, p. 107— 108 si apoi la 1428, ibidem, vol. IV, p. 359— 
365. Biserica este semnalată d» Entz Geza, Szolnok-Doboka miiem'é*ei, in Szolnok-Doboka 
magyarsága, Cluj — Dej, 1944, p. 204 si de V. Vätäsienu, op. сі!., p. 543, unde este amintită 
ca biserica-sala fara clopotnita. 

11 Tabernacolul este consemnat de Roth in Gotische Sakramentnischen und Sakrament- 
hăuschen in Siebenbürgen, in Beiträge zur Kunstgeschichte  Siebenbiirgens, Strassburg, 1914, 
p. 109 si de Entz Geza, op. cit., p. 210 si, in sfîrşit, de V. Vătăşianu, op. cit., p. 856. 

12 Diirrbach, Dipse ; satul este amintit 1а 1332 si 1334 în socotelile arhidiaconatului Dă- 
Ыса, in D.I.R., C, vol. III, p. 139 si 177. În 1344 aflăm despre un „Andrei al lui Petru” preo- 
tul bisericii parohiale din ,,Typsa’’ (D.J.R., C, vol. IV, p. 210 si 212). 


https://biblioteca-digitala.ro 


303 CORINA POPA 12 


Nava și altarul sînt articulate cu 
contraforturi usor treptate si preva- 
zute la fiecare retragere cu o mica 
sprînceană de cornișă, contraforturi ce 
se ridică pînă aproape sub streașină 
cu excepția laturii nordice a corului, 
unde rolul lor este preluat de peretele 
sacristiei. 

Se pare că nava bisericii a fost 
initial boltită, prin urmare contrafortu- 
rile înalte ale acesteia au avut inițial și 
un rol structiv. Pe contrafortul ce inca- 
dreaza la est portalul fatadei sudice 
apare anul 1826, data probabilă a unei 
renovări, iar pe contrafortul următor 
spre răsărit este săpată data 1482. 

Inscriindu-se în proporțiile elan- 
sate ale clădirii, ferestrele bipartite, 
dispuse cite una în spațiile dintre 
contraforturile fațadelor sudice ale 
navei și corului, amintesc prin dimen- 
siuni de marile construcții gotice tran- 
silvănene. Ferestrele, urmînd o regulă 
obișnuită, lipsesc de pe latura de nord 
și sînt decorate cu menouri si muluri 
ce imbiná motive flamboiante cu moti- 
„ уе lobate. Excepţie fac mulurile feres- 
trelor de la altar, probabil in. parte 
refácute de restaurare, si care amintesc 
prin desenul stingaci si prin formele 
predominant semicirculare de decorul ferestrelor de la biserica ev. din 
Bistrita datorate si acelea desigur unei renovári de la sfirsitul secolului al 
XVI-lea. 

Monumentul mai păstrează trei portaluri pe laturile de sud, vest si 
nord. Cel de pe latura sudică — actualul portal de acces — face parte din tipul 
cu baghete încrucișate si este încoronat de o sprînceană de cornișă, deschi- 
zîndu-se in caracteristicul lintel pe console arcuite. Profilarea cu toruri 
cilindrice si in formă de pară ce pornesc de pe baze spiralate indică de ase- 
menea forme gotice tirzii. Aceeași profilatură o regăsim la portalul de vest 
ce se deschide însă in arc frint si ale cărui profile se incruciseaza. Şi portalul 
de nord este de tipul cu baghete încrucișate, dar în comparație cu portalurile 
deja amintite este mai modest atît ca profilare cît și ca dimensiuni. 


Turnul de vest al bisericii cuprinde trei nivele marcate prin cornișe 
si se deschide la parter prin trei arcade frînte ce formează un adevărat 
pridvor deschis. Datarea turnului este incertă, deoarece portalul de vest, 
asemenea celorlalte două, se află într-o proastă stare de conservare din cauza 


Fig. 6. — Biserica ev. din Dipsa. Consola 
din altar. 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRIȚEI 309 


Fig. 7. — Biserica ev. din Dipsa. 
Portalul de sud. 


intemperiilor ce au acționat asupra pietrei friabile din care au fost profilate. 
S-ar părea deci că turnul a fost construit ulterior. 


Curtea bisericii este înconjurată de un zid scund din piatră de rîu 
asemănător celui din Jelna. 


Biserica ev. din Lechinta 1% este așezată pe o înălțime si conservă un 
zid de incintă propriu-zis, prevăzut cu un turn de apărare pe latura de sud-est. 
Pe lîngă elementele planimetrice obișuite unei biserici-sală — corul cu sacris- 
tia și nava —, apare ca o particularitate o navă laterală la nord. 


Altarul pentagonal format dintr-o absidă poligonală și o travee 
dreptunghiulară este acoperit de o boltă în leagăn ușor frintá, cu penetratii 
și decorată cu nervuri în cruce, ce se desprind direct din perete. Cheile de 
boltă în care se unesc nervurile sînt decorate cu rozete cu petale cărnoase. 
Elemente interesante prezintă la acest monument arcul de triumf ce se 


13 Lechnitz, Lekence. Prima menţiune apare la 1334 — 1335 în registrele de plată a dijmelor 
papale (D.J.R., C, vol. III, p. 180 si 213). Dacă la 1356 documentele vorbesc de ,,possesionem 
Lekence'' disputată de doi nobili (vezi Zimmermann-Werner, of. cit., vol. II p. 126—128 s.a.) 
deja la 1430 ,,universus Saxones populos et iobagiones ncstros de Lekence'' apar ei ca cumpără- 
tori ai posesiunii Tigău; vezi Zimmermann-Werner, of. cit., vol. IV, p. 399—400. Biserica 
este mentionata ca bazilica romanica de V. Roth, in Geschichte der deutschen Baukunst..., 
p. 16 si 25. 


https://biblioteca-digitala.ro 


310 CORINA POPA 14 


EET | 


Fig. 8. — Biserica ev. din Lechinta. Vedere de arsamblu dirspre nord-vest. 


sprijină pe două colonete angajate, despărțite prin cavete de alte două 
toruri mai subțiri, toate aceste elemente pornind de pe o bază înclinată. 
Capitelurile colonetelor sint decorate cu motive vegetale — cel de sud cu 
frunze de vitá de vie, iar cel nordic cu un mascheron din gura cáruia ies 
vrejuri — si cu alte figuri, despre care, din cauza varului ce le acoperá, nu 
se poate spune precis dacá au numai un rol decorativ sau alcátuiesc o anume 
scená. 

Nava principalá este acoperitá azi cu o boltá semicilindricá cu pene- 
tratii care foloseste in colturi consolele conice ce au servit initial la sustine- 
rea boltirii gotice. Aceasta din urmá trebuie sa fi fost compusá din trei 
travee in corespondenta contraforturilor. 

Nava laterala de nord comunica cu nava principalá prin trei arcade 
frinte cu boltari aparenti din piatrá fátuitá. Ea a fost transformata intr-o 
tribuná, probabil o datá cu construirea tribunei de vest si cu reboltirea 
navei. Ca urmare a transformării amintite, nava laterală a fost împărțită in 
două nivele, cel superior mult mai înalt deschizindu-se în vechile arcade 
frînte, iar cel inferior în arcul semicircular de același diametru cu deschide- 
rea arcadelor gotice. Astfel amenajată, este acoperită la parter, ca și la etaj, 
cu bolți in cruce si este luminată după sistemul bazilical. 

Fatada de sud a bisericii este articulată cu contraforturi împodobite 
cu sprincene de cornișe. Contrafortul din extremitatea vestică ce continuă 
perctele navei lărgește totodată suprafața fațadei de vest. Contraforturile 
navei nordice sînt mai scunde, corespunzind înălțimii acesteia. 


https://biblioteca-digitala.ro 


15 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRIȚEI 311 


Fig. 9. — Biserica ev. din Lechir- 
ta. Capitelul nordic al arcului de 
triumf. 


Fațada vestică, a cărei asimetrie este numai partial atenuată de 
contrafortul amintit, este incorcnata ce un fronton și străbătută de o rozasă 
deasupra unui monumental portal în arc semicircular. Portalul este profilat 
însă cu toruri cilindrice și în formă de pară despărțite prin cavete, toruri 
al căror traseu nu este întrerupt de nici o cezură. 

Mulurile ferestrelor de la navă și altar îmbină cu fantezie și variație 
motive polilobe cu veritabile unduiri flamboaiante. Alte două elementele de 
sculptură montmentala gotică sînt portalurile în arc frint de pe laturile de 
nord și sud. 

Zidul de incintă ce înconjură biserica, cu ruperi de pantă după forma 
terenului, este aici un veritabil zid de apărare, străpuns de metereze drept- 
unghiulare cu ambrazura evazată spre interior și de altele în formă de gaură 
de cheie întoarsă. Turnul pătrat, dispus pe latura de sud-est a incintei, 
este împărțit în două nivele de o sprinceana de cornișă și este încoronat 
de un acoperiș înalt de lemn înzestrat cu o galerie. Folosirea pietrei fatuite 
la colțuri, prezența meterezelor în formă de gaură de cheie întoarsă, ușa în 
arc frînt, practicată la nivelul primului etaj și care comunica direct cu 
exteriorul prin intermediul unei scări mobile, sînt toate elemente caracteris- 
tice construcțiilor militare gotice din Transilvania. 


Biserica ev. din Viișoara 4, comună situată în vecinătatea Bistriţei, 
este alcătuită dintr-un altar pentagonal flancat în mod excepțional pe 
latura sudică de sacristie, dar cuprinzind în rest obișnuita navă și turnul 
de vest. 


H Heidendorf, Beseneu, Веѕепуд ; apare in socotelile arhidiaconatului Tylegd ca „villa 
Paganica” între 133251 1334 (D.I.R., C, vol. III, p. 135, 147, 175, 193). La 1432 esteamintit 
un plebanus ,,Vincensius in villa Paganica’’, vezi Zimmermann — Werner, op. cit., vol. IV, 
p. 181— 482. 


https://biblioteca-digitala.ro 


312 CORINA POPA 16 


Corul, format dintr-o absidă poligonală scurtă și o travee dreptunghiu- 
lară cu laturile aproape egale, este acoperit cu o boltă semicilindrică cu pene- 
tratii adinci, decorată cu nervuri ce pornesc direct din perete. Cheia de boltă 
ce încopciază ogivele traveei răsăritene reprezintă o figură umană cu barbă 
la care remarcăm tratarea sintetică a pletelor și a aureolei ce apare asemenea 
unui acoperámint de cap. 


În peretele nordic al corului este încastrat un tabernacol susținut de un 
pilastru plat și a cărui deschidere dreptunghiulară este înconjurată de un arc 
semicircular festonat peste care se ridică un pinaclu masiv cu croșete pe 
muchii. In peretele nordic al altarului se află ușa sacristiei in arc frint care, 
datorită rolului ei exclusiv utilitar, este profilată numai prin tesirea muchiilor. 


Prin arcul de triumf se trece în nava bisericii, care în mod excepțional 
păstrează intactă bolta semicilindrică cu penetratii decorată cu nervuri 
ce desemnează paralelograme. Nervurile se unesc în chei de boltă în formă 
de scut heraldic, element ce acoperă și simburele conic al consolelor de colt. 
Secţiunea ogivei prezintă obișnuitele două scotii putin adinci (vezi figura 
pagina de titlu). 


Fig. 10. — Biserica ev. din 
Lechinta. Portalul de vest. 


https://biblioteca-digitala.ro 


17 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRIŢEI 313 


Fig. 11. — Biserica ev. din Vii- 
șoara. Cheie de boltă din altar. 


Turnul pătrat de pe latura de vest, contrastînd ușor prin masivitatea 
sa cu restul construcției, păstrează în ciuda hainei decorative recente, ferestre 
mici în arc frînt, cu muluri polilobe, și un portal în arc frint cu profilurile 
tocite, elemente ce aparțin goticului. 


Fațadele navei și ale altarului sînt articulate cu contraforturi trep- 
tate cu o singură retragere și cu copertinele foarte înclinate. Contraforturile 
navei sînt dispuse în corespondența spațiilor dintre penetratii pentru pre- 
luarea împingerilor localizate în aceste puncte. Ferestrele navei ca și cele ale 
altarului păstrează numai chenarele in arc frint, din piatră fätuitä. In 
afara celui de la turn, deja amintit, biserica mai conservă cîte un portal 
pe fiecare latură și anume un portal cu baghete profilat cu toruri semicilin- 
drice pe latura sudică a navei și un altul în arc frînt pe latura nordică a alta- 
rului. Acesta din urmă, pe lîngă caracteristicul profil de tor în formă de pară, 
oferă curiozitatea prezenței unor baghete verticale ce încadrează traseul 
frînt al profilurilor. 


Biserica ev. din Tărpiu!5 încheie șirul monumentelor prezentate, 
detașîndu-se dintre ele prin proporții și prin bogăţia elementelor stilistice. 
Este vorba de o biserică-sală de mari dimensiuni, compusă dintr-un cor 
încheiat pentagonal flancat de sacristie pe latura nordică și o navă. 


15 Treppen, Tórpeny ; figurează în socotelile arhidiaconatului de Tylegd între anii 1332 si 
1335 (villa de Tripinio sau Tripio) in D.J.R.,C, vol. III, 134, 161, 175, 212. Satul este amin- 
tit foarte des cu ocazia conflictului dintre comunitatile satelor Dumitra si Tárpiu p2 de o parte 
si a nobililor de Fatendorf рз de altă parte, in Zimm2rmann-Wern2r, ор. cit., vol. II, III, IV, 
vezi si nota noastra nr. 2. Biserica este amintita ca bazilicá romanicá de V. Roth, in Geschichte 
der deutschen Baukunst., p. 10 si 25. 


https://biblioteca-digitala.ro 


314 CORINA POPA 18 


Altarul, alcătuit dintr-o absidă poligonală și o travee dreptunghiulară, 
este acoperit de bolți în cruce pe ogive ce se unesc în chei de boltă in forma de 
scuturi heraldice. Ogivele profilate cu cîte o scotie lungă pornesc de pe 
mici console conice sau prismatice. Regăsim la sacristie obișnuita ușă în arc 
frînt cu muchiile tesite. In grosimea peretelui nordic al corului se deschide un 
mic tabernacol dreptunghiular flancat de două colonete fragile cu baze 
spiralate, încoronat de un arc în acoladă ce se continuă într-un fleuron. În 
lunetă se păstrează un relief reprezentind pe ,,Isus aratindu-si rănile”, iar 
pe lintel, sub figura lui Christ, este săpat anul 1504. Arcul de triumf este 
profilat cu un tor cilindric masiv cuprins între două cavete, profil ce zace pe 
două sprincene de cornișă ce marchează începutul propriu-zis al arcului. 
Traseul frînt al profilurilor se încheie într-un boltar-cheie decorat cu un scut 
heraldic. 


Fig. 12. — Biserica ev. din Vii- 
şoara. Portalul de nord. 


https://biblioteca-digitala.ro 


19 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI | 315 


Nava de mari dimensiuni este preväzutä la capätul ei vestic cu o tri- 
buna susținută de trei arcade deschise în arc frint larg. Bolta cilindrică cu 
penetratii din navă este decorată cu nervuri ce alcátuesc un desen stelat 
concentrat în două mari travee. Si cei doi pilastri dispuși pe mijlocul pereţilor 
navei și prevăzuţi cu colcane angajate de secțiune poligonală marchează 
această împărțire. Baza comună a pilastrului și a coloanei este decorată cu 
motive ce amintesc ciopliturile în lemn, iar de pe capitelul de asemenea comun 
pornesc nervurile ce participă la desenul stelat al bolții. Caracteristic este 
telul în care se desprinde arcul divizor și ogivele ce marchează arcul prin 
care bolta se sprijină pe pereții navei și anume printr-o curbă semicirculară 
care aici este o simplă imitație, acest sistem fiind întîlnit acolo unde în lipsa 
altor elemente de suport aceasta arcuire tine locul consolei. Neobișnuită 
este și secţiunea ogivelor din navă, la care liniile curbe caracteristice pro- 
filării acestui element sînt înlocuite cu un traseu unghiular. 


arterul tribunei de vest este acoperit cu o boltă stelatá mai simplă, 
grupată în trei travee în corespondenţa celor doi stilpi octogonali ce susțin 
tribuna. Se păstrează si aici o profilare complicată a cgivelor, acestea por- 
nind însă direct din percte. Notăm apoi parapetul tribunei decorat cu patru 
lobi înscriși. 
Fațadele bisericii sint articulate cu contraforturi ușor treptate, dispuse 
logic în corespondenţă cu elementele interioare de sprijin ale bolților, deci 
cîte trei contraforturi pe fiecare latură a navei și cîte un contrafort în coltu- 


iin 


Fig. 13. — Biserica ev. din Tarpiu. Vedere de ansamblu. 


https://biblioteca-digitala.ro 


316 CORINA POPA 20 


Fig. 14. — Biserica ev. din Tar- 
piu. Fereastra tribunci de vest. 


rile altarului, cu excepția laturii de nord a acestuia din urmă unde sacristia le 
tine locul. 

Biserica este luminată de cinci ferestre bipartite, două la navă și 
trei la altar, practicate pe latura de sud a clădirii. 

