Convorbiri Literare anul LXXIV, nr. 1, ianuarie 1941

PA af 


ANUL LXXIV N-RUL 1 IANUARIE 1941 


COENEV O R.I3IR 
E DE. i R ARE 


DIRECTOR: |. E. TOROUȚŢIU 


2 r | 
e A ” : | 
| 


PTT ret. 


«BUCOVINA» 1. E. TOROUŢIU BUCUREŞTI 


Z-6rS 


N 


j | / 
VIA 


CEON V Ol DIR 
9 0 ei 


REVISTĂ ÎNTEMEIATĂ DE „JUNIMEA“ LA 1 MARTIE 1867 


INSCRISĂ LA TRIBUNALUL ILFOV, DOSAR 647/938 
ORDONANTA PREZIDENTIALA N-RUL 2708 piN 20 rea. 1939. 


APARE LUNAR ÎN 96—128 PAGINI 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 


BUCUREŞTI III, STR. ARGENTINA, 39 
TELEFON 2-10-43 


ABONAMENTUL PE AN: 


PARTICULARI 
ŞCOLI PRIMARE 

360 LEI 
ŞCOLI SECUNDARE 
INSTITUŢII CULTURALE . 
STRĂINĂTATE . . mea 150 + 
ABONAMENT DE SPRIJIN -. ..1000 „ 
NANA PASRIU UL 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE INAPOIAZĂ 


Nu se îmorii» 
mută acasă, 


COR V ORDER 
12 UI BI Ed E SA SI di 


ANUL LXXIV N-RUL 1 IANUARIE 1941 


DIE R-a | ata LI OR OU | IEI 


MEMBRI ÎN REDACŢIE: 
ALEXANDRU IONESCU 
TEODOR AL. MUNTEANU 


<eBUCOVINA»: LL E TOROUŢIU BUCUREŞTI 


PI 


BIBLIOTEC 
JUDEȚEANĂ 
NEAMŢ 
ÎI EESTI 
Fond „G.T.K." 


ae 


CONVORBIRI LITERARE 


CUPRINSUL 


S. Mehedinţi . . . . . . . . . . . Din viaţa lui Maiorescu 
MOS e ei gs at d A a om e marârme (dle lumină 


(Scrisori dela Octavian Goga, Petre Andreiu și 
Nae Ionescu către I. Petrovici) 


Pan MSViZITESCUL 4 e me e e m e a Sa Iu Conacul a panasit 
Simion Stolnicu . . . . . . . . . . . . . . „. Anestezie 
Traian Chelariu . . . . . . . . . . . . . In amurg dezi 
Mihai Niculescu . . . . . . . . . . . . Adagio. Noembrie 
Alexandru Ionescu . . . . . .  Strofe de seară. Transcendent 
Teodor Al. Munteanu . . . . . . . . ,„ . . Fum de toamnă 
George Fonea . . . . . . . . „ . „ . .„ „ Trecere albă 
Teofil Vianu... o .. . Rrei amiost 
Petre Sergescu . . . . . . . Matematicele în cultura generală 
Ion Ţolescu Văleni . . . . . . . . . . . . Cântec pierdut 
ED Pieteari n." Mălăudana 
George Vaida . . . . . . . . . . . . . . + „. Testament 
Grigore Bugarin . . . . . . . . . . . . .„ . „ Rugăciune 
Dia Suseţiu 7... e e e. ”. Cântul meu 
IiCalboreanu:. pe te ce ue e uzi Ma e ecua „ Toamnă, NOUĂ 
Sepia (CULO SUI ea a e e, mat în mt oo pie cai stu, Elegie 
Cpănleae n ar.  "Wluumav rugăciune 
Emanoil Cobzalău . . . . . . . . . ., „ . „ Poema iubirii 
Teohari Antonescu . . . . . . . . . e. e e... . Insemnări 
W. v. Goethe . . . Faust (Traducere de Laura M. Dragomirescu) 
Alexandru lonescu . Deducţia și inducția în logica lui John Stuart 


Mill 


Vasile Posteucă . . . . . . Strigăt. Bucovină. Ascultă! Motiv 
IL. E. Torouţiu. . . . . . Ediţii critice Eminescu (D. R. Mazilu, 
Perpessicius) 


CRONICA 


Ştefan Cuciureanu, Generalul: Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi 

Preşedinte al Consiliului de Miniștri: Pentru realizarea României Legionare; 

Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare şi Vice-Preşedinte al Consiliului 

de Miniștri; Raporturile româno-maghiare. — Pan. M. Vizirescu, Ion Pillat: 

Balcic. — Vasile Grecu, S. Mehedinţi: Ce este Transilvania? — D. Nichifor 

Crainic în Germania (P. V.). — Insemnări documentare: Prima statue a lui 
Eminescu (Iosif E. Naghiu). 


BIBLIOGRAFIE 


DIN VIATA LUI MAIORESCU: 


De câteva zile, numele lui Maiorescu răsună în toate colţurile ţării. 
Aga si trebuia să fie. 

Atunci, ce rost mai are acest şir de conferinţe, încredinţat atâtor 
profesori? Nu era oare destul de cunoscut şi recunoscut Titu Maiorescu? 

Să-mi fie îngăduit, cu voia celor de faţă, a pune următoarele în- 
trebări: 

Mai întâi, fost-a Maiorescu în adevăr bărbatul deplin biruitor a) 
greutăților pe care generaţia sa i le pusese în cale? 

Al doilea, dat-a el ţării tot ce neamul aştepta de la dânsul și tot ce 
dorise şi putuse el să-i dea ? 

Mai departe: trăit-a Maiorescu numai cu înfăţişarea de profesor şi 
educator senin, aşa cum se arăta pe catedră, în Parlament şi la Acade- 
mie, adică un clasic desăvârzit, ori sub neclintita lui seninătate se ascun- 
dea emotivitatea unui romantic de felul lui Goethe din Sturm-und Drang- 
periode ? 

Și atunci, alte două întrebări ies la iveală: Cum de-a putut el stă- 
pâni până într'atâta furtuna care era să-l ducă chiar la naufragiu, după 
cum se vede acuma lămurit din cele două volume de «Insemnări zilnice»? 
Ce fel a isbutit să ascundă atât de tragice încordări, iar în faţa altora să 
pară omul calm şi olimpian, așa cum l-au cunoscut contemporanii? Apoi, 
tăinuirea aceasta, aşa de sistematică, nu va părea urmaşilor ceva mes- 
teșugit şi aproape scenic, cum insinuau duşmanii lui? 

In sfârşit, ceva şi mai greu de înţeles: eroul voinţei şi al metodei, 
aşa cum îl arată azi toate discursurile panegirice, pentru ce a pus el sub 
ochii contemporanilor cu care se lupta şi ai tineretului pe care îl educa 
acest amar aforism: 

Arta vieţii? Rezervă, discreție, cumpătare, în genere negaţiune, în 
rezumat abnegaţiune. 

Sună oare asta ca un cântec de biruinţă? Ce fel de rezervă, când ieși 
în fruntea generaţiei iale şi arunci lancea în lagărul adversarilor, înfrun- 
tându-i fără să te uiţi dacă mai ai pe cineva alături să te ajute? Ori, 
poate, aforismul acesta a fost suma experienţei de mai târziu, după ce 
cunoscuse deaproape slăbiciunile firii omenești, pe-ale dușmanilor, ca și 
pe ale prietenilor? 

Care va fi fost aşadar axa vieţii lui Maiorescu, principiul moral 
superior, care l-a ajutat să rămână senin deasupra furtunilor, lăsând să 
pătrundă afară numai armonia şi păstrând pentru sine toate amărăciunile 
şi discordanţele ? 

Sunt destule, cred, aceste întrebări, ca să vadă oricine că Maiorescu, 


1 Conferinţă ţinută în sala «Dalles» pentru «Săptămâna lui Maiorescu» la 19 
Fevruarie, 1940. 


= N N 


la) S. Mehedinţi 


întocmai ca şi Eminescu şi Creangă, abia azi încep să fie cercetaţi mai 
cu dezmănuntul. De-abia generaţia care se ridică acuma simte că lon 
Creangă nu e numai un meşter povestitor în graiu rural, cum le plăcea 
unora să spună, ci va fi cu timpul pentru integrarea conştientă a tinere- 
tului în fiinţa neamului nostru ceea ce au fost poemele homerice pentru 
Grecii de odinioară. Tot aşa, abia de vreo zece ani, într'un congres pu- 
blic, tineretul universitar a mărturisit că evenimentul cel mare al vieţii 
lui a fost descoperirea lui Eminescu, recunoscut acum şi de streini ca 
unul dintre cei trei-patru poeţi-filosofi ai omenirii întregi. Şi abia în anii 
din urmă, Titu Maiorescu, prigonit şi după moarte de pisma câtorva ză- 
nateci, a început a fi văzut în adevăratele sale dimensiuni ca îndrumă- 
torul culturii române, așa cum a spus și Suveranul la Academie. 

Prin urmare, nu e de prisos şirul acesta de conferinţe. Cum s'a măr- 
turisit şi ieri în serbarea de la Universitate, sunt încă necesare adăogiri 
și rectificări însemnate, până ce vom ajunge la dreapta cunoaştere a lui 
Titu Maiorescu. 

Şi e bine că sărbătorirea lui a căpătat proporţiile unei manifestări 
naţionale. Cultul morţilor este semnul cel mai sigur, din care putem cu- 
noaște cât preţ pune un om pe propria sa viaţă şi pe viaţa celor dim- 
prejur, adică a neamului. Când istoricul Polybiu, prietenul lui Scipio, 
biruitorul Cartaginei, a venit la Roma, nimic nu l-a impresiosat mai mult 
de cât adânca pietate a Romanilor faţă de morţi. Numai după ce a văzut 
celebrarea unei înmormântări în forum, a înţeles în ce sta puierea statului 
roman. (Cercetând viaţa personalităţilor mari, ne dăm seama de însuși 
sufletul unei naţiuni, dacă povestirea biografică se face cu măsura cu- 
venită. De altfel, însuşi Maiorescu ne-a prevenit că «adjectivul e duşma- 
nul substantivului»). 

lată de ce, în interesul adevărului, vom cerca să spicuim din viaţa 
celui sărbătorit numai câteva fapte mai semnificative spre a-l vedea cum 
a fost în realitate şi a răspunde, dacă va fi cu putință, la cele câteva în- 
trebări înşirate la început. Din fericire, avem acuma la îndemână chiar 
mărturia «Insemnărilor» sale zilnice. Avem viaţa sa povestită chiar de el, 
nu o descriere «romanţată», adică poză şi sulimeneală, ci fapte reale, notate 
pe scurt şi la moment, ca pe câmpul de luptă. Vom alege câte un mă- 
nunchiu pentru fiecare decadă şi le vom privi fără să ne amestecăm, 
evitând ceea ce Eminescu numea «biografia subţire». Astfel de panegirişti, 
un fel de lipitori postume, nu pot avea evlavia cuvenită faţă de morţi, ci 
se aseamănă cu antreprenorii de pompe funebre, care potrivesc dimen- 
siunile doliului, după profitul lor personal: retori ad pompaum et osten- 
tationem. (Ce-i pasă asinului, dacă își freacă spinarea de un gard, ori de 
marmora unui monument funerar !). 

Inşirarea faptelor ne este de ajuns. Ca fir conducător, va fi des- 
tulă o singură observare: viaţa omenească se asamănă cu ceea ce natu- 
raliştii numesc o concreţiune, sau, dacă voiţi, cu formarea unui cristal 
într'o soluţiune pe cale de concentrare. Fiecare om este întruparea unei 
idei sau a unui sentiment care formează axa traiului său. Din numărul 
nesfârşit al fiinţelor şi întâmplărilor dimprejur, îşi apropie numai pe ace- 
lea care au înrudire cu fondul său sufletesc. Acelea se adună împrejurul 
său concentric, ca păturile unei concreţiuni ori ca vinele unei agate. Restul 


Din viața lui Maiorescu 7 


rămân la o parte, ca şi cum n'ar fi. În acest înţeles, am putea spune că 
biografia cuiva e gata în liniile mari chiar din ziua naşterii sale. 
Să deșirăm deci firul faptelor. 


La un deceniu şi mai bine după Gheorghe Lazăr, un tânăr de peste 
munți, care nu se mai putea împăca cu împrejurările din Transilvania, 
a trecut în Ţara-Românească spre a-şi croi viaţa numai după cugetul său. 
Cu toate că loan Maiorescu — de el e vorba — avea studii universitare 
(lucru forte rar pe vremea aceea), el se mulţumi să fie la urma urmei 
un simplu învăţător de sat ori într'un târguleţ cât de smerit. S'a așezat 
aşadar la Cerneţi lângă Severin. Intâmplarea — fiindcă şi întâmplarea se 
amestecă uneori în rosturile vieţii omeneşti — face că Domnitorul Știrbey 
dă cu ochii de el, şi-l aduce îndată la gimnaziul din Craiova. Aci, sub 
coperișul unei şcoale, s'a născut în 1840 Titu Maiorescu. 

De timpuriu, copilul a dat cu ochii de lucruri interesante. La 
1848, vede revoluţia: Magheru, călare pe un cal alb, cu trei pene la pă- 
lărie... cocarde, muzici, urale — un fel de teatru pentru şcolarul de 8 ani. 
Apoi, fuga peste munţi, când armata turcească trecuse Dunărea împotriva 
revoluţionarilor. Ajungând la Sibiu, găseşte altă revoluţie. Dar aci tra- 
gedie adevărată. «Cazacii în goană, cu lăncile plecate, iar după Cazaci 
Săcuii care omorau şi jăfuiau tot ce le eşia în cale...>. Noroc că Ungu- 
roaica de gazdă aşezase sub bolta casei o masă cu de-ale mâncării şi cu 
sticle de băutură, împodobite cu panglici tricolore pentru compatrioţii 
ei biruitori. Astfel, primejdia a trecut... În sfârşit, popas mai lung la Bra- 
sov în școala lui Barac şi la gimnaziu — totul, sub privegherea unui un- 
chiu de o severitate romană. Nevinovata petrecere a copilului de a se 
da pe ghiaţă sub Tâmpa, împreună cu alţi camarazi, a fost socotită ca 
o foarte mare ştrengărie și pedepsită în chip exemplar. Fiul lui loan 
Maiorescu a ispăşit-o stând un sferi de oră în genunchi, pe grăunţe de 
pârumb. 

Dar șederea în Braşov s'a curmat şi ea. Exilarea profesorului Maio- 
rescu, părtaş la revoluţia lui Magheru (pe care îl găzduise la gimnaziu, 
ba încă și cetise în locul lui proclamația revoluționară), aduce după sine 
mutarea familiei întregi la Viena. Școlarul părăseşte astfel gimnaziul abia 
început în Braşov, dar nu şi tovarășii de sub Tâmpă, cărora le scrie în- 
dată, isprăvind cu urarea: La revedere, în România Unită! 

Ar fi locul să spunem că acel copil de zece ani era o minune —- 
cum se obișnueşte în biografiile admirative. N 'o vom face. Dar, orișicum, 
substantivul acesta: Întregirea României era, pe la mijlocul secolului 
trecut, ceva neașteptat sub condeiul unui copil. De aceea, nici nu mai 
cercăm vreo explicare. (Poate că urmaşii noștri vor şti ceva mai mult cu 
privire la această manifestare ce încheia întâia decadă din viaţa 
copilului pornit în pribegie împreună cu părinţii). 

Putem însă spune atâta: fericită întâmplare exilul acesta! Cine ştie 
care ar fi fost pregătirea lui Titu Maiorescu, dacă ar fi rămas în școlile 
de atunci ale ţării... 


Sărim peste zece ani. Câte nu s'au petrecut în acest răstimp îm- 
prejurul băiatului ajuns la Theresianum între tinerii celei mai înalte pă- 
turi sociale din Austria: Germani, Cehi, Poloni, Italieni, Croaţi, Unguri 


8 S. Mehedinţi 


şi ce se mai găsea pe atunci în pestriţa monarhie dunăreană. Și mai ales, 
câte nu sau petrecut în sufletul său. Incepuse școala ca un mut. Nu ştia 
o boabă nemţeşte. Când a prins a înţelege întrebările, cerca bietul în- 
streinat să răspundă la Ştiinţele Naturale, desenând cu creta pe tablă, ce 
se putea. Vă închipuiţi hazul copiilor şi cruzimea inconștientă a râsului 
de streinul neștiutor. Dar acest neajutorat din zilele dintâi ale anului 
ajunge chiar în acelaș an între «eminenţi» tocmai la compoziţia de limba 
germană. 

Cum s'a urmat după aceea învăţătura lui e aproape un roman pe- 
dagogic. Destul că mutul de la început a terminat ca primul premiant 
ul şcoalei, iar în această calitate, la împărţirea premiilor, a trebuit să 
țină obligatorul discurs latin, fiind faţă şi ministrul şcoalelor Leo Thun. 
Impresionat de talentul oratoric al tânărului, cu latineasca lui elegantă, 
Ministrul nu numai că l-a felicitat, dar, luându-l la o parte, l-a și în- 
demnat să rămână la Viena, făgăduindu-i tot sprijinul. 

Ce va face fiul lui loan Maiorescu? E acuma, la răscrucea  hotă- 
rîtoare a vieţii. Pentru un copil liniștit, de temperament gregar, lucrul a: 
fi fost ușor: calea cea mai lesnicoasă şi mai plină de făgăduinţi era 
cea mai bună. Dar «Insemnările» ne arată altceva: Anii din There- 
sianum fuseseră însoţiţi de o fierbere sufletească cu mult superioară etăţii 
unui adolescent. De pildă, problema religioasă i se impusese cu o neobiş- 
nuită intensitate. Spre a scăpa de apăsarea ei, băiatul cercase ca un deri- 
vativ să se avânte în speculaţii filosofice. Un fel de Faust, la 17 ani. 
Cuvântul nu e nepotrivit, căci iată ce găsim în paginile jurnalului său 
intim la 17 Aprilie 1857: «Ştie Dumnezeu ce va mai fi cu mine! Mă duc 
toată ziua prin biserici... Doamne, scapă-mă de gânduri rele şi de ne- 
bunie... De-aşi depune examenul de maturitate, să mă apuc de o viaţă 
independentă literară sau filosofică; iar de voiu rămânea tot aşa singur. 
voiu lucra până ce împlinesc un scop patriotic. Şi, după aceea, sunt ho- 
tărît ca niciodată să-mi scurtez viața». 

Întâia criză intelectuală, agravată şi de un fel de izolare sufletească 
în sânul familiei. Deoparte, tatăl: sever până la asprime. (Văzându-şi fiul 
cu o pereche de mănuși, i le scoate din mâni şi i le rupe, spunându-i că 
«astfel de lux conrupe moravurile». Îl oprește apoi să se ocupe Ye 
muzică, pentru care simţea o reală înclinare. l-a spus categoric : asta 
nu e treabă de bărbat). De altă parte, mama: bună, blândă, mare iubi- 
toare de lectură, dar fără să bănuiască greutăţile sufleteşti ale fiului; iar 
alături sora, o minte de acelaş nivel cu a tânărului, însă un fel de a doua 
ediţie a tatălui. — Fiind mai mare, i-a rămas ca un monitor pănă la sfâr- 
situl vieţii). Acasă — greu. La şcoală, tot aşa de greu: Camarazii — amestec 
de calităţi şi defecte, ca în toate şcolile. Urât de cei mediocri, — mai 
ales că era la mijloc şi ambiția socială față de un neam considerat ca 
inferior, neavând aristocrație, ci aproape numai iobagi; stimat însă de un 
număr de tineri mai înzestrați, care îl priveau ca pe un fel de căpete- 
nie al «filosofilor», după expresia celor invidioşi. 

Fapt e că streinul se impusese tuturor, în chip netăgăduit, de la 
colari până la profesori şi până la ministrul care venise să vadă suma în- 
văţăturii din acea aristocratică instituţie școlară. Astfel, fiul lui loan 
Maiorescu termină adolescenta ca un adevărat princeps juventutis. (Să ni 


Din viaţa lui Maiorescu €) 


se permită această caracterizare îndreptăţită de altfel de discursul său 
latin şi de severitatea romană a tatălui). 

Doamne, ciudate sunt uneori căile vieţii! Adineaori ne întrebani: 
ce s'ar fi întâmplat dacă, în lipsa revoluţiei de la 1848, copilul ar fi 
rămas să se pregătească numai în şcolile din ţară. Acuma ne ispiteşte o 
altă întrebare: Şi ce s'ar fi întâmplat oare dacă, în urma  îndemnului 
primit de la acel ministru austriac, sar fi hotărît să rămână în! Austria, 
mai ales că şi tatăl ajunsese funcționar în minister ! 

Cei care sunteţi aci de faţă, cercaţi să vă închipuiţi: ce-ar fi fost 
universitatea română — fără catedra lui Maiorescu; Academia — fără 
prestigiul lui Maiorescu și fără munca sa pentru îndreptarea limbii slu- 
țită de latiniști; literatura — fără critica lui Maiorescu şi toată viaţa noas- 
tră publică — fără censura lui constantă. 

Dar, lăsând toate ipotezele ? la o parte, un lucru ni se pare clar: în 
fiecare om, hotărîtor este centrul său de cristalizare. Copilăria întâi o 
isprăvise fiul lui Maiorescu cu o prorocie: unirea ţărilor românești. 
(Din senin nu se ivise gândul acesta în mintea geolarului, pe care tatăl 
său încă de la Craiova, când n'avea decât 8 ani, îl ducea în cancelaria 
gimnaziului să-i arate cadre din istoria romană, atârnate pe părete: Ho- 
ratius Cocles apărând podul, Mucius Scaevola cu mâna în foc...). Nu fă- 
cuse copilul călătoria de la Sibiu la Blaj în 1848, chiar sub conducerea 
lui Avram lancu? Apoi tatăl său nu scrisese la 1849, Die Romanen der 
oesterreichischen Monarchie şi Raportul asupra întregii activităţi militare 
a lui lancu şi a prefecţilor Simeon Balint și Axente Sever în lupta lor 
contra Ungurilor? 

Aşa dar, la întrebarea: ce va face fiul lui Maiorescu, n'a fost prea 
greu de răspuns, dacă ţinem seama că chiar în toiul crizei sale sufleteşti, 
concluzia fusese aceasta: dacă nu va găsi multumirea nici în literatură 
şi filosofie, va «împlini vreun scop patriotic» înainte de a-și tăia firul zi- 
lelor. Se înţelege, pentru capul prea înfierbântat al tânărului, simţirea 
care îl lega de ai săi, de neam şi de ţările românești, al căror trecut și ale 
căror probleme le cunoştea din citirea de timpuriu a cronicelor, din 
vorbirea zilnică în casa părintească şi de când copiase cele două 


2 Sub pagină, e loc chiar pentru ipotezele cele ma: depărtate. De pildă, e 
cunoscut că loan Maiorescu, trimisul Ţării pe lângă Parlamentul din Frankfurt am 
Main, era viu preocupat de o ideie: să despartă cu totul Principatele de Turcia şi să 
alipească pe Români de Austria. Unind astfel la un loc toate țarile românești. 
Ungurii ar fi rămas pe un plan secundar în monarhie. Dualismul dela 1867 ar fi 
fost împiedecat sau ar fi căpătat înfăţişarea austro-română, în loc de austro-ungară. 
Dacă areastă ideie s'ar fi realizat sub înrâurirea unui bărbat ca Litu Maiorescu, 
monarhia poliglotă ar fi aiuns federativă, cum a preconizat mai târziu bănăţeanul 
Aurel Popovici, câştigând pentru această ideie pe însuşi principele de coroană, 
Franz Ferdinand. Și atunci. altul ar fi fostul cursul evenimentelor în 1944 şi 
tot ce a urmat în Europa până la al doilea mare răsboiu, cel din 1939, de care va 
atârna soarta întregii omeniri. — După cum un singur fir de praf, adăogat la altele, 
poate opri măşinăria ceasornicului, tot aşa o singură persoană mutată de ici dincolo 
pcate fi în stare să schimbe cursul evenimentelor. Ipoteza nu e lipsită de orice 
probabilitate, dacă ţinem seama că în 1917, Titu Maiorescu avea despre soarta 
Austriei alte vederi de cât ale diplomaților care s'au adunat mai pe urmă la Ver- 
sailes. Poate că nici Ausgleich (1867), nici Anschluss (1938) war [i mai avut loc... 
Dar, vorba glumeațţă — tot a lu: Maiorescu — nimic nu ec mai zadarnic de cât să 
te întrebi: «ce-ar fi fost, dacă n'ar fi fost. cum a fost». 


10 S. Mehedinţi 


memorande redactate de tatăl său, ca «plenipotent al Principatelor» pe 
lângă parlamentul din Frankfurt, precum şi din «multe articole destinate 
ziarelor şi menite a lumina Europa asupra situaţiei ţărilor noastre, în 
timpul crizei orientale (războiul Crimeii), toate aceste realităţi grele au 
tras mai mult la cântar decât uşoarele înclinări filosofice, nelămurite încă 
ia o astfel de etate. Apoi, mai era ceva: învingerea crizei a fost ajutată 
şi de succesele la studiu, care luaseră în Theresianum înfăţişarea biruinţei 
unui neam de iobagi în cea mai aristocrată şcoală din Viena, — ceva in- 
termediar între minune şi scandal pentru o instituţie atât de boerească. 


Trecem repede mai departe. Titu Maiorescu nu rămâne la Viena. 
După 7 ani petrecuţi în capitala Austriei, pleacă la Berlin, socotit pe a: 
tunci ca «Atena Germaniei». In trei ani de studii, dobândeşte doctoratul 
de filosofie în Germania, licenţa în Drept la Paris şi se întoarce în 
ţară 3. 

La ce se gândea? ÎIntr'o scrisoare de la 8 Noemvrie 1858, către 
Cornea, încă de la sfârşitul eXamenului de maturitate în Theresianum, 
fiul lui Maiorescu făcea un entusiast apel la colaborarea tuturor tinerilor 
pentru «reorganizarea Principatelor» şi pentru întemeierea unei lheviste 
care să concentreze activitatea ştiinţifică şi literară etc. etc. Acuma îusă, 
când şi pregătirea universitară se terminase. sosind în ţară cu două di- 
plome — lucru destul de rar pe vremea aceea — nici școala, nici ma- 
gistratura n'avea nevoie de munca celui doritor de muncă. El însă obiş- 
nuit încă din Theresianum să se ocupe de îndrumarea altora; obișnuit 
apoi chiar din Berlin şi Paris a ţinea conferinţe şi a da lecţii, neavând 
nici o altă însărcinare, începe la 10 Dechemvrie 18261, la Academia Na: 
țională (aşa se numea pe atunci şcoala cea mai înaltă din Bucureşti) 
prelegeri despre  «Educaţa în familie». (şi va fi adus el aminte că 
unul dintre camarazii răutăcioşi de pe când era la Viena îi zise că e 
popă mereu pornit să predice...!). E numit apoi supleant şi după câtva 
timp înaintat procuror. Asta ar fi fost o însărcinare destul de potrivită 
cu simţul său de auto-disciplină şi de pornire spre a disciplina pe alţii. 
Dar, nu zăboveşte mult în Capitală. Intr'o bună zi, bătrânul Maiorescu 
află că fiul său părăseşte magistratura şi că se mută la Iași. În adevăr, şi 
pleacă în mijlocul iernii, călătorind cu sania (pe-atunci nu era încă 
drum de fier). Şi ce căuta el acolo? Aflând răsunetul conferinţelor despre 
«Educaţie». Ministrul şcoalelor îl invitase să pună rânduială într'un liceu 
ai cărui școlari se răzvrătiseră împotriva profesorilor și chiar bătuseră pe 
director. De bună seamă, nici un magistrat nu mai primise până atunci o 
astfel de înaintare şi, probabil, nici de atunci încoace. 

Amintim acest curios voluntariat numai pentru un motiv: Dacă 
nici asta n'a mai fost semn de «vocaţie» profesorală (să părăsești locul 
din magistratura capitalei, să laşi familia în greutăţi... 4 şi să pleci în ne- 
cunoscut, ca să ajungi povăţuitorul unor copii nărăviţi), atunci nu ştiu, 
zău, ce mai poate însemna cuvântul vocaţie în limba românească. 

Dar nu sa mulțumit nici cu atât. Ajuns la Iași, începe şi acolo con- 


3 Amănunte asupra muncii în timpul studiilor universitare, vezi «Însemnări 
zilnice» şi Soveja, Titu Maiorescu, p. 28 ş. u. 
4 Soveja, Titu Maiorescu, Buc. 19925, p. 46. 


Din viața lui Maiorescu 


ferinţe la Universitate despre «Istoria republicei romane de la introdu- 
cerea tribunilor plebei până la luliu Caesar, cu privire specială la desvol- 
tarea economico-publică», deschizând cu studenţii şi un «seminar» pentru 
siudierea isvoarelor latine din textele autorilor. E semniticaiiv că, alături 
de fibra pedagogică, iese la iveală acum şi vechea sa preocupare =ăv 1810- 
rie. Planul şcolarului de a scrie o istorie a ltomânilor care să-l «<uste» 
vreo 12 ani de lucru 5, ne dă dreptul să presupunem că dacă activitatea 
aceasta ar fi continuat, de bună seamă, cu totul alta ar fi lost înfățișarea 
studiilor istorice în România. Preţuind însemnătatea isvoarelor, însetat 
de exactitate şi pregătit pentru tele mai înalte generalizări, spiritul critic 
al lui Maiorescu ar fi dat literaturii noastre istorice o îndrumare, pe care 
o putem judeca din ceea ce a făcut pentru limba românească prin Cri- 
tice, Latura «economico-politică> şi vechile instituţii românești, luate 
mai cu dinadinsul în seamă abia de C. Giurescu, ar fi devenit obiect de se- 
rioasă cercetare cu o generaţie mai înainte, dând desvoltării noastre ca 
neam o altă orientare şi în direcția «economică și politică». Peste o lună, 
venind însă un nou ministru la departamentul Instrucţiei publice, tână- 
rului profesor i s'a dat însărcinarea să înceapă un curs de filosofie. 

Munca în această direcţie sporeşte iarăşi preocupările pedagogice ale 
profesorului. Văzând el că şcolarii şi studenţii «se exprimau numai în 
dialectul moldovenesc» şi că scriu mam dus şi nam într'un cuvânt..., după 
ce a făcut rânduiala cuvenită la Liceul naţional şi a tipărit un Anuar (cu o 
disertaţie: «Pentru ce limba latină este chiar în privința educaţiunii 
morale studiul fundamental în Gimnaziu»), dascălul cel neodihnit se 
gândi că e o nevoie și mai mare să dea o mână de ajutor Şcoalei nor- 
male de la Trei-lerarhi, unde erau pregătiți învățătorii. lată-l deci di- 
rector al «Preparandei», scriind «Regulele limbii române» pentru viitorii 
învăţători, şi alt Anuar pentru orientarea profesorilor. — Aşa dar, iniția- 
tive de organizare peste tot. Şi fiindcă la o astfel de arătură în ţelină nu se 
îndeasă tocmai mulţi, iată-l şi rector al Universităţii la 23 de ani (poate 
cel mai tânăr rector din toată Europa). 

Făcând suma celor dintâi ani după aşezarea la Iași, vedem un lucru 
caracteristic: Cel cu discursul latin la Viena, cu multe şi răsunătoare 
conferinţe la Berlin, unde tânărul român le adusese aminte Germanilor 
de Lessing, cu o conferință la Paris în «Cercle des socictes savantes», 
apoi cu conferinţe despre educaţie lu Bucureşti, și alte conferințe la 
lași, ajunge numai în câţiva ani purtătorul de cuvânt al generaţiei tinere. 
Junimea este întemeiată, apar Convorbirile Literare, se porneşte munca de 
relevare a valorilor pozitive din trecut, începând cu limba, şi de măturare 
a gunoaelor lăsate fie de influențe rele mai vechi, fie a celor mai 
nouă (germanisme, franțuzisme, latinisme și toi ce era păgubitor sănă- 
toasei desvoltări a sufletului românesc). Marele proces al luptei contra 
formelor fără fond era deschis în toate direcţiile vieții publice. 

Aci se cuvine să facem un scurt popas. Cei care sunteţi de faţă gân- 
diţi-vă singuri şi să răspundă fiecare în taina cugetului său. Adineaori 
ne întrebam: ce s'ar fi întâmplat dacă lipsea pribegia părinţilor la 
1948, iar copilul ar fi rămas să primească pregătirea sa numai în 
şcolile din ţară sau, după Theresianum, ar fi rămas la Viena? Acuma să 


5 Însemnări zilnice, vol. I, pag. 20. 


12 S. Mehedinţi 


ne întrebăm altceva: ce sar fi întâmplat dacă tânărul asemănat la Berlin 
cu Lessing ar fi primit să rămână în Germania, unde i se oferise condu- 
cerea gazetei unui grup politic care avea în frunte pe Twesten, amicul 
vestitului liberal Lasker? Cine ar fi scris pentru normalişiii de la Trei- 
Ierarhi «Regulele limbii române»? Cine ar fi scos Anuarul pentru profe- 
sori? Cine ar fi pronunţat acea vibrantă apologie a limbii latine chiar 
ca «fundament al educaţiei morale», precum şi apologia limbii române, 
așa cum n'o mai auzise nimeni în lumea cărturarilor noştri? Ce-ar fi 
fost Junimea (dacă ar fi fost o «Junime») numai cu Pogor, Carp, lacob 
Negruzzi şi Theodor Rosetti? Şi ce-ar fi însemnat «Convorbirile literare» 
fără Maiorescu, presupunând că ar fi existat o revistă cu numele acesta 
sau oricare altul? 

Să răspundă fiecare cum îl va povăţui cugetul său cel mai drept. 
Aci ne mărginim a releva numai atât: Cel care la Theresianum fusese 
între streini în fruntea adolescenților, acuma, în lupta plină de greutăţile 
vieţii, ajunsese efectiv în ţara sa princeps juventutis. Aruncase lancea în 
lagărul adversarilor şi nimeni nu putuse să i-o întoarcă îndărăt. 

Literatura română avea de data asta un criiic. Cultura românească 
dobândise un îndreptar. — Substantivul e deajuns. Adjectvele ar fi cu 
ti cu totul de prisos. 


Să urcăm repede scara de la 30 la 40 de ani. După ce meritul luptă- 
torului ieşise atât de strălucit la iveală, ne așteptăm acuma la un triumf 
rot atât de strălucit. 

Adevărul e altul. A patra decadă a vieţii sale, Maiorescu o începe 
atât de lovit, cum, poate, n'a mai fost nimeni lovit în ţara românească. 
Mai întâi, a fost înlăturat de la Şcoala Normală şi înlocuit cu cine? Cu 
un om de partid, al cărui nume şi ale cărui isprăvi nu le mai amintim, 
afară de cea din urmă: face să dispară biblioteca pedagogică şi colec- 
tiile dăruite şcoalei de Maiorescu. apoi sfârşeşte cu destituirea pentru de- 
lapidare de bani publici. 

“Trecem cu vederea una dintre cele mai grozave încercări — ori cât am 
vrea să ocolim cuvântul, n'avem încotro — încercare de asasinat moral: 
vestita înscenare a procesului în legătură cu «Şcoala Centrală» de fete. 
Din silă fată de nivelul luptelor acelei epoce, nu amintim nici măcar 
de ce era vorba. E destul să spunem că Maiorescu a ieşit birui- 
tor, — însuşi procurorul a retras acuzarea; ministerul, ca o compensație, 
l-a numit prezident al comitetului de inspecţie şcolar, iar colegii de la 
universitate l-au ales senator al Universităţii din lași, măcar că n'avea 
de cât 26 de ani. Dar, cum e felul calomniei, cu lipsa de critică a mul- 
țimei, trăncăneala cu «chestia» dela Şcoala Centrală l-a urmărit apoi toată 
viaţa, potrivit vorbei populare că «gura lumii numai pământul o astupă>. 
Ca document despre calitatea morală a «lumii» de-atunci. amintim doar că 
înscenarea aceea, infamantă pentru oricine, necum pentru un profesor, 
fusese pusă la cale tocmai când Maiorescu lipsea din lași, —— venise la 
Bucuresti pentru înmormântarea tatălui său €. 


6 Ca amănunt tragi-comic se cuvine să notăm că pornirea adversarilor fusese 
atât de mare, în cât contestaseră acuzatului până şi calitatea de cetăţean român, ba 
şi pe a tatălui său, măcar că murise! loan Maiorescu a închis ochii în ctate de abia 


Din viaţa lui Maiorescu 13 


Dar clevetirea cum e clevetirea. Vine însă ceva şi mai simţit. Un mi- 
nistru samavolnic (generalul Chr. Tell) îl depărtează de la Universitate, 
fără nici o formă de judecată. Pentru care vină? Profesorul Maiorescu, 
fiind ales deputat, îndrăznise să vină la Cameră spre a-și împlini manda- 
tul. Greu de crezut pentru noi, cei de azi, şi totusi acesta e adevărul. 

Se întâmplă însă ca toemai cel eliminat din învățământ să ajungă 
ministru al școalelor după Tell. Noul ministru se grăbeşte să integreze 
la universitate pe Neculai Ionescu, adversarul său cel mai crâncen (cel cu 
înscenarea de la Iași), dar eleganța morală l-a oprit să facă acelaș lucru 
și pentru sine. 'Ca şi cum ar fi zis: Ce fel de intrare în legalitate ar fi 
aceea, de care să te foloseşti tu însuţi? 

A rămas deci tot sub povara nedreptăţii. Intâmplarea (a-tot-puter- 
nică uneori) face ca lui Maiorescu să-i urmeze lu minister P. Carp. Prie- 
tenul însă, din consideraţii greu de ghicit, îl lăsă pe cel nedreptăţit tot 
în afară de lege. 

A primit însă şi Maiorescu o compensare: Pe lângă toate câte pă- 
țise, Camera liberală îl mai dă şi în judecată, împreună cu tot guvernul 
conservator, hotărînd din capul locului «ca instrucţia să se facă cu drept 
de arest asupra acuzaților». — De arestat, nu I-a arestat, dar s'a lipit 
pe uşa tuturor primăriilor actul de acuzaţie, prin care «prevenitul Maio- 
rescu> era învinuit de «risipă şi deturnări de bani publici» (40 de galbeni 
daţi lui Slavici şi 100 lui Eminescu, «studinţi la Universitatea din Viena 
şi din Berlin... pentru depunerea doctoratului şi teză, cu condiţia ca în 
urmă să înapoieze Ministerului această una sută de galbeni). — Mai știi? 
Poate că chiar condiția aceasta va fi stârnit pornirea unuia și altuia din- 
tre adversari. 

Astfel, Maiorescu se vede din nou în voia soartei, fără nici un rost 
public, ca în ziua când sosise din streinătate. 


Aci ar fi locul să ne întrebăm: de unde atâta înverșunare îm- 
potriva celui lăsat fără nici un mijloc de traiu? 

Omeneşte vorbind, cine a încercat vreodată să se gândească la anti- 
nomiile vieţii nu se va mira că atâta merit a deșteptat o invidie şi o 
ură atât de mare. Dar să lăsăm întrebarea fără răspuns; mai bine să în- 
chidem parenteza ca o favoare faţă de dusmanii lui Maiorescu şi, în parte, 
chiar faţă de prietenii lui politiei, căci eliminarea din învățământ fusese 
isprava unui ministru conservator, lipsa de reintegrare — meritul unui 
junimist şi numai darea în judecată rămânea ca merit întreg al parlamen- 


54 de ani. Ca profesor universitar de istorie, cu disciplina sa intelectuală, cu inte- 
resul pentru Românii de peste tot (el e cal dintăi cercetător al satelor remânești din 
Istria), ca unul care se ocupase de problema Românilor din monarhia habsburgică și 
fusese însărcinat după revoluţia dela 1848 să reprezinte interesele neamului nostru 
pe lângă Parlamentul dela Frankfurt am Main, de bună seamă ar fi devenit pro- 
tagonistul chestiei naționale. Legăturile sale cu Hurmuzache, Bariț şi alți fruntaşi 
ai Românilor din ţările subiugate ar fi înlesnit mult mișcarea pentru unirea tuturor 
Românilor, la care se gândise foarte deaproape încă de pe când era «plenipotenţiar 
al Principatelor». Profesura lui ar fi contribuit la creiarea unei atmosfere de real 
nathaenalism, în sfera tineretului universitar. — Moartea sa timpurie, la un deceniu de 
a lui Bălcescu, a însemnat o mare pierdere. Ca și Kogălniceanu şi Bălcescu, el. pleca 
dela cunoașterea istorică a trecutului, spre deosebire de cei închinaţi democraţiei 
teoretice. 


14 S. Mehedinţi 


tului liberal. Oricum s'ar fi împărţit meritele ori răspunderile, rezultatul 
era acesta: ostracizatuj Maiorescu putea ii considerat la 4 de ani ca 
frânt şi aruncat arara din arena vielu puphee. 

Și totuşi, începutul decadei a patra dă celui strâmtorat din toate 
părţile până şi n uraiul său ziinic un reliet cu totul singular. Pe scurt, 
lucrul sa petrecut astfel: 

Pierderea basarabiei umpluse de amărăciune sufletul tuturor Ro- 
mânilor. legatul tusese prociamat, dar intrasem în faza regalității cu o 
grea lovitura an inima şi alta peste obraz. itușii nu numai câ ne smulse- 
seră Basarabia, dar amenințaseră cu desarmarea pe cei care au biruit lu 
Wevna, — prin urmare şi pe Cel care comandase armata română și rusă 
peste Dunăre ! — un cinism fără seamăn în toată istoria omenirii. 

Ce era de făcut? 

Faţă cu un vecin atât de primejdios chiar ca aliat, nu era altă scă- 
pare de cât să căutăm a ne sprijini pe niscaiva state mai puternice, 
dinspre Apus. Franţa nu era încă întremată după lovitura de la 1879. 
Anglia — prea departe şi cu interese mai mult coloniale. Nu mai ră- 
mânea de cât Germania, aliată cu Austro-Ungaria. La | lanuarie 1886], 
apare rticolul lui Maiorescu în «Deutsche Revue» 7. 

Efectul a fost extraordinar: o ploaie de injurii din partea libera- 
lilor şi altă ploaie de critici din partea conservatorilor. La 14 Ianuarie, 
Maiorescu notează: «Vreme de furtună! Prudenţă şi linişte». lar la 20 
Ianuarie, adaogă: «Sunt vindecat de gresşala tinereţei de a pune prea 
mult preţ pe opinia prietenilor în contra mea» 8. 

Restul se ştie: timp de 35 de ani, toate guvernele atât liberale, cât 
şi conservatoare — unele chiar cu exces de zel (ale lui D. Sturza de ex.) 
— au urmat calea arătată de Maiorescu. 


Ne apropiem de 1890, a cincea decadă. Furtuna cea grea a vieţii 
sale tintime trecuse. (In timpul operaţiei de cancer făcută soţiei sale la 
Londra, el avea încă libertatea sufletească să se ocupe de flori şi de ca- 
racterizarea vieţii engleze ?. 

In latura culturală, Maiorescu era acum conducător necon- 
testat. Vechii săi adversari mai mari şi mai mici (Hâjdeu, Ureche şi alții) 
vin la şedinţele Junimii, mutată la București împreună cu «Convorbirile 
Literare». In politică, un minister junimiet, sub preşedinţia lui Theodor 
Rosetti, ajutase pe Rege să tempereze lupta dintre partide, întețită de 
lunga şedere a liberalilor la cârmă. Iar un ministru mai putin habotnic, 
Chițu, avusese omenoasa ideie de a intra în legalitate, reparând gre- 
sala conservatorului Tell, tolerată şi de junimistul P. Carp. Maiorescu 
fnsese în sfârcit redat Universităţii, adică profesoratului — adevăratul 
său element de viată. 

Astfel. înconiurat şi iubit de tineret, respectat de oamenii cu sim- 
țul proporției, temut de ambiţioșii politicei şi ai literaturii (care amân- 


7 Insemnări zilnice, |, 339. 

8 Însemnări zilnice, II, p. 4. 

9 Mare putere de stăpânire; când vede soţia îmbrăcată (pentru nperaţie) îl podi- 
drste plânsul, dar «înainte, în timpul operației și după aceea, liniștit», Insemnări 
II, 82. 


Din viața lui Maiorescu 15 


două cer talent şi putere, nu numai ambiţie), Maiorescu, ajuns la apo- 
geul puterilor fizice şi sufleteşti, era un adevărat princeps al bărbaţilor 
representativi ai ţării sale. 

Ce mai era de aşteptat? Doar încoronarea pașnică a muncii sale, 
mai ales că tocmai acuma venise la cârmă cel mai lung şi mai liniștit 
guvern conservator (după cel din 1870) şi tot sub Lascar Catargiu. 

Incoronarea a şi venit şi încă într'o formă pe care nimeni n'ar fi 
putut-o bănui: o izolare aproape egală cu eliminarea din viața publică. 
De data asta însă, meritul era întreg al prietenilor săi politici. — Judecaţi 
singuri: 

Maioresu — în toată plinătatea vieţii. Era, fără îndoială, cea mai 
reprezentativă inteligență românească, — de când murise Eminescu. Pre- 
gătit în şcolile din Austria, Germania şi Franţa; fost director de liceu, 
director de şcoală normală, rector al Universităţii, ministru al şcoalelor, 
critic recunoscut, orator fără păreche (îmbrățișat în mijlocul Parlamen- 
tului chiar de şeful partidului contrar într'un moment politic însemnat), 
biruitor la Academie, de unde limba și scrisul pocit al latiniștilor fusese 
alungat, pedagog înăscut, profesor ascultat nu numai de tineret, dar și 
de oameni maturi, doritori de întregire a culturii lor, cine ar fi putut să i 
se compare cu îndrumător al educaţiei naţionale? 

