Noroi, Transpiratie si Lacrimi — Autobiografia Lui Bear Grylls

BEAR GRYLLS 


TRANSPIRATIE 
ȘI LACRIMI 


BEAR GRYLLS și-a câștigat notorietatea ca maestru în arta 
supravieţuirii și aventurier iubitor de senzaţii tari. Pentru el, 
născut în 1974, aventura a început chiar în copilărie, în Insula 
Wight, când tatăl lui l-a învăţat să urce pe munte și să 
navigheze. A luat de mic lecţii de arte marţiale, apoi a fost timp 
de trei ani membru al Forţele Speciale din Marea Britanie, în SAS 
21. Şi-a perfecţionat astfel abilităţile datorită cărora va cuceri 
admiraţia a milioane de oameni. S-a numărat printre cei mai 
tineri alpiniști care au escaladat Muntele Everest. A cucerit 
vârful la 23 de ani, în 1998. A reușit circumnavigaţia Marii 
Britanii pe jet sky, în 30 de zile. A traversat Atlanticul de Nord 
într-o barcă pneumatică rigidă, proiectată chiar de el. A zburat 
cu paramotorul deasupra Munţilor Himalaya și a condus multe 
alte expediţii periculoase, doborând recorduri. Ca fost membru 
al Forţele Speciale din Marea Britanie, a primit titlul de 
comandant onorific în Marina Regală. Conduce în continuare 
expediții care își propun să doboare recorduri, în zone greu 
accesibile. Din acţiunile lui s-au strâns fonduri de peste 2,5 
milioane de lire sterline pentru activităţi umanitare dedicate 
copiilor. În 2009, la 35 de ani, a devenit cel mai tânăr 
conducător al Scout Association, din care fac parte 28 de 
milioane de cercetași din toată lumea. A realizat numeroase 
emisiuni de televiziune care s-au bucurat de un succes 
răsunător în toată lumea, printre care Escape to the Legion la 
Channel 4. A făcut șapte sezoane din serialul Man Vs Wild, care 
a avut miliarde de telespectatori, și Born Survivor, de asemenea 
una dintre cele mai vizionate emisiune TV de gen din lume. Alte 
proiecte de televiziune la care a lucrat sunt A/ive with Bear 
Grylls pe NBC (cel mai bun reality-show pentru categoria de 
vârstă 18-49) și Bear Grylls: Escape from Hell and Bear Grylls: 
Extreme Survival Caught on Camera (Discovery). A publicat 
cincisprezece volume, bestsellerul său cel mai cunoscut fiind 
Noroi, transpiratie și lacrimi, votat cea mai influentă carte în 
China în anul 2012. Printre celelalte cărţi pe care le-a scris se 
numără True Grit, A Survival Guide For Life, Born Survivor, 
Living Wild, Great Outdoor Adventures, Facing Up, Facing the 
Frozen Ocean, To My Sons. A scris și șapte romane pentru copii 
care fac parte din seria Mission: Survival. 

Locuiește împreună cu soţia și cei trei fii într-o casă, la 
Londra, familia petrecând mult timp și în casa de pe o insuliță 


din Ţara Galilor. 


_Mamei mele 
Iti mulțumesc 


PROLOG 


Minus douăzeci de grade. Mișc degetele, dar sunt tot reci ca 
gheaţa. Rănile de la degerături nu te lasă să uiţi. Everestul e de 
vină pentru asta. 

— Ești gata, amice? mă întreabă cameramanul Simon, 
zâmbind. Aparatura lui e pregătită. 

Îi zâmbesc și eu. Sunt neobișnuit de agitat. Ceva nu mi 
se pare chiar în regulă. 

Dar nu îmi ascult vocea interioară. E timpul să trec la 
treabă. 


Echipajul îmi spune că partea de nord a munţilor Stâncoși 
canadieni arată spectaculos în dimineaţa aceasta. Eu nu cred 
asta. 

E momentul să intru în spaţiul meu secret. O latură a mea 
puţin cunoscută, care e concentrată, limpede, curajoasă, 
meticuloasă. E latura pe care o cunosc cel mai bine, dar pe care 
o vizitez cel mai rar. 

Apelez la ea în situaţii speciale. Ca acum. 

Sub mine e o pantă de o sută de metri, acoperită cu 
zăpadă și gheaţă. Abruptă, dar cu care pot să mă descurc. 

Am mai făcut genul acesta de coborâre rapidă de multe, 
multe ori. Niciodată să nu fii plin de tine, îmi zice vocea. lar 
vocea are întotdeauna dreptate. 

O ultimă inspiraţie adâncă. O privire spre Simon. O 
confirmare tăcută din partea lui. Totuși, trebuie să atingem un 
vârf periculos. Știu. Dar nu mă opresc. 

Sar. 

Într-o clipă, sunt luat de viteză. De obicei, îmi place. De 
data aceasta, sunt îngrijorat. 

Niciodată nu sunt îngrijorat când sar. Știu că ceva nu e 
în regulă. 

În curând, zbor cu peste 60 de kilometri pe oră. Mai întâi, 
picioarele ating muntele. Gheaţa îmi trece la doar câţiva 
centimetri de cap. Asta e lumea mea. 

Prind viteză și mai mare. Marginea crestei se apropie. E 
timpul să încetinesc. 

Mă răsucesc rapid în faţă și înfig pioletul în zăpadă. Un nor 
de zăpadă și gheaţă umple aerul. Simt decelerarea rapidă, în 


timp ce înfig mai bine pioletul în stâncă. Totul funcţionează ca 
de obicei. Ca pe roate. Încredere totală. Unul dintre acele 
ciudate momente de luciditate. 

E efemer. Dispare imediat. Acum stau nemișcat. 

Lumea încremenește. Apoi... zbang! 

Simon, cu sania lui grea din lemn, plus carcasa metalică a 
aparatului, aterizează grămadă drept pe coapsa mea stângă. Cu 
peste 70 de kilometri pe oră. Simt o explozie bruscă de durere, 
și zgomot, și alb. 

Ca un marfar. Şi sunt aruncat în jos, ca o păpușă. Totul e 
nemișcat. Simt și văd totul cu încetinitorul. 

lar în acea fracțiune de secundă îmi dau seama de un 
singur lucru: o deviere de un grad și sania ar fi aterizat pe 
capul meu. Fără îndoială, ar fi fost ultimul meu gând. 

În schimb, agonizez, chircit. Plâng. Lacrimi de ușurare. Sunt 
rănit, dar trăiesc. 

Văd un elicopter, dar nu aud nimic. Apoi, spitalul. Am trecut 
prin câteva spitale de când a început Man vs. Wild/Born 
Survivor: Bear Grylls. Le urăsc. Le văd pe toate cu ochii închiși. 

Salonul de urgente murdar, plin de sânge, din Vietnam, 
după ce mi-am retezat jumătate de deget în junglă. Nicio 
frumuseţe pe lângă pat. 

Apoi căderile de pietre din Yukon. Ca să nu mai spun de 
mult mai urâta cădere de bolovani din Costa Rica. Prăbușirea 
minei din Montana sau crocodilul de apă sărată din Oz. Sau 
tigrul de cinci metri pe care am aterizat în Pacific și mușcătura 
de șarpe din Borneo. 

Nenumărate cât-pe-ce. 

Toate sunt înceţoșate. Toate sunt rele. Totuși, e bine. 
Sunt în viaţă. 

Prea multe să le port pică. Viaţa înseamnă doar 
supravieţuire. Zâmbesc. 

În ziua următoare, uit de cădere. Pentru mine, ţine de 
trecut. Accidentele se întâmplă, nu e vina nimănui. 

Lecţii învăţate. Ascult vocea. Merg mai departe. 

— Hei, da, sunt bine. Doar fă-mi cinste cu o pina colada, 
când ieşim de aici. Oh, și o să-ţi trimit facturile medicale. 

Îmi întinde mâna. Îl iubesc pe omul ăsta. Am trecut prin 
ceva împreună. 

Mă uit în jos: la salopeta mea de munte ruptă, la geaca 


pătată de sânge, la camera foto spartă și la ochelarii de 
protecţie crăpaţi. 
Mă întreb când a devenit nebunia asta lumea mea. 


PARTEA ÎNTÂI 
Cei tineri nu știu suficiente pentru a fi prudenti, de aceea 
încearcă imposibilul și îl ating, generație după generație. 
PEARL S. BUCK 


CAPITOLUL 1 

Walter Smiles, străbunicul meu, a avut un vis cât se poate 
de clar pentru viaţa lui. În timp ce trăgea în piept aerul proaspăt 
și sărat de pe coasta irlandeză de nord, pe care a iubit-o foarte 
mult, privea spre îndepărtatele insule Copeland, din County 
Down. Şi-a jurat că într-o bună zi se va întoarce aici, în Portavo 
Point, în golful acesta sălbatic, bătut de vânt. A visat să facă 
avere, să se însoare cu marea lui dragoste și să construiască 
aici o casă pentru mireasa lui, în acest golf mic, de unde se vede 
frumoasa coastă irlandeză. A fost un vis care avea să-i 
contureze viaţa și, în cele din urmă, să-i pună capăt. 

Walter provenea dintr-un neam puternic, hotărât: nu din 
înalta societate, ci dintr-o familie de oameni practici, care știau 
ce vor și pentru care familia conta. Bunicul lui fusese Samuel 
Smiles, care, în 1859, semnase prima carte „motivaţională“, 
intitulată Se/f-Help. A fost o lucrare importantă și un bestseller, 
care s-a vândut chiar mai bine decât prima ediţie a Originii 
speciilor a lui Charles Darwin. 

Cartea lui Samuel afirma clar faptul că munca și 
perseverenţa sunt cheia spre progresul personal. Într-o 
societate victoriană în care, ca englez, puteai avea lumea la 
picioare dacă aveai suficientă ambiţie, cartea lui a atins o 
coardă sensibilă. A devenit ghidul suprem al vremii în materie 
de „cum să“, dându-i omului de rând puterea de a face orice. Și, 
în esenţă, zicea că noblețea nu este un drept din naștere, ci este 
definită prin ceea ce facem. Explica direct care erau secretele 
simple, dar niciodată spuse, pentru o viaţă cu rost, împlinită, și 
definea nobilul prin caracter, nu prin sânge. 

Bogaţii și rangurile nu au o legătură obligatorie 

cu adevăratele calităţi nobiliare. 

Săracul cu suflet mare este superior din toate 
punctele de vedere celui bogat și lipsit de suflet. 
După cum spune Sf. Pavel, primul „pare a nu 

avea nimic, deși posedă totul“, iar celălalt posedă 

totul, dar nu are nimic. Doar cel lipsit de suflet e cu 

adevărat sărac. Dar cel care a pierdut tot, însă i-au 

rămas curajul, bucuria, speranţa, virtutea și 
respectul de sine este bogat. 

Pentru Anglia victoriană, condusă de aristocrați, acestea 
erau cuvinte revoluţionare. Pentru a se face foarte bine înţeles 


(și, fără îndoială, pentru a înţepa câteva egouri nobile), Samuel 
a spus răspicat că o calitate precum cea de gentleman se 
câștigă: „Virtutea nu e gratuită.“ 

Samuel Smiles și-a încheiat cartea cu următoarea poveste 
emoţionantă a generalului gentleman: 


Gentlemanul este caracterizat prin sacrificiu de 
sine și prin prioritatea acordată altora, în viaţa de zi 
cu zi... îl putem cita pe galantul Sir Ralph 
Abercromby, despre care se spune că, atunci când a 
fost rănit mortal în Bătălia de la Abukir, pentru a-i 
alina durerea, sub capul lui a fost pusă pătura unui 
soldat, lucru care l-a ajutat mult. 

A întrebat ce era. 

— Doar pătura unui soldat, i s-a răspuns. 

— A cui pătură e? a zis el și s-a ridicat pe 
jumătate. 

— A unui oarecare. 

— Aș vrea să știu numele acelui bărbat. 

— Duncan Roy, din Divizia 42, Sir Ralph. 

— Atunci aveţi grijă ca acest Duncan Roy să-și 
primească înapoi pătura chiar în această seară. 


Nici măcar pentru a-și ușura agonia, generalul nu a vrut să-l 
lipsească pe soldat de pătura lui în acea noapte. După cum 
spunea Samuel: „Adevăratul curaj și bunătatea merg mână în 
mână.“ 

În această familie, în acest sistem de credinţe și cu 
această moștenire a crescut Walter, străbunicul meu, iar 
toate l-au făcut să îndrăznească să viseze. 


CAPITOLUL 2 

În timpul Primului Război Mondial, străbunicul Walter căuta 
acţiune oriunde și oricum. A fost menţionat ca „unul dintre acei 
puţini ofiţeri care au găsit deplina eliberare în acţiune“. A 
obţinut un certificat de pilot, dar, când și-a dat seama că 
acţiunea în aer era improbabilă, din cauza numărului mic de 
avioane, s-a transferat ca sublocotenent la divizia Royal Naval 
Armoured Car, o unitate de forțe speciale înfiinţată de Winston 
Churchill. 

Spre deosebire de ofiţerii britanici de pe Frontul de Vest, 
care erau blocaţi în tranșee luni la rând, el a trecut prin multe 
dintre principalele teatre de operaţiuni, unde se simţea în largul 
lui. Chiar și superiorul lui nota într-un raport: „Voioasa acceptare 
a pericolului și a vitregiilor de către locotenentul Smiles este 
remarcabilă.“ 

A fost trimis apoi în Armata Imperială Rusă a ţarului, pentru 
a lupta cu turcii, pe frontul din Caucaz. lar acolo a fost rapid 
avansat: locotenent în 1915, locotenent-comandant în 1917 și 
comandant în 1918. A primit multe decoraţii în acea perioadă, 
printre care OSD - Ordinul Serviciului Distins (1916), Bar (1917) 
și Menţionare în raport (1919), plus decoraţii rusești și 
românești. 

Menţionarea pentru primul OSD spunea: „A fost rănit în 28 
noiembrie 1916, în Dobrogea. Când a ieșit din spital, s-a oferit 
să conducă un escadron aviatic, într-o misiune specială pe lângă 
Brăila, iar curajul manifestat cu această ocazie a fost cheia 
succesului.“ 

La un moment dat, când era în misiune cu un blindat ușor, 
a coborât de două ori, pentru a-l porni, deși se trăgea. Lovit de 
un glonţ, s-a rostogolit într-o tranșee și a luptat întreaga zi. În 
ciuda faptului că a fost rănit, în mai puţin de douăzeci și patru 
de ore s-a întors la unitatea lui, fără să stea pe gânduri. Imediat 
ce și-a revenit, a condus din nou blindatele în luptă. Walter s-a 
dovedit deopotrivă necugetat de devotat, dar și foarte curajos. 

Un fragment din Jurnalul rusesc, din 1917, spune că Walter 
era „un ofiţer de un curaj extraordinar și un camarad 
nemaipomenit“. lar comandantul armatei ruse i-a scris ofițerului 
superior al lui Walter: „Impresionantul curaj și devotamentul 
necondiționat al locotenent -comandantului Smiles au scris o 
pagină frumoasă în istoria militară britanică și îmi oferă ocazia 


de a cere pentru el decorarea cu cel mai înalt ordin, respectiv 
Crucea Sf. Gheorghe, clasa a IV-a.“ La vremea aceea, era cea 
mai prețioasă recunoaștere oferită de ruși unui ofiţer. 

Sincer să fiu, am crescut imaginându-mi că străbunicul 
meu, numindu-se Walter, trebuie să fi fost un pic băţos și prea 
serios. Apoi am descoperit, după ce m-am documentat, că, de 
fapt, era extraordinar, charismatic și curajos dincolo de limite. 
De asemenea, îmi place faptul că în portretele lui de familie 
Walter arată exact ca Jesse, fiul meu cel mare. Acest lucru mă 
face mereu să zâmbesc. E minunat să semeni cu un bărbat ca 
el. Medaliile lui sunt pe un perete din casa noastră și tot nu-mi 
vine să cred ce bărbat curajos a fost străbunicul meu. 

După război, Walter s-a întors în India, unde lucrase 
până atunci. Se spunea că era un șef care „umbla printre 
muncitorii de pe plantațiile lui de ceai și că era preocupat de 
lupta claselor «de jos»“. În 1930, a fost înnobilat: Sir Walter 
Smiles. 

Într-o călătorie cu vaporul, când se întorcea din India, a 
cunoscut-o pe cea care avea să îi fie soţie, Margaret. Era 
femeie cu o fire foarte independentă, de vârstă mijlocie: îi 
plăcea să joace bridge și polo, era frumoasă, spirituală și nu 
tolera prostia. Ultimul lucru la care se aștepta, după ce se 
așezase să joace cărți, pe puntea vasului, cu un gin tonic în faţă, 
era să se îndrăgostească. Dar atunci l-a cunoscut pe Walter, iar 
dragostea apare des în acest fel. 

Neașteptat. Și îți poate schimba viaţa. 

Walter s-a căsătorit cu Margaret la scurt timp după ce s-a 
întors în ţară și, în ciuda vârstei ei, a rămas însărcinată - spre 
groaza ei. Pur și simplu, nu era în regulă ca o femeie de vârsta 
ei să nască, sau cel puţin așa credea ea, astfel încât a încercat 
tot ce a putut pentru a pierde sarcina. 

Bunica mea, Patsie (care era pe atunci copilul nenăscut al 
lui Margaret), își amintește ce îi spunea mama ei: „M-am dus 
imediat afară și am făcut cele trei cele mai rele lucruri pe care le 
poţi face când ești însărcinată. Am făcut o plimbare călare în 
galop, am băut o jumătate de sticlă de gin, apoi am stat ore în 
șir în cada cu apă fierbinte.“ Planul a eșuat (slavă Domnului!), 
iar în aprilie 1921 s-a născut Patricia (Patsie), singurul copil al 
lui Walter și al lui Margaret. 

Bunica mea. 


le) 


Când s-a întors din India, pe coasta de nord a Irlandei, în 
sfârșit, Walter și-a îndeplinit visul. l-a construit lui Margaret o 
casă, exact în locul acela din County Down, unde stătuse cu 
mulţi ani în urmă. 

Cu o inteligenţă de diplomat și cu o minte ascuţită, a 
intrat apoi în politică. A câștigat poziția de reprezentant al 
Irlandei de Nord în Ulster, unde a servit cu loialitate. 

Dar sâmbătă, 30 ianuarie 1953, totul avea să se schimbe. 
Walter voia să vină acasă, din Parlamentul din Londra, în Ulster. 
Dar în noaptea aceea o furtună a făcut ravagii: a fost cea mai 
rea vreme de care avusese parte Marea Britanie, de mai bine de 
zece ani. Zborul lui a fost anulat, iar el și-a rezervat bilet pentru 
trenul de noapte spre Stranraer. 

În ziua următoare, furtuna a crescut în intensitate, iar 
Walter a luat feribotul, Princess Victoria, spre Larne, Irlanda de 
Nord. Pasagerii au fost asiguraţi că vasul era în regulă. Timpul 
înseamnă bani, așa că feribotul a ieșit din port. Ce s-a întâmplat 
în noaptea aceea a afectat orașele Larne și Stranraer până în 
ziua de azi. Accidente evitabile, în care oamenii au sfidat 
prostește natura și au pierdut. 

De reţinut: să am grijă. 


CAPITOLUL 3 

Casa lui Walter și a lui Margaret, pe ţărmul Donaghadee, 
era cunoscută drept Portavo Point. 

Casa aceea, construită cu dragoste, oferea o priveliște 
completă spre coastă, iar în zilele senine, de acolo se vedea 
până spre insulele îndepărtate. 

Era și încă este un loc magic. Dar nu și în noaptea aceea. 

La bordul feribotului, Walter privea cum ţărmul scoţian 
dispărea, pe măsură ce vasul din oţel cu fundul plat aluneca în 
fălcile deschise ale furtunii. Traversarea a devenit din ce în ce 
mai grea, pe măsură ce vremea se înrăutăţea. Până când, la 
doar câteva mile de destinaţie, Princess Victoria s-a trezit în 
mijlocul uneia dintre cele mai cumplite furtuni de care a avut 
parte Marea Irlandeză. 

Iniţial, feribotul a rezistat, dar o problemă la pupa s-a 
dovedit a fi fatală. 

Incet, ușile au început să cedeze. După ce apa a început 
să intre prin ele, iar valurile să treacă peste bord, vasul și-a 
pierdut abilitatea de a face manevre și de a-și croi drumul. 

Şi santinelele se străduiau să reziste. Ușile neetanșe de la 
pupa și incapacitatea de a elimina surplusul de apă, iată o 
combinaţie fatală, în orice furtună. 

Era doar o chestiune de timp ca vasul să fie înfrânt de 
mare. |n curând, legănat de valuri și de puterea vântului, 
Princess Victoria a început să se încline sub puterea apei. 
Căpitanul a ordonat să fie coborâte bărcile de salvare. 

Un supravieţuitor a declarat în faţa Curţii Supreme din 
Ulster că Walter a fost auzit strigând: 

„Aveţi grijă ca femeile și copiii să primească veste de 
salvare.“ 

Peste mugetul furtunii și al vântului, căpitanul și echipajul 
lui au ajutat oamenii cuprinși de panică să urce în bărci. 

Nimeni nu avea de unde să știe că aveau să-i conducă 
pe femei și copii spre moarte. 

Pe măsură ce bărcile erau lansate la apă, pasagerii erau 
prinși în acel spaţiu mortal dintre coca vasului și valurile 
puternice care continuau să îl izbească. 

Pe o astfel de vreme, cu vânt și ploaie puternice, era fatal 
să fii prins într-un spaţiu ca acela. 

Bărcile s-au clătinat și s-au balansat tot mai puternic, din 


cauza valurilor violente. Nu au avut cum să iasă de acolo. 
Echipajul s-a dovedit neajutorat în faţa forţei vântului și a 
valurilor, până când, în cele din urmă, una câte una, toate 
bărcile au fost răsturnate. 

Din clipa aceea, timpul de supravieţuire a fost redus la 
minute, în marea rece ca gheaţa, din ianuarie. 

Furtuna câștiga, iar viteza cu care valurile loveau vasul era 
și mai mare. Feribotul ducea o bătălie pierdută. Atât căpitanul, 
cât și Walter știau asta. 

O barcă de salvare, Sir Samuel Kelly, a fost trimisă din 
Donaghadee pe marea dezlănţuită, la 1.40 p.m., sâmbătă, și a 
reușit să ajungă la feribotul distrus. 

Luptându-se cu furtuna, cu forța valurilor și a vântului, au 
reușit să salveze doar 33 de pasageri din 165. 


Ca fost pilot în Primul Război Mondial, Walter a preferat 
mereu călătoriile cu avionul, nu pe mare. De câte ori era în 
Dakota și zbura spre Irlanda de Nord, cerea un loc în faţă și 
glumea spunând că, dacă era să se prăbușească, voia să moară 
primul. 

O ironie amară, nu avea să moară în urma unui zbor, ci 
pe mare. Tot ce putuse să facă pentru a ajuta făcuse; 
epuizase toate mijloacele. Nu mai rămăsese nicio barcă de 
salvare. Walter s-a retras în liniște în cabina lui și a așteptat, 
a așteptat ca marea să-și termine treaba. 

Așteptarea nu i-a fost lungă, dar presupun că i s-a părut 
o veșnicie. Hubloul de la cabina lui probabil că s-a făcut 
ţăndări, sub presiunea apei. 

Walter, străbunicul meu, căpitanul Princess Victoria și 129 
de membri ai echipajului și pasageri au fost înghiţiţi de 
întuneric. 

Morți. 

Erau la numai câteva mile de coasta Ulsterului, aproape că 
s-ar fi văzut din casa lui Walter și a lui Margaret, din Portavo 
Point. 

In timp ce stătea la geamul sufrageriei, privind cum 
luminile pazei de coastă aprind cerul și pregătesc echipajul 
vasului de salvare din Donaghadee, Margaret și familia ei nu 
puteau decât să aștepte neliniștiţi și să se roage. 


Dar rugăciunile lor au rămas fără răspuns. 


CAPITOLUL 4 

Vasul de salvare din Donaghadee a pornit pe mare din nou 
la 7 a.m., duminică dimineaţă, într-o atmosferă sinistră, în 
liniștea de după furtună. Au găsit bucăţi de vas și au luat la bord 
trupurile a unsprezece bărbaţi, al unei femei și al unui copil. Nu 
au găsit niciun suflet în viață, iar celelalte trupuri au fost 
înghiţite de mare. 

În aceeași zi, Margaret, în stare de șoc, a fost nevoită să se 
ducă pe cheiul portului și să identifice trupurile. 

Cel al iubitului ei soț nu a fost găsit. 

Margaret nu și-a revenit niciodată și, în mai puţin de un an, 
a murit de inimă rea. 

La înmormântare au venit mai bine de o mie de oameni, la 
biserica din Bangor, unde episcopul a spus că Walter Smiles a 
murit așa cum a trăit: „Un bărbat curajos, bun, altruist, care a 
trăit după principiul «fiecare om trebuie să se gândească la 
binele celorlalţi, nu doar la binele său».“ 


Cu aproape o sută de ani înainte, Samuel Smiles scrisese 
ultimele pagini din cartea lui, Self-Help, în care a fost inclusă și 
această impresionantă poveste despre eroism, un exemplu de 
urmat pentru un bărbat din epoca victoriană. Asta, deoarece 
credinţa străbunicului meu, Walter, a fost extraordinară. 


Vasul naviga de-a lungul coastei Africii, având la 
bord 472 de bărbaţi, 166 de femei și copii. Bărbaţii 
erau în majoritate recruți care fuseseră pe front 
pentru scurt timp. 

La două dimineaţa, în timp ce toţi dormeau, 
vasul s-a izbit violent de o stâncă ascunsă, care l-a 
perforat. S-a scufundat imediat. 

Sunetul tobelor i-a chemat pe soldaţi pe puntea 
superioară, iar bărbaţii s-au adunat ca la paradă. S-a 
auzit un „salvaţi femeile și copiii“, iar neajutoratele 
fiinţe au fost aduse de jos, mai mult dezbrăcate, și 
au fost conduse în tăcere spre bărci. Când toţi au 
fost coborâţi de pe vas, comandantul acestuia a 
strigat nepăsător: „Toţi cei care știu să înoate să 
sară peste bord și să înoate spre bărci.“ 


Dar căpitanul Wright, din Regimentul 91 
Vânători de munte, a zis: „Nu! Dacă faci asta, bărcile 
cu femeile în ele vor fi pierdute.“ Astfel că cei 
curajoși au rămas pe loc. Nu s-a auzit nici măcar o 
bătaie de inimă; nimeni nu s-a clintit. 

„Nu s-a auzit niciun murmur, nici vreun strigăt“, 
a zis căpitanul Wright, unul dintre supraviețuitori, 
„până când ambarcaţiunea s-a scufundat.“ 

Vasul s-a dus la fund, la fel și echipajul erou, 
care a tras o salvă de tun, în timp ce se scufundau 
sub valuri. 

Glorie și onoare celui curajos și nobil! 

Astfel de oameni nu mor niciodată, ci, la fel ca 
amintirea lor, sunt nemuritori. 


Tânăr fiind, fără îndoială, Walter citise și știuse aceste 
povești din cartea bunicului său. Impresionant. 

Într-adevăr, asemenea oameni nu mor, ci, la fel ca 
amintirea lor, sunt nemuritori. 


CAPITOLUL 5 

Fiica lui Margaret, Patsie, bunica mea, era în floarea vârstei 
când s-a scufundat Princess Victoria. Presa a prezentat tragedia 
prin reportaje pline de eroism și sacrificiu. 

Oarecum, titlurile au atenuat suferinţa lui Patsie. Pentru 
o vreme. 

În vâltoarea și frenezia stârnite de presă, Patsie s-a trezit 
câștigând alegerile anticipate menite să umple locul lăsat gol în 
Parlament de tatăl ei. 

Eleganta și frumoasa fiică a preluat locul politic al tatălui 
său erou. Părea un scenariu de film. 

Dar viața nu este o peliculă, iar strălucirea de la 
Westminster avea să o marcheze profund pe cea mai tânără 
femeie nord-irlandeză din Legislativ. 

Patsie s-a căsătorit cu Neville Ford, bunicul meu: un 
uriaș blând, unul dintre cei șapte fraţi și surori din familia sa. 

Tatăl lui Neville a fost vicar de York și director al Școlii 
Harrow. Fratele său, Richard, un copil-minune al sportului, a 
murit brusc cu o zi înainte de a împlini șaisprezece ani, fiind 
elev la Eton; iar un alt frate al lui Neville, Christopher, a fost 
ucis în Anzio, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Dar Neville a supravieţuit și a avut succes. 

Votat drept cel mai arătos bărbat de la Oxford, nu doar că 
arăta bine, dar avea și un fantastic talent sportiv. Juca crichet la 
nivel de comitat, iar în presă era prezentat drept un mare 
„marcator de șase“, cu tururi câștigate datorită lui. Dar sufletul 
îi era dedicat dragostei vieţii lui, Patsie. Era atât de fericit cât 
putea fi un bărbat și locuia cu soţia lui la ţară, în Cheshire. A 
început să lucreze la Wiggins Teape, o fabrică de hârtie, iar el 
și Patsie au întemeiat o familie. 

Totuși, pentru Neville, n-a fost tocmai plăcut faptul că 
Patsie a trebuit să calce pe urmele tatălui său, cu atâta 
publicitate. El știa că acest lucru le va schimba vieţile în mod 
radical. Dar a acceptat situaţia. 

Viaţa de la Westminster era ameţitoare pentru tânăra soţie, 
dar la fel de ameţitoare era influenţa frumoasei și strălucitoarei 
Patsie asupra Westminsterului. Neville a așteptat răbdător în 
casa lor din Cheshire. Dar degeaba. Nu a durat mult până când 
Patsie a început o relaţie cu un parlamentar. Acesta i-a jurat că 
își va părăsi soția, dacă și ea îl va părăsi pe Neville. A fost o 


promisiune goală, un clișeu. Dar tentaculele puterii o apucaseră 
bine pe tânăra Patsie. A ales să îl părăsească pe Neville. 

A fost o decizie pe care a regretat-o până în ziua morţii 
ei. 

Bineînțeles că parlamentarul nu și-a părăsit soția. Dar 
Patsie nu mai avea cum să dea înapoi. Răul care ne afectase 
familia fusese făcut; iar pentru cele două fiice ale lui Neville și 
Patsie (Sally, mama mea, și sora ei, Mary-Rose) lumea se 
prăbușea. 

Neville avea inima frântă. 

La scurt timp, Patsie a fost curtată de un alt politician, Nigel 
Fisher, iar de data aceasta s-a și măritat cu el. Însă, chiar de la 
începutul căsniciei lor, Nigel a înșelat-o. Dar, a rămas cu el șia 
suportat consecinţele, oarecum convinsă că aceea era pedeapsa 
lui Dumnezeu pentru că îl părăsise pe Neville, singurul bărbat 
care o iubise cu adevărat. Patsie le-a crescut pe Sally și pe 
Mary-Rose, și-a continuat cariera și a fondat una dintre cele mai 
cunoscute și de succes organizaţii caritabile din Irlanda de Nord: 
Women's Caring Trust, care ajută și în ziua de azi comunităţile 
să se reunească prin muzică, arte și chiar alpinism (alpinismul a 
fost dintotdeauna în sângele familiei!). 

Bunica Patsie a fost iubită de multă lume și a avut acel 
caracter puternic pe care l-au arătat și tatăl, și bunicul ei. Numai 
că regretele pentru cele întâmplate în tinereţea ei au urmărit-o 
mereu. l-a scris Larei, sora mea, o scrisoare foarte frumoasă și 
emoţionantă, când s-a născut, scrisoare pe care a încheiat-o 
astfel: 


Bucură-te de momentele de fericire adevărată ca de o 
bijuterie prețioasă: ele vin pe neașteptate și îţi dau o senzaţie 
nemaipomenită. Dar, desigur, vor fi și momente când totul va fi 
întunecat, poate că cineva drag te va răni sau te va dezamăgi și 
totul va părea prea greu de suportat sau complet lipsit de sens. 
Dar ţine minte că totul trece și nimic nu rămâne la fel... și 
fiecare zi aduce un nou început și nimic nu e complet lipsit de 
speranţă, oricât de îngrozitor pare. 

Bunătatea este unul dintre cele mai importante lucruri în 
viaţă. Incearcă să nu rănești niciodată pe cineva drag. Cu toţii 
facem greșeli, uneori, chiar greșeli teribile, dar încearcă să nu 


faci pe nimeni să sufere doar din egoism. 

Încearcă să priveşti mereu înainte și nu înapoi, dar nu 
încerca să îţi uiţi trecutul, pentru că face parte din tine și a 
contribuit la ceea ce ești. În schimb, încearcă, oh, încearcă să 
înveţi măcar un pic din el. 

Abia în ultimii ani ai vieţii ei a reușit Patsie ca ea și Neville 
să fie aproape împreună din nou. El locuia la câteva sute de 
metri de casa în care am crescut, pe insula Wight, iar Patsie, 
bătrână fiind, și-a petrecut acolo verile lungi, împreună cu noi. Ei 
doi făceau plimbări lungi și stăteau pe bancă privind marea. Dar 
Neville a refuzat mereu să o lase să se apropie din nou de el, în 
ciuda căldurii și a tandreţii ei. El a suferit cincizeci de ani, după 
pierderea ei, iar o astfel de durere este greu de ignorat. Tânăr 
fiind, o priveam adesea cum își strecura degetele în palma lui 
uriașă. Era frumos. 

Am învăţat două lecţii importante de la ei: iarba nu e mereu 
mai verde în altă parte, iar pentru dragostea adevărată merită 
să lupţi. 


CAPITOLUL 6 

În primii ani din viața mea, am petrecut toate vacanţele la 
Portavo Point, în Donaghadee, pe coasta Irlandei de Nord, în 
casa în care a locuit străbunicul Walter și atât de aproape de 
locul unde a murit. 

Am iubit locul acela. Vântul care bătea dinspre mare și 
mirosul sărat al apei pătrundeau în fiecare colţ al casei. 
Robinetele scârțâiau când le deschideai, iar paturile erau atât de 
vechi și de înalte, încât reușeam să ajung în al meu doar dacă 
mă cățăram pe ramă. Îmi amintesc mirosul motorului Yamaha 
de pe vechea noastră barcă, pe care tata o trăgea până aproape 
de țărm, să ne scoată cu ea în larg, în zilele senine. Imi 
amintesc plimbările prin pădure, unde era plin de clopoței 
înfloriţi. Îmi plăcea mai ales să mă caţăr și să alerg printre 
copaci, să îl fac pe tata să mă caute. 

Îmi amintesc cum sora mea mai mare, Lara, m-a împins 
cu un skateboard în jos pe alee și m-am izbit de un gard; sau 
cum stăteam întins în pat, lângă bunica Patsie, amândoi cu 
pojar și izolaţi în șopron, să nu intrăm în contact cu ceilalţi. 
Îmi amintesc cum înotam în marea rece şi mâncam ouă fierte 
la fiecare mic dejun. 

Pe scurt, acolo m-am îndrăgostit de mare și de 
sălbăticie. Deși atunci nu mi-am dat seama. 


În schimb, perioada școlii o petreceam în Londra, unde tatăl 
meu era politician. (A fost o ironie ciudată sau poate că nu atât 
de ciudată că mama s-a măritat cu un viitor parlamentar, după 
ce a fost martora periculoasei puteri a politicii, încă de copil, 
având-o pe Patsie ca mamă.) Când părinţii mei s-au căsătorit, 
tata era importator de vin, după ce părăsise Forţele Regale 
Marine, unde fusese ofiţer timp de trei ani. Apoi s-a ocupat de 
un mic bar de vinuri din Londra, până când, în cele din urmă, a 
candidat pentru poziţia de consilier local și apoi de parlamentar 
de Chertsey, un oraș aflat la sud de Londra. 

Şi mai important, tata era, mai presus de toate, un om bun: 
blând, amabil, amuzant, loial și iubit de mulţi. Dar îmi amintesc 
că, pe măsură ce creșteam, perioadele petrecute în Londra mi 
se păreau cam singuratice. Tata muncea din greu și adesea 
venea târziu acasă, iar mama, fiind asistentul lui, îi era alături. 
Eu duceam dorul timpului petrecut cu familia, al unor zile calme, 


fără grabă. 

Privind retrospectiv, mi-e dor de zilele liniștite alături de ei. 
Şi probabil că din cauza asta nu eram prea cuminte la școală. 
Îmi amintesc cum într-o zi l-am mușcat atât de rău pe un băiat, 
încât i-a dat sângele, apoi am privit cum profesorii l-au sunat pe 
tata și i-au spus că ei nu mai știu ce să facă în privinţa mea. 
Tata le-a răspuns că știe el și a venit la școală imediat. Pe un 
scaun pus în mijlocul sălii de sport și cu toţi copiii așezați pe jos, 
cu picioarele încrucișate, în jurul lui, m-a bătut până mi-a 
învineţit fundul. În ziua următoare, am fugit de lângă mama, 
dintr-un autobuz aglomerat din Londra, doar ca să fiu ridicat de 
polițiști, câteva ore mai târziu. Cred că îmi doream atenţie. 

Mama trebuia să mă închidă mereu în dormitor, pentru că 
făceam doar belele, dar, temându-se că aș putea rămâne fără 
oxigen, a pus un tâmplar să facă niște găuri în ușă. Se spune că 
necesitatea e mama invențiilor, iar eu mi-am dat seama de asta 
în scurt timp. Cu un umeraș îndoit, am reușit să deschid zăvorul, 
prin găurile de aerisire, și să fug. A fost prima mea incursiune în 
lumea adaptării și a improvizaţiei, iar cele învăţate atunci mi-au 
prins bine peste ani. 

În același timp, am început să fiu preocupat de fizic. Mama 
mă ducea în fiecare săptămână la o mică sală de sport pentru 
începători, condusă de memorabilul domn Sturgess. Lecţiile 
erau ţinute într-un garaj vechi și prăfuit, din spatele unui bloc de 
apartamente din Westminster. 

Domnul Sturgess își ţinea cursurile cu o disciplină de fier, 
fiind fost militar. Fiecare aveam câte un loc pe podea, unde 
trebuia să stăm nemișcaţi și atenţi, așteptând să ni se spună ce 
aveam de făcut. Și ne-a frecat bine. Parcă uita că aveam doar 
șase ani, dar nouă, copii fiind, ne plăcea. Ne făcea să ne simţim 
speciali. Ne aliniam sub o bară metalică, aflată la aproximativ 
doi metri de pământ, apoi, unul câte unul, spuneam: „Sus, vă 
rog, domnule Sturgess“, iar el ne ridica și ne lăsa să atârnăm, 
cât continua cu următorii. 

Regulile erau simple: nu aveai voie să ceri să fii lăsat jos 
până când nu era atârnat tot șirul, ca niște fazani morţi într-o 
cămară de jucărie. Și chiar și atunci trebuia să spui: „Jos, vă rog, 
domnule Sturgess.“ Dacă te chirceai și săreai jos mai devreme, 
erai trimis înapoi la locul tău și astfel erai făcut de rușine. Am 
constatat că îmi plăceau lecţiile acelea și eram foarte mândru 


dacă reușeam să fiu ultimul care se dădea jos. Mama spunea că 
nu suporta să vadă cum trupul meu slăbuț atârna acolo, cu faţa 
roșie și contorsionat de încăpăţânarea de a rămâne așa până la 
final. Unul câte unul, ceilalţi băieţi se lăsau jos, dar eu 
rămâneam atârnat, chinuindu-mă să îndur, până când domnul 
Sturgess hotăra că era momentul să îmi spună să cobor. Atunci 
fugeam repede la locul meu, cu gura până la urechi. „Jos, 
domnule Sturgess“ devenise o propoziţie familiară pentru noi, 
ca un exemplu de exerciţiu fizic greu, disciplină strictă și 
determinare. Toate acestea aveau să-mi folosească în zilele de 
armată. 

Așadar, antrenamentul meu era echilibrat. Căţărări. 
Atârnări. Evadări. Toate îmi plăceau. 

Până în ziua de azi, mama spune că de copil păream 
predestinat să fiu un amestec de Robin Hood, Harry Houdini, 
loan Botezătorul și vreun asasin. 

Am luat-o drept un mare compliment. 


CAPITOLUL 7 

Perioada mea preferată din vremurile acelea erau după- 
amiezile de marți, când mă duceam la bunica Patsie, la ceai, și 
rămâneam peste noapte. 

Imi amintesc mirosul de acolo, un amestec de ţigări Silk 
Cut, de fasole și de batoane de pește, pe care mi le gătea 
pentru ceai. Dar îmi plăcea. Era singurul loc departe de casă 
unde nu mi se făcea niciodată dor de casă. 

Când părinţii mei erau plecaţi, eram trimis adesea să 
rămân peste noapte la o bătrână pe care nu o cunoșteam și nici 
ea nu părea să mă cunoască. (Presupun că era o vecină 
prietenoasă sau o cunoștință. Cel puţin asta sper că era.) Nu-mi 
plăcea la ea. Imi amintesc mirosul vechii rame foto din piele în 
care era o poză cu mama și cu tata și de care mă agăţam în 
patul acela ciudat. Eram prea mic să înţeleg că părinţii mei se 
vor întoarce curând. lar asta m-a învăţat o altă lecţie 
importantă: nu-ţi lăsa copiii undeva, dacă ei nu vor. 

Viaţa, la fel ca și copilăria lor, e prea scurtă și fragilă. 

De-a lungul anilor în care m-am format, Lara, sora mea, a 
fost un sprijin pentru mine. Mama a pierdut trei sarcini după 
nașterea ei, iar după opt ani era convinsă că nu va mai avea 
copii. 

Dar a rămas gravidă și mi-a spus că a petrecut nouă luni în 
pat, să se asigure că nu va pierde și sarcina aceea. Şi a 
funcţionat. Mama m-a salvat. În final, cred că a fost fericită că 
m-am născut, iar Lara a avut, în sfârșit, un frăţior drag; de fapt, 
un copil al ei. Așa se face că Lara a ajuns să facă orice pentru 
mine și o adoram pentru asta. In timp ce mama era o femeie 
ocupată și îl ajuta pe tata la treburile politice, Lara a devenit 
pentru mine o mamă-surogat. M-a hrănit aproape la fiecare 
cină, de când am fost bebeluș, până aproape la cinci ani. Mi-a 
schimbat scutecele, m-a învăţat să vorbesc, apoi să merg (lucru 
care, cu atât de multă atenţie din partea ei, s-a întâmplat foarte 
devreme). M-a învăţat să mă îmbrac și să mă spăl pe dinţi. În 
esenţă, m-a învăţat să fac toate lucrurile pe care fie fusese prea 
speriată să le facă ea însăși, fie, pur și simplu, o intrigaseră. De 
exemplu, să mănânce șuncă crudă sau să meargă cu tricicleta la 
deal în jos, fără frâne. Am fost pentru ea cea mai bună păpușă- 
frăţior la care putea să viseze. 

De aceea am și fost mereu foarte apropiaţi. Pentru ea, încă 


sunt frăţiorul ei. Şi o iubesc pentru asta. Dar, și acesta este un 
mare dar, faptul că am crescut cu Lara a însemnat că nu am 
avut un moment de liniște. Încă din prima zi, ca nou-născut la 
maternitate, am fost arătat tuturor, eram noua „jucărie“ a 
surorii mele. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. Acum mă face să 
zâmbesc, dar sunt sigur că acesta e motivul pentru care mai 
târziu am dus dorul liniștii și solitudinii de pe munte și de pe 
mare. Nu mi-am dorit să fac spectacol, voiam doar un spaţiu în 
care să cresc și în care să mă regăsesc. 

A durat ceva timp să înţeleg de unde a venit dragostea 
pentru sălbăticie, dar probabil că s-a dezvoltat din intimitatea pe 
care tatăl meu o simţea pe țărmurile Irlandei de Nord și din 
dorința de a evada de lângă o soră mai mare drăgăstoasă, dar 
autoritară. (Dumnezeu să o binecuvânteze!) 

Azi, pot să glumesc cu Lara în legătură cu asta, iar ea 
rămâne cel mai apropiat aliat și prieten al meu; dar ea mereu a 
fost cea extrovertită și cea care și-a dorit să fie pe scenă sau pe 
canapeaua unui show, în timp ce eu am dus dorul unor zile 
liniștite cu prietenii și familia. Pe scurt, Lara se descurcă mult 
mai bine decât mine cu faima. Ea o spune foarte bine, cred: 


Până să se nască Bear, am urât fapul că eram 
singurul copil la părinţi, mereu m-am plâns mamei și 
tatei că eram singură. Era ciudat să nu am un frate 
sau o soră, pentru că toţi prietenii mei aveau. 
Venirea lui Bear a fost o bucurie atât de mare. (După 
ce am trecut peste dezamăgirea că era băiat, pentru 
că mereu mi-am dorit o soră!) 

lar în clipa în care l-am văzut plângând în 
pătuţul lui, m-am gândit: Acesta e copilul meu. O să 
am grijă de el. L-am luat, el s-a oprit din plâns și de 
atunci și până s-a făcut prea mare l-am cărat peste 
tot. 


Unul dintre lucrurile care au compensat faptul că mi-am 
petrecut primii ani în Londra ceţoasă a fost că, la vârsta de șase 
ani, m-am alăturat cercetașilor, iar asta mi-a plăcut foarte mult. 

Îmi amintesc prima zi acolo, când am intrat și i-am văzut pe 


toţi băieţii aceia uriași, cu cămăși frumos călcate, pline de 
medalii și insigne. Prin comparaţie, eu eram un piticot slab, iar 
atunci m-am simţit și mai mic decât eram. Dar îndată ce l-am 
auzit pe șeful detașamentului de cercetași că ne pune să gătim 
un cârnat cu un singur chibrit aprins de ciment atenţia mea a 
fost captată. 

Un singur chibrit, un cârnat... hmmm. Dar nu voi reuși, 
m-am gândit. 

Mi s-a arătat cum să folosesc întâi un chibrit pentru a face 
focul, apoi cum să gătesc cârnatul. A fost ca o revelaţie pentru 
mine. Dacă cineva ar fi spus atunci că într-o bună zi voi fi șeful 
cercetașilor și reprezentantul a douăzeci și opt de milioane de 
cercetași din întreaga lume, probabil că toţi ar fi murit de râs. 
Dar mereu am compensat prin curaj și determinare ceea ce îmi 
lipsea la statură și la capitolul încredere. lar cele două calităţi 
sunt cele care contează cu adevărat, atât în viaţă, cât și ca 
cercetaș. 

Astfel că m-am regăsit în rândul cercetașilor și am avut 
parte de prietenie adevărată. Era ca o familie și nu conta de 
unde vii. 

Dacă erai cercetaș, numai asta conta. 

Mi-a plăcut ideea, iar încrederea mea a crescut. 


CAPITOLUL 8 

La un moment dat, părinţii mei au cumpărat o căsuţă pe 
insula Wight, iar de la cinci la opt ani am petrecut lunile de 
școală în Londra, iar vacanţele pe insulă. Ocupaţia tatei îi 
permitea acest lucru, deoarece ca parlamentar avea vacanțe 
aproape la fel de lungi precum cele ale elevilor, iar cu o 
circumscripție electorală situată între Londra și insula Wight 
putea să parcurgă cu mașina drumul de la „clinică“ spre insulă. 
(Probabil că nu era chiar un model în a-și face treaba, dar, în ce 
mă privea, era super.) 

Tot ce îmi doream era să ajung cât mai repede pe insulă. 
Pentru mine, acolo era raiul. Mama și tata lucrau continuu la 
căsuţă, încercau să o facă măcar un pic mai mare, iar la scurt 
timp a devenit căminul nostru principal. Atmosfera pe insulă era 
variată, de la sălbatică, umedă și cu vânturi frecvente, la una 
liniștită, ca o tabără de vară, cu băieţi de vârsta mea, iar mulți 
dintre ei încă îmi sunt cei mai apropiaţi prieteni. Pentru prima 
dată, mă simţeam eliberat, puteam să explorez și să fiu eu 
însumi. 


Un alt lucru bun la viaţa pe insulă era faptul că bunicul 
Neville trăia la doar patru sute de metri de casa noastră. 

MI-l amintesc ca pe unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe 
care i-am cunoscut vreodată și l-am iubit foarte mult. Era blând, 
bun, puternic, credincios și amuzant; și îi plăceau batoanele 
uriașe de ciocolată (în ciuda faptului că mereu le refuza furios, 
dacă i se oferea vreunul). Intotdeauna dispăreau în câteva 
minute, imediat ce te îndepărtai de el. 

A trăit nouăzeci și trei de ani și și-a făcut exerciţiile zilnice 
cu religiozitate. Îl auzeai mormăind în dormitor: „Genunchii 
îndoiţi, atinge degetele, ridică-te și întinde-te, respiră...“ Zicea 
că erau cheia pentru o sănătate bună. (Nu știu sigur care era 
rolul ciocolatei sau al pâinii prăjite cu unt, în regimul lui, dar, 
hei, trebuie și să îţi trăieşti viața!) 

Bunicul Neville a murit stând pe o bancă la capătul 
drumului, aproape de mare. Și astăzi îmi lipsește: sprâncenele 
lui lungi și stufoase, mâinile lui uriașe și îmbrăţișările lui, căldura 
lui, rugăciunile lui, poveștile lui și, mai presus de toate, 
exemplul lui de cum să-ţi trăieşti viața și cum să mori. 


Unchiul Andrew a vorbit foarte frumos despre el: 


În sufletul lui, Neville a rămas un copil astfel 
încât a avut o relaţie minunată cu cei mici. 
Entuziasm, curaj și dragoste - asta a fost deviza lui. 

A participat la înmormântarea lui Winston 
Churchill și s-a simţit confortabil printre membrii 
familiei regale, dar el era în largul lui în orice 
companie. A trăit după cum spunea Kipling: 

„Dacă poţi vorbi cu mulţimea și să-ți păstrezi 
virtutea, poţi și să mergi alături de un rege fără să 
uiţi de unde ai plecat.“ 

Era deopotrivă un sportiv perfect și un 
gentlemen perfect. Niciodată nu l-am auzit vorbind 
rău de cineva; niciodată nu l-am văzut să facă un 
gest nepotrivit. Era în toate sensurile un om 
minunat. 


Bunica Patsie a avut și ea un rol important în educaţia 
mea pe insulă: o doamnă remarcabilă, cu o viaţă 
extraordinară. Era bună, caldă, dar fragilă. Pentru noi era, 
pur și simplu, buni. Pe măsură ce a îmbătrânit, s-a luptat cu 
vulnerabilitatea şi depresia. Parţial poate din cauza 
sentimentului de vină generat de infidelitatea față de Neville, 
din tinereţe. 

Ca antidot, și-a făcut o pasiune din achiziționarea de 
obiecte scumpe și aproape complet inutile, convinsă că erau 
niște investiţii grozave. Printre altele, bunica a cumpărat o 
căruţă de ţigani veche, echipată cu tot ce trebuia, și un magazin 
chiar lângă fast-food-ul din sat, la două sute de metri de casa 
noastră. Problema a fost că acea căruţa s-a degratat, 
neîntreţinută, iar magazinul a fost transformat în propriul butic 
cu antichități/vechituri. 

Era, desigur, un dezastru. 

În plus, magazinul avea nevoie de personal (lucru asigurat 
uneori de diverși membri ai familiei, inclusiv de Nigel, care 
dormea aproape tot timpul pe scaunul din faţă, cu un ziar pe 
cap), așa că, vă daţi seama, era neprofitabil și populat de figuri 
pitorești. Dar, una peste alta, era amuzant. (Nigel era o haimana 


simpatică, al doilea soţ al bunicii. Fusese și el un politician de 
succes, la vremea lui. Primise și Crucea Militară în al Doilea 
Război Mondial, după care ocupase un post la cabinetul prim- 
ministrului. Pentru mine, era ca un bunic blând și bun, iubit de 
toţi.) 

Așadar, viața mea acasă a fost mereu plină de peripeții și, 
categoric, haotică. Dar era tipic pentru părinţii mei, mai ales 
pentru mama, care, chiar și după standardele ei nebunatice, a 
fost și este destul de ciudată, în cel mai bun sens al cuvântului. 
De fapt, am tendinţa să-mi descriu familia printr-un citat: 
„Familiile sunt precum ciocolata de casă, dulci și cu nuci prin 
ele!“ Partea bună era că ne tot fâţâiam de ici-colo, iar întâlnirile 
noastre erau pline de personaje din întreaga lume, care erau 
atrase de mama. lar acest lucru făcea parte din viaţa noastră, 
pur și simplu. Fie că eram în camping cu o rulotă veche, în vreo 
călătorie menită să-l întâlnim pe unul care ţinea discursuri 
motivaţionale, fie că o ajutam pe mama în noua ei afacere, de 
vânzare de mixere și de filtre de apă. 

Mesele le luam la ore diverse din zi și din noapte, când 
bucăţile de carne de porc erau scoase din conserve cu 
următoarele cuvinte nemuritoare: „Astea sunt chiar foarte 
bune.“ (Chiar dacă tata le aruncase cu o zi înainte.) 

Se părea că singurul scop al mamei era să își îngrașe 
familia cât de mult posibil. De fapt, asta m-a împins spre un alt 
stil de viaţă, mai târziu, și m-am pricopsit cu nesănătoasa 
obsesie de a fi sănătos. (Deși, probabil, trebuie să-i mulțumesc 
mamei pentru stomacul meu de fier, care m-a ajutat atât de 
mult în timp ce filmam emisiunile de supravieţuire, de-a lungul 
anilor. La urma urmei, Dumnezeu să binecuvânteze conservele 
acelea de porc.) 

Toţi cei din jurul nostru aveau tendinţa să vadă doar partea 
amuzantă din scrânteala mamei, dar partea proastă era că 
pentru noi, ca familie, era, la vremea aceea, destul de obositor. 
Adică, ea mereu trebuia să aibă dreptate, în ciuda faptului că 
unele dintre ideile și credințele ei erau vecine cu nebunia. 
Uneori, o găseam hoinărind prin grădină cu un băț din cupru și 
ne spunea că trebuia să facă împământare, pentru că era prea 
multă electricitate în casă. (Având în vedere că niciodată nu 
aveam căldura pornită și în cea mai mare parte a timpului 
foloseam lumânări, în loc să aprindem luminile, ne făcea să ne 


gândim că ceva nu era în regulă cu ea.) Dar era mama; și, cu 
puţine excepţii, copilăria mea a fost binecuvântată cu dragoste 
și amuzament, iar acestea m-au condus mereu în viaţă, alături 
de propria mea familie. 


CAPITOLUL 9 

Mama și tata s-au cunoscut când ea avea douăzeci și unu 
de ani, iar el douăzeci și nouă. Povestea lor a fost una destul de 
neobișnuită, cu nenumărate despărţiri și împăcări, până când, în 
cele din urmă, au fugit în Barbados și s-au căsătorit. 

Relaţia lor a rămas plină de dragoste, chiar dacă, în multe 
sensuri, mama era rodul divorţului părinţilor ei. Avea o teamă 
profundă să nu fie părăsită, iar asta o făcea excesiv de posesivă 
cu tata. Așa se face că, atunci când voiam să mergem pe munte 
sau să ieșim în larg, eu și tata trebuia să ne furișăm. (Ceea ce, 
desigur, ne plăcea amândurora.) Astfel, fiecare ieșire era o 
misiune. Și am avut o grămadă de asemenea misiuni, când 
eram mic. 

Dar, pe măsură ce am crescut și am avut posibilitatea să-mi 
planific expedițiile, oricât de scurte erau, m-am simţit trist, 
pentru că petreceam mai puţin timp cu tata, doar noi doi. Ştiu 
cât de mult îi plăceau aventurile noastre, dar el considera că 
trebuie să-și împartă loialitatea între mine și mama. Copil fiind, 
el nu avusese parte de foarte multă intimitate cu părinții. 

Tatăl lui fusese un ofiţer foarte ocupat și destul de sever, 
care ajunsese la gradul de comandant de brigadă. Poate că asta 
îl costase sacrificarea unei vieţi comode alături de familie; știu 
sigur că tata se luptase cu răceala tatălui său. 

Copil fiind, mi-a fost mereu un pic teamă de bunicul Ted. (O 
teamă complet nejustificată. Da, era sever, dar privind 
retrospectiv, îmi dau seama că era bun, loial și iubit de multă 
lume.) Cel mai înspăimântător lucru legat de el erau câinii lui 
mari. Odată, când aveam șase ani, unul dintre ei m-a mușcat, 
când stăteam pe jos și încercam să mă joc cu el. M-a mușcat 
chiar de față, smulgându-mi carnea de pe nas și buze. Am fost 
dus urgent la spital, unde mama a decis că asistenta venea prea 
greu, așa că a luat problema în mâini și m-a cusut chiar ea. A 
făcut o treabă bună, apropo, și doar dacă te uiţi foarte de 
aproape la chipul meu vezi cicatricele. Dar nasul meu e puţin 
cam strâmb. De fapt, când am făcut pozele pentru copertă, 
editorul de la Men's Journal m-a întrebat râzând dacă am pierdut 
multe meciuri de box când eram tânăr. Dar adevărul este că, de 
când m-a atacat câinele acela, nasul meu a rămas cam într-o 
parte. 

Dacă bunicul Ted era foarte sever cu tata, bunica era și mai 


și. Ea avea nu doar reputaţia de a fi o adevărată figură, ci era și 
intolerantă cu nesăbuinţele. lar nesăbuinţă era numele tatălui 
meu. Așadar, tata a crescut cu o reacție pe măsură la această 
educaţie serioasă și severă. Şi a devenit un mucalit. Imi 
amintesc că auzeam tot felul de povești: că turnase găleți de 
apă pe sora lui mai mare și pe noul ei iubit, după ce îi pândise 
de la fereastra dormitorului. 

În multe privinţe, tata nu s-a maturizat niciodată. lar asta l- 
a făcut un tată minunat, un gentleman și un prieten. Și nici eu 
nu am avut ambiția să mă maturizez foarte devreme. 

Îmi amintesc că odată, într-o excursie cu familia la schi în 
Alpi, glumele tatei ne-au pus într-o situaţie neplăcută. Eu trebuie 
să fie avut cam zece ani și am fost destul de entuziasmat când 
tatei i-a venit în minte o farsă care implora să fie pusă în 
practică, pe seama unei familii foarte serioase de elvețieni- 
nemți, care stătea în camera de lângă noi. In fiecare dimineaţă, 
familia respectivă cobora, mama îmbrăcată în blană din cap 
până-n picioare, tatăl într-un costum de schi strâmt și cu o 
eșarfă albă la gât și fiul lor ușor supraponderal și cu un aer de 
snob, cam de treisprezece ani, în spate, strâimbându-se aproape 
de fiecare dată la mine. La acel hotel se obișnuia să ţi se aducă 
micul dejun în cameră, dacă atârnai de clanţă un cartonaș care 
solicita așa ceva. Tata s-a gândit că ar fi amuzant să completeze 
cartonașul nostru și să scrie pe el 35 de ouă fierte, 65 de cârnaţi 
nemţești și 17 heringi. Numai că a pus cartonașul la ușa familiei 
vecine. 

Era o idee prea bună să o ignore. 

Nu i-am spus mamei, care s-ar fi enervat, dar am completat 
cartonașul râzând în hohote, iar înainte de culcare, ne-am 
strecurat afară și l-am atârnat de ușa lor. 

La șapte dimineaţa i-am auzit cum trimit nervoși comanda 
înapoi. Așa că am repetat povestea și a doua zi. Și a treia zi. In 
fiecare dimineaţă, tatăl devenea tot mai nervos, până când, în 
cele din urmă, mama și-a dat seama ce făceam și m-a pus să 
mă duc să cer scuze. (Nu știu de ce eu a trebuit să îmi cer 
scuze, pentru că fusese ideea tatei, dar, probabil, mama crezuse 
că astfel nu o să avem probleme, eu fiind copil.) Oricum, am 
simţit că era o idee proastă să mă duc să mărturisesc și chiar 
așa a fost. Din clipa aceea, în ciuda scuzelor mele, am devenit 
ţinta fiului lor. 


Punctul culminant a fost în ultima seară, când eram pe hol, 
după o zi de schi, îmbrăcat doar cu pantalonii termali și un 
tricou. Grăsuţul cu coșuri a ieșit din camera lor și m-a văzut 
trecând pe lângă el îmbrăcat, practic, cu colanţi de damă. A 
arătat spre mine, m-a făcut fătălău și a început să râdă 
sarcastic, cu mâinile în șolduri, imitând o poziție de podium. In 
ciuda vârstei și a diferenţei de statură dintre noi, am sărit la el, 
l-am pus la pământ și l-am lovit cât de tare am putut. Tatăl lui a 
auzit zgomotele, a ieșit din cameră și l-a văzut pe fiul său cu 
nasul plin de sânge, plângând isteric (și exagerat de teatral). 

Asta chiar a pus capac, iar tatăl lui m-a împins în camera 
părinţilor mei și m-a pus să-mi explic comportamentul. Tata se 
abţinea să zâmbească, dar mama a fost cu adevărat îngrozită, 
așa că m-am ales cu o pedeapsă. 

În felul acesta s-a încheiat încă o minunată vacanţă cu 
familia. 


CAPITOLUL 10 

Când am crescut, mătușa Mary-Rose și unchiul Andrew (un 
alt fost comandant de brigadă) veneau adesea și rămâneau la 
noi de Crăciun. Îmi amintesc cum odată tata (secondat de mine) 
le-a pus folie din plastic pe scaunul de la toaletă (o poantă 
nemuritoare). Dar nu a funcţionat prea bine. Așa că tata a 
încercat altceva. Și, într-un final, după alte câteva glume nu 
prea bine primite, mătușa și unchiul au decis că era timpul să 
plece... mai devreme decât de obicei. Dar nu se gândiseră la 
faptul că tata le anticipase fiecare mișcare și le luase buijiile, 
astfel încât nu avuseseră ce să facă decât să stea în mașină, 
spumegând, cu bagaje cu tot, încercând să pornească motorul, 
iar și iar. 

Totuși, ei ne-au fost mereu prieteni apropiaţi și, dacă 
privesc în urmă, au fost pentru mine o constantă minunată. 
Preţuiesc foarte mult prietenia lor. In ciuda glumelor lui, tata a 
simţit mereu la fel. Este dovada că cine se iubește se 
tachinează. 


Educaţia spartană a tatei a făcut ca el să își dorească să 
facă lucrurile altfel. lar dacă el a dus lipsă de înţelegere și de 
afecțiune, mie și Larei ni le-a oferit din plin. Mai presus de toate, 
tata și-a dorit să fie blând cu noi și a fost cel mai bun tată. 
Pentru asta îi sunt cât se poate de recunoscător și, în ciuda 
faptului că l-am pierdut prea de timpuriu, când aveam douăzeci 
și șase de ani, adevărul este că n-aș fi avut parte de o pregătire 
de viaţă mai bună decât cea pe care am primit-o prin exemplul 
lui. 

A fost politician mai bine de douăzeci de ani, un 
parlamentar loial și harnic; dar niciodată nu a ajuns în eșalonul 
superior. Niciodată nu și-a dorit asta. Cel mai mult și-a dorit să 
fie apropiat de familie. Fără îndoială, și-a iubit munca și a făcut- 
o în așa fel încât să aducă o schimbare în bine în vieţile 
oamenilor, dar ambiția lui nu a fost una lipsită de scrupule, cum 
se întâmplă de obicei în politică. Cred că, mai degrabă, cariera 
lui a fost cea de tată bun. 

Îmi amintesc, de exemplu, de perioada din timpul școlii 
pregătitoare, când am fost selecționat în echipa de rugby, 
categoria sub nouă ani. Mai exact, am fost ales arbitru de linie, 


pentru că nu eram suficient de bun pentru a intra în echipă. În 
fine, era o zi rece și urâtă de iarnă și nu erau spectatori, lucru 
cam neobișnuit. (De obicei, cel puţin câţiva băieţi sau profesori 
veneau să vadă meciurile școlii.) În ziua aceea friguroasă, liniile 
de tușă erau pustii, cu excepţia unei singure persoane. Tata, 
care stătea în ploaie și mă privea, pe mine, fiul său, care eram 
arbitru de tușă. Am fost foarte fericit să îl văd, dar m-am simţit 
și vinovat. Adică, nici măcar nu intrasem în echipă, iar el venise 
să mă vadă alergând în sus și în jos și fluturând un steag banal. 
Dar eram în al nouălea cer. Când s-a auzit fluierul de pauză a 
fost marele meu moment. 

Am alergat spre teren, iar tata aplauda la linia de tușă. 
Viaţa e făcută din astfel de momente. 


La fel, mi-l amintesc pe tata jucând în meciul de crichet al 
taţilor și fiilor. Toţi ceilalți taţi au luat jocul foarte în serios, dar al 
meu a venit cu o veche pălărie de safari, a luat bâta, s-a 
împiedicat și a tras peste poartă. Mi-a plăcut la nebunie latura 
amuzantă a tatălui meu și toţi păreau să-l iubească pentru asta. 

lar faptul că eram lângă el mereu mă făcea să zâmbesc. 


CAPITOLUL 11 

Îmi amintesc clar, adolescent fiind, că am găsit o fotografie 
veche a tatei, de când avea șaptesprezece ani, proaspăt înrolat 
în Marina Regală. Arăta exact ca mine... dar mult mai inteligent 
și pieptănat cu cărare. Lângă această fotografie, în album, era o 
alta cu el cățărându-se, împreună cu camarazii lui din Marină, 
pe versantul nordic al Ben Navis: un loc înșelător, unde nu e 
bine să fii, dacă lucrurile nu merg cum trebuie. L-am întrebat 
despre poza aceea și mi-a spus cum căderea unei stânci 
aproape că l-a ucis, chiar în ziua aceea: un bolovan de mărimea 
unei mingi de baschet s-a desprins la șaptezeci de metri 
deasupra lui. l-a trecut pe lângă cap, la mai puţin de treizeci de 
centimetri, și s-a spart în mii de bucăţi, pe o terasă de sub el. A 
simţit că în ziua aceea i s-a mai dat o șansă, că a fost un 
moment de graţie și noroc. Mereu îmi spunea: „Niciodată să nu 
depinzi de momentele de noroc, ele sunt daruri, ci să ai 
întotdeauna un plan de rezervă.“ Vorbele lui mi-au folosit mult 
în ceea ce fac. Mulţumesc, tată, dacă poţi citi asta, de acolo de 
unde ești. 


Când eram copil îmi plăceau toate excursiile cu el. 

Privesc retrospectiv și îmi dau seama că tata își regăsea 
libertatea în aventurile noastre, fie că galopa de-a lungul unei 
plaje de pe insula Wight, cu mine în urma lui, fie că se căţăra pe 
dealurile abrupte și pe stâncile de pe coastă. În acele momente 
mă simţeam cu adevărat aproape de el. Tot atunci am învăţat 
să recunosc acea strângere, adânc în stomac, pe care unii o 
numesc frică. Îmi amintesc plăcerea de a face cu el alpinism, 
iarna. Mereu a fost o aventură, iar uneori s-a transformat în mult 
mai mult decât atât. Tata hotăra că trebuia nu doar să ne 
căţărăm pe o stâncă abruptă din calcar, de cincizeci de metri, ci 
și că parașutiștii nemți ocupaseră platoul de sus. Astfel, noi 
trebuia să ne căţărăm în tăcere și nevăzuţi, apoi să aruncăm o 
grenadă spre ei, odată ajunși acolo. În realitate, aruncam o 
bucată de balegă spre o bancă goală din vârful stâncii. Genial. 
Un mod minunat de a petrece o zi ploioasă de iarnă, când ai opt 
ani (sau douăzeci și opt). 

Imi plăcea nespus să ne întoarcem acasă plini de noroi, 
gâfâind și un pic speriați. Am învăţat să iubesc senzațiile 


produse de vânt și de ploaie pe faţa mea. Mă făcea să mă simt 
bărbat, deși eram doar un băieţel. De asemenea, obișnuiam să 
vorbim despre Everest, în timp ce ne plimbam pe câmpurile 
dinspre stânci. Îmi plăcea să îmi închipui că unele căţărări ale 
noastre erau chiar pe Everest. Mergeam precauţi pe bucăţile de 
stânci albe, imaginându-ne că erau gheaţă. Chiar eram convins 
că aș putea urca pe Everest, dacă ar fi fost lângă mine. Habar 
n-aveam ce însemna asta, de fapt, dar îmi plăcea să visez. 

Acelea au fost vremuri minunate, magice. Comunicare. 
Intimitate. Amuzament. Și mi-e dor de ele și azi. Ce bine ar fi să 
am ocazia să mai fac asta cu el, măcar o dată. Cred că acesta 
este motivul pentru care îmi place atât de mult ca uneori să îi 
iau pe băieţii mei la căţărări. Muntele creează legături puternice 
între oameni, fapt care mă atrage atât de mult. 

Dar nu era vorba doar despre alpinism. Eu și tata ne 
duceam uneori la grajdurile de pe insulă și închiriam doi cai, cu 
zece lire, și călăream pe plajă, prin valuri. De câte ori cădeam 
pe nisipul ud și eram pe cale să izbucnesc în plâns, tata mă 
aplauda și îmi spunea că, încet-încet, devin cu adevărat călăreț. 
Cu alte cuvinte, nu poţi deveni un călăreț bun până nu cazi și te 
ridici de câteva ori. 

Asta înseamnă viaţa, pe scurt. 


CAPITOLUL 12 

Odată, când eram în Dartmoor, o zonă sălbatică a Angliei, 
în orice anotimp, stăteam la un motel mic și în fiecare zi făceam 
plimbări pe jos sau călare. 

Era în toiul iernii, zăpadă, îmi amintesc și acum gerul. Faţa 
mea tânără, de băieţel, resimțea frigul de parcă îngheţa la 
propriu. Nu-mi simţeam deloc vârful nasului, ceea ce, pentru 
cineva ca mine (chiar și la zece ani), cu un nas mare, era un 
fenomen nou și înspăimântător. 

Am început să plâng; de obicei, astfel reușeam să îi 
comunic tatei că era ceva serios și că aveam nevoie de atenţia 
lui. Dar el mi-a spus doar să mă acopăr mai bine și „să merg mai 
departe, pentru că aceea era o expediţie reală și nu avem timp 
de văicăreli. Disconfortul va trece“. Așa că am tăcut și s-a 
dovedit că a avut dreptate pentru că m-am simţit mândru că am 
rezistat. Momente ca acela m-au încurajat să cred că pot 
persevera, mai ales (și mult mai important), când îmi era frig și 
rău. Totuși, niciodată nu m-a obligat să fac ceva, dar aștepta 
mult de la mine, dacă îl însoțeam în astfel de aventuri. Pe 
măsură ce încrederea în mine a crescut, s-a amplificat și dorinţa 
de a face mai mult, de a merge mai departe, de fiecare dată cu 
un pic mai mult. 

Am petrecut multe zile prostindu-ne în legătură cu 
plimbările cu barca. Mama fusese complet descurajată de tata 
în legătură cu asta, încă de la începutul căsniciei lor, din cauza a 
ceea ce ea numea obsesia lui legată de bărci. Totuși, eu iubeam 
asta și tânjeam după vremea rea și valurile mari. Chiar mi-am 
propus ca într-o bună zi să am barca mea cu motor; să pot să 
mă plimb cu ea și să mă joc cu motorul ei. Evident, o 
ambarcaţiune adevărată ieșea din discuţie, dar am construit una 
împreună cu tata: o bărcuţă de canotaj, din lemn, aproape de 
trei metri, cu un motor de 15 cai putere, în spate. Nu era prea 
rapidă, abia reușea să ţină pasul cu valurile, dar pentru mine 
era perfectă. Am instalat un sistem de cabluri improvizat, legat 
de un volan prins de banchetă, și i-am dat bătaie. Am pornit 
spre un mic golf aflat la câteva mile, unde urma să îi întâlnesc 
pe mama și pe tata. Eu am mers pe mare, ei pe jos. Mi-a plăcut 
nespus libertatea pe care am simţit-o, faptul că eram singur la 
cârma unei bărci. 

Mereu l-am bătut la cap pe tata să mă lase să ies singur în 


larg cu barca veche a Larei. (Era o barcă de salvare fără cârmă, 
foarte lată, care necesita o greutate mult mai mare decât cea a 
corpului meu de unsprezece ani.) Pur și simplu, tânjeam după 
provocare; după solitudine; după valurile mari. Imi plăcea timpul 
petrecut singur, doar eu și natura, dar numai cât știam că tata 
era prin apropiere, să mă ajute în caz de nevoie. (Ceea ce se și 
întâmpla des.) Și m-am simţit în al nouălea cer când am revenit 
cu barca în port, ud până la piele, cu gura până la urechi, cu 
mâinile și mușchii încordaţi de la efortul de a ţine piept vântului 
care adusese și celelalte ambarcaţiuni înapoi în port. Am simţit 
că pot fi un pic altfel decât toţi ceilalţi de vârsta mea și că, dacă 
mă străduiam, puteam să mă lupt cu forțele naturii și să înving. 

Aventura mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume, 
simţeam că prind viaţă. M-a făcut să mă simt cu adevărat eu, 
pentru prima dată. 

Când am crescut, iar lumea mea a devenit mai complicată 
și mai nefirească, am căutat tot mai mult acea stare pe care mi- 
o dăduse aventura. Pe scurt, când eram ud, plin de noroi și 
îngheţat, mă simţeam minunat, iar când eram cu băieţii, cu toţi 
cei care încercau cu disperare să fie cool, mă simţeam mai 
ciudat și mai nesigur pe mine. Eram capabil să mă murdăresc, 
dar încercarea de a fi cool nu-mi reușea niciodată. Așa că am 
învăţat să iubesc prima variantă și să mă feresc de ultima. 

(Totuși, i-am acordat lui cool o șansă, adolescent fiind, când 
mi-am cumpărat cizme ascuţite și am ascultat heavy metal o 
iarnă întreagă. Numai că niciuna dintre acestea nu mi-a oferit 
satisfacţie și le-am abandonat, considerându-le plictisitoare.) In 
schimb, mă îmbrăcam de obicei în cele mai rele (adică cele mai 
bune) și mai murdare haine, stăteam sub furtunul din grădină, 
mă udam bine - în decembrie -, apoi alergam pe dealuri. 
Localnicii mă credeau un pic nebun, dar câinelui meu îi plăcea, 
și mie la fel. Mă simţeam dezlănţuit, o senzaţie care mă atrăgea 
tot mai mult. 

