Jacques Futrelle — Stapanul diamantelor

c 
Š 
è 
ab 
N 
É; 
§: 
» 
— 
9 
N 


FUTRELLE 


so 
— 
ra —. 
o -— 33 


Stăpânul diamantelor 


Jacques Futrelle 


STĂPÂNUL 
DIAMANTELOR 


Traducere de 
LIGIA CARANFIL 


LEDA 


GRUPUL EDITORIAL CORINT 


Scriitor, jurnalist și manager teatral 
american, născut la 9 aprilie 1875 în Pike 
Country, Georgia, Futrelle și-a abandonat în 
1906 cariera jurnalistică, pentru a se dedica 
literaturii. În 1912, la întoarcerea din Europa, 
la bordul vasului Titanic, călătorind la clasa 
întâi, a refuzat să urce într-o barcă de salvare, 
cedându-i locul soţiei lui. Astfel, creatorul 
profesorului S.F.X. Van Duse (celebrul The 
Thinking Machine) s-a înecat în Atlantic, 
împreună cu toate povestirile și articolele 
scrise în timpul sejurului său in Anglia. 


Stăpânul diamantelor (1909) se numără printre puţinele 
romane ale lui Futrelle. Ca în toate scrierile sale, unde eroii 
principali sunt fie oameni de afaceri, fie savanţi, intriga cărţii 
gravitează în jurul unei fabuloase descoperiri științifice, care 
ameninţă să arunce în aer echilibrul atât de fragil al comerțului 
de lux cu diamante. 


e | e PRIMUL DIAMANT e 


Erau vreo treizeci sau patruzeci de scrisori adresate personal, 
„agoniseala” zilnică a capului unei mari companii comerciale, și 
o cutiuţă simplă, ambalată în hârtie galbenă, de mărimea unui 
pachet de ţigări, lungă de vreo șapte centimetri, lată de cinci și 
groasă de trei. Era legată strâns cu un șnur subţire de culoare 
stacojie și fără niciun fel de înscrisuri, cu excepţia adresei 
destinatarului scrisă de mână precis, îngrijit, și a ștampilei 
poștale peste timbrul de zece cenți în colţul de sus, din dreapta. 
Acea pată, aproape indescifrabilă, arăta că pachetelul a fost 
înregistrat de Oficiul poștal din Madison Square la orele șapte și 
jumătate în seara precedentă. 

Domnul Harry Latham, președintele în exercițiu al Companiei 
H. Latham, care-și avea sediul în Fifth Avenue, găsi scrisorile și 
micul colet pe masa de scris când pătrunse în biroul său la 
câteva minute după orele nouă. Simplul fapt că pachetul nu 
avea nicio adresă a expeditorului sau vreun semn de identificare 
de vreun fel îl făcu să-l ridice și să-l examineze, după ce îl 
scutură cu un aer întrebător. Pe urmă, fiindcă îi stârnise 
curiozitatea, tăie șnurul stacojiu cu un foarfece de argint, aflat la 
îndemână, și desfăcu ambalajul. leşi la iveală o cutie din hârtie 
satinată, așa cum numai bijutierii folosesc, dar tot fără niciun fel 
de însemne, fără înscrisuri, nici sus, nici jos. 

Mâna domnului Latham înlătură capacul cutiei, dezvăluind un 
strat de vată albă. Scoase stratul superior dinăuntru și acolo... 
acolo, cuibărit pe un fundal ca zăpada, strălucea de-ţi lua ochii 
un singur diamant splendid de șase sau șapte carate. Miriade de 
culori jucau în apele lui albăstrii, ce străluceau, străfulgerau 
orbitoare în clarobscurul încăperii. Domnul Latham respiră o 
dată adânc și se duse la fereastră, ca să examineze piatra în 
plină lumină a zilei. 


Trecu un minut, poate mai multe, un moment de nedumerire, 
de admiraţie, vrajă, dar până la urmă se încumetă să scoată 
diamantul din cutie. Era perfect, din câte își putea da seama. 
Perfecte șlefuirea, culoarea și intensitatea. Era prismatic, 
strălucitor, uluitor. Valoarea lui? Nici măcar el nu putea să-și 
facă o părere - numai aprecierea competentă a expertului său 
era demnă de luat în seamă în privința asta. Dar un lucru 
înțelese pe dată: în stocul, valorând milioane de dolari, al 
pietrelor preţioase păstrate cu grijă în sipetele companiei sale, 
nu exista una comparabilă cu acesta. 

Într-un târziu, tot fixându-l fascinat cu privirea, îşi aminti că 
nu-l cunoștea pe proprietar și, pentru a doua oară, examină 
ambalajul și cutia, pe dinăuntru și pe dinafară. In final, scoase 
stratul de vată inferior, căutând o carte de vizită sau vreun 
semn de alt soi. Cu siguranţă, proprietarul unei pietre de o 
asemenea valoare nu ar fi atât de neglijent încât s-o trimită 
astfel, prin poștă, neînregistrat, fără nicio metodă de 
identificare! O altă cercetare mai amănunţită îl lăsă într-o stare 
de adâncă perplexitate. 

Apoi îi veni o altă idee. Una dintre scrisori, desigur! 
Proprietarul diamantului îl trimisese așa, poate în vederea unei 
monturi, însă trimisese instrucțiuni într-un alt plic. Un lucru 
absurd, chiar nesăbuit, dar...! Și domnul Latham atacă teancul 
ordonat de scrisori din fața lui. Erau treizeci și șase la număr, 
dar niciuna nu se referea câtuși de puţin la diamant. Ca să fie 
total sigur, domnul Latham mai trecu și a doua oară prin 
corespondenţă. Poate că scrisoarea cu instrucţiuni fusese 
adresată companiei și îi revenise secretarului, domnul Flitcroft. 

Se ridică să-l convoace pe domnul Flitcroft din camera 
alăturată, apoi se răzgândi, așeză cu grijă la loc diamantul în 
cutia pe care o puse într-un sertar al mesei sale de scris. Apoi îl 
chemă înăuntru pe secretar. 

— Ţi-ai văzut corespondenţa de dimineaţă? îl întrebă domnul 
Latham. 

— Da, răspunse acesta. Tocmai am terminat. 

— Ai găsit din întâmplare vreo scrisoare care să se refere la... 
adică a sosit vreo scrisoare astăzi, sau altă dată, cu instrucţiuni 
în privinţa unui singur diamant uriaș ce urma sau trebuia să fi 
ajuns prin poștă? 


— Nu, nimic, veni răspunsul prompt. Singura scrisoare primită 
astăzi privitoare la diamante era o notificare a unui transport 
naval din Africa de Sud. 

Pe gânduri, domnul Latham bătu darabana cu degetele pe 
masa de birou. 

— Ei bine, aştept o astfel de scrisoare, îl instrui el. Când 
apare, te rog, atrage-mi atenţia. Spune-i stenografei să intre la 
mine. 

Domnul Flitcroft încuviință din cap și se retrase. Și, pentru 
câteva ore, domnul Latham se cufundă în rutina corespondenţei. 
Numai o privire aruncată ocazional asupra cutiei din sertar și 
câteva momente de neatenţie mai indicară interesul neabătut și 
curiozitatea crescândă pe care i le stârnise diamantul. 
Terminară și ultima scrisoare, iar stenografa se ridică să plece. 

— Roagă-l pe domnul Czenki să vină până aici, îi ordonă 
domnul Latham. 

Mai trecu un timp și aparu domnul Czenki. Era uscăţiv și 
scund, cu ochii negri ca mărgelele, sprâncene stufoase și o 
cicatrice sinistră care se întindea de la bărbie până la falca 
dreaptă. Câștiga un salariu de douăzeci și cinci de mii de dolari 
pe an la Compania H. Latham, și merita de două ori mai mult 
pe-atât. Era expertul în diamante al firmei, iar de vreo cinci sau 
șase ani avea ultimul cuvânt în privinţa calităţii și a valorii lor. 
Fusese lucrător la zăcămintele de diamant sud-africane. 
Cicatricea provenea de la o lovitură de asaga/. Era pe vremea 
când domnia lui Cecil Rhodes? se făcea pentru prima oară 
simțită pe acele meleaguri. Mai târziu, fusese angajat ca expert 
de Barney Barnato? la Kimberly și în cele din urmă ajunsese la 
Londra. Domnul Latham încuviinţă din cap când îl văzu intrând 
și scoase cutia din sertar. 

— Am aici ceva la care aș vrea să te uiţi, remarcă el. 

Domnul Czenki scoase capacul și își răsturnă în palmă piatra 
strălucitoare. Rămase nemișcat pentru un minut sau două, 
1 Un fel de suliță din lemn cu vârful în formă de frunză, folosită de zuluși împotriva 
soldaților britanici (n.tr.). 

2 Om politic englez (1899-1896) și magnat al diamantelor, premier al Coloniei Capului 
(1853-1902). Urmărind crearea unui imperiu colonial în Africa, a organizat cucerirea 
unui vast teritoriu din sudul continentului. A fost unul dintre inițiatorii războiului anglo- 
bur din 1899-1902 (n.tr.). 

3 Barney Barnato (1852-1897), pe numele său adevărat, Barnett Isaacs, magnat al 


diamantelor care a rivalizat cu Cecil Rhodes în lupta pentru controlul asupra industriei 
diamantifere sud-africane (n.tr.). 


6 


scrutând-o, pe măsură ce o răsucea și o întorcea printre degete, 
apoi se apropie de fereastră, își potrivi o lupă pe ochiul stâng și 
continuă s-o studieze. Domnul Latham se legăna în fotoliu și îl 
fixa cu intensitate. 

— Este cel mai perfect b/eu-blanc pe care l-am văzut 
vreodată, declară într-un târziu expertul, îndrăznesc să afirm că 
este cel mai perfect din toată lumea. 

Domnul Latham se ridică pe dată și se îndreptă cu pași mari 
spre celălalt, care tot răsucea nestemata printre degete, 
disecând-o, studiindu-i razele multicolore, măsurându-i fațetele 
cu un ochi priceput, cântărind-o cu vârful degetelor, căutându-i 
vreun defect posibil. 

— Șlefuirea este foarte bună, continuă expertul. Desigur că va 
trebui să mă folosesc de instrumente care să-mi arate dacă este 
corectă din punct de vedere matematic. lar densitatea, după cât 
îmi închipui, este... este de vreo șase carate“, poate cu o 
fracțiune mai mult. 

— Cât valorează? întrebă domnul Latham. Așa, cu 
aproximaţie? 

— Știm că are o culoare perfectă, îi explică domnul Czenki cu 
precizie. Dacă, în plus, are și o șlefuire perfectă, iar intensitatea 
este cea corectă și densitatea este de șase carate sau cu o 
fracțiune mai mult, valorează... cu alte cuvinte, dacă ăsta este 
cel mai perfect specimen din câte există, așa precum pare, 
valorează oricât ai dori să ceri pentru el... douăzeci, douăzeci și 
cinci, treizeci de mii de dolari. Cu coloritul ăsta și presupunând 
că este de șase carate, fie chiar și rău șlefuit, s-ar ridica la zece 
sau douăzeci de mii. 

Domnul Latham își frecă fruntea. Și venise prin poștă, 
neînregistrat! 

— N-ar fi posibil să ghicești de unde... de unde provine o 
asemenea piatră, din ce ţară? îl iscodi curios pe expert. Ce 
părere ai? 

Acesta făcu semn din cap că nu. 

— Dacă m-ai pune să ghicesc, aș zice Brazilia, bineînţeles, 
răspunse el. Dar asta numai pentru că cele mai bune diamante 
bleu-blanc provin de acolo. Se găsesc peste tot în lume... în 


4 Greutatea pietrelor preţioase se măsoară în carate; 1 carat = 1/5 dintr-un gram 
(n.tr.). 


7 


Africa, Rusia, India, China, până și în Statele Unite. Simplul fapt 
că are o culoare perfectă face inutilă orice presupunere. 

Domnul Latham se cufundă în tăcere și, pentru o vreme, se 
plimbă încolo și încoace prin birou. Domnul Czenki rămase în 
picioare, așteptând. 

— Te rog, află-i densitatea exactă, îi ceru brusc domnul 
Latham. Mai verifică totodată și șlefuirea. A intrat în posesia 
mea într-un fel mai curând... neobișnuit, și sunt curios. 

Expertul ieși. O oră mai târziu se întoarse și depuse cutia 
albă, lucioasă, pe birou, dinaintea domnului Latham. 

— Densitatea este de șase carate și trei șaisprezecimi, este 
absolut pe potriva diametrului centurii5. Faţetele bezel sunt 
corecte din punct de vedere matematic până la ultima zecimală, 
la fel și tableta”. Faţetele din zona culetului* sunt la fel de 
exacte, douăzeci și cinci, cu tot cu el, în total cincizeci și opt la 
număr. Precum am zis, culoarea este fără greș. Cu alte cuvinte, 
continuă el fără ezitare, aș spune, în calitatea mea de expert, că 
este cel mai perfect diamant din câte există la ora actuală în 
lume. 

Domnul Latham îl privise în tăcere și încă mai continuă să 
tacă, așezat în fotoliu, preț de o secundă, după ce termină 
domnul Czenki. 

— Și valoarea lui? întrebă într-un târziu. 

— Valoarea lui! repetă uluit celălalt. Știţi, domnule Latham, 
începu el dintr-odată, există sute de experți, cu acte în regulă, 
care cutreieră pieţele de diamante din toată lumea în căutarea 
unor asemenea pietre. Așadar, dacă vă gândiţi la o vânzare și la 
un preț, fiți primul care să-l ofere în străinătate. Neapărat! 

Scoase iar din cutie gema strălucitoare, plină de irizări și aţinti 
asupra ei o privire îngândurată. 

— Nu se află piatră în coroana britanică, de exemplu, care s- 
ar putea măsura în vreun fel cu asta. 

— Nici măcar Koh-l-Noor?? îl întrebă surprins domnul Latham. 


5 Cele trei părţi ale unei geme șlefuite sunt: coroana, sau partea de sus, centura, sau 
partea de mijloc și cea mai lată, pavilionul sau partea de jos (n.tr.). 

6 Faţetele oblice ale unei pietre preţioase șlefuite (n.tr.). 

7 Faţeta cea mai mare de pe coroană, paralelă cu centura (n.tr.). 

8 Faţeta cea mai mică de pe pavilion, de asemenea paralelă cu centura (n.tr.). 

? Koh-l-Noor - primele documente care vorbesc despre el datează din 1304. Este 
considerat a fi unul dintre cele mai vechi diamante din lume, iar denumirea sa 
înseamnă „muntele de lumină”. Cântărește 108,9 carate și actualmente face parte 


8 


Domnul Czenki făcu semn din cap că nu. 

— Nici măcar Koh-l-Noor. Este mai mare, atâta tot, are o 
fracțiune peste o sută șase carate, dar nu are nici culoarea, nici 
șlefuirea ăstuia. 

După o pauză, făcu: 

— Mi-aș putea permite să întreb al cui este? 

— Nu știu, răspunse încet domnul Latham. Nu știu, dar nu 
este al nostru. Poate mai târziu voi fi în măsură să... 

— Poftim? îl întrerupse expertul curtenitor și pe figura lui, 
desfigurată de cicatrice, apăru o ușoară expresie de surpriză. 
Asta-i tot? 

Domnul Latham încuviinţă absent din cap și domnul Czenki 
părăsi încăperea. 


din bijuteriile Coroanei britanice (n.tr.). 


e Il © „CIREȘEL ȘI CIREȘICA” e 


Ceva mai târziu, când domnul Latham o pomi spre restaurant, 
își luă cu el cutiuța albă într-un buzunar ascuns al jachetei. li 
trecu prin minte că Schultze - Gustav Schultze, cel mai mare 
importator de pietre preţioase din America, se afla de obicei la 
club, unde lua masa de prânz și... 

II găsi pe domnul Schultze, un neamt masiv și blond, șezând 
singur la o masă într-un separeu, contemplând Fifth Avenue cu 
gândurile aiurea și cu riduri în jurul ochilor albaștri, ce trădau 
perplexitatea. Neamţul își întoarse rapid privirile spre Latham, în 
timp ce acesta trăgea scaunul din latura opusă a mesei. 

— Zdai gioz, Laadham, zdai gioz, îl invită el pe un ton 
exploziv. Togbai l-am drimiz be ghelner la der delevon ză 
îndrebe... 

Exista o notă reţinută de emoție în vocea neamţului, dar în 
clipa aceea domnul Latham nu o sesiză defel. 

— Schultze, în ultimii zece ani ai importat, probabil, mai multe 
diamante decât oricare altul din Statele Unite, îl întrerupse el. 
Am ceva la care doresc să te uiţi și tu. Poate, la un moment dat, 
să fi trecut prin mâinile tale. 

Puse cutiuţa satinată pe masă. Preţ de o clipă, neamţul se 
holbă uluit la ea, după care mâna lui grasă se întinse s-o apuce 
și răsturnă diamantul pe șerveţelul de pe farfuria lui. Apoi, 
încremeni pe scaun, continuând să-l fixeze, vrăjit, parcă, de 
razele scânteietoare, cu care-l săgeta din adâncurile lui albăstrii. 

— Mein Gott, Laadham! exclamă el și, cu degete ușor 
tremurânde, ridică piatra și privi prin ea în lumină, cu un ochi 
critic. 

Acesta se aplecă înainte peste masă, așteptând, urmărind, 
ascultând. 

— Ei bine? întrebă nerăbdător, într-un târziu. 


10 


— Laadham, ăzda ezde der miragol! îi explică pe un ton 
solemn domnul Schultze, în spiritul filosofiei lui caracteristice, 
excentrice. Am der dubligadul agezduia, Laadham, geabădul, 
der migudzul bruder. Uide aigi! 

Dintr-un buzunar ascuns al jachetei, scoase la vedere o 
cutiuță albă, lucioasă, identică cu cea pe care domnul Latham 
tocmai o așezase pe masă, după care înlătură cu grijă capacul. 

— Uide, Laadham, uide! 

Celălalt se uită și... i se puse un nod în gât! Zări „perechea” 
misteriosului diamant care încă se mai afla în palma întinsă a 
domnului Schultze. 

— Zund gebede, Laadham, remarcă, într-un târziu, pe un ton 
bizar neamţul. A zozid brin bojdă adzi-dimineadza, egzagd ga 
und das, ambalat în chârdie, dar vără înzebde, vără nume, vără 
abrovări. Bur ji ziblu a fenit! 

Cu mâna dreaptă, domnul Latham ridică al doilea diamant din 
stratul de vată și cu stânga îl luă pe celălalt din mâna neamţului. 
Apoi, unul lângă altul, le studie: culoare, șlefuire, diametru, 
intensitate, toate păreau la fel. 

— Gebede, îdzi zig eu, repetă pe un ton apatic domnul 
Schultze. Girejel und Girejiga, năsgudzi din der ageeaji mamă 
und dadă. Laadham, ezde der miragol! Zund der gele mai 
vrumoaze din der lube... numai der bereghea lor. 

— Ai făcut... începu domnul Latham și în vocea lui se 
distingea o notă bizară de incertitudine. Ai întreprins vreo 
expertiză asupra lui? 

— Ja. l-ab măzurad indenzidadea, jlevuirea, fadzedele, und 
ezde pervegd. Und mă brițeb să giudeg un diaband, Laadham, 
mai bide degât origine be lubea azda, îd avară de Czenki. 

— Și densitatea? 

— Gu preţiţie jaze garade und drei jaizbredzegimi. Nu ezde o 
diverendză mai mare de doi be dreizegi îndre ele. 

Domnul Latham nu-l scăpă din ochi pe importator, în timp ce 
se lupta să-și ascundă un tremur nervos, absurd din voce. 

— Nu poate fi atât de mult, Schultze. Densitatea lor este 
exact aceeași. 

Multă vreme rămaseră cei doi domni, holbându-se unul la 
altul cu privirile pierdute. Într-un târziu, neamţul, cu un 
prodigios suspin teutonic, puse la loc diamantul din mâna 
dreaptă a domnului Latham într-una din cutiuţele satinate și cu 


11 


grijă îl ascunse într-un buzunar pântecos. Domnul Latham, 
mișcându-se mecanic, făcu același lucru cu celălalt. 

— Ale cui sunt? întrebă el în cele din urmă. De ce ne sunt 
trimise nouă în felul ăsta, fără nume, fără vreo scrisoare cu 
instrucţiuni? Până nu am văzut piatra de la tine, am crezut că 
cealaltă mi-a fost trimisă de vreun smintit nesăbuit pentru 
montură, probabil, și că ar urma să vină și o scrisoare. L-am 
adus cu mine aici numai la gândul că era unul dintre importurile 
tale și că l-ai putea identifica. Dar de vreme ce tu ai primit unul 
în împrejurări ce par identice, acuma... se opri el disperat. Ce 
vrea să însemne asta? 

Domnul Schultze ridică din umerii lui uriași și, îngândurat, 
scutură scrumul trabucului său în consommé". 

— Jdii, Laadham, zise el încetișor, diabande ga aghezdea nu 
gresg în der gobagi. Nigi n-ab grezud ză egzizde o biadră de 
azebedea dibenziude în der Zdadele Unide al gărui brobriedar 
ză-bi vie dodal negunozgud. Gele gare ze avlă deja aigi le-am 
indrodus ghiar eu în dzară, magioridadea... Gele be gare nu le- 
ab aduz, le-ab băzdrad urma. Nu jdiu, Laadham, nu jdiu. Gu gâd 
drăiesg mai muld, gu adâd jdiu mai pudzin. 

Cei doi bărbaţi își terminară în liniște prânzul frugal. 

— Este evident, remarcă domnul Latham, în timp ce-și scotea 
șervetul de la gât, că diamantele ne-au fost trimise de una și 
aceeași persoană. Este clar că ne-au fost trimise cu un anume 
scop. Este limpede că, în timp, persoana care le-a trimis va ieși 
la iveală. Evident că s-a intenţionat ca ele să semene ca două 
picături de apă. Prin urmare, hai să vedem dacă este chiar așa! 
Vino în biroul meu și să-l punem pe Czenki să-l cerceteze pe al 
tău. Șovăi o clipă. Ce-ar fi să mi-l lași mie? Vom încerca un mic 
experiment. 

Așeză cu grijă giuvaierul pe care-l primi din mâna neamţului 
într-un buzunar la vedere și împreună se îndreptară spre biroul 
lui. Domnul Czenki, convocat, își făcu intrarea, iar domnul 
Latham îi înmână cutiuța neamţului. 

— Ăsta-i diamantul pe care l-ai examinat pentru mine azi- 
dimineaţă, nu-i așa? îl întrebă. 

Domnul Czenki îl scoase din cutia lui și îl cercetă superficial. 

— Așa-i, răspunse după o clipă de gândire. 

— Eşti sigur? insistă domnul Latham. 


19 Supă de carne (fr.) (n.tr.). 
12 


Ceva în tonul vocii lui îl făcu pe domnul Czenki să-și ridice 
ochii negri ca mărgelele cu o expresie întrebătoare, preț de o 
secundă, după care se duse la fereastră și își potrivi din nou 
lupa. Rămase acolo câteva clipe, apoi declară hotărât: 

— Este aceeași piatră. 

— Ezde der miragol, Laadham, gând Czenki grejejde! explodă 
deodată neamţul. Aradă-i-l und be gelălald. 

Ochii pătrunzători ai expertului trecură rapid de la unul la 
altul. Pe urmă, fără un cuvânt, patronul lui scoase a doua cutiuţă 
și o deschise. Domnul Czenki se holbă neîncrezător la cele două 
diamante perfecte și, până la urmă, le așeză unul lângă altul pe 
o foaie de hârtie, se întoarse la fereastră și se așeză. Cei doi 
negustori de diamante rămaseră în picioare lângă el, urmărindu- 
| cu ochi curioși în timp ce întorcea și răsucea pietrele sub lupa 
lui puternică. 

— Că tot veni vorba, îl întrebă domnul Latham, într-un târziu, 
pe un ton ascuţit, n-ai avea curajul să ghicești pe care dintre 
aceste pietre le-ai studiat azi-dimineaţă, nu-i așa? 

— Nu, răspunse domnul Czenki tăios, până nu le cântăresc. 

— Și dacă au densitatea identică? 

— Nu, răspunse iar domnul Czenki. Dacă densitatea lor este 
identică, atunci nu mai există nicio diferență, cât de mică, între 
ele. 


13 


e lil * JOI LA ORA TREI e 


Domnul Latham trecu prin corespondenţa de după-amiază 
într-o grabă febrilă și nu găsi nimic. Domnul Schultze ajunse la 
același rezultat ceva mai reflexiv. Nici în dimineața următoare 
nu veni nimic prin poștă. În jurul orei unsprezece, sună telefonul 
de pe masa de lucru a domnului Latham. 

— Fido în biroul meu, îi ceru domnul Schultze cu un entuziasm 
gutural... Mein Gott, Laadham, der...! Fido în biroul meu, 
Laadham, und adu der diabandul! 

Domnul Latham se duse. Acum, în biroul domnului Schultze se 
aflau șefii primelor cinci firme de bijuterii ca mărime din 
America, ce reprezentau, probabil, o zecime din comerțul cu 
diamante din întreaga ţară. Îi găsi pe ceilalţi patru adunaţi în 
jurul unei măsuțe pe care domnul Latham descoperi, cu 
răsuflarea tăiată, încă patru replici ale misteriosului diamant din 
buzunarul său. 

— Bune-l aigea gioz, Laadham, îl instrui domnul Schultze. 
Zund doade gebede, ga zwei bigăduri de abă, „girejei und 
girejigi”. 

Domnul Latham puse în tăcere al cincilea diamant pe măsuţă 
și, preţ de câteva minute, cei cinci bărbaţi rămaseră nemișcaţi 
uitându-se, mai întâi la diamante, apoi unul la celălalt, și din nou 
la diamante. Domnul Solomon, șeful firmei Solomon, Berger & 
Company, cu vorba scorţoasă, rupse tăcerea: 

— Toate acestea au venit ieri-dimineaţă prin poștă, câte unul 
fiecăruia dintre noi, așa cum acesta a ajuns la dumneavoastră, îl 
informă pe domnul Latham. Domnul Harris, de faţă, de la Harris 
& Blacklock, aflase că eu primisem o asemenea piatră și a adus- 
o pe cea primită de el pentru comparaţie. Am făcut împreună 
câteva investigaţii și am descoperit că un duplicat a ajuns la 
domnul Stoddard, de la Hall-Stoddard-Higginson. Toţi trei am 


14 


venit aici să vedem dacă domnul Schultze ne-ar putea oferi ceva 
informații, iar domnia sa v-a contactat telefonic. 