Era vădit pentru toată lumea cu judecată că Maiorescu va fi po- 
doaba cea mai de seamă a Ministerului conservator, — muncitorul cel mai 
ager şi mai bine pregătit. 

Nici urmă. Atât vechii conservatori, cât şi junimiștii din minister 
i-au preferat pe un om nou şi încă pe unul care trecuse de la liberali la 
conservatori, după ce fusese sângeros batjocorit în plin parlament de 
fruntaşul conservator Alexandru Lahovari. 

Tineri ai zilelor de azi, gândiţi-vă ce şcoli ar fi avut ţara noastră şi 
ce îndrumare ar fi căpătat creşterea tineretului, dacă timp de patru ani, 
la apogeul puterilor sale, Titu Maiorescu ar fi purtat grijă de educația 
poporului nostru! 

Dar să închidem și această parenteză — iarăşi ca o favoare faţă de 
adversarii lui Maiorescu 10. 


Ajungem la 1900. Maiorescu împlinea 60 de ani. Păşia pe pragul 
bătrâneţei. Regele avea şi el aceeaşi etate şi ajunsese arbitrul a-tot-puter- 
nic al vieţii noastre politice. 

Poate că măcar acuma, munca și experiența lui Maiorescu va fi în- 


10 Aci se cuvine să amintim că izolarea lui Maiorescu nu venise chiar din 
senin: şi n'a fost meritul exclusiv al conservatorilor, ci fusese sprijinită şi de liberali. 
In 1891, când o parte dintre liberali (gruparea lui Vernescu ş. a.) se unise cu con- 
servatorii, în guvernul presidat de gen. Manu, Maiorescu prezentase un proect de 
lege pentru reforma învățământului, dar proectul a căzut cu un singur vot. Proect 
puvernamental, respins prin opoziţia unor senatori guvernamental; (încurajați pe 
sub mână chiar de primul-ministru) este un vnicum în analele Parlamentelor noastre 
cu maiorităti foarte guvernamentale... A trebuit aşa dar să colaboreze păcatele con- 
servatoare şi liberale la un loc (cabinetul își zicea liberal-conservator) pentru ca 
aşa ceva să iasă la iveală. Isprava aceasta, atât de caracteristic bizantină, prevestea 
încă de pe atunci eliminarea ce i se pregătea ostracizatului de mai târziu. (Vezi, Dis- 
cursuri purlamentare, IV, p. 50, 51, 474 ş.u.). 


DN O d a ui ai 


ri pe ip 


16 S. Mehedinţi 
irebuinţată spre folosul statului. Discursurile parlamentare, însoţite de 
lungi introduceri istorice, dovediseră acuma că cel care îndrumase poli- 
tica noastră externă se dovedise un critic nepărtinitor în situaţiile poli- 
tice, ca şi în literatură. Pe de altă parte, criza agricolă unită cu nechib- 
zuinţa financiară a câtorva guverne adusese statul într'o mare strâmto- 
rare. Tesaurul nu mai era în stare să plătească la timp nici salariile 
funcţionarilor, iar creditul țării ajunsese atât de scăzut, în cât a fost ne- 
voie de intervenirea Suveranului, ca să putem căpăta la Berlin un îm- 
prumut de 70 de milioane. Carp, speriat, își mobilizase toată energia, 
punând înainte formula: luaţi crucea şi urmați-mă! Tot ce era mai desin- 
teresat în viaţa noastră publică şi mai grijnic în cercurile universitare 
răspunsese chemării, privind nu atâta spre Carp, cât mai ales spre Maio- 
rescu, fiindcă el purtase şi până atunci «crucea» politicei românești. Mult 
şi de multe ori nedreptăţitul Maiorescu era pentru toţi simbolul unei revi- 
zuiri a conştiinţei publice. Şi, în adevăr, capitala ţării a văzut cu acea 
ocazie un congres politic, care a durat două zile în şir, dând la iveală ceea 
ce nu se mai văzuse în România; afirmarea de idei, în locul afirmării 
pensoanelor şi a intereselor de partid. Poate că măcar acuma, mintea cea 
din urmă a Românului... 

Liar ceea ce a urmat a fost atât de grav, în cât să ne fie permis 
a trece întâmplările din 1905 sub tăcere. Amintim numai atât: s'a pe- 
trecut atunci cea mai dureroasă deviare în ce priveşte îndrumarea spi- 
ritului public în România. — Lăsăm istoriei să se pronunţe asupra acestui 
moment în adevăr hotărîtor nu numai pentru politica internă a ţării, 
dar şi pentru situaţia ei externă ce începuse a se înăspri în toate latu- 
rile, începând de la conflictul cu Bulgaria şi până la încordarea faţă de 
vecinii dinspre Apus. De altfel, istoria se scrie și se va mai scrie şi 
nimeni, de sus până jos şi de jos până sus, nu va scăpa de povara răs- 
punderilor faţă de viaţa poporului nostru. 


In sfârşit, la 1910, Maiorescu intră în cea din urmă decadă a vieţii 
sale. Renunţase de mult la orice gând de activitate publică. Colegii de la 
universitate, pe semne ca un fel de compensare, . faţă de respingerea 
proectului de reformă a învățământului şi a înlăturării sale de la depar- 
tamentul Instrucţiei publice, îl aleseseră când senator, când rector al uni- 
versității. Dar şi rodnica sa activitate în organizarea rectoratului a fost 
curmată pe neaşteptate, când politica (mai exact: poliţia) a îndrăsnit să 
se amestece în trebile universităţii, înrolânl studenți pentru anume mis- 
cări. Maiorescu şi-a dat dimisia. 

Astfel, censorul cel penibil fusese în sfârşit împins la o parte. 
Scăpaseră toţi adversarii de el. Li rămânea bătrânului dascăl să-și încheie 
cariera în penumbră — spre bucuria celor care se luptaseră şi se luptau 
încă pentru locurile de vază, ca lumea să-i vază !!. 


11 Cuvântul nu-i lipsit de înțeles. Fudulia nu-i în firea Românului. Dar poporul 
nostru a pătimit de o mare nenorocire. Fiind aşezată ţara în «calea răutăţilor, cum 
zice cronicarul, nu sa putut închega la vreme rânduiala politică şi administrativă 
de care aveam nevoie. Nici Basarabii, nici Muşatinii n'au putut să ne dea ceca ce se 
numeşte stabilitate dinastică. Domnii se alegeau — metoda cea mai bună dintre toate, 
în teorie; cea mai rea dintre toate în practică. De aci necurmate lupte pentru scaunul 
Domniei. (După un Domn înţelept ca Alexandru cel Bun, sfâşieri tragice între urmaşi. 
Scene ca în tragediile antice). Apoi, mai târziu, când se amestecă şi intrigăria fana- 


Din viața lui Maiorescu 17 


Bara venit un eveniment extern: răsboiul balcanic, când se ni- 
merise la cârmă partidul conservator, încurcat însă într'o crâncenă luptă 
cu liberalii iscată de pe urma «ferului roșu» pe care P. Carp voise să-l 
aplice liberalilor în chestia tramwayelor, simbolică pentru  a:nestecul 
politicei cu afacerile lucrative în dauna interesului public. Incăerarea a 
avut ca urmare retragerea lui P. Carp și dorinţa sa ca întreg partidul să-i 
urmeze în opoziţie. Pentru a doua oară, în chestia balcanică, partidul 
conservator trebuia să se arate insuficient în politica externă! Maiorescu 
recunoscuse greşala partidului la 1877. Putea acuma s'o repete chiar el? 

Astfel, din nevoile politicei externe, după retragerea lui P. Carp, 
Maiorescu ajunge pe negândite în capul guvernului, dar în condiţii nu se 
poate mai neprielnice: hărțuit de adversari care îl mustrau că «România 
a pierdut trenul», şi de prietenii... care voiau să-l răstoarne de la guvern. 

Faptele sunt cunoscute. Pacea de la Bucureşti (1913) a fost, cum se 
ştie, punctul culminant al domniei lui Carol Î. Incheiată sub preşedin- 
ţia lui Maiorescu, ea dovedise adevărul afirmării sale în parlament că tre- 
nul României nu sosise încă... atunci când cei pripiţi se văicăreau. Re- 
„ultatul a fost îndoit: mai întâi, rotunzirea hotarului spre miazăzi, apoi 
un ascendent politic al regatului de la Dunăre, cum nu-l mai avusese 
niciodată. Câștigul moral era cu atâr mai mare, cu cât tot în Bucureşti, 
cu un secol mai înainte se încheiase blestemata pace de la 1812, când ju- 
mătate din Moldova fusese smulsă de Ruși. 

Acuma, faţă de toți bărbaţii politici, atât maturi, cât şi bătrâni, 
Maiorescu se dovedise și un fel de princeps senectutis. EL însă, cumpătat 
ca un Roman din timpurile bune ale republicei, când cel chemat la co- 
mandă se depărta de putere îndată ce res publica era afară din pri- 
mejdie, s'a desbrăcat îndată de toate demnităţile politice, renunțând nu 
numai la guvern, dar şi la «șefia» de partid pentru care alţii se răsboi- 
seră o viaţă întreagă. In ziua şi la ora hotărîtă de el, Maiorescu a pus 
capăt carierii sale politice. 


riotă, tronul principatelor ajunge la mezat, iar lupteie pentru răsturnarea celui din 
capul țării se ţin lanţ. De vină poate fi şi amestecul de sânge cu Levantinii (ţifna 
grecească). dar se pare că şi între pământeni păcatul ajunsese învăscut. Căci chiar 
după înlăturarea Fanarioţilor, am fost martori la lupte de sfâșiere în sânul aceleeașt 
familii: la Sturzești, vedem pe fiu candidat la Domnie împotriva tatălui, iar la Bi- 
beşti, luptă între fraţi. De aci, hotărîrea Divanului Ad-hoc: alegerea unu: principe 
strein. Prinţul s'a ales, dar zizania a rămas: lupta pentru domnie a fost înlocuită 
cu lupta pentru guvern şi șefie în fiecare partid. Fiecare partid în parte, iar uneori 
în colaborare, cu o remarcabilă statornicie, ţinuseră pe T. Maiorescu cât mai departe 
de locul de conducere. Fusese pentru toţi ceea ce se cheamă un om a cărui. superio- 
ritate era greu de suportat, neavând alt sprijin de cât meritul personal. 

La liberali, lupta între fraţi: Brătieni (Dumitru și lon), apoi între D. Sturza 
şi P. S. Aurelian (care întemeiase partidul drapelist); mai târziu, între Vasile Lascar 
şi fiul lui lon Brătianu, iar la conservatori între Lascar Catargiu, gen. Florescu. 
gen. Manu, la început; în urmă, după moartea lui Catargiu şi Florescu, între Gh. 
Cantacuzino şi P. Carp, între N. Filipescu și Take lonescu (botezat de cel dintâi: Şloim 
cu aere de Cezar, comparaţie care indică nu numai gradul înverşunării, dar şi ca- 
racterul rivalităţii dintre ci). — Se cuvine însă, ca ușurare pentru păcatele vechilor 
partide «oligarhice» să amintim că nici partidele «democratice» nu sau lăsat mai 
pre jos. După unirea ţărilor, numărul partidelor şi al şefilor n'a mai cunoscut nici o 
margine, —. ceia ce dovedeşte că dihonia politică e un caracter al păturii suprapuse. 
de oarece vechii dregători ai satelor erau aleşi numai dintre fruntaşi și rămâneau 
adesea în capul satului până la bătrâneţe. 


2 


| 


18 S. Mehedinţi 


Să facem deci suma: . 

La 3U de anu, 1sgonit din învăţământ în chip satrapic, fără nici o 
formă de judecata, de un ministru conservator. 

La 4U de ans, dat în juaecată de un guvern liberal, ca delapidator 
de bani publici. 

La »U de ani, când a presentat legea Instrucţiei, vot de blum din 
partea senatului guvernamental — caz târă precedent în istoria politicei 
noastre de partid. 

La 54 de ani, înlăturat de prieteni din guvernul cel mai lung şi mai 
liniștit al partidului său. 

La 6U de ani, nedreptăţit şi neutilizat tocmai când doctrina  «con- 
stituţională>», apărată de el cu atâta consecvență, căpătase cele mai multe 
adeziuni în ţară. 

La 70 de ani, ajuns la cârmă prin necesităţile războiului balcanic, 
într'un guvern combătut nu numai do adversari, dar sabotat de partizanii 
politici până într'atâta, în cât chiar un prefect juase iniţiativa răsturnării 
uuvernului — caz unic nu numai la noi, dar, de bună seamă, în toate 
monarhiile constituţionale. 


Dar legea polarităţii care adesea face să iasă în evidenţă tocmai pe 
cel care e mai discret şi cumpătat, îi rezervase lui Maiorescu încă un 
moment de apogeu: poate cel mai impresionant din toată viaţa sa. 

Stingher după moartea soţiei, şi prins de invazie în Bucureşti, bă- 
trânul, spre deosebire de cei care preconizaseră intrarea în războiu ală- 
turi de Austro-Ungaria şi Germania, a evitat orice atingere cu dușmanii 
ţării. «Spune-i Mareşalului că, aflându-mă într'o ţară cucerită, voiu urma 
baionetelor, dacă trimite soldaţi să mă ia. Eu însă, n'am nimic de spus 
nimănui... Cine are ceva de propus cu privire la statul român, să se 
adreseze suveranului şi guvernului ţării». 

Astfel, i-a fost dat celui care la 1866 apărase la Iaşi Unirea, cobo- 
rîndu-se în stradă cu arma în mână contra fanatecilor ce voiau să des- 
partă Principatele şi să aleagă alt Domn după căderea lui Cuza, să apere 
acuma la București tot Unirea, dar în cuntra altor fanateci doritori să 
răstoarne Suveranul legitim. — Ce s'ar fi ales de toate jertfele noastre, 
dacă ne-am fi prezentat la Versailles cu doi regi, cu două parlamente și 
cu două conștiințe! Am fi stârnit scârba lumii întregi... 

De această incomensurabilă primejdie şi ruşine ne-a scăpat atitudi- 
nea bărbătească şi demnă a lui Maiorescu. EI, cel dintâi, a restabilit 
frontul moral, făcând astfel cu putinţă victoria fără pată de la Mără- 
seşti. 

Din nefericire, n'a apucat s'o vadă. Cu câteva săptămâni înainte, 
bătrânul închisese ochii, pilduitor ca şi Socrate, până în ceasul din urmă 
al vieţii. 


Şi acuma, să ne întoarcem la întrebările puse la început:  Fost-a 
Maiorescu biruitor în contra greutăților ce i s'au pus în cale? 

Din punct de vedere individual, da. In luptă, ca și retras din 
luptă, et ă fost superior antagoniștilor săi. Indrăsnește cineva să afirme 
că cei care sau asezat pe scaunul său la Academie, la Universitate, în 
Ministerul Școalelor, la Justiţie, la Externe ori la Preşedinţia  Consi- 
Hului au aruncat în umbră figura lui Maiorescu? Sau cine îi poate disputa 
întâetatea ca educator şi ca îndrumător al generaţiei sale? 


Din viața lui Maiorescu 19 


Putem afirma fără teamă de greșală că Maiorescu a fost biruitor 
până la mormânt, — atâta cât poate fi vorba de biruinţă în viaţa murito- 
rilor. In apărarea limbii la Academie, în critica literară, în educaţia tine. 
retului, în politica externă, în orientarea mișcării naţionale, peste tot, în: 
drumarea sa a fost binefăcătoare. Formulele sale — chiar cele mai greu de 
primit pentru inteligenţele de rând — nu sunt azi de nimeni contestate. 
Când în locul naționalismului verbal, el a pus axioma: nationalism — în 
marginile adevărului, retorii şi limbuţii au protestat. Astăzi însă, după 
ce ne-am isbit cu capul de pragul de sus şi-am văzut goliciunea min- 
ciunii şi a mincinoşilor, preşedintele Academiei, un discipol drept al lui 
Maiorescu, făcând filosofie nebeletristcă (adică genul cel mai adevărat şi 
mai vrednic de preţuire) a spus decurând ţării întregi 12 că atitudinea 
lui Maiorescu a fost şi este singura valabilă pentru orice om capabil de 
onestitate intelectuală. 

Aşa dar a biruit gândul cel drept până şi acolo, unde neadevărul se 
putea ascunde mai lesne sub haina generozităţii și a patriotismului. Cine 
ar mai îndrăsni azi să vorbească de cosmopolitismul lui Maiorescu ! Ne- 
păsător faţă de neam tocmai cel care luase de la început măsuri pentru res- 
taurarea monumenielor istorice mai însemnate; care din ziua întâi a nu- 
mirii ca ministru, s'a şi repezit până la Cernăuţi să aducă din podul 
casei lui Hurmuzache documentele ce formează temelia «Colecţiei Hur- 
muzache; cel dintâi ministru de Instrucție care dă limbii române şi reli- 
giei rolul cuvenit în programele şcolare, şi a hotărît ca o «candelă ne- 
stinsă» să ardă la capul lui Mihai Viteazul... Cosmopolit Maiorescu! EI 
care încă din copilărie plănuise să scrie o istorie a Românilor, iar în anii 
maturității considera «capitală» o astfel de operă şi a scris'0, ca nimeni 
altul, pentru epoca în care a trăit! 

Cine ar mai îndrăsni să mai repete și în zilele noastre vechea cleve- 
tire? Dacă s'ar mai încumeta cineva să vorbească de scepticismul lui 
Maiorescu, dacă ar comite profanarea să insinueze că Titu Maiorescu nu 
cunoştea şi nu căuta să cunoască trecutul neamului, un neadevăr atât de 
vulgar ar fi pedepsit acum cu un definitiv dispreţ din partea întregului 
neam românesc. 

Din fericire, astfel de monstruozităţi nu mai sunt cu putinţă și nici 
nu vor mai fi 13. Conştiinţa critică a tineretului care ştie ce însemnează 
«Progresul Adevărului» şi zădărnicia minciunilor nu mai permite o astfel 
de rătăcire. Clevetirea și clevetitorii nu mai au căutare în faţa criticilor 
serioşi. La observarea îndurerată a Preşedintelui Academiei că «Intre ai 
săi a fost, iar ai săi pre El nu l-au cunoscut», serbările din toată ţara 
arăta că generaţia de azi îl cunoștea şi-l va cunoaște din ce în ce mai 
mult. Dreptatea lui a eşit la iveală şi va fi «dreptate în veci» după cu- 
vântul Scripturei. 

“Dar vine acuma a doua întrebare: Dat-a el Țării şi Neamului tot ce 
ar fi putut să-i dea ? 

Aci, biografii săi vor răspunde hotărît nu. Destituit samavolnic la 
30 de ani, dat în judecată la 40, pentru «deturnare de bani publici», boi- 


12 Comunicare făcută la Radio de Preşedintele Academiei Române. 

13 Din nenorocire, profeția nu s'a împlinit. A urmat la câteva zile o confe- 
rinţă publică pentre înegrirea celui sărbătorit de ţara întreagă. E de prisos să spu- 
nem cine a ţinut acea macabră conferinţă; urmaşii vor afla uşor numele pătimașului, 
fiind acela aproape în toate privirile cea mai tipică antiteză a vieţii lui Maiorescu. 


o PP ——.- .-  ...— 


20 S. Mehedinţi 


cotat la 50, înlăturat chiar de ai săi de la Ministerul Şcoalelor, neutilizat 
la 60 de ani şi sabottat chiar la 70 de ani, cum ar fi putut el să producă 
potrivit cu însuşirile sale? Ostracizarea lui nu se aseamănă cu, a nimănui 
in Viața noastră publică. — Acesta e adevărul, foarte trist, dar foarte 
exact. 

In secolul «Renaşterii Românilor», neamul nostru a avut şi câţivu 
oameni providenţiali (Tudor, Cuza, Şaguna), dar a încercat şi unele pez- 
deri nu se poate mai grele. În latura politică, Cuza, Kogălniceanu şi 
Barbu Catargiu au fost greu strimtoraţi (cel din urmă asasinat). In la- 
tura culturii, Eminescu şi Creangă cad victime ale fatalităţii fizice, înu- 
inte de a ne fi arătat toată măsura puterilor, dar li s'a adăugat ca to- 
varăș de suferinţă şi Maiorescu: 'Tustrei daţi în judecată penală, tustrei 
destituiți, tustrei strâmtoraţi în chipul cel mai duşmănos. Sprijinit pe să- 
nătate, singur Maiorescu a putut ajunge până la bătrâneţe, slujind însă 
ca obiect de continuă prigonire din partea adversarilor 14. 


Şi-acuma, a treia întrebare: Fost-a profesorul Maiorescu numai o- 
mul senin, aşa cum se arăta pe catedră, ori sub liniştea sa olipiană se as: 
cundeau uneori cele mai grele suferinţe? 

Răspunsul e scurt: «Însemnările» ne arată că de două ori ajunsese 
chiar pe marginea prăpastiei... lur dacă n'a căzut la fund, explicarea » 
aflăm tot în acele prețioase «Însemnări zilnice». Incă din frageda tine- 
reţe, el făcuse un exerciţiu de stăpânire a voinţei, pe care mărturisesc că 
„u l-am mai întâlnit în biografia nimănui. Să mi se ierte ignoranţa, dar 
numai în pregătirea Mareşalului Nogi am mai găsit pilde de o astfel de 
încordare încă din anii copilăriei. Acolo, e drept, ne aflăm în faţa Codului 
de morală Bushido, care împinge iute şi de grabă jertfa până la supri- 
marea vieţii ca ceva obişnuit (prin harakiri). Ca să rămânem în sfera 
rasei albe şi a neamului nostru, atitudinea lui Maiorescu ne face să ne 
gândim mai de grabă la stoicismul Romanilor sau al Dacilor, tot atât de 
hotărâți în faţa ceasurilor grele ale vieţii. 


Și-acuma vine întrebarea cea mai grea dintre toate: 

Cum, după ce a dat atâtea pilde de curajoasă iniţiativă în viaţă 
funeori până la o reală primejduire), totuşi încheie sfatul său către ceti- 
tori cu acel melancolic aforism rezumativ: «Arta vieții? Rezervă, discre- 
ţie, cumpătare, în genere negaţiune, în total abnegaţiune! 

Fost-a Maiorescu numai un artist virtuos care a jucat un rol mare și 
ureu, dar în contrazicere cu propriul său suflet? 

Nu. Hotărît, nu. lar aci e locul să fac două mărturisiri: una 
documentară, alta interpretativă. 

La 7 Mai 1903, Titu Maiorescu spunea aceste cuvinte: «La mint, 
întâi de toate a fost literatura (primissima?! — sublinia el însuși vorba) : 
poezie, novelă, roman, dramă şi celelalte; al doilea, profesoratul; al 
treilea, am fost scriitor (arăta spre Critice) ; şi numai în al patrulea rând 
politica...». 

A doua mărturisire nu e document, ci o impresie personală, care s'a 
desluşit mai târziu şi numai pe încetul în sufletul celui care vă vor- 


14 Spre deosebire de Eminescu şi Creangă, Maiorescu a mai avut parte de o 
destituire şi după moarte. Chiar în anul sărbătoririi Centenarului, numele său a fost 
şters din fruntea unei scoli de practică pedagogică. 


Din viața lui Maiorescu 21 


heste acuma. Nu de mult, în publicaţiile Acudemiei Române a ieşit la 
iveală și o cemunicare mai veche despre trilogia cărturarilor: Cercetă- 
iori, erudiți şi savanţi. Rămânând numai în sfera ştiinţei şi a cărturăriei, 
descrierea cred că este exactă. Trecând însă în sfera vieţii, e nevoie de 
oarecare completare: pe lângă cercetător, erudit şi savant, trebue să 
facem. loc în ierarhia valorilor sufletești și filosofului, ca o esenţă de or- 
din superior. 

Dar ce este un filosof? L-am defini aşa: Un cugetător capabil mai 
întâi să facă sinteza gândirii omeneşti, coordonând, pe cât se poate, re- 
zultatele ştiinţelor particulare, şi având atâta respect faţă de această 
trudnică sinteză, în cât să facă, din adevărul ştiinţei, temelia vieţii atât 
pentru sine, cât şi pentru cei din sfera vieţii sale. — Asta însemnează să ai 
filo-sofie, să iubeşti alică înţelepciunea; alifel ești cel muli un filognost, 
un amator de gnosie. 

În acest înțeles, cred că menirea adevărată a lui Muiorescu, afară 
de culuul artei, au fost filosofia şi filosofarea. EI a avut de timpuriu cât se 
poate ascuţit simţul relativităţii valorilor.  lieparte de a fi un eclectic 
aglutinant, a fost un spirit sintetic. Apriorismul lui Kant i s'a părut 
deplin întemeiat în latura cunoștinței, dar niciodată n'a lunecat în ceeace 
Humboldt numise «saturnaliile» idealiştilor care negau chiar ceea ce lu- 
actele le arătau pe cer... şi da seamu că în latura pragmatică a ști- 
inţei, pozitiviştii cu postulutul constant al quantificării şi deci al pă- 
trunderii raţionamentului matematic în toate științele, sunt pe calea ade- 
vărului— dincoace de numen, adică în lumea fenomenelor. lar privind evo- 
Juţionismul şi mai ales progresele biologice după  lLumarek și Darwin, 
elanul spre viaţă şi deci voinţa si sentimentul ca stimul al voinţei avea 
în ochii săi prelul ce i se cuvine, Nu făcând mănunehiu din grădina 
altora, ci trăind personal şi în chip armonios tot ce se poate armoniza în 
cugetul celui care priveşte de sus toată sfera științelor, Maiorescu, iubi- 
torul de probleme ştiintifice, era şi iubitor de înțelepciune, făcând pen- 
tru sine suma tuturor, spre a o pune ca temelie vieţii sale și vieţii al- 
ora, «Progresul adevărului» cuprinde, poate, cele mai vibrante pagini din 
tot ce a scris el, — nu cunoștință teoretică, speculativă, ci în acelaş 
limp cunoştinţa în viaţă şi pentru viaţă. 

De timpuriu, își dăduse seama că adevărul e unul, dar poate fi pri: 
vit pe mai multe feţe şi deci din raai multe puncte de vedere şi că trebue 
să ţii seama, când e vorba de aplicările lui în latura practică de multe 
aproximaţii, de unele «resturi» şi deci de distanţa care desparte idea de 
realitatea care o întrupează. Încă din copilărie se  deprinsese să facă, 
cum se zice «partea focului» şi să ia pe oameni aşa cum sunt. Din viața 
filosofilor şi a oamenilor de ştiinţă (ca mare amator de biografii) şi 
din povestirile istoricilor şi cronicarilor (ca neobosit cetitor de memorii), 
își dăduse seama câtă dreptate avea Nant când zicea că omul e ca un 
lemn prea strâmb (krummes Holz) din care nu poti ciopli nimic deplin 
drept. 

De aci, atitudinea sa de suverană stăpânire de sine. Părea că zice: 
Priveste lumea cu seninătate. Dă tuturor şi nu cere nimic nimănui. Şi 
mai ales nu aștepta răsplată, pentru ceea ce faci. Ce virtute ar fi aceea, cu 
plata la ghişeu... Samănă cât mai mult; nădăjduește, dar nu te descuraja 
dacă sămânța n'a răsărit... În cele personale şi intime, nu judeca, spre a nu 
fi judecat, de oare ce nu există perfecțiune pe pământ. În cele publice 


22 S. Mehedinţi 


însă, oferă viaţa ta oricând judecății altora... Altfel, res publica nu 
poate dura, dacă o copleşim sub mulțimea scăderilor noastre individuale. 

In rezumat: muiţumeşte-te cu puțin. kii cumpătat, discret, rezer- 
vat; caută să dai altora căt mai mult; pentru tine păstrează ce mai Tră- 
mâne, iar când vezi că te-ai înşelat atât de mult, in cât nu mai poti spera 
în nimeni, speră măcar în marea mulţime anonimă, în gloata care asi- 
gură viitorul. 

Asttel, având temperamentul cald al lui Goethe şi fiind însetat de 
viaţă, Maiorescu prin trâna puternică a voinţei, luminată de un raţiona- 
ment totdeauna prezent, a urmat în genere imperativului categoric al lui 
Kant. A suferit cu stoicism, — ca să dea altora un îndreptar de viaţă 
şi o pildă a înfrângerii egoismului pe care îl considera ca rădăcina tu- 
turor relelor. 

Aci a fost răsplata cea mai pozitivă a vieţii sale: liniştea pe care 
i-o da contemplarea impersonală a frumosului estetic şi, în genere, a 
frumuseţii în natură. Cum Eminescu se întrupase în Luceafărul «nemu- 
ritor şi rece», Maiorescu şi-a condensat viaţa în principiile sale de Cri- 
tică şi de îndrumare educativă. A îndrumat generaţia sa, i-a lăsat un tes- 
tament de moralitate politică şi-a putut zice mai mult de cât ori care 
dintre contemporani săi salvavi animam. 

Acesta e sensul abnegării pe care nu numai a predicat-o altora, 
dar a şi urmat-o în lunga sa carieră, sămănată mai mult cu spini de cât 
cu flori. 


Aceste două mărturisiri credem că vor fi de oarecare folos celor care 
vor să privească opera de artă care a fost viaţa lui Maiorescu. Ele ne 
ajută să înţelegem virtuozitatea cu care a isbutit să ascundă spinii, ţi- 
nându-i pentru sine, iar pe catedră, ca profesor, să arate tineretului nu- 
mai latura senină a vieţii sale pământeşti. Cu picioarele a stat pe pă- 
mânt şi el, ca toţi oacenii; numai fruntea sa — minunata sa frunte — 
se ridica mai presus de capetele altora. 

In orice caz, profilul intelectual şi moral al lui Maiorescu va tre- 
bui desenat din nou, cercetând «Insemnările» sale zilnice şi toată o- 
pera sa, iar aceasta va fi sarcina generaţiei care n'a primit în ochi şi în 
urechi fumul şi pulberea calomniilor cu care l-au urmărit atâţia dintre 
contemporanii lui. Pentru cei care l-au apucat însă în zilele de culminare 
când conducea soarta ţării, viaţa lui Maiorescu le amintește sborul pla- 
nat al vulturului, la mare înălțime, însoţit în zona tulbure a prafului de 
larma ciorilor, a bufniţelor şi pupezelor cu obiceiuri nehigienice, care se 
resfrâng, cum se ştie, tot asupra lor şi a cuibului lor. Vorba bătrânului 
Miron Costin: Credem neputinței omenești ! 


Cerând acuma iertare pentru această spicuire prea scurtă dintr'o 
viață atât de bogată, dar şi grozav de frământată, să ne fie permis a în- 
cheia cu o formulă mai generală. 

Sunt două feluri de vieţi omeneşti: unele deplin echilibrate, a'tele 
haotice. Cele dintâi urmează o linie ascendentă, construind mereu tot 
mai sus; celelalte se sbat, urmând o linie strâmbă — aci zidind, aci dă- 
râmând în chip zănatec. Astfel le «Incurcă-lume» au fost din nenoro- 
cire destui şi în viața poporului nostru. (Unii ca aceștia sunt vrednici 
de plâns, fiindcă fuseseră predestinaţi din naştere să crească strâmbi). 


Din viața lui Maiorescu 23 


Numai din cea din urmă sută de ani, am putea înşira destule pilde. 
Dacă vreodată se va naşte din neamul nostru un istoric ca Tacit ori ca 
Macaulay sau se va ivi un nou Litu Maiorescu spre a continua şi com- 
pleta istoria Renaşterii noastre, acela va putea lăsa urmașilor o sumă 
de figuri impresionante — unele arhitipice —— cum zicea Eminescu 
«quintesenţă de mizerie de la creştet până la talpă». 

Din fericire, în toate epocele sunt şi vieţi sănătoase şi progresive 
până în clipa din urmă, ca a lui Goethe. Așa a fost a lui Titu Maio- 
rescu. El a muncit până în zilele ultimei săptămâni. In plină putere in- 
telectuală, scria la istoria Românilor, visul său din tinerețe, căutând în 
cea din urmă Vineri a lunii lui lunie (1917) să contureze cât mai exact 
chipul unuia dintre cei mai abuzivi politiciani ai epocei care precedase 
intrarea noastră în răsboiul mondial. 

La 9 dimineaţa, cei chemaţi să-i asculte cetirea nu l-au mai putut 
vedea... Peste câteva zile, s'a stins — amărât de starea ţării, dar cu cu- 
getul împăcat că Lăcuse tot ce i-a stat în putere ca să-i ușureze soarta. 
In mijlocul nenorocirilor de atunci, s'a simţit și mai mult pierderea celui 
mai înţelept dintre Români. Pe lângă Universitatea pustie (lipsită de 
orice semn de doliu) a trecut neînsufleţit cel care dăduse suflet atâtor 
generaţii. Şi astfel, într'o obştească tăcere, sicriul cu rămăşiţele lui pă- 
mânteşti a fost coborît deadreptul în țărână, după obiceiul satelor. 

De-atunci au trecut peste două decenii. Cu tot prisosul busturilor 
de club şi al statuilor clientelare, în România «unită», pe care o prezisese 
din copilărie, figura lui Maiorescu a rămas fără nici un semn comemora- 
tiv — afară de inecripţia aşezată de câţiva tineri pe zidul casei sale, ajun- 
să azi pe mâini streine. 

[in fericire, îşi ridicase el însuşi un monument pe care nimeni nu-l 
va putea dărâma, nici muta din loc. E opera sa de îndrumare culturală. 

Mai întâi, Maiorescu a întrupat între Români şi pentru Români, 
rectitudinea cugetării şi exactitatea expresiei. Logica sa va rămânea ne- 
clinttită ca o piatră de hotar. Când lucrări voluminoase de filoso- 
fare pretențioasă vor fi uitate în cimitirul bibliotecilor, cărticica scrisă 
de Maiorescu va dura cât va mai fi o limbă românească pe pământ. Prin 
ea şi prin cursurile lui: de la Universitate, Românii au învățat să cugete 
şi să se exprime filosofic. 

Vor trăi Crtice-le, iarăşi ca piatră de hotar, însemnând începutul cri- 
ticei literare în pragul literaturii noastre clasice. 

Va trăi Istoria contemporană, — ca singura istorie din epoca renaş- 
terii statului român, scrisă fără părtinire. 

Vor fi citite Discursurile Parlamentare, ca model de urbanitate 
şi măsură pentru toate timpurile. E, 

'Trăesc şi azi Convorbirile Literare şi vor trăi cât va mai fi viu 
simtul de demnitate între Români. Când la «Societatea Naţiunilor», 
unii dușmani (cu gând rău asupra hotarelor) au îndrăsnit să facă unele 
afirmări nefavorabile despre cultura poporului român în raport cu a ele- 
mentelor alogene, faptul că cea mai veche revistă din România şi cea mai 
veche foaie zilnică este a Românilor nu a minoritarilor, a pus capăt 
discuţiei. i 

Trăieşte aşa dar opera lui Maiorescu. Monumentul său e gata, stă 
şi va sta neclintit cât va dura neamul românesc însuși. 


24 $. Mehedinţi 


Cât priveşte monumentul material pe care ar trebui să-l vadă 
zilnic ochii tineretului în faţa universităţii, acela este o datorie a poporu- 
lui român şi o chestie de demnitate naţională. Și suntem siguri că în 
calea justiţiei nu se va putea așeza nimeni. Când urmele demagogiei şi 
ale demagogilor vor pieri, educatori cinstiți ai acestui neam îşi vor împlini 
datoria, aşezând în vederea tuturor pe acela care a fost «Educatorul Nea- 
mului», în epoca cea mai plină de rătăciri. Dreptatea va birui fără 
doar şi poate. Semnele se arată de pe acuma. Nu de mult, un tânăr critic 
se întreba cu mirare şi indignare: cum a fost cu putinţă neroada calom- 
nie că Junimea şi Maiorescu n'au purtat grijă de Eminescu? 35. Iar alt 
critic şi mai tânăr, se întreabă cu o vădită mâhnire: ce pret au toate 
laudele noastre, când la răspântii dăm cu ochii tocmai de monumentele 
celor cari au strâmtorat viaţa bărbaţilor pe care îi sărbătorim azi? 16. 

Din punct de vedere logic, întrebarea aceasta a tinerilor nu poate 
fi evitată. Fără a stărui asupră-i, o relevăm în treacăt numai ca o dovadă 
că pasul justiţiei istorice nu poate fi oprit de nimeni, nicăeri şi niciodată. 

Ne mai rămâne în acest moment o singură sarcină de împlinit. Me- 
galografii şi poligrafii (ba chiar unii oameni de ispravă, însă lipsiţi de 
simţ critic) i-au aruncat lui Maiorescu învinuirea de ce n'a scris mai 
mult. Învinuirea e diu capul locului copilăroasă. Câte zeci de volume ar 
scris aceia pe care îi socotim clasicii literaturii universale, începând cu 
Homer, cel mai vechiu și mai puternic dintre toți? ar la noi, cum ar mai 
da pe gârlă toată volumăria lor atâtţi scriitori cu renume. numai să fi pu- 
iut serie şi ei «Poeziile» lui Eminescu sau «Amintirile» lui Creangă. — 
două cărțulii, uşor de ascuns sub căpătâi? 

Dar e pierdere de vreme să mai răspundem şi la întrebările de 
prisos. E destul să ne gândim la atât: E cineva care să tăgăduiască lui 
Maiorescu putinţa de a fi scris și el cărți cât de multe şi cât de voliumi- 
noase? In schimb: puteau alţii să facă în epoca lui ceeace el a făcut? 

Nimeni între contemporani n'a pretins serios așa ceva şi credem că 
nimeni dintre urmaşi nu va pretinde că întemeietorul criticei române ar 
fi trebuit să fie altceva decât ceeace a fost. In gloata luptătorilor, poate 
avea un locuşor chiar şi cel mai «puţin la simţire» şi mai sărac cu duhul... 
În capul statului major, ştie însă toată lumea că nu se poate așeza oricine. 


Incheind aşadar înşirarea momentelor mai însemnate «Din  bio- 
gratia lui Maiorescu», deplin încredinţaţi că dreptatea va birui şi cu pri- 
vire la omul atât de «penibil» contemporanilor care l-au urât pentru 
judecata lui nepărtinitoare, putem face suma vieţii sale, mărturisind cu 
smerenie înaintea îndrumătorului culturii româneşti : 

Titu Maiorescu, buimăceala în care se găsea neamul românesc, când 
ai început tu lupta de însănătoșire, azi s'a risipit. 

Limba, cea vie a poporului a biruit deplin limba falsă a cărturari- 
lor nepricepuţi. Unirea culturală a tuturor Românilor este azi fapt îm- 
Blinit——. de la Dicţionarul Academiei şi până la cea mai sărăcuţă şcoală 
de. sat, între hotarele întregii Dacii. 

». Unirea politică, pe care ai apărat-o tu la lași, când zănatecii voi 
să despartă ceeace unise generaţia lui Cuza, a rămas neclintită. Hotarele 


15 Perpessicius, Menţiuni critice, 21 Aug. 1939 (România, Nr. 441). 
16 Universul literar, 1940 (lan. Fevr.). 


Din viața lui Maiorescu 25 


au fost rotunzite, iar după amărăciunile pe care le-am suferit de la 
Plevna şi până la Mărăşeşti (și de la dusmani, și de la prieteni — une- 
ori mai răi şi de cât duşmanii), ştim bine azi că nu putem avea nici un 
sprijin mai sigur decât în tăria, înţelepciunea și solidaritatea pe care tu 
ai apărat-o în toate împrejurările, mai consecvent și mai desinteresat de 
cât toţi. 

Testamentul tău (şi literar, şi politic) e viu în cugetul întregii ge- 
neraţii tinere. Măsura ta a fost prea înaltă, ca să te fi putut cineva imita, 
fără să ajungă ridicol şi nesuferit; iar simţirea şi cugetarea a fost atât de 
dreaptă, în cât nimeni nu se poate lepăda de ea, fără să devină odios şi 
vrednic de dispreţ. 

In viaţă, ai fost legislatorul sufletului românesc. lar acuma, după 
moarte, ești mereu şi mereu vei fi învăţător, «părinte al bunului simţ», 
cum ţi-a zis Delavrancea. 

Ai intrat în Panteonul Românei. Suveranui ţi-a spus la Academie 
că ai fost cel mai de seamă îndrumător al culturii româneşti, adevărat 
«Om al Renașterii», cum au mărturisit şi streinii în ziua despărțirii tale 
de lumea pământească. 


Te aceea, voi, tineri ai zilelor de azi, pe care aproximaţiile vieţii vă 
turbură, iar câteodată vă si clatină, nu pierdeti: curajul ! ) 

Privind cariera lui Maiorescu, veţi avea o dovadă pipăită că sunt 
şi oameni care pot trăi credincioşi idealului, chiar în zile grele, când 
euoismul si nedreptatea par biruitoare. 

Staţi aşadar drepți! Mai ales în zile ca cele de azi, când atâtea 
furtuni se adună împrejurul hotarelor. 

Ca si Maiorescu, rămâneti credincioşi sânduiui vostru celui mai 
«esinteresat. Duceţi-vă în pelerinaj la locuinta lui şi cctiţi pe pragul casei 
cuvântul lui Miron Costin: biruit-au gândul. 

Pătrundeţi-vă de pilda vieţii sale plină de necurmata luptă și fiți 
siguri că, peste micimile traiului de toate zilele, la urma urmelor, se 
înaltă hiruitor numai acela care ştie să rămână credincios sie însusi, adică 
cugetului său închinat adevărului înainte de toate și mai pre sus de toate. 


S. Mehedinţi 


FĂ R A ME DE L U MEN 4 


— SCRISORI DELA OCTAVIAN GOGA, PETRE ANDREIU ȘI NAE IONESCU — 


Dela oamenii de elită orice linie scrisă poate fi semnificativă. Din 
rânduri aşternute simplu, fără intenţii de publicitate, pot răsări adesea 
preocupări nobile, frământări interesante, care întregesc, măcar cu un mic 
detaliu, figura celui care le-a scris. Aşa se explică pasiunea cu care se 
scotocesc în toate țările, mai ales în timpul din urmă, însemnările in- 
lime şi corespondenţa acelor care nu mai sunt în viaţă, dar au lăsat o 
brazdă de lumină în epoca în care au trăit. 

«Convorbirile literare» au în tradiţia lor publicarea de atari docu- 
mente. Pentru numărul acesta tipărim următoarele trei scrisori care, la 
insistențele noastre, ne-au fost puse la dispoziţie de d. profesor 1. Pe- 
trovici. 


«C. L> 


Roma, 12. IX. 933. 
Dragă Petrovici, 


Plec astăzi din Roma şi înainte de-a părăsi «cetatea eternă» vreau 
să te ţin la curent cu drumul meu. Doream să-ţi scriu mai demult — dar 
până aici totul era proiect numai — şi impresiile de vilegiatură dela 
Karlsbad și Gastein n'aveau nici o însemnătate. Aici la Roma am trăit opt 
zile de mari răscoliri. Centrul vieţii fasciste e de-o noutate impresionantă. 
Aici pulsează viaţă, credinţă, pasiune şi tinereţe. Din toate aceste se naşte 
acţiunea de fie-care clipă — ramificată pretutindeni într'un ritm preci- 
pitat. Am trecut prin acest vârtej ameţitor — înregistrând tot ce-am pu- 
tut. Trebuie să-ţi spun că sunt foarte satisfăcut de primirea ce mi s-a 
făcut. Am avut două întrevederi cu Muss. — cam trei ore. Resultatul ex- 
trem de mulțumitor. La întâlnire îţi voi arăta pe larg totul și cred că vei 
avea un sfert de ceas agreabil când vei asculta relatările mele. Nu în- 
drăznesc să le aştem pe hârtie, — fiindcă am motive să fiu îngrijat de 
soarta scrisorilor — îţi spun însă: cred că am făcut un serviciu ţării 
şi-am creat legături utile pentru partid. Atenţiunea de care m-am bucu- 
rat din partea întregei oficialități a fost deosebită. Am fost plimbat prin 
toate ramificările organismului de stat condus de către miniştri cari 
mi-au dat explicaţii. In special însă conversaţia cu Ducele — care e în- 
conjurat aici de-o aureolă de semizeu, — e menită să puie baza unor ra- 
porturi noi pentru viitor. Acum plec la Berlin — fireşte acolo nu am 
aceleasi obiective de atins. Scopul meu e mai mult informativ. Voi vedea 
pe Hitler şi tot statul său major — rămânând ca după întoarcerea mea 
acasă — cumpănind totul să vedem ce este de făcut. 

Voi fi negreşit în ţară pentru 25 Sept. când sunt serbările dela 
Peleş — la cari va trebui să asist, fiindcă Regele m-a invitat. 


Fărâme de lumină 27 


Eu, dragă Petrovici, sunt acum aşa de stăpânit de atmosfera de-aici, 
încât am convingerea că întors acasă trebuie să începem marele apostolat 
pentru desmorţirea noastră, altfel ţara, aşa cum o văd eu dela distanţă, 
se prăbuşeşte. 

Aştept cu nerăbdare să trec şi prin coridorul Berlin şi să viu acasă 
ca să stăm de vorbă. 

Îţi strâng mâna cu dragoste şi te rog să arăţi doamnei Petrovici 
călduroase salutări din partea soţiei mele şi-a mea. 


Al tău, 
Octavian Goga 


II 
20 Octombre 1916. 