Odată, mă întorceam de la o astfel de alergare, plin de 
noroi, și am trecut pe lângă o fată de care îmi cam plăcea. Mă 
întrebam dacă o să fie atrasă de apariția mea. Cel puţin eram 
original. Numai că ea a traversat strada foarte repede și s-a 
uitat la mine ca la un ciudat. Mi-a luat ceva timp să încep să 
înţeleg că fetelor nu le plac mereu oamenii jerpeliţi și plini de 
noroi. lar ceea ce consideram eu că era natural, firesc și 


sălbatic nu era obligatoriu și sexy. 
Lecţie pe care încă o învăţ. 


CAPITOLUL 13 

Odată, pe când aveam cam unsprezece ani, îmi amintesc 
cum un prieten de pe insula Wight m-a provocat să traversez 
portul la reflux, împreună cu el. 

Cunoșteam reputaţia portului și știam că nu era o idee 
bună să încerc să înving nămolul. Dar părea și amuzant. Ei bine, 
să traversezi portul la reflux n-ar fi fost o mare realizare, doar că 
mâlul era genul cel mai rău, gros, adânc... pe scurt, a fost o idee 
cât se poate de proastă, încă de la început. 

La mai puţin de zece metri de la mal mi-am dat seama că 
era o idee stupidă, dar, prostește, am continuat să înaintez. 
Desigur, până să străbatem o treime din distanţă, eram blocaţi 
și vreau să spun cu adevărat blocaţi în nămol. Eram băgat până 
la piept într-un mâl negru, puturos și cleios. 

Folosisem atât de multă energie în scurta distanță 
parcursă, încât eram complet imobilizaţi și chiar dădusem de 
belea. De fiecare dată când încercam să ne mișcăm, eram trași 
mai adânc și am avut senzaţia aceea groaznică de panică ce te 
cuprinde când îți dai seama că nu mai deţii controlul. 

Prin voia Domnului, s-au întâmplat două lucruri. În primul 
rând, am aflat pe pielea mea că, dacă încercam să înot la 
suprafaţa acelui nămol, reușeam să fac mici progrese. Mă rog, 
un fel de progrese. Așa că, încet, am încercat să ne întoarcem 
și, realmente, să ne croim drum cu unghiile spre mal, 
centimetru cu centimetru. Al doilea lucru care s-a întâmplat a 
fost că cineva de pe uscat ne-a văzut și a chemat o barcă de 
salvare. Acum mi-era clar că dădusem de belea, fie că reușeam 
să ajungem înapoi, fie că nu. Până să vină barca la noi, 
izbutisem să ne întoarcem la mal. Amândoi arătam ca niște 
monștri ieșiți din adânc. Am luat-o la fugă. 

Inevitabil, mama a aflat ce s-a întâmplat, inclusiv despre 
barca de salvare trimisă după noi. Am fost pus, pe bună 
dreptate, să mă duc acasă la cârmaci, să îmi cer scuze și să mă 
ofer să lucrez pentru echipaj, drept pedeapsă. A fost o lecţie 
bună: trebuie să îţi cunoști limitele, să nu te arunci în nicio 
aventură fără să ai un plan de rezervă solid și să nu te lași târât 
de alţii atunci când instinctele îţi spun că nu e o idee bună. 

Dincolo de acest ciudat dezastru, mi-am dat seama că, pe 
măsură ce creșteam, eram tot mai atras de ieșirile în natură. 
Pentru că mama n-a fost niciodată foarte încântată de 


escapadele mele cu tata, în timp, aceste aventuri ale noastre s- 
au rărit, din păcate. În plus, singura dată, mai târziu, când am 
reușit să îl iau pe munţii cei mari, a fost la vreun an după ce am 
trecut de selecţia SAS. l-am propus să urcăm pe Brecon 
Beacons, pe niște vârfuri din sudul Ţării Galilor, unde fusesem 
de multe ori în timpul marșurilor și testelor militare. Am aranjat 
ca sergentul Taff să îl aștepte pe tata în staţia Merthyr Tydfil. 

— Cum o să-l recunosc pe Taff? m-a întrebat tata. 

— O să-l recunoști, i-am replicat. 

Taff arăta exact ca un militar: scund, îndesat, tuns scurt și 
cu o mustață clasică de soldat, lungă și răsucită la capete. L-a 
luat pe tata și ne-am întâlnit cu toţii la poalele Brecon Beacons. 
Pe munte era furtună. Am ajuns până la jumătatea drumului 
spre primul vârf, iar după ce am traversat un torent furios, care 
de obicei era doar un pârâiaș, am observat că nasul tatei 
sângera rău. Era palid și obosit, așa că am coborât. Am petrecut 
împreună câteva zile plăcute pe munte, dar când s-a întors 
acasă la mama, ea m-a acuzat că aproape l-am omorât și mi-a 
spus: 

— S-a terminat cu „expedițiile mortale“. 

Mi-am dat seama care fusese problema, el îi povestise 
doar partea rea a lucrurilor, iar cele spuse de ea însemnau 
doar că eu și tata rataserăm ocazia unor aventuri plăcute, 
după care el tânjise foarte mult. 

Acum, că tata nu mai este, mi se pare trist faptul că nu 
am profitat mai mult de acei ani preţioși. Dar așa e viaţa, 
uneori. 


Ultima aventură adevărată cu tata, pe când eram 
adolescent, a fost și cea care mi-a deschis apetitul pentru 
situaţii-limită de supravieţuire și, în ciuda pericolului, mi-a 
plăcut, pur și simplu. Această ultimă misiune a fost legată, 
probabil, și de interdicţia mamei de a mai face escapade cu 
tata. Și, ca toate marile aventuri, a început atât de nevinovat... 


CAPITOLUL 14 

Eram într-o vacanţă de familie în Cipru, să îi vizităm pe 
mătușa și pe unchiul. Unchiul Andrew era atunci comandant de 
brigadă al tuturor forţelor militare britanice de pe insulă și sunt 
sigur că, fiind o figură militară cu un grad atât de mare, se cam 
temuse de venirea noastră acolo. 

După câteva zile pitit în garnizoană, el a sugerat, inocent, 
că poate ne-ar plăcea o excursie pe munte. Deja cunoștea 
răspunsul pe care eu și tata aveam să i-l dăm. Eram de acord. 
Munţii Troodos sunt destul de mici, cu vârfuri acoperite de 
zăpadă, aflaţi în mijlocul insulei, iar soldaţii din Cipru se duc 
acolo la schi sau la antrenamente. Există câteva pârtii, dar iarna 
cele mai multe vârfuri sunt neumblate. Cu alte cuvinte, perfecte 
pentru o aventură. 

Eu și tata am împrumutat din garnizoană echipament de 
schi militar și cizme și am petrecut o minunată după-amiază 
împreună, pe câteva dintre pârtiile cunoscute. Dar pârtiile 
amenajate pot fi destul de plictisitoare. Ne-am uitat unul la altul 
și ne-am zis să facem un scurt tur pe lângă ele. Mie mi-a surâs 
ideea, deși aveam doar... unsprezece ani. 

Ocolul nostru printre copaci nu ar fi fost cine știe ce, dacă 
vremea nu s-ar fi înrăutățit brusc. Ne-a învăluit o ceaţă de 
munte deasă, care a redus vizibilitatea aproape la zero. Ne-am 
oprit și am încercat să bâjbâim după drumul înapoi la pârtie, dar 
nu am nimerit și, la foarte scurt timp, ne-am dat seama că ne 
rătăciserăm. (Sau am avut temporare îndoieli geografice, cum 
am învăţat să numesc asta.) Eu și tata am făcut greșeala pe 
care o fac mulţi în asemenea situaţii și am înaintat orbește, cu 
speranţa deșartă că se va produce un miracol. Nu aveam hartă, 
busolă, mâncare, apă, telefon mobil (nici măcar nu apăruseră 
încă) și, sincer, nicio șansă să găsim drumul. 

Eram candidaţii perfecţi pentru un dezastru. 

Să te târăști prin zăpadă, când ești mic, ud, obosit și ţi-e 
frig nu e ușor. lar minutele deveneau ore, iar orele începeau să 
se adune. Curând, s-a întunecat. Am continuat să mergem; tata 
era îngrijorat, îmi dădeam seama. El era obișnuit cu muntele, 
dar nu anticipase că vom face altceva decât niște ture de schi 
pe pârtie. Nu prevăzuse asta. Era o simplă greșeală, iar el știa. 
Am continuat să coborâm; în scurt timp, am ajuns în pădure, în 
zăpadă și mai mare. Apoi am dat de o bifurcaţie, în vale. 


Dreapta sau stânga? Tata a zis stânga. Mie intuiţia îmi spunea 
că trebuia să o luăm la dreapta. Tata insista pe stânga. Eu pe 
dreapta. El a cedat. 

După mai puţin de două sute de metri, am găsit o urmă în 
zăpadă și am urmat-o. După un kilometru și jumătate am dat de 
un drum montan, iar după zece minute am făcut semn unei 
mașini care urca. Eram salvaţi, iar eu eram epuizat. Treizeci de 
minute mai târziu, mașina ne-a lăsat în faţa garnizoanei. Era 
deja noapte, dar eu, brusc, mă simţeam plin de energie și de 
entuziasm. Oboseala dispăruse. Tata știa că făcusem alegerea 
corectă acolo sus. Dacă am fi ales stânga, încă am fi bâjbâit prin 
necunoscut. Eram foarte mândru. 

De fapt, probabil că avuseserăm noroc, dar atunci am 
învăţat încă o lecţie valoroasă: ascultă vocea intuiţiei. Pentru că 
intuiţia este gălăgia făcută de minte. 

În timp ce înaintam printre barăci, am observat o agitaţie 
neobișnuită pentru ora aceea. În scurt timp, am aflat ce se 
întâmpla. Întâi a apărut un sergent, urmat de un alt soldat, după 
care am fost împinși în biroul ofițerului superior. Acolo era 
unchiul meu, în uniformă, cu un aer obosit și serios. Am început 
să zâmbesc. Tata la fel. Ei bine, eram bucuroși. Scăpaserăm de 
o moarte lentă, prin hipotermie, pierduţi pe munte. Eram în 
viață. Entuziasmul nostru a fost contracarat de nemuritoarele 
cuvinte ale unchiului meu: 

— În locul vostru, n-aş zâmbi... Toţi salvamontiștii 
armatei scotocesc munţii după voi, pe jos și în aer, cu un 
elicopter de salvare. Sper că aveţi o explicaţie bună. 

Nu aveam, desigur. Fuseserăm nepăsători și avuseserăm 
noroc; dar asta e viața, uneori. lar fraza „eu n-aş zâmbi dacă aș 
fi în locul vostru“ a intrat în folclorul familiei Grylls. 


CAPITOLUL 15 

Acestea au fost câteva dintre numeroasele momente 
plăcute. Dar viaţa nu poate fi doar distracţie și astfel ajung la 
anii de școală. Ca băiat, am fost cât se poate de deschis spre 
lume și flămând de aventură, dar am și tânjit după dragoste și 
după un cămin. Acest lucru m-a făcut să fiu complet nepregătit 
pentru ce avea să urmeze. 

Părinţii mei au decis că cel mai potrivit lucru pentru un 
băiat englez era să fie trimis la o școală cu internat. Pentru 
mine, care aveam opt ani, era o idee nebunească. Adică, abia 
reușeam să îmi leg șireturile de la pantofi. Dar ei au considerat 
că acest lucru era cel mai bun pentru mine, astfel că, foarte bine 
intenţionaţi, m-au trimis să trăiesc și să dorm departe de casă, 
iar eu am urât asta. 

Când am oprit în faţa porţilor mari ale școlii, am văzut 
lacrimi curgând pe obrazul tatei. Nu înţelegeam care parte a firii 
sau a dragostei considera că aceea era o idee bună. Cu 
siguranţă, instinctul meu îmi spunea cu totul altceva. Dar ce 
știam eu? Aveam doar opt ani. Așa că am pornit în misiunea 
numită școală cu internat. Și cum poţi să te pregătești pentru 
așa ceva? 

Sincer, mi s-a părut foarte dificil; au fost câteva momente 
frumoase, de exemplu, când am construit vizuini în zăpadă, 
iarna, sau când am fost inclus în echipa de tenis, sau când am 
câștigat un nasture cu însemnele Marinei pe el, dar per 
ansamblu a fost un exerciţiu de supravieţuire, doar învăţai să te 
obișnuiești. 

Să te obișnuiești cu teama era cel mai greu. Teama de a fi 
părăsit și teama de a nu fi șicanat, ambele erau foarte reale. Am 
învăţat că nu pot să mă descurc prea bine singur cu niciuna din 
ele. Nu avea legătură cu școala în sine. De fapt, directorul și 
profesorii erau în majoritate amabili, bine intenţionaţi și buni, 
dar, din păcate, asta nu făcea supraviețuirea mai ușoară. Am 
învăţat de mic faptul că, dacă voiam să rezist acolo, trebuia să 
găsesc niște mecanisme de adaptare. Metoda mea era să mă 
comport urât și să învăţ să mă bat, ca modalitate de a evita 
șicanele. Era și o modalitate de a evita să mă gândesc la casă. 
Dar e greu să nu te gândești la casă când tot ce îţi dorești e să 
fii acolo. Imi era teribil de dor de mama și de tata, iar în nopţile 
în care resimţeam asta și mai rău, încercam să-mi înăbuș 


lacrimile în pernă, când ceilalţi dormeau. De fapt, nu eram 
singurul care făcea asta. Aproape toţi plângeau, dar cu toţii am 
învăţat să ne ascundem, iar cei care nu o făceau erau cei care 
o încasau. 

Copil fiind, plângi doar până rămâi fără lacrimi și înveţi să 
devii dur. Astăzi, întâlnesc mulţi oameni care spun că școlile cu 
internat sunt o modalitate foarte bună de a-i căli pe copii. Imi 
sună foarte cunoscut. Am fost mult mai călit înainte de școală. 
Învăţasem să iubesc ieșirile în natură, să înţeleg sălbăticia și să 
pot mai mult. Când am ajuns la școală, brusc, am simţit doar 
frică. lar frica te obligă să pari dur în exterior, dar te face slab pe 
dinăuntru. lar asta era exact opusul a ceea ce cunoscusem în 
copilărie. 

Tata mă învățase că era bine să fii amuzant, să fii simplu, 
să te simţi în largul tău, dar și dur atunci când e nevoie. La 
școala pregătitoare am uitat lecţia asta și am adoptat noi tactici 
de supraviețuire. 

lar la opt ani nu le alegi mereu pe cele mai bune. 


CAPITOLUL 16 

Îmi amintesc cum stăteam toţi în dormitor și număram 
zilele (ca prizonierii!) până la următoarea permisie sau până la 
următorul weekend acasă. Doamne, dura atât de mult, iar 
gloriosul sfârșit de săptămână trecea atât de repede. Am simţit 
o nemărginită bucurie în ziua în care ne-am despărțit și i-am 
văzut pe mama și pe tata sosind primii, iar tata și-a lipit nasul 
mare de fereastra clasei și s-a strâmbat. A fost jenant, dar divin. 
În schimb, duminică seara, la întoarcere, a fost o adevărată 
tortură. Mai bine dau testele SAS în fiecare zi... și nu e ușor, 
credeţi-mă. 

Se pare că tatei îi era și mai greu decât mie să mă lase din 
nou la școală, iar asta era un fel de consolare. Dar îmi și sporea 
confuzia, nu înţelegeam de ce o făceau. Dar ce mă speria mai 
mult decât să fiu departe de casă erau bătăușii. Câţiva băieţi 
complet inocenți păreau să fie mereu ţintele a vreo doi inși care 
se luau de ei. Le făceau viaţa un iad, cu adevărat. Nu doar fizic, 
ci și emoţional; sistematic, își intimidau victimele și le șicanau 
fără încetare și fără milă. M-au făcut să detest șicana, adult 
fiind. De câte ori mă confruntam cu ea, mă enervam. 

Am avut noroc să evit să fiu subiectul șicanelor, dar am 
învăţat să mă fac mic și să stau deoparte. lar asta duce la emoţii 
negative pentru un copil. Asemenea celor mai multe temeri pe 
care le purtăm cu noi în viaţă, ele se bazează pe ceea ce se 
putea întâmpla, mai degrabă decât pe ceea ce s-a întâmplat. 

Dar, cu excepţia șicanelor și a absenței părinţilor, școala cu 
internat nu era chiar rea și, sincer, am fost norocos să am parte 
de o educaţie foarte bună. Directorul și soţia lui erau adevărate 
comori, le păsa sincer de fiecare dintre băieţi și aveau grijă de 
toţi. Dar o școală este o școală, iar cele mai importante lucruri 
se întâmplă când profesorii stau cu spatele. Partea bună este că 
am învăţat mult mai mult decât cum să mă feresc de șicane. Am 
fost încurajați să fim oameni adevăraţi, cu preocupări reale. Ni 
s-a dat voie să mergem cu cortul în pădure, cu prietenii, iar 
profesorii mai închideau un ochi atunci când ne furișam să 
încropim tabere secrete, în afara limitelor admise. Organizam 
campionate de castane!, pentru care ţineam castanele în oţet, 
cu săptămânile, să se întărească, iar concursul trimestrial de 
tenis de masă îl tratam de parcă era chiar Wimbledonul. 


1 Joc de copii (n.tr.). 


În fiecare sâmbătă seara, întreaga școală se aduna pe hol, 
stăteam cocoţațţi pe bănci și ne uitam la un film clasic despre al 
Doilea Război Mondial, după care fiecare primea câte un baton 
de ciocolată, recompensa noastră săptămânală. Eu o rupeam în 
bucăţi, să mănânc din ea cât mai multe zile. Toate astea au fost 
foarte amuzante. Parcă trăiam într-un alt secol și sunt sigur că 
școala intenţiona să simţim asta. Era ceva de modă veche, în 
cel mai bun sens. 

larna, patinam pe lacul îngheţat, a cărui gheaţă era testată 
de bietul profesor de latină, de pe o scară orizontală, iar mie îmi 
dădeau voie să alerg, indiferent de vreme și asta mi-a plăcut 
mereu. lar sloganul „Sănătos și în siguranţă“ era sănătos ţinut 
la distanţă. 

Dar, mai presus de toate, am fost învăţaţi să avem grijă 
unul de altul și să gândim în perspectivă, iar acestea sunt 
aspecte vitale, pentru care le sunt recunoscător și astăzi. 

La finalul celor cinci ani de școală pregătitoare, totuși 
devenisem cam obraznic și, odată, împreună cu câţiva amici, 
mi-am forţat un pic norocul. Am fost prins cu niște cutii de bere 
în pantofii de rugby, cu ţigări sub pernă și încercând să intru în 
casa directorului adjunct, să fur trabucuri. Directorul ne-a spus 
clar: 

— Ajunge. Încă o chestie ca asta şi o să zburaţi cu toții. 

Paharul s-a umplut când am fost prins sărutând-o pe 
fiica altui director, cel al unei școli la care am stat când ne 
întorceam dintr-o excursie. lronia a fost că vina nu mi-a 
aparţinut doar mie. 

Cincisprezece dintre noi dormeam pe podeaua sălii de sport 
din acea școală, iar în seara respectivă eu pusesem ochii pe fiica 
adolescentă a directorului, care se tot uita la noi. Noaptea, ea s- 
a strecurat în dormitorul nostru, pe întuneric. (O fată curajoasă, 
dacă s-a aventurat într-o încăpere în care erau cincisprezece 
băieți.) Apoi s-a oferit să se sărute cu unul dintre noi. Mâna mea 
s-a ridicat ca o rachetă, ea a venit direct spre mine și și-a pus 
gura pe a mea. Având treisprezece ani, nu știam că poţi să 
respiri și să săruţi în același timp, așa că, treizeci de secunde 
mai târziu, a trebuit să mă eliberez, chinuindu-mă să trag aer în 
piept. M-a privit ca pe un ciudat și a luat-o la fugă. Dar a fugit 
direct în braţele tatălui ei, care patrula pe acolo, și, desigur, a 
minţit cum că noi am fi ademenit-o în dormitor, iar eu aș fi 


încercat să o sărut! Asta a pus capac. Mi s-a cerut politicos să 
părăsesc școala, împreună cu alți câţiva care îmi fuseseră 
alături în cele mai multe dintre ghinioane. 

Cum se apropia finalul semestrului, înainte de vacanţa de 
vară, nu bine ne-au exmatriculat, că am fost chemaţi înapoi. 
Cumva, toţi părinţii noștri se întâlniseră și căzuseră de acord că 
cea mai potrivită pedeapsă ar fi fost să ne trimită înapoi la 
școală, după încheierea semestrului, să petrecem acolo o 
săptămână din vacanţa de vară, copiind texte din manualul de 
latină. 

Și a funcţionat. 

Pentru mine, a fost ultima picătură. Am părăsit școala 
pregătitoare cu hotărârea că niciunul dintre copiii mei nu va fi 
obligat să facă ceva ce nu vrea și că îi voi ajuta să crească fără 
frică. 

Oare o școală publică nu ar fi fost mai rea? m-am întrebat. 

Cel puţin acolo nu ar fi existat fiice desfrânate ale 
directorilor, care să mă pârască. 


CAPITOLUL 17 

Colegiul Eton are ciudata faimă de a fi cea mai cunoscută 
școală de pe planetă; iar asta îl face nu doar privilegiat, ci și 
intimidant. Dar, la fel ca în majoritatea cazurilor, depinde ce 
faci. În cazul meu, da, m-a speriat, dar în multe feluri mi-a prins 
bine. Spre deosebire de multe școli publice, Eton are mult mai 
multe în comun cu o universitate decât cu un liceu. Îţi oferă 
libertate, atât timp cât dovedești că meriţi astfel de libertăţi. Mi- 
a plăcut asta. M-am simţit plin de putere și liber să explorez și 
să perseverez în aspectele la care eram bun. 

Dar nu a fost așa de la început. 


Eton era unul dintre cele mai intimidante locuri pentru un 
băiat agitat, în vârstă de treisprezece ani. Eram entuziasmat, 
dar speriat. (M-am obișnuit cu astfel de emoţii, datorită 
expedițiilor și misiunilor mele, dar la vremea aceea erau ceva 
nou pentru mine.) Factorul compensator a fost faptul că nu 
eram singurul care se simţea astfel. Am fost destul de norocos 
să intru într-o „casă“ populară, cu oameni amuzanţi, iar asta a 
schimbat totul pentru mine. 

Foarte repede, mi-am făcut câţiva prieteni buni, care mi- 
au rămas apropiaţi și astăzi. Dar sunt prietenii formate în 
tranșee, ca să zic așa, și nimic nu ajută la legarea unei 
amiciţii la fel de mult ca înfruntarea sau evitarea împreună a 
șicanelor. 

E uimitor cât de mic și de neînsemnat poţi să te simţi când 
apari la Eton ca boboc. Cei mai mari ţi se par niște zei. Nişte 
uriași care se bărbieresc, se masturbează și sunt mânaţi de 
testosteron. Fiecare „casă“ este formată din cincizeci de băieți 
care devin apropiaţi de-a lungul anilor, de la treisprezece la 
optsprezece ani. Cu toţii locuiesc în acea casă. La început, 
fiecare boboc este chemat separat în camera principală a 
seniorilor (numită bibliotecă) și pus să parcurgă o serie de 
ritualuri ciudate, stabilite de băieţii mai mari, de toanele și de 
perversiunile lor. Unul câte unul, am fost convocați acolo. Eu am 
fost printre primii. Acesta a fost un lucru bun, pentru că seniorii 
nu erau încă în vervă. Am scăpat relativ nevătămat, a trebuit 
doar să arăt cum săruţi franţuzește o sticlă de lapte. Cum 
sărutasem o singură persoană în viaţa mea (pe fiica directorului 


de la școala pregătitoare, cu câteva luni în urmă, iar acela 
fusese un dezastru total), nu prea i-am arătat respectivei sticle 
cine știe ce. Seniorii s-au plictisit repede cu mine și am fost 
lăsat în pace, am primit undă verde și am fost acceptat. 

La scurt timp, m-am obișnuit și nu mi-a mai fost atât de dor 
de casă cum mi-a fost în școala pregătitoare. Slavă Domnului! 
Am înţeles că, având suficient timp liber și fiind încurajat să îl 
ocup cu ce mă interesa, puteam avea parte de noi aventuri. 
Impreună cu niște prieteni, am început să ne căţărăm în uriașii 
copaci bătrâni din împrejurimi, să ne croim drum printre crengi, 
astfel încât să putem sări dintr-un arbore în altul, mult deasupra 
solului. Era genial. Am încropit un adevărat bârlog în stilul Robin 
Hood, cu leagăne din crengi, cu scripeţi și frânghii care ne 
ajutau să ajungem până în vârf. Am traversat Tamisa pe niște 
grinzi puse deasupra unui pod de cale ferată, am construit o 
plută din polistiren și chiar o barcă, dintr-o cadă veche. (Din 
păcate, aceasta s-a scufundat, pentru că a intrat apă prin gaura 
de scurgere. De reţinut: testează pluta înainte de a porni cu ea 
pe râuri adânci.) 

Am spionat niște franţuzoaice frumoase, care lucrau la 
bucătărie, și chiar ne-am instalat pe acoperiș, să le urmărim 
când plecau spre casă. In zadar am încercat să intrăm în vorbă 
cu ele, când treceau pe acolo. 

Printre multe astfel de bufonerii, trebuia să învăţăm din 
greu și să ne îmbrăcăm în haine ridicole, o ţinută formată din 
frac și vestă. Asta a trezit în mine arta de a face ca hainele bune 
să arate zdrenţăroase, iar de atunci îmi place să port haine de 
calitate cu aspect neglijent. Ba chiar m-am ales cu porecla 
Demodatul, pe care mi-a dat-o directorul adjunct. În limbajul de 
la Eton, asta se traduce cam așa: Cineva care nu e bun de 
nimic, cu un aspect neglijent. 


CAPITOLUL 18 

Conducerea școlii a refuzat să fie mai blândă cu noi în 
privinţa ţinutei și ne-a impus să purtăm sacou și cravată chiar și 
atunci când mergeam să ne plimbăm prin orașul vecin, Windsor. 
Așa am devenit ţinte principale pentru mulţi localnici cărora le 
plăcea să facă haz de marţafoii de la Eton. Odată, făceam pipi 
în toaleta de la McDonald's, în Windsor, care era undeva jos, în 
spatele restaurantului. Tocmai ieșeam de la bărbaţi, când ușa s- 
a deschis larg și au intrat trei tipe cu aer agresiv. Arătau de 
parcă descoperiseră aur, când au dat cu ochii de mucosul 
pipernicit, îmbrăcat în sacou de Eton, iar în sufletul meu am 
știut că dădusem de belea, singur fiind. (Intre timp, prietenii mei 
mă așteptau sus. Ce folos că erau acolo?) Am încercat să mă 
strecor pe lângă gagici, dar m-au împins la perete și s-au pus pe 
râs. Apoi au început să discute despre ce ar putea face cu mine. 
Să îl băgăm cu capul în toaletă, a fost o primă propunere. (Ei 
bine, deja am avut parte de asta de multe ori, la Eton, m-am 
gândit.) Deocamdată, era OK. Apoi au propus ca întâi să facă 
treaba mare. Începeam să mă îngrijorez. Apoi a venit lovitura: 

— Să-i radem pubisul! 

Eh, și nu există jenă mai mare pentru un adolescent decât 
să se descopere că nu avea ce să razi. lar eu nu aveam. Până 
aici! M-am repezit în direcţia lor, le-am izbit de perete, am luat-o 
pe lângă ele, m-am strecurat pe ușă și am fugit. Au venit după 
mine, dar odată ce am ajuns la etaj am știut că sunt în 
siguranţă. Impreună cu prietenii mei, am așteptat până când am 
fost siguri că tipele au plecat, apoi, precauţi, ne-am furișat pe 
pod, înapoi la școală. (Cred că am așteptat, de fapt, vreo două 
ore, să fim siguri. Frica te învaţă să fii foarte răbdător.) 

Au mai fost câteva incidente care, în cele din urmă, m-au 
determinat să învăţ karate și aikido, două tipuri de arte marțiale 
care se predau la Eton. In unul dintre acele incidente a fost 
implicat și un băiat din clasa a șasea, din casa noastră. Nu îi voi 
da numele, deși ar merita, pentru că, probabil, acum este un 
respectabil om de afaceri, cu familie. Dar, la vremea aceea, era 
rău, agresiv și bine făcut. Avea o privire sălbatică, iar după o 
repriză de inhalat avea tendinţa să o ia razna. Venele de pe 
braţe, gât și frunte arătau de parcă erau gata să-i explodeze și 
avea prostul obicei să anunţe că era nervos suflând într-un corn, 
pe care habar n-am de unde naiba îl avea. 


O vreme, ţintele lui am fost eu și vecinul meu, Ed, iar când 
auzeam cornul, știam că era timpul s-o ștergem. Odată, îmi 
amintesc că l-am auzit sunând din corn, iar eu și Ed am fugit în 
camera mea, căutând disperaţi un loc unde să ne ascundem. 
Am deschis dulapul din bucătărie, ne-am înghesuit înăuntru și... 
am sperat din tot sufletul că nu ne va găsi. Cornul s-a apropiat 
tot mai mult, apoi s-a auzit ușa trântită și s-a făcut liniște. Ne- 
am ţinut respiraţia, până când sălbaticul a întors camera cu 
susul în jos, gâfâind și înjurându-ne printre dinţi. In cele din 
urmă, s-a oprit, pentru un moment. Apoi am auzit pași aproape 
de dulap. O altă pauză. Apoi ușa dulapului s-a deschis și ne-am 
trezit că ne holbam în ochii nebunului. Am ţipat. Ne-a apucat de 
capete și ni le-a lovit unul de altul, după care nu-mi amintesc 
foarte clar ce s-a întâmplat. Ne-a azvârlit prin cameră și a 
terminat prin a ne ţine atât de strâns sub braţele lui uriașe, 
încât am fost sigur că umărul meu se va rupe. Intr-un final, 
plictisit, ne-a tras câte un șut, să ne demonstreze că știe karate, 
apoi a plecat. Până aici, mi-am zis, trebuie să învăţ să mă apăr 
cum trebuie. 

În afară de momentele ciudate ca acesta și de alte câteva 
ocazii în care am ajuns cu capul în toaletă, oh, și în afară de 
faptul că în mod regulat eram atârnat de boxeri pe ușă, zilele 
îmi erau destul de ocupate. 

Diferenţa dintre frica și șicanele de la Eton și ceea ce se 
întâmplase la școala pregătitoare era că aici cel puţin nu trebuia 
să înfrunt acei demoni singur. În general, mai era cineva cu care 
împărtășeam astfel de experienţe negative. Acum, eu și amicii 
mei încasam împreună tirurile din tranșee. 

Şi, cumva, mie mi-au priit toate aceste ghinioane. 


CAPITOLUL 19 

Cât de repede am putut, m-am înscris la cluburile de karate 
și de aikido și am realizat că îmi plac spiritul artelor marţiale, 
concentrarea, prietenia și, mai presus de toate, învăţarea unei 
arte ce necesită folosirea inteligenţei mai mult decât a puterii, a 
tehnicii mai mult decât a forţei. Și m-am ţinut de ele. Secretele 
învăţării artelor marţiale: timpul și motivaţia, iar eu, categoric, 
aveam motivaţia, din cauza cornului. 

Câţiva dintre prietenii mei s-au înscris și ei și ne-am dus 
împreună la primele cursuri. De fapt, ei erau mult mai buni 
decât mine, când am început, mai puternici, într-o formă fizică 
mai bună și mai flexibili. Dar, în câteva săptămâni, au început 
să se retragă. 

Uneori, era greu, duminica dimineaţa, când toți ceilalţi 
jucau tenis de masă sau se uitau la televizor, iar eu trebuia să 
ies în întunericul rece al iernii și să mă duc să o încasez, timp de 
două ore, de la vreun maestru de arte marţiale maniac. Dar am 
continuat să merg și cred că am avut ceva de Forrest Gump în 
privința asta: am rămas blocat și mă bucur că am făcut-o. 

Intr-o vară, am avut ocazia să particip la turneul echipei de 
karate a Marii Britanii în Japonia. A fost un vis devenit realitate. 
Imi amintesc că am fost dus de mama la autogara din Londra și 
i-am făcut neliniștit cu mâna, în semn de rămas-bun. Eram 
îmbrăcat îngrijit, cu sacou și cravată, cu ecusonul echipei de 
karate cusut cu grijă pe rever. Autogara era plină de membrii 
echipei, veniţi din toată Anglia. Pe niciunul dintre ei nu îl 
cunoșteam dinainte. Indată am observat că toţi erau mai mari, 
mai duri și mai gălăgioși decât mine, iar asta m-a cam speriat. 
Japonia mi se părea înspăimântător de departe. Am tras aer în 
piept și m-am așezat, cu senzaţia că eram foarte mic și 
neînsemnat. 

Echipa era un amestec divers de experţi în karate, de la 
șoferi de taxi din Londra la luptători profesioniști. (Singurul băiat 
de la Eton care mai fusese selecționat era Rory Stewart, mai 
târziu parlamentar devenit cunoscut pentru călătoriile lui în 
Afghanistan și pentru faptul că a ajuns să conducă o provincie 
din Irakul ocupat, la doar treizeci de ani.) Va fi o călătorie 
interesantă, mi-am zis. 

Dar nu aveam de ce să mă tem. 

Echipa m-a luat sub aripa ei, fiind cel mai tânăr, iar când 


am ajuns în Tokyo, adolescent departe de casă fiind, am avut 
impresia că abia atunci mi s-au deschis ochii. Ne-am îndreptat 
spre zona muntoasă din apropiere de capitală și ne-am instalat 
într-o tabără de pregătire. 

Acolo am început să ne antrenăm cu Sensei Yahara, unul 
dintre cei mai venerațţi experţi în karate din întreaga lume. In 
fiecare seară, dormeam pe podea, în căsuțe japoneze din lemn, 
iar ziua învăţam cum să luptăm, de-adevăratelea și dur. 
Antrenamentul a fost mai riguros și mai solicitant decât orice 
întâlnisem până atunci. Dacă poziţiile sau posturile noastre nu 
erau perfecte, primeam o lovitură zdravănă cu bastonul din 
bambus. Am învăţat rapid să nu fim leneși, nici măcar atunci 
când eram obosiţi. 

Seara, când terminam antrenamentele, eu coboram pe jos 
trei kilometri, până la o căsuţă de la marginea drumului, și 
cumpăram pâine japoneză, un fel de pâine dulce, făcută cu 
lapte, pe care o mâncam încet, pe drumul de întoarcere spre 
tabără. Apoi făceam baie în apa fierbinte a izvoarelor vulcanice 
naturale, ca să-mi relaxez mușchii. Imi plăcea la nebunie. 

Când ne-am întors la Tokyo, am asistat la un antrenament 
privat al primilor douăzeci de karatiști din lume. A fost ceva 
foarte intens. Rapid, brutal și totuși poetic, prin mișcările lor. Am 
simţit și mai multă pasiune decât până atunci. 

Într-o bună zi voi fi la fel de bun ca ei, mi-am jurat. 


Nu voi uita niciodată ziua în care am primit centura neagră 
și mândria pe care am simţit-o. Am așteptat ziua aceea timp de 
trei ani, iar pentru acei trei ani am dat tot: antrenament de cel 
puţin patru sau cinci ori pe săptămână, cu religiozitate. A sosit și 
ultimul examen, iar mama a venit să mă vadă. Nu-i plăcea să 
mă urmărească luptând. (Spre deosebire de colegii mei de 
școală, care găseau o plăcere ciudată în lupte, plăcere care 
devenea tot mai mare, pe măsură ce eu deveneam mai bun.) 
Dar mama avea un obicei prost. În loc să stea la balconul cu 
vedere spre sala unde aveau loc examenele și luptele de arte 
marţiale, ea stătea jos, printre toţi ceilalți care căutau un loc de 
unde se vedea bine. Acum, nu mă întrebaţi de ce. Ea spunea că 
nu suporta să mă vadă lovit. Dar nu am reușit să înțeleg de ce 
nu rămânea afară, dacă acela era motivul. Totuși, am învăţat că 


minunata mea mamă nu prea avea logică, dar avea un suflet 
mare și mereu am iubit asta la ea. 

În fine, a venit ziua cea mare. Am parcurs toate etapele și 
kata-urile și a venit momentul pentru kumite, adică partea de 
luptă pentru centura neagră. Europeanul mare maestru Sensei 
Enoeda trebuia să delibereze. Eram deopotrivă entuziasmat, cât 
și speriat. A început lupta. Eu și adversarul meu (un as în rugby, 
de la un liceu din apropiere) am făcut schimb de pumni, blocaje 
și lovituri cu picioarele, dar nimic deosebit. Brusc, m-am trezit 
împins într-un colţ și, din instinct (sau disperare), m-am lăsat în 
jos, m-am răsucit și am lovit capul adversarului meu cu pumnul. 
A căzut. Pentru mine, nu era ceva bun. Insemna lipsă de control. 
Pe deasupra, pur și simplu, nu trebuia să-ţi pui adversarul la 
pământ. Ideea era să câştigi prin folosirea loviturilor de 
semicontact, rapide și tehnice, prin care îţi lovești oponentul, 
dar nu îl rănești. Am tresărit, m-am scuzat și l-am ajutat să se 
ridice. Apoi m-am uitat spre Sensei Enoeda, așteptând să văd o 
privire dezaprobatoare, dar el părea mulțumit. Avea privirea 
unui copil care primește un cadou neașteptat. Presupun că 
luptătorului din el i-a plăcut, astfel că am trecut proba și am 
primit centura neagră. 

Niciodată nu m-am simţit atât de mândru ca atunci când, în 
sfârșit, am purtat centura aceea, după ce îmi croisem drum spre 
ea parcurând toate etapele: centurile galbenă, verde, portocalie, 
mov, maro și așa mai departe. Reușisem singur, muncisem din 
greu, iar drumul spre centura neagră nu îl poţi cumpăra. 

Îmi amintesc că instructorul nostru de arte marţiale mi-a 
spus că nu e vorba despre centuri, ci despre spirit; și i-am dat 
dreptate... totuși, nu m-am putut abţine să dorm cu centura 
mea neagră, în acea primă noapte. 

Oh, iar șicanele au încetat. 


CAPITOLUL 20 

La finalul perioadei petrecute la Eton, eram unul dintre cei 
mai tineri posesori de centură neagră doi dan din ţară. De 
asemenea, am început să învăţ aikido, care mi-a plăcut foarte 
mult, fiind bazat mai mult pe tehnici de eschivare, comparativ 
cu loviturile din karate. Dar, ca adolescent, eram atras de partea 
de contact fizic din karate. 

După școală și în timpul petrecut în armată nu am mai 
făcut săptămânal antrenamentele de karate, mai ales pentru că 
mereu eram foarte obosit, după unele exerciţii militare. 
Perspectiva unui antrenament brutal în plus era prea mult 
pentru mine. În schimb, m-am ţinut de arte marţiale - ninjutsu și 
aikido - și de yoga, de câte ori am putut. Toate sunt mai puţin 
dure decât karate și le percepi ca pe un proces de formare, 
până ajungi cu ele la stadiul de artă. lar în acest proces eu sunt 
încă la început. Și totul a pornit de la acel corn și de la 
antrenamentele de duminică seara. 

Singura poveste legată de karate, din perioada școlii, care 
mai merită spusă, este dubioasa mea pretenţie de a-i fi tras una 
autorului unui genocid. Prinţul încoronat Dipendra al Nepalului a 
fost elev la Eton în aceeași perioadă cu mine și îi plăcea să 
practice karate. Uneori, ne antrenam împreună și, în multe 
sensuri, mi-a devenit prieten bun, în ciuda faptului că, la acea 
vreme, era un personaj neobișnuit. Totuși, lupta cu el necesita 
un anumit respect, pentru că era, în fond, membru al unei 
familii regale și un fel de zeu în ţara lui. Acestea fiind spuse, era 
și destul de dur, pe lângă faptul că era mai mare și mai puternic 
decât mine. Așa că m-am simţit liber să dau ce e mai bun din 
mine. 

Odată, o lovitură directă cu piciorul din partea mea, care 
tintea spre stomacul lui, a ricoșat și l-a nimerit în vintre. 

Ah. 

Toate scuzele mele nu l-au ajutat să meargă cum trebuie 
cam o săptămână. Vreo zece ani mai târziu, întors în ţara lui, a 
luat-o razna de tot și, într-o criză de furie pe fond de droguri și 
alcool, a împușcat aproape întreaga familie regală, în timp ce 
erau la cină. 

A fost cel mai întunecat moment din Regatul Nepalului. 


CAPITOLUL 21 

Faptul că am practicat karate m-a ajutat să îmi forțez 
limitele fizice, iar această provocare mi-a prins bine. Și mi-am 
dorit mai mult. Am început să alerg, dar nu în mod obișnuit. 
Umpleam un rucsac cu greutăţi și alergam noaptea, pe distanţe 
lungi, leoarcă de transpiraţie. M-am forţat din greu, uneori până 
când vomitam. Mi-am explorat limitele, iar asta m-a făcut să mă 
simt viu. Niciodată nu am fost cel mai rapid, cel mai puternic 
sau cel mai bun la ceva, dar asta nu a făcut decât să mă 
stârnească. Aveam un fel de foame să mă forţez, și așa am aflat 
că pot merge foarte departe, când era nevoie. Nu știu exact de 
unde venea o asemenea foame, dar o aveam. Am numit-o 
„focul“. 

Poate căutam o identitate în această lume nouă și mare. 
Poate că era frustrarea din anii copilăriei; dar știam că începeam 
să fiu în stare să fac diverse lucruri pe care nimeni altcineva din 
școală nu putea să le facă, iar asta mă făcea să mă simt bine. 
Unul dintre aceste lucruri era alpinismul. Și nu doar alpinismul 
normal. A început să-mi placă să mă caţăr noaptea pe cele mai 
înalte clădiri de la școală și pe turlele bisericilor. Îmi plăcea la 
nebunie. Exploram toate zonele interzise și știam că eram mai 
rapid și mai agil decât cei din serviciul de gardă al școlii. 

Îmi amintesc cum într-o noapte am încercat să mă urc pe 
cupola bibliotecii, care era la o înălțime de vreo patruzeci de 
metri, deasupra unei clasice clădiri uriașe. Cupola era 
alunecoasă ca marmura, dar avea și un fel de șanț prin ea, pe 
unde treceau cablurile de curent. 

Sir Ranulph Fiennes, pe vremea când era elev la Eton, se 
luptase și el cu problema escaladării acelei cupole, iar în final 
reușise, improvizând o scară din cleme din lemn, pe care le 
împrumutase din tâmplăria școlii. Ştiam că era posibil să urc 
fără astfel de ajutoare doar dacă acele cabluri mi-ar fi suportat 
greutatea. 

Noaptea primei ascensiuni era senină, cerul plin de stele, 
iar eu mergeam sprinten din grădină în grădină, peste ziduri, pe 
alei și printre ramurile copacilor, pentru a ajunge în spatele 
clădirii. Eram însoţit de un complice, de bunul meu prieten Al. O 
serie de acoperișuri, apoi jgheaburile și am ajuns la mai puţin de 
cincisprezece picioare de acoperișul bibliotecii, unde începea 
cupola. Dar, pentru a urca pe acoperiș, la vreo douăzeci de 


metri mai sus, însemna să ne căţărăm mai întâi pe un pervaz 
clasic, îngust, ieșit în afară. Trebuia să stăm în picioare, într-un 
echilibru precar, pe un jgheab îngust, apoi să sărim, pentru a ne 
prinde de pervazul îngust, după care să ne balansăm întreg 
corpul, pentru a ajunge sus. Ne-au trebuit ceva curaj și sânge- 
rece, fiind vorba despre o asemenea înălţime. Un pas greșit și 
am fi plutit direct până la betonul de sub noi. 

Incercând să împiedice astfel de ascensiuni, cei de la 
securitatea școlii au pus sârmă ghimpată în jurul marginii 
acoperișului. (Probabil că asta s-a întâmplat după escapadele lui 
Ran Fiennes.) Dar, sârma ghimpată m-a ajutat să mă caţăr. Mi-a 
oferit un obiect în plus de care să mă ţin. Odată ajuns pe 
acoperiș, a început urcușul în sine. Identificarea punctului de 
unde pornea cablul a fost partea ușoară, iar partea grea abia a 
urmat. Mi-a susţinut greutatea; și am avut o mare satisfacţie să 
urc în micul turn al clopotului, luminat de lumina lunii, și să-mi 
încrestez inițialele, BG, lângă RF, adică Ran Fiennes. 

Asemenea momente mi-au oferit o identitate. Nu mai eram 
doar un elev oarecare, eram pe deplin viu, eram eu, îmi 
foloseam îndemânarea la maximum. lar în clipele respective mi- 
am dat seama că, pur și simplu, iubesc aventura. Probabil, 
atunci am descoperit că lucrurile la care mă pricepeam erau 
oarecum neobișnuite, dar, în același timp, simţeam în stomac o 
senzaţie care îmi spunea: Bravo, Bear, bravo! 

Complicele meu n-a reușit să treacă de sârma ghimpată, 
dar m-a așteptat răbdător jos. Mi-a spus că a fost o experienţă 
greu de privit, iar asta m-a făcut să simt că a fost și mai grozav. 
La întoarcere, am trecut în tăcere prin una dintre grădinile 
liceului și am traversat jumătate din următoarea. Ne 
ascunseserăm în spatele unui tufiș, pe la jumătatea gazonului 
casei directorului, așteptând să parcurgem ultima porţiune. În 
camera profesorului era lumină, probabil că era el, corectând 
lucrări. Dar în clipa aceea a decis că era momentul să-și scoată 
câinele afară. Animalul ne-a simţit imediat și a luat-o razna, iar 
profesorul a pornit în fugă spre noi. 

Momentul deciziei. 

— Fugi, am șoptit, și am luat-o la fugă amândoi, spre 
celălalt capăt al grădinii. 

Din păcate, profesorul respectiv s-a întâmplat să fie 
instructorul de cros al școlii și nu era chiar lent. A zbughit-o 


după noi. Un zid înalt de trei metri era ultimul obstacol, dar l-am 
sărit amândoi din prima, mânaţi de adrenalină. Profesorul era 
alergător, dar nu și alpinist, așa că am scăpat la mustață de el și 
am dispărut în noapte. Am trecut peste un ultim jgheab și am 
intrat pe fereastra mea deschisă. Misiune îndeplinită. 

Toată ziua următoare nu m-am putut abţine să zâmbesc. 


CAPITOLUL 22 

La școală m-am ales cu încă o poreclă (pe lângă Ursul, pe 
care o aveam de când eram mic, datorită surorii mele, Lara): 
Maimuţa. Cel care mi-a dat-o a fost Stan și cred că venea de la 
plăcerea mea pentru căţărat pe clădiri și în copaci. Indiferent 
dacă mi se spunea Ursul sau Maimuţa, nu mă deranja, mai ales 
că nu prea îmi plăcea numele meu adevărat, Edward, care 
părea atât de băţos și de plictisitor. Pentru mine erau bune 
amândouă și am rămas cu ele și în viaţa de adult. 

In timpul perioadei petrecute la Eton, am avut nouă 
aventuri nocturne și mi s-a dus vestea. Ba chiar m-am gândit să 
organizez excursii și să iau bani pentru asta. Îmi amintesc cum 
odată am încercat să traversăm întreg orașul Eton prin vechile 
canale. Am găsit un grilaj sub un pod, pe unde se ajungea la 
niște conducte din cărămidă, înalte cam de un metru și 
jumătate, conducte care treceau pe sub străzi. Ne-a trebuit ceva 
curaj să le explorăm, fiind complet întunecate și fără să avem 
idee unde naiba duceau, în plus, mirosul era îngrozitor. 

Am luat un pachet de cărţi de joc și o torţă și am băgat câte 
o carte în fiecare crăpătură, la fiecare zece pași, să marchez 
drumul. In cele din urmă, am găsit un capac ce putea fi ridicat și 
ne-am trezit afară pe o alee în apropierea locuinţei private a 
directorului. Asta mi-a plăcut. Îmi amintesc cum glumeam: 
„Toate mizeriile pornesc de aici.“ 

Dar am încercat și să organizez unele aventuri legale și, 
împreună cu Mick Crosthwaite, viitorul meu tovarăș de 
ascensiuni pe Everest, am ajutat la renașterea clubului de 
alpinism al școlii. Marele atu al celor de la Eton este că 
încurajează pasiunile, oricât de nebunești ar fi ele. De la 
colecționarea de timbre la clubul de brânză și vin, de la alpinism 
la jonglerii, dacă există dorinţă, școala e acolo să te ajute. La 
Eton, simţeai intoleranță doar în două privinţe: lenea și lipsa de 
entuziasm. Atât timp cât te preocupa ceva, aproape toate 
celelalte delicte erau scuzabile. Mi-a plăcut asta: nu doar că 
susțineau sportul, ci încurajau și individul, iar în viaţă asta 
contează mult mai mult. 

Așa că Eton m-a ajutat să mă înscriu la selecţia pentru 
Potential Royal Marines Officer, la doar șaisprezece ani. Era un 
curs destul de obositor, de trei zile de alergări fără sfârșit, 
marșuri prin noroi, cu echipamentul în spate, raiduri, teste de 


mers pe sârmă (sunt bun la astea!) și abilități de conducere. La 
final, abia am trecut și am fost printre cei trei, din douăzeci și 
cinci, al căror raport spunea: „Aprobat pentru selecţia ca ofiţer - 
Grylls este în formă, entuziast, dar trebuie supravegheat, pentru 
că pare cam distrat.“ (Din fericire pentru viitorul meu, nu am 
ţinut cont de ultima parte.) 

Dar faptul că am trecut acel curs mi-a dat o mare încredere 
în mine și mi-a arătat că, dacă vreau, după școală, pot cel puţin 
să-l urmez pe tata. De asemenea, am fost foarte norocos pentru 
că la Eton am avut un director de internat fantastic și 
majoritatea experienţelor celor de acolo depind de asta. Eu am 
avut noroc. Relaţia cu directorul de internat este echivalentul 
celei cu dirigintele, într-o școală mai mică. El este cel care 
supraveghează tot ce faci, de la jocuri la activităţile din 
Consiliul Elevilor și, fără îndoială, este profesorul care ajunge să 
te cunoască cel mai bine - cu bune și cu rele. 

Pe scurt, el e cel care face jocurile. 

Domnul Quibell era de modă veche și o adevărată figură, 
dar două trăsături îl făceau grozav. Era cinstit și îi păsa, iar când 
ești adolescent asemenea calităţi chiar contează pentru 
respectul de sine. Dar, băiete, și noi îi dădeam de furcă. 
Domnului Quibell îi displăceau două lucruri: pizza și orașul 
Slough. De multe ori, în glumă, comandam o grămadă de pizza 
bună din Slough și puneam să fie livrată la el, dar niciodată una 
sau două pizza, ci vreo treizeci. Când sosea curierul, ne 
ascundeam și trăgeam cu ochiul pe la ferestre, să vedem atât 
oroarea, cât și furia domnului Quibell, care îl punea pe bietul om 
să le ia, cu instrucţiuni ferme să nu se mai întoarcă niciodată. 
Gluma a ţinut de două ori, după care cei de la magazinul de 
pizza s-au prins. 

Una dintre materiile opţionale de la Eton era Mecanica 
motoarelor. În traducere liberă, găsește un hârb, pune-l la 
punct, scoate-i eșapamentul și huruie-l pe câmpii până moare. 

Perfect. 

Am găsit un Ford Cortina vechi, rablagit, de culoare maro, l- 
am cumpărat cu treizeci de lire și, împreună cu niște prieteni, l- 
am ambalat o grămadă. Cum aveam doar șaisprezece ani, nu ne 
dădeau voie cu el pe drum, dar, cum se apropia ziua mea și 
urma să împlinesc șaptesprezece ani, m-am gândit că avea să 
fie perfectă pentru prima mea mașină condusă legal. Singura 


problemă era că trebuia să trec de verificarea de la Ministerul 
Transporturilor, pentru a fi considerată aptă de circulaţie. lar 
pentru asta trebuia să o duc la un service. lar asta însemna să 
vină un adult cu mine, să conducă. L-am convins pe domnul 
Quibell că nu avea cum să-și petreacă mai plăcut o după-amiază 
de sâmbătă decât conducând mașina mea până la un service (în 
iubitul său Slough). Cu o zi înainte, avusesem noroc să prind un 
meci bun în echipa de crichet a casei, așa că domnul Quibell era 
în toane bune și s-a lăsat înduplecat. Insă, îndată ce am ajuns la 
intrarea în Slough, motorul a început să scoată fum. La scurt 
timp, directorul a fost nevoit să pornească ștergătoarele, să 
scape de fumul gros care ieșea de sub capotă. Până să ajungem 
la service, motorul era încins și, deloc surprinzător, mașina mea 
nu a obţinut autorizaţia. Și mi-au spus că nu mai văzuseră de 
mult timp un automobil în stare atât de proastă. 

Ei bine, nu mi-a ieșit, dar asta a arătat că domnul Quibell 
era un fel de tată pentru toţi cei aflaţi în grija sa, mai ales 
pentru băieţii care chiar se străduiau, indiferent de domeniu. lar 
mie mi-a plăcut mereu, mai presus de orice, să încerc tot felul 
de lucruri. Nu am reușit mereu și nu am avut întotdeauna talent, 
dar întotdeauna m-am lăsat dus de pasiune, iar asta înseamnă 
mult. 

De fapt, tata mi-a tot repetat că, dacă voi reuși să fiu cel 
mai pasionat om, mă voi descurca bine. 

Nu am uitat asta. Şi a avut dreptate. 

Păi, cui nu-i place să lucreze cu oameni pasionaţi? 


CAPITOLUL 23 

Ultimele două povești din zilele de școală... 

Cea dintâi este legată de expediţia mea de debut pe 
munte, care a avut loc iarna, pe muntele Snowdon, cel mai înalt 
vârf din "Ţara Galilor, iar a doua de cucerirea primei mele iubite. 
(Mă rog, când spun iubită, vreau să zic că am sărutat-o mai mult 
de o dată și am fost împreună aproape o săptămână.) 

Dar mai întâi misiunea Snowdon. 

Cum expediţia plănuită era iarna, eu și Watty, unul dintre 
cei mai buni amici ai mei din școală, am avut la dispoziţie două 
luni de entuziasm și de pregătiri. Când, în sfârșit, a venit vremea 
să plecăm, rucsacurile noastre erau atât de grele, că abia 
reușeam să le ridicăm. 

Lecţia numărul unu: nu împacheta multe, dacă nu vrei să te 
cocoșezi cu greutatea aceea pe munte, zi și noapte. Când am 
ajuns la Parcul Naţional Snowdonia, vineri seara, era întuneric 
și, împreună cu un tânăr profesor de educație fizică pe post de 
însoțitor, am continuat să mergem prin ceaţă. Şi, în adevărata 
tradiţie galeză, în scurt timp, a început să plouă. Când am ajuns 
la locul unde trebuia să instalăm tabăra, pe marginea unui mic 
lac, pe la jumătatea urcușului, era trecut de miezul nopţii și 
ploua torențial. Cu toţii eram obosiţi (de la rucsacurile ridicol de 
grele) și am instalat corturile cât de repede am putut. Erau 
corturi vechi, în formă de A, al căror punct forte nu era 
rezistenţa pe timpul unei furtuni galeze iarna, astfel că 
dimineaţa pe la trei inevitabilul s-a produs. A cedat. Unul dintre 
ţărușii în formă de A care susţinea partea de sus a cortului meu 
s-a rupt și jumătate de cort s-a lăsat peste noi. 

Hmmm, mi-am zis. Dar și eu, și Watty eram prea obosiţi ca 
să ieșim și să facem ceva și am sperat ca lucrurile să se rezolve, 
cumva, de la sine. 

Lecţia numărul doi: corturile nu se repară singure, 
indiferent cât de obosit ești și oricât de mult ţi-ai dori ca asta să 
se întâmple. Inevitabil, s-a mai rupt un ţăruș și, înainte să ne 
dăm seama, eram sub o grămadă de pânze umede, uzi până la 
piele, tremurând, într-o stare cu adevărat jalnică. 

Ultima lecție de bază pe care am învăţat-o în noaptea 
aceea a fost că atunci când mergi cu cortul, o cusătură la timpul 
ei te scapă de probleme, iar timpul petrecut pentru pregătirea 
unei instalări cum se cuvine nu e timp pierdut. 


În ziua următoare am ajuns în vârful Snowdon, uzi, 
înfriguraţi, dar exaltaţi. Cea mai frumoasă amintire a mea 
este momentul în care am aprins o pipă, pe care o 
împrumutasem de la bunicul și pe care am fumat-o cu Watty și 
cu profesorul de sport, pe furtună, la adăpostul unor stânci. 
Face parte din ceea ce am învăţat de tânăr să iubesc la munti: 
ei şterg diferenţele dintre oameni. Pentru mine, era de nepreţuit 
să pot fuma o pipă cu un profesor și era un semn clar că 
muntele și legăturile pe care ţi le faci cu oamenii în sălbăticie 
sunt lucruri pe care trebuie să le cauţi în viaţă. (Și mai grozav a 
fost faptul că tutunul era de acasă, adus de Watty, și îmbibat în 
suc de mere, pentru aromă. Același suc de mere l-am 
transformat mai târziu în cidru și l-a făcut criță pe Chipper, unul 
dintre băieţii din casa noastră, care a zăcut inconștient douăzeci 
și patru de ore. Ups.) 

Dacă m-ar întreba cineva acum ce îmi place la alpinism, 
răspunsul sincer nu ar fi adrenalina sau realizările personale. 
Muntele înseamnă o legătură specială, pe care e greu să o 
întâlneşti în viaţa de zi cu zi. Îmi place nespus faptul că el îi 
ponosește hainele și aspectul general; îmi place faptul că 
muntele îţi cere să renunţi la tine, te determină să lupţi și să te 
zbaţi. De asemenea, îi face pe oameni să se relaxeze, să râdă în 
hohote de lucruri prostești și să se bucure privind un apus sau 
un foc de tabără. Un asemenea gen de camaraderie creează 
legături minunate între oameni, iar unde există astfel de legături 
există aproape întotdeauna și putere. 

În fine, acum, a doua poveste: fetele. Sau lipsa lor. 


CAPITOLUL 24 

Cu toate calităţile lui, Eton ducea lipsă de fete. (Mă rog, cu 
excepţia fetelor de la bucătărie, pe care le pândeam de pe 
acoperiș, seară de seară.) Dar, în afară de ele și de apariţiile 
ocazionale ale fiicelor sexy ale vreunui profesor, nimic. (Apropo 
de fiice sexy, îmi plăcea la nebunie de frumoasa Lela, fiica 
profesorului de clarinet. Dar a sfârșit prin a se căsători cu unul 
dintre cei mai buni prieteni ai mei de la Eton, Tom Amies. Şi toți 
l-au invidiat pentru asta. Un cuplu frumos. In fine, am divagat.) 
După cum spuneam, în afară de acestea... nimic. Cu toţii le 
scriam unor fete pe care le știam vag sau pe care le văzuserăm 
o dată, dar, dacă era să fim sinceri, pentru noi, fetele erau doar 
un vis. Eu am întâlnit o tipă destul de drăguță și am descoperit 
că era la o școală aflată relativ aproape de Eton. (Eh, cam la 
patruzeci și cinci de mile.) Am împrumutat bicicleta foarte veche 
și ruginită a unui prieten și, într-o duminică după-amiază, am 
pornit spre ea. Mi-a luat câteva ore să găsesc școala, iar mersul 
pe bicicleta aceea devenise un adevărat chin. Dar, în cele din 
urmă, am ajuns la porţile școlii, leoarcă de transpiraţie. Am aflat 
atunci că era o școală de mănăstire, condusă de maici. Ei bine, 
cel puţin trebuie să fie blajine și se poate scăpa ușor de ele, m- 
am gândit. Aceea a fost prima mea greșeală. Am văzut-o pe 
fată, cum stabiliserăm, și ne-am plimbat pe un drum de ţară 
simpatic, prin pădurile de acolo. Eu îmi făceam curaj să fac 
primul pas, când am auzit în spatele nostru un fluierat, urmat de 
un țipăt. M-am întors și am văzut o măicuţă cu un ciobănesc, 
alergând spre noi și strigând. Fata m-a privit îngrozită și m-a 
implorat să o iau la fugă, ceea ce am și făcut. Am reușit să scap 
și am fost nevoit să parcurg drumul înapoi pe aceeași bicicletă 
monstruoasă, gândind: La naiba, treaba cu fetele e mai dificilă 
decât mi-am închipuit. 

Dar am perseverat. 

O metodă bună de a cunoaște fete era să te înscrii în Clubul 
de Crichet de la Eton, care era o echipă școlară pentru cei care 
se pricepeau cât de cât la respectivul sport, dar care nu voiau să 
îl ia foarte în serios. În loc să joace cu echipele altor școli, clubul 
juca doar cu alte cluburi locale. In general, asta însemna echipe 
ale unor puburi și susţinătoarele lor, iar conceptul era foarte 
distractiv, iar amuzamentul era sporit de faptul că noi aveam 
tricouri de un roz aprins, lucru considerat o glumă super. Era 


exact genul meu de echipă și m-am înscris imediat. 

Una dintre reguli era ca primul din echipă care se duce să 
lovească mingea să bea o anumită cantitate de lichior, pe care 
coechipierii îl cerșiseră, îl împrumutaseră sau îl furaseră înainte 
de eveniment. La unul dintre meciuri, eu am fost primul; o sticlă 
foarte mare de cidru a fost scoasă din geanta cuiva. Am dat-o 
pe gât, m-am dus să lovesc mingea și am încercat să mă 
echilibrez. Prima minge a zilei a venit fulgerător, am lovit-o 
puternic și mi-a ieșit super. 

Genial, mi-am zis. Incă o dată. A venit a doua minge, m-am 
pregătit pentru încă o lovitură de maestru, dar am ratat-o 
complet, m-am rotit și am căzut. Afară! În timp ce mă întorceam 
spre pavilion, am observat pe margine o fată frumoasă, 
îmbrăcată cu o rochie de vară, cu o cutie de Cola în mână, care 
îmi zâmbea. Dacă picioarele mele n-ar fi fost deja ca jeleul, de la 
cidru, în clipa aceea ar fi devenit ca jeleul. Am intrat în vorbă și 
am aflat că o chema Tatiana, iar fratele ei juca în echipa 
adversă. lar prestaţia mea i se păruse amuzantă. În plus, avea 
douăzeci de ani - cu doi ani mai mare decât mine - și nu era la 
o școală de măicuțe, ci la o universitate nemţească. 

In ziua următoare începea un weekend liber, iar eu 
plănuisem să merg acasă, pe insula Wight, cu vreo zece prieteni 
de la școală. Am întrebat-o direct pe Tatiana dacă vrea să vină 
cu noi. (Eram mânat de adrenalină și de cidru și nici nu-mi 
venea să cred că îndrăznisem să o invit.) A acceptat și, înainte 
să îmi dau seama ce se întâmplă, eram acasă, pe insula Wight, 
ai mei erau plecaţi, iar eu eram acolo cu prietenii mei și cu fata 
asta frumoasă, care, din motive necunoscute, nu se sătura de 
mine. 

Chiar era ceva nou pentru mine. 

Am avut un weekend minunat, am sărutat-o pe Tatiana 
non-stop, vreme de treizeci și șase de ore, ba chiar am împărțit 
și patul două nopţi. 

Incredibil. 

Din păcate, ea s-a întors apoi la facultate, în Germania, și 
asta a fost tot. Probabil că și-a văzut de viaţă. Dar adevărul e că 
un astfel de noroc nu te lovește prea des, când ești la o școală 
de băieţi. lar când se întâmplă trebuie să-i mulțumești stelei tale 
norocoase. 


CAPITOLUL 25 

Pe lângă fete, un alt lucru pe care l-am descoperit în ultimii 
ani de liceu a fost o credinţă creștină puternică, iar asta m-a 
afectat profund, credința însoţindu-mă și acum. Și sunt foarte 
recunoscător pentru asta. Este un adevărat sprijin pentru viaţa 
mea și a fost mereu puterea mea secretă, în multe dintre 
aventurile mele. Am ajuns la ea foarte simplu, într-o zi de 
școală, când aveam doar șaisprezece ani. 

Copil fiind, întotdeauna am considerat că este foarte firesc 
să crezi în Dumnezeu. Pentru mine, era ceva liniștitor: 
necondiţionat și personal. Dar când m-am dus la școală și am 
fost nevoit să am de-a face cu liturghia în latină, cu slujba în 
capelă, să-i ascult pe unii bălmăjind stereotipii, m-am gândit că 
îmi scăpase ceva. Poate că Dumnezeu nu era intim și personal, 
ci cum se vedea din capelă... obositor, critic, plictisitor și 
irelevant. 

lronia era că, dacă biserica însemna toate astea, 
credința reală însemna exact opusul. Dar, cumva și fără să 
mă gândesc prea mult, le-am îndepărtat de mine pe 
amândouă. Dacă biserica e neplăcută, atunci credinţa trebuie 
să fie la fel. 

Credinţa adevărată, firească, instinctivă, pe care o 
cunoscusem mic fiind, era alungată de acea nouă amăgire și 
anume că, fiind adult, trebuia să „cred“ ca un adult. 

Adică, ce știe un copil despre credinţă? 

A fost nevoie de un moment critic în școală, când nașul 
meu, Stephen, a murit, care să mă facă să caut mai adânc în 
mine și să redescopăr credinţa pe care o avusesem cândva. 
Așa e în viață. Uneori, e nevoie de un șoc, să ne facă să ne 
oprim și să ne amintim cine suntem, de fapt. 

Stephen fusese cel mai bun prieten al tatălui meu. lar 
pentru mine fusese ca un al doilea tată. Venea cu noi în toate 
vacanţele de familie și petrecea aproape toate weekendurile de 
vară cu noi, pe insula Wight, navigând cu mine și cu tata. A 
murit brusc, fără nicio avertizare, la Johannesburg, din cauza 
unui stop cardiac. 

Am fost distrus. 

Îmi amintesc că m-am căţărat într-un copac de la școală, 
noaptea, și am spus cea mai simplă rugăciune, din toată inima. 
Te rog, Doamne, ajută-mă. Chiar nu mă așteptam. Și m-a ajutat. 


De atunci, am încercat să mă asigur că nici clericii, nici biserica 
nu vor complica inutil credinţa simplă pe care o descoperisem. 
Și, cu cât cunosc mai mult din credinţa creștină, cu atât mai 
mult îmi dau seama că, în esenţă, ea este simplă. (Ce ușurare a 
fost să descopăr, adult fiind, că există unele comunități 
bisericești grozave, cu o camaraderie onestă, plină de dragoste, 
care m-au ajutat foarte mult.) Pentru mine, credinţa creștină 
înseamnă să aparţii, să găsești alinare, să fii iertat, să simţi că 
ești puternic și iubit. Totuși, cumva, cei mai mulţi dintre noi 
uităm asta și avem tendinţa să ne amintim de mormăielile 
religioase sau de Dumnezeu doar la nesfârșitele întruniri 
școlare. Nu e vina nimănui, așa e viaţa. Rolul nostru este să 
rămânem deschişi și buni, astfel încât să auzim când credinţa 
ne bate la ușa inimii. 

lronic e că niciodată nu am cunoscut pe cineva care să nu- 
și dorească să fie iubit sau iertat. Totuși, întâlnesc o grămadă de 
oameni care urăsc religia. Şi îi compătimesc. La fel a făcut și 
Isus. De fapt, El nu doar i-a compătimit, El a mers mult mai 
departe. Pare mai degrabă că Mântuitorul a venit să distrugă 
religia și să aducă viaţă. Aceasta este esenţa a ceea ce am 
descoperit ca adolescent: Isus a venit să ne elibereze, să ne 
ofere viața în deplinătatea ei. El e acolo să ne ierte atunci când 
greșim (și cine nu greșește) și să ne susţină. Credinţa în Hristos 
a fost cea mai puternică prezenţă din viaţa mea, cea care m-a 
ajutat să fiu tare, deși foarte des m-am simţit foarte slab. Nu e 
de mirare că în noaptea aceea, cățărat în copac, am simţit că 
am întâlnit ceva remarcabil. 

Am găsit ceea ce lipsea vieţii mele. 

Mare parte din credinţa mea o datorez câtorva dintre cei 
mai buni prieteni din școală, mai ales din primele zile, cei care 
mi-au hrănit credinţa. M-au ajutat, m-au îndrumat și au stat 
mereu lângă mine: bunii Stan, Ed și Tom. În ceea ce-i privește 
pe ceilalţi buni prieteni din școală, cum ar fi Mick, Al, Watty, 
Hugo și Sam, ei au considerat că acea nouă descoperire a 
credinţei mele a fost o monumentală pierdere pentru agăţarea 
fetelor! Și, pentru că tot a venit vorba, în caz că vă întrebaţi, 
datorită credinței mele, doar am sărutat-o pe frumoasa 
nemţoaică și nu am făcut dragoste cu ea. (Deși, trebuie să 
recunosc, a fost nevoie de un efort foarte mare să rezist!) 

In ciuda faptului că toți prietenii mă credeau nebun, în 


adâncul sufletului, am simţit determinarea de a încerca să-mi 
păstrez virginitatea pentru cea care, într-o bună zi, avea să-mi 
devină soție. 

Dar asta chiar e o altă poveste... 


CAPITOLUL 26 

Așadar, asta a însemnat Eton pentru mine și privesc în 
urmă acum cu adâncă recunoștință: recunoștință pentru că am 
obținut o educaţie foarte bună și recunoștință pentru faptul că 
tata s-a străduit al naibii de mult să reușească să mă trimită 
acolo. Niciodată nu i-am mulţumit cum ar fi trebuit, dar sper că, 
într-un fel, știe cât îi sunt de recunoscător pentru tot ce mi-a 
oferit. 

Eton m-a învăţat câteva lecţii esenţiale: mi-a arătat 
valoarea câtorva prieteni apropiaţi și faptul că o asemenea 
amiciţie chiar e importantă în viaţă. De asemenea, m-a învăţat 
să înţeleg că viața e așa cum ţi-o faci. Și astfel apare și 
responsabilitatea. Nu face nimeni lucrurile în locul tău. Asta e 
datoria fiecăruia dintre noi: să punem osul la treabă și să facem 
lucrurile să meargă. 


Perioada petrecută la Eton a dezvoltat în mine o trăsătură 
de caracter care este, cred, cât se poate de englezească: ideea 
că cel mai bine este să fii genul de om care face pe nebunul, dar 
pe care te poţi baza, când chiar e nevoie. Cred că această idee 
își are originea în concepţia creionată în romanul englezesc The 
Scarlet Pimpernel. noblețea năzuinţei de a fi eroul nevăzut. (De 
fapt, sunt sigur că nu e o coincidenţă în faptul că, de-a lungul 
anilor, mulţi ofițeri superiori din SAS proveneau din rândul 
foștilor elevi de la Eton. Și cum explici asta, având în vedere că 
SAS reprezintă cea mai bună apreciere? Faptul că ai fost la Eton 
nu te ajută să-ţi câştigi un loc acolo. Asta se obţine doar cu 
transpiraţie și efort. Dar SAS atrage și un anumit gen de 
personalitate și de atitudine. Este preferat de individualiști, de 
rebeli și de cei care au un talent, dar nu se laudă cu el. Asta 
însemna și Eton.) 

lată o trăsătură cât se poate de englezească: să muncești 
din greu și să joci dur, să fii modest, să faci tot posibilul să-ţi 
îndeplinești sarcinile, să fii autoironic și, uneori, dacă e nevoie, 
să-ţi dai palme. Am constatat că acestea sunt calităţi pe care le 
apreciez la alţii și la care, inconștient, aspiram și eu. 

Un singur lucru nu s-a schimbat pentru mine, la Eton: 
indiferent cât de mult m-aș fi maturizat acolo, tot continuam să 
trăiesc pentru vacanțe, pentru momentul în care mă întorceam 


acasă, la mama și la tata, la Lara, pe insula Wight. 

Inima mea era tot acolo. 

Când am mai crescut, lumea mea s-a mai lărgit. 

Mama m-a ajutat să-mi cumpăr o motoretă second-hand (în 
realitate, era cam de mâna a opta), un model mai de bătrâni, de 
culoare mov. Dar era o chestie pe roţi, chiar dacă avea doar 50 
de centimetri cubi. Am fost cu ea peste tot: prin sătucul nostru, 
pe la prieteni, dar și în oraș, la sală. (Găsisem o sală de 
halterofili, unde îmi plăcea să mă duc cât de des aveam ocazia.) 
Mergeam cu motoreta noaptea, pe plajă, unde o turam la greu 
(atât cât se poate tura o motoretă veche). 

Mă simţeam liber. 

Mama a fost mereu foarte generoasă cu mine și cu Lara, iar 
asta m-a ajutat să dezvolt o atitudine sănătoasă în ce privește 
banii. Niciodată mama nu a putut fi acuzată că era zgârcită: era 
liberă, amuzantă, nebunatică și mereu dona câte ceva. Mereu. 
Uneori, acest ultim aspect devenea un pic enervant (de 
exemplu, când ea hotăra că vreun obiect care ne aparţinea ar fi 
prins mai bine altcuiva), dar de cele mai multe ori noi eram cei 
care beneficiam de generozitatea ei și a fost minunat să crești 
într-o astfel de atmosferă. Generozitatea mamei a făcut ca, 
adulţi fiind, niciodată să nu ne atașăm prea mult sau să nu fim 
prea atrași de bani. 

Am învăţat de la ea că înainte de a primi trebuie să dai. lar 
banii sunt ca un râu: dacă încerci să îl blochezi și să îi pui un dig 
(să te agăţi de ei), apa va stagna și se va împuţi, iar viaţa ta se 
va degrada. Dacă lași râul să curgă și oferi mereu câte ceva, 
lucruri sau bani, de câte ori poţi, râul și răsplata vor continua să 
curgă. 

Mi-a plăcut foarte mult ce mi-a spus odată: „Când 
lucrurile pe care le ai par să se termine, privește în jur și 
caută repede ceva de donat.“ Este o lege a universului: 
pentru a obţine lucruri bune, trebuie mai întâi să dai lucruri 
bune. (Desigur, acest principiu se aplică și dragostei și 
prieteniei.) 

Mama a fost, de asemenea, foarte înţelegătoare cu 
aspiraţiile mele neobișnuite. Când am dat peste o școală de 
ninjutsu, într-o revistă, am hotărât să o caut și să mă înscriu. 
Problema era că se afla în celălalt capăt al insulei, într-o clădire 
cam ponosită, ce aparţinea primăriei. Asta se întâmpla înainte 


să am motoreta, așa că biata mama mă ducea cu mașina acolo 
în fiecare săptămână... și mă aștepta. Probabil că niciodată nu 
i-am mulţumit cum trebuie pentru asta. 

