Edgar Wallace — 13

EDGAR WALLACE 


13 


1 


Pe dămnbul înverzit din fața zidului întunecat al codrului dez de 
brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice, 
De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălța peronul cu 
terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parteruluui, 
Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste 
câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu 
harnuri, care se înalță ca nişte degete de mănusă, din care, în 
hecare zi, nori de fum întunecă luruna soarelui, 

Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărărmudă 
despărute prin străzi asfaltate ai dubla lhme ferată, barăcile cele 
joase cu mule lor de muncitori care în locul aerului curat respiră 
nurnai furnul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” 
cunoscute ca una din cele rai mari fabrici de maşginui din lurne, 

Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lurnina 
soarelui, în rujlocul unei paţigti vesele bătută de vânturi calde. 

„Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă 
de pe unul din stălpu zidului parcului. O poartă, cu două aripi din 
her, cizelat, desparte casa de lurnea înconţurătoare. 

O maşină cu motorul zbârnăind se căzneşte din greu să urce în 
sus pe colină, Pratul întregului dram din oraş şi până aici se află pe 
caroserie, 

Automobilul se opreşte în fața porților parcului. Şoferul sare 
jos, deschide zelas portiera şi apoi se ostenegte să dea jos cufărul 
încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un 
căscat obosit, 

Ochu săi, întunecați şi pătrunzători, care sunt în contrast cu 
paloarea bolnăvicioază a figuru sale uzcățive zi hpată de miață, se 


EDGAR WALLACE 


13 
1 


Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului 
des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, 
se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, 
se înălța peronul cu terasă către cele două uşi batante de 
cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului 
etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc 
acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se 
înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, 
nori de fum întunecă lumina soarelui. 

Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de 
cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie 
ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în 
locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate 
acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una 
din cele mai mari fabrici de maşini din lume. 

Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în 
lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de 
vânturi calde. 

„Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de 
alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu 
două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea 
înconjurătoare. 

O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să 
urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi 
până aici se află pe caroserie. 

Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul 
sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea 


jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii 
coboară călătorul cu un căscat obosit. 

Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în 
contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi 
lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei 
pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se 
îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi 
Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în 
orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii 
ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. 

Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate 
vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. 

El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa 
cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: 

— Cât face? 

— Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse 
acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de 
piele. 

— Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi 
plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de 
prânz. 

Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu 
dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în 
maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe 
care venise. 

Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva 
paşi. 

Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe 
aleea prundită a parcului. 

În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului 
stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. 
Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o 
plecăciune. 

— Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând 
neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton 
cu costumul său cenuşiu de sport. Iata e acasă? 

— Domnul director a plecat cu doamna... 

— Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! 
M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! 


Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în 
obrazul servitorului întrebând cercetător: 

— Ana, cel puţin, e acasă? 

— D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — 
la trandafiri... 

— Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... 

— [i voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră 
domnule... 

Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. 
Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul 
drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, 
atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de 
culoare deschisă. 

Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din 
nou lângă trandafirii ei dragi. 

El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care 
tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel 
de un ţăruş. 

— Bună ziua, Ana! 

La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o 
spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi 
lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra 
lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă 
părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă. 

— Tu, Robert? — De unde vii tu aici? 

— De la Londra, Ana din care altă parte s-ar putea să 
viu? Vocea lui avea un sunet iritat. O foarte ciudată primire 
faci logodnicului tău! 

Zăbovind, ea îi dădu mâna stângă în inelarul căreia 
strălucea verigheta îngustă de aur. Cu dreapta strânse mai 
tare coşul de flori. 

— lartă-mă Robert, dar sosirea ta neaşteptată.... 

— Nu pare, în niciun caz, să-ţi fi făcut o prea mare 
bucurie, copila mea. Na, eu mă îndoiesc de asemenea dacă 
sosirea mea îi va ferici pe părinţi în mod deosebit. 

EI râse ironic. Ochii săi scăpărători erau aţintiţi asupra 
drăgălaşei figuri a fetei care sub privirea lui prinse a se 
roşi. 


În cele din urmă, ca şi când numai pentru a spune 
ceva, Ana exclamă după o pauză prelungită : 

— Părinţii nu sunt acasă, Robert... 

— Am aflat-o de la Frederic. Ei nu puteau să bănuiască 
vizita mea. Cred că se vor întoarce însă repede acasă? Am 
de vorbit lucruri importante cu tata, Anna, şi trebuie să plec 
iar la Londra chiar mâine. 

El observă că o răsuflare mai uşurată destinse 
trăsăturile fetei. Neglijent, îşi netezi mustaţa scurtă care 
umbrea buza superioară. 

— Vreau să pun la punct şi tot ceea ce ne priveşte pe 
noi, Ana, continuă el încet. M-am săturat de studii.. Vreau 
să intru acum în fabrica tatei şi atunci nimic nu va mai sta în 
calea căsătoriei noastre, nu-i aşa? 

El păşi foarte aproape de fată. Deodată îi cuprinse 
încheietura mâinii şi atrase spre sine pe firava făptură care 
tremura.. Cu un strigăt uşor, Ana se depărtă, dar, brutal, el 
se apropia din ce în ce mai mult de ea. Aproape că obrazul 
lui atingea pe acel al fetii. 

— Lasă-mă, Robert! Dacă ne vede cineva... 

Il împinse cu teamă înapoi. Glasul ei răsuna ca un 
strigăt de ajutor. 

Cu un hohot răguşit, el o lăsă în pace. Pe figura lui, 
apăru o grimasă răutăcioasă. 

— Aproape că-mi face impresia că ceea ce va fi între 
noi nu se va putea numi căsătorie din dragoste — în orice 
caz din partea ta, nu — Ana! 

O lumină răzvrătită ţâşni din ochii fetei, care lăsa să se 
înţeleagă ce ar fi vrut să-i spună. Adică: „Iu crezi că eu nu 
ştiu că tu vrei să te căsătoreşti cu mine numai din pricina 
banilor ca să poţi astfel sa devii independent faţă de tatăl 
tău?" 

Robert o urmă încet, ţinând mâinile băgate în 
buzunarele pantalonilor şi cu privirea gânditoare aţintind 
pământul. O cută adâncă apăru pe fruntea sa îngustă şi 
osoasă. Apoi deodată se abătu din drum. Merse agale cu 
paşi obosiţi dealungul drumului prunduit care conducea 
spre casă, urcă scara cea largă şi intră prin uşile de cristal 


deschise în salonul de recepţie care ocupa o mare parte din 
parterul vast. 

El nici nu privi măcar hall-ul aranjat cu foarte mult 
gust. Păşi peste covorul cel moale şi când ridică fără să vrea 
capul, ochii săi căzură asupra lui Frederic care sta nemişcat 
lângă scară. 

— Ei...? răsună vocea lui aspră, şi nerăbdătoare. 

— Cufărul este sus în cameră. 

— Bine. Şi tata? 

— N-a venit încă! 

— Bine, bine! Am să-l aştept în camera sa de lucru. Să-i 
spui te rog aceasta când va veni. 

Nehotărât, îşi urmă Robert drumul său mai departe. 
Se opri în faţa primei uşi pe dreapta, o deschise şi intră în 
bibliotecă. Rafturi încărcate cu cărţi capitonau pereţii. In 
faţa ferestrei, se afla o masivă masă de stejar acoperită cu 
broşuri şi ziare. 

Dar Robert nu se opri nici în această cameră. El intră 
în biroul tatălui său printr-o uşă mică de abia vizibilă 
printre rafturile cu cărţi. Pereţii căptuşiţi cu lemn închis la 
culoare reflectau lumina soarelui care intra prin cristalurile 
uşilor. Măsuţa de fumat era încărcată cu cutii de ţigări şi 
chibrituri. Pe birou, se găsea fotografia unei femei tinere, o 
poză din tinereţe a mamei lui Robert. 

Două fotolii de piele se găseau de o parte și de alta a 
uşii care dădea în grădină. 

Robert aruncă o privire fugitivă tuturor acestor 
lucruri. Rămase pe gânduri în mijlocul încăperii proptindu- 
şi bărbia în palmă. Şi deodată hotărârea sa fu luată. Se 
îndreptă încet spre birou. Ştia precis că va găsi acolo în 
stânga ceea ce-l îndemnase să vină acasă. Cunoştea prea 
bine obiceiurile tatălui său. 

Şi îi trebuiau banii — căci ştia ce-l pândea daca mâine 
la Londra... 

Apucă mânerul de metal al sertarului, îl trase afară, 
fără să întâmpine vreo împotrivire. Un surâs ironic — 
mereu aceeaşi neglijenţă a tatălui! Desigur, înăuntru nu era 
o sumă fabuloasă căci Edgar Paragon nu ţinea la birou 


decât suma necesară cheltuielilor zilnice poate nici măcar 
suma suficientă ca să-i ajute lui Robert... 

Apoi deodată sertarul fu larg deschis în faţa lui. Acolo 
în colţul cel mai din fund se află caseta de piele — şi 
neîncuiată ca totdeauna. 

Robert tocmai întinse mâna spre ea când zgomotul 
unor paşi greoi care răsună prin antreu îl făcură să tresară. 
Grabnic împinse sertarul înapoi, dar nu de tot. Rămase o 
crăpătură îngustă — dar în iritaţia care-l cuprinsese, nici nu 
observă aceasta. 

In vârful picioarelor, se îndreptă spre măsuţa de fumat 
luă o ţigară şi se aşeză oftând într-un fotoliu. O flacără aurie 
sclipi printre degetele sale chiar în clipa în care tatăl său 
intra în cameră. Edgar Paragon era un bărbat care nu arăta 
cei 50 de ani pe care îi avea, ani plini de muncă încordată 
care-l menţinuseră tare şi puternic. 

Greoi şi lat în umeri, el sta în pervazul uşii, cu trupul 


înalt îmbrăcat cu o jachetă de postav moale. Un obraz plin, 
cu trăsături dure, bărbie ascuţită, buze groase, nas coroiat; 
ochiul drept privi cercetător prin sticla unui ochelar în timp 
ce stângul era ascuns sub un bandaj negru. 

— Robert — tu aici? Ce înseamnă asta? 

Băiatul se ridică încet din fotoliu şi puse ţigara la o 
parte. Ochii săi evitară cu teamă privirea întrebătoare a 
tatălui. 

— Eu... voiam să-ţi spun că aş vrea să termin cu 
studiile, tată.... exclamă el nu lipsit de oarecare sfiiciune. 

Edgar Paragon izbucni în râs: 

Ştiu prea bine ce-ţi place ţie să numeşti studii 
tinere: a hoinări, a bea, a juca, a face datorii — asta au fost 
pentru tine studiile până acum. Nu ai văzut Universitatea 
pe dinăuntru decât în cazuri foarte excepţionale. Na, cu 
atât mai bine dacă vrei să termini acum cu asta! 

Brusca schimbare a fiului său îl cam surprinse. El se 
îndreptă încet spre birou şi se aşeză pe scaunul pe care 
Robert tocmai îl părăsise. 

— Te rog, şezi liniştit, dragul meu! Cred că e un prilej 
foarte fericit ca să examinăm cu lupa planurile tale de viitor. 
Hm, care va să zică, vrei să renunţi la studiile tale la 


Londra. Cred că nu trebuie să accentuez că sunt complet de 
acord. Tot n-ai fi dus-o la capăt. Dar de ce să vorbim acum 
pentru viitor? ! Nu-i urât să trândăveşti cu banii tatălui tău. 

Cam nesigur, Robert răspunse. 

— Aş fi vrut să intru în fabrică, să muncesc... 

— Să munceşti?... Dar, cel puţin, ştii tu ce înseamnă 
munca? 

Până acum, sub pretextul studiilor tale juridice, ai trăit 
de azi pe mâine la Londra, şi acum deodată ţi-a venit poftă 
să munceşti? Cuvântul „muncă rostit de gura ta are o 
rezonanţă cu totul curioasă! 

— Desigur, tată... (Lui Robert nu-i venea prea uşor să-şi 
dea cărţile pe faţă.). Eu vreau să muncesc ...şi apoi... tu ştii, 
doar că Ana şi cu mine. ar fi timpul să ne căsătorim. Noi o 
dorim... 

Edgar Paragon clipi. 

— Voi! Cred că această dorinţă pot s-o atribui mai mult 
ţie decât Anei. Şi deşi mi-am dat totdeauna osteneala ca ea 
să nu observe ce fel de om eşti în realitate, ai reuşit destul 
de bine tu prin purtarea ta. Şi ca să fiu sincer de tot, 
continuă bătrânul cu un oftat uşor, îmi pare rău, de sute de 
ori, că v-am îndemnat acum doi ani să vă logodiţi. Imi 
făcusem planuri frumoase cu tine dar ai izbutit să le 
dezamăgeşti în întregime. 

Timp de câteva clipe domni linişte. Apoi, Robert luă 
cuvântul şi în vocea lui se remarca o uşoară nuanţă ironică. 

— Pe atunci, tată, te gândeai că, printr-o căsătorie 
între mine şi Ana, partea de moştenire a pupilei tale ar 
rămâne în familia noastră. 

Edgar Paragon înclină capul. 

— Da, din păcate! M-am lăsat influenţat şi de această 
socoteală. Bătrânul meu prieten Windover a lăsat, după 
moartea sa, singurei sale fiice o avere de 80.000 lire şi eu 
am băgat aceşti bani în întreprinderile Paragon, unde sunt 
mai siguri ca la altă bancă. Dar, în actualele împrejurări, 
daca ar trebui să-i plătesc peşin... ar fi în orice caz o 
chestiune care mi-ar produce destulă pagubă. Din această 
cauză, am stăruit ca să vă logodiţi. Dar asta nu înseamnă 
însă că sunteţi căsătoriţi. Am ajuns la convingerea că cel 


mai bine ar fi s-o scutesc pe Ana de acest pas hotărâtor. Nu 
eşti deloc demn de această comoară de fată! 

Bătrânul vorbise pe un ton în care se remarca o iritaţie 
crescândă. Când termină îşi plimbă mâna pe obraz şi privi 
în sus. 

— Dar să lăsăm asta deocamdată. Avem altceva de 
vorbit. Vrei deci să intri în fabrică, începând chiar de azi? 

Robert făcu un gest nestăpânit. 

— Desigur că da. Vreau să spun că trebuie să mă mai 
întorc odată la Londra ca să-mi aranjez relaţiile... înţelegi... 

— Datorii? întrebă tatăl foarte liniştit. 

Tăcerea lui Robert fu ca o mărturisire. 

— Aşa? Atunci de asta ai venit? De asta joci comedia 
păcătosului pocăit ca să-ţi mai plătesc odată datoriile? Se 
pare că ai uitat ce ţi-am spus ultima oară! 

— Trebuie să înţelegi, tată, că dacă eu vreau să viu 
definitiv acasă, trebui mai întâi să-mi plătesc datoriile! 

— Ţi-am spus acum o lună că nu îţi voi mai da nici un 
shilling mai mult peste suma acordată pentru aşa numitele 
tale studii şi azi îţi repet același lucru ! 

— Dumnezeule, tată, numai de data asta încă — ultima 
oară... 

— Ai spus-o de prea multe ori ca să te mai pot crede! 
Iritat, Edgar Paragon, făcu câţiva paşi apăsaţi prin cameră 
şi în cele din urmă se opri la fereastră ciocănind cu 
degetele în geam. Apoi se întoarse şi întrebă: 

— Cât? 

Robert fixă un punct al peretelui şi spuse încet: 

— Şapte mii... 

Paragon făcu ocolul camerei. Ochiul său drept străluci 
revoltat: 

Tinere, eşti nebun deabinelea... 7000 lire datorii? 
Exact după o lună? 

Apoi, cu un efort supraomenesc îşi stăpâni mânia; cu 
vocea rece şi liniştită continuă; 

— Să ştii că nici prin gând nu-mi trece să te răscumpăr 
pentru acest preţ. Şapte mii de lire — dar asta e o nebunie! 
N-ai să capeţi niciun penny de la mine! 


Acum s-a ridicat şi Robert. Încet, zăbovind se îndreptă 
către tatăl său. Mâhnire prost jucată se întipări pe 
trăsăturile sale: 

— Tată, numai de data aceasta încă! Tu trebuie să-mi 
dai bani, altfel... 

— Trebuie ? Altfel?... 

— Este foarte important pentru mine, ca să plătesc... 

Incă o scurtă pauză. In cele din urmă, Edgar Paragon 
vorbi liniştit: 

— Iar o poliţă? 

— Exact, tată! 

— Mă mir că mai există creditori care să-ţi mai dea pe 
numele tău măcar un singur penny! 

— Poate.... mormăi Robert uitându-se cu sfială într-o 
parte. Tată trebuie să-ţi mărturisesc ceva... 

— Ei? 

— Nu era pe numele meu... 

— Băiete... 

Dar acum Robert Paragon nu se mai lasă întrerupt. 

— Am scris numele tău pe poliţă căci nu vedeam 
scăpare. Era o datorie de onoare şi de aceea... Tu trebuie să 
înţelegi. 

— Robert, ai îndrăznit asta? Un fals? Şi asta încă ! Şi tu 
te numeşti băiatul meu?... 

EI se întoarse ca şi cum ar fi fost în căutarea unei aspre 
pedepse. Apoi, se îndreptă obosit spre birou şi se aşeză în 
fotoliu. Acesta e fiul lui! Un falsificator! 

Ca şi cum ar fi căutat ajutor, ochii săi priviră de jur 
împrejur, şi rămaseră fixaţi pe birou şi un curent electric îl 
străbătu: 

— Robert! 

— Da, tată? 

— Ai umblat în sertarul biroului? (Bătrânul descoperise 
cutia pe jumătate deschisă şi o groaznică bănuială îi căzuse 
în suflet). Ai umblat aici, în sertar?... 

— Tată... eu... 

— Da sau nu? 

Robert nu răspunse. 

Paragon sări în sus. 


— Ai furat?... L-ai furat pe tatăl tău? 

— Nu lipseşte nici un shilling din banii tăi... 

— Dar ai vrut s-o faci? 

Privirea ocolită a fiului e mai elocventă decât orice 
cuvânt. 

— Robert, tu ai fi fost în stare să faci aşa ceva? Tu!... 
Ştii mai ales ce ai fi făcut prin aceasta?... 

Tocmai în acest moment se deschise uşa încăperii. O 
femeie apăru în prag. Şi acum, la bătrâneţe se mai vedea pe 
trăsăturile Alicei Paragon acea frumuseţe înfăţişată de 
fotografia din tinereţe de pe birou. 

Ingrijoraţi, ochii ei se îndreptară de la un bărbat, la 
altul. 

— Robert, Edgar, ce s-a întâmplat? 

Paragon nu se poate stăpâni: 

— E un hoţ, un falsificator... 

Strigătul de spaimă ieșit din gura Alicei opri şirul 
cuvintelor lui. Ea apucă braţul soţului cu ambele mâini. 

— Edgar, aceasta doar nu-i adevărat! Această nu poate 
doar... 

El se eliberă cu violenţă. Tremurând de mânie şi 
revoltă se uită ţintă la fiul său. 

—  Apără-te acum! Spune-i mamei tale că nu-i 
adevărat! 

Robert nu răspunse nimic ci ridică din umerii. 

Nervos, Edgar Paragon se rezemă de birou. Mâna sa 
scotoci în sertarul pe jumătate deschis, se crampona de un 
obiect pe care-l scoase la iveală... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Edgar! ţipă Alice 
îndreptându-se spre soţul ei cu mâinile întinse, căci văzuse 
revolverul. Edgar... 

El râse amarnic şi îşi puse arma la loc. 

— Nu, nu, Alice, nu trebuie să-ţi fie teamă. Nu aveam 
asemenea intenţie. Şi, în cele din urmă, nu voiam să-mi 
murdăresc mâinile. Un hoţ, un falsificator, un golan... ăsta e 
fiul nostru! 

Se păru că vrea să mai adauge ceva, dar apoi, ca şi 
cum iritaţia i-ar fi devenit insuportabilă, se întoarse brusc şi 


părăsi camera, cu paşi târâţi şi nesiguri. Uşa căzu greu în 
urma lui. 


2 


Ca în fiecare zi, Frederic bătu gongul la ora două 
punct, anunțând prin aceasta că dejunul era pregătit în 
sufragerie. 

Robert, care între timp se dusese în camera sa, veni 
ultimul. Tatăl său, mama sa şi Ana Windover stau în jurul 
mesei rotunde al cărei mijloc e împodobit de un buchet de 
trandafiri parfumaţi. Tăcut, Robert îşi luă şi el locul la masă 
şi se uită fix în farfurie. Numai o singură dată în timpul 
mesei, Edgar Paragon luă cuvântul ca să-i anunţe fiului său 
că în ziua aceea va primi câteva vizite — Dr. Kirstone, 
vechiul medic al casei, cu soţia sa, şi tovarăşul său Arnold 
Rolster cu soţia şi fiul, un tânăr cam de vârsta lui Robert. 

Când Edgar Paragon pomeni numele lui Gerard 
Rolster, o uşoară roşeaţă apăru pe trăsăturile Anei. Ea se 
aplecă mai mult deasupra farfuriei făcându-şi de lucru cu 
furculiţa şi cuțitul. 

Robert nu dădu atenţie mai departe. Gândurile sale 
zburară spre Ada, cea de-a doua soţie a lui Rolster Arnold, 
frumoasa, tânăra şi vesela femeie. Şi un surâs bizar apăru 
pe buzele sale în momentul când sorbi o înghiţitură din 
paharul său cu vin. Ada ... 

La ultima sa vizită în casa tatălui lui nu putuse decât 
să-i vorbească superficial. Nu i se oferise nici un prilej 
pentru a continua flirtul riscat pe care-l începuse atât de 
promiţător. 

Dar azi, poate... 

După terminarea mesei, Robert se îndreptă din nou 
spre camera sa, nefiindu-i deloc plăcut să rămână mai mult 
timp numai cu părinţii săi şi cu Ana. Tânăra fată plecase în 
grădină. 

Alice îşi luă lucrul în mână, iar Edgar se aşeză într-un 
fotoliu lângă ea. Oftatul uşor care-i scăpă printre buze făcu 


pe soţia lui să lase lucrul la o parte 

— Eşti  neliniştit, Edgar? întrebă ea, plină de 
îngrijorare. 

— Ştii doar, Alice — boala mea de ochi, nu-mi merge 
deloc mai bine. Doctorul Kirstone nu mai ştie ce sfat... 

— Şi profesorul Starabin? Tot n-a răspuns încă nimic? 

Edgar Paragon se îndreptă. 

— Asta-mi aduce aminte că trebuie să mă uit la poştă; 
adineauri, supărat pe Robert, am uitat cu totul de poştă. 
Vrei să fii atât de drăguță să suni servitorul ? 

Alice împlini dorinţa soţului ei. 

Câteva clipe mai târziu, Frederic intră în salon şt 
rămâne în apropierea uşii, într-o respectoasă înclinare. 

Adu-mi poşta din bibliotecă, porunci Paragon. 

Servitorul se supune. 

Grăbit, Edgar Paragon răsfoi nerăbdător primele 
scrisori. 

— Nimic? Nu — aici — o telegramă! 

Degetele sale  tremurară uşor când deschise 
telegrama. El urmări cu încordare puţinele rânduri şi apoi 
lăsă foaia să cadă. 

— De la prof. Starabin? întrebă Alice. 

Edgar clătină încet capul. 

— EI îmi telegrafiază că va veni astă-seară pentru ca să 
examineze cu atenţie ochiul bolnav. In orice caz, mai am 
puţină speranţă... 

Mâna sa se îndreptă alene spre banda neagră care-i 
astupa ochiul stâng. El suferea de pe urma acestui ochi de 
aproape un an. 

Doctorul Kirstone, medicul casei, încercase totul dar 
recunoscuse în cele din urmă, că ştiinţa lui nu putea să-i 
folosească la nimic. 

Atunci Edgar Paragon îşi aminti de prietenul său din 
tinereţe, profesorul Starabin, care avea renumele unui 
foarte bun medic oculist în Birminghan. Şi Kirstone îl 
sfătuise să i se adreseze. 

Era aproape ora cinci, când o trăsură trase înaintea 
portalului parcului vilei. 

Alice o văzu imediat. 


— Edgar, ne vin oaspeţii! Doctorul Kirstone cu Stela! 

Amândoi ieşiră în întâmpinarea celor ce veneau 
dinspre poartă şi îi salutară. 

Nu pe nedrept, doctorul Ralf Kirstone trecea în faţa 
ochilor femeilor drept un bărbat interesant. De statură 
înaltă şi zveltă pe care căuta s-o sublinieze printr-un costum 
de culoare închisă, el purta pe umerii săi laţi un adevărat 
cap de savant. Poate că ciocul său întunecat era prea 
îngrijit, poate că îşi evidenția prea mult fruntea înaltă 
pieptănându-şi părul cel negru peste cap. De cele două 
părţi ale nasului fin şi subţire, străluceau doi ochi întunecaţi 
sub sprâncenele stufoase. Buzele erau extraordinar de 
subţiri şi atunci când vorbea său când râdea ele lăsau să se 
vadă două şiruri de dinţi albi şi sănătoși. 

Cu politeţa înnăscută a oamenilor de lume, el se plecă 
adânc deasupra mâinii Alicei. 

Doamna Stela Kirstone contrasta puternic cu soţul. 

In trăsăturile sale frumoase şi regulate parcă se mai 
ascundea încă groaza acelei înspăimântătoare întâmplări 
care se terminase cu tragica moarte a primului ei soţ, 
bancherul Walter. 

Şi azi încă se mai vorbea uneori în oraş de acea 
noapte, aceea de mai bine de zece ani, când Roland 
Paragon, fratele mai mare al lui Edgar, îl împuşcare pe 
bancher. 

Edgar Paragon cunoştea pe aceşti doi oameni de mult 
timp ca şi relaţiile dintre ei. Nu era o căsnicie prea fericită. 
El manevră astfel încât cele două femei să poată vorbi în 
linişte în timp ce el şi cu d-rul Kirstone rămaseră în 
apropierea ferestrei deschise prin care pătrundea aerul 
după amiezii în curente proaspete. Oferi doctorului o ţigară 
şi acesta îi mulţumi. 

— Şi ce voiam să-ţi spun, d-le doctor? întrerupse brusc 
Paragon discuţia monotonă despre timp şi noutăţile din 
oraş. Ah! da!... Am primit veşti de la profesorul Starabin. Va 
veni aici şi-mi va examina ochiul bolnav. De rezultatul 
acestei consultaţii depinde dacă mă va opera sau nu. 

— Aşa?... clătină celălalt capul învăluit în norul de fum 
al ţigării. Deci profesorul Starabin s-a decis să vină? 


Trebuie să-ţi mărturisesc că în realitate mă miră aceasta, 
fiindcă nu e uşor să-l convingi să şi să vină? 

— Crezi că va izbuti...? întrebă industriaşul cu o voce în 
care neliniştea se putea lesne desprinde. 

— D-le Paragon, eu nu sunt un specialist în ramura 
oculistică. Nu am lăsat nimic neîncercat pentru a te 
vindeca. Nu am izbutit... Dar nu văd de ce un savant cu 
vasta experienţă a lui Starabin n-ar putea să obţină un 
rezultat mai bun? N-aş vrea să-ţi dau speranţe false, dar în 
aceste împrejurări, eu în locul d-tale aş căpăta mult curaj. 

— Numai de n-ar fi prea târziu pentru operaţia 
plănuită, exclamă Paragon emoţionat. 

Doctorul Kirstone îşi trase capul adânc între umeri: 

— D-le Paragon, eu te-am sfătuit încă de la început să 
te adresezi unui specialist! 

— Da, dacă aş fi avut numai timpul necesar! Dar 
tocmai în situaţia economică atât de încordată a anului 
trecut, nu puteam să las în părăsire întreprinderile... şi 
apoi... eu mai aveam şi alte griji... 

— Robert, nu-i aşa? întreabă doctorul. 

Tocmai în clipa aceea, o trăsură se opri în faţa 
portalului. Doctorul se uită plin de curiozitate. 

Edgar Paragon recunoscu imediat pe cei trei oameni 
care coborâseră. „Rolster-ii“” spuse el întorcându-se spre 
soţia sa. 

Alături de Edgar Paragon, Arnold Rolster era unul din 
cei mai mari industriaşi ai oraşului. El era mic şi bondoc, cu 
o faţă plină şi cărnoasă, care arăta expresia unei blândeţi 
aproape copilăreşti, veşnic bine dispus şi foarte vioi. 

Gerard, fiul său din prima căsătorie, nu semăna deloc 
cu tatăl: un tânăr înalt, de 25 ani, cu ochi blajini şi 
întrebători şi cu trăsături simpatice. 

Ada, cea de a doua soţie a lui Arnold Rolster, era foarte 
tânără, cam de aceeaşi vârstă cu fiul ei vitreg, în timp ce 
Arnold trecuse şi de 50 ani. 

Gurile rele preziseseră acestei căsnicii nepotrivite un 
sfârşit prost, dar până acum profeţiile lor nu se adeveriseră. 