Iubite Domnule Petrovici, 


1 
Azi plec pe front. Aşteptam mai de mult această bucurie şi în sfârşit a 


venit. În acest moment caut să mă mai reculeg şi atunci gândul se în- 
toarce şi către cei lăsaţi acasă (căci Iaşul e casa mea). Spovedania și cu- 
minecătura întăresc pe cei plecaţi pe drumul pericolului — de aceea 
o spovedanie voiu face şi eu acum. Mă gândesc cu mare plăcere la anii 
petrecuţi la laşi; am întâlnit atâţi oameni de bine, care m'au îmbrăţi- 
şat — pe mine un străin singuratec şi dezorientat în lupta vieţei — în 
cât cel dintâiu gând al meu e acela de recunoştinţă faţă de aceşti oameni. 
Printre aceştia sunteţi şi d-voastră cu d-na Petrovici. Am petrecut ore 
sublime la cursurile și seminariile d-voastră şi am construit zi cu zi tot 
ce am acum. Pe lângă aceasta prietenia, ce mi-aţi arătat — în afară de 
încurajarea pe care mi-o dădeaţi ca profesor — a sporit şi mai mult 
râvna mea de muncă. Ce să mai spun despre prietenia d-nei Petrovici? 
Nu ştiu dacă cuvântul e de ajuns ca să exprim recunoştinţa mea. Totul 
îmi revine în minte şi retrăesc încă acele momente frumoase din trecut. 
Aşi scri mai multe, dar sunt lucruri pe care nu vreau să le arăt ochilor 
indiscreţi ai cenzurei. Şi apoi acum nu e timp de înduioşare pentru tre- 
cut — acum tunul și pușca glăsuesc, mă duc să le ascult vocea, să pri- 
mesc botezul sângelui. Vă asigur d-le Petrovici că voiu şti să mânuesc 
arma tot așa de bine ca şi termenii şi axiomele filosofice. Voiu aplica con- 
cepția filosofică: viaţa nu preţuește prin ea însăși nimic — ci valoarea 
ei provine din idealul în slujba căreia este pusă. Idealul nostru e așa de 
mare şi sfânt, încât vedeţi dece nu mă nelinişteşte de loc gândul morţii. 

Vă rog primiţi împreună cu d-na Petrovici salutul entuziast al meu, 


Petre Andreiu 


P. S. Dacă credeţi că interesează pe cineva scrisoarea mea, — vestea 
plecării — anunţaţi vă rog despre aceasta, transmițând şi un rămas bun. 


28 EL. 


Deasemenea, vă rog arătaţi d-nei Vrabie mulţumirile mele pentru sabie. 
"Li veiu serie câteva rânduri de pe front, căci acum plec. Nu ştiu încă ce 
destinaţie am şi nici încotro plec !. 


Bucureşti, Luni, 2. 10. 1923. 
Il 
Prea stimate Domnule Profesor, 


Abia primirăţi rândurile mele, şi iată-mă cu altele. Aşă suntem 
noi: nu lăsăm pe om nici să-şi tragă sufletul. lată ce e: concomitent cu 
rândurile către dvs. scriam la Berlin lui Liebert de la Kant-Gesellschaft 
rugându-l să-mi facă personal un serviciu. Cu acest prilej îi vorbeam în 
treacăt de proectatul nostru nr. «Kant> din revista de filosofie. Și — 
cu ce să ne fudulim şi noi? — adăugam că ne-am adresat dvs. peniru un 
articol pe care îl socotim ca cel mai de seamă: Istoria Kantiasmului în 
România. Acum, astăzi primesc o întrebare Foazte stăruitoare de la hant- 
Gesellschaft, pe care în parte v'o redau: «Wurden Sie wobhl din Giite 
haben, und Herrn Prof. Dr. Petrovici fragen, ob er diesen Artikel nicht 
auch in deutscher Sprache sehreiben m5ehte, und wie umfungreich dieser 
Artikel sein wiirde. Wir wiirden nămlich sehr gern in den «Kani-Studien» 
einen derartigen Artikel verâffentlichen, konnen aber nich mehr als ctva 
acht Druckseiten zur Verfigung stellen...> 

Deci... întreb: dacă în adevăr v 'aţi hotărî să faceţi acest articol, pe 
care și d. Motru, întors de la tară și pus de mine în curent, îl doreşte şi 
îl nădăjduieşte, — şi dacă mai apoi v'aţi hotărî să-l dați şi Nemţilor, eu 
m-aş oferi să vă supun o traducere a lui în neruţoște pentru cazul în care 
nu aţi vrea să pierdeţi timpul cu o a doua redactare în Ib. germană. Acele 
«etva acht Druckseiten» n'au nici o importanţă. Că doară la noi nu se 
scrie cu metrul, ci cu ideea. Asta mă însărcinez eu să i-o spun respec- 
tivului. 

Si acum, în dorinţa noastră indiscretă de a avea articolul, să comit 
și o necuviinţă, care se prea poate să fie inutilă: ca informaţie, îmi per- 
mit să vă amintesc, că s'ar putea utiliză și un articol al lui Bogdan-Duică, 
publicat pe vremuri în «Sămănătorul»: Primii Kantieni români, — sau 
uşă ceva. B.-D. e în senere o excelentă bibliozrafie. Nu? 

Respectuos și devottat, 

Nae Ionescu 


P. S$. Norul 2 din Revista de filosofie e aproape gata tipărit. — 
Psihologia d-lui Motru a ieşit: are 560 pag.» dar literă cât p. 700. Şi e le- 
pată flexibil în pânză. Costă însă şi 160 lei! —N.]. 


1 D-na Luiza Colonel Vrabie, astăzi profesoară vensionară este una şi aceiaşi 
persoană cu D-ra Weitzseker. care în. 1887, colecta bani pentru Eminescu suferind si 
nrimea multumirile recunoscătoare ale surorii poetului. din partea lui (vezi 7. E, 
Toroutiu: Studii şi Documente literare, vol. IV, p. 210). 

2 Intervenţia lui Nae Ionescu a avut urmarea dorită şi articolul a fost scris 
pentru Revista de filosofie nr. «Kant». O versiune germană cu titlul «Kant und dat 
rumânische Denken» aapărut ulterior, în «Archiv fir Geschichte der Philosophie und 
Soziologie» (Berlin 1927). 


O N A € U LL PĂR Ă SI T 


— SCHIȚĂ — 


Pentru oamenii mai tineri din satul Pădureni, casa pustie de pe 
linia mărginașă nu era; decât o sperietoare cu odăi multe şi întuhecoase. 
în care se cuibăreau duhuri necurate şi cântau cucuvele. Cei ma: bătrâni 
ştiau însă că aici a fost aşezarea boierească a d-lui loniţă Pristăvescu 
şi povesteau de demult, de când venise boierul în satul lor și luase în 
stăpânire moşia cu toate acarteturile ei dela cuconul Petrache Pădu- 
reanu, care o moștenise din tată în fiu. Unii spuneau că moşia nu fusese 
cumpărată cinstit, cu bani sau în schimbul altei averi, ci că într'o noapte 
de vijleie, Petrache Pădureanu, încleştat de patima lui: blestemată, a 
pierdut-o la cărţi acolo în Bucureşti unde-şi petrecea ma: toată vremea. 
De-atunci nu s'a mai arătat prin sat şi oamenii s'au pomenit într'o bună 
zi cu un tânăr bălan la faţă, îmbrăcat ca pinerii domneşti, ca tras la 
conac şi-a dat de veste sluțitorilor dela curte că el va fi de-aici înainte 
stăpânul moşiei. 

A venit într'o trăsură nouă, cu nişte cai arăpești de strălucea 
părul pe ei şi jucau în zăbale de parcă săltau pe tăciuni, când îi oprea 
din mers şi-i înstruna din hăţuri, vizitiul îmbrăcat în livrea şi cu pantofi 
de lac. A stat o săptămână până a luat în primire averea şi-a dat ocol 
pământului care avea să poarte numele şi pecetea lui. Pe urmă a întărit 
in slujbele lor pe oamenii dela curte, spunându-le să nu încerce careva 
să-l fure, că el va dovedi orice lipsă şi va pedepsi cu asprime pe pei 
vinovaţi şi a plecat precum venise. 

Nimeni nu ştia cine e străinul acesta şi ce rosturi avea la el acasă. 
A plecat şi nu şi-a lăsat decât numele pentru cunoştinţa slugilor şi a 
oamenilor din sat. 

Moşia era pe rod când a luat-o. Când a început strânsura bucate- 
lor, a trimis pe un om al lui de încredere, să fie de faţă la dijmuit și 
la căratul grâului. A venit și el la urmă, după ce se umpluseră magaziile. 
S'a uitat la grămezile de aur fără să spună o vorbă, fără să scoată un 
zâmbet. Numai umeori îşi mângâia buzele c'o batistă vărgată, care lăsa 
arome de parfum în nările celor din jur. 

Avea figura acră și parcă suferea de ceva. 

In câteva zile n'a mai rămas nimic în magazii. Totul a fost vân- 
dut şi dat în seama cumpărătorilor. Sătenii se uitau uimiţi la boierul 
acesta care lucra atât de repede şi pe tăcute, mai mult din semne şi cu 
condeiul. 

In primăvară, când grădina conacului era plină de flori și pomii 
încărcaţi de buchete, a venit c'o fată îmbrăcată în mătăsuri, care a um- 


30 Pan. M. Vizirescu 


plut odăile de cântec și ciripit. Au stat mai mult atunci, fiindcă-i plăcea 
fetii, dar nimeni n'a știut dacă-i era soţie sau numai prietenă. Nici 
Paraschiva, madama, nu și-a putut da seama care e adevărul, însă şop- 
tea la urechea femeilor că era frumoasă cum nu s'a mai dovedit alta 
pe lume şi că boierului îi era dragă peste măsură. 

Au mai venit și altădată împreună şi lumea se obişnuise cu felul 
stăpânului și fiecare îşi făcea munca lui în credinţă de dragul pămân- 
tului și al rodului. 

Odată au petrecut toată vara la moşie: Ce s'o fi întâmplat în 
timpul ăsta, nimeni n'a putut să afle, dar într'o dimineaţă spre toamnă, 
fata a fost găsită moartă. A plâns-o boierul ca un copil de ţi se rupea 
inima de mila lui şi a vegheat nemișcat la căpătâiul ei, până a îngropat-o 
acolo, în curtea conacului. A plecat apoi după înmormântare, pe o 
ploaie năprasnică şi multă vreme n'a mai dat pe la moşie. 

La vreo săptămână după nenorocirea asta, a fost găsit mort în 
podul grajdului şi un flăcău dela curte, un băiat înalt şi chipeș de par- 
Car fi fost odraslă boierească. 

Mirosea a putreziciune. 

Nici taina asta nu şi-a putut-o lămuri nimeni, precum nici moar- 

tea fetii. 
Târziu, după vreun an şi mai bine, a mai venit boierul odată să 
vadă mormântul fetii. Pe urmă parcă nu s'a mai ştiut de el. Sa auzit 
că umblă cu trenul mai mult prin ţări străine şi că decâteori trecea pe 
lângă sat, arunca pe fereastra vagonului câte-un buchet de flori scumpe 
luate dela Bucureşti. 

In vremea asta, moşia se părăginise şi fiecare muncea cât vrea şi 
cât putea. Lucrurile au mers așa până când a venit un grec de-a luat-o 
în primire. O cumpărase el, dar fără conac, că n'a vrut să i-l dea boie- 
rul Ioniţă Pristăvescu. Grecul şi-a făcut altul la marginea cealaltă a 
satului şi s'a așezat acolo cu familia lui cu tot. Ăsta a fost stăpân hap- 
sân; n'a lăsat să-i scape niciun bob din mână. 

La conacul cel vechiu s'au încuiat ușile la toate încăperile, la 
magazii şi la pătule, s'au ferecat porţile și n'a mai rămas suflare de 
om acolo. Le venise urât şi slugilor. Pe urmă a început să domnească 
pustiul şi tăcerea de moarte între zidurile pe care le însufleţise cândva 
neamul Pădurenilor. Au crescut bălăriile de nu se vedea omul din ele. : 
pomii s'au uscat, altora le-au rupt crengile copiii și oamenii răi, iar 
casa se înegrea ca omul mort şi i se coşcoveau pereţii. Cu vremea au 
pierit şi grajdurile şi porţile cele mari dela drum. şi curtea rămăsese 
ca un cimitir părăsit, în fundul căruia se vedea, printre buruieni, crucea 
fetii, care-şi dormea aci somnul ei singuratic Şi trist. 

Au bătut prindeni şi ploi lungi cu vârtejuri și tunete, au suflat 
vânturi reci şi înfricoşate din miazănoapte şi dispre îndepărtatele ză- 
pezi ale Rusiei, şi parcă toate au fost trimise să lovească vrășmăşește 
în casele acestea fără stăpân. Acum n'a mai rămas nimic în partea din 
faţă, decât trunchiurile putrigăite ale plopilor printre care se zăreşte 


Conacul părăsit 


casa dejghiocată de tencueli, cu răni mucigăite şi umede. Vijeliile au 
jupuit coperișul într'o parte, iar în alta a rămas să sufle ca foalele 
când bate vântul, ori să mugească prin resturi de tinichele şi scânduri 
desgărdinate din locurile lor. In pod se adună stoluri de cucuvele şi 
chirăie sfâşiind negura acestui pustiu de care fug noaptea și copiii şi 
oamenii bătrâni. 

Odată cu ruina casei s'a auzit că şi stăpânul ei, boierul Ioniţă 
Pristăvescu, ar fi pierit întrun accident de tren, pe când mergea să 
caute ce n'a găsit niciodată în călătoriile lui stranii. În sat s'au schimbat 
leaturile şi cei care au venit mai târziu, au primit așa păragina înfri- 
coşată, precum au primit şi râpele pârâului din vale și cişmeaua părăsită 
dela Măgura Roşie. Dar într'o dimineaţă cu spic de zăpadă, s'a dus svon 
că cineva ar fi văzut lumină într'una din odăile conacului şi lumea s'a 
umplut de spaimă. Cucuvelele cântau parcă mai sinistru şi vânturile 
înfiorau cu urlet coperişul și zidurile sparte. 

La câteva zile iar sa auzit despre vorba asta şi un flăcău, căruia 
i se holbaseră ochii, spunea în gura mare că a văzut pe boierul ăl 
mort, trecând pe-o uliţă spre conacul părăsit. 

— Venea ca o umbră, cun braţ de flori pe lângă garduri. Era 
înalt şi străveziu. Am vrut să duc mâna la căciulă şi să-i spun bună 
seara, dar mâna mi-a înlemnit şi fălcile mi s'au încleștat. Era să-mi 
plesnească fierea de frică. 

Nimeni nu-și da cu socoteala ce poate să însemneze treaba asta, 
dar lucrurile erau așa de vreme ce le mărturisea flăcăul, iar în odăile 
pustii se auzea glas de strigoi şi se făceau semne necurate. 

Mai încoace s'a aflat că 'n fiecare noapte bătută de vijelii, trenul 
fulger, care trece pe la marginea satului, oprește la cantonul cel mare 
din faţa cimitirului, că la ceasul acela cantonul se face o gară mare 
cu săli şi ferestre multe dar fără niciun pic de lumină și că de undeva 
iese numai şeful, un om mărunt cu un vârfuleţ de barbă căruntă și cu 
şapcă roşie în mână, făcând semne în faţa trenului cu un felinar roșu. 
Trenul opreşte pentru o clipă încleştându-și încheeturile şi din el co- 
boară boierul Ioniţă Pristăvescu, cu florile lui, îmbrăcat c'o pelerină 
neagră şi cun baston subţire ca trestia, tot negru. In vreme ce şeful cu 
şapca roşie îl salută, închinându-i-se până la pământ, trenul piere ca 
o nălucă pe linia ferată, iar după ce boierul străbate ultimul coridor 
însoțit de omul cu sfârcul de barbă căruntă și-o apucă spre sat, piere 
şi gara cu şeful ei cu tot şi pe acelaș loc se arată din nou cantonul, 
care-şi urmează somnul său liniștit, 

Boierul se abate prin cimitir şi merge tocmai în fund la mormân- 
tul flăcăului găsit mort în podul grajdului, îi lasă câteva flori şi pleacă 
spre conac, ținând drumul drept la cripta fetii, unde risipește buchetul 
adus din ţări străine. Pe urmă intră în casă, aprinde lumina şi uneori 
umblă din odaie în odaie, alteori stă numai întrun loc până-li vine 
ceasul plecării. 

Nimeni nu ştie ce face aci. 


32 Pan. M. Vizirescu 


Unii spun că se întâlneşte cu fata cea moartă şi petrec în fiecare 
noapte dansând şi făcând banchete la care vin şi alţi morţi, alții că-l 
aduce aci numai dorul ei sau pedeapsa ispăşirii pentru cele două morți 
acoperite de negură şi taină. 

După ce isprăvşte, stinge lumina şi se întoarce la cantonul cel 
mare. Aici iarăşi creşte gara din adâncul nopţii, se arată şeful cu vâr- 
ful de barbă căruntă şi vine trenul de-l ia şi sboară cu el. La conac 
rămân cucuvelele să ţipe învrăjbite şi uşile deschise care scârţâie și 
urlă isbite de cineştie ce puteri nevăzute. 

Nimeni n'a avut curajul să se uite la casa blestemată când ardeau 
luminile acolo, dar lumea din sat cunoaște bine povestea asta şi mai 
spune că nu se putea să rămână fără osândă boierul acela venit nu se 
ştie de unde, care luase o moşie pe nimic la jocul de cărţi şi închisese 
în mormânt două vieţi tinere, luând cu el cheia morţii lor. 


Pan. M. Vizirescu 


Când se răceşte vremea şi pasărea s'aprinde, 
de m'o fura la vale păişul copt şi lin, 
agrafele ce dealul să nu se surpe-l ţin, 
lângă roibii calzi de peste hău m'or prinde... 


Pribeag, voi să mă pierd sub hramurile tale, 
cum supărat copilul, prin văi se vrea flămând, 
s'aud heruvii buciume vechi încercând, 

să umbli după ei cu trâmbiţele'n poale. 


Se va ivi'n desişuri, spectral, un brigadier 

şi va'mpuşca loloaţele de aur, 

linţoliu primenit cu-amarul fum şi laur 

îmi va surîde poate, popas mai lung să-mi cer: 


La munte cum am vrut, dar mult mai jos de cetini, 
sub fagii mei umili, la, brâul de șopârle, 

la pline de rugină, mai potolite gârle, 

de unde bea asinul ce-a dus în stânci prieteni ; 


und'se deschide valea, Loamnă sfântă şi mare, 
ținând spre zări căuşele iezerelor în mâini, 
Stolnic peste aburul din sate, de la pâini, 
gusta-voi dimineţi să nu-ţi fie-otrăvitoare... 


Re'nfiripat curtean sub frunze-abia în pragul 

de munţi, eu vreau să ştiu că'n zone de rășină, 
tu, la cabana'n fulger “e noaptea mi-o domină, 
din carnea neagră-a vulturul»i ai talia şi steagul... 


Simion Stolnicu 


A MD ap Ge D- E Z 


In amurg de zi 

stolul se-auzi 

ridicat spre clime limpezite, — 
înzădar chemai 

verile, nu mai 

luminau zăvoaie înverzite. 


34 Alexandru lonescu 


Depărtat căzu. 
ca un zvon căzu 
glasul printre pomii din livadă, — 
numai dragostea, 
albăstrie stea, 
i-a cules ecoul de zăpadă. 
Traian Chelariu 


A D A G l O 


Ce-mi pasă dacă mâine va plânge cucuvaia 
Şi vânturi reci suna-vor tânguitoarea veste, 
Când azi îţi sorb pe buze aprinsă-le văpaia 
Licoare dulce'n febra sterilelor sieste. 


Lasă-mi pe sânu-ţi fruntea şi buzele aprinse 
Tremurătoare încă de sărutări, să stea 
Să-şi răcorească gura văpăile încinse 
Şi somnul să mă prindă veshind odihna ta. 


N O E M B R | E 


Afară-i frig şi nor, e vânt 

Cu geamăt stins de grai în şoapte 
Dar nu e nimeni pe pământ 

Şi pretutindenea e noapte. 


De ce tresari ?... Doar eu te strig 
(Ah ! Porţile sunt încuiate...) 
Aprinde focul... Noaptea-i frig 
Şi umblă duhuri necurate. 
Mihai Niculescu 


$ TR 9e feb D E SEA R A 


Prăpastia din care 'ndrept umile 
Privirile spre Tine, Prinţ al Slăvii, 
Rodeşte floarea morţii și-a otrăvii 
De-atâta nesfârșit amar de zile. 


Nu vin la Tine gândurile mele 

— Comori nepreţuite de lumină — 

Şi ruga mea — un zumzet de albină — 
Nu-i cor ceresc auzurilo Tele ? 


Ori toate mor în haos, otrăvite ? 

In seara tristă, când mă prind extaze, 
Trimit spre Tine dorurile — raze ; 
Nu vine, oare, huma și le 'nghite? 


Transcendent 
T KR 
FU 


Departe, unde gândul intră'n zare, 

Când inima-i smerită şi curată 

— O lacrimă pe spaţii picurată — 

Te văd: Răsfrânpi în nimb a mea cărare. 


N Sir se ASE 


Spre lumi de vise ne'ncăpute'n gând, 
Imi port povara trupului de tină 
Şi-aştept s'apari în jurul meu, lumină, 
Tăcerea depe spaţii culegând. 


Ce mână nevăzută de avar 

Te-a prins din zbor și Te-a 'njugat la car, 
Cu boii lui cei nehrăniţi la rând. 

Te-a frământat în aprigul său gând 

Să-i duci comoara grea peste hotar ? 


Cu orice gând spre Tine mă înalţ 
Sun inimă încerc să le cuprind. 

Ca seva care 'nchide 'nmugurind 

Un fruct în nucii de sub cer de smalţ. 


Ţi-aud de-aici isonul scutului, 
Vrăimașele săgeți frângând în gol ; 
Lumina Ta o poartă 'n al lor stol. 
Umile, pasările lutului. 


Alexandru lonescu 


35 


DB pr ATM N A 


Umblă prin trunchiuri, prin crengi. 
Prin frunze nedesprinse încă 

Sevă groasă, de venin: 

Seara : sdrenţuită casâncă. 


Neguri se strâng, se desfac. 
Turburând lungi somnuri de moaşte. 
Abia te auzi şoptind, — 

Inima nu te mai cunoaşte... 


Teodor Al. Munteanu 


CA PB „E i al 


Săniile iernilor trecute 

Lunecă pe fruntea mea : cling, cling ; 
Casele de in, necunoscute, 

Fără urme pleoapa mi-o ating. 


Ă 


George Fonea 


Un bătrân de iască a 'nlemnit 
Lângă soba ce fumează geruri ; 
Iernile sunt greu de povestit, 
Amăgesc şi îngerii din ceruri. 


Dumnezeu cu mâinile uscate 
Vine noaptea şi descuie ușa. 
Nici n'a fost pe-aici dar ştie toate 
(Așa crede parcă și păpuşa). 


Muma are mâinile de pâine 

Şi momeşte 'n taine frăţiorii : 

— Haide "'nchide ochii până mâine, 
Ori mai spune basmele surorii. 


Ingerii sunt mai cuminţi ca tine, 
Ei au aripi şi sunt scriși în cer, 
De n'o afla cine ştie cine, 

Am să-ţi aduc unul prins în ger. 


Dar cu steaua asta de hârtie 
Ce-au venit pe-aici atâţia crai ? 
Să-i lăsăm să tremure n târlie 
Şi să creadă'n casă că e ra. 


Au plecat, dar unde-or fi mergând ? 
Caută prin viscol vre-o minune? 
Nu ştiu, mie mi s'o fi părând, 
Dar văd stele arse prin cătune. 


Săniile iernilor trecute 

Lunecă pe fruntea mea : cling, cling. 
Clopote şi spaime nevăzute 

Fără svon în gândul meu se sting. 


George Fonea 
R E | AM F O S T 


Trei am fost şi noi tustrei cântam, 
Botul lunii ne lătra la geam. 
Sânge cald curgea 'n ulcele noui, 
Mânile se desfăceau noroi. 


Trei cântam, dar numai doi la fel 
Viers ca îndoire de oţel. 

Se târa lumina prin livezi, 

Peste noi creșteau copacii verzi. 


Teofil Lianu 


MATEMATICILE IN CULTURA GENERALĂ 


Problema rostului matematicii în cultura generală a fost aprig des- 
bătută de veacuri şi va fi mereu la ordinea zilei. Apărătorii ştiinţelor 
exacte au ajuns chiar să ceară ca tot învățământul să se întemeieze pe 
matematică, deoarece numai matematica poate desvolta dreapta . jude- 
cată. În schimb, dușmanii matematicii îi neagă orice valoare educativă 
şi caută s'o reducă la o îndeletnicire de mâna a doua, bună pentru apli- 
caţiile mecanice. Cei ma: mulţi părtași ai acestei discuţiuni nu cunosc 
îndeajuns esența gândirii matematice. Marele public crede în general că 
matematica însemnează calcule, teoreme rigide fără legătură cu reali- 
tateu, cel mult ilustrări ale logicei aristoteliene. In realitate, gândirea ma- 
tematică este o concepţie bine determinată a universului, concepţie isvo- 
rîtă din sinteza materialului matematic de calcule, teoreme, etc. 

Această concepție nu c nici mai bună, nici mai rea decât cele- 
lalte moduri de a privi lumea, fie prin prisma humanismului, sau prin 
aceea a biologiei, fie prin adâncirea sistemelor filosofice. Oamenii nu 
sunt croiţi toți după acelaș tipar. Omenirea se poate compara cu o imensă 
orchestră. Numai armonia deplină în această orchestră, perfecta înca- 
drare a tuturor, poate asigura progresul societăţii. Din acest punct de 
vedere, universităţile evului mediu urmăriau un ideal demn de laudă: 
formarea omului armonic desvoltat din punct de vedere sufletesc. Reacţi- 
unile din secolele următoare au pus accentul mai mult pe una sau pe 
alta din categoriile de preocupări spirituale. După humanismul superb, 
dar exclusiv, al Renaşterii a venit raționalismul veacurilor al XVII-lea 
şi XVIII-lea, începând de la nemuritorul Discurs asupra metodei al lui 
Descartes. Acest raţionalism a condus, prin influenţa Revolutiei fran- 
ceze, la specializarea din veacul al XIX-lea, care a rupt legăturile dintre 
diferitele ramuri ale cunoaşterii umane. A urmat un desechilibru, accen- 
tuat de tendinţele legiuitorilor de a forma pe toţi cetăţenii după acelaş 
tipar: sau cultură clasică, sau învățământ real concret, etc. Ruperea ar- 
moniei vieții sufleteşti a societăţii, care a născut unilateralitatea, trebuie 
socotită ca una dintre cauzele principale ale crizei pe care o străbate 
omenirea contimporană. 

Veacul al XIX-lea, veac al tehnicii, s'a îmbătat de progresele ma- 
teriale, folosind cu entuziasm fructele practice ale matematicii, dar lă- 
sând în umbră esenţa gândirii matematice. Inclinarea excesivă spre apli- 
caţia concretă a favorizat maşinismul, adormind gândirea şi împiedecând 
sufletul să evolueze în mod paralel cu mașina. Ştiinţa astfel înţeleasă a 
devenit un nou idol. Dar a fost o înţelegere greşită. Căci ştiinţa nu se 
reduce numai la o adunare de fapte sistematizate în vederea aplicărilor, 
ea cuprinde şi metodele de gândire, speculaţiile abstracte făcute pentru 
onoarea spiritului. Filosoful Forster a avut dreptate când a declarat că 
criza contimporană se datoreşte înţelegerii greşite a rostului culturii. Um.- 
lernen cere FOrater, dacă vrem să salvăm omenirea de la distrugere. 


38 Petre Sergescu 


Ruperea de echilibru s'a mai petrecut şi în alte dăţi. Ea a dus fatal 
la distrugerea de civilizaţii şi înlocuirea lor prin alte forme. lată un 
exemplu: Pentru Grecii vechi, esenţa, frumuseţea şi rostul de a fi al ma- 
tematicii îl forma raţionamentul. Primii filosofi greci au fost şi matema- 
ticieni. Ei au mers așa de departe încât apropiau făpturile matematice de 
divinităţi. Pitagora avea ca deviză: numărul guvernează lumea. Platon de- 
clara că cine nu era geometru nu putea urma cursurile lui de filosofie. 
Roadele matematicii elene au fost strălucite. Civilizaţia latină a urmărit 
aplicarea lor concretă. Cărţile celebre ale lui Boeţiu se mărginiau să în- 
grămădească enunţările fără demonstraţii ale teoremelor din Euclid. Din 
punct de vedere concret, geniul latin a înfăptuit opere care ne umplu și 
azi de admiraţie. Neîntrecuţii ingineri şi arhitecţi romani, ale căror po- 
duri, apeducte, şosele, construcţii, au înfruntat mileniile, sunt cea mai 
minunată probă a desvoltării aplicaţiilor concrete; dar esenţa gândirii 
matematice elene, fineţea şi rigoarea raţionamentului, au fost date uitării... 
Au trebuit multe veacuri, a trebuit munca tragică şi îndârjită a învățaţi- 
lor evului mediu, pentru a regăsi ştiinţa pierdută. O civilizaţie întreagă 
s'a irosit în timpul acestei trude de recâştigare a tradiţiei ştiinţifice al 
cărui fir fusese rupt. 

Dacă omenirea vreu să evite distrugerea, trebuie să restabiliască fără 
întârziere echilibrul şi armonia, prin depotriva îndreptăţire a tuturor 
factorilor sufletului şi cunoaşterii umane. In lumina acestui imperativ, 
discuţia asupra întâietății clasicismului sau realismului pare lipsită de te- 
mei. Fiecare concepţie a universului e potrivită pentru o anume clasă de 
oameni, fiecare are dreptul la viaţă şi desvoltare, pentru ca din contopi- 
rea tuturor sforţărilor să rezulte sinteza dătătoare de progres. In această 
armonie spirituală gândirea matematică aduce partea ei de contribuţie 
în cultura generală. Vom încerca s'o precizăm în cele ce urmează. 

Complexitatea nesfârşită a universului face cu neputinţă cunoaşte: 
rea imediată adâncită a lui. Miracolul gândirii omenești constă în putinţa 
de a deosebi diferitele categorii de fenomene, de a face abstracţie de mii 
şi mii de amănunte, pentru a pune în valoare numai elementele cu ade- 
vărat hotărîtoare. Categoria de fapte asupra cărora se îndreaptă atenţia 
omului determină ramura cunoașterii corespunzătoare: fizica, chimia, 
biologia, etc. Pentru ca studiul să fie posibil, el trebuie să fie precedat 
de o muncă de simplificaare a impresiunilor primite din afară. Primii 
pași in această operă de simplificare au răspuns unor nevoi sufletești: 
nevoia de ordonare în spaţiu şi timp. Ordonarea în spaţiu se face, într'o 
primă aproximare, clasificând obiectele după mărimea şi forma lor. Or- 
donarea în timp a condus la recunoaaşterea unor succesiuni regulate de 
fenomene, care se înlănţuesc după anumite legi. Firea noastră ne impune 
să credem, fără a încerca măcar să dovedim, că trăim într'un anumit 
spaţiu cu trei dimensiuni, că există o înlănțuire cauzală în univers. Și 
astfel orice cunoaştere postulează conceptele de mărime, de spaţiu şi de 
cauzalitate. Dar aceste concepte formează notiunile fundamentale pe care 
le studiază în abstract matematica: Numărul, forma geometrică și func: 
ţiunea matematică. 

Cele dintâi forme de cugetare științifică ce s'au închegat au fost în 
atrânsă legătură cu aceste trei noţiuni matematice. Nevoile spirituale ale 
cunoaşterii s'au asociat cu nevoile concrete ale vicţii. pentru a da precă:- 


Matematicile în cultura generală 


dere cercetărilor matematice. Nevoia de măsurare sa ivit din primele 
timpuri. A urmat nevoia de orientare pe pământ, pe care omul a satisfă- 
cut-o prin clasificarea și studiul stelelor cerului. Când omenirea a ajuns 
într'un stadiu de civilizaţie mai înaintată a venit nevoia de orientare în 
formele geometrice (amintesc aci influenţa revărsării apelor Nilului asu- 
pra începuturilor geometriei) ; nevoia de construcţii şi de arhitectură, 
piramidele egiptene, au atras înflorirea geometriei. Comerţul nu s'a putut 
desvolta, la Fenicieni de pildă, decât prin stabilirea unui sistem de cal- 
cul aritmetice; cu veacuri mai târziu, prin veacul al XIII-lea, tot nevoile 
schimbului şi comerțului au încetățenit în Europa actualul sistem de 
cifre adus de Arabi din India. Când omul și-a asigurat existenţa  mate- 
rială graţie primelor elemente ale ştiinţii, s'au ivit alte nevoi: nevoia de 
prevedere, aceea a explicării rostului vieţii. Aceasta din urmă a format 
materialul fundamental al ştiinţelor morale şi filosofice. Nevoia de pre- 
vedere s'a legat de postulatul cauzalităţii, intrând astfel în sfera preocu- 
părilor matematice. Organizarea oricărei întreprinderi, budgetele, asigu- 
rările, etc. intră în această categorie de fapte. 

Pentru un observator neprevenit, s'ar părea că viaţa concretă nu 
cere decât noţiunile elementare ale matematicii, aşa încât cercetările ab- 
stracte de azi apar ca o excrescenţă monstruoasă. In realitate, cele mai 
abstracte teorii matematice își găsesc aplicaţia. Matematica formează 
creerul ascuns al industriei şi tehnicei. Fără calcule înalte și migăloase, 
construcţia prototipurilor ar fi lăsată la încercare şi ar cere pierderi 
imense de timp, de material şi de oameni. Matematica indică în ce di- 
recţie trebuesc făcute sforțările, cu ce materiale, în ce dimensiuni şi pro- 
porții. Matematica este precursorul descoperirilor practice, căci, deslipită 
de preocupări materiale și plutind în abstract, ea poate să sboare uneori 
cu veacuri înainte, croind tiparele în care se va turna creaţia tehnică 
viitoare. Inventatorii de azi se bazează pe matematica de ieri, căci ceeace 
era cea mai înaltă expresie a ştiinţei acum câteva veacuri, a intrat în do- 
meniul comun al culturii generale a omului mijlociu de azi, care folo- 
seşte în mod automat roadele sforţărilor abstracte ale învăţaţilor din tre- 
cut. Oprirea progresului matematicii de azi este condamnarea la oprirea 
invențiilor practice ale generaţiilor de mâine. 

Se vede astfel ce rol fundamental joacă ştiinţele exacte în organi- 
zarea materială a societăţii. Rolul gândirii matematice este tot aşa de 
mare şi în cultura sufletească. Prin faptul că elementele dela baza mate- 
maticii sunt conceptele abstracte indispensabile oricărei cunoașteri ştiin- 
țifice, rezultă că toate ramurile științii se întemeiază pe matematică. Ma- 
tematica formează substratul abstract, scheletul, pe care se sprijină orice 
construcţie ştiinţifică. Fără intervenţia matematicii, multe teorii rămân 
neconsistente, nesistematizate. Intervenţia matematicii nu însemnează un 
amestec în fondul ştiinţii respective; matematica dă forma cea mai po- 
trivită acestui fond. 

Acest fapt derivă din nevoia de ordine, de sistematizare şi de sim- 
plificare, care au născut matematica. Aparatul matematic pune ordine în 
mulțimea faptelor experimentale, le clasifică şi sistematizează, pune în 
evidenţă golurile, îndrumând pe specialist să cerceteze aceste goluri, şi 
conducând astfel la noui descoperiri. Forma matematică, foarte concisă 
si usor de întrebuințat, aduce o mare economie de gândire și exprimare 


40 Petre  Sergescu 


specialistului. Sub o formulă scurtă se pot ascunde multe fapte  dispa- 
rate, greu de reţinut individual, dar care se încadrează în teorii uşor de 
întrebuințat. 

S'a spus că o ştiinţă e cu atât mai înaintată, cu cât matematica a 
pătruns mai adânc în ea. De fapt, urmărind evoluţia istorică a diterite- 
lor discipline ştiinţifice, observăm peste tot invaziunea matematicii. Astro- 
nomia, pornind, de la o fază religioasă, trecând prin principii metafizice 
în timpul elenilor, devine fizică cu Galileu, mecanică cu Newton, iar azi 
tinde spre geometrizare. Mecanica, metafizică la Aristotel, fizică la Gali- 
leu, îmbracă haina cea mai abstractă matematică prin: mecanica analitică 
a lui Lagrange. Fizica a dat naştere în veacul al XIX-lea fizicii matema- 
iice cu Fresnel, Fourier, Gauss, Maxwell, H. Poincare. In chimie P. Du- 
hem introduce noțiunea matematică de potenţial termodinamic. În bio- 

„logie s'au început măsurători mutematice sistematice, fenomene com- 
plexe ca lupta pentru existenţă îşi găsesc expunerea teoretică în ecuaţii 
diferenţiale ale d-lui Volterra. Cu cât ne urcăm pe scara complexității 
fenomenelor, cu atât pătrunderea matematicii se face mai greu, căci nu 
se pot deosebi cu siguranţă elementele fundamentale de cele incidentale. 
Totuşi, matematica începe să aibă aplicaţii și în ştiinţele morale. Crearea. 
de către Condorcet, Laplace, a metodei statistice matematice a pus la 
dispoziţia sociologiei unul dintre cele mai puternice mijloace de cerce- 
tare. In psihologie metoda experimentală cere intervenţia matematicii, iar 
unii învăţaţi încearcă să strângă în formule matematice diferite  feno- 
mene sufleteşti. Un matematician polonez lucrează actualmente la o teorie 
matematică a senzaţiilor de esloare. 

Gândirea matematică a format buza multor sisteme filozofice. Raţio- 
nalismul lui Descartes este de origină matematică. Leibniz visa crearea 
unui limbagiu universal strict matematic. Şcoala de logistică modernă cu 
Russel, Lukasiewicz, ete. vrea să exprime toate judecăţile logice prin 
simboale matematice. Matematica d-lui Hilbert este o manifestare 
a aceleiaşi tendinţe de matematicizare a gândirii omenești. 

Ceeace e mai neașteptat este faptul că gândirea matematică întră 
până si în creaţiile artistice. Compozițiile tablourilor lui Diirer sunt fă- 
cute pe principii geometrice. Leonardo da Vinci a creat perspectiva geo- 
metrică, pentru a da relicf nemuritoarelor sale pânze. Rameau, marele 
compozitor francez, pretinde că armonia muzicală este o știință matema- 
tică. Cultura matematică întinsă a atras construcția arhitecturală a operei 
literare a lui Marcel Prevost, H. Lavedan, Paul Valery etc. Trebuie adău- 
gat că și invers, creația matematică cere o mare doză de simţ artistic. 
W/eierstrass, Poincare, Volterra, (pentru a nu cita decât matematicieni 
dintre cei mai celebri) pretind că: cine nu are darul poeziei nu poate face 
descoperiri matematice neperitoare. 

Dacă rolul gândirii matematice în sistematizarea” cunoaşterii este 
atât de mare, trebuie să însemnăm și valoarea metodei de gândire ma- 
tematică în desvoltarea armonioasă a caracterului. Pedagogia defineşte 
ca scop al învățământului educaţia prin instrucţie. Matematica fiind sub- 
stratul abstract al știinţii, are deci o înrîurire hotărîtoare în formarea 
caracterelor. 

Studiul matematicii cere sacrificii zilnice, sforțări continue pentru 
închegarea materialului. Nu se poate înţelege o lecţie de matematică 


Matematicile în cultura generală A 41 


fără teoremele din lecţiile precedente. De aci urmează o disciplină de 
muncă continuă, ordonare în toate acţiunile, care merge uneori până la 
manie. 

Matematica cere o precizie neobicinuită: o virgulă sau un punct 
pot schimba tot înţelesul unei formule. De aci deprinderea de a judeca 


meticulos, până în amănunte şi cu precizie orice acţiune şi — pe cât cu 
putință — eventualele ci urmări. Controlul de sine e o consecinţă a 


acestei deprinderi. 

Matematica învaţă să deosebim esenţialul de amănunte, să cântărim 
contribuţia exactă a fiecărui element. Ea conduce la un spirit de drep- 
tate, la atribuirea exactă a cauzelor şi efectelor, cu alte cuvinte la obiec- 
tivitatea în judecată. Matematicienii, ca și teologii, contemplă lumea sub 
specie aeternitatis. Ei își dau seama de zădărniciu şi nefolosul mistifică- 
rilor sau ale succeselor ieftine. Singurul lucru tare ca stânca e adevărul: 
ţinta matematicianului în orice face este să ajungă la adevăr, desbră- 
cându-se de elementele subiective. Contactul continuu cu infinitul con- 
duce la convingerea că omul nu e decât un inel infim în lanţul nesfârşit 
al omenirii din toate timpurile şi din toate locurile, omenire care ar 
trebui să fie solidară. Un sentiment de modestie ne cuprinde când com- 
parăm știința noastră cu imensa noastră neştiinţă. Știința de azi este o 
etapă trecătoare de aproximare pe care o facem în tendinţa noastră de 
vecinică perfecţionare. De altfel, metoda aproximărilor succesive este tot 
o creaţie matematică (pe care o datorim d-lui E. Picard). 

Consecința îmbinării acestor însuşiri este întărirea spiritului de or- 
ganizare. Nu e o întâmplare că nenumărate opere sociale au fost înfăp- 
tuite de matematicieni. La noi avem exemplul operei lui Spiru Haret, 
sau munca constructivă, la Academie, a lui Gh. Ţiţeica. In timpul Re- 
voluțici franceze, organizarea victoriei a fost datorită matematicianului 
Lazare Cârnot, organizarea aprovizionării armatelor cu muniţiuni a fă- 
cut-o ilustrul geometru Monge, creatorul şi animatorul Şcoalei Politech- 
nice din Paris, iar  aprovisionarea cu îmbrăcăminte a asigurat-o  alge- 
bristul Vandermonde. Școala Politechnică din Paris a avut ca scop for- 
marea unui corp de ofiţeri de elită, deprinşi cu metoda matematică. 
Elevii Politechnicei au format cadrele minunatei epopei a lui Napoleon. 
De altfel, Impăratul numea Școala Politechnică «găina care-i da ouăle de 
aur». În timpul războiului mondial analietul Paul Puinleve a condus cu 
succes destinele miniaterului de războiu al Franţei. 

Cultură adevărată însemnează măsură, echilibru, armonie. Orice 
desechilibru, fie abuzul puterii materiale, sau al aplicaţiilor concrete, fie 
exclusivitatea speculațiilor pur abstracte fără nici o legătură cu realita- 
tea, atrage dezastre pe care munca de veacuri a omenirii nu le va putea 
repara. Specializarea veacurilor al XIX-lea şi XX-lea a permie desvolta- 
rea nemăsurată a technicii spre paguba celorlalte părţi ale sufletului 
omenesc: etica socială, organizarea socială, etc. Imperativul zilei de azi, 
dacă vrem să evităm cataclismul, este revenirea la desvoltarea  armo- 
nică a omului fizic şi moral, printr'o sinteză. Situaţia privilegiată pe care 
o are matematica în organizarea ştiinţei şi sufletului impune gândirea 
matematică printre pietrele de temelie ale sintezei mântuitoare a culturii 
noastre, 

Petre Sergescu 


GA N TI E € P [sf Re BD midi 


Nori de jăratec, nori de zăpadă, 
plecaţi-vă 'n mine ca 'ntr'o oglindă, 
tunetul vostru să mă cuprindă, 
fermecatele focuri pe frunte să-mi cadă. 


Plecaţi-vă inima voastră pustie, 

nori de zăpadă, nori de jăratec, 

mă frângă fulgerul vostru sălbatec, 
păgânul descântec de-acum să mă ştie. 


In hohot corbii mă râd la fereastră 
şi-abia mai plânge un plop singuratec. 
Nori de zăpadă, nori de ţăratec, 

s'a stins în mine candela voastră. 


Privirile mele se 'nchid să vă vadă 
şi cântecul vostru în mine se curmă... 
Aceleași vânturi ne-alungă din urmă, 
nori de jăratec, nori de zăpadă! 


Ion 'Ţolescu- Văleni 


M Ă L Ă U D A M 


Mă lăudam că's iute : pui de mreană, 
Că sângele mi-e sprinten — un schior, 
Dar toamnele în schitul tâmplelor. 

Imi cântă ca monahii la pomană. 


Cu orice an îmi putrezeşte-o treaptă, 

Cu orice zi o piatră se dărîmă ; 

Pe biata-mi frunte — pârghie răscoaptă, 
Gândul se târăşte ca o râmă. 


1. D. Pietrari 


+ E S T A M E N T 


O, voiu veni din nou ca şi acum 

Căci, plictisit de viermi și veșnicie, 
Voiu lâncezi la vechea reverie 

A toamnelor, de-aici, cu ploi și scrum. 


Cântecul meu 


43 


Atunci, sorbind văsduhul prins în stele 
Ce lin se unduieşte 'n ciobul humii, 
Voiu răscoli fiorurile grele 

Lăsate, de demult, la hora lumii. 


Căci toate îmi părură ca o stampă 
Pe care-atâtea nopți m'am aplecat, 
La raza pală-a flăcării din lampă, 
Să prind fiorul lor nedescifrat. 


lar de va fi s'ascult întâia oară 
Licoarea tăinuitelor vieţi 

Și'n carne cerul lin cum se strecoară 
Ca soarele, prin ceaţă, 'n dimineţi, 


Tu moarte nesfârşită mă sărută 
Pe ochi ca o amantă 'nfiorată, 
Căci slova asta, palidă și mută, 
Va fi o stea, în veci. netulburată. 


