Revista Cinema/1977 — 1989/021-CINEMA-anul-XXI-nr-6-1983

" SPORI Aa N 


rea 


0 tînără generaţie și o ambiţie 
matură: a- exprima Adevărul 


De la simpla „sursă de informaţie“ 


la un mod de a 


judeca lumea. 


Aşa s-a cristalizat vocaţia documentarului 


F.a că școala documentaristă la 
noi există, o probează nu numai numărul de 
filme trecute, dar și un tot mai acut interes 
pentru diversificarea acestui gen. Nu trebuie 
pornit de la faptul că actualmente s-a spus 
cam tot, sau aproape tot, că nimic nu-i nou 
sub soare, noțiunea de temă nouă a fost înlo- 
cuită pe nesimţite cu noua modalitate dea 
discuta o temă. Filmul documentar a renunţat 
la ilustrativism, devenind mai degrabă discurs 
riguros, în care nu noutatea unei teme pri- 
mează, nici caracteristicile unui anumit loc 
ales pentru filmare, ci datele de esenţă, de 
generalizare. Nu vorbim de un destin, sau nu 
povestim o întimplare ruptă de șirul altor în- 
timplări, care toate la un loc dau sens desti- 
nului uman, veșnic valabil ca temă în docu- 
mentar. În același timp, ficțiunea caută aco- 
perire în real, chiar vizind formula unui re- 
portaj, dar şi documentarul apelează tot mai 
des la construcţii narative de tipul film de fic- 
țiune. Există acea necesitate a evenimentului 
care poate fi prins sau redimensionat artistic, 
recreat, dar numai în datele sale esențiale ve- 
ridice. De multe ori în documentar evenimen- 
tul e cel care creează un film, cel care adap- 
tează la fața locului un anume tip de con- 
strucție: dar la fel de importantă mi se pare 
starea unui creator pus în fața unui eveni- 
ment, unor oameni sau unei zone pe care 
acesta trebuie să o investigheze. Vorbim de 
film documentar realist. Asta nu înseamnă o 
formulă abstractă, nici o transpunere imper- 
fectă a realității, ci o creație care, avind la 
bază un eveniment dat, îl depășește, deve- 
nind o prelungire a gindirii contemporane 


Există acel „dincolo“ de eveniment, cum 
există și acei „dincolo“ de un lucru afirmat 
într-o discuţie. Probabil că înnoirea docu- 
mentarului e mai mult un respect față de 
acest gen decit o căutare de formule de tipul 
„dintre sute de catarge, cite oare?....' 


Nevoia de adevar și autenticitate ne face să 
privim cu. mai multă atenţie investigația și se- 
lecţia. O ie tinără de documentariști a 
tost pusă în faţa unui fapt nu unic, darcu o 
semnificație aparte. Filmele semănau între 
ele. Erau locuri diferite și teme diferite, oa- 
meni cu profesii diferite, dar exista acel „din- 
colo”, poate dictat de însăși viață. Un profe- 
sor spune la clasă — lao de seraliști 
mineri: „Noi sintem țară din Europa, din 
lume, din galaxie, din metagalaxie etc.“ și as- 
pirația continuă pină la neființa unei posibile 
existente. Un mecanizator își povestește viața 
în citeva cuvinte. „Cind am luat eu tractorul 
ăla, zbura în mina mea, ziceam că-i o Dacie, 
mă uitam cum răscolesc pămintul și de-a- 
tunci așa e mereu! Așa e mereu!. ”Un șantie- 
rist te: „muncim de dimineaţă de la 7 

ină seara la 7, seara mergem cu autobuzul 
a dormitor, dimineața mergem cu-autobuzu! 
la șantier“... /Un căminist stă în camera lui. 
Nu ne spune nimic. Se aude doar un cintec 
și imaginea trece prin toate camerele și cu- 
loarele și grea acelui cămin. Ce legă- 
tură poate fi între toate aceste momente, 
dacă nu aspiraţia dintr-o zonă închisă. Gala- 
xia este o superbă aspirație și o dramă a mu- 
ritorului, pentru că nicicind nu ne vom des- 
prinde de mină, de șantier, de cămin, de 
cimp, unde avem privilegiul să admirăm ste- 
lele, n muncind În al treilea schimb. Şi 
așa va fi mereu... Așa e mereu! 


Lucrurile seamănă intre ele, ca și multe din : 


gindurile oamenilor. Tema nouă de care vor- 
beam este inexistentă aproape, zonele fiind 
demult introduse în circuitul documentar. Ce 
e nou este această aspirație pe care au sim- 
o la unison cei veniţi să spună, fiecare în 
elul său, o poveste. 


Astfel documentarul nu mai este o simplă 
„sursă de informare“ despre un loc, un fel de 
reportaj cu comentarii de ziarist —, el deve- 
nind nu numai o poveste ci și un mod dea 
privi o lume, de a elemente comune cu 
alte locuri. Nu iz cazuri, ci tragem con- 
cluzie general și uman valabilă. La toate 
acestea se adaugă nevoia de confesiune 
Poate mai mult ca și alte dăţi, oamenii poves- 
tesc, devenind adevărate personaje, nu pen- 
tru că trec de zece ori prin cadru ci pentru că 
ei există și prin spusele lor, este ceea ce ima- 
ginea nu poate să surprindă: adică acel „din- 
colo” de care vorbeam și care în cazul de 
faţă înseamnă gind. Tot ceea ce povestesc le 
dă credibilitate, savoare, autentic şi viață, şi 
osie. epean la un loc inseamnă film docu 
mentar. 


Este acea nevoie de a aduce spectatorul 
lingă ei, alături de ei, ca participant direct, } 
implicat pentru citeva minute nu într-o iluzie ! 
ci într-un adevăr. De multe ori funcţionează 
contrapunctul: o excursie la mare făcută 
iarna, un film de dragoste proiectat într-o co- 
lonie unde oamenii sint singuri, fără neveste 
și fără iubite, o seară de dans cu hore popu- 
lar-tradiționale și multe fete aflate singure in 
camere de cămin, tocmai pentru a acorda 
spectatorului calitatea de liber-arbitru, impli- 
cindu-l mai mult. Pentru că oamenii filmaţi 
nu sint neapărat portrete ci subiecte — de 
unde și nevoia de analiză pe care trebuie să 
o facă un documentar atunci cind formula 
este investigația și nu poemul, de exemplu 
Cred că: a fost un alt punct co- 
mun al acestei asemănări între filmele tineri- 
lor documentariști. O nevoie tot mai mare de 
a sonda în adincul sufletului, de a da la 
iveală mărturii, care în primul rind sint mărtu- 
rii ale acestui timp. De unde s-a tras o con- 
cluzie greșită — aplecarea spre aceste zone, 
așa și nu altfel, elogiul unei munci tăcută așa 
și nu cum știm că se făcea, au dus la ideea 
unei generaţii de cineaștii adepţi ai tristeţii 
Fără adevăr această constatare; de fapt e al- 
tceva. Euforia și entuziasmul au fost înlocuite 
cu o privire lucidă asupra vieţii, bun de preț” 
pentru documentar, mai ales că este un bun 
reciștigat. Efortul unei deveniri umane, făcut 
la o sumedenie de reflectoare, atit de multe 
incit să estompeze ridurile și bătăturile mun- 
cii, devine un act fals, dindu-i acestui telo 
certă minimalizare. Cuvintele oamenilor tru- 
cate, sau căra mi nu inseamnă gindul aces- 
tor oameni ci felul în care ei își ascund gin- 
durile prin vorbe. 


Acea stranie coincidenţă, acele filme care 
semănau între ele, selectind medii diferite, și 
oameni diferiți, inseamnă totuși ceva. În- 
seamnă un climat de opinie, o apropiere nu! 
de modelul cineastului pm sue dg sc ci de cel 
artist. Din nou un bun ciștigat. mai bine 
spus, reciștigat, căci nimic nou sub soare. Sa 
nu uităm să privim inapoi cu mindrie la gene- 
rația de pionieri ai documentarului românesc 
cei care odată s-au aplecat cu aceeași cre- 
dință și pasiune asupra evenimentului real 
dindu-i semnificaţie evenimentului artistic. Şi 
iarăși să nu uităm că ei au plecat, mulţi din- 
tre ei, de la aproape nimic, descoperind din 
mers totul, astăzi asistind la preluarea și redi- 
mensionarea momentului de atunci. Fiecare 
bun ciștigat e un pas înainte în această 
muncă, sperăm fără destin sisific — şi în 
această luptă a filmului cu viaţa. Și a vieții cu 
ea Însăși. 


Tereza BARTA 


* 


Mai multe genuri și o singură sursă: 
litatea 


Substanţa filmelor noastre: 


In faţa actualităţii 
ul trebuie să răspundă m 
prezent! 


N F.. constituie un tot unitar, iar 
discuţiile asupra obiectului sint cu atit mai 
eficiente cu cit aduc cu sine problema cine- 
matografiei în funcţia sa unitară. Discutăm cu 
scopul de a limpezi idei, de a învăţa, în ul- 
timā instanţă de a găsi căile de perfecționare 
ale acestui vast angrenaj de producţie a celei 
mai penetrante arte. Fără a nega particulari- 
tăţile evidente ale genurilor, cred că, din 
punctul de vedere al creaţiei, animația, ficţiu- 
nea și documentarul sint modalități comune 
de exploatare a universului. Cu diferența câ 
spre deosebire de celălalte două, lucrind film 
documentar, mai cunoști lumea nouă. În ani- 
matie şi ficțiune realizarea peliculei constă în 
materializarea cit mai îndeminatică a proiec- 
ției mentale a autorului. unde esenţiala este 
capacitatea de a folosi o tehnică specifica și 
a acţiona asupra unui material ales, supus 
procesului de creaţie. Etica documentarulu: 
presupune insă folosirea materialului brut, a 
vieții în sine, supusă unei selecţii care să nu 
deregleze deloc structura, pentru ca posibili- 
tățile de acţionare. de aranjare conform unei 
oridini mentale personale (pentru că şi docu- 
mentarele sint fâcute in cele din urmă tot de 
oameni cu un anume grad de subiectivitate) 
să fie posibile doar după momentul filmării 
Astfel, viața nu e suficient să fie în simbure 
sau în formă, ci este obligatoriu să fie în sub- 
stanța sa integrală și vie. 

Oricum, totul are valoare, se sprijină pe 
realitate şi in fiecare moment pe Actualitate 
dincolo de care nu poate exista nimic. Indife- 
rent de modalitatea de expresie. 

Sintem un vas care plutește în ape mereu 
schimbătoare, dintre care mereu altul este 
valul actualității ce se sparge de prova. De la 
constructorii de nave am aflat câ partea va- 
sului scufundată in apă este numită „opera 
vie” iar partea vizibilă este „opera moartă 
Opera vie este, deci. cea care ascunde mo- 
toarele, constituie sistemul vital și este in 
permanent contact și luptă cu marea Opera 
vie suportă presiunea inversă care face ca 
vasul så plutească, așa cum spune principiul 
lui Arhimede. 

In fiim avem de toate și putem reconstitui 
târă dificultate, întreaga lume. Germeni: rea- 
lului sint acumulaţi și trebuie så posede toate 


forțele ntru o recreare prin propriile mij- 
loace. Ca și Arca lui Noe, filmul plutește în 
câutarea unui liman și tot timpul se vede 
doar partea de deasupra numai pentru ca, în 
final, apele retrase să descopere partea scu- 
tundată a marelui vas. Cei vechi reprezentau 
de multe ori vasul în întregime plutind pe va- 
luri, poate mai ales din dorința de a anticipa 
happy-end-ul. Într-un film n-am accepta ni- 
ciodată adevărul unui vas plutind cu totul 
deasupra apei. Pentru că filmul este destâășu- 
rarea imediată a evenimentului intr-un pre- 
zent perpetuu, in materialitatea imediată, însă 
n toată concreteţea ei și totul oferă șansa 
»gală a participării (emotive) a contemplaţiei, 
a inițierii. Deși nouă, arta filmului este poate 
cea mai adinc înfiptă în copilăria umanităţii, 
prin retrăirea timpului mitic, de astădată aie- 
vea 

M-am imbarcat in arca sau arta filmului 
după o indelungata meditaţie şi in cunoştinţa 
de cauza. Am fost primit pe arcâ probabil 
pentru că eram pe lista animalelor sau se- 
minţelor ce trebuiau salvate şi de atunci 
n-am mai pus piciorul pe pâmint. 

In burta filmului plutim mulți, de multe spe- 
cii, pe cit a fost posibil în perechi. Călătoria e 
lungă, grea și permanentă. Speciile rare sint 
scoase din cind in cind la lumină pentru a-și 
pastra vigoarea, dar cum puntea e unică, tim- 
pul e scurt pentru a face loc altora și nici nu 
te-ai obișnuit cu soarele şi te trezești din nou 
in cală, la pompe. Unele specii, obișnuite să 
trăiască în intuneric, nici nu doresc să iasă 
pe punte, unde lumina le-ar fi fatală. S-au 
mai produs și citeva greşeli care au micșorat 
fauna pâmintului viitor. De atunci, unii. ce vor 
neapărat să nu mai pună piciorul pe sol se 
zam feresc cind € vorba de ieșit pe punte şi 

hiar se sustrag regulamentului de navă. 

Actualitatea ne înconjoară, cum inconjoară 
apa, burta vasului. Navigatori conștiincioşi, 
cu gindul la țelul propus, pompăm de zor apa 
ce intră printre scinduri şi o aruncăm peste 
punje. Actualitatea ne trece prin mină, o re- 
jām, şi inevitabil, din cauza deplasării, apa 
pompată dintr-un val cade în altul cu o întir- 
zere ce depinde de viteza vintului. 


Șerban COMĂNESCU 


Povestirile despre oameni 
trebuie să fie recunoscute de oameni 


Putem filma cu „camera ascunsă“. 
Dar viaţa reală nu poate fi „ascunsă“ 


R.... mereu la documentar. Nu ca 
la prima dragoste ci ca la o primă necesitate. 
Aceea a încrederii. S-a spus că filmul docu- 
mentar nu suportă falsul, că unui realizator 
de documentar îi este imposibil să mintă, că 
un bun regizor trăiește în mijlocul probleme- 
lor, in miezul lor... Toate aceste lucruri sint 
bine cunoscute, repetate ca un monolog, așa 


https://biblioteca-digitala.ro 


precum felia de viaţă, mult discutata „felie de 
viață“ ar fi simburele de aur al unui film do- 
cumentar. Toate aceste lucruri s-au spus. Şi 
s-au încercat. Omul de pe stradă a devenit 
personaj, omul cu problemele lui, cu aspiraţi- 
ile, cu suferințele, cu victoriile. Toate aceste 
lucruri s-au spus şi s-au făcut, mai bine sau 
mai prost, omul devenind cind personaj, cind 
victimă, -sint atit de apropiate aceste două 


„Creaţia 
: literar-artistică 
din patria noastră 
trebuie să fie 
originală, ; 
patriotică” și umanistă: 
Numai aşa va răspunde 
cerințelor poporului 
şi totodată va contribui 
la îmbogățirea culturii 
şi artei universale. 
Nu imitația, 
nu  uniformizarea, 
ci diversitatea, 
redarea 
specificului propriu 
al fiecărui popor 
înseamnă 
adevărata creație 
artistică şi literară.“ 


Nicolae CEAUŞESCU 


stări, aceste două roluri, doar o întindere de 
mină le desparte și această întindere de 
mină, acest gest, vechi și el de cînd lumea, a 
devenit Incredere. 


increderea unui regizor într-un adevăr dus 
pină la capăt, dar și increderea unui om luat 
de pe stradă, într-un regizor. Pentru că oa- 
menii sint puși în fața unui aparat, care, din 
păcate, nu are indiscreţia unei radiografii... 
Omul în fața aparatului poate să fie un tulbu- 
rător adevăr dar și o minciună, pentru că ei 
spune cit vrea și se arată cit vrea Eta în 
documentar au fost, de fapt, etapele în des- 


au fost momente cind el trebuia să stoarcă 
celorlalți lacrimi și atunci documentarul era 
un semnal de alarmă, sau momente cind el 
nici nu exista ca persoană ci prin obiecte, 
sau prin acţiuni... Poate -că de data asta, 
omul-personaj trebuie să fie mai adevărat, iar 
imaginea mult mai aproape de radiografie. 


Am spus o radiografie, nu o poză, sau 


nea-reclamă a muncitorului veșnic ras și plin 
de mulțumire, a miinilor îngrijite, a vorbelor 
veșnic confecţionate, pentru că toate astea 
sint forme palide ale apărării. Oamenii se 
apără de noi, iar noi, documentariștii, ne apă- 

m la rîndul nostru de alți oameni, o apărare 
în lanț, un lanț de slăbiciuni. Și lucrurile nu 
se. opresc aici, începe partea a doua, un fel 
de artă a apărării — folosim sugestia, apoi 
simbolul, folosim un „alt tel de a privi“, speci- 
fic realizatorului. Dar acest alt fel de a privi 
poate fi valabil pentru o elită, pn oameni 
se pot bucura de acest alt fel a i, plin 
de ascunzișuri, iar omul simplu, mult comen- 
tatui om cu problemele lui, cu aspiraţiile lui, 
pi pre u etc. își da: ppm în 
cel ce vine și-l roa o 
clipă sufietul pe tavă, bilbiindu-se, plingin- 
du-se, bucurindu-se ca apoi să- facă publică 
intimitatea. 

n penera viața însăși oferă adevărate con- 
strucții cinematografice, ficțiunea aleargă as- 
tăzi mai mult ca oricind după adevărul unui 
gest sau după firescul rostirii unei replici. Cu 
atit mai mult în documentar, povestirile des- 
pre oameni trebuie să fie recunoscute chiar 


de către oameni. E drept, aici intervine pro 
blema adevărului. Avem nevoie de un anum 
adevăr sau de un „alt adevăr"? 

tervenția, 


lă u 
artistul ce sălășiu în „clopotul de sti- 
clă“?! Depinde de onstrația documenta- 
ristului — cu siguranţă. 


Documentarul s-a transformat astăzi 
într-un moment de int te. O poveste sau 
un șir de povești, o întimplare sau un șir de 
intimplări, menite să dea o imagine despre 
un timp pe care-l trăim. Elementul de șoc sau 
faptele nemaivăzute sint tot mai rare; avem 
fapte programate sau previzibile. Singurul 
motiv-cheie a devenit sondarea sufletului, de 
aceea tot mai des apare tendinţa dialogului. 
Oamenii se ascultă unii pe alții. 


Dar pină la înțelegere sint pași uriași, ca 
niște adevăraţi ani-lumină, de multe ori cu- 
vintele sint adunate doar așa, ca să fie, iar 
zona intimă devine un fel de afiș, pe care ci- 


pe 

doar trucurile. Nu și adevărul. Cu multă gri 
pentru că în acest gen de film „a fura“ o de- 
Clarație este la fel de fals ca și cind i-ai da 
celui fumat să învețe un text care-ţi aparţine 
ție, nu lui. 


Nu înseamnă că neg importanţa filmării cu 
„camera ascunsă“. Dar nu ascunsă de pro- 
blemele oamenilor. De multe ori s-a intimplat 
ca la filmări oamenii să spună „altceva“, sau 
să citești în ochii lor întrebarea — „La ce 
bun?“ Adică, „oricum nimeni nu se bucură 
de bucuria mea și nici nu se întristează de 
necazul meu“. 


E drept, ul de filmat și microfonul nu 
vor avea niciodată însemnele duhovniciei, dar 
făcînd filme adevărate, în sensul cel mai clar 
al acestui cuvint, avem și calitatea de martori 
ai acestui timp pe care îl trăim și astfel ne 
ciștigăm încrederea celor filmaţi. 


Din nou se va spune că documentarul tre- 
buie să fie un moment al adevărului, că ma- 
terialul acestui gen de film nu suportă falsul 
— poate că spunem veșnic aceste cuvinte ca 
un fel de scuză, sau ca un fel de acoperire 
pentru cei în fața cărbra vom apărea. Realita- 
tea e că momentul impactului cu omul-veșnic 
personaj al acestui te al nostru, al do- 
cumentariștilor și noi sintem primii vorbitori 


la masa, sau dacă vreți la tribuna credinţei în 
această artă, 


Laurenţiu DAMIAN 


grăbirea unui eveniment, punerea 
unui personaj într-o situaţie străină de el, dar 
util nei li mentale, efectuată de 


Cu ochii deschiși 
spre punctele fierbinţi ale vieții 


Documentarul este o şcoală a priv 


PENN 


Dar a privirii lucide 


mă Iaooai? Da, ponio avea. 
A re! u mine a fost, 
fără îndoială. După ce am terminat institutul, 
am optat de bunăvoie și nesilit de nimeni 
pentru documentar. Dintr-o convingere clară: 
ca'să vorbeşti despre ceva, trebuie să cunoști 
foarte bine acel ceva. Or, eu știam atit de 

țin la vremea aceea! Citeva repere teoretice, 
şi în rest... Ciudat e că îmi trecuse prin cap 
de pe atunci să încerc un film duph „intru- 
sul“. Bine că nu l-am făcut! Abia azi, cind mă 
aflu cu filmul la masa de montaj îmi dau 


„Sahia” cu regizori experimentați ca Virgil 
Calotescu, Mirel ilieșiu, Titus Mesaros, Ale- 
xandru Boiangiu, lon Moscu, am învățat să 
privesc și să selectez realitatea. Documenta- 
rul e inainte de toate o școală a „ privitului“, 
a ochilor deschiși spre punctele fierbinți ale 
vieţii, un antrenament al cunoașterii și recu- 
pr na esențialului. Asta nu se învaţă la in- 


— Dar pe platourile de la Buftea, unde știu 
că ayi tout civa ani de asistentă, pină la de 


cu Zidul? 
— Pe platou înveți mai puțin să vezi și să 
Bernier alia ergo bere lei 


organizatorice, de producţie, asistentul regiei 
de film artistic devine un fel de om la toate. 
Mai puțin la ceea ce reprezintă activitatea de 

le propriu-zisă, răgazul cunoaşterii şi ai 
meditației. 


— pig a şi de regizorul pe lingă 


https://biblioteca-digitala.ro 


care își face ucenicia nu numai de condiţiile 
dificile de care vorbeam. Dar cel mai mult 
depinde de el însuși, cită meserie știe să 
„fure“. ŞI nu atit cit, ci cum o va fructitica ul- 
terior, indiferent ce gen s-ar manifesta. 


— Dumneavoastră cum ați valorificat expe- 
me pp băi perene e dm pe es 
tarul Apoi s-a născut orașul pentru viitorul 
dumneavoastră artistic? 


— Plecasem la acest aocumentar cu o idee 
preconcepută. Ea ținea mai ales de pitorescul 
situației: vechiul oraș Orșova se dărima și ce- 
lait, modern, = lua aa ra set mă aee 
pase aspectul de suprafață, sporea , ce 
m-ar fi dus spre reclama tip „Ce fericiţi vom 
fi într-un oraș noul” Dar stind citeva zile în 
ambianța aceea încordată, cu oameni ce-și 
dărimau casele, cojeau tencuiala și recupe- 
rau fiecare cărămidă ca să-și construiască 
noua eg am descoperit și am simţit tot 
tragismul iei pe care-l presupusesem 
doar teoretic. Abia acolo am trăit și filmat 
senzația celui care trebuie să-și distrugă ve- 
chiul cuib și să ia totul de la t. Senti- 
mentul acela răscoli 


itor ce dădea ului di- 

uni uite. un sentiment acut al 
necesității înțelese de fiecare și de toți; el 
mi-a și t metafora filmului. Am îi s- 


nilor, cutremurătoare prin firescul cu care își 
oritleiu şi am înțeles că 


turisirilor lor. Am gat cu a documen- 
tar convingerea că trebuie eliminat din fil- 
mele noastre festivismul pentru a putea reda 
vieţii de pe ecran întreaga ei tensiune. Am în- 
teles că trebuie să privim lucid realitățile, difi- 
cultățile întimpinate, să nu prezentăm viața în 
roz ocolind conflictele, care există, oricit 
le-am escamota noi. 


Constantin VAENI 


Aveţi idei de film? Doriţi să scrieţi un scenariu? - 


Scenaristica, o profesiune care se învaţă 


G. este scenariul cinematografic? În ce 
constă specificul lui? În atit de controversata 
chestiune a scenariului de film, există o pă- 
rere unanimă: aceea că scenariul continuă să 
rămînă un punct nevralgic al cinematografiei 
noastre, continuă să fie cu adevărat o pro- 
blemă. Nu singura, nu problema nr. 1 — greu 
de stabilit astfel de ierarhii — dar oricum, 
una determinantă pentru obținerea noii cali- 
tăți a filmelor noastre. Mai ales cind dome- 
niul investigației îl constituie actualitatea. 
realitatea imediată, regizorii, producătorii, ca 
și spectatorii, așteaptă acele scenarii care 
prin conținutul lor de idei, pe mesajul pe 
care Îl propagă, să sluji cu adevărat in 
spiritul idealurilor înalt umaniste ale partidu- 
lui nostru, opera de transtormare a societăţii, 
de educare revoluționară și patriotică a ma- 
selor largi ale ului. 

Dincolo de orice consideraţii teoretice, prin 
faptul că oferă premisele creației cinemato- 
grafice, scenariul este un component funda- 
mental al sintezei filmice, aflindu-se la con- 
nuena dintre arte și distingindu-se de genu- 
rile şi speciile tradiționale prin specificul mij- 
loacelor proprii de expresie, derivate din fina- 
litatea sa practică. 

Raportul angajat al scenariului față de rea- 
litate, suprinderea paipitului viu al lumii in- 
conjurătoare, atrage după sine prospectarea 
sensurilor profunde ale vieții, descifrarea și 
explicitarea în termeni artistici a problemati- 
cii sociale. 

Cunoașterea deplină a zonei de viață care 
va face obiectul viitorului film constituie con- 
diția primordială a oricărei tentative de a 
aborda scenariul. b 

Este, firește, vorba de o cunoaștere în pro- 
funzime, de reliefarea rolului pe care-l inde- 
plinesc În viața noastră socială factorii deter- 
minanți, dinamizatori ai acesteia, organizaţiile 
de partid, de masă și obștești, pirghiile edu- 
caţionale acţionind în ansamblul societăţii ro- 
mânești contemporane. intuiţia, harul artistic 
înseamnă și capacitatea de a privi faptul care 
ne solicită atenția în qpnexiune, de a sur- 
prinde într-o picătură marea În mișcare, de a 
sesiza într-un fenomen particular problemele 
cu caracter general, reprezentative pentru 
contextul social de care aparține, pentru mo- 
mentul istoric evocat. 

Numai adevărul de viață este în film, ca 
dealtfel în orice artă, acela care dă creaţiei 
cinematografice forță şi viabilitate. 

Fără a indica soluţii sau o metodologie ri- 
gidă in conceperea scenariului, se impune de 
la început circumscrierea nucleului tematic, 
opțiunea pentru aspectul din realitate, cel 
mai apropiat sensibilităţii autorului și, odată 
cu aceasta, definirea sensului ideologic, al 
efectului educativ-tormativ urmărit. În 
această fază incipientă de elaborare, momen- 
tul decisiv pentru determinarea spiritului vii- 
torului film îl constituie atitudinea față de 
temă. Moti filmului, forța sa reală de mo- 
delare social-morală și cultural-artistică în 
activitatea complexă de formare a omului 
nou exprimă în ultimă instanță gradul și ca- 

citatea de implicare profundă a autorului 
n procesul multilateral, dinamic de dezvol- 
tare și perfecționare a societății noastre so- 
cialiste. 

Raportul artă-realitate nu e altul în film 
ee decit în celelalte domenii ale acti- 
vității artistice. 'Faptul de viață e recreat, im- 
primindu-i-se o vibraţie specifică, prin inter- 
mediul limbajului propriu fiecărei arte. Există 
o tehnică a scrierii unui scenariu după cum 
există o tehnică a picturii, a muzicii. A scrie 
scenariu nu înseamnă astfel a traduce în ima- 
gini ceea ce poți să spui și prin cuvinte, ci a 
pindi o operă bazată efectiv pe imagine, pe 

ile ei proprii de exprimare. Scenariul nu 
există decit in plan referențial, el reprezintă 
suportul, sugestia viitoarei imagini, a viitoru- 
lui film. De aceea în studiul „Limbajul cine- 
matografic” (apărut la editura „Meridiane“ în 
1981) abordindu-se la nivelul iniţierii, al no- 
țiunilor elementare, caracteristicile funda- 
mentale ale imaginii filmice, elipsele, racor- 
durile, metaforele, procedeele narative se- 
cundare, spaţiul și timpul cinematografic — 
ce ţin, toate, de limbajul specific al celei de-a 
șaptea arte — scenariul este considerat ca şi 
filmarea, ca și mixajul, drept una dintre eta- 
pele procesului de creație. 

Ca orice operă de creaţie autentică, filmul 
este rodul unei munci temeinice și pasionate, 
al unor eforturi încordate şi adeseori inde- 
lungi în care este i ea spiritual, emoțio- 
nal întreaga noastră ființă. O expresie inspi- 
rată, o demonstraţie în stare să degajeze cu 
adevărat sensuri și semnificații, fruct al ade- 
ziunii interioare la temă, reflectă totodată 
truda tenace de asimilare a tehnicii intime a 


scenariului. Firește, o premisă de bază în în- 
sușirea acestei tehnici o constituie dobindi- 
rea unei bune culturi cinematografice şi fil- 
mice. 

Prima etapă concretă în elaborarea unui 
scenariu — tinind din start seama de faptul 
esenția! că acesta reprezintă temeiul viitoarai 
imagini sonore — o constituie ceea ce se 
numește În termeni convenționali „ideea fil- 
mului”, adică realizarea unei structuri nara- 
tive embrionare, care să conțină nucleul con- 
flictual, eșafodajui viitoarei narațiuni cinema- 
togratice, configurarea caracterului persona- 
jelor, a mobilurilor care le determină compor- 
tamentul și, bineințeles, axul problematic al 
filmului. 

Se înțelege că nodul conflictual al scena- 
riului va surprinde, fără echivoc, în dialectica 
proceselor complexe proprii etapei istorice 
pe care o parcurgem, și neajunsurile, lipsu- 
rile prezente incă În diverse sectoare ale vieţii 
sociale, manifestările de rutină și inchistare 
morală, lupta impotriva acestora, relevind în 
chip obiectiv, convingător, puternic direcţiile 
generale, caracteristice, de dezvoltare, acţiu- 
nea corrverpeniiă a forțelor constructive, de- 
terminante în asigurarea pe plan politico-so- 
cial, spiritual a evoluţiei dinamice, ascen- 
dente a societăţii socialiste românești con- 
temporane. 


Odată clarificată „ideea“, fixat „nucleui 
conflictulal“, va dobindi contur subiectul (sau 
fabulația cum i se mai spune) care cuprinde 
într-un tot unitar întimplările principale ale vi- 
torului scenariu. Desfășurarea momentelor 


subiectului urmăreşte treptele consacrate ale 
oricărei naraţiuni: expozițiunea al cărei scop 
este determinarea locului, a timpului și a per- 
sonajelor antrenate în acţiune, intriga, în ac- 
cepțiunea de element declanșator al contiic- 
tului, dezvoltarea, care conţine dinamica în- 
timplărilor de viață, punctul culminant — mo- 
mentul de maximă tensiune dramatică și, in 
sfirşit, deznodămintul, care, indiferent de 
evoluţia personajelor și de modul în care se 
incheie acțiunea, va pune în evidenţă, in 
acord cu concepția noastră umanistă, cu lini- 
ile de forță ale progresului social, sensurile 
majore ale operei. 

Următoarea şi cea mai importantă etapă in 
procesul de elaborare a unui scenariu o con- 
stituie convertirea într-o compoziţie cinema- 
tografică, adică organizarea materialului de 
viață în funcţie de logica interioară a destă- 
șurării dramatice a filmului. Acesta este „pla- 
nul de secvențe“, care se materializează 
într-o suită de situaţii dramatice numite sec- 
vente — corespondente, într-un fel, scenelor 
din dramaturgie. Secvenţele, care sint ele- 
mentele constituitive de bază ale morfologiei 
filmului, trebuie să aibă coeziune structurală 
interioară, să se dezvolte într-o înlânțuire 
cauzală, care presupune interdeterminarea 
tuturor factorilor care intră în compunerea 
acestui pre-scenariu Jo regulă, un film cu- 
pinde intre 40—60 de secvențe). 

Pentru a asigura 0 gradație ascendentă a 
acţiunii şi a stirni interesul spectatorului față 
de evenimentele ce se derulează, „planul de 
secvențe” nu este intotdeauna prizonierul 
cronologiei, respectiv ai treptelor clasice ale 


Concurs 
de scenarii cinematografice 


iliul Culturii şi Educaţiei 


e, împreună cu Asociația c 


zează un concurs pentru scenarii de filme artistice de lung-me- 


aj, axate pe problemele dezvol 

voluții agrare, cu următoarea 

e experiența partidului în tran 
noastră 


r rurale 
sele economici 


materia 

orare a | 
/ å a faranimii, a tuturor oameni 
a producției cole vegetale și a 


morale care au 


imale; contribut 


rii agriculturii noastre, în condițiile noii 
tema 

formarea socialistā a satului, 
obiectivele fundamentale ale noii revoluții 
, ridicarea generala a civilizației materiale şi spirituale a 


reaiizările 


loc in lumea satului 
agrare, extinderea și mode 
iunile de irigare, des 


dului funciar, implicarea tot mai puter- 


uncii de la sate, În creșterea intensivă 
oamenilor muncii din 


jirea sarcinilor legate de autoconducerea și autoapro 


n profil teritorial; 
âmintului 


fe area cunoștințelor agre 
m dezvoltarea 


mentului fața c 
ce revin locuitori 


cercetarii ș 


țifice, al specialiștilor din 
irea profesională şi per- 
enilor muncii de la sate; 
muncii de la sate, parte 
nuă a rolului organizaţiilor 


uala, a procâsului 
re socialiste 
altor categorii « 


expediate 
nr. 1, Bucu- 
„PI! 


un motto și vor fi însoțite de un 


iar in plic se vor introduce 


stabilit de Consiliui 
în ved 


https://biblioteca-digitala.ro 


naraţiunii. (Este cunoscut că unele filme, de 
exemplu, încep cu deznodămintul). Desfășu- 
rarea acţiunii capătă, de asemenea, aici, va- 
lori deosebite, ingăduindu-se autorului să 
contragă sau să dilate timpul în funcţie de 
necesităţile conflictului, tot așa cum, în anu- 
mite împrejurări, retrospecţiile sau proiecţiile 
în viitor pot coexista. 

Alcătuirea internă a fiecărei secvenţe tre- 
buie să țină seama, in același timp, de co- 
mandamentul specific cinematografic că: 
het ae se definesc cu precădere în ac- 
țiune. 

Conceperea unui plan ferm, în care autorul 
şi-a cristalizat intenţiile înăuntrul fiecărei sec- 
venţe în parte este o condiție indispensabilă 
a scrierii unui scenariu omogen, clar, bine ar- 
ticulat. 

Condiţia optimă a începerii muncii de ela- 
borare propriu-zisă a scenariului coincide, 
așadar, cu definitivarea structurii arhitecto- 
nice a planului de secvențe Se trece la deta- 
lierea fiecărei secvenţe și la scrierea dialogu- 
rilor. avindu-se in vedere respectarea cu 
strictețe a necesităţii ca fiecare element con- 
stitutiv să aibă un corespondent vizual, speci- 
fic cinematografic, iar replica să fie concisă, 
directă, eupanna; densă din punct de vedere 
dramatic și înzestrată cu capacitatea de a ca- 
see potir personajele. 

n acest sens, o componentă esenţială a 
scenariului o reprezintă dialogul. Dialogul de 
fiim nu seamănă, evident, cu cel din teatru. 
Pe ecran dialogul nu poate fi desprins de 
imagine. Dar acesta nu repetă, nu dublează, 
pur şi simplu imaginea. El o direcționează, o 
completează, relevă sensuri noi. Filmul nu 
este o artă numai a imaginii, ci a imaginii so- 
nore. „Imi închipui că între imagine și sunet 
(dialog, efecte sonore, muzică) — scria Vic- 
tor lliu — să fie o astfel de unitate, de su- 
dură încit fiecare fotogramă să nu poată fi di- 
sociată în momentul receptării, în elementele 
ei componente. Ar trebui ca imaginea de pe 
ecran să intre în conștiință ca o unitate mo- 
nolitică, indestructibilă tototonogramă”. 

O cerinţă fundamentală in redactarea sce- 
nariului o constituie subordonarea fiecărui 
element față de mesajul principal, față de 
conținutul de idei, in cadrul stringent al 
structurii compoziționale. Orice personaj, si- 
tuație, replică. amănunt de acţiune sau de 
ambianţă care se sustrage acestei legi cine- 
matografice devine superfiuu, iar proba o 
constituie faptul că eliminarea lor din scena- 
riu nu impietează asupra logicii desfășurării 
scenariului, nu impiedică deducerea exactă a 
sensurilor. 

Scenariul destinat unui film artistic de lung 
metraj cu o durată medie de proiecţie — 
(80—90 de minute) cuprinde indeobște, între 
20 3i 90 de pagini dactilografiate la două rin- 

uri. 

Fireşte, aceste notații sumare și încercarea 
de schițare a unei metodologii de lucru a 
avut sai i scop doar prezentarea într-un chip 
sistematic a cîtorva din aspectele mai impor- 
tante pe care le comportă elaborarea unui 
scenariu. 

Ca in orice domeniu al artei, nici în scrie- 
rea unui scenariu nu se pot da rețete, nu se 
pot. indica modele. 

Ca in orice artă, în cinema, deci și în sce- 
naristică, arta începe acolo unde meseria 
este perfect stăpinită, unde limbajul este un 
mijloc la îndemină, unde profesionalismul nu 
mai e un deziderat, ci o realitate. 

Modul de abordare şi tratare a temei in 
scenariul cinematografic ține însă în mod 
fundamental — în limitele rigorilor impuse de 
această structură specială — de viziunea și 
stilul propriu fiecărui autor, de experiența sa 
şi, în ultimă analiză, de talentul cu care ştie 
să transfigureze realitatea. 

Experiența de pină acum în lansarea con- 
cursurilor de scenarii, care au permis selec- 
tarea unui număr apreciabil de lucrări intrate 
în atenția caselor de filme spre a fi valorifi- 
cate, demonstrează pe deplin faptul că reali- 
zarea unor scenarii valoroase. cu calitățile 
necesare spre a fi fructificate cinematografic, 
stă în putinţa unui cerc larg de iubitori și cu- 
noscători ai filmului, capabili de eforturi ar- 
tistice susținute și profunde; înzestrați cu da- 
rul și priceperea de a transpune în chip crea- 
or sapă de viață în opera scenaristică au- 
tentică. 

