Revista Cinema/1977 — 1989/019-CINEMA-anul-XIX-nr-7-1981

Un artist adevărat 


își recunoaște 


și cîștigul și eșecul și limita 


Nr.7 


Anul XIX (223) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educatiei Socialiste 
Bucuresti. iule 1981 


Arad'81 


Un loc însorit aici la Arad, 

ia etapa interjudeţeană a ti! 

melor de amatori. Cineama 

torii din două judeţe socotite 

de tradiție şi de ce nu? de 
perspectiva, Timiş şi Arad, s-au contruntat 
cu creatorii amatori din alte două zone 
aparent «nevinovate», Satu Mare și Bihor. 
Întrecerea a fost însă strinsă și a confirmat 
faptul că oricînd prin muncă şi pasiune, pot 
fi cucerite rapid locuri superioare într-o 
posibilă ierarhizare a valorilor. Cineclubul 
«Atelier 16» al Şcolii populare din Arad a 
«explodat» aici cu un mănunchi de filme de 
orientare diversă și a făcut-o cu năduf 
parcă pentru numărul mic de filme promo- 
vat la ediția precedentă a festivalului și 
neințelegerea lor atunci. Ceea ce ne-a bucu- 
rat însă cel mai mult a fost faptul că membrii 
acestui cerc de creaţie au căutat (așa cum 
le-ar sta bine dealtfel tuturor) și au găsit 
«spațiile libere» de artă cinematografică 
delimitind un drum propriu al amatorilor în 
acest domeniu. Şi aceasta nu pe căi peri- 
ferice. Acum «firma» cineclubului din Arad 
a devenit o realitate care exprimă într-ade- 
văr o muncă de atelier a pasionaţilor de 
aici. În jurul lui Gheorghe Săbău (profesor 
de cinematogratie la școală și de filozofie 
în viața de toate zilele) au crescut din nou 
tineri de perspectivă care trebuie încurajați 
și sprijiniți acum, după afirmare. Pentru că 
au, într-adevăr, realizări de excepție. De la 
filme de atmosferă bine regizate sau inter- 
pretate (inceput de coerență, Bopacul, 


Tîrgoviște'81 


Cel puţin trei filme s-au impus 
cu evidenţă în confruntarea 
cineamatorilor din cadrul eta- 
pei interjudeţene a Festivalu- 
lui național «Cintarea Româ- 
niei» găzduită de orașul Tir- 
govişte și reunind creaţii cine- 
clubiste_ din județele Prahova, Ialomiţa, 
Buzău, Dimbovița. Aş consemna la început 
filmul documentar Casele se nasc din 
munte (de Constantin Stematiu — Casa 
de cultură a sindicatelor din Tirgoviște) 
despre exploatarea de caicar de la Lespezi 
și despre spectaculosul drum al pietrei 
spre fabrica de ciment de la Fieni; cine 
amatorii dimbovițeni au făcut un film de 
mare concentraţie expresivă, un foarte bun 
«documentar de muncă»: imagini spectacu- 
loase, filmate la înălțimea unor cuiburi de 
vulturi, înfățișează banda rulantă de 18 kilo- 
metri care transportă, zilnic, mii de tone 
de calcar spre fabrica născătoare de case. 
Tot cineamatorilor tirgovişteni (de data 
aceasta Florentinei Popescu şi lui Emil 
Grama de la cineclubul «Creneluri») li se 
datorează un excelent documentar etno- 
grafic, Geavrelele, care consemnează un 
vechi obicei popular de Anul Nou, transmis 
spre contemporaneitate, și filmat în comu 
na Morteni. «Geavrelele» sint niște batiste 


avanpremieră 


Să ne oprim de astă dată, cu 
riscul de a fi exclusiv pro- 
zaici, la citeva date exacte, 
verificate și verificabile: citi 
cineamatori or fi în toată 
tara? cite cinecluburi? lată 
deci citeva dintre datele pro- 
mise, posibili parametri ai unei posibile 
istorii a cineamatorismului național: 

e Scriptic avem azi în România 18 937 de 
cineamatori. Amplului fenomen cultural- 
artistic și educativ care este «Cintarea 
României», i se datorează o veritabilă explo- 
zie cantitativă: 1060 de cinecluburi, dintre 
care 660 ale adulţilor. 

@ Nu toate cinecluburile amintite produc 
filme. Multe au rămas la stadiul de cerc de 
cultură cinematografică. De ce? Deocam- 
dată datorită lipsei de aparatură și în spe- 
cial de peliculă. Culturalizarea cinemato- 
grafică nu e un proces prea lesnicios, nici 
prea rapid. Două puncte nevralgice sem- 
nalate de multe cinecluburi: insuficienta 
filmelor de arhivă pentru studiu și documen- 


Sub semnul Festivalului naţional „Cîntarea României“ 


Cu talent și cu tot ce trebuie 


Adaggio — ultimele cu superbele lor para 
bole între vechi şi nou) şi pînă la filmele 
documentare de diverse categorii «Ate 
lier 16» a demonstrat că școlile populare de 
artă pot şi trebuie să fie nuclee de creaţie 
pentru toate «opțiunile» cinematografice. 
Filme cu conținut angajat (Iniţiative, con- 
sacrat necesității cultivării fiecărei supra- 
fețe de pămint, Roata olarului, evocare 
sensibilă a unor momente din istoria 
poporului nostru) au concretizat ambițiile 
cineaştilor amatori din Arad, modalitățile 
în care ei înțeleg să contribuie la folosirea 
tilmului de cineclub ca instrument al mun- 
cii politice de masă. Ca o împlinire, lingă 
acestea, au fost proiectate pelicule de va- 
loare artistică deosebită, rezultatul unor 
indelungi căutări, cum au fost Îmblinzi- 
torul de șerpi (unde «formulele» lui McLa- 
ren nu au constituit decit un pretext, origi- 
nalitatea filmului fiind evidentă) sau Efecte 
de împrimăvărare in care imaginaţia de- 
bordantă a autorilor (Emanuel Teţ, primul, 
loan Pleș cel de-al doilea) s-a unit în chip 
fericit cu limbajul și mijloacele artistice folo- 
site. Oricum, am plecat de aici, cu părerea 
că la Arad, concret, «palpabil», există un 
adevărat cineclub în care se muncește cu 
pasiune, cu dăruire, se caută și se experi- 
mentează — în sens bun — mereu. 
Timişoara a venit în ediția actuală ca un 
alergător constant în efort, dar care parcă 
nu mai are suflu pentru final. «C.F.R.-ul», 
acum, explicabil, are nevoie de spațiu si 
timp, dar prin filmele lor (bine realizate, 


dealtfel) Uriașul, Sfatul medicului, Timi- 
șoara nord, sud, vest, cineamatorii aces- 
tui cineclub au demonstrat că se poate 
conta pe ei, că vor ocupa în continuare, dacă 
vor avea ambiţie, ca și în trecut un loc de 
frunte în mișcarea noastră de amatori. 
«Cineclubul '70» al Casei de cultură Muni- 
cipale condus de ani de zile de losif Costi- 
naș, a reconfirmat şi acum (pentru a cita 
oară?) valoarea membrilor săi. Există aici o 
predilecție spre arta de a privi. Avem impre- 
sia că cineaștii de aici ne privesc mereu, 
deturnindu-ne spre zonele noastre intime. 
Într-up film aparent fără subiect turnat în 
canicula verii şi a sufletelor noastre — 
Fragmentarium de vară — autorii ne 
obligă să urmărim traiectoriile pe care ei le 
vor, îmbătindu-ne cu imagini ce par terne 
dar spun mult. Revenim mereu, pentru că 
așa vor, spre imaginea copilului care se 
învirteşte între blocuri pe patine cu rotile, 
imagine care alături de celelalte, nelegate, 
contribuie la «escaladarea» noastră senti- 
mentală. Despre Dungat și... nu pot scrie 
prea mult în afara faptului că, dincolo de 
sensuri, am văzut ce simplu și cu ce mij- 
loace simple se poate reuși un film. Dealt- 
fel, mai vechi sau mai noi, filmele lor au 
ajuns să ne creeze o stare de panică pentru 
că nu privim destul «în noi» şi în jurul nos- 
tru. Posibile reintoarceri cu fata spre copi- 
lărie (citeşte puritate) ochi vii ai aparatului 
de filmat au învățat să privească viața, să 
provoace, să convină asupra unui joc ci- 
nematograftic fără conveniente. Este expre- 


Acolo unde se naște o tradiţie... 


inflorate pe care localnicii le leagă strins 
pe nişte prăjini imense, prăjini care sint 
apoi, înălțate şi răsturnate, scuturate ii 
delung, într-un ameţitor dans pe vertical», 
fiecare batistă semnificind cite o dorinta 
și fiecare batistă rămasă pe steagul multi- 
color înălțat către cer însemnind cite o 
dorință împlinită; ineditul obicei dimbovi- 
tean a condus la realizarea unui film etno- 
grafic de mare frumusete. În sfirșit, un raid- 
anchetă al cinvamatorilor de la Întreprin- 
derea de utilaj petrolifer din Tirgovişte, In 
obiectiv: ordinea și disciplina (realiza! de 
Nicolae Dumitrache, Constantin lonită. 
Georgeta Coroliu) a reținut în mod special 
atenția, prin finalitățile sale civice și prin 
filmările sale prin surprindere, ingenioase 
și eficiente. 

Aceste trei filme — de genuri diferite — 
au «dominat» întrecerea de la Tirgoviște. 
Ceea ce nu înseamnă că nu au fost în 
competiţie și alte filme remarcabile. Orașul 
meu de pildă, un reportaj poematic realizat 
de Vasile Stoica (Intreprinderea de Con- 
strucții-montaj siderurgice, Călărași); Na- 
vetistul de Marian Laţcu (cineclubul «Mun 
tenia» Ploieşti), o «parabolă» ingenioas:: 

şi Piua, de acelaşi autor, un poem etno- 
urafic cu sigure calități cinematografice; 
t'imul de protecţia muncii Semnăm, sem- 


năm (de lulian Hasenkoph, Combinatul de 
oteluri speciale); reportajul Orașul roman- 
telor de Petru Crăciun (cineclubul «Teme- 
raii» Fieni); filmul tehnico-știinţific Eti- 
ciența unei idei, realizat la «Romlux» de 
Nicu Roșu şi Anghel Gherescu; filmul docu- 
mentar Ștafeta vie (Inspectoratul școlar 
Tirgovişte), despre o inițiativă rodnică a 
copiilor din satul Vulcana de sus, de împă- 
durire a unor dealuri cu pomi fructiferi, etc., 
etc. O menţiune specială pentru cineclubul 
«Piticel» din Rimnicu Sărat, al cărui princi- 
pal animator, Pompiliu Dumitriu, un vete- 
ran al mișcării cinecluburilor, a încetat din 
viață, dar fiica acestuia, Roxana, încă elevă, 
se îngrijește ca tradiția filmului de animaţie 
să nu se stingă, preluind exemplul tatălui 
ei; un gest pe care-l consemnăm cu emoție, 
salutind prezenţa în finala «Cintării Româ- 
niei» a filmulețului Peripețiile lui Rel 
(semnat de Pompiliu şi Roxana Dumitriu), 
un nou episod dintr-un serial mai vechi de 
«cartoane decupate», micuțul erou fiind 
de data aceasta în căutarea unui exemplar 
rar de fluture... «bombis trigonocefalis» 

N-au lipsit, însă, în confruntarea de la 
Tirgovişte, imagini şi comentarii imper- 
sonale, care au minimalizat forța de con- 
vingere a multor filme, unele cu tematică 
generoasă. N-au lipsit filmele fără idee, în- 


Cifre și ambiţii 


tare, și prea rarele întilniri cu profesioniștii. 
Unii cineamatori — regretatul Sandu Dra- 
goş, losif Costinaș sau Gheorghe Sa- 
bău au reuşit să facă din cinecluburile lor 
adevărate şcoli. 

9 Pe o hartă a cineamatorismului naţio- 
nal, județele de primă mărime ar fi: Arad 
(18 cinecluburi), Bihor (24), Caraș-Severin 
(25), Dolj (31), Galaţi (25), Hunedoara (25), 
Timiş (22). Alte zone au ori prea puţine 
cinecluburi în raport cu posibilitățile lor 
(Braşov, Sibiu, Maramureș, Cluj, lași — 
ultimul cu doar două cinecluburi), ori prea 
puține filme în raport cu capacitatea lor 
(București, Dimbovița, Satu-Mare, Mureș). 
Sigur, nici aici nu se pot da rețete. Uneori 
e de preferat un singur cineclub, unul și 
bun — unei puzderii insignifiante. 

9 Spre deosebire de cineaștii profesio- 
nişti, cei amatori nu se pot plinge de festi- 
valuri. Aproape fiecare gen de film are 
«ite unul, de la festivalul de protecția muncii 
a Galaţi, pină la festivalul de eseu cinema- 
'ogratic la Arad. Cel mai nou festival: cel 


de film poematic de la Gura Humorului. În 
perspectivă se urmăreşte centralizarea unor 
testivaluri, epleonastice», inutil dispersate. 
De remarcat că zonele puternice amintite 
au şi festivalurile cele mai prestigioase. În 
Caraş-Severin, de pildă, se desfășoară trei 
de excepție: la Reșița (ingeniosul festival 
al filmelor mai scurte de cinci minute), 
la Herculane și la Oţelu-Roşu. Dar şi un 
județ ca lași, cu doar două cinecluburi, 
a inițiat în comuna Bivolari, de pe malul 
Prutului un festival cuceritor prin auten- 
ticitate — festivalul filmelor «din viaţa satu- 
lui», festivalul filmului pe uliţă. 
@ Pentru că judeţe şi festivaluri înseamnă 
de fapt oameni, să ne oprim şi la citeva 
nume de creatori, dintre zecile care ar merita 
amintite:  losif Costinaș — Timișoara, 
Gheorghe Sabău — Arad, Nicolae Ne- 
gruțiu, Norbert Taugner — Oţelu-Roşu, 
Ferdinand Michitovici — Cimpulung Mol- 
dovenesc. 
e Festivaluri înseamnă şi jurii. În afara 
unor inimoşi, participanţi în toate juriile, 


sia de fapt cea mai bună a evoluţiei cine- 
amatorismului, bineînțeles a unei evolutii 
estetice. 

Județul Bihor a fost prezent în întrecere 
mult mai viu ca altădată. Un număr insemnat 
de filme au relevat preocupările forurilor de 
cultură, sindicale, etc. de a crea în această 
zonă o mișcare de cineamatori puternică. 
Și unele rezultate au apărut deja, de acum. 
n primul rînd, prin filmele elevilor școlii 
populare de artă din Oradea, deși, în Nico- 
lae Simuț — un pictor naiv, realizat ca 
un portret cinematografic, n-am înţeles ce 
voiau autorii să evidenţieze mai mult, pic- 
tura omului de pe ecran sau pasiunea sa 
pentru vînătoare. A plăcut mai mult pelicula 
consacrată muncii sticlarilor şi Toamna 
aurie (al cineciubului casei de cultură Har- 
ghita), ultimul irosind din păcate portrete 
şi imagini superbe reunite simbolic dato- 
rità unei ușoare note de artificialitate. 
Animaţia de aici s-a înscris şi ea pe o linie 
de ascendență, cu elemente de suplețe și 
simplitate. Oricum, cineamatorii din Bihor 
s-au «inscris» în competiție și se pare că 
vor să rămînă. 

Județul Satu-Mare, cu citeva filme, ca un 
frate mai mic nu ne-a oferit decit o singură 
surpriză, un film tehnico-ştiințitic, didactic, 
bine realizat după tiparele acestei catego- 
rii: Terapia prin bio-feed-back alpha 
cerebral ai cărui autori sint cineaștii de la 
IPSUIC Satu Mare. 

Întrecerea de la Arad a demonstrat, în 
fond, alături de cea de la Băile Herculane, 
nivelul maxim atins acum, precum și faptul 
că există şi talent nu numai bunăvoință. 
Şi nu puţin. 


Florin VELICU 


șiruiri mecanice de imagini mai mult sau 
mai puțin întimplătoare. N-au lipsit pelicu- 
lele terne, anodine, fără șansa de a comu- 
nica stări, sentimente, emoţii. Nu mai men- 
tionăm, aici, titluri, deși am putea produce 
o listă destul de lungă. Cite o sclipire, ici- 
colo de umor (în Nu zimbiţi, vă rog, cu 
Nae, cineclubul «Temerarii», Fieni), cite 
o intenţie pozitivă (în Să nu uităm tran- 
datirii, de Octavian Preda, cineclubul «Mi- 
nerul», Filipeştii de Pădure, trandafiri... po- 
luați, autorii filmului, preluindu-şi pseudo- 
nime ca... «vestejitu'», «gălbejitu» și «n. 
poluatu»), cite o idee poematică (în Mii- 
nile, de Radu Dragomir, cineclubul «Nep- 
tun» Cimpina) nu reușesc să salveze de la 
dezinteres un (prea) lung șir de filme care 
au coborit ştacheta calitativă a confruntării. 

Cele peste 40 de filme prezente în această 
fază interjudețeană a Festivalului național 
«Cintarea României» (dintre care, cum s-a 
văzut, 10—15 titluri, pot fi reținute, unele 
cu calități neindoielnice) au și o altă sem- 
nificaţie, însă: în zone, practic, fără o tra- 
diție notabilă a mișcării de cineamatori, 
există, azi, o remarcabilă emulaţie cine 
clubistă. Faptul acesta este, probabil, cel 
mai important, îl şi reținem ca o concluzie 
a însemnărilor noastre, și — de aici — 
drumurile valorii sint deschise, cu condiția 
unei mai susținute îndrumări de speciali- 
tate, de care unele cinecluburi au nevoie 


ca de aer, ca de apă. 
Călin CĂLIMAN 


în toate anotimpurile, de la Slobozia pină la 
Baia-Mare (Geo Saizescu, Călin Căliman, 
Eva Sîrbu, Bob Călinescu, Alecu Croitoru, 
Aurel Mișcă, Nicolae Cabel, losif Demian 
şi alți cîțiva), numărul profesioniştilor care 
ajung să se ocupe practic de cinecluburi e 
relativ redus. Nu e mai puțin adevărat, pe 
de altă parte, că există și cinecluburi în 
care îndrumarea riscă să devină substitui- 
re... Obiectivul îndrumării ar fi definirea 
specificității, a unui drum propriu cineas- 
tului amator. Dar asta nu se poate intimpla 
decit după asimilarea ABC-ului tehnicii şi 
limbajului cinematografic. 

e Există cineamatori care nu numai că 
au depășit «primara», dar și-au conturat un 
stil propriu, competitiv (profesionist vor- 
bind), în stare să umilească multe priviri 
condescendente. Doar două exemple: Cor- 
neliu Dimitriu (cu Solară) și Sandu 
Dragoș (cu filme etnografice unice în țară). 
Din păcate, neavind câpii, ele nu circulă, 
nu se văd, practic «nu există». 

@ Chiar în aceste zile se desfășoară la 
Cinema Studio, Gala republicană a filme- 
lor de -amatori, 168 de filme. Nu le putem 
dori decit ca, spre deosebire de acum doi 
ani, să aibă public. Şi, mai ales, să-l merite. 


Eugenia VODĂ 


Intr-o societate socialistă tinără ca a noastră, în care mai mult de jumă- 

tate din populaţia ţării o reprezintă tineretul, e firesc ca o artă care i se adre- 

sează direct și cu precădere, cinematograful, să înregistreze o permanentă 

inema dorință de înnoire creatoare. De întinerire ca idei și expresie artistică, de 
renunțare la vechi procedee şi şabloane rezultate dintr-un mod îngust și 
comod de a considera viața în imagini filmice. 

Prea multă vreme tinerețea artei s-a considerat sinonimă cu diletantismul 
şi improvizaţia, prea multă vreme a fost socotită drept scuză pentru stingăcii și timidi- 
tate, prea multe decenii cinematograful românesc a adus ca unic argument al unor gre- 
şeli mereu repetate inexperienţa, virsta lui fragedă, pantalonii cei scurţi. Dacă tinereţea 
artistică începe să insemne astăzi, cum e și firesc, elan şi entuziasm faţă de tot ce e nou 
şi pasionant în societatea modernă, vibraţie sinceră şi energie în vestejirea unor prejude- 
căţi, spirit curajos polemic şi răspundere civică în înfruntarea unor rămineri în urmă ale 
realităţii, directeţe şi originalitate a expresiei, atunci cinematograful românesc e pe punc- 
tul de a întineri salutar. De a deveni tot mai personal și mai eficace ca impact asupra con- 
ştiinţelor tinere și mai puţin tinere. Şi în acest proces de împrospătare generală, de învin- 
gere a sclerozei timpurii combătută cu atita acuitate critică şi clarviziune de către secre- 
tarul general al partidului, tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU la fructuoasele sale întilniri 
cu oamenii din cinematografie, un rol hotăritor încep să-l aibă tinerele generaţii de regizori 
şi scenarişti, de interpreți şi operatori, de ingineri, tehnicieni, antrenați tot mai consec- 
vent în procesul de realizare a filmelor. 

Dublarea numărului de filme, ca urmare a bunelor condiţii create cinematografului 
naţional de către Partidul şi Statul nostru, oferă posibilităţi multiple pentru afirmarea a 
noi şi noi talente. Unul din trei regizori români debutează astăzi cu succes în filmul de 
lung metraj şi în curînd, prin intrarea în producție a unui gen mai puţin cultivat anterior: 
tilmul-scheci, numărul acestor debuturi va spori considerabil. Numai în ultimul deceniu 
talentaţi absolvenţi ai Institutului de artă teatrală şi cinematografică «I.L. Caragiale» ca 
Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Alexa Visarion, Dinu Tănase, Stere Gulea, 
Constantin Vaeni, Mircea Moldovan, Şerban Creangă, Timotei Ursu, Cristiana. Nicolae, 


NEEDS: 


ulterior Mircea Daneliuc, losif Demian, Nicolae Mărgineanu, Ada Pistiner, devin, încă 
de la debuturile lor, nume de referinţă în cinematograful românesc, impuniînd prin insoli- 
tul expresiei, prin seriozitatea stăpiînirii profesiei şi ambiția de a aborda frontal teme fier- 
binţi ale actualității. Ei colorează puternic și înviorează peisajul nostru cinematografic. 

Dacă astăzi ne putem mindri cu opere moderne, dintre care unele apreciate şi peste 
hotarele ţării, la manifestări internaţionale de prestigiu, cu filme ca Filip cel bun sau 
Proba de microfon, ca Mere roșii sau larba verde de acasă, ca Septembrie sau Croa- 
ziera, ca Stop cadru la masă sau Casa dintre cimpuri, ca O lacrimă de fată sau Îna- 
inte de tăcere, aceasta le-o datorăm unor tineri cu personalitate şi ambiţie artistică, apți 
să strîngă în jurul lor o întreagă echipă de colaboratori tineri ca vîrstă ori ca mentalitate 
creatoare, ca prospeţime de spirit, căutare febrilă a ineditului, a expresivului, a convin- 
gătorului. 

Nume necunoscute cu cîțiva ani în urmă au devenit în scurt timp garanții ale talentului, 
ale seriozităţii şi forței creatoare capabile să stimuleze ambițiile — uneori cam tocite — 
ale unor colegi mai virstnici. O concurență, o stare de emulaţie şi de stimulare activă, o 
evaluare lucidă a disponibilului artistic existent, un climat înviorător pentru întreaga suflare 
cinematografică, au adus cu ei pe platouri acești tineri ai deceniului şapte-opt. Desigur, 
nu toţi și-au ținut ori au avut ocazia să-şi ţină promisiunile furtunoase de la debut, 
filmografiile unora nu s-au ridicat ulterior la stacheta ambițios lansată. De ei depinde, 
dar şi de noi cei din jur, dezvoltarea armonioasă și susținută, opțiunea fermă și conlucrarea 
creatoare Ja scenariile pe care să-şi desăvirşească ambițiile şi fantezia regizorală, să-și 
orchestreze viziunea în cadrul unui ansamblu colectiv temeinic organizat, pentru a se 
putea depăşi de la un film la altul. De noi, cei mai virstnici, — producători sau critici, colegi 
de breaslă sau factori de îndrumare și stimulare depinde să încurajăm tinerele «orgolii» 
în sensul cel mai productiv şi să le creăm un climat constant de dezvoltare. Înconjurindu-i 
cu dragoste şi înţelegere pe cei tineri,ne asigurăm totodată propria noastră vitalitate, tine- 
rețe spirituală şi artistică. Tinereţea unei arte cinematografice angajată în slujba noii, 
modernei societăți socialiste românești. 

«CINEMA» 


biblioteca-digitala.ro 


„Literaturizarea'“, 


literatura română și vîrsta filmului românesc 


o capcană 


care poate fi evitată prin profesionalizare 


Stimate Mircea lorg: 
!escu, fără a recurge la r: 
trospective sau panoranii- 
ce, judecind uupa unele 
articole pe care le-aţi scris 
recent, rezultă că scriitorii 
şi criticii literari urmăresc 
fenomenul cinematografic românesc 
Cu ce sentimente? 


- Cred că există cel puţin două atitudini. 
Una de ignorare sau, mai precis, de indi- 
ferenţă, care poate fi explicată; și alta, de 
interes prea des dezamăgit indiferența 
își are explicaţia, cred, în eternul infantilism 
al unei mari părți a producţiei de filme, iar 
interesul, deşi atit de des dezamagit, vine 
după părerea mea, din fascinația pe care 
cinematografia o exercită asupra literaturii 
secolului nostru, atit de profund influenţată 
de arta ecranului, încît s-au făcut nume 
roase reteriri la acest tenomen. De pilda 
într-o carte celebră, de istorie a romanului 
modern, «L'âge du roman américain» de 
Claude-Edmonde Magny, se vorbește toc- 
mai despre înriurirea filmului asupra ro- 
mancierilor, de la Dos Passos la Faulkner 
iar interesul scriitorilor români provine 
din aceleași virtuale interferenţe. E un 
interes, cum spuneam, dezamăgit, pen 
tru că, din păcate, filmul nostri 
cepțiile pe care le știm, Lucian Pintilie 
sau Mircea Daneliuc, este mereu depăsi 
sub raportul tematicii aplicate și al Et arh 
artistice. În ceea ce mă priveşte, încercă- 
rile unor Dan Piţa sau Mircea Veroiu de a 
face film de artă îmi par timide, în primul 
rind pentru că n-au avut continuitatea |: 
care i-ar fi obligat filmele lor de început 
Nunta de piatră și Duhul aurului. Asa 
că, la noi, raportul ar trebui să fie inver 
decit cel semnalat înainte, adică cine 
matogratia să se lase influentata de li 
teratură, și sub aspect tematic, și sub as 

t stilistic. Pentru că, după cite știu 
tară să fiu critic de cinema, căutările ir 
filmul românesc, cu excepţiile arătate şi 
poate ale altor cîtorva, sint aproape nule 
Se practică formula ilustrării plate, epic: 
lineară, univocă, lipsită de adincime psiho 
logică, lipsită Gerea de semnificații, spe 
cific, al imaginii filmele noastre, cuvintul! 
și în genere ceea ce ține de scenariu sint 
adesea la nivelul unei pseudo-literatur: 
gazetăreşti transpuse ca atare în suite 
de totograme, Or, a face film nu înseamnă 
a transla în imagini ceea ce poți să spui și 
prin cuvinte, înseamnă a face o operă ba 
zata electiv pe imagine, pe legile ei propr 
de asociere. E un lucru elementar, demult 
stiut, dar parcă nu chiar de toţi. Dealtminter,, 
in cartea unui prozator român cunoscut 
Dumitru Dinulescu, «Galaxia burlacilor», 
există un capitol scris în manieră ciné- 
vérité — iată, nu putem ocoli noțiunile ci 
nematografice — în care autorul îşi descrie 
aventura absolvirii cursului de regie de la 


Radu Beligan, revăzut recent nu 

numai în «lancu Jianu», ci şi 

pe micul ecran, prezentind cu 

farmec şi erudiție istoria teatrului 
românesc 


Un cunoscut critic literar avansează 


citeva 


opini 


în legătură cu stadiul actual al gîndirii 
cinematografice. 
Aşteptăm replica cineaștilor! 


I.A.T.C., cu portrete reale care, spre sur 
prinderea mea, n-au stirnit nici măcar u! 
ecou defavorabil, printre cei descrişi îi! 
carte. Încă o dovadă a indiferenţei regizo 
rilor în cauză faţă de literatură, chiar atunci 
cînd îi privește direct. 


— Înseamnă că indiferența e reci- 
procă, dar nu tot atit de justificată. 


— Tocmai. Literatura română contem- 
porană, proza, poezia, au mers atit de mult 
în direcția unei apropieri de real — un real 
al prezentului, dar și un real al istoriei — 
incit nu poţi să nu fil uimit văzind cit de 
ancorate în falsul unor ficțiuni, al unor pro- 
duse himerice de cabinet, au rămas filmele 
pe care le vedem în mod curent Este o ficțiu- 
ne suficientă numai sie însăși sau, cum spu- 
ne Pintilie, la nivelul unui realism primar, al 
ilustrării banale a unei teme banalizate. 

— Apropierea de real ar putea fi in 
suflată și cinematografiei? Pe ce cui? 

— Sint mai multe căi, una din ele fiin 
aceea a curajului artistic, care nu lipseșt: 
totuşi din unele filme românești. Cum : 
Proba de microfon, cum e Croaziera. 
cum fuseseră, după 1965, filmele de atunc 
ale lui Mircea Săucan, Malvina Urşianu și 
Lucian Pintilie. Era un început de sincro- 
nizare între cinematografie şi literatură, 
dar procentajul, în timp, e în favoarea altor 
producții, de cu totul alt tip, în favoarea fil- 
melor plate care, în plan literar, şi-ar afla 
corespondentul în modalitatea, să zicem. 
lui Dumitru Mircea din «Pline albă». 


— Filme ieșite din comun și chiar 
experimentale au mai fost, de exemplu, 
anul trecut, O lacrimă de fată de losit 
Demian, Stop cadru la masă de Ada 
Pistiner şi altele, dar nu E dacă se 


poate face un reproş scriiforilor că au 
o imagine incompletă asupra filmului 
românesc, de vreme ce astfel de cău- 
tări au rămas izolate, fără urmări și au 
putut astfel să scape atenției. 


— Este un amendament cu care sint de 
acord. O artă se impune în cadrul unui 


Gina Patrichi, o prezență ca în- 

totdeauna foarte personală; o ac- 

triță pentru care filmul nu rămîne 
doar o «trecătoare iubire» 


imp de forță, dar acest cimp de forță cine 
trebuia să-l creeze? În iurul lui Mircea Da 
neliuc. ca să dau exemplul mai nou cel 
mai izbitor, acest cimp s-a creat. 

— Văd că nu vă grăbiţi să recoman- 
dați, printre căile emancipării cinema- 
togratiei, ecranizarea unor romane, a 

crări literare. 


— Este calea cea mai comodă dea sta 
bili o legătură între cinematografie şi lite 
ratură, pe care n-o neg, dar depinde ce e 
cranizezi şi cum ecranizezi. Un exemplu 
romanul lui Eugen Uricaru, «Rug și flacă 
ră», roman foarte bun, roman istoric de mare 
subtilitate și rafinament, a fost ecranizat, 
dacă nu mă înşel, de Adrian Petringenaru 
— foarte slab. Filmul masacra romanul, 
era o transpunere cinematografică primi- 
tivă, un deserviciu făcut şi cinematografiei 
si ideii de ecranizare, și în primul rind roma 

i în cauză fast exterior, cu miza p 
an zatio bali de epocă, și acela făcut cam 
după ureche, o flagrantă lipsă de aten 

la semnilicaţile protunde ale cărți. Pe 
de altă parte, cărţi care prin intriga și com- 
poziţia lor ar fi fost mai potrivite chiar unei 
ecranizări de acest tip primar, al simplei 
translaţii, au fost evitate. Dau un singur 
exemplu. Există un roman al lui Mihai Sin, 
tinăr prozator din Tirgu Mureş, «Bate și 
ți se va deschide», care a primit de alt- 
fel un premiu al Uniunii scriitorilor pe a- 
nul 1978 și care poate fi transpus cu u 
șurință pe ecran, fie și de un regizor «i- 
lustrator» de anvergură medie, putind re- 
prezenta şi așa un pas în apropierea de 
real pe care o discutăm. Sint apoi, în 
alt registru, mai dificil, romanele lui Au- 
gustin Buzara — aud că se face un film 
după «Orgolii», ştiu că au fost încercări 
de ecranizare după «Feţele tăcerii». Nu 
s-ar putea face film după romanul lui Petre 
Sălcudeanu, «Biblioteca din Alexandria»? 
Și aşa mai departe, ajungind pină la roma- 
nele clasicilor, «Ciuleandra» lui Liviu Re- 
breanu mi se pare un proiect tentant, mai 
ales că filmul cu același subiect, realizat 
între cele două războaie, nu s-a păstrat și 
cred că, în genere, trebuie studiată șansa 
unor remake-uri, în categoria cărora eu a: 
pune și un nou film după «Răscoala», în 


teles la nivelul anilor '80. De asemenea, se 
pot face filme după Sadoveanu, dar de 
către regizori care să-l înţeleagă pe marele 
povestitor și să-i afle rima secretă. Filmele 
făcute după Marin Preda, Marele singu- 
ratic, de pildă, au fost în general ratate. 
Poate pentru că nu avem scenariști profe- 
sioniști, care să pornească de la aceste 
cărți şi să găsească cheia adaptării lor 
pentru ecran. Nu cred în transpunerile 
ortodoxe, chiar dacă sint făcute de autorii 
înșiși. Cred că e nevoie de scenariști 
protesioniști. 


— Care să fie scriitori, autori de ro- 


— Nu, să fie scenariști de profesie, oa- 
meni care să înțeleagă foarte bine specificul 
cinematografiei. Există foarte puţini ase- 
menea scenariști, care să fi cîştigat expe- 
rienţă şi consideraţie, scriitori ei înșiși şi 
cineaști in același timp, ca Titus Popovici 
sau Petre Sălcudeanu. Dar de ce Lucian 
Pintilie sau Mircea Daneliuc își fac singuri 

cenariile? Nu cred că dintr-un orgoliu 
de autor total, ci pentru că au nevole de un 
anumit tip de scenariu, pe care nu-! gă- 
¿»esc la alții și sint puşi în situaţia de a şi-l 
labrica singuri. 


— Şi cum credeți că rezistă analizei 
filmele lui Mircea Daneliuc, de pildă, 
în privința coerenţei lor dramaturgice? 
Unii acuză o anume deslin: 

— Nu, eu cred că rezistă. Filmele lui au 
o structură specială, şi Proba de micro- 
ton, mai puţin Vinătoarea de vulpi, și 
Croaziera. Aparenta deslinare provine din 
caracterul realităţii despre care e vorba. 
Este o corespondenţă între compoziţie și 
conținutul ei. Cred că Mircea Daneliuc 
s-a profesionalizat și ca scenarist. Lentoa- 
rea, toropeala sau chiar «tărăgăneala» — 
ca să folosesc un termen care nu e tocmai 
o noţiune critică — au forța lor expresivă 
într-un film cum e Croaziera, care nu poate 
fi rapid, unitar şi «strins» din punct de ve- 
dere narativ. 


— Aţi vorbit la un moment dat despre 
«pseudoliteratura» unor scenarii. 


— Nu cred că un scenariu trebuie să aibă 
calităţi propriu-zis literare, dar nici nivelul 
unor texte jurnalistice schematice nu se 
justifică. Am citit în revista «Echinox» sce- 
nariul scris de Lucian Pintilie după Cara- 
giale, «De ce trag clopotele, Mitică?» și 
m-a surprins că el era, de fapt, un eseu, 
o interpretare critică a originalului. Nu era 
atit un text literar, ct o analiză personală 
a textelor lui Caragiale, cum cred că trebuie 
să fie totdeauna o ecranizare, în afară de fap- 
tul că ea trebuie să probeze capacitatea 


(Continuare în pag. 14) 


lată cîtiva dintre actorii pe care i-am reîntilnit cu 


Victor Rebengiuc, în ultimele sta- 
giuni campionul rolurilor de com- 
«Punga 


poziție (de astădată, 
cu libelule») 


Adela Mărculescu, distincția unei 
apariții, fineţea unei actrițe («Alo, 
aterizează străbunica!) 


literatura română și vîrsta filmului românesc 


Aproape toți cineaștii citesc 


cărțile importante, dar nu toţi scriitorii 


Îi 


— Stimate losif Demian, 
cum vedeți dumneavoas- 


inel A tră, ca autor de filme, ve- 
cinătatea literaturii romå- 

ne contemporane? 
——————————— 
— Mai intii, există o mare distanţă între 


film şi literatură, nu numai datorită virstelor 
tor diferite, ci mai ales în virtutea. mai marii 


sensul că aproape toți cineaștii citesc căr- 
tile importante, dar nu toţi scriitorii văd 
filmele care s-ar putea vedea. Nu cred că, 
dintre cineaști, există cineva care n-a citit 
cartea lui Preda, a lui Sălcudeanu, a lui 
Guga sau Buzura, adică ultimele care au 
fost mai discutate şi mai disputate. În 
timp ce filmele, românești sau străine, 
sint rareori şi tirziu văzute de scriitori. 
Au fost văzute citeva — «Reconstituirea» 
sau «Nunta de piatră» — dar la un timp 
destul de indelungat după premieră, pen- 
tru că s-a auzit vorbindu-se despre ele, 
adică dintr-o curiozitate laterală, nu ca 
expresie a unui interes continuu, cum e cel 
manitestat tață de teatru sau muzică. De 
aceea spaţiul de comunicare dintre noi este 
foarte restrins. Filmul e văzut încă drept 
un spectacol de amuzament, de divertis- 
ment. De obicei, se merge cu familia la 
film, mai mult pentru familie decit pentru 
film, decit pentru documentarea proprie 


— Un motiv este că, în general, ecrani- 
zările care s-au făcut, chiar cele de succes, 
tără a fi infidele, n-au putut echivala valoa 
rea cărţilor de la care au plecat. Dar, după 
părerea mea, o literatură de toane buna 
calitate nici nu trebuie ecranizată. O carte 
toane bună satistace integral cerințele ci 
titorului, în clipa în care a fost citită şi ně 
mai e nevoie de încă o tentativă în aceeas 
direcție. Repet, e o opinie proprie, dar nu 
chiar atit de singulară. Filmul nu poate reda 
cu mijloacele şi cu limbajul său, calităţile 
specifice ale unei mari cărți. El poate cre: 
valori echivalente, dar de alt tip, cu alte 
mijloace şi nu prin ecranizări. 

— Totuși, cel puțin un timp, în cine- 
matografia românească, cele mai con- 
sistonte reușite au fost ecranizările. 


o = Nu pentru că ecranizările ar fi soluția 
ideală, ci pentru faptul că scenariile origi- 
nale nu sînt de valoarea pe care ele ar tre- 
bui s-o aibă. 


— Dumneavoastră aţi co-semnat cea 


văd filmele care ar merita să fie văzute 


Autorul unui film de referință 
îşi exprimă părerea despre colaborarea 
scriitorilor cu cinematografia. 


Ne-am bucura să primim şi opinii 


alo scriitorilor 


air 


mai izbutită dintre adaptările noastre: 
«Nunta de piatră» — «Duhul aurului». 

— Ca operator. Dar schițele lui Agâr 
biceanu, de la care Dan Piţa şi Mircea Ve 
roiu au plecat, nu prea seamănă cu filmul, 
și nici nu au o circulaţie prea întinsă. Alt 
minteri, dacă acele schiţe ar fi avut o mai 
mare valoare și audienţă, ca literatură, 
atunci publicul şi-ar fi spus punctul de 
vedere față de ele şi ar fi negat filmul, 
chiar dacă acesta ar fi depășit, și în acel 
caz, condiția de simplă ecranizare. 