Domnul Latham ascultă placid. 

— Este cu adevărat de neconceput, izbucni el. Ce... ce să 
însemne asta? 

— Înzeamadă, îi răspunse filosofic importatorul german, gă 
dagă diabande ga agezdea dod gondinuă ză abară în velul ăzda, 
adungi în urmădoarele drei ludi nu for mai falora nigi gingi 
gendzi găleada. 

Adevărul acestei observaţii îi izbi simultan pe ceilalţi patru. 
Până atunci nu existase decât sentimentul admiraţiei și al 
nedumeririi. Acum își dădură limpede seama că diamantele, 
chiar și de mărimea și frumuseţea acestora, se vor ieftini dacă 
vor tot pica din cer. lar conștientizarea acestei posibilități 
uluitoare făcu cele cinci minţi de profesioniști să gândească 
împreună. În primul rând, era necesar să se afle câţi alţi bijutieri 
mai primiseră duplicate. După aceea, era necesar să se afle de 
unde veneau. A fost adoptat un plan și a fost ordonată pe dată 
începerea unei anchete. 

— Neabărad dre’ ză egzizde gefa în zbadele lor, declară 
domnul Schultze... Ge adume?... Nu ne-au vozd drimize ele 
degeaba! 

În următoarele șase zile, vreo zece detectivi particulari s-au 
ocupat de acest mister, având foarte puţine indicii la îndemână. 
Ei căutară prin registre de hotel, îi interogară pe producătorii de 
cutiuțe, îi bătură la cap pe funcţionarii de la Poştă, îi scoaseră 
din minţi pe mai-marii Poștei, iar totalul informaţiilor culese de 
ei fu zero, cu excepţia deplinei certitudini că numai cei cinci 
primiseră asemenea diamante. 

Și, între timp, capii celor mai mari cinci companii de bijuterii 
din New York căutau cu asiduitate prin corespondenţa lor zilnică 
scrisul ordonat, care apăru în dimineaţa celei de-a opta zi. 
Domnul Latham scotocea nervos prin corespondenţa lui 
personală, ce nu fusese încă deschisă, când dădu peste... un 
plic pătrat, alb, simplu, trimis de aceeași mână îngrijită care mai 
trimisese și cutiuțele. Se prăbuși în scaun și îl deschise cu 
degete nerăbdătoare. Înăuntru se afla următoarea scrisoare: 


Dragă domnule, 


15 


Cu o săptămână în urmă mi-am luat libertatea să vă 
trimit dumneavoastră și fiecăruia dintre ceilalți patru 
bijutieri de exceptie din oraș, ale căror nume le 
cunoasteti, câte un singur diamant mare de o raritate 
excepțională în privința culorii și a șlefuirii. vă rog să-l 
acceptați ca pe un dar din partea mea. Fiti atât de 
amabil să transmiteti complimentele mele celorlalti 
patru domni și să-i asiguraţi că și ale lor au fost tot 
cadouri. 

Credeţi-mă, n-am avut nicio intenţie să fac un mister 
din asta. A trebuit, însă, neîndoielnic, să vă atrag 
atenția și n-am găsit un mod mai sigur decât acesta. În 
schimbul valorii gemelor, am să vă rog pe 
dumneavoastră și pe ceilalți patru în cauză să-mi 
acordati o audiență în biroul dumneavoastră săptămâna 
următoare, joi după-amiază, pe la orele trei. V-aș ruga 
să aduceți asta și la cunoștința celorlalti, împreună cu 
faptul că vor mai fi prezenți, alături de noi, cei trei 
experți a căror judecată o veti accepta cu toții. 

Cred că veti aprecia necesitatea păstrării secretului 
în această chestiune, cel puțin deocamaată. 

Cu respect, 

E. Van Cortlandt Wynne 


Erau prezenți la apel, toţi în păr - domnul Latham, domnul 
Schultze, domnul Solomon, domnul Stoddard și domnul Harris. 
Experții, asupra cărora se căzuse de acord, erau placidul domn 
Czenki, domnul Cawthorne, un englez, angajatul firmei Solomon, 
Berger & Company, și domnul Schultze, care recunoscu cu 
gravitate că era primul expert din ţară, după domnul Czenki. 
Părerea lui fu acceptată unanim de ceilalți. Locul de întrunire 
era sala de ședințe a Companiei H. Latham. 

La un minut după orele trei, intră un funcţionar cu o carte de 
vizită și i-o înmâna domnului Latham. 

— Domnul E. Van Cortlandt Wynne, citi cu glas tare domnul 
Latham și fiecare dintre cei prezenţi în încăpere se foi puţin în 
scaune. 

Apoi, domnul Latham îi ordonă funcţionarului: 

— Să intre, te rog. 


16 


— Agum, domdilor, observă sentenţios domnul Schultze, fom 
fedea ge-i de făgud. 

Funcţionarul ieși. O clipă mai târziu, își făcu apariţia domnul 
Wynne. Era înalt și subțire, cu ochi jucăuși și o graţie înnăscută. 
Cu o ţinută perfectă și siguranţă de sine, dar fără nici cea mai 
mică urmă de egoism în maniere sau înfățișare - întruchipa un 
exemplu de tânăr om de afaceri din New York, curtenitor și 
sprinten. Purta un costum din tweed, iar în mâna stângă ţinea o 
valijoară din piele întoarsă. Rămase în picioare preţ de o clipă, în 
cadrul ușii, întâmpinând cu un surâs deschis privirile scrutătoare 
ale bijutierilor întruniţi. Nimeni nu scoase un cuvânt câteva 
secunde - se priviră doar - și, într-un târziu, domnul Wynne îi 
întrebă, uitându-se de la unul la altul: 

— Domnul Latham? 

Acesta se ridică în picioare cu o subită conștientizare a 
responsabilităţilor sale de gazdă temporară și urmară 
prezentările. Domnul Wynne trecu de-a lungul mesei, strângând 
pe rând mâinile celor prezenţi, până ajunse în dreptul domnului 
Czenki. Domnul Latham le făcu cunoștință. 

— Domnul Czenki, repetă domnul Wynne, iar ochii lui 
rămaseră pironiţi asupra expertului preţ de o clipă. Numele 
dumneavoastră mi-a trecut atât de des pe la urechi, încât 
aproape am rămas cu sentimentul că v-aș cunoaște dinainte. 

Domnul Czenki făcu o plecăciune în tăcere. 

— Să fie același domn Czenki care a fost asociatul domnului 
Barnato și al domnului Zeidt? continuă tânărul. 

— Așa este, da, replică expertul. 

— Și mai cred, de asemenea, că aţi prestat anumite lucrări 
speciale pentru profesorul Henri Moissan” din Paris? 

Ochii negri ai expertului părură pentru o secundă să scruteze 
figura celuilalt, după care încuviinţă din cap. 

— Am efectuat câteva teste pentru el, adevărat, se hotărî el 
să mai adauge. 

Domnul Wynne trecu de cealaltă parte a mesei lungi și se opri 
în capul ei. Domnul Latham se afla la dreapta lui, domnul 
Schultze la stânga, iar domnul Czenki ședea la celălalt capăt al 


11 Henri Ferdinand Frédéric Moissan (1852-1907), laureat al Premiului Nobel pentru 
chimie în 1906, renumit pentru izolarea elementului fluor din electroliza acidului 
fluorhidric și inventarea cuptorului cu arc electric care-i poartă numele. Mai este 
renumit și pentru lucrările sale în domeniul producerii diamantelor sintetice (n.tr.). 


17 


mesei, cu fața la el. Valijoara din piele întoarsă se afla pe podea, 
la picioarele domnului Wynne. Preţ de o clipă, se lăsă în voia 
plăcerii de a contempla diversele expresii de interes întipărite 
pe figurile din jurul mesei. 

— Domnilor, începu el apoi, voi toţi, probabil, aţi văzut 
scrisoarea mea către domnul Latham, sau cel puţin vi s-a adus 
la cunoștință conţinutul ei, așa încât înţelegeţi că diamantele 
care v-au fost expediate prin poștă sunt în proprietatea voastră. 
Nu reprezint o instituție filantropică pentru ajutorarea 
negustorilor de diamante, se opri arborând un ușor surâs, căci 
darurile sunt preliminare pentru o propunere de afacere în toată 
regula - o metodă de a vă atrage atenţia și, în sine, o 
rambursare parţială, dacă mi-este permis să o spun, pentru 
orice temeri sau inconvenienţe care ar fi cauzate de apariţia lor. 
Exisă numai cinci pe lumea asta, sunt exact la fel și vă aparțin. 
Vă implor să le acceptaţi cu complimentele mele. 

Domnul Schultze își înclină puţin scaunul înapoi, pentru a 
studia mai bine figura tânărului. 

— Voi face câteva declaraţii importante, continuă tânărul, dar 
fiecare dintre ele poate fi demonstrată aici și acum. Nu ezitaţi să 
mă întrerupeţi, dacă vă vine prin minte vreo întrebare, întrucât 
tot ce vă voi comunica este vital pentru fiecare dintre voi, dat 
fiind că este în joc blocarea traficului mondial de diamante. Se 
apropie catastrofa, domnilor, se apropie - la fel de inevitabil 
precum noaptea urmează zilei - dacă nu faceţi nimic să o opriţi 
la timp. Puteţi să preveniţi lucrul ăsta cu o acţiune concertată, 
printr-o modalitate pe care am să v-o explic mai târziu. 

Se opri și privi de-a lungul mesei. Doar figura domnului Czenki 
rămăsese impasibilă. 

— De la deschiderea zăcămintelor din Africa de Sud, își reluă 
domnul Wynne liniștit expunerea, s-au descoperit diamante în 
valoare de aproximativ cinci sute milioane de dolari. Și vom 
zice, în mod arbitrar, că toate celelalte zăcăminte de diamante 
din lume, inclusiv din Brazilia și Australia, au produs altele în 
valoare de cinci sute milioane de dolari - cu alte cuvinte, din 
1868 încoace, s-au introdus pe piaţă diamante în valoare de 
aproximativ un miliard de dolari. Domnilor, asta reprezintă 
milioane și milioane de carate - patruzeci, cincizeci, șaizeci de 
milioane de carate pe puţin, să zicem. Vă rog, să vă gândiţi o 
clipă la aceste cifre. Acum, dintr-odată, și încă în secret, 


18 


producţia de diamante din lume a crescut de cincizeci de ori - 
asta însemnând, domnilor, că într-un an eu pot plasa... alte 
diamante în valoare de un miliard de dolari, la preţurile de 
acum, pe piaţa de desfacere, în următorul an, la fel, și tot așa la 
nesfârșit. Cu alte cuvinte, am descoperit rezerva nelimitată. 

— Mein Gott, undze ezde? întrebă neamţul cu sufletul la gură. 

Impasibil, domnul Wynne se aplecă înainte peste masă și privi 
cu ochii pe jumătate închiși chipurile dinaintea lui. Expresia 
predominantă era cea a incredulităţii, cuplată cu nedumerirea. 
Domnul Harris, a cărui figură mai trăda și altă emoție, își 
împinse scaunul, ca pentru a se ridica. O ușoară cută pe frunte 
era singura dovadă a interesului manifestat de domnul Czenki. 

— Nu sunt nebun, domnilor, continuă tânărul om de afaceri, 
după o clipă, și vocea lui perfect normală păru să-l liniștească pe 
domnul Harris, căci acesta rămase pe scaun. Diamantele sunt 
astăzi o certitudine, cu o valoare neștiută de milioane de dolari, 
dar mai există și plictisitoarea muncă de șlefuire a lor. Există, 
stivuite la fel ca și cartofii - îmi bag ambele mâini într-un sac și 
le scot pline de pietre la fel de perfecte ca și cele trimise vouă. 

Se îndreptă puţin și figura lui, de o profundă seriozitate, se 
relaxă ușor. 

— Cred că am înţeles de la dumneavoastră, domnule Wynne, 
că puteţi demonstra orice aserțiune pe care ați face-o, aici și 
acum? sugera domnul Latham cu o răceală de gheaţă. Mi se 
pare mie, sau asemenea declaraţii extraordinare ca acestea 
necesită o dovadă imediată? 

Domnul Wynne se întoarse și îi zâmbi. 

— Aveţi toată dreptatea, admise el. 

Apoi, adresându-se tuturor: 

— N-are sens să detaliem prea mult valoarea diamantelor 
colorate, căci cele mai rare și mai preţioase dintre toate sunt 
cele de un roz perfect, un albastru perfect și un verde perfect. 

Scoase o cutiuţă albă, lucioasă, din buzunarul său și o 
deschise. 

— Vă rog, fiți atât de amabil și uitaţi-vă la ăsta, domnule 
Czenki. 

El rostogoli de-a lungul mesei un obiect cu scânteieri 
trandafirii și un diametru de vreo doi centimetri, în direcția 
domnului Czenki. Strălucea și licărea în alunecarea lui, cu acele 
raze orbitoare care nu lăsară nicio îndoială asupra a ceea ce era. 


19 


Fiecare dintre cei așezați la masă se ridică și se înghesui în jurul 
domnului Czenki, care ţinea în palma sa o sferă cu sclipiri de 
foc, pentru ca ei s-o studieze mai bine. Fu o secundă tensionată, 
în care tuturor li se tăie respiraţia. 

— Este un diamant! remarcă domnul Czenki, ca și cum chiar 
el s-ar fi îndoit. Un roz profund, șlefuit ca o sferă perfectă. 

— Valorează o jumătate de milion de dolari pe puţin! exclamă 
domnul Solomon aproape furibund. 

— Și ăsta, vă rog. 

Domnul Wynne, de la celălalt capăt al mesei, rostogoli o altă 
sferă strălucitoare în direcţia lor, aceasta de un verde la fel de 
strălucitor și de catifelat ca și verdele crud al primăverii, 
prismatic, licărind, radiind. Ochii de mărgele ai domnului Czenki 
fulgerară în timp ce-o prinse și o ţinu pentru ca ceilalţi s-o vadă, 
în vreme ce o bizară emoție dinăuntru îl făcu să strângă sălbatic 
din dinţi. 

— Încă unul, mai zise domnul Wynne. 

Și o a treia sferă se rostogoli de-a lungul mesei. Aceasta era 
albastră, de un albastru pal ca al unui cer luminat de razele 
lunii. Laturile rotunjite captară lumina din ferestre și o iradiară 
înapoi. 

lar acum, cele trei nestemate se aflau una lângă cealaltă în 
palma deschisă a domnului Czenki, în vreme ce primii cinci 
comercianţi de diamante din Statele Unite căscau ochii la ele. 
De emoție, fața domnului Latham se făcu de un alb cadaveric, 
cea a neamţului de un roșu aprins, iar pe a celorlalţi se putu citi 
uimirea, admiraţia, respectul. Numai figura domnului Czenki 
rămase impenetrabilă. 


20 


e IV + REZERVA NELIMITATĂ * 


— Vă rog să vă așezați cu toţii, le ceru domnul Wynne, care 
încă mai stătea în picioare, degajat și stăpân pe sine, la căpătui 
mesei. 

Sunetul vocii lui readuse calmul în sinea celorlalţi, iar ei își 
reluară locurile, toți cu excepţia domnului Cawthorne. Acesta se 
duse la o fereastră cu cele trei sfere în mâna lui și rămase acolo 
în picioare, examinându-le sub lupă. 

— Dumneavoastră, domnilor, cunoașteţi cu siguranţă forma 
naturală a diamantului în stare brută? își reluă domnul Wynne 
seria de întrebări. Aici am o duzină de specimene care v-ar 
putea interesa:  octaedrul!?,  dodecaedrul romboidal”, 
triakisoctaedrul:*, hexakisoctaedrul”:. 

Le împrăștie de-a lungul mesei cu un gest larg al mâinii, 
pietre inerte, incolore, variind ca mărime de la cea a unui bob 
de mazăre la cea a unei arahide. 

— Și acum, vă întrebaţi dumneavoastră, de unde vin? 

Ceilalţi încuviinţară din cap în unanimitate. 

— Va trebui să postulez un fapt pe care îl cunoașteţi cu toții, 
ca parte a răspunsului la această întrebare, replică domnul 
Wynne. Un diamant perfect este un diamant perfect, indiferent 
de unde vine - Africa, Brazilia, India sau New Jersey. Nu există 
nici cea mai mică variaţie în valoare, dacă piatra este perfectă. 
Toate astea fiind adevărate, nu vă privește, în calitatea voastră 
de comercianţi, de unde provin ele. Vă este suficient că ele se 
află aici și, aflându-se aici, vă reamintesc necesitatea unei 


12 Poliedru regulat cu opt feţe în formă de triunghiuri echilaterale (n.tr.). 

15 Poliedru cu douăsprezece feţe în formă de romburi egale (n.tr.). 

14 Poliedru cu douăzeci și patru de feţe în formă de triunghiuri isoscele (n.tr.). 

15 Poliedru convex cu patruzeci și opt de feţe egale, în formă de triunghiuri scalene 
(n.tr.). 


21 


acţiuni concertate pentru a pastra diamantul ca obiect de 
valoare. 

— Adzi dziz gă der brodugzia bondială a grezgud de gingidzeji 
de ori? sugeră domnul Schultze. Ză îndzelegem gă-l dofedidzi gu 
agezdea? 

Tânărul schiţă un surâs și scoase o gentuţă de piele dintr-un 
buzunar interior. Desfăcu mai multe elastice din jurul ei și se 
întoarse iarăși către domnul Czenki. 

— Domnule Czenki, am auzit că acum câţiva ani ați avut 
șansa de a studia Koh-l-Noor. Așa-i? 

— Așa-i. 

— Mi se pare că diamantul a fost temporar scos din montura 
lui și dumneavoastră ați fost unul dintre cei trei experți cărora li 
s-a încredinţat sarcina de a selecta patru pietre de colorit identic 
pentru a fi montate alături de el? 

— Într-adevăr, consimţi domnul Czenki. 

— Aţi ţinut Koh-l-Noor în palma dumneavoastră și aţi fi capabil 
să-l identificaţi? 

— Eu aș fi în stare să-l identific, spuse domnul Cawthorne cu 
hotărâre. 

Se întoarse repede de la fereastră. Era prima oară când lua 
cuvântul. Domnul Wynne ocoli masa, îndreptându-se spre 
domnul Czenki, iar domnul Cawthorne se apropie de ei. 

— Să presupunem, atunci, că dumneavoastră, domnilor, 
examinaţi asta împreună, le propuse domnul Wynne. 

Scoase o nestemată imensă și scânteietoare din gentuţa de 
piele și o ţinu departe de corp pentru ca toată lumea să o poată 
vedea. Apoi, o așeză cu grijă pe masă, în faţa experților. Ceilalţi 
se sculară în picioare și se holbară fascinați. 

— Pe Jupiter! exclamă domnul Cawthorne. 

Timp de câteva minute, cei doi experți studiară uriașul 
diamant, de o sută șase carate și o fracțiune, sub lupele lor. În 
final, domnul Cawthorne îl ridică în mână și se duse la fereastră. 
Domnul Czenki și cu neamţul îl urmară. 

— Domnilor, și domnul Cawthorne se întoarse acum brusc 
spre fețele celorlalţi, acesta este... Koh-l- Noor! Domnul Czenki 
n-a zis nimic, dar și eu m-am numărat printre cei trei experți 
care au avut șansa să examineze acel diamant. Acesta este 
Koh-l-Noor! 


22 


Ochi uluiţi, curioși, se întoarseră spre domnul Wynne, care 
zâmbea. Pe faţa lui se citi o întrebare în vreme ce se uita la 
domnul Czenki. 

— Este fie Koh-l-Noor, fie un duplicat identic, răspunse acesta 
din urmă. 

— Este  Koh-l-Noor, repetă cu încăpățânare domnul 
Cawthorne. 

— Mi ze bare mie, se amestecă domnul Schultze, gă dagă der 
Koh-l-Noor ar libzi, ginefa ar vi audzid, nu-i aja? Eu n-ab audzid 
de azda. Domdul Czenki a văzud o grejeală alaldăieri... boade o 
vededzi und adzi? 

— Aţi făcut... o greșeală, pot să vă asigur, domnule 
Cawthorne, remarcă liniștit domnul Wynne. Identificaţi această 
piatră cu Koh-l-Noor, desigur, după un mic defect la una dintre 
faţetele adiacente culetului. Defectul este cunoscut oricărui 
expert în diamante... greșeala pe care o faceţi este un 
compliment pentru replica de faţă. 

Își reluă poziţia la capul mesei, iar domnul Schultze se așeză 
lângă el. In ceea ce-l privea, depășise de mult stadiul uimirii. 
Domnul Czenki se lăsă din nou în scaun. 

— Și acum, domnule Czenki, în calitatea dumneavoastră de 
expert, care ziceți că ar fi cel mai perfect diamant din lume? îl 
întrebă domnul Wynne. 

— Cele cinci pietre b/lev-blanc pe care le-aţi expediat acestor 
domni prin poștă, răspunse fără șovăire expertul. 

— Poate ar fi trebuit să specific: cel mai perfect diamant 
cunoscut în lumea largă, adăugă surâzător domnul Wynne. 

— Regentul'€. 

Incă o dată, domnul Cawthorne se uită în jur, cu uimire în 
priviri. Ceilalţi încuviințară din cap, aderând la opinia domnului 
Czenki. 

— Regentul, da, fu de acord domnul Wynne. O sută treizeci și 
șase de carate și trei pătrimi, șlefuit în formă de briliant, purtat 
de Napoleon la mânerul sabiei lui. Astăzi se află la Muzeul Luvru 
din Paris, în proprietatea guvernului francez, estimat la un preţ 
de două milioane și jumătate de dolari. 


16 Se mai numește și diamantul Pitt. Este șlefuit în formă de briliant și are un colorit 
ușor albăstrui, a făcut parte din bijuteriile Coroanei franceze. Descoperit în India, în 
1701, în forma lui brută cântărea 410 carate. A fost achiziţionat de Sir Thomas Pitt, 
guvernatorul britanic al Madrasului. După șlefuire, diamantul a fost vândut în 1717 
ducelui de Orleans, regentul Franţei, de la care și-a luat numele (n.tr.). 


23 


Mâna lui dispăru, iar, în gentuţa din piele. Printre vârfurile 
degetelor, când și-o scoase, scânteia o altă nestemată imensă. 
O lăsă în mâna domnului Schultze. 

— lată o altă dovadă că producţia de diamante a crescut de 
cincizeci de ori. 

Domnul Schultze păru cuprins de ameţeală, pe măsură ce 
întoarse pe toate fețele diamantul. După un moment, îl rostogoli 
mai departe pe masă, fără un cuvânt. 

— Tot un duplicat, iar domnul Wynne aruncă o privire 
domnului Cawthorne. Ar fi fost logic să fi auzit ceva, dacă ar fi 
dispărut din Luvru. 

Se întoarse din nou spre domnul Schultze. 

— Aș mai adăuga că această creștere de cincizeci de ori a 
producţiei nu este valabilă numai pentru pietrele mici, continuă 
el batjocoritor. Sunt de toate mărimile și valorile. Mai doriţi un 
exemplu? 

Mai scoase o altă nestemată din cutiuţă și o ţinu departe de 
corp preţ de o secundă. 

— Orlov!”! constată cu respiraţia tăiată domnul Solomon. 

— Nu, îl corectă tânărul, și ăsta este un duplicat. Originalul se 
află în sceptrul rusesc. Este o replică, culoarea, densitatea și 
șlefuirea fiind identice, de o sută nouăzeci și trei de carate, 
aproape la fel de mare cât un ou de porumbel. 

Și iarăși domnul Wynne își trecu privirea de-a lungul mesei. 
Deodată, uimirea sinceră dispăru de pe figurile celor prezenţi și 
el descoperi doar interesul tensionat al unui public urmărind un 
jongler dibaci. O vreme, domnul Schultze studie duplicatul lui 
Orlov, apoi îl trecu celorlalți experți. 

— Der barele diaband Cullinan!:* gândărejde numai zwei zau 
drei pfundzi, se interesă neamţul pe un ton de o profundă 
resemnare. Boade îl afedzi deja und be el brin zăguledz? 


17 Orlov cântărește aproape 200 de carate și este un diamant cu o culoare metalică, 
foarte închisă. A făcut parte din bijuteriile Coroanei Romanovilor. Și-a luat numele de 
la contele Grigori Grigorievici Orlov, care, în 1774, l-a achiziționat și l-a oferit țarinei 
Ecaterina a Il-a. Aceasta a poruncit să fie montat în sceptrul imperial (n.tr.). 

18 Cel mai spectaculos diamant descoperit vreodată, a fost găsit în 1906 într-o mină 
din Africa de Sud. A avut 620 de grame (3106 carate), înainte să fie tăiat. A fost 
denumit astfel în onoarea lui Sir Thomas Cullinan, cel care a descoperit mina 
respectivă. Are o culoare ușor albăstruie; a fost împărțit în nouă bucăţi mai mari 
(dintre care Steaua Africii, de 530,2 carate, cel mai mare diamant fațetat din lume, 
ornează astăzi sceptrul regal al Marii Britanii, și un altul de 317,4 carate, care - alături 
de Koh-l-Noor - împodobește coroana regilor britanici) și alte 96 mai mici (n.tr.). 


24 


— Nu încă, fu răspunsul domnului Wynne, dar s-ar putea să-l 
găsesc în următoarea mea călătorie în străinătate. Cine știe? 

Se lăsă o tăcere lungă și plină de tensiune. Domnul Czenki 
așeză mecanic cele trei sfere și replicile într-un mic șir ordonat 
pe masă, în faţa lui, iar pietrele brute lângă ele - diamante în 
valoare de șase, șapte, opt milioane de dolari. 

— Domnilor, v-aţi convins? îi întrebă deodată domnul Wynne. 
Mai există vreo urmă de îndoială în mintea cuiva de aici asupra 
imensei descoperiri care face posibilă producţia tuturor 
acestora? 

