Amelie Nothomb — Unisex

bé 


Unisex - 


Le 


AMELIE: 
NOTHOMB 


AMELIE NOTHOMB 


UNISEX 


Traducere din franceză de Claudiu Constantinescu 
Titlul original: Les prénoms épicènes, 2018 


Editura Trei, 2019 


Versiune ebook: v1.0, mai 2021 


El nu se dezmâniază. 

A se dezmânia e acel verb care nu îngăduie decât negația. Nu 
veţi citi niciodată că cineva se dezmâniază. De ce? Fiindcă 
mânia e ceva preţios, care te apără de disperare. 

Cu trei ore în urmă, nu exista pe lume cineva mai fericit ca el. 

— Tu ești cea mai frumoasă. Din pricina ta, toate celelalte 
sunt urâte. Ba nu. Din pricina ta, celelalte femei nici nu există. 

— Va trebui totuși să te obișnuiești. 

— De cinci ani facem dragoste și niciodată nu ne-a ieșit atât 
de bine. Ai mai pomenit așa ceva? 

— Nu. 

— Te cheamă Regina. La început, numele tău mă îngrozea. 
Acum, n-aş putea suporta să te cheme altfel. Regina, ti se 
potrivește perfect. Mai stai un pic în braţele mele, iubito. 

— Nu pot. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să mă mărit. 

— Foarte amuzant! 

— Nu e glumă. În două zile, mă căsătoresc cu Jean-Louis. 

— Ce vorbă-i asta? 

— Jean-Louis. ÎI știi. 

— Eu sunt cel pe care-l iubești. Eu sunt cel cu care vrei să te 
märiti. 

— Când s-au căsătorit ai mei, se iubeau la nebunie. Au avut o 
viață mediocră. Acum, maică-mea e un fel de bonă a lui taică- 
meu. Prea puţin pentru mine. 

— Cu mine, n-o să ai o viaţă mediocră. 

— Suntem împreună de cinci ani. În afară de amor, n-ai făcut 
nimic. 

— Nu te-ai plâns până acum. 

— Nu fi vulgar! Jean-Louis o să fie numărul doi într-o mare 
companie de electronice. Mă ia cu el la Paris. 

— Paris! 

— Da, Paris. Excelenţa, viața adevărată. Chestiile la care am 
visat dintotdeauna. De câte ori să-ţi mai spun că vreau să plec 
din cătunul ăsta? 

— N-am decât douăzeci și cinci de ani. 

— Eu am deja douăzeci și cinci de ani. Nu mai pot să aștept. 

— Jean-Louis știe de existența mea? 


— Cum să nu știe? 

— Si nu-l deranjează? 

— E de domeniul trecutului. 

— De domeniul trecutului! Acum o jumătate de oră, făceam 
dragoste ca niște zei! 

— A fost ultima oară. 

Regina s-a îmbrăcat în tăcere. 

— Nu se poate, iubita mea. Spune-mi că e un coșmar oribil, o 
glumă odioasă, o provocare. 

— E adevărul. Adio! 

Odată rămas singur, alege mânia. Pentru a și-o alimenta, 
hotărăște să se răzbune. Omorând-o pe Regina? Sigur că nu. 
Treaba asta s-ar întoarce împotriva lui. 

În primul rând, vrea ca Regina să sufere. Să sufere așa cum 
suferă și el. 

El nu se va dezmânia niciodată. 


Pe terasa cafenelei sale preferate, Dominique savura acea 
după-amiază de sâmbătă. li plăcea soarele acela de septembrie 
care o încălzea fără s-o ardă. 

Secretară într-o firmă de import-export, era foarte mândră de 
munca ei. Tatăl său era marinar pe un vas de pescuit, mama sa 
era casnică. „Ești o femeie independentă, draga mea, bravo!” îi 
spusese aceasta. 

La douăzeci și cinci de ani, privea spre viitor cu încredere. 
Pretuia celibatul. lubirea avea să apară si ea, la momentul 
potrivit. Când vedea pe câte unele dintre prietenele sale 
căsătorite și devenite mame, se bucura că nu făcuse ca ele. 
Măritată, ce soartă sinistră! 

Nu și-a dat seama că un bărbat, de la masa vecină, se uita fix 
la ea. 

— Bună ziua, domnișoară. Pot să vă ofer ceva de băut? 

N-a știut ce să răspundă. El a luat asta drept consimtire și s-a 
așezat în faţa ei. 

— Băiete! Sampanie! 

— Două cupe? 

— O sticlă. Din cea bună. 

Chelnerul a adus o sticlă de Deutz și a umplut două pahare. 

— Särbätoriti ceva? întrebă tânăra. 

— Întâlnirea noastră. 

Au ciocnit. Dominique nu băuse niciodată o șampanie mai de 
soi și s-a emoţionat când a simţit cât de bună e. 

— Cum vă cheamă? 

— Claude. Și pe dumneavoastră? 

l-a spus că o chema Dominique și că de cinci ani lucra ca 
secretară la Terrage. Apoi a tăcut, pentru că el nu părea s-o 
asculte. 

— Cu ce vă ocupați? întrebă ea în cele din urmă. 

— Mă duc la Paris ca să înfiinţez o firmă, spuse el pe tonul 
evaziv al unuia care nu vrea să piardă vremea cu un asemenea 
subiect. 

Bărbatul acela o speria un pic, nu știa nici ea de ce. S-a 
calmat zicându-și că, la urma urmelor, el o abordase. Ce conta 
dacă-l dezamăgea? 

— Sunteţi încântătoare, Dominique! 

Tânăra s-a înecat cu gura de șampanie pe care o sorbise. 


— Si mai mult ca sigur că nu sunt primul care vă spune lucrul 
asta. 

Ba da, era. Până atunci, numai maică-sa îi mai zisese așa 
ceva, iar ea o luase ca pe o vorbă pe care o spun de obicei 
mamele. 

— Nu știu ce să vă spun, domnule. 

— Spuneti-mi Claude. Suntem de aceeași vârstă. 

— Eu nu mă pricep la înfiinţat firme. 

— Nu vă mai bateti capul cu astfel de fleacuri. Aș vrea să ne 
mai vedem. 

Bărbatul i-a cerut insistent numărul de telefon. Ea i l-a dat 
până la urmă, fără tragere de inimă, și s-a ridicat rapid de pe 
scaun pentru a-și ascunde stânjeneala. 


x k x 


Dacă ar fi fost o fată normală, și-ar fi sunat o prietenă și i-ar fi 
povestit toată pätania. Dar în ea era întotdeauna o jenă pe care 
nu și-o putea explica. Vorbea atât de puţin despre treaba asta, 
încât nici nu știa cum s-o numească: era vorba de un complex. 

Ştia că nu toate tinerele suferă de așa ceva. La muncă, avea 
numai colege impetuoase, obișnuite cu gargara seducătorilor. Ei 
însă nimeni nu-i spunea astfel de lucruri, iar ea trăsese 
concluzia că nu era deloc drăguță. In realitate, dacă nimeni nu-i 
făcea avansuri, era pentru că lumea îi simţea problema. 

Bărbatul acela - Claude, ar trebui să se obișnuiască - n-o 
simtise. Dominique și-a luat inima în dinţi și s-a dus să se uite în 
oglindă. „Încântătoare”, spusese el. Ce văzuse oare la ea? 

A stat și s-a gândit. Un tip care înfiinţează firme n-are niciun 
motiv să mintă o secretară obscură. Tipul nu se purtase ca un 
bărbat aflat în căutarea unei aventuri de-o noapte. „Să 
așteptăm mai întâi să mă sune”, Își zise ea. 

A trecut o săptămână. Ar fi trebuit să-mi dau seama că era o 
prostie. Bine că n-am vorbit cu nimeni despre povestea asta. 


x kK x 


— Alo, bună seara, aş putea vorbi cu Dominique, vă rog? 
— Eu sunt. 
— Ce mai faceţi? Sunt Claude. 


— Credeam că m-ati uitat. 

— Nu sunteţi genul de persoană care să poată fi uitată. 
lertați-mă că am întârziat atâta până să vă sun. A trebuit să mă 
duc la Paris să aranjez câteva chestii esenţiale pentru firmă. 
Sunteţi liberă diseară? 


x kK x 


La restaurant, a comandat el și pentru ea. Ea s-a mirat că 
lucrul acesta a făcut-o să simtă o oarecare plăcere - pe lângă o 
mare uşurare, căci se temea că ea ar fi putut alege mâncăruri 
nerafinate. 

— Cum se numește firma dumneavoastră? îl întrebă ea. 

— E, de fapt, filiala pariziană a firmei Terrage. O chestie de 
import-export. 

Ea începu să râdă. 

— Ştiam eu că data trecută nu mă ascultați, altfel v-aţi fi dat 
seama de coincidenţă. Acolo lucrez și eu. 

— La Terrage? Incredibil! 

Ea l-a întrebat cum îi cheamă pe colaboratorii lui. El i-a spus 
că singurul om cu care discută e președintele-director general. 
Tânăra a simţit atunci cum complexul ei îi taie respiraţia și a 
schimbat subiectul: 

— Vă place Parisul? 

— Mereu mi-am dorit să trăiesc acolo. E atâta energie în locul 
ăla! 

— Eu n-am fost niciodată. 

— O să vă placă mult. 

— E musai să ajung și eu cândva. 

— Când o să vă märitati cu mine, n-o să mai aveţi încotro și o 
să locuiti acolo. 

Ea lăsă tacâmurile din mână, trase aer în piept și zise: 

— Nu-mi place când cineva râde de mine. 

— Sunt foarte serios. Dominique, vreţi să fiți soția mea? 

— Nu știți nimic despre mine. 

— De cum v-am văzut, am știut că sunteţi cea pe care o caut. 

— Câtor femei le-aţi mai făcut numărul ăsta? 

— Sunteţi prima. 

Tânăra s-a ridicat în picioare tremurând. 

— Nu mă simt bine. Mă duc acasă. 


— Dar n-aţi mâncat nimic. 

— Nu mi-e foame. 

Bărbatul a insotit-o până în stradă. 

— Pot să vă conduc? 

— N-are niciun rost. Dar mulţumesc pentru invitaţie. 

Tânăra a plecat cu pași rapizi și, spre ușurarea ei, a văzut că 
bărbatul n-o urmărea. Ce era cu omul ăsta? Trebuia oare să fii 
atins de demenţă ca să te porţi așa? 

Aerul proaspăt i-a risipit încordarea. A simţit bucuria vânatului 
victorios, iar de cum a ajuns acasă, s-a culcat și a dormit 
neîntoarsă. 


x k x 


A doua zi dimineața, a sunat telefonul. 

— Dominique? M-am purtat ca un necioplit. Ce să fac ca să 
mă iertati? 

— Să mă lăsați în pace. 

— Înţeleg. Vă dau numărul meu de telefon. Ca să mă sunati 
dumneavoastră, dacă simtiti vreodată nevoia. 

l-a dictat numărul, iar ea și l-a notat, hotărâtă să nu-l 
folosească niciodată. 


x kK x 


În fiecare duminică, Dominique se ducea să ia prânzul la 
părinții săi. Pe drum, s-a oprit la patiserie și a cumpărat un 
Paris-Brest!. 

Masa a decurs fără probleme. Copil unic, Dominique 
moștenise un pic de conversaţie de la tatăl său și ceva din 
calmul maică-sii. Aceasta din urmă se uita însă lung la chipul 
fiicei sale. 

— Ce e, mamă? 

— Nu știu. Văd că ţi se întâmplă ceva important. 

— Nu mă mai privi așa, te rog frumos. 

După-amiază, în timpul plimbării, n-au vorbit mai mult. Dar 
Dominique simţea că maică-sa avea dreptate. Peisajul din jur o 
impresiona mult mai puternic, de parcă atunci îl descoperea. 


1 Prăjitură în formă de colac, cu aluat de choux-ă-la-creme și cremă de 
patiserie cu nuci sau migdale pralinate. (N.t.) 


Oamenii care treceau pe lângă ei o măsurau din priviri într-un 
mod ciudat. 

— Ce frumoasă s-a făcut fiica dumneavoastră! le spuse o 
doamnă părinţilor săi. 

Pentru prima dată, Dominique își zise în gând că ar pleca 
bucuroasă din acel oraș. 

Când s-a întors acasă, a făcut o baie ca să se liniștească. A 
rezistat până seara, iar apoi, spre rușinea ei, a format numărul 
lui Claude. Acesta a răspuns de la primul târâit, de parcă ar fi 
stat lângă telefon toată ziua. 

— Am sperat din tot sufletul c-o să mă sunati. 

— Nu știu de ce-am făcut-o. Mă faceţi să mă simt aiurea. Vă 
miscati mult prea repede. Nu știu mai nimic despre 
dumneavoastră. 

— Așa e! Sunt foarte repezit, e o chestie insuportabilă. Nu m- 
am mai purtat niciodată așa, nici nu-mi stă în fire. 

S-au întâlnit din nou, la un pahar. Claude a fost amuzant și 
drăguţ. Dominique și-a zis că l-a judecat greșit. Era un băiat cât 
se poate de plăcut. 


x k x 


În fiecare seară, el îi dădea întâlnire într-un alt loc. Tânăra și-a 
dat seama că aștepta cu plăcere acel moment. Sâmbăta 
următoare, a sunat-o pe maică-sa și a întrebat-o dacă putea să 
vină cu cineva duminică, la prânz. 

— Bineînţeles, îi răspunse aceasta, ascunzându-și emoția. 

După-amiază, Dominique l-a anunţat pe Claude că ai ei îl 
invitau la masă a doua zi. Tânărul s-a arătat nespus de 
entuziasmat și i-a mulțumit. 

— Pot să-ţi spun tu, de-acum încolo? 

— Da, e mai firesc așa, căzu ea de acord. 


x k x 


Tânăra s-a dus ceva mai devreme la părinții ei, ca să-i ajute. 
Claude a ajuns la 12 și jumătate, cu un splendid buchet de flori. 
Dominique l-a luat să-l pună într-o vază, în vreme ce invitatul se 
instala în salon. Când s-a întors și l-a văzut pe Claude, a știut că 
bătălia era câștigată. 


Tânărul conversa plin de farmec și de naturalete, a acordat 
mâncărurilor onorurile cuvenite, s-a oprit de mai multe ori 
pentru a o privi visător pe Dominique, a complimentat-o cu 
decenţă pe stăpâna casei, iar după cafea s-a retras. 

Seara, pentru prima dată, tatăl îi dădu telefon fiicei: 

— Băiatul ăsta e perfect. Mă bucur sincer pentru tine. 

— Mersi, tată. 

— Ti-o dau pe maicä-ta. 

— Ce faci, mamä? 

— Claude e minunat, scumpo. Te iubește. E băiat serios. Şi-i 
frumos. 

Acest ultim comentariu o miră pe Dominique. În primul rând, 
pentru că maică-sa nu spunea niciodată asemenea lucruri. Apoi, 
pentru că ea nici nu-și pusese această problemă. Chiar era 
frumos Claude? S-a concentrat din răsputeri ca să-și dea seama 
și a recunoscut, în cele din urmă, că da. Era oare atât de 
indiferentă la frumuseţe, de nici n-o observase pe-a lui Claude? 
Ce-o împiedicase oare s-o remarce? 

A trecut în revistă vagile sale flirturi de până atunci și tot n-a 
înțeles. Felul ei de-a fi, din momentele alea, n-avea nicio 
legătură cu ființa timorată care devenise între timp. Ce nu-i 
convenea la acest bărbat? Nici de cei dinainte nu fusese 
îndrăgostită, iar asta n-o deranjase. 

Da, numai că, acum, lucrul ăsta chiar era normal s-o 
deranjeze. Claude voia s-o ia de nevastă, o iubea. Avea toate 
calităţile la care ea visase, și totuși, în prezenţa lui, ea se simţea 
mereu neliniștită. 

Cu cine putea oare să discute despre asta? Niciodată nu li se 
confesase prietenelor ei despre astfel de lucruri, i-ar fi fost 
imposibil s-o facă. Avea vreun sens să-și deschidă sufletul 
tocmai în faţa prădătorului? 

— Alo, Claude? 

— Draga mea, tocmai voiam să te sun. Părinţii tăi sunt 
adorabili. 

— Le place foarte mult de tine. 

— Serios? Mă bucur! 

— Mama zice că ești frumos. 

Bărbatul izbucni în râs. 

— Mama ta e foarte indulgentă. 

— Claude... 


— Da? Ce este? 

Blocaj. Cuvintele i se intepeniserà în fundul gâtului. 

— S-a întâmplat ceva, Dominique? 

Când și-a auzit numele rostit de acea voce, i s-a făcut și mai 
frică. 

— Vrei să vin la tine? 

— Nu. 

— Păcat! Mâine dimineaţă plec la Paris. N-o să ne vedem 
toată săptămâna. 

— Te duci cu treburi? 

— Da, am de rezolvat niște chestiuni importante. O să-mi fie 
dor de tine. 

A fost drăguţ și intelegätor. Când a închis telefonul, ea a 
început să plângă. Oare era nebună fiindcă avea retineri față de 
un băiat atât de amabil? În același timp însă, a trebuit să 
recunoască în sinea ei că acea săptămână de despărţire o 
liniștea. Avea să poată respira și ea un pic. 


x k x 


Duminica următoare, părinții ei au întrebat-o ce mai făcea 
Claude. Ea le-a răspuns înșirând toate banalitätile care se 
cuveneau spuse. 

Când au ieşit la plimbare, s-a apropiat de maică-sa şi, cu 
prețul unui uriaș efort de voință, se încumetă să-i spună: 

— Mamă, eu nu sunt îndrăgostită de omul ăsta. 

— Ce înseamnă, în fond, să fii îndrăgostită? 

— Nu știu. Tu nu erai îndrăgostită de tata? 

— Ba da. Dar nu-mi făceam atâtea probleme ca tine, fata 
mea. 

— Crezi că-mi fac prea multe probleme? 

— Da. 

— Totuși, tu n-a trebuit să pleci din orașul tău. Claude vrea să 
mă mut cu el la Paris. Ce zici de asta? 

— Dacă la Paris e viaţa ta, atunci e bine. 

Tăcere. 

— Ce s-ar întâmpla dacă nu m-aș mărita cu el? 

— Ţi-ai reproșa-o toată viaţa. 

Fata oftă. 


— Nu-ţi face griji, Dominique. Ai încredere, mai zise mama ei, 
îmbrăţișând-o. 

Încredere: da, ăsta era cuvântul-cheie. De ce n-ar avea 
încredere în Claude? Mama ei, o femeie mai degrabă 
circumspectă, avea încredere în el. 

— Când te mai vezi cu el? 

— Mâine-seară. 

— O să se-aranjeze toate. Cu despărţirea ai tu probleme. 


x k x 


Înainte de a lua trenul ca să se întoarcă, Claude s-a dus la un 
magazin de parfumuri, pe Champs-Elysées. 

— Bună ziua, domnişoară. Aş vrea să-i fac un cadou 
logodnicei mele. 

— Un parfum? 

— Da. Nu știu ce să aleg. 

— Cam ce-i place logodnicei dumneavoastră? 

— Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră. 

— Eu încerc doar să vă ajut. 

— Vreau un parfum care să dea gata o femeie. 

Vânzătoarea intepeni. Se uită lung la acel tânăr pe care 
costumul și cravata îl făceau atât de sigur pe el. Carevasăzică 
există o fată, biata de ea, care stă să cadă în plasa mocofanului 
ăstuia! la să-i dăm noi amărâtei un semnal puternic, ca să-i 
deschidem ochii. 

— Chanel No 5. 

— Nu e prea clasic? 

— Ah, e clasicul clasicilor, domnule. Sigur o s-o dea gata pe 
logodnica dumneavoastră. 

Vânzătoarea l-a împachetat în cel mai pompos ambalaj cu 
putinţă. 


x k x 


În 1970, trenul făcea mai bine de cinci ore și jumătate de la 
Paris până la Brest. Pe la 6 seara, Claude s-a reîntâlnit cu 
Dominique. 

— Greu mai trece timpul fără tine. 


— Da, zise ea, conștientă de ceea ce ascundea putinätatea 
acelor vorbe. 

— Ai avut o săptămână bună? 

— Normală. Tu? 

— Avansăm foarte rapid. 

l-a povestit tot felul de lucruri, pe care ea s-a chinuit din 
răsputeri să le asculte, întrucât n-o interesau deloc. 

Când a venit momentul să-și ia rămas-bun de la ea, Claude a 
scos din servietă un pachet. 