Prezentările avură loc în salon. 


Şi Ana era acum în salon. Strângerea caldă şi 
prietenoasă a lui Gerard făcu ca trăsăturile ei să se 
coloreze cu o uşoară nuanţă roşie. 

Apoi Gerard o întrebă încet: 

— Ai vorbit cu tutorele tău, nu? 

Apariţia bruscă a lui Robert împiedică răspunsul. 
Gerard îi aruncă o privire plină de necaz. 

Aproape o oră, Robert stătuse la pândă. Acum auzise 
vocea melodioasă a Adei şi venise să o salute. Sărutul mâinii 
durase ceva cam prea mult. 

Chiar şi Arnold Rolster observă aceasta; o cută în colţul 
gurii dovedi supărarea lui. 

Frederic intră în salon şi puse ceşti de ceai şi 
farfurioare cu prăjituri pe mescioarele răspândite peste tot. 

Ana se folosi de un moment de neatenţie ca să se 
strecoare afară în parc. 

Robert băgă de seamă că, puţin după aceea, şi Gerard 
Rolster părăsi societatea furişându-se în parc. Un zâmbet 
ironic flutură pe buzele lui Robert. Poate că i-ar fi urmat dar 
o privire ciudată a Adei îl hotărî să rămână. 


3 


Lumina se vărsa în valuri bogate şi orbitoare până în 
cele mai depărtate colţuri ale salonului. Ferestrele erau 
încă larg deschise pentru ca aerul răcoros al serii să 
pătrundă în încăpere. 

In fotoliile comode aşezate în cerc, stau Alice, Stella 
Kirstone şi între ele Arnold Rolster. Kirstone stă rezemat de 
perete şi Edgar Paragon, mistuit de o nelinişte internă, se 
plimbă fără rost de colo până colo. 

O discuţie despre întâmplările lipsite de însemnătate 
ale vieţii zilnice se înfiripă între Rolster şi cele două femei. 
Din timp în timp, Kirstone se face observat prin câte o 
remarcă, şi aproape totdeauna numai pentru a întregi sau a 
critica o părere a soţiei sale. 


Stăpânul casei se opri brusc în clipa când Frederic păşi 
în salon cu o tavă mică, de argint în mână. 

— Ce este? întrebă el şi vocea-i răsună gros şi repezit 
în nerăbdarea aşteptării. 

— Doi domni doresc să vă vorbească! 

— Doi domni? murmură el şi din ton se distingea clar 
că dezamăgirea lui Edgar era de nerecunoscut. Dar cine 
sunt ei? 

Frederic se apropie şi îi întinse tava pe al cărei oval 
strălucitor se evidenția dreptunghiul alb al unei cărţi de 
vizită. Nerăbdător, Edgar lua cartonaşul, îl privi câteva 
clipe cu ochiul cel sănătos şi apoi cu un oftat de uşurare îl 
lăsă să cadă din nou pe tăviţă. 

— În sfârşit... murmură el şi acest singur cuvânt, aduse 
un zâmbet fericit pe chipul Alicei, care înţelesese. 

Şi Kirstone a priceput. Incet, el se îndepărtă ale 
perete. 

Paragon parcă scăpase de o anatemă. Mişcările sale 
devenită repezi şi vioaie. El puse amabil mâinile pe umerii 
doctorului. 

— Desigur că ai să vrei să stai la consult, nu-i aşa, 
Kirstone? 

Apoi, el se întoarse către Arnold Rolster care tocmai 
căuta zadarnic să încătuşeze atenţia ascultătorilor săi cu o 
anecdotă şi-i zise: 

— Prietene, te rog să ţii tovărăşie doamnelor, deoarece 
doctorul şi cu mine trebuie să vă părăsim pentru un mic 
sfert de oră. Nu-i aşa că ne scuzi? 

Vesela protestare a lui Rolster înlătură orice grijă, 
împreună cu doctorul, Paragon părăsi salonul. Pe terasă se 
aflau doi bărbaţi care aşteptau. Stăpânul casei se îndreptă 
grăbit întinzând mâna către unul din ei, un bărbat înalt, 
zvelt cam de aceeaşi vârstă eu Paragon. 

— Bună scara, profesore! Cât îţi sunt de recunoscător 
că ai făcut tot posibilul ca să vii!... 

Gregor Starabin era o figură populară. Destul de des 
întâlnit în ziarele ilustrate, se putea remarca această figură 
îngustă şi osoasă acoperită cu o piele palidă, lipsită de 


culoare, cu doi ochi inteligenţi pe jumătate ascunşi după 
ochelarii fără rame. 

Mâna sa dreaptă cuprinse mâna prietenului din 
tinereţe. 

Deşi îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în Anglia, 
accentul limbii sale păstra încă o nuanţa rusă, care era 
originea lui etnică. 

Numaidecât, Edgar Paragon făcu prezentările. Apoi 
privirea i se opri asupra tovarăşului rusului, un om mai în 
vârstă, foarte înalt, ale cărui trăsături aspre şi amărâte 
vorbeau despre o viaţă destul de grea. Şi el avea barbă şi 
purta ochelari, dar în contrast cu superioritatea vădită a lui 
Starabin, se părea că o sfială pronunţată îl ţinea mai retras. 

— Asistentul meu, doctorul  Moles... recomandă 
profesorul Starabin. 

În primul moment, Edgar Paragon nu putu să-şi 
înlăture impresia, că mai întâlnise undeva pe acest Moles, 
dar apoi îşi recunoscu greșeala. Desigur că ceea ce găsise 
în trăsăturile lui, nu era decât o vagă asemănare cu o 
cunoştinţă a sa. 

După terminarea prezentărilor, Paragon propuse de a 
merge în biroul său unde nu puteau fi deranjaţi de nimeni. 

El merse cu dr. Kirstone înainte, în timp ce Starabin şi 
Moles, care ducea un mic cufăr desigur plin cu instrumente, 
îi urmau încet. 

Dintr-un coridor trecură mai întâi prin bibliotecă pe 
unde se putea ajunge în biroul în care nu se mai intra decât 
direct din parc. 

În sfârşit ajunseră. Turburat, Paragon oferi tuturor 
scaune. 

Când Kirstone întinse mâna după o ţigară, Starabin îl 
opri cu un gest punându-i în vedere iminenta consultare. 
Apoi, el aşeză un scaun în cercul de lumină al lămpii de 
birou şi-i arătă cu mâna lui Paragon ca să ia loc. 

O linişte desăvârşită domni între cei patru bărbaţi.. 
Profesorul scoase din trusa, pe care Moles i-o pusese pe 
masă, instrumentele necesare şi le ordonă pe un postav 
verde. 


După examinare profesorul puse banda neagră cu grijă 
pe ochiul bolnav al pacientului. 

— E bine... 

Starabin se întoarse către masă şi împinse 
instrumentele pe care Moles, le luă şi le puse din nou în 
trusă. 

— Starea actuală mi-a întărit presupunerile asupra 
cauzei bolii. În muşchiul ochiului s-a format un abces care 
apasă pe nervul optic. De aici vin toate durerile şi toate 
vedeniile de care suferi. 

Paragon respiră greu şi iritat: 

— E cu putinţă — adică — există posibilitatea ca şi 
ochiul sănătos... El nu îndrăzni să sfârşească, dar fizionomia 
sa era mai elocventă decât toate cuvintele din lume. 

Starabin clătină capul încolo şi încoace. 

— Pentru un diagnostic exact, ar trebui examinat cu 
atenţie şi ochiul sănătos, dar pentru asta prefer să aştept 
momentul potrivit. În clipa de faţă, sunt încă prea obosit de 
drum... Nu trebuie să uiţi, Edgar, că la 60 de ani nu mai eşti 
tânăr! 

— Şi operaţia? 

— Voi putea s-o fac chiar aici în casă. Instrumentele 
necesare le-am adus cu mine pentru orice eventualitate. 

— Nici nu ştii cât îţi sunt de recunoscător! Odată cu 
vederea, îmi salvezi toată viaţa! 

Dânsul clătină capul apărându-se. 

— Nu ai pentru ce să-mi mulţumeşti, Edgar, încă nu! 
Nu ai încă decât speranţa... 

— Dar eu ştiu că mă vei salva! 

O ridicare din umeri fu tot ceea ce răspunse 
profesorul. Apoi se îndreptă spre uşă. Ceilalţi îl urmară 
încet, ultimul fiind doctorul Kirstone care fusese un martor 
atent al examinării. 

Arnold Rolster îşi dăduse toate silinţele ca timpul să nu 
pară prea lung celor două doamne ce-i fuseseră 
încredințate. Dacă totuşi nu găsise însă aprobare în 
conversaţie, aceasta se datora tot femeilor. Alice Paragon 
avea gândul numai la soţul ei şi Stella Kirstone era din fire o 
femeie tăcută. 


Dar nici Arnold Rolster nu mai avea acum gândurile 
aici. Poate că îl neliniştea faptul că Ada mai mai era încă în 
parc. Desigur, el ştia că era în tovărăşia lui Robert Paragon 
dar tocmai această siguranţă nu fu în măsură să-l 
liniştească. În orice caz, Gerald şi Ana Windover erau tot în 
parc şi poate că cei patru tineri se plimbau împreună. 

— Am avut, de curând, în întreprinderea mea un 
incident foarte nostim,, începe el o nouă anecdotă. Veni 
prim-procuristul meu şi mă înştiinţa că transportul de ulei 
pentru motoare pe care tocmai îl trimisesem spre Brazilia... 

El amuţi în mijlocul frazei, nu numai pentru că văzu că 
nu trezeşte decât un interes de politeţe la Alice şi Stella ci şi 
fiindcă voci şoptite venind de pe terasă îi atraseră atenţia. 
Se ridică brusc în picioare înclinându-se în faţa lor: 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnele mele, dar mi se pare 
că Ada e pe terasă. Vreau s-o aduc înăuntru, căci se face 
cam răcoare în parc. 

Şi fără să mai aştepte o încuviinţare el ieşi pe ușă 
afară. Inainte de a ajunge pe terasă el auzii un uşor țipăt... 


4 


Seara era minunată. Stelele străluceau pe cerul 
albastru catifelat iar pe deasupra coroanelor pomilor plutea 
discul galben al lunii. 

Ada Rolster şi Robert Paragon veniseră dealungul aleii 
şi acum se opriseră o clipă pe pajiştea liberă din faţa 
terasei. 

— Să mergem în casă, acum, când afară este atât de 
frumos? zise Robert şi o rugăminte stăruitoare se citea în 
glasul lui. Nu mai rămânem încă o clipă, numai o singură 
clipă? 

Probabil că într-adevăr farmecul nopţii de vară o făcu 
pe Ada ca după un scurt răgaz de gândire să consimtă. 

— Rămân dar să mergem pe terasă, îi spuse Ada şi 
Robert trebui să se supună. 


Ei urcară alene treptele de piatră ale scării, apoi Ada 
se opri proptindu-se de parapet pentru ca să-şi scuture 
scrumul ţigării. 

— Trebuie să-ţi limpezesc iar capul, Robert! luă ea, în 
fine surâzând, cuvântul. Eu o cunosc pe d-ra 'Windover 
numai superficial, dar a făcut asupra mea o impresie 
extraordinară, şi, sunt sigură că bărbatul care o va lua de 
soţie se poate socoti norocos! 

Cuvintele acestea îl lăsară pe Robert mai uimit, decât 
vru să-şi mărturisească, el însuşi. 

— Ana Windover este într-adevăr un model al virtuţilor 
feminine. Mă voi căsători cu ea. 

— Şi de ce? căzu gânditoare întrebarea de pe buzele 
Adei. 

— Pentru ca tata doreşte aceasta. Şi afară de astă nu 
sunt prea supărat să primesc odată cu o fată frumoasă, o 
avere care îmi va îngădui, independent de tatăl meu, să fiu 
eu singur stăpânul meu! 

Timp de o secundă, domni tăcerea. Apoi deodată 
Robert simţi prin întuneric ochii Adei aţintiţi cercetători 
asupra lui. 

— Spune-mi Robert eşti într-adevăr atât de rău pe cât 
arăţi, sau totul nu e decât o comedie proastă cu care crezi 
că vei impune? 

— Comedie? zise el ridicând umerii. Singura comedie a 
vieţii mele va fi căsătoria mea. Ana este fata cuminte şi 
onorabilă care va avea menirea de a mă aduce pe mine, 
păcătosul înrăit, pe calea binelui, pe mine, a cărui viaţă n-a 
fost decât o singură dorinţă pentru nemaiauzit, pentru 
marea şi atrăgătoarea „Aventură”. Şi poate că această 
dorinţă m-a făcut ca acum să fiu... 

Fără voia lui în glasul său pătrunsese un ton mai încet 
şi amarnic. Ostenit se propti de un stâlp al balustradei. 

— Cred, d-nă Ada, că dintre toţi oamenii, dumneata 
poate mai ai un pic de înţelegere pentru mine — şi de aceea 
chiar îţi şi vorbesc în felul acesta. Dorinţa sau mai bine spus 
dorul după aventuri, după neobişnuit, se găseşte în orice 
om. Şi dorul acesta a fost acela care m-a dus pe drumul 
meu. Eu căutam — eu voiam să găsesc — aventura. Şi 


mereu alunecam din ce în ce mai departe de drumul pe 
care părinţii mei ar fi dorit să-l urmez. Aventura mă atrăgea 
şi totuşi mereu nu era decât o înlocuire deşartă ceea ce 
găseam când credeam că trăisem ceva mare, de nepătruns. 

Gânditor, el fixă restul ţigării pe care o aruncă la 
pământ şi o strivi cu piciorul. 

— Am avut planuri mari, voiam să ajung la stele - dar 
pe prima treaptă m-am poticnit. Şi, acum, nu mai există 
pentru mine nici o posibilitate de a da înapoi. Sunt clipe în 
care văd toate acestea ca astă seară - dar atunci... nu pot 
doar să spun tuturor ceea ce mă apasă! 

Acri ascultase tăcuta. Adevărata expresie a acestei 
figuri care până acum se ascunsese sub masca unei 
nepăsări cinice, o zdruncină până în fundul sufletului. Dintr- 
odată uită totul, ceea ce Robert îi şoptise înainte, 
declaraţiile lui de dragoste, cuvintele aruncate despre Ana 
Windover. 'loate acestea dispărură deodată. Ea îi întinse 
mâna compătimitoare. 

— De ce nu ţi-ai deschis sufletul şi altora atât de sincer 
cum ai făcut acum? Părinţii tăi sunt destul de îngrijoraţi de 
viaţa desfrânată pe care o duci. De ce să nu ştergi totul cu o 
vorbă bună şi să începi o viaţă nouă? Eşti doar atât de tânăr 
- toate drumurile îţi sunt deschise şi drumul spre sufletul 
părinţilor tăi, Robert! 

Clătinatul capului său, mut şi încăpățânat, o făcu să 
devină mai stăruitoare. 

— Părinţii tăi n-au meritat prin nimic să le joci această 
urâtă comedie! Nimeni nu te înţelege mai bine decât mama 
ta şi dacă tata a fost uneori aspru, oare nu l-ai forţat chiar 
tu? Fii înţelegător şi termină cu nenorocitul tău trecut, ale 
cărui urmări te fac să suferi atât de mult ca şi pe cei din jur. 

Pumnii lui Robert se cramponară ca tetanizaţi de 
balustrada de piatră. Capul său se aplecă adânc pe piept. Şi 
deodată îi scăpă mai întâi un geamăt, apoi un suspin apăsat. 
Incet, el îşi desprinse mâinile de pe piatră, căută mâinile 
Adei şi le cuprinse ca în căutarea unui sprijin. Nimeni încă 
nu-i vorbise aşa. 

Puțin speriată ea voi să se elibereze din strânsoarea 
mâinilor lui. Vocea ei avea un sunet înfricoşat... 


— Robert, te rog... murmură ea... 

Apoi deodată, raza de lumină care venea prin fereastra 
deschisă a uşii de pe terasă, se întunecă. Umbra unui 
bărbat solid şi lat în umeri se profila în rama uşii. Arnold 
Rolster păşi rar şi liniştit către cei doi oameni. Numai că pe 
buzele sale veşnic zâmbitoare acum flutura o expresie pe 
care Ada n-o văzuse încă niciodată. 

— Se face răcoare, draga mea, spuse el cu vocea 
stinsă. Te rog fă-mi plăcerea şi intră în casă! 

Şi apoi, când Robert se pregătea să părăsească terasa, 
continuă: 

— Cu d-ta, d-le Paragon, aş vrea să mai vorbesc o clipă! 

EI se uită după Ada, până când aceasta dispăru în casă, 
apoi, punându-și mâinile în buzunare se îndreptă hotărât 
spre Robert, care-l aştepta liniştit. El măsură pe tânărul 
Paragon cu o privire duşmănoasă. 

— D-le Paragon, printr-o întâmplare a trebuit să 
surprind tocmai această scenă. Dar eu te observ încă de 
câtva timp — şi purtarea pe care o ai faţă de soţia mea, nu- 
mi place! 

— D-le Rolster... eu, vru Robert să se apere, dar 
energica mişcare a mâinii bătrânului îi tăie cuvântul. 

— Nu trebuie să-mi spui nimic, d-le Paragon. Eu am 
ochi în cap şi am văzut mai mult decât mi-ar fi plăcut să văd. 

Dacă nu mi-ar fi milă de tatăl tău care este atât de 
bolnav, cu totul altfel aş fi aranjat această chestiune. 

— D-le Rolster, vă rog... 

— Lasă-mă să termin, tinere! Nu vreau să ştiu ce vină 
poartă Ada în toată întâmplarea asta. Ea este soţia mea, şi 
pentru mine reputaţia ei trebuie să fie neatinsă, aşa cum a 
şi fost. Dar faţă de d-ta eu mă cred îndreptăţit să-ţi spun 
câteva cuvinte deschise.. 

Până în prezent el vorbise cu o linişte nenaturală. 

Dar acum iritația crescândă care-l stăpânea făcu ca 
vocea-i să devină mai tare. 

— Dacă te mai văd odată — o singura dată — cu soţia 
mea, atunci, eu... eu te împuşc ca pe un câine turbat!... Ca 
pe un câine turbat! 


Brusc se întoarse şi părăsi terasa. Robert prea zăpăcit 
de cele petrecute, nici nu mai încerca să-l reţină. 

Incet, el îl urmă pe Rolster şi intră imediat după el, în 
salonul în care întoarcerea lui Edgar Paragon în tovărăşia 
profesorului, a asistentului său şi a lui Kirstone înlăturase 
dintr-odată atmosfera apăsătoare. 

Paragon era din nou bătrânul de alta dată. El sta vesel 
lângă Starabin în cercul prietenilor săi în timp ce Moles, 
modest, sta ceva mai retras. 

— Profesorul a descoperit cauza suferinţei mele şi prin 
aceasta e posibilă o vindecare, exclamă el deodată. 

Toate mâinile se îndreptară spre el urându-i fericire. Şi 
Rolster se apropie de prietenul său şi-i strânse mâna. 

— Mulţumesc... mulţumesc. Edgar Paragon strângea 
fiecare mână, la urmă pe cea a soţiei sale pe care o reţinu 
mai mult. 

In ochii Alicei sclipeau lacrimi. Era prea emoţionată ca 
să poată găsi cuvinte. 

— Vom mânca peste o oră. Alice ai grijă de un vin bun. 

Nu mai fu necesar ca d-na Paragon să apese pe 
butonul soneriei pentru a-l chema pe bătrânul servitor. 
Edgar Paragon nici nu terminase bine de vorbit, când uşa 
care dădea din coridor în salon se deschise şi Frederic intră 
în cameră. 

El se îndreptă spre stăpânul său şi îi întinse pe tava de 
argint o carte de vizită îngustă, pe căre Paragon o luă cu 
oarecare nemulţumire. Apoi aruncă o privire lungă şi 
gânditoare asupra cartonului care purta tipărit în litere 
simple numele vizitatorului. Silas Marner, inspector şef, 
Scotland Yard. Londra. 

O bruscă nelinişte îl cuprinse. Nehotărât, el învârtea 
cartea de vizită între degetele sale apoi o băgă în buzunar 
şi se întoarse către oaspeţii săi : 

— Trebuie să vă rog încă odată să mă scuzaţi o clipă. O 
vizită pe care nu o puteam bănui - poate de importanţă... 

— Dar, te rog, dragă prietene! răspunse Arnold Rolster 
în numele tuturor. Nu este o noutate pentru noi, că un om 
de afaceri nu este decât rareori stăpânul timpului său. 
Mergi liniştit. Lucrul principal e să-ţi laşi ţigările aici. 


Gluma sa fu primită cu un râs general şi în acest timp 
Edgar părăsi salonul. 

Afară îl aştepta inspectorul-şef, care înclinându-se 
spuse: 

— Dl. Paragon, nu-i aşa? 

— Chiar eu sunt Edgar Paragon, d-le inspector ! Vreţi 
să-mi spuneţi vă rog repede ce va aduce la mine, fiindcă... 

— Ştiu, aveţi musafiri. Servitorul mi-a spus-o. Şi-mi 
pare într-adevăr rău că trebuie să vă deranjez. Cu atât mai 
mult trebuie să fiţi convins că ceea ce aduce e un motiv 
foarte serios. Este vorba de fratele d-voastră !... 

În mod inconştient Edgar se dădu puţin înapoi. O 
uimire fără cumpăt se întipări pe trăsăturile sale. 

— Asta nu înţeleg!... Despre Roland, fratele meu, cel 
mort? 

— Hm — sunt circumstanţe care lasă să pară că în 
urma cuvântului „„mort” ar trebui pus un mare semn de 
întrebare. 

Marner citi înmărmurirea de pe obrazul celuilalt... De 
abia după câteva clipe de tăcere, el continuă. 

Aşadar, ca să nu lungim prea mult introducerea, d-le 
Paragon, poliţia a luat cunoştinţă de faptul că, acum 
aproape jumătate de an se găsea, într-un spital rusesc un 
bărbat care în baza unor acte, împotriva cărora nu există 
vreo obiecţiune, putea dovedi că era Roland Paragon. Acest 
om a fost lăsat liber după câteva săptămâni fiind vindecat 
de o pneumonie pe care o avusese. S-a emis prea târziu 
mandat de arestare împotriva lui. Între timp el dispăru fără 
urmă. Singura dovadă care de altfel e foarte vagă, este că 
la controlul paşapoartelor s-ar fi văzut hârtiile unui 
oarecare Roland Paragon care părăsea Rusia cu direcţia 
Anglia. Dar e ceva foarte relativ întrucât s-ar putea prea 
bine ca funcţionarul de acolo să se fi înşelat! 

Silas Marner vorbise cu acea linişte nepersonală care 
aproape nu-l părăsea niciodată. Stăpânirea de sine în orice 
împrejurare era, după părerea sa, calitatea esenţială a unui 
criminalist îndemânatic. Dar tot timpul, fixase şi observase 
trăsăturile lui Edgar Paragon prin pleoapele sale pe 
jumătate închise. 


Era greu să citeşti pe figura lui Paragon o impresie 
oarecare. Şi el avea putere de stăpânire. Numai o uşoară 
cută pe frunte vorbea poate inconştient despre uimirea sa. 

Şi de abia după o pauză îndelungată găsi o replică: 

— Dar nu e oare posibil ca un excroc să se dea drept 
fratele meu? De acum zece ani, de la groaznica întâmplare, 
Roland trece drept mort!... 

— Foarte adevărat, asta am aflat şi eu din actele de la 
poliţie. Şi întrebarea d-voastră, din acest punct de vedere 
nu este nejustificată. Deci, pentru a găsi un răspuns la 
aceasta, este necesar să-mi relataţi pe scurt întâmplarea 
aceea. Eu însumi nu cunosc acest fapt decât din ceea ce 
reiese din acte, şi cu siguranţă că d-voastră veţi putea să-mi 
daţi câte o lămurire şi câte o întregire, ici şi colo. 

— Vă rog foarte mult... eu... eu n-am nimic... contra. 

Neliniştit, Paragon îşi muşcă buza de jos. Apoi, ridicând 
din umeri, se aşeză în fotoliul său. Silas Marner clătină 
capul gânditor. 

— Bine, atunci să începem: Acum zece ani a avut loc 
drama pe care o mai facem să revină acum încă o dată. 
Acum zece ani... Atunci trăia în vila din faţa porţilor oraşului 
bancherul Richard Walter cu soţia sa Stella. Prin relaţiile 
sale extraordinare şi folositoare cu industria locală ajunsese 
la o avere considerabilă. El era o personalitate bine văzută 
şi cu consideraţie. Dacă era ceva în viaţa lui care nu-l 
umplea de mulţumire, aceasta era căsnicia lui. Este dovedit 
prin numeroase probe că avea o căsnicie nefericită... 

Edgar Paragon ridică mâna protestând. 

— Aş vrea să accentuez, d-le inspector, că vina în 
această neînțelegere era numai de partea lui Walter. Era un 
om brutal, care nu era prea credincios şi făcea într-adevăr 
totul ca să-şi îndepărteze soţia. Eu v-am spus aceasta nu 
numai pentru că Stella şi cu soţul ei de-al doilea, doctorul 
Kirstone, aparţin cercului meu de prieteni... 

Silas Marner dădu din cap iute. 

— Deci Richard Walter însuşi - căci aşa reiese şi din 
acte — era vinovat de dezordinea căsniciei sale şi totuşi nu 
pierduse orice sentiment pentru soţia lui, căci sunt dovezi, 
că o urmărea cu o gelozie nemaipomenită ! 


— Această gelozie, aş prefera să o socotiți mai curând 
ca o trăsătură de caracter a lui Walter decât ca un 
simţământ mai adânc, căci tot ceea ce avea vroia să fie 
numai al lui. 

— Acest fapt este de mare însemnătate d-le Paragon. 
Este clar, că soţia bancherului, în deznădejdea ei, căuta 
sprijinul unui prieten - şi acest prieten a fost fratele dvs. 
Roland. Poate că ceea ce unea pe cele două fiinţe era ceva 
mai mult decât o prietenie. N-am nici un drept să judec 
aceasta. In orice caz, fratele dvs. se interesa pe orice cale 
de nefericita femeie şi stătea lângă ea cu sfatul şi cu fapta 
până când, în sfârşit ea se hotări să ceară divorţul. Roland 
avu o convorbire cu bancherul Walter. Această convorbire 
dădu loc după spusele personalului de serviciu, la replici 
aspre. Walter spuse în cursul acestei discuţii, sus şi tare, că 
nu va accepta niciodată o despărţire deşi îşi recunoştea o 
vină oarecare, dar se va strădui să aducă dovezile că soţia 
lui avea legături cu Roland Paragon. Bancherul merse chiar 
atât de departe încât l-a ameninţat pe fratele d-voastră şi îi 
arătă uşa. 

Roland Paragon părăsi vila bancherului; mai avu apoi o 
întrevedere cu Stela într-o cafenea şi, în noaptea imediat 
următoare, bancherul fu omorât printr-un foc de revolver în 
grădina casei sale. Asasinul nu lăsase nici o urmă. 
Grădinarul găsi cadavrul abia a doua zi şi înştiinţă poliţia. 
Având în vedere totalitatea împrejurărilor era, de la sine 
înţeles, că bănuiala trebuia să cadă asupra fratelui d- 
voastră. Cearta violentă pe care o avusese cu bancherul în 
ajun, întărea aceste presupuneri. Roland Paragon fu supus 
de poliţie unui interogatoriu în cursul căruia se încurcă în 
declaraţii. După afirmaţia lui, în noaptea crimei, el ar fi stat 
în tovărăşia d-voastră... 

Edgar clătină capul repede. 

Foarte adevărat, aşa a pretins el. Eu eram pe atunci al 
doilea director al întreprinderilor Paragon, pentru că 
fratele meu era mai mare şi moştenise toată succesiunea. 
Cu soţia şi cu fiul meu, care atunci era într-un institut 
străin, locuiam într-o vilă din oraş. 


— D-voastră aţi contestat această declaraţie, d-le 
Paragon? 

— Din păcate, a trebuit s-o fac, d-le inspector dacă 
voiam să dau întâietate adevărului. Eu nu l-am văzut pe 
Roland nici în ziua şi nici în noaptea aceea. Nu puteam să 
întăresc falsul său alibi prin jurământul meu... 

— Nimeni nu v-a acuzat vreodată că aţi renunţat să vă 
salvaţi fratele printr-o mărturie falsa, îl asigură Marner 
liniştit. Dar să urmăm mai departe cursul întâmplărilor. În 
baza mărturiilor d-voastră, Roland Paragon fu arestat. 
Întâmplarea că nu putea să justifice timpul acela critic făcu 
ca bănuielile împotriva sa să se transforme în capete de 
acuzaţie. El fu dus deci la închisoarea preventivă — dar nu 
pentru mult timp. Pe câi nelămurite, izbuti după 14 zile, să 
părăsească arestul. În seara următoare evadării sale fu 
zărit în apropierea vilei lui Walter. Apoi fu văzut de un 
paznic pe drumul care vine încoace şi de atunci s-a pierdut 
orice urmă a lui. În dimineaţa următoare câţiva muncitori 
găsiră la malul bălții Moorloch, care trebuie să fie pe aici pe 
aproape, haina sa pătată de sânge şi pălăria, care avea 
gaura unui glonte de revolver. In baza acestei descoperiri, 
poliţia a ajuns la concluzia că fugarul se sinucisese. 
Imediata cercetare a lacului Moorloch, cu năvoade şi prăjini 
n-a dus la nici un rezultat, şi tocmai aceasta este curios. S- 
ar fi putut găsi cel puţin cadavrul său... 