Ferestrele înalte, cu menouri zvelte, sînt decorate în partea superioară 
cu muluri flamboaiante și polilobate. O fereastră tripartitá mai scundă 
dispusă pe latura de apus a bisericii luminează tribuna de vest. Pe aceeași 
latură se deschide un portal în arc frînt cu profilurile întoarse spre golul 
ușii și decorat cu un boltar-cheie in formă de scut heraldic. Pe extrados, 
portalul este încadrat de un arc în acoladă ce se continuă în partea inferioară 
intr-un decor vegetal de ramură stilizată, insotind paralel profilurile ce se 
întorc spre golul ușii. 

În afara acestui portal — inițial portalul de acces — mai există alte 
două portale identice, cîte unul pe fiecare latură a navei. Ele sînt de formă 
dreptunghiulară cu profilurile de asemenea întoarse spre golul ușii și încoro- 
nate de sprîncene de cornișă. Toate trei portalurile sînt adăpostite de cîte 
un pridvor adăugat ulterior, a căror zidărie se desprinde vizibil de peretele 
navel. 

Biserica este înconjurată de un zid păstrat numai in parte, avînd pe 
latura de nord un turn pătrat masiv construit din piatră brută și blocuri 
ecarisate la colțuri și încoronat de un acoperiș de lemn, înalt, prevăzut cu o 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI 317 


galerie. In peretii lui sint practicate metereze in forma de gaura de cheie 
întoarsă si mici ferestre dreptunghiulare, iar pe fațada de vest, la nivelul pri- 


mului etaj, se află o ușă azi-zidită, ce comunica direct cu exteriorul printr-o 
scară mobilă. 


° 


Încadrarea stilistică si cronolcgicá a monumentelor despre care a 
fost vorba pina aici in contextul arhitecturii gotice tirzii se bazeaza pe ele- 
mentele de plan și de sculptură monumentală descrise. De mai mica utili- 
tate ne sînt cele cîteva date culese de pe monumente. 


În ceea ce privește planul bisericii din Jelna, elementul caracteristic 
ni se pare a fi corul alungit alcătuit din două travee, care poate fi conside- 
rat aici, ca la bisericile-sală de sat în general, ca reprezentînd păstrarea în 
proporții reduse a unor soluții obișnuite la bisericile orășenești și mănăsti- 
resti. În cazul nostru este vorba de corul bisericilor evanghelice din Dej 16, 
Beclean 17 și Bistrița 18. 


Folosirea consolelor ca element de sprijin al bolții în cruce pe ogive 
iși găsește și ea modele premergătoare încă de la mijlocul secolului al XV-lea 
la biserica mănăstirii minorite din Tg. Mureș P, soluția devenind preponde- 
rentă către sfîrșitul aceluiași veac și începutul celui următor, deci în goticul 
tîrziu. Exemplul cel mai apropiat este din nou biserica ev. din Dej. Consolele 
prismatice împodobite cu capete de figuri și baldachine își găsesc drept 
singură analogie, în Transilvania săracă în sculptură figurativă, sculpturile 
corului bisericii ev. din Sebeș 20 care au urmat probabil construcției propriu- 
zise putînd fi datate în prima treime a secolului al XV-lea. Portalul în arc 
frînt cu profiluri continue aparține deopotrivă goticului matur ca și celui 
tîrziu. 

Toate elementele stilistice amintite pînă aici concordă cu anul 1482 


săpat în una din pietrele incintei, deci putem accepta acest an ca dată a 
terminării construcției. 


După puținele elemente de stil pe care le oferă turnul — ferestre 
dreptunghiulare și semicirculare atestînd pătrunderea formelor renascen- 


tiste — el trebuie să fie mai recent, poate chiar din 1560, cum consemnează 
cea mai veche dintre inscripții. 


Biserica din Budacul de Jos poate fi mai greu datată, deoarece nu 
păstrează decît puține elemente apartinind goticului. Ușa sacristiei și por- 
talul de vest prezintă profiluri caracteristice goticului tîrziu, putînd fi pla- 
sate după mijlocul secolului al XV-lea. Se pare că și aici turnul datează de la 
mijlocul veacului următor, dacă în lipsa unui element gotic dăm crezare 


16 Entz Geza, A desi református templom, in Erdélyi Tudományos füzetek, nr. 141, 1942 
si idem, Szolnok-Doboka müemlékei, p. 204 şi urm. si V. Vätäsianu, op. cit., р. 548 —549. 
17 Entz Geza, Szolnok-Doboka müemlékei, р. 203 si V. Vatasianu, of. cit., p. 54). 
18 V. Roth, Geschichte der deutschen Baukunst..., p.72 si urm. şi V. Vătăşianu, op.cit., 
p. 270. 
19 V, Vătăşianu, op. cit., p. 247 si 250. 
20 Ibidem, p. 320. 


https://biblioteca-digitala.ro 


318 CCRINA POPA 22 


inscripției care, desi mai recentă, cuprinde în text data dintr-o altă inscripție 
mai veche pe care a înlocuit-o. Planul construcției de biserică-sală cu turn 
in vest nu este caracteristic numai acestei pericade, deci nu poate servi el 
singur ca argument la datarc2 monumentului, deși după cum vom vedea 
me: jos pentru această regiunc cl este caracteristic tocmai in accasta pericadá. 

Reintilnim același plan la biserica ev. din Arcalia, unde însă contrafor- 
turile scunde si fereastia circulară de la altar reprezintă argumente pentru 
încadrarea monumentului încă în goticul timpuriu de tip cistercian. Prezența 
la Bistriţa а unei construcții datorate unui șantier cistercian 21 (fosta biserică 
a mănăstirii minorite, actuala biserică ordodoxă) constituic un argument 
în plus în favoarea acestei ipoteze. 

Fazei gotice timpurii a acestei biserici, ale cărei limite cronolcgice 
între sfîrșitul secolului al XIII-lca și începutul celui următor ni sc par cele 
mai justificate, i-a urmat o fază gotică tirzie al cărei termen ante quem ni se 
pare a fi anul 1524 însemnat pe tabernacolul din cor. Acest tabernacol ccn- 
tine elemente gotice îmbinate deja cu forme renascertiste — arc semicircular, 
cadru dreptunghiular — , amestec caracteristic primelor două decenii ale 
secolului al XVI-lea. Tot acestei faze îi aparțin portalul sudic și ferestrele 
în arc frînt cu muluri. 

Biserica ev. din Dipșa reia la alte proporții planul amintit. Corul 
relativ lung, compus din două travee, și profilarea cu două scotii a ogivelor 
sînt caracteristice goticului din această regiunc. Îl găsim, după cum emir- 
team mai sus, la biserici orășenești, dar și la numercase biserici de sat ca cele 
din Sintereag, Nuseni, Bozies??. In mod deosebit trebuie remarcată aici 
folosirea unor toruri cilindrice ca elemente de sprijin ale ogivelor. Aceste 
toruri ce derivă din colonetele fragile cisterciene la care s-a suprimat capi- 
telul apar si se utilizează si in goticul matur transilvănean, un exemplu 
clasic oferindu-l corul bisericii din Sibiu. O analogie mai apropiată cronolcgic 
si geografic prezintă însă biserica din Nuseni 23. Consolelc apar însă la Dipsa 
alături de elemente gotice tîrzii, prin urmare nu pot fi interpretate decît ca 
forme mai vechi ce dăinuie în arhitectura sătească pînă în ultima fază a 
goticului. 

Mulurile polilobe și flamboaiante ale ferestrelor, precum și suprafața 
relativ mare a golurilor în raport cu peretele amintesc de înfățișarea unor 
construcții gotice tîrzii de oraș, ca biserica minorită din Cluj, cea ev. din Dej 
sau cea ev. din Bistriţa. 

Portalurile cu baghete încrucișate și profilate cu toruri cilindrice sînt 
și ele caracteristice goticului tîrziu și totodată verigi de legătură cu marile 
șantiere transilvănene amintite mai sus. Chiar portalul de vest avînd profi- 
lurile întretăiate atestă influența tipului cu baghete încrucișate. 


21 Ibidem, p. 114 şi 115. 

22 Entz Geza, Szolnok-Doboka müemlékei, p. 203 şi urm. şi V. Vätäsianu, op. cit., 
p. 249 şi S41. 

23 Entz Geza, Ssolnok-Doboka miiemlékei, p. 203 şi urm. 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI 319 


Sila Dipssa data 1482 săpată pe un contrafort al navei poate fi consi- 
derata ca data aproximativa a incheierii constructiei, deoarece contrafortul, 
avînd aici un rol structiv, a fost ridicat o dată cu peretii bisericii. Chiar 
daca deccrul ferestrclor si portalurile au fost probabil mai tirziu exccutate, 
crcdcm că întreaga clădire a fost terminată înainte de 1500. 


Datorită navei laterale de nord ce se adaugă unui plan sală propriu- 
zis, biserica din Lechinta se încadrează doar partial, din punct de vedere 
planimetric, în seria monumentelor deja analizate. Nava ei laterală însă nu 
pare să fi făcut parte dintr-o bazilică inițială 24, ci dimpotrivă clădirca tre- 
buie să fi fost plănuită initial ca o biserică-sală, iar în timpul construcției, 
probabil pentru a realiza spațiul necesar unei comunități importante ca cea 
- din Lechinta, sc va fi adăugat nava laterală de nord. 


Ogivele din altar profilate cu două scotii pornesc direct din perete 
indicînd prin aceasta folosirea lor în scop decorativ o dată cu utilizarea unei 
bolți în leagăn în locul celei în cruce, fenomen caracteristic pericadei gotice 
târzii. 

Ca și la Dipșa, acestor elemente li se ascciază soluții gotice mature, 
cum ar fi pilaștrii cu capiteluri ai arcului de triumf, rezolvare de altfel ro- 
manica cc persistă și іп gotic. Ea apare de pildă în corul bisericii Sf. Mihail 
din Cluj. 

Si la ferestrele bisericii din Lechinta apare combinația caracteristică 
- de muluri polilobe și flamboaiante care decorează ferestrele monumentelor 
gotice tîrzii. Portalul de vest în arc semicircular, dar profilat cu toruri cilin- 
drice continue, atestă în mod convingător revenirea în faza ultimă a goticu- 
lui 25 la traseul semicircular sub influența formelor de Renaștere. Din aceeași 
perioadă tirzie datează incinta și turnul care prezintă caracteristicele me- 
tereze în formă de gaură de cheie întoarsă, metereze ce au înlocuit pe cele 
dreptunghiulare o dată cu generalizarea folosirii armelor de foc. 


Anul 1542 care apare pe unul din contraforturile bisericii nu poate 
avea valoarea unui termen ante quem pentru întreaga construcție, deoarece, 
poate cu excepția turnului si a incintei unde datárile sint mai largi, celelalte 
elemente de stil pledează pentru încheierea construcției în linii mari încă în 
primii ani ai secolului al XVI-lea. 


Biserica din Viişoara este o construcție unitară, tcate elementele de 
stil concordind pentru încadrarea ei in goticul tirziu. Ca și la Lechinta, 
ogivele corului se desprind direct din perete avînd și aici mai mult un ro 
decorativ. Caracteristică este și bolta semicilindrică cu penetratii din navă, 
decorată cu nervuri dispuse în paralelograme. Folosirea scuturilor heraldice 
la cheile de boltă și la console este dovada pătrunderii influenței renascen- 


24 V. Roth, Geschichte der deuschen Baukunst..., p. 16 şi 25. Autorul consideră biserica 
ca o bazilică romanică, încadrare fondată probabil pe existența portalului în arc semicircular. 

25 Acest portal este corsiderat ca romanic de V.-Roth in Geschichte der deutschen Bau- 
kunst, p. 25 şi tot asa de V. Vătăşianu, op. cit., p. 86. In realitate portalul se încadrează in 
categoria de portaluri gotice tirzii care atestă revenirca sub influența Renașterii la forma semi- 
circulară; vezi V. Vatasianu, ор. cit., p. 549—555, contrar părerii lui Entz Geza si E. G. 
Setestyen. 


https://biblioteca-digitala.ro 


320 CORINA POPA 24 


tiste in limbajul gotic din aceasta perioadă. Scuturi asemănătoare apar 
frecvent în decorul bisericilor din zona Ciucului, dintre care semnalăm exem- 
plele din Ionești și Mihăileni 26. Pericada de trecere de la gotic la Renaștere 
este ilustrată și de tabernacol. Acesta prezintă forme limpezi renascentiste 
ca deschiderea semicirculară sau pilastrul plat susținător, dar nu se renunță 
nici la cele gotice, cum este pinaclul prea masiv ce încoronează tabernacolul. 


Portalul sudic cu baghete încrucișate și profilat cu toruri cilindrice, 
precum și portalul de nord care deși în arc frînt prezintă și baghete verticale 
ce ilustrează influența tipului cu baghete, pot fi plasate în ultima treime a 
secolului al XV-lea. Anul 1504 care apare pe tabernacol marchează desigur 
data încheierii lucrărilor ce trebuie să fi început cu puțin înainte de 1500. 


Biserica ev. din Tărpiu iese din scara obișnuită a bisericilor de sat și 
se apropie prin dimensiunile ei de cele orășenești, cum ar fi cea din Dej. 
Analogia nu se oprește aici — ca și la Dej în cor apar console prismatice mici 
de pe care pornesc cgivele profilate cu două scotii, iar elementul comun care 
a stirnit numeroase discuții ?? este soluția adoptată pentru sprijinirea bolții 
din navă. Pilaștrii plati cu coloane angajate, ca și decorul bazei acestora, 
sînt atit de apropiați de soluția de la Dej încît ne putem gîndi chiar la același 
meșter. Cheile de boltă sînt decorate cu scuturi heraldice care mai apar 
și la arcul de triumf și la portalul vestic, apropiind monumentul de biserica 
din Viișoara și de bisericile din Ciuc. 

Îndepărtarea de formele gotice este ilustrată la Tărpiu prin profilarea 
unghiulară a nervurilor din nava bisericii, profilare ce nu apare la nici un 
alt monument din această regiune. Mai trebuie amintită apoi arcuirea carac- 
teristică a ogivelor la punctul lor de pornire, soluție ce fusese folosită în 
jurul anului 1480 la capela Schleynig a bisericii Sf. Mihail din Cluj ?8 Dar 
dacă la această capelă arcuirea ogivei înlocuia consola, la Tărpiu este vorba 
de o imitare cu rol decorativ, deoarece există elemente de suport. 


Tabernacolul cuprinde numai forme gotice, deși după cum am văzut 
poartă data 1502. Dar apropierea stilistică de exemplarul din Basna (1504)?° 
ne arată că tabernacolul din Tărpiu nu este o excepție în Transilvania din 
primii ani ai secolului al XVI-lea. 


Alte elemente ce permit datarea monumentului sînt mulurile flam- 
boaiante și lobate ale ferestrelor, precum și portalul cu profilurile întoarse 
spre golul ușii, după modelul celor din Renaștere. Un portal asemănător 
apare la biserica din Mănăstirea % de lîngă Dej, ilustrînd aceeași interfe- 
renta a limbajului gotic cu cel renascentist. 


26 V. Vătășianu, op. cit., p. 549 si 551. 
27 Entz Geza, A dési református templom... si V. Vàtàgianu, op. cit., p. 548 susțin cà 
„în navă s-ar fi succedat două boltiri, deoarece contraforturile nu corespund pilastrilor din inte- 
rior. La Tarpiu contrafortul median al navei este in corespondența pilastrului din interior. 

28 V, Vătăşianu, op. cit., p. 522 si Viorica Marica, Biserica Sf. Mihail din Cluj, 1967, 
fig. 36. 

29 V. Roth, Gotische Sakramentnischen und Sakramentháuschen in Siebenbürgen, in Bei- 
träge zur Kunstgeschichte. .., p. 106 si V. Vatasianu, op. cit., p. 735 si 736. 
3? Entz Geza, Szolnok-Doboka miiemlékei, p. 208 si V. Vätäsianu, op. cit. p. 561. 


https://biblioteca-digitala.ro 


25 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI 321 


Analogia semnalata cu biserica ev. din Dej, precum si elementele 
stilistice gotice tirzii, pledează pentru încadrarea monumentului la cum- 
pana dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea. Faptul că lucrările de pe san- 
tierul din Dej au continuat se pare pînă în 1526 3! nu ne obligă la o datare 
post quem, deoarece meșterul de la Tărpiu putea fi un membru oarecare al 
șantierului dejan de ale cărui servicii n-a mai fost neapărată nevoie în jurul 
anului 1500. 


° 


Cele discutate pina aici ne permit citeva incheieri de ordin mai general 
privind intregul grup de monumente pe care le-am avut in atentie. 

Subliniem pentru regiunea Bistritei, la sfirsitul secolului al XV-lea si 
inceputul celui urmätor, folosirea cu precädere a planului de bisericä- sală 
cu turn în vest, care apare la Budac, Viișoara, Arcalia si Dipsa. 