Ampie dezbateri despre condiția specifică 
a scenariului și a scenaristului pot fi găsite în 
revista „Cinema“ nr.: 6, 7, 8, 9, 10din 1978; 3, 
4, 9, 11 din 1980; 3, 4, 5, 7, 8 din 1981; 7, 9, 


10 din 1982. 


Portretul clipei care trece: 


Vult mai de 


Veleităţi şi realităţi în filmele de debut 


din nou despre 
filmele românești ale stagiunii 


I rei filme de debut în suită reprezintă un 
eveniment care nu s-a mai produs în cinema 
tografia noastră de vreo 20 de ani, din vre- 
mea copilăriei prelungite și a lentei intrări în 
producţie a primelor serii de absolvenţi ai In- 
stitutului de cinematografie — ulterior IATC 

Semnificaţia „boom'-ului la care am asistat 
lunile trecute (Țapinarii de loan Cârmăzan, 
Mult mai de preţ e iubirea de Dan Marcoci şi 


prej e iubirea de Dan 


Escapada de Cornel Diaconu) apare însă mai 
modestă, chiar sub raport cantitativ, dacă 
avem în vedere că el vine după cițiva ani in 
care debuturile au fost rare, iar lansările în 
producţia de lungmetraje a absolvenţilor sec- 
tiei de regie-film de la IATC (deci nu dintfe 
regizorii de teatru, operatori, documentariști 
sau vechi secunzi) reduse la un unicat ex- 
trem de anemic: ele de Dan 
Mironescu (1979). În toate cele trei apariții 
ale primăverii, mai sus citate, așteptările au 
fost lungi: loan Cărmăzan face de fapt un de- 
but tirziu, la 35 de ani, iar Dan Marcoci n 
Cornel Diaconu, în jur de 30, au și ei la act 
un stagiu de secunzi (ultimul, inițial, ca oper 
rator) peste media profesionaimente nece- 
sară, înainte de incercarea vocației de autor. 
În discuţie este operativitatea caselor de 
filme în a detecta și promova noi talente, dar 
şi productivitatea institutului în planul pregà- 
tirii unor absolvenţi competitivi din clasele de 
regie. Căci e o veche constatare, făcută în 
primul rind la festivalurile de toamnă ale fil- 
melor studențești, că vibrația personalităților 
în formare a fost uneori mai manifestă în cla- 
sele de operatori, decit în cele de regie. În 
general însă, cu excepția unor ocazii cum 
sint aceste festivaluri interne ale institutului 
— la un moment dat întrerupte, pentru trei 
ani, iar în ultimul timp rărite, la doi ani — nu 
s-a discutat și nu se discută nici în presă, 
nici în instanțele noastre profesionale sau 
obștești, cum se desfășoară învățămintul ci- 
nematografic. Asistăm, în jur, la dezbateri 
despre predarea limbii române sau a istoriei, 
multe publicații se consideră în măsură să 
comenteze manualele sau cursurile didactice 
ale sectorului în cauză, în timp ce predarea 
regiei de film pare un subiect tabu, iar apoi 
un subiect uitat, cind debutantul, cu 10 ani 
de asistenţie la Buftea, nu e ra t de ni- 
meni la formaţia lui din studenție. Studenţie 
în care, încă din anul |, viitorul realizator pro- 
duce filme, integrind timp de patru ani învă- 
țămintul cu producția și cercetarea. Filme 
adesea concludente, in nuce, mai ales cele 
din anii II şi IV, atit pentru virtuțile autorului 
începător, cit și pentru tipul de cinema culti- 
vat de educatori, pentru nivelul şi eficiența 
exerciţiilor statornicite în practica institutului. 
Dacă În ceea ce privește primul aspect, al 
aportului studentului-regizor, s-au avansat 
unele judecăţi, s-au pus citeodată în lumină 
înclinațiile unora și dificultăţile altora, cea- 
laltă latură a pregătirii ne-a scăpat cu totul. 
Nu îndrăznim, de pildă, să înregistrăm dife- 
rența de calitate, uneori frapantă, dintre o 
promoție și alta. La nivelarea impresiilor con- 
tribuie faptul că numitul festival intern nu e 
anual, iar explicația aminării ultimei ediţii 
tocmai aceasta a fost: de vreme ce avemo 
serie slabă, nu e cazul să se țină festivalul — 


Rodica Negrea in 


are 
mai puţin 


decit plastica şi decit coloana 


Marcoci în f rii de 


ca şi cum el ar fi (numai) un spectacol de- 
monstrativ, nu (şi) un instrument de cunoaș- 


lor generaţii de realizatori. 

Dincolo de unele diferențe semnalate în 
cronicile celor trei debuturi ale primăverii tre- 
cute, diferențe care ţin nu atit de nivelul valo- 
ric al producţiilor citate, cit de particularită- 
tile tematice, de gen și formulă, sint evidente, 


profesiunea 
de spectator 


Văd pe sărite la tv.. serialu! sf Omul din 
tiantis. Mă vizitează din nou o idee demo- 
dată, „conservatoare“. Pot fi contrazis, trimis 
la naiba, vinat de miile de prieteni ai extra și 
acvatereștrilor. Ceva nu-mi place in aceste 
filme, în majoritatea cărților. Nu răzbate în 
ele cu råt nimic din nebunia lumilor 
echivalente. Cit înțeleg din Einstein și Hei- 
senberg, în lectură „directă“, înseamnă ne- 
măsurat mai mult decit îmi e cu- 
tare fiim sau roman de anticipație. Mă zgu- 
duie, mă întunecă ideea, relativ recentă, că 
singura planetă locuibilă şi locuită este pă- 
mintul, iar omul, singurul capriciu de acest 
fel în Univers... „Inteligența materiei“, cum 
așa de plastic a fost numit un alt tip de rela- 
ţie posibil dintre materie și spirit, mi se pare 
vulgarizată, neverosimil tratată, „artistic“ vor- 
bind. Cu puţine excepții, Solaris fiind una. 
După părerea mea, mai degrabă cartea decit 
filmul. Preluate de literați sau cineaști, marile 
speculații teoretice devin niște povestioare ri- 
dicole sau macabre pe care, în primul rind, 
tinerii instruiți le refuză. Ne amintim cu toții 
cele citeva seriale tv de acest fel văzute cu 
ani în urmă. Produse de consum de o calitate 
îndoielnică. Am avut prilejul să urmăresc, nu 
foarte de mult, altele mai noi, săptămini în 
şir, în cite o seară neocupată de altceva Pe 
nibile_ În nici un fel convi . Lumile 
propuse, ființele care le propul sint des- 


scenariul 


erdut: Mariana Buruiană 
loan Cărmăzan 


În căutarea timpului pi 


tere şi stimulare metodică, critică, a viiloare-" 


“Omul din 


unui film 
important 


sono 


după părerea mea, în acest „boom“, atit insu- 
ticiențele formaţiei, cit și poe în pregăti- 
rea filmelor de debut. Fără discutarea aces- 
tora, ar fi pean să constatăm, pur și sim- 
piu, că noile afirmări regizorale se situează 
sub nivelul de interes al celor din jurul anilor 
1970 sau 1975. După cum e insuficient un 
grad sau altul de incredere în talentul intre- 
zărit, ici şi colo, în cutare sau cutare film, e 


curajant de asemănătoare nouă. Parcă anihi- 
lată de o forță ascunsă, fantezia secătuiește 
considerabil cind abordează subiectul în 
chestiune. Bariere imposibil de trecut par a 
se ivi brusc. Oricit de costisitor filmul, „miza“ 
rămine mică. Înteresul pentru problematica 
„extraterestră“ imi este astfel mult diminuat. 
Crește în schimb convingerea că mult mai 
important este ceea ce se întimplă pe panat 
decit ce s-ar putea petrece „dincolo“, in ma- 
rile ii. Nu reușesc să aud muzica sferelor. 
O, ar exista într-adevăr,.și „vina“ ar fi 
numai a mea... Aș urla cu bucurie și umilință 
sub bolta instelată: mea culpa, mea culpa, 
mea maxima culpa... 
iată, acest atlantoid pe care îl urmărim 
citva timp. Băiat frumos, subțirel, sportiv. În 


_atara „pieliei de pl ic abia vizibile între de- 


gete și a pre care ni se poves- 
tește, el nu e altceva decit un bun inotă 
Deși inaintarea lui în abisul lichid pare a 
chiar a unui animai de apă. În același timp, 
mişcarea chinuit zvicnită nu mi se pare a 


isterioase formaţii 
galactice de tipul materiei cenușii. Creiere, 
alaxii inteligente, geniale, atotştiutoare 
istă forme cosmice (astre?) de o densitate 
inimaginabilă, black hole, „găuri negre“. Se 
dă exemplu, pentru a înțelege noțiunea, un 
corp de masa Soarelui concentrat într-un 
apei de mărimea unei locale. Ei, pină 
ui ne țin puterile?... Fără îndoială, există și 
în om surse de energie extraordinare. Pute- 
rea lui de a le elibera este însă mult limitată. 
Problema ar fi, deci, a depășirii limitelor, 
dealtfel, mereu altele? Ca un sceptic ageamiu 
ce sint, în materie de $.f., pot spune că mie 
îmi ajunge Jules Verne. Mi se pare nedepășit 
pină azi. Ceea ce nu mă împiedică să des- 
Chid televizorul şi să privesc în continuare 
Atlantis... z 


George BĂLĂIŢĂ 


https://biblioteca-digitala.ro 


de la cronica de premieră 
la perspectiva critică 


i Intre comedie ṣi dram 


hazardat să pronunțăm opțiuni, prematur să 
întocmim ierarhii. 

Asemenea tentative ar putea evidenția, de 
pildă, Escapada de Cornei Diaconu, care be- 
neficiază de o temă și un subiect mai ambi- 
țioase, în care aportul dramaturgului-scena- 
rist, Mircea Radu lacoban, a cîntărit greu, iar 
aplombul realizatorului s-a simțit încurajat. 
Dar, în intimitatea Jor, partitura scenaris- 
tic-regizorală, țesătura aparițiilor și dispariţii- 
ior personajelor, calitățile de povestitor ale 


Rada Istrate şi Octa- 


vian Cotescu in Esce 1 de Cornel Diaconu 


autorului filmului, capacitatea lui de a stăpini 
măsura cadrului și a secvenței, de a decupa 
momentele și a crea „stări“, toate acestea nu 
mi se par mai concludente în Escapada decit 
cele probate de Dan Marcoci, pe un subiect 
considerabil mai firav, în Mult mai de prot e 
iubirea. La rindul său, acesta din urmă e, 


„poate, din cei trei, cel mai apt să surprindă 
„ufrumuseţea 


rofundă a clipei căre trece, 
cum definea lluc șansa specifică a filmu- 
lui. Dan Marcoci știe să capteze inefabilui 
unui portret și al unui moment în doi, însă 
pasul imediat următor, al unui portret în 


' grup, îl ratează, fără a mai vorbi de context și 


de planul secund. În fine, loan Cărmăzan, 
care îi întrece pe ceilalți doi in decizia de a 
duce pină la capăt, pină la extrem, o. multitu- 
dine de ipoteze, poate și din cauza crizei de 
timp pe care o presimte mai acut, se întoarce 
cel mai mult, în Ţapinarii, la exerciţiile ne- 
consumate și neciariticate în institut, într-o 
tentativă de a compensa diluarea temei, a su- 
biectului și a scenariului, printr-o varietate 
riscată de trucuri și de maniere de filmare, 
uneori bine stăpinite. 

Numitorul comun al acestor diminuări de 
şanse pare a fi scenaristica filmelor. Să fim 
înțeleși: nu ideea, nu tema, nu subiectul, care 
pot ti oferite de un scriitor sau luate dintr-o 
carte, ci scenaristica — partitură scrisă, nes- 
crisă sau desenată, după care izorul face 
filmul și în care e direct implicat, ca autor. 
Cu excepția Ţ: rilor, celelalte debuturi au 
avut un punct de plecare scenaristic, dacă nu 
consistent, ca in Escapada, cel puţin suges- 
tiv, ca în Mult mai de preţ e iubirea. Dar nu 
au avut și un punct de sosire scenaristic pe 
măsură, pa în decupajul regizoral şi în co- 
pia sta . Aceasta privindu-i nu atit pe cei 
care apar pe generic, cit pe cei absenți din 
sistemul nostru de lucru: scenariștii calificaţi 
și funcționali, la care regizorul să poată apela 
pentru completarea și definitivarea dramatur- 
gică a paititurii, pină la detaliile de racord, 

şi replică. 

o lacună pe care o resimte cu atit mai 
dureros un debutant, o absenţă care se răz- 
bună mai drastic în zona producţiei medii. 
Căci trebuie să ne întrebăm ce s-ar întimpla 
dacă iai regizorii, inclusiv începătorii sau cei 
fără o înzestrare demiurgică în toate regis- 
trele, ar fi obligați să rezolve întreaga parti- 
tură plastică fără cameraman sau fără sceno- 
graf, sau fără pictor de costume; ori să se 
descurce cum pot în coloana sonoră, dirijind 
eventual ei înșiși orchestra sau făcind pe mi- 
crofoniștii, d ar fi reduși, în aceste sec- 
toare, la un colaborator unic sau simbolic? 

Să fie oare scenaristica mai puţin impor- 
tantă decit plastica şi decit coloana sonoră a 


unui film? 
Valerian SAVA 
5 


Filmul 
filmărilor 
e PR ea a aaa ae 
Gind eroii din film 
se întilnesc cu 
modelele lor din viață 


Nu se mai cheamă „Barajul”, nici „Balta cu 
stele“, ci Un petec de cer. Așa se va numi $i 
melodia filmului, cîntată de Mirabela Dauer, 
un viitor șlagăr al acestui an, cum preconi- 
zează compozitorul Temistocie Popa și regi- 


zorul d inirera Munteanu (autor și al scena- 
riului). În interviul din numărul 2/83 al revis- 
tei, Francisc Munteanu povestea geneza 
acestui film, inspirat din ei viața con- 
structorilor de la hidrocentrala Riul Mare-Re- 
tezat. Ne-am reintiinit la începutul filmărilor, 
pe platou la Buftea în „interior-baracă-direc- 
tor“ (pe un spațiu restrins, un decor multi- 
funcţional). Scenogratul arhitect Dodu Bălă- 
șolu a lucrat cu unul din cei mai buni maiștri 
de platou din Buftea, lon Chiriac. Autoarea 
costumelor. Lidia Luludis. Se filma cu calm și 
incredere (regizor secund: lon P. lon, șet de 
producţie Emanoil Chivici) ca întotdeauna 
cind se intilnesc oameni care au trăit impre- 
ună multe zile si nopţi de cinema. Numai 
|operatorul Valentin este la prima cola- 
borare cu regizorul Francisc Munteanu și cu 
una din echipele cele mai sudate din Buftea, 
echipă care pină zi numea 
echipa directorului Nu-şi 
amintește cineva să fi vreo că- 
reia directorul filmului să nu-i fi găsit rezolva- 


rea. Filmările nu s-au întrerupt, era cel mai 
potrivit omagiu ce i se putea aduce unui om 
care cunoștea valoarea exactă a unei zile de 
filmăâre și nu suporta „timpii morți“. 


Timp de două săptămini s-a filmat la Riul 
Mare. Şoferii „Belazurilor' care transportau 
argila la baraj zimbeau, salutindu-și „colegul“ 
care filma la volanul unei „Dacii“, Jean Con- 
stantin. La cantina din colonie, le-a fost mai 
pm în prima zi actorilor Gheorghe Cozorici, 

lullu Moldovan, Gheorghe Dinică, 

Diana Lupescu, Mircea Diaconu, Enikă Szi- 
laghi, adică în ziua cînd erau priviţi ca „acto- 
rii de la București“. Apoi lumea de pe şantier 
s-a obișnuit cu ei, intilnindu-i zilnic în tot lo- 
cul: în centrala subterană, la galeria unde fo- 
rează o mașină gigant ce nu o dată le-a dat 
de furcă constructorilor, la școală, la creșă 
printre barăci. Gheaţa s-a spart definitiv la 
Club, în seara cind s-a prezentat Buletin de 
Francisc Munteanu şi Diana Lu- 

pescu stind de vorbă îndelung după proiecție 


Deși secundare, personajele din fotografie nu vor fi doar pitoreşti (Jean Constan- 
tin, regizorul şi scenaristul Francisc Munt 


E 


Filmările s-au terminat 
Filmul abia începe! 


Cind se aleg „dublele“ 


Un film are mai multe ore zero: prima zi de 
Buftea, cind se formează echipa, primul tur 
fe manivelă, prima proiecție de material.. 
mpărtășeam emoțiile echipei Miezul fierbinte 
al plimi {titlu provizoriu) la această a treia 

zero'. Se vedeau primii metri de peliculă 
impresionată, ieșiți proaspăt din laborator. 
Pentru un s or neavizat,ei nu spun mai 
nimic, imagine fără sunet, o succesiune de 
cadre, care se repetă într-un fel de joc meca- 
nic, unde totul se reia mereu de la capăt. Un 
birou, niște nuntași care intră o dată, de 
două ori, de trei ori. Un bărbat care-i întim- 
nă cu un aer dezaprobator și cu o ascunsă 
ronie în ri. Se aude vocea regizorului 
Alecu în dialog cu operatorul Ale- 
xandru Groza: „A doua e mai bună!“ A doua 
dublă, se int Abia la o astfel de proiec- 
ție î i cit de adevărată e expresia pro- 
pa de Victor lliu, „fotofonogramă” în loc de 
otogramă, înţelegi că la un film | inea nu 
te ființa desprinsă de sunet (dialog, am- 
nță, muzică.) Dar chiar și așa, mut, atmo- 
sfera, tonul viitorului film se lasă lesne ghi- 
cite. Din ambianţă, din încadratură, din cos- 
tume, din uri. E cert: un film din ac- 
tualitate. ȘI î din cea mai fierbinte zonă a 

: agricultura. Reamintim din confesiunea 
scenaristului Vasile Mihal:... „ar exista tenta- 
ţia să se creadă că filmul are o temă strict ru- 
rală. Dar nu, are o extindere mult mai am- 
plă... problema conștiinței, a ngrana ij, a 
credinței în profesia aleasă, punind în discu- 
ție lupta dintre vechi și nou într-o confrun- 
tare de mentalități“. 

Care ar fi mentalitățile cu pricina ne dezvă- 
luie regizorul Alecu Croitoru ia sfirșitul 
proiecției de lucru: „Una este de 
oameni care sub pavăza rapoartelor frumos 
întocmite dar neadevărate, a „optimismului“ 
așternut pe hirtie, învăluit în lozinci, fac tot 
ce este posibil, ca prin diferite manevre și la 
umbra unor posibile nereguli, imputabile de 
obicei altora, să-și poată vedea de o 
parvenire. Acestui tip de mentalitate i se 
eco habe eine prrmaoa 

pa! „0 : ni 
de mai noi atitudini față de munca 
și avutul obștesc. Prin întreaga modalitate de 


tela Popesc 


cer) 


u și 


lor la Un petec de 


realizare, am dori ca filmul să dea senzația 
unei stricte autenticităţi, în sensul cel mai 
exact al cuvintului. Și sper că o obținem în 
toate compartimentele de creaţie: distribuţie, 
scenografie, imagine, costume, muzică, mon- 
taj.” Autorul decorurilor: Victor Țapu. Crea- 
toarea costumelor: ileana Mirea. 

Filmul, așa cum se lăsa citit din materialul 
brut, chiar și fără coloană sonoră, părea să 
stea sub acest semn al autenticităţii. În de- 
cor, biroul directorului IAS, tronau două da- 
migene mari, iar pe jos, pr scaune, pachete 
frumos aranjate, cadouri?! Se simțea o evi- 
dentă sti între cei care dial „ cei 
cîțiva nuntași și inginerul care în următoarele 
scene devenea ciar, nu prea dovedea înțele- 

le. Între nuntași: Matei Ale- 
xandru, George lon Marinescu. ingi- 
nerul ce-i cintărește din ochi: Vistrian Ro- 
man. Parcă totuși, simt nevoia să auzi dialo- 
gul. Binevoitori, cind regizorul, cind operato- 
rul, improvizează pe loc un fel de „play 
back“: «Acum scuză-ne și tu... vezi cà... e 
cam nuntă la noi și după cum vezi eu sint 
naș...” Vistrian Roman, inginer venit „să vadă 
cum stau treburile aici“ se așează la birou: 
„Facem ședință? Păi, ne-așteaptă nunta to- 
varășe inginer, măcar să trimitem damigenele 
astea... De ce te pui dumneata rău cu... Ca 
dracu, ai uitat că am fost colegi? (replicile 
sint ale lui George Motoi)... «Discutăm peste 
două săptămini. Pentru că nunta atit ţine, 


sinuos spre miezul a 
Miezul fierbi 
Regia 


Drumul 
rlescu in 


A 


u în timpul filmări- 


satul e bogat! 


Pe ecran apare incă o scenă, cimp, arătură, 
un chef improvizat la umbra unui tractor. ȘI 
din nou inginerul intransigent, de data asta 
câlare. Brusc se aprinde lumina . Gata! Asta 
a fost! Doar primele cadre ale primei zile de 
filmare. Suspensul abia incepe. Ce va face 
inginerul? De aici incolo povestea urma să se 
desfășoare pe căi nu tocmai liniare sau previ- 
zibile. „Cu multe keystonuri“, cum ar spune 

izorul Alecu Croitoru în vocabularul său 
colorat cu care i-a nuit pe colaboratori. 
„EI? cum e materialul?" Buni Există o vorbă 
în Buttea: „Să vedem cum iese filmul, că ma- 
terialul e întotdeauna bun.“ De ce? Pentru că 
suita de duble, mai ales atunci cind are și 
banda ghid, rează senzația caldă a filmă- 
rii, senzaţia de adevăr, de firesc, de viaţă. Stă 
în putinţa regizorului și a colaboratorilor săi 
să o păstreze întocmai pină la siak pină la 
copia de premieră. Dar pină atunci mai este. 
Filmul se află acum în m , etapă În care, 
se știe, filmul abia începe. În distribuție mai 
x: Constantin Diplan, Draga Olteanu, Ro- 
Popescu, Oiga Delia Mateescu, Octavian 
Cotescu, Dumitru Rucăreanu, Dumitru 
Chesa, Cezara Dafinescu, Alexandru Lazăr 


cu constructorii spectatori. Faţă de prospec- 
ţiile făcute în iarnă, regizorul avea o singură 
nemulţumire: lucrările șantierului înaintează 
prea repede față de reperele ce le stabilise 
atunci echipa. Dar acum ca și astă iarnă, te- 
merea cea mare e aceeași: ce va spune la 
premieră inginerul Viorel Dănilă, directorul 
șantierului, personajul care a slujit drept mo- 
dei pentru eroul principal al filmului? „Se știe 
cit de greu e să faci credibil un personaj atit 
de pozitiv, spune interpretul directorului din 
tiim, G Cozorici. Ce fel de tip e per- 
sonajul? Un pasionat, „un nebun“, așa cum 
era și comandantul din Echipaj pentru Singa- 

re. Problemele grămadă pe capul lui, și ei 

i mai asumă și altele de bunăvoie. Și tot 
dintr-acelea la care alţii se dau în lături sau 
se blindează cu aprobări și paraaprobări, 
doar el le face de capul lui, convins că binele 
şi adevărul nu au nevoie de prea multe de- 
monstraţii, ci de fapte, și că pentru ele nu 
trebuie să existe aminări sau jumătăți de mă- 
sură» Risc o intrebare: Daca n-aţi îi fost ac- 
Nor, stimale Gheorghe Cozorici, ci aţi fi tost 
un om al muncii pe un şantier ca acesta, cre- 
deţi că aţi fi fost tot atit de intrasingent, de 
bâtăios? „Păi, cam așa sint și în teatru. Altă 
cale nici nu există, dacă-ți iubești meseria“. 

Risc o întrebare și regizorului: — Într-un 
interviu mai vechi spuneaţi: „Uneori trebuie 
să ai curajul să spui și lozinci; depinde cine 
şi cum le spune." În acest film se spun lo- 
zinci? 

Francisc Munteanu — Una. Una singură. 
La un moment dat, pe şantier sosește o co- 
misie de anchetă de la minister. Unul din ei îl 
întreabă pe director, eroul nostru: „Pentru 
sala de spectacole ai avut deviz aprobat?“ 
„Verbal”. „Şi atunci de ce-ai construit-o?“ „La 
Bicaz n-am construit cinematograf că era loc 
de tranzit. Argeșul tot tranzit a fost. Aici tot 
tranzit. Aceste trei tranzituri însumează 30 de 
ani. Și muncitorii care trăiesc în tranzit 30 de 
ani, n-au dreptul să vadă un film?" „Vorbești 
cam bombastic“. „Cu tine îmi permit. Tu n-o 
iei ca pe-o lozincă. Mă întreb ești rău inten- 
ționat sau rău informat?“ 

Am transcris integral dialogul din scenariu, 

ndu-l semnificativ pentru problematica 
ntregului fiim pe care regizorul Francisc 
Munteanu îl dorește „incă o pagină dintr-o 
orgă cinstită, corectă, a anilor noștri“. 

n distribuția filmului mai apar. Cristina De- 
teanu, Constantin Diplan, Zoltan Vadasz, Se- 
bastian Papaiani, Amza Pellea, Zephi Alec, 
Hamdi Cerchez și... Stela Popescu. 


Pagini realizate 
Roxana P 
Fotografii de Victor STROE 


Are cuvîntul scenaristul 


Descurcăreţii 
şi filozofia lor 


Scenariul Scopul E mijloacele, pe care-l 
semnez, anunţă un film de actualitate, cu o 
desfășurare mai amplă în mediul muncito- 
resc. Titiui este edificator, măcar în principiu: 
pentru a ati un scop (cel propus), trebuie 
să folosim mijloace; însă nu oricare, nu la în- 
timplare ori în funcţie de vreun interes, ci nu- 
mai mijloacele adecvate. Scopul nu poate — 
și nici nu trebuie — să scuze mijloacele. Mai 
exact scenariul combate, cu tărie — trag 
însă, nădejde — fără accente pronunțat di- 
dactice, o mentalitate păgubitoare: aceea a 
descurcăreților. La urma-urmei, ce am eu, ce 
avem noi de împărţit cu descurcăreţii? Avem 
cite ceva... A te descurca — în înțelesul de a 
te strădui, a-ți bate capul cum reușești a 
ieși la liman dintr-o situație grea, complicată 
— a ieși prin efort, și gindire, corect, cinstit 
înseamnă ceva firesc, și de dorit; măcar de 
ne-am descurca onorabil în atitea împrejurări 
dificile. Mai există însă și un alt înțeles, un fel 
de a te descurca în dauna altuia, sau a altora, 
a unor colective. A te descurca prin calcule 
ferite de ochi indiscreţi, prin hățiș de relaţii 
etc. Adesea cind totul este scos la suprafaţă, 
se aduc motivații de felul: „N-am făcut așa, 
sau altfel (m-am descurcat, adică, numai 
pentru mine, vă dovedi că este și-n inte- 
resul altora...) Este o mentalitate primej- 
dioasă aceasta: a încălca legi, a denatura re- 
laţii, a aranja totul pe sub mină, pentru a ob- 
ține aprecieri, distincții etc. Aprecierile, gin- 
dim noi, se cer inute prin muncă, și pen- 
tru valoarea muncii depuse. Personajul prin- 
cipal, purtătorul de atitudinea (impreună cu al- 
ţii...) al viitorului film este un tînăr muncitor, 
cinstit, corect, doritor de certitudini, nicide- 
cum de aranjamente cu satisfacţii de mo- 
ment. Cu transpunerea pe ecran se strădu- 
iește Dan Marcoci ce și-a deschis drum în re- 
Da e Dap Cu RR apă, depre) se NASUN 

im bun, dovedind talent, pricepere în grada- 
rea interesului spectatorilor, un simţ al nuan- 
telor definitorii și un optimism de calitate, sti- 
mulator (ce nu se cuvine a fi confundat cu 
vreo preferință pentru roz-bombon...) Cred 
că Dan Marcoci va aduce pe ecran un firesc 
al mediului și un sens al cotidianului frămin- 
tat și înnobilat prin efort constructiv. 


Nicolae ŢIC 


Motor! 


Actualitatea 
comediei 


Dacă a face comedie este unul dintre cele 
mai serioase demersuri cinematografice, de a 
cărui dificultate nimeni nu se mai îndoiește, 
nici a scrie despre o zi de filmare a unei co- 
medii nu e mai ușor. În principiu, ar trebui 
dibuit de unde vine comicul. Or într-o atmo- 
sferă de lucru unde fiecare își vede concen- 
trat de treabă, de la cine să afli? Primul om 
întiinit în imobilul bucureștean unde sceno- 

rafii Vasile Rotaru (decor) și Nely Merola 
(costume) au amenajat una din ambianţele 
ilmului Nuntă cu dar este compozitorul Te- 
mistocie Popa. Muzica nu e ultima etapă? 
„Nu chiar, spune compozitorul, aflat la a cin- 
cea colaborare cu regizorul Geo Saizescu 
(Dintre cele peste 30 filme pentru care a 
compus muzica). Sintem aproape gata, filmul 
are și mult play-back; oricum, mai ales la o 
comedie. temele muzicale le stabilesc de la 
început. Aţi citit scenariul? Bun, roarte bun, 
incitant“. 

AIl doilea interlocutor, laconic și tranșant 
cum îi e felul, e însuși autorul scenariului — 
Titus Popovici — în trecere pe la echipă. Ce 
fel de comedie e această Nuntă cu dar? „Sa- 
tirică. Foarte satirică. Actualitate. Foarte de 
actualitate. Şi foarte educativă. Cum altfel? 
Citiţi scenariul și o să vedeți. Sau întrebaţi-l 
pe regizor, el face filmul“. 

L-aș întreba pe regizor, dar e chemat în 
vreo trei locuri deodată. Operatorul Aurel 
Kostrakievikz şi cameramanul George Cricler 
au instalat aparatul la etajul VI, pe hol, vizind 
„melcul“ scării peste balustradă — cadru cu- 
rat hitchcockian! Pe scări urcă în goană — 
liftul e în reparaţie, ca în orice comedie sati- 
rică ce se respectă — un „el“ şi o „ea“: Emil 
Hossu şi Rodica Mureșan. El, „tînărul în 
geacă de piele“, e reporter la un ziar central 
și caută — vorba scenaristului, cum altfel? — 
adevărul și numai adevărul, cu orice preț, 
prețul fiind riscul, se înțel . Ea, așa cum 
apare în scenariu: „Bica Barbu", zisă B.B. ti- 
nără avocată, logodnica, de cam multă 
vreme, a eroului nostru, vajnicul ziarist“. 
Prima ipostază în care apare în fiim nu e 
scara ce tocmai se filmează, ci „o figură ful- 
gerătoare de jiu-jitsu care-l aruncă grămadă 
pe un malac cu păr și farvwride ca în secolul 


Actori și roluri 


Să exiști 
Adică să profesezi 


Pe platou la Un petec de cer. Cristina De- 
teanu, singură la o masă, a turnat vin în două 
pahare, ciocnește, soarbe citeva înghițituri și 
privește nostalgic la locul liber din faţa ei 
„Sint soția directorului de șantier. Dar nu ne 
prea întîlnim în film. Eu vin de la București, ii 
mai spăl niște cămăși, pregătesc masa, îl aș 
tept... Absența mea, da, are rol iera 
Despre soție, ce să vă mai spun? femeie 
obișnuită, din zilele noastre. Dacă aș putea 
să-i dau o resemnare activă, tristețea unei si- 
tuaţii asumate, dar totuși tristeţe şi în același 
timp încredere...“ Care a fost primul rol de 
film? „Cel din Orgolii îl socotesc primul, fiind 
cel mai important. De fapt începutul a fost în 
Destine romantice.“ De ce așa tirziu? „Nu 
ştiu. E curios că şi regizorii îmi pun această 
întrebare. Probabil așa le este dat unor ac- 
tori, să aștepte mai mult. Chiar şi acest ince- 

ut tirziu s-a datorat aparițiilor la televizor 
Be obicei, regizorii sint tentaţi să folosească 


Comedia? Cel mai dificil (şi serios) lucru! (Regizorul Geo Sé 
Rodica Mureşan, Maria Gligor şi Dem Rădules- 


interpreţii filmului Nu 


al XIX-lea, în schimb, restul îmbrăcăminţii su- 
gerindu-l pe Tom Mix, eroul primelor filme 
cu cow-boy, pentru cine nu știe”. Cum aţi 
presupus, descrierea e luată din scenariu, iar 
dacă spaţiul tipografic ne-ar permite, n-am 
rezista tentației de a mai cita și altele. De pu- 
ține. ori o comedie s-a lăsat atit de exact (cu 
umori) ghicită încă din sugestia scenaristică. 
Încă o dată regretăm că nu s-a găsit modali- 
tatea de a face cunoscut spectatorilor scena- 
riul (mai ales cind e semnat Titus Popovici) 
chiar dacă el nu aparţine „literaturii“, ci ră- 
mine doar o etapă de lucru, geneza unui film. 

„Sint la a doua întilnire cu un rol scris de 
Titus P: ici, după cel din Lumini și umbre, 
declară Emil Hossu. Un rol cu mult adevăr și 
largi posibilități de desfășurare, prezent tot 
timpul în diferite ipostaze. Un intransigent 
care luptă împotriva corupției, a minciunii, a 
oportunismului. Pentru demascarea lor, e ne- 
voit la un moment dat să facă și joc dublu. În 
filmografia mea, vreo 23 de titluri, acesta e 
poate cel mai interesant. Geo Saizescu, regi- 
zorul cu care am avut și primul meu succes 
În carieră, în Ciuta, realizată la Televiziune, 
dacă vă mai amintiţi, sper să-mi poarte și 


„emploi“-ul. Nu sint niște pasionaţi spectatori 
de teatru, nu ne cunosc și atunci n-au curaj 
să riște. Am mai făcut mici bucățele de ci- 
nema în Ca-n filme (regia Manole Marcus), în 
Viașinii (filmul lui Mircea Drăgan), probabil la 
vară voi filma un rol principal în A iunea Zu- 
zuc, În regia lui Gheorghe Nagni. ca nu 
trebuie sa refuz nici un rol, oricît de nein- 
semnat. Important e să exiști, adică să prote- 
sezi. La teatru joc în „Gimnastică sentimen- 
tală“ și repet într-un triptic de comedie pe 
care-l montează Cornel Todea. Între timp re- 
cit versuri la Muzeul literaturii, la televiziune; 
experiență care m-a ajutat foarte mult în obji- 
nerea unei anume expresivități a cuvintului.» 


Din unghiul actorului 


Un rol de referință 
nu înseamnă neapărat 
„rolul principal“ 


Dacă in teatru am avut șansa unor mari 
partituri, ca Gittel Mosca din „Doi pe un ba- 
lansoar“ de W. Gibson, Vanda din „Gaiţele: 
de Kirițescu sau Alta din „Act venețian” de 
Camil Petrescu și Savina din „Elegie“ de Pa- 
viovschi (de inspiraţie turghenieviană) nu pot 
spune că filmul a fost cu mine la fel de gene- 
ros, deși mă aflu cam la a zecea apariție în 
mel i poate la a cincea întilnire cu un rol, 
hai i zicem de retferință-numind de referin- 
jå nu neapărat rolul principal dintr-un film, ci 
un rol în care un actor (profesionist) să se 
poată exprima cu demnitate .. fie chiar 
şi-ntr-o secvenţă, dacă consistenţa dramatică 
există și nu-i cumva săracă, lipsită de duh 

Dar anul acesta cinematograful parcă a 
fost mai înţei tor și cu mine, căci, iată, am 
întîlnit doi regizori pedagogi, Mircea Drăgan 
și Alecu Croitoru, care mi-au oferit în filmele 
lor rolurile unor femei cu caractere precis 
conturate și cu funcţie dramatică in econo- 
mia povestirilor. Este vorba de Frida din cele 
două filme și peria de televiziune pe care îl 
pregătim cu Întoarcerea Viașinilor și Lucia 
Calomfir, inginer zootehnist în filmul lui 
Alecu Croitoru,Miezul fierbinte al piinii (titlu 
provizoriu). Două personaje opuse și ca ori- 
gine socială și ca optică de viaţă, desigur, din 
epoci diferite, ceea ce pentru o actriță consti- 
tuie un bun material de studiu, de exprimare 
artistică. Dacă în Întoarcerea Viașinilor joc 
rolul unei hangițe fermecătoare dar șireată și 
cu dorințe ascunse de parvenire, în Miezul 


tar. 


Scenariul: Popovici) 


[itus 


acum noroc. Așadar, două luni de acum 
inainte voi fi în pielea unui Ziarist.“ 

între timp se filmează o altă secvenţă, alte 

aje, alţi interpreţi: Maria Gligor și Dem 
ădulescu. O tină în familie, ia care nuanțele 
de comedie apar cit se poate de serios de la 
o dublă la alta. Prim-planul rolului secundar 
— Maria Gligor — îl păstrăm pentru un nu- 
măr viitor. Ca dealtfel şi biografia unuia din 
rolurile insolite ale filmului, interpretat de 
Ștefan Mihăilescu-Brăila. 

Deocamdată, rolul numit Dumitru Stelea — 
Dem Rădulescu: „Un rol gras, interesant. Un 
vicepreședinte al unui consiliu popular. Prin- 
cipial, dar în fond dogmatic. Aș putea spune 
că e o continuare a rolului din „Ploșniţa”: sub 
masca omului pozitiv ascunde infernul. Nu-s 
la prima întîlnire cu un personaj care una 
gindeşte, alta spune și alta face. Nu există 
eroi de e, ci eroi puși în situații comi- 
ce. Nici în teatru nu se poate face delimita- 
rea: dramă și comedie. Sint, de fapt, niște si- 
tuaţii dramaturgice pe care le rezolvi în regis- 
trul comic sau grav. Baranga spunea un ade- 
vár. „Comedia e o mare dramă”. Cred că asta 
lipseşte scenariilor noastre (din fericire nu e 


Refuzul de a accepta un rol 


doar „fotogenic" Cezara Datinescu) 


fierbinte al plinii interpretez rolul unei ingi- 
nere din fermele agriculturii noastre socia- 
liste, cinstită și bună, cuceritoare prin frumu- 
see morală, prin lupta ei pentru adevăr. 


