Isaac Asimov — Calatorie Fantastica — V1 Calatorie Fantastica

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Calatorie fantastica 


Avionul. 

Era un avion vechi, un reactor cu patru motoare cu 
plasmă, care fusese retras din serviciul activ. Zbura pe o 
rută nici economică, nici deosebit de sigură. Străpungea 
straturile de nori, într-o călătorie care necesita 
douăsprezece ore în loc de cinci, cât ar fi fost suficiente 
unui supersonic înzestrat cu motoare-rachetă. 

Şi mai avea o oră până să ajungă la destinaţie. 

Agentul de la bord ştia că partea lui de muncă nu se va 
termina decât când avionul va ateriza, că această ultimă oră 
va fi cea mai lungă. 

Se uită la celălalt bărbat din cabina mare, pentru pasageri 
- acesta moţăia, cu bărbia în piept. 

Luat la bani mărunți, individul nu arăta deosebit de 
impresionant, dar în momentul acela era cel mai important 
om din lume. 

XXX 

Generalul Alan Carter îşi ridică ursuz privirea când 
colonelul intră în încăpere. Ochii lui erau roşii, iar colţurile 
gurii îi atârnau. Încercă să îndoaie agrafa cu care se juca, 
pentru a-i da din nou forma iniţială, dar aceasta îi zbură din 
mână. 

— De data asta, aproape că m-au dat gata! Rosti calm 
colonelul Donald Reid. 

Părul lui nisipiu stătea netezit spre spate, dar mustaţa 
scurtă, ce începuse să încărunţească, era zburlită. Colonelul 
purta uniforma, cu aceeaşi lipsă de naturaleţe 
indescriptibilă, ca şi celălalt bărbat. Amândoi erau experţi, 


recrutaţi pentru a lucra în domenii ştiinţifice foarte 
specializate, având grade militare de convenienţă. Inutile, 
ţinând seama de efecte. 

Ambii purtau însemnele FCRM. Fiecare literă era înscrisă 
într-un hexagon mic - două deasupra, trei dedesubt. 
Hexagonul din mijlocul celor trei conţinea simbolul ce 
desemna specialitatea individului. În cazul lui Reid, un 
caduceu, care arăta că-i medic. 

— Ghiceşte ce fac, mormăi generalul. 

— Îndoi agrafe. 

— Bineînţeles. Şi număr orele. Parcă m-aş fi tâmpit, 
adăugă el, ridicând vocea. Stau aici, cu palmele umede, cu 
părul lipicios şi inima bubuind, şi număr orele. lar acum e 
vorba de minute. Şaptezeci şi două de minute, Don. 
Şaptezeci şi două de minute şi vor ateriza la aeroport. 

— În regulă. Atunci, de ce eşti nervos? Ceva nu merge? 

— Nu. Nimic. A fost scos de acolo nevătămat. Chiar din 
mâinile lor. După câte ştiu, fără nici o încurcătură. A ajuns 
cu bine în avion. Un aparat vechi... 

— Da, ştiu. 

Carter dădu din cap. Nu era interesat să-i spună celuilalt 
ceva nou. Nu dorea decât să vorbească. 

— Ne-am imaginat că Ei îşi vor închipui că Noi vom crede 
că timpul are o importanţă deosebită şi că, prin urmare, ar 
trebui să-l îmbarcăm într-un X-52 şi să-l trimitem prin 
stratul superior al atmosferei. Numai că Noi ne-am 
închipuit că Ei îşi vor închipui asta şi vor pregăti instalaţiile 
antirachetă... 

— Paranoia, comentă Reid. Aşa se numeşte în meseria 
mea. Chestia asta e valabilă pentru oricine şi-ar închipui că 
Ei ar face aşa ceva. Ar risca să atragă asupra lor războiul şi 
distrugerea. 

— Ar risca şi asta, pentru a opri ce se întâmplă. Simt, într- 
un fel, că şi Noi am risca, dacă situaţia ar fi inversată... în 
consecinţă, am folosit un avion comercial, un reactor cu 


patru motoare cu plasmă. M-am întrebat dacă va fi în stare 
să decoleze, aşa-i de vechi... 

— Şi a reuşit? 

— Ce să reuşească? 

Pentru un moment, generalul se cufundase iar în gânduri 
sumbre. 

— Să zboare. 

— Da, da... A funcţionat foarte bine. Am primit rapoartele 
lui Grant. 

— Cine-i ăsta? 

— Agentul care răspunde de misiune. Îl cunosc. Ştiind că 
el se ocupă de problemă, mă simt oarecum sigur, în măsura 
posibilităţilor, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Grant a 
organizat totul, l-a furat pe Benes din mâinile Lor, ca pe o 
sămânță dintr-un pepene. 

— Şi atunci? 

— Sunt totuşi îngrijorat. Îţi spun, Reid, există o singură 
cale de a rezolva lucrurile, când e vorba de genul ăsta de 
afaceri blestemate. Trebuie să credem că Ei sunt la fel de 
deştepţi ca Noi. Că la fiecare şmecherie a Noastră, Ei 
pregătesc o contra-şmecherie. Că pentru fiecare om pe 
care-l strecurăm în rândul lor, Ei strecoară unul printre 
Noi. Aşa se petrec lucrurile de peste o jumătate de secol. A 
trebuit să fim pregătiţi, altfel s-ar fi terminat totul de multă 
vreme. 

— Linişteşte-te, Al! 

— Cum aş putea? Lucrurile de acum, cele pe care le aduce 
Benes, cunoştinţele lui noi, pot pune capăt echilibrului, o 
dată pentru totdeauna. Iar noi vom deveni învingătorii... 

— Sper că Ei nu gândesc aşa, zise Reid. Dacă o fac... Ştii, 
Al, în jocul ăsta au existat nişte reguli. O parte nu trebuie s- 
o înghesuie pe cealaltă în colţ, atât de tare încât s-o oblige 
să apese pe butonul de declanşare a rachetelor. Trebuie să-i 
laşi spaţiu să se retragă. S-o împingi, dar nu prea tare. 
Dacă Benes ajunge aici, s-ar putea ca Ei să aibă impresia că 
au fost împinşi prea tare. 


— N-avem de ales, trebuie să riscăm! Mormăi generalul, 
apoi adăugă, de parcă l-ar fi chinuit un gând întârziat: Dacă 
ajunge aici. 

— O să ajungă. 

Carter se ridicase în picioare, lăsând impresia că ar fi vrut 
să se plimbe nervos de colo-colo. Îl privi pe celălalt, apoi se 
aşeză din nou brusc. 

— În regulă, de ce să mă enervez? Ai o lucire liniştitoare în 
ochi, doctore, şi, prin urmare, nu-mi mai trebuie nici un 
calmant. Dar să presupunem că ajunge aici în şaptezeci şi 
două - şaizeci şi şase de minute. Să presupunem că 
aterizează la aeroport. Mai rămâne să-l aducem aici, în 
siguranţă... Există multe posibilităţi să ne scape... 

— Printre degete şi prosoape, cântă Reid. Hai, domnule 
general, n-ar fi mai înţelept să discutăm despre consecinţe? 
Adică despre ce se va întâmpla după ce va ajunge aici? 

— Lasă, doctore, să aşteptăm până va ajunge... 

— Lasă, Al! Îl imită colonelul, şi în cuvintele lui se ghicea 
nerăbdarea. Nu trebuie să aşteptăm până va ajunge aici. Va 
fi prea târziu când va ajunge aici. Vei fi prea ocupat atunci, 
iar micile furnici de la Cartierul General vor năvăli toate, 
înnebunite, şi nu se va mai putea face nimic din ce cred eu 
că ar trebui făcut. 

— Îţi promit... 

Gestul generalului, deşi vag, era unul de concediere. Reid 
îl ignoră. 

— Te înşeli amarnic! Vei fi incapabil să-ţi ţii orice 
promisiune pe care o faci. Sună-l pe şef acum. Acum! Poţi să 
dai de el. Fă-l să înţeleagă că FCRM nu-i doar servitoarea 
armatei. Dacă nu reuşeşti, ia legătura cu Furnald, membrul 
comisiei senatoriale. E de partea noastră. Spune-i că vrem 
nişte fărâmituri pentru bioştiinţe. Atrage-i atenţia că de 
treaba asta depind multe voturi. Ascultă, Al, trebuie să 
strigăm suficient de tare ca să fim auziţi. Avem o şansă de a 
lupta. După ce Benes va ajunge aici şi va cădea în labele 


generalilor ălora adevăraţi, blestemaţi fie ei, vom fi daţi 
afară din comisie, pentru totdeauna! 

— Nu pot, doctore. Şi nici nu vreau. N-o să fac nimic până 
nu-l am pe Benes aici. Nu-mi place că încerci să-mi forţezi 
mâna într-un asemenea moment. 

Buzele lui Reid se albiră. 

— Şi ce ar trebui să fac, generale? 

— Să aştepţi, ca şi mine. Să numeri minutele. 

Reid se răsuci pe călcâie, stăpânindu-şi cu greu furia. 

— În locul dumitale, aş fi mai atent cu tranchilizantele, 
domnule general! 

Carter îl privi cum pleacă, fără să facă nici un comentariu, 
după care se uită la ceas. 

— Şaizeci şi unu de minute, mormăi el şi apucă o nouă 
agrafă. 

XXX 

Aproape calmat, Reid intră în biroul doctorului Michaels, 
conducătorul civil al secţiei medicale. Figura lătăreaţă a 
acestuia nu reuşea să exprime niciodată mai mult de un 
zâmbet liniştit, însoţit, cel mult, de un chicotit sec; la 
cealaltă extremă, însă, nu reflecta decât o solemnitate de-o 
clipă pe care, după cât se părea, n-o lua nici el în serios. 

Michaels studia cu atenţie inevitabila hartă. Una dintre 
ele. Pentru colonelul Reid, toate hărţile arătau la fel, nişte 
labirinturi indescifrabile care, puse la un loc, arătau şi mai 
indescifrabil. 

Uneori, Michaels încerca să explice hărţile - în faţa lui sau 
a oricui dispus să-l asculte - deoarece era dornic până la 
patetism să se facă înţeles. 

În sistemul circulator sangvin fusese adăugat un pic de 
substanţă radioactivă slabă, iar organismul (fie cel al unui 
om, fie cel al unui şoarece) fusese fotografiat, ca să zicem 
aşa, cu ajutorul unor instalaţii laser, care produceau imagini 
tridimensionale. 

— Ei bine, nu ţineţi seama de asta, ar fi spus Michaels în 
acel moment al explicaţiei. Aţi obţinut o imagine a întregului 


sistem circulator, în trei dimensiuni, care poate fi 
înregistrată bidimensional într-un număr mare de secţiuni 
şi proiecţii, atâtea câte sunt necesare. Puteţi ajunge să 
vizualizaţi cele mai mici vase capilare, dacă imaginile sunt 
mărite corespunzător. lar asta mă transformă în geograf, ar 
fi adăugat el. Un geograf al trupului omenesc, căruia îi 
cartografiez râurile şi golfurile, insulele şi izvoarele, iar 
acestea sunt mult mai complicate decât cele de pe Pământ, 
vă asigur. 

Reid se uită peste umărul lui Michaels şi întrebă: 

— Ce-i asta, Max? 

— Nimic despre care să merite să discutăm, răspunse 
celălalt şi dădu harta de-o parte. Aştept, asta i tot. Când alţii 
aşteaptă, citesc cărţi. Eu citesc sistemul sangvin. 

— Şi tu aştepţi? Asta face şi el, dădu Reid din cap în 
direcţia biroului lui Carter. Aştepţi acelaşi lucru? 

— Să vină Benes, fireşte... Ştii, totuşi nu cred. 

— Ce nu crezi? 

— Nu-s convins că omul ăsta este ceea ce susţine că este. 
Sunt un fiziolog, nu un fizician, se lansă Michaels într-un 
umor autodenigrator, dar am încredere în experţi. Ei spun 
că nu se poate, l-am auzit afirmând că principiul 
nedeterminării face imposibil ca treaba să dureze prea mult 
timp. Şi nu poţi contrazice principiul nedeterminării! 

— Nici eu nu-s expert, Max, dar aceiaşi experţi spun că 
Benes e cel mai mare specialist din lume. Cealaltă Parte îl 
avea şi ne ţinea piept datorită lui, doar datorită lui. Ei nu 
mai au alt specialist de prima mână, în timp ce noi îi avem 
pe Zaletsky, Kramer, Rechtheim, Lindsay şi alţii. lar cei mai 
faimoşi dintre oamenii noştri cred că tipul trebuie să ştie 
ceva... de vreme ce el afirmă asta... 

— Oare? Sau nu-şi pot permite să rişte să nu-l creadă? La 
urma urmei, chiar dacă se dovedeşte că nu ştie nimic 
deosebit, tot am câştigat, numai prin dezertarea lui. Ceilalţi 
nu vor mai beneficia de serviciile lui. 

— De ce-ar fi minţit? 


— Mă mai întrebi? Îl scoatem de acolo, îl aducem aici, 
unde presupun că doreşte să fie... Dacă se dovedeşte că nu 
ştie nimic, n-o să-l trimitem înapoi! Pe de altă parte, poate 
că nu minte, poate că a făcut doar o greşeală. 

— Hm! Mormăi Reid, împingându-şi scaunul şi punându-şi 
picioarele pe birou, într-un mod foarte atipic pentru un 
colonel. Ai dreptate. Chiar dacă ne-a trişat, tot îi va fi de 
folos lui Carter. Proştii! 

— N-ai obţinut nimic de la Carter? 

— Nimic. Nu vrea să mişte un deget până nu soseşte 
Benes. Numără minutele, iar acum fac şi eu acelaşi lucru. 
Mai sunt patruzeci şi două. 

— Până când? 

— Până aterizează avionul care-l aduce. N-o să obţinem 
nimic pentru bioştiinţe de pe urma faptului că Benes a 
acceptat să fugă de la Ceilalţi. Chiar dacă a fost îndreptăţit 
s-o facă, tot n-o să ne alegem cu nimic. Apărarea o să ia 
totul, fiecare felie, fiecare fărâmă, fiecare aromă... Va fi o 
jucărie prea frumoasă ca să-i dea drumul din mână. 

— Aiurea! Poate că la început or să se cramponeze de el, 
dar avem şi noi relaţiile noastre! Putem să-l asmuţim 
împotriva lor pe Peter cel zelos, cel ce se teme de 
Dumnezeu. 

Pe figura lui Reid apăru o expresie de dezgust. 

— Mi-ar plăcea să-l dau pradă militarilor. După cum mă 
simt acum, l-aş lăsa şi pe mâna lui Carter. Dacă Duval ar fi 
încărcat negativ şi Carter pozitiv, am putea să-i apropiem şi 
să-i lăsăm să descarce scântei până ce se anihilează 
reciproc... 

— Nu deveni destructiv, doctore! Îl iei prea în serios pe 
Duval. Un chirurg e un artist, un sculptor al ţesuturilor vii. 
Un mare chirurg e un mare artist, deci el are 
temperamentul unui artist. 

— Bine, dar şi eu am temperament, numai că nu-l folosesc 
pentru a mă transforma într-o pacoste! De ce şi-ar aroga 
Duval dreptul de a fi singurul ins înfumurat şi agresiv? 


— Dacă ar avea acest monopol, domnule colonel, aş fi 
încântat. I l-aş lăsa mulţumit, numai să-l deţină el singur. 
Necazul e că există în lume multe alte persoane arogante, 
agresive... 

— Cred că ai dreptate, mormăi Reid, fără să se fi calmat. 
Treizeci şi şapte de minute... 

XXX 

Dacă i-ar fi repetat cineva descrierea făcută de Reid 
doctorului Peter Lawrence Duval, ar fi fost răsplătit cu 
acelaşi mormăit scurt cu care ar fi răspuns şi unei declaraţii 
de dragoste. Şi asta nu pentru că Duval ar fi fost insensibil 
la insulte sau la adulaţie, ci doar pentru că reacţiona la ele 
numai când avea timp, iar o asemenea minune se întâmpla 
rareori. 

Pe figura lui nu se zărea în permanenţă o expresie 
încruntată, ci doar contracția musculară specifică 
individului care este cu gândurile în altă parte. Probabil că 
toţi oamenii au metoda lor de a fugi de lume. A lui Duval era 
una simplă: se concentra asupra muncii. 

Graţie acestei tactici, la patruzeci şi cinci de ani, îşi 
cucerise un renume internaţional ca neurochirurg şi 
statutul, uşor de obţinut, de burlac. 

Când deschise uşa, Duval nu se întrerupse din 
măsurătorile atente pe care le făcea pe fotografiile 
tridimensionale din faţa lui. Asistenta se apropie fără 
zgomot, după cum se obişnuise. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară Peterson? Întrebă el, 
privind şi mai atent fotografiile. 

Perceperea adâncimii era dificilă, dar măsurarea ei 
implica luarea în consideraţie a unghiurilor, plus o 
cunoaştere avansată a felului în care trebuia să arate, în 
fapt, acea adâncime. 

Cora Peterson aşteptă să treacă momentul de concentrare 
suplimentară. Avea douăzeci şi şase de ani, fiind exact cu 
douăzeci de ani mai tânără decât Duval, iar diploma pe care 


o obținuse în urmă cu un an o aşternuse cu grijă la 
picioarele chirurgului. 

În scrisorile trimise acasă, ea explica de fiecare dată că 
orice zi alături de Duval echivala cu un curs de la facultate. 
Că a-i studia metodele, tehnicile de diagnoză, mânuirea 
instrumentelor însemna a te instrui incredibil. Cât despre 
devotamentul lui faţă de muncă şi faţă de cauza sănătăţii, 
nu-l putea caracteriza decât ca mobilizator. 

Într-un mod mai puţin intelectualizat, tânăra era perfect 
conştientă, aproape cu conştiinţa unui fiziolog profesionist, 
de faptul că inima îi bătea mai repede în timp ce privea 
figura aplecată asupra lucrării şi observa mişcarea iute, 
sigură, lipsită de ezitare, a degetelor. 

Totuşi, faţa îi rămase impasibilă, pentru că ea personal 
dezaproba acţiunea neintelectuală a muşchilor inimii. 

Oglinda îi arăta, lucru banal, că nu era deloc banală, ci 
total diferită. Avea ochi negri, mari, sinceri; buze ce 
dezvăluiau un umor spontan, când îl lăsa să se manifeste - 
ceea ce nu se întâmpla prea des. Iar figura reuşea s-o 
surprindă prin faptul că nu părea să corespundă cu 
concepţia ei despre competenţă profesională. Dorea 
curtezani (sau echivalentul lor intelectual), dar pentru 
priceperea ei, nu pentru sinuozităţile care n-o interesau. 

Cel puţin, Duval îi aprecia eficienţa şi părea neimpresionat 
de frumuseţea ei, lucru pentru care îl admira şi mai mult. 

În cele din urmă, Cora vorbi: 

— Benes va ateriza în mai puţin de treizeci de minute, 
domnule doctor. 

— Hm... făcu el, ridicând privirea. De ce mai eşti aici? Ţi-ai 
terminat programul. 

Cora ar fi putut să-i spună acelaşi lucru, dar ştia că ziua lui 
de lucru se sfârşea doar după ce-şi isprăvea munca. 
Rămăsese alături de el destul de des, câte şaisprezece ore 
în şir, cu toate că-l credea în stare să afirme (cu toată 
sinceritatea) că o ţinuse doar opt ore pe zi la serviciu. 

— Aştept să-l văd, răspunse ea. 


— Pe cine? 

— Pe Benes. Nu sunteţi curios, domnule doctor? 

— Nu. De ce-aş fi? 

— E un mare savant...Se spune despre el că ar deţine 
informaţii importante, care ar putea revoluţiona tot ce 
facem. 

— Oare? Duval ridică o sprânceană, luând fotografia de 
deasupra teancului, punând-o deoparte şi întorcându-se 
spre următoarea. Cu ce te-ar ajuta în munca ta cu laserul? 

— Ar face să-mi fie mai uşor să-mi ating ţinta. 

— Oricum obţineam asta. Ceea ce va aduce în plus Benes, 
va fi de folos doar urzitorilor de războaie. Nu va face decât 
să mărească probabilitatea distrugerii lumii. 

— Dar, domnule doctor, aţi spus că dezvoltarea tehnicii 
poate avea mare importanţă pentru un neurofiziolog... 

— Am spus aşa ceva? Bine, recunosc, am spus. Dar tot eu 
am spus că trebuie să te odihneşti ca lumea, domnişoară 
Peterson. 

— Şi bărbatul adăugă, după ce o privi din nou (vocea i se 
îmblânzise un pic, parcă?): Pari obosită. 

Mâna Corei se ridică spre păr - tradus în limbajul feminin, 
„obosit” însemna „neîngrijit”. 

— O să plec de îndată ce soseşte Benes, promit. Apropo... 

— Da? 

— Veţi folosi laserul mâine? 

— Asta încerc să decid acum, dacă binevoieşti să-mi 
permiţi, domnişoară Peterson... 

— Modelul 6 951 nu poate fi folosit. 

Duval puse fotografia jos şi se lăsă pe speteaza scaunului. 

— De ce? 

— Nu-i suficient de sigur. Nu-l pot focaliza corect. 
Presupun că una dintre diodele tunel e de vină, dar n-am 
reuşit să descopăr care dintre ele. 

— Bine. Atunci, înainte de a pleca, pregăteşte unul pe care 
să ne putem baza, dacă vom avea nevoie. lar mâine... 

— Mâine voi afla ce-i defect la 6 951. 


— Da. 

Cora se răsuci pe călcâie, se uită la ceas şi spuse: 

— Douăzeci şi unu de minute. Se zice că avionul respectă 
orarul de zbor. 

Bărbatul emise un sunet vag, iar ea ştia că n-o auzise. 
Plecă, fără să mai scoată un cuvânt, închizând uşa încet, în 
urma ei. 

XXX 

Căpitanul William Owens se afundă în scaunul moale al 
limuzinei, îşi frecă lent nasul ascuţit şi-şi strânse fălcile 
mari. Simţi maşina ridicându-se pe jeturile puternice de aer 
comprimat şi înaintând apoi perfect orizontal. Nu auzea 
zgomotul motorului cu turbină, deşi în el tropoteau cinci 
sute de cai. 

Prin ferestrele rezistente la gloanţe, văzu în dreapta şi în 
stânga motocicliştii din escortă. Alte maşini se aflau în faţă 
şi în spate, împânzind noaptea cu o forfoteală de lumini 
ecranate. 

Jumătatea aceea de armată de paznici îl făcea să se simtă 
important dar, bineînţeles, nu era pentru el. Nu era nici 
măcar pentru omul pe care urmau să-l întâlnească. Nu 
pentru omul în sine, ci pentru conţinutul minţii sale 
deosebite. 

Conducătorul Serviciului Secret stătea în stânga lui 
Owens. Un semn al anonimatului ce caracteriza această 
instituţie era faptul că Owens nu ştiuse sigur cum se numea 
bărbatul acela şters, care, de la ochelarii fără ramă până la 
pantofii de modă veche, semăna cu un profesor de colegiu - 
sau cu un vânzător dintr-o mercerie. 

— Domnule colonel Gander, spusese Owens, la nimereală, 
când îşi strânseseră mâinile. 

— Gonder, venise răspunsul calm. Bună seara, domnule 
căpitan Owens! 

Acum se aflau la extremitatea aeroportului. Undeva, 
deasupra, la o distanţă de câţiva kilometri, zbura avionul 
arhaic, pregătindu-se să aterizeze. 


— E o zi mare, nu? Spuse încet Gonder. 

Tot ce aparţinea acelui bărbat părea că vorbeşte în şoaptă, 
inclusiv croiala lipsită de ostentaţie a hainelor. 

— Da, răspunse Owens, încercând să elimine tensiunea din 
răspunsul monosilabic. 

De fapt, el nu se simţea încordat într-un fel deosebit, dar 
vocea lui lăsa întotdeauna impresia că avea un ton 
tensionat. Din cauza aerului agitat ce părea a se potrivi 
nasului îngust, acvilin, ochilor înguşti şi pomeţilor înalţi. 

Uneori, chiar se simţea încordat. Oamenii se aşteptau ca el 
să fie nervos atunci când nu era - în tot cazul, nu mai mult 
decât alţii. Pe de altă parte, lumea se dădea la o parte din 
calea lui, din cauza asta, fără ca el să fie nevoit să mişte un 
deget. Poate că lucrurile se completau... 

— E o mare izbândă să-l avem aici! Adăugă Owens. 
Serviciul merită felicitări. 

— Meritul este al agentului nostru. Cel mai bun om pe 
care-l avem. Cred că secretul lui constă în faptul că arată ca 
modelul romantic al unui agent secret. 

— Cum adică? 

— E înalt. A jucat fotbal în colegiu. În plus, e foarte arătos 
şi foarte bine ras. După prima privire, duşmanul îşi spune: 
ăsta arată aşa cum ar trebui să arate un agent al Lor - prin 
urmare, nu este. Şi-l lasă în pace, pentru a descoperi prea 
târziu că era. 

Owens se încruntă. Individul vorbea serios? Sau glumea, 
crezând că destinde atmosfera? 

— Îţi dai seama cred, continuă Gonder, că partea ta în 
această afacere nu-i de neglijat. Îl cunoşti, nu? 