— E o incompatibilitate de structură? 
— De exemplu, scenariul publicat în 
tr-o revistă literară clujeană de Lucian 
Pintilie, după D'ale carnavalului nu se 
rezumă la respectivul text. Regizorul a sim 
tit nevoia să ia din Caragiale mai mult, dir 
diferite bucăți, tocmai ca să poată refac: 
pentru film o lume pe care el însuși, cineas 
tul, o construiește și în care își implică 
propriile intenţii. Alexa Visarion, care fac: 
Moartea înghițitorului de săbii, nu se 
mulţumeşte cu ce a scris Sahia în schita 
in cauză, aşa cum nu s-a limitat la o singură 
bucată din Caragiale, cind a făcut Înainte 
de tăcere. Sint numai citeva dintre exem- 
plele care dovedesc că autorii care înțeleg 
o literatură şi-şi dau seama de calitățile 
ile acestei literaturi caută totus; și 

alte rezerve decit opera direct vizată. $ 
aceste exemple mai scot in evidență un 
alt punct nevralgic: că asemenea tentative 
se fac pornind de la autori dispăruţi. N 
prea se încearcă asemenea operaţii cu 
lucrarea unui autor în viaţă. Pentru că ar 
interveni orgoliul scriitorului, care ține mor 
tiş ca lucrul scris de el să rămină ca atar: 
sau aproape la fel, și în film. Foarte putir 
sint cei dispuși ca din cărţile pe care le-a: 
scris și pe care le consideră rotunde 
incheiate, să fie scoase părți întregi şi s 
fie cumulate cu alte pasaje din literatur 
lor. De fapt, nici un scriitor aflat într-c 
asemenea situaţie, cu propria sa operă, n. 
recunoaște că filmul şi scenariul în genera 


bucurie, pe ecrane, în prima jumătate a lui SI: 


Li LILUL iUi 


sint cu totul altceva decit literatura. Sigur, 
un scenariu se poate publica și citi, dar 
nu ca literatură. S-au scris cărți după filme 

mai puține decit filmele făcute după 
cărți — însă scenariul, ca lectură, repre- 
zintă doar o curiozitate, o simplă relatare 
condensată, cu citeva elemente de limba 
țiimic, destinată exclusiv realizării filmu 
lui. Idee pe care, de obicei, scriitorii o 
refuză. De aceea a fost o mare și plăcută 
surpriză pentru mine, cînd Petre Sălcu 
leanu a înțeles, din pornire, acest lucru: 
cartea există, e o problemă rezolvată, iar 
scenariul va fi doar punctul de plecare, 
pretextul pentru filmul pe care l-am făcut, 
O lacrimă de fată. Nu a avut orgoliul de a i 
se respecta formula literară sau formele de 
povestire ale cărţii «Bunicul şi o lacrimă 
de fată», dimpotrivă, a fost foarte deschis 
a modificări, în măsura în care nu am 
trădat intenţiile interioare ale cărții. 

— Aţi creat, ca regizor, însăși drama- 
turgia propriu-zisă a filmului. 


— Pentru că formula cărții nu se plia pe 
formula filmică, iar limbajul literar omni- 
prezent ar fi rămas, prin simpla «vizualiza- 
re», doar o ilustrare. 

— În discuţia de acum două numere, 
Petre Sălcudeanu afirma că adevărata 
creație cinematografică, adică regizo- 
ală, începe dincolo de scenariu, chiar 
atunci cînd autorul scenariului e regizo- 
rul. 

— Eu am plecat de la ideea că, dacă erou! 
cărţii lui Sălcudeanu, anchetatorul, folosea, 
in carte, în cercetarea crimei, elemente de 
literatură, cum este vorbirea, cum e imagi- 
naţia literară, el ar putea tot atit de bine 
folosi elemente specifice filmului, cum este 
iparatul de filmare, din care am făcut un 
personaj. Astfel am încercat să mut toată 
povestea pe felia mea, şi am putut miza pe 
efectele şi defectele limbajului filmic, care 
devin argumente în rezolvarea conffictu- 
lui. E o soluţie pe care însă nu o voi putea 


repeta, nu văd cum aş mai putea face un 
film cu acest procedeu. 

— Înseamnă că raportul dintre film 
și titeratură e doar unul de coexistență? 


— Ca două paralele care foarte rar se 
intilnesc, numai într-un anumit tip de geo- 
netrie ipotetică. Dealtfel, sint puţini scri- 
itorii care vor, cu tot dinadinsul. să facă 
— m Sint toarte mulţi ai: 
nu înseamnă că și vor. — 
— Dar chiar și simpla 
paralelă cu literatura de calitate este 
într-un fel, productivă pentru film. 

— Prea puţin. 

— După dumneavoastră, interesul ci- 
neaștilor pentru literatură este de ordin 
general-cultural, ținînd de informația 
lor, ca să zic așa, per aice aa Corect? 


— Da, în primul rind, dar și şi în legătură 
cu dorinţa lor de a afla surse, pretexte sau 
puncte de plecare pentru conceperea unor 
filme. În general, o carte nouă incită spiri- 
tele. Foarte mulţi din cei care au citit ultima 
carte a lui Preda sau a lui Sălcudeanu au 
zis: — Ce film s-ar putea face din asta! 
Şi totuşi, concret, nimeni nu a avansat 
in această intenţie. 

— Totuși, marii scriitori, care dau câr- 
tile cele mai bune ale momentului, n-ar 
putea să intre într-o relație de conlucra- 
re cu casele de filme? 

— Ba ar trebui să colaboreze, dar în 
atara cărților lor. Aceasta ar fi cea mai fe- 
ricită soluţie. Numai că, din păcate, o do- 
vedeşte și ultimul concurs de scenarii, 
nici un mare scriitor n-a fost tentat să 
trimită un scenariu, deși ar fi avut sorţi 
siguri de izbindă. Pentru că, dacă excep- 
tăm pe foarte puțini dintre ei, care sint 

inefili sau se consideră cineaști, în ge- 
nere, n-au încredere în cinema ca artă, 
Cu toate că, dacă numărăm cărţile bune, 

n miile de volume care apar anual, în 

„port cu filmele de calitate din cele 20—30 

are se produc într-un an, cred că eo 
competiţie cu rezultate oarecum egale, cel 

uțin în ultimul timp. 

— Acesta e însă un procentaj cantita- 
tiv. Dar în privința altitudinii valorice? 

— Filmul are, contrar cu ceea ce se crede, 

penetrație mai mică decit cartea. Graţie 

ducaţiei tradiționale, cartea întilnește mai 


(Continuare în pag. 21) 


Ion Caramitru inteligență și rafi- 
nament. Aici, um ziarist «cu su- 
flet» («Castelul din Carpaţi») 


Ilarion Ciobanu, prima oară 
scenarist. Filmul se intitu- 
lează «Tridentul», iar el nu 
joacă. L-am văzut, însă, 
de curînd în «Pruncul, 
petrolul și ardelenii) 


Silviu Stănculescu, revăzut în ace- 
laşi «Şantaj». Intre scenă, ecran 
şi tv, o nouă responsabilitate: 
director al Teatrului de Comedie 


Ileana Stana Ionescu şi Eniko Szylagyi, «anchetatoarea » 
«suspecta» — vervă şi aplomb în recentul policier, 
«Şantaj» 


prezențe româneşti 
peste hotare 


Pe marile si 
micile ecrane... 


La prima vizionare co- 
mercială din acest an, 
organizată de România 
Film pentru producția de 
scurt metraje — docu- 
mentare şi animaţie, au 
participat: Republica 

Populară Bulgaria, Republica Socialis- 
tă Cehoslovacia, Republica Democrată 
Germană, Republica Populară Polo- 
nia, Republica Populară Ungaria şi 
U.R.S.S. 

Dintre cele 55 de documentare pre- 
zentate au fost achiziționate 29. Pe 
primele două locuri ale box office-ului 
s-au clasat două documentare sem- 
nate de acelaşi regizor, Paul Mateescu, 
și cu comentariul semnat de același 
autor, Eva Sirbu. Este vorba de Ano- 
timpul păsărilor, achiziționat de trei 
țări pentru rețeaua comercială (Ceho- 
slovacia, R.D.G., Polonia) şi de cinci 
țări pentru televiziune (Cehoslovacia, 
Bulgaria, R.D.G., Polonia, Ungaria) și 
Din toamnă pină-n primăvară, cum- 
părat de Cehoslovacia şi Polonia pen- 
tru marele ecran și de Bulgaria, Ceho- 
slovacia, R.D.G., Polonia, Ungaria pen- 
tru micul ecran. 

Dintre cele 37 filme de animaţie pre- 
zentate au fost achiziționate 36. Cel 
mai vindut film a fost Bicicletele (re- 
gizor Victor Antonescu, scenariști Ra- 
du Aneste Petrescu și Mihai Dimitriu) 
achiziționat de Cehoslovacia, Polonia 
Ungaria, U.R.S.S. pentru marele şi mi- 
cul ecran. Pe locul doi, la egalitate, 
s-au clasat Ulise și omuleții albaștri 
achiziționat de Polonia, Ungaria, 
U.R.S.S. pentru rețea și de aceleaşi 
tări, plus Cehoslovacia şi Bulgaria pen- 
tru televiziune; şi Penelopa și uriașii 
cei răi (regizor Luminiţa Cazacu, sce- 
narist Ranko Munitić) achiziţionat de 
R.D.G., Polonia, Ungaria pentru marele 
ecran şi de aceleaşi țări, plus Bulgaria 
şi Cehoslovacia, pentru micul ecran. 


@ La Festivalul internațional al fil- 
mului de ia Moscova participă în 
concurs Lumina palidă a durerii — 
regizor lulian Mihu și Dumbrava mi- 
nunată — regizor Gheorghe Naghi, 
la secția pentru copii și tineret. La sec- 
ţia informativă a festivalului au fost 
înscrise Stop cadru la masă și Duios 
Anastasia trecea — regizori Ada Pis- 
tiner şi, respectiv, Alexandru Tatos. 

e La Festivalul filmului pentru 
copii și tineret de la Gijon (Spania) 
participă Dumbrava 


m 


Despre «larba verde de acasă» 


După numărul din 1 aprilie din acest 
an al revistei Variety, care a dedicat 
un spațiu amplu filmelor românești, 
într-un alt număr cunoscuta revistă a- 
mericană de cinema se ocupă de larba 
verde de acasă Film de debut al unui 
regizor, de formaţie critic, Stere Gulea, 
larba verde... a fost bine primit, la 
apariţie, de presă, și a circulat mult 
după aceea în «Săptăminile filmului 
românesc», peste hotare. Pînă la acest 
film, regizorul semnase doar filme de 
televiziune, printre care Maierul — 

tul copilăriei. În larba verde... ac- 
țiunea debutează lent și, la început, ai 
impresia că sfirşitul este previzibil. 
Un matematician cu o carieră deschisă 
în fața sa, hotărăște să nu facă nici un 
fel de compromisuri cu el însuși, rupe 
legătura cu prietena sa, și se reintoarce 
în satul natal pentru a lucra acolo ca 
profesor. Dar satul nu mai este ace- 
laşi. Chiar tatăl său, rămas singur 
după moartea mamei, trăiește și mun- 
cește la oraş. Eroul filmului s-a schim- 
bat și el, simțindu-se singur în tovărășia 
amintirilor nostalgice. În sat a mai ră- 
mas doar fostul lui învățător, alături 
de care tînărul caută să prindă din nou 
rădăcini, într-in proces lent şi dureros. 
O poveste meditativă, liniştit spusă, pe 
care nici titlul sentimental și nici cele 
citeva clișee stereotipe, nu îi strică 
umanitatea dureroasă și unda de tra- 
gism.» 


în premieră 


Mimi Enăceanu 
(străbunica) 

și Sebastian Papaiani 
(nepotul), 

după aterizare... 


Serialul TV a răsădit în ca- 
sele noastre curiozitatea pen- 
tru ograda vecinului, intere- 
sul pentru familiile altora, di- 
latat, ca o saga intermina- 
bilă, în săptămini de amuza- 
mente și temeri ce pigmen- 
tează monotonia noastră cea de toate serile 
De la o nevastă «vrăjitoare» călătorind pe o 
coadă de mătură ca să-și rezolve cumpără- 
turile, pînă la una mai terestră retuzind să 
joace jocul Ewingilor miliardari, nici un 
impas domestic, nici o furtună conjugală 
sau extra n-a rămas ascunsă ochilor noştri 
doritori de ambuteiaj casnic la alţii, ca să 
ne mai liniştim în propriile cămine. Poate 
de aceea ni se pare atit de familiară Stră- 
bunica... care se aventurează la Scala în 


„dicţionar 
cinematografic 


Cu teoretizarea totogeniei, 

| Konipp unae orai prane a 

lui Louis Delluc se inscrie 

IDENA ca un moment-cheie în discu- 

| ţia despre specificul filmic 

| pe care o iniţiază, la începu- 

tul anilor '20, pionierii teoriei 

cinematogratice: o discuție încă difuză şi 

tragmentară dar iluminată adeseori de intui- 
ţii vizionare. 

Pretigurat în Cinema et Compagnie 
(1919), formulat sistematic în Photogenie 
(1920), conceptul de fotogenie își are origi- 
nea în polemica desfășurată de cineastul 
francez cu o prejudecată larg răspîndită in 
epocă: aceea de a socoti fotografia drept 
principala — dacă nu chiar unica — resursă 
expresivă a cinematografului. Fetişizări: 
fotografiei, staticului «divertisment fotogra 
fic» (cînd un regizor moare, el devine foto 


=digitalaro 


dtp ei i 


plină caniculă, aterizind nu pe o coadă de 
mătură, ci pe o macara-turn, autoritară şi 
inventivă şi cind pune pe urmele străne- 
potului un agent de multi-pol şi cind de- 
pune mărturie impotriva lui, ca să-i salveze 
căsnicia ameninţată de juna pentru care 
cota alpină e mai puțin îmbietoare deci! 
cota-parte din chenzina economistului-șe! 
la ICPMN, gata să-şi părăsească nevasta 
şi copiii ca s-o însoțească pe Micky in 
escapadele ei dansant-sezoniere. Subiect 
clasic de căsnicie modernă intrată la apă, cu 
nevasta care se spetește cărind plase 
într-un bloc cu liftul defect dar fericită cînd 
îi aduce la pat micul dejun soţului proaspăt 
aterizat din escapadă, nu ca Sue Ellen care 
nu înțelege nevoia de compensație a bie- 
tului J.R. după o zi istovitoare de afaceri... 


Jraf — spune undeva Delluc), tendinței c 
3 transforma filmul într-un soi de album c 
vederi frumoase, teoreticianul le va opun: 
cu îndirjire ideea de fotogenie, înțeleasă ca 
supremă întruchipare a posibilităților expre 
sive proprii ecranului. Fotogenic e «acel 
aspect intim şi poetic al lucrurilor și oame- 
nilor care poate fi revelat numai prin cinema- 
tograf»; în această perspectivă, definitorie 
pentru specificitatea noului limbaj, va f 
Hu frumuseţea în sine, frumusețea încre 
menită a imaginii, ci mobilitatea ei, carac 
terul ei dinamic. «Nu fotografie, ci film!» 
clamează Delluc, chemind la înțelegerea 
exactă a statutului pe care trebuie să il 
aibă, în opera cinematografică, vizualul 
«toate resursele artei fotografice şi ale in- 
geniozității celor care au revoluționat-o 
s-ar supune — dar ce măreaţă servitute şi 
devotament! — înfrigurării, sagacității, rit- 
mului cinematografului». 

În ce rezidă fotogenia? Eseul lui Delluc 
vorbeşte despre patru elemente funda- 
mentale. Pentru teoreticianul francez, de- 
corul nu se reduce la pura scenografie, ci 
implică însăşi tratarea ei cinematografică; 
altfel spus, autorul are conştiinţa capaci- 
tăţii creatoare a aparatului de filmat: acea 
componentă a plasticii pe care el o nu- 
mește «perspectivă» desemnează de fapt 
incadraturile, diversele tipuri de planuri 
'olosite de regizor. Lumina constituie, nu 
mai puţin, un mijloc de expresie dintre cele 
mai caracteristice: intuind funcţia ei sem- 
nificantă, Delluc se plasează încă o dată în 
descendența gindirii lui Canudo, - teoreti- 


Optică diferită, dar oricum același nor 
ameninţă și clanul Ewingilor ca şi pe cel al 
loneştilor, prezidat de o străbunică de 
Satu-Mare, capabilă să se lanseze pe ringul 
discotecii ori într-o pledoarie pasionantă, 
dacă interesele familiei o cer cu insistenţă. 

Subiect gras de comedie — neapărat 
groasă? — aceasta-i întrebarea dacă-ți 
mai arde să te lansezi în speculaţii critice la 
160 Celsius, acasă, sub jaluzele. Şi dacă 
“-ai lansa mai pe răcoare, argumentele ar 
lı oare mai viforoase, mai puțin lichetiate 
ca în acest sezon amortit pentru sălile bucu- 
reștene, înviorat doar de premierele lito- 
ral-montane? 

Rodica Padina a scris o comedie după 
tipicul bine ştiut; originală era doa «stia 
by» care, la 75 de ani, își face micul maraton 
în jurul grădinii, ridică greutăți (dar nu 
plase, e hipertensivă!), cunoaște temeinic 
biografiile celebre şi citeva dictoane care-i 
menţin torma spirituală. Filmul a împins-o 
uşurel în planul doi, atacind în forte-forti- 
ssimo partea liric-dramatică a unui scena- 
riu ce-şi cerea dreptul și la un comic mai 
nuanţat psihologic. Nu zic scutit de riscurile 
îngroșării, dar putind evita, sub o baghetă 
mai încercată, capcanele estradistic-tele- 
vizistice, ca şi pe cele melo-dramolistice. 
Dar Nicolae Corjos şi-a amintit de Ora 
zero și a preluat citeva note încercate acolo. 
Note mai bune, cum era ambianța realistă 
degajat filmată a orașului — filmată de 
data aceasta de către Mihai Popescu, dar 
și note mai artificiale, ca înclinația lui spre 
lacrimonadă. Din acest amestec n-a prea 
esit exact ce trebuie, nici pentru sezonul 
obişnuit, nici pentru cel estival cu o anume 
cotă peste nivelul mării. Poate se ride —e 
o chestiune de gust și disponibilitate — 
dar după niște mari eforturi actoricești, cu o 
mimică excesivă și o vervă cam forțată care, 
sub tirul unor replici tip pilulă teleestra- 
distică (vezi «numerele» solicitantei, ale 
detectivului inter-polistic sau ale lui madam 
Maria) trag cam spre periferic comedioara 
noastră. 

Actori care au descoperit cu încîntare fil- 
mul, ca Mimi Enăceanu în ofertantul rol al 
străbunicii, ori au descoperit comedia de 
situaţie ca Adela Mărculescu — sint mai 
rezervaţi cu tehnica efectelor. În schimb, 
cei care o practică mai des, și cu un succes 
care li duce spre repetare (Sebastian Pa 
paiani, Nicu Constantin, Tamara Buciu- 
ceanu, Coca Andronescu, lleana Stana 
Ionescu) își cam întrec măsura. Or, înainte 
le toate, comicul e măsură. Măsură de aur, 
chiar cînd intenţia e să aducă haz-haz și 
money-money pentru vacanțele de vară. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Rodica Padina. Regia: Nicoiae Corjos, 
Imaginea: Mihai Popescu. Decoruri: arh. Aureliu 
Ionescu. Costume: Lydia Lu/udis. Montajul: Mioa- 
ra lonescu. Sunetul: ing. Mihai Orășanu. Muzica: 
Florin Bogardo. Cu: Sebastian Papaiani, Mimi 
Enăceanu, Adela Mărculescu, Tamara Buciuceanu- 
Botez, Ileana Stana Ionescu, Adina Popescu, Nicu 
Constantin. Coca Andronescu, Jviiela Szony și 
copiii: Bogdan Carp, Alexandru Ciobanu, Oana 
Bădânoiu. 

Film realizat în studiourile Centrului de pro- 
ductie cinematogratică «București». 


cianul «scrierii cu lumină». Cel de-al treilea 
element pe care se sprijină fotogenia, 
masca însuflețită şi sculptată de lumină, 
nu e altceva decit actorul, considerat ca 
semn, ca factor figurativ al filmului: aici îşi 
află punctul de pornire acea concepție 
despre actorul cinematografic pe care o 
vor susține, cu inerente particularizări, 
numeroși cineaști, de la Lang la Eisen- 
stein. Ultimul element pus în discuţie e 
cadența, prețioasă anticipare a conceptu- 
lui de montaj: definită ca un «echilibru de 
proporții», ea asigură unitatea structurală a 
operei, concretizează disponibilitatea cine- 
matografului pentru ubicuitate, dă naștere 
sensurilor figurate. 

Propunerile teoretice avansate de Delluc 
nu au rămas fără ecou. Ciţiva ani mai 
tirziu, în 1926, Jean Epstein reia conceptul 
de fotogenie, imbogățindu-l cu noi dimen- 
siuni: «e fotogenic orice aspect a cărui 
valoare morală este sporită de reproduce- 
rea cinegrafică». În 1927, Boris Eihen- 
baum, unul din exponențţii școlii formale 
sovietice, subliniază noutatea aportului lui 
Delluc: importanţa ideii de fotogenie stă în 
«faptul de a fi introdus în cîmpul cinemato- 
grafic principiul alegerii materialului» cu 
care operează regizorul. La noi, un bun 
cunoscător al operei teoretice şi practice a 
lui Delluc se dovedește Cezar Petrescu: 
în 1925, el recomandă Friguri, capodopera 
regizorului francez, ca un model de com- 
poziție cinematografică. 


George LITTERA 


în premieră 


Am o idee! Al doilea fim 
din serialul fotbalistic scris 
de Mircea Radu lacoban. P'i- 
mul episod, regizat de An- 
drei Blaier, se chema, poa- 
vă mai amintiţi, Totul 
pentru fotbal. ii regia lui AIG. Croitoru, 
un regizor notoriu in Booftywood pentru 
umorul zis de tip keystone, un autor cu 
certă capacitate de invenţie comică, acest 
al doilea episod s-a numit fie Toate pen- 
tru fotbal, fie Femina fotbal, ca să se 
boteze, în fine, Am o idee! (era să scriu 
«Am un fotbal!»). Ştiut fiind că titlurile sin! 
concepute, în principiu, cit mai cu vino-ncoa 
cu lipici, cu momeală la care să tragă má- 
ria-sa spectatorul, înlocuirea «fotbalului» 
cu «ideea» nu poate fi decit flatantă (pentru 
bursa conceptului de idee, firește). Pliantu 
publicitar merge chiar mai departe şi lan- 
sează un desen cu un om purtind în loc de 
cap, o minge (de fotbal). Deci, fie, Am 
o idee! Sigur, noi spectatorii n-o să ni 
lăsăm intimidaţi, noi vom citi pe afiș Jea: 
Constantin, noi vom vedea in poză un sta- 
dion și-o cipilică gen Teașcă, şi vom lus 
cu asalt sala, și vom «sparge casa», și von 
fi repede, repede, parafrazind titlul unu: 
vechi film românesc, un milion de spect: 
tori în goană după o minge! Uitind un mo- 
ment de minge, să fim docti și să zicem că 
filmul Am o idee! se inscrie pe orbita așa 
numitului «populism comercial». N-o sà 
te duci la el cu Rubliov în cap, cu Bach in 
urechi și cu agurida-n traistă. O să te duci, 
dacă tot te duci, dispus să te plasezi pe 
aceeaşi lungime de undă cu intenţiile auto- 
rilor, dispus să intri în rezonanţă cu sala 
care, dacă nu se tăvălește pe jos de ris, 
ride copios în scaune, dispus să înțeleg 
de ce, vorba unui alt film de Al.G. Croitoru 
de ce «lumea se distrează»? De ce? Pentru 
fotbal? Dar, culmea, în film nu e vorba 
despre fotbal. Sau nu numai despre fotbal 
Sau, mai exact, fotbalul este un terme: 
(e drept, atașant) al demonstraţiei, dar n 
demonstraţia însăși. De remarcat, citin: 
în cheie metaforică filmul și mai ales scr 
nariul (unul dintre cele mai generoase sce 
narii de comedie din ultimii ani), de rema! 
cat că actualitatea nu mai e tratată ca « 
echipă adversă din divizia A, cu care echip: 
de filmare trebuie să aranjeze meciul ca su 
nu retrogradeze. Dimpotrivă, prea eliberat 
de orice complexe, acest aparent cine-cico 
această comedioară bufă, această impro 
vizație pe teme fotbalistice, acest ghid cine 
matogratic pentru uzul nevestelor de fot 
balişti, iși propune, secvenţă cu secvența 
să crească (nu vă gindiți neapărat la broas 
ca lui La Fontaine), să practice un joc ati! 
de rar întilnit pe cine-stadioanele noastre 
jocul în aerul liber și tare al satirei, criticînd 
scuturind, admonestind, atacind şi, să nu 
uităm, înfierind, altceva decit infinita pa 
siune a bărbaţilor acestui secol — fo! 
balul. lată schema tactică: «Vrem să tre 
cem echipa de totbai a orășelului nostru 
din C în B». Sloganul antrenorilor: «Sinten 
ca şi în B, sintem ca și în Bl» Ce-i de făcu! 
Am o idee: ardem niște festivități ca su 
demonstrăm ce mișcare sportivă veche s 
sănătoasă avem. Să ne descoperim, aşadar 
tradiția sportivă. Dacă n-o avem, s-o in 
ventăm. inventată fiind, putem zice: «E 
momentul să retrogradeze echipa de fotba! 
într-un oraș cu o asemenea tradiție sporti- 


pema 


Am o idee! 


va?» De aici, de la primul «am o idee», 
devenit leit-motiv, se declanșează o ava- 
lanşă de enormităţi, guvernată de două sem- 
ne: semnul falsului şi semnul dublului. 
O lume dereglată, cea a filmului, cu bala- 
malele sărite, agitindu-se în gol. Un micro- 
univers în care nimic și nimeni nu e adevă- 
rat sau la locul potrivit, în carg totul e fals, 
totul e butaforie. Floarea soarelui, uriașă, 
pleoștită, e cartonată, Riul Mare nu e un 
rìu mare, ci o baltă seacă, zisă a lu Calache, 
un nenorocit salvat de la înec acum vreo 
sută de ani se transformă în «primul con- 
curs de înot de pe aceste meleaguri», 
jucătorii sint veștejiţi, antrenorii habar n-au 
directorul e in ceaţă in Azore, golurile sint 
«boabe», adversarii sint manechine, dele 
gatul de la Federație e de fapt translator 
criticul de film e de fapt sportiv, bibliotec: 
e «la Rozmarinu'», vinul e din prafuri, ciu- 
bucul e «cafea pentru protocol», vinătoarea 
e trucată, pescuitul e aranjat etc., etc. Un 
sistem funcţionind perfect după o impe- 
cabilă logică a absurdului. Un micro-uni- 
vers ros de uniformizare, șablonizare, stan 
dardizare, robotizare: toată lumea e «gea- 
mănă», se rostesc replici în cor, se îmbracă 
la fel, se gesticulează sincron (in extremis, 
toate personajele feminine ar fi putut fi 


Jucate de aceeași actriţă, şi cele masculine 


de același actor; tot în paranteză fie spus, 
dai aici peste o dezolantă lipsă de rigoare 
în jocul actorilor, ei, «cei mai populari, ce: 
mai îndrăgiți actori de comedie de la noi» 
nu compun personaje, ci işi prezintă grăbiti 
în trecere, atit de familiarele lor persoane). 
Toată această lume işi teoretizează (car. 


sonorul 


A existat cindva o Or 
| piyas a Cinematogra- 
fiei. Şi în timpul ei, si 

ama după dispariţia ei, destui 

| regizori au apelat la ta 

lentul şi prestigiul cite 

unui compozitor, prevă- 

zut și cu o dotare specială în acest do- 

meniu, pentru a semna muzica filmului 

Frecvent, Theodor Grigoriu, Tiberiu O- 

lah, Anatol Vieru — ca să nu citez 

decit trei nume — au participat funda- 

mental la anvergura unor filme romà- 

neşti, istorice sau de actualitate, depă- 

şind, uneori, de foarte multe ori, virtu- 

tile scenariului, forța creatoare a regi- 
zorului, supralicitind, într-un cuvint. 

Mai rar, mult mai rar, s-a întimplat si 
invers. Idei filmice ipteresante, regizori 
aflaţi în ceasuri taste, au făcut apel la o 
«muzică de însoţire», dacă nu derizorie, 
oricum, de efect superticial, cedind unei 
mode (de intonaţie, de instrumentatie, 
etc) neîncăpătoare ca orice șablon, 
inadecvate sau doar minimalizatoare. 
(Cu un flaut şi-o ghitară nu se face pri- 
măvară. Nu întotdeauna, bineinţeles...). 

Lăsînd deoparte filmele muzicale, cu 
formula lor, dealtfel în spectaculoas: 
evoluţie, să ne amintim de M şi d: 
Inamicul femeilor în care, cu o bun: 


gialiano-mazilian) abjecţia: anonimele către 
Federație sint «gind sincer şi deschis». 
Mercedesul gestionarului e «o moștenire 
a nevestei», furtul are ambiția și orgoliul 
legalităţii etc., etc. O lume gălăgioasă şi 
lecară, suprasaturată de vorbe golite de 
semnificaţie şi de mult zgomot pentru ni- 
mic. Dacă s-ar putea da citate sonore, aţi 
auzi țiriituri, țăcănituri, sonerii, tic-tac, miau- 
miau, mac-mac, ga-ga, behehe, ham-ham, 
hi-hi, şi peste toate, fără să obosească o 
clipă, ritmurile lui Temistocle Popa. O 
lume rostogolindu-se aferată și inconștien- 
tă, spre apocalips. Dar. la aşa lume, asa 
pocalips. In loc de bum, buf. Vin apele, 
dar ele nu devastează, nu curăţă, ci doir 
scurg deşeuri, murdărie și noroi. Totul 
degenerează într-un ban jumate, într-o ta- 
rabă de gogoşi și mititei. Păcătoșii au tre- 
cut prin purgatoriul comisiei de judecată 
si au fost sancţionați la locul de mu 

că — în comert, fireşte. Cam atit poale 
zice criticul, fără să aibă sentimentul că 
strigă (ca vinovaţii, în finalul filmului), 
«ia mititelu’ mare!», ci doar «ia mititelu'!». 


Eugenia VODĂ 


Scenariul: Mircea Radu lacoban. Regia: Al. G 
Croitoru. Imaginea: A/exandru Groza. Muzica: 
Temistocle Popa. Decoruri: Gabriela Ricşan. Cos- 
tume: Florentina Mirea. Montajul: Viorica Petro 

Sunetul: Tiberiu Borcoman, Nicolae Ciolca 
Cu: Petre Gheorghiu, Valentin Plătăreanu, Ovidi 
schumacher, Jean Constantin, Dem Rădulescu 
Stefan Tapalagă, Nicu Constantin, Stela Popescu, 
Vasilica Tastaman, Melania Cirje, ș.a.. Film realizat 
m studiourile Centrului de producție cinema- 
tografică «Bucureşti». 


ntuiție a autorilor a fost ales un motiv 
din Peer Gynt («In der Halle des Berg- 
k&nigs») de Grieg, pentru a sugera 
obsesia ucigașă — sau de luminosul 
Un bărbat și o femeie, în care cintecul 
de bază concentrează datul epic și pe 
cel psihic, textul şi subtextul, topin- 
du-se intr-o culoare unică, şi anume, 
filmul însuși. 

Aş fi dorit ca această rubrică, atit de 
specioasă, să incite întrucîtva pe crea- 
torii de film,să acorde «coloanei sonore», 
termen atit de vag şi de exact totodată, 
o atenţie mărită, un interes sporit, do- 
rința de a o încorpora mai organic şi mai 
eficace în ansamblul operei. Dacă, de 
pildă, în zona filmului de animaţie, sus- 
tinerea şi sublinierea muzicală sau efec- 
țele sonore s-au impus din capul locu- 
lui, absenţa lor fiind aproape de ne- 
conceput — în zona complexă a filmu- 
lui artistic de lung metraj, altfel animat, 
rolul «sonorului» își schimbă functia, 
de la caz la caz, permițind un cimp larg 
de investigație și de originalitate crea- 
toare. 

Despre «sonorul» din ultimele filme 
apărute în premieră nu am prea multe 
lucruri de spus. 


Nina CASSIAN 


ambiția documentarului 


Unde 
ne sint premiile? 


] Animat de profesionişti 
siguri pe uneltele lor, făurit 
de regizori, operatori, in- 
gineri de sunet ce cunosc 
temeinic toate secretele me- 
seriei, documentarul ro- 
mânesc contemporan a 
inregistrat, intr-o existență de peste trei 
decenii, izbinzi notabile, consfințite de atitea 
şi atitea ori cu laurii a importante com- 
petiții cinematografice. Au fost remarcate 
astfel, de-a lungul anilor, în cele mai di- 
verse confruntări din țară și de peste 
hotare, nu numai «originalitatea, inspirația 
și lipsa de uniformitate în stil» a unor filme 
din speciile de bază ale genului (această 
precisă caracterizare a lui Georges Sadoul 
ridicase cindva la cote apreciabile tonusul 
vital al nontficțiunii autohtone), ci şi valoa- 
rea tehnică şi educațională a scurt metraje- 
lor strict specializate, respectiv a pelicule- 
lor științifice, turistice, de protecția muncii, 
sportive eic. 

Succesele trecutului, ca și evidentele 
calități etalate de unele dintre înfăptuirile 
prezentului, ne insuflă speranţa în posibili- 
tatea unor noi şi prestigioase şite vii- 
toare; pină atunci, să încercăm a arunca o 
privire, fie și sumară, asupra situației ac- 
tuale nu tocmai înfloritoare la capitolul 
consacrărilor oficiale. Trebuie spus de la 
bun început, că nu considerăm cupele, 
diplomele sau medaliile, inclusiv cele inte 
naţionale, drept barometre axiologice in- 
failibile; obținerea de distincţii, o ştim cu 
toții, se dovedește astăzi o întreprindere 
dificilă, dependentă de multe ori de factori 
extrem de subiectivi și de imprevizibili, ca 
să nu zicem altfel. Peste tot în lume 
întrecerile protesionale devin pe zi ce trece 
mai strinse și mai pretențioase, iar docu- 
mentarul n-are cum se exclude rigorilor 
general consimţite ale concurenței. Într-un 
atare context, diminuarea treptată a numă- 
rului recompenselor cu adevărat însemnate 
cucerite de realizatorii de la «Sahia-Film» 
apare ca un fenomen explicabil și chiar 
previzibil. 

Explicabil nu înseamnă însă şi accepta- 
bil. Pentru că, mărturisite ori ba, pretențiile 
noastre ale tuturor față de producţiile de 
nonficțiune se asociază inevitabil amintite- 
lor biruințe de ieri; că documentarul s-a 
situat în momentele sale faste în avangarda 
ecranului național, rămîne încă un amă- 
nunt esențial peste care nu se poate trece 
uşor. Marea majoritate a cineaștilor afirmat! 
plenar atunci sint și acum la datorie, lor 
alăturindu-li-se pe parcurs forțe creatoare 
proaspete și entuziaste. Şi, ceea ce apare 
cu osebire evident, în destule filme iscălite 
de autori din vechea și din noua generație, 
pot fi desluşite în continuare notații pre 
țioase de autentic cinematograf, pot fi 
descoperite trăsături specifice, ce atestă 
o cunoaștere profundă a materiei și a for- 
mulelor genului. 

Dar, dacă lucrurile stau într-adevăr așa, 
unde ne sint premiile? Întrebare deloc in- 
sidioasă, ci doar simplă și firească. Sau, 
cu alte cuvinte, de ce, dacă meşteșugul reali- 
zatorilor atinge cote ridicate, inserarea în 
circuitul internaţional al valorilor se produ- 
ce atit de greu? De ce, la principala reuniune 
europeană a scurt metrajului, în speță 
la Festivalul de la Oberhausen, documen- 
tarul românesc face, de cîțiva ani buni, o 
pură figuratie? De ce filmul științific, 
altădată un concurent redutabil, a slăbit 
şi el ritmul? Şi ar fi destul de lesnicios să 
lungim lista «de ce?»-urilor. 

importantă mi se pare însă, nu atît for- 
mularea de interogații, cit găsirea de soluții. 
lar acestea se află nu în condeiele croni- 
carilor, ci În agerimea privirilor «oamenilor 
cu aparatul de filmat». În capacitatea lor 
de a observa, dar în cazul documentarului 
nostru, oarecum paradoxal, şi în capaci- 
tatea de a renunța. A renunța la unele 
mijloace de expresie perimate, înveşminta- 
te în haine formal strălucitoare; a renunța 
la comentariile greoaie şi inoportune; a 
renunţa, printre altele, la contratacerea 
cu virtuozitate a unor variațiuni pe teme 
excesiv de bătute. Căci nota cîndva un 
ilustru specialist a! domeniului, «documen- 
taristul nu e nici luptător, nici cabotin; 
el e mai curind un profet, preocupat de 
implicaţiile cele mai largi ale apropierii 
dintre oameni, un propagandist ce se do- 
vedește un convingător instrument al timpu- 
lui său», 

Scriam în numărul trecut al revistei des- 
pre posibila renaştere a școlii documenta- 
ristice românești. În pofida oricăror apa- 
rente contrare, considerațiile de mai sus 
nu sînt altceva decit o nouă afirmare a 
acestui deziderat, 


nema 


Oiteea VASILESCU 


Sesiunea 205 — teatru con 
temporan — a seminaruiu 
american de la Salzburg, a 
prezentat patru filme ale lu 
Eugenio Barba, însoţite de 


punere de puncte de veder: 
personale asupra actului teatral contem 
poran, atit în privinţa sistemului educaţiona 
al actorului, cit și relaţia directă, agresi. 
eliberatoare sau neliniştitoare, cu un pu 
blic încremenit într-un sistem comunita 
ancestral. 

Filmele, realizate de Televiziunea italia 
nă, urmăreau personalitatea lui Eugenio 
Barba în raport cu societatea în mijlocui 
răreia exploziile teatrale ale anilor '60—"'0 
au produs interes. panică, indiferentă, re 
voltă, refuz, dispreț, fetișism, mutații pro- 
tunde sau supeniciale de ordin politic, 


social, estetic. 

P mare şi componența trupei — Bar 
ba se prezenta el însuși, simplu 

neatectat de celebritate (dealtfel, anii scurș; 

nu păreau a fi trecut peste tinărul acesta 

care din cei peste patruzeci de ani nu arăta 

nici. treizeci). 

Fiecare membru al trupei se prezenta 
de asemenea, cu o tişă autob'ogratica: «mă 
numesc... am virsta de... sint născut(ă) 
a...X, însoțită de imagini cotidiene ale acti- 
vităţii de echipă (confecția costumelor 
organizare, scenarii, repetiții, antrenamen 
te). 

Filmul era realizat într-un sat din Italia 
un sat sărac, tipic italian, cu străduțe in 
guste și case albe, arse de soare, cu oamen 
cafenii, brăzdaţi ca nişte coji de nucă, su! 
prinşi în timpul muncii zilnice, femeile hăr- 
tuite de copii lingă vetre mizere, sau încre 
menite intr-o somnolență de milenii. cu 
detain crude (o mină ca o scoarță de co 
pac, nemișcată în soarele amiezii, pe care 
o muscă tembelă, afurisită şi neindurătoare 
îşi făcea mendrele fără succes, căci mina 
aceea ca scoarța de copac răminea inertă 
ca un obiect, în soarele amiezii). Petrece 
rile sărace și trist zgomotoase, în piața sa 
tului, într-un neorealism expresionist a 
cintecelor şi dansurilor crude, care dest: 
gurau obrazurile de culoarea pămintulu 
brăzdate de șanțuri adinci, cu gurile ştirb: 
urit-mirositoare, căscate a urlet, cu omu 
șoarele mişcătoare, cu ochii infectați, mo 
bili sau inexpresivi, cu trupurile răsucite iı 
mișcări grotești, trupuri deformate de mun 
că, de nașteri, trupuri greoaie sau uscate, 
cu proporții absurde, picioare scurte - 
tunduri joase, șolduri uriaşe şi sini matria! 
hali, încinși într-o veselie fără speranta. 

Şi deodată explozia, steagul. portocaliu 
cu franjuri, fluturind pe uliți, pe acoperișuii 
pe ziduri albe. Teatrul, teatrul pur, cu funciia 

primordială, nucleu dinamic, viu dv 


. 


rimul film comenta procesul de fo! 


- Salzburg'81 
Un artist adevărat 


îşi recunoaşte și cîștigul 
şi eșecul şi limita 


prezența creatorului şi o ex, 


'rumusețe și viață zguduia din temelii iner 
tia ancestrală ca o revoluție. 