— Am un cadou pentru tine. 

— Ce e? 

— O să vezi. 

Odată rămasă singură, Dominique a luat pachetul și l-a 
inspectat. l-a fost rușine să strice un ambalaj atât de grozav. Pe 
hârtie era o etichetă cu o adresă de pe Champs-Elysées, iar 
tânăra n-a putut să nu fie impresionată. 

Chanel No 5; știa că exista așa ceva, dar atât. Niciodată nu 
primise un parfum. lar să-și cumpere ea unul nici nu-i trecuse 
prin cap. Claude era nebun să-i facă așa un cadou. 

A plecat din cafenea, sperând că n-o văzuse nimeni într-o 
situaţie atât de jenantă. 

Acasă, s-a închis în baie și a îndrăznit în sfârșit să scoată 
sticluta din cutie. Obiectul acela i s-a părut de o frumuseţe fără 
seamăn. Era modelul de la începuturi, fără vaporizator. A scos 
capacul și a inspirat: mirosul a șocat-o mult prea profund ca să- 
și dea seama dacă-i plăcea sau nu. 

La birou, una dintre colege îi zisese că, dacă-i vorba de un 
parfum, trebuie să te dai mai întâi cu el ca să vezi dacă ti se 
potrivește. Fiindcă miroase diferit în funcţie de persoană. 
Dominique s-a dezbrăcat complet, s-a așezat pe marginea căzii 
și a înșfăcat sticluta. A procedat așa cum văzuse la cinema: a 
umezit dopul răsturnând sticla cu fundul în sus, după care și-a 
atins ușor cu el încheietura mâinii. Apoi și-a apropiat de nări 
pielea metamorfozată de acea miruire: ce a simţit atunci a 
întrecut toate emoţiile pe care le trăise vreodată. Dacă ar fi fost 
obligată să transpună în cuvinte senzaţia pe care o încerca, ar fi 
spus că mirosea a regină dintr-o altă lume, a eleganţă 
desăvârșită, a splendoare în sfârșit întrupată și a sărutul 
visurilor sale, atât de diferit de cele laborioase pe care le 


accepta de la Claude. În intimitatea băii însă, nu era nevoită să 
spună nimic, așa că s-a mulţumit să geamă de plăcere. 

A mai întors o dată flaconul cu fundul în sus și și-a umezit 
ceva mai generos dosul încheieturii. De astă dată, efectul a 
săgetat-o până în creier și Dominique a început să tremure. Zeul 
parfumului o strângea în braţele sale, mirosul de piele de Rusia 
își făcea vechiul său număr de magie, iar tânăra femeie a înţeles 
că trupul ei era lăcașul unui extaz nesfârșit. S-a văzut goală în 
oglindă și a știut că era frumoasă. Coborându-și imediat privirea, 
s-a întrebat dacă el o dorea, iar îmbătătorul parfum i-a răspuns 
cât se poate de autoritar că n-avea niciun motiv să se îndoiască 
de asta. 

Atunci, ea a făcut un lucru de neimaginat: a udat din nou 
dopul și s-a miruit sănătos pe toată partea de sus a gâtului, 
urmărindu-și mișcările în oglindă. O picătură de parfum i s-a 
prelins pe piept, iar beţia aromelor i-a cuprins întregul trup. 

La douăzeci și cinci de ani, Dominique nu cunoștea decât apa 
de colonie, care nici nu-i prea plăcea. Dăruindu-i un Chanel No 
5, alegând pentru ea acel parfum somptuos, Claude îi declara cu 
mare strălucire iubirea sa. Mirosul acela miraculos o învăluia cu 
farmecul său tulburător și Dominique se trezi zicând cu voce 
tare: 

— Îl iubesc. 

Auzindu-se pronuntänd acele cuvinte, se întrebă cui i se 
adresa de fapt. li răspunse imaginii sale din oglindă: 

— Il iubesc pe Claude. Claude, te iubesc. 

Se înfioră din cap până-n picioare. Deci asta era. Spiritul 
parfumului o eliberase de orice teamă. Claude era acel print 
care avea să rupă vraja ce o ţinea captivă. Unde se ascundea 
oare geniul acela care-l făcuse să-și dea seama că Chanel No 5 
era cheia sufletului ei? Dominique nu știa, dar îl binecuvânta. 

Da, avea să se mărite cu el. Avea să trăiască alături de el. 
Avea să locuiască în orașul acelui parfum. 


x k x 


A doua zi, la lucru, colega ei i-a spus că arăta ciudat. Pentru 
prima dată, Dominique a vorbit despre ce i se întâmpla: 

— lubitul meu mi-a dăruit un Chanel No 5. 

Christelle a izbucnit în râs, după care a comentat: 


— Nu-i e teamă de clișee iubitului tău? 

Dominique a urât-o pe loc și a pus reacţia acesteia pe seama 
invidiei. Câtă dreptate avusese să nu i se confeseze niciodată 
până atunci! Nici n-avea s-o mai facă vreodată. Abia aștepta să 
nu mai aibă de-a face cu mitocanca asta și cu mintea ei îngustă. 
La Paris, era convinsă, nu existau asemenea meschinării. 

Seara, înainte de întâlnire, și-a dat cu câţiva stropi din 
parfumul care-i hotărâse soarta. Claude uitase de cadoul pe 
care i-l făcuse și i s-a părut că fata mirosea cam bizar, dar n-a 
mai avut timp să-i spună. Cu un aer solemn, Dominique i-a 
declarat, uitându-se ţintă în ochii lui: 

— Accept să-ţi fiu soţie. 

A văzut uluirea încântată a tânărului, care a întrebat-o: 

— Ce te-a făcut să accepti? 

— Chanel No 5. 

Am judecat-o greșit pe vânzătoarea aia. O adevărată 
profesionistă! îşi zise el în gând. 

— Draga mea, sunt cel mai fericit bărbat din lume! Să ne 
căsătorim cât mai repede! 

— De ce ești atât de grăbit? 

— Nu vreau să te răzgândești. 

Ea a râs. Ce tare-l iubea! 


x kK x 


Nunta a fost ușor de organizat. Claude nu mai avea părinţi, 
tinerii n-aveau prea mulți prieteni. Dominique și-a dat demisia 
fără niciun regret. Cei doi s-au instalat la Paris, într-un 
apartament de pe strada Étienne-Marcel. 

— N-o să stăm prea mult aici, declară Claude. Nu-i destul de 
elegant. 

Dominique nu îndrăznea să-i spună că ei îi plăcea la nebunie 
cartierul acela viu și simpatic. Centrul Parisului clocotea de 
energie. Tânăra ieșea să se plimbe, cât soţul ei era la muncă, și 
se minuna de sumedenia de magazine și de magazinașe. Până 
și șantierul de la Hale o fascina. 

Nu avea bani să-și cumpere haine noi, dar își dădea pe gât cu 
un strop de parfum de-al ei. Atunci se simţea de o frumuseţe 
ieșită din comun și mergea până la grădinile de la Palais-Royal, 
a căror splendoare îi tăia respiraţia. 


Claude se întorcea acasă seara, întotdeauna foarte preocupat. 
Dominique îl înţelegea. Crearea acelei filiale trebuie să fi fost un 
lucru foarte stresant, miza era colosală. Ce-i povestea el o 
entuziasma: 

— Sunt numai vești bune, dragul meu! Văd că te descurci 
excelent! 

El nu părea niciodată mulţumit. Soţia sa i-a și spus-o odată. 

— Sunt foarte exigent, am pretenţii mari, i-a răspuns Claude. 

Ea a zâmbit, mândră de el. 


x k x 


Într-o seară a anului 1971, a venit acasă mai abătut ca de 
obicei. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

El a rămas tăcut o bună bucată de vreme. Când Dominique 
tocmai începea să se îngrijoreze, el i-a spus: 

— Încă nu ai rămas gravidă! 

Ea a râs, ușurată. 

— Nu-i nimic de râs, a continuat el. 

— Dragostea mea, n-avem nici măcar un an de când suntem 
împreună! 

— Vreau un copil cu tine. 

— Si eu. 

E normal să nu fii gravidă nici acum? o întreba el apoi, după 
ce făceau dragoste. 

Acel „nici acum” devenea tot mai apăsător. Tânăra s-a dus la 
un ginecolog, iar acesta a liniștit-o: era perfect sănătoasă, nu 
exista niciun risc să fie sterilă. Când i-a spus de acel diagnostic 
soţului ei, acesta a părut ușurat. A făcut dragoste cu ea plin de 
pasiune, iar ea s-a convins pe sine că asta o făcea să simtă 
plăcere. 


x k x 


Terrage Paris, cum Îi spunea el, a prosperat cu repeziciune. 
Cifrele îi uluiau pe cei de la Brest. Claude a putut angaja mai 
multe persoane. Sediul companiei s-a mutat de la Saint-Ouen la 
Batignolles. l-a explicat soției că, psihologic vorbind, era un 
lucru foarte important: 


— Terrage Paris nu mai e situat pe partea proastă a șoselei de 
centură. Firma își merită de-acum numele. 

— Bravo, dragul meu! 

Bucuria nu era însă totală: ea nu avea vești la fel de bune ca 
ale lui. În fiecare lună, când își dădea seama că nu rămăsese 
însărcinată, i se făcea rușine. 

Într-o bună zi, și-a luat inima-n dinţi și i-a spus lui Claude ceea 
ce-i zisese ginecologul: problema putea veni de la el. Preţ deo 
clipă, Dominique văzu o sclipire de ură în ochii lui. După un 
moment de tăcere, el declară: 

— O să mă duc la un consult, ca să știu clar cum stau. 

Câteva zile mai târziu, a primit rezultatele, pe care le-a 
anunțat semet: 

— Apt combatant! 

Dominique s-a consolat cum a putut. Ura e foarte aproape de 
iubire. Nu se îndoise ea la un moment dat de ceea ce bărbaţii 
tratau cu atâta vanitate? Nu e însă mai puţin adevărat că, 
pentru prima oară, regreta că nu avea și ea o prietenă, în 
braţele căreia să fi putut plânge. 


x k x 


1972. 1973. Viaţa ei se transforma într-un coșmar. Într-o bună 
zi, îi veni ideea să-i sugereze soțului ei adoptia: 

— Am putea avea prioritate, întrunim cele mai bune condiţii 
pentru a primi un micut vietnamez... 

— Încetează! Vreau un copil cu tine. E clar? 

Vreau un copil cu tine - erau astea niște vorbe de iubire? Se 
părea că da. Si totuși, Claude le rostise cu o agresivitate care o 
înfricoșase. 

Făceau dragoste în fiecare seară. Nu ăsta era însă verbul pe 
care-l folosea în mintea ei, atât de neplăcută îi devenise această 
activitate: ce voia el era doar s-o lase însărcinată, Dominique 
știa foarte bine. 

De la o vreme, pântecul ei îi inspira pur și simplu groază: se 
aștepta de la el o dinastie, pe care refuza s-o producă. Fără s-o 
știe, Dominique trăia angoasele prin care trecuse Maria 
Antoaneta la începutul mariajului ei. 

Claude a decretat atunci că era prea slabă și că asta îi afecta 
fertilitatea. 


— Doctorul n-a zis niciodată așa ceva, protestă ea. 
Întotdeauna am fost subţire, așa sunt de felul meu. E unul dintre 
lucrurile care ti-au plăcut la mine. 

Claude i-a criticat modul în care se hrănea, i-a ordonat să 
mănânce alimente mai consistente, a urmărit-o bănuitor în 
timpul meselor. Dominique și-a zis că, dacă o mai ţinea mult 
așa, avea să ajungă să-l urască. 


x k x 


La începutul lui 1974, în vreme ce spăla vasele, a leșinat. 
Când s-a trezit, Claude și doctorul erau la căpătâiul ei. 

— Draga mea, ești însărcinată. 

De când nu-l mai auzise pe soțul ei zicându-i așa! Adresarea 
aceea a bucurat-o chiar mai mult decât vestea cea bună. 

— Felicitări, doamnă, interveni și medicul. Dar văd că sunteţi 
mai fragilă decât mă aşteptam. Va trebui să staţi întinsă în pat 
pe toată perioada sarcinii, altfel riscati să pierdeţi copilul. 

— Sunt atât de fericită, zise ea, neluând în seamă acel 
diagnostic. 

— O să am grijă să nu-ţi lipsească nimic, spuse soţul ei plin de 
tandrete. 

Lunile care au urmat i-au lăsat lui Dominique impresii dintre 
cele mai diferite. Claude era mai prezent si mai drăguţ ca 
oricând, fără însă ca asta să o poată linisti. Trecea prin dureri 
îngrozitoare, care o făceau să urle efectiv. Doctorul nu pricepea 
deloc ce se-ntâmpla. Numai ea bănuia că acele suferințe erau 
expresia celor doi ani de angoase prin care trecuse. lar o voce 
din interiorul ei spunea: „Gata, asta e prima și ultima oară!” 

Și totuși, Dominique era sigură că avea să-și iubească foarte 
tare copilul. Simtea în privinţa lui niște porniri drăgăstoase 
extrem de puternice. 

— Ce-ai vrea să fie, băiat sau fată? își întrebă ea soţul. 

— Ambele variante îmi plac la fel de mult. Ea se uită fericită la 
acel bărbat devenit din nou atât de gentil și începu să râdă. 

— De ce râzi? 

— Avem ceva în comun, tu și cu mine. Numele noastre nu 
specifică de ce sex suntem. 

— Da. Avem niște nume unisex. Sau epicene. 

— Epicene? Nu știam cuvântul ăsta. 


— Ben Jonson, un celebru contemporan de-ai lui Shakespeare, 
a dat acest titlu uneia dintre piesele sale. Acolo, este numele 
femeii perfecte. 

Claude avu grijă să nu pomenească nimic de ironia extremă a 
lui Ben Jonson când făcuse această alegere. 

— Extraordinar! zise Dominique. Îmi imaginez că Épicène e un 
nume epicen. 

— E cel mai epicen nume din lume. 

— Si dacă i-am zice și noi așa copilului nostru, indiferent că e 
fată sau băiat? 

— De ce nu? 

Discutia aceea a fost unul dintre momentele cele mai plăcute 
din timpul sarcinii. În rest, biata femeie trecea prin chinuri fără 
seamăn, atât fizice, cât și morale. Neputându-și da seama ce 
avea pacienta sa, doctorul a asigurat-o că era vorba de crize de 
tetanie: 

— Povestea asta se mai numește și spasmofilie. E greu de 
suportat, dar nu-i ceva primejdios. Luaţi o pungă de hărtie, 
respirati în interiorul ei și o să se rezolve. 

Zis și făcut. Dominique a urmat întocmai recomandările 
doctorului, dar degeaba, nu se simţea deloc mai bine. Cu cât se 
apropia de termen, cu atât crizele ei deveneau mai dese și mai 
puternice. 

Se temea ca nu cumva suferința ei să i se transmită și 
copilului, iar temerea aceasta îi agrava misterioasele simptome. 


x kK x 


Naşterea, prevăzută pentru 20 septembrie, a avut loc pe 9 în 
aceeași lună. A durat 23 de ore, care-au fost de o suferință 
inumană. Mama și copilul au fost cât pe-aci să moară. In cele din 
urmă, s-a apelat la operaţia de cezariană, care le-a salvat in 
extremis pe Dominique și Épicène. Era ora 23 si 54 de minute. 

— Aveţi o fetită frumoasă, doamnă. Mama se uită la 
minusculul bebeluș, după care căzu într-un somn adânc. În timp 
ce ea dormea, s-au dus după Claude ca să-i dea și lui vestea cea 
mare. Acesta veni s-o vadă pe Epicene, iar fălcile i se încleștară 
într-o clipită. 


Este vorba de comedia Epicene sau Femeia tăcută, scrisă de Ben Johnson 
în 1609. (N.r.) 


Dominique a avut nevoie de o săptămână ca să se întremeze 
cât de cât. Dar iubirea dintre ea și fiica ei s-a legat imediat. 
Când o ţinea în braţe, nu mai exista nimic altceva. 

Claude a sunat-o: | 

— Am fost la primărie să declar nașterea lui Epicene. 
Functionara de acolo a refuzat initial numele. l-am zis că e din 
Ben Jonson, dar nu i-a păsat. Apoi i-am zis că e după o piesă de 
Shakespeare și a mers. 

— Când treci să ne vezi, dragul meu? 

— Am foarte mult de muncă deocamdată, odihniţi-vă. 

După ce mama și fiica au venit acasă, absenţa tatălui a fost 
din ce în ce mai frapantă. Lui Dominique i se părea că e mai 
mult decât distant față de cea mică. Și-a dorit atât de tare acest 
copil și, acum că e aici, nici nu-l bagă în seamă, se gândea ea. 
Își spunea că așa sunt bărbaţii, se interesează doar rareori de 
bebeluși, dar că totul avea să se rezolve când Epicene avea să 
mai crească. Aceasta din urmă era soi bun: nu plângea prea 
mult, dormea noaptea, își golea biberonul fără nazuri, iar cu 
maică-sa era toată numai zâmbet. 

— Ai văzut ce seamănă cu noi? îi zise nevasta bărbatului ei. A 
luat de la tine exact cât a luat și de la mine. Nu putem spune că 
nu-i a noastră! 

Claude i-a răspuns printr-un rictus ostil. Lui Dominique i se 
păru că soţul ei scruta chipul bebelușului căutând cu totul 
altceva - ceva ce, în mod evident, nu era acolo - și i se mai păru 
că soţul ei strângea din dinţi. Se înfioră toată. Am prea multă 
imaginație, conchise ea. 

— Nu vrei s-o iei în braţe? 

— Nu. Mi-e teamă că nu sunt prea priceput. 

Scuza lui mirosea de la o poștă a pretext facil. 


x k x 


A început astfel o viață nouă, din care Claude se exclusese 
singur. Mama și fiica au devenit totul una pentru cealaltă. 
Dominique o scotea la plimbare pe micuță în cărucior, se ducea 
în grădinile de la Palais-Royal, se așeza pe o bancă, își punea 
copilul pe genunchi și-i arăta lumea. 

Trecătorii se înduioșau în faţa spectacolului unei maternitäti 
atât de fericite. Tânăra femeie se întreba de ce toţi acei 


necunoscuţi se uitau la Epicene cu mai multă afecţiune decât 
propriul ei tată. 

Acasă, cele două se jucau împreună ore în șir. Micuta era 
nemaipomenit de dezgheţată, înțelegea tot și nu pierdea nici cel 
mai mic prilej să râdă în hohote. 

— Tu ești fericirea mea, îi spunea Dominique. 

Când Claude se întorcea de la muncă, Epicene întindea 
braţele spre el gângurind. 

— Fiica ta te vrea, îi traducea soţia. 

— Eşti drăguță, dar n-am timp. 

Dominique se întreba cui îi era adresat acel „Eşti drăguță”. 


x kK x 


Foarte repede, fetița a făcut primii pași. Cum Claude, așezat 
pe canapea, tot lucra la dosarele lui, mama, ghemuită în dosul 
ușii sufrageriei, i-a șoptit copilului la ureche: 

— Du-te până la tati! 

Cu vitejia unui soldat, Épicène a pus un picior în faţa celuilalt 
și, ajunsă în fața tatălui ei, a scos un chiot de bucurie, 
aplaudându-se singură. 

— Nu vezi ca sunt ocupat? îi zise el copilei cu o voce posacă. 

— Dar uită-te la ea că merge! protestă Dominique. 

— Bravo, foarte bine, spuse el, somând-o parcă să-l lase în 
pace. 

În acea seară, Claude i-a declarat soţiei sale că mai voia un 
copil. 

— Nici nu se pune problema, îi spuse ea. 

— De ce? 

— Cum adică, de ce? Ai uitat cât m-am chinuit? Niciodată n-aș 
mai suporta așa niște dureri. 

S-a abținut să mai adauge că, dată fiind lipsa lui de fibră 
paternă, chiar nu vedea niciun motiv pentru care ar mai risca 
încă o dată să moară. El a înţeles că hotărârea ei era fără drept 
de apel. 

După aceea, Dominique s-a gândit ceva mai mult la acea 
dorință de neînțeles a soţului său. In mod evident, el nu-și iubea 
fiica. Era oare gelos pe ea? Din câte se părea, nu. L-ar fi putut 
apuca gelozia dacă Dominique i-ar fi arătat mai puţină dragoste. 
Dar el era cel care se purta cu mai puţină tandrete ca oricând. 