— Îl cunosc, răspunse Owens, cu râsul lui scurt, nervos. L- 
am întâlnit de mai multe ori la conferinţe pe teme ştiinţifice, 
în Partea Cealaltă. M-am îmbătat cu el într-o noapte. Ei, nu 
chiar ne-am îmbătat. Ne-am înveselit. 

— A vorbit? 

— Îi dădusem să bea ca să-l fac să vorbească. Din păcate, 
însă, n-a spus nimic. Mai era cineva cu el. La congrese şi la 


alte manifestări de soiul ăsta, savanții lor merg întotdeauna 
câte doi. 

— Tu ai vorbit? 

Întrebarea era clară; în schimb, intenţia din spatele ei, nu. 

Owens râse din nou: 

— Crede-mă, domnule colonel, nu există nimic din ceea ce 
ştiu eu pe care să nu-l cunoască şi el. Puteam să-i vorbesc o 
zi întreagă fără nici un pericol. 

— Aş vrea să ştiu şi eu câte ceva despre problemele astea. 
Ai toată admiraţia mea, căpitane! Asistăm la un miracol 
tehnologic capabil să transforme lumea, şi doar o mână de 
oameni pot să-l înţeleagă. Mintea omului se îndepărtează 
de om. 

— În realitate, situaţia nu-i chiar atât de gravă, spuse 
Owens. Suntem destul de mulţi cei care ştim despre ce-i 
vorba. Sigur, există doar un singur Benes, iar eu mă aflu la 
kilometri întregi de nivelul lui. De fapt, nu cunosc mai mult 
decât am nevoie ca să aplic tehnologia la proiectarea 
navelor. Asta-i tot. 

— Dar îl poţi recunoaşte pe Benes? 

Şeful Serviciului Secret lăsa impresia că avea nevoie în 
permanenţă de asigurări. 

— Chiar dacă ar avea un frate geamăn, lucru care nu-i 
adevărat, tot l-aş recunoaşte. 

— Nu-i o întrebare de principiu, căpitane! Agentul nostru, 
Grant, e bun, după cum ţi-am spus, dar până şi eu suntun 
pic surprins că a reuşit să ducă la bun sfârşit o asemenea 
treabă. Mă întreb: nu cumva la mijloc e o înşelăciune? Nu 
cumva Ei se aşteptau să încercăm să-l racolăm pe Benes şi 
au pregătit un pseudo-Benes? 

— Pot să descopăr diferenţa, zise Owens, încrezător. 

— Probabil că nu cunoşti performanţele de care sunt în 
stare chirurgia plastică şi narcopsihoza. 

— Nu contează. Figura lui mă poate înşela, dar 
conversaţia nu. Ori cunoaşte Tehnica (şoapta lui Owens 
pusese în mod clar literă mare cuvântului) mai bine decât 


mine, ori nu-i Benes, indiferent cum arată. Pot să imite 
trupul lui Benes, nu şi mintea lui. 

Ajunseseră la aerodrom. Colonelul Gonder se uită la ceas. 

— Îl aud. Avionul va ateriza în câteva minute. La timp! 

Oamenii înarmaţi şi vehiculele blindate se împrăştiară în 
evantai, alăturându-se celor care înconjuraseră deja 
aerodromul şi-l transformaseră într-un teritoriu interzis 
pentru oricine, cu excepţia persoanelor autorizate. Ultimele 
lumini ale oraşului dispăruseră, acoperind doar orizontul cu 
o pulbere lucitoare. 

Figura lui Owens trăda o uşurare nesfârşită. În sfârşit, 
Benes avea să fie aici, peste câteva minute. 

Un happy end? 

Se încruntă, percepând intonaţia din minte, care pusese 
un semn de întrebare după cuvinte. 

„Un happy end!” gândi el cu înverşunare, dar intonaţia îi 
scăpă de sub control, devenind din nou „happy end?”. 

Maşina. 

Cu o uşurare vădită, Grant privi luminile oraşului, care se 
apropiau în timp ce avionul începuse să coboare. Nimeni 
nu-i dăduse amănunte privind adevărata importanţă a 
doctorului Benes - cu excepţia faptului evident că era un 
savant fugar ce deţinea informaţii vitale. Cel mai important 
om din lume, aşa i se spusese, fără a i se explica însă şi de 
ce. 

Nu-l presa, aşa sunau indicaţiile. Nu-l fierbe în suc 
propriu, dacă eşti prea încordat. Treaba asta e vitală. 
Incredibil de vitală, la-o încet, îi spuseseră. Totul depinde de 
tine: ţara ta, lumea ta, omenirea. 

În consecinţă, făcuse treaba. N-ar fi reuşit niciodată, dacă 
Lor nu le-ar fi fost frică să nu-l omoare cumva pe Benes. 
Când, în cele din urmă, Ei ajunseseră la concluzia că 
uciderea lui Benes era singura modalitate prin care puteau 
obţine măcar un meci egal, fusese prea târziu - el reuşise 
deja să fugă. 


O uşoară urmă de glonţ pe coaste era singurul lucru care 
dovedea prin câte trecuse tânărul, iar aceasta fusese 
acoperită cu un bandaj. 

Grant era obosit, obosit până-n măduva oaselor. Obosit 
fizic, bineînţeles, dar şi epuizat de toată nebunia aia 
nemaiîntâlnită. În timpul colegiului, în urmă cu zece ani, 
fusese poreclit Grant cel de granit şi încercase să-şi justifice 
renumele pe terenul de fotbal, ca un ţicnit ce era. 
Rezultatul fusese un braţ rupt. Avusese destul noroc că 
rămăsese cu nasul şi dinţii întregi, păstrându-şi înfăţişarea 
frumoasă. (Buzele i se strâmbară într-un zâmbet tăcut, de-o 
clipă.) Tot în perioada aceea, descurajase orice intenţie de 
a-i fi folosit prenumele. Rămăsese doar mormăitul 
monosilabic, Grant. Foarte masculin. Foarte puternic. 
Existase însă şi un neajuns, în sensul că fusese nevoit să se 
pună în concordanţă cu el, ceea ce-i adusese doar oboseală 
şi şansa unei vieţi scurte. Abia trecuse de treizeci de ani şi 
venise timpul să se reîntoarcă la prenume. Charles Grant. 
Poate chiar Charlie Grant. Bunul, bătrânul Charlie Grant. 

Se înfioră, apoi se încruntă din nou. Trebuia să fie aşa. 
Bunul, bătrânul Charlie. Asta era. Bunul, blândul bătrân 
Charlie, căruia îi place să stea în fotoliu şi să se legene. 
Salut, Charlie, frumoasă zi! Hei, Charlie, ia te uită, plouă! 

Găseşte-ţi o slujbă uşoară, bătrâne Charlie, şi moţăie până 
la pensie! 

Grant îi aruncă o scurtă privire lui Jan Benes. Avea 
impresia că descoperă ceva familiar în căpiţa de pâr cărunt, 
în figura cu nas mare, cărnos, plasat deasupra mustăţii 
neîngrijite, banale, şi ea căruntă. Caricaturiştii s-ar fi 
mulţumit doar cu nasul şi cu mustaţa, dar mai existau ochii, 
cuibăriţi în ridurile fine, precum şi liniile orizontale, care 
nu-i părăseau niciodată fruntea. Hainele lui Benes erau 
destul de nepotrivite, dar plecarea fusese precipitată, astfel 
încât nu avuseseră timp să caute un croitor mai bun. 
Savantul se apropia de cincizeci de ani - Grant ştia bine 
asta - dar arăta mai în vârstă. 


Benes se aplecase să privească prin hublou luminile 
oraşului ce se apropiau tot mai mult. 

— Aţi mai fost în partea asta a ţării, domnule profesor? 
Întrebă Grant. 

— N-am fost niciodată în nici o regiune a ţării voastre, 
răspunse savantul. Ai vrut să-mi pui o întrebare de 
verificare? 

În vorbirea lui exista un accent slab, dar evident. 

— Nu, făceam doar conversaţie. Cel de jos este al doilea 
oraş al ţării, ca mărime. M-am gândit că ar fi fost posibil să-l 
fi văzut. Eu sunt din celălalt capăt al ţării. 

— Pentru mine, n-are importanţă - un capăt, celălalt capăt 
- cât timp sunt aici. Va fi... 

Savantul nu-şi termină propoziţia, dar în ochi i se citea 
tristeţea. 

„E greu să pleci”, gândi Grant, „chiar dacă simţi că trebuie 
s-o faci”. Apoi adăugă cu glas tare: 

— O să avem grijă să nu vi se facă dor, domnule profesor. O 
să vă punem la treabă. 

— Sunt sigur, zâmbi slab Benes, încercând să-şi 
stăpânească tristeţea. Mă aştept la asta. E preţul pe care 
trebuie să-l plătesc, nu? 

— Mi-e teamă că da. Ne-aţi pus să facem anumite 
eforturi... 

— "Ţi-ai riscat viaţa, îl întrerupse savantul, punând mâna pe 
braţul lui Grant. Mi-am dat seama. Puteai fi ucis. 

— Şansa de a fi ucis e, pentru mine, o chestie de rutină. De 
risc profesional. Sunt plătit pentru aşa ceva. Nu atât de 
bine ca în cazul în care aş cânta la chitară sau aş juca 
baseball, dar suficient pentru a simţi că am o viaţă 
prețioasă. 

— Nu poţi reduce lucrurile doar la asta. 

— N-am încotro. Organizaţia mea o face. Când vom 
ajunge, îmi vor strânge mâna şi îmi vor spune, cu reţinere: 
„Bună treabă!” - ştiţi, reţinere bărbătească şi toate 
celelalte spanacuri. Apoi: „Acum eşti gata pentru o nouă 


misiune. Nu uita, vom reţine din salariu costul bandajului 
de pe piept. Trebuie să fii mai atent la cheltuieli.” 

— Jocul dumitale de-a cinicul nu mă înşeală, tinere! 

— Trebuie să mă păcălesc pe mine însumi, domnule 
profesor, altfel m-aş retrage, zise Grant, surprins de 
amărăciunea subită din glasul lui. Acum, însă, vă rog să vă 
puneţi centura. Rabla asta zburătoare aterizează destul de 
brutal. 

XXX 

Avionul atinse solul lin, în ciuda previziunilor lui Grant, şi 
rulă până se opri, cotind la un moment dat. 

Trupele Serviciului Secret îşi ocupară poziţiile. Soldaţii 
săriră din camioanele militare, formând un cordon în jurul 
avionului, lăsând doar un coridor pentru scara cu motor ce- 
şi croia drum către uşa aeronavei. 

Un convoi alcătuit din trei limuzine se apropie de capătul 
scării. 

— Aţi exagerat cu măsurile de securitate, domnule colonel, 
zise Owens. 

— Mai bine prea mult decât prea puţin. 

Buzele lui Gonder continuară să se mişte, aproape în 
tăcere, recitând ceva ce Owens recunoscu, uluit, a fi o 
scurtă rugăciune. 

— Mă bucur că-i aici, adăugă căpitanul. 

— Nu atât cât mine. Ştii, înainte de asta, au explodat 
destule avioane în timpul zborului. 

Uşa aeronavei se deschise, iar Grant se ivi în cadrul ei. 
Privi în jur, apoi făcu semn cu mâna. 

— El pare întreg, zise colonelul. Unde-i Benes? 

Ca şi cum i-ar fi răspuns la întrebare, Grant se dădu la o 
parte, lăsându-l pe Benes să treacă. Profesorul rămase o 
clipă în capul scării, zâmbind. După aceea, începu să 
coboare cu grijă, ducând în mână o valiză încărcată. Grant 
venea în urma lui. După ei, apărură pilotul şi copilotul. 

Colonelul Gonder le veni în întâmpinare. 


— Domnule profesor Benes, mă bucur că sunteţi aici! Mă 
numesc Gonder şi răspund de siguranţa dumneavoastră, cu 
începere din acest moment. Acesta e William Owens. Cred 
că-l cunoaşteţi. 

Ochii lui Benes se luminară, în timp ce braţele i se 
ridicară, dând drumul valizei. (Pe care o ridică, discret, 
Gonder.) 

— Owens! Bineînţeles! Ne-am îmbătat, într-o noapte. Îmi 
amintesc bine. În cursul după-amiezii asistasem la o şedinţă 
de comunicări lungă, searbădă, plictisitoare, în care 
interesant era exact ceea ce nu se spunea. Fireşte, 
disperarea mă acoperise ca o pătură cenuşie. L-am întâlnit 
pe Owens la dineu. Era împreună cu cinci colegi de-ai lui, 
dar pe aceştia nu mi-i amintesc bine. După aceea, m-am dus 
cu ella un club mic, unde se dansa şi se cânta jazz, am băut 
rachiu, iar Owens a devenit foarte prietenos cu una dintre 
fete. Îl mai ţii minte pe Jaroslavic? 

— Individul care era cu dumneata? Se aventură Owens. 

— Exact. lubea rachiul cu o dragoste ce depăşea 
înţelegerea mea, dar nu avea voie să bea. Trebuia să 
rămână treaz. Ordine stricte. 

— Ca să vă păzească? 

Benes îl aprobă printr-o singură mişcare lungă, verticală, 
a capului, şi o întindere sobră a buzelor. 

— I-am tot oferit băutură. Îi spuneam: „Ia, Milan, un gâtlej 
uscat face rău unui om”, dar el continua să mă refuze, cu 
durere în privire. A fost urât din partea mea. 

Owens zâmbi şi dădu din cap. 

— Să urcăm în limuzină şi să mergem la Cartierul General. 
Mai întâi, trebuie să vă arătăm locul în care veţi trăi şi să-i 
lăsăm pe toţi să vadă că sunteţi aici. După aceea, promit că 
veţi avea ocazia să dormiţi douăzeci şi patru de ore, dacă 
doriţi, înainte să vă punem vreo întrebare. 

— Îmi vor ajunge şaisprezece. Numai că... adăugă 
profesorul privind în jur îngrijorat. Unde-i Grant? Ah, aici e 
Grant! 


Se grăbi spre tânărul agent. 

— Grant, spuse el, luându-i mâna, la revedere! Îţi 
mulţumesc. Îţi mulţumesc din suflet! Ne vom revedea? 

— S-ar putea, răspunse tânărul. Sunt un om uşor de găsit. 
Căutaţi cea mai apropiată treabă împuţită şi mă veţi vedea 
în vârful ei. 

— Mă bucur că te-ai ocupat de treaba asta împuţită! 

Grant roşi. 

— Afacerea asta murdară a avut ceva important în ea. 
Sunt fericit că am făcut ceva util. Vorbesc serios. 

— Ştiu. La revedere! La revedere! 

Beries îşi flutură mâna, apoi se înapoie la limuzină. 

Grant se întoarse spre colonel: 

— Voi încălca regulile de securitate dacă o şterg acum, 
şefu'? 

— Du-te... Apropo, Grant... 

— Da, domnule? 

— Bună treabă! 

— Expresia consacrată, domnule, este: „Vesel şi bun 
spectacol”. Nu răspund la o alta! 

Rânjind sardonic, tânărul îşi duse arătătorul la tâmplă şi 
plecă. 

„A dispărut Grant”, îşi spuse el, apoi: „a intrat în scenă 
bunul, bătrânul Charlie?”. 

Colonelul se întoarse spre Owens: 

— Du-te cu Benes şi discută cu el. Eu voi fi în maşina din 
faţă. Când vom ajunge la Cartierul General, vreau să-mi 
oferi o identificare fermă, dacă va fi cazul, sau o negare 
fermă. Nu doresc nimic altceva. 

— Şi-a amintit de beţie, zise Owens. 

— Exact, spuse colonelul, nemulţumit. Şi-a amintit puţin 
prea repede şi cu prea multe amănunte. Discută cu el! 

Urcară cu toţii în maşini, care se puseră în mişcare, 
accelerând treptat. Grant privi de la distanţă, făcu semn cu 
mâna la întâmplare, nimănui în particular, apoi îşi continuă 
drumul. 


Avea timp liber şi ştia exact cum intenţiona să-l petreacă, 
după o noapte de somn. Zâmbi voios, cu gândul la 
distracţiile ce vor urma. 

XXX 

Convoiul îşi alesese drumul cu grijă. În oraş, şabloanele de 
agitaţie şi calm variau de la o zonă la alta, de la o oră la 
alta, iar ceea ce avea legătură cu acel sector şi cu ora aceea 
era bine cunoscut. 

Maşinile goneau pe străzi goale, mărginite de depozite 
întunecate. Motocicletele ţâşneau înainte, iar colonelul, în 
prima limuzină, încerca, încă o dată, să-şi imagineze în ce 
fel vor reacţiona Ceilalţi în faţa acestei lovituri reuşite. 

Sabotarea Cartierului General rămânea, oricum, o 
posibilitate. Nu-şi închipuia ce măsuri de urgenţă mai 
puteau fi luate, dar în meseria lui devenise o axiomă 
afirmaţia conform căreia niciodată precauţiile nu erau de 
ajuns. 

O lumină? 

Pentru o clipă, avusese impresia că sclipise o lumină, apoi 
dispăruse, într-unui din depozitele de care se apropiau. 
Mâna îi zbură spre telefonul maşinii, pentru a alerta escorta 
de motociclişti. 

Vorbi iute, aspru. Imediat, o motocicletă îl depăşi în goană. 

Chiar în momentul acela, de undeva din faţă, se făcu auzit 
zgomotul unui motor (zgomotul fiind înăbuşit şi aproape 
acoperit de uruitul multiplu al convoiului ce se apropia), iar 
maşina respectivă apăru de pe o alee, deplasându-se iute ca 
fulgerul. 

Avea farurile stinse şi, în şocul apropierii sale subite, 
nimeni n-o observă cu prea mare atenţie. Nimeni, după 
aceea, nu-şi putu aminti o imagine clară a evenimentelor. 

Maşina-proiectil, îndreptată direct spre limuzina din 
mijloc, în care se afla Benes, întâlni motocicleta care ţâşnise 
înainte. În ciocnirea care urmă, motocicleta fu zdrobită, iar 
bărbatul de pe ea îşi dădu duhul aruncat la o distanţă de 


câţiva paşi, într-o parte, ca o cârpă. În schimb, maşina- 
proiectil fu deviată şi izbi doar coada limuzinei. 

Urmară ciocniri multiple. Limuzina, scăpată de sub 
control, izbi un stâlp de telegraf şi se opri. Automobilul- 
kamikaze, şi el scăpat de sub control, se lovi de un zid şi luă 
foc. 

Limuzina colonelului frână. Motocicletele scrâşniră din 
roţi, virând şi întorcându-se la locul dezastrului. 

Gonder sări din limuzină şi alergă spre maşina 
accidentată. 

Owens, zguduit, având o urmă roşie pe obraz, deschise 
portiera şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lasă asta! Ce-a pâţit Benes? 

— A fost lovit. 

— Trăieşte? 

— Da. Ajută-mă! 

Unindu-şi forţele, cei doi îl ridicară pe profesor şi-l traseră 
afară din maşină. Ochii acestuia erau deschişi, dar luceau. 
În schimb, din gura lui nu ieşeau decât sunete incoerente. 

— Cum vă simţiţi, domnule profesor? Întrebă colonelul. 

Owens vorbi repede, în şoaptă: 

— S-a lovit cu capul de mânerul portierei. Probabil că are 
o contuzie. Dar e într-adevăr Benes. Sunt sigur. 

— Acum ştim asta!... Ţ[ipă Gonder, stăpânindu-se cu greu 
să nu rostească ultimul cuvânt, o insultă. 

Portiera primei limuzine rămăsese deschisă. Îl împinseră 
pe Benes înăuntru. Undeva, deasupra, se auzi pocnetul unei 
puşti. Gonder se aruncă în maşină, peste profesor. 

— Să ducem naibii circul ăsta de aici! 'Țipă el din nou. 

Maşina şi jumătate din escorta de motociclişti plecară mai 
departe. Ceilalţi rămaseră în urmă. Poliţiştii alergară spre 
clădirea de unde se auzise zgomotul împuşcăturii. Flăcările 
ce cuprinseseră maşina-kamikaze aruncau o culoare de iad 
asupra scenei. 


La distanţă, se auzea zumzetul mulţimii, ce începea să se 
strângă. Gonder ţinea capul lui Benes în poală. Savantul era 
complet inconştient, avea respiraţia lentă şi pulsul slab. 

Colonelul privi cu toată seriozitatea spre bărbatul care 
putea muri înainte ca vehiculul să ajungă la destinaţie şi 
mormăi disperat, ca pentru sine: 

— Aproape ajunsesem! Aproape ajunsesem! 

Cartierul general. 

Grant auzi cu greu ciocăniturile în uşă. Se ridică din pat şi 
ieşi în grabă din dormitor, păşind desculţ pe podeaua rece 
şi răcnind zdravân: 

— Vin! 

Se simţea ameţit - dorea să se simtă ameţit. Datorită 
meseriei, se antrenase să devină activ la orice zgomot 
deosebit. Alarmă instantanee. Lei o grămadă de somn, în 
care picuri un strop de ghionţi şi obţii un soldat de gardă 
pregătit, înfloritor. 

Dar acum se nimerise să fie în timpul lui liber. Prin 
urmare, n-avea decât să-i ia naiba pe toţi! 

— Ce vrei? 

— Din partea colonelului, domnule, veni răspunsul din 
cealaltă parte a uşii. Deschideţi imediat! 

Împotriva dorinţei sale, Grant pătrunse în trezie. Se lipi de 
perete, apoi deschise uşa doar atât cât permitea lanţul de 
siguranţă şi spuse: 

— Strecoară cartela de identitate! 

Cartela îi fu întinsă şi Grant o luă cu el în dormitor. Scotoci 
după portofel şi scoase identificatorul. Introduse cartela şi 
citi rezultatul pe ecranul transparent. 

O aduse înapoi şi desfăcu lanţul, aşteptându-se, în ciuda 
oricărei logici, să vadă un pistol sau alt semn de ostilitate. 

Dar tânărul care intră arăta extrem de inofensiv. 

— Trebuie să veniţi cu mine, domnule, la Cartierul 
General! 

— Cât e ceasul? 

— Şase şi patruzeci şi cinci, domnule. 


— Dimineaţa? 

— Da, domnule. 

— De ce au nevoie de mine la ora asta? 

— Nu ştiu, domnule. Eu execut un ordin. Trebuie să vă cer 
să veniţi cu mine. Îmi pare rău. N-aş vrea să fiu aici, dar 
sunt, încercă el să glumească. 

— Am timp să mă spăl şi să mă rad? 

— Înţelegeţi că... 

— Dar să mă îmbrac? 

— Da, domnule, dar repede! 

Grant îşi trecu degetele peste bărbie; era încântat că se 
răsese seara trecută. 

— Dă-mi cinci minute să mă îmbrac şi să mă duc la toaletă. 

Apoi, după câteva clipe, strigă din baie: 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu cred... 

— Bine, lasă... 

Pentru moment, zgomotul apei care curgea făcea 
imposibilă orice conversaţie. 

După alte câteva clipe, agentul apăru, simțindu-se 
mohorât, semi-civilizat. 

— Mergem la Cartierul General, aşa ai spus? 

— Da, domnule. 

— Bine, fiule! Zise Grant, amabil. Dacă însă o să am 
impresia că vrei să mă înşeli, o să te rup în două! 

— Da, domnule, repetă mecanic tânărul. 

XXX 

Grant se încruntă când maşina se opri. Zorile erau cenuşii, 
iar în aer se simţea umezeala - un semn clar, indicând 
ploaia ce urma să vină. Zona consta dintr-un amestec de 
depozite. Cu vreo jumătate de kilometru mai înainte, 
trecuseră pe lângă o porţiune izolată cu frânghii. 

— Ce s-a întâmplat acolo? Întrebase Grant, iar însoţitorul 
lui, ca de obicei, nu-i furnizase nici o informaţie. 

Acum se opriseră. Grant puse mâna, lent, pe revolverul din 
toc. 


— Ai face bine să-mi spui ce se întâmplă. 

— Am ajuns. Aici se află o instalaţie secretă a guvernului. 
Nu pare, dar este. 

Tânărul cobori, fiind urmat şi de şofer. 

— Vă rog să rămâneţi în maşină, domnule Grant! 

Cei doi se îndepărtară vreo sută de picioare, în timp ce 
agentul privea precaut în jur. Apoi, brusc, se produse o 
zgâlţâitură, care-l luă prin surprindere. După ce-şi reveni, 
încercă să deschidă uşa maşinii, dar ezită, observând cu 
uimire zidurile netede care se înălţau în jurul lui. 

După un moment, îşi dădu seama că se cufunda, împreună 
cu maşina, şi că automobilul se afla pe partea de sus a unui 
ascensor. Dar când înţelese asta, era prea târziu pentru a 
mai părăsi vehiculul. 

Deasupra, se puse în funcţiune un oblon automat. Pentru o 
perioadă nedeterminată, Grant rămase cufundat într-o 
beznă totală. Aprinse farurile maşinii, dar lumina acestora 
se reflecta, fără nici un folos, de cercul zidului ce se ridica. 

Nu putea face nimic, aşa că aşteptă până când se opri 
ascensorul. 

Două porţi mari se deschiseră în faţa sa. Mugşchii lui 
încordaţi se pregătiră să intre în acţiune, dar Grant îi potoli 
imediat. Un scuter cu două locuri, condus de un poliţist 
militar - un poliţist adevărat, cu uniformă militară completă, 
legală - 11 aştepta. Pe casca acestuia se aflau înscrise 
literele FCRM. Pe scuter, se zăreau aceleaşi litere. 