Trupuri tinere, armonioase și libere, cos- 
lume simple, funcţionale, albe sau viu co- 
lorate, lipindu-se de fibre lungi în bătaia 
vîntului fierbinte, fețele pictate sau măștile 
de totdeauna ale teatrului popular, mijloace 
milenare ale teatrului de stradă, personaje 
a căror biografie culturală se poate lesne 
citi, canavale tradiționale, ratinate prin per- 
fecțiunea execuţiei, teatru chinez, anti. 
commedia dell'arte, circ, malaxate într-un 
sistem viu, original, liber și viguros prin 
scop și mijloace. 

Un cod simplu si vechi de cînd lumea. 
pe intelesul tuturor — clovni negri în- 
tr-un mare spațiu alb, personaje impacne- 
tate spre- revolta copiilor spectatori care 
aleargă spontan să-i elibereze. Teatrul, 
act de curaj și acțiune. Tăierea capului 
în piața publică a unui demon rău de mi- 
lenii, spre satisfacția satului întreg care 
ride cu zeci de guri știrbe. 

Motive muzicale prelucrate de la specta- 
tori și eliberate în sunete pure, într-o co- 
muniune care aşterne zimbete destinse şi 
blinde pe tetele de scoartă de copac, de 
coaja de nucă. Expresia îndirjita e înlocuită 
de uimire şi copilărie, nu mă înșel, de aş- 
!«ptarea plină de speranţă a copilului care 
cultă basme. Teatrul, o lume de m'ster 


3 minuni, în care binele şi frumosul in- 


wing ia! răul este pedepsit. 
A de expresie vocală a actorului - 
Barba își prezintă sistemul, explica. 

„monstrează, controlează impulsurile, con 
duce sunetele prin mişcarea miinii care d! 
rijează fluidul. Doi tineri superbi, instru 
mente perfecte, stăpini pe fiecare fibră a 
trupurilor, pe fiecare nerv, pe fiecare sunet 
in spatele lor, de la distanță, Barba cîntă 
pe coloana lor vertebrală ca pe o claviatură 
Fiecare impuls transmis de mina lui este 
recepționat și, la rindul său, determină e 
misia sunetelor. 

O fată simplă demonstrează ce posi- 
bilități instrumentale conține vocea umană. 

Şi apoi vine ea, Actriţa, unică, totală, 
incomparabilă. «Mă numesc... am 29 de 
ani...» spusese în primul film, apoi croise 
costume, se jucase cu un copil, ciocănise 
la o maşină de scris, bătuse o tobă, flu- 
turase un mare steag portocaliu... 

Acum se aşezase liniştită, în mijlocul să- 
lii aceleia, ca de gimnastică şi,simplu, ca 
o mamă care își alintă copilul, începuse să 
murmure parcă o litanie. Şi treptat, sune- 
tul a cuprins-o întreagă, a cuprins întreg 
spaţiul, ne-a electrocutat cu forța lui de 
șoc. Nu pot să spun cit a durat douăzeci 
de minute, o jumătate de oră, o oră, pen- 
tru mine a fost o experienţă totală, pust 
itoare, pentru toată viața. O asemenea sta 
de anihilare am simţit în 1969, cînd în Stri- 
gătul poporului pentru carne (Bread and 
Puppet), în timp ce în arena circului se ima 
gina potopul, iar fiara cu nenumărate ca 
pete era legată de om, o femeie psalmodia 
urletul unui ciine la lună. 

Fata aceasta (cea de la Odin Teatret) 
iși continua litania şi expulza în spațiu 
atita durere zăgăzuită şi nezăgăzuită, atita 
disperare şi inocenţă... Era un cintec de 
început și de sfirşit de lume, era bocetul 
unei mame pentru copilul ei şi strigătul de 
revoltă al unei iubiri neimplinite, era car- 
nea sfişiată a unei femei care işi plinge băr- 
batul și resemnarea fără speranță a omu- 
lui în fața propriei sale condiţii. La sfirşit, 
epuizată, golită, umilită, s-a prelins ca 
fără viaţă la picioarele stăpinului, care a 
mingiiat-o pe păr cu mina lui protectoare. 
Gestul m-a durut. Orgoliul și umilința le-am 
simţit în mine însămi. Fata nu mai era un 
instrument, se exprima pe sine. Bogăția 
necuprinsă era în ea însăși. 


it film ne prezenta trupa lui Barba 
A intr-un sat mexican. Culoare, et- 
nografie, mizerie pitorească, mişca- 
„meţitoare într-un carusel ce se învirte 
de veacuri. Personajele de la Odin Teatret 
işi schimbaseră idealitatea. Supradimen- 
sionate, fardate, sofisticat îmbrăcate, su 
prarealiste, erau articulate cu aceeaşi v'! 
tuozitate ireproşabilă. 
O luptă de cocoşi, crudă, o scenă vio 


doilea film ne prezintă un studiu 


https://biblioteca-digitala.ro 


lentă, exacerbată, între două femei, o fată 
cu un acordeon, exibiţii de circ pe o uliţă 
prăfuită, printre deșeuri ale civilizației de 
consum... 

Principiul părea riguros. Reclama turis- 
ncă era atacată cu mijloace ale reclamei 
teatrale, mizeria ancestrală şi mizeria ci- 
vilizației erau comentate cu mijloace gui- 
onoleşti, melodrama se juca «la singe», 
“a şi moartea păsărilor. 

Dacă primul film ne punea la dispoziţie 
mijloace originale ale teatrului în contrast 
cu o comunitate inertă în determinarea ei 
socială, cel de-al doilea spectacol al lui 
Barba se folosea de mijloace extravagante, 
hiperbolice şi ultraelaborate. Personajul 
uriaș, supradimensionat, funambulesc, al 
unei Doamne ce-și tira în praf Marabou-ul 
nesfirşit, jucîndu-şi buclele strălucitoare 
ale perucii în bătaia vintului prăfos, călcind 
grațios cu cataligele prin băltoacele şi hir- 
loapele unui drum de margine de oraș, 
ce părea nestfirșit în zare, acest personaj 
neliniştitor și bizar, apocaliptic parcă, im- 
pudic în splendoarea lui, îmi apărea ca o 
magine a imposibilității oricărei estetici 
vatrale de a modifica, de a zgudui, de a 
»voluționa într-adevăr viața socială. Pri- 
nul film îmi dăduse o certitudine pe care 
el de-al doilea mi-o răpea violent. Satul 
cesta mexican va continua să existe, cu 
oamenii lui colorați, impenetrabili, şireți, 
pină cind gunoaiele civilizației îl vor îneca 
in mareea lor neinduplecată. 

Doamna funambulescă își tirşiia în pral 
si băltoace marabou-ul ei șerpuitor și tre- 
cea Îîngindurată în istoria manechinelor 
teatrale fără putere şi fără scop. 

Energia explozivă a începutului. se risi- 
pise. Stirșitul pe care îl simțeam nu era 
numai cel al unei civilizații, ci şi acela (cu 
mult mai dureros pentru mine) al unei es- 
tetici teatrale inconfundabile. 

În 1977, vizionind un film în care Grotows- 
ki îşi comenta cu detașare, luciditate și 
ironie revoluția și scleroza, avusesem ace 


_4 lasi sentiment acut de tristete şi neputinţă. 


lia fizică a actorului de la Odin 
Teatret. 

Barba ne ținuse un curs despre mişca- 
rea-acţiune. Lucrasem citeva zile cu el, 
diminețile. Ne sculam la 6, alergam o ju- 
mătate de oră în jurul lacului, apoi, timp de 
o oră, ne mişcam în ritmul unui poem pe 
rare ni-l spuneam în gind. Încasasem o 
palmă zdravănă după ceafă pentru că, la 
n moment dat, chiulisem uitată cu faţa 
n soare. Îmi explicase, cu zimbetul lui 
malițios, cit de importantă este glezna în 
mișcarea trupului. Mă amuzasem trăgind 
cu ochiul la partenerii mei, profesori se 
rioşi, în şorturi, crezind, mai mult sau ma 
puțin în paşii caraghioşi de cocostirr 
cu tălpile goale pe iarba umedă, rezistir 
— de nevoie — cind ploaia ne punea pica 
turi pe virful nasului. 

Acum, în sala de cursuri, în biziitul apa 
ratului de proiecţie, vizionam rezultatul mun 
cii sale reale. Ştiam că din mulți rămăseseră 
doar patru fanatici. Ştiam că exerciţiile 
erau dure și se petreceau cu ușile închise. 
Barba spunea că actorul este liber, că el 
singur improvizează şi creează sistemul. 
Auzisem, însă că, uneori, aduce profesori 
chinezi, japonezi, ştiam că studiase tre! 
ani la Grotowski, a cărui metodă o comenta 
acum cu detașare. 

La început au fost cei doi Criști superbi 
cel blond şi cel cu părul castaniu, în rest 
aproape identici. Exerciţiul era simplu (u- 
nul diritre ele). Fiecare trebuia să ajungă cu 
piciorul în pieptul celuilalt. Totul începea 
ca un joc de copii, continua ca un joc psi- 
hologic şi sfirșea într-o frenezie pasional: 
intervenea Ea, Unica. Sportivă, liberă, ca 
un băiat. Nu era cruţată și nu cruța. Pai 
ticipa cu aceeaşi abilitate și dăruire. 

Urma un exercițiu la sol al băieților, In 
credibili. Gimnaşti, atleți ai performante: 
Totul se acumula în același ritm care de- 
venea trenetic pină la insuportabil. Atunci 
jocul înceta. 

Şi din nou Ea, neasemuita. Liberă ca un 
şarpe, ca o pasăre. Perfectă. Dăruită într-o 
senzualitate simplă, frustă. Dăruită pămin- 
tului, spațiului, plăcerii de a se mişca, bucu- 
riei de a exista. Îndeplinea exercițiul ca şi 
cum ar fi făcut dragoste. La sfirşit, același 
gest de umilință, de data asta biruitoare, 
la picioarele stăpinului. 


A | patrulea film ne-a prezentat condi- 


. 


Din nou chipul lui Barba, triumfător 
II priveam. Ciștigase. Primea aplauzele cu 
modestie şi zimbet strălucitor. Nu-și as- 
cundea orgoliul, nici resentimentele. Un 
şarlatan spuneau unii. Un jucător în orice 
caz. Dar un ciștigător. 

Experienţa lui se încheiase. O știa şi el. 
Văzusem sfîrşitul lui Peter Schuman în 
culmea gloriei lui Kantor, la Nancy, în 1977. 

Acum Barba îşi prezenta opera, cintă- 
"nd, negustorește, ca orice artist adevă- 
“at, cîştigul, eșecul şi limita. L-am respec- 
tat cu toată ființa mea. 


asociaţia cineaștilor 


Întilniri estivale 


m Regizorul Sergiu Nicolaescu, di- 
rectorul Casei de filme 5, Dumitru Fer- 
noagă, operatorul Alexandru David, ac- 
torii Ana Maria Moculescu și lon Ritiu, 
pictorița de costume Gabriela Buba și 
scenografii Radu Corciova și Bob Ni- 
colescu au participat la întilnirile cu 
spectatorii organizate în portul Con- 
stanta, la întreprinderile «Munca» şi 
1.D.E.B., precum și cu elevi și studenţi 
din localitate. Prilejul l-a constituit pre- 
zentarea, în premieră, a filmului Duelul. 
W La Bacău, au participat la premiera 
filmului Alo, aterizează străbunica, 
regizorul Nicolae Corjos, actorii Mihai 
Popescu şi Nicu Constantin. W Re- 
gizorii Victor Antonescu și Laurenţiu 
Sirbu şi lector univ. Radu Aneste Pe- 
trescu au făcut parte din juriul celei 
de-a IV-a ediţii a Festivalului filmului 
pionieresc care a avut loc la Medgi- 
dia, între 24 și 27 iunie. W Şedinţa 76, 
din prima luni a lunii iulie, a încheiat 
a Vil-a sesiune de întruniri a Clubului 
criticii, organizat de Secţia de critică 
a Asociaţiei cineaștilor. Sub titlul «Por- 
tretul-robot al criticii de film românești», 
George Littera a prezentat o analiză 
metodică a direcțiilor de preocupări 
ale criticii noastre, îndeosebi a cronici- 
lor de premieră care apar în ziare si 
reviste. Au luat cuvintul, pe marginea 
releratului, Ecaterina Oproiu, Valerian 
Savu. B.T. Râpeanu, Alce M iu, Eu- 
genia Vodă, Magda Mihăilescu, Dana 
Duma, Aura Puran, Adina Darian, 
Georgeta Davidescu. În toamnă, din 
nou, in prima luni a fiecărei luni: Clubul 
criticii. W La Festivalul internaţional al 
filmului de animaţie de la Annecy (Fran- 
ta), Asociaţia cineaştilor din tara noas- 
tră a fost reprezentată de lon Popescu 
Gopo, Olimp Vărășteanu, Mihai Bădică, 
Adrian Petringenaru. W În cadrul ma- 
nifestărilor prilejuite de Săptămîna fil- 
mului ferrarez, am avut ca oaspete pe 
cunoscutul regizor italian Florestano 
Vancini. M Regizorul Alexandru Tatos 
a fost membru al juriului, iar operatoru! 
Karda Ladislau participant la Festiva- 
lul internațional al filmului de Cruce 
Rosie şi sanitar care a avut loc la Varna 


Ovidiu GEORGESCU 


interpreți 
şi roluri 
A trăi 
în preajma ideilor 


i i 
Dar ce să-ţi spun eu, dragi 
mea, într-un interviu? Nu, nu 
Stăm de vorbă oricînd des 
pre orice vrei, dar interviu 
are rost. Nu te supăra 


E 

Aşa s-a incheiat prima 
tentativă telefonică de interviu cu actri- 
ţa Tanți Cocea. Acum trei ani. Între 
timp am mai încercat de cîteva ori. Nu 
Un NU din ce în ce mai ferm și mai 
argumentat. Ultimul argument a fost: 
«Bine draga mea, dar acum nici nu mai 
joc! Pe cine crezi că poate interesa o 
fostă actriță?» Mi-a oferit, fără voie, 
un contraargument pentru public, ar- 
tiștii nu sint niciodată «foști». Cită 
vreme respiră, un artist adevărat și 
iubit de public este artist. «E frumos ce 
spui, eşti drăgulă, dar nuw Ultima oară 
cînd am încercat, s-a înveselit de-a drep- 
tul: «Ei, doamne, omul are idei puține, 
dar fixe... lartă-mă, dar prea se potriveşte 
Bine... o să ne vedem într-o zi». Cind 
ne-am întilnit însă, avea aerul că-i 
pare rău. Sigur, era prezentă, caldă, 
binevoitoare, dar în încăpere plutea 
un fel de- refuz. Am profitat de un mo- 
ment de «gazdă» (cafea sau înghețată? 
Îngheţată și cafea? Apă, ce fel de apă?) 
ca să pun, ca un criminal, reportofonui 
mic pe măsuța copleșită de cești, scru- 
miere, pahare. Îndelung, am vorbit des- 
pre vreme ca două englezoaice bine- 
crescute. Aveam și despre ce. Fusese o 
zi caniculară. De fapt, așa s-a și «legat 
De la căldură și de la fișiuța de mătas: 
care-mi ținea părul. «Cum o supor! 
Eu, la un film care s-a făcut foarte greu 

Deci, începusem: 


— „„.nouă luni a durat, dacă am suferit 
de ceva n-a fost atit de lipsa de organizare, 
de încetineala filmărilor, de așteptările ne- 
sfirşite pînă să intru în cadru, ci din pricina 
unui voal de mătase, o bucăţică așa, prinsă 
în gulerul rochiei. Corsete, bucle, coafuri. 
pălării, ghete înalte pină aici, cu șireturi 
mantouri peste rochii și totul în căldura 
reflectoarelor, nimic nu conta faţă de bucă- 
țica de voal pe care o aveam la git și mi se 
părea că mă sufocă. Ea și mănuşile — care 
se făceau una cu mina, cind le scoteam 
aveam senzaţia că le scot cu piele cu tot — 
au fost coșmarul meu... 


Mă grăbesc să întreb ce film era — 
«Bijuterii de familie», deci primul și 
foarte tirziu. Oare de ce? Era tînără, era 
frumoasă, era talentată, era... 

— „eram fotogenică... şi tip de român 
cuţă, adică pe gustul publicului și nu genul 
fatal ci, dimpotrivă, cuminte, calmă, prie 
tenocasă. Tot timpul eram în discutie ` 
Jean Georgescu, Georgescu-film, cum i 


Nu aș putea să spun că filmul 
Probleme personale nu 
cheamă ochiul către actori, 
către unii cu deosebire. Des- 
pre Dorel Vișan am mai scris, 
despre Traian Stănescu voi 
scrie; dincolo de înfruntarea 


lor, de zimbetul malițios al primului, de lu- 
ciditatea vegheată de curajul bunelor sen- 
timente al celui de al doilea, urma de film 
rămasă pe retină mă cheamă către imagi- 
nea acelei fete care se plimbă printr-o 
piață cu un bărbat, fericită de mersul ală- 
turi de el, dar și bucuroasă că lucrurile 
ce-i ies în cale și de care își anină privirea, 
îi fură tandrețea, o ajută să nu se trădeze. 
Există o lumină aparte în jocul loanei Cră- 
ciunescu, pentru că despre ea este vorba, 
reflex neindoielnic al unei sistematice vie- 
țuiri în preajma ideilor de taină ale unei 
existente, o lumină care vine mai de depar- 
te decit ne poate spune povestea acelui 
moment. Poate chiar mai de departe decit 
își poate ea însăși aminti. Gesturile cele 
mai obişnuite, să le zicem prozaice, capă- 
tă, prin intermediul acestei fete fragile, ex- 
presia unui acord secret cu toate acele 
aparențe ce ocrotesc, în ultimă instanță, 
atitea rosturi. (Cînd vorbește la telefon, 
pare că işi apără cuvintele de o eventuală 
atingere cu neințelegerea lor). Numai o 
astfel de privire putea fi a Anei din Bleste- 
mul pămintului, 
scena despărțirii de obiectele și ființele ei 
rămîne un moment de mare adevăr cine- 
matografic. Eroina loanei Crăciunescu min- 
giie și îşi cere, parcă, iertare, de la ultima 
vietate, neexistind în acel lung bun rămas 


blestemul iubirii, și 


nici o fărimă de disperare. Împăcarea tra- 


gică din lon, mutatis mutandis, cea dra- 
matică din Probleme personale au căpă- 
tat, în interpretarea acestei actrițe real- 
mente de excepție, o nobilă vibraţie. 


Dacă Scott Fitzgerald își îngăduie să 


spună, simplu, fără ocolişuri printre nuan- 
te, că «splendoarea este ceva care vine 
din inimă», nu văd de ce nu aş atribui a- 
ceastă splendoare, şi nu alta, actriţei. 


Magda MIHĂILESCU 


Tanţi Coce 


„Gînd ești tînăr, 
crezi că totul 
trebuie 
să vină de la sine, 
adică de la alţii. 
Nu știi că asta 
nu durează 
ia nesfirșit..." 


se spunea, voia să facă «Scrisoarea pier- 
dută» cu mine... tot timpul cineva vroia să 
facă film și pe urmă nu ştiu ce se întîmpla, 
dar nu se mai făcea. Adevărul este că 
niciodată n-am dat și eu un cuvint, nu o 
mină de ajutor. O vorbă acolo, un telefon, 
să spun, da, mi-ar plăcea, vreau! Nu. Nimic. 


— N-aș putea spune... oricum, nu cred că 
ăsta era motivul... Dar așa e cînd ești tinăr 
şi ai cătare... crezi că totul trebuie să vină 
de la sine, adică de la alții. Nu știi că asta 
nu durează la nesfirșit... Eu din anul intii de 
Conservator — de fapt nici nu eram stu- 
dentă, eram, cum se spunea atunci, «pro- 
bistă» — am fost luată în spectacol. Jucam 
o fetișcană de 13—14 ani, o fată din port 
într-o piesă franțuzească «Maya», adusă 
de Dida Solomon-Callimachi de la Paris 
Şi trupa era înighebată de ea la actualul 
Teatru de Comedie... Pentru mine a fost un 
boom. Exista pe atunci un cronicar, A. Mun- 
te, nu știu dacă ai auzit de el. Atita era: 
mic, cocoșat, urit şi răău... ca o fiară! Cind 
a scris el că sint revelația stagiunii... «cu 
glas adînc, de clopot» — scria, îți dai sea- 
ma... am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Pe 
atunci, tot ce mai aveam eu pe lingă «glasul 
adinc de clopot» era o mare și induioșă- 
toare inconştiență. Nu cunoșteam vorbi- 
rea scenică — spre disperarea Didei Solo- 
mon care era actriță de şcoală veche. Ea 
era cu «accentele», cu «articolul». Eu vor- 
beam normal, așa cum, de fapt, am aflat 
mai tirziu, cerea Stanislavski actorilor sa 
vorbească. 


Asta înseamnă că filmul i-a fost foar- 
te ușor. Filmul cere tocmai o vorbire 
firească, normală. 

— Dar mie filmul nu mi se părea adevărat! 
Nu dă loc de trăire autentică pentru că nu 
ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul 
acela cu publicul pe care îl simţi chiar cu 
cortina trasă. Din spatele cortinei simțeam 
ce public e în sală și asta mă stimula. La 
film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai 
ochii care te privesc, n-ai pe ce să te spri- 
jini. Şi mai e și post-sincronul! Să potri- 
veşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte 
greu. Cred că de aceea sună atit de fals 
dialogul în film. Nu, filmul în sine nu mi-a 
plăcut. Mi s-a întimplat să-mi placă un sce- 
nariu, un personaj sau pur şi simplu lucrul 
cu un regizor. Mi-a plăcut să lucrez cu 
Malvina Urşianu. Daa, ea poate să te tor- 
tureze pentru un fir de pai care nu stă întors 
aşa cum ar vrea ea — și cum este, într-ade- 
văr, cel mai frumos — dar pentru un actor, 
lucrul cu ea este o încintare. Mi-a plăcut să 
lucrez cu Manole Marcus — ce om minunat! 
Calm, cald, răbdător... Cu el și cu operatorul 
Sandu Întorsureanu. Cind am revăzut Car- 
tierul veseliei,am avut o mare bucurie. Ce 
imagini! De vis. Momentele greviştilor, de 
pildă. sint luminate ca într-o pictură de 
Gova. Da, poate că mi-au plăcut mai mult 
oamenii care fac film, decit filmul în sine. 
La Serata Malvinei Urşianu, eu nu aveam 
un rol cine ştie ce, dar ce plăcere aveam 
să-i privesc pe ceilalți! Era Gyuryi Kovacs — 
mare actor! Silvia Ghelan, actriță de mare 
clasă, Gilda Marinescu — încintătoare.. 
Cornel Coman — ce păcat de Cornel... Ce 
mare păcat! Pe urmă, la Instanța amină 
pronunțarea, filmul “lui Dinu Cocea, l-am 
descoperit pe Pino... (lon Caramitru). 

— „tot timpul frămintat în el să găsească 


soluţii. Pino are ochi și o judecată de regi- 
zor, de om de teatru, nu doar de interpret. 
Eu am rămas legată de oamenii pe care 
i-am descoperit lucrind. Probabil ei nici 
nu ştiu că-mi sînt dragi, că mă interesează 
ce fac, că am o mare stimă pentru ei. Şi un 
tel de nostalgie... Ei! dar nu e cazul să ne 
pierdem în nostalgii. Am avut momente 
frumoase de împlinire în decursul carierei 
mele — teatrale, firește. Am jucat Dosto- 
revski, Cehov, Gorki, Ostrovski, «Fraţii 
Karamazov», «Crimă și pedeapsă», «Fur- 
tuna», «Trei surori», «Trei surori şi o cum- 
nată este piesa asta» — spunea Zaharia 
Stancu. Eu eram cumnata... Am jucat alături 
de actori mari... Bulfinski. Vraca, Tony Bu- 
landra, Botta, Morţun! Dacă nu l-ai văzut 
pe Morţun în «Azilul de noapte»! ce mo- 
ment a făcut din scena de dinaintea sinuci- 
derii! Ştii cine aduce cu el? Rauţchi. Are 
atita putere de trăire, atita emoție, atita 
sensibilitate şi forță de comunicare, că te 
cutemură. Şi el este printre oamenii dragi 
mie, dar nu i-am spus niciodată. Nici nu 
stau de vorbă cu el, mi-e frică, e atit de sen- 
sibil, aş putea să-l nemulțumesc, să-l jig- 
nesc cu ceva. Uite, Emil Botta era tot așa. 
Dar cu Botta eram prietenă şi aproape 
de-o virstă. Ne şi certam. Odată i se umflau 
nările şi izbucnea: «Păi sigur, dum-nea-ta...» 
și cind spunea «dumneata», însemna că 
nu ești în stare să înţelegi nimic. Şi cum 
vorbea el rar, şi se frăminta între două 
litere, nu între două vorbe, copleșit de o 
indignare măreaţă... dragul de el... Ce păcat! 
Şi Mihai Popescu, și Vraca,şi Manolescu. 
La clasa lui Manolescu am fost eu... 

Chiar, oare cum era Manolescu ca 
profesor? 

Nu știu dacă pot să spun: bun. Dar era 
tot aşa de domn cum era şi pe scenă. Ca şi 
Balțațeanu. Ştiu că, odată, Bălțăţeanu m-a 
auzit folosind o expresie, pe timpul acela 
socotită prea liberă. Cred că am spus: «Ei, 
drăciel» «Da' de ce vorbeşti așa? Nu ţi se 
potriveşte» — mi-a spus. Şi praf m-a făcut. 
Mi-au trebuit vreo 30 de ani ca să uit obser- 

eea. Ce greutate poate să aibă vorba 
unui om în care crezi şi pe care-l respecți! 
Era un om ciudat, Bălţățeanu. Foarte «ulti 
vat, dar ducea o viață de boemă perfectă, 
cu ziare pe jos, la el în cameră. Nu era un 
avut. Pe scenă, era prințul Vronski, iar 
după spectacol, cu gulerul ridicat să nu-l 
recunoască lumea şi cu Dobre Ene — un 
actor de categorie mică — după el, intra la 
Cireşica să mănince o friptură şi să bea un 
şpriţ. Stăteau la masă așa, şi din cind în 
cind Dobre Ene ofta: «Eşti mare, Nicule»! 
Era singurul lui prieten. Cred că era atit de 
concentrat pe treburile lui, pe cărţile lui 
incit nu împărtășea nici bucurii, nici ne- 
cazuri, nimănui. Nu cred că era un mi- 
zantrop. Nu. Chiar şi observaţia aceea pe 
care mi-a făcut-o arăta că el e prezent, e 
atent, observă ce se întimplă în jur. Pină 
atunci eu. crezusem că nici nu m-a văzut. 
Era intotdeauna foarte politicos, dar atit. 
lar eu, care n-am ştiut niciodată pină unde 
merge politețea învățată de oameni şi unde 
încep sentimentele, chiar şi respectul şi 
admiraţia... 

Oare trebuie să înțeleg că a pus mai 
mult preț pe sentimente? Că politețea 
n-a «încălzit-o» niciodată? 

— Întii şi întfi, am pus preț pe bunul simt. 
Pe ceea ce se cheamă bunul simţ al omului 
simplu şi nu fac demagogie, crede-mă, nici 


https://biblioteca-digitala.ro 


| 


| 


nu am de ce. Politeţea se învață, ea este foar- 
te plăcută, dar bunul simț mă copleșeşte. 
Pe urmă, nu mai știu exact dacă mă impre- 
sionează sufletul bun al omului sau o inte- 
ligenţă deosebită, chiar dacă cinică, cu con- 
diția să acopere o valoare efectivă. Poate 
pentru că nu suport ipocrizia... Dar de ce 
mă laşi să spun lucruri care nu interesează 
pe nimeni?! 

Soneria telefonului mă scutește de 
răspuns, dar îmi creează și un mic mo- 
ment de panică: dacă va socoti că 
trebuie să încheiem discuția aici? Aleg, 
repede, lipsa de politețe și, de cum pune 
receptorul în furcă, întreb care este 
secretul «direi de lumină» lăsată de 
vechea gardă de actori. Tace îndelung, 
apoi: 


— Cred că respectul. Exista un respect 
în primul rind de sine, dar și pentru celălalt. 
Şi disciplina. La Teatrul Naţional exista o 
disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordi- 
nele nu se discută, se execută». Chiar și 
respectul funcţiona tot așa, puțin milită- 
rește. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, 
chiar dacă între ei nu sint decit trei ani 
diferență, în public se salută cu «să trăiţi». 
Poate să sune retrograd ce spun, dar cred 
că treptele ierarhice sint absolut necesare 
pentru ca o instituție să stea în picioare. O 
instituție se bazează pe respectul reciproc 
al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul 
teatru nu existau prietenii, dar niciodată 
prietenia nu echivala cu o «tragere de șire- 
turi». Sigur, exista și o viață de culise, dar 
nu era obligatoriu să intri în ea. 


Ea n-a intrat, știu. 


— Nu, nu. Poate pentru că am avut prin- 
cipiile mele de viață, ca tot omul... Să nu 
cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată 
pentru nimic, Dacă nu mi se dă, îmi spu- 
neam, înseamnă că nu merit. lar dacă nu 
merit, n-am să mă umilesc să mai și cer. În 
viața mea nu am dat un leu unui gazetar sau 
unui agent publicitar — pe atunci se plătea 
— să-mi facă reclamă. Mi se părea înjositor. 
Şi de cite ori pierdeam un rol, o situație, o 
prietenie — că mi s-a întimplat şi asta — 
imi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd în- 

eamnă că sint bogată. Poate am fost prea 
mindră, poate am fost doar comodă, poate 
mi-am dat prea multă importanţă, dar tot 
ce am făcut a fost de bună credință. Pentru 
mine, meseria a fost o mare plăcere. Și o 
bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare 
spectacol, eram ca beată de bucuria asta... 

Oare cu ce se poate înlocui o aseme- 
nea bucurie? 

— Ştiu eu dacă se poate înlocui? Am rupt 
cu meseria așa cum rupi cu o dragoste și 
nu mai poți pune altceva în locul ei. Te 
cheltuiești în lucruri mărunte, altele, cu 
totul altele, îţi umpli existenţa cu ele, și e 
bine. Uneori este chiar foarte bine. Dumi- 
nica trecută, după amiază, am trăit un ase- 
menea moment. Era răcoare, era o muzică 
bună, Tuchi lucra, eu citeam, era linişte şi 
atit de bine, atit de bine în casă. Am mincat 
niște cireșe, erau reci, erau bune, şi chiar 
i-am spus: Tu îți dai seama cit de bine poa- 
te fi? 

Am brusc în faţa ochilor o secvență 
dintr-un film de Visconti. În interiorul 
rafinat fără ostentație, în semi-intuneri- 
cul storurilor lăsate, doi oameni fru- 
moși, fără vîrstă, pentru că nici profeso- 
rul Sirbu, nici actrița Tanţi Cocea nu 
sînt oameni «minaţi de virstă», care se 
bucură în liniște de liniștea unei după- 
amieze călduroase de vară. «Glasul de 
clopot» mă aduce în clipa de față: 


— Este foarte important să-ți găsești 
puţin bine, cînd lucrurile care ti-au fost cu 
adevărat importante o viaţă se împuţi- 
nează. Sau nu mai există. 

Mă întreb ce a mai rămas important 
în existența unei actrițe atit de obișnuită 
cu dragostea și admirația publicului... 

— O, foarte puţine lucruri, dar ele sint 
acum, într-adevăr, foarte importante... Să-i 
ție bine lui (privire către camera profeso- 
rului Sirbu), să fim sănătoși... eu să devin 
mai bună, să nu-mi pierd omenia, atita 
cită am... 


Nu se consideră destul de bună? 

— Nu, nu destul. Sau poate nu sint 
destul de concentrată pe lucrurile bune 
care există în mine. 

Aș vrea să-i spun că nimeni nu e 
îndeajuns de bun și nici îndeajuns de 
concentrat, dar «glasul de clopot» ros- 
tește pe neașteptate și pe un ton vesel, 
de actriță, către camera vecină: «Gala! 
Am terminat!» aşa încît... 


Eva SÎRBU 


ștergătorului 
de urme 


Cine? Cînd? 
Unde? De ce? 
Întrebările obligatorii 


ale unui nou film polițist 
Scenariul: 


Radu Aneste Petrescu 
şi Mihai Dimitriu. 
Regia: George Cornea 


Un mini-calculator cu dublă 
funcţie — la cel mai mic zgo- 
mot, în interiorul lui se de- 
clanşează automat un mini 
magnetofon — un medic care 
pleacă noaptea pe ploaie să 
ducă  mini-calculatorul în- 
tr-un loc anume, un accident mortal pe 
şosea, o mașină în flăcări... Ciudatul mini- 
calculator găsit de miliție la locul acciden- 
tului face ca dosarul «cazului» să treacă de 
la «circulație» la «securitate». În rolul 
maiorului care va conduce ancheta: George 
Constantin. Cam acesta va fi inceputul 
filmului Urma ștergătorului de urme (titlu 
provizoriu). Mai mult nu putem deconspira, 
fiind vorba de un policier, în care, cum se 
ştie, regula jocului este să aflăm în ultima 
secvență, dacă nu chiar în ultimul cadru, 
cine e răutăcătorul. «Această regulă a 


telex Buftea 


Buftea 
non stop! 


Personajul principal: montajul 


N Filmele de montaj ciștigă tot mai mult 
teren. Anul acesta sint nu mai puţin de 
patrul Drum spre culmi (sau Campionii), 
filmul lui Constantin Vaeni despre gloriile 
sportive ale României din ultimii 20 de 
ani este gata, comentariul lui Cristian Ţo- 


pescu a fost înregistrat; în curind premiera- 


m Non-stop (fost Buftea melodii) o anto- 
logie făcută de Manole Marcus, selecţie a 
celor mai izbutite momente de muzică și 
dans din filmele românești, a intrat în co- 
pie standard. W Se află în fază de defini- 
tivare şi Mondo umano, filmul lui loan 
Grigorescu despre «spectacolul lumii» con- 
temporane. W S-a terminat montajul și s-a 
intrat în mixaj cu cel de-al 4-lea titlu: O 
lume fără cer. Dumitru Fernoagă, direc- 
torul Casei 5, îl prezintă ca «un film de 
montaj pe tema trecutului istoric de luptă 
a minerilor, rezultat din montarea a două 
filme mai vechi: Golgota şi Lupeni '29, ale 
aceloraşi autori: Mircea Drăgan — regia; 
Nicolae Ţic, Eugen Mandric, Mircea Dră- 
gan — scenariul. Dacă vă mai amintiţi, 
Golgota povestea odiseea a cinci văduve 
care după grevele din 1929 erau duse din 
post în post, pentru a renunţa la drepturile 
ce li se cuveneau. S-au intercalat în această 
poveste flash-uri din Lupeni '29, care mă- 
resc tensiunea dramatică și dau o mai te- 
meinică motivaţie dramaturgică. Filmul a 
căpătat o forță mai mare şi... e un nou film! 
Procedeul nu e nou, a mai fost folosit şi 
în alte cinematografii. Filmul va avea pre- 
miera în toamnă, făcînd parte dintr-un ciclu 
dedicat istoriei clasei muncitoare din Româ- 
nia». 


Debutul, o exc e? 


Scurt metrajul ca «probă a focului» pen- 
tru regizorii debutanţi, iată o idee care înce- 
pe să se concretizeze. De la Casa 4 au 
luat drumul Buftei, cinci scheciuri. Fireşte, 
unul nu va semăna cu altul şi deocamdată 

„putem spune doar numele autorilor regi- 
zori: Horia Constantin, Dan Marcovici, Con- 
stantin Păun, George Buşecan (absolvenţi 


În aşteptarea... suspensului (George Constantin şi Ioana Pavelescu) 


jocului — mărturisește regizorul George 
Cornea înaintea primului tur de manivelă — 
am ținut să fie respectată. Deci mai întii 
înlănțuirea logică, verosimilă a faptelor, 
fără să excludem însă coincidenţa, Intim- 
plarea, care sint și ele firești, nu? Nu vor 
lipsi nici sarea și piperul unui astfel de film: 
urmăriri de maşini noaptea, suspens, în- 
fruntări (nu numai de cuvinte), piste false 
și nu în cele din urmă umor. În afara anche- 
tatorului oficial, un şofer de pe o mașină 
care transportă lapte va intreprinde o 
anchetă pe cont propriu, aflindu-se tot 
timpul în treabă și izbutind să-i incurce pe 
toți. Deajuns să spunem că rolul va fi inter- 
pretat de Mircea Diaconu... În distribuție 
se mai află Sebastian Papaiani, Alexan- 
dru Repan, Draga Olteanu Matei, loana 
Pavelescu, Dana Dogaru, Dan Condu- 
rache, Dan Damian, Eva Papp, Andrei 
Bursaci. Locul şi timpul acţiunii: București 
1981, lucru care se va vedea foarte clar, 
pentru că încercăm să filmăm «strada» pe 
viu, cu camera ascunsă. Sigur că într-un 
«policier», mai ales ca acesta — spionaj 
economic — foarte importante sint miza și 
premiza de la care porneşte urmărirea. E 


vorba de o licitație internațională pentru 
construirea unei centrale energetice, la care 
participă şi întreprinderea românească de 
comerț exterior «Romex» (nume fictiv, de- 
sigur). S-ar părea că e un film ușor. Fiecare 
film are însă problemele lui. Aici vor fi 
multe filmări de noapte, în localuri publice, 
momente de cascadorie cu mașini... Dar 
echipa e bună și toți vor să facem filmul «re- 
pede și bine». Vasile Vivi Drăgan — 
imaginea; Mircea Ribinschi — decor; 
Dorina Șortan — costume; Nicolae Miti- 
can — directorul filmului. Scenariul se 
inspiră dintr-un caz real. Autorii lui: Radu 
Aneste Petrescu și Mihai Dimitriu au 
semnat înainte scenariul filmului Portre- 
tul unei generații (regia Virgil Calotescu).» 

Pentru regizorul George Cornea, acesta 
va fi al patrulea lung metraj după Patima, 
Din nou împreună şi Am fost 16, titluri 
care s-au adăugat la o solidă filmografie de 
operator. Cum policierul e un gen care işi 
are suporterii lui în toate taberele: specta- 
tori, realizatori şi critici, este inutil să-i mai 
subliniem oportunitatea în repertoriul cine- 
matograțic al unei stagiuni. 


R. PANĂ 


Mai importante decît competiția sînt «accidentele» de pe parcurs 
(Concurs, filmul lui Dan Piţa, cu Marin Moraru) 


Dorinţa întregii echipe: să se ridă la fel şi în sală! (Grăbeşte-re incet, 
comedia lui Ion Băieşu şi Geo Saizescu, cu Ştefan Mihăilescu-Brăila 
şi Dem Rădulescu) 


Universiada 


Personajul principal: 
competiţia 
cu acelaşi nume. 


O nouă coproducție 
Buftea — Studioul 
«Alexandru Sahia» 


Ne-am obişnuit ca sportul 

să fie un pretext pentru lung- 

metrajul de ficțiune, competi- 

tiile nişte interludii în cadrul 

unei povești îndeobște amo- 

roase, iar sportivii nişte ac- 

tori binecunoscuți care s-au 
antrenat in prealabil pentru a face față 
rolului. Cine nu-şi amintește de pilotul de 
formula Yves Montand, de skiorul Robert 
Redford, de jucătorul de baseball Anthony 
Perkins sau de boxerii Paul Newman și 
Sylvester Stallone. Există însă și pelicule 
în care sportul constituie subiectul princi- 
pal, iar vedetele sint campionii înşişi, dis- 
tribuiți în propriile lor roluri, filme care prin 
modul în care sint concepute și prin di- 
mensiunile lor, se ambiționează să iasă din 
tiparul documentarului obișnuit. Așa a 
tost Opt viziuni, în care regizori de re- 
nume (luri Ozerov, Mai Zetterling, Arthur, 
Penn, Michael Pfleghar, Kon Ichikawa, 
Claude Lelouch, Milos Forman, John Sch- 
lesinger) ofereau opt puncte de vedere 
asupra Olimpiadei de la München, așa va 
fi (sperăm) Universiada, unde un realiza- 
tor cu experiență în filmul sportiv — Eugen 
Popiţă — va crea o imagine cit mai com- 


I.A.T.C. promoția 1975) și Cornel Diaconu 
(absolvent al Secţiei operatorie 1971, autor 
a mai multe filme documentare, asistent 
la catedra de operatorie la I.A.T.C.). 

lată şi excepţia: Țăpinarii, filmul de 
debut al lui /oan Cărmăzan (promoția 1976), 
nu este un scurt, ci un lung metraj. Scena- 
riul (Radu Aneste Petrescu și loan Cărmăzan) 
este inspirat din viața muncitorilor tores- 
teri. 