Tipul de constructie-sala nu este caracteristic regiunilor de colonizare 
săsească 32, deoarece bisericile întărite din sudul Transilvaniei sînt în general 
bazilici cu colateralii amputati și nu biserici-sala dela început. Prezența 
acestui tip în regiunea Bistriţei poate fi legată de ráspindirea bisericii-salá 
în perioada goticului tirziu nu numai la bisericile mănăstirești, ci chiar la 
orașe, unde iau locul constructiilor-hala, precum și de predominarea lui in 
regiunea cursului mijlociu al celor două Somesuri 3% (zona Cluj-Dej-Beclean). 
Dar bisericile bistritene se deosebesc de cele de pe Somes care sînt in general 
lipsite de turn în vest, apropiindu-se mai degrabă de grupul bisericilor gotice 
tîrzii din părțile Ciucului care au mai toate turn vestic sau eventual de puti- 
nele exemple maramureșene cunoscute (Cuhea, Cîmpulung pe Tisa și Visc) 34 
care, fiind încadrate în goticul matur, păstrează turnul ca o moștenire 
romanică. 

Al doilea tip de biserică-sală din această regiune este cel fără turn 
pe latura de vest, dar avînd o incintă propriu-zisă al cărei zid cuprinde un 
turn de apărare pe traseul lui. Tipul este reprezentat de bisericile din Jelna, 
Lechinta și Tărpiu. Acest sistem de fortificare trebuie să fi fost sugerat de 
arhitectura bisericilor întărite din Tara Birsei 35, unde biserica nu este trans- 
formată în reduit, ca și în restul regiunilor săsești din sudul Transilvaniei, 


31 V. Vătăşianu op. cit., p. 548. 

3? V, Roth, în Geschichte der deutschen Baukunst..., p. 78, consideră acest tip ca forma 
cea mai simplă şi mai putin interesantă şi care apare peste tot unde s-au construit edificii fără 
pretenţii. Exemplele pe care le dă sînt însă în general foste bazilici cu colateralii amputati, 
printre puținele biserici-sală din sudul Transilvaniei numárindu-se cele din Hendorf si Mesen- 
dorf. V. Vătăşianu, op. cit., p. 536, face precizarea că acest tip este folosit cu precădere de 
populația maghiară. 

33 Entz Geza, Szolnok-Doboka müemlékei, p. 204 şi urm. 

34 Radu Popa, Biserica de piatră din Cuhea si unele probleme privind istoria Maramuresu- 
lui în secolul al XIV-lea, în Studii si cercetări de istorie veche, nr. 3, 1966, p. 515 şi 522 şi fig. 
6—7. 


`. 


35 E. G. Sebastian, German fortified Churches in Transilvania, in Antiquity, a quaterly 
Revue of Archeology, IV, 1932, p. 303, iar V. Roth in Geschichte der deutschen Baukunst..., 
p. 108, constata chiar cà acest sistem este caracteristic si regiunii Bistritei, dar nu aminteste 
nici un exemplu. 


https://biblioteca-digitala.ro 


322 CORINA POPA 26 


sistemul defensiv fiind constituit numai din incinte. Dintre bisericile bistri- 
tene numai cele din Lechinta si Tarpiu pot fi considerate ca biserici preva- 
zute cu o fortificație propriu-zisă. La Jelna incinta este mai mult un gard de 
piatră care, chiar dacă ar fi vechi, nu putea avea un rol în apărare. 


Ca la mai toate bisericile sătești, transformate foarte mult în cursul 
ultimelor secole, elementele de datare sînt oferite de partea estică cuprinzind 
altarul, aceasta fiind partea cea mai importantă a bisericii și prin urmare 
boltită de la început aproape fără excepție, mai bogat decorată și de regulă 
rămasă neatinsă. 

Corurile bisericilor din jurul Bistriţei conservă sisteme de boltire 
gotice tirzii, ogivele pornind de pe console minuscule ca la Tărpiu si Jelna 
sau direct din perete, ca la Viișoara și Lechinta. La acestea se adaugă bolți 
stelate sau în plasă, în navele bisericilor din Tărpiu și Viișoara. În ceea ce pri- 
vește secțiunea ogivei, cea mai frecventă este cea cu două scotii, alături de 
care întîlnim la Tărpiu o formă degenerată unde liniile curbe caracteristice 
profilării gotice devin rigide și sînt înlocuite cu trasee unghiulare. 

Portalurile și decorul ferestrelor constituind si ele obișnuite elemente 
de datare, prezintă aproape în exclusivitate forme gotice tirzii. Spre deose- 
bire de bisericile sătești ale altor regiuni cum este cea a cursului mijlociu al 
Somesurilor 36, unde se păstrează elemente mai vechi sau se cpereaza simpli- 
ficări asupra unor forme pe care meșterii nu le pot realiza, monumentele 
bistritene atestă, prin calitatea sculpturilor și puritatea formelor, existența 
unor ateliere de pietrari de foarte bună calitate. 


Tipurile de portaluri, deși relativ numeroase, sînt toate caracteristice 
goticului tîrziu. Întîlnim astfel portaluri în arc frînt cu muchiile teșite la 
bisericile din Lechinta, Budac, Arcalia, alături de portaluri in arc frint cu 
profiluri cilindrice continue ca la Jelna, Budac și Lechinta, dar și varianta 
influențată de portalurile cu baghete încrucișate la Viișoara și Dipșa sau 
chiar cu profilurile întoarse spre golul ușii ca cel din Tărpiu. Deschiderea de 
lintel pe console arcuite, caracteristică goticului târziu, apare și ea la ușile 
sacristiilor de la Jelna și Dipșa și o găsim apoi la portalurile cu baghete 
încrucișate de la Dipsa și Viișoara. 

Decorul ferestrelor alcătuit mai ales din muluri flambcaiante combi- 
nate cu forme lobate constituie un limbaj specific acestei ultime faze a goti- 
cului transilvănean. 


Influența Renașterii în această perioadă de sfîrșit a stilului gotic este 
atestată de prezența unor portaluri cu profilurile întcarse spre golul ușii, 
cît și de apariția unui portal cu deschidere semicirculară dar profilat gotic. 
Aceeași deschidere, precum și cadrul dreptunghiular, participă la alcătuirea 
tabernacolelor, iar scuturile heraldice imbogatesc limbajul decorativ. Ele- 
mentele de Renaștere sînt prin urmare încă puține și nu tulbură esențial 
limbajul gotic. Constatarea ne plasează înaintea celui de al doilea sfert al 
secolului al XVI-lea, cînd influența noului stil devine sesizabilă. 


36 Entz Geza, Szolnok-Doboka miiemlékei, p. 204 şi urm. 


https://biblioteca-digitala.ro 


27 BISERICI GOTICE DIN JURUL BISTRITEI 323 


La incheierile de pina aici privind in mod exclusiv probleme de isto- 
Tia artei, credem necesară adăugarea cîtorva constatări asupra condiţiilor 
social-politice ale regiunii la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui 
următor, nu lipsite de legătură cu monumentele discutate. Așa cum am arătat 
în analizele detaliate, ele se încadrează pe baza caracteristicilor de stil între 
anii 1480 și 1526. Or, ritmul de dezvoltare al Bistriţei șia regiunii în- 
conjurătoare face ca perioada de maximă prosperitate a zonei studiate să 
se plaseze tocmai în această epocă. Bisericile discutate nu fac decitsa 
oglindească pe plan artistic realitățile de ordin social-economic din regiune. 

Fără a considera in mod rigid ca termen ante quem al construcțiilor 
analizate anul 1526, ce inaugurează o epocă tulbure în istoria politică a 
Transilvaniei, resimțită si de zona Bistriței, socotim totuși că jumătatea 
de veac ce a precedat această dată a fost cea mai prielnică pentru des- 
fășurarea unei activități constructive. 

Desi cu oarecare întîrziere, părțile Bistriţei și-au adus contribuția lor 
la arta transilvăneană. Mai mult chiar, priceperea meșterilor pietrari bis- 
triteni era cunoscută și apreciată de domnii moldoveni care solicită meșteri 
din acest ținut pentru ctitoriile lor din Moldova”. 

Credem că, desi restrîns, grupul de biserici de care ne-am ocupat aici 
este de natură să sugereze că monumentele medievale din regiunea Bis- 
tritei depășesc în interes artistic pe cele din zonele imediat învecinate, unele 
din ele numărîndu-se printre monumentele reprezentative ale goticului tîr- 
ziu transilvănean. 


EGLISES GOTHIQUES TARDIVES DES ALENTOURS 
DE BISTRITZA 


RESUME 


La ville médiévale de Bistritza commence 4a s’illustrer en tant que 
centre artisanal et commercial dés le XIV* siécle mais ce n'est que dans 
la seconde moitié du siécle suivant et au XVI* siécle qu'elle atteindra 
son plein épanouissement, gráce surtout au rythme intense de ses échan- 
ges avec la Moldavie. Et cette prospérité, loin de se cantonner au-dedans 
des limites de la ville, agira sur le district tout entier, se traduisant aussi 
dans le nombre élevé d'édifices de culte construitsà cette époque dans 
presque tous les villages saxons libres. À peu prés complétement négligées 
par les chercheurs jusqu'à présent, ces églises sont datées des années 
1450— 1526, ainsi qu'il résulte en égale mesure des arguments d'ordre his- 
torique et d'ordrestylistique — ces derniers plaidant en. faveur d'une appar- 
tenance au gothique transylvain tardif. 


3? N. Iorga, Documente românești din arhivele Bistriţei, Bucuresti, 1889, p. 42. 


https://biblioteca-digitala.ro 


324 CORINA POPA 28 


Les églises qui font l'objet du present article sont à nef unique 
offrant deux variantes : avec un clocher du côté ouest (Budacul de Jos, 
Arcalia, Dipsa, Viisoara) ou sans clocher mais entourées d’une enceinte 
surmontée d’une tour (Jelna, Tarpiu, Lechinta). Du point de vue plani- 
métrique, elles s'apparentent donc aux monuments connus des zones du 
proche voisinage plutót qu'à ceux de la région méridionale de colonisa- 
tion saxonne, ou prédominent le type basilical et l'église-halle. 

Comme presque toujours dans le cas des églises villageoises, les élé- 
ments stylistiques qui facilitent leur datation sont la voûte du chœur et 
la décoration sculptée des fenêtres et des portails. Le chœur est chaque 
fois surmonté d'une croisée d'ogives dont les naissances reposent sur de 
minuscules consoles (Tárpiu, Dipsa) ou sortent directement du mur (Vii- 
soara, Lechinta). Pour ce qui est de la nef, elle offre, lorsqu'elle est voütée, 
un dessin étoilé ou en réseau — également caractéristiques pour la der- 
niére phase du gothique. La décoration des fenétres à moulures flambovan- 
tes et polylobées s'inscrit, elle aussi, dans le langage propre au gothique 
tardif. Plus variés et plus intéressants s'avérent les portails présentant — 
certes — toujours des formes propres au gothique en plein épanouissement 
ou d'époque tardive, mais comportant aussi des détails Renaissance. Il 
s'agit de portails à arc brisé avec un profil continu (Jelna, Arcalia, Le- 
chinta), de portails rectangulaires à baguettes entrecoupées ou de portails 
en plein cintre ou encore au profil tourné vers l'ouverture de la porte 
(Lechinta, Tărpiu) ; quant à ces derniers, ils attestent les progres du lan, 
gage Renaissance. 

Les tailleurs de pierre de Bistritza témoignent par la qualité de leur 
ouvrage d'une bonne connaissance des formes gothiques, science que les 
princes de Moldavie ont d'ailleurs beaucoup appréciée, en les appelant plus 
d'une fois pour leur confier le travail de la pierre de leurs églises. 


https://biblioteca-digitala.ro 


DESPRE BISERICA 
FOSTEI MANASTIRI 
CALUIU SI LOCUL EI 
ÎN EVOLUȚIA 
ARHITECTURII 
RELIGIOASE DIN 
TARA ROMÂNEASCĂ 


em Te — = de EMIL LAZARESCU 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


Ceea ce, la biserica mănăstirii Caluiu!, izbeste încă de la prima vedere 
este aspectul impunător al frumoasei sale turle (vezi figura de pe pagina 
de titlu). Proporția dintre aceasta și restul edificiului este atît de puțin 
obișnuită, încît Alexandru Odobescu? acum un veac și de atunci și alți 
cercetători? au încercat să și-o explice prin aceea că turla n-ar mai fi cea 
de la origine, ci s-ar datora unei refaceri ulterioare. De vreo trei decenii 
încoace însă, părerile s-au schimbat: specialiștii au putut constata cá, in 
ciuda siluetei sale putin obișnuite turla Căluiului este totuși contemporană 
cu restul monumentului. La o cercetare mai amănunțită, se poate observa 
nu numai netemeinicia vechii păreri și exactitatea constatărilor mai noi, 
ci și altceva: tocmai turla în discuție constituie ,,cheia’’ înțelegerii între- 
gului monument, însăși „rațiunea de a fi", din punct de vedere arhitec- 
tural, a acestuiaÿ. 


1 Textul de fata reproduce pe acela al unei comunicári tinute, la 26 februarie 1964, 
în cadrul primei sesiuni stiintifice a Sectorului de artă veche românească al Institutului de istoria 
artei. În afară de micile modificări de stil — inerente trecerii de la o formă destinată a fi 
ascultată, la una ce urmează a fi citită — textul a suferit doar cîteva schimbări şi adaosuri, 
indicate totdeauna prin punerea între paranteze,,<...>’’ a pasajelor respective. Notele (care, 
evident, lipseau în forma inițială) cuprind însă, pe lingă informațiile folosite la redactarea 
comunicării, şi unele ştiri de care n-am putut lua cunoștință decît de atunci încoace. 

2 Alexandru Odobescu, Relatiune despre localitățile semnalate prin anticuitati în judetiulu 
Romanați, în Analele Societate Academice Romane, Sessiunea annului 1877, «Seria I>, Tomulu X, 
Sectiunea II, Memorii si notitie, Bucuresti, 1878, <Anexa> О, „Note inedite cullesse in monas- 
tirea Cáluiulu d'in judetiulu Romanati, la 1861, de domnulu Alexandru Odobescu : Turnul bisericii 
este negresit din epoca restaurării, fiind mai gros decît ar cere proporțiile bisericutei vechi ; la 
dinsul se vede modul de constructiune al adauselor, şi nu al edificiului primitiv” (p. 299). Ne- 
ştiind ce înțelegea Odobescu prin ,,modul de constructiune’’ care ar fi deosebit turla de restul 
edificiului, nu putem spune de ce s-a înşelat el în privința datării diferitelor parti ale monumen- 
tului. 

3 De pildă, N. Ghika-Budesti, Evolutia arhitecturii în Muntenia si Oltenia, partea a 
doua, Vechiul stil românesc din veacul al X VI-lea, Bucuresti, 1931 (in Bul. Com. mon. ist., 
XXIII (1931), fasc. 63—66), încă mai socotea despre turlă că „e greu de afirmat că ea este cea 
de la origine”, pe motivul că „modul cum e construită este diferit de cel al turlei de la bolnita 
Coziei şi de la Stănești, care, sînt, credem, singurele cu siguranță originale, dintre turlele 
bisericilor din veacul al XVI-lea” (p. 28—29). Observăm că la Stänesti turla este de alt tip, mai 
rar întîlnit in Tara Românească, si totdeodată că deosebirea între turla de la Căluiu si cea de 
la Bolnita Coziei provine doar din diferența de dimensiuni dintre ele, procedeul tehnic folosit 
fiind identic: tambur cilindric în interior, poligonal la exterior, cu secțiunea orizontală „în stea”. 

1 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești, Bucuresti, 1937, p. 117—118, nu se mai 
îndoiește de contemporaneitatea turlei cu restul edificiului. 

5 „Turla masivă, care constituie elementul dominant al compoziţiei arhitecturale...” 
etc. (sublinierea noastră), remarcă Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, De la 
orânduirea comunei primitive pind la sfîrşitul veacului al X VI-lea, Bucuresti, 1963, p. 387. Pentru 
urmărirea dezvoltării cunoștințelor asupra monumentului (și asupra mănăstirii, în genere) 


https://biblioteca-digitala.ro 


328 EMIL LĂZĂRESCU 4 


Într-adevăr : examinînd atent structura edificiului, se poate observa 
lesne că ea este dictată /ocma: de existența unei asemenea turle. Este un 
adevăr elementar acela că, dacă un edificiu se concepe unitar (tinind adică 
seama de toate elementele lui componente) ; dacă el se zidește, evident, de 
josin sus, în schimb, else calculează (ca să spunem ca astăzi), se »gindeste”’ 
(pentru a folosi termenul mai potrivit mestesugului de odinioara) de sus in 
jos, de la partile purtate la cele purtătoare J 1n cazul anume al Cáluiului, 
in functie de existenta acestei turle a fost gindit intregul sistem de boltire 
a naosului — partea purtatá — , iar in functie de acesta si restul edificiului 
— partea purtătoare ? — , astfel încît, cercetind atent doar planul, orice 
om de meserie constată că, așa cum a fost conceput și realizat naosul 
Căluiului, el nu putea fi încununat de o altfel de turlă decît cea de astăzi. 
Așadar : dacă — prin absurd — am admite că actuala turlă e opera unei 
refaceri, am fi siliți să recunoaștem cà. totuși, cea veche ar fi trebuit să fie 
(cel putin în ce privește proporțiile ei) întru totul asemănătoare. 