Automat, Grant începu să transforme inițialele în cuvinte. 

— Forţele de Control de Rutină de Munte. Fabricile de 
Construcţii Remorchere Marine, mormăi el. 

Apoi, întrucât nu auzise vorbele poliţistului, îi aruncă o 
privire întrebătoare. 

— Vă rog să urcați, domnule! Repetă soldatul, cu o politeţe 
rigidă, arătând spre scaunul gol. 

— Sigur. Ce loc interesant e acesta! 

— Da, domnule. 

— Cât de mare este? 


Treceau printr-o zonă ce aducea cu o peşteră, în care se 
aflau camioane şi cărucioare cu motor, aliniate lângă 
perete, toate purtând însemnele FCRM. 

— Destul de mare, răspunse polițistul militar. 

— Asta îmi place la cei de aici, spuse Grant. Deţin atâtea 
informaţii nepreţuite încât dau pe dinafară! 

Scuterul înainta lin pe o rampă spre un etaj superior, ce 
părea cât de cât populat. Indivizi fără uniformă, bărbaţi şi 
femei, se deplasau preocupaţi. În locul acela, domnea o 
atmosferă nedefinită, dar evidentă, de agitaţie. 

Grant se surprinse urmărind paşii grăbiţi ai unei fete 
îmbrăcate în ceva ce, după toate aparențele, era o uniformă 
de asistentă medicală (cu inițialele FCRM imprimate clar 
chiar pe curba unui sân) şi-şi aminti de planurile pe care şi 
le făcuse cu o seară înainte. 

Dacă urma să fie trimis în altă misiune... 

Scuterul coti brusc şi se opri în faţa unui birou. 

Polițistul cobori din şa. 

— Charles Grant, domnule, spuse el, cu o voce aproape 
mecanică. 

Ofiţerul din spatele biroului nu se arătă impresionat de 
informaţie. 

— Numele? 

— Charles Grant, răspunse Grant. Exact aşa cum a spus 
tânărul acesta amabil. 

— Cartela de identitate. 

Grant i-o întinse. Pe ea se afla numai un număr imprimat 
în relief, căruia ofiţerul îi aruncă doar o privire scurtă. După 
aceea, introduse cartela în identificatorul de pe birou, în 
timp ce agentul aştepta, cu o expresie plictisită întipărită pe 
chip. Aparatul semăna cu identificatorul lui din portofel, cu 
deosebirea că era supradimensionat. Ecranul cenuşiu, mat, 
se lumină afişându-i portretul, din faţă şi profil, făcându-l să 
arate - după cum i se păruse întotdeauna lui Grant - ca un 
gangster mânios şi ameninţător. 


Unde era privirea deschisă, cinstită? Unde dispăruse 
zâmbetul cuceritor? Unde erau gropiţele din obraji care le 
făceau pe fete să înnebunească? Rămăseseră doar 
sprâncenele negre, coborâte, ce-i dădeau un aspect fioros. 
De mirare că-l recunoştea cineva! 

Dar ofiţerul îl recunoscu fără prea mare greutate - o 
privire la fotografie, una la Grant. Cartela de identitate fu 
scoasă din aparat şi înapoiată posesorului de drept. 
Individul le făcu semn să plece. 

Scuterul coti la dreapta, trecu printr-o arcadă, apoi 
parcurse un coridor lung, marcat pentru circulaţie, cu câte 
două benzi pentru fiecare sens. Traficul era mare, iar Grant 
- singurul individ fără uniformă. La intervale de o 
periodicitate hipnotică, pe fiecare latură apăreau uşi; 
totodată, existau şi trotuare pentru pietoni, aproape lipite 
de pereţi, care erau mai puţin populate. 

Scuterul se apropie de altă arcadă, pe care se zărea o 
inscripţie: „Secţia Medicală”. 

Un poliţist militar ce făcea de gardă într-o cabină ca aceea 
a poliţiştilor care dirijează traficul atinse o tastă. Porţile 
grele de oţel se deschiseră, scuterul se strecură printre ele 
şi în cele din urmă se opri. 

Grant se întreba sub care parte a oraşului se aflau. 

Bărbatul în uniformă de general ce se apropia grăbit îi 
părea cunoscut. Grant îşi dădu seama cine era, exact 
înainte de a apuca să-i strângă mâna. 

— Carter, nu? Ne-am întâlnit în transcontinental, acum 
câţiva ani... Atunci nu eraţi în uniformă. 

— Salut, Grant. Dă-o naibii de uniformă! O port doar 
pentru statutul pe care îl oferă în acest loc. E singura cale 
de a stabili o ierarhie. Vino cu mine! Grant cel de granit, 
nu? 

— Mda... 

Cei doi bărbaţi trecură printr-o uşă, intrând în ceea ce era, 
în mod clar, o sală de operaţii. Grant privi prin fereastra de 
observare, remarcând obişnuiţii bărbaţi şi femei în alb, 


agitându-se într-un mediu aseptic aproape perceptibil, 
înconjurați de strălucirea grea a uneltelor din metal, 
ascuţite şi reci, toate reduse, devenite insignifiante datorită 
proliferării instrumentelor electronice, care transformaseră 
medicina într-o ramură a ingineriei. 

O masă de operaţii fu împinsă înăuntru. De sub cuvertura 
albă ieşea o căpiţă de păr cărunt. 

Abia atunci, Grant avu parte de surpriza cea mai mare. 

— Benes? Şopti el. 

— Benes, recunoscu generalul Carter, posomorât. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— L-au găsit, până la urmă. A fost vina noastră. Trăim într- 
o eră electronică, Grant. 'Ioate acţiunile noastre sunt făcute 
cu ajutorul servitorilor electronici. Scăpăm de toţi duşmanii 
potopindu-i cu electroni. Blocaserăm toate drumurile, dar 
numai împotriva inamicilor de natură electronică. Nu ne-am 
gândit la un automobil cu un om la volan şi la puşti mânuite 
de oameni. 

— Presupun că n-aţi prins nici un individ viu. 

— Niciunul. Tipul din maşină a murit pe loc. Ceilalţi au fost 
omorâţi de gloanţele noastre. Am pierdut şi noi câţiva... 

Grant privi din nou în jos. Pe figura lui Benes se vedea 
acea expresie goală de conţinut ce indică, de obicei, 
administrarea unui sedativ puternic. 

— Bănuiesc că-i viu şi că mai există speranţe. 

— E viu, dar nu prea avem speranţe. 

— A apucat cineva să discute cu el? 

— Un anume căpitan Owens. William Owens. Îl cunoşti? 

Grant clătină din cap, a negare. 

— La aeroport, am zărit doar o clipă pe cineva pe care 
Benes l-a interpelat cu acest nume. 

— Owens a discutat cu Benes, dar n-a obţinut nici o 
informaţie crucială. Şi Gonder a discutat cu el. Tu ai vorbit 
cu el mai mult decât oricine. Nu ţi-a spus nimic? 

— Nu, domnule. N-aş fi înţeles, oricum, nimic, chiar dacă 
ar fi făcut-o. Misiunea mea era să-l aduc în ţara asta. Restul 


nu mă privea. 

— Fireşte. Totuşi, ai discutat cu el şi ar fi putut să-ţi spună 
mai mult decât avea de gând. 

— Dacă a făcut un asemenea lucru, am uitat. Dar nu cred 
că a spus ceva. Când trăieşti în Cealaltă Parte, te obişnuieşti 
să-ţi ţii gura. 

Generalul se încruntă. 

— Nu face pe nebunul, Grant! Şi tu trebuie să procedezi la 
fel, de partea asta. Iar dacă nu ştii lucrul acesta... îmi pare 
râu, nu era nevoie să-ţi spun aşa ceva! 

— În regulă, domnule general! Zise Grant, fără intonaţie. 

— Deci n-a vorbit cu nimeni. A fost scos din circulaţie 
înainte ca noi să obţinem de la el ce doream. Cu alte 
cuvinte, e ca şi cum n-ar fi părăsit Cealaltă Parte. 

— Când veneam încoace, am trecut pe lângă un loc 
împrejmuit... 

— Acolo s-a întâmplat. Încă cinci blocuri, şi l-am fi adus 
aici, în siguranţă... 

— Ce-a păţit? 

— O leziune pe creier. Trebuie să-l operăm. De aceea avem 
nevoie de tine. 

— De mine? Exclamă agentul uluit. Ascultaţi, domnule 
general, în materie de chirurgie pe creier sunt un copil 
nevinovat! Am picat la examenul ăsta la universitate! 

Carter nu reacţionă, iar Grant avu senzaţia că propriile-i 
cuvinte sunau pueril. 

— Vino cu mine! Zise Carter într-un târziu. 

Tânărul îl urmă. leşiră pe uşă, apoi parcurseră un coridor 
scurt şi ajunseră în altă cameră. 

— Monitorizarea centrală, spuse sec generalul. 

Pereţii erau acoperiţi cu ecrane TV, iar scaunul din mijlocul 
încăperii era pe jumătate înconjurat de o consolă 
semicirculară, înclinată, înţesată de comutatoare. 

Carter se aşeză, iar Grant rămase în picioare. 

— Să-ţi explic fondul problemei, începu generalul. Îţi dai 
seama că între Noi şi Ei există un echilibru. 


— Bineînţeles. De multă vreme. 

— De altfel, echilibrul nu-i un lucru rău. Ne întrecem, 
suntem speriaţi tot timpul. De asemenea, din aceeaşi cauză, 
şi unii, şi alţii am făcut o mulţime de lucruri. Dar dacă 
echilibrul va fi distrus, se impune ca noi să fim cei favorizați. 
Înţelegi asta, nu? 

— Cred că da, domnule general, răspunse Grant scurt. 

— Benes reprezenta posibilitatea unui asemenea 
dezechilibru. Dacă ne-ar fi spus ce ştie... 

— Pot să vă întreb ceva, domnule? 

— Dă-i drumul. 

— Ce ştie? Ce fel de lucruri? 

— Nu încă! Nu încă! Mai aşteaptă puţin... Natura exactă a 
informaţiei nu-i importantă în acest moment. Dacă ne spune 
ce ştie, echilibrul se destramă în favoarea noastră. Dacă 
moare, sau dacă îşi revine, fără să fie însă în stare să ne dea 
informaţii din cauza leziunilor cerebrale, atunci echilibrul 
continuă. 

— Lăsând la o parte regretul pe care l-am încerca în faţa 
pierderii unei persoane de-o mare inteligenţă, am putea 
spune că menţinerea echilibrului nu constituie un lucru 
prea rău. 

— Da, dacă situaţia ar arăta aşa cum ţi-am descris-o. Dar 
n-ar fi exclus ca lucrurile să stea altfel... 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Să-l analizăm pe Benes. Îl cunoaştem ca fiind un ins 
moderat, dar nu deţinem nici o informaţie că ar fi avut 
necazuri cu guvernul lui. Timp de un sfert de secol, a dat 
dovadă de loialitate. Ca urmare, a fost bine tratat. Deodată, 
însă, pe nepusă-masă, se hotărăşte să dezerteze... 

— Pentru că voia să strice echilibrul în favoarea noastră. 

— Oare? Sau poate pentru că dezvăluise destule 
amănunte din munca lui, înainte să-şi fi dat seama de 
adevărata ei importanţă, de faptul că oferise Celeilalte Părţi 
cheia pentru a ne depăşi. Probabil că a înţeles că, fără să 
vrea, plasase stăpânirea lumii în mâinile celor din tabăra sa. 


Dar se pare că n-a avut destulă încredere în virtuțile 
semenilor săi pentru a se declara mulţumit. Atunci a venit la 
noi, dar nu ca să ne aducă victoria, ci ca să nu obţină nimeni 
victoria. A venit pentru a contribui la menţinerea 
echilibrului. 

— Continuaţi. 

— Dacă problema vitală pentru Benes a însemnat a alege 
între victoria totală pentru noi şi echilibrul continuu - ei 
bine, atunci ne-am putea descurca. Sigur, ar fi mare păcat 
să pierdem ocazia de a obţine victoria definitivă, dar n-ar fi 
exclus ca mâine să avem altă şansă. Însă ar fi posibil să 
avem de ales între echilibru şi înfrângerea definitivă. Iar 
una dintre alternative este absolut imposibilă. Eşti de 
acord? 

— Bineînţeles. 

— Înţelegi, deci, că dacă există o cât de mică posibilitate 
ca moartea lui Benes să ne ducă la înfrângere totală, atunci 
ea trebuie împiedicată cu orice preţ, cu orice costuri, cu 
orice risc. 

— Înţeleg că mi-aţi relatat aceste lucruri în mod special, 
domnule general, deoarece vă pregătiţi să-mi cereţi ceva. 
S-a întâmplat să-mi risc viaţa pentru a împiedica 
evenimente care ar fi dus la înfrângerea definitivă. Nu mi-a 
plăcut câtuşi de puţin, dacă acceptaţi o confesiune, dar am 
făcut ceea ce trebuia. Dar ce nevoie aveţi de mine în sala de 
operaţii? Ieri, când a fost cazul să mă pansez la piept, am 
apelat la Benes, pentru că nu reuşeam s-o fac singur. Şi 
ţineţi cont că, în comparaţie cu alte aspecte ale tehnicii 
medicale, mă pricep foarte bine la pansat! 

Carter nu reacţionă nici de data asta. 

— Gonder te-a recomandat pentru treaba asta. Pe primul 
loc. 'Te consideră un om remarcabil, capabil. Şi eu îi 
împărtăşesc părerea. 

— Domnule general, nu-mi place să fiu măgulit. Mă 
enervează. 


— Fir-ar să fie, omule! Nu te măgulesc, îţi explic ceva! 
Gonder te consideră capabil în general, dar, mai mult decât 
atât, crede că misiunea ta încă nu s-a terminat. Trebuia să 
ni-l aduci pe Benes sănătos, ceea ce nu s-a întâmplat... 

— Era în stare bună când i l-am predat colonelului! 

— N-are importanţă, acum nu-i sănătos. 

— Apelaţi la mândria mea profesională, domnule general? 

— Dacă vrei. 

— Bine. Atunci, o să ţin bisturiele. O să şterg transpiraţia 
de pe fruntea chirurgului. O să le fac cu ochiul surorilor. 
Cred că asta-i lista completă a lucrurilor de care sunt în 
stare într-o sală de operaţii. 

— Nu vei fi singur. Vei face parte dintr-o echipă. 

— Într-un fel, era de aşteptat. Cineva trebuie să 
potrivească bisturiul şi să apese. Eu o săi-lţin într-o tavă. 

Carter manevră câteva comutatoare, cu gesturi sigure. Pe 
un ecran apărură imediat câteva figuri, purtând ochelari 
închişi la culoare. Priveau cu atenţie la o rază laser, a cărei 
lumină roşie se apropia de subţirimea unui fir de aţă. 
Lumina se stinse, iar oamenii îşi scoaseră ochelarii. 

— Acesta-i Peter Duval, zise Carter. Ai auzit de el? 

— Îmi pare rău, nu. 

— E cel mai bun neurochirurg din ţară. 

— Cine-i fata? 

— Asistenta lui. 

— Aha! 

— 'Te rog, nu-ţi închipui cine ştie ce! E un tehnician extrem 
de competent. 

— Sunt convins, domnule, murmură Grant, făcându-se 
Mic. 

— Ai spus că l-ai văzut pe Owens la aeroport? 

— Câteva clipe, domnule. 

— Va fi şi el cu voi. De asemenea, din echipă va face parte 
şi şeful secţiei medicale. El te va instrui. 

Altă manevrare rapidă a comutatoarelor. De data aceasta, 
ecranul televizorului scoase un zgomot uşor, care indica 


efectuarea legăturii sonore în ambele sensuri. 

Un cap chel, cu figură amabilă, acoperi reţeaua complicată 
a sistemului circulator care umplea peretele din spate. 

— Max! Spuse Carter. 

Michaels îşi ridică fruntea şi-şi îngustă ochii. Părea 
dărâmat de oboseală. 

— Da, Al. 

— Grant e gata. Grăbeşte-te! N-avem mult timp la 
dispoziţie. 

— Ai dreptate. Vin să-l iau, zise Michaels, apoi, 
surprinzând privirea lui Grant, adăugă încet: Sper că eşti 
pregătit, domnule Grant, pentru cea mai neobişnuită 
experienţă din viaţa dumitale. Sau din viaţa oricui. 

Instruirea. 

În biroul lui Michaels, Grant se trezi uitându-se cu gura 
căscată la harta sistemului circulator. 

— E teribil de înghesuită, dar reprezintă harta terenului. 
Fiecare linie de pe ea înseamnă un drum. Fiecare 
încrucişare, o intersecţie. Se poate afirma că e la fel de 
complicată ca şi harta rutieră a Statelor Unite, ba chiar o şi 
depăşeşte, pentru că-i în trei dimensiuni. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Imaginează-ţi, aproape două sute de mii de kilometri de 
vase sangvine... Vezi foarte puţin din ea acum. O mare 
parte e de dimensiuni microscopice şi nu-i vizibilă fără o 
mărire considerabilă. Dar, dacă înşiri toate vasele unul 
după altul, poţi înconjura Pământul de patru ori sau, dacă 
preferi, poţi străbate o jumătate din drumul spre Lună. Ai 
apucat să dormi ceva, Grant? 

— Vreo şase ore. Am moţăit puţin şi în avion. Sunt în plină 
formă. 

— Bine. Ai posibilitatea să mănânci, să te razi sau să te 
ocupi de alte probleme de felul ăsta, dacă ai nevoie. Îmi 
doresc să fi dormit şi eu, adăugă Michaels. Nu că n-aş fi în 
formă. Nu mă plâng. Ai luat vreodată morfogen? 

— N-am auzit de aşa ceva. E un soi nou de medicament? 


— Da. Relativ nou. Ştii, nu de somn e nevoie. În timp ce 
dormi, nu te odihneşti mai mult decât dacă ai sta întins 
confortabil, cu ochii deschişi. Poate chiar mai puţin. De vise 
avem nevoie. E necesar să avem la dispoziţie o perioadă de 
câteva ore în care să visăm - în caz contrar, se distruge 
coordonarea cerebrală şi apar halucinaţii. Nu-i exclusă nici 
moartea. 

— Morfogenul te face să visezi? Asta-i scopul lui? 

— Exact. Te prăvăleşti, pentru o jumătate de oră, în visare 
consistentă, apoi poţi să rezişti o zi întreagă. Ţine seama de 
sfatul meu şi fereşte-te de chestia asta, dacă nu-i neapărat 
nevoie. 

— De ce? Se instalează cumva o oboseală? 

— Nu. Nu e vorba de oboseală, în mod deosebit. Numai că 
visele sunt neplăcute. Morfogenul goleşte mintea, curăţă 
gunoiul mental acumulat în timpul zilei. Treci printr-o 
experienţă teribilă. Să nu faci asta. Dar eu n-am avut de 
ales. Harta trebuia pregătită, de aceea am fost silit să 
lucrez toată noaptea ca s-o obţin. 

— Ce hartă? 

— A sistemului circulator al lui Benes, până la ultimul vas 
capilar. A trebuit să aflu tot ce era posibil despre el. Aici 
sus, aproape în centrul craniului, chiar lângă pituitar, se 
află cheagul de sânge. 

— Şi asta reprezintă o problemă? 

— Cu siguranţă. Pentru o vreme, sperăm ca acest lucru să 
nu fie fatal. El va atrage însă după sine leziuni craniene, 
care se formează cu mult înainte de apariţia morţii. lar 
pentru organizaţia noastră, leziunile cerebrale sunt mai 
rele decât moartea. Există o groază de oameni care 
aşteaptă minuni din partea lui Benes. Accidentul lui i-a 
dezamăgit mult. Carter, mai ales, a primit o lovitură 
serioasă şi te-a cerut pe dumneata în mod special. 

— Adică se aşteaptă ca Partea Cealaltă să încerce un nou 
atentat? Se miră Grant. 


— N-a declarat asta, dar presupun că se teme de aşa ceva. 
De aceea a insistat să faci parte din echipă. 

Grant privi în jur. 

— Există vreun motiv să creadă că duşmanii au pătruns 
aici? Că au infiltrat agenţi? 

— Nu, din cât ştiu eu, dar Carter e un om suspicios. Cred 
că se teme de posibilitatea unui asasinat medical. 

— Duval? 

Michaels ridică din umeri. 

— Duval are un caracter dificil, iar instrumentele pe care 
le foloseşte pot provoca moartea printr-o infimă 
alunecare... 

— Cum poate fi oprit? 

— În nici un fel. 

— Atunci folosiţi pe altcineva, o persoană în care aveţi 
încredere. 

— Nu există altcineva care să-l egaleze în privinţa 
meseriei. lar Duval se află chiar aici. La urma urmei, nu 
avem nici o dovadă că nu-i complet loial. 

— Dar dacă voi fi plasat în preajma lui Duval, ca asistent 
medical, pentru a-l supraveghea îndeaproape, nu voi fi de 
nici un folos. Nu voi reuşi să-mi dau seama ce va face, dacă 
va acţiona cinstit şi corect. De fapt, cred că în clipa când va 
deschide craniul, voi leşina. 

— Nu va deschide craniul, zise Michaels. Nu se poate 
ajunge la cheag din exterior. În privinţa asta a fost foarte 
ferm. 

— Atunci... 

— Vom ajunge la el pe dinăuntru. 

Grant se încruntă şi clătină încet din cap. 

— Nu înţeleg despre ce vorbii. 

— Domnule Grant, îi răspunse Michaels pe un ton liniştit, 
toţi ceilalţi implicaţi în acest proiect ştiu exact ce se 
urmăreşte şi ce au de făcut, fiecare în parte. În schimb, 
dumneata eşti un străin, iar instruirea dumitale reprezintă 
o muncă dificilă. Dar, dacă trebuie, o voi face. O să încerc să 


te pun la curent cu unele elemente din cercetarea 
fundamentală care se efectuează în această instituţie. 

Grant îşi strâmbă buzele într-un rânjet. 

— Îmi pare rău, domnule doctor, dar aţi spus câteva 
cuvinte care nu-mi plac. Am absolvit colegiul având ca 
specialitate principală fotbalul, iar ca specialitate secundară 
fetele. Nu vă irosiţi timpul explicându-mi teorii ştiinţifice. 

— Am văzut dosarul dumitale, domnule Grant, şi am 
constatat că lucrurile nu stau chiar aşa. Totuşi, n-o să-ţi 
jignesc virilitatea acuzându-te de inteligenţă evidentă şi 
cultură, chiar dacă discutăm între patru ochi. N-o să-mi 
irosesc timpul încercând să-ţi explic chestii teoretice, ci îţi 
voi da informaţiile esenţiale, fără justificare teoretică. 
Presupun că ai observat sigla noastră, FCRM. 

— Bineînţeles. 

— Ai idee ce înseamnă? 

— Am făcut câteva presupuneri. Ce ziceţi de Figurile 
Caraghioase ale Rechinilor Marţieni? Am şi o variantă mai 
bună, dar nu poate fi rostită cu voce tare. 

— Înseamnă Forţele Combinate pentru Realizarea 
Miniaturizării. 

— Asta are şi mai puţin sens decât ceea ce propusesem eu. 

— Să-ţi explic. Ai auzit vreodată de controversa 
miniaturizării? 

Grant se gândi un pic. 

— Eram la colegiu pe atunci... Am urmat un curs de fizică. 

— Între meciurile de fotbal? 

— Da. De fapt, în afara sezonului sportiv. Dacă îmi 
amintesc bine, un grup de fizicieni pretindea că 
dimensiunile obiectelor pot fi reduse oricât de mult, iar 
acest lucru a fost prezentat ca o escrocherie. Poate nu chiar 
ca o escrocherie, dar în orice caz ca o greşeală. S-au 
discutat îndelung tot felul de argumente ce demonstrau de 
ce e imposibil să reduci un om la dimensiunile unui şoarece, 
de exemplu, şi să rămână totuşi om... 


— Sunt sigur că acelaşi lucru s-a petrecut în toate colegiile 
din ţară. Îţi aminteşti de vreunul dintre argumentele 
acelea? 

— Cred că da. Dacă vrei să reduci dimensiunile, poţi să 
faci acest lucru pe două căi. Poţi să împingi atomii 
individuali ai obiectului mai aproape unul de celălalt, sau 
poţi elimina o anumită parte din atomi, împingerea 
atomilor, împotriva forţelor de respingere interatomice, ar 
necesita o presiune extraordinară. Presiunea din centrul lui 
Jupiter ar fi insuficientă pentru a comprima un om la 
dimensiunile unui şoarece. Am dreptate? 

— E limpede ca lumina zilei. 

— Şi chiar dacă s-ar reuşi un asemenea lucru, o astfel de 
presiune ar ucide orice fiinţă vie. Pe de altă parte, un obiect 
miniaturizat prin apropierea atomilor ar conţine masa 
iniţială, iar un obiect de mărimea unui şoarece, dar cu masa 
unui om, va fi greu de manevrat. 

— Uluitor, domnule Grant! Bănuiesc că ţi-ai distrat teribil 
prietenele cu asemenea subiecte romantice. lar cealaltă 
metodă? 