L s-ar potrivi echipelor aliate luna a- 
ceasta pe platouri, titlul unuia dintre filme: 
Grăbeşte-te încet! Grabă, pentru că o dată 
cu primul tur de manivelă, fiecare zi — fie 
soare, fie ploaie — trebuie folosită la maxi- 
mum (perioada de filmare atirnă cel mai 
greu în deviz!) și... încet, pentru că nu o 
dată din cauza grabei, filmul urmează... 
să se salveze la montaj. Deci «se grăbeau 
încet», pe canicula de la stfirșitul lui iunie, 
echipele: Concurs (scenariul și regia: Dan 
Pita, cu: Vladimir Juravle, Gheorghe Dinică, 
Valentin Uritescu, Cătălina Murgea, Adriana 
Schiopu, Marin Moraru, Ștefan lordache, 
Oana Pellea), Liniştea din adincuri (sce- 
nariul şi regia: Malvina Urşianu, cu: George 
Motoi, Gina Patrichi, Maria Rotaru, Vai. Pa- 
raschiv, Eusebiu Ştefănescu, Valentin Pià- 
tareanu, Lucia Mureșan și Emanoil Petrut), 
Angela merge mai departe (scenariul: 
Eva Sirbu, regia: Lucian Bratu, cu: Dorina 
Lazăr, Ladislau Miske, lon Egorov, Constan- 
tin Drăgănescu, Maria Junghetu, Dorina 
Păunescu şi Dragoș Pislaru), Semnul șar- 
pelui (scenariul: Mircea Micu, regia: Mircea 
Veroiu, cu: Leopoldina Bălănuță, Ovidiu luliu 
Moldovan, Dorel Vişan, Mircea Albulescu, 
Dorina Lazăr, Mircea Diaconu, Aristide Teică), 
Un echipaj pentru Singapore (scenariul: 
loan Grigorescu, Nicu Stan, regia: Nicu 
Stan, cu: Gheorghe Cozorici, Mariana Mihuț, 
Radu Gheorghe, Dumitru Palade, Gheorghe 
Visu, loana Manolescu) şi Grăbeşte-te în- 
cet (scenariul: /on Băieșu, regia: Geo Sai- 
zescu, o comedie care-i are în distribuție 
pe: Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu, 
Cornel Vulpe, Tatiana Filip, Vasilica Tasta- 
man, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Aurel Giuru- 
mia, Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Radu 


- Gheorghe şi Mihai Mălaimare). 


Deocamdată, scenarii. 


Două scenarii ce în curind vor deveni 

n, definitivează ultimele retușuri pentru 
intrarea în producţie:Comoara regelui 
Decebal, un tiim de aventun {rara avis!), 
scenariul: Costache Ciubotaru, regia: lulian 
Mihu şi Prea tineri pentru riduri, un film 
despre orfanii cu părinţi, Scenariul: Mihai 
Stoian, regia: Aurel! Miheles. 


R PANAIT 


plexă asupra Jocurilor mondiale univer 
tare de la B t 
«Aceastā complexitate va decurge in 
primul rind din amploarea manifestării in- 
săşi: zece discipline reprezentate prin 
sportivi de o deosebita valoare, pen 
să nu uităm că circa jumătate din marii 
campioni ai lumii aparțin universităților. 
Apoi complexitatea se va datora și faptu- 
lui că tilmul nu va prezenta numai competi- 
tiile propriu-zise, ci și manifestările extra- 
sportive, se va referi la tradiția românească 
în sportul universitar și va încerca să reli- 
eteze puritatea acestui tip de întrecere la 
. care participă tineri ce nu vor deveni nici- 
odată sportivi profesioniști.» 
Proiectul lui Eugen Popiţă — regizor și 
coscenarist alături de Victor Bănciulescu — 
este foarte ambițios, deoarece își propune 
ca Universiada să nu semene cu alte 
filme de același gen. Originalitatea sa va 
consta într-un caracter profund românesc 
datorat ambianţei, atmosferei, idealurilor 
de pace și prietenie care vor însufleți a- 
ceastă manifestare. 
Pentru acest țel, o desfășurare cores- 
punzătoare de forțe: 16 operatori, numeroşi 
studenți de la IATC-secţia operatorie, 25 
de aparate de filmare de diverse tipuri. 
«E drept că, neavind darul ubicuitații 
-imi va fi foarte greu să urmăresc toate com- 
petițiile deodată. Din fericire finalele, în 

_ cadrul cărora se va da lupta cea mai inte- 
resantă, nu se vor destășura concomitent, 
așa că voi putea fi prezent la toate. Pentru 
ca fiecare sport să fie filmat cit mai bine, 
mai expresiv, în ceea ce are el mai semnifica- 
tiv, am ales operatori care să le fi practicat: 
Tiberiu Lazăr — polo și nataţie, Horia Bol- 
boceanu — baschet, Otto Urbanschi — 
atletism, Grigore Corpăcescu — gimnas- 
tică etc. 

Nu mai rămine decit să intre în scenă 
vedetele. Ele se numesc Nadia Comăneci, 
Virginia Ruzici, Carmen Bunaciu, Ştefan 
Rusu. Data primului tur de manivelă: 19 
iulie 1981, adică ziua deschiderii celei de 
a XI-a ediţii a Jocurilor sportive mondiale 

universitare. 


Cristina CORCIOVESCU 


Wilhelm 
Cuceritorul 


Un film istoric 
pe care Televiziunea 
franceză 
îl realizează 
la Buftea. 
Regia: Gill Grangier 
şi Sergiu Nicolaescu 


inainte de a fi filmat, Wil- 
heim Cuceritorul a fost 
«brodat» cu sute de ani în 
urmă, într-o tapiserie deve- 
nită celebră — «tapiseria de 
la Bayeux»: o suită — «ci- 
nematografică» avant la le- 
ttre — de secvenţe ale istoriei Angliei din 
vremea lui Wilhelm Cuceritorul (printre ele 
vestita bătălie de la Hastings). 
Reproduceri ale acestei tapiserii au slujit 
ca principală sursă de documentare pen- 
tru creatorii filmului Wilhelm Cuceritorul, 
un serial TV pe care Europa Films —o casă 
producătoare franceză — îl realizează la 
Buftea. Nu e o coproducție, ci o prestare 
de servicii. Ceea ce nu înseamnă execuţie 
pur mecanică sau simplu împrumut al 
platourilor. Contribuţia românească este 


Pentru cîteva luni vor fi contemporanii lui Wilhelm Cuceritorul (Amza Pellea, Marga Barbu. 


Orgolii 


Pornind de la romanul 
cu acelaşi titlu. 
Scenariul: 
Augustin Buzura. 
Regia: Manole Marcus 


Cu toată bogăția. filmografie: 
sale, Manole Marcus se a- 
flă la prima ecranizare, pe 
punctul de a intra în filmări 
cu scenariul pe care Augus- 
tin Buzura l-a elaborat după 
propriul său roman, «Orgoliin 
incitat foarte mut acest roman 
într-o manieră clasică, cu 


«M-a 
construit 
personaje foarte bine conturate, cu idei 
foarte clare. Nu-mi place să fac tam-tam 


de idei. Or, din acest punct de vedere, ro- 


manul lui Augustin Buzura este atit de 
saturat, încît a trebuit să procedez la o 
reducție masivă. Din el s-ar fi putut face 
șapte filme, dar pe mine m-a captivat nu 
atit latura polemică a romanului, cît med 

acelui institut de cercetări, mediul spital: 
lui, strălucirea cu care sint construite per- 
sonajele, confruntările extrem de adevărate 
dintre -ele. Sint confruntări obișnuite și 
caracteristice pentru zilele noastre: lupta 
de zi cu zi dintre nulitate, dintre mediocri- 
tate, pe de o parte și oamenii de autentică 
valoare, care se străduiesc, fără dema- 
gogie, fără să facă praf în jurul lor, să aducă 
în mod real o contribuție, în cazul nostru, 
la cercetările grele și laborioase pentru 


preponderentă în sectorul «creație». În- 
cepiînd cu regia, pe care Sergiu Nicolaes- 
cu o semnează împreună cu Gill Grangier 
(«a făcut cele mai: multe filme cu Jean 
Gabin», îl prezintă scurt Sergiu Nicolaescu 
aproape 50 de filme la activ, după «Dic 

tionnaire des cineastes contemporaines») 
şi continuind cu decorul: Adriana Păun 
(interioare), Radu Corciova (exterioare), 
cu costumele — Ileana Oroveanu și Ga- 
briela Bubă, cu imaginea: Alexan- 
dru David; Gabriel Cobasnian si A- 
lexandmu Grozea, cu secunzii: William 
Windhab și Rodica Niţescu și terminind 
cu distribuţia în care apar zeci de actori 
români, printre ei: Amza Pellea, Marga 
Barbu, Violeta Andrei, Maria Clara Se- 
bök, Enikö Szilaghi, Emanoil Petrut, 
Mircea Albulescu, Vladimir Găitan, 
George Mihăiţă, Emil Hossu, Ovidiu 
Moldovan. 

Ce vor cuprinde cele 6 episoade TV a 
cite o oră fiecare? Foarte pe scurt: cucerirea 
Angliei de către normanzi. «Ca gen de film, 
spune Sergiu Nicolaescu, un film istoric 
propriu-zis, pentru televiziune» 

Aşadar, pe platouri, la Buftea, o întoar- 
cere în timp de aproape o mie de ani. Chiar 

o mie nu, dar 946 tot sint! 

Adriana Păun, creatoarea decorurilor 
care au acoperit pină în prezent trei pla- 
touri din Buttea, se afla la al 13-lea tiim şi 
în al 13-lea an de lucru in Wuttea. S-a nime- 
rit ca acesta să fie cel mai greu dar și cu 
cele mai mari satisfacţii. Să construieşti 
pe platoul | două fortărețe din Saxonia, pe 
platoul IV vreo șase castele ducale din 
Normandia, nu ți se întimplă de două ori 
în viață. Chiar dacă nu construiești decit 
o aripă sau citeva încăperi ale fiecărui 
castel, chiar dacă dintr-unul, prin citeva 
transformări faci altul, gindiți-vă că pentru 


Personaje cu un trecut... literar (Cristina Deleanu și V 
în Orgolii) 


descoperirea etiologiei cancerului. Nu dis- 
puta profesională este însă nucleul drama- 
tic al filmului. Acest nucleu îl constituie 
sugestia timpului, ca fenomen ireversibil 
mai ales în latura lui sentimentală. În lini: 
mar. personale filmului vor fi personajele 
cărții. Figura centrală este protesorul a- 
demician lon Cristea, un om care-și dă 
seama că are din ce în ce mai puțin timp 


fiecare cameră e nevoie să desenezi în 
iur de 80 de planşe, fiecare capitel, fiecare 
bază de coloană se desenează separat in 
vederea execuţiei, iar la o clanţă, de pildă, 
poți desena o zi şi jumătate! Construcţia 
decorului a început la sfirşitul lunii ianua- 
rie. Cine a mai stat să numere nopțile albe 
petrecute în studiou? «Fără aceşti oameni 
minunati — dulaheri, zidari, timplari, zu- 
gravi — spune Adriana Păun, fără dăruirea 
şi pasiunea cu care ei lucrează, nu s-ar 
putea face nimic. Să nu uităm că un regi- 
zor nu poate lucra decit într-un studiou 
de filme, pe cînd un tîimplar are multe alte 
locuri de ales, unde ar putea cîştiga mai 
bine. Dacă stă, o face din pasiune...» 

Văzut acum cînd e gata, în aşteptrea fil- 
mărilor, imens și pustiu, decorul este im- 
presionant. Interioarele unui castel ne- 
guros, din piatră, rece şi întunecos, min- 
cat de vreme, cu scăriţe, cotloane, arcade, 
pasarele. Sala de ospeţe comunică pe 
platou cu sala de consiliu, cu capela, cu 
dormitorul, cu sala tronului, cu aparta- 
mentul lui Wilhelm. În spațiul imaginar al 
filmului ele vor fi situate probabil la dis- 
tanţă uneori kilometrică. 

Cum s-a născut «piatra» de construcţie 
a acestui decor, merită un film aparte. 
«Trebuia să diferențiem culoarea, natura 
pietrei pentru Normandia și pentru Saxo- 
nia, continuă Adriana Păun. De aceea 
am ales o piatră de factură veche, cu scoici 
(tiparul l-am luat de la Constanţa) pentru 
Saxonia, și o piatră mai fasonată (din jurul 
Brașovului și Rişnovului) pentru Norman- 
dia. Tiparul s-a făcut cu latex, experiența 
de la Lăpușneanu ne-a ajutat mult. Buta- 
forii sint cei care aduc «piatra» în prefabri- 
cate pe platou, o asamblează şi o chituiesc 
pe schelăria deja ridicată. Maistrul butafor 
lon Olteanu (mai bine spus sculptor nu 


tor Rebengiuc 


pentru viața lui, pentru lucrările lui. De a- 
ceea, tot ce-l obstrucționează devine cu 
atit mai dureros. Acest rol principal va 
aparține lui Victor Rebengiuc, iar iubita și 
principala lui colaboratoare va fi interpre- 
tată de Cristina Deleanu». 


Vai. S. 


butator!) a executat capitelele. Romanicul 
e o epocă minunată, fiecare capitel e alt- 
tel.» După ce s-au montat și capitelele, a 
venit rîndul zugravilor («pictori, nu zugravi») 
care dau culoarea aenerală. «Pentru An- 
glia am ales tonuri de gri fer, pentru Nor- 
mandia ocru şi bejuri». vin apoi patinatorii. 
«Sint doi: Ilie Ciobanu și Cirjan Vasile, 
oameni cu mare experiență, au făcut îm- 
preună zeci de cetăţi, e suficient să le 
dai pornirea şi restul combinațiilor le fac 
singuri. lau piatră de piatră și încep s-o 
învechească. N-au la îndemină decit pensu- 
le și șapte găleți în care își amestecă vop- 
selele. Găleţile le pregătesc afară la lu- 
mină, pe platou lucrează cu o simplă rivaltă 
cu trei becuri. Din ulei ars de mașină, piatră 
de var, rumeguș și aracet, «piatra» începe 
să prindă patină: urme de umezeală, de 
praf, luciul acela de secole, licheni, direle 
lăsate de vremuri și ploi...) 

Vine apoi rindul pardoselii, care se toarnă 
şi ea, din ciment, piatră de piatră. 

Şi abia la sfîrşit apar recuzita, mobilierul, 
care şi ele trebuiesc făcute, create, dese- 
nate mai întii, pentru că altfel de unde să 
iei tonuri, jilțuri, paturi cu baldachin, ṣe- 
minee și micile obiecte specirice evului 
mediu, cum ar fi încălzitoarele de pat? 
Fiecare obiect se naște dintr-o adevărată 
aventură, dintr-o incursiune în timp şi în 
istoria artei. 

Pentru scenogratul-arhitect Adriana Pă- 
un, greul muncii a trecut. Dar şi perioada 
cea mai frumoasă. Perioada în care, în 
acest decor își putea imagina orice film, 
orice desfășurare de forțe, orice unghi 
de filmare... Acum decorul este gata. Vom 
reveni pe platourile din Buftea odată cu 
Wilhelm Cuceritorul... 


Roxana PANĂ 


leta Andrei și Mircea Albulescu) 


Olimpiada '40 


Supraviețuirea poate îi o so 

luţie individuală sau de giup 
«Am scris prima parte di 

această povestire — mă'!u- 
riseste André Malraux în «O- 
glinda de la hotarul ceții» — 
in lagărul de prizonieri, în 
1940. Atunci, singurul mod de a continua 
să trăieşti era să scrii». Soluția Malraux, 
o soluţie cert individuală, în orice loc sau 
timp istoric. Părăsirea soluţiei individuale 
în favoarea unei soluţii colective este ceea 
ce încearcă și pină la un punct izbutește 
eroul filmului Olimpiada '40, un tinăr po 

lonez prizonier într-un lagăr fascist, îi 

toamna aceluiași an '40. El refuză propi 

nerea locotenentului SS de a se antrena 
împreună pentru Jocurile Olimpice — se 
întilniseră la Olimpiada de la Berlin. în 
1936 — refuză deci, de a se salva singur și 
inițiază o Olimpiadă clandestină, care trep- 
tat va cuprinde tot lagărul. O Olimpiadă a 
prizonierilor de război. Fiecare probă stă 
sub amenințarea morţii din momentul în 
care locotenentul SS cere comandantului 
să interzică prizonierilor orice exercițiu 
fizic. Ordinul vine însă prea tirziu. Starea 
de inerție, de umilinţă, de abandon și re- 
semnare, de acceptare a unei condiţii ani- 
malice, fusese înfrintă. Fiecare prizonier își 
recăpătase identitatea — era reprezentan- 
tul țării sale într-o competiţie sportivă şi 
nu Într-una oarecare! — fiecare prizonier 
avea nu numai de ce trăi, dar și pentru ce 
lupta. Or asta însemna salvarea. Din- 
tr-un petec de cirpă se confecționează un 
drapel cu simbolul Olimpiadei, dintr-un o- 
paiț flacăra olimpică, din tinichea,mici me- 
dalii, iar imnul țării ciștigătoare se va cinta 
în surdină la muzicuţă. Pentru pregătirea 
și desfășurarea fiecărei probe trebuie în 
vinse nenumărate obstacole, dar acum 
nimic nu pare imposibil. La săritura in 
înălțime, la aruncarea greutăţii — o piatră 
pentru că prizonierii lucrează într-o carieră 
de piatră — la cursa de biciclete (antok 

gică secvența în care concurenții pedale: 

ză asudaţi, pe loc, în timp ce un dispozitiv 
ingenios le măsoară viteza) se adaugă pro- 
ba «broasca», insolită în istoria Jocurilor 
Olimpice. Este de fapt pedeapsa corecţio- 
nală pe care o aplică SS-iştii în curtea la- 
gărului, în ritmul tot mai accelerat al unui 
fluier pină la epuizarea prizonierului. Să 
valorifici experienţa unei pedepse, s-o trans 
formi în competiție sub nasul fasciștilor, e 
o victorie pe care aceștia n-o vor tolera. 
Medaliile s-au împărțit, s-a cintat şi ulti 
mul imn, dar tinărul polonez — inițiator și 
fervent susținător al Jocurilor, deci un 
lider periculos — este transferat într-un 
lagăr de concentrare. La plecarea lui, pri- 
zonierii îi dau onorul. În aceeași clipă, spre 
ei se declanșează ratalele automatelor nem- 


Jocuri serioase 


Cind descoperi pe generic 
indicaţia: adaptare după ro- 
manul pentru copii «Hein- 
rich începe lupta» de Bela 
Balazs, devii extrem de in- 
teresat. Un estetician de ta- 
lia lui Balazs, autor al unei 
povestiri pentru cei mici? Şi de ce nu, dacă 
admiţi că mina analistului-psiholog se poa- 
te exersa în orice domeniu, indiferent de 
vîrstă și de gen «minor», cum îi stă bine 
oricărui artist şi oricărui judecător de artă? 
Mai ales unuia care a înţeles atit de pro- 
fund cinematograful cu toate coordonările 
si subordonările sale de natură psiho- 
socială, cinematograful ca studiu şi me- 
todă a educării sentimentelor prin gestul 


Oameni asmuțiţi de istorie unii împotriva 


celorlalți (Joci 


Ideea de sport 
ca fraternitate 
(Olimpiada 40) 


Competiţia ca o luptă cu tine însuţi /4/ergărorul) 


teşti. Nu, nu fusese deloc vorba de o joaca. 
nici de jocuri — fie ele chiar și olimpice! 

ci de dorinţa și voința unor oameni de a ti 
demni pină la moarte, iar dacă aceasta e 
inevitabilă, de a muri avind o identitate pre- 
cisă. 

N-am povestit filmul, ci doar în linii mari 
premisele lui dramaturgice. Pentru că ti- 
nărul regizor Andrzej Kotkowski (fost asis- 
tent şi secund la filmele lui Andrzej Wajda 
și ale lui Janusz Morgenstern) nu constru- 
iește un tilm, el creează «oameni și viată» 
pe care apoi le tilmează. Surprinzătoare 
stăpinirea şi siguranța mijloacelor pentru 
un tilm de debut. În fiecare cadru, in fie- 
care secvență, încărcătura omenească 


- sursă a emoției — ce face vizibil, inteligi 
bil, complicatul interior omenesc 

Filmul e regizat de Tamas Fejui el 
insuşi pasionat cercetător al lumii copilă- 
riei (de la Prietenul regăsit la Drum bun, 
autobuzule! sau Două bunici pentru 
o vacanță, filmografia sa reia în diverse 
registre relaţia copil-adult). În această no- 
uă adaptare, el încearcă să redea gestului, 
expresivităţii chipului «omului vizibil» teo- 
retizat de Balasz, ceva din dreptul lor me- 
reu încălcat de literatură, de avalanșa cu- 
vintelor. Se vorbește și aici — sint numeroa- 
se discuţiile copiilor care reproduc în jocuri- 
le lor mai toate frazele, ideile, disputele pă- 
rinților. Ba chiar şi reacţiile lor — atit de 
deosebite — faţă de gravele momente prin 
care trece Germania în anii fascizării ei. 
Heinrich, copilul unui muncitor antinazist 
arestat, e aproape linșat de grupul hitler- 
jugend-ilor inconştienţi dar periculoși, «Jo- 
cul» dramatic al oamenilor mari plin de 
violența și de cruzimea lui, un joc pe vialu 
şi pe moarte, e reluat la intensitate nu mai 
puțin dramatică în micul război dintre cele 
două bande de puşti aruncaţi de istorie 
.nii împotriva celorlalți. Filmul nu scapă 
de tot nici de ofensiva cuvintelor și nici 
de unele clişee ale subiectului binecunos- 
cut. Dar se simte totodată şi fineţea anali- 
tică a autorului ecranizat, experienţa cine- 
matogratică a regizorului ca și prospețime. 


unor copii-interpreți. 
Alice MĂNOIU 


Coproducție a studiourilor din R.D.G. şi R.P.U. 
Regia: Tamas Fejer Scenariul: Rolf Richter, Eva 
Janikowski — după cartea pentru copii «Heinrich 
incepe lupta» de Bela Balazs; Muzica: Szabolcs 
Fenyes; Cu: Dirk Schönberger, Jenny Gröllmann, 


https ://biblioteca-digi 


lranscede ficțiunea, tilmul. Autenticitatea 
liecărui detaliu, adevărul fiecărei relaţii 
omeneşti, firescul comportamentului de- 
dus din caracterul fiecărui personaj, fac 
tot timpul, ca acţiunea propriu-zisă, tap- 
tele — care au cert, un caracter exceptio- 
nal — să treacă pe plan secund, să se nască 
de la sine, aşa cum se întîmplă în filmele 
sau în romanele cu adevărat bune. 
Filmul, cum se spune, are la bază un fapt 
real. Dar ce importanţă mai are acest lucru 
cînd faptul a fost cu siguranță posibil, 
cînd anul 1940 a fost cumplit de reai, ca 
şi lagărele de prizonieri... Păstrarea dem- 
nității umane şi naţionale în condiţii oricît 
de adverse, opțiunea pentru o solutie de 


Ritm de baladă, timpi lungi, dilataţi, un 
aur melancolic leagă ambele poveşti care 
alcătuiesc acest film menit să aducă la 
suprafață chemările, rămase undeva în sub- 
conștient, sedimentate încă din anii co- 
pilăriei 


Eroul primului episod (acțiunea e situată 
în 1948) e un copil ciudat, închis, cu apu- 
cături mature pe care îl doare amintirea 
timpului în care părinții mai trăiau, iar 
bunicii erau mai tineri. Acum bătrinii şi-l 
dispută; copilul alege să rămină alături 
de cel mai sigur și neputincios dar de care 
îl leagă cele mai vechi amintiri... 


Eroul celui de al doilea episod e un ado- 
lescent cu o copilărie de asemeni marcată. 
Părintele său, ascultind şi el de o chemare, 
se intoarce pe meleagurile natale, în Gre- 
cia, dar copilul născut pe ţărmul gruzin re- 
fuză despărțirea: se aruncă în apă încercind 
să ajungă la mal. Valurile îi vor arunca însă 
pe țărm trupul neînsuflețit 


Aceeași tainică şi nelămurită chemare 
spre fibra intimă a fiecăruia, spre oamenii și 
ocurile care au însemnat primele înţele- 
geri, bucurii sau tristeţi constituie filiația 
subterană a celor două episoade. Și din- 
colo de ea prezent acslaşi acut simț al 
naturii care naște o vibraţie emanată fi: 
de spațiile aride, stranii (în primul episod) 
fie de valurile reci-verzui (din cel de al 


tala.ro 


supravietuire colectivă — și nu individuala 

“ala doar cîteva din semnificațiile aces 
tor neobişnuite «jocuri Olimpice» din an 
'40, evocate în Polonia anului 1980. Malrau ~ 
auzise la un combatant în Spania o fraz:i 
pe care a făcut-o apoi celebră: «Contrariu! 
umilirii şi al morții, nu-i libertatea, cum se 
zice, e fraternitatea!». Ar fi putut sta cu 
indreptățire drept motto sau concluzie a 


acestui film. i 
Roxana PANA 


Producte a studiourilor poloneze; Regia: An- 
drzej; Kotkowski. Scenariul: Andrzej Kotkowski, 
Michal Komar. Muzica: Andrzej Korzynski. Cu: 
Mariusz Benoit, Jerzy Bonczak, Tadeusz Ga'a, 
Krzysztof Janczar, Ryszard Koty, Wojciech Pr:o- 
niak. 


Alergător 


intre două replici etalon: «in viaţă duca 
nu cîştigi oricum, pierzi», şi «fac ce do- 
resc, nu ce așteaptă alțiii de la mine», un 
flm cu accente psihologice despre rezis- 
tenţa fizică și morală a unui sportiv amator. 

Michael Andropolis — numele grecesc 
ne trimite fără ocolişuri la obirşia antică 
a Olimpiadei și la faimosul alergător din 
Marathon, aşa cum fără nuanţe se perindă 
toate simbolurile acestui film — Andro- 

lis, deci. aleargă si din generic incălţă- 
rile lui, filmate îndelung și în gros plan, nu 

să loc la îndoieli în privința pasiunii sale 
devorante. El aleargă pe străzile New York- 
ului, indiferent la tot.ce nu e ritmul respi- 
rației şi cadenţța pașilor proprii. 

Cele două replici-cheie ale filmului despre 
care pomeneam traduc, de fapt, cele două 
stări de bază ale eroului principat: trica d» 
eșec și dependenţa de cei din jur, care i-au 
marcat, prima, cariera de sportiv, a doua, 
întreaga sa viață de soț, tată și salariat. 
Revolta acestui bărbat, ajuns la virsta im- 
plinirilor fără să se fi realizat, se va aduna 
cu încrincenare în dorinţa și în voinţa de 
a participa la Olimpiada de la Montreal, 
în ciuda vîrstei şi a neincrederii celor din 
jur. Această dorinţă, această voință se în- 
căpăținează si filmul americanului Steven 
Hillard Stern să le demonstreze pină in 
finalul în care, aidoma predecesorului său 
antic, alergătorul nostru va anunţa, epui- 
zat, o victorie. Dar, deşi la Montreal, deși 
la Olimpiadă, victoria lui nu va fi sportivă 
Bătălia în marş pe care a ciştigat-o, o va 
fi dus, în primul rînd, cu sine însuşi. 

Mai puțin favorabil își încheie socotelile 
filmul. Dintr-o schemă e greu să faci să 
trăiască un om, darăniite o idee. Oricum, 
insă, bunele intenţii sint de fată. Ri 


Producție a studiourilor americane. Scenariu! 
si regia: Steven Hillard Stern, Imaginea: Lo 
George. Muzica: Andre Gagnon. Cu: Michae | 
gias, Susan Anspach, Lawrence Dane, Euge: 
Charles Shamata, Philip Akin, Jennifer Mc Kinney, 
Lesleh Donaldson, Jim Mc Kay. 


doilea), o natură leit-motiv căreia eroii îi 
aparțin definitiv, 


Mar CONSTANTINESCU 


Producţie a studioul e 
de: Guguli Mgheladze. Cu: Sesilia Takaisvili, 
dimir Tuladze, Gheorghi Mgheladze. 


În căutarea 
chibriturilor 


Merită văzută această suculentă come- 
die sovieto-finlandeză. Un film-snoavă, o 
poveste rurală, face casă bună cu bunul 
gust, cu rafinamentul, cu subtilitatea. Con- 
strucția filmului alternează ingenios stu- 
toasa vorbărie, efectele de comic, de lim- 
baj, cu clasicele efecte ale comediei mute. 
Personajul principal: îl cheamă frumos 
Ihalainen şi e rudă cu Nastratin. Un actor 
(Evgheni Leonov), epatant interpret al be- 
ției (al celei bonome), trece prin toate 
vămile: cu chef, apoi cherchelit, apoi turtă, 
apoi mahmur, apoi buhăit, nas rosu, ochi 
sticloşi etc. 

Subiectul într-o trază: într-un cătun fin- 
landez, la începutul secolului vitezei, du- 
cindu-se personajul de mai sus spre casa 
vecinilor, să împrumute nişte chibrituri, 
e deturnat din rută de un prieten şi mai ales 
de-o sticlă, şi în timp ce ai se împleticesc, 
zvonurile circulă în pas alergător prin sat 
și prin împrejurimi, și îi catapultează, ba 
în America, ba în burta unei știuci 

E.V. 


Coproducție a studiourilor Mostilm și Suomi- 
Film; Regia: Leonid Gaidai, Risto Orko, Scena 
riul: V. Bahnov, T. Vilpponen, L Gaidai, R. Orko, 
după motivele povestirii omonime de Mailassil. 
Muzica: Alexandr Zațepin; Gu: Evgheni Leonov, 
Viaceslav Nevinnii,_Rita Polster, Ritva Valkama, 
Gheorghi Vitin, GalinaPolskih, Leo Lastumiaki 


Portretul, prin detiniție, își 

propune să individualizeze. 

Cinematogratul izbuteşte pa- 

radoxul de a imprima aces- 
| ; tei individualități un carac- 

ter de generalitate. Portretul 
iui Vito Gargano, țăran sărac 
din satul Corleone — în Sicilia anului 1925 — 
dincolo de biografia unui om dintr-un timp 
și spațiu anume, dincolo de un destin spec- 
taculos cinematogratic (ascensiunea pină 
la unul din posturile de conducere ale Ma- 
fiei) conţine o demonstraţie. O demonstra- 
ție despre cum se naste, cum proliferează 
și cum se menține teroarea. Teroarea și pu- 
terea exercitată cu ajutorul ei. Or, azi cind 
organizaţiile teroriste apar ca şi ciuper- 
cile, în deosebi în Italia, cind Mafia nu mai 
e demult singura putere ocultă şi cînd ra- 
mificaţiile acestor organizaţii clandestine 
vizează administraţia înaltă a statului, în- 
suşi guvernul, se pune — retoric? — intre- 
barea: cum e cu putință? Ceea ce neliniș- 
teşte la un astfel de film (ca şi la mai ve- 
chiul Pretectul de fier, al aceluiași re- 
gizor Pasquale Squitieri), este aerul de 
verosimilitate al unei povești, care ar tre- 
bui să ni se pară încredibilă. Iluzia realității 
cinematografice funcționează perfect, aju- 
tată şi de numeroasele referiri din presă la 
- dosarul tot mai voluminos al Mafiei. Așa 
se face că destinul lui Vito Gargano ne 
apare «normal», avind chiar un aer de 
«deja vu». . 

Vito Gargano este unul din acele cazuri, 
care mai devreme sau mai tirziu, ajung ine- 
vitabil în instanţa judecătorească și pe 
pagina întîi a cotidienelor (ceea ce nu exclu- 
de miraculoasa achitare din lipsă de do- 
vezi). Povestea în succesiunea ei cronolo- 
gică e spartă dintru început de imagini d 
viitorului proces, sub semnul căruia > 
acumulează evenimentele. Cum ajunge Viio 
să-și ucidă cel mai bun prieten — un lider 
comunist «periculos» — din ordinul celui 
mai puternic mafiot local, proprietar al 
pămînturilor din Corleone, cum e angai-t 
apoi brusc administratorul lui, cum îşi co 
solidează poziția începînd să acţioneze pe 
cont propriu, reuşind să-și creeze o rete. 
proprie la Palermo, cum își asasinează 
fostul șef şi devine «don Vito», iată un 
proces În care resorturile interioare îl inte- 
resează prea puțin pe regizor. Totul e 
acțiune, într-o strinsă legătură cauză-efect. 
Un montaj eliptic, o povestire nervoasă, 
enunțată cu sufletul la gură, fără ezitări, 
fără nuanțe, fără... scrupule. Ceva din graba 
şi nestăpinirea personajului în a-și atinge 
scopul, marchează și stilul regizoral, si 
efortul său de a rămine obiectiv. Între 
procesul unui caz sau apologia lui, există 
și o cale de mijloc: a constatării sale cu 
obiectivitate cronicărească. 

Dacă travaliul regizoral e eficace și co- 
rect, interpretarea lui Giuliano Gemma (pre- 
miul de interpretare la Montreal în 1979) 
este cea care dă strălucire filmului. Ten- 
siunea vitală a personajului se transmite 


be 


De-a hoţii 


F Doi actori 
f italieni 
mereu 
i în fruntea 
- box-office-ului 
i internațional 
i (Claudia 
F Cardinale 
i şi Giuliano 
Gemma 
în Corleone) ă 


Cardinale mai putin frumoasă, dar convin- 
gătoare chiar pe o partitură restrinsă. In- 


terpretarea robustă și controlată a lui Giu- | 


liano Gemma e comparabilă cu cea din 
Prefectul de fier unde el era justitiarul 
intransigent în desconspirarea mafioţilor. 

Ascensiunea lui Vito Gargano a fost o- 


-~ prită. Dar cum? Lichidat de Mafie, de cel 


mai apropiat colaborator, care, la rindul 
lui a primit un ordin, care... 


R. P. 


Producție a studiourilor italiene: Regia: Pas- 
quale Squitieri. Scenariul: Barrese, De Rita, Ma- 
iuri, Squitieri, Muzica: Ennio Morricone; Cu: 
Giuliano Gemma, Claudia Cardinale, Francisco Ra- 
bal, Ștefano Satta Flores. 


Excelent film de suspens, propunind 
deconectarea prin senzaţii tari, inspirat din 
sinistra realitate a terorismului de pe cea- 
laltă taţă a Terrei. Acţiunea este ancorată 
în apele britanice din Marea Nordului, 
în preajma platformelor extractoare și pre- 
lucrătoare de țiței, devenite miza teroriștilor 
în vederea obtinerii unei recompense de 
zeci de milioane de dolari. Contraspionajul 
industrial postbelic a cîştigat, după cite se 
pare, din experiența contraspionajului din 
vremea războiului. Prevederea și contraca- 
rarea actelor de terorism se succed ca intr-o 
misiune de rezistenţă, cu tot riscul, curajul 
şi patriotismul necesare. La succesul ope; 


si vardisți 


Ei 


arhiconsacraţi: Roger Moore (Slintul și-a 
pierdut aureola, dar nu tarmecul și eficienta 
și nici umorul); James Mason — apt să 
desfășoare toată emfaza şi tactul unui 
amiral britanic; Anthony Perkins — un 
ireprosabil malefic, alături de o echipă 
actoricească rodată nu numai în datele 
scenariului, dar şi în practica firescului. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane: Un film 
de: Andrew V. Mc. Laglen. Cu: Roger Moore, James 
Mason, Anthony Perkins, Jeremy Clyde, Michael 
Parks, David Hedison. 


Cind un film debutează cu propoziția 
«Peste două minute vom fi milionari», iţi 
dai seama că la mijloc nu poate fi decit o 
afacere necurată. «Creierul» e un tip dis- 
tins, curat ca lacrima, ochelarist și filate- 
list. Interesantă (și ca parabolă) ideea: 
cei fără cazier îi folosesc pe cei cu cazier, 
pe recidiviști, ca să le execute planurile 
drăcești. Totul ar merge strună, atita doar 
că oamenii cînd miros banii nu mai pot fi 
dirijaţi şi o iau razna. Cu banii. Dar banii 
n-aduc fericirea, vinovaţii se simt şi se 
poartă ca niște vinovaţi, tremură și privesc 
ingroziți în jur, de parcă n-ar fi «vizionat» 


la viața lor nici un policier ca lumea. An- j 


cheta (și filmul) par (și sint) conduse de 
hazard. Așa că jos pălăria în faţa sincerită- 


armec, 
eficienţă 
şi umor 
(Roger Moore 
în Aventuri în 
Murea Nordului ) 


totul intimplător». Lento, cu poticneli, vine 
și finalul mult așteptat «in numele legii 
ești arestati». Unde te poate duce filatelia 
cind devine viciul 


Producţie a studiourilor cehoslovace, Un film 
de: Zbynék Brynych. Cu: Vaclav Svorc, Josef 
Vinkar, Ilja Prachar, Rudolf Jelinek, Robert Vrchota. 


y 


Nopti de neon. «Liniştea oamenilor e-: 
miinile noastre». «Noi» sîntem brigada po 
liției care rezolvă chemările de ajutor care 
vin, vin, vin, la centrala în emisie. Noi avem 
o dubiţă, şi un ciine, şi un (0) medic legist, 
jună, belă, blondă. Avem şi un maior care 
(declară el) ar lucra și fără salariu, de amo- 
rul artei. Avem şi bandiți excentrici: cum 
dă unul dintre ei întilnire femeilor? Își 
scrie numărul de telefon pe o bancnotă, 
rupe bancnota-n două, și la primul «ran- 
devu» bancnota se-ntregește — uite-așa! 
Avem și cadre expresive: un cap filmat din 
ceafă, lăsindu-se încet, greoi, învins, pe 
volan, după o urmărire nebunească. Avem 
şi panseuri: «cel dintii atribut al intelectua- 
lităţii este răbdarea, puterea de a suporta». 
Dacă mergeţi la acest film, fiţi cît se poate 
de... intelectuali! 


Eugenia VODĂ 


Producţie a studioului «Mostilm». Un film 
de: Viaceslav Maksakov. Cu: Mihail Cigarev, Inna 
Oienikova, Alexandr Porohovşcikov, Viktor Sulghin, 


şi celor din jur, soţiei lui de pildă, o Claudia 


Conflictul dintre conjuncturi (labile, adesea 
potrivnice) și caractere (de presupus a fi 
constante, conforme cu ele însele) se face 
acut simțit în bătaia vieţii diurne a unui tinăr 
gazetar. Om, cum se spune, dintr-o bucată, 
| d el refuză concesiile de orice fel, dar mai 
3 ales atunci cînd este vorba de opinii politice. 
Ziaristul tace notă discordantă cu mulţi dintre colegii săi 
gata să renunţe la ideile proprii în schimbul unui salariu 
confortabil. Consecințele atitudinii sale se vor resimţi în 
plan social și familial deopotrivă. Pe acest teren accidentat, 
scenariștii țintesc la o discuţie mai amplă privind dreptul 
insului de a modifica prin actele sale viața celor din jur, 
ca si datoria «celor din jur» de a accepta (sau nu) sacri- 
ficiul solidar. Ca o parabolă a dialogului dintre adevăr şi 
putere, am reţinut secvenţa — expresiv realizată prin 
montai — a dansatorilor pe sirmă de la circ, a celor ce și 
riscă cu fiecare pas echilibrul, a celor antrenați în jocul 
dintre stabil și instabil, joc plătit adesea cu viața. 
Regizorii Yang Yanjiu şi Deng Yimin semnează cu 
Zimbetul unui om chinuit un film contemporan semnifi- 
cativ pentru preocupările tematice de ultimă oră ale cineaș- 
tilor chinezi, ca şi pentru estetica sobră — în ciuda con- 
flictelor incandescente, ale aceleiași școli. 