Dacă astfel se înlătură ipoteza că aspectul puțin obișnuit al turlei 
Căluiului s-ar datora nepotrivirii între două concepții arhitecturale, a doi 
meșteri diferiți și îndepărtați în timp, înseamnă oare că edificiul este rezul- 
tanta unei intimplatoare adoptări, fără discernamint, din partea meșterului 
care a construit la origine monumentul, a unor soluții tehnice și procedee 


de un nepretuit ajutor e lucrarea lui Nicolae Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale din 
Tara Românească, Craiova, 1968, p. 64—65 si 439. De adaus la lucrările amintite acolo : C. Balan, 
Mănăstirea Caluiu, Bucuresti 1967 (Monumente istorice. Mic îndreptar), monografie apărută 
ulterior. 

$ Forma, dimensiunile si greutatea părţii purtate (intreaga boltire) impun ca, pentru 
partea purtătoare, să se adopte anumite forme și dimensiuni, capabile să asigure o rezistență 
corespunzătoare cu povara suportată. 

7 Întregul sistem de boltire a naosului a fost anume gindit în funcție de existența unei 
turle avind diametrul celei actuale (sau unul foarte apropiat). Este de remarcat că la Cäluiu — 
spre deosebire de biserica mare a Coziei şi de monumentele ce urmează acest model — lipsesc 
perechile de firide (menite să lărgească spaţiul interior al edificiului) ce flanchează absidele late- 
rale, monumentul asemanindu-se (dar numai în această privinta)cu cele de la Cobia (1571 — 1572), 
Marcuta (1586— 1587) etc. De asemenea trebuie observat cà la Căluiu nu intilnim nici 
arcele în consolă, care — alipite pereților interiori ai bazei turlei — contribuie, la Cozia, la scă- 
derea diametrului tamburului și nici celălalt procedeu folosit, în acelaşi scop, la biserica mănăs- 
tirii Argeşului (turla mare a pronaosului), la Valea (1534), la Bolnita Coziei (1542 — 15-13) etc. 
si care consta în intercalarea unei zone tronconice la baza cilindrului constituit de interiorul 
tamburului. Putem deci bănui că la Căluiu meşterul nu a voit să micşoreze diametrul interior al 
turlei si că de aceea nu a folosit nici unul dintre aceste procedee. Pentru structura turlei Călu- 
iului, vezi şi Istoria artelor plastice în România, redactată de un colectiv, sub îngrijirea acad. 
prof. George Oprescu, I, Bucuresti, 1968, p. 255. 

8 Admitind deci — împotriva evidenţei — că actuala turlă ar fi opera unei refaceri, 
cea originară nu putea să aibă decit același diametru (căci sistemul de boltire adoptat nu inga- 
duie, cum am văzut, una cu diametru mai mic, și, evident, nici una cu diametru mai mare); 
pentru acest diametru, împingerile calotei impun o anumită grosime minimă a zidurilor tambu- 
rului (deci o anumită greutate a întregii turle). Pentru a elimina o parte din greutatea, enormă, 
a unei asemenea turle, trebuia să se adopte, pentru tambur, secțiunea orizontală ,,in stea’’, rea- 
lizată prin străpungerea acestuia, pe toate laturile lui, prin ferestre în retrageri succesive. Reiese 
deci că, presupunind că actuala turlă n-ar mai fi cea originară, singura diferenţă (în afară de 
minime detalii de tratare a decoraţiei) ar fi putut consta într-o altă înălțime a tamburului.Din 
cele ce urmează se va vedea însă că nici în această privinţă n-ar putea fi vorba de vreo diferență 


https://biblioteca-digitala.ro 


5 BISERICA MANASTIRII CALUIU 329 


artistice traditionale, neinchegate intre ele, totusi, in nici un fel de unitate 
de concepţie? 

Pentru a găsi răspuns acestei întrebări, la analiza monumentului 
însuși % trebuie să adăugăm și comparatia cu alte monumente, comparație 
făcută atît prin cercetarea directă a acestora, cît și pe temeiul releveelor și 
fotografiilor cunoscute!®. Procedînd astfel, ajungem să observăm nu numai 
în ce constă deosebirile între marea majoritate a edificiilor de tip triconc!!, 
cu-o singură turlă, din Tara Românească și biserica mănăstirii Căluiu, ci să 
găsim și ideea mare care stă la baza întregii compoziții arhitecturale a 
acesteia. 

Într-adevăr : dacă la toate edificiile de tip triconc cu o singură turlă, 
cunoscute azi în Ţara Românească, axul vertical al turlei cade totdeauna 
în același plan cu axul longitudinal al întregului edificiu 12, în schimb el nu 
este niciodată situat exact la jumătatea lungimii acestui ax, ci — fără ex- 
ceptii — bine marcat mai spre est. Diferența dintre lungimea părții rămase 
la vest de axul vertical al turlei și cea a părții rămase la est de acesta este 
destul de mare pentru a fi lesne vizibilă, căci — raportată. la lungimea totală 
a edificiului — ea reprezintă valori cuprinse între ceva mai mult decît 1/4 
(maximum, la biserica mare a Coziei) și ceva mai putin de 1/9 (minimum 
la biserica mănăstirii Ostrov ; presupunind că aceasta n-ar fi avut, dintru 
început, un pridvor ; ceea ce, azi, apare ca discutabil) (fig. 1). 

Biserica mănăstirii Cáluiu pare a face însă excepție în această pri- 
vinta, aici diferența (calculată pe temeiul releveului publicat și al altora, 
încă nepublicate 13) fiind, practic, nulă, ea ridicîndu-se doar la cam 
1/17—1/20 din lungimea totală a edificiului. Iar cum deplasarea axului turlei 
fata de mijlocul edificiilor nu reprezintă decît Jumătatea valorilor amintite 


® Expunerea de fata se întemeiază pe cercetarea directă a edificiului, controlată si com- 
pletată cu bogatele date oferite de releveele existente. 

D Pentru aceste monumente, am folosit — în afară de cercetarea directă — releveele si 
fotografiile publicate de N. Ghika-Budesti (op. cit.), cu corectările și întregirile recente, 
prezentate de Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, 1. 

u Pentru unele deosebiri de structură, vezi mai sus, nota 7. Principalele deosebiri de 
aspect vor fi prezentate mai jos. 

12 Altfel spus, toate aceste monumente prezintă o simetrie fata de planul vertical al axu- 
lui longitudinal, netinind seama, evident, de micile abateri — de ordinul a cîțiva centimetri — 
provenite din imperfectiuni de trasare sau de execuție a zidăriei. 

13 Pentru prima versiune a acestor pagini, am folosit releveul publicat de Ghika-Bu- 
desti, op. cit., pl. LXV-LXIX. Principalele elemente aduse în discuție aici au fost, ulterior, 
verificate după releveul, încă inedit, executat de către studenții Institutului de arhitectură 
„Ion Mincu”, în vara anului 1967, si care ne-a fost pus la dispoziție, in acest scop, de către- 
tov. prof. Grigore Ionescu, şeful catedrei de istoria arhitecturii, şi de către colaboratorii d-sale 
la acea catedră. Campania de restaurare a edificiului începută — prin efectuarea unor sondaje 
arheologice — în ultimele luni ale anului 1967, de către Direcția Monumentelor Istorice din 
C.S.C.A., ne-a prilejuit o nouă verificare, cu ajutorul tov. arhitect Christian Moisescu, a 
poziției axului vertical al turlei edificiului. Cu minima aproximație (+ 5 cm) pe care o implică 
orice măsurătoare făcută înainte de construirea schelelor, diferența dintre porțiunea din lungi- 
mea axului longitudinal al monumentului rămasă la vest de axul vertical al turlei fata de cea 
rămasă la est, e de cca. 85 cm, ceea ce concordă, în genere, cu valorile înregistrate de releveele 
existente. Tinem să mulțumim aici tuturor acelora care, cu deosebită amabilitate, ne-au ajutat. 
în efectuarea acestor repetate verificări. 


https://biblioteca-digitala.ro 


330 EMIL LAZARESCU 6 


COZIA MARE BRADET OSTROV STANESTI 


= ee — = Y 


BOLNITA COZIE! . CALUIU 


_ SILUETELE LA SCĂRI 
DIFERITE, LUNGIMEA MO: 
NUMENTELOR FIIND RE- 
DUSĂ LA ACEIASI UNI- 
TATE. 


ҺЕ“ kwa 
Fig. 1. — Siluetele cîtorva dintre bisericile de tip triconc din Тага Românească 
(secolele XIV — XVI). 


mai sus 14; cum iarăși, in cazul Căluiului, baza turlei (ca, de altfel, si tambu- 
rul ei) are o lățime excepțională reiese clar cá la Căluiu deplasarea spre est 
a turlei este destul de greu de sesizat din ochi, ba chiar că, pentru un privi- 
tor neprevenit, ea este aproape imperceptibilă 15. Urmează deci că, la Căluiu 
— spre deosebire de alte monumente mai mult sau mai putin asemănătoare— 
tendința a fost aceea de a se așeza turla astfel încît axul ei vertical să 
cadă chiar pe mijlocul axului longitudinal al edificiului. 

Cum se explică atunci diferența de circa 80—90 de centimetri dintre 
lungimea părții de la vest si cea a părții de la est de baza turlei? 

Evident, ea nu poate fi atribuită unor inexactitati de releveu 16, astfel 
încît ea nu poate rezulta decît dintr-o reală lipsă de precizie în însăși zidirea 
edificiului ; căci este de remarcat că, pentru a se ajunge la ea, este suficientă 
o simplă deviere spre est, cu numai 40—45 de centimetri, a axului vertical 
al turlei, deviere lesne de înțeles la un monument de aproape 15 m lungime, 
zidit în cărămidă și la care, de altfel, se mai pot observa (chiar în releveul 


li Într-adevăr : în aceeași măsură în care crește partea situată la vest de axul vertical al 
turlei, scade partea situată la est de acesta. 

15 Dacă ea este, totuşi perceptibilă, aceasta se datoreşte faptului că monumentul se ter- 
mină la vest cu o încăpere de plan pătrat, iar la est cu o absidă; forma poligonală a acesteia 
creează iluzia că monumentul este sensibil mai scurt de acea parte. 

16 Am arătat (nota 13) că, in aceasta privinţă, datele releveelor sint, cu minime diferente, 
concordante atit între ele, cit și cu cele obţinute prin verificarea efectuată la fata locului. 


https://biblioteca-digitala.ro 


7 BISERICA MANASTIRII CALUIU 331 


PEDI 


ы 
4 | 


et 


poe = St ee - i 


Fig. 2. — Fatadele de vest si sud ale bisericii Caluiului. 


publicat) inca alte, destul de numeroase, asemenea imprecizii in trasarea 
planului!?. 

Începem astfel să întrevedem ceva din ceea cea urmărit meșterul 
Căluiului : așezînd — în acest caz, spre deosebire de ceea ce se poate observa 
la alte monumente — turla edificiului astfel încît. axul ei vertical să cada 
pe mijlocul lungimii celui longitudinal al edificiului, el a voit să pună turla 
în centrul compoziţiei arhitecturale (deci în centrul atenției privitorului), 
nu numai atunci cînd monumentul este văzut din axul longitudinal, ci și 
cînd este privit de la nord sau sud (fig. 2). 


Că aceasta a fost intenția meșterului o dovedește nu numai așezarea, 
ci și volumul puțin obișnuit al acestei turle : diametrul ei este egal cu în- 
treaga lățime a fațadei de vest, astfel încît silueta întregului edificiu, atunci 
cînd acesta este privit din axul longitudinal, apare asemenea celei a unui 
turn — egal ca grosime de sus pînă jos și sprijinit pe laturi, ca de doi 
puternici contraforți, de absidele laterale — , ceea ce nu se mai intilneste 
la nici unul dintre triconcurile din Ţara Românească a vremii. Tot astfel, la 
o privire dinspre nord sau sud, raportul dintre grosimea turlei și lungimea 


17 Astfel: fațada vestică a edificiului, de pildă, nu este perfect perpendiculară pe zidu- 
rile nord şi sud ale pronaosului, ci uşor oblică ; arcele ce susţin turla nu formează între ele un 
pătrat, ci un patrulater uşor neregulat etc. 


https://biblioteca-digitala.ro 


332 EMIL LAZARESCU 8 


intregului edificiu apare la fel de putin obisnuit : diametrul turlei reprezinta 
— cu o aproximaţie de doar două sutimi — nu mai putin decît 2/5 din 
lungimea monumentului. Fiind foarte greu de crezut că un asemenea raport, 
exprimat printr-o asemenea fracție!8, ar putea fi cu totul intimplator, 
sîntem îndată tentaţi să căutăm criteriul după care a fost el stabilit. Cautind 
astfel, remarcăm lesne că el revine în proporțiile monumentului. Așa, de 
pildă, privit de la nord sau sud, întregul edificiu — între planul soclului !* și 
cel al cornișei turlei — se înscrie într-un pătrat, iar fațada de vest se înscrie 
și ea tot într-un pătrat, raportul dintre laturile acestor pătrate fiind același 
cu cel dintre diametrul turlei și lungimea edificiului ('— 2/5). Continuind 
cercetarea, constatăm că înseși proporţiile pe verticală între înălțimile 
diverselor elemente componente ale edificiului sînt realizate tot din diviziu- 
nea pătratului initial (cel al fațadelor laterale) în cinci zone orizontale : 
tamburul turlei ocupînd 2/5, înălțimea dintre cornișa bazei turlei și aceea a 
zidurilor 1/5 20, iar cea a acestor ziduri, de la planul soclului pînă la acela al 
cornișei, iarăși 2/5 din lungimea laturii acestui pătrat (fig. 3). 

Căutînd, în continuare, observăm — nu fără mirare de astă dată — 
că determinarea aceasta precisă a proporțiilor pe verticală nu se oprește aici : 


aly 


înălțimea zidurilor fațadelor (= 2/5 din pătratul initial) se subdivide, la 


^ 


rindu-i, in sase parti egale, dintre care una este ocupatá de látimea briului ; 


18 Ambii termeni ai fractiei sint numere întregi, de ordinul unităţilor. 

39 Este normal ca planul soclului să fie considerat ca origine a tuturor măsurătorilor în 
înălțime, dat fiind că, în afară de rare excepţii, nivelul de călcare din exterior nu constituia 
un plan bine determinat (de cele mai multe ori nici nu constituia un plan orizontal). La Căluiu, 
de altfel, torul din partea superioară a soclului este în același plan cu pardoseala interiorului 
(al cărei nivel nu a fost modificat). Că, aproximativ la vremea la care a fost construit Căluiul, 
si in Occident arhitecţii procedau (cel putin uneori) la fel o dovedeşte ilustratia la ediţia tra- 
ducerii germane a operei lui Vitruviu, Bascl, 1575 (vezi cele două planse reprezentind proportiile 
domului din Milano, reproduse in Simetria, VIII (1947), p. 63 si 65). După Viollet-le-Duc, 
Entretiens sur l'architecture, I, Paris, 1863, p. 407 si fig. 9, planul de origine este acela al partii 
superioare a bazelor coloanelor navei; acelasi procedeu,la Frangois Cali si Serge Moulinier, 
L'Ordre ogival, Paris [1963], p. 231, fig. 19. S-ar putea obiecta că, in cele ce urmează, nu ținem 
seama de înălțimea acoperisului turlei. Observăm ca actualul accperis de olane e datorat 
unei reparaţii cfectuate între cele două războaie mondiale și că el prezintă forme deosebite de 
cele ale acoperișului anterior (ascuţit si cu rupere de pantă). Evident, acesta nu era, nici el, 
cel originar ; totuşi, apare curios faptul că sfera de tablă cu care acesta se termina, se afla (vezi 
releveul publicat de Ghika-Budesti, of. cit., pl. LXVI şi fotografia de la pl. LX XI, fig. 96) situată 
exact la înălțimea virfului triunghiului echilateral trasat în planul axului longitudinal al edificiu- 
lui, avind latura egală cu lungimea edificiului și baza în planul orizontal al cornișei bazei turlei. 
Dacă sfera amintită nu se afla exact în virful acestui triunghi, aceasta se datora numai devierii 
axului vertical al turlei. Coincidenta nu ni se pare a fi fără însemnătate si faptului i s-ar putea 
găsi explicaţia în aceea că acoperișul înlocuit la restaurarea recentă reproducea, probabil, cu 
mici deosebiri, formele acoperişului originar. Dacă totuşi, în cele ce urmează, vom face total 
abstracție de înălțimea acoperișului turlei, este pentru că aici nu urmărim să reconstituim exact 
procedeul prin care au fost stabilite proporțiile edificiului, ci doar să arătăm că ele n-au fost 
dictate exclusiv de bunul plac al meșterului, ci stabilite pe temeiul unui criteriu matematic 
oarecare. Regăsirea procedeului folosit de către meşter ar fi o operaţie extrem de dificilă, care 
ar cerc o precizie de releveu aproape imposibil de obținut, nu numai la un monument in cără- 
midă, ci chiar la unul în piatră fatuita. Prin urmare, si în cazul proporțiilor pe înălțime trebuie 
să lucrăm — întocmai ca în al celor pe lungime — cu valori medii si cu aproximatii. 