Așa că, mulțumesc, mamă, pentru toate acele dăți și 
pentru multe altele. Apropo, ninjutsu mi-a fost de mare ajutor 
în unele momente. 


CAPITOLUL 27 

Unul dintre lucrurile plăcute ale vieţii pe insulă era liniștea 
de iarnă: vremea era rea, iar marea furioasă. Imi plăcea asta, 
puteam să urc pe munte, să mă antrenez, să hoinăresc pe afară, 
pentru că începusem să simt o mare nevoie să fac așa ceva. 
Apoi, vara, era agitaţie, familiile din Londra și de prin alte părți 
veneau acolo și închiriau căsuțe de vacanţă. Brusc, locul se 
umplea de copii de vârsta mea, cu care puteam să mă joc, să 
navighez. Asta îmi plăcea și mai mult. 

Noaptea, mă furișam afară cu prietenii, pe plajă, unde 
făceam focul și puneam de câte un grătar și beam, în măsura în 
care găseam alcool, pentru că nu era legal să-l cumpărăm. (La 
cincisprezece ani, „împrumutam“ câte o sticlă de cidru de la 
părinţi, sperând că nu vor observa că lipsește.) Stăteam pe 
plajă, beam din sticlă, aruncam pietre în mare și făceam câte un 
foc uriaș. lubeam nopţile acelea. 

Mick Crosthwaite era unul dintre cei mai apropiaţi 
prieteni ai mei de pe insulă și îmi era și coleg la Eton. Apoi 
am ajuns împreună în armată, am urcat pe Everest și am 
traversat zona arctică a Oceanului Atlantic. Dar prietenia 
noastră a început cu adevărat pe plaja aceea. 

să ne furișăm de acasă era relativ ușor. De pe fereastra 
mea ajungeam pe o parte înclinată a acoperișului, apoi pe un 
jgheab, după care era nevoie doar de un salt de patru metri, 
până pe gazon. O nimica toată, comparativ cu ce făceam la 
școală. Mama și tata veneau să îmi spună noapte bună, stingeau 
lumina, plecau, după care ieșeam și eu. Noaptea pe plajă era 
super. 

Acolo am avut parte și de primul sărut adevărat, cu o fată 
de care chiar îmi plăcea. 

Când nu eram pe plajă, eram acasă la vreunul dintre noi. 
(Trebuia să fie casa vreunuia ai cărui părinţi erau mai flexibili 
decât ai mei și pe care nu îi deranja ca o ceată de copii să se 
uite la filme până dimineaţa. Ai mei, pe bună dreptate, n-ar fi 
permis asta.) Îmi amintesc cum odată ne-am apucat să jucăm 
poker pe dezbrăcate. Așa da, m-am gândit. Nici măcar nu era 
poker adevărat: alegeam un as și pierdeam un obiect 
vestimentar. Într-o noapte, am încercat să aranjez cărţile în așa 
fel încât să sfârșesc dezbrăcat cu Stephie, tipa de care îmi 
plăcea. Am ales cu grijă cărţile și așii, apoi, nu chiar subtil, m- 


am asigurat că voi sta lângă ea. Numai că, enervant, ea a 
schimbat locul cu cineva care a venit mai târziu și am ajuns să 
stau, jenat și timid, lângă Mick. (Așa mi-a trebuit, dacă am 
trișat.) 

De cele mai multe ori, încercările mele de a agăța o tipă 
eșuau. De fapt, de câte ori îmi plăcea vreuna, mereu o pierdeam 
și altcineva se cupla cu ea, mai ales pentru că îmi era foarte 
greu să exprim ce simţeam și nici nu aveam curaj să îi cer să 
iasă cu mine undeva. 

Îmi amintesc de un prieten care a venit pe insulă spre 
sfârșitul unei veri și, în mai puţin de douăzeci și patru de ore, 
era în pat cu fata pe care o vânasem toate vacanţele! Nu-mi 
venea să cred. Ce naiba avea el și eu nu? Am observat că el 
purta niște cizme maro de cowboy, așa că mi-am cumpărat și eu 
o pereche, second-hand, dar eu arătam stupid cu ele. Şi, pentru 
a face lucrurile și mai rele, prietenul respectiv mi-a descris cu 
amănunte ce au făcut în pat. 

Mrrrrrrrrrrr. 

Cam la asta s-au rezumat încercările mele de seducţie. 


CAPITOLUL 28 

Una dintre cele mai puternice amintiri despre viaţa pe 
insulă sunt momentele în care citeam scrisorile de la școală și 
deschideam plicurile cu notele. Mereu luam scrisorile oficiale 
înainte ca altcineva să le deschidă întâmplător și dădeam fuga 
în spatele grădinii, unde era un arțar mare și frumos. Avea niște 
crengi uimitoare, perfect dezvoltate pentru cățărarea în stil 
maimuţă. De-a lungul anilor, mă perfecţionasem și reușeam să 
ajung pe cele mai înalte ramuri, în câteva secunde, iar de acolo 
vedeam întregul sat. Niciunul dintre prietenii mei nu a ajuns cu 
mine până sus, pentru că începea să se legene, când ajungeam 
spre vârf. Dar mie îmi plăcea la nebunie. 

Faptul că deschideam acolo corespondenţa de la școală 
însemna că aveam suficient timp și spaţiu ca să găsesc soluţii. 

OK, am picat încă un examen la matematică, iar 
profesoara de latină spune că trebuie să încetez să mai 
chicotesc ca un căţeluș în timpul orei, dar de aici, de sus, 
totul pare în regulă. 

Până să ajung jos, eram pregătit să înfrunt situaţia. 

Totuși, nu aveam motive să mă tem de mama și de tata, 
când era vorba despre școală. Rapoartele nu erau întru totul 
proaste, dar, categoric, nici perfecte nu erau. lar părinţii mei mă 
iubeau, pur și simplu, indiferent ce făceam, iar asta m-a ajutat 
foarte mult în viaţă: să am încredere să fiu eu însumi și să fac ce 
vreau. Niciodată nu mi-a fost teamă de eșec, pentru că 
niciodată nu am fost pedepsit pentru asta. 

Viaţa este o călătorie amuzantă și aventuroasă. Niciodată 
nu m-am gândit doar la scop, să obţin note maxime sau să fiu în 
top. (Tata a fost cam slăbuţ la sport și la învăţătură, dar s-a 
descurcat bine în viaţă și a fost apreciat, iar asta era suficient și 
pentru mine.) Mereu îmi spunea că ceea ce contează cu 
adevărat în viaţă e să-ţi urmezi visurile și să ai grijă de prieteni 
și de familie. Asta însemna viaţa pentru el și sper să transmit și 
eu același lucru băieţilor mei. 

Astfel încât, aruncam la gunoi rapoartele de la școală și 
primeam o îmbrăţișare. 


O altă amintire importantă, din perioada în care am crescut 
pe insulă, este aceea a unei zile în care alergam, mai aveam 


cam un kilometru și jumătate până acasă, dar mă iritasem rău în 
zona inghinală. Suportasem usturimea vreo 12 kilometri, dar 
devenise o agonie. Nu era nimeni prin preajmă, satul era 
pustiu, era o seară caldă de vară, așa că mi-am dat jos 
pantalonii scurți și am continuat să alerg dezbrăcat. După nici o 
sută de metri, am auzit în spatele meu sirena poliției. Nu-mi 
venea să cred. Adică, în toată viaţa mea de până atunci pe 
insulă nu văzusem nicio mașină de poliţie. Era o secţie în sat, 
dar era mereu pustie, era acolo doar în caz de nevoie și, 
categoric, nu avea în dotare o mașină. Cea mai apropiată secţie 
permanentă era la distanţă de vreo jumătate de oră. 

Acela a fost ghinionul ghinionului. 

Mașina a oprit lângă mine, iar ofiţerul mi-a spus să urc în 
spate: 

— Repede! 

Am urcat, am încercat să-i explic, dar mi s-a spus să tac. 
Am fost arestat. În cele din urmă, după ce am dat explicaţii 
serioase, cum că nu eram genul care alerga dezbrăcat și nici 
vreun pervers, am reușit să ajung acasă. Ba chiar le-am arătat 
zona iritată, ca dovadă. Până la urmă, mi-au dat drumul, pe 
cauţiune. 

Așadar: am fost arestat pentru exhibiționism, am picat 
examenele și n-am reușit să agăţ nicio fată. Dar eram 
flămând de aventură și aveam de partea mea dragostea 
familiei. 

Eram mai pregătit ca niciodată să-mi fac intrarea în 
lumea cea mare și rea. 


CAPITOLUL 29 

În prima vară de după școală mi-am dat seama că 
prioritatea mea, dacă voiam să călătoresc și să văd câte ceva 
din lume, era să câștig niște bani. Intotdeauna fusesem încurajat 
să fiu întreprinzător, de foarte mic, fie că era vorba să fiu plătit 
pentru că distribuiam ziarele pe insula Wight, fie că încercam să 
vând la școală cidru făcut acasă, din suc de mere. (Foarte bună 
rețetă, mulțumesc, Watty.) 

Așadar, m-am pregătit să fac bani și am început să vând 
filtrele de apă ale mamei, din ușă în ușă. Era greu, muncă 
ingrată, dar am constatat că destui părinţi ai prietenilor mei mă 
încurajau cel puţin prin faptul că îmi acordau o jumătate de oră 
din timpul lor, pentru a le demonstra avantajele apei fără clor. 
Robinetul prost atașat de filtru, care stropea multe bucătării 
imaculate, m-a costat o bună parte din câștiguri, dar am 
perseverat și, la finalul unei veri, reușisem să câștig suficienţi 
bani cât să cumpăr un bilet la InterRailing, prin Europa. Am 
dormit în trenuri și am vizitat multe orașe europene. Dar în scurt 
timp m-am cam săturat de traficul și de gălăgia acestora. In 
Berlin, pentru că nu voiam să car după mine rucsacul greu, 
noaptea, prin centru, mi-am ascuns lucrurile în spatele unui șir 
de containere de gunoi. Când m-am întors, am găsit un 
vagabond cotrobăind prin rucsacul meu. Am strigat la el și am 
luat-o la fugă într-acolo, moment în care el a scos din rucsac 
cuțitul meu pentru scufundări și a început să-l fluture spre mine. 
Din fericire, era prea beat să-l poată folosi și am reușit să-l 
dezarmez cu o mișcare relativ simplă. Dar teama și agitația 
situaţiei m-au afectat, așa că mi-am înșfăcat rucsacul și am luat- 
o la goană. 

Aceea a fost picătura care a umplut paharul. Mă 
săturasem de orașele gri ale Europei, de dormit în trenuri sau 
pe peroanele gărilor. Era timpul să mă îndrept spre plajă. Am 
întrebat care era cea mai bună staţiune de la mare din 
Europa, la care să pot ajunge cu trenul, și mi s-a spus că era 
St Tropez. 

Perfect. 

St Tropez e un orășel aflat pe coasta de sud a Franţei, 
renumit pentru plajele pe care hoinăresc cei bogaţi și faimoși. 
Categoric, în momentul acela nu eram bogat (de fapt, eram pe 
zi ce trecea tot mai sărac) și nici faimos, dar, hotărât, m-am 


îndreptat spre sud și îndată m-am simţit mai bine. Când am 
ajuns în oraș, Berlinul cel gri mi s-a părut că era la un milion de 
kilometri depărtare. Totuși, banii mei se împuţinau rapid, iar la 
scurt timp am constatat că St Tropez nu era un loc unde să 
găsești cazare ieftină. Dar eram convins că acela era locul unde 
voiam să petrec ultima săptămână, înainte să mă întorc acasă. 
Am ajuns pe o străduţă retrasă și liniștită, în spatele bisericii cu 
turn. Am ridicat privirea. Un jgheab aparent solid urca până la 
acoperiș, iar de acolo un cablu electric era întins în sus pe zid, 
până la clopot. lubeam cablurile electrice. M-am asigurat că nu 
mă vedea nimeni, apoi m-am căţărat pe jgheab și pe cablu, 
până în clopotniţă, aflată la o înălţime de vreo treizeci de metri. 
Era locul perfect pentru a-mi instala tabăra. Aveam o priveliște 
grozavă spre coastă și puteam să privesc și să ascult zarva de la 
restaurantele de jos. Era suficient loc să mă întind, așa că am 
despachetat și am făcut din acel spaţiu betonat, de trei metri pe 
trei, noua mea casă. Planul meu avea și două puncte slabe. 

Primul, numeroșii porumbei care își făcuseră și ei locuinţă 
din turnul bisericii, iar al doilea clopotul, care bătea la fiecare 
oră, la numai cinci centimetri de capul meu. Cu primul mă 
descurcam ușor (de fapt, m-am gândit, măcar aș fi făcut rost 
ușor de cină, sub forma unui porumbel, în caz că rămâneam fără 
bani), dar cel de-al doilea a devenit insuportabil. La trei 
dimineaţa, în prima noapte, cu ajutorul lanternei, am găsit 
siguranţele clopotului automat și am setat o pauză temporară, 
astfel că am reușit să dorm ca un prunc. Ziua, înotam ore întregi 
prin golfurile frumoase și de-a lungul plajelor, după care 
rătăceam fără ţintă pe străduţe și beam ceai, prin cafenele. 

Era chiar raiul. 

Dar în curând banii mei s-au terminat și a trebuit să mă 
întorc în Marea Britanie. 


Promisesem că mă voi alătura bunului meu prieten Stan în 
excursia prin România, unde voia să ajute o biserică mică să 
construiască un orfelinat. Atunci, România era o ţară stabilă din 
Europa de Est, dar sărăcia era răspândită și vizibilă. Acţiunile 
misionare mi-au schimbat viaţa în multe sensuri și m-au făcut să 
înţeleg cât de norocoși eram noi, cei care trăiam în Marea 
Britanie. 


Am fost primiţi ca fraţii în casele enoriașilor, iar ziua ajutam 
la construirea orfelinatului. Puneam cărămizi sau cerneam nisip, 
iar seara ajutam la organizarea unor evenimente locale, pentru 
susţinerea bisericuţei. Ne-am implicat mai mult în ajutorarea 
comunităţilor de ţigani, care erau trataţi ca niște paria, de 
majoritatea localnicilor. 

În timpul acestei călătorii am învăţat că nu aveam niciun 
drept să mă plâng de situaţia mea financiară și că ar trebui să 
încerc să fiu recunoscător și primitor, de câte ori pot. Mai presus 
de orice, întotdeauna îmi voi aminti bunătatea și căldura arătate 
de cei care aveau foarte puţin. 

Între timp, am avut parte de multe momente de 
generozitate și de bunătate din partea oamenilor din întreaga 
lume, care continuă să mă impresioneze. Parcă luminează și 
spiritul meu prea des preocupat de sine. 

Recunosc asta. 


CAPITOLUL 30 

Pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei l-am 
cunoscut la șaisprezece ani și de atunci am reușit, cumva, să ne 
înţelegem bine. Charlie Mackesy e cu câţiva ani mai mare decât 
mine, dar n-ai zice, după poznele pe care le-am făcut împreună. 
În primul an de după școală, când am închiriat o cameră mică 
din apartamentul surorii mele, eu și Charlie am hoinărit mult 
prin Londra. Ne prosteam, ne atârnam cu capul în jos pe barele 
din parcuri, făceam sendvișuri uriașe cu șuncă, avocado și roșii 
și devoram sucuri Ribena, încercând să câștigăm premiul de 
cinci mii de lire, care era promis dacă găseai cutia ce conţinea 
jucăria magică Harry the Lime. Cam așa a fost prietenia noastră 
de atunci și până azi. El e nașul primului meu fiu, Jesse, și a fost 
cavaler de onoare la nunta mea cu Shara. (Încă aștept să fiu și 
eu cavalerul lui de onoare, haideţi, fetelor, ce mai așteptați, e o 
partidă bună!) 

Charlie m-a ajutat, la o vârstă când eram în formare, să 
înţeleg că nu merită să te iei pe tine sau viaţa prea în serios și 
că viaţa trebuie trăită liber. Charlie a fost primul prieten al meu 
care chiar ducea o viaţă așa cum îmi doream și eu. De 
asemenea, se îmbrăca nepretenţios, dormea mult pe afară, 
râdea de tot felul de aiureli și se atârna cu capul în jos prin 
copaci. Nu s-au schimbat prea multe, poate că amândoi avem 
ceva mai multe fire albe și sper că amândoi ne purtăm un pic 
mai frumos, dar amiciţia noastră a devenit mai puternică, deși 
am trecut prin tot felul de încercări. 

Vechile prietenii sunt minunate, nu? Nu e nimic de explicat. 

Recent, l-am rugat pe Charlie să încerce să-și amintească 
unele dintre poveștile lui preferate din anul acela de după 
școală, pe care l-am petrecut împreună. lar ele sunt diverse, de 
la sublime la foarte ridicole. De exemplu, atunci când am 
improvizat propriul trapez de circ în grădină, eu m-am atârnat 
cu capul în jos, iar frânghia s-a rupt și am căzut drept în cap, de 
la o înălţime destul de mare. (Charlie zicea că a auzit pârâitul 
unei vertebre și că a fost sigur că murisem. Dar am scăpat.) Sau 
ziua în care am dat iama în pachetul de nămol de la Marea 
Moartă al surorii mele, Lara, pe care și-l cumpărase cu câţiva ani 
în urmă și nu reușise să îl folosească. Ne-am dat cu el din cap 
până-n picioare, apoi am adormit pe iarbă și ne-am trezit brusc, 
atunci când ea s-a întors acasă, roșie de furie. Sau când eu și 


Charlie găseam prin parcuri uriașe garduri vii și săream în 
mijlocul lor din copaci, folosindu-le pe post de rogojini. Sau când 
ne îmbrăcam în costume de gorile și ne așezam pe pietrele care 
dădeau spre o cafenea din centrul Londrei, frecventată mai ales 
de vârstnici. Feţele lor erau nepreţuite când ne vedeau. 

De asemenea, îmi amintesc cum am reușit să îndesăm 
genunchii lui Charlie prin grilajul aceleiași cafenele de pe 
marginea lacului și apoi l-am lăsat acolo, drept răsplată pentru o 
altă glumă pe care mi-o făcuse el mie. A încercat toate 
metodele să iasă de acolo, de la ulei de măsline la a fi tras de 
trecători. Doar după ce personalul de la cafenea a chemat 
pompierii, l-am ajutat să se elibereze. Tot împreună ne-am 
căţărat pe unul dintre marile poduri care traversează Tamisa, 
mergând mai mult pe sub el. A fost captivant și amuzant, până 
când cheile de la mașina și de la casa lui Charlie i-au căzut din 
buzunar, direct în apă. Am căzut și prin gheaţa de pe un lac din 
Irlanda, de Anul Nou, și abia am scăpat cu viaţă. Fetele cu care 
eram ne-au îngrijit apoi ore în șir, cu lichide fierbinţi și cu pături 
calde. lar noi am profitat de grija lor zile la rând. 

Lista poate continua mult și bine și sunt mândru că încă e 
deschisă. El este și acum unul dintre cei mai dragi, loiali și 
amuzanţi prieteni, iar eu sunt foarte recunoscător pentru 
această prietenie. Şi, apropo, e cel mai nebunatic și talentat 
artist de pe planetă și face niște lucruri extraordinare, prin 
intermediul artei. M-am gândit că ar trebui să spun și asta. 


Am mai avut planificată o călătorie, pentru anul meu liber, 
după care m-am gândit că probabil (nu eram sigur) va trebui să 
mă duc la facultate. Dar mai întâi îmi mai trebuiau niște bani. 
Am încercat să fiu barman, dar am fost concediat, pentru că 
eram neglijent, apoi Ed - unul dintre foștii colegi de școală - m-a 
întrebat de ce nu ţin niște cursuri de autoapărare, în Londra, 
doar pentru fete. 

A fost o idee bună. 

Am făcut niște pliante și am convins câteva cluburi de 
întreţinere să-mi dea voie să ţin cursurile în studiourile lor de 
aerobic. Mi-a plăcut încă de la început. (Deși, din păcate, 
cluburile m-au convins să nu fac cursurile exclusiv pentru fete.) 
Invariabil, dădeam de vreun mascul macho, gata să le 


demonstreze tuturor cât este el de tare. Din fericire, astfel de 
tipi nu stăteau mult, pentru că eu îi învăţam folosirea minimă a 
forței și arta utilizării forţei agresorului împotriva lui. Și, în scurt 
timp, se plictiseau de genul acesta de pasivitate. 

Per ansamblu, cei care veneau erau bine intenţionaţi, 
oameni care voiau să înveţe să se apere în cazul în care 
ajungeau într-o situaţie dificilă. Nu după mult timp, numărul 
cluburilor în care ţineam cursuri a crescut și am început să 
câștig bani frumoși. Dar acesta a fost doar mijlocul de a-mi 
atinge un scop, iar scopul era să călătoresc. 

Şi a venit timpul să merg mai departe. 

M-am simţit un pic vinovat când am pus capăt cursurilor, 
pentru că cei care îmi deveniseră clienţi fideli erau oameni 
drăguţi, dar m-am asigurat că îi las pe mâinile altor instructori 
buni pe care îi cunoșteam. Mi-a plăcut camaraderia formată, 
dar aveam visuri măreţe de urmat. 


CAPITOLUL 31 

N-a durat mult și am strâns suficienţi bani să pot accepta 
invitaţia vechiului meu prieten din școală, Watty, de a călători 
împreună prin nordul Indiei. 

Familia lui cunoștea un ofiţer pensionat din armata indiană, 
care voia să pună bazele unei firme de trekking, pentru cei care 
terminau liceul. lar noi urma să-i fim porcușorii de Guineea 
englezi, pe care putea să testeze diverse trasee. 

Era o oportunitate de vis. 

Am petrecut o lună făcând alpinism prin Himalaya, prin 
apropiere de Darjeeling și chiar mai departe. Am călătorit pe 
acoperișurile trenurilor, am dormit în paturi din lemn, în sătucuri 
izolate, și am navigat pe râuri repezi de munte. De asemenea, 
am explorat zone spectaculoase din vestul Bengalului și din 
nordul Sikkim, ambele fiind atunci zone interzise pentru turiști, 
din cauza disputelor de graniţă cu Pakistanul, dar pentru care 
fostul ofițer indian ne făcuse rost de permise speciale. 

Am vizitat Himalayan Mountaineering Institute, unde este și 
o școală de iarnă de alpinism, condusă de ghizi indieni, care pur 
și simplu m-a vrăjit. Locul era ca un altar pentru marii alpiniști, 
iar poveștile despre aventurile mortale m-au extaziat. Între 
timp, Watty s-a îndrăgostit de o indiancă, iar aceasta i-a distras 
atenţia de la aventură. M-a anunţat că se duce să-i cunoască 
familia; iar eu nu voiam decât să urc pe munţi, în speranţa că 
odată și odată voi vedea și Everestul. 

Când m-am trezit, într-o dimineaţă rece, pe munte, teribil 
de prost echipat, cu haine, încălţăminte și sac de dormit 
nepotrivite, am reușit, în sfârșit, să văd răsăritul peste Everest, 
pe care îl zăream în depărtare, ca pe un uriaș întins peste 
orizont. La fel ca Watty, în clipa aceea, am simţit și eu că eram 
îndrăgostit. 

Când am coborât, am cumpărat un poster mare și laminat 
cu Everestul (o versiune mai mare a celui pe care mi-l dăduse 
tata când eram mic, după una dintre incursiunile cu el pe 
munte) și mi-am jurat că într-o zi voi risca totul și voi încerca să 
urc pe cel mai mare și mai înalt vârf de pe Pământ. 

Adevărul este că, în acea etapă a vieţii mele, habar n- 
aveam ce însemna o astfel de expediţie. Aveam o minimă 
experienţă în alpinism și, potrivit cărţilor, eram mult prea tânăr 
să practic alpinismul de mare altitudine la modul serios. Dar 


aveam un vis, iar asta mereu îi face pe oameni periculoși. 
Totuși, visurile sunt ieftine, iar priceperea vine după ce 
parcurgi pașii necesari pentru a le împlini. Dar eu niciodată nu 
am fost genul care spune vorbe goale și am avut grijă să-i 
informez pe toţi apropiații mei despre intenţiile cu privire la 
Everest. 
Toţi m-au crezut nebun. 


Înainte să plec din India, am mai avut o ambiţie pe care 
tânjeam să o duc la îndeplinire: mereu am visat să o cunosc pe 
Maica Tereza. Am descoperit că sediul misiunii ei era în 
Calcutta, așa că ne-am îndreptat cu trenul spre unul dintre cele 
mai mari și mai înspăimântătoare orașe din lume. Cu adevărat o 
experienţă. Gara era o masă clocotitoare de trupuri grăbite, 
care mișunau neîncetat; fizic, era imposibil să te miști prea 
repede și erai purtat în direcţia în care mergea mulţimea. 
Zgomotul, mirosul de excremente și de transpiraţie erau 
copleșitoare. N-am zărit niciun alt occidental. Puţine lucruri m-ar 
fi putut pregăti pentru ce am văzut pe străzile mizere din 
Calcutta, dincolo de centrul orașului. Până atunci, nu mai 
văzusem oameni care să moară pe stradă, în faţa ochilor mei. 
Niciodată nu mai văzusem trupuri fără picioare, oarbe, 
zdrenţuite, zăcând prin canale, cu braţele întinse, să cerșească 
niște bănuţi. M-am simţit deopotrivă copleșit, neajutorat și 
rușinat. 

În cele din urmă, eu și Watty am găsit micul spital şi 
mănăstirea, care formau misiunea Maicii Tereza. În mijlocul unui 
oraș care suferea, am găsit un colţ de rai, plin de dragoste, 
curăţenie, calm și afecţiune. 

Ne-am întors acolo în fiecare zi, cât am stat în Calcutta, am 
donat banii pe care îi mai aveam, iar eu i-am scris Maicii Tereza 
un bilet în care îi spuneam cât de mult mă impresionase munca 
ei. Voiam doar să îi mulțumesc și să o încurajez. Nu am așteptat 
vreun răspuns. Dar să fiu al naibii dacă două luni mai târziu n- 
am primit o scrisoare de la ea, în care îmi mulțumea. Încă o mai 
am. Credeţi-mă, nu am donat decât câteva lire. Răspunsul ei se 
numește graţie și m-a uimit. Fiinţa ei și întregul ei stil de viaţă 
(chiar dacă nu am întâlnit-o personal) au fost o dovadă vie a 
prezenţei lui Dumnezeu pe Pământ și mi-au schimbat viziunea 


asupra mea și asupra lumii din jur, într-un mod foarte profund. 
Mi-am dat seama că mi se oferiseră privilegii la care unii nici nu 
puteau visa, iar noi, în schimb, avem datoria să veghem asupra 
lumii și asupra oamenilor. Totuși, încă nu eram sigur ce însemna 
asta pentru mine. Stiu doar că am părăsit mizeria și suferința 
Calcuttei cu senzaţia că, prin viaţa Maicii Tereza, simţisem o 
atingere a lui Dumnezeu, care era minunată și cât se poate de 
reală. 

Un verset simplu din Biblie, Matei 23:12, zice: „Oricine se 
înalţă pe sine va fi smerit și oricine se smerește va fi înălţat.“ 
Aceste vorbe spun foarte simplu ce cred eu despre faimă și 
creionează foarte bine ceea ce văd eu în oamenii de azi. Pe 
măsură ce înaintez în viață devin tot mai conștient de valoarea 
omului de rând (și nu o spun într-un mod slugarnic). Zilnic, văd 
oameni duri, care fac treburi dure, deoarece călătorim în zone 
extreme ale lumii, unde filmăm. Poate fi un muncitor singuratic, 
care sapă un șanț la marginea drumului, la miezul nopţii, în 
ploaie, într-o mică junglă dintr-un colţ îndepărtat al Chinei; sau 
cineva mai obișnuit (orice o însemna asta), cum ar fi un 
vânzător de cafea dintr-un oraș oarecare din America, măcinând 
zilnic boabele. Oricare dintre ei ar fi, eu îi admir pe acești 
oameni, din ce în ce mai mult. 

Oameni oarecare. Necunoscuţi. Care nu se plâng. 

Dar să nu ne grăbim. In acel stadiu, încă eram un boboc cu 
ochii larg deschiși, cu păr blond decolorat, prins într-o coadă de 
cal, proaspăt întors acasă după o călătorie în India și hotărât să- 
și trăiască viaţa la maximum. 


CAPITOLUL 32 

Nerăbdarea cu care voiam să merg mai departe și să-mi 
trăiesc viaţa a fost contracarată de ritmul lent pe care l-am 
adoptat când a trebuit să mă îndrept spre studiile superioare. 
Am trecut cumva examenele preuniversitare și am luat notele 
pentru ACDC. (Totuși, mi-a plăcut faptul că sunt inițialele unei 
trupe rock bune.) De asemenea, am observat ironia faptului că 
la singurul examen pentru care nu a trebuit să recapitulez deloc 
și pentru care mi s-a spus că esenţială este logica am obţinut 
nota A. Pregătirea generală este o materie la care întrebările 
sunt cam așa: „Explicaţi cum trebuie condusă cu spatele o 
barcă. Explicaţi cum vă orientaţi după copaci.“ La astea am fost 
bun, dar nu și la toceală și la economic. 

În fine, cum abia scăpasem de liceu, nu prea eram motivat 
să aplic pentru facultate. În același timp, totuși, îmi lipsea 
încrederea pentru a abandona de tot ideea studiilor superioare. 
Of, Doamne, chiar trebuie să merg la facultate? În încercarea 
disperată de a găsi o alternativă, în luna dinaintea începerii 
cursurilor universitare am petrecut trei zile pe holurile MI5, 
serviciul de contraspionaj britanic, încercând să obţin un interviu 
de angajare. Iniţial, le scrisesem celor de la MI5 și primisem un 
răspuns succint, în care îmi mulţumeau pentru scrisoare și îmi 
spuneau că nu au niciun post disponibil pentru mine. Scrisoarea 
era semnată de o domnișoară Deborah Maldives. Acum poate că 
nu sunt un geniu, dar până și eu mi-am dat seama că Deborah 
Maldives nu era un nume real. Așa că am decis să merg la ei 
personal. Privind retrospectiv, chiar îmi admir curajul pe care l- 
am avut să merg la toate intrările MI5 din centrul Londrei, din 
nou și din nou, cerând să vorbesc direct cu domnișoara Deborah 
Maldives. De fiecare dată, i-am spus agentului de pază că am 
stabilită o întâlnire cu ea și am așteptat. De fiecare dată, mi s-a 
spus politicos că acolo nu lucra nimeni cu numele acela, iar 
numele meu, categoric, nu era pe nicio listă de întâlniri. Plecam 
și încercam la o altă intrare. În cele din urmă, după a nu știu 
câta încercare, spre surprinderea mea, mi s-a spus că 
domnișoara Deborah Maldives va veni să stea de vorbă cu mine. 
Brusc, nu am mai fost chiar atât de sigur pe mine. Oh, Doamne, 
Bear. Ce ai făcut, tâmpitule? În sfârșit, un domn cam îndesat, 
care, evident, nu arăta ca o Deborah Maldives, și-a făcut 
apariţia de cealaltă parte a ușii rotative. Mi-a făcut semn să 


înaintez, iar ușa a început să se rotească spre mine. Momentul 
adevărului, mi-am zis și am intrat. Doamna (sau domnul) 
Deborah Maldives m-a condus într-o sală de interviuri și mi-a 
spus că existau anumite modalităţi de a solicita angajarea la 
MI5, dar apariţia în holul instituţiei, zilnic, nu se numără printre 
ele. Apoi a zâmbit. A recunoscut că am dat dovadă de spiritul 
necesar pentru munca de contraspionaj și mi-a sugerat să mai 
trimit o cerere, adresată direct lui, după ce voi obţine o diplomă 
universitară. Am luat cartea de vizită, i-am scuturat mâna 
păroasă și am șters-o de acolo. 

Așadar, există o motivaţie mai bună de a merge la 
facultate, până la urmă, mi-am zis. 

Plin de entuziasm, am aplicat mai târziu, în speranţa 
deșartă că, undeva, cumva, mă vor accepta. 


CAPITOLUL 33 

Descrierea pe care mi-au făcut-o cei de la Marina Regală, 
de distrat, mi se potrivește în multe privinţe, dar parcă nu și în 
cazul aplicaţiilor trimise către universităţi. Cu rezultatele mele 
mediocre la testele preuniversitare am primit o grămadă de 
respingeri. Mulţi dintre prietenii mei s-au îndreptat spre 
Universitatea din Bristol. Dar eu aveam la fel de multe șanse de 
a intra acolo, cu notele mele ACDC, câte avea și Deborah 
Maldives de a câștiga un concurs de frumuseţe. Totuși, îmi 
doream să fiu cu prietenii mei. 

În cele din urmă, am convins Universitatea West of England 
(UWE) - care era versiunea mai puţin academică a Universităţii 
din Bristol - să îmi ofere un loc la limbile moderne. (De fapt, 
abia am obţinut acest loc, după ce m-am dus personal acolo și 
am implorat-o pe doamna de la admiteri, stând în faţa biroului ei 
toată ziua. Începea să devină o metodă proprie. Mă rog, mereu 
am fost perseverent.) Nu am fost lăsat să studiez doar spaniola, 
care îmi plăcea mult, și a trebuit să aleg germana și spaniola. 
Întâlnirea mea cu frumoasa nemţoaică Tatiana mă făcuse să 
cred că limba germană ar putea fi la fel de frumoasă ca ea. Dar 
m-am înșelat. Limba era un chin și a devenit primul cui în sicriul 
experienţei mele universitare. 

Partea bună era că eu și cei mai buni prieteni ai mei, Eddie, 
Hugo, Trucker, Charlie, Jim și Stan, stăteam împreună, în 
aceeași casă. Acum, când spun casă, utilizez termenul într-un 
sens vag. De fapt, era un vechi hotel nefolosit numit The Brunel. 
Situat în zona cea mai urâtă și mai ieftină din Bristol, unde 
prostituatele și traficanţii de droguri mișună pe străzi, The 
Brunel și-a câștigat în scurt timp un statut legendar în cercul 
nostru de prieteni, de avanpost plin de foști elevi excentrici de 
la Eton, care duceau o viață mizeră, dar boemă. Mie chiar mi-a 
plăcut această reputaţie. 

Luam micul dejun pe stradă, fumam pipă în halate și ne 
fugăream pe pantele abrupte, cu cărţi sub braţ, în drum spre 
cursuri. Aveam tot felul de vizitatori ciudaţi, care veneau mereu 
neinvitaţi, inclusiv câţiva oameni fără adăpost. Neil era unul 
dintre ei și îi plăcea la nebunie să îl punem să ne conducă 
printre containerele industriale aflate în spatele supermarketului 
Sainsbury. Ne furișam acolo în mașina noastră (cât de discret 
puteam cu un Ford vechi, care scotea fum și era plin de studenţi 


îngrămădiţi pe bancheta din spate), apoi unul dintre noi ţâșnea, 
băga capul mai întâi în compresor, înainte să arunce afară 
bucăţi de somon și chifle expirate, spre nerăbdătoarele braţe 
care așteptau jos. 

De câteva ori pe săptămână mergeam și să ajutăm la 
cantina pentru cei fără adăpost, din apropierea casei noastre, 
unde cunoșteam tot mai mulţi oameni pitorești. Din păcate, Neil 
a murit la scurt timp după aceea, din cauza unei supradoze, și 
cred că nu multe dintre acele personaje pitorești care 
frecventau Brunel mai sunt în viaţă. 

A fost o perioadă de formare pentru noi, în care am locuit 
împreună ca prieteni și am făcut primii pași timizi în lume, 
departe de școală. Printre atracțiile de la Brunel s-au numărat 
personaje precum domnul lraci, proprietarul nostru, care trecea 
pe acolo și era primit chiar de mine, care desenam, complet 
dezbrăcat, personaje din desene animate pe pereţii 
dormitorului, pentru a înveseli un pic locul, sau Eddie, care îi 
arăta unei tipe drăguţe tehnica lui de marinare a cărnii de 
căprioară, într-un vas plin cu vin de Bordeaux. Fondurile noastre 
administrative se evaporau în mod miraculos, din cauza 
nesfârșitelor petreceri organizate de Hugo pentru el și cele zece 
fete cu care flirta toată săptămâna. Stan și-a dezvoltat o tehnică 
de gătit cârnaţi lăsându-i pe grătar până când pornea alarma de 
fum, semnalizând că erau gata. (Odată, tehnica lui a reușit să 
aducă la noi pompierii, echipați de intervenţie. Au fost destul de 
surprinși să ne vadă îmbrăcaţi în halate, întrebând dacă erau 
gata cârnaţii, în timp ce ei stăteau în hol gata de acţiune, iar 
alarma de fum încă ţiuia. Ce vremuri!) 

De asemenea, îmi amintesc cu drag o altă zi când a venit 
pe la noi domnul lraci, tocmai după ce eu hotărâsem să 
amenajez o piscină, în grădina de trei metri pe trei, din spatele 
casei. 

Pusesem o foaie de cort pe câteva scaune de bucătărie 
și o umplusem vesel cu apă. A ţinut cam... douăzeci de 
minute. De fapt, cam până când proprietarul și-a făcut 
apariţia, după banii de chirie. După care a cedat și s-a umplut 
de apă pe jos, iar domnul lraci s-a udat și el. 

Pe bune că omul era un sfânt. 


CAPITOLUL 34 

Eu și Trucker am cântat chiar și pe străzi un pic, la chitare, 
în diverse puncte de atracţie din Bristol. Inclusiv la azilul de 
bătrâni, unde îmi amintesc că am cântat cu inocenţă versurile 
din American Pie. Cântecul culminează cu spectaculos de 
nepotrivita pretenţie că aceea va fi ziua în care voi muri. A 
urmat o pauză lungă și ciudată, până când ne-am dat seama 
amândoi de situaţia penibilă. După aceea, n-am mai stat mult 
pe acolo. 

Am cântat și cu un alt prieten, Blunty, care o tot ţinea 
spunând că vrea să ajungă o vedetă, după ce a plecat din 
armată, sub numele real de James Blunt. Nu cred ca Blunty să fi 
considerat acele jam sessions ca fiind chiar formative pentru el, 
dar sunt amintiri foarte amuzante. Bravo lui, totuși. Mereu a 
avut o voce uimitoare. 

În primul an petrecut la The Brunel, s-au întâmplat totuși 
două lucruri importante. Primul a fost faptul că am descoperit un 
prieten atât de bun ca Trucker. Ne-am înţeles bine din prima. 
Am râs mult împreună și am constatat că avem foarte multe în 
comun: credința, setea de aventură și plăcerea pentru lucruri 
amuzante și neobișnuite și pentru oameni la fel. Impreună, ne- 
am înscris la cursurile OTC (Officer Training Corps), care erau un 
pic mai profesionale decât cele pentru cadeți. Totuși, la OTC era 
plin de studenţi excesiv de serioși, care sperau să ajungă în 
armata adevărată, după facultate. Spre marea noastră 
distracţie, invariabil, acei studenţi jucau excesiv cartea militară, 
în timp ce noi eram acolo doar pentru amuzament și pentru a 
cunoaște tipe sexy. Era o adevărată plăcere să-i enervăm pe toţi 
înţepaţii aceia, purtând beretele ca pe niște șepci de bucătari- 
șefi, să întârziem, iar când apăream să purtăm șosete roz. Ei ne 
priveau de sus, cu nasurile în vânt, de parcă eram doi păcălici 
incompetenţi, niște pierde-vară și niște bufoni. Dar nouă nu ne 
păsa. Era mult prea amuzant! De vină erau tipii de vârsta 
noastră care pretindeau că erau altceva decât în realitate. Ei ne 
făceau să ne prostim în felul acela. Şi am impresia că tata ar fi 
făcut la fel. (Să te iei prea în serios, indiferent de împrejurări, nu 
i-a plăcut niciodată.) 

În anul acela petrecut la OTC totuși ne-am dezvoltat un 
mare respect pentru unul dintre soldaţi, un ofițer superior care 
fusese în SAS, în tinereţe. Era sigur pe el, râdea mult și 


niciodată nu se lua prea în serios. Ca urmare, nici noi nu 
simţeam nevoia de a ne prosti, când era el prin preajmă. În 
schimb, ne inspira să fim ca el: să realizăm ceva dificil, real și de 
durată. In fond, asta fac cei care sunt buni conducători. Ne 
inspiră să ajungem mai sus. 

Astfel s-a născut în noi doi, în tăcere, un impuls care ne 
spunea: Oare într-o bună zi vom ajunge și noi să fim selectaţi în 
SAS? lar acela a fost cel de-al doilea lucru care s-a întâmplat și 
mi-a schimbat viaţa. Literalmente. 


CAPITOLUL 35 

Două lucruri m-au făcut să mă înrolez în trupele SAS. Unul a 
fost hotărârea de a realiza ceva special și de durată în viaţă. Să 
găsesc acel ceva care să mă facă mândru toată viaţa; să trec 
prin multe, să fiu pus la încercare și să izbândesc. E ceva greu 
de explicat, dar am simţit foarte puternic această dorinţă. 

Al doilea lucru care m-a motivat a fost mai puţin măreț. A 
fost intenţia de a-i întrece pe toţi acei înțepaţi care mă priveau 
de sus. Un motiv complet nepotrivit, știu! Dar am vrut să le arăt 
de ce anume eram capabil, de fapt. Să le arăt că adevărata 
militărie înseamnă integrare, integrare, integrare, nu infatuare, 
infatuare, infatuare. 

Astfel de motivații pot părea un pic forţate, dar, dacă e să 
fiu sincer, probabil că ele chiar sunt motivele pentru care am 
vrut să merg la selecţia pentru SAS(R). Dar mai presus de toate 
a fost dorinţa de a realiza ceva special, ceva ce foarte puţini 
reușesc. Reversul a fost faptul că ceea ce a trebuit să fac mi s-a 
părut o provocare aproape de nerealizat. Ştiam că dintre 
numeroșii soldaţi deja căliți care aplicau în fiecare an pentru 
selecția SAS 21 doar câţiva treceau testele. E o încercare foarte 
dură, mai ales dacă simţi că, din punct de vedere fizic, ești 
mediocru. Dar pe mine m-au inspirat marile provocări. Cred că 
toți suntem așa, într-o oarecare măsură. De asemenea, cred cu 
tărie în aceste cuvinte: „Să mergi pe drumul mai puţin umblat, 
pentru că asta va face diferenţa.“ E un dicton numai bun de 
urmat. 

Ultima motivaţie importantă a fost faptul că nu-mi plăceau 
deloc studiile universitare. lubeam The Brunel și micul nostru 
grup de prieteni de acolo, dar experienţa universitară mă 
omora. (Nu volumul de muncă, mă grăbesc să adaug, de care 
treceam într-un mod agreabil, ci senzaţia de a fi un student 
oarecare.) Desigur, îmi plăcea stilul de viaţă lejer (de exemplu, 
faptul că înotam zilnic dezbrăcat, în lacul din parc), dar era mai 
mult de atât. Pur și simplu, nu îmi plăcea să fiu atât de lipsit de 
motivaţie. Nu mă simţeam bine. Nu asta sperasem să 
experimentez. Eram nerăbdător să înaintez și să fac ceva. (Oh, 
în plus, începeam să urăsc limba germană, într-un fel care nu 
era deloc sănătos.) 

Așa că am decis că era timpul să aleg. Prin intermediul 
OTC, eu și Trucker am fost să ne întâlnim cu fostul ofiţer SAS, să 


ne dea un sfat cu privire la aspiraţiile noastre pentru selecţia în 
Forțele Speciale. Am avut emoţii. Ştia că eram zurbagii și că 
niciodată nu luaserăm foarte în serios rutina militară de la OTC. 
Dar, spre uimirea mea, nu a fost deloc surprins de ceea ce i-am 
spus. Doar a zâmbit, aproape cu subinţeles, și ne-a spus că 
probabil acolo ar fi locul nostru. Dacă treceam testele. Ne-a spus 
că SAS atrăgea inadaptaţi și figuri pitorești, dar rămâneau doar 
cei care își dovedeau lor, în primul rând, că se descurcau. Apoi 
ne-a spus ceva grozav, ceva ce nu voi uita niciodată. 

„Toţi cei care se duc la selecţie au un corp obișnuit: două 
braţe, două picioare, un cap și o pereche de plămâni. Ceea ce îi 
diferenţiază pe cei care reușesc de cei care nu reușesc este ce 
se întâmplă aici, a zis și și-a atins pieptul. Sufletul este cel care 
face diferenţa. Doar tu știi dacă ai ceea ce îţi trebuie. Baftă... 
Oh, iar dacă treceţi vă fac cinste cu un prânz.“ 

Aceea a fost o adevărată promisiune din partea unui ofiţer, 
să plătească el. 

Eu și Trucker le-am scris celor de la SAS 21 și am solicitat 
nerăbdători să fim trecuţi pe lista de selecţie. Mai întâi, aveau 
să facă verificările de securitate, în ce ne privea, apoi aveau să 
ne scrie și, speram noi, să ne ofere (sau nu) un loc la 
preselecție, inclusiv data, ora și instrucţiunile necesare. Tot ce 
puteam face era să așteptăm, să începem să ne antrenăm și 
să ne rugăm. 

Deloc protocolar, am aruncat la gunoi toate manualele 
de germană și m-am simţit de un milion de ori mai bine. lar 
în adâncul sufletului am știut că era foarte posibil să pornesc 
în aventura vieţii mele. Pe deasupra, nu era nicio Deborah 
Maldives care să-mi spună că aveam nevoie de diplomă, ca 
să mă înrolez în SAS. Singura calificare de care aveam nevoie 
era în pieptul meu. 


PARTEA A DOUA 
Mulţi sunt chemați, puțini sunt aleși. 


Aș vrea să prefaţez acest capitol cu următoarea notă. Ca 
fost soldat al Forțelor Speciale, am semnat un contract referitor 
la secretele oficiale, care nu îmi permite să dezvălui detalii, 
locuri, nume și proceduri operaţionale ale Forțelor Aeriene 
Speciale. Următoarea parte a fost modificată astfel încât să mă 
asigur că respect acest lucru, mai ales că este important pentru 
mine să-mi onorez breasla. Scopul următoarei părți din cartea 
de față este să vă ofer o idee despre situațiile prin care am 
trecut pentru a câștiga dreptul de a face parte din familia 
Forțelor Aeriene Speciale.? 


2 Special Air Service, SAS (n.tr.). 


CAPITOLUL 36 
lată cum erau descrise trupele SAS de BBC într-o emisiune: 


Reputația SAS este cunoscută în toată lumea. 
Sunt cunoscute pentru pregătirea dură și pentru 
profesionalismul militar. Alte servicii speciale iau ca 
model SAS, ale căror proceduri de selecţie sunt 
foarte dificile și de lungă durată. Cam nouă din zece 
aspiranţi nu trec testele... 


La fel ca mulţi adolescenţi, am tot auzit despre faimoasele 
SAS. Nevăzuţii eroi care formau unitatea cunoscută ca fiind cea 
mai dură, elita luptătorilor din întreaga lume. Mereu m-am 
întrebat cum ar fi dacă aș încerca să trec testele și să mă 
înrolez. Aș fi unul dintre aceia care au „ce le trebuie“ sau mai 
degrabă m-aș număra printre cei mulţi care încearcă și... nu 
reușesc? M-am întrebat ce ar trebui să fac pentru a fi unul dintre 
cei câţiva care câștigă dreptul de a purta faimoasa beretă de 
culoarea nisipului, cu pumnalul înaripat pe ea. De ce caznă ar fi 
nevoie pentru a deveni parte din acele forțe speciale și dacă eu 
aveam ce trebuia pentru a mă alătura elitei, celor mai buni. 

Abia trecut de șaisprezce ani, după școală, am absolvit 
cursul de potenţiali ofițeri, pentru a mă alătura trupelor Marinei 
Regale, ca tânăr ofițer; eram gata să mă înrolez, la fel cum 
făcuse și tata. Dar o parte din mine se întreba dacă nu ar trebui 
măcar să încerc să trec de selecţia pentru SAS, înainte de a mă 
duce la Marină. Doar să văd cum e. Răspunsul raţional a fost că 
ar trebui să fiu sincer cu mine. Eram în formă, puternic și 
hotărât, dar nu eram chiar un atlet, mereu trebuise să depun 
eforturi în privinţa aceea, să muncesc din greu. Aveam mulţi 
prieteni care erau mai puternici și mai în formă decât mine (iar 
ei nici măcar nu erau nevoiţi să se antreneze), iar acest lucru a 
făcut ca, în adâncul sufletului, să mă îndoiesc de mine. Totuși, 
poate pentru că nu eram atât de înzestrat din punct de vedere 
atletic, mi-am dezvoltat abilitatea de a lupta, de a-mi forţa 
limitele, fizic și mental. Această luptă și determinarea aveau să 
devină elementele-cheie pentru participarea la selecţie, mai 
mult decât orice abilitate înnăscută. 

Un efect sigur al selecţiei pentru SAS este acela că îi face 
pe toţi, de-a lungul multor luni, să ajungă la stadiul în care, fizic, 


sunt niște morţi vii. Complet epuizați. Indiferent cât de în formă 
ai fi. SAS caută rezistenţă și luptă: acei soldaţi care, atunci când 
fiecare os din trup strigă după pauză, vor merge mai departe și 
o vor lua de la capăt, iar și iar. Nu are legătură cu rezistenţa 
înnăscută, ci cu dorinţa, iar pentru selecţie doar de asta ai 
nevoie. 

Totuși, în acel stadiu, cred că nu aveam încrederea 
necesară în mine, cea care să mă facă să înţeleg că toţi avem o 
astfel de rezistenţă în noi. În Marină, mă simţisem ceva mai 
confortabil. Deja experimentasem câte ceva din ceea ce avea să 
mi se ceară ca potenţial ofiţer al Marinei Regale. Ştiam că va fi 
greu, dar eram convins că o să fac faţă. Eram bun la flotări, la 
tracțiuni, la mărșăluit cu un rucsac în spate (un mod de viaţă, în 
Marină); dar oare puteam să fac față marșurilor foarte lungi prin 
munţi, cu o greutate considerabilă în spate, marșuri care sunt o 
parte importantă din selecţia pentru SAS? Cumva, asta mi s-a 
părut a fi dincolo de ceea ce eram în stare. Totuși, vocea 
interioară continua să bombăne. 

În final, am ajuns la concluzia că, dacă nu riști, nu câştigi. 
(O idee esenţială în viață e să guști, eu așa am învăţat.) Ştiam 
că trebuia cel puţin să încerc să merg la selecţie. Dacă eșuam, 
cel puţin o făceam în timp ce încercam. Cu faţa în noroi. Știind 
că am făcut tot ce am putut. (Oh, și nu e tot, știam că SAS 
pretindeau să ţii secret faptul că participai la selecţie, ceea ce 
era perfect. Dacă nu treceam, măcar nu avea să știe nimeni.) 

Așadar, acesta a fost planul; dar, sincer, dacă aș fi avut o 
idee cât de mică despre durerea și suferința pe care avea să le 
îndure corpul meu, aș fi știut că era o nebunie să continui acel 
vis. 

Dar, din fericire, niciodată nu ştim cu adevărat ce ne 
rezervă viitorul. 


CAPITOLUL 37 

În mod normal, pentru ca un soldat să participe la selecţia 
pentru SAS, e nevoie de câţiva ani în armată. Dar SAS sunt 
alcătuite din trei regimente, 21 și 23 fiind regimente de rezervă 
pentru SAS 22. SAS 21 și 23 sunt formate din foști parașutiști 
sau membri ai trupelor de comando, care au părăsit armata, dar 
încă mai sunt dornici de provocări și de modalităţi de a-și 
manifesta abilităţile greu dobândite. SAS îi preiau pe acești 
soldaţi și îi trec printr-o selecţie riguroasă, menită a-i alege pe 
cei mai buni. Apoi ei sunt antrenați pentru operaţiunile de război 
sub acoperire. 

Dar SAS 21 și 23 sunt deschise și civililor care se dovedesc 
capabili să atingă standardele înalte pe care le cer. Accesul este 
mai de durată și mai complex, dar este o potenţială cale de a 
intra în SAS. Ce îmi place la SAS (R) (Rezerve) e faptul că îţi 
oferă un anumit grad de flexibilitate în privinţa vieţii personale. 
Nu ești un soldat cu normă întreagă, deși mulţi dintre soldaţii 
din SAS (R) aleg și această variantă. Ei pot fi trimiși oriunde în 
lume, fără să fie anunţaţi cu mult timp înainte, sunt foarte bine 
pregătiţi și specializaţi, dar pot și să aleagă cât timp dedică 
regimentului. Mi-a plăcut mult acest lucru. 

Să te înrolezi direct din civilie presupune o schimbare foarte 
mare, dar dacă ești bun poţi intra în SAS (R) fără să parcurgi 
întreaga procedură obositoare prin care trebuie mai întâi să 
înveţi milităria convenţională. lar eu niciodată nu mi-am dorit să 
fiu convenţional în ceva. Câţiva dintre prietenii mei s-au înrolat 
după școală în regimente de tancuri sau de infanterie, ca ofiţeri. 
Invariabil, asta implica o serie de obligaţii convenţionale și viață 
scumpă în Londra. 

Dar, în ciuda distracţiei de care, cu siguranţă, aveau parte, 
ideea unui asemenea stil de viață nu mi s-a părut deloc 
atrăgătoare la douăzeci de ani. Eu îmi doream aventură și 
căutam o cale mai puţin bătătorită. Dacă m-aș fi înrolat în SAS 
21, aș fi putut să o fac doar ca soldat, adică aș fi avut cel mai 
mic grad militar posibil. Nu aș fi fost ofițer, cum erau prietenii 
mei din școala publică, dar m-aș fi înrolat în vârful piramidei, ca 
luptător (luptători sau soldaţi angajaţi, cum sunt numiţi adesea, 
într-un mod jignitor). Dar pentru mine luptător suna mai mult 
provocator decât amuzant. În plus, printre luptătorii SAS erau 
foarte puţini foști elevi de la Eton. 


CAPITOLUL 38 

În Hotel Brunel, eu și Trucker discutam adesea despre 
selecţia pentru SAS, până târziu în noapte. Să participăm la ea a 
fost o decizie pe care am cam luat-o împreună. S-a dovedit una 
dintre cele mai bune decizii luate vreodată și ne-a întărit o 
prietenie (formată prin împărtășirea dificultăţilor) la care nu m- 
aș fi așteptat. Vom fi cei mai buni prieteni pentru tot restul 
vieților noastre, graţie întâmplărilor pe care le-am trăit 
împreună la selecția pentru SAS (R) în anul următor și după 
aceea. Totuși, știam că, din moment ce un număr foarte mic 
dintre aplicanţi treceau în cele din urmă de selecţia pentru SAS 
21, probabilitatea ca amândoi să reușim era foarte mică. A fost 
un subiect pe care nu l-am abordat. 

De asemenea, în adâncul sufletului, îmi făceam griji, pentru 
că Trucker era mult mai puternic decât mine. De fapt, el era cel 
mai bine făcut dintre toți cei pe care îi cunoscusem și îl invidiam 
pentru asta. Era puternic fără să facă niciun efort în această 
privinţă, când alergam și ne antrenam împreună - atât de diferit 
de mine -, iar acest lucru îmi alimenta teama că el va trece de 
selecţie, iar eu nu. 

Pe 23 martie 1994, am ajuns amândoi la porţile cazarmei, 
cu hârtiile de înrolare în mâini, încordaţi și foarte agitaţi. 
Începeam o călătorie care avea să ne ducă de la statutul de 
civili veseli la cel de soldaţi pregătiţi pentru operaţiunile forţelor 
speciale, în numai douăsprezece luni lungi. 

Era o perspectivă descurajantă. 

Să fii transformat dintr-un amator într-un adevărat 
profesionist, antrenat pentru orice, de la demolări la misiuni 
secrete maritime și aeropurtate - o experienţă care avea să ne 
facă să ne atingem limitele. Dar înainte de a ne apropia de ceva 
interesant, trebuia să dovedim că eram în formă și hotărâți, 
mult dincolo de normal. Singurul mod de a face asta era prin 
trudă, prin transpiraţie și efort al naibii de greu. 

Amândoi fuseserăm repartizaţi către ceea ce eu credeam 
că era unul dintre cele mai bune escadroane din SAS 21. Aveao 
reputaţie foarte dură în familia SAS, spunându-se că era format 
din soldaţi duri, eficienţi și cu picioarele pe pământ. Cei mai 
mulţi erau galezi, foarte protectori cu ceea ce le aparţinea și cât 
se poate de profesioniști. lar reputaţia lor era câștigată cu greu 
și bine apărată. Trebuia să depunem un efort dublu pentru a 


ne câștiga locul acolo. 

În prima seară, laolaltă cu un amestec divers de candidaţi, 
am primit echipamentul și am fost duși într-un marș în sus și în 
jos pe dealurile din apropiere, am fost întrebaţi care erau 
motivațiile noastre, după care ni s-a spus pe scurt la ce să ne 
așteptăm. Cuvântul de ordine părea să fie angajament. 

M-am dus acasă ușurat că făcusem primul pas din povestea 
aceea dată naibii. Adesea, acesta este punctul dificil al unei 
călătorii lungi și intimidante. Apoi, eu și Trucker ne-am întors 
câte o seară pe săptămână, pentru ceea ce numeam o seară de 
antrenament. Serile acelea erau menite să ne familiarizeze cu 
ceea ce ne aștepta în anul pe care îl aveam în faţă. Selecţia în 
sine urma să aibă loc peste multe weekenduri, peste multe, 
multe luni, iar antrenamentele-test de două zile și exerciţiile 
aveau să se desfășoare abia peste câteva săptămâni. Intâi, 
voiau să-i trieze pe cei care nu aveau nicio șansă. 

În serile săptămânale de antrenament eram supuși la 
exerciții care, fizic, deveneau din ce în ce mai grele. Adesea, ele 
constau din alergări foarte rapide, urmate de sprinturi în sus, pe 
deal, cu echipamentul de pompier în spate, în sus și în jos, în 
sus și în jos, până când fiecare recrut era în genunchi, uneori 
vomitând. Unul dintre trucurile neplăcute era să ne alinieze pe 
toţi sus, pe un deal abrupt, înalt de șaptezeci de metri. Apoi ne 
trimiteau în jos, spunându-ne să ne cărăm în spate partenerul, 
cu menţiunea că ultimii doi care ajung din nou în vârf vor fi 
trimiși înapoi la unitate. Ne împleticeam până în vârf, luptându- 
ne să nu fim ultimii, doar ca să fim trimiși înapoi jos, mai puţin 
ultimii doi, pentru a o lua de la capăt, iar și iar. In cele din urmă, 
rămâneam doar câţiva, ceilalţi fiind doar niște epave care se 
târau. Uneori, își duceau până la capăt ameninţarea cu 
trimiterea înapoi la unitate, alteori doar ne alergau pe toţi până 
în tabără și totul se termina așa. Dar niciodată nu știai ce se va 
întâmpla. Cam așa procedau cu noi. 

Erai în siguranţă doar dacă dădeai o sută cincizeci la sută 
din tine, te menţineai în faţă şi nu cedai. Începea să devină 
evident că aceasta era metoda necesară pentru a rămâne acolo 
și în săptămâna următoare. Sau ne puneau să ne tăbăcim. 
Reprize de câte două minute, în care scopul era să-ţi lovești 
adversarul cu tot ce puteai să arunci în el. Fără tehnică, doar 
bătaie. Întotdeauna, eu nimeream cu vreo matahală. Și ieșea tot 


mai rău. Apoi, mai multe flotări. Și tracţiunii. Până nu mai 
puteam să stăm pe picioare. În faza asta nici măcar nu te mai 
gândeai să treci de selecție, doar să nu fii trimis la plimbare pe 
loc. 
Totuși, după fiecare antrenament animalic, euforia surclasa 
îndoiala, iar încet-încet am învăţat să mă obișnuiesc cu durerea. 
Părea cheia supravieţuirii acolo. 


CAPITOLUL 39 

În sfârșit, se apropia primul weekend al perioadei de 
preselecție. Eu am ajuns la barăci pe la 5.30 p.m., vineri, de 
unde urma să fim duși la sediul SAS, pentru ceea ce ei numeau 
testele de preselecție. De fapt, voiau să se asigure că eram 
serioşi în privinţa acelui curs și conștienți de ceea ce ni se cerea. 
Asta ne-a spus ofiţerul SAS în acea primă seară, în timp ce eram 
adunaţi pe podeaua rece din beton a unui hangar pe jumătate 
scufundat. A adăugat: „Sper că veţi trece cu toţii, credeţi-mă, 
regimentul are nevoie mereu de mai mulţi membri, dar asta nu 
se întâmplă pur și simplu. Sunt sigur că dintre voi toţi doar câţi 
pot număra pe degetele de la două mâini vor reuși.“ 

Abia am dormit în noaptea aceea. Am stat întins treaz, 
așteptând să se facă 5.30 dimineaţa, pe podeaua din beton, din 
hangarul întunecat, pe care aveam să ajung să îl cunosc foarte 
bine, în lunile pe care le aveam în faţă. 

La ora 6 am început să alergăm în formaţie completă. 
(Toate escadroanele SAS 21 se reuniseră pentru acel weekend 
de preselecție.) Acela a fost primul test simplu: alergarea în sus 
pe deal, pe o distanţă de 12 kilometri, în mai puţin de o oră. Am 
strâns din dinţi, urcând dealul pe drumul dintre copaci, cu nervii 
întinși, fiind deja la a patra tură în sus. Restul dimineţii l-am 
petrecut cu lecţii de abilităţi de bază, din partea ofiţerilor 
pregătitori, și cu o prezentare a activităţilor care ne așteptau 
după-amiază. Apoi am coborât pentru testul de asalt. 

Mai făcusem câteva teste dure de asalt, când eram în 
Marină. Dar acestea au fost oarecum diferite. Inainte, fuseseră 
amuzante; acum, simţeam că era vorba despre o durere 
iminentă. Ce voiau ei să vadă erau angajamentul total și efortul 
real. Mereu era câte un ofițer care îţi urmărea fiecare mișcare, 
fiecare împleticire. Uneori, intrau în scenă rapid, îl trăgeau 
deoparte pe vreun amărât și îi spuneau încet să o ia de la capăt, 
zicându-i: „Fă-o cum trebuie, cu o viteză și cu un efort de trei 
ori mai mari.“ 

După trei ore de rostogolit, târât, căţărat și scufundat, eram 
mort. Cu toţii eram. Picioarele și braţele plângeau după o pauză. 
Înainte să apucăm să ne tragem sufletul, am fost puși să 
alergăm prin pădure, în viteză, spre un mic luminiș. Peste tot 
erau risipite capace de guri de canal. Erau intrări ascunse într-o 
rețea de tunele subterane. Dacă erai genul căruia nu-i plăceau 


spaţiile mici, nu era tocmai ocazia potrivită să afli asta. Fiecare 
în parte și-a negociat traseul prin acel labirint întunecat de 
pasaje înguste, înalte doar de un metru. Eram pe jumătate 
scufundaţi în apă și noroi. M-am târât și m-am târât, pipăind 
drumul cu mâinile întinse în faţă. De câte ori ajungeam la un alt 
capac și la un pic de lumină, care pătrundea prin crăpături, 
auzeam bocancii militari grei pășind pe grătarul metalic de 
deasupra. 

— Nu te opri, striga câte un ofiţer, mai repede! 

Claustrofobia nu era deloc acceptată în regiment. Trebuia 
să poţi lucra în spaţii mici, închise, trebuia să fii în stare să-ţi 
controlezi emoţiile și sentimentele și să înveţi să le canalizezi. 
Dacă nu erai capabil de asta, era mai bine ca ei să afle atunci, 
înainte să înceapă selecţia în sine. 

In cele din urmă, am fost eliberați din găurile de șoareci, 
obosiţi, încordaţi și extenuaţi. Apoi am fost puși să facem din 
nou asaltul, doar așa, să fie. Asta, ca vreunul dintre ofiţeri să 
aibă ocazia să observe vreun defect al nostru: eram 
perseverent, eram șmecher, eram calm în condiţii de presiune, 
puteam să mă controlez în momente critice? În continuare, nici 
urmă de pauză. 

Apoi am fost escortaţi spre un tun de artilerie mare, care 
era înțepenit în nămol, în mijlocul unui câmp. 

— Ei bine, trageţi de el, băieţi, repede. 

Ne-am aruncat pe frânghiile de tractat și ne-am chinuit 
să îl urnim, până când, încet, roţile au început să se miște. 

— O să vă spunem când să vă opriţi... iar dacă vă opriţi 
înainte veţi fi eliminaţi... 

Ofițerii strigau rar, obișnuiau să privească în tăcere, 
voiau să vadă autodisciplină. Aceasta era mantra lor: 

— Străduiţi-vă, băieţi, dacă sunteţi prea lenți, veţi 
pierde. Clar? 

Era clar. Și era greu, dar îmi plăcea. O astfel de încredere în 
sine îţi dădea putere, într-un mod ciudat. Mulţi dintre soldaţii pe 
care i-am cunoscut la selecție găseau dificilă o asemenea 
atitudine. Mulţi recruți erau obișnuiți să se tot strige la ei, să fie 
mânaţi continuu de ofițerii din Marină. Dar metoda SAS era 
diferită, iar cei care aveau nevoie să urli la ei pentru a îndeplini 
ordinele erau daţi la o parte. 

Trebuia să poţi să te forţezi și să faci asta singur. Şi, după 


cum am învăţat, în cazul SAS, trebuia mereu să mergi un pic 
mai departe. În cele din urmă, când s-a lăsat întunericul, 
complet epuizați, ni s-a permis să ne oprim. Fusese o zi lungă și 
grea, așa că m-am prăbușit pe sacul de dormit de pe podeaua 
de ciment din hangar. Încă era întuneric, când i-am auzit pe 
caporali cum dădeau târcoale pe afară, ca niște lei tăcuți. Am 
orbecăit, să mă pregătesc. La 5.50, am luat rucsacul greu și m- 
am târât afară, în lumina dinaintea răsăritului. Afară era și mai 
rece decât în hangarul umed și deschis. Eram gata cu cinci 
minute mai devreme. Ni se spusese foarte clar că, dacă ni se 
comunica ora 6 a.m., asta însemna de fapt 5.55 a.m. Un minut 
întârziere și erai avertizat. Mai întârziai o dată și erai 
eliminat. 

Ne-am cântărit încărcăturile pe un cântar improvizat, cel 
puţin 18 kilograme, plus chingile, arma, apa și mâncarea. Erau 
grele. (Nu știam mai nimic despre ce mă aștepta și despre ce 
greutăți aveam să car.) Am pornit în detașament, în mers alert, 
care în scurt timp a devenit marș, apoi alergare, pe același drum 
în sus pe deal. Aceiași 12 kilometri, patru ture pe dealul 
împădurit, acum complet echipați. 

— Haideţi, gata o tură. Au mai rămas trei. 

Pe la jumătatea celei de-a doua ture am mai pierdut câţiva 
recruți, care au rămas în spatele grupului, incapabili să menţină 
ritmul. Dacă viteza era prea mare și încărcătura prea grea 
pentru ei, era de preferat să fie eliminaţi în stadiul acela, pentru 
binele lor. Pe la a treia tură, deja mă luptam din greu, gâfâiam, 
mucii îmi erau întinși pe față, iar amuzamentul și plăcerea 
dispăruseră, înlocuite de tensiunea din mușchii picioarelor și din 
plămânii care voiau mai mult oxigen. 

Luptă, Bear. Haide, încă o tură. Nu irosi tot efortul de 
până acum. 

În sfârșit, am ajuns la punctul de sosire, m-am întors și am 
văzut un grup mai mic și o grămadă de inși împleticindu-se, în 
spate. Aceștia din urmă au fost duși într-o parte. Niciodată nu 
am auzit ce li se spunea, dar arătau complet demoralizaţi și 
epuizați. Erau trimiși să-și facă bagajul. Incă opt eșuaseră, dar 
adevărata mea teamă era dacă voi putea să menţin ritmul în 
continuare. Adică, aceea era doar preselecția. Şi era dură. 

Cum naiba avea să fie selecția? 


CAPITOLUL 40 

Înainte să ne apropiem măcar de faza în care să fim 
„pregătiţi“ pentru toate abilităţile necesare unui soldat din 
Forțele Speciale, trebuia să trecem „faza deal“ a selecţiei. 
Acesta era felul în care SAS reduceau numărul mare al celor 
înscriși la doar câţiva. Intotdeauna era ceva contra cronometru 
și, invariabil, un test de rezistenţă. Abia când aveau să rămână 
doar câţiva, SAS urmau să-i pregătească și să-i antreneze cu 
adevărat. 

O astfel de pregătire necesită mult timp și bani și nu avea 
rost să risipească resurse valoroase pe oameni care, în fond, nu 
aveau atitudinea și forma fizică necesare. Așadar, prima fază 
era pentru eliminare, iar a doua pentru pregătire. 


Pierdusem deja aproape un sfert dintre recruţii din 
escadronul nostru, de când începuse preselecția; urma să 
începem, oficial, adevărata selecţie; am fost escortaţi în zona 
principală a taberei, unde se aflau toate clădirile escadronului. 
Accesul nu ne mai era limitat doar la o clădire din margine și la 
sala de sport. Era un progres. Ni s-a spus pe scurt ce se aștepta 
de la noi de atunci încolo, apoi ni s-a dat prima uniformă militară 
și echipamentul de bază. Ni s-a arătat vestiarul, în care erau 
dulapuri metalice, iar podeaua era vopsită cu roșu. Aceea avea 
să fie casa noastră, atât timp cât rezistam acolo. Mesajul pe 
care ni-l tot repetau era clar: Dacă vă doriţi suficient de mult, o 
să treceţi. 

Prima fază a selecţiei avea să se desfășoare pe sălbaticele 
culmi galeze din Brecon Beacons. În următoarele șase luni, 
aveam să-mi petrec mare parte din timp transpirând și trudind 
prin acei munţi. Uneori, pe o căldură mare, în plin soare, 
înconjurat de roiuri de țânțari și scăldat în sudoare; apoi, mai 
târziu în acel an, chinuindu-mă să înaintez prin zăpadă, frig și 
umezeală, iar uneori cât pe ce să fiu dărâmat de forţa vântului 
de pe culmile înalte. 

Uneori, căram cu noi până la 40 de kilograme, cam 
greutatea medie a unui copil de opt ani. Atât hipotermia, cât și 
extenuarea aveau să devină dușmanii mereu prezenţi, împreună 
cu cronometrul. E o bătălie permanentă, când bocancii ţi se 
umplu cu apă, iar hainele devin rigide, din cauza vântului de 


furtună, care bate peste munţii galezi. Poţi să continui să te 
miști? Repede? 

Întregul proces de selecţie presupune mult mai mult decât 
rezistenţă fizică. Necesită abilităţi de orientare, agilitate, 
autodisciplină și o determinare de fier, pentru a te forţa atunci 
când picioarele și întregul corp urlă după pauză. SAS își permit 
să fie dure când fac recrutări. 

Mereu vor exista și mai mulţi oameni dispuși să își testeze 
rezistenţa. 

Primul nostru exerciţiu în Brecon Beacons a fost ceea ce ei 
au numit un tur ghidat - suna îngrijorător de banal. Urma să fim 
escortaţi prin munţi în grupuri mici, pentru a dovedi, practic, că 
ne pricepem la arta orientării pe munte, atât ziua, cât și 
noaptea. Abia după aceea aveau să ne lase de capul nostru. 

Pe măsură ce urcam tot mai mult pe munte, ofițerii care ne 
însoțeau ne dădeau sfaturi și ponturi pe care le învăţaseră pe 
pielea lor. Sfaturi despre cum să te orientezi eficient și cum să 
reziști. Am reţinut tot. Zece ore mai târziu, făcusem aproape 30 
de kilometri, în sus și în jos, pe îndepărtatele văi și piscuri. Cu 
toţii resimțeam greutatea din spinare, iar picioarele ne dureau, 
dar ne străduiam împreună și era bine. De asemenea, am ajuns 
pentru prima dată pe un anume vârf al munţilor galezi, pe care 
aveam să îl cunoaștem foarte bine. Un vârf sinonim cu selecţia 
pentru SAS, cunoscut foarte bine de toţi recruți. 

În cele din urmă, ne-am oprit într-o pădure și ne-am odihnit 
timp de două ore, la baza acestui munte. Eu eram fleașcă, de la 
burniţa de peste zi și de la transpiraţie, dar eram entuziasmat. 

Am așteptat să se întunece. 

Următoarea fază avea să fie prima din numeroasele nopți 
cu exerciţii de orientare. 


CAPITOLUL 41 

Când s-a lăsat noaptea, am pornit în grupuri mici în 
căutarea primului punct de întâlnire. Să înaintezi pe munte 
noaptea era greu, iar în curând cu toții bâjbâiam și ne 
poticneam prin șanțuri și mlaștini nevăzute. Orientarea pe 
întuneric e o artă în care aveam să devenim experţi în scurt 
timp, dar atunci privirile și instinctele noastre erau încă 
nesigure. 

Totuși, am observat că ofiţerii care erau cu noi nu călcau 
niciodată greșit și nu se poticneau. Doar recruţii se împiedicau 
de smocurile de iarbă sau de gropi. Tipii care deja purtau 
însemnele SAS învăţaseră acel joc cu mult timp în urmă. Imi 
doream și eu să ajung la un asemenea nivel de încredere și de 
abilitate și știam că voi reuși, prin antrenament; iar 
antrenamentul și orientarea de noapte erau ceva ce nu avea să 
ne lipsească. 

În cele din urmă, mergând la pas, am ajuns la ultimul punct 
de întâlnire din pădurea montană, obosiţi, uzi și extenuaţi. Mi- 
am legat ponchoul între doi copaci, am scos sacul de bivuac și 
am adormit repede. Două ore mai târziu, la 5.55, eram aliniaţi 
de-a lungul drumului care ducea spre unul dintre cele mai înalte 
vârfuri, aflat cam la nouă kilometri distanţă. Deasupra noastră, 
vârful abia se vedea în lumina slabă a dimineţii. Am privit spre 
șirul de recruți din stânga mea și am văzut că toţi aveau nasturii 
încheiaţi până sub bărbie. Şepcile de lână de culoare verde, 
hainele militare umede, pumnii strânși, încercând să-și menţină 
mâinile calde, și rucsacurile aliniate în faţă, pe jos. Respirația 
fiecărui soldat producea aburi, în aerul rece. Picioarele mă 
dureau, iar noii bocanci de armată mă strângeau. Simţeam că 
începuseră să se umfle. 