A.D. 


Producţie a studiourilor din R.P. Chineză; Un film de: Yang 
Deng Yimin. Cu: Li Zhiyu, Pan Hong, Gong Fei, Shi Jiufeng, Yuan Yue. 


rațiunii își dau concursul și citiva actori 


tii anchetatorului: «am rezolvat cazul cu 


Nikolu Grabbe, Anatoli Navruzov. 


gala filmului canadian 
PPR SERE. PE EOE ONE R y MIK ESEE ASE SONE S AEI LE SEYE E CAE AEA EAE CZ TATS N DEEE 


Cu prilejul zilei naționale a Canadei, s-au 

prezentat în spectacolul de gală, un lung- 

metraj, Cordelia, și opt pilule animato- 

documentare despre apariția Canadei pe 

harta lumii, despre mamut, despre cal, 

totem, mocasini, podoabe pentru cap, 
pipa inuită toschiMOaA şi cea indiană, într-un plăcut 
şi instructiv itinerar-fulger prin originile și folklorul, 
legat de indienii și eschimoşii din această parte a glo- 
bului. 

Pentru istoria artei a 7-a, Canada înseamnă, în pri- 
mul rînd, documentarul și animația. Școala — pentru 
că este vorba de o şcoală — de animaţie canadiană — 
incepe odată cu apariţia lui Mc Laren, un scoțian chemat 
la Montreal, la Oficiul naţional de film, de către John 
Grierson. Mc Laren a recrutat de îndată doi, pe atunci 
foarte tineri, artiști, René Jodoin şi Jean-Paul Ladouceur 
cu care a format nucleul unei echipe de animaţie care 
avea să le aducă, imediat, canadienilor, celebritatea. 
Chiar de la început, acești animatori — la propriu şi la 
figurat — s-au lansat cu temeritate în tehnici noi şi va- 
riate, de pildă zgirierea prin emulsie şi desenul execu- 
tat direct pe peliculă, folosite de Mc Laren cu predilec- 
ție, ca și decupajele animate ce au atins, curind, o 
înaltă măiestrie. De atunci, echipa s-a mărit, artişti 


https://biblioteca-digitala.ro 


străini mai ales tineri au fost chemaţi mereu să lucreze 
acolo, au repurtat numeroase premii internaţionale, 
între acestea un Oscar în 1978, pentru Castelul de ni- 
sip al lui Co Hoedeman. Tot în sinul echipei franceze 
de animatori canadieni s-au realizat şi primele încer- 
cări de animaţie prin ordinator (Foamea de Peter Foldes, 
în 1976). 

Şi în lung-metrajul artistic Canada se află în fruntea 
plutonului, deși concurența americană nu e ușor de 
învins. Filmul prezentat în Gală, Cordelia, semnat de 
regizorul de limbă franceză Jean Beaudin și produs de 
National Film Board of Canada, se inspiră dintr-un ro- 
man şi este, cum s-a spus și în prezentare, o poveste 
simplă despre o femeie care iubea viața, dar a fost sa- 
crificată pe altarul intoleranţei. 

Punind în opoziție frumusețea odihnitoare a peisa- 
jului canadian şi farmecul patriarhal al unui orăşei de 
provincie, cu obtuzitatea unei mentalități, e drept, şi 
din alt secol, autorii au încercat o schiță de frescă 
socială şi morală. Inevitabila parte de melo a scenariu- 
lui (şi, desigur, a cărţii inspiratoare) este contracarată 
de excelența imaginii şi de ştiința încadraturii. Un film, 
în primul rind, frumos. Frumos, cum poate fi uneori 


frumos un tablou, 
- - Rodica LIPATTI 


1 maia 


LS 


Tinuta «Mostrei Inteinazio- 
nale del Nuovo Cinema» de 
la Pesaro nu a fost niciodată 
lejeră. Sunetul și răsunetul 
ei în lume nu a fost niciodată 
clinchetul de clopoței. La Pe- 
saro nu s-a venit pentru o 
mică vacanță pe malul Adriaticei, ci pen- 
tru o «cură de film». Pesaro a fost și este 
un festival — pînă și cuvintul nu se lipeşte 
în sensul comun — sub semnul lui: la 
muncă. Cea de-a 17-a ediție dedicată fil- 
mului latino-american, la care am avut 
şansa să asist, mi s-a părut una dintre 
cele mai interesante şi importante din is- 
toria acestui festival «cu mînecile sufleca- 
te». Şansa, ziceam, pentru că așa cum 
spunea directorul Mostrei, Lino Miccichè, 
la prima masă rotundă pe tema: America 
latină e ecranul contestaţie, «Cinematogra- 
tul latino-american este un cinemato- 
graf strins legat de evenimentele poli- 
tice, un cinematograf care a dezlănțuit 
o mare dezbatere teoretică, un cinema- 
tograf care posedă azi o mare conști- 
ință de sine, dar care trăiește printre 
mii de dificultăți, fie și pentru faptul 
că jumătate din realizatorii lui se află 
în exil». 
Prin atenţia — și intenția — organizato 
_ rilor, acest cinematograf actualmente ir: 


a anii în 


adevărata lumină 

Adevărata lumină începe cu acea jumă- 
tate de realizatori aflaţi în exil. A fi în exil 
presupune o activitate profesională redusă 
şi, în orice caz, neputința de a face film 
despre «acasă». A fi acasă, implică prac- 
ticarea unui cinematograf oficial mai mult 
sau mai puţin concesiv. Filmele făcute «la 
fața locului» sint adesea privite cu nemul- 
țumire de către exilați, întrucit ele nu vor- 
besc deschis despre problemele impor- 
tante ale Americii Latine. La rindul lor, 
exilaţii sint socotiți, uneori, drept «realiza- 
tori în vacanţă». Există și o atitudine de mij- 
loc, mai puțin pătimaşă. «Nu toți exilații 
sint în vacanţă, nu toţi cei care fac film în 
țară sint trădători» — spune Fernando 
Birri, întemeietorul școlii de film documen- 
tar de la Santa Fe, el însuși aflat în exil. 
De sub toate neînțelegerile şi nemulțumi- 
rile răzbate o idee comună: filmul latino- 
american trebuie să reziste în orice condi- 
ţii. Să reziste, dar cum? În primul rind — 
se spune — el trebuie să-şi păstreze spe- 
cificul naţional. Refuzul hollywoodizării 
schemelor cinematografice este conside- 
rat drept primul semn de supraviețuire al 
actualului cinema latino-american. Sem- 
nul pereche este punerea în lumină a valo- 
rilor tradiţionale. Vechea formulă bazată 
pe forța subiectelor, violența sentimentelor, 
expunerea obsesiilor specifice lumii la- 
tino-americane, claritatea și expresivitatea 
discursului cinematografic suferă modifi- 
cări. Formele cele mai frecvente de expri- 
mare sînt aluzia și metafora. Arma cea mai 
eficientă este umorul. Un umor menit să 
mascheze seriozitatea temei. Unul dintre 
cele mai udate tiime ale Mosel! a tost 
Xica da Si!va(citeşte: Sica) al brazihanului 
Carios Diegues; o încîntătoare poveste din 
timpul dominaţiei portugheze. Brazilia, spre 
1700. Investitul cu putere al coroanei 
într-un ținut al diamantelor cade răpus de 
farmecele unei sclave, Xica da Silva, cade 
pină în pinzele albe, adică, pînă la chema- 
rea la ordine și în patrie. Investitul cu putere 
pleacă. Xi.a da Silva — sau da Brazilia — 
rămine. Apa trece, pietrele rămin. Filmul 


Vedeta 

festivalului: 
documentarul / y 
(Tire die pr 
de 
Fernando 
Birri) 


yè 


Arma -. í 

cea mai 
eficientă : + 
umorul .) 
(Xica de Silv va — 
Ade Carlos 
Biegues 

Brazilia) 


Festivaluri 
Pesaro'81 


Filmul adie american: 


ieşir ea 


este picant, dar străin de vulgaritate. Can 
titatea de umor biruie cantitatea de gravi 
tate. Cantitatea de cinema ascunde, cu 
abilitate, metafora. 

Folosirea metaforei este mai transparen- 
tă într-un film ca El poder de las tinieblas 
(Puterea intunericului) al argentinianului 
Mario Sabato. Un copil se distrează scoțind 
ochii păsărilor ca să vadă cum zboară fără 
vedere. Ajuns bărbat în toată firea el este 
urmărit de o mafie a orbilor şi, la rîndul 
său, orbit. Puterea orbilor asupra «văză 
torilor». Puterea întunericului... 


Lumină plină asupra 
unei cinematografii 
în impas 


(Alias) El rey del joropo (Regele joro- 
po-ului) de Carlos Rebolledo şi Thelma 
Urgelles — Venezuela. Joropo este un 
fians. «El rey» este un fost și binecunoscut 
spărgător de bănci, acum «la pensie», 
Alfredo. Alfredo care participă chiar la 
realizarea unui serial tv. despre viața sa. 
Fostul spărgător este plin de bunăvoință, 
numai că memoria lui afectivă nu-l duce 
spre fostele fapte de alorie întru sparaerea 
băncilor, ci spre viaţa lui de om. Dar viața 
lui de om nu este spectaculoasă, așa încit 
serialul va continua în buna tradiţie a fil 
melor hollywoodiene despre marii gangster: 
dar fără Alfredo... Pornit pe formula «filmul 
unui film», Regele joropou-lui sfirşește 
în chip de film despre cum se cere să se 
facă un film. 

Uneori metafora sucombă într-un intelec 
tualism încilcit: Gordos e magros (C: 
gras și cel slab) de Mario Carneiro — Bra 
zilia. Cel avut şi cel neavut. Sătulul care nu 
crede flămindului într-o relaţie inversă, 
pentru că, de astă dată, flămindul — un fel 
de fachir — nu crede sătulului — un fel 
de copil întirziat şi mincău — dar se lasă 
exploatat, plătit pentru puterea răbdării 
lui. Filmul face apel la un conflict vechi de 
sc'ginte populară — şi de circulaţie uni- 
veisală — dar forma de exprimare, prea 
greoaie, compromite caracterul popular 

ontat. În conferința de presă de după 
vizionare, Mario Carneiro recunoștea, cu 
o sinceritate dezarmantă, că el nu se con- 
sideră poporul, ci o părticică din popor 


„Literaturizarea“, 
o capcană care poate fi 
evitată prin 
profesionalizare 


(Urmare in pag. 4) 


inlocuirii demonstraţiei prin cuvinte cu o 
altă partitură. Ecranizarea trebuie să aibă 
forța înțelegerii, pentru că nu poți traduce 
dintr-o limbă în alta, fără să le înţelegi per- 
fect pe amindouă. Sint două coduri dife- 


la uscat 


Sigur, ambiția oricărui realizator este sà 
reprezinte poporul dar, adaugă el, «cu 
mă aflu într-o situaţie specială, eu sint 
bogat, tata este ambasador la UNESCU. » 

Cind nu îşi caută — uneori cu dispera» 
— o formă de supraviețuire, filmul latino- 
american afirmă. Retrato de Teresa (Por- 
tretul Terezei) de Pastor Veaa — Cuba, 
este portretul unei tamilii cubaneze şi, 
implicit, al societăţii cubaneze actuale. Un 
Norma Ray mai puțin schematic și mai 
puțin rozaliu decit modelul. Cuentos in- 
morales (Povestiri imorale) de Fran- 
cisco José Lombardi, Pili Flores-Guerra, 
Augusto, Tamayo San Roman, Jose Carlos 
Huayuaca — reru. tim-scneci despre co- 
pilărie, adolescenţă, tinerete, maturitate, 
care se înscrie într-un cerc larg ca proble- 
matică, nu neapărat tipic latino-america- 
nă. Mai aproape de universul latino-ame- 
rican, ca moștenire socio-culturală, mi s-a 
părut Maria de mi corazon (Maria sufle- 
tului meu) de Jaime Humberto Hermon- 
sillo — Mexic. Despre aparență și esență 
intr-o. poveste de dragoste realizată cu 
mijloacele unui cinematograf de bună tra 
diție. 

Dar: în ciuda greutăților şi problemelor 
de supravieţuire pe care le-a oglindit, în 
ciuda chiar a abilității cu care uneori reu- 
şeşște să le depăşească, filmul de ficțiune 
nu a fost punctul de atracţie al Mostrei 
Punctul de atracție şi de maxim interes 
a fost: 


documentarul 


De cinci, de zece, douăzeci, treizeci, 
saizeci sau optzeci de minute, documen- 
tarul — documentar sau reconstituiri al 
unor fapte reale (între cele mai bune 
El domador (Îmblinzitorul) de Joaquim 
Cortes — Venezuela, Los jornaleros (Zi- 
lierii) de Eduardo Maldonado — Mex 
Laulico și El caso Huayanav: testimo- 
nio de parte (Laulico şi Cazul Huayanuy, 
mărturisirea părţii) de Federico Garcia — 
Peru, Un pequeno reportaje (Un mic re- 
portaj) de Constante Diego — Cuba, Se- 
guin de Jesus Trevino — Chicano) docu- 
mentarele au acoperit aproape jumătate 
din minutele, devenite ore și zile, de pro- 
iecţie ale Mostrei. O victorie indiscutabilă — 
și necalculată — asupra filmului de ficțiune 
încununată cu retrospectiva Fernando Birri 
(despre care trebuie scris anume) «pa- 
triarhul» documentarului latino-american. 

Dar cele mai așteptate și discutate do- 
cumentare au fost cele venite din zonele 
«fierbinţi» ale Americii Latine. Documen- 


rite şi de aceea scenariul de film nu se 
poate substitui unuia dinlre ele, nu tre- 
buie să fie «literar», ci cinematografic. 
Din păcate, sint foarte puţini scriitori ten- 
taţi să ia în serios rolul de scenariști și să 
vadă în scenaristică o profesiune, după 
cum sint unii care văd în asta o ocupaţie 
sezonieră. De pildă, pot să citez filmele 
realizate după scenariile lui Fănuş Neagu. 
Scenaristica este o meserie care se învaţă, 
există o tehnică a scrierii unui scenariu 
şi nu văd de ce ea nu s-ar studia într-o sec 
ție a |.A.T.C.-ului, cum sint cele de regie 
sau operatorie. Calitatea generică de scr 
itor nu e suficientă şi poate nici nu e nec: 
sară pentru un scenarist, care este un s: 
itor de filme, iar această scriitură este pien 


tarele în sensul cel mai strict politice din 
Nicaragua, El Salvador, Chile, Uruguay. 
Ele şi realizatorii lor au concentrat, pentru 
citeva zile, atenţia participanţilor. O con- 
centrare lucidă, analitică, scormonitoare. 
In acele zile, printre fişele bogate insotite 
de comentarii critice ale filmelor de fic- 
țiune, apăreau fişele acelor filme «de viaţă» 
care povesteau sec, în citeva rînduri, des- 
pre ce eveniment politic este vorba în 
propozițiune. În acele zile o conferinţă de 
presă (a El Salvadorului) se transforma 
intr-o manifestaţie de solidaritate și prima 
inscriere la cuvint nu era a unui realizator, 
ci a Dinei Mendoza, reprezentată în Italia 
a Frontului Democrat Revoluționar, apari- 
ție grațioasă și prezență percutantă care 
răsturna, scuzindu-se tot timpul, filmul 
în viaţă, mărturisind cu voce înaltă că în 
clipa asta, chiar în clipa asta cind noi dis- 
cutăm despre filme, El Salvatorul poate fi 
în pericol. 

Titlurile acestor filme nu au nimic atrac- 
tios, ele au forța şi concizia unor lozinci 
sau a unor titluri de articole. El Salvador, 
el pueblo vencera (Diego de la Texera - 
El Salvador). El poder popular (făcu! in 
Cuba de Patricio Guzman, Chile). El paso 
(Trecătoarea, de Rolando Lubbert — Chile). 
Cel mai adesea formula este de tip anchetă 


tv„ cu mari și vizibile influenţe de şcoală 


nu se mai ridică pentru altă «dublă». în 
trebări complicate sau întrebări dezarman! 
simple. Politice — politice sau omenesc 
politice. «De ce plingeţi?». «De ce es! 
miîncarea proastă?» «De ce sint locuinţei: 
nelocuibile?» Microtonul nu se vede. Se 
văd oamenii. Oameni de toate virstele, de 
toate categoriile sociale care răspund pă- 
timaș, răspund calm, trist, dar pe orice 
ton, ceea ce spun vine dinlăuntrul lor. 
Răspund tineri. Bătrini. Bărbaţi. Femei. 
Răspund copii. Răspund sau vorbesc în 
fața aparatului. Un copil plinge și spune 
că-și va răzbună tatăl și fratele. O bătrină 
plinge şi spune că nu ştie de ce plinge, 
ar trebui să se bucure, el pueblo a învins. 
Liderii își expun punctul de vedere şi, 
la sfirşitul filmului, imagine după imagine 
sînt arătaţi cei dispăruți în timp ce se făcea 
filmul. Sint tineri... Un cinematograf viu, 
cu aparatul în mînă și viața în primejdie 
făcut mai puțin pentru minţile cinemato- 
grafice şi mai mult pentru sufletele de tot 
telul. 

Dar şi acest cinematograf «de suflet si 
pentru suflet» este pus în discuţie. Ca 
artă. Uneori autorii înşişi îşi recunosc 
autorenunţarea la stilul cinematografic, la 
o estetică a filmului. Întrebarea care nu 
se pune dar pluteşte în aer este: oare se 
poate vorbi despre stil printre gloanţe? 
Se pun, în schimb, alte întrebări. Între- 
bări dure — dar complezenţa nu este 
specificul Mostrei. Cea mai dură este 
cum sint primite aceste filme de public? 
Se răspunde sincer: unele foarte bine, 
altele mai puţin. in general problemele 
se abordează frontal şi se expun în cea 
mai crudă lumină. Se vorbește despre lipsa 
unui sistem teoretic. Despre lipsa de stu- 
dii cinematografice. Despre lipsa de mij- 
loace tehnice. Despre lipsa de bani. Toată 
lumea este de acord că asemenea filme 
trebuie făcute. Şi văzute. Cei care le fac 
caută și drumul spre un mai bine ca moda- 
litate cinematografică, dar și calea spre o 
«piață» de desfacere mondială. 

Criză — este cuvintul cel mai des auzit 
la Pesaro. Contradicţie este cel de-al doilea. 
Mai curînd ar fi: contradicții, pentru că ele 
sint multe și diverse. Rezolvarea lor, evi- 
dent, nu se putea găsi la Pesaro. La Pesaro 
ele au fost doar «aruncate pe masă» în 
văzul lumii. Cu o sinceritate tulburătoare 
pentru că ea atingea uneori disperarea. 

Un adevăr simplu s-a desprins din aceas- 
tă  Mostră: America Latină continentul in- 
conjurat de apă, nu are nevoie pentru ac- 
tuala ei stare cinematografică de o ieșire 
la mare, ci de o ieşire la uscat La liman. 


Eva SÎRBU 


precis codificată, în termeni specifici, pen- 
tru a nu putea race obiectul unu! stualu me- 
todic — universitar, post-universitar, pe 
lingă casele de filme, oriunde, dar metodic 
De fapt, insatisfacţiile filmului românesc 
vin în bună parte din caracterul primitiv-lite- 
rar și fictiv-literar al scenariilor care sint 
adesea un fel de gazetărie rudimentară și 
obedientă fără nimic literar în ea, dar care 
în schimb facilitează instalarea filmului 
într-o ficțiune dezangajantă. «Literaturi- 
zarea» reprezintă deci o capcană care nu 
poate fi evitată decit prin profesionalizare. 


Valerian SAVA 


9 PIRI 


Un regizor se pregăteşte de 
premiera. Repeuiţii îndirjite 
Nervi. În sală, ca unic spec- 
tator, femeia de serviciu a 
teatrului. Regizorul este din 
ce în ce mai inspirat, mai 
agitat, mai important. Cite 
indicatii, atitea platitudini. Actorii se mișcă 
trenetic. Gifiie, asudă. Regizorul e în transă. 
O clipă de tăcere. Femeia de serviciu: «Dar 
mesajul? Care e mesajul?» Regizorul e 
interzis. Actorii trag o gură de aer. Repe- 
titia continuă la fel de frenetic. Regizorul se 
simte mare, din ce în ce mai mare. Urlă 
Femeia de serviciu îl întrerupe, calm şi doct: 
«Dar Woody Allen? Dar Stanislavski? Cu- 
noaşteţi?» Stupoare. Oarecare stinjeneală 
Repetiţia işi reia, de bine de rău, ritmul. In 
sfirşit, pauză. Femeia de serviciu, în cu 
noscătoare: «Bravo! Superb!» 

Într-adevăr. Intitulat Miercuri, premieră 
filmul lui Barrie Nelson a fost însoțit, timp 
de cele aproape 5 minute cit a durat vizio- 
narea, de hohotele de ris ale festivalului de 
la Annecy. Nu a luat nici un premiu, pentru 
că, după ce s-a amuzat juriul, la fel de 
important ca și regizorul-protagonist, a 
uitat de femeia de serviciu... 

Nu a fost singura surpriză a acestui fes- 
tival internațional de animaţie, ajuns la a 
13-a ediție, care din doi în doi ani, în luna 
iunie, la început, timp de o săptămină, se 
desfășoară la Annecy,in centrul uneia din 
tre cele mai frumoase provincii francez: 
Haute Savoie. Ca de obicei, s-au întîlnit ai 
«obișnuiţii» locului, la care se adaugă, de 
fiecare dată, plutonul tinerilor, al debutan- 
ților, al celor în care se pun, de fapt, marile 
speranțe. Nădejdi de înnoire, într-o artă în 
care tehnica merge mină în mină cu ideea, 
în care stilul e cu adevărat omul, iar omul e 
cel care face — sau ar trebui să facă 
totul: scenariul, grafica, animația, regia. 
Ca în cazul lui Barrie Nelson, regizorul 1l- 
mului Miercuri, premieră. Nu e întotdea- 
una așa, probă că cele mai lungi generice 
sint la filmele cele mai scurte, deşi aici, cum 
spuneam, mai mult ca oriunde, în arta cine- 
matografică, autorul ar trebui să fie cu 
adevărat total. 

arele Premiu acordat filmului Tango 
M al polonezului Zbigniew Rybczynski 

a fost perfect îndreptățit, profesio- 
nal vorbind. Organizatoric, însă, poate că 
ar fi fost mai nimerită o menţiune, chiar și 
ultraspecială, intrucit, pină la Annecy, Tan- 
go luase Marele premiu și încă vreo patru 
mai mici la Oberhausen, plus Marele Pre 
miu la Cracovia. Mai ales că se crease un 
precedent: un film intrat iniţial în competiție 
a fost eliminat chiar în timpul festivalului 
pentru că mai participase la un alt concu's 
internaţional. Repet, filmul merită toate 
laudele și încă ceva pe deasupra, dar unde 
e lege nu-i tocmeală, și poate că lăsind un 
loc liber în palmares, alt film, alt regizor, altă 
cinematografie ar fi avut șansa recompen- 
sei maxime. Dar ce se întimplă atit de extra- 
ordinar în Tango? Nimic. O zi obișnuită, 
într-o cameră oarecare, -dintr-o casă ca 
atitea altele. 24 de personaje vor intra, pe 
rind în scenă și vor ieşi la fel, într-un du-te 
vino continuu și obsedant ca un tanqo 
Fiecare ins îşi vede de treaba lui, comun 
nefiind decit cadrul, odaia prin care ei st 
perindă de dimineaţa pină seara. Un cop 
se joacă cu mingea, o mamă îşi alăptea/a 
pruncul, un bărbat iese pe geam, un altui 
intră pe ușă, o fetiță işi face lecţiile, o femeie 
aduce mincarea, o pereche yine în vizită, o 
alta face amor, o femeie se dezbracă, un 
bărbat îşi leagă cravata, o bunică se od'h- 
neşte și tot aşa pînă la 24 de ființe umane, 
ce pot trece printr-o cameră, dintr-o casă, 
într-o zi din viață, sub ochiul unui aparat de 
filmat care îi înregistrează pe rînd, apoi îi 
montează alternativ, îi încrucișează deoda- 
tă, ca într-un balet mecanic şi totuși viu, ce 
pornește lent, merge crescind, atinge fre- 
nezia, apoi coboară ușor şi sfirşește lin 
O «felie de viață» se poate spune, scursă în 
indiferenţă, acea indiferenţă în care gestul 
striveşte gindul şi mecanismele ucid trăirile. 
Realizat intr-o tehnică halucinantă, decon- 
certantă, de filmare cadru cu cadru, foto- 
grame destășurate și apoi suprapuse — 
susțineau unii specialişti, alții, tot atît de 
specialişti, pretindeau că filmul nu are, de 
tapt, nimic de-a face cu animația propriu- 
zisă, în timp ce a treia categorie de cunos- 
cători încercau să demonstreze contrariul! 
Şi aşa, o parere peste alta, o părere contra 
alteia, au făcut din Tango filmul cel ma: 
discutat al festivalului. 

Premiul pentru copii a fost luat de filmul 
Cintă, animalule, cîntă de Marv Newland, 
din Canada, premiu contrazis prompt nici 
după dauă ore, de juriul spectatorilor 
pentru că, din fericire, a existat şi ui 
astfel de juriu — care a ales, pentru copii si 
pe bună dreptate, filmul Dinozaur (o lectie 
de preistorie, explicată de un elev tare în 
materie şi comentată de remarcile fanteziste 
ale colegilor de clasă: «puțin respect pen- 
tru dinozauri, ce naiba, doar din ei ne tra- 
gem!») de Will Winton, Statele Unite. Încă 
o surpriză pe care ne-a rezervat-o acest 
festival. Ori juriul nu cunoaște psihologia 
copiilor, ori are acasă numai copii precoci 
Pentru că, evoluind între absurd și grotesc, 
filmul lui Newland, Cintă animaluie..., nu- 


Festivaluri $ 
Annecy '81 


Manej: 

filmul francez 
învins la balotaj 
de suedezul 

Sat de vacanță 


Nu pro domo, ci... 
pro anima! 


mai pentru cei mici nu era făcut. Imagina- 
ți-vă un cactus care se comportă ca un cătel, 
căruia fi place îngheţata pe băț. Ideea fil- 
mului fiind să dezbată, crincen, asupra 
grandorii şi decadenței lumii spectacolului! 
Este drept că muzica, foarte antrenantă, era 
disco. 

Unul din cele trei premii speciale ale juriu- 
lui a revenit tot Canadei (care, în total, a 
luat trei premii principale) pentru filmul 
Crac de Frederic Back. Se pare că în isto- 
ria, nu prea lungă, a Canadei şi mai ales a 
Quebec-ului, balansoarul joacă un rol de 
seamă pentru viața familiei. De cînd intră 
în casă, sub forma unui trunchi de copac 
ce urmează a fi cioplit, pină e scos la pensie, 
balansoarul uzat, rupt, reparat, revopsit, re- 
condiționat, rămîne simbolul unei vieţi pas- 
torale, patriarhale, a generaţii și generații 
de copii, adulţi şi bătrîni. Eşuat la lada de 
gunoi, apoi recuperat de paznicul unui 
muzeu de artă modernă, el este repus în 
drepturile sale de copiii care preferă ta- 
blourilor incomprehensibile de pe pereți, 
confortabila lui înțelegere. Istoria evoluţiei 
foarte rapide a unei ţări şi evocarea unu! 
trecut spre care te uiţi, peste umăr, cu in- 
duioșare, totul văzut prin prisma unui scaun 
a unui leagăn simbol. Unul dintre cele mai 
tandre şi mai optimiste filme din compe- 
tiție. 

Spre deosebire de alt premiu special al 
juriului, filmul Zgiriie nori al iugoslavului, 
Josko Marusic, în care este vorba de lea- 
gănul — tot simbolic — al civilizației mo 
derne, zgiriie norul, cu cite etaje otova, tot 
atitea vieți aidoma. Şi cu două fire condu- 
cătoare: tubul liftului şi canalul WC-ului. 
Într-un fel, seamănă cu Tango. La ace- 
leaşi ore, aceiași locatari fac aceleaşi lu- 
cruri. Gesturi mecanice, la oamenii roboti- 
zaţi, ai unui secol în viteză. Gaguri în cas- 
cadă, multă fantezie, dar, din cauza lungi- 
milor, inevitabil, se repetă. Pesimism cu 
accente umoristice, sau, dacă vreți, opti- 
mism profund nemultumit. 

ara gazdă a fost răsplătită cu un 
premiu — Opera prima — binemeri- 

e tat, acordat filmului Deșert de Jose 
Xaver. Imagini fugitive, de fata morgana, 
insezisabile. Sterilitate, uscăciune, inco- 
municabilitate. Pustiul unor lucruri și al 
unor ființe în perpetuu conflict. Un film- 
experiment, inspirat de compoziţia lui Va- 
rese, «Deșerturi», un joc de lumini şi umbre, 
relietind sau estompind idei interpretabile 
după voie. O încercare de a zgilții comodi- 
tatea intelectuală a spectatorului obișnuit 
să i se dea totul mură în gură, de preferință 
basme sau ghidușşii, Xavier a avut una din 
puținele conferințe de presă interesante, 
care nu s-a învirtit numai în jurul produc 
tivităţii, ci şi al creaţiei. 

După două balotaie si trei scrutinuri 
critici au votat «in unanimitate» pentru 
Satul de vacanță, filmul suedezei Birgitta 
Jansson. În afara unei extraordinare măies- 
trii în a modela plastilina şi a reda chipuri 
umane de o mare expresivitate, autoarea 
a avut ideea minunată de a se instala de-a 
binelea într-un sat de vacanţă pentru handi- 
capati mai în virstă, de a înregistra conver- 
saţiile cu ei și între ei, pentru ca, în final, să 
le «regizeze» povestea și poveștile. Re 
confortant, într-adevăr, acest film despre 
handicapati! 

n total, s-au văzut la Annecy, în 

i acest an, 126 de filme, în competiţie 

și în afara ei, filme între 30 de se- 
cunde şi 90 de minute fiecare (de pildă, 
Regele și pasărea, prezentat ca un oma- 
giu adus lui Paul Grimault, o reluare, in 


versiune revăzută și, mai ales, completată, a 
unui film început acum 30 de ani, netermi 
nat şi prezentat, atunci, ca atare. Azi, după 
10 ani de căutare a unui firianţator, Grimau!'! 
si-a văzut visul cu ochii și noi am avut p! 
lejul unui spectacol de animaţie cum rar 
se mai poate întilni, mai cu seamă că aceste 
lung-metraje sint, practic, nedistribuite). 
126 de titluri deci, la care s-au adăugat pre- 
miantele din anii trecuți de la Annecy, Za- 
greb, Ottawa etc., o retrospectivă americană 
de filme cu păpuși, o alta dedicată lui Lev 
Atamanov, programele BILIFA cu produc- 
ţii ale studenţilor şi, ici, colo, cite o pro- 
iecție ad-hoc, cu un film adus cald, atunci, 
de către vreun regizor întirziat, dar descur- 
căreț. Conferințele de presă de dimineața, 
între 10 și 12, umpleau «golurile»! Noroc 
însă că, pînă și la festivaluri, se operează o 
selecție naturală căreia i se mai spune și 
fler: simți unde se poate să nu te duci, nu 
de alta dar ca să apuci să vezi ce trebuie 
văzut, fără să moţăi în scaun. Există, fără 
doar şi poate, o febră specifică festivaluri 
lor, o capacitate de ingurgitare cinemato- 
grafică neobișnuită pentru restul anului, o 
grabă de a arde etapele. 
* Peste doi ani, aceeași competitie va avea 
un sediu nou, vechiul şi pitorescul Cazino 
al Annecy-ului urmind să fie dărimat. Se 
va muta vizavi, intr-o clădire din beton, 
fier şi sticlă fumurie, ridicată aproape, ne- 
terminată încă, dar de pe acum încărcată 
de verdeață. Pe măsură ce se înalță cite un 
etaj, se plantează, pe terasele ce-l încon- 
joară, o pădurice de arbuști. Nimeni, nici 
localnicii, nici festivaliştii, n-au înţeles de 
ce nu poate rămine, să moară în picioare, 
cazinoul vechi. Este adevărat că nu a fost 
întrebat primarul. Se pare că şi la Annecy 
patima construcţiei nu este egalată de: 
de cea a demolării. 

nimaţia românească a fost prezenti 
A în competiție cu trei filme şi le vo 

cita în ordinea intrării lor pe ecran 
Expertiză de artă de Adrian Petringenaru, 
Arena de Zoltan Szilagyi şi Metaforă de 
Mihai Bădică, la care s-au adăugat Să nu 
uităm! de Olimp Vărăşteanu, la secția 
informativă, și patru filme în proiecție spe- 
cială, constituind inventarul exhaustiv, cum 
se zice în pliant, al tehnicilor folosite în 
materie de film «imagine cu imagine», 
aparținind lui lon Popescu Gopo. Fire de 
tutun, lănțișoare, praf de cărbune şi ace 
de gămălie într-o suită, plină de haz și virtuo- 
zitate, care avea și meritul de a arunca o 
privire asupra originilor animației. 

Bine primite de public şi de critică, toate 
filmele noastre din concurs (ca și cele din 
afara lui) n-au avut de ce să plece capul 
în fața premianților. În schimb, două dintre 
ele, Arena și Metaforă, au avut de înfruntat 
un handicap: prezentate în ultima zi, în 
ultimele ore ale festivalului, puțin înainte 
de a se hotărî palmaresul, ele nu au bene- 
ficiat de acel factor psihologic atit de impor- 
tant în orice festival, dar mai cu seamă în- 
tr-unul mai restrins, mai circumscris, mai 
unilateral, mai special, mai mic, de ce să 
nu recunoaștem, decit un Cannes, de pildă. 
în care nu odată atmostera ce se creează 
în jurul unui film sau altul, chiar dacă nu 
determină, poate influența opiniile unui 
juriu. Este mai mult o stare, decit un fapt. 
Dovadă, ziarul local «Le Dauphine libere» 
din 13 iunie, deci din preziua palmaresului, 
care a apărut cu un articol intitulat, cu litere 
de-o şchioapă, «Noi am și ales marele 
nostru premiu...» Era vorba de Tango. 
Sigur, nu acest cursiv avea să fie hotărito: 


însă, vorba lui Ingmar Bergman, «banii nu 


https://biblioteca-digitala.ro 


mă interesează, dar fac bine la nervi». Şi 
nouă ne-ar fi priit un asemenea imbold. 
(Nu pot să nu observ că doctul ziarist, 
specialist în animaţie, pină să ajungă la 
marele premiu, ne-a informat cu lux de 
amănunte şi dezinvoltură despre Marc 
Laren... Ceea ce mi-a amintit de un alt 
publicist francez, care cu aceeaşi nonşalan- 
tă, pornind de la Napoleon al Ill-lea, se 
ocupa puțin şi de al Ill-lea imperiu. Logic, 
nu! dacă au fost trei Napoleoni, de unde 
doar două imperii? Am închis paranteza). 

Realizat în hirtie decupată, Expertiză 
de. artă nu-și propune, cum declara şi 
autorul la reuşita sa conferință de presă, 
să fie un film despre artă. Este doar o încer- 
care de verificare a ceea ce este fals în artă 
— ca şi în viață, de altfel — iar lupa exper- 
tului are tocmai menirea de a alege griul 
de neghină. Mai ales că nu odată falsele 
valori capătă statut de capodoperă. În fond, 
o pledoarie abilă pentru luciditate. Arena 
aparține unui autor total: Szilagyi semnează 
scenariul, realizarea, gratica şi animația. 
Perfect în ton — din instinct, deci din talent 
— cu tot ce se face azi mai bun în animația 
mondială, ca modalitate artistică și mijloace 
tehnice, deși doar la al doilea film, el a avut 
şi o idee deloc oarecare: nu întotdeauna 
binele e bun şi răul e rău. Siguri sintem 
doar de tenacitatea prejudecăţilor. Se ma 
întîmplă ca un cavaler, zis al dreptăţii, sa 
lupte, înarmat pină în dinţi, cu un balaur 
zis al fărădelegii, lipsit de apărare şi, cul 
mea, băiat cumsecade. Dar poți contrazice 
legenda? Poţi învinge șablonul, clișeul, 
kitschul? Reacţia juriului a demonstrat că 
»- greu. Această dificultate, însă, e treaba 
altora să și-o rezolve. Pentru Szilagyi, Are- 
na este continuarea unei profesiuni de 
credinţă, începută cu Nodul gordian (5 
premii internaţionale). Şi o luptă, în arenă, 
din care a ieşit, din nou, învingător. În Me- 
tatoră, Mihai Bădică nu abandonează plas- 
tilina pe care a ajuns s-o stăpinească ca un 
maestru, dar o alătură, de data asta unui alt 
material, sirma, mai dur, mai puțin ascultă- 
tor, mai lipsit de mister, poate, dar tocmai 
prin asta constituind contrapunctul acela 
atit de necesar, uneori, artei. Deci, plastilină 
şi sirmă, suplețe și rigiditate, într-un dans 
prelungit al atracției şi respingerii, o con- 
tinuă zbatere, interioară și exterioară, între 
materii, în sînul materiei. Sfere și ace, ro- 
tunjimi și ascuțișuri, moliciuni şi asperități 
se vor întiîlni şi despărți, atrase mereu, așa 
cum din totdeauna se simt atrase contras- 
ele. Scenariul: Nina Cassian. 


m început cu un număr neciștigător 
la loteria numită festival, filmul Pre- 
mieră, miercuri, nu ca să pot 
incheia o buclă, cum se spune în gazetărie. 
Cred insă că, de data asta, românii n-au 
fost mai prejos de mulți alți confrați, din 
cinematografii cu tradiţie, ca cea sovietică, 
bulgară, elvețiană, maghiară, americană, 
italiană, cehoslovacă. Regretăm că nici ele 
nu au fost încununate cu premii. Dar nu 
ne putem impiedica, din nou, să tinjim 
după soarele Mamaiei, ca poetul după 
zăpezile de altădată. Acel festival interna- 
tional «de acasă», prilej de confruntare şi 
de înfruntare, acel ghies către ambiţie și 
brînci spre podium, pe care orice compe- 
titie, deci emulaţie, îl oferă unei țări gazdă. 
Nu este o pledoarie pro domo, este un 
apel pro anima. 


Rodica LIPATTI 


Zgírie nori: <deagănul» 
civilizației moderne. 
Premiul special 

al juriului 

pentru iugoslavul Marusic 


Cei 13 actori 
preferați 
de publicul 
francez. 
Să vi-i numim? 


Cine nu-i cunoaşte, 


să ne scrie... 


cronica 
sondajelor 


Gusturile 
ara lui Lumiere 


Intre 13 și 17 aprilie 1981, o agenţie de son- 
daje publice a chestionat — pentru săptă- 


A cronica 
i sentimentală 


SE 


Una lacrima sul viso 


Nu cunoaştem încă mare lucru despre 
This is Elvis, film de lung metraj (se în- 
telege despre cine), care a început «să 
tacă rupere» în SUA, dar o secvenţă de 
scenariu valabil dintr-un film posibil pe 
aceeași temă ne sare în ochi, citind repor- 
tajul lui Colin Dangaard în Cin6-revue nr. 
24/81, descriind următoarea situație pe- 
trecută de curind: cei mai apropiaţi co- 
laboratori ai lui Presley s-au adunat la 
Graceland, proprietatea unde s-a prăpădit 
«King»-ul la 16 august 1977, tulburați de 
succesul filmului — tulburați și ca oameni 
de afaceri şi ca prieteni. Urmează o descri- 
ere a acestei scene de remușcare, care — 
dacă e să dăm crezare reporterului aflat 
la fața locului — ne sună cit se poate de 
interesant și de schematic, în sensul bun 
şi clasic al cuvintului. 