Cezara DAFINESGU 


Un rol pe care numai 
eu să-l pot interpreta 


La Teatrul „Giulești“ spectacole cu „Wo- 
yzek", „Zidarul“. .. furtunoasă“, repetiții 
cu „Pălăria florentină“ (in regia lui Tudor Mā- 
răscu), înregistrări la radio şi televiziune, iar 
la Buftea a terminat filmările şi înregistrează 
post-sincronul la De dragul tău, Anca (regia 
Cristiana Nicolae, scenariul Cristache Nicola- 
e). Rodica Mandache e o actriță ocupată la 
inceputul acestei veri, dar „nu aceasta e do- 
rinta cea mai mare a unui actor?“ Stăm de 
vorbă la cîteva zile după întoarcerea de la 


https://biblioteca-digitala.ro 


scu și cîțiva din 


cazul acestui film): situațiile comice, pe care 
le poate juca orice actor, nu neapărat „co- 
mic“, ci orice actor cu har. Cea mai frumoasă 
e intilnirea la marginea drumului; cind îl ve- 
deai pe Timică sau pe Bălțăţeanu, nu știai 
dacă să plingi sau să rizi. Ar mai fi ceva: ade- 
vărul vieţii, pe care orice comedie trebuie să-l 
conțină. Așa cum se întimplă în Nuntă cu 
dar, deci și cu najul meu din film. Vor- 
bim — mai timid în filme, ce-i drept — despre 
alienarea omului modern, despre îndepărta- 
rea de natură, vorbim însă prea puţin — și 
mă- gindesc mai ales la comedii — despre un 
conflict care s-a adincit tot mai mult între 
om și cuvint. Cuvintul a început să ascundă 
(cît? cum? de ce?) gindurile, realitatea“... 


— Dem Rădulescu, la cadrul 

Sintem nevoiţi să punem puncte de sus- 
pensie la o discuție ce abia incepuse și pe 
care ne propunem s-o reluăm cit de curind. 
Firește și cu colaborarea regizorului Geo Sai- 
zescu, care abia a apucat să spună „mo- 
tori“... „stopl“... că e din nou chemat într-un 
alt decor, unde se pregătește următoarea fil- 
mare. 


Moscova cu turneul teatrului Giulești. „Un 
succes de public și mai ales de stimă printre 
colegiii de acolo". 

Încerc printre impresiile de la Moscova să 
aflu totuși cite ceva despre eroina din De 
dragul tău, Anca. 

„E primul film în care nu mai joc eroine de 
20 de ani. Prima oară cid sint mamă (așa 
cum în viață sint de vreo 8 ani). La inceput 
regizoarea ne-a făcut o poză cu Dan Condu- 
rache și cele două eleve, să vadă dacă avem 
un aer de familie. Așa păream. Dan Condura- 
che e un actor de mare forţă, are o știință a 
lui de a face ușoară gravitatea. L-aţi văzut în 
La capătul liniei? Dacă n-aș fi făcut decit un 
singur rol în cinema, unul ca acesta mi-ar fi 
plăcut. S-a întîmplat ca într-un moment bun 
al lui să i se propună un personaj pe care nu- 
mai el putea să-l interpreteze. Asta e de fapt 
idealul.“ 

O secvenţă-cheie pentru personajul ma- 
mei? „Ştiu eu? Poate scena de la școală. Eu 
vin direct de la fabrică, încărcată de sacoşele 
cu cumpărături, i-am adus flori dirigintei, îi 
spun că sint mama Ancăi... Învățătoarea mă 
întreabă sec, casant „Ştiţi ce se întimplă cu 
fata dumneavoastră?" Eu zimbesc și-i întind 
florile. Carmen Galin e excelentă în rol de 
„dură“: Mama, personajul meu, ar trebuie să 
ție bună, caldă, înțelegătoare. Dar știu eu 
cum o fi ieșit? Cred că o parte din secvența 
povestită e așa cum am gindit-o...” Al citelea 
rol de film Rodica Mandache? „Dacă le luăm 
E numărate, am făcut cît Audrey Hepburn. 

ar nici unul de reținut. Poate pentru că 
n-am iubit nici unul. Numai marile iubiri se 
tin minte. Spunea cineva despre un poet: 
„Poemele nescrise îl dureau“ Și rolurile neju- 
cate dor". 


O actriţă care n-a avut încă 


roluri meritate (Ri 


a Mandache) 


Restul 
e literatură 


puncte de vedere 


Limbă românească 


în filmul românesc 


Cum se vorbeşte, 
dar şi cum se scrie pentru film! 


Q. nu-și aduce aminte de acea ultimă 
secvență din Blow-up în care se joacă tenis 
fără minge? Mi-am închipuit totdeauna că fil- 
mul ideal se joacă fără cuvinte. Se bazează 
exclusiv pe puterea imaginii, ca insula, de 
exemplu, filmul japonez de acum vreo două- 
zeci de ani, de la care publicul ieșea din sală 
decepționat că nu se vorbește. Mi-am expli- 
cat atunci decepția spectatorilor în felul ur- 
mător: ei admiteau tăcerea pe durata întiilor 
secvențe, introductive; prelungirea ei, după 
aceea, echivala însă în mintea lor cu o ami- 
nare a intrigii; ceea ce înseamnă că pentru 
spectator subiectul unui film constă, într-o 
măsură importantă, în ceea ce se spune în 
acel film. După acest criteriu, dacă eu nu 
greşesc, ar exista două feluri de filme: filme 
mute și filme „propriu-zise”. Istoria cinemato- 
grafului.începe de altfel cu primele și ajunge, 
după oarecare căutare, la celelalte. Filmele 
mute sint considerate azi de câtre mulți spec- 
tatori ca naive. Aid ei la unele dintre acestea. 
ca și cum ar face o concesie propriei copilă- 
rii, dar preferă filmui „propriu-zis“ care este 
altceva, mai serios, mai dramatic, mai de oa- 
meni mari. În ce mă priveşte, iubesc filmele 
(aproape) mute, în care văd un paradis pier- 
dut al genului. 


Oricum ar fi, cuvintul este totdeauna se- 
cundar Într-un film. Subordonat adică imagi- 
nii. Am putea spune, prin analogie că, așa 
cum poezia se scrie cu cuvinte, filmul se 
scrie cu imagini. Ar trebui explicat (dar nu 
mă simt in stare) de ce simțim nevoie să cãu- 
tâm esențialul unei arte dincolo de limbajul ei 
specific. De ce căutăm în poezie, dincolo de 
cuvinte, sentimentul, iar în film, dincolo de 
imagine, cuvintul. Puterea imaginii n-are in 
fond nevoie să se sprijine pe cuvint. Ea își 
are „subiectul“, „intriga“, „trama“, legea și 
dezvoltarea, în sine î i, nu în vorbirea per- 
sonajelor. S-ar putea să fie la mijloc iluzia 
realistă și anume credința spectatorului că 
filmul reprezintă ființe in carne și oase și 
care, prin urmare, trebuie să vorbească pe 
ecran, de vreme ce vorbesc în viaţă. Dificul- 
tatea cea mai mare pe care educaţia artistică 
trebuie s-o învingă (deși uneori o ignoră) 
constă în nesesizarea specificului diferitelor 
arte. Fiecare artă „vorbește“ în felul ei: noi 
vrem s-o facem să vorbească altfel. Nu numai 
filmul, dar pictuţa, muzica, poezia au fost și 
sint în această situație paradoxală. Pentru 
majoritatea celor aflați într-o sală de muzeu 
sau într-o expoziţie, tablourile de pe pereți, 
„reprezintă” un subiect real, un colț din na- 
tură ori un portret. Dacă acesta nu poate fi 
recunoscut, privitorui e dezamăgit. Culoarea, 
linia, volumele, geometria interioară nu-i 
spun nimic în afara figurii familiare pe care ei 
o așteaptă de la ele. Ascultătorul de muzică 
transformă sunetele în mesaje de altă natură: 
ca și cum compozitorul ar voi să-și scrie pe 
portativele sale emoțiile, sfișierile, plinsul, ri- 
sul. Am dat deja exemplele similare din poe- 


Festivalul naţional „Cîntarea României :Braşov'83 


L. noi și în lume, se știe, majoritatea pu- 
blicului de cinema o formează tinerii. Se pare 
că între condiția de cinefil și condiţia de cì- 
neast, distanța nu e chiar astronomică. Dacă 
procesul de fabricaţie ar fi mai simplu, pro- 
babil că am avea cel puţin tot atiția cineama- 
tori pe metru para ciţi poeți. Deocamdată 
un cineclub e în primul rind o şcoală a råb- 
dării: aici orice figură de sti! înseamnă și lu- 
cru manual, și timp, și alergătură, și improvi- 
zaţie. In aceste condiţii, există totuși tineri 
care, între loisir-ul disco-microbistic și cine- 
club, ar a — la orice oră din zi din 
noapte — cineclubui. A lor a fost această 
sapă republicană a cineciuburiior 
studențești (un capitol din Festivalul artei și 
culturii menr Greu de imaginat un loc 
de întilnire mai potrivit decit Brașovul, cu ele 
gantul cineclub zis Dacia-felix (animat de 
prof. Vladimir Birsan, omologat în lumea ci- 
neamatoare sub numeie de Vova). Organizato- 
rii, contorm !ormuiei consacrate, „au depua 
atita zel“, incit ni s-ar părea absolut normai 
dacă am afia că după festival au căzut trinti 


zie ori din film. Cel mai greu de înțeles este 
că limbajele artistice nu pot fi echivalate 
unele prin altele și că, dacă ele ne spun ceva, 
ne spun În limba lor specifică, o limbă care 
nu se poate traduce. 

Cuvintul în film e o încercare absurdă dea 
traduce imaginea. El mută atenția de la 
splendoarea sau sugestivitatea imaginii la 
viață reprezentată, „copiată“, „reprodusă”, pe 
peliculă. Și, atunci, filmul tot începe să fie ju- 
decat conform unor criterii străine de el: de 
verosimilitate a acţiunii, de adevăr psihologic 
al personajelor. Devine o poveste fitmată, 
ilustrată, o întimplare „reală“ pe care aparatul 
de filmat a cules-o din mijlocul lumii. Auzi 
discutindu-sa despre ce se vede pe ecran ca 
despre peripețiile exterioare ori sufleteşti ale 
unor persoane adevărate. Filmul „ţine“ sau 
nu, după cum subiectul lui „ţine“ sau nu. 

Cind, de fapt, filmul e omul cu aparatul de 
luat vederi, așa cum pictura e omul cu pen- 
sula și șevaletul sau muzica e omul cu porta- 
tivele lui. Drama, comedia, psihologia, aven- 
tura cinematogratului sint în acest ochi pre- 
lungit de un sistem de lentile. Tot restul e li- 
teratură, adică (nu fac nici un calambur), cu- 
vint, povestire, iluzie a realității, minciună. 


Nicolae MANOLESCU 


Consideraţii 
onomastice 


Aţi băgat de seamă 
ce nume poartă 
eroii filmelor noastre? 


D. ce vede un film, Arhip îi comen- 
teazå. Spre deosebire de cițiva cunoscuți ai 
mei, care comentează filmele inainte de a le 
vedea. Dar ei sint specialiști. Arhip nu e spe- 
cialist. Adică nu e critic de cinema, nu e regi- 
zor, nu e producător, nu e... Este pur și sim- 
plu spectator. ȘI îi place să comenteze fil- 
mele cu cine se nimerește. Cu nevasta, cu 
praen cu vecinii, cu colegii de birou, cu 
rizerui, cu vinzătorul de ziare, cu cheinerii... 
E dreptul lui (neplătit). Cele mai interesante 
sint comentariile cu caracter general. 

— Mă, sare la un moment dat Arhip din 
anonimat, voi aţi observat cum se numesc 
personajele din filmele-noastre? 

— În toate felurile, i se răspunde. 

— Da de unde! Numele sint in funcţie de 
categoria socială, nu-s puse la intimplare. 

— Ca-n viaţă. 

— Ce viaţă! Care viață? se înfurie Arhip. 
Cum se numesc eroii tineri? Mă refer la tine- 
rii agil bineinţeies. 

— Nici un păi! Ori îi cheamă Mihai, ori An- 
drei. 

— O mai fi şi-un Petre... 

— Rar! hotăráşte Arhip. Foarte rar! Ca și 
Alexandru sau Mircea. Dar eroinele tinere? 

— Pozitive? 

— Pozitive. că negative nu prea avem. 


în lucru: „Misterele Bucureștilor“ i 


Un rol important în atmosfera „de epocă“, cu drepturi și îndatoriri egale, 


alaturi de decor și 


costume: dialogul 


Scenariul: — Eugen Barbu și 


Nicolae Paul Mihail. Regia: regretatul Doru Năstase. Cu: Enik6 Szilaghy şi 


Florin Piersic 


și au dormit o săptămină. Ce înseamnă „atita 
zel"? Înseamnă, printre altele: o gazetă a fes- 
tivalului („Brașoave”) scrisă și „trasă“ de la o 
zi la alta, inseamnă zeci de pliante și de pro- 
grame, competitive și la festivaluri mai mari. 
Juriul a fost de-a dreptul luat cu asalt: foto- 
grafii, diapozitive, diaporame, filme de ama- 
tori, filme ale studenților de la IATC, ba chiar 
— firește, hors concurs — și filme ale unor ti- 
neri regizori de la „Sahia”. La care se adauga 
și cel două spectacole de cuceritoare prospe- 
time ale studenților brașoveni: „Există nervi” 
de Marin Sorescu, și o brigadă satirică cu un 
sănătos și explicit principiu de funcţionare 
„nu rupt de viaţă, ci rupt din viaţă”. Deviza e 
aplicabilă și paimaresului. Un palmares gene- 
ros, o mulțime de nume, de genuri și de ti- 
tluri. lată doar trei: x 

Premiul l-documentar: Semestrul al Iii-lea, 
Cineciubul ING, București (Autori-Petre Mā- 
deanu, Costei Anghene, Valentin Bălan). Stu- 
denţii, cu aparatul de filmat pe Şantierul Du- 
năre-Marea Neagră, în tabăra de muncă a ti- 
neretului de la Cernavodă. „O viaţă dură ca o 
stincă“, zice din off o voce tinără; din cizme. 
din căști, din lopeţi, din noroi, din chitare, 


din prim-planuri, dintr-o privire, filmul suge- 
rează cu izbitoare autenticitate atmosfera io 
cului și momentului. „Am făcut filmul pentru 
mine, care am fost acolo”, zice vocea din oft 
orgolioasă sau poate neindrăznind să spere 
că filmul poate fi (și este) la fel de convingă 
tor şi de adevărat și „pentru mine, care nu 
am fost acolo". 

Premiul l-reportaj: un film din centrul uni 
yersitar Petroșani — cineclubul Studio 18, au- 
tor — Doru Petruţiu Pe ecranul alb/negru un 
ochi Po şi distant, dar cercetător, inregis 
trează „peisaje de muncă și viață”, în timp ce 
pe banda sonoră o voce complet neprelu 
crată (la propriu și la figurat) îşi povestește 
„condiţia de miner“: „mă trezesc la patru, pa 
tru şi un sfert... cind intrăm în șut âi care se 
pregătesc să iasă ne-ntreabă cum i-afară şi 
oricum ar fi vremea noi le spunem cà- 
soare... cind unu-i mai obosit, îl întreabă or 
tacii dacă i-o adormit nevasta pe cămașă 
etc...” Un ton mai rar întilnit, de o naturalete 
aspră, şi un titlu polemic-Repetiţie pentru re- 


Premiul |-ticţiune — O zi în 45. Cel mai 
studențesc film din festival. Și cel mai lung 


https://biblioteca-digitala.ro 


Autoportret 


Irina. Sau loana. Sau, în cel mai râu caz, 
Anca. 

— ŞI e grav? întreabă îngrijorat un ascultă- 
tor. 

— Nu e grav. Observ și eu. Nu fac decit 
să observ. Pe maiștrii mai în virstă, cu expe- 
rienţă, ii cheamă nea Simion, nea Spiridon 
sau nea Pandele. 

— Eu am cunoscut un maistru pe care-i 
chema Brinză. 

— Eşti un dobitoc, stabilește Arhip. Noi 
discutăm aici despre artă nu despre brinză. 
Pe directori, își continuă el consideraţiile 
onomastice, fiindcă de obicei sint cam opor- 
tuniști, la început împotrivindu-se noului și 
câtre sfirșit acceptindu-l, cu sau fără convin- 
gere, îi cheamă ceva mai neutru: lonescu, 
Popescu, Vasiliu... Dar negativii, cum se nu- 
mesc? Ăștia — le dă Arhip o mină de ajutor 
— sint recrutaţi dintre inginerii șefi și conta- 
bilii șefi. 

— Cum? întreabă unul, curios de-adevăra- 
telea? 

— Scarlat sau Pamfil. Mamele se numesc 
Ana sau Maria. Mătușile bătrine, arțăgoase și 
nemăritate se numesc Paraschiva, ripina 
sau Natalia. 

— Bine, bine şi ce demonstrează asta? 

— Lipsă de fantezie. Cronică. la gindiţi-vă 
ce grozav ar fi să întiinim în filmele noastre o 
mare diversitate de nume! Personajele s-ar 
impune, ar căpăta relief și ar trăi în conștiința 
spectatorilor. Ce bogăţie de nume ne oferă 
realitatea! Păi, dacă toţi tinerii din filme se 
numesc Andrei, cum naiba să-i mai diferen- 
țiezi? Trebuie să existe un criteriu de indivi- 
dualizare! 

— Te pomenești că ai și propuneri. 

— Da. Eustațiu, Odoacru, Vespasian, 
Anastasie, Semproniu... Dar fetele? Mai ţineţi 
voi minte vreun personaj feminin din filmele 
noastre? Cum o să ţineţi minte, dacă pe toate 
le cheamă irina sau loana? la să le zică Flori- 
ca-Anemona, Ciotilda, Traiana, Luiza-Domi- 
țiana, Albertina, Celesta! Imediat s-ar întipări 
in memoria noastră. Dacă pe bătrinul mais- 
tru, în loc săi cheme nea Spiridon, l-ar 
chema Vasile Bonaparte, sau, mai simplu, 
nea Sfirloagă, n-ar fi e! mai convingător în 
activitatea de educare şi îndrumare profesio- 
nală a tinerilor muncitori din secţie? Dacă un 
președinte de comitet sindical s-ar numi, de 
pildă, Dioclețian Basarab, n-ar fi el mai puţin 
schematic, mai viu? Dacă tipul care se opune 
noului s-ar numi. Arcadie Plumbuitu, nu Pam- 
fil, n-ar căpăta filmul mai mult dramatism? 

Toţi cei de față cad sincer pe ginduri. O fi 
ceva... 

— Ce-ar fi, se smulge unul din ginduri, ca 
un personaj de film să se numească Arhip... 

— Asta ce mai e?! se miră Arhip. Ce fel de 
personaj? 

— Un tip ambiguu, abscons, despre care 
nu ştii dacă-i deștept sau prost, glumeţ sau 
serios, bun sau rău, confuz sau subtil... 

— Imposibil! decretează Arhip. Astfel de 
personaje nu există, domnule! În ce film ai 
văzut dumneata un personaj ca ăsta? 


Celălalt tace. ă 
Dumitru SOLOMON 


pentru anul 2000 


(45'), reuşind performanţa de a părea cel mai 
scurt. Autorul, de necrezut, la primul film, 
Ovidiu Ştefanovici, student la institutul de 
construcții — București. Crosul unui student 
distrat (interpret-un coleg de amfiteatru al ré- 
gizorului — Marius sidhe — din zori pi- 
nă-n noapte, la seminar, la fotbal, la lac, la 
cantină, la laboratorul de hidraulică, la càmi- 
nul de fete, la o partidă de „păcălici“ etc. etc. 
Într-o accelerată cascadă de gaguri, cu fante- 
zie, cu umor, cu o surprinzătoare dezinvol- 
tură cinematografică, filmul prinde și tran- 
smite nu numai „o zi în 45", ci și tonusul și 
tempo-ul unei virste. 

Trei filme care ar merita să circule, să fie 
văzute și de marele public. Sau cel puţin de 
marele public din amfiteatrul Festivalului de 
la Costinești. Trei filme care ar rezista foarte 
bine și la circuitul în rețea, și ia difuzarea „în 
completare”. 

În arhivele cinecluburilor studențești s-au 
adunat, în timp, sute de filme. Filme sau fil- 
mulețe, cum sint, valoarea lor documentară e 
de necontestat. Vrind-nevrind, în anul 2000 
ele vor configura portretul studențimii unei 
jumătăți de secol. Autoportratul. 

Eugenia VODĂ 


în premieră: 


E: ieşirea din sală am tras cu urechea la 
citeva comentarii legate de filmul lui Mircea 
Veroiu. Se spunea, de exemplu, că povestea 
ar fi ca din viaţă, că ar fi jucată excelent, că 
imaginea este nervoasă și plină de spontanei- 
tate, ba chiar că filmul ar da senzaţia unui re- 
portaj sau a unei anchete de televiziune. Sfir- 
şitui nopții are desigur cite ceva din toate 
aceste opinii de spectator, dar, în plus, cred 
că s-ar impune un flash-back în ce-l privește 
pe realizator: o poveste asemănătoare ca fac- 
tură ne oferise el cu citiva ani în urmă. Se 
chema 7 zile. Nu vreau să fac neapărat o 
apreciere comparativă, pentru că nu poți ju- 
deca două manifestări artistice Incercind să 
le stie et Aș aminti doar că acolo era proe- 
mii tentaţia calofiliei, o elaborată punere 
în cadru, o anume prețiozitate trenantă în to- 
nul narativ împreună cu o precaritate apa: 
nului doi. Existau personaje A iing ar 
minuțios analizate și admirabil redate, dar fil- 
mul nu prea avea propriu-zis o lume. 

Cu Sfirşitui ne aflăm în fața unui alt 
Mircea Verolu, situat — pe o altă spirală a 
manifestării lui ca artist: un laconism plin de 
sugestivitate, un admirabil simț al măsurii, 
pontem observației și „la maltrişge"“, mă- 
estria desfăşurării. Un tinăr ma; 
mește spre instruire un caz: alt tî 
și el de la țară la oraș și calificat vatman, 
cade în culpă. Urmărind să depisteze cau- 

tul este preocupat mai ales de 
efectele asupra destinului uman şi nu de 
înscrierea lor promptă și mecanică în para- 


grafe și texte de $ 
Povestea se nu atit prin urmărirea 
judiciară, cit prin descrierea unei prietenii, a 


Surprinzător dar fără emfază 


(Mircea Veroiu) 


Cit de nel toare devine prezenta ru- 
brică în cazul filmului lui Mircea Veroiu, Sfir- 


neze, fie și accidental, în curgerea lor, vic- 
time inocente. 

Căci nu strada este personajul relansat de 
regizor, ajutat de talentatul operator Doru Mi- 
tran, ci oamenii străzii, anonimii bucureșteni 
Pe, lingă Sus vli ziinic, grăbiţi, 


í 
Faţă în tata aşezată pe 
incer- 
, omului carg 
inainte ce caută acolo. În lumina crudă 
a dimineţii, decolteul adinc al rochiei 


Sfirşitul nopții 


unei care se țese încet, pas cu pas, 
între un om al legii care nu este și nu vrea 
să fie doar exponent al unui mecanism im- 
placabi! și în mod tradițional considerat im- 
cuipebii Simbolic, justiția este 

ca „oarbă“ și cu balanța în mină. Ei 
particularitatea magistratului din poves- 

tea lui Veroiu (scenariul Marian iordache) 
este tocmai refuzul acestei cecități. Tinărul 
magistrat asociază judecării faptelor, admi- 


mai palpitante, poate, în producerea și invo- 
carea surprizelor faptice şi în urmărirea, în 
nelipsita urmărire a plasării „loviturii de tea- 
ne. Aici, în naraţiunea ofe- 


tru”, cum i se si 
eroiu, latura faptică este îm- 


aproape niște anti-eroi, cu calități și defecte, 


vocaţia lui 
Visu) 


Filmul «e 
(Gheorghe 


EF kaz 


seară spune totul despre tristetea unei tine- 
reți irosite. Fata este balerină la barul Doro- 
banți. Cunoaște procedura. Şi prin grimasele 
ei amare, Adriana te dramatic 
în cele citeva secvențe intensitatea dureroasă 
a drumului fără bucurie, fără întoarcere. 
Altă zi, alt scaun, alt procuror, alt incul- 
pat... din nou tinăr. Curăţel, ager la vorbă, 
potrivind ca la carte, venind cu 
solicitudine în întimpinarea întrebărilor, 
într-un permanent bombardament verbal, 
zimbind plăcut sit 


cu îndoieli, inteligenţi, plini de umor și chiar 
ironici, cu elanuri şi slăbiciuni umane, nimic 
supradimensionat. Mircea Diaconu face și de 
astădată — dar parcă mai mult ca oricind — 
demonstrația unui mare portretist. Refuză 
orice emfază și cultivă discreţia, dar fără să 
sacrifice vreun amănunt. lar această discreție 
a lui Diaconu devine 
plă la oricine — o mare forță de evocare. Pri- 
virile pline de înțeles și îi — care in- 
cadrează sau spațiază icile — sînt atit de 
elocvente! i și certitudini care nu țin să 
se declare, le simţi totuși pe deplin. Naturale- 
tea Le piaiepa vaz vine şi din faptul că interpre- 
tul ştie să foreze adinc în suflet. Gestul este 
spontan, 


— așa cum nu se întim- 


viaţă, citindu-i-se pe chip și în comportare o 
candoare care îl expune riscului si o onesti- 
tate care-i face să 

(Continuare in pag. 22) 


Mircea ALEXANDRESCU 


| + 
i 


Incomparabil portretist 
(Mircea Diaconu) 


https://biblioteca-digitala.ro 


S-ar părea că, în ultima vreme, cinemato- 
graful românesc se ambiționează să redesco- 
pere filmul Ear u. După Năpasta, La ce- 


profesorului Con- 
stantin k vedem care este și păre- 
rea fostului său elev, o torul Doru Mitran, 
as imaginii la dintre. filmele citate. 
— ce 
— Nu a fost opțiunea mea, ci a lor 
cu care am lucrat. Personal nu în se 
descoperirea” filmului pu Nu cred 
să-l fi „acoperit“ cineva în deliberat. S-a 
folosit din ce în ce mai puțin, pentru că au 
apărut pelicula color, tiparul color de bună 
zaliate np in spacia tieviunas; în culori. 
r-o etapă, alb-negrul a — tehnic 
vorbind — unica soluție la indemina cineaști- 
lor. Este adevărat că emulsiile alb-negru în 
ceea ce privește sensibilitatea și definiția nu 
au fost nici astăzi egalate de emulsiile color, 
dat tot timpul s-a tins spre culoare, ru că 
i nea acromată oferă o pri incom- 
despre realitate. Sint ignorat 
semnificaţiile culorii și e sale psiho-ti- 
ziologice asupra comportamentului uman. Nu 
ns nu există nici un mare tablou în 


al n ci 
film al 


u nu l-ar 
măcar unuia atit de elaborat cum este Anul 
trecut la Marienbad. 


— Deci, și in cinematogralul mondial sint 
esemple reconto. de. PAM Aaro; în aicea. 


— Unul dintre cele mai discutate în ultima 
vreme e Taurul furios, 


— Dar Andrei Mi 


halkov-Koncealovski, care 
in „i i” sau în „Un- 
a get Peco it tt 
rea 


— Nu știu care este „cheia“ combinației, 


— te-ai să lucrezi in co- 
dn De Da 
speciale? 


pregna 
separa planul întii de 
ndem discuția la alte com- 


cere un anume scenariu, anume 
fizionomii ale interpreţilor, o an 
iai Li preţ ume 


Ceea 00 nu se Intimplă intotieauna și de aici. 
în mare tendinţa justificată a operatori- 
lor noștri de a deveni regizori. Pentru că în 


cultura cinematografică într-un oraș al culturii: 


Într-un moment în care accentul se pune apăsat pe calitate, 
credem că trebuie discutat nu numai despre calitatea filmelor, 
dar şi despre calitatea publicului. Un public bun nu se poate 
forma decît printr-o serioasă şi neobosită preocupare pentru 


cultura cinematografică. 


e Există această preocupare? 


e În ce măsură? 


e Care sint mijloacele posibile de formare și influ- 
enţare a gustului publicului? 


Un centru 
de puternică 
spiritualitate 


— Ar trebui să întoarcem fila istoriei cu se- | 


cole în urmă ca să găsim- rădăcinile vieții cul- 
turale de azi a lașului. Dacă ne gindim că 
acum citeva secole aici s-a tipărit „Carte ro- 
mânească de învățături“, aici s-a înființat 
Academia Vasiliană și, peste aproape două 
secole, Academia Mihăileană, că, în a doua 
jumătate a secolului al nouăsprezecelea, aici 
s-au întilnit spiritele luminate ale ţării, Emi- 
nescu, Alecsandri, Creangă, Caragiale, 
Conta, Xenopol apoi la începutul secolului 
nostru a existat Ibrăileanu cu „Viața romå- 
nească“, putem spune că lașul a fost un cen- 
tru puternic de spiritualitate. Nu întimplător a 
fost asemuit cu mari centre de cultură din 
lume — i s-a spus „Florența României“. N-aș 
vrea însă să dâtașez lașul de celelalte centre 
culturale ale țării, întrucit cultura romă- 
nească este, prin excelență, unitară. Iașul 
are, e adevărat, o notă specifică, aparte, dar 
dacă = discuta cu mine, la Blaj, aș vorbi cu 
aceeași pasiune despre specificitatea Biaju- 
lui, dacă am discuta la Cluj sau la Craiova, de 
asemenea... 


— Dar noi sintem la lași. Sinteli ieșean? 


în lucru: „Bocet vesel“ 


Un film de actualitate inspirat din piesa „Bocet vesel pentru un fir de prat 


Pavel Florea 


Cultura 
cinematografică începe 
prin a vedea filme, 
dar se desăvirşeşte 

prin 
a citi despre filme 


— Sint din părțile Sucevei. Mi-am făcut 
studiile la lași. Am venit aici în 1956 și de 
atunci sint ieşean. Cred că oricine ar trăi aici 
ar deveni ieșean. Fiecare clădire, fiecare 
parc, fiecare copac din parcurile Iașului, este 
un monument afectiv, te determină să te în- 
torci cu gindul în trecut, să vii în prezent și 
să gindești la viitor. 


— Vă propun să venim și noi in prezent. 


— Cultura contemporană se înscrie perfect 
în marea tradiție culturală a lașului. Ea repre- 
zintă o sumă de valori în mișcare, valori care 
se adună, se pertecționează, astfel încît lașul 
de astăzi nu este cu nimic mai prejos de tra- 
diția lui culturală. Dacă ați merge la Universi- 
tate, ați găsi, cu siguranță, mai multe valori 
decit existau în aceeași Universitate din a 
doua jumătate a secolului trecut. Veţi găsi 
acolo personalități remarcabile: filologi, lite- 
raţi, istorici, matematicieni. Să nu uit să 
amintesc de autorii „Dicţionarului român de 
la origini pină la 1900“, lucrare de referință 
pentru toți oamenii de cultură din țara noas- 
tră. Coborind de la Universitate spre centrul 
civic, veţi întiini Teatrul Naţional, o instituție 
de mare prestigiu, cu un repertoriu extrem de 
bine echilibrat între valorile tradiționale și 
cele contemporane ale dramaturgiei univer- 
sale și naţionale. Apoi Opera, vecina Naţio- 
nalului, un colectiv bun, angajat direct în 
procesul care-l numim „cultura contempo- 
rană”. În ce privește școala ieșeană de plas- 
tică este suficient să enunţ citeva nume: scul- 
ptorul Eftimie Birieanu, pictorii Dan Hat- 


rătăcitor“ de Siito Andras, care semnează și scenariul. Regia: Mircea Moldo- 
van. Cu: Alexandru Lungu, Florina Cercel și Aristide Teică. 


10 


opinii în cine-universul cultural al 


și educația socialistă. 


manu, Adrian Podoleanu, dintre cei mai tineri 
Dimitrie Gavrilean, Cornel Ionescu, Liviu Su- 
har, lon Ginzu, sau, și mai tinerii, Mircea ispir, 
Alexandru Ichim, Bogdan Birleanu și 
ar mai fi... Iașul are o Filarmonică pe care o 
socot printre cele mai bune din țară — dacă 
ar fi să respect adevărul care uneori nu su- 
portă modestia, aș spune că este cea mai 
bună. lar adevărul este că Filarmonica a fost 
de trei ori laureată a Festivalului naţional 
„Cintarea României”, locul întii și, cum spun 
ei, muzicienii, „la prima strigare”. Recent s-a 
întors dintr-un turneu de mare succes în Ita- 
lia, și este solicitată și în alte țări. Iașul are 
Şcoală de muzică și onservator. Un centru 
cu asemenea tradiție în publicarea de cărţi și 
cu o mare frecvenţă a editărilor trebuia să 
aibă şi o editură. Este relativ tînără — sint 
12—13 ani de cind a fost reinființată — 
poartă un nume semnificativ — „Junimea” și 
trimite cu gindul la cealaltă Junime care a în- 
semnat atit de mult pentru cultura noastră. 
Sub emblema „Junimea“ au ajuns la cititori 
un număr însemnat de cărţi ale unor scriitori 
consacraţi, dar și lucrări ale unor tineri 
— căci menirea unei edituri este și aceea de 
a descoperi și lansa talentele tinere. Lucrarea 
cu care ne mindrim însă este colecția „Emi- 
nesciana" ajunsă la al 31-lea număr. Este un 
monument de cultură românească de mare 
semnificaţie, pentru că adună scrierile cele 
mai valoroase ale cărturarilor care s-au aple- 
cat asupra operei poetului încercind să-i des- 
citreze gg po De la Ibrăileanu la Eni 
nescu — ce! mai mare eminescolog — la Tu- 
dor Vianu, Caracostea, Grigore tau şi 
cu cit ne apropiem de zilele noastre, se 
adaugă nume noi de cercetători din lași, Bu- 
curești, Cluj, Timișoara. Eminescu a adunat 
din nou aici, la lași, pe mulţi din cei mai în- 
semnaţi oameni ai culturii — contemporane 
de astădată. Colecţia este îngrijită de- Mihai 
Drăgan, cunoscut critic şi istoric literar, ca- 
dru didactic la Universitate. Nu intenționam 
să dau nume din domeniul literar, de teama 
de a nu nedreptăţi, prin omisiune, atiţia alţii, 
dar tot Eminescu m-a obligat să-l numesc pe 
cel ce a avut ropra deosebită de a iniția, 
împreună cu Mircea Radu lacoban, directorul 
de atunci al editurii „Junimea“, azi, directorul 
teatrului Naţional, această importantă lu- 
crare. „Junimea“ este o instituţie culturală de 
mare forță, de mare valoare, ea a deschis cu 
adevărat o poartă spre cultură. Pentru că, 
după părerea mea, cultura se poate face 
printr-o sumă de mijloace dar cartea rămine 
forma ideală de neegalat. 


— Îmi oferiţi ocazia să leg ideea de cultură 
de ideea de cultură cinematografică. „Juni- 
mea” publică și cărți de fiim. Deci, lașul este 
un bun conducător de cultură cinematogra- 


— Este adevărat, dacă vorbim de film, lu- 
crurile parcă devin mai complexe. El folo- 
seşte mijloace specifice de educatie estetică 
și etică, de descoperire a adevărului artistic. 
La film, concură o serie întreagă de factori 
care contribuie la stimularea imaginaţiei şi 
gindirii spectatorului. Dar, paradoxal, el nu - 
poate cultiva doar prin sine, pentru că nu 
avem toți puterea ală de înțelegere, de 
descifrare cu ușurință a adevărului comuni- 
cat prin specificul cinematografic. S-ar putea 
ca unii să trecem tocmai pe lingă ceea ce 
este esențial într-un film. De aceea existența 
criticii cinematografice și a cărţii de film mi 
se par de mare folos. E adevărat, cultura ci- 
nematografică începe prin a vedea filme, 
multe tiime, dar se desăvirșește citind despre 
filme. La lași, din acest punct de vedere, lu- 
crurile stau bine şi este meritul lui Stefan 
Oprea, redactor șef adjunct al revistei „Cro- 
nica“, care scrie constant și foarte bine — 
foarte bine și în sensul unei largi accesibili- 
tăți — despre film. În cronicile pe care le pu- 
blică el pregătește marele public, iar în cărți 
— şi avem aici ultima apariție, „Diorame ci- 
nematografice“ — se ridică la ceea ce in- 
seamnă cuprindere în sfera educaţiei cinema- 
tografice și a oamenilor cu 3 anumită pregă- 
tire în alte zone ale culturii. În afară de „acti- 


s 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cu aceste ginduri-întrebări deschidem sondajul nostru de 


continua și în alte zone ale ţării. 


Și, pentru că șansele locuitorilor unui oraș de a-şi forma și 
dezvolta cultura cinematografică depind, în bună măsură, și de 
fondul de cultură generală și de climatul artistic, începem cu o 
punere în temă asupra vieţii culturale a lașului făcută de tova- 
rășul Pavel Florea, președintele Comitetului județean de cultură 


Iașului, sondaj pe care îl vom 


vitatea scrisă“, ca să- zic așa, la lași există o 
mișcare de cineamatori, destul de impor- 
tantă. Fiinţează cinecluburi la Casa de cul- 
tură a sindicatelor, la Școala populară de 
artă, Casa pionierilor, Casa de cultură a tine- 
retului şi studenţilor — unde funcționează și 
azi cu oarecare regularitate, un cerc de cul- 
tură cinematografică. loan Koza este sufletul 
acestui mic focar de cultură. 


a Ca aproci i activitatea de acum a ci- 
neciubului la de cultură a tineretului 
şi ilor? Dacă nu mă inșei, vă numărați 
printre intemeietorii lui, erați directorul Casei 
de cultură, cred, atunci v-am și cunoscut... 