Sergentul-major al regimentului a strigat: 

— Ţineţi aproape de mine, dacă vreţi să treceţi acest test. 

Apoi a pornit. Noi, după el, ridicându-ne din mers 
rucsacurile. Recruţii se luptau să treacă unul de altul, încercând 
să ajungă în faţă. Dar să menţii un asemenea ritm însemna 
aproape să alergi, lucru care știam că era imposibil pe distanţă 
lungă. 

Fiecare pas era o luptă și, pe măsură ce panta devenea mai 
abruptă, simţeam cum energia îmi scădea. Corpul meu rămânea 
fără rezerve și deja transpiram și gâfâiam. Acum contează, 


acum trebuie să strălucești, îmi tot spuneam. Nu da înapoi, nici 
măcar un pas. Știam că mi-ar fi fost fatal. Aș fi fost înghiţit de 
valul de recruți și nu aș mai fi reușit să ţin ritmul. Energia 
grupului din faţă era cea care mă ţinea acolo, în ciuda ritmului 
necruţător și a pantei abrupte. 

Până să ajungem sus, m-am trezit printre cei câţiva care 
reușiseră să ţină pasul cu sergentul-major și m-am luptat din 
greu să-mi menţin poziţia, inclusiv când am coborât, pe partea 
cealaltă. Când am ajuns la baza muntelui eram cu mai bine de 
douăzeci de minute înaintea celorlalţi recruți, care se chinuiau 
să ne prindă din urmă. Când s-a adunat tot grupul, ofiţerul a 
anunţat că exerciţiul nostru a fost jenant și că, dacă voiam să 
trecem testul, va trebui să începem să depunem ceva efort. 
Apoi ne-a spus să rămânem unde eram. A ordonat camioanelor 
să pornească și am privit cum s-au îndreptat goale spre drumul 
principal. 

— Întoarceţi-vă, băieţi, camioanele vă vor aștepta pe 
partea cealaltă. V-a luat două ore și șaptesprezee minute 
patetice să parcurgeţi traseul. Acum aveţi cu toţii două ore să 
faceţi drumul întors, să ajungeţi la camioanele aflate pe partea 
cealaltă a muntelui. Cei care nu vor reuși vor fi eliminaţi... și vor 
merge acasă. 

Cu ochii înceţoșaţi, m-am întors și am început să urc din 
nou. M-am chinuit să ajung în fruntea grupului, hotărât să 
pornesc cum trebuie și să o ţin tot înainte. Când am trecut de 
primul fals orizont, vreo douăzeci de minute mai târziu, am 
văzut că acolo ne aștepta un caporal, care observa în tăcere 
cine era în faţă și cine rămăsese deja în urmă. A arătat în jos, 
calm. 

— Inapoi, băieţi, camioanele se întorc. Mă bucur că am 
văzut cine a fost dispus să depună efort, a zis, arătând din cap 
spre cei din faţă, printre care ne aflam și eu, și Trucker. 

Ne-am întors și am început să coborâm, extenuaţi și 
secătuiţi. Cu toţii ne-am prăbușit tăcuţi în spatele camioanelor 
de patru tone și am răsuflat ușuraţi când motoarele au pornit și 
au luat-o pe drumul către sud. Fusese încă un mic test. Unul 
făcut cu un scop. Ești genul care o poate lua de la capăt atunci 
când nu i-a mai rămas nimic și găsește acel ceva care îl face să 
continue sau se încovoaie și se pierde cu firea? E un joc mental 
și e greu de spus cum vor reacţiona oamenii, până nu sunt storși 


de tot. 
Singurul lucru de care îmi păsa totuși era că trecusem de 
primul weekend al selecției. Stoarcerea începuse. 


CAPITOLUL 42 

Cum naiba e posibil ca senzaţia pe care o ai stând întins pe 
podeaua metalică a unui camion, extenuat și inhalând gaze de 
eșapament, să fie cea mai plăcută? Dar, cumva, asemenea 
momente, când stai ghemuit în cort, când supravieţuiești și treci 
încă un weekend de teste fizice, fac să merite tot efortul și 
durerea. 

Nopțile săptămânale de antrenament au continuat la fel, cu 
alergări și antrenamente fizice - alergări cu butuci pe umeri, 
circuite de forță epuizante, căţărări de pompier, lecţii de citire a 
hărților, cursuri de prim ajutor și de mânuire a armelor. Ca 
recruți, ne îmbrăcam în uniforme verzi standard ale armatei. Nu 
aveai cum să nu observi aerul de siguranţă, hotărât, pe care îl 
aveau soldații cu însemnele SAS, în timp ce se învârteau prin 
tabără. Prin contrast, noi, recruţii, nu știam nimic și nu eram 
nimic. Eram doar niște numere. Nimic mai mult, nimic mai puţin. 
Mă uitam cu admiraţie ascunsă la beretele aranjate cu grijă și la 
centurile cu simbolul aripilor pe ele, pe care le purtau tipii de la 
SAS. De asemenea, începeam să apreciez munca pe care o 
depuseseră pentru a le câștiga. 

Se apropia următorul weekend de selecţie. Trupul meu nici 
nu apucase să se refacă după primul test, că teama și stresul la 
gândul a ce avea să urmeze mă cuprinseseră din nou. Adică, 
nimeni nu e nerăbdător să fie îngenuncheat fizic, iar și iar. 


Camionul verde, greu de patru tone, s-a oprit într-un popas 
liniștit, la baza muntelui rece, măturat de vânt, pe la 1 a.m. 
Ploua torențial. Grupaţi câte doi, am încercat să găsim un loc 
plat, unde să dormim. Somnul era imposibil, dar, înghesuiți în 
marginea unei râpe, care în curând avea să devină o baltă, am 
făcut ce am putut, în cele cinci ore rămase până la răsărit. 

La 5.55 a.m., eram cu toţii în marș, prin ploaie. Ofiţerul SAS 
de serviciu ne-a spus că acela era ultimul nostru marș însoțit și 
că era important să învăţăm aspectele-cheie de la ofițerii aflaţi 
cu noi. Ne-a predat caporalilor, apoi a plecat. Abia s-a terminat 
scurta prezentare, că ofițerul s-a întors și a strigat să-i urmăm. 
Au năvălit înainte, spre culmea abruptă și mlăștinoasă și, în 
numai câteva minute, păreau să fie la mulţi kilometri înaintea 
noastră. Apoi s-au oprit și au așteptat, privind în spate cum noi 


veneam încet, gâfâind, risipiţi prin mlaștină. Eram uzi, plini de 
noroi și arătam ca naiba, gâfâind sub greutatea rucsacurilor. 
Prin contrast, ofițerii arătau îngrijiţi, calmi și respirau regulat. 
Niciodată nu strigau și nu erau agresivi, erau doar indiferenți. Şi 
erau iuți, foarte iuți. Nu știu cum reușeau să parcurgă aproape 
un kilometru și jumătate de teren abrupt și mlăștinos într-un 
timp atât de scurt și să pară atât de neafectați. 

Calm, ne-au spus că acela era genul de ritm pe care va 
trebui să îl învăţăm, ca ritm minimum, pentru selecţie. Am 
încercat să nu mă gândesc la asta, doar mi-am spus că trebuie 
să ţin pasul cu ei, cu orice preţ. Era evident că distanţa dintre un 
recrut și un soldat cu însemnele SAS era mare. 

Am pornit din nou, iar în curând am început să mă simt mai 
puternic, pe măsură ce intram în ritm. Sub îndrumarea ofiţerilor, 
am exersat traversarea râurilor umflate, cu echipament 
complet, și cum să trecem peste culmi și feţele expuse ale 
munţilor, cu rucsac, chingi și armă. 

La 1.30 p.m., am avut o scurtă pauză, să mâncăm și să 
bem apă, adunaţi într-o mică ravenă. Dar pauza nu a fost 
lungă, curând am pornit din nou, pentru următoarea etapă a 
marșului, ultimii kilometri ai zilei. În timp ce ne îndreptam spre 
următoarea culme, m-am uitat la ceilalţi recruți: capete plecate, 
încordare, transpiraţia care le curgea pe frunţi. Nimeni nu 
vorbea. Toţi ne străduiam să ținem pasul. Ultimii kilometri de-a 
lungul crestei și în jos, pe partea cealaltă a muntelui, ni s-au 
părut interminabili până când, în sfârșit, am ajuns la capăt. Ni s- 
a spus să ne odihnim o oră în pădure, să ne verificăm picioarele, 
să bem niște apă și să mâncăm ceva. Dar această pauză ne-a 
fost stricată de roiurile de musculițe care ne-au înconjurat. 
Niciodată nu văzusem atâtea. Spray-urile de țânțari erau 
ineficiente și nu făceau decât să le ofere ceva de care să se 
lipească. Nu puteam decât să le alungăm cu mâinile. Tot ce ne 
doream era să pornim din nou, să simţim vântul prin păr, iar 
musculiţele să rămână în urma noastră. 

La scurt timp, am fost aliniaţi și ni s-a spus: 

— Drepţi și nu vă mișcaţi! 

Aerul era atât de plin de musculiţe, încât, la fiecare 
respiraţie, înghiţeai câteva brute. Nu îţi doreai decât să te 
scarpini și să le dai la o parte de pe faţă, iar faptul că trebuia 
să stai acolo nemișcat, înconjurat de ele, era un adevărat iad. 


— Nu vă mai mișcaţi, a strigat unul dintre ofiţeri, care 
fusese poreclit Domnul Răutăcios. 

Apoi a venit în faţa noastră, acoperit și el de musculiţe, și 
ne-a privit, așteptând ca vreunul dintre noi să cedeze. Am tot 
clipit și am tot mișcat din nas, într-o inutilă încercare de a 
îndepărta insectele care roiau neobosit în jurul capetelor 
noastre. Mi s-a părut un fel de tortură medievală, iar secundele 
treceau de parcă erau ore. A fost demoralizant și jalnic, dar, în 
cele din urmă, după vreo patruzeci și cinci de minute, am fost 
lăsaţi să ne așezăm și am așteptat ordine cu privire la marșul de 
noapte. 

Fusese un test menit doar să ne amintească faptul că 
rezistenţa psihică trebuia să o însoţească pe cea fizică. lar fizicul 
este mereu condus de mental. 

A fost o lecţie pe care a învăţat-o fiecare dintre cei aflaţi 
atunci în pădurea aceea uitată de Dumnezeu și invadată de 
musculițe. 


CAPITOLUL 43 

Ofițerul a venit și ne-a spus că marșul de noapte avea să fie 
o „introducere didactică“ în infama iarbă a lunii. Asta 
presupunea un teren acoperit pe kilometri întregi cu smocuri de 
iarbă, care ţi se încolăceau pe glezne și făceau înaintarea 
imposibilă. În următoarele luni, aveam să învăţăm să ne temem 
și să urâm iarba lunii. (Sau „capete de copil“, cum o numeau 
unii recruți, pentru că semăna cu milioane de capete mici, care 
parcă ieșeau din pământ.) 

În noaptea aceea m-am așteptat la ce era mai rău și nu am 
fost dezamăgit. Să înaintezi, kilometru după kilometru, printre 
acele smocuri de iarbă de mărimea pepenilor era ceva diabolic. 
lar lucrurile au fost înrăutăţite de faptul că pe întuneric fiecare 
pas era o loterie, neștiind dacă aveai să fii prins sau nu. În plus, 
din iarba aceea creștea un stuf ascuţit ca lama și înalt până la 
piept, așa că înţelegeţi de ce toţi soldaţii au ajuns să o urască 
atât de tare. În noaptea neagră, picioarele mele se împiedicau la 
fiecare pas și, din când în când, mă afundam până la coapse 
într-un nămol negru și puturos. În cele din urmă, când am ieșit 
de pe platoul înalt, am ajuns la gardul unei ferme aflate jos, sub 
noi. Fuseserăm avertizaţi să nu facem gălăgie, pentru că 
fermierul îi vânase pe unii băieţi, la alte selecţii, cu o armă. 
Acest lucru nu a făcut decât să ne sporească agitația și să ne 
facă să ne uităm precauţi în jurul casei lui și peste gard. 

După un ultim marș în viteză și pe întuneric pe drumurile 
forestiere, am ajuns la destinaţie, pe la 3 a.m. Aveam în faţă trei 
ore de odihnă prețioasă, cuibăriți în pădure. Aceste nopţi de 
nesomn, umede, reci, în așteptare au fost pentru mine una 
dintre cele mai rele părți ale selecţiei. Fizic, trupul îți era 
ferfeniță: genunchii și tălpile erau umflate și rigide, iar corpul 
striga după un somn bun. Dar rar aveam mai mult de trei ore 
între marșuri și niciodată nu era suficient pentru odihnă și nici 
suficient de puţin pentru a rămâne în priză. In schimb, ţi se 
făcea frig și resimţeai și mai puternic lipsa de somn și 
extenuarea. Era o combinaţie mortală. 

Personalul SAS știa asta. 

Voința avea nevoie de o împrospătare din când în când, 
pentru a continua să trudești urcând muntele în noapte, leoarcă 
și tremurând. lar ei asta voiau. In cele câteva ore de pauză, îmi 
căutam o ocupaţie, îmi examinam picioarele pline de bășici, 


mâncam câte ceva și îmi preparam vreo băutură caldă. Dar 
după ce terminam nu reușeam decât să zac întins și să aștept, 
să aștept îngrozitorul apel pentru antrenamentul de dimineaţă. 
In fiecare weekend, acesta devenea tot mai neplăcut și mai 
dur. . 

In dimineaţa următoare, complet echipați, am defilat în 
lumina slabă dinaintea răsăritului. Toţi ne târșâiam picioarele 
înţepenite și arătam secătuiți și extenuaţi. Prin contrast, 
instructorii patrulau în jurul nostru. Însetaţi de sânge. Apoi, la 
5.55 fix, s-a auzit ordinul. 

— Urmaţi-ne și ţineţi pasul. În acest weekend, prestaţia 
voastră a fost jalnică, iar acum veţi plăti. 

Ofițerii au pornit în jos, pe unul dintre drumurile forestiere, 
iar noi ne-am luat rucsacurile și i-am urmat. Apoi ritmul s-a 
accelerat, astfel încât trebuia să alergăm după ei, dar să alergi 
cu o asemenea greutate era, practic, imposibil. În mai puţin de 
douăzeci de minute, gâfâiam toţi și curgea apa de pe noi, în 
timp ce ne chinuiam să ne ţinem după ei. O oră mai târziu, 
ritmul era același. Deveniserăm un șir lung de trupuri 
extenuate, răvășite, care bombăneau, iar între primul și ultimul 
om era distanță de vreun kilometru și jumătate. Se luminase 
între timp, dar absolut toţi eram morţi. În ultima parte a 
drumului m-am chinuit și am terminat cam pe la mijlocul 
grupului. Dar eram epuizat. Nu mai puteam. Deloc. Dacă mi-ai fi 
cerut să mai merg încă cincizeci de metri, abia aș fi reușit. În 
timp ce stăteam acolo cu transpiraţia curgând pe mine, unul 
dintre soldaţi a început să înjure și să bombăne în barbă. 

— M-am săturat de rahatul ăsta, a mormăit. E o tâmpenie. 
Asta nu e militărie, e sadism. Apoi s-a uitat la mine. Nimeni nu 
ar trebui pus să facă așa ceva, a continuat. Suntem trataţi ca 
niște vite, dar până și vitele ar muri după un astfel de efort. 

l-am spus să se liniștească, pentru că va uita de toate astea 
până la sfârșitul zilei, după un duș cald. S-a întors și s-a holbat la 
mine. 

— Ştii care e diferenţa dintre mine și tine, Bear? Eşti doar 
mai prost decât mine. 

Cu asta, s-a întors, și-a aruncat rucsacul jos, s-a dus la 
ofițeri și le-a spus că pleacă. Aceștia i-au făcut semn spre 
camioane, fără o vorbă. Recrutul s-a urcat în unul dintre ele și 
nu l-am mai văzut. Așa se întâmpla mereu. Te terminau, 


ridicând ștacheta tot mai mult, până când fie cedai, fie nu 
reușeai să ţii pasul. După cum ne spuneau mereu: „Nu noi vă 
picăm, picaţi singuri. Dacă învingeţi cronometrul și nu vă opriţi, 
veţi trece.“ 

Pe drumul înapoi, în camion, m-am gândit la ce spusese 
recrutul: „Eşti doar mai prost decât mine.“ Poate că avea 
dreptate. Adică, să te lași terminat sună destul de prostesc, iar 
apoi să fii plătit cu 27 de lire pe zi pentru privilegiul de a fi 
terminat pare și mai prostesc. Dar tipul care a renunţat n-a 
înţeles esenţa. Lucrurile bune se obţin cu efort și toate lucrurile 
valoroase au un preţ. În cazul SAS, costul era cam o mie de 
butoaie de transpiraţie. 

Eram pregătit să plătesc un asemenea preţ? 

Selecţia avea să îmi ofere suficient timp să mă gândesc la 
această întrebare. 


CAPITOLUL 44 

Selecția părea să-mi ocupe fiecare clipă în care eram treaz. 
Mi se spusese că așa se va întâmpla și nu prea crezusem. Dar 
era adevărat. E greu să te deconectezi de la ceva pentru care 
depui atât de mult efort și în care investești atât de mult timp. 
Entuziasmul pentru ceea ce trecuse și anticiparea a ceea ce 
urma mă consumau în zilele libere dintre ele. Eu și Trucker ne 
întorceam în acele zile la viaţa de student în Bristol, unde 
prietenii noștri hoinăreau între cursuri și cantină. Noi ne ţineam 
scai de ei, dar, în același timp, păstram o oarecare distanţă. 
Evitam nopţile nedormite și cu beţii, dar și lenevelile, care erau 
atât de îndrăgite de mulţi dintre colegii noștri. În schimb, ne 
trezeam devreme și ne antrenam sau ne pregăteam 
echipamentul pentru ceea ce urma. Altfel spus, noi aveam un 
alt scop în viaţă. 


Următorul nostru exerciţiu a fost în Black Mountains, în 
Ţara Galilor. Din cine știe ce motiv, îngrozitoarele muște 
dispăruseră, poate că din cauza altitudinii sau a vântului. 
Oricum, a fost o mare ușurare. Acesta a fost primul nostru marș 
în perechi, nu în grup, iar eu am avut grijă să fiu cu Trucker (am 
făcut câteva manevre discrete la aliniere). Fiecare pereche 
pornea la anumite intervale, iar eu și Trux am plecat devreme, 
la 6.30 a.m. Soarele răsărise, dimineaţa s-a scurs repede, iar noi 
am înaintat rapid. Vizibilitatea era bună, ceea ce a făcut ca 
orientarea să fie ușoară, iar pe noi plini de încredere. In scurt 
timp, am ajuns la un baraj și a trebuit să luăm o decizie. Ştiam 
că era interzis să traversezi un baraj, la fel cum era interzis să 
folosești poteci sau drumuri forestiere. (Doar dacă nu făcea 
parte din îngrozitorul antrenament.) Aceasta era o simplă regulă 
a selecției, pentru a se asigura că te orientezi cum trebuie și că 
mersul pe jos era mereu dificil, lucru care, inevitabil, se 
întâmpla mereu. (De fapt, chiar și azi, mă simt un pic vinovat 
dacă mă duc să fac alpinism și urmez vreo potecă. De vechile 
obiceiuri se scapă greu.) 

Dar să nu traversăm barajul însemna că trebuia să 
coborâm, apoi să urcăm pe partea cealaltă a râpei adânci de o 
sută treizeci de metri. Suntem urmăriţi de ofiţeri sau putem 
risca? După principiul cine riscă câștigă, specific regimentului, 


ne-am căţărat atenţi peste poarta încuiată și am alergat rapid 
peste barajul de două sute de metri. Și gata. Apoi am început să 
ne căţțărăm pe faţa abruptă a muntelui, spre următorul punct de 
întâlnire cu ofițerii, aflat cam la nouă kilometri distanţă. Totuși 
după șase ore de mers am început să ne înmuiem. Căldura 
fusese neîndurătoare, iar când arzi șase mii de calorii pe zi, cu 
un rucsac greu în spate, cu echipamentul legat de tine și urcând 
pe munte trebuie să te asiguri că te hidratezi corespunzător. Noi 
nu o făcuserăm. Fuseserăm în faza în care ne mișcaserăm bine, 
ne simţiserăm bine și probabil că deveniserăm un pic prea siguri 
pe noi. Asta aproape că ne-a costat șansa de a trece de selecţie. 

Mai aveam de urcat un pic dintr-o coamă de șapte sute de 
metri, înainte să cădem laţi la următorul punct de întâlnire. Dar 
deja nu mai puteam. Eu nu mai transpiram, în ciuda căldurii și a 
efortului. Era un semn rău. La fiecare pas în sus pe stâncă mi se 
părea că duc în spinare întreaga lume. Eram ametit, deliram și 
tot voiam să mă așez. Pe scurt, eram epuizat din pricina căldurii. 
Niciodată nu mai delirasem și nu mă mai simţisem slăbit. Aveam 
o senzaţie de semiconștienţă, ca atunci când ești beat, plus că 
tot cădeam în genunchi. Tot ce îți dorești e să te oprești și să te 
întinzi undeva unde e întuneric, liniște și răcoare. Dar nu poţi. 

Trebuie să bei apă, apoi să mergi mai departe și să speri că 
rehidratarea își va face efectul. 

In cele din urmă, am reușit să mă târăsc peste vârf și să-mi 
las corpul să se rostogolească pe partea cealaltă, spre punctul 
final de întâlnire. Am ajuns, m-am înregistrat, după care m-am 
prăbușit în pădure, alături de ceilalţi recruți. Aveam o durere de 
cap îngrozitoare, mi-era greață și eram ameţit. Trebuia să încep 
să mă rehidratez și să-mi revin. Rapid. 

Intre timp, alţi cinci recruți abandonaseră, iar doi fuseseră 
ridicaţi, după ce făcuseră insolaţie. Cu toţii au fost trimiși acasă. 
O parte din mine îi invidia, văzându-i direcţionaţi spre camionul 
medical și îngrijiţi. Părea o ușurare bine-venită. Dar știam că nu 
trebuia decât să rezist. A doua zi, pe vremea aceea, va avea loc 
un alt test și voi fi cu un pas mai aproape de scopul meu. Așa că 
m-am așezat, mi-am făcut niște ceai dulce și am sperat ca în 
curând să pot deschide cum trebuie amândoi ochii. Inainte să 
înceapă marșul de noapte, am fost chemaţi să ne aliniem mai 
devreme. Nu era a bună. In timp ce stăteam în picioare, au fost 
strigate numele a doi recruți, care au fost chemaţi în faţă. Cei 


doi fuseseră văzuţi traversând barajul, așa că, fără tam-tam, au 
fost puși pe liber. Eu și Trucker am avut noroc, dar am învăţat 
încă o lecţie valoroasă: dacă ai de gând să riști totul, alege 
momentul potrivit, să nu fii prins. Când am pornit, mă simţeam 
mai bine. Încă mă durea capul, dar puteam să stau pe picioare 
fără să-mi vină să leșin. Era un progres. Și Trucker se simţea ca 
naiba, iar asta era un soi de consolare. 

Din fericire, a fost un traseu relativ drept și, în cele din 
urmă, pe la 3 a.m., simţindu-mă tot mai bine (și mai mândru, 
pentru că scăpasem cu bine și mă simţeam din nou puternic), 
am ajuns înapoi în tabăra din pădure. M-am întins și m-am 
odihnit, așteptând antrenamentul de la 5.55 a.m. Aceasta a 
început relativ liniar, o alergare de cinci kilometri în jos, cu 
rucsacul în spate, de-a lungul văii. Din nou, grupul s-a 
împrăștiat, când ofiţerii au stabilit un ritm infernal, dar în scurt 
timp am ajuns la capăt, unde ne așteptau toate camioanele. 

Mă simţeam din nou puternic și aproape că îmi plăcea 
faptul că reușeam să ţin pasul, în timp ce aproape toţi ceilalţi 
rămâneau în urmă. În punctul în care am presupus că ofiţerii vor 
face la stânga, spre camioane, i-am văzut că o iau brusc la 
dreapta și pornesc drept spre stânca abruptă. 

Abia atunci au început strigătele, lucru care până atunci nu 
prea se întâmplase. 


CAPITOLUL 45 

Ofițerii se mândreau mereu că nu trebuie să strige. Selecția 
era și așa suficient de dificilă. Ei erau acolo, după cum ne 
spuneau adesea, doar pentru a stabili traseele și pentru a ne 
supraveghea. Dar, brusc, se produsese o schimbare de ritm, iar 
ordinele erau acum ferme, clare și serioase. 

— Mișcaţi-vă! Acum! Dacă-l vedem pe vreunul dintre voi la 
pas, poate pleca, aţi înţeles? Dealul acesta trebuie urcat în fugă. 

Am făcut cum mi s-a spus, m-am îndepărtat de potecile 
ademenitoare și am urcat dealul abrupt, pe urmele ofiţerilor. 
Trebuia să mă calmez, știam. Era un deal mare, iar cu greutatea 
rucsacului avea să fie aproape imposibil să alergăm tot drumul 
în sus. Trebuia doar să mă asigur că nu voi fi primul pe care îl 
vor vedea că încetinește. Am pornit și am început să respir tot 
mai adânc. Pe la jumătatea urcușului, ofițerii s-au oprit, s-au 
întors și s-au uitat la noi. Eu am decis să continui să urc, 
indiferent cât de încet, până aveam să ajung la ei, oricât de 
obosit m-aș fi simţit. În cele din urmă, i-am ajuns, fiind pe la 
jumătatea grupului. Picioarele și umerii îmi ardeau, iar inima și 
plămânii păreau gata să-mi explodeze. M-am uitat în jos și i-am 
văzut pe ultimii care se luptau să ne ajungă. Doi tipi erau doar 
niște epave care se târau. Ştiam că dăduseră de belea. Ofiţerul 
ne spusese: alergi, treci; mergi la pas, nu treci. 

— Mda, voi, înapoi la drum și coborâţi la camioane. lar voi, 
a strigat arătând spre ultimii doi, urmaţi-mă. 

Întorși la drum, după ce ne-am prăbușit cu toţii în 
camioane, m-am simţit ușurat. Priveam din spatele camionului 
în care eram cum cei doi recruți care nu reușiseră erau duși spre 
o altă mașină. Așa funcționau lucrurile: dacă cineva dădea greș, 
era despărțit de ceilalţi. Ne ajuta să formăm o echipă, iar nouă, 
celor rămași, ne oferea un motiv pentru un anumit tip de 
mândrie, pentru că eram în continuare în acel camion. 

Nu era cine știe ce, dar însemna mult pentru noi. 


În următoarele trei weekenduri, ritmul a continuat să 
crească: distanţele au devenit mai lungi, echipamentele mai 
grele și presiunea mai mare. De obicei, parcurgeam până la 
patruzeci de kilometri peste munţi, cu până la 25 de kilograme 
în spate. În plus, fiecare marș era pe cont propriu, atât ziua, cât 


și noaptea. Cei din SAS ne testau abilitatea de a ne descurca 
singuri. 

Eram în stare să ne motivăm să mergem mai departe, să 
ne orientăm eficient și să avem grijă de noi, chiar și atunci când 
ne era frig, eram uzi și obosiţi? Ciudat e că mie îmi plăcea. Rar 
se striga la noi și, deocamdată, ni se cerea să facem doar trei 
lucruri de bază: să ne orientăm pe munte, să cărăm 
echipamentul, să ne încadrăm în timp. 

Milităria avea să vină mai târziu, dar numai pentru aceia 
care demonstrau că erau capabili să depună efort, indiferent de 
condiţii. Îmi plăcea conceptul. Destul de curând, numărul 
recruților din escadronul nostru scăzuse la zece oameni și 
trecuseră doar jumătate din weekenduri. Trucker era încă acolo, 
dar mulţi dintre musculoși abandonaseră deja. Era evident că 
selecţia ne afecta fizic. După fiecare weekend, picioarele mele și 
trupul plin de vânătăi aveau nevoie de mai multe zile pentru a 
se reface. $Șchiopătam, din cauza picioarelor slăbite şi 
dureroase. Trupul meu încă era nepregătit pentru acel nivel de 
efort montan. Aveam doar douăzeci de ani și eram mult mai 
tânăr decât toţi ceilalți. Rezistenţa vine cu vârsta. Nu era de 
mirare că treceau de selecţie atât de puţini tineri și că vârsta 
ideală era peste treizeci și cinci de ani. Avea să fie un drum lung 
și era nevoie de timp să mă obișnuiesc cu efortul. Cheia era să 
reușesc să mă refac repede. O abilitate care avea să-mi ia 
câteva luni pentru a o învăţa. 

În primele zile, călcâiele mele erau în agonie, după câte un 
urcuș lung și repetat, iar umerii începeau să-mi ia foc, după 
câteva ore de cărat echipamentul greu pe munte. Dar, treptat, 
m-am călit. O altă lecţie vitală pe care am învăţat-o în prima 
fază a selecţiei a fost cum să învăţ să-mi pregătesc corpul: 
alimentaţie corectă, odihnă bună, antrenament potrivit. La ce 
nivel de intensitate să mă antrenez între teste și cât de des? O 
mare greșeală pe care o fac adesea soldaţii, în pregătirea 
pentru selecţie, este că exagerează cu antrenamentele și se 
rănesc. lar dacă ești rănit selecţia devine, practic, imposibilă. 
Este nevoie de un echilibru complex și trebuie să îţi asculţi atent 
corpul. 

Acest lucru m-a ajutat foarte mult în viaţă. 


CAPITOLUL 46 

Un lucru care mă enervează întotdeauna e că atunci când 
am mai mare nevoie de somn nu reușesc să adorm. E o senzaţie 
groaznică, în stomac: stai întins treaz, speriat de ce te așteaptă, 
știind că trupul tău are nevoie de odihnă, dar incapabil să 
adormi. Capul îmi zumzăia și cu cât dormeam mai puţin, cu atât 
deveneam mai agitat. lar ce mă aștepta mă îngrijora. Mult. 

Primul nostru test fizic decisiv. Dacă nu îl treceam, 
pierdeam tot. Pur și simplu. Considerat în cercurile SAS ca un 
adevărat test de caracter, acel exerciţiu montan consta într-un 
marș rapid și epuizant de aproape treizeci de kilometri, cu 
echipament complet, la o înălțime de aproape o mie de metri, 
apoi în jos, pe partea cealaltă a acelui pisc anume, iar apoi încă 
o dată de la capăt. Un singur minut peste timpul stabilit și erai 
eliminat, fără o a doua șansă. 

La baza muntelui, într-o dimineaţă blândă, cu cer senin, 
eram mai neliniștit decât fusesem vreodată până atunci, 
așteptând startul. Am mâncat destul? O să fiu puternic azi? O să 
reușesc să menţin ritmul? Cu câteva minute înainte de a porni 
spre traseul abrupt, Trucker și primul grup au venit în faţa mea. 
Haide, Bear, fă mai mult efort, poţi să te odihnești cât vrei după 
aceea, dar acum dă-i bătaie! 

Cocoșat de 25 de kilograme de echipament, armă, mâncare 
și apă, să mă mișc rapid nu era ușor. După o oră, toate hainele 
mele erau ude de transpiraţie și mă chinuiam să-mi forțez 
organismul, mai repede, mai repede. La indicatorul de la 
jumătatea drumului, am luat rapid o gură de apă și am pornit 
din nou pe traseul lung ce trecea peste dealurile de la baza 
muntelui, spre vârful îndepărtat. Dar rămăsesem în urmă și o 
știam. Eram supărat pe mine. Trucker părea foarte sigur pe el, 
când mă depășise: încrezător, puternic. Prin contrast, știam că 
eu arătam așa cum mă simţeam - o epavă. Capul plecat, 
privirea în jos și respiram alert, printre dinţii încleștaţi și plini de 
salivă. Trebuia să recuperez din timp, repede, altfel aveam să 
pierd. Cumva, mi-am regăsit puterea și am întrecut șirurile lungi 
de recruți, care începeau să obosească. Asta mi-a dat mai multă 
încredere și am forţat. In vârf, aproape că am sprintat în jos, 
spre baza piscului și spre final. Îi vedeam pe ofiţeri la poarta de 
jos, departe - mici pete -, la cinci sute de metri sub noi. Am dat 
tot ce am putut și am alergat spre linia de final. Am reușit. Cu 


doar trei minute înainte ca timpul să expire. În timp ce stăteam 
pe rucsac, cu capul între genunchi, extenuat, m-a cuprins 
ușurarea. Știam că toţi cei pe care îi întrecusem vor fi eliminaţi. 

Treizeci de minute mai târziu, când toţi cei care se 
chinuiseră să termine ajunseseră, s-a sunat adunarea. 

— Următorii să își ia echipamentul și să îl ducă în cel mai 
apropiat camion. 

Cu nepăsare: rece și fără regrete. Nu ai reușit. Ai uitat? 

În ziua aceea, șaisprezece oameni au fost trimiși înapoi la 
unitate. Ștacheta era ridicată și mai mult și, sincer să fiu, și eu 
mă chinuiam deja. 


CAPITOLUL 47 

Marșul de noapte a fost unul lung. 

A început la apus și nu s-a terminat până la 3.30 a.m. 
Vremea se înrăutăţise și se întunecase astfel încât orientarea 
era foarte dificilă. Pe drumul de la al doilea punct de întâlnire 
spre ultimul, pe un teren aflat la altitudine, mlăștinos și măturat 
de vânt, a trebuit să trec printr-o pădure deasă, pe partea 
abruptă a muntelui. Pe hartă părea un loc deschis, neted, dar în 
realitate era un coșmar: pini deși, grămezi de copaci tăiaţi și 
nesfârșite desișuri de arbuști. 

După câteva sute de metri, mi-am dat seama că va fio 
bătălie. Deja eram extenuat, după un marș de noapte de cinci 
ore, prin zona mlăștinoasă cu iarba lunii, iar terenul acela era 
ultimul lucru de care aveam nevoie. Nu voiam decât să ajung în 
cealaltă parte a pădurii. 

Prin beznă, să te orientezi printr-o pădure atât de deasă 
necesită o mare precizie și o completă dependenţă de busolă. 
Dar copacii nu se mai terminau. În cele din urmă, am reușit să 
ies din pădure și am ajuns la drumul abrupt din cealaltă parte a 
ei, de unde am zărit cortul ofiţerilor, care se contura în zare. 

Regulile pentru momentul când ajungeai la un punct de 
întâlnire erau foarte clare. Te apropiai de el ghemuit pe un 
genunchi, cu harta într-o mână, cu busola în cealaltă și cu arma 
sub braţ. Apoi îți anunţai prezenţa. Nume. Număr. Un ofițer îţi 
dădea apoi următorul indicativ din șase cifre, pe care trebuia să- 
| localizezi rapid pe hartă și să-l arăţi cu busola sau cu un fir de 
iarbă. (Dacă eram prinși că arătam pe hartă cu degetul, în loc de 
un fir de iarbă sau altceva ascuţit, fuseserăm ameninţaţi de 
memorabilul sergent Taff că ni se va rupe acel deget și vom fi 
bătuţi cu capătul lui însângerat, până vom muri! E o ameninţare 
pe care îmi place să o spun și băieţilor mei, când citim împreună 
o hartă.) Îndată ce indicativul era confirmat, era timpul să ne 
strângem lucrurile și să dispărem, cum ni se spusese de atâtea 
ori. Asta însemna că trebuia să te miști. 

M-am îndepărtat de cort, cam douăzeci de metri, și m-am 
ghemuit în noapte. Mi-am scos lanterna de cap, care era 
camuflată și emitea doar un mic fascicul de lumină, și am 
studiat atent harta laminată. Aceasta era ţinută mereu 
împăturită în buzunar, iar busola era atașată de un șnur care 
ieșea din buzunarul de la piept. Dacă o pierdeai pe vreuna 


dintre ele, erai și tu pierdut. 

M-am întors cu spatele spre direcţia din care bătea vântul 
și, cu un fir lung de iarbă între degete, am trasat ceea ce am 
considerat că era cea mai bună rută pentru a traversa mlaștina. 
O alegere proastă te putea costa ore preţioase. Și e foarte ușor 
să greșești când ești ud, nedormit și te chinui să vezi o hartă 
într-o lumină slabă și bătut de vânt. 

M-am întors în direcţia vântului și m-am îndreptat spre 
drumul abrupt care mergea pe lângă pădure, iar apoi am 
traversat ultimii trei kilometri de iarba lunii. 

Haide. Să ducem la capăt și acest traseu. 

Era 2 a.m. Eram atât de obosit, încât, practic, mergeam 
dormind. Niciodată nu mai făcusem asta. Era o senzaţie oribilă, 
să simţi o dorinţă puternică să te întinzi și să dormi, dar să 
trebuiască să te lupţi să o reprimi și să te forţezi să continui. O 
oră și jumătate mai târziu, am ajuns la o carieră mică de piatră. 
Era izolată, tăiată în munte. O recompensă tristă pentru finalul 
unei nopţi de coșmar. Ploua puternic și nu era niciun copac de 
care să îmi leg ponchoul. M-am întins pe pământul mlăștinos, m- 
am acoperit şi am adormit. În scurt timp, eram ud leoarcă și 
tremuram de frig. Abia așteptam să trec de testul mizerabil al 
acelui weekend. 

După frigul îndurat, antrenamentul a fost o adevărată 
ușurare. Parcă accesasem o altă zonă a minţii mele. Nu îmi mai 
păsa de frig, sau de ploaie, sau de picioarele care mă dureau. 
Voiam doar să se termine. După două ore de alergat în sus și în 
jos, pe panta carierei, și după nenumărate flotări în noroi, aceia 
dintre noi care mai rămăseseră eram terminați. 

Complet terminaţi, murdari, uzi leoarcă. 

Nervoși. M-am prăbușit în camion. Primul test se încheiase. 


CAPITOLUL 48 

Următorul weekend test avea să se desfășoare într-un ţinut 
diabolic, în munţii galezi, o zonă îndepărtată, uitată de 
Dumnezeu și chiar mai plină de afurisita iarbă a lunii, care ţi se 
încolăcea pe glezne. Zona devenise cunoscută de la alți recruți, 
care o numiseră simplu: „gaura curului lumii“. 

Primul marș a început prost pentru mine. 

Pur și simplu, nu reușeam să ţin pasul. În scurt timp, toţi m- 
au depășit. Oare de ce mă simțeam așa de multe ori la 
începutul unui marș? Nervii? Eram foarte frustrat, în timp ce ne 
apropiam de primul punct de verificare. Şi știam că eram lent. 
Pentru a înrăutăţi lucrurile, m-am rătăcit de două ori în mlaștina 
aceea plină de iarba lunii și a trebuit să folosesc timp valoros 
pentru a mă îndepărta de traseu, mai sus, ca să mă reorientez. 
Aveam o zi proastă. Nu înţelegeam de ce eram obosit, când ar fi 
trebuit să fiu plin de energie. Și de ce eram agitat, când ar fi 
trebuit să fiu calm. Nu știam cum să mă împiedic să mă simt 
astfel și eram conștient că fiecare minut în care alunecam 
însemna timp pierdut. 

La al doilea punct de verificare, am luat o decizie de 
orientare proastă. M-a costat timp vital. Timp de care nu 
puteam să mă lipsesc. Greșeala de orientare a constat în 
alegerea ocolirii unui munte, în loc să îl urc și să trec dincolo. A 
fost o hotărâre dictată de slăbiciune, pentru a încerca să 
economisesc energie. Și s-a dovedit un dezastru. Pentru că, din 
contră, alegerea celei mai lungi și mai puţin abrupte rute nu a 
făcut decât să mă obosească și mai mult. Încercare inutilă. 
Uneori, trebuie să ataci vârful muntelui, pur și simplu. 

Când am ajuns la următorul punct de verificare, ofiţerul m-a 
pus să fac nenumărate flotări în noroi, cu rucsacul în spate, 
drept pedeapsă pentru că făcusem ultimii treizeci de metri pe 
un drum, și nu de-a lungul rigolei. M-a făcut să pierd 
cincisprezece minute cu această pedeapsă improvizată, iar 
acum eram aproape epuizat. Când, în sfârșit, am ieșit din 
punctul de verificare, ofiţerul m-a pus să traversez prin mijlocul 
unui râu cu ape repezi, în care am intrat până la brâu, în loc să 
mă lase să folosesc un pod mic. Era un gest de rămas-bun menit 
să mă enerveze. 

Eram ud și făceam eforturi să recuperez timpul. M-am 
împleticit cam o sută de metri, până să ies din raza lui vizuală, 


apoi m-am prăbușit, să-mi fac ordine în gânduri. Aveam nevoie 
de câteva minute de odihnă. Eram terminat. Ofiţerul mă 
urmărise. A strigat să mă întorc. 

— Vrei să fii eliminat, amice? a întrebat. 

Nu făcea pe antipaticul. Pur și simplu, își făcea treaba. 
Ştia, privindu-mă, că eram epuizat. 

— Nu, domnule ofițer. 

M-am ridicat clătinându-mă și m-am întors. 

— Atunci mișcă-te și recuperează din timp, a strigat după 
mine. 

O mare parte din mine tânjea ca altcineva să ia decizia. 
Speram să strige din nou și să mă scoată din cursă. Dar nu a 
făcut-o. Dacă dai greș, o faci singur. Dar, ceva îmi spunea să nu 
mă opresc. Ştiam că în viaţă nu obţii nimic bun dacă renunti; că 
avea să urmeze destul timp pentru odihnă, după ce voi termina. 
Dar astfel de gânduri sunt mai ușor de spus decât de pus în 
practică, atunci când ești terminat. 

Următorul urcuș prin iarba aceea mlăștinoasă, pe o pantă 
ce mi se părea interminabilă, nu îl voi uita niciodată. Eram 
complet epuizat. M-am clătinat câţiva pași, apoi am căzut în 
genunchi, sub greutatea  rucsacului. Simţeam că  leșin, 
ameţeam, eram foarte, foarte slăbit, ca atunci când ai febră și 
încerci să te dai jos din pat și să mergi. Am căzut din nou în 
genunchi. 

Ajuns în vârf, m-am simţit un pic mai bine. Doar un pic. Am 
încercat cu disperare să mă forţez și să recuperez din timp. Într- 
un final, am văzut jos camioanele de patru tone, parcate într-un 
mic refugiu de la baza munţilor. Am coborât repede și mi-am 
înregistrat sosirea. Ştiam că mă mișcasem încet, toți ceilalți 
recruți erau deja adunaţi în pădurea de lângă stăvilar. Se 
vedeau mici rotocoale de fum, de la reșourile militare pe care își 
încălzeau ceaiul. Cunoșteam procedura. Fiecare recrut își vedea 
de ale lui, în liniște, încercând să se rehidrateze și să-și pună 
ordine în lucruri, înainte de marșul de noapte. Se apropia apusul 
și ne-am ridicat. Ne-au mai spus o dată: 

— OK, următorii nu vor lua parte la marșul de noapte. Nu 
au trecut testul de azi. 

Am așteptat. S-au auzit patru nume. Apoi ofiţerul s-a uitat 
la mine. Distant. Fără emoţii. 

— „și Grylls. 


CAPITOLUL 49 

După al meu, s-au mai auzit câteva nume, dar nu le-am 
distins. Fusesem eliminat pentru că fusesem prea lent. Fără 
surle și trâmbiţe, fără vorbe liniștitoare; doar ofiţerul care ne 
conducea distant în pădure, pe noi cei eliminaţi, pentru a 
aștepta zorii. A fost cel mai urât sentiment pe care l-am avut 
vreodată. Totul se dusese naibii. Pur și simplu. Toată 
transpiraţia, tot efortul, toată durerea... degeaba. Un eșec. Un 
ratat. Un... „demodat“. 

În amurg, stăteam pe rucsac, în pădure, împreună cu alţi 
zece recruți eliminaţi, și nu puteam să opresc lacrimile tăcute 
care îmi curgeau pe obraji. Nu-mi păsa cine mă vedea. Niciodată 
nu muncisem atâta pentru ceva, niciodată nu dădusem atât de 
mult din mine și totul degeaba. 

Printre lacrimi, vedeam siluetele îndepărtate ale lui Trucker 
și ale altor câtorva, care se profilau în zare, în timp ce se 
căţărau în noapte, pornind în marș. Mai devreme, Trux își 
pusese braţul în jurul umerilor mei. Mi s-a părut foarte trist. Dar 
nu putea să facă sau să spună nimic. In noaptea aceea, am stat 
întins acolo, simţindu-mă complet singur. Mă ghemuisem sub 
pânza de cort, la adăpost de ploaie. Totuși, nu îmi doream decât 
să fiu acolo afară, în ploaie, pe munte, să fac ce ar fi trebuit să 
fac. Să trec testul. Nu să dau greș. Nu mi-aș fi închipuit că să fii 
uscat și la adăpost poate fi ceva atât de groaznic. 

Mare parte din viaţă fusesem privilegiat. Niciodată nu 
trebuise să mă străduiesc atât de mult pentru ceva. Crescusem 
cu părinţi iubitori, cu mâncare pe masă, căldură, haine destule. 

Totuși, nu mă simţisem confortabil cu toate acelea, ba chiar 
mă Ssimţisem oarecum vinovat. Voiam să mă străduiesc. Voiam 
să-mi dovedesc că meritam lucrurile bune pe care le aveam. 

Dacă nu din alt motiv, măcar ca să știu că aveam tărie de 
caracter și curaj. Tot ce făcusem îmi amintea că nu le aveam. 

Şi era dureros. 


Următoarele câteva săptămâni au fost o adevărată bătălie. 
Chinul mental era ceva nou pentru mine și nu era deloc 
amuzant. Simţeam că mă dezamăgisem și că pierdusem patru 
luni din viaţă în condiţii cumplite și totul fusese în zadar. Eram 
deprimat și mă simţeam inutil. lar asta în zilele bune. Singurul 


lucru pozitiv era că escadronul meu de pregătire mă chemase 
înapoi, să mai încerc o dată, dacă voiam. Însemna să iau totul 
de la capăt. Din prima zi. Era o perspectivă îngrozitoare. Dar ei 
nu chemau înapoi pe cineva, dacă nu simțeau că are atitudinea 
potrivită și abilităţile necesare pentru a reuși. Era un licăr de 
speranţă. În faza aceea, cel mai mare dușman al meu eram eu. 
Îndoiala de sine poate fi copleșitoare, iar uneori e greu să vezi 
dincolo de întunericul care te înconjoară. 

Am încercat să privesc situaţia cu obiectivitate. Picasem 
selecția la doar o treime de final, ce șanse aveam să trec, dacă 
încercam din nou? Ai mei mi-au spus că poate nu îmi era dat și 
că, oricum, câștigasem o experienţă inegalabilă. Asta m-a făcut 
să mă simt și mai rău. Totuși, dincolo de toate, o părticică din 
mine credea că pot să reușesc, că sunt capabil să trec selecţia. 
Nu era o parte mare din mine, dar era ca un jar. 

lar uneori jarul e tot ce îţi trebuie. 


CAPITOLUL 50 

În general, realizările noastre sunt limitate doar de 
convingerile pe care ni le impunem. Dacă ne spunem suficient 
de des că nu avem ce ne trebuie, inevitabil asta va deveni 
realitatea noastră. Dar știu și că, atunci când reușesc să 
înlocuiesc îndoiala cu speranța, teama cu îndrăzneala și 
autocompătimirea cu mândria, chiar pot să reușesc. Preţul plătit 
presupune multă transpiraţie și efort. Antrenament prelungit și 
chiar mai dur decât înainte. lar mintea își va face treaba. 

Era o decizie pe care o luasem cu ani în urmă. 


Ed Amies, unul dintre cei mai vechi și mai apropiaţi 
prieteni, mi-a spus doar atât: „Foarte des, chemarea Domnului 
are o naștere, o moarte, apoi o înviere.“ Eu avusesem nașterea 
și mă blocasem la selecţie; avusesem moartea, la acel fatidic 
stăvilar, în munţii galezi. Logic, acum urma învierea. Dacă 
credinţa mea însemna ceva, asta era: miracolele chiar se pot 
întâmpla. 

Așa că am decis să mai încerc o dată. Totuși, acum aveam 
să fac totul singur. 

Ştiam că suportul familiei și al prietenilor nu va mai fi la fel 
de puternic, mai ales din partea mamei, care vedea urmările 
chinului fizic al celor patru luni. Dar voiam să fac totul al naibii 
de serios și, cumva, știam că aceea era ultima mea șansă. Şi că 
nu o va face nimeni în locul meu. 

Peste vreo două săptămâni, ascultam un mesaj mormăit de 
la Trucker, pe telefon. Se rătăcise, în ultima parte a marșului. 
După ce cutreierase ore în șir fără ţintă, prin noapte, în cele din 
urmă fusese găsit de un ofiţer, care venise cu un Land Rover, să 
caute recruți rătăciţi. Trucker era demoralizat și obosit. Și el 
fusese eliminat, desigur. Trecea prin aceeași luptă pe care o 
dusesem eu cu mine în ultimele săptămâni și, ca și mine, fusese 
invitat să mai încerce o dată. Eram singurii care fuseseră 
chemaţi înapoi. Mai hotărâți ca niciodată, amândoi ne-am pus 
pe antrenamente, cu o intensitate pe care nu o mai atinseserăm 
vreodată. De data aceea, voiam să facem totul cum trebuie. Ne- 
am mutat amândoi într-o căsuță veche, retrasă, la vreo opt 
kilometri de Bristol. Și am început să ne antrenăm în stil Rocky. 
Următoarea rundă de selecţie (se organizau două pe an) era pe 


cale să înceapă. Și, exact ca în Ziua cârtiţei, ne-am trezit înapoi 
în sala de sport prăfuită din barăcile escadronului, puși la treabă 
de ofiţerii de pregătire. 

Acolo mai erau o grămadă de recruți plini de speranţă. 
Aveau să se potolească în curând. Mai văzusem asta. Acum 
totuși eram acolo ca veterani. lar asta ne ajuta. Ştiam la ce să 
ne așteptăm. Misterul dispăruse, iar recompensele ne așteptau, 
fapt ce ne dădea putere. Era iarnă, iar selecţia de iarnă fusese 
considerată mereu mai dură, din cauza condiţiilor meteo de pe 
munte. Am încercat să nu mă gândesc la așa ceva. In loc de 
căldura toridă și de musculiţe, dușmanii noștri aveau să fie 
îngheţul, lapoviţa, vântul și zilele mai scurte. Asta ne-a făcut să 
privim în urmă și să vedem selecţia de vară ca pe una plăcută, 
agreabilă. E ciudat cât de obișnuit devii cu greutăţile și cum 
ceva care cândva ţi se părea oribil poate deveni banal. Ofițerii 
ne spuneau adesea: „Nu plouă, nu ne antrenăm“. Și plouă mult 
în Brecon Beacons. Credeţi-mă. (Recent, l-am auzit pe băiatul 
nostru mijlociu, Marmaduke, spunându-le prietenilor lui această 
mantră SAS. Unul dintre copii se plângea că nu putea să iasă la 
joacă, pentru că ploua. Marmaduke, în vârstă de patru ani, l-a 
lămurit. Nepreţuit.) 

În primele câteva weekenduri, am progresat și ne-am 
bucurat amândoi. Eram mai în formă, mai puternici și mai 
încrezători decât mulţi alți recruți, dar condiţiile meteo erau 
foarte rele. Trebuia să ne luptăm cu vânturi care, într-un 
weekend, au fost atât de puternice pe culmi, încât am văzut o 
pală care, realmente, a suflat de pe picioare un întreg șir de 
soldaţi, inclusiv pe ofiţeri. 

În primul nostru marș de noapte am văzut un soldat 
doborât de hipotermie. Asemenea celorlalţi, era ud și înfrigurat, 
dar din cauza vântului și orbit de zăpadă și-a pierdut voinţa de a 
avea grijă de el și de a lua măsuri la timp. Uitase regula de aur 
pe frig, pe care ofiţerii ne-o tot repetaseră: „Nu așteptați să vă 
fie frig. Luaţi măsuri din timp, cât încă simţiţi și aveţi mobilitate. 
Puneţi ceva pe voi, adăpostiţi-vă, mișcaţi-vă mai repede; orice 
soluţie ați găsi, puneţi-o în practică.“ 

Dar soldatul acela s-a așezat, pur și simplu, în mijlocul 
ierburilor și s-a oprit acolo. Abia putea vorbi și nu reușea să se 
ţină pe picioare. Ne-am adunat cu toţii în jurul lui, să-i asigurăm 
măcar un pic de adăpost. l-am dat ceva de mâncare și l-am mai 


acoperit cu niște haine. Apoi l-am ajutat să se împleticească în 
jos, de unde urma să fie luat de un Land Rover și dus la tabăra 
de bază, unde erau medicii. Pentru el fusese ultimul exerciţiu cu 
SAS 21 și o reamintire dură a faptului că efortul din timpul 
selecţiei întrece orice închipuire. Și că trebuie să învingi 
muntele, iar pe timp de iarnă nu e mereu ușor. 

O altă mare bătălie din timpul selecţiei de iarnă e să încerci 
să te încălzești în cele câteva ore dintre marșuri. Vara, nu prea 
conta dacă îţi era frig sau dacă erai ud, era mai degrabă 
neplăcut, nu riscant. Dar iarna, dacă nu aveai grijă, intrai rapid 
în hipotermie, după care nu se întâmplau decât două lucruri: fie 
erai eliminat, fie mureai. 

Niciuna din opţiuni nu era bună. 


CAPITOLUL 51 

A doua oară, chiar m-am simţit mai puternic. Mintea și 
corpul meu se sincronizau mai bine, în comparaţie cu prima 
încercare, iar acum eram destul de des printre primii care 
terminau marșul. Pe măsură ce înaintam cu testele, eram duși 
pe teren tot mai dificil, în munţii galezi: vârfuri terne, mlaștini 
nesfârșite și cariere de piatră vechi și pustii. Mi-am petrecut ore 
în șir, zile în șir, trudind pe acei munţi, prin frig și ploaie. Aveam 
gluga hainei de armată înfășurată bine pe cap, în timp ce mă 
îndreptam spre următorul punct de verificare. Mormăind și 
bombănind, forțându-mă să înaintez. Cu cât vremea devenea 
mai rea, cu atât mai mult trebuia să mă străduiesc să o înving. 
Era o lecţie învățată: să te obișnuiești cu răul și să nu te oprești. 

Am făcut din asta mantra mea. 


Încet, toate acestea deveneau pentru mine o a doua 
natură. lată-mă din nou: până la brâu în apele repezi ale unui 
pârâu de munte, chinuindu-mă să înaintez. Sau cu bocancii prin 
nămolul rece al vreunui versant, când traversez noaptea vreo 
față abruptă a lui. Trec peste vreun defileu mic, pe un buștean 
îngust și alunecos. E întuneric și sunt tras în jos de greutatea 
rucsacului, a echipamentului și a armei. Sunt obosit, dar nu mă 
opresc. Însă partea cea mai rea e întotdeauna așteptarea: când 
stai întins în frig, ud, pe un teren mlăștinos și încerci să prinzi 
câteva ore de odihnă, între marșuri. Continuă să-ţi mişti 
degetele, zâmbește, concentrează-te pe următoarea sarcină. 
Poţi, Bear! 

Și, încet-încet, am reușit. 

Încă o săptămână, încă una şi încă una. 

Până să ajungem la testul final, „faza dealului“, mai 
rămăseserăm doar câţiva, printre care și Trucker. Trecuserăm 
prin atâtea împreună, toţi eram ca fraţii. Era un sentiment foarte 
puternic. Ne văzuserăm unii pe alţii în cele mai joase căderi, 
dar, cumva, cinci dintre noi se impuseseră. Fiecare își dusese 
propria bătălie, iar asta clădise în noi o mândrie și o apropiere 
greu de întâlnit în viaţa de oraș. Și toate nu făcuseră decât să 
ne pregătească pentru duritatea „săptămânii testelor“. Aceasta 
a fost o săptămână de marșuri consecutive peste munte, o 
culminare a tuturor testelor fizice, atât pentru forţele de rezervă 


ale SAS, cât și pentru soldaţii SAS. Și a fost brutală. Dar, dacă o 
treceai, ajungeai în faza finală a selecției. Pe durata acestei 
săptămâni, am avut baza la sediul SAS, unde s-au reunit toate 
trei regimentele, SAS 21, 22 și 23. 

Urma să parcurgem un număr foarte mare de kilometri, pe 
teren muntos, cu o greutate mai mare ca niciodată în spate și 
mereu contra cronometru. Test de rezistență. Pentru cei din 
SAS, săptămâna de teste este exerciţiul în care pierd 
majoritatea recruţilor și este sută la sută eficientă pentru 
testarea limitelor oricărui soldat, chiar și ale celui mai în formă. 
Numărul recruţilor scădea cu fiecare zi, pe măsură ce tot mai 
mulţi nu reușeau să scoată timpul cerut. 

Amintindu-mi că după fiecare weekend de până atunci 
șchiopătasem mai bine de o zi, cu picioarele umflate, 
perspectiva a șase marșuri consecutive, pe distanţe și mai mari 
și cu o greutate și mai mare în spate, mă umplea de groază. 

Pur și simplu, nu știam dacă eram în stare să reușesc. 

lar la finalul săptămânii testelor venea cel mai greu 
exercițiu dintre toate. După cinci zile de marșuri grele, trebuia 
să îl termin pe cel mai cel, numit „anduranţa“. E un nume foarte 
potrivit. 

Lungimea marșului era mult, mult mai mare decât a 
oricărui altuia de până atunci. Și era măsurat după zborul 
ciorilor, nu ţinând cont de înălțime și terenul abrupt. (Un 
kilometru de hartă e diferit de unul real, care implică urcuș și 
munţi de peste o mie de metri, prin mărăciniș și peste râuri.) De 
asemenea, urma să ducem în spate un rucsac de 25 de 
kilograme, arma, apă, mâncare și echipamentul. 

Nu era de mirare că mă speria. 

Cam înţelegeam ce însemna, de fapt. 


În vinerea aceea, cinci dintre noi stăteam încordaţi pe 
bagaje, în Land Rover. Plecaserăm de la barăci și ne îndreptam 
spre nord, către necunoscut. Când am ajuns la destinaţie, am 
fost conduși într-o încăpere mare, nemobilată, plină cu soldaţi 
bine făcuţi și arși de soare. 

Instructorul-șef SAS 22 ne-a spus, cu accentul lui de 
Yorkshire, că monstrul selecţiei probabil că va vrea să ne 
răpească pe cei mai mulţi dintre noi, în următoarele șase zile. 


Dar, dacă ne doream suficient de mult, îl puteam înfrânge. 

— Trebuie să vă doriți din tot sufletul, băieţi, a continuat 
lovindu-se în piept. Totul e aici. Bun. Primul marș e mâine- 
dimineaţă la ora 5. Mai multe instrucțiuni veţi găsi în fiecare 
seară pe avizier. Baftă! 

Cu asta, a plecat și ne-a lăsat să ne pregătim. 


CAPITOLUL 52 

Mi-am aranjat cu grijă echipamentul în dulap. Am pus 
alarma și am încercat să dorm. De fapt, eram mai agitat ca 
niciodată. Toţi am fost în picioare înainte de ivirea zorilor. 
Fiecare soldat era acolo cu un singur scop: să dovedească 
faptul că poate parcurge distanţele acelea în timpul stabilit. Tot 
ce făcuserăm până atunci fusese doar pregătire pentru 
următoarele șase zile. Fără antrenament, fără șicane, fără 
strigăte. Rucsacurile, distanţele și ceasul aveau să dicteze dacă 
treceam sau eram eliminaţi. La finalul acelei săptămâni, SAS 
urmau să aibă un grup mic de soldaţi ambiţioși, apți, în formă. Ei 
aveau să fie materia primă pe care apoi trupele speciale aveau 
să o modeleze. SAS aveau să îi înveţe pe acei câţiva cum să 
practice milităria într-un fel cu totul nou. Neconvenţional. 
Ultraspecializați și ultraantrenaţi. 

M-am dus la bucătărie și am mâncat cât de mult am 
putut. Urma să am nevoie de fiecare dram de energie în ziua 
aceea. Pe avizier era trecută greutatea pe care trebuia să o 
cărăm. Trebuia să ne cântărim singuri bagajul, apoi să fim 
pregătiţi să pornim la timp. Din nou, nimeni nu era favorizat 
acolo. Totul ţinea de autodisciplină. 

La 4.55, eram aliniaţi. Aproape fiecare soldat era îmbrăcat 
ușor diferit. În esenţă, echipamentul era la fel, dar bocancii şi 
șepcile și le alegea fiecare. SAS voiau oameni cu personalitate și 
niciodată nu încercau să descurajeze asta. Toţi soldaţii 
munciseră din greu să ajungă acolo și își câștigaseră dreptul de 
a-și alege bocancii. Fiecare știa ce echipament îi place și aveam 
în el ce știam că ni se potrivea mai bine. 

Așteptam tăcuţi, cu rucsacurile verzi rezemate de noi, 
precum lanţurile în jurul gleznelor unui condamnat. Ofițerii ne- 
au verificat în liniște încărcătura, înainte de a ne trimite să ne 
luăm armele. Erau arme automate standard, vechi, dar ușor 
modificate. In loc să aibă pat rabatabil și mecanism interior, 
erau sudate. 

Bravo, m-am gândit. 

Apoi am fost urcați în camioanele de patru tone, care au 
pornit spre munţi. Incă era întuneric. Habar n-aveam unde 
mergem. Așteptam agitat. În cele din urmă, camionul a ieşit de 
pe drum și s-a oprit, cu o frână bruscă. M-am uitat în jur. Deja 
știam suficiente pentru a-mi da seama că eram în regiunea 


aceea oribilă, cu iarba lunii. Trebuia să fi ghicit că ne vor duce 
acolo. O oră și jumătate de nervi, care acum își făcea efectul și 
mă simţeam destul de rău. Am coborât din camion și am 
vomitat, brusc. Nu reușeam să mă gândesc decât la toată 
energia prețioasă pe care o risipisem și de care voi avea nevoie 
toată ziua. Increderea mea ajunsese la cel mai jos nivel. 
Așteptam să fiu chemat în față și să mi se dea prima hartă. 
Toate îndoielile dinainte mă copleșeau. Deodată, nu mă mai 
simţeam pregătit. Nu eram un soldat din Marină, nu eram niciun 
fel de soldat. Eram doar un începător, în toate privinţele. Și o 
știam. Am tras aer în piept. Calmează-te. 
Trebuia doar să pornesc și să îmi văd de drum. 


CAPITOLUL 53 

În scurt timp, am pornit. Am urcat primul vârf și am 
traversat următoarea vale, apoi am traversat un râu, înainte să 
urc spre următorul pisc. După câteva ore, l-am depășit pe 
Trucker, care urca în direcția mea. A dat din cap și a zâmbit. 
Părea să prindă puteri. M-am îndreptat spre următorul versant, 
în patru labe, pe terenul ud și plin de tufișuri. În scurt timp, am 
ajuns la ceea ce speram că era ultima rundă. Erau doar nouă 
kilometri, dar am luat o decizie proastă și am ales o rută care m- 
a dus la o mlaștină cu ierburi înalte. Am fost obligat să merg în 
zigzag, printr-un defileu adânc de zece metri, cu ape agitate și 
pline cu pietre, astfel că am pierdut teren și nu am progresat 
deloc. Dar eram hotărât să nu irosesc avansul greu câștigat, așa 
că m-am chinuit să înaintez prin iarbă. Curând, am văzut 
camioanele care ne așteptau la bază, în valea de dedesubt. Am 
ajuns chiar la timp, mi-am dat jos rucsacul de pe spatele care 
mă durea și m-am prăbușit, mulţumit, dar mort de oboseală. 

Toţi trecuseră prin chinuri similare în ziua aceea, am aflat 
apoi. Așa fusese gândit traseul. Dar supravieţuisem. Ziua 
următoare am petrecut-o pe același teren cu iarba lunii. Şi, o 
dată în plus, avizierul ne anunţa că greutatea pe care trebuia să 
o cărăm era mai mare. De asemenea, ne-am dus într-o zonă a 
muntelui unde nu mai fuseserăm. L-am bătut pe umăr pe un 
soldat, în timp ce stăteam la rând în zorii reci, de iarnă, 
așteptând să pornim câte unul, la interval de două minute. L-am 
întrebat de teren și părea să cunoască bine zona. În treizeci de 
secunde, mi-a spus pe scurt despre capcanele și scurtăturile pe 
care le știa. Băiat bun. Informaţiile lui erau nepreţuite. În 
privinţa asta, selecţia mergea bine. Nu era o competiţie. Dacă 
selecționerul principal se înșela și treceam cu toţii, el ar fi fost 
primul care s-ar fi bucurat. Nu exista un număr-limită de recruți 
care pot trece selecţia. Restricţiile erau doar în privinţa 
standardelor. 

Am pornit repede. Parcursesem atât de mulţi kilometri prin 
iarba aceea, încât devenisem ciudat de obișnuit cu terenul 
accidentat. In ziua aceea, am terminat la timp, în ciuda ploii 
torențiale care căzuse asupra noastră neîncetat. M-am oprit în 
spatele camioanelor și am stat la palavre cu ceilalți băieţi, 
despre drumul înapoi. Câștigam teren în atitudine și încredere. 

In dimineața următoare am observat că erau mai puţine 


camioane. Auzisem că destul de mulţi recruți fuseseră deja 
eliminaţi. Fie se rătăciseră, fie fuseseră învinși de greutatea 
rucsacurilor, fie nu se încadraseră în timp. Era greu să știi tot ce 
se întâmpla, dar pe avizier erau trecute în fiecare seară numele 
recruților rămași, iar al meu era încă acolo. Voiam să stau în 
banca mea, fără dramă, fără zarvă. Doar să-mi fac treaba, să 
mă încadrez în timp și să rămân pe listă. 


CAPITOLUL 54 

Grupul nostru tot mai mic de recruți s-a urcat încă o dată în 
spatele camioanelor, care s-au îndreptat din nou spre acel fund 
al iadului plin de iarba lunii. In ziua aceea urma să parcurgem 
mare parte din zona în care fusesem eu atunci când dădusem 
greș, cu șase luni în urmă. Era timpul să-mi alung demonii. Am 
avut grijă să nu fac aceleași greșeli: am ciugulit din gustările pe 
care mi le îndesasem în buzunar la micul dejun și am băut apă 
constant, ca să nu mă deshidratez. Dar tocmai când eram 
convins că acum aveam totul sub control, am făcut o greșeală, 
din neatentie. Am coborât prea devreme de pe pantă și, în scurt 
timp, m-am trezit din nou în cea mai rea mlaștină ierboasă. Am 
pierdut timp și energie preţioase. Simţeam cum din picioarele 
obosite mi se scurgea energia, iar greutatea rucsacului le 
înfunda tot mai mult în terenul mlăștinos, cu fiecare pas pe care 
îl făceam. Și, pentru a înrăutăţi lucrurile, vedeam siluete care se 
profilau în zare. În scurt timp, mă simţeam atât de obosit, încât 
a trebuit să mă opresc să mă odihnesc. Doar un minut, să-mi 
dau jos de pe umeri greutatea. Trebuia să evaluez situaţia. Am 
mâncat tot ce am găsit prin buzunare. Raţionalizarea nu mai 
intra în discuţie. Aveam nevoie de energie. Am reevaluat harta 
și timpul rămas. Trebuia să găsesc ceva care să mă scoată din 
dezastru, repede. 

M-am întors cu 90 de grade și am început să mă caţăr din 
nou pe versantul de pe care tocmai coborâsem. leșisem de pe 
traseu, ar fi trebuit să cobor, dar știam că pe versant era mult 
mai bine decât să duc o bătălie pierdută cu mlaștina. Mai 
făcusem asta și eșuasem. Acum vântul bătea puternic, de parcă 
încerca să mă împiedice. Am băgat capul în piept, ignorând 
curelele de pe umeri, care mă trăgeau și îmi apăsau mușchii 
gâtului, și am continuat să merg. Trebuia să preiau controlul. 
Refuzam să dau greș din nou, în colţul acela de lume uitat de 
Dumnezeu. Odată ajuns pe creastă, am început să alerg. lar să 
alergi prin iarba lunii, cu greutatea unui omuleţ în spate, era 
greu. Dar eram plin de energie. Am continuat să alerg. Și am 
continuat să recuperez timp și kilometri. Am alergat până la 
ultimul punct de verificare, apoi m-am prăbușit. Ofiţerul m-a 
privit ciudat, dar a chicotit în barbă. 

— Ce efort! a zis, pentru că mă urmărise pe ultimul 
kilometru. Mă încadrasem în timp. 


Demonii erau morți. Adrenalina îmi curgea prin vene. 


Mai erau doar trei marșuri din săptămâna testelor. Dar erau 
monstruoase. Primul ne-a dus înapoi în Brecon Beacons. A avut 
cam treizeci de kilometri, între trei dintre cele mai înalte vârfuri, 
cu trei puncte de verificare nemilos plasate la coborâre, în 
fiecare vale. Greutatea rucsacurilor fusese și ea mărită 
substanţial. Cu o seară înainte, mă uitasem de două ori pe 
avizier, să mă conving că vedeam bine. In fiecare dimineaţă, în 
timp ce aşteptam aliniaţi, era un chin să ridic greutatea în spate. 
Uneori, cel mai ușor era mă ghemuiesc, să îmi bag braţele în 
curele, apoi să-l pun pe vreun amic să mă ridice. Ajuns în 
picioare, trebuia să rămâi așa. 

Greutatea rucsacului era întotdeauna mai dificil de suportat 
la pornire, la finalul fiecărui marș și în primele câteva ore. 
Bășicile de pe umeri erau tot mai dureroase, pe măsură ce 
greutatea rucsacului te trăgea înapoi. Apoi, cumva, mintea 
alunga durerea, pentru o vreme. Până când, la sfârșitul 
marșului, umerii cedau și dureau, de parcă ar fi luat foc. Șalele 
și umerii bășicaţi, însângeraţi și bandajaţi ai multor recruți știau 
foarte bine aceste lucruri, iar dușurile arătau mereu ca niște 
spitale de campanie. Spatele și picioarele pline cu bășici erau 
dezgolite în dureri crunte și unse cu zinc. Soldaţii își făceau 
treaba în liniște. De fapt, serile noastre erau petrecute 
bandajând și rebandajând inevitabilele bășici pe care orice 
soldat trebuia să le îndure. 

În dimineaţa aceea, mie mi s-a făcut rău din nou, când 
așteptam. Uram așteptarea. Starea de rău era de natură 
nervoasă. M-am uitat la sursa mea de energie din ziua aceea, 
aflată la picioarele mele. Un început prost. Când am pornit, a 
început să ningă des, iar când am ajuns în vârful primei culmi 
am constatat că energia mea începea să scadă rapid. Din nou. 
Pur și simplu, corpul meu își epuiza rezervele, zi după zi. Şi era 
imposibil să refaci acele rezerve doar cu câteva ore de somn pe 
noapte. Uram senzaţia de ameţeală și de slăbiciune. De ce mi se 
întâmplă asta acum? Am nevoie de energie. Dar vomitatul, lipsa 
somnului și orele de marș dificil prin mlaștina de pe munte, zi 
după zi, își cereau tributul. 

Pe la jumătatea drumului, rămăsesem în urmă și știam că 


trebuia să încep să mă mișc mai repede, indiferent cum mă 
simțeam. M-am forțat și mi-am dat seama că, cu cât mă fortam 
mai mult, cu atât redeveneam mai puternic. ă 

În cele din urmă, am reușit să termin la timp. Încă eram 
agitat și plin de adrenalină, când mi-am aruncat rucsacul în 
spatele camionului. 

Bravo, Bear. 

Ce nu știam era că preţul acelui efort era faptul că 
rezervele mele erau tot mai mici și rezistenţa tot mai slabă. 

Şi nu poţi continua așa la infinit. 


CAPITOLUL 55 

În ziua următoare, distanţa a fost mult mai scurtă, dar 
greutatea a fost crescută din nou, semnificativ. Scurt și dur, mi- 
am zis. Bagă mare, Bear, încă o dată. Ploaia torențială a făcut 
orientarea cu adevărat dificilă. Și, cu câteva minute după ce am 
pornit, echipamentul meu era fleașcă. Arătam de parcă tocmai 
traversasem un râu adânc. Dar, în ciuda faptului că eram ud, 
nu-mi era frig. Mă străduiam să nu-mi fie. Mi-am tras gluga mai 
bine pe cap și am înaintat prin vânt. Şase ore mai târziu, am 
văzut camioanele. Mi-am aruncat rucsacul uriaș în spatele 
vehiculului, m-am schimbat și am așteptat lenta călătorie înapoi 
spre tabără. Apoi au urmat procesul lung și laborios de curăţare 
a echipamentului, bandajarea picioarelor și pregătirea pentru a 
doua zi. Cei câţiva care rămăseserăm știam prea bine ce ne 
aștepta în următoarele douăzeci și patru de ore. Un ultim marș, 
un ultim efort. Dar era unul monstruos. Anduranţa era o rută 
oribilă, care făcuse selecţia faimoasă. De asemenea, era un 
marș în care un soldat murise din pricina epuizării, cu câţiva ani 
în urmă. Şi îi unise pe toți cei care trecuseră atunci. Marșul 
acela avea să ne ducă peste toată gama de munţi din Brecon 
Beacons... și înapoi. 

Pentru a înţelege amploarea sarcinii, am avut nevoie de 
două hărţi 1:50.000, pe care să vedem întregul traseu. Simbolic, 
era și ultimul test al fazei montane a selecţiei. Dacă îl treceai în 
mai puţin de douăzeci și patru de ore, ajungeai în faza extinsă a 
selecţiei SAS (R). 


La 2 a.m., m-a trezit alarma de la ceas. Uram sunetul acela. 
M-am ridicat încet. Luminile erau deja aprinse și toţi erau 
ocupați să-și bandajeze picioarele sau să-și acopere bășicile de 
pe spate. Tipul de lângă mine era palid și tras la față și își 
bandaja tăcut degetul mare, ca un boxer care își înfășoară 
grijuliu mâinile, înainte de meci. Cumva, eu evitasem să folosesc 
prea multe pansamente. Mă străduisem încă din primele zile să- 
mi obișnuiesc spatele și picioarele cu greutatea și, privind în jur 
la spatele și la gleznele bandajate, eram recunoscător pentru 
asta. 