—  Scuzaţi, d-le inspector, nu cunoaşteţi lacul 
Moorloch... La mal este plin cu mâl şi numeroase plante 
acvatice. Afară de aceasta are o scurgere subterană. Mulţi 
s-au înecat aici şi Moorloch-ul nu a dat niciodată la iveală 
victimele sale! 

Silas Marner ascultă atent obiecţiunea. Apoi înclină 
uşor capul. 

— Aceeaşi explicaţie am găsit-o şi în acte, d-le Paragon. 
Şi acolo s-a emis părerea cât trupul fratelui d-voastră ar 
putea fi ţinut la fundul apei de plantele acvatice. Şi faptul că 
nu s-a mai găsit nici o urmă de a lui, în ciuda tuturor 


cercetărilor noastre, pare că a întărit această presupunere 
| 


Apoi dintr-odată îşi îndreptă privirea ochilor săi care 
deveniseră mari şi pătrunzători asupra lui Paragon : 

— Ştiţi ceva asupra lucrurilor rămase de la fratele d- 
voastră? 

Dar Edgar Paragon ţinu piept acestei cercetări prin 
surprindere. Nimic nu se schimbă în expresia figurii sale, 
când răspunse: 

— Singurul lucru pe care-l ştiu este că după trecerea 
unui an de la moartea fratelui meu, am intrat în posesia 
întreprinderilor Paragon pe care le conduc şi acum!... 

— Hm! şi între timp n-aţi primit nici o ştire de la fratele 
d-voastră sau vreo informaţie despre el? Nu ştiţi nimic 
despre o eventuală fugă în străinătate sau despre locul 
unde se află? 

— Nu mai am nimic de adăugat spuselor mele, declară 
Edgar liniştit şi se păru că Marner era satisfăcut de 
declaraţiile lui. 

— Bine, d-le Paragon, să lăsăm acum această temă. Să 
ne întoarcem la punctul de plecare al convorbirii noastre. 
Cum vă explicaţi că poliţia a putut obţine această ştire 
despre apariţia lui Roland Paragon într-un spital rusesc? 

Acum, pentru prima dată, Edgar lăsă să se mărească 
neliniştea sa internă. Nervos îşi împinse ochelarii pe frunte. 

— Poate o asemănare a numelui? riscă el în cele din 
urmă. 

Dar Marner scutură hotărât capul: 

— Asta este exclus! Numele Roland Paragon este parca 
puţin obişnuit pentru că această presupunere să poată 
părea verosimilă! 

— Atunci... atunci poate că un falsificator se foloseşte 
de actele fratelui meu pentru a călători în străinătate?... 

— Nici un înşelător nu ar fi atât de nebun ca să-şi 
însuşească hârtiile unui om care este urmărit de poliţie 
pentru crimă! 

— Poate că omul nu ştie nimic despre aceasta?... 

— Să fim cinstiţi, d-le Paragon, un înşelător care vrea 
să ia numele altcuiva, se interesează în majoritatea 
cazurilor de viaţa persoanei ale cărei hârtii le foloseşte. Nu, 


nu există decât o singură explicaţie a acestei întâmplări: 
Fratele d-voastră Roland este în viaţă! 

Fără voia sa, celălalt sări în picioare şi se plimbă prin 
cameră cu paşi mari. 

— Asta ar i... 

— Ce ar fi asta? 

— Nimic, nimic! Eu, numai, cred că înţelegeţi, această 
neaşteptată veste... se bâlbâi el şi apoi tăcu ridicând umerii. 
Silas Marner se ridică acum şi se îndreptă spre Edgar care 
se oprise în dreptul biroului. 

— Aş vrea să ajung la sfârşitul misiunii mele, d-le 
Paragon... Am însărcinarea să vă întreb dacă aveţi ceva ştiri 
de la fratele d-voastră. Adineaori mi-aţi dat un răspuns. 
Rămâneţi la el? 

— Desigur, d-le inspector... 

— Poate că în zilele ce vor veni vom mai sta de vorbă 
despre aceste fapte. Şi, înainte de a uita, dacă între timp 
aflaţi ceva despre Roland Paragon, mă veţi înştiinţa? 

— Locuiţi în oraş? 

— Atâta timp cât mă va ţine aici cazul Paragon. Şi 
acum, scuzaţi deranjul... zise Marner întinzându-i mâna. 

Dar Edgar nu i-o luă încă. 

— O rugăminte, d-le inspector.. Aţi vrea să-mi faceţi 
plăcerea ca astă-seară să fiţi invitatul meu în cercul bunilor 
mei prieteni? Cu această ocazie o veţi cunoaşte şi pe fosta 
soţie a bancherului care acum e soţia medicului meu de 
casă, Kirstone? 

— Din partea mea ... înclină capul Marner hotărându-se 
după o clipă de gândire... 


După plecarea tatălui său, Robert Paragon nu putu 
rămâne mult timp în societatea oaspeţilor care vorbeau 
într-una. 

Pentru prima dată în viaţa lui, îşi destăinuise 
frământarea lui interioară altui om, şi atrase, din cauza unei 
nefericite neînţelegeri, bănuiala lui Arnold Rolster... 

Pe nesimţite, Robert ajunse pe terasă fără ca gândurile 
sale negre, sa-l părăsească. 


Fiecare cuvânt bun spus de Ada îi rămăsese întipărit în 
minte cu litere de foc. Ea avea dreptate, atât de multă 
dreptate! Pentru el, nu era încă prea târziu, ca să înceapă o 
viaţă nouă, şi, poate nu singur, ci alături de Ana. 

Ana era tânără şi frumoasă... 

Poate că Ana era aceea, care în noua lui viaţă, îi va fi 
sprijin şi ajutor. 

Paşi apăsaţi şi grăbiţi pe treptele terasei îl smulseră 
din cugetările sale. In lumina ferestrei apăru Gerard 
Rolster. Abia în clipa aceasta, el descoperi pe tânărul 
singuratic proptit de balustrada de piatră. 

El se opri nehotărât, apoi se îndreptă brusc spre 
Robert: 

— D-le Paragon, aş vrea să vă spun ceva, începu el cu 
o voce pe care zadarnic voia să o facă să pară sigură. 

— Poftim! 

— D-le Paragon, o întâmplare nenorocită a vrut, ca 
adineaori când te plimbai cu mama mea vitregă, d-na 
Windover şi cu mine să fim martorii discuţiei avute... 

— Aşa?... 

— Şi d-ta vei pricepe că d-ra Windover... 

— Nu văd niciun motiv ca să vorbesc cu d-ta despre 
Ana! 

— Bine dar nu poate să-mi fie indiferent dacă te porţi 
cu soţia tatălui meu, aşa cum... 

— Asta o priveşte numai pe d-na Ada! 

— Asta s-o crezi d-ta, d-le Paragon, dar mă priveşte şi 
pe mine. Cât despre d-ra Windover, ea merită cu totul 
altceva decât observaţiile defavorabile pe care le-ai făcut 
asupra ei... 

O iritare sălbatică luă naştere în Robert. El înţelese din 
cuvintele celuilalt mai mult decât ar fi vrut poate Rolster să 
spună. 

— Refuz să vorbesc cu d-ta despre lucruri asupra 
cărora ar trebui să-ţi dovedeşti îndreptăţirea interesului... 

— Eu vorbesc cu dreptul unui bărbat care nutreşte 
pentru d-ra Ana Windover, sentimentele cele mai cinstite şi 
mai sincere! 

— A, aşa! Şi, fiindcă ea este logodnica mea?... 


— Nu mai ai niciun drept s-o consideri logodnica d- 
tale! 

— Şi asta mi-o spui d-ta mie? D-ta!... 

In clipa aceea Ana apăru deodată pe terasă şi strigă: 

— Gerard! 

Cei doi tineri se liniştiră ca prin farmec. 

— Cred! că ar fi mai bine să ne întoarcem în casă spuse 
Robert şi se şi îndreptă târându-şi paşii spre uşă, urmat de 
Ana şi de Gerard. 


e) 


Între timp, discuţia din salon devenise mai aprinsă şi 
mai vie. 

Profesorul Starabin se dovedi a fi un bun povestitor. El 
vorbi despre Rusia unde fusese cu două luni înainte la un 
congres medical. 

Apoi deodată — Stela fusese aceea care printr-o 
întrebare schimbase şirul discuţiei — convorbirea se 
îndreptă spre acele lucruri nebuloase pe care sau ni le 
reprezentăm cu ardoarea convingerii sau la lepădăm 
printr-o ridicare din umeri. 

Cei mai mulţi dintre cei prezenţi ştiau că profesorul 
Starabin era considerat ca o autoritate în această direcţie. 
El interveni cu toată energia în acest domeniu atât de 
neclar al cercetărilor omeneşti, dar nu o făcu cu 
încăpăţânarea fanaticilor ci cu temeinicia omului care îşi 
petrecuse tot timpul liber cu cercetarea acestor lucruri. 

El clătină gânditor capul său inteligent: 

— Aceste lucruri sunt înconjurate de mult mister şi 
multă înşelătorie — dar cine s-a ocupat odată serios de 
această problemă trebuie să admită că, sub o harababură 
de absurdităţi, se ascunde mai mult decât o fărâmă de 
adevăr. Imi amintesc cu această ocazie de o întâmplare 
petrecută la o şedinţă a unui cerc din Durham şi dacă nu 
mi-ar fi teamă că vă plictisesc... 


Protestul general fu prea viu ca să nu-i dovedească 
interesul ascultătorilor săi. 

„La această şedinţă s-a procedat după binecunoscutele 
reguli prin care spiritul dă răspunsul la întrebări prin 
lovituri în masă. Printre cei care luau parte la şedinţa de 
spiritism era şi un înalt funcţionar al Statului, care fusese 
jefuit în casa sa, câtva timp înainte, de bijuterii în valoare, 
de către nişte hoţi necunoscuţi. El puse în timpul şedinţei 
întrebarea despre hoţi şi locul unde era ascunsă prada. 

Era destul de curios că la această întrebare, masa a 
stat liniştită câtva timp... 

— „O întâmplare care nu pledează pentru atotştiinţa 
spiritelor! ironiza doctorul Kirstone. 

— Aşteptaţi vă rog sfârşitul, zâmbi profesional. După 
câteva clipe spiritul se anunţă printr-o puternică urnire a 
mesei. La întrebarea noastră, el îşi arăta numele şi 
amănunte ale vieţii sale dinainte, şi apoi se întâmplă 
neprevăzutul: el singur se arătă a fi hoţul şi ne sfătui unde 
să căutăm prada! 

— Şi?... întrebă Ada Rolster uluită. 

— În ziua următoare ne-am pus în legătură cu poliţia şi 
fapt este că am găsit la locul indicat o grămadă din lucrurile 
furate! 

— Nemaiauzit, fantastic, extraordinar!... Exclamaţiile 
mirării devenită tari; numai doctorul Kirstone îşi păstră 
zâmbetul său ironic. 

— Păcat că n-am fost şi eu la această şedinţă! 

Profesorul se uită spre medic. 

— Dacă vă interesează într-adevăr atât de mult am să 
vă procur odată o invitaţie la o asemenea şedinţă sau mai 
bine, poate improvizăm mai pe urmă un cerc pentru ca să 
nu mai socotiți exemplul ca un joc... 

Silas Marner, care până atunci ascultase atent şt tăcut 
cu ţigara în gură, luă pentru prima oara cuvântul. 

— Serios, d-le profesor, v-aş fi foarte recunoscător dacă 
aţi încerca aici o asemenea experienţă. Eu nu cunosc, din 
păcate, această chestiune decât din diferite procese de 
înşelătorie cu care m-am ocupat mai demult în calitatea 
mea oficială. M-ar interesa extraordinar de mult să iau 


parte la o astfel de şedinţă! Adică aceasta, numai dacă 
ceilalţi sunt de aceeaşi părere? zise el privind întrebător pe 
toţi cei din jur şi întâlni numai aprobare. 

Insuşi doctorul Kirstone lăsă deoparte rezerva sa 
obişnuită. 

In sfârşit, profesorul Starabin acceptă şi şedinţa urmă 
să aibă loc după cină. 

In timp ce conversaţia continua din nou, Frederic intră 
din nou pe nesimţite în salon şi se apropie de stăpânul său. 

Intrebător, Paragon se uită la servitor. 

— DI. Kestlin vă aşteaptă în hall... 

— Kestlin? murmură gazda, încruntându-se. Ce dracu 
vrea el aici? Să aştepte o clipă... 

Cu o plecăciune, servitorul dispăru prin uşa batantă. 
Puțin mai târziu, Edgar Paragon folosi un moment de 
neatenţie pentru a părăsi salonul. 

John Kestlin care-l aştepta afară îl salută adânc. 

— Poftim în bibliotecă! îi zise scurt Edgar fără a-l 
învrednici măcar cu o privire. 

Kestlin părea să aibă cam 49 ani. Ţinuta sa neglijentă şi 
fără demnitate îl făceau să pară mai scund decât era în 
realitate. Pe umerii săi largi stătea un craniu extraordinar 
de ascuţit, acoperit cu un ciuf de păr roşu. Faţa-i era 
acoperită cu o barbă neîngrijită iar ochii mici ca de şobolan. 

— Ia loc te rog! 

Edgar Paragon îi arătă un scaun în apropierea uşii în 
timp ce el rămase în picioare. 

— Şi acum spune-mi ce te-a adus aici, dar te rog să te 
grăbeşti. Trebuie să ţin seamă de oaspeţii mei. 

— Depinde numai de d-ta, d-le Paragon cât va trebui să 
rămân aici, zâmbi Kestlin cu o prost jucată umilire şi apoi, 
după o scurtă pauză continuă: Am primit astă seară la birou 
înştiinţarea de concediere. D-le Paragon, sunteţi hotărât sa 
nu mai reveniţi? 

— Ascultă, d-le Kestlin! Cum să socot această 
întrebare? O glumă proastă, sau?... 

— "Te rog s-o iei tot atât de serios pe cât ţi-am pus-o, 
răspunse Kestlin care vorbea cu liniştea omului care ştie ca 
trebuie să mizeze totul pe o carte. 


— Atunci nu am pentru această întrebare decât un 
singur răspuns: concedierea d-tale din întreprinderile 
Paragon este definitivă. Controlul registrelor pe care le ţii a 
arătat o diferenţă de mai mult de 8000 de lire şi nu ai putut 
să dai nici o lămurire unde sunt aceşti bani! 

— Exact, d-le Paragon! Şi tocmai pentru a da această 
lămurire am venit acum aici! 

— Ai fi putut să-ţi alegi un moment mat favorabili ! 

— II socotesc pe acesta ca pe cel mai favorabil! 

— Adevărat, d-le Kestlin?... întrebă Edgar iritat. Eu nu 
înţeleg deloc purtarea d-tale.. Dar te rog.. vă aştept 
explicaţia... 

— Ea este dată printr-o singură propoziţie! Eu am 
sustras banii! 

— Sustras! Şi asta mi-o spui atât de.. liniştit? Nu ştii că 
în baza acestei declaraţii aş putea să te dau pe mâna 
justiţiei?... 

— Ştiu numai că acest pas nu-l veţi face!... 

— D-le Kestlin!... Edgar avu o presimţire că sub 
cuvintele celuilalt exista un pericol. El se stăpâni cu mare 
greutate. 

John Kestlin se ridică acum în picioare şi se îndreptă 
spre stăpânul casei. 

— Spune-mi, d-le Paragon, în această cameră nu 
ascultă nimeni pe la uşi? 

— Eşti nebun? Asta ce să?... 

— IÎntrebam numai în interesul d-tale! Dar acum să 
dăm cărţile pe faţă! D-le Paragon, vei retrage concedierea 
mea căci eu... ştiu! 

— La naiba! Ce ştii? 

— Eu ştiu adevăratele împrejurări ale întâmplării de 
acum 10 ani... 

— Vorbeşti de nenorocita faptă pe care a comis-o 
fratele meu? 

— Pe care n-a comis-o fratele d-tale... El nici n-ar fi 
putut s-o facă şi d-ta ştii asta tot atât de bine ca şi mine! 

O pauză grea şi apăsătoare urmă cuvintelor lui Kestlin. 

— Ce, ce vrei să spui cu asta? 


— Eu v-am spus că voi da cărţile pe faţă, şi dumitale nu 
pot decât să-ţi cer același lucru... Dar să ne înapoiem la 
treburile noastre. Acum zece ani bancherul Walter fu 
împuşcat de un criminal necunoscut. Diferite împrejurări, 
care sunt încă în mintea noastră, au contribuit ca fratele d- 
tale să fie acuzat ca făptaş al crimei. Cel mai grav pentru el 
era că nu putea să găsească un alibi convingător pentru 
orele critice din noaptea crimei. El susţinea că a fost în 
tovărăşia d-tale dar în urma declaraţiilor pe care le-aţi făcut 
reieșea că Roland Paragon minţise. El fu arestat sub 
învinuire de crimă! 

— Şi?... O teamă nebună reieşea din acest singur 
cuvânt pronunţat de Edgar. 

— Şi totuşi fratele d-tale nu minţise, şi asta o ştii azi, 
tot atât de bine cum o ştiai şi acum zece ani, când prin 
declaraţia pe care ai făcut-o inspectorului, l-ai doborât pe 
fratele d-tale. El a venit atunci pe la zece noaptea acasă şi 
nu a plecat de la d-ta decât abia spre dimineaţă pentru a se 
duce în maşină la vila sa! 

Aceste cuvinte căzuseră asupra lui Edgar Paragon ca 
nişte lovituri grele de ciocan. 

— Cum ai aflat asta, Kestlin? întrebă Paragon care nici 
nu mai îndrăznea, să nege adevărul acelor cuvinte. 

— Printr-o întâmplare. Atunci, ca şi acum, se ivise o 
oarecare neregulă în registrele mele şi voiam să stau de 
vorbă cu fratele d-tale Roland, care era şeful meu, dar îmi 
lipsea curajul. M-am ţinut după el toată seara până la casa 
d-tale şi l-am aşteptat apoi în stradă până spre dimineaţă 
când a plecat. Şi nici atunci nu m-am putut hotărî să-i 
vorbesc. Apoi fu descoperită asasinarea bancherului Walter. 
In baza declaraţiilor pe care le-ai făcut, Roland Paragon fu 
arestat. Eu nu aveam niciun interes să dezvălui minciuna d- 
tale, căci numai Roland Paragon ştia de lipsa de bani din 
casă. Din închisoarea preventivă nu putea să-mi vatăme 
nimic — acolo avea el alte griji... 

— Dar... dar de ce să-mi fi dus eu singur pe propriul 
meu frate în închisoare? 

— Foarte simplu... surâse Kestlin, pentru că după 
arestarea şi condamnarea lui, aveaţi să deveniți stăpânul 


întreprinderilor Paragon! 

Edgar Paragon avu senzaţia că o mână nemiloasă îi 
smulge de pe faţă masca sub care se ascunsese zece ani. 
Nu avea niciun rost să se dezvinovăţească în faţa evidenţei. 

— Şi ai tăcut tot timpul? 

John Kestlin clătină liniştit capul: 

— Așteptam momentul cel mai prielnic! Putea să vie o 
clipă când să am nevoie de ceea ce ştiam! Şi apoi — nue 
numai asta tot ceea ce ştiu! 

— Dar ce încă? Omule, vorbeşte odată!... 

—  Liniştiţi-vă, d-le Paragon! Dacă sunteţi deştept... 
nimeni nu va afla de la mine niciun cuvânt despre tot ce mai 
Ştiu... 

Fără voia sa, Edgar strânse pumnii. 

— Nu vă iritaţi! îl potoli Kestlin cu un surâs 
neînduplecat. Iată acum şi această ultimă carte pe faţă! 
Imediat după arestare, fratele d-tale a izbutit să evadeze 
din închisoare şi a doua zi se găsi... 

— Ceea ce s-a găsit ştiu eu singur! 

— O ştiţi prea bine! Şi mai ştiţi că Roland a căzut în 
Moorloch victimă a unei lovituri criminale! 

— Da, ştiu?... 

— Da... fiindcă ai fost asasinul lui! 

— Kestlin... asta. asta este... nebunie! 

— Lasă-mă să termin, d-le Paragon! In noaptea aceea, 
care urmă evadării lui Roland, eu plecam de la socrul meu, 
care stă aici în apropiere, şi mă îndreptam spre oraş 
trecând peste câmp. Din întâmplare trecui şi pe lângă vila 
d-tale şi o întâmplare binecuvântată făcu astfel ca să vin 
tocmai bine şi să observ că un bărbat părăsea parcul casei. 
Şi acest bărbat... era fratele d-tale. O altă persoană îl 
urmărea ca o umbră pas cu pas şi eu eram al treilea care-i 
urmărea pe amândoi. Apoi deodată, în apropierea 
Moorloch-ului se auzi o detunătură. Urmăritorul îl 
doborâse! 

Acesta căzuse la pământ, celălalt se apropie, îl târi 
peste câmp spre Moorloch şi-l aruncă în apă... 

— Şi pe celălalt... Kestlin.. l-ai recunoscut? 

— Da... erai d-ta!.. 


— Asta, asta, nu e adevărat! Nu poate să fie 
adevărat!... murmură Paragon tremurând din tot corpul. 

Kestlin zâmbi victorios. 

— Dacă m-ar fi înşelat ochii, căci noaptea era 
întunecată... eu tot mai am o dovadă, o dovadă pe care am 
găsit-o pe stradă... 

Dar omule, înţelege odată că n-am fost eu! 

Kestlin dădu din umeri. 

— Faţă de mine nu trebuie să minţiţi! Eu voi tace... 
dacă şi d-ta.. vei trage vălul uitării asupra afacerii cu cele 
8.000 de lire. 

Tonul cu care vorbise Kestlin era ameninţător. 

Edgar avu impresia că pământul începe să se clatine 
sub picioarele sale. 

— Kestlin... d-le Kestlin, ceea ce crezi că ştii aici... 

— Eu ştiu că l-ai lăsat pe fratele d-tale în închisoare 
deşi puteai să-l salvezi cu un singur cuvânt. Şi asta ai făcut- 
o numai ca să-ţi însuşeşti Întreprinderile Paragon. Eu ştiu 
că după evadare, Roland a venit probabil să-ţi ceară 
socoteală! Desigur că te-a ameninţat, avea probabil dovezi 
ca sa te dea în gât şi l-ai expediat pe lumea cealaltă!... 

— Nu... nu!... 

— Ai făcut-o, d-le Paragon! De ce să tăgăduiești? Din 
partea mea poţi doar liniştit să... 

— De moartea fratelui meu sunt nevinovat! N-am fost 
în noaptea aceea cu ella Moorloch! 

— D-ta uiţi că eu am dovada în buzunar!... 

— Care dovadă? Asta este cu neputinţă!... 

Eu renunţ să vă conving de contrariu!... 

— Ce fel de dovadă este aceasta? 

— Asta este treaba mea, d-le Paragon. Dar poţi să mă 
crezi în baza acestei dovezi poliţia te poate oricând aresta 
pentru asasinarea fratelui dumitale — şi nici o justiţie din 
lume n-ar rămâne oarbă în faţa unei asemenea dovezi! 

— D-le Kestlin... începu Edgar dar îi fu peste putinţă de 
greu să-şi recapete liniştea, deși el ştia, că numai astfel 
putea să se salveze... Ascultă-mă, admit că n-am spus 
adevărul în ceea ce priveşte! alibiul fratelui meu... dar 
mâinile mele nu sunt pătate de sângele său... 


— Hm... poate... în alte împrejurări te-aş crede... zâmbi 
Kestlin plin de înţeles. 

Şi celălalt înţelese. 

— Bine, Kestlin. Spune-mi condiţiile prin care pot conta 
pe tăcerea d-tale... 

— Eu nu sunt un şantajist, d-le Paragon! Numai, datorii 
urgente m-au făcut să sustrag cele 8000 de lire şi acum nu 
pot să le pun la loc. Dacă vrei să tragi cu buretele peste 
această chestiune... 

— Bine, fie şi aşa! îl întrerupse Edgar. Dar ţi-o repet, 
accept numai pentru că ştii unde a fost fratele meu în seara 
crimei şi nu fiindcă mi-ar fi teamă că m-ai denunța ca asasin 
al lui! 

Kestlin avu numai o ridicătură neîncrezătoare din 
umeri. Apoi zâmbi superior. 

— Asta-mi este indiferent. Pe mine mă interesează 
numai ca povestea celor 8000 de lire să fie aranjată. Voi şti 
să tac! In tot cazul mai am o dovadă, d-le Paragon. In 
fabrică se ştie despre eroarea mea de socoteală... 

— Am să-mi retrag mâine plângerea. 

— Foarte bine d-le Paragon dar atât nu este suficient. 
Eu doresc o reabilitare mai eficace. Astă seară aveţi 
musafiri? 

Edgar dădu din cap nerăbdător. 

— Atunci vei avea bunătatea să mă inviţi ca oaspete. 

— Asta este... 

— Probabil că intenţionaţi să-mi spuneţi că vă este 
imposibil să-mi împliniţi această dorinţa, nu-i aşa? Dar vă 
rog să nu uitaţi că nu trebuie spus decât un singur cuvânt 
poliţiei şi fratele d-tale va fi eliberat în faţa ochilor lumii de 
acuzarea de crimă... Ceva mai mult chiar, se va afla cum a 
pierit adevăratul stăpân al întreprinderilor Paragon şi ce rol 
a avut fratele său la... 

Edgar Paragon strânse pumnii. 

—  Kestlin... niciun cuvânt mai mult despre asta! 
înţelege odată. Nu am nimic de a face cu moartea fratelui 
meu. Altcineva a fost acela pe care l-ai văzut în noaptea 
aceea! 


— Şi... scrisoarea...Vreau să spun dovada care 
dovedeşte că d-ta eşti criminalul? 

— Dar omule, înţelege odată pentru totdeauna că eu 
nu sunt un criminal! 

— De fapt şi asta îmi este indiferent. Nici prin cap nu 
mi-ar trece să-l numesc criminal pe omul care m-a invitat cu 
atâta bunăvoință ca oaspete al său! 

— Eşti un... 

Eu sunt un om care înţelege să-şi obţină avantajul, nici 
mai mult nici mai puţin, d-le Paragon! Şi dacă d-ta compari 
ceea ce eu... 

— Vino... îl întrerupse brusc Edgar. Apoi se întoarse şi 
se îndreptă spre uşă. El înţelesese prea bine că era în mâna 
lui Kestlin. l-ar fi dat mai bucuros o oarecare sumă de bani 
decât să-l prezinte prietenilor săi. Simţea că înnebuneşte şi 
totuşi se forţa să zâmbească în momentul când intră în 
salon. 

Alice îi ieşi grăbită înainte: 

— In fine, Edgar! Te aşteptam cu masa numai pe tine! 

Privirea i se îndreptă asupra însoţitorului soţului ei şi o 
uşoară mirare se desemnă pe trăsăturile sale. 

Lui Edgar nu i scăpă aceasta. El se forţă să dea vocii 
un accent liniştit şi sigur în timp ce-i explica: 

— Probabil că te miri, Alice, după întâmplarea de la 
fabrică să-l mai vezi pe Kestlin la noi, nu-i aşa? Dar, acuzaţia 
contra lui, despre care ti-am măi vorbit, s-a dovedit a fi 
inexactă, slavă Domnului. Banii de a căror sustragere a fost 
învinuit, au fost găsiţi şi am socotit de datoria mea să-l 
poftesc astă seară ca invitat al nostru! 

Alice ascultă tăcută explicaţia sa pripită. Apoi se 
întoarse către Kestlin care rămăsese lângă uşă: 

— Imi pare bine, d-le Kestlin, că i-a fost evitată soţului 
meu această dezamăgire. Fiţi binevenit în casa noastră. 

Ea îi dădu mâna, înțelegând să nu ia faţă de acest 
oaspete atitudini jignitoare. Apoi îl lăsă pe Edgar să-l 
recomande celorlalţi invitaţi. 

Indată după aceea, Frederic deschise uşile sufrageriei 
şi anunţă ceremonios: „Doamna e servită“. 


— Îmi daţi voie? zâmbi d-na Alice. D-le Starabin, mă 
conduceţi la masă? Apoi trecu la braţul rusului în camera 
alăturată. Ceilalţi oaspeţi urmară în grupuri răzlețe, ultimii 
fiind dr. Moles şi Kirstone care nu păreau a se fi integrat 
încă în societate. 