Claude părea deceptionat de Épicène. Într-o zi, l-a întrebat 
dacă ar fi preferat un băiat. 

— Categoric nu, îi răspunse el. 

Nu mintea, era clar. Atunci, cum poate fi deceptionat de fiica 
noastră? se întreba ea. Épicène avea toate calităţile pe care le 
puteai visa la un copil: afectuoasă, frumoasă, inteligentă, vioaie, 
veselă. Dacă pe ea n-o iubește, atunci n-o să iubească niciun 
copil pe care l-am avea împreună, își dădu ea seama. 

Dominique se gândea adesea la băiatul drăguţ de care se 
îndrăgostise cu patru ani în urmă. Ce i se putuse întâmpla 
acestuia de se schimbase într-atâta? N-avea nicio îndoială că 
acea metamorfoză se datora muncii lui: atâtea responsabilităţi, 
atâta stres, încununate cu o reușită profesională de excepţie. W- 
ai ce să regreti, işi zicea ea. Trebuie să te bucuri de succesul pe 
care-l are și de care e atât de mândru, oricât ar costa el. El a 
vrut toată povestea asta și m-a ales pe mine să-i fiu alături. 

Uneori, se retrăgea singură cu sticluta de Chanel No 5, pe 
care acum nu mai îndrăznea s-o folosească. Și mirosea parfumul 
acela din vremurile când iubirea o îmbăta. 


x k x 


La vârsta de cinci ani, Épicène a știut că nu-și iubea tatăl. N-a 
fost o revelaţie, ci prima formulare a unui adevăr care fncoltise 
în ea cu un an sau doi mai înainte. 

Ceea ce a făcut-o să bănuiască acest lucru a fost, ca de 
atâtea ori când era vorba de o descoperire, o discuţie cu mama 
sa. Aceasta venea în fiecare zi s-o ia de la grădiniţă și se 
întorceau acasă pe jos, vorbind despre una-alta. Mama o întreba 
ce mai făcuse, iar micuța îi povestea despre desenele ei, despre 
modelajele din plastilină, despre ce cântece și jocuri învățase. 
Conversatia lor se încheia întotdeauna cu această întrebare a lui 
Epicene: 

— Tati e acasă? 

— Nu. 

Răspunsul acela îi făcea de fiecare dată copilei o plăcere pe 
care o ţinea ascunsă. Simtea că n-ar fi fost politicos să-și arate 
satisfacția. Dar tare se bucura să știe că în apartamentul lor 
avea să domnească acea liniște plăcută a lumii fără tati. 


Dominique s-a înșelat, percepând un fel de mâhnire în 
prefăcătoria fiicei sale. Într-o bună zi, a găsit de cuviinţă să-i 
explice: 

— Întelegi, tati muncește. A reușit să înfiinţeze o firmă 
extraordinară, unde angajează o mulţime de oameni. Nu trebuie 
să te superi pe el că n-are timp să se joace cu tine. 

Oare mami era ușor de fraierit? Se părea că da. Eh, avea s-o 
lase cu falsa ei impresie. | 

Fiindcă, dă-o-ncolo, cum ar fi putut Epicene să regrete că nu 
petrecea mai mult timp cu bărbatul ăla irascibil care nu 
deschidea gura decât ca să scoată niște vorbe neplăcute? |și 
amintea de niște vremuri îndepărtate când prezenţa tatălui ei 
încă mai stârnea în ea o anumită așteptare: că, după ce avea 
să-și termine treburile, el avea s-o ia în braţe, să-i zâmbească. 
Apoi, într-o bună zi, înţelesese că speranţele ei erau 
neîntemeiate, iar asta n-o făcuse să sufere deloc. Personajul 
acela n-o voia în preajma lui și nici ea nu-l voia în preajma ei. 

Asta pica la tanc, el nu era niciodată acasă sau foarte putin. 
Mama ocupa un loc imens, era omniprezentă, frumoasă și bună, 
ea o iubea. Lumea asta îi convenea. 


x kK x 


Într-o după-amiază, pe când se întorceau împreună de la 
grădiniță, mama o anunță, cu o figură fericită: 

— O să-ți fac o bucurie, draga mea. Tati e acasă! 

— Nu e la muncă? o întrebă copila. 

— Nu, se zugrăvește la el în birou, așa că și-a luat dosarele 
acasă. Te bucuri? 

— Da, foarte. 

Era pentru prima dată când o minciună o obliga la un atât de 
mare efort. Mama nu s-a prins de nimic. 


x k *X 


În timp ce-și lua gustarea în bucătărie, Epicene a încercat să 
ignore vocea tatălui ei care vorbea cu cineva la telefon, în 
sufragerie. Din păcate însă, i-a fost imposibil să nu remarce că 
renuntase la tonul lui obișnuit pentru a i se adresa acelui 


necunoscut: ce șarm, ce căldură, ce de chicoteli... cât îl mai 
iubea tata pe acel Gerard! 

— Sper să te revăd cât mai repede, Gerard. Calde salutări 
Patriciei. La revedere, o zi bună. 

Gata. A închis. 

— Dragul meu, am ajuns, zise mama. 

Niciun răspuns. 

Brusc, Épicène îl văzu pe tatăl său apărând în faţa ei. S-a uitat 
la ea atât de contrariat, încât aceasta a fost cât pe-aci să se 
înece cu bucata de biscuit din gură. Simtind că prezenţa ei îl 
deranja, s-a dus în camera sa și a închis ușa. S-a așezat pe pat, 
iar în capul ei își auzi vocea interioară zicând: 

— Nu-l iubesc pe tata. : 

Una era să știi acest lucru, alta să-l formulezi. In ciuda 
calmului și a lipsei oricărei mirări, cuvintele produceau un efect 
considerabil. Revelația trecea la o realitate superioară, devenea 
un monument al minţii. „Nu-l iubesc pe tata.” Însăși sonoritatea 
ei grotescă - pe-ta-ta - impunea ca extrem de importantă 
această constatare. 

Din acel moment, viaţa avea să fie diferită. Chiar dacă lui 
Epicene nu i-a fost deloc rușine, a știut precis că va trebui să 
păstreze pentru sine acel pe-ta-ta, ca pe o învăţătură pe care 
lumea nu era încă pregătită s-o primească. De ce să ai 
remușcări că nu iubeşti pe cineva care nu te iubește? 
Chestiunea aceea nu merita nicio implicare sufletească. 

În mod ciudat, mama îl iubea pe tata. Nu i-o spusese direct, 
dar se vedea, se simţea, se subintelegea. Când i se adresa lui 
tata, mama avea o voce plină de deferentä, o privire intensă și 
niște gesturi alese. Tata nu băga de seamă felul ei aparte de a 
se purta, nerezonând deloc cu emoția acesteia. Dacă Epicene ar 
fi trebuit să formuleze sentimentul tatălui său pentru mama sa, 
ar fi zis că el o suporta - cu condiţia ca ea să nu vorbească mai 
deloc și să existe cât mai puţin cu putinţă. p 

Dar pe ea, oare pe ea o suporta? Nu era sigură. In rarele dăți 
când el îi spunea ceva, era doar: Esti insuportabilă! 

Épicène era insuportabilă când se juca în sufragerie, când 
cânta în camera ei, când nu mânca, când mânca, când era 
entuziasmată de ceva. 

Mama nu îndrăznea să ia apărarea fiicei sale. Aştepta ca tata 
sa plece și spunea. Tati e enervat de problemele de la serviciu. 


Sau: Tati e obosit. 

Copila încuviinţa. Ar fi vrut să-i spună mamei sale că vorbele 
lui n-aveau nicio importanţă. La cât de mult îi păsa ei de acel 
personaj, el ar fi putut să spună orice. Epicene nu-i zicea însă 
mamei sale aceste lucruri, fiindcă simţea că ar fi durut-o. 


x kK x 


Copila se întreba dacă toți bărbații erau la fel ca tatăl ei. Când 
a intrat la clasa pregătitoare, a avut o prietenă, Samia, singura 
dintre colegi care n-a început să scoată urlete de groază la auzul 
numelui ei. Samia a invitat-o să doarmă acasă la ea. 

A fost o experiență stupefiantă. La Samia, nimic nu era ca la 
ea acasă. Samia avea o mulțime de frați și de surori. In 
apartamentul ei era atâta lume, încât i-a luat ceva timp până să- 
şi dea seama care erau părinții acesteia. Mama Samiei făcea 
întruna un ceai foarte dulce și foarte bun. Cât despre tată, 
acesta își lua fata în braţe și o pupa, șoptindu-i tot felul de vorbe 
drăgăstoase. După care zicea: 

— Tu, tu eşti Épicène, prietena fiicei mele. Aici ești ca la tine 
acasă. 

Omul acela era pe atât de călduros și de cumsecade pe cât de 
rece și de odios era tati al ei. De altfel, la Samia acasă mai erau 
o mulţime de alți bărbaţi, cu toţii foarte diferiţi de tati al ei. 
Epicene avea acum răspunsul: nu, bărbaţii în general n-aveau 
nimic de-a face cu felul de-a fi al tatălui ei. 

De ce nu avea și ea fraţi și surori, cum avea Samia? Şi-a 
întrebat mama despre acest lucru, iar mama a părut îngrozitor 
de încurcată. A stat un pic pe gânduri, după care i-a spus: 

— E complicat. Ti-ai fi dorit un frate sau o soră? 

— Nu. 

Mama a părut ușurată, iar asta era exact ce voia micuța. 
Minţise, bineînţeles. Când Samia îi povestea despre fraţii și 
surorile ei, când o vedea în mijlocul acelei gloate de copii, i se 
părea ceva cu totul formidabil. 

Trebuia să existe un tătic în spatele acelui mister. 


x k x 


Épicène s-a dovedit o elevă excelentă. Mama se uita plină de 
admiraţie la carnetul ei de note. 

— Ai văzut, Claude, rezultatele fetei noastre? 

Exasperat, tatăl semna mormăind: 

— Bune, mda. Dar stai, că nu-și dă încă doctoratul. 

Copila s-a dus și a căutat în dicționar ce înseamnă „doctorat”. 


x kK x 


Uneori, ai ei ieșeau în oraș. Tata se burzuluia de fiecare dată 
la mama: 

— Dacă te întreabă cineva adresa noastră, zici că stăm pe 
lângă Place des Victoires, da? 

Épicène a stat si s-a gândit. Geografic, era cât se poate de 
adevărat. Dar de ce simţea ea că vorbele acelea erau 
răutăcioase? Cum s-o întrebe oare pe mami a ei fără s-o 
rănească? 

Avea opt ani când și-a întrebat mama de ce trebuia să spună 
că stăteau pe lângă Place des Victoires. 

— Pentru că dă bine, răspunse ea zâmbind un pic stânjenită. 

Micuța a înţeles pe loc cât de putin bine dădea strada 
Etienne-Marcel. Place des Victoires strălucea de eleganţă și de 
frumuseţe clasică, spre deosebire de sträduta lor cea simpatică 
și plină de prăvălioare. Prin urmare, tatălui ei îi era rușine cu 
propria adresă. Fetei i s-a părut un caraghios. 

Lui Épicène îi plăcea mult strada Etienne-Marcel. Aici erau 
școala, apartamentul lor, magazinul de pâine. Viaţa ei aici era 
perfectă. Faptul că n-avea decât o prietenă era ideal, fiindcă era 
vorba de Samia. Mama era minunată, iar pe tată era suficient 
să-l ignore. Copila excela la acea disciplină care consta în a 
spune, dimineaţa: „Bună dimineaţa, Tati” (făcând să se audă 
majuscula), și în a adapta formula în funcţie de ora la care 
reapărea acel individ nesuferit, fără a avea nicio umbră de ironie 
în glas și fără a părea să bage de seamă că nu primea niciodată 
vreun răspuns la gestul ei de curtoazie. 

Mama părea să se îngrijoreze din pricina răcelii tatălui faţă de 
fiica sa. Epicene ar fi vrut s-o liniștească destăinuindu-i ce 
gândea cu adevărat, și anume că se lipsea fără nicio problemă 
de atenţia paternă, dar simţea că mama sa ar fi fost șocată deo 
asemenea afirmaţie. 


Toată lumea era de acord când era vorba să fie recunoscută 
importanţa tatălui. Samia îi spunea prietenei ei că taică-său era 
singurul bărbat pe care-l iubea, fiindcă era infinit mai tare decât 
toţi ceilalți. Mama îl pomenea adeseori pe propriul ei tată cu 
tristeţe, explicându-i fetei cât de rău îi părea că ea nu întâlnise 
încă un om atât de bun. Epicene asculta perplexă acele 
consideraţii, ferindu-se să judece, dar constatând că, în ce o 
privea, nu se simţea nici măcar decepţionată de tatăl său. De la 
el, nu aștept nimic, conchidea ea. 

Dacă mama ei n-ar fi iubit-o, și-ar fi dorit să moară. Tatăl ei n- 
o iubea? Îi răspundea și ea cu aceeași monedă, și cu asta, basta. 
Cinismul ei secret mergea chiar mai departe. Stia că el le 
asigura toate cele de trebuinţă, că le întreținea; de multe ori, 
când prezenţa tatălui ei devenea prea apăsătoare, se uita la el 
zicând în gând: 

Dă-ne banii și du-te! 


x k x 


În scurt timp, părinții au renunțat să mai cheme o babysitter 
când ieșeau. Fetita noastră e foarte cuminte, poate să stea si 
singură, fără să pățească nimic, zicea mama. Nu are imaginație 
nici cât să facă o prostie, comenta tatăl. 

Ai dreptate, tată, nu fac niciodată prostii. Fiindcă sunt prea 
ocupată să gândesc tot felul de lucruri groaznice despre tine, 
de-aia, își zicea în sinea ei Épicène. Fata se culca devreme ca să 
continue în gând povestea ei preferată: cea în care tatăl ei era 
lovit de un camion când traversa strada, iar un poliţist îndurerat 
venea s-o anunţe pe mami că tata murise și că în servieta lui 
fuseseră găsite niște teancuri de bancnote care aveau să le 
ajungă pentru toată viaţa. Momentul ei preferat din poveste era 
cel în care o lua în braţe pe mama ei înlăcrimată și o consola 
zicându-i: De-acuma, mami, o să am eu grijă de tine. O să te fac 
nespus de fericită, ai să vezi. După care ascundea în camera ei 
servieta și, din când în când, lua de acolo atât cât trebuia ca să- 
și scoată mama la restaurant și să-i cumpere niște rochii 
frumoase. 

Într-o bună zi, a auzit o discuţie între părinţii săi: 

— Trebuie să ne mutăm înainte să înceapă ea gimnaziul. 

— O să sufere. O adoră pe Samia, n-o să vrea să plece. 


— Astea-s copilării, Dominique. Când o să locuim pe malul 
stâng al Senei, o să-și facă alţi prieteni și o s-o uite pe Samia. 
Lui Epicene i-a stat inima în loc. 


x k x 


A doua zi, a sărit de gâtul Samiei, de cum a intrat în clasă, și a 
strâns-o în braţe. 

— N-am să te uit niciodată, Samia. 

— Ai văzut un film urât la televizor sau ce? Ce te-a apucat? 

— Voiam doar să-ţi spun c-o să te iubesc pe vecie. 

— Și eu, Épicène. Dar nu mai vorbi așa, de parcă ai sta să 
plângi, că e caraghios. 

Copila și-a dat seama că ea nu trecuse niciodată Sena. A 
întrebat-o pe mama sa de ce trebuia să se mute pe celălalt mal. 
Mama a făcut o figură la fel de stânjenită ca atunci când o 
întrebase despre Place des Victoires și i-a zis: 

— Pentru că acolo e mai elegant. 

— Si de ce-i asta atât de important? 

— Tatălui tău îi place eleganța, vrea să trăim într-un loc 
elegant. 

— Ne-am putea muta în Place des Victoires. 

— Nu-i suficient. Pe malul stâng totul e elegant. 


x k x 


Mama ei nu mai venea s-o ia de la școală, considerând că de- 
acuma se putea întoarce și singură acasă. Epicene s-a dus până 
la Sena și s-a uitat încruntată la celălalt mal. 

De n-aș face niciodată unsprezece ani, îşi zise ea în gând. 

Avea nouă. Timpul copilăriei ascultă de alte legi. Densitatea 
lui nu e egalată decât de simţul tragicului. În pragul ultimilor săi 
doi ani de fericire totală, Épicène știa că avea să trăiască fiecare 
minutel îmbătată de desfătare. Ce avea să se întâmple după 
aceea era ceva la fel de imposibil de imaginat ca și moartea. 


x kK x 


În clasa a doua, învăţătoarea încheia adeseori ziua citind cu 
voce tare dintr-o carte despre mituri. Elevilor le plăceau mult 
acele povești ciudate și voit înfiorătoare legate de zei. 

Într-o după-amiază, ea a citit capitolul consacrat Infernului. Ca 
să ajungi acolo, trebuia să traversezi un râu înfricoșător și 
ireversibil. De cealaltă parte începea ținutul locuit de cei morți. 
Povestea asta a făcut-o să tresară pe Epicene. 

— Un singur om viu a trecut acest râu. | s-a dat voie s-o facă 
fiindcă era poet și fiindcă era foarte îndrăgostit. Divinitatea îi 
zisese că putea să-și scoată iubita din Infern, cu condiţia să nu 
se întoarcă niciodată ca să se uite la ea. El însă nu s-a putut 
abtine să nu se uite în urmă, iar moartea i-a luat din nou iubita, 
pentru totdeauna. 

Épicène a întrebat-o pe Samia dacă ea fusese deja pe malul 
celălalt al Senei. 

— Ce legătură are asta cu Orfeu și Euridice? o întrebă 
prietena ei cea mai bună. 

— Când o să am unsprezece ani, o să mă mut pe malul stâng. 

Samia a dat din cap, semn că înţelegea gravitatea situației. 
După școală, cele două fetițe s-au dus în spatele Luvrului ca să 
se uite la fluviu. 

— Nu pare să fie foarte diferit pe celălalt mal, zise Samia. O 
să vin să te văd. N-o să se schimbe nimic între noi. 

Épicène a observat totuși că Samia nu-i răspunsese la prima 
întrebare. Trecerea Senei rămânea, orice s-ar spune, o încercare 
iniţiatică. 

A căutat informaţii despre Orfeu. A fi poet, în vremurile acelea 
- care vremuri? greu de spus exact -, nu însemna același lucru 
ca astăzi. Poetul de atunci își cânta versurile acompaniindu-se la 
liră. În felul acesta, le retinea fără a avea nevoie să le scrie. Din 
acest motiv, copiii de atunci nu trebuiau să înveţe poezii pe 
dinafară și să le recite ca niște nătăfleţi în faţa clasei. Poetul era 
în același timp poemul, muzica și textul. Ca să rămână în 
posteritate, trebuia să dea de un alt poet și să-i transmită arta 
lui. Poezia de succes aducea cu un fel de epidemie. Poetul slab 
nu crea decât un virus inofensiv, pe care nimeni nu-l lua. 

Era interesant, dar cum să ajungi un Orfeu modern? Ce 
echivalent putea găsi ea acum unei îndeletniciri atât de 
speciale? 

— Păi, nu ţi-am zis că eu sunt Orfeu?! îi spuse din nou Samia. 


— Ești nulă la recitat. 
— Nici lui Orfeu nu i-ar plăcea să recite. 


x k x 


În iunie, Claude a cumpărat un apartament situat pe strada 
Bourgogne, în arondismentul VII. Mutarea urma să aibă loc în 
timpul verii. Viaţa cea nouă avea să înceapă în septembrie. 

Tot Claude s-a dus la școala de pe strada Etienne-Marcel ca să 
ia dosarul școlar al fiicei sale. A trecut prin curtea în care copiii, 
iesiti în recreatie, erau prinși în jocurile lor obișnuite. 
întâmplarea a vrut ca el să dea peste Épicène si Samia în timp 
ce săreau coarda. S-a oprit o clipă în loc și i-a aruncat fiicei sale 
o privire plină de ură, care a făcut-o pe micuță să înlemnească. 
Apoi și-a văzut de drumul lui. 

Samiei nu i-au scăpat acele câteva secunde. 

— Cine e tipul? întrebă ea. 

— E taică-meu. 

— Taică-tău? 

Épicène a văzut stupefactia si indignarea în ochii prietenei 
sale. A știut imediat că era un moment important: trebuia să-i 
vorbească Samiei, să i se destăinuie, să-i explice. Samia se uita 
la ea insistent. Épicène a deschis gura ca să înceapă și atunci s- 
a produs drama. 