20 Ca reper trebuie luată nu streașina, ci principalul ieșind al cornisei. 


https://biblioteca-digitala.ro 


9 BISERICA MANASTIRII CALUIU 333 


ee. ...... 


mL 


Fig. 3. — Silueta bisericii Cáluiului (privitá de la vest si sud),cu indicarea proportiilor. 


douá, de registrul superior, cu arcaturi geminate ?!, iartrei, de panourile ce 
corespund acestora pe cel inferior, intre soclu si limita inferioará a briului 22 
(fig. 4). 

Este cert deci cá, in alcátuirea intregii compozitii arhitecturale a 
edificiului, mesterul s-a servit pentru stabilirea proportiilor—atit pe orizon- 
tala cit si pe verticală — de un modul 23. Regăsirea acestuia implică o simplă 
operație de aritmetică — aflarea celui mai mare divizor comun — și o dată 
ea efectuată se poate vedea că acesta este a treizecea parte a laturii pătratu- 
lui inițial (cel în care se înscrie monumentul văzut de la nord sau sud). 
Aceasta ne trimite însă la un sistem de diviziune sexagesimal 24, către care, 
de altfel, ar părea să ne îndrepte și faptul — desigur nu neobișnuit la monu- 
mentele din Ţara Românească, dar, totuși, nici foarte frecvent — că turla 
prezintă 12 fete. 

Din toate acestea rezultă, credem, destul de clar, că meșterul Căluiului 
nu a stabilit proporțiile edificiului pe care urma să-l realizeze „din ochi” 
— sau, cum greșit se spune adesea, in mod familiar, ‚їп artist" —, ci cu 


21 Considerat între briu si principalul ieșind al cornisei. 


22 După observaţiile noastre, această porțiune este mai putin înaltă decît trei lățimi 
de briu, cu aproximativ 5—7 cm; faptul ni se pare a se explica prin tasarea pe care, în această 
parte inferioară, au suferit-o zidurile. 

23 Acest modul nu poate fi, în cazul de față, cel impus de dimensiunile cărămizii, căci 
monumentul avînd abside circulare în interior şi poligonale în exterior, lungimea lui nu mai 
poate fi calculată exact în ,,cdramizi’’, asa cum se poate proceda la edificiile cu ziduri drepte. 


24 Nu credem că mai e necesar să menționăm multiplele avantaje ale acestui sistem ce 
permite diviziunea cu 2,3, 4, 5 şi 6, pe lingă cea zecimală. 


https://biblioteca-digitala.ro 


334 EMIL LAZARESCU 10 


ajutorul unui modul, pe temeiul unui criteriu matematic bine gîndit și con- 
secvent aplicat ; că, deci, el a studiat cu deosebită grijă aspectul pe care 
urma să-l aibă monumentul, folosind probabil 2 un procedeu grafic care 
ar putea fi, eventual, cel bine cunoscut și folosit de unii meșteri de odinioară, 
al caroiajului °$. 


DA DDOD 
Н i i: = JUTULE 
— = 
S WW WER WwW 


ə—— v 


N 
SENS 
SN 


SS NN SS 


-- — — -— — — — 


Fig. +. — Detaliu al fatadei de sud a bisericii 
Caluiului (după Ghika-Budesti), cu indicarea 
proportiei registrelor. 


Dar, fiindcă a procedat astfel, a renunțat oare meșterul Cáluiului 
să mai fie un artist? 


25 După cite ştim azi asupra artei meşterilor de odinioară, aceştia foloseau mai ales pro- 
cedee geometrice (ale căror rezultate, mărite la scară, dădeau direct traseul planului sau al cin- 
trelor). Procedeele aritmetice necesitau calcule complicate şi trebuiau apoi reprezentate grafic, 
înainte ca rezultatele lor să fie concretizate în operă. 

264m indicat caroiajul, dat fiind cá el este cel mai simplu dintre procedeele grafice de 
stabilire a proporțiilor şi fiindcă stim că el a fost adesea folosit chiar de unii maeștri ai Renas- 
terii. Caroiajul nu excludea însă intrebuintarea, concomitent, si a altor procedee mai complexe, 
către care pare a ne îndrepta observaţia cu privire la vechea formă a acoperișului, menționată 
mai sus (nota 19). Prezentam, deci, ipoteza noastră cu toată rezerva, reamintind că ceea ce 
credem a putea afirma este doar faptul că proporţiile au fost stabilite pe un criteriu matematic 
și nu folosirea cu certitudinea unui anume criteriu. Observăm că, dacă într-adevăr un aseme- 
nea criteriu matematic a fost folosit, interpretarea proporțiilor astfel stabilite poate fi făcută 
azi şi după alte criterii matematice, astfel încît căutarea noastră riscă să devină un simplu joc 
de ingeniozitate geometrică sau aritmetică. 


https://biblioteca-digitala.ro 


11 BISERICA MANASTIRII CALUIU 335 


Citusi de putin ! 

Din chipul in care a conceput el plastica fatadelor se poate lesne 
observa, alături de știință, un rafinament artistic putin obișnuit. 

Într-adevăr, prin volumul ei și prin însemnătatea ce i s-a dat în ansam- 
blul compoziției arhitecturale, turla ar fi ajuns să pară a covirsi — a turti, 
îndrăznim să spunem, — însuși corpul edificiului, dacă meșterul n-ar fi 
găsit mijlocul să pună în evidență masa, consistenţa acestuia. Procedeul ales 
în acest scop a fost acela de a ritma larg fațada cu arcaturi geminate în 
registrul superior $i cu panouri corespunzătoare acestora ?? în cel inferior ; 
de a marca despărțirea între registre printr-un briu lat și accentuat, precum 
și de a da — mai ales — întregii acestei decoraţii profile și secțiuni menite 
să creeze contraste dure între umbră și lumină, ingrosind șirurile de dinți 
de fierăstrău, situînd torul între caveti, folosind, cu predilecție, o plastica 
în care predomină unghiurile drepte. 

Din toate cele observate pînă aci, un lucru ni se pare a reieși cu deosebită. 
claritate : concepută cu atita știință si cu asemenea subtilitate artistică si, 
totodată, deosebindu-se nu numai ca structură, ci și ca proporții de toate 
exemplarele de triconc cunoscute în arhitectura muntenească a vremii, 
biserica mănăstirii Căluiu nu aparține aceluiași ,,tip’’ de edificiu cu toate 
acestea, ci unui altuia. Va fi fost ea odinioară singura de acest tip în Ţara 
Românească ? 

S-ar putea 28. < Totuși, chiar dacă lucrurile ar sta astfel, existența 
unui asemenea unicat n-ar avea nimic surprinzător pentru cercetătorii 
arhitecturii medievale muntenești, căci astăzi știm că, deși foarte puțin 
numeroase, lăcașurile de cult din Tara Românească a secolului al XVI-lea 
prezintă o excepțională multitudine de tipuri și variante 22>. 

Îndreptîndu-ne iarăși atenția asupra Căluiului trebuie să ne punem 
întrebarea firească : este oare cu putință ca meșterul care și-a studiat, cu atîta 
grijă și știință, proporțiile monumentului, dovedind totodată atîta simt 
artistic atunci cînd a conceput — în funcție de acestea — decorația fațade- 
lor, să fie una și aceiași persoană cu meșterul zidar care a realizat proiectul, 
dînd — nu o data — dovadă de oarecare stingácii? 

Ar fi foarte greu de crezut. Cazul Căluiului confirmă bănuiala, mai 
veche, că și la noi se produsese, încă înainte de data zidirii acestui monument, 
diferențierea între simpla tehnică a zidăriei si arta proiectării edificiilor (deci 
între meșterul arhitect care concepea monumentul și meșterul constructor 


2? Despre efectul urmărit prin concordanța sau lipsa de concordanţă a verticalelor celor 
două registre ale decoraţiei fațadelor la bisericile noastre, vezi observaţiile pe care le-am prezen- 
tat în Biserica mănăstirii Argesului, Bucureşti, 1967 (Monumentele patriei noastre), p. 33—34 
si Istoria artelor plastice în România, I. p. 340, nota 2. Pentru subtilitatea cu care această. 
decorație este dispusă pe fațade, spre a pune în valoare liniile mari ale monumentelor, vezi 
Florentina Dumitrescu, Biserica Mihai- Vodă, Bucureşti, 1969 (Monumente istorice. Mic îndrep- 
tar), p. 20—27. 

28 Cum s-a văzut, mai cunoașteri cîteva monumente intrucitva asemănătoare celui de 
la Căluiu (vezi mai sus, nota 7). Pe lîngă ucestea, bolnita mănăstirii Brincoveni (a cărei dată şi a 
cărei destinaţie, la origine, ar merita o atentă cercetare) prezintă şi unele asemănări ca volume; 
în ce priveşte concepţia plasticii fațadelor, Căluiul ramine, pînă în prezent cel putin, un unicat. 

29 Pentru aceste tipuri si variante, vezi mai jos, nota 79. 


https://biblioteca-digitala.ro 


336 EMIL LAZARESCU 12 


care se ocupa de concretizarea in zidărie a proiectului) %. Tinind seama de 
observațiile ce se pot face la Căluiu și examinind, în lumina lor, monumentele 
muntenești mai vechi, sau contemporane, bisericii de acolo, sîntem îndreptă- 
titi să credem că această diferenţiere se produsese încă înainte de construirea 
celor mai vechi monumente cunoscute nouă azi in Tara Românească (si 
care vădesc, toate, o concepție unitară atît ca structură cît și ca decorație 
și o remarcabilă valoare artistică), chiar dacă, putem constata, în mod 
neîndoielnic, că nu o dată însuși meșterul care a proiectat monumentul a 
condus, apoi, chiar el, și echipa de meșteri care a realizat proiectul. Știind 
aceasta, trebuie să ne ferim să tragem — din faptul că, uneori, izvoarele 
amintesc un mare număr de z2dari 31 — concluzii grăbite asupra dezvoltării 
artei construcției la vremea respectivă : pretutindeni, în întregul ev mediu, 
meșterii capabili să imagineze și să proiecteze rational 32 un edificiu religios 
au fost totdeauna puțini, tocmai fiindcă un asemenea edificiu se cerea gîndit 
cu multă știință și conceput cu mare artă 33. 


° 


Rolul istoricului de artă nu se poate mărgini însă numai la a face 
cîteva observații directe asupra operei de care se ocupă și de a trage conclu- 
ziile imediate, privitoare la tehnică și la măiestria artistică, ce se pot desprinde 
de pe urma lor. Tot lui îi revine sarcina de a urmări, în timp, soarta operei 
de artă și — mai ales — de a preciza locul acesteia în întreaga evoluție a 
genului artistic căruia ea îi aparține. 

Privind biserica mănăstirii Căluiu, oricine își poate da seama, fără prea 
mare greutate, că în fața edificiului — alipit fațadei de vest — fusese con- 
struit ulterior un adaos (acum dispărut)ale cărui puţine resturi vizibile azi con- 
stă doar într-o masivă consolă de piatră și cărămidă, precum și în două urme 
simetrice ale unei bolți cu penetratii, urme ce taie decorația originară a 
fațadei (fig. 5). Un examen mai atent arată că traseul boltirii trebuia să 
continue, în ambele laturi, cel putin cu cîteva zeci de centimetri în afara 
fațadei amintite și că, deci, acest adaos a fost mai larg decît pronaosul de 
care era alipit 34. Aflăm, tot de la Odobescu — și avem dovezi că, vizitind 


зо În Occident, diferențierea pare să se fi făcut încă din secolul al XIII-lea. 

31 De pildă, Cronica moldo-germană (text la Const. Chitimia, Cronica lui Stefan cel 
Mare (versiunea germană a lui Schedel), Bucuresti, 1942, [Texte de literatură veche..., nr. 3], 
р. 6; trad. rom. : ibidem, p. 66 si in Cronicile slavo-române din secolele XV—XVI, publicate de 
Ion Bogdan, ediție revăzută si completată de Р. P. Panaitescu, Bucuresti, 1959 (Cronicile 
medievale ale României, II), p. 34. 

32 Și pe atunci, ca și azi, proiectarea trebuia să dea o cit mai bună soluţie — potrivit 
cu posibilitățile oferite de ficcare caz în parte —problemelor ridicate de exigenţele, practice și de 
frumos, ale programului, dar totdcodatä și să aibă in vedere chipul (mijloace tehnice, ordine 
a operațiilor etc.) în care această soluție putea fi realizată. Răspunsul la acest complex de 
probleme nu putea fi decît rezultatul unei serii de raționamente de o deosebită stringenfá. | 

33 Proiectarea unui asemenea edificiu ridica, totdeauna, probleme mai numeroase și 
mai complexe — atit de ordin tehnic, cit si artistic — decît aceea а monumentelor de arhi- 
tectură militară sau civilă. 

34 Aceasta sc poate deduce din faptul că urma lăsată pe fațada vestică a edificiului actual 
pornește de la o consolă în ax, dar nu descrie, de fiecare parte, cite un semicerc complet, ci se 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 BISERICA MANASTIRII CALUIU 337 


Fig. 5. — Fatada de vest a bisericii Căluiului (situația actuală), cu urmele bol- 
tilor ,,tindei" dispărute (foto N. Ionescu). 


Caluiul in 1861, la numai cinci ani de la darimarea acestui adaos, el se infor- 
mase exact asupra construcției dispărute — că aici se ináltase o „tindă 
boltită închisă”, ale cărei colțuri de est, ce depășeau lărgimea fațadei pro- 
naosului, fuseseră legate de absidele laterale, prin „arcade cu stîlpi de două 
laturi ale bisericii, ca la Stănești, dară toate acestea au fost dărîmate pe la 
1856, astfel încît au rămas afară... mai multe din mormintele ctitorilor 
preînnoitori ai bisericii..."'35. Într-adevăr, dacă urmele legăturii dintre 
arcadele azi dispărute și absidele laterale ale edificiului au fost de mult 
acoperite de reparațiile pe care, de atunci încoace, acesta le-a suferit, totuși, 
pe unele fotografii mai vechi 36, se pot distinge clar, din deosebirea de nuanță a 
tencuielii, locurile acestor legături. Astfel, informațiile pe care le dă Odobescu 
și observațiile făcute direct pe monument se completează reciproc, înlăturînd 
părerea că „tinda boltită închisă” ar fi fost de aceeași lărgime cu pronaosul, 


așa cum apare în planul din binecunoscutul releveu publicat cu cîteva decenii 
in urmă ^. 


oprește, la marginile fațadei, mai sus decît consola ce le-a servit ca punct de plecare. Prin urmare 
trebuie să presupunem că bolțile se sprijineau pe ziduri situate în afara fațadei actuale cu cca. 
45—50 cm. 

35 Odobescu, op. cit., p. 299. Uitate multă vreme, ştirile date de Odobescu au fost reluate 
în discuție recent de Dan Plesia, Contribufii la istoricul mănăstirii Stănești (Vîlcea) si al ctitorilor 
€i, in Mitropolia Olteniei, XVII (1965), p. 407—417. 

36 Ghika-Budesti, op. cit., pl. LXXI, fig. 96, pl. LXXIII, fig. 99. 

37 Ibidem, pl. LXV. În planul (destul de aproximativ) ce însoțește studiul lui 
Odobescu (tab. V) ,,tinda’’ apare însă mai largă decît pronaosul. Sondajele arheologice executate 


https://biblioteca-digitala.ro 


338 EMIL LĂZĂRESCU 14 


Fig. 6 — Aspectul bisericii Căluiului între 1588 si 1856 (cu adaosul „tindei''-grop- 
nita). Reconstituire. 


Dar, daca in acest chip putem sti care a fost structura acestui adaos, 
ba chiar încerca o reconstituire a aspectului pe care l-a putut prezenta 
(fig. 6)35; dacă astfel am reușit să aflăm si data recentă а dărîmării lui, ne 
este mult mai greu să stabilim vremea la care a fost el construit. Pentru 


la Căluiu în 1967 de către Direcția monumentelor istorice au confirmat exactitatea informațiilor, 
date de Odobescu, pe al căror temei am prezentat, cu prilejul comunicării, ipotezele ce fac obiec- 
tul paginilor de fata. Mulţumesc în mod deosebit tov. Voica Puscasu, care a condus sondajele 
de la Căluiu, pentru comunicarea rezultatelor, încă inedite, obţinute cu acel prilej. 

38 Pentru efectuarea acestei reconstituiri, am îmbinat puținele elemente oferite de edi- 
ficiu in forma lui actuală (si care indicau lățimea si înălțimea adaosului, panta probabilă a aco- 
perisului etc.) cu cele, mult mai bogate, pe care le prezintă adaosul similar, existent şi astăzi, 
de la biserica schitului Stănești (forma arcadelor ce leagă ,,tinda’’ de absidele nord si sud). 
Trebuie să prevenim pe cititor că reconstituirea fiind făcută înainte de efectuarca unor săpături 


https://biblioteca-digitala.ro 


15 BISERICA MANASTIRII CALUIU 339 


aceasta, este necesar să verificăm, mai întîi, data zidirii monumentului 
originar el însuși, căci în privința celei îndeobște admise pînă acum se pot 
manifesta serioase îndoieli. 