Supravieţuisem până atunci doar cu câteva bășici 
enervante, iar asta poate însemna foarte mult. Totuși, corpul 


meu era complet epuizat, iar gleznele și picioarele îmi erau 
foarte umflate. Cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac era să 
șchiopătez încet pe cei o sută de metri până la bucătărie. La 
jumătatea drumului, m-am oprit să mă odihnesc și să mă 
gândesc. Uită-te la tine, Bear, mi-am zis. Azi e anduranţa. lar tu 
abia poţi să mergi până la bucătărie. Am încercat să alung acel 
gând. 

Alinierea din seara aceea, pe întuneric, a fost a naibii de 
tăcută. Nimeni nu vorbea. Rămăseserăm doar o mică parte din 
cei care începuserăm cu o săptămână în urmă. Trucker era încă 
acolo. Reușise să parcurgă traseele cu încăpățânare, tăcut. Fără 
zarvă. Băiat bun! 

— Putem s-o facem, amice, i-am șoptit în timp ce 
așteptam. Încă un marș și gata, Trux. 

Mi-a zâmbit istovit. Arăta ca un rănit din război. Toţi arătam 
așa. Bărbaţi puternici, care își târșâiau picioarele. Doar să 
pornim odată, mi-am zis, iar sângele pus în mișcare va alunga 
inerția și durerea de spate și de picioare. 

Pe drumul spre acel ultim marș pe munte, nimeni n-a scos 
o vorbă. Stăteam adunaţi, cu capetele acoperite de șepci sau de 
mâini, fiecare în lumea lui. Era un frig de crăpau pietrele, în 
acea noapte de mijloc de februarie. Scrâșnetul frânelor și 
zdruncinătura motorului oprit ne-au readus la viață. Am privit 
afară. Era întuneric, iar zăpada groasă. Era timpul să coborâm. 

Rucsacurile noastre cântăreau acum 25 de kilograme, plus 
echipamentul, apa, mâncarea și arma. Al naibii de greu. 

Ni le-au cântărit pe niște cântare vechi atârnate în spatele 
unuia dintre camioane. Cântarul a arătat că rucsacul lui Trucker 
avea cu 500 de grame mai puţin. Ofiţerul l-a pus să adauge o 
piatră de 5 kilograme. Anduranţa era anduranţă. Niciunul dintre 
noi nu era favorizat. Eu și Trux ne-am ajutat unul pe altul să 
luăm în spate rucsacurile, apoi ne-am aliniat și am așteptat să 
pornim, la obișnuitele intervale de două minute. 

Era un frig crâncen, iar vântul sufla destul de tare, chiar și 
acolo jos, la baza munţilor. Ne-am întors toți cu spatele la vânt 
și am așteptat. 

În sfârșit, numele meu. 

— Grylls. Ceasul ticăie. Start. 


CAPITOLUL 56 

Am pornit în noapte. Mi-am stabilit primul punct de 
referință, vârful crestei, am pus capul în piept și am început să 
mă mișc cât de repede mă duceau picioarele. Primul punct de 
verificare era cam la 700 de metri deasupra și m-am gândit că 
aș putea să scurtez drumul dacă o iau prin depresiune și nu 
urmând linia crestelor. Curând, mi-am dat seama că era o 
greșeală. 

Subestimasem prostește grosimea stratului de zăpadă, dar 
deja pornisem pe drumul acela și nu-mi mai permiteam să mă 
întorc. Zăpada din vale îmi ajungea până la talie. Mergeam în 
ritm de melc. Vedeam șirul de siluete de deasupra mea, 
conturate pe creastă de lumina lunii. Erau toți ceilalți recruți, 
care urcau într-un ritm constant. Între timp, eu mă luptam în 
gaura aceea de iad, în zăpadă, fără să înaintez. Şi abia 
începusem. M-am înjurat. Ce decizie stupidă, Bear. Deja 
transpiram. 

Mi-a luat mai bine de o oră să ajung la linia crestei și până 
să reușesc nu mai era nici urmă de recrut. Eram pe cont propriu 
și în urmă. Vântul era oribil când am sosit în vârf și abia puteam 
să înaintez doi pași, că mă clătinam și făceam unul înapoi. Mi- 
am croit drum cu precauţie de-a lungul crestei înguste, pentru 
că la vreo trei sute de metri în dreapta mea se căsca un hău. 

Brusc, sub mine a părâit o gheaţă subţire și m-am trezit 
până la coapse într-un nămol negru și cumplit de rece. Acum 
eram ud și acoperit de o mocirlă neagră, grea, care mi se ţinea 
de picioare ca un clei. Al naibii început. 

Am lăsat capul în jos și am continuat. În timp ce se iveau 
zorii, am urcat, pentru o ultimă dată simbolică, pe culmea de est 
a acelui vârf pe care ajunseserăm să îl cunoaștem atât de bine. 

Mă descurcasem acolo de atâtea ori, dar acum abia mă 
târam pe versantul abrupt, cu capul plecat, cu picioarele 
tremurând de la greutate și gâfâind. Parcă era o ultimă 
supunere în fața abilității muntelui de a-i face pe oameni să se 
încovoaie. 

Pe măsură ce coboram, iar apoi urcam spre următorul vârf, 
am observat că mă îndreptam spre un spectaculos răsărit de 
iarnă. Soarele se ivea în depărtare. Urma să mergem toată ziua 
și să terminăm abia în ziua următoare, după miezul nopţii, dacă 
reușeam să finalizăm marșul. 


Eu am continuat să mă zbat prin zăpadă, și să mă zbat, și 
să mă zbat. Menţine ritmul, controlează-ţi respiraţia; nu te opri. 
Orele s-au contopit unele cu altele. Era un război de uzură cu 
mintea și cu trupul meu, încercând să ignor umflăturile tot mai 
mari ale picioarelor bășicate și ude, din bocancii crăpaţi. 

Am mai coborât un munte abrupt, acoperit de zăpadă, spre 
un rezervor: jumătatea drumului. Extenuat, mi-am lăsat jos 
rucsacul și am cotrobăit în el după ceva de mâncat. Aveam 
nevoie de energie. Ceilalţi recruți pe care îi vedeam mâncau 
nervoși. Siluete gârbovite, negre și ude, care traversau repede 
zona ce ducea în sus spre munte, mestecând biscuiţi sau 
batoane de ciocolată. 

Stăteam de mai bine de zece minute, așteptând la rând. 
Ştiam că trebuia să pornesc în curând, altfel picioarele mele nu 
se vor mai mișca. Orice pauză mai lungă de câteva minute era 
mai dureroasă decât mersul. Mi-am luat rucsacul și am pornit 
din nou spre versantul de pe care tocmai coborâsem. In scurt 
timp, am fost încetinit de și mai multă iarba lunii, care nu se mai 
termina, și de mlaștină. Am încercat să forţez și să înaintez cât 
de repede puteam. După 15 kilometri, l-am ajuns pe Trucker și 
am continuat împreună, două siluete singuratice, încercând să 
ţină pasul și luptând cu acea ciudată extenuare. 

La următorul punct de verificare, mi-am scos bocancii, care 
erau plini cu noroi și apă. Mi-am luat șosete curate. Când ai 
bocanicii uzi, șosetele uscate nu prea mai contează, poate doar 
mental. Mai aveam doar 27 de kilometri, iar eu aveam șosete 
noi. 

Psihologic, era un nou început. 

Haide, Bear, ridică-te și pornește! Termină ce ai început. 


CAPITOLUL 57 

Valea RV este una dintre ultimele culmi ce trebuie atinse în 
cadrul selecției, dar e printre cele mai grele. RV vine de la 
Retragere Voluntară, iar când vezi muntele înţelegi de ce unii au 
renunţat când au ajuns aici. Abrupt, bătut de vânturi și mocirlos, 
iar la kilometru patruzeci și cinci se află punctul în care mulți 
recruți renunţă și pleacă singuri, învinși de panta abruptă, de 
greutate și de viteza necesară. Dar nu și eu. Nu acum. 

Pe spate, m-am lăsat să alunec pe prima pantă care duce în 
depresiune. Am folosit capătul armei pentru a mă ghida, în timp 
ce alunecam în zăpadă. În cele din urmă, m-am oprit la bază, 
aproape de un pârâu îngheţat. L-am traversat și am început să 
urc panta, cu Trucker în spatele meu. Sus, sus, sus, până când, 
în sfârșit, ajuns pe creastă, m-am prăbușit și l-am așteptat. 

Picioarele lui Trux erau foarte umflate. Mai târziu, a 
descoperit că își rupsese ambele degete mari, cam prin zona 
aceea. Probabil din pricina efortului constant la care erau 
supuse picioarele. Era în agonie. L-am auzit bombănind în 
barbă. Recita versete din Biblie. Adesea, ne rugam amândoi în 
liniște, înainte de marșurile importante. În clipa aceea, aveam 
nevoie de așa ceva mai mult ca niciodată. „Te apuc de mâna 
dreaptă... Nu-ţi fie teamă. Te voi ajuta“, Isaia, 41:13. Dacă 
vreodată avusesem nevoie să aud acele cuvinte, acum era 
momentul. 

E ușor să fii cinic și să crezi că nu ai nevoie de ajutor, când 
totul merge bine; dar dacă selecţia m-a învăţat ceva e faptul că 
toți avem limite. Dacă forțezi dincolo de ele, uneori, e nevoie de 
ceva aflat dincolo de noi. Asta mi-a oferit credinţa, o putere 
secretă și ajutor atunci când am avut mai mare nevoie. Și 
aveam nevoie de el în clipa aceea. 

Când am ajuns în vârf, s-a lăsat ceața și a început să se 
întunece din nou. În scurt timp, ni s-a făcut foarte frig. Eram 
extenuaţi, ne împleticeam pe platoul mlăștinos, în lumina slabă, 
și, treptat, ne-am dat seama că nu mai puteam să ne orientăm 
din cauza oboselii. 

Coboram încet, când, de fapt, ar fi trebuit să fim tot pe 
platou. 

— Unde naiba suntem? am mormăit tremurând, în timp 
ce studiam din nou harta. 

Amândoi mergeam în cercuri și căutam poteca de pe 


marginea stâncii, cea care trebuia să ne ducă la următorul punct 
de verificare. In scurt timp, s-a făcut întuneric beznă, iar ceața 
densă de pe vârful muntelui reducea vizibilitatea aproape la 
zero. Eram în faţă când, brusc, am patinat și am luat-o la vale cu 
viteză, pe ravena noroioasă și alunecoasă. Trucker era chiar în 
spatele meu, aluneca și el. Când am încetinit în zloata cu 
prundiș, m-am întors să mă caţăr înapoi, dar, deodată, am văzut 
o lumină chiar sub noi. Mi-am dat seama că era punctul de 
verificare pe care îl căutaserăm. Ce răspuns la rugăciunile 
noastre tăcute și disperate! Ne-am dus acolo, apoi am pornit 
spre ultimul punct de verificare. 

Brusc, înaintarea a devenit aproape imposibilă. De trei ori, 
am alunecat până la brâu în mocirlă. De asemenea, terenul era 
plin cu trunchiuri de copaci tăiaţi, pe jumătate afundaţi în 
pământul turbos. Imi era al naibii de frig și mă deshidratasem. 
Marșul era gata să mă învingă. Nu mai aveam putere. Incet, dar 
sigur, din pricina extenuării, începeam să cedez. Matt, unul 
dintre recruți, era cu noi. Vedea că ajunsesem la o limită. M-a 
tras într-o parte și a mai pus pe mine niște haine. A împărţit cu 
mine sticla lui cu apă și m-a ajutat să mă ridic. În ora aceea, a 
făcut pentru mine mai mult decât o să-i pot mulţumi vreodată. 
Apoi, împreună, toţi trei ne-am forţat să înaintăm. În scurt timp, 
am zărit o potecă noroioasă, chiar sub noi. Era o cale de scăpare 
dintre buștenii aceia blestemaţi. Ştiam care erau consecinţele 
dacă eram prinși că folosim o potecă. Am fi fost eliminaţi 
imediat. Dar nu ajungeam nicăieri dacă mergeam pe terenul 
acela uitat de Dumnezeu și trebuia să recuperăm din timp, dacă 
voiam să reușim. Fie așa, fie muream. 

Ne-am croit drum printre desișul de bușteni și am ajuns la 
potecă. Cu precauţie, am pornit pe ea. Deodată, am văzut 
lumini în faţă și ne-am lăsat în jos, după un gard de sârmă 
ghimpată. 

Nu aveam unde să ne ascundem, în afară de nori. Ne-am 
întins acolo, cu feţele în nămol, și nu ne-am mișcat. M-am rugat 
ca luminile să nu se îndrepte spre noi. Land Roverul, cu ofiţerul 
în el, a trecut încet pe lângă noi, fără să oprească. Nu ne 
văzuseră. Am riscat și am mai mers pe potecă încă vreo treizeci 
de minute, apoi am luat-o spre est, prin pădure și din nou prin 
mocirlă. Acum finalul era doar la 12 kilometri distanţă. Dar 
părea să nu mai vină. Parcă eram niște morţi care mergeau. Eu, 


Matt și Trucker trebuia să ne oprim și să ne așezăm la fiecare 
cinci sute de metri, după care, în câteva secunde, eram năuciţi 
de greutatea pe care o simţeam pe spate și în picioare. După 
două minute de odihnă, prăbușiţi în zăpadă și noroi, a trebuit să- 
| împing pe Matt și să-l fac să se miște. Era rândul meu să-l ajut. 

— Ridică-te, Matt, trebuie să terminăm. 

În cele din urmă, am traversat pârâul și am zărit ceea ce 
căutam. Luminile care se reflectau în apă. Veneau de la 
camioanele care ne așteptau. Auzeam zgomotul îndepărtat al 
motoarelor pornite ca să încălzească interiorul cabinelor. In 
zborul ciorilor peste pârâu erau doar 800 de metri până acolo, 
dar pe jos probabil că erau patru kilometri și jumătate. Am simţit 
prin mușchi un nou val de energie. Am iuţit ritmul cât am putut. 
Doar adrenalina mă mâna să termin acel iad. 

În cele din urmă, după douăzeci și una de ore, eu, Matt și 
Trucker am fost primii din cei douăzeci și unu de recruți SAS 
care au terminat „anduranţa“. Niciodată nu mă simţisem atât de 
extenuat, de ușurat, de mândru și de terminat. Dar nu îmi păsa 
decât de faptul că trecusem de faza montană a selecției SAS. 
Totuși, mai departe, antrenamentul avea să se dovedească 
foarte diferit și mult mai dur. 


CAPITOLUL 58 

La finalul „fazei deal“, din escadronul nostru au rămas doar 
câţiva recruți. Mi-a luat aproape șase zile să-mi simt din nou 
cum trebuie picioarele umflate și spatele cu bășici, dar îmi 
dovedisem că puteam rezista pe munte. 

Acum urma antrenamentul. 

Intâi, trebuia să învăţăm ceea ce ei numeau abilităţile 
„armatei verzi“ (adică, abilităţile milităriei de bază), apoi, după 
ce deveneam experţi în ele, avea să urmeze pregătirea pentru 
Forțele Speciale. Cu aceasta urma să ne petrecem cea mai mare 
parte a timpului. În fond, venise vremea ca ofiţerii instructori să 
preia materia primă și să ne transforme în soldaţi foarte bine 
pregătiţi, ingenioși, specializaţi, așa cum sunt cei pentru care 
sunt renumite SAS. În acest proces urma să fim învăţaţi să 
ducem la îndeplinire sarcini complexe, rapid, cu precizie și, cel 
mai important, intuitiv. Programul pentru a atinge standardele 
cerute avea să fie unul intens. Ni s-a spus că orice greșeală sau 
scăpare va fi scuzată o singură dată. După aceea, va trebui să 
facem lucrurile cum trebuie, de fiecare dată, altfel vom fi 
trimiși la plimbare. 

Mai mult decât orice, îmi doream să fiu capabil să ating 
standardele cerute de SAS, să fiu suficient de bun și să învăţ ce 
trebuia. Eram hotărât să nu irosesc acea oportunitate pentru 
care mă străduisem atât de mult. Aveam în față multe 
weekenduri în care să învăţăm acele abilităţi. Apoi urma o 
tabără lungă și intensă, de câteva săptămâni, în care abilităţile 
noastre aveau să fie testate, în condiţii de efort și stres, pentru 
a vedea dacă, până la urmă, eram apți să devenim soldaţi ai 
SAS. 

La finalul taberei urma cea mai epuizantă fază, menită să 
pregătească trupele de luptă pentru capturare. Dacă treceam cu 
bine și de asta (și ni s-a spus că respectiva fază lua întotdeauna 
câteva scalpuri), atunci și numai atunci vom merita bereta SAS 
și însemnul „Cine îndrăznește câștigă.“ 


În prima săptămână de antrenamente la sediul SAS, ritmul 
a fost alert. Dar acum nu mai era vorba doar despre rezistenţa 
fizică. Trebuia să deprindem diverse abilităţi, iar apoi să le 
combinăm cu rezistenţa fizică pe care o dezvoltaserăm. 


Înainte de răsărit, am fost adunaţi într-un buncăr subteran. 
De acolo aveau să ne fie servite toate „predicile“ și toate 
informaţiile, multe și rapid. Explicaţie. Demonstraţie. Imitare. 

Aceasta era mantra. Urma să ni se explice un exerciţiu, să 
ni se facă o demonstraţie, apoi trebuia să îl punem în aplicare. 
Din nou și din nou, până când ne ieșea perfect. Trebuia să 
parcurgem distanţe mari în zilele următoare, să ne obișnuim cu 
toate procedurile standard de operare folosite de Forţele 
Speciale ale Marii Britanii. 

Am observat totuși că atmosfera era complet diferită, nu 
mai eram trataţi ca recruți, ca niște numere, ci mai degrabă ca 
potenţiali soldaţi ai SAS, soldaţi alături de care ofiţerii ar fi putut 
lupta, în viitorul apropiat. Așadar, acum aveau un interes legitim 
să se asigure că învățam totul cum trebuie și că orice verigi 
slabe erau eliminate. 

In multe privinţe, această fază era mai puţin flexibilă decât 
cea montană. Dacă așa ceva era posibil. Era mai degrabă 
subiectivă. Dacă ofițerul instructor considera că nu ești apt sau 
că nu îţi faci treaba suficient de rapid sau dacă, pur și simplu, 
credea că nu ai faţa tocmai potrivită, erai terminat. Fără 
comentarii. Pe ofiţeri îi interesa acum dacă: Înveţi repede? Poţi 
să reacţionezi, să te adaptezi, să improvizezi? Poţi să rămâi 
calm sub presiune? Poţi lucra bine într-o echipă mică sau de 
unul singur? Ești disciplinat, organizat și capabil să fii agresiv, 
controlat, dacă este nevoie? De asemenea, acum înţelegeam de 
ce nivelul de efort fizic cerut fusese atât de mare. Forma fizică 
dobândită era acum folosită, avea un scop. 

— Aveţi o extragere cu elicopterul, în cinci ore, într-un loc 
aflat la o distanţă de treizeci de kilometri. Mai aveţi o victimă și 
un inamic după voi. Pentru ca misiunea să reușească, trebuie să 
ajungeţi cu elicopterul la punctul de întâlnire. Așadar, la 
treabă! 

Și îmi plăcea la nebunie. 


CAPITOLUL 59 

Fără îndoială că acum simțeam mai mult că facem parte 
din turma SAS și era un sentiment plăcut. In timp ce tot repetam 
exerciţiul contactului cu inamicul, adrenalina curgea non-stop 
prin noi. Fie ne luptam să scăpăm din vreo ambuscadă și târam 
după noi pe munte muniţia și aparatura radio, fie ne pregăteam 
pentru raiduri în zori, la ferme abandonate. Printre toate 
acestea, continuam cu  alergările fără sfârșit și cu 
antrenamentele fizice, plus, desigur, inevitabilele marșuri și 
alergările cu rucsacul în spate. Tocmai când reușeam să 
învăţăm un set de exerciţii, puneau și mai multă încărcătură pe 
noi. Era un ritm asiduu, cu care trebuia să ţii pasul inclusiv 
mental, motiv pentru care se consideră că în SAS există 
versiunea supremă a soldatului. Abilitatea de a gândi clar și de a 
acționa hotărât atunci când în jur e haos. Oh, și aceea dea 
învăţa foarte repede. Camuflare, urmărire, ascundere și 
recunoașterea țintei. 

Mânuirea armelor: prin noroi, sub apă, pe întuneric. Tot 
felul de arme străine; să înveţi cum să le asamblezi repede și 
bine și să tragi cu ele cu precizie. Exerciţii în care trebuia să 
tragem de-adevăratelea, în timpul unui contact cu patru inși, 
sau urmărirea unor ţinte în „junglă“, folosind sute și sute de 
gloanţe. Și, mai presus de toate, învăţam să lucrăm ca o echipă 
perfectă: să știm instinctiv cum reacţionează fiecare dintre noi 
sub presiune și care ne sunt punctele forte. Ideea era ca atunci 
când aveam nevoie de un partener, el să fie acolo. 

Tensiunea era mereu mare, întrucât consecinţele greșelilor 
deveneau tot mai grave. Eram acolo împreună, iar greșelile ne 
costau pe toţi. În cel mai bun caz, putea fi o noapte de flotări, 
iar în cel mai rău, viaţa unuia dintre noi. (Gloanţele adevărate, 
trase în ţinte noaptea, în timp ce ne târam prin tranșee, erau 
mereu neiertătoare, fiind atât de aproape unul de altul.) 

Ultima tabără de exerciţii se apropia cu pași repezi, iar 
discuţiile ofițerilor instructori despre cât eram de compatibili 
fiecare cu serviciile SAS deveneau tot mai dese. De asemenea, 
continua să crească presiunea fizică, deoarece ofițerii ne 
puneau să alergăm în mod repetat pe munte și înapoi, cărând 
cu noi arme grele și cutii cu muniţie. 

— Bun, acum luaţi-o de la capăt, dar de data asta curăţaţi 
și reasamblaţi o carabină, în timp ce urcați. 


Pe deasupra, știam că, în final, nu toţi vom trece. 


Drumul spre câmpul de luptă a început prost. 

— Dacă nu puteţi nici măcar să încărcaţi cum trebuie un 
afurisit de camion cu echipamentul vostru, nu aveţi nicio șansă 
să treceţi de ce vă așteaptă, vă asigur de asta, a strigat Taff, 
ofițerul escadronului nostru, înainte să plecăm. 

Eu eram la capătul puterilor, într-o stare mult mai rea decât 
atunci când începuse selecţia. Am avut rău de mașină, în timp 
ce ne îndreptam spre nord, și nu mai avusesem o astfel de 
problemă de când eram copil. Nervii. De asemenea, i-am cerut 
sfatul lui Taff și l-am întrebat la ce să ne așteptăm și cum să 
supravieţuim fazei „iniţierea capturării“. Sfatul lui pentru mine și 
Trucker a fost simplu: „Voi doi, filfizonilor, doar ţineţi-vă gura. 
Ofițerii de la 23 urăsc recruţii care au fost la școli private.“ 

Cei de la SAS 23 conduceau tabăra de exerciţii (de obicei, 
se alterna între 21 și 23), iar aceștia mereu fuseseră percepuți 
ca niște soldaţi duri, direcţi, rezistenți la băutură și al naibii de în 
formă. Ultima dată fusesem cu ei în săptămâna testelor, cu 
multe luni în urmă, și se spunea că ofițerii din 23 au de gând să 
se asigure că toţi recruţii din 21 vor avea parte de ce e mai rău. 
Eu și Trucker speram că vom reuși să nu atragem atenţia. Să 
plecăm capetele și să ne vedem de treabă în liniște. 

N-a mers tocmai cum plănuisem. 

— Unde sunt băieţii care vorbesc ca prinţul Charles? a 
strigat ofiţerul de la 23, la prima aliniere, când am ajuns acolo. 
Vă place să citiți ziarul la ceaiul de dimineață, domnilor? a 
întrebat sarcastic. 

O parte din mine era tentată să răspundă că ar fi drăguţ, 
dar m-am abținut. Ofiţerul a continuat. 

— Sunt cu ochii pe voi. Oare mi-aş dori ca într-o bună zi să- 
mi pun viaţa în mâinile voastre fine și moi? Pe naiba aș vrea! 
Dacă vreţi să treceţi acest test, va trebui să meritaţi și să 
dovediţi din greu. Aveţi grijă să vă descurcaţi al naibii de bine 
amândoi. 

O, super! mi-am zis. 

Ştiam că următoarele două săptămâni aveau să fie 
groaznice. 


CAPITOLUL 60 

Primele cinci zile au fost un amestec neclar de somn puţin, 
nesfârșite teste și pregătire fizică mai multă decât înainte. 
Fiecare dimineaţă debuta cu o ședință epuizantă de exerciţii, 
timp de o oră, la 5.00, înainte de a începe programul zilei. De 
obicei, mâncam în picioare și nu prea știu de ce se deranjaseră 
să ne doteze cu paturi, pentru că le vedeam foarte puţin. Am 
trecut de la curăţarea unor arme străine legaţi la ochi și contra 
cronometru la o lecţie despre balistică; un exerciţiu practic de 
semnalizare, apoi la traversarea unui lac, la o alergare cu 
rucsacul în spate; au urmat exerciţii de contact direct, repetiţii 
cu elicopterele, un discurs pe câmp despre probleme medicale 
și un test practic. 

Ritmul era intens, iar ofițerii încercau să ne testeze 
fiecăruia abilităţile fizice și mentale, pentru a vedea dacă putem 
rămâne în alertă și pregătiţi, dacă lucrăm bine în echipă, chiar și 
atunci când mintea ne era bombardată cu informaţii noi și eram 
terminati fizic. Eram în picioare până la 3 sau 4 dimineaţa, iar 
adesea mimam ambuscade și atacuri reale. Cel mai greu era 
când stăteam întinși în vreun șanț, în ploaie, atât de obosiţi, 
încât era aproape imposibil să nu aţipim pentru câteva secunde. 
Înfriguraţi, flămânzi şi secaţi de adrenalină, așteptând ca ofiţerul 
să treacă pe lângă locul „ambuscadei“ noastre, deasupra, pe 
terenul mlăștinos din Yorkshire, care înconjura barăcile noastre. 
Uneori, nu veneau deloc și, într-un final, târam singuri de acolo 
echipamentul și armele, până în tabără, unde trebuia să le 
curățăm pe toate, să arate ca noi. Abia apoi ne prăbușeam și 
dormeam câteva ore. Începuse să-mi fie groază de alarma care 
ne trezea în fiecare dimineaţă pentru exerciţii, după ce 
dormeam atât de puţin. 

Corpul meu parcă era un mort în mișcare, obosit, bășicat, 
încordat. Totuși, nivelul de pregătire cerut creștea cu fiecare zi. 
Era adevăratul test, în faza aceea: poți să-ţi foloseşti aptitudinile 
când simţi că nu mai poţi? 

Îmi amintesc în special o anumită dimineaţă de exerciţii. 
Începusem obișnuita serie lungă de sprinturi și de alergat cu un 
coleg în spate, care ne-a adus pe toţi în punctul în care eram 
gata să vomităm. Tocmai când mă gândeam că nu mai pot 
alerga cu greutate pe umeri, s-a auzit o bufnitură puternică și un 
strigăt de durere, în spatele meu. M-am uitat într-acolo și am 


văzut un recrut întins pe ciment, plin de sânge. Se pare că tipul 
care îl cărase în spate pe bietul om sprintase prea aproape de 
un felinar stradal și îl izbise cu capul de el atât de tare, încât 
fusese făcut KO. Partea bună a fost că au venit medicii și am 
fost lăsaţi în pauză cu jumătate de oră mai devreme. Perfect. 
Dar asta nu se întâmpla des. De fapt, acela a fost singurul 
moment de relaxare, în două săptămâni. 

Cel mai rău mă afecta lipsa somnului. Și nimic nu te 
pregătește pentru felul în care reacţionezi când nu dormi 
suficient zile la rând. Totul e afectat: concentrarea, motivarea, 
performanţa. 

Erau elemente-cheie pentru ce făceam. Dar așa trebuia să 
fie. Să te facă să-ţi pierzi controlul și să afle ce poţi. Să vadă 
dincolo de suprafaţă. 

Îmi amintesc cum în timpul unei anume prelegeri (despre 
îngrozitor de plictisitorul subiect al capacităţilor de penetrare ale 
diferitelor gloanţe) m-am uitat peste umărul stâng și l-am văzut 
pe Trucker cum își înțepa braţul cu un ac de siguranţă, la fiecare 
câteva minute, încercând să rămână treaz. Imaginea mi s-a 
părut amuzantă. 

Ce a devenit exasperant a fost faptul că nimic din ce 
făceam nu trecea neobservat. Incă o dată spun, totul era bine 
planificat: voiau să ne vadă acţionând extrem de obosiţi și 
stresaţi. În scurt timp, tânjeam după ultimele patru zile de 
exerciţii, când puteam cel puţin să coborâm, să patrulăm, 
departe de privirile lor și de iad. 

Ziua ultimului test a început înainte de ivirea zorilor reci (ca 
de obicei), dar fără exerciţii (neobișnuit) și am fost luaţi cu 
mașinile de patrulă. Nu mai aveam cum să interacţionăm decât 
cu cei aflați în mica noastră echipă sau celulă. (Aceasta este o 
măsură de securitate standard, pentru a se asigura că, în cazul 
în care ești capturat, nu știi nimic despre misiunea altor 
patrule.) De fapt, acţionează astfel pentru a te menţine sută la 
sută concentrat pe misiune. 

Au fost date ordinele și fiecărei patrule i-au fost prezentate 
detaliile specifice misiunii sale. A urmat agitația pregătirilor: 
reducerea echipamentului la minimum, astfel încât să putem lua 
cu noi cât mai multă muniţie. Umplerea încărcătoarelor cu 
gloanţe și trasoare, curăţarea armelor, analizarea hărților, 
repetarea exerciţiilor, memorarea punctelor de întâlnire de 


urgenţă cu elicopterele, recapitularea procedurilor E și F 
(evadare și fugă), testarea aparaturii de comunicare. 

Eram entuziast și nerăbdător să pornim. 

Apoi toţi patru am mâncat, am revăzut totul și am mai 
verificat o dată echipamentul. La apus, elicopterul era pregătit. 


CAPITOLUL 61 

Era o noapte senină și priveam elicopterul cum cobora în 
tabără, sub lumina lunii. Ne-am aruncat rucsacurile la bord și 
am urcat. Era prima dată când zburam atât de jos, peste munți, 
cu un elicopter militar, noaptea. Ca membru al unei echipe, mai 
în formă și mai antrenat decât aș fi sperat să fiu vreodată, mă 
simţeam invincibil. 

Curând, elicopterul a planat la numai trei metri de sol, în 
vârful unui munte întunecat. Am sărit jos în tăcere și ne-am 
așezat în cerc, în poziţie defensivă, în timp ce aparatul de zbor a 
dispărut în noapte. În scurt timp, s-a făcut liniște și se mai auzea 
doar vântul care bătea peste rucsacurile noastre, iar noi 
aşteptam tăcuţi. Trebuia să ne sincronizăm mai întâi simţurile. 

Apoi am pornit. Primul nostru contact era la o distanţă de 
zece kilometri. Trebuia să ne întâlnim cu o persoană oarecare, 
care venea cu un vehicul oarecare și care avea să ne ducă mai 
aproape de ţinta noastră și să ne ofere mai multe informaţii 
despre misiune. Am ajuns și ne-am dispersat, așteptând și 
ascultând. Totuși, încet, oboseala nopţii a început să-și facă 
simțită prezenţa, pe măsură ce efectul adrenalinei începea să 
se atenueze. 

Stai treaz. Haide, Bear, revino-ţi! 

Orele acelea de așteptare, nemișcat, înfrigurat și încordat, 
erau o adevărată luptă cu somnul. La câteva minute moţăiam, 
apoi tresăream, încercând să-mi alung oboseala din minte. Am 
încercat chiar să-mi rezem bărbia pe armă, străduindu-mă să 
rămân treaz. In cele din urmă, agentul și-a făcut apariţia în 
luminiș. Repede și tăcut, am urcat în spatele camionetei lui. O 
jumătate de oră, ne-a dus pe poteci înguste, în timp ce noi ne 
uitam pe harta ce tocmai ne fusese dată. Luminile roșii ale 
torțelor noastre clipeau nebunește. În scurt timp, am fost lăsaţi 
la un refugiu de pe un drum pustiu, iar mașina a dispărut în 
noapte. Am pornit spre punctul prestabilit prin procedura de 
operaţiune, unde urma să dăm cu ochii de ţintă, pentru prima 
dată. 


Scenariul exerciţiului era simplu. Tinta noastră era 
suspectul unei răpiri cu luare de ostatici. După confirmarea 
informaţiei, aveam la dispoziţie douăzeci și patru de ore pentru 


a ne întâlni cu alte două patrule, să le informăm, să întocmim un 
plan de salvare a ostaticilor, apoi să finalizăm misiunea. Apoi 
trebuia să ne îndreptăm spre ultimul punct de întâlnire. lar de 
acolo urma să fim scoși toţi, toate patrulele, plus ostaticii. 

Apoi urma să fim „compromiși“. Ne lăsam prinși, după care 
începea faza finală a „capturării“. 

Desigur, știam că tot ce se întâmpla în timpul ultimului test 
era o simulare. Totuși, învățasem de-a lungul lunilor de 
antrenament să tratăm totul de parcă ar fi real. Aceasta era 
cheia pregătirii trupelor pentru luptă: te antrenezi dur, lupţi 
ușor. Să faci antrenamentul cât mai real posibil, iar atunci când 
chiar se întâmplă vor apărea mai puţine surprize. lar aspectul la 
care trupele SAS deveniseră foarte bune de-a lungul anilor era 
că reușiseră să facă simulările de la antrenamente să pară cât 
se poate de reale. 

Credeţi-mă. 


CAPITOLUL 62 

Am găsit un punct de observaţie bun, cu vedere spre o casă 
părăsită, care era ţinta noastră. Ne-am camuflat și ne-am 
apucat de lista noastră de sarcini. Trebuia să lucrăm în echipe 
de câte doi, în schimburi de câte două ore, să urmărim ţinta și 
să notăm orice mișcare a inamicului, să mâncăm și să ne 
odihnim. Era o bine-venită ușurare să pot închide ochii, în 
sfârșit, chiar și pentru scurt timp. Era vară, iar soarele bătea 
toată ziua pe punctul nostru de camuflaj bine ascuns, iar asta 
era o schimbare, în comparaţie cu nesfârșitele ploi pe care le 
înduraserăm în ultimele zece zile. Trăiam tăcuţi, nevăzuţi, la 
numai trei sute de metri de ţintă. 

Pentru noaptea următoare, sarcina noastră era să ghidăm 
alte două patrule până la locul unde ne aflam. Eu și Matt trebuia 
să ne întâlnim cu ei și să îi aducem acolo, în timp ce restul 
membrilor patrulei noastre rămâneau să facă activităţile 
obișnuite. Întâlnirea era stabilită între orele 3.00 și 5.00. Eu și 
Matt am ajuns devreme la punctul de întâlnire și ne-am pus pe 
așteptat. Ascunși într-un desiș cu spini, pentru că vântul și 
ploaia începuseră din nou, mi-am tras gluga peste cap și am 
încercat să mă încălzesc. Am așteptat cu rândul, să rămânem 
treji. Dar Matt, la fel ca mine, era mort de oboseală și în curând 
am fost incapabili să mai rămânem treji și am adormit. Eu m-am 
trezit când am auzit că se apropiau celelalte patrule. In prima 
era unul dintre ofiţerii instructori din 23 și m-am târât repede 
înainte, l-am bătut pe umăr și l-am condus spre locul unde 
așteptasem. El mi-a făcut semn că am acţionat bine, un fel de 
bravo, și până să mă întorc unde era Matt, acesta se trezise și 
stătea încordat ca un arc, de parcă toată noaptea veghease cu 
atenţie. Ofiţerul habar n-avea că doar cu cinci minute mai 
devreme eu și Matt adormiserăm, cu șepcile trase pe ochi, ca 
niște bebeluşi într-un cărucior. Dacă am fi fost prinși, am fi fost 
trimiși la plimbare imediat. (Totuși, vă provoc să găsiţi vreun 
soldat SAS care n-a avut măcar o mică scăpare de acest fel, la 
un moment dat, în timpul selecţiei.) 

Nimeni nu e perfect. 


Până să se facă ziuă, îndrumaserăm patrulele spre punctul 
nostru de observare principal, la câteva sute de metri distanţă 


de ţintă. Am rămas pe poziţii și am continuat să urmărim. Până 
spre seară, nu fusese raportată nicio activitate. 

Apoi, brusc, totul s-a schimbat. 

Am observat o dubiţță gonind spre casă. Doi bărbaţi cu 
cagule roșii au coborât, au deschis ușile din spate și au scos de 
păr o fată care ţipa. Au intrat în casă și au trântit ușa. Am 
transmis informaţia și imediat ni s-a ordonat prin radio să 
întocmim rapid un plan de recuperare și de extragere. Asta era 
tot ce ne trebuia. Câteva minute mai târziu, când se lăsa 
întunericul, eram gata să salvăm ostatica. Un grup trebuia să 
atace teroriștii și să recupereze victima, iar celelalte patrule 
urmau să anihilieze orice forţă de reacţie rapidă a teroriștilor. 

Planul a mers perfect. Părea că antrenamentul fusese un 
succes. Am luat cu asalt clădirea, am împușcat teroriștii și am 
extras ostatica. Detaliile nu pot fi spuse. Dar totul s-a întâmplat 
foarte repede. În scurt timp, eram adunaţi toţi în spatele unei 
dubiţe, gonind pe drumul de ţară. 

Sarcină îndeplinită. 

Cum era stabilit, ne-am întâlnit cu contactul nostru îndată 
ce lucrurile s-au terminat cu bine. O altă mașină luase ostatica, 
pentru interogatoriu. Eram plin de energie și încă simţeam 
efectul adrenalinei. Prima parte a exerciţiului era gata, scopul 
final atins și mai aveam doar o zi până să primim însemnele. 
Dar ultima zi și ultima noapte aveau să fie ori la bal, ori la spital. 


CAPITOLUL 63 

Pentru unele lucruri e aproape imposibil să te pregătești. 
Eram agitat ca naiba. Am fost înghesuiți în spatele unei dube: 
patru bărbați  transpiraţi, plini de noroi și cu toate 
echipamentele, armele și rucsacurile îngrămădite peste noi, 
lumina palidă ce venea din tavan clipea slab, în timp ce ne 
hurducăiam pe drum. Busola îmi spunea că nu ne îndreptam 
spre sud. Instinctiv, am știut că ceva nu era în regulă. Brusc, 
mașina a încetinit, frânele au scrâșnit și ne-am oprit brusc. La 
început, a fost liniște, apoi s-a auzit bang, bang, bang, în pereţii 
metalici ai dubei. 

Incepuse. 


Ce a urmat și s-a derulat până în ziua următoare a fost un 
amestec neclar de stres și traumă mentală și fizică, menite să 
reproducă și să simuleze presiunea captivităţii. Este cu adevărat 
neplăcut și cu adevărat îngrozitor, dar nu am posibilitatea de a 
oferi detalii, de a dezvălui ce s-a întâmplat, de fapt. 

Ziua dinaintea exerciţiului final începuse, ofițerul ne 
prezentase lucrurile cât se poate de clar. 

— Nu le daţi nimic, altfel vor profita. Fiţi deștepți. 
Concentraţi-vă, în ciuda durerii și a oboselii. O gafă oricât de 
mică și veţi da greș. Și nimeni nu vă este prieten, până când nu 
mă vedeţi pe mine intrând, cu o cruce albă pe mânecă. Abia 
atunci exercițiul s-a încheiat. Crucea roșie nu e crucea mea 
albă, crucea preotului nu e crucea mea albă... oferirea unei 
chifle-cruce calde și a unui ceai nu e crucea mea albă. 
Înţelegeţi? 

A repetat. 

— Nu vă lăsaţi prinși pe picior greșit, nu în această fază a 
selecției. 

Tacticile lor erau brutale, dar eficiente. Și nimeni nu avea 
să-mi fure acea oportunitate. Eram atât de aproape să trec de 
selecția SAS. Nu aveam de gând să le ofer nimic. Mintea mea 
galopa, dar totuși aveam totul sub control. Nu aveam să cedez 
în fața acelor nenorociţi. În gând, cântam imnuri și mă rugam. 
Ţine-mă puternic. 

Niciodată nu mă simţisem atât de obosit și de terminat. 
Capul mă durea îngrozitor, iar mușchii de pe spate urlau din 


cauza junghiurilor. M-am prăbușit iar și iar. Eram extenuat, 
flămând, însetat și tremuram în aerul rece din subsol. Minutele 
au devenit ore, iar orele păreau să nu se mai termine. Era zi sau 
noapte? Nu mai știam. 

În sfârșit, în sfârșit, am fost aruncat într-o celulă mică și 
întunecată. S-a făcut liniște. Dar imediat am simţit căldura. Și 
am ghicit forma încăperii, cu ochii întredeschiși. 

Am așteptat. 

Eram pe jumătate dezbrăcat, cu bluza de camuflaj parţial 
dată jos, și tremuram. Probabil că arătam ca naiba. Simţeam 
cum îmi curgeau mucii pe faţă. O mână mi-a dezlegat ochii și s- 
a făcut lumină. 

— Recunoști asta, Bear? a zis o voce încet. 

M-am chinuit să văd. Ofiţerul îmi arăta o cruce albă pe 
braţul lui. Nu am reacţionat. Trebuia să mai verific o dată, în 
minte. 

— Asta înseamnă finalul exerciţiului - ENDEX’. Îți 
amintești? 

Îmi aminteam, dar tot nu am reacţionat. Trebuia să mai 
verific o dată, mental. Apoi, în sfârșit, am dat din cap încet. lar 
el mi-a zâmbit. Era finalul. _ 

— Bravo, amice! Acum ia loc, răsuflă și bea asta. In câteva 
minute, va veni vraciul să te vadă. 

A pus o pătură pe umerii mei. Un zâmbet mi s-a întins peste 
faţă și am simţit o lacrimă de ușurare pe obraz. 

Timp de o oră, m-a interogat un psihiatru. Mi-a spus că m- 
am descurcat bine și că am rezistat eficient. M-am simţit foarte 
ușurat. Mi-a plăcut psihiatrul acela. Adevărata lecţie a întregii 
povești avea două feţe: controlează-ţi mintea și nu te lăsa prins. 
După cum spusese ofițerul de pregătire: „Nu uitaţi, la finalul 
zilei, băieţii ăștia sunt de partea voastră. Ei sunt englezi, nu sunt 
adevăraţi inamici. Dacă ar fi, abia atunci lucrurile s-ar complica. 
Așadar, nu uitaţi: nu vă lăsaţi prinși!“ 

E o lecţie pe care nu am uitat-o niciodată și probabil că de 
asta, de-a lungul anilor, am devenit foarte, foarte bun în a ieși 
din tot felul de belele. 


Întorși la barăci, cei care rămăsesem eram albi la faţă şi 


Finalul exerciţiului, end of exercise, în original (n.tr.). 


tremuram, dar eram atât de ușuraţi că, în sfârșit, chinurile se 
terminaseră. Trucker arăta foarte rău, dar era tot un zâmbet. M- 
am așezat pe patul lui și am stat de vorbă, în timp ce el își făcea 
de lucru și își aranja echipamentul. Dădea din cap și chicotea în 
barbă. Era felul lui de a procesa ce se întâmplase. 

M-a făcut să zâmbesc. Un om deosebit, mi-am zis. Ne-am 
schimbat cu toţii în hainele de rezervă pe care le lăsaserăm 
acolo și ne-am așezat pe paturi, așteptând cu nervozitate. Poate 
că terminaserăm cu toţii, dar oare trecusem cu toţii? 

— Alinierea în cinci minute, băieţi, pentru vești bune și rele. 
Vestea bună e că unii dintre voi aţi trecut. Vestea rea... puteţi 
ghici. 

Cu asta, ofițerul a ieșit. 

Am simţit o teamă cumplită că aș putea fi printre cei care 
nu trecuseră acel ultim obstacol. Am încercat să-mi alung 
gândul. 

Nu în faza asta. Nici vorbă. 

Ofiţerul a revenit și a citit rapid o listă de nume, apoi le-a 
spus respectivilor să-l urmeze. Eu nu eram în acel grup. Cei 
câţiva care am rămas, inclusiv Trucker, ne-am privit cu 
nervozitate și am așteptat. Minutele treceau agonizant de lent. 
Nimeni n-a scos o vorbă. Apoi ușa s-a deschis și au reapărut 
ceilalţi băieţi, cu capetele plecate, cu feţele serioase. Au trecut 
pe lângă noi, spre echipamentele lor. Au început să 
împacheteze. Cunoșteam acea privire și acel sentiment. Matt 
era printre ei. Tipul care mă ajutase atât de mult în marșul final. 
Eșuase, pentru că nu rezistase presiunii. Cedezi pentru o clipă și 
e foarte ușor să cazi pradă numeroaselor trucuri și tactici ale 
ofiţerilor instructori. 

Regula numărul 1: soldaţii SAS trebuie să poată rămâne 
cu mintea trează și atenţi, sub presiune. Matt s-a întors, s-a 
uitat la mine, a zâmbit și a ieșit. 

Nu l-am mai văzut niciodată. 


CAPITOLUL 64 

Așa am ajuns să stăm într-o încăpere aproape goală, dintr-o 
clădire oarecare din sediul SAS, doar o mână de oameni, dintre 
toţi cei care începuserăm, cu câteva luni mai devreme. Ne 
învârteam pe acolo, nerăbdători. Eram pregătiți. Pregătiţi, în 
sfârșit, să primim însemnele de soldați SAS. 

Colonelul regimentului a intrat, îmbrăcat lejer, cu pantaloni 
subţiri de camuflaj, cămașă, beretă și centură albastră SAS. Ne- 
a zâmbit. 

— Bravo, băieţi. Greu, nu-i așa? Am zâmbit și noi. 

— Astăzi ar trebui să fiți mândri. Dar ţineţi minte: acesta e 
doar începutul. Adevăratul efort începe abia acum, când vă 
întoarceţi la escadronul vostru. Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt 
aleși. S-a oprit. Şi, de acum înainte, pentru tot restul vieţii, nu 
uitaţi: faceţi parte din familia SAS. Aţi câștigat asta. Și e cea mai 
bună familie din lume. Dar ceea ce face ca munca noastră să fie 
extraordinară este faptul că toţi de aici sunt extraordinari. Când 
toţi ceilalți renunţă, noi dăm mai mult. Asta ne face deosebiți. 

Un discurs pe care nu l-am uitat. Stăteam acolo, cu bocancii 
ponosiţi, rupti și plini de noroi, cu pantalonii rupţi și cu un tricou 
negru transpirat. Și mă simţeam mai mândru ca niciodată. 

Tuturor ni s-a adresat, fără pompă. Fiecare dintre noi a 
strâns mâna colonelului și ni s-a înmânat mult-râvnita beretă 
SAS. 

În timp, am învăţat că nu bereta era importantă, ci ceea 
ce însemna ea: camaraderie, efort, pricepere, umilinţă, 
rezistenţă și caracter. Mi-am pus bereta cu grijă pe cap, când 
a terminat. S-a întors și ne-a zis: 

— Bine aţi venit în SAS. Ușa mea e mereu deschisă, dacă 
aveţi nevoie de ceva, așa funcţionează lucrurile pe aici. 
Acum mergeţi și beţi o bere sau două din partea mea. 

În ciuda oboselii, eu şi Trucker asta am făcut. 

Așadar, aceasta a fost selecţia pentru SAS. Și, cum spunea 
colonelul, chiar era doar începutul. După aceea, nu s-au 
schimbat prea multe. Pe site-ul Ministerului Apărării încă se 
spune că soldații SAS 21 trebuie să îndeplinească următoarele 
condiţii: „Să fie robuști fizic și rezistenți psihic. Siguri de ei. 
Disciplinaţi. Capabili să acţioneze pe cont propriu. Apţi să 
asimileze informaţii și să înveţe lucruri noi.“ Acum îmi vine să 
zâmbesc citind asta. Pe măsură ce înaintam în procesul de 


selecţie, acele trăsături au devenit o a doua natură pentru mine, 
iar apoi, în cei trei ani cât am fost în escadron, mi s-au întipărit 
în fire. Sunt aceleași calităţi pe care le preţuiesc și azi. 

Detaliile muncii pe care am făcut-o după ce am trecut de 
selecţie nu pot fi făcute publice, dar ele includ unele dintre cele 
mai deosebite antrenamente de care un norocos poate avea 
parte. Am fost antrenat pentru demolări, misiuni pe mare și în 
aer, mânuirea armelor, supravieţuire în junglă, prim ajutor, 
limba arabă, semnalizări, șofat de mare viteză, misiuni de război 
pe timp de iarnă, supravieţuire în caz de evadare în spatele 
liniilor inamice. 

Am parcurs un program și mai aprofundat de iniţiere în 
capturare, ca parte din cursul de instructor de luptă și 
supravieţuire, care a fost mai lung și mai intens decât iadul pe 
care l-am îndurat la selecţie. Am devenit experți în parașutare 
de noapte și în lupta cu mâinile goale, printre altele, și am avut 
parte de o grămadă de ghinioane. 

Dar ce îmi amintesc cel mai bine și preţuiesc cel mai mult? 
Pentru mine, camaraderia, prietenia și, desigur, Trucker, care 
este în continuare unul dintre cei mai buni prieteni ai mei de pe 
planetă. Unele legături sunt de nedesfăcut. Nu voi uita niciodată 
marșurile lungi cu echipamentul în spate, antrenamentele de 
specialitate și, desigur, un anume munte din Brecon Beacons. 
Dar, mai presus de toate, simt un fel de mândrie că, pentru tot 
restul vieţii, pot să mă privesc în oglindă și să știu că odată am 
fost suficient de bun. Suficient de bun să pot deveni membru 
SAS. 

Unele lucruri sunt de nepreţuit. 


CAPITOLUL 65 

Între timp, eu și Trucker am închiriat împreună o căsuţă de 
pe o proprietate aflată la nouă kilometri de Bristol. Plăteam o 
chirie mică, pentru că locul era cam neîngrijit, fără căldură sau 
modernizări. Dar îmi plăcea. Avea vedere spre o imensă vale 
verde, într-o parte, iar pe alta spre o pădure frumoasă. Ne 
întâlneam cu prietenii, organizam petreceri și făceam foc cu 
lemne din hambarul dărăpănat, pentru a încălzi soba. 

Banii ni-i cheltuiam la un pub din zonă. Probabil că eram 
niște chiriași de pomină, pentru că lăsaserăm grădina în 
paragină și arseserăm lemnele de la diverse dărăpănături de pe 
acolo, dar, hei, proprietarul era oricum un moș nenorocit, cu o 
reputaţie îngrozitoare! Când iarba a crescut prea mare, am 
încercat să o tăiem, dar ne-a stricat două mașini de tuns. Așa că 
i-am dat foc. Asta a funcţionat un pic prea bine și abia am 
evitat să incendiem și casa. Ce îmi plăcea la acel loc era faptul 
că ajungeam în Bristol cu motocicletele, pe o cărare prin pădure, 
fără să fim nevoiți să ieşim pe vreo șosea. 

Îmi amintesc că odată, după o seară de distracţii în oraş, eu 
și Trucker ne întorceam acasă cu motocicletele. Ţeava mea de 
eșapament a început să dea rateuri, înainte să explodeze și să 
se oprească brusc. Am găsit niște sârmă de la un gard vechi, iar 
Trucker m-a remorcat până acasă, iar amândoi am râs cu 
lacrimi. De atunci motocicleta mea a pornit doar împinsă în jos 
pe poteca ce ducea spre valea de lângă casă. Dacă motorul nu 
pornea până ajungeam jos, trebuia să împing chestia aia 
afurisită două sute de metri înapoi pe deal și să încerc din nou. 
Era ridicol, dar mă ţinea în formă, iar pe Trucker îl amuza. 

Vremuri bune. 

Duceam viaţa pe care o duceau mulţi dintre prietenii noștri 
studenţi, după care, brusc, dispăream câte trei săptămâni, 
plecaţi cu escadronul nostru, apoi ne întorceam bronzaţi la 
fetele frumoase din Bristol. Era o viaţă perfectă și doar câțiva 
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai noștri știau că nu eram chiar 
niște studenţi obișnuiți, adică studenţi care nu mergeau la 
cursuri. (Chiar dacă puţini dintre prietenii noștri mergeau la 
cursuri, oricum!) 

Era un stil de viaţă perfect, genul „muncești zdravăn, te 
distrezi zdravăn“. Eram în formă, făceam ceva ce ne plăcea, iar 
când nu eram cu escadronul ne distram în campus. Astfel au 


trecut doi ani, iar eu îmi trăiam visul. Adică, arată-mi un tânăr 
căruia nu i-ar plăcea să înveţe să arunce în aer chestii, să se 
caţere pe munte, să sară cu parașuta noaptea și să șofeze cu o 
viteză ilegală! Dar fusese nevoie de multă muncă pentru a 
ajunge acolo. În timp, eu și Trucker am încurajat câţiva prieteni 
apropiaţi să încerce să participe la selecţie, dar, din păcate, 
niciunul dintre ei nu a ajuns prea departe. Unora li se potrivea, 
altora nu, pur și simplu. 

Unul dintre acești amici mi-a cerut odată să-i înșir calităţile 
necesare pentru o viaţă în SAS. l-am spus că important era: să 
fii ambițios și rezistent, să fii calm, dar să ai și abilitatea de a 
zâmbi când ești furios. Să fii imperturbabil, capabil să 
reacţionezi rapid și să ai o mentalitate de genul improvizează- 
adaptează-te-și-învinge. Oh, și să vezi doar drept înainte, când e 
nevoie. Dacă mă gândesc bine, acestea sunt și principalele 
calități pe care m-am bazat în misiunile ulterioare, de la 
expedițiile pe Everest la filmări cum ar fi Escape to the Legion, 
Man vs. Wild, Worst-Case Scenario și Born Survivor: Bear 
Grylls. 

Nu e complicat, trebuie doar să vrei, în momentele 
importante. Intotdeauna mi-a plăcut asta. Dar, și e un mare 
dar... nu prea știam câtă nevoie voi avea de aceste calităţi, când 
s-a produs accidentul. Şi, la fel ca în cazul selecţiei, pentru unele 
lucruri e greu să fii pregătit. 

In seara aceea rece, sus, deasupra deșertului Africii, a 
fost unul dintre momentele care îţi schimbă viața. 


PARTEA A TREIA 
Nu există pregătire mai bună decât greutățile. 
BENJAMIN DISRAELI 


CAPITOLUL 66 

În vara lui 1996, timp de o lună, am sprijinit activitatea unei 
ferme din nordul Transvaal, Africa de Sud, unde am triat cerbi și 
i-am învăţat pe cei de acolo cum să ţină la distanţă braconierii. 
Lucram împreună cu negrii și eram plătit pentru asta. La un 
moment dat, am decis să îmi iau niște zile libere și să mă duc în 
nord, spre Zimbabwe, să mă distrez un pic. Să cheltui niște bani, 
înainte să mă întorc acasă. Pentru mine, distracţie însemna 
parașutism cu prietenii și câte ceva rece de băut seara. 

Viaţă frumoasă. 

Cerul începea să pălească, iar strălucirea soarelui african 
era înlocuită de lumina caldă a amurgului. Inghesuiţi într-un 
avion mic, am început să simt cârcei la picioare. Am încercat să 
le întind, să las sângele să circule. Cum se întâmpla ades, nu 
aveam contact vizual cu ceilalţi, în timp ce urcam la aproape 
șase mii de metri. Fiecare era în mica lui lume. Avionul s-a 
îndreptat. Băieţii s-au trezit și și-au verificat echipamentul. 
Cineva a întins mâna spre ușă. 

Zgomotul puternic al motorului și suflul elicei, de 100 de 
kilometri pe oră, au spart liniștea. Roșu. 

Totul părea ciudat de liniștit, în timp ce ne uitam toţi la 
becul care clipea. Apoi s-a făcut verde. 

Haideţi. 

Unul câte unul, băieţii au sărit. În scurt timp, am rămas 
singur în zona cargo a avionului. M-am uitat în jos, am tras aer 
în piept, apoi m-am lăsat pe treaptă. Aerul mi-a modelat corpul 
într-un arc și am simţit cum răspunde la mișcările mele. Când 
am coborât un umăr, vântul a început să mă răsucească, iar în 
faţa ochilor am văzut orizontul. O astfel de senzaţie este numită 
„libertatea cerului“. Pe ceilalţi îi vedeam ca pe niște puncte mici 
în cădere sub mine, după care i-am pierdut printre nori. Câteva 
secunde mai târziu, alunecam și eu printre nori. Îi simțeam 
umezi pe faţă. Îmi plăcea la nebunie senzaţia aceea de cădere 
oarbă! 

O mie de metri. E timpul să tragi. 

Am întins mâna spre coapsa dreaptă și am prins sfoara. Am 
tras tare. La început, a reacţionat normal. Parașuta s-a deschis 
cu un sunet care s-a auzit prin zgomotul făcut de căderea liberă 
cu 200 de kilometri pe oră. Viteza mea a scăzut la 40 de 
kilometri pe oră. Apoi m-am uitat în sus și mi-am dat seama că 


ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. În loc să am 
deasupra o formă ușor dreptunghiulară, aveam o chestie 
diformă, ceea ce însemna că va fi un chin să încerc să controlez 
parașuta. Am tras tare de ambele închizători, să văd dacă se 
schimbă ceva. 

Nimic. 

Am început să mă panichez. 

Priveam cum deșertul se apropia, iar obiectele de jos 
deveneau mai clare. Coborârea mea era rapidă, mult prea 
rapidă. 

Trebuia să încerc să aterizez așa. 

Înainte să-mi dau seama, eram prea jos ca să folosesc 
parașuta de rezervă. Deja mă apropiam de pământ cu viteză. 
De frică, am deschis parașuta prea sus și prea brusc. Asta a 
făcut ca trupul meu să se întoarcă la orizontală, după care m-am 
prăbușit și m-am izbit de pământ. M-am rostogolit ca o păpușă. 
Am aterizat într-un nor de praf și am rămas acolo gemând. 

Căzusem pe spate, peste parașuta de rezervă care formase 
o movilă tare, pătrată. Parcă îmi intrase cu totul prin șira 
spinării. Nu puteam să mă ridic; doar mă rostogoleam și 
gemeam în praf. Plângeam, așteptând ca prietenii mei să vină 
să mă ajute. 

Se întâmplă doar o dată în viaţă, iar în acele momente 
de agonie am știut că o dădusem în bară rău de tot. 

Simţeam un gol în stomac și știam că viaţa nu va mai fi 
la fel. 


CAPITOLUL 67 

Zăceam întins, deliram, îmi pierdeam și îmi recăpătam 
cunoștința. Când tipii cu care eram m-au ridicat, încă gemeam 
de durere. Strângeam din ochi, chircit în acea agonie lentă. ÎI 
auzeam pe unul dintre ei spunând că parașuta mea avea o 
ruptură mare în ea. Asta explica de ce îmi fusese atât de greu 
să o manevrez. Dar regulile erau simple, iar eu le știam: dacă 
parașuta e incontrolabilă, trebuie să o tai și să te eliberezi. După 
aceea să o deschizi pe cea de rezervă. Eu nu făcusem asta. 
Crezusem că o s-o pot controla. Greșisem. 

Apoi îmi amintesc că am fost pus într-un Land Rover vechi, 
cu care au gonit spre cel mai apropiat spital. Am fost dus 
înăuntru și pus cu grijă într-un scaun cu rotile. Două asistente 
m-au dus pe un hol, unde un doctor a făcut o evaluare. De 
fiecare dată când încerca să mă examineze urlam de durere. Îmi 
amintesc că m-am scuzat, din nou și din nou. Apoi îmi amintesc 
că a luat o seringă mare și a înfipt-o în mine. Durerea a dispărut 
brusc și, ca în ceață, am încercat să mă ridic și să merg. 
Asistentele m-au prins și m-au întins la loc. 

Îmi amintesc vocea unui doctor scoţian (lucru care mi s-a 
părut ciudat, pentru că eram undeva în centrul Africii de Sud), 
care mi-a spus că va dura ceva până să mai pot face ceva sau 
să merg. lar după asta nu îmi amintesc prea multe. 

Când m-am trezit, peste mine era aplecat un bărbat cu o 
beretă verde și cu o pană ieșind din ea. Probabil că am 
halucinat, mi-am zis. Am clipit, dar n-a dispărut. Mi s-a adresat, 
cu un accent britanic. 

— Cum te simţi, soldat? 

Era colonelul aflat la conducerea ECAB (Echipa Consultativă 
a Armatei Britanice) din Africa de Sud. Venise să vadă cum mă 
simt. 

— O să te ducem în Marea Britanie în curând, mi-a zis 
zâmbind. Rezistă, soldat. 

Colonelul a fost excepţional de blând și nu am uitat asta. Şi- 
a depășit atribuţiile și a venit să mă vadă și să aibă grijă să fiu 
repatriat cât mai curând posibil; la urma urmei, eram într-o ţară 
care nu era vestită pentru spitalele bine dotate. 

Zborul spre casă a fost un pic neclar, am stat întins peste 
trei locuri, în partea din spate a unui avion. Fusesem luat cu 
targa de pe asfaltul încins de soarele african, unde mă simţisem 


disperat și singur. Nu mă puteam abţine să plâng, atunci când 
știam că nu mă vedea nimeni. Uită-te la tine, Bear. Uită-te la 
tine. Da, ești terminat. Apoi am leșinat. Pe Heathrow m-a 
așteptat o ambulanţă și, în cele din urmă, la insistenţele 
părinţilor mei, am fost dus acasă. Nu aveam unde să mă duc în 
altă parte. Mama și tata păreau extenuaţi de îngrijorare și, pe 
lângă durerea fizică, aveam un sentiment de vină care-mi 
strângea stomacul, pentru că le provocasem o astfel de 
suferință. 

Nimic din toate astea nu era în planul de joc pentru viaţa 
mea. Mă lovisem rău, într-o parte și spre stânga, într-un fel pe 
care nu mi l-aș fi imaginat. Așa ceva nu mi se întâmpla mie. Eu 
mereu fusesem copilul norocos. 

Dar uneori tot răul e spre bine. 


CAPITOLUL 68 

De atunci, am tot intrat și am ieșit din spital aproape zilnic. 
Mi-au făcut radiografii, m-au pipăit, m-au împuns, apoi au luat-o 
de la capăt. Vertebrele T8, T10 și T12 erau fracturate. Clar ca 
lumina zilei. Nu te poţi ascunde de o rază X. Acelea sunt 
principalele vertebre toracice. Şi sunt cel mai greu de rupt. 

— O să mai merg vreodată cum trebuie? îi tot întrebam pe 
doctori. Dar nimeni nu-mi răspundea. lar să nu știi e cel mai 
rău. 

Medicii au decis că, de fapt, era indicat să nu mă opereze 
imediat. Au dedus (și aveau dreptate) că, fiind tânăr și în formă, 
cel mai bine era să așteptăm să vedem cum răspunde corpul în 
mod natural. Îmi repetau că fusesem norocos. Știam că 
trecusem la mustață pe lângă afectarea măduvei spinării, iar 
asta ar fi însemnat să rămân paralizat. Am ajuns să fiu numit 
copilul-miracol. Miracol sau nu, de câte ori încercam să mă mut 
doar cu câţiva centimetri spre dreapta sau spre stânga, mi se 
făcea rău. Abia puteam să mă mișc fără să mă doară îngrozitor. 
Când mă dădeam jos din pat trebuia să port un corset metalic. 
Mă simţeam ca un invalid. 

Eram un invalid. Era o nebunie. 

Sunt terminat. Ești un tâmpit, Bear, un tâmpit idiot. Puteai 
să aterizezi ca lumea, dacă nu te panicai sau puteai să tai 
parașuta și să o tragi pe cea de rezervă. Așa, făcusem cea mai 
proastă alegere: nici nu deschisesem imediat parașuta de 
rezervă, nici nu reușisem să aterizez cum trebuie cu cealaltă. 
Eram convins că aș fi putut evita accidentul, dacă aș fi fost mai 
inteligent, mai rapid, mai agil. O dădusem în bară și știam asta. 
Am jurat că niciodată nu voi mai face astfel de tâmpenii. Că voi 
învăţa din asta și voi deveni cel mai rapid și cel mai agil tip de 
pe planetă. 

Dar deocamdată lacrimile continuau să curgă. 


M-am trezit transpirat și gâfâind. Era a treia oară când 
aveam același coșmar: retrăiam senzaţia îngrozitoare de cădere 
liberă. Era a doua lună în care stăteam întins acolo și se 
presupunea că mă recuperez. Dar nu eram mai bine. De fapt, la 
drept vorbind, spatele meu era mai rău. Nu puteam să mă mișc 
și deveneam tot mai furios. Furios pe mine, furios pe tot. Eram 


furios pentru că mă simţeam al naibii de speriat. Planurile mele, 
visurile mele erau ferfeniță. Nimic nu mai era sigur. Nu știam 
dacă puteam să mai rămân în SAS. Nici măcar nu știam dacă îmi 
voi reveni. 

Zăceam incapabil să mă mișc, transpirând din cauza 
frustrării, și singurul mod de evadare era cel mental. Mai aveam 
de făcut atât de multe din ceea ce îmi doream. M-am uitat în jur, 
iar vechea poză de pe Everest părea să mă privească. Visul 
nebun al tatei și al meu. Devenise ceea ce devin multe visuri, 
doar atât: un vis. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Acoperit de 
praf. 

Niciodată real. lar Everestul părea mai departe de realitate 
ca niciodată. Câteva săptămâni mai târziu, tot cu corsetul 
metalic, m-am chinuit să ajung la poză și am dat-o jos. 

Adesea, oamenii îmi spun că probabil am fost foarte 
încrezător în recuperare, dar e o minciună. A fost cea mai 
întunecată și mai oribilă perioadă pe care mi-o amintesc. Imi 
pierdusem veselia și energia, iar acestea fuseseră o mare parte 
din mine. Și odată pierdute, e greu să le recuperezi. Nici măcar 
nu știam dacă o să mai fiu suficient de puternic să mai umblu 
vreodată, nu să mai fac alpinism sau să fiu soldat. lar restul 
vieții mele? Din poziția aceea, nu arăta prea bine. Toată 
încrederea mea nemărginită dispăruse. Habar n-aveam ce o să 
mai pot face, fizic, iar asta era foarte greu de suportat. Mare 
parte din identitatea mea era fizică. Acum mă simţeam expus și 
vulnerabil. Să nu pot să mă aplec să-mi leg șireturile sau să mă 
răsucesc să mă spăl pe spate, fără o durere acută și puternică. 
Mă simțeam lipsit de speranţă. 

In SAS avusesem atât un scop, cât și camarazi. Singur, în 
camera de acasă, simţeam că nu mai aveam nici una, nici alta. 
Asta poate fi cea mai grea bătălie. Se numește disperare. 
Recuperarea avea să fie la fel de grea ca un căţărat pe munte. 
Ce nu știam era că esenţa recuperării mele avea să fie un 
munte, Muntele Everest: cel mai mare și cel mai dificil munte 
din lume. 


CAPITOLUL 69 

Uneori, e nevoie ca viaţa să dea cu tine de pământ, ca să 
iei o decizie. lar eu tocmai avusesem parte de mama izbiturilor. 
Dar din toată acea disperare, teamă și luptă avea să iasă și ceva 
bun, deși încă nu știam. Ce știam era că aveam nevoie de ceva 
care să îmi redea speranţa. 

Veselia. Viaţa mea. Și am găsit asta în credința mea, în 
familia mea și în visurile mele despre aventură. Credinţa îmi 
spunea că nu trebuia să mă tem de nimic. Totul era bine. In 
perioada aceea de internări și externări mi-a amintit că, în ciuda 
durerii și a disperării, eram protejat, și iubit, și binecuvântat, 
viaţa mea era sigură, graţie lui Isus Hristos. De atunci, am simţit 
cu mine foarte puternic acest har. 

Familia mi-a spus ceva asemănător: „Bear, ești un prost, 
dar te iubim oricum.“ Asta a însemnat totul pentru mine și mi-a 
redat o parte din încrederea pe care mă chinuiam să o regăsesc. 
În cele din urmă, mi-am recăpătat și visurile legate de aventură. 
lar visurile acelea au început să strălucească din nou. Vedeţi voi, 
mi-am dat seama că viaţa e un dar. Invăţasem asta mai bine ca 
oricine. Întotdeauna, mama mă învățase să fiu recunoscător 
pentru daruri. Și, pe măsură ce îmi recuperam puterea și 
încrederea, mi-am dat seama că era important să fac ceva 
semnificativ cu acel prezent. Un dar îngropat sub un copaceo 
risipă. 

Într-o noapte, singur în pat, am luat o decizie conștientă, cu 
voce tare: dacă aveam să îmi revin suficient să pot urca din nou 
pe munte, aveam să mă duc acolo și să-mi urmez visurile. Un 
clișeu? Pentru mine era singura speranţă. Alegeam să trăiesc 
viața cu ambele braţe deschise, aveam de gând să profit la 
maximum. Viața nu ne oferă des o a doua șansă. Dar dacă o 
face trebuie să fii al naibii de recunoscător. Am jurat că voi fi 
mereu recunoscător Tatălui ceresc pentru că m-a ajutat de-a 
lungul acestui drum plin de obstacole. 


A 


După trei luni în pat, acasă, am fost trimis la Centrul militar 
de reabilitare Headley Court, din apropierea Londrei. Puteam să 
merg un pic, dar durerea încă mă sâcâia. Headley Court și tot 
personalul de acolo au fost uimitori. Mi-au oferit echilibru și 
perspectivă. Mi-au oferit scopuri clare și m-au ajutat să-mi 


recapăt speranţa. 

Tratamentul era intens. Adesea, făceam până la zece ore 
de efort pe zi. O oră de întinderi pe saltea, o oră în apă termală, 
o oră de consiliere, o oră de fizio (cu cele mai drăguţe 
asistente!), o oră de mișcare, apoi prânz și tot așa. Încet, mi-am 
recăpătat mobilitatea, iar durerea s-a diminuat, până când, 
atunci când am părăsit centrul, la vreo opt luni de la accident, 
chiar eram mai bine. Ştiam că îmi revin atunci când, într-o 
noapte, m-am furișat afară, am găsit un tren spre casă, am luat 
motocicleta și, încă având corsetul metalic, m-am întors pe ea la 
Headley Court, până în zori. Asistentele ar fi înnebunit dacă m- 
ar fi văzut, dar motocicleta era independenţa mea, iar misiunea 
riscantă și reușită însemna că energia mea revenea. 

Zâmbeam din nou. 


CAPITOLUL 70 

Chiar înainte de accident, cunoscusem o fată, o studentă la 
Cambridge. Cu noile mele roţi, obișnuiam să gonesc ca nebunul 
pe autostradă, să o văd, după apelul de seară, de la centrul de 
recuperare. O scoteam la cină, rămâneam peste noapte, apoi 
mă trezeam dimineaţa la patru și goneam două ore înapoi la 
Headley Court, să ajung la apelul de dimineaţă. Personalul 
habar n-avea. Se gândeau, probabil, că nimeni nu e atât de 
tâmpit. Uneori, era atât de frig, în toiul iernii, că îmi amintesc 
cum goneam cu corsetul metalic peste pantalonii din piele și cu 
câte o mână pe ghidon, în timp ce pe cealaltă încercam să o 
încălzesc. Apropo de imprudenţe, nu se conduce așa. Dar era 
distractiv. Totuși, relaţia s-a stins, la scurt timp, tipa de la 
Cambridge era mult prea deșteaptă pentru mine. lar eu nu sunt 
sigur că eram cel mai stabil iubit. 


Mare parte din atenţia mea, în perioada de recuperare, era 
îndreptată spre Everest. Îmi oferea o ţintă, un scop, oricât de 
îndepărtat părea. Nimeni din familia mea nu a luat asta foarte în 
serios. Adică, abia dacă reușeam să merg. Dar eram al naibii de 
serios. Interesant, niciuna dintre asistente nu făcea mișto de 
mine. Ele înțelegeau că recuperarea însemna să te concentrezi 
pe ceva, să ai un scop. Dar am simţit și că unele dintre ele chiar 
credeau că era posibil. 

Dintre numeroasele încercări ale armatei britanice de a 
ajunge pe Everest, doar una reușise. Doi dintre cei mai 
experimentați, mai puternici și mai în formă alpiniști din ţară. 
Dar au fost și soldaţi SAS, aflaţi în culmea formei lor fizice. Abia 
reușiseră. Cu greu scăpaseră cu viaţă, suferiseră degerături 
crâncene și rămăseseră fără picioare. 

La vremea aceea, totul părea oarecum abstract. Dar 
important era că aveam un motiv să redevin puternic. Oricât de 
nebunesc și de departe de realitate putea să pară. Viaţa m-a 
învăţat să fiu foarte atent cu un om care are visuri, mai ales cu 
un om care ajunge pe marginea prăpastiei. Pentru că are un foc 
lăuntric și o neliniște greu de cuantificat. 

De asemenea, poate fi amuzant să-l ai prin preajmă. 


În scurt timp, am părăsit centrul de recuperare și am fost 
trimis înapoi la SAS. Dar medicul era de părere că n-ar mai 
trebui să sar cu parașuta. Era prea riscant. Incă o aterizare 
nesigură, noaptea, cu echipamentul pe mine, și coloana mea 
peticită putea fi distrusă. De marșurile lungi cu greutate mare în 
spate nici n-a mai pomenit. Toţi soldaţii din Forţele Speciale știu 
că un spate slab nu e o cale de intrare în trupele SAS. De 
asemenea, faptul că mulţi soldaţi din SAS au spatele și 
genunchii placați, după ani de marșuri și sărituri, e un clișeu. 

În sufletul meu, ştiam că perspectivele mele în escadron nu 
erau grozave, iar asta nu mă încânta. Dar era o decizie pe care, 
mai devreme sau mai târziu, trebuia să o înfrunt. Medicii puteau 
să-mi facă recomandări ferme, dar decizia era a mea. O poveste 
cunoscută. Viaţa presupune decizii. lar marile decizii pot fi greu 
de luat. Așa că, m-am gândit să mai câștig niște timp, înainte să 
iau o hotărâre. 