Cuvintele n-au venit. 

Fetiţa nu le-a găsit. 

Mai departe, a încercat să-și explice sieși acel blocaj. 
Cuvintele ulterioare n-au dezlegat misterul. La zece ani, Epicene 
n-a fost în stare să-i spună celei mai bune prietene că taică-său 
era un nenorocit și că-l ura. 

Tăcerea ei a durat trei minute, la capătul cărora Samia 
dăduse semne că nu mai aștepta niciun răspuns. Și-au reluat 
joaca. Prietenia lor n-a avut de suferit, dar ceva a rămas în 
suspans. 


x kx * 
Épicène a urât sincer strada Bourgogne. Nu diferea foarte 


mult de strada Étienne-Marcel, doar printr-un aer rigid pe care 
copila l-a identificat cu eleganța. 


Noul apartament nu era nici mai mare, nici mai confortabil 
decât cel de dinainte. Degeaba ai fi căutat în ce anume consta 
plusul său de eleganţă. Totul era doar o chestiune de limbaj. La 
telefon, Claude nu pierdea nicio ocazie să spună: 7receti atunci 
pe-aici, suntem pe strada Bourgogne. Sau: Am lăsat hârtiile 
acasă, pe strada Bourgogne. 

Pe vremea malului drept, Epicene locuia la 50 de metri de 
școală. Gimnaziul ei era acum în arondismentul V: trebuia să ia 
metroul până acolo. Asta era însă cea mai mică dintre 
neplăcerile noii sale existente. Cea mai rea era îndepărtarea de 
Samia. 

De cum se întorcea de la școală, se arunca pe telefon ca s-o 
sune pe prietena ei cea mai bună. Stăteau de vorbă ore întregi. 
Cu cât vorbeau mai mult, cu atât aveau mai multe să-și spună. 
Aveau în comun un lucru esenţial: ura faţă de gimnaziu. Fiecare 
pretindea că al ei era și mai execrabil ca al celeilalte. Asta 
dădea naștere unor comparații interminabile, punctate cu urlete 
de scârbă, menite a sublinia înțelegerea uneia pentru chinurile 
celeilalte. 

Profesorii erau îngrozitori, dar asta era un fleac în comparaţie 
cu elevii. Cele două fetițe se întreceau în termeni care mai de 
care mai crânceni pentru a descrie ticăloșia propriilor colegi. 
Epicene câștiga întotdeauna, dispunând de un argument politic: 
în clasa ei, nu erau decât burghezi. Prima oară când a folosit 
acel cuvânt, Samia a întrebat-o ce însemna chestia aia. Dându- 
și seama că-i era greu să dea o definiţie, Épicène i-a zis până la 
urmă, încurcată: 

— Sunt niște oameni ca taică-meu. 

— Aha, a spus Samia, părând să evalueze gravitatea 
problemei. 

După ce s-a mai gândit puţin, a continuat: 

— Mama ta e și ea burgheză? 

— Nu, a tranșat categorică Epicene. 

— Deci tu ești o corcitură de burghez cu om normal? 

— Eu nu sunt deloc burgheză. Burghezele le recunoști foarte 
ușor: poartă o cordelutä pe cap, au haine urâte și scumpe și nu- 
și lasă colegii de bancă să copieze după ele. 


x k x 


Într-o seară, Claude și-a dat seama că, de când se mutaseră, 
cheltuielile cu telefonul crescuseră de douăzeci de ori. 

— Fiică-ta stă toată ziua la telefon în loc să-și vadă de învăţat. 

— Îi e dor de Samia. 

— Nu poate și ea să-și facă niște prietene noi? 

Dominique a înţeles ce nu îndrăznise el să spună cu voce 
tare: niște prietene noi de pe malul stâng. 

Când Epicene cerea voie să se ducă să doarmă la Samia, 
mama ei încerca s-o descurajeze: 

— E departe, draga mea. Ai ore mâine. N-ar putea mai bine 
Samia să vină să doarmă aici? 

Atunci, era rândul lui Épicène să se arate reticentă: 

— E departe de casa ei și mâine are și ea școală. 

— S-ar zice că nu vrei deloc să mi-o prezinti. Sper că nu ţi-e 
rușine cu mine. 

— Nu, mamă, sigur că nu. 

Cu tatăl ei îi era rușine. 


x k x 


Adeseori, Samia îi dădea întâlnire după ore într-o cafenea de 
pe strada Tiquetonne. Când se revedeau acolo, nu mai pridideau 
cu îmbrăţișările, iar la plecare aveau întotdeauna lacrimi în ochi. 

— Tot eu sunt cea care trece Sena pentru tine, niciodată 
invers. Vezi, eu sunt Orfeu. 

— Păi, hai, scoate lira și cântă-mi un poem. 

La istorie, Epicene aflase că Berlinul fusese împărţit în două 
peste noapte și că locuitorii își pierduseră pentru totdeauna 
jumătate dintre prieteni. l-a povestit asta Samiei la telefon și a 
conchis: 

— Eu, dacă te-aș pierde pe tine, aș muri. 

— Cum s-ar putea întâmpla așa ceva? 

Nu și-a dat seama că întrebarea ei provoca destinul. 


x kK x 


Într-o după-amiază, în mod excepțional, Claude lucra acasă, 
iar telefonul a început să sune. Degeaba s-a grăbit Epicène cât a 
putut, a răspuns tatăl ei. 


— Alo? Ah, da, ești Samia, fata băcanului marocan... Cum, 
tatăl tău nu e băcan? Există marocani în Franţa care nu sunt 
bäcani? Stai așa, fiică-mea e lângă mine, ţi-o dau acum. 

— Bună, Samia, zise Épicène. 

— Salut, îi răspunse o voce glacială, de nerecunoscut. 

A urmat un lung moment de tăcere. 

— Ştii ceva? N-o să mai vorbesc niciodată cu tine, continuă în 
cele din urmă Samia. Si poate că nu porţi tu cordeluţă, dar tot 
ești o burgheză. 

A închis. Épicène o cunoștea destul de bine pe Samia ca să 
știe că n-avea să se răzgândească. S-a uitat pe calendar și și-a 
zis în gând: 19 noiembrie 1985 este ziua morţii mele. Am 
unsprezece ani. 


x kK x 


Dacă ar fi fost o fată obișnuită, ar fi fugit să-și descarce furia 
pe taică-său sau să-i ceară maică-sii socoteală. Epicene și-a 
păstrat însă urletele în adâncul inimii și s-a întins în pat pentru a 
deveni statuia făpturii vii care fusese până atunci. 

Și-a adus aminte de ziua aceea din iunie, când Samia îl 
văzuse pe tatăl ei, iar ea ar fi trebuit să-i explice ce era cu el. 
Cuvintele pe care nu reușise atunci să le găsească îi țâșniră 
acum de pe buzele-i mute: 

— Taică-meu e un monstru. Mă urăște de când m-am născut. 
Nu mă omoară fiindcă e interzis prin lege. Dar inventează alte 
modalități de-a mă ucide. Ce nu știe el e că si eu îl urăsc. Il 
urăsc chiar mai tare decât mă urăște el pe mine. Si într-o zi, deși 
încă nu știu cum anume, o să-l omor. 

Dacă ea i-ar fi spus toate astea în iunie, Samia ar fi înţeles, și 
ea nu ar mai fi pierdut prietenia fetei, după numai cinci luni. 
Épicène a descoperit că puteai să mori pentru că n-ai spus la 
timp o vorbă salvatoare. 

Dominique, care auzise discuţia de la telefon fără a îndrăzni 
să intervină, venise imediat la căpătâiul fetiţei. 

— Tata glumea. 

— Ah, da? Și era simpatic? 

— Are un umor mai aparte. 

— Samia n-a râs. Nu mai vrea să vorbească cu mine. 

— E prietena ta. O să înţeleagă. 


— Ba n-o să înţeleagă. Si nici eu, de altfel. 

— Vrei s-o sun eu? 

— Samia o să-ţi închidă în nas. 

— Bine. Vrei să-l chem aici pe tati? 

Epicene s-a uitat consternată la Dominique. O iubesc pe 
mama, dar ea îl iubește pe taică-meu. Viața nu e chiar un 
cadou, își zise ea în gând. 

— N-am ce discuta cu el, mamă. Tocmai mi-am pierdut cea 
mai bună prietenă, iar asta numai din vina lui. 

Când Dominique a ieșit din cameră, și-a amintit de vremurile 
binecuvântate când credea că un tată n-are nicio importanţă. 
Cât se înșelase! Acum, adevărul îi apărea în întreaga lui oroare. 
Tatăl era poarta existenţei: indiferent că voiai să intri sau să 
ieși, aveai nevoie de permisiunea lui. Dacă tatăl era un 
nenorocit, poarta era condamnată. 

Am unsprezece ani. Încă şapte ani de tras în închisoarea asta. 
Cum o să rezist oare? 

În loc de răspuns, simţi cum o ia cu frig. Există un pește numit 
coelacant, care are capacitatea de a-și înceta viaţa pentru mai 
mulţi ani la rând, dacă biotopul său devine prea ostil: se lasă 
invadat de moarte în așteptarea unor condiţii prielnice pentru a 
reînvia. Fără s-o știe, Épicène a recurs la strategia coelacantului. 
A comis acea sinucidere simbolică, punându-se între paranteze. 
Crima aceasta invizibilă e mult mai frecventă decât s-ar crede. 
Cum nu e identificată drept ceea ce este cu adevărat, e privită 
în general ca un semn ceva mai precoce al adolescenţei. 


x kK x 


Întrucât fiica se scufundase în abisurile ei, mama a redevenit 
personajul principal al acestei povești. S-a dus la soțul ei și, 
luându-și inima-n dinți, i-a spus: 

— Épicène și-a pierdut cea mai bună prietenă din vina ta. 

— Fiindcă am glumit și eu puţin? 

— Samiei nu i-a picat bine deloc. 

— E o proastă. 

— Are unsprezece ani. 

— Dacă s-a hotărât să ne lase baltă fata pentru atâta lucru 
înseamnă că nu merită să fie prietena ei cea mai bună. 


Dominique se simţi pusă în încurcătură. Nu mai știa ce să 
creadă și se întrebă dacă nu cumva soţul ei avea dreptate. 

Claude adulmecă imediat ocazia unei reconcilieri. 

— Draga mea, copilăriile astea nu ne privesc pe noi. Hai mai 
bine la Chanel. 

Draga mea. Chanel. De câtă vreme nu mai auzise ea acele 
cuvinte magice? Încântarea pe care o credea de mult apusă s-a 
redeșteptat în ea cât ai clipi. A hotărât să-i dea curs fără să mai 
stea pe gânduri. 

La Chanel, a ales el taiorul în locul soţiei. Vânzătoarele roiau 
în jurul ei, arătându-i diverse modele. De fiecare dată când ieșea 
din cabina de probă, simţea privirea soţului său scrutând-o cu 
atenţie și se înfiora toată de plăcere. 

Dacă ar fi avut luciditatea de a se uita în ochii lui Claude, și-ar 
fi dat seama că în ei apărea imaginea unei fantome. Era însă 
atât de însetată de dragostea soţului său, încât a preferat să 
ignore acea prezenţă. 

— Ţi-ai păstrat silueta de fetiță, draga mea, i-a zis el, totul îţi 
vine bine. 

Necioplitul care, în urmă cu doisprezece ani, îi reproșa că e 
prea subtiricä dispăruse acum cu totul. Dominique îl avea din 
nou în fața ei pe bărbatul șarmant și seducător de care se 
îndrăgostise. Nu înţelegea nimic din acel miracol, dar râdea, cu 
inima plină de bucurie. 

— Ești atât de frumoasă, că nu mă pot mulţumi cu un singur 
taior. Domnișoarelor, le luăm pe cel roșu, pe cel negru și pe cel 
pepit. 

În timp ce vânzătoarele ambalau cumpărăturile, Claude văzu 
că soţia lui se uita visătoare la parfumuri. 

— Si mai vrem un flacon de Chanel No 5, zise el. 

Dominique a izbucnit în plâns. 

— Îmi cer scuze, sunt o caraghioasă, bâigui ea zâmbind 
printre lacrimi, fără a observa enervarea soţului. 


x kK x 


Pentru cei doi a început o nouă viață. leșeau acum aproape în 
fiecare seară. 

— Vreau ca Parisul să vadă cât ești de frumoasă, îi zicea 
Claude. 


Soţia savura cu nesat ceea ce considera a fi o reaprindere a 
pasiunii. Nu se prea dădea ea în vânt după cinele în oraș, dar 
simţea cum o ia ameteala când vedea că soţul ei ţinea s-o arate 
lumii. Se oferea privirilor mondene, experimenta acel erotism 
ciudat ce consta în a satisface orgoliul celui pe care-l iubea. 
Erau departe vremurile sordide din strada Etienne-Marcel când 
Claude îi interzicea să vorbească în public. Pentru ea, în 
perioada aceea, ieșitul în oraș ţinea doar de datorie și de 
umilință. De cum deschidea gura, soţul ei o fulgera cu privirea. 
Acum, nu pierdea niciun prilej de-a o pune în valoare. 

Ce se-ntâmplă oare? se întreba Dominique. Aveau patruzeci 
de ani: probabil că asta era. Inainte, se gândea cu groază la 
vârsta asta. Cât de tare se înșelase! Pentru prima dată în viața 
ei, avea senzaţia că trăiește din plin. Fiica ei cea cuminte și 
autonomă nu avea nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. 
Soţul ei, eliberat de stresul reușitei pentru faptul că-și atinsese 
cu brio obiectivele, își savura în sfârșit triumful și ţinea s-o facă 
alături de o soţie scăpată de orice temeri. 

Mult timp asociată cu perimetrul de securitate și cu lunga 
așteptare pe care trebuia să le respecte o persoană 
contagioasă, carantina? își dezvăluia acum adevăratul înţeles, 
pe care Dominique îl găsea sublim: la patruzeci de ani, culegeai 
roadele eforturilor făcute până atunci. Se privea în oglindă: 
niciun rid, siluetă perfectă, niciun fir de păr alb și, mai ales, în 
ochi, o strălucire nouă, a încrederii. 

De-acum, Claude o asocia cu proiectele sale și îi cerea să-l 
ajute. Ea nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Intr-o zi, el i-a zis 
că ar vrea să intre în legătură cu un anume domn Cléry, un 
mahăr de la o companie foarte importantă de electronice. Din 
raţiuni care-i scăpau, încheierea unei afaceri cu acea persoană 
importantă avea să constituie o mare realizare a carierei lui. 

— Dar e aproape imposibil să te apropii de el, i-a zis Claude. 
M-am înscris la clubul lui de sport și nu l-am văzut nici măcar o 
dată. E peste puterile mele să intru în cercul lui de cunoscuți. 

— Tu conduci Terrage Paris de mai bine de zece ani. Nu poți 
să-l suni pur și simplu și să-l inviti într-o seară la masă? 


3 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe faptul că termenul franțuzesc 
quarantaine înseamnă atât „carantină", cât și „patruzeci" (vârsta de 
patruzeci de ani). (N.t.) 


— Din păcate, nu, draga mea. Casa Cléry e echivalentul 
modern al salonului ducesei de Guermantes. Ca un detaliu 
amuzant: omul ăsta are trei fete, dintre care două sunt la 
același gimnaziu cu Epicene a noastră. 

— Cum le cheamă? 

Claude s-a uitat în Who's Who. 

— Éléonore, născută în 1972, și Caroline, născută în 1973. 

— Păcat, nu sunt de aceeași vârstă cu Épicène. 

— Si ce se-ntâmpla dacă erau? Fiica noastră e oricum foarte 
distantă, zise Claude. 

— Nu la asta mă gândeam, spuse Dominique, cu ochii 
sclipind, ci la ședințele cu părinţii elevilor, unde poţi face 
cunoștință cu multă lume. Uite, din câte știu eu, peste două 
săptămâni o să fie o întâlnire între părinţi și profesori pentru 
toate clasele. Mama celor două fete va fi cu siguranţă acolo. 
Fiindcă trebuie să existe o doamnă Cléry, nu? 

Claude s-a uitat din nou în Who's Who. 

— Da. Nu e nici moartă, nici divorțată. 

— Dacă m-aș împrieteni cu doamna Clery, ar fi OK pentru 
tine, nu? 

— Ar fi excelent! Poţi s-o faci? 

— Anul trecut n-am fost prea atentă, dar am senzaţia că 
întâlnirea asta avea o latură foarte mondenă. Femeile erau care 
mai de care mai elegante, de parcă ar fi vrut să le epateze pe 
celelalte mame de elevi. De data asta, o să fac și eu ca ele. 

Cei doi soţi au izbucnit în râs. 

Mama și-a întrebat fiica dacă existau profesori care predau la 
clase din toţi anii de gimnaziu. 

— Da, sunt mai mulţi, îi zise Epicene. Cei de istorie, 
matematică și latină. 

— Ştii cumva dacă Éléonore Cléry, dintr-a VIll-a, și sora ei 
Caroline, dintr-a VII-a, sunt la secţia de latină? 

— Mamă, eu nu știu cum îi cheamă nici pe cei din clasa mea. 
De unde vrei să știu chestiile astea? 

Dominique oftă. La doisprezece ani, fiica ei era sociabilă ca un 
huhurez. Altminteri, rezultatele ei școlare erau în continuare la 
fel de bune. Trecuse, totuși, mai bine de un an de la despărţirea 
de Samia! Oare nu putea si Épicène să-și găsească alţi prieteni? 

— Nu e în Who's Who vreo fotografie a doamnei Cléry? îl 
întrebă ea pe Claude. 


Nu era. 
— Nicio problemă. Mă descurc eu cumva. 


x k x 


În ziua Z, Dominique s-a îmbrăcat ca pentru un dineu în oraș 
și, surescitată la culme, a pornit către școală. Acolo, lumea 
stătea la cozi în faţa unor uși pe care erau scrise numele, 
materia și clasa diverșilor profesori. Printre părinţii care 
așteptau pentru profesorul de istorie de la ultimii trei ani de 
gimnaziu, a reperat o femeie cam de vârsta ei, foarte elegantă, 
însă fără a da impresia că s-ar fi gătit cine știe ce. Aceasta nu se 
uita la nimeni, părând mulţumită cu propria-i singurătate. 
Dominique s-a apropiat de ea cât a putut de mult. Dacă familia 
Clery e familia Guermantes de azi, asta-i ducesa mea, își zise în 
sinea ei. A căutat un pretext ca să intre în vorbă cu ea și, până 
la urmă, l-a ales pe cel mai stupid: 

— Asta-i coada pentru domnul Dasson, nu-i așa? 

— Da. Merge atât de încet! 

Vocea femeii, deopotrivă liniștită și dezinvoltă, a șocat-o. 

— Am venit pentru fiică-mea dintr-a VI-a. 

— lar eu pentru cele două fete ale mele, una într-a VIl-a și una 
într-a VIII-a. Vă promit că o să termin cât pot de repede. 

— Ce fel de om e profesorul? 

— Foarte exigent, dar înţelegător. Anul trecut a lăsat-o să 
treacă pe fiică-mea El&onore, în ciuda notelor ei, ca să zic așa, 
derutante. 

Ea e, jubilă Dominique. : 

— lertați-mă, nu m-am prezentat, sunt mama lui Epicene 
Guillaume. 

— lar eu sunt mama lui Éléonore și a lui Caroline Cléry. Pe 
fiica dumneavoastră o cheamă Épicène? 

— Da, în amintirea lui Ben Jonson, un contemporan de-ai lui 
Shakespeare. 

— Extraordinar! 

În acel moment, o altă femeie interveni în discuţie, ignorând-o 
fățiș pe Dominique: 

— Auziţi, avem o problemă enormă cu seara de 28... 

Dominique s-a dat deoparte, ca să nu pară că-și băga nasul în 
treburi care n-o priveau. Ar fi omorât-o pe femeia aia, care nu s- 


a oprit din vorbit până când doamna Clery n-a intrat la 
profesorul de istorie. 

Am feștelit-o, îşi zise ea. 

Când a ieșit, la rândul ei, după întrevederea cu domnul 
Dasson, a căutat-o peste tot pe doamna Cléry. Prea târziu, 
pasărea își luase zborul. 

A plecat din școală cu un puternic sentiment de eșec și s-a 
întors pe strada Bourgogne. 

— Eh? o interogă Claude. 