Sam Philips — proprietarul studiourilor 
Sun, unde Presley a înregistrat primele 
sale discuri, «fraierul» care nici azi nu-şi 
revine cum de-a putut să vindă, cîndva, 
studiourilor RCA drepturile de imprimare 
pentru 35 000 dolari — spune «fixindu-şi 
încăpăţinat virfurile pantofilor»: « — Mărtu- 
risesc câ nu mi-am făcut datoria. După 
ce m-am îndoit de talentul iui, am rămas 
totuşi lingă el. Şi n-am făcut ce trebuia. 
Trebuia să-l ajut mai mult și puteam. De 
cum a luat-o pe drumul acela care urma 
să-i fie fatal, noi l-am părăsit. Ca niște curti- 


minalul parizian «L'Express» — un eșan- 
tion de 2000 de persoane reprezentative, 
supunindu-le citorva întrebări simple, ca- 
pabile însă să releve o stare de spirit cit de 
cit precisă în atitudinea față de film şi cine- 
ma. Comentatorii au găsit rezultatele pa- 
sionante — pornind chiar de la prima con- 
cluzie a primei întrebări: «Aţi mers la cinema 
cel puţin o dată în cursul ultimelor 12 luni?» 
Da-urile s-au cifrat într-un procentaj de 
46,6%. Nu-urile — 52,3%. Deci, doar un 
francez din doi a mers la cinema in 1980, 
cifră importantă, explicabilă desigur prin 
concurența televiziunii (care numără, la 
tilmele ei, 4 miliarde de spectatori pe an) 
dar nu numai. Continuată printre acești 
46,6% care merg mai mult de odată pe an 


zane, ne-am pierdut timpul linguşindu-l, 
cind avea nevoie de sfaturile noastre. Tre- 
buia să acţionăm cu sinceritate. Brutal, 
dacă era necesar. Dar nimeni n-a îndrăznit» 


la cinema (aici s-a constatat că 85,9% dintre 
aceşti cinetili sint oameni pină în 25 de ani) 
— ancheta a stabilit următoarele procente 
in cîteva domenii esențiale, cum ar fi gustul 
pentru anumite genuri şi preferințele faţă 
de anumiţi actori. 

«Dintre genurile cinematografice, pe care 
le preferați?» Genul comic: 40,3%. Genul 
polițist: 29,5%. Genul ştiințitico-fantastic: 
23,9%. Filmele de aventuri: 23,9%. Comedia 
dramatică: 17,7%. Marele clasic: 17%. Wes- 
ternul: 15,3%. Desenul animat: 13,9%. Come- 
dia muzicală: 13,6%. Filmul de mare spec- 
tacol: 12,2%. Filmul istoric: 10,7%. Comen- 
tatorii — mirați de locul fiatant ocupat de 
science-fiction — au fost atenți și la faptul 
că musical-ul «e salvat de femei» (20,5% 


„„Uneori, oamenii de afaceri cei mai lucizi 
au suflete de eroi ca din «Cuore». 

Jerry Shilling — un prieten care la auzul 
veştii că Elvis a murit, a început, de dis- 


fată de 6,7% bărbaţi) subliniind că, fără 
această preferință a gustului feminin, genul 
s-ar fi clasat şi mai jos, chiar lingă genul 
istoric agreat mai ales de persoanele virst- 
nice (29,7% faţă de 7,6% tineri). 

«Care vă sint actorii preferaţi?» — subiec- 
ţii urmînd a cita trei artişti, cei mai des nu- 
miţi fiind: Alain Delon — 18,1%. Belmondo 
— 17,6%. Jean Gabin — 16,7%. Annie Gi- 
rardot — 15,4%. Romy Schneider — 15%. 
Lino Ventura — 11,8%. Yves Montand — 
9,8%. Charles Bronson — 8,5%. Catherine 
Deneuve — 7,9%. Marlene Jobert — 7,5%. 
Fernandel — 7,1%. Louis de Funès, Bourvil 
— 6,4%. Surprizele n-au fost mari, deși e 
de reflectat la caracterul exclusiv francez al 
preferințelor, singurul actor străin, Bron- 
son, fiind de-abia cu un procent în plus față 
de un Funès, aflat altădată mult «mai in 
față»... 

«Care vă sint regizorii preferaţi?» (între- 
bare care se cere pusă în contextul răspun- 
surilor date la o altă rubrică a anchetei — 
«care sint motivele pentru care alegeți un 
film?» — în care regizorii erau invocați de 
numai 15,1% dintre subiecţi, motivele prin- 
cipale fiind subiectul — 48,7%, vedeta — 
39,3%, cronica orală — 37,5%). Aici cla- 
samentul se prezintă astfel: Claude Le- 
louch — 10,5%. François Truffaut* — 
9,2%, Federico Fellini — 7,2%. Claude Sau- 
tet — 6,5%. Stanley Kubrick — 4,2%. Woody 
Allen — 4,1%. Michel Audiard — 3,8%. 
Henri Verneuil — 3,5%. Ingmar Bergman și 
Yves Boisset — 3,3%. Luchino Visconti și 
Jean-Louis Godard — 2,5%. Alain Resnais 
— 2,5%. Un ultim procent semnificativ — al 
acelora care «nu știu sau nu dau vreo im- 
portanță chestiunii»: 39,7%. E o cifră tulbu- 
rătoare pentru nivelul de cinetilie al publicu- 
lui francez, care — alăturată unor Visconti, 
Godard și Resnais, clasați pe ultimele 
locuri la această rubrică și cu Ingmar Berg- 
man «sub» Henri Verneuil — ne face, ca să 
vorbim cu francheţe, să nu privim cu prea 
multă invidie şi exaltare gusturile cinema- 
togratice ale hexagonului care are drept 
capitală un oraş ce se vrea Lumiere. 


* François Truffaut a fost distins in 1981 cu 
premiul Luchino Visconti al juriului festiva- 
iului cinematografic David di Donatello. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


perare, să-și zdrobească pumnii de pereții 
casei dăruite de decedat... — e de acord 
cu Sam: « — N-avem nici o scuză şi cred că-l 
puteam opri la timp. Dar o știți la fel de 
bine ca mine: era de ajuns să te privească 
drept în ochi, vorbindu-ți de proiectele 
lui, ca să fii convins că nimic rău nu i se 
poate întimpla!». 

Joe Esposito — prietenul inseparabil, 
«ca Vineri de Crusoe», după expresia re- 
porterului, nu depășește nivelul celorlalți 
doi:«— Şi eu m-am gindit nu o dată că aș 
fi putut face așa, sau mai bine aşa. Din 
păcate, n-a fost posibil și o ştiţi foarte bine. 
Nu ne mai rămine decit să continuăm a-l 
iubi pe Elvis pentru ceea ce a fost, nu pen- 
tru ce ar fi putut să fiel» 

Andrew Solt, unul din realizatorii filmu- 
lui This is Elvis, nu impărtășește deloc 
aceste suspine. Pentru el, Presley e un 
caz tipic de autodistrugere la care s-a supus 
prin forța egolatrismului său. Solt nu poate 
trece peste un episod de semnificația a- 
celuia petrecut între Presley şi celebrul 
«colonel» Parker, omul care se erija în 
apărătorul carierei lui: cînd Parker l-a im- 
plorat să facă un efort pentru a-şi regăsi 
silueta de altădată, Presley, ajuns la pro- 
porţii oribile prin îndoparea sa cu medi- 
camente — căci el a fost un sclav al me- 
dicamentaţiei, legale, niciodată al droguri- 
lor pe care le detesta — i-ar fi răspuns: 
«Oare fanii mei urlă mai puţin de cind 
m-am îngrăşat? Nu! Atunci e O.K.». Solt 
conchide: «N-a suferit niciodată nimic fiind- 
că a hotărtt totul singur». Diagnostic dur, 
desigur, dar care are meritul de a privi 
destinul eroului fără a-l înmuia în lacrimi 
de melodramă neputincioasă. 

Dealtfel, reporterul ne lasă să înțelegem 
foarte limpede tendința filmului lui Solt 
despre Elvis: «Unii critici vor găsi desigur 
ce să cirtească, dar aşteptindu-le obiecțiile, 
filmul acesta are cel puțin un merit: acela 
de a descrie, fără complezență, mediul 
inuman şi indiferent în care neuitatul cîntă- 
reț a trăit înconjurat nu de adevărați prieteni 
ci de paraziți». 


| 


Documentul.sursă a filmului 


film 
politică 


ŞI 


Destinul unui cîntec 


În 1939, Lala Andersen — o cintăreată 
binecunoscută în Germania de atunci — 


Hanna Schygulla 
(în Lili Marleen) 
«o combinație 
nemaivăzută 
între 

Marlene Dietrich | 
şi Jean Harlow», / 
apreciază 
criticii f 
americani ; 


0 pledoarie pentru 
expresivitatea imaginii 


Liliana Cavani, una dintre cele mai inzes- 
trate regizoare itanene, subiect perpetuu 
de controverse aprinse după apariţia tie- 
cărui film caracterizat, ce-i drept, printr-o 
wolență a contrastelor si a semnificațiilor. 
prin scenarii şi imagini provocatoare care 
atentează la tot ce-i loc comun și prejude- 
cată în rîndurile publicului larg și ale cri- 
ticii nu mai puţin înguste — nu ezită, în- 
tr-un interviu acordat ziarului «Le Monde», 
să-și apere poziţiile, fără teama că ar pleda 
pro domo, fără nici un complex feniminist: 

«Faptul că sint femeie cineast în Italia, 
nu-mi pune probleme deosebite. Proble- 
mele vin din tipul de film pe care vreau să 
le realizez. Evident, filmele mele provoacă 
dar și cele ale unor bărbaţi — cum ar fi 
Belocchio pe care îl consider un mare ci- 
neast — au de învins dificultăți prin su- 
biectele propuse. Pielea (Nota redacţiei 
iilmul ei ultim, o ecranizare după puterni- 
cul roman al lui Malaparte, o frescă re 
portericească, termen deloc peiorativ pen- 
tru noi, a Neapolelui în care au debarca! 
aliaţii, în 1943) este un film de război, cu 


“Unul din cele mai recente roluri 

“ale lui Mastroianni: 

fin Pielea — acţiunea în 1943, 
debarcarea aliaţilor la Neapole, ; 


imprimă pe un disc, o melodie intitulată 
«Lili Marleen» care «cade» repede la pu- 
blic. Doi ani mai tirziu, la începutul blitz krie- 
yului hitlerist, ofițerul care conducea pos- 
lul de radio Belgrad emiţind programe spe- 
ciale pentru armata de ocupaţie din lugos- 
lavia, transmite, la întimplare, cintecul a- 
cesta melancolic şi, în citeva zile «Lili 
Marleen» devine imnul de suflet al barba- 
rilor moderni, întinși peste lume de la 
Cercul Polar pînă în desertul african, de la 
Atlantic pină în Ucraina. Cind supraoa- 
menii lui Hitler se visau umani, cintau «Lili 


-Marleen». Cind se doreau nostalgici — 


cîntau «Lili Marleen». Cind se complăceau 
intr-o slăbiciune, cînd căutau alibiul unui 
sentiment vulnerabil în răgazul dintre două 
yazări, intonau «Lili Marleen». Trupeţii care 
usoteau trenurile de deportaţi spre lagă- 
rele de exterminare suflau, în muzicuțe, 
«Lili Marleen». Dacă un cintec devenise 
odios în Europa, identificindu-se cu ocu- 
pantul hitlerist, cu ideologia lui, cu ordinea 
lui nouă, bazată pe teroare — acesta era 
«Lili Marleen», melodie, altfel, duioasă, 
languroasă, plină de dor, a unui suflet 
tulbure, care capăta — prin violenta or- 
chestrație a tancurilor, bombardierelor şi 
Gestapoului — dimensiunea unui simbol 
opresant şi înăbușşitor. Francezul ştia că 
de cite ori aude «Lili Marleen», apare, la 
colț de stradă, detașamentul  «boșului». 
Un cîntec nevinovat devenise imnul ocu- 
pației, marșul zilnic al invadatorilor. Căci 
«Lili Marleen» se şi mărşăluia... Goebels 
fusese de la inceput împotriva acestui 
șlagăr «mult prea sentimental, cu duhori 
macabre». Hitler, un timp, îl găsise plăcut, 
socotindu-l o bună legătură între front şi 
«spate» ca, după întringerea de la Stalin- 
grad, să-l-interzică argumentind, cu minia 
lui întunecată, că melancolia melodiei de- 
moralizase trupele. Tragicomică parabolă 
despre destinul cintecelor manipulate! 
La mult timp după război, Lala Andersen, 
dizeuza inițială, scrie un roman — «Cerul 
are multe culori» — in care narează, viata 
unei cinteărețe din cel de-al treilea Reich 
a cărei existență obscură se schimbă din 


scene foarte dure, venite din suferinţele 
oamenilor din Neapole — și totuși, se 
strigă: «Ce orori!... Cavani exagerează și o 
tace dinadins...» Resimt asta ca o nedrep- 
tate. Un film trebuie judecat global, în toate 
aspectele sale. Eu încerc să mă exprim 
cu toată puterea în imagini, nu în cuvinte 
În Pielea lui Malaparte, există o conven- 
ție narativă,oroarea fiind explicată în text. 
Credeţi că astăzi se mai pot extrage, în 
cinema, şocuri doar prin vorbe? (NR: 
nici noi nu ascundem că publicăm această 
«depoziție» mai ales pentru valoarea și în- 
dreptățirea acestei întrebări). Imaginile fil- 
mului meu, spectacolul oamenilor siliți 
să-și vindă pielea pentru ca să aibă ce 
minca, sint mai puternice decit descrie- 
rile romanului. Fac cinema-ul pe care mi-ar 
place să-l văd pe ecran, atunci cînd stau 
în fotoliul unei săli. Nimic mai mult decit 
atît... Admit toate opiniile, privirea celuilalt, 
dar cred că de cele mai multe ori, ele sint 
colecţii de locuri comune. Prefer să mi se 
spună că sint preocupată de viaţă și de 
moarte, vreau să arăt situații inedite în ci- 
nema examinind cazuri speciale, rapor- 
tindu-mă atit la social cit și la viața privată 
Dacă nu aș lucra așa, n-aș avea de dat 
decit o lecţie politică...» ceea ce Liliana 
Cavani nu consideră deloc suficient pen- 
tru un talent artistic. 

În fond, această pledoarie pentru ex- 
presivitatea independentă a filmului față 
de literatură — susținută de un spirit a- 
cuzat de prea mult modernism — se întil- 
neşte cu unul din cele mai non-conformiste 
spirite ale clasicismului, minunatul Dide- 
rot. El ne-a lăsat o lege, valabilă în toate ge- 
nurile — mai puţin, desigur, în cel plicticos: 
«fără a produce uimire, nu există artă». 


nua cind lansează, la sfatul unui ofițer 
nazist afectat pe lingă Ministerul culturii 
goehelsiene, melodia melodiilor, «Lili Mar- 
leen». Aparatul de propagandă nazistă o 
proiectează imediat ca o vedetă națională, 
ea devine — fără a-şi pune prea multe pro- 
bleme morale — starul suprem al noillor 
reviste muzicale care proslăvesc cu fast, 
lux și deșănţare, zvastica; căderea se va 
petrece conform parabolei enunțate mai 
sus: odată căzută, în dizgrație, melodia — 
creatorul ei o urmează. «Este efectiv partea 
cea mai interesantă a operei — după cum 
va aprecia critica — aceea în care se încru- 
cișează foarte clar temele artei şi ale pro- 
pagandei puse în slujba ideologiei naziste, 
ale raportului dintre estetică și ideologie 

- aceasta creindu-şi propria estetică pen- 
iru a presa asupra comportărilor şi conşti- 
ințelor — ale relaţiilor dintre instrumentul 
propagator al celor care îl manipulează și 
publicul care i se supune». E și ceea ce l-a 
atras pe Reiner Werner Fassbinder în fața 
scenariului tras după acest roman: «Cind 
am primit scenariul, terminasem filmul 
Alexanderplatz; aş fi preferat să spun 
nu. Dar erau aici atitea lucruri pozitive... 
Pentru mine tema principală este: ai drep- 
tul pentru a supraviețui într-un regim ca 
acela al Reichului nazist, să faci o carieră?» 

Ca în toate filmele lui Fassbinder, şi în 
Lili Marleen, actrița principală este Hanna 
Schygulla, «o combinaţie nemaivăzută între 
Marlene Dietrich și Jean Harlow», «cea 
mai neobişnuită interpretă erotică de la 
apariţia pe ecran a Marlenei Dietrich», 
după cum decretează critica americană, 
rareori fascinată de actorii europeni. În- 
treaga carieră a Hannei Schygulla — de la 
filme insignifiante pină la «Ursul de ar- 
gint» obținut la festivalul de la Berlin, 
1980, pentru cea mai bună interpretare fe- 
minină, în filmul Căsnicia Mariei Braun — 
s-a desfăşurat lingă Fassbinder,care poate 
fi asemuit, într-adevăr, în această relaţie 
artistică, cu ceea ce a însemnat, cindva, 
Josef von Sternberg pentru evoluția talen- 
tului Marlenei Dietrich. 


agenda 
cu idei 


e Boian Papazov, scenarist bulgar, 
cu mari realizări la activ, co-autorul 
unor filme importante ca Totul e dra- 
goste, O femeie la 3 de ani, Un 
cămin pentru suflete tandre: 

«În toate scenariile mele, m-am stră- 
duit să apăr cu simplitate fiinta umană. 
Oricum ar fi, noi trebuie s-o înțelegem, 
să incercam — dacă putem — s-o ier- 
tăm. Umanismul este foarte important 
pentru mine. Dar unde să-l căutăm? 
Mai întii, în puterea de a depăși singur 
situaţiile critice. Nu e de ajuns să cauţi 
sprijinul altora. Nu trebuie niciodată să 
învinuiești împrejurările și nici să crezi 
că tu ești întotdeauna fără greșeală. E 
necesar să descoperi în tine curajul de 
a depăși propriile drame... Sintem siliți 
să căutăm tot ce-i mai preţios în noi 
şi să nu ne ținem de un cod moral de- 
păşit. Să urmăm deci această luminiță 
de umanitate care ne arată drumul între 
ce e adevărat și ce nu e. Din acest punct 
de vedere, e deosebit de important cum 
consideră societatea fiecare destin indi- 
vidual. Nu trebuie să acceptăm insta- 
larea indiferenței, căci nedreptatea să- 
virşită împotriva cuiva e o nedreptate la 
adresa tuturor.» 

9 O expresie toarte inspirată a unui 
critic francez (Paul Louis Thirard) pen- 
tru a defini cinema-ul comercial, cu 
marfa lui de duzină: chewing-um pen- 
tru ochi! 


cronica 
sportivă 


12 artişti 
dintr-un film nefurios 


Rareori primim la redacţie scrisori care 
să specinice, pe plic, «Pentru rubrica: 
Filmul document al epocii»... Fără falsă 
modestie, știm că rubrica noastră este 
citită, dar de obicei aceste mărturii de 
prețuire critică ne sosesc în corespon- 
dența trimisă «Curierului». Recunoaș- 
tem că n-am descoperit mulţi colabora- 
tori voluntari printre cititorii «Filmului 
ca document al epocii», deşi am dori-o. 
La începutul lunii iunie, am primit, cu 
ştampila: «Tranzit-laşi, 10.6.1981», o scri 
soare care nu numai că se adresa pagi- 
nilor noastre, dar şi preciza: «Pentru 
cronica sportivă». Am deschis-o cu ne- 
răbdare, căci nu în fiecare zi întiinești 
asemenea cititori care «te citesc» pînă 
la litera unui titlu de rubrică, nici ea 
permanentă. Ne scria Dan Zaharia, 
din Roman, Bulevardul Republicii, bloc, 
46, ap. 28, student la Institutul Politeh- 
nic din laşi, în anul III al facultății de me- 
canică. Ce ținea Dan Zaharia să apară 
la rubrica sportivă a unei reviste de 


cinema, în anul 1981? Redăm esenţialui 
— mai puţin competentele remarci strict 
tehnice: 

«Ceea ce s-a întîmplat sîmbătă seară 
la Budapesta depăseste orice închipuite 
si poate îi echivalat cu un singur re- 
zultat dintre cele două echipe: Meciul 
de pe Wembley din 1955, cind Ungaria 
a învins Anglia cu 6:3 (N.r.: să ne per- 
mitem a spune: e cam exagerat!). Dar 
nu rezultatul sportiv contează ci modul 
magistral în care a fost obținut. (N.r.: 
asta da!). Într-un asemenea meci, cu o 
asemenea miză, cind englezii aveau o 
singură alternativă, ei se pot mindri că 
au fost campionii ultimei şanse. Ei nu 
au jucat doar fotbal, ei au demonstrat 
arta de a juca fotbal, şi-au depășit con- 
diția de echipieri ai unei naţionale și au 
devenit 12 artiști dintr-un film (căci îl 
putem compara cu un film), un film în 
care pentru: nici o singură fază nu se 
trăgea vreo «dublă», deci ratările erau 
excluse. Cei care cîntau decesul fotba- 
lului englezesc au amuţit. Este meritul 
lui că,după o serie neagră de insuccese 
succesive — cite anume nu are nici o 
importanţă (N.r.: frumoasă idee!) — au 
învins într-o manieră extraordinară. 

„Această partidă constituie o lecție 
şi pentru noi: important e să joci bine 
atunci cind trebuie; ea ne dă dreptul să 
ne gindim că ne putem califica pe cont 
propriu, indiferent de celelalte rezul- 
tate.» 

Poate că merită redat şi P.S.-ul: «La 


„O actriţă 


Roland Garros, premiul Lămiiei și Por- 


} & rolul tocalei a revenit lui Ilie Năstase. De 
unei te unde concluzia că acesta a rămas un 
s inola artist perfect». 
D i provinsi Şi concluzia noastră: e foarte plăcut 
lamcna Ghetova ca potopit de problemele solemne si 


impunătoare ale celei de a şaptea arte, 
să-ţi apară într-o zi, fulgerător, un text 
despre Brooking... 


în filmul 
bulgar. 
Un cămin 
pentru 
“sufletele 
Badr 


17 


Toată lumea 

Î știe pe J.R. 
Ce mai contează 
numele actorului? 


ptus 


Nu este vorba de o prelegere c! de o 
constatare pe care o face un critic 
american, Jack Kroll, apropo de ultima 
realizare a lui Mel Brooks: «Prostul gust, 
spune el, poate produce o artă bună» — 
cel puțin asta e constatarea care sună 
ca un gag. În Grecia antică, Aristofan 
şi alți poeţi comici se întreceau în licen- 

. țiozități. Asta-i drept. Mel Brooks însă 
(tot Kroll o afirmă) nu e Aristofan dar 
dintre comicii de astăzi este cel mai 
obsedat să stirnească risul». 

Noul film al lui Brooks care se intitu- 
lează Istoria omenirii — Partea | dis- 
tilează, într-adevăr, întregul trecut al 
umanității în cinci episoade. În Epoca 
de piatră, realizatorul ne înfăţişează o 
geneză a culturii și a actului critic atunci 
cînd primul pictor schițează ceva pe 
peretele unei peșteri, iar primul critic 
îi face observațiile sale. Aşa se naște 
Opusul critic nr. 1 al acestei discipline. 
(Cu vreo două decenii şi ceva în urmă 
ne permitem sà  semnalăm, ideva 
apărea și la realizatorul nostru, lon 
Popescu Gopo). Urmează episodul inti- 
tulat Imperiul roman, apoi Cele 15 
porunci (nu zece!) Inchiziția spaniolă 
și Revolta franceză. 

«Păcatul e — ca să preluăm consta- 
tările comentatorului american — că 
Mel Brooks (care a scris scenariul, l-a 
produs şi l-a realizat) nu dezvoltă nimic. 
Ca şi Ludovic al XIV-lea,el îşi «prelinge» 
privirea peste cei din față, adică își 
prelinge gagurile peste cei din sală. 
Ar avea nevoie, s-ar părea, de ajutorul 
cuiva, adică de ajutorul unui creier 
care să și gindească. Pentru că «bunul- 
prost-gust» e prea de preț ca să fie 
risipit aşa, cu una cu două». 


Dreptul tă 


Titlul acesta aparține unu: film 
realizat de maghiarul Szolt Kezdi Ko- 
vacs, un film căruia presa i-a dedicat 
multe comentarii înaintea chiar ca el 
să fi fost terminat. Comentariile au po: 
nit de la o serie de discuții cu realizato- 
rul care şi-a explicat şi punctul de ve- 
dere şi povestea, explicaţii din care se 
desprinde chiar tactura pe care o capătă 
filmul. Despre ce este însă vorba in 
Dreptul la speranță? 

Povestea pare a fi foarte ramificată. 
Există în film două surori, una dintre ele, 
Edit, măritată cu un german și trăind 
în Republica Federală Germania, cea- 
laltă, Magda, trăiește în Ungaria și este 


magistrat. Bătrinul lor tată trăieşte sin- 
gur într-o destul de somptuoasă casă 
veche. Edit îi aduce pe propriul ei copil, 
ca bătrinul să aibă grijă de el şi, de fapt, 
aici începe să se concretizeze povesti- 
rea propriu-zisă, pentru că bătrinul de- 
cedează, dar decesul său pare a fi 
provocat de șicanele mărunte dar multe 
pe care i le provoacă un alt locatar 
despre care vom afla mai tirziu că nu 
era în toate minţile. Băieţașul este 
astfel singurul martor a ceea ce, din 
punct de vedere moral, poate fi consi- 
derat un asasinat. Magda — mama băie- 
țașului -se mută în casa tatălui său și 
de aici înainte povestirea lui Kovacs se 
axează pe evoluţia raporturilor dintre 
mamă și fiul ei. Pentru că băiețașul o 
face pe mama sa să-și dea seama de 
duritatea, de caracterul ei nemilos care 
a fost, dealtfel, cauza unor repetate 
eşecuri în viața ei afectivă, ca şi in 
relaţiile umane obişnuite. Băiețaşul apa- 
re astfel ca singura fiinţă umană cu care 
Magda s-a demonstrat capabilă de a 
avea raporturi umane, reale şi pro- 
funde. Dar acesta e abia începutul 
unui lung drum pentru ea. «Cu virsta, 
spune realizatorul, începe să mă pre- 
ocupe în cel mai înalt grad să descopăr 
ceea ce se întimplă între oameni și 
cred că în noul meu film m-a preocupa! 
să descriu un caz — acela al unei ma- 
gistrate care, judecind în fiecare zi pe 
alții, nu s-a preocupat nici o clipă să se 
judece pe sine. Povestea asta m-a tri- 
mis spre amintiri din propria mea copi- 
lărie. Îmi aduc aminte, uneori, cu exac 
titate de propriile mele raționamente, 
de propriile mele judecăţi și unele din- 
tre acestea, am impresia că au rămas 
valabile pină astăzi. Poate că nu este 
un caz tipic, dar eu unul îmi retrăiesc 
cu aceeași intensitate multe dintre sen- 
limentele şi gindurile din copilărie. Și 
mai cred că cei mici resimt lucrurile ca 
si adulții numai că reacționează in mod 
diferit și le explică în mod diferit.» 


Memoria afectivă ca personaj 


O asemenea zonă de meditație artis- 
tică cum este memoria afectivă devenită 
meditație a artistului l-ar fi încintat pe 
Proust. Dar iată că-l incintă și pe 
Lelouch. 

Realizatorul faimosului Un bărbat și 
o femeie este un autor foarte, dar 
foarte discutat. Cu fiecare nouă peli- 
culă a sa — si se află astăzi la a 24-a 
s-au spus despre el o mulţime de lucruri 
și toate la un loc dau un portret pertect 
antagonic: şi anume că ar fi un anima- 
tor, un înnoitor, că ar fi un comerciant 
de imagini, că ar fi un neoromantic, un 
sentimental dar şi că ar fi incapabil, să 
gindească ceva profund, că ar fi intere- 
sat să-și afle numele în circulaţie, că ar 
fi un demagog al dezinteresării etc. etc. 
și nu-mi mai amintesc de alte multe 
«găselnițe» gazetărești care îi încarcă 
panoplia de etichete critice. 

Claude Lelouch trage însă ca o loco- 
motivă şi despre ritmul său de muncă — 
cel puțin despre ritmul său de muncă — 
nu există decit unanimitate. Al 24-lea 
film al său intitulat Unii și alții, despre 
care am mai scris, a solicitat mijloace 
considerabile, a necesitat 18 luni de 
pregătiri, un an de filmări, 10000 de 
figuranti, 200 de interpreți, colaborarea 
lui Maurice Bejart pentru coregrafie, 
ca să nu mai vorbim şi de banii pe care 
i-a implicat. Lelouch a mai realizat 
şi o «versiune lungă» destinată televi- 
ziunii. În acest film se-regăsesc marile 
teme favorite ale realizatorului — dra- 
goste, prietenie, acțiune, denunțarea 
nedreptăţii, exaltarea generozității — 
teme adică orchestrate în mod constant 
de Lelouch care consideră, nu știu dacă 
cu sau fără modestie, acest film ca un 
eveniment al cinematografiei franceze. 
Şi el îl explică: «Acest film reprezintă 
viziunea mea despre tot ceea ce s-a 
întimplat din 1937 şi pină astăzi. Este 
vorba de 45 de ani dintre cei mai denși 
și mai bogaţi în evenimente din istoria 
noastră. Este o perioadă care a cunoscut 
cel mai mare număr de morţi, de schim- 
bări de regimuri sociale, de invenții, de 
prefaceri tehnice și morale. Totul a 
mers atit de repede și mulți oameni au 
ținut pasul cu greu cu acest ritm şi cu 
această cascadă de schimbări. Așa că 
mi-am propus să povestesc aici istori- 
cul a patru familii. În primul rind aceea a 
părinţilor dinaintea și din timpul răz- 
boiului, o perioadă de singe și de la- 
crimi, perioadă în care se nasc și eroii 
povestirii noastre pe care îi regăsim 
în anii '60, ani de speranţă, în care totul 
pare a fi posibil. Apoi vin anii '80, de 
fapt ani de bilanţ şi de trecere în revistă 
a iluziilor pierdute. Numai că nu vreau 
să vorbesc de prezent fără a fi aruncat 
o privire în trecut. Şi făcînd acest lucru, 


Aşteptată cu interes, versiunea tv. 

semnată Mauro Bolognini a 

Minăstirii din Parma cu Marthe 
Keller în San Severina 


imi dau seama că privirea mea devine 
un fel de memorie «călduroasă», că 
tiințele de care îmi aduc aminte au fost, 
cu toate defectele lor, ființe extrem de 
generoase, pentru că, ţin s-o spun, fil- 
mul meu este în același timp și o medi- 
tatie despre generozitate. Memoria este 
arbitrariul absolut, este un filtru incre- 
dibil. Ceea ce rămîne este această țesă- 
tură de întilniri, emoții, schimburi de 


Goldie Hawn, Faye Dunaway şi Susan Anton — totul le deosebeşte 


păreri, chipuri de bărbaţi şi de femei, 
Acest film este memoria unui cineas! 
dar deloc o poveste autobiografică, 
Nu mi-am propus să vorbesc despre 
Claude Lelouch, ci despre nişte fiinte 
și clipe extraordinare prin suculenţa lor 
prin hazul lor sau prin emoția lor. Am 
pornit, la drept vorbind, de la niște 
impulsuri personale, îngăduindu-mi toa- 
te libertăţile și tot luxul imaginativ şi am 
transpus aceste amintiri într-o lume a 
muzicii pentru că muzica devine un ade- 
vărat personaj, un personaj foarte im- 
portant. Căci există în Unii şi altii 
patru muzici foarte diferite, patru culturi 
ioarte diferite. Familia germană repre 
zintă dimensiunea clasică, familia ame- 
ricană întreaga poveste a jazzului cu 
'mprovizatia şi fantezia ei, familia rusă 


https://biblioteca-digitala:ro - 


reprezintă istoria dansului, iar cea fran- 
ceză pe aceea a șansonetei. Fiecare din- 
tre aceste muzici este imaginea fiecăreia 
din familiile de care mă ocup. Eroii til- 
mului meu sint oameni a căror meserie 
ale căror bucurii şi griji se nasc din 
muzică. Este vorba de un film muzica 
şi nu de o comedie muzicală» 


re +nna Pavlov 


Centenarul naşterii celebrei balerine 
ruse Anna Pavlova i-a inspirat realiza- 
torului sovietic Emil Loteanu un film 
portret intitulat Divina Anna. Care 
este traseul acestei povestiri ne lămu- 
reşte însuși autorul atunci cind spune: 
«Urmărim destinul Annei Pavlova din 
copilărie pină în ziua morţii și încercăm 
să-i dezvăluim personalitatea într-o le- 
gătură indisolubilă cu epoca de efer- 
vescenţă artistică in care a trăit. Sint 
anii de creaţie a capodoperelor lui Lev 
Tolstoi, ai celor mai mari succese ale 
pleiadei .de aur a artei plastice ruse 
Serov.  Rerich, Korovin.. Creatia 
Annei Pavlova a intrunit înaltul roman- 
tism al secolului XIX și familiaritatea 
comunicării cu arta secolului XX. Nu 
intimplător apariţiile ei pe scenă provo- 
cau confuzie în rindurile spectatorilor 
Publicul vedea în balerină, pe deo 
parte o «regină» inaccesibilă în măretia 
ei, iar pe de alta, o temeie singură care 
dansează pentru un. singur om.» 


Shogun în tocul! criticii 


Filmul lui Jerry London, lansat cu o 
imensă publicitate (așa cum se intimplă 
mai ales cind este vorba de o super- 
producție) a trezit la inceput curiozitatea 
spectatorilor şi bineinteles că s-a vorbi! 
è la Shogun despre winte! minabile cozi» 

ozile nu au putut fi interpretate pentru 
că sociologia coziloi de cinema funtti 
nează prost dar critica și-a luat liber- 
tatea de a-și formula opiniile iar noi ne 
luăm libertatea de a reproduce una din 
ele — pe aceea a lui Frederic Vitoux 
din Le Nouvel Observateur: «După un 
ceas şi jumătate de proiecție, aventu- 
rosul pilot al unui vas comercial olandez 
este in stirșit uns samurai într-o Japonie 


de a vorbi despre viața personală 


feudală a celui de-al XVIl-iea veac, 
testat de iezuiți și războinici. Asistân: 
la un festival de grimase, încruntări și 
rostogoliri de ochi în orbite în faţa căro- 
ra chipul de lemn şi ochii de un albastru 
deschis ai lui Richard Chamberlain 
capătă o aură hieratică de statuie orien- 
tală. Pe scurt,supa deasă și romanescă 
a Imi James Clavell a fost diluată pe 
ecran de Jerry London ca să devină 
film fluviu. Ceea ce nu o face mai di- 
gestibilă.» 


În septembrie va avea loc la San 
Sebastian a 29-a ediție a festivalului 


Un actor pentru care personajul 
cotidian este o adevărată vocaţie: 
Oleg Vidov 


internaţional care este și principala 
manifestare cinematografică spaniolă. 
Ediția din acest an va avea mai multe 
secţii: una numită «oficială», alta inti- 
tulată «noi realizatori» ca și patru sec- 
țiuni de retrospective. Prima dintre aces 
tea va fi inchinată cinematografului spa 
niol şi basc în anii '40, o altă secție se 
desfășoară sub titulatura «opere uitate» 
în care vor fi aduse, bineînțeles, o serie 
de filme despre care nu numai că nu se 
mai vorbește dar din care cu greu 
se mai poate gâsi cite un exemplar. 
Cea de-a treia secțiune va fi, ca să spu- 
nem așa, rezervată realizatorului ita- 
lian Marco Ferreri şi, în sfirşit, ultima 


afară de refuzul comun 


aren IE 


dintre aceste secţiuni va fi închinată 
filmului pentru copii care va avea ca 
vedetă filmul de desen animat spaniol. 

Se va ține, de asemenea, o masă ro- 
tundă pe tema «Literatura latino-ameri- 
cană și filmul», iar la dezbateri vor lua 
parte între alții Jorge Semprun, Carlos 
Fuentes, Alexander Jodorowski, Ma- 
nuel Puig, vestitul istoric de film Roman 
Gubern şi mulți alții. Š 

Vor avea loc și două expoziții pe toată 
durata desfăşurării festivalului, una in- 
titulată «Nașterea cinematogratului» şi 
alta «Arta în filmul fantastic» 


nuirile unui actor modest 


Trevor Howard reprezintă 61 ani de 


cinema. Acest englez, despre care se 
spune că este deosebit de inzestrat ca 
actor, și-a făcut debutul la virsta de 
4 ani într-un film al lui Mary Pickford. 
Astăzi cine îl întilnește pe Trevor Ho- 
ward are în față un om pe care virsta 
şi-a imprimat amprenta, dar care păs- 
trează un caracter alert, o bună dispo- 
ziție și o tinereţe interioară incontesta- 
bilă. Acest optimist din fire vorbește, 
totuşi, pe un ton, dacă nu pesimist,cel 
putin trist, cînd se ajunge la cinemato- 
gratul în Anglia. «Cinematograful englez 
nu merge bine deloc și a trebuit să mă 
duc pină în Australia ca să capăt un rol 
mai de doamne-ajută. Nu mă gindesc, 
bineînțeles, să mă retrag din activitate, 
pentru că a lucra înseamnă totul. De 
fapt, pentru mine a juca nu înseamnă 
a munci. Înseamnă, în primul rînd. o 
plăcere supremă.» 


După cum s-a mai anunţat, un mare 
regizor italian, Mauro Bolognini, a in- 
ceput să realizeze un remake — asta ca 

ă păstrăm o noțiune familiară cineas- 
lilor, pentru că, de fapt, este vorba de o 
transpunere integrală a romanului 
w Stendhal! «Minăstirea din Parma» 
In jurul acestei turnări există o agitație 
putin obişnuită şi un interes extra- 
ordinar, interesul fiind stirnit, bineînte- 
les, atit de numele realizatorului cît şi de 
cele ale interpreților pe care și i-a ales 
— Marthe Keller, Gian-Maria Voionte 
și Georges Wilson. Pare a se profila 
un eveniment cinematogratic, pentru că 
noua adaptare pe care o tace Bolognini 
este privită ca o imensă poveste de dra- 
goste «Din lipsă de timp, Christian 
Jacques a trebuit,spune Bolognini — 
să taie nenumărate scene din romanul 
— fluviu al lui Stendhal, cu o multitudine 
de intrigi. Eu am șansa de a dispune de 
şase ore de proiecție pentru serialul de 
televiziune, așa că voi putea să respect 

ea mai mare măsură textul și să nu 
fie necesar să suprim scene importan- 
te». 

Pe lingă actorii mai sus pomeniti, 
Bolognini dispune de o tigurație nume 
roasă iar ceea ce sperăm că se reține 
din totogratia pe care o reproducem este 
decorul somptuos care sugerează epo- 
ca. Unii dintre ziariştii care l-au vizitat 
pe platourile de la Mantua (şi nu de la 
Parma), unde au loc filmările, avansează 
chiar. ideea că noua realizare a lui 
Bolognini va depăși din toate punctele 
de vedere Dama cu camelii recent 
realizată tot de ei și unde o avusese ca 
nlerpretă pe Isabelle Huppert 


Din o sută de scenarii care au fost 
propuse televiziunii franceze în ultimul 
an,doar șase au putut fi reținute și dale 
în producţie. Între acestea se află Unii 
şi ceilalți a lui Claude Lelouch, Fe- 
meia de alături a lui François Truttaut, 
Mizerabilii pe care îl realizează Robert 
Hossein și tot la loc de frunte scena- 
riul unui desen animat al lui René 
Laloux, Stăpinii timpului. 

Deci scenariile sînt în suferință şi pe 
alte meridiane. 


Mondo telex 


@ În filmul japonez intitulat Pisicile 
își face revenirea pe platou, la virsta de 
81 de ani, una din cele mai celebre sta- 
ruri hollywoodine, Gloria Swanson. 

e Regizorul italian Dino Risi ecrani- 
zează o povestire a scriitorului Mario 
Tobino, a cărei acţiune se desfăşoară in 
Africa de nord, în timpul celui de-al 
doilea război mondial. (Titlul filmului nu 
a fost încă fixat dar în rolul principal va 
apare Vittorio Gassman). 