Între timp, la escadron, am preluat rolul de instructor de 
supravieţuire, pentru alte unităţi. De asemenea, îi ajutam pe 
băieţii de la informaţii speciale, când fosta mea echipă era la 
antrenamente. Dar era o agonie pentru mine. Nu fizic, ci mental: 
să-i văd pe băieţi cum pleacă, entuziaști, uniţi, împreună, iar 
când se întorceau erau veseli și extenuaţi. Asta ar fi trebuit să 
fac și eu. Uram să stau în camera de operaţiuni și să fac ceai 
pentru ofiţerii de la contrainformaţii. 

Am încercat să accept, dar în adâncul sufletului știam că nu 
asta îmi doream. Petrecusem câţiva ani minunaţi la SAS, mă 
antrenasem cu cei mai buni și fusesem antrenat de cei mai 
buni, dar dacă nu se putea să fac lucrurile cum trebuie, nu 
voiam să le fac deloc. Așa e armata. Dacă vrei să te bucuri de 
avantajele ei, trebuie să rămâi concentrat pe partea cea mai 
bună. 

Incapabil să mă parașutez sau să car greutăţi mari pe 
distanţe lungi, eram terminat. lar asta durea. Nu așa jurasem 
să-mi petrec viaţa după accident. Jurasem să fiu îndrăzneţ și 
să-mi urmez visurile, oriunde m-ar fi condus ele. 

Așadar, m-am dus la colonelul regimentului și i-am spus ce 
am decis. A înţeles și, după cum promisese, m-a asigurat că 
familia SAS va fi mereu acolo, dacă voi avea nevoie. Escadronul 
meu mi-a oferit o minunată seară în care am băut împreună, 
plus o mică statuetă de bronz a unităţii. (Stă pe raftul de 


deasupra șemineului, iar băieţii mei se joacă cu ea de-a 
soldaţii.) Mi-am strâns echipamentul și am părăsit SAS 21 
pentru totdeauna. 

Recunosc sincer că m-am îmbătat criţă în seara aceea. 


CAPITOLUL 71 

Ce nu te omoară te face mai puternic. lar în marele plan al 
vieţii, eu supravieţuisem și devenisem mai puternic, cel puţin 
mental, dacă nu fizic. Fusesem cât pe ce să nu mă mai pot 
mișca, dar, slavă Domnului, încă trăiesc și pot spune povestea. 
Am învăţat foarte multe, dar, mai presus de toate, am deprins o 
anume înţelegere a cărţilor cu care joc. 

Acum problema era că nu aveam job și nici un venit. Să îţi 
câştigi existenţa și să îți urmezi inima pot însemna adesea două 
direcţii diferite și știam că nu eram prima persoană care realiza 
asta. Decizia mea de a urca pe Everest era o misiune de genul 
ori la bal, ori la spital. Dacă îl urcam și deveneam unul dintre cei 
mai tineri alpiniști care atinseseră vreodată vârful, cel puţin 
aveam șansa să obţin un fel de job în lumea expedițiilor, fie ca 
trekker, fie ca persoană care vorbește despre asemenea 
ascensiuni. Și aș fi putut folosi asta ca trambulină pentru 
obținerea de sponsorizări pentru alte expediţii. Pe de altă parte, 
dacă nu reușeam, fie muream pe munte, fie mă întorceam 
acasă vătămat, fără job și fără calificare. 

Adevărul e că nu mi-era greu să decid. In adâncul sufletului, 
știam că asta trebuia să fac: să-i dau bătaie. In plus, niciodată 
nu mi-a fost frică de bătrânul impostor numit eșec. Niciodată nu 
am făcut alpinism pentru a câștiga admiraţia. Intotdeauna am 
urcat pentru că am fost destul de bun la asta, iar acum, prin 
intermediul Everestului, aveam posibilitatea de a-mi explora 
mai mult talentul. De asemenea, m-am gândit că, dacă nu 
reușesc, cel puţin va fi un eșec înregistrat în timp ce încercam 
să fac ceva măreț. Imi plăcea ideea asta. 

Și mai mult, dacă puteam să încep o facultate la fără 
frecvenţă, în același timp (pe care să o fac prin e-mail, de pe 
Everest), indiferent ce se întâmpla, aveam măcar o ușă deschisă 
spre MI5. (Uneori, e bine să nu dai foc tuturor podurilor.) 


Viaţa e distractivă. 

Te concentrezi pe ceva, începi să produci o anumită 
energie în univers, iar uneori lucrurile conspiră în favoarea 
ta. Am observat asta de multe ori. 

În mai puţin de o lună, am început să trimit scrisori prin 
care solicitam sponsorizare în legătură cu Everestul (fără să am 


habar cum o să ajung într-o expediţie pe Everest). Am auzit de 
un vechi amic militar care plănuia să adune o nouă echipă 
britanică, pentru a urca pe creasta de sud-est. Drumurile mele 
se încrucișaseră de câteva ori cu cele ale căpitanului Neil 
Laughton, dar nu îl cunoșteam bine. Făcuse parte dintr-un 
comando al Marinei Regale, era puternic, hotărât și, cum aveam 
să aflu mai târziu, unul dintre cei mai antrenați oameni pe care 
i-am cunoscut. Neil ajunsese foarte aproape de vârful 
Everestului, cu doi ani înainte, în același an în care pe munte 
avusese loc o furtună puternică, ce luase viețile a opt alpiniști, 
în douăzeci și patru de ore. Totuși, în ciuda riscurilor și a 
deceselor la care fusese martor, era sută la sută hotărât să urce 
din nou. 

Multora le e greu să înțeleagă ce anume îi determină pe 
oameni să își riște viețile pe munte, pe versanţii acoperiţi de 
gheaţă, totul pentru un singur moment de solitudine în vârf. E 
greu de explicat. Dar cred că se leagă de următorul citat: „Dacă 
trebuie să întrebi, nu vei înţelege niciodată.“ Pur și simplu, 
simţeam că aceea era șansa mea. Prima și posibil unica mea 
șansă de a-mi urma visul ca într-o zi să stau pe vârful 
Everestului. 

Ştiam că trebuia să o fac. 

Neil a fost de acord să mă alătur echipei lui, bazându-se pe 
felul în care am urcat pe Himalaya în acea expediţie din 
octombrie. Indată ce am terminat de vorbit cu el la telefon am 
avut senzaţia copleșitoare că mă angajasem în ceva ce avea să- 
mi schimbe viaţa pentru totdeauna, în bine sau în rău. Dar îmi 
dorisem un nou început. Acela era. Și mă simţeam viu. 

Câteva zile mai târziu, am dat vestea familiei. Părinţii mei 
și, mai ales, sora mea m-au făcut egoist, rău și prost. Până la 
urmă, au acceptat ideea, cu condiţia ca, în cazul în care voi 
muri, mama să divorţeze de tata, pentru că el fusese cel care 
îmi băgase în cap o asemenea idee stupidă, cu mulţi ani în 
urmă. Tata doar a zâmbit. 

Timpul a învins, chiar și în privinţa surorii mele, și toată 
rezistența opusă la început s-a transformat în hotărârea de a mă 
ajuta, motivată mai ales de dorinţa de a mă ţine în viaţă. În ce 
mă privea, nu trebuia decât să mă asigur că îmi ţin 
promisiunea că voi fi bine. 

După cum se știe, patru oameni au murit când au fost pe 


Everest: patru alpiniști buni și puternici. Nu-mi stătea în putere 
să fac astfel de promisiuni. 
Tata știa asta. 


CAPITOLUL 72 

Munţii Himalaya se întind neîntrerupt pe două mii șapte 
sute de kilometri, peste India. E greu să-ţi imaginezi vasta 
desfășurare a acestor munţi, dar, dacă ar fi să-i întinzi peste 
Europa, ar acoperi distanța dintre Londra și Moscova. Munţii 
Himalaya se mândresc cu nouăzeci și unu de vârfuri de peste 
opt mii de kilometri, toate mai înalte decât oricare alt munte de 
pe alt continent. lar în centru se află Everestul, mândria 
supremă a lumii fizice. 

Vârful a fost atins abia în 9 mai 1953, de Edmund Hillary și 
șerpașul Tenzing Norgay. Mulţi încercaseră înainte și mulţi 
muriseră încercând ceea ce începea să pară imposibil. 

In anii '90, Everestul a văzut apariţia expedițiilor comerciale 
organizate pentru a-l escalada. Alpiniștii plăteau până la 60000 
de dolari, doar pentru ocazia de a încerca să urce pe Everest. 
Dar asta a deschis drumul spre munte și pentru cei cărora le 
lipseau calităţile de bază cerute de alpinism. Presiunea pusă pe 
liderii expedițiilor de a justifica un asemenea cost a făcut 
adesea ca acei oameni să se trezească la altitudini prea mari, 
fără experienţă, periculos de aproape de un dezastru. 

Apoi, în 1996, combinaţia dintre o furtună monstruoasă și 
lipsa de experienţă a alpiniștilor a dus la o tragedie. Pe lângă 
cele opt vieţi pierdute în noaptea aceea, muntele a mai luat trei 
vieţi în săptămâna următoare. Dar nu numai începători au murit 
acolo. Printre morţi era și Rob Hall, unul dintre cei mai buni 
alpiniști din lume. El a rămas fără oxigen, încercând să salveze 
un alt alpinist rănit. A murit din cauza combinației letale de 
extenuare, lipsă de oxigen și frig. Cumva, în timp ce se lăsa 
noaptea și temperaturile scădeau, a reușit să reziste. A îndurat 
o noapte la o înălțime de 8000 de metri, cu temperaturi de 
minus cincizeci de grade Celsius. 

Apoi, în zori, a vorbit cu soţia lui, Jan, prin staţie, cu ajutorul 
unui telefon prin satelit, aflat în tabăra de bază. Era însărcinată, 
iar cei aflaţi pe munte au stat nemișcaţi, cât a vorbit cu ea și i-a 
spus: „Te iubesc. Somn ușor, scumpa mea. Te rog, nu-ţi face 
prea multe griji.“ Acelea au fost ultimele lui cuvinte. 

Lecţiile au fost clare: respectă muntele și încearcă să 
înţelegi ce altitudine și ce vreme rea poţi suporta. Lucru valabil 
chiar şi pentru cei mai puternici alpiniști. În plus, nu te lăsa 
tentat de sălbăticie și înțelege că banii nu garantează nimic, și 


mai puţin decât orice siguranţa, atunci când urci un munte atât 
de înalt precum Everestul. 


De când am cucerit Everestul, mulţi alţii au reușit să ajungă 
sus. Acum era urcat și de un orb, de un tip cu proteze la picioare 
și chiar de un adolescent nepalez. Totuși, nu trebuie să te lași 
păcălit. Eu nu am subestimat niciodată muntele, este pe cât de 
înalt, pe atât de periculos. În schimb, îi admir pe alpiniștii care îl 
urcă. Știu cum e acolo sus. 

Oamenii au învăţat să domine și să cucerească. Asta 
facem. Dar muntele rămâne la fel, iar uneori se întoarce și 
mușcă atât de tare, încât toţi dăm înapoi îngroziţi. Pentru o 
vreme. Apoi ne întoarcem. Ca vulturii. Dar niciodată nu îl 
întrecem. De aceea, în Nepal, Everestul e cunoscut ca zeița- 
mamă a cerului. Nu cumva să uităm. Acest nume reflectă 
respectul pe care îl au nepalezii pentru munte, iar acest respect 
e cea mai importantă lecție pe care o poţi învăţa ca alpinist. Urci 
pe el doar pentru că muntele îţi dă voie. Dacă vârful îţi face 
semn să aștepți, trebuie să aștepți; iar când îţi spune să mergi 
trebuie să te lupţi și să te străduiești din toate puterile. 

Vremea se poate schimba în câteva minute, când norii de 
furtună învăluie vârful și chiar el străpunge cu încăpățânare 
curenţii de aer care înconjoară pământul la peste opt mii de 
metri. Acești curenţi, care au 240 de kilometri pe oră, și 
vânturile provoacă maiestuosul nor de zăpadă care cade de pe 
vârful Everestului, amintindu-ţi constant că trebuie să respecţi 
muntele. 

Altfel, mori. 


CAPITOLUL 73 

Totuși, în faza aceea, chiar și cu cea mai mare voinţă din 
lume, nu aveam să urc pe nimic, nu atât timp cât nu reușeam să 
obţin sponsorizarea. Şi habar n-aveam cât de greu urma să fie. 
Nu știam cum să formulez o cerere de sponsorizare, nu știam 
cum să transform visul meu într-o oportunitate pentru o 
companie și, categoric, nu știam cum să deschid ușile unei mari 
corporaţii, să mă fac auzit. Pe deasupra, nu aveam costum, nu 
aveam o înregistrare și, categoric, nicio promisiune de apariţie 
în presă. Practic, încercam să îl înving pe Goliat cu o furculiță 
din plastic. Şi eram pe cale să devin expert în respingeri. 
Situaţia e rezumată atât de bine de cuvintele marelui Churchill: 
„Succesul e abilitatea de a trece de la un eșec la altul, fără să-ţi 
pierzi entuziasmul.“ 

Era timpul să ies în lume, plin de entuziasm, și să 
eșuez... până aveam să reușesc. 


În ochii fiecărui potenţial sponsor eram un nimeni. lar în 
scurt timp am adunat mai multe scrisori de respingere decât ar 
fi sănătos să primească oricine. Am încercat să-mi amintesc 
vreun antreprenor sau aventurier pe care îl admiram și de 
fiecare dată ajungeam la Sir Richard Branson, fondatorul Virgin”. 
l-am scris o dată, apoi încă o dată. In total, i-am trimis douăzeci 
și trei de scrisori. Niciun răspuns. Bun, mi-am zis, o să aflu unde 
locuiește și o să-mi duc propunerea acolo, personal. Exact asta 
am făcut și, într-o dimineaţă friguroasă, la ora 8, am sunat din 
clopotul mare de la ușa lui. Prin interfon a răspuns o voce, iar eu 
mi-am mormăit prezentarea. Vocea mi-a spus să o las acolo și 
să plec. Nu e prea clar ce s-a întâmplat apoi: cred că cine 
răspunsese la interfon intenţionase să îl închidă, dar a apăsat pe 
butonul care deschide ușa. Sunetul mi s-a părut că a durat o 
veșnicie, dar probabil că s-a auzit doar o secundă sau două. Nu 
am avut timp să gândesc, doar am reacţionat și, instinctiv, am 
împins ușa. Brusc, m-am trezit în holul mare, cu marmură pe 
jos, al lui Sir Richard Branson. 

— Aă, bună, am strigat pe holul gol. Scuze, dar se pare 
că aţi deschis ușa, m-am scuzat către nimeni. 

Următorul lucru pe care îl știu e că menajera a coborât 


+ Virgin Group, o multinațională britanică (n.tr.). 


scările în goană, strigându-mi să plec. M-am conformat și am 
șters-o de acolo. A doua zi, am trimis niște flori, m-am scuzat 
pentru intruziune și l-am rugat pe marele om să arunce o privire 
pe propunerea mea. Am adăugat că eram sigur că, în tinereţe, și 
el ar fi făcut tot la fel. 

Nici la asta nu am primit răspuns. 

Apoi, în aceeași săptămână, mergeam cu bicicleta prin 
Londra, când am trecut pe lângă o firmă numită DLE, inițialele 
de la Davis Langdon & Everest. Hm, mi-am zis și m-am oprit. 

Am tras aer în piept și, plin de încredere, am intrat în holul 
lor ultracurat, ultraelegant și am cerut să mi se facă legătura în 
biroul CEO, spunând că era deopotrivă urgent, cât și 
confidenţial. Odată ce am avut legătura cu secretara CEO, am 
implorat-o să mă ajute să obţin două minute din timpul șefului 
ei. În cele din urmă, după trei încercări, graţie unei combinaţii 
de milă și curiozitate, a fost de acord să-i ceară șefului ei să mă 
primească exact pentru două minute. 

Bingo. 

Am fost condus la un lift, apoi în liniștea biroului CEO. Eram 
foarte agitat. Au intrat doi tipi, Paul Morrell și Alastair Collins, 
care s-au uitat suspicioși la tânărul neglijent care ţinea în mâini 
un flyer. (Mai târziu, au descris-o ca pe cea mai prost prezentată 
propunere pe care au văzut-o vreodată.) Dar amândoi au avut 
bunătatea să mă asculte. Ca prin minune, au intuit entuziasmul 
și dorința mea și, pentru 10000 de lire (care pentru mine erau 
lumea întreagă, dar pentru ei doar o cheltuială de marketing) au 
fost de acord să-mi susțină încercarea de a pune steagul DLE pe 
acoperișul lumii. Le-am promis o fotografie minunată pentru sala 
de ședințe. Ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile și de atunci am 
rămas buni prieteni. 

lubesc afacerile de felul ăsta. 


CAPITOLUL 74 

Așadar, am avut noroc. Dar apoi, din nou, am avut parte de 
sute de respingeri, până să am noroc. Sunt sigur că e și o lecţie 
în asta. Cineva a avut încredere și a pariat pe mine. Nu aveam 
să-i dezamăgesc și o să le fiu veșnic recunoscător pentru că mi- 
au oferit șansa să reușesc. 

Odată ce DLE a fost de partea mea, i s-au alăturat alte 
câteva firme. Interesant cum, după ce o persoană te susţine, 
cumva, și alții se simt mai încrezători să o facă. Cred că multora 
nu le place să fie primii. Așadar, înainte să-mi dau seama, din 
nimic, adunasem suma necesară pentru un loc în echipă. (De 
fapt, îmi mai trebuiau cam 600 de lire, dar m-a ajutat tata, 
refuzând să audă că o să-i returnez vreodată banii. Un om 
grozav.) 

Acum visul de a încerca să ajung pe Everest era pe cale să 
devină realitate. De-a lungul anilor, foarte mulţi m-au întrebat 
cum să obţină sponsorizări, dar pentru asta există un singur 
element magic. Acţiunea. Trebuie doar să insiști. Visurile 
noastre sunt doar niște dorinţe, dacă nu sunt urmate de acţiune. 
lar în viaţă trebuie să fii capabil să-ţi croiești drumul. 

Planificarea marilor expediţii este adesea obositoare și 
frustrantă. Nu e nimic frumos în scrisoarea de respingere a 
unui posibil sponsor și de multe ori am simţit că flacăra mea 
interioară era pe cale să se stingă. 

Acţiunea e cea care o păstrează aprinsă. 


Odată fondurile asigurate, m-am pregătit să mă alătur 
Expediţiei britanice Ama Dablam în Himalaya. Era o expediţie de 
vis pentru mine și mi s-a oferit un loc foarte ieftin în echipă, de 
către Henry Todd, un alpinist scoţian foarte cunoscut, care urma 
să ne pregătească logistica pentru Everest. Am știut că aceea 
era șansa mea să le demonstrez atât lui Henry, cât și lui Neil că 
eram în stare să am grijă de mine și să urc la mare altitudine. La 
urma urmei, e ușor să vorbești, când ești în siguranţă în Londra. 
Era timpul să mă antrenez și să-mi dovedesc din nou curajul. 

Ama Dablam e unul dintre cele mai spectaculoase vârfuri 
din lume. Un munte descris odată de Sir Edmund Hillary ca fiind 
de neurcat, din cauza versanților abrupți și impozanţi, care ies 
în evidenţă dintre multe alte vârfuri ale munţilor Himalaya. 


La fel ca în cazul altor munţi, până când nu dai nas în nas 
cu el, nu îţi dai seama că ascensiunea este posibilă. Îţi trebuie 
doar un pic de curaj și o planificare atentă. Ama Dablam este 
considerat de compania de expediţii de renume mondial Jagged 
Globe cea mai dificilă ascensiune. Este cotată 5D, lucru care 
reflectă caracteristicile rutei: versanţi foarte abrupți, care pot fi 
acoperiţi de gheaţă. Indicată pentru alpiniști experimentați, care 
au mai urcat în astfel de condiţii. Ascensiunile de acest nivel 
sunt extenuante, iar pierderile în greutate sunt inevitabile. 

Da. Asta înseamnă Himalaya. 

Privesc în urmă cu mult drag la cele patru săptămâni 
petrecute urcând pe Ama Dablam. Am avut o echipă 
internaţională grozavă, în care a fost și geniala Ginette Harrison, 
care a murit câţiva ani mai târziu pe un alt vârf din Himalaya. 
(Mereu am considerat că a fost un privilegiu să urc cu Ginette, 
atât de frumoasă, de puternică și de talentată, iar moartea ei a 
fost o mare pierdere pentru lumea alpiniștilor.) De asemenea, a 
fost cu noi Peter Habeler, unul dintre cei mai mari eroi alpiniști 
și primul om care a urcat Everestul fără oxigen, alături de 
Reinhold Messner. Așadar, am avut o companie intimidantă, dar 
mi-a plăcut. 

Am urcat singur pe munte de foarte multe ori, cufundat în 
lumea mea: cu căștile în urechi, cu capul plecat, transpirând. 
Intotdeauna, Everestul se profila deasupra noastră, la doar 
cincisprezece kilometri spre nord. Mi-am asumat niște riscuri în 
felul în care am urcat, iar acum, privind în urmă, mă înfior. Nu 
am dat mare importanţă corzilor și asigurării, preferând, în 
schimb, să mă trezesc devreme, să iau pioleţii și să-i dau bătaie. 
Imi amintesc că eram pe un versant pietros abrupt, cu un hău 
de 1100 de metri sub mine. Stăteam într-un echilibru precar, pe 
două puncte din față ale crampoanelor, fredonând o melodie a 
lui Gypsy Kings și încercând să mă întind spre un colţ care nu 
prea îmi era la îndemână. Am avut o încredere oarbă când am 
sărit, m-am prins, m-am rugat să ţină și apoi am continuat să 
urc, dar a fost un gest și o atitudine de care am dat dovadă doar 
de câteva ori atunci, pe Ama Dablam. Genul de nesăbuinţă care 
nu e mereu sănătoasă. Dar eram entuziast și neînfricat și foarte 
recunoscător că puteam să urc astfel, după accident. Pentru 
prima dată, eram din nou puternic, iar dormitul pe gheaţă era 
perfect pentru spatele meu. 


Totuși, tupeul în alpinism e periculos. (Azi, încerc să fac 
totul mult mai sigur, sincer.) Dar am scăpat atunci și am urcat 
rapid și bine. După trei săptămâni grele, m-am trezit pe vârful 
Ama Dablam. Eram extenuat. Îmi luase mult să parcurg ultima 
pantă. Am îngenuncheat, îndoit de vânt și m-am uitat spre 
stânga prin ochelarii de protecţie. Printre norii care se roteau 
am văzut cum se ivea îndepărtatul vârf al Everestului. Ca un 
uriaș neobosit. De pe pisc cădea zăpada. 

Puternic, izolat și neclintit, la 2100 de metri deasupra 
locului unde mă aflam, mi-am dat seama că Everestul avea să 
fie o bătălie cu totul diferită. 

M-am întrebat de ce naiba mă păcăleam. 


CAPITOLUL 75 

Am ajuns acasă întreg, conștient că, oricât de în formă 
eram, aveam nevoie să fiu și mai în formă. Everestul o cerea și o 
merita. Fiecare minut îl petreceam la antrenamente și cățărări: 
Tara Galilor, Districtul Lacurilor și Highlands, în Scoţia. De Anul 
Nou, am fost invitat acasă la un vechi amic din școală, Sam 
Sykes, pe coasta de nord-vest a Scoției, în Sutherland. Era un 
ţinut sălbatic și îmi plăcea. Întâmplător, acolo se afla și unul 
dintre munţii mei preferaţi, Ben Loyal, o culme stâncoasă, cu 
vedere spre un spectaculos estuar. Așa că nu am avut nevoie de 
multe insistenţe ca să merg. 

Acolo aveam să o întâlnesc pe femeia care avea să-mi 
schimbe viaţa pentru totdeauna, și eram complet nepregătit. M- 
am îndreptat spre nord în primul rând ca să mă antrenez și să 
urc pe munte. Sam mi-a spus că vin și alţi prieteni. M-a asigurat 
că o să-mi placă de ei. Super. Atât timp cât nu-mi distrag atenţia 
de la antrenament, mi-am zis. Niciodată nu fusesem mai 
departe de a fi îndrăgostit. Aveam o misiune. Everestul era 
doar la două luni distanţă. 

Dragostea nu intra în preocupările mele. 

Una dintre prietenele lui Sam era o tânără, Shara. Blândă 
ca un miel, frumoasă și amuzantă. Și părea să se uite la mine 
foarte călduros. Era ceva la ea. Părea să strălucească, indiferent 
ce făcea. Și m-am îndrăgostit. Pe loc. Nu voiam decât să stau cu 
ea, să bem ceai, să vorbim și să ne plimbăm. Am încercat să 
mă împotrivesc sentimentului, mi-am umplut rucsacul cu pietre 
și cărți grele și m-am dus pe munte singur. Dar nu reușeam să 
mă gândesc decât la frumoasa blondă care râdea în cel mai 
adorabil mod și la cât de ridicol era să îl cari pe Shakespeare pe 
munte. Deja știam că avea să-mi distragă atenţia, dar cumva 
părea că altceva nici nu mai conta. M-am trezit că îmi doream 
să fiu cu fata aceea tot timpul. 

În a treia zi, am întrebat-o dacă ar vrea să urce cu mine pe 
Ben Loyal, cu oricine altcineva care ar vrea să ne însoţească. 
Niciunul dintre băieţi n-a vrut să vină, așa că s-a format un grup 
de trei fete, inclusiv ea. Hmmm. Am petrecut două ore prin iarba 
mlăștinoasă, pentru a ajunge la baza muntelui, înainte să 
începem să urcăm panta, spre vârf. Era destul de abruptă, dar 
mergeam încet. După nici șaptezeci de metri, fetele păreau 
destul de obosite. M-am gândit că după ce ne-am chinuit atâta 


să mergem prin iarba lunii, ar trebui să urcăm un pic. La urma 
urmei, aceea era partea distractivă. Au fost de acord și am 
continuat. Înainte ca panta să se îmblânzească, spre vârf, există 
o porţiune aproape golașă. Sunt doar câteva sute de metri, iar 
eu mi-am închipuit - greșit - că fetelor le-ar plăcea un pic de 
căţărat abrupt, dar sigur, fără corzi. In plus, priveliștea spre 
mare era uimitoare. 

Dar lucrurile nu au mers chiar conform planului. 

Primul scâncet panicat a stârnit o cacofonie de ciripeli, pe 
măsură ce fetele, una câte una, au început să-și exprime teama. 
E amuzant cât de repede trece toată lumea de la calm la deloc 
bine, odată ce o persoană începe să se panicheze. 

Apoi au început să curgă lacrimile. Coșmar. 

Am sfârșit prin a le cobori pe coardă, pas cu pas, pe fetele 
înspăimântate. A trebuit să stau în urma lor, cu mâinile pe 
mâinile lor, să le ajut să se miște câte un pas, punându-le 
picioarele exact unde pășeam și eu, să nu cadă. 

Morala acestei povești este că singura foarte calmă a fost 
Shara, care a înaintat constant, alături de mine, în timp ce a 
trebuit să le ajut pe celelalte. Ei bine, acum chiar că eram vrăjit. 
O minte clară atunci când e sub presiune e cu adevărat 
irezistibilă pentru mine. Și, dacă încă nu eram complet năucit, 
acea experienţă cu ea pe munte a înclinat balanţa. 

Presimţeam că o întâlnisem pe fata visurilor mele. 


CAPITOLUL 76 

În seara următoare era revelionul și am făcut o înţelegere 
secretă cu Shara să ne întâlnim afară, la miezul nopţii. 

— Hai să facem o plimbare, am propus. 

— Sigur, e miezul nopţii, minus cinci grade, întuneric 
beznă, dar de ce nu, hai să ne plimbăm. A făcut o pauză șia 
continuat zâmbind: 

— Dar nu sus, pe Loyal. _ 

Şi ne-am plimbat sub lumina lunii. Incă douăzeci de 
metri și o să încerc să o sărut, mi-am spus. Dar să-mi adun 
curajul cu o fată specială ca ea s-a dovedit mai greu decât aș 
fi crezut. Douăzeci de metri au devenit două sute. Apoi două 
mii. Patruzeci și cinci de minute mai târziu, a propus să ne 
întoarcem în casă. 

— Da. Bună idee. 

Fă-o, Bear, lașule! Fă-o acum! Şi am făcut-o. 

Un sărut rapid pe buze, apoi unul mai lung și mai lent, apoi 
a trebuit să mă opresc. Era prea excitant. 

Uau. A meritat plimbarea, m-am gândit, cu gura până la 
urechi. 

— Hai să ne întoarcem, i-am zis încă zâmbind. 

Nu sunt chiar sigur că Shara a fost la fel de impresionată 
de raportul efort-recompensă - o plimbare lungă prin frig, un 
sărut scurt și sexy - , dar în ce mă privea nimic nu avea să 
mai fie la fel. 

În următoarele câteva zile, am petrecut fiecare clipă trează 
împreună. Am inventat dansuri prostești, am rezolvat puzzle-uri 
seara, iar ea a stat zâmbind pe plajă, așteptându-mă, în timp ce 
eu făceam obișnuita baie de Anul Nou în apele reci ca gheaţa 
ale Oceanului Atlantic. Pur și simplu, simţeam că eram făcuţi 
unul pentru celălalt. Ba chiar am aflat că locuia pe strada vecină 
zonei unde închiriasem o cameră de la un prieten din Londra. Ce 
șanse erau ca asta să fie posibil? Spre finalul săptămânii 
petrecute acolo, ne-am pregătit pentru întoarcerea la Londra. 
Ea cu avionul. Eu cu mașina. 

— O să ajung înaintea ta, am provocat-o. A zâmbit 
înţelegătoare. 

— Ba nu. (Dar îmi place entuziasmul tău.) 

Desigur, ea a câștigat. Mie mi-a luat zece ore, cu mașina. 
Dar la zece seara m-am înfiinţat la ușa ei și am bătut. Mi-a 


deschis în pijama. 

— La naiba, ai avut dreptate, am zis râzând. leșim să 
mâncăm ceva? 

— Sunt în pijama, Bear. 

— Ştiu și arăţi uimitor. la o haină pe tine și vino. Așa a 
făcut. 

Prima noastră întâlnire, iar Shara era în pijama. Ei bine, 
asta înseamnă o tipă super. De atunci, foarte rar ne-am 
despărţit. Ziua, îi trimiteam scrisori de dragoste la birou și o 
convingeam să-și ia liber după-amiezile. Ne dădeam cu rolele 
prin parc, iar în weekenduri o duceam pe insula Wight. Mama și 
tata se mutaseră în vechea casă a bunicului, în Dorset, și 
închiriaseră căsuţa noastră de pe insulă. Dar mai aveam o rulotă 
veche parcată în fața casei, ascunsă de niște tufișuri, așa că 
puteam să ne furișăm acolo oricând voiam. Podeaua era 
putredă, iar baia plină de insecte, dar nici mie, nici Sharei nu ne 
păsa. Era raiul, dacă eram împreună. 

În mai puţin de o săptămână am știut că ea era aleasa și în 
mai puţin de două săptămâni ne declaraserăm dragostea. Și 
știam că asta îmi va face plecarea pe Everest foarte grea, 
plecare care era doar peste trei luni și jumătate. 

Dar dacă voi supravieţui, mi-am promis, o să mă însor cu 
fata asta. 


CAPITOLUL 77 

Între timp, ziua, am continuat pregătirile pe care le implica 
o expediţie de trei luni pe Everest. Mick Crosthwaite, vechiul 
meu prieten de pe insula Wight și coleg de școală, ni se 
alăturase mie și lui Neil, în echipa britanică. Crescusem 
împreună cu Mick, fusesem cu el la școala pregătitoare, la Eton 
și urcasem de multe ori cu el pe munte, de-a lungul anilor. De 
când îmi aminteam, fizic și psihic, Mick fusese supraomenesc de 
puternic. La nouă ani, domina întreaga grămadă de la rugby, 
astfel că echipa noastră era invincibilă. După facultate, trecuse 
prin câteva dintre cele mai dure cursuri militare, fără măcar să 
transpire. Mick fusese întotdeauna un tip care merita să-ţi fie 
alături, iar eu eram fericit să am cu mine pe Everest un suflet- 
pereche. 

Așadar, echipa era completă. 

Plecarea era planificată pentru 27 februarie 1998. Deoarece 
echipa era mică, am aranjat să ne întâlnim cu o expediţie mai 
mare, condusă de Henry Todd, care asigurase logistica pentru 
echipa de pe Ama Dablam. Planul era ca noi să urcăm pe partea 
nepaleză, pe versantul de sud-est. Aceea era partea pe care 
urcaseră iniţial Hillary și Tenzing și una dintre cele mai 
periculoase rute, aspect care nu i-a scăpat mamei. La vremea 
aceea, din 161 de morţi de pe Everest, 101 pieriseră acolo. Eu și 
Mick am decis să plecăm cu patru săptămâni înaintea lui Neil și 
a lui Geoffrey Stanford (ultimul membru al echipei). Ideea era să 
ne antrenăm cât mai mult la altitudine, înainte să începem 
ascensiunea. 

De la Shara mi-am luat un rămas-bun care s-a dovedit 
foarte înlăcrimat, pe aeroport. Apoi am zburat spre Nepal. 
Pentru mine și pentru Mick, programul nostru dur de 
aclimatizare era pe cale să înceapă. 


Aclimatizarea înseamnă să îi permiţi corpului să se 
obișnuiască să aibă mai puţin oxigen, iar secretul este să nu te 
grăbești când urci. Odată ce ajungi mai sus, efectele răului de 
altitudine te pot omori foarte repede. Dacă nu procedezi cum 
trebuie, inflamarea creierului, pierderea cunoștinței și 
hemoragiile oculare sunt câteva dintre simptomele „plăcute“ 
care pot să apară în orice clipă. De aceea, să te joci la mare 


altitudine este ca și cum te-ai juca cu focul: imprevizibil și 
periculos. 

Din vârful Everestului, Tibetul se întinde în zare spre nord, 
cât vezi cu ochii. Spre sud, se văd munţii Himalaya, până spre 
câmpiile nepaleze. Niciun alt vârf nu se află deasupra lui, pe 
toată planeta. Dar ce se găsește sub acest vârf este un amestec 
periculos de pietre, zăpadă și gheaţă, pe o întindere de mii de 
metri, un loc care a luat un număr exagerat de vieţi ale 
alpiniștilor de top. lată de ce. 

Sub vârf, panta coamei de sud-est este mărginită de 
versanţi abrupți acoperiţi de gheaţă. Aceștia duc spre un culoar 
îngust, plin de zăpadă adâncă, apoi în jos, spre o șa, cam lao 
mie de metri mai jos de vârf. Această șa, locul unde urma să fie 
instalată a patra tabără a noastră, se află sub două vârfuri 
uriașe, Lhotse, spre sud, și Everest, spre nord. Avea să ne ia 
aproape șase săptămâni de căţărat, doar ca să ajungem acolo. 

Mai jos de Şaua sudică, panta coboară abrupt, e un perete 
de gheaţă de 1700 de metri, cunoscut ca Versantul Lhotse. 
Tabăra numărul trei avea să fie săpată în gheaţă, pe la 
jumătatea drumului spre el. La baza acestui perete începe cea 
mai înaltă și cea mai senzaţională vale de gheaţă din lume. Pe 
la jumătatea ghețarului urma să fie tabăra numărul doi, iar la 
capătul de mai jos, tabăra numărul unu. Această imensă limbă 
de gheaţă este cunoscută ca Valea Vestică sau Valea Tăcerii. De 
la buza ghețarului, gheaţa trece prin gura abruptă a văii, unde 
începe să se despartă brusc într-o cascadă de gheaţă. Seamănă 
cu apele unui râu care se îngustează spre râpă și transformă 
apa în curenţi înspumaţi. Dar aici apa e îngheţată. Blocurile de 
gheaţă, adesea de mărimea unei case, scârţâie, pe măsură ce 
se deplasează încet spre versant. Acest râu îngheţat, lat de 
vreo 500 de metri, se numește cascada Khumbu și este una 
dintre cele mai periculoase porţiuni ale ascensiunii. lar la 
picioarele ei urma să fie tabăra de bază. 

Eu și Mick am petrecut acele săptămâni urcând pe dealurile 
mai joase de pe Himalaya, aclimatizându-ne și începând să ne 
dăm seama de dimensiunile misiunii care ne aștepta. Am urcat 
tot mai mult, spre inima munţilor, până când, în cele din urmă, 
am ajuns la 5800 de metri, la baza cascadei Khumbu și la 
începutul urcușului spre Everest. Ne-am instalat corturile la baza 
marelui munte și am așteptat să ajungă și restul echipei. 


În timp ce stăteam și aşteptam privind în sus, cu gâtul 
lungit spre Everest, am simţit o senzaţie de greață în stomac. 
Voiam să înceapă odată, orice ne aștepta. Așteptarea e 
întotdeauna grea. 

Niciodată în viața mea nu mă simţisem atât de îngrozit, de 
neliniștit și de nerăbdător, abia mai puteam să respir. Dar acela 
nu era nici măcar începutul. Era înaintea și dedesubtul 
începutului. Am hotărât să nu mă mai gândesc și să încep 
expediția așa cum îmi doream să continue. Aveam de gând să 
dau totul. Mă angajam să mă spetesc douăzeci și patru de ore 
din douăzeci și patru, până aveau să-mi iasă ochii. 

Cel puţin astfel puteam să-mi controlez așteptările. 


CAPITOLUL 78 

În cele din urmă, Neil și Henry au apărut la orizont. 
Expediția începuse. 

Tabăra de bază se umplea de alpiniști: echipe din 
Singapore, Mexico și Rusia. Cam patruzeci de alpiniști, în total, 
inclusiv puternicul și veselul bolivian Bernardo Guarachi. Toţi 
erau dispuși să riște totul pentru o fotografie în vârf. 

Nu toți aveau să se întoarcă în viaţă. 

Energia pe care o emană un grup de alpiniști ambiţioși și 
foarte motivaţi era palpabilă. Totul avea un scop. Tabăra era un 
furnicar de atleți bronzaţi, bine făcuţi, preocupaţi să-și pună la 
punct echipamentul și să stabilească strategii. Alţii - printre care 
și Andy Lapkass, medicul echipei, și Karla Wheelock, o tipă 
tăcută, prietenoasă, dar foarte hotărâtă, care încerca să fie 
prima mexicancă ce ajungea pe Everest - erau sub conducerea 
logistică a lui Henry Todd. Ni se alăturase și alpinistul australian 
Alan Silva. Blond și bine făcut, nu vorbea prea mult și părea 
destul de relaxat. Era clar că nu venise pentru distracţie. Avea o 
misiune, se vedea bine. Apoi mai era britanicul Graham 
Ratcliffe, care ajunsese pe Everest, pe partea de nord. Foarte 
direct și cu simţul umorului, spera să fie primul britanic care 
urca de pe ambele părți. Geoffrey Stanford era ofiţer în Garda 
Naţională, care, la fel ca mine, ca Neil și ca Mick, era din Marea 
Britanie. Un alpinist experimentat, iar aceea era prima lui 
încercare de a ajunge pe Everest. Și, în sfârșit, mai era Michael 
Down, unul dintre cei mai cunoscuţi rockeri alpiniști din Canada. 

Vesel, priceput, înfățișarea lui având tot ce-i trebuie, deși el 
oricum părea de temut. Everestul are acest efect chiar și asupra 
celor mai buni alpiniști. Era un om bun totuși, am simţit asta în 
orele petrecute cu el. 

Pe lângă acești alpiniști din toată lumea, eram însoţiţi de 
o echipă de șerpași nepalezi, condusă de sirdarul lor, Kami. 
Crescuţi la poalele Himalayei, ei cunosc Everestul mai bine 
ca oricine. 

Unii urcau pe munte de mulţi ani, însoţind expediţii cărora 
le cărau alimentele, oxigenul, corturile și proviziile. Fiecare 
dintre noi ducea un rucsac de dimensiuni considerabile, cu 
alimente, apă, reșouri, canistre cu gaz, saci de dormit, rogojină, 
lampă de cap, baterii, mănuși, șapcă, jachetă, crampoane, 
scule, corzi și pioleți. Șerpașii aduceau un sac de orez în plus 


sau două tuburi de oxigen. Puterea lor era extraordinară, iar 
mândria lor stătea în abilitatea de a ajuta la transportarea celor 
necesare traiului, pe care alpiniștii nu puteau să le care singuri. 
De aceea, șerpașii sunt, fără îndoială, adevărații eroi ai 
Everestului. Născuţi și crescuţi la înălțimi de 7000 de metri, au 
altitudinea în sânge, la propriu. Totuși, sus, la peste 8000 de 
metri, până și ei încetinesc, la fel cum, inevitabil, fac toţi, 
treptat. Reduși la un șir lung, lent și agonizant. Doi pași, pauză. 
Doi pași, pauză. Acesta este ritmul Everest. 

Se spune că, dacă reușești să urci pe Everest, de fapt, urci 
muntele de cinci ori. Asta, din cauză că trebuie să urci și să 
cobori continuu, în încercarea de a permite corpului să se 
adapteze încet la altitudinea extremă. De fiecare dată când 
ajungeam un pic mai sus trebuia să ne întoarcem în dimineaţa 
următoare și să coborâm spre tabăra de bază, pentru a ne lăsa 
trupurile să-și revină. Orele lungi de urcuș lent deveneau o oră 
sau două de coborâre în rapel, pe aceiași versanţi acoperiţi de 
gheaţă. Principiul era „urcă mult, dormi puţin“. Și era 
demoralizant. Zece ore de urcat, o oră de coborât. Cel mai înalt 
nivel de aclimatizare pe care îl atingeam era până la tabăra 
trei, care era cam la 8100 de metri. La mai mult de atât, corpul 
efectiv „moare“, pentru că intri în ceea ce este macabru numită 
Zona Morţii. Acolo, nu mai poţi digera mâncarea cum trebuie, 
iar trupul slăbește exponențial, din cauza aerului rarefiat și a 
lipsei de oxigen. 

Era clar că ascensiunea aceea avea să fie un sistematic 
război de uzură între aclimatizare și păstrarea optimismului. 
Asta, fără să adaugi boală, extenuare, răni și vreme rea. Cu toții 
știam că, pentru a reuși, aveam nevoie de concursul a numeroși 
factori. De aceea, norocul joacă un rol important pe Everest. 
Scopul nostru era să ne aclimatizăm în tabăra trei, cât de 
repede posibil. Spre sfârșitul lui aprilie, speram noi. Apoi bătălia 
avea să se dea împotriva vremii și a vânturilor puternice. 
Acestea din urmă fac muntele de neurcat, în cea mai mare parte 
a anului. Puterea lor feroce poate zbura un om de pe versant. 
Dar, de două ori pe an, când musonul cald se îndreaptă spre 
nord, peste Himalaya, intensitatea vânturilor scade. Este 
perioada cunoscută drept „chemarea tăcută“, când muntele 
devine ciudat de liniștit, pentru câteva zile preţioase. Când 
anume se întâmplă asta și cât durează este un pariu pe care îl 


pune fiecare alpinist. Dacă dai greș sau ai ghinion, ești mort. 

Pe lângă frigul extenuant, nesfârșitele crevase, avalanșele 
zilnice și distanțele mari, acești curenţi de aer foarte puternici 
sunt cei care contribuie din greu la statisticile înfricoșătoare ale 
Everestului. După cum arătau cifrele din anul acela, pentru 
fiecare șase alpiniști care atinseseră vârful, murise unul. Unul 
din șase. Ca un singur glonţ într-un revolver, la ruleta rusească. 

Nu-mi plăcea analogia. 


CAPITOLUL 79 

În 7 aprilie eu, Mick și Nima, unul dintre șerpași, ne-am 
căţărat pe Everest pentru prima dată. Ceilalţi au rămas la tabăra 
de bază, pentru a le oferi trupurilor mai mult timp de adaptare 
la altitudine, înainte să urce mai departe. Eram la baza cascadei 
de gheață Khumbu, printre creste de gheaţă răsucite, și ne 
puneam crampoanele. In sfârșit, începeam proiectul la care 
visasem atât de mult timp. 

In timp ce ne croiam drum prin labirint, crampoanele 
noastre mușcau din gheaţa sticloasă. Era bine. Când gheaţa a 
devenit mai abruptă, am început să urcăm. În faţa noastră erau 
niște sculpturi de gheaţă imense, care se întindeau până 
departe, deasupra. Cu puţin efort, am ajuns la următorul pervaz 
de gheaţă, respirând greu, în aerul tot mai tare. În scurt timp, 
am văzut tabăra de bază de dedesubt, care devenea tot mai 
mică. Adrenalina ne curgea prin trupuri, în timp ce urcam în 
lumina zorilor. Era o rutină cunoscută, pe un munte 
necunoscut. 

In curând, am ajuns la primul sistem de scări din aluminiu 
care se întindeau peste numeroasele hăuri, puse acolo dinainte, 
de șerpași, sub forma unor reţele de frânghii complexe, șuruburi 
pentru gheaţă și ţăruși, pentru a forma poduri peste uriașele 
crevase ale cascadei. De-a lungul anilor, aceste scări ușoare, 
ajustate la fiecare câteva zile, în funcţie de mișcările gheții, s-au 
dovedit cel mai eficient mod de a-ţi croi drum prin cascadă. Dar 
îti trebuia ceva curaj la început. Crampoane, trepte metalice 
subţiri și gheaţă - un cocktail nesigur. Trebuie doar să ai 
răbdare, să-ţi stăpânești nervii și să te concentrezi pe fiecare 
treaptă. Și să nu uiţi: nu privi în jos, în hăul negru de sub 
picioarele tale. Concentrează-te pe picioare, nu pe cădere. E mai 
ușor de zis decât de făcut. 

La doar vreo treizeci de metri sub tabăra unu, scara pe care 
șerpașii o fixaseră cu sârguință se destrămase. Rămășițele 
corzilor și sistemul de trepte atârnau ca niște șuvițe lungi de aţe 
deasupra hăului. Eu și Mick ne-am evaluat opţiunile. Nima era în 
spate, sub noi, repara o parte din scară, care mai avea nevoie 
de niște ţăruși. Am decis să nu încercăm să găsim o altă rută 
spre tabăra unu, urcaserăm suficient pentru prima zi. Așa că ne- 
am întors și am coborât. Drumul înapoi a fost obositor. Mai mult 
decât mi-aș fi imaginat. Mă dureau picioarele, iar inima și 


plămânii pompau puternic, pentru a absorbi fiecare strop de 
oxigen din aerul rarefiat. Mă simțeam epuizat. Adrenalina, 
concentrarea și altitudinea reușesc să te golească de tot de 
energie. Este un gen de oboseală greu de descris: pur și simplu, 
te vlăguiește de toată puterea și nu-ţi dă nimic în schimb. 
Sunetul carabinelor metalice pe echipamentul meu devenea 
hipnotic. Am strâns puternic din ochi, apoi i-am deschis. Am 
încercat să respir ritmic. Eram la 6000 de metri vertical 
deasupra nivelului mării, între fălcile mortale ale Everestului. Am 
observat că mâna îmi tremura în timp ce am bâjbâit după 
coardă, prin mănușa groasă. Era doar oboseala. O oră mai 
târziu, parcă nu ne apropiaserăm deloc de tabăra de bază și 
începea să se facă târziu. Am privit neliniștit în jur. Ar fi trebuit 
să ne întâlnim cu Nima undeva pe acolo, așa cum stabiliserăm. 
Am scanat zona, dar nu era nici urmă de el. Mi-am înfipt 
crampoanele în zăpadă, m-am rezemat cu spatele de versant, 
să-mi trag răsuflarea, și l-am așteptat pe Mick, care venea din 
spate. Era la vreo zece metri de mine, pășind cu grijă pe 
blocurile de gheaţă crăpate. Eram printre crevasele acelea, ca o 
capcană mortală îngheţată, de mai bine de nouă ore și amândoi 
ne mișcam foarte greu. Privindu-l, am știut că, dacă puternicul 
Mick se deplasa atât de încet, chiar eram pe un munte mare. M- 
am îndreptat și am mai făcut câţiva pași, cu grijă, testând 
gheaţa la fiecare mișcare. Am ajuns la capătul corzii, am 
desfăcut-o, respirând greu, și m-am prins de următoarea coardă. 
M-am uitat în jur, am mai inspirat o dată, apoi mi-am agăţat 
carabina. După care, deodată, am simţit cum pământul de sub 
mine se mișcă. M-am uitat în jos și am văzut o crăpătură în 
gheaţă, care se întindea între picioarele mele, cu un părâit. N- 
am îndrăznit să mă mișc. Lumea părea să fi înţepenit. Gheaţa a 
mai pârâit o dată în spatele meu, apoi, fără nicio avertizare, a 
căzut, pur și simplu, sub mine, iar eu după ea. Mă prăbușeam 
prin acea crăpătură mortală, neagră, într-un ghețar al cărui fund 
nu se vedea. Brusc, m-am izbit de peretele gri al crevasei. Forţa 
m-a aruncat pe partea cealaltă, lovindu-mă cu umărul și cu 
brațul de gheaţă. Apoi am fost tras în sus de frânghia subţire de 
care eram prins. M-am rotit în aer, m-am tot rotit. Vârfurile 
crampoanelor mele s-au prins de marginea peretelui crevasei. 
Am auzit ecourile strigătelor mele în hăul de dedesubt. 

Bucăţi de gheaţă au continuat să cadă pe mine, iar una mai 


mare m-a lovit puternic în cap. Pentru câteva secunde, mi-am 
pierdut cunoștința. Am clipit și mi-am revenit, apoi am văzut 
cum ultima bucată de gheaţă a căzut sub mine, în beznă. Corpul 
meu s-a răsucit încet spre capătul frânghiei și, în mod straniu, s- 
a făcut brusc liniște. Am simţit adrenalina prin vene și am fost 
cuprins de valuri de convulsii. Am strigat în sus spre Mick, iar 
strigătul meu s-a auzit cu ecou. M-am uitat în sus, spre raza de 
lumină de deasupra, apoi spre abisul de jos. M-am ţinut cu 
disperare de perete, dar e alunecos. Am încercat să înfig în el 
pioletul, dar n-a intrat, iar crampoanele mele abia au zgâriat 
suprafața gheții. Disperat, m-am agăţat de frânghie și m-am 
uitat în sus. 
Am douăzeci și trei de ani și eram gata să mor. Din nou. 


CAPITOLUL 80 

Frânghia de care eram atârnat nu era una care să reziste la 
o asemenea căzătură. Era pentru greutăţi mici, o frânghie 
subţire, care era înlocuită la fiecare câteva zile, pe măsură ce 
gheaţa o rupea, din pricina frecării. Era mai degrabă un suport, 
nu era ca frânghiile acelea puternice, pentru cățărat. 

Ştiam că putea să se rupă oricând. Secundele mi se păreau 
o eternitate. 

Apoi, brusc, am simţit o smucitură puternică. Am lovit 
din nou cu crampoanele în perete. 

De data aceea, au mușcat un pic în gheaţă. M-am tras în 
sus, lovind cu picioarele ceva mai sus în pereţi, astfel încât să 
mă tot înalţ. In apropiere de buză, am reușit să înfig pioletul în 
zăpadă și să mă ridic. Niște braţe puternice m-au apucat și m-au 
tras peste crevasă. M-am rostogolit departe de margine, 
departe de pericol, și m-am prăbușit epuizat. Am zăcut acolo, cu 
faţa în zăpadă, cu ochii închiși, ţinându-i de mâini pe Mick și pe 
Nima și tremurând de frică. 

Dacă nepalezul nu ar fi auzit prăbușirea și nu ar fi fost atât 
de aproape, mă îndoiesc că Mick ar fi avut puterea să mă scoată 
de acolo. Nima mi-a salvat viaţa, știu. Mick m-a ajutat și m-a 
însoţit în următoarele două ore să cobor cascada. Mă ţineam de 
toate frânghiile, mă agăţam de ele cu nervozitate. Acum 
traversam scările de parcă eram alt om, încrederea dispăruse. 

Respiram sacadat și greu, orice urmă de putere sau de 
adrenalină mă părăsise. Linia aceea subţire dintre viaţă și 
moarte poate să termine pe oricine. lar în clipa aceea eu 
eram cel terminat. 

Și nici nu începuserăm să urcăm cu adevărat pe Everest. 


Întins în cort, singur, în noaptea aceea am plâns, în timp ce 
toate emoţiile mă părăseau. Pentru a doua oară în câţiva ani, 
puteam să mor. 

Am scris: 


31 martie, miezul nopții 

Emoțiile de azi au fost nebunești. Nici acum nu 
pot să înțeleg cum de a rezistat frânghia. În seara 
asta, la cină, Nima le-a povestit șerpașilor cele 


întâmplate, cu gesturi repezi și teatrale. Eu am 
primit portie dublă de la Thengba, bucătarul nostru 
cam surd, iar acesta cred că a fost modul lui de a mă 
linisti. Un om bun. El știe din experienţă cât de 
neiertător poate fi muntele. 

Cotul meu e destul de inflamat, de la izbitura de 
crevasă, și simt bucățele de oase în interiorul unei 
umflături pline cu lichid, lucru care e ușor iritant. 
Medicul spune că nu poti face prea multe în privinţa 
unui cot, doar să-l tratezi și să-i dai timp să se 
vindece. Cel puţin nu m-am lovit la cap! 

Nu pot să dorm, revăd imaginea crevasei de sub 
mine și e înspăimântătoare când închid ochii. 
Căderea e o senzație oribilă, de neputinţă. Mi-a 
provocat aceeași groază pe care am simtit-o în 
timpul accidentului cu parașuta. Nu cred că m-am 
simţit mai aproape de moarte ca astăzi. Totuși, am 
supraviețuit. Din nou. Asta mă face să simt o 
profundă recunoștință pentru toate lucrurile bune și 
frumoase din viața mea și știu că nu vreau să mor 
încă. Mai am atât de multe pentru care să trăiesc. 

Doar mă rog din tot sufletul să nu mai trec 
niciodată printr-o asemenea experienţă. În noaptea 
aceasta, singur, spun doar mulțumesc Domnului și 
prietenului meu. 

A fost un început dat naibii pentru aventura 
vieții mele. 


P.S. Azi, e ziua de naștere a Sharei mele. Fie 
binecuvântată, oriunde s-ar afla acum! 


CAPITOLUL 81 

„Dacă poţi găsi o cale fără obstacole, probabil că nu duce 
nicăieri.“ Cel care a spus asta avea mare dreptate. Viaţa 
înseamnă să cazi și să te ridici, să cazi, să înveţi din asta și să o 
iei de la capăt. 

Eu așa am făcut. 

In următoarele câteva zile de început de aprilie a fost o 
vreme perfectă pentru căţărat. Am continuat să înaintăm cu toţii 
și, în afară de cotul meu, am uitat complet de întâlnirea cu 
Doamna cu coasa. Am trecut de cascada de gheaţă și ne-am 
instalat tabăra unu la marginea ei. Am petrecut o noapte acolo, 
apoi am coborât la bază. Data următoare aveam să urcăm spre 
măreaţa Şa Vestică, în încercarea de a ajunge la tabăra doi. 
Rucsacurile noastre erau mai grele decât înainte, trase în jos de 
echipamentul suplimentar, de care urma să avem nevoie mai 
sus. Marea Şa se întindea în faţa noastră, în timp ce înaintam 
încet, de-a lungul văii imense, de un alb orbitor, precum 
furnicile pe o uriașă pârtie de schi. 


Am coborât cu grijă în ea, apoi am urcat și am ieșit, am mai 
trecut de un uriaș hău plin cu zăpadă, săpat în versantul de 
gheaţă. În timp ce urcam pe o buză a unui alt fals orizont, am 
văzut pentru prima dată, în depărtare, faţa Everestului. Vârful 
se profila deasupra noastră, aflat în continuare cam la 3000 de 
metri mai sus. Mi-a tăiat respirația. 

In timp ce soarele se înălța peste vârful Everestului, iar 
razele lui se strecurau printre curenţii de aer și zăpadă, stăteam 
pe rucsacuri și priveam tăcuţi. Inima mea galopa de entuziasm 
și nerăbdare. Vârful părea cu adevărat invincibil, îndepărtat, 
rece și de neatins. M-am hotărât să nu mă mai uit prea mult în 
sus, ci să mă concentrez pe picioare, să le fac să meargă mai 
departe. Credeam că asta putea fi cheia urcușului pe acel 
munte. Eram tot mai epuizați, din cauza altitudinii și a pantei tot 
mai abrupte, iar tabăra doi nu părea să se apropie. În cele din 
urmă, am ajuns la ea, dar, având în vedere efortul depus, nu ni 
se părea că se vede mare lucru de acolo. Înghesuită în umbra 
peretelui imens al Everestului, era gri, rece și neprimitoare. 

Pietrișul acoperea gheaţa de un albastru-închis, care ducea 
la bălțile formate de la topirea ei, în urma căldurii de la amiază. 


Totul era ud, alunecos și acoperit de zloată. M-am împiedicat, 
încercând să sar peste un mic pervaz de gheaţă. Eram obosit și 
aveam nevoie de odihnă, dar eram bucuros că atinsesem un 
nou nivel al urcușului, chiar dacă era încă partea ușoară a lui. 

La următoarea întoarcere în tabăra de bază și după cel mai 
bun somn de când ajunsesem în Nepal, am hotărât să sun 
acasă, de la telefonul cu legătură prin satelit. La 3 dolari 
minutul, încă nu folosisem telefonul. Deja aveam destule datorii. 
Iniţial, intenționasem să păstrez apelul telefonic pentru atunci 
când aveam să ajung în vârf, dacă ajungeam. 

— Mamă, eu sunt. 

— Bear? E BEAR! a strigat entuziasmată. 

Era atât de bine măcar să auzi vocile celor dragi. Am 
întrebat ce era nou pe la ei. 

— În ce ai căzut? Într-o fisură? 

— Nu. Într-o crevasă, i-am explicat. 

— Vorbește mai tare. Abia te aud, scumpule. 

A încercat să-i facă să tacă pe cei din jur, apoi a 
rezumat. 

— Acum... ce era cu fisura aia? 

— Mamă, chiar nu contează, am zis râzând. Te iubesc. 
Familiile au mereu un efect liniștitor. 


CAPITOLUL 82 

Patru zile mai târziu eram înapoi la tabăra doi, pe marginea 
morenei de pe imensul ghețar numit Şaua Vestică. Era 5 
dimineaţa, iar eu stăteam la intrarea în cort, privind peste 
gheaţă, în lumina ciudată dinaintea zorilor. Era frig. Foarte frig. 
Mick se foise toată noaptea. Efectul altitudinii. Nu te lasă să 
dormi, te pricopsește cu o migrenă permanentă și îţi trage aerul 
din plămâni, astfel că toată lumea tușește și scuipă non-stop. 
Adăugaţi gerul, o constantă senzaţie de a voma și capacitatea 
de nedescris de a vedea în orice activitate fizică un efort de 
proporții herculeene - și veţi înţelege de ce alpinismul la mare 
altitudine nu e pentru oricine. 

Realitatea traiului acolo sus, la sub zero grade, nu poate fi 
mai puţin romantică de atât. Dar ziua aceea era decisivă pentru 
noi. Ajunseserăm la tabăra doi, după șapte ore de urcuș, de la 
tabăra de bază. Era prima dată când parcurseserăm drumul într- 
o singură etapă, fără să înnoptăm la tabăra unu. Și resimţeam 
asta. În ziua aceea trebuia să ajungem și mai sus, iar de acolo 
totul devenea mai abrupt și mult mai periculos. 

Tabăra 3 era la limita la care corpul uman poate supravieţui 
și, după cum mi se tot repetase de către jurnaliști neîncrezători, 
abilitatea organismului de a se adapta la mare altitudine se 
îmbunătățește după ce treci de treizeci de ani. Ei bine, la 
douăzeci și trei de ani, lucrurile nu erau în favoarea mea, dar am 
încercat să nu mă gândesc la asta și nici la acei neîncrezători. 
Da, eram tânăr, dar eram flămând, iar următoarele câteva 
săptămâni aveau să arate asta, pe măsură ce aveam să urcăm 
mai sus decât ajunseserăm vreodată. 

În faţa mea se afla adevăratul test. Dacă nu reușeam să fac 
faţă altitudinii la care se afla tabăra trei, urma să mă întorc la 
tabăra de bază și să nu mai urc niciodată acolo. Privind spre 
versantul imens din față, am încercat să mă imaginez acolo 
sus. Nu am reușit. 

La treizeci de minute după ce am pornit eram tot pe 
morena cu pietriș și gheaţă. Parcă abia ne urniserăm. Apoi, în 
sfârșit, am ajuns din nou pe gheaţă și am pornit în sus, spre 
versantul care se profila cam la 1600 de metri deasupra 
noastră. Ne făcea cu ochiul. Liniște. Cu excepţia unei brize 
blânde, care trecea peste gheaţă. Saltul pe care îl făceam în 
altitudine, cam 1100 de metri, era uriaș, având în vedere 


altitudinea la care ne aflam. Chiar și în tabăra de bază, urcasem 
doar cam 300 de metri pe zi. Ştiam care sunt riscurile forțării 
acelei invizibile limite a altitudinii, dar, din cauza înclinaţiei mari, 
eram obligaţi să ni le asumăm. Erau doar câteva locuri unde 
puteam să nivelăm un pic gheaţa și să improvizăm o tabără. 
Indată ce aveam să ajungem la tabăra 3, urma să ne întoarcem 
la tabăra de bază, pentru ultima dată. Apoi totul depindea de 
vreme. 

In următoarele cinci ore, am continuat să urcăm pe gheaţa 
abruptă și albastră. Crampoanele înfipte, mușchii călcâielor 
arzând, gâfâind, fără odihnă. Aerul era acum foarte rarefiat, iar 
expunerea creștea cu fiecare pas ezitant pe gheaţă. 

Priveşte doar în faţă, niciodată în jos. 

Șerpașii ajunseseră la tabăra 3 în ziua precedentă și își 
petrecuseră după-amiaza instalând cele două corturi. Corpurile 
lor se adaptau acolo sus mult mai bine decât ale noastre. Eram 
foarte recunoscător pentru puterea lor! În timp ce ne cățăram 
pe ultima porţiune de gheaţă abruptă și sticloasă, vedeam 
corturile înfipte sub un bloc de gheaţă ieșit în afară, deasupra 
noastră. 

Nesigur, mi-am zis. 

Dar știam că blocul de gheaţă ne și proteja de avalanșele 
de deasupra. Corturile fâlfâiau în vântul devenit mai puternic - 
tentante, dar încă greu de atins -, iar frigul se lăsase deja, gata 
pentru noaptea ce urma. De asemenea, începuse să ningă bine, 
iar lumina se estompa rapid. Vântul sufla zăpada peste gheaţă, 
apoi peste noi. Mick era un pic mai în spate decât mine și decât 
Neil și, în timp ce ne rostogoleam peste marginea unde era 
instalată tabăra, ne-am uitat în jos și l-am văzut că se oprise. 
incă un pas ostenit, încă o oprire. În cele din urmă, s-a împleticit 
în sus, peste margine. Un zâmbet rece i-a trecut peste faţa pe 
jumătate acoperită. 

Eram în tabăra 3. 

În viaţă și împreună. 


CAPITOLUL 83 

Durerea de cap pe care sperasem că o lăsasem în tabăra 2 
era din nou cu mine, acum mai puternică. Am înghiţit o aspirină, 
fără să vadă nimeni. Pentru prima dată, nu voiam ca restul să 
știe că nu mă simţeam bine. Nu în faza aceea decisivă. Cortul în 
care eram se potrivea mai bine pentru o persoană cu un 
echipament redus la minimum, nu pentru trei corpuri încălţate 
cu bocanci, venite în cel mai friguros și cel mai bătut de vânturi 
loc din lume. Un spaţiu atât de înghesuit necesită un mare grad 
de toleranţă, când ești obosit și însetat, cu o durere de cap 
groaznică, fie că ești ghemuit lângă un reșou pe care topești 
gheaţă, fie lângă peretele rece de gheaţă, de lângă cort. In 
astfel de momente chiar contează să ai lângă tine prieteni 
adevăraţi. 

Prieteni buni, pe care să te poţi baza, genul de oameni care 
zâmbesc când sunt nervoși. Dacă era să testăm vreodată 
prietenia sau să o mimăm, acela era momentul. 

În liniște, am continuat și am făcut toate treburile pe care 
traiul la o asemenea altitudine extremă le impune. Odată ce ţi-ai 
dat jos bocancii, nu mai ieși din cort. Câţiva și-au pierdut vieţile 
pentru că au părăsit corturile doar cu partea interioară a 
încălțărilor. O mică alunecare provocată de altitudine, pe gheaţa 
albastră, a fost ultima lor acţiune conștientă, înainte să se 
trezească rostogolindu-se spre moarte, pe versantul lucios, înalt 
de 1600 de metri. 

În schimb, urinezi în vasul pentru pipi, pe care apoi îl ţii 
strâns la piept, să te încălzească. In ce privește treaba mare, 
mereu un coșmar, pentru asta e nevoie de o jumătate de oră în 
care să-i dai pe toţi la o parte, astfel încât să poţi să te îmbraci 
la loc, să-ţi pui inclusiv crampoanele și bocancii și abia apoi să 
te aventurezi afară. Te ghemuiești, cu faţa spre versant și cu 
fundul în afară, te ţii de un șurub de gheaţă, te apleci în afară 
și îi dai bătaie. 

Oh, și te asiguri că nu sunt alţi alpiniști dedesubt. 


Când, în sfârșit, s-au ivit zorii și am ieșit din cort, aerul 
proaspăt și geros mi-a umplut nările. Zăpada și vântul 
puternic din ziua precedentă fuseseră înlocuite de o 
minunată nemișcare. 


Priveam uimit, așteptând ca și ceilalţi să se pregătească. 
Mă simţeam de parcă priveam în jos spre jumătate de lume. In 
acele câteva minute în care am stat acolo, așteptându-i pe Mick 
și pe Neil, am simţit un calm despre care nici nu știam că există. 
Timpul parcă se oprise și nu voiam ca acea clipă să se termine. 
Versantul de gheaţă se desfășura în faţa mea până spre imensa 
vale albă de sub noi și toată gama de vârfuri din Himalaya se 
întindeau spre vest. Chiar era ceva deosebit. 

Acum eram la trei kilometri aproape vertical deasupra 
taberei de bază. Munţii care cândva se înălţau deasupra noastră 
erau la un nivel cu noi sau dedesubt. Ce priveliște și ce 
privilegiu să vezi așa ceva! Dar în ziua aceea urma să refacem 
încă o dată drumul înapoi, la altitudini mai joase. In timp ce 
priveam spre vale, am observat cât de abrupt era versantul pe 
care urcasem pe vânt și ninsoare, doar cu douăsprezece ore 
înainte. Mi-am mai verificat o dată centurile. In scurt timp, am 
fost gata și am pornit. 

Coarda era trecută prin dispozitivul metalic de susţinere și 
uruia când coboram cu viteză. Ricoșai ameţitor când te loveai 
de faţa versantului. Optul meu de rapel era cald la atingere, de 
la coarda care se freca de el. Asta era partea frumoasă a 
muntelui. Am încercat să nu mă gândesc la miile de metri de 
transpiraţie și la truda pe care o depuneam. Nu voiam să-mi 
amintesc atunci că va trebui să fac același efort când vom urca 
spre tabăra patru și spre vârf. 

Perspectiva era prea dureroasă. 

Deocamdată, eram mulţumit că supravieţuisem taberei 
trei; dovedisem că trupul meu se poate adapta la mai mult de 
8000 de metri și aveam parte de vreme bună la coborâre. Ajunși 
înapoi în tabăra 2, tensiunea dispăruse. Eram extaziaţi. In ziua 
următoare, am pornit spre tabăra de bază și am traversat 
crevasa cu o încredere înnoită. Aclimatizarea se încheiase. 


Acum primeam zilnic rapoarte meteo foarte exacte de la 
Centrul Meteorologic Bracknell, din Marea Britanie. Ei ofereau 
cele mai precise prognoze meteo, valabile oriunde în lume. 

Meteorologii puteau să stabilească puterea vânturilor, cu o 
acuratețe de până la cinci noduri, pentru fiecare 300 de metri 
altitudine. 


Pe munte, vieţile noastre depindeau de prognoze. În fiecare 
dimineaţă, întreaga echipă se aduna nerăbdătoare în jurul 
laptopului să vadă ce ne oferă cerul, dar nu arăta prea bine. 
Acele semne timpurii ale sosirii musonului în Himalaya, când 
vânturile puternice încep să se retragă de pe vârful Everestului, 
nu păreau să apară. Nu puteam decât să așteptăm. Corturile de 
la tabăra de bază erau casa noastră. Acolo aveam toate 
scrisorile și micile amintiri de la familii. 

Eu aveam o scoică pe care o luasem de pe plaja de pe 
insula Wight, în care Shara scrisese versetul meu preferat, unul 
de care mă agățasem atât de mult în armată. „Şi iată că Eu sunt 
cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei, 28:20). 

L-am recitit în fiecare seară, înainte să adorm. Nu era nicio 
rușine în nevoia de ajutor acolo sus. 


CAPITOLUL 84 

M-am trezit brusc, simțind un rău violent. M-am târât până 
la intrarea în cort și am vomitat pe gheaţa și peste pietrele de 
afară. Mă simţeam foarte rău, iar capul îmi pulsa. La naiba. Nu 
era a bună, știam. M-am întins ghemuit în cort și am stat acolo 
peste zi. Nu știam ce să cred. Andy, medicul echipei, mi-a spus 
că eram epuizat și că aveam o infecţie respiratorie cronică. Mi-a 
dat antibiotice și mi-a spus că trebuie să mă odihnesc. Imi 
trebuia timp să îmi revin. Timp pe care nu îl aveam. Mai târziu, 
în aceeași zi, cea mai mare teamă a mea avea să se 
împlinească, atunci când Henry a intrat în cort cu ultima 
prognoză. 

— Veşti bune, vânturile încep să se retragă. Se pare că o să 
avem un răgaz, în jurul datei de 19. Da, asta ne oferă cinci zile 
să ajungem sus, la tabăra 4, și să fim gata de urcat spre vârf. 
Trebuie să ne pregătim repede, adică acum. 

Momentul pe care îl așteptasem atâta era, deodată, 
momentul în care eram epuizat. În sfârșit, venise clipa, dar 
ce sincronizare, când eu eram incapabil să mă mișc. M-am 
blestemat, în timp ce corpul îmi tremura, iar încheieturile mă 
dureau, din pricina febrei. Nici vorbă să pot urca, iar o 
altitudine de 5800 de metri nu e chiar un loc potrivit pentru 
refacere. 


Mick, Neil, Karla și Alan urmau să părăsească tabăra în 
dimineața următoare, în zori. Michael, Graham și Geoffrey 
aveau să formeze al doilea val, programat să pornească o zi 
mai târziu, dacă vremea avea să le permită. Eu am continuat 
să vomit toată ziua. Eram terminat și palid. 

Visul meu zăcea sub forma unei bălți de vomă, afară. 
Dădusem tot pentru acea oportunitate și tot ce puteam să fac 
era să stau să privesc cum îmi scapă printre degete. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să mă fac bine. Repede. 

Noaptea aceea a fost, probabil, cea mai lungă și mai 
singură din toată expediția. Eram uscat, eram în siguranţă, eram 
lângă prietenii mei, dar eram disperat. Și singur. O șansă ratată. 
În câteva ore, Neil, Mick, Karla și Alan aveau să plece din tabăra 
de bază, pentru prima încercare de a ajunge pe vârful 
Everestului, pe partea de sud, iar eu nu aveam să fiu cu ei. 


Graham și Michael se simțeau și ei rău, tușeau, scuipau, erau 
epuizați. Henry insistase ca Geoffrey să aștepte și să plece cu a 
doua echipă. Patru cu patru era mai sigur decât cinci cu trei. 

Înţelegător, acceptase. Noi patru urma să formăm o echipă 
de rezerve, una mediocră, în caz că mai exista vreo șansă și 
pentru noi. Mă îndoiam. 

La 5 dimineața, am auzit primele foșnete din cortul lui Mick, 
dar în dimineaţa aceea lucrurile erau diferite. Fără persiflări. Neil 
și Mick își vorbeau în șoaptă, în timp ce se echipau, în aerul rece 
din zori. Nu voiau să ne trezească. Dar eu nici măcar nu 
dormisem. În scurt timp, aveau să pornească. Amândoi s-au 
ghemuit în faţa cortului meu, să-și ia rămas-bun. Mick mi-a 
strâns mâna și mi-a tinut-o. 

— Ai fost un om de bază al echipei, Bear. Rezistă și fă-te din 
nou puternic. Va veni și șansa ta, prietene. 

Am zâmbit. Cât de mult îi invidiam, sincronizarea, ocazia pe 
care o aveau și sănătatea lor. La 5.35, patru dintre ei, plus 
Pasang, au părăsit tabăra de bază. Le auzeam bocancii 
scârțâind hotărât peste pietrele care duceau spre baza cascadei 
de gheaţă. 

În cortul meu nu fuseseră niciodată atâta liniște și 
tristeţe. 


Două zile mai târziu, în timp ce băieţii se îndreptau spre 
tabăra 3, m-am trezit simţindu-mă mult mai puternic. În ciuda 
situaţiei. Nu sută la sută mai bine, dar, categoric, cam pe 
jumătate mai bine. Pentru mine, era suficient. Antibioticele își 
făcuseră efectul. În dimineaţa aceea totuși, prognoza se 
schimbase radical și brusc. Pe Everest se întâmplă des asta. 

— Avertizare gravă: în sudul Everestului se formează un 
ciclon tropical. Posibil să se transforme într-un taifun, pe 
măsură ce se apropie de munte. 

Taifunul era așteptat peste două zile, iar asta nu le lăsa 
băieților prea mult timp. Nu doar că avea să aducă vânturi 
foarte puternice, ci și cam doi metri, în câteva ore. Oricine era 
prins acolo sus devenea, ca să-l citez pe Henry, „de negăsit“. In 
după-amiaza aceea, m-am dus la Henry cu o propunere. Michael 
și Graham erau încă bolnavi. Dar eu mă simţeam aproape în 
formă, din nou. 


— De ce nu ne lași pe mine și pe Geoffrey să mergem spre 
tabăra 2, să fim pregătiţi, în caz că taifunul se îndepărtează? 

Era un pariu riscant, foarte riscant, dar, așa cum spunea 
jucătorul de golf Jack Nicklaus: „Nu riști, nu reușești.“ Eram al 
naibii de sigur că nu aveam de gând să pierd nicio ocazie să urc 
pe vârf, stând în tabăra de bază, pălăvrăgind și așteptând. In 
plus, în tabăra doi, puteam să fiu intermediarul, prin radio, între 
tabăra de bază (unde era Henry) și echipa care era mai sus. 