— Am o veste bună si una proastă. Cea bună e că am reușit 
din prima s-o identific pe doamna Clery și să intru în vorbă cu 
ea. Totul mergea perfect, până s-a găsit o cucoană care s-o 
monopolizeze. N-am avut ce face. lar dup-aia, a dispărut. Dar în 
putinul timp cât am discutat, ne-am simpatizat. 

— Ce fel de om e? 

— Ai avut dreptate, e ducesa de Guermantes. Să mă ierti, 
dragule, îmi pare tare rău. 

El o consolă, plin de blândeţe: 

— Ai fost deja formidabilă, dragostea mea, că ai putut s-o 
recunoști și să-i devii simpatică. 

— Îţi dai seama că va trebui să așteptăm încă un an ca să mai 
avem o ocazie ca asta? Întâlnirile pärinti-profesori au loc doar o 
dată pe an! 

— La vârsta noastră, un an trece repede. 

Avea dreptate, anul școlar 1986-1987 s-a scurs la fel de rapid 
ca o recepţie mondenă. Dominique însă n-a încetat o secundă 
să se gândească la acea întâlnire. 


x kK x 


Când a venit în sfârșit și întâlnirea pärinti-profesori din anul 
școlar 1987-1988, Dominique era încordată de parcă acolo avea 
să i se hotărască viaţa. A reperat-o imediat pe doamna Cléry la 
coada pentru profesoara de latină și s-a băgat fără nicio jenă în 
faţa celorlalţi pentru a ajunge la ea. 

— Bună ziua, doamnă. 

— Bună ziua. Ah, da, sunteți mama... staţi un pic... mama lui 
Ophélie? i 

— Nu, a lui Epicene. 

— Exact, Epicene. Ce mai faceţi? 


— Sunt îngrijorată, zise Dominique, care nu lăsase nimic la 
voia întâmplării. Épicène îmi cam dă de furcă. 

— Mie-mi spuneţi! Fetele mele au niște note deplorabile. 

— À mea e prima din clasă. Dar mă neliniștește personalitatea 
ei. 

— Are treisprezece ani, nu-i așa? Nu trebuie să vă mire nimic. 

— Credeţi-mă, nu e o pubertate obișnuită. Parcă n-are deloc 
viaţă în ea fata asta. 

— Anorexie? 

— Nu, nu-i asta. Nu are prieteni, nu are niciun strop de 
vitalitate. Să văd ce o să-mi spună doamna Caracala. 

— Fiica dumneavoastră are probleme la latină? 

— Nu, se descurcă excelent. Dar doamna Caracala m-a sunat 
deja să-mi spună că-și face griji pentru Epicene. 

— De ce și-o băga femeia asta nasul unde nu-i fierbe oala? 

— Din păcate, cred că are dreptate, zise Dominique, atât de 
pornită să-și convingă interlocutoarea, încât avea și lacrimi în 
ochi. 

Doamna Clery păru impresionată de acea fragilitate: 

— Vreti să vă aştept? 

— Oh, ar fi atât de drăguţ din partea dumneavoastră! zise cea 
care n-a mai avut atunci niciun efort de făcut pentru a părea 
tulburată. 

Când i-a venit rândul, Dominique a intrat în clasa care în acea 
zi îi servea drept confesional doamnei Caracala. 

— Bună ziua, doamnă. Sunt mama lui Épicène Guillaume. 

— Aș fi putut să pun pariu, spuse impunătoarea Caracala cu o 
voce amenințătoare. 

— Seamănă cu mine chiar atât de mult? 

— Nu, nu vă seamănă deloc. Dar se vede imediat că sunteţi 
mult mai preocupată de garderobă decât de fiica 
dumneavoastră. 

Rămasă cu gura căscată, Dominique descoperi că o minciună 
nevinovată poate deveni oricând o profeție. 

— Poftim? 

— Épicène este o adolescentă realmente strălucită, una dintre 
cele mai bune eleve pe care le-am avut vreodată. lar 
dumneavoastră o lăsaţi să se zbată într-o depresie psihică 
profundă. 

— Ce nu-i în regulă cu ea? 


— Fiica dumneavoastră este total închisă în ea, nu vorbește 
cu nimeni și nu pare interesată de nimic. La ore, nu intervine 
decât dacă o soliciti, iar atunci îţi dai seama că este de o 
inteligenţă ieșită din comun. 

— Da, așa e ea, mai timidă. 

— Nu, nu e timidă. Asta nu-i timiditate, doamnă. Asta e 
suferinţă. lar dumneavoastră, în tot acest timp, umblaţi numai 
prin magazine de modă. 

Dominique izbucni în plâns. 

— Bine că plângeţi, zise scârbită enorma Caracala. La 
revedere, doamnă, nu mai am nimic să vă spun. 

Nefericita mamă ieși din clasă încercând să-și ascundă 
lacrimile. Doamna Clery, care o aștepta, a prins-o imediat de 
braţ si a tras-o deoparte, pentru a o feri de privirile curioșilor. 
Dominique i-a povestit despre modul îngrozitor în care o primise 
profesoara de latină. 

— E un monstru femeia asta! izbucni doamna Cléry. Evident, 
pe ea nu risti s-o găsești prin magazinele de modă, fiindcă acolo 
nu sunt haine pe măsura ei. 

Dominique râdea și plângea în același timp. 

— N-are niciun drept să vă vorbească pe tonul ăsta. 

— Din păcate, are dreptate. N-a zis decât lucruri exacte. Sunt 
o mamă rea. 

— Ba nu, draga mea. E atât de greu să fii mamă de 
adolescentă! Eu am trei, știu despre ce vorbesc. 

— Fiică-mea chiar suferă. lar eu nu știu ce să fac și nu fac 
nimic. 

— Dar ce poţi să faci pentru niște puștoaice ale căror 
probleme nu le înţelegi? 

Dominique a început să plângă în hohote: se simţea pedepsită 
pentru teatrul pe care-l jucase ca să atragă atenţia acelei femei. 

— Nu vreau să vă las singură în starea asta. Sunteţi cu 
mașina? 

— Nu. 

— Haideţi să luăm un taxi. Vă însoțesc până acasă. 

Pe drum, mama înlăcrimată și-a deschis inima. A povestit 
despre ruptura de Samia, din urmă cu doi ani. 

— Atunci s-a închis în ea Epicene. N-am luat destul de în 
serios povestea aia. 


— Da. La vârsta asta, marile prietenii sunt la fel de importante 
precum căsătoriile. 

— Deci sunteţi de părere că sunt o mamă rea? _ 

— Nici vorbă. Ati făcut tot ce-ati putut, e evident. Imi puteţi 
da numărul dumneavoastră de telefon? Am acasă cartea de 
vizită a unui psiholog bun pentru adolescenţi. ` 

Dominique i l-a dat. Nici nu spera la aşa ceva. Inainte de a 
coborî din taxi, i-a mulţumit noii sale prietene și a rugat-o să-i 
spună pe numele mic. Doamna Clery a zâmbit și i-a zis: 

— Bine, Dominique. Eu sunt Regina. 


x kK x 


Ajunsă în fața ușii apartamentului, Dominique și-a luat figura 
ei obișnuită. A intrat în camera lui Épicène și i-a povestit ce 
zisese doamna Caracala. 

— Ce tâmpită! explodă puștoaica, enervată că cineva își făcea 
griji pentru ea. 

— E adevărat că nu vorbești cu nimeni, draga mea? 

— Dacă nu e nimeni care să mi se pară interesant, nu vorbesc 
cu nimeni. Când o să mă intereseze cineva, o să-i vorbesc. Totul 
e-n regulă, mamă, crede-mă. 

Ceva mai liniștită acum, Dominique a așteptat întoarcerea 
acasă a soţului ei. Așa cum noii sale prietene nu-i mentionase 
împrejurările rupturii dintre Épicène și Samia, lui Claude nu i-a 
spus nimic de șiretlicul la care recursese. l-a zis însă că doamna 
Clery o condusese cu taxiul până pe strada Bourgogne. 

— E o femeie foarte frumoasă, să știi. Distinsă, cu multă 
prestanţă. Numele mic i se potrivește mănușă: o cheamă 
Regina. 

— Aha, zise el absent, după care, luând-o în braţe, adăugă: S- 
ar zice că ești foarte bună la tras sforile și că eu habar n-aveam. 

— Văd că nu prea te interesează. Ce vrei, ca să ajungi la soț, 
trebuie început cu soţia. Îți garantez că până la urmă o să ne 
invite la ei acasă, declară ea pe un ton eroic. 

— N-am nicio îndoială, draga mea Dominique, îi zise el. 


x kK x 


A doua zi, Dominique s-a așezat pe canapea, lângă telefon, și 
nu s-a mișcat de-acolo decât când l-a auzit sunând. 

— Dominique, sunt eu, Regina. Ce mai faci? 

— Abia dacă am închis ochii azi-noapte. 

— Biata de tine, trebuie să uiţi de oribila aia de Caracala. E un 
balaur. Mie mi-a spus că, la ce preocupări au, fetele mele pot 
spera să ajungă cel mult casiere la Prisunicf. 

— Groaznic! zise Dominique, a cărei mamă fusese casieră la 
Prisunic înainte de a se căsători cu taică-său. 

— Am găsit cartea de vizită a psihologului pentru adolescenţi 
despre care-ţi spuneam ieri. 

Dominique i-a mulțumit și, temându-se că Regina avea să 
pună capăt convorbirii, i-a povestit ce discutase seara trecută cu 
fiica ei. 

— Sună mai degrabă linistitor, nu? 

— Nu știu ce să zic. E atât de interiorizată! 

— Nu crezi că rezultatele școlare sunt cel mai bun indiciu? 

— Așa credeam, până la acuzaţiile doamnei Caracala. Acum, 
mi-e de-a dreptul rușine. Azi-dimineatä, nici n-am îndrăznit să 
mă îmbrac. Sunt încă în halat. 

— De ce? 

— De câte ori dau să-mi iau niște haine, o aud pe doamna 
Caracala reproșându-mi că am o garderobă prea luxoasă. 

Regina a izbucnit în râs. 

— Vrei să vin ca să te ajut cu îmbrăcatul? 

— Ai vrea? 

O oră mai târziu, Regina debarca în apartamentul de pe 
strada Bourgogne. 

— Mă simt ca o caraghioasă. 

— Stai liniștită, pe mine chiar mă distrează. Arată-mi 
dressingul. 

Dominique a deschis compartimentul unde-și ţinea garderoba. 

— N-ai de ce să te rușinezi, îi zise Regina. Eu am de zece ori 
mai multe haine ca tine. Oh, ce frumoasă e fusta asta! Poate 
cam de seară, totuși. Poftim, pantalonii ăștia sunt exact ce-ţi 
trebuie. Ar merge cu o bluză neagră, simplă. Ai așa ceva? 

Regina n-a fost mulțumită cu ce a găsit acolo. 


t Vechi lanţ de magazine foarte populare, răspândite în întreaga Frantä si 
plasate de obicei în zona centrală a localităţilor. Sintagma „casieră la 
Prisunic" semnifică, în limbajul curent, proletarul tip. (N.t.) 


— Hai la mine! Am ceva care o să-ţi vină perfect. 


x kK x 


Un taxi le-a dus pe colina Sainte-Geneviève. Ferestrele 
apartamentului familiei Cléry dădeau către Panthéon. 
Dominique se simțea de parcă ar fi intrat în sanctus sanctorum. 

Dressingul Reginei era o încăpere în sine. Dezordinea care 
domnea acolo avea farmecul inimitabil al elegantei. Plină de 
autoritate, stăpâna casei îi întinse invitatei o cămăşuță până-n 
talie, din in. 

— Am avut dreptate, îţi vine perfect. Poţi s-o păstrezi. 

— Dar n-o să-ţi lipsească? 

— Ba da, bineînţeles. Dar ce-ai vrea? Doar n-o să-ţi ofer o 
haină la care nu ţin! 

Au stat la o cafea, în salon. Dominique era ca hipnotizată de 
priveliștea Pantheonului. 

— Locuiesc aici de douăzeci de ani și, la fel ca dumneata, sunt 
în continuare fascinată de panoramă. Fata mea cea mai mare 
merge la liceul Henri IV, care e chiar alături. Acolo o să meargă 
și celelalte două. Jean-Louis și cu mine am recurs la acest 
argument al proximitätii, fiindcă, altfel, niciuna dintre ele n-are 
nivelul necesar. 

— Bărbatu-meu e obsedat pur și simplu de ideea că fata 
noastră trebuie să meargă la Henri IV. 

— O să intre fără nicio problemă, la ce note are. Ah, dacă ar 
putea fetele noastre să se împrietenească și să împrumute 
fiecare câte ceva din calităţile celeilalte, ce fericite am fi! Ale 
mele nu au nicio problemă cu socializarea. Dar studiile nu le 
interesează deloc. 

— Fetele noastre n-o să fie niciodată prietene. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că noi două suntem pe punctul de-a ne împrieteni. 
Din cauza asta, dacă s-ar întâlni, s-ar detesta pe loc. 

— Interesantă teorie! Hai s-o verificăm! 


x kK x 


A doua zi, Dominique și-a dus fata să-și ia gustarea la noua ei 
prietenă. Aceasta a tresărit când a văzut-o pe adolescentă. 


— Ce tare îți seamănă! îi spuse ea mamei, care-i observase 
surprinderea. Bună, Épicène. 

— S-ar părea că-i seamănă și lui tăică-său cel puţin la fel de 
mult. 

În timp ce se servea ceaiul, puștoaica se uita în jur cu o reală 
curiozitate. Gazda o fascina în mod deosebit: o mânca din ochi 
pur și simplu, fără să se ferească. De cum au venit însă cele trei 
fete ale casei, Épicène s-a retras în cochilia ei. 

Dominique s-a extaziat: 

— Trei copii perfecte ale mamei lor! 

Florence, de șaisprezece ani, Éléonore, de cincisprezece ani, 
și Caroline, de paisprezece ani, se întreceau care mai de care în 
frumuseţe și strălucire. Au încercat s-o convingă pe Epicene să 
vină cu ele în camera lor, dar s-au izbit de cel mai morocănos 
refuz cu putinţă. 

Adolescentele n-au mai insistat și au dispărut val-vârtej. 

— Teoria dumitale se verifică, declară Regina. 


x kK x 


Aşa a început anul cel mai grozav din viața lui Dominique. 
Prietenia sa cea nouă devenea din ce în ce mai strânsă. Si cu 
cât Regina îi arăta mai multă afecţiune, cu atât Claude se 
întrecea în complimente la adresa ei. 

Dominique își petrecea aproape toate zilele în compania 
Reginei și aproape toate serile povestindu-i soţului ei ce 
făcuseră împreună. 

Ce drăguţ e că mă ascultă cu atâta atenţie! Chiar nu văd de 
ce l-ar interesa poveștile noastre, își zicea în sinea ei. În schimb, 
nu-i sufla o vorbă bărbatului său despre lucrul de care-i păsa cel 
mai mult. Dominique trăia tot ce poate fi mai ametitor într-o 
viaţă de om: era sedusă. Claude o sedusese și el; asta durase 
câteva zile, iar ei îi plăcuse la nebunie. Cu Regina însă, seductia 
era nesfârșită. 

Noua ei prietenă avea o artă infinită în a-și distila propriul 
farmec. Evident, nu era vorba de o tehnică anume. Regina apela 
la cea mai firească magie. Când, după o expediţie prin oraș, cele 
două femei se întorceau în apartamentul de pe colina Sainte- 
Geneviève, stăpâna casei deschidea o sticlă de șampanie Deutz, 
spunând că ăsta era ceaiul ei preferat. Bulele de acid le 


deschideau si mai mult inimile, iar Dominique vedea 
literalmente niște scântei ţâșnind sfârâitoare din conversaţia 
prietenei sale. Fericită, se lăsa impregnată de ele, savurând 
două nobile amețeli deodată. 

Cum i-ar fi putut povesti așa ceva lui Claude? Nu avea cuvinte 
pentru a exprima acele momente de graţie. In plus, el ar fi 
putut-o înţelege greșit, văzând ceva vinovat acolo unde, era 
convinsă, nu domnea decât o profundă complicitate. 

Una peste alta însă, Dominique se trezea în fiecare dimineaţă 
plină de bucuria nerăbdătoare de a se reîntâlni cu Regina, iar 
seara se întorcea acasă abia așteptând să se arunce în braţele 
soţului ei pentru a-l face părtaș la fericirea sa. 

Singura zonă de umbră din tablou rămânea apatia fiicei sale. 

— Nu-ţi face griji, așa sunt fetele la vârsta asta, îi zise Regina. 

— Nici eu, nici dumneata nu eram așa la paisprezece ani. 

— Nici eu, nici dumneata nu aveam 9,50 la latină, 9 la 
matematică și o medie de 8,50 la celelalte materii. 


x kK x 


Dominique nu voia decât să se simtă liniştită. Avea de gând 
să se bucure din plin de ceea ce-i oferea fiecare element al 
acestei existente. Cât de tare-i plăceau confidentele Reginei! 
Aceasta îi povestea ce chinuitor era pentru ea să tot trebuiască 
să organizeze serate la ei acasă. 

— Jean-Louis zice că e mult mai sic să inviti oamenii la tine 
decât la restaurant. Are dreptate, dar ce de bătăi de cap! 
Degeaba chem ajutoare, mereu e un chin. Găsește subiecte de 
conversație, arată-te încântată să revezi niște plicticoși de 
moarte, nu-i da afară când tu mori de somn și nu vrei decât să 
te bagi odată în pat, pregătește-te să fii invitată, drept 
mulțumire, la niște serate la fel de anoste... ăsta-i preţul pe 
care-l plătesc pentru frumoasa mea viaţă. 

— S-ar părea totuși că te descurci excelent. 

— Asta n-are nicio importanţă. Poţi să și urăști chestiile la 
care te descurci excelent. 


x k x 


La auzul celor povestite de soţia sa, pe Claude l-au apucat 
pandaliile: 

— Ce tupeu din partea ei, să-ţi vorbească de recepții la care 
nu te invită! Tin să-ţi amintesc că atunci când ţi-am zis de 
familia Clery, acum mai bine de doi ani, speram că o să ajungem 
și noi în lumea pe care ei o frecventează. 

— Păi, eu asta și fac. 

— Si eu când o să fiu invitat? Începe să semene a nesimţire. 

Dominique s-a albit la faţă: soţul ei avea dreptate. O 
indispunea că Regina putea fi învinovăţită de ceva. Si, mai ales, 
că avea ea însăși partea ei de vină. De cât timp uitase oare că 
nu cultiva acea prietenie decât ca să-și ajute bărbatul? 

A doua zi, a vrut să abordeze direct aceasta chestiune cu 
prietena ei, dar i-a fost imposibil: Regina a întâmpinat-o cu o 
bucurie ieșită din comun. 

— Ai permis de conducere? o întrebă ea abrupt. 

— Da. Dar, mă rog, n-am mai condus de ani întregi. 

— Din câte s-ar părea, e o chestie care nu se uită. Eu, nu știu, 
mi-am luat permisul ca un cadou-surpriză. Hai cu mine! 

A dus-o în subsolul clădirii, care servea drept garaj, și i-a 
arătat un Mini Cooper roșu. 

— Ce mașină drăguță! 

— Nu-i așa? E a ta. 

— Glumești! 

— Nu. Bărbatu-meu mi-a dăruit-o când am împlinit primul an 
de căsătorie. N-am folosit-o niciodată. l-am făcut actele pe 
numele tău: îţi aparţine. 

— Si n-o să se supere soţul tău? 

— Nici nu mai știe că mi-a dat-o. Ce zici, o încercăm? 

N-aveai cum s-o refuzi. În culmea surescitării, Dominique s-a 
urcat la volan. Regina, instalată pe locul mortului, i-a întins 
cheile. Dominique a demarat și, brusc, i-au revenit toate 
reflexele. Și-a amintit cât de mult îi plăcea să conducă. A ieșit 
din garaj și a luat-o în josul colinei Sainte-Geneviève, în vreme 
ce prietena ei chiuia de bucurie. 

— Conduci foarte bine! 

— Nu-mi vine să cred! Mereu mi s-a spus că e o nebunie să 
mergi cu mașina prin Paris. 

— Chiar e. Si-mi place! 

— Unde vrei să mergem? 


— Oriunde. Numai să putem băga viteză! 

Dominique a izbucnit în râs. A intrat pe cheiul Senei și a 
accelerat în forţă, spre extazul său și al prietenei sale. Ce tânără 
se simţea! Nici la optsprezece ani nu trăise o așa exaltare. 