George Vaida 


G Ă C | U N E 


Invaţă-mă să ştiu muri, Stăpâne... 
De subt ruina lumii putrezite 

Mă 'nalţă spre lumini nebănuite 
Să pot vesti chemările de mâne. 


Cuvântător de fulger mă trimite, 
Cu veşnicia vorba să se 'ngâne; 
Dă-mi măreţia vremilor bătrâne 
Şi frăgezimea zorilor ivite. 


Să-mi fie gândul din cuminecare 
Și să-mi creiezi din adevăr simţirea 
lar sufletul din stea strălucitoare 


Fă-mi inima înnalt şi culme visul; 
Măsură gândului nemărginirea, 
Să mă sfârşesc știind cam fost trimisul. 


Grigore Bugarin 


E mă N ll AB Ge LI M Ey A 


Cântecul meu : cât mi-au dat stelele 

In răsfrângeri de toamnă şi singurătate, 
Lepgând de tine inelele 

Acestei inimi svăpăiate. 


44 


€. Pârlea 


Din lan, pădure şi otava coaptă 
Imbrăţișarea ca un abur de pâine urcă. 
Suvenirul încăput în şoaptă, 

Mirat e că drumurile se bifurcă. 


Vioara a dormit cu noi 
Pe stogul dorului cosit, 
Cu toţi luceferii goi 

Şi luna la Zenit. 


Alţi; plopi freamătul de primăvară 
Ca pe-o apă o să ţi-l aducă. 

Inima aici de mai coboară 
Anotimpul nici o floare nu usucă... 


Octav Sargeţiu 


A OM INM 0 U 


L 


Uite, 


A căzut întâia frunză iar, 

Delăturea vuind, 

Zdrenţuită 'n margini ca un gând, 
. Ofilită ca un vis stelar. 


Păturită ?n aripă de vânt 
Ne aduce "n foşnet pe uluci 
Şi un dor de goană după nuci, 


Și un dor de rădăcini crescând. 
1. Calboreanu 


E G Li E 


inima. Ochii mi's tulburi ca apele 


Logodite subt ceruri înalte, printre amurguri ; 
Tristeţile vin ca să cumpere lacrimi din burguri 
Şi-mi pătează, cu rugina uitării, toate prosoapele. 


Hai, 


toamna, toamna aceea dedemult, târzie, 


Cu funigei de argint, cu livezi şi cu stele 
Scuturate peste destin ca nişte mărgele... 
Iţi mai aduci aminte, slovă pierdută : Marie ? 


Sergiu Grosu 


U LOT" M 3 OA CI OU N E 


Am început din nou să mă rog; 

Altarul taina lui albă mi-a încredinţat. 
In liniştea de mormînt care m'a sărutat 
N'am mai găsit pe nimeni ca să mă joc... 


Ultima rugăciune 


P 


Mi-am căutat întâia dragoste pe un drum 
Prăfuit şi trist, cu troițe şi salbe. 

In mâinile ei care erau mereu albe 

Am lăsat dorul înfăşurat în lacrămi de fum... 


Aş vrea inima să mi-o deschid şi nu ştiu cum; 
Intodeauna m'a sbuciumat. 

In zadar fata blondă m'a sărutat, 

In zadar îmi culeg amintirile acum. 


Fată tristă, pe unde călătoreşti ca să-ţi scriu 
Ultima oară înainte de drumul cel lung ? 
Slovele de-acum încolo nu te mai ajung 
Pot să jur la marginea galbenă de sicriu. 


Aş vrea, ultima oară, acum să mă joc 

Şi să mă înţelegi când îţi trimit zâmbetul clar... 
Doamne, aceeaşi rugă tristă Ţi-o întind iar; 
Azi nu mai am pentru cine să mă rog... 


C. Pârlea 


(Do pe Me AT dei BB LooRorli 


Cu orice pas "Te simt alăturea de mine, 

In orice gând răzor de flori Tu înfloreşti ; 
Privirea Ta blajină mă'nlănţuie 'n senine 
După-amiezi, prin lanuri de linişti, când zâmbeşti. 


Tresar la orice foșnet de amintire n soare, 

Te văd în înflorite ramuri, de cais, 

Te simt tot mai aproape 'n orice sărbătoare 

Şi Te 'ndrăgesc mai mult în orice-amurg de vis. 


In zori Te readun din orice colţ de zare 
Lumină înflorită şi Te revărs în mine. 

Eşti veşnică icoană nădeidilor hoinare — 
Izvor de bucurii celor ce vin la Line! 


Emanoil Cobzalău 


45 


TEOHARI ANTONESCU:  INSEMNĂRI 


Trei «nuvele» de Odobescu, 
pierdute. 
1895, lanuarie 16, laşi. 


Imi aduc aminte că, înainte de plecare, ducându-mă la Odobescu, 
acesta m'a ţinut foarte mult și între alte lucruri, vorbindu-mi despre 
activitatea lui literară, mi-a făcut un resumat despre vreo trei nuvele 
care nu s'au publicat. Una dintrânsele cuprindea o scenă din timpul lui 
Vintilă- Vodă. Subiectul nuvelei, dacă mi-l mai reamintesc, s'ar reduce 
la ridicarea pe tron a lui Vintilă-Vodă din impulsul unui boer bătrân, 
care intrighează mai târziu asupra prinţului, cu alţi boeri, şi-l omoară 
pe Vintilă lângă pădurea dimprejurul Craiovei. A doua nuvelă se ra- 
porta la o scenă din timpul lui Vasile-Vodă. Eroul este Gherghiţă, cel 
ridicat în scaun de către Matei Basarab. Tablourile mi se întunică aici, 
decât unul tot mi-l reamintesc: e vorba că locuitorii Ceangăi se răscoală 
în contra domniei lui Vasile Vodă şi chiamă în fruntea lor pe Gherghiţă. 
Domnul Moldovei sosește pe neaşteptate la o localitate în munţi, prinde 
pe Unguri beţi şi trântiţi în neregulă prin casele oamenilor, după ce 
necinstiseră femeile şi fetele locuitorilor. Era o imagine frumoasă: 
Zăpada albă înroşită de sângele Ceagăilor în mijlocul viforului iernii. 
O a treia nuvelă privea o scenă din epoca romană, petrecută la noi în 
Dobrogea, asupra unor persoane care se raporta, după câte înţeleg, la 
inscripția cominatorie din Museul nostru cu palmele puse pe partea de 
sus a inscripţiei. Mai mult nu știu ce mi s'a spus. Pentru ce Odobescu 
nu le-a scris aceste descrise nuvele, îmi povestea dânsul, că una, cea 
referindu-se la Gherghiţă, o isprăvise cu totul şi frasele chiar fuseseră 
pe deplin orânduite, dar că trecând dintr'un loc în altul, din Bucureşti 
la Paris, lucrarea sa a dispărut cu totul. Și de atunci s'a scârbit așa de 
tare, că n'a mai vrut să scrie nici un cuvânt mai departe. 


O şedinţă a «Junimei» la Iași, la N. Volenti, 
A. Philippide. Anton Naum 
1895, lanuarie 21. 


E vorba să reproduc bine ceiace am văzut astă seară, și eu în 
general sunt foarte pros reproductor. Decât, m'oi încerca să reproduc 
ceva. S'a reînfiinţat vechea «Junime». Și iată cum: Maiorescu, înainte 
de-a pleca la laşi, îmi spusese că este vorba să se refacă o nouă ediţie 
a «Junimei». «Voi scrie lui Volenti, un fost junimist, care compunea pe 
vremuri poesii și le făcea... ia! în fine; vei fi D-ta, D-l Negulescu şi 
alţii». A scris lui Volenti cam următoarele: M'am gândit dacă n'ar fi 


insesnnări 


bine să se reînceapă vechea noastră « Junime», să reconstruiţi societatea 
avută de noi, cu elemente tinere, care au acelaș simţ de frumos, acelaș 
cuget curat şi iubire pentru adevăr și despreţ pentru fraseologie (vezi: 
Ureche, Nădejde, Hasdeu, etc.). Cu vechile elemente care sunt pe-acolo 
şi cu celelalte noi, Negulescu și T. Antonescu, aţi putea reîncepe pe 
aceiaşi scară fosta Societate; la ele puteţi adăogi pe Naum, Missir. Mi- 
ron Pompiliu. Dar cu Leonardescu? Cu Râșcanu, ce mai zici ?» 
Mai înainte însă de-a intra în materie, la începutul scrisorii îi vorbeşte 
Maiorescu despre schimbările întâmplate la «Convorbiri». Scrisoarea a 
citit-o Missir, care şedea lângă mine, și erau la număr următorii: (îi 
semnez după cum au venit): Eu, Negulescu, Naum, apoi unul foarte 
gras al cărui nume nu-l cunosc, Missir, apoi şeful caracudelor Miron 
Pompiliu, cel mai spiritual, cred, între toţi, Cantacuzin, Burlă, Paul şi 
fratele lui Volenti. Aceștia sunt toţi mari și laţi. 

Missir a început povestirea sa cu cumpărătoarea «talangei» so- 
cietăţii « Junimea». Lăsase Maiorescu pe Melic să caute o talangă pentru 
societate. Melic, cum era el foarte modest și sfios, intră la udan: mă 
rog d-ta să-mi dai o talangă. De care vrei ? îl întrebă jidanul, de oi 
sau de boi? Apoi, (și se freca pe la bărbie), să-mi da una de boi. 
Şi asta a fost talanga societăţii și o păstrez eu acum». 

Mi s'a spus mult de rolul lui. Creangă. «Când avea câteceva de 
spus, din mijloc de unde era, ca ţăranul, fericit să spue ceva nou ce 
nu-l ştiu ceilalţi (Missir vorbește), numai ce se repezea odată între noi, îşi 
spunea povestea și apoi, liniştit, pleca la loc. Când vroia să vorbească 
Creangă, să-şi spuie el povestea sau păcălitura, apoi, fie orice ar fi fost, 
toţi săreau, întrerupeau pe cel ce vorbea sau citea şi ascultau ceiace 
spune dânsul. Lambrior de asemeni le spunea late şi numai ce-și punea 
mâna la gură și, după ce-şi vorbea «istoria», se întorcea la ceilalţi: ce ? 
ori am spus-o prea lată? Numai când venea Alecsandri steteam cu- 
minţi. Alecsandri ori citia ce avea de citit ori vorbea ce avea de vorbit, 
de regulă vorbea numai dânsul, şi apoi după un ceas pleca. Această 
excepţie numai cu Alecsandri se făcea. 

Despre Carp am auzit o anecdotă nostimă care-l zugrăveşte deplin: 
de regulă el căuta tot discuţii generale în orice lucru; uneori aducea 
in vorbă câte o idee şi se discuta pe tema dată. Intr'o zi, nu ştiu asupra 
cărui cuvânt, Carp susţinea o părere, noi ceștialalţi altă părere. La urmă, 
unul din noi: stai, omule, să căutăm în Littr€, că ne învaţă ce să cre- 
dem asupra lucrului. Caută și se află că adevărata opinie era de partea 
celor contrari lui Carp. Carp de colo: C'est Littre qui a tort». Va să 
zică în mintea omului acestuia nici că intra ideia că el n'are dreptate. 

! Sa citit nişte poesii de Volenti. Intr'una, caută să arate că omului 
dacă nu-i este dat nimic să realizeze din ceia ce dorește «căci gândul 
ne duce prea departe», sau cam aşa ceva, atunci trebue să credem că 
partea omului este desilusia. «Totul e amăgire, vedenii îmbrăcate în 
haine aurite care-ţi joacă înainte și-ţi cântă, şi de întinzi mâna dispar». 
Fără îndoială, erau multe comparații greşite, multe expresiuni false; 
poesia, în total luată, n'avea nici o calitate, nici originlitate. Negulescu. 
singurul dintre toţi care a îndrăsnit să spue părerea sa, fiindcă era 
o tăcere mormântală împrejur după ce s'a citit piesa; a zis de poesie 


48 Teohari Antonescu 


că este «tocmai ca o simfonie de Beethoven, care după munca şi obo- 
seala din oraş și după toate năcazurile şi amarurile vieţii, nu găseşte de 
cât să se retragă la ţară, la odihnă». Hm ! N'am zis nimic, fiindcă m'am 
gândit că sunt în casa amfitrionului. Tocmai începuse Missir să facă o 
„adevărată critică: «mi se pare prima parte a poesiei foarte mult des- 
voltată şi că sunt niște repetiţii...», dar a încetat; poate argumentul cu 
amfitrionul era prea tare şi prea convingător. Tocmai se raporta de 
cătră unul că Maiorescu, când întâlnea o frasă sau o strofă în vreo 
poezie care nu era bună, obișnuia să zică: «ideea este foarte bună, dar 
na este prin forma ei, utilisabilă aici; ţine-o, are să fie bună aiurea, în 
altă poesie».. 

A doua poesie a lui Volenti vorbea despre o femee «culcată abil 
pe un pat, între dantele, care avea mâna pe sin și un buchet de iasomie 
veghează întrun ghiveciu, şi la picioarele ei, în genunchi, stătea un 
tânăr și o privea fix cu ochii, căci o iubia pe dânsa, obosită și cu gân- 
dul la bal». Ş'apoi printr'o minune minunată, numai iată că pe ambii 
îi apucă dragostea şi se strâng în braţe şi se iubesc și uită că împrejurul 
lor «cad stelele albastre, se duc luceferii...» până ce se sfârșește poesia. 
Negulescu iarăș şi-a dat opinia: «că impresia lui este așa, că trebue 
făcut aşa...». 

Mă gândeam să spun că, între prima parte, o femee obosită care 
se gândeşte numai la bal și e obosită de danţ, şi a doua, când se rup 
de dragoste amândoi, nu este tocmai un «concursus», dar iar mi-a apă- 
rut înainte figura amfitrionului, şi am făcut aşa că toată seara n'am 
scos nici un cuvânt. În rezumat, impresia mea este că vechii junimişti, 
în amintirea zilelor frumoase petrecute împreună, iar cei noi, în spe: 
ranţa unui cer mai senin şi unui ideal de realisat, toţi vor face posibilul 
să ne redea veselia de odinioară și că, deși Naum spunea: «vechea 
lunime nu mai reînviază; erau alte timpuri; erau alţi oameni; lipseşte 
Maiorescu», totuşi spirite mari vor reeși şi cine știe dacă petrecerea 
noastră de astă seară nu este mai întâi preludiul plăcut al unor petreceri 
şi mai frumoase în viitor, şi ceia ce e mai însemnat, poate dintre noi, 
poate dintre cei ce au să vină, se vor naște spirite aşa de mari, aşa de 
înalte, încât lumea aceasta colosală să privească, sute şi sute de ani, la 
petrecerile noastre, ca la petrecerile unei generaţii uriaşe, la care exista 
vlaga şi sufletul aprins pentru frumuseţea divină, pentru adevărul cel 
nobil. 

Cei ce m'or citi, dacă văd oarecare frase late, să mă ierte, fiindcă, 
am convingerea, de-aici înainte începe o viaţă vie. S'a hotărît să se ţie 
banchetele la laşi şi să se aducă toţi foştii membri ai Junimei să ia 
parte. Amin ! 

lată câteva note pentru determinarea caracterului lui Philippide. 
El w'are pe pământul acesta decât o singură rudă, pe soră-sa. N'o vă- 
zuse şi nici dânsa pe el, de ani; venind soră-sa la el și întrebându-l după 
adresa lui, ajunge acasă și sună. «Cine e ?». «Eu». «Cine ești tu ?» 
«Soră-ta». A deschis uşa numai decât să vâre capul, a văzut-o şi: «mă 
rog, îi trece mata pe la prânz; acum am treabă. Vină pe la 12». Şi 
aceasta a fost singura concesie care a făcut-o el muritorilor sosiți pe 
când lucrează. Probabil este avar sau neîncrezător ?! Iată altă anecdotă 


insemnări 49 


pe seama lui: cartea care a! făcut-o el asupra Istoriei limbii române, 
după Evolceanu, o carte capitală, o vinde în chipul următor: se duce la 
Maximovici. un librar de-aici din laşi, cu câte un exemplar numai: 
«na, vinde-o, pune-o la fereastră». Apoi, peste două sau trei zile, trece 
pe la librar: «ai vândut-o ?» De s'a vândut, îi cere 10 fr. pe carte şi-i 
dă alt exemplar... Dar ceiace îi luminează caracterul omului acestuia și-i 
dă o strălucire curată, poate şi cumva poetică, este faptul raportat de 
Missir. Philippide era la Halle, trimes să studieze, şi Maiorescu având 
o sumă de 800 lei disponibilă în buget, o trimete lui Philippide, cu gân- 
dul că poate să-i folosească. Acesta îi răspunde: «D-le Maiorescu, cu 
leafa care am îmi pot îndeplini toate dorinţele și nu văd ce-aș mai 
face şi cu suma care mi-ați trimes-o; banii aceştia ar putea servi un 
altuia, mai sărac». Şi a irimes banii îndărăt, Maiorescu: «iacă un apos- 
to], un om pătruns de cartea lui, şi nobil». Cred încă că sunt nu tocmai 
de ajuns expresiile acestea pentru fapta lui Philippide. 

Naum mi-a lăsat o impresie frumoasă aseară. Pe când noi ste- 
team la masă și vorbeam, el singur, ca un poet, şi cu minunata lui 
albime a părului, care, tocmai prin contrastul cu redingotă neagră pune 
în relief şi mai mult trăsurile feţei, se plimba în lungul şi 'n largul odăei 
şi se gândea. Din când în când se aşeza pe câte un scaun departe, sau 
privea la ceasornicul din perete cu misteriosul «cucu». Părul alb, red:n- 
gota neagră şi încheiată strâns, un trup înalt şi mers cam cocoşat sunt 


note foarte caracteristice. 
Teohari Antonescu 


W. v. GO EI HE: E 3 U 5 


Traducere de Laura M. Dragomirescu 


(Urmare din N-rele 7—12/1940). 


BUCĂTĂRIA VRĂJITOARELOR 


Pe o vatră joasă, e pus la foc un cazan mare. In aburul care se ridică 

din el, se arată fel şi fel de vedenii. O maimuţă stă lângă cazan, îl 

spumueşte, şi se uită să nu dea în foc. Maimuţoiul cu puii stau pe de 

lături şi se încălzesc. Pe pereţi şi tavan sunt agăţate tot felul de unelte 
ciudate, vrăjitorești. 


Faust, Mefisto. 
Faust 


Ce silă mi-e de vrăjile prosteşti ! 
Vrei tu, puterile să-mi înnoeşti 
Din ăst noian de nebunie? 

2340 O babă să-mi: dea sfaturi mie? 
Ori crezi tu că fierturile-i spurcate 
Imi iau treizeci de ani din spate? 
Alt leac de nu găseşti, vai mie; 
Nădejdea-atunci m'a părăsit... 

2345 Natura, ori vreun spirit bun, nu ştie 
Un balsam mai înnemerit ? 


Mefisto 
Imi place când eşti înțelept ; 


Şi'n mod firesc întinereşti, e drept. 
Dar asta 'n altă carte-o cată 


2350 Căci e chestiune delicată. 
Faust 
S'aud ! 
Mefisto 


En bine, nu îţi trebui bani, 
Nici leacuri, nici vrăjitorie : 
Afar' la câmp te du; munceşte?n lan, 
la sapa, tae brazdemn glie, 


2355 


2360 


2365 


2370 


2375 


2380 


Iar tu şi simţurile tale 

Cu totul să le îngrădeşti — 

Cu burueni să te hrăneşti, 

Du trai de vită; singurel îţi cară 


Gunoiu pe-ogorul care-ţi dă mâncare... 


E-un mijloc sigur; n'ai ce pierde, 
Rămâi, şi la optzeci de ani, tot verde! 


Faust 


Nu pot; nu am îndemânarea: 
Nu ştiu, cu sapa în mână ce să fac... 
Cu viaţa strâmtă nu mă'mpac — 


Meiisto 
Rămâne-atunci tot vrăjitoarea ! 
Faust 


Hai, fie ! Dar dece o babă? 
Nu poţi s'o fierb: tu băutura ? 


Mefisto 


Ce timp pierdut și tevatură ! 

Fac mu de poduri mai degrabă. 

Nu e ştiinţa-atât de mare 

Cât — mai ales — e vorba de răbdare. 
la timp fiertura: aţintit stă sânul: 


Tăria-i vine greu; trec ani dea-rândul. 


Să stai s'ascvlţi ce spun, ţi-ar place; 
Spun numai lucruri minunate.. 
Tot dela drac sunt învăţate, 
Dar dracul nu le poate face 
(Privind spre maimuțe) 
Te uiţi ce grup încântător? 
Ea, fată 'n casă, el, fecior. 
(Către animale) 


Dar ce ! Stăpân'-ta e plecată? 
Animalele 

E invitată: 

Acum a pornit 

Pe coş a ieşit! 


Mefisto 


Obişnueşte mult să stea ? 


5 


52 W. v. Goethe 


Animalele 
2385 Pân' ne 'ncălzim, aci-i şi ea! 


Metfisto 


(către Faust) 
Așa-i, ce animale delicate ? 1 
Faust 
Desgustătoare cum n'am mai văzut! 
Mefisto 


Ba stau cu ei de vorbă-aşa plăcut, 
Că nu mă satur miciodată. 
(Către lighioane) 
2390 Ia spuneţi-mi, jivini ciudate, 
Ce învârtiţi voi în fiertură? 


Lighioanele 
la, zeamă-lungă pentru-adunătură... 
Metisto 
Şi musafirii vin îndată ? 


Maimuţoiul 
(se apropie şi se dă pe lângă Mefisto) 


Zarul să cadă, 
2395 Ochiu să vadă: 
lese norocul 
Ori nenorocul ? 
Darul de-ar eşi, 
Totu-aş birui. 


Mefisto 


2400 Maimuţa ce s'ar bucura 
La loterie dac'ar câştiga ! 
(Intre timp, puii de maimuţă se joacă cu un, glob 
mare și-l dau dea-dura). 


1 După anume concepţii, şi după incohorenţa ce urmează, animalele par să 
simbolizeze anume curente literare ale timpului. 


Fausi 


2405 


2410 


2415 


2420 


2425 


Maimuţoiul 


Asta-i Pământul ! 
Sus, jos, ca vântul, 
Roteşte 'ntr'una; 
Ca sticla sună. 
Ca ea se ciocneşte. 
Gol şi fălos, 
Pe-afar' lucește, 
Luciul te-orbeşte.. 
Eu sunt vânțos — 
Tu, fiul meu, 

Nu îl atinge 

Căci te-ar sdrobi: 
E lut; se frânpe, 
Ţăndări va fi! 


Metisto 


Dar sita la ce-o foloseşti ? 


Maimuţoiul 
(dând-o jos din cuiu) 


Hoţ dac'ai fi, 
Pe loc te-ar simţi ! 
(Aleargă spre maimuţă şi-i dă să privească prin ea). 
(Apropiindu-se de foc) 
Prin sită-l vezi, 
Şi hoţ dacă-l crezi, 
Să mi-l dovedeşti ! 


Meiisto 
(apropiindu-se de foc) 


Dar în oală ce-i? 


Maimuţoiul 
Mare guguman ! 
Nu deosebești 
Oala de cazan ! 


Meiisto 


Dar obraznic ești ! 


53 


54 


24390 


2435 


2440 


9445 


2450 


2455 


W. v. Goeihe 


Maimuţoiul 


Mătura ţi-oiu dă, 
Stai în scaun cu ea! 
(Il sileşte pe Mefisto să se așeze jos) 


Faust 
(care între tim> a stat în faţa unei oglinzi, sa 
apropiat o clipă de ea, apoi s'a dat mai îndărăt; 


Ce e cereasca 'ntruchipare 

Ce'n astă-oglindă mi arată ? 
Iubire, dă-mi aripele-ţi ușoare 

In preajma-i să mă poarte 'ndată! 
De mişc din loc și îndrăznesc 

Să vin în apropierea ei, 

Ca printr'o ceață-abia de-o mai zăresc, 
Minune, tu, între femei ! 

E frumuseţea asta vie? 

In armonia-acestui trup culcat 
Mi-e dat să văd tot cerul reflectat ? 
Jos, pe pământ să fie-aşa minuni? 


Mefisto 


Când şase zile-un Dumnezeu s'a tot muncit 
Şi şi-a zis singur «bravo» la sfârşit, 

O fi, se vede, ceva bun. — 

Deocamdată, satură-ţi privirea 

Si-ţi fac eu rost de-aşa comoară; 

Cine-o va lua de soţioară 

Va şti ce 'nseamnă fericirea. 


(Faust stă tot pironit în faţa oglinzii. Mefisto, afun- 
dându-se în scaun și jucându-se cu coada măturii). 
Pe tronu-acesta ca un rege-aş sta 

Am sceptrul ici: coroană de-aş avea! 


Animalele 
(care până atunci au făcut tot felul de mișcări ciu- 
date, îi duc cu strigăte, lui Mefisto, o coroană) 


Hai: să ne'nvoim, 
Cu trudă şi sânge 
Coroana s'o lipim ! 
(umblă neîndemânatic cu ea, o sparg în donă bucăţi 
cu care se rotesc în cercuri) 
Faptul s'a 'ncheiat ! 
Ce-om vedea. vom spune, 
In vers va să sune! 


Faust 55 


Faust 
(tot întors spre oglindă) 


Dar nu mai tac? M'au aiurit ! 


Meiisto 
(vorbind despre lighioane) 


Pe mine par'că nu mau ameţit ? 
Animalele 


De vom isbuti, 

De s'o nimeri, 

2460 Ispiraţi vom fi ! 
Faust 

(în acelaş timp) 


M'apucă-un nod în piept; ce chin ! 
De ne-am vedea de-aci eșiți ! 


Mefisto 


(ca mai sus, arătând spre amândoi) 


Dar recunoaşte cel puțin 
Că sunt poeţi desăvârșiți ! 


(Cazanul la care maimuța nu mai ia seama, începe să dea în foc. 
lese o vâlvătae care se ridică pe coş. Vrăjitoarea răsbate prin 
flăcări şi se lasă jos văicărindu-se grozav). 


Vrăjitoarea 


Au, au, au, au! 
Jivini spurcate, grijă nau! 
Cazanul n'aţi păzit! M'aţi opărit! 
Ce blestemaţi ! 
(Zărind pe Faust şi pe Mefisto) 
Voi ce cătaţi ? 
Cin' sunteţi voi? 
Ce vreţi la no: ? 
Cum de-aţi intrat, 
Ardă-vă focul 
Şi nenorocul ! 
(Cu linguroiul de spumă, se duce la cazan şi aruncă flăcări înspre 
Faust, Mefisto şi lighioane, Animalele scâncesc). 


2465 


2470 


1 Una din nenumăratele aluzii ironice la adresa poeţilor contimporani. 


W. v. Goethe 


Meiisto 
(Intoarce coada măturii ce-o ţinea în mână și, cu ea, loveşte în 
ulcele şi în pahare) 


2475 Na, poat” să sară 
Căni și urcioare ! 
Pe jos ţi-e ciorba; 
Gata cu vorba! 
Te-ai săturat 

1480 Cred de lătrat ! 

(In timp ce vrăjitoarea se trage îngrozită înnapoi) 
Nu mă cunoşti, hârcă bătrână ? 
Ori uiţi că eu te-am pricopsit ? 
Acum te fac să muști ţărână 
Cu spiridușii ce ţi i-ai tocmit ! 

2485 De mântia roşie nu-ţi mai este teamă ? 
Şi pana de cocoș n'o iei în seamă? 
Schimbat-am portul, să te mint ? 

Ori poate vrei să mă prezint ? 


Vrăjitoarea 


Mă ierţi că te-am primit în așă hal! 
2490 Dar nu te văd purtând picior de cal — 
Și, cei doi corbi, s'au prăpădit ? 


Mefisto 


Imi scapi uşor de astă dată: 

E drept, e vreme "'ndelungată 

De când nu ne-am mai întâlnit. 
2495 Civilizaţia-a tot înaintat 

Şi, şi pe drac l-a mai schimbat... 

Azi, dracu nu e vechia sperietoare. 

Mai vezi tu coarne, coadă, ghiare ? 

Picior de cal tot port; n'am ce să fac; 
2500 Dar ca să-l ţiu ascuns, — în lume 

Ca tinerii la modă mă îmbrac,. 

Peste copită trag jambiere-anume. 


Vrăjitoarea 
(sărind în loc) 


Ah, nu mai pot de bucurie 
Că-l văd pe mândrul Sâtan iar aci! 


Metisto 


2505 Taci, numele-ăsta nu-l mai pomeni ! 


Faust 


2510 


pila) 


2520 


2525 


57 
Vrăjitoarea 
Ce rău îţi poate face ţie? 
Metiisto 


In Cartea Lumii-i scris de-o veșnicie 
Dar oamenii n'au propăşit c'un pas, 
S'au lepădat de rău, dar tot răi au rămas... 
Ci zi-mi mai bine «domnule Baron»; 
Sunt strașnic cavaler: nu te poţi plânge. 
Nici îndoi, de nobilul meu sânge; 
Unde mai pui că-am şi blazon! 
(cu un gest deşuchiat) 


Vrăjitoarea 
(aăde cu poftă) 


Ha, ha, că mare haz mai ai! 
De când te ştiu mi-ai fost tot crai! 


Melisto 


(către Faust) 


Hai, râzi şi tu, măi frățioare ! 
Aşă glumeșşti cu-o vrăţitoare ! 


Vrăjitoarea 
Şi-acum, pe Domni cu ce îi pot servi? 
Meiisto 


Cu un pahar din leacul care-l ştii; 
Dar vreunul vechi, vezi şi ne-i dă, 
Căci anii îi sporesc puterea. 


Vrăjitoarea 


Pe cinste, sticlă ! Să vă fac plăcerea ! 
Mai trag și eu, din când în când, din ea! 
Şi-a mai schimbat şi din miros : 
Vă'ntind paharul bucuros. 

(în şoaptă) 
Dar Dumnealui, de-o bea nepregătit, 
Un ceas de-o duce-o, şi s'a mântuit... 


Mefisto 


E dintre-ai noştri; o să-i facă bine; 
li dau ce e mai bun din cuhnia ta; 


58 W. v. Goethe 


2530 Hai, trage-ţi cercul !, spui ce se cuvine 
Și-o ceașcă plină dă-i să bea! 


Vrăjitoarea 
(Cu mișcări stranii, trage un cerc şi vâră înnăuntrul lui tot felul 
de minunăţii. Intre timp paharele încep să zângăne și cazanul 
să cânte. La urmă, aduce o cante foarte groasă, introduce mai- 
muţele în cerc și se serveşte de ele ca de un pupitru. Tot ele ţin 
faclele. li face semn lui Faust să se apropie). 


Faust 
(către Mefisto) 


Să-mi spui, ce drac” de gând mai are? 
Ce nerozii ? Ce gesturi deşuchiate ? 
Ce înscenări neruşinate ? 

2535 Că m'am scârbit din cale-afară ! 


Mefisto 


Tipicuri şi parigorie ! 
Nu fii aşa de urâcios; 
Ca vraci, va şi cu șmecherie, 
Se prinde leacul mai vârtos ! 
(Îl sileşte pe Faust să intre în cerc) 


Vrăjitoarea 
(citeşte cu patos din cartea groasă) 


2540 Sporeşte 'ntr'una, 
Zece dintr'una ! 
Doi, dă-l încolo, 
Fă'ndată trei 
Și ai ce vrei! 
2545 Lasă-l pe patru ; 
Din cinci şi șase 
Cată să-ţi iasă 
Şapte şi opt; 
Ai fructul copt. 
2550 Nouă-i ca unu, 
Zece niciunu, 
Baba să-ţi spună pe-odată unu ! 


Faust 
A luat-o rasna „baba; aiurează : 


1 Cercul magic al vrăjitoarelor. 


Fausi 


2555 


2560 


2565 


Le] 
[8] 
= 
kai 


2580 


(cu mult 


Mefisto 


Mai ai de furcă; — abia e la'nceput; 
O ştiu eu caitea cum urmează; 

Cu ea destulă vreme mi-am pierdut ! 
Nonsensul absohut, face minuni ; 
Drept taină-l iau, deştepti ca şi nebuni, 
E nou şi vechi sistemul, cum îl iei : 
De când e lumea „toţi se străduese 
Prin trei şi unu, unu şi iar trei. 

Ei adevărul ţi-l răstălmăcesc.. 

[i laşi să flecărească dar în voe ; 

Poţi să te pui cu-atâţi smintiţi ? 

Cu vorbe-'s oamenii obişnuiţi, 

Chiar când şi de un sens ar fi nevoe. 


Vrăjitoarea 
(bălmăjind "'nainte) 


Supremul har: 

Cel de a ști, 
Lumea nu-l are! 
Nu adânci, 

Şi-ţi vine 'n dar 
Făr' de sforţare. — 


Faust 


Ce bazaconii tot înşiră ? 

Ma scos din fire; ma căpiat; 
Să zici că toţi nebunii lumii 
La gura ei parcă se bat... 


Metisto 


Destul, destul, sibylă inspirată; 
Hai, dă-ne băutura-ţi minunată ! 
Şi umple-i până sus paharul! 
N'ai teamă; îi va prinde bine; 

E om trăit, ascultă-mă pe mine; 
Şi-a înghiţit de multe ori amarul. 


Vrăjitoarea 
ceremonial îi dă băutura întro cupă. In timp 
Faust o duce la gură, iese din ea o flacără.) 


Metiisto 


Hai, bea-o iute ! E-o nimica ! 
Să vezi că-ți vine inima la loc! 


ce 


60 


2575 C'un drac când ai intat în joc, 
De-o flăcăruţă ţi-este frică ? 


(Vrăjitoarea desface cercul, Faust iese din. el) 


Metisto 


Ha:dem afar' ! Nu trebue să stai! 


Vrăjitoarea 


De bine să vă fie ce v'am dat! 


Mefisto 


(către Vrăjitoare) 


Te-oi răsplăti, vre-o rugă dacă ai, 
2590 Dar să mi-o spui în noaptea de Sabat... 


Vrăjitoarea 


Na ici un cântec; vezi să-l cânţi 
Şi-apoi să-mi spui de prinde bine ! 


Meiisto 
(către Faust) 


Hai, iute, vino după mine 

Căci trebue să te 'nfierbânţi, 
2595 S'alerge sângele prin vine ! 

Te 'nvăţ apoi şi dulcea trândăvie 

Şi vei avea deplină bucurie, 


W. v. Goelhe 


Când Cupido-o sburda şi loc nu-și va găsi... 


Faust 


Oglinda dă-mi-o, s'o mai văd la faţă 
2600 Femeia care mă robi! 


Mefisto 


Nu, nu ! Aevea ţi-o voi da, în viaţă ; 

Minunea- ntre femei, a ta va fi! 
(sie-şi) 

Cu leacul ce l-ai luat, vrei ori nu vrei, 

Helene vezi în orişice femei ! 


Faust 


2605 


2610 


2615 


2620 


O stradă. 


Faust, Margareta 
(trecând). 


Faust 


Frumoasă domnişoară, mi-aţi îngădui 
Să vă ofer un braţ spre a vă însoţi? 


Margareta 


Nu sunt nici- Domnişoară, nici frumoasă, 
Mă 'ntorc şi singură acasă. 
(Il ocoleşte şi trece mai departe). 


Faust 


O, Doamne, -— aşa copilă răpitoare 
Nu mi-a fost dat să văd vreodată; 
Sfioasă, dulce, ne 'ntinată 

Şi în acelaș timp ispititoare. 

Guriţa ei, lumina de pe faţă, 

N'am să le uit întreaga viaţă; 

Dar ochii când şi i-a plecat, 

Până "n adânc m'au săgetat. 

Şi cum m'a pus la locul meu! 

Da, asta fată, zic şi eu! 


Metfisto 


(vine) 
Faust 
Fă-mi rost de fata asta; auzi tu? 
Meiisto 


Ce fată ? 
Faust 


Uite,-acum trecu ! 
Mefisto 
O văd. Dela duhovnic a ieșit; 
Păcatele-: sunt deslegate; 


Am tras cu-urechea pe la spate; 
Pe suflet chiar nimic nu are, 


62 


2625 


2530 


2635 


2640 


2645 


2650 


Te miri la ce vrea deslegare! 
Putere-asupră-i n'am; e 'n van! 


Faust 
Dar are paisprezece ani 
Melisto 


Tu faci ca unu'ntr'o! poveste 
De tot ce vede, al lui este, 
Şi-orice dorinţe, ori favoare, 
Numai să vrea, că 'ndată-o are! 
Dar nu se prinde tot mereu ! 


Faust 


Magistre, -ţi arde de ocară ! 
Mai las'o 'ncolo cu morala 

Şi ia aminte ce-ţi spun eu: 
Dacă n'o strâng la pieptul meu 
Fetica. dulce 'n astă seară, 

La noapte ne stricăm tocmeala. 


Mefisto 
Nu ştiu împrejurările cum vin !... 


Dă-mi paisprezece zile, cel puţin, 
Doar un prilej ca să găsesc... 


Faust 


S'am şapte ceasuri, nemânat de-alt zor, 


N'aş ma: chema pe drac în ajutor 
Pe-o gâsculiţă s'o 'nvârtesc... 


Metisto 


Ca un franţuz văd că vorbeşti. 
N'aş vrea să-ţi fac vreo supărare, 
Dar, n'are haz să te grăbeşiti... 
Plăcerea e cu mult mai mare 
Când te aprinzi, când te frămânţi, 
Pe fetişcană când o 'ncânţi 

Şi-o iei cu 'ncetul, pe departe — 
Tot aşa scrie şi la carte... 


1 In text «faci ca «Hans Liederlich», 


W. v. Goethe 


Faust 


2655 


2660 


2665 


9ENO 


Faust 
Am apetitul bun şi-așa. 
Meiisto 


De! Lasă gluma; şi-i vedea: 

Cu fata asta, ţi-o spun eu, 

Cred c'o să mergă foarte greu — 

Nu faci nimica dacă te zoreşti: 

C'un vicleșug mai lesne-o nimcreşti 
Faust 


Fă-mi rost de ceva dela ea; 

Ori patul să i-l pot vedea; 

Dă-mi şalul dela sânul ei, 

Dela ciorap vreo cordeluţă poate-i iei ! 
Metisto 

Cât mai degrabă ţin să te servesc 

Şi zelul ţi-l voi davedi: 

Chiar azi, în cămăruţa ei vei fi. 

Faust 
Cum ? Am so văd? Va fi a mea? 


Metisto 


Nu; ea va fi la o vecină: 

Tu, singurel, te-i îmbăta 

De bucurii ce or' să vină 

Şi "n atmosfera ei vei respira. 
Faust 


Să mergem ! 
Mefisto 
Stai ! Prea ne grăbim ! 


Faust 


De-un dar aş vrea să ne 'ngrijim... 
(Iese). 


63 


64 


2675 


2680 


2685 


2690 


2695 


Metfisto 


Un dar? De-acum? (aparte): Va reuşi! 
Ştiam într'o livadă-odată 
Că o comoară e 'ngropată — 
Alerg să văd dac'o mai fi! 
(Iese). 


Seară. O odăiță mică și îngrijită. 


Margareta 
(împletindu-şi coadele) 


O, ce n'aş da ca să pot şti 
Domnul de astăzi cine-o fi! 
Ce "'nfățișare-aleasă are ! 

Pe semne că e de neam mare 
Pe frunte i-o puteai citi... 


Asa 'ndrăsneţ, altfel, n'ar fi! 
(lese). - 


Meiisto, Faust 
Metisto 
Hai, vezi, cu grijă,-intră iute ! 


Faust 
(după o tăcere) 
Te rog; te rog, acuma du-te! 


Metisto 
(cercetând cu ochii) 


Nu ţine-oricare-aşa curat ! 
(iese) 


Faust 
(cuprinzând odaia cu privirea) 


Slăvit fii, dulce înserat 

Ce 'n curăţia asta te strecori! 
Pătrunde-mă, tu, cald fior 

Ce-aștepţi nădejdea 'nfrigurat ! 
Ce-adâncă pace te "mpresoară, 

Ce ordine şi ce odihnă, — 

In sărăcie câtă "'ndestulare 

Şi întrun biet ungher, ce sfântă tihnă ! 
(Se lasc în fotoliul de piele de lângă pat) 


W. v. Goethe 


Ţilţ vechi ce 'n vremi, pe-atâţia i-ai primit, 


Faust 55 


Intinde-ţi braţele şi pentru mine ! 
Ah, câţi copii s'or fi 'mbulzit, 
Tron strămoșesc, pe lângă tine! 
Ş: draga mea, la vre-un Crăciun, poate-a venit, 
2700 Copil cu-obrazul bucălat, 
Şi: mâna slabă-a lui bunicu-a sărutat ! 
Copilă, 'n rânduiala ta din casă 
Il simt tot cugetul tău drept 
Ce zi de zi te 'ndeamnă, înţelept, 
2705 S'aşterni frumos faţa de masă 
Şi să presari nisipul sub picioare ! 
Cum ştii, cu mâna-ţi sfântă, să prefaci 
In rai aceşti pereți săraci ! 
Şi-aici... 
(ridică perdeluţa dela pat) 
o, dulce "'nfiorare, 
2710 Aicea ore 'ntregi aş sta tăcut... 
Natură,-aici, în clipe de visare 
L-ai zămislit pe îngeru'nnăscut ! 
Aici, cu pieptişorul cald de viaţă, 
Copilul gingaș sa trezit 
2715 Şi "n fragedu-i ţesut ai plăsmuit 
Şi-ai oglindit cereasca-ţi faţă. 


lar tu? Aict ce te-a mânat? 
N'aş îi: crezut să fiu aşa mişcat. 
Pe inimă ce greutate a? 

2720 Sărmane Faust, tu altul te ştiai. 


E încăperea asta fermecată ? 

Veneam nebun, de dorul meu aprins, 
Și-acum, ce duioșie m'a cuprins ! 
L.as toate vânturile să mă bată? 


2725 Şi dac'ar fi să intre-acuma cea, 
Gregala cum ţi-ai ispăşi ? 


Viteazule, tot graiul ți-ar pieri 
Şi la picioare i-ai cădea! 


Metfisto 
(intră) 


Grăbește-te, o văd venind! 


Faust 


2730 Haidem ! Nu ma: mă 'ntorc la ea nicicând ! 


66 


2735 


2740 


2745 


2750 


2155 


2760 


Mefisto 


Vezi, ţi-am adus astă cutie: 

E grea şi nimeni nu o ştie 
Găseşte-i în dulap vreun loc; 
Când o vedea, n'o să mai tacă, 
Căci lucrurile puse 'n ea 

Oricui în lume ar putea să placă. 
Copilul, tot copil, vrea joc! 


Faust 
Dar am eu dreptul ? 
Mefisto 


Te "'ndoeşti ? 

Ori,... vrei cumva, comoara s'0 opreşti? 
Dacă e-aşa, dă-mi mie pace; 
Nu-mi pierde vremea în zadar; 
Şi "n viitor, fă cum îţi place! 
Ce naiba ! Doar n'ăi fi sgârcit ! 
Imi bat eu capul, mă frământ — 

(vâră caseta în dulap şi-l încue). 
Dau zor, 
Pe fetişcană s'o încânt 
Că domnul s'a încins de dor, — 
Ş: dumnealui stă aiurit, 
De-l crezi la curs. şi e muncit 
De vre-o "'ncâlcită teorie 
De Metafizică ori de-Alchimie 
Ci ha! 

(les). 


Margareta 
(intră cu o lampă în mnână) 


Ce zăpuşală e aci! 

Şi-afară, cald par'că n'ar fi, 

Ce-i teama asta ne'nteleasă ? 

De sar întoarce mama-acasă ! 

Simt prin tot trupul un fior! 

Cum pot să fiu aşa sperioasă ? 
(Incepe să cânte în timp ce se desbracă) 


Un rege, 'n Tule, departe, 
Credinţă pe veci i-a jurat 
Iubitei Int ce. la moarte, 
O cupă de aur i-a dat. 


W. v. Goethe 


Faust 67 


E singura lui mângâiere — 

La mese întreagă o bea, 
2765 Şi ochii-i închide, *n tăcere, 

De câte ori soarbe din ea. 


Sfârşitul când fu ca să vie, 
Urmașilor el le 'mpărți 
Cetăți, avut şi ge 

2770 Dar cupa și-o opri. 


S'au strâns la masa-i, cu fală, 
Curtenii toţi lângă el 

In strămoșasca sală 

La mare, sus în castel. 


27715 Bătrân, o ultimă dată 
E] setea-şi mai stâmpără, 
lar cupa lui venerată 
In mare-o aruncă. 


Cum cade se uită s'o vadă, 
2780 Cum piere și valuri o 'nghit, 
Pleoapele prind ca să-i cadă... 
In veci n'a mai sorbit. 
(Deschide dulapul ca să-şi pună hainele la loc şi zărește caseta cu bijuterii) 
Ce caută cutia asta-aci ? 
Dulapul doar' e 'nchis de mâna mea. 
2785 Mă miră ! Dar în ea ce-o fi? 
Se poate cineva să fi adus-o 
Zălog — şi mama bine să fi pus-o? 
Văd o cheiţă de-o panglică atârnată; 
Am s'o deschid — inima-mi spune — 
2790 Ce-i asta ? Doamne, ce minune! 
Aşa ceva n'am mai văzut vreodată ! 
Ce giuvaeruri ! — Dar ce Doamnă mare 
Nu s'ar mândri cu ele "n orice sărbătoare ? 
Ah, şiru-acesta oare mi-ar veni ? 
2795 Minunile-astea. ale cui or' fi? 
(Se găteşte cu el și vine în fața oglinzii) 
Măcar cerceii dac'ar fi ai mei! 
Cu totul alta-arăţi cu ei! 
Doar” frumuseţea — e nimic! 
Ba poate da, la ce să zic! 
2800 Dar cu atât, nimic nu faci! 
Poţi muit şi bine să le placi, 
Toţi aur vor! 
E visul lor, — 
Vai, mult e greu de cei săraci! 