— Ezde un miragol, domdule Vynne, admise cu gravitate 
neamţțul, după o scurtă pauză. Îd vadza noazdră ezde gefa gum 
nu z-a bai fădzud be lubea azda. Eu m-am gonfinzd. 

— Până în acest moment, domnilor, Cartelul De Beers! a 
deţinut controlul pieţei de diamante, anunţă domnul Wynne, dar 
de acum, din acest moment, eu deţin controlul. Îl am aici, în 
palmă, cu rezerva nelimitată de care dispun. Vă ofer o șansă de 
a preveni anihilarea acestei piețe. Rămâne la latitudinea 
voastră. Dacă dau drumul la diamante în valoare de un miliard 
de dolari în cursul anului, vă ruinațţi... cu toţii. Știţi asta, nici nu 
mai trebuie să vă spun. Și, domnilor, puţin îmi pasă de 
consecinţe. 

— Ce propuneţi? murmură domnul Latham, a cărui față de un 
alb cadaveric, era descompusă de uimire. Ce propuneţi? repetă 
el. 

— Staţi puţin, se amestecă protestând domnul Solomon și se 
întoarse spre tânăr. Cartelul controlează piaţa, graţie unui stoc 
de zece sau cincisprezece milioane de dolari. Să înțelegem că 
aveţi mai mult de atât, gata pentru a intra pe piaţă, chiar din 
acest moment? 

Domnul Wynne se aplecă și ridică valijoara din piele întoarsă 
care fusese până atunci uitată pe podea. O deschise și o 
întoarse cu susul în jos peste masă. Când o ridică iar, sub ochii 
căscaţi ai adunării de bijutieri se desfășura o priveliște pe care 
umanitatea în toată istoria ei n-a mai cunoscut-o și care nici 
măcar prin vis nu i-a trecut - o grămadă uriașă de diamante 


19 De Beers Consolidated Mines Ltd., cea mai mare companie de producţie și 
distribuire a diamantelor din lume, asociată strâns cu Corporaţia Anglo-Americană a 
Africii de Sud, o mare firmă care se ocupă în principal de mineritul aurifer și 
carbonifer. Sediul Central se află la Kimberley, Africa de Sud (n.tr.). 


25 


lucitoare, scânteietoare, colorate, prismatice, radiind orbitoare. 
Răpăiau ca pietricelele pe masa din mahon, alunecând unul pe 
lângă altul, ca pe urmă, într-un târziu, să încremenească într-o 
strălucire multicoloră, ce aproape că orbi asistenţa. 

— Și acum, domnilor, pe masă în faţa dumneavoastră se află 
diamante în valoare de treizeci de milioane de dolari, anunţă 
calm domnul Wynne. Toate sunt perfecte, numai unul și unul, și 
îmi aparţin. Știu de unde provin. N-aveţi de unde să aflaţi și nici 
nu vă privește. Sunteţi mulțumiți? 

Domnul Latham căscă niște ochi ce păreau să-i sară din 
orbite, după care, cu un scurt țipăt dezarticulat, se prăbuși 
înainte pe masă, cu capul pe braţe. Importatorul neamţ se sculă 
în picioare cu o sudalmă teutonică și se lăsă iar în scaun. 
Domnul Solomon își afundă mâna în grămada scânteietoare și 
râse prostește. Ceilalţi rămaseră tăcuți, uluiți, copleșiți. Domnul 
Wynne ocoli masa și culese sferele și replicile, punându-le în 
buzunarul său. După aceea, își reluă vechea poziţie. 

— V-am expus cazul meu, domnilor, continuă el cu voce 
joasă, aproape în șoaptă. Acum ajungem și la propunerea mea. 
Pe scurt, este următoarea: voi distruge rezerva nelimitată cu o 
condiție. Mă voi lega să păstrez secretul, la fel ca și voi. Vă voi 
garanta că nicio nestemată din această sursă nu va mai fi 
oferită pe piaţă sau personal, dacă voi, domnilor, și continuă 
într-o manieră emfatic hotărâtă, veţi cumpăra de la mine la 
jumătate din preţul pe care îl plătiţi acum pe carat, diamante în 
valoare de o sută milioane de dolari! 

Făcu o pauză. Nimeni nu scoase niciun sunet și nu făcu nicio 
mișcare. 

— Veţi putea să le introduceţi pe piaţă după cum veţi cădea 
de acord, încet, prevenind astfel orice fluctuație materială în 
privinţa valorii, continuă el. Cum să păstraţi secretul acestei 
uriașe rezerve și, totuși, să permiteţi încă funcţionarea celorlalte 
mine de diamante din lume este marea problemă căreia va 
trebui să-i faceţi faţă. 

Se aplecă înainte, culese un pumn din grămadă și le puse la 
loc în valijoara din piele. Pe celelalte le mătură cu mâna, după 
aceea o închise. 

— Vă las o săptămână, să vă hotărâți ce-i de făcut, 
concluzionă el. Dacă îmi acceptaţi propunerea, atunci peste 
șase săptămâni, începând de joia viitoare la orele trei, voi 


26 


aștepta o plată în numerar de zece milioane de dolari pentru o 
portie de pietre gata șlefuite chiar de azi. În decursul unui an, 
toate diamantele vă vor fi livrate și tranzacţia va fi încheiată. 
(Șovăi o clipă.) Imi pare rău, domnilor, dacă termenii vi se par 
duri, dar cred că, după un răgaz de gândire, veţi cădea de acord 
că v-am făcut o mare favoare venind aici, în loc să ies pe piaţă 
și să o distrug. Voi solicita joia viitoare, la orele trei, răspunsul 
dumneavoastră. Asta-i tot. Bună ziua! 

Ușa se deschise și se închise în urma lui. Trecură unul, două, 
trei minute, fără ca nimeni să scoată vreun cuvânt. Într-un 
târziu, neamţul se ridică încet în picioare cu un suspin. 

— Origub, domdilor, remarcă el, vlăgăul ăla are o groază de 
diabande. 


27 


e Ve ISTEŢUL DOMN BIRNES v» 


La câteva minute după orele patru, domnul Wynne străbătu 
agale imensul departament de vânzări en détail al companiei 
domnului Latham, iar un portar în uniformă îi deschise ușa de la 
intrarea principală, ca să poată ieși. De îndată ce se găsi pe 
trotuar, elegantul stăpân al celor mai multe diamante din lume 
zăbovi destul de mult cât să-și pună mănușile, zvârlind cu 
nepăsare sub un braț valijoara din piele întoarsă, plină cu 
nestemate de mai multe zeci de milioane de dolari. Apoi o coti 
pe Fifth Avenue în direcţia 34th Street. Un pungaș trecu pe 
lângă el în fugă, îl cântări cu o privire grăbită, după care își 
urmă drumul, în căutarea unei prăzi mai promițătoare. 

Simultan cu apariţia domnului Wynne, se puseră în mișcare 
trei bărbaţi ai căror ochi de copoi rămăseseră pironiţi timp de o 
oră și mai bine pe intrarea în sediul firmei domnului Latham. 
Unul dintre ei, Frank Claflin, se afla chiar pe celălalt trotuar, 
plimbându-se alene, din toată aglomeraţia de trecători grăbiţi și 
bine îmbrăcaţi fiind singurul care părea să hoinărească fără vreo 
țintă anume. Altul, Steve Birnes, șeful firmei Birnes Detective 
Agency, se ivi din holul unei clădiri învecinate cu cea care 
adăpostea H. Latham Company și o porni în spatele domnului 
Wynne, la vreo treizeci de pași în urma acestuia. Cel de-al 
treilea, Jerry Malone, se afla pe Fifth Avenue, la câţiva metri 
distanţă, îndreptându-se domol spre ei. 

Domnul Birnes își potrivi pașii cu cei ai domnului Wynne, 
mergând pe urmele lui, și după aceea, părând să fie sigur că nu 
poate fi zărit de o privire întâmplătoare a tânărului, își șterse 
ostentativ fața cu o batistă, pe care o scutură ușor spre stânga 
în vreme ce și-o punea la loc în buzunar. Claflin, de cealaltă 
parte a străzii, înţelese din asta că urma să continue pe Fifth 
Avenue până în 34th Street, la următoarea intersecţie, și să o ia 
la stânga pentru a detecta oricare tramvai în care domnul 


28 


Wynne s-ar putea urca, iar un vizitiu de pe stradă, care nu se 
mișcase de pe capra lui, înţelese din asta că urma să o 
pornească încet în urma domnului Birnes și să fie pregătit 
pentru orice eventualitate. 

La jumătatea distanţei dintre 33rd Street și 34th Street, Jerry 
Malone se apropie și trecu pe lângă domnul Wynne fără să-i 
arunce măcar o privire, îndreptându-se spre șeful lui. 

— Treci în urma mea, îi aruncă înţepat lui Malone, fără să se 
uite în jur. Am s-o iau înainte și am s-o cotesc spre est, în 34th 
Street, ca să nu-mi scape dacă sare într-o birjă. Claflin l-a văzut 
luând-o spre vest. 

Domnul Wynne se afla, probabil, la vreo zece metri distanţă 
de intersecţia dintre 34th Street și Fifth Avenue, când domnul 
Birnes îl depăși. Ochii acestuia adăstară îngândurați pe spinarea 
lată a detectivului, în vreme ce se întoarse și o luă pe strada 
perpendiculară, după ce aruncă o privire rapidă și calculată unei 
trăsuri care se apropia. Apoi, tânărul zâmbi. Se opri pe bordura 
trotuarului destul ca să lase timp unui automobil să treacă, după 
care își urmă drumul, traversând 34th Street spre centrul 
orașului și, întorcându-se hotărât, îl privi cu îngândurare pe 
domnul Birnes. După aceea, se sprijini de stâlpul unui felinar și 
însemnă ceva pe un plic. 

O trăsură închisă își făcu intrarea pe Fifth Avenue, înaintând 
în zigzag. În clipa în care ajunse la jumătatea lui 34th Street, 
domnul Wynne ridică mâna, iar birja se opri lângă el. Spuse 
ceva vizitiului, deschise portiera și urcă. Domnul Birnes surâse 
încrezător. Așa, deci, asta era, eh? Traversă, de asemenea, și 
ridică mâna. Trăsura care se ţinuse în urma lui se ivi pe dată. 

— Acum, Jimmy, treci la treabă, îi dădu indicaţii domnul 
Birnes, în vreme ce se urca în trăsură. Nu-l pierde pe individ din 
vedere și, când oprește, oprești și tu. 

Birja domnului Wynne trecu nestingherită pe bulevard, 
croindu-și drum șerpuit printre celelalte vehicule, în vreme ce 
domnul Birnes o urmărea cu o privire concentrată. Numărul i se 
bălăbănea pe o plăcuţă albă atârnată la spate, după cum tocmai 
observă el din întâmplare. 

„Se duce la Grand Central Station, pot să pun pariu”, își zise 
în gând. 

Dar trăsura închisă nu întoarse în 42nd Street, pe care o lăsă 
în urmă, apoi depăși Domenico's, catedrala, Plaza, se îndreptă 


29 


spre 59th Street, și continuă să pătrundă și mai mult în inima 
orașului. Nu se grăbea - înainta doar constant. Dar, de îndată ce 
scăpă din încrengătura care culmina la intrarea în Central Park 
din 59th Street, mai acceleră un pic. Lăsând în urmă 64th 
Street, 65th, 66th și, intrând în 67th Street, încetini și opri pe 
trotuarul de vizavi. 

— Oprește în faţa unei uși, Jimmy, ordonă în grabă detectivul. 

Jimmy se supuse cu grație, iar domnul Birnes cobori din birja 
lui, la câţiva metri de trăsura închisă. Jucă un teatru complicat, 
prefăcându-se că-l plătește pe Jimmy, timp în care îl urmări cu 
privirea pe domnul Wynne. Acesta coborâse, de asemenea, și îl 
plătea pe vizitiu. Micuța valiză din piele întoarsă se afla pe asfalt 
între picioarele lui, în vreme ce el se scotocea în portmoneu. Se 
ajunse la o înțelegere, vizitiul încuviinţă din cap, dădu bice 
calului și își continuă traseul pe Fifth Avenue. 

„Acuma, el nu i-a comandat tipului ăluia să se întoarcă, altfel 
nu l-ar fi plătit, raţionă detectivul. În concluzie, se află în 
apropiere de destinaţia lui.” 

Dar domnul Wynne părea să nu se grăbească defel. Rămase 
pe loc, preţ de un minut, însoţind cu privirea vehiculul care se 
îndepărta, fapt care îl determină pe domnul Birnes să înceapă o 
discuţie cu Jimmy în privinţa sumei la care trebuia să se ridice 
cursa. Și-au jucat scena admirabil. Dacă domnul Wynne ar fi tras 
cu urechea, ar fi putut chiar auzi ceva din furtunoasa dispută. 
Fie că asculta, fie că nu, se întoarse și îl privi pe domnul Birnes 
în faţă până când, într-un târziu, detectivul recunoscu că trebuia 
să se facă nevăzut. 

Cu o ultimă explozie verbală, îi dădu o bancnotă lui Jimmy și 
se întoarse să urce treptele casei. Nu avea nicio treabă acolo, 
dar trebuia să facă ceva. 

Jimmy își întoarse trăsura și se îndepărtă la trap pe Fifth 
Avenue, ca să aștepte noi ordine la adăpostul vreunei fundături. 
lar domnul Birnes fu nevoit să urce scările, în vreme ce domnul 
Wynne încă mai zăbovea la colţul străzii. Dar cum păși pe a treia 
treaptă, ghici - chiar dacă în aparenţă nu-și întorsese privirea 
într-acolo, tot știu - că tânărul își ridicase mâna în care ţinea un 
mic plic alb. Ba mai știu și că acesta rămăsese cu ochii la el. 

Era ceva nemaipomenit! Încet-încet se dumiri detectivul că 
tânărul încerca să-i atragă atenţia. Dacă ar fi luat în seamă 
semnalul - evident făcut cu această intenţie - ar fi însemnat să 


30 


admită că îl urmărea și, dându-și seama de asta, mai urcă două 
trepte. Domnul Wynne mai flutură încă o dată plicul, după care îl 
împături de două ori și îl aruncă în crăpătura unei guri de canal 
de lângă el. După aceea se întoarse spre est, porni să coboare 
pe 67th Street și dispăru din vedere. 

Detectivul îi observase jocul, fără să-i scape nimic, și rămase 
perplex. Așa ceva nu i se mai întâmplase nicicând. Totuși, 
primul lucru ce-i mai rămânea de făcut era să nu-l scape din 
ochi pe tânăr, așa încât cobori scara și se grăbi spre 67th Street, 
oprindu-se doar să cerceteze împrejur cu luare-aminte, înainte 
de a trece de colțul străzii. Domnul Wynne se plimba agale, la 
câţiva metri distanţă de el, fără să dea impresia că i-ar păsa de 
ceea ce se întâmpla în urma lui. Inevitabil, ochii domnului Birnes 
fură atrași de gura de canal de vizavi. Un colț al hârtiei albe 
licărea zeflemitor. Ce naiba voia să însemne asta? 

Fiindcă și el era om, domnul Birnes trecu strada și apucă 
plicul. Când îl desfăcu și se uită la adresa scrisă cu creionul, 
rămase cu gura căscată, într-o atitudine de înmărmurire 
grotescă. Îi era adresată chiar lui, Steve Birnes, șef al firmei 
Birnes Detective Agency. Domnul Wynne continuă să nu-și 
întoarcă privirile înapoi, așa încât detectivul îl urmări mai 
departe, deschizând din mers plicul, înăuntru se afla un bilet 
care-l anunţa pe scurt: 


Adresa mea este la nr... pe 37th Street. Dacă trebuie 
neapărat să mă vedeți, vă aştept acolo în jurul orei 
șase, azi după-masă. 

E. Van Cortlandt Wynne 


Asta era, poate, cea mai savuroasă festă ce i se jucase 
vreodată domnului Birnes. Este greu de închipuit o situaţie mai 
jenantă pentru un copoi profesionist, decât să se trezească 
dintr-odată confidentul celui pe care îl urmărea. Dar făcea într- 
adevăr domnul Wynne din el un confident? Ah! Asta era 
întrebarea! Admițând că tânărul știa cine era el și că îl urmărea, 
nu era această francheţe aparentă tocmai o încercare de a-l 
face să-i piardă urma? Avea să vadă el, domnul Birnes. 

Își iuți puţin pasul, apoi încetini instantaneu, pentru că 
domnul Wynne se oprise la colț cu Madison Avenue și, cum 
tocmai atunci se opri din goana lui un tramvai tras de cai, se 


31 


dădu jos de pe trotuar ca să urce în el. Domnul Birnes traversă 
în grabă strada și, dintr-o săritură îndemânatică, se aruncă în el 
din mers. Domnul Wynne avansase și tocmai se așeza, 
detectivul rămăsese în vagonul din spate, acoperit generos de 
masa de carne a unui grăsan și se mândri în sinea lui că domnul 
Wynne nu-l observase. Trăgând cu ochiul peste un umăr uriaș, 
detectivul îl mai putea urmări pe tânăr. 

II văzu plătindu-și biletul și, pe urmă, îl observă cum își puse 
valijoara din piele întoarsă pe genunchi și o deschise. Neștiind 
ce se afla în ea, domnul Birnes era curios să vadă ce scotea de 
acolo. Nimic nu ieși din ea - era goală! Nu mai era nicio îndoială, 
întrucât domnul Wynne o deschise larg și o întoarse pe dos, ca 
s-o scuture bine. Faptul că valijoara era goală nu-i spuse nimic 
detectivului, așa încât nu-și făcu niciun fel de griji în privinţa 
asta. 

Tânărul cobori din tramvai pe 34th Street, la capătul sudic al 
pasajului din Park Avenue, pe ușa din faţă, iar domnul Birnes se 
dădu jos la ultima. Domnul Wynne trecu grăbit pe lângă el în 
vreme ce urca scările și schiţă un ușor surâs - numai o părere! 
El străbătu tot Park Avenue spre 37th Street, se opri acolo și 
pătrunse într-o casă aflată cam la mijlocul străzii, cu o cheie de 
yală. Detectivul aruncă o privire numărului înscris pe clădire și 
se posomori... era chiar numărul menţionat în biletul ce-i fusese 
adresat! lar domnul Wynne intrase cu o cheie! Ceea ce însemna, 
fără nicio îndoială, că el... totuși locuia acolo, așa cum 
declarase! 

Dar atunci de ce se mai angajase în cursa aceea inutilă cu 
trăsura pe Fifth Avenue? Dacă nu făcea niciun secret faţă de 
nimeni din adresa lui, de ce se abătuse atât amar de drum din 
calea lui? Detectivul nu putea răspunde. In vreme ce frământa 
aceste întrebări în minte, zări o servitoare ieșind din casa 
învecinată cu cea în care intrase tânărul și se duse întins la ea, 
s-o ia la întrebări. 

Locuia un anume domn Wynne la ușa de alături? Da. De cât 
timp locuia acolo? De cinci sau șase luni. Casa era în 
proprietatea lui? Nu. Proprietarii plecaseră în Europa pentru un 
an și el o închiriase mobilată. Nu, domnul Wynne n-avea familie. 
Locuia împreună cu doi servitori, un bucătar și o menajeră. Nu 
observase niciodată nimic neobișnuit la el, la servitori sau la 
casă. Da, ieșea în oraș în fiecare zi, cu treburi. Nu, nu știa cu ce 


32 


se ocupă, dar îi lăsa impresia că ar fi agent de bursă. Și cu asta 
basta. 

Dintr-o cabină telefonică din apropiere, domnul Birnes le pasă 
detaliile lui Claflin și lui Malone - care se întorseseră între timp 
la birou - pentru a pune sub strictă urmărire casa. După aceea, 
detectivul se îndreptă la pas spre Fifth Avenue și apoi cobori pe 
bulevard, apropiindu-se de clădirea companiei domnului 
Latham. Acesta avea să-l primească - da. De fapt, domnul 
Latham, zorit de evenimentele din ultimele două ore, surprins 
de afacerea cu diamante în valoare de o sută milioane de dolari 
care i se băgase pe gât cu graţie, dar nu mai puţin tranșant, și 
mânat de cea mai vie curiozitate, fu încântat să-l vadă pe 
domnul Birnes. 

— l-am luat adresa de acasă, se lăudă el pentru început. 

Bineînţeles că etica profesională nu-l lăsa să-i dezvăluie cum 
o aflase. 

— Deja înregistrăm un progres, comentă cu viu interes 
domnul Latham. Asta-i bine. 

Apoi, detectivul povesti în detaliu ce auzise de la servitoare, 
adăugând, ici și colo, tot felul de concluzii de-ale sale. 

Domnul Latham se minună până peste poate. 

— A încercat el să ne încurce când a ieșit, continuă să-i 
explice domnul Birnes, dar laţul fusese bine pus și nu mai avea 
nicio scăpare. 

Cu unele omisiuni minore, relată cursa de trăsuri până în 67th 
Street, călătoria înapoi cu un tramvai spre oraș și, ca un 
convingător detaliu de circumstanță, adăugă incidentul valizei 
goale. 

— Goală? repetă uluit domnul Latham. Ai zis că era goală? 

— Goală de sufla vântul prin ea, îl asigură plin de sine 
detectivul. A întors-o pe dos și a scuturat-o. 

— Atunci ce s-a ales de ele? vru să știe domnul Latham. 

— Să se aleagă de ce? 

— De diamante, omul lui Dumnezeu! - unde au dispărut 
diamantele? 

— Păi, nu mi-aţi spus nimic de diamante, cu excepţia celor 
cinci de alaltăieri, îi aminti cu răceală detectivul. Instrucţiunile 
dumneavoastră s-au limitat la tot ce se putea afla despre individ 
- cine este, cu ce se ocupă, unde se duce și tot restul. Asta este 
raportul meu preliminar. Nu mi-aţi zis nimic de diamante. 


33 


— N-am știut că le avea la el, izbucni irascibil domnul Latham. 
Valijoara aia goală, omule... când a plecat de aici era plină cu 
milioane... vreau să zic, cu o mare cantitate de diamante. 

— O mare cantitate de... începu detectivul și, apoi, se 
îndreptă în scaun, căscând ochii la domnul Latham. 

— Dacă valiza era goală când s-a urcat în tramvai, se repezi 
febril domnul Latham, atunci nu vezi că a reușit să se 
debaraseze cumva de diamante între momentul plecării lui de 
aici și cel în care tu ai observat că era... goală? Cum a reușit să 
scape de ele? Unde le ţine? Și de unde le ia? 

Domnul Birnes scrâșni din dinţi posomorât și îi scăpărară 
ochii. Acum își dădea el seama de ce domnul Wynne se 
angajase în inutila cursă cu trăsura pe Fifth Avenue, ca să aibă 
timp să se debaraseze de diamante! Exista un complice - în 
jargonul detectivilor cea de-a doua persoană este întotdeauna 
complice - în acea trăsură închisă! Totul fusese aranjat dinainte. 
Tânărul îl acoperise de ridicol pe el, Steven Birnes! Fără chef, 
detectivul recunoscu în sinea lui că nu știuse dacă se mai afla 
cineva în acea birjă, când domnul Wynne s-a urcat în ea și... 
și...! După aceea își aminti că tot aflase ceva... numărul birjei!... 

Se ridică brusc, luminat la faţă de o mare hotărâre. 

— Ale cui erau diamantele? întrebă el. 

— Ale lui, din câte știm noi, răspunse domnul Latham. 

— Cât valorau? 

Domnul Latham îl măsură cu o privire îngrijorată. 

— Nu pot să-mi iau libertatea să-ţi dezvălui asta, domnule 
Birnes, îl lămuri el într-un târziu. Sunt într-un număr mare și 
valorează... o sumă enormă de bani. Și niciunul nu are montură. 
Cred că știi destul. 

Pentru detectiv, păru chiar îndeajuns cât aflase. 

— S-ar putea să am ceva în plus de raportat în seara asta, îl 
avertiză pe domnul Latham. Dacă nu, am să vă mai caut mâine, 
tot aicea. 

leși. Zece minute mai târziu, discuta la telefon cu un prieten 
din cadrul poliţiei. Registrele de acolo îi indicară că licenţa acelei 
birje pe care o urmărise era trecută pe numele unui oarecare 
William Johns. Era de găsit, de obicei, în jurul staţiei de trăsuri 
din Madison Square și locuia în Charlton Street. 


34 


e VI * FEMEIA MISTERIOASĂ «+ 


Călcâiele grăbite ale domnului Birnes băteau fără milă 
caldarâmul din Fifth Avenue în drum spre Madison Square. Acolo 
găsi un lung șir de birje lângă bordură, în total vreo douăzeci 
sau treizeci. Cea de-a cincea trăsură din coadă avea numărul pe 
care-l căuta. Detectivul chicoti. Și acolo, lângă ea, stătea în 
picioare William Johns, angajat într-un schimb de măscări cu un 
birjar, în vreme ce cu un ochi pândea vreo eventuală ocazie. Era 
prea ușor! Domnul Birnes zăbovi ca să se felicite pentru 
minunata lui perspicacitate, după care i se adresă vizitiului. 

— Eşti William Johns? se răsti la el. 

— Chiar el în persoană, dom’ poliţai! răspunse inimos vizitiul. 

— Azi după-masă, la orele patru și câteva minute, ai mers pe 
Fifth Avenue și te-ai oprit la colţ cu 34th Street ca să iei un client 
- un tânăr. 

— Așa-i. 

— L-ai dus până în 67th Street, colț cu Fifth Avenue, continuă 
detectivul fără să-i lase timp celuilalt să nege ceva. 

— Departe de mine gândul să-ncerc să vă aburesc, dom’ 
politai! răspunse vizitiul cu o exuberanţă enervantă. Am făcut și 
asta. 

— Cine era omul acela? îl descusu cu răceală detectivul. 

— Să mor dacă știu! Nu l-am mai văzut niciodată! 

Detectivul se uită la vizitiu cu ochi acuzatori. Apoi, ca-ntr-o 
doară, își întredeschise haina și Johns întrezări licărul unei 
insigne argintii. Ar fi putut fi doar din întâmplare, desigur, 
totuși... 

— Acum, Johns, cine era bărbatul din birjă, când te-ai oprit să- 
| iei pe cel de-al doilea în 34th Street? 

— Greșit, dom’ politai, zâmbi cu gura până la urechi vizitiul. 
Nu era niciun bărbat. 