Când au revenit în subsolul clădirii, s-au uitat una la alta cu 
ochii lucind de încântare. 

— Îţi mulţumesc, Regina! exclamă Dominique, strângând-o în 
braţe. 

— Ba eu îţi mulțumesc. Din liceu nu m-am mai distrat așa. 

Auzind de liceu, Dominique și-a amintit de îndatoririle pe care 
le avea: 

— Sunt jenată de acest cadou, mai ales că eu voiam să te rog 
ceva. 

— Te ascult. 

— Uite, știu că o să râzi de mine, dar... mi-ar plăcea tare mult 
să mă inviti la una dintre receptiile voastre. 

Regina a căscat ochii mari. 

— Dar de luni întregi îţi tot spun cât e de plicticos. 

— Mi-aș dori să trăiesc această plictiseală alături de 
dumneata. 

— Ești cea mai ciudată persoană pe care o cunosc. Si-apoi, nu 
pot să te invit fără soţ. 

— E o problemă? 

— Nu. 

Pentru o fracțiune de secundă, Dominique văzu o umbră de 
stinghereală în privirea prietenei sale. Asta-i fiindcă i-am găsit o 
vină, se gândi ea. 

— Ti-am dat cheile mașinii. Uite aici și cheile de la garaj. Poţi 
să iei Mini-ul când vrei. 

— Mulţumesc, mulțumesc, spuse Dominique, căreia nici acum 
nu-i venea să-și creadă ochilor. Dar ce-mi place mie e să fiu cu 
tine când conduc. O să mai ieșim împreună cu masinuta, nu-i 
așa? 

Regina a incuviintat din cap. Apoi, brusc, entuziasmul i-a 
dispărut cu totul de pe chip. S-a uitat în agendă. 

— Pe 26 ianuarie ești liberă? 

— Da! 

— Să-mi spui dacă și soţul tău e liber, bine? 

— Stai liniștită, n-are niciun rost. 

Răspunsul ei păru să nu fie deloc pe placul Reginei. 


— lartă-mă. N-am vrut să te sâcâi cu capriciul meu, zise 
Dominique. 

— Nu mă sâcâi deloc. O să fie distractiv să ne întâlnim ca soţii 
bine dresate în arta receptiilor fitoase. 

Era 16 decembrie. Curând, avea să vină Crăciunul. Gândul de 
a nu-și vedea prietena de Sărbători o întristă pe Dominique, 
care nu remarcase tonul dezabuzat și ironic al ultimei ei replici. 
Când i-a dat vestea lui Claude, acesta s-a luminat la faţă de 
parcă ar fi fost vorba de o reușită epocală. A pus reacţia soţului 
ei pe seama complexului social de care întotdeauna îl bänuise. 
Dar pe ea de ce o emotiona oare o chestie atât de stupidă? 

— Bravo, scumpa mea! Noi doi facem o echipă perfectă! 

Aprecierea aceea a răvășit-o complet. 


x kK x 


La începutul lui ianuarie, Dominique s-a reîntâlnit cu prietena 
ei. Aceasta nu mai era la fel de degajata ca înainte. Serata de pe 
26 părea să-i dea bătăi de cap. 

— O să fim prea mulți pentru un dineu clasic. Cred c-o să 
organizez mai degrabă un cocteil cu bufet. 

— Excelentă idee. 

De ce oare avea impresia că Regina se uita la ea ca la o 
stupidă? Nu îndrăznea să-i spună cât de bucuroasă era să-și 
introducă soţul în acel mediu select. Asta avea să fie victoria ei. 

Eu ce-aș putea să-ţi aduc în seara respectivă? 

— Nimic. 

— Ei, hai, nu pot să vin cu mâna goală. 

— Niște flori, zise Regina ridicând din umeri. 

Soţul ei, căruia îi raporta acum orice lucru legat de acea 
serată, a spus c-o să se ocupe el de alegerea florilor. 


x k x 


În seara cu pricina, Dominique și-a pus fusta pe care prietena 
ei o admirase în mod deosebit atunci când îi văzuse garderoba. 
Mergea perfect cu bluza de in negru pe care aceasta i-o făcuse 
cadou. 

— Arăţi splendid, scumpo, îi spuse soţul ei. 


S-a gândit că ăsta avea să fie momentul ei de glorie, și ochii 
au început să-i strălucească. 

Au luat un taxi până în piaţa Pantheonului. Claude părea 
foarte emoţionat. Dominique l-a felicitat pentru minunatul 
buchet de camelii roșii pe care-l cumpărase. 

Un majordom le-a luat paltoanele și i-a introdus în salon. 
Regina s-a ridicat să-i întâmpine. 

— Bună seara, Dominique. Oh, ce camelii superbe! 
Mulţumesc! 

— Bună seara, Regina. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe soţul meu 
Claude. 

S-au salutat cu o politeţe ceremonioasa, iar Jean-Louis a venit 
să-i strângă mâna. Era pentru prima dată când Dominique îl 
vedea și i s-a părut impresionant. Apoi, acesta l-a salutat pe 
soțul ei într-un mod atât de neutru, încât părea mai degrabă 
distant. 

Au fost serviţi cu câte o cupă de Deutz Amour. 

— E cea mai bună șampanie din lume! exclamă Dominique. 

Jean-Louis i-a zâmbit ca unui copil. Femeia s-a întrebat dacă 
zisese cumva vreo prostie. 


x kK x 


Regina a prezentat-o celorlalți invitați, iar ea s-a pus pe 
conversat. Oamenii aceia i se păreau fermecători, era tare 
mândră să-i cunoască. In timp ce vorbea, trăgea cu ochiul la 
prietena ei. Cât de frumoasă era! Avea o rochie de catifea 
stacojie care-i scotea în evidenţă silueta perfectă, iar părul 
fastuos îi cobora în cascadă până în dreptul mijlocului. Si-apoi, 
cât de bine se pricepea să lege o conversaţie cu unul sau altul 
de parcă acela ar fi fost scopul vieţii sale! Delicioasă și 
dezinvoltă deopotrivă, dar întotdeauna plină de atenţie, alterna 
tonul grav cu cel jucăuș, în funcţie de natura confidentelor. 

Bravo, Regina! Ţi-a ieșit perfect serata, își zicea în sinea ei 
Dominique. După aceea, s-a uitat la soţul ei și s-a înmuiat toată. 
Cât de nelalocul lui arăta! Se vedea că nu era obișnuit cu o 
astfel de lume. Femeia a vrut să-i sară în ajutor, dar apoi s-a 
răzgândit. La urma urmelor, numai ea se zbătuse pentru 
concretizarea serii lui mult visate, să mai pună și el osul la 
treabă dacă voia să se simtă în elementul lui. 


S-a servit mâncarea. În locul gustărilor cu ifose, gen caviar 
sau foie gras, familia Cléry propunea chestii clasice, de o 
simplitate deconcertantă: un jambon de Parma tăiat la cerere, o 
mozzarella imensă din care puteai lua o bucăţică pe care să ţi-o 
stropești singur cu ulei de măsline, rondele de anghinare făcute 
pane. Dominique a admirat acea artă exemplară a firescului și 
distinctiei. 

În timp ce mânca discutând cu o doamnă în vârstă foarte 
amuzantă, și-a dat seama că prietena ei dispăruse din câmpul 
său vizual. Nu s-a neliniștit. Dar când s-a dus să-și umple din 
nou farfuria, a observat că Regina nu mai era nicăieri. 

Oare se simte rău? Poate că s-a retras în camera ei, și-a zis 
ea, îngrijorată. 

A ieșit pe furiș din salon și s-a strecurat în dressingul care 
dădea, de partea cealaltă, în camera Reginei. Acolo a auzit 
vocea lui Claude, așa că a rămas încremenită, ascultând: 

— Ştii ce înseamnă camelia roșie în limbajul florilor? Esti cea 
mai frumoasă. Da, tu ești cea mai frumoasă. 

— Ești drăguţ. Dacă ne-am întoarce în salon să mai gustăm 
ceva? Tu te-ai săturat? 

Tutuiala aceea a lăsat-o pe Dominique cu gura căscată. 
Regina nu se tutuia decât cu apropiații ei. 

— Nu mi-e foame, știi foarte bine. 

— Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că tu erai. Doar 
nu există un singur Claude Guillaume pe lume. Când am 
cunoscut-o pe nevastă-ta, am făcut în așa fel încât să intru la 
tine în apartament, dar n-am găsit nicio urmă de-a ta acolo. lar 
apoi am văzut-o pe fiică-ta. Atunci, n-am mai avut nicio îndoială. 
Seamănă foarte mult cu tine. 

— Așa e. 

— Mă impresionează cât de bine ţi-a reușit. Bravo! Sunt 
mândră de tine. 

— N-ai fi crezut, acum douăzeci de ani, este? 

— Erai un semn de întrebare pe-atunci. 

— La care ai răspuns în varianta negativă. 

— Ce mai contează? i-ai făcut o viață a ta și e minunată. 

— Când m-ai părăsit, acum douăzeci de ani, am hotărât să-ţi 
arăt cât de tare te-ai înșelat. Atunci am început să-mi 
construiesc succesul, bucată cu bucată. 

— O revanșă, până la urmă. 


— Nu. O răzbunare. 

— Nu înţeleg. 

— Ca să nu-ţi pierd urma, am ajuns un om bogat și puternic. 
Te-ai căsătorit tu, m-am căsătorit și eu. Tu ai un copil, am și eu 
un copil. Aș fi vrut să am trei, ca tine, dar nu s-a putut. 

— Într-adevăr, trebuie să fiți doi pentru o hotărâre de genul 
ăsta. 

— Nu. Eu m-am însurat cu femeia asta pentru că nu există. 

— Dominique nu există? 

— Dominique nu Înseamnă nimic. E doar un pion în jocul meu. 
Am ales-o pentru că era destul de frumoasă ca să joace rolul 
femeii de lume și destul de complexată ca să fac cu ea ce 
voiam. 

— Cum poţi să te înșeli în halul ăsta asupra ei? 

— Si dacă m-aș înșela, tot n-ar avea nicio importanţă. Despre 
ea, pot să spun ce pot spune despre toată viaţa mea din ultimii 
douăzeci de ani. Si anume că viaţa asta nu sunt eu. Eu nu sunt 
munca mea. Eu nu sunt căsătoria mea. Eu nu sunt ceea ce sunt. 

— Nu ești nici fiica ta? 

— Ai dreptate, aici e problema. Am reușit să le fac pe toate 
fără să simt nimic, pentru că nu eram eu. Chiar și cele mai 
mărunte acţiuni ale mele erau mesaje adresate ţie. lar apoi s-a 
născut fiică-mea și am avut un șoc îngrozitor când am văzut-o. 
Fără să-mi dau seama, mă așteptasem tot timpul să am un copil 
care să semene cu tine. lar ea nu numai că nu-ţi semăna deloc, 
dar mai și semăna cu mine foarte tare. 

— Seamănă si cu mama ei. 

— Dat fiind că maică-sa nu există, asta chiar nu mă 
deranjează. În schimb, asemănarea ei cu mine m-a afectat 
profund. Fiică-mea e eșecul meu: nu reușesc să nu simt nimic în 
privinţa ei. 

— Da. O iubești. 

— O urăsc. Nici nu pot să-ţi spun cât de tare. 

Un timp, s-a lăsat tăcerea. 

— Eşti un monstru, Claude. Si ce băiat drăguţ erai tu acum 
douăzeci de ani! Nu înţeleg. 

— M-ai părăsit. 

— Ce legătură are asta cu ororile pe care tocmai mi le-ai 
povestit? 

— Astea-s răzbunarea mea. 


— Cum ar putea fi astea o răzbunare? 

— Ai plecat pentru că Jean-Louis îți oferea o viaţă pe picior 
mare la Paris. Am vrut să-ţi arăt că ai fi putut avea și cu mineo 
astfel de viaţă. lar cu mine, în plus, ai fi avut parte și de iubire. 

Regina a izbucnit în râs. 

— lubire? Cu tine? Cu monstrul care tocmai mi-a povestit 
niște orori? 

— Ai lăsat baltă un bărbat pe care-l iubeai pentru un bărbat 
pe care nu-l iubeai. 

— Cine ţi-a spus că nu-l iubeam pe Jean-Louis? 

— Tu nu mi-ai spus că l-ai fi iubit. 

— Nu eram obligată să-ți spun. 

— Mi-ai spus că te căsătorești cu el pentru că are o situație 
bună. _ 

— Am fost drăguță, de-aia ţi-am spus așa. In felul ăsta, puteai 
să mă urästi, iar apoi să mă uiţi. 

— Lucrurile astea nu s-au întâmplat. 

— De unde să fi știut că ești așa de dus cu capul? Simteam eu 
că e ceva ciudat la tine, dar nu bănuiam că e atât de grav. Câtă 
dreptate am avut să te părăsesc! 

— Acum douăzeci de ani, mă iubeai. Nu-mi spune că nu-i așa. 

— Te iubeam. Si totuși, n-am vrut niciodată să-mi trăiesc viaţa 
alături de tine. Nu-mi dădeam seama prea bine ce fel de om 
ești. 

— Mai ai un pic și-o să-mi spui că m-ai părăsit fiindcă intuiai 
cum o să ajung. 

— N-am de ce să mă justific. Nu eram obligată să rămân cu 
tine. 

— Mi-ai distrus viaţa. 

— Trebuia să mă sacrific pentru tine? 

— Uită-te și tu cum am ajuns! 

— Când am aflat de evoluţia ta, mi s-a părut admirabilă. 
Acum, mi se pare sordidă. 

— E opera ta. 

— Prostii... 

— Tot ce-am făcut era pentru tine. 

— Era împotriva mea. 

— Corect. 

— Si soţia ta? E la curent? 


— Nu, sigur că nu. Si nu mai face atâta pe nevinovata! Nici tu 
nu i-ai spus nimic. 

— Într-adevăr, mi-a luat ceva timp până să înţeleg cu cine se 
căsătorise. lar când am înţeles, mi s-a părut prea târziu. 

— Fiindcă și tu voiai să mă reîntâlnești. 

— Dacă aș fi vrut să te reîntâlnesc, te-aș fi sunat de mult. Nu, 
de fapt, nu ţi-am dat niciun semn fiindcă mi-era teamă să nu 
pierd prietenia lui Dominique. Tin la ea. 

— Părăsește-ţi soțul! Pleacă în lume cu mine! 

— Ti se pare că mi-aș dori așa ceva? 

— Te cunosc. Ești ca mine. Ai maniere, ai ajuns o femeie de 
lume, dar în adâncul tău îmi semeni. La o adică, n-ai mamă, n-ai 
tată. Aminteste-ti cum te-ai debarasat de mine, acum douăzeci 
de ani. Asta ești tu. O femeie care-i capabilă de un asemenea 
cinism e capabilă de orice. Fă-i și lui Jean-Louis ce mi-ai făcut 
mie! 

— De ce? Pentru plăcerea de a trăi cu un tip sărit de pe fix ca 
tine? 

— Puțin îmi pasă că mă vezi așa. Nu există pe lume o dovadă 
de iubire mai incredibilă decât ce am făcut eu pentru tine. 

— Asta numesti tu iubire, să vrei să te răzbuni pe omul pe 
care l-ai iubit? Ca să nu mai vorbesc de cum arată răzbunarea 
ta... În vechime, oamenii sacrificau copii ca ofrandă închinată 
zeilor, pentru a le potoli mânia. Tu ai sacrificat două persoane, 
între care un copil, fără a reuși să-ţi potolesti nici măcar propria 
furie. Si mai îndrăznești să spui că o asemenea crimă dovedește 
iubirea ta pentru mine? Faptele tale nu arată decât un singur 
lucru: cine ești tu cu adevărat! Asta nu sunt eu, ziceai. Greșit! 
Tu ești. Tu și numai tu. 

— lar tu ești ca mine. 

— Nici vorbă. Ca dovadă, eu îmi iubesc fetele și o iubesc și pe 
fiica ta. Cum poţi să nu iubești o adolescentă excepţională? 

— Lasă-mă cu chestia asta! Fiică-mea a fost primul semn al 
erorii pe care am făcut-o. Reacţia ta e al doilea. 

— Nu-ţi trece prin cap nici măcar o secundă că această copilă 
are o viaţă independentă de propria-ti persoană? Tu n-o vezi 
decât în raport cu tine? Ești un psihopat! 

— Ce vrei, nu sunt un ipocrit. Îmi detest fiica, da. 

— Aș băga mâna în foc că ești foarte mândru de tine când 
spui asta. 


— Sunt mândru că nu-i ascund nimic femeii pe care o iubesc. 
Am înţeles că am pierdut partida. Nu contează, o s-o joc până la 
capăt. Dacă trebuie să-mi omor fata cu mâinile mele ca să-ţi 
arăt de ce sunt în stare pentru tine, atunci am s-o fac. 

Fraza aceasta a acţionat ca un electroșoc asupra lui 
Dominique. Până atunci, ascultase acea discuţie încremenită de 
groază. Dacă aș avea o pușcă, m-aș duce și i-aş omori pe 
amândoi, iar apoi m-aș omori si eu, îşi zisese în mintea ei. Brusc 
însă, unicul ei gând a fost s-o salveze pe Epicene. 

A ieșit din dressing, s-a dus repede la vestiar și și-a luat 
paltonul. 

— Vă rog să-i transmiteti scuzele mele doamnei Cléry, nu mi-e 
prea bine, trebuie să plec, îi zise ea majordomului. 

A coborât în garaj, s-a instalat la volanul Mini Cooper-ului și s- 
a dus ţintă pe strada Bourgogne, fără a ieși din viteza a patra. 
Epicene citea //iada într-o ediţie bilingvă. 

— Scumpo, fà-ti bagajele că plecăm definitiv. la numai 
esentialul. 

Adolescenta a reacţionat de parcă de ani întregi aștepta acel 
ordin. Și-a aruncat într-un rucsac puţinele amintiri ale prieteniei 
sale cu Samia și ediţia bilingvă a //iadei;, după care a declarat că 
e gata. 

Între timp, Dominique se schimbase de haine. 

— Hai repede, că am parcat aiurea. 

— Ai mașină? 

— Îţi explic eu mai încolo. 

Când au intrat pe autostradă, mama i-a spus fiicei sale că 
aveau să trăiască la Brest. 

— Și tata? întrebă simplu Epicene. 

— Am încheiat-o cu el. A intervenit o altă femeie. 

După figura suferindă a mamei sale, fata a înţeles că nu 
trebuia să insiste asupra subiectului. 

— Mergem la părinţii mei. O să-ţi cunosti în sfârșit bunicii. 

— De când visam la chestia asta! exclamă adolescenta. 

Dominique și-a amintit de câte ori refuzase invitaţia părinţilor 
săi, deoarece Claude îi împuiase capul cu complexul său social 
și cu necesitatea de a-și ascunde originile. Cum am putut să mă 
iau după el? 

Pe drum, a trebuit să oprească pentru a umfla cauciucurile. 
Nici mama, nici fiica nu se simțeau obosite. Epicene chiar avea 


senzaţia că s-a trezit dintr-un somn ca de moarte, lung de 
câteva secole. Fără suferinţa mamei sale, bucuria ei ar fi fost 
perfectă: să-și părăsească tatăl, ce fericire! Ideea că se duceau 
undeva la capătul pământului o extazia pur și simplu. 

— Conduci bine, mamă. Nu știam că ai permis. 

— Si uitasem de el. 

Spre 6 dimineaţa, au ajuns la Brest. Dominique a parcat în 
faţa casei alor săi. Lumina era aprinsă. Épicène s-a aruncat în 
braţele bunicilor, uluiti de așa o surpriză. 

— Frumoasă mai ești, nepotica mea dragă! 

Dominique și-a sărutat părinţii, apoi a izbucnit în plâns. 
Tăcerea care s-a lăsat a ţinut loc de orice explicaţii. 

— O să staţi aici amândouă, zise tatăl. 


x k x 


Ziua de 27 ianuarie a picat într-o vineri. 

— Mă duc să-mi caut de lucru, zise Dominique. 

— N-ai vrea mai bine să te culci? o întrebă mama ei. 

— Mi-ar fi imposibil să dorm. 

După ce s-a urcat în mașină si a plecat, Épicène a întrebat la 
ce școală gimnazială fusese mama ei. 

— La Carnot, e la 200 de metri de-aici. 

— Mă duc să mă înscriu și eu acolo, spuse ea. 

— Nu cred c-o să poţi, îi zise bunicul. 