Asupra vremii și împrejurărilor construirii Căluiului, numai una dintre 
cele două pisanii ale sale — cea slavonă, în piatră — ne poate oferi știri 
într-adevăr prețioase, contemporane sau aproape contemporane. După 
obișnuita invocatie, această pisanie% ne spune: „iată dar eu... jupan 
Vladul ban și cu frații mei, jupan Dumitru pîrcălabul și Balica spătarul, am 
început acest sfînt lăcaș (,,Xpawn’’), în zilele lui Basarab vodă ; și după aceea 
rămase în părăsire multă vreme, pînă am ajuns și eu... jupan Radu vel 
armaș și cu frații mei, jupan Preda spătarul și Stroe postelnicul, nepoții 
jupanului Vlad banul, fiii lui Radu biv vel armaș; noi văzurăm acest sfînt 
loc (,,meero’’) cum că este neisprávit (,,нєнсправлено’’). Drept aceea, noi 
пе trudirám si ridicarám (,,moagnroXwa’’) acest sfint lăcaș (,,Xpawn’’) și-l 
infrumusetarám (,,šKpacHXwa ”) întru ruga sfintului arhiierarh, a părintelui 
nostru Nicolae de la Mira Lichiei. Si noi am întărit (,,оүткрьднХ\ нм”) si 
am făcut (,,c&rEopuXwa") acest sfint lăcaș, în zilele binecinstitorului si de 
Hristos iubitorului Io Mihnea Voda, fiul marelui si preabunului Io Alexandru 
voevod. S-a inceput in luna aprilie 20 zile si s-a terminat in luna iunie 8 zile, 
in anul 7096" (— 1588). 

Cu toate bogatele stiri pe care le oferá aceastá pisanie, ráminem totusi 
destul de nedumeriti în privința. împrejurărilor în care a fost construitá 
biserica : nu numai cá asupra acceptiunii pe care o pot avea in context 
citiva dintre termenii slavi folositi pluteste o oarecare indoialá *!, dar chiar 
unele afirmații perfect clare acolo vin in fätisä contradicție cu tot ce se 
poate constata cu depliná certitudine din cercetarea edificiului insusi. Ín- 
tr-adevár, textul pisaniei menționează explicit două etape de construcție : una 
de început, în vremea lui ,,Basarab vodă”, inițiată de Vlad banul, și o a doua, 
de terminare a lucrărilor — la 1588, în vremea lui Mihnea Turcitul —de 
către Radu, Preda și Stroe, cunoscutii frați Buzești. Dar, cum un domn cu 
numele de Basarab nu se mai intilneste în șirul voievozilor Ţării Românești 
după Basarab-Neagoe (1521) și înainte de Mihnea Turcitul, urmează că 


complete (şi chiar înainte de sondajele sus-amintite) unele detalii rămîn îndoielnice, nu numai 
în ce priveşte aspectul, ci chiar dimensiunile ,,tindei’’. Am socotit prematur să încercăm, înainte 
de efectuarea săpăturilor, o reconstituire a planului edificiului împreună cu ,,tinda" adausă. 

3 O altă pisanie — în românește, pictată, aflată în naos (deasupra intrării din pronaos) 
— reproduce unele date cuprinse şi în cea slavonă, cuprinzind, in plus, ştirea închinării mănăs- 
tirii către Sf. Mormiînt, încă din vremea lui Radu Buzescu. Textul ci, probabil tradus din slavonă 
si completat, apoi, în 1834, nu ni se pare a necesita aici o analiză mai atentă. Pentru o singură 
ştire interesînd într-adevăr această expunere, vezi mai jos, nota 70. 

19 Urmăm aici traducerea lui Stoica Nicolaescu (la P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri 
si schituri din Oltenia, in Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol. XII, partea a II-a 
(1911), Bucureşti, 1912, p. 298—299, fotografie, text si traducere), controlată si precizată 
(pe temeiul unei transcrieri la fata locului) cu ajutorul tov. Ion-Radu Mircea, cercetător la 
Institutul de studii sud-est europene. 

41 Ce, de pildă, se înțelegea prin ,,neisprávit'", cînd era vorba de un lăcaş de cult? 
De ce se spunea cînd ,,lacas’’, cînd ,,loc’’, deşi este vorba, în ambele cazuri, de stadiul in care 
se afla în primele luni ale anului 1588 mănăstirea Căluiul ? Ce se înţelegea prin „a infrumusefa'"', 
un lăcaş de cult, atunci cînd, cu certitudine, nu era vorba de pictarea lui? Si aga mai departe, 


https://biblioteca-digitala.ro 


310 EMIL LAZARESCU 16 


între cele două etape de construcție au trebuit să treacă peste șase decenii, 
răstimp in care Cáluiu a rămas ‚їп părăsire” (ca să folosim exact termenul 
din text)#2. Ar fi cu neputinţă ca, după o atît de îndelungată încetare a 
lucrărilor, ele să fi fost apoi reluate — întocmai ca după o întrerupere de o 
singură zi (de sărbătoare, de pildă) — fără ca lipsa de continuitate să poată 
fi ușor de recunoscut în structura și aspectul monumentului? ; căci, după 
aproape șapte decenii, lucrul ar fi trebuit reînceput cu alti meșteri și în alte 
condiții, cu alte procedee tehnice și mijloace artistice, în funcție de alte 
resurse materiale și de o altă concepție generală de artă. Cine ar fi putut 
duce la bun sfîrșit — după generații — construcția, respectind întru totul 
unitatea de concepție, nu numai arhitectonică, ci și decorativă pe care, cum 
am văzut, o vădește din plin monumentul și care nu se poate datora decît, 
evident, unei singure minți? 


Neputînd găsi — deși monumentul a fost adesea și cu grijă cercetat — 
nici cea mai mică urmă a vreunei întreruperi a lucrărilor, ne vedem deci 
siliți să admitem că întreg edificiul, așa cum și atît cît îl vedem noi azi, a 
fost construit într-una singură din cele două etape amintite în pisanie. Desi- 
gur, în prima clipă ne-am simți îndemnați și noi să acceptăm — întocmai 
ca predecesorii care nu întrevăzuseră problema — părerea că monumentul, 
asa cum se vede azi, ar data din 1588. Dar, la o analiză mai atentă a textului 
pisaniei, această soluție nu ne mai poate părea satisfăcătoare : ce rost ar 
mai avea atunci amintirea începerii zidirii lăcașului (,,Xpawn’’) de către Vlad 
banul și frații săi 44? Și de ce Radu vel armaș și frații lui — viitorii dregători 
ai lui Mihai Viteazul — spun limpede că ceea ce au găsit ei ,,neterminat” 
este Jocul (,,aecro’’) si nu lăcașul (,,Храмъ’’) 5? 


E de observat si un alt fapt, care mărește încă si mai mult nedumeri- 
rea : după pisanie, în 1588 s-a lucrat la monument între 20 aprilie și 8 iunie 
(deci 48 de zile din care însă numai 38 lucrătoare) ; se poate oare crede ca 
întregul edificiu, cu structura lui îndrăzneață și cu atît de bogata lui plastică a 
fațadelor, realizată chiar din așezarea cărămizilor în zidărie, ar fi fost termi- 
nat într-un timp atit de scurt 46? Răspunsul e de cumpănit cu grijă, căci 
cu mai bine de un veac mai tîrziu, în 1699, din porunca lui Brîncoveanu și cu 


42 Stim azi că la 5 iulie 1516, Basarab-Neagoe poruncea ca o ,,mosie la Căluiu de sus, 
toată partea Albului”’ să fie ohabnică ,,cinstitilor boierilor domniei mele jupan Vladul Banul $i 
jupan Dumitru pircálabul și jupan Balica spătarul (D.I.R., veac. XVI, B. Tara Românească, 
vol. I, nr. 116, p. 115). Patru luni mai tîrziu, la 14 noiembrie, li se confirma aceloraşi şi stă- 
pinirea satului Mihăileşti, pe care Albul susținea că nu l-ar fi vîndut o dată cu Căluiu de sus 
(ibidem, nr. 116, p. 117). Zidirea Căluiului nu pare să fi început decît după aceasta, dar în orice 
caz, înainte de 15 septembrie 1521, data morții lui Basarab-Neagoe. 

43 O întrerupere a lucrărilor înainte de acoperirea edificiului ar fi dus, negresit, in cei 
67 de ani de „„părăsire”, la degradări ale căror urme s-ar mai observa încă si azi. 

44 Dacă n-ar fi fost vorba decît de o intenție nerealizată (sau abia schitatä), nici nu s-ar 
fi făcut amintire de.ea. 

45 Lucrurile s-ar explica admitind cá ,,Храмъ’ = lăcaș, casă, desemnează edficiul de 
cult, iar ,,mecro’’ = loc, indică așezarea mănăstirească. 

46 Evident că un edificiu în care aproape fiecare cărămidă trebuia așezată într-un anume 
chip (pentru realizarea plasticii fațadelor) cere un timp de lucru mai îndelungat decit unul cu 
ziduri plane, acoperite de tencuială. 


https://biblioteca-digitala.ro 


17 BISERICA MĂNĂSTIRII CALUIU 341 


exceptionalele mijloace de care dispunea acest voievod, construirea unei 
biserici (probabil mai mare, dar mai simplă in ce privește tehnica 
zidăriei) — biserica mănăstirii Brîncoveni — a putut fi realizată în 60 
de zile dintre care cca. 45 lucrătoare 4. Dar cazul acesta a fost socotit, 
chiar la vremea lui tîrzie, drept o adevărată ,,performanta”’ si, ca atare, a 
fost consemnat de însuși cronicarul oficial al voievodului 4%. În cazul Căluiului, 
zidirea edificiului în scurtul interval menţionat de pisanie rămîne, ni se pare, 
cu totul îndoielnică. 


Ne mai rămîne deci cealaltă ipoteză : edificiul — așa cum ni se prezintă 
el azi — a fost construit în vremea lui Basarab-Neagoe. În acest caz, însă, 
rămîne de explicat ce au mai ,ridicat" (sau ,,zidit’’, căci termenul slav 
— ,,chTROpHXwm’’ — admite ambele traduceri) cei trei frati Buzești, în 1588, 
si în ce a mai putut consta ,,infrumusetarea”’ pe care o amintesc ei în pisanie? 

Trebuie, dintru început, să excludem din discuție ipoteza că ar fi 
vorba de oarecare clădiri monastice, dat fiind că, la acea epocă, niciodată 
nu se pomenește despre asemenea clădiri în pisania lăcașului de cult al 
mănăstirii din care ele făceau parte, fiecare dintre ele avîndu-și — cînd se 
socotea de trebuinta — propria pisanie. Ar părea, de asemenea, că trebuie 
exclusă și „tinda boltită inchisa’’, mai sus-amintită, căci asemănarea (afir- 
mată categoric de către Odobescu) între ea și cea de la Stănești trebuie să 
ne ducă la presupunerea că ambele trebuie să fi fost contemporane, sau nu 
prea depărtate în timp, și deci să dateze — așa cum îndeobște s-a admis 
pentru Stănești — din secolul al XVIII-lea. 


Părerea, însă, că adăugirile de la Stănești ar fi atit de tirzii — emisă 
acum peste o jumătate de уеас 49 și adoptată, apoi, de numerosi cercetă- 
tori 50, fără o mai amănunțită verificare — se sprijină pe îndoielnice analogii 
între adaosul în discuţie și pridvorul bisericii din Bálteni?!, precum si pe 
credința că bolțile cu penetratii n-ar fi fost adoptate în Tara Românească 
decît foarte tîrziu, în secolul al XVIII-lea 52. Dar cînd s-au făurit aceste 
explicații, nu s-a ținut seama de notele lui Odobescu, pe nedrept si de mult 
uitate. 

Analogiile între pridvorul de la Bălteni și falsele portice de la Stănești 
sînt însă numai iluzorii : de o parte avem a face cu un adevărat pridvor; 
de alta, cu o soluţie de expedient, menită să dea un aspect acceptabil edificiu- 


47 La Căluiu, din numărul zilelor lucrătoare trebuie scăzute 7 duminici gi patru sărbători 
mari : Sf. Gheorghe, Rusaliile, Sf. Constantin și Sf. Treime, în care, cu siguranţă, nu s-a 
lucrat. La Brincoveni, lucrările — grabite de faptul că aici era îngropată, alături de tatăl voie- 
vodului, şi mama acestuia, moartă în februarie a aceluiaşi an — au început la 9 iunic şi s-au 
terminat la 5 august ; din cele 60 de zile trebuie scăzute 8 duminici și 7 — 10 sărbători, raminind 
cca. 42—45 de zile lucrătoare. Nu mai putem şti, după transformările importante pe care 
le-a suferit monumentul, cît din ceea ce vedem azi se mai datorează epocii lui Brincoveanu. 

48 Radu Greceanu, Viaja lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ed. St. Greceanu), 
Bucuresti, 1906, p. 92—93. 

id ке I. D. Trajanescu, Schitul Stănești (Vilcea), in Bul. Com. mon. ist., IV (1911), 

p. 14—23. 

50 Ghika-Budesti, op. cit., p. 24. 

51 Trajanescu, op. cit., p. 19. 

52 Ibidem. 


https://biblioteca-digitala.ro 


342 EMIL LAZARESCU 18 


lui, desfigurat, ca proportii, de adaosul ,,tindei boltite inchise’’ care, prin 
dimensiunile ei, nu putea apărea decit ca o evidentă înnăditură. Ceva mai 
mult, aceeași ipoteză ocolea, printr-un artificiu, o altă dificultate : în ,,tinda” 
Stánestilor se află, în colțul de sud-vest, un mormint 53 (singurul din ,,tinda)’’) 
din secolul al XVI-lea. Pentru a explica prezența lui acolo, s-a admis 
că „un urmaș de al lui Stroe Buzescu... a pus de s-a zidit pridvorul si 
galeriile de la schitul Stănești, ca un prinos de pietate ce a avut pentru 
strămoșul său îngropat асі, cu 131 de ani mai nainte''54. Observațiile lui 
Odobescu asupra asemănării dintre adaosul de la Căluiu și cel de la Stănești 
nu mai îngăduie însă asemenea explicații: putem oare admite că același 
ipotetic urmaș al lui Stroe Buzescu (mort, de altfel, fără descendențis5), 
din același tardiv prinos de pietate, ar fi zidit două tinde identice, pentru a 
adăposti, în două locuri deosebite, oasele unor strămoși mai mult sau mai 
putin legati de ascendenta lui directă? 

La Căluiu, cel mai vechi dintre mormintele din ,,tinda’’ este cel al lui 
Preda, mort la 10 ianuarie 1610, iar cel mai nou, al lui Constantin, mort 
іп 1727 5. Ce-i drept, piatra de mormint a lui Radu Бапи $ ne-a păstrat 
știrea că, în 1653, oasele acestuia au fost strămutate, prin grija soției sale, 
la Cáluiu — după ce el fusese, mai întîi, îngropat, timp de patru ani, la 
„satul domniei sale”, la Strájesti —, ceea ce indică, fără putință de îndoială, 
că cel putin la data strămutării, ,,tinda" în discuţie exista. Aceasta însă 
nu trebuie să ne lase cu credința că toate mormintele mai vechi decît 1653 
aflate pe locul tindei azi dispărute trebuie să se datoreze, negreșit, unor 
reinhumári tîrzii 58. 

Cît privește Stăneștii, trebuie observat că, acolo, în pronaos, mai 
era loc suficient, cel putin pentru încă o îngropare și, totodată, că povestea 
pietrei de mormint din ,,tinda’’ ne este astăzi pe deplin cunoscută : piatra a 
fost pusă de Stănilă din Vilcánesti (mort înainte de 1597) — rudă cu Buzestii 
si care dă împreună cu aceștia un sat mănăstirii Stănești 5 — pe mormîntul 
fratelui său, Dumitru din Vilcánesti (mort in 1583), personaj bine cunoscut, 


53 Piatra, lucrată cu o deosebită grijă, este adosatá pereţilor sud si vest ai încăperii si 
are suprafața sculptată cu cca. 25 —30 cm mai sus decît nivelul pardoselii. 

$1 Trajanescu, of. cit., p. 18— 19. 

55 Tocmai faptul cá Stroe nu a avut copii a dat naștere, dupa moartea sa, unui cunoscut 
proces de moștenire a averii sale, revendicată de la Sima, soția sa, de către ceilalți frati Buzești. 

56 Pentru pietrele de mormint de la Căluiu, P. V. Năsturel, op. cit., p. 293 (schiță de 
amplasarea mormintelor) si 300—330 (desene, fotografii, texte slave si traduceri românești 
de Stoica Nicolaescu) ; V. Drághiceanu, Lămuriri asupra Buzestilor (după pisaniile fundafiilor 
lor), în Bul. Com. mon. ist., IV (1911), p. 119—124 (cu fotografii si decalcuri). 

57 P. V. Năsturel, op. cit., p. 306—308; Drághiceanu, of. cit., p. 123. 

58 Asemenea reinhumári sînt, in gencre, cu atît mai rare, cu cit sînt mai tirzii; de pie- 
tatea amintită de Trajanescu nu dădeau dovadă decit rudele foarte apropiate : părinții, frati, 
soti, copii. 