— Nu încerca să negi... 


35 


— Nu era bărbat, dom’ poliţai. Era femeie. 

— Femeie! repetă detectivul. Femeie! 

— Să-mi sară mie ochii, dacă nu era femeie... o femeie 
oarecare. Și, dom’ poliţai, era așa un merișor, o piersicuță, tare 
frumușică, adăugă el, aflându-se în treabă. 

Domnul Birnes contemplă îngândurat trotuarul de vizavi 
pentru câteva minute. Deci fusese o femeie! Ei îi predase 
domnul Wynne conţinutul săculețului, într-o trăsură, pe o arteră 
aglomerată, chiar sub nasul lui! 

— Stăteam la coadă acolo, puţin mai în faţă, se apucă să-i 
explice Johns. Cam pe la patru fără un sfert, cred, apare ea. Se 
urcă în trăsură, după aceea îmi zice să merg încet pe Fifth 
Avenue ca, în jur de patru și cinci, cam așa, să trec pe 34th 
Street. Dacă un băiat tânăr cu o valiză mă chema de la colţ, 
trebuia să opresc și să-l las să intre, după care urma să urc pe 
Fifth Avenue. Dacă nu eram oprit, trebuia s-o iau în continuare 
pe 35th Street, s-o tai prin Madison Avenue, să cobor în 33rd 
Street, apoi să mă întorc în Fifth Avenue și să trec iar prin 34th 
Street, spre centru. Tipu' cu valiza ne-a ochit din prima. 

— Și pe urmă? vru să știe nerăbdător detectivul. 

— Am continuat pe Fifth Avenue, după cum m-au cârmit, iar 
tipu’ dinăuntru m-a oprit pe 67th Street. A ieșit și mi-a dat o 
hârtie de cinci, zicându-mi să mai merg câteva străzi, apoi să 
mă întorc și s-o duc pe doamna înapoi, pe 58th Street, la stânga 
din Sixth Avenue. S-a comis. Asta-i tot. Ea a urcat scările și a 
fost ultima oară când am mai văzut-o. 

— Avea la ea vreun săculeț? 

— Mda. Era cam cât un joben. 

Oricât de explicite erau informaţiile, nu duceau nicăieri, pare- 
se. Domnul Birnes înțelese măcar atâta lucru, că totuși mai 
exista o șansă, una mică de tot, ca el să-i prindă urma fetei la 
colț de stradă, în care caz, oricum, merita să încerce. 

— Cum arăta ea? Cu ce era îmbrăcată? mai întrebă. 

— Avea lucruri din alea albastre, făcute la comandă, cu o 
pălăriuță asortată, cu o pană lungă la ea, îi răspunse îndatoritor 
vizitiul. Era frumoasă ca 0... ca 0... era o frumusete, dom' 
polițai, ce mai! Da’ cam slăbuţă, și avea tot felul de peri pe cap, 
maronii, aurii, tot soiul de peri. Să tot fi avut vreo douăzeci și 
doi, douăzeci și trei de anișori, poate, și... și... dom’ poliţai, era 
tare faină, asta-i tot. 


36 


În cursul unei zile, călătoreau în trenuri suspendate? vreo o 
mie de femei care să corespundă la modul general descrierii de 
față. Domnul Birnes suspină, în timp ce-și aminti de asta. Și 
totuși, tot s-ar fi putut să dea rezultate. Pe urmă, îi veni o altă 
idee. 

— Te-ai uitat din întâmplare în trăsură după ce tânăra a 
plecat? îl chestionă. 

— Nu. 

— Ai mai avut vreun client de-atunci? 

— Nu. 

Detectivul deschise portiera trăsurii și aruncă un ochi. Poate 
că mai găsea vreo mănușă rătăcită, vreo batistă, vreun indiciu 
ceva mai precis, decât această vagă relatare. Nu găsi nimic. Ba 
da, pe naiba! Era... ceva... o dungă albă sub marginea pernei de 
la scaun! Degetele pline de speranțe ale domnului Birnes o 
traseră afară. Era un plic alb, sigilat și... și pe el, adresa lui! 


Dacă sunteți pe atât de istet pe cât îmi închipui, veti 
găsi aceasta. Adresa mea este la numărul... pe 37th 
Street. Voi fi încântat să vă văd, dacă veți binevoi să 
treceti. 

E. Van Cortlandt Wynne 


Era de-a dreptul deconcertant. 


20 Prima linie suspendată din New York City funcționa cu succes încă din 1871. La 
început trenurile mergeau cu aburi, iar mai târziu au fost electrificate (n.tr.). 


37 


e VII * UN MESAGER ÎNARIPAT e 


Un porumbel alb ca neaua cobori în zbor din albastrul cerului 
și se așeză pe cea mai înaltă traversă de pe zgârie-norul Singer. 
Rămase acolo pentru o vreme, cu aripile strânse, în zgomotul 
ciocanelor, iar un lucrător, de departe, aflat pe o grindă din oțel 
ce se ţinea într-un echilibru precar, se opri din trudă ca să 
contemple pasărea cu ochi prietenoși. Porumbelul îi întoarse 
privirea fără teamă. 

— Ei bine, bătrâne, dacă mi-ar fi tot atât de ușor ca ţie să mă 
urc până aici și să cobor din nou, aș dormi și eu mai liniștit, 
remarcă nonșalant muncitorul. 

Vietatea scoase un gângurit drept răspuns. Schelarul întinse o 
mână să-l mângâie, dar porumbelul își luă repede zborul; cu 
aripile albe larg întinse, se roti o dată în jurul schelăriei din oţel, 
apoi se îndreptă ca o săgeată spre nord. Lucrătorul urmări cu 
privirea pata de nea, până când se pierdu iar în zările albastre, 
după care se întoarse la treaba lui. 

Vreo zece minute mai târziu, domnul E. Van Cortlandt Wynne, 
așezat la un birou în locuinţa sa din 37th Street, fu trezit din 
gânduri de clinchetul delicat al unui clopoțel. Își înălţă ochii, se 
ridică din scaun și urcă, aproape zburând, scările ce duceau la 
acoperiș. O jumătate de duzină de păsări se înălţară în jurul lui, 
fluturând din aripi, când deschise trapa. Ușa porumbarului din 
spatele clădirii era închisă. Domnul Wynne o deschise, intră 
înăuntru și detașă un sul de foiţă de piciorul porumbelului de 
nea. || desfășură nerăbdător. Acolo stătea scris: 


Sunt în siguranță. Te iubesc. 
D. 


38 


e VIII e CÂTEVA IPOTEZE œ 


Domnul Gustave Schultze îl vizită în trecere pe domnul 
Latham și ascultă cu sprâncenele încruntate relatarea sintetică 
a raportului preliminar pe care detectivul îl redactase cu o zi în 
urmă. 

— Domnul Birnes a plecat de aici cam inopinat, îi explică în 
concluzie domnul Latham, cu promisiunea că o să mai treacă pe 
la mine, fie aseară, fie astăzi. N-a apărut încă și nu este sigur că, 
atunci când va veni, va mai fi în stare să adauge ceva nou la 
ceea ce știm până acum. 

Mătăhălosul neamt rămase, o vreme, așezat pe scaun, cu 
ochii în gol. 

— Der marea îndrebare, Laadham, remarcă el într-un târziu, 
cu gravitate, ezde de unte le ia Vynne. 

— Știu... știu, răspunse cu nerăbdare domnul Latham. Asta-i 
chiar problema pe care încercăm s-o rezolvăm. 

— Und dagă nu-l redzolfăm, Laadham, fa drebui ză vagem 
cum dzige el, continuă încet domnul Schultze. Und z-ar budea ză 
drebuiazgă origum ză vagem gum zbune el. 

— Să cheltuim o sută milioane de dolari pe diamante într-un 
an, numai noi cinci? întrebă celălalt. Este aberant. 

— Ezde aberand, se grăbi să încuviințeze neamțul, dar nu 
ezde un argubend. Rămase tăcut preț de câteva minute. De 
unte le ia? De unte le ia? repetă el, dus pe gânduri. Gredzi, 
Laadham, gă ar bozibil să vagă gondrabandă de diabande în 
faloare de zweizegi, dreizegi, o zudă milioane de dolari? 

— Bineînţeles că nu, sosi răspunsul. 

— Adungi, dagă n-au fenit brin gondrabandă, drebuie ză vie 
undeva dregude în regizdrele fămii, nu-i aja? 

Domnul Latham pocni din degete când își dădu, deodată, 
seama de această posibilitate. 


39 


— Schultze, cred c-am dat de-un fir! exclamă el entuziasmat. 
Sigur că ar fi fost trecute pe listele de la vamă. Și gândește-te 
puţin, tariful pus pe ele trebuie să fi fost enorm, așa de enorm 
încât... încât... și își pierdu tonul plin de speranţă, așa de enorm 
că ar fi trebuit să fi auzit și noi ceva, când s-ar fi scris despre 
asta în ziare. 

— Mda, fu de acord domnul Schultze. Diabande ga 
dubligadele lui der Koh-l-Noor, der Orlof, und der Reghent n-ar vi 
budud drege nighiodadă de famă, Laadham, vără ză adragă 
adendzia, ajadar? 

Domnul Latham încuviinţă tacit printr-o mișcare a capului. 
Domnul Schultze ședea privindu-l cu ochii pe jumătate închiși. 

— Und dagă ele nu zund în regizdrele fămii, continuă el fără 
grabă, und n-au vozd aduze brin gondrabandă, adungi, 
Laadham... adungi... Mein Gott! Nu îndzelegi? 

— Să văd ce? 

— Adungi zund broduze în dzara azda! 

Pret de unul-două minute, domnul Latham încremeni în scaun, 
privindu-l pe celălalt drept în ochi. La început fu pradă uluirii, 
care cedă treptat locul incredulităţii și, la urmă, își scutură 
capul. 

— Nu, răspunse el. Nu. 

— Laadham, noi ameriganii brodugem orige, continuă cu 
răbdare neamţul. Brin o mie obd zude badruţegi und obd habar 
n-afeam de aurul din Galivomia. lar abia în o mie obd zude 
nouăţegi und badru am avjad und noi gă Klondike era blin de 
aur. Gele mai mari țăgăbinde de diabande, din gâde jdim, ze 
avlă în Avriga, dar be la o mie obd zude jaițegi und jaze habar n- 
afeam! Nu făd de ge n-am broduge diabande. 

— Dar uite ce-i, Schultze, obiectă domnul Latham, este... este 
ceva nemaiauzit. 

— Aja a vozd und râul Miţiţibi bână a vozd dezgoberid, 
argumentă neamţul plin de sine. Ejdi neguzdor de diabande, 
Laadham, dar du nu gunojdi brea mulde dezbre brovenienza lor. 
Ezde aigi Czenki? Drimide dubă el. Jdie mai mulde dezbre 
diabande degâd origide alginefa. 

Domnul Latham trimise un curier după Czenki, care apăru 
câteva minute mai târziu. În ochii negri ca mărgelele i se citea 
curiozitatea și își plecă fruntea în semn de salut la vederea 
domnului Schultze. 


40 


— Zdai gioz, domdule Czenki, îl invită neamţul. Zdai gioz, 
rezbiră adâng, ji aboi bovezdejde-i gâde geva dezbre diabande 
domdului Laadham. 

— Vă rog, despre ce este vorba? îl întrebă domnul Czenki pe 
domnul Latham. 

— Domnule  Czenki, aveţi vreo idee clară în privința 
provenienţei diamantelor? începu domnul Latham. 

— Nu, răspunse celălalt fără să șovăie. 

— Este posibil ca ele să se găsească în... în Statele Unite? 
continuă domnul Latham. 

— Desigur. S-ar putea găsi oriunde. 

— Care vasăzică, s-au mai găsit... vreodată... diamante în 
Statele Unite? 

— Da, deseori. Unul foarte mare a fost descoperit în 1855 în 
Manchester, pe celălalt mal al râului James, în Richmond, statul 
Virginia. Cântărea douăzeci și patru de carate după șlefuire și 
cred că este cel mai mare găsit vreodată în ţara asta. 

Domnul Latham păru surprins. 

— Mă uimești, remarcă el. 

— Zdai du budzin und o ză de laze lad, se amestecă 
încrezător domnul Schultze. Unde în aldă barde z-au mai găzid 
diabande în Zdadele Unide, Czenki? 

— In California, în Carolina de Nord și în Hali County din 
Georgia, se grăbi expertul să dea răspunsul. Există motive 
întemeiate să credem că piatra descoperită la Richmond a fost 
purtată la vale de apele râului din adâncurile munţilor și, dacă 
este adevărat, există o bază solidă pentru a se emite ipoteza 
științifică potrivit careia zăcămintele diamantifere s-ar afla 
undeva în lanțul Apalașilor, pentru că diamantele găsite atât în 
Carolina de Nord, cât și în Georgia erau adiacente acestor 
munţi. (Se opri pentru un moment.) Toată chestiunea ţine de 
documentare. 

Șeful lui ședea încovoiat în fotoliu, strângându-i cu furie 
braţele în vreme ce se holba la el. 

— Crezi că este posibil, domnule Czenki, îl chestionă el 
deliberat, ca domnul Wynne să fi descoperit zăcămintele de 
diamante? 

Expertul ridică din umerii săi slăbănogi. 

— Sigur că da, răspunse. Din când în când, se cheltuiesc mari 
sume de bani în căutarea lor, așadar... își flutură mâna și tăcu. 


41 


— Degi fedzi, Laadham, interveni domnul Schultze, nu 
gunoajdem noi brea mulde. Jdim de ţăgăbindele avrigane und 
der gele auzdraliene, der gele braţiliene, und der ţăgăbindele 
din India, dar nu jdim dagă nu gumfa z-au dezgoberit îndre dimb 
und alde zurze. Gând ai ză agiungi la fârzda mea n-ai ză jdi mai 
muld degâd mine. 

Rămaseră în tăcere multă vreme. Domnul Czenki ședea 
țeapăn cu chipul lui impasibil, cu mâinile odihnindu-se pe 
brațele fotoliului. Într-un târziu, vorbi: 

— Vă rog să mă scuzați, domnule Latham, aș mai putea 
sugera o altă posibilitate. 

— Gare ezde aia? se repezi să întrebe domnul Schultze. 

— Aţi auzit vreodată de savantul francez Charles Friedel?1? 
dori să știe domnul Czenki, adresându-se domnului Latham. 

— Nu, niciodată. 

— Ei bine, mi-a trecut ideea asta prin cap. Cu câţiva ani în 
urmă, el a descoperit două sau trei mici diamante într-un 
meteorit. Am putea să deducem fără greșeală, din premisa de 
mai sus, că și în alţi meteoriți s-ar mai putea afla diamante, în 
concluzie... 

Importatorul german îi anticipă gândul și se ridică cu o 
explozie guturală de înjurături teutone. 

— In concluzie, continuă neabătut expertul, nu este imposibil 
ca domnul Wynne să fi dat peste un depozit imens de diamante 
în vreo substanță meteoritică în orice loc din ţara asta. Un 
meteorit ar fi putut cădea oriunde, desigur, și fenomenul s-ar fi 
putut produce numai cu două luni în urmă, sau acum două mii 
de ani. S-ar putea foarte bine să fie îngropat chiar în beciul casei 
lui. 

Masivul neamt, cu ochii sticlind, încuviinţă energic din cap. 

— Mi se pare foarte probabil ca, în cazul descoperirii unor 
zăcăminte de diamante în Munţii Apalași, continuă domnul 
Czenki, faptul să fi devenit de notorietate publică în ciuda 
oricărui efort de a-l ţine secret. De unde rezultă că este posibil 
să se ascundă cu ușurință un meteorit ce ar conţine diamante și, 
de asemenea, producția de diamante dintr-o asemenea sursă 
aflată în ţară n-ar fi făcut necesară trecerea lor prin vamă. Este 
clar, domnule? 


21 Charles Friedel (1832-1899), specialist francez în chimie organică și mineralogie, 
care a încercat să obţină diamante pe cale artificială (n.tr.). 


42 


— Bine, dar este absurd, delirant, himeric! izbucni irascibil 
domnul Latham. Este ridicol să iei așa ceva în considerare. 

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză domnul Czenki. Bineînţeles 
că este doar o ipoteză. Aș mai putea să adaug că nu cred să fie 
posibil ca trei pietre de dimensiunea replicilor pe care domnul 
Wynne ni le-a arătat aici s-ar fi putut găsi oriunde în lume și 
aduse în ţară - prin contrabandă sau legal - iar secretul să fie 
păstrat faţă de miile de oameni care supraveghează zilnic 
zăcămintele și piaţa de diamante. N-ar fi greu, totuși, ca un 
singur om să cunoască sursa pietrelor și s-o ţină ascunsă de 
restul lumii. Vă rog să mă iertaţi, repetă el. 

Se ridică cu gândul să plece. Domnul Schultze își lăsă mâna 
grea pe umărul slăbănog al expertului și se întoarse către 
domnul Latham. 

— Laadham, ai janza ză-l azguldzi be omul gare jdie mai muld 
degâd noi dodzi la un log, declară el... Mein Gott... eu gred gă 
are drebdade! 

Domnul Latham era un om de afaceri cu sânge rece și lipsit 
de fantezie. În copilărie nu crezuse o iotă din pasmele care i se 
povestiseră. Asta era o vorbărie infantilă. Işi permise să-și 
exprime opinia scuturând scurt din cap, fără să scoată un 
cuvânt. Asemenea diamante scoase din meteoriți! Vax! 


43 


e IX + ȘI MAI MULTE DIAMANTE! e 


Se auzi o bătaie în ușă, după care un funcţionar își îţi capul. 

— Domnul Birnes dorește să vă vadă, domnule, anunţă el. 

— Condu-l înăuntru, îl instrui domnul Latham. Luaţi loc, 
amândoi, și să vedem ce are de zis. 

Când detectivul intră, pe faţa lui se putea citi o bizară 
expresie de speranță. Aruncă o privire scrutătoare spre domnul 
Schultze și domnul Czenki, la care domnul Latham îi prezentă. 

— Poţi vorbi fără frică, adăugă el. Suntem cu toţii în temă. 

Detectivul se așeză picior peste picior și își puse cu grijă 
pălăria pe un genunchi, în vreme ce-l măsura pe domnul Czenki 
de sus până jos cu un ochi ager. Era ceva acolo, în ovalul 
subţire, însemnat de cicatrice, și în ochii negri ca mărgelele, ce 
atrăgea inevitabil atenţia unui străin. În timp ce vorbea, 
ocheadele domnului Birnes îl blagosloviră de mai multe ori pe 
expert. 

Repovesti scena raidului în trăsură prin Fifth Avenue și 
călătoria înapoi cu tramvaiul, lăsând la o parte amănuntele 
jenante, precum cele două bilete pe adresa lui, zăbovi o clipă 
asupra valijoarei goale pe care domnul Wynne o avea cu el în 
tramvai, după care continuă: 

— Când mi-aţi vorbit, domnule Latham, de faptul că valijoara 
fusese plină cu diamante, în momentul în care domnul Wynne a 
plecat de aici, am știut din primul foc cum s-a debarasat de ele. 
Le-a transferat unei persoane care se afla în taxi, conform unui 
plan pregătit cu grijă dinainte. Persoana respectivă a fost o 
femeie! 

— O femeie! repetă domnul Latham, cu surprindere parcă. 

— Indodeauna vemeile ezde nelibzide, remarcă filosofic 
domnul Schultze. Gondinuă. 

Domnul Birnes nu se sfii defel să detalieze tenacitatea și 
dexteritatea de care a trebuit să dea dovadă pentru a stabili 


44 


acest fapt și stărui îndelung aducându-le la cunoștință 
cercetarea pe care au trebuit s-o efectueze vreo duzină din 
oamenii lui pentru a găsi o urmă a femeii din momentul în care 
a urcat înaltele trepte din 58th Street. Admise că urmărirea ei 
nu dăduse până acum rezultate, asigurându-i în același timp că 
va continua neabătut, cel puţin în prezent. 

— Și acum, domnule Latham, continuă el, furișând, din 
neatenţie, o ocheadă domnului Czenki, desigur c-am fost 
împiedicat de faptul că nu mi-aţi oferit o încredere deplină în 
această chestiune. Vreau să zic, se grăbi el să adauge, că, 
dincolo de o aluzie vagă la valoarea lor, eu nu știu nimic despre 
diamantele pe care domnul Wynne le deţinea în valijoară. Am 
dedus, totuși, că valorau o mare sumă de bani... poate chiar un 
milion de dolari? 

— Mda, un milion de dolari be budzin, observă sinistru domnul 
Schultze. 

— Mulţumesc, replică detectivul surâzând șiret. Instrucţiunile 
dumneavoastră au fost să aflu de unde le are. Dacă s-ar fi comis 
vreun furt de diamante în valoare de un milion de dolari oriunde 
în această lume, aș fi știut. Așadar, m-am apucat să cercetez 
registrele oficiilor vamale de aici și din alte orașe, pentru a 
vedea dacă n-a intrat vreo încărcătură neobișnuită pe numele 
domnului Wynne, sau al oricui altcineva dintre comercianții de 
diamante, gândindu-mă că aici aș putea găsi un indiciu. 

— Și la ce rezultat ai ajuns? se grăbi să-l întrebe domnul 
Latham. 

— Agenţii mei au acoperit toate porturile de la Atlantic și n-au 
găsit nimic la serviciul de vamă, răspunse domnul Birnes. N-am 
vești încă de la agenţii mei de pe Coasta de Vest, dar părerea 
mea este că... este că poate au fost aduse prin contrabandă. 
Contrabanda, până la urmă, este un mijloc simplu când este 
vorba de mii de kilometri de coastă nepăzită, ca în ţara asta. N-o 
dau ca sigură, bineînţeles. O propun doar ca pe o posibilitate. 

Domnul Latham se întoarse spre ceilalţi doi cu un zâmbet de 
triumf. Diamante în meteoriți! Vax! 

— Desigur, reluă detectivul, întreaga anchetă se centrează pe 
numitul Wynne. S-a aflat sub urmărirea agenţilor mei ca nimeni 
altcineva, dar, în ciuda acestui lucru, a fost în stare să ţină 
legătura cu complicea lui. Și, domnilor, n-a făcut-o prin poștă, 
nici măcar prin telefon, sau telegraf, și cu toate astea a reușit. 


45 


— Prin radio, poate? îi sugeră domnul Czenki. 

Era prima oară când scotea o vorbă, iar detectivul găsi ocazia 
să se holbeze la el fățiș. 

— Nici prin radio, răspunse într-un târziu. Expediază și 
primește mesaje de pe acoperișul casei sale din 37th Street prin 
porumbei călători! 

— Gefa îngă mai vandazdig, ai, Laadham? îl ironiză domnul 
Schultze. Gefa mai himerig? 

— Pot să dovedesc toate astea prin supravegherea atentă și 
necontenită sub care l-am ţinut pe domnul Wynne, continuă 
detectivul, neprimind niciun răspuns la privirea întrebătoare 
adresată domnului Schultze. Unul dintre agenţii mei, instalat pe 
acoperișul clădirii vecine celei în care locuiește subiectul, (casa 
din care ieșise femeia de serviciu), l-a văzut, cel puţin o dată, 
detașând un sul de foiţă de piciorul porumbelului călător și 
citind ceea ce era scris, după care a sărutat foita, domnilor, a 
sărutat-o, auziți!? Apoi, a distrus-o. Ce să însemne asta? 
înseamnă că acel mesaj aparţinea fetei căreia i-a transferat 
diamantele în birjă și că este îndrăgostit nebunește de ea. 

— Ov, vemeile azdea! Fă zbun eu! comentă domnul Schultze. 

După o scurtă pauză, domnul Birnes continuă impresionat: 

— Corespondenţa asta n-are nicio importanţă în sine, desigur. 
Dar ne oferă următoarea informaţie: porumbeii călători se vor 
întoarce mereu de unde au plecat, așa încât, dacă domnul 
Wynne a primit un mesaj prin acest mijloc, înseamnă că la un 
anumit moment, să zicem într-o săptămână, el - și poate și 
altcineva din locuinţa lui - a trimis un porumbel acelei persoane 
de la care a primit mesajul. Dacă el îi expediază mesaje acelei 
persoane, înseamnă că el a primit un porumbel sau mai mulți în 
decursul unei săptămâni. Și cum au fost transportaţi acești 
porumbei? Cel mai probabil, cu expresul. In concluzie, domnilor, 
vedeţi, trebuie să existe un registru în agenţiile feroviare, care 
să ne dea localitatea de provenienţă, chiar numele și adresa 
proprietarului diamantelor. Vă este tuturor clar? 

— Este foarte clar, comentă cu admiraţie domnul Latham, în 
vreme ce neamțul încuviinţă din cap. 

— Și la indiciul ăsta lucrăm deocamdată, adăugă detectivul. 
Trei dintre oamenii mei cercetează acum registrele tuturor 
companiilor de linii expres din oraș... și sunt o mulțime... în 
legătură cu transportul de porumbei. Dacă, din câte se pare, elo 


46 


să dea roade, s-ar putea să punem mâna pe diamante în câteva 
zile. 

— Nu brea gred gă aj bune eu mâna be ele ghiar aja, îl corijă 
sfătos domnul Schultze. Zund diabandele lui, jdidzi, und mâinile 
dumdeafoazdră z-ar budea ză o bădzeazgă rău. 

— Vorbeam la figurat, bineînţeles, rectifică detectivul. 

Se opri și bătu darabana cu degetele pe pălăria lui tare. Din 
nou își opri ochii lacomi și scrutători asupra figurii impasibile a 
domnului Czenki și, preţ de o clipă, lăsă impresia că încerca să- 
și aducă aminte de ceva. 

— Am aflat totul despre acest domn Wynne, adăugă el după 
aceea, dar nimic din dosarul lui nu pare să aibă vreo relevanţă 
în acest caz. Este orfan. Maică-sa a fost o Van Cortlandt din 
vechea stirpe olandeză, iar tatăl lui, un negustor din centrul 
orașului. l-a lăsat fiului câteva mii, fiu care actualmente are un 
birou mai jos pe Broad Street, pe care și-l administrează singur. 
Este importator de zahăr brun. 

— Zahăr brun? se grăbi să-l chestioneze domnul Czenki, iar pe 
fața lui îngustă, marcată de cicatrice, se întrezări pentru o 
secundă o emoție subtilă. Zahăr brun! repetă el. 