— Risc cel mult un refuz. 

Fata a intrat în clădirea gimnaziului Carnot, spunând că voia 
să se înscrie ca elevă. Cei de la secretariat nu mai avuseseră 
niciodată de-a face cu un asemenea caz și l-au chemat pe 
director. 

— Sunt fiica lui Dominique Rosec care a învăţat la această 
școală. Aș vrea să mă înscriu și eu aici, în clasa a VIll-a. 

— Acum, la mijlocul anului școlar? 

— Mama l-a părăsit pe tata ieri, în urma unei tragedii în 
familie. A trebuit să fugim de-acasă, așa că n-am dosarul școlar. 

— De ce n-a venit să te înscrie mama dumitale? 

— Mama s-a dus să caute de lucru, ca să avem din ce trăi. 

— La Paris, la ce școală mergeai? 


După ce a dat informaţiile necesare, Épicène s-a aşezat pe un 
scaun și și-a scos din rucsac ediţia bilingvă a //iadei. Apoi s-a 
adâncit în lectură. 

Directorul a sunat la gimnaziul parizian, de unde i s-au 
furnizat o serie de informaţii stupefiante despre Épicène, care i- 
au confirmat propria impresie. A cerut să fie trimis la Brest 
dosarul ei școlar și a condus-o pe fată într-o clasă de-a VIII-a. 


x kK x 


În acest timp, Dominique se dusese la sediul societății 
Terrage. Fostul ei director și patron a primit-o imediat. 

— Mi-am părăsit soțul, anunță ea. Bănuiesc că în acești 
douăzeci de ani au apărut ceva schimbări în meserie, dar dacă 
acceptați să mă reangajati, o să învăţ din mers. 

— Sigur, măcar atâta lucru putem să facem și noi pentru 
dumneata, spuse patronul. 

Văzându-i figura nedumerită, acesta i-a explicat: 

— Mulțumită dumitale l-am angajat pe Claude. 

— Nu înţeleg. 

— Acum douăzeci de ani, când acel tinerel de douăzeci și cinci 
de ani a venit să-mi prezinte proiectul lui parizian, am avut ceva 
îndoieli. lar apoi mi-a zis că e logodnicul dumitale. Logodnicul 
celei mai serioase angajate ale mele. Asta m-a făcut să am 
încredere în el. Deci mulțumită dumitale a fost posibil succesul 
filialei Terrage Paris. Nu știai? 

— În ce dată a avut loc acea discuţie? 

Patronul s-a dus să se uite în registre. 

— A fost în 15 septembrie 1970. 

Dominique s-a albit la faţă. Ea îl întâlnise pe Claude în ziua de 
12 septembrie. Pe data de 15 septembrie, nici măcar nu ieșiseră 
împreună la prima lor cină. Cu viteza fulgerului, femeia a 
reconstituit în minte schema soțului ei: Sâmbătă, 12 
septembrie, omul întâlnește o fraieră, işi dă seama că e exact 
ce-i trebuie și află numele firmei la care lucrează. Luni, 14 
septembrie, solicită o întâlnire cu patronul firmei și o obține 
pentru a doua zi. Marţi, 15 septembrie, e deja sigur că va fi 
logodnicul proastei și-i spune acest lucru patronului, câștigându- 
i astfel încrederea. În partida lui de poker, eu eram singurul lui 
atu. Și a fost suficient. 


— Eşti bine, Dominique? 

— Cât de cât. Un divorţ nu e niciodată o treabă ușoară. 

— O să începi de luni. Christelle e tot aici, o să-ţi explice ea. 

Dominique a pornit îngândurată spre casa părinţilor ei. Am 
ales-o pentru că era destul de frumoasă ca să joace rolul femeii 
de lume și destul de complexată ca să fac cu ea ce voiam, îi 
zisese Claude Reginei. Omisese însă un amănunt al naibii de 
important. 

Eram deci chiar așa ușor de citit? Doar ce-a văzut-o acolo, pe 
terasa cafenelei, și, chiar până să fi schimbat vreo vorbă cu ea, 
Claude intuise ce putea obţine de la acea femeie: totul. Inclusiv 
cariera sa. 

Apoi, vorbise cu ea. Ce-i zisese ea în acea zi de 12 
septembrie? Mai nimic. lar el, după cinci minute de conversaţie, 
îi spusese că se ducea la Paris să înfiinţeze o firmă, bazându-se 
doar pe cele câteva lucruri aflate de la ea. Chestia asta era mai 
tare ca orice manevră de poker. 

lar ea, în anii grei de la începutul vieţii lor pariziene, când nu 
mai era atât de sigură că se căsătorise cu bărbatul ideal, își 
repeta întruna că, în ciuda oricăror neajunsuri, o asemenea 
reușită profesională merita tot respectul. Lucrul acesta, singurul 
pe care ea continuase să-l admire la el, Claude i-l datora în 
întregime! 

Sigur, povestea era mai complexă. Ea nu fusese decât 
deschizătoarea de uși. Terrage Paris era realmente ceva de 
mare anvergură. Dar ce o scotea din minţi pe Dominique era că 
fostul ei soţ nu-i suflase niciun cuvintel despre stratagema lui. 
Ea, care i-ar fi fost cu mare bucurie complice, și-a dat seama că 
n-avea să-i ierte niciodată acea manipulare. 

Ce e minciuna asta prin comparație cu cele pe care le-ai 
descoperit seara trecută? O picătură de apă. Și totuși, ea a fost 
cea care a umplut paharul. Senzatia de oripilare cu care 
rămăsese din ajun s-a transformat într-o furie cum nu mai trăise 
niciodată până atunci. 

Mă crezi previzibilă, nu? Te înșeli, şi-a zis ea trântind portiera. 

— M-am reangajat la Terrage, le spuse ea părinţilor. 

— lar cineva de la gimnaziul Carnot a sunat să spună că fetița 
a fost admisă și că o să ajungă acasă în jurul orei 17, zise 
bunicul. 


— Sunteţi impresionante amândouă, fiecare în felul ei, zise 
bunica. 

Bătrânii n-au întrebat-o nimic despre eșecul ei matrimonial. 
Le-a fost recunoscătoare. Simţea în adâncul ei nevoia de a se 
confesa, dar nu lor. O singură persoană îi putea fi confidentă. 

Aceasta s-a întors de la gimnaziu entuziasmată la culme. 

— Îmi place la nebunie școala asta, anunţă ea. N-are nicio 
legătură cu obtuzii ăia de la Paris. 

Bunicii s-au bucurat că au o nepoată care gândea pozitiv. 
Dominique, surprinsă de acea transformare, a condus-o pe fată 
în camera sa. 

— Pot să-ţi povestesc? întrebă ea cu o figură imploratoare. 

— Dă-i drumul, mamă. Chiar speram s-o faci. 


x k x 


Dominique n-a știut și n-avea niciodată să știe dacă era o idee 
bună. A înţeles doar că era ceva mai puternic ca ea. Nu i-a 
ascuns nimic fiicei sale din discuţia intimă pe care o surprinsese 
între Claude și Regina, nici din ceea ce aflase de dimineaţă de la 
directorul ei. 

Épicène îi sorbea cuvintele, privind-o cu niște ochi ciudat de 
strălucitori. Când mama ei a terminat de povestit, fata și-a 
descleștat în sfârșit dinţii: 

— Ce om infect! 

— E 7 seara. leri, pe vremea asta, eram cea mai fericită 
femeie din lume. Dar știi care-i chestia cea mai aiurea? Că-mi 
pare rău că am descoperit adevărul. Aș fi putut rămâne în 
continuare fericită. Acum, parcă toată viața mea s-a prăbușit. 

— Mamă, încetează! În acești ultimi trei ani o cam luaseși 
razna. Nici nu te mai recunoșteam printre burghezele alea 
împopoţonate, credeam că te pierdusem definitiv. 

— Ai dreptate, mă cam îndepărtasem de tine. lartă-mă! 

— Nu e nimic de iertat. Căzuseși pur și simplu în capcana 
acestui mârșav. Bravo ţie, ai reacţionat formidabil de bine. Te-ai 
eliberat de el. 

— Nu. Sunt încă prizonieră. 

— O să se rezolve. Divorteazä! 

— Oh, nu. Ca să divortez, ar trebui să am din nou de-a face cu 
el. Nu mai vreau în viaţa mea să-l văd sau să-i mai aud vocea. 


— Mamă, dacă nu divortezi, n-o să rămâi cu nimic. 

— N-am nevoie de banii lui. 

— Nu despre asta-i vorba. Omul ăsta trebuie neapărat 
pedepsit. Tu-ti dai seama ce a putut să ne facă și mie, si tie? Nu 
se poate să nu fie pedepsit. 

— Scumpo, nu mă tin puterile să mai am de-a face cu el. 

— Nicio problemă. Lasă că mă ocup eu. Divortez eu în locul 
tău. 

— E imposibil. 

— Vom vedea. O să iau legătura cu un avocat, iar tu nu va 
trebui decât să semnezi niște hârtii. 

Dominique s-a uitat cu stupefactie la fiica ei de paisprezece 
ani. Ca răspuns la acea privire, Epicene îi zise: 

— Ştiam că mă urăște, tu mi-ai confirmat-o. El nu știe însă că 
eu îl urăsc chiar mai tare. Am câteva lungimi bune de pistă în 
faţa lui. 

— Ce simte el pentru tine a început în ziua în care te-ai 
născut. 

— Asta nu se calculează ca timp. Cât despre prietena ta, dă- 
mi voie să mi se pară cam bizară. 

— Trădarea ei mă doare foarte tare. 

— Trădare e un cuvânt exagerat. Să zicem mai degrabă că a 
avut o purtare ambiguă faţă de tine. 

— Ce o împiedica să-mi spună adevărul? 

— Cred că voia să vadă ce avea el de gând. Ce plan ciudat! În 
orice caz, Regina ar trebui să-ţi servească drept exemplu: de 
două ori, acum douăzeci de ani și ieri, i-a ţinut piept. De ce n-ai 
avut și tu acest instinct? 

— Fiindcă n-aș mai fi avut o fată fabuloasă ca tine, scumpo. 

Biata de ea, chiar crede asta! își zise în sinea ei Épicène. Oare 
câți ani va mai trebui s-o dădăcesc? 


x kK x 


Dominique s-a instalat în camera ei din copilărie. Épicène s-a 
îndrăgostit de la prima vedere de pod, unde și-a amenajat un 
pat și un birou. Bunicii, fericiți că nu mai erau neglijaţi, au 
întinerit peste noapte cu cincisprezece ani. 

A început o nouă viaţă. 


În fiecare dimineaţă, Épicène se ducea la școală, devenind în 
scurt timp una dintre cele mai bune eleve. Excela la toate 
materiile și se bucura de o popularitate fantastică. Dacă cineva 
le-ar fi zis celorlalți că la gimnaziul ei de la Paris nu vorbea cu 
nimeni, n-ar fi crezut sub nicio formă. 

Odată întoarsă acasă, îl suna pe avocat ca să vadă care mai 
era situaţia cu divorţul. Acesta părea să ia o turnură mai puţin 
obișnuită. În cele din urmă, avocatul lui Claude a recunoscut: 

— Pe clientul meu nu-l interesează nici cât negru sub unghie. 

Epicene i-a zis că asta n-o mira, dar că mama ei nu 
împărtășea această perspectivă. A contactat-o apoi pe Regina 
Cléry și, pe un ton cât se poate de neutru și de firesc, i-a cerut 
să depună mărturie. 

— Poţi conta pe mine, i-a zis aceasta. | 

Când Dominique se întorcea de la muncă, Epicene îi dădea să 
semneze tot felul de hârtii, pe care aceasta abia dacă-și arunca 
privirea. În momentul inevitabilei confruntări, mama s-a 
prezentat însoţită de fiica ei. Cele două au avut un șoc când l-au 
văzut pe Claude: în opt luni, se schimbase atât de mult, încât 
era aproape de nerecunoscut. Bărbatul acela plin de insolenţă și 
de aroganță arăta acum ca o epavă cu ochii stinși. Cea care-i 
era încă soţie și-a ferit privirea. 

— Văd că divorțul îţi prieste, îi zise el. Arăţi foarte bine. 

— Divorțul ne prieste, interveni Épicène. Fiindcă și eu divortez 
de tine. 5 

A reieșit că le lăsa tot ce se putea. Asta nu-i un divort amiabil, 
remarcă avocatul, ci un divort-testament. Clientul meu vă lasă 
moștenire tot ce are, încă din timpul vieții. 

Chestia cu încă din timpul vieţii era cam la limită. Claude 
Guillaume nu prea mai aparţinea lumii celor vii. Incredintase 
conducerea firmei Terrage Paris numărului doi ierarhic, un tip 
avizat care se achita excelent de rolul de vicepreședinte. 

Când Dominique și Épicène au trecut pe la apartamentul din 
strada Bourgogne ca să-și ia lucrurile, au dat parcă peste 
adăpostul unui boschetar depresiv. Stăpânul casei părea că nu 
se mai dădea jos din pat decât ca să-i deschidă ușa omului cu 
pizza. O pizza de care abia dacă se atingea, după cum o 
dovedeau cutiile deschise ce zăceau pe podea. Din ele se ridica 
un miros pestilential, care nu părea deloc să-l deranjeze. Nici 
măcar intruziunea lor de moment n-a suscitat vreo reacţie: 


Claude a continuat să se uite, cu o privirea goală, la televizorul 
pornit. 

La plecare, adolescenta de cincisprezece ani și-a zis că n-o să- 
și mai vadă tatăl niciodată. Si s-a simţit profund ușurată. 


x k x 


Timp de câteva luni, Dominique a stat și s-a tot gândit. 
Uneori, o întreba brusc pe fiica sa ceva de genul: 

— Oare, pe 15 septembrie 1970, de ce n-o fi simțit nevoia 
directorul meu să mă întrebe și pe mine dacă era adevărat ce-i 
spusese Claude? 

— Fiindcă el îi câștigase încrederea. 

— Si de unde a știut Claude că directorul n-avea să discute cu 
mine? 

— Fiindcă tu erai genul de persoană închistată cu care nu e 
uşor de discutat. 

— Cum de găseşti întotdeauna răspunsul corect? 

— Fiindcă, privind retrospectiv, toată povestea e cusută cu 
aţă albă. 

Nu mai spuneau „tatăl tău” sau „soțul tău”, ci Claude. 

— În latină, Claude înseamnă „cel schiop”. Opusul perfect al 
tipului băţos, declară Épicène. 

Într-o bună zi, când mama ei o luase de la capăt cu 
întrebările, fata i-a zis să schimbe subiectul. 

— În fond, tu ai câștigat la divorţ, adăugă ea. 

— Nimeni nu câștigă la un divorţ. Divorțul e un eșec pentru 
toată lumea. 

Épicène, care nu era de aceeași părere, a reformulat: 

— Oricare ar fi meciurile pe care le-ai avut cu el, tu ai 
câștigat. 

— Așa crezi tu? Claude m-a umilit vreme de douăzeci de ani. 

— Nu. Te-a înșelat. lar tu erai prea loială ca să bănuiești o 
stratagemă atât de murdară. 

— De-ar fi fost numai atât! Dar eu îl iubeam. Cum să-ţi revii 
după ce-ai iubit atât de mult pe cineva care pretindea că ne 
iubește? 

Adolescenta stătu puţin să se gândească. 


— Să fii mândră, mamă, că ai iubit! Persoana care iubește e 
întotdeauna cea mai puternică. Ca dovadă: compară sănătatea 
ta de acum cu starea lui Claude. 

— Si el iubește. 

— Regina are dreptate: nu e vorba de iubire, ci de obsesie. Tu 
ai toate motivele să te răzbuni, dar nici nu-ţi trece prin cap s-o 
faci. 

— De unde știi că-l iubesc în continuare? 

— Te cunosc. Uită-te la imbecilul ăsta dispus să-și irosească 
toată viața numai ca să se răzbune: a ratat totul. Pe Regina o 
doare în cot, iar el n-a obţinut nimic. În vreme ce tu, care te-ai 
purtat întotdeauna ireproșabil, îţi vezi dușmanul mușcând din 
ţărână. 

— Partea cea mai proastă e că treaba asta nu-mi face nicio 
plăcere. 

— Chiar ai fi preferat ca Regina să-și părăsească bărbatul 
pentru Claude? 

— Nu. Biata Regina, ţin prea mult la ea ca să fi vrut așa ceva. 

Răspunsul acela a făcut-o pe Epicene să zâmbească. Mama ei 
nu era deci irecuperabilă. Puștoaica a continuat: 

— Peste o lună, peste un an, o să te trezești într-o dimineaţă 
și-o să-ţi dai seama că nu mai suferi deloc. 

— De unde știi tu lucrurile astea? 

Între unsprezece și paisprezece ani, puştoaica fusese moartă 
vreo câteva secole. Anii aceia de coelacant îi dăduseră acces la 
arhivele Infernului. Acum că revenise la viaţă, putea apela 
oricând la acele amintiri. S-a abținut însă s-o spună cu voce 
tare, multumindu-se să ridice din umeri. 


x kK x 


Persoana care iubeste e întotdeauna cea mai puternică - 
Dominique a fost şocată de adevărul acestei afirmații a fiicei 
sale. Degeaba fusese devastată de ceea ce descoperise; pe 
dinăuntru, se simțea plină de forță. Încetul cu încetul, și-a dat 
seama că îndepărtarea de Claude o făcea să-și recapete pofta 
de viață. Câtă vreme trăise cu el, fusese privată de o mare parte 
a propriei energii, care acum îi era restituită. 

În unele zile, își spunea: Ce-o să mă fac eu cu iubirea asta? 


Pretendentii n-au lipsit. Ea însă le-a dat papucii: nu se putea 
obliga să-i găsească seducători. 

Din fericire, o iubea profund pe Epicene, iar aceasta îi 
răspundea pe măsură. Își arătau cu zgârcenie dragostea lor, dar 
o simțeau clipă de clipă. 


x k x 


A venit și ziua când Dominique le-a spus părinților săi că ea și 
fiica sa aveau acum mijloacele necesare pentru a închiria o 
locuinţă. 

— Vrei să pleci? se neliniști tatăl ei. 

— Nu. Dar nu vreau să vă stau pe cap. 

— Maică-ta si cu mine suntem încântați de prezenţa ta și a 
fiicei tale aici. A 

Au fost fericite să rămână mai departe acolo. Epicene făcuse 
o pasiune pentru bunicul ei. Acesta știa pe dinafară pagini 
întregi din poezia lui Victor Hugo și i le recita cu vocea lui 
guturală. 

Când te gândești că lui Claude i-a fost rușine că s-a căsătorit 
cu fiica unui asemenea om, Își zicea în sinea ei. 

În adâncul ei, adolescenta știa că lupta sa cu amintirea 
propriului tată era mult mai dură decât cea a mamei sale cu 
amintirea propriului soț. Dominique își înfrânsese iubirea: 
partida era deja câștigată. Epicene trebuia să-și înfrângă ura: 
era o treabă foarte complicată. 

Faptul că nu mai avea de-a face cu cel pe care-l ura constituia 
o mare victorie. Din păcate însă, chiar dacă reușea să și-l alunge 
din minte, îi simţea foarte des prezenţa în sufletul ei. Noaptea, i 
se întâmpla să se trezească transpirată de ură: nu numai că nu 
mai adormea la loc, dar suferea de parcă ar fi avut otravă în 
sânge. 

Când ai fost mușcat de un șarpe, trebuie să sugi veninul 
injectat și să-l scuipi. Dar cum trebuie procedat atunci când 
mușcătura ţi-a cuprins toată ființa? se întreba ea. 


x kK x 


Epicene și-a luat bacalaureatul cu calificativul maxim. Spre 
surprinderea generală, s-a înscris la cursurile de engleză de la 
universitatea din Rennes. 

— De ce engleză? o întrebau toți. 

— Fiindcă e limba lui Shakespeare, contemporanul lui Ben 
Jonson, răspundea ea. 

— Deci e din cauza numelui tău? 

— Exact. ; 

Lumea părea să considere cam superficial acel motiv. Epicene 
își zicea că dimpotrivă. Ce modalitate mai bună de a dejuca 
acest tragic flaw, care o tot chinuia decât studiindu-l la sursă? 
Din câte știa despre eroii elisabetani, aceștia trăiau sentimente 
la fel de intense ca ale ei. 