Fiecare se aşează la masă în dreptul cărţii sale de 
vizită. 

La un moment dat comisarul Marner zise râzând; 

— Suntem 13 la masă!... 

Fără voie fiecare numără oaspeţii şi o oarecare sfială 
se zugrăvi pe unele figuri. 

— Ei, chiar atât de departe nu vom merge cu credinţa 
în puterea spiritelor încât să vedem în acest număr un semn 
rău! 

Dar totuşi domni o tăcere apăsătoare în timp ce se 
servea primul fel. 

— Desigur că nu! spuse Edgar Paragon. Doresc ca 
acest număr prostesc să nu ne strice în nici un caz gustul 
vinului, adăugă el ridicând repede paharul şi golindu-l 
dintr-odată. 

Oaspeţii îi urmară exemplul şi în curând micul incident 
fu dat uitării. Numai Kirstone mormăia încet: „13 la masă — 
mai bine n-aş fi.... 

Restul cuvintelor sale amuţiră în faţa privirii pe care i-o 
aruncă Silas Marner. Numai vecinul său din dreapta părea 
să fie de aceeaşi părere căci clătină încet capul... 

Şi acest vecin era doctorul Moles. 


6 


Arătătoarele ornamentate ale străvechii pendule care 
era într-un colţ al sufrageriei şi care indica prin lovituri 
aspre şi metalice trecerea minutelor în trecut, arăta orele 
10 când în sfârşit Alice dădu semnalul de ridicare de la 
masă. 

Fusese o cină plăcută însoţită de discuţii animate şi 
plăcute aceea care unise pe oaspeţii Vilei Alice. 


În timp ce Frederic apăru cu cafele pentru doamne, 
bărbaţii împreună cu Edgar trecură în salon unde-i aştepta 
pe măsuţele mici sticle cu lichioruri, pahare şi ţigări. 

Asupra tuturor mai domnea încă buna dispoziţie care 
urmează după o bună mâncare. 

Intre un coniac şi un whisky la o ţigară, se atacară 
toate subiectele la ordinea zilei. Se discută politică, şi după 
aceea fu disecat ultimul scandal din oraş. 

Edgar Paragon fu singurul care păru că acordă puţin 
interes subiectelor de întreţinere generală. Când vru să-şi 
aprindă ţigara, o uşoară tremurătură a mâinii îl făcu şi mai 
nervos. 

In fotoliile din jurul căminului luară loc cei nouă 
bărbaţi în timp ce Alice, Stela, Ada şi Ana Windover 
rămaseră încă în sufragerie la cafea. 

Kirstone, Starabin şi Rolster erau acei care întreţineau 
discuţia la care se asociaseră însă şi Robert Paragon şi 
Gerard Rolster şi din când în când Edgar Paragon. 

Comisarul Marner şi Kestlin sunt singurii care par cam 
străini de acest cerc de oamenii mai mult sau mai puţin 
legaţi prin relaţii mai apropiate. 

Marner, care şi aşa şi aşa nu era mare amator de 
discuţii, se complăcea cu rolul de observator tăcut. 

Doctorul Moles, aşezat într-un fotoliu departe de 
cercul conversaţiei, părea deasemene cu totul cufundat în 
gândurile sale. 

Ralf Kirstone fu acela care aduse din nou discuţia 
asupra spiritismului, discuţie care fusese întreruptă puţin 
înaintea mesei... 

Edgar Paragon asculta distrat, tot ce se spunea. O 
nelinişte interioară şi neclară îl împinse să plece din cercul 
prietenilor săi, să deschidă uşa cu ferestre şi să iasă pe 
terasă unde era absolut singur, singur cu gândurile sale. 

Pe cer, deasupra capului său, sus peste bizarele siluete 
ale coroanelor copacilor, se află luna care umplea parcul cu 
lumina ei voalată. 

Incet şi absent, Edgar îşi trecu mâna peste frunte; în 
dosul tâmplelor sângele pulsa cu o putere dureroasă. 

Ce-ar fi să fie adevărat?... Dacă Roland?... 


El nu îndrăzni să-şi ducă gândurile până la sfârşit. Şi 
totuşi din nou apăru, în faţa ochilor, de parc-ar fi fost ieri, 
imaginea acelei groaznice zile cu luptele ei, cu chinurile 
conştiinţei sale. 

Ca într-un film, trecură prin faţa sa, toate acele 
evenimente. lată ziua în care a aflat de asasinarea 
bancherului Walter şi apoi de vestea fulgerătoare a 
arestării lui Roland Paragon. Roland era fratele mai mare, 
căruia îi fuseseră lăsate prin moştenire întreprinderile 
Paragon. El dăduse lui Edgar un post de director cu totul 
lipsit de importanţă şi-l ameninţase chiar că-l va da afară 
dacă se va căsători contra voinţei lui cu Alice. Trecuseră 
mai mulţi ani răi pentru cel mai mic dintre fraţi. O mânie 
ascunsă, o ură sălbatecă luase naştere în el, o ură fără 
hotare. 

Şi apoi deodată groaznica întâmplare: Roland arestat 
fiind bănuit de a-l fi ucis pe bancherul Walter! 

Dintr-odată venise clipa în care toată soarta fratelui 
mai mare atârnă de un cuvânt al lui Edgar. Roland fusese la 
el în noaptea aceea, dar nimeni afară de el nu ştia acest 
lucru, pentru că Alice, fiind suferindă în ziua aceea se 
culcase devreme şi a doua zi mai era încă în pat când 
Roland plecase. Edgar nu vorbise cu soţia sa nimic despre 
această vizită. 

Şi într-adevăr, Roland făcu apel la mărturia fratelui 
său. De această declaraţie depindea tot viitorul stăpânului 
întreprinderilor Paragon. Cinstea, reputaţia, toată viaţa, 
atârnau de un singur cuvânt al fratelui mai mic! În sufletul 
lui Edgar, se dădu o luptă nemaipomenită; o luptă între el 
însuşi şi ura sa; o bătălie aprigă între onestitatea-i şi setea 
de răzbunare. Şi până la urmă, ieşise învingător 
sentimentul din urmă. 

In faţa judecătorului de instrucţie care conducea 
ancheta, el declară că Roland n-a fost la el în noaptea 
aceea. Prin această declaraţie arestarea fratelui său fu 
confirmată, pe învinovăţirea de a fi ucis pe bancherul 
Walter. 

Urmară două săptămâni îngrozitoare în care lupta din 
sufletul său deveni tot mai aprigă şi mai insuportabilă. Dar 


de dat înapoi nu mai putea să dea. 

Şi în cele din urmă veni seara aceea din bibliotecă... 

Edgar tocmai lucra la birou. Deodată cineva pătrunse 
prin parc în cameră.. Era Roland!... El evadase din 
închisoare şi venise să-l tragă pe Edgar la răspundere. 

Avu loc o discuţie violentă între cei doi fraţi în care 
Edgar îi aruncă în faţă toată ura şi triumful său şi-l 
ameninţă că-l va da pe mâna poliţiei... Tăcut, Roland se 
pierdu în noapte... 

Şi de atunci trecuseră zece ani. Era exact o noapte de 
vară ca aceasta, noaptea în care dispăruse Roland. 

Deodată simţi o mână pe umărul său. 

— Cine-i?.. întrebă Edgar, 

Întorcându-se, el văzu că avea în faţă pe doctorul 
Kirstone. 

— Scumpa mea gazdă astă seară eşti de o nervozitate 
straşnică! Am observat cu prisosinţă acest lucru. 

— Ah, doctore, dacă ai şti câte au căzut azi pe capul 
meu... 

— Ei, doar n-o fi fost aşa de rău! Cred că, consultaţia 
ochiului d-tale de către profesor... 

— Dar nici nu-i vorba despre ochii mei!... 

— Ce? 

O bruscă nevoie de destăinuire îl cuprinse pe Edgar 
Paragon. În sfârşit, avea cui să-şi descarce sufletul de ceea 
ce îl împovăra, mai ales că Ralph Kirstone îi fusese din 
totdeauna un bun prieten. 

— Ascultă, doctore, am aflat azi că fratele meu este 
probabil în viaţă... 

— Fratele d-tale,  Roland?... Dar asta e... 
imposibilitate... 

— Comisarul Marner, pe care l-ai cunoscut adineauri, 
mi-a adus la cunoştinţă acest fapt. Urmele de la Moorloch 
nu sunt reale! Roland trăiește! Eu o simt! El trăiește... şi va 
veni... continuă Edgar şi o iritaţie fără margini făcea ca 
vorbele lui să fie repezite şi neclare. El va veni şi... 

— “Te rog, d-le Paragon, chiar dacă ar fi aşa... asta nu 
trebuie să te neliniştească în halul acesta! căută să-l 
liniştească doctorul cu o voce pătrunzătoare. 


— Desigur, da.. „numai că nu ştii... începu el, dar dinţii 
săi se înfipseră în buza de jos şi o dâră de sânge îi curse 
peste barbie. 

Urmă un lung interval de linişte între cei doi bărbaţi, 
până când Kirstone îşi puse braţul pe umărul celuilalt. 

— Vino, dragul meu! Eşti aşteptat! Profesorul vrea să-şi 
înceapă şedinţa de spiritism ! 

— Lasă-mă în pace cu absurdităţile lui Starabin!... Eu 
am alte griji pe capul meu!... 

— Trebuie să vii! Altfel, profesorul ţi-o va lua în nume 
de rău şi ştii doar bine că eşti legat de el!... 

— Bine, vin îndată! 

Cu un gest enervat, Edgar îşi scoase batista din 
buzunar şi-şi şterse dâra de sânge de pe bărbie. Apoi îşi 
îndreptă părul cu mâna, îşi împinse ochelarii. 

— Să mergem, doctore! 

El se strădui zadarnic să meargă degajat şi liniştit când 
intră alături de Kirstone în salonul unde profesorul Starabin 
tocmai făcea pregătirile pentru şedinţa plănuita. 

Bărbaţii traseră în mijlocul încăperii o masă de stejar 
rotundă şi nu prea grea şi o aşezaseră pe covor chiar sub 
candelabrul de cristal. Dat fiind că la masă nu puteau lua 
loc decât şase persoane, Starabin începu alegerea celor 
care să ia parte la şedinţă. 

Zadarnic încercă Edgar Paragon să se sustragă 
pretextând că trebuie să se dea întâietate oaspeţilor săi, 
Starabin nu luă în seamă protestările lui şi insistă ca şi Alice 
şi Stela Kirstone să ia loc în jurul mesei. 

Era dela sine înţeles că printre cei care luau parte era 
şi inspectorul Marner. 

Doctorul Moles fu ultimul care ocupă un loc la masă. 

Kirstone, Robert Paragon, Arnold Rolster, soţia şi fiul 
său ca şi Ana Windover se instalară în jurul căminului 
pentru a urmări de acolo experienţa. In apropierea uşii 
care acum era închisă, stătea rezemat Kestlin şi îşi fuma 
liniştit ţigara. 

În sfârşit toate pregătirile fură gata, şi profesorul 
Starabin dădu ultimele explicaţii şi sfaturi. După aceea, la 
un semn al său, luminile fură stinse. 


O lampă de masă acoperită cu mătase aşezată pe un 
colţ al căminului răspândea o lumină camuflată în cameră. 

Apoi vocea profesorului răsună liniştit şi monoton în 
încăpere. 

— Inainte de toate, domnii meu trebuie să vă cer 
linişte. S-ar putea să avem fenomene foarte curioase şi 
tocmai de aceea vă rog să păstraţi o cât mai perfectă 
ordine. Şi acum să formăm lanţul magnetic. Fiecare să pună 
ambele mâini pe masă astfel încât degetul cel mic să atingă 
mâna celui de lângă el. Lanţul astfel alcătuit nu trebuie rupt 
sub nici un motiv... Şi acum rog încă o dată pe toţi cei de 
faţă să păstreze cea mai mare linişte şi concentraţie! 

Sfatul său apăru de prisos, având în vedere aşteptarea 
încordată care se zugrăvea pe toate trăsăturile. 

În încăpere domnea o linişte profundă. Numai 
respiraţiile repezi şi iritate ale celor de faţă turburau 
calmul desăvârşit. 

Trecură câteva minute. 

Doctorul Kirstone se agită în scaunul său de lângă 
cămin şi părea singurul dintre toţi cei prezenţi care nu lua 
experienţa în serios. 

Prin ferestrele uşii razele lunii pătrundeau în camera 
pe jumătate întunecată desemnând reflexe tremurătoare pe 
parchetul lucios. 

Cineva tuşi slab, înăbuşit. 

Şi iar mai trecură câteva minute... 

Apoi deodată urmă o uşoară pocnitură care păru că 
vine din încheietura mesei. 

Sprâncenele profesorului se ridicară în sus. 

Această uşoară pocnitură, în alte împrejurări, ar fi fost 
trecută cu vederea. 

— A fost un spirit? întrebă profesorul în aşteptarea 
plină de linişte. 

Toţi aşteptau o nouă pocnitură, dar răspunsul fu cu 
totul altul. 

Incet, foarte încet, masa începu sa se ridice, o dată... 
de două ori... din nou.. din ce în ce mai repede şi mai 
repede. 


— Anunţă-te printr-o triplă lovitură! ordonă Starabin, 
nemirându-se deloc de această întâmplare. Acum, masa se 
ridică foarte repede, se înclină spre profesor, se izbi apoi de 
podea... o dată, de două ori, de trei ori... 

Imediat Starabin continuă cu voce puternică: 

— Ne vei spune numele tău, printr-o bătaie în dreptul 
literelor corespunzătoare pe care le voi înşira acum! Pentru 
„da” vei da două lovituri, pentru „nu” trei lovituri! Eu încep 
acum! A—B—C—D—E pronunţă profesorul rar. 

In această clipă, masa se ridică brusc şi se lasă din nou. 

— Aşadar E este prima literă a numelui tău? 

O dublă lovitură confirmă această întrebare. 

Şi profesorul repetă din nou alfabetul. Acum spiritul se 
manifestă la R, apoi la N şi în cele din urmă la A. 

— Numele tău este ERNA? 

Masa dădu semnalul dublu. 

— Şi tu vrei să ne?... 

Mai departe nu ajunse Starabin, Masa se agită încolo şi 
încoace fără nici o regulă, se învârti în cerc... 

— Nu rupeţi lanţul! ceru profesorul iritat. Un alt spirit 
a intervenit. 

Mişcările mesei continuară încă, deveniră totuşi din ce 
în ce mai slabe şi în cele din urmă se opriră. 

Profesorul lăsă să treacă o clipă înainte de a întreba : 

— Mai eşti încă la noi, Erna?? 

Un zgomot triplu şi puternic. 

— Nu?.. „Atunci un alt spirit? 

Un dublu zgomot. 

— Şi vrei să ne faci destăinuiri?... Da?.. Şi cunoşti legile 
pe care i le-am dat Ernei? 

Masa dădu semnalul „da” 

— Şi vrei să ne spui numele tău? Atunci încep alfabetul: 
ABCD. 

Incet, cu voce monotonă, Starabin enumera literele. 
Ceilalţi stăteau parcă ar fi fost cuprinşi de febră. Era totul 
atât de neobişnuit şi totuşi grotesc: o masă, un lemn 
neînsufleţit, care mijlocea convorbirea cu o făptură de pe 
lumea cealaltă... 

— Q.R... 


Cu o puternică smucitură, masa se ridică pentru ca 
apoi să recadă cu putere, 

— Deci R... Prima literă a numelui tău este R? Da? 
Bine, încep iar alfabetul! A BC D... 

Doctorul ajunse până la litera O unde masa dădu un 
semn. 

— R... 0.. Da? Mai departe deci!,, 

Pe rând, profesorul mai obţinu următoarele patru 
litere: L—A—N-—D. 

— Roland?... Te cheamă Roland? întrebă profesorul te 
liniştea desăvârşită a camerei. 

Se auzi o dublă lovitură întovărăşită, de un țipăt iritat... 
Edgar Paragon se aplecă peste masă şi întrebă: 

— Fratele meu Roland? 

Aplecări puternice ale mesei către Edgar dădură un 
răspuns afirmativ acestei întrebări. 

— Roland Paragon?... Spiritul tău pluteşte printre noi? 
reluă prof. cu un semn al capului către Edgar. 

Şi din nou masa dădu un răspuns afirmativ. 

— Şi vrei sa răspunzi întrebărilor noastre? Da? Bine 
atunci... spune-ne cum ai murit! Linişte mormântală. Bine, 
încep iar alfabetul! 

Şi rând pe rând, semnul convenţional arată literele : 
ASASINAT. 

— Ai fost asasinat, Roland Paragon? 

Şi masa răspunse: Da! 

— II cunoşti pe asasinul tău? Vrei să ni-l spui şi nouă? 

Semnul se repetă. 

— Atunci spune-ne numele său! răsună vocea 
profesorului în liniştea plină de aşteptare fricoasă a celor de 
faţă. Apoi urmă din nou enumerarea monotonă a 
alfabetului: ABC DE... 

Dintr-odată, masa pocni de podea. 

— E — eu continui! —ABCD... 

Din nou masa se ridică. 

Apoi dintr-odată un țipăt plin de groază din adâncul 
pieptului... 

— Nu... asta... asta este... nebunie. 


Edgar Paragon îşi smulsese mâinile de pe masă şi 
sărise în sus. Ultimul rest de culoare dispăruse de pe 
trăsăturile lui. Ochiul său privea fix şi mirat în infinit. 

— Asta... este... da... nebunie! Eu, eu; 

Un zgomot curios răsună în mijlocul cuvintelor sale, un 
zornăit strident din mijlocul mesei. 

Şi ceilalţi săriră acum în picioare. Numai Alice Paragon 
nu se mişcă; stătea cu ochii închişi, lipsiţi de mişcare. 

— Lumină! strigă profesorul, şi fiindcă nimeni nu se 
mişcă se duse el însuşi la comutator aprinzând lumina 
plafonului. 

Uimiţi, oamenii se priviră, având pe figuri întipărite 
întrebări mute şi pline de spaimă. Măştile căzuseră. Edgar 
Paragon sta deoparte lângă perete incapabil să scoată o 
vorbă. 

Silas Marner fu acela care făcu imediat ciudata 
descoperire. El fu primul care zări obiectul strălucitor din 
mijlocul mesei. 

— Ce este aceasta? Un inel? 

— Un inel...? exclamă Edgar şi veni mai aproape, apoi 
smulse bijuteria cu un gest nestăpânit din mâna celuilalt. 

El ţinea în mână un inel de aur în care era încrustat un 
rubin strălucitor. 

— Dumnezeule... asta este doar... 

— Ce? întrebară mai multe voci şi în jurul lui Edgar se 
strânseră doctorul Kirstone, prof. Starabin şi doctorul 
Moles. 

— Acesta este doar... inelul... inelul... fratelui meu 
Roland! 


7 


Linişte paralizantă, groază fără cumpăt faţă de 
nevăzut, domni pentru moment asupra oamenilor. Ioţi 
auziseră cuvintele lui Edgar şi înţeleseră semnificaţia lor 
neliniştitoare. 

Inelul... 


— Asta e pur şi simplu imposibil! spuse apoi doctorul 
Kirstone ridicând sceptic din umeri. 

— Şi.. pe mine m-a numit asasinul său! murmură Edgar 
Paragon pe care această întâmplare nemaipomenită, părea 
să-l fi adus la capătul puterilor sale. Pe figura lui se 
încrustase o mască de nepătruns, o mască sub care se 
ascundea totul — teama conştiinţei încărcate, neputinţa de 
a nu se putea disculpa de îngrozitoarea acuzaţie. Şedea 
ţeapăn şi numai mâinile sale se găseau într-o mişcare 
continuă şi neliniştită.... 

Profesorul Starabin îi puse mâna pe umăr: 

— Spiritul fratelui d-tale ne-a spus numai primele două 
litere ale numelui asasinului său. L-am fi aflat pe tot dacă nu 
ai fi rupt lanţul... 

— Nebunie... asta e nebunie... eu n-am avut nimic dea 
face... nimic!.. E nebunie, totul numai nebunie? 

—  Uiţi inelul?... Este doar un semn că puteri 
superioare... 

— Nu se poate... nu se poate! înţelege doar, profesore, 
eu nu am nimic de a face cu toate acestea... 

Vocea doctorului Kirstone îl întrerupse cu o iritaţie 
neobişnuită: 

— D-le profesor, sunteţi bun vă rog să veniţi aici? Mi-e 
teamă că d-na Paragon nu se simte prea bine! 

Alice Paragon stătea încă pe scaunul ei nemişcată cu 
ochii închişi, încercănaţi. 

In primele clipe ale zăpăcelii nu i se dăduse nici o 
atenţie, dar acum doctorul Kirstone se ocupa de ea şi-l 
chemase chiar pe profesor în ajutor. 

— Aduceţi spirt să-i fricționăm tâmplele! 

O neputinţă adâncă cuprinsese pe biata femeie lipsită 
de conştiinţă. Nu putuse suporta neaşteptatele întâmplări 
ale şedinţei. Dar cei doi medici la care se asocia şi doctorul 
Moles izbutiră să o readucă în fire. 

Ea clipi de câteva ori, deschise ochii şi cu o privire 
absentă aproape rătăcită se uită la figurile celor trei bărbaţi 
care şedeau aplecaţi asupra ei. 

— Dumnezeule, dar ce a fost?... murmură ea 
revenindu-şi. 


— Nimic, stimată doamnă!... Nimic care ar putea să vă 
neliniştească! o asigură doctorul Kirstone cu voce 
convingătoare. 

In acel moment, Edgar Paragon se apropie de medici. 
El se aplecă deasupra soţiei sale şi medicii văzură prea bine 
că Alice schiţă un uşor gest de apărare. 

Dintre ceilalţi, numai Silas Marner observa această 
mică scenă. În timp ce-şi turnă un Benedictin el încercă să 
facă o apropiere între acest gest și cele întâmplate în cursul 
Şedinţei de spiritism. 

Poate că Alice ştia — şi poate că masa avusese 
dreptate? Dar mai ales o întrebare îl tortura: cum ajunsese 
inelul acela pe masă. 

Cazul în întregime cuprindea multe puncte întunecate 
care îi dădeau de gândit. Şi, din ce în ce, se întărea înel 
convingerea că Edgar Paragon jucase în evenimentele 
petrecute acum zece ani, un rol mult mai puţin pasiv decât 
îi declarase. 

Sub pleoapele pe jumătate închise, el îşi continua 
observaţiile şi nu trecu cu vederea că trăsăturile palide ale 
lui Edgar deveniseră roşii, că fără voia lui mergea 
deandaratelea spre uşă. Nu părăsi încăperea, ci fără de nici 
un cuvânt se îndreptă spre grupul celorlalţi invitaţi unde fu 
primit cu o tăcere apăsătoare. 

Rolster-ii erau extrem de consternaţi de această 
întâmplare neclară. Doar pe trăsăturile lui Kestlin se putea 
citi o expresie curioasă de satisfacţie. Edgar se apropie de 
Kestlin. Ei se aflau lângă o masă, şi lăsau impresia că 
discută despre o marcă de liqueur. 

Vocea lui Paragon, aspră şi greu de înţeles, murmură: 

— Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, Kestlin!.. 

— Vă rog, vă stau cu plăcere la dispoziţie! răspunse 
celălalt cu o extraordinară amabilitate. 

Edgar scutură energic capul. 

— Nu acum... nu aici!... s-ar putea astfel... 

— Poţi să-ţi economisești lămuririle, d-le Paragon! Eu 
ştiu acum despre ce este vorba. Vrei să vorbeşti cu mine 
despre nemaipomenita coincidenţă a celor spuse de mine şi 
cele petrecute la masă de spiritism răspunse contabilul, 


privind spre masa care sta încă înconjurată de scaunele 
goale în mijlocul camerei. 

Edgar îşi muşcă buza de jos, îşi trecu nervos mâna 
peste fruntea transpirată şi prin părul dezordonat : 

— Dar înţelege-mă odată, Kestlin, din toată afirmaţia d- 
tale nu e adevărat niciun cuvânt... nici un singur cuvânt! Şi 
ceea ce masa... 

— Este desigur tot atât de-neadevărat... sau adevărat 
râse Kestlin cu neruşinată sfidare. 

Edgar făcu o mişcare ca şi cum s-ar repezi la el, apoi 
cu o ultimă sforţare se constrânse. 

— Aşa nu merge mai departe, Kestlin! Ceea ce voiam 
să-ţi spun este : trebuie să-mi asigur cu orice preţ tăcerea 
ta.. Dacă ai fi înşirat afirmaţiile tale înainte de această 
întâmplare nemaipomenită, ai fi fost luat drept un nebun şi 
un odios calomniator ! Dar acum... 

— Vrei să spui că mărturia lui Roland Paragon sau 
poate a spiritului său ar fi o întărire convingătoare a 
declaraţiilor mele?... Da, asta cred şi eu în orice caz! Dar 
poţi să fii liniştit, eu am să tac mai departe, dacă... 

— Termină Kestlin, nu putem continua acum cu 
discuţia. Ceilalţi se uită curioşi la noi... Vom aranja totul... 
mai târziu... în altă parte!. Să spunem... 

— Absolut cum doreşti, d-le Paragon! 

— Atunci în jumătate de oră în... în bibliotecă! După o 
jumătate de oră te depărtezi şi te îndrepţi spre bibliotecă. 
Cunoşti drumul... Nu am să te las să aştepţi mult, şi apoi... 

— Oh, vom cădea noi de acord! zâmbi Kestlin, schiţând 
o plecăciune în faţa lui Paragon şi apoi amândoi se 
îndreptară spre grupul celorlalţi oaspeţi... 

În acest interval, doctorul Kirstone îşi dădu toată 
osteneala ca să înlăture orice urmă a inconştienţei d-nei 
Paragon şi până în cele din urmă izbuti. Biata femeie mai 
sta încă ţintuită în fotoliu, dar leşinul trecuse. Şi deoarece 
ea îşi exprimase dorinţa de a fi lăsată singură, Kirstone se 
sculă şi se pregătea să se îndrepte spre ceilalţi musafiri. 
Intâmplarea făcu ca la jumătatea drumului să-l întâlnească 
pe doctorul Moles care-l interpelă surâzând: 

— Cum îi merge pacientei acum? 


— D-na Paragon este mult mai bine decât mă aşteptam, 
şi dacă va rămâne complet liniştită, nu se va mai resimţi 
deloc... 

— Natural că aşa e tel mai bine! Ce ciudat leşin!. 
Tocmai în clipa când masa... 

— Lasă-mă, te rog, în pace cu această nerozie! îl 
întrerupse Kirstone aproape mojic. Povestea asta a sucit 
astă seară destule capete. 

— Aşa?... Crezi?... Prin urmare nu crezi în spiritism ?? 

Kirstone se pregătea tocmai să dea drumul unui 
răspuns aspru de pe buze, când deodată, o mână uşoară se 
aşeză pe umărul lui. El se întoarse încet şi se uită la soţia 
lui. 

— Da, Stela? 

—  Iartă-mă dacă te deranjez, dar ţi-aşi fi 
recunoscătoare, Ralph, dacă ai vrea să mă întovărăşeşti 
câteva clipe afară în parc. Nu mă simt tocmai bine după 
toate aceste întâmplări.. „şi puţin aer curat mi-ar face cu 
siguranţa bine. 

— Trebuie să mă scuzi, dragă, dar din păcate nu pot să 
vin. D-na Alice mai are nevoie de îngrijirea mea... 

— Da... atunci nu mai mă duc... zise Stela dezamăgită 
şi vru să se întoarcă. 

— lertaţi-mă, stimată doamnă... interveni doctorul 
Moles politicos dar insistent. Dacă soţul d-voastră îmi 
îngăduie, am să vă întovărăşesc eu însumi, De altfel tocmai 
eram pe punctul de a ieşi în parc! 

Un refuz al acestei neaşteptate invitaţii păru că flutură 
pe buzele lui Kirstone. 

— Poftim... spuse el cu o înclinare politicoasă. Stela luă 
braţul doctorului şi părăsi salonul prin uşa cu ferestre. Cu 
ochii pe jumătate închişi, se uită lung în urma lor. Gândurile 
lui păreau că se încrucişează sub frunte. Apoi se alătură 
societăţii din care lipsea de câteva minute Ada Rolster şi 
Robert Paragon. Fiul gazdei ieşise din salon şi în 
anticameră o găsi pe Ada ocupată să-şi aranjeze coafura. El 
se apropie şi abia când ajunse chiar lângă ea astfel încât să 
fie văzut în oglindă, Ada se întoarse: 


— Robert, dumneata? Câtă neprevedere ! Dacă soţul 
meu... 

— Am venit tocmai din cauza soţului d-tale, Ada! Nu 
pot suporta această  neîntemeiată neînțelegere de 
adineauri... 

— Să nu mai vorbim despre asta, prietene! Nici nu-ţi 
poţi închipui cât de mult m-au jignit bănuielile lui Arnold! 
Dar aş vrea să te întreb ceva, Robert. 

Ai vorbii cu părinţii tai şi le-ai spus că te-ai hotărât să 
începi o viaţă nouă?... 