@ Un serial de televiziune inspirat de 
viata și opera lui Ludwig van Beethoven 
in regia lui Ken Russell, se află pe pla- 
tourile BBC-ului şi, după experienta 
Mahler-iană a regizorului englez există 
speranțe pentru o nouă transpunere 


Expoziția internaţională 
de tilm de la Los Angeles 
— FILMEX — a sărbăto- 
rit anul acesta a zecea sa 
ediție. Un lucru trebue 
spus de la bun începu! 
şi anume că Filmex-ul 
nu este un festival ca oricare altul, cu 
premii şi onoruri (așa cum este Can- 
nes-ul și toate celelalte festivaluri com- 
petitive), ci o manifestare cinematogra- 
fică pusă pe o bază culturală şi închinată 
cineaștilor lumii. Era, socotesc eu, logic 
ca România să fie reprezentată într-un 
mod mai special, cu un film mai special, 
cum este acest Mike Test (adică Pro- 
ba de microfon) după un scenariu 
mai special şi el și cu un regizor care 
este și «steaua», tot mai specială și ea, 
a acestui film: Mircea Daneliuc, un 
cineast foarte special, pentru că el este 
şi autorul scenariului, și autorul filmu- 
lui, și interpretul rolului principal. Dacă 
uneori o asemenea situaţie ar putea să 
pară publicului cam exagerată, de astă 
dată spectatorii cit şi criticii au fost 
fascinaţi de simplitatea și organicitatea 
implicării celor trei dimensiuni atit de 
dificile ale creaţiei filmice. Talentul și 
profesionalismul lui Daneliuc au învins 
aceste greutăți și au reușit să impună 
o viziune cu adevărat universală, viziu- 
nea unui artist a cărui limită nu este 
decit orizontul larg. 

Ca amănunt statistic ar fi poate util 
de menţionat că la actuala ediţie s-au 
înregistrat peste 200 000 de spectatori 
care au urmărit cele 155 de programe 
cuprinzind 411 filme (194 de lung metraje 
de ficțiune și 217 scurt-metraje). Fil- 
mele din acest an au reprezentat 38 de 
țări şi — din acest punct de vedere — 
ediția 1981 a Filmex-ului este conside- 
rată și cea mai amplă și cea mai reuşită 
de pină acum. 

Ca toți cei veniți pentru prima oară 
aici, oaspetele român al Filmex-ului, 
Mircea Daneliuc, n-a prea avut timp să 
vadă «totul» sau să se întilnească cu 
«toți» ceea ce era şi de prevăzut. Regi- 
zorul român părea de altfel resemnat dar 


noi toți cei de aici am fost de acord că 
ar fi cazul ca la viitoarea ediţie el să se 
reintoarcă, în triumf, cu un alt film. Cit 
despre impresiile pe care Hollywoodu- 
ul le poate oferi unui vizitator venit pen- 
tru prima oară, probabil că știți şi dum- 
neavoastră că Cetatea filmului este de 
tapt un sătuleț în jurul unui bulevard 
lung de circa 1 km cu clădiri mici sı 
vechi în care locuiesc tot felul de «meş- 
lesugaiib dm domeniul himului. Alta- 
dată; marile studiouri ocupau citeva 
imense platouri, dar astăzi, cu excepția 
lui Paramount Pictures, toate s-au mu- 
tat ori s-au contopit din nevoia de a 
deveni mai economice. Și în pitorescul 
loc al acestora — clădirile există încă 
— studiourile lui Charlie Chaplin au 
devenit de exemplu sediul companiei de 
discuri A&M; General Studios au fost 
cumpărate de Coppolla, studioul lui 
Samuel Goldwin a fost vindut lui War- 
ner Comunications din Burbank (la 15 
minute de Hollywood) iar 20th Century 
Fox e tocmai în partea cealaltă, în West 
Los Angeles la circa 30 de minute de 
Hollywoodul propriu-zis. Aşadar nu 
m-ar mira dacă pe Mircea Daneliuc 
Hollywoodul l-a cam decepționat din 
punct de vedere «fizic». Adevărul ade- 
vărat este că aspectul Hollywood-ului 
pe care îl avem doar din filme nu există 
decit în imaginaţia noastră căci, cu 
foarte rare excepții, pe platouri lucrurile 
se petrec întocmai ca într-o uzină unde 
numai pentru argumente culturale nu 
există timp de gindire. Şi explicația nu 
poate fi alta decit primordialitatea ce se 
acordă laturii economice şi realității 
crude pe care o impune cuci lilmul este 
într-adevăr arta cea mai complexă dar 
și cea mai costisitoare. De aceea un 
artist ca Mircea Daneliuc este la Holly- 
wood un mesager al artei adevărate 
pentru că fără cineaşti ca el n-am avea 
prea multe filme de văzut, n-am avea 
prea multe de comentat și nici nu ne-am 
îmbogăți cunoștințele şi conștiinţele. 


Ray ARCO 


Mike Test — titlul englezesc al Probei de microfon al lui Mircea 
Daneliuc — şi autorul însuşi prezenţi la Hollywood (alături de pre- 
sedinta presei străine Marianne Ruuth și Ray Arco) 


de mare succes. 

e Regizorul spaniol Alfonso Ungar: 
lucrează si ei tot la un serial inspirat 
insă din viaţa şi opera lui Cervantes 

e Una dintre cele mai reputate reg: 
zoare de film, Marta Meszaros a făcut 
din nou apel la o actriță franceză pentru 
filmul pe care îl realizează la Paris şi 
Budapesta și care este intitulat O ma- 
mă. o fiică. Este povestea unei dra- 
goste materne. O mamă se află de multă 
vreme în căutarea fiicei sale, pe care a 
pierdut-o în timpul evenimentelor din 
1956 de la Budapesta. N-a abandonat 
însă speranța de a o regăsi și, într-o 
bună zi, într-un restaurant, zăreşte o 
tinără care seamănă cu fiica ei dar 
care se află la o masă în sinul unei fa- 
milii de francezi. O urmăreşte atit la 
Budapesta, cit și la Paris ca să-şi dea 
seama dacă nu s-a înşelat. Aceasta este 
întreaga povestire care, bineînțeles, mi- 
zează nu pe ineditul traseului drama- 
turgic cit mai ales pe subtilitatea unor 
momente de revelare a sențimentului 
matern şi de subtilitate psihologică. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Actrița franceză invitată de Marta Me- 
szaros este Marie-Josc Nat. 

e La Mosfilm se ecranizează piesa 
lui Oscar Wilde, Soţul ideal. Regia o 
semnează Viktor Georgiev, iar Ludmila 
Gurcenko și Jelena Koreneva vor apare 
în principalele roluri feminine. 

@ Îşi va face revenirea în cinema şi 
Charles Aznavour într-o foarte temerară 
adaptare a romanului lui Thomas Mann 
«Muntele vrăjit». Partenerii săi vor fi 
Rod Steiger și Marie-France Pisier. 

e Madona din Pogany este un re- 
cent policier al regizorului ungur Gyula 
Meszaros cu Istvan Bujtor şi Maria 
Gor Naghy în rolurile principale. 

e Alt remake după Mizerabilii lui 
Victor Hugo de astă dată cu Lino Ven- 
tura într-unul din cele mai populare 
roluri ale literaturii franceze: Jean Val- 
jean. Robert Hossein, care a montat și a 
cunoscut un succes imens pe scena 
de teatru cu transpunerea Mizerabili- 
lor, şi-a asumat și realizarea superpro- 
guca a cărei filmare va dura cel puțin 
6 luni. 


„Extemporal de viață“ 


și alte extemporale 
În fiecare săptămină, in 
diferite feluri, de pe ma- 
rea scenă a țării sint 
duse pe micul ecran màr- 
turii rare de frumusețe si 
talent cint și ioc, vers și 
cuvint se intilnesc, mărtu- 


nsind impreună nesecata forță creatoa- 
re a poporului, născătorul unei Miorițe 
veșnice şi fără de sfirşit, căreia fiecare 
glas de doină al prezentului îi adaugă 
strofe de nemurire. Antena «Cintării 
României» a fost preluată de alte mari 
montări artistice menite să lumineze noi 
şi noi talente din izvorul permanenţelor 


mos, acaparant, N-am mai plecat în 
țările calde. Era cineamatorul Virgil 
Andrei Vâţă, care avea să primească 
laurii celui mai înalt podium în editia 
a doua a festivalului «Cintarea Romā- 
niei». Au trecut doi ani. Într-o seară de 
la sfîrşitul lunii trecute, într-un «club al 
tineretului» din programul micului ecran, 
telespectatorii au fost invitați să parti- 
cipe la o dezbatere pe tema angajării 
in creaţia artistică a tinerilor, finalul 
de stagiune de la «Casandra» consti- 
tuind nucleul discuţiilor, al opiniilor 
exprimate, al imaginilor derulate. În 
cadrul emisiunii, un film de scurt-me- 
traj: Cele mai frumoase zile din viata 
mea. Autor: Virgil Andrei Vâţă, stu- 
dent în anul 2, regie-film, la Institutul 
de artă teatrală și cinematografică «I.L. 
Caragiale». Da, anii au trecut... Tînărul 
student ia contact cu publicul printr-un 
film despre maramureşenii săi, un film 
«de suflet», despre un tinăr de prin 
partea locului care, ca toți oamenii de 
prin partea locului, nu se consideră 
bărbat, intrat în viață, decit după ce a 
doborit cu miinile lui un brad. Un piriu 


A o__«mocăniţă» _sufiind di 


autenticitate, prin torta tor de comuni 
are şi convingere. Priveam, săptăm 
nile trecute, în șirul spectacolelor dum 
nicale realizate și transmise de televi- 
ziune, pe emisarii artistici ai unui nord 
de țară cu aromă bucovineană, pe urma- 
şii Ştefanului cel Mare de pe plaiuri 
sucevene, și în glasurile de frumusețe 
ale prezentului am ascultat ecourile 
îndepărtate ale obirşiei, ale continuității, 
am simţit rezonant vibraţiile contempo- 
rane. Secvenţele incluse în programele 
micului ecran, secvențe din grandioasa 
desfășurare de forțe a Festivalului na- 
tional «Cintarea României», alăturate, 
alcătuiesc un impunător «spectacol al 
spectacolelor», ca acelea pe care marele 
ecran le-a consacrat anterioarelor edi- 
ţii ale competiţiei. Ţara întreagă este 
personaj dominant, cu clipe trainice de 
artă, cu viaţa ei de fiecare zi... 

Lărgind cadrul discuţiei, de pe ma- 
rea scenă a vieții sint aduse pe micul 
ecran, mereu, episoade cu semnificatii 
deosebite. lată drept pildă o singură 
întimplare de viaţă (și de artă). Una din 
sute de mii, din sute de milioane... Cu 
doi-trei ani în urmă, călătorind prin țară 
printre cineamatorii angrenați în com- 
petiția marelui festival naţional «Cin- 
tarea României», descopeream, într-o 
săliță din Zalău, o voce cinematografică 
de mare prospețime, aceea a unui tinăr 


de brazi şi de cer, o voce de caval, un 


şuierat de locomotivă, şi un om. deve- 
nind bărbat în marea trintă bărbătească 
cu bradul-viaţă... Acesta este filmuletul 
de azi al viitorului regizor, unul dintre 
miile de mii de talente afirmate sub 
egida Festivalului naţional «Cintarea 
României». Nu putem să nu asociem 
«nrrarea in lume» a viitorului reaizor de 
film cu citeva din propriile sale ginduri, 
exprimate cu prilejul aceleiaşi emisiuni 
a tineretului: artistul ar trebui să aibă 
două vieți, una în care să acumuleze 
experienţă de viaţă şi a doua în care să 
recreeze această experienţă... Mai mulți 
tineri artişti au vorbit în acea seară de 
iunie despre munca lor, despre aspira- 
tiile lor, despre proiectele, despre fil- 
mele pe care şi le doresc. Am ales un 
singur exemplu din atitea posibile. De 
loc întimplător faptul că genericul gru- 
pajului s-a numit Sursa de inspiratie: 
viața... 

Sint «extemporale de viață» care pot 
dovedi că «uneori, imposibilul nu exis- 
tă», după cum au încercat s-o spună $ 
două piese recente de teatru TV, cărora 
le-am respectat şi titlul, două piese cu 
intenţii frumoase, din programul micu 
lui ecran. Ar mai fi de adăugat dou 
faptul că sint extemporale şi extempo- 
rale.. Cu toată prezența sensibilă și 
frumos nuanțată a unei actrițe plăcute 


Aproape toţi cineaștii citesc cărțile importante... 


(Continuare din pag. 5) 

multă receptivitate. lar valoric, evident, li- 
teratura e în avans, pentru că aşa-zisu! 
curaj, mai bine-zis condiţia firească de 
autor, îşi găsește mai lesne drum în cărti, 
în virtutea unei teorii greșite, despre care 
s-a mai discutat la această rubrică, în nu 
merele trecute, socotindu-se filmul un spec- 
tacol cu un public prea numeros pentru a 
aborda marile probleme, care se întimplă 
să fie și dificile. 


— La un moment dat, aţi spus că ar 
trebui ca marii scriitori să colaboreze 
cu cinematografia dincolo de cărțile lor. 
Care ar fi, în acest caz, cistigul? 


— S-ar lua în serios protesia de scenarist 
şi ar exista scenarii care să se susțină cali- 
tativ. Or, la această oră, scenariile sint atit 
de fragile, din pornire, încit ele cer automat 
tot felul de intervenții, la nivelul diferitelor 
comisii și verigi intermediare. Dacă un 
scenariu ar fi întreg și foarte bine pus la 
punct, interventne ar h eliminate sau foarte 
rare. Scenariul este ca un libret de operă, 
ca o partitură pentru orchestră, o protesiune 
artistică distinctă. Cu talentul lor de a in- 
venta şi de a consemna arta pe hirtie, 
scriitorii ar putea compune scenarii foarte 
bune, mai ales dacă ar ține seama de fap- 
tul că marile filme străine au, de regulă, 
trei-patru sau chiar mai mulţi scenariști, 
printre care, de obicei, se află și regizorul. 
Poate că regizorul scrie mai puțin, în prima 
fază a scenariului, dar el dirijează scrierea. 
Or, la noi intervine.un orgoliu special, aes- 
pre care am mai vorbit și autorii nu sînt 
dispuşi să-şi împartă cartonul, pe generic, 
cu altcineva. 

— Dar există condiţii pentru a an 
astfel de colaboratori de grup, oa e 


20 


regizorului rolul de dirijor al scenariu- 
lui, cu toată suita de reglementări care 
ar deriva din asta? 

— Da şi nu prea. Bunăvoinţă există, însă 
regizorul e solicitat să colaboreze la un 
scenariu în cadrul contractului său de re- 
gizor şi dacă totuși există colaborări efec- 
tive, la scenariu, între un regizor și un scri- 
itor, colaborarea regizorului cu 2—3 sau 
mai mulți scenariști apare foarte rar, iar 
ca sistem profesional de lucru, nu există. 
În schimb, toate speranțele se pun în filma- 
re, iar un text care are slăbiciuni evidente 
este acceptat în iluzia că filmarea și actorii 
vor salva filmul. Or, puţinii regizori care iși 
scriu ei înșiși scenariile, și le scriu bine, cum 
sînt Malvina Urşianu și Mircea Daneliuc, 
arată că filmele de calitate sint acelea la 
care a existat un plus de interes în faza 
de scenariu. 

— După cite știm, scrieţi și dumnea- 
voastră scenarii. Povestiți-ne unul din- 
tre ele. 

— În primul dintre ele, pentru că am pro- 
pus mai multe, era vorba despre o anume 
stare de spirit a adolescenţei. a tineretului 
aflat în pragul maturizării: eroismul cotidian. 
Astăzi, cind nu există nici război, nici ile- 
galitate, situaţiile limită lipsesc şi e ne- 
voie de alt tip de eroism, care nu iese în 
evidenţă imediat, pentru că se derulează 
in timp și motivaţia e mult prea complexă. 
Eu luasem un caz critic, în care se vedea 
că, fie și nepregătiţi pentru eroism, adoles- 
cenţii se pot forma ca atare, pentru că 
eroismul se naște în măsura în care situația 
îl impune, evident cu pierderi, pentru că 
foarte mulți abandonează, din diverse mo- 
tive, dar cei care rămin în cursă sint oameni 
formați. 


dintr-un alt nord de țară. cu aromă 
maramureșană, autorul unui tilm tru- 


Catrinel Dumitrescu, în cuplu izbutit cu 
Florin Zamfirescu şi cu toată scriitura 
alertă a textului, piesa lui Virgil Stoe- 
nescu Uneori imposibilul nu există! 
(montată de Dan Puican) a demonstrat 
că autorul este departe de forma poetică 
a «Notei zero la purtare» şi de inspirația 
demersului etic din «Moartea ultimului 
golan», plătind serios tribut sims 
mului şi, probabil, grabei, conflictul cu 
«a fi sau a nu fi reductori» fiind departe 
de a răspunde exigențelor de viață 
O surpriză plăcută am avut, în schimb, 
văzînd piesa Extemporal de viață de 
Dan Văiteanu (în adaptarea semnată 
de Victor Parhon), transpusă pe micile 
ecrane într-un spectacol (fără teamă 
de cuvinte mari) memorabil, datorat lui 
Cornel Popa. În ciuda unor excese 
«melo», viața — cu dramele şi bucuriile 
ei, cu tristeţi, aminări, suspens-uri, tra- 
gedii, certitudini și înfrîngeri — se regă- 
sește «curat» în povestirea dramatur- 
gică, reflectată în oglinzi de suflete ome- 
neşti. Irina Petrescu, încă o dată mi- 
nunată, încă o dată stăpină absolută pe 
nuanțe, infinitezimale în redarea unor 
stări sufleteşti, şi Mitică Popescu, acest 
foarte bun actor, care ştie atit de bine 
să redea fior de simţire personajelor 


denotind mari resurse actoricești), Co- 
rado Negreanu și Nicolae Iliescu, cu 
bunul simţ, aici al «personajelor de plan 
doi». Repet: o plăcută surpriză. Da, 
sint extemporale și extemporale. 


Călin CĂLIMAN 


Filme pe micul ecran 


e _ Bătrinul meu tată (John Erman, 


1964). Ecranizare a unei proze de He- 
mingway. Incă şi încă o dată se dove- 
deşte că o ecranizare (fie în cazul acesta 
şi o operă minoră) constituie o între- 
prindere cel putin riscantă. 
Primăvara ___regăsirilor (R.G. 
Springsteen, 19687. ran de culoare 
psihologică pe fondul unui «story» su- 
ficient de convențional pentru a se 
«mula» cît mai multor gusturi. 
Zizania (Claude Zidi, 1976). Annie 
Girardot și Louis de Funès. Un cuplu 
cinematografic insolit. Se ride cu mă- 
sură, dar se ride. 
izerabilii (Glenn Jordan, 1968). 
Ce sa mai vorbim? Un Javert de zile 
(sau nopți) mari şi neliniştitoare, tulburi 


z z cu et 


aor E m eci i 


mirabilă în liniştea ei «din: adincuri»), 


Corina Chiriac (o compozitie violentă 


Irina 
Petrescu, 
din nou - 
l stăpină 


— Şi, efectiv, ce film veți face după 
O iacrimă de fată»? 

— Am un scenariu în faza de decupai, 
tot un Petre Sălcudeanu, apoi... un film 
de actualitate, despre un concurs al unor 
tinere strungăriţe, la care motivaţia parti- 
cipării nu e neapărat formală, de a cîştiga 
' diplomă, ci este aceea a ieșirii din lumea 
otidiană, din inerția curentă, în speranța 
inei realizări afective, să zicem prin întil- 
nirea unui băiat. Ar fi radiografierea unui 
substrat de tip psihologic şi afectiv, tot 
cu adolescenți și tineri. 


— Un fel de «Croazieră» pe dos. 

= Concret, una din fete, care întilnise 
un băiat, se grăbeşte în timpul concursului 
să termine mai repede, conştiincioasă însă 
şi, grăbindu-se, să nu piardă întîlnirea, fără 
să-şi dea seama, ciștigă concursul. 

— Deci adevăratul raport productiv 
între film şi literatură e filmul de autor. 


— Nu neapărat, pentru că nu totdeauna 
unul și acelaşi cineast are și resurse lite- 
rare, în sensul inventivităţii, al construirii 
unei dramaturgii şi al uşurinţei de expri- 
mare în scris, prima fază a filmului fiind 
literară. 


— Sau literală, în sensul că e scrisă 
cu litere. 


Si în sensul ăsta. Eu aş putea povesti 
10 filme, dar nu e sigur ca ie-aș putea și 
scrie. Intimplâtor, mi le pot scrie, într-o 
formă rudimentară, dar sint mulți regizori 
care nu știu să facă același lucru. 

— De vreme ce ar putea să facă fil- 
mele, mai au nevoie de justificarea unui 
scenariu literal? 

— Se şi fac filme pentru care se pleacă 
la drum fără scenariu, prin excepție. Dar 
in sistemul realizării industriale, una din 
faze e, obligatoriu, scenariul. 


= şi-negre: Anthony Perkins. 


vitate. Un film care, departe de a fi o 
capodoperă, este — totuși — greu de 
«prins», de «apucat». O mică bijuterie. 
i (Serghei Bondar- 
ciuh, 1958). Uncle filme sînt ca unii oa- 
meni: patetici pinā la nebunie, în stare 
a te face să plingi în hohote pe umărul 
lor, zguduindu-i și urlindu-le un «pentru 
ce»? mai important, în definitiv, decit 
orice răspuns. Şi în fond, în atara ori- 
cărui răspuns. 

e Cind dragost intoarce (Ni- 
cote de Boran TE E omede Tonică 
şi lirică în acelaşi timp, cu eterna, su- 
perba Annie Girardot și cu Pierre Mon- 
dy. Agreabil. 

2 Sentanu (Ralph Nelson, 
1961 inematogral de valoare artistică 
medie, conţinind insă o idee esențială, 
cel puţin pentru mine: prin muzică se 
poate ajunge oriunde şi la orice, mazica 
te poate acoperi, aşa cum unii acoperă 
pe alții într-o ambuscadă, poate lumina 
ceva din tine despre care nu știai nimic. 

Tiner lui Thom Edison 
(Norman Taurog, 1940). Mickey Rooney 
era acolo. Altceva, nimic deosebit de 
semnalat 


Seaia du euni isos (Mi- 
chael Curtiz, 1938). Să fim serioşi cu 


zimbetul pe buze.. 
Aurel BĂDESCU 


— Dacă vă îndreptaţi cu toate for- 
tele spre ceea ce vă era probabil pre- 
destinat, filmul de autor, mai aveți în 
vedere unele colaborări cu scriitorii? 

— Da, sper să mai obțin ceva de la Petre 
Săicudeanu, am un scenariu după nuvelele 
lui Pavel Dan, care mi se pare unul din 
autorii cei 'mai tentanţi de transpus în 
film, uneori parcă mai cinematografic decit 
Rebreanu... 


mnă cinematografic? 


— Ce îns 

— Vizual, nu în sensul de fundal, ci în 
acela al evidenţei fizice şi obiectuale a si- 
tuaţiei, a relaţiilor dintre oameni, mai ales 
la nivelul încărcăturii metaforice sau de 
parabolă. În cartea lui Dinu Săraru, «Nişte 
țărani», scena în care sătenii vin să pre- 
dea armele, tot satul înarmat îndreptindu-se 
spre sediul miliției nou înfiinţate, este o 
scenă care, prin ambiguitate, are o forță 
extraordinară, o stare de suspense deo- 
sebită, pentru că nu predarea armelor 
este importantă, ci tensiunea latentă din 
fiecare individ, faptul că aceşti oameni 
reprezintă o forță teribilă, iar a-i domina, 
a avea curajul să-i chemi să vină cu ar- 
mele, demonstrează, cu evidenţă, un ra- 
port de putere care nu mai trebuie spus 
în vorbe. Sau, într-o cronică istorică, am 
găsit o notație foarte scurtă, despre o bă- 
tălie, după care s-au adunt armele de 
pe cîmp, s-au adunat morții, caii și a rămas 
«cîmpul plin de ghiuleie». Sau, în altă parte, 
citeam despre un martor ocular care, prins 
de tătari şi închis într-o mănăstire căreia 
i se dă foc, vede icoanele de aur topindu-se 
in faţa lui, vede curgind poleiala de aur 
pe care o adunau năvălitorii, adică vede 
tot Apocalipsul — o imagine pe care nici 
in Rubliov n-am găsit-o de o forță atit 
de mare, cum este în această simplă pa- 
gină de cronică. 


— Vă mulțumim și vă urăm succes! 


Valerian SAVA 


i 
| 
i 
$| 
i 


virează incet 


stop-cadru pe un film cu oameni normali 


Un paradox social a dat nastere în sinul 
cinematogratului la o serie de filme cu 
tematică «deplasată» de la tinereţe către 
maturitate! Cauza: dispariţia star-sistemu- 
lui. Nemaiproducindu-se noi vedete, cele 
deja existente rămin într-un pluton tot mai 
restrins, tot mai închis într-o generaţie care 
de la tinereţea furtunoasă și contestatară la 


maturitatea severă și dură pentru a pipăi astăzi cu destulă 
teamă marginile virstei a treia. Paul, Vincent, Jean et 
François a lui Claude Sautet face parte dintre aceste 


„ filme, alături, 


întreg şir de 


troianni. Montand, Tognazzi, 


să zicem,de Terasa lui Ettore Scola şi un 
filme a căror protagoniști se numesc Mas- 
Picolii (în Europa) ori 


Fonda, Hepburn, Coburn, Borgnine (în America). 
Pe genericul filmului lui Sautet întiinim alătun de super- 
vedeta Yves Montand — la egală importanţă în distribuţie 


— pe Michel 


Picolli, Serge Reggiani și, floare rară, un star 


tînăr: Gérard Depardieu. Povestea miroase a Maupassant 
şi Flaubert, puţin a Proust ori Duhamel, adică este galică 
pînă în rărunchi, cu fineţea observaţiei de caracter com- 
binată cu un foarte savant «statu quo» al epicii, adică ace! 
talent de a povesti un sfert de oră fără să se întimple nimic 


Bătrîneţea, un hobby al maturității 


de timp. Tensiunile se acumulează la «subsol», ele sint 
absorbite de teama pentru senectutea care e gata să dea 
năvală. 

Filmul ne povestește cu grație, şi ea specific galică, des- 
pre păcatele şi candorile micului burghez aflat la andro- 
pauză, despre prietenie şi puterea ei limitată a scoate 
omul apropiat din necaz, despre viața așa cum e, semă- 
nînd cu o sticlă pe care o vezi cînd pe jumătate plină, cind 
pe jumătate golită. Balansind între optimism şi disperare, 
între o secretă melancolie și o candoare cuceritoare, fil- 
mul lui Sautet este, poate, o dovadă excelentă pentru 
capacitatea cinematografului de a face opere intimiste, 
la directă concurenţă cu literatura. În plus, filmul mai de 
monstrează un adevăr: acela că vedetele, cele adevărate 
acolo unde sub acoperișul gloriei se află talent autentic. 
nu-și pierd cu nimic farmecul și puterea de a ne cuceri 
atunci cînd încearcă din toate puterile să fie nişte ființe 
ca toată lumea. Paul Vincent, Jean și Francois nu sint 
nişte ființe excepţionale, ei nu folosesc cu dexteritate pis- 
tolul şi nici diabolismul inteligenţei pentru a scăpa de 
necazuri limită. Ei nu se lovesc de situaţii excepționale, 
unde după fiecare colț ameninţă să sară în aer, la fiecare 
treaptă să ia foc și după fiecare ușă să fie asaltat de o 
hoardă de călăreţi gangsteri. Nu... Totul e mult mai simplu 


de prestigiu 


Paul îl înșală 


nitor e uneori 


Intr-un ciclu 


Moura cu noroc ` 
de Victor Hiu 
cu loana Bulcă | 


medalion: Gian-Maria Volonte 


Nu-mi plac judecăţile care în- 
cep cu cuvintele «cel mai». 
Totuși, atunci cind mulţi zic 
despre Gian Maria Volonté 
că e «cel mai mare acto' 
italian», mă gindesc că el, 
in meseria lui de actor, a 
tăcut ceea ce nimeni încă nu făcuse. A in- 
terpretat, a întruchipat personaje miraculos 
dispărute, dar istoricește perfect reale. 
dispărute, adică fără a lăsa cadavru, da 
lăsînd zeci de urme confirmate de milioane 
de oameni care credeau în adevărul, i 
autenticitatea lor. Credeau, adică, în va 
loarea lor de dovezi. Numai că, nu puteau 
fi dovedibile tribunaliceşte. lar regizorul 
care a făcut aceste filme, Francesco Ro- 
si, era minat de acelaşi gind serios și fantast 
de a trezi din nou la viață fantome. 

Unul din aceste filme se numeşte Cazul 
Mattei. Este povestea unui om despre care 
se spunea, în ltalia recent destacizată, că 
după împăratul August, era omul cei mai 
puternic din ltalia. Fiind un inginer stră- 
lucit, genial în arta organizării economic+ 
el a luptat pentru salvarea Italiei de colonia- 
lism. Să ne înțelegem. Italia nu era colonia- 
listă, ci, vai, colonie, manipulată de «in- 
vingătorii» apuseni. Fenomen absolut abra 
cadabrant. Una din cele mai civilizate țăr 
din lume și, de mai multe ori, în cursul 
istoriei, profesoară de civilizație, avind 
ca «elevi» pe toate popoarele lumii, augusta 
Italie, risca să devină prada unor șaca! 
miliardari străini care se căzneau să o aşez 
la nivel «atro-asiatic». Inginerul Mattei lupti 
şi repurtează victoria. Dar este ucis. Ar 


muzicalul între 1950- 


„Sint probabil irezistibile, de 
vreme ce la chemarea doam- 
nei muze instalată în Cine- 

NEMA matecă ia sfirşitul primăveri, 

melomani-cinefili şi cinetili- 
| melomani umplu mereu sala 

supraincălzită. Deși, dacă ne 
gindim bine, unii și alții nu urmăresc exact 
același lucru: primii adoră să reasculte o 
partitură în mereu alte interpretări, ceilalți 
preferă să-și revadă adoraţii în mereu alte 
«partituri». 

Desigur că un program stufos de filme 
ție ele și muzicale, întins de-a lungul a trei 
luni consecutive, ar îi greu, dacă nu impo- 
sibil de urmărit pe de-a-ntregul. Dar di- 
versitatea de specii și subspecii ale genu- 
lui, aici reprezentate, fac ca fiecărui fel 
de cinefil și fiecărui fel de meloman să ii 
revină un număr rezonabil de mostre din 
timpul de film muzical preferat. De la re- 
vistele pe gheaţă la biografiile unor mari 
compozitori sau interpreţi; de la «musical» 
la filmul-operă etc. 

Ultima menţionată din aceste specii nici 
nu e considerată de toată lumea drept film. 
De vină nu este opera, ci felul în care a fost 
ea adusă pe ecran din anii 30 încoace. Era 
și firesc să fie numite «opere filmate» a- 
ceste pelicule ce nu reușeau altceva decit 
să popularizeze un repertoriu sau niște 
voci celebre — prin înregistrarea tale quale 
a unor spectacole, de obicei din zona bel 
canto-ului. 

Începutul de a rupe vechiul canon l-a 


şi apoi totul să fie dat peste cap printr-o simplă treceri 


cheta făcută atunci conchide că fusese 
accident de avion. Faptele dovedeau con 
trariul. Dar acele fapte, cunoscute de toata 
lumea, nu găseau martori care să vina să 
le declare sub formă de mărturie iudiciară. 
Gian Maria Volonté va fi acel Mattei de 
legendă. Rosi, regizorul, la haina lui de 


tăcut chiar un compozitor (și nu unul oare- 
care!) — Gian Carlo Menotti, care în 1951 
realiza o asemenea transpunere a proprie: 
sale opere — Medium. Este drept că o 
mare parte din fascinația filmului se dato- 
roază prezenţei a doi interpreţi de extraor- 


~ dinară torță — Marie Powers, cintăreaţă cu 


talent dramatic și Leo Coleman, dansator 
şi mim deopotrivă. Dar în decorul încărcat, 
respirind mister, din casa în care oamenii 
intră cu frică, personajele sint urmărite de 
un aparat necruţător, care le scrutează 
fără milă fețele, atitudinile, frămintările. 
Poate că se degaja şi o anumită impresie 
de «făcut», așa cum s-a spus și despre al 
doilea film-operă din (coincidenţă!) ace- 
lași an, realizat de Michael Powell, şi anu- 
me Povestirile lui Hoffmann, memorabil 
pentru viziunea sa grotescă asupra crea- 
tiei lui Offenbach. «Făcute» sau nu, cele 
două pelicule reușiseră însă primul pas 
în direcția folosirii inteligente a mijloacelor 
de expresie pur cinematografice. Onorind 
genul, dar şi inovaţia, Peter Brook debuta 
în 1953 cu Opera sărmanilor, încercind să 
dea o nouă viață unei lucrări uitate, re- 
prezentate pentru prima oară în 1728 (textul: 
John Gay, muzica: John Cristopher Pep- 
puschi) — din care, de fapt, se inspiraseră 
Brecht și Weill pentru Opera de trei pa 
rale. Brook trata cu ironie povestea: pen- 
tru anii '50 era o mare îndrăzneală ca per- 
sonajul principal, urmărit de poliție şi de 
autorități, să alerge... pe un cal de lemn! 

În 1954, Otto Preminger ecranizează Car- 


regizor, va adăuga şi pe aceea de reporter, 
anchetator. Reia cercetările. Ca un ade- 
vărat judecător de instrucţie. Întreabă din 
nou pe toți cei ce-l cunoscuseră pe Matte: 
Acesta va apărea, pe ecran, viu şi activ, 
în toate zecile de depoziţii ale unor martori 
care se vor căzni să spună adevărul, dar 
un adevăr inutilizabil. Gian Maria Volonte 
va apărea în zeci de scurte poveşti, întruchi- 
pind și adevărul şi (de partea martorului), 
dacă nu dorinţa de a minţi, cel puţin dorința 
de a ascunde. Şi Gian Maria Volonte va 
«juca» acest personaj tăcut din amintirea 
altora. Un rol actoricesc într-adevăr unic 
in felul lui. 

Un alt rol, de aceeaşi rară speţă, este 
acela din filmul lui Yves Boisset, Atentatul. 
E vorba tot de un grandios personaj istoric, 
de Ben Barka, patriotul tunisian şi vajnic 
adversar al colonialismului apusean. Va 
dispărea, ca şi Mattei, ucis, fără a lăsa 
cadavru, dar lăsind milioane de certitudini 
în inima a milioane de patrioţi tunisieni. 
Gian Maria Volonté apare și aci, ca erou 
al unei povești-mărturie. Este spovedania 
pe care vrea să o facă cel mai bun prieten 
al lui (interpretat de Trintignant) care, 
vai, fusese și omul care îl atrăsese în cap- 
cană. Acum, e înnebunit de remușcări. 
Să nu se divulge tot. Firește, va fi ucis și 
el. lar prim-ministrul tunisian, un gunoi 
capabil de toate mirşăviile, e interpretat de 
Michel Piccoli. Îi pomenesc fiindcă vreau 
ă citez o scenă care rezumă toată povestea. 
Ei îi spune lui Ben Barka: «Pe vii, îi ucizi; 
e morți, Ñ scuipi». La care Gian Maria 
Volonte îi răspunde: «Da. Şi pe dumneata 


Invitațiile Euterpei... 


men, transplantind acţiunea în zilele noas 
tre. Eroii sint negri, Don Jose — tot so! 
dat, dar american, iar Escamillo, boxer. Desi 
muzica lui Bizet era excelent cintată și pusà 
in valoare, caracterul insolit al «ambala 
jului» a produs la vremea aceea multă 
indignare. 

Deceniul următor marchează o întoarce- 
re la producţia națională de operă, dar ie- 
şirea din clişee este evidentă. Italienii fac 
filmul Madama Butterfly, nemţii — Don 
Giovanni, cehii — Rusalka (nu, nu-i o 
greșeală, au și ei una), ruşii — lolantha. 
americanii — Porgy și Bess. Dar în 1963 
abia apare prima «operă de.cinema», a 
dică prima operă gindită special pentru ci 
nematograt — Umbrelele din Cherbourg. 
datorată francezilor Jacques Demy (re- 
gia) și Michel Legrand (muzica). Altă nou 
tate (pînă şi cele mai prozaice vorbe sin! 
cintate), alte proteste... Ca şi în cazul ace 
iu Olandez zburător, producţie R.D.G., 
unde fantasticul personaj pare să fie mai 
degrabă plăsmuirea agitatei lumi interioare 
a unei fete. 

După cum se vede din această punctare 
a momentelor realmente cinematografice 
din scurta istorie a operei pe ecran, fiecare 
îndepărtare de la spectacolul scenic a 
avut darul să irite, să stirnească indignarea 
spiritelor conservatoare. Dar șocurile trec. 
Cu timpul, pină şi cei mai conservatori în- 
teleg că acest hulpav cinematograf, care 
jetuiește de idei toate artele şi toate for- 
mele de spectacol, este nu numai propaga- 


biblioteca-digitala.ro 


si mai nemilos în același timp; Vincent nu are bani, pe 


nevasta, pe Frangois îl încearcă astenia. 


lată un film în care ni se demonstrează cit de bine şi odih- 


să vedem un film cu oameni normali, in 


situații normale şi ambiţii asemeni. 


Virgil TOMA 


Eroul unor povești-mărturie 


te vor Împușca unii, şi te vor scuipa tot: 
lar pe mine, mă vor omori, dar nu mă va 
scuipa nimeni». 

Cel de al treilea rol original al acestui 
actor este Eboli (de Francesco Rosi). 
Din nou, personaj istoriceşte autentic: Car- 
lo Levi, unul din marii scriitori ai Italiei 
contemporane, de meserie medic şi în 
orele libere pictor, care în timpul lui Musso- 
lini fusese exilat în Sicilia, la Eboli. Locali- 
tate groaznică, aproape preistorică, unde 
populația, exaltată de strechea separa- 
tistă, de obsesia autonomiei, detestă deo- 
potrivă pe fascişti, dar și pe italienii anti- 
tascişti care luptau să-i scape. De ce ñ 
urau? Fiindcă reprezentau Roma. Centrul. 
Ei voiau neatirnare siciliană. Preferau să 
lie apăsaţi de fasciști decit să se lase a- 
părați de Romani. 

Eroul nostru scrie o carte celebră în 
care zugrăveşte această odioasă, dezo- 
norantă stare de lucruri. Poveste care 
are însă şi un moment de omenie. Căci 
incăpăţinații catiri de la Eboli vor stirşi prin 
a-l iubi, ba chiar a-l apăra. lar tragedia 
cea mai mare va fi că, venind, după 40 de 
ani, la Eboli, el va regăsi o lume intactă, 
impietrită în starea ei de troglodit. 

Gian Maria Volonté are 49 de ani. A făcut 
teatru (tot repertoriul clasic), a făcut tele- 
viziune, iar în 27 de ani a făcut peste 30 
de filme. Unele marcante, de pildă Sacco 
și Vanzetti. El a lansat și primul western 
«alla italiana». Este membru al partidului 
comunist italian. 


D.I. SUCHIANU 


torul nevisat de creatorii de altădată, dar 
și o minunată formă de punere în valoare 
a virtuţilor celor jefuiți. Opera, de pildă, 
nu a avut decit de cîştigat de cind Euterpe 
îşi trimite invitaţiile tipărite pe fotograme 
de celuloid. 


Aura PURAN 


Carmen Jones — o variantă mo- 
dernă a celebrei opere de Bizet 


cu interpreți — tot celebri — de 
culoare — Harry Belafonte şi 
Dorothy Dambridge 


Reprezentant de frunte al a- 

ripii poetice din animația ro- 

mânească, lon Truică a con- 

tribuit temeinic la combate- 

rea prejudecăţii care stator- 

niceşte arta «a opta» pe teri- 

5 toriul divertismentului amu- 

zant. Gratician cu inconfundabilă amprentă 
stilistică, el acordă liniei în mișcare no- 
blete şi gravitate ginditoare, făcind-o să 
povestească mereu despre aspiraţia spre 
perfecțiune şi frumuseţe. Starea sa de 
căpătii este melancolia, iar personajul pre- 
ferat este artistul mistuit de dorința de a-şi 
bucura semenii. Ctitor de minăstire (Marea 
zidire), poet (Remember) sau martir (Fur- 
tuna), eroul lui Truică se jertieşte mereu 
în numele unor idealuri înalte. Filmul este 
un poem În imagini care omagiază acest 
sacrificiu. Subţiri şi patetici, eroii săi sint 
aproape intotdeauna visători tragici și ne- 
pereche. Destinul lor este singurătatea. 
Foarte consecvent preferințelor sale te- 
matice și dramaturgice, autorul încearcă, 
totuşi, în noua sa creaţie intitulată Cercul 
o schimbare de registru. Chiar dacă nu 
este vorba despre o cotitură spectaculoasă, 
merită semnalată această modificare de 
optică. Nu întimplător am inceput aceste 
însemnări cu observaţii legate de personaj. 
Noul film abandonează tema solitudinii 
şi se dedică elogierii cuplului şi forțelor 
miraculoase ale iubiri. Aspiratia spre per- 
tecțiune rămîne însă năzuinţa eroilor săi, 
bărbatul și femeia, pe care îi unește pa- 
siunea cunoașterii de sine. Eforturile lor 
sint răsplătite numai în momentul întilnirii, 


. Y 


posibilităț 


Zile în şir am privit imaginile zborului 
cosmic al lui Dumitru Prunariu. Am re- 
ascultat benzile de magnetofon cu sunetele 
şi discuţiile pămint-cosmos. 