— Cealaltă metodă constă în eliminarea atomilor, într-o 
proporţie aleasă cu grijă, astfel încât masa şi dimensiunile 
obiectului să scadă, dar relaţia dintre părţi să rămână 
constantă. Din păcate, însă, dacă reduci un om la mărimea 
unui şoarece, trebuie să păstrezi doar un atom din vreo 
şaptezeci de mii. Dacă procedezi în acelaşi fel cu creierul 
uman, acesta va deveni mai puţin complex decât creierul 
unui şoarece. Pe de altă parte, cum vei reuşi să măreşti la 
loc obiectul, aşa cum pretindeau că-s capabili fizicienii 
adepţi ai miniaturizării? Cum poţi să iei atomi şi să-i pui 
exact la locul lor? 

— Ai dreptate, domnule Grant. În acest caz, rămâne o 
întrebare: cum puteau gândi nişte fizicieni reputați că 
miniaturizarea era posibilă? 

— Nu ştiu, domnule doctor. Oricum, după aceea, n-am mai 
auzit nimic despre această teorie. 


— Pentru că în colegii s-a făcut o treabă excelentă - în 
urma ordinelor - şi problema miniaturizării a fost 
îndepărtată din mintea oamenilor. Tehnica a continuat însă 
să se dezvolte subteran, atât aici, cât şi în Cealaltă Tabără. 
Literalmente. Aici. Sub pământ, bătu Michaels cu palma în 
masă, aproape cu patimă. S-au organizat cursuri speciale în 
tehnica miniaturizării pentru fizicieni, care nu puteau să 
înveţe acest lucru nicăieri în altă parte - cu excepţia şcolilor 
similare din Cealaltă Tabără. Miniaturizarea e posibilă, dar 
nu prin metodele pe care le-ai descris. Ai văzut vreodată o 
fotografie mărită, domnule Grant? Sau redusă la 
dimensiunile unui microfilm? 

— Bineînţeles. 

— Deci, fără a ne referi la teorie, îţi spun numai că acelaşi 
lucru poate fi făcut şi cu obiecte tridimensionale. Chiar şi cu 
un om. Vom fi miniaturizaţi nu ca obiecte în sens literal, ci 
ca imagini - ca imagini tridimensionale manevrate din afara 
universului spaţio-temporal. 

Grant zâmbi: 

— Domnule profesor, astea-s doar vorbe! 

— Da, dar ai spus că nu vrei teorie, nu? Ceea ce 
descoperiseră fizicienii, cu zece ani în urmă, fusese 
utilizarea hiperspaţiului, un spaţiu care are mai multe 
dimensiuni decât cel obişnuit. Conceptul nu poate fi înţeles; 
de asemenea, şi matematica lui e aproape de neînțeles, dar 
partea amuzantă e că treaba funcţionează. Obiectele pot fi 
miniaturizate. Nu trebuie nici să eliminăm atomi, nici să-i 
împingem unii spre alţii. Reducem şi dimensiunea atomilor, 
reducem orice, iar masa scade în mod automat. lar când 
dorim, putem reface dimensiunea iniţială. 

— Lăsaţi impresia că vorbiţi serios, spuse Grant. Vreţi să- 
mi spuneţi că sunteţi în stare să reduceţi un om la 
dimensiunile unui şoarece? 

— În principiu, putem reduce un om la dimensiunile unei 
bacterii, ale unui virus sau ale unui atom. Nu există o limită 
teoretică a miniaturizării. E posibil să micşorăm o armată, 


cu toţi oamenii şi echipamentul ei, astfel încât să încapă 
într-o cutie de chibrituri. Teoretic, putem trimite cutia de 
chibrituri acolo unde-i nevoie de ea şi să punem armata la 
treabă, după ce-i restabilim dimensiunile. Îţi dai seama ce 
înseamnă asta? 

— Sunt convins că şi Cealaltă Parte poate face acelaşi 
lucru, zise Grant. 

— Ştim cu certitudine că poate. Numai că lucrurile se 
precipită, iar timpul de care dispunem e scurt. Vino cu 
mine. 

XXX 

Tot timpul i se spusese numai „vino cu mine”. De când 
fusese trezit cu brutalitate, lui Grant nu i se permisese să 
rămână mai mult de cincisprezece minute într-un loc. Il 
enerva chestia asta, dar nu putea face nimic. Era o 
încercare deliberată de a-l împiedica să aibă timp suficient 
de gândire? Oare ce surprize se pregăteau să-i facă? 

Se afla, împreună cu Michaels, pe un scuter pe care 
doctorul îl conducea cu experienţa unui veteran. 

— Dacă Noi şi Ei deţinem chestia asta, ne neutralizăm 
reciproc, spuse Grant. 

— Da, şi în plus nu ne aduce prea mult folos. Există o 
chichiţă. 

— Care? 

— Am lucrat zece ani pentru a ajunge la posibilităţi mai 
puternice de miniaturizare sau de expandare - e doar o 
problemă de inversare a hipercâmpului. Din nefericire, am 
atins limitele teoretice în această privinţă. 

— Şi cum sunt? 

— Nu prea favorabile. Intervine Principiul Nedeterminării. 
Gradul de miniaturizare înmulţit cu durata miniaturizării, 
folosind unităţi potrivite, bineînţeles, are ca rezultat o 
formulă care conţine constanta lui Planck. Dacă un om este 
redus la jumătate, poate rămâne aşa timp de secole. Dacă îl 
aducem la dimensiunile unui şoarece, poate fi păstrat aşa 


zile în şir. Dacă îl micşorăm cât o bacterie, poate rezista 
doar câteva ore. După aceea, se măreşte la loc. 

— Dar poate fi miniaturizat din nou, nu-i aşa? 

— Numai după o perioadă destul de lungă. Vrei să-ţi expun 
ceva din justificarea matematică? 

— Nu. Vă cred pe cuvânt. 

Se opriră la capătul unei scări rulante. Michaels cobori de 
pe scuter cu un mormăit scurt. Grant i se alătură, 
rezemându-se de balustradă, în timp ce treptele se mişcau 
maiestuos în sus. 

— Şi ce informaţii deţine Benes? 

— Se zice că poate depăşi Principiul Nedeterminării. Adică 
ştie cum să menţină miniaturizarea pe un timp nelimitat. 

— Nu prea păreţi convins. 

— Sunt sceptic din fire, ridică din umeri Michaels. Dacă 
poate extinde şi nivelul de miniaturizare, şi durata ei, lucrul 
acesta poate fi făcut doar pe socoteala altcuiva, dar nu-mi 
pot imagina despre ce poate fi vorba. Pesemne de aceea nu- 
s un Benes. În orice caz, el afirmă că e în stare să iacă 
treaba asta, iar noi nu putem risca să nu-l credem. Nici 
Cealaltă Parte. De aceea Ei au încercat să-l ucidă. 

Ajunseseră în vârful scării. Michaels se oprise acolo pentru 
a-şi termina fraza. Apoi se întoarse, urcând pe altă scară 
rulantă ce ducea la alt etaj. 

— Prin urmare, Grant, ai înţeles ce trebuie sa facem - să-l 
salvăm pe Benes. De ce? Pentru informaţiile pe care le 
deţine. Cum putem să facem acest lucru? Prin 
miniaturizare. 

— De ce prin miniaturizare? 

— Pentru că nu putem ajunge din exterior la cheagul de 
sânge. Ţi-am spus asta. Ca atare, vom miniaturiza un 
submarin, îl vom injecta într-o arteră, apoi, cu căpitanul 
Owens la comandă şi cu mine pe post de pilot, vom călători 
spre cheag. Acolo, Duval şi asistenta lui, domnişoara 
Peterson, vor face operaţia. 

Ochii lui Grant se măriseră. 


— Şi eu? 

— Vei veni cu noi, ca membru al echipajului. În aparenţă, 
pentru supervizare generală. 

— Nu! Protestă cu violenţă Grant. Nu mă ofer voluntar 
pentru o asemenea experienţă. Nici măcar pentru un 
minut! 

Se întoarse şi încercă să coboare scările, fără prea mult 
succes. Michaels îl urmărea, părând amuzat. 

— Nu-i riscul meseria ta? 

— Numai când eu personal aleg să fac asta. Sunt obişnuit 
să risc. Sunt pregătit să risc. Lăsaţi-mi timp să mă gândesc 
la miniaturizare atât cât aţi avut şi voi, şi atunci s-ar putea 
să-mi asum riscul. 

— Dragă Grant, nu ţi s-a cerut să te oferi ca voluntar. Am 
înţeles că ţi s-a dat această însărcinare. lar importanţa 
misiunii ţi-a fost explicată. La urma urmei, merg şi eu, deşi 
nu-s atât de tânăr ca tine şi nici n-am jucat niciodată fotbal. 
De fapt, sincer vorbind, mă bizui pe tine ca să-mi insufli 
curaj în timpul misiunii, de vreme ce curajul e meseria ta. 

— Dacă-i aşa, înseamnă că sunt un afacerist de proastă 
calitate, mormăi Grant, apoi, fără respect, aproape arţăgos, 
adăugă: Vreau o cafea! 

Rămase liniştit, lăsând scara rulantă să-l ducă mai 
departe. La capătul ei se afla o uşă pe care scria: „Sală de 
Conferinţe”. Cei doi bărbaţi intrară acolo. 

XXX 

Grant îşi dădu seama treptat de ceea ce se afla în acea 
încăpere. La început, remarcase doar că la capătul unei 
mese lungi, care ocupa centrul camerei, se afla o cafetieră 
cu mai multe ceşti şi o tavă cu sandvişuri. 

Se duse imediat acolo şi abia după ce goli o jumătate de 
ceaşcă de cafea neagră, fierbinte, urmată de o înghiţitură 
zdravănă dintr-un sandviş, atenţia îi fu atrasă de subiectul 
numărul doi. 

Era vorba de asistenta lui Duval - parcă se numea 
domnişoara Peterson - care arăta deprimată, dar era foarte 


frumoasă şi stătea teribil de aproape de Duval. Grant simţi 
instantaneu că-i va fi greu să-l placă pe doctor. Abia după 
aceea îşi dădu osteneala să privească şi în jur. 

În capul mesei stătea un colonel cu înfăţişare plictisită. O 
mână i se îndrepta încet spre scrumieră, în timp ce scrumul 
ţigării cădea pe podea. Individul i se adresă violent lui 
Duval: 

— Mi-am expus poziţia foarte clar! 

Grant îl recunoscu pe căpitanul Owens, care stătea sub 
portretul preşedintelui. Zelul şi zâmbetul pe care le afişase 
la aeroport dispăruseră. Owens avea o vânătaie pe un 
pomet şi arăta nervos şi descurajat. Grant îi înţelegea 
foarte bine sentimentele. 

— Cine-i colonelul? Îl întrebă Grant în şoaptă pe Michaels. 

— Donald Reid, corespondentul meu pe latura militară a 
organizaţiei. 

— Se pare că se ceartă cu Duval. 

— Tot timpul. Are o mulţime de aliaţi. Puţini îl suportă pe 
Duval. 

Grant fu gata să-i răspundă: ea pare că-l place, dar 
cuvintele sunau meschin în gândul lui, aşa că le înlătură. 
Doamne, ce gusturi mai aveau unele femei! Ce-o fi văzut în 
tăietorul ăla îngâmfat de gâturi? 

Reid vorbea cu voce joasă, controlată cu grijă: 

— În afară de asta, domnule doctor, ce face ea aici? 

— Domnişoara Cora Peterson, răspunse cu voce de gheaţă 
Duval, este asistenta mea. Oriunde mă duc, fiind solicitat 
din punct de vedere profesional, domnişoara Peterson mă 
însoţeşte pentru a-şi face meseria. 

— E o misiune periculoasă. 

— Iar domnişoara Peterson s-a oferit voluntară, înțelegând 
pe deplin pericolul. 

— S-au oferit voluntari mai mulţi bărbaţi, având aceeaşi 
calificare. Problemele ar fi mai puţin complicate dacă te-ar 
însoţi unul dintre ei. Voi desemna... 


— Nu vei desemna pe niciunul dintre ei, domnule colonel, 
fiindcă, dacă vei face asta, n-o să merg eu, şi nici o putere 
din lume nu mă va sili să mă răzgândesc! Domnişoara 
Peterson reprezintă braţele mele suplimentare. În plus, 
cunoaşte pretenţiile mele suficient de bine pentru a-şi face 
treaba fără instrucţiuni, plasându-se unde trebuie înainte 
de a o chema, aducând lucrurile de care am nevoie, fără să- 
i cer. N-o să accept un străin la care trebuie să ţip. Nu 
răspund de succes dacă voi pierde secunde preţioase 
certându-mă cu asistentul meu şi nu accept nici o misiune 
dacă nu mi se dă mână liberă să pregătesc lucrurile în aşa 
fel încât să am cele mai mari şanse de succes. 

Ochii lui Grant se aţintiră din nou asupra Corei Peterson. 
Arăta stânjenită, dar îl privea pe Duval cu o expresie pe 
care Grant o mai văzuse cândva, în ochii unui câine de 
vânătoare, atunci când se întorsese de la şcoală băieţelul 
care-i era stăpân. Grant găsi că lucrul acesta era extrem de 
enervant. 

Michaels interveni în ceartă, chiar în momentul în care 
Reid se ridica furios, cu gândul de a părăsi încăperea: 

— Întrucât momentul-cheie al întregii operaţii depinde de 
mâinile şi ochii doctorului Duval şi, ca atare, nu-i putem 
impune nimic, ţi-aş sugera, Don, să fim de acord cu el în 
această privinţă, pentru a nu prejudicia ulterior acţiunea 
propriu-zisă. Îmi asum eu responsabilitatea pentru asta. 

Michaels îi oferea lui Reid posibilitatea de a se retrage 
fără să se umilească, îşi dădu seama Grant, iar Reid, negru 
de furie, trebui să accepte propunerea. 

— Bine! Lătră colonelul, lovind cu palma în masă. Dar să 
se consemneze că m-am opus. 

Apoi, se aşeză din nou, cu buzele tremurând. 

Se aşeză şi Duval, netulburat. Grant se apropie, cu intenţia 
de a trage un scaun pentru Cora, dar fata se descurcă 
singură, găsindu-şi un loc până să vină el. 

— Domnule doctor Duval, spuse Michaels, acesta este 
domnul Grant, un tânăr care ne va însoţi. 


— Pe post de Sfarmă-Piatră, domnule doctor, zise Grant. 
Asta-i singura mea calificare. 

Duval îl privi în treacăt, schiţând o mişcare uşoară a 
capului în loc de salut. 

— Domnişoara Peterson, continuă prezentările Michaels. 

Grant zâmbi fermecător. Fata nu-i întoarse zâmbetul, doar 
zise: 

— Bună ziua. 

— Bună, răspunse Grant, apoi se uită la ce rămăsese din al 
doilea sandviş şi, dându-şi seama că nu mânca nimeni în 
afară de el, îl puse pe masă. 

În acel moment, apăru Carter. Generalul mergea repede, 
dând din cap în dreapta şi-n stânga. În cele din urmă, se 
aşeză şi spuse: 

— Vreţi să veniţi mai aproape, domnilor Grant şi Owens? 

Owens se mută fără prea mare entuziasm, aşezându-se în 
faţa lui Duval. Grant luă loc la câteva scaune distanţă, 
găsind o poziţie din care, uitându-se la Carter, să poată 
contempla profilul Corei. 

Putea fi o misiune în totalitate catastrofală, dacă participa 
şi ea? 

Michaels, care se aşezase imediat lângă Grant, se aplecă 
pentru a-i şopti la ureche: 

— La urma urmei, nu-i o idee rea să luăm şi o femeie. 
Bărbaţii vor fi mai puţin arţăgoşi, iar acest lucru mi-ar 
plăcea. 

— De aceea aţi intervenit în favoarea ei? 

— De fapt, nu. Duval a vorbit foarte serios. N-ar fi mers 
fără ea. 

— Depinde de ea chiar atât de mult? 

— Probabil că nu. Dar face întotdeauna cum îl taie capul. 
Mai ales când e vorba să i se împotrivească lui Reid. Între ei 
nu există pic de înţelegere. 

— Să trecem la treabă! Spuse Carter. Puteţi bea sau 
mânca în timpul ăsta. Aveţi vreo problemă urgentă de 
rezolvat? 


Grant consideră că era momentul pentru a-şi spune păsul: 

— Eu nu m-am oferit voluntar, domnule general. Declin 
oferta şi vă sugerez să găsiţi un înlocuitor. 

— Nu eşti voluntar, Grant, iar oferta ta de a te retrage se 
respinge. Domnilor - şi domnişoară Peterson - domnul 
Grant a fost ales să vă însoţească în expediţie pentru o 
mulţime de motive. Trebuie să ştiţi că el este cel care l-a 
adus pe Benes în ţară, reuşind să-şi îndeplinească misiunea 
cu deosebită pricepere. 

Toate privirile se îndreptară spre Grant, care tresări, 
aşteptându-se, pentru o clipă, să urmeze un ropot de 
aplauze politicoase. Dar, cum nimeni nu catadicsi să-şi 
obosească palmele, tânărul se relaxă. 

— E expert în comunicaţii şi scafandru cu experienţă, 
continuă Carter. E celebru pentru imaginaţie şi flexibilitate, 
iar în plan profesional e capabil să ia decizii imediate. Din 
acest motiv, am hotărât că puterea de a lua decizii în 
probleme de strategie îi va aparţine, de îndată ce va începe 
călătoria. Aţi înţeles? 

Se părea că nu existau obiecţii. Grant, privindu-şi enervat 
degetele, zise: 

— Prin urmare, ceilalţi îşi vor vedea de treabă, iar eu voi 
rezolva situaţiile de criză. Îmi pare rău, dar aş vrea să se 
consemneze că nu mă consider calificat pentru o asemenea 
funcţie. 

— Declaraţia a fost înregistrată, vorbi Carter pe un ton 
neutru, neimpresionat. Să continuăm. Căpitanul Owens a 
proiectat un submarin experimental pentru cercetări 
oceanografice. Nu-i aparatul ideal pentru sarcina pe care 
trebuie s-o rezolvăm, dar îl avem la îndemână şi nu există o 
navă mai potrivită. Bineînţeles, Owens va conduce 
submarinul său, PROTEUS. Doctorul Michaels va fi pilotul. 
EI a studiat şi a pus la punct harta sistemului circulator al 
lui Benes, pe care o vom examina de îndată. Doctorul Duval 
şi asistenta sa vor răspunde de operaţie, de înlăturarea 
cheagului. Cunoaşteţi cu toţii importanţa misiunii. Nutrim 


speranţa că veţi reuşi să vă duceţi treaba la bun sfârşit şi că 
vă veţi întoarce în perfectă stare. Există riscul ca Benes să 
moară în timpul operaţiei, dar această posibilitate va deveni 
certitudine dacă misiunea nu va avea loc. Totodată, există 
riscul ca nava să fie distrusă, dar, în circumstanţele actuale, 
merită să riscăm pierderea navei şi a echipajului. Preţul va 
fi mare, dar câştigul pe care l-am obţine - nu mă refer doar 
la FCRM, ci la întreaga omenire - e pe măsură. 

— Hai, băieţii! Mormăi Grant, ca pentru sine. 

Cora Peterson îl auzi şi-l privi scurt, pătrunzător, pe sub 
genele negre. Tânărul roşi. 

— Arată-le harta, Michaels! Ordonă generalul. 

Michaels apăsă pe un buton al aparatului din faţa lui, iar 
peretele se lumină, acoperindu-se cu harta tridimensională 
a sistemului circulator al lui Benes, cea pe care Grant o 
văzuse mai devreme, în birou. Părea că năvăleşte spre ei, că 
se măreşte, în timp ce Michaels răsucea un buton. În cele 
din urmă, din întreaga reţea rămase o singură imagine, 
reprezentând în mod clar capul şi gâtul. 

Vasele sangvine ieşeau în evidenţă datorită unei străluciri 
aproape fluorescente, iar peste ele apăruseră liniile unei 
grile. O săgeată subţire, neagră, se ivi în imagine, mişcată 
de indicatorul din mâna lui Michaels. Doctorul rămase pe 
scaun, ţinând un braţ pe spetează. 

— Cheagul este aici. 

Grant nu-l remarcase, cel puţin până nu-i fusese arătat, 
dar acum, când săgeata neagră îi marca limitele, îl văzu - 
un nodul mic, solid, într-o arteriolă. 

— Nu reprezintă un pericol imediat pentru viaţa 
pacientului, dar această zonă a creierului - şi săgeata dansă 
în jur - suferă de o comprimare a nervilor, fiind posibil să fi 
apărut deja leziuni. Doctorul Duval mi-a spus că efectul 
poate deveni ireversibil în douăsprezece ore sau mai puţin. 
O încercare de a opera în maniera obişnuită ar implica o 
tăietură în craniu aici, aici sau aici. În fiecare din cele trei 
cazuri se vor produce leziuni de neevitat, iar rezultatul va fi 


îndoielnic. Pe de altă parte, putem încerca să ajungem la 
cheag prin circuitul sangvin. Dacă am reuşi să intrăm în 
artera carotidă aici, în zona gâtului, ne-am plasa pe o rută 
rezonabilă câtre destinaţia noastră. 

Săgeata alunecă de-a lungul arterei roşii, croindu-şi 
drumul prin albăstreala venelor, lăsând impresia că ruta 
era foarte uşoară. Michaels continuă: 

— Aşadar, dacă Proteus, împreună cu echipajul lui, va fi 
miniaturizat şi injectat... 

— Stai o clipă! Îl întrerupse Owens, cu o voce aspră, 
metalică. Cât de mult va fi micşorat? 

— Trebuie să fie suficient de mic pentru a evita activarea 
apărării biologice a organismului. Lungimea totală va fi de 
trei microni. 

— Cât înseamnă asta? Interveni Grant. 

— Nava va avea dimensiunile unei bacterii mari. 

— Atunci, spuse Owens, dacă intrăm într-o arteră, vom 
suporta întreaga putere a curentului arterial. 

— Nu are nici măcar doi kilometri pe oră, zise Carter. 

— Lăsaţi kilometrii pe oră. În fiecare secundă, ne vom 
deplasa cu o viteză care va reprezenta de o sută de mii de 
ori lungimea navei. În condiţii normale, asta ar echivala, cu 
peste trei sute de kilometri pe secundă - sau ceva 
asemănător. La nivelul nostru de miniaturizare, ne vom 
mişca de zece ori mai repede decât s-a deplasat vreodată 
un astronaut. Cel puţin! 

— Fără îndoială că ai dreptate, reluă generalul, dar ce-i cu 
asta? Fiecare globulă roşie din circuitul sangvin se mişcă la 
fel de repede, iar nava are o construcţie mult mai solidă 
decât orice globulă. 

— Nu, nu are, afirmă Owens cu patimă. O globulă roşie 
conţine miliarde de atomi, dar Proteus va înghesui miliarde 
de miliarde de miliarde de atomi în acelaşi volum. Atomi 
miniaturizaţi, bineînţeles, dar asta n-are importanţă. Vom fi 
alcătuiți dintr-un număr mult mai mare de unităţi decât o 
globulă roşie şi, din acest motiv, vom fi mai moi. Mai mult, 


globula roşie se află într-un mediu compus din atomi egali 
ca mărime cu aceia din care e alcătuită. Noi vom fi aruncaţi 
într-un mediu care, din punctul nostru de vedere, va fi 
format din atomi monstruoşi. 

— Poţi să ne dai lămuriri în problema asta, Max? Întrebă 
Carter. 

— Nu pretind că mă pricep tot atât de bine în problemele 
miniaturizării, ca şi căpitanul Owens, bombăni Michaels. 
Presupun că se gândeşte la raportul lui James şi Schwartz, 
care afirmă că fragilitatea creşte în raport cu 
miniaturizarea. 

— Exact, spuse Owens. 

— Creşterea este redusă, iar James şi Schwartz au fost 
nevoiţi să facă unele simplificări în cursul analizei lor, ceea 
ce dovedeşte că aceasta nu-i în întregime validă. La urma 
urmei, atunci când mărim obiectele, acestea nu devin, cu 
siguranţă, mai puţin fragile. 

— Lasă-mă, domnule, că n-am mărit niciodată un obiect 
mai mult de o sută de ori, rosti dispreţuitor Owens, iar 
acum vorbim despre miniaturizarea unei nave, de un milion 
de ori în dimensiuni liniare! Nimeni n-a ajuns atât de 
departe, nici într-o direcţie, nici în alta. Adevărul este că nu 
există nimeni în lume care să poată afirma cu certitudine 
cât de fragili vom deveni, dacă vom reuşi să rezistăm în faţa 
apăsării curentului sangvin sau măcar cum vom putea 
răspunde acţiunii globulelor albe. Nu-i aşa că am dreptate? 

— Ei bine, da! Răspunse celălalt. 

Carter interveni, cu o nerăbdare crescândă: 

— Se pare că până acum n-au fost făcute experienţele 
obişnuite vizând obţinerea unei miniaturizări atât de 
drastice. Nu suntem în situaţia de a pune în funcţiune un 
asemenea program de experimentare, aşa că va trebui să 
ne încercăm norocul. Dacă nava nu va rezista, vom lua 
lucrurile ca atare! 

— Chestia asta mă încântă teribil! Mormăi Grant. 

Cora Peterson se aplecă spre el şi-i şopti cu asprime: 


— Vă rog, domnule Grant, aici nu suntem pe terenul de 
fotbal! 

— Constat că-mi cunoaşteţi dosarul, domnişoară! 

— Ssst! 