68 


W. v. Goethe 


Promenadă. 


Faust 


(îngândurat, umblă încoace şi 'ncolo. Mefisto vine în întâmpinarea lui) 


2805 


2810 


2815 


2820 


2825 


2830 


Mefisto 


La dracu, dragoste ne-luată 'n seamă; nu găsesc 
Blestem destul de greu, ca să mă răcoresc ! 


Faust 


Ce ai de eşta așa posac? 
Mă sperie faţa ta 'ncruntată ! 


Metfisto 


M'aş da la dracu înc'odată 
Dacă eu-însumi naș fi drac! 


Faust 


Ba nu zău, ce te-a apucat 
De te înfurii parcă eşti turbat ? 


Meiisto 


Ce crezi ? Podoabele lui Gretchen date. 
De-un popă ne-au fost înhăţate. 
Știi ? Mama fetii, daruri când văzu, 
De ceva par'că se temi. 

Bătrâna are nasul bun; 

Mereu vârâtă 'n cărţi de rugăciuni, 
Cu grijă, toate le miroase, 

Să n'aibă lucrul naibii 'n casă! 

De giuvaeruri, cum a dat, 

Simţi că-i ceva necurat : 

«Tu, fată,-i spuse, bunul nemuncit 
Să ştii că este otrăvit; 

Noi, Maicii Domnului dacă l-am dărui, 
Cu mila cerului ne-ar răsplăti... 

Dar Gretchen lasă buza ?n jos : 

«Un dar, zău, ce-vezi tu curios? 
Şi-un om ce-aşa frumos ni-l dărui, 
Nelegiuit nu poate fi !» 

Dar maică-sa pe popă-aduse 

Şi despre danie când îi spuse, 

li fuse popii chiar pe plac: 

«Da, foarte bine-aţi judecat; 


Faust 


2835 


2840 


2845 


2850 


2855 


2860 


69 


Te 'nfrângi, ţi-e cugetu 'mpăcat !» 
«“Biserica-are bun stomac: 

Ţări peste ţări a 'nfulicat 

Şi tot nu s'a mai săturat. 

Biserica poate să 'nghită 

Și o avere nemuncită. 


Faust 


E în tradiţie; ce vrei ? 
Şi-un rege-ar face-o, şi-un ovrel. 


Metisto 


Şi-mi înşfâcă brățări, colier, inele, 
Parcar fi fost doar jucărele; 
Prea mult nici că sa sinchisit: 
ât pentr'un coș cu nuci a mulţumit, 

Câ 

ceruri le-a promis ră a — 
In le s răsplată 
Şi-acum li-e inima *mpăcată. 


Faust 
Dar Gretchen ? 
Metisto 
Nu-şi mai află tihnă; 
Nu-i intri'n voe, n'are-odihnă. 


La daruri îi e gândul, noapte. zi, 
Dar şi mai mult la cin” le dărui. 


Faust 
Ce supărare, biata fată ! 
Fă-i rost de alte-odoare 'ndată. 
Vezi, mai frumoase ca întâi să fie! 


Mefisto ? * 


Da... pentru domnul, toate-s jucărie. 


Faust 


Şi regulează tu cum e mai bine, 
Dar, mai ales, vezi de vecină; 
Fii drac, colo, nu papă-lapte: 
Fă-i rost de alt dar pân” la noapte! 


70 W. v. Goethe 
Metfisto 
Bun; lasă; poţi să fii pe pace! 


Faust 
(pleacă). 


Metiisto 


Nebunul ăsta e în stare 
Să-ţi ceară lună, stele, soare, 
Să aibă ea ca să se joace. 


CASA VECINEI 


Marta 


(singură) 


2865 Să-i ierte Domnul lui bărbatu-meu 
Că m'a lăsat cum e mai rău 
Şi a plecat în lumea largă 
Ca toate 'm cap să mi se spargă. 
Şi nu-i să zici că eu l-am oropsit; 


2870 Să-mi vadă Domnul, l-am iubit; 
(plânge) 
Mai știi c'o fi murit, — vai mie, — 


Şi n'am măcar la mână o hârtie! 


Margareta 
(întră) 


Margareta 


Vecină Marto ! 


Marta 


Ce-i ? Sunt jos. 


Margareta 


Imi tremură genunchii iar ; 
2875 Ştii cam găsit azi în sertar 

Altă cutie, de-abanos, 

Şi n ea sunt alte nestemate, 

Mai scumpe şi mai minunate. 


Marta 


Vezi, mamii-ti să nu-i mai spui, 
2880 Că iar le duce ştii tu cui... 


Faust 


2885 


2890 


2895 


2900 


Margareta 
Vai, uite cât sunt de frumoase ! 


Marta 


(mângâind-o) 
Vezi cât ești tu de norocoasă ? 
Margareta 


Păcat, pe stradă nu le pot purta, 
Nici la biserică nu m'or vedea ! 


Marta 


Tu vin” la mine oricând vrei, 

Şi 'm voe, ştii, dar pe ascuns, 

Stai la oglindă, ori te plimbi prin faţa ei, 
Și mulțumirea asta ţi-e de-ajuns. 

lar mai târziu, la câte-o sărbătoare, 

Le scoţi tu, una câte una: 

Şiragu "'ntâi, cerceii cu mărgăritare, 

Și mamii-i ticluim noi o minciună. 


Margareta 


Dar cin'să fi adus asemena cutii ? 


Lucru curat n'o fi; mai ştii? 
(Bate la ușă) 


Vai, de-o fi mama, o păţim! 


Marta 
(uitându-se prin perdea) 
Nu; e un domn strein! — Poftim! 
Melisto 
(intră). 


M'am cam grăbit. pre cât îmi pare; 
Le cer chiar, doamnelor, iertare ! 
(Se trage îndărăt, cu respect, în faţa Margaretei) 


Ştiţi, doamna Martha Schwerdtlein unde locueşte ? 


Marta 


Eu sunt; dar domnul ce pofteşte ? 


TI 


2905 


2910 


2915 


2920 


Mefisto 
Mă bucur că sunteţi acasă; 
Dar văd că-aveţi o vizită de seamă; 


Scuzaţi, vă deranjez, mi-e teamă: 
Să trec mai bine după masă. 


Marta 


(tare, către Gretchen) 


Asculţi, fetiţo, ce onoare? 
Domnul te crede de neam mare ! 


Margareta 
Nu sunt decât o biată fată; 


O, Doamne, domnul e prea bun ! 
Podoabele-s împrumutate — 


Metisto 
Dar nu pentru podoabe-o spun, 


Văd portul, ochii, "'ntreaga 'nfăţişare; 
Că pot să mai rămân, ce bine-mi pare! 


Marta 
Dar ce vă-aduce, vreau să ştiu; 
Metisto 


Cu-o veste bună aş fi vrut să viu. 
Credeţi-mă, sunt foarte stingherit, 


Căci, soţul, v'a zis bun rămas şi a murit. 


Marta 


Cum ? Mort ? Bietul bărbatu-meu ? 
E mort? Vai simt că-mi vine rău! 


Margareta 
Vecină dragă, ţine-ţi firea 1 
Mefisto 


Ţin dară să vă povestesc... 


W. v. Goethe 


Faust 


2925 


2930 


2935 


2940 


73 
Margareta 


Mai bin= să nu ştiu ce e iubirea 
Şi moartea să nu-mi ia tot ce iubesc! —- 


Metisto 
De bucurit şi-amarul e legat... 
Marta 
Şi unde e ? Unde l-au dus? 
Metisto 
La Padua e 'nmormântat, 
Chiar lângă Sfântu-Anton e pus, 
La loc de veșnică odihnă, 
Loc de verdeață şi de tihnă. 
Marta 
Şi pentru mine, — alt nimic nu ai? 
Metisto 
Ba vi cu-o rugăminte-a dumisale: 
Vreo trei sute de leturghii să-i dai; 
Incolo, buzunarele-mi sunt goale. 


Marta 


Nici vreun inel ori medalion nu s'a găsit ? 
Atât, şi-un salahor, într'un fund de desagă. 
Ar fi păstrat pentru-o ființă dragă 
Chiar dac'ar fi cerşit ori flămânzit. 


Metisto 


Cucoană dragă,-mi pare foarte rău; 
Cu banii însă cred ca dus-o greu. 
Că va greșit, se căina cu foc: 

L-o fi păscut cumva vreun nenoroc... 


Margareta 


O Dumnezeule, ce oameni necăjiţi! 
Voi face pentru dânsul rugăciuni! 


74 


2945 


2950 


2955 


2960 


W, v. Goeihe 
Mefisto 


Ar trebui de-acum să te măriţi 
Când ai un suflet aşa bun! 


Margareta 
N'am nicio grabă; pot să treacă ani! 
Metisto 
De nu-un bărbat, şi-un curtezan, 
Ce fericit ar fi, măcar odată 
Să strângă "n braţe aşa fată! 
Margareta 


Pe-aicea nu se-aude aşa ceva! 


Metfisto 

Nu zic, dar ştii — se poate întâmpla ! 
Marta 

Dar spune-ne! 
Meiisto 


La căpătâi i-am stat; 
Pe pae mucede s'a stins, senin 
Că barem a murit creştin; 
Da "n cuget nu era 'mpăcat; 
Ofta din greu: «Cum m'a împins năpasta 
De mi-am lăsat eu meseria şi nevasta ? 
Când mă gândesc, ce greu îmi vine! 
De m'ar ierta, aş fi mai uşurat» — 


Marta 
(plânge) 


Săracu ! Eu de-atuncea l-am iertat! 
Metiisto 

Zicea: «Dar e mai vinovată ea ca mine»... 
Marta 


Cum ? Minte ! Să minţi când mori ? Ce Doamme Sfinte! 


Faust 


2965 


2970 


2975 


2980 


2985 


2990 


75 
Mefisto 


La urmă cred că aiura 

Sau, ştiu eu? Seama nu-mi pot da... 
Zicea: «din greu am dus-o, ca un câine, 
Ba fă-i copii, ba dă-i ei pâine, 

Şi când zic «pâine», zic de toate, — 

Nici bucătura nu-mi tihnea!» 


Marta 
Cum ! Dragoste, credinţă, truda mea 
De zi şi noapte — le-a făcut uitate ? 
Mefisto 


Vai, nu, săracu; pomenea de toate; 

Zicea: «Din Malta când ne îmbarcarăm, 
Cum m'am rugat pentru nevastă şi copii! 
Dar vezi, și Dumnezeu, mă ocroti, 

Că "n largul mării,-un vas turcesc prădarăm. 
Ducea cu el comoara Marelui Sultan — 

Şi vitejia-au răsplătit-o bine, 

Căci fiecăruia-i dădu cât se cuvine, 

Avut din gros, de-am scos-o la liman. 


Marta 


Ce-a zis ? Cum-cum ? Şi-avutul l-a 'ngropat ? 


Mefisto 


Ehei, la patru vânturi cred c'o fi sburat, — 
Că s'a 'ncurcat c'un drac de fată 

Pe când umbla prin Neapole stingher; 

E drept că-l îngrijea ca pe un giuvaer 

De n'a putut s'o uite viaţa toată! 


Marta 


Tâlhar ! Să-și fure el copii și casă! 
Nici bucătura nu-mi tihnea!» 
S'o dea la naiba viaţa ticăloasă ! 


Mefisto 


Eu ce zic? De-aia-a și murit! 

Că nu sunt eu în locul dumitale, 

L-aş plânge-un an, precum e rânduit, 
Şi m'aş uita să-mi ese alt noroc în caie! 


176 


2995 


3000 


3005 


3010 


W. v. Goelh» 


Marta 


Cu haz, ca biet bărbatu-meu d'întâi, 
Nu e un altu'n lumea toată; 

Dar înghiţeam eu uneori şi-amaruri — 
Că o lua rasna, "n lume,-aşa de-odată 
Şi-i cam plăceau femeile, şi vinul, 
Şi-afurisitul joc de zaruri. — 


Mefisto 


De, treacă-meargă tot veninul 
Dacă, la rândul lui, şi el se învoia 
Să-ţi treacă tot atâtea cu vederea; 
Aşa, şi mie, mi-ar veni plăcerea 
Să schimb inelele cu dumneata ! 


Marta 
Da' ești glumeţ nevoe mare! 


Meiisto 


(în sine) 


S'o şterg acum, că asta e în stare 
S'o ia de bună — și se ţine scai. — 
(către Gretchen) 

Dar dumneata, cu inima cum stai ? 


Margareta 
Ge vrea să spună domnul ? 


Metisto 
(sie-şi) 
O! prostuţă mică! 
(tare) 
Cu bine dar! 


Margareta 
Cu bine! 


Marta 


Stai, mi-e frică; 
Aş vrea să am o mărturie 
De soţul meu; cum, când şi unde a murit; 
In viaţă eu pe ordine m'am bizuiţ; 
Şi la ziar, vreau, pus la morţi să fie! 


Faust 


3015 


3020 


3025 


3030 


Mejisto 
Bun, doamnă; încun martor dacă-aduc, 
Ne iese spusa la iveală. 
Prieten bun; cădem noi la 'nvoială; 
Cu el, drept la judecător mă duc! 
Alerg să-i spun! 
Marta 
Ce bine mi-ar părea! 
Faust 
Va fi şi domnişoara-aci cu dumneata ? 
Băiat distins, umblat, cu sentimente; 
Ii și trimite domnişoarii complimente — 
Margareta 
Mi-e că roşesc când m'o privi. 
Faust 
De nime 'n lume n'ai dece roşi. 


Marta 


Atunci îi așteptăm pe domni să vină 
p 
AR Sia A SĂ 
Deseară "n dosul casei, în grădină. 


STRADĂ 
Faust, Mefistofeles. 
Faust 
E pe curând! Zi! Nu-i aşa? 
Mefisto 
Ei, dar eşti numai foc și pară! 
In scurt timp Gretchen e a ta; 
E la vecină, ai s'o vezi deseară; 
E aia una ne 'ntrecută, 


Tot pentru întâlniri făcută ! 


Faust 
Ce spui! 


77 


78 


3035 


3040 


3045 


3050 


W. v. Goethe 


Mefisto 
Ne cere însă 'n schimb ceva: 
Faust 
Schimb pentru schimb; să văd, ce vrea ? 
Metisto 


Va trebui: să-i dăm noi mărturie 
Că, soţu-i legitim, zace 'n mormânt 
La Padua, la Locul sfânt. 


Faust 
Da ? Bun! Plecăm dar în călătorie — 
Mefisto 


O sfântă simplitate, vrea: să pleci la drum? 
Zi numai «da»: ajunge-atât. 


Faust 
Vezi de-altceva; aşa n'ai nimerit. 
Mefisto 


A, văd! Imi faci pe sfântu-acum ! 

Intâia dată 'n viaţă, oare, 

Aduci tu falsă mărturie ? 

Când despre Dumnezeu, pământ, viețuitoare 
Şi om — cu ce gândeşte ori îl doare, 

Dai definiţii cu aşa tărie, 

Le-afirmi cu fruntea sus. făr' să clipești, — 
Cinstit, de-ai sta să te gândeşti, 

Ce ştii de ele? — Tot atât 

Cât despre bietul Schwerdtlein c'a murit. 


Faust 


Un mincinos şi un sofist, atâta eşti! 


Metisto 
N'ai spune-o, doar un pic de-ai chibzui. 
Te crezi cinstit, — dar, mâine, n'ai să minţi ? 


Pe biata Gretchen, ca s'o scoţi din minţi, 
Nu ai să-i juri că o iubeşti ? 


Faust 


Faust 
Ba da; din suflet! 
Meiisto 


3055 De minune! 
Da-i vei vorbi de-acea iubire vie 
Pornită din adâncuri, pe vecie — 
Aceea tot din suflet i-o vei spune ? 


Faust 


Ei da ! Când sufăr, când mă 'ncânt, 
3060 Când pentru-ăst tainic simţimânt 

Nu ştiu un nume să găsesc, 

Şi 'n dorul ce mă mână tot "nainte, 

De-mi stâmpăr setea în cuvinte, 

Iar chinului în care mă topesc 
3065 De-i zic etern, ori infinit. 

Ce vezi drăcesc ? In ce-am minţit ? 


Mefisto 
Ei vezi ? Ştiam — 
Faust 


Asculţi povaţa mea ? 
Dar cruţă-mă; nu pot să strig prea tare: 
Vrei să zic «da» doar” fiindc'ai gura mare? 
2070 Hai, zic și da; 
Dar taci cu flecăreala nu mă 'mpac; 
Zic «da» că n'am ce să mă fac! 


GRĂDINĂ 


Margareta, la brațul lui Faust, şi Marta cu Mefisto, se plimbă 
încoace și 'ncolo. 


Margareta 


Ştiu eu; vreţi să mă măguliţi; 

De 'ngăduinţă vă uitaţi la mine; 
3075 Asa sunt oaspeţii obişnuiţi, 

Să 'ndatoreze pe-orişicine; 

Altfel, un om aşa umblat, 

Din vorba mea, ce are de 'nvăţat? 


19 


W. v. Goethe 
Faust 


Cu vorba ta şi cu privirea, 
3080 Tu spui mai mult ca toată omenirea. 
(li sărută mâna) 


Margareta 


Vai, nu vă osteniţi; nu e de sărutat: 

E-aşa de aspră şi urâtă! 

De-azi dimineaţă n'a mai stat, 

Că mama-mi cere muncă rostuită, 
(Trec mai departe) 


Marta 
(către Mefisto) 


3085 Şi cum ? Sunteţi mereu pe drum aşa? 
Mefisto 


Cu treburi; datoria nu-ţi dă pas! 
Cu ce durere pleci de câte undeva, 
Şi nici nădejde de rămas ! 


Marta 


La tinereţe merge; cred și eu, 
3090 Ca sa cutreeri lumea toată; 
Dar vine vremea rea deodată — 
Şi ca să treci stingher înspre mormânt, nu zău, 
Cred că e greu. 


Mefisto 


Când mă gândesc, m'apucă-o teamă! 


Marta 


3095 'poi vezi, de-acum să bagi de seamă! 
(Trec) 


Margareta 


Dar ochii care nu se văd. se uită; ştiu eu bine: 
Din bunătate îmi vorbiţi așa; 

Dar cu prieteni iară când veţi sta, 

DE, ei sunt învăţaţi, nu sunt ca mine. 


Faust 


Faust 


3100 Fetiţo, pe 'nvăţaţi dacă-i descoși, 
li vezi or: seci, ori vanitoși. 


Margareta 


Cum 2?! 
Faust 


Ne "'ntinată curăţie, 
Cum nu ştii să te preţueşti ! 
Supunere, şi modestie, : 
3105 Virtuţi ce tu, Natură, dăruești — 


Margarsta 
Din când în când de v'aţi gândi la mine; 
Eu am atâta timp să mă gândesc! 


L.ă 


Faust 
Stai singurică şi visezi ? 


Margareta 


Nu, dar e strâmt la noi, cum vezi; 
3110 Şi totuși, nu mai contenesc. 
Slugi n'avem: mătur, torc, gătesc, 
Alerg din zori şi până 'n noapte 'ntr'una; 
Cu mama nu e de glumit; 
Vrea toate strună. 
311g Şi n'ar fi, să ne strâmtorăm atât: 
Puteam s'avem un trai îmbelşugat, 
Căci bietul tata ne-a lăsat 
Căsuţă şi pământ, aproape de oraș. 
Acum o ducem mai tihnit; 
3120 Pe frate-l am ostaş. 
Surioara mi-a murit ! 
Drăguţa; mult m'am chinuit cu ca! 
Dar toată munca aş începe-o iară; 
Era prea dulce! 


Faust 
Inger, dacă-ţi semăna ! 


Margareta 


3125 Eu am crescut-o; mult ce mă iubea! 
Ea după moartea tati: sa născut — 


82 


3130 


3135 


3140 


3145 


3150 


3155 


Şi mama-atâta a zăcut, 

Credeam că nu mai e scăpare; 

Cu greu, când s'a văzut iar pe picioare, 
Nici gând s'o poată alăpta 

Pe copiliţa mititică; 

Eu am crescut-o, singurică, 

Cu apă 'n lapte; și-a rămas a mea; 

Pe braţul meu, la sânul meu, 

Se bucura, sălta, creştea... 


Faust 
Cea mai curată bucurie ai gustat-o! 
Margareta 


Se poate, dar și grija-am îndurat-o, 

Că leagănul micuţii, noaptea sta 

Chiar lângă patul meu, şi, cum mişca, 

Mă deşteptam; 

Ba o lăptam, ba lângă mine-o luam, 

Ba, dacă nu tăcea, săream din pat 

Și o jucam pe braţe casa toată; 

Şi "n zori, eram la albie, sculată; 

Ba fugi la târg, ba coace pâine, 

Şi tot cu zor, şi azi, şi mâine — 

Simţi uneori că nu-ţi prea vine; 

Dar masa şi odihna prind mai bine. 
(Trec mai departe) 


Marta 


O, bietele femei, le plâng cu-amar; 
Să 'ndrepţi pe un holtei e în zadar. 


Metisto 


Dar cum eşti dumneata, nu-i greu 
Să 'ndrepţi în mine ce e rău. 


Marta 


Dar spune, nimeni nu te-a ispitit 
Din câtă lume-ai întâlnit? 


Metisto 


Bătrânii zic: căsuţa ta şi-o soţioară 
Sunt mai presus de-orice comoară. 


W. v. Goethe 


Faust 


3160 


3165 


3170 


3175 


Marta 

Dar vreau să spun: nu ţi-ai găsit vreun rost? 
Metisto 

Tot bine m'au primit pe unde-am fost. 
Marta 

Dar vreau să zic: cum, nu te hotărăşti? 
Metisto 

Ştii, cu femei, nu face să glumeşti. 
Marta 

Nu mă "'nţelegi. 
Metisto 

Destul de rău îmi pare; 


Atâta ştiu, că sunteţi bună tare. 
(Trec) 


Faust 


Şi spune, îngeraș — ţi-ai amintit, 
De mine 'ndată ce-am intrat? 


Margareta 
Cum, n'ai văzut că ochii i-am plecat? 
Faust 


Şi mi-ai iertat ce mi-am îngăduit: 
Purtarea mea necuviincioasă 

A . » 
Când dela Dom veneai spre casă? 


Margareta 


Să mi se'ntâmple-așa ceva! Mi-era ruşine 
Căci toţi mă ştiu cum sunt; da zău! 

Şi mă gândeam: ce a văzut el rău 

Ori uşuratic, ori nedemn în mine, 

De a intrat cu mine 'n vorbă 'ndată 
Parc'aş fi fost altfel de fată? 

Şi totuşi, nu ştiu ce eră 


83 


84 W. v. Goethe 
Că'n suflet, parte îţi ţineam — 
Şi, Doamne, cum mă dojeneam 
Că nu mă supăr rău pe dumneata! 
Faust 
Tu, scumpo ! 


Margareta 


Stai puţin! 


(Culege o romaniţă şi-i rupe foiţele una câte una) 
Faust 
Ce faci? Vrei un buchet s'aduni? 


Margareta 
E-un joc! 


Faust 
(Gcatel> 
Margareta 
3180 E-o taină; nu ţi-o spun. 
(Rupe foiţele şi murmură) 
Faust 
Ce murmuri? 


Margareta 
(încet) 


Mă iubeşte, — nu — 
Faust 


Tu, îngerească fiinţă, tu! 


Margareta 
(mai departe) 


Mă iubeşte, — nu; Mă iubeşte, — nu — 
(Cea din urmă foiţă o rupe într'un avânt de bucurie) 


Ah, mă iubeşte! i 


Faust 


3185 


3190 


3195 


3120 


(i 


85 


Faust 


Da, copilă, 
Prin graiul florii, cerul ţi-a vorbit. 
Da, te iubeşte! Ştii tu ce'nseamnă «te iubeşte»? 
(li prinde mâinile-amândouă) 


Margareta 


Visez? 
Faust 


O, nu; nu tremură; 

Privirea mea şi strângerea de mână 
Las'să îţi spună tot ce-i negrăit 
In vraja de-a te da cu totul 

si i , pa 2 
Sin gândul că durează 'n Infinit. 
In Infinit! Sfârşitu-ar fi pieirea. 
Nu vreau sfârșit; vai, nu sfârşit! 


Margareta 
strânge mâinile, apoi se desprinde și fuge. 


El rămâne o clipă pe gânduri, apoi fuge după ca). 


Marta 


(întâmpinându-i) 
S'a înnoptat! 
Metisto 
Aş zice să plecăm! 
Marta 


Cu drag v'aş fi poftit ca să mai stăm 
Dar e o lume-aşa de rea 

Pornită tot să clevetească; 

Işi lasă baltă toate, iac'aşă, 

Şi'n curte la vecin stă gură-cască. 
Iţi scoate vorbe orice-ai face ! 

Dar tinerii? 


Mefisto 


Sburară cum e ceata 
De păsărele vara. 


Marta 
Mă tem că-i place fata. 
Metisto 
Şi el ei! E viaţa-aşă, şi pace! 


(Sfârşitul în n-rul viitor). 
Traducere de Laura M. Dragomirescu 


PEDUCŢIA ȘI INDUC L-A 
IN LOGICA LUI JOHN STUART MILL 


Sinteza pe care Kant reuşise să o dea în concepţia sa epistemologică 
celor două curente filosofice: raționalismul și empirismul, — dacă o pri- 
vim independent de atacurile pe cari i-le adresaseră idealiștii germani 
ca şi ceilalți — în cadrul filosofiei engleze, pe domeniul logicei, însă, ea 
ne apare din nou în scindare, într'o scindare, după care se orientează, 
pe de-o parte, Hamilton şi Mansel, pe de alta, John Stuart Mill şi alți 
empiriști. 

Logica lui Mill — după cum afirmă Lauret în «Philosophie de 
Stuart Mill» şi după cum Mill însuş se manifestă în «Sistemul de Logică» 1 
— e diametral opusă celei a lui Hamilton. După Hamilton şi Mansel, lo- 
gica e privită ca ştiinţa care studiază legile gândirii ca atare. Ea se ocupă 
de forma gândirii, escluzând materia acesteia; nu se ocupă de conţinutul 
actual al cunoștinței, de obiectele particulare sau de adevărurile pe cari 
le cunoaştem, ci de modul în care cunoaştem. Nu se ocupă, cu alte cu- 
vinte, de ceeace vine din afară, din experienţă, gândirii sau operaţiilor 
logice, ci cu ceeace este dat în şi prin însăş aceste operaţii. — Chestiunile 
fundamentale ale acestei logice suni: Ce e gândirea? Ce e gândirea cu 
gândire şi cari sunt legile gândirii într'atât ca gândire? Apropierile din- 
tre această logică şi cea kantiană sunt destul de evidente; ele au un 
acelaș fundament apriorist. Logica lui Mill, însă, se transpune pe dome- 
niul empirismului; ea îşi face din experienţă adevăratul său fundament. 
In esenţa concepției sale, Mill se întoarce către Locke 2 crezând că spiritul, 
aşa cum îl găsim constituit, poate fi explicat prin experienţă şi prin 
asociaţia ideilor: de la percepție şi până la rațiune facultățile noastre 
mentale nu fac decât să respecte o aceași lege. 

După Mill, logica aprioristă nu are un obiect pozitiv. Cuvântul de 
formă e foarte vag, iar logica hamiltoniană, redusă la cele trei operaţii: 
de concepţie, de judecată şi de raţionament e prea nedeterminată şi prea 
strâmtă în acelaş timp. Logica e știința probei sau a condiţiilor unei 
probe valabile, dar şi arta aplicării acestei ştiinţe, şi sub această dualitate 
ea îşi vădeşte utilitatea incontestabilă, constituind teoria ştiinţelor 
matematice şi naturale. 

In concepţia sa empiristă, Mill dă logicei sale un fundament psi- 
bologic şi asociaţionist. Oricare ar fi forma propoziției şi oricare ar fi nomi- 
na] subiectul sau predicatul său, subiectul real e întotdeauna un fapt 
sau fenomen al conştiinţei 3. In fundul tuturor cunoștințelor noastre, găsim. 


1 Sisteme de logique deductive et inductive, vol. I şi! II, trad. în 1. franceză 
de Louis Peisse, Paris, F. Alcan 1999. 

2 Vezi în acest sens și P. P. Negulescu: Problema epistemologică vol, III, 
1931—32, pag. 732. 

3 Mill, op. cit. vol. I p. 177. 


Deducjia și inducția în logica lui John Stuart Mill 87 


sensaţiile distincte, ca elemente simple, absolut separate unele de altele 
— fără putinţă de a fi reduse unele la alele. Numele pe cari le dăm lu- 
cerurilor şi propoziţiile sau judecăţile noastre, privite din punctul de 
vedere al psihologiei asociaţioniste, nu închid în ele decât rezultate ale 
experienţei, tot aşa după cum facultăţile noastre psihice şi mentale, cari 
stau la baza lor, provin printr 'un proces complet empiric. Paralela din- 
tre Mill şi Locke, din acest punct de vedere, ar fi interesantă de urmărit. 

Mill consideră ca obiect propriu al logicei proba, care constitue în 
acelaş timp punctul central al acesteia în consideraţiile sale. Prin studiul 
preliminar pe care îl face asupra numelor și propoziţiilor, al căror sens 
trebue să-l cunoaştem, el îşi pregăteşte terenul către teoria probei. Cu- 
noaşterea sensului acestora ne dă posibilitatea să distingem propoziţiile 
adevărate de cele false, probele valabile şi suficiente de cele nevalabile 
şi insuficiente. 

John Stuart Mill distinge aserţiunile raportate numai la semnifi- 
carea cuvintelor, dintre cari cele mai importante sunt definițiile, de 
aserţiunile relative la lucrurile înșile, desemnate de cuvinte. Primele aser- 
țiuni fiind arbitrare, numai celelalte sunt susceptibile de a prezenta ade- 
văr sau falsitate, adică de a fi probate, de a fi confruntate cu realitatea. 

Proba după Mill e un act oarecum de credinţă. A proba, după el; 
e a crede un fapt sau un lucru, nu în virtutea evidenţei proprii, ci. în 
virtutea altui fapt sau lucru, recunoscut ca adevărat, cu care se înlăn- 
tueşte. Este a infera. A infera o propoziţie dintr'altele, a voi să o crezi 
ca o consecinţă a altora, e a raţiona, în sensul cel mai larg al cuvântului +. 
Dar Mill înţelege inferenţa numai în sensul în care ea face real progre- 
sul de la un adevăr la altul, procesul dela cunoscut la necunoscut. FE, 
aproximativ, cam acelaș lucru cu ceeace înțelegea Kant prin cunoştinţele 
sintetice. Acolo unde acest proces e numai aparent, nu poate fi vorba de 
inferenţă şi, ca atare, nici de probă. 

În rațiune, Mill distinge două funcțiuni: una de-a proceda de la 
general la particular și alta de la particular, prin particular, către gent- 
ral. In prima se deduce, în cea de a doua se induce. După el însă, nu 
poate fi vorba de inferenţă şi nici de probă prin procedeul deductiv, 
propoziţiile generale, de la cari pornim în deducție, atunci când încer- 
căm să probăm un caz particular subsumat lor, nu ne dau nici pe de- 
parte posibilitatea unei inferențe reale, ci, din contră, nu ne fac decât 
să repetăm pur şi simplu un lucru, care trebuia constatat şi probat de mai 
înainte, în vederea stabilirii acelei propoziţii generale, din care căutăm 
să-l deducem. Concluzia raţionamentului deductiv nu ne aduce un adc- 
văr nou, nu ne aduce nimic altceva decât ceeace a fost enunțat în pre- 
mise și o inferenţă reală nu poate avea aci loc. — Când căutăm să de- 
ducem că ducele de Wellington e muritor, pentrucă toţi oamenii sunt 
muritori, nu mai poate fi vorba aci de un adevăr nou. La ce mai îmi fo- 
losește acest lucru, dacă ştiu de mai înainte că toţi oamenii sunt mu- 
ritori? — Mai mult chiar, mortalitatea ducelui de Wellington nici nu o 
deduc din propoziţia generală: «Toţi oamenii sunt muritori», propoziţie 
care depăşeşte cu mult posibilităţile experienţei noastre. Nu deduc, ci in- 


4 Mill, op. cit., vol. I p. 178. 


88 Alexandru lonescu 


duc mortalitatea ducelui de Wellington, ca şi a altora, pe temeiul expe- 
rienţei mele, în care am văzut că şi alți oameni comuni: lon, Loma, Pe- 
Lre, încercuiți în aceleaşi condiţii reale ca şi ducele de Wellington, au 
murit 5. — lar întrucât priveşte propoziţia generală: Toţi oamenii sunt 
muritori, nu pot găsi decât că ea a luat naştere pe cale de inducție; ia 
baza ei nu a putut sta decât experiența, care e izvorul unic şi adevărat 
al cunoaşterii noastre. Experienţa vastă, multitudinea cazurilor particu- 
lare, noi o comprimăm, datorită slăbiciunii memoriei noastre, într'o pro- 
poziţie generală. Aceasta valorează pentru noi numai ca un memoran- 
dum, ca un registru, în care am trecut experienţa noastră simplificată. 

lată, dar, că dintre cele două feluri de raţionament: deductiv şi in- 
ductiv, numai cel inductiv este un procedeu de inferenţă reală, căci din 
observarea câtorva cazuri particulare inducem că va fi adevărat pentru o 
infinitate de cazuri. Inductia, stând la baza deducţiei, a silogismului care e 
raționamentul deductiv-tip, ca procedeu prin care se stabileşte propoziţia 
generală, are prioritate indiscutabilă. Ea constitue fundamentul prin- 
cipiilor, normelor geometriei, fundamentul tuturor ştiinţelor, chiar de- 
ductive şi demonstrative, nu numai experimentale. 

Totuş, aceasta nu înseamnă că deducţia e lipsită de orice valoare, 
dar privită prin prisma de vedere a lui Mill, sprijinită cu alte cuvinte 
pe inducţie. Înferenţa reală nu poate avea loc decât de la particular la 
particular; acesta e raţionamentul care ne serveşte proba. Noi conchidem 
de la fapte cunoscute la fapte necunoscute, dac suntem mânaţi în fond 
de o propensiune generalizatoare, care face inferenţu de la particular la 
particular să treacă printr'o propoziţie generală. Suprimându-i detaliile, 
condensăm experienţa noastră într'o propoziţie generală. Atunci, când 
deducem, nu facem decât să descifrăm experienţa trecută, concentrată în 
această propoziţie generală, dar raţionamentul în sine, inferenţa, nu 
îşi are punctul de plecare în însăş propoziţia generală, în totalitatea expe- 
xienţei pe care o închide, ci în primele cazuri particulare pe cari ie-arm 
experimentat. Principiul fundamental al silogismului:  Dictum de omni 
et nullo — adică trebue să spunem acelaş lucru despre toţi şi despre 
fiecare, despre toţi sau despre nici unul — principiul pe care logica ve- 
che îl pune la baza silogismului — e un rezid scolastic al metafizicei 
universalelor, în care se atribuia substanţelor universale o existenţă se- 
parată de obiecte. Persistenţa lui; după căderea scolasticei, se explică 
numai prin puterea obiceiului. In fond, dictum de omni et nullo —- 
arată că silogismul nu poate aduce în concluzie nimic care n'ar fi fost 
cuprins în premise; el e o propoziţie pur şi simplu identică, departe de 
a ne putea servi posibilităţile unei inferenţe, mărginindu-se numai la a 
închide indivizii în clase. In locul acestui «dictum de omni et nullo», la 
baza silogismului stau realmente două principii, comparabile axiomelor 
matematice, cari se raportă manifest la fapte, nu la convenţiuni. Primul 
e principiul silogismelor afirmative şi spune că lucrurile cari coexistă cu 
un alt lucru coexistă între ele; al doilea e cel al silogismelor negative, 
anunțând că un lucru care coexistă cu un alt lucru, cu care un al treilea 
lucru nu coexistă, nu este coexistent cu acest de-al treilea lucru 6. — %, 


5 Mill, op. cit.. vol. Î p. 209. 
6 Mill, op. cit., vol. ÎI p. 206. 


Daducţia și inducția în logica lui John Stuart Mill 8y 


destul de evident ca aceste două principii îi permit şi-l îndreptăţesc pe 
Mill să postuleze inducția lu temelia deducţiei, constituind în acelaș timp 
substratul celor două metode inductive: metoda de Concordanţă şi cea 
de Diferenţă. 

Silogismul închide neapărat în sine — după cum recunoaşte şi Lho- 
mas Brown — o petitio principii, dacă majora este considerată ca fiind 
proba concluziei în loc de a fi luută ceeace este ea în realitate, adică 
enunţând simplu existența de raţiuni suficiente peniru a legitima o con- 
cluzie dată 7. Forma silogistică este o siguranţă colaterală indispensabilă 
pentru a garanta exactitatea generalizării însăş, care constitue, în fond, 
un ţel al inducției. E foarte adevărat, că cri decâte ori posedăm o colecţie 
de fapte particulare, suficientă pentru a întemeia o inducţie, nu mai e 
nevoe de stabilirea unei propoziţii generale, conchizându-se imediat de 
la aceste cazuri particulare la altele 5. Sălbatecul care a experimentat în- 
deajuns condiţiile pe cari le necesită săgeata spre a-și atinge țelul, — ca 
și oamenii instruiți, adeseori, pentru a aplica experienţa lor la cazuri 
noi, n'au nevoe să recurgă neapărat la generalități. Dugald Stewart a re- 
marcat pe drept — cu vina numai de a se fi oprit aci — că, cu toate 
că raționamentele în matematică depind de axiome, nu e nevoe totuş să 
gândim special la axiome pentru a judeca valabilitatea demonstraţiei; 
noi nu demonstrăm teoremele pe cari le punem în capul demonstraţiei, ci 
numai un caz particular, dar procedeul demonstraţiei poate fi repetat 
pentru o infinitate de cazuri cari îndeplinesc aceleași condiţii 9. — Totus, 
ori decâte ori se poate scoate în chip legitim dintr'o adunare de fapie 
particulare o concluzie, această concluzie poate fi considerată legitim ca 
generală, pentrucă orice inducţie, care ajunge să probeze un fapt, pro- 
bează o multitudine indefinită de fapte. Experienţa care justifică o pre- 
dicaţie izolată, trebue să poată să justifice o teoremă generală, a cărei 
expunere şi formulare în toată generalitatea sa, e de ultimă importanţă. 
Condensarea tuturor inferentelor posibile ale unei masse de fapte par- 
ticulare într'o expresie generală ne dă siguranta că ele sunt inferențe 
legitime. 

Intrebuinţarea silogismului consistă în folosirea  propoziţiilor ge- 
nerale în raționament, fără de cari, totuş, se poate raţiona, cum se 
face de altfel, de obiceiu, în cazurile simple. In loc să conchidem de la 
cazuri particulare, prin silogism, înterpunem o clasă întreagă de fapte. 
— Valoarea formei silogistice şi a regulelor justei sale aplicaţii nu con- 
sistă, deci, în faptul că această formă şi aceste reguli sunt cele căror Li 
se conformează, necesar si obicinuit, raţionamentele noastre, ci în faptul 
'ă ele ne furnizează modul de expresie în care aceste raționamente pot 
întotdeauna să fie prezentate şi, ceeace îi este admirabil propriu — spune 
Mill 10 — dacă sunt neconeludente, să descopere acest defect de consecinţă. 
Deducţia silogistică — însă precedată neapărat de inducţie — e o formă 
în care pu!” raționa, dar nu suntem constrânşi cu necesitate să raţionăm 
în ea; acenstă necesitate îi revine inducției. Silogismul nu e tipul univer- 


7 Mil), op cit. vele pe 226) 
A Mi!! op. ccit., vol. Î. p. 221. 
9 Mil, op. cit.. vol. I. p. 214—15, 
19 Mill op. cit., vol. |. p. 224. 


90 Alexandru lonescu 


sal de raţionament. Acest tip universal de raţionament depinde în fond de 
natura premisei minore şi de modul în care aceasta contribue la conclu- 
zie, ea, spre deosebire de cea majoră — care constitue numai o haltă in- 
termediară a spiritului —, fiind o parte indispensabilă a expresiunii si- 
logistice. 

În silogismul prin care deducem mortalitatea lui Socrates, doctorul 
Brown, căutând să înlăture petitio principii, inerent acestui raţiona- 
ment, exclude majora: «Toţi oamenii sunt muritori» şi încearcă să arate 
cum concluzia «Socrates este muritor», derivă pur şi simplu din propoziţia 
«Socrates este om». Eroarea acesteia rezidă însă în faptul că dr. Brown 
socotea raţionamentul ca o simplă analiză de noţiuni generale şi că, în 
cazul de faţă, el nu are decât să scoată noţiunea de mortalitate din cea 
de Om, care o conotează, o învăluieşte, o cuprinde în sine, lucru evident 
greşit; cuvântul om nu conotează mortalitatea 11. Spre a înlătura petitiv 
principii al majorei silogismului de mai sus, Mill socotește necesară intro- 
ducerea unui inel intermediar care să arate că Socrates se aseamănă sub 
raporturi însemnate predecesorilor săi, cari au prezentat acest atribut 
al mortalității şi numai astfel putem conchide că le va semăna şi în ce 
priveşte atributul mortalităţii şi că. deci, va fi muritor. Adevăratul tip al 
rajionamentului e reductibil, după Mill, în toate cazurile la următoarele 
două elemente: Oarecari indivizi au un atribut dat: un individ sau mai 
mulţi indivizi seamănă primilor prin oarecari alte atribute; deci ei le 
seamănă şi prin atributul dat 12. Acest mod de a infera e, în chip hotărît, 
inducția. Aci conchidem sau  inferăm realmente de la fapte cunoscute 
la altele necunoscute, tinzând să stabilim propoziţia generală pe care se 
va întemeia deducţia în procedeul său. Inferenţa de la particular la par- 
ticular se înalță către o propoziţie generală, dar în acest lucru nu putein 
să vedem decât siguranţa de a raţiona bine, nici decum o condiţie a ca- 
ționamentului: inferenţele noastre cele mai familiare sunt făcute înainte 
ca noi să fi cunoscut folosinţa propoziţiilor generale. In aceasta constă 
logica adevărului, cum o înţelege Mill, ca o teorie a probei. Logica for- 
mală a lui Hamilton și Whately, al cărei scop nu e propriu zis adevă- 
rul, ci «consecvenţa» în gândire prin observarea preceptelor sale, constitue 
numai un auxiliar necesar al logicei adevărului, dând, prin generalizare, 
garanţia valabilităţii inferenţelor scoase din experienţă. 

Seriile de raționamente întotdeauna intervin în scopul de a întinde 
o inducție întemeiată, ca orice inducţie, pe cazuri observate la alte ca- 
zuri cari nu pot fi observate direct 13. Afirmația că arsenicul e otrăvitor, 
dacă o privim mai de aproape, ne înfăţişează întreaga perspectivă a ana- 
lizei chimice care stă la baza sa, în resortul silogismelor și inducțiilor 
cari concurg spre stabilirea ei. Premisele reale sunt întotdeauna observa- 
țiunile individuale, chiar şi atunci când ele ar fi uitate sau ar fi făcute 
de alţii decât noi 14. 

Ştiinţele pretinse deductive şi sigure în acelaș timp, ca pornind de 
la axiome sau definiţii apriorice, sunt în fondul lor tot inductive, sunt 


11 Mill, op. cit, vol. [. p. 227. 
12 Mil, op. cit., vol. I. p. 229, 
13 Mill, op. cit., vol. IL. p. 237. 
14 Mill, op. cit., vol. 1. p. 242. 


Deducţia şi inducția în logica lui John Stuart Mill 91 


întemeiate tot pe experienţă, pe fapte. Caracterul lor aprioric e din punct 
de vedere psihologic o eroare. Axiomele nu sunt decât generalizări ale 
observaţiei 15. Propoziția că două linii drepte nu pot închide un spaţiu e o 
inducţie rezultată din mărturia simţurilor. Teoremele geometriei sunt 
adevăruri necesare, numai în sensul că ele derivă necesar din ipoteze, cari 
nu pot să fie considerate ca fapte reale decât când oarecari circonstanţe 
sunt exagerate sau omise. Totuşi axiomele geometrice, ca principii pri- 
me ale acesteia, nu sunt adevăruri ipotetice; ele sunt adevăruri experi- 
mentale. Propoziţiunile ştiinţei numerelor nu sunt pur verbale, sunt ge- 
neralizări ale experienţei. — Din acest punct de vedere, Mill e în opo- 
ziţie diametrală cu doctorul Whewel, care socotește că experienţa nu 
poate să dea caracterul de universalitate şi de necesitate al adevărurilor, 
pentru motivul că experienţa nu se compune niciodată decât dintr'un 
număr limitat de observaţiuni şi rămâne, deci, suficient loc pentru sur- 
prize. Adevărul axiomelor nu poate deriva din experiență — ne spune 
Whewel — pentrucă falsitatea lor e inconceptibilă  Inconceptibilitatea 
unui lucru nu poate fi considerată ca un rezultat al experienţei acumulate 
şi nici ca un criteriu al adevărului. Ea nu e nici un criteriu al imposi- 
bilităţii. Principiul contradicţiei, însăș, scos din ambiţioasa  frazeologie 
care îi dă aerul unei antiteze menită să cuprindă natura întreagă, nu e, 
cum credeau nominaliștii: o propoziţie pur verbală, şi nici a priori, cum 
crezuse Hamilton. Ca și alte axiome, ea este o primă generalizare a expce- 
rienţei: e întemeiată pe faptul că atât credinţa cât și necredinţa sunt 
două stări ale spiritului cari se exclud mutual 16. Principiul Mediului Es- 
clus e de asemeni o simplă generahzare a observaţiunii universale că oare- 
cari stări de conştiinţă sunt direct distruse de altele. 