— Cu părinţii mei? murmură el şi o trăsătură rece şi 
absentă apăru pe figura lui. Ada, se pare că ai uitat ce 
bănuială groaznică pluteşte deodată asupra tatălui meu! 
Nu scutura capul, eu ştiu exact ceea ce crezi! Toţi, toţi îl 
socotesc pe tatăl meu ca asasin al fratelui său... şi eu... 

— Robert, păcătuiești contra tatălui tău! îl întrerupse 
Ada revoltată. Cum poţi să crezi una ca asta despre un om 
drept ca Edgar Paragon? Poate te vei linişti dacă îţi dau 
cuvântul meu că nici o clipă nu am avut această groaznică 
bănuială despre tatăl tău! Pe cuvântul meu, Robert! 

Trăsăturile tânărului erau încă neînduplecate şi 
închise, dar cu fiecare cuvânt ieșit din gura Adei, ele 
deveneau mai consternate. 

Ei se îndreptară împreuna spre uşa salonului în a cărei 
ramă observară abia acum statura lui Arnold Rolster. Dar 
încă înainte ca ei să-l fi ajuns, Rolster se întoarse în salon. 

Aci, totul părea că se liniştise. Se formaseră din nou 
grupuri în jurul căminului şi chiar şi Alice Paragon era acum 
în salon deşi mai avea încă o uşoară paloare ca semn al 
celor pe care le suferise. 

Tocmai în clipa în care Ada şi Robert intrată în salon, 
puţin după Rolster, doctorul Kirstone propuse să se 
petreacă restul frumoasei nopţi de vară, în parc sau cel 
puţin pe terasă. Poate că ceea ce-l determina să facă 
această propunere era neliniştea pe care o simţea ştiind-o 
pe Stela afară, împreună cu Moles. 

Şi când ceilalţi îl aprobară, el fu primul care ieşi pe 
terasă pentru ca apoi să dispară în parc. Toţi ieşiră afară, 
numai Alice şi Robert rămaseră în salon. 


Pe terasă, toţi încercară să-şi ascundă adevăratele 
gânduri luând parte la discuţie. Arnold Rolster fu singurul 
care nu se amestecă. Stătea de o parte, rezemat de 
balustradă şi la un moment dat, când Ada vru să se apropie 
de el, se întoarse, cobori treptele şi dispăru printre copacii 
parcului. Ada, în faţa acestui gest neobişnuit, ridică din 
umeri şi se întoarse către ceilalţi oaspeţi. 

In salon Alice Paragon nu se ridicase încă de pe 
scaunul ei, Robert se opri din mersul tăcut şi nervos! 
dealungul şi dealatul camerei şi se întoarse către mama lui: 

— Aş... aş... vrea să vorbesc ceva cu tine... începu el şi 
cuvintele porniră sacadate din gura lui. 

Plină de curiozitate şi poate puţin neliniştită, Alice îşi 
îndreptă privirea spre fiul ei care nu mai e deloc atât de 
sigur de sine. 

— Mamă, seara asta mi-a deschis! ochii şi mi s-au 
deşteptat gânduri care până acum mi-au fost cu totul 
străine. Cuvintele unei femei m-au făcut să recunosc ce 
viaţă lipsită de sens şi valoare am dus până acum! O 
femeie... 

— Ana? întrebă Alice şi o speranţă îi licări în ochi. 

Dar Robert clătină încet capul. 

— Nu mamă, între Ana şi mine totul s-a terminat. 
Dragostea ei aparţine lui Gerard Rolster şi eu n-am nici un 
drept... El tăcu pentru o clipa. Apoi continuă cu voce mai 
energică. Pe Ana am pierdut-o, dar în schimb vreau să 
câştig altceva: pe tine şi pe tata! Mi-am dat seama abia 
acum câte necazuri v-am făcut... şi de acum înainte o să fie 
altfel, cu totul altfel mamă! Vreau să devin altul. Vreau să 
repar tot ceea ce v-am făcut până acum! ţie şi lui tata... 

— Robert... băiatul meu! zise Alice şi întinse braţele în 
care Robert se repezi ca un mic copil dornic de alintări. 

— Dacă aţi putea să-mi iertaţi... 

— Eu ţi-am iertat totul de mult, băiatule şi tata va ierta 
tot atât de repede dacă îi spui aceste cuvinte cu care ai dat 
mamei tale cele mai fericite clipe ale vieţii ei! 

— Încă o rugăminte, mamă! Aş vrea să vorbesc cu 
tata... Cu cât mai repede cu atât mai bine. Spune-i, te rog, 
că-l aştept în bibliotecă! 


— Da, asta o voi face cu plăcere, Robert! Și vei vedea 
cât este de uşor să faci un tată fericit cu un singur cuvânt 
bun şi cinstit! 

Imediat, Robert părăsi salonul şi se îndreptă spre 
bibliotecă. Acolo, făcu câţiva paşi apoi se rezemă de masa 
grea de stejar. 

In cameră era linişte şi singurătate. 

În curând va veni tatăl său şi atunci... 

Nici acum oare Edgar Paragon nu va crede în pocăinţa 
fiului său? Va crede oare iar că este o comedie? 

Neliniştit, Robert luă o ţigară şi o puse între buzele 
sale uscate. Dar se opri în mijlocul gestului pe care-l făcu 
pentru a-şi lua un chibrit. 

Voci şoptite ajunseră ia urechile sale. Ele veneau din 
camera alăturată, din biroul tatălui său. El nu putu să 
recunoască ale cui erau vocile. Deosebi numai că una era 
de femeie iar cealaltă bărbătească. 

O uşoară nelinişte îl cuprinse. Nimeni n-avea dreptul 
să stea în biroul lui Edgar Paragon, afară doar de stăpânul 
casei. 

După toate aparențele, cei doi probabil că intraseră 
prin parc. El mai auzi zgomotul produs de trântitul uşii de 
cristal care dădea din birou în parc. Probabil că cele două 
persoane părăsiseră încăperea. 

Nu... încă nu! 

In clipă aceea el auzi paşi uşori apropiindu-se de uşa 
de comunicaţie dintre bibliotecă şi birou. Clanţa fu apăsată. 
Robert nu ştia în realitate de ce se ascunse, atât de repede 
în ungherul dintre rafturile bibliotecii. Uşa se deschise şi o 
femeie trecu prin bibliotecă fără să se uite în jurul său. 

Robert îşi stăpâni cu greu o exclamaţie a uimirii sale 
când recunoscu pe Stela Kirstone care se opri în dreptul 
uşii cu un gest foarte natural şi stinse lumina cufundând 
încăperea în întuneric. Apoi ea părăsi biblioteca. 

Robert se uită pe fereastră în parcul populat de 
siluetele măreţe ale pomilor şi zări strecurându-se pe furiş 
silueta unui bărbat. 

Cine fusese? 

Cu toată bunăvoința, Robert nu-l putu recunoaşte. 


Şi deodată o teamă se strecură în sufletul său. El se 
întoarse spre uşă şi văzu în rama ei pentru o fracțiune de 
secundă, umbra unui bărbat... 


8 


Noaptea de vară era de o linişte şi de-un calm minunat. 
O masă de nouri albi şi uşori plutea pe cer şi învăluia pentru 
un moment discul luminos al lunii. Din când în când, un 
vânticel călduros făcea să tremure crengile pomilor. 

Pe terasa largă, şase oameni şedeau în fotoliile comode 
pe care Frederic prevăzător le adusese. 

Edgar Paragon şi profesorul Gregor Starabin alcătuiau 
punctul central al micului cerc ce se formase din care 
făceau parte, şi Ada Rolster, Ana Windover, inspectorul 
Marner şi Kestlin. 

— N-am putut să vorbesc până acum cu d-ta, începu 
profesorul cu vocea sa sigură şi liniştită. Răspunsul 
spiritului nu trebuie interpretat ca o acuzare dragă Edgar. 
Au fost numite două litere — E şi D — şi desigur că mai 
există şi alte nume în afară de al tău, care să înceapă cu 
aceste două litere. Şi chiar dacă am presupune că ar fi fost 
numit întreg numele Edgar... şi atunci - sau mai bine zis de 
abia atunci spusele spiritului ar fi fost nedemne de luat în 
seamă! 

— Atunci, chiar tu însuţi nu crezi în temeliile 
spiritismului? îl întrerupse Paragon. 

Starabin ridică din umeri. Un zâmbet pierdut flutură 
pe buzele sale. 

— Ce înţelegi prin: temeliile spiritismului? Spiritismul 
nu este doar încă o ştiinţă. 

— Iartă-mă, profesore... se apără Edgar puţin ostenit, 
acum nu pot să-ţi urmăresc bine teoriile. Pentru mine, nu e 
decât un singur lucru clar: răspunsul spiritului, chiar dacă 
ar fi rostit nimfele meu în întregime, nu ar fi fost altceva 


decât minciună şi după aceasta nimic altceva nu mă mai 
interesează. 

Deşi vorbise politicos şi reţinut, profesorul păru totuşi 
jignit de ultimele sale cuvinte. Tocmai când se pregătea să 
răspundă, în parc se ivi statura doctorului Kirstone. El se 
urcă pe treptele terasei cu paşi elastici, rămase apoi pe loc 
şi se uită cercetător de la unul la altul. 

— Stela nu este încă aici? întrebă el în fine, după o 
scurtă pauză. 

Edgar Paragon clătină capul: 

— Soţia ta s-a dus prin parc acompaniată de doctorul 
Moles. 

— Am căutat-o pretutindeni, şi n-am putut s-o găsesc. 
Ar fi timpul ca ea... 

EI s-e opri In mijlocul propoziției căci pe fereastra uşii 
se desemnă silueta, unei staturi feminine şi Stela Kirstone 
păşi din salon pe terasă. 

— Unde ai fost până acuma, Stela? o întrebă soţul ei 
arţăgos. 

— Am trecut din parc prin bibliotecă în salon — şi i-am 
ţinut puţină tovărăşie Alicei! 

Cuta de pe fruntea soţului ei dispăru. 

— Foarte bine. Mi-era teamă să nu răceşti stând prea 
mult în parc... El se întrerupse brusc şi după o scurtă pauză 
întrebă: Şi unde l-ai lăsat pe doctorul Moles? 

Stela şedea încă în cercul luminos al uşii. Chiar cei ce 
se aflau mai departe văzură o încurcătură pe trăsăturile ei: 

— Doctorul... el a rămas încă în parc după ce eu am 
intrat în casă.. 

Nici unul din cei prezenţi nu putură deduce cum 
primise doctorul Ralf Kirstone acest răspuns. El se întoarse 
brusc spre ea cu mâinile adâncite în buzunarele 
pantalonilor. 

— Aşa, aşa, el este deci încă în parc... 

Glasul său avea un sunet curios şi străin, dar când se 
întoarse apoi spre micul grup al oaspeţilor, era cu totul cel 
dinainte. 

— Asistentul dvs. totdeauna este atât de lung în 
plimbările sale nocturne? se adresă el profesorului Gregor 


Starabin care la această întrebare ciudată nu avu decât o 
ridicare din umeri. 

Conversaţia deveni monotonă şi tărăgănată şi fiecare 
nu ştia ce să facă pentru ca să se termine această seară mai 
repede. 

Cineva se uită la ceas. Este Silas Marner care, poate 
dintre toţi, avea cea mai mare bucurie să se ducă acasă şi 
înainte de a se culca să-şi treacă încă odată prin faţa ochilor 
toate întâmplările serii. 

Pentru el, cea mai mare enigmă era Edgar Paragon |! 
Tot ce văzuse şi auzise era atât de curios, atât de neclar. 
Ceva plutea în aer, ameninţarea mută a unui pumn 
duşmănos a cărui lovitură nu vrea să cruţe pe primeni. 

Paşii care se auziră venind dinspre parc îl smulseră din 
gândurile sale. El recunoaşte pe Arnold Rolster care făcea o 
impresie că este extrem de obosit. In jurul ochilor săi, 
apăruseră uşoare cearcăne adumbrite. 

Ada se sculase de pe scaun şi se îndreptă spre soţul 
său. Lui Marner nu-i scăpă gestul pe careul făcu Arnold 
pentru a o evita, dar aceasta îi tăie drumul. 

— Arnold!... 

— Da, poftim? 

— Aş vrea să-ţi vorbesc o clipă... 

Rolster încercă să schiţeze un surâs care nu prea îi 
reuşi. 

— Nu ştia într-adevăr ce am avea să vorbim acum 
împreună, Ada! 

— Arnold, trebuie să-ţi lămuresc această neînțelegere! 
Când m-ai văzut ceva mai adineaori cu Robert Paragon... 

— Nu-mi eşti datoare nici o explicaţie! o întrerupse el. 
Eu nu ţi-am cerut-o! 

— Şi totuşi, Arnold, tu crezi ceva cu totul fals şi 
neîntemeiat despre mine şi Robert... 

— Eu nu cred nimic, Ada... Eu ştiu numai ceea ce am 
văzut! Şi de aceea tocmai m-am socotit cu Robert Paragon! 
Chestiunea este terminată! 

El făcu un gest evaziv care îi tăie orice replică şi apoi 
fără să se mai uite la Ada se îndreptă spre grupul 
musafirilor şi se amestecă în discuţie cu multă aprindere. 


Ada se aşeză din nou în fotoliu şi se uită tăcută în 
întunericul nopţii. 

Apoi, după o clipă, apăru Gerard Rolster. Şi el venea 
tot din parc dar nu din aceeași direcţie ca tatăl său. Fără 
voia sa, Silas Marner îşi întipări aceste amănunte în mintea 
sa. 

Şi nu-i scăpă nici faptul că tânărul părea să ceară cu 
insistenţă o întrevedere Anei Windover care se uită la el 
rugătoare. 

Curios!... Silas Marner încruntă gânditor fruntea. 

Apoi, d-na Alice Paragon îşi făcu apariţia pe terasă. Ea 
se îndreptă spre soţul ei lângă care se aşeză într-un fotoliu 
pe care profesorul Starabin i-l oferi cu o înclinare 
politicoasă. Toţi înţeleseră că ar fi bine să se retragă în 
colţul terasei unde Arnold Rolster elogia frumuseţile nopţii 
pentru a-i lăsa pe cei doi soţi să-şi spună ce aveau pe inimă. 

Numai Silas Marner rămase pe locul său, în aparenţă 
pierdut în visuri, dar în realitate atent ca să nu scape nici 
un singur cuvânt din discuţia celor doi de lângă el. 

— Am vorbit adineauri cu Robert, Edgar... Mi-a 
destăinuit tot ce avea pe sufletul său şi m-a asigurat că 
acum vrea să se schimbe în bine. Dacă ai putea să mai aio 
singură dată încredere în el! 

— Unde-i Robert acum? Nu l-am văzut pe terasă. 

— El te aşteaptă în bibliotecă... 

— În bibliotecă... murmură Paragon ezitând o clipă. 
Dar Alice îi aruncă o privire atât de rugătoare, încât 
Paragon adaogă aproape imediat: 

— Bine... Mă duc chiar acum, zise el şi intră în salon. 

Trecură câteva minute. 

Ceilalţi continuau să stea în jurul lui Arnold Rolster 
care explica acum diversele numiri ale constelaţiilor. Între 
timp veni şi doctorul Moles care-şi scuză întârzierea 
pretextând că s-a rătăcit în parc. 

Deodată uşa de la salon fu puternic trântită. În cadrul 
ei, apăru silueta înaltă a lui Paragon. Făcu doi paşi pe 
terasă, ridică braţele in aer şi apoi se prăvăli la pământ. 

Silas Marner şi toţi ceilalţi se strânseră în jurul lui. 
Doctorul Kirstone îngenunchie lângă el. 


— Dar ce ai, Paragon? 

Edgar ridică greu capul proptit de braţul lui Kirstone. 
Ochii săi sticloşi rătăciră de la unul la altul. El vru să 
vorbească dar limba îi refuză acest serviciu. 

— Repede, un pahar cu apă! ordonă Kirstone. 

Arnold Rolster fu acela care aduse apa în mai puţin de 
un minut. 

Paragon goli paharul cu sorbituri încete. Apoi cu un 
oftat adânc izbuti să articuleze: 

— Robert... în bibliotecă... mort... 

— Mort?... Fiul tău?... Ce tot spui? A 

Apoi urmă un uşor țipăt din gura Alicei. Intr-o clipă 
profesorul Starabin fu lângă ea, dar un leşin adânc cuprinse 
pe biata femeie. 

Ceilalţi continuau să stea strânşi cu toţi în jurul lui 
Edgar Paragon. 

— Robert mort? 

Paragon, cu o uşoară înclinare a capului murmură: 

— Asasinat! 

Silas Marner se amestecă şi el în discuţie: 

— Asasinat? Sunteţi sigur de aceasta? D-le doctor 
Kirstone, vrei te rog să vii cu mine? Poate că ajutorul d-tale, 
în bibliotecă, va fi de folos! 

Odată cu medicul, voiră să meargă spre bibliotecă şi 
ceilalţi, dar Silas Marner ridică mâna spunând: 

— Numai doctorul Kirstone şi cu mine, domnii mei! 
Când se întâmplă o crimă, numai poliţia şi medicul trebuie 
să-şi împlinească datoria! Orice terță persoană este de 
prisos! 

Tot vorbind, merse încet spre uşă, unde-l aştepta 
Kirstone. 

— Robert Paragon asasinat?... Dar asta este de 
neconceput... tot mormăia doctorul în timp ce-l urma pe 
detectiv prin salon în coridor. 

— De neconceput?? răspunse Marner ridicând din 
umeri. Se întâmplă încă şi altele în această lume atât de 
rea. Se pare că în noaptea aceasta toate nenorocirile s-au 
abătut asupra vilei Alice. Umbrele trecutului par să fi ieşit 
din uitare amenințând din întuneric. 


În sfârşit cei doi bărbaţi ajunseră la uşa care da din 
coridor în bibliotecă. Uşa continuă să fie încă larg deschisă, 
probabil fiindcă fusese astfel lăsată de Edgar. 

— Un moment, doctore, lasă-mă pe mine să intru întâi! 
ordonă Marner în timp ce silueta sa înaltă ocupa deja 
cadrul uşii de unde putea să arunce o privire generală în 
camera luminată până în toate ungherele de lampa din 
tavan. 

In faţa ferestrei închise, era o masă mare de stejar 
acoperită cu diverse hârtii şi în faţa acestei mese zăcea pe 
duşumea Robert Paragon. 

Mâna sa dreaptă este cramponată pe piept. Dintre 
degete îi curgea o dâră de sânge până pe covorul întunecat 
unde forma o baltă închegată. 

Ochii îi erau închişi şi nimic nu se mişca pe trăsăturile 
sale. 

Marner îşi plimbă privirile cercetătoare mai departe. 
Dar nimic altceva nu se vedea în încăperea peste măsură de 
mare, nici cea mai mică urmă unei lupte. 

Glonţul trebuie să-şi fi nimerit victima prin surprindere 
— afară doar dacă nu era vorba de sinucidere... 

Dar nu, nici nu se punea problema unei sinucideri. Nu 
era nici urmă de armă. 

Marner se dădu la o parte şi-i făcu semn doctorului 
Kirstone: 

— Te rog, fă-ţi acum datoria de medic! Să sperăm că 
nu este încă prea târziu pentru aceasta! 

Doctorul intră repede în bibliotecă, îngenunchie lângă 
Robert Paragon, dădu la o parte mâna pătată de sânge şi 
puse urechea pe pieptul celui căzut. 

Urmară clipe de aşteptare înfricoşata... 

În cele din urmă, Kirstone se ridică şi o nesfârşită 
uşurare se citi în trăsăturile sale; 

— Trăiește, d-le inspector! Voi aduce în grabă feşii şi 
trusa profesorului. Poate că glontele mai e încă, în rană... 

— Grăbește-te, doctore! spuse Marner şi se uită după 
el până ce dispăru în coridor. Apoi îngenunchie el însuşi 
lângă Robert şi examina trupul lipsit de mişcare. 


Glontele îi pătrunsese prea sus în torace. Nu putea fi 
vorba de o rană mortală. Cataramele de metal ale 
bretelelor amortizaseră de asemeni efectul. In tot cazul, 
Robert era slăbit de hemoragia pe care o avusese. Cu multă 
băgare de seamă, Marner îndepărta cămaşa de pe rană. Un 
suspin uşor şi plin de durere îi scăpă lui Robert care-l fixă 
cu ochii mari deschişi pe inspector. 

— Cum te simţi, d-le Paragon? Dureri mari? 

O slabă înclinare a capului. 

— Şi ştii cine a slobozit focul asupra d-tale? 

De data aceasta un gest negativ. 

— Nu ştii? Nu l-ai văzut? Iţi e cu putinţă să vorbeşti? El 
trase o pernă dintr-un fotoliu şi o puse sub capul rănitului. 
Plin de aşteptare se uită la Robert care deschise încet 
buzele. 

— Eu n-am văzut nimic... camera era întunecată, apoi... 
un bărbat, acolo în uşă, a tras asupra mea... 

— Şi nu l-ai recunoscut pe asasin? 

— Nu... 

— Nu poţi să-mi dai nici un punct de recunoaştere? 

— Ce însemnează asta, d-le inspector? răsună în 
această clipă în uşă, vocea iritată a doctorului Kirstone. 
Cine ţi-a dat voie să vorbeşti cu rânitul ? 

Marner se ridică şi-şi plecă vinovat capul: 

— Ai dreptate doctore! Acum te las singur cu rănitul. 
Dacă va fi posibil să vorbesc cu el, cheamă-mă te rog. Mă 
duc la dl. Paragon! 

Doctorul Kirstone dădu din cap şi scoase din trusa lui 
Starabin un cleşte mic de argint, penseta şi cuțite de toate 
mărimile; apoi se întoarse şi spuse unui valet: 

— Trimite-mi-l pe profesorul Starabin încoace. Poate 
îmi va fi de ajutor. 

Erau două posibilităţi de a ajunge în bibliotecă: una din 
parc prin biroul lui Edgar Paragon, alta prin coridor. Dar şi 
la uşa coridorului se putea ajunge pe două căi: una prin 
casă şi alta printr-o uşă pe care Marner o descoperi acum şi 
care ducea din culoar în parc. Şi când Silas Marner se 
îndreptă spre această uşă şi puse mâna pe clanţă văzu că 
nu era nici închisă nici zăvorită şi se putea deschide ușor. 


Detectivul surâse mulţumit. El descoperise şi ştia acum 
drumul pe care ajunsese criminalul în bibliotecă unde se 
găsea Robert Paragon. 


9 


În momentul când Silas Marner intră în salon cele 
nouă persoane şedeau tăcute şi în grupuri mici. Cu o uşoară 
nelinişte constată absenţa Alicei Paragon. Prima întrebare 
se referi la ea şi primi liniştitorul răspuns că îşi revenise 
complet şi că fusese dusă în camera ei de la primul etaj 
după propria ei dorinţă. 

Comisarul înclină capul mulţumit. El ştia că pentru 
nervii ei zdruncinaţi o linişte netulburată era cel mai bun 
mijloc de calmare. 

După aceste constatări, polițistul făcu lui Edgar un 
semn ca să-l urmeze şi fără nici o altă explicaţie, trecu în 
încăperea alăturată şi abia după ce închise uşa în urma lor 
se întoarse spre stăpânul casei. 

— "Te rog, ia loc! Mai avem ceva de vorbit înainte de a 
te întoarce din nou la musafirii d-tale... 

Paragon părea că nici nu auzise aceste cuvinte. El se 
uită ţintă înaintea sa. 

— Robert trăiește... Slavă Domnului! fură cuvintele 
care ieşiră slab de pe buzele sale palide. 

Silas Marner trase scaunul lângă fotoliul în care se 
lăsase să cadă zgomotos Edgar. Încet, el puse mâna lui pe 
degetele tremurătoare ale bătrânului. 

— Desigur, d-le Paragon, fiu! d-tale trăieşte, dar nu 
trebuie să uităm că o încercare criminală a căutat să facă 
din el o victimă. Şi această crimă trebuie pedepsită! 

Cuvintele pătrunzătoare ale detectivului îl smulseră pe 
Edgar Paragon din gânduri. El se întoarse brusc către 
Marner. 'loată starea sa arăta acum o hotărâre 
surprinzătoare, pe care cu puţin înainte n-ai fi putut-o 
bănui la el. 


— Da, ai dreptate, d-le inspector! Această crimă 
trebuie ispăşită! Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, eu îţi pot fi 
de folos cu ceva la aceasta... 

— Sunt sigur că mă poţi ajuta! îl întrerupse Marner. 
Primul ajutor de mare însemnătate pe care mi-l poţi da este 
acela că îmi poţi descrie cum l-ai găsit pe fiul d-tale... 

Paragon înclină capul, privi fix înaintea sa doar o 
singură clipă şi începu cu o voce sigură. 

— În cursul unei discuţii pe care o avusesem înainte cu 
soţia mea pe terasă, ea m-a rugat să mă duc în bibliotecă 
unde mă aştepta fiul meu care voia să-mi facă o mărturisire. 
Bineînţeles ca am acceptat rugămintea dar nu m-am dus 
imediat pentru că eram cam enervat. Purtarea fiului meu 
era de vină că eu... 

El se întrerupse cu un uşor oftat. Marner îl observa cu 
atenţia încordată şi simţi oarecare compătimire pentru 
acest om atât de încercat în acea seară. 

In sfârşit, Edgar Paragon îşi continuă expunerea. 

— Când am ajuns la bibliotecă şi am deschis uşa, am 
constatat că încăperea era cufundată în întuneric. Voiam să 
mă depărtez dar m-a izbit un miros de praf de puşcă. 
Speriat de moarte, am aprins lumina şi l-am văzut zăcând la 
pământ pe fiul meu cu o rană în piept. Întâi m-am gândit la 
o sinucidere dar lipsa armei de foc... 

— Şi apoi? Ce ai făcut pe urmă? îl întrebă brusc 
Marner. 

— Eu... m-am întors repede pe terasă şi ceea ce 
întâmplat în urmă o ştii şi d-ta singur. 

— Mulţumesc, d-le Paragon! Declaraţia d-tale 
corespunde exact cu bănuielile pe care mi le-am făcut. Ţi- 
ași fi recunoscător dacă te-ai întoarce acum la oaspeţii d- 
tale şi ai încerca să-i linişteşti. Şi afară de asta, vei dispune 
ca să nu fiu deranjat câteva minute, nu-i aşa? 

Edgar Paragon înclină capul în timp ce se ridica de pe 
scaun. Apoi se îndreptă spre uşă. Înainte de a o deschide el 
se mai întoarse odată spre Marner: 

— Şi Robert? Se poate să-l văd acum?... 

— Acum încă nu, d-le Paragon. Pentru aceasta trebuie 
să ascultăm numai ordinele medicului... El tocmai mi-a spus 


că rănitul are neapărată nevoie de linişte! 

Silas Marner aşteptă pană când uşa se închise în urma 
lui Edgar, îşi aprinse în mod mecanic o ţigară şi suflă primii 
nouraşi de fum spre tavan... 

Cine fusese în parc? 

Mai întâi, Stela Kirstone în tovărăşia doctorului Moles 
pe care-l lăsase singur după aceea, 

Apoi fusese doctorul Kirstone care se dusese imediat 
după ei ca să-şi caute soţia. 

Apoi, tânărul Rolster care se retrăsese în parc pentru 
ca să tranşeze o neînțelegere cu Ana Windover. Şi, stai! Cu 
mult înaintea lot dispăruse Arnold Rolster de pe terasă în 
parc! 

Arnold Rolster!... 

Fără să vrea Marner îşi aminti de scurta convorbire 
dintre Ada şi Arnold Rolster pe care o ascultase din 
întâmplare. În cursul certei dintre cei doi soţi se pomenise 
şi numele lui Robert Paragon. Polițistul îşi rememora 
ultimele cuvinte ale lui Rolster: „locmai m-am socotit cu 
Robert Paragon!” Această singură propoziţiune îi rămăsese 
adânc întipărită în mintea detectivului. 

Poate... 

Deci cei doi Rolsteri, tatăl şi fiul, apoi doctorul Moles cu 
Stela Kirstone, în sfârşit însuşi doctorul Kirstone. Cu 
aceasta şirul celor bănuiţi se încheia. 

Sau nu încă!.. 

Edgar Paragon...! 

Această bănuială era de fapt lipsită de temei: Nu era 
admisibil ca tatăl să-şi fi omorât copilul, dar îşi aminti de 
discuţia pe care o avusese Edgar Paragon cu Alice din care 
reieşea că era nespus da supărat pe fiul său. 

Deci?... 

De ce adică după un violent schimb de cuvinte tatăl să 
nu fi!... 

Dar nu... împotriva acestei ipoteze se ridicau chiar 
spusele lui Robert care afirmase că un necunoscut trăsese 
asupra lui din întuneric! 

Dar poate că fiul voia să-şi apere tatăl... 


Numai că declaraţiile Im Edgar corespundeau peste 
tot cu cele ale lui Robert! Camera întunecată... 