— Ne vom lua toate precauţiile posibile, continuă Carter. 
Benes se va afla într-o stare de hipotermie profundă, pentru 
propriul său interes, îngheţându-l, vom reduce cererea de 
oxigen a creierului. Asta înseamnă că bătăile inimii vor fi 
încetinite drastic, la fel şi viteza sângelui. 

— Chiar şi aşa, nu cred că vom supravieţui vârtejului, 
afirmă Owens. 

— Căpitane, interveni Michaels, dacă te vei ţine departe 
de pereţii arterei, vei ajunge în regiunea curentului laminar 
- unde nu există nici un vârtej demn de menţionat. Ne vom 
afla în arteră doar câteva minute, iar o dată ajunşi în vasele 
mai mici, nu vom avea nici o problemă. Singurul loc în care 
n-am putea ocoli vârtejurile ucigătoare se găseşte chiar în 
inimă, dar noi nu ne vom apropia de zona aceea. Acum pot 
să continui? 

— Te rog! Spuse Carter. 

— Odată ajunşi la cheag, îl vom distruge cu o rază laser. 
Laserul şi raza lui, fiind miniaturizaţi în aceeaşi proporţie ca 
şi noi, dacă vor fi manevraţi cum se cuvine - aşa cum se va 
întâmpla, fiind în mâinile lui Duval - nu vor produce nici un 
rău creierului, nici măcar vasului sangvin. Va fi suficient să 
sfărâmăm cheagul în bucăţi, iar globulele albe vor avea 
grijă de ele. Bineînţeles, noi vom părăsi zona imediat, ne 
vom întoarce prin sistemul venos, până la baza gâtului, de 
unde vom fi extraşi prin vena jugulară. 

— De unde vor şti ceilalţi care va fi poziţia noastră? 
Întrebă Grant. 

— Michaels vă va pilota, având grijă să vă aflaţi în locul 
potrivit, la momentul potrivit, îl lămuri Carter. Veţi păstra 
legătura cu noi prin radio. 

— Nu ştiţi dacă va funcţiona, interveni Owens. Există 
probleme la adaptarea undelor radio prin breşa de 


miniaturizare, mai ales că n-a încercat nimeni o breşă atât 
de mare. 

— E adevărat, dar noi vom încerca. În plus, Proteus are 
motor atomic şi, ca atare, îl putem urmări, datorită 
radioactivităţii, prin breşă. Veţi avea la dispoziţie doar 
şaizeci de minute, domnilor. 

— Adică trebuie să ne facem treaba şi să ieşim în şaizeci 
de minute? Se miră Grant. 

— Nici un minut în plus. Dimensiunile voastre implică 
această durată, care înseamnă suficient timp. Dacă depăşiţi 
perioada aceasta, veţi începe să vă măriţi, în mod automat. 
Nu vă putem menţine micşoraţi mai mult timp. Dacă am 
avea cunoştinţele lui Benes, am reuşi să vă prelungim 
această stare, pentru o perioadă nedefinită. Din păcate, 
însă, nu posedăm cunoştinţele respective. 

— Dacă le-am fi avut, călătoria asta n-ar mai fi fost 
necesară, zise Grant, rânjind sardonic. 

— Exact. lar dacă veţi începe să vă măriţi în trupul lui 
Benes, veţi deveni suficient de mari pentru a atrage atenţia 
sistemului de apărare al trupului, iar la scurt timp după 
aceea îl veţi ucide pe Benes. Trebuie să aveţi grijă să nu se 
întâmple aşa ceva. 

Încheindu-şi expunerea, Carter privi în jur, aşteptând 
întrebările celorlalţi. 

— Există alte obiecţii? Dacă nu aveţi nimic de adăugat, e 
cazul să începeţi pregătirile. Dorim să intraţi în trupul lui 
Benes cât mai curând posibil. 

Submarinul. 

Nivelul activităţii ce se desfăşura în încăperea de spital 
atinsese echivalentul vizual al unui țipăt. Ioţi se mişcau cu 
paşi iuți, aproape alergând. Doar silueta de pe masa de 
operaţie rămânea nemişcată. Peste ea fusese întinsă o 
pătură termică grea, prin care şerpuiau numeroase inele, 
umplute cu un lichid refrigerent în stare de circulaţie. 
Trupul gol de sub pătură fusese răcit până la un punct în 
care viaţa ajunsese doar o şoaptă slabă. 


Capul lui Benes fusese ras şi însemnat, aidoma unei hărţi 
nautice, cu linii numerotate reprezentând latitudinea şi 
longitudinea. Figura bărbatului adâncit în somn avea o 
expresie rigidă de tristeţe profundă. 

Pe zidul din spatele lui se afla altă reproducere a 
sistemului său circulator, mărită atât de mult încât pieptul, 
gâtul şi capul deveniseră imense, acoperind peretele dintr- 
un capăt în celălalt, din tavan până la podea. O pădure în 
care vasele mai mari erau groase cât braţul unui bărbat, iar 
spaţiul dintre acestea era ticsit de capilare fine. 

Aflaţi în turnul de comandă, ce se ridica deasupra sălii de 
operaţii, Carter şi Reid urmăreau întreaga scenă cu atenţie. 
Puteau vedea şirurile de mese pe care erau dispuse 
monitoarele. În faţa fiecăruia, stătea câte un tehnician 
purtând uniforma FCRM. O simfonie în alb cu fermoare. 

Carter se îndreptă spre fereastră, în timp ce Reid rosti 
calm într-un microfon: 

— Aduceţi nava Proteus în camera de miniaturizare. 

Protocolul obişnuit cerea ca asemenea ordine să fie date 
cu o voce calmă, iar în sală era linişte, în absenţa oricărui 
sunet care să fi reprezentat un criteriu de comparaţie. Se 
făceau, în grabă, reglaje de ultimă oră la pătura termică. 
Fiecare tehnician îşi examina monitorul, de parcă ar fi fost 
noua lui mireasă, cu care rămăsese, în sfârşit, singur... 

Asistentele medicale se îngrămădeau în jurul lui Benes ca 
nişte fluturi mari cu aripi scrobite. 

O dată cu debutul pregătirilor pentru miniaturizarea lui 
Proteus, fiecare bărbat, fiecare femeie din sală înţelegea că 
începuse ultima etapă a numărătorii inverse. 

Reid apăsă un buton. 

— Inima! Ceru el scurt. 

Sectorul Inimă era redat în amănunţime pe ecranele de 
televiziune rânduite chiar în faţa sa. În acest sector 
dominau înregistratoarele EKG, iar bătăile inimii răsunau 
într-o bubuială dublă, surdă, de-o încetineală plină de 
tristeţe. 


— Cum stau lucrurile aici, Henry? 

— Perfect. A rămas fix la treizeci şi două de bătăi pe minut. 
Nu există nici o anomalie, de natură acustică sau 
electronică. Restul ar trebui să fie la fel. 

— Bine, zise Reid, întrerupând legătura. 

În concepţia unui om care răspundea de inimă, toate 
lucrurile trebuiau să fie perfecte, dacă inima funcţiona 
bine... 

Reid luă legătura cu sectorul Plămâni. Lumea de pe ecran 
deveni, brusc, cea a aparatelor care supravegheau 
respiraţia. 

— Totul e în regulă, Jack? 

— În regulă, domnule doctor Reid. Am coborât respiraţia 
la şase pe minut. Nu pot s-o reduc mai mult. 

— Nici nu-ţi cer asta. Ai grijă! 

Apoi veni rândul hipotermiei. Acest sector era mai mare 
decât celelalte, deoarece trebuia să aibă grijă de tot trupul, 
iar aici obiectul de discuţie îl reprezenta termometrul. 
Măsura temperatura pe membre, în diferite puncte ale 
torsului, cu terminale sensibile ce făceau aprecieri la 
diferite adâncimi sub piele. În sector, existau 
înregistratoare de temperatură care ţăcăneau continuu, 
fiecare curbă având etichetă proprie: „circulator”, 
„respirator”, „cardiac”, „renal”, „intestinal” şi aşa mai 
departe. 

— Ceva probleme, Sawyer? Întrebă Reid. 

— Nu, domnule. Temperatura generală este de douăzeci şi 
opt grade Celsius - optzeci şi două grade Fahrenheit. 

— N-am nevoie de transformare, mulţumesc! 

— Bine, domnule. 

Reid parcă simţea hipotermia muşcându-i organele vitale. 
Şaisprezece grade Fahrenheit sub temperatura normală. 
Şaisprezece grade cruciale, care încetineau metabolismul 
la o treime, reducând nevoia de oxigen la o treime, 
încetinind bătăile inimii, viteza sângelui, nivelul vieţii, 
presiunea pe creierul blocat de cheag. Şi făcând mediul mai 


favorabil pentru nava care urma să pătrundă curând în 
jungla din interiorul trupului uman. 

Carter se apropie de Reid. 

— Totul e gata, Don? 

— Atât cât e posibil, având în vedere că am improvizat 
totul peste noapte. 

— Mă îndoiesc. 

Reid se înroşi la faţă. 

— Ce vrei să insinuezi, domnule general? Se zburili el. 

— N-a fost nevoie de nici o improvizație. Nu reprezintă un 
secret pentru mine faptul că ai stabilit bazele 
experimentelor biologice în ceea ce priveşte miniaturizarea. 
Ai plănuit cumva, în mod special, explorarea sistemului 
circulator uman? 

— Nu în mod special. Dar, fireşte, echipa mea a lucrat la 
această problemă. În asta consta munca ei. 

— Don... - Carter ezită câteva clipe, apoi continuă ferm: 
Dacă dăm greş, Don, capul cuiva va fi cerut pentru camera 
de trofee guvernamentale, iar al meu este cel mai la 
îndemână. Dacă se întâmplă asta, tu şi oamenii tăi veţi 
deveni victime sigure. Ca atare, te sfătuiesc să nu încerci să 
forţezi lucrurile prea mult, dacă eu nu voi mai fi aici. 

— Deci militarii vor avea prioritate? Să înţeleg că nu 
trebuie să le stau în cale? 

— Ar fi bine să n-o faci. Altă problemă. Ce nu-ţi place la 
fata aceea, Cora Peterson? 

— N-am nimic cu ea. De ce? 

— Ai răcnit destul de tare. Te-am auzit de pe coridor, 
înainte de a intra în sala de conferinţe. Ai vreun motiv ce te 
determină să consideri că ea n-ar trebui să se afle la bordul 
navei? 

— E femeie. Nu se va descurca în situaţii de urgenţă. Pe de 
altă parte... 

— Da? 

— Dacă vrei să ştii adevărul, Duval s-a purtat în maniera 
lui obişnuită, eu-sunt-legea-şi-profetul-ei, iar eu, în mod 


automat, m-am opus. Cât de multă încredere ai în Duval? 

— Ce înţelegi prin încredere? 

— Care-i motivul adevărat pentru care este trimis Grant în 
această misiune? Pe cine trebuie să supravegheze? 

— Nu i-am indicat nici o persoană anume pe care s-o 
supravegheze în mod deosebit, răspunse Carter cu voce 
joasă. Echipa trebuie să se afle acum în coridorul de 
sterilizare... 

XXX 

Grant adulmecă mirosul slab de medicamente ce plutea în 
aer şi fu mulţumit că avea posibilitatea de a se rade. N-avea 
rost să nu vegheze la aspectul său, de vreme ce la bord se 
afla o femeie. Uniforma FCRM nu arăta rău: confecţionată 
dintr-o bucată, cu centură, constituia o combinaţie bizară 
de eleganţă şi sobrietate ştiinţifică. Aceea care-i era 
destinată îl strângea uşor sub braţ, dar urma s-o poarte 
doar o oră, din câte înţelesese. 

Trecură în şir, el şi ceilalţi, printr-un coridor, prin lumina 
slabă, dar bogată în raze ultraviolete. 

Cora Peterson mergea chiar în faţa lui. În tot acest timp, 
tânărul deplângea în tăcere faptul că purta ochelari 
întunecaţi care ascundeau maniera interesantă în care fata 
se mişca. 

Dornic de conversaţie, spuse: 

— Domnişoară Peterson, această plimbare este suficientă 
pentru a fi sterilizaţi? 

Ea întoarse capul iute şi-i răspunse: 

— Cred că n-ar trebui să faceţi paradă de nelinişte 
masculină. 

Grant se strâmbă. O căutase cu lumânarea. 

— Îmi subestimaţi naivitatea, domnişoară Peterson, iar eu 
v-am subestimat sofisticarea. 

— N-am avut intenţia să vă jignesc. 

Uşa de la capătul coridorului se deschise automat şi Grant, 
la fel de automat, parcurse distanţa dintre ei şi-i oferi mâna. 
Fata o evită şi păşi în urma lui Duval. 


— N-a fost vorba de jignire, continuă Grant. Am vrut să 
spun doar că nu suntem sterilizaţi. Adică fără microbi. În 
cazul cel mai bun, doar suprafaţa noastră a fost sterilizată. 
Pe dinăuntru, suntem plini de microbi. 

— În privinţa asta, răspunse Cora, nici Benes nu-i 
sterilizat. Adică fără microbi. Dar orice microb pe care-l 
ucidem înseamnă unul mai puţin introdus în trupul lui. 
Microbii noştri vor fi miniaturizaţi o dată cu noi, bineînţeles. 
Nu ştim în ce fel pot afecta microbii miniaturizaţi o fiinţă 
omenească, dacă pătrund în circuitul sangvin al acesteia. Pe 
de altă parte, după o oră, orice microb miniaturizat din 
sânge se va mări, ajungând la dimensiunea lui normală, iar 
această expandare poate fi, din câte ştim, dăunătoare. Cu 
cât Benes va fi expus mai puţin factorilor necunoscuţi, cu 
atât mai bine! 

Tânăra făcu o scurtă pauză, apoi continuă, dând din cap: 

— Există atât de multe lucruri pe care nu le cunoaştem! 
Nu-i momentul să facem experienţe! 

— Dar n-avem de ales, domnişoară Peterson! Apropo, aş 
putea să-ţi spun Cora, pe durata călătoriei? 

— Pentru mine, nu înseamnă nici o diferenţă. 

Pătrunseră într-o încăpere mare, circulară, cu geamuri în 
toate părţile. Podeaua era acoperită cu plăci hexagonale, 
mari cam de un metru, având suprafaţa denivelată din 
cauza unor bule apropiate, emisferice. Totul părea făcut 
dintr-un material alb ca laptele, sticlos. În centrul camerei 
se afla o lespede asemănătoare celorlalte, numai că era 
colorată în roşu aprins. 

O mare parte a încăperii era ocupată de o navă albă, 
măsurând cam cincisprezece metri în lungime, în formă de 
potcoavă, cu o emisferă deasupra, a cărei parte din faţă era 
transparentă. Deasupra acesteia se afla altă emisferă, în 
întregime translucidă. Nava era pusă pe un transportor 
hidraulic, care o aducea spre centrul camerei. 

Michaels se apropie de Grant. 


— Proteus, spuse el. Casa noastră departe de casă, pentru 
următoarea oră... 

— Ce cameră uriaşă! Exclamă tânărul, privind în jur. 

— E încăperea de miniaturizare. A fost folosită pentru 
micşorarea unor piese de artilerie şi a unor bombe atomice 
mici. Tot aici s-a experimentat şi mărirea insectelor - ştii, 
furnici aduse la dimensiunile unei locomotive - pentru 
uşurarea cercetării. Asemenea bioexperimente n-au fost 
încă autorizate, deşi avem unele realizări în acest domeniu, 
în momentul ăsta, Proteus este aşezat pe modulul zero. Cel 
roşu. Presupun că după aceea vom intra în el. Eşti nervos, 
domnule Grant? 

— Destul. Dar dumneavoastră? 

— Şi eu, dădu aprobator din cap Michaels. 

Proteus fusese aşezat pe batiul lui, iar transportorul 
hidraulic, care-l adusese acolo, fu îndepărtat. O scară, aflată 
într-o parte, ducea spre trapa de intrare. 

Nava strălucea în albul ei sterilizat, de la prova boantă, 
fără formă, la ajutajul dublu şi aripa ridicată a cârmei. 

— Voi intra primul, spuse Owens. Când vă voi face semn, 
veniţi şi voi. 

Se îndreptă spre scară. 

— În fond, e nava lui, mormăi Grant. De ce nu? 

— Apoi, întorcându-se spre Michaels, adăugă: Pare mai 
nervos decât noi... 

— Ăsta-i felul lui. Arată nervos tot timpul. lar dacă este, 
are motive. Are soţie şi două fetiţe. În schimb, Duval şi 
asistenta lui sunt necăsătoriți. 

— Şi eu, spuse Grant. Dumneata? 

— Divorţat. Fără copii. Aşa că-ţi dai seama... 

Owens era complet vizibil, sub cupola ce ţinea loc de vârf. 
Părea a se uita atent la lucrurile din faţa lui. Apoi le făcu 
semn să vină înăuntru. Michaels îi răspunse şi se îndreptă 
spre scară. Duval îl urmă. Grant o lăsă pe Cora să urce 
înaintea lui. 


Toţi se aflau deja pe scaune când Grant ieşi, ghemuit, din 
încăperea măruntă, pentru un singur om, ce servea drept 
sas. În cabina de deasupra, pe singurul scaun, stătea 
Owens, în faţa comenzilor. În partea de jos se aflau patru 
scaune. Cele două din spate, câte unul pe fiecare latură, 
fuseseră ocupate de Cora şi Duval. Cora stătea pe cel din 
dreapta, lângă scara ce ducea spre poziţia de comandă de 
sub cupolă, iar Duval pe cel din stânga. 

În faţă, se găseau celelalte două scaune, apropiate. 
Michaels îl ocupase deja pe cel din stânga. Grant se aşeză 
lângă el. 

Alături se aflau mese de lucru şi ceea ce părea a fi un set 
de comenzi auxiliare. Sub mese, dulapuri. În spate, existau 
două cămăruţe: una era un atelier mic, cealaltă - o 
magazie. 

În interiorul navei era întuneric. 

— O să te punem la treabă, Grant, zise Michaels. De 
obicei, aveam un operator radio în locul tău - unul de-al 
nostru. Întrucât ai experienţă în transmisiuni, vei manevra 
tu aparatul. Sper că nu-i nici o problemă. 

— Nu-mi dau prea bine seama... 

— Hei, Owens! Strigă Michaels. Ce-i cu curentul electric? 

— Îi dau drumul imediat. Verific ceva. 

— Nu cred că aparatul radio se deosebeşte prea mult de 
cele tradiţionale, se reîntoarse doctorul către tânăr. E 
singurul obiect de pe navă care nu funcţionează pe bază de 
energie nucleară. 

— Nu mă aştept să am probleme, murmură Grant. 

— Bine. Atunci, relaxează-te. Vor mai trece câteva minute 
până vom fi miniaturizaţi. Ceilalţi au treabă, aşa că, dacă nu 
te deranjează, o să vorbesc. 

— Dă-i drumul! 

Michaels încercă să-şi găsească o poziţie mai comodă pe 
scaun. 

— Fiecare în parte avem reacţii specifice atunci când 
suntem nervoşi. Unii aprind ţigări - apropo, la bord nu se 


fumează. 

— Nu-s fumător. 

— Unii beau, alţii îşi rod unghiile. Eu vorbesc - bineînţeles, 
cu condiţia să nu pălăvrăgesc în totalitate. Chiar acum 
există doar o mică diferenţă între a vorbi şi a pălăvrăgi. M- 
ai întrebat de Owens. Eşti nervos din cauza lui? 

— Ar trebui să fiu? 

— Sunt convins că generalul Carter se aşteaptă să fii. Un 
om bănuitor, acest Carter... Cu tendinţe paranoide. Cred 
că-i preocupat de faptul că Owens e omul care se afla în 
maşină cu Benes, în momentul accidentului. 

— Gândul ăsta m-a frământat şi pe mine. Şi ce dacă? Dacă 
Owens ar fi aranjat accidentul, mă îndoiesc că ar fi ales 
interiorul unei maşini... 

— Nu sugerez nimic de felul ăsta, spuse Michaels, 
scuturând puternic din cap. Încerc doar să descopăr cum 
gândeşte Carter. Să presupunem că Owens ar fi un agent 
secret duşman, atras de partea Lor, în timpul unei călătorii 
la o conferinţă ştiinţifică desfăşurată dincolo de mări... 

— Ce dramatic! Zise Grant sec. La bord nu mai există şi 
alţii care au participat la asemenea conferinţe? 

Michaels se gândi un moment, apoi dădu din cap. 

— De fapt, toţi am participat. Chiar şi fata a fost la o 
întâlnire scurtă, anul trecut, în cadrul căreia Duval a 
prezentat o comunicare. Dar, oricum, să presupunem că 
Owens a fost cel „ispitit”. Să zicem că i s-a încredinţat 
sarcina de a favoriza uciderea lui Benes. S-ar putea să fi 
fost nevoie să rişte să moară şi el. Şoferul maşinii care a 
ciocnit limuzina ştia că urma să moară. Cei cinci bărbaţi 
înarmaţi cu puşti ştiau la rândul lor că urmau să moară. Se 
pare că oamenilor nu le pasă că vor muri. 

— Iar Owens ar fi dispus mai degrabă să moară decât să 
ne lase să reuşim? De aceea e nervos? 

— Oh, nu! Ceea ce sugerezi e de necrezut. Mi-aş putea 
imagina, de dragul discuţiei, că Owens ar fi dornic să-şi dea 
viaţa pentru un ideal, dar nu şi că ar fi în stare să sacrifice 


prestigiul navei sale, făcând-o să eşueze în prima misiune 
importantă. 

— Atunci, crezi că-l putem elimina de pe lista suspecţilor şi 
că nu e cazul să ne aşteptăm la vreun accident la 
intersecţii? 

Michaels râse blând, figura lui binevoitoare de lună plină 
destinzându-se. 

— Bineînţeles. Dar pun pariu că generalul Carter ne-a 
avut în vedere pe fiecare în parte. Şi pe tine, fireşte... 

— Şi pe Duval? * 

— De ce nu? Oricare dintre noi ar putea fi omul Celeilalte 
Părţi, Poate nu pentru bani - sunt sigur că niciunul dintre 
cei de aici nu poate fi cumpărat - ci dintr-un idealism 
eronat. De exemplu, acum miniaturizarea este în primul 
rând o armă. Mulţi dintre oamenii care lucrează aici sunt 
împotriva acestui lucru. Cu câteva luni în urmă, de pildă, 
unii dintre ei i-au trimis preşedintelui o scrisoare deschisă 
pe această temă, reprezentând o pledoarie în favoarea 
încetării cursei miniaturizării, pentru stabilirea unui 
program comun cu alte naţiuni în vederea exploatării 
miniaturizării în scopuri paşnice, mai ales în biologie şi în 
medicină. 

— Cine a fost implicat în această mişcare? 

— Foarte multă lume. Duval a fost unul dintre cei mai 
gălăgioşi, unul dintre liderii necontestaţi. Şi, dacă veni 
vorba, şi eu am semnat declaraţia. Te asigur că toţi 
semnatarii au fost sinceri. Eu am fost şi continui să fiu. E 
posibil să demonstrezi că aparatul lui Benes, care înlătură 
durata limitată a miniaturizării, dacă va funcţiona, va duce 
la creşterea considerabilă a pericolului războiului şi 
distrugerii. Dacă-i aşa, atunci presupun că Duval sau eu 
însumi am fi dornici să-l vedem pe Benes mort, înainte de a 
putea vorbi. În ceea ce mă priveşte, te pot asigura însă că 
nu sunt chiar atât de pătimaş. Cel puţin nu într-o asemenea 
măsură. Cât despre Duval, marea lui problemă o constituie 


personalitatea sa dezagreabilă. Din cauza asta, mulţi sunt 
gata să-l bănuiască de orice. 

Michaels se foi în scaun şi adăugă: 

— Şi pe fată, în acelaşi timp. 

— A semnat şi ea? 

— Nu, declaraţia a fost dată doar în numele 
personalităţilor importante. Dar ce caută ea aici? 

— Pentru că a insistat Duval. Am fost de faţă. 

— Da, dar de ce a fost nevoie ca ea să cedeze în faţa 
insistențelor lui? Doar e o fată tânără şi frumoasă. El are 
douăzeci de ani în plus şi nu-i interesat de ea - sau de altă 
fiinţă omenească. A dorit Cora să fie împreună cu Duval - 
sau a avut un alt motiv, unul politic? 

— Eşti gelos, domnule doctor? 

O clipă, Michaels păru şocat, apoi zâmbi uşor. 

— Ştii, nu m-am gândit niciodată la asta. Pun pariu că 
sunt. Nu-s mai bătrân decât Duval şi, dacă-i interesată de 
bărbaţi mai în vârstă, cu siguranţă că m-aş simţi măgulit să 
mă prefere. Dar chiar acceptând acest lucru în defavoarea 
mea, tot rămâne destul să ne întrebăm care-s motivele ei. 

Zâmbetul lui Michaels dispăru, iar el deveni din nou serios. 

— La urma urmei, siguranţa acestei nave nu depinde 
numai de noi, ci şi de cei de afară, care ne conduc, până la 
un anumit punct. Colonelul Reid a fost în favoarea petiţiei la 
fel de mult ca oricare dintre noi, deşi, ca ofiţer activ, nu se 
poate implica în activitatea politică. Cu toate că numele lui a 
lipsit de pe petiție, vocea lui s-a făcut auzită. S-a certat şi cu 
Carter din cauza asta. Înainte, fuseseră prieteni buni. 