59 E vorba de satul Dranovetii, dăruit la 2 iulie 1591 (D.I.R., veac XVI, B. Tara 
Românească, vol. VI, nr. 14, p. 11); confirmarea domnească, la 15 ianuarie 1593 (ibidem, nr. 
71, p. 62—63). 


https://biblioteca-digitala.ro 


19 BISERICA MANASTIRII CALUIU 343 


primul sot al bogatei doamne Stanca a lui Mihai Viteazul 9. E oare cu 
putință ca un boier de asemenea însemnătate să fi fost îngropat nu în interio- 
rul ctitoriei familiei sale, ci undeva afară ; ca mormîntul lui să fi rămas tot 
acolo, chiar si după ce propriul său frate s-a îngrijit să i-l acopere cu o fru- 
moasă lespede, pentru ca, numai cu peste un veac mai tîrziu, un îndoielnic 
„urmaș” pios să i-l cuprindă într-o tindă? 

Cum avem, si la Căluiu, dovada certă a existenței ,,tindei" încă cel 
puțin de la mijlocul secolului al XVII-lea, mai vechea ipoteză că ambele 
adaosuri — căci o dată constatată identitatea între ele trebuie să le da- 
tám împreună — ar fi tirzii, din secolul al XVIII-lea, trebuie să fie înlă- 
turată și, împreună cu ea, și corolarul ei că, în cuprinsul lor, n-am avea 
a face decît cu reînhumări tirzii. 

Că lucrurile stau într-adevăr astfel ne-o arată o știre semnalată tot 
de Odobescufl, dar apoi — deși izvorul care o cuprinde a fost adesea folo- 
sit de către istorici — neglijată în mod inexplicabil: descrierea pe care o 
face ambelor mănăstiri Paul din Alep, care le vizitase în 165762. Călătorul 
arab menționează explicit că ambele mănăstiri — Căluiul, la acea dată 
înfloritoare si bogatá$?, si Stăneştii, tot pe atunci pustiită si ,,neluatä de 
nimeni in seama’’®, după inchinarea ei către patriarhia din Alexandria (ante 
1614) și moartea ctitorilor ei (pentru Paul de Alep, aceștia ar fi frații 
Buzești) — seamănă totuși pe deplin între ele în ce privește clădirile monas- 
tice, „căci arhitecţii care au construit o mănăstire au fost folosiți, de ase- 
menea, si pentru cealaltá". Tot Paul de Alep mai știa însă și altceva: 
acești arhitecți — meșteri, le-am spune noi — erau ,,nemti sau germani”, 
adică, desigur, transilvăneni, sasi®. Îndată ce știm aceasta, putem înțelege 
totul : și data adaoselor, și apariția, atît de timpurie, a bolților cu pene- 
tratii, și existența falselor portice, fără precedent și fără urmaș cunoscut 
în arhitectura românească. Acestea din urmă erau menite — atît la Stănești, 
cît și la Căluiu — nu numai să dea proporții acceptabile monumen- 
telor în noua lor formă, ci și să creeze o oarecare unitate de aspect în ca- 
drul fiecărui complex mănăstiresc în parte; căci același Paul de Alep ne 
mai dă încă o altă prețioasă informaţie: la Căluiu — și deci, dată fiind 


$9 Piatra de mormint, partial deteriorată, la P. V. Năsturel, op. cit., in Rev. de ist. arh. 
si fil., vol. XIV (1913), Bucuresti, 1914, p. 44 şi 45. Pentru urmașii Mogosestilor, ctitori ai 
mănăstirii Stănești, și pentru identificarea mormintului lui Dumitru, Dan Plesia, op. cit., p. 
407 — 417. 


61 Odobescu, op. cit, p. 308—310. 

62 The travels of Macarius, Patriarch of Antioch, written by his attendant archdeacon 
Paul of Aleppo, in Arabian, translated by F. C. Belfor, II, Londra, 1836, p. 371 —372. La 
“Odobescu, traducere română făcută de el însuși. 

$3 Paul din Alep, op. cit., II, p. 371. Patriarhul si arhidiaconul său ar fi dorit ca mă- 
năstirea Căluiu (închinată de ctitorul ei, Radu Buzescu, st. Mormint, dar scoasă din aceasta 
închinare de c*treMatei Basarab, la cererea urmașilor ctitorului) să fie acum din nou închinată, 
de astă dată patriarhiei din Antiochia. 

64 Paul din Alep, of. cit, p. 372—373. 

65 Ibidem, p. 371: ,... am sosit la o mănăstire cu hramul sf. Nicolae, numită Cálui, 
mare, frumoasă $1 puternic fortificată. Zidirea ei este opera nemților sau germanilor ; chiliile ei 
se întind de jur împrejur, pe galerii exterioare. Biserica este foarte caracteristică, cu turla ei ...”. 


https://biblioteca-digitala.ro 


344 EMIL LAZARESCU 20 


deplina asemănare între cele două mănăstiri, pe care el o menționează clar, 
si la Stănești — „chiliile se întind de jur împrejurul construcției, pe galerii 
exterioare” (ceea ce constituie nu numai prima mențiune despre asemenea 
galerii în Ţara Românească, ci și o însemnată indicație cu privire la 
calea de pătrundere aici a acestui element de arhitecturá)$6, 

Astfel, atît cronologic, cit si logic în genere, faptele se inlantuie. Vlad 
banul si frații săi au început (între 1516 si 1521), la Căluiu, o ctitorie 
de mai modeste proporții, una ca pe măsura unor boieri mijlocii®’, dar 
mindra, cu grijă proportionata, capabilă să poarte, pentru contemporani si 
peste veacuri, ca „теѕај' veleitatile unei tamilii dornice de а se afirma, 
aflată în fruntea păturii sale sociale. Este meritul acestor primi ctitori 
de a fi ales meșterul capabil să transpună în zidire un asemenea mesaj și 
este marele merit al acestui meșter de a fi știut să-l exprime atît de preg- 
nant, cu o atîta știință si cu atîta simt artistic. Curînd însă, după moartea 
lui Neagoe voievod, vremurile sînt din ce în ce mai turburi: timp de 
ani de zile, unii dintre ctitori și urmașii lor pribegesc peste hotare, iar o 
piatră de mormint de la Cepturoaia veciná$? ne spune scurt: „iar cînd a 
tost în zilele lui Moise vodă, pieri jupan Dumitru <părcălab > de sabie, 
în luna lui martie 5” (1530, evidentt9). Ctitoria plănuită nu mai ajunge 
astfel a fi sfirsitá, deși biserica ei (,,Храмъ’’) era gata „de rosu", cum am 
spune astăzi?0. Două generații se zbat astfel, între lungi pribegii și scurte 


$6 Pentru originea galeriilor ce apar, la clădirile monastice din Tara Românească, încă 
din secolul a! NVI-lea, vezi Istoria artelor plastice in România, I, p. 261. 

67 Dacă prin boieri ,,тагі’ înțelegem pe aceia de însemnătatea Craiovestilor. 

68 p. v, Năsturel, op. cit., in Rev. pentru ist., arh. si fil., vol. XII, partea а Il-a 
(1911), p. 315—316; Draghiceanu, op. cit., p. 120. 

69 Dumitru pircälabul figurează printre martorii diatei lui Pirvu Craiovescu, la 14 
aprilie 1529; el nu putea, deci, pieri de sabie „în zilele lui Moise vodă . . . în luna lui martie 5", 
decît doar în 1530. 

70 Actuala pisanie pictată — care, desigur, reproduce, în traducere, textul slav al pisa- 
niei picturii din secolul al XVI-lea — menționează despre biserică faptul că fraţii Buzești ,,o 
au săvirşit de zidit, infrumusetind-o si cu zugrăveală si cu cele trebuincioase, precum si zidurile 
curții i casele ce se vad le-au facut...’’ (sublinierea noastrá — E.L.), ceea ce trebuie interpretat, 
credem, în sensul că biserica n-a fost considerată sfîrșită decit prin construirea ,,tindei’’-grop- 
nitá si cá, la 1588, clădirile mănăstirești au fost construite pe de-a întregul. O indicație cu 
privire la stadiul în care, la acea dată, se aflau lucrările la biserică ne-o oferă — nu prin text, 
ci prin formă, așezare si dimensiuni— pisania sculptată în limba slavonă. Situată în timpanul 
arcului de descărcare de deasupra intrării, aceasta nu are exact lungimea corespunzătoare des- 
chiderii acestui arc, ci lasă, de-a dreapta și de-a stinga, cîte un spațiu (azi umplut cu ten- 
cuială) de cîte cca. 4—6 cm pina la muchiile laterale ale usorilor, ceea ce permite presupunerea 
că ea nu s-a aflat, de la început, deasupra acestora. Totdeodată, nici lespedea pisaniei nu pare 
a fi din aceeași calitate de piatră cu usorii, ci dintr-un calcar mai fin (lucrul ar trebui controlat 
de un specialist, printr-un examen de laborator). Există însă, la Căluiu, un lintel care se 
potrivește aproape exact cu spaţiul din timpan sia cărui calitate de piatră pare a corespunde cu 
cea a ușorilor, dar care, pînă la restaurarea în curs, se afla folosit ca simplă piatră de pavaj 
în fata bisericii (ре locul fostei ,,tinde"). Acest lintel nu a atras atenţia specialiștilor căci, 
dat fiind că este împodobit în partea inferioară cu o acoladă, a fost considerat ca o lucrare: 
tîrzie. Astăzi, cînd stim că acolada era folosită în decorația arhitecturală a monumentelor Ţării 
Românești încă de la începutul secolului al XVI-lea (lintelul cu pisania bisericii din Hirtesti, 
de pildă, precis databil din 1531/2 — vezi S.C.I.4., IX (1962), nr. 2, p. 386—397 — are o 
acoladă asemănătoare), atribuirea lintelului de la Căluiu primului sfert al secolului al XVI-lea. 
n-ar mai putea ridica dificultăţi. 


https://biblioteca-digitala.ro 


21 BISERICA MANASTIRII CALUIU 345 


perioade de reîntoarcere și de trudă pentru a-și readuna moșiile cotro- 
pite de favoritii domnilor prigonitori ; si de abia nepoții de fiu ai lui Vlad 
banul ajung să se reîntoarcă statornic in țară și să-și refacă treptat — ba 
chiar să-și sporească uneori, la rîndu-le, în dauna altor pribegi — averea 
familiei. Acum abia, cînd furtuna părea potolită, noul sef al familiei, Radu 
Buzescu, împreună cu frații săi — dar si cu alte rude (căci viața zbuciu- 
mată i-a învățat pe pribegi să fie solidari cit mai multi, împreună) —, încep 
să se ocupe, rînd pe rînd, de ctitoriile familiale ; căci recăpătarea benefi- 
ciilor de pe urma moștenirii de la inaintasi implica si preluarea obligațiilor 
legate de acestea, obligații printre care, una dintre cele mai de seamă la 
acea vreme, era aceea de a îngriji si desavirsi ctitoriile familiei. 

S-a început cu Stăneştii, ctitorie a Mogosestilor, ajunsă apoi, prin 
moștenire, în stăpînirea celor trei frați Buzești”! — mănăstire mai veche, 
dar acum probabil sărăcită și în parte ruinată, în urma anilor de pribegie 
a urmașilor acelora ce o întemeiaseră —, și numai apoi s-a trecut la Că- 
luiu, unde biserica era zidită, dar mănăstirea, locul” (,,mecro''), așezarea 
călugărească adică, rămăsese ,,neispravita’’. Cel putin asa pare să reiasă 
din compararea datelor din inscripții — cea a pietrei de mormint amintite 
de la Stănești și cele din pisania Căluiului —, ca și, totodată, din docu- 
mentele de danie, care încep cu ianuarie <1588 sau 1589 > pentru Stănești”? 
și cu 23 aprilie 1590 sau 1591 pentru Cäluiu’#. 


Dar vremurile se schimbaserá si, cu ele, si chipul de a simti si de a 
gindi al oamenilor : in formele lor modeste, vechile lácasuri nu mai cores- 
pundeau nici realitátilor, nici chipului in care noii ctitori priveau aceste 
realități. Cei trei frati Buzești își căutau acum un loc în mijlocul marii boie- 
rimi și în funcție de veleitatile lor trebuiau să se prezinte contemporanilor 
și ctitoriile familiei. Radu Buzescu petrecuse ani de-a rîndul ca pribeag 
în Transilvania vecină, unde — ne spune Szamoskózy — slujise îndelung la 
curtea lui Stefan Bathory, astfel că învățase si ungurește”. De aici — din 
această îndelungată ședere în Transilvania, ce-i îngăduise să se familiari- 
zeze cu felul de viata al nobililor de acolo si cu formele in care aceasta. 
se manifesta — ideea de a folosi mesteri transilvăneni pentru construirea, 
întregirea si ,,infrumusetarea’”’ ctitoriilor strămoșești ; de aici veneau for- 
mele — de tradiție occidentală — și procedeele întrebuințate de către meș- 
terii angajaţi pentru asemenea lucrări. Tindele largi erau menite să adăpos- 
tească între zidurile lor mormintele tuturor membrilor familiei care, astfel, 
ráminea unită și „,solidară” chiar după moarte. Ceea ce se făcuse la Stănești, 
pentru neamul Mogosestilor, s-a făcut apoi — la fel si cu aceiași mes- 


71 Înrudirea dintre Buzeşti si Mogosesti nu este încă pe deplin lămurită ; vezi şi Plesia, 
op. cit. 

7% Documentul (D.J.R., veac XVI, B. Tara Românească, vol. V, nr. 357, p. 341) este 
lacunar ; din text reiese tocmai o încercare a egumenului de a reintra in stápinirea unor robi 
fugiți pe vremea în care mănăstirea nu se putuse bucura de protecţia ctitorilor ei. 

73 Ibidem, nr. 456, p. 441—442. Mertic domnesc, la 13 august 1590 (ibidem, nr. 488, 
р. 471—472); danie similară pentru Stănești, la 19 august 1590 (ibidem, nr. 491, p. 474 — 475). 

74 Joachim Crăciun, Cronicarul Szamoskózi si însemnările lui privitoare la români, Cluj, 
1928, p. 138. 


https://biblioteca-digitala.ro 


316 ЕМП, LAZARESCU 22 


teri — si la Căluiu, pentru Buzești, căci acum familia era mare si puter- 
nică, intrunind mai multe ramuri. Dar, mai tîrziu — o dată ctitorii morți —, 
în noile împrejurări sociale și politice, solidaritatea de grup se destramă”5 
în aceeași vreme în care cele două mănăstiri, închinate la două patriarhii 
deosebite?$, pierd orice legătură între ele. 


° 


Noua datare, cu aproape sapte decenii mai devreme, a Càluiului — 
pe care o incercám aici — vine in contradictie cu numeroase pàreri mai 
vechi în privința evoluției arhitecturii muntenesti in genere și a plasti- 
cii fațadelor în special. S-a admis, de pildă, că numai în decursul celei 
de а doua jumătăți a secolului al XVI-lea s-ar fi început să se renunțe la 
folosirea sistemului de boltire a triconcului întîlnit pentru prima oară în, 
arhitectura noastră, la Cozia și folosit, apoi, pînă foarte tîrziu, dar — în- 
cepînd cu mijlocul secolului al XVIII -lea'— din ce în ce mai rar”. S-a 
admis, iarăși, cá plastica fațadelor cunoaște la noi o evoluție nesováitoare 
de la simplu la complex — de la forme mai modeste, la unele din ce în 
ce mai bogate —, ale cărei etape, bine precizate, ne-ar fi bine cunoscute: 
se socotește de pildă că briul ar fi de origine armeană, că el ar fi ajuns 
la noi, pentru prima oară, la Dealu, și că apoi, de acolo, ar fi fost preluat 
la monumente zidite în cărămidă, începînd numai din cea de a doua ju- 
mătate a secolului al XVI-lea”. Si așa mai departe... 

Este drept că noua datare a Căluiului nu se împacă cu aceste păreri. 
Dar prin aceasta ea nu contrazice însăși evolutia arhitecturii din Tara 
Românească, ci doar ?maginea pe care — de cele mai multe ori pe temeiul 
unor observații incomplete și al unor datări greșite — ne-am făcut-o pînă 
acum despre această evoluție. Astfel, de pildă, dacă tipul de triconc că- 
ruia îi aparținea Căluiu părea a nu fi fost adoptat în Tara Românească 
decît numai într-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, este numai 
fiindcă, pînă la alcătuirea acestei imagini, nu se cunoscuse nici un monu- 
ment, precis datat, care să aparțină acestui tip. Totuși nu trebuie uitat că 
el — și nu tipul căruia îi aparține Cozia și care nu e decît o variantă 
evoluată — este cel mai vechi. Că în Tara “Românească a secolului al XVI-lea 
au putut exista totuși, concomitent mai multe tipuri de edificii de cult 
(cel al monumentelor de plan dreptunghiular, cel în cruce greacă înscrisă, 
triconcul de tipul Coziei și, în sfîrșit, cel al Căluiului, ba chiar fiecare dintre 
acestea în cel puțin două variante), nu trebuie să ne mire: și în Mol- 
dova vecină — mult mai unitară ca ,,stil” — tipurile de monument si va- 


75 Certuri în familia Buzeștilor încep după moartea lui Stroe; vezi mai sus nota 55 

76 Stăneştii, către patriarhia din Alexandria; Căluiu, celei de Ierusalim (Sfîntului 
Mormint). 

7 Ghika-Budesti, op. cit., p. 28: „Traseul planului de la Căluiu, foarte simplu, cum am 
spus, dacă trădează oarecare timiditate, însă nu mai reprezintă nici o amintire a structurii 
sirbesti din veacul al XVI-lea”. (Prin structură „sîrbească” autorul înțelegea varianta de tri- 
conc intilnitá la Cozia). 