Metoda oricărei ştiinţe deductive e ipotetică. Fiecare ştiinţă expe- 
rimentală — în care inducţiile se prezintă izolate — tinde prin pro- 
gresul experienţei să devină deductivă, adică să scurteze lanţul raționa- 
mentelor dintre adevăruri. In special ştiinţa numerelor e acea care face 
posibil acest proces, făcând simbolice înşiruirile de raționamente. 

Totuș, nu e mai puţin adevărat că tot experienţa e cea care con- 
duce progresul de la experimental către deductiv şi oricât ar înainta de- 
ducţia, în fond, inducția e cea care înaintează. 

In consideraţiile precedente, referitoare — în parte — la rolul şi 
obiectul deducţiei, o necesitate stringentă şi continuă ne-a pus la fiecare 
pas în contact cu inducția, care stă indiscutabil la temelia deducţiei şi 
care deţine, ca principiu, experienţa. Consideraţiile asupra primei au fost 
la fiecare pas condiţionate, limitate, de cele asupra inducției, procedeu 
care, după Mill, poate să ne prezinte cu adevărat inferenţe reale şi, deci, 
şi probe în acelaş timp, constituind astfel logica adevărului. Logica ştiin- 
ţei este în acelas timp şi logica vieţii şi practicei omeneşti, fiind uni- 
versală, adică aplicabilă la toate cercetările posibile. 

După cum am considerat-o până aci, inducția poate fi privită ca 


15 Mill, op. £it., vol. Î. p. 262. Dealtfel, părerea că axiomele și demonstrațiile 
matematice au ca temeiu tot inducția mai esre profesată şi de' cellalt mare empi- 
rist englez, contemporan lui Mill, Al. Bain Vezi lucrarea sa: Logique deductive 
et inductive (trad. 1. franceză, G. Compayre, 1875) vol. I, cap. [, p. 318, -ât și îu- 
treg vol. II. asupra logicei înductive, 

16 Mill, op. cit., vol. I, p. 315. 


92 Alexandru lonescu 


mjlocul de a descoperi şi de a proba propoziţiuni generale 17, generalul 
nefiind decât o colecţiune de cazuri pariiculare, definite în natură, dar 
indefinite în număr. inducția privită asttel, constitue, nu un simplu pro- 
cedeu formal de argumentare logică, ci un instrument de investigatie şi 
de descoperire ştiinţitică. In alţi termeni, inducția mai poate fi definită 
ca operaţia spiritului prin care noi inferăm că ceeace ştim ca ade- 
vărat în unul sau mai multe cazuri particulare, va fi adevărat în toate 
cazurile cari se aseamănă primelor sub oarecari raporturi însemnate sau 
ceeace este adevărat despre câţiva indivizi dintr o clasă oarecare este ade- 
vărat despre toţi indivizii aceleaşi clase 18. E un procedeu real de infe- 
renţă, mergând dela cunoscut spre necunoscut, vădindu-şi, mai ales, rolul 
său în raport cu științele în cari observaţia sau experimentarea directă 
devin dificile. 

Adevărata inducţie, însă, diferă fundamental de inducţiile pe cari 
Mill le numeşte improprii. Diferă de aşa numitele inducţii prin paritate 
de raţionament, cari se găsesc de obicei în matematică, şi constau ade- 
seori într'o procedare sau trecere la principii și concluzii printr un fei 
de salt, nu într'o manieră lentă, verificată suticient, pas cu pas 19. les dea- 
semeni din sânul adevăratei inducţii așa numitele descripţii simple, cum 
ar fi colligaţiunea de fapte a lui Whewel 2, prin care o multitudine de de- 
talii suni totalizate pur şi simplu într'o singură propoziţie. In ele, fap- 
tele rămân izolate; încercarea de a pune unitate în haosul lor e sortită 
Ja simple conjecturi. Spre deosebire de ele, inducția presupune întotdea- 
una, nu numai că observaţiunile necesare au fost făcute cu grijă, dar 
chiar că rezultatele acestor observajiuni sunt legate prin descrieri gene: 
rale, cari permit spiritului să-şi reprezinte ca un tot fenomenele apte 
să fie asifel considerate. Lin acest punct de vedere, Mill afirmă că însug 
Kepler n'a făcut inducţie, ci s'a mărginit să conjectureze, până a găsit o 
ipoteză care să se ajusteze faptelor, procedeu pe care de altfel, îl a- 
doptă şi dr. Whewell, când pune, ca o condiţie a inducției, introduce- 
rea unei concepții noi, confundând asifel invenţia cu proba 21. 

După toate aceste consideraţii, menite să ne prezinte inducția ca un 
procedeu :le o garanţie unică, Mill se vede obligat să răspundă la o în- 
trebare care se naşte în chip natural în mintea oricui: Care e temeiul, 
de fapt, al garanţiei acestui procedeu așa numit inductiv? Sau mai bine 
zis, ce ne îndreptă!eşte să inducem, să inferăm sau să credem că ceeace 
se petrece într 'unul sau câteva cazuri individuale, se va întâmpla oride: 
câte ori condiţiile vur fi, în concursul lor, aceleaşi? Răspunsul consistă 
în afirmarea postulatului sau axiomei  uniformităţii naturii. În natură 
există cazuri paralele; ceeace s'a întâmplat odată se va mai întâmpla 
oridecâte ori condiţiile vor fi suficient aceleași. În fiecare inducţie e 
implicat faptul că universul e în așa fel constituit încât ceeace este ade- 
vărat într'un caz oarecare e adevărat în toate cazurile de aceeaşi natură, 
cu dificultatea numai de a şti care este această natură 22. 


17 Mill, op. cit, vol. 1, p. 309. 

18 Mill, op. cit, vol. 1, p. 324. 

19 Mill, op. cit., vol. ], p. 328. 

20 Mill, op. cit., vol. I, p. 331. Vezi și Whewell: De la -onstruction de la 
aclence (în i. franceză de R. Blanche, Paris 1938 (p. 44—57). 

21 Mill, op. cih, vol. I, p. 345 şi Whewel, op. cit, p. 59 gi 65. 

22 MIIl, op. cit., vol. Î, p. 347. 


Deducţia şi inducția în logica lui John Stuart Mill 93 


Totuş, două observaţii de cea mai vădită importanţă rămân de făcut 
aestui postulat sau acestei axiome a uniformităţii naturii, observaţii pe 
cure, de altfel, Mill se grăbeşte să le şi facă. Ca axiomă, uniformitatea 
naturii nu trebue înţeleasă în sensul în care o înţelegea logica veche, 
aprioristă, ci în sensul pe care i l-a dat mai înainte Mill, ca provenind 
adică prin experiență. Numai atunci această axiomă, întemeiată la rân- 
dul ei pe experienţă, pe inducţie, nu poate fi privită, ca o inducţie pri- 
mitivă, ci, mai repede, ca un rezultat către care se îndreaptă toate in- 
ducțiile particulare, ca o majoră ultimă sau ca propoziţia de cea mai 
înaltă generalitate 2. Uniformitatea cursului naturii e o problemă pe care 
şi-o pune mintea omenească, nu în primitivitatea ei, ci în avansul pe 
care i l-a dat cultura, observaţia naturii pentru minţile fără cultură fiind 
pur pasivă, ţinând adică de domeniul inducției prin simplă enumerare, 
fără valoare pentru ştiinţă. Şi cu această chestiune a inducției «per enume- 
raţionem simplicem>, din care derivă mai toate noţiunile populare, 
Mill păşeşte către a doua observaţie. Uniformitatea naturii în limbajul 
popular m'are aceeaşi preciziune din cel filosofic. Cursul naturii nu ne 
apare pe de-a”ntregul uniform, ci adeseori infinit variat; sunt cazuri în 
cari noi contăm cu siguranță pe uniformitatea naturii, dar sunt şi ca- 
zuri cari rămân capricioase. Inducţia că toate lebedele sunt albe, stabilită 
prin simplă enumerare şi în care lumea crezuse secole în şir, s'a dovedit 
a fi falsă. Problema inducției e destul de dificilă pentrucă trebue răs- 
puns la întrebarea: dece un singur exemplu ajunge în unele cazuri pentru 
o inducţie completă, în timp ce în altele, miliarde de fapte concordante 
nu ne pot duce la stabilirea unei propozitii generale? 24 

Natura e un fapt complex — ne spune Mill — compus din toate 
uniformităţile separate ale fiecărui fenomen. Uniformitatea ei nu e o 
uniformitate propriu zisă, dar consistă în uniformităţi; regularitatea ge- 
nerală rezultă din coexistenţa regularităţilor parțiale. Cursul naturii e 
constant, datorită constanţei celui al fenomenelor. Aceste uniformități 
separate, când sunt constatate printr'o inducţie judecată ca suficientă, 
sunt numite Legi ale Naturii, iar problema logicei inductive se rezumă 
în fond lu următoarele chestiuni: cum să constatăm aceste legi ale na- 
turii şi cum, după ce le-am constatat, să le urmăm în rezultatele lor? 
Regulele experimentării nu sunt în fond decât mijloace de a desţese nr- 
zeala repularităţii generale în legile cari o compun 35. 

Orice fenomen este uniform în raport cu fenomenele cu cari co- 
există şi cu cele cari l-au precedat sau îl vor urma; e în raport de co- 
existenţă şi de succesiune. Dintre cele două feluri de adevăruri corespon- 
dente lor, mai importante pentru noi sunt acele cari se referă la ordinea 
de succesiune a faptelor sau legea cauzalităţii. Noţiunea de cauză este 
rădăcina oricărei teorii a inducției 26 şi, ca atare, Mill îşi propune să o 
determine cât se poate mai precis. Nu cauza în înţelesul de eficientă, ci 
de cauză fizică: adică prin faptul că un fenomen e cauza altui fenomen 27. 


[A 


Mill, op. cit. vol, ], p. 349. 
Mil, op. sit, vol. ], p. 355. 
Mill, op. cii., vol. ], p. 356, 359. 
Mili, op. cit.. vol. I, p. 366. 

27 Vol. I, p. 369. 


ww t9 1 
> 


5] 
S 


94 Alexandru lonescu 


Păstrând distincţia dintre antecedent şi consecvent, el caută să-i adecveze, 
condiţional, pe cea dintre cauză şi efect. Prin cauză reală, Mill înţelege 
concursul tuturor antecedenţilor, cari intervin asemeni unor condiţii îu 
raport cu fenomenul, fără dreptul de a esclude vreunul dintre ei 28. Sau 
mai precis, filozoficeşte vorbind — spune el — cauza e suma condiţiilor 
pozitive şi negative luate împreună, totalul contingenţelor de orice na- 
vură, cari, fiind realizate, consecventul le urmează în chip necesar 29, sau 
mai departe, antecedentul sau reuniunea de antecedenţi cărora fenome- 
nul le este invariabil şi incondiţional consecventul 30. — Astfel înţeleasă 
cauza, nimeni nu mai poate crede că noaptea e cauza zilei, pe simplul 
motiv că ele s'au succedat regulat în decursul atâtor milenii. Succesiunea 
lor nu e incondiţional necesară, pentrucă din momentul în care soarele 
va dispare, această succesiune nu va mai avea loc. Nu mai riscăm să fa- 
cem inducţii în genul celeia după care se crezuse greşit că lebedele nu 
pot fi decât de culoare albă și avem mai mult sau mai puţin posibilita- 
tea să prevedem într'o oarecare măsură starea imediat următoare a 
universului care se leagă cu cea precedentă printr'un raport necesar de 
succesiune. Toate uniformităţile în succesiunea fenomenelor şi cea mai 
mare parte din cele de coexistență sunt sau legi ale cauzaţiunii sau con- 
secinţe şi corolare ale acestor legi. 

Inducţiei îi revine sarcina de a stabili cari sunt legile cauzaţi- 
unii existente în natură, de a determina efectele fiecărei cauze şi cau- 
zele tuturor efectelor și a arăta cum se face aceasta e obiectul capital al 
logicei inductive. Potrivit acestui scop, Mill dă cele patru metode de 
cercetare experimentală: metoda de concordanţă, de diferenţă, a varia- 
țiilor concomitente şi a rezidurilor, primele trei pornind de la cele trei 
tabele ale lui Bacoa: de prezenţă, de absenţă şi a gradelor sau de com- 
parație. 

In scopul de a efila tesutul complex al naturii, spre a separa ante- 
cedenţii de consecvenţii lor invariabili şi necesari, cauzele de efectele 
lor. observaţia și experiența intervin ca procedee indiscutabil inițiale ale 
inducției. A observa e a analiza, e a discerne părțile constitutive ale 
faptului prezentat. FExperimentarea e o extindere şi mai vastă a observa- 
ţiei. Ea contribue mai vădit şi mai intens la separarea  antecedenţilor 
de consecvenţi, cari, în natură, nu ni se prezintă niciodată izolaţi, prin 
variarea chiar infinită, a circonstantelor. In intenția logicei inductive 
de a sesiza legile succesiunii fenomenelor în natură, de a stabili cauzele 
efectelor şi efectele cauzelor, cele patru metode experimentale au lati- 
tudinea să pornească, după împrejurări, de la unul sau altul din cei doi 
termeni; ai raportului cauzal. 

Cu toate că o privire mai largă asupra acestor patru metode de cer- 
cetare experimentală ar fi perfect îndreptățită de importanta lor pentru 
inducţie, ne vom mărsini totusi. la a reda numai canoanele, destul de 
elocvente, pe care Mill le pune la baza lor. 

Primul, cel al metodei de concordanță spune că. dacă două san 
mai multe cazuri ale fenomenului de cercetat au numai o circonstanţă 


28 Vol. 1, p. 371. 
29 Vol. 1, p. 375. 
30 Vol. 1, p. 381. 


Deducția și inducția în logica lui John Stuart Mill 95 


în comun, circonstanţa în care mai toate cazurile concordă este cauza. 
sau efectul tenomenului 31. 

Canonul metodei de diferenţă e următorul: dacă un caz în care fe- 
nomenul se prezintă şi un altul în care acesta e absent au toate circon- 
stanţele lor comune, afară de una singură, prezentându-se numai în pri- 
mul caz, această circonstanţă, prin care cele două cazuri diferă, este 
efectul, sau cauza, sau o parte indispensabilă a cauzei fenomenelor 32. 

In vederea perfecţionării metodei de concordanţă, adăugându-i aces- 
teia pe cea de diferenţă şi obţinând astfel aşa numita metodă unită, 
Mill pune la baza acestei metode canonul: dacă două cazuri în cari fe- 
nomenul are loc au o singură circonstanță comună, în timp ce două sau 
mai multe cazuri în cari el nu are loc n'au nimic comun decât absenţa 
acestei circonstanţe, această circonstanţă este efectul, sau cauza, sau o 
parte necesară a cauzei fenomenului cercetat 33. 

Canonul metodei rezidurilor afirmă, că, dacă scoţi dintr'un feno- 
men partea cunosculă, prin inducţiile anterioare, a fi efectul a oarecari 
antecedenţi, rezidul fenomenului e efectul antecedenţilor rămaşi 34. 

Insfârşit, canonul metodei variațiilor concomitente afirmă că un 
fenomen care variază într'un oarecare fel ori decâte ori un alt fenomen 
variază în acelaş fel, este sau o cauză, sau un efect al acestui fenomen, 
sau îi este ataşat prin ceva cauzal 35. 

Aceste metode experimentale, prin însăș natura lor, nu fac decât să 
ne divulge, în chip evident, manifestarea ocultă a cauzalităţii, la baza 
faptelor reale, la cari inducția îşi propune să reducă proba adevărurilor 
logice. 

Dar cu consideraţiile referitoare la pluralitatea cauzelor şi la ames- 
tecul efectelor, Mill efectuiază o întoarcere către metoda deductivă. Nu în- 
totdeauna un efect depinde de o singură cauză și în acelaş mod. Un fapt 
poate fi consecventul mai multor succesiuni invariabile, al mai multor 
antecedenţi sau reuniuni de antecedenţi 36. Concursul a două sau mai 
multe cauze nu produce adeseori efectele lor separat, ci întrepătrunse 
sau modificându-se reciproc. — Dacă prima parte a chestiunii de faţă: 
pluralitatea cauzelor, nu poate rezista în dificultăţile sale, după Mill, 
metodei de diferenţă, totuș, amestecul efectelor, efectele complexe, aduc 
serioase prejudicii, atât unei metode de pură observaţie, cât şi uneia de 
pură experimentare. Ştiinţele cari ţin de domeniul social, ca şi biologia, 
întâlnesc fenomene cari prezintă asemenea dificultăţi. Pentru asemenea 
fenomene, adoptarea metodei deductive se impune, însă sub delimi- 
tarea a trei funcțiuni indispensabile: O inducţie directă, apoi un 
raţionament și în sfârşit, o verificare 37. Problema acestei metode deductive 
consistă în a determina legea unui efect după legile diverselor tendinţe, 
al căror rezultat comun este. Primul impuls, deci, este să cunoască legile 
acestor tendinţe. Astfel, legile cele mai complexe ale acţiunilor omeneşti, 


31 Mill, op. cit., vol. I, p. 429. 
32 Mill, op. cit., vol. I, p. 430. 
33 Mill, op. cit., vol. I, p. 436. 
34 Mill, op. cit., vol. I, p. 438. 
35 Mill, op. cit., vol. Î, p. 442. 
36 Mill, op. cit., vol. I, p. 485. 
7 Mill, op. cit., vol. II, p. 8. 


96 Alexandru lonescu 


de exemplu, poi fi deduse din legi mai simple, dar legile simple sau 
elementare vor fi întotdeauna determinate prin inducţie directă 35. Metoda 
deductivă astfel înţeleasă -— constând pe trei sferturi în inducţie — 
contribue evident la explicarea legilor naturii. 

Persistența inducției în fondul tuturor posibilităţilor noastre de a 
cerceta şi de a cunoaşte natura, ne duce în chip inevitabil la constatarea 
că legea cauzalităţii universale e prima în generalitate dintre toate uni- 
formităţile. Ea nu este întemeiată pe un simplu instinct 3%, cum s'a crezut. 
Are ca bază inducția per enumeraţionem simplicem — în care generali- 
zarea se face pe temeiul absenței lucrului care ar putea să contrazică 
faptul observat, dar, în ciuda acestui procedeu vag şi nesigur, progresul 
experienței a lucrat neîncetat la stabilirea certitudinii legii cauzalităţii 
universale. Nu numai că nu cunoaştem excepţii cari șă o infirme -— ne 
spune Mill —- dar excepţiile însăş, cari limitează şi infirmă legile spe- 
ciale, nu contrazic legea universală, ci o confirmă, pentrucă în toate ca- 
zurile suficient deschise investigaţiilor noastre putem atribui diferenţa 
rezultatului, fie absenței unei cauze ordinar prezentă, fie prezenţei unei 
cauze ordinar absentă. Hazardul 4 însăş depinde în ultimă analiză de 
cauzațiune. 

Totuş Mill, consecvent atitudinii sale empiriste şi diferând esenţial 
de Taine, reduce domeniul de certitudine al legii cauzalităţii, ca şi cel 
al posibilității experintei, pentrucă, spune el, ax fi fără sent şi indrăznet 
să afirmi aceste legi si pentru regiunile vwniversului cari cad în afara 
acestor posibilităţi şi în cari nu vom putea ști vreodată dacă fenome- 
nele sunt la fel sau diferite total de cele pe cari le cunoaştem. Circon- 
stanțele acestor fenomene, căzând în afara experienţei noastre, ne rămân 
necunoscute şi ca atare nu avem posibilitatea probei. Valoarea deducţiei 
și a inducției la J. Stuart Mill — datorită faptului că am redus trata- 
rea la simpla aprofundare sau constatare a acestor două procedee logice, 


38 MIIl, op. cit., vol. I, p. 510. 

39 Obiecţia de faţă privește în primul rând concepţia filosofului englez Da- 
vid Hume. care întemeia principiul cauzalităţii pe obicinuință şi de la a cărui 
viziune pornea, cu deosebirile sale cirtice, însăș apriorismul kamtian; în al doilea 
rând, obiecţia privește și mai propriu Școala Scoţiană, în frunte cu Thomas Reid, 
care, plecând tot dela concepția lui Hume, întemeiază și mai pronunţat raportul 
cauzalității pe instinct, 

40 Hazardul este conceput de Mill — potrivit accepţiunii obicinuite (vezi 
vol. II, p. 48—50) ca o antiteză directă faţă de lege, ca lipsa unei legături con- 
stante între efezte și cauzele lor. De fapt, însă, nu se poate afirma în mod pro- 
priu că un fenimen este produs prin hazard; se poate spune cel mult că două fe. 
ncmene se găsesc în raport de coexistentc sau de sncccesine prin hazard. Oricând 
o cunoaștere completă a cauzelor ne poate pune în măsură a prevedea efectul, 
căci, iată ce ne spune MIll la pag. 49, vol. IL: «De fapt, oricare ar fi fenomenul, 
dacă a avut loc odată. putem fi siguri că va mai avea loc, dacă toate circon- 
stanţele se reproduc, și dacă, mai mult printre aceste circonstanțe există un anu- 
mit număr cărora fenomenul le este urmare statornică; căci el nu este legat cu 
cea mai mare parte a acestor cir-onstanțe în mod permanenc și coincidența sa 
cu ele este considerată ca un produs al hazardului, ca numai întâmplătoare». Iar 
mai departe, în acelaș volum, la «Calculul hazardului», pag. 60: «Probabilitatea 
unui eveniment dat nu este aceiaş penru o persoană ca şi pentru alta, nici pentru 
aceiaș persoană mai bine informată». Sau: «In sine. un eveniment nu este în 
chip simplu probabil; el este sigur. Dacă am ști totul, am șci în mod pozitiv dacă 
se va întâmpla sau nu, dar probabilitatea sa pentru noi nu exprimă decât gradul 
de siguranţă pe care îl putem avea despre producerea lui după ceeace știm actual. 


Deducţia şi inducția în logica lui John Stuart Mill 97 


în structurarea lor cor-lativă, cum se desprinde din sistematica textului 
însăs — poate să pară celor deprinşi să vadă, de obicei, valoarea prin 
prizma superlativelor, a absolutului, prea puţin evidentă şi chiar confuză. 
Totuş, pentru cine convine să ia valoarea şi într'un sens relativ, ca legată 
de fapte, în nuditatea lor obiectivă, — sens total cuprins în substratul 
cercetării noastre — credem că am reuşit să facem evident, natural cu 
mijloace reduse, poate, şi sub opresiunea circonstanţelor, modul în care 
Mill înţelege să delimiteze şi să conjuge, în valoarea lor reală, deducţia 
şi inducția, raportate la punctul său de vedere empirist, la orientarea em- 
piristică pe care a încercat să o dea logicei. 

In încercarea sa de a răsturna prin pozitivism logica tradiţio- 
nală î! — încercare insuficientă, poate, (lin unele puncte de vedere, dar 
netăgăduit fecundă şi temeinică pentru știință — Mill a reușit să spargă 
multe din tiparele fundamentale, dar de factura metafizică, ale logicei 
vechi, menite să prejudicieze încercările noastre ştiinţifice, reuşind în ace- 
laş timp să ne arate, că atât la baza cât şi în vârtul gau în țelul proce- 
deelor noastre, întradevăr logice, stau şi trebue să stea, în chip incontes- 
tabil, faptele 42. 

Integrat în lanţul marilor săi înaintaşi: Aristoteles, Descartes, Ba- 
con, Hume, Kant, a căror trudnică „dar rodnică gândire alcătueşte un lu- 
minos drum polar pentru ridicarea şi promovarea ştiinţei, John Stuart Mill 
reuşeşte, pedeoparte, să scuture, prin pozitivismul său, multe din vechile 
concepte de factură metafizică, a căror pulbere întuneca unele din posi- 
bilitățile noastre de găsirea adevărului; pe dealtăparte, poziția sa repre- 
zintă o netăgăduită culme în sânul cugetării empiriste, specificul filoso- 
fiei engleze. 

Alexandru lonescu 


41 Ne apare foarte lămurit și cuprinzător pozitivismul lu: Mill în următoa- 
rea aserţiune: «In m'nţile neobicinuite să gândească precis, există adesea ideia 
confuză că legile generale sunt cauzele legilor parţiale; că legea gravitaţiei uni- 
versale, bunăoară, este cauza căderii corpurilor pe pământ.: Dar aci ar fi o 
greșită folosinţă a cuvântului cauză. Greutatea corpurilor nu este un efezt al 
gravitației generale; ea este un caz, adică un exemplu particular al prezenței a- 
cesteia». (Vol. 1, p. 531). 

42 Pentru o mai plină lămurire asuvra subicctilui de fată, vezi. în afara 
lucrărilor aflate în cursul expunerii noastre, şi lucrările: H. Taine: Le positivi:me 
anglais şi H. Hoffding: Histoire de la puiiosophie mode:ne. vol. II, p. 424—436 
(trad. 1, franceză de P. Bordier, Paris, Alcan 1924). iar dintre lucrările citate ':e- 
bue să insistăm asupra importanţei următoarelor: H. Lauret: La philosophie de 
Stuart Mill şi P. P. Negulescu: Problema epistemoiogică (curs). Vol. III, 1931—32, 
partea referitoare la Mill. 


7 


Bucovină, ţară blajină, 

Cosmin cu mânăstiri de lumină, 
Cine sub seri ţi-se 'nchină, 

Sub blestemata lege străină, 
Comoara mea, Bucovină ? 


Aud cum te pasc desnădejdile, stoi, 
Cum croncăne corbii, amar rotocol, 
Şi-ţi cântă doar crivățul rece "n ocol, 
Peste ogoarele scrum şi pârjol... 

Şi-aş vrea Bucovină, nebun, să mă scol, 


S'adun toată ţara grămadă, 

Să-i duc pe cei vinovaţi să te vadă, 
Cum te-au svârlit ca pe-o pradă, 
In groapă, la câni, să te roadă... 
Tu, geană de rai şi baladă!... 


BUCOVINĂ 


Presimt că ţi-i foame şi frig. 
Şi "'ncerc să mă "'nalţ şi să strig 
Cu flacări călăii să-ţi frig, 

Să cad'al hotarelor dig, 
Colhozul e numai hopsig !... 


Ştiu bine că plângi în năframă, 
Surghiunul departe de mamă, 
Ţi-i groază, ţi-i foame, ţi-i teamă, 
Dar dincol' de zarea 'n maramă. 
Mereu sângele nostru te cheamă ! 


ASCULTA! 


Stai, trecătorule, şi-ascultă: 

Iţi plânge-o soră 'n altă ţară, 
Sub bici de blestem și ocară, 
C'a fost din trupul ţării smultă. 


Ascultă! 


Ascultă crâncena-i plânsoare, 
Cu glasul prăbuşit sub cnut. 
Azi dorul ei după trecut 

Sub gratii, creşte ?n închisoare. 


N'auzi cum zornăe cătuşe 

In lungi pohoduri spre Siberii ? 
Cum plâng cosminele durerii 
Sub cerul putred, de cenuşă ? 


Stai, trecătorule, o clipă, 
Și-auzi cum cad catapetesme ; 
Nici florile nu ard miresme 
Sub neagra Asiei aripă. 


Depe colinele rotate 

S'aude 'n geamătul de vânt, 

Ca din adâncuri de mormânt, 
Cum plânge-o soră sau un frate! 


Vezi crucea răsturnată 'n glod, 
De iatagane sdruncinată ? 

Sub ea a străjuit odată, 
Mormântul unui Voevod! 


Sub streşină, cântând litanii 
De-alungul nopţilor de iarnă, 
Uriîtul ţipă ca o goarnă; 

Nu cântă nimeni «nani», «nani». 


Hai, trecător grăbit prin vreme, 
Să scoatem sora din robie, 

Să nu mai blesteme 'n vecie, 
Că ea din vina noastră geme ! 


MOTIV 


Pe sub cearcăn plâns de lună, 
Trece doru 'nspre Cosmin, 
Cu bărdace mari de chin 
Adunate din cordună... 


Trec, în sbor de aripi frânte, 
Ingeri vămuiţi de vis, 

Cerul drag, li-s'a închis, 

Să nu-l vadă, să nu-l cânte. 


Vasile Posteucă 


Colo 'n zarea cenuşie 

Nici un semn la marea poartă: 
Desnădeidile doar poartă 
Steag cernit de pribegie... 


Cu altarul de lumină, 
Ingropat lângă Cosmin, 

Cât vei plânge 'n veac străin, 
Bucovină, Bucovină ? 


Vasile Posteucă 


M. EMINESCU ut rennanine RetaLE _ pinpesaierus + 


Când la 19 April 1885 se deschide testamentul lui Walther v. Goethe, 
nepotul poetului, ț 18 April 1885, testament alcătuit în 24 Sept. 1883, lu- 
meu ştiinţifică germană şi istoria literaturii au sentimentul unei binefă- 
cătoare uşurări, prin faptul că se pune capăt unei aşteptări de peste o 
jumătate de veac, pentru a li se reda moştenirea spirituală a geniului 
care s'a avântat la culmea lui Homer al Eladei şi Shakespeare al Anglo- 
Saxonilor. Se îndeplinește astfel dorința de a cunoaște totalitatea operei 
poetului, de a pătrunde în atelierul său de creaţie şi de a-i studia viaţa, 
pentru ca această lumină interioară să ajute înțelegerea cât mai desă- 
vârşită şi cât mai corectă a ceea ce a simţit, gândit şi trăit titanul nu 
numai al germanismului ci şi al lumii întregi. Câtă vreme au trăit nepoţii 
lui Goethe, Wolfgang şi Walther, uriașa arhivă a poetului rămânea închisă 
pentru cercetători şi dormea între pereţii încăperilor locuinţei sale din 
Weimar. Actul din 24 Sept. 1883 numeşte moștenitoare generală a suc- 
cesiunii pe marea ducesă Sofia de Sachsa, care luând cunoştinţă de cu- 
prinsul testamentului și înțelegându-și răspunderea, a ei ca și a celor- 
Jalţi descendenţi din casa domnitoare a lui Carl August, procedează fără 
întârziere la organizarea Arhivei-Goethe şi la îngrijirea unci noi ediţii, 
critice şi complete a operelor poetului 3. 

Pentru îngrijirea unei ediţii vrednice de numele lui Goethe, ca și 
pentru renumele Germaniei recunoscută prin extraordinarul ei spirit de 
organizare şi distribuţie a muncii, cu respectul ierarhiei valorilor, au fost 
invitați să colaboreze reputați istorici şi istorici literari ai timpu- 
lui, filologi, arheologi, naturalisti, esteticieni, critici de artă, filosofi 
şi oameni politici, şi astfel s'a ajuns la impresionatul număr de 67 per- 
sonalităţi, cari şi-au oferit tributul, fiecare în specialitatea sa, pentru în- 
făptuirea celebrei ediţii de 143 volume, în 4 serii, și anume: Seria I-a: 
Opere literare-63 vol. — Seria a Il-a: Scrieri de știință naturală-14 vol. — 
Seria a III-a: Însemnări zilnice-15 vol. — Seria a IV-a: Scrisori-50 vol. 
Lucrările editoriale şi de imprimare au început în anul 1887 şi s'au 
sfârșit abia la 1912, așadar exact un sfert de secol de efort colectiv, de 


1 Academia Română / Studii și Cercetări / XLIV / M. Eminescu / Poezii și 
Variante / Ediţie Omagială / Alcătuită de / D. R. Mazilu / Monitorul Oficial si 
Imprimeriile Statului / Imprimeria Naţională București, 1940 / 1 voi. 17,5X35; 
844 pg. + 1 pl. — Pretul Lei 500. 

2 M. Eminescu / Opere / vol. 1 / Poezii Tipărite / In Timpul Vieţii / Intro- 
ducere — Note și Variante — Anexe / Ediţie Critică Ingrijită / De / Perpessicius / 
Cu 50 reproduceri după manuscrise / Burureşt: / Fundaţiile Regale / 1939: / 1 vol. 
21X30; XLII -- 528 po, | 1 pl. — Preţul Lei 400. 

3 Cfr. Herman Grimm, prefață la Goethes Werke / Herausgegeben / im / 
Auftrage der Grossherzog':n Sophie von Sarhsen / Weimar / Hermann Bohlau / 
1—143 vol. / 1887—1912 /, în vol. l-iu pg. XI—XVII. 


102 1. E. Torouţiu 


stăruință îndârjită pentru îndeplinirea unui plan şi înfăptuirea unui gând. 
In acest răstimp numeroşi dintre colaboratori cad pe șantierul de 
lucru și îndată locul se ocupă de cătră alte personalităţi în speciali- 
tatea, unde s'a produs golul. Astfel la 1912 apure al 143-lea volum, ulti- 
mul din această ediţie ideală, rezultată dinr'o ideală organizare, din- 
tr'un exemplar spirit de solidaritate, dintr'o coesiune organică, proprie 
şi caracteristică spiritului german, dintr'un înalt simţ pentru ceea ce va 
să însemne mâudrie naţională, pilduitoare tuturor popoarelor şi tuturor 
vremurilor. 

Editorii se împart în două grupe: cea dintâiu redusă ca număr 
este cea a redactorilor, compusă numai din 5 membri; a doua, a colabo- 
ratorilor externi, o alcătuese ceiulţi 62 de profesori universitari, eruditi 
şi oameni de litere. 

Redactorii sunt următorii: Gustav von Loeper, Erich Schmidt, Her- 
man Grimm în locul lui Wilhelm Scherer ț 6 August 1886, Bernhard 
Seuffert şi Bernhard Suphan. 

Din modul cum s'a alcătuit lista colaboratorilor se poate vedea 
grija de a nu trece cu vederea nici un centru universitar «soweit die 
deutsche Zunge klingt», nici chiar Universitatea din Cernăuţi, care de- 
altfel, pe drept, sa bucurat totdeauna în lumea învățaţilor de un 
nume bun. 

Iată localităţile cu reprezintanţii lor în comitetul central sau în 
rândurile colaboratorilor la ediţia Goethe—W'eimar: 

Berlin: August Fresenius, Ludwig Geiger, Herman Grimm, Julius 
Hoffory, Daniel Jacoby, $. Kalischer, Gustav von Loeper, Richard M. 
Meyer, Max Roediger, Erich Schmidt, Edward Schroder, Friedrich 
Strehlke. — Lipsca: Wilhelm Arndt, Adolf Kâgel, Friedrich Zarncke. — 
Viena: Richard Heinzel, Jacob Minor, Karl J. Schroer, Samuel Singer, 
Alexander von Weilen. -— Ziirich: Jakob Baechtold. — Jena: Karl Bar- 
deleben, Berthold Litzmann, Carl Siegfried. — Dresda: Woldemar Frei- 
herr von Biedermann, Franz Sechnorr von Carolsfeld. — Posen: Robert 
Boxberger. — Halle a. $.: Konrad Burdach, Albrecht Wagner. —- We:- 
mar: C. A. Hugo Burkhardt, Reinhoid KShler, Carol Rulund, Bernharil 


Suphan, Julius Wahle. — Cracovia: Wilhelm Creizenach. — Glasgou:: 
Erust Elster. —- Pless: Wilhelm Fielitz. — Bonn: Johannes Franck, Her- 
mann Hiifter. — Birkenruh din Livlanda: Otto Harnack. — Strassburg: 


Rudolf Henning, Eugen Joseph, Ernst Martin, Adolf Michaelis. — 
Berna: Ludwig Hirzel. —- Steglitz: Otto  Hofhmaun. — Miinster i. W,: 
Karl Kochendârffer. — Miănchen: Franz Muncker. — Reichenberg p. R.: 
Wolfgang von Oettingen. — Hamburg: Carl Chr. Redlich. — Darmstadt: 


Max Rieger. — Gâăttingen: Gustav Roethe, Herman Sauppe, Karl 
Vollmăller. - - Praga: August Sauer. -— Graz: Anton C. Sehonbach, Bern- 
hard Seuffert. —- Kânigsberg d. Pr.: Altred Sehone. — Pforta: Hermann 
Schreyer. — Brunn im Gebirge: Rudolt Steiner. — Giessen: Adolf Strack. 
— Tăbingen: Philipp Strauch. — Wurzburg: Ludwig von Urlichs. — 
Frankfurt pe Main: Veit Valentin. — Cernăuţi: Max Freiherr von W ald- 


berg. — Breslau: Karl Weinhold. — Lemberg: Richard Maria Werner *. 
“Trecând în revistă aceste nume, de care se leagă opere ştiinţifice sau 


4 Cir. Goethes-Werke, ed. Weimar, vol. l-iu pg. XXVI—XXVIII, 


M. Eminescu 103 


literare valoroase, unele interesând numai cultura germană, altele trecute 
în patrimoniul universal, îţi dai seama că un colectiv simţ de răspundere 
al naţiei, reprezintate prin ce a avut mai ales în cugetare şi ca disciplină 
ştiinţifică, a lucrat şi veghiat, timp de 25 ani, pentru ca iniţiativa să 
ducă la un sfârșit, care pentru multă vreme şi în linii mari să înlăture 
din discuţiunea publică problema unei ediţii critice complete a operelor 
lui Goethe. 

Aşadar, abia după 80 ani dela moartea poetului, națiunea germană 
a izbutit să realizeze o ediţie critică şi completă în același timp. Vom ţine 
socoteală că Goethe a avut peste şase decenii de neîntreruptă creaţie, faţă 
de 15 ani ai lui Eminescu, apoi că la vârsta înaintată de octogenar poetul 
german își îngrijește singur o ediţie completă a lucrărilor literare, că în 
activitatea sa scriitoricească păstrează ordinea şi disciplina, cari sunt din- 
tre caracteristicele cele mai pronunţate ale poporului german însuşi, şi, 
în sfârşit, nu scăpăm din vedere faptul că el a dispus de mijloace pentru 
a-și plăti secretari şi arhivari. Poetul nostru, se topeşte în tinereţe sbu- 
ciumată; cât trăeşte este aruncat de valurile vieţii şi nevoilor dintr'un 
oras în altul, trebuind să-şi mute cu dânsul manuscriptele și biblioteca. 
dela o gazdă la alta. Și totuşi el îşi apără avutul spiritual, prins pe tot 
felul de hârtii, încât acum după 14 veac dela moartea sa trupească, cer- 
cetările privitoare Îa viaţa şi opera lui se fac fără întrerupere şi din an 
în an sunt în creştere. Dacă însă, cu toată rânduiala găsită în moştenirea 
dela Goethe şi cu tot spiritul german întreprinzător, tenace, disciplinat, 
au fost nevoie de 80 ani până să se termine singura ediţie completă şi 
critică, atunci o asemănătoare lucrare pentru opera lui Eminescu, păs- 
trând fireşte raportul dintre vastitatea şi multilateralitatea activităţii unuia 
față de a celuilalt, va necesita o durată mult mai întinsă. Nu fără im- 
portanță este și întâmplarea că în răstimpul dintre 1887 și 1912 cât a 
ţinut studierea materialului, coordonarea și editarea celor 143 volume ale 
lui Goethe, omenirea a irăit în pace și i s'a dat răgaz să-şi desăvârşească 
operele constructive. La noi, din 1902, când manusecriptele lui Eminescu 
au ajuns în proprietatea Academiei Române, au fost tot vremuri de res- 
trişte şi izbelişte: răscoale, războaie, căderi şi înălţări, preocupări de ordin 
social pentru realizări practice, tămăduiri de răni, frământări lăuntrice, 
întineritor freamăt de refacere a hotarelor istorice şi etnice. Națiunea 
română conştientă de puterea geniului eminescian şi recunoscătoare pen- 
tru că i s'a dăruit întreg şi cu efecte generatoare pentru veacuri inainie, 
n'a întrerupt niciodată contactul sufletesc cu dânsul și cu opera sa și 
în clipele cele mai crâncene s'a călăuzit de ecourile testamentului său 
literar şi politic. lubirea noastră și cultul tuturora pentru Eminescu ne 
unește şi înalță şi desigur nu-i prea îndepărtată vremea când o genero- 
sitate a maturității va chema la colaborare pe cărturarii luminaţi și pri- 
cepuţi în problemele de îngrjire a unei ediţii critice şi complete a lui 
Eminescu, cari, — simțindu-se atrași spre desinteresată cooperare inte- 
lectuală, dintr'un foc lăuntric şi solidă cunoaștere a moștenirii spirituale 
ce ne-a lăsat-o poetul, să se adune ca și soborul învăţaţilor germani din 
jurul operei lui Goethe în strădanie de 25 ani, ca să cinstească creaţiunea 
geniului ivit în secolul al XVIII-lea, — să lucreze în numele întregii na- 
ţiuni şi s'o achite pe ea de datoria faţă de geniul veacului al XIX-lea 


104 |. E. To:ouţiu 


apărut din brazda pământului românesc. Pentru că şi o ediţie completă 
şi critică a operelor lui Eminescu nu este şi nu poate fi lucrare de unul 
singur, oricâte înfăptuiri pregătitoare ar exista până la dânsul. «O catedră 
Eminescu, la Universitate 5», preconizată de d-l Constantinescu (Pompi- 
liu) este o idee nefastă, care se răstoarnă prin înseşi argumentele de şu- 
bredă susţinere a ei. Există o catedră Goethe în toată lumea germanică, 
sau vre-una Schakespeare, Homer, Tolstoi, Kant? De când locul, Univer- 
sitatea, şi titlul, profesor, devine o garanţie, pentru soliditatea şi trăinicia 
realizărilor? Că «astăzi o catedră Eminescu, la Universitate, este nu nu- 
mai un capitol de buget şi nici o simplă formă de încadrare a unui om 
şi a unei funcţii», îl credem pe d-l Pompiliu Constantinescu, dar mâine 
ea va deveni numai un capitol de buget şi numai «o simplă formă de 
încadrare a unui om şi a unei funcţii», de asta suntem mai mult decât 
siguri. Căci, cine, spre o pildă, i-a oprit pe numeroșii titulari ai catedre- 
lor existente, de istoria literaturii române moderne sau de estetică, cine 
i-a împiedecat ca din 30 ani de profesorat 20 să-i consacre exclusiv stu- 
dierii manuscriselor poetului pentru ca de acolo, dela catedra universi- 
tară, să roiască, în elan proaspăt, îndrumat de înțelepciunea profesorală, 
pâlcuri de tineri, împrejurul operei lui Eminescu, s'o studieze şi să ajute 
la înfăptuirea unei idei mari, care cere timp, răbdare și presupune înainte 
de toate dragoste sinceră pentru subiect? O «catedră Eminescu»? şi pen- 
tru asemenea amvon d-l Pompiliu Constantinescu citează pe catedrantul 
iudaic G. Călinescu, acela care şi-a bătut joc de viaţa chinuită a poetului 
târând-o şi murdărind-o în libidina sensualismului oriental semit, ca să 
antreneze la cetit pe admiratorii liceeni, să le aţâţe instinctele sexuale ? 
Sau temerara citare în catastiful eminoscologilor a jidanului Tudor (!) 
Weinberg Vianu (!), care, ca şi Călinescu, şi-ar tăia mai curând mâna 
decât să pomenească undeva de capitolul politicei lui Eminescu, de na- 
ționalismul său, de lipta sa împotriva celei mai mari nenorociri a popo- 
rului românesc, jidanii, cari sunt izvoarele şi autorii tuturor marilor 
noastre tragedii. Jidanii și jidoviţii Germaniei de altă dată, cu Goethe: 
olimpian, titan, cetăţean al lumii, liber cugetător. Un asemenea Goethe, 
care nu trece firesc pe subt cerul Germaniei, ca să ajungă în Univers, ca 
şi un asemenea Eminescu, fără legătură cu durerile şi aspiraţiile mari 
şi mărunte, de toate zilele sau din cuprinsul unor vremi îndelungate, 
n'au existat și nu trebuie să ne mai lăsăm înșelaţi că ar fi putut exista. 
Infiltraţia iudaică în cultura şi gândirea românească ne-a adus nenoro- 
cirea de a ne abate dela linia noastră naţională, de a ne sugera un exa- 
gerat europenism, pe când de fapt noi rămâneam totuși niște primitivi, 
şi singura dovadă a primitivismului nostru o oferise ușurința acceptării 
infiltraţiei iudaice, cu toate consecinţele ei. Falsificarea cugetării româ- 
neşti, acum mai puţin ca oricând nu poate fi articol de buget, iar pentru 
studierea operei lui Eminescu şi cunoaşterea vieţii sale trebuie să se în- 
trunească într'o cooperaţie intelectuală toate valorile românești, aşa cum 
au înţeles să lucreze Germanii pentru Goethe. Iniţiativele individuale pot 
continua nestânienite. Prin ele se face totdeauna un pas înainte şi sunt cu 
atât mai lăudabile, pe cât pornesc din sentimentul curat al admirației şi din 


5 In «Revista Fundațiilor Regale», 1/XI 1940, pg. 419—XXVIII. 


M. Eminescu 105 


plăcerea muncii în sine. Cele oficiale se plătesc şi unde intervin arginţii, 
acolo este prezentă de cele mai multe ori şi trădarea subiectului: nepo- 
tism, prieteşug şi nesăţiosul materialism, care nenitând o clipă că reali- 
zarea se măsoară cu cotul, se plăteşte pe coală, transformă hârtia albă 
în kilograme de maculatură, coale întregi de dialectică, de inutile repro- 
duceri, de savantlâc cu semne diacritice, pentru a se obţine opt sute pa- 
truzeci şi patru pagini balast în greutate de 2 kgr. Şi acest lest în jurul 
a 10 — cetiţi: zece — poezii şi «variante» ale lui Eminescu. Şi iată-ne 
deci ajunși la ediţia «omagială» a Academiei Române, alcătuită de D. R. 
Mazilu. 