— Păcat! Zise Grant. 

— lar Carter... E de-a dreptul paranoic. Stresul muncii 
poate crea instabilitate la cei mai sănătoşi oameni. Mă 
întreb dacă există vreo persoană care să fie perfect 
convinsă de faptul că generalul n-a fost, într-un fel, atras de 
Partea Cealaltă... 

— Crezi că a fost? 

Michaels îşi întinse mâinile în lături. 


— Nu, sigur că nu. Ţi-am spus, asta-i o discuţie 
terapeutică. Vrei să stau şi să transpir sau să gem încet? 

— Nu, cred că nu. De fapt, te rog să continui. Cât timp te 
ascult, uit să intru în panică. Mi se pare că i-ai menţionat pe 
toţi. 

— Nu chiar. L-am lăsat la urmă, în mod deliberat, pe cel 
mai puţin suspect dintre toţi. Putem spune, ca o regulă 
generală, că individul cel mai puţin suspect poate fi 
vinovatul. Nu eşti de acord cu această afirmaţie? 

— Ba da. Şi cine-i individul cel mai puţin suspect? Sau 
acum e momentul să răsune o împuşcătură, iar dumneata 
să te prăvăleşti pe podea, chiar înainte de a apuca să 
dezvălui identitatea răufăcătorului? 

— Se pare că nu mă ţinteşte nimeni, zâmbi Michaels. Cred 
că o să am timp să-ţi spun: individul cel mai puţin suspect 
eşti chiar tu, Grant. Cui i-ar trece prin minte că trădătorul 
ar putea fi tocmai agentul de încredere, însărcinat să 
vegheze la siguranţa navei în timpul misiunii? Eşti un om de 
încredere, Grant? 

— Nu-s sigur. Nu pot să-ţi ofer decât cuvântul meu, dar ce 
valoare are el? 

— Exact. Ai fost de Cealaltă Parte de mai multe ori şi în 
circumstanţe mai obscure decât oricare altul de pe navă, 
sunt sigur de asta. Să presupunem că, într-un fel sau altul, 
ai fost racolat. 

— E posibil, zise Grant, fără să se arate impresionat. Dar l- 
am adus pe Benes aici, sănătos. 

— Ai făcut asta, într-adevăr, dar ştiai că vor avea grijă de 
el în etapa următoare. Între timp, tu rămâneai curat şi 
potrivit pentru sarcini viitoare, ca aceasta. 

— Cred că ai dreptate. 

Michaels scutură din cap. 

— Nu, n-am! Îmi cer scuze dacă te-am jignit... Aş vrea să 
înceapă o dată miniaturizarea, zise el, ciupindu-se de nas. 
După aceea, o să am mai puţin timp de gândire. 


Grant se simţi stânjenit. Pe figura lui Michaels apăruse o 
expresie de teamă, de îndată ce acesta renunţase la 
atitudinea zeflemitoare. 

— Cum stăm, căpitane? Strigă el. 

— Totul e gata. Totul e gata, se auzi vocea aspră, metalică, 
a lui Owens. 

Luminile se aprinseră. Imediat, Duval trase câteva sertare 
din peretele navei şi începu să se uite pe hărţi. Cora verifica 
laserul cu grijă. 

— Pot urca la tine, Owens? Întrebă Grant. 

— Doar să-ţi vâri capul, răspunse Owens. Nu-i loc pentru 
mai mult. 

— La-o domol, doctore, şopti tânărul către tovarăşul lui de 
alături. Mă întorc în câteva minute, aşa că poţi să tremuri, 
dacă vrei, fără să te vadă nimeni. 

Vocea lui Michaels era seacă, iar cuvintele păreau că-i ies 
din gură cu dificultate: 

— Eşti un om amabil, Grant. Dacă aş fi avut parte de un 
somn natural... 

Grant se ridică, îndreptându-se spre parte din spate a 
navei, rânjindu-i Corei, care se dădu calmă la o parte din 
calea lui. Urcă iute scara, privi în jur şi spuse: 

— Cum o să ştii încotro s-o iei? 

— Am hărţile lui Michaels aici, răspunse Owens. 

Căpitanul acţionă un comutator şi pe unul din ecranele din 
faţa lui apăru imediat o reproducere a sistemului circulator, 
cea pe care Grant o văzuse de mai multe ori până atunci. În 
continuare, fu acţionat alt buton, şi o parte a hărţii străluci 
într-un galben-portocaliu ţipător. 

— Ruta noastră planificată, zise el. Michaels mă va 
îndruma, dacă va fi nevoie. În plus, deoarece avem motoare 
nucleare, Carter şi ceilalţi vor putea să ne urmărească 
drumul cu precizie. Ne vor ajuta direct, dacă vei sta la 
postul tău, lângă radio. 

— Ai aparatură de comandă foarte complicată. 


— Destul de sofisticată, spuse Owens, cu o mândrie 
evidentă. Există câte un buton pentru fiecare lucru, ca să 
zicem aşa, totul compactat cât s-a putut. Submarinul 
urmează să fie folosit pentru lucrări marine la mare 
adâncime. 

Grant cobori scara, iar Cora îi făcu din nou loc. Era 
cufundată în munca ei la laser. Manevra scule fine, ca de 
ceasornicar. 

— Pare complicat, spuse tânărul. 

— Un laser cu rubin, dacă ştii ce-i acela, răspunse scurt 
fata. 

— Ştiu că scoate un fascicul îngust de lumină coerentă 
monocromatică, dar n-am nici cea mai vagă idee despre 
felul în care funcţionează. 

— Atunci îţi sugerez să te întorci la scaunul dumitale şi să 
mă laşi să-mi văd de treabă. 

— Da, doamnă. Dar dacă se întâmplă să ai vreo minge de 
fotbal căreia trebuie să-i legi sfoara, spune-mi. Noi, indivizii 
solizi, ne pricepem la munci dintr-astea, necalificate. 

Cora puse jos o şurubelniţă mică, îşi şterse mănuşile de 
cauciuc şi se uită la el. 

— Domnule Grant! 

— Da, doamnă! 

— Ai de gând să transformi toată această aventură în ceva 
hidos, din cauza dorințelor dumitale de a te amuza în 
permanenţă? 

— Nu, dar... Atunci, cum să-ţi vorbesc? 

— Ca unui coleg, membru al echipajului. 

— Dar totodată eşti şi o femeie tânără. 

— Ştiu, domnule Grant, dar ce te interesează asta pe 
dumneata? Nu-i necesar să mă asiguri prin fiecare frază 
sau gest că eşti conştient de sexul meu. E plictisitor şi inutil. 
După ce totul se va termina, dacă vei simţi nevoia să apelezi 
la ritualurile pe care le foloseşti de obicei în faţa femeilor 
tinere, te voi trata în felul în care mi se va părea potrivit. 
Dar pentru moment... 


— În regulă. Ne întâlnim după sfârşitul misiunii. 

— Şi, domnule Grant... 

— Da? 

— Renunţă la pretextul că ai fost cândva jucător de fotbal. 
Mie puţin îmi pasă... 

— Ceva îmi spune că ritualul va trebui schimbat, dar... 
murmură tânărul, înghițind insulta. 

Fata nu mai era atentă, se întorsese la laser. Grant nu se 
putu împiedica să n-o privească, sprijinindu-se de masă, 
urmărind cea mai măruntă mişcare a degetelor ei sigure. 

— Oh, dacă ai putea fi frivolă! Oftă el, dar, din fericire, ea 
nu-l auzi, sau cel puţin nu arătă că l-ar fi auzit. 

Deodată, ea puse mâna pe a lui, iar Grant se pomeni 
tresărind uşor la atingerea degetelor ei fierbinţi. 

— Scuză-mă! Zise ea şi-i deplasă mâna puţin mai încolo, 
apoi îi dădu drumul. 

Aproape imediat, apăsă un contact la laser, iar o dungă de 
lumină, cât un fir de păr, ţâşni lovind discul de metal pe 
care stătuse mâna lui. Instantaneu, apăru o gaură îngustă şi 
se simţi un miros slab de vapori de metal. Dacă mâna lui 
Grant ar fi rămas pe loc, gaura s-ar fi aflat în degetul lui 
mare. 

— Ar fi trebuit să mă avertizezi, zise tânărul. 

— N-ai nici un motiv să stai aici, răspunse Cora. 

Apoi ridică laserul, ignorând oferta lui de a o ajuta, şi se 
îndreptă spre magazie. 

— Am înţeles, domnişoară, rosti umil Grant. De acum 
înainte, când o să fiu în apropierea dumitale, o să am grijă 
unde o să-mi pun mâna. 

Cora se uită la el oarecum uimită şi un pic nesigură. Apoi, 
pentru o clipă, zâmbi. 

— Atenţie! Spuse Grant. S-ar putea să-ţi crape obrajii! 

Zâmbetul ei dispăru imediat. 

— Mi-ai promis ceva! Îi aminti fata, pe un ton glacial, şi 
intră în atelier. 

Se auzi vocea lui Owens, de deasupra: 


— Grant! Trebuie să verifici radioul! 

— Ai dreptate, răspunse tânărul. O să ne revedem, Cora. 
După ce scăpăm de aventura asta. 

Se strecură pe scaunul lui şi se uită la radio pentru prima 
oară. 

— Pare să fie un aparat radiotelegrafic. 

Michaels îşi întoarse privirea către el. De pe faţa sa se 
ştersese o parte din culoarea cenugşie. 

— Din punct de vedere tehnic, e dificil să transmiţi vocea 
prin breşa miniaturizării. Presupun că ştii alfabetul Morse. 

— Bineînţeles, încuviinţă tânărul. 

Şi Grant începu să bată iute un mesaj. După o pauză, 
sistemul de comunicare din camera de miniaturizare bubui 
la un nivel sonor ce putu fi auzit clar în interiorul lui 
Proteus. 

— Mesaj recepționat. Confirmăm. Mesajul este următorul: 
DOMNIŞOARA PETERSON A ZÂMBIT. 

Cora, care tocmai se întorcea spre scaunul ei, strâmbă din 
nas, ca şi cum s-ar fi simţit jignită. 

— Ce banc bun! Bombăni ea. 

Grant se aplecă asupra aparatului şi bătu: 

CORECT. 

De data aceasta, răspunsul sosi, prin aparat. Grant 
ascultă, apoi strigă: 

— Mesaj primit de afară: PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU 
MINIATURIZARE. 

Miniaturizarea. 

Neştiind cum să se pregătească, Grant rămase unde se 
afla. Michaels se ridică, schiţând o mişcare bruscă, lăsând 
impresia că era gata să facă o ultimă verificare a tuturor 
aparatelor. 

Duval, punându-şi hărţile alături, începu să-şi aranjeze 
centura. 

— Să vă ajut, domnule doctor? Întrebă Cora. 

— Ce-ai zis? Nu, trebuie doar să-mi închei catarama, spuse 
el, privind spre ea. Gata, am reuşit! 


— Domnule doctor... 

— Da? 

Chirurgul se uită din nou la ea şi, brusc, fu cuprins de 
îngrijorare, observând aparenta ei dificultate de a se 
exprima. 

— S-a defectat cumva laserul, domnişoară Peterson? 

— Nu. Îmi pare rău că am fost cauza discuţiilor neplăcute 
cu doctorul Reid. 

— Nici o problemă! Nu-ţi face griji inutile. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi intervenit în favoarea mea, 
oferindu-mi posibilitatea de a participa şi eu la expediţie. 

— Aveam nevoie de tine, spuse Duval, pe un ton foarte 
serios. Nu cunosc pe nimeni pe care să mă pot bizui aşa 
cum mă bizui pe tine. 

Cora se îndreptă spre Grant, care, după ce se întorsese să- 
| asculte pe Duval, începuse din nou să-şi facă de lucru cu 
propria-i centură. 

— Ştii s-o prinzi? Întrebă ea. 

— Mi se pare mult mai complicată decât centura obişnuită 
din avioane. 

— Da, aşa e. Uite, ai pus asta pe dos. Dă-mi voie. 

Fata se aplecă spre el, iar Grant se pomeni privindu-i 
obrazul apropiat, simţindu-i delicateţea parfumului slab. 
Avu nevoie de oarece efort pentru a reuşi să se 
stăpânească. Cora i se adresă în şoaptă: 

— Îmi pare rău că am fost dură, dar poziţia mea este 
delicată... 

— Ai fost încântătoare... Nu, iartă-mă, mi-a scăpat... 

— Statutul meu la FCRM e analog celui unui bărbat, dar, 
în realitate, am parte de tot soiul de piedici la fiecare pas, 
din cauză că-s de alt sex. Sau sunt tratată cu prea multă 
consideraţie, sau cu prea multă condescendenţă. Eu n-am 
nevoie nici de una, nici de alta. Oricum, nu în timpul 
serviciului. Chestia asta mă aduce în pragul disperării... 

Grant era gata să-i dea răspunsul potrivit, dar se abţinu. 
Simţea că-i va fi extrem de greu dacă va trebui să se 


controleze tot timpul. Era mai mult decât putea îndura... 

— Indiferent de sexul dumitale - şi din acest moment voi fi 
atent să nu mai fac nici o referire la el - eşti cea mai calmă 
persoană de aici, cu excepţia lui Duval. Care, presupun, nici 
nu-şi dă seama că se află în acest loc. 

— Nu-l subestima, domnule Grant. Ştie că-i aici, te asigur! 
E calm pentru că îşi dă seama de faptul că misiunea ce ne 
revine este mult mai importantă decât propria-i viaţă. 

— Din cauza secretului lui Benes? 

— Nu. Pentru că este prima oară când miniaturizarea este 
folosită la această scală. Şi pentru că este folosită pentru a 
salva o viaţă. 

— Va fi indicat să se utilizeze laserul? Gândeşte-te ce era 
să păţească degetul meu... 

— În mâinile doctorului Duval, laserul va distruge cheagul 
fără să atingă nici o moleculă din țesutul înconjurător. 

— Ai o părere foarte bună despre îndemânarea lui. 

— E părerea întregii lumi. Iar eu o împărtăşesc, din motive 
întemeiate. Lucrez cu el de la absolvirea facultăţii. 

— Presupun că nu dă dovadă de prea multă 
condescendenţă, şi nici de prea multă consideraţie, doar 
pentru motivul că eşti femeie. 

— Nu, nici vorbă de aşa ceva. 

Întrerupând discuţia brusc, fata se întoarse la scaunul ei 
şi-şi puse centura dintr-o singură mişcare. 

— Domnule doctor Michaels, vă aşteptăm! Strigă Owens. 

Michaels, care acum se plimba încet prin cabină, părea, 
pentru moment, preocupat şi nesigur. Aruncă o scurtă 
privire spre persoanele prinse de scaune, se aşeză şi-şi fixă 
şi el centura. 

Owens cobori din compartimentul lui, verifică rapid fiecare 
centură, urcă la loc şi şi-o prinse pe a lui. 

— În regulă, domnule Grant. Spune-le că suntem gata. 

Grant se supuse, iar megafonul răsună de îndată: 

— ATENŢIE, PROTEUS, ATENŢIE, PROTEUS. ACESTA 
ESTE ULTIMUL MESAJ VOCAL PE CARE-L VEŢI PRIMI 


PÂNĂ LA SFÂRŞITUL MISIUNII. DISPUNEŢI DE ŞAIZECI 
DE MINUTE, TIMP OBIECTIV. 

ODATĂ MINIATURIZAREA TERMINATĂ, 
ÎNREGISTRATORUL DE TIMP AL NAVEI VA ARĂTA 
NUMĂRUL ŞAIZECI. TREBUIE SĂ FIŢI TOT TIMPUL 
ATENŢI LA ACEST AFIŞAJ, CARE VA DESCREŞTIE CU O 
UNIIATE LA FIECARE MINUI. NU AVEŢI - REPET, NU 
AVEŢI - ÎNCREDERE ÎN APRECIERILE VOASTRE 
SUBIECTIVE PRIVIND TRECEREA TIMPULUI. TREBUIE 
SĂ IEŞIŢI DIN TRUPUL LUI BENES ÎNAINTE CA 
VALOAREA AFIŞATĂ SĂ AJUNGĂ LA ZERO. DACĂ NU VEŢI 
IEŞI, ÎL VEŢI UCIDE PE BENES, INDIFERENT DE 
SUCCESUL OPERAȚIEI. MULI NOROC! 

Vocea se opri, iar Grant nu găsi altă metodă mai originală 
pentru a se încuraja decât repetarea banalei formule „Asta 
e situaţia!”. 

Spre surpriza lui, îşi dădu seama că rostise cuvintele cu 
voce tare. 

De lângă el, Michaels răspunse, zâmbind istovit: 

— Da, asta e! 

XXX 

În turnul de observare, Carter aştepta. Se surprinse 
dorind să se afle în Proteus, nu în afara lui. Urma o oră 
dificilă, în care i-ar fi fost mai uşor să se găsească într-un 
loc în care să ştie, în fiecare moment, ce se întâmplă. 

Tresări auzind zgomotul subit al mesajului telegrafiat. 

— Proteus raportează că totul a fost pregătit, răsună 
imediat vocea operatorului. 

— Miniaturizatorul! Strigă Carter. 

Tasta cuvenită, cu inscripţia MIN, de pe panoul cuvenit, fu 
atinsă de degetul cuvenit al tehnicianului cuvenit. „Parcă ar 
fi un balet”, gândi generalul. „Fiecare om se află la locul lui, 
fiecare mişcare e prevăzută”. Dar era vorba de un dans al 
cărui sfârşit nu-l întrevedea nimeni. 

Atingerea tastei avu drept rezultat tragerea într-o parte a 
zidului de la capătul camerei de miniaturizare şi apariţia 


treptată a unui disc uriaş, cu suprafaţa ca un fagure, 
atârnat de o şină dispusă de-a lungul tavanului. Discul se 
mişcă spre Proteus în tăcere, fără frecare, pe jeturi de aer 
care-i ţineau braţul de suspensie la o distanţă de câţiva 
milimetri de şină. 

XXX 

Din interiorul submarinului, discul cu desene geometrice 
se distingea foarte clar, în timp ce se apropia, ca un 
monstru ciupit de vărsat. 

Fruntea şi capul chel al lui Michaels fuseseră năpădite de 
transpiraţie. 

— Acesta, rosti el cu voce sugrumată, este 
miniaturizatorul. 

Grant deschise gura, intenţionând să spună ceva, dar 
Michaels adăugă în grabă: 

— Nu mă întreba cum funcţionează. Owens ştie. Eu habar 
n-am. 

Tânărul aruncă o privire involuntară în sus, către Owens, 
care păru că se crispează, că devine rigid. Una dintre 
mâinile lui, ce era la vedere, strângea o manetă care, 
presupuse Grant, reprezenta unul dintre dispozitivele 
importante de comandă ale navei. O strângea cu putere, ca 
şi cum faptul că simţea ceva solid l-ar fi consolat. Sau poate 
că atingerea oricărei părţi din nava pe care o proiectase îi 
dădea forţe proaspete. El, mai mult decât oricine, cunoştea 
puterea - sau slăbiciunea - cupolei care-i despărţea printr- 
un înveliş de o grosime infimă de normalitate. 

Agentul întoarse capul şi se trezi privind la Duval, ale cărui 
buze se strâmbară uşor într-un zâmbet. 

— Pari tulburat, domnule Grant. Nu-i meseria dumitale să 
te afli în situaţii nesigure, păstrându-ţi, totuşi, sângele rece? 

Fir-ar să fie! Oare de câte decenii era hrănit publicul cu 
basme despre agenţii secreţi? 

— Nu, domnule doctor, răspunse calm Grant. În meseria 
mea, a te afla într-o situaţie nesigură fără a-ţi face 
probleme înseamnă moartea imediată. Se aşteaptă de la noi 


să acţionăm în mod inteligent, indiferent de starea noastră 
de spirit. Îmi dau seama că dumneavoastră nu vă este 
teamă. 

— Nu. Sunt numai curios. Mă simt cuprins de un 
sentiment de uimire. Sunt incredibil de curios şi de 
emoţionat. Nu mi-e deloc teamă. 

— După părerea dumneavoastră, ce şanse avem să 
murim? 

— Mici, sper. În orice caz, găsesc consolare în religie. M- 
am spovedit, iar pentru mine moartea nu înseamnă decât o 
uşă prin care pot păşi în altă existenţă. 

Grant nu găsi nici un răspuns rezonabil şi tăcu. Pentru el, 
moartea însemna un zid alb, cu o singură latură, dar 
trebuia să admită că, oricât de logică i s-ar fi părut în 
prezent, această concepţie îi oferea puţină consolare 
împotriva viermelui nesiguranţei, care (după cum 
remarcase corect Duval) zăcea încolăcit în mintea lui. 

Îşi dădea seama cu jenă că avea fruntea umedă, poate la 
fel de umedă ca şi cea a lui Michaels, iar Cora se uita la el 
cu o expresie pe care simţul pudorii o identifică imediat 
drept compătimire. 

— Şi dumneata ţi-ai mărturisit păcatele, domnişoară 
Peterson? O întrebă el, pradă unui impuls subit. 

— La ce fel de păcate te gândeşti, domnule Grant? Replică 
fata cu răceală. 

Nici de data asta tânărul nu găsi un răspuns, aşa că se 
ghemui în scaun şi privi miniaturizatorul, care acum se afla 
exact deasupra capetelor lor. 

— Ce simţi când eşti miniaturizat, domnule Michaels? 

— Nimic, presupun. E o formă de mişcare, de prăbuşire în 
interior, iar dacă este făcută cu o viteză constantă, n-ar 
trebui să fie diferită de senzaţia mişcării pe o bandă rulantă 
cu viteză uniformă. 

— Bănuiesc că aşa spune teoria, mormăi Grant, cu privirea 
aţintită asupra miniaturizatorului. Dar senzaţia adevărată? 


— Nu ştiu. N-am trăit-o niciodată. Totuşi, animalele aflate 
în procesul de miniaturizare n-au părut niciodată 
stânjenite. După cum am observat personal, îşi continuau 
acţiunile în mod normal, fără să le întrerupă. 

— Animalele?! Exclamă Grant, răsucindu-se în scaun, 
pentru a-l privi indignat pe Michaels. Animalele? N-a fost 
miniaturizat până acum nici un om? 

— Mi-e teamă că avem onoarea de a fi primii. 

— Ce emoţionant! Să te întreb atunci altceva. Cât de mult 
a fost miniaturizată până acum o fiinţă vie - orice fiinţă vie? 

— Cincizeci, răspunse scurt Michaels. 

— Poftim? 

— Cincizeci. Adică micşorarea a fost efectuată de 
asemenea manieră încât dimensiunile liniare să reprezinte 
a cincizecea parte din cele normale. 

— Aşadar, ca şi cum m-ar micşora pe mine până la 
maximum patru centimetri? 

— Da. 

— Am priceput însă că miniaturizarea noastră va fi mult 
mai drastică. 

— Într-adevăr, vom fi micşoraţi aproape de un milion de 
ori, cred. Owens poate să-ţi dea cifrele exacte. 

— Cifrele exacte nu contează. Important este doar că-i 
vorba de o miniaturizare mult mai puternică decât a fost 
efectuată vreodată. 

— Corect. 

— Credeţi că vom fi capabili să rezistăm sub povara 
onorurilor cu care vom fi copleşiţi în calitatea noastră de 
pionieri? 

— Domnule Grant, spuse Michaels, reuşind să extragă de 
undeva o urmă de umor, mi-e teamă că vom fi obligaţi să 
rezistăm! Acum suntem miniaturizaţi. Chiar acum. Şi, după 
toate aparențele, nu simţi nimic. 

— Sfinte Dumnezeule! Mormăi tânărul şi privi din nou în 
sus, cu atenţie. 


Suprafaţa miniaturizatorului strălucea într-o lumină fără 
culoare, dar câtuşi de puţin orbitoare, ce lăsa impresia că 
nu era percepută de ochi, ci de nervi în general, pentru că 
atunci când Grant închise ochii, toate obiectele dispărură, 
dar lumina rămase, ca o iradiere generală, fără 
caracteristici. 

Pesemne că Michaels îl văzuse închizând inutil ochii, 
deoarece îi vorbi din nou: 

— Nu-i nici lumină, nici o radiaţie electromagnetică de 
vreun fel. E o formă de energie ce nu face parte din 
universul nostru normal. Afectează terminaţiile nervoase, 
iar creierul o interpretează drept lumină, pentru că nu 
cunoaşte altă modalitate de a o interpreta. 

— E periculoasă în vreun fel? 

— Nu, din câte ştiu eu, dar, trebuie să recunosc, nu a fost 
expus nimeni la un nivel atât de intens. 

— Din nou pionieri! Mormăi Grant. 

— Măreţ! Strigă Duval. Seamănă cu lumina creaţiei! 

Plăcile hexagonale de sub navă străluceau, ca răspuns la 
radiaţie; până şi Proteus sclipea, atât în interior, cât şi în 
exterior. Scaunul pe care stătea Grant părea făcut din foc, 
deşi rămăsese solid şi rece. Chiar şi aerul din jur lucea, 
răspândind o luminiscenţă lipsită de căldură. Tovarăşii lui 
de drum şi mâinile sale căpătaseră o nuanţă de 
incandescenţă glacială. 

Mâinile luminoase ale lui Duval făcură semnul crucii, într-o 
mişcare rapidă, iar buzele lui sclipitoare se mişcară. 