— Nu vă înșelaţi, așa este. Am cinstea să 
mă număr printre întemeietorii acelui cine- 
club. Azi, ca şi atunci, acolo lucrează oameni 

ionaţi, dăruiţi filmului. Cind este vorba de 
ilm — și nu numai de film — eu cred că nu 
trebuie să ne ferim de oamenii care gindesc 
mai puţin obișnuit, pentru că lucrurile impor- 
tante, fermentul ideilor noi, apar de obicei în 
aceste gindiri, din minţile sclipitoare ale unor 
oameni care văd și în raze nu doar unilateral. 
Există oameni care merg pur și simplu pe 
stradă, dar văd în toate părțile, după cum 
există oameni care, dacă ar sta suspendaţi în 
spaţiu, tot nu pot vedea decit în linie dreaptă. 
Oamenii care au o dispersie puternică în gin- 
dire și în-vederi sint creatori de valori. Cu ei 
se merge înainte. lar astfel de oameni lașul 
are și în domeniul literaturii, și al teatrului, și 
al filmului — de amatori, firește. Puteţi să-i 
intilniţi la cinecluburile de la Casa tineretului 
şi studenților, la Școala populară de artă, la 
Casa de cultură a sindicatelor, la cineclubui 
de la Bivolari, dacă vă încumetaţi să bateți 
drumul pină acolo. Sint oameni care gindesc 
trăiesc, creează și visează valorile culturale 
ale lașului de azi. 


— Pentru că, și dumneavoastră sinteţi un 
asemenea om aș avea o rugăminte: ajuta- 
ți-mă să intocmesc pentru cititorii noștri, 
gar preşedintelui Comitetului judeţean de 

tură și educaţie socialistă, pe nume Pavel 
Florea. 


— Sind absolvent al Facultăţii de filolo- 
gie-istorie-filosofie, secția română-istorie, a 
Universităţii din lași. Mi-am luat doctoratul în 
literatură cu o lucrare care m-a pasionat — 
„Monografia revistei Convorbiri literare în 
perioada ei de glorie, perioada ieșeană. Sint 
lector universitar, fac parte din catedra de li- 
teratură a Facultăţii de filologie. Am fost pre- 
şedintele Asociaţiei studenților, am fost șeful 
comisiei culturale pe centrul universitar, di- 
rectorul Casei de cultură a tineretului și stu- 
denților, secretar cu propaganda la comitetul 
municipa! de partid lași, am publicat o carte 
— „Contribuţie de istorie literară“ — apărută 
anul trecut și trei volume din lucrarea „Car- 
tea Convorbirilor literare“. M-am atașat de 
munca culturală încă din facultate. Sint și eu 
un activist sau animator cultural — cum veți 
Întiini mulți la lași. Vă spuneam că o cultură 
serioasă se face prin lectură și iar lectură, 
dar, ca activist, găsesc că există infinit mai 
multe posibilități de a forma și răspindi cul- 
tura în masele largi. Şi cred că aici, la Comi- 
tetul de cultură şi educaţie socialistă, am gă- 
sit locul în care pot face ceva în acest sens. 


— Omul potrivit la locul potrivit, așa se 
spune, nu? 


— Să știți că nu sînt singur. Încerc să răs- 
pund prin ceea ce fac, Împreună cu întreg 
colectivul de aici, marilor probleme care ` 
le ridică procesul de formare a omului nou, 
de ridicare spre valorile culturii, la nivelul so- 
cietății noastre în general și în special aici, la 
laşi, unde avem o mare tradiţie și un poten- 
ţia! uman valoros. Existenţa acestui potențial 
ne obligă să fim la înălțime — cum se spune 
în limbaj obișnuit — dar, în același timp, ne 
ușurează sarcina. Pentru că această muncă 
de ridicare a oamenilor spre cultură n-o fac 
cițiva oameni, o face o întreagă suflare de li- 
teraţi, scriitori, muzicieni, plasticieni. Nu sint 
deloc singur. Nu mă simt singur. 


— Convinsă sint că nici lașul nu se simte 
cu dumneavoasiră. incă o dată vă 
per abad 


Filme de calitate pentru un public de calitate 


Cineclubul, 
un focar 


de cultură 


hay Dec, subiectul este cultura cine- 
matogralică in general și in special cultura 
cinematografică a unul oraș — nu-mi vine 
să-i spun „de provincie“. lașul a fost și este o 
mare capitală a culturii. Dumneavoastră sin- 
teji un om de-cultură — scriitor, dramaturg, 
scenarist — dar și „un factor de răspundere“ 
culturală — directorul Teatrului Naţional este 
un factor de răspundere, nu? Sper deci intr-o 
privire mai amplă asupra subiectului in 
cauză. La vola dumneavoastră să Incepeţi cu 
unghiul care vă convine. 


Mircea Radu lacoban: În primul rind, eu 
n-aș fugi de asocierea Iașului la ideea de 
oraș de provincie. În existența lui el a suferit 
o mişcare repetată de provincializare și 
de-provincializare. lașul s-a provincializat 
masiv de prin anii 50 pină prin 60—63, pe- 
rioadă în care intelectualitatea pleca spre Bu- 
curești, apoi aici s-au înființat niște instituţii 
de cultură care au devenit și instrumente de 
afirmare la dispoziția oamenilor de artă şi 
cultură — de știință chiar. Edituri, reviste, in- 
stitute de cercetări etc. Datorită lor, acel 
exod spre Bucureşti a încetat și lașul a rede- 
venit un focar de cultură care nu numai că 

oduce, dar și oferă țării cultură. În istoria 
așului au mai existat asemenea momente de 
flux și reflux. Dacă am sugera evoluţia lui 
culturală cu o linie pe un grafic ar rezulta o 
sinusoidă. Acum ne &fiăm la capătul de sus 
al curbei ascendente și cred că aceasta va 
deveni o constantă. Practic, nu mai văd mo- 
tive pentru care curba ar cobori din nou. 


— Cu ce vă susțineţi credința? Ce argu- 
mente aveţi? 


— În acest oraș s-au produs multe acumu- 
tări cantitative, atit din punctul de vedere ar- 
tistic, cît și cultural în generai și a venit mo- 
mentul unor mutații de ordin calitativ care, 
după părerea mea, au şi început să apară. Eu 
am lucrat zece ani la editura din lași, cunosc 
bine nu numai ce s-a editat, dar și ce 
proiecte există, ce se va edita în viitor — 
pentru că o editură este o instituție cu bătaie 
lungă: Au apărut deja lucrări care încep să se 
alini la marile cărți care au luminat istoria 
acestui oraș și altele iși așteaptă rindul. Nu 
este lipsit de importanță și de semnificație 
nici faptul că, la pi jenta ediție a Festiva- 
lului național „Cintarea României“, toate in- 
stituțiile de spectacol s-au clasat pe locuri 
fruntașe: locul | — Filarmonica, Teatrul Na- 
tional, Teatrul pentru copii și tineret și Opera 
pe locul al doilea. Sint rezultate care atestă, 
nu-i așa, un anumit nivel al respectivelor in- 
stituții de spectacol. 


— În acest tablou cultural al Iașului în ce 
plan se plasează viața cinematografică? 


— Depinde ce înțelegem prin: viața cine- 
matografică. . a 


— Ce se ințelege de obicei. Nevoia de 
spectacol cinematografic, prezența flimelor 
pe ecranele ieșene, calitatea acestei pre- 
zențe, amare ape pace e ce i se 
riul Cinematografic. P 


— Aici lucrurile. trebuie privite cu mare 
atenție. iașul este orașul cu indicele cel mai 
mic pe țară ca număr de locuri ia cinemato- 
graf. Cartiere ca „Alexandru cel Bun” sau 
„Dacia“, fiecare mai mare decit orașul Bacău 
sau Suceava, nu au cinematograf. Ca să vadă 
un film, oamenii vin în centru. Mai existau 
două săli, ele s-au demolat — ați observat, în 
lași se construiește foarte mult, deci s-a și 
demolat foarte mult — dar sălile cu pricina 
nu au fost încă înlocuite. 


— Care sint șansele leșeanului să-și incro- 
pească o cultură cinematografică agata 
condiții? 

— Păi, care să fie? leșeanul vede filmele 
chiar cu întirziere în comparaţie cu alte 
orașe, întirziere pe care nu mi-o explic, vede 


fiimele-eveniment și este o problemă găsirea 
unui bilet ia filmele remarcabile. 


— ŞI ia filmele românești? 
— ŞI la filmele românești. 


— Care este ia spectatorului leșean 
filmul sk vea T 


Mircea 
Radu lacoban: 


ul vede filmele 
cu o întirziere 
inexplicabilă 


— De neincredere, De neincredere care 
are o oarecare justificare. Dar cred cà este 
un sentiment pe cale de șubrezire, pină la 
dispariția totală vreau să sper, intrucit cine- 
matografia noastră a oferit în ultima vreme 
(și nu numai în „ultima oră“) citeva filme re- 
marcabile care s-au bucurat şi la lași de o 
programare judicioasă, au fost menținute mai 
mult timp pe afiș la ore bune, au fost după 
aceea mutate la alte cinematografe, deci păs- 
trate în atenţia publicului. După cum s-au or- 
ganizat și spectacole de gală cu prezența 
unor actori care au polarizat atenţia iubitoru- 
lui de cinema, l-au implicat în proiecția res- 
pectivă. În luna aprilie, pe 25, s-a deschis la 
lași „luna culturii cinematografice“, o iniția- 
tivă cu manifestări numeroase, complexe, cu 
un program foarte variat. 

— Data de care v: i a marcat premiera 
filmului „Escapada“ re t după un scenariu 
scris de dumneavoastră... 

— Da, a fost o premieră pe țară ne-bucu- 
reșteană și m-am bucurat că o asemenea ma- 
nifestare, cum este „Luna culturii cinemato- 
grafice”, s-a inaugurat cu un film născut, ca 


să zic așa, aici la lași, pentru că aici l-am, 


gindit și l-am scris. 

— La Casa de cultură a tineretului și stu- 
denţilor există un cineciub și un cerc de cul- 
tură cinematografică bienecunoscute amin- 
două. MI s-a vorbit foarte bine despre activi- 
tatea lor. Dumneavoastră ce părere aveți: sint 
folositoare? Ai un roi in formarea culturii çl- 
nematografice 


— Fără îndoială. Acolo lucrează oameni 
realmente îndrăgostiți de film și bine sprijiniți 
de instituția respectivă. Rareori am intrat în 
sală, dar văd afişele care anunţă ședințele lor 
cu programe interesante și incitante, urmate 
de proiecţii de film care merită să figureze pe 
afișul unui cerc de iubitori ai cinematogratu- 
lui. Mai există și o mișcare de cineciub în ju- 
dețul lași care trebuie inclusă în cultura cine- 
matogratică. Există cineciuburi unde te-ai a 
tepta mai puțin, în localități rurale, de pildă, 
cum ar fi comuna Bivolari, cineciub care or- 
ganizează și un festival anual, deci iată o 
componentă care nu trebuie să ne scape 
atunci cînd discutăm despre cultura cinema- 
togratică. În pofida unor dificultăţi de procu- 
rare a peliculei, a aparaturii, de dotare pe 
care le cunoaștem foarte bine, cineciuburile 
există, funcţionează și își indeplinesc rolul de 
„focare de cultură“ cinematografică. 

— Spuneţi-mi, vă rog, în ce măsură critica 
de fiim este in stare să pună umărul ia forma- 
rea gustului cinematografic al publicului? 

— O cronică bună poate să umple sălile de 
cinematograf. Asta in general. La noi există 
și acţionează cițiva critici de film — unii chiar 
cunoscuţi în ţară, autori de cărți de cinema, 
nu numai cronicari. Cuvintul lor are greutate 
în fața publicului. De pildă, Ștefan Oprea, re- 
dactorul șef adjunct al revistei „Cronica“. Eu 
am multă încredere in aprecierile lui şi nu o 
dată mă duc sau nu mă duc la un film după 


- ce îi citesc cronica. Aș protita însă de acest 


prilej să-mi manifest o foarte veche nemulţu- 
mire în tură cu critica de film. Aceea că 
la noi se face critică de film fără să se cu- 
noască scenariul de la care s-a nit. ȘI eu, 
ca scenarist, am primit reproșuri care nu mi 
se cuveneau întrucit erau făcute în necunoș- 
tintă de cauză. Cronicarul scrisese fără să f 
citit scenariul, ceea ce mi se pare de necon- 
ceput. Oricit am judeca filmul ca un produs 
finit, care trebuie discutat în sine, este de 
neacceptat ca el să se discute in absența 
lecturării scenariului. 


ea. Critica cinematografică este 
încă mult prea blindă. 

— Oare de ce? 

— Se încearcă, probabil, o încurajare a 
producţiei cinematografice cu duhul blindeții. 
Blindeţea însă este de înţeles în perioada co- 
pilăriei unei arte, iar cinematografia a trecut 
demult această etapă, ea se află, zic eu, la 
maturitate și în această etapă de maturitate 
altul este rolul criticii. Eu nu pledez pentru 
cronici demolatoare ci pentru o privire lu- 
cidă, exactă și reală așa cum reușim în toate 
domeniile vieții. Nu are rost să umblăm cu 
menajamente cind copilul a crescut și se află 
în faza în care încurajarea trebuie să se înte- 
meieze pe adevăr. Or, critica de film este căi- 


https://bibliote 


duţă. Foarte multe adevăruri sint sugerate cu 
abilitate, dar nu sint spuse tranșant și 
aceasta nu poate decit dăuneze. Critica 
teatrală este mult mai tranșantă. Necruţă- 
toare chiar. De ce critica de fiim trebuie să 
umble cu două rinduri de mănuși? Nu văd de 
ce. Întrebarea este retorică iar reproșurile 
mele, oricite aș avea, nu pot fi întregi. Sint 
jumătăţi de reproșuri, intrucit înțeleg și eu re- 
sorturile, motivele. Numai că rezultatul nu mi 
se pare folositor. Dimpotrivă. 

— Vorbeaţi, la inceput, despre lași ca des- 
pre un oraș care nu se mulțumește să con- 
sume, dar și produce artă, cultură. În ce mă- 


sură i că lașul este implicat în cl- 
Pa A oa DAA r S 


— laşul este implicat in producția 
cinematografică doar prin scenariile scriitori- 
lor ieșeni și participarea unor actori ai Tea- 
trului naţional destul de mult folosiţi în film, 
lucru care mă bucură, deși, uneori, ne în- 
curcă programele în teatru. Implicarea este 
deci indirectă. Mie nu mi se pare normal ca 
toate cele patru case de film să funcționeze 
in București. 


Mai multe 
cărți 
de și despre film 


Su. Ge Pruteanu, de citeva luni 
dumneavoastră râs i de cineciubui 

sei de cultură a tineretului și studenților. in- 
oceane e piere, rider 
cineciub, cine indrumă creaţia cineamatoriior, 
am să vă rog să vă prezentaţi. 

— Vin din literatură. Aceasta a fost albia 
mea principală. M-am ocupat și de critica li- 
terară, am ținut citeva rubrici — „Jurnal de 
critic“ în România literară”, „Oameni de cu- 
vint” în „i n“ — am deținut, doi ani, ru- 
brica de critică literară la „Convorbiri lite- 
rare“. Lucrul mai notabil ar fi că, recent, am 
tradus „infernul“ lui Dante din care se pu- 
blică, din cind în cind, cite un fragment într-o 
revistă sau alta. Filmul a fost pentru mine mai 
întîi un hobby cum se spune. Am inceput 
acum 5—6 ani prin a-mi cumpăra un aparat 
pe 16 mm. Pasiunea s-a amplificat, ca orice 
lucru pus în stare de funcționare, așa încit 
m-am bucurat cind mi s-a propus să mă 
ocup de acest cineciub. 

— Atit tovarășul Paveli Florea cit și Mircea 
Radu lacoban mi-au vorbit despre cineclub 
ca despre un mic focar de cultură cinemato- 
grafică. Cum acționează ei, prin ce metode? 
— Cred că vă referiți la Cercul de cultură 
cinematografică care a fost organizat și „ani- 
mat“ multă vreme de loan Koza. Acest cerc a 
oferit citeva cicluri foarte frumoase de filme. 
A existat un ciclu numit „De șase ori Paso- 
lini” în care au rulat Accatone, Medeea, Oe- 

dip, Orestia, Ifigenia in Africa, Păsări și 
rA A ciclu afon dedicat maeștrilor filmu- 

man — Sica cu Miracol la Milano, 
Fellini cu La doice vita, Antonioni cu Blow up 
și Aventura, Rossellini cu Generalul delia Ro- 
vere și Paisa, Visconti cu Rocco și frații săi. 
Apoi au fost maeștri filmului francez, ciclu 
realizat cu sprijinul catedrei de franceză de la 


— Nici un alt oraș din țară nu produce 
fiime. 
— E adevărat, dar tot nu mi se pare nor- 
mal. 

— Ați fi dispus să „deschideţi“ o casă de 
fiime la lași? 


— Dar bineînțeles! Cită vreme se constru- 
iește aici un studiou de televiziune care va 
avea și platouri de filmare — deși acum fil- 
mele se fac mai puţin în platou şi mai mult 
afară — lucrul mi se pare perfect posibil 
Producția cinematogratică nu mai este direct 
legată de existența unor dotări costisitoare, 
iar cu aparatura existentă eu cred că s-ar pu- 
tea realiza filme și în afara Bucureștiului. La 
lași sau în alte orașe, ca să nu mă bănuiţi de 
patriotism local. Poate ar fi chiar bine. Poate 
ar fi chiar competitiv. 


— Vă doresc să intraţi in Car er cu Bu- 
cureștiul cit mai curind. Și mulțumesc 
paa „mina de ajutor” intru formarea unei 

despre: ce inseamnă cultura cinemato- 
grafică la iaşi. 


-se Pruteanu: 


Publicul ieşean 


e departe 
de a fi saturat 
cu filme bune 


Universitatea din lași, prin domnii Romain 
Réchou și Jean Mathieu, care ne-au pus la 
dispoziţie atit filmele cit și aparatura de 
proiecție necesară. s-au văzut Frumoa- 
sele nopții de René Clair, Bestia umană de 
Max huls, Thérèse Raquin de René Cle- 
ment, J'accuse de Abel Gance. A existat apoi 
un ciclu „Școala sovietică“ cu Eisenstein și 
Pudovkin la loc de frunte. Astfel spectatorii 
ieşeni au avut ocazia să treacă în revistă o 
bună parte a capodoperelor filmului. Totuși 
publicul din lași este departe de a fi saturat 
cu spectacol cinematografic. La aceste ci- 
cluri, chiar și la filmele socotite mediocre, 
afluența de spectatori era uriașă. lar găsirea 
unui loc în sală o problemă. 

— Înţeleg că spectatorul an este des- 
She pro cea oa ae , dar nu dis- 
pune de posibilităţi pe ră. 

— Cred că nu este numai o problemă a la- 
șului, dar și a lașului. Cărţi de cinema și des- 
pre cinema sint foarte puține, iar o cultură se 
tormează și prin carte, prin informare, prin 
teorie. Am simţit acest lucru chiar la cercul 
nostru. Koza obișnuia să rostească inaintea 
vizionării o mai mult sau mai puţin succintă 
prezentare — cu date biografice Și filmogra- 
fice — a realizatorului respectiv, iar oamenii 
se arătau extrem de interesaţi. Atenţia lor era 
reală, nu un act de complezenţă. 

— Am im că v i la trecut 
despre activitatea cercului de cinema- 
tografică. De ce? _ 

— Pentru că, deocamdată, activitatea lui 
s-a restrins oarecum. Avem dificultăți cu pro- 
curarea filmelor, au intervenit niște mici în- 
curcături de ordin organizatoric între noi şi 
Arhiva de filme etc. Şi e păcat. Trebuie să vă 


(Continuare in pag. 23) 


Pagini de 
Eva SIRBU 


Ce idei se desprind din aceste trei opinii? 


1. lașul este un mediu prielnic formării 


și dezvoltării unei 


adevărate culturi cinematografice, dar: posibilitățile desă- 


virşirii ei sint 


departe de a fi epuizate 


2. La lași există interes, există dragoste, există chiar pasiune 
pentru film, dar: posibilitățile obiective nu sint toate la 
înălțimea interesului, a dragostei, a pasiunii. În concluzie: 
E loc p de mai bine, dar: la lași există și oameni cu idei, 
dispuși să transforme vorba în faptă și ideile în realitate 


în lucru: 
Ca-n filme 


Scenariul 
de film ca. 
subiect 

de film 
Scenariul 
Liviu 
Timbus. 
Regia 
Manole 
Marcus. 

in fotogratie 
Violeta 
Andrei 

şi 
Gheorghe 
Tomescu. 


Cel mai bun regizor 


„Am. vrut 
să demonstrez 
că o politică 
a forței 
nu duce nicăieri “ 


A ara mă căreia îl aduceţi cin- 
stire în oare pie este Gandhi Insușr: 
cuvintele de eseu prea mei Cara a ae 
semnau pe Rici cei mai 
bun regizor al anului redau, fără îndoială, 
modestia unui mare cineast. Pentru că 
Gandhi, cu puzderia de distincţii acumulate 
este, în primul rind, un triumf al lui Attenbo- 
rough, care a luptat timp de nu mai puţin de 
două decenii pentru traducerea în viață a 
unui Lai [ga considerat de mulţi de-a dreptul 
utopic. În același timp, este triumful ideii de 
film politic, de cinematografie angajată, ex- 
presia unui crez profund democratic. 

Înainte de a trece la regie, Attenborough 
(astăzi în virstă de 60 de ani) a fost — lucru 
poate mai puţin știut — un apreciat actor de 
compoziție al cinematografiei britanice, care 
a debutat în 1942 într-un film de război, în 
Which We Serve (Mai 


din cele mai zguduitoare 
de-a doua conflagrație mondială. Bog: 
filmografie mai include și alte filme de război, 
unele cu pronunțat caracter antinazist ca, de 
iidă, Dunkirk (1958) sau The Great Escape, 
evadare (1963). Experienţa războiului 
l-a marcat profund și așa s-a născut ideea — 
după ce întimplător i-a căzut în mină o bio- 
grafie a lui Gandhi — de a face un film care 
să dea perspectiva unei viziuni umanitare 
asupra rosturilor lumii, o lume a păcii și a ne- 
violenţei, ideea unui film despre viața „acelui 


fice", cum frumos spune Attenborough. 


Întreprinderea s-a izbit de nenumărate gre~“ 


utăți: de ordin tehnic, de ordin financiar şi, 
nu în ultimul rind, de ordin artistic (cui săi 
fie Incredințat copleșitorul rol al părintelui 
spiritual al Indiei moderne?) Pină să ajungă 
la împlinirea marelui său vis, actorul devenit 
regizor, a realizat, ca tot atitea e pregăti- 
toare, patru filme de răsunet: Oh, a Lo- 
voly War (O, ce război minunat, din nou 
ideea oi tă a războiului, de data aceasta 
țiind vorba de primul conflict mondial), 

oung Winston, peliculă consa tinereții 
lui Churchill, A Bridge too Far (Un pod prea 
Iindepărtat), o altă înflăcărată pledoarie anti- 
războinică și, în fine, Magic. 


Evocind viața lui Gandhi de la debarcarea 
în Africa de Sud în 1893 și pină la asasinarea 
sa de către un fanatic, la 30 ianuarie 1948, 
Attenborough (care a fost făcut Sir în 1976) a 
avut în vedere, după propriile-i mărturisiri, să 
desprindă învățămintele pentru prezent ale 
unor fapte din trecut, să atragă atenția oame- 
nilor politici (așa cum a încercat facă în 
majoritatea celorlalte filme ale 900) „că opo 

a confruntărilor nu duce jeri, că nu 


soluţionează problemele mai că 
poate exista o alternativă oa Prea 


Dovadă a virtuților filmului. politic, care 


poate și trebuie fie, prin valorile și ideile 
generoase care le vehiculează, un film 
pentru publicul cel mai larg, Gandhi vine ast- 
fel să încununeze cariera unui cineast care 
s-a situat și se situează consecvent pe poziția 
imbrăţi de toți marii creatori că adevărata 
artă este o artă angajată. & 


Ben Kingsley şi Sir Richard Atten- 


Cel mai bun actor 


„Un Oscar 
pentru 
p viziune umanitară, 
pentru pace“ 


F uține, extrem de puține sint cazurile cind 
Academia de arte și științe cinematografica 
din S.U.A. a acordat acest titlu suprem unui 
debutant în film. Este adevărat cind a fost so- 
licitat de Richard Attenborough să interpre- 
teze rolul lui Gandhi, Ben Kingsley era un re- 
putat actor de teatru, lumea fascinantă a per- 
sonajelor lui Shakespeare nu mai prezenta 
pentru el secrete, dar în ce privește expe- 
riența cinematografică, aceasta era inexis- 
tentă. Neindolos, în opțiunea lui Attenbo- 
rough (care se izbise anterior de retuzul unor 
staruri de primă mărime, ca Alec Guiness, 
Dustin Hoffman sau Robert de Niro de a ac- 
cepta povara strivitoare a unui asemenea 
roi), un factor deloc secundar l-a constituit 
ascendența indiană (în linie paternă) a lui 
Kingsley, pe numele său adevărat Krishna 
Bhanji (mama sa fiind de origine britanică), 
Insă aceasta nu putea reprezenta, cituși de 
puţin, garanția rezolvării cu succes a greută- 
ților imense pe care le presupunea redarea 
pe ecran a unei figuri istorice atit de com- 
plexe. Ceea ce experimentatul regizor avea 
să afle abia.mai tirziu era că familia tatălui lui 
Krishna Bhanji provenea chiar din satul unde 
Gandhi s-a ut şi această coincidență l-a 


_ ambiționat extraordinar pe actor. 


Primul lucru care l-a făcut a fost să 
plece neintirziat în india (pe care pină atunci 
nu o văzuse încă!) pentru a se integra atmo- 
sferei. A slăbit peste 10 kilograme și s-a ras 
complet i ne asi ca să arate cum arăta 
Gandhi, dar mai ales a studiat zi și noapte 
gindirea acestuia, ajungind să se identifice 
pină în cele mai mici amănunte cu persona- 
ul. Rezultatul? Cu o stupetiantă ușurință, 

ingsley (în virstă de 39 de ani) reușește să 
treacă de la tinărul și elegantul avocat al ba- 
roului londonez, care pleacă în Africa de 
Sud, unde va descoperi ce înseamnă discri- 
minarea rasială, la liderul cu trupul scheletic, 
înfășurat într-o simplă bucată de pinză, care, 
prin forța voinței sale de fier, stringind în jur 
milioane de a i, a deschis calea indiei li- 
bere și independente de astăzi. 

Împrumutind din incomparabila modestie, 
ca și din ideile generoase ale celui căruia cu 
o halucinantă asemănare, i-a dat viață pe 
ecran, rostește cu simplitate cind i se inmi- 
nează mult rivnita statuetă: „Este un Oscar 

ideea neviolenței, pentru o viziune 
umanitară, pentru pace”. 

Între timp, întors la Londra, nu își explică 
de ce micul teatru din cartierul Hammer- 
smith, unde şi-a reluat activitatea — interpre- 
tind cu brio un rol de cu totul altă factură, 
acela al marelui actor britanic Kean (se poate 
spune că pe cei doi îl unește, la distanţă de 
peste un secol, același imens talent) — cu- 
noaște o afiuenţă fără precedent de specta- 
tori... Cu aceeași modestie, cel ce a fost pre- 
ferat ca „actor al anului“ unor vedete atit de 
strălucite cum sint Paul Newman, Peter 
O'Toole, Dustin Hofiman sau Jack Lemmon, 
își exprimă încrederea că în curind, curiozita- 
tea publicului, dornic de a-l vedea în carne y 
oase pe laureatul celei mai înalte distincții ci- 
nematografice, se va potoli și se întreabă, 
pentru că intenţionează să-și continue și ca- 
riera filmică, dacă are șanse să fie distribuit 
în viitoarea peliculă a lui Milos Forman, 
adaptarea pentru ecran a capodoperei lui Pe- 
ter Shaffer, Amadeus, pe care o apreciază în 
mod deosebit. 


Premiile Oscar confirmă: 


Adevărata artă nu po 


„Marea noapte a starurilor“ se apropie de sfirșit: 
după ce au cîntat și dansat, au anunţat numele aş- 
trilor de primă mărime din strălucitoarea constela- 
ţie a Hollywood-ului, aflaţi de faţă, după ce au rea- 
mintit pe învingătorii notorii ai precedentelor ediţii, 
prezentatorii, popularii actori Dudley Moore, Liza 
Minnelli, Richard Pryor și Walter Matthau, încep să 
rostească numele laureaţilor actualei ediţii, a 55-a, a 


„satisfacția 
de a interpreta 
un personaj de mare 
frumuseţe morală“ 


C. de obicei, în ultimii ani, la Las Vegas, 
adevărată capitală a jocurilor de noroc, pre- 
miile Oscar au constituit obiectul unui mare 
număr de pariuri, „cotele“ fiind stabilite pe 
baza șanselor hirtiei; dar în bună parte previ- 
ziunile date ca „sigure“ nu s-au adeverit, spre 
marea dezamăgire a celor ce se ocupă cu o 
asemenea îndeletnicire pri inind surpri- 
zele, și încă de proporții. În cazul lui Meryi 
Streep însă calculele pe hirtie s-au dovedit 
reale în cel mai înalt grad. Cu imensul ei ta- 
lent, cu înfățișarea-i aristocratică, cu privirea 
care te fasci în aceeași măsură,ca și 
părul nefiresc de blond, Meryi Streep a 
nit, după numai citeva filme, un star pe care 
mulți o compară cu Greta Garbo — minus 
„divismul”. Mai mult chiar: prin simplitatea 
modului său de viață, căruia îi sint străine de- 
opotrivă e ame zi ra și cultivarea deli- 
berată a „misterului“, prin preocupările sale 
intelectuale, prin seriozitatea cu care se 
apropie de rolurile încredințate (o adevărată 
ionistă, care nu s-a dat în lături, deși 
nimeni nu i-a cerut acest lucru, să se apuce 
să studieze cu multă sirguință limba polo- 
neză, ca una din datele personajului interpre- 
tat în Opțiunea Sofiei), este chiar la antipodul 
vedetei, al divei. 

Absolventă cu brio a unuia din cele mai se- 
lecte colegii americane, a debutat într-un an- 
sambiu studențesc, pentru a opta apoi pentru 
profesia de actriță, indreptindu-și atenția 
aproape exclusiv asupra marelui repertoriu: 
Shakespeare, Strindberg, Tennessee Wil- 
liams. Urm întiinirea cu televiziunea, 
unde (omagiu indirect pentru Anna Frank, de 
care se simte apropiată prin unele aspecte 
biografice, provenind, ca și aceasta,dintr-o 
familie olandeză de origine israelită), în seria- 
lul Holocaust interpretează, cu zguduitoare 
naturaleţe, rolul unei tinere căreia li este dat 
să cu ororile lagărelor naziste. Cruzi- 
mea de nedescris a acestor lagăre ale morţii 
este o temă care o obsedează, pentru că re- 
vine asupra ei în Opţiunea Sofiei, eroina tra- 
gică, marcată pentru toată viața de cumpli- 
tele realități ale Auschwitz-ului. De altfel, 
Meryl Streep nu a ezitat, imediat după cei 
s-a Înminat premiul, să eiogieze pe William 


Maryl Streep: un chip „curat“ 
o atitudine nonconformistă, iată 


şi 
ca- 


racteristicile „celei mai bune actrițe 


a anului” 


ntru care obține Oscarul pentru cel mai 

un rol feminin secundar, și lubita locote- 
nentului francez, într-un dublu rol al unei ti- 
nere femei de condiție umilă din epoca victo- 
riană și al unei actrițe de film de vremurile 
noastre. 

Căsătorită cu un sculptor, așteaptă un al 
doilea copil, o nouă dovadă a noncontormis- 
mului ei fiind faptul că s-a prezentat la cere- 
monia de la Music Center într-o stare de gra- 
viditate avansată. Distincția de „actriță a anu- 
lui“ pe care a primit-o nu face decit să con- 
firme opinia unanimă a criticii, ca și a publi- 
cului larg, că la ora actuală este personalita- 
tea feminină cea mai remarcabilă a cinemato- 
grafiei de pate ocean. e în același m 
prototipul însuși al femeii moderne, deplin 
eliberată de servituțile impuse vreme atit de 
Indelungată celor de același sex cu ea. 


borough, în timpul filmărilor la 
„Gandhi“, filmul cel mai premiat al 
anului 


Pe cit de scund, pe atit 
'de mare RA 


Ray Arca Dudiey, un minut doar. Scurt. 

t Moore: Nu sint eu destul de scurt? Ce mai ai ne- 
voie ṣi de minut? è 

V-aţi lămurit, cred, ca $i mine, că nu se poate vorbi cu 
acest mare actor de comedie decit în glumă. Și totuși, pen- 
tru că el a fost prezentatorul premiilor Oscar din acest an, 
lam rugat să lase o clipă doar gluma deo . A accep- 
tat... dar în felul său: „Azi e o mare onoare să ajungi să pre- 
zinți Oscarurile. Te văd 2000 de colegi deodată, ceea ce 
nu-i puțin lucru (altfel cum să-i faci să se ducă să te vadă”), 
te sencon și tu puțin, spunind citeva bancuri pe socoteala . 
lor (altfel cind să le plasezi ca să fie apreciate cum se cu- 
vine?) și cam atit. ȘI uite așa, ţi-am acordat cinci minute în 
loc de unul, plus o fotografie pentru revista „Cinema“. Nu 
uita să. amintești că sint cel mai scund prezentator din 
echipă. Chiar mai scund decit Liza Minnelli. Cu Walter Mat- 
mus Richard Pryọr nu mă compar, pentru că sufăr prea 
„După care mi-a zimbit și a plecat. E scund, într-adevăr, 
dar e și foarte mare. Actor. =F 3 


https ://biblioteca-digitala „O 


ate fi decit angajată 


premiilor Oscar. Aidoma unor sportivi în arenă, 
aceştia ridică deasupra capului mica statuetă pla- 
cată cu aur, apoi adresează tradiţionalele cuvinte de 
mulţumire. Dincolo de ele, se deslușește o întreagă 
carieră răsplătită acum cu cea mai prestigioasă dis- 
tincție la care poate aspira un slujitor al celei de-a 
şaptea arte. Așadar, cine sint cei mai proaspeţi lau- 
reaţi ai Oscarului? 


tuit de emoție rostește: „Este cea mai mare 
cinste pe care o poate primi cineva care 


Premiul special „aparine profesiei noastre, arâtind apoi că 
pentru întreaga carieră | [IEEE APERE ES E tată 


artistică Așa oum, se ou 


„Onoraţi sînt și cei 
care nu și-au văzut 
eforturile răsplătite' 


nd abia 
împlinise patru ani, face cunoștință cu apara- 
tul de filmat, jucînd în peste 100 de scurtme- 
traje (multe, incluse în celebrul ciclu Banda 
veselă), inainte de a trece la filmele de lun- 
gmetraj. Un rol memorabil: acela la lui Puck 


n omule scund, rototei a cărui cunună 
de păr complet alb care-i înconjoară craniul 
pleșuv contrastează cu lucirile tinerești din 
priviri, se apropie de microfon și cu glasul gi- 


unei nonii, de vară (1935), sub bagheta „vrăji- 
torului” Max Reinhardt. Dar punctul cel mai 
înalt al popularității avea să-l atingă în rolul 
lui Andy Hardy, întruchipare a virtuţilor tinā- 
rului american model, personaj sub trăsătu- 
rile căruia a apărut în nu mai puțin de 15 pe- 
licule (care au constituit, în același timp, 
platforme de lansare pentru viitoare mari ve- 
dete de mai tirziu, ca Judy Garland sau Lana 
Turner). ` 

O nouă cotitură în cariera sa intervine în 
erioada postbelică, cind virsta nemaiingădu- 
ndu-i partiturile juvenile, joacă mai intii 
într-un șir de filme de război (eroi duri, care 
nu se tem de gloanțele inamicului), ca apoi 
să se specializeze în roluri de gangsteri la tel 
de duri, mai mult decit notabilă fiind creația 
sa din Baby Face Neison (1957). Dar o viață 
personală agitată, inclusiv multiple nereușite 
re: puri (a fost căsătorit, între altele, cu 

va 
tare pe care le-a avut de plătit, l-au adus în 
pragul ruinei. Manifestind o tenacitate nebă- 
nuită, o ia însă de la capăt, revine, ca la ince- 
putul carierei, pe scenă și obține... un triumf 
fără precedent în Sugar Bables, ani în șir 
considerat cel mai mare succes de pe Broad- 


Mickey Rooney, fostul copil-mi- 
nune, azi la 62 de ani, gata să con- 
tinue (sau să ia de la inceput) o ca- 

rieră de o jumătate de secol 

Daig 22 E. - 


ca și sutele de milioane de telespectatori 
care au urmărit în direct ceremonia decernă- 
rii premiilor, și le-au reamintit cind, în semn 
de omagiu, pe ecranul din spatele podiumu- 
tui au fost proiectate fragmente din principa- 
lele sale filme. Ce surprize ne va rezerva în 
viitor acest actor ieșit din comun pain impe- 
tuozitatea talentului, ca și prin dirzenia cu 
care a știut, de fiecare dată, să nu se lase 
tras la fund, să reapară, iarăși 2 iarăși la su- 
prafață? Un lucru pare cert Ja 62 de ani, Mic- 
key Rooney este gata să înceapă — pentru a 
cita oară? — o nouă carieră, în film ca și pe 


| viaţă. 


Pictoriță, manechin, 
actriță, laureată 


i în filmul ei anterior, Frances, ea a avut un rol 
principal, poate chiar și mult mai greu, „Globul de aur”, 
ca și „ rul“ pentru cei mai bun rol secundar l-a luat 
pna ce-a făcut în Tootsie, ca parteneră a lui Dustin 
Hoffman. i | 
Pictoriță de formaţie; „cu diplomă universitară”, cum 
spune ea, apoi unul dintre cele mai cotate manechine 
ale Americii, Jessica Lange, azi mare actriță, nu vorbește 
cu plăcere nici despre profegjunea ei, nici despre viața ei 
particulară. Are o fată de 12 - ani, Alexandra, şi cind 
am întrebat-o dacă ar vrea ca și fiica ei să-i pe 
urme, adică să devină actriță, mi-a răspuns: „Dacă va in- 
sista, nu o voi impiedica“, dar atit tonul cit și expresia fe- 
tei dovedeau mai mult îngrijorare decit con ngere. 
3 l-am propus o privire asupra revistei „Cinema“. După 
. Cum vedeţi, acest lucru l-a făcut cu plăcere. 