Curios toate astea, foarte, foarte curios! 

Fire misterioase, păreau legate de această faptă, fire 
care erau în mâini necunoscute, în mâinile făptaşului. 

Deschiderea bruscă a ușii îl smulse pe inspector din 
gândurile sale. El ridică capul şi privi pe profesorul 
Starabin care tocmai intrase. 

— Ei??... zise Marner ridicându-se încet de pe scaun. 

Cellalt zise, surâzând: 

— Noi - doctorul Kirstone şi cu mine — am extras 
glonţul din rana toracelui. Putem să spunem că viaţa lui 
Robert Paragon e în afară de orice pericol. În tot cazul, 
trebuie evitată orice iritaţie. 

— Cu alte cuvinte nici nu poate fi vorba acum de un 
interogatoriu, nu-i aşa? Păcat! murmură Marner ridicând 
din umeri. Na — nimic de făcut. Ce mai e nou, d-le 
profesor? Ce părere ai despre doctorul Kirstone ca medic? 

— L-am văzut azi pentru prima oară la lucru, dar după 
se datoreşte faptul că până acum nu s-a ivit nici o 
complicaţie! 

— Asta mă bucură! 

Starabin se întoarse spre uşă. 

— Atunci mă voi înapoia la rănitul nostru... A, stai... d-le 
inspector, poate că te interesează, ţi-am adus glontele! 
complectă profesorul şi în palma mâinii sale îi întinse 
detectivului corpul delict. 

Polițistul luă obiectul mulţumind cu capul şi-l examina 
atent în timp ce profesorul părăsea încăperea. 

Glontele era de calibrul 7,8 mm. N-avea marca fabricii 
sau vreun alt semn particular. 

Cu un gest gânditor, el puse glontele în buzunar, 
Poate... 

Hotărându-se brusc, el se îndreptă spre salon unde 
găsi totul neschimbat. 

Stela Kirstone, Ana Windover şi Ada Rolster se 
retrăseseră pe divanul larg din dreptul ferestrei. 


Edgar discuta cu Rolster, Gerard sta tăcut în 
apropierea lor. 

În încăpere, se mai găseau doi oameni. 

Kestlin sta deoparte într-un fotoliu iar doctorul Moles 
sta în dreptul uşii şi ciocănea neliniştit cu degetele în sticla 
geamului. 

Toată atmosfera părea încărcată cu electricitate. 
Fiecare figură arăta o încordare puternică. 

La intrarea inspectorului, toţi ochii se îndreptară 
interogatori şi plini de aşteptare spre el. 

— Domnii mei, începu el cu o grabă nervoasă. Desigur 
că aţi aflat între timp în ce împrejurări pline de mister s-a 
întâmplat încercarea de crimă asupra lui Robert Paragon. 
Intreaga stare a lucrurilor arată un singur fapt cert: unul 
dintre d-voastră a comis fapta! 

Tăcere mormântală. Spaima se zugrăvi pe trăsăturile 
fiecăruia. Însuşi, doctorul Moles se întoarse de la fereastră 
şi păşi mai aproape. 

— Atunci... unul dintre noi? 

— Unul dintre noi? se auzi ca un ecou vocea lui Kestlin. 

Silas Marner făcu o mişcare de apărare cu mâna. 

— Vă rog să mă scuzaţi, m-am exprimat greşit. Unii 
dintre d-voastră se desprind de la început din rândul celor 
bănuiţi prin faptul că erau pe terasă în timpul comiterii 
încercării de asasinat. Dar acei care nu beneficiază de 
acest... 


— Ce se va întâmpla cu această categorie de oameni? 
întrebă Arnold Rolster pe un ton iritat. 

Inspectorul nu-i dădu nici o atenţie. 

— Este stabilit că s-a tras cu revolverul. Pot să întreb 
care dintre d-voastră are asupra lui o asemenea armă ? 

Privirea sa trecu de la unul la altul pentru ca în cele 
din urmă să se oprească, asupra lui Edgar Paragon, care 
făcuse un pas înainte fără voia lui. 

— D-le Paragon? Dumneata? 

Celălalt clătină capul. 

— Nu... Eu cred... că eu... dar a fost o greşeală; Azi la 
prânz mi-am luat un revolver la mine... dar fără nici o 
intenţie... dar trebuie să fie în celelalte haine... El tăcu 
ridicând din umeri. 

Nimic pe trăsăturile detectivului nu dezvălui gândurile 
sale asupra acestei destăinuiri cam neclare. 

— Bine d-le Paragon. Mai vorbim noi despre asta! 
Aşadar dintre domni nimeni nu are nici un revolver la el? 

Toţi clătinării capul negativ ca răspuns la această 
întrebare. 

— Atunci... îmi pare rău dar veţi înţelege necesitatea 
acestei măsuri, mă văd silit să percheziţionez pe fiecare 
dintre d-voastră desigur numai de formă ca să am 
conştiinţa împăcată. 

El percheziţiona pe rând pe Arnold Rolster, pe doctorul 
Moles, pe Paragon şi apoi se îndreptă spre Kestlin: 

— Imi daţi voie... 

— Dar... am fost tot timpul pe terasă... protestă acesta 
iritat. 

— E numai o formalitate. 

Kestlin nu se mai opuse şi detectivul după ce-l cercetă, 
trecu la Gerard Rolster ale cărui trăsături crispate şi palide 
nu-i scăpară lui Marner. 

— Aşa — vă mulţumesc d-lor. Şi acum v-aş ruga să mai 
rămâneţi câtva timp aici pentru cercetările mele... 

— Mă scuzi, d-le inspector, dar îmi vei îngădui cel 
puţin, să mă duc puţin sus la soţia mea? întrebă Edgar 
Paragon. 

Marner zâmbi amabil. 


— Desigur! Vă rog, domnilor, să nu vă socotiți 
sechestraţi în această cameră. Numai casa să n-o părăsiţi 
deocamdată. 

Intre timp, Edgar se îndreptă spre uşă şi Marner 
observă că Kestlin îl urmase de aproape. 

De abia pe sală acesta îl ajunse pe Edgar din urmă: 

— O clipă, te rog, d-le Paragon! 

Edgar se întoarse numai pe jumătate fără să-şi 
întrerupă mersul. 

— N-am acum deloc timp pentru d-ta, d-le Kestlin... 

— Va trebui să-ţi faci timp, dacă nu vrei ca eu... 

Amenințarea subînţeleasă îl făcu pe Edgar să se 
oprească. 

— D-le Kestlin, răbdarea mea are margini... 

— Nu dai nimic să afli de la mine cine a făcut lovitura 
din bibliotecă? 

Edgar îi cuprinse braţul. 

— Cum?... D-ta ştii?... 

— Ca şi d-ta, dl-e Paragon!... 

— Ca şi mine?... Ce să?... 

— Că d-ta ai fost acela care... 

Lui Edgar i se păru că primise o puternică lovitură de 
pumn în mijlocul figurii. Fără să vrea se dădu câţiva paşi 
înapoi. 

— Omule, ai înnebunit? Eu... să-mi fi împușcat pe 
propriul meu fiu? 

— Da! Bineînţeles din greșeală... spuse Kestlin şi ochii 
lui străfulgerară ameninţători. — Ai crezut că ai să mă 
nimereşti pe mine când ai tras d-le Paragon! O! ai afirmat d- 
ta însuţi că nu era lumină în bibliotecă! Şi pe mine m-ai 
invitat în bibliotecă pentru ca să-mi vorbeşti dar ai greşit... 
şi l-ai nimerit pe fiul d-ale... 

— Câine blestemat! tună gazda a cărui stăpânire de 
sine îşi aţintesc limitele. Orbit de mânie se repezi spre 
necruţătorul acuzator, îl apucă de guler şi îi cuprinse gâtul. 

— Asta este o sfruntată minciună! Sau retragi ce-ai 
spus... sau... 

Zadarnic căută Kestlin să scape din strânsoare. 
Sângele i se urcă la cap. Ochii îi ieşiră din orbite. 


Apoi însă, deodată îi veni un ajutor neaşteptat. O mână 
se aşeză pe umărul lui Edgar. 

— Lasă omul în pace, d-le Paragon! porunci Silas 
Marner cu o voce energică. El îi urmărise pe cei doi şi 
fusese martor al întregii întâmplări. Lasă-l în pace! Fii 
rezonabil... 

Şi Edgar îl ascultă şi-şi întoarse figura schimonosită 
către comisar. 

— Ai auzit ce spunea? Mă învinovăţea pe mine... pe 
mine... 

— Am auzit totul! îl întrerupse polițistul liniştit. Apoi el 
se uită în partea unde stătuse Kestlin care între timp 
dispăruse în salon. 

Un zâmbet ironic flutură pe buzele lui Marner. 

— După cum vezi, d-le Paragon, zise el, Kestlin retras 
acuzaţia — ceea ce însă nu înseamnă că nu am să-i cer 
socoteală asupra purtării sale. 

— "Te rog să nu faci asta... murmură fără voia lui 
industriaşul, pe a cărui faţă apăru o expresie de teamă. 

Marner se uită la el cercetător, apoi ridică din umeri. 

— Această dorinţă, din păcate, nu plot să vi-o 
împlinesc! Vei înţelege că, în interesul cercetării, fiecare 
este bănuit...! 

— D-le inspector... 

— Parcă voiai să te interesezi de starea soţiei d-tale, d- 
le Paragon ? îi tăie vorba Marner, şi poate că privirea lui 
rece şi hotărâtă îl determină pe bietul om să plece cu paşi 
târâţi. 

Polițistul se uită lung după ei până ce zgomotul produs 
de deschiderea uşii salonului îl făcu să tresară. Se întoarse 
brusc, destul de repede ca să-l vadă pe Gerard Rolster care, 
la vederea lui, încercă să se întoarcă în salon. 

— Ah! o clipă, d-le Rolster! îmi pare bine că te găsesc 
încă aici! 

Gerard păşi nesigur spre detectiv. 

— Vă rog... ce doriţi? 

— Doresc revolverul pe care-l porţi la d-ta în buzunar... 

Gerard se dădu înapoi palid de moarte. 

— Cum? D-ta ştii?... 


— Crezi că într-adevăr mi-a scăpat cu vederea?; N-am 
vrut să dau în vileag imediat descoperirea mea. Asta se 
aranjează mai bine între patru ochi... Aşadar, te rog, 
revolverul! 

— D-le inspector, aş vrea să-ţi explic... 

— Chiar te rog!... 

— Întâmplător am avut revolverul la mine... 

— De ce n-ai spus asta mai înainte? 

— Pentru că mi-era teamă... 

„„că pe baza revolverului ai să fii acuzat ca autor al 
atentatului asupra lui Robert Paragon? Acum însă vezi că 
teama d-tale nu a fost de loc neîntemeiată! Deci, te rog, 
revolverul! 

Cu mâini tremurânde, Gerard scoase revolverul din 
buzunar. Marner îl luă liniştit şi-l examină atent. 

— Hm! 7,8 mm... Ceva de pe revolver făcu impresia că- 
i atrage atenţia în mod deosebit. 

— Cum te numeşti? 

— Rolster!... Asta o ştii doar! 

— Pronumele, te rog! 

Gerard... 

— Hm... şi pronumele tatălui? 

D-le inspector, eu... 

— Pronumele tatălui, te rog? repetă Marner pe un ton 
categoric. 

— Arnold! 

— Arnold?... Atunci trebuie să constat că revolverul e al 
tatălui d-tale. Monograma aceasta — A. R. — o dovedeşte cu 
prisosinţă! 

— D-le inspector... 

— Nu trebuie să-mi dai nici o explicaţie acum. Vom mai 
vorbi despre asta. Du-te liniştit în salon şi nu-i nevoie să 
vorbeşti cu ceilalţi, mai ales cu tatăl d-tale, mă înţelegi, d-le 
Rolster!... 

Mut, Gerard se întoarse şi intră din nou în salon. 

Silas Marner îşi aprinse o ţigară. Revolverul tatălui în 
posesia fiului — iată o descoperire foarte interesantă! 


10 


Budoarul Alicei era mobilat cu foarte mult bun gust şi 
simţ estetic. Ea se odihnea pe divanul larg din dreptul 
ferestrei. Ochii ei priveau ţintă tavanul. Când şi când, 
gândurile îi produceau câte o tremurătură a trupului ei 
fierbinte. Mâinile albe erau împreunate parcă într-o 
rugăciune. 

O uşoară lovitură în uşă o făcu să tresară din gândire. 
Se îndreptă ostenită şi cu un gest trudit, îşi îndepărtă părul 
de pe frunte. 

— Cine-i? întrebă ea. 

— Eu sunt, Alice... auzi ea vocea soţului ei. 

— Te rog... poţi să intri, Edgar! 

El intră repede în cameră, se îndreptă spre Alice, şi se 
aşeză pe marginea divanului. li cuprinse mâinile şi se sperie 
la atingerea lor rece. 

— Cum îţi este, Alice? Nu te simţi mai bine ? Nu ar fi 
mai bine să-l chem pe doctorul Kirstone?... 

— Nu, nu, lasă acum... Doctorul Kirstone nu poate să- 
mi ajute cu nimic pentru moment! zise ea schiţând un 
zâmbet, apoi se uită în ochii soţului ei: Cum îi merge lui 
Robert? 

— Kirstone este mulţumit. Pare că, slavă Domnului, nu 
sunt de temut complicaţii. 

In ochii mamei apăru lumina unei rugi de mulţumire 
adresată cerului. Apoi deodată aceiaşi spaimă se ivi pe 
trăsăturile ei; şi pe nesimţite încercă să-şi tragă mâinile din 
acelea ale soţului. 

— Alice, ce este? întrebă Paragon uimit. 

Ochii ei mari şi întunecaţi pătrundeau în adâncul 
sufletului lui iar pe buze îi flutură o întrebare şovăitoare: 

— Edgar — acum spune-mi doar atât: tu ai făcut-o?.... 

— Eu să fac? Ce?... repetă el neînţelegând. Dar 
deodată trăsăturile sale se schimonosiră într-o expresie de 
îndoială îngrozitoare. Şi tu?... Şi tu, Alice poţi să crezi asta 
despre mine? Că eu... pe Robert?... 


— Edgar, azi înainte de masă ţi-ai luat revolverul! 
Edgar, mă temeam atât de mult!... V-aţi certat şi apoi, 
Edgar... 

— Dar Alice, pentru numele lui Dumnezeu, totul s-a 
petrecut aşa cum ţi-am spus!... Eu am intrat în bibliotecă şi 
l-am găsit pe Robert zăcând la pământ, lovit de un glonte... 

— Şi revolverul?... L-am văzut când l-ai luat cu tine! 

— Revolverul trebuie să fie încă în hainele celelalte, 
Alice! Pe cuvântul meu!... Şi dacă nu mă crezi, atunci te poţi 
convinge de asta... 

— Nu... lasă Edgar! zise ea şi o siguranţă plină de 
încredere îi apăru deodată în voce. Acum te cred! Iartă-mi 
bănuiala!... Dar mi-era o teamă îngrozitoare... 

— Alice!... 

— Nu, eu ştiu doar, că tu nu mă poţi minţi, Edgar! 

Edgar se ridică şi făcu câţiva paşi. Rămase în faţa 
geamului, ţinând mâinile la spate. 

Vocea sa răsuna încet, abia perceptibilă, ca un şoptit 
răguşit, când începu să vorbească: 

— Ai fost nedreaptă când m-ai acuzat astfel, Alice! O 
dată... o singură dată te-am minţit... pe tine şi pe ceilalţi... 
atunci... acum zece ani... 

— Acum zece ani? Edgar, ce înseamnă aceste 
cuvinte?... El se întoarse încet şi figura sa căpătă o expresie 
de liniştită încredere şi siguranţă. 

— Alice, se vede că în noaptea aceasta, toate măştile 
trebuie să cadă, şi masca sub care m-am ascuns zece ani de 
zile faţă de toată lumea şi faţă de tine. Alice, odată în viaţa 
mea, am minţit, dar această singură mare minciună, e ca un 
blestem care m-a urmărit necruţător şi care continuă acum 
să mă amenințe şi mai puternic. Minciuna cea mare este 
aceea prin care, acum zece ani am declarat în faţa poliţiei 
că Roland, în noaptea aceea, nu... 

EI tăcu cu un gest implorator. 

— Edgar, acum trebuie să-mi spui totul! răsună vocea 
rugătoare a soţiei lui. Acum trebuie să ai deplină încredere 
în mine! Eu am văzut din totdeauna că ceva te apăsa — dar 
acum vreau să aflu din gura ta, ce a fost! 


Urmă o tăcere îndelungată, pe care o întrerupse 
Edgar: 

— Alice, în noaptea aceea când a fost asasinat primul 
soţ al Stelei, fratele meu Roland a fost într-adevăr în casa 
noastră, la mine! Tu nu ştiai nimic despre asta, căci altfel nu 
aş fi făcut niciodată ceea ce am făcut atunci! Am declarat că 
Roland n-a fost la noi şi în baza acestei declaraţii el a fost 
aretat a doua zi. 

— Dar de ce? De ce? Cum ai putut să faci asta, Edgar? 

— Ah, Alice, eu n-am lăsat niciodată să se vadă cât de 
mult am suferit sub conducerea dominatoare a lui Robert. Il 
uram! Şi când s-a ivit ocazia să-l nimicesc printr-un simplu 
„nu”, eu n-am avut puterea să înving ispita. Eu am făcut-o... 
— Şi apoi...? întrebarea veni pe buzele Alicei abia după 
câteva clipe lungi de tăcere. 

— Apoi?... Pe urmă n-a mai fost nimic... 

— Şi... dispariţia lui Roland? 

— Cu aceasta n-am nici un amestec, Alice!... Zău, poţi 
să mă crezi... 

— Asta şi fac, Edgar. Eu ştiu că n-ai să mă minţi pe 
mine acum! 

Din nou domni tăcerea între ei. Numai prin fereastra 
deschisă se auzea foşnetul uşor al vântului de noapte. 

— Şi acum, Edgar! Acum ce? 

— Nu ştiu, Alice!... Dă-mi tu un sfat!... 

— Atunci... trebuie să mărturiseşti acum adevărul faţă 
de toată lumea. Această minciună nesocotită pe care ţi-a 
dictat-o ura, nu mai trebuie să-ţi umbrească viaţa. Imi 
făgăduieşti asta? 

— Da! răsună apăsat şi hotărât răspunsul lui. Da, asta 
vreau să fac... chiar acum! Vreau să vorbesc cu Marner, el 
va afla totul şi va proceda la reabilitarea memoriei fratelui 
meu! 

— Şi... dacă Roland se va întoarce vreodată?.... 

— Dacă vine înapoi... Alice... eu, mă tem! 

— Trebuie să spui adevărul ca să-l poţi întâlni pe 
fratele tău fără nici o teamă. Irebue să îndrepţi 
nedreptatea pe care ai săvârşit-o contra lui! 


Edgar luă în tăcere mâna Alicei şi o strânse cu putere 
într-a lui. IÎnclină hotărât capul şi se îndreptă cu paşi siguri 
spre uşă şi ieşi pe coridorul primului etaj. 

Numai două becuri mate aruncau din tavan o lumină 
slabă. 

Edgar făcu doi paşi pe scară şi apoi rămase țintuit 
locului. Numai o secundă privi statura aceea care sia 
amenințătoare în calea sa. În clipa următoare lumina lămpii 
se stinse. 

— Stai!.. Cine e acolo? 

Edgar văzu neclar umbra staturii înaintea sa. Cu 
mâinile întinse, el se năpusti asupra umbrei dar degetele 
sale nu apucară decât stofa unei haine. 

Apoi deodată îşi simţi propriile sale mâini încătuşate. 

— Dă drumul! porunci o voce din întuneric. Şi această 
voce îl făcu pe Edgar să încremenească. 

Această voce... o amintire fulgerătoare... 

— Roland!... 

Un râs, rece şi crud... pe care îl cunoştea mai de mult... 

Şi numai acest râs, încolo nimic — nici un răspuns... 

— Roland... dar vorbeşte odată! De unde vii? Ce vrei 
aici?... 

El simţi privirea arzătoare a umbrei aţintită asupra lui, 
auzi un pas care se apropia încet de el. 

Roland... numai acest singur nume sta ca un pumnal în 
gândurile sale. 

Roland venise înapoi... 

Simţi parcă o mână în întuneric apropiindu-se de gâtul 
lui. Era sfârşitul? Mâna aceea îl va distruge? Nu... 

Şi apoi din nou râsul... râsul acela îngrozitor. 

Sub impresia acestei frici înspăimântătoare, Edgar nu 
mai avu decât o singură dorinţă: să fugă undeva numai să 
fie cât mai departe de râsul insuportabil. 

Sări mai multe trepte deodată şi fugi cât putu mai 
repede până ce ajunse în parc, singur în noapte... 


Când după o scurtă pauză a gândirii, Silas Marner 
pătrunse din nou în salon, trebui să facă surprinzătoarea 
constatare că nu mai erau prezenţi decât Stela Kirstone, 


Ada Rolster şi Arnold Rolster. Uşa de la terasă, care era 
deschisă, arăta totuşi că nici ceilalţi nu erau prea departe. 

Inspectorului îi păru foarte bine că poate să stea puţin 
liniştit de vorbă cu Rolster, fiindcă cele două femei erau 
cufundate în discuţia lor. 

În aparenţă fără nici o ţintă, el se învârti prin salon 
până ajunse în dreptul lui Arnold Rolster ţinând în colţul 
gurii restul ţigării sale stinse. 

— Ai cumva un chibrit la d-ta? deschise el discuţia cu 
un caracter inofensiv bine jucat. 

Rolster îşi scoase bricheta şi-i oferi foc. 

— Foarte mulţumesc! zise Marner şi trase câteva 
fumuri adânci, uitându-se insistent la vârful ţigării sale. O 
noapte neplăcută, cea de azi nu-i aşa? Vreau să spun o 
noapte plină de întâmplări neplăcute.... Rolster clătină 
capul tăcut. Nu părea dispus să întreţină acum o 
conversaţie, 

— Imi pare tare rău de prietenul d-tale Paragon! Multe 
s-au abătut pe capul lui în noaptea asta... 

— Da... această încercare de asasinat asupra fiului. 
său... 

— Desigur... cred că asta l-a lovit cel mai rău! 

Un caz cu totul încâlcit! Nu avem nici un indiciu... 
Spune-mi d-le Rolster, nici d-ta nu eşti în stare să-mi dai 
vreo indicație? 

— Intocmai ca şi d-ta, stau si eu în fata unei ghicitori, 
d-le inspector... 

— O ghicitoare — hm — dar pentru fiecare ghicitoare 
trebuie să existe o soluţie?! Gânditor, Marner pufăi câţiva 
nori de fum în aer şi-l observă atent dintr-o parte pe 
Rolster. Ce mai vroiam să vă spun, d-le Rolster, probabil că 
nu ştii nici cine din cei de faţă are obiceiul să poarte 
revolver la d? 

Industriaşul nici nu se clinti. Se mulţumi doar să ridice 
din umeri. 

— De unde aş putea să ştiu asta? 

— Desigur, desigur... numai eu cred... că dacă într- 
adevăr nimeni n-a avut revolver la el, nu există decât 
posibilitatea ca însuşi d Paragon... 


— D-le inspector, ai face bine dacă nu ţi-ai pierde 
timpul cu această bănuiala fără rost! 

— D-le Rolster, d-ta nu porţi niciodată un revolver 
asupra-ţi? 

— Nu.. sau mai bine zis, numai rareori... 

— Dar bineînţeles că ai o armă ? 

Sigur... dar asta cred că nu e deloc de mirare... 

— Nu, nu... natural că nu.... numai că (urmă o pauză). 
Şi... fiul d-tale? 

Odată cu această întrebare, Rolster păru că ajunsese la 
limita răbdării. Işi încruntă fruntea şi îl măsură pe celălalt 
cu privirea mânioasă. 

— D-le inspector, nu înţeleg de ce mi-aţi pus această 
întrebare ? 

— Oh, nu urmăream un ţel anumit cu aceasta! îl lămuri 
Silas Marner, pentru ca apoi imediat să se întoarcă şi să 
iasă prin uşa salonului pe terasă. 

Curios că Rolster deveni uimit abia când detectivul îi 
pomenise de fiul său. Marner se gândea că sunt doua 
posibilităţi care să explice această atitudine : sau Rolster 
ştia că fiul său avusese o armă asupra-i şi avea poate el 
însuşi o bănuială că Gerard era vinovatul, sau fiul său luase 
revolverul tatălui, pentru a-l apăra de orice bănuială. 

Trei oameni se găseau, încă pe terasă. Kestlin sta într- 
un fotoliu şi îşi descarcă mânia fumând una din cele mai 
bune ţigări ale lui Paragon. El fusese convins la început că 
prin crima din bibliotecă, Paragon voise să scape de un 
tăinuitor periculos. Acum însă convingerea lui devenise cam 
șovăielnică pentru că îşi dăduse seama că Edgar îl văzuse 
tot timpul pe terasă şi nu putea să creadă că ar fi în 
bibliotecă... De câteva minute Ana Windover şi Gerard 
Rolster şedeau la celălalt capăt al terasei. Câtva timp, 
priviră tăcuţi parcul, fiecare preocupat de gândurile lui. 
Deodată, Ana luă cuvântul: 

— Gerard... trebuie să te întreb ceva acum şi vreau să- 
mi făgăduiești că-mi vei răspunde sincer! Vrei să-mi 
făgăduiești asta, Gerard?... 

— Nu ştiu, Ana pentru ce te-aş minţi! Ai atât de puţină 
încredere în mine?... murmură el şi o amărăciune adâncă 


sălăşlui în vocea lui. 

— Dumnezeule, Gerard, dacă ai ştii cât de greu îmi 
vine să-ţi pun această întrebare. Dar trebuie s-o fac fiindcă 
altfel mi-e o teamă îngrozitoare... 

— Ana!.. zise tânărul, şi privi îngrijorat în fundul 
ochilor ei în care zărea lacrimi grele! Tleamă... de ce? 
Ana?... 

— Teamă... pentru tine! 

— Pentru mine?... Ana eu nu înţeleg, într-adevăr... 

— Gerard, spune-mi numai un singur lucru... Ai... 
vorbit cu Robert, după ce ai fost în parc? 

O clipă el o fixă fără să priceapă nimic, apoi sesiză 
brusc, şi, fără să vrea, făcu un pas înapoi. 

— Ana... crezi... crezi... aşa ceva despre mine? 

— Nu cred nimic! se apără fata. Nimic, Gerald!, dar 
pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte! odată! Scapă-mă 
de această nesiguranţă apăsătoare! 

Abia acum tânărul Rolster îşi dădu seama că Ana nu-i 
vorbise din neîncredere ci grija o determinase să-i pună 
această întrebare. 

— Ana... iată mâna mea! Ea nu este pătată de sângele 
lui Robert. 

In noaptea luminoasă, faţa fetei se desenă net. Buzele 
ei pe jumătate deschise tremurară uşor... 

— Ana, draga mea, scumpa mea Anal... 

Ea nu se feri când el o cuprinse în braţe şi-i căută gura 
pentru un lung şi cald sărut. 

Apoi rămaseră liniştiţi, mână în mână, în mijlocul 
farmecului acestei nopţi de vară ca în basme. Ramurile 
foşneau, uşor, iar pe cer, o stea căzătoare îşi trăgea trena 
aurie. 

Paşi apăsaţi răsunară pe terasă din ce în ce mai 
aproape. Cei doi tineri se întoarseră şi Gerard nu-şi putu 
stăpâni o uşoară spaimă când îl recunoscu pe Marner, care 
după o plecăciune în faţa Anei, rămase în picioare în faţa 
lui. 

— Scuza-mă, d-le Rolster, dar aş fi avut ceva de vorbit 
cu d-ta... 

— Bineînţeles că vă stau la dispoziţie. 


— Mulţumesc... Hm!. şi tânăra d-ră aici? zise el şi 
privirea lui se îndreptă asupra Anei. 

— Ceea ce ai să-mi spui, poate fi foarte bine spus şi în 
prezenţa d-rei Windover... 

— Bine, cum vrei! Aş vrea să mă lămureşti deci de ce ai 
avut azi revolverul la d-ta! 

— Un revolver?... veni ecoul speriat de pe buzele Anei. 
Gerard... tu?... 

— Da Ana, nu pot să tăgăduiesc. Dl. inspector are 
dreptate. Aveam la mine un revolver azi după masă când 
am venit aici, dar în privinţa lui Robert sunt nevinovat! 
vorbi el foarte liniştit şi stăpânit. 

Numai în ochii săi, care erau aţintiţi asupra fetei, ardea 
o întrebare plină de teamă. Dar strângerea braţului de 
către Ana îi spuse mai mult decât toate cuvintele din lume 
despre încrederea ei. 

— Foarte bine, d-le Rolster... se amestecă din nou 
Marner, dar... pe cuvântul d-tale de onoare... vrei să-mi spui 
pentru ce aveai revolverul asupra-ţi? După câte ştiu, nu se 
prea obişnuieşte să apari înarmat cu un revolver la o serată 
inofensivă! Aşadar, te rog... încheie el nerăbdător, vrei să-mi 
spui din ce motive... 