— Ce-ti lipsește cel mai mult acolo sus? 

— (Pauză) Nu ştiu exact, pentru că sint 
foarte multe lucruri noi care înlocuiesc tot 
ce-ţi lipseşte. Dar duci totuși dorul mirosu- 
rilor de pe pămint. Şi al zgomotelor pămin 
tene. Foșnetul pădurii, de pildă. Ciripit de 


VEROIU, 


VOCATIE, 


însuşiri personale, 


Ion Popescu Gopo,(48). 


y j i 


"OGLINZI PARALELE" (Film) 


De la lumea aridă 
a conceptelor, 


ind vor păşi din lumea aridă a concep'lelo! 
in cea leerică a sentimentelor. Imbratişarea 
lor face să cadă bariere de netrecut și pece 
de taină ale lucrurilor necunoscute. Ceea 
ce era inaccesibil pentru unul singur, de- 
vine familiar pentru cuplu. Accesul la per- 
tecțiune este întruchipat în sărut, simbol 
brâncuşian pe care lon Truică îl citează 
în încheierea neașteptatei sale pledoari 
pentru iubire. 

Tălmăcit astfel, filmul este desigur sără- 
cit de argumentele sale de farmec, linia 
gracilă a graficii şi mișcarea hieratică 
Dacă regizorul a renunţat la personajul 
cu alură de schimnic şi aură de martir, 
desenul său a păstrat însă aspirația spre 
verticalitate, stilizarea ascuţit-unghică 
cromatica rafinat monotonă. Gesturile pre- 
lungi sint înlănțuite într-o coregraiie cu 
înțelesuri nuanţate, pe care riguroasa con- 
strucţie a filmului le dezvăluie pînă la capăt 
cu limpezime. Ca şi altădată, Truică se do- 
vedeşte un inspirat creator de atmosferă 
poetică, zămislită cu ajutorul culorii şi 
detaliilor grafice, dar şi al muzicii (semnată 
de Călin loachimescu). Consecvent cu 
sine, dar şi dornic de schimbare, el atinge 
prin Cercul o nouă treaptă artistică. Există 
în această nouă etapă şi rafinament stilistic 
și rigoare, dar, ceea ce merită semnalat 
şi reluat, este o firească emoție în fața 
sentimentelor. Ca în povestea străveche a 
lui Anteu, animația lui lon Truică îşi în- 
tăreşte forta prin apropierea de pămînt. 


Dana DUMA 


i posibile 


păsărele există înregistrat pe casete. Psi- 
hologii susțin că acolo sus influențează 
în bine pe cosmonauti. 

Aş vrea să fac un documentar despre foș- 
netul pădurii de care un om își aminteşte 
cu nostalgie privind planeta de la înălțimile 
cosmice. 
í Nu e ușor să vezi in imagini un asemenea 
ilm. 

Alexandru STARK 


Lipsa unui 
domiciliu stabil, 


VAENI, Constantin, 
Regizor, 
"MAREA SCENA" (Film) 


VEDETĂ-SUPER, 


îs 
VEDETĂ, VEDETÂ-STEA, Monstru sacru, 
Farmecul Maximă audienţă 
propiei personalităţi, la public, 


Ly 
WAJDA, Andrzej, 


Percepere 
particulară a lumii, 


cartea de film în lume 


ROGER BOUSSINOI BOUSSINOT' ROGER BOUSSINOI 


CINEMA DU 


Copertile alăturate învelesc 
un «busino». Un substantiv 
comun pentru specialiştii în 
cinema, desemnind un instru 
ment de lucru familiar. O 
'otografie îţi reamintește însă 
că substantivul comun aco- 
perà un domn zimbitor, cu ochi albaştri, 
cu ochelarii de vedere ridicați în virful 
capului — pe numele propriu Roger Bous- 
sinot. De douăzeci de ani, sprijinit de Bor- 
das (importantă editură enciclopedică pa- 
riziană), secondat de colaboratori răspin- 
diți în lumea largă, dar mai ales animat de 
voința de a oferi un punct de vedere compe- 
tent asupra cinematografului mondial, așa- 
dar de douăzeci de ani încoace, filmologul 
Roger Boussinot (printre altele și romancier 
şi scenarist), lucrează continuu la această 
enciclopedie de cinema, blestemată cu 
nostalgia exhaustivității, apărută recent în 
a doua ediţie. Firește, revăzută, adăugită, 
împrospătată. 

De la A, fie el Abbas (Khwaja Ahmat, 
autorul primului film indian fără cintece și 
dansuri) — la Z, fie el Zworikin (Vladimir 
Kosma, inginer, inventator, specialist în 
lectura electronică a sunetelor), de la acel 
A la acel Z, curg vertiginos peste 1 300 de 
pagini, o cavalcadă de microradiografii 
personalități, opere, curente, istorie, teh- 
nică, industrie, comerț — captind din diver- 
se unghiuri «spectacolul modern prin exce- 
lență», «arta majoră a secolului XX», aceas- 
tă «ultimă venită», dar care, zice tot Bous- 
sinot, a modificat în galopul propriei sale 
evoluţii nu numai morala, imaginaţia, civili- 
zația secolului, ci şi «tempo-ul» gîndirii 
moderne — arta filmului. Arta filmului, ea 
îl interesează, programatic, pe autor, ceea 
ce nu-l împiedică s-o trateze lucid, doar ca 
pe o porțiune a complexului fenomen cine- 
matografic. (lată deci că alături de obsesiile 
unui Fellini ori de filmografia unui Wajda, 
poţi citi de pildă și că bugetul unui film gen 
Cleopatra, se-ntimplă să fie de două ori 
mai mare decit bugetul naţional al unei 


VARZĂ, 


STAR-S ISTE, 
Exploatare bazată 
pe popularitate, 


VĀRĀŞTEANU, Olimp, 
Regizor, animator, 
"ZDREANTA" (Film) 


| (Desfăşurare defectuasă 
a camerei de filmat) 


Fenomen — uneori explicabil - 
cînd pelicula refuză să devină "FILM", 


tari din lumea a treia) 

Într-un iureş cine-multi-naţional des 
coperi cu bucurie «City Lights», Ciulei, 
Clair, sau Georgescu, Germi, Girardol 
girată (nu girafa pe cale de dispariţie, ci tija 
la capătul căreia se fixează microfonul), 
sau Gologan, «Gone with the wind», Gopo, 
sau «lkiru», Iliu... nu mai puţin de 24 de 
cineaşti români și o prezentare globală a 
cinematografiei noastre, datorate colabo- 
ratorului de la Bucureşti, unui critic avizat, 
lon Mihăileanu (printre altele și scenarist 
la Duminică la ora 6). Scrise cu eleganță ~i 
precizie, prezentările surprind esenţialu! 
Victor lliu e «șeful de școală carea influen- 
tat mai multe generații de regizori români» 
Liviu Ciulei e «scenograțul, actorul, reo 
zorul de teatru și film, iaureatal premiulu 
de regie la Cannes, în 1965, pentru Pădu- 
rea spiînzuraților, Gologan e «chef ope- 
rateur», ale cărui cadraje au o rigoare cia- 
sică şi o mare ingeniozitate a eclerajului», 
Gopo (aproape două coloane, spațiul cine- 
aştilor de forţă) este «una dintre personali- 
tăţile cele mai interesante în peisajul inter- 
național al filmului de animaţie; Gopo a creat 
un personaj, devenit celebru, în același timp 
grotesc şi tandru, aiurit şi înduioșător, crud 
şi descurcăreţ de nevoie, încordat la culme 
întru supravieţuire, căruia nu-i dă un nume, 
dar care e Omul, Omuleţul...» 

Răsfoind enciclopedia nu poți să nu gin- 
dești cît de util i-ar fi «spectatorului nostru 
obișnuit» un «busino» în românește. Util nu 
înseamnă neapărat perfect. Într-o lucrare 
de asemenea anvergură e oarecum inevi- 
tabil să existe goluri, şi uneori — regretabil 
— să se strecoare şi erori (citeva de-a 
dreptul inexplicabile). Important e că ele 
apar în proporție infimă si nu afectează 
armonia de ansamblu. In plus, fiind vorba 
de o enciclopedie, erorile sint remediabile 
Pentru că enciclopedia, vorba poezioart 
atit de adevărate în primitivismul ei, «o tot 
faci, desfaci, refaci, prefaci, e cartea care 
niciodată n-a fost şi nu e terminată» 

Eugenia VODĂ 


VOICU, Jorj. 
Actor, 


"URSULEŢUL 
MEFISTOFELIC" 


Cannes’ 


(Urmare din pag. 24 


lizatorilor italo-americani», de solidaritatea 
dintre el, Coppola și Scorsese, Auerbach 
nu se poate abţine să nu intervină cu nă- 
duf: «intre aceşti trei bărbaţi există cel 
puţin o trăsătură comună: talentul de a-şi 
depăși întotdeauna bugetele». Replica lui 
Cimino a sosit prompt, reluînd un motiv 
foarte cunoscut în istoria disputelor dintre 
artist şi autoritatea finanțatoare. «il întil- 
nesc —'zicea Cimino — adesea pe George 
Cukor care își garează mașina lingă a mea 
în parkingul studioului. Este acelaşi Cukor 
care a fost odinioară alungat din calitatea 
sa de regizor la filmul Pe aripile vîntului. 
Oamenii care l-au concediat (Thalberg, Ma- 
yer...) au dispărut. Dar el, Cukor, continuă 
să facă filme». Duelindu-se în public sau 
numai tachinindu-se, aducindu-și reciproc 
mulțumiri sau complimente, fapt e că fes- 
tivalul (și ce e el dacă nu miniatura unei 
lumi?) relevă, ceea ce pină acum părea 
difuz sau subteran, și anume că și planeta 
cinematografică are doi poli. Şi că toate 
calculele trebuie făcute tinind seama de 
această realitate. Nu e nici o mirare că ve- 
deta acestei noi ediţii a fost tocmai eminen- 
ţa din culise: producătorul. Producătorul 
sub toate formele. Producătorul sub forma 
clasică de boss (un boss care a jucat pe 
mina artistului şi a pierdut. ca în cazul 
Cimino); producătorul sub formă de «mar- 
ginal» și de tranc-tireur (regizorul produc- 
tiei engleze Priviri și zîmbâte, Ken Loach 
asociat cu Irving Teitelbaum ca să pună pe 
picioare un film modest, dar extrem de 
acut, un film care nu e numai un tablou 
al șomajului englez, ci și o demonstraţie 
de supraviețuire într-un cinematograf pînă 
nu demult colonizat de americani. «Colo- 
nistii au plecat» zice Loach şi întrebarea 
este: ce facem acum?). Producătorul sub 
forma de autoproducător (cazul european 
cel mai flamboaiant este Lelouch. După 
succesul neașteptat din '66 cu Un bărbat 
-şi-o femeie, tinărul regizor devine propriul 
său finanţator nu intotdeauna norocos, 
dar întotdeauna gata s-o ia de la cap, să-şi 
ajute colegii mai puțin norocoși, să riște 
şi adesea să pună totul la bătaie. Așa a 
făcut cu ultimul său film, Les uns et les 
autres, superproducție, supervedete, su- 
perbuget, frescă extrem de ambițioasă a 
Europei din '36 pînă în zilele noastre, o 
saga construită de patru familii (franceză, 
americană, rusă, germană) într-o atmos- 
feră muzicală care exaltă prietenia, dragos- 
tea, fraternitatea. Lelouchismul filmului e 
departe de a fi întîlnit sufragiile criticii. Can- 
doarea peliculei a stirnit zimbete stingheri- 
te, dar frenezia lui Lelouch -producătorul 
a iscat o stare de solidaritate. Ca să reali- 
zeze acest film, Lelouch a pus totul la bă- 
taie. Nu e o chestiune de cifre, zice el. 
Problema se pune așa: înaintea acestui 
film aveam ceva. Tot acest «ceva» l-am 
investit în acest film. Pentru că nu am găsit 
încredere și credit, absolut tot ceea ce 
posed am investit în acest film: societatea 
mea, clubul 13 Paris, cel din Normandia, 
negativul tuturor filmelor mele. Tot. Îmi 
place să mă bat. Îmi place să iau totul de 
la cap». 

Fresca tipurilor de producător nu se re- 
zumă, desigur, la aceste figuri, unele ata- 
șante, aproape romantice. Filmele se fac 
cu bani, cu geld, cu money, cu fric. De la 
Fellini la actrița care a co-semnat Neige, 
unul din filmele cu care Franţa a intrat în 
marea competiție (o afacere de drog con- 
sumată în atmosfera declasaţilor din Pi- 
galle), la Roma, ca și la Paris, istoria unui 
film începe cu teroarea subvenției și stir- 
şește cu angoasa difuzării. Să fim bine in- 
țeleşi! În nici un loc din lume bugetele nu 
pot suplini inspirația, flerul producătorului 
nu poate înlocui talentul autorului, inge- 
niozitatea publicităţii nu poate decide dacă 
acest film va bulversa publicul sau îl va 
lăsa rece. 

Aducind sub lumina tuturor spoturilor 
pe producător, Cannes-ul nu îl așează 
deasupra artistului. Nu face din el o ve- 
detă în opoziție. El, festivalul, nu tace alt- 
ceva decit să decupeze o situaţie de fapt. 
Producătorul a ieşit din cabinetul lui cu 
usi, vătuite sau nu, dar foarte bine in- 
chise. A ieșit — a trebuit să iasă — din lu- 
mea lui de hirtii şi cifre. A devenit un per- 
sonaj care nu face numai bani, ci şi o anu- 
mită politică artistică. Un profesionist o- 
bligat să se explice de ce face acest tip 
de filme, cu ce scop le face, cum le face, 
cu cine le face. Cu alte cuvinte, producăto- 
rul a devenit un alter-ego al artistului (u- 
neori chiar, cum ziceam, același ego). Nu 
e nici o mirare că dacă la festivalurile tre- 
cute se discuta despre personalități, sti- 
luri, curente — raportate la regizori, acum 
se discută despre personalităţi, stiluri, cu- 
rente — raportate la producători, care nu 
mai sint, cum ziceam, doar profesioniști a 
finanţelor. Ei sint profesionişti ai filmulu 
și in această calitate sînt coautori de suc- 
cese și eșecuri, temerari sau bijbiitori, par- 
teneri sau inchizitori, talentati sau afoni. 
Oameni-locomotive sau oameni-sită. 


scrisoarea lunii 


care susțin acest seral: 


e Doru Popescu (Calea Griviței 148, București) consideră «că este nevoie și 
de asemenea filme, care, dacă și plac, este cu atit mai bine. S-a spus că este un film 
comercial. Da! Nu contrazic. Dar să facem şi noi un asemenea serial, să-l vindem 
in peste 70 de ţări, și atunci să vedem ce se va mai spune? 

@ Nicolae Cazacovschi (str. Vasile Roaită bl. 3, sc. A, et. 1, ap. 7),Bacău): «Acest 
film ar fi «supraincărcat de personaje mediocre»? Desigur, viaţa intimă nu are numai 
personaje pozitive; există în realitate, conflicte dintre bine şi rău — cum o ilustrează 
perfect filmul — care nu duc totdeauna la acele «idealuri reale», pentru că de fapt 
aşa e «viața» tumultuoasă în lumea capitalistă.» 

e Liliana Farner (Aleea Cupidon 7, bl. S6, ap. 24, Tîrgovişte): «Părerea mea sin- 
ceră despre acest serial? E o poveste» ce poate fi adevărată, o poveste ce ne relevă 
America actuală, cu viața ei complicată, cu mii de ascunzişuri și capcane. Nu mi se 
pare un film «mediocru», absolut deloc. 

e Camelia Engelhardt (Str. Dimitrov 111, Arad): «Nu pot concepe cum unii 
oameni au o părere chiar foarte rea despre Dallas. Cui nu-i place să nu se uite, 
nu să scrie tot felul de lucruri care nu sint reale.» 

9 Colea Cureliuc (Loc. Măriţeia Mică — jud. Suceava): «Străzile la ora Dalla- 
sului se golesc, chelnerii dormitează și... Roxana Sava dă cu barda în film». (Ceea 
ce nu-l împiedică pe același Colea Cureliuc ca într-o scrisoare ulterioară să ne scrie: 
“N-as da un episod din «Marx — anii tinereţii» pentru tot serialul Dallas — deși, 
sincer vorbind, mă cam uit și la Dallas.») 


Filmul românesc 


U «dosar Hanovra» 


anume 


Să numim «dosarul Hanovra» grupul de 
scrisori care ne-au sosit în replică la o in- 
trebare emisă («Cinema» nr. 4/81) de co- 
respondenta Valeria Colban: «De ce nici 
un film românesc nu te cucerește ca Strada 
Hanovra?» Mai mulţi cititori s-au încume- 
tat să răspundă. Merită să-i ascultăm: 

© «Îngăduiţi grafica mai tremurindă, de- 
oarece mă aflu într-o convalescență. Cu 
bunăvoința dv. iată şi opinia mea. De ce? 
Pentru că: Filmele românești prezintă de 
regulă o expunere descriptivă, oarecum 
liniară, ca un fel de abecedar care știi că 
începe cu A şi se termină cu Z, lipsit de 
surpriză. Filmele românești nu sint prea bo- 
gate în evenimente, fie ele și mai nevero- 
simile, capabile să reţină atenţia privitoru- 
lui, «să-i înșface interesul», cum se exprima 
cindva magistrul D.I. Suchianu. Filmele 
românești, de regulă, nu se adresează 
sensibilităţii umane, veche de cind lumea, 
ele devin de multe ori exterioare afectivi- 
tății specifice omului. Aşadar, publicul nu 
trăiește acţiunea de pe ecran, acțiunea ne- 
fiind permanent dozată, adică neoferind 
acel banalizat deja «suspens», adică să 
rămii gituit de la o secvenţă la alta; nu există 
ca atare un crescendo clasic și un final 
exploziv, căci ceea ce e clasic tot clasic 
rămîne...» (Spiridon Proca — str. Cuza 
Vodă, 12. sc. B. el. 1, ap. 2, laşi) 

e «Un bim bunicel, dar nu bun, ii smulge 
Valeriei Colban întrebarea: «De ce Strada 
Hanovra...?». Filmele românești cred că 
ne vor cuceri atunci cind actorii noştri vor 
juca degajat, fără să dea impresia că ar 
fi permanent crispaţi...» (Poda Poliac — 
Complex Regie, cămin B3, camera 1 27, Splaiul 
Independentei 290 — Bucureşti). 

e «Printre filmele românești, multe par 
ca marfa făcută la normă. Singurele agrea- 
bile sint comediile, și atit. La fel ca Valeria 
Colban,îmi pun aceeași întrebare şi constat 
că despre «Strada Hanovra» nu s-a scris 
prea mult și nu am văzut prea multe foto- 
gratii pentru a ne bucura și păstra în amin- 
tire actori ca Plummer, Harrison Ford. În 
schimb,nu uitaţi să ne-o redaţi de atitea ori 


Anul XIX (223) 


Bucureşti, iulie 1981 
DN N N 
Redactor şef: 


Ecaterina Oproiu 


0 „cestiune“ populară: Dallas-ul... 


În acest număr, scrisoarea lunii va fi mai concisă şi, poate, mai originală. Ea 
sintetizează părerile drastice cu care a fost întimpinată de mulți dintre corespon- 
dentii noştri opinia negativă a corespondentei Roxana Sava despre serialul Dal- 
las («Cinema») 5/81). O obligatorie obiectivitate ne face să acordăm spatiu şi ideilor 


pe B.B. care, după cum declară singura 
nu a fost niciodată o mare actriţă... (N.R. 
Prea o luaţi mot-a-mot...). E adevărat însă 
că se mai spune și adevărul despre filmele 
noastre, încă rar. Am dori mai mult pentru 
că ştiu că se poate mai mult». (Mariana 
Oproiu — Calea Bucureşti 80, Craiova). 

e «Majoritatea filmelor noastre sună a 
vechi, aproape toţi actorii și regizorii spun 
că vor să facă un film de actualitate despre 
prezent, despre viața noastră obișnuită și 
mă întreb: unde sint? Dan Piţa realizează 
westernul românesc. De ce? Americanii 
au tradiţia lor, pentru ei un western eo 
istorie, la noi e numai o mică plăcere. Is- 
toria noastră e plină de figuri eroice — ce 
avem noi cu westernul cind vrem să arătăm 
ideea de adevăr şi căutare? Pe asta o putem 
arăta şi într-un film de actualitate, şi apoi 
nu-i avem noi pe Marin Preda, pe Eugen 
Barbu, pe Zaharia Stancu... Cite scenarii 
excepționale pot ieși de aici!» (Mirel Bran, 
str. Alexandru |. Cuza 30, bl. G, et. 9, ap. 38 — 
Slatina). 

e «Nici un film pînă acum nu ne-a zgu- 
duit, dar recunosc cu deosebită plăcere că 
s-au făcut paşi mari. Oh, dacă scenariștii 
noştri şi-ar bate capul puţin, căci regizori 
și actori, slavă cerului, avem...» (Ştefania 
Zamfir, Drumul Taberei 7, București). 


Filmul străin 


e «Zilele trecute, pe o ploaie rece, îndră- 
cità, un puşti zgribulit şi ud, care abia iși 
mai ducea ghiozdanul, spunea altuia: «Aş 
vrea să existe Superman, ca să nu mă mai 
bată Costel...». Cu o distribuție de zile 
mari, Superman adună în sălile de cinema 
spectatori de toate categoriile şi de toate 
virstele, şi dacă nume mari de actori — 
Gene Hackman într-un surprinzător rol de 
compoziție — se pierd în partituri scurte 
nouă, celor din sală, nu ne rămine decit să 
ne mulțumim cu basmul și cu supermesajul 
său care ajunge în inimile noastre, ale tutu- 
ror puștilor zgribuliți și uzi, ale tinerilor și 
bătrînilor, ale tuturor acelora care sintem 
si vom fi împotriva răului şi minciunii»... 
(Nicolae T. Stanciu, str. Serban lie 6, 
ap. 1 — București. 


P 
Coperta I 


Oaspetele Asociaţiei cineaștilor, 
actrița sovietică Svetlana Toma (rolul 


| principal din Șatra) alături de «gazdele» 


Marga Barbu și lon Dichiseanu 


https://biblioteca-digitala.ro 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


e «Mai mult de plutiri în stări de impon- 
derabilitate, nu prea am ce reține din acest 
film. Dacă Superman «duce» spectatorul 
undeva, departe de pămînt, lăsindu-l (scu- 
zaţi-mi expresia) cu gura căscată, ca la 
bilci, e bine totuși să revenim cu picioarele 
pe pămint și să ne vedem de treburile 
noastre». (Nicolae Cazacovschi). 

@ «Vă sfătuiesc să nu pierdeţi ocazia de 
a viziona acest film ştiințitico-tantastic; 
dacă-l veţi pierde, să nu vă prind că vă lău- 
daţi că aţi văzut dv. un film mai bun decit 
acesta în acest domeniu; să nu vă speriaţi 
şi să părăsiţi sala dacă la început nu vă va 
place și să nu vă grăbiţi să mă înjuraţi în 
gind! Staţi liniștiți pe scaunul dv. și aștep- 
taţi să treacă primul sfert de oră «mai plicti- 
sitor». În cazul că nu v-a plăcut, îmi puteţi 
trimite dojenile de rigoare pe adresa: Ne- 
grei Mariana, str. Primăverii 72 — Topolo- 
veni, jud. Arges. 


«Doresc să vin cu o propunere: cores- 
pondenţii revistei «Cinema» să pună pe 
hirtie mici scenarii, cuprinzind subiectele 
de film pe care ei ar dori să le vadă transpuse 
pe ecran. Idei scurte, fapte, care -să cu- 
prindă subiecte inspirate din viața reală, 
pline de dragoste şi încredere în viaţă — 
fără proporţiile, desigur, ale unor scenarii 
care au concursul lor, cred că merită să se 
incerce, fiindcă niciodată nu poți şti ce ține 
ascuns publicul larg. Şi ar fi frumos dacă 
uceste filme care s-ar realiza după aceste 
mici, mici subiecte, ar avea în distribuție 
tineri actori selectaţi şi ei după preferinţele 
publicului. Ce ziceți de idee?» (Valentin 
Dobre, Loc. Mărăcineni — jud. Argeş). 
N.R. Ce să zicem? Ni se pare o idee foarte 
bună, de-abia aşteptăm să găsim în plicuri 
asemenea subiecte, scrise cit mai concis, 
fără pretenţii şi sofisticărie, din care s-ar 
putea inspira scenariile filmelor noastre de 
actualitate! Dacă vor fi bune, numai dacă le 
vom găsi bune, le vom publica, tot pe scurt!) 


Fraza lunii 


e «Fiecare film indian, fie că se numește 
Vagabondul, Vandana sau Mama India, 
aduce cu el o lumină care bate ceva mai de- 
parte. Oamenii cu inima prea bună pling, 
copiii aplaudă cind binele învinge răul. 
Se știe doar că sărăcia nu-i un sfetnic bun!» 
(Elena Enache, str. Principală 470 — Loc. 
Meru Petchi, jud. Ialomița). 


e (in privința filmelor de dragoste romà- 
nesti: «Oare oamenii. din România nu se 
indrăgostesc, oare nu au loc destule in- 
timplări cu un băiat și o fată? Ba da! La 
tot pasul, dacă vrei!» (Georgeta Aldeailie, 
str. Filimon Sirbu, 36 A — Făgăras). 


© Georgeta Pirlan (str. 7907, nr. 134, 
Zimnicea): Da, într-adevăr, aveţi dreptate — 
nu ni s-a mai cerut niciodată așa ceva, să 
publicăm cuvintele unor cintece celebre... 


e Gui Dorina (str. Gr. Preoteasa, 21, 
Oradea): Bette Davis s-a născut în anul 1908. 


e Enache Dobre (str. Făgărașului, bl. 9. 
sc. A, ap. 3, Brașov): Poemul dumneavoastră 
«Exclamație printre gloanțele secolului» 
nu intră în profilul revistei noastre. 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Prezentarea artistica 
Anamaria Smigelschi 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Geraldine Chaplin 


şi Robert Hossein — 


Prima ediție a Cannes-ului 
trebuia să aibă loc în 1939, 
după închiderea Mostrei de 
la Veneţia-Mostra internazio- 
nale d'arte Cinematografica, 
înființată în '32, spre admi- 
rația, dar şi spre invidia ci- 
neaștilor trancezi care voiau și ei o Mostră 
a lor. Dorinţă înregistrată şi dinamizată «e 
Consiliul general al Alpilor-Maritimi, bucu- 
ros să finanțeze parțial o manifestare caie 
sporea faima districtului şi numărul turiş- 
tilor. Preparativele au fixat și data: 1 sep- 
tembrie 1939, dar, precum se știe, data 
avea să fie poprită de un eveniment mult 
mai important. La 2 septembrie, Franţa 
intra în război. Cineaştii trebuiau să plece 
pe front, nu pe Riviera. 

După lunga noapte a șrapnelelor, ideea 
festivalului s-a reluat. Prima ediție a avut 
loc la 20 septembrie 1946. De atunci festi- 
valul s-a ținut șnur, cu două excepții '48 
şi '50 (cînd nu a avut loc «din motive finan- 
ciare»), plus incidentele din '68 (cînd a 
fost înrerupt din motive contestatare). Te- 
nacitatea organizatorilor era stimulată pu- 
ternic de Mostra, cu care Cannes-ul — 
pînă la un punct — s-a considerat întol- 
deauna” «în întrecere». Pentru Mostră a- 
ceastă rivalitate (dar nu numai ea) a dus la 
lupte intestine, război civil, catalepsie etc. 
Festivalul de la Cannes, dimpotrivă, s-a 
simţit stimulat, ambiţionat, propulsat sp'e 
proiecte din ce în ce mai ambitioase. În 46, 
festivalul, am mai spus, era o sărbătoare 
de familie, într-un cadru intim (citeva ho- 
teluri rămase din la belle époque, citeva 
vile cu ortensii şi pini italieni, o foaie volantă 
cu programul zilei, o sală de proiecție, multe 
buchete de flori, multe majorete, multe 
can-can-uri, dimineaţa sub parasolurile de 
rs plajă, seara la un mic restaurant în port) 
n ultimul deceniu, întrunirea de familie a 
fost transformată într-o olimpiadă. Pic- 
nic-ul are aerul că s-a mutat într-un zgirie- 
nori pe care azi îl văd cu ochii mintii tolânit 
pe-o rină de-a lungui croazetei, dar cel tir- 
ziu anul viitor acest imens edificiu — Noul 
Palat al Festivalului! — va exista în sticlă și 
aluminiu. El se construieşte pe locul fos- 
tului cazino al localităţii. Va avea un audi- 
tcrium de 2 400 locuri, un teatru cu 1000 
de fotolii, 12 săli de reuniune, un hol pen 
tru o expoziție de 14 000 m etc., etc. Auto 


inema 


două vedete — 
dintr-o distribuție 

numărînd 180 
de nume celebre, 


în filmul lui 


Claude Lelouch, 
Și unii şi alții 


rităţile locale promit, cum ziceam, că mi- 
nunea va fi gata pentru ediţia din '82. Bus- 
sinesmen-ii sint în al nouălea cer. Artiştii 
mai puțin. Elefantiazis! strigă ei. Ecologii 
le ţin isonul, pledind mereu pentru scara 
umană. Cineva se pare că a luat insă scara 
asta şi a uitat unde a pus-o. 


Clar e că de-a lungul celor 34 ediţii, Can- 
nes-ul și-a schimbat și volumul și vede- 
telẹ. Cind vorbesc de vedete, nu mă gin- 
desc neapărat la ele ca individualităţi. 34 
de ediţii înseamnă o viaţă de om. Fugit 
irreparabile tempus, mai moare omul, se 
mai îngrașă diva, se mai mărită cu-n print 
şi trebuie să se recicleze, mai divorțează, 
botișorul de copil bosumflat nu mai pro- 
duce cit Renault-ul şi-atunci adio film, 
trăiască bebeluşii de focă! Mai demn de 
atenţie mi se pare faptul că se schimb? 
nu idolii ca persoane, ci idolii ca funcții, 

In epoca lui intimă şi pitorească, cina 
președinții juriilor erau scriitori (mai mult 
sau mai puțin cineaști, dar majoritatea aca- 
demicieni, căci festivalul a avut întotdeau- 
na slăbiciune pentru Academie), cind festi- 
valul se hrănea din rafinamentul lui Coc- 
teau (1953, 1954, 1957), din bonomia lui 
Pagnol (1955), din «parizianismul» lui A- 
chard (1958, 1959), din frisonul lui Simenon 
(1960), din populismul lui Giono (1961), 
din succesele mondene ale lui Salacrou 
(1963), din prestigiul lui Maurois (1965) — 
starul festivalului era cel tradițional: Mon- 
strul sacru! Farmecul feştivalului se lega 
strins de prezența fotogenică a capetelor 
de afiș, de conduita lor condimentată, de 
fervoarea fan-ilor, cinefili inocenti. zgo- 
motoşi, naivi, innebuniti după- autograle, 
mereu gata să-și asfixieze, la propriu, lö- 
voariții. 

După '68, festivalul părăsește matca 
entuziasmelor candide. Mecanismul lui se 
complică; încep să apară candidaţi noi, 
programe noi, un nou mod de a face cinema 
și de a iubi cinema-ul. Tendinţa spre gi- 
“antizare se întărește, centrul de greutate 
se schimbă. Cinematograful intră într-o 
epocă de radicalizare politică, de intelec- 
tualizare, uneori snoabă, dar în istoria mul- 
tor arte snobismul a fost, la un moment 
dat, un factor de progres. Deşi, în fruntea 
juriilor sint aduse actrițe mondialmeni= 
glorioase (Olivia de Havilland, Sophia Lo- 


ren, Michèle Morgan, Ingrid Bergman, J! in- 
ne Moreau), spoturile reflectoarelor in: cp 
să se mute încet, încet de pe tostorescen- 
tele interprete, de pe superbii băieţi de aur 
și figura cea mai proeminentă a festiva- 
lului devine, treptat dar sigur, regizorul. 
Citeva ediţii sint puse în mod expres sub 
autoritatea lui Visconti (1969), Losey (1972), 
René Clair (1974), Rossellini (1977), Pakula 
(1978). Balurile nu-şi închid porţile, dar 
isi reduc orchestra. Scandalurile și starle- 
tele se împuținează. Chermeza păleşte în 
favoarea conferinţei de presă, a discuţiei 
şi, adeseori, a disputei. Apare un nou cal 
de curse pe care pină acum se pariase 
rar şi fără prea multe iluzii. Trăpașul se 
numeşte inteligenţa. 


Mai aleargă si în zilele noastre, cișligă 
multe pariuri şi, după toate probabilită- 
tile, face parte dintr-o specie la fel de longe- 
vivă ca patriarhii din Biblie. Ca unei ade- 
vărate vedete, între timp, i s-a procurat însă 
şi o dublură şi rari sint aceia care mai pot 
deosebi originalul de sosia lui. Cu alte cu- 
vinte, în cursa festivalului începe să se 
remarce un element a cărui prezență se 
simtea de multă vreme, dar nu prindea con- 
tur. factorul economic. Respectiv, produ- 
cătorul. Puterea lui fusese întotdeauna 
decisivă, dar pină mai ieri, cum spuneam, 
numele lui stătea în umbră, activitatea lui 
era cunoscută numai de un cerc de iniţiaţi. 
Ultimul deceniu a smuls multe din vălurile 
care înfășoară meseria de producător. E 
evident: un anumit curs, mai lent sau mai 
rapid, al evoluției planetei, duce pe o cale 
de declin o imagine. Imaginea producăte- 
rului-oracol inaccesibil, Mecena capricios 
cu trabuc și umori ucigașe. În conseciniă, 
pe lingă bossii tradiționali, în ultimul de- 
ceniu apare o adevărată avalanșă de pro- 
tesionişti de tip nou, artiști norocoşi şi 
glorioşi care, obținind succese pe toată 
linia — inclusiv de casă — au devenit pro- 
prii lor producători, iar mai apoi producă- 
torii colegilor şi discipolilor lor, uneori chiar 
ai mesterilor lor (vezi cazul Coppola, da- 
torită căruia Kurosawa a putut să fie «re- 
primit» şi să turneze Kagemusha, vezi 
cazul Lelouch, cel mai generos depanator 
al cineaştilor tineri, vezi cazul Barbra Strei- 
sand. Aici nu e vorba de generozitate, dar 
e vorba de mica diseuză care intră în cuşca 


https://biblioteca-digitala.ro 


leilor şi-ncinge un duet cu regele anima- 
lelor). 

Morala peştelui mare care înghite peștele 
mic funcționează în continuare. Proba 
înghițirea de către puternica M.G.M. . 
companiei United Artists mai puţin pu- 
ternică şi foarte afectată de «afacerea 
Cimino», respectiv de eşecul extrem de 
costisitorului film Poarta Paradisului. Pre- 
zentarea acestui film la Cannes, după 
zgomotoasa cădere de la New York,a fost 
considerată pe rind: o provocare; o încer- 
care de a face un eveniment dintr-un non- 
eveniment; un dureros scandal, căci dede- 
subturile acestui bussines au o încărcă- 
tură sentimentală deloc neglijabilă. Așa 
cum se știe, United Artists, sau les Ar- 
tistes Associés sau A.A. cum le zic fran- 
cezii, n-a fost întotdeauna un pește mic, 
o plevuşcă. A.A.-ul a fost creat la incepu- 
tul anilor '20 de Chaplin, de Douglas Fair- 
banks, de Mary Pickford, nume de care se 
leagă o întreagă epocă paradisiacă a fil- 
mului, nume pe care lumea filmului le pro- 
nunță și azi — şi să sperăm și miine — 
cu venerație. Şi, deodată, ce se-ntimplă? 
Se-ntimplă că mister Kirk Kerkorian, care 
habar n-are de legenda marelui Doug, 
nu ştie cum arată Luminile orașului decit 
de la ferestrele hotelului La Plaza și în 
viaţa lui n-a zărit o buclă a «logodnicei Ame- 
ricii», mister K.K. ce face? Face pe Howard 
Hughes, dar un Hughes care nu-i nici pro- 
ducător, nici realizator, nici pilot, nici ne- 
pot de scriitor, nici beau ténébreux, nici 
pygmalion de staruri. Atunci ce-i K.K.? 
K.K. e un pirlit de multi-miliardar, un biet 
nabab normal care, punind cent pe cent 
(ha, ha, ha), a ajuns să stea la cirma unei 
imense industrii hoteliere, să stăpinească 
o parte din Las Vegas, să dispună de fai- 
mosul M.G.M. M.G.M.-ul trăgea demult cu 
ochii spre A.A. si a făcut chiar citeva 
încercări să-l înghită. Bucăţile fuseser: 
prea tari. Nu s-au lăsat mestecate. În ult 
mul timp A.A.-ul însă a slăbit brusc : 
considerabil. Nu numai Poarta paradisu- 
lui a fost cauza. Ea a fost un ultim atac. 
În urma eșecului pe toată linia, A.A.-ul a 
zis: da şi acordul a fost semnat la Cannes 
și comentat la o conferinţă de presă la care 
înghiţitul, respectiv Robert Auerbach, pre- 
ședintele Artiştilor Asociația apărut pur- 
tind în braţe un imens leu nu chiar cel care 
rage în pregeneric, emblema cunoscutei 
case. Un leu de pluş. Era, fireşte, un «joke». 
Gluma voia să spună că M.G.M.-ul rage pe 
ecran, dar în realitate nu muşcă. În orice 
caz, nu muşcă mortal de vreme ce el, re- 
prezentantul A.A.-ul, a venit aici — .. A 
taţi-vă ce bine dispus sint, domnilori». , 
Urmează amănuntele contractuale. Fuziu- -~ 
nea celor două societăți nu se va face 
deocamdată decit în planul distribuției şi 
al arhivelor (2 500 titluri). Deocamdată! 

Dar să încercăm să ne ridicăm deasupra 
acestor mici întimplări (M.G.M.-ul se laudă 
că a cumpărat United Artists-ul pe nimic, 
adică pe doar 400 milioane dolari) şi să 
observăm încă o dată, din perspectiva des- 
chisă de Cannes: rolul producătorului s-a 
schimbat. Omul din umbră e pe cale să de- i 
vină omul din prim-plan. 

Nu întotdeauna (vezi cazul K.K.), dar 
din ce în-ce mai des, producătorul este în- 
trupat de un profesionist avizat, care simte 
talentul de la o poștă. Nu întotdeauna, dar 
din ce în ce mai des producătorul este un 
partener care apare la judecata de apoi 
alături de autor, chiar atunci cînd între ì 
artist şi producer există o anumită tensiu- 
ne sau chiar o stare de ranchiună (ca în } 
cazul deja citat, Poarta Paradisului). 3 

La faimoasa conferinţă de presă — punc! 
de virf al ediţiei 34 — rezigorul (Cimino) 
și producătorul (Auerbach) s-au abținut 
cit au putut să intre în coliziune, dar aţa 
era prea întinsă şi resentimentele prea 
puternice ca să poată rămine pînă la sfir- 
şit perfect camuflate. Drept care, în clipa 
în care Cimino vorbește de o «scoală a rea- 
(Continuare în pag. 23) 

Ecaterina OPROIU 


Nr. 7 


Anul XIX (223) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti, iulie 1981