Texte și fotografii de 
e P! l Ray ARCO 


din ecranizarea feeriei shakespeariene Visul 


ardner) și nenumăratele pensii alimen- | 


femeie, ceea ce, evident, dă naș 


way. 
“Poate acestea cei prezenţi la Music Center, | 


scenă, acolo unde şi-a petivortilinireaga | 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cel mai bun interpret 
al unui rol secundar 


„E o fericire să ai 
ca parteneră pe... 
Dustin Hoffman' 


a 
|, istoria celei de-a șaptea arte, 
moartea sau vestitorul morții, ca personaj 


(Moartea in va 
unei femei ionale, 
horaire din dragostea 


Ünel fete în alb (în Al That Jazz 


„să consacre ca un autentic talent pe Jessica 
Lange, după ce fosta cheineriță și mai apoi 


manechin „en vogue“ — ciază anterior, 
Po piară cind Ed oa la pi ia ape ve 
experiențe ce, ca pantă la 
burara, studonfen din m '68 debutase în 
mult trimbițatul remake după King ere | 


(1976) al lui Dino de Laurentiis (reușind 


personajului înc „ve ” antropoi 
din cauciuc și măruntaie electronice și sal- 
vind, astfel, parțial de la eșec o costisitoare 
'supraproducție). 


Versatilitatea e ni său interpretativ a 
fost confirmată creaţia mai mult decit 
onorabilă reușită într-un remake după Poşta- 
şul sună totdeauna de două ori (deși a avut 
de tăcut faţă amintirii lăsate de marea actriță 
care a fost Clara Calamai în 5 
prima versiune din 1942 a acestui film, pur- 
tind amprenta geniului lui Visconti), ca şi de 
cele două creaţii realizate anul trecut în 

ces (viața uneia din gloriile Hollywood-ului 


interbelic, actrița Frances Farmer, care a avut. 


curajul să se ridice impotriva. ipocriziel mo- 
rale a cetăţii filmului, „vină“ pentru care a fost 
ostracizată de marile studiouri) și în Tootsie 
(vedeta unui serial TV) — fiind propusă, lu- 
cru care nu s-a mai intimplat de patru 
decenii (cazul actriței Teresa Wright), să can- 
dideze atit | 


a Oscarul pentru cea 
mai bună actriță (pentru rolul din Frances) 


cit şi la Oscarul pentru cea mai bună inter- 
pretă a unui rol secundar (Tootsie). 


Dustin Hofiman, deghizat în 
lanț întreg de qui-pro-quo-uri. Dovedind ace- 


lași umor ca și pe ecran, a ținut să declare, 


cind i s-a inminat statueta, că simte o adevă- 
rată fericire că a avut ca pe... Dus- 
in Hofiman”. 


Fără îndoială, farmecul 


fi din cele mai promițătoare. 
Poate — cine știe? — în 1984 troteul suprem 
nu-i va mai scăpa. 


Portretele laureaţilor de 
Romuls CARU cec 


Cu tot Oscar-ul, nu vorbeşte cu plăcere 
despre profesia ei (Jessica, Lange) 


Cea mai bună interpretă 
a unui rol secundar 


„Sper ca exemplul 
de astă seară 
va deveni contagios'* 


D.. de două ori pină acum statueta au- 
rită fusese primită de un actor de culoare: în 
1939 pentru un rol secundar feminin (Hattie 
McDaniel, credincioasa dădacă Mamie, din 
Pe aripile vintului) și în 1963, pentru cea mai 
bună creație masculină (Sidney Poitier, într-o 
“peliculă mai Puțin remarcată upe plan interna- 
tionail, Lilles of the Field (i pia cu crini). 
Este lesne de înțeles, de aceea, emoția lui 
Louis Gosset Jr cind a fost invitat pe podium. 
A reuşit doar să spună: „Nu mă apieptam ia 
așa ceva. Roluri valoroase in care actori de 
Gulaaro aS SEIS SR bi ae Sa Si aa se 
tuația a inceput acum să se indrepte. Sper că 
ceea ce s-a petrecul aci va deveni un exem- 


u contagios“. st 
pa, canta de emoția justificată a actorului, 
faptul că, după un hiatus de două decenii, un 
trofeu atit de invidiat revine unui negru,este 
menit să întregească pronunțatul caracter 
politic pe care l-a îmbrăcat cea de-a 55-a edi- 
ție a premiilor Oscar. > 


Foto: Ray ARCO 


Louis Gosset Jr., al treilea ac- 
tor de culoare din istoria cine- 
matografului care ia premiul Os- 

car 


In ce îl privește, Gosset (astăzi în virstă de 
„44 a ani), care şi-a făcut e tun (o ecran 


Incă în 1961 în Raisin in the Sun (Un stru-. 
gure in soare), după o binecunoscută piesă a 
unei autoare de culoare, „a arătat ce poate“ 
în nu mai puţin de 12 pelicule, la care se 
adaugă celebrul serial TV Rădăcinile, unde 
(în rolul scriocarului) a realizat o creatie răs- 
plătită în 1977 cu unul din premiile Emmy. 
“Distincția primită acum i-a fost acordată pen- 
“tru rolul unui sergent instructor,sub a cărui 
„afişată duritate se ascunde „o inimă de aur”, 

în filmul „retro“ An Officer and a Genti 


; pemu respectiv (intre care James Mason și 


JU Si Ia oaa 
ușor, al unei mari personai 
oastre, 


43 


` 


Filmul, document al epocii. Documentul 


Emil Loteanu 

filmind 

cu Galina Belaieva 

în rolul celebrei balerine 

Anna Pavlova: « 

„Un om care nu devine ; 
mai bun în contact cu frumosul. 
e un om mort“. £ 


Regizorul 
și bobul său de rouă 


Nu demult. Emil Loteanu — regizorul so- 
vietic al Şatrei şi al unei Drame la vinătoare, 
atit de apreciate și la noi — a acordat un in- 
terviu -revistei pariziene „La revue du Ci- 
néma“ care ni s-a părut de o expresivitate 
deosebită, de puterea credinței in fața cine- 
ma-ului, rar întiinite azi, în publicistica de 
specialitate, unde moda înclină spre răceala 
tonului şi culorile cit mai fade ale unei mo- 
destii ipocrite. Loteanu este în toate opiniile 
sale. un liric stăpinit, un entuziast al creaţiei, 
un nedisimulat căutător de frumos, „chiar 
dacă, uneori, am fost rău primit de criticii 
care îmi reproșau o doză prea mare de fru- 
mos...“ Ne permitem să extragem citeva din 
judecăţiie sale, punctindu-le poate prea ciar, 
sperind însă că acest didacticism nu va 
stinge prea mult din flacăra care le străbate 
şi le animă. 

Despre folclor. „Folclorul nu se numără 
printre curentele la modă. Schimbările rapide 
de „şcoli“ nu-l privesc, chiar dacă snobii, cu 
ficatul obosit de mincăruri prea alese, îl de- 
clară „arhaic“. 

Despre cinema și poezie: „Mi se pare câ 
poezia este expresia cea mai apropiată de ci- 
nema, deși, bineinteles, nu identific poezia cu 
filmul. Fiecare artă posedă cimpul ei de ex- 
perimentare. Dar poezia este cea mai buna 


n reţetarul lui Sergio Leone: suc de roşii 


mică floare albastră între răi şi 


şcoală pentru a pricepe natura însăși a cine- 
ma-ului. Pe ecran, noi propunem o metaforă 
animată, ca şi cum am prezenta o narațiune 
poetică. Prin capacitatea sa de condensare, 
mulțumită montajului, prin ritm, prin natura 
muzicală, prin logica unei limbi unice, cine- 
ma-ul, ia rindul lui, e mai aproape decit ori- 
care altă artă, de poezie.“ 

Despre actori: 
rii pe stradă, fiindcă mulți oameni trăiesc fără 
să bănuiască imensele lor talente de actor. 
Svetlana Toma și Galina Belaieva au fost 
descoperite în afara școlilor de teatru. Sint 
convins cå alegerea unui actor nusuportă nici 
o improvizatie. El va trebui să fie intruchipa 
rea unui adevăr absolut. El e interpretul filo- 
sofiei tale. un „organ“ asemanator unui in- 

trument muzical, ia care fiecare coardă tre- 
buie să sune exact. Îmi iubesc fiecare actor, 
independent de importanța rolului său. Ei 
formează o mică dar stabilă orchestră în su- 
tietul meu. Cred că munca actorului e un fe- 
nomen divin. Mă văd cu ei impreună, într-o 
stare de graţie. Între noi trebuie să se reali- 
zeze un acord miraculos, o fuziune organică; 
atunci din „aer“, din imponderabil, se naște 
nu doar un eveniment ci mai ales un „nimic”, 
de neiniocuit. Replica actorului are aceeași 
importanță ca o rază de lumină, ca umbra 
genelor sau ca țipătul unei. bufniţe. În mod 
ideal, actorul este bobul de rouă în care se 
răstringe universul. Acesta este punctul de 
vedere al lui Dovjenko, apropiat de-al meu. 

Despre muzică: „Ea este monologul interior 
al acțiunii. Imaginea este carnea filmului, mu- 
zica este sufletul. (Corpul uman este mai tot- 
deauna prea vorbăreţ). Nu pot lucra nimic 
fără muzică. Resimt baletul ca o mușcătură. 
In adincul unei scene de dra e există o 
mică frază muzicală, un acord, inceputul unei 
melodii. Prin muzică, verific valabilitatea 
proiectului și armonia imaginii“. 


pentru hemoglobină și „o 


buni“ (Elizabeth McGovern) 


„Mi-am căutat deseori acto- 


cronica 
amintirilor 


leri, 
patru băieți luați de vînt... 


Din prima biografie consacrată Beaties-ilor, 
ni se pare interesantă această pagină de in- 
ceput, a unui John Lennon încă necunoscut 
lumii — un tinăr la 18 ani, cu ochelari groși 
de miop, cu o privire morocânoasă, lung şi 
slab, în niște pantaloni burlan, care-i făceau 
și mai lungi picioarele, adolescent descope- 
rind prin cinema și radio, un frate, un prieten, 
capabil să-i răstoarne viața și să-i dea un 
sens. 

„Liverpool în 1958 era un oraș cenușiu şi 
sinistru purtind încă rănile groaznicelor bom- 
bardamente din ce! de-al doilea război mon- 
dial. În anii '50 John începuse să se pasio- 
neze după o modă care „făcea praf” America: 
rock and roll“, o muzică venită din ritmurile 
negre și din blues-uri, acordind însă bateriei 
un rol preponderent. Niciodată radio-ul en- 
glez nu difuzase aceste melodii. Pentru Len- 
non, la Liverpool, nu existau decit două surse 
de captare a rock-ului: sau să cumpere dis- 
curi de la marinarii vaselor sosite în port din 
SUA, sau să prindă Radio Luxemburg. În fie- 
care seară, la ora 20, John dispărea în ca- 


Reita 


de bucătărie ò 


De la spaghetti ia pizza? 


Dacă Sergio Leone nu face un secret din 
retetele sale de preparare a violenței (vezi 
poza alăturată!) — de ce ne-am jena noi care 
niciodată nu ne-am dat în vint după „un 
pumn de dolari“ și n-am considerat wester- 
nurile lui „spaghetti“ delicioase, ci doar amu- 
zante? Leone lucrează de mult — după cum 
am mai scris — la un fel de frescă a gangste- 
rismului american, A fost odată America, in- 
tinsă ca acţiune pe vreo 40 de ani, din care în 
afară de el, nimeni, zice-se, nu știa ce se in- 
timplă exact în scenariu: „Va fi o formidabilă 
poveste de dragoste cu gangsteri. O pasiune 
placată crime și traficuri!“ Sint mobilizate 
multe milioane de dolari — nu doar un pumn 


— multe vedete în frunte cu De Niro, enorm 


de nui figuranți și se transportă tone de 
material pentru reconstituirea exactă a epo- 
cii. Leone — ce-i drept, e drept — e un scru- 
pulos al atmosferei, un maniac al realului. El 


eca-digitala.ro 


„mera sa să asculte, 


„ca pe timpul prohibiţiei. Leone foloseș 


la un mic radio ieftin, 
emisiunea care propunea marilor firme en- 
gleze de discuri, ultimele noutăți. În '56, o 
melodie „The rock around eine“ interpretată 
de un adolescent cu voce pițigăiată și induio- 
şătoare, Lonnie Donnegan — provoacă un 
entuziasm de nedescris și devine imnul tine- 
rilor din oraș. Sosește apoi un film american, 
„Black board Jungle” care nu numai că aure- 
olează romantic rebeliunea puștimii de 20 ani 
dar lansează, prin tema sa muzicală: „Rock 
around the clock“, o melodie nemaiauzită 
printre tinerii englezi, în sfirșit, apare şi per- 
fecta întruchipare a rock-and roll-ului, prima 
lui stea, un adolescent care exprima prin mu- 
zica sa toată furia de viață, toată setea de 
contestare a unei generaţii fără de simboluri: 
Elvis Presley și melodia lui, „Heart break Ho- 
tel”. Cei apropiați lui John începuseră să se 
sature: „N-am nimic cu acest Elvis Presley, 
dar nu vreau să-l am și la micul dejun, și la 
prinz, şi la ceai“, îi spunea tanti Mimi care-l 
crescuse. John vroia o chitară. Tanti Mimi tu 
aceea care i-o dărui, plătind-o 17 lire. Elo 
luā și n-o mai lăsă din mină. Era o chitară din 
Spania, cu corzi foarte ieftine. John începuse 
să exerseze pină cind degetele îi singerară”. 

Dar, dacă tot sintem la capitolul „Amintiri“, 
să cităm și ce se scrie în '83, odată cu reapa- 
riia pe ecran a unui film celebru, din '64, Pa- 
tru băieți in vint, creat de Richard Lester cind 
tenomenul Beaties — fapt cultural fără prece- 
dent — abia se conturase: „Pe vremea aceea 
se intimpla des ca spectatorii să-și manifeste 
entuziasmul, amestecindu-și strigătele cu 
cele din banda de sunet. În '83, publicul stă 
înghețat într-o cuminţenie exemplară. Sala se 
mulțumește să ridă direct la citeva gaguri 
care scapă uzurii și ascultă în tăcere acordu- 
rile care dădeau lacrimi istorice puştoaicelor 
aflate pe atunci la-virsta tandră, în șosete 
lungi. Nostalgia este aici“. 


verifică fiecare er uri a pontino ngireng: 

Orice detaliu Ti insomnie. O stradă în- 

treagă din Montreal e machiată în ei 

new-york-eză, și regizorul se ocupă 

de aspectul celor „împușcați“ în pli pisi 
te su- 


cul de roșii pentru a da iluzia naali. A 
te poți intreba dacă westernurile- „spaghetti 
'nu vor ti urmate de un „film-pizză"? Ñe in- 
draptăm spre o frescă cu carne bine mărun- 
pitä și îmbibată în sos de roșii? „Eu însumi 
sint uimit de ce se intim în acest film“, 
mărturisește, candid, regizorul care, dacă 
ține la secretul scenariului, nu ascunde rețeta 
sa pentru a face un film bun. E o rețetă carei 
aparține și îl definește, ia fel de 
fie vorba între noi — ca sosul de tomate inio- 
cuind hemoglobina: „A tace un film bun este 
foarte simplu și foarte complicat. Există cei 
buni şi cei răi, nu-i așa? Ei bine, Ti pui pe cei 
râi de-o parte, ES cei buni de cealaltă parte și 
vezi ce-s capabili să facă. În general, e cu- 
rios. Dar nu suficient. Poanta este să pui în- 
tre cele două părți o mică floare albastră... 
Asta e. 

Şi se servește cald? 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 


de Radu Cosașu 


cronica 
subiectelor 


Bibliografie 


la „Bulevardul Paulista“ 


Vă place sau nu, Bulevardul Paulista 
trebuie privit cu atenţie măcar dintr-un 
singur punct de vedere, fie el necinema- 
tografic, dar ce e azi necinematografic? 
Cu acest Alexandro Torres, eroul princi- 
pal, vedem în premieră, un erou despre 
care sociologii prezentului susțin că ei 
reprezintă, fără îndoială, gangsterul viito- 
rului. Portretul lui robot a fost stabilit 

a într-un studiu american despre noua 
criminalitate — aceea a hold-up-ului 
electronic, bazat pe cuceririle uriașe ale 
informaticii: „un individ de sex masculin. 
Tinăr între 20 și 30 de ani. Strălucitor la 
minte, creator, energic. Cu gustul stidării 
și a! luxului. Nici o conștiință politică, dar 
disprețuindu-și patronul, socotindu-se 
exploatat de o ierarhie inumană care nu-i 
recunoaște valoarea. Cazierul judiciar — 
virgin. El nu se consideră deloc hoț. Ei 
stă la pupitrul lui și pianotează ordine in- 
formatizate pe o frumoasă claviatură a 
unui inator de bancă." 

ocamdată se pare că hazardul e 
polițistul cel mai papari să-i prindă pe 
acești hoți cu miini albe, degete fine, care 
fură fără să lase morţi și singe. Doar in- 
timplarea a permis ca un contabili federal, 
din S.U.A, să fie demascat, pentru că 
adăugase printre salariaţii codificați, unul 
imaginar, în contul căruia se vira lunar, 
tot codificat, o leafă. Întimplător prea 
deștept, sau prea cinefil, contabilui a bo- 
tezat acea ficţiune salariată, Donald 
Duck, . rățolul lui Disney. Acest nume a 
atras atenția unui .ordinator verificator 
care știa și el ceva cinema... De aceea un 
nou concept s-a impus în lumea specia- 
liștilor, acela de „vulnerability“ care a fā- 
cut obiectul primului congres de securi- 
tate informaţională, desfășurat la Cannes 
În acest an. E vorba de vulnerabilitatea 
introdusă în întreprinderile de tot felul, 
prin înmulţirea extraordinară a ordinatoa- 
relor. „Lupul poate intra acum în stină, 
fără efractie, doar prin telefon“ — a rezu- 

mat un expert, noua situație, Această crimi- 

nalitate a viitorului, banditismul informa- 
tic a produs deja pierderi anuale de sute 
de milioane de dolari economiei ameri- 
cane. Media unei lovituri prin ceea ce am 
putea numi „hoțomatică“ e de zece ori 
mai mare decit cea a unui holdup ordi- 
nar, încărcat și cu atitea riscuri... 

Cu aceste „păsări noi de pradă“, cu 
acești Torres, — „samuraii” lui Delon și 
Melville, Bonnie și Clyde, răufăcătorii ci- 
nici dar şi cei simpatici, comici și jucăuși 
care se întrebau ca Audrey Hepburn și 
O'Toole: „Cum să furi un milion?”, toți 
acești dulci copii au șansa să se piardă 
— căci, în 1986, vor fi 15 milioane ordina- 
toare personale — în praful amintirilor lă- 
sate de Butch Cassidy și Sundance Kid. 

ce se va intimpla cu atiția comisari 

edone? Ei se vor recicia pe ordinatoa- 
rele Maigret... 


+ pe vremea cînd „A fura un mi- 
lion“ mai constituia un joc sim- 
patic şi nevinovat (Audrey Hep- 
burn şi Peter O'Toole) 


Odihna fotbalistului învingător 
(premiul al IV-lea la concursul 
anual de fotografii al Asociaţiei 
internaţionale a presei sportive) 


cronica 
imaginii 


Concursul anual 
al fotografiei sportive 


Am văzut fotografiile premiate de Aso- 
ciația Internațională a Presei Sportive în 
cadrul concursului ei anual, la care au 
participat — bătindu-se toate recordurile 
— 83 de fotografi din 28 de ţări, selecția 
totalizind 886 de imagini, repartizate în 3 
secţiuni: color, alb negru și „special Mun- 
diai '82“. Vom încerca să vă prezentăm, în 
cuvinte, fie și stingaci, laureaţii unei arte 
care nu poat fi decit a ochiului și a excla- 
maţiilor lui. ' 

remiul intii la fotografii color a fost 
atribuit unei fotografe din Angiia, Eileen 
Langsley (39 de ani) de la agenţia Super 
Sport — şarja unui puști de 10 ani intr-un 
meci de rugby, la Londra, disputat in de- 
cembrie, între două echipe de copii. Al 
doilea premiu a revenit tot unui englez, 
Steve Powell care a surprins — formida- 
bili, personal vedeam această poză pe lo- 
cul 1 — finalul probei de 1500 de m. de la 
decationul campionatelor europene de 
atletism desfășurate la Atena: învingăto- 
rul, fenomenalui Daley Thompson, în pi- 


cioare, abia respirind, cu miinile în șold, 


în timp ce ceilalți concurenţi au căzut pe 
pistă, epuizați. Al treilea premiu, tot de la 
europenele de atletism, e o scenă de su- 
perbă tandrete sportivă (autor. Robert 
Colette din Olanda): o antrenoare, stind 
într-un genunchi, aplecată să mingiie pe 
cap o elevă, abătută, așezată pe pistă, la 
capătul ștafetei de 4x400. 

Alb-negrul consacră pe primul loc o fo- 
tografie a sovieticului luri Tutov: e o tază 
din “meciul de baschet feminin URSS 
—SUA, _in care o americancă, păând 
sora lui Tom Degeţelul, o driblează pe 
uriașa Semenova. O poză de uriaș hu- 
mor. Al doilea premiu, acordat tot olan- 
dezului Robert Collette, înfățișează în 
prim plan plonjonul fantastic al unui por- 
tar de fotbal, la o lovitură „cu zid” din 
afara careului, după o minge care l-a de- 
pășit; cei şase din zid au toţi privirile în- 
toarse spre el. Faza se petrece în noc- 
turnă. Premiul al treilea — ceva mai este- 
tizant şi abstract — e a! gimnasticii: o 
concurentă la campionatele vest-germane 
din Boblingen, surprinsă în plină alergare 
dar întoarsă cu capul in jos și picioarele 
în sus, în lumini de radiografie. Al patru- 
lea premiu — meritind poate mai mult — 
Îl înfățișează pe celebrul fotbalist Paul 
Breitner, în cabină, după finala cupei 
RFG, stringind în braţe și la piept trofeul, 
într-o atitudine relaxată, de zeu bărbos, 
= chilot și espadrile, fericit și răzbit după 
efort. ` 

Nici o totografie premiată din tenis. 
Nici din ciclism. Și nici din automobilism. 
Fotbalul! și atletismul par a fi stăpinii 
ochiului. Asta e situaţia! 


filmul de circulație 


“Pledoarie pentru 
filmul de propagandă 
rutieră 


Filmul 
față în faţă 
cu 
grija pentru 
viaţa oamenilor. 
Pietoni 
şi automobiliști 
deopotrivă! 


C. una care a risipit multă cer- 
neală paws a semnala virtuțile scurtme- 
trajului, am fost plăcut surpinsă să văd că 
la premiera filmului Viraj periculos s-a 
prezentat împreună cu filmui lui Sergiu 
Nicolaescu o peliculă de propagandă ru- 
tieră realizată prin tehnica animației, Cine 
a furat omui de zăpadă. Sala, venită să 
vadă o acțiune cu suspense și urmăriri, a 
primit deosebit de bine mica poveste de- 
senată cu tandrete ce explica în refrene 
cintate cum trebuie să circule cei mai 
mici pietoni. Starea de mulțumire pentru 
inițiativa scoaterii din anonimat a acestui 
en mi-a fost știrbită de prezentarea rea- 

zatorilor. După încheierea vizionării, au 

fost urcați pe scenă interpreții și colabo- 
ratorii principali ai lungmetrajului, înde- 
lung aplaudați și afectuos „bătuți cu 
flori“. Despre animația prezentată cum se 
spune „in cuplaj", nu s-a suflat nici o 
vorbă. Să presupunem că omisiunea s-a 
intimplat din pricina emoțiilor premierei. 
Prejudecăţile legate de marginalitatea pe- 
liculelor de propagandă rutieră sint însă 
prea înrădăcinate pentru a se pierde o 
bună ocazie de a le contrazice. Filmul 
utilitar nu este o corvoadă pentru cineaști 
şi o pierdere de vreme pentru spectatori. 
Bunele intenții educative ale „comenzilor” 
nu stăvilesc inspiraţia artiștilor. Pepe 
numai de priceperea lor să facă dintr-o 
temă, de ce să nu recunoaștem, nu prea 
comodă, spectacol cinematografic. De- 
pinde in mare măsură de ei să... 

Dar despre problemele mai mult sau 
mai puțin spinoase și starea la zi a aces- 
tui gen ingrat s-a vorbit la Gala fiimuiui 
de propagandă rutieră, unde comanditarii 
de bază, Direcţia circulaţie din Iinspecto- 
ratul general al miliției, A.D.A.S.-ul, 
A.C.R.-ul și Ministerul transporturilor in- 
vită pe reprezentanţii presei an de an. 
Gazda proiecţiilor a fost ca, de obicei, 
Casa de cultură a studenților „Grigore 
Preoteasa“. Conform tradiției, programul 
a cuprins opt filme. Nu știm d cele 
mai bune, cele mai importante ale anului 
trecut. E limpede insă că s-a urmărit o 
trecere în revistă a diverselor formule, de 
la reportaj la animaţie, de la documentar 
la ficțiune — și prezența tuturor studiou- 
rilor producătoare: „Alexandru Sahia”, 
„Animatilm”, „Buftea“, |.A.T.C.-ul. Cui se 
adresează aceste filme? Pietonilor mari și 
mici, contravenienților de fapt ca și celor 
virtuali, gorao protesionişti și amatori, 
automobiliștilor nefricoși dar mai ales ce- 
lor cu' „evenimente rutiere la activ”. 
Această sintagmă este folosită în aproape 
toate comentariile auzite la gală. Sună 
oare prea dur cuvintul „accident?", Nu 
cred că trebuie să ne sfiim să arătăm ulti- 
mele consecințe”, spunea pe bună drep- 
tate loan Grigorescu în discuțiile de după 
vizionare. Nu cred că este vorba despre 
duritate, ci despre gravitate, ton ce mi se 
pare potrivit cind tema obsesivă este 
„apăraţi-vă viața”. Ceea ce trebuie evitat 
este, după părerea mea, melodrama- 
tismul. El pindește la tot pasul în evoca- 
rea unor cazuri disperate. Tocmai pentru 
că acestea sint din păcate reale, tocmai 

ntru că tragismul reiese din enunţarea 

pidară a unor fapte, nu este nevoie de 
supralicitarea „factorului emoțional”. Nu 
văd rostul unor fraze despre imprudenţi 
care „indurerează - familia, colegii de 
muncă şi provoacă pierderi intregii socie- 
țăţi“. Citez din filmul S-a intimpla! pe ṣo- 


https://biblioteca-digitala.ro 


seaua Basarabi-Constanța. Nu mi se pare 
inspirată ideea rostirii apăsat dramatice a 
unor dialoguri inserate într-un reportaj 
despre accidentul şoferului Petre Neagu, 
care „a băut un păhărel” și a suferit un 
accident soldat cu amputarea unui picior 
paa măcar o picătură, n ae Gh. Naghi). 
onul copilului care îi scrie tatălui la spi- 
tai „noi ne mai alergăm prin grădină cu 
Duluș” sau al imprudentului care exclamă 
„mamă, ce-am făcut!” este „melo”. Cit de 
ușoare, stridențele pot submina impactul 
acestor filme. În situația apelului la cazuri 
din arhivele miliției, prea multă miză-n 
scenă strică. 

Există un numâr de pelicule: cărora 
tema le sugerează, un ton „la obiect“. Nu 
neutru, ci mai degrabă precis, pentru că 
intormaţiile conținute nu au valoare decit 
insoțite de atributul exactității. Două din- 
tre ele, Drumul spre volan (comandă IGM 
și ACR) şi Circulaţia în pantă și rampă 
(comandă a Centralei pentru industriali- 
zarea lemnului) sint semnate de Dorin 
Olăeriu de la studioul „Animafilm“, care 
le-a construit cu rigoare și cu grija de a 
evita didacticismul. instruirea este opera- 
tivă şi se bizuie pe impactul vizual al unor 
scheme de trafic bine animate. Inserarea 
unor secvențe de desen animat se face 
cu pricepere și. în Minute hotăritoare de 
Sandu Ștefan (comandă IGM, consultant 
maior lon Șerbănescu), peliculă destinată 
inițierii în măsurile de prim-ajutor acor- 
date accidentaţilor pe șosea. Doctorul 
Andrei Firică de la Spitalul de urgenţă 
din capitală explică limpede „manevrele 
de masaj cardiac extern“ și tehnica respi- 
rației „gură la.gură”. Prezenţa sa are far- 
mecul competenţei lar tonul, lucru rar în 
asemenea comentarii, respiră o omenie 
firească. 

Dacă pentru spectatorii maturi educația 
rutieră se face prin apelul la secvențe 
„dure“, pentru cei mici și mai ales pentru 
„Şoimii patriei” formula basmului modern 
pare cea mai rivită, Filmul Bagheta 
ma; (regia Zaharia Buzea, consultant 
maior lon Șerbănescu) face parte 
dintr-un ciclu de desene animate conce- 
put în 13 episoade. Poate că cel ales nu 
este cel mai izbutit al serialului dar nu | 
se pot contesta candoarea personajelor, 
virtuozitatea animației și atractivitatea 
momentelor de „musical“. lepurașii. cintă 
destul de convingător despre „cit de ușor 
este să circuli pe ploaie” iar peripețiile lui 
Roboţei și Creionei sint urmărite desigur 
cu interes de puștime. Este o cale deur- 
mat pentru animatorii care vor să-și de- 
dice fantezia educaţiei rutiere pentru cei 
mai mici pietoni. 

Umorul nu este incompatibil cu filmul 
de circulație, pare să demonstreze peli- 
cula produsă de |.A.T.C. Aş vrea să con- 
duc corect (regia Mihai Dimitriu, co- 
mandă |.G.M. ș ADASI Se glumește 
prea mult despre soarta femeii volan, 
par să spună „printre rînduri" realizatorii 
şi functione: prea multe prejudecăți 
despre talentul ei automobilistic. Eroina 
care conduce, cum se zice, preventiv, 
este admonestată de șoferii grăbiţi cu re- 
plica „Intoarce-te la cratiţă“. Un film hitru 
care dă însă de gindit. Reușește să ne în- 
pina atit cit trebuie și regizorul 

rian Sirbu cu al său Buletin rutier (pro- 
ducţie „Alexandru Sahia“, comandă 
1.G.M.), peliculă situată pe locul intii al 
top-ului întocmit operativ prin consulta- 
rea participanţilor la gală. Tinărul docu- 
mentarist pune în slujba propagandei ru- 
Sere ar priceperea se = oma, goe 
știe creeze atmos! Şi să dea fort 
unor detalii. Nu _ pei papa ete R 
acestui film a impresionat critica, ci mal 
ales aerul lui de be aia Ca să mă 
exprim neacademic, se simte o mare 

de a face cinema. Forța de a nu se 
intimida în fața rigorilor unui gen. pona 
de „a le îmblinzi” și ambiția de a acorda 
„comenzii“ personalitate stilistică. lată ci- 
teva semne că filmul de circulație se atlă 
într-o zodie bună. Pentru o mai eficientă 
luare a pulsului său este însă nevoie de 
un mai intens dialog cu publicul. El nu 
trebuie văzut numai de contravenienți, în 
loc de amendă (practică destul de inge- 
nioasă, de altfel). Este nevoie de o ditu- 
zare „În masă“. Și, ca să inchei, filmul de 
propagandă rutieră are și el nevoie de 
propagandă. 


Dana DUMA 


La 


de 


bun ca Fred 
(Gene Kelly) 


Astaire? | 
Un american la Paris 


LAS în Ai și pe marele pot (la 3 
ne a fost programat in ru), 
după 23 de ani de la premieră Un Pe kad 
la Se cuvine deci să aruncăm o privire 
nu numai spre film, cum arată el astăzi, dar și 
1a oa a insemnat el in momentul apariției 


La începutul anilor '50, războiul dintre ma- 
rele şi micul ecran se afla la apogeu. Marile 


( am mai văzut... ) 
re ea IE Sa 


Martorul 
de pe „Cap Arcona“ 


Filmul despre film nu este întotdeauna un 
prilej de demontare a „uzinei de vise”. Ci- 
neaștii nu aleg acest subiect numai din ne- 
voia de demitizare a starurilor și a trucurilor. 
Privirea cinematogratului în oglindă nu este 
un gest narcisiac. Pătrunderea în „culise“ 
este uneori un pita, ru examinarea ra- 
portului dintre artă $ aţă. La această soluție 
recurg și Fellini în 8 1/2 și Krzystot Kieslovski 
în Amatorul și Alexandru Tatos în Secvenţe. 
Fără să aibă puterea de analiză și registrul de 
nuanțe al exemplelor evocate, de pe 

Arcona abordează o direcţie interesantă 
a temei, filmul și adevărul istoric. Protagoniș- 
tii participă la turnarea unei coproducții de 
mare spectacol inspirată de scufundarea unui 
pachebot de lux. Realizatorii escamotează 
adevăratele cauze ale naufragiului dar memo- 
ria unui supraviețuitor incomod, victimă a 
artera ne i naziste ig întimplător unul dintre 
interpreți, încearcă determine modificarea 
scenariului. Crimele celui de-al doilea război 
nu trebuie ascunse de dragul obținerii unui 
produs cinematografic vandabil, supus ca- 
noanelor filmului catastrofă susține cu fer- 
voare martorul. Acestea sint în mare datele 
disputei profesionale și morale în care sint 
implicaţi eroii. „Totul de vinzare“ este o for- 
mulă inacceptabilă pentru meseriașii artei a 
șaptea, pare să spună printre imagini pelicula 
est-germană. ideea este generoasă dar tonul 
prea tranșant. 


Producţie a studiourilor din R.D.G. Un fiim de Lothar 
Bellag. Cu Erwin Geschonneci, Jurgen Polzin, Vit 
Olmer, gs Brezkova, Václav Voska, Barbara 


Schnitzi 


lubire fără soare 


de re ful egiptean ai lasá di precare, 
nematograi n or, 
Oricit de malițioasă ar părea, exi se 
referea la preferi sus-num cinemato- 
grafii pentru tema iliei, văzută în intimita- 
tea ei. Problemele acestei tematici nu se con- 


studiouri căutau în fel și chi 


a 


Din debutului: vedetă! 


Caron) 


momentul 
(Leslie 


drumul supra- 
viețuirii. Procedeul color era încă doar aliatul 
filmului din sala de cinema, dar proiecția ci- 
neramică sau noramică nu apăruse încă. 
Studiourile se îndreptau totuși cu gindul că- 
tre filme de mai mare montare care nu pu- 
teau încăpea prea comod pe suprafața res- 
trinsă a televizorului. Dintre genurile predes- 
tinate să susțină un asemenea spectacol era 
desigur musicalul. 

Studiourile Metro Goldwyn Mayer se gin- 
desc la un asemenea mi îndemnate În 
pr rind de dorința de a „ilustra“ muzica 
ui George Gershwin, încetat din viaţă în 
1937, la numai 38 de ani, dar rămas între 


cretizează în jurul dialogului dintre generații, 
ci se sit mai degrabă în jurul absenței 
acestui re y Deși ambianța este modernă 
și confortabilă, deși prota tii poartă cra- 
vate marca Lanvin, relațiile dintre ei sint de 
tip feudal. Chiar dacă au trecut de treizeci de 
ani, copiii trebuie să asculte orbește porun- 
cile părinților și să-și organizeze viața, tinind 
seama de interesele succesiunii. Un aseme- 
nea caz inspiră și filmul în discuție, în care o 
iubire este sacrificată brutal în numele unor 
astfel de considerente. Pentru a avea un ur- 
maş, unui tinăr medic i se îngăduie o a doua 
căsătorie, cu condiția de a renunța la ea în 
momentul apariției moștenitorului. Cind ciau- 
zele afacerii sint îndeplinite, incepe drama. 
Tinerii nu mai vor să se despartă. Acesta este 
şi cel mai bun moment al filmului care, re- 
nunţind la interminabilele certuri de familie, 
găsește tonalitatea emoțională a unei tragedii 
a demni Finalul conține secvențe de ad- 
mira rumusețe plasti 

ri Dana DUMA 


Coproductie egipteano-libaneză. Un fiim de Ahmad 
Jouhia. Cu: Najla Fathi, Farid Shauki, Mahmoud Ab- 
dul-Aziz, Safia Al-Omuri, Wasila Housein. 


Dragostea mea 
cu Jakub 


lată un titlu plin de promisiuni pentru ama- 
torii de li sentimentale, dar filmul lui 
Vaclav Matejka (scenariul și regia) țintește 
ceva mai departe, sentimentul cu pricina fiind 
un revelator al unor atitudini — cel puţin 
temporar — deosebite față de rosturile mari 
ale vieţii. Cîtă vreme viața „nu ridică“ prea 
multe probleme de rezolvat, iubirea își ajunge 
sie însăși, spaţiul ei fiind, cu precădere, cel al 
plimbărilor, al muzicii și dansului. Datoria in- 
serării responsabile într-o colectivitate 
umană, judecarea lucidă a normelor de com- 
portament social și a unor valori morale, des- 
Chide poarta neințelegerilor dintre tinerii eroi 
ai filmului care vor abia la capătul 
unor încercări că nici dragostea nu poate fi 
„O sărbătoare continuă“. 

Evitind cu dibăcie accentele moralizatoare, 
îmbinind delicatețea unor momente de refle- 
xivitate cu spectaculozitatea explozivă a al- 
tora (a se vedea ritualurilor de 
iarnă, justificate rapa ep Vaclav Matejka 
se alătură colegilor săi școală întru per- 
spicacitate a explorării universului tinerilor. 