— V-aţi speriat subit, domnule doctor Duval? Întrebă 
Grant. 

— Te rogi nu numai din cauza fricii, ci şi atunci când vrei 
să mulţumeşti pentru privilegiul de a vedea marile minuni 
ale lui Dumnezeu, răspunse chirurgul cu blândeţe. 

În sinea lui, Grant recunoscu, oarecum înciudat, că nu 
ieşise învingător din acel schimb de replici. Nu se 
descurcase deloc. 

— Uitaţi-vă la pereţi! Strigă Owens. 


Aceştia se îndepărtau în toate direcţiile, cu o viteză 
sesizabilă, iar tavanul urca. Hotarele încăperii imense erau 
învăluite într-un amurg pe cale de a se transforma în beznă, 
întunericul părând şi mai intens în contrast cu aerul 
sclipitor. Miniaturizatorul arăta uriaş. Marginile lui nu se 
vedeau. În fiecare bucată a fagurelui se afla un fragment de 
lumină nepământească, o desfăşurare regulată a unei 
mulţimi de stele strălucitoare pe un cer negru. 

Grant se pomeni pierzându-şi nervozitatea şi lăsându-se 
cuprins de admiraţie. Cu un efort, privi spre ceilalţi. Toţi se 
uitau în sus, hipnotizaţi de lumină, de distanţele imense 
care apăruseră din senin, de camera care căpătase 
dimensiunile unui univers, de universul care crescuse 
dincolo de orizontul cunoaşterii lor. Subit, lumina scăzu 
până la un roşu stins, iar semnalele telegrafului fără fir 
izbucniră într-un staccato, într-un sunet ascuţit, repetat. 

— Belinski, de la Rockefeller, a afirmat că senzațiile 
subiective se schimbă odată cu miniaturizarea, remarcă 
Michaels. Nimeni nu l-a luat în seamă, lată, însă, că aceste 
semnale telegrafice sună diferit. 

— În schimb, vocea dumitale nu, spuse Grant. 

— Asta din cauză că amândoi am fost miniaturizaţi în 
acelaşi fel. Mă refer la senzațiile care traversează breşa de 
miniaturizare. De senzațiile din exterior. 

Grant traduse, apoi citi mesajul primit: MINIATURIZAREA 
OPRITĂ TEMPORAR. TOTUL E ÎN REGULA? RĂSPUNDEŢI 
IMEDIAT! 

— Totul e în regulă? Întrebă sardonic Grant, dar nu primi 
nici un răspuns. Tăcerea înseamnă aprobare, comentă el şi 
bătu: TOTUL E ÎN ORDINE. 

XXX 

Carter îşi linse buzele uscate. Privea cu o concentrare 
dureroasă, în timp ce miniaturizatorul îşi răspândea 
strălucirea. Ştia că toţi cei din camera de jos, până la cel din 
urmă tehnician, făceau acelaşi lucru. 


Fiinţele umane vii nu fuseseră niciodată miniaturizate. De 
asemenea, nici un obiect atât de mare precum Proteus. 
Nimic-om sau animal, viu sau mort, mare sau mic - nu 
fusese miniaturizat atât de drastic. 

Responsabilitatea îi aparţinea în întregime. El era 
responsabil pentru tot coşmarul acela continuu... 

— Merge! Se auzi şoapta aproape triumfătoare a 
tehnicianului de la pupitrul de miniaturizare. 

Cuvântul se auzise limpede prin sistemul de comunicare, 
în timp ce Carter privea cum Proteus se micşora: la început, 
încet, astfel încât iţi dădeai seama de ceea ce se întâmpla, 
doar prin schimbarea felului în care submarinul acoperea 
structura hexagonală ce alcătuia podeaua. Plăcile ce 
fuseseră acoperite parţial de marginile navei ieşeau treptat 
la iveală, apoi se văzură şi plăcile care fuseseră ascunse 
complet. 

În jurul lui Proteus apărură lespezile hexagonale, iar 
viteza de miniaturizare se mări, până când nava se micşoră 
ca un bulgăre de gheaţă pus pe o suprafaţă încinsă. 

Carter privise de o sută de ori procesul de miniaturizare, 
dar niciodată efectul nu fusese identic cu cel pe care-l trăia 
acum. Avea senzaţia că nava se prăbuşea într-o gaură 
adâncă, infinit de adâncă, într-o tăcere absolută, devenind 
mai mică, tot mai mică, pe măsură ce distanţa creştea la 
kilometri, zeci de kilometri, sute... 

Nava ajunsese cât un gândac rătăcit în mijlocul 
hexagonului central, aflat chiar sub miniaturizator; 
odihnindu-se pe singurul hexagon roşu din lumea celor albe 
- modulul zero. 

Proteus continua să se contracteze. Brusc, cu un efort, 
Carter ridică o mână. Strălucirea miniaturizatorului scăzu 
până la un roşu stins, iar procesul de micşorare încetă. 

— Aflaţi cum se simt, înainte de a continua. 

Exista posibilitatea să fi murit sau, la fel de rău, să fi 
devenit incapabili să-şi îndeplinească misiunea cu un 


minimum de eficienţă. În acest caz, pierduseră partida şi 
era mai bine să ştie acest lucru din timp. 

— Am primit mesajul de răspuns, se auzi vocea 
tehnicianului responsabil cu comunicațiile. Conţinutul este: 
TOTUL E ÎN ORDINE. 

Carter gândi: „Dacă n-ar fi în stare să lucreze, ar trebui să 
fie capabili să-şi dea seama că nu-s în stare.” 

Dar n-avea cum să verifice care era adevărul. Trebuia să 
creadă că totul mergea bine, dacă echipajul de pe Proteus 
spunea că totul era în regulă. 

— Ridicaţi nava! Ordonă el. 

Scufundarea. 

Încet, modulul zero se ridică din podea - un stâlp 
hexagonal neted, având partea superioară roşie şi laturile 
albe, purtând pe el Proteus-ul ce măsura mai puţin de trei 
centimetri. Când vârful coloanei ajunse la un metru şi un 
sfert de podea, mişcarea se opri. 

— Totul e pregătit pentru faza a doua, domnule, se auzi 
vocea unui tehnician. 

Carter aruncă o privire spre Reid, care dădu din cap. 

— Faza a doua! Spuse generalul. 

Un panou alunecă într-o parte şi în încăpere pătrunse un 
aparat de manevrare (un „waldo” gigantic - numit astfel de 
primii tehnicieni nucleari, după un personaj din povestirile 
de science fiction de prin anii '40, aflase Carter), plutind pe 
jeturi silenţioase de aer. Avea o înălţime de aproximativ 
patru metri şi consta într-un scripete instalat pe un trepied, 
scripete care controla un braţ vertical atârnat de o 
extindere orizontală. Braţul însuşi era alcătuit din trepte, 
fiecare bucată având dimensiuni mai mici decât cea de 
deasupra. În cazul respectiv, existau trei trepte, iar cea 
inferioară, lungă de vreo şase centimetri, fusese construită 
din bucăţi de sârmă de oţel, groase de şapte milimetri, 
curbate astfel încât să se strângă întrepătrunzându-se. 

La baza aparatului se aflau însemnele FCRM şi o 
inscripţie: MÂNUITOR DE PRECIZIE PENTRU 


MINIATURIZARE. 

Odată cu dispozitivul de manevrare, în încăpere îşi 
făcuseră apariţia trei tehnicieni, iar în urma lor venea o 
soră medicală în uniformă, care aştepta cu o nerăbdare 
vizibilă. Părul ei castaniu, îndesat sub bonetă, arăta aranjat 
în grabă, de parcă în ziua aceea avusese alte lucruri în 
minte. 

Doi dintre tehnicieni aranjară braţul waldo-ului exact 
deasupra navei micşorate. Pentru o reglare fină, trei raze 
de lumină, subţiri cât firul de păr, ieşiră din suportul 
braţului, îndreptându-se spre suprafaţa modulului zero. 
Distanţa ce despărţea fiecare rază de centrul modulului era 
transformată în intensitate luminoasă pe un ecran mic, 
circular, împărţit în trei segmente, care se uneau în mijlocul 
acestuia. 

Intensităţile luminoase, evident inegale, se modificau uşor, 
pe măsură ce altreilea tehnician rotea un buton. Cu 
îndemânarea obţinută printr-o practică îndelungată, 
individul aduse cele trei segmente la o intensitate egală, în 
câteva secunde; suficient de egale pentru a se şterge 
hotarele dintre ele. Apoi tehnicianul apăsă un comutator şi 
puse waldo-ul în funcţiune. Liniile de lumină pentru 
centrare se stinseră, iar raza mai largă a unui proiector 
lumină Proteus, prin reflectare indirectă. 

Fu manevrat alt dispozitiv de comandă, şi braţul cobori 
către submarin încet, cu grijă. Tehnicianul îşi ţinea 
respiraţia. Probabil că el mânuise mai multe obiecte 
miniaturizate decât oricine din ţară. Poate chiar mai multe 
decât oricine din lume (deşi nimeni nu putea şti ce se 
întâmpla în Cealaltă Parte, bineînţeles). Dar ceea ce se 
întâmpla acum nu avea precedent. Urma să ridice ceva cu o 
masă normală mult mai mare decât întâlnise până acum, şi 
care, în plus, conţinea cinci fiinţe umane vii. Până şi o 
vibraţie cât de slabă, abia perceptibilă, ar fi fost suficientă 
pentru a le ucide. 


Ghearele de jos se deschiseră şi alunecară încet peste 
Proteus. Tehnicianul le opri şi încercă să se asigure cu 
proprii lui ochi că aparatul îi arăta adevărul. Ghearele 
fuseseră centrate perfect. Se strânseră lent, câte un pic, 
până se închiseră sub navă, alcătuind un leagăn ajustat cu 
precizie. 

Apoi modulul zero cobori şi lăsă submarinul suspendat în 
leagănul ghearelor. 

Acel stâlp hexagonal nu se opri la nivelul podelei, ci cobori 
mai departe. Pentru câteva minute, sub nava ce atârna în 
gol rămase doar o gaură. 

Din groapa lăsată de modulul zero începură să se ridice 
pereţi din sticlă. Când pereţii aceia transparenţi, circulari, 
atinseră o înălţime de o jumătate de metru, se ivi meniscul 
unui lichid limpede. Când modulul zero ajunse din nou la 
nivelul podelei, pe el se afla un cilindru cu diametrul de 0,3 
metri şi înalt de 1,2 metri, două treimi din acesta fiind 
ocupate de un lichid. Cilindrul era plasat pe un suport 
circular din plută, pe care scria: SOLUŢIE SALINĂ. 

Braţul waldo-ului, * care nu se clintise în timpul acestei 
schimbări, atârna deasupra soluţiei. Nava era suspendată 
deasupra părţii superioare a cilindrului, la o distanţă de 
maximum o jumătate de metru de suprafaţa lichidului. 

Imediat, braţul începu să se lase în jos încet, foarte încet. 
Se opri când Proteus ajunse aproape de nivelul soluţiei 
saline, apoi prinse să se mişte din nou, cu o viteză micşorată 
de zece mii de ori. Angrenajele de sub comanda imediată a 
tehnicianului funcționau de zor, în timp ce nava cobora cu o 
viteză insesizabilă pentru ochi. 

Contact! Nava cobori mai mult, încă un pic, scufundându- 
se pe jumătate. Tehnicianul o ţinu aşa un moment, apoi, la 
fel de încet ca şi până atunci, desfăcu ghearele şi, după ce 
se asigură că fiecare sârmă se îndepărtase de submarin, le 
ridică din lichid. 

În final, cu un oftat de uşurare, trase braţul şi opri waldo- 
ul. 


— În regulă, să plecăm de aici! Le spuse el colegilor săi, 
care-l asistaseră. 

— Apoi, amintindu-şi că mai avea ceva de făcut, răcni cu o 
voce schimbată, oficială: Nava se află în seringă, domnule 
general! 

— Bine! Rosti Carter. Verificaţi starea echipajului! 

XXX 

Transferul de pe modul în seringă fusese făcut cu destulă 
delicateţe, din punctul de vedere al lumii normale, dar 
pentru cei din interiorul lui Proteus însemnase cu totul 
altceva. 

Grant transmisese semnalul TOTUL E ÎN ORDINE şi, 
depăşind momentul iniţial de greață provocat de 
zdruncinătura modulului zero, care începuse să se ridice, 
întrebase: 

— Ce urmează acum? Altă miniaturizare? Are cineva vreo 
idee? 

— Trebuie să ne scufundăm, înaintea următoarei etape de 
miniaturizare, răspunse Owens. 

— Să ne scufundăm? 

Dar această nouă întrebare rămăsese fără răspuns. Grant 
privise din nou spre universul neclar al camerei de 
miniaturizare şi zărise prima dată giganţii. 

Cei care se apropiau de ei erau oameni - oameni ca nişte 
turnuri - în lumina ceţoasă din exterior provocând o 
impresie stranie, ca şi când ar fi fost văzuţi în oglinzi 
gigantice, deformante. O cataramă de curea era un pătrat 
de metal cu latura de o jumătate de metru. Un pantof, 
undeva, jos, în depărtare, părea un vagon. În direcţia 
opusă, un nas arăta cât un munte ce înconjura tunelele 
gemene ale nărilor. Oamenii aceia se mişcau cu o 
încetineală bizară. 

— Simţul timpului! Mormăise Michaels, apoi se aplecase şi 
se uitase la ceasul de la mână. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebase Grant. 


— Încă una dintre sugestiile lui Belinski: că simţul timpului 
se modifică, odată cu miniaturizarea. Timpul obişnuit pare 
să se dilate, astfel încât acum, cinci minute lasă impresia că 
durează, din câte îmi dau seama, zece minute. Efectul 
devine mai intens, funcţie de gradul de miniaturizare, dar 
nu ştiu care-i relaţia exactă. Belinski ar fi avut nevoie de 
datele experimentale de care dispunem noi acum. Priveşte! 

Îi arătase ceasul de la mână. 

Grant îi făcuse pe plac, apoi se uitase la al lui. Secundarul 
părea că se târăşte. Dusese ceasul la ureche. Se auzea 
ticâitul slab al mecanismului, dar sunetul respectiv venea 
de foarte departe. 

— Asta-i bine, spusese Michaels. Dispunem de o oră, dar 
vom avea impresia că-s mai multe ore. Destul de multe, 
probabil... 

— Vrei să spui că ne vom mişca mai iute? 

— Nouă ni se va părea ceva normal. Dar din punctul de 
vedere al unui observator din lumea exterioară, ne vom 
mişca foarte repede. Vom face mai multe lucruri într-un 
timp dat. Ceea ce-i bine, având în vedere perioada limitată 
de care dispunem. 

— Dar... dăduse Grant să pună o nouă întrebare. 

— Te rog! Îl întrerupsese Michaels, dând din cap. Nu pot 
să-ţi explic mai bine! Cred că înţeleg biofizica lui Belinski, 
dar matematica lui mă depăşeşte. Poate Owens e în stare să 
te lămurească... 

— O să-l întreb după aceea... Dacă va exista un după 
aceea... 

Nava fusese luminată brusc. Lumină obişnuită, albă. Ochii 
lui Grant surprinseseră o mişcare şi priviseră în sus. Ceva 
cobora. O pereche uriaşă de cârlige cuprinsese nava, din 
fiecare parte. 

— Verificaţi-vă centurile! Strigase Owens. 

Grant nu se sinchisise. Simţise o mişcare în spate şi se 
întorsese, atât cât îi permisese centura. 

— Controlam dacă eşti bine strâns, spusese Cora. 


— Doar de centură, răspunsese Grant. Oricum, îţi 
mulţumesc! 

— Cu plăcere, răspunsese ea, apoi se întorsese spre 
dreapta, rostind cu solicitudine: Domnule doctor Duval, 
centura! 

— În regulă. Puneţi-opea ta. 

Cora îşi desfăcuse centura, ca să ajungă la Grant. Apucase 
însă să şi-o strângă la loc, exact la timp. Cârligele 
ajunseseră în dreptul lor şi se apropiaseră, ca nişte fălci 
gigantice, pregătite să-i zdrobească. Grant tresărise, 
automat. Cârligele se opriseră, se mişcaseră din nou, se 
uniseră. 

Proteus săltase, fusese zguduit, iar tot ce se afla la bord 
fusese aruncat violent spre dreapta, apoi, mai puţin violent, 
spre stânga. Un zăngănit aspru, reverberând, umpluse 
nava. 

Urmaseră apoi minute în şir de tăcere, la care se adăuga 
senzaţia limpede a atârnării deasupra golului. Nava se 
smucise uşor şi tremurase un pic. Grant se uitase în jos şi 
văzuse o suprafaţă întinsă, roşie, coborând, devenind 
ceţoasă şi întunecată, apoi dispărând. 

Nu avea de unde să ştie ce distanţă era până la podea, la 
dimensiunile lor actuale, dar senzaţia fusese cea pe care ar 
fi avut-o dacă s-ar fi aplecat pe fereastra unui apartament 
aflat la etajul douăzeci. 

Un obiect atât de mic precum era în momentul acela nava, 
dacă s-ar fi prăbuşit de la o asemenea înălţime, n-ar fi 
suferit stricăciuni serioase. Rezistenţa aerului ar fi încetinit 
căderea până la un nivel ce le-ar fi asigurat salvarea. Cel 
puţin, dimensiunile reduse le-ar fi fost, în situaţia aceea, de 
folos. 

Dar Grant îşi amintise de observaţiile făcute de Owens în 
timpul instruirii. În acel moment, el însuşi era alcătuit din 
tot aţâţi atomi ca un om cu dimensiuni normale - numărul 
acestora nu scăzuse, cum ar fi fost normal pentru un obiect 
atât de mic. Ca urmare, era mai fragil. La fel şi nava. O 


cădere de la înălţimea aceea ar fi dus la zdrobirea 
submarinului şi la moartea echipajului. 

Se uitase la leagănul ce susţinea nava. Nu se gândise la 
ce-ar fi însemnat aceasta pentru un om normal. În ochii lui, 
era alcătuit din piloni curbați din oţel, având diametrul de 
trei metri, alăturaţi, formând un leagăn neîntrerupt din 
metal. Pentru câteva clipe, se simţise în siguranţă. 

La un moment dat, Owens strigase, cu o voce emoţionată: 

— Vine! 

Grant privise iute în diferite direcţii, înainte să-şi dea 
seama despre ce era vorba. 

Lumina strălucise printr-o suprafaţă netedă, transparentă, 
a unui cerc din sticlă, suficient de mare pentru a înconjura 
o casă. Acel ceva se ridicase lin, repede. Iar departe, jos- 
chiar sub ei - se zărise reflectarea sclipitoare, brusc irizată, 
a luminii în apă. 

Proteus fusese suspendat deasupra unui lac. Pereţii din 
sticlă ai cilindrului înconjuraseră întreaga navă, iar 
suprafaţa lacului ajunsese doar la cincisprezece metri sub 
ei. 

Grant se lăsase pe speteaza scaunului. Nu-i fusese greu să 
ghicească urmarea. În consecinţă, se pregătise sufleteşte, şi 
de aceea nu simţise nici un fel de greață când scaunul 
păruse că fuge de sub el. Senzaţia fusese asemănătoare 
celei pe care o simţise o dată, în timpul unei aterizări pe 
ocean. Avionul care se angajase în manevră fusese împins în 
sus, aşa cum se cuvenea, dar Proteus, ca submarin, n-ar fi 
trebuit să se comporte la fel. 

Grant îşi încordase muşchii, apoi încercase să se relaxeze, 
pentru a permite ca şocul să fie preluat de centură, nu de 
oase. 

Izbiseră apa, iar şocul aproape că-i smulsese dinţii din 
fălci. 

În continuare, se aşteptase să vadă pe hublou stropi, un 
zid de apă ridicându-se. Observase, în schimb, o umflătură 


mare, rotunjită lin, uleioasă, ce gonea în depărtare. Apoi, în 
timp ce se scufundaseră, alta şi alta... 

Ghearele leagănului se desfăcuseră, iar nava se zbătuse 
nebuneşte, apoi se oprise plutind, răsucindu-se încet. 

Grant răsuflase profund. Se aflau pe suprafaţa unui lac, ce 
nu aducea însă cu cele pe care le mai văzuse. 

— 'Te aşteptai la valuri, domnule Grant? Întrebase 
Michaels. 

— Da. 

— Mărturisesc că şi eu. Mintea omenească e un lucru 
ciudat. Se aşteaptă să vadă ceea ce a văzut în trecut. 
Suntem miniaturizaţi şi am fost puşi într-un mic container 
cu apă. Ni se pare un lac, deci ne aşteptam să găsim valuri, 
spumă şi tot tacâmul. Dar, chiar dacă seamănă cu un lac, 
nu-i decât un tub mic cu apă, de aceea face unde, nu valuri. 
Şi, oricât ai mări o undă, nu seamănă cu un val. 

— Destul de interesant, murmurase Grant. 

Rostogpolirile groase de lichid, care, la dimensiuni normale, 
ar fi fost nişte încreţituri mărunte, continuaseră să 
gonească spre exterior. Reflectate de zidul îndepărtat, se 
întorseseră şi creaseră modele de interferenţă care 
sfărâmaseră undele în încreţituri separate, în timp ce 
Proteus urcase şi coborâse în cadență extremă. 

— Interesant? Exclamase Cora, indignată. Asta-i tot ce 
spui? E pur şi simplu magnific! 

— Lucrarea Sa, adăugase Duval, este maiestuoasă la orice 
nivel! 

— În regulă, rânjise Grant. Fie cum ziceţi voi: magnific şi 
maiestuos. Numai că mi s-a cam făcut greață, aşa, o idee, 
înţelegeţi... 

— Oh, domnule Grant, ai un talent de a strica plăcerea 
altora... 

— Îmi pare rău... 

Radioul pornise, iar Grant trimisese din nou mesajul 
TOTUL E ÎN REGULĂ. Rezistase impulsului de a adăuga: „şi 
toţi avem rău de mare”. 


Chiar şi Cora începuse să dea semne că nu se simţea bine. 
Poate că n-ar fi trebuit să-i strecoare ideea în minte... 

— Trebuie să ne scufundăm cu ajutorul comenzilor 
manuale, zisese Owens. Grant, desfă-ţi centura şi deschide 
valvele unu şi doi. 

Grant se ridicase nesigur în picioare, încântat de 
simţământul pe care i-l trezea libertatea - chiar şi limitată - 
de a merge, şi se duse la o valvă fluture, pe care scria UNU, 
de pe batardou. 

— Mă ocup eu de cealaltă, spusese Duval. 

Privirile lor se întâlniseră pentru o clipă, iar Duval, 
stânjenit parcă de apropierea bruscă de altă făptură 
umană, zâmbise ezitant. Grant îi răspunsese, dar nu se 
putuse abţine să nu se gândească, indignat: „Oare Cora era 
capabilă să aibă vreun sentiment pentru această masă de 
nesimţire?”. 

Odată valvele deschise, lichidul înconjurător pătrunsese în 
compartimentele de balast ale submarinului, iar fluidul din 
jur se înălţase din ce în ce mai mult. 

Grant suise câteva trepte din scara ce ducea la cabina 
superioară şi întrebase: 

— Cum ţi se pare, căpitane? 

— Greu de spus, clătinase din cap Owens. Indicaţiile 
aparatelor n-au nici o semnificaţie. Au fost proiectate 
pentru un ocean adevărat. Nu l-am conceput pe Proteus 
pentru aşa ceva! 

— Nici mama mea nu m-a conceput pentru aşa ceva, dacă 
tot veni vorba, mormăise tânărul. 

În scurt timp, se scufundaseră complet. Duval închisese 
ambele valve, iar Grant se întorsese pe scaunul lui. 

Îşi pusese centura încă o dată, pradă unui sentiment vecin 
cu încântarea. După ce ajunseseră sub suprafaţa apei, 
ridicarea şi coborârea chinuitoare a navei încetaseră, 


lăsând locul unei binecuvântate imobilităţi... 
x X*x* 


Carter încercă să-şi descleşteze pumnii. Până acum, 
operaţiunea se desfăşurase normal. Semnalul TOTUL E ÎN 
REGULĂ venise de pe submarinul care acum aducea cu o 
capsulă mică, sclipind în soluţia salină. 

— Faza a treia, zise el. 

Miniaturizatorul, a cărei strălucire rămăsese slabă în 
timpul celei de-a doua faze, îşi recăpătă nimbul alb, dar 
numai prin activarea secţiunilor centrale ale fagurelui. 

Carter privi atent. Greu de spus dacă vedea ceva în 
realitate sau dacă era doar produsul minţii lui încordate. 
Nu, tremura din nou, cu adevărat! 

Insecta de trei centimetri îşi reducea mărimea, şi probabil 
că acelaşi lucru se întâmpla şi cu apa din jurul ei. 
Focalizarea razei de miniaturizare era precisă, iar 
generalul renunţă să-şi mai ţină răsuflarea. În fiecare 
etapă, exista un pericol aparte, special. 

În timp ce privea, Carter îşi imagina ce s-ar fi întâmplat 
dacă raza n-ar fi fost atât de precisă. Cum ar fi fost dacă 
jumătate din Proteus s-ar fi miniaturizat rapid, în timp ce 
cealaltă jumătate, aflată la marginea razei, s-ar fi 
miniaturizat mai lent sau deloc? Dar aşa ceva nu se 
întâmplase şi, ca atare, trebuia să-şi scoată asemenea 
gânduri din minte. 