— Da, îi răspunse detectivul pe un ton tărăgănat, cu o privire 
bănuitoare, zahăr brun. Il importă din Cuba, din Porto Rico și din 
Brazilia pe ocean, din câte am înţeles, și câștigă binișor din asta. 

O paloare cadaverică acoperi pe dată chipul expertului, care 
se ridică, în picioare, în vreme ce degetele i se mișcau nervos. 
Ochii lui ca mărgelele străluciră, buzele lui se strânseră până 
când nu mai rămase niciun pic de sânge în ele. 

— ... Ge ezde...? îl întrebă curios domnul Schultze. 

— Pe Dumnezeul meu, domnilor, nu pricepeţi? izbucni el 
vehement. Nu înțelegeți ce-a făcut omul ăsta? El a... a... 

Subit, cu un efort suprem, își recăpătă stăpânirea de sine și își 
reluă locul pe scaun. 

— A făcut... ce? dori să știe domnul Latham. 

Cam o jumătate de minut, Czenki se uită cu ochii mari la șeful 
lui, apoi figura îi deveni iar impasibilă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, murmură el. Domnul Wynne este un 
importator prosper de zahăr din Brazilia. Nu ar fi posibil ca 
acelea să... fie... diamante braziliene? Ca noile exploatări să fi 
fost descoperite undeva înăuntrul acelei ţări? Poate că el a făcut 
contrabandă cu ele ascunzându-le în sacii de zahăr, livrându-le 


47 


chiar la New York, pe sub nasul ofiţerilor vamali? Vă rog să mă 
iertaţi, încheie el. 
e 

A doua zi, spre seară, un bețivan nebărbierit, şleampăt, 
murdar, în zdrențe, intră, clătinându-se pe picioare, într-o 
micuță casă de amanet din Bowery Street și trânti pe tejgheaua 
murdară o mână de pietricele inerte, fără culoare, variind ca 
mărime de la cea a unui bob de mazăre la cea a unei arahide. 

— Zi, jidane, astea este diamante adevărate? întrebă el cu 
voce groasă. 

Omul de la ghișeu se uită la ele și fu cât pe ce să leșine. Zece 
minute mai târziu, Red Haney, „cavaler al străzii”, fu luat în 
arest ca suspect. Diamante brute, a căror valoare se ridica în 
mare până la cincizeci de mii de dolari, fură găsite în posesia lui. 

— De unde le ai? îl interogară polițiștii uluiţi. 

— Le găsii. 

— Unde le-ai găsit? 

— Vezi de treaba matale. 

Și asta fu tot ce putură ei pentru moment să scoată dela el. 


48 


e Xe MARELE JOC e 


Când poliția din Mulberry Street se trezește în fața vreunei 
probleme de alt gen decât banala hoție, tâlhărie sau crimă de 
fiecare zi, după cum e cazul, se învârte în jurul cozii cu o falcă în 
cer și una în pământ, precum îi este obiceiul. Cazul lui Red 
Haney și al diamantelor, adus la cunoștința publicului larg în 
ziarele de duminică, precipită de îndată o paradă circulară, în 
vreme ce Haney, obiectivul central, continua să sforăie liniștit în 
somnul lui de beţivan. 

Lumina în care presa dezvălui acest caz fu pe de-a-ntregul 
negativă. În niciunul dintre orașele Statelor Unite nu se 
raportase vreun furt al unor diamante neșlefuite în valoare de 
cincizeci de mii de dolari. De fapt, diamantele, ca mobile ale 
unor acte de delincvenţă, nu mai figuraseră în dosarele poliţiei 
de mai multe săptămâni - nici măcar vreo actriță nu-și rătăcise 
neprețuitul colier. Ziarele aveau, toate, certitudinea că 
nestemate de o asemenea valoare nu puteau aparține de drept 
unui om de teapa lui Haney, prin urmare, cui aparţineau? 

Patru oameni, pe puţin, dintre miile care citiseră relatarea 
minuțioasă a întregii afaceri în dimineața de duminică, făcură de 
îndată din asta o chestiune personală. Unul dintre aceștia fu 
domnul Latham, un altul, domnul Schultze, iar cel de-al treilea 
fu domnul Birnes. Al patrulea era domnul E. Van Cortlandt 
Wynne. În izolarea locuinţei sale din 37th Street, tânărul lectură 
povestea cu sprâncenele încruntate, apoi o mai citi o dată, după 
care, vreo oră și mai bine, se plimbă îngrijorat înainte și înapoi 
prin cameră. Un sentiment de stânjeneală îl cuprinse și se 
întrevăzu în ochii posomorâți. 

După un timp, cu o hotărâre subită, tânărul se prăbuși într-un 
scaun, la masa lui de scris, și așternu pe o bandă subţire de 
foiţă dublă, un singur rând în două exemplare: 


49 


Esti în siguranță? Totul e bine? 
Răspunde repede. 
W. 


Apoi urcă pe acoperiş. În vreme ce deschise trapa, un bărbat 
din vârful clădirii vecine se pitulă în spatele unui coș. Domnul 
Wynne îl văzu limpede - era Frank Claflin - dar păru să 
considere chestiunea neînsemnată, căci nu-i dădu nici cea mai 
mică atenţie. În schimb, se duse direct la o colivie de lângă 
porumbar, unde erau ţinute vreo duzină de păsări, dacă nu mai 
multe, scoase una dintre ele, îi atașă de picior sulul de foiţă și îl 
lăsă să-și ia zborul din mâna lui întinsă. 

Porumbelul ţâșni pieziș, înălțându-se tot mai sus și mai sus, 
până când păru să se piardă în spaţiu, după care se roti larg în 
semicerc, plană nesigur preţ de o secundă și își flutură aripile 
spre vest, drept ca o săgeată. Domnul Wynne îl urmări 
îngândurat până când dispăru în zare, iar pe Claflin îl ardea 
curiozitatea atât de tare, încât uită că trebuia să se ascundă. 
Drept rezultat, când el se întoarse din nou spre domnul Wynne, 
se trezi că tânărul îl pironea cu privirea. 

Acesta chiar îi făcu un semn de salut prietenesc cu capul, în 
vreme ce atașă de piciorul unei alte păsări cel de-al doilea sul 
de foiţă. Mesagerul înaripat își luă zborul și el, la fel ca primul, 
grăbindu-se în direcţia vestului. 

— Ar fi bine să știți, domnule Claflin, că, remarcă nonșalant 
tânărul, adresându-se detectivului de pe cealaltă casă, dacă 
îndrăzniţi să puneţi cumva piciorul pe acest acoperiș ca să 
interceptați vreunul dintre mesajele care vor veni, vă împușc. 

După aceea îi întoarse spatele și cobori din nou scările, 
închizând trapa cu lacătul în urma lui. Trebuia să obţină un 
răspuns la întrebările lui în două, trei ore, cel târziu. Dacă nu 
primea niciun răspuns în acel răstimp, avea să expedieze mai 
multe păsări și dacă nici... atunci... nu venea niciun răspuns, 
atunci... atunci... Domnul Wynne se așeză și reciti cu mare 
atenţie articolul din ziar. 

Tocmai în acel moment, unui anume John Sutton, un alt agent 
al vigilentului domn Birnes, aflat în misiune pe 37th Street, îi 
atrase atenţia o femeie, care venea dinspre Park Avenue și se 
apropia cu repeziciune de el, de cealaltă parte a străzii. Era 
tânără, cu un pas sprinten ce trăda o sănătate perfectă și cu 


50 


fața ascunsă de un văl des. Purta o rochie albastră, de comandă, 
cu o pălărie asortată, de sub care firele rebele de păr dădeau la 
iveală strălucirea unui brun auriu. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă detectivul. Ea este! 

Ceea ce însemna la el că misterioasa tânără din taxi, cu a 
cărei descriere îl dădăcise domnul Birnes, reapăruse în sfârșit. 
Își întinse gâtul, urmărind-o cu un viu interes, fixându-și fiecare 
detaliu al ei în minte. Ea nu șovăi, nu se uită nici la stânga, nici 
la dreapta, ci se îndreptă direct spre casa în care locuia domnul 
Wynne și trase de clopoțel. O secundă mai târziu, se deschise 
ușa, iar ea dispăru înăuntru. Detectivul își șterse faţa cu o 
bucurie frenetică. 

— Doris! exclamă tânărul, în vreme ce ea, cu chipul încă 
acoperit de văl, intra în camera în care el stătea pe scaun. Doris, 
draga mea, ce-i cu tine aici? 

Se ridică în picioare și se apropie de ea. Tânăra femeie își 
smulse cu nerăbdare vălul greu și își ridică ochii umezi spre el, 
ochi ce trădau suferinţa, stinghereala... și încă ceva. 

— Ai vreo veste de la el... de acolo? întrebă ea. 

— Nu, astăzi, nu, răspunse el. De ce ai venit aici? 

— Gene, nu mai suport, izbucni ea pasional. Sunt tare 
îngrijorată. Nu mai știu nimic de el și... sunt tare îngrijorată. 

Domnul Wynne se întrebă dacă și ea văzuse ziarele de 
dimineaţă. O privi, o clipă, cu un aer grav, după care se 
întoarse, mototoli pagina de ziar cu titlurile ei bătătoare la ochi 
și o aruncă într-un coș de gunoi. 

— Îmi pare rău, o linişti el cu blândete. 

— l-am telefonat de două ori ieri, se grăbi ea să continue, pe 
un ton rugător, încă o dată aseară și din nou azi-dimineaţă. 
Niciun... răspuns. Gene, n-am mai putut rezista. Trebuia să vin. 

— Probabil că nu s-a aflat prin preajmă ca să audă telefonul, o 
consolă el. 

Dar ochii ei ficși, plini de reproș, citiră mai mult de atât pe 
fata lui. Îl apucă de braţ cu mâini tremurânde. 

— Mi-e frică, Gene, mi-e frică, mărturisi ea cu disperare. 
Dacă... dacă s-a întâmplat ceva? 

— Dar este absurd, zise el încercând să-i alunge tulburarea cu 
un hohot de râs. Ce putea să se întâmple? 

— Toate diamantele alea în valoare de milioane de dolari, 
Gene, îi aminti ea, iar el e... n-ar fi trebuit să-l las singur. 


51 


— Draga mea Doris, începu tânărul, îmbrăţișând protector 
silueta-i subțire, tremurătoare, nimeni pe lumea asta, în afară 
de noi doi, nu știe că ele se află acolo. Nu-i atrage pe tâlhari, 
draga mea, o căsuţă dărăpănată ca aia. Nu este niciun pericol. 

— Mereu ne pândește pericolul, îl contrazise ea. Mă cutremur 
numai când mă gândesc. Este așa de bătrân și de slăbit, candid 
ca un copilaș și lipsit total de apărare, în caz că s-ar întâmpla 
ceva. Apoi, când am văzut că nu mai primesc nimic de la el, 
după atâtea încercări la telefon... mi-e frică, Gene, mi-e frică, 
încheie ea disperată. 

Lacrimi multă vreme înăbușite îi scăldară obrajii, iar ea-și lipi 
faţa de pieptul lui. El rămase tăcut, mijindu-și ochii îngândurați. 

Asta și chestia din ziare! Și încă ea nu le citise, evident! Nu 
era înţelept să le vadă tocmai atunci. 

— În ziua aia, în birjă, când am luat de la tine lucrurile alea 
oribile, am crezut că mor de frică, continuă ea printre suspine. 
Mi s-a părut că toată lumea pe lângă care treceam pe stradă 
știa că sunt la mine și nu-ţi poți imagina ce ușurare am simţit 
când le-am dus înapoi și am scăpat de ele. lar acum, când mă 
gândesc că s-ar putea să i se fi întâmplat ceva!... Se opri și își 
înălţă spre el ochii micșoraţi de lacrimi. Acum el este singurul 
care mi-a mai rămas pe lumea asta, Gene, în afară de tine. 
Chestiile alea detestabile m-au costat deja viaţa tatălui și a 
fratelui meu, acum dacă și el... sau tu... Of, Doamne, aș muri de 
inimă rea! Le urăsc, le urăsc! 

Un hohot de plâns o zgudui, iar tânărul o conduse la un scaun. 
Ea căzu obosită în el, cu faţa ascunsă în mâini. 

— Nimic nu s-a putut întâmpla, Doris, o linişti el cu blândețe. 
Am trimis un mesaj în dublu exemplar într-acolo acum câteva 
minute. De-acum, în doar câteva ore, vom primi un răspuns de 
la el. Nu începe și tu să plângi, adăugă el în zadar. 

— Și dacă nu primești niciun răspuns? insistă ea. 

— Am să primesc un răspuns, o asigură el hotărât. 

Multă vreme tăcură amândoi. 

— Și când am să primesc răspunsul, Doris, reluă el, din nou cu 
o voce foarte gravă, ai să vezi cât de necugetat, cât de 
primejdios chiar, a fost să vii aici în felul ăsta. Știu că ţi-e greu, 
dragă, adăugă el scuzându-se, dar a fost numai săptămâna 
asta, știi doar, și acum nu văd cum ai putea să mai pleci de aici. 


52 


— Să mai plec? repetă ea pe un ton întrebător. De ce să nu 
mai plec? Am fost foarte atentă când mi-am acoperit fața cu 
vălul înainte să vin încoace, nu m-a văzut nimeni intrând, sunt 
sigură. De ce să nu mai pot pleca? 

Domnul Wynne făcu de două ori turul camerei lui, iar pe 
fruntea lui se putea citi îngrijorarea. 

— Nu înţelegi, dragă, îi explică el încetișor, când se opri în 
fața ei. Din momentul în care am părăsit, joia trecută, biroul 
domnului Latham, mă aflu sub supraveghere constantă. Sunt 
urmărit oriunde mă duc - la slujbă, la masa de prânz, la teatru, 
oriunde. Zi și noapte, ceas de ceas, doi oameni îmi 
supraveghează casa, și alţi doi, biroul. Se ating de 
corespondenţa mea, îmi ascultă telefonul, îmi chestionează 
servitorii și subalternii. Nu înţelegi, dragă, repetă el. 

— Dar de ce trebuie ei să facă toate astea? întrebă ea 
curioasă. De ce...? 

— M-am așteptat la toate astea, desigur, o întrerupse el, și nu 
mă deranjează câtuși de puţin. Plănuiesc de luni de zile ca să 
anticipez fiecare mișcare. Cunosc după nume și după figură pe 
fiecare detectiv care mă urmărește. Toate planurile mi-au mers 
perfect până acuma. De asta îmi era atât de necesar să mă ţin 
departe de locul ăla, precum și tu trebuia să te ferești să vii aici, 
căci nu ne puteam permite riscul unui schimb de scrisori sau al 
unui apel telefonic. Când te-am lăsat în trăsură, știam că n-ai să 
pățești nimic, pentru că ei, în primul rând, nici nu știau că tu erai 
acolo. După aceea, a început vânătoarea și i-am obligat să-și 
concentreze atenţia asupra mea. Dar acum este altfel. Vino un 
minut la fereastră. 

O purtă cu el prin toată camera, fără ca ea să opună vreo 
rezistență. De cealaltă parte a străzii, cu ochii aţintiţi asupra 
casei, se afla un bărbat. 

— Omul ăla este un detectiv particular, o informă domnul 
Wynne. Îl cheamă Sutton și nu este decât unul dintre cei treizeci 
sau patruzeci care n-au altă treabă, deocamdată, decât să mă 
supravegheze și să dea de urma oricui intră aici. Te-a văzut și 
nu-i mai poţi scăpa la ieșire. Mai este unul pe acoperișul casei 
din vecini. Se numește Claflin. Oamenii ăștia, sau alţii ca ei din 
aceeași agenţie, se află aici tot timpul. Mai sunt doi la prăvălia 
mea din centrul orașului și încă mulţi alții care scotocesc 
registrele de vamă, cercetează dosarele companiilor de linii 


53 


expres, amestecându-se în treburile mele personale. Și toţi sunt 
angajaţi de cei cu care negociez. Ințelegi acum? 

— Nici prin vis nu mi-a trecut așa ceva, îngăimă fata încetișor. 
Știam, bineînţeles, că... Gene, nu trebuia să vin, dar dacă... dacă 
n-am mai avut vești de la el! 

— Draga mea, suntem prinși într-un mare joc... cu o miză deo 
sută milioane de dolari! Și îl vom câștiga, dacă nu... îl vom 
câștiga, în ciuda lor. Firește, negustorii de diamante nu vor să 
fie constrânși să dea o sută milioane de dolari. Ei gândesc că, 
dacă pietrele pe care le-au văzut la mine proveneau din noi 
zăcăminte, iar rezerva este nelimitată, așa cum le-am spus, 
piaţa de diamante este pe punctul de a se prăbuși, orice ar face. 
Și felul cum privesc ei lucrurile le creează nevoia de a le afla 
sursa. De fapt, dacă ar afla, iar opinia publică ar avea cea mai 
vagă idee despre adevăr, piaţa de diamante s-ar prăbuși cu 
adevărat și toţi comercianții de diamante din lume n-ar putea să 
împiedice catastrofa, chiar de-ar fi să-și unească forțele. Dacă ei 
reușesc să facă lucrul de care cred ei că au nevoie, se vor ruina 
singuri. N-ar avea niciun sens să le spui asta. Eu doar mi-am 
făcut planurile și le las să meargă de la sine. Așadar, vezi tu, 
draga mea, este un joc... un mare joc! 


54 


e XI «e CLOPOTELUL AMUȚIT œ 


Rămase în picioare, uitându-se la ea, cu o privire sinceră și 
îngândurată. Deodată, femeia din ea fu trezită de un val subit, 
inexplicabil de emoție, care aproape o copleși, după care îi urmă 
conştientizarea marii bătălii pe care el o dădea pentru ea... 
pentru ea și pentru bunicuţul covârșit de ani și de slăbiciune, 
care îi aștepta departe cu răbdare. Acest maestru între oameni 
o iubea, iar ea suspină cu mulțumire. O clipă, uită de neliniștea 
înnebunitoare care o adusese acolo. Își întinse mâinile spre el cu 
un gest impulsiv, iar el le sărută pe amândouă. 

— Dificultatea pentru tine de a pleca de aici, reluă el după o 
scurtă pauză, constă în faptul că ai fi urmărită și, în decurs de 
două ore, oamenii ăștia ar afla totul despre tine... unde te 
oprești, cât timp ai stat acolo. Vor ști totul despre telefoanele 
tale zilnice la bunicul tău și pe urmă, în mod inevitabil, vor 
apărea acolo ca să afle și restul. Nu contează cât de strict mă 
supraveghează ei pe mine. Mi-am făcut toate planurile, știu că 
sunt urmărit și nu fac greșeli. Dar tu! 

— Așadar, nu trebuia să fi venit? îl întrebă ea. Îmi pare rău. 

— Îți înţeleg neliniștea, desigur, o asigură el și schiţă un surâs, 
dar dracul nu este chiar așa de negru, deci n-o să ne facem griji 
pentru prezent. De-acum într-o oră, sper să primim o 
columbogramă care ne va arăta că totul este în regulă. După 
aceea, va trebui să mă gândesc la un plan pentru plecarea ta de 
aici. 

Se aplecă puţin spre el, care o luă iar în braţe. Buzele ei roșii 
se ridicară mute și el le sărută respectuos. 

— Toate le fac pentru tine și va fi bine, o mângâie el. 

— Gene, dragul meu Gene! 

El apăsă un buton din perete și apăru o servitoare. 

— Va trebui să mai aștepți câteva ore, pe puţin, așadar nu te- 
ai bucura de o ţinută ceva mai lejeră? îi sugeră el cu o curtoazie 


55 


gravă. Aș îndrăzni să spun că apartamentul de deasupra este 
locuibil, iar servitoarea îţi stă la dispoziţie. 

Fata se uită îngândurată la el, un moment, apoi se întoarse și 
o luă la fugă pe scări. Servitoarea o porni în urma ei cu un pas 
ceva mai sobru. 

— Stai puţin, o opri ferm domnul Wynne, cu jumătate de gură. 
Domnișoara Kellner nu are voie să folosească telefonul în nicio 
împrejurare. Pricepi? 

Ea încuviinţă din cap în tăcere și urcă scările. 

Trecu o oră. Din scaunul său pivotant de la pupitru, domnul 
Wynne îl zări de două ori pe Sutton, plimbându-se pe celălalt 
trotuar, după care pe Claflin, vagabondând pe stradă. Se ridică 
deodată și se duse la fereastră, trăgând perdelele. Sutton se 
rezemase de un stâlp de felinar, pe la jumătatea străzii, iar 
Claflin se afla în celălalt capăt, flecărind cu un poliţist. Tânărul îi 
contemplă dus pe gânduri. Destul de curios, se întreba cum s-ar 
descurca într-o încleștare fizică fie cu unul dintre ei, fie cu 
amândoi. 

Într-un târziu, se desprinse de fereastră și își privi ceasul cu 
nerăbdare. O oră și patruzeci de minute! In următoarea 
jumătate de oră micul clopoțel de deasupra mesei de scris 
trebuia să sune, ceea ce însemna că ar fi sosit un porumbel 
din... de-acolo și că ușița automată s-ar fi închis imediat ce ar fi 
pătruns în porumbar. Dar dacă nu mai venea... dacă nu mai 
venea! Atunci ce? Nu se putea trage decât o singură concluzie și 
se cutremură puţin la gândul ei. Mai rămânea doar această 
singură posibilitate, când cântări în minte lucrurile sinistre care 
se petrecuseră, anume că fata nu primise niciun răspuns prin 
telefon și neașteptata apariţie a lui Red Haney cu diamantele 
neșlefuite. S-ar putea să trebuiască să iasă din casă și cum ar 
putea s-o facă? Cum, fără să nu i se ia urma? Cum, fără să nu fie 
înfrânt în lupta pe care o ducea? 

Fu întrerupt în gândurile lui de prezența domnișoarei Kellner. 
Coborâse scările pe furiș, fără nici cel mai mic zgomot, și se 
oprise în picioare lângă el, fără ca tânărul să bage de seamă. 
Ochii ei întrebători îi cercetau figura, iar paloarea cadaverică a 
fețișoarei sale îl sperie. Se furișă în braţele lui și se cuibări acolo 
în liniște, cu ochii ficși și secați de lacrimi. O mângâie pe părul 
de un brun auriu, cu un sentiment acut de neajutorare. 


56 


— Până acum, nimic, zise el, într-un târziu, pe un ton în care 
se simţea o vagă încercare de îmbărbătare. S-ar putea să mai 
dureze o oră, dar o să vină... o să vină. 

— Și dacă nu vine, Gene? insistă ea. 

În minte i se fixase numai posibilitatea asta. 

— O să ne facem luntre și punte ca să ajungem la ei, 
răspunse el. Întotdeauna există posibilitatea ca porumbeii să se 
rătăcească, căci au acest singur dezavantaj faţă de 
incalculabilul beneficiu de a nu lăsa nimănui nici cel mai mic 
indiciu în privinţa țintei călătoriei lor și este imposibil să-i 
urmărești. Dacă nu vine niciun mesaj, de-acum într-o jumătate 
de oră, am să mai trimit două. 

— Și dup-aia, dacă tot nu vine nimic? 

— Abia atunci, draga mea, vom începe să ne facem probleme. 

Trecu o jumătate de oră. Micul clopoțel rămase mut. Claflin și 
Sutton încă se mai puteau zări de la fereastră. Ochii 
domnișoarei Kellner rămăseseră pironiţi pe figura domnului 
Wynne, iar el își reprimă cu greu neliniștea care-l rodea. Într-un 
târziu, scrise de astă dată trei suluri de foiţă și împreună urcară 
pe acoperiș, atașară mesajele, urmăriră zborul păsărilor care 
dispăreau în zare. 

Mai trecură o altă oră, două ore, două ore și jumătate. 
Deodată, fata se ridică, palidă la faţă și cu buzele albe. 

— Nu mai suport, Gene, nu mai pot! exclamă ea isterică. 
Trebuie să știu. Telefonul? 

— Nu, îi ordonă el cu asprime, ridicându-se în picioare. Nu. 

— Ba da! izbucni ea. 

leși din cameră ca fulgerul și străbătu coridorul ca o săgeată. 
El o urmă cu o figură ce trăda o hotărâre cumplită. Ea apucă 
receptorul și îl ţinu la ureche. 

— Alo! se auzi centrala. 

— Daţi-mi, vă rog, un apel interurban... Coaldale, numărul... 

— Nu, ordonă domnul Wynne și apăsă strâns cu mâna 
întrerupătorul aparatului. Doris, nu e voie! 

— Ba da, se înfierbântă ea. Lasă-mă în pace! 

— Nu! Ai să strici tot, o imploră el cu sinceritate. Nu pricepi că 
ei interceptează orice număr la care sun? Chiar nu știi că într-un 
sfert de oră vor avea adresa, iar oamenii lor o vor porni într- 
acolo? 

Ea îi fulgeră cu ochii. 


57 


— Nu-mi pasă, răspunse ea hotărâtă, iar chipul alb îi fu 
luminat de o străfulgerare de mânie. Voi afla ce s-a întâmplat 
acolo! Neapărat! Gene, nu vezi că neliniștea m-a scos din minţi? 
Banii nu înseamnă nimic pentru mine. Vreau să știu dacă el este 
în siguranţă. 

Mâna lui rămase încă încleștată pe întrerupător. Dintr-odată, 
ea se întoarse și trase de ea cu putere. Micile ei unghii ascuţite 
se înfipseră în carnea degetelor lui. Într-un ultim efort disperat, 
își apropie receptorul de buze. 

— Daţi-mi vă rog un interurban, Coaldale numărul... 

Cu o mișcare rapidă, el smuci cablul din aparat, iar ea rămase 
cu receptorul în mână. 

— Doris, ai înnebunit de tot! protestă el. Stai puţin, draga mea 
fetiță... stai puţin. 

— Nu-mi pasă! Vreau... să știu! 

Domnul Wynne se întoarse și luă din cuier un baston greu, pe 
care-l apăsă cu toată puterea pe întrerupător. Mecanismul 
delicat zăngăni și zbârnâi, apoi partea din faţă căzu la picioarele 
lor. Diafragma se desprinse și se rostogoli pe podea. 