Intâiu am vrea să subliniem aci că Academia Română, instituţia în 
sine, rămâne în afara- oricărei critici. Ea este și va fi, ca oricare altă 
instituţie similară din lume, templu al culturii și altar de oficiere al ştiiu- 
ței. De aceea, cu atât mai mult oamenii cari pătrund în ea sunt obligaţi 
s'o ferească de orice i-ar putea scade din prestigiu. 

După ce lectorul celor zece poezii se va întâlni cu cercetătorul şi 
cunoscătorul operei lui Eminescu, se va ridica singură întrebarea: cine 
omapiază prin volumul de 844 pagini: Academia Română care admite 
lucrarea în colecţia de Studii şi Cercetări şi suportă enormele cheltueli 
ale tiparului sau d. D. R. Mazilu, alcătuitorul ediţiei «omagiale», care 
primeşte şi dreptul de autor pentru 53 coale de tipar? 

Când în primăvara anului 1937 d-l S. Puşcariu a venit în Academia 
Română cu iniţiativa tipăririi unui volum comemorativ la 50 ani dela 
moartea poetului, nu exista nici o lucrare făcută; în schimb d-l D. Cara- 
costea a indicat omul, pentru care oferea toată garanţia. «Inițiativa a fost 
primită de Seciunea literară, în şedinţa dela 8 Mai 1937, când s'au 
aprobat și fondurile necesare tipăririi» 6. De fapt, în şedinţa aceea nu 
s'au aprobat fondurile, din simplul motiv că nu exista nici un manuscris, 
ale cărui proproţii să fie cunoscute. Dimpotrivă, ne întrebam unii unde-i 
corpul delict şi pe ce bază se contină discuţia. Atunci, intervine 
d-l D. Caracostea: «Il iau eu pe garanţia mea, dau ew toată garanţia pen- 
tru d-l D. R. Mazilu, că va face o lucrare bună»... Toată lumea a tăcut 
şi a preferit să aştepte, cu încredere, lucrarea, decât să nesocotească girul 
d-lui D. Caracostea şi eventual să neîndreptăţească un tânăr care vrea să 
se afirme. S'a întâmplat însă, din nefericire, altfel. Generositatea profe- 
sorului D. Caracostea şi părinteasca oblăduire arătate elevului d-sale, d-l 
D. R. Mazilu, apar ofensate printr'o lucrare ratată. 

Inainte de a trece la cercetarea «tipăririi atente» 7 a celor 10 poezii 
gi variante, trebuie să procedăm la eliminarea materialului inutil : «Pre- 
faţa primei ediţii Maiorescu» (pag. 13), reproducere de prisos; la fel 
«Poetul Eminescu», introducerea dela ediția a IV-a Maiorescu. Într'o edi- 
tie critică a Academiei Române nu este îngăduit să se retipărească texte 
cunoscute de elevii liceelor. Ediţia Maiorescu este a VIII-a la 1901; ediţia 
a XI-a atinge la 1913 a 14-a mie de exemolaree ; dela 1913 alte și alte 
ediţii, până astăzi poate 25-—30.000 exemplare, toate reproducând notita 
biografică a lui T. Maiorescu; aceleași pagini se retipărese şi în vol. al 


6 D R. Mazilu, Istoricul Lucrării, în op. cit. pag. 5. 
7 D. R. Mazilu, op. cit. pg. 5. 
8 Perpessicius, op. cit. pg. XVIII. 


106 1. E. Torouţiu 


HI-lea din «Critice»-le lui M., după «Conv. Lit.», volum cu o circulatie 
destul de mare, aşa încât inutilitatea reproducerii în volumul Ac. R. 
este evidentă. «Coperta ediţiei I-a broşate Maiorescu» (pag. 71) — nu 
corespunde realităţii. De fapt ceeace facsimilează d-l D. R. Mazilu e 
o scoarță dela legătura în pânză sau piele şi un unicat al unui legător 
de cărți, nu «coperta ediţiei I-a broșate». 

Asupra ideilor din capitolele Introducerii : «1. Istoricul lucrării. — 
2. Autenticitatea unei poezii. — 3. Modificări de editori. 4. Editarea 
poeziilor. 5. Editarea variantelor» — vom stărui în cursul analizei ce- 
lor zece poezii şi variante, cari formează volumul de 844 pagini. Poeziile 
sunt următoarele: 1. Epigonii, 2. Floare Albastră, 3. Scrisoarea IL, 4. Scri- 
soarea ÎI, 5. Scrisoarea III, 6. Scrisoarea IV; 7. Luceafărul, 8. Doină, 9. Şi 
dacă..., 10 Veneţia. 


1. EPIGONII 


«Ediţiile critice ale poeţilor moderni din alte literaturi s'au alcătuit 
într'un mod asemănător din compunerea edițiilor originale, cu controlul 
manuscriselor, când se păstrau. Astfel s'a făcut pentru Goethe, Lamartine, 
Leopardi, ete» ?. 

Notele din subsol sunt cu desăvârşire de prisos, deoarece ele privesc 
în cea mai mare parte trecerea dela un sistem ortografic la altul. Numai 
în titlu editorul își numește ediţia «omagială», în interior şi peste tot în 
introducere nu e vorba decât de ediţie critică. Ori o ediţie critică, um- 
plând jumătate de spaţiu cu note referitoare la aceleaşi cuvinte, cu deo- 
sebirea grafiei lor în diferitele sisteme ortografice, este o reconstruire a 
acelor sisteme ortografice; căci nu stim, dacă i-ar fi putut cuiva trece prin 
minte să arăte că la cutare dată adevărul s'a scris adevErulu, apoi ade- 
vErul, şi în cele din urmă adevărul. Astfel procedează editorul ediţiei cri- 
Lice şi reproduce toate cuvintele cu u scurt, cele cu d cedil şi aşa mai de- 
parte. Dacă în poeziile lui Eminescu editate «critic» un cuvânt se repetă 
de câteva sute de ori cu trecerea prin aceleaşi schimbări, editorul le înşirue 
tot de atâtea ori în notele din subsol şi arată schimbarea lor la faţă. Câte 
sunt sunetele cari în istoria limbii românești au primit o altă înfățișare 
pentru văz? Cinci, şase, să spunem zece. Ori pentru acestea ajungeau zece 
fraze scurte, cu indicaţiile respective : la data cutare sunetul s'a scris 
așa, la data cutare şi-a modificat haina. In locul acestui procedeu eco- 
nomic, D. R. Mazilu umple 70 de jumătăţi de pagini cu balast inutil. Şi 
fiindcă criticul editor afirmă că la fel «s'a făcut pentru Goethe», suspec- 
tăm numai veracitatea procedurii întru cât priveşte pe Lamartin, Leo- 
pardi, etc., deoarece n'avem putinţa de a verifica o asemenea inepţie, 
iar cât pentru Goethe declarăm categoric că d-l D. R. Mazilu spune pur 
şi simplu neadevăruri. Sistemul ediţiei critice folosit de editorul celor 10 
poezii ale lui Eminescu, cărora le-au fost necesare 70 jumătăţi de pagini, 
ca să se arăte numai schimbările ortografice a unor cuvinte în diferite 
ediţii, ar fi dus la o monstruozitate, când e vorba de ediţia critică a ope- 
rei lui Goethe. Dinpotrivă: în patru pagini din volumul prim al ediţiei 


9 D. R. Mazilu, op. cit. pg. 44. 


M. Eminescu 107 


critice de 143 volume se dau toate indicaţiile privitoare la ortografie 1%, 
cu permanenta grijă de a respecta voinţa poetului: ...«wăhrend Alles, was 
sich auf Laut und Aussprache erstrekt, ja nur erstrecken kânnte, geschoni 
wird> |! (...«rotul ce priveşte sau ar putea numai să privească sunetul și 
expresivitatea, rămâne neschimbat»). Subliniem acest principiu călăuzi- 
tor în ed. Goethe, pentru a evidenția apoi modul arbitrar al editorului 
de a se comporta cu poezia lui Eminescu. Câteva versuri din Epigonii: 
v. 1: Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, 
2: Mă cufund ca într'o mare de visări dulci şi senine 
7: Văd poeţi, ce-au sczis o limbă ca un fagure de miere; 
8: Țichindeal gură de aur, Mumuleen glas de durere 
13: Liră de argint, Sihleanu; Donici, cuib de'nțelepciune, 
19 : Eliad' zidea din visuri ș. din basme se'uiare 
20 : Delta biblicelor sfinte, profeţiilor amare, — 
21: Adevăr scă.dat în mite, sfinx păbuns de înţeles. 
22: Munte cu capul de piatră de furture deturnată, 
25: Bolliac cânta iobagul și-a lui lanțuri de aramă 
27 : In prezent vrăjește umbre dinur'ai secolelor plan, 
28 : Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii 
29 : Palidi stinge — Alexardrescu sfânta candel' a sp2rării 
33: Vieaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; 
37: Murășan :cutură lanţul cu-a lui voce ruginită 
41: Şi. bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune 
42: Preot deştieptării noastre, semnelo: vremii poeti 
47 : Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorite, 
48 : Ce-arăteu faptele crunte unor demni t rani, vicleni 
49 : Ş'acel rege al poeziei, veșnic tânăr și ferice 
53: Acum secolii străbate, o minune luminoasă 
54: Acum râde prinure lacrimi, când o cântă pe Dridri ; 
60: Şi iubind-o fără margini, scrie ; «Visul de poet»; 
62 : Visul apelcr adânce și el stâncilor cărunte 
63: E! deşteaptă 'n sânul ncstru derul ţării cei străbune, 
69 : Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic, 
73 : Şi de-aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă 
76 : S'a întors mașina lumii; cu vo: viitorul trece 
79 : Voi, pierduţi în gânduri sfinte, convorbeaţi ru idealuri; 
80 : Noi cârpim cerul cu stele, no: mânjim marea cu valuri; 
83: Când, plutini pe aripi sfinte printre stelele senine, 
84: Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi. 
86 : Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune. 
87: Lumina al vieţii voastre drum de roze semănat, 
96 : Moartea succede vizţii, vieața succede la moarte», 
100 : Numesc sfânt, frumos și bine ce n'mic nu însemnează, 
105: Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra. 
109 : Rămâneți dară -u bine, sfinte firi vizionare, 
110: Ce făceaţi: valul să cânte, ce puneaţi steaua să sboare, 
112 : Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi. 


10 Esrhard Suphan, în Vorbericht, pg. XX—XIV. 
11 Idem, ibid. pg. XXI. 


108 1. E. Torouțiu 


Vom stărui asupra versurilor citate din «Epigonii». Din numărul 
total de 114 sunt 40 versuri, în cari editorul se abate, după părerea 
noastră, dela regulile obicinuite impuse de spiritul critic, simţul artistic 
pentru limbă şi respectul pentru voinţa poetului, singurele elemente în 
măsură să călăuzească înfăptuirea unei ediţii cu adevărat critice şi deci 
acceptabile. Din abaterile pe care le constatăm în aceste destul de nume- 
roase versuri, dintr'o singură poezie, se ridică o mulțime de probleme şi 
anume: de punctuație, ortografie, ortoepie, vocalism, expresivitate, du- 
blete, limbă literară, provincialisme. moldovenisme, procedeu arbitrar şi 
inadvertenţă faţă de voinţa poetului, alterare de text, erori de tipar, dia- 
lectică în sprijinul răsturnării textului din Convorbiri Literare, ediţiile 
Maiorescu. desconsiderarea indicaţiilor din variante. 

D-l D. R. Mazilu pretinde, cum s'a arătat, că a ținut socoteală în 
redarea textelor de Conv. Lit., ed. Maiorescu, m-se şi variante, şi afirmă 
că a procedat la fel, cum s'a lucrat pentru Goethe, Lamartine, Leopard: 
3, a. În ceea ce privește punctuația, Goethe printr'o scrisoare din 10 lan. 
1825 cătră Gâtiling își exprimă dorinţa: ...«dass etwa eine, in friihere 
Zeit gewâhnliche, allzu hâufige Interpunction und Commatisirung aus- 
geloscht und dadurch ein reinerer i'luss des Vortrags bewirkt werde>» 12. 
(«Eventuala punctuație şi folosirea virgulei, prea frecvente, să se suprime 
şi asfel să se obtină o cursivitate mai curată a cetirii»>). Că dl D.R. 
Mazilu se sprijină pasă-mi-te pe principiile ediție: Goethe, fără să le 
cunoască, n'ar însemna mare lucru, ci numai repetarea unui obiceiu în- 
rădăcinat la toţi pripiţii; din subconștient şi dintr'un instinct de apă- 
rare porneşte imperativul rizimării de un punct solid, crezând că acesta 
ar putea deveni sperietoare pentru  cinc-ar îndrăzni să 'ncerce a-i clă- 
tina consstrucția. Referirea la ediţiile critice «Goethe, Lamartine, Leo- 
pardi etc.» trebuie redusă numai la această stare psihologică, de govăi- 
toare siguranţă. Pentru punctuație în poeziile lui Eminescu ar intra în 
vedere următoarele criterii: 1) voinţa poetului, dacă ea se găseşte ex- 
primată prin manuscript, fie în forma definitivă a poeziei, fie într'o va- 
riantă:; 2) regulile gramaticale, astăzi în vigoare. Ori. editorul nu ţine 
socoteală nici de poet, nici de manuscript, nici de ediţiile Maiorescu, 
nici de C. L. si — nici chiar de gramatică, singura care i-ar veni în 
sprijin și i-ar justifica gramaticeste procedenl introducerii prea frecvente 
de samne ale punctuației, — îndeosebi virgula —, unde poetul nu le are, 
și arbitrara suprimare a altora. Astfel: între v. 1 şi 2, 6, 27, Al, 54, 60, 
109 g&. a. 

Și D. R. Mazilu şi Perpessicius pun la finea versului prim virgulă. 
Se urmează aci o logică: despărţirea propoziţiunii secundare de cea 
principală, prodosa de apodosă. Deşi în ms. lipseşte 15, la fel şi în C. L. 14. 
La finea versului prim se termină partea unei idei, cursivitatea cetirii nu 
numai că nu sufere, ci are nevoie chiar de o pauză, pe care unii cetitori 
de varsuri de altcum greşit o fac la sfârsit de vers; aci însă se impune 
și deci, contrar C. L. şi punctuaţiei din variantă (singura care s'a păstrat. 


12 Ibidem, pg. XXIII. 
13 Cfr. D. R Mazilu, facsimilul dela pg. 169. 
14 1870, pg. 185 


M. Eminescu 109 


după cât ştim, până astăzi), despărţirea prin aşezarea virgulei este nece- 
sară. Ne susrprinde însă versul 7: 


C. L.: Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: 
Mazilu: Văd poeţi, ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: 
Perpessicius: Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: 
C. Botez: Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: 
Eminescu (v.j: Văd poeţi ce-au scris o limbă ca..... 


Comatisarea, ca să ne folosim de expresia lui Goethe, din Convor- 
biri Literare pare să fie influenţată de regula germană, care fără nici o 
excepţie desparte substantivul de pronumele relativ. Fie că însuși poetul a 
trimis redacţiei manuscriptul în această formă definitivă, fie că Iacob C. 
Negruzzi, redactorul revistei, sau TI. Maiorescu, a interealat aceste virgule 
sau ambele nu sunt puse de poet, aşa cum am putea deduce după ciorna 
poeziei sau dacă se şi foloseşte o virgulă, singurul loc în care regula grama- 
ticală ar dicta să [ie întrebuințată, este numai acolo unde au pus-o Perpes- 
sicius şi C. Botez, adecă la despărțirea frazei relative, desvoltată explica- 
tivă: limbă, care este ca un fagure de miere. D. R. Mazilu foloseşte virgula 
împotriva spiritului latin, căci ideea: «văd poeţii ce-au scris» se poate sti- 
lisa astfel: «văd poeţi (,?) ecriitori ai unei limbi, care este ca un fagure de 
miere» şi atunci când fraza secundară simplă e cu putință să se concen- 
treze într'un adjectiv atribut al substantivului, virgula n'are ce căuta. 
D-l D. R. Mazilu ține să facă opinie separată şi nu acceptă nici pe poet, 
nici pe T. M., nici C. L., nici regulile elementare gramaticale. Tot din- 
tr'o greşită înțelegere a rostului punctuaţiei se împotmoleşte, prin punct 
și virgulă, cetirea versului 13. Poetul care nu oprea cursivitatea decât 
rar, prin virgule, mai puţin probabil e să fi făcut baraje de opreliști mai 
puternice ale punctului și virgulei în mijlocul unui vers în plină curgere: 

«liră de argint, Sihleanu. Donici, cuib de "'nţelepciune... 

Nici după «liră de argint» n'ar fi necesară virgula, precum cum nu 
urmează după Donici, la Perpessicius şi C. Botez. Dar D. R. Mazilu re- 
produce din C. L. şi mai adaogă una, dela sine, la finea versului. Aceasta 
nu se găseşte nici în C. L, nici în ed. M., nici la ceilalți doi editori mai 
recenți, C. Botez şi Perpessicius. In favorul lui Eminescu iarăşi trebuie să 
intervină comandamentul lui Goethe în sensul suprimării der allzu hău- 
figen Interpunction und Commatisirung şi pentru menţinerea efectului 
printr'o limpede şi vioaie alunecare, în locul deselor stopări impuse prin 
semne. Trei virgule într'un singur vers şi-un punct şi virgulă, de tăiere a 
lui la mijloc, transformă cetirea în retorism stacat şi pretenţios. Aceeaşi 
allzu hăufige Commatisirung în versul 41 (Si, bocat în sărăcia-i, ca un 
astru el apune). Amândouă virgulele sunt dela d-l D. R. Mazilu, care 
parcă ar vrea să te 'mvete cum trebuie cetit versul si de aceea te opreste 
din loc în loc prin semnele d-sale. La fel în versurile 53, 69, 79, 83, 86, 
109. Inutil apostroful dela Eliad”, în versul 19, pentru a indica elisiunea 
unei vocale. In ciornă poate fi odihnă a condeiului, poate fi chiar apos- 
trof. Nici în C. L., nici în ed. M. nu apare apostroful. Dacă în ciorna 
poetului se găsește, nu e dovadă că scriind poezia în curat, l-a repetat şi 
acolo. In tot cazul Rădulescu iscălia Hetiade, Eliade, Eliad şi chiar I. 
Iliad. Cu această ultimă formă se află multe tipărituri la Ac. Rom,, 


apărute «In tipografia lui I: Niad>. 


110 |. E. Torouţiu 


Dela punctuație trecem la ortografie şi ortoepie, vocalism, expre- 
sivitate şi dublete. Se pare că autorului criteriilor editoriale enunțate în 
paginile introductive îi scapă din vedere delimitarea necesară dintre or- 
tografie şi ortoepie. D-sa confundă regulile ortoepiei cu cele ale ortogra- 
fiei şi de aici frâul liber ce şi-l îngăduie pentru modificări în textul lui 
Eminescu în ceea ce priveşte vocalismul şi expresivitatea, şi pentru ne- 
socotirea dubletelor. Preocupat de gândul să dea o ediție corectă a poeziei 
lui Eminescu, din punct de vedere gramatical şi al regulilor ortografice, 
intervenţia editorului este atât de temerară încât atacă textul şi, pe alo- 
curea, îşi permite să schimbe ideea fundamentală. 

In versul prim întâlnim pluralul neobicinuit. «scripturelor» în loc de 
«scripturilor». Cu această aparentă inadvertenţă faţă de gramatică, cu- 
vântul s'a tipărit aşa cum l-a scris poetul: în C. L.. în ed. L IL II M., şi 
forma a fost respectată de C. Botez și de Perpessicius. Probabil, poetu- 
lui „în extraordinara lui sensibilitate i s'a părut că profilul muzical s'ar 
monotoniza prin prea marea frecvenţă a vocalei i (privesc, zilele, serip- 
turelor) şi atunci a stabilit un echhilibru de alternare a vocalei i cu e 
folosindu-se de forma pluralului scripture în loc de scripturi, cu atât 
mai mult pe cât chiar în acest cuvânt mai este un i în silaba îni- 
țială ; sau cantitativ «scripturelor» este mai mult decât plurarul «scriptu- 
rilor», sau, în fine, a crezut că scriind scripture, învălue cuvântul într 'o 
atmosferă de mai de mult şi astfel arhaizând voit o formă prin simpla 
schimbare a unei vocale juvenile cu alta de o tonalitate mai vrâstnică, te 
pregăteşte peniru efectul evocării trecutului şi pentru câștigarea simpa- 
liei tale alături de cea a sa. Un asemănător plural voit de poet se gă- 
seşte şi în versus] 62: «a stâncelor», respectat de C. Botez şi Perpessicius, 
precum şi de înaintaşii acestora. Grămăticul nostru îşi exercită constrân- 
gerea, «îndreaptă», «stâncilor» în loc de «stâncelor». Nu uită apoi să aducă 
aminte poetului că și articolul pronominal «a stâncelor», este greşit, şi 
binevoitor îl îndreaptă» şi aici punând «al stâncilor», adecă aşa cum se 
porunceşte în respectivul paragraf al articolului pronominal, ca și când 
C. Botez sau Perpessicius n 'ar fi ştiut ce ştie d-l profesor D. R. Mazilu, care 
însă pare cu adevărat să nu ştie ce ştiu aceştia. 

Pornit din capu locului să ne ofere, nu o ediţie critică, ci una a 
d-sale după toate tipicurile gramaticei, d-l D. R. Mazilu este obsedat de 
genitive corecte, pluraluri regulate şi de forme literare muntene, şi atunci 
taie, adaogă şi corectează, ca într'un caiet de şcoală al unui elev. 

In versurile 28, 29, 42, 63, 87, 96 se schimbă genitivele din ei în ii. 
La Eminescu: durerei, sperărei, deşteptărei, ţărei, lumei, vieţei;  Emi- 
nescu în colaborare cu Domnul Profesor D. R. Mazilu: durerii, sperării, 
deşteptării, ţării, lumii, vieţii. Editorul cere uniformisare, disciplină în 
ortografie, fără să țină socoteală că acesste forme ale poetului nu sunt 
abateri dela regulile ortografice, nu sunt greşeli de îndreptat, ci efec- 
tele unor comandamente mai adânci. In versurile: 

„„„Byron, treaz de vântul cel selbatic al durerei 

Palid stinge-Alexandrescu sânta candel'a sperărei 
cu tărăgănarea du-re-rei şi spe-ră-rei este un alt colorit vocalic, cu altă 
valoare fonică decât cele din formele în rii corectate de d-nii D. R. Ma- 
zilu şi Perpessicius; şi apoi rei este cantitativ hotărît mai mult decât 
rii şi prin însăşi această exprimare a durerei, prelungită în timp, durerea 


M.Eminescu 114 


ni se pare mai durerosă, mai obsedantă; e fără sfârşit, ca şi tristețea 
care ne cuprinde, văzându-l pe Alexandrescu palid, stingându-şi sânta 
candelă a sperărei. Sonoritatea vocalei e, căreia i se adaogă i ca să alcă- 
tuiască diftongul ei, întârzie lichidarea cuvântului şi astfel forma «dure- 
rei» şi «a sperărei», mai gravă prin durată şi prin învăluirea ei într'o 
întunecată sobrietate, care se accentuiază şi cu reduplicarea silabelor 
(du)-re-rei şi (spe)-ră-rei, este de-o expresivitate mult mai puternică și 
mai plină de efect decât cea cu repede curmatele terminaţii în rii, unde 
impresia reduplicării nu mai intervne, iar consoana r din rii aproape nici 
nu se poate pronunţa, ci se topeşte subt influenţa seninătății lui i urmă- 
tor. N'ar fi la locul ei obiecţiunea că această formă a genitivului ar fi 
devenit o predilecție a poetului sau că poetul ar fi trecut prin corecta- 
rea redacțională a lui Iacob Negruzzi sau a lui T. Maiorescu. Dacă stăm 
cu gramatica în mână şi credem că vom isbuti vr'odată să impunem scrii- 
torilor calapoade, atunci ne situăm pe un plan greşit, de oarece grama- 
iica o scriu poeții şi prozatorii, iar toate Academiile din lume nu fac de- 
cât să absoarbă şi formuleze reguli din creaţiunile lor literare. Eminescu 
a cunoscut, aceste forme, ca şi altele, şi s'a folosit de toate, cum și când 
a crezut el. Aşa bună oară, ca să rămânem la forma dublă a genitivului 
pentru unele substantive, reproducem în facsimil 14 versuri din «Rugă- 
ciunea unui Dac», f. 229 (Originalul la Ac. R.). In versurile 2, 11, 14 se 
pot ceti clar genitive în ii: luminii, lumii, morții, vieţii, în v. 12 ome- 
nimei; în v. 5 ceriul, asupra cărui vom sta de vorbă, când vom ajunge 
la pasagiul mutilării rimelor de cătră d-l D. R. Mazilu. 

«Der reinere Fluss des Vortrags», despre care pomeneşte Goethe se 
împotmoleşte la Eminescu al d-lui D. R. Mazilu şi la modificarea textului 
în ceea ce priveşte dubletele, ca şi în arbitrara completare a articolului pro- 
nominal, unde nici măcar consecvent nu poate fi, deoarece în unele locuri 
priu asemenea corecturi ar trebui să se adaogă o silabă în plus la plural 
ale în loc de a. 

In versurile 20, 29, 73, 79, 83, 100, 109 editorul schimbă formele: 
sântă, sânta, sânte, cu sfântă, sfânta, sfinte. Dacă altă dată spiritului de 
inițiativă i s'ar îngădui anume scuturări de praf aşezat de vreme, aici în- 
depărtarea lui distruge atmosfera creată de poet. Pentru că: «Delta bi- 
blicelor sânte», «sânta candel” a sperărei», «spusa voastră era sântă şi fru- 
moasă>, «Voi, pierduţi în gânduri sânte», «plutind pe aripi sânte», «Nu- 
mese sânt, frumos şi bine» şi «Rămâneţi dară cu bine sânte firi vizio- 
nare», prin voita repetare a acestei forme bisericeşti, se trezeşte în ceti- 
tor sentimentul de evlavie, ca în faţa unui altar. D-l D. R. Mazilu pare să 
nu ştie face deosebire între izurile înăcrite, din lipsă de aer şi prisos 
de timp, şi parfumul arhaic. Aci se adaogă și absenţa oricărui discernă- 
mânt din partea editorului, cu privire la simțul artistic pentru accepta- 
rea sau contra ideii de eliminare a unei forme. In «sfântă şi frumoasă», 
«Numesc sfânt, frumos» se naşte o sfârâială, pe care desigur că poetul 
n'ar fi admis-o; în «gânduri sânte» prin repetarea vocalelor închise â 
(gândur! sânte) se închide şi taina unui gând, pe care D. R. Mazilu o 
deschide prin i şi o rezolvă astfel ca o problemă de matematică. Lârnă- 
copul ortografic nu vrea să ştie de rime interioare pentru că n'are urechi 
să le auză: In mijlocul versului 109 poetul scrie sânte, în mijlocul ver- 
sului următor 110 vine cuvântul cânte, şi astfel în versul prim după ce- 


112 


î. £. Torouţiu 


- 
A Ve cănd nu er moale , 13 nuc ger 


i A; tim bunat| [ami mis] de fala” dătite, 


3) „04 PD 


Ta a mice fue | WAfp le» pe ZI de una 
.— i a , 


2, 
4 Qă mul rau Yoal, ET (794, ora) una, 


de ct pătat | Gal. vb? ă 
i a d, nf | Cetur PE met 7 (lea Toada 


€ i An dn 1 îm Adu 
, & 


Fă up 
“e (sa da îva: de 


Ş sa ame -» 


nelor 7 (e n 2, P/97, seaca SEE e 
/ 


E. - ia n Lă . 
1) pe, stii cad me nfet m Îi - m 
(E 


i 4 A) 
IT euț DI d iti Alia eg d noa Ade ine mi g 


9 Ge oa Zu ; (cita LL si) n camile a a ei 


40 di Am nnan PA a pe eu 8, Pi 


Ț1 se ecler A mufe! u[b2) ja 
12, 57 ste A ( [nem mei] [dan de m une 


- . a — ! 
[3 aa say me mariri Camil pe a alu cod, - 3 
- 


49 ic, ( le avea [mobi] gi n viera? Doieţ / 


Facsimiul «Rugăciunea unui Dac» Folio 229 (Originalul la Ac. R.) 


M. Eminescu 113 


sură, la începutul braţului al doilea, în versul 110 înainte de cesură la 
fine braţului întâiu: sânte rimează interior cu cânte. D. R. Mazilu este 
preocupat de forma gramaticală, schimbă sânte cu sfinte şi astfel distruge 
totul. In versul 83: ...«plutind pe aripi sânte printre stelele senine», ca şi 
în versul. 109: «Rămâneţi dară cu bine sânte firi vizionare» — din cauza 
frecvenţei prea dese a vocalelor i şi e, de tonalitate înaltă —, Eminescu 
a cântat în surdină, temperând tonul la mijloc prin includerea lui â. 
Editorul modifică. 

In v. 32 şi 57, în locul formei poetului vergină se tipărește virgina. 
Se ştie că numele creatorului Eneidei circulă în aceste două forme Ver- 
giliu şi Virgiliu, ca şi vergină şi virgină. Care pronunție este corectă? Și 
una şi alta, iar în textele lui Eminescu dreptul de alegere nu-i revine 
d-lui D. R. Mazilu, ci poetului şi el s'a hotărît pentru vergină, dintr'o 
sumă de motive sau nici dintr'un motiv. In v. 83 şi 62 punerea poetului 
în cămaşa de forţă a gramaticei grămăticului şi completarea articolului 
pronominal dela a la al produce o penibilă lâlâială: «Lumina al vieţii 
noastre drum» (în loc de «Lumină a vieţii nvastre drum» şi «Visul ape- 
lor adânce şi al stâncilor cărunte» în loc de «şi a stâncelor», cum a scris 
poetul. 

In versul 22 «Munte cu capul de piatră de furtune deturnată», în loc 
de «detunată», o regretabilă eroare de tipar în măsură să zăpăcească, la 
fel cu zeci de ani prezenta greşală din «Adevăr scăldat în minte», în 
loc de «în mite» — adecă în mituri. 

Inconsecvenţă: în v. 27 «dintr'al secolelor plan», în v. 53 «Acum 
secolii străbate»; inconsecvenţa însă nu-i la Eminescu, ci la d-l D. R. 
Mazilu. 

Din v. 84 editorul modifică forma lui Eminescu «asemene» în «ase- 
menea». Ori, se ştie că noţiunea are trei forme: asemeni, asemene şi ase- 
menea ca şi ades, adese, adesea, şi altele. Această multiplă posibilitate de 
exprimare, nu este o scădere, ci o calitate a limbii. Într'o anume conjunc- 
tură şi cadență a frazei joacă rol hotărîtor o silabă în plus sau alta 
în minus. Intr'o convorbire cu un scriitor, acesta se revolta împotriva 
formei nour. «De ce, domnule, această formă mai lungă şi mai întunecată, 
dază avem una mai scurtă şi mai limpede: nor. Să hotărîm odată scoate- 
rea din limbă a variantelor cari ne încurcă mai mult decât ne ajută». — 
«Da, da, numai că şi norii sunt uneori albi, cel mai ades nouru-i negru 
şi ameninţător. Apoi ce te faci cu Toma Nour și cu rima eminesciană 
«bour» şi «nour>? Dar limba are şi tendinţi de limpeziri. In veacul tre- 
cut vom întâlni rar forma a ridica. Atât la scriitorii munteni, cât și în 
Moldova se spunea a rădica, iar astăzi aproape pretutindeni forma mai 
întunecată rădic a cedat celei aerisite. In acest sens corectarea lui Emi- 
nescu în v. 55, 69, 105 urmează docil regulilor gramaticale, dar nu-i ceea 
ce-a voit hotărît poetul în poezie. «Zâmbirea de virgină» e mai curând 
rânjet. Însuşi înţelesul cuvântului impune o vocală deschisă, astfel precum 
o foloseşte Eminescu: «Zimbirea de vergină». Grămăticul însă îl corec- 
tează ca şi în versul 69: «măști râzânde» în loc de măsti rizânde. De 
acord că forma a ride este rebarbativă, imposibilă. Dar cuvântul urmează 
o altă regulă. «Măști râzânde» dă impresia unni mârâit, ca şi ciripitul 
din «citirile». Ciripitul este frumos, al paserilor, onomatopeic. Dar când 
ne întâlnim cu «citirile», piţigăitul devine supărător. De aceea dubletele a 


R 


14 1. E. Torouţiu 


ceti şi a citi sunt deopotrivă de utile. Decât:. cetitorule, citeşte, carte de 
cetire şi cetirile în ore libere, cetind ş. a. m. d. Când în expresia râsului 
urmează la particip z, â. n, d râ-zând, atunci o deschidere cu tendinţă de 
înseninare se impune, şi astfel forma rizând, nu numai că este accepta- 
bilă, ci aici cu efect eufonic, pentru cine are simţul expresivităţii şi al sune- 
tului. Însuşi $.. Pușcariu, ortodox de neînduplecat în ale gramaticei şi regu- 
lilor ortografice, cedând cu anevoie presiunilor lui Ovidiu Densusianu, 
să dicteze prin Academia Română că de aci înainte nu se mai scrie «via- 
tă», ci «vieaţă», spre a se trece la nemurire măcar prin acest ucaz titlul 
revistei «Vieaţa Literară», însuşi S. Pușcariu — repetăm — atunci când 
scrie, găseşte că trebuie să devieze dela propriile sale reguli : «In volu- 
mul dedicat «Rostirei» 15, «avem a face cu rostiri» 16; «mecanismul vorbi- 
rei» 17; «în dreptul fifărei! care reprezintă animalul» 18 ş. a. Subliniem 
acestea ca o calitate nu ca un defect în scrisul aceluia care documentează 
că: «limba scrisă e numai un surogat al celei vorbite» 19. 

Dar asemenea preocupări nu sunt din domeniul editorului nostru, 
care ştie că Eminescu trebuia să scrie cum poruncește gramatica de astăzi. 
De aceea: «Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi». «Suntem» se ex- 
primă mai greoiu faţă de sântem în ușoara alunecare eminesciană, dar 
suntem este corect gramatical și asta vrea d-l D. R. Mazilu şi atât înţelege 
d-sa prin ediţie critică. 


Celebrul vers: 
«Adevăr scăldat în mite, siinx pătrursă de 'nţeles» 


care se referă la 1. Eliade Rădulescu şi la activitatea sa scriitoricească în 
domeniul mitologiei greceşti, a avut mult de suterii, în ceea ce priveşte 
interpretarea, din cauza faimoasei erori de tipar «Adevăr scăldat în minte>, 
până a fost observată şi îndreptată. Eminescu a folosit forma mite în loc 
de mituri, influențat de limba germană. Spre a închide calea unei alu- 
necări în viitor, alunecare în greşală din partea culegătorilor tipografi, 
cari credeau că vorbele pot avea un înţeles, când adevărul s'ar scălda în 
minte, dar nu pricepeau ce-ar însemna mite, N. lorga în colecţia «Cartea 
cea bună», retipărind poeziile lui Eminescu, dă forma corectă a pluralului 
«mituri» şi scoate în modul acesta un barbarism şi din limbă şi din 
«Epigonii». Probabil acesta trebue să fi fost procesul de gândire al d-lui 
D. R. Mazilu, când a modificat purtea a doua a versului punând «sfinx 
pătruns de înţeles», în loc de «sfinx pătrunsă de'nţeles», cum cunoaştem 
textul indiscutabil al lui Eminescu. De astă dată însă îndrăzneala d-lui D. 
R. Mazilu nu numai că este condamnabilă, dar ea îl descoperă că nici 
nu-i în stare să pătrundă în adâncimile poeziei lui Eminescu şi nu-i 
desprinde înţelesul. Cerem scuze cetitorilor noștri pentru banala lecţie de 
interpretare ce-o facem cu autorul de ediţii critice în Colecţia Academiei 
Române, d-l D. R. Mazilu, protejatul d-lui D. Caracostea: Sfinxii sunt de 
două tipuri, tip masculin în Egipt, tip feminin în Grecia. In limba ger- 
mană Der Sphinx : «Das Fabeltier des (mănnlichen) Spinx ist wobl in 


15 Sextil Puşcariu, Limba Română, Fundaţii Regale, București 1940, vol. I, 
pg. 69. 

16 Idem, ibid., pg. 7l. 

17 Idem, ibid., pg. 72. 

18 Idem, ibid. pg. 106. 

19 Idem, ibid. pg. 98. 


M. Eminescu 115 


Aegypten heimisch, wo es als Verkorperung der kâniglichen Macht galt, 
und wo man es daher auch liebte, die Kânige in der Gestalt eines Sphinxes 
darzustellen; man verlieh dann dem menschlichen Kopfe die Portrătziige 
des Herrschers. Der Spinx trăgt demgemăss auch das dem Konige ei- 
gentiimliche gefăltelte Kopftuch und an der Stirn sein Abzeichen, die 
Urăusschlange. Auch Sphinxe in Gestalt von Lâwen: mit Sperberkâpfen 
kommen als Verkorperung des Kânigs in Aegypten vor. Am beriihmtesten 
ist der bei den Pyramiden von Gizeh gelegene S$. etc. etc. 20. 

Așadar: Der Sphinx, sținxul de tip masculin în Egipt simbolisând 
puterea regească etc. etc. 

«Mannigfaltiger nach Gestalt und Bedeutung erscheinen die Sphinxe 
im Griechenland, wo sie immer als weibliche Gestalten aufgefasst werden. 
Urspringlich ein gefliigelter Lowenk5rper mit Kopf und Brust einer 
Jungfrau, wurden sie spăter von Dichtern und Kunstlern in den abenteu- 
erlichen Gestalten dargestelh, z. B. als Jungfrau mit Brust, Fissen und 
Krallen eines Lowen, mit Schlangenschweif... Von der griechischen Kunst 
aus der aegyptischen und orientalischer friihzeitig iibernommen und 
eigentămlich (immer weiblich) umgebildet, galt hier die Sphinx als 
Sinnbild des unerbittlichen Todesgeschicks und ward daher auf Grăbern 
oft dargestellt etc. etc.» 21, 

Deci: Die Sphinx, sfinxul de tip feminin, cap și piept de fecioară, 
în mitologia și plastica greacă. 

I. Fliade Rădulescu s'a ocupat cu mitologia grecească, nu cu cea 
egipteană; prin urmare este vorba aci de sfinxul — tip feminin. 

Eminescu făcea desigur această distincţie şi cunoștea pe der şi pe 
die Sphinx şi a ţinut să precizeze tipul feminin, din arta şi mitologia 
greacă, indicând genul chiar prin atributul feminin: «sfinx pătrunsă 
de 'nțeles». Sau crede d-l D. R. Mazilu că poetul l-a aşteptat pe d-sa, ca 
să vină cu gramatica şi să-i arate că acolo se scrie: Sfinx, substantiv, de 
genul masculin; deci: un sfinx, doi sfinxi; şi, ca o consecinţă a acestei 
aprioristice obsesii gramaticale, editorul să procedeze la nemaipomenita 
intervenţie în textul creatorului și să-i răstoarne înţelesul prin modifica- 
rea: «sfinx pătruns de înteles»?! 

Acestui simplism îți vine cu adevărat să-i exclami versurile lui 
Heine din Lazarus: 

«Todesdunkel ist das Riătsel 
«Dieser wahren Sphinx... 


«Die Gestalt der wahren Sphinx 
«Weicht nicht ab von der des Weibes 
«Faselei ist jener Zusatz 

«Des betatzien Lowenleibss.., 

Fericit că a putut aplica poetului o corecție exemplară, domnul pro- 
fesor D. R. Mazilu nici nu-şi dă seama că mută forţat şi accentul de pe 
o silabă pe alta: 

Eminescu: „Sfinx pătrunsă de "nţeles 
D.R. Mazilu: Sfinx pătruns dE înţeles 


20 Cfr. Meyers Konv. Lexikon, Sphinx. 
21 Cfr. Meyers K. L., Sphinx, precum și Ilfer: Die Sphinx in der Griechischen 
Kunst und Sage, Leipzig 1896. 


116 |. E. Torouţiu 


Cuvântul afon: «înţeles» este silit de d-l editor să primească accen- 
tul pe silaba iniţială: în (ţe-les) şi cetirea este o hodorogeală enervantă. 
Ca şi când poetul, care avea îndemânare în versificare, şi ca dovadă 
sunt numeroasele variante la numeroase poezii, n'ar fi fost în 
stare să-şi transforme singur finalul versului, dacă arta lui ar fi fost atât 
de puţin pătrunsă de 'nţeles cât de mult pătrunsă de neînțelegere este 
nearta corectorului său. a 

Si între formele vecinic—veșnic există o nuanţă. În prima se reţine 
mai pronunţat înţelesul noţiunii, deoarece păstrează trupina din familia 
cuvântului: veci, vecie, vecinicie. Muntenisme,  moldovenisme sau loca- 
lisme, cuvintele nu sunt nici rele, nici bune, nici urîte, nici frumoase. 
De felul în care sunt folosite de cătră scriitor, în ce ambianţă sunt pla- 
sate, depinde farmecul lor, ca şi a ideilor pe cari le alcătuesc. 

«Nach schulmiissigem Schematismus indessen, lăsst sich Goethes le- 
bendig tânende Sprache uiberbaupt nicht abteilen; sie leidet Zwang, so 
oft man, zu Gunsten einer eingebildeten Regelmăssigkeit, einen derartigen 
Versuch unternimmt, und jeder Versuch der Uniformirung bringt die 
ganze ÎInterpunction von C. 22 ins Schwanken. Man hat sich also noch 
mehr als bei der Ortographie an das von Goethe Gebilligte zu halten. 

„.Pedantische Einformigkeit wird iiberhaupt nicht erstrebt» 23. 

Exact contrarul de ceea ce a urmărit şi obţinut d-l D. R. Mazilu, în 
ediţia «omagială», care nu poate fi a Academiei Române. Vom reveni. 


1. E. Yorouţiu 


2? Se referă la o ediţie mai veche. 
23 Bernhard Suphan, Vorbericht. Goethes Werke, I. pg. XXIV—V. 


CĂRŢI // REVISTE // INSEMNĂRI 
DOCUMENTARE 


CĂRTI 


GENERALE ION ANTONESCU, CAPO DELLO STATO E 
PRESIDENTE DEL CONSIGLIO DEI MINISTRI: PER LA 
REALIZZAZIONE DELLA ROMANIA LEGIONARIA 


PROCLAMAZIONI, DISCORSI, AVVIAMENTI. ZIDIRE NOUĂ Nr. 1, 
BUCUREȘTI, 1940. 


Intoarcerea istoriei Neamului meu pe drumul lui de milenii. Glasul din 
adâncuri al inimii lui neauzite multă vreme. Porunca Șefului, trimis de Zeii 
buni ai pământului meu. Să risipească desnădejdile. Să adune gloatele. Să le 
ridice din viaţa blestemului, să smulgă buruienile viţiului din ogorul lui 
prăpădit, urgisit și frumos... mai decât închipuirea. 

Geniul bun al pământului, în chipul și gândul Capului, ce a ridicat sabie 
de foc: împotriva tâlharilor, nelegiuiţilor, mișeilor, păcătoşilor, trândavilor și 
a tuturor strâmbăciunilor de gând și făptuire. Pentru Zidirea cea Nouă. Pen- 
tru înălțarea către Soare a celor abătuţi cu fruntea în tină. 

Prin Legiune. 

Prin poporul, sănătos şi curat. 

Pentru a sfărâma zăgazul protivnic şi a ne conduce la biruinţă. Biruitorul. 

Pentru a învinge oștile necuratului și zdrobi puterile adversităţilor, prin 
gândul geniului său. Generalul, 4 


Pentru a topi în criţă de simţire, una, toate componentele spirituale 
românești. Prezidiul unui destin. 


Și pentru a le folosi pe toate spre a străbate prin istorii către încunu- 
nare. Conducătorul. 

Din zodia aceasta de aur, ia ființă glasul chemărilor, îndemnurilor, po- 
runcilor, spre a se realiza România Legionară, spuse poporului românesc dela 
5 Sept. 1940 până în 16 Octombrie 1940. Și de atunci încoace fără nici o 
întrerupere. 

Per la realizzazione della Romania Legionaria cuprinde proclamaţiile, 
discursurile, apelurile, îndemnurile, interwiurile Conducătorului în decurs de o 
lună. Nu le spunem pe nume. Toţi am vibrat la auzul şi înțelesul lor. Toţi 
am delirat de bucurie. Toţi am trăit prin ele memorabilele clipe. Toţi am 
divinizat pe omul Providenţei, cuvânt răspândit cu iuţeala fulgerului. 