— Refuz să fac vreo declaraţie în acest sens! 

— Aşa... refuzi orice declaraţie? Cred! că eşti convins 
că această abţinere nu face decât să întărească o eventuală 
bănuială împotriva d-tale, d-le Rolster?... 

— Asta îmi este indiferent. 

— Cum crezi! Dar îţi atrag atenţia că în baza acestui 
refuz, mâine va trebui să te supui unui interogatoriu. Poate 
că îţi schimbi între timp hotărârea. În tot cazul, îţi stau la 
dispoziţie dacă vrei să-mi dai vreo lămurire.... zise 
detectivul, înclinându-se. 

După aceea, Marner părăsi terasa, de pe care 
dispăruse de câteva clipe Kestlin, ducându-se în salon şi 
cobori scările înspre parc. 

Fruntea înaltă a detectivului era numai riduri de 
gândire iar în colţul gurii se săpase o cută adâncă. 
Problema era foarte complicată... 


Cine trăsese în Robert? Ancheta îi conturase două 
posibilităţi: Gerard sau Arnold Rolster... şi totuşi niciuna din 
aceste două nu-l mulţumea.... 

Deodată, se uită înaintea sa. Pe aleea luminată de luna 
el văzu statura unui bărbat care părea că nu-l observase. 

— Allo, d-le Paragon! strigă polițistul recunoscând pe 
stăpânul casei care rămăsese ca un somnambul trezit, 
privind fix pe cel care-l strigase. 

— D-le inspector, bine că te găsesc! Eu... eu trebuie să 
vorbesc cu dumneata! S-a întâmplat ceva monstruos, de 
neînțeles! Eu... eu... fratele meu Roland !... 

— Ai primit veşti de la el?, îl întrerupse în mijlocul 
frazei Marner. 

— L-am... întâlnit... adineauri!. Eu, am recunoscut 
vocea lui!... Era... era îngrozitor!. Un suspin adânc şi 
deznădăjduit scăpă din pieptul bărbatului. 

Marner îi puse cu încredere mâna pe umăr. 

— Ascultă, d-le Paragon, de ce de fapt... da, de ce în 
realitate te temi atât de mult de reapariţia fratelui 
dumitale? Nu crezi că ar fi mai bine, să mă pui şi pe mine în 
curent cu aceasta? 

— Sunt hotărât să-ţi spun totul, d-le inspector, dar 
întâlnirea cu Roland... eul... 

— Dar vorbeşte odată! Poate că pot să te sfătuiesc cu 
ceva... 

Tonul prietenos cu care-i vorbise detectivul, făcu mai 
uşoară destăinuirea lui Edgar. Repede şi numai când şi 
când întrerupt de o pauză respiratorie necesară, el povesti 
tot ceea ce ştia despre misterioasa asasinare de acum zece 
ani, de marea sa minciună şi urmările ei. 

— Şi acum d-le inspector, a venit aici un om care ştie 
totul... totul... şi care mă ameninţă cu ceea ce ştie. 

— Un şantajist deci? Cine anume ? 

— Kestlin! El pretinde că poate să dovedească că eu 
am fost acela, care atunci, la Moorloch, l-am trimis pe 
lumea cealaltă pe Roland! Şi chiar, Roland în persoană este 
aici!... 

— Cum, d-le Paragon? Nimic nu dovedeşte încă 
prezenţa fratelui dumitale dispărut. Ceea ce ţi s-a părut 


adineauri drept vocea lui, poate foarte bine să fie o iluzie a 
fanteziei dumitale! 

— Ela fost, d-le inspector! A fost Roland.. 

— Bine, bine, să lăsăm asta deocamdată! Va să zică 
spuneai că acest Kestlin pretinde că ar avea o dovadă că d- 
ta... pe fratele d-tale??... 

— Aşa spune el! Dar... asta e curată nebunie ! N-am 
fost eu! 

— Nimeni nu susţine contrariul, d-le Paragon, cel puţin 
eu pentru moment. Totuşi, vei admite că este datoria mea 
să intru în posesia acestei dovezi a lui Kestlin. În definitiv, 
lucrez şi în interesul d-tale dacă îl fac să vorbească! 

Cuvintele  liniştite şi cumpătate ale detectivului 
readuseră lui Edgar încrederea în sine. El cuprinse mâinile 
acestuia. _ 

— Da, te rog, să faci asta, d-le inspector. Incearcă să 
lămureşti ce are contra mea, Kestlin. lţi voi fi veşnic 
recunoscător... 

— Nu fac altceva decât să-mi împlinesc datoria, d-le 
Paragon. Ar fi trebuit să fac asta chiar dacă n-ar fi fost 
dorinţa d-tale. Şi acum, hai cu mine înapoi în casă. Noaptea 
asta, aici afară n-are darul să-ţi liniştească nervii. 

Edgar râse amarnic: 

— Nervii mei?... Aci e mai mult vorba de bunul meu 
renume... pe care-l mai am încă! 

Silas Marner se uită serios la faţa lui Paragon: 

— D-le Paragon, cu toţii nu suntem decât nişte oameni! 
Fiecare greşim odată... toţi... Numai că trebui să ne găsim 
iar drumul drept. Numai asta contează! 

Apoi merseră împreună, cufundaţi în tăcere, spre casă. 


11 


— Arnold, acum trebuie să vorbesc cu tine! 

Stela Kirstone părăsise salonul pentru a merge să o 
vadă pe Alice şi acest moment de singurătate fu folosit de 
Ada Rolster ca să se adreseze soţului ei. 


— Trebuie să înţelegi, Arnold... 

Gestul său absent nu avea nimic prietenesc. 

— Pot numai să-ţi repet, Ada, că nu mai e nimic de... 
înţeles! Eu am ochi în cap... şi am văzut. Numai dacă crezi 
că este necesar să mă duci cu vorba, atunci lasă-mi cel 
puţin iluzia... 

— Arnold, tu nu ştii ce vorbeşti! 

— Eu ştiu prea bine, Ada! Şi caut în orice chip ca să iau 
seamă la mine atât cel puţin că în flirtul tău să fiu trebuie să 
joc rolul soţului înşelat! 

O clipă se păru că Ada se va întoarce şi va pleca fără să 
spună un cuvânt. Apoi însă recunoscu sub masca 
indiferenţei durerea nespusă în trăsăturile bărbatului. 

— Arnold, totul trebuie să devină clar între noi! 
Trebuie să mă asculţi, pentru că eu vreau şi pentru că... tu 
vrei. 'le chinuieşti degeaba şi nu ştii că prin bănuielile tale 
îmi faci mie tot atât de rău cât îţi faci şi ţie. Ceea ce am 
vorbit azi cu Robert Paragon, ar fi putut să audă toată 
lumea. "Ţin minte fiecare cuvânt şi sunt mândră că în mine a 
avut încredere... 

— Aşadar, cu alte cuvinte, tu susţii că ţi-am făcut o 
nedreptate cu acuzaţia mea? 

— Da, Arnold. Siguranţa şi liniştea cu care dăduse 
acest răspuns îl ului. Dar totuşi neîncrederea mai era 
zugrăvită în trăsăturile sale. 

— 'Te rog... vrei atunci să-mi explici?... 

— "Toată seara nu am avut altă dorinţă decât să-mi 
îngădui să-ţi spun totul, Arnold! 

— Bine, atunci vorbeşte! Ce a fost... între Robert şi 
tine? 

El o ascultă cu figura întoarsă la o parte, mut şi totuşi 
foarte iritat. 

— Totul a început, după cum obişnuia Robert... Era în 
căutarea unui flirt. La început am acceptat, dar numai 
pentru ca să pot, după aceea să-i vorbesc sincer, pe 
conştiinţă. Noi amândoi Arnold, tu şi cu mine, am discutat 
de atâtea ori de suferinţele pe care le provoacă părinţilor 
săi, uşurinţa lui Robert. Şi am folosit ocazia pentru a-i arăta 
cât de fără rost a fost viaţa pe care a dus-o până acum. Şi 


sunt mândră de aceasta — am reuşit să-l fac să mă 
înţeleagă. În cele din urmă mi-a făgăduit că se va îndrepta 
în toate, pentru a-şi mulţumi părinţii. Atunci ai surprins tu 
izbucnirea dreptei sale căinţe... 

Cuvintele Adei, sunetul vocii sale, nimiciră ultimul rest 
de îndoială din sufletul lui Arnold. Când se întoarse încet şi 
privi în obrazul soţiei sale, în ochii ei liniştiţi şi luminoşi, el 
îşi dădu seama că poate avea încredere în ea şi pricepu cât 
de mult trebuise s-o fi rănit cu bănuiala lui. Se repezi spre 
ea şi-i duse mâna la buze. 

— Ilartă-mă, se bâlbâi el, ca un copil pocăit. 

Zâmbind, ea scutură capul. 

— Nu am să-ţi iert nimfe, Arnold. Desigur, ai fost gelos, 
dar la drept vorbind, ce este altceva gelozia decât o dovadă 
a dragostei ! 

Arnold Rolster înclină capul serios. 

— Da, Ada! Te iubesc mai presus de orice. Și nu aş fi 
putut să uit niciodată dacă tu... El tăcu şi se aplecă din nou 
pe mâna ei fină şi împodobită cu bijuterii de artă. 

In acel moment, inspectorul Silas Marner veni de pe 
terasă în salon şi, aproape simultan, Kestlin intră de pe 
culoar. 

— D-le inspector, îmi dai voie... Aş vrea să mă duc în 
sfârşit acasă! Şi deoarece n-am nici cel mai mic amestec cu 
această încercare de asasinat... 

De abia acum, Marner îl întrerupse cu un gest al 
mâinii. 

— Cred că n-ai nimic împotrivă dacă mai înainte de a 
pleca îmi vei acorda plăcerea unei mici întrevederi! 

— Nu ştiu despre ce aş putea să discut cu d-ta!... 

— Vei afla îndată, d-le Kestlin. Dar, hai mai bine în 
sufragerie. Acolo vom putea vorbi nederanjaţi de nimeni. 

— D-le inspector... eu.... 

— Numai zece minute... apoi te las în pace! 

— Dacă trebuie neapărat... se bâigui Kestlin care nu 
prea părea încântat de aceasta invitaţie. Mai mult fără voia 
sa îl urmă pe detectiv care tocmai ajunsese în sufrageria 
unde aprinse luminile din tavan. 

— Ia te rog loc, d-le Kestlin! 


Marner era de o amabilitate nemaipomenită, ceea ce-l 
nelinişti şi mai mult pe contabil. 

— Desigur că fumezi, d-le Kestlin? Te rog încearcă una 
din ţigările mele. Nu sunt atât de scumpe ca acelea ale 
onorabilei noastre gazde, dar le poţi fuma fără niciun 
pericol! 

Kestlin servi din tabachera acestuia cu o privire 
neîncrezătoare: 

— Foarte mulţumesc... 

— N-ai pentru ce, d-le Kestlin! Aşa, aici ai foc. Şi acum 
hai să pălăvrăgim puţin, nu-i aşa? Deci... cam de câţi ani eşti 
în întreprinderile Parapon? 

— De... de când aveam 22 ani, d-le inspector. 

— Şi... iartă-mi curiozitatea! Câţi ani ai acum? 

— Patruzeci şi doi, d-le inspector. 

— Care va să zică eşti de douăzeci de ani la dl. 
Paragon? — Exact! 

— Hm... atunci erai acolo şi acum zece ani când s-a 
întâmplat afacerea aceea cu fratele d-lui Paragon... nu-i 
aşa? 

Kestlin privi vârful ţigării sale aprinse: 

— Mm-da — îmi mai amintesc destul de vag... 

— Desigur că foarte vag! Sunt în definitiv zece ani de 
atunci. Vreau tocmai să-ţi pun o întrebare în legătură cu 
asta, d-le Kestlin. Ce rol a jucat în aceasta întâmplare, dl. 
Edgar Paragon, actualul d-tale şef? 

— Asta... despre asta n-am dreptul să vorbesc, d-le 
inspector. 

— Desigur că ţi-ai făcut o părere proprie despre toate 
acele fapte! 

Kestlin se agita pe scaun încoace şi încolo. 

— Sincer vorbind, d-le inspector, eu nu ştiu despre asta 
mai NIMIC... 

— Hm — atunci e într-adevăr foarte curios că în baza 
acestor vagi amintiri vrei să faci pe șantajistul d-lui 
Paragon! îl întrerupse Marner zâmbind. 

Stăpânirea celuilalt ajunsese la limită. El sări de pe 
scaun. 

— Atunci, dacă dl. Paragon m-a numit șantajistul său... 


— „„Atunci trebuie că a găsit cuvântul exact, nu-i aşa? 
Dar te rog, ia loc d-le Kestlin! 

Silas Marner ciocâni ritmul unui marş pe suprafaţa 
mesei. Iam-tam-tam — tam-tan —... 

— Dacă-mi amintesc bine, d-ta pretindeai că ai o 
dovadă referitoare la vina d-lui Paragon în legătură cu 
moartea fratelui său? Ce se aude cu dovada aceea? 

— Asta, d-le inspector... se bolborosi Kestlin având 
impresia că îi fuge pământul de sub picioare, asta este o 
chestiune care mă priveşte pe mine personal ... 

— Greșeală, prea onorabile! Absolută greșeală! Este 
vorba aici de clarificarea unui proces şi cine poate să dea 
lămuriri pentru descoperirea vinovatului şi tace, se face 
singur apt pentru pedeapsa... 

— N-am fost întrebat... 

— Dar acum te întreb eu, d-le Kestlin! zise Marner şi 
dintr-odată vocea lui deveni tăioasă ca un cuţit. Şi-ţi cer 
neapărat un răspuns! 

— Dar... 

— N-am nevoie de toată povestirea întâmplării aceleia 
de acum zece ani. Tocmai am aflat-o din gura d-lui Paragon. 
Dar vreau să ştiu pe ce dovezi îţi bazezi afirmaţiile că dl. 
Paragon şi-ar fi omorât fratele la Moorloch! 

— D-le inspector... se strădui Kestlin să articuleze şi 
fără să vrea îşi duse mâna la buzunarul de la haină. 

— Dă-mi te rog dovada de bună voie — sau vrei să mă 
obligi să întrebuinţez forţa? 

Kestlin căzu fără putere în fotoliul său şi se uita plin de 
groază în ochii comisarului. 

— Eu... eu nu vreau... să-i cauzez nici un rău d-lui 
Paragon... 

— Nu, voiai numai să-l şantajezi, prea onorate! Dar îmi 
pare rău că trebuie să-ţi stric socotelile! Aşadar, te rog, ce 
dovadă e aceea?... 

Cu teamă. Kestlin băgă mâna în buzunar şi scoase ceva 
alb pe care-l aruncă pe masă. 

— O scrisoare? murmură detectivul şi apoi luă plicul în 
mână şi-l examină pe toate părţile. O scrisoare... încă 
nedeschisă.. cu stampila poştală a acestui oraş, datată acum 


zece ani şi adresată lui Edgar Paragon? Hm, ce e cu 
scrisoarea asta? 

— Eu... eu am găsit-o atunci la Moorloch, după ce 
Roland Paragon a fost ucis şi ucigaşul a plecat. Şi — 
asasinul trebuia s-o fi pierdut, nu-i aşa? Şi fiindcă plicul nu 
era deschis şi purta adresa d-lui Paragon... 

— Ai ajuns deci la concluzia că Paragon l-a pierdut şi 
totodată că el ucisese pe fratele său! Hm |! In orice caz, 
scrisoarea aceasta poate avea oarecare însemnătate pentru 
clarificarea crimei de la Moorloch. Rămâne încă de văzut 
dacă poate constitui o dovadă împotriva lui Edgar Paragon. 

Se părea că Marner mai voia să adauge ceva dar în 
acel moment uşa sufrageriei se deschise. Cu o repeziciune 
uimitoare, scrisoarea dispăru în buzunarul poliţistului. 
Doctorul Kirstone îşi băgă capul prin uşa întredeschisă. 

— Tocmai te căutam peste tot, d-le inspector! Robert 
Paragon şi-a revenit... 

— Straşnic! zise Marner sărind în sus. Vin imediat 
doctore! 

Fără să-i mai pese de Kestlin, vru să părăsească 
încăperea dar acesta îi tăie calea: 

— D-le inspector eu trebuia doar. 

— A, aşa! Marner îi zâmbi amabil. Da, da, e bine ! La 
revedere, sau nu, mai bine, mergi sănătos, d-le Kestlin! 

Grăbit, polițistul porni după doctorul Kirstone pe care-l 
ajunse în salon. 

Robert Paragon e încă în bibliotecă? 

Kirstone clătină capul: 

— Am crezut că e mai bine să-l lăsăm acolo. 
Transportarea în camera sa ar putea să fie vătămătoare 
pentru el! 

— Atunci în tot cazul e mai bine aşa! 

Doctorul se uită întrebător la el: 

— Spune-mi d-le inspector, ce s-a petrecut cu acel 
ciudat domn Kestlin? L-ai numit... şantajist?... 

— Acesta este numele care i s-ar fi potrivit... 

În clipa aceea, ei se întâlniră cu doctorul Moles care 
după aparenţă se plimba fără ţintă prin antreu.. Kirstone se 
uită la el cu o privire ciudată şi apoi când fură destul de 


departe de el, încât să poată vorbi fără a fi auziţi, îi spuse 
lui Marner: 

— Un băiat cam neliniştitor acest asistent al 
profesorului Starabin. 

— Neliniştilor?...Cum?... 

— Na... am impresia... şi poate că ai să râzi de mine, 
domnule inspector! dar nu pot să înlătur sentimentul că 
acest doctor Moles a jucat un rol sigur în această poveste 
criminală... R 

— Nu râd deloc de d-ta. Îţi spun numai că şi d-ta comiţi 
aici o greșeală pe care o fac mulţi oameni. Te laşi prea mult 
influenţat de înfăţişarea exterioară. Desigur, doctorul Moles 
nu e un Adonis dar îmi amintesc că am cunoscut un om cu 
mult mai urât care nu era un ucigaş nebun ci un mare 
binefăcător care se interesa nespus de mult de cei săraci şi 
foarte nenorociţi! 

Intre timp, ei ajunseră în faţa uşii bibliotecii. Kirstone o 
deschise şi-l lăsă pe poliţist să intre. Incăperea puternic 
luminată era încărcată de un miros pronunţat de iodoform. 
Robert era încă destul de palid. Lângă el şedea Starabin 
care tocmai îi lua temperatura. i 

— Aproape fără febră! exclamă el. Intr-o oră maximum 
nu va mai fi nici un pericol pentru pacient! 

— Minunat! zâmbi Marner sincer mulţumit. 

Apoi se întoarse repede spre rănit. 

— Care va să zică te simţi acum destul de bine încât să 
fii în stare să-mi răspunzi la câteva întrebări? 

— Desigur, d-le inspector! îl asigură celălalt cu 
vocea slabă. 

— Îţi dăm cinci minute; d-le inspector, interveni 
doctorul Kirstone. Profesorul şi cu mine vom aştepta în 
timpul acesta afară, în antreu... 

Vă mulţumesc. Sunteţi într-adevăr foarte amabili. 

Uşa se închise şi Marner rămase singur cu rănitul. 
Detectivul începu: 

— Vrei să fii atât de drăguţ să-mi faci o expunere a 
faptelor? 

Robert întâmpină cu tărie privirea cercetătoare a 
poliţistului. 


— Nu pot să fac altceva decât să-fi povestesc ceea ce s- 
a întâmplat în bibliotecă şi asta cred că va fi destul de puţin! 
Il aşteptam pe tatăl meu pe care-l rugasem prin intermediul 
mamei să vină să stea de vorbă cu mine. Eram numai de 
câteva minute în bibliotecă, când deodată mi se păru că aud 
voci — una feminină şi una masculină. — în camera 
alăturată, în biroul tatălui meu. Apoi, auzind uşa dinspre 
parc închizându-se, am crezut că amândoi, sau cel puţin 
unul, a plecat. În același timp însă, uşa care duce din birou 
aici în bibliotecă fu deschisă cu băgare de seamă. D-na 
Stella Kirstone intră. Fără îndoială că era femeia a cărei 
voce o auzisem. Ea nu mă observă. Părăsi grăbită biblioteca 
pe uşa care dă în antreu şi totodată — desigur fără nici o 
intenţie — stinse lumina în cameră. Vroiam să aprind din 
nou lumina dar înainte de a putea să fac aceasta, uşa de la 
antreu fu smucită. Doar cât durează fracțiunea unei 
secunde, am văzut statura întunecată a unui bărbat în 
cadrul ușii, apoi veni împuşcătura şi mai departe, nu mai 
ştiu nimic. 

Marner ascultase tăcut şi fără să-l întrerupă. Mai 
aşteptă puţin ca acela care îi vorbise să-şi revină din 
oboseală. 

— Şi... pe bărbatul din uşă nu l-ai recunoscut? 

— În bibliotecă era întuneric adânc şi lumina din 
antreu nu era suficientă pentru ca să-l recunosc! 

— D-le Paragon, te rog să răspunzi foarte sincer la 
această întrebare, n-ai nici o bănuială referitoare la 
persoana care a tras? 

— Nu, d-le inspector... răspunse rănitul dar lui Marner 
nu-i scăpă uşoara întârziere a acestui răspuns. 

— Insist d-le Paragon, să vă rog să va străduiţi a-mi 
destăinui tot ce ştiţi. Va fi mai bine să-mi dezvăluiţi toate 
bănuielile pe care le aveţi. Eu însumi mă găsesc pe o urmă, 
poate chiar două şi declaraţia pe care mi-ai face-o ar putea 
să-mi fie de folos. 

Robert înclină capul tăcut. Detectivul continuă: 

— Spune-mi, te rog bănuiești pe vreunul din cei doi 
Rolster? 


O uşoară spaimă apăru pe trăsăturile lui Robert. 
Marner observă aceasta cu un simţământ sigur de 
mulţumire. 

— Gerard Rolster? Avea vreun motiv ca să te urască ? 

De abia după câteva clipe de tăcere răspunsul veni de 
pe buzele palide ale celuilalt: 

— Gerard Rolster iubeşte pe Ana Windover cu care 
sunt logodit. Chiar astăzi am rupt logodna, dar în cursul 
acestei seri am avut o discuţie aprinsă cu Gerard pe terasă. 
Dar nu, nu pot să cred, că numai din cauza aceasta, Gerard 
ar fi putut deveni autorul acestei fapte! 

Un zâmbet flutură pe buzele criminalistului. 

— Hm; din suferinţă şi din dragoste au devenit 
criminali o sumedenie de oameni!... Este foarte nobil din 
partea dumitale că te gândeşti astfel despre un rival. 
Atunci, tatăl lui? 

— Arnold Rolster m-a surprins cu d-na Ada şi a 
interpretat greşit discuţia noastră. M-a ameninţat, da, dar 
nu, niciodată n-ar putea să devină criminal, d-le inspector. 
Poate, că m-ar fi mustrat în public din cauza purtării mele, 
dar Arnold Rolster n-ar fi capabil să lovească pe cineva, pe 
la spate, în întuneric.. 

Marner clătină capul dus pe gânduri. Şi el îşi făcuse tot 
o asemenea părere despre Arnold Rolster. 

Apoi, deodată îl străfulgera: o idee, un nume, pe care 
nu se putu abţine să nu-l rostească: 

— Doctorul Moles? 

— Dar l-am văzut azi pentru prima oară în viaţa mea 
pe doctorul Moles! 

— Hm da, atunci... murmură inspectorul gânditor, 
mângâindu-şi bărbia. Atunci nu poţi să-mi ajuţi cu absolut 
NIMIC? 

O scuturătură de cap tăcută şi puternică a lui Robert, 
fu toţ răspunsul. 

In clipa aceea, uşa de la antreu se deschise. Starabin şi 
Kirstone păşiră în bibliotecă. 

— Cele cinci minute acordate au trecut, d-le Inspector, 
anunţă profesorul aruncând o privire plină de grijă 
rănitului. 


Silas Marner ridică din umeri: 

— Au fost suficiente ca să mi se întărească convingerea 
că ne aflăm într-o mare încurcătură. In tot cazul, vă 
mulţumesc, domnii mei. Bună însănătoşire, d-le Paragon! 

El părăsi încăperea cu o înclinare a capului, trase uşa 
după sine şi vru să se întoarcă în salon prin antreu. 

Uimit el se uită înaintea sa căci Gerard, care probabil îl 
aşteptase, îi tăie grăbit drumul... 

— O clipă, d-le inspector! 

— Te rog, te rog, d-le Rolster! 

— Eu, eu, m-am hotărât... se bâlbâi acesta şi cuvintele 
îi veneau greu pe buze, am luat hotărârea să-ţi spun 
adevărul în legătură cu revolverul! 

— Foarte înţelept din partea-ţi!.. Te rog spune-mi tot ce 
ştii poate vom izbuti astfel să lămurim această chestiune! 

Gerard evită privirea pătrunzătoare a poliţistului. 

— Vezi, d-le inspector, eu o iubesc pe Ana Windover. 
Ana nu-l iubeşte pe Robert ci pe mine. Dar totuşi ezita încă 
şi nu ştia dacă trebuia să desfacă logodna sau nu. Şi astăzi 
- astăzi trebuia să-mi împărtăşească hotărârea ei, d-le 
inspector... Eram ferm hotărât să-mi iau viaţa dacă... şi de 
aceea am luat revolverul tatălui meu, fiindcă eu nu posed o 
asemenea armă! 

De abia acum, tânărul se uită în sus şi Marner putu 
observa fără greutate în trăsăturile lui, că fiecare cuvânt 
rostit fusese numai pur adevăr. 

— Din cauza asta deci... murmură detectivul şi vocea-i 
exprima compătimire. Şi de ce nu mi-ai spus asta de la 
început?... Aha, uitasem... Adineauri era şi d-ra Windover de 
faţă şi bineînţeles nu puteai să-mi spui toate astea în 
prezenţa ei. Desigur că nu trebuia să ştie... 

— Acum ştie totul, d-le inspector! l-am spus tot 
adevărul !.. 

___. — Foarte bine! zise Marner înclinând capul binevoitor. 
Intre oameni care se iubesc nu trebuie să existe secrete, 
nu-i aşa? 

O strângere de mână mulţumi pe poliţist de atitudinea 
sa, după care Gerard dispăru grăbit pe uşă... 


Marner îşi aduse curând aminte că făptaşul crimei nu 
fusese încă găsit şi nici nu vedea posibilitatea cum va izbuti 
să-l descopere. 

Fără să vrea, reputatul detectiv londonez îşi băgă 
mâinile în buzunarele hainei şi deodată degetele sale 
dăduse peste o hârtie. 

Asta era doar... 

Desigur, scrisoarea, piesa doveditoare a acelui nostim 
domn Kestlin. 

Cu o nervozitate explicabilă, el scoase plicul şi-l 
examină cu grijă. 

Prin urmare această scrisoare fusese găsită de Kestlin 
în noaptea aceea la Moorloch şi fiindcă purta adresa lui 
Edgar Paragon el ajunsese la concluzia că fratele celui 
dispărut fusese acela care o pierduse şi deci era asasinul lui 
Roland Paragon. 

Poate că ştiind cuprinsul acestei scrisori s-ar face un 
pas înainte în mersul cercetărilor privitoare la acea 
întâmplare... 

Rupse plicul şi scoase o coală de hârtie acoperită cu 
câteva rânduri scrise de mână. Mai întâi se uită la en-tete-ul 
care purta numele şi adresa expeditorului şi brusc 
sprâncenele sale se ridicară în sus. 

Apoi citi şi cu fiecare cuvânt uimirea sa creştea. Apoi se 
îndreptă hotărât către telefonul de pe măsuţa alăturată. 
Luă receptorul şi aşteptă nerăbdător până când obţinu 
legătura. 

Vă rog, daţi-mi poliţia! 

După ce legătura fu dată, el vorbi timp îndelungat cu 
comisarul de serviciu şi când termină repuse receptorul în 
furcă. In cursul acestei convorbiri, trăsăturile lui deveniseră 
aspre, pline de energie. 

Dar, când intră din nou în salon, figura sa era iarăşi 
acoperită de acea mască, plină de indiferenţă pe care o 
purta totdeauna şi care constituia arma sa cea mai de preţ 
şi cea mai puternică. 


12 


El se opri câteva secunde în pervazul uşii şi aruncă o 
privire cercetătoare asupra tuturor celor prezenţi. 

Părea că dorea să câştige timp pentru ultima şi poate 
decisiva sa lovitură. 

Ada şi Arnold Rolster cufundaţi într-o discuţie serioasă 
pe divan, de abia observară intrarea detectivului. 

În spatele lor, în dreptul ferestrei, şedeau profesorul 
Starabin şi asistentul său doctorul Moles, iar în dreptul 
măsuţei de servit doctorul Kirstone şi Edgar Paragon erau 
ocupați să-şi umple paharele cu whisky. 