M. MIHAIL 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un iim dec Vè 
clav Matejka. Cw Ziata Adamovská, Ivan Vyskocii, 
Josef Vinklâr, Martin Ruzek. 


https://bibliot 


pe ecrane 


compozitorii preferați ai publicului american. 
Fratele său mai mare, ira Gershwin, unul din- 
tre libretiștii de faimă ai Hollywoodului, auto- 
rul faimosului Modelul, intuiește însă că pu- 
blicul nu mai era același după ce ieșise din 
lungul infern al războiului „fierbinte“ și in- 
trase în cel al războiului „rece“. Pînă și spec- 
tatorul obișnuit american depășise mentalita- 
tea izolaționismului tradițional, iar cineaștii 
noului continent luaseră și ei contact cu noul 
val de realism european. Așa s-a născut 
ideea, originală acel moment, ca ac 
țiunea muzicii lui George Gershwin să se pe- 
treacă undeva în Europa. Și de ce nu, chiar 
în capitala de pe malul Senei, unde soldaţii 
americani, veniți în Franța, o dată cu debar- 
carea din Normandia, fuseseră salutați cu en- 
tuziasm de populația orașului lumină? Eroul 
va fi deci chiar unul dintre acești soldaţi care 
după sfirșitul războiului hotărăște să rămînă 
la Paris să picteze. Va fi deci un american... 
la Paris. Dar cum musical fără dragoste nu 
există, el va trebui să se îndrăgostească de 
O... franțuzoaică. Ce ar fi să aleagă chiar o 
actriță franceză? Era o a doua cutezanță ne- 
maipomenită pină atunci. Ca orice public, cel 


Un prim pas spre 
deceniul de aur 
al musicalului 


american își iubea mai întîi actorii lui, mai 
ales într-un gen ca musicalul în care nu 
aveau rival. ira Gershwin lucrase la Modelul 
cu cel mai inovator coregraf de atunci, Gene 
Kelly. Studiourile MGM hotărăsc ca ei să-și 
continue colaborarea. Întimplarea face ca 
Gene Kelly să se afle la Londra, unde pri- 
mește o telegramă de acasă cu dispoziția să 
vadă la Paris un nou balet al lui Roland Petit, 
Sfinxul, des care se dusese vestea pină'n 
Preia ar fi avut niște fete nemaipome- 


Lucrurile se petrec tocmai ca în scena invi- 
tației la dans, schiţă cinematografică auto- 
nomă plină de umor și clocot amoros, din 


„Vrei să măninci semințe?” „Vreau!". Şi de- 
odată piciul se simte bărbat. „Vrei să uzi flo- 
rile?“, „Vreau! Şi de cum pune mina pe fur- 
tun grădinarul de o șchioapă simte cum par- 
cul dintre blocurile natale înflorește numai 
datorită lui. „Vrei să vezi pivnița?, „Vreau!“ 
ŞI noul admis în penumbra mobilată cu 
obiectele din alte vremi, trăiește emoțiile ex- 
ploratorului. 


Așa Începe descoperirea lumii. Așa se 
lea ma prietenie. Prietenia dintre puştiul 
hulit de toate mamele din cartier, pentru că 
tatăl său era bețiv, şi piciul cu breton blond 
care știe, fără să fi învățat alfabetul, să ci- 
topsc în sufletele celor e o seamă cu el, și 

i mult, știe să convingă pe cei mari de 
adevărurile sale. 


Filmele cu copii seamănă între ele tot atit 
cit seamănă între ei și copiii lumii. Oricit ai 
crede: OR W E pat erei ERE 
pot surprinde printr-un timbru propriu al ino- 
cenței, al tandreței, al umorului. Atunci cind 
îl au. ȘI filmul regizorului sovietic Eduard Ga- 
vrilov, călător recidivist în împărăţia micilor 
prinți, îi are. 


Simona DARIE 


Producţie a studioului Mostilm. Un fiim ge Eduard 
Gavrilov. Cu Jenia Averocikin, Danila Perov, Ekate- 
rina Voronina, Liudmila Załeva, Mihail Jigalov, Ma- 
tia Vinogradova. 


Filmele cu copii 


seamănă 


film. Kelly se duce, o vede, şi o invită să- fie 

. Numele ei: Leslie Caron. Pină 
atunci, chipul nu-i apăruse niciodată pe 
vreun ecran, dar citeva atuuri o recomandau 
cu stăruinţă: înfățișarea, școala de dans, tatăl 
francez (așa cum o cerea rolul), mama ameri- 
cană (deci vorbea engleza, așa cum o cerea 
textul). 

Filmul în care MGM își punea atitea spe- 
ame nu putea fi încredințat altui regizor de- 
cit lui Vincente Minnelli care-și faima 
de două musicaluri de succes: te-mă 
la StLouis și Ziegtield Follies. Minnelli recu- 
noscut pentru fantezia sa comite un al treilea 
act de originalitate față de canoanele hol- 
L iene, hotărind să nu reconstituie ai- 

a Parisul pe platouri, ci să-l recreeze, sti- 
linzindu-i străzile” și atmosfera, condus de 
desenele și picturile lui Utrillo, Toulou- 
roi atei Dutty, Renoir, Rousseau, Van 


Scenariul însă nu inova nimic aliniindu-se 
cuminte celui mai comun 
dian: „băiatul întiinește 
beşte), „băiatul pierde fata“ ( 
part), „băiatul sărută fata“ (citește, happy 
end). Dar, bineînţeles, totul urma să fie cintat 
şi dansat. Sentimente și qui-pro-quo-uri, 
prietenii și conflicte totul se discută și se dis- 
pută p portativ. Dansul indrăgostirii, al des- 
părțirii, al regăsirii (în ordinea sentimentală) 
sau cel ai lecţiei de engleză dat micilor pari- 
zieni (în ordinea hazlie au fost și au rămas 
pină azi bijutierii absolute ale genului, primi 
pa! făcuți către deceniul de aur al musicalu- 

i: anii . Dar pină la ritmurile din West 
Side Story aveau să treacă încă alți zece ani. 

Un american ia Paris a fost prima sărbă- 
toare a musicalului american gindit ca un su- 
perspectacol (120 de dansatori) în haine de 
lucru, recompensat cu șase premii Oscar 
pentru cel mai bun film, scenariu, imagine, 
decor, costume, bandă sonoră. Farmecul, 
prospețimea și exuberanța sa nu s-au risipit 
nici azi cind îl vedem (sau revedem) la 32 de 
ani de la premieră. 


| Adina DARIAN 


le a studiourilor americane. Scenariut Alan 
Jay Lemer. Regia Vincente Minnelli. ki Al- 
fred Gilks, John Alton. Muzica George Gershwin. 
Coregrafia Gene Kelly. Cu Gene Kelly, Ce ns 
auey, Leslie Caron, Nina Foch, Oscar Levant, Eu- 


Presimțirea dragostei 


Foarte e pan va arăta cinematograful 
la indemina copiilor, camera de luat vederi 
folosită drept gumă și creion. Arătați-i unui 
copi! un platou de filmări combinate, secretul 
trucajelor și vă va întreba de ce oamenii din 
filme merg pe trotuar în loc să zboare. De ce 
dacă pe ecran realul te fi corectat, poate 
fi făcut aidoma visului, oamenii mari se încă- 
păținează să înregistreze — și încă fidel! — 
realitatea? 

„Poveste pentru maturi“ e subintitulat fil- 
mul care î cu: „Totul a pornit de la un 
vis“... precauția regizorului în eventualitatea 
în care oamenii mari l-ar lua în serios. Pentru 
ei, cam atit: î ul, sfirșitul și tema muzi- 
cală, un cintec despre „ea care uneori nu e 
„ea“ și atunci ce te faci? Pentru ceilalți, cei 
care nu confundă niciodată o pălărie cu un 
șarpe boa care a înghiţit un nt, pentru 
maturii care n-au uitat că au fost copii, filmul 
e o delectare, trăznăi, pozne, șotii, vorbe de 
duh, eroul fiind un tinăr inventator angajat la 
„Secția ideilor năstrușnice“. Dintre ele reți- 
nem una (ce n-am da să fie adevărat!): un te- 
levizor, apeși pe buton şi crainicul te întreabă 
ce di ie sufiete ai, în funcţie de răs- 
puns Îți oferă emisiunea, la alegere. Umor 
tandru, un film reconfortant, agreabil. Dar ca 
întotdeauna cînd se slobozesc baierele ima- 
ginaţiei, te întrebi: nu-i prea puţin? Aici doar, 
ne aflăm pe un teritoriu fără margini. 

Roxana PANĂ 


Producţie a studioului Mostiim. Un flim de Tofik 
Sahverdiev. Cu irina Alfiorova, Alexandr Abdulov, 
Lidia Smirnova, Mihail Gluzski. 


între ele tot atit cit seamănă 


între ei și copiii lumi (Prierenie) 


Zilele filmului african 


0 fereastră deschisă spre un continent 


A. colectivă, filmul poartă, în cadrul 
specificului naţional, pecetea individualităţii 
regizorului, adevăratul său caracter. Nu se 
ot pune în balanță peliculele produse 
ntr-un același studio, darămite filmele unui 
întreg continent. Dacă, totuși, ne permitem 
să vorbim despre cinematografia africană, 
este pentru că pentru prima dată au fost or- 
ganizate la București, Zilele filmului african, 
cu prilejul celei de-a 20-a aniversări a Orga- 
nizaţiei Unităţii Africane (25 mai). Programul 
— cu 0 singură excepție al unui lungmetraj 
de reconstituire istorică — a fost alcătuit din 
pelicule documentare, util pentru cunoaște- 
rea nu atit a nivelului și a valorii cinemato- 
grafiei africane, ci a țărilor reprezentate în 
acest program. 


Din Egipt, „decana” cinematogratică a con- 
tinentului, ne-a sosit un film turistic-publici- 
tar (regia Wassef), care-i poartă pe spectator 
de-a lungul văii Nilutote într-un prospect 
de reclamă, se perindă piramidele de la Gi- 
zeh, Muzeul egiptean din Cairo, o moschee 
din sec. IX, cea mai veche universitate isla- 
mică din lume, bazarul, Alexandria, Riviera 
egipteană cu 500 km de plajă, cele mai vechi 

cturi muraie din lume reprezentind sportul, 
templul de la Luxor, cu o pădure de coloane, 
mausoleul lui Agha Khan de la Assuan etc. 


Namibia — o incredere trădată (regia Ra- 
nakartha Sarma) se intitulează un documen- 
tar istoric-politic despre trecutul și prezentul 
unui teritoriu cit Franța și Anglia la un loc, 
odinioară locuit de triburi de vinători, crescă- 
tori de vite, războinici, iar astăzi cu o 
populație de 750 000 locuitori, dintre care o 
optime albi. Un teritoriu şi un popor coloni- 
zate de germani prin 1870—1880, trecute în 
1960 sub tutela O.N.U. și afiate astăzi sub 
ocupaţia Republicii Sud-Africane,. ocupaţie 
declarată ilegală de Curtea Internațională de 
Justiție încă din 1971. 


Zimbabwe, un film elocvent pentru ascen- 
siunea unui stat devenit independent cu abia 
trei ani în urmă. Pe o suprafață de trei ori 
mai mare decit cea a Angliei, superiativele se 
transpun în imagini convingătooare: șosele 
dintre cele mai bine întreţinute din lume, căi 
ferate vaste și bine organizate, 500 de aero- 
porturi, cea mai bună administrare a apelor 
dintre toate țările industrializate, culturi agri- 
cole în tot cursul anului datorită climei ideale 
— exploatări miniere de aur, smaralde, crom, 
nichel, cupru; învățămintul și asistența medi- 
cală generalizate, urbanistică modernă, spor- 
turi diverse practicate de toate păturile so- 
ciale, iar peste toate — imaginea simbolică a 
cascadei Victoria. 


Dezvoltarea industrială in Ghana (regia Pe- 
ter Whale) este un film dedicat celui de-al 
doilea program de dezvoltare propus de gu- 


C. a insemnat muzica beat pentru tinere- 
tul deceniului 7? Ce a insemnat, atunci, pen- 
tru membrii celebrei formații llles și pentru 
fanii de acasă și de peste hotare? Ce a în- 
semnat ea, formaţia maghiară, cu repertoriul 
ei origina) pentru jazz-ul mondial al anilor 


Pe note 
şi în afara lor 


'60—'65? Atitea întrebări și multiple răspun- 
suri, pentru că — declanșat sub forma filmă- 
rii unui spectacol omagial organizat du 
două decenii de la dezmembrarea formaț 
— Concertul maghiar își întinde antenele cu- 
prinzind, într-o inteligentă suită de interviuri, 
multe, multe voci. Pe note și în afara lor, vo- 
cile celor ce se întilinesc după 20 de ani și 
vocile celor din sală aplaudindu-i frenetic; 
opinii despre talent și inovaţie, pasiune și cu- 
raj repertorial, despre farmec, dragoste, prie- 
tenie și generozitate. Da, generozitate, pentru 
că ea, fi ia illes, a însemnat pentru mulți 
tineri și o mină fratern întinsă, un îndemn la 
ieșirea din carapace „Pe mine muzica lor m-a 
vindecat de complexe. De singurătate“ — se 
miîndrește o tinără mămică sigură pe ea as- 
tăzi, adolescenta timidă de ieri. „Mie mi-a 
schimbat viața; vroiam să mă fac profesoară 
i am devenit solista formaţiei, ea m-a stimu- 
t" spune cunoscuta Zsuzsa Koncz. E de ne- 
glijat un atare aspect de terapeutică psiholo- 
gică într-o perioadă în care tineretul la răs- 
pintia unor mari evenimente se întreba, deru- 


vern in cadrul căruia Accra, „oraș pentru 
toate rasele, credințele și pungile” devine un 
oraș nou pentru viitor, iar Tema — un port 
modern; concernele industriale și societățile 
comerciale străine investesc in economia 
ghaneză cu folos pentru dezvoltarea țării, ta- 
bricile de stat și cele particulare contribuie la 
marșul progresului. 

Tunisia, ieri și azi (regia Mustafa Fersi), do- 
cumentar de factură geografico-arheologică, 
se opreşte cu predilecție asupra urmelor civi- 
lizaţiei musuimane (palatul cu fresce, terase 
și grădini al lui Hamilcar, tatăl lui Hanibal), 
ruinele Cartaginei (cetatea incendiată de ro- 
mani și arzind vreme de 10 zile), vestigiilor 
civilizaţiei romane (cel mai mare amfiteatru 
din Africa și al treilea din lume), dar și asu- 
pra peisajelor de astăzi, cu plantațiile de 37 
de milioane măslini, livezile de citrice, caii de 
cea mai pură rasă arabă, siluetele combinate- 
lor chimice şi ale barajelor hidrotehnice. De 
la un templu construit în 671 deasupra unui 
izvor, În chip de omagiu adus apei, imaginea 
trece dezinvolt la un sat feeric, locuit numai 
de artiști și alți intelectuali (odinioară, aici au 
poposit Lamartine, Chateaubriand, Flaubert, 
Gide), apoi la un complex hotelier panoramat 
din avion, — nimic altceva decit acoperișurile 
unor clădiri cochete construite după modelul 
vechilor așezări locale, pe un pămint aflat la 
nivelul mării. 

Sub titlul Cintece de entuziasm, o peliculă 
muzical-coregratică din Zair a reţinut destă- 
parea unui spectacol folcloric de amploare, 
n care siluetele unduitoare ale fetelor și 
băieților acompaniindu-se singuri alternează, 
în absența comentariului, cu fotografii de 
picturi, sculpturi sau pur și simplu de instan- 
tanee din munca și viața cotidiană. 

Profilul juxtapune, eliberat de or- 
goliul montajului, imagini de la un centru de 
antrenare a parașutiștilor, un combinat petro- 
chimic, o amenajare hidroenergetică, o uzină 
siderurgică, o fermă de legume, un centru de 
asistență medicală, un punct de telecomuni- 
cații în sistemul intelsalt, un parc natural cu 
specii de animale de savană etc. 

Ultimul film, singurul lungmetraj cu actori 
a fost Bătălia de la T: (regia Khaled 
Mustafa Hsheim și Mahmud Syad Driza), 
prima producţie libiană independentă, despre 
rezistența înverșunată pe care populația au- 
tohtonă, mobilizată de beata a Fajaga, a 
opus-o, în 1928 armatei generalului Graz- 
ziani. După 17 ani de infiltrare în teritoriul Li- 
biei, cu scopul de a cuceri un „al patrulea li- 
toral”, Italia fascistă a incercat să consoli- 
deze la Tagrift dominarea colonială în inte- 
riorul ţării. Filmul evocă cu patetism istoricul 
acestei singeroase bătălii, preludiu al inde- 
pendenței naţionale libiene. 


Sergiu SELIAN 


tat, pe stradă ori în sala de concert „Înco- 
tro?” E și titlul uneia din cele mai neliniști- 
toare și dramatice melodii ale inspiratului re- 
pertoriu. 

Muzica in acest film, ca în marile opere ale 
genului de la Cabaret la All That Jazz sau la 
recentul fiim polonez ȘI a fost jazzul,e doar 
pretextul pentru o generoasă deschidere filo- 
zofică asupra epocii, as; profilului spiri- 
tuai al unei generaţii în căutarea unor soluţii 
de viață. A unei generații a cărei sensibilitate 
vibrează mai mult la o „Scrisoare de despăr- 
tire", muzica! şoptită sau la o meditaţie des- 
pre existență, pusă pe note, decit la o in- 
treagă literatură sentimentală a altor secole. 

Bun sociolog și psiholog, nu numai cunos- 
cător al muzicii de gen, regizorul (scenarist 
totodată), Gabor Koltay, face saltul în timp, 
prin imagine și text, acompaniind tinerii „ne- 
buni“ de odinioară și pe aceeași, cuminţiți 
azi, în familiile lor, la profesiile la care s-au 
întors după „furtuna beat“. Evocare liric-a- 
mară ce s-ar fi putut intitula cu succes „Ce 
mult ne-am iubit!" — ne-am iubit muzica, 
ne-am iubit tinerețea, ne-am iubit epoca, în 
ciuda marilor ei trămintări. Mo îndrăcit de 
fețe și ritmuri, de fețe pe ritmuri, în sala con- 
certului ori pe stradă, la Budapesta sau la 
Londra, in alte capitale ale lumii pe unde și-a 
purtat cindva celebritatea populara formaţie. 
Un întreg arsenal de procedee — filmări cu 
încetinitorul, ecran cașetat, schimbări pe cu- 
loare, treceri din negativ în pozitiv, fotografii 
animate, ori stop-cadru pe mișcare, tăieturi 
din presă alternind cu afișe sau imagini con- 
tratipate, toate într-un caleidoscop spectacu- 
los care singur, ar fi asigurat succesul de pu- 
blic al filmului. Dacă la toate adăugăm și va- 
loarea deosebită a textelor (excelentă tradu- 
cerea lor de câtre Augusta Ecaterina Grund- 
bock) şi a melodiilor, ca și calitatea înregis- 
trărilor putem realiza temperatura artistică a 
Concertului. 


Alice MĂNOIU 


pans = a studiourilor din R.P. Ungară. Un flim de 
Gabor Koltay. Cu Grupul lliès, Zsuzsa Koncz. Gru- 
pul Fonográt. 


Un love-story 
fără happy-end 
(Cecilia) 


I itlul poartă numele femeii a cărei po- 
veste o istorisește. O poveste de dragoste, fi- 
rește, viața Ceciliei (chiar și moartea si), o 
poveste cu ramificații multiple, însă, printre 
care în primul rind unele de ordin social. 
Poate cele mai interesante, dacă ar fi fost ur- 
mărite sau mai clar conturate măcar pină la 
un punct anume, dacă nu chiar pină la capăt. 
Este vorba de discriminarea rasială — sintem 
în Cuba începutului de secol trecut, țara 
aflată sub dominație spaniolă, unde înflorește 
comerțul cu carne vie, sclavii „importaţi“ via 
Spania, înghesuiți în corăbiile care, d pică 
în raza de control a englezilor, căpitanii se 
descurcă rapid, scapă de „încărcătura“ stinje- 


nitoare, aruncindu-o peste bord. Aceasta e o: 


fațetă a laturii sociale din film. Cealaltă fațetă 
constă în diferenţierea netă dintre albi, negri 
şi mulatri. Simburele revoltei a prins, sclavii 
aduși din Africa schițează un început de or- 
ganizare, cițiva tineri intelectuali albi trec de 
partea lor, azi știm din istorie ce s-a mai în- 
timplat atunci, dar filmul se oprește doar la o 
sugestie, apăsată ce-i drept," dar sugestie. 
Pentru că scenaristul și regizorul Humberto 
Solas, un nume în cinematografia actuală, 
preferă să adincească tragedia Ceciliei, fru- 
moasa mulatră îndrăgostită de fiul unor bo- 
gătași albi. Totul este previzibil în acest story 
— după nuvela „Cecilia Valides“ de Cirilo Vil- 
laverde — pentru că nu trebuie să fii foarte 
astucios ca să înţelegi din capul locului că 
nimeni nu ar fi acceptat vreodată această 
„mezalianță”, chiar dacă junele ar fi fost mai 
puțin înstărit, mai puţin arătos, mai puţin laș, 
dar tot atit de alb, foarte alb. Filmul cam 
merge pe sirmă, între dramă și melodramă, 
reuşind — o performanţă, tinind seama de 
subiect! — să evite de cite ori poate, şi la 


cronica animației 


Pare greu de crezi dar există și pre- 
miere de filme de animaţie. Evenimentul 
este atit de exotic încit merită să scriu nu 
numai despre pelicula cu pricina, ci și 
despre atmosfera lansării sale. Nu se 
poate trece sub tăcere faptul că aceasta 
s-a petrecut cu ocazia unei aniversări. 
lon Popescu Gopo a implinit în mai 
(vorba lui Mircea Mureșan, incredibil dar 
adevărat) 60 de ani și colegii de la ACIN 
l-au sărbătorit cu discursuri urmate de vi- 
zionarea a „zece bobine din opera maes- 
trului“. Las de o parte replicile spirituale 
ale lui lurie Darie și Jorj Voicu sau 
show-ul ad-hoc al lui Florin Piersic care, 
depânind amintiri de la Cannes, „a zis-o 
pe aia cu Coca Cola“. Las de o parte fis- 
ticeala sărbătoritului care işi ascundea 
ag întorcind pe toate fețele cadoul 
primit, un omuleț din sticlă încălecind pe 
pămint deloc nărăvaș. Las de o parte ex- 
Clamaţiile cineaștilor' care, revăzind frag- 
mente din S-a furat o bombă, Faust XX și 
Comedie fantastică, iși tachinau colegii 
de pe ecran sau se întristau revăzind chi- 
puri ale celor dispăruţi. Etuziunile nostal- 
gice au fost întrerupte de vizionarea ulti- 
mului fiim de animaţie al lui Gopo, Tu, 
după opinia unanimă, momentul de virt al 
spectacolului. El a oprit şirul aducerilor 
aminte arătind că autorul său se află 
într-un prezent artistic clocotind de vitali- 
tate. 


Deși pornește din aceeași pasiune no- 
vatoare, filmul Tu nu are înclinația didac- 
tică a peliculelor din noua perioadă de 

ie. El nu inventă un subiect de dra- 
gui ilustrării unei noi tehnici ci folosește 
un material potrivit cu noua sa dispoziție 


https://biblioteca-digitala.ro 


mustață cum se zice, ultima. Pentru că o ac- 
țiune stufoasă cu întimplări numeroase — de 
aici şi lungimea filmului — te duce vrind-ne- 
vrind câtre prolixitate. Solas — ajutat de un 
operator de mare inspiraţie artistică și dotat 
cu o meserie solidă, Livio Delgado — se stre- 
coară printre lacrimi și suspine, în general cu 
slogarsi și abilitate, dar pe alocuri tot mai 
cade în capcanele povestirii care îl poartă (de 
ce se lasă este, insă, o altă întrebare) către 
un romantism desuet. Am apucat să spun.că 
evită melodrama, Încerc să nu mă contrazic. 
Mă gindesc la începutul și, mai ales, la sfirși- 
tul filmului, dar şi la unele scene de pe par- 
Curs, realizate teatral, apăsate „ca la operă“, 
întărite şi de o muzică mult prea „expresivă“ 
(Leo Brower). Este păcat că tocmai finalul ca 
din „Tosca“, deci ultima imagine, dar şi ul- 
tima impresie cu care rămine spectatorul, nu 
se străduie să se inalte, nu numai pină in 
turia bisericii de unde se va azvirii Cecilia, ` 
dar și pe o chiar mai joasă culme artistică. 
Pe linia filmelor socio-sentimentale (ar fi pu- 
tut fi o saga, dar nu este), Cecilia incearcă o 
cale de mijloc. La mijloc și rămine însă, între 
fresca unei societăţi pe cale de dispariţie și 
un love story fără happy and. Altceva ne aș- 
teptam de la Solas, altceva decit o narațiune 
legată din citeva scene, cadre sau secvențe, 
ce-i drept, foarte frumoase. Dar e puțin, mult 
prea in pentru cel care a tăcut, printre al- 
tele, ta Chile. Speram într-o gin- 
dire lucidă și o privire artistică pe măsură. 
Cred insă că, de data asta, ne-am ales doar 
cu o mină de regizor care — asta se vede 
bine — nu are tele înnodate. 


Rodica LIPATTI 


Coproducţie a studiourilor din Cuba și Spania Sce- 
nariut Humberto Solas, Nelson Rodriguez, Jorge 
Ramos, Norma Torrado, Regia Humberto Solas. 
Imagine Livio Delgado. Muzica Leo Brower. Cu 
Daisy Granados, Imanol Arias, Raquel Revuelta, Ge- 
rardo Riveron, Migue! Benavides. 


sufletească. Optimistul, ironicul și ludicul 
Gopo are acum curajul de a se arăta sen- 
timentai. Pretextul ales: o scrisoare de 
dragoste. Materialul folosit: părul, des- 
price din cosițele unor admiratoare şi ço- 
aboratoare care l-au donat de dragul ce 
lei de-a opta arte. După ce în mai toate 
filmele de animaţie autorul rămine cre- 
dincios unui personaj-bărbat, omulețul ce 
străbate palpitante aventuri cosmice și te- 
restre, iată acum alegind ca protago- 
nistă femeia. Povestea evită anecdoticul. 
Eroina este femeia cu majuscule, inspira- 
toarea artiștilor dar și a oamenilor de 
rind. În linii elegante și tandre, Gopo 
compune citeva portrete remarcabile. 
Starea unificatoare este iubirea, senti- 
ment care transformă contururile univer- 
sului. Armonia metamortozelor grafice de 
care aminteam este înregistrată de o in- 
spirată opțiune pentru ilustrația muzicală 
(semnată de George Copaci), fragmente 
din „Moartea isoidei“ de Wagner. Deși 
este produsul unor căutari experimentale, 
filmul Tu are un incontestabil farmec ro- 
mantic. El deschide poate o nouă etapă 
Gopo și marchează o modificare de re- 

istru expresiv. De la scherzando ia atiet- 

Sau mai bine-zis con anima. 


De la Omuleţ a pornit totul la 


Ur 
ba 


Tea uzat > 


“Sie PTR 
AN FEIC im 
can Sidney Lumet, la 


e din nou în banca 


juraţilor 


hj, 


cu Paul Newman si Charlotte 
25 de ani de la debutul să 


ca 


tara sa 


Regizorul sovietic Boris Karpov a reali- 
zat un documentar de 60 de minute des- 
pre realizatorul și actorul Serghei Bon- 
darciuk. Documentarul îl întățișează pe 
Bondarciuk fie în roluri pe care le-a inter- 
pretat în tru r sa carieră, fie chiar pe 
platourile de film în calitate de realizator, 
dind indicaţii ge me de filmare, partici- 
pind la imensul efort de materializare a 
unei scene înainte de a comanda „mo- 
tor“. Există, de asemenea, o serie de in- 
teriudii, filmate anume pentru acest do- 
cumentar, în care Bondarciuk apare ală- 
turi de soția și fiica sa, precum și în cali- 
re de profesor al viitorilor artiști, la in- 
stitut. 


1 nou 


te, se pare, familia Ewing: / 
Într-unul din principalele 


feminine: Heather 


roluri 


Locklear 


să analizeze sistemul justiției din 


Lumea nu-l uitase cu totul, dar abia își 
mai amintea totuși de Mel Ferrer a cărui 
| ine este asociată în primul rind cu 
R și pace al lui King Vidor. În anii 
din urmă Ferrer trăia retras, nici chiar 
presa de cancanuri nu-l mai ținea în 
obiectiv. Trăia „undeva în America“. 
atit. Acum s-a întors la Roma, invitat de 
un regizor italian, os numele lui Rai- 
mondo Del Balzo, pe în filmul pe 
care îl realizează în Italia și Elveţia și care 
deocamdată poartă titlul Călătorie la 
munte. Ală de Ferrer apare o tinără 
speranţă actoricească din Italia, Cristiana 
Borghi, care aici în montană a 
lui Balzo, este fiica lui Ferrer îndrăgostită 
de un tinăr inter! de actorul francez 
(altă speranță) rick La Piace. 


Una din figurile simpatice și admirate 
de atita vreme ale ecranului francez este 
fără îndoială Jean-Claude Brialy. Dar po- 
pularitatea asta s-ar părea că inseamnă 

el să nu fii tot timpul la indemina 
publicului, și la îndemină este actorul pe 


care Îl găsești cind vrei și cind nu vrei pe 
micul ecran: „Actorul de cinema — sus- 
ține Brialy — nu are nici un interes să se 


periscop 


În serie, 
dar nu în serial 


„Prima e lovitură, a doua doar dublură“ 
— spune un critic american ocupindu-se 
de ii, film realizat de Jerem: 
Paul Ka care a avut recent premi 
la New York, o premieră urmată de niște 
comentarii la care puţini se așteptau. 

Cind cineva (mă refer la un realizator) 
se gindește să profite de succesul — mai 
mult chiar, de starea de spirit favorabilă 
unui fiim — ori o face imediat pină ce 
coada cometei nu dispare In neant, ori 
dacă întirzie, are ei ceva original de spus 
și mizează pe inedit. Dar Jer Kagan 
nu se înscrie nici în prima, nici în cea 
de-a doua ipostază. Poate în a treia în 
care a vrut pur și simplu să vină cu o 
continuare a faimoasei Cacialmale cu 
Paul Newman şi Robert Redford dar la 
distanţa de ani. Între timp, filmul princeps 
și-a ciștigat nu numai noi adepţi, dar per- 
sonajele inter te de Newman- ord 
au intrat pa itologia artei a șaptea. 
E greu așadar e opui astăzi chiar un 


arate prea mult pe micul ecran. Din prin- 


“ciplu, nu îmi place să lucrez prea mult cu 


te iunea. Cind ai un nume, micul 
ecran nu-ţi aduce nimic. Lumea care 
vede un actor la televiziune își spune de 
obicei: dacă e de ajuns să învirţi butonul 
ca să-l vezi, înseamnă că n-ai de ce să te 
mai duci la cinema sau la teatru. Pe scurt 
narile amro azi eta a a E 
mai rar pe micul ecran. Pe de altă parte, 
faptul de a participa la emisiunile de tele- 
viziune se dovedește adesea foarte ane- 
voios pentru un actor de cinema,pentru 
că oamenii care lucrează în acest sistem 
sint mult mai puţin motivaţi. Cind Fran- 
cois Villiers mi-a cerut totuși să joc în C 
oameni de bunăcredință, după Jules 
mains, am fost pe loc tentat să parti- 
cip. Personajul ce mi s-a propus este în- 
Ee un fel de monstru, un Landru. 
eu că este foarte interesant 
pentru un actor să interpreteze personaje 
cu totul opuse felului lui de a fi. Și mai 
ales este foarte plăcut să ai de-a face cu 
roluri de compoziție. Mi s-a lipit o barbă, 
mi s-a cănit părul... Pentru un actor de- 
ghizarea este o plăcere suplimentară. Am 
turnat în 6 episoade de cite o oră și, o 


spun pe faţă, mi-a tăcut plăcere să joc un 
personaj 


care de fapt este detestabil”. 


nu doar nu- 
filmul 


rioritar, vă 


care 


reamintim un singur film în care 
aţi recunoscut-o cu siguranţă pe 


Natalia Gundareva (în 


toamnă, rolul soţiei) 


Oliver Reed ca să nu mai spunem de un 
Jack Glason acolo unde treceau niște 
reia cu un pas în viaţă și altul în mitolo- 


gie. 
fi bi ri rade e Sà 
ar ne şi bine „se lu 
cu disperare — afirmă Toh Milne — = a 
păstreze spectatorii pe a i potecă a 
inii prin care au trecut şi 
or or Ceva mazare rr este în 
regulă. Continuare as 
inedite nu. Dar mai e ceva: ne rară 
zice același critic — se arată atit de preo- 
cupat să hiper-elaboreze situațiile drama- 
tice încit acestea devin atit de complicate 
— cu intrigi care se întretaie, se supra- 
pun și se — că personajele își pierd 
orice > popor caracterele par cu totul 
uitate. În versiunea primă, în cele două 
„figuri“ întruchipate de Newman și Red- 
ppt pepe 
"ai iuni economi 
îi vreme ce în io se ame N, figurile as- 
tea proeminente sint reduse la niște apa- 
riii capricioase. 

Fenomenul preluării unor subiecte de 
succes a determinat, în timp, procedeul 
remake-urilor: aceeași poveste, cu alți in- 
terpreți (uneori chiar cu unul din vechea 
distribuție). Acum se încearcă „continua- 
rea“ iectului ca şi cind trenul (even- 
tual chiar cel din Cacialmaua) ar putea 
merge dincolo de capul liniei. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Giuliano Montaldo, realizator care nu 
mai trebuie recomandat, „a pus g 
după propria lui ei ri pe un scena- 
riu de mare clasă scris de (şi numele e o 
garanție că declaraţia lui Montaldo nu e 
doar reclamă) scris de: Suso Cecchi D'A- 
mico. Pentru cine nu ştie, vom menţiona 
că este unul din numele scenariștilor eu- 
ropeni — unul dintre puținele nume de 
scenariști europeni — care a figurat prin- 
tre iaureaţii Oscarului. 

Scenariul deci semnat de D'Amico își 
vede plasată desfășurarea în timpul împă- 
ratului roman Tiberiu. Povestea în sine 
este după cum explică Giuliano Montaldo 
„O aventură de tip James Bond“. Deci Ja- 
mes Bond de acum vreo 2000 de anie 
trimis să cerceteze cazul cu dispariția tru- 
pului lui Cristos după moarte... La care 
stră-stră-urmașul de astăzi al lui Bond 
și-a întrerupt probabil orice activitate ca 
să afie rezultatul și să mai învețe ceva. 

Distribuţia este de tot interesul: Claudia 
Cardinale, Michael York și Charles Hes- 
cei ta nu pierde el un împărat din pa- 
nopiie). 


Realizatorul italian Francesco Rosi a 
în Columbia în vederea prospecții- 


or pentru noul său film Cronica unei 
morți anunțate care are la bază un scena- 


De ce 


3 n 
| oamenilor le 
oamenii í 


revenim asu 


riu inspirat de romanul laureatului pre- 
miului. Nobel pentru literatură, Gabriel 
Garcia Marquez. Şi n-ar fi singurul ase- 
menea premiu pe care cinematograful „il 
atacă“. lată că și Tinto Brass (tot italian 
și el. Să fie oare italienii mai puţin expuși 
inhibiţiilor provocate de onorurile su- 
preme?), a ales romanul altui premiu No- 
bel pentru literatură, de acum vreo 10 
ani, Sunichiro Tanizaki, ca sursă a scena- 
riului filmului său Chela. Este desigur 
vorba de cheia înţelegerii unui cuplu pe 
care totul îl ameninţă cu despărţirea afară 
de o afecțiune enormă care îl ține legat. 
Şi afecțiunea asta se dovedește suficientă 
pentru ca cei doi eroi să reziste tuturor 
șocurilor cotidianului și „nepotrivirii de 
caracter” cum numesc de obicei juriști 
dificultățile convieţuirii. 


Un trio celebru 


tată trei nume care pe afișul oricărui 
film asigură acestuia o atractivitate ieșită 
din comun, indiferent ce se povestește 
ecran: Marcello Mastroianni, Anouk Ai- 
mée, Michel Piccoli. Pelicula în care apar 
cei trei se intitulează: Generalul armatei 
moarte. Este vorba, în esenţă, de doi foști 
soldaţi din ultimul război mondial care, 
însoțiți de nevasta unuia dintre ei por- 
nesc — la 20 de ani după încetarea con- 
fiagrației — să găsească mormintele unor 
camarazi din aceeași unitate cu ei, îngro- 
paţi... provizoriu pe locurile unde au lup- 
tat. 


pra acestor filme? 


Protagoniștii se intrec în bunătate. Cu banii 
primiţi din Anglia, Cedric aleargă să cumpere 
o lustragerie amicului său Dick și un ceas de 
aur domnului Hobbo, băcanul, alt prieten 
care i-a făcut educația politică. La castel, se 
ține numai de acte caritabile Pe ponney-ul 

mit recent in dar, duce acasă un copii in- 
irm și-i procură niște cirje, obține păsuirea 
fermierului care nu și-a plătit renta și urma 
să fie izgonit etc. Mereu însă atribuie faptele 
acestea frumoase bunicului său, silindu-l să 
devină generos fără voie. Dar și el ajunge 
pină la urmă, din bătrinul țeapân și rece ini- 
țial, un adevărat filantrop, care transformă în 
căsuțe vesele cocioabeie „slujbașilor“ lui de 
oale mizeriei, unde trăiau. Distantul conte 

rincourt se și democratizează sub influ- 
ența nepotului. Adoptă reflectii ale domnului 
Hobbo, inamicul aristrocaţilor, stringe recu- 
noscător mina unui circar, fratele lui Dick, ba 
la sfirșit mută masa tradițională de crăciun a 
slugilor în sala principală și o onorează cu 
prezența sa. Rea rămine doar Minna, per- 
soana deocheată, care a vrut să uzurpe titlul 
micului lord Fauntleroy printr-un fals ignobil. 
Ea este însă expurgată rapid din acest uni- 
vers al sentimentelor tandre, silită să-l pără- 
sească furioasă, dar neputincioasă în a-i mo- 
difica natura cituși de puţin. 

Risipa de bunătate reduce și distanțele so- 
ciale. Aflăm, spre surpriza noastră, ca și a 
domnului Hobbo, ireductibilul democrat, că 
meseria de lord e destul de dificilă si nu me- 
rită oprobriu. Pină şi nobilul dog al contelui, 
in final, se poarta amical cu o javră oarecare 
şi o întimpină dind prietenos din coadă. 

Eliza Frances Burnett a fost o englezoaică 
stabilită de la 16 ani în America. În lumea ca- 
ritabilă pe care a creat-o și fricțiunile dintre 
fosta colonie și metropola ei se rezolvă fără 
mari greutăți. Conservatorismul britanic pri- 
mește citeva lecții binevenite de egalitarism 
yankeu, iar americanii descoperă, la rindul 
lor, că și viața nobiliară are duioșiile ei. Toate 
acestea sint înghițibile, firește, dacă le luăm 
cu destul umor și filmul are grijă să-l furni- 
zeze acolo unde trebuie. 

Uneori ei se naște și involuntar. în cartea 
Elizei Burnett, britanicii sint posesorii de do- 
menii și avuţii fabuloase, iar americanii, niște 
pon, Ei trăiesc cite șapte într-o odaie, pe 
cind la castelul Dorincourt se poate juca „lo- 
vește-cutia“ prin imensele săli, unde circulă 
contele și nepotul său, singuri. Romanul „Lit- 
tie Lord Faunti a apărut în 1886, iar fil- 
mul făcut după rulează azi, cind situaţia 
aceasta s-a modificat puțin. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


Subiectul pare cam ciudat sau mai 
exact pare fabricat, dar, probabil, este o 
painu pentru cei trei interpreți de ex- 
cepție. 