Acesta a fost factorul decisiv. Henry știa că Michael și 
Graham nu aveau să-și revină foarte curând. Imi înţelegea 
foamea și recunoștea focul ce îl mistuise și pe el în tinereţe. 
Maxima lui era: „Nouăzeci și nouă la sută prudenţă; unu la sută 
nesăbuinţă.“ Dar să știi când să foloseşti acel unu la sută e 
adevărata artă a alpinistului. Mi-am înăbușit un acces de tuse și 
am ieșit din cortul lui zâmbind. Aveam să urc. 


CAPITOLUL 85 

Eu și Geoffrey ne apropiam de buza din vârful cascadei de 
gheaţă. Mi-am prins carabina de ultima coardă dintre noi și 
tabăra 1. Era 7.20 a.m. Ne-a luat aproape toată ziua să ajungem 
la tabăra 2, unde am sosit, în sfârșit, pe la 3.30 p.m. Mă 
simțeam obosit și ameţit. E greu să urci când ești în formă doar 
pe jumătate, mai ales la o astfel de altitudine, dar nu aveam de 
gând să spun nimănui cum mă simţeam. Miza era prea mare 
acum. 

Geoffrey și cu mine am stat acolo și am băut, cu rucsacurile 
la picioare, cu hainele de vânt deschise în zona pieptului pentru 
ca briza rece să usuce transpiraţia. Cei doi șerpași care urcaseră 
la tabăra 2, Ang-Sering și prietenul meu Thengba, ne-au servit 
cu suc de lămâie fierbinte. Un lucru foarte plăcut. 

Ştiam că Mick, Neil și ceilalți trebuiau să fie undeva între 
tabăra trei și tabăra patru. Ajungeau pe un teren nou, mai sus 
decât urcaseră până atunci. Studiasem ruta în detaliu. Existau 
un pasaj periculos peste Lhotse și o bandă de stâncă cunoscută 
drept Pintenul Geneva, o fâșie abruptă formată din pietre care 
ieșeau prin gheaţa albastră. Pintenul acela ducea apoi spre ceea 
ce se cunoaște drept Șaua Sudică, o porţiune pustie, măturată 
de vânturi, locul unde era cea mai înaltă tabără a noastră, 
tabăra 4. 

Şerpașii i-au zărit pe alpiniști prin binoclu. Erau niște puncte 
pe imensa pânză albă aflată mult deasupra noastră. 

Haide, Mick, haide, amice. Am zâmbit pentru mine. 


Era 11 p.m. Mick și Neil erau pe punctul să părăsească 
tabăra. Urmau să treacă prin tot ritualul: încălţarea, verificarea 
echipamentului și a oxigenului, strângerea crampoanelor. Nu 
era o sarcină ușoară, pentru patru oameni aflaţi într-un cort mic, 
la o înălțime de 8600 de metri, pe întuneric. Luna plină fusese 
pe 11 mai, vremea ideală pentru a urca. Acum, la distanţă de o 
săptămână, luna pălea. Asta însemna că vor avea nevoie de 
lanterne tot timpul, dar bateriile nu ţin mult la temperaturi de 
sub zero grade. Mai multe baterii însemna greutate în plus. lar 
să schimbi bateriile la minus treizeci și cinci de grade, cu 
mănuși groase, e mai greu decât ai crede. 

Niciodată nu îmi dorisem mai mult decât atunci să fiu 
lângă prietenul meu Mick. Vântul nu se auzea, noaptea era 


tăcută și au plecat din tabără pe vreme bună, înaintea altor 
două echipe. A fost o decizie bună. Mick spunea că nu era sigur 
în privinţa rezervei de oxigen, de când părăsiseră Şaua. A fost o 
intuiţie. Aproape profetică. 

Cinci ore mai târziu, șirul de alpiniști șerpuiau fără corzi pe 
gheaţă și prin zăpadă, spre ceea ce nonșalant este numit 
pervazul „balconului“, la 8700 de metri. Echipa se mișca mai 
încet decât se așteptau. Lanterna lui Mick se stinsese. 
Schimbarea bateriilor se dovedise prea dificilă pe întuneric și 
afundaţi în zăpadă. Vremea care păruse foarte promițătoare se 
schimba. Mick și Neil forţau. Karla și Alan erau în spatele lor, se 
mișcau încet, dar continuau să meargă. În cele din urmă, la 
10.05 p.m., Neil și Pasang au ajuns la Vârful Sudic. Neil vedea 
ultima creastă care ducea spre infamul culoar acoperit de 
gheaţă și de zăpadă numit Pasul Hillary. lar deasupra acesteia 
era o pantă lină, care continua cam 100 de metri, până la 
adevăratul vârf. 

In 1996, dezastrul produs pe munte i-a furat lui Neil șansa 
de a ajunge sus, la tabăra 4. La doi ani de atunci, iată-l acolo din 
nou, doar că de data aceasta aproape că a ajuns la vârf. Se 
simţea puternic și aștepta nerăbdător sosirea lui Mick. Trebuiau 
să fie împreună pentru a trece de ultima pantă și de Pasul 
Hillary. 

Ceva îi spunea lui Neil că lucrurile nu erau în regulă. 

Pe măsură ce treceau minute preţioase, așteptând ca Mick 
și ceilalţi să ajungă la el, simţea că visul care îi scăpase o dată 
era pe cale să îi scape din nou. Undeva pe drum, se produsese o 
neînțelegere între alpiniști cu privire la coardă. La mari altitudini 
se mai întâmplă. E o simplă greșeală. Dar greșelile au 
consecinţe. 

Brusc, acolo, la 130 de metri sub vârful Everestului, și-au 
dat seama că au rămas fără corzi. Nu aveau de ales, trebuiau 
să se întoarcă. Inaintarea nu era o opţiune. 

Neil se uita spre vârf, prin ochelarii de protecţie: atât de 
aproape, dar atât de departe. Nu simţea decât un mare gol. S-a 
întors și n-a mai privit înapoi. 


La 10.50 a.m., radioul a prins viaţă. Era vocea lui Mick. 
Părea slăbit și îndepărtat. 


— Bear, aici Mick. Mă auzi? 

Apoi mesajul s-a auzit cu intermitențe. Am înţeles doar că 
era ceva legat de oxigen. Ştiam că nu era ceva bun. 

— Mick, repetă. Ce e cu oxigenul vostru? 

A urmat o pauză scurtă. 

— L-am consumat. Nu mai am. 

Cuvintele au rămas atârnate în liniștea cortului din tabăra 
2. Cu ochii strânși, îmi trecea prin minte doar că cel mai bun 
prieten al meu avea să moară în curând, undeva la 2000 de 
metri deasupra mea, iar eu nu puteam să fac nimic. 

— Continuă să vorbești cu mine, Mick. Nu te opri, am zis 
hotărât. Cine e cu tine? 

Ştiam că, dacă tăcea și nu găsea ajutor nu va supravieţui. 
Mai întâi își va pierde puterea de a rezista și cu asta abilitatea 
de a ţine la distanţă frigul. Nemișcat, în șoc hipotermic și fără 
oxigen, în scurt timp, avea să își piardă cunoștința. Inevitabil, 
avea să urmeze moartea. 

— Alan e aici. S-a oprit. Nici el nu mai are oxigen. Nu e... 
nu e bine, Bear. 

Ştiam că trebuia să îl contactăm pe Neil. Repede. 
Supravieţuirea lor depindea de cine era mai sus de ei. Mick a 
revenit: 

— Bear, cred că Alan mai are de trăit cam zece minute. Nu 
știu ce să fac. Am încercat să mai vorbesc cu el, dar nu s-a mai 
auzit nimic. 


CAPITOLUL 86 

În cele din urmă, doi alpiniști suedezi și un şerpaș pe nume 
Babu Chiri l-au găsit pe Mick. Întâmplător, slavă Domnului, Babu 
avea un tub de oxigen în plus. Coborâseră și Neil cu Pasang și se 
întâlniseră cu ei. Apoi Neil a găsit în apropiere un adăpost de 
urgenţă, unde erau niște tuburi de oxigen, pe jumătate 
îngropate în zăpadă. l-a dat unul lui Alan și i-a făcut pe el și pe 
Mick să se ridice pe picioare. 

Încet și obosit, cu mintea ba trează, ba inconștientă, Mick 
nu-și amintea multe din ultimele ore. Era doar un amestec de 
delir, oboseală și frig. Coborârea pe stratul de gheaţă albăstruie 
poate fi mortală. Mai mult decât urcușul pe el. Mick se 
împleticea, efectul debilitant al aerului rarefiat, care ameninţa 
să îl copleșească. Undeva sub balcon, Mick a simţit cum, brusc, 
pământul fuge de sub el. Alunecase, din pricina zăpezii care se 
topea și acoperea gheaţa. S-a rostogolit pe versant, pe spate, 
apoi a făcut obișnuita greșeală de a încerca să-și înfigă 
crampoanele în zăpadă, pentru a încetini căderea. Forţa l-a 
catapultat într-un salt periculos și l-a făcut să se rostogolească 
și mai repede, pe versantul acoperit de gheaţă și zăpadă. Se 
resemnase cu ideea că va muri. 

S-a săltat și s-a răsucit, din nou și din nou, apoi s-a oprit pe 
o stâncă mică. A auzit voci. Erau înfundate și ciudate. A încercat 
să strige spre ele, dar nu s-a auzit nimic. Alpiniștii, care erau pe 
Şa, l-au înconjurat, l-au asigurat și l-au prins. Tremura 
incontrolabil. 

Când Mick și Neil au ajuns la noi, în tabăra 2, patruzeci și 
opt de ore mai târziu, erau distruși. Cu totul alți oameni. Mick 
stătea cu capul în mâini. 

Asta spunea tot. 

În seara aceea, când ne pregăteam de culcare, m-a 
înghiontit. M-am ridicat și am văzut un zâmbet pe faţa lui. 

— Bear, data viitoare, lasă-mă pe mine să aleg unde 
mergem în vacanţă, bine? 

Am început să râd și să plâng în același timp. Aveam nevoie 
de așa ceva. Ţinusem foarte multe în mine. 

În dimineaţa următoare, Mick, Neil și Geoffrey au plecat 
spre tabăra de bază. Încercarea lor eșuase. Mick voia doar să 
coboare de pe acel munte nenorocit, să fie în siguranţă. l-am 
privit cum intrau în cascada de gheaţă și am sperat că luasem 


decizia corectă, aceea de a rămâne în tabăra 2 fără ei. 

Cu cât stai mai mult la altitudine, cu atât mai slăbit devine 
corpul tău. E un echilibru subţire între aclimatizare și 
deteriorare. Am ales să risc deteriorarea și să aștept, pentru 
orice eventualitate. În eventualitatea că vom mai încerca să 
ajungem la vârf. 

Unii numesc asta curaj. Cei mai mulţi îi spun prostie. 

Taifunul se domolea și nu avea să ajungă la noi decât peste 
două zile. Dar avea să ajungă. Două zile nu erau suficiente 
pentru a ajunge în vârf și pentru a te întoarce. Așadar, dacă 
până în ziua următoare continua să se îndrepte spre noi, le-am 
promis lui Henry și lui Mick că voi cobori. 

Următoarele câteva zile ale mele s-au învârtit în jurul 
apelurilor de la amiază, din tabăra de bază, când îmi 
transmiteau prognoza. Tânjeam cu disperare după vestea că 
taifunul se îndepărta. În prima zi, mi s-a spus că staţiona. În 
următoarea, la fel. Astfel că am hotărât să mai aștept. Apelul din 
ziua următoare avea să fie decisiv. 

Apoi, la 12.02 p.m., staţia a prins viaţă. 

— Bear, din tabăra 2, aici Neil. Totul e în regulă? Îi 
auzeam clar vocea. 

— Flămând de noutăţi, am răspuns zâmbind. Ştia foarte 
bine ce voiam să spun. 

— Acum, ascultă, am o prognoză și un e-mail pentru tine, 
de la familia ta. Vrei să auzi mai întâi veștile bune sau pe cele 
rele? 

— Hai să le auzim pe cele rele mai întâi. 

— Ei bine, vremea e tot proastă. Taifunul se mișcă din nou 
încoace. Dacă mâine va fi la fel, va trebui să cobori și încă 
repede. Îmi pare rău. 

— Şi vestea bună? am întrebat, cu speranţă. 

— Mama ta a trimis un mesaj prin tipii de la vreme. Zice 
că toate animalele de acasă sunt bine. Clic. 

— Mă rog, continuă, nu asta trebuie să fie. Altceva? 

— Ei bine, ei cred că ești tot în tabăra de bază. Probabil 
că e mai bine așa. Vorbim mâine. 

— Mulţumesc, amice. Oh, și roagă-te să se schimbe 
ceva. Va fi ultima noastră șansă. 

— Te-am auzit, Bear. Să nu începi să vorbeşti singur. 
Terminat. 


Mai aveam de așteptat douăzeci și patru de ore. Era ca 
naiba. Simţeam cum corpul meu slăbește tot mai mult, cu 
speranţa deșartă a unei șanse de a ajunge în vârf. Incepeam să 
mă îndoiesc atât de mine, cât și de decizia de a rămâne atât de 
sus. M-am furișat afară, cu mult înaintea zorilor. Era 4.30 a.m. 
M-am ghemuit în faţa cortului și am așteptat să răsară soarele. 
Mintea mea se întreba cum ar fi fost acolo sus, mai sus, pe acel 
munte neiertător. 

Voi avea vreodată ocazia să urc pe bucata aceea 
mortală, de deasupra taberei trei? Pe la 10 a.m. eram 
pregătit, lângă staţie. De data aceea, au sunat mai devreme. 

— Bear, Dumnezeul tău e cu tine. Se întâmplă! Vocea lui 
Henry era entuziasmată. 

— Ciclonul a luat-o spre est. Avem un răgaz. Unul mic. Ne- 
au spus că vânturile vor începe din nou peste două zile. Cum te 
simţi? Mai ai vreun strop de putere? 

— Asta e, da, bun, adică, în regulă. Nu-mi vine să cred. 

Am sărit în picioare, m-am împiedicat de frânghiile din 
cort și am dat drumul unui strigăt de bucurie. 

Acele ultime cinci zile fuseseră cele mai lungi din viaţa 
mea. 


CAPITOLUL 87 

Întotdeauna mi-a plăcut acest citat din John F. Kennedy: 
„Când e scris în chineză, cuvântul criză e format din două 
semne. Unul reprezintă pericolul, iar celălalt șansa.“ Privind 
retrospectiv la viața mea, observ că nu am avut vreun moment 
de criză care să nu mă facă mai puternic. lar în faţă aveam tot 
ce îmi plăcea: un mare risc, dar și o mare șansă. Niciodată nu 
fusesem mai entuziasmat. 

Neil deja se pregătea să se întoarcă sus. Mick, atât de 
norocos că era în viaţă, hotărâse cu înţelepciune să rămână în 
tabăra de bază. În ce mă privea, venise și clipa mea. În seara 
aceea, tabăra doi a fost din nou plină de prieteni. Erau acolo Neil 
și Geoffrey, împreună cu Michael și Graham, Karla și Alan. Dar 
pe fața slabă a Karlei se citea oboseala cauzată de urcușul 
înapoi la tabăra 2. Era complet epuizată și se vedea. Cine nu ar 
fi, după trei luni pe Everest și după ce ai fost la mai puţin de 130 
de metri de vârf, cu doar câteva zile în urmă? 

A doua zi avea să înceapă cea mai mare bătălie din 
viaţă. 


În noaptea aceea, cortul în care fusesem singur atât timp 
se umpluse brusc de trupuri, grămezi de corzi și de 
echipamente, iar Neil, Geoffrey și Graham erau înghesuiți lângă 
mine. Am încercat să beau cât mai multă apă iartă. Ştiam că 
aveam nevoie să fiu cât mai hidratat, pentru a face faţă 
încercării pe care o aveam în faţă. Așa că, am băut și am făcut 
pipi. Dar urina mea era în continuare de un maroniu-închis. Era 
aproape imposibil să te hidratezi la o astfel de altitudine. 
Ritualul urinării într-o sticlă de apă devenise o a doua natură 
pentru noi toţi, chiar și pe întuneric și chiar când capul cuiva 
era la doar câţiva centimetri de recipient. Fiecare avea câte 
două sticle: una pentru urină, una pentru apă. Şi era bine să ai 
un sistem bun, care să îţi amintească ce era în fiecare din ele. 

La 10 p.m. am simţit nevoia de a urina. Din nou. Am luat 
sticla și am umplut-o. Am închis-o, cel puţin așa am crezut, apoi 
am intrat la loc pe sac, să încerc să dorm. La scurt timp, am 
simţit umezeală prin haine. Nu pot să cred. Am înjurat și m-am 
ghemuit. M-am uitat în jos. Capacul de la sticla cu urină nu era 
bine închis. Urina maroniu-închis îmi udase hainele și sacul de 


dormit. Evident, nu îl strânsesem bine. Ce greșeală prostească. 
Poate că era un semn rău prevestitor pentru ce ne aștepta. Cu 
asta, am adormit. 

La 5.45 a.m., eram adunați cu toţii pe gheaţa din tabără și 
ne puneam crampoanele. Am pornit tăcuţi spre tabăra trei. 
Speram să nu ne ia la fel de mult ca ultima dată. Pe la 10 a.m. 
urcam cu toţii. Urcam metodic, pe versantul acoperit de gheaţă. 
M-am lăsat pe spate prins în centuri și am băut din sticla cu apă 
atârnată de gât. Mergeam bine. Nu repede, dar mă mișcam. Și 
eram mai puternic decât ultima dată când urcasem la tabăra 3. 
Era un semn bun. 

Cinci ore și jumătate de urcat, iar corturile erau la doar 30 
de metri de noi. Totuși, mi-a luat douăzeci de minute să parcurg 
distanța aceea mică. Doar ai răbdare și continuă să te miști. 
Ignoră plămânii umflaţi, picioarele și degetele amorţite și hăul 
de sub tine. Concentrează-te pe versantul din faţa ta. Nimic 
altceva nu contează. Legile fizicii spun că, dacă te mişti, 
indiferent cât de încet, în cele din urmă, vei ajunge în vârf. Doar 
că pe Everest întregul proces este foarte dureros. Inainte, nu 
avusesem nici cea mai mică idee cât de convingător poate fi un 
munte în a te face să renunţi, să abandonezi. Niciodată nu am 
fost genul care renunţă, dar aș fi dat orice ca durerea și 
extenuarea să dispară. Am încercat să alung acel sentiment. 
Astfel a început bătălia care avea să se dea în mine în 
următoarele patruzeci și opt de ore, fără încetare. 

Ne-am prăbușit în cortul acum pe jumătate îngropat în 
zăpada care căzuse în săptămânile anterioare. Eram patru 
alpiniști speriaţi în acel cort cocoţat pe o stâncă nesigură și ne 
era frig, sete, ne durea capul și aveam crampe. De multe ori am 
fost recunoscător pentru abilitatea de a trăi simplu, militărește, 
laolaltă cu alţi oameni, în spaţii limitate. Asta m-a ajutat foarte 
mult de-a lungul anilor, în expediţii și nu numai. Și eram bucuros 
în special pentru că eram cu Neil. Când suntem cu oameni buni, 
o parte din bunătatea lor se transmite. Imi place asta. Un alt 
lucru pe care m-a învăţat armata a fost cum și când să forţez. 
lar momentul potrivit pentru asta este atunci când e greu, când 
toţi cei din jur încetinesc, se plâng și vor să renunţe. Trebuie să 
înţelegi că momentul potrivit e atunci când totul pare să se 
întunece în jur. E o lecţie simplă, dar e unul dintre secretele 
reușitei în viaţă. Văd adesea asta la prieteni. lar pe Everest 


calitatea asta înseamnă tot. 

Karla îi promisese lui Henry că va continua doar dacă vântul 
se va opri. Henry știa că ea, dacă nu era în formă perfectă, 
având în vedere cât de extenuată era, nu va supravieţui. La 6 
p.m., prin staţie s-a auzit vocea lui, din tabăra de bază. 

— Vântul se va înteţi, băieţi. Îmi pare rău, Karla, dar va 
trebui să cobori. Nu pot risca să te las acolo sus. 

A urmat o pauză lungă. Karla a răspuns nervoasă: 

— Nici vorbă. Urc. Nu îmi pasă ce zici, urc. Henry a izbucnit: 

— Karla, ascultă, avem o înţelegere. Nici măcar nu am vrut 
să te las să pleci, dar ai insistat. Acum s-a terminat. Fac asta ca 
să îți salvez viaţa. 

Henry avea dreptate. 

Ei îi luase cu trei ore mai mult să ajungă la tabăra 3. Dacă 
era la fel de lentă mai sus, probabil că avea să moară. 


CAPITOLUL 88 

În zori, Karla a început să coboare. 

Noi am continuat în sus, mai sus ca niciodată. 

La doar câteva minute după ce am plecat din tabăra 3, am 
simţit că mă sufoc prin masca de oxigen. Parcă nu mai primeam 
aer prin ea. Mi-am smuls-o de pe faţă, gâfâind. Nu se poate, mi- 
am zis. Am verificat dispozitivul de măsurare, care îmi arăta că 
oxigenul era în regulă. Mi-am pus masca la loc și am continuat. 
Cinci minute mai târziu, nu îmi era mai bine și mă chinuiam. 
Simţeam că masca mă asfixia. M-am oprit din nou și mi-am luat- 
o de pe faţă, trăgând cu sete aer în piept. Geoffrey s-a oprit în 
spatele meu, sprijinit de piolet. Nici măcar nu s-a uitat în sus. 
Mi-am pus din nou masca, hotărât să am încredere în ce îmi 
arăta, respectiv că funcţiona. Asta însemna că îmi dădea cam 
doi litri de oxigen pe minut. O cantitate mică, constantă, care 
avea să mă ţină șase ore. Dar doi litri pe minut e o cantitate 
mică din cât respiram în aerul rarefiat, pentru că făceam efort, 
cu o greutate mare în spate, pe un versant abrupt. Totuși, acea 
cantitate constantă de oxigen era suficientă pentru a ţine la 
distanţă hipoxia și pentru a compensa greutatea suplimentară. 
Corect. Mi-am spus că spatele și umerii dureroși contau mai 
puţin decât oxigenul puţin și moartea. 


Coarda se întindea deasupra mea, drept în sus, pe versant. 
În dreapta, gheaţa se vedea până sus, pe vârful Lhotse. În 
stânga, gheaţa cădea într-un unghi alarmant, drept spre Creasta 
Vestică, cam 1300 de metri în jos. 

Aici sus, orice greșeală era pedepsită cu moartea. 

Am încercat să nu mă mai uit în jos și să mă concentrez pe 
gheaţa din faţa mea. Încet, am început să traversez gheaţa spre 
fâșia de stâncă ce împărțea versantul în două. Banda Galbenă, 
cum e numită, este o întindere de gresie, care cândva s-a aflat 
pe fundul Mării Tetis, înainte ca mișcările tectonice din urmă cu 
milioane de ani să o înalțe spre cer. lat-o, piatra aceea galbenă, 
care se întindea deasupra mea și dispărea în ceaţă. 

M-am rezemat de piatra rece, respirând precipitat, în 
încercarea de a trage mai mult oxigen în plămâni. M-am străduit 
să-mi adun puterile, înainte de a porni în sus, pe faţa pietroasă. 
Ştiam că, dacă treceam de acea fâșie, tabăra patru era la doar 


câteva ore distanţă. Crampoanele mele au scrâșnit ciudat, la 
primul contact cu piatra. Nu aveau de ce să se prindă și 
alunecau periculos pe suprafaţa aceea. Mi-am înfipt vârfurile în 
orice fisură întâlnită și am continuat. 

După ce am trecut de fâșia galbenă de pietre, drumul s-a 
nivelat într-o porţiune blândă, acoperită de zăpadă. La capătul ei 
era Pintenul Geneva, un afloriment abrupt și pietros, care ducea 
în sus, spre tabăra 4. Exista o simplitate fascinantă în ceea ce 
făceam noi. Mintea mea era limpede, clară, concentrată pe 
fiecare mișcare. lubeam senzaţia aceea. 

Când am început să urc pe Pintenul Geneva, l-am văzut pe 
Geoffrey undeva sub mine, iar în spatele lui siluetele lui 
Graham, Alan, Neil și Michael. Am urcat constant pintenul, iar o 
oră mai târziu mă odihneam sub un pervaz mic. Vestita Şa 
Sudică mă aștepta sus. Tânjisem să văd locul acela, despre care 
auzisem și citisem atâtea. Cea mai de sus tabără din lume, la 
8600 de metri, în inima zonei mortale a Everestului. Întotdeauna 
am tresărit la auzul sintagmei „Zona Morţii“. Alpiniștii sunt 
renumiţi pentru că bagatelizează unele lucruri, dar ei îi dăduseră 
numele. Nu-mi plăcea asta. 

Am alungat gândul, am făcut ultimii câţiva pași pe pinten, 
iar panta s-a mai domolit. M-am întors și jur că am văzut 
jumătate de lume. O pătură subţire de nori se vălurea sub mine, 
ascunzând versanţii mai joși ai muntelui. Dar deasupra lor se 
întindea un orizont albastru-închis. Adrenalina mi-a umplut 
picioarele obosite și am început să mă mișc imediat. 

Ştiam că intram într-o altă lume. 


Șaua Sudică e o zonă pietroasă întinsă, cam de mărimea a 
patru terenuri de fotbal, presărată cu rămășițe ale expedițiilor. 
Aici, în 1996, în furia unei furtuni, bărbaţii și femeile acelea se 
luptaseră pentru vieţile lor, încercând să-și găsească corturile. 
Doar câţiva reușiseră. Trupurile lor încă zac acolo, reci ca 
marmura, unii parţial îngropaţi sub zăpadă și gheaţă. Un loc 
sumbru: un mormânt pe care familiile lor nu îl vor putea vizita 
niciodată. 

Era ceva sinistru acolo, un loc complet izolat; un loc neatins 
de nimeni, cu excepţia celor suficient de puternici să ajungă 
acolo. Elicopterele abia pot ateriza la tabăra de bază, dar aici 


nici vorbă. Nicio sumă de bani nu poate aduce pe cineva aici. 
Doar voinţa unui om poate să facă asta. Îmi plăcea ideea. 

Acum vântul sufla în rafale puternice peste buza Șeii și 
flutura fâșiile corturilor rupte. De parcă muntele mă provoca să 
înaintez. 


PARTEA A PATRA 
Și credința, și teama pot intra în portul tău, 
dar să nu lași decât credința să arunce ancora. 


CAPITOLUL 89 

Ultimii 1300 de metri pe Everest sunt un loc mortal, unde 
oamenii nu sunt făcuţi să supravieţuiască. Odată ajuns în fălcile 
muntelui, la înălțimea aceea, corpul îţi moare realmente. 

Te îngropi, cu fiecare oră care trece. 

Două corturi, unul al expediției din Singapore, iar celălalt al 
prietenului nostru bolivian Bernardo, erau în mijlocul ȘŞeii. 
Ambele echipe urcaseră cu o zi înainte. Corturile erau goale. M- 
am întrebat ce făceau alpiniștii aceia acum, undeva deasupra 
noastră. Cei din Singapore așteptau vești de la ei. Speram să fi 
reușit. De asemenea, ne înţeleseserăm cu Bernardo să împărţim 
resursele și să folosim tabăra lui, cât el încerca să ajungă în 
vârf. Așadar, m-am târât anevoie în cortul lui acum gol. La 
înălțimea aceea, efectul aerului rarefiat îi face pe oameni să se 
miște ca astronauții. Încet, greoi și neîndemânatici. Pe pilot 
automat, mi-am scos rezervorul de oxigen și rucsacul și m-am 
prăbușit în cort. Capul mă durea îngrozitor. Trebuia doar să 
închid ochii pentru o clipă. 

Apoi l-am auzit pe Bernardo și m-am ridicat istovit, când a 
băgat capul în cort. Mi-a zâmbit. Faţa lui era obosită, cu pungi 
negre sub ochi, de la ochelarii pe care îi purtase în soarele de 
mare altitudine, atâtea săptămâni. Dar faţa lui radia. N-a trebuit 
să îl întreb dacă ajunsese în vârf. Ochii lui spuneau tot. 

— E minunat, Bear. Cu adevărat minunat. 

Bernardo a repetat cuvintele, cu o voce parcă dintr-un vis. 
Reușise. Ne-am apropiat și l-am ajutat să aducă un reșou, să își 
topească niște gheaţă, să bea. Trecuseră multe, multe ore de 
când nu mai înghiţise nimic lichid. Totuși, în ciuda oboselii, 
părea energic. Pentru el, toată durerea trecuse. S-au întors și cei 
doi din Singapore. Şi ei reușiseră. Intregul Singapore avea să 
sărbătorească. _ 

Două ore mai târziu, Neil și Alan au ajuns la Şa. li 
întrecuseră pe Geoffrey și pe Michael. Neil mi-a scuturat mâna 
bucuros, când și-a băgat capul în cortul lui Bernardo. Eram acolo 
împreună, iar apropierea aceea îmi dădea putere. Era timpul să 
îl las pe Bernardo și să-l ajut pe Neil să ridice cortul. Geoffrey și 
Michael veneau și ei, încet. Ne-au spus că Graham, un adevărat 
alpinist de Everest, se întorsese, cam pe la o sută de metri 
deasupra taberei trei. Se simţise prea slăbit de boala pe care o 
avuseserăm amândoi. Ştia că nu ar fi supravieţuit la o altitudine 


mai mare. 

Ce știa el despre următoarea fază, iar eu nu știam? Am 
alungat gândul. 

Vremea se înrăutăţea, trebuia să ne adăpostim repede. 
Vântul a rupt un colţ al cortului nostru, din mâinile lui Neil, iar 
materialul era fluturat puternic, în timp ce amândoi ne luptam 
să îl ţinem. Ceea ce, în mod normal, ne-ar fi luat câteva minute 
a durat acum aproape o oră. Dar, în cele din urmă, l-am ridicat. 

Atunci ne-am adunat toţi în cort și am așteptat. Am 
așteptat să vină noaptea. 


CAPITOLUL 90 

Gândul la cele șaptesprezece ore în care aveam să fiu tras 
în jos de afurisitul de rezervor de oxigen mă îngrozea. Simţeam 
cum puterea mă părăsea încet, metodic. Habar n-aveam cum o 
să ridic greutatea aceea în spate, darămite s-o car atât de mult 
și atât de sus, prin zăpada până la brâu, care se așternea în faţa 
noastră. În schimb, am încercat să-mi amintesc ce se afla pe 
partea cealaltă. Casa, familia, Shara. Dar toate acestea păreau 
ciudat de departe. Nu reușeam să mi le imaginez. Efectul 
privării de oxigen. Îţi fură memoria, sentimentele, puterea. Am 
încercat să alung din minte gândurile negative. Să mă gândesc 
doar la munte. 

Doar termină asta, Bear, și termină în forță. 


Letargia pe care o simţi la o asemenea altitudine este 
aproape imposibil de descris. Nu există nimic care să te 
energizeze și, pur și simplu, nu îţi pasă. Tot ce îţi dorești este să 
te ghemuiești și să fii singur. De aceea, moartea poate părea 
atât de atrăgătoare, de parcă e singura modalitate prin care poţi 
găsi binecuvântata ușurare și scăparea de frig și durere. Acesta 
e pericolul acolo. Am încercat să mă ridic. Fermoarul de la 
intrare era stricat. Se închidea doar pe jumătate. De unde 
stăteam, vedeam peste dezolanta Şa, până spre baza 
versantului abrupt, acoperit de zăpadă. Muntele părea distant și 
ameninţător, în timp ce vântul sufla peste gheaţă și ridica 
zăpada în aer. Puteam să văd zona unde căzuse Mick. Fusese 
foarte norocos. 

Sau fusese protejat? 

Mintea mea galopa. M-am gândit la toţi alpiniștii care își 
pierduseră vieţile urmărindu-și visul de a ajunge în vârf. 

Meritase? 

Nu aveam un răspuns. Dar știam că aproape toţi 
muriseră deasupra Şeii. 


7 p.m. Mai aveam o jumătate de oră până să începem 
dificila sarcină de a ne pune echipamentele. Ne va lua cel puţin 
o oră. În final, nicio bucăţică din trupurile noastre nu va mai fi 
vizibilă. Urma să ne transformăm în niște coconi, în așteptarea 


sorții. 

M-am întins spre partea de sus a rucsacului și am scos 
câteva pagini șifonate învelite în plastic. Le adusesem exact 
pentru clipa aceea. 

„El dă tărie celui obosit și celui slab îi dă putere mare. 

Cei tineri se obosesc, își risipesc puterile și vitejii luptători 
vor putea să se clatine. 

Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, 
le vor crește aripi ca ale vulturului; vor alerga și nu-și vor slei 
puterea, vor merge și nu se vor obosi“. (Isaia, 40:29-31) 


Am simţit că asta era tot ce aveam acolo sus. Nu există 
nimeni altcineva cu suficientă putere suplimentară să te 
menţină în siguranţă. Cu adevărat, ești doar tu și Creatorul tău. 
Fără favoritisme, fără umflări în pene, fără un plan B. În 
următoarele douăzeci și patru de ore, avea să existe un risc de 
unu la șase să mor. Asta te face să te concentrezi. lar imaginea 
de ansamblu devine importantă. 

Era timpul să privim moartea în ochi. Timpul să acceptăm o 
astfel de teamă, să ne bazăm pe cel Atotputernic și să urcăm. 
lar acel verset din Biblie avea să îmi răsune în minte în 
următoarea noapte și în următoarea zi, în timp ce urcam tot mai 
mult. 


CAPITOLUL 91 

Am decis să părăsim tabăra la 9 p.m. Era mult mai 
devreme decât pornesc alpiniștii de obicei în încercarea de a 
atinge vârful. Prognoza anunţa vânturi puternice sus, care 
aveau să se întețească ziua. Voiam să urcăm noaptea cât 
puteam, înainte ca vremea să se înrăutăţească. In scurt timp, au 
ieșit din cort și Geoffrey, Alan și Michael, de parcă erau niște 
astronauți pregătindu-se pentru o călătorie prin spaţiu. Cortul 
șerpașilor era încă închis. Neil i-a trezit. 

Ne-au spus să pornim. Ei aveau să vină în urma noastră. 

Era ceva mistic în deplasarea noastră, a celor cinci, peste 
Şa. Eram precum soldaţii care mergeau istoviţi la bătălie. Când 
am atins gheaţa, panta a devenit alarmant de abruptă. Ne-am 
aplecat mai mult, iar lanternele de cap luminau zăpada din faţa 
picioarelor noastre. Lumina aceea a devenit lumea noastră: ne 
arăta unde să înfigem crampoanele, unde să punem pioleţii. 

Lumina era tot ce conta. 


După un timp, în mod firesc, grupul s-a împărţit în două. 
Alan, Neil și eu am luat-o înainte, iar Geoffrey și Michael ne-au 
urmat. În scurt timp, ei au rămas mult în urmă. După două ore, 
noi trei eram cocoţațţi pe un mic pervaz de gheaţă. Ne-am uitat 
în jos. 

— Ți-e frică? m-a întrebat Alan încet. 

Acestea au fost singurele cuvinte rostite de vreunul dintre 
noi până atunci. 

— Da, am răspuns. Dar nu la fel de speriat cum aș fi dacă 
aș vedea unghiul acestei fețe pe care suntem, am continuat, 
fără urmă de ironie. 

Era adevărat. Era prea întuneric să văd pericolul. Nu 
vedeam decât imensitatea zăpezii și a gheții, luminate de 
lanternele noastre. 

La miezul nopţii, am dat peste un troian mare de zăpadă 
spulberată. Nu ne așteptaserăm la așa ceva. Puterile ni se 
diminuau, în timp ce ne luptam cu zăpada, încercând să trecem 
prin ea. La fiecare pas, picioarele ne alunecau înapoi. Era nevoie 
de trei pași, pentru a înainta. Zăpada îmi umplea masca și 
mănusșile, iar ochelarii începeau să mi se aburească. Am înjurat 
în barbă. 


Unde naiba e balconul? Trebuie să fie pe aici pe undeva. 

Tot ce vedeam deasupra era și mai multă gheaţă și stânci, 
care dispăreau în întuneric. Eram extenuat. La 1 a.m., am mai 
urcat un pervaz și ne-am prăbușit în zăpadă. Eram pe balcon. M- 
am simţit cuprins de entuziasm. Eram la 8600 de metri 
deasupra nivelului mării. Mi-am dat jos masca, încercând să mai 
economisesc oxigen, dar aerul rarefiat părea să-mi ardă 
plămânii, ca un foc de gheaţă. Focul iadului. M-am așezat pe 
zăpadă și am închis ochii. Trebuia să îi așteptăm pe șerpași, 
care aduceau oxigenul de rezervă, pentru a ne umple 
rezervoarele pe jumătate goale. Apoi acestea ar fi trebuit să ne 
ţină până pe vârf și înapoi la balcon. Aveau să ne ofere cam 
zece ore, pentru a finaliza ascensiunea. Acolo, sus, totul ţinea 
de oxigen, pentru că la o asemenea altitudine oxigenul 
înseamnă supravieţuire. Erau minus patruzeci de grade Celsius. 

La 2 a.m., încă nu era nici urmă de șerpași, iar mie și lui 
Neil începea să ne fie foarte, foarte frig. La un asemenea flux 
mic de oxigen, degerăturile te pot cuprinde pe nesimţite și 
repede. 

Brusc, întregul cer s-a luminat. Muntele s-a luminat, de 
parcă era ziuă, apoi a dispărut din nou. A tunat, iar ecoul 
tunetului s-a auzit în vale. Asta n-ar trebui să se întâmple aici, 
mi-am zis. Câteva secunde mai apoi, cerul s-a luminat din nou. 
O furtună electrică urca prin văi. 

Dacă ajungea la noi, avea să ne fie fatală. Avea să 
transforme muntele într-o masă dezlănţțuită de zăpadă și vânt, 
imposibil de îndurat. Undeva sub noi, Geoffrey și Michael duceau 
și ei o bătălie. 

lar oamenii pierd de obicei orice bătălie în zona mortală 
de pe Everest. 


CAPITOLUL 92 

Geoffrey avea probleme cu oxigenul. Nu ajungea la el cum 
trebuie și se sufoca. S-a chinuit să îl regleze, dar în scurt timp a 
fost nevoit să admită că era în zadar. S-a întors. Eșuase. Michael 
a decis să se întoarcă și el. Era complet epuizat. lar furtuna care 
se arăta fusese decisivă. Toată viața făcuse alpinism și își 
cunoștea atât limitele organismului, cât și regulile vremii pe 
munte. 

„Dacă ai vreo îndoială, categoric, trebuie să cobori.“ Au 
început să coboare încet spre Şa, iar noi am rămas să așteptăm. 

La 3 a.m., tremurând continuu și pe punctul de a nu mai 
rezista nemișcaţi, am văzut luminile șerpașilor. Apoi, cu 
degetele bocnă, ne-am luptat să schimbăm rezervoarele cu 
oxigen. In tabăra de bază, întregul proces fusese o nimica toată. 
Dar aici sus, în beznă și la temperaturi de sub zero grade, era cu 
totul altceva. Pur și simplu, nu reușeam să potrivesc garniturile. 

Garnituri de șuruburi mici, obturate de gheaţă, în beznă, în 
ger... Nu am avut de ales decât să îmi scot mănușile exterioare, 
să le pot prinde cum trebuie. Tremuratul meu era acum complet 
incontrolabil și le-am înșurubat strâmb. Îndată, șurubul s-a 
înțepenit. Am înjurat tare. Neil și Alan erau deja gata. Neil a 
îngenuncheat lângă mine, așteptând. Dar Alan s-a ridicat și a 
plecat, îndreptându-se spre creastă. Am bâjbâit după șurub, 
enervat. Haide, bestie. Simţeam că întreaga situaţie începea 
să-mi scape de sub control. Ajunsesem prea departe pentru a 
eșua, prea departe. 

— Haide, Bear, fă-i naibii ceva! a bâiguit Neil, de sub 
mască. 

Ştiam că îl ţineam pe loc, dar şurubul era înţepenit și nu 
puteam să fac prea multe, doar să tot încerc. Neil nu-și mai 
simțea deloc picioarele. Nu era bine. Era tot mai degerat, cu 
fiecare minut în care aștepta. Apoi, brusc, am reușit să-l 
deșurubez. Le-am aranjat pe toate cu grijă și de data asta a 
mers. Am pornit. După care unul dintre cei trei șerpași s-a oprit. 
Fără o vorbă, a arătat spre cer și a scuturat din cap. S-a întors 
și a început să coboare, tot fără un cuvânt. 

Fiecare ia propria decizie acolo sus. Și ţi-o asumi. Furtuna 
dădea târcoale spre est și sub noi, încă la distanţă. Eu și Neil ne- 
am uitat unul la altul, apoi ne-am întors și am pornit în sus, spre 
creastă. Era o ușurare să fim din nou în mișcare, iar în scurt 


timp am simţit o energie sporită, pe care nu o mai simţisem de 
ceva timp. Cred că în adâncul sufletului știam că acela era 
momentul meu. Am trecut pe lângă Neil, să fac drum prin 
zăpadă. Ritmul mă ţinea încălzit. 

Capul lui Neil era aplecat, iar trupul lui părea să radieze 
oboseală, dar știam că nu se va opri. 

După o oră pe creastă, am dat peste și mai mult zăpadă 
troienită. Energia pe care o simţisem mai devreme începea să 
mi se scurgă din picioare, cu fiecare respirație greoaie și cu 
fiecare pas. Il vedeam în față pe Alan, care se lupta și el cu 
zăpada. Părea să nu facă progrese. 

Versantul se profila în continuare undeva deasupra și cât 
vedeam cu ochii era zăpadă troienită. Abia dacă am zărit 
panorama de acolo, întregul lanţ Himalaya se întindea 
dedesubt, scăldat în lumina dinaintea zorilor. Mintea mea era 
complet concentrată pe ce făceau mâinile și picioarele mele. Să 
găsească o soluţie pentru a ieși din zăpada mare și pentru a 
face câte un pas înainte. Asta era tot ce conta. 

Continuă să te miști. Luptă. Incă un pas. Totuși, Vârful 
Sudic părea să nu se mai ivească. 

Simţeam clar cum îmi era luat din trup fiecare dram de 
energie. Parcă urcam un munte de melasă, scufundat în ea până 
la brâu și cărând pe cineva pe umeri, cineva care, de parcă n-ar 
fi fost de ajuns, încerca să îţi îndese în gură o pereche de șosete 
îngheţate. Plăcut! 

De fiecare dată când mă forțam să stau pe picioare mă 
simţeam tot mai slab. Ştiam că puterile mele erau pe 
terminate. Și scădeau repede. Corpul meu avea nevoie 
disperată de mai mult oxigen, dar tot ce aveam erau doi litri 
amărâţi, care îmi picurau pe lângă nări în fiecare minut. 

Nu era suficient, iar rezervorul meu devenea tot mai 
ușor cu fiecare secundă. 


CAPITOLUL 93 

Oare de ce linia de final are tendinţa să se arate abia după 
ce ajungi în punctul în care vrei să renunti? E felul universului de 
a rezerva ce e mai bun pentru aceia care pot da cel mai mult? 
Dar ceea ce știu, de la natură, e că zorii se ivesc abia după cea 
mai întunecată oră. 

În sfârșit, deși încă departe deasupra mea, Vârful Sudic era 
acum vizibil în lumina zorilor. Pentru prima dată, aproape că 
simţeam finalul. Puterea a început să crească în mine: brută, de 
necontestat și din plin. Vechea mea prietenă, o hotărâre 
înverșunată, de neclintit, pe care o simţisem doar de câteva ori 
în viaţă - mai ales în momentele-cheie ale selecţiei pentru SAS - 
revenea cu fiecare pas pe care îl făceam în zăpada adâncă. 
Aveam să înfrâng afurisita aceea de zăpadă și muntele. Vechea 
mea prietenă a întrecut toată durerea, frigul și teama și a 
perseverat. 

La câţiva zeci de metri sub Vârful Sudic am găsit corzile 
puse acolo la prima încercare a echipei. Mi-au oferit o vagă 
senzaţie de liniște, în timp ce m-am aplecat și m-am prins de 
ele. Vârful Sudic era în continuare la vreo sută de metri sub 
adevăratul vârf, dar e un punct de referinţă în atingerea 
acestuia din urmă. Ştiam că, dacă reușeam să ajungem acolo, 
pentru prima dată, acoperișul lumii avea să fie foarte aproape. 

În scurt timp, Neil a ajuns din nou în spatele meu. Alan se 
urcase deja pe pervaz, îndoit de vânt, și se oprise câteva 
minute, încercând să-și recapete energia. În faţă, vedeam 
celebra culme întinzându-se spre Pasul Hillary - un perete de 
gheaţă abrupt, ultimul paznic al adevăratului vârf. Sir Edmund 
Hillary, primul care a urcat pe el, spunea odată că muntele i-a 
dat putere. Până acum, nu înţelesesem. Era ameţitor. Ştiam că 
pot s-o fac. 


Creasta finală e undeva la o sută de metri, dar șerpuiește 
nesigur de-a lungul uneia dintre cele mai expuse întinderi 
muntoase din lume. De ambele părţi, în josul versanților abrupți, 
se întinde Tibetul, la est, și Nepalul, la vest. Am înaintat de-a 
lungul crestei ca un vârf de cuţit, spre Pasul Hillary. Era ultima 
barieră spre vârf. Coarda fusese răsucită într-o buclă, în timp ce 
eu mă târâsem. M-am aplecat sprijinit de piolet, spre troianul de 


zăpadă din dreapta mea, să mă echilibrez. Brusc, pioletul meu a 
trecut prin poleiul alb, în timp ce o parte din troianul de sub 
mine a cedat. M-am clătinat, să-mi recapăt echilibrul, și am 
înaintat. Realmente mergeam de-a lungul unei stânci sub care 
era o apă mică, dar îngheţată. Vedeam prin gaura unde fusese 
zăpadă mai devreme, până spre întinderile de piatră ale 
Tibetului, de dedesubt. 

Am continuat să înaintăm. Câte un pas. 

Constant. Încet. Tot mai aproape. Mai aproape ca 
niciodată. 


CAPITOLUL 94 

Chiar sub Vârful Sudic am reușit să disting forma unde 
zăcea Rob Hall. Murise acolo în urmă cu douăzeci și patru de 
luni. Trupul lui, pe jumătate acoperit de zăpada troienită, era 
neschimbat. Îngheţat. O reamintire dezolantă a faptului că aceia 
care supraviețuiesc muntelui reușesc asta pentru că el îţi dă 
voie. Dar când nu vrea, chiar nu vrea. Și cu cât înaintezi mai 
mult, cu atât e mai mare pericolul. În clipa aceea, înaintasem în 
strânsoarea lui cât de mult se putea. Și știam asta. Ultimele 
cuvinte ale lui Rob către soţia lui, Jan, fuseseră: „Te rog, nu te 
îngrijora prea mult.“ Sunt cuvinte disperate, venind din partea 
unui alpinist care înţelesese, curajos, că avea să moară. Am 
încercat să alung acea amintire din creierul meu care tânjea 
după oxigen. Dar nu am reușit. 

Doar mergi mai departe, Bear. Termină, apoi coboară. 


La capătul crestei, ne-am sprijinit pe pioleţi și am privit în 
sus. Deasupra noastră era legendarul Pas Hillary, peretele de 
gheaţă de 13 metri, care forma unul dintre cele mai dificile 
obstacole ale muntelui. Încovoiat de vânt, am încercat să găsesc 
o rută de urcat. Acea faţă de gheaţă avea să fie ultimul și cel 
mai greu test al nostru. Rezultatul avea să arate dacă ne vom 
alătura celor puţini care atinseseră acel pământ sfânt de 
deasupra. Dacă avea să fie așa, eu urma să devin al treizeci și 
unulea britanic care reușise să urce acolo. Nu erau mulți. 

Am început să urc precaut. Era o cădere lungă de acolo. 
Bagi vârfurile. Înfigi pioletul. Testezi. Apoi te miști. Înaintam 
încet, dar înaintam. 

Am înaintat câte puţin. Urcasem de atâtea ori pante 
abrupte ca aceea, dar niciodată la 8800 de metri spre cer. Lao 
astfel de altitudine, în aerul rarefiat și cu vânturi de 60 de 
kilometri pe oră, care încercau să ne arunce de pe versant, era 
o bătălie. Din nou. M-am oprit și am încercat să mă îndrept. Apoi 
am făcut obișnuita greșeală: m-am uitat în jos. Sub mine, de 
fiecare parte a crestei, muntele se prăbușea în abis. 

Ești prost, Bear. 

Am încercat să mă concentrez din nou doar pe ce era în 
faţa mea și deasupra. Sus. Continuă să mergi în sus. 

Așa că am continuat să urc. 


Era ascensiunea vieţii mele și nimic nu avea să mă 
oprească. 


CAPITOLUL 95 

Respiră. Pauză. Înaintează. Pauză. Respiră. Mișcă-te. Pauză. 
La nesfârșit. 

M-am aruncat peste ultimul pervaz și m-am chinuit să mă 
trag sus. 

Am dat la o parte zăpada din locul aflat în fața mea. M-am 
întins acolo, respirând foarte repede. 

Apoi mi-am curăţat masca de gheaţa pe care respiraţia 
mea o formase în aerul foarte rece. Încă ghemuit, am 
desfăcut coarda. Neil putea să vină acum. 

M-am ridicat în picioare și m-am clătinat în faţă. 

Vedeam în depărtare steagurile de rugăciune, pe jumătate 
îngropat sub zăpadă. Fluturau blând în vânt. Ştiam că acele 
steaguri marcau adevăratul vârf, locul visurilor. 

Am simţit un val brusc de energie crescând în mine. Era 
adrenalina, care își croia drum prin venele și prin mușchii mei. 

Niciodată nu mă simţisem atât de puternic - și totuși atât 
de slab, în același timp. 

Valuri intermitente de adrenalină și de oboseală veneau și 
plecau, pe măsură ce trupul meu se lupta să păstreze 
intensitatea clipei. 

Mi s-a părut ciudat de ironic faptul că acea ultimă parte 
a imensei ascensiuni era o pantă atât de blândă. O curbă 
lărgită, care se ondula de-a lungul crestei, spre vârf. 

Slavă Domnului. 

Parcă muntele îmi făcea semn să urc. Pentru prima dată, 
mă îndemna să urc pe acoperișul lumii. Am încercat să 
număr pașii, pe măsură ce înaintam, dar numărătoarea mea 
a devenit confuză. 

Respiram și gâfâiam ca un animal sălbatic, încercând să 
devorez oxigenul care intra prin mască. 

Chiar dacă mă târam patetic, parcă vârful nu se apropia. 

Dar mi se părea. Incet, vârful se profila un pic mai 
aproape. 

Simţeam cum ochii mi se umpleau de lacrimi. Am început 
să plâng, sub mască. Emoţiile ţinute în frâu atât de mult timp. 
Nu mai puteam să le ţin. 

M-am simţit descumpănit. 


CAPITOLUL 96 

Întotdeauna a existat o parte din mine care nu a crezut cu 
adevărat că voi reuși. De când fusesem pe acel pat de spital, cu 
spatele rupt, o mică parte din mine crezuse că totul era pură 
nebunie. lar acea parte a mea nu fusese mereu mică. Probabil, 
pentru că foarte mulţi îmi spuseseră că era o prostie. Prea mulți 
râseseră și ziseseră că era doar o fata morgana. Și, de fiecare 
dată când auzisem asta devenisem tot mai hotărât. Dar, vorbele 
lor se insinuaseră în mintea mea. Așadar, dacă n-ai de lucru, îţi 
faci. lar zgomotul poate acoperi îndoielile, pentru o vreme. Dar 
ce se întâmplă când zgomotul încetează? Îndoielile mele au 
enervantul obicei de a se ţine de mine, mult după ce cred că au 
dispărut. Și, în adâncul sufletului, probabil că mă îndoiam de 
mine mai mult decât recunoșteam, chiar și în faţa mea. 

Până în clipa aceea. 

Vedeţi, de când fusesem în spital, îmi dorisem să mă fac 
bine. Fizic. Emoţional. La naiba. Încă din şcoală, de la opt ani, 
în toţi acei ani, îmi dorisem să fiu vindecat. Și acolo, la 8843 
de metri, în timp ce făceam acei ultimi pași clătinându-mă, 
mă făceam bine. Vindecare spirituală prin efort fizic. 

Mă făceam bine. 

În cele din urmă, la 7.22 a.m., în dimineaţa de 26 mai 1998, 
cu lacrimile încă pe obrajii îngheţaţi, vârful muntelui Everest și- 
a deschis braţele și m-a primit. De parcă ar fi considerat că 
eram demn de acel loc. Pulsul meu gonea și, ca prin ceaţă, m- 
am trezit că eram pe acoperișul lumii. Alan m-a îmbrățișat, 
mormăind entuziasmat prin mască. Neil încă se împleticea spre 
noi. Când s-a apropiat, vântul a început să se domolească. 
Soarele răsărea peste Tibet, iar munţii de sub noi erau scăldaţi 
într-un roșu aprins. Neil a îngenuncheat și a urcat pe vârf. Apoi, 
împreună, ne-am scos măștile și ne-am îmbrățișat. M-am ridicat 
în picioare și m-am uitat în jur. Pe cuvânt că vedeam jumătate 
de lume. Orizontul părea să se adune pe margini. Era curbura 
lumii. Tehnologia poate duce un om pe Lună, dar nu acolo. Era 
ceva cu adevărat magic la acel loc. Brusc, în stânga mea, s-a 
auzit staţia. Neil a vorbit în ea, plin de entuziasm. 

— Tabăra de bază. Am ajuns la capătul pământului. 

Vocea de la celălalt capăt a explodat de bucurie. Neil mi-a 
dat stația. De săptămâni plănuisem ce voi spune când voi 
ajunge sus, dar nu mai știam nimic. Am vorbit fără să mă 


gândesc. 

— Vreau doar să merg acasă. 

Amintirea a ce a urmat începe să se estompeze. Am făcut 
câteva poze, atât cu steagul SAS, cât și cu cel al DLE fluturând 
peste vârf, după cum promisesem, și am pus niște zăpadă într-o 
sticlă goală de vitamine Juice Plus, pe care o aveam la mine. A 
fost tot ce am luat cu mine de pe vârf. Îmi amintesc vag că am 
purtat o discuţie cu familia mea, aflată cam la 4500 de kilometri 
distanţă, prin intermediul unui telefon prin satelit, din tabăra de 
bază: oamenii care îmi oferiseră inspiraţia de a urca. Dar acolo 
sus timpul zbura și, ca orice momente magice, nimic nu durează 
o veșnicie. 

Trebuia să coborâm. Se făcuse deja 7.48 a.m. Neil mi-a 
verificat oxigenul. 

— Bear, ai foarte puţin. Ar fi mai bine să pleci și încă 
repede. 

Aveam mai puţin de o cincime de rezervor, care trebuia să 
îmi ajungă până înapoi la pervaz. Am ridicat rucsacul și 
rezervorul pe umeri, mi-am potrivit masca și m-am întors. Vârful 
dispăruse. Ştiam că nu îl voi mai vedea niciodată. La câteva 
momente după ce am pornit, adevărata extenuare a început să 
se simtă. E greu să descrii de câtă energie ai nevoie doar să 
cobori. Statistic, majoritatea accidentelor se întâmplă la 
coborâre. Din cauză că nimic nu mai contează, scopul este atins, 
iar nevoia de a face durerea să dispară devine mai puternică. Şi 
atunci când mintea este redusă la atât, e foarte ușor să te 
poticnești și să cazi. 


Rămâi atent, Bear. Mai rezistă încă un pic. O să te descurci 
cu rezerva asta de oxigen până la pervaz, dacă te concentrezi. 

Dar apoi oxigenul meu s-a terminat. 

Mă poticneam, cădeam în genunchi și mă ridicam, apoi din 
nou în genunchi. Lumea era o ceaţă. 

Pot. Pot. Pot. 

Mi-am tot repetat asta. lar și iar. Un vechi obicei de când 
fusesem mort de oboseală, în timpul selecţiei pentru SAS. 


5 După câţiva ani, eu și Shara i-am botezat pe cei trei băieţi ai 


noștri cu zăpada topită adusă de pe vârful Everestului. 
Momente nemuritoare (n.a.). 


Mormăiam acele cuvinte fără să îmi dau seama. Veneau de 
undeva din mine. În cele din urmă, prea obosit ca să simt măcar 
vreo ușurare, am reușit. M-am prăbușit lângă rezervoarele pe 
care le lăsasem pe pervaz când urcasem. Am luat oxigen 
proaspăt. Am respirat cu nesaț. Atât căldura, cât și limpezimea 
minţii au revenit în corpul meu. Acum știam că puteam să 
reușim. Dacă mergeam constant, în scurt timp aveam să fim 
înapoi la Şa. 

Corturile din depărtare începeau să se vadă mai bine, pe 
măsură ce coboram cu grijă pe gheaţă. 


CAPITOLUL 97 

Când am ajuns la Şa, mi s-a părut ciudat să nu mai simt 
gheaţă și zăpadă sub mine. Dinţii crampoanelor mele alunecau 
pe pietre. M-am sprijinit în piolet, pe ultimii câţiva metri. 

Optsprezece ore nu băusem și nu mâncasem nimic. Trupul 
și mintea mea erau ciudat de relaxate. Ambele tânjeau după 
odihnă. La intrarea în micul nostru cort, m-am întins și l-am 
îmbrățișat din nou pe Neil. Apoi, deloc ceremonios, m-am 
prăbușit. 

— Bear, haide, prietene! Trebuie să intri în cort. Bear, mă 
auzi? 

Vocea lui Michael m-a convins. El ne așteptase acolo, 
sperând. M-am târât în cort, cu spatele. Capul îmi vuia. Trebuia 
să beau ceva. Nu mai urinasem de mai bine de douăzeci și patru 
de ore. Neil și Alan își dădeau jos încet echipamentele. Niciunul 
din ei nu avea puterea să vorbească. Michael mi-a întins o 
băutură caldă. Eram atât de fericit să îi văd pe el și pe Geoffrey 
întregi! 

Spre seară, am stat de vorbă. Nu prea știam de ce Michael 
și Geoffrey se întorseseră. Ne-au povestit. Despre furtuna 
iminentă și despre oboseala lor tot mai puternică, despre cum s- 
au chinuit prin zăpadă și prin aerul rarefiat. Întoarcerea lor 
fusese o decizie bazată pe mesajul muntelui. O decizie bună. 
Erau în viaţă. Totuși, noi am continuat. Hotărârea noastră fusese 
bazată pe un fel de nesăbuinţă. Dar am avut noroc, iar furtuna 
nu a mai venit. Îndrăzneala a câștigat. Atunci. Nu se întâmplă 
mereu așa. Să știi când să fii nesăbuit și când să alegi siguranţa 
e un complicat joc al alpinismului. Ştiam asta. 

Mai târziu, când ne pregăteam pentru ultima noapte în 
Zona Morţii, Michael s-a întors spre mine și mi-a spus ceva ce nu 
o să uit niciodată. A fost vocea experienţei de douăzeci de ani 
pe munte, în sălbaticii Munţi Stâncoși din Canada. 

— Bear, îţi dai seama ce risc v-aţi asumat acolo sus? După 
părerea mea, a fost mai mult nesăbuință decât rațiune. A 
zâmbit și m-a privit în ochi. Sfatul meu: de acum înainte, în 
viață, strunește-te un pic și vei ajunge departe. Ai supravieţuit 
de data asta, acum folosește norocul ăsta. 

Nu o să uit niciodată vorbele lui. 


În ziua următoare, coborârea pe Lhotse părea să dureze la 
fel de mult ca urcușul. Dar, într-un final, după șase ore lungi și 
lente, eu și Neil ne-am târât pe ultimii câţiva metri până în 
tabăra 2, pe ghețar. În noaptea aceea, nu m-am mișcat niciun 
centimetru, timp de douăsprezece ore, până spre zori, când Neil 
a început să se foiască. 

— Bear, hai să continuăm. E ultima bucată. Nu pot să dorm, 
când știu că suntem atât de aproape, a zis el entuziasmat, în 
aerul răcoros, cu aburii ieșindu-i din gură. 

Pleoapele mele parcă erau lipite. A trebuit să trag de ele. 
Nici măcar nu am mâncat înainte să plecăm, nerăbdători să 
ajungem la omleta promisă prin staţie, de la tabăra de bază. In 
schimb, ne-am echipat în mare grabă. Dar eu eram tot lent și i- 
am făcut pe ceilalți să mă aștepte, în timp ce mă mișcam greoi 
de la rucsac la cort, apoi la crampoane. Orice urmă de putere 
dispăruse de mult timp. Rucsacul meu părea să cântărească o 
tonă, acum că îmi duceam jos toate lucrurile. Am pornit și ne- 
am târât încet de-a lungul ghețarului. După o oră, ne-am oprit 
brusc. Muntele mugea agresiv și zgomotul unei pocnituri s-a 
auzit cu ecou, zguduind zona. 

Ne-am ghemuit, am privit în sus și am așteptat. La 500 de 
metri în fața noastră, exact pe traseul nostru, întregul versant 
Nuptse se prăbușea. Mii de metri de munte o luau la vale. Apoi 
totul s-a rostogolit, parcă învăluit într-un nor. Am rămas tăcuţi, 
în timp ce avalanșa a trecut chiar prin faţa noastră. Dacă am fi 
plecat cu câteva minute mai devreme, ne-ar fi îngropat. Am fi 
fost terminaţi. Am așteptat până când muntele nu s-a mai 
mișcat, înainte să începem să traversăm ce rămăsese în urma 
avalanșei. În mod ciudat, atunci am simţit cea mai mare spaimă 
din viaţa mea. De parcă abia acel noroc - faptul că am scăpat 
de avalanșă - m-a făcut să devin conștient de riscurile pe care 
ni le asumam. Probabil, cu cât ne apropiam mai mult de final, cu 
atât mai mult îmi dădeam seama că făcusem aproape 
imposibilul. Dar încă eram în fălcile muntelui și încă mai aveam 
de coborât cascada de gheaţă pentru a reuși. 

În timp ce traversam crevasele adânci ale Șeii Vestice, 
muntele a început să pară mai îndepărtat. Nu mai coborâsem 
mai jos de tabăra doi de zece zile și știam că lăsam în urmă 
ceva extraordinar. Ne mișcam tăcuţi, pierduţi în gânduri. Două 
ore mai târziu, eram pe buza cascadei de gheaţă. Apa îngheţată 


de sub noi părea să ne facă semn cu ochiul, pentru ultima dată. 
Nu aveam de ales. Zăpada proaspătă, în strat gros, acoperea 
acum cascada, într-un fel spectaculos. Ninsese aproape 
continuu aici, cât noi urcaserăm. Traseul se schimbase și el, era 
aproape de nerecunoscut. Gheaţa se mișca mereu. Noua rută 
șerpuia peste niște cuburi de gheaţă uriașe și ne ducea sub 
blocurile care atârnau și care ne-ar fi zdrobit ca pe niște șoareci, 
dacă ar fi ales acel moment pentru a se prăbuși. Cu fiecare 
cursă de șoareci de care treceam simţeam cum tensiunea din 
mine se diminua. Fiecare pas era un pas spre casă. Acum 
vedeam sub noi tabăra de bază, iar respiraţia mea devenea tot 
mai alertă. Mi se părea că trecuse o viață de când fusesem 
acolo ultima oară. Corturile sclipeau în soare, iar noi ne-am 
grăbit printre gheţurile de la baza cascadei. 

La 12.05 p.m., ne-am desprins de ultima coardă, pentru 
ultima dată. M-am uitat înapoi, spre ghețarul rupt și rostogolit, și 
am scuturat din cap, nevenindu-mi să cred. Încet, doar pentru 
mine, i-am mulțumit muntelui pentru că ne-a lăsat să trecem. 
Valuri de neliniște și tensiune se scurgeau din mine și nu mă 
puteam opri din plâns. Din nou. Mă gândeam doar la tata. Îmi 
doream să fi fost și el acolo. Lângă mine. 

Și era. 

Așa cum fusese tot drumul. 


CAPITOLUL 98 

Soarele îmi încălzea faţa. Ştiam că, în sfârșit, eram în 
siguranţă. Sticla imensă de șampanie, care stătuse trei luni în 
tabăra de bază, ca un fel de Buddha, a fost deschisă 
ceremonios. Patru dintre noi au avut nevoie de aproape zece 
minute pentru asta, am tras de dop cu pioleţii și, într-un final, a 
ieșit. Petrecerea începuse. Aveam chef să beau un galon din 
chestia aceea minunată, dar corpul meu nu putea. Am reușit 
doar să sorb încet și, chiar și așa, în scurt timp m-am simţit 
ameţit bine. Am închis ochii și m-am rezemat de peretele de 
piatră, cu un zâmbet larg pe faţă. 

Mai târziu, în cort, mi-am pus șosete curate și haine 
termale, pe care le păstrasem special pentru acel moment. 
Prima schimbare în nouăzeci de zile. Raiul. Am închis chiloţii 
într-o geantă cu fermoar și mi-am amintit să am grijă când o voi 
deschide acasă. 


Picioarele lui Neil erau încă amorţite, de la degerături. 
Expunerea îndelungată la frig acolo sus și așteptarea în zăpadă 
atâtea ore, pe balcon, își cereau tributul. In tabăra de bază, i le- 
am bandajat, le-am încălzit și am avut grijă să nu aducem vorba 
despre perspectiva de a-și pierde degetele mari. Nu era nevoie 
să i se spună că niciodată nu le va mai simţi cum trebuie. 

Oricum, ne-am dat seama că cel mai bine era să ajungă la 
un medic, cât mai repede. Nu avea cum să meargă nicăieri 
singur, cu picioarele bandajate ca niște baloane albe. Aveam 
nevoie de un elicopter. Nu era cel mai ușor lucru, în aerul 
rarefiat al Everestului. Firma de asigurare ne-a spus că a doua 
zi, în zori, vor încerca să îl ia de acolo. Vremea era bună. Dar la 
5800 de metri eram la limita spaţiului unde puteau să ajungă 
elicopterele. S-au ţinut de cuvânt și în zori am auzit zgomotul 
aparatului de zbor, departe, undeva în valea de sub noi. O pată 
mică pe imensul perete din piatră. In șaizeci de minute, chestia 
aia poate să îl ducă pe Neil departe, în civilizație, mi-am zis. 
Hmmm. Cumva, trebuia să urc în elicopterul acela cu el. In 
treizeci de secunde am împachetat tot ce avusesem acolo în 
ultimele trei luni. Mi-am lipit o cruce albă pe mânecă și am gonit 
spre locul unde aștepta Neil. O singură șansă. Ce naiba. Neil a 
scuturat din cap spre mine. 


— Doamne, chiar ești insistent, Bear, nu-i așa? a strigat 
peste zgomotul rotoarelor. 

— O să ai nevoie de un medic bun în timpul zborului, am 
răspuns zâmbind. Eu sunt acela. 

(Era cel puţin un aspect adevărat în asta: eram medic și 
eram prietenul lui și, da, avea nevoie de ajutor. Dar mai ales 
încercam să îl păcălesc.) Pilotul a strigat că două persoane vor fi 
prea grele. 

— Trebuie să îl însoțesc permanent, am strigat peste 
zgomotul motoarelor. Picioarele lui pot ceda în orice clipă, am 
adăugat încet. 

Pilotul s-a uitat la mine, apoi la crucea albă de pe mânecă. 
A acceptat să îl lase pe Neil undeva la o altitudine mai mică, 
apoi să se întoarcă după mine. 

— Perfect. Mergeţi. O să fiu aici. 

l-am scuturat mâna hotărât. S-o rezolvăm, până nu dă de 
gândit, am mormăit pentru mine. Cu asta, pilotul a decolat și a 
dispărut din raza mea vizuală. Mick și Henry râdeau. 

— Bear, dacă îţi iese asta, eu îmi mănânc șosetele. Pur și 
simplu, îţi place să forțezi, nu-i așa? a zis Mick zâmbind. 

— Da, bună încercare, dar nu o să-l mai vezi, te asigur, a 
adăugat Henry. 

Graţie curajului pilotului, s-a înșelat. Elicopterul s-a întors 
gol, am urcat și, cu rotoarele zumzăind, pasărea s-a înălțat încet 
în aer. Becul de avertizare din cală a ţiuit în timp ce ne luptam 
cu gravitatea, dar apoi botul a coborât și în scurt timp treceam 
pe deasupra stâncilor, îndepărtându-ne de tabăra de bază. 
Plecasem de acolo, iar Mick încerca să-și scoată șosetele. 

In timp ce coboram, mult sub noi am văzut o siluetă înaltă 
pe o stâncă, în mijlocul unui câmp presărat cu bolovani. Cele 
două „faruri“ albe ale lui Neil, strălucind. Îmi place. Am zâmbit. 
L-am luat pe Neil și cât ai clipi zburam amândoi prin întinsele văi 
din Himalaya, ca un vultur liber. Eu și Neil stăteam în spatele 
elicopterului, cu feţele lipite de geam, privind cum vieţile 
noastre din ultimele trei luni se îndepărtau. Marele munte a 
dispărut și el în ceaţă. M-am rezemat de umărul lui Neil și am 
închis ochii. 

Everestul dispăruse. 


CAPITOLUL 99 

Odată întorși în Kathmandu, eu și Neil ne-am relaxat și asta 
a fost super. Trudisem din greu, iar uneori e bine să te relaxezi. 
Complet. În dimineaţa următoare, încă epuizat, îmi amintesc că 
stăteam leneș pe balconul șubred al hostelului nostru din 
Kathmandu. Am dat peste câţiva membri ai echipajului rusesc 
de pe Everest, care fusese pe partea de nord a muntelui. 
Stăteau pe coridor și vorbeau încet. S-au uitat în sus spre mine, 
istoviţi. Păreau cu moralul la pământ. Apoi am observat că 
plângeau, bărbaţi în toată firea, cu bărbi, care plângeau. 
Serghei și Francis Arsentiev se căsătoriseră recent. Amândurora 
le plăcuse alpinismul. Everestul fusese visul lor. Dar totul 
mersese îngrozitor de prost. Francis cobora de pe vârf, când a 
cedat. 

Nimeni nu știa de ce: poate că fusese edem cerebral sau 
răceală, poate epuizarea letală a Everestului. Pur și simplu, nu 
mai găsise energie să continue. Murise pe loc. Serghei, soţul ei, 
se grăbise să coboare, să caute ajutor. Ameţit, confuz și 
disperat, își găsise și el moartea. Rușii m-au întrebat dacă 
văzusem vreun trup sau... ceva. Vocile lor erau slabe. Știau că 
era puţin probabil, dar trebuiau să încerce. Privirile lor erau 
lipsite de viaţă. Am simţit cum mă cuprinde ameţeala, 
gândindu-mă că Serghei și soţia lui erau morţi pe munte, iar noi, 
într-un mod ciudat, supravieţuiserăm. Linia aceea dintre 
supravieţuire și dezastru poate fi atât de subţire... 

În după-amiaza aceea, întins pe pat, m-am chinuit să 
înţeleg de ce noi eram în viaţă, iar alţii nu. Serghei și Francis 
Arsentiev nu fuseseră singurii morţi din ultimele săptămâni. 
Roger Buick, un alpinist din Noua Zeelandă, se prăbușise și 
murise de atac de cord. Mark Jennings, din Marea Britanie, 
ajunsese în vârf, dar și el murise, la coborâre. Toţi fuseseră 
alpiniști cu experienţă și în formă. Ce pierdere, ce pierdere 
inutilă. Stăteam acolo, fără un răspuns. Dar rușii, copleșiți de 
disperare, nu căutau răspunsuri. Ei își pierduseră camarazii. 
Natura umană tânjește după aventură, iar adevăratele aventuri 
presupun riscuri. Toată lumea știe că Everestul e periculos, dar 
când vezi asta de aproape face ca acest cuvânt, aventură, să 
pară lipsit de sens. Erau vieţi adevărate, familii adevărate, iar 
pierderea lor încă mă nedumerește. Totuși, rămân loial credinţei 
că acei oameni curajoși care au murit în timpul lunilor petrecute 


pe Everest sunt eroi adevăraţi. Pentru a-și împlini visurile, au 
plătit preţul suprem. Probabil că aceasta este singura ușurare a 
familiilor lor. 


Întotdeauna e ciudat să priveşti înapoi spre un moment 
care are un impact atât de puternic asupra vieţii cuiva. lar când 
vine vorba despre Everest văd două lucruri foarte clare: 
prieteniile care au devenit mai puternice în timpul unor încercări 
grele și credința care m-a însoţit la bine, la rău și în momentele 
neplăcute. Am supravieţuit și am atins vârful muntelui graţie 
prieteniilor legate cu cei aflaţi lângă mine. Nu am nicio îndoială 
în privinţa asta. Fără Mick și Neil, n-aş fi făcut nimic. In crevasa 
aceea întunecată, am învăţat și că uneori chiar avem nevoie unii 
de alţii. Şi e în regulă. Nu suntem creaţi să fim singuri. Suntem 
făcuți să fim legaţi unii de alţii. 

Foarte des, viaţa ne învaţă că trebuie să reușim pe cont 
propriu. Dar asta ar însemna singurătate. In ce mă privește, 
doar dacă mă gândesc la apropierea noastră pot să dau un sens 
celor întâmplate pe munte: momentele bune, cele mai puţin 
bune, dezastrele, teama. Astfel de lucruri trebuie împărtășite. 

Privind retrospectiv, cel mai mult preţuiesc micile momente 
împreună. De exemplu, când eu și Neil am fost pe Vârful Sudic, 
ţinându-ne de mâini, ca să rezistăm în picioare. Doar pentru că 
prietenia noastră era sinceră am reușit ca, din timp în timp, 
când eram obosiţi sau ne era frig sau teamă, să ne ridicăm și să 
continuăm. Nu trebuie să fii puternic mereu. Aceasta a fost o 
lecție importantă. Când lăsăm să se vadă slăbiciunile, se 
formează legăturile, iar unde există legături există și putere. 
Acesta este adevăratul motiv pentru care și azi continui să fac 
alpinism și să iau parte la expediţii. Legăturile simple sunt greu 
de rupt. 

Asta m-a învăţat Everestul. 