Anii petrecuţi la Rennes i-au plăcut foarte mult. A fost foarte 
bucuroasă că toată facultatea îi spunea, pe un ton admirativ, 
Épicénia. A ales cât de multe cursuri a putut referitoare la 
autorii elisabetani. Piesa care-i purta numele n-a fost preferata 
ei. În schimb, a citit si răscitit Richard al IlI-lea până la 
intoxicare. 

Colegii ei deplângeau faptul că o fată atât de frumoasă era 
atât de inaccesibilă. Ea însăși suferea din pricina asta. Când era 
atrasă de câte cineva, se simţea reţinută de o forţă care parcă o 
tintuia de perete. 

Teza de licenţă și-a dedicat-o verbului to crave, de la apariţia 
lui până în zilele noastre. Sceptici, profesorii au încercat s-o 
descurajeze: „N-o să puteţi rămâne obiectivă pe un asemenea 
subiect”. Ea nu s-a lăsat însă intimidată. 

Chestionată de o prietenă cu privire la această ciudată 
obsesie a ei, i-a răspuns: 

— Verbul acesta sunt eu. 

— Si care e complementul tău? 

— Ce n-aș da să știu! 


x k x 


_ Teza sa i-a uluit pe examinatori. Şi-a luat licența cu brio. 
Intoarsă la Brest, și-a găsit un post de profesoară de engleză la 
un colegiu tehnic. 


5 Tragicul stigmat (în original, în lb. engleză). (N.t.) 


Cum Epicene nu părea să-și dorească altceva, mama sa nu s- 
a putut abtine să n-o întrebe: 

— Atâta zbucium ca să ajungi aici? 

— Îmi place profesia mea. 

— Dar viaţa ta îţi place? 

— Nu știu încă la ce altceva să râvnesc, răspunse încarnarea 
verbului to crave. 


x k x 


Într-o bună zi, pe când corecta un teanc de lucrări, a primit un 
telefon. 

— Dominique? întrebă o voce de o răgușeală extremă. 

— Sunt Épicène, răspunse ea. Cine e la telefon? 

— Sunt eu, tatăl tău. 

Tăcere. 

— Te sun de la spital. Am cancer la plămâni. Ce caraghios! 
Eu, care n-am fumat niciodată... 

— Voiai să vorbeşti cu mama? 

— Nu. Ştiu că ar refuza. Cu tine voiam să vorbesc. 

— Te ascult. 

— Așa, uite... Sunt în stadiul terminal. Mai am maximum o 
lună. Cel mai probabil o săptămână... 

A tăcut, aşteptând o vorbă de compasiune, care n-a venit, 
apoi a continuat: 

— Aș vrea să te văd. 

— De ce? 

— Nu știu. Simt nevoia. Sunt la spital. Nu întârzia prea mult. 

Apoi a închis. 

Când mama ei s-a întors de la muncă, Épicène i-a povestit 
toată discuția. 

— Cancer la plămâni! exclamă Dominique. 

— O să mă duc să-l văd. 

— Eşti sigură? 

— E vorba de ultima dorință a unui muribund. Nu pot să nu-i 
dau curs. 


x k x 


A doua zi, tânăra de douăzeci și cinci de ani a luat trenul spre 
Paris. Nu mai pusese piciorul în acel oraș de zece ani. Pe drum, 
a căutat să se concentreze asupra lucrurilor pe care le aștepta 
de la revederea cu Claude. Zadarnică încercare: mintea ei se 
bloca imediat. 

O asistentă a condus-o până la salon. 

— E tatăl dumneavoastră? Mare grijă, că s-ar putea să aveţi 
un soc. 

Ce să-ți spun! își zise în sinea ei. 

— Domnule Guillaume, am o veste bună: a venit fiica 
dumneavoastră, anunţă asistenta cu o voce blândă, după care 
plecă. 

Epicene descoperi un trup pirpiriu, al cărui piept era 
încorporat într-un aparat imens de asistare a respirației, care se 
ridica și cobora cu regularitate. 

— Bună, Epicene. 

Tânăra n-a reușit să-i răspundă. 

— Nu te-am mai văzut de zece ani. Ce frumoasă te-ai făcut! 
Parcă ai fi mama ta când avea vârsta ta de-acum. 

Vorbele acelea amabile nu i-au inspirat deloc încredere. A 
tăcut în continuare. 

— Ce mai faci? 

— Sunt profesoară de engleză. Mi-am luat licenţa și m-am 
titularizat. 

— Bravo! Minunat! 

Era pentru prima dată când tatăl ei o felicita. | s-a făcut rușine 
de plăcerea pe care a simţit-o la auzul acelor cuvinte. 

— Mi-am făcut lucrarea de licenţă pe verbul to crave. 

— Poţi să mi-l traduci? 

— Înseamnă „a tânji după ceva”, „a râvni la ceva”. 

— To crave. Eh, ăsta era verbul vieţii mele și eu nu-l știam. l- 
am explorat însă sensul cu vârf și îndesat. 

Tânăra femeie și-a ascuns tulburarea. 

— Engleza e o limbă uimitoare, continuă el. Poate numi cu un 
singur cuvânt lucruri pentru care noi avem nevoie de perifraze 
întregi. 

— And now, what are you craving for? 

— La ce râvnesc eu acum? La mai nimic. Nici măcar moartea 
nu mă interesează prea tare. 

— Si-atunci, de ce voiai să vin? 


— Fiindcă eram curios. Am trăit dorinţa la nivelul ei cel mai 
convulsiv și am eșuat lamentabil. Odată ajuns pe patul de 
moarte, un bărbat care și-a ratat în asemenea hal obiectivul nu 
poate să nu facă un bilanţ. Mă doare-n cot de Terrage Paris. Ce 
las cu adevărat pe acest pământ, urma trecerii mele prin viaţă 
ești tu! 

— Dar mă urästi. 

— Vorbești de vremuri care nu mai există. Asta era pe vremea 
răzbunării mele. 

— Cum ai putut să te răzbuni pe o femeie pe care o iubeai? 

— A fost din cauza verbului tău englezesc, to crave. Așa o 
iubeam eu, înţelegi? Când m-a părăsit, nevoia mea disperată de 
ea n-a dispărut. lar pentru mine, modalitatea de-a păstra acea 
legătură privilegiată a fost furia. 

— N-ai fi putut inventa alta? 

— Evident că nu. 

— Dacă tot voiai să te răzbuni, de ce n-ai omorât-o? 

— Asta ai fi vrut? 

— Eu n-aș fi vrut nimic, dar aș fi înţeles o crimă pasională. 

— Crima ar fi fost o chestie prea rapidă. Nu-i suficient de 
crudă. Eu voiam să sufere. 

— Ce eșec! 

— Știu. 

— Si acum, îţi e rușine? 

— De ce să-mi fie rușine? 

— De răul pe care i l-ai făcut mamei? 

— Își revine foarte bine, din câte văd eu. 

— Dar de răul pe care mi l-ai făcut mie? 

— Când văd rezultatul, nu, nu mi-e rușine deloc. Pari o tânără 
femeie care se simte foarte bine în pielea ei. 

— N-ai niciun merit în treaba asta. 

Épicène a vrut să-i vorbească despre crizele ei de ură. S-a 
abținut însă, fără a ști nici ea de ce. 

— Nu, nu mi-e rușine, continuă el. La ce bun să-mi fie? 

— Eu m-aș simţi mai ușurată. 

— Crezi în chestiile astea? Remușcările sunt o prostie! 

— Si răzbunarea ţi se pare o chestie mai inteligentă? 

— Nu. Dar o înţeleg. 

— Deci, dacă ar fi s-o iei de la capăt, ai face-o din nou? 

— Poate aș inventa o răzbunare mai eficientă. 


— N-ai învăţat nimic. Uită-te la mine, și eu te-am urât foarte 
tare. Dar n-am mișcat un deget. Moralitate? Cine moare acum 
de cancer la plămâni? 

Claude începu să râdă. 

— Se vede că ești fiica mea. 

— Ba nu, tocmai. Eu cred într-o justiție imanentă. 

— Si asta ţi-e de ajuns? zise el pe un ton plin de subintelesuri. 

— Suferinta mea vine de mai departe. 

— Asta fiindcă nu ai încredere în ceilalți. Când o să iubești la 
nebunie pe cineva, o să mă înţelegi. 

— Din cauza ta, sunt incapabilă de o asemenea iubire. Nu în 
ceilalți nu am eu încredere, ci în mine însămi. Din cauza ta. 

— Acum un minut, ziceai că ești altfel decât mine. 

— Nu sunt copia ta perfectă, dar am preluat multe de la tine. 
De exemplu, verbul to crave mă obsedează și pe mine, doar că 
nu știu încă după ce anume tânjesc. 

— Interesant. 

— E mai mult frustrant decât interesant. Pot să te întreb 
ceva? 

— Te rog. 

— Dincolo de absurditatea ei, ce mă șochează la strategia ta 
e durata. Cum ai putut urmări un obiectiv atât de delirant vreme 
de aproape douăzeci de ani? 

— Pentru mine, timpul nu mai avea nicio valoare. Există un 
pește al adâncurilor care se numește coelacant: când nu mai 
are cu ce trăi, își programează moartea. Trece pe modul 
comatos până se restabilesc condiţiile de viaţă. Pentru el, timpul 
nu mai există. 

— Ştiu ce spui, murmură tânăra. 

Bărbatul din faţa ei nu-și mai revenise. 

— Nu arăţi prea bine, zise el. 

— Râde ciob de oală spartă. 

— De ce-ţi ferești privirea? 

Épicène și-a adunat puterile și s-a uitat ţintă la chipul tatălui 
său. Preţ de câteva clipe, a avut loc un veritabil duel al privirilor. 

— Ești mai bine ca acum zece ani, comentă fiica. Ochii tăi 
strălucesc din nou. 

— Ai dreptate. Iminenta morţii mă eliberează. 

— De ce nu te-ai sinucis acum zece ani? 


— Bună întrebare. Nu m-am putut abtine să nu astept un 
reviriment. 

— Adică să se întoarcă la tine Regina? 

— Nu, nu mai eram la vârsta la care să cred în Moș Crăciun. 
Pur și simplu, parcă nu puteam accepta ca povestea să se 
termine atât de stupid. Cel mai îngrozitor nu e să fii nefericit, ci 
să nu aibă niciun sens acea nefericire. 

Tânăra s-a uitat mai atentă la aparatul care-i presa ritmic 
pieptul. 

— E dureros? 

— Fără dispozitivul ăsta respirator, aș fi deja mort. Eu, care 
am nevoie de sens, sunt chiar mulţumit să mor de o boală care- 
mi taie răsuflarea. Dorinţa mea de răzbunare m-a sufocat 
literalmente. 

Épicène văzu cablul electric care lega masinäria la priza de 
curent. Si atunci se petrecu un lucru extraordinar: a scos 
aparatul din priză. Cu o secundă înainte, tânăra nu știa că avea 
s-o facă. 

Claude a avut timp doar cât să înţeleagă. A deschis niște ochi 
extatici. Stupefiată, fiica lui l-a privit cum se sufocă, în mai putin 
de o jumătate de minut, era mort. | 

Tot fără să stea vreo clipă pe gânduri, Epicene a conectat din 
nou aparatul la curent. Apoi a ieșit din salon strigând după 
ajutor: 

— Veniti repede! Nu știu ce-a pățit tatăl meu! 

Nu juca teatru, era realmente bulversată. 

Asistenta a venit în fugă. 

— Domnișoară, îmi pare rău, tatăl dumneavoastră a murit, o 
anunţă ea. 

— Nu înţeleg, strigă Épicène. Vorbeam liniștiți si, dintr-odată, 
l-am văzut că se sufocă. 

— Bine că erati aici. A murit avându-și fiica iubită la căpătăi. 
Așa sperăm toţi să ne ducem. Vreti să sunati pe cineva? 

— Nu mă tin puterile, răspunse tânăra prăbușindu-se pe un 
scaun. 

— Mă duc după un doctor, zise asistenta ieșind din salon. 

Potrivit prinţului de Lignef, nu există rău în afara premeditării, 
el identificând-o pe aceasta din urmă cu vulgaritatea. În opinia 


5 Charles Joseph Lamoral, al VII-lea print de Ligne, ofițer, intelectual și 
scriitor prolific, născut la Bruxelles în 1766. (N.t.) 


respectivului prinţ, o faptă rea săvârșită pe negândite e cu totul 
scuzabilă. 

Épicène nu-l citise pe Ligne, dar era în măsură să-i verifice 
ideea. Întrucât actionase fără nicio fracțiune de secundă de 
premeditare, s-a simţit pe loc nevinovată. Nu-și pierduse 
minţile, știa că-și omorâse tatăl. Dar s-a trezit că nu avea niciun 
fel de remușcare. 

Mai mult decât atât: în cele câteva clipe de stupefactie în care 
l-a văzut murind, a simţit chiar o anumită voiosie. A trăit totul ca 
pe o dovadă, dacă trebuia vreuna, că graţia divină intervenise în 
acea poveste. 

Era conștientă că acea convingere a ei n-ar rezista la o 
analiză logică. Își amintea că, la unsprezece ani, hotărâse că o 
să-și omoare tatăl. lar ura ei pentru el nu se domolise niciodată. 
Si totuși, nu și-a pus o clipă la îndoială nevinovăția. 

Pentru a nu cădea în complezentä, a decis să păstreze acel 
secret numai pentru ea. Cum să împărtășești cuiva ceva ce 
niciun limbaj n-ar putea exprima? 

În acest timp, asistenta l-a înștiințat pe doctor. 

— Suntem de vină cu ceva? întrebă el. 

— La prima vedere, nu. Totuși, aș zice să nu insistăm prea 
mult asupra acestei chestiuni. Nu e imposibil să fi fost vreo 
cădere de tensiune în reţeaua electrică. 

— Cum a reacţionat fiica mortului? 

— E dată peste cap. 

— Dă-i să semneze hârtiile de derogare. E bine să fim 
prudenti. | 

Fără a părea să-și dea seama, Epicene a știut foarte clar că 
semna un formular care, exonerând spitalul de orice 
responsabilitate, o absolvea și pe ea de orice vină: tatăl ei 
murise ca urmare a unui cancer de plămâni. 

— Parcă m-a așteptat pe mine ca să poată muri, zise ea. 

— Puteţi fi sigură că așa a fost, o asigură doctorul. 

Tânăra a întrebat dacă trupul putea fi transportat la Brest 
pentru a fi înmormântat acolo. A fost pusă în legătură cu o firmă 
de pompe funebre. După nenumărate formalitäti, Epicene s-a 
întors la gara Montparnasse. 

De cum s-a pus în mișcare trenul, s-a simţit cuprinsă de o 
bucurie nemaipomenită. În inima ei, îi vorbea defunctului: Nu 
semăn cu tine. Ca dovadă, tu ţi-ai sacrificat viața pentru o 


răzbunare care s-a dovedit un eșec total. lar eu, fără măcar o 
secundă de premeditare, obțin cea mai strălucită răzbunare din 
toate timpurile. Acel progres al generaţiilor o făcea să exulte. 


x kK x 


Ajunsă acasă, Épicène şi-a luat mama deoparte: 

— Claude a murit la spital în timp ce vorbeam cu el. 

Dominique s-a schimbat la față. 

— N-a suferit. A fost de parcă m-ar fi aşteptat pe mine ca să 
poată muri. 

— Ti-a zis ceva de mine? 

— Mamă, n-o să te mint. N-a zis nimic de tine, n-a arătat că ar 
fi avut vreo remușcare. Dar omul pe care l-am întâlnit era lipsit 
de ură. Îți jur că a avut cea mai bună moarte pe care putea s-o 
aibă. 

Tânăra dădea glas astfel convingerii sale intime. 

Dominique a izbucnit în plâns. 

— Plângi fiindcă n-a vorbit de tine, mamă? 

— Nu. Plâng moartea celui care a fost bărbatul vieții mele. 

— Înţeleg. De-asta am și aranjat aducerea trupului la Brest. 
Funeraliile vor avea loc duminică. 

Apoi, Épicène s-a dus să le dea vestea și bunicilor. Aceștia au 
reacționat cu demnitate. Tânăra a admirat discretia celor doi 
bătrâni care nu întrebaseră niciodată nimic despre drama aceea 
conjugală. 


x k x 


Preotul n-a părut deloc mirat că asistența era alcătuită din 
doar patru persoane. 

În timp ce-și vedea de slujba lui, şi-a făcut apariția o persoană 
întârziată. 

Ce tupeu pe femeia asta! Are curaj, nu glumă! îşi zise în sinea 
ei Epicene. 

La cincizeci și cinci de ani, Regina atinsese o frumuseţe 
nepământeană. Înaltă, subţire, în negru din cap până-n picioare, 
vădind o maiestuoasă absenţă a durerii. 

Dominique a tresărit când a văzut-o și și-a întețit hohotele de 
plâns. 


Micul cortegiu a pornit spre cimitir. Regina și-a luat prietena 
de braţ, fără nicio rușine. N-a întâmpinat nicio rezistenţă. 

Înmormântarea propriu-zisă a fost tulburătoare. Épicène nu și- 
a putut stăpâni un fior când a aruncat un pumn de pământ 
peste sicriu. Slujitorul Domnului a rostit o frază plină de tâlc: 

— lubirea de care s-a înconjurat un om nu se măsoară în 
numărul de persoane prezente la înhumarea lui. 

Când totul s-a încheiat, tânăra și-a condus acasă bunicii care, 
fideli discretiei lor, n-au întrebat cine era femeia care rămăsese 
cu fiica lor în faţa mormântului. 


x kK x 


— Am venit ca să te rog să mă ierti, Dominique. Atâtea 
suferințe ar fi fost evitate, dacă eu n-aş fi făcut greșeala de-a 
tăcea! 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— M-am gândit că adevărul trebuia mărturisit ori de la bun 
început, ori niciodată. Și cum mi-a luat ceva timp până am 
priceput cine era soțul tău, mi-am zis că de-acum era prea 
târziu. Am greșit. Poți să mă ierti? 

Văduva făcu un gest de încuviinţare. 

— Uite un om căruia n-o să-i ducem niciodată dorul, adăugă 
Regina arătând cu bărbia înspre mormânt. 

— Zici așa, dar n-ai putut să nu vii la înmormântarea lui. 

— De zece ani tot caut un pretext ca să reînnod relaţia cu 
tine. Mi s-a părut că ăsta-i un bun prilej. Pentru tine am venit 
aici, nu pentru el. 

— Ştii ce mă doare cel mai tare în povestea asta? Nu 
minciuna, nu trădarea sau manipularea. Ci faptul că n-am avut 
rolul principal în propria-mi viaţă. Eu nu eram decât o a treia 
persoană, ceea ce m-a doborât era un glonţ rătăcit, nimic nu-mi 
era mie destinat. Povestea asta nu mă privea câtuși de puţin. Pe 
mormântul meu ar trebui scris: Dominique Rosec, a treia 
persoană. 

Regina puse o mână pe umărul prietenei sale și zise: 

— Te înșeli. Claude era a treia persoană. 


Amelie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire 
Nothomb) s-a născut în 1966, în orașul belgian Etterbeek, într-o 
familie de diplomaţi. A locuit pe rând în Japonia, China, Statele 
Unite, Bangladesh, Burma și Laos. A debutat în 1992 cu romanul 
Igiena asasinului și a câștigat numeroase distincţii, printre care 
Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, de două 
ori Premiul Alain-Fournier și Marele Premiu Jean Giono pentru 
întreaga operă. 

Cărţile ei au fost traduse în peste 25 de limbi și s-au vândut în 
milioane de exemplare în întreaga lume. 


Dominique și Claude s-au cunoscut întâmplător într-o 
cafenea din Brest, în 1970. S-au îndrăgostit nebunește, 
lar acum sunt căsătoriți si au o fiică de 12 ani, Épicène. 
Crud si calculat, Claudie își folosește soţia si fata ca pe 
niște pioni în sumbrele lui jocuri personale. Dominique 
refuză să vadă atitudinea lui bolnăvicioasă, dar Épicène 
înțelege repede puterea distrugătoare a tatălui său şi 
încearcă prin toate mijloacele să se protejeze de el. 


După ce în Loveste-fi inima! a abordat legătura dificilă 
dintre o mamă și fiica ei, în Unisex Amélie Nothomb 
continuă să exploreze relaţiile familiale toxice, de data 
asta dintre o fiică și tatăl ei. 


a fei ca toate cartile lu 
Amelie Nothomb, Unisex 
se citeste cac 'ahulă Si 
se degusta cac lelicatesă 


PARIS MATE II