A împlinit 75 de ani Laurence Olivier cu 
care ocazie s-a organizat o sărbătoa- 
re-spectacol la „Lincoln Center” din New 
York în prezenţa a vreo 2500 de colegi 
de breaslă, prieteni și admiratori. Bine in- 
teles că sir Laurence a avut „cuvintul“ cel 
mai urmărit pentru că a început prin a 
spune cu mina pe inimă: “Sufletul mi-e 
atit de plin încit dacă nu bag de seamă 
dă pe de lături”. Deschidere deci în regis- 
trul confesiunii simpatice. Și cum o con- 
fesiune atrage alta, o parteneră, Jean 
Simmons (fosta Otelie din Hamiet) s-a 
destăinuit și ea: 

„Mă îindrăgostisem de el ca o disperată 
dar tot ce am obținut din parte-i a fost 
acel „du-te la minăstire”. 

S-a proiectat cu această ocazie și ul- 
tima realizare a lui Olivier — destinată să 
întregească ciclul său shakespearean — 
R Lear, un film făcut de și pentru te- 
leviziune. 

Şi ca să întregim și noi acest „moment 
Olivier“, trebuie să ne oprim o clipă şi la 
memoriile sale în care povestește despre 
filme şi oâmeni de film, întimplări trăite şi 
altele doar dorite. Ediţia engleză are un 
titlu cuminte „Confesiunile unui actor“. În 
traducere pe „bătrinul continent” titlul 
pare a fi al memoriilor unui Sir trecut pe 
la confesor: „Mărturisirile unui păcătos“. 
Asta „interpretare“! 


3 De la 
Sică Alexandrescu 


adunate... 


u destul de mulți ani în urmă, pe 
cind prietenii noștri mai tineri, liceeni fi- 
ind, se cocoțau la galeria Naţionalului 
pentru a-l asculta o dată și incă o dată pe 
nepieritorul Birlic, în Crăcănel, spunînd, 
cum numai el știa s-o spună, „eu sint Bi- 
bicu’ nene lancule!”, cu destul de mulți 
ani în urmă, pe vremea în care Caragiale 
era — nu cumva mai mult decit azi? — 
un titlu de glorie al teatrului bucureștean 
care-i poartă destul de discret numele, 
acum vreo 25—30 de ani deci, un regizor 
de teatru — care nu mai este nici el prin- 
tre noi, așa cum nu mai sint atiţia și atiția 
actori din „distribuțiile de aur“ ale Naţio- 
nalului —, un regizor de teatru care a 
știut dintotdeauna că o filă din Caragiale 
este sfintă și inatacabilă, Sică Alexan- 
drescu, punea de o parte, nu numai pen- 
tru noi cei de atunci, nu numai pentru noi 
cei de azi, ci și pentru noi cei de miine, 
pagină caragialeană după pagină cara- 
gialeana, in versiuni scenice neuitat. 
Da. anul viitor se implinesc trei decenii 
de cînd unul dintre cele mai mari specta- 
cole teatrale ale Naţionalului bucureș- 
tean, acela cu O scrisoare pierdută era 
imortalizat pe peliculă, și o dată cu el 
creaţiile de zile mari ale unor Niki Atana- 
siu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghe- 
lescu, Costache Antoniu, Radu Beligan, 
lon Finteșteanu, Grigore Vasiliu-Biriic, 
lon Talianu, ion Henter, lon Iliescu, Elvira 
Godeanu... Nu toate montările scenice 
ale regizorului Sică Alexandrescu au avut 
aceeași soartă benefică. Unele au rămas 
doar în colțuri de amintire. Cazul Scriso- 
rii pierdute poate fi considerat chiar sin- 

ular, și este meritul unui cineast prin de- 
initie cum a fost eminentul om de cul- 
tură Victor Iliu, de a fi simțit cit de util 
poate fi cinematograful teatrului, într-o 
situație practic „fără ieşire“ pentru teatru 
cum este aceea a prăvălirii în neantul ui- 
tării. Lui Sică Alexandrescu și lui Victor 
iliu le datorăm, așadar, perpetuarea unui 
spectacol de teatru unic care rămine — 
chiar dacă nostalgia unui film după capo- 
dopera caragialeană este mereu vie —, a 
unui spectacol, zic, care rămine un docu- 
ment de valoare inestimabilă, o lovitură 
neiertătoare dată uitării. În rest? A apărut 
între timp televiziunea (care poate fi și ea 
un leac atotputernic împotriva uitării), til- 
mul a mai făcut și alte servicii teatrului în 
ceea ce privește păstrarea unor mărturii 
interpretative din timpuri revolute și iată 
că, de citeva săptămini încoace, micul 


https://biblioțeca-digitala.ro 


Premiul popularității în Franţa 

l-au cîştigat actorii Annie Girar- 

dot (aici în viaţa de toate zilele) 
şi Alain Delon 


ecran propune spectatorilor de azi un 
„Serial I.L.Caragiale — în regia lui Sică 
Alexandrescu”. Ideea este binevenită, 
neindoios, chiar dacă anumite circum- 
stanțe ale acestui serial „în pilule“ sint 
amendabile. Efectiv. feliile micuţe din O 
scrisoare au ele darul să conțină 
şi să transmită gustul întregului? „Cita- 
tele“, desprinse pe sărite și oarecum la 
intimplare, au ele capacitatea să vor- 
bească „în sine“ despre un spectacol de 
mare rigoare a discursului scenic? Se 
poate obține același efect artistic în pre- 
zentarea unei opere de artă procedin- 
du-se cu ţiriita? Sint întrebări la care răs- 
punsurile, știu, nu sint deloc uşoare. Cert 
este însă faptul că vedem de citeva săptă- 
mini incoace un „serial Caragiale în viziu- 
nea lui Sică Alexandrescu“ astfel conce- 
put, „în pilule“ (uneori din motive mai 
mult decit obiective!), alcătuit din cam tot 
ce s-a putut păstra peste decenii în arhi- 
vele filmului şi ale micului ecran. La fel 
de cert este faptul! că acest serial ne pro- 
voacă săpămină de săptămină (chiar așa 
cum a fost conceput!) satisfacţii artistice 
și emoții peste care nu putem trece așa 
de ușor. 


L-am revăzut nu de mult, în Lanţul sliš- 
biciunilor, pe Marcel Anghelescu, aler- 
gind din casă în casă, din aproape în 
aproape, pentru a face un pustiu de bine 
„oazei“ de elev pentru care-și puseseră 
obrazul în joc atitea persoane simandi- 
coase ale urbei... În jurul clondirului cu 
mastică din Articolul 214 i-am reintiinit 
cu aceeași poftă de ris și de șagă pe Sil- 
via Dumitrescu-Timică, Marcel Anghe- 
lescu, Ștefan Bănică, Aimée lacobescu... 
Pe Alexandru Giugaru în dialog cu Ileana 
Stana lonescu i-am revăzut într-una din 
scenele cele mai savuroase ale comediei 
D-ale carnavalului, „scena confesiunii”, în 
care „mangataua“ primea lovitura de gra- 
ție în onoarea lui de familist... Cit despre 
onoarea de familist a lui Jupin Dumitra- 
che, da, am revăzut nu de mult, graţie 
acestui seria! al televiziunii, și antologica 
secvență din O noapte furtunoasă, cu 
inegălabilii ei protagoniști, Alexandru 
Giugaru și Marcel Anghelescu... Şi am 
mai văzut, și mai vedem, „pilule“ din O 
scrisoare pierdută... Din acel „spectacol 
de aur“ cu „distribuţie de aur“ care avea 
să fie imortalizat în urmă cu aproape trei 
decenii... De la Sică Alexandrescu adu- 
nate, și iarăși la lume date, am revăzut 
momente de teatru unice din tezaurul ca- 
ragialean al scenei noastre, care vorbesc 
de la sine despre pasiunea, talentul și 
respectul unui mare îndrăgostit de Cara- 
giale cum a fost Sică Alexandrescu. Are 
vreun rost să ne reprimăm emoțiile la re- 
vederea unor actori de neuitat care ne-au 
bucurat pină la lacrimi copilăria? La dis- 
parya lui Birlic, Sică Alexandrescu scria 
ntr-o frumoasă și prea puțin cunoscută, 
din păcate, carte a lui de povestiri din lu- 
mea teatrului: „Stagiunile vor veni, dar 
vor fi mai sărace pentru că el va lipsi. Lo- 
cul lui Birlic, din nefericire, nu-l va lua ni- 
meni. Va rămine gol. Adio Crăcănel, adio 
Brinzovenescu, adio coană Efimiţo, adio 
Birlic!“ Cită dreptate avea Sică Alexan- 
drescul Dar pentru că nouă și celor de 
după noi ne-a rămas cite o „firimitură“ de 

nel sau de Brinzovenescu, chiar și 
Într-un „serial în pilule“, este cazul să“ 
mulțumim. 


Călin CĂLIMAN 


PEVUR 


IORS SERIE E 


Alain Del după ce a fost de- 

clarat oficial „cel mai popular 

actor“, a beneficiat și de un nu- 

măr special al revistei „Cine-re- 
vue” 


in memoriam 


r; 
Un adevărat 
director de film 


Ne-a păāråsit un creator și un 
excepție, Sideriu Aurian. Avea 
ani, dintre c 3 ujba 
grafului român vedit, de 
gul a peste 50 de filme realizate 
director de film este o muncă 
ție. Fiecare din e filme a 
obiectul unui pariu cu imposibilul 
încâpăținat să investească pasiune 
credință într-o profesiune cinen 
fică din ce în ce mai mult pindit e 
letantism. S-a implicat în procesul de 
creaţie, știind cå nu poți pune „pe pi- 
cioare“ un film fără a-l înțelege, fară a 
ţi-l însuși. Işi alegea filmele și colabora- 
torii. Nu orice şi nu oricum. Practica cu 
conştiinciozitate răspunderea deciziei și 
respectul pentru actul de creație artis- 
tică. Avea talentul, vocația, ba chiar 
ambiția — avea mindria propriei sale 
ambiții — de a converti în favoarea 
operei artistice. Deţinea secretul de a 
cuprinde mult în puțin, știa că acolo 
unde nu mai dispunea de mijloace, tre- 
buia să intervină inventivitatea și impro- 
vizația. Era încăpâținat și pâtimaș. Ni- 
mic din -$i propunea nu era abando- 
nat pe drum. Și nu-și propunea lucruri 


strategie « j 
propus își mobiliza toate r 
abilitate şi perseverenţă. Era totdeauna 
pentru și în film, niciodată alături, Suc- 
cesul filmului era succesul sâu. Era atit 
de mindru de filmele lui Alexa Visarion, 
Lucian Bratu sau Tudor Marăscu. Se 
pusese în fruntea unui echipa sti- 
nația Singapore a atins ţi 7 
prețul sănătâţii sale. Și-a reluat lucru 
căci ne-munca era pentru el mult mai 
istovitoare. Cu două zile inainte de a 
cădea, secerat boala 
cunosc odihna, | 
cului unde locuia ci Sideriu, cum 
te simți?" — „Am terminat Singur de 
cart. Francisc e la Riul Mare, în. cu 
u îl pregātesc pe Alexa" 
tia decît sã mun 


Cornel CRISTIAN 


e în priză directă... e în priză directă... 


calendar pe celuloid 


Istoria filmului 
în... iunie 


nta la 
2. pr ) medie 
Stropitorul stro- 


rei Antract, a 


ranceze 


interpret principa > se 
condat de elevii săi de la şcoala de mimo- 
dramă „Șudisk', unde preda arta interpretativă 


Țara fericirii 
au, Emigran- 


zarea 


S-au născut în iunie: 


— actorii 


— regizorii: 


Urşianu 


Cornel MEDVEDOV 


e în priză directă... © 


Sincer și amical 


La Clubul criticii: o intilnire cu regizorul 
Dinu Tănase, pe marginea celui mai recent 
film al său, La capătul liniei (al cincelea titlu 
dintr-o tilmografie care mai numără lungme- 


trajele Trei zile și trei G akiapa Poenaru. 
Mijiocaş ia deschidere, Intoarce-te și mai pri- 
vește o dată). Aşadar, La capătul liniei, „un 
fiim dur şi aspru“ (Nina Cassian), „apogeul 
creaţiei lui Dinu Tāna: Sergiu Selian). La 
discuţiile conduse de criticul Natalia Stancu 
au participat și cițiva membri ai echipei reali- 
zatoare: scenaristul Radu F. Alexandru, mon- 
teusa Adina Petrescu, scenograful Mihai lo- 
nescu. Ca de obicei, Clubul criticii a funcţio- 
nat şi ca un club al autocriticii, și ca un exer- 
cițiu de critica criticii. Dar totul s-a terminat 
cu bine, așa cum se poate vedea din fotogra- 
fia alăurată. 


Bună dispoziţie, „la capătul” Clubului: regizorul Dinu Tănase, cri- 


Natalia Stancu, monteusa 


Alexandru, 


ticul 


semnal din Sibiu 


Premii 
pentru documentariști 


Constantin Brâncuși, Theodor Aman, Henri 
Catargi, lon Jalea, Margareta Sterian, Dan 
Hatmanu, lon Gheorghiu — o adevărată gale- 
rie a personalităţilor plasticii românești de 
ieri şi de azi, iată ce și-a propus să prezinte 
ediția a lil-a a festivalului filmului documen- 
tar de artă „Cedonia“, organizat la Sibiu (de 
către Comitetul județen pentru cultură și 
educaţie socialistă Sibiu, Întreprinderea cine- 
matogratică Sibiu, în colaborare cu studioul 
Sahia”), reunind '30 de filme documentare 
sub genericul „Valori ale plasticii românești” 

Marele premiu a fost acordat, ex-aequo, lui 
Mirel llieșiu și lui Ajexandru Sirbu, premiul 
specia! al juriului criticului Dan Hăulică și 
premiul C.J.C.E.S. — Sibiu lui Titus Mesaroș 
Prompt și inspirat, cineclubistul sibian Georg 
Zweier ne-a transmis un instantaneu de la 
Gala laureaţilor 


Pe scena sibiană, primindusi 
premiile, documentariștii Mirel 
llieşiu, Titus Mesaroș, Alexandru 
Sirbu 


a 


in 


https://bibliot 


scenograflul 


priză directă... 


Adina Petrescu, scenaristul Radu F. 


Mihai Ionescu 


expoziţii 
0 lume mirifică 


Lucrind la un fiim de animaţie, graficianui 
execută mii de scene care, după incheierea 
turnării. iau calea prătuitelor arhive sau ca- 


pătă statutul de „materiale refolosibile“. Fie- 
care din ele poate viețui insă ca o lucrare de 
artă plastică. De dragul cinematografului, 
animatorii acceptă sacrificiul. Unii dintre ei 
încearcă totuși să răzbune nedreptatea și 
desprind imaginile din curgerea lor pe ecran, 
așezindu-le în cadrul șevaletului sau al foii de 
desen. Expoziţia poate fi deci locul în care 
formele și culorile născocite de acești cineaș- 


ti-graficieni pot fi contemplate în voie. Au- 


toare a numeroase filme pentru copii, Liana 
Petruțiu este și inventivă ilustratoare de carte 
și graficiană. Citeva dintre lucrările cele mai 
semnificative ale Lianei Petruţiu sint expuse 
la galeria Galateea. Tema preferată rămine, 
ca și în filme, universul mirific al copilăriei. 
Așadar, pornind de la animaţie, o expoziţie 
de basme moderne 


scenografie de film 


0 expoziţie de nota 10 


O binevenită expoziție de scenografie de 
teatru și film la sala Kalinderu. Autori: stu- 
dențţii institutului de arte plastice Nicolae 
Grigorescu. Au vorbit, la vernisaj, despre 
creaţiile studenţilor, despre importanţa „ieșirii 
la lic“, Vasile Drăguţ (rectorul Institutului) 
şi Traian Niţescu (profesor al unei clase de 
scenografie). Expoziţia reunește schițe de 
decor, schițe de costume, studii obiectuale, 
machete. care, impreună, sugerează profilul 
şi aripile unei tinere generaţii de scenografi, 
inainte de intrarea pe platourile de filmare. 
Ioar citeva nume în avanpremieră: Maftei 
Sandu, Ripeanu Doina, Harasim Florin, Bă- 


ca-digitala.ro 


e în priză directă... @ 


SN 


descu Nadina, lulian Rențea, Lavinia Mirşu, 
Vulcu Alexandra... Să fie intr-un ceas bun! 


se mai întîmplă 


Un film dat anonim 


O plăcută surpriză ne-a făcut televiziunea, 
programind ecranizarea schiţei lui Caragiale, 
Vizita, în regia lui Jean Georgescu. Un titlu 
inscris de peste treizeci de ani în istoria fil- 
mului nostru. Drept care nu mică ne-a fost 
mirarea constafind că filmul „s-a dat ano- 
nim”, numele regizorului neapărind nici o se- 
cundă pe micul ecran. Şi cu toate că aseme- 
nea accidente „se mai întimplă“, ne întrebăm 
cu neștirbită uimire: de ce această negli- 
jență? 


vă recomandăm 


lată un afiș nu numai imbietor, dar și eloc- 
vent. Adăugăm doar că cei doi tineri artiști, 
continuatori ai „tradiției lon Caramitru — 
Dan Grigore“, pot fi intiiniți în fiecare luni 
seara la Muzeul Stork. Pe cind un film docu- 
mentar despre spectacolele de poezie, des- 
pre setea de poezie a publicului nostru? 


4 una pe lună 


În direct din Studioul Animafilm, 


Dinu Serbescu ne 
transmite: 


regizorul 


e în priză directă... © 


Rubrică realizată de Eugenia VODĂ 


D.. marile poveşti de iubire ale 
ecranului, Elvira M poate can- 
dida la locul | al unui posibil concurs 
de frumuseţe. Splendoarea peisajelor 
cu ierburi mustoase și fiorduri învălu- 
ite în ceaţă, graţia protagonistei care 
își flutură pletele aurii pe sub umbrele 
dantelate, rafinamentul pictural al de- 
junului pe iarbă dinaintea sinuciderii 
celor doi îndrăgostiți sint amânunte 
care stau la inima oricărui cinefil. 
Dragostea unui locotenent de obirșie 
nobilă pentru o dansatoare pe sirmă 
de dragul căreia iși abandonează fa- 
milia și dezertează din armată are 


stop-cadru pe „Elvira Madigan“ 


Romantica poveste de dragoste 


toate datele unei istorii romanţioase 
şi desuete. Regizorul Bo Widerberg a 
pR să evite capcanele. dulcegăriei. 
ilmul său este tragedia unei iubiri 
distruse de prejudecăți. Ca în mai 
toate poveștile asemănătoare acţio- 
nează și aici un obiect fatal și preves- 
titor. În „Othello” există batista adu- 
câtoare de suspiciuni chinuitoare, în 
„Romeo şi Julieta“ sticluta cu licoa- 
rea lui fra Lorenzo provoca o confu- 
zie aducătoare de moarte, iar în „Tris- 
tan și Isolda“ o sabie despârțea pe 
viaţă doi îndrăgostiţi. Semnul destinu 
lui este în Elvira Madigan un banai 
nasture. Locotenentul dezertor care 


fuge departe de lumea dezlanţuită în- 
cearcă sa renunțe la însemnele uni- 
formei lui. Întilnirea cu o sperietoare 
de ciori ii då ideea salvatoare. El işi 
taie nasturii auriți ai elegantului mun- 
dir, înlocuindu-i cu cei ai hainei 
ponosite ce acoperă diforma păpușă 
de paie. Un pas fatal. O data cu des- 
coperirea primului nasture incepe 
hăituiala celor doi îndrăgostiți care au 
sfidat o lume ce sacrifică totul pentru 
aparențele onorabilității. Fuga cuplu- 
lui sfișiat de iubire încetează printr-un 
gest disperat pe care o rară intuiţie 
cinematografică îl transformă într-o 
coregrafie a morţii. O tată cu părul în 
vint prinde în palme un fluture alb. În 
coloana sonoră se aude un pocnet de 
gloanţe. Apoi încă unul. Și se incheie 
o tragedie declanșată de un nasture 
auriu. Cu tot romantismul peliculei 
sale, Bo Widerberg se dovedește ri- 
guros în alegerea simbolurilor. Cum 
ar zice un stilist, o sublimă „pars pro 


n ecran cenușiu și cețos, acoperit parcă 

de o cortină de pioae, o cortină de ploaie 
protectoare. o cortină a timpului, amintindu-i 
$ugubăț și nemilos, bing-bang, că de la „pri- 
mul film sonor realizat integral în România, 
humoresca muzicală Bing-Bang,” trecut-a 
aproape o jumătate de veac Prin vătuita cor- 
tină țișnesc sunete de o asemenea prospe 
ime, incit nu poti să nu te întrebi, à la Butch 
ssidy (sau Sundance Kid: „Cine sint 
băieţii âștia? Stroe şi Vasilache! Cine și 
i-ar fi imaginat așa? Eleganţi, cu siluetă, la 
costum, la cravată. cu părul pieptânat impe- 
cabil spre spate. pășind printre obstacole cu 
un aer ușor nedumerit, şmecheroși cu delica- 
tete, pierzâtori cu immă senină, muzicală 
Dar important e că acest Bing-Bang poate fi 
citit nu numai ca o newnovată „humorescă 
muzicală”. Dincolo de romanțe și de gaguri, 


după 50 de ani: Stroe și Vasilache 


Ai dumneavoastră (ieri și azi) 


dincolo de loterie şi de ochi dulci. dai peste 
străzile, peste pietonii, peste Cișmigiul și 
Snagovul de pe vremuri, auzi la radio vocea 
crainicei anunțind ora exactă: „cind a bătut 
gongul a fost ora...”, şi iei cunoștință și de 
obsesiile epocii: foamea şi șomajul. Pe refre- 
nul „şomer, șomeeer”, Stroe și Vasilache 
aleargă tot filmul după o slujbă și după un 
grătar. La rigoare, distinsul Vasilache se stre- 
coară sub o masă de restaurant și „face pe 
ciinele“, infulecind bucăţelele de carne arun- 
cate de un consumator care se va uita, în 
fine, sub masă, și va zice, așa cum numai 
Birlic putea s-o facă: „Pardon! Credeam câ 
sinteți ciinele!“. lată deci cum o humorescă 
muzicală poate inveli un „film de actualitate“ 
ai anilor 


Stroe 3 Vasilache cintă în final: „O glumă” 


a fost filmul care acum s-a isprâvit, ce-am 
avut și ce-am pierdut” Nu-i chiar așa! 


Eugenia VODĂ 


toto". 
Dana DUMA 


A ci 


2 
Q 
a 
© 
s 


- 


e 


) 


își 

27 
7 
i 


Un nasture banal 
și o sublimă O 


dramă romantică 
(Elvira Madigan 
de Ro Widerberg) 


invitații cinematecii 


M. voi mărgini să consemnez imensa 
bucurie pentru ochi și pentru minte procu- 
rată de intilnirea cu opera pictorului-cineast 
german, în cadrul unui „medalion Hans Ric- 
hter" (un grupaj de filme şi o impresionantă 
expoziţie) pus la dispoziția Cinematecii de 
câtre Casa de cultură a R.F. Germania. 

Richter a fost un mare pictor care nu s-a 
mulţumit să picteze așa cum a fost învățat. A 
studiat arhitectura (pentru care s-a pregătit 
lucrind doi ani ca dulgher), a asimilat orice 
tehnică îl putea ajuta să găsească noi forme 
de exprimare. Un asemenea spirit cercetător 
nu putea să nu ajungă la film. 

Richter a fost unul din principalii exponenți 
ai avangarda artistice europene din cel de-al 
doilea eniu, dar el nu s-a mulțumit să șo- 
cheze obișnuinţa, să incalce convenția. În 
picturile, reliefurile şi scrierile sale, el a pro- 
fesat o imensă dragoste și un nețărmurit res- 
pect pentru viaţă. În toate formele ei. Această 
atitudine este vizibilă mai ales în filme: de la 
jocul pătratelor și al -dreptunghiurilor din 

itm 21 la supraimpresiunile bancnotelor şi 
zerourilor mereu mai multe din inflaţie, de la 
trucajele ce realizează revolta obiectelor din 


Artistul total: Hans Richter 


Fantome inainte de prinz la „rimele“ obținute 
prin montaj-atracții în Vrajă de doi bani — ni- 
mic gratuit. Artist abstract, suprarealist, da- 
daist a fost mereu în slujba valorilor umani- 
tare, atitudine pentru care a și trebuit să emi- 
greze in 1933 din Germania nazistă. 

Richter a fost unul dintre marii inovatori ai 
cinematografului, dar nu numai ca „inventa- 
tor“ al filmului abstract (primul este Ritm 21, 
din 1921). Documentarele sale datind din pe- 
rioada 1926—1929 sint o adevărată lecție. At- 
mosfera bilciului din Totul se invirtește... 
unde grotescul saltimbancilor pare se 
transmite spectatorilor sau, în replică, atmo- 
sfera unei zile la hipodrom, unde publicul 
este martor și participant la Simfonia cursei, 
sint exemplare pentru știința sesizării esențe- 
lor și redării lor în fraze scurte, punctate de 
metafore, pentru arta dozajului, pentru inefa- 
bila lor poezie. 

Cind spuneam că Richter a fost un artist 
total, nu ne referim — vreau să cred — numai 
la multilateralitatea aptitudinilor şi manifestă- 
rilor sale. El a fost un artist total pentru că, 
pictată sau filmată, creația sa a fost întotde- 
auna îmbibată de poezie și de căldură 


umană. 
Aura PURAN 


Note de regizor: revăzînd Marienbad 


medalionul lunii: Toshiro Mifune 


Un film irepetabil. Opera-unicat 


Un geniu mindru și solitar 


i făceau operele lor de artă cu sentimen- 
tul că vor traversa eternitatea, acest film e fă- 
cut la fel Înțelegi repede că nu ai nimic de 
așteptat de la cuvinte sau de la imagini, sau 
de la muzică, decor, actori... totul e topit 
într-un flux spațialo-temporal, vizualo-auditiv, 
care te prinde în propriile sale legi cu care se 
exprimă artistul; cu care creează arta sa... ei 
bine. arta filmului... Dacă arta a fost mărturia 
spiritului unei epoci, de la Ghilgameș la Ca- 
pela Sixtină, de la Arta fugii la Pasărea 
măiastră, de la „a noua” la romanul rus, ce 
putem spune despre această mărturie a unei 
anume spiritualități ajunsă în culmea rafina- 
mentului dar şi a decadenței sale...? Marien- 
bad. Fervoarea spiritului revoluţiei în Potem- 
kin, combustia unei așteptări aici, amorsa 
unei explozii în 8 1/2, iată filmul asumindu-și 
cu mijloace proprii rolul de mărturie afec- 
tivă... rolul artei...? Un film irepetabil şi de 


Cînd revezi Marienbad e ca şi 
cum ai asculta „a noua“ (Del- 
phine Seyrig şi Giorgio Alber- 


aerul timpului în filmul acestei așteptări; 
aveau timp acești oameni de dinaintea epocii 
terorismului... dar printre cei din spatele apa- 
ratului de filmat se găsea tinărul asistent Vol- 
ker Schlondori... Desigur regizorul acesta își 
stăpinea bine materia în care lucra... şi 
stop-cadrul și liniștea absolută... stăpinirea 
timpului, a spațiului, dar altfel decit în mu- 
zică, în plastică, e doar ca în cinema... e 
chiar arta filmul! Pentru acel ceva, iată, 
misterios și magic... poezia unei arte indici- 
bilă altfel decit aici pe un ecran. E filmul 
acesta apologia memoriei, a fanteziei, a ob- 
sesiilor sau a premoniţiilor. Desigur, toate 
acestea dar și ceva în plus: e filmul însuși cu 
tot ce înseamnă acest cuvint ca necesitate a 
spiritului uman. Ai aici impresia unei structu- 
râri pe mai multe portative, a mai multor 
voci... dar nu, e doar unicul șuvoi al acestui 
material al acestei arte, acel flux născut de 
tehnologia unei epoci. Aici integrate arhitec- 
tura, decorurile, actorii, sunetul vocii lor, care 
e vocea unui film, muzica unui film, fotogra- 
"ia care nu e o fotografie, și lumina care nu e 
decit vibraţie... a unui film. Desigur e aici o 
lume cu oameni incredibil de adevăraţi, dar 
eterni și adevăraţi ca statuile civilizației gre- 
cești... ca în artă doar... Sint aici simulacre, 
prototipuri de situații care aparţin eternului 
omenesc, problemelor cuplului bărbat-femeie 
de totdeauna, dar totodată al anilor '60; așa 
cum filmul e filmul anilor 60. Dar proaspăt, 
prezent, de azi... Eterna enigmă a artei: tem- 
porală și atemporală, umană și zeiască. Moda 
însăși e a epocii sale; dar așa cum sint voalu- 
rile Victoriei de la Samotrace, filfiie și acum, 
așa cum vibrează penele albe în jurul unui 
machiaj al lui Delphine Seyrig, care-mi amin- 
tește de acel mereu de azi al Nefertitei. E pu- 
terea artei.. arta filmului...? legată de o apa- 
ratură pieritoare? Poate, dar atita vreme cit 
mișcarea aparatului de aici e a fluxului, a ma- 
teriei acestei arte și nu doar a întimplărilor, 
pot spera că miine prin laser, apoi prin alt 
aparataj, acest flux va fi păstrat de oameni... 
dacă vor mai avea nevoie de artă... or acest 
film poți să-l vezi la infinit... Muncesc mult 
văzind acest film. Dar n-am muncit așa pri- 
vindu-l pe Moise? Ascultind a șaptea a lui 
Mahler? Munca ce ne incintă nu e a artei?... 
E straniu, nu? Am scris: „revăzind Marien- 
bad” Ca și cum aș fi spus: „reascultind a 


Savei STIOPUL 


E neimitat. Acesta e stilul. Și stilul e artă... E 


https://biblioteca-digitala.ro 


[an anumit fel, lui Toshiro Mifune i se 
potrivesc cuvintele pe care el însuși le-a scris 
cindva despre regizorul care i-a călăuzit ca- 
riera, Akira Kurosawa, „geniul mindru și soli- 
tar al cinematografului japonez”. „Cind îi ve- 
dem filmele — spunea el — constatăm că ele 
sint intruchipări depline ale unor idei, ale 
unor emoții, ale unei filozofii care surprinde 
prin forța ei, care șochează chiar prin pute- 
rea ei. Nu ne așteptasem să fim atit de miş- 
caţi, să descoperim la noi înşine o atit de 
profundă înțelegere”. 

lar solidaritatea dintre stilul de joc al lui 
Mifune și universul artistic al mentorului său 
este deplină. Cineastul care a asimilat in chi- 
pui cel mai protund cultura occidentală, rea- 
lizind o tulburătoare osmoză a acesteia cu 
spiritualitatea niponă, Kurosawa, a intilnit în 
personalitatea marelui actor nu numai un in- 
terpret, cum se spune, ci unul dintre instru- 
mentele fundamentale ale articulării unei 
lumi. Cu o supleţe a gindului și a mijloacelor 
actoricești — practic neegalate în spaţiul ci- 
nematogratului japonez — Toshiro Mifune re- 
unește intr-un aliaj unic expresivitatea de cea 
mai modernă sorginte cu poezia neliniști- 
toare a gesticii codificate, conform tradițiilor 
nipone. Personaj tragic sau ironic, generos, 
uman, vital și suspect, unealtă a râului, eroul 
din Rashomon, Tronul insingerat, Cei șapte 
samurai, Yojimbo, Sanjuro, Barbă Roșie (am 
amintit aici, numai filmele realizate in regia 
lui Kurosawa, dar cum am putea uita Omul 
cu ricsa de H. Inagaki ori Ultimul samurai de 
M. Kobayashi?) este, mai presus de orice, 
eroul supremei sale libertăţi. Deţinător a 
două prestigioase Cupe Volpi la Festivalurile 
de la Veneţia, din 1961 şi 1965 (pentru Yojim- 
bo și Barbă Roșie) Toshiro Mifune a atras, 
desigur, atenția producătorilor occidentali, 
mai precis a celor americani. 

Fără să adauge ceva strălucitei sale ca- 
riere, această experiență dovedește incă o 
dată, că accesul spre universalitate este acor- 
dat, în primul rînd, purtătorilor de cuvint ai 


specificului naţional. 
Magda MIHĂILESCU 


A 


D. tot țin să spun cite ceva des- 
pre juriile festivalurilor, despre servituțile 
și capriciile de jurat, de om care se simte 
instanță, oracol. Dar pentru că ar fi prea 
multe de spus, și pentru că oricum ţi-i ri- 
dici, pe toţi în cap, m-am gindit să fac și 
eu pe juratul și să-mi aleg din muntele de 
filme văzute în ediţia din acest an a intil- 
nirii internaţionale de la Oberhausen, ci- 
teva. 
Fiind cineast, m-a interesat de exem; 
filmul-mărturie al lui Win $ 
verse : NYC-March '82. (În competi- 
tie văd că n-a lăsat vreo impresie nici mă- 
car ca aspirant la discuțiile juriilor, vreo 
. 7—8 la număr). Și totuși Wenders, laurea- 
tul de anul trecut de la Veneția cu Starea 
, şi autor în acest an al acelui 
mult discutat Hammett, adusese ta Ober- 
hausen un document realizat în timpul 
montării lui Hammett. Divulgă aici în „do- 
cumani 0 serie edra aa m 
port ntre „story“ şi imagine, dar mi 
ales dintre realizator și ie iri relaţii 
deloc angelice, uneori devoratoare, pen- 
tru starea nu de lucruri, ci de spirit a unui 
realizator. ȘI mai are timp, Wenders, pre- 
ocupat precum se vede de două filme, în 
i genuri (ficțiune şi documentar) să 
insereze și o „impresie“ foarte percutantă 
și seducătoare despre New York-ul văzut 
cu ochi de cineast. Biroul în care au loc 
discuţiile are ceva din atmosfera unui 
ghișeu de hipodrom, cu îmbulzeală (nu 
știi exact cine vorbește cu cine, toți stau 


cu pălăriile pe „ asta se cheamă că e 


pei 
cind în cind, parcă obosită, camera de 
luat vederi își aruncă ochii fereastră, 
pe trotuare, peste caldarim și clădiri, sur- 
prinde și oameni dar și un singuratic 
ilmul e teribil de 


mai n filmuleţ foarte autentic 
mie (adică. bloc de locuințe) făcut de un 


festivaluri: 
Oberhausen’83 


Ç. a insemnat ediția din acest an, a 
-a, a festivalului internațional de la 
Obernausen? 

Ca selecție,96 de filme din 37 de țări, triate 
dintr-un existent de 1351 de titluri; pentru 
prima dată intră în competiție un film chine- 
zesc Vecini realizat de Zj Yi- 
tong; pentru prima dată este prezen fe ră 
zoare din Costa Rica, Patricia Howell, cu fil- 
mul De două ori femeie; două pelicule din 
Egi t. O zi a anului 1981 de Mohamed Salah 
El Tohmay și Rafah — o poveste în trei părţi 
de Hossam Aly demonstrează interesul cres- 
cind faţă de filmul de scurt metraj în țările lu- 
mii a treia. Ca de obicei, festivalul lansează 
filme studențești (anul acesta din Dane- 
marca, Bulgaria, Anglia, Franța, Elveţia, Polo- 
nia, Cehoslovacia, India, Ungaria). Ca de obi- 
cei, regizori consacraţi (Jean Marie Straub, 
Jorgen Leth) sint o dată în plus confirmaţi 

Ca intenţie, ca și pină acum, dorința de a 
promova filmul-document, filmul ce surprinde 
realități ale vieții noastre în ideea că aceasta 
ar constitui unica șansă de a filmului 
de scurtmetraj. Tentat mai de o nou- 
tate de conținut. decit de o inovaţie a formei. 
autorui reține aparent spontan evenimentul” 
înșiruie de multe ori cazuri sau interviuri pe o 
temă dată. 

În acest sens un eveniment deosebit poate 
fi considerat grupajul de filme indiene 
proiectate chiar sub titlul „India“. Prezenţă 
deloc sporadică în am și mai ales în 
palmares, creaţia ne ali cei neela- 
borată, a unor aspecte dramatice, dar semni- 
ficative, din realitatea Indiei — a reținut aten- 
ţia tuturor celor opt jurii: Om contra fi- 
mul de diplomă a lui Shashi Anand, descrie 
condiția oamenilor cu ricșa; Fete turtu- 
nă de Prakash Tha este un soi de jurnal de 
actualități despre controversele violente, poli- 
tice și religioase; Darul de Meera 
Dewan, prin subiectul șocant militează alături 
de Cintecul unul grăunte de aur de Mrinal 
Gupta pentru educarea populaţiei în sensul 
depâşirii unor practici feudale 

Ca ținuta. evenimentul artistic l-a consti- 
tuit insă filmul de animaţie şi experimental cu 
posibilităţile sale infinite de exprimare. Ani- 
maţia cehoslovacă Lumea uitată a lor 
de Jiri Barta (Marele Premiu împreună cu til- 
mul indian Om contra om) este o originală 
parabolă a istoriei cinematogratului; filmul de 
montaj american Filmare in decor natural de 


prezenţe românești 


Quinzaine des realisateurs 


Prestigioasa Chenzină a realizatorilor care 
gublează marele festival de la Cannes a ciști- 
gat în ultimii ani o autoritate crescindă. Sim- 


plul fapt de a ţi se reține spre prezentare un ' 


film în acest program echivalează cu o con- 
sacrare. 

La ediția anului trecut, delegatul general al 
Chenzinei, Pierre Henri Deleau a selecționat 
printre cele 19 filme din 17 țări și Falansterul 
de Savel Stiopul după un scenariu de Florian 
Avramescu și Nicolae Dragoș. Falansterul și 
autorii săi și-au ciștigat astfel dreptul la un 
loc în Muzeul Chenzinei realizatorilor, „o săr- 
bătoare de familie nostalgică și nostimă toto- 
dată” așa cum îi defineşte intențiile, chiar or- 
ganizatorul muzeului, Pierre Henri Deleau. 

Cinematografia noastră a fost reprezentată 
în Muzeul his în vechiul palat al festiva- 
lului de pe croazetă și de regizorul Lucian 
Pintilie al cărui film de debut a fost, cu ani în 
urmă, ionat de „Chenzina realizatori- 
lor”. Afișe și fotografii din filme mai vechi și 
mai noi ale lui Lucian Pintilie completau cu o 
prestigioasă prezență „peretele“ cinemato- 
grafiei românești. 