Pentru realizarea României Legionare închide în paginile ei un tumult 
de simţire cum n'a fost altul în viața noastră de popor. O revoluţie formida- 
bilă şi uriaşe, cu ecouri peste veacuri. Inchide povestea și adevărul adevărat 
pentru generaţiile viitoare. 

Mănunchiul acesta de lumini aruncă perspectivă epocală asupra viito- 
rului, aşezând o uriașe piatră mormântală peste un trecut blestemat. Deschide 
zorii măririlor şi înălţărilor viitoare. 

Mănunchiul acesta de lumini orbește răufăcătorii, farmecă, vrăjeşte cu- 
getele, îndreptându-le pe drumul însorit al redeșteptării. 


JR Ştelan Cuciureanu 


Incununează în apoteoză de Crist al Neamului meu chinuit pe acela 
care îl duce spre lumina Invierii. 


Pe acela care a chemat cugetul cutremurător al Căpitanului, îi trăește 
duhul, și îşi înfrăţeşte sabia cu sabia Lui arhanghelică spre a despica și dăltui 
sorții de viaţă eternă ai Neamului trădat. 

Generalul. 


HORIA SIMA, COMANDANTE DEL MOVIMENTO LEGIONARIO E 
VICE-PRESIDENTE DEL CONSIGLIO DEI MINISTRI: 
I RAPPORTI ROMENO-UNGHERESI 


IL DISCORSO PRONUNZIATO ALLE 9 OTTOBRE 1940 A BRAŞOV 
STUDII ȘI DOCUMENTE ROMÂNEȘTI. SERIA B. No. 1. BUCAREST 1940. 


Discurs politic. Vorbă românească de cumințenie și adevăr. Din partea 
Comandantului sufletului românesc naţionalist și autohton. Strigăt pentru 
auzul urechilor surde la dreptul ginţii noastre latine de pe platoul de baştină 
şi de dincoace de munţi, însă foarte atente în a nu auzi de nedreptatea 
istorică și atrocitatea acţiunii. Duhul legionar, crescut în cultul noţiunii de 
drept, pe care, sublimând-o, şi-a făcut-o îndreptar de viaţă publică şi particu- 
lară, duhul legionar, fluviu uriaş zăgăzuit în malul de viaţă al acestui popor 
nobil şi drept, împodobit cu umbra şi coroana munţilor săi de care sa căţă- 
rat de veacuri, duhul legionar, deluviu imens pornit din sufletul nedreptăţit 
al Căpitanului, a vorbit prin sura Comandantului. 

In numele cărei vitejii atavice a omori oamenii pașnici, slujitorii vred- 
nici ai Domnului, a tortura și teroriza pe cei slabi femeile, copiii, bătrânii, 
a ucide legionarii vinovaţi că şi-au clădit pe sufletul lor curat și sfânt o 
Țară ca soarele aprins al Cerului, în numele cărei civilizaţii şi cărei cumpene 
de judecată a slobozi lupul sălbatec din fabulă care își calcă pactul momelii, 
și a-l repezi în turma lăsată, după înţelegere cu cel ce-şi ascundea prefăcut 
colții în gura lihnită după sânge. Lupul şi mielul din fabulă, acesta este ra- 
portul dintre încălcarea sângeroasă a maghiarului și nevinovăția bietului tran- 
silvan, părăsit prin păcătoşenia unei clici străine şi mizerabile. 

Dar nu era acesta limbajul în care trebuia dată lecţia de purtare păctui- 
torilor noștri de eri. El trebuia încăodată să birue asupra răsvrătirii îndreptă- 
țite. Să grăiască stăpânit. Latineşte. Precum de veacuri o face poporul acesta 
plăsmuit de întornocarea a două rase nobile. Turburarea a fost încă odată 
încătușată cu puterea spiritului, lăsând pentru alţii drept cinste şi probă de 
occidentalism, omorul, tortura, atrocitățile asupra unor oameni nevinovaţi 
și fără apărare. 

In numele cărei interpretări de drept a-ţi angaja onoarea de popor prin- 
tr'o semnătură de importanţa celei dela Viena pentru a o călca în mod laş, 
şi a te arunca asupra aceluia pe care ţi-l apropii cu gând prefăcut înadins? 

Şi atunci comandantul a vorbit: calm, cuminte, bărbăteşte. In ţinuta şi 
puterea Căpitanului. A arătat cu privirea ochilor Neamului autentic spectrul 
roatei apărut prin încălcarea garanţiilor dela Viena, aspectele moderate ale 
persecuţiunii maghiare, atrocitățile cutremurătoare. „Ori cununa Sfântului Ște- 
fan nu poate să-și găsească alt sprijin în inima popoarelor subjugate decât 
violența şi opresiunea?“ Şiretenia maghiară de a arunca vina asupra Româ- 
niei a fost demascată. Ungurii din România n'au fost nici măcar atinși. Noi am 
executat sentința dela Viena în litera ei. Ungurii o calcă. Vor să producă 
perturbaţiuni în această parte a Europei. Nu înţeleg rostul jertfei noastre. 
Nici transformarea dela noi. In loc să-i vadă urmările îi ridică o primă di- 
ficultate. 


Dar România legionară refuză a se angaja pe drumul provocărilor. „Asis- 
tăm perplexi şi nu putem înţelege cum o ţară legată de puterile Axei caută 
distrugerea tocmai a elementelor cari reprezintă spiritul nou victorios astăzi 
în Europa“. „La Budapesta domnește o adâncă neînțelegere a ideii Europei 


Horia Sima: | Rapporti Romeno-Ungheresi 119 


noui'“. „România legionară nu se plânge și nu răspunde provocărilor. TFrebue 
insă să se ştie că există o limită a răbdării și a demnităţii unui popor“. 
Prin gura Comandantului a vorbit Neamul românesc și nepieritor. 


Șt. Cuciureanu 


ION PILLAT: BALCIC (Poezii) 
(CU ILUSTRAȚII DE MARIA PILLAT-BRATEȘ) 


D. Yon Pillat a strâns într'un volum de o elegunţă rară, poeziile sale 
inspirate de priveliştile Balcicului, unde-și aflase un colț de odihnă potrivit 
sufletului său dornic de contemplări și meditații. Poeziile acestea apărute altă- 
dată risipite în paginile altor volume, adunate acum la un loc formează o 
adevărată antologie în care se înmănunchiază o serie întreagă de motive ca- 
racteristice, culese din peisagiul marin și decorul exotic al Balcicului, în uni- 
tatea sufletească a celui care s'a încântat de revelația lor. Ele sânt poemele 
unei trăiri în atmosfera de orientaiism și antichitate a acestor locuri, unde 
poetul a descoperit nu numai farmecul unei noutăți pentru arta sa, ci şi o 
natură prietenă și capabilă de mari ademeniri estetice. Le-a strâns întrun 
volum, poate cu sentimentul unui pios omagiu închinat Balcicului pentru daru - 
rile ce le-a oferit poetului, dar numai la câteva luni dela -apariţie, cartea 
aceasta „avea să-și schimbe semnificaţia. Pentru cercetătorul de mai târziu, 
ea va rămâne elegia unor regrete după acele locuri dobrogene pe care le-am 
pierdut prin nevolnicia noastră și poate sinsura amintire cu care am isbutit 
să ne refugiem, după ce vântul nedreptăţii ne-a spulberat de sub ochi țărmul 
tracic al străvechilor noastre așezări. 

Poetul acesta despre care am scris și altadată cu o nedrămuită însu- 
îleţire, este un mare mistic al peisagiului și un neîntrecut cântăreţ al locurilor 
prin care a vibrat sensibilitatea sa. In literatura noastră de azi, el singur 
cultivă cu o pasiune fără egal acest gen de poezie, ridicând-o până la ulti- 
mele posibilităţi ale celei mai rafinate expresii, fără a stingheri cu nimic 
afirmarea sinceră a voluptăţilor trăite prin îmbrăţişarea sufletului cu splen- 
dorile ce le descopere în sânul naturii. 

Opera lui Ion Pillat e, din acest punct de vedere, o adevărată auto- 
biografie, din care cunoaștem popasurile vieţii sale strunite de mari entuziasme 
poetice şi decorul de frumuseți care l-a reținut dintr'o clipă într'alia. 

Cu o astfel de explicaţie ne întâmpină și D-sa în cele câteva rânduri 
care prefaţează poemele Balcivului şi unde se află câteva indicaţii deosebit 
de preţioase pentru cunoaşterea directă a poetului şi a predispoziţiiior sale. 
„Balcicul — spune poetul — mi-a fost hărăzit ca încununarea dragostei mele 
pentru mările sudice şi cerul mediteranean. M'a cuprins treptat ca o iubire 
nouă, cu nostalgia atotputernică a apelor şi a luminii. Mi-a fost o încântare 
pentru ochi, o iniţiere pentru suflet şi pentru minte un învăţământ. Peste 
pitorescul cetăţii cu minarete, case vechi turcești, cișmele în şoaptă şi cafe- 
nele pitite sub platani; peste feeria râpelor albe pe care se caţără mahalale 
asiatice, măgari de culoarea cenușei şi turcoice în șalvari ca portocala; peste 
vraja aceasta oarecum ireală de Holima, Balcicul mi-a dăruit legenda biblică 
şi mitul elin“, 

Citatul acesta spune destul cu privire la fresca motivelor de încântare, 
desfășurată sub ochii poetului și ne introduce cum nu se poate mai lămuritor 
în cuprinsul cărţii. Ca să pășim mai departe în vraja decorului marin, trebue 
să ne oprim însă la mărturisirea pe care poetul ne-o face în „Implinire“. 
Aici aflăm de schimbările ce sau săvârşit în sufletul său după natura prive- 
liștelor în care a trăit, Intr'un fel a fost în copilărie, într'altfel e în epoca 
aceasta când i se deschide în față marea. 


Acum sunt valul nesfârșit ce tună 
Purtând pe spate ceruri schimbătoare, 
Sunt pasărea ce ţipă prin furtună 

Cu aripi arcuite peste mare. 


Metamorfoza aceasta vine ca o împlinire a destinului, impusă de căile 
alintate sau turburi ale vieţii. Poetul clădit din viziunile marilor sale contem- 
plări, se va resimţi de noua privelişte care-l absoarbe în totalitatea ei. 


120 Pan. M. Vizirescu 


Cu această pregătire necesară, intrăm în cetatea de vis, de arșiţă şi 
nesfârşite talazuri de ape, care de-acum formează un domeniu propriu al 
poetului și al singurătăţii sale. Din vârful unei terase cu vii, ne arată imagi- 
nea acestei ademeniri: „orașul alb și apa albastră ca un cer“, iar în faţa 
unei cișmele, unde s'a oprit o cadână cu vasul de aramă, la marginea Balci- 
cului, trăim prin evlavia și identificarea locurilor, câteva crâmpee din Evan- 
ghelie. Pe ţărmul acesta parcă au trecut paşii lui Iisus şi ai mucenicilor săi 
şi parcă aici sa păstrat amintirea vremurilor înfiorate de miraculoasa sa 
prezenţă. 

Suntem mai mult în ireal, dar şi într'un nesfârșit balsam de poezie. 
După aceste evocări biblice, pentru a rămâne în consecvenţa acordurilor sta- 
bile, poetul ne prezintă orașul în atmosfera de seară, 


Când soarele stropește cu jaru-i alb Balcicul 
Şi marea argintie și coasta de argint... 


Acum ne cufundăm în misterul poveştilor orientale și al iubirii care 
învălue tremurătoarea cetate de legendă și vis. Iubirea aceasta, specifică locu- 
rilor de-aici, ne-o mărturisește Ali prin cântecul său pasionant, prin tângui- 
rile prelungi cu ecou de geamandură, ale accentelor sale. 

Dar între atâtea închipuiri și forme care mărturisesc despre o lume 
aproape neștiută, poetul descopere şi o reminiscență antică, o ruină de sarcofag 
supraviețuind cu bizara întrebuințare de jghiab la o fântână. Pe laturile lui 
se mai păstrează în contururi şterse imaginea unei zeități, osândite acum să-și 
macine frumuseţea şi graţia lângă botul şi copitele asinilor ce vin să se 
adape aici. 


Măgarul turcului se-opreşte 
La jghiab de marmoră să bea. 
Pe vechiul sarcofag o formă 
Mai flutură un văl de nea. 


Obrazul șters al jucăuşei 

N'o să-l cunosc în veci de veci. 
Unde-a tăcut ieri gura-i caldă, 
Acuma cântă ape reci, 


Această degradare, în care stă toată gândirea tristă legată de sensul 
pieritor al oricărei splendori şi trăinicii ieşite din mâna omului, e dată cum 
nu se poate mai expresiv şi mai original în confruntarea din motivul citat. 
D-l Ion Pillat mai are un poem asemănător: „Sarcofag tracic“. Acolo, însă, 
dintre sfărâmăturile sicriului de piatră, se înalță un măceş, simbolizând eterna 
biruinţă a vieţii. Câtă deosebire între cele două imagini, construite aproape 
din aceleași elemente! Pe cât de dezolantă e una, pe atât de întremătoare 
e cealaltă, cu toate că are un aspect de mai multă pâragină. 

Printre asemenea rămășițe ale antichităţii, cărora închipuirea poetului 
le dă proporţii obsedante, în atmosfera aceasta puţin comună, ne regăsim 
în plină mitologie. Umbre vechi reînvie și ne conduc prin ceața miilor de 
ani, ca în „Dionysopolis“ al cărui final îl cităm: 


Pe sub smochinul ce aruncă umbră 
Fugară pe vecia unui val, 

Las ceasul cel mai sfânt să mă pătrundă, 
Inalţ, zâmbind uitării, un pocal — 

Pe când Dionysos mă pândeşte 'n umbră. 


Ş E o trăire între realitate şi basm mitologic, o îmbinare de reverii nostal- 
gice, ca şi'n „Cules de zi“, unde poetul oficiază o liturghie de figuri şi cadenţe 
mitice, sub cerul Balcicului şi al singurătăţii sale. 
al In armonia aceasta creatoare de stări inedite pentru suflet, marea 
îşi are strofele ei de răsfăţ și de magnifice poetizări. Marea nu lipseşte aproape 


lon Pilat: Balcic 121 


din nicio pagină, precum nu lipsește din priveliștea Balcicului. Cităm o strofă 
întâmplătoare: 


Oglinzi se sparg cu sgomot şi se refac puzderii, 

Colina se ridică pe cerul tot mai clar, 

Când le aştern pe piatră poverile durerii 

Privind cum crește steaua pe valul solitar. 
„Stella maris“. 


Ar trebui să reproducem în întregime mai ales poemul acela „Lună pe 
mare“, unde sub lumina palidă a serii, păleşte nemărginearea pe care se iscă 
jocul luminii și al culorilor în formele cele mai stranii și mai ademenitoare. 
Nu mai e vorba aici de apa mării ci de un întreg paradis care crește, se 
agită şi se sfarmă într'o clipă de cutremurare. 

__ Alte şi alte motive, vin să întregească peisagiul acestor locuri, unele cu 
caracter mai general, altele mai de amănunt. Fiecare e însă structurat în ca- 
drul şi atmosfera oraşului pe care-l cântă poetul cu sentimentul unei desco- 
periri ce-i aparţine numai sieși. 

Ă E o risipire în spațiu și timp, dominată de fiorul unei ușoare melancolii 
ȘI o recompunere măiastră, în care sufletul poetului se amestecă și se zidește 
la un loc cu imaginile culese din cadrul acesta marin. 

; La desăvârşirea cărții închinate Balcicului a colaborat şi d-na Maria 
Pillat-Brateș, redând viziunea plastică a fiecărei poezii. Imaginile sale de o 
graţie şi o finețe cu totul proprie, formează un adevărat album de motive 
a e a țin o tovărăşie impecabilă minunatelor destăinuiri poețice ale 

A . 


Pan. M. Vizirescu 


S. MEHEDINTI: CE ESTE TRANSILVANIA? 


BIBLIOTECA REVISTEI ISTORICE ROMÂNE IV, M. O. IMPRIMERIA 
NAȚIONALĂ, 87 PAG. CU 27 FIGURI ȘI SCHIȚE DE HĂRȚI IN TEXT, 
1940, BUCUREȘTI 


Este o carte pe care orice Român citindu-o, nu o poate lăsa din mâni, 
fără ca ochii să nu i se umezească de lacrimi, căci e o carte de o tristă și im- 
presionantă actualitate. A fost: scrisă și publicată, spre a contribui şi ea la 
preîntîmpinarea furtunii ce se ridica să cotropească Transilvania în veci 
românească. Primejdia însă n'a fost preîntâmpinată decât în parte, Transilva- 
nia fiind ruptă în două. 

Fără ca să fi ştiut și fără ca să se fi putut prevedea acest sfârşit al 
primejdie:, care în realitate este un adevărat nonsens absurd, lucrarea d-lui 
S. Mehedinţi pune toată greutatea pe dovada nesdruncinată a unităţii per- 
fecte a Transilvaniei atât din punct de vedere orografic şi hidrografic, cât şi 
din punct de vedere etnografic, antropogeografic şi cel istoric al poporului 
ERA, așa încât pentru România Transilvania este sâmburele (nucleul) ţării 
întregi. 

Schițele de hărți numeroase ce însoțesc expunerile, sunt atât de su- 
gestive şi de doveditoare pentru acest adevăr, încât arată tot atât de lămurit, 
precum arată lumina soarelui că este ziua și nu noaptea, că Transilvania 
este centrul orografic de o simetrie arhitectonică impresionantă, ca şi centrul 
hidrografic al „României; Transilvania este nu numai cetatea de munte a 
României. ci și casa apelor ei; ea formează centrul ce nu poate fi sfășiat, 
etnografic, antropogeografic şi istoric al poporului român. Până şi climatul 
Transilvaniei e un climat particular al ei, pe care d. S. Mehedinţi îl numește 
în mod mai precis și lămurit climat dacic. 

Populaţia Transilvaniei este din negura vremilor (din epoca neolitică) 
o populaţie stabilă, autohtonă şi de rasă osebită unitară. 

In unele părţi din Transilvania răpită țăranul român până în ziua de 
azi își lucrează olăria de lut după o tehnică pe care o întâlnim în epoca 
neolitică, iar în alte părți practică la unele sărbări obiceiuri primitive dela 
începuturile civilizației umane, ca aprinderea aşa numitului „foc viu“ prin 
frecarea lemnelor. In Transilvania, ca şi în alte părţi ale pământului româ- 


122 : Vasile Grecu 


nesc, portul ţăranilor români este acelaşi ca și al Dacilor sculptați pe co- 
iumna lui Traian. Iar schiţele de hărţi după hărţile Atlasului limbii române 
oferă şi din punct de vedere lingvistic dovezi de netăgăduit despre continui- 
tatea populaţiei dacoromâne în Transilvania. 

Din punct de vedere antropogeografic, Transilvania a fost temelia cea 
mai veche a vieţii poporului român, iar din punct de vedere economic a fost 
şi este orientată spre ţările românești dela gurile Dunării. De câte ori această 
orientare firească a fost întreruptă sau împiedecată, buna stare economică 
a Transilvaniei a suferit și a decăzut. Numărul și orientarea drumurilor 
arată cât de străină a fost și este Transilvania de pusta ungurească. De aceea 
Transilvania după unirea cu România a intrat într'o fază de reală înflorire 
economică, dovedită prin cifre, nu vorbe. 

Concluziile și afirmaţiunile de ordin geografic, geopolitic, antropogeo- 
grafic, economic şi politic, etnografic şi istoric sunt întărite nu numai prin 
observaţiuni proprii, ci și pe părerile multor savanţi străini în deobște bine 
cunoscuţi ca E. Pittard, Lebzelter, Hirschfeld, Gamillscheg, Eckhardt ş. a., 
ba chiar şi unguri, ca Cholnoky, Szemere ș. a. 

Un capitol amplu este închinat acelui trist trecut al Transilvaniei de 
sub stăpânirea Ungurilor şi ale luptelor amare și pline de jertfe ce le-au 
dus Românii transilvăneni pentru păstrarea fiinţei lor etnice. Coeziunea su- 
fletească, unitatea limbii şi calităţile sufleteşti și de caracter ale poporului 
român i-au făcut să iasă biruitori din această luptă. 

Ultimele două capitole despre această luptă și victorie (Privire spre 
trecut şi Concluzie etnografică şi geopolitică) sunt deosebit de mișcătoare. 
Citind cartea, ochii ți se umezesc de lacrimi, şi inima ţi se umple de o ne- 
înfrântă speranţă în victoria cauzei românești atât de drepte. 

Transilvania își are rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc și 
formează o unitate atât de organică cu restul Statului român, încât nu se 
poate să nu se întoarcă întreagă în cuprinsul graniţelor acestui stat. E o 
fatalitate geografică împotriva căreia nimeni nu se poate pune şi care în 
mod iresistibil mână într'acolo, căci «fatalităţile geografice devin fatalităţi 
istorice, deoarece istoria nu este decât „geografie în mișcare“ (Herder). 

Harta României întregite, așa cum se înfățișa înainte de această tristă, 
nenorocită și atât de nedreaptă vară a anului 1940, cuprindea întinderea 
neamului românesc, „lăsând la ov parte numai Românii din Albania, Grecia 
şi alte regiuni ale peninsulei Balcanice“; ar fi de adăugat cred că și Românii 
Transnistrieni; şi această hartă se înfățișează din punct de vedere cartografie 
ca un adevărat tablou de valoare artistică. 

Cartea d-lui S. Mehedinţi e o lucrare de o atât de treproșabilă docu- 
mentare științifică, scrisă atât de clar, simplu şi convingător şi e atât de 
doveditoare până la evidență de marea nedreptate de neînțeles a sfășierii 
Transilvaniei, încât, după ce a apărut și în traducere germană și italiană, nu 
se poate ca la stabilirea păcii generale ce va urma, să nu ne fie de folos, 
dacă va fi vorba de o pace trainică întemeiată pe dreptate, căci doar însuşi 
cancelarul Hitler la Breslau în Martie 1936 a rostit adevărul vecinic, că „Una 
din bazele cele mai elementare ale relaţiilor dintre popoare este de a lăsa 
liber pe fiecare să trăiască așa cum înţelege el“ (pg. 43). 

Vasile Grecu 


D. NICHIFOR CRAINIC IN GERMANIA 


i In numărul de pe luna Decembrie 
al excelentei reviste «Gândirea» (anul 
XIX, nr. 10), d. prof. Nichifor Crainic 
publică, sub titlul «Viaţa spirituală în 
România de azi», conferinţa pe care a 
rostit-o la Universitatea din Viena, în 
ziua de 5 Noembrie 1940, cu prilejul 
proclamării d-sale ca «Doctor honoris 
causa». Invitat de ministrul învăţă- 
mântului german, d-sa a ţinut aceeași 
conferinţă şi la Universitățile din Bres- 
lau și Berlin. 

Căutând să înfăţișeze stările de lu- 
cruri din România în ultimii 20 de ani, 
d. Nichifor Crainic face un tablou al 
vieţii noastre politice şi culturale, sco- 
țând în relief influenţa nefastă a de- 
mocraţiilor occidentale. Orientarea po- 
liticii noastre în direcţia aceasta a dus 
la nenumărate crize care s'au soldat cu 
urmări desastruoase, cum a fost pri- 
goana împotriva Mişcării Legionare şi 
pierderea unei treimi din teritoriul 
Ţării. 

D. Nichifor Crainic găseşte apoi în 
structura sufletească a poporului ro- 
mân o trăsătură caracteristică, produsă 
de condiţiile așezării şi  desvoltării 
noastre. E sentimentul singurătăţii pe 
care ni l-a imprimat izolarea noastră 
de popor latino-ortodox între alte nea- 
muri de felurite structuri. lată ce 
spune d-sa în privința aceasta: «Două 
cetăţi de faimă universală prezidează 
din adâncul mileniilor formarea perso- 
nalităţii noastre românești: Roma, mai- 
ca naţionalităţii noastre şi Bizanțul, 
tatăl spiritualităţii noastre ortodoxe. 
Roma e papală şi departe de noi, iar 
Bizanțul imperial nu mai este decât o 
glorie cufundată în adâncul Bosforu- 
lui. Intre slavismul care se confundă 
cu ortodoxia şi latinitatea care se con- 
fundă cu catolicismul, ființa noastră 
românească reprezintă în Europa sud- 
estică o sinteză aparte: suntem unicul 
popor latin de credinţă ortodoxă şi uni- 
cul popor ortodox de rasă latină. Ames- 
tec paradoxal numai în aparenţă, or- 
todoxia şi naționalitatea noastră se 
contopesc într'un întreg organic, pe 


care conștiința românească îl soco- 
tește indistructibil. Dar nu e mai pu- 
țin adevărat că ortodoxia ne izolează 
de Roma papală, iar latinitatea ne deo- 
sebeşte de lumea slavă». 

Sentimentul acestei singurătăţi a că- 
pătat expresia melodică în Doină, care 
este o creaţie specifică a sensibilităţii 
româneşti şi care exprimă tristețea fi- 
rească produsă de conștiința izolării în 
care ne aflăm. 

In ordinea politică s'au încercat mai 
multe formule pentru a ieşi din această 
singurătate. Unele au avut efecte dea- 
dreptul contrarii, altele n'au dat nici 
un rezultat. Singura soluţie potrivită 
a adus-o Mișcarea Legionară prin con- 
cepţia ei de viaţă românească proprie 
sub care trebue să se înţeleagă legă- 
tura cu pământul natal şi o profundă 
aderenţă la religia strămoșilor. Aceste 
două forţe ale tradiţiei şi sufletului 
nostru și-au recăpătat valoarea lor 
istorică în spiritul tineretului de azi, 
care vede în ele putinţa de a ne forti- 
fica pe făgașul propriului nostru des- 
tin, pentru a rezista valurilor ce ne 
înconjoară. 

In afară, Mişcarea Legionară s'a ros- 
tit prin Căpitanul ei, pentru o priete- 
nie cu națiunile a căror structură po- 
litică stă în acord cu idealurile noas- 
tre de viață naţională. 

Din concepţia aceasta, spune d. Ni- 
chifor Crainic, «decurge un nou etos pe 
care România tânără îl trăește ca pe 
o aprigă sete de reînoire, de renaştere. 
In sufletul tineretului, acest etos în- 
semnează o convertire dela individua- 
lismul egoist, la altruismul construc- 
tiv. In antinomie cu practica democra- 
tică de până ieri, el este necesitatea de 
a se dărui pe sine însuși poporului său. 
Dacă democraţia este arta de a sacri- 
fica poporul în beneficiul personal, 
etosul națioralist e, dimpotrivă, arta de 
a sluji poporul prin sacrificarea ta. 
Tinerimea română cu un elan eroic a 
trăit în ultimul deceniu acest senti- 
ment, această realitate a sacrificiului». 

Dupăce arată profunda identificare 


124 


dintre durerile poporului și spiritul le- 
gionar care a pornit să lupte pentru 
tămăduirea lor, evocând suferinţele şi 
jertfele aduse de tineretul român, lovit 
de uneltele iudaismului, ale francma- 
soneriei şi ale democrațţiilor occiden- 
tale, d. Nichifor Crainic conchide ast- 
fel: 

«Revoluţia legionară e astăzi stăpână 
pe România. Concepţia naţionalisră a 
devenit concepţie de stat, și, ca ar- 
mare logică, încadrarea României în 
politica Axei e un fapt îndeplinit. 
Această încadrare însă nu e înteme- 
iată numai pe convingerea neclintită a 
tineretului român; ea e consfinţită 
pentru totdeauna de imensul sacrificiu 
de sânge pentru aceeași credinţă, în 
numele căreia Adolf Hitler e biruito- 
rul Europei». 

Expunerea academicianului nostru a 
fost urmărită cu cel mai viu interes 
atât la Viena cât și la Breslau și Ber- 
lin, iar presa germană a înregistrat-o 


+ 


. 


p. V. 


cum nu se poate mai elogios. Ea a 
oferit cercurilor academice din Germa- 
nia putinţa cunoaşterii și aprofundării 
sufletului românesc și a modului cum 
se reprezintă astăzi ca valoare crea- 
toare de istorie. 

In acelaş număr al «Gândirii», sub 
titlul «In Germania academică», d. 
Crainic povestește felul cum sa des- 
fășurat călătoria sa şi popasurile pe 
care le-a făcut în Germania cu prile- 
jul înaltei consacrări ce i-a fost acor- 
dată. 

Remarcăm din sumarul aceluiaș nu- 
măr poeziile de superioară factură ar-- 
tistică ale d-lui V. Voiculescu şi nuvela 
d-lui Victor Papilian: «S'a împlinit le- 
gea». Distinsul prozator desvoltă o 
temă de mare actualitate, inspirată de 
drama Ardealului, în care e vorba de 
un conflict sguduitor prin adâncimea 
şi înţelesul lui. 


P. V. 


Din vol. „La noi în Bucovina” de Octav Vorobchievici. 


INSEMNĂRI DOCUMENTARE 


PRIMA STATUE A LUI EMINESCU 


Răsfoind revista «Familia», am găsit câteva note interesante despre cea 
dintâi statue a lui Mihai Eminescu. Demn de remarcat este faptul că ea sa ri- 
dicat prin străduinţa tineretului universitar. 

După cum se ştie, poetul a murit în Iunie 1889. In 11/23 Septembrie 1890 
studenţii l-au imortalizat în bronz la Botoşani, aproape de satui natal. Statuia 
este lucrată de sculptorul M. Georgescu. 

Iată ce scrie «Familia», anul XXV, 1890, pag. 456: 

«Incă de pe la 9 ore dim neaţa, cetăţenii botoșeneni se îndreptau spre 
piața Marchian, unde era instalat bustul. Pe la orele 10 şi jumătate studenţii și 
delegaţiile diferitelor corporaţii întrun te în grădina Vârnav, sau îndreptat spre 
piaţa Marchian în ordinea următoare: 1. Patru călăreţi; 2. Muzica mi.itară; 3. 
Scoalele primare; 4. Şcoala de meseri; 5. Liceul; 6. Delegaţia liceelor Sf. Sava și 
Matei Basarab; 7. Delegaţia conservatorului de muzică; 8. Delegaţia Societăţii 
pentru învăţătura poporului român; 9. Delegaţia junimei medicale; 10. Delega- 
ţiunea «Asimilarea»; 11. Delegaţiunea asociaţiunii generale a Studenţilor Români 
din Bucureşti; 12. Delegaţiunea asociaţiunii idem din lași; 13. Delegaţiunea stu- 
dentelor; 14. Comitetul studenţilor pentru rid carea b:stului lui Eminescu; 15. 
Delegaţiunea studenților în medicină; 16. Delegaţiunea soc etăţii «Unirea»; 17. 
Delepaţivnea societăţii «Tinerimea Română»; 18. Delegaţiunea societăţi: presei; 
19 Delegaţia clubului Liberal Naţional din Iaşi: și București; 20. De egaţia Băncii 
de asigurare «Unirea»; 21. Cetăţenii botoşeneni. Pe la orele ti d-l locţiitor de 
primar anunţă că serbarea inaugurării se deschide. 

D-l Dumitrescu, student al Universităţii din București, luă cuvântul şi în 
numele studenţilor universitari d'n Capitală oferi primarului din Botoşani, spre 
păstrare bustul marelui poet, fiu al oraşului Botoşani. La aceasta răspunse d-l 
Carp, ajutor pr mar, în numele cetățenilor botoşeneni. Acestuia îi urmară la tri- 
bună d-nii Ventura, Bacalbașa, Sc. Bădescu, ziariști, d-nii Teodor, Vasiliu, stu- 
denți. d-l De la Vrancea în numele clubului «Liberal Naţional» din București, d-l 
Gruber în numele societăţii Ştiinţifice şi literare din Iași, d-l Ştefan Stînca în 
nn mele cluburilor «Asimilarea» din Bucureşti şi Iaşi. Au ma vorbit şi alţi repre- 
zentanţi ai diferitelor asocaţiuni literare şi apoi a urmat fotografierea întregii 
privelişti ce oferia piața Marchian. Cortegiul def'la în urmă pe dinaintea bustu- 
lui în aceeaşi ordine cum a venit. Sau depus la picioarele piedestal: lu: mai 
multe coroane, printre cari am remarcat mai cu deosebire pe aceea a studenților 
din Bucureşti şi a Societăţii studenţilor din lași, a Consiliului comunal, a jun'mii 
studioase medicale, a cetăţenilor  botoșeneni, a corpului didactic, a clubului 
«Asimilarea» şi alte multe dela diferite corporaţiuni. Pustul e de bronz, aşezat pe 
un piedestal de marmoră cu fața spre m ază-noapte Pe o parte a piedestalului 
şi anume pe aceea dinspre miază-noapte se afă inscripția: Poetului Miha Emi- 
nescu 1849—1889, şi ceva mai jos studenţii universitari români B:curești-laș: o- 
mapiu şi admiraţune, iar pe fața opusă acesteia câteva versuri de Eminescu 
«Vremea trece» etc. 

In jurul bustului erau construite pentru această serbare mai multe estra- 
de. Aşa în stânga bustului era estrada presei, având în dreapta şi în stânga ei 


126 fosif E. Naghiu 


estrade ptr. diferite delegaţiuni. La spatele bustului erau două estrade pentru 
Corpul didactic, având în dreapta și în stânga estrade ptr. doamne, iar în stânga 
bustului erau estrade ptr. autorităţi civile și militare. La mijlocul pieţii în faţa 
bustului era înălţată o tribună ptr. oratori. Vremea frumoasă a favorizat f. mult 
serbarea şi a făcut ca ea să abă o strălucire rară. Un singur lucru — scrie «Cu- 
rierul Român», din Botoșani — s'a remarcat cu mullă părere de rău, ca o notă 
discordantă în această impunătoare serbare: lipsa tctală a reprezentaţiunii gu- 
vernului și a unei delegaţ.uni din partea societății «Junimea». în cercul căreia 
marele poet îşi desvoltase mai toată activitatea sa literară)... 

Coroanele aduse la bustul lui Eminescu s'au depus provizoriu la cancelaria 
şcoaiei March an, de unde se vor transporta în Muzeul liceului, rămâind fixată 
permanent pe bust numai coroana de bronz a cetăţenilor botoșeneni. 


losii E. Naghiu 


Din vol. „La noi în Bucovina” de Octav Vorobchievici. 


0. 6 RR 4 F | E 


CĂRŢI 
Perpessicius: Dictando divers (1925— I. D. Pietrari: Ne fac dojană grea stră- 
1933), 1 vol. 270 pag., Fundaţia re- bunii (Poeme), 1 vol. 64 pag, Tip. 


gală pentru literatură şi artă, 1940, 
Bucureşti. 

Sergiu Grosu: “Muştar (Epigrame şi 
epitafe), 1 vol. 56 pag, Tip. «Buco- 
vina», 1940, București. 

Mihu Dragomir: Edgar Allan Poe 
(Poem), 1 vol. 12 pag., colecţia «Ado- 
nis», 1940, Bucureşti. 

D. Paulian: Miscellanea (Studii de 
psichiatrie), cu o prefaţă de Dr. V. 
Gemoiu, 1 vol. 220 pag., Tip. «Cul- 
tura», 1940, București. 

Eugen Angelescu: Introducere în chi- 
mia fizică, 1 vol. 540 pag., Fundaţia 
regală pentru literatură și artă, 1940, 
București. 

G.  Bezviconi: Corespondenţă  româ- 
nească din „Petreburh“ în anii 1833 
și 1834, Ed. Fundaţiei culturale «Mi- 
hail Kogălniceanu». 1 vol. 16 pag, 
1940, Bucureşti. 

Grigore Băjenaru: Delavrancea (Omul 
şi opera), 1 vol. 32 pag., Ed. «Cartea 
Românească», 1940, București. 

I. G. Dimitriu: D. Bolintineanu (Viaţa 
şi opera), 1 vol. 32 pag. Ed. «C. R», 
1940, București. 

Ionel Teodoreanu: Tudor Ceaur Alcaz 
(Roman) 1 vol. 392 pag., Ed. «Car- 
tea Românească», 1940, București. 

]. A. Basarabescu: Opere complete 
(Schițe și nuvele), vol. 1. 364 pag, Ed. 
Casei $Școalelor, 1940, București. 

Nicolae I. Ottescu: Zece nuvele, 1 vol. 
224 pag., Ed. «Cartea Românească», 
1940, București. 

Valeriu Papahagi: Aromânii moscopo- 
leni și comerţul venețian în secolele 
al XVll-lea şi al XVIII-lea, 1 vol. 
340 pag., Ed. Societăţii de cultură 
macedo-română, 1935, Bucureşti. 

Constantin Fântâneru: Râsul morţilor 
de aur (Poezii), 100 pag, Ed. «Car- 
tea Rumânească», 1940, București. 

Teodor Scarlat şi Mihail Straje: Inter- 
pretări din lirica lui Gourmont, 1 
vol. 32 pag., 1940, Bucureşti. 


«Bucovina», 1940, București. 

Const. V. Gheorghiu: Caligrafie pe ză- 
padă (Versuri), 1 vol. 36 pag, Fun- 
dația pentru literatură și artă, 1940. 
București. 

]. Simionescu: Copilăria oamenilor 
aleşi, 1 vol. 32 pag., Ed. «C. R.», 1940, 
București. 

George Lăzărescu: Andrei  Bârseanu, 
1 vol. 32 pag., Ed. «C R.», 1940, Bu- 
curești. 

George Baiculescu: Nicolae Filimon, 1 


vol. 32 pag, Ed. «C. R.», 1940, Bu- 
curești. 

Prof. Dr. C. Bacaloglu: Boalele stoma- 
CU Un, 3 vol. 32 pas. EU «CR.» 


1940, București. 

Gheorghe Dincă: Varlaam Mitropolitul 
Moldovei, 1 vol. 32 pag, Ed. «C.R», 
1540, Bucureşti. 

1. G. Dumitraşcu: Inainte mergătorii 
(Istoricul asoc. generale a învăţăto- 
rilor din România), 1 vol. 320 pag, 
Ed. «Şcoala Poporului», 1940, Bucu- 
reşti. 

Elvira Zamfirescu: Irina badei Călin 
(Schițe şi nuvele), 1 vol. 82 pag., Ed. 
«Şcoala Poporului», 1940, București. 

Ştefan Dumitrescu Ceteraşu: Negusto- 
rie de răzăș (Nuvele). 1 vol. 130 pag., 
Ed. «Școala Poporului», 1940, Bucu- 
veşti. 

Gh. T. Dumitrescu: Orientări şi fapte 
în mişcarea şcoalelor superioare ţără- 
neşti, 1 vol. 50 pag, Ed. «Şcoala Po- 
porului», 1940, București. 

Asoc. gen. a învăţătorilor din România 
(Secţiunea jud. Baia): Neculai Stole- 
riu, 1 vol. 204 pag., Ed. «Scoala Po- 
porului», 1940, București. 

Virgil Birou: Oameni şi locuri din Că- 
raș, 1 vol. 210 pag, Ed. «Astra Bă- 
năţeană», 1940, Timişoara. 


Gh. Vrabie: Bârladul cultural, 1 vol. 
268 pag., 1938 București. 
C. Rădulescu-Motru: Timp şi destin, 


1 vol. 256 pag., Fundaţia pentru lite- 
ratură și artă, 1940, București. 


128 

Profira Sadoveanu: Ploi şi ninsori 
(Schițe și nuvele), 1 vol. 188 pag, 
Ed. «Cartea Românească», 1940, Bu- 
cureşti. 


A. Simionescu: Pe drumul apelor mari, 
1 vol. 116 pag., Ed. «Cartea Româ- 
nească», 1940, Bucureşti. 

Paul Lahovary: Casa Terekov (Po- 
vestiri), 1 vol 136 pag, colecţia 
«Universul literar», 1940, Bucureşti. 

Heinrich von Morungen: Doiniri pe 
alăută (Versuri după text medieval 
german de Virgil Tempeanu), 1 vol. 
32 pag., Ed. rev. «Inmuguriri», 1941, 
Folticeni. 

AL  Lascarov-Moldovanu: Cartea cu 
pilde, 1 vol. 232 pag., Ed. «Cugeta- 
rea», 1940, Bucureşti. 

Alexandru Ieşan: Orientare antropolo- 
gică faţă de necesităţile actuale ale 
educaţiei, 1 vol. 20 pag., Extras din 
«Revista de pedagogie», 1940, Bucu- 
reşti. 

Ernest Bernea: Pașşi în singurătate 
(Poeme în proză), 1 vol. 112 pag. 
«Rânduiala», 1940, București. 

Nicolae  Constantinescu-Ismail: Adap- 
tarea exploataţiilor agricole ale sta- 
tului la nevoile actuale ale agricul- 
turii, 1 vol. 24 pag. Extras din «Agra- 
rul», 1931, Bucureşti. 

Titus  Tenţiu: Din bezna prigoanei 
(Versuri), 1 vol. 66 pag., Ed. «Presa», 
1940, Bucureşti. 


Bibliografie 


Alexandru Ilea: In tovărăşia lui Luci- 
fer (Poeme), 1 vol. 72 pag, Tip- 
«Universul», 1940, București. 

I. Lupaş: Emanoil Gozsdu (Originea și 
opera sa), 1 vol. 60 pag., Analele 
Acad. Rom., 1940, Bucureşti. 

Damian P. Bogdan: Pomelnicul dela 
Bistriţa și rudeniile dela Kiev și dela 
Moskova ale lui Ștefan cel Mare, 1 
vol. 28 pag.4+-4 pl, Acad. Rom., 1940, 
București. 

Andrei Rădulescu: Influenţa italiană 
asupra dreptului roman, 1 vol 28 
pag., Acad. Rom., 1940, București 

Generalul R. Rosetti: I. Câteva scrisori 
și documente turcești privitoare la 
țările noastre. — II. Două scrisori 
cu privire la cumpărarea de tutun din 
Rusia. 1 vol. 20 pag, Acad. Rom, 
1940, Bucureşti. 


Generalul R. Rosetti: LI. Familia Ro- 


setti. — II. Celelalte ramuri. 1 vol. 
136 pag., Acad. Rom. 1940, Bucu-= 
rești. 


Andrei Rădulescu: Regimul juridic al 
Bosforului și Dardanelelor, 1 vol 32 
pag., Acad. Rom., 1940, Bucureşti. 

Andrei Rădulescu: Romanitatea drep- 
tului nostru, 1 vol. 24 pag., Acad. 
Rom., 1940, București. 

Andrei Rădulescu: Dreptul și proprie- 
tatea rurală, 1 vol. 48 pag. Tip. «Cu- 
vântul Românesc», 1940, Bucureşti. 


REVISTE 


aUniversul literar», anul XLIX, nr. 
52, Sâmbătă 21 Decembrie 1940, Bu- 
curești. 

«Gândirea», anul XIX, nr. 10, Decem- 
brie 1940, București. 

«Conferenţa», anul IV, nr. 12, Noembrie 
1940, București. 

«Licurici», anul I, nr. 1, Ianuarie 1941, 
Giurgiu. 

«Condeiul», anul II, nr. 4—5, Noem- 
brie-Dec. 1940, Craiova. 

«Revista intendenţei şi administraţiei 
armatei», anul XX, nr. 10, Octom- 
brie 1940, Bucureşti. 

«Apostolul», anul VI, nr. 1—9, Iulie- 
Sept. 1940, Piatra-Neamț. 

«România eroică», anul IV, nr. 5—8, 
Sept.-Dec. 1940, Bucureşti. 

«Arhiva românească», tomurile IV și 
V, București. 

«Familia», anul VII, seria III, nr. 78, 
Iulie-August 1940, Bucureşti. 

«România militară», anul LXXVII, nr. 
9—10, Sept.-Oct. 1940, Bucureşti. 


«Gazeta cărţilor», n-rele 1—8 (15 şi 30 


Oct. 1940), 9—10 (1—15 Dec. 1940), 
Ploiești. 
«Pământul», anul IX, nr. 220 (28 


Noemb. 1940), Călăraşi. 

«Slovar», anul I, nr. 15—18, Dec. 1940, 
R. Vâlcea. 

«Dacia», anul I, nr. |], 
Dec. 1940, Buzău. 


Duminică 14 


«Buletin statistic lunar», anul XLV, 
n-rele  Ian.-Dec. 1939, Municipiul 
București. 


«Biruinţa», anul I, nr. 6, Luni 16 Dec. 
1940, Roman. 

«Drapelul», anul VII, nr. 
Dec. 1940, Timişoara. 

«Ancheta», anul VII, nr. 124, 25 Bec. 
1940, Târgoviște. 

«Gazeta refugiaților», anul II, nr. 6. 
5 Ian. 1941, București. 

«Informatorul comercial al cooperaţiei», 
anul II, nr. 57—58, Sâmbătă 21 Dec. 
1940, Bucureşti. 


50—51, 25 


«CONVORBIRI LITERARE», 
colecția anului 1939 inclusiv 
volumul omagial Eminescu, 
legată în pânză, total 
2.000 pag. — Lei 1.090. 
| 


LO Bi ao | 


COLECŢIA „CONVORBIRI LITERARE“ 
TEODOR AL. MUNTEANU, Meri domnești (Poeme) Lei 60 


C. FÂNTÂNERU, Poezia lui Lucian Blaga şi gân- 


divea mitică (Studiu) a... 
G. MURNU, Tropare (Poezii) . . . . -. . -. » 80 
G. MURNU, Altare (Poezii) , . 3 j g a A, 80 


W. v. GOETHE, Faust, 
trad. de Laura M. Dragomirescu . . PD 80 


I. AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Strigăte de alarmă 
în chestia evreească . pa N 80 


GENERAL RADU R. ROSETTI, Mărturisiri . . . 80 


LEI 40