— Doris, nu e voie! îi ordonă el iar, pe un ton grav. O să găsim 
o altă cale, dragă. 

— Cum îndrăznești? îl întrebă ea vehementă. Ai fost un laș. 

— Nu înţelegi... 

— Ba înțeleg foarte bine, îl întrerupse ea. Înţeleg că, asta s-ar 
putea să ducă la eșecul lucrului pe care vrei să-l faci. Dar mie 
nu-mi pasă. Ințeleg că am pierdut deja un tată și un frate din 
cauza asta, că era cât pe ce ca bunica și mama să moară de 
foame în vreme ce se punea la cale toată afacerea. Numai din 
cauza diamantelor alea  hidoase. Diamante! Diamante! 
Diamante! Toată viaţa mea n-am auzit decât de ele. In copilărie 
mi s-au băgat în cap, iar acum m-am săturat de ele. Știu... știu... 
că ceva s-a petrecut acum cu el. Le urăsc! Le urăsc! 

Ea se opri o secundă, aruncându-i o căutătură dispreţuitoare, 
după care o luă, iar, la fugă pe scări. Domnul Wynne apăsă un 
buton din perete și servitoarea apăru. 

— Du-te să încui ușa din spate și-mi aduci mie cheia, îi ordonă 
el. 

Servitoarea se duse și o clipă mai târziu se întoarse să-i dea 
cheia. El rămăsese în hol, așteptând. 


58 


La scurt timp se auzi un foșnet de fuste și domnișoara Kellner 
cobori în fugă scările, îmbrăcată în haine de stradă. 

— Doris, se rugă el de ea, nu trebuie să ieși acum. Mai 
așteaptă o clipă... o să găsim o cale și atunci o să vin cu tine. 

Ea încercă să treacă pe lângă el, dar braţele lui întinse o 
făcură prizonieră. 

— Să înțeleg că nu mă lași să plec? îl întrebă ea tensionată. 

— Nici chiar așa, îi replică el. Dacă-mi mai dai un pic de timp, 
atunci poate... s-ar putea să merg cu tine. Chiar dacă ceva s-a 
întâmplat acolo, tu, singură, n-ai putea să faci nimic. Și mie mi-e 
frică acum. Doar o jumătate de oră... cincisprezece minute! S-ar 
putea să pun la cale un plan. 

Deodată, ea se prăbuși pe trepte, cu fața în mâini. El o 
mângâie cu tandreţe pe păr, apoi o ridică în picioare. 

— Să zicem că ai intra în salonașul din spate, îi ceru el. Mai 
dă-mi doar un sfert de oră. După aceea, dacă nu găsesc o cale 
să mergem împreună în siguranţă, o să dăm totul la o parte și 
tot o să plecăm. lartă-mă, dragă. 

Ea se lăsă, în tăcere, să fie condusă de-a lungul coridorului. El 
deschise ușa unei camere și îi făcu loc să intre. 

— Gene, Gene! murmură ea. 

Brațele ei moi se încolăciră în jurul gâtului său, iar ea îl sărută, 
după care, fără un cuvânt, intră în cameră și închise ușa. 
Trecură un minut... două, patru, cinci... iar domnul Wynne 
rămase în picioare, așa cum îl lăsase ea. Apoi, deschise poarta 
din faţă și ieși afară. 

Frank Claflin tocmai se apropia de casă de la colțul străzii, cu 
o lentoare deliberată, când își ridică privirea și îl văzu pe domnul 
Wynne făcându-i semn să se apropie. Să fie oare posibil? N-avea 
niciun fel de dispoziţii în privinţa discuţiilor cu acest om, dar... 
Poate avea de gând să renunţe! Și, cu această idee în minte, el 
iuți pasul și traversă strada. 

— O, domnule Claflin, puteţi să urcați până aici pentru o 
secundă, vă rog? îi ceru plin de curtoazie domnul Wynne. 

— De ce? întrebă cu suspiciune detectivul. 

— Vreau să discut cu dumneavoastră într-o anumită 
chestiune, răspunse tânărul. S-ar putea să ajungem la un soi 
de... de înţelegere în privinţa asta și, dacă nu vă supăraţi... 

Claflin urcă treptele, domnul Wynne îl conduse înăuntru și 
închise ușa în urma lui. 


59 


Trei minute mai târziu, tânărul apăru iar pe trepte și îi făcu 
semn lui Sutton, care tocmai fusese martorul incidentului 
precedent și îl rodea curiozitatea. 

— Sunteţi domnul Sutton, nu-i așa? dori să știe domnul 
Wynne. 

— Da, eu sunt. 

— Ei bine, domnul Claflin și cu mine tocmai discutam pe tema 
asta, iar propunerea pe care i-am prezentat-o a fost de așa 
natură, încât el s-a gândit că trebuie făcută și în prezența 
dumneavoastră. Pot să vă rog să intraţi pentru o secundă? 

— Tu și fata v-aţi decis să vă daţi bătuţi? îl chestionă pe un 
ton triumfător domnul Sutton. 

— Tocmai discutam problema, fu răspunsul. 

Sutton urcă scările și dispăru înăuntru. 

La vreo patru minute după asta, domnul Wynne se afla pe 
coridor, gâfâind puţin, în vreme ce-și rearanja nodul la cravată. 
Își luă pălăria, îşi trase mănușile și apoi bătu în ușa de la 
salonașul din spate. Domnișoara Kellner își făcu apariţia. 

— O să plecăm acum, o anunţă în șoaptă tânărul. 

— Dar suntem în siguranță, Gene? întrebă ea repede. 

— În cea mai deplină siguranţă, da. Nu mai este niciun pericol 
să ne urmărească cineva, dacă plecăm imediat. 

Ea îl privi întrebător, apoi îl urmă la ușă. El o deschise, iar ea 
ieși, rotindu-și ochii curioasă. El rămase locului o clipă și se 
auziră până acolo niște bătăi și vociferări din spatele clădirii. 
Încuie ușa cu un surâs plin de cruzime. 

— Care sunt detectivii? îl întrebă în șoaptă domnișoara 
Kellner. 

— Nu-i văd prin preajmă chiar în clipa asta, îi răspunse el. 
Putem să luăm o birjă de la colț. 


60 


e XII «e INTEROGATORIUL DIRECT e 


Nu cu mulți ani în urmă, un faimos șef de poliţie a demonstrat 
limpede superioritatea loviturii de knock-out, administrată 
frecvent, față de persuasiunea morală și, din acel moment, 
interogatoriul direct a devenit o adevărată instituţie. Indiferent 
ce soi de critici i s-ar putea aduce, este, totuși, uluitor de eficace 
și, dincolo de asta, oferă o satisfacţie infinită celui care-l 
administrează. Există un anume deliciu pervers în tăbăcirea 
brutală a feţei unui prizonier tăcut și lipsit de apărare. lar 
interogatoriul direct nu se bucură de vreo recunoaștere oficială. 

Red Haney fu supus interogatoriului direct. Argumentul său, 
conform căruia ar fi găsit diamantele și, de vreme ce le-a găsit, 
erau ale lui, până când apărea adevăratul proprietar, nu-i fu de 
niciun folos. La zece minute după ce intră într-o încăpere în care 
ședea comisarul Arkwright, de la secţia din strada Mulberry, 
împreună cu trei dintre oamenii lui și cu Steve Birnes, de la 
Birnes Detective Agency, Haney își aminti că nu găsise deloc 
diamantele... i le dăduse cineva. 

— Cine ţi le-a dat? dori să știe comisarul. 

— Nu știu cum îi zice tipului pe nume, șefu', răspunse smerit 
Haney. 

— Asta ca să-ţi amintești mai bine. 

Haney se trezi întins pe podea cât era de lung și se uită în 
sus, cu o privire în care cerșea milă. Ochii lui încă mai erau 
injectaţi și tulburi, faţa acoperită de vânătăi, iar aburii băuturii 
încă îi mai încețoșau creierii. Comisarul stătea în picioare 
deasupra lui, cu pumnii încleștaţi. 

— Tot așa, șefu', habar n-am, gemu el. 

— În picioare! ordonă comisarul. 

Haney se ridică cu greu de la podea și se prăbuși pe scaunul 
său. 


61 


— Cum arată omul ăsta... care ţi le-a dat? Unde l-ai văzut? De 
ce ţi le-a dat? 

— Acuma, șefu', zău, am să-ţi zic de-adevăratelea, încercă să- 
| îmbuneze Haney. Nu mai da în mine și am să-ţi spui tot ce știu. 

Comisarul, încruntat, se așeză din nou. Haney, ușurat, respiră 
o dată adânc. 

— li un ins mic și jigărit, șefu', începu să explice deţinutul, în 
vreme ce își palpa cu grijă falca. Dau de el p-aci într-un târgșor, 
de-i zice Willow Creek, eu tomnai terminai cu-n mărfar ca să-mi 
mai iau de-ale gurii. El tomnai dădea de pomană, trece și pe la 
mine și, uite așa, ne luăm cu vorba. Începe să-mi ciripească 
ceva despre un moș ţăcănit care trăiește în târgu' ălălant, din 
care tomnai plecă. Moșu' ăla flecar, zice el, are atâtea diamante 
că ar umple colo o cușmă, da' nu este șlefuite sau altceva, și că- 
i de unu’ singur și că-i cam prostuț, și că găsește bani, mai zice, 
ca să se întoarcă și să le ia de la moș. A făcut el socoteala c-o fi 
diamante de vreo mie de dolari. Ei bine, îmi face propunerea, 
continuă Haney, intrând în amănunte, și eu mă prind cu el. Tre’ 
să batem drumu’ până acolo și eu să trag o fluierătură ca să văz 
dacă-i totu-n regulă, dup-aia tre’ să stau de șase în timp ce el 
intră și dă moșului damblagiu una moale-n țeastă și-nșfacă 
juvaerele. Asta-i ce făcurăm. Mă duc, mă uit în dreapta, mă uit 
în stânga, dup-aia fluier ș-apare el din spate și s-aburcă-n 
bucătărie, după pomană. Moşu’ deschide ușa și el ţuști înăuntru! 
Dup-un minut, cam așa, iese și-mi dă un pumn de petricele, care 
le avui, și ne cărăbănirăm amândoi. El s-agăță de-un mărfar 
care-o luat-o către Vest, iar io mă băgai într-unul către Jersey 
City. 

— Când a fost asta? îl interogă comisarul Arkwright. 

— Ce-i azi? vru să știe Haney, la rândul lui. 

— E duminică dimineața. 

— Mda, o fost ieri-dimineaţă, cândva, sâmbătă. Cum mă văz 
în Jersey, iau o petricică dintr-alea și mă duc într-un loc și le arăt 
omului de la bar. El îmi dă o groază de răchie pe ea și crez că m- 
am matolit zdravăn şi-mi mai dă și ceva biștari ca să-i am la 
înapoierea cu feribotul și nu mai știu decât că mă trezi înhăţat la 
amanet. Crez că... mă... trotilai criţă, că, de-aș fi fost treaz, nu 
mă duceam la amanet să mă umfle. 


62 


Se uită în jur la cei cinci bărbaţi din încăpere și citi pe fiecare 
dintre fețele lor că-l credeau pe cuvânt, drept pentru care, 
ușurat, trase o gură de aer în piept. 

— Ce localitate era? îl descusu comisarul. 

— Un târgșor, Coaldale. 

— Coaldale, repetă comisarul, pe gânduri. Unde-i asta? 

— Colo, la o aruncătură de băț de Jersey, îl lămuri Haney. 

— Știu locul, remarcă domnul Birnes. 

— Ești sigur, Haney? îl întrebă șeful după o pauză. Ești sigur 
că nu cunoști numele celuilalt? 

— Să mor io dacă știu, șefu'. 

— Cine era omul pe care l-aţi jefuit? 

— Habar n-am. 

Comisarul se grăbi să se ridice în picioare, iar arestatul se 
trase înapoi pe scaun, de frică. 

— Zău dacă știu! continuă el pe un ton de protest. Nu mă mai 
loviți. 

Dar comisarul n-avea nicio intenţie de acest gen. Nu făcu 
decât să se plimbe încolo și încoace prin cameră. 

— Ce fel de om era... vreun vagabond? 

Haney rămase pe gânduri și își scoase buza de jos în afară. 
Mintea abilă din spatele ochilor tulburi se trezi din amorțeală. 

— N-aș zice că era chiar o haimana, răspunse el evaziv. Avea 
guler și manșete și haine scumpe și era cam bun de gură. 

— Ai spus că era mic și slăbuț. Ce culoare avea la păr? 

Șeful se întoarse și îl scrută pe suspect cu ochi bănuitori. 
Arestatul îi înfruntă cu bravură privirea. 

— Mai lai, mai măsliniu, cam așa. 

— Negru, vrei să spui? 

— Mă rog, da... negru. 

— Și ochii? 

— Ochii negri... mici și rotunzi ca găurile de sfredel. 

— Sprâncene stufoase, presupun? 

— Așa, se grăbi se consimtă Haney. Este așa, mai scoase în 
afară. 

— Și nasul lui? Mare sau mic? Gros sau subțire? 

Haney cântări cu grijă în minte un moment, după care 
răspunse: 

— Nici prea-prea, nici foarte-foarte, șefu', avea un punct pe 
el. 


63 


— Și faţa prelungă, natural. Cât cântărea? 

— Of, păi era cam pirpiriu, știți. Crez că nu putea să 
cântărească cine știe ce. 

În mintea destoinică a domnului Birnes începuseră să 
încolțească anumite idei, care abia acum prinseră contur. Se 
aplecă înainte pe scaun și îl pironi cu o privire de gheaţă pe 
Haney. 

— Poate mai avea și o cicatrice pe față? sugeră el încetișor. 

Haney îi întoarse placid privirea, preţ de o clipă, după care 
încuviinţă subit din cap. 

— Da, așa o cicatrice, întări el. 

— Începea de aici? îi arătă detectivul cu degetul un punct de 
pe bărbia lui și trasă o linie până la falca lui dreaptă. 

— Da, așa era, admise suspectul, începea de la bărbia lui și 
aproape-i înconjura urechea. 

Domnul Birnes se ridică în picioare, în vreme ce ofițerii de 
poliţie se holbau la el. Comisarul se așeză din nou și își trecu un 
picior gros peste celălalt. 

— De ce, ce știi tu, Birnes? îl întrebă el. 

— Știu cine este, comisare, izbucni, sigur pe sine, detectivul. 
Pot să-mi pun capul pentru asta. 

„Bănuiam eu! Știam eu!”, își spuse în sinea lui. Se întoarse iar 
cu faţa spre vagabond: 

— Haney, știi cât valorau diamantele pe care le-ai avut? 

— Tre’ să fi fost trei sau patru sute de dolari. 

— În jur de cincizeci de mii, îl informă domnul Birnes 
impresionat, iar dacă partea ta a fost de cincizeci de mii, celălalt 
s-a ales c-un milion. 

Haney amuţți și căscă ochii cât cepele. 


64 


e XIII «e APARE DOMNUL CZENKI... * 


O jumătate de oră mai târziu, domnul Birnes, comisarul 
Arkwright și sergentul Connelly se aflau într-un tren spre 
Coaldale. Detectivul se despărţise o clipă de ei la feribot și se 
grăbi să intre într-o cabină telefonică. Când ieși de acolo avea 
un aer de o exuberanţă triumfală. 

— Este omul meu, sigur că da, îl asigură pe comisar. Lipsește 
de vineri seară și nimeni nu știe pe unde ar putea fi. Este omul 
meu. 

Se aflau de o oră pe drumul spre Coaldale, un cătun 
împrăștiat de numai patru sau cinci case la vedere încă din 
gară. Când cei trei bărbaţi coborâră din tren, domnul Birnes se 
îndepărtă de ei ca să stea de vorbă cu șeful de gară, un 
specimen cadaveric și slăbănog care mesteca tabac întruna. 

— Căutăm un domn bătrân care locuiește pe undeva pe aici, 
începu el să-i explice. Locuiește singur, probabil, și ni s-a spus 
că are un micuţ conac prin împrejurimi. 

Își flutură vag mâna spre dreapta, potrivit direcţiei indicate de 
Red Haney. Șeful de gară își scărpină bărbia ţepoasă și scuipă 
cu mare acuratețe într-o gaură de nod la vreo trei metri mai 
încolo. 

— Care va'zică-l cătaţi pe moșu' Kellner, îi răspunse el 
îndatoritor. Stă singur-cuc o vreme, pe urmă iar mai stă cu el 
nepoată-sa. 

Nepoată! Domnul Birnes fu cât pe ce să-și piardă cumpătul. 

— Nepoata lui, da, repetă el cu un calm forțat. O tânără destul 
de drăguță, de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani? Se 
îmbracă uneori în albastru? 

— Da, acceptă șeful. Crez să fie ei. Luaţi-o pe drumu’ ăsta 
pân' ajungeţi la porcăria văduvei Gardiner, apoi o faceţi la 
dreapta și mai aveţi de mers vreo patru metri. Singura casă pe 
drumu' ăla, n-o puteţi rata. 


65 


Șeful de gară rămase în picioare, uitându-se la ei cu coada 
ochiului, cu o curiozitate prietenească ce iradia pe chipul lui ca 
pergamentul, iar domnul Birnes se folosi de ocazie ca să-i mai 
pună câteva întrebări. 

— Că tot veni vorba, ce fel de bătrân este acest domn 
Kellner? Cu ce se ocupă? Este bogat? 

Un zâmbet de încântare se lăţi pe figura interlocutorului său, 
care-și ridică un deget la tâmplă și-l răsuci semnificativ. 

— Bănui că-i cam nebun, continuă el să ofere lămuriri. Nu 
face nimic, din câte știe lumea p-acilea... trăiește ca pustnicu', 
stă numa-n casă tot timpu’ și are favoriţi lungi. Nu pot să spui 
dacă-i bogătan au ba, da’ eu, unu’, nu crez, pen’ că nu stă 
nimeni unde-și face el veacu', dac-are bani. 

Băgă un arătător prelung în faţa domnului Birnes. 

— Şi-i calic! Așa-i dă calic, că n-ar lăsa pe nimeni să intre la el 
acasă... de frică să nu-i zgârie mobila numai uitându-se la ea. 

— De cât timp locuiește acolo? 

— Nu-i nimeni mai moș ca el în târgșorul ăsta, ca să poată 
spune. Da' de ce, dom'le, pui pariu că moșu are o mie de ani. 
Numai stai mata de-l vezi la față! 

Aici se opri discuţia. O porniră pe drumul care le fu arătat. 

„Exact tipul de cărpăânos care preferă să moară de foame ca 
să-și pună toţi banii lui într-o afacere ca aceea a diamantelor”, 
cugetă comisarul Arkwright. „Banalul avar care trăiește în 
mizerie și strânge sub saltea averi, ca să sfârșească asasinat.” 

Trecură de „porcăria văduvei Gardiner” și intrară într-un 
drumeag plăcut de ţară, care, în șerpuirea lui, îi aduse în faţa 
unei căsuțe dărăpănate, ascunsă de verdele copacilor. Prin 
frunziș, ceva mai departe, surprinseră luciul de ambră al apelor 
leneșe ale unui râu, iar la picioarele lor, pătrunzând în curte, 
zeci de porumbei își fluturară aripile. 

— Călătorii! scoase un strigăt domnul Birnes, surprins parcă. 

Cu o stranie senzaţie de exaltare, detectivul urcă primul 
scările verandei și ciocăni în ușă. Nu îi răspunse nimeni. Aruncă 
o privire plină de înțeles comisarului și încercă ușa. Era încuiată. 

— Încearcă pe cea din spate, îi indică răspicat comisarul 
Arkwright. Dacă tot încuiată este, intrăm oricum. 

Ocoliră casa și se duseră în spatele ei, iar domnul Birnes își 
lăsă o mână pe mâner. ÎI răsuci, iar ușa se deschise înăuntru. Se 
uită iar la comisarul Arkwright, acesta consimţi cu un semn din 


66 


cap și le deschise drumul înăuntru. Se aflau într-o bucătărie, cu 
podeaua și mesele curate, dar, acum, în cea mai deplină 
dezordine. Se opriră aici doar o clipă, apoi trecură în holul 
îngust, care ducea la o ușă deschisă. Pe urmă... pe urmă, 
comisarul Arkwright se opri subit, cu ochii aţintiţi în jos și își 
ridică pălăria cu deferenţă. 

— Mereu același lucru, remarcă el enigmatic. 

Domnul Birnes se aruncă înainte și trecu pragul. 

Pe podea zăcea un bătrân întins pe spate, cu faţa albă și ochii 
larg deschişi, ficși. Venerabilele șuvițe sure, lungi și răvășite, îi 
cădeau pe o frunte de proporții nobile, fruntea înaltă și lată a 
unui gânditor. O barbă albă ca neaua și lungă îi cădea în valuri 
pe piept. In ciuda sticlirii ochilor, figura îi era senină în moarte, 
precum ar fi trebuit să fie și în viaţă. 

Domnul Birnes examină cadavrul în tăcere. O lovitură în 
ceafă, asta era totul. Apoi cercetă cu privirea camera, de jur 
împrejur. Totul era la locul lui, în afară de... în afară de cutia cu 
trabucuri, aruncată pe podea cu susul în jos. O ridică. Două 
diamante  neșlefuite zăceau pe podea, ascunse sub ea. 
Pietricelele inerte, brute, erau mărturia tăcută a manierei 
evidente în care survenise decesul, ceea ce îi obligă și pe cei 
trei să înțeleagă că era vorba de lovitura plină de lașitate a unui 
asasin, de o luptă pe viaţă și pe moarte, poate, pentru 
conţinutul cutiei, care se sfârșise în... crimă! 

De afară, scrâșnetul unor roţi pe pietrișul drumului sparse 
tăcerea din casă. Un vehicul oprise în faţa ușii. 

— Șșșt! îi avertiză comisarul. 

Cineva veni pe alee, urcă scările și bătu tare în ușă. Detectivii 
încremeniră în așteptare, fără să scoată un sunet. Mânerul ușii 
scârțâi sub apăsarea degetelor nerăbdătoare, apoi se auziră 
pași grăbiţi pe verandă, care se pierdură, ca și cum cineva ar fi 
coborât iar, cu intenţia de a intra prin ușa din spate, care era 
deschisă. O secundă mai târziu auziră pași în bucătărie, apoi în 
holul îngust, iar în ușa de la camera în care rămăseseră în 
picioare se ivi silueta unui bărbat. Era domnul Czenki. 

— Uite-ți omul, comisare, murmură încetișor domnul Birnes. 

Expertul în diamante își lăsă privirea să treacă de la unul la 
altul, după care ochii negri ca mărgelele se opriră, într-un târziu, 
asupra corpului mut, întins pe jos, al bătrânului. Impulsiv, se 


67 


repezi înainte, dar sergentul Connelly îl opri, apucându-l de un 
braţ. 

— Ești prizonierul meu! 

— Da, înţeleg, ripostă nerăbdător domnul Czenki. 

Nici măcar nu catadicsi să-și ridice privirea, ce rămase 
pironită asupra cadavrului de pe podea. 

— Ei bine, ce-ai de spus în apărarea ta? îl întrebă cu răceală 
comisarul Arkwright. 

Preţ de o clipă, domnul Czenki înfruntă fără teamă privirea 
acuzatoare a comisarului, după care ochii pătrunzători se 
întoarseră spre fața ușor îmbujorată a domnului Birnes, pe care 
o scrutară întrebători. 

— N-am chiar nimic de zis, răspunse într-un târziu și își trecu 
încet o mână peste ovalul îngust al feței sale, stricat de 
cicatrice. Da, înțeleg, repetă absent. N-am nimic de spus. 


68 


e XIV + PRINȘI ÎN PLASĂ e 


Doris își cobori ochii secaţi de lacrimi, cu negrăită groază, 
asupra bătrânelului scofâlcit pe care-l iubise și puţin lipsi ca 
fragilul fir al vieţii să nu i se frângă. Se întâmplase. Premoniţia 
dezastrului se împlinise. Ultimul lăstar al sângelui ei fusese 
sacrificat pe altarul strălucirii nemiloase a diamantelor, - mai 
întâi tatăl, fratele, apoi el! Domnul Wynne se albi la faţă, iar 
dinţii i se încleștară cu turbare. Și el îl îndrăgise pe bătrân. Apoi 
șocul trecu. Se întoarse neliniștit spre Doris, ca să o primească 
în brațe moale, inertă... Leșinase. 

— Ei bine, ce știți despre asta? îl luă deodată în primire șeful 
de poliţie Arkwright. 

Într-o secundă, domnul Wynne își reveni, fu iarăşi tânărul om 
de afaceri calm, sigur de sine, perfect echilibrat. Aruncă o 
privire comisarului, apoi se uită scurt și scrutător la domnul 
Czenki. Aproape imperceptibil, expertul în diamante negă din 
cap. Apoi, ochii domnului Wynne se întoarseră spre domnul 
Birnes. Pe figura detectivului se citise triumful până în acel 
moment, dar, sub privirea fermă și plină de înțeles ce-i fu 
adresată, triumful lăsă treptat locul unui soi de mirare, urmat de 
un sentiment de jenă, iar el desluși o poruncă în ochii aceia 
care-l fixau - un ordin de a păstra tăcerea. Destul de curios, îi 
aminti că se afla în slujba domnului Latham și că existau 
anumite secrete de breaslă care trebuiau să fie protejate. Se 
uită la medicul legist, convocat în grabă pentru o primă 
examinare. 

— Ei? mai întrebă o dată șeful de poliţie. 

— Despre asta, nimic, răspunse domnul Wynne. Cred, 
doctore, se adresă el medicului, că ea are mai multă nevoie de 
dumneavoastră decât el. Știm doar prea bine ce-i cu el. 

Medicul se ridică docil. Domnul Wynne strânse în braţe silueta 
subţire și amorţită pe care o duse în cealaltă cameră. Doctorul 


69 


se aplecă asupra lui Doris și îi examină inima zbătându-se ca o 
pasăre în lat. 

— Este doar un șoc, spuse într-un final, când își ridică privirea. 
Își va reveni complet peste puţin. 

— Slavă Domnului! respiră ușurat tânărul. 

Se aplecă și își lipi respectuos buzele de fruntea ei albă ca 
marmura, apoi se îndreptă, o privi îndelung, după care se grăbi 
se iasă din încăpere. 