(Urmare din pag. 9) 


ezite în faţa tentaţiei atit de mari și atit de de- 
sera: în fond. Aș spe despre Gheorghe 

u (acum după ce l-am văzut și într-o re- 
centă oară teatrală) că este mai la el 

n m. 

n fond, toată povestea Sfirșitului son 
este purtată de acești doi tineri aflați față în 
faţă aici, dar care au pornit din aceeași sor- 

inte. Pe lingă ei se strecoară însă o serie de 
iguri, unele mai ciudate, altele surprinse 
doar în filigran, toate foarte şi deloc 
convenționale. Studentele la cămin trec 


Motto-ul 
„Calea 


festivalului 
spre vecini“ 
este 
actual ca 


mai or 


Marc Kaczmarek are pretenția să surprindă 
starea de spirit a unui delincvent (o stare de 
spirit surprinsă de fapt înaintea delincvenţei); 
ficţiunea franceză cu accente comice En ra- 
de Jean-Marie Straub pe un text de 
Marguerite Duras este anatomia refuzului 
unui elev de a mai merge la școală (elevul 
nefiind aici deloc „un caz“ clinic); filmul ex- 
perimental De ziua Sf. Valentin al regizorilor 
englezi Alison Jones şi Lin Solomon sur- 
prinde perechi de tineri într-o ciudată sec- 
venţă de dans; iar Ziua in care m-am lăsat de 
fumat, animație sirbă de Nedeico Dragic (fi- 
gurind și el printre primele distincţii) face 
aluzie la solitutidinea individului exprimată 
rin silueta conturată a eroului ce evoluează 
ntr-o lume invizibilă pe ecran. 

Ca diversitate, încercind să pună în discu- 
ție noile tendinţe ale filmului de scurt metraj 
din lume (cu accent deosebit documenta- 
rul politic şi social ce ciști tot mai mult 
teren, dar, care nu evită totdeauna efectele 
violente sau gratuite, abordind noile tendințe 
din filmul de animaţie și experimental sau din 
filmele stu eşti, rivalizind în complexitate 
cu Veneţia și Cannes) ediţia de anul acesta a 
festivalului a fost intregită de o retrospectuva 
a filmelor-scheci. Elocvent mijloc de expresie 
dar neapreciat ca atare, filmul în episoade, 
Dacă aș avea un milion, Parisul văzut de... 


Sena TERE O 1 de Ani ao) a Toat 
O lite sub semnul redescoperirii unor 
ilme uitate: evenimentul retrospectivei l-a 
constituit Hütet Eure Töchter realizat în 1964 
de autorii Manifestului de la Oberhausen. A 
funcţionat o cinematecă pentru copii și tine- 
ret. s-a vizionat un grupaj de filme premiate 
la Craiova. Ciclul „Film și muzică“, a fost al- 
câtuit din celsbre pelicule de avangardă ale 


peste hotare 


O Medalie de argint 


VENEȚIA (Italia) La festivalul internațional al 
filmului documentar pe tema: „Progresul eco- 
nomic și tehnologic” organizat ae camera de 
comerț, industrie, artizanat și agricultură, de 
la Veneția, — s-a acordat medalia de argint 
ventru filmul Sus la munte, sus la munte în 
regia Floricâi Holban. Felicitări. Bis! 


Zilele filmului românesc la Damasc 


La sfirșitul lunii mai au avut loc în capitala 
siriană patru zile dedicate filmului ep. 
Au rulat: Comoara de lulian Mihu, Întiinirea 
de iu. ooaeaou, Trandafirul de 
de Nicu Stan. Și un program de filme docu- 
mentare. 


Zilele filmului muncitoresc 


Republica Socialistă Cehoslovacia a or 
nizat în rețeaua comercială un „Festival al fil- 
mului muncitoresc din țările socialiste“. invi- 
tatul lor a fost filmul Trandafirul galben aj re- 
gretatului regizor Doru Năstase. 


prin cadru, dar se imprimă în memorie. In 
timp ce lon Viicu ne oferă portretul convin- 
gător al acelui birocrat la care instinctul de 
conservare este expresia osificării în activi- 
tate ca și în existență. Nu este pentru prima 
oară cind imi dau seama cit de „cinematogra- 
fic" este Cornel Patrichi în tot ceea ce face. 
Degajat, concins, expresiv chiar cind nu are 
altceva de făcut decit să apară și să tacă. 
ul să-i zicem exotic (ii zicem exotic 

dar de fapt am putea să- numim pe față un 
fei de bișnițar mal pei) se bucură aici de o 
surprinzător de abilă desconspirare artistică. 
vident că imaginea atit de discutată de 
spectatori şi nu numai de ei ar merita un loc 


https://biblioteca-digitala.ro 


anilor '20 semnate de Joris Ivens și Walter 
Ruttmann (ultimele în premieră absolută la 
Oberhausen) precum și experimente cinema- 
tografice ale anilor '80 „neopunk“. 

„Cum văd femeile lumea“ este titlul unui 
film colectiv realizat de şapte regizoare din 
Egipt, Peru. Nicaragua, RFG și India, cu in- 
tenția de a arăta condiția femeii în cele mai 
diverse țări, inclusiv din lumea a treia, de a 
preciza ce ar dori femeile să se schimbe în 
lume, etc. 

În locul obişnuitelor programe naţionale, 
filmele au fost grupate tematic sub titluri $u- 
gestive: „Călătorii“, „Din domeniul imagini- 
lor”, „Despre viaţa”, „Imagini. din lumea a 
treia”, „Pentru o noua ordine in Occident”, 
„Amintiri”, „Război şi pace“ etc. 

Ca palmares, în afara filmelor citate, amin- 
tim experimentul australian Urme de Paul 
Winer deepre descoperirea dovezilor mae 
riale ale ii timpului: documentarul 
gar Damian inev de Hristo Kovacev întățșind 
(destul de anost dupa parerea noastră cazul 
unui constructor de poduri exclus pe nedrept 
din partid și apoi reabilitat), filmul sovietic 
Cortul unui cosmonaut de Samil Djaparov în 
care un copil chirghiz visează să devină cos- 
monaut; documentarul libanez Beirut orașul 
meu de Jocelyn Saab (ale cărei filme au mai 
figurat în ediţiile anterioare de la Oberhau- 
sen), despre amintirile triste, dar încă vii ale 
locuitorilor din orașul devastat; reportajul da- 
nez 66 americane în ia lui Jorgen 
Leth (în concepția multora candidat la marele 
premiu, speranță neimplinită însă), înregis- 
trare sensibilă a evenimentelor, oamenilor, ati- 
tudinilor tascinante intr-o lume care Şi-a pier- 
dut aureola; scurt-metrajul de ficțiune Blocul 
Al regizorului polonez Hieronim Neumann 
care într-o formulă interesantă surprinde eve- 
nimente cotidiene, tragice sau comice din 
apartamentele unui bloc. Cu mici variaţii 
aceste filme au reținut atenția și altor jurii: al 
cinecluburilor, al criticii, al filmului pentru 


copii și tineret. 

crind autori și cinematogratii naţio- 
nale, confirming nume deja cunoscute, festi- 
valul internațional al filmului de scurt metraj 
de la Oberhausen demonstrează şi de asi 
dată că a devenit o adevărată școală de ci- 
nema. 


Mariana OLTEANU PARASCHIV 


e CRACOVIA (Polonia) — „Festivalul fil- 
mului de scurt metraj“. În com ie: Seraliș- 
tii de Copel Moscu, Mireasa de Mirel llieșiu, 
Cancer de ion Moscu, Teoria chibriturilor de 
Nel Cobar şi Orgolii de lon Popescu Gopo. 

e ANNECK (Franța) — „Festivalul interna- 

ional al filmului de animație“. În competiție: 
nolog de Zoltan Szilagyi. 

© VARNA (Bulgaria) — „Festivalul fiimului 
de sănătate și de Cruce Roşie“. În competi- 
ție: lung metrajul Orgolli de Manole Marcus 
și documentarele accidentelor ce- 
rebrale de Ladislau Karda şi Contribuţie ro- 
mânească in tratamentul cancerului de Li- 
liana Petringenaru. 


e ROMA (italia) — „Festivalul filmului pen- 
tru acordarea premiului „René Clair“. În com- 
petiție: de Mircea Daneliuc. 


Participări 


© Tovarășa Vasilica Istrate a fost oaspe- 
tele Festivalului internaţional al filmului pen- 
tru copii de la emir Areni m 

9 Regizorii lon Popescu Gopo, Virgil Ca- 
lotescu și Carol Corfanta au participat la 
Festivalul filmului de satiră și umor de la Ga- 
brovo (Bulgaria) 

@ Regizorul Eric Nussbaum a fost oaspe- 
tele Festivalului național al filmului de scurt 
eta la Miskolc (Ungaria 

e delegaţie compusă din criticii Magda 
Mihăilescu, Eugen Atanasiu, Mihai Tolu și 
operatorul Dumitru Gheorghe au fost oas- 
peții Festivalului internațional al filmului do- 
cumentar de la Cracovia. Cu același prilej 
operatorului Dumitru Gheorghe i-a fost in- 
minat „Premiul pentru imagine“ obţinut la 
ediția precedentă a festivalului. 

Rubrică realizata de Adina DARIAN 


aparte la acest punct al comentariului (ea 
este semnată de Doru Mitran), dacă ea n-ar fi 
în primul rind expresia unei optici a realizato- 


rului, căreia operatorul i-a puns printr-o 
tălmăcire pe măsură. 
Unde s-ar situa Sfiritul într-o ierar- 


hie a producţiei? Într-o mare cinematografie, 
probabil că ar face parte din acel pluton care 
constituie producția de nădejde — expresia 
unui profesionalism deplin, a sensibilităţii și a 
stăpinirii mijloacelor "expresie, acea pro- 
suis ce oferă back-ground-ul întregului 

ciu. Pentru noi, însă, Sfirşitul nopții 
trece, cred, în acea zonă de excepție în care 
nu pătrund prea mulți. 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Scenariști, aţi auzit de examenul de trBaptă? 


„S-a scris mult despre cerințele tineretului. S-au făcut filme de actualitate in care 
este prezentată viaţa tinerilor și sint dezbătute probleme cu care ei se confruntă. Dar 


s-a uitat să se amintească despre cei cărora nu li s-a dedicat poate nic 


un film, despre 


cei aflați în pragul trecerii de la copilărie !a adolescență Este destul de greu să treci de 


la filmele de desene animate la fiimele de actualitate, de la 

ronica“ la filmele politice care dezbat probleme pe care unii 
loc. Nimeni n-a uitat, cred, perioada aceea 
transformări în viaţa ta E perioada cind ne preocupă og 
ținuta. Sintem din ce în ce mai preocupati să 
trecind pe lingă un club cu discotecă ne simțim emoționai 


meam. acum ne 


nu o ințelegeam și nu o s 
cam stingaci. Tot pentru prima oară 
joacă au ceva nou. ceva frumos, ş 
schimbă. Acestei perioade tulburi 


din viață. Reușita sau nereușita sint cele care 
cite nu se mai pot scrie despre aceasta virstă Mu 
umbră. Despre ea nu vorbeşte nici un ad 
rioasă câreia merită să ii acorzi un filmule 
că alaturi de mulţi de seama mea, simțim 
examenului de treaptă. lertaţi-mă, dar n-am 


heere 


Cart. 


Filmul românesc 


Buletin dė București 


= am exclamat la sfirşit; nu am 
Ce mi-a plăcut? Totul! Dar mai 
 3au interpretat rolurile Mircea 
Olteanu, Catrinel Dumi- 
trescu an Cotescu. Au fost nemaipo- 
meng? (Maman Robert Marius - str. Splai 
Bahiw aşi) 

e Fm este indiscutabil șlagărul realiză- 
rilor cmematogratice din ultimul timp. De 
multa weme Simul românesc nu a mai avut 
atita aut = ie publicul larg. Critica e contra- 


riată probat» pentru că filmul nu are cine 
știe ce petenta estetizante) — de unde acest 
succes? „cearca tot felul de explicații, 
despre a loc de frunte, aceea că filmul 
place şi p ca ne arata orașul, adică lo- 


curi drag novè, explicatie care, cred eu, nu 
spune pentru câ dacă vreau să vad 
orasul ms mē duc niciodata la film, ci în oraş. 
nu? ca a acestui succes, este, cred eu. 
subiectul acestui film fără tendințe 
èe și cu orice preț, firescul lui; 
morala cu orice pret este o boală de care su- 


fera mute œntre timele noastre. Sigur ca nu 
tendta moralizatoare in sine deranjează, 
pentru ca orice act de cultură trebuie să aibă 


o morală. ci faptul că ea nu este sugerată ci 
impusa Am reșit de la acest film cu alta :m- 
prese Gecit de la majoritatea dinaintea lui. la 
care incercam senzaţia că dacă le-aș fi ascul- 
tat la rado, realizam aceleaşi trăiri (minus 

„atmostera” sâlii). (Liviu M. - strada Tirgu 
Fru mos nr. 35, - bloc. 7, sc. B. ap. 94. Bucu- 
rești) 

e Acest film a rulat la Călăraşi timp de 8 
zile. lucru foarte rar intilnit aici, cu un film 
românesc. Şi ce m-a impresionat pină la la- 
crimi a fost câ văzindu-l a doua oară, sala era 
tot arhiplină. Așa ceva n-am văzut niciodată 
la un film românesc. Era lume ca la un film 
indian sau unul din seria „Omului păianjen”. 
filme slabe, dar cu succes de casă. Nici acum 
nu mi-am revenit din entuziasm. Un 10 mare 
pentru grupul de actori din acest film.” (Li- 
lana Augustidis, str. București nr. 307, Cală- 
rași) (N.r.: Mare succes și la Buzău, după 
cum reiese dintr-o scrisoare semnată de Cos- 
tel Stoica, /iceul industrial nr. 6). 

e „Această nouă comedie românească nu 
reușește să aibă și o valoare artistică. Se mi- 
zează exagerat pe comicul de limbaj, comicul 
de situaţii fiind slab dezvoltat. Unele mo- 
mente comice se repetă pină la tocire, fiind 
evidenta maniera rudimentară prin care se 
caută a se produce fisul. Un actor ca Mircea 
Diaconu devine aici un tipizat — observ cu 
tristețe”. (Filip [N.R.: ce! râu?] Ralu - Bd. N. 
Titulescu 92, bl. 13, sc. 1. ap. 10, București) 

e jn primul rind trebuie să apreciem că 
această comedie nu e scrișnită, că umorul se 
naște firesc. Actorii sint dintre cei mai buni. 
Filmul are un justificat succes de public pen- 
tru ca nu practică prejudecăţi în privința co- 
micului”. (Doru Druţi Rus - loc. Dirja, jud. 
Ciuj) 

e Mi-a plăcut grozav de mult muzica la 
Buletin de Bucureşti" (Nicolae Cazacovschi - 
str. Vasile Roaită, bl. 3, sc. A. et 1, ap. 7, Ba- 
cau} 

e „Un fiim care ne trebuie, un film care ar 
trebui să constituie un prototip pentru cele- 
laite Specia oamenilor care merg la comedii 
mai ales românești) nu este deloc în curs de 
disparție ” (Sorina Daniela Marinescu - Ti- 
gina ll, bl. G4, ap 44, Galaţi) 

e Ideea filmului este atit de bună încit e 
de mirare ca a putut fi totuși ratată cu tot fe- 
lui de greşeli de regie și de scenariu. Eu cred 
ca publicul ride mai mult de ceea ce ar fi pu- 
tut fi. decit de ceea ce este de fapt, acest film 


indeamna ia pr 


Brazda lui 


Kone. pinzele sus” și „Ve- 
ințeleg aproape de- 

and Andra pnma dată apar 
náa. pieptānāturile ia modă şi 
mari. Pentru prima dată, 
muzica, pe care inainte 

pași de dans, din păcate 
enii şi prietenele noastre de 
e le nutrim față de ei se 


relativ scurtă 


mitâm pe cei 


T de treaptă. primele examene 
P ā, cele care ne maturizează. Şi 
t muit dar ea rāmine mereu în 
onsideră o problemă se- 
Am scris acestea pentru 

ilm despre noi, tinerii 
nceput şi nici de in- 


Aurora Tiingă 
Novac. bi D 20, ap. 10 Craiova 


românesc, cu cozi mari la casa de bilete”. 
ocana Adiea,Arinii Dornei 6, bl. 13, ap. 42, 
ucurești) 

e Și, in sfiit, o corespondență semnată 
de Florin Octavian Molnar din București ca- 
re-și permite, glume. ca la o comedie să facă 
acestui film două cronici, una în care sint 
elogiate „partiturile unor acton verificaţi în 
succesul la public, adevărate recitaluri ale 
genului“ și în care se recunoaște câ „am ple- 
cat din sală mulţumiţi că pină la urmă am 
ris"; o alta, în care această ultimă comedie 
românească este clasificată ca „un naiv și 
dulce film provincial; ca realizare, factură, 
ambiţii, subiect şi obiect. acest film se re- 
clamă cinematecii, prin stilul propriu cinema- 
togratiei anilor '30“. Corespondentul preci- 
zează: „N-aș vrea să fiu acuzat de duplicitate 
gluma e glumă. iarba-i verde, ce-am iubit nu 
se mai vede pe ecrane". 


Frazele lunii 


e „Amatorii și iubitorii revistei Ci 
nema” doresc și vă roagă foarte mult ca 
in această revistă sa introduceţi print'e 
alţi actori cite o fotografie sau doua a cu- 


(Urmare din pag. 11) 


spun că zilnic sint întrebat, cel puţin de 10 
studenţi pe care nici nu-i cunosc, ce se in- 
timplă cu cercul. Sper ca în scurt timp și cu 
oarece ajutoare să ne reluăm activitatea în 
plin. 

— Ce credeți că se mai poate tace pe linia 
formării culturii cinematografice? 

— Cred că in primul rind editorial ar trebui 
să se facă mai mult. Apar extrem de puține 
cărți de film, despre film, despre film ca artă, 
despre film ca tehnică. Asta ar fi una. Al doi- 
lea: există la laşi o Arhivă de filme pe 16 mm, 
destui de bine înzestrată. Există, în foarte 
multe instituţii și aparate de proiecţie care 
zac nefolosite. Există și cinecluburi la care 
s-ar putea organiza proiecţii în cadrul unor 
acţiuni cinematografice, împrumutind filme 
de la arhivă. Aici, la noi, la Casa tineretului, 
avem o sală mică, de 100 de locuri. S-ar pu- 
tea organiza două proiecții pe sâptămină, un 
fel de cerc paralel cu cel al lui Koza. Nu ne 
trebuie decit o aprobare. Aceste proiecții in 
sala mică eu le gindeam ca pe niște lecţii 
eventual cu opriri pe un cadru important și 
comentarea lui. Cind citești o carte, te poți 


cinema 
Anul XXI (246) 


București, iunie 1983 


ctor 


Ecaterina Oproiu 


noscutului şi îndrăgitului actor Taizan 
(Johnny Weissmuliler), gentilemenul 
junglei“. (Un plic datat lași, 16. 4. 83, 
semnat „amatorii și iubitorii revistei ci- 
nema“ pe care îi felicităm pentru aceasta 
expresiez, Tarzan, gentiemenul junglei”). 

e „Am mai văzut filme proaste pina 
acum, dar „Roberto Carlos și diamantul 
roz” depășește orice imaginaţie“. (lon 
Ciubotaru - str. Ana Ipătescu nr. 14, sc. B, 
et. 2, ap. 6, Rimnicu-Vilcea, care, la capă- 
tul scrisorii sale indignate are și acest P. 
S: „Am citit astazi cronica filmului în 
România Liberă. Mulţumesc, Florica 
Ichim!” 


grafia la cererea cititorilor: 
Richard Chamberlain-Byron, 
d'Artagnan, 


te de Monte Christo in Hamlet 


opri asupra unui pasaj, te poți intoarce. Brân- 
cuși spunea că detectul filmului este acesta: 
curge nu-l poți opri, nu-l poţi contempla. Ei, 
uite, că se poate! Poţi să contempli și să co- 
mentezi și să înţelegi o imagine doar apăsind 
pe un buton. Bineinteles, asemenea vizionări 
au nevoie de un public avizat care să nu pro- 
testeze cind oprești filmul... Al treilea: la Ar- 
hiva de filme din București se editează „Caie- 
tele de documentare“. După mine ele sint 
adevărate surse de informare pentru iubitorul 
de film. Am fost odată acolo şi am intilnit 
multă bunăvoință. Mă gindeam câ nu ne-ar 
strica să cumpărăm tot ce există, ca stoc, 
chiar in mai multe exemplare ca să putem în- 
cropi o mică bibliotecă a cineclubului. 

— Este o idee realizabilă? 

— Cu citeva sute de lei... încă ceva; 
dacă ar fi cu putință un colţ in revista Ci- 
nema, un colţ al cineamatorului, dar care să 
nu conţină cronica unui specialist, ci chiar 
problemele cineamatorilor, otul lor spus de 


gi. 

— Pentru că aţi ajuns la cineamatori: care 
este programul dumneavoastră de indrumă- 
tor al cineclubului? 

— Vreau ca filmele pe care le vom face sa 
se conformeze întru totul exigențelor culturii 
noastre socialiste și să satisfacă in mod sin- 


loana Pavelescu și Sergiu Nicolaescu, 
din nou impreună în „Viraj periculos”. 


Doi artiști, care nici pentru public, nici 
pentru critică, nu mai au nevoie de reco- 
mandare. 


Fotogralie de Victor STROE 


https://biblioteca-digitala.ro 


| Prezentarea artistică: 


impulsurilor 


Astăzi nu vreau să par filozof, pentru 
simplul motiv că nu sint. Nici inventator 
nu sint, nici descoperitor, căci ce oare se 
mai poate descoperi sau inventa în vea- 
cul nostru deștept şi mai ales de unul 
singur, așa cum trăiesc eu. Am observat 
numai un principiu fundamental al exis- 
tenţei și anume, principiul impulsurilor. 
După lungi, cercetări, am izbutit chiar să-l 
teorelizez. in mare, impulsurile se impart 
in: primul, al doilea şi ultimul. Cel mai 
bine aș putea explica această formulare 
bizară, printr-un exemplu concret și la în- 
demina tuturor, fireşte că din domeniul 
namorada, căci ce altă treabă am 
eu 

Vezi o premieră de film. Primul impuls 
este că mai bine ai fi intrat la o cofetărie, 
chiar dacă o prăjitură te-ar fi costat mai 
mult decit un film. Al doilea impuls este 
că trebuie să dai totuși pe la realizatori și 
să-i feliciți, că doar între ei trăieşti și e 
mai bine så te aprecieze- decit să nu. În 
sfirșit, ultimul impuls ar fi cel pe care 
chiar îl comunici omenirii: „Dragă, și-am 
văzut filmul și am simţit un impuls mai 
puternic decit mine, m-a impresionat . 
foarte tare, mai ales scena aceea in ra- 
lanti, plină de un suspense autentic (deşi 
altul neautentic nici nu există). Apoi, zim- 
bete, bucurie. sărbătoare 

Remarca mea ar fi că nimic extraordi- 
nar in așa ceva. Extraordinar este doar 
faptul că prin practicarea principiului im- 
pulsuilor, cu credință și dăruire, tot mai 
multă lume cultă sare direct la ultimul im- 
puls, scâpind de povara celorlalte două 
impulsuri, care prin manifestarea lor pri- 
mară, nu fac decit să deruteze intelectua- 
lul 

Cei care posedă din naștere numai 
primul impuls nu pot avea,din păcate, ni- 
ciodată, rafinamente şi subtilitâți în apre- 
cieri, condamnaţi sa fie veșnic oameni 
simpli să mânince cind le e foame și să 
bea cind le e sete. Deși s-ar putea întim- 
pla ca prin eliminare, acesta să fie sensul 
real și nesofțisticat al existenței și trâind 
numai în sfera primului impuls, să te con- 
sideri un realizat în viață 


Mircea DIACONU 


cer, real, gusturile, preocupările, înclinațiile 
celor care le fac. Ale tinerilor, pentru că ne 
atlăm la Casa de cultură a tineretului și stu- 
denţilor. Deci, filme pe care să le simtă ale 
lor. Nu vreau să facem filme-clișeu, filme in 
afara realității sau, şi mai grav, filme edulco- 
rate, nu vreau să facem filme „despre nimic”. 
În general, aș vrea ca filmele pe care le vom 
tace să fie privite cu aceeași seriozitate şi as- 
prime ca filmele profesioniste. Fără circum- 
stanţe atenuante. Dacă nu voi reuși, dacă fil- 
mele noastre vor fi din categoria: „ei, ama- 
tori. au făcut și ei ce-au putut”, atunci mai 
bine mă întorc la literatură şi imi văd de 
scris. 

— Mă gindeam chiar că această schimbare 
de preocupări — să-i spunem așa, da?, vă 
costă timp, pe care l-ați smuls din activitatea 
dumneavoastră de literat, de creator. Merită? 

— Maiorescu spunea: „Dar care-i folosul?" 
Şi tot el intreba: „Dar care-i folosul folosu- 
lui7'... Tot ce este mişcător de gind, tot ce 
stirnește sensibilitatea și imaginaţia omului, o 
impinge spre altă înțelegere, merită. Să nu 
sune pompos. Voiam să spun pur și simplu 
că pentru mine, merită. 

— Vă mulțumesc și vă doresc sincer să vă 

tan xp: gl programul astfel incit să puteți 
mai tirziu: „merită“! 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 8 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export» 
Import Presă, P.O.Box 136—137 i ps Lae, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică. 
loana Statie 


Anamaria Smigeischi 


Tiparui executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteijè — Bucureşti 


P pagina de față am să incerc să in- 
ghesui citeva sugestii despre trei filme 
care, fiecare în parte, ar merita un tra- 
tat. Numai ultimul a făcut parte din ma- 
rea competiție. Bergman a fost prezen- 
tat în afara festivalului, în cerc restrins. 
Cel de-al treilea, epuizindu-și ambițiile 
cu prilejul decernării Oscarurilor, a 
considerat, pe drept, că nu mai are ne- 
voie de nici o trambulină. El se proiecta 
„în oraș“. Pentru el nici unul din ecu- 
soanele festivalului — numite aici band- 
ges, căci la Cannes se vorbește „fran- 
glais“ — n-au putere. Nici „invitaţiile” 
nu-s valabile. Filmul se poate vedea nu- 
mai cash. E la mijloc un destin. Un per- 
sonaj important spunea odată că nici o 
extravaganță luxuriantă n-a costat im- 
periul britanic atit cit l-a costat „sărăcia 
lui Gandhi”. 

După primirea Oscar-urilor, dar și 
înainte, citeva grupuri de istorici asia- 
tici au contestat exactitatea unor date 
asupra cărora cronicarul nu are căde- 
rea să se pronunțe. Dominant și incon- 
testabil rămine „eroul“ — la un moment 
dat contopit cu portretul unei ţări re- 
constituită cu o exactitate halucinantă 
şi interpretat de un actor pe jumătate 
indian, pe jumătate englez, pină acum 
doar actor „de teatru“. Ca să joace 
acest rol, Ben Kingsley a petrecut 
aproape un an în satul lui Gandhi. S-a 
îmbibat de amintiri. A căutat să-și apro- 
pio ndirea- acestui filozof al nonvio- 
enței — Mahatma, nu uitaţi, înseamnă 
„suflet mare“ — și rezultatele fizice și 
metafizice au răsplătit. Frumosul actor 
în virstă de 39 de ani este la fel de con- 
vingător la sfirșitul filmului, ca la înce- 
putul lui. Sintem în Africa, într-o colo- 
nie. Gandhi, avocat, membru al barou- 
lui londonez se află în tren, într-un 
compartiment de clasa | — „nu obișnu- 
iesc să călătoresc decit cu clasa |“ 
spune elegantul domn conductorului 
speriat că o persoană de culoare se află 
într-un vagon de lux. Sintem în 1896, 
Gandhi era june şi arăta ca un dandy. 
Își făcuse studiile în Anglia și se nu- 
măra, într-adevăr, printre cei mai cău- 
taţi avocaţi londonezi. Dar funcţionarii 
căilor ferate nu se lăsau impresionați 
de asemenea aberaţii sociale. Elegan- 
tul, suspectul domn Gandhi, este arun- 
cat noaptea pe un peron de gară pus- 
tie, împreună cu valizele lui „de piele 
veritabilă“. Așa începe filmul. Actorul e 
la fel de credibil și cînd își arată eroul 
la 27 de ani şi la 79 ani, în momentul 
asasinatului. Ca să devină scheletic, 
așa cum era Gandhi după atitea greve 
ale foamei, el, actorul, a acceptat fără 
murmur, să slăbească „enorm“, așa 


< 


Pentru noua generație: 
Isabelle Adjani, vedeta nr 


Inna, 


i 


cum, ciţiva ani mai înainte, De Niro ac- 
ceptase să se îngrașe „enorm“, tot pen-. 
tru un rol; așa cum actrița japoneză, o 
frumoasă femeie de 47 de ani care 
arăta de 30 ani și care juca — admirabil 
— rolul unei femei de 
filmului Balada din Narayama care a 
primit Palme d'Or, a acceptat, fără ezi- 
tare, să-și sacrifice dinţii. Toţi dinții din 
față zdrobiţi de un bolovan, sub ochii 
noștri. Personajul din film avea, cum zi- 
n casă mai venise o 
noră, apoi încă una. Mincarea — sintem 
într-un sat sărac — nu mai ajungea 
pentru toți și un obicei străvechi cerea 
ca bătrinii să fie duși pe un munte și lă- 
sați acolo pradă corbilor. Mama septua- 
genară nu era deloc neputincioasă. Ea 
ținea casa, iar dantura ei strălucea să- 
nătos. Femeia înţelese însă că trebuie 
să se sacrifice. Și sacrificiul începe cu 
acest gest de automutilare. De acum 
înainte nu o să mai poată mesteca, pu- 
terile or s-o lase încetul cu încetul, fiii, 
deocamdată iubitori, or să trebuiască 
să recunoască, totuși, că hrănesc o ne- 
putincioasă și pină la sfirșit or să se 
hotărască; ori să meșterească un fel de 
targă, ori s-o ducă sus pe munte, acolo 
unde... În toate — fără nicio excepție — 
filmele prezentate de ei, japonezii, con- 
tinuă să păstreze — cel puţin pe ecran 
— voluptatea cruzimii înfățișată, mai 
ales, sub formă de ceremonial, ceea ce 
face cruzimea și 
punct la orice digresiune. Punct și de la 


0 de ani, eroina 


ceam, 70 de ani. 


cumplită. Dar 


cap. 
Pe cel de-al doilea film, evident nu-l 
putem discuta. Nici măcar descrie. Să-l 
atingem cu o petală! 
și Alexander. Nu e „cel 
m al lui Bergman ci — ni 
se anunță — ultimul. | se mai spune, 
antologia obsesiilor bergmaniene, film 
de citate, primul film în care Bergman 
lasă copiii să apară în opera sa, filmul 
în care își plătește ultimele datorii față 
de tatăl malefic, film-testament. Testa- 
ment? Tonul filmului nu amintește de- 
loc un asemenea act solemn, dimpo- 
trivă, se poate spune 
gman n-a avut sufletul 
umorul — Bergma 
umorul atit de vo! 
semnat de el nu a avut o asemenea ro- 
busteţe. Niciodată filozofia lui Bergman 


că nicicind Ber- 
atit de „ușor' și 
i umorul? — da, 
reţ. Nici un film 


Star- sistemul 

in floare 
(Catherine Deneuve 
si David Bowie) 


nu a fost mai atașantă decit în acest 
film care ţine peste trei ore. Puțin, ex- 
trem de puțin, pentru că tot înaintind în 
poveste ţi-e mereu teamă că o să se 
sfirşească. 

Despre ce e vorba? Despre propria 
lui copilărie. Alexander e Ingmar, iar 
Fanny nu e alta decit sora lui, cu vreo 
doi ani mai mică. Este imaginea unei 
copilării „de basm”, trecută prin privi- 
rea unui băiețel care — normal — înfru- 
musețează amintirile frumoase, își exa- 
gerează primele traume, uneori fanta- 
zează, dar fabulaţia, la virsta asta. face 
şi ea parte din adevăr. De obicei, Ber- 
gman zice că și-a început filmele por- 
nind de la o imagine. Strigăte şi șoapte 
s-a născut dintr-o imagine care-i venea 
mereu în minte: trei femei îmbrăcate în 
roșu, într-o cameră cu mochetă roșie 
cu tapet roșu, cu canapele roșii. A fost 
un film în roșu. Roșu: culoarea pasiunii. 
Fanny şi Alexander e lucrat în tonuri ce 
țin de o copilărie miritică, alături de o 
bunică mare actriță, alături de o mamă 
frumoasă și ea mare actriță, o copilărie 
înveșmintată în toate nuanțele de alb, în 
toate nuanțele de trandafiriu. Pretutin- 
deni, numai cromatica purității. Dar 
senzaţia de puritate există doar în casa 
natală. Dincolo de ea — orașul. Sintem 
în la belle époque, sintem la Uppsala, 
înfățișată ca o Vienă boreală, orașul, 
nepăsător, de o eleganță ușor uzată. 
Orașul nu este, de fapt, decit un fel de 
pudrieră veche, în care doamnele cu 
voaletă, domnii cu joben, guvernantele 
înfășurate în șorțuri scrobite, nu se 
mișcă și nu gindesc decit in conformi- 
tate cu un ritual cunoscut de toţi și res- 
pectat de toți cu strictețe. Albul și rozul 
poartă pe deasupra o lată banderolă 
neagră-vineție, care marchează epoca 
petrecută de Bergman la tatăl lui — în 
film tată adoptiv, în realitate tată adevă- 
rat, un prelat rigid, pentru care orice 
plăcere e un viciu, iar abstinenţa sin- 
gura mintuire. Direct sau indirect, Ber- 
gman s-a referit de multe ori la acest 
părinte bigot, care aplică cu severitate 
zeloasă orice principiu de natură să 
transforme bucuria în vină. Cum zi- 
ceam, niciodată Bergman chinuitul, se- 
verul, tristul scormonitor al abisurilor 
n-a fost mai exuberant. Ba chiar se 
poate pronunța cuvintul romantic. Fil- 


https://biblioteca-digitala.ro 


mul se termină cu o frază din Strind- 
berg: Orice se poate întîmpla, totul e 
posibil, totul e verosimil. Timpul şi spa- 
țiul nu mai există. Dar Fanny și Alexan- 
der nu apar, totuși, decit ca pretextul 
de a glorifica „tangibilu!“: timpul unei 
vieți niciodată abstracte (trăieşti, 
trăiesc, trăim); al unui spațiu palpabil, 
pentru că înăuntru lui se consumă și fe- 
ricirea și nefericirea lui Alexander și 
Fanny, care cine sint? — Bergman? Nu! 
Eu care scriu. Dumneata care citești: 

Şi-acum “citeva notații despre cel 
de-al treilea fiim: Nostalghia. Andrei 
Tarkovski și Tonnio Guerra, coautorul 
scenariului, au vrut la început să-l.inti- 
tuleze Voiaj în Italia. De la primele cris- 
talizări titlul s-a schimbat, pentru că au- 
torii au început să-și dea seama că, de 
fapt, această călătorie poate avea loc 
oriunde în afara pămintului natal. Un 
rus, un intelectual, respectiv un critic 
muzical, pleacă într-o țară străină, 
respectiv în Italia, pe urmele unui com- 
pozitor clasic. Vrea să scrie o carte. 
Cartea începe să prindă contur, dar 
după săptămini, după luni, sufletul că- 
lătorului începe să se destrame, să tîn- 
jească, să bolească. Nostalghia, rej 
mereu Tarkovski,nu e o stare de spirit. 
E o boală. E o boală curată. „Cum să 
numesc altfel acel ceva care-ţi suge tot 
elanul vital, toată energia, toată plăce- 
rea de a trăi? Vă rog din suflet nu con- 
fundaţi nostalghia cu tristețea!“ 

Un critic recomandă să se scrie un 
manual despre banda sonoră a filmului 
(„nimic mai asurzitor decit liniștea din 
Nostalghia“). Se vorbește pe larg des- 
pre emoția plastică a acestui film „Teh- 
nicolor“ care dă tot timpul senzația că 
ai în față „un film alb-negru retransmis 
pe un televizor color” analizează 
minuțios semnificația fiecărei replici. 
(De pildă: criticul în vizită, exasperat de 
insistențele extraprotesionale ale însoți- 
toarei sale zice: „prefer să mă culc cu 
tine decit să-ți explic de ce n-am nici 
un chef să mă culc cu tine”. Nici două 
duzine de cuvinte analizate radiologic, 
chimic, semiotic. ontologic, cibernetic 
etc.). Fiecare frază deschide, cu adevă- 
rat, un portal spre împărăţia parabolei, 
deși autorul ţinteşte să ajungă în 
această împărăție dacă se poate fără 
cuvinte: „Urăsc dialogul abundent. Un 
film în care textul are un rol prea im- 
portant după mine, poate să fie oricum, 
dar în nici un caz nu poate fi un film 
reușit“. 

Se psihanalizează visul (eroul și inter- 
locutorii lui sint hăituti de fantasmele 
produse de ei în somn). Se scriu arti- 
cole pe marginea replicii rostite de pro- 

onist. după ce cade în apă si trebuie 

-şi scoată încălțările făcute leoarcă: 
„In Italia sint prea muţi pantofi italie- 


ți”. 

si afara paginilor rāmīine ceea ce 
scapă de sub puterea hirtiei și a cerne- 
lii: frisonul de îngrijorare („trăim într-o 
lume în care toți — în afară de nebuni 
— Şi-au pierdut rațiunea”); presimţirea 
unei salvări, aflată undeva, dincolo de 
tumul, de ceața, de aburul, de obscuri- 
tatea omniprezentă căci ne uităm la un 
fiim de „găuri negre“. Tot ce se vede pe 
marginea lor e fluid: eleșteul copilăriei, 
piscina cu apă tămăduitoare, străzile 
mereu inundate, ploaia, ploaia, ploaia 
care râpăie neincetat dincolo de feres- 
trele uriaşe ca să mărească singurăta- 
tea. Ca să agraveze boala Lingoarea 
acestei lumi lichefiate, fără contururi 
fiindcă necontenit conturul devine alt- 
ceva“ 

În afara paginilor, a paginii, nu rā- 
mine deci decit un singur lucru... 

.Esenţialul... 


Ecaterina OPROIU 


Nr. 6 


nul XXI (246)| 


NC 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti, iunie 1983