78 După ce a încercat o periodizare a arhitecturii secolului al XVI-lea, Ghika-Budesti, 
op. cit., p. 17, observa cá ,,briul lipseşte în perioada intiia (Bolnita Coziei, Stănești)...” etc. 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 BISERICA MĂNĂSTIRII CALUIU 347 


riantele lor sînt, la aceeași vreme, destul de numeroase. Tocmai această 
multiplicitate de tipuri si variante” dădea meșterului posibilitatea de a 
alege — bineînțeles, nu în funcție de capricii personale sau de vreo dorință 
de a fi negreșit original, ci de exigenţele programului (de destinația monu- 
mentului și de dorințele ctitorului) — forma ce i se părea mai potrivită. 
Nu avem deci a face cu o supunere oarbă la o strictă succesiune a ti- 
purilor structurale, dictată doar de evoluția, din aproape în aproape, a 
procedeelor tehnice, ci de o alegere rațională și rationatá, în funcție de 
cerințe de ordin practic. An de an — zi de zi, aproape — noile și numeroa- 
sele descoperiri ale arheologilor, atentele și pretioasele observaţii ale arhi- 
tectilor restauratori și minutioasele cercetări ale istoricilor n-au făcut și nu 
fac decît să pună în lumină inexactitatea vechii cronologii a succesiunii 
formelor, procedeelor tehnice și soluțiilor constructive, folosite de meșterii 
de odinioară ; și totuși ne este foarte greu să renuntam definitiv la ideea 
greșită pe care ne-am făcut-o cu decenii în urmă în privința evoluției 
acestora la noi. 

Lucrurile nu stau de loc altfel nici in ce privește decorația: si 
schema evoluției acesteia a fost stabilită mai de mult, pe temeiul unui 
material numai parțial păstrat, adesea insuficient analizat și nesigur 
datat : trebuie deci ca această schemă să se modifice îndată ce noile des- 
coperiri îi dovedesc lipsurile și erorile. Stim, de pildă, astăzi, că briul nu 
poate fi de origine armeană, pentru bunul motiv că nici un monument 
armenesc nu are briu® si că deci faptul că acesta ne este cunoscut 
— în faza actuală a cercetărilor — mai întîi la Dealu nu poate duce la nici 
un fel de concluzie în privința datei apariției lui în Tara Românească : se 
credea că eln-ar fi trecut decît în cea de a doua jumătate a secolului al 


72 Pentru Tara Românească, pina la sfîrşitul secolul al XVI-lea, cunoaștem urmă- 
toarele tipuri si variante: planul dreptunghiular se intilnea în două variante: fără turlă pe 
pronaos (bisericutele din Turnul Severin) si cu asemenea turlă (Sinnicoará, sec. XIV; sf. 
Gheorghe din Tirgoviste, sec. XVI). Tipul în cruce greacă înscrisă se intilnea tot în două va- 
riante : în cea zisă constantinopolitană (cu o turlă, pe naos, ca la sf. Nicolae Domnesc din 
Curtea de Argeș; cu cinci turle — una pe naos, două pe absidiole (proscomidie și diaconi- 
con) si două pe extremitățile pronaosului — ca la mitropolia din Tîrgovişte; cu patru turle 
— una pe naos, două pe absidiole și una pe pronaos — ca la Snagov) şicea zisă macedoneană 
(la Hirtesti, lingă Cîmpulung, 1531/2). Planul treflat în trei variante: cea fără perechile de 
nișe ce flancheazá absidele nord si sud (Cäluiu); cea cu asemenea perechi de nișe (Cozia 
etc.) şi, în sfîrșit, cea cu turla naosului susținută cu dublouri (Stănești). O combinaţie între 
varianta Coziei (cu nișe) și cea cu dublouri se intilneste la Brădetu și la biserica mănăstirii 
Argeșului, în naos (în privința pronaosului, aceasta din urmă, întocmai ca Dealu, Vintilă 
Vodă, Cobia etc., prezintă variante proprii). Astfel, multiplicitatea tipurilor și a combinațiilor 
între ele apare ca una din caracteristicile arhitecturii muntenești. 

80 Fațadele monumentelor armenești nu sînt despărțite in registre prin briu. G. Balș, 
Influences arméniennes et géorgiennes sur l'architecture roumaine, Vălenii de Munte, 1931, p. 14 
(tabel), observa just o asemănare (totuși numai relativă, fiind vorba de două variante diferite 
ale torsadei) de motiv decorativ, între briul ce înconjură biserica mănăstirii Argeșului și cele 
intilnite la două monumente de plan circular (turbé) din Armenia, folosind in toate cele trei 
cazuri termenul de ,,corniche mediane”. Observăm că, dincolo de asemănarea — vagă — de 
motiv, nu există vreuna si in ce privește rolul pe care această „cornișă mediană” îl joacă in 
ansamblul plasticii fațadelor. La Arges este, într-adevăr, vorba de o asemenea „,cornișă”, 
menită să despartă cele două registre (şi deci meritindu-si calificativul de mediană) ; la monumen- 


https://biblioteca-digitala.ro 


348 EMIL LAZARESCU 24 


XVI-lea în plastica fațadelor monumentelor zidite exclusiv din cărămidă, 
fiindcă printre acestea din urmă nu se cunoaștea, pînă acum, nici unulmai 
vechi care să aibă briu.®? 

Dar numai admitind infailibilitatea unei scheme stabilite pe asemenea 
date — unele greșite, altele nesigure — s-a putut ajunge la eroarea, și astăzi 
destul de răspîndită, că decorația edificiilor ar cunoaște o evoluţie în 
care formele se succed — alăturate ca mărgelele unui sirag —, apariția 
uneia implicînd dispariţia alteia mai vechi; că un anume tip de plastică а 
fațadelor aparține strict numai și numai unei anumite epoci și că meșterul 
de odinioară trebuia să se supună negresit obligaţiei de а folosi ultima 
formă apărută, de a fi, cu alte cuvinte, în pas cu ,,moda”''. 

Cazul Căluiului, examinat aici, ne arată însă altceva: pentru meș- 
terii din trecut, formele erau simple mijloace; ele nu se înlocuiesc succe- 
siv și mecanic unele pe altele; adoptarea unor forme noi nu implica ni- 
ciodată renunțarea, imediat și pentru totdeauna, la cele anterioare. Chiar 
dacă, uneori, mai rar folosite, formele vechi se păstrează, multă vreme 
încă, alăturea de cele nou apărute, toate formînd împreună repertoriul din 
ce în ce mai vast din care meșterul putea să aleagă — după știința și 
talentul său — în funcție de program, de resursele pe care le avea la înde- 
mina si de priceperea sau măiestria celor care realizau proiectul (deci in 
ultimă analiză de mijloacele materiale pe care ctitorul înțelegea să i le 
pună la dispoziție), dar mai ales în funcție de cerințele însăși creației sale 
artistice. De toate acestea, și nu de faza evoluției, în genere, a ornamenti- 
cii singure, depindea sărăcia sau bogăția decoraţiei și chiar caracterul ei. 
Folosirea cutărei forme din acest repertoriu nu era doar nici recomandată 
călduros de vreo autoritate oarecare, nici strict îngrădită de către aceas- 
ta??. „Zestrea de forme” era — dacă ne este îngăduit să folosim aici, trans- 
formată, o comparație bine cunoscută — o vastă claviatură pe care fiecare 


tele armene amintite, avem a face cu un motiv decorativ care, ce-i drept, înconjură monumentul, 
dar care servește drept bază a registrului de arcaturi (în unul din cazuri) sau panouri (în celă- 
lalt) ce decorează partea circulară a edificului, făcînd despărțirea între soclul propriu-zis ak 
construcției — în prismă pătrată cu colțurile superioare teşite, foarte săracă în decorație — si 
partea superioară cilindrică, bogat împodobită. 

81 Problema rostului şi originii elementelor de plastică a fațadelor ar trebui reluată în 
întregul ei. Ar trebui, de pildă, stabilit dacă briul a apărut, într-adevăr, la monumentele cu 
paramentul de piatră fatuita (ceea ce e indoielnic), pentru a trece numai apoi la cele în cără- 
midă şi nu invers. Doar după aceea s-ar putea lua în discuție problema momentului în care 
folosirca lui in plastica fațadelor a început să devină de largă ráspindire la monumentele mun- 
tencsti. 

8? Prin ce mijloc s-ar fi recomandat (sau impus) folosirea formelor recente? De ce meşterii, 
obișnuiți cu anumite forme, ar fi renunțat, cu toții deodată si fara.exceptie, la formele vechi: 
si îndelung verificate, pentru a adopta, în unanimitate, formele noi? De ce azi, cînd arhitectura 
se învaţă în școli, cînd avem asociaţii $i congrese ale arhitecților, cînd circulă reviste — natio- 
nale şi internaţionale — de arhitectură, cînd deci există condiții optime pentru a face cunoscute 
ultimele idei şi curente, totuşi forme învechite (uneori chiar inutil costisitoare $i nepractice) 
dăinuie, adesea decenii întregi, după apariția unor forme noi? 


https://biblioteca-digitala.ro 


25 BISERICA MĂNĂSTIRII CALUIU 349 


artist o folosea cît și cum putea, pentru a-și exprima cît mai desăvirșit 
propria creație, concepută pe o temă dată. — | 

Toate aceste considerente ne duc însă la o singură concluzie : pentru 
a înțelege într-adevăr un monument de arhitectură — și, în genere, orice 
operă de artă de odinioară — trebuie să părăsim metoda comodă de a-l 
analiza și a-l clasa apoi, îndată, după o schemă, tot atît de formală și 
totdeauna provizorie, a evoluției genului, ci trebuie ca, prin analiza atentă 
a formelor, să ajungem a reconstitui însuși procesul de creațieti. 

Desigur, lucrul este totdeauna greu și, uneori, aproape imposibil; 
dar fără aceasta nu vom putea părăsi niciodată definitiv vechiul chip de a 
vedea istoria de artă ca pe o istorie a evoluției formelor, explicabilă numai 
prin ea însăși, și nu vom putea niciodată să ne integrăm noii concepții știin- 
tifice, întemeiate pe adevărul că, arta fiind formă a conștiinței sociale, 
istoria ei nu poate fi înțeleasă ruptă de contextul bogat și variat al întregii 
vieți a societății. 


A PROPOS DE L'EGLISE DE L’ANCIEN MONASTERE DE CALUIU 
ET SA PLACE DANS L’EVOLUTION DE L’ARCHITECTURE RELI- 
GIEUSE DE VALACHIE 


RESUME 


Ce qui étonne le plus dans l'aspect de l'église de Căluiu c'est le rapport 
— surprenant pour qui est familiarisé avec les monuments religieux de Vala- 
chie — entre le tambour de sa coupole et le reste du monument. On s’était, 
pendant longtemps, expliqué ce rapport par une hypothétique reconstruc- 
tion de la coupole, mais, il y a déja un quart de siécle, on a reconnu que 


83 Acest chip de a privi evoluția arhitecturii poate părea, desigur, unora dintre istoricii 
de artă nu numai deosebit de incomod (căci el neagă posibilitatea datării — considerate a fi 
extrem de sigură — petemeiul unic al criteriilor de stil), ci chiar primejdios. Se vor găsi probabil 
istorici care să-și spună : dacă evoluția arhitecturii reflectă dezvoltarea însăşi a vieţii societăţii, 
atunci fiecărei transformări în viata socială trebuie să-i corespundă negresit o schimbare in 
formele folosite în arhitectură. Fără a intra aici în discuția mai adincá a acestei concepții me- 
caniciste, ne vom mărginisă observăm cá obiectia porneşte dintr-o concepție estetică pur formală. 
Dacă opera de artă — şi deci și cea de arhitectură, ca atare — este formă și conținut totdeo- 
dată ; dacă (precum s-a observat de mult) ,,alfabetul’’ de forme cu care lucrează arhitectul este 
extrem de redus, urmează că aceeași formă poate îmbrăca și trebuie să îmbrace — în diferite 
contexte — conținuturi destul de deosebite între ele. 

84 Desigur, reconstituirea acestui proces de creaţie este totdeauna dificilă, ba, uneori, 
aproape imposibilă. Totuşi, cazurile în care ea poate fi făcută sînt destul de numeroase pentru 
ca pe temeiul lor să putem descifra liniile largi ale evoluţiei chipului de a gîndi în arhitectură 
şi pentru ca apoi să putem integra —tinind seama de anume similitudini de program si de rezol- 
vare a acestuia, dar cu toată prudenta pe care această metodă a comparatiei o implică — în 
cadrul mare al evoluţiei, si cazurile aparent insolubile. 


https://biblioteca-digitala.ro 


350 EMIL LAZARESCU 26 


celle-ci est contemporaine du reste du monument et qu'elle constitue « l'élé- 
ment dominant de toute la composition architecturale » de l'édifice (p.317). 

En examinant avec attention l'édifice, on peut constater que toutes 
ses proportions, loin d’être issues de l'«inspiration » du maitre d'œuvre, 
résultent d'un calcul mathématique trés précis qui suppose une division 
sexagésimale de la hauteur du monument entre le tore du socle et la corniche 
de la coupole (hauteur égale à la longueur de l'édifice). C'est sur cette base 
qu'ont été établies toutes les proportions des diverses parties du monument, 
ainsi que la hauteur des différents registres de la décoration de ses facades. 
Ouant aux profils et sections de cette décoration, ils ont été soigneusement 
choisis en vue d'obtenir des contrastes intenses d'ombre et de lumiére 
(p.318—326). 

Adossé à la facade ouest du monument, se trouvait, jusqu'en 1856, 
un exonarthex (destiné à abriter les tombeaux des membres de la famille 
des fondateurs du monastére), et l'on savait qu'il y avait été ajouté à une 
époque ultérieure à la construction du monument. On a reconstitué son 
aspect d’après les traces que ses voûtes ont laissées sur la facade, ainsi qu'en 
utilisant les informations fournies par des anciennes descriptions et par 
d'autres sources : il était parfaitement semblable à celui que l'on avait ajouté, 
à la méme époque, à l'église du monastére de Stánesti (construit en 1536), 
les deux exonarthex étant bátis sur commande des membres de la méme 
famille de féodaux, par la méme équipe de macons, qu'une source presque 
contemporaine aux faits indique comme étant des Saxons de Transylvanie. 
Un examen attentif des sources (inscription dédicatoire de l'église, épi- 
taphes, documents divers) permet de reconstituer les étapes de la réalisation 
du monastére de Căluiu : entre 1517— 1521, construction de l'église (telle 
qu'on peut la voir aujourd'hui); entre 1522— 1587 environ, interruption 
des travaux avant que le monastére ait commencé à fonctionner, pendant 
que la famille des fondateurs fut contrainte de s'exiler en Transylvanie, par 
suite des persécutions qu'elle subit de le part des voivodes valaques ; entre 
20 avril — 8 juin 1588, construction de l'exonarthex (et non de l'église elle- 
méme, comme on l'a supposé jusqu'à présent), ainsi que des édifices monas- 
tiques. Pendant le XIX* siécle, le monastére commengant à tomber en ruine, 
l'exonarthex, gravement endommagé, dut étre démoli (p.326—336). 

La nouvelle date qu'on attribue ici à l'église du monastére de Cáluiu 
ne concorde pas avec le schéma de l'évolution de l'architecture religieuse en 
Valachie admis encore actuellement. Mais ce schéma, établi — il y a des 
dizaines d'années — d'aprés les données incomplétes et, parfois, méme 
erronées de l'époque, n'avait en vue que l'évolution des formes, sans tenir 
compte des circonstances historiques qui l'ont déterminée. Il est, d'ailleurs, 
chaque jour contredit par les nouvelles découvertes des archéologues et des 
architectes restaurateurs de monuments. C'est une impérieuse nécessité 
de remplacer ce schéma Lar une conception plus large et plus souple de l'évo- 
lution de l'architecture en Valachie (p.336—339). 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


Redactor: NEONILA PEATNITCHI 
Tehnoredactor ELENA BABI 


Bun de tipar 20.03.1970. Hirtie cretată. de 100 G/m?. Format 
16/70 х 100. Coli de tipar 22. С. 2. pentru biblioteci mari și mici 
7(498) «... 15» (082) 


Întreprinderea poligrafică Informaţia, Bucuresti, str. Brezoianu, nr. 23-25, 
Republica Socialistă România” } EN 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro 


https://biblioteca-digitala.ro