— N-am nimic de declarat, spunea domnul Czenki, pe tonul lui 
sec, când domnul Wynne intră din nou în camera unde zăcea 
mortul. 

— Atunci trebuie să înţelegem că sunteţi vinovatul? dori să 
știe comisarul Arkwright cu un pragmatism de gheaţă. 

— N-am nimic de zis, îi replică expertul. 

Ochii lui se întâlniră cu ai domnului Wynne, după care se 
opriră asupra chipului venerabil al bătrânului. 

— Vinovat? interveni rapid domnul Wynne. Vinovat de ce? 

Fără un cuvânt, Arkwright își flutură mâna asupra cadavrului 
de pe podea. Pe figura tânărului fulgeră uimirea, o subită 
nedumerire. Fizionomia expertului în diamante era golită de 
expresie. 

— Nu negați că l-aţi ucis? insistă pe un ton acuzator șeful de 
poliție. 

— N-am nimic de zis, repetă expertul. 

— Și nu negaţi că aţi fost complicele lui Red Haney? 

— N-am nimic de spus, veni răspunsul monoton. 

Comisarul ridică nerăbdător din umeri. În ochii limpezi ai 
tânărului se citi pentru o clipă un gând ca o iluminare, iar el 
încuviinţă cu un semn din cap, de parcă ar fi găsit răspunsul 
unei întrebări pe care o frământa în minte. 

— Domnule comisar, poate să fie vreo greșeală! protestă el 
convins numai pe jumătate. Pe acest domn ce motive l-ar fi... 

— Există destule motive, îl întrerupse repede șeful de poliție. 
Avem descrierea acestui domn direct de la complicele lui, Red 
Haney, până și în ce privește cicatricea de pe obraz... Se opri 
brusc și îl privi pe domnul Wynne cu ochii pe jumătate închiși. 
Că tot veni vorba, continuă el cu intenţie, cine sunteţi și ce știți? 

— Mă numesc Wynne, E. Van Cortlandt Wynne, veni răspunsul 
pregătit. Sunt direct interesat de acest caz întrucât m-a legat o 
lungă prietenie de domnul Kellner, la care se mai adaugă și 


70 


faptul că nepoata lui, din camera alăturată, urmează să devină 
în curând soția mea. (Urmă o scurtă pauză.) Aș mai putea să vă 
aduc la cunoștință că locuiesc la New York, unde se afla și 
domnișoara Kellner pentru câteva zile. Cum s-a obișnuit să 
primească telefonic vești de la bunicul ei cel puţin o dată pe zi, 
dat fiind că nu mai primise niciun semn de la el de două zile, a 
trecut acasă pe la mine și am venit împreună încoace. 

Domnul Birnes își ridică privirea repede. Deodată îi trecu prin 
minte să întrebe ce se întâmplase cu Claflin și cu Sutton, care 
supravegheau casa din 37th Street. Tânărul interpretă corect 
expresia de pe figura lui și îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Am venit neînsoţiți, adăugă el. 

Detectivul medită în tăcere. 

— Dacă toate astea sunt adevărate, sugeră Arkwright 
șovăitor, poate ne-aţi putea da câteva informaţii despre 
diamantele furate? Cât valorau? Câte erau? 

Arătă pietrele neșlefuite găsite pe podea. 

— Nu le cunosc numărul exact, fu răspunsul. Valoarea lor, 
trebuie să spun, era în jur de șaizeci de mii de dolari. In afara 
acestei case mici și a domeniului dimprejur, practic, toţi banii 
domnului Kellner erau investiţi în diamante. Cele pe care le 
aveți acolo au fost strânse în decursul mai multor ani, importate 
în stare brută, câte una sau câte două. 

Domnul Czenki se uita pierdut pe fereastră, dar expresia de 
pe chipul său prelung trăda cel mai viu interes și... și încă ceva, 
neîncredere, poate. Comisarul se uită drept în ochii tânărului 
pentru o clipă, apoi îl întrebă: 

— Și familia domnului Kellner? 

— Nu mai avea pe nimeni, în afară de nepoata lui, Doris. 

Ceva se schimbă în șeful de poliţie, îndată ce primi răspunsul, 
și întreaga lui atitudine se mai îmblânzi. Se lăsă pe un scaun de 
lângă ușă. 

— Luaţi loc, domnule Wynne, îl invită plin de curtoazie, și 
haideţi să lămurim lucrul ăsta. Acolo, vă rog, indică el un scaun 
îndreptat parţial spre cel al domnului Czenki. 

Domnul Wynne se așeză. 

— Nu vi se pare, continuă comisarul pe un ton amabil, că 
Czenki, aici de faţă, l-a ucis pe domnul Kellner? 

— Ei bine, nu, recunoscu tânărul. 


71 


Domnul Czenki îi aruncă o privire rapidă, de avertizare. 
Comisarul nu o văzu, dar o simţi. 

— Şi... de ce... nu credeţi asta? continuă el. 

— În primul rând, începu domnul Wynne fără ezitare, 
diamantele nu valorau mai mult de șaizeci de mii de dolari, iar 
domnul Czenki scoate un salariu de douăzeci și cinci de mii de 
dolari pe an. Proporția este greșită, mă înțelegeţi. In al doilea 
rând, domnul Czenki este un om de o integritate mai presus de 
orice îndoială. În calitatea lui de expert în diamante al 
companiei lui Henry Latham, manevrează anual pietre preţioase 
în valoare de milioane de dolari și, practic, are posibilităţi 
nelimitate pentru hoţii, fără să comită crime, dacă ar căuta să 
fure. Lucrează pentru această companie de mai mulţi ani și 
numai acest simplu fapt este cu siguranţă în favoarea lui. 

— Foarte bine, comentă ambiguu șeful de poliţie. 

Se opri pentru o clipă să-l studieze pe micul om cu o 
curiozitate stârnită de suma salariului său. 

— Și cum rămâne cu descrierea lui Haney? Cu acuzaţia lui? 
întrebă el. 

— S-ar putea ca Haney să fi minţit, ripostă domnul Wynne. Se 
știe doar că oamenii în situaţia lui mint. 

— V-am înțeles eu bine când aţi spus, continuă comisarul, 
impasibil la nota de ironie din vocea celuilalt, că dumneavoastră 
și domnișoara Kellner urmează să vă căsătoriţi? 

— Da. 

— Și că ea este singura moștenitoare a bunicului ei? 

— Da. 

— Atunci, la moartea lui, diamantele ar intra în posesia ei? 

Pentru o secundă, domnul Wynne păru că se înfioară, și își 
împlântă privirea limpede în ochii interlocutorului său, căutând 
înțelesul ascuns. 

— Da, dar... începu el cu voce stinsă. 


— Este adevărat, nu-i așa? îi aruncă comisarul cu violență 
subită. 

— Da, este adevărat, admise calm domnul Wynne. 

— Deci, indirect, n-ar fi în avantajul dumneavoastră decesul 
natural sau asasinarea domnului Kellner? 

— Prin faptul că diamantele ar reveni viitoarei mele soții, da, 
fu răspunsul. 


72 


Mâinile subţiri ale domnului Czenki se frământau nervos. Faţa 
lui era din nou golită de expresie, iar ochii lui ca mărgelele se 
fixară în cei ai comisarului Arkwright. Domnul Birnes era sincer 
uimit de întorsătura neașteptată pe care o luaseră lucrurile. 
Deodată, Arkwright își lăsă mâna pe spătarul scaunului cu o 
bufnitură. 

— Să presupunem pentru un moment că Red Haney a mințit 
și că domnul Czenki nu este criminalul, atunci... La drept 
vorbind, salariul dumneavoastră nu este de douăzeci și cinci de 
mii de dolari pe an, nu-i așa? 

Se ridicase iar în picioare, cu ochii scăpărându-i din orbite, și 
întinse acuzator o mână spre fața domnului Wynne. Era o 
simulare. Domnul Birnes înţelese. Era o metodă polițienească de 
eludare a posibilităţilor. Tânărul nu făcu nici cea mai ușoară 
mișcare care să trădeze vreo jenă în faţa acestei acuzaţii, iar 
vocea nu-i tremură câtuși de puţin când deschise iar gura să 
vorbească. 

— Înţeleg perfect, comisare, remarcă el pe un ton de gheaţă. 
Și la ce oră a avut loc crima, dacă-mi permiteţi să vă întreb? 

— Răspundeţi-mi la întrebare, tună comisarul. 

— Acum uite ce-i, comisare, continuă glacial domnul Wynne, 
nu sunt copil ca să mă sperii și să smulgeți de la mine declarații 
absurde. Nu scot un salariu de douăzeci și cinci de mii de dolari 
anual, nu. Dar am propria mea afacere și câștig mai mult de 
atât. V-aţi putea satisface curiozitatea consultând registrele din 
biroul meu, dacă doriţi. Fie și în mod aluziv, mă acuzaţi de 
crimă. Acum vă rog să-mi răspundeţi la o întrebare. La ce oră a 
avut loc asasinatul? 


73 


e XV + O PARTE DE ADEVĂR e 


_ Comisarul se lăsă înapoi în scaun cu o supremă satisfacţie. 
Asta nu era genul de om care să cedeze intimidărilor. 

— Haney zice că sâmbătă dimineaţa, preciză el. Legistul 
confirmă. 

— leri-dimineaţă, reflectă domnul Wynne, apoi, după un 
moment: Cred, domnule comisar, că îl cunoașteţi pe domnul 
Birnes de faţă? Și aţi putea accepta o declaraţie a domniei sale? 

— Da, admise comisarul, măsurându-l scurt din ochi pe 
detectiv. 

— Domnule Birnes, unde m-am aflat eu toată ziua de 
sâmbătă? îl chestionă tânărul, fără să-i arunce nici măcar o 
privire. 

— V-aţi aflat la dumneavoastră acasă de vineri, orele 
unsprezece seara până sâmbătă dimineaţă, veni răspunsul. Aţi 
plecat de acolo la orele nouă și cincisprezece minute și ați luat 
tramvaiul din 34th Street spre biroul dumneavoastră. Aţi plecat 
de la birou la orele unu și cinci minute, aţi servit prânzul singur 
la Savarin și v-aţi întors la birou la orele două. Aţi rămas acolo 
până pe la orele cinci fix, poate și câteva minute, după care v- 
ați întors acasă. La orele opt aţi... 

— Vă este suficient? îl întrerupse domnul Wynne. Este un 
alibi? 

— Da, recunoscu celălalt, dar de unde știi toate astea, Birnes? 

— Domnul Birnes și oamenii din agenţia lui m-au onorat cu 
cele mai persistente atenţii în ultimele zile, continuă cu 
promptitudine domnul Wynne. A pus doi agenţi să-mi 
supravegheze în permanență biroul, zi și noapte, și alți doi să-mi 
pândească în permanenţă casa, zi și noapte. Și acum sunt doi 
acolo, unul într-o cameră la subsol, iar celălalt în cămară, 
amândoi încuiaţi pe dinafară. Se numesc Claflin și Sutton! 


74 


„Deci asta era!”, se lămuri pe loc domnul Birnes. Claflin și 
Sutton fuseseră ademeniţi în casă cu un pretext oarecare și 
Încuiați înăuntru! „Naiba să-i ia cu prostia lor cu tot.” 

— De ce sunt Încuiați? dori să știe comisarul, căruia i se 
stârnise curiozitatea. De ce te-ai aflat sub urmărire? 

— Cred, poate, că domnul Birnes va fi de acord cu mine că 
faptul ca atare n-are nicio legătură cu crima de faţă, răspunse 
dezinvolt domnul Wynne. 

— Asta numai eu hotărăsc, i-o întoarse comisarul fără 
menajamente. 

Urmă o lungă pauză. Domnul Czenki se aplecă înainte în 
fotoliul său, strângându-i brațele cu furie, cu buzele strânse într- 
o linie subțire. Numai cu un efort suprem reuși să-și păstreze 
stăpânirea de sine, iar pe chipul prelung, desfigurat de cicatrice, 
se întipărise o expresie stranie. 

— Ei bine, dacă insistaţi să aflaţi, remarcă încetișor tânărul, 
cred că va trebui să vă spun tot. Mai întâi de toate... 

— Nu! fu singurul cuvânt care se desprinse într-un final de pe 
buzele crispate ale expertului, sub imboldul unei explozii 
înăbușite, care atrase atenţia tuturor asupra lui. 

Domnul Wynne se întoarse ușor în scaun și îl pironi cu o 
privire nedumerită. Ochii negri ca mărgelele se aprinseseră în 
orbite din cauza efortului de a-și reprima simțămintele și un 
mesaj indescifrabil străfulgeră în ei. 

— Mai întâi de toate, reluă domnul Wynne, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, domnul Kellner... 

— Nu! izbucni iar expertul, pe un ton disperat. Nu! Înseamnă 
ruinare... ruinare totală! 

— Domnul Kellner avea acele diamante... în valoare de 
aproximativ șaizeci de mii de dolari, continuă răspicat domnul 
Wynne. El se hotărâse să vândă ceva din ele. Una dintre cele 
mai rapide și mai profitabile metode de a vinde acele pietre 
preţioase în stare brută, precum cele pe care le ţineţi în mâna 
dumneavoastră, domnule comisar, era să le ofere direct celor 
care le comercializează. M-am dus la domnul Henry Latham și la 
ceilalți bijutieri din New York, în numele dumnealui, și le-am 
oferit spre vânzare o cantitate de diamante. S-ar putea ca ei să 
fi considerat acest volum ca pe ceva neobișnuit, asta n-am de 
unde să știu, dar aș îndrăzni să avansez ipoteza că așa au 
gândit. 


75 


Se opri un moment. Faţa domnului Czenki, golindu-se de 
expresie, se întoarse în lumina ferestrei. Comisarul Arkwright îl 
scrută cu ochi pătrunzători. 

— Negustorii de diamante, bineînţeles, trebuie să fie prudenți, 
continuă dezinvolt tânărul. Nu-și pot permite să cumpere orice 
le oferă niște necunoscuţi. Aveau și motive să creadă că eu 
acționam de unul singur. Ceea ce era și mai firesc, prin urmare, 
ca ei să apeleze la domnul Birnes și la subalternii dumnealui, ca 
să afle mai multe despre mine și, pe cât posibil, să afle pe cine 
reprezentam, așa încât să poată localiza rezerva, nu-i așa? Nu 
le-aș fi divulgat-o, pentru că nu era de dorit ca ei să ia legătura 
direct cu domnul Kellner, care era copilăros și la o vârstă 
înaintată, nefiind capabil, poate, să aprecieze corect valoarea 
reală a diamantelor. Rezultatul a fost că negustorii de diamante 
m-au pus sub urmărire strictă. Mi-a fost supravegheată locuinţa, 
la fel și biroul. Mi-a fost supusă unei cercetări amănunțite 
corespondenţa, telegramele mi-au fost deschise și citite. Mi-au 
fost interceptate apelurile telefonice. Desigur că anticipasem 
toate astea și comunicam cu domnul Kellner numai prin 
porumbei călători. 

Îi aruncă o privire plină de înţeles detectivului Birnes care era 
total absorbit de aceste lămuriri. 

— Acei porumbei călători nu erau expediaţi prin expres, altfel 
registrele le-ar fi furnizat un indiciu subalternilor domnului 
Birnes. Eu, personal, i-am dus și i-am adus într-o valiză, înainte 
să-l abordez pe domnul Latham cu propunerea mea originală. 

Oferea răspunsuri categorice câtorva dintre nenumăratele 
întrebări cărora detectivul Birnes le căuta un răspuns. Expresia 
tensionată din ochii domnului Czenki se topi și acesta scoase un 
uşor suspin. 

— Am citit despre cazul Red Haney în ziarele din dimineața 
asta, după cum bănuiţi, continuă el după o clipă. Era de dorit ca 
eu să vin aici, împreună cu domnișoara Kellner, dar nu era deloc 
de dorit, chiar și în acele circumstanţe, să-mi permit să mă las 
urmărit. lată de ce domnul Claflin și domnul Sutton se află acum 
Încuiați în casa mea. 

Făcu iar o pauză. 

— Domnul Birnes, o știu prea bine, va fi bucuros să-mi 
confirme declaraţia în acest caz, pe cât îi permit instrucţiunile 


76 


primite de la domnul Latham și de la ceilalți domni interesați în 
chestiunea de faţă. 

Comisarul Arkwright aruncă o privire curioasă în direcția 
detectivului. 

— Așa este, admise domnul Birnes cu un semn incert de 
încuviinţare din cap, potrivit instrucțiunilor primite. Am înțeles, 
totuși, că diamantele aveau o valoare mai mare de șaizeci de 
mii de dolari. De fapt, s-ar fi putut să aibă o valoare de un milion 
de dolari. 

— Un milion de dolari! repetă uimit domnul Arkwright. Un 
milion de dolari! 

Se întoarse cu furie spre domnul Wynne. 

— De asta ce mai zici? îl întrebă el. 

— Desigur, n-am nicio idee despre ce a... înţeles... domnul 
Birnes, răspunse tânărul, rostind răspicat cuvintele. Dar este o 
inepţie să susţii asemenea lucruri în fața evidenţei, nu-i așa? Ar 
putea cineva cu diamante în valoare de un milion de dolari să 
trăiască într-o cocioabă ca asta? 

Comisarul cântări chestiunea în gând preţ de un minut sau 
două, timp în care ochii lui ageri scrutau pe rând chipurile 
domnilor Wynne și Czenki. 

— Depinde de om, bineînțeles, observă într-un târziu. 

Și atunci o idee nouă i se ivi în minte. 

— Legătura dumneavoastră directă cu asasinatul mi se pare 
infirmată de probe, domnule Wynne, recunoscu el încet, și, dacă 
îi admitem inocenţa - îl arătă cu degetul pe expert -, atunci încă 
mai avem o alternativă. Înţelegeţi? 

Tânărul se întoarse cât ai clipi spre el. 

— Vă daţi seama că toate argumentele pe care le-am avansat 
spre a vă descoperi un eventual mobil pentru acest asasinat 
sunt la fel de valabile și pentru domnișoara Kellner? 

— Doris! se aprinse domnul Wynne. 

Pentru prima oară desăvârșita lui stăpânire de sine îl părăsi și 
sări în picioare cu pumnii încleștați. 

— De ce... de ce...! Unde vreţi să ajungeţi? 

Domnul Czenki le aruncă, stânjenit, o singură privire, pe urmă 
își întoarse iar ochii spre fereastră. 

— Luaţi loc, îl sfătui cu calm comisarul. 

Pret de o clipă, tânărul îi aruncă o căutătură feroce, după care 
se așeză din nou. Mâinile i se încleștară cu disperare și o ușoară 


77 


îmbujorare pe faţa lui bărbierită îngrijit trăda lupta ce o dădea 
cu sine însuși, pentru a se reţine. 

— Toată averea acestui bătrân, împreună cu diamantele, ar 
intra în posesia ei la moartea... sau omorârea lui, adăugă fără 
milă comisarul. Este adevărat, nu-i așa? 

— Dar când a intrat în cameră fiecare gest al ei trăda 
nevinovăția, izbucni pătimaș domnul Wynne. 

Comisarul ridică din umeri. 

— Locuia la un micuţ hotel în Irving Square, se grăbi tânărul 
să continue. Vă poate satisface mărturia celor de acolo în 
privinţa locului în care ea s-a aflat în cursul zilei de sâmbătă? 

Comisarul ridică iar din umeri. 

— Și nu uitaţi, vă rog, că cel mai bun răspuns la toate 
întrebările stă în faptul că diamantele erau la Haney! 

— Nu rezultă neapărat, domnule Wynne, zise celălalt pe un 
ton ferm, că ea a comis crima cu propriile mâini. Pur și simplu, 
dacă diamantele nu valorau mai mult de șaizeci de mii de dolari, 
atunci singurul motiv pe care Czenki l-ar fi putut avea a fost 
eliminat. Pentru că Haney avea, practic, pietre în valoare de 
cincizeci de mii de dolari și, iată, aici, alte câteva. Atunci 
expertului dumneavoastră nu i-ar mai fi revenit nimic din pradă. 
Și din nou, dacă diamantele nu valorau mai mult de șaizeci de 
mii de dolari, dumneavoastră sau domnișoara Kellner aţi fi fost 
singurii care să beneficieze în urma acestui deces. 

— Dar Haney le avea! protestă domnul Wynne. 

— Este exact ce spun și eu, admise celălalt cu satisfacţie. De 
aceea, valorau... mai mult de șaizeci de mii de dolari. Oricum 
am privi chestiunea în cauză, indiferent de cine a fost 
complicele lui Haney, se pare că am stabilit un lucru. 

— Sau Haney a minţit, ripostă categoric tânărul. Dacă Haney 
a venit aici singur, l-a omorât pe bătrân și a furat diamantele, 
atunci niciuna dintre aceste întrebări nu și-ar mai găsi rostul, nu- 
i așa? 

Domnul Birnes, care ascultase în tăcere, se ridică dintr-odată 
și părăsi încăperea. Ultima sugestie a tânărului îi pusese în 
mișcare rotițele minţii, iar el își rumegă o clipă gândurile în 
tăcere, într-un târziu, scutură din cap. 

„Este cert, reflecta în sinea lui detectivul, ca și cum ar fi 
încercat să se asigure pe sine însuși, că Haney ne-a dat 
descrierea unui complice, care i se potrivește perfect lui Czenki, 


78 


iar el a refuzat să se apere sau măcar să nege faptele, că și-a 
atras bănuielile asupra lui prin tot ce a făcut și a zis de când se 
află aici, chiar și prin maniera bizară în care a pătruns în casa 
asta. Prin urmare, erau mai multe diamante, iar el și-a luat 
partea.” 

„Alo! se auzi din hol vocea detectivului. Daţi-mi 21845 River, 
New York... Da... Domnul Latham este?... Da, Henry Latham...” 

Din nou, domnul Wynne își pierdu controlul, se ridică în 
picioare, cu intenţia evidentă de a întrerupe acea conversaţie. O 
porni înainte, scrâșnind din dinţi, dar comisarul Arkwright, 
sergentul Connelly și domnul Czenki săriră în același timp și îl 
prinseră cu mâinile. Ceva în strânsoarea expertului care-l 
apucase de încheietură îl făcu să se oprească și să înceteze să 
se mai zbată neputincios. Apoi își luă o expresie de resemnare și 
se așeză din nou pe scaun. 

„Alo! Eu sunt, domnule Latham!... Detectivul Birnes la 
telefon... Am putut să localizez câteva diamante, dar trebuie 
neapărat să aflu ceva despre cantitatea celor menţionate de 
dumneavoastră. Dacă vă mai amintiţi, domnul Schultze zisese 
ceva de... Da... Da... Oh, au fost?... evenimente neașteptate, 
da... Am să vă sun și am să vin să vă văd diseară pe la opt... 
Da... La revedere!” 

Domnul Birnes reintră în cameră. Pe fața lui strălucea 
triumful. Domnul Wynne îi aruncă o privire aproape 
deznădăjduită domnului Czenki, după care se întoarse iar spre 
detectiv. 

— Trebuie să spun că diamantele valorau mai mult de șaizeci 
de mii de dolari, le trânti domnul Birnes. Valorau un milion de 
dolari pe puţin. Domnul Schultze mi-a dezvăluit măcar atât, iar 
domnul Latham îmi confirmă. 

Comisarul Arkwright se întoarse și îl străfulgeră cu o privire 
încruntată pe expert. Ochii negri ca mărgelele se aprinseră de o 
anume emoție pe care celălalt nici n-o observă. 

— Unde sunt, Czenki? se răsti la el comisarul. 

— N-am nimic de declarat, replică în șoaptă domnul Czenki. 

— Așadar, dispariţia dumitale de vineri seara și absența 
dumitale întreaga zi de ieri au avut, totuși, de-a face cu 
asasinarea domnului Kellner, constată comisarul, acuzându-l 
direct. 

— N-am nimic de zis, murmură expertul în diamante. 


79 


— Cu asta închidem cazul, domnilor, declară comisarul pe un 
ton concluziv. Czenki, te arestez sub acuzaţia de omor. Tot ce 
vei spune va fi folosit împotriva ta. Haidem acum. Nu-mi face 
probleme. 


80 


e XVI + EXPLICAȚIILE DOMNULUI CZENKI eœ 


De-a dreptul răvășit de tulburare, cu figura lui prelungă, de 
obicei placidă, dar acum îmbujorată și însufleţită de o expresie 
stranie, cu ochii negri ca două mărgele strălucindu-i în orbite, 
domnul Czenki se repezi, nesigur pe picioare, în camera de lucru 
unde domnul Latham și domnul Schultze se așezaseră, în 
așteptarea domnului Birnes. Ridică o mână, impunând tăcere, 
închise ușa, o încuie și băgă cheia în buzunar, după care se 
întoarse spre domnul Latham. 

— Le... produce, omule! Le... fabrică! izbucni el, scrâșnind din 
dinţi. Nu pricepi? Le produce!... 

Domnul Latham, uluit și ușor impresionat, se ridică în 
picioare.  Flegmaticul neamt rămase nemișcat în scaun, 
holbându-se la expert fără să înțeleagă. Mâna prelungă a 
domnului Czenki se încleștă într-un pumn sub nasul patronului 
său, iar bijutierul se trase puţin înapoi, ușor alarmat. 

— Nu înţeleg ce... începu el. 

— Diamantele alea! îl întrerupse domnul Czenki și toate 
simțămintele pe care le ţinuse în el atâta amar de vreme se 
revărsară într-un acces de nerăbdare. Diamantele! Le produce! 
Nu înţelegi? Diamantele! Le manufacturează! 

— ... Gott in HimmelP!? exclamă domnul Schultze, cu un 
strigăt plin de reverență. Se sculă de pe scaun. Der miragolul z- 
a broduz! Drebuia ză vi jdiud! Drebuia ză ne vi dat zeama! 

— În valoare de milioane și milioane de dolari, chiar miliarde... 
ce știm noi! se repezi expertul cu o vehemenţă incoerentă. O 
sumă mai mare decât toate bogăţiile din lume adunate laolaltă 
în mâinile unui singur om! Gândește-te! 

Domnul Latham nu făcu decât să-i arunce o privire opacă, iar 
expertul se întoarse din instinct asupra singurului care 
înțelegea... domnul Schultze. 


22 Dumnezeule din Ceruri (germ.) (n.tr.). 
81 


— Gândește-te ce minte a putut să născocească asta, omule! 