CAPITOLUL 100 

Mi-a luat ceva timp să încep să-mi revin fizic, după Everest. 
Aerul dens de la nivelul mării, comparativ cu cel foarte rarefiat 
de pe acoperișul lumii, era ameţitor, iar uneori era prea mult. De 
câteva ori, am leșinat și am avut sângerări nazale serioase. Cum 
se întâmplă atunci când ai prea mult oxigen. Dar, una peste 
alta, dormeam ca un bebeluș. Pentru prima dată în mulţi ani, nu 
aveam nicio teamă, nicio îndoială, nicio senzaţie rău 
prevestitoare. Era minunat. Everestul îmi umpluse sufletul, 
inima, îmi luase energia și dorinţa, eram epuizat. La fel cum 
fusesem după selecţia pentru SAS. Ciudat. Lucrurile bune rar se 
obţin ușor. Poate că asta le face speciale. Nu m-am simţit prea 
vinovat pentru că m-am bucurat o vreme de vara britanică și de 
compania prietenilor. Era super să te simţi în siguranţă. 

Am dat și primul meu interviu unui ziar, interviu care a avut 
titlul „Ce l-a determinat pe un aiurit de 23 de ani să riște totul 
pentru o vedere de pe Tibet“. Drăguţ. Înainte să plec aș fi avut o 
replică mult mai șmecherească decât după. Motivele pentru 
care am urcat păreau cumva mai obscure. Poate că mai puțin 
importante. Habar n-am. Ştiam doar că mă simţeam bine acasă. 
Același jurnalist a încheiat prin a mă felicita pentru că am 
„cucerit“ Everestul. Dar, instinctiv, am simţit că asta nu era 
adevărat. Noi nu am cucerit niciodată vreun munte. 

Everestul ne-a dat voie să atingem vârful și ne-a lăsat să 
plecăm în viaţă. Nu toţi au fost atât de norocoși. Everestul nu a 
fost și nu va fi niciodată cucerit. Asta îl face atât de special. 

O altă întrebare care mi s-a pus adesea, după ce m-am 
întors acasă, a fost: „L-ai găsit pe Dumnezeu pe munte?“ 
Răspunsul este că nu e nevoie să urci un munte pentru a găsi 
credinţa. E mult mai simplu de atât, slavă Domnului. Dacă mă 
întrebaţi dacă El m-a ajutat acolo sus, răspunsul este da. 

La fiecare pas ezitant. 


Povestea mea despre Everest ar fi incompletă dacă nu i-aș 
aminti și pe șerpași, ei fiind cei care și-au riscat vieţile alături de 
noi, în fiecare zi. Pasang și Ang-Sering încă urcă și sunt cei mai 
buni prieteni, sub conducerea șefului lor, Kami. Specialistul în 
cascada Khumba, Nima, continuă să-și facă treaba prin labirintul 
de gheaţă de la baza muntelui: pregătind și refăcând traseul. 


Babu Chiri, cel care l-a ajutat cu mult curaj pe Mick atunci când 
a rămas fără oxigen sub Vârful Sudic, a fost ucis într-o crevasă 
de pe Șaua Vestică, la câțiva ani după aceea. A fost un șerpaș 
cu mulţi ani de experienţă și cu adevărat unul dintre cei mai 
buni. A fost o pierdere imensă pentru comunitatea alpiniștilor. 
Dar, dacă îţi asumi riscuri un timp îndelungat, în cele din urmă 
vei pierde. Aceasta este realitatea dură a alpinismului la mare 
altitudine. Nu poţi să urci la infinit pe acoperișul lumii. 

Geoffrey s-a întors în armată, iar Neil la afacerea lui. 
Degetele lui nu și-au revenit niciodată, dar a evitat amputarea 
lor. După cum se spune, Everestul mereu are preţul lui și, după 
cum zice Neil, el a avut noroc. În ce îl priveşte pe Mick, el 
descrie astfel perioada petrecută pe Everest: „Timp de trei luni 
am fost departe, am fost mai fericit ca niciodată, dar și atât de 
speriat cum sper să nu mai fiu vreodată.“ Ha! Şi asta înseamnă 
alpinism la mare altitudine. 

Thengba, prietenul meu, cu care am petrecut foarte mult 
timp în tabăra 2, a primit, în sfârșit, un aparat auditiv de la 
Henry. Acum, pentru prima dată, aude cum trebuie. În ciuda 
lumilor noastre diferite, am avut o legătură specială cu acești 
șerpași, niște bărbaţi extraordinari, o prietenie călită de un 
munte extraordinar. Odată, alpinistul Julius Kugy a fost întrebat 
cum ar trebui să fie un alpinist, iar răspunsul a fost: „Onest, 
distins și modest.“ Toţi șerpașii întrunesc aceste calităţi. Eu am 
ajuns în vârf cu ei și cu ajutorul lor și le datorez mai mult decât 
pot spune. Marele scriitor despre Everest, Walt Unsworth, oferă 
în cartea lui - Everest: The Mountaineering History - o descriere 
foarte realistă a caracterelor bărbaţilor și femeilor care dau totul 
pe munte. Și are mare dreptate. 


Dar există bărbaţi pentru care irealizabilul are o atracţie 
specială. De obicei, nu sunt experţi: ambițiile și fanteziile lor 
sunt suficient de puternice să alunge îndoielile pe care le au cei 
precauţi. Hotărârea și credinţa sunt cele mai puternice arme ale 
lor. În cel mai bun caz, ei sunt consideraţi excentrici, în cel mai 
rău, nebuni... 

Toţi au în comun trei lucruri: credinţa în ei, o puternică 
determinare și rezistenţă. 


Dacă ar fi să rezum ce s-a întâmplat cu mine în această 
călătorie de pe patul de spital până pe acoperișul lumii, aș zice 
că a fost un drum plin de obstacole. Mi-am pierdut încrederea și 
puterea, apoi le-am regăsit. Mi-am văzut dispărând speranţa și 
credinţa, apoi s-au reaprins. In cele din urmă, dacă e să transmit 
un mesaj copiilor mei, acesta este: „Norocul îi favorizează pe cei 
curajoși.“ 

De cele mai multe ori. 


CAPITOLUL 101 

Shara m-a așteptat la aeroportul din Londra, îmbrăcată cu 
vechiul și familiarul ei palton albastru din lână, care îmi plăcea 
atât de mult. Se bâţâia ca o fetiţă plină de entuziasm. 

Everestul era nimic pe lângă bucuria revederii ei. Eram 
slab, cu părul lung și purtam niște pantaloni nepalezi ciudați, cu 
flori. Pe scurt, arătam ca naiba, dar eram foarte fericit. In tabăra 
de bază, Henry mă avertizase să nu fac ceva prostesc atunci 
când o voi revedea pe Shara. Mi-a spus că era o greșeală clasică 
a alpiniștilor să ceară o fată în căsătorie imediat ce se întorc 
acasă. Altitudinea se pare că întunecă judecata oamenilor, mi-a 
mai zis el. În final, am așteptat douăsprezece luni. Dar în acest 
timp am știut că ea era fata cu care voiam să mă căsătoresc. 

Ne-am distrat foarte bine împreună, în anul acela. Aproape 
în fiecare zi am convins-o să plece devreme de la serviciu (a fost 
nevoie de ceva muncă de convingere, totuși) și mergeam în 
nesfârșite aventuri amuzante. Îmi amintesc că am luat-o să 
facem roller-skating într-un parc din centrul Londrei și am 
coborât cu viteză o pantă. Am ajuns în lac, cu capul înainte, 
îmbrăcat. Ei i s-a părut amuzant. În altă zi, am pierdut o roată, 
în timp ce coboram pe o stradă în pantă din Londra, o stradă 
aglomerată. (Patine blestemate!) M-am trezit că merg cu o 
viteză nebună, pe o singură patină. Asta i s-a părut 
înspăimântător. 

Am băut ceai, am aţipit după-amiezile și ne-am plimbat cu 
Dolly, vechiul meu taxi londonez negru, pe care l-am cumpărat 
pe un cântec. Shara era singura fată despre care știam că era 
dispusă să stea cu mine ore în șir pe autostradă, așteptând să 
fim remorcaţi până la un garaj, pentru repararea lui Dolly. Din 
nou. Eram (suntem!) îndrăgostiţi. 

Am pus o scândură și o saltea în spate, să pot dormi în taxi, 
iar Charlie Mackesy a pictat în interior desene animate 
amuzante. (Ironic, acestea sunt acum cea mai valoroasă parte 
din Dolly, care stă mândră în faţa casei.) Băieţilor noștri le place 
la nebunie să se joace în ea. Shara spune că artrebui să scap de 
ea, dar Dolly a fost mașina pe care o voi asocia mereu cu 
primele noastre zile împreună. Cum să o trimit la cimitirul de 
mașini? De fapt, în primăvară, o să o pictăm pe Dolly în culorile 
curcubeului, o să punem centuri de siguranţă pe locurile din 
spate și o să plecăm cu ea într-o excursie de familie. Raiul. Nu 


trebuie să încetăm niciodată să facem genul acesta de lucruri. 
Ele ne-au adus împreună și ne vor distra în continuare. 
Drăgăstos, Shara se preface exasperată. 


În vara lui 1999, am fost în vacanţă în Spania, să o vizităm 
pe verișoara mea Penny, care conduce o fermă de cai în 
Andaluzia. E o zonă rurală minunată. Shara călărea dimineaţa 
devreme, prin pădurile de pini și de-a lungul plajelor întinse și 
pustii ale Atlanticului. Mie mi se spusese că eram prea înalt 
pentru poneii andaluzi. Hmmm. Dar nu m-am lăsat. Am alergat 
alături de Shara și am încercat să ţin pasul cu calul. (Bun 
antrenament!) in cele din urmă, în dimineaţa de luni dinaintea 
plecării, am dus-o pe plajă și am convins-o să înotăm în pielea 
goală. A fost de acord. (După ce și-a mai dat ochii peste cap un 
pic.) Când am vrut să ieșim din apă, am tras-o spre mine, am 
luat-o în braţe și m-am pregătit să o cer în căsătorie. Am 
respirat adânc, m-am pregătit și, când să deschid gura, a venit 
un val mare, care ne-a luat pe amândoi și ne-a rostogolit ca pe 
niște păpuși de cârpă, până pe plajă. Râzând, m-am pregătit din 
nou. Ea habar nu avea ce aveam de gând. În cele din urmă, am 
rostit cuvintele. Nu-i venea să creadă. M-a pus să îngenunchez 
pe nisip (dezbrăcat) și să mai spun o dată. A râs, apoi a izbucnit 
în plâns și a zis da. (Ironic, la întoarcere, Brian, tatăl ei, a 
izbucnit și el în plâns când i-am cerut binecuvântarea. De data 
aceea totuși, eram îmbrăcat cu sacou, cravată și... pantaloni de 
surf.) Nu eram sigur dacă lacrimile lui erau de bucurie sau de 
disperare. Dar ce conta cu adevărat era că eu și Shara urma să 
ne căsătorim. 

In aceeași zi, ne-am dus cu mașina în Sevilla pentru a 
sărbători. Am întrebat care era cel mai elegant hotel din oraș. 
Alfonso XIII, mi s-a spus. Acolo stă întotdeauna regele Spaniei. L- 
am găsit și am hoinărit prin el. Era uimitor. Shara era un pic 
jenată, deoarece eu purtam panaloni scurţi și un jerseu vechi și 
găurit, dar am găsit o recepţioneră prietenoasă și i-am spus 
povestea noastră. 

— Puteţi să ne ajutaţi? Nu prea mai am bani. 

Ne-a privit de sus până jos, a făcut o pauză, apoi a 
zâmbit. 

— Doar să nu-i spuneţi șefului meu, a șoptit. 


Așa se face că am stat într-o cameră care costa 1000 de 
dolari pe noapte, plătind doar 100, și am sărbătorit ca regele 
Spaniei. În dimineaţa următoare, am pornit în căutarea unui 
inel. Cu cea mai bună spaniolă a mea învățată la facultate, l-am 
întrebat pe portar unde găsesc un bijutier bun (adică unul nu 
chiar scump). M-a privit un pic surprins. Am încercat să vorbesc 
mai rar. Într-un final, mi-am dat seama că, de fapt, îl întrebasem 
unde aș putea găsi un magazin de „mustăţi“. M-am scuzat că 
spaniola mea era un pic prăfuită. Shara și-a dat din nou ochii 
peste cap, zâmbind. Când, în sfârșit, am găsit un bijutier, a 
trebuit să fac niște calcule elegante pe sub tejghea, să 
convertesc rapid pesetele spaniole în lire britanice, să aflu dacă 
îmi permiteam inelele pe care le încerca Shara. Până la urmă, 
ne-am hotărât la unul simplu, frumos și pe care ni-l permiteam. 
Clar. Dragostea nu are nevoie de bijuterii scumpe. lar Shara 
reușise mereu să transforme o imagine simplă în una superbă. 

Din fericire. 


CAPITOLUL 102 

La scurt timp după ce m-am întors de pe Everest, am fost 
rugat să vorbesc despre expediţie, la clubul de navigaţie de pe 
insula Wight. Avea să fie una dintre numeroasele expuneri pe 
care urma să le ţin și care au devenit principala mea sursă de 
venit. Acele prime prelegeri au fost cam slabe, după standardele 
oricui. Prima a decurs bine, în principal, datorită numărului mare 
al membrilor familiei mele, din public. Tata a plâns, mama a 
plâns, Lara a plâns. Toată lumea a fost mândră și fericită. 

Următoarea expunere a fost în faţa unui grup de soldaţi 
care voiau să intre în SAS. l-am luat cu mine pe câţiva dintre 
vechii amici, pentru suport moral. Hugo Mackenzie-Smith mereu 
glumește pe tema asta și povestește cum, spre final, întreaga 
sală adormise. (Fuseseră treji toată noaptea, pentru un 
exercițiu, mă grăbesc să adaug, dar totuși n-a fost cel mai bun 
discurs al meu.) A trebuit să-i trezim, unul câte unul. 

Am fost nevoit să învăţ multe despre cum să prezinţi o 
poveste, dacă voiam să câștig ceva din asta. Cea mai proastă 
expunere a fost cea pe care am făcut-o pentru o companie 
farmaceutică din Africa de Sud. Mi-au dat 1000 de dolari, plus 
biletul de avion. La vremea aceea, era o avere pentru mine și 
nu-mi venea să cred că am un astfel de noroc. Mie și Sharei 
aveau să ne ajungă câteva luni. M-am trezit într-un hotel din 
Munţii Scorpiei, așteptând 600 de agenţi de vânzări, care urmau 
să ajungă la centrul de conferinţe. Excursia lor cu autocarul 
fusese una lungă, iar în ultimele cinci ore fuseseră aprovizionaţi 
cu bere, non-stop. Până să coboare, mulţi dintre ei se 
împleticeau printre bagaje, râzând și strigând. Coșmar. Mi se 
ceruse să vorbesc după cină, cel puţin o oră. Până și eu știam că 
o oră după cină însemna sinucidere curată. Dar insistaseră. 
Voiau ca cei 1000 de dolari să merite. După o cină lungă, care 
nu părea să se mai termine, cu multă băutură, delegaţii erau 
terminaţi. Eu eram în spate și îmi tineam capul în mâini. Isuse! 
Apoi, imediat ce am intrat pe scenă, luminile s-au stins, din 
cauza unei pene de curent. Nu se poate. Organizatorii au adus 
lumânări (ceea ce însemna că nu puteau folosi diapozitive), apoi 
am început. Deja era bine trecut de miezul nopţii. Oh, v-am spus 
și că toți delegaţii erau vorbitori de afrikaans, iar engleza era, 
în cel mai bun caz, a doua limbă a lor? 

Categoric, întreruperile au început înainte să deschid 


gura. 

— Nu vrem un discurs după cină, a strigat un bărbat beat, 
aproape să cadă de pe scaun. 

Ştii ce, nici eu, amice, mi-am zis. Probabil că era o oră la fel 
de neplăcută pentru ei cum era și pentru mine. 

Dar am perseverat și am încercat să învăţ cum să spun 
bine o poveste. La urma urmei, era singura mea muncă și 
singurul fel în care puteam încerca să găsesc noi sponsori 
pentru alte expediţii pe care speram să le conduc. Cel mai bun 
sfat a venit de la legendarul actor, ulterior Sir John Mills, lângă 
care am stat în culise la o prezentare pe care am făcut-o 
împreună. Mi-a spus că el considera următorul lucru cheia 
discursurilor publice: „Fii sincer, fii scurt, vorbește stând jos.“ Un 
sfat înţelept. Mi-am schimbat modul de adresare în public de 
atunci încolo. Am vorbit la obiect. Am vorbit sincer. Oamenii au 
tendinţa să creadă că pe scenă trebuie să fie amuzanţi, mucaliți 
sau incisivi. Nu. Trebuie doar să fii sincer. Dacă poţi fi familiar și 
să oferi imagini din interiorul poveștii - emoţii, îndoieli, lupte, 
temeri, greutăţi -, oamenii vor reacţiona. Am continuat să ţin 
prelegeri peste tot în lume, pentru unele dintre cele mai mari 
corporaţii, și mereu am încercat să mă ţin de această idee. Fii 
onest, iar oamenii vor fi alături de tine. 

Pe măsură ce am organizat evenimente tot mai ample 
pentru firme, am presupus greșit că ar trebui să încep să arăt 
mai deștept și să vorbesc mai „corporatist“. A fost o greșeală a 
naibii și mi-am dat seama de asta repede. Când ne prefacem, 
oamenii se plictisesc. Fii tu însuţi, vorbește familiar și simplu și 
nici măcar nu o să conteze cu ce ești îmbrăcat. Totuși, în fața a 
cinci mii de oameni, e nevoie de curaj să te deschizi și să 
recunoști că te-ai luptat cu îndoiala de sine. Mai ales când ești 
acolo ca orator motivaţional. Dar dacă ești onest, le oferi 
oamenilor ceva real. „Dacă el poate, și eu pot“ - acesta va fi 
mereu un mesaj puternic. Pentru copii, pentru oameni de afaceri 
și pentru doritorii de aventură. Chiar sunt un om obișnuit. Pe 
cuvânt. Întrebaţi-o pe Shara... întrebaţi-l pe Hugo. Sunt un om 
obișnuit, dar hotărât. 

Totuși, pe măsură ce corporaţiile mă plăteau cu sume tot 
mai mari, am început să mă îndoiesc că într-adevăr îmi meritam 
banii. Totul îmi părea cam ciudat. Adică, discursul meu era de o 
sută de ori mai bun acum decât cel de la hotelul din Munţii 


Scorpiei? Nu. Dar, pe de altă parte, dacă poţi să îi ajuţi pe 
oameni să se simtă mai puternici și mai capabili, doar pentru că 
le-o spui tu, companiile consideră că pentru ele merită 
osteneala, într-un fel imposibil de cuantificat. Dacă nu ar fi fost 
așa, nu m-ar fi solicitat atât de des, chiar și în prezent. lar 
povestea Everestului - un munte, ca viaţă, ca afacere - va 
funcţiona întotdeauna ca o metaforă. Trebuie să muncești în 
echipă, să te străduiești, să perseverezi. Să ai grijă de ceilalţi, să 
fii ambițios, să îţi asumi riscuri calculate, sincronizate. 
Urmează-ţi scopul și vei fi răsplătit. 

Acum vorbim despre alpinism sau despre afaceri? 
Vedeţi, exact asta am vrut să spun. 


CAPITOLUL 103 

În anul dinaintea căsătoriei cu Shara, am reușit să-i conving 
pe proprietarii unei mici insule aflate în Poole Harbour să mă 
lase să stau acolo pe timp de iarnă și să am grijă de locul acela, 
în schimb. A fost o afacere genială. Tăiam lemne, aveam grijă 
de casă și trăiam ca un rege, pe o insulă de 80937 metri pătraţi, 
pe coasta sudică a Angliei. 

Câteva luni mai târziu, mă plimbam pe malul unui râu din 
afara Londrei, când am văzut o mică barcă de pescuit, cu un 
motor vechi în spate, de 15 cai putere. Era plină de mucegai și 
părea pe moarte, dar i-am observat numele pictat pe o parte. Se 
numea Shara. Care erau șansele să se numească așa? Am 
cumpărat-o pe loc, cu 800 de lire, care erau aproape ultimii mei 
bani. Shara a devenit mândria și bucuria mea. lar eu eram 
singurul care reușea să-i pornească motorul temperamental! 
Totuși, am folosit barca mai mult pentru a merge spre insulă și 
înapoi. Și am făcut câteva drumuri riscante cu ea, în toiul acelei 
ierni. Adesea, mergeam noaptea, după vreo seară petrecută în 
oraș, iar cele trei mile spre insulă puteau fi periculoase pe 
vreme rea. Valurile reci loveau prova, amenințând să scufunde 
barca, iar motorul vechi ba se oprea, ba pornea. Nu aveam 
lumini, nici impermeabil, nici vestă de salvare, nici radio. lar 
asta însemna că nu aveam plan de salvare, ceea ce nu era bine. 
Complet iresponsabil. Dar foarte distractiv. 

Am organizat acolo weekendul burlacilor, cu cei mai buni 
prieteni ai mei - Ed, Mick, Neil, Charlie, Nige (unul dintre 
prietenii Sharei, care a devenit un foarte bun prieten al meu), 
Trucker, Watty, Stan și Hugo - și a fost o nebunie. Charlie a 
sfârșit dezbrăcat, pe un pilon, în mijlocul portului, am fost salvaţi 
de două ori, după ce nu am reușit să facem ski nautic în spatele 
Sharei, am făcut un foc de tabără uriaș și am jucat touch-rugby 
la lumina lui. A fost perfect. 

Pe vremea aceea, aveam un stil de viaţă cam nesănătos. 
Mâncam prea mult, fumam și beam (ceea ce e o prostie) și nu 
mă antrenam deloc. Previzibil, m-am îngrășat și arătam destul 
de rău. Dar îmi doream să mă îndepărtez de fitness, de 
antrenamente, să nu mai fiu mereu în alertă. Imi doream o 
viață. Departe de armată, de munţi, de presiune. În timpul 
facultăţii, când prietenii mei se distrau, eu îmi dădeam sufletul 
pentru selecția pentru SAS, iar apoi a fost povestea cu 


Everestul. Acum îmi doream doar o pauză. 

În cele din urmă, îmi amintesc că am dat primul meu 
interviu televizat și l-am privit apoi îngrozit. Eram buhăit și palid. 
Mi-am dat seama că, dacă nu mă potoleam, era posibil să nu 
mai fac nimic valoros cu viaţa mea. lar asta nu era în planul 
meu. Nu voiam să trăiesc în trecut, doar să vorbesc despre 
Everest și să arăt ca un fost. Dacă voiam să merg înainte și să 
fac ceva din toate acelea pentru care riscasem atâta în ultimii 
ani, trebuia să încep să și fac ce spuneam. Era momentul să 
revin în formă. 

Totuși, faptul că am trecut prin acea fază mi-a confirmat că 
cel puţin Shara nu se căsătorea cu mine pentru cum arătam sau 
pentru bani. Eram umflat și falit. 

Dar ea, fie binecuvântată, mă iubea oricum. 


CAPITOLUL 104 

Nunta noastră a avut loc într-o zi furtunoasă, pe la mijlocul 
iernii. 15 ianuarie 2000. Totuși, printre nori, soarele strălucea. 
Tatăl Sharei, Brian, care suferea de scleroză multiplă, mi-a dat-o 
din scaunul cu rotile, în biserică. Brian a plâns. Shara a plâns. 
Toată lumea a plâns. Am plecat de la biserică spre prietenii 
noștri cântând o versiune a cappella a pieselor Hey, Hey, We're 
the Monkees și l'm a Believer. Am fost mai fericit ca niciodată. 
Deciziile corecte generează o astfel de stare. 

Apoi, am dansat pe muzica unor peruwvieni de pe stradă, 
peste care a dat Trucker, și am mâncat cârnaţi și piure de 
cartofi, la mese lungi. Mai presus de toate, ziua aceea a fost 
plină de dragoste. Amândoi eram printre primii și cei mai tineri 
care se căsătoreau, din grupul nostru de prieteni, ceea ce făcea 
ca totul să fie și mai special. (În zilele acelea, o nuntă părea 
pentru noi toţi ceva de basm.) lar Charlie și Trucker i-au făcut 
pe toţi să plângă, cu discursurile lor de cavaleri de onoare. 

Cu câteva luni înainte, eu și Shara cumpăraserăm împreună 
o casă. Mă rog, ca să fiu mai exact, era o barcă, amarată pe 
Tamisa, în centrul Londrei. Neil ne-o găsise, iar noi o 
inspectaserăm imediat. Mi-a plăcut din prima clipă. Inainte 
fuseserăm cât pe ce să facem o ofertă pentru un apartament 
mic și înghesuit din Londra, dar eu nu fusesem prea convins. În 
primul rând, nu prea mi-l permiteam. Tata se oferise să mă 
ajute să fac un împrumut, dacă eu reușeam să plătesc ratele, 
dar știam că avea să fie un chin în fiecare lună. Pe de altă parte, 
ambarcaţiunea costa mai puţin de jumătate și era de-a dreptul 
grozavă. Nu era cine știe ce loc pe ea, era rece și umedă, la 
prima vedere, iar familia Sharei a fost reţinută la început. Și a 
trebuit să lucrez la partea de PR. 

— Hei, va fi distractiv. Putem s-o aranjăm împreună, va fi o 
provocare. Şi putem să o facem confortabilă și să arate ca o 
casă. 

Shara a înclinat capul spre mine, în felul ei. 

— Mă cam neliniștește partea cu „provocarea“. Putem să 
ne concentrăm pe partea de cămin și confortabil, scumpule? a 
răspuns ea, încă având un aer îngrijorat. 

(Desigur, s-a schimbat complet după ce am locuit pe barcă 
o vreme, iar azi nimeni nu ar putea să o convingă să o vindem. 
lubesc asta la ea. Shara trebuie mereu convinsă, dar odată ce 


acel ceva devine al ei, este al ei pentru totdeauna. Inclusiv eu.) 

Am petrecut două luni aranjând barca, împreună cu bunul 
nostru prieten Rob Cranham. Era uimitor. Practic, el trăia la bord 
și lucra neobosit să ne ajute să o transformăm în casă. Rob a 
făcut-o exact cum ne-o închipuiserăm. Asta includea și o veche 
cadă montată pe punte și un pat rabatabil în „donjon“. Am 
băgat pe deasupra vechea sofa a bunicii Sharei și servanta cu 
sertare și am vopsit și am lăcuit la greu. Până la nuntă, totul era 
pregătit. 

Patul nuptial era frumos aranjat, cămașa de noapte a 
Sharei era atent pusă pe o pernă și totul era pregătit pentru 
momentul în care aveam să ne întoarcem din luna de miere, 
gata să ne petrecem prima noapte acolo. Abia așteptam. În ziua 
de după nuntă, am plecat în luna de miere. În mod necugetat, 
abia cu două zile înainte de nuntă am făcut rezervările, în 
speranţa că voi obţine vreo reducere substanţială pe undeva. O 
tactică periculoasă. Sharei i-am spus că era o surpriză. Dar, 
previzibil, marile reduceri erau cam subţiri în săptămâna aceea. 
Tot ce am găsit mai bun a fost un pachet de vacanţă de o stea, 
în apropiere de Cancun, Mexic. Era o fericire că eram împreună, 
dar era evident că hotelul era prost. Am primit o cameră aflată 
chiar lângă canalizare, de unde venea un miros îngrozitor, în 
fiecare seară, când stăteam și ne uitam la... clădirea 
administrativă de vizavi. Cum prânzul nu era inclus în pachetul 
de o stea, am început să ne facem rezerve de la micul dejun. 
Câteva chifle băgate pe mâneca jerseului, un iaurt și o banană 
în poșeta Sharei. După care, înapoi în hamac, la cărţi, sărutări și 
miros de canalizare. Când ne-am întors în Marea Britanie, era o 
zi geroasă de ianuarie. Shara era obosită, dar amândoi eram 
nerăbdători să ne urcăm pe barca noastră caldă, unde aveam 
centrală termică. Avea să fie prima noastră noapte în propria 
casă. 


O rugasem pe Annabel, sora Sharei, să pornească încălzirea 
și să lase niște mâncare în frigider, înainte să sosim. Se 


€ Rob suferea de narcolepsie și, din păcate, a murit în 2010, 
de atac de cord. Acum este în siguranţă în rai, iar în viață a 
fost un adevărat erou și un prieten foarte bun pentru noi 
(n.a.). 


descurcase perfect. Totuși, ce nu știa era că boilerul cedase la 
scurt timp după plecarea ei. Când eu și Shara am ajuns pe 
cheiul Tamisei, era întuneric. În aerul rece, respiraţia noastră 
lăsa norișori de vapori. Am luat-o pe Shara în braţe și am dus-o 
așa până pe barcă. Am deschis ușa și ne-am uitat unul la altul. 
Surprinși. Realmente, parcă intraserăm într -un frigider. Bărcile 
metalice vechi sunt așa iarna. Apa rece din jurul lor face ca, fără 
încălzire, pe ele să fie al naibii de frig. Încă nedumeriţi, am 
bâjbâit spre camera boilerului. Shara s-a uitat la mine, apoi la 
boilerul tăcut și rece. Fără îndoială, se întreba cât de inteligente 
fuseseră ambele alegeri. 


Așadar, iată-ne. Fără bani și în ger, dar fericiţi și împreună. 
În noaptea aceea, înfășuraţi în pături, i-am făcut Sharei o 
promisiune simplă: o voi iubi și voi avea grijă de ea în fiecare zi 
a vieţii noastre împreună și vom trăi o aventură dată naibii. 
Niciunul din noi nu prea își dădea seama încă, dar acela chiar 
era doar începutul. 


PARTEA A CINCEA 
ÎNCEPUTUL 
Când mingea îti iese în cale, ia-o. Atât de rar avem o a doua 
șansă. (Deși, în mod miraculos, uneori, se întâmplă și asta.) Si 
nu uita că viața e așa cum o faci și asta face ca posibilitățile să 
fie atât de incitante. 


Bunica mea, PATSIE FISHER 


CAPITOLUL 105 

Așadar, eu și Shara am început căsnicia cam cu lipsuri, dar 
foarte îndrăgostiţi. Ultima parte nu s-a schimbat. Shara nu a fost 
niciodată genul ambițios în privința muncii mele și îi sunt foarte 
recunoscător pentru asta, în multe feluri. Pot să enumăr câteva 
lucruri la fel de extenuante și de descurajante ca o soţie 
cicălitoare, disperată să îl tot împingă de la spate pe bărbatul ei. 
In schimb, am aplicat mereu propria-mi presiune și am fost 
recunoscător pentru că am avut în Shara un prieten atât de 
cald, amuzant, loial și axat pe familie. 

După mai puţin de un an de căsătorie, amândoi ne-am 
pierdut taţii. A fost încercarea supremă pentru noi, atât de tineri 
fiind, după ce abia porniserăm la drum împreună. Brian dusese 
cea mai curajoasă luptă cu scleroza multiplă, mai bine de 
cincisprezece ani, dar în cele din urmă a trecut liniștit în lumea 
cealaltă. A fost unul dintre cei mai curajoși, mai hotărâți și mai 
deosebiți oameni pe care i-am cunoscut. Venise în Marea 
Britanie din Africa de Sud doar cu un mic geamantan maro și cu 
determinarea de a reuși. A izbutit să construiască cea mai 
minunată viaţă și cea mai frumoasă familie. Mai presus de 
toate, el și Vinnie, soţia sa, mi-au dăruit-o pe Shara. Brian a 
îndurat agonia acestei boli neîndurătoare, care l-a măcinat 
sistematic. Întâi, l-a obligat să stea într-un scaun cu rotile, apoi 
i-a luat puterea de a vorbi și, în cele din urmă, abilitatea de a se 
îmbrăca, de a mânca și de a avea grijă de el. Dar nicio clipă nu 
și-a pierdut bucuria și a luptat din greu, fără să se lase doborât, 
în ciuda dificilului handicap. E 

Nu poţi decât să admiri un astfel de curaj. Imi doresc 
doar să îl fi cunoscut când era sănătos și puternic. Ne-am fi 
distrat de minune împreună, o știu. Moartea lui i-a frânt inima 
Sharei. Și tot ce am putut să fac a fost să o ţin în braţe în 
timp ce jelea, noapte după noapte. 

Apoi, din senin, complet pe neașteptate, a murit și tata, la 
numai zece săptămâni după Brian. A fost ca o glumă proastă. 
Urma să i se pună un stimulator cardiac și întrebase dacă pot să 
stau cu el în timpul operaţiei. Mi-am folosit vechiul card medical 
de la SAS, pentru a mă furișa să privesc operaţia. Totuși, ceva 
nu părea chiar în regulă când tata m-a strâns de mână și a 
adormit. După câteva zile, a murit, pur și simplu. Fusese instalat 
în patul de acasă. Intr-o clipă fusese viu. In următoarea, mort. 


Tata. Nimeni nu a înţeles ce s-a întâmplat. Era cumva de 
neînțeles. Nu mai era. Parcă lumea ne fugise de sub picioare 
mie și Sharei. Dar am găsit alinare și putere unul în altul. Sunt 
sigur că atât Brian, cât și tata își doriseră asta. 

Între timp, am fost binecuvântaţi cu trei copii minunaţi. 
Ai noștri. Ciudat, nu? Viaţă nouă din cea veche. 


CAPITOLUL 106 

Deloc surprinzător, poate, toţi copiii noștri sunt băieţi. Jesse 
are acum șapte ani, Marmaduke are patru, iar micul Huckleberry 
doar doi. Sunt cu adevărat minunaţi și nimic, dar nimic nu se 
compară cu a fi înghesuit de ei în pat sau cu a face împreună un 
picnic pe iarba de pe mica insulă galeză care e acum a noastră. 

Chiar nu-mi doresc altceva. 

Toţi trei băieţii manifestă o tendinţă îngrijorătoare spre 
aventură: nesfârșite căţărări prin copaci, corturi improvizate și 
încercări de a prinde viermi și gândaci. Pe lângă o atracţie 
magnetică pentru noroi. Toate acestea mă fac cel mai mândru 
tată de pe planetă. În fiecare zi ei îmi amintesc că ceea ce este 
cu adevărat valoros în viață nu poate fi cumpărat. Și că taţii 
noștri i-ar fi adorat! 

Totuși, s-au întâmplat foarte multe în zilele noastre de 
început, înainte de a avea copiii, lucruri care ne-au schimbat 
viața ireversibil. Multe au fost generate de mici întâmplări 
norocoase, improbabile. De exemplu, un drum lung cu mașina, 
pentru a ţine o prelegere despre Everest, pentru o acţiune 
caritabilă, constatând, după aceea, că fiul cel mic al șefului 
Channel 4 era acolo. Apoi i-a spus tatălui său că ar trebui să fac 
o emisiune TV pentru reţeaua lor. 

Ei, copii? 

Sau cum am fost descoperit de Discovery Channel, după ce 
fusesem ales, dintre mulţi alpiniști, să fiu subiectul unei 
campanii publicitare mondiale pentru un deodorant - Sure for 
Men. (Ironic, asta s-a întâmplat la numai câteva zile după 
moartea tatei și mereu am impresia că a fost ca un cadou de 
plecare din partea lui. Și, uau, au fost atâtea mici cadouri din 
partea lui, în timpul vieţii.) 

Dar aș fi reușit să fac emisiunile TV importante de mai apoi, 
fără aceste întâmplări? Mă îndoiesc. Dar din micile ghinde cresc 
stejarii impunători. Totuși, de-a lungul drumului, am avut mereu 
grijă să nu devin lacom și să nu mă las atras de banul câștigat 
rapid, în ciuda tentaţiilor de la început. Financiar, era greu să 
refuzi sumele mari pentru apariţii la emisiuni TV precum /'m a 
Celebrity... Get Me Out of Here sau Survivor, dar întotdeauna 
am avut în minte scopul pe termen lung și am încercat să mă 
axez pe ce era important. Să nu mă las distras de fleacuri. Să 
îmi cunosc punctele tari. 


De asemenea, instinctiv, am avut tendinţa să evit atât 
televiziunea, cât și conceptul de faimă. Parţial, pentru că nu 
aveam încrederea de sine necesară să simt că meritam și faima, 
și banii, sunt destul de sigur de asta. (Timpul și experienţa m-au 
învăţat că faima și banii merg rar mână în mână cu ceva de 
valoare. Apropo, niciodată n-ar trebui să ne lăsăm impresionați 
prea mult de acești doi impostori. Preţuiţi oamenii pentru ce 
sunt ei, pentru cum trăiesc și pentru ce oferă, iată niște repere 
mult mai bune.) 

Așadar, m-am opus apariţiilor televizate, ba chiar, ironic, 
am dat cu piciorul de vreo trei ori ofertei producătorului iniţial al 
Man vs. Wild/Born Survivor: Bear Grylls, Rob Maclver, până 
când, într-un final, am fost de acord să fac un episod-pilot. Dar 
ce tăntălău am fost. 

Bear, nu ai citit ce spunea bunica ta? „Când mingea îţi iese 
în cale, ia-o. Atât de rar avem o a doua șansă. (Deși, în mod 
miraculos, uneori, se întâmplă și asta.)“ 

Dar, pur și simplu, nu voiam să fiu împins spre televiziune, 
voiam să continui să mă axez pe punctele mele forte și să mă 
încred în ele. Tata spunea mereu că, dacă te concentrezi pe a-ţi 
face treaba bine, vor veni și banii. Dar dacă vânezi banii, ei îţi 
vor aluneca printre degete. 

Întotdeauna mi-a plăcut asta. Dar când am aflat că pot să 
le fac pe amândouă - televiziunea și abilităţile mele - a fost o 
lecţie importantă. Poate că totuși era posibil să faci emisiuni și 
fără să fii vedetă. 

Mă întrebam dacă era așa. Bunico? 

Într-adevăr, când mingea îţi iese în cale, ia-o! 


CAPITOLUL 107 

Uneori, în momentele de liniște, e cumva suprarealist să 
privesc în urmă, la toată nebunia, și mă gândesc: Cum naiba s- 
au întâmplat toate astea? Adică, emisiunile de televiziune Man 
vs Wild/Born Survivor: Bear Grylls au ajuns printre cele mai 
urmărite de pe planetă, atingând o audienţă globală de aproape 
1,2 miliarde de oameni din o sută optzeci de ţări. (Am citit că 
Top Gear, făcut de BBC, are cam trei sute cincizeci de milioane, 
ca să  înțelegeţi ce vreau să spun.) Emisiunea a fost 
nominalizată pentru premiile Emmy, s-au făcut trei sezoane 
pentru Channel 4, în Marea Britanie, și șase în SUA și în alte ţări. 
De asemenea, a devenit emisiunea numărul unu difuzată prin 
cablu în America de Nord. Succesul programului în SUA s-a 
reflectat internaţional și a avut cele mai mari ratinguri în 
Australia, Noua Zeelandă, India, China, Rusia, Mexic, Brazilia, 
Argentina, Italia, Germania, Spania etc. 

Te cam zăpăcește. 

Totuși, îmi place că ţara în care sunt mai puţin cunoscut 
este Marea Britanie. Îmi oferă spaţiu şi un anumit grad de 
normalitate, acolo unde chiar contează. Înseamnă că familia 
mea își poate vedea de viaţă fără prea multă sâcâială. Ce ni 
se întâmplă în străinătate aproape că e micul nostru secret. 


Din cauza difuzării globale a emisiunii am parte totuși de 
multe momente ciudate, derutante. De exemplu, s-a întâmplat 
să fiu în vreun sătuc de la capătul pământului, undeva prin 
jungla din Borneo, și să aflu că micuţii desculți care alergau din 
colibă în colibă știau foarte bine cine eram. Abia dacă vezi vreun 
televizor pe acolo. Dan, unul dintre cameramani, spune că 
mereu îi vine să râdă când mă vede cum mă minunez și nu-mi 
vine să cred. Dar îmi amintesc că nu eu am creat acest 
monstru, ci puterea televiziunii. Și mă tot chinui să înţeleg 
asta. 

Un lucru știu sigur, însă. Și anume, de ce emisiunea Man vs. 
Wild a avut un succes atât de mare. Cred că datorită celor trei 
lucruri magice: norocul, o echipă uimitoare și disponibilitatea de 
a risca totul. Trioul meu magic. Fără îndoială, norocul și 
sincronizarea fericită au avut rolul principal în motivul pentru 
care programul a mers bine. Foarte des întâlnesc oameni 


extraordinar de talentaţi: fie sunt alpiniști de talie mondială, fie 
campioni la parașutism sau adevăraţi guru ai supravieţuirilor 
bushcraft. Invariabil, ei sunt mai pricepuţi decât mine și, 
enervant, adesea mai arătoși și mai bine făcuţi. Şi, dacă e să fiu 
sincer, toți ar putea să facă mai bine ce fac eu. Și atunci cum 
am ajuns aici? Am avut noroc. Mi s-a oferit o platformă 
privilegiată unde să mă exprim, să greșesc, să învăţ și să 
improvizez. Şi, pe măsură ce emisiunea progresa, creștea și 
încrederea mea în ceea ce făceam. lar asta e foarte important. 

Totuși, de-a lungul drumului, programul a fost aproape de a 
fi oprit de multe ori. Conduceri noi, directive noi, solicitări noi. 
Oricare dintre acestea ar fi putut duce la încheierea lui. Dar a 
rămas acolo, ratingul a crescut și, înainte să-mi dau seama, am 
devenit parte din vocabularul și din vorbirea oamenilor. Asta 
cere timp, dar dacă se întâmplă, totul devine mai simplu. 

Să vă explic. 

Când începe o emisiune TV, competiţia este foarte mare: 
poate că una din o sută de idei ajunge să aibă parte de un 
episod-pilot. Poate că unul din douăzeci de episoade-pilot 
ajunge să aibă un prim sezon. Şi poate că unul din zece astfel 
de sezoane vor avea o continuare. E nevoie de magie și de 
simpatie. Dar fă două sezoane și probabil că vei ajunge să faci 
cinci sau mai multe. 

Așadar, noi am avut noroc. Fără îndoială. lar eu nici nu am 
sperat asta. Nu mai spun că nu m-am așteptat. Pur și simplu, 
am fost luat prin surprindere. Dar, în timp, Man vs. Wild a fost 
nevoit să îndure o grămadă de acuze din partea criticii și a 
presei. Inevitabil, asta se întâmplă cu orice are succes. 
(Interesant cum laudele au tendinţa să ricoșeze, dar unele critici 
înţeapă rău. Indoiala de sine poate fi o bestie, probabil.) 
Emisiunea a fost acuzată că este „regizată“, „falsă“ și 
„manipulată“. Un critic a sugerat chiar că totul ar fi fost filmat în 
studio, cu tehnica imaginilor generate de computer. O altă 
critică repetată a fost că ar fi periculos să mi se urmeze 
sfaturile. Mai mult, ar fi fatal. Dar formatul a fost mereu 
următorul: ce ai face dacă ai fi nevoit să înfrunţi cea mai mare 
catastrofă posibilă, în sălbăticie? Eu folosesc propriile abilităţi - 
dobândite în urma tuturor antrenamentelor -, pentru a arăta 
ce aș face pentru a supravieţui. Privește. Relaxează-te. S-ar 
putea să-ţi salveze viaţa într-o bună zi. 


Desigur, astfel de situaţii nu apar des. De aceea echipa știe 
foarte bine că voi avea de înfruntat anumite obstacole, fie că 
sunt curenţi de apă, stânci, șerpi sau canale. Face parte din 
emisiune. Echipa pregătește terenul. Apoi ni se face o 
prezentare de către poliția locală, de către localnici și de către 
cei de la Search and Rescue. Totul face parte din pregătire. 
Inclusiv să luăm cu noi genţi, telefoane conectate prin satelit, 
frânghii, truse de prim ajutor, chiar și antiveninoase. 

Dacă ai de gând să înfrunţi sălbăticia, atunci trebuie să fii 
pregătit. Ar fi fost mult mai ușor să merg acolo și să faco 
emisiune sigură și previzibilă, în care să vă arăt cum să staţi 
liniștiți și să așteptați să fiţi salvaţi. Ar fi fost un fiasco. Dacă 
asta vreţi, găsiţi la reduceri o grămadă de DVD-uri despre 
bushcraft. În ce mă privește, eu vreau doar să fac ce îmi place și 
să mă distrez cu prietenii. 


CAPITOLUL 108 

Odată, după o perioadă mai lungă departe de casă, am 
dus-o pe Shara în munţi, unde filmam. 

— Adu băieţii, dragostea mea, mi-e dor de voi. 

În noaptea aceea, am făcut autostopul cu echipa, am sărit 
în elicopterul care i-a dus înapoi la bază și m-am dus la 
pavilionul unde erau cazaţi. Shara mă aștepta. Am petrecut 
noaptea în braţele familiei, iar a doua zi m-am întors la filmări. 
Nesăbuinţă, știu. Dar presa a aflat, ca de obicei, și mi-a sărit la 
beregată. Pentru un titlu de prima pagină. l-am înţeles. Dar cine 
nu greșește? 

Privind în urmă, a fost mai mult decât nesăbuinţă, a fost o 
greșeală care mi-a adus numai necazuri. Dar, să se știe, a fost 
cu adevărat o bucurie să-i văd pe Shara și pe băieţi. Așadar, ce 
preţuiesc mai mult? Să fiu un erou sau să fiu tată? 

Există și o a treia opţiune, Bear. Se numește răbdare. Ştiu. 
Dar nu e punctul meu forte. 

Așadar, acela a fost încă un moment care ar fi putut 
scufunda emisiunea, dar Channel 4 și Discovery m-au susţinut. 
Știau foarte bine că munceam din greu și ce riscuri îmi asumam 
zilnic. lar cel mai bun răspuns dat criticilor a fost succesul nebun 
pe care l-a avut în continuare emisiunea. 


Al doilea motiv pentru care emisiunea a mers este, fără 
îndoială, echipa mea. Pentru că nu sunt singur acolo! Muncesc 
cu o echipă mică, genială și unită. Patru sau cinci persoane. 
Eroii. Muncesc ca nebunii. Nevăzuţi. În mizerie până la gât. 
Alături de mine, în mai multe locuri mizerabile decât v-aţi putea 
imagina. În general, sunt oameni proveniţi din Forţele Speciale 
și cameramani de top - cameramani de aventură, cum își spun 
ei - și cei mai buni prieteni. Nu e de mirare că toate episoadele 
din spatele scenei au succes. Oamenilor le place să audă 
povești din interior, să afle cum este atunci când lucrurile o iau 
un pic razna. Şi de obicei se cam întâmplă asta. 

Echipa mea este incredibilă, sincer, și îmi oferă mare parte 
din motivaţia pentru a face această emisiune. Fără ei n-aş fi 
nimic. În primul episod, Simon Reay a fost genial și mi-a zis: „Nu 
prezenta asta, Bear, doar fă-o și spune-mi pe parcurs ce naiba 
faci și de ce. E uimitor. Doar spune-mi.“ 


Asta a devenit emisiunea. 

Mai e și incredibilul Danny Cane, care mi-a spus: „Suge 
printre dinţi un vierme și mușcă din el. O să le placă la nebunie, 
Bear. Crede-mă!“ 

A fost inspirat. 

Producători, regizori, echipa administrativă și cea de teren. 
Prietenii mei. Steve Rankin, Scott Tankard, Steve Shearman, 
Dave Pearce, lan Dray, Nick Parks, Woody, Stani, Ross, Duncan 
Gaudin, Rob Llewellyn, Pete Lee, Paul Ritz și Dan Etheridge - și 
foarte mulţi alţii, care ne ajută din Marea Britanie. Echipe 
multiple. Un singur scop. Să ne menţinem în viaţă unii pe alţii. 
Oh, iar echipa de teren își împarte mâncarea cu mine, mă ajută 
să adun lemne de foc și face noduri la plutele mele? 
Întotdeauna. Suntem o echipă. 


Ultimul ingredient magic a fost disponibilitatea de a risca 
totul. Totul. Pur și simplu. Emisiunea a început și s-a dezvoltat 
din hotărârea de a forţa limitele. De a face imposibilul. De a 
urca în locuri de neurcat, de a mânca tot ce nu se poate mânca. 
Desigur, uneori, exista o cale mai sigură și mai ușoară de a 
cobori o cascadă sau un versant. Insă rar am urmat-o. Nu acela 
era scopul meu. Eu am vrut să vă arăt cum să supraviețţuiţi 
atunci când nu aveţi opţiuni sigure. Și mi-a plăcut. 

Acum ceva vreme, am învăţat că, de câte ori reușeam 
ceva, asta se întâmpla datorită angajamentului deplin. Trup și 
suflet. Fără limite. Mi-am dat seama că aceasta avea să fie 
cheia reușitei și pentru emisiune. Nu e cine știe ce filozofie. E o 
lecție veche de când lumea: dă înapoi și o să-ţi rozi unghiile 
după aceea. Un asemenea angajament a construit emisiunea. 
Dar aproape că am plătit cu viaţa pentru asta. De multe ori. Au 
fost multe momente aproape mortale. Nu sunt mândru de 
niciunul dintre ele. lar lista e lungă. De dragul amintirilor, 
obișnuiam să le notez. Dar am renunţat, când am trecut de al 
cincizecilea. 

Oricum, nu-mi place să mă gândesc la ele, aparţin 
trecutului. Fac parte din procesul de învăţare. Fac parte din ceea 
ce m-a făcut mai puternic. Azi, emisiunea încă are succes, dar 
am mai multă grijă la riscuri. Folosesc mai mult corzile, când nu 
sunt în fața camerei. Mă gândesc de două ori, nu o dată, înainte 


să sar. La început nu făceam așa ceva. Asta înseamnă a fi 
conștient. Conștient că sunt soţ. Conștient că sunt tată. Sunt 
mândru de ceea ce învăţ, înţelegi greșit o singură dată. 


CAPITOLUL 109 

A mai fost un element suplimentar în succesul Man vs. 
Wild, și anume mesajul emisiunii. De fapt, cred că a fost factorul 
cel mai important. Dacă te gândești, îţi dai seama că, în esenţă, 
există o legătură puternică între supraviețuire și viaţă. Adică, cu 
toţii ducem o bătălie de vreun fel, nu-i așa? Supraviețuim. 
Uneori, o simţi zilnic. lar talentul, priceperea și norocul sunt doar 
o parte din ceea ce îi face pe oameni să meargă mai departe. O 
parte mică. Există elemente mai puternice, care îi separă pe 
adevărații supraviețuitori. Dragostea, speranţa și perseverenţa. 

Acestea sunt calităţile care chiar contează. La fel și în 
viaţă. 

Acum câteva zile, pe stradă, a venit la mine un tânăr. M- 
a privit în ochi și m-a întrebat: 

— Dacă ar fi să îmi spui un singur mesaj de 
supravieţuire, care ar fi acela? 

M-am gândit o clipă. Voiam să îi dau un răspuns decent. 
Apoi, mi-am dat seama. 

— Zâmbește când plouă, iar când viaţa ţi se pare un iad... 
nu te opri. Băiatul s-a gândit un pic. Apoi s-a uitat la mine și a 
zis: 

— Plouă mult unde locuiesc eu. 

Cu toţii cunoaștem senzaţia. Poate că într-o zi își va aminti 
mesajul, atunci când va avea nevoie de el cu adevărat. 


Și, deodată, iată-ne. Şase ani. Sincer, nu am crezut că o să 
filmăm mai mult de șase episoade din Man vs. Wild, nu șase 
sezoane. Adică, unde a zburat timpul? Și habar n-aveam câte 
canale, jungle izolate, mlaștini puturoase, deșerturi și munţi 
neumblaţi avem pe planeta asta mică a noastră. 

Oamenii uită. Inclusiv eu. 

De-a lungul timpului, am filmat episoade care au însumat 
aproape șaptezeci și una de ore, plus douăsprezece episoade 
din Worst Case Scenario și un sezon despre ce înseamnă 
antrenamentul de bază în Legiunea Străină Franceză. (Amintiţi- 
mi să nu îl repet pe ultimul.) 

S-a creat o mini industrie. Am scris unsprezece cărţi, 
inclusiv două bestselleruri (în mare parte redactate în avioane), 
am lansat jocuri Man vs. Wild pentru Xbox, PlayStation și Wii. 


Detin o linie de haine de aventură, cu distribuţie mondială, și am 
fost imaginea unor campanii publicitare pentru firme precum 
Rexona, Degree, Sure for Men, Nissan și Dos Equis, printre 
multe altele. 

Am fost foarte mândru când am fost făcut locotenent- 
comandant în Marina Regală, în 2005 (tata ar fi fost de acord!), 
iar prin expedițiile pe care le-am condus, în Antarctica, Himalaya 
și Arctica, am strâns mai bine de 2,5 milioane de dolari pentru 
organizaţii caritabile care se ocupă de copiii din întreaga lume. 

Acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat pentru 
mine. Mai ales când vezi că salvezi vieţi. Aiurelile despre tipul 
dur care aș fi dispar când aud poveștile acelor copii. Se numește 
perspectivă. 

În plus și cumva îngrijorător, am fost votat al treizecilea cel 
mai influent om din America. Hmmm. lar în Marea Britanie am 
citit într-o dimineaţă că eram considerat al șaptelea cel mai tare 
bărbat englez, precum și cea mai admirată persoană de către 
clasele de mijloc, după regină. De două ori hmm. 

Toate acestea sunt măgulitoare, dar nu sunt chiar corecte. 
Întrebaţi-o pe Shara și veţi vedea cât nu sunt de super! Totuși, 
aceste lucruri au condus la ceva grozav: am devenit şeful 
cercetașilor și conducătorul onorific al douăzeci și opt de 
milioane de cercetași de pe glob. 

Şi asta a fost o călătorie cu adevărat frumoasă. 


CAPITOLUL 110 

Unul dintre cele mai mari privilegii din viaţa mea este acela 
de a fi fost desemnat cel mai tânăr cercetaș-șef al Asociaţiei 
Cercetașilor. (lar partea cea mai bună pentru mine a fost că 
tinerii înșiși s-au implicat în această numire.) Cercetașii 
reprezintă multe lucruri pe care le preţuiesc în viaţă: prietenia, 
familia, credinţa și aventura. În fiecare zi aflu că tinerilor din 
întreaga lume nu ambiția le lipsește, ci doar oportunităţile, iar 
cercetașii sunt o lumină care aduce camaraderie, aventură și un 
simţ al apartenenţei pentru aceia care altfel nu ar avea ocazia 
să experimenteze asemenea lucruri magice. 

Am călătorit prin Marea Britanie și am vizitat sute de 
grupuri de cercetași și de lideri, pentru că eu mereu am încercat 
să stabilesc întâlniri cu ei, după ce terminam de filmat, în orice 
țară aș fi fost. O singură mișcare. Multe naţiuni. Un singur set de 
valori. Este de-a dreptul molipsitor, pentru că funcţionează al 
naibii de bine. Întâlniţi-vă cu unii dintre acești copii și veţi 
vedea. A 

lubesc zilele pe care le petrec cu ei. In fiecare vară, eu și 
Shara organizăm o tabără de supravieţuire, pe insulă, pentru cei 
mai buni tineri cercetași, iar eu ofer premii speciale pentru aceia 
care ating cele mai înalte grade și îi sărbătorim atât pe cei mai 
noi cercetași, cât și pe cei mai în vârstă lideri. Poveștile lor sunt 
mereu incredibile. Invariabil, la asemenea ceremonii participă și 
membri ai familiei regale. Sunt la fel ca mine, impresionați de 
poveștile pline de curaj și de speranţă ale cercetașilor. Adesea, 
în ciuda unor piedici aparent de netrecut. 

Este vorba despre oameni obișnuiți, care sunt lideri ai 
comunităţilor lor, care oferă încredere copiilor, un scop, valori și 
o pregătire, toate acestea fiind greu de găsit în altă parte. Să fiu 
șef al cercetașilor este pentru mine un motiv de mare mândrie 
și sper să-i pot onora pe toţi tinerii aceia. Şi, fără îndoială, cu cât 
petrec mai mult timp cu cercetașii, cu atât mai mult simt că ei 
sunt cei care mă inspiră, nu invers. 


Așadar, cu toate aceste elemente, inclusiv cercetașii, viaţa 
continuă să se scurgă într-un ritm dat naibii. Uneori prea 
repede, astfel că mi-e greu să ţin pasul. Partea aceasta nu-mi 
place. Așa că sunt foarte mândru că am reușit să alcătuiesc 


echipe uimitoare, care să mă ajute. Aflate în LA și în Londra, 
ambele au un umor nebun și o eficienţă de speriat. Când eu vin 
cu ideile, ei vin cu logica și claritatea. Ne rugăm împreună, 
râdem împreună, încercăm și punem în aplicare lucruri care 
chiar contează. Banii sunt undeva la capătul listei de priorităţi, 
dar, într-un mod ciudat, sunt sigur că reprezintă unul dintre 
motivele pentru care toată povestea funcţionează atât de bine. 
Profitul este un scop foarte plictisitor, în comparaţie cu timpul 
petrecut împreună și cu distracţia, atât ca familie, cât și ca 
prieteni. 

Dave Segel, Del, Todd, Michael, Colin, Jen, Nora, George și 
ceilalți. Dumnezeule, am împărţit mult suc și sushi, mulţi 
kilometri de zbor și teleconferințe. Dar, mai presus de toate, 
este o distracţie. În prezent, am tendinţa să fiu mai mult 
reprezentantul acestei echipe extraordinare, al acestor oameni 
care nu sunt doar cei mai buni în ceea ce fac, ci sunt și prietenii 
mei - fie că sunt cameramani, designeri, avocaţi sau 
producători. Mare parte din succesul afacerii este produsul unor 
oameni minunati, al unor idei grozave, al unei munci ordonate și 
al unei mari doze de noroc. (Deși cred că întotdeauna m-am 
luptat să creez norocul care mi-a ieșit în cale.) 

Fără îndoială, mă simt destul de detașat de figura oficială a 
lui Bear Grylls. Bărbatul care mă privește din oglindă în fiecare 
dimineaţă, cu ochii un pic înceţoșaţi, cu cicatrici enervante și 
dureri persistente este o altă persoană. Consider că Bear Grylls 
cel de la televizor reprezintă munca și marca mea. Echipa îl 
numește simplu: BG. Dar omul din oglindă este soţul Sharei, 
tatăl a doi băieţi și un om obișnuit, cu lupte obișnuite, cu îndoieli 
și cu defecte. Şi sunt destule, credeţi-mă. O să vă spun două 
secrete: uneori, devin atât de neliniștit în faţa unor grupuri mari 
de oameni, încât am niște ticuri nervoase. Ele mă fac să îmi fie 
jenă și să îmi fie rușine, în sinea mea. Şi doar la asta reușesc să 
mă gândesc în clipele acelea. Mă fac să urăsc faptul că oamenii 
se uită la mine. Asta se numește teamă. Și sunt speriat. Sunt 
doar un om obișnuit. 

Apoi sunt înălțimile. Uneori, când fac alpinism sau sar dintr- 
un elicopter, o asemenea frică devoratoare pur și simplu mă 
izbește. Dar nu vede nimeni. O ţin în mine. Într-o clipă sunt bine, 
iar în următoarea tremur ca o frunză. Fără motiv. Știu că sunt în 
siguranță. Dar chiar sunt? Se numește teamă. Și sunt speriat. 


Sunt doar un om obișnuit. 


Ușurat? Da. 


EPILOG 

Cam pe aici o să închei această carte care, în multe feluri, 
prezintă experienţele mele esenţiale, de început - din copilărie 
până la intrarea în SAS, din Sahara până pe Everest -, care mi- 
au trasat mare parte din caracter. Ele sunt deopotrivă elemente 
care m-au ajutat să deschid ușile spre multe dintre aventurile la 
care am avut norocul să iau parte. Printre ele se află și povestea 
conducerii uneia dintre primele echipe care au traversat 
Oceanul Arctic, într-o barcă. Scopul ei a fost să sprijine 
organizaţia caritabilă Prince's Trust, care îi ajută pe tinerii aflaţi 
în dificultate să-și urmeze visurile. Misiunea aproape că s-a 
terminat urât, când am fost prinși într-o furtună arctică de 9 
grade, la 500 de mile de țărm, cu valuri imense, cu vânt 
puternic și grindină. Toată aparatura noastră electronică și 
întregul sistem de urmărire au căzut, iar cei de la Marină au fost 
nevoiți să o anunţe pe Shara că dispăruserăm de pe radar și că 
era posibil să fi fost înghiţiţi de ochiul acelei furtuni teribile. În 
ultima clipă, când echipa de salvare se pregătea să pornească, 
am ajuns pe coasta Islandei, speriaţi, aproape de hipotermie, 
dar în viaţă. La timp. Având drept combustibil vaporii, la propriu. 
Întreaga expediţie, aproximativ 3000 de mile, a fost o perioadă 
îngrozitor de lungă, complet îngheţaţi, uzi și speriaţi. 

Apoi a mai fost nebuneasca idee a televiziunii de a merge 
în nordul Africii, pentru a lua parte la antrenamentul de bază 
pentru care era renumită Legiunea Străină Franceză. 
Extenuantă, plină de nisip și pe o căldură ca de iad, în vara 
Saharei de Vest. Doisprezece recruți am fost modelaţi după cele 
mai dure și mai extenuante tehnici militare imaginabile. Marșuri, 
înaintări târâș, lupte din zori până seara, căţărări pe coastele 
pietroase ale dealurilor, îngropaţi de vii și alergând douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile din șapte. Plini de 
bășici și nedormiţi. Am mâncat piele de cămilă prăjită și pâine 
râncedă și zi după zi, săptămână după săptămână ne-am târât 
prin deșert hoiturile, până când ne-am prăbușit sub greutatea 
încărcăturilor pline de nisip. 

Am avut marele noroc să conduc echipe uimitoare în locuri 
incredibile: îndepărtatele jungle din Venezuela, în căutarea 
aurului pierdut al lui Jimmy Angel, sau în izolatul deșert alb care 
este Antarctica, pentru a urca pe vârfuri de neatins. (Am reușit 
să-mi fracturez umărul, într-o căzătură din acea expediţie, dar 


nu poţi învinge mereu!) 

După aceea ne-am întors în Himalaya, unde eu și prietenul 
meu Gilo am zburat cu parapanta peste înălțimile Everestului. Şi 
de această dată am strâns fonduri pentru Global Angels, o 
uimitoare organizaţie caritabilă, care luptă pentru copiii nevoiași 
din întreaga lume. Dar zborul în sine a fost o misiune care 
aproape că a avut consecinţe fatale. Cei de la aviaţie și experții 
în meteorologie anunţaseră un posibil dezastru, de la parașute 
îngheţate la vânturi de o forţă incontrolabilă, de la decolări 
imposibile la aterizări periculoase - iar asta chiar înainte să ia în 
considerare posibilitatea de a se construi un dispozitiv pentru o 
persoană, capabil să zboare la o asemenea înălţime. Și dacă s- 
ar fi construit, cu siguranţă, nu am fi reușit să îl luăm în spate. 
Dar am scos-o la capăt: Gilo a creat cel mai puternic motor de 
parapantă din istorie, supraalimentat și cu injecție și, prin graţia 
divină, am reușit cumva să aeropurtăm astfel de monștri în 
spate. 

O vreme binecuvântată și un zbor cu hurducături și am 
dovedit că scepticii se înșelau - în final am aterizat fără 
probleme la poalele Everestului, pe două picioare. Misiune 
îndeplinită! 

Recent, am condus prima expediţie prin infamul Pasaj de 
Nord-Vest al Arcticii, într-o barcă gonflabilă - o misiune care mi- 
a dezvăluit, fără îndoială, unele dintre cele mai izolate ţinuturi 
pe care le-am văzut vreodată, dar și unele valuri cu adevărat 
monstruoase, în Marea Beaufort şi dincolo de ea. Este un loc 
sălbatic, inaccesibil, cu șanse mici de salvare, în cazul în care 
lucrurile nu merg bine. Totuși, întâmplător, pe una dintre miile 
de insulițe neexplorate, înconjurate de ghețari fragmentaţi, am 
descoperit morminte în stil european, un craniu uman și 
numeroase oase, o posibilă dovadă a ceea ce se întâmplase cu 
nefericiții membri ai expediției căpitanului Franklin din epoca 
victoriană, care au murit acolo, după ce au îndurat cel mai crunt 
frig, fără mâncare, o moarte lentă, de neimaginat - pentru a 
descoperi o rută prin Pasajul de Nord-Vest. 

lar astfel de experienţe au mai fost. Printre ele, un 
număr nesănătos de momente aproape mortale, iar la multe 
dintre ele privesc acum și mă îngrozesc. Dar cred că în viaţă 
mereu învăţăm, iar experienţa este cel mai bun profesor. 

Vine apoi cel mai ciudat moment: când făceam schi jet prin 


Marea Britanie, pentru a sprijini RNLI”. Zi după zi, oră după oră, 
pe mare, ca niște furnicuţe, hoinărind pe coasta sălbatică a 
Scoției și pe Marea Irlandeză. (M-am ales cu o inflamație ciudată 
a mușchilor antebraţului, care au ieșit în afară și mi-au rămas 
așa, de atunci!) 

Sau momentul în care am găzduit o petrecere în aer liber la 
cea mai mare înălţime, suspendaţi de un balon cu aer cald, 
pentru a susţine proiectul de ajutorare a copiilor, cel al ducelui 
de Edinburgh. Și această misiune a devenit un pic dificilă, când 
am coborât în rapel spre o micuță masă metalică suspendată la 
douăzeci de metri sub coș, la minus patruzeci de grade, la vreo 
8000 de metri deasupra Marii Britanii. În ţinută militară navală 
de gală, cum cerea Cartea Recordurilor - pe lângă faptul că a 
trebuit să mănânc trei feluri, să toastez pentru regină și să 
respir cu ajutorul oxigenului din niște canistre mici -, aproape că 
am răsturnat masa, în întunericul din stratosferă, în zori. 
Desigur, am îngheţat cu toţii, dar în cele din urmă am reușit și 
am coborât cu parașuta - urmaţi de farfuriile cu cartofi și rață cu 
portocale, care cădeau cu o viteză mortală. 

Sau atunci când eu și Charlie Mackesy am traversat Tamisa 
dezbrăcaţi, într-o vană, să strângem bani pentru piciorul protetic 
al unui prieten. lar lista poate continua și sunt mândru să o pot 
zice: încă e deschisă. Dar voi spune toate aceste povești așa 
cum se cuvine, în alt loc, altă dată. Ele sunt diverse, de la dure 
la ridicole, de la periculoase la jenante. Dar în această carte am 
vrut să-mi prezint originile: primele misiuni importante, care m- 
au format, și momentele dinainte, care mi-au îndrumat pașii. 

De-a lungul drumului, m-am străduit să îmi accept 
realizările şi celebritatea, cu dificultatea menţinerii unui 
echilibru între riscurile inerente ale muncii mele și tânăra și 
minunata mea familie. Ambele sunt încă nerezolvate. 

Au fost foarte multe greșeli, eșecuri și pierderi. Prea multe 
pentru a fi amintite. Dar sunt cât se poate de conștient că totuși 
cineva m-a binecuvântat din plin. Fără îndoială, norocul a jucat 
un rol uriaș în tot ce s-a întâmplat și nu trece o zi fără să 
recunosc asta. lar conștientizarea faptului că ești binecuvântat 
este urmarea încercării de a învăţa să fii modest, generos și 
alături de cei care au nevoie de sprijin. Lecţii simple, dar care au 
croit drumul pe care eu și Shara încercăm să ne trăim vieţile 


7 Royal National Lifeboat Institution (n.tr.) 


împreună. lar adesea greșim, sunt primul care o recunoaște. 
Viaţa continuă să fie o aventură și, în multe feluri, mai mult ca 
niciodată. In continuare sunt departe de casă mai mult decât aș 
vrea. (Deși, probabil că mai puţin decât crede lumea.) Și am 
învăţat că atunci când sunt acasă, sunt acasă, nu la întâlniri cu 
presa sau la ședințe. Ambele sunt foarte plictisitoare! 

In schimb, a trebuit să învăţ să-mi stabilesc bine priorităţile 
în viață: să fiu în siguranţă, să ajung repede acasă și să mă 
distrez - restul sunt detalii. Încă îmi asum mai multe riscuri 
decât ar trebui - și nu te poţi baza la infinit pe noroc. Trebuie să 
fii recunoscător pentru norocul avut, dar nu te baza doar pe 
asta. Şi nu pot scăpa de faptul că riscul e alături de mine zilnic, 
atunci când sunt plecat să filmez sau în expediţii. Adică, doar în 
ultimele câteva luni, am fost prins în câteva vârtejuri, mușcat de 
un șarpe furios într-o junglă, abia am scăpat de o cădere de roci 
pe un munte, aproape că am fost mâncat de un crocodil uriaș, în 
mlaștinile australiene, și a trebuit să aterizez cu parașuta de 
rezervă, de la vreo 1600 de metri deasupra platoului arctic. 

Când au devenit toate acestea lumea mea? Parcă toată 
nebunia a devenit viaţa mea - aproape întâmplător. Și să nu mă 
înțelegeţi greșit, îmi place. Dar scopul meu acum e să rămân în 
viaţă. Fiecare zi e o minunată binecuvântare și un dar nepreţuit. 

Oh, ce să mai spun de cicatricile, oasele rupte, membrele 
dureroase și spatele bășicat? Le consider doar blânde amintiri 
ale faptului că viaţa este prețioasă și că poate, doar poate, sunt 
mai fragil decât recunosc. 


. 7 S o~ t z h Ax , 
Bunica Patsie la indrăgitul Portavo Point din Irlanda de 
Nord 


Tata (ultimul rând, al patrulea de la dreapta la stânga), la 
Centrul de Antrenament Royal Marines Commando de la 
Lympstone 


a Primei 
Portret de familie: acasă, la Londra. Ghici cine e bebelușul 
drăgălaș? 


Eu cu bunica, pe când aveam 7 ani (singura dată când am 
purtat papion!) 
` Cu tata, la munte 
In vacanță în Franța. Zâmbetul obraznic apare la orizont 
Acasă, în Insula Wight, la 10 ani, gata de aventură 
Eu, tata și Lara, sora mea, în grădina de acasă 


Primul meu portret de școlar, la 7 ani; 
Lara la 18 ani, mereu frumoasă 


Eu și Mick (Crosthwaite), amândoi la 7 ani, pregătindu-ne de o 
expediţie cu barca pe o insulă 


La 16 ani am câștigat titlul de cel mai bun elev la karate, înainte 
să plec în Japonia 


Cu echipa de crichet de la Eton, la 17 ani. Sunt al doilea din 
stânga, primul rând 


— 


Eu și Charlie (Mackesy), la 18 ani, prostindu-ne ca de obicei 


La antrenamentul de parașutism, după ce tocmai am trecut de 
selecția pentru SAS 
Eu și soldaţi din trupa mea SAS, în deșertul din Africa de Nord 
Pe vreme rea, la munte. Una din marile mele pasiuni 


d A A i 


Eu și Mick la TII de pe Everest, înainte de ascensiune 


26 mai 1998, ora 7.22. Eu, Neil și steagul regimentului în vârful 
Everestului 


În sfârșit sărbătorind, după urcarea pe Everest. Istovit, dar fericit 


Traversând o crevasă din Khumbu, pe Everest 
Eu cu GEofiiay Mick și Neil: Sárbătorind ca englezii Victoria 


ha 


= 


i A 
britanică într-o căldură relativă, la bază 


Întoarcere pe Everest peste aproape zece ani, când am zburat 
cu primul paramotor desupra vârfului. Altă misiune de mare 
risc! 


Cu Shara, înainte de a ne căsători 


Shara pe puntea din casa noastră de la Londra, înainte de 
botezul lui Jesse 


EI { EI 


Unul dintre momentele preferate ale zilei: când le citesc 
băieților. Cartea noastră preferată: 
Aventura ursului cercetaș! 


Pe insulița noastră din nordul Ţării Galilor, trăind viaţa din plin 
Jesse, Huckleberry și Marmaduke, cei trei băieţi ai noștri 
Shara și Marmaduke, una dintre fotografiile mele preferate. 
Shara e atât de fericită 


Suntem o familie care face mereu așa ceva: își acordă plăceri 
simple 


dd l 
Ai wi il 
Viaţa nici că poate fi mai frumoasă: eu și Jesse urcăm pe 
vârfurile stâncilor din insulița galeză care ne e casă 


Să fiu în formă contează mult pentru profesia mea și-mi place la 
nebunie când mi se alătură cineva din familie! 
În sfârșit, ne încheiem călătoria lungă transatlantică spre Arctic, 
parcă zburând pe apă, eliberaţi 
Aruncându-ne de la masa pentru cină, sub un balon cu aer cald, 


la 7600 de metri. Am doborât recordul și astfel am sprijinit 
premiile Duke of Edinburgh 


îngropat î în nisip până în gât, pe mâinile Legiunii Străine 
Franceze, la o simulare de rutină în Sahara 
La o filmare de două minute pentru conceptul Man vs. Wild. Și 


niciodată n-am privit înapoi 


Întâia mea săritură în primul episod din Man vs. Wild. După 


șase sezoane, serialul tot are haz 


l warf 2 f | 


Man vs. Wild m-a pus în situaţii-limită de multe ori - pe 
vulcani, în mlaștini sau în apele tăioase din lacuri glaciare 


Ce fac eu cel mai bine: îmi trăiesc visul 
Am învăţat un lucru sănătos: să respect apa de un alb 
imaculat și gerul cumplit 
Unul dintre afişele folosite de DISCOvery Channel în toată 


s A 


26, A It'S -B¢ar’s world. Wa à 


“IMAN V VS WILE 


FRIDAY 9PM: 


discovery.com/maneswitd 


—— 


lumea 


| | Pai r 
Zonele nordice și mlaștinile Australiei m-au solicitat la 
maximum. Să nu vă puneţi cu crocodilii de apă sărată! 


Dave Pearce, care a făcut parte dintr-o trupă de comando, unul 
din ghizii montani din Man vs. Wild. Are grijă de siguranţa 
echipajului 


Dan Etheridge (cameraman) și Pete Lee (sunetist) lucrând la -25 
de grade, mereu cu zâmbetul pe buze 


îi Vita 
f 


wa , 


Una din imaginile mele preferate din Man vs. Wild. Paul Ritz, eu 
și Simon Reay după o filmare. Transpiraţi, cu berea în mână și 
râzând în hohote, ca de obicei 


Prinţul Charles și familia regală au susținut întotdeauna 
mișcarea cercetașilor 


solidaritate 


Poveștile cercetașilor sunt o sursă de inspiraţie așa de bună, 
încât sunt foarte mândru să-i coordonez 


Ceremonia de înmânare a premiului Queen's Scout la Castelul 
Windsor este întotdeauna o mare onoare