Zadarnic, detectivul căută din privire pe Ana Windover 
şi pe Gerard Rolster. 

In sfârşit, Marner păşi în salon şi se îndreptă spre 
colţul căminului. El rămase în picioare, până când fu băgat 
în seamă de cei de faţă care făcură cerc în jurul lui. Fixând 
un punct pe perete, el începu: 

— Domnilor, cred că a venit clipa să dau cărţile pe faţa. 
Vă amintiţi cu toţii de întâmplarea aceea de acum zece ani 
în care a căzut victimă bancherul Walter. Poliţia a urmărit, 
socotind drept autor al acestei crime, pe fratele gazdei 
noastre, Roland Paragon care de atunci a dispărut. 
Evenimente ciudate m-au făcut însă să consider că 
autorităţile porniseră pe o pistă greşită aruncând toată vina 
asupra unui om nevinovat. Şi mai mult încă, datorită 
cercetărilor mele personale, am descoperit o altă pistă, 
adevărata pistă. Eu cunosc foarte bine pe adevăratul asasin 
al bancherului Walter! 

Doctorul Moles făcu fără să vrea o mişcare care nu 
scăpă din vedere rutinatului poliţist, dar o trecu cu vederea. 

— "Totodată, acum, a mai ieşit la iveală încă ceva. 
Urmele acelea de la Moorloch, despre care la început s-a 
crezut că dovedeau o sinucidere a lui Roland Paragon, m-au 
condus la concluzia că şi acolo a fost o crimă! 

Marner se uită serios în jurul său pentru a vedea 
efectul cuvintelor sale. Atenţia ce se putea remarca pe 
feţele tuturor, îl mulţumi. 

Incordarea cea mai vie se citea limpede pe trăsăturile 
oamenilor. Doctorul Kirstone fu primul care-şi regăsi graiul. 

— Dar, spune, d-le inspector... asta-i doar o bănuială. 


— Nu, asta este adevărul curat, d-le doctor. Şi dacă nu 
mă credeţi, vă pot arăta şi dovezi. Am în posesia mea 
începând chiar de astă seară mărturisirea scrisă de mâna 
criminalului! 

— Mărturisirea?... Uimirea fără măsură a doctorului 
Kirstone fu împărtăşită şi de toţi ceilalţi. Dar... asta n-o pot 
înţelege! O mărturisire... acum... după zece ani?... 

Marner se uită la el zâmbind: 

— Eu înţeleg mirarea d-tale d-le doctor, că tocmai după 
zece ani a reapărut scrisoarea aceea pe care d-ta.. 

Un strigăt care nu mai avea nimic omenesc în el îl 
întrerupse în mijlocul frazei. 

Kirstone sărise în sus. Un zâmbet rătăcit flutură pe 
buzele sale lipsite de sânge. 

— Scrisoarea? Scrisoarea mea? Acum?... 

— Da, acum după zece ani, doctore Kirstone şi 
dovedeşte că d-ta eşti asasinul bancherului Walter. 

— Eu, eu... 

— D-ta ai fost! lată dovada! 

Marner scoase scrisoarea din buzunar şi o deschise cu 
mişcări încete. Apoi o arătă doctorului Kirstone. 

Repede ca fulgerul, doctorul se repezi la ea dar tot atât 
de iute comisarul întinse pumnul şi-l lovi în mijlocul 
pieptului. 

— Fără prostii, doctore! Ai pierdut partida... 

— Daţi-mi un pahar cu coniac.. izbuti să articuleze 
doctorul ridicându-se de pe jos și însuşi Marner îi îndeplini 
această dorinţă. 

Dintr-o singură sorbitură, el dădu peste cap conţinutul 
paharului apoi bolborosi următoarele: 

— Da.... atunci... nu mai ajută la nimic! Mărturisesc că 
eu am fost acela... atunci... bine, să ştiţi totul, şi ultima... 

— Vrei sa ne mărturiseşti totul? 

— Da, asta vreau!... 

— ţi atrag atenţia, doctore Kirstone, că tot ce vei 
spune din acest moment, în prezenţa atâtor martori, se 
poate întoarce împotriva d-tale. 

Marner, rostise formula obişnuită prin care un om era 
pus sub stare de arest. Kirstone tresări auzind această 


frază. Apoi clătină din cap. 

— Acum îmi este perfect egal... 

— Bine, atunci poţi să vorbeşti! 

In salon domnea o tăcere adâncă. Câteva clipe nimeni 
nu spuse nimic. Pentru fiecare, această întorsătură a 
lucrurilor constituise o surpriză extraordinară. 

Apoi, după ce respiră adânc, Kirstone luă cuvântul, la 
început ezitând şi neclar, dar din ce în ce cu voce, mai tare: 

— Da, l-am omorât pe bancherul Walter, pentru că nu 
mai îmi rămânea altceva de făcut, dar să iau toate 
întâmplările în ordine. Acum unsprezece ani, am venit în 
acest oraş pentru ca să-mi întemeiez o existenţă prin 
practica medicală. Dar, cum se întâmplă întotdeauna, 
norocul nu voia să-mi surâdă. Alţi medici se stabiliseră de 
mult aici şi fiecare avea cercul său de clienţi credincioşi. 
Mie, ca începător, mi-era nespus de greu, mai ales că nu 
posedăm capitalul necesar pentru instalarea cabinetului 
meu şi pentru cumpărarea instrumentelor necesare. Astfel, 
nu mai exista pentru mine decât o singură cale: trebuia să 
încerc să-mi procur bani pe cale de împrumut — şi aceasta 
hotărâre, la care m-am văzut constrâns, formează în 
realitate actul iniţial al tuturor întâmplărilor... 

El tăcu câteva clipe şi îşi încruntă fruntea fixând un 
punct de pe covor ca şi cum ar fi voit să-și adune gândurile. 

— Într-o familie în care fusesem invitat am făcut 
cunoştinţă cu bancherul Walter. Printr-o întâmplare am 
ajuns la o discuţie în care mi-a spus ca unui medic despre 
boala lui de inimă şi eu i-am dat câteva sfaturi. Aceasta ne-a 
apropiat şi în sfârşit mă hotării să-i împărtăşesc lui Walter 
urgenta mea nevoie de bani. 

La început nu s-a arătat prea încântat de dorinţa mea, 
dar când, pentru a nu pierde ocazia, i-am făgăduit un 
garant sigur, a acceptat. Eu aveam atunci, în Scoţia, un 
unchi bătrân, un proprietar foarte bogat care însă nu mă 
simpatiza prea mult din cauza unor prostii făcute în 
tinereţe. I-am făgăduit lui Walter iscălitura unchiului pe 
poliţă şi el îmi declară că în aceste împrejurări era gata să- 
mi dea banii. 


El primi după o săptămână, poliţa cu iscălitura 
unchiului meu şi am încasat banii. Dar în timp ce banii săi 
erau adevăraţi, iscălitura girantului de pe poliţă... era un 
fals... 

Kirstone tăcu din nou câteva clipe. 

— Aşadar... ai falsificat iscălitura? întrebă Marner în 
mijlocul atenţiei generale. 

— Exact, d-le inspector! Unchiul meu n-a văzut 
niciodată poliţa. Şi apoi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se 
întâmple. Cele trei mii de lire pe care mi le-a împrumutat 
Walter pe timp de un an mi-au ajuns pentru instalarea mea, 
dar ceea ce era mai important lipsea: pacienţii... 

Anul a trecut pentru mine ca în zbor, şi când veni ziua 
să-i plătesc lui Walter datoria, de abia aveam în mână un 
schilling. Zadarnic am încercat să-l conving să-mi amâne 
termenul. El cerea: sau plata sau voia să se adreseze 
unchiului meu. 

In disperarea mea i-am mărturisit că am comis un fals, 
şi i-am făgăduit achitarea unei sume duble celei datorate, 
după un al doilea an. Bancherul nu s-a înduplecat şi m-a 
ameninţat că mă va denunța autorităţilor. Ştiam prea bine 
ceea ce putea să însemneze asta pentru mine... Închisoare 
şi totodată prăbuşirea tuturor planurilor mele de viitor! Şi 
atunci am făcut-o! 

— L-ai împuşcat pe bancherul Walter? 

— Ce-mi mai rămânea altceva de făcut dacă voiam să- 
mi salvez propria-mi piele? Am fost totdeauna un egoist.. In 
noaptea aceea aveam cu el o ultimă întrevedere şi m-am 
dus acolo cu ferma hotărâre de a-l înlătura dacă nu mă va 
păsui. Ne-am întâlnit în grădina vilei sale şi, de ceea ce îmi 
era teamă, s-a întâmplat. Walter mi-a arătat ameninţător 
scrisoarea de denunţare... şi atunci... am tras asupra lui, i- 
am luat scrisoarea şi am fugit... 

Cu fiecare cuvânt pe care-l rostea, Kirstone devenea 
mai șovăielnic. Cu ochii sticloşi privea fix înaintea sa, apoi 
ridicând capul: 

— Încă un pahar de coniac... 

Il goli dintr-o sorbitură. Un val de sânge reveni în 
obrajii săi decoloraţi. 


— Asta deci, este chestiunea cu Walter! Soarta are 
uneori ciudăţeniile ei. Patru săptămâni mai târziu, unchiul 
meu muri şi-mi lăsă toată averea!... Viaţa e într-adevăr 
uneori prea fără sens... 

— Şi apoi, doctore? Ce s-a întâmplat cu Roland 
Paragon? întrebă Marner tăios. 

Celălalt râse răguşit. 

Şi asta ai aflat-o? Bine, atunci să-ţi spun totul 
pi cal În urma cercetărilor cazului Walter, pe baza 
diferitelor bănuieli, Roland Paragon fu arestat. Se credea că 
el era făptaşul. Pentru mine, care eram adevăratul criminal, 
nici nu mă îndoiam că Edgar Paragon declarase fals numai 
pentru a-l nimici pe fratele său şi astfel să devină stăpânul 
întreprinderilor Paragon. 

— Această presupunere nu-şi are rostul! îl întrerupse 
Marner. 

— Ba da, d-le inspector, îşi are rostul ei! Credeam deci 
că Edgar Paragon a dat o declaraţie falsă și fiindcă după 
moartea lui Walter eu mă găseam tot fără bani, m-am 
hotărât să transform ceea ce ştiam în bani. l-am scris lui 
Edgar Paragon o scrisoare în care fără să-mi spun numele 
mă declaram asasin al lui Walter. În această scrisoare 
consideram presupunerile mele drept siguranţă şi îi ceream 
o sumă de hani dacă nu voia să-l denunţ poliţiei... 

— Va să zică, scrisoarea care este acum în posesia 
mea! 

— Exact, scrisoarea aceea! Şi deşi îmi luasem toate 
precauţiile, totuşi am uitat un singur lucru... 

— En-tete-ul hârtiei pe care figurează numele şi adresa 
d-tale. Ă 

— Exact, en-tete-ul! În graba mea nu m-am mai gândit 
la acel amănunt sau poate că m-am gândit dar am uitat să-l 
tai în ultimul moment aşa cum mă gândisem s-o fac. Şi 
această scrisoare i-am trimis-o lui Edgar Paragon! 

— Ghinion, dragul meu, exclamă Marner ridicând din 
umeri. 

Da, ghinion! Şi de abia aruncasem scrisoarea la 
cutie că mi-am şi dat seama de greșeala făcută. Zadarnic m- 


am dus la poştă şi am cerut scrisoarea înapoi. Nu puteam s- 
o recapăt. Şi astfel el a primit mărturisirea crimei mele. 

— Deci... ce ai făcut după aceea? 

— Am socotit că scrisoarea va ajunge cu cursa de seară 
la Edgar Paragon în vila pe care o locuia după arestarea 
fratelui său şi va fi predată acolo. M-am dus deci la Edgar 
Paragon pentru ca să-mi iau scrisoarea în momentul în care 
trebuia să fie dată. Am aşteptat în parcul vilei până când 
poştaşul a venit ca să dea scrisorile servitorului. Eu şedeam 
la uşa biroului lui Edgar Paragon care dă în parc şi care era 
deschisă. De acolo am văzut cum servitorul a pus pe masa 
de scris toate scrisorile printre care şi scrisoarea mea. 
Paragon începu să citească scrisorile una după alta, şi apoi 
o luă pe a mea pe care am recunoscut-o după plic. Vroiam 
să mă introduc în cameră şi să-i smulg scrisoarea din mână. 
Mă pregăteam luându-mi mantaua de ploaie şi gluga pentru 
a nu fi recunoscut.. 

În clipa aceea, apăru în dreptul ușii care dă din parc în 
birou, un bărbat care intră fără să mă observe pe mine. La 
ivirea lui, Edgar Paragon sări în sus şi lăsă să cadă jos 
scrisoarea mea pe care o ţinea în mână! 

Şi eu am recunoscut în vizitatorul întârziat pe Roland 
Paragon, care, după cum am aflat a doua zi evadase din 
închisoare. Roland trase uşa după el astfel încât n-am putut 
să aud ce au vorbit cei doi fraţi iar la un moment dat l-am 
văzut pe Roland Paragon aplecându-se, ridicând de jos 
scrisoarea mea şi în agitația sa băgând-o în buzunarul său ! 

Din acel moment mi-am dat seama că eram pierdut 
dacă nu se va întâmpla o minime. Declaraţia mea în mâinile 
omului care era acuzat în locul meu. Nu îmi mai rămânea 
decât o singură posibilitate. Trebuia să încerc cu orice chip 
să-mi iau înapoi scrisoarea! 

— Şi asta ai şi făcut-o atunci... 

Kirstone înclină capul şi respiră adânc. 

— L-am urmărit pe Roland Paragon îndată ce a părăsit 
casa până când singurătatea din preajma Moorloch-ului mi 
s-a părut destul de mare. Aveam la mine un revolver. [Il 
vedeam clar pe Roland Paragon pe drum înaintea mea. Am 
ochit, am tras şi ela căzut. M-am repezit la el. Mai trăia 


încă dar rana de la cap pe care o primise, mi se păru 
mortală. 

L-am luat pe cel lipsit de conştiinţă, l-am târât la 
Mojorloch, i-am scos mantaua pe care am pus-o pe mal 
împreună cu pălăria găurită pentru ca totul să dea impresia 
unei sinucideri. Apoi l-am aruncat în apă. Am uitat să-i iau 
scrisoarea dar aceasta era împreună cu el în fundul lacului. 

Marner scutură puternic capul. 

— Te înşeli! Roland Paragon pierduse scrisoarea pe 
mal probabil atunci când i-ai scos mantaua şi a găsit-o 
altcineva de la care o am eu azi. Şi această scrisoare te 
acuză de două crime: de asasinatul bancherului Walter şi de 
acela al lui Roland! Paragon! 

— "Te înşeli, d-le inspector! zâmbi ciudat Kirstone: 
Roland Paragon n-a murit! El trăieşte încă, şi... 

— Ce spui? El trăiește? Şi d-ta ştii? 

Kirstone clătină uşor capul: 

— Nu cred să mă înşel! 

— Nu, el are dreptate! 

Toate privirile se îndreptară mirate către doctorul 
Moles care se ridicase în clipa aceea de pe scaun, spunând 
aceste cuvinte: 

— Eu sunt Roland Paragon!... 

— Roland!... strigă Edgar sărind deasemeni de pe 
scaun ridicând mâinile în sus. Roland... tu? 

— Da, am venit ca să mă socotesc, dar mai întâi cu 
acesta! zise el arătându-l pe Kirstone pe care-l privea cu 
ochi plini de ură. Cu tine, Edgar, voi vorbi după aceea! 

Apoi se îndreptă cu paşi ameninţători, spre Kirstone, 

— Va să zică tu eşti ticălosul a cărui faptă m-a costat 
zece ani din viaţă? Tu? Şi ai mai îndrăznit pe urmă s-o iei de 
soţie pe Stela, deşi aveai o crimă pe conştiinţă? 

Celălalt se ridicase. In ochii săi parcă licărea nebunia. 

— Da, eu, Roland Paragon! Eu am fost soţul femeii care 
te iubea în taină; eu ştiam din jurnalul Stelei că te iubea şi 
pe această femeie am luat-o în căsătorie pentru că.. 0... 
iubeam şi eu! 

— Omule, asta să... 


Cu o putere supraomenească, Roland Paragon se 
reţinu. 

Kirstone îl întrerupse cu un râs sacadat. 

— Da, ştiu ca ai iubit-o şi că o, iubeşti încă, dar... 

O mişcare iute ca fulgerul... Ceva metalic străluci în 
mâna lui... Roland Paragon se dădu la o parte. In aceeași 
clipă glonţul porni. Dar înainte ca doctorul Kirstone să fi 
apăsat pe trăgaci, Silas Marner se năpusti asupra lui, îi 
dădu una peste mână şi arma căzu pe podea. Detectivul se 
aplecă repede, o ridică şi o examină cu atenţie, apoi se uită 
surprins la Kirstone. Acesta căzuse în fotoliu, spumegând 
de mânie. 

— Păcat! d-le inspector, mi-ai stricat cu desăvârşire 
finalul dramei. Păcat!... 

— Sfârşitul plin de efect, probabil că nu va lipsi doctore 
Kirstone! Ştii dumneata, ce înseamnă asta aici? şi Marner îi 
arătă arma din mâna sa. 

Celălalt scrâşni. 

— Vă rog, nu vreau să vă răpesc efectele de teatru! 

— Atunci ar fi timpul ca să sfârşim această 
tragicomedie! Doctore Kirstone, recunoşti că ai încercat să 
asasinezi pe Robert Paragon? 

— N-ar avea nici un rost să tăgăduiesc această faptă, 
nu-i aşa domnule inspector!... 

Edgar se repezi asupra doctorului... 

— Kirstone, tu!... Tu!... Dar pentru ce? Ce ţi-a făcut 
Robert? 

Doctorul ridică nepăsător din umăr. 

— Nimic, d-le Paragon.. Am tras din greşeală asupra 
fiului dumitale, îmi pare rău că l-am rănit. Glontele trebuia 
să nimerească pe altul, pe falsul doctor Moles. Tocmai îl 
recunoscusem. Cei zece ani l-au schimbat mult, dar când a 
invitat-o pe Stella să se plimbe cu el prin parc, nu ştiu nici 
eu singur cum l-am recunoscut deodată. Ştiam că era el, că 
el trebuia să fie! El a plecat cu Stella în parc. Eu i-am 
urmărit fără ca ei să mă observe, m-am ţinut în umbra 
pomilor şi am putut astfel să ascult convorbirea lor. Discuţia 
lor mi-a întărit bănuiala mea că el era Roland Paragon. 


I-a spus Stelei că el era şi că a venit să clarifice totul şi 
să se socotească cu toţi, cu fratele său. Asta am auzit — şi 
am auzit încă mai mult. Am auzit că se mai iubesc încă. Dar 
şi eu însumi o iubesc pe Stella. Şi iată că a apărut acela 
căruia i-a aparţinut odată inima ei, atunci când lupta încă 
pentru eliberarea ei din căsnicia cu Walter. Şi ştiam că şi 
acum încă... şi, ştiam că Roland Paragon trebuia să moară. 

La un moment dat, ei au intrat în casă dar nu prin 
terasă ci prin camera de lucru a lui Edgar Paragon. Am 
intrat şi eu dar prin antreu şi m-am ascuns acolo, 
aşteptând. După câtva timp, Stela apăru în uşa bibliotecii, 
apoi trecu în salon fără să mă vadă. Am aşteptat cât am 
aşteptat apoi m-am dus şi am deschis uşa bibliotecii. In 
încăpere era întuneric de tot; numai în dreptul ferestrei am 
zărit umbra unui bărbat şi am tras în această umbră fiind 
convins că era Roland Paragon. Când colo, l-am nimerit pe 
fiul tău, Edgar... Apoi m-am întors în parc şi am venit pe 
terasă şi a urmat clipa cea mai ciudata din viaţa mea când 
după câtva timp l-am văzut apărând pe Roland Paragon. Nu 
puteam să pricep deloc cum... 

Doctorul îşi îndreptă mâinile spre guler pe care îl 
rupse. Făcea impresia că nu mai poate să-şi stăpânească 
ura fără margini. Toţi aşteptau într-o tăcere apăsătoare. 
Insuşi Marner nu-şi putu stăpâni emoția. Cu voce calmă, el 
zise; E 

— Am telefonat adineauri în oraş, poliţiei. In fiecare 
moment, poate să vie cineva să te ridice doctore Kirstone! 

— Va veni prea târziu, murmură doctorul! Până atunci, 
otrava ce-am luat-o îşi va face efectul. 


13 


Ceasul cel mic de porțelan de pe cămin arăta ora unu 
după miezul nopţii. 

Imediat după ce poliţia ridică cadavrul doctorului 
Kirstone, Arnold Rolster şi Ada, se duseră în camera Alicei. 
Ei se aşteptau s-o găsească acolo, pe Stela care nu ştia 


nimic încă despre ultimele întâmplări, şi nici despre 
moartea soţului ei. 

— Şi acum... zise Marner îndreptându-se spre Roland 
Paragon, ar fi cel mai drept dacă ne-ai spune ultimul cuvânt 
asupra acestei tragedii... 

Celălalt înclină capul rece. 

— Voi fi cât se poate de scurt în expunerea mea, 
inspectore, căci cea mai mare parte a faptelor o ştii din 
mărturisirile lui Kirstone. Eram bănuit de a-l fi asasinat pe 
primul soţ al Stelei, pe bancherul Walter, în urma falsei 
declaraţii a fratelui meu. Poliţia m-a arestat, dar printr-un 
concurs de fapte pe care n-aş vrea să-l relatez, am izbutit să 
fug din închisoarea preventivă. Nu eram stăpânit decât de 
un singur gând: să am o explicaţie cu fratele meu. Încă în 
noaptea fugii mele m-am dus la el şi l-m întrebat. Dar a 
refuzat să-mi răspundă şi m-a ameninţat că va chema 
poliţia. 

Nu-mi rămânea altceva decât să fug. M-am îndreptat 
spre drumul care duce la Moorloch. Deodată, în întuneric, 
s-a tras asupra mea un glonte care m-a nimerit în cap. Din 
fericire era numai o rană superficială. Am căzut leşinat la 
mal şi mi-am revenit abia când am dat de apa cea rece. Am 
ieşit la mal şi m-am ascuns într-un tufiş. Pentru mine nu mai 
era nici o îndoială. Edgar fusese acela care trăsese asupra 
mea ca să scape de mine şi aceasta a fost convingerea mea 
până în astă seară când declaraţiile lui Kirstone mi-au 
demonstrat contrariul. 

Fără niciun gologan, fără posibilitatea de a-mi câştiga 
existenţa, am trecut în Franţa şi de aici cu ajutorul unui 
contrabandist, prin Germania în Rusia. Şi acolo, în Rusia am 
petrecut cei mai îngrozitori ani din viaţa mea. Zece ani... 

Apoi aceasta a vrut să-l întâlnesc pe profesorul 
Starabin pe care-l cunoşteam din Birmingham din timpuri 
mai bune. Venise în Rusia cu prilejul unui congres medical. 
El nu m-a recunoscut, la început, atât de mult mă 
schimbasem. 

Starabin a fost acela care m-a hotărât să mă întorc sub 
nume străin în Anglia şi să dovedesc toate lucrurile. El m-a 
recomandat în clinica sa ca pe un asistent al său, doctorul 


Moles, şi într-o zi veni împrejurarea pe care o aşteptam de 
săptămâni de zile. 

Edgar l-a invitat pe profesor la el în vederea unei 
operaţii de ochi. Noi am interpretat asta ca un semn al 
soartei. Am venit aici împreună şi ceea ce a urmat a fost 
bine pregătit încă dinainte. În privinţa spiritismului, aflaţi 
că n-a fost nici un spirit printre noi. Masa a făcut mişcările 
pe care i le-am dat noi. Apoi, în clipa când Edgar a rupt 
lanţul, eu am aruncat pe masă inelul pe care ştiam că-l va 
recunoaşte. 

Apoi, înainte ca Starabin şi cu mine să ne ducem planul 
până la sfârşit, s-a produs atentatul asupra nepotului meu 
Robert şi tot ceea ce ştiţi fiecare dintre d-voastră. 

Urmează câteva clipe de tăcere, după care luă 
cuvântul inspectorul Silas Marner. 

— Bănuiala că l-ai fi asasinat pe bancherul Walter cade 
de la sine. Numele vă este curat şi fără pată. Mai ai înaintea 
d-tale o jumătate de viaţă! 

— D-le inspector, nu am venit aici numai ca să-mi curâţ 
numele de o pată nemeritată, dar mai mult decât toate, am 
venit ca să mă socotesc cu acesta de ani! 

El îl arătă pe Edgar care se uita tăcut înaintea lui. 

— Un moment, îl întrerupse Marner. În această 
privinţă, te înşeli d-le Roland Paragon. Chiar în seara asta, 
însă înainte ca drama să-şi fi desfăşurat sfârşitul, dl. Edgar 
Paragon mi-a destăinuit minciuna sa şi s-a interesat cum îţi 
poate obţine reabilitarea. 

Uimit, celălalt ridică fruntea. 

Şi... asta este... adevărat? 

Adevărul curat, d-le Paragon. Sper că ai să mă crezi 
dacă îţi voi da cuvântul meu de onoare... 

Edgar nu putu să scoată nici o vorbă. Întinse braţele în 
gol şi fu gata să cadă; dar înainte de a se prăbuşi, Roland îl 
cuprinse în braţele sale. 

— Edgar.... numele veni încet pe buzele sale. Edgar... 
ştiu că sunt şi eu vinovat. Am fost un stăpân prea aspru şi 
neînduplecat pentru, tine şi era firesc ca tu să mă urăşti! 
Edgar.. poate... poate aceşti zece ani ne-au apropiat. Poate 
să existe o modalitate... 


Marner şi Starabin se apropiaseră de cei doi fraţi în 
timp ce profesorul punea mâna pe umărul lui Roland, 
detectivul se întoarse către Edgar. 

— Roland!.. 

Agitat, Edgar apucă mâna fratelui său mare şi o 
strânse ca şi cum n-ar mai fi vrut să-i dea drumul. 
Profesorul Starabin surâse mulţumit în timp ce se întorcea 
către Edgar Paragon. 

— Şi acum, dacă-mi dai voie să-ţi dau un sfat ca medic 
şi ca prieten, du-te şi te odihneşte cu conştiinţa împăcată că 
ai câştigat un fiu si un frate.. Mâine la prânz vreau să te 
operez şi trebui să fii cu nervii liniştiţi. 

Starabin fu acela care-l conduse pe pacientul său în 
camera sa. Marner şi Roland mai rămaseră câtva timp. 
Polițistul se îndreptă spre fereastra deschisă a uşii şi nu-şi 
stăpâni un uşor zâmbet când zări în parcul luminat de lună, 
două siluete strâns înlănţuite îndreptându-se spre casă. 

Şi Marner ieşi în antreu. Se duse să vorbească cu 
Frederic pentru a i se pregăti maşina. Roland rămas singur, 
fu cuprins de o mare nesiguranţă. Nu-şi putu stăpâni o 
uşoară spaimă când auzi deschizându-se uşa de la etajul 
superior. Auzi după un scurt timp vocile perechii Rolster, 
apoi paşi grăbiţi pe scară. 

În curând, Stela fu înaintea lui. Plin de teamă, se uită la 
figura peste care se aşternuse vălul unei liniști curioase. Ea 
se îndreptă hotărât spre el şi îi spuse: 

— Acum ştiu totul, Roland! Acum ştiu tot ce ţi-a făcut 
acel om pe care l-am numit soţul meu. Şi acum să ştii şi tu 
totul... 

— Stela! o întrerupse el, dar ea scutură hotărâtă capul. 

— Nu, Roland, totul între noi să se limpezească acum. 
Atunci, când toată lumea spunea că tu l-ai omorât pe Walter, 
nu mă îndoiam nici eu despre aceasta. Fuga ta din 
închisoare, dispariţia ta... totul contribuia la întărirea 
bănuielilor. Apoi urmele acelea de la Moorloch, m-au făcut 
să te socot mort. Viaţa a devenit pentru mine fără nici un 
sens. Apoi l-am întâlnit pe Kirstone... 

— Stela, să nu mai vorbim despre acele zile groaznice! 


— Nu! să nu mai vorbim, Roland! A trecut; a fost un vis 
îngrozitor pentru mine, nimic altceva... 

Dar, Stela, după fiecare vis urmează o deşteptare într- 
o dimineaţă luminoasă! 

— O deşteptare şopti ea cu voce reţinută. 

— Şi să nu fie şi pentru noi o asemenea deşteptare 
când ultimele umbre ale acestei nopţi vor dispărea? 

Stela, mai e încă o bucată de drum înaintea vieţii 
noastre. Nu vrei să-l parcurgem împreună? 

Ea nu răspunse, dar ochii ei erau mai elocvenţi de cât 
toate cuvintele. 

Mâna ei se odihni pe mâna lui. 

Apoi el o atrase încet spre el şi buzele lor se uniră într- 
un sărut lung... 


- SFÂRŞIT -