Se prăbuși într-un scaun și rămase în el cu privirile în podea, 
frământându-și mâinile, mormăind ceva sieși. Domnul Latham 
era tipul de om de afaceri cu sânge rece, raţional, lipsit de 
imaginaţie. Și cu toate astea, mintea lui încă nu cuprinsese 
întreaga semnificaţie a acestor lucruri. Se holbă în tăcere, mai 
întâi la domnul Czenki, apoi la domnul Schultze. În privirea lui nu 
se putea citi nici măcar neîncredere, ci doar o urmă de uimire la 
care cei doi bărbaţi, cu atâta stăpânire de sine, ar fi trebuit să se 
înfurie pe dată. Într-un târziu, importatorul neamţ se întoarse 
placid spre el. 

— De ge nu de înviori la azda, Laadham? îl iscodi el. Are 
drebdade, nu-i nebud, adăugă el cu o siguranță bizară. Idzi 
zbune gă diabandele alea zund broduze, văgude ga gogoiile, 
vără der gaură, vabrigade, azamblade. Nu brigebi? 

Izbucni într-o serie de înjurături guturale, pe limba lui 
maternă. Și încet-încet ideea începu să-și facă loc în cugetul 
domnului Latham. Diamantele arătate de domnul Wynne nu 
erau veritabile, atunci. Erau artificiale! Era un soi de șarlatanie! 
Bineînţeles! Dar experţii căzuseră de acord că erau diamante... 
diamante veritabile! Poate se  lăsaseră  înșelaţi, sau... 
Dumnezeule! Voiau să zică cei doi că erau diamante veritabile, 
dar erau... fabricate? Mărginită închipuire a domnului Latham se 
strânse ca un melc în cochilia lui. Absurd! Cine a mai auzit de un 
diamant de mărimea lui Koh-l-Noor, sau a Regentului, sau a lui 
Orlov, care să fie produs pe cale artificială? Erau nebuni... 
amândoi! 

— Să înţeleg, întrebă el pe un ton de iritare deliberată, că 
dumneata, Czenki, și dumneata, Schultze, vă așteptați ca eu să 
cred că toate acele diamante pe care le-am văzut împreună nu 
erau naturale, dar... erau... veritabile, produse de mașini într-o... 
fabrică de diamante? Aici vreţi să ajungeţi? 

— ... Das isi? declară categoric neamţul. Fine egzagd la 
dimb, Laadham, ze abrobie, dezigur. Und îndodeauna am 
obzervad gă indiverend ge ze abrobie de ji agiunge. 

— Produse, fabricate... făcute la fel ca bilele de biliard, repetă 
monoton domnul Czenki. Da, trebuia să se întâmple, dar... dar 
imaginaţi-vă, numai, insurmontabilele greutăţi prin care un 
creier uman a trebuit să treacă! 


23 Asta e (germ.) (n.tr.). 
82 


Își trecu mâna subţire peste fruntea îmbujorată și tăcu, rămas 
pe gânduri. 

— Nu cred, declară caustic domnul Latham. Este imposibil! Nu 
cred! 

Și se așeză. 

— Nu brea gondeadză dagă gredzi zau nu, remarcă neamțul 
pe un ton resemnat. Dagă ezde, ezde. Und doade diabandele 
alea de la mine und de la dine nu faloreață mai muld degâd un 
ghil de gardovi. 

Domnul Latham se întoarse cu spatele la el, pe jumătate 
nervos, și își aţinti privirea asupra expertului cu ochii încă în 
podea. 

— Ce știi despre asta, totuși, Czenki? îl chestionă. Cum de știi 
că le fabrică? L-ai văzut... la lucru? 

Interpelat atât de direct, domnul Czenki își ridică ochii și 
flacăra vie a uimirii din ei scăpără și se stinse. În tăcere, preț de 
un minut sau două, el scrută scepticismul vizibil pe chipul 
patronului său, după care îl iscodi în șoaptă: 

— Știţi ce sunt diamantele, domnule Latham? 

— După unele teorii, ar fi carbon pur, cristalizat. 

— Asta sunt, confirmă nerăbdător expertul. Știţi că s-au 
fabricat diamante pe cale industrială? 

— Mă rog, am citit ceva despre asta, bine, dar ceea ce eu... 

— Orice școlar știe cum se fac diamantele, domnule Latham. 
Dacă se încălzește carbon în stare pură la circa trei mii de grade 
Celsius și este simultan supus unei presiuni de aproximativ șase 
mii de tone pe metrul pătrat, se preface într-un diamant. Și nu-i 
o teorie... este un fapt! Greutatea a constat întotdeauna în 
aplicarea cunoștințelor noastre într-un mod fezabil din punct de 
vedere industrial, cu alte cuvinte, să izolezi carbonul într-o stare 
absolut pură și să inventezi metoda aplicării simultane a 
temperaturii și a presiunii. S-a reușit, domnule Latham... s-a 
reușit! Nu înțelegeţi ce înseamnă asta...! 

Cu un efort își reprimă valul de emoție ce îi umfla din nou 
pieptul și care se trăda prin tonul ridicat al vocii și prin gesturile 
iuți și nervoase ale mâinilor. După o clipă, continuă: 

— Nu sunt puţini savanții care au produs diamante, particule 
minuscule, nu mai mari decât vârful unui ac. Profesorul Henri 
Moissan, din Paris, a mers mai departe și, folosindu-se de un 
cuptor cu arc electric, a obţinut diamante mari cât o gămălie. 


83 


Poate vă mai amintiţi că, la prima mea întâlnire cu domnul 
Wynne, el m-a întrebat dacă n-am prestat anumite lucrări 
speciale pentru profesorul Moissan. Este adevărat. Am testat 
diamantele pe care le-a făcut... și erau diamante!... Indrăznesc 
să afirm că sugestia pe care mi-a transmis-o domnul Wynne prin 
acea întrebare... anume, sugestia diamantelor manufacturate... 
fusese plănuită cu grijă, căci domnul Wynne este un tânăr 
uimitor, un tânăr minunat. 

Se opri pentru o clipă. 

— Noi știm că are diamante în valoare de milioane și milioane 
de dolari... căci le-am văzut cu ochii noștri... și cine poate spune 
câte miliarde de dolari mai valorează altele pe care, poate, le 
mai are? Un singur om deține în mâna lui puterea de a răsturna 
toate valorile financiare din lumea asta! 

— Dar cum de ţi-ai dat seama că le fabrică? dori să știe 
domnul Latham, insistând asupra acestei probleme de căpătâi. 

— A sugerat asta prin întrebarea lui, continuă domnul Czenki. 
Sugestia asta mi-a rămas în minte. Când detectivul, domnul 
Birnes, a raportat că domnul Wynne este importator de zahăr 
brun, tocmai eram pe punctul de a avansa, în teorie, că 
diamantele ar fi produse pentru că, dintre toate substanțele 
arse, zahărul brun este cel mai bogat în carbon. Dar 
dumneavoastră, domnule Latham, mi-aţi discreditat o ipoteză 
pe care o avansasem anterior, iar eu... eu... mă rog, n-am mai 
zis nimic. În schimb, în seara aceea am demarat personal o 
anchetă pentru a vedea ce se întâmpla cu zahărul. Am aflat, de 
la cei de pe vapoarele care-și descărcau cargourile în Hoboken, 
că zahărul care se afla pe ele se încărca pe șlepuri și că acele 
șlepuri îl cărau într-un mic șir indian până în orășelul Coaldale, 
totul sub semnătura unui anume domn Hugo Kellner. Ca să aflu 
toate astea, mi-a luat întreaga ziua de vineri, toată sâmbăta și o 
bună parte din cea de azi. In după-amiaza asta, m-am dus să-l 
văd pe domnul Kellner. L-am găsit asasinat, constată el ca și 
cum ar fi fost un simplu inconvenient. In camera unde se afla 
cadavrul, se mai găseau domnul Birnes, comisarul Arkwright de 
la poliţia din New York, și un alt detectiv newyorkez. Îmi 
aruncasem un ochi peste povestea lui Red Haney și a 
diamantelor din ziarele de dimineaţă. Din ceea ce știam și din 
prezența domnului Birnes, am presupus ceva din adevăr. Am 
fost pus imediat sub arest pentru crimă, pentru asasinarea 


84 


acestui om pe care nu-l mai văzusem în viața mea, adevăratul 
stăpân al diamantelor, omul care a reușit toate astea. 

Rămase tăcut pentru o secundă, parcă doborât de o 
nesfârșită epuizare. 

— Apare domnul Wynne, împreună cu o anume domnișoară 
Kellner, nepoata mortului... M-a văzut și a înţeles... am pus la 
cale între noi că eu trebuia să fiu luat drept criminal și, astfel, să 
prevenim o percheziţie imediată a casei... N-am negat nimic... l- 
am lăsat să mă ia drept... vreo greșeală de identificare... Aș 
obţine un alibi de la hamalii din Hoboken... diamantele sunt 
acolo, neștiute, cu o valoare de milioane de dolari... stăpânul 
diamantelor este mort! 

Domnul Latham ascultase năuc toată această narare grăbită, 
oarecum dezarticulată. Domnul Schultze, mai interesat să 
înțeleagă toată acea istorie în cele mai mici amănunte, păstră 
pentru un moment tăcerea. 

— Adungi, dagă dodzi oamenii ăia jdiu dod ge ne-a ţiz el, 
Laadham, remarcă el într-un târziu, diabandele noazdre nu mai 
vag deja... nigi gâd gardovii. 

— Dar ei nu... știu nimic, izbucni domnul Czenki cu 
înverșunare. Nu pricepeţi? Haney sau altcineva l-a ucis pe 
domnul Kellner și a furat câteva diamante brute... trebuie să fi 
citit și dumneavoastră ziarele de astăzi. Poliţia din New York a 
mers pe urmele lui Haney în Coaldale și a ajuns la această casă. 
Dar tot ce știu ei este că au fost furate pietre brute în valoare de 
șaizeci de mii de dolari. Nu li s-a făcut nici o singură aluzie la 
cele fabricate, care valorează mai multe milioane de dolari. Nu 
înțelegeţi? Le-am permis să mă acuze și să mă aresteze, știind 
că dispuneam de un alibi, pentru a-i îndepărta de locul ăsta și a 
câștiga timp, cel puţin, ca să-i dau domnului Wynne prilejul să 
ascundă celelalte diamante, în cazul în care se mai află aici. A 
priceput ce încercam eu să fac și a urmat planul. El știa că mi- 
am dat seama de fabricarea diamantelor. Domnul Birnes habar 
n-are. Nimeni nu mai știe în afară de dumneavoastră, de mine, 
de domnul Wynne și, poate, de fată! Dar, nu vedeți, dacă nu 
acceptaţi propunerea pe care v-a făcut-o, piața mondială de 
diamante va falimenta? Voi vă veţi ruina! 

— Dar cum de ai dedus că sunt... produse? se încăpăţână 
domnul Latham. Ai asistat vreodată la procesul lor de fabricare? 


85 


— Mein Gott, Laadham, gum jdii gă ai der vurungul la geavă? 
Doar nu-l bodzi fetea, nu? 

Domnul Schultze se întoarse spre expert. 

— Dodzi drei fom berge ză-l fetem be domadul Vinne. Ezde der 
miragol! Ge ezde, ezde, und n-are nigi un rozd ză ţigi gă nu 
ezde. 


86 


e XVII + CUBUL GIGANTIC e 


Un cub din otel masiv, polizat, de vreo optsprezece metri 
pătraţi, fixat pe un suport întins din beton și despicat 
perpendicular până la mijloc în două jumătăţi uriașe, strâns 
ajustate printr-o serie de striuri triunghiulare, o variaţie a bine- 
cunoscutei perechi lambă și uluc?. De la un colț la altul, masa 
enormă era prinsă în șuruburi imense din oţel. Capetele masive 
ale altor șuruburi, în jur de patruzeci pe fiecare dintre cele patru 
laturi, sugerau că întregul ar putea fi spart intenţionat în două 
jumătăţi care au fost reunite cu ușurință, o latură enormă 
glisând înainte și înapoi pe o șină scurtă. 

Prin cele două fațete nedivizate ale cubului, trasând oarecum 
un pătrat în centru, treceau patru perforatoare, ceva mai mici în 
diametru decât un creion oarecare, traversând laturile. Direct în 
centru se contura o reţea de cabluri izolate ce atârnau din 
întunericul de deasupra. Pe celelalte două laturi ale marelui cub, 
exact în locul în care se întâlneau marginile celor două jumătăţi, 
se deschideau gurile, ca pâlniile, ale unui perforator de vreo 
cinci centimetri. Și acesta trecea prin fațete. 

Direct în partea opusă celor două guri, la o distanţă de vreo 
patru metri, erau montate un fel de tunuri de calibru greu, de 
tipul celor navale, două la număr, - o construcţie stranie. La 
modul general, nu aduceau deloc cu cele care au calibrul de 
doisprezece inci, căci culatele?5 erau, păstrând proporţiile, mult 
mai largi, ţevile mai lungi, iar gurile, în loc de doisprezece inci, 
măsurau numai doi. Montajele erau la mare înălțime, iar reglajul 
atât de precis încât, dacă te uitai prin deschiderea culatei unuia 


24 Parte proeminentă a unei piese din lemn sau din metal care se îmbucă în scobitura 
corespunzătoare a altei piese, pentru a asigura o îmbinare perfectă (n.tr.). 

25 Culata este partea dinapoi a ţevii unei arme de foc, în care se află locașul 
închizătorului (n.tr.). 


87 


dintre tunuri, axul imensului cub și ţeava tunului din partea 
cealaltă îți păreau că se continuă. 

— Aceasta este mașina de făcut diamante, domnilor, începu 
domnul Wynne și le arătă domnului Latham, domnului Schultze 
și domnului Czenki cubul și cele două tunuri. Este de o 
simplitate perfectă în construcţie, are o forţă enormă de 
rezistență, după cum bănuiţi, și este reglată la fel de minuţios 
ca un ceas. Funcţionează cu electricitate. Acest cub reprezintă 
soluția problemei acţiunii simultane a presiunii și temperaturii 
înalte, care a fost numai unul dintre numeroasele obstacole 
aparent insurmontabile ce urmau să fie depășite. Când se scot 
șuruburile, o jumătate glisează înapoi. Când se pun șuruburile la 
loc, este la fel de solid ca și cum ar fi construit dintr-o singură 
bucată și este perfect capabil să înfrunte o forță mai mare decât 
tot ce-a putut până acum născoci ingeniozitatea omenească. 
Această forță rezultă din combinarea unei temperaturi la 
jumătate din cea a suprafeţei Soarelui cu impactul nemijlocit a 
două proiectile de 50 de kilograme lansate la mai puţin de un 
metru și douăzeci de centimetri, cu o încărcătură enormă de 
cordită?5, și cu o viteză iniţială mai mare decât s-a înregistrat 
vreodată în istoria artileriei. Această vastă forță se centrează 
într-un soi de retortă din mijlocul cubului. Retorta este rotundă, 
are vreo 91 de centimetri în lungime și tot pe atât în diametru, 
fiind construită dintr-o jumătate de duzină de substanțe 
rezistente la foc, depuse în straturi, perforate de cabluri 
electrice, având o deschidere înăuntrul său de o lungime perfect 
egală cu cea a perforatoarelor din cub. Este strâns ajustată într- 
un receptacul tăiat chiar în centrul cubului, destinat să protejeze 
temeinic, de căldura intensă, oţelul din care este făcut cubul. 
Această căldură ajunge la furnal prin firele electrice care 
pătrund prin laturile cubului, după cum puteţi vedea, curentul 
fiind transportat aici printr-o conductă, de-a lungul albiei râului, 
de la o mare uzină electrică, aflată la o distanţă de vreo nouă 
kilometri. Douăzeci și opt de cabluri mari sunt necesare pentru 
circuitul electric. Uzina electrică este proprietatea mea, 
destinată, de ochii lumii, pentru o mică rafinărie de zahăr. Aș 
mai putea să adaug că retorta este o variantă a principiului 
utilizat de profesorul Moissan din Paris. 

Aici se întoarse spre domnul Czenki. 


2 Exploziv preparat din nitroglicerină și nitroceluloză (n.tr.). 
88 


— Poate vă mai amintiţi că i-am menţionat o dată numele? 

— Imi amintesc, recunoscu expertul cu încrâncenare. 

— Acum, carbonul în stare pură este vaporizat, după cum 
poate cunoașteţi, la o fracțiune mai mică de trei mii de grade 
Celsius, continuă domnul Wynne. Carbonul pur - nu numai din 
punct de vedere chimic, ci de o puritate absolută - sub forma 
unor discuri de mare compresie este introdus în retorta 
amplasată înăuntrul cubului, capetele deschiderii de doi inci din 
furnal fiind blocate pentru a preveni expansiunea, cubul este 
închis, șuruburile strânse și se ridică temperatura, pentru câteva 
minute, o căldură, domnilor, cât jumătate din cea a Soarelui. Și, 
pe urmă, presiunea de aproximativ șapte sute de tone pe 
centimetrul pătrat se adaugă cu ajutorul celor două tunuri. Cu 
alte cuvinte, domnilor, carbonul în stare pură, vaporizat, este 
prins între cele două proiectile care pătrund simultan în cub din 
laturi opuse, fiind lansate de curentul electric. Impactul este atât 
de puternic, încât ceea ce fusese 70 de centimetri de carbon 
comprimat este condensat instantaneu într-un disc de o formă 
neregulată, de o grosime de doi până la trei centimetri. Și discul 
ăsta, domnilor, este un diamant!... Violenţa operaţiei, combinată 
cu intensitatea căldurii, topește totul: retortă, proiectile, fire 
electrice, cărămizi refractare, până și azbest, într-o singură 
masă. Cubul se deschide și această masă incandescentă cade în 
apă rece, ceea ce face presiunea să crească, până când 
substanţa se răcește. Apoi este spartă și în miezul ei se află un 
diamant... mare cât un biscuit, domnilor! Patru perforatoare mici 
care ies din orificiul de doi inci perforează cubul și permit 
evacuarea aerului pe măsură ce proiectilele se retrag la locul 
lor. Nu există posibilitate de ricoșare, întrucât elasticitatea 
carbonului este total anihilată, absorbită, aș putea spune, în 
inima diamantului. Desigur că retorta, cele două proiectile și 
cablurile de conectare la electricitate sunt toate distruse la 
fiecare șarjă, ceea ce duce la un cost total de peste opt sute de 
dolari pentru această operaţie, la care se mai adaugă și trei 
tone de zahăr brun. Diamantul care rezultă valorează pe puţin 
un milion când este șlefuit, uneori chiar două milioane. Asta-i 
tot, cred. 

Se lăsă o lungă tăcere, în semn de admiraţie. Domnul Latham, 
sprijinit de giganticul cub, își contempla îngândurat vârful 
pantofilor. Domnul Schultze îl cântări cu ochi curioși, apoi își 


89 


cufundă privirile în adâncul întunericului de deasupra. Domnul 
Czenki mai avea o întrebare. 

— Înţeleg că toate diamantele au fost fabricate sub forma 
unor discuri, observă el într-un târziu. Atunci pietrele brute care 
au fost furate erau... 

— Erau naturale, îl întrerupse domnul Wynne, importate 
pentru cercetare și experiment. l-am dezvăluit comisarului 
Arkwright o parte din adevăr, nu tot. În ultimii douăzeci de ani, 
domnul Kellner a distrus specimene în valoare de vreo douăzeci 
de mii de dolari în acest fel. Aș mai adăuga că, în vreme ce 
dumnealui reușise să fabrice diamante de dimensiuni mari, nu i- 
a ieșit niciunul perfect până acum opt ani. Dar, între timp, 
cheltuielile de producţie, după cum vă veţi da seama, erau 
enorme, așa încât în cursul ultimilor opt ani au fost vândute 
cristale ce valorau în jur de un milion de dolari, câte unul sau 
câte două, pentru a putea face față acestor costuri. 

Se opri pentru o clipă, după care reluă îngândurat: 

— Toate astea, înţelegeți, nu s-au făcut de azi pe mâine. 
Domnul Kellner ajunsese la aproape optzeci și unu de ani și s-a 
apucat de lucru acum cincizeci și opt de ani. Cuburile de aici au 
fost clădite și instalate cu treizeci de ani în urmă. Tunurile au 
fost amplasate acum douăzeci și opt de ani, de atâta amar de 
vreme, încât amintirea lor s-a șters din mintea celor care le-au 
construit. Și, până acum patru ani, a fost asistat de fiul său, tatăl 
domnișoarei Kellner, și de fratele ei. În sala în care ne aflăm s-a 
produs o explozie în care au murit amândoi și, de atunci, a 
muncit de unul singur. Fiul lui - tatăl domnișoarei Kellner - a fost 
inventatorul aparatului care ne-a dat putinţa să șlefuim toate 
pietrele pe care vi le-am arătat. Acum trei zile, am trimis la 
Washington, prin poștă, cererea de brevetare pentru el. Este la 
fel de complicat ca un linotip și are o precizie de cronometru, 
dar face cât cincizeci de șlefuitori manuali experţi la un loc. 
Până va sosi aprobarea pentru brevetare, trebuie să vă rog să- 
mi permiteţi să protejez secretul. 

Domnul Latham se întoarse iute spre el. 

— Dar ne-ai explicat toate astea pe deplin, exclamă el tăios, 
arătând cubul și tunurile. Am putea duplica aparatul dac-am 
vrea. 

— Da, aţi putea, domnule Latham, îi răspunse tânărul încet, 
dar nu mai puteţi duplica și creierul care a izolat carbonul în 


90 


stare absolut pură de reziduurile arse ale zahărului brun. Acest 
creier a aparținut domnului Kellner. Secretul a murit odată cu el! 

lar se lăsă o tăcere îndelungată, spartă într-un târziu de 
domnul Schultze: 

— Azda înzeamdă gă nu ze mai bod vage alde diabande bână 
gând aldginefa nu fa budea zgoade garbon în zdare bură, nu-i 
aja? Ja! Und azda ne vage be noi ză îndrebăm gâde diabande au 
vozd deja broduze? 

— Diamantele pe care vi le-am arătat, domnilor, sunt toate 
câte s-au șlefuit până acum, îi răspunse domnul Wynne. La 
fabricarea lor s-au folosit mai puţin de douăzeci de discuri. Mai 
există vreo cinci sute, în valoare de un miliard de dolari, în 
mare, așadar, vedeţi că sunt pregătit să-mi susţin în continuare 
propunerea adresată dumneavoastră, de a cumpăra o cantitate 
de o sută milioane de dolari, la jumătate din prețul valabil acum 
pe piața de desfacere. 

Domnul Latham își trecu o mână peste fruntea înrourată de 
sudoare și se uită neputincios la neamt. 

— Munca de șlefuire ar putea continua constant chiar aici, sub 
direcția domnului Czenki, continuă după o secundă domnul 
Wynne. Secretul acestui loc n-a fost divulgat timp de patruzeci 
de ani. Ne aflăm acum cam la cincizeci și ceva de metri sub 
pământ, în galeria unei mine de cărbuni abandonate, de la care 
și-a împrumutat Coaldale numele, și care comunică prin subsol 
cu locuinţa de la suprafaţă. Peste tot, tavanele și pereţii se 
susțin pe stâlpi de siguranță și postavuri grele izolează acustic 
această sală, înăbușind până și zgomotele tunurilor. Domnul 
Czenki este cel mai potrivit pentru treaba asta. De zece ani, 
domnul Kellner îl considera primul expert al lumii și i-ar îndeplini 
dorinţele dacă ar consimţi. Dacă nu, voi prelua eu această 
sarcină... și voi sparge piaţa!... (Vocea i se înăspri puţin.) Și, 
domnilor, ţineţi-vă acasă detectivii! Secretul, de-acum, vă 
privește mai mult decât pe mine. Vă distruge pe 
dumneavoastră, dacă se va afla, nu pe mine!... Poliţia din New 
York a transferat poliţiei locale această parte a anchetei, iar ei 
sunt niște prostănaci. Toate formele sunt legale, iar acest loc 
este în siguranţă. Acum retrageţi-vă oamenii! In ziua în care vă 
va fi livrat ultimul diamant și veţi plăti o sută milioane de dolari 
până la ultimul bănuţ, tot ce se află aici va fi distrus. Asta-i tot! 


91 


— O sută milioane de dolari! repetă domnul Latham. Chiar 
dacă am accepta propunerea, Schultze, cum am putea aduna 
suma asta enormă într-un an de zile și păstra secretul? 

— Nu ze bune broblema ză budem, Laadham, gi drebuie, veni 
răspunsul. 

ÎI privi îngândurat pe tânăr. 

— Agum ezde duminigă zeara și ne-adzi dad un răgaţ bână 
gioi, dagă fă mai amindidzi. 

Se întoarse iar spre domnul Latham, recurgând la filosofia lui 
excentrică: 

— Gândejde-de, Laadham, alghimijdii z-au zdrăduid drei zude 
de ani ză vabrige o bieză din aur mare gâd un ag de gămălie 
und n-au reujid, iar el a obdzinud diabande mari gâd bumadul 
dău gu un big de gordidă ji de gurend elegdrig!... Mein Gott, 
omule! Dă-dzi zeama! 

Bijutierii acceptară în cele din urmă propunerea domnului 
Wynne, iar acesta le mulţumi cu plecăciune și îi oferi domnului 
Czenki o revistă științifică, deschisă la o pagină având următorul 
titlu: 


„Nou descoperita proprietate a radiumului. 

Expunerea timp de o lună la acțiunea radiumului 
schimbă culoarea diamantelor, rubinelor, smaraldelor și 
safirelor” 

e 

Red Haney fu supus pentru a patra oară interogatoriului 
direct. Până la urmă, ajunseră să-i smulgă o mărturisire 
completă. Nu existase niciun complice. 

— Vezi matale, dom’ polițai, se scuză el pe un ton de 
implorare, mătăluță și cu ălălant gagiu (se referea la domnul 
Birnes) eraţi așa de porniţi să ziceţi că a mai fost și altcineva 
amestecat în treaba asta și mi-aţi dat mură în gură cu 
farfastăâcurile voastre, că mie mi-a prins tare bine și am zis: 
„Sigur că da”, dar, de fapt... eu am fost ăla. 


92