Acum, Proteus ajunsese cât un punct. Apoi întregul 
miniaturizator fu cuprins de strălucire. Nu avea rost să 
încerce să focalizeze raza asupra unui lucru prea mic 
pentru a fi văzut. 

„în regulă”, gândi Carter în sinea lui. „Acum fă restul 
trebii!” 

Întregul cilindru plin cu lichid se micşora, din ce în ce mai 
iute, până când, în cele din urmă, deveni un recipient înalt 
de cinci centimetri, cu diametrul de cincisprezece milimetri, 
iar undeva, în lichidul miniaturizat, se afla un 
ultraminiaturizat Proteus, nu mai mare decât o bacterie. 
Miniaturizatorul îşi reduse din nou luminozitatea. 


— Luaţi legătura cu ei, spuse Carter, cu un aer îngrijorat. 
Încercaţi să obţineţi vreo ştire de la ei. 

Respiră cu greutate, simţindu-şi gâtul uscat, până cândi 
se anunţă din nou semnalul TOTUL E ÎN ORDINE. Patru 
bărbaţi şi o femeie care, cu puţin timp înainte, stătuseră în 
faţa lui, plini de viaţă, în mărime reală, se preschimbaseră 
acum în nişte bucățele mărunte de materie, închise într-o 
navă de mărimea unui microb - şi totuşi, rămăseseră în 
viaţă. 

Întinse mâinile, cu palmele în jos: 

— Duceţi miniaturizatorul în depozit! 

În vreme ce aparatul era scos din încăpere, lumina slabă 
pe care acesta o emana, mai sclipi o dată. 

Un ecran alb, circular, de pe peretele de deasupra capului 
lui Carter, se aprinse, arătând numărul 60 în cifre 
întunecate. 

Generalul îi făcu semn lui Reid: 

— Preia comanda, Don! Din această clipă, avem la 
dispoziţie şaizeci de minute... 

Pătrunderea. 

Lumina miniaturizatorului strălucise din nou după 
scufundare, iar lichidul din jur se transformase într-un lapte 
opac, sclipitor - şi totuşi, nu urmase nimic care să fi fost 
observabil din interiorul navei. N-aveau de unde să ştie 
dacă opacitatea se răspândise mai departe şi dacă Proteus 
se micşora în continuare. 

Nici Grant, nici ceilalţi nu scoseseră o vorbă în această 
perioadă, ce păruse că durează o veşnicie. Când lumina 
miniaturizatorului dispăru, Owens strigă: 

— Toată lumea e bine? 

— Eu personal sunt bine, răspunse Duval. 

Cora dădu din cap, Grant înălţă o mână, într-un gest 
liniştitor, Michaels ridică uşor din umeri şi spuse: 

— E-n regulă. 

— Bine, oftă căpitanul. Cred că am ajuns la capătul 
miniaturizării. 


Apoi, el apăsă o tastă de care nu se atinsese până atunci. 
Timp de câteva clipe neliniştitoare, aşteptă ca un ecran să 
prindă viaţă. Curând, pe acesta se ivi numărul 60, cu 
caractere negre, ascuţite. Un ecran similar, plasat în partea 
de jos a navei, vizibil pentru ceilalţi patru, reda acelaşi 
lucru. 

Telegraful fără fir ţăcăni puternic, iar Grant răspunse, 
transmițând mesajul: TOTUL E ÎN ORDINE. 

— Cei de afară anunţă că s-a terminat miniaturizarea, 
comentă tânărul, în continuare, cu glas tare. Ai avut 
dreptate, căpitane Owens! 

— Am izbutit! Oftă celălalt. 

„Miniaturizarea s-a terminat”, gândi Grant, „dar misiunea, 
nu Abia acum începe. Şaizeci. Şaizeci de minute.” 

— Domnule căpitan, de ce vibrează nava? Întrebă el. Ceva 
nu merge cum trebuie? 

— O simt şi eu, interveni Michaels. E o vibraţie variabilă. 

— Şi eu am simţit-o, spuse Cora. 

Owens cobori din cabina lui, ştergându-şi fruntea cu o 
batistă mare. 

— Nu putem împiedica asta. E mişcarea browniană. 

Michaels ridică mâinile, exclamând „Oh, Doamnei”, cu o 
acceptare resemnată, neajutorată. 

— Ce mişcare? Întrebă Grant. 

— A lui Brown, dacă ţii morţiş să ştii. Robert Brown, un 
botanist scoţian din secolul al optsprezecelea, a fost cel 
care a observat-o primul. În prezent, suntem bombardaţi cu 
molecule de apă din toate părţile. Dacă am avea dimensiuni 
normale, moleculele ar fi atât de mici, în comparaţie cu noi, 
încât această ciocnire nu ne-ar afecta. Dar faptul că am fost 
miniaturizaţi duce aproximativ la acelaşi rezultat ca în cazul 
în care noi ne-am fi păstrat dimensiunile originale, dar tot 
ce se află în mediul înconjurător s-ar fi mărit imens. 

— Ca apa din jur. 

— Exact. Până acum, văd că pricepi despre ce-i vorba. 
Deci, apa din jur a fost miniaturizată în parte, odată cu noi. 


Când vom pătrunde în curentul de sânge, fiecare moleculă 
de apă va cântări un miligram sau ceva de ordinul acesta. 
Ele vor fi prea mici pentru a ne afecta, fiecare în parte, dar 
ne vor izbi cu miile, din toate direcţiile, iar aceste lovituri nu 
vor fi distribuite uniform. La un moment dat, din dreapta ne 
vor asalta câteva sute în plus, comparativ cu cele ce ne vor 
lovi din stânga, iar forţele combinate ale acestor câteva sute 
de molecule suplimentare ne vor deplasa spre stânga. În 
clipa următoare, vom fi împinşi un pic în jos, şi aşa mai 
departe. Vibraţiile pe care ie simţim acum sunt rezultatul 
acestor lovituri moleculare aleatorii. Mai târziu, va fi şi mai 
rău. 

— Grozav! Gemu Grant. Greaţă, primeşte-mă la pieptul 
tău! 

— Va dura cel mult o oră, spuse furioasă Cora. le rog să te 
comporţi ca un adult! 

— Owens, nava va rezista izbiturilor? Întrebă Michaels, cu 
o îngrijorare evidentă. 

— Cred că da, răspunse căpitanul. În prealabil, am făcut 
unele calcule referitoare la problema asta. Ţinând cont de 
faza prin care trecem acum, pot afirma că estimările mele 
n-au fost departe de adevăr. Vom rezista. 

— Chiar dacă nava ar fi strivită, ar rezista 
bombardamentului moleculelor încă un timp, spuse Cora. 
Dacă totul merge bine, vom ajunge la cheag în 
cincisprezece minute, chiar mai puţin, iar după aceea într- 
adevăr nu mai contează ce se întâmplă... 

Michaels izbi cu pumnul în braţul scaunului. 

— Domnişoară Peterson, vorbeşti prostii! Ce presupui că 
se va întâmpla în cazul în care vom reuşi să ajungem la 
cheag, îl vom distruge, îl vom vindeca pe Benes, dar după 
aceea Proteus va fi sfărâmat? Vreau să spun, în afară de 
moartea noastră, pe care-s dispus s-o consider drept o 
bagatelă, de dragul discuţiei... Nu pricepi că acest lucru va 
duce şi la moartea lui Benes? 

— Înţelegem, interveni Duval, pe un ton calm. 


— Poate că acest lucru nu e valabil şi pentru asistenta 
dumitale. Dacă nava va fi făcută bucăţi, domnişoară 
Peterson, după ce vor trece cele şaizeci de minute - nu, 
numai cincizeci şi nouă - fiecare fragment în parte, oricât 
de mic ar fi, se va mări, ajungând la dimensiunile normale. 
Chiar dacă se va zdrobi până la nivel atomic, fiecare atom 
se va mări, iar Benes va fi ciuruit din toate părţile de 
materia submarinului şi a noastră. 

Michaels respiră profund, scoțând un fel de mormăit, apoi 
continuă: 

— E uşor să ieşim în lumea reală, dacă suntem întregi. 
Dacă nava va fi transformată în fragmente, nu va exista nici 
o posibilitate de a extrage fiecare bucată din trupul lui 
Benes. Indiferent ce-am face, vor rămâne destule „cioburi” 
cât să-l omoare în momentul revenirii la normal. Ai înţeles? 

Cora se făcu mică de tot în scaunul ei. 

— Nu m-am gândit la asta... 

— Ei bine, gândeşte-te! Se răsti Michaels. Şi tu, Owens. 
Vreau să ştiu dacă Proteus va rezista mişcării browniene! 
Nu mă refer doar la posibilitatea de a ajunge la cheag - mă 
interesează dacă vom ajunge la el, îl vom distruge şi ne vom 
întoarce! Gândegşte-te la ce ţi-am spus, căpitane. Dacă nu 
eşti convins că submarinul va rezista, nu avem dreptul să 
continuăm! 

— Bine, gata! Interveni Grant. Încetează să mai 
extrapolezi, domnule doctor Michaels, şi dă-i o şansă 
căpitanului să vorbească. 

— N-am reuşit să-mi formez o părere definitivă până în 
momentul în care am simţit această mişcare browniană 
parţială, spuse Owens morocănos. Judecând după mişcarea 
actuală, pot afirma că vom rezista timp de şaizeci de minute 
la izbituri puternice. 

— Întrebarea este următoarea: se cuvine să ne asumăm 
riscul numai pe baza impresiilor căpitanului Owens? Rânji 
Michaels. 


— Nu-i adevărat! Interveni Grant. Întrebarea este: voi 
accepta eu estimarea făcută de căpitanul Owens? Amintiţi- 
vă, vă rog, că generalul Carter a spus că eu voi lua deciziile 
strategice. Eu accept declaraţia lui Owens, pentru că nu 
putem consulta pe altcineva care să reprezinte o autoritate 
în materie sau care să cunoască nava mai bine. 

— Atunci, care-i decizia ta? 

— Accept estimarea făcută de Owens. Vom executa 
misiunea. 

— Sunt de acord cu tine, Grant, spuse Duval. Michaels, 
care devenise roşu la faţă, dădu din cap. 

— Bine, băiete. Să ştii însă că am făcut ceea ce mi s-a 
părut a fi un lucru îndreptăţit. 

— A fost un lucru îndreptăţit, îl linişti Grant, şi mă bucur 
că l-ai făcut. Tânărul se duse lângă hublou. După un 
moment, Cora veni alături de el. 

— Nu pari speriat, Grant, spuse fata pe un ton calm. 

— Pentru că-s un actor bun, Cora, zâmbi el fără veselie. 
Dacă oricare altul dintre noi ar fi avut responsabilitatea 
deciziei, aş fi ţinut un discurs grozav în favoarea 
abandonării misiunii. Vezi, am simţăminte laşe, dar încerc 
să nu iau decizii laşe. 

Preţ de câteva minute, Cora îl privi atentă. 

— Am impresia, domnule Grant, că uneori eşti nevoit să te 
străduieşti teribil pentru a părea mai rău decât eşti în 
realitate. 

— Nu ştiu. Am un talent... 

În momentul acela, Proteus se mişcă brusc, întâi într-o 
parte, apoi în cealaltă, legănându-se puternic. 

„Doamne”, gândi Grant, „ne lovim de pereţi!” O prinse pe 
Cora de braţ şi o trase către scaunul ei. Apoi, cu greu, reuşi 
să ajungă la locul lui. Owens se chinuia să urce scara, 
răcnind: 

— Fir-ar să fie, ar fi putut să ne avertizeze! 

Grant se prinse de scaun şi observă că înregistratorul de 
timp arăta 59. Un minut lung, gândi el. Michaels spusese că 


simţul timpului îşi încetinea cadenţa odată cu 
miniaturizarea. Avusese perfectă dreptate, însemna că 
aveau la dispoziţie o perioadă mai mare pentru gândit şi 
acţionat. 

Totodată, însă, le rămânea şi mai mult timp pentru a se 
răzgândi şi pentru a cădea pradă panicii. 

Proteus se mişca şi mai violent. Nava avea să se sfărâme 
înainte ca misiunea propriu-zisă să înceapă? 

XXX 

Reid îi luă locul lui Carter la fereastră. „Fiola” conţinând 
câţiva mililitri de apă parţial miniaturizată, în care se afla 
scufundat Proteus, total miniaturizat şi practic invizibil, 
sclipea pe modulul zero ca o gemă rară pe o perniţă de 
catifea. 

Colonelul se gândi în treacăt la metaforă, fără să-şi 
permită însă o divagaţie poetică. Calculele fuseseră precise, 
iar tehnica de miniaturizare putea produce dimensiuni 
corespunzătoare. Însă acele calcule fuseseră făcute doar în 
câteva ore, puţine la număr, pline de grabă şi încărcate de 
tensiune, cu ajutorul unor programe pe calculator, care nu 
fuseseră verificate. 

Fireşte, dacă dimensiunea depăşea cu puţin mărimea 
optimă, ea putea fi corectată, dar timpul necesar pentru 
acest lucru trebuia scăzut din cele şaizeci de minute - care 
erau, de fapt, doar cincizeci şi nouă, fără cincisprezece 
secunde. 

— Faza a patra! Ordonă el. 

Waldo-ul fusese deja instalat deasupra fiolei, ghearele fiind 
potrivite pentru o apucare orizontală, nu verticală. Din nou, 
dispozitivul fu centrat, braţul coborât, ghearele 
strângându-se cu o delicateţe infinită. 

Acum, venise rândul surorii medicale. Aceasta păşi iute în 
faţă, scoase o cutiuţă din buzunar şi o deschise. Extrase din 
ea o baghetă mică de sticlă, ţinând-o cu grijă de un cap 
turtit. Plasă bagheta, vertical, deasupra recipientului, 
lăsând-o să alunece o fracțiune de centimetru în interiorul 


acestuia, până când o opri presiunea aerului. O răsuci uşor, 
apoi spuse: 
— Pistonul se potriveşte. 


(Reid zâmbi uşurat, iar Carter dădu din cap, în semn de 
aprobare.) 

Sora medicală aşteptă, iar waldo-ul ridică braţul încet. Cu 
o infinită lentoare, recipientul şi pistonul se înălţară, 
oprindu-se la zece centimetri deasupra modulului zero. 

Cu toată delicateţea de care era în stare, femeia îndepărtă 
suportul din plută de la capătul inferior al seringii, 
descoperind o mică protuberanţă. Deschizătura îngustă din 
mijlocul protuberanţei fusese acoperită cu un strat subţire 
din plastic, care n-ar fi rezistat nici măcar la cea mai mică 
presiune, dar care împiedica orice scurgere, cât timp nu 
era atinsă. 

Cu mişcări iuți, sora scoase un ac de oţel inoxidabil din 
cutie şi-l puse peste protuberanţă. 

— Acul se potriveşte, spuse ea. 

Ceea ce fusese un cilindru de sticlă devenise o seringă. 

Un al doilea set de gheare ieşi din waldo, fiind fixat 
deasupra capului pistonului, apoi strâns. După aceea, 
întregul aparat, purtând seringa în cele două gheare, se 
mişcă lent către uşa mare, dublă, care se deschise la 
apropierea lui. 

Nici o fiinţă omenească n-ar fi putut să detecteze cu ochiul 
liber vreo mişcare în lichidul transportat cu atâta grijă de 
gesturile inuman de line ale maşinii. Dar atât Reid, cât şi 
Carter erau conştienţi de faptul că, până şi o mişcare 
microscopică însemna o furtună pentru echipajul de pe 
Proteus. 

Când dispozitivul pătrunse în camera de operaţii şi se opri 
lângă masă, Carter identifică acest moment, ordonând: 

— Contactaţi submarinul! 

Veni următorul răspuns: TOŢI SUNTEM BINE, DAR UN 
PIC SCUTURAŢI. Generalul se sili să rânjească. 


Benes zăcea pe masa de operaţii, constituind cel de-al 
doilea punct central din încăpere. Pătura termică îl 
acoperea până la gât. Din ea ieşeau tuburi de cauciuc, care 
duceau spre instalaţia termică aflată dedesubt. Un grup de 
senzori ce urmau să reacționeze la prezenţa unei emisii 
radioactive alcătuiau o emisferă grosolană în jurul capului 
ras, caroiat, al pacientului. 

Mai mulţi medici, purtând măşti din tifon, secondaţi de 
asistentele lor, se îngrămădiseră în jurul lui Benes, cu ochii 
aţintiţi asupra dispozitivului ce se apropia. Înregistratorul 
de timp, aflat pe perete, tocmai se schimba de la 59 la 58. 

Waldo-ul se opri lângă masă. 

Doi dintre senzori se mişcară din locul lor, de parcă ar fi 
căpătat subit viaţă. Supunându-se comenzilor de la distanţă 
ale unui tehnician agil, se aşezară alături de seringă, unul 
lângă sticlă, celălalt lângă ac. 

Un ecran mic, de pe pupitrul tehnicianului, căpătă 
culoarea verde atunci când pe el apăru un impuls ce apoi se 
şterse, după care se ivi din nou, dispăru iarăşi... continuând 
aşa la nesfârşit... 

— Radioactivitatea lui Proteus a fost recepţionată, spuse 
tehnicianul. 

Carter îşi izbi palmele cu forţă şi rânji satisfăcut. Alt prag, 
unul la care nu îndrăznise să se gândească, fusese depăşit. 
În acest caz, nu era vorba de a fi sesizată radioactivitatea, 
ci particulele radioactive care fuseseră miniaturizate. Din 
cauza dimensiunilor incredibil de reduse, ele puteau trece 
prin senzori fără să-i afecteze. Particulele trebuiau să 
treacă mai întâi printr-un deminiaturizator, iar necesara 
juxtapunere dintre respectivul dispozitiv şi senzori fusese 
improvizată în orele frenetice ale dimineţii. 

Waldo-ul care ţinea pistonul seringii apăsă în jos, cu o 
presiune care creştea lent. Fragila barieră din plastic dintre 
sticlă şi ac se rupse; după un moment, la vârful acului apăru 
o picătură măruntă, ce căzu într-un container mic, aşezat 
dedesubt. Urmă a doua, apoia treia picătură. 


Pistonul cobora, iar acelaşi lucru se întâmpla şi cu nivelul 
apei din seringă. După un timp, impulsul de pe ecranul din 
faţa tehnicianului îşi schimbă poziţia. 

— Proteus e în ac! Strigă el. 

Pistonul rămase locului. 

— E în regulă? Întrebă Carter, privindu-l fix pe Reid. 

Acesta dădu din cap şi răspunse: 

— Putem să-l injectăm. 

Seringa fu deplasată, cu ajutorul celor două seturi de 
gheare, într-o poziţie oblică, iar waldo-ul începu să se mişte 
din nou, de data asta către un loc de pe gâtul lui Benes, pe 
care o infirmieră îl şterse în grabă cu alcool. Pe gât fusese 
însemnat un cerc mic, iar în interiorul acestuia, o cruce. 
Vârful acului se apropia de centrul crucii. Senzorii îl urmau. 

Vârful acului păru că are un moment de ezitare atunci 
când atinse pielea. Apoi el se înfipse, pătrunzând până la 
adâncimea prescrisă. Pistonul se mişcă uşor, iar tehnicianul 
ce supraveghea senzorii strigă: 

— Proteus a fost injectat! 

Waldo-ul se retrase în grabă. Norul de senzori îi luă locul, 
aidoma unor antene de insectă, dornice să pipăie, 
acoperind tot capul şi gâtul lui Benes. 

— Urmăriţi traseul! Ordonă acelaşi ins, mutând un 
comutator. 

Şase ecrane, fiecare cu impulsuri din diferite poziţii, se 
aprinseră deodată. Informaţia pe care ele o furnizau era 
introdusă într-un calculator ce supraveghea harta uriaşă a 
sistemului circulator al lui Benes. Pe această hartă apăru un 
punct luminos, în artera carotidă. Aici fusese injectat 
Proteus. 

Carter se gândi că ar fi fost nimerit să spună o rugăciune, 
dar nu ştia niciuna. Pe hartă, distanţa dintre punctul 
luminos şi cheagul de sânge din creier părea foarte mică. 

Generalul urmări înregistratorul de timp, care-şi schimbă 
indicaţia în 57, apoi privi mişcarea evidentă, destul de iute, 
a punctului luminos de-a lungul arterei, către cap, deci 


către cheag. Pentru o clipă, închise ochii şi murmură în 
gând: „Ie rog! Dacă exişti, undeva, te rog!”. 

— Ne îndreptăm către Benes, strigă Grant, simțind o 
uşoară dificultate în respiraţie. Ne-au anunţat că ne vor 
dirija până în ac, apoi ne vor injecta în gâtul lui. Iar eu le- 
am spus că suntem cam zguduiţi. Of! Cam zguduiţi! 

— Bine, mormăi Owens. 

Căpitanul se lupta cu instrumentele de comandă, 
încercând să determine ce anume provoca mişcarea de 
rotaţie şi să-i neutralizeze efectul. Fără prea mult succes, 
însă. 

— De ce era nevoie să ajungem în ac? Întrebă tânărul. 

— Vom fi mai bine supravegheați acolo. lar mişcarea acului 
ne va afecta mai puţin. Şi mai e ceva: dorim să injectăm în 
Benes cât mai puţină apă miniaturizată. 

— Aoleu! Exclamă Cora. 

Părul i se ciufulise şi, în încercarea ei zadarnică de a-l 
îndepărta din ochi, fata aproape căzuse. Grant încercase s-o 
prindă, dar Duval o ţinuse bine de braţ. 

Apoi, la fel de brusc cum începuse, rotirea haotică încetă. 

— Am ajuns în ac, oftă uşurat Owens, după care aprinse 
luminile exterioare ale navei. 

Grant privi prin hublou. Nu era mare lucru de văzut afară. 
Soluţia salină părea că sclipeşte, ca o ceaţă de licurici. 
Departe, în sus şi în jos, se zărea curba unui obiect care 
strălucea mai puternic. Să fi fost pereţii acului? 

Simţind cum îl cuprinde îngrijorarea, se întoarse spre 
Michaels: 

— Domnule doctor... 

Michaels ţinea ochii închişi. Îi deschise fără chef şi întoarse 
capul în direcţia vocii. 

— Da, domnule Grant. 

— Ce vezi? 

Michaels privi în faţă, îşi întinse încet mâinile şi răspunse: 

— Scântei. 

— Vezi ceva limpede? N-ai impresia că totul dansează? 


— Da, aşa e. Dansează. 

— Asta înseamnă că ochii noştri sunt afectaţi de 
miniaturizare? 

— Nu, domnule Grant, oftă obosit Michaels. Dacă te 
gândeşti cu groază că ai orbit, las-o baltă! Uită-te în jur, pe 
Proteus. Uită-te la mine. E ceva în neregulă în privinţa 
felului în care percepi ceea ce te înconjoară? 

— Nu. 

— Foarte bine. Aici, vezi unde luminoase miniaturizate, cu 
o retină miniaturizată la fel, şi totul e în regulă. Dar când 
undele luminoase miniaturizate ies afară, într-o lume mai 
puţin miniaturizată sau complet neminiaturizată, nu-s 
reflectate uşor. De fapt, devin penetrante. Vedem doar 
reflectări intermitente, ici, colo. De aceea, tot ce se află 
afară pare că pâlpâie. 

— Înţeleg. Mulţumesc, doctore! 

Michaels oftă din nou. 

— Sper să mă obişnuiesc cât mai curând cu blestematul 
ăsta de balans! Lumina pâlpâitoare şi mişcarea browniană, 
la un loc, mi-au provocat o durere de cap cumplită. 

— Pornim! Strigă pe neaşteptate Owens. 

Alunecau înainte-senzaţia era evidentă. Pereţii îndepărtați, 
curbați, ai acului seringii păreau acum mai solizi, pe măsură 
ce reflectarea luminilor lor miniaturizate se estompa, se 
dizolva. Aveau impresia că se aflau pe coama unui val ce se 
prăbuşea pe o pantă infinită. 

Deasupra, soliditatea părea că se sfârşeşte într-un cerc 
subţire de scânteiere. Cercul se lărgi lent, apoi mai repede 
- în final, se deschise într-un abis incredibil şi totul deveni 
pâlpâire. 

— Acum ne aflăm în artera carotidă, spuse Owens. 

Înregistratorul de timp arăta 56. 

Artera. 

Duval îşi plimba privirea de jur împrejur, cuprins de 
exaltare. 


— Imaginaţi-vă, spuse el, ne aflăm în interiorul unui trup 
omenesc! Într-o arteră! Owens, stinge luminile din cabină! 
Lasă-ne să vedem lucrarea lui Dumnezeu! 

În interiorul navei se făcu întuneric”dar de afară se 
strecura un fel de lumină fantomatică - reflectarea 
neuniformă a razelor exterioare miniaturizate, din faţă şi 
din spate. 

Owens plasase Proteus într-o stare de virtuală nemişcare 
în raport cu curentul sangvin arterial, permițându-i să 
înainteze o dată cu şuvoiul împins de inimă. 

— Cred că puteţi să vă scoateţi centurile, spuse el. 

Duval sări în picioare şi se apropie de hublou, iar Cora îl 
urmă de îndată. Rămaseră acolo, scrutând depărtarea, într- 
un fel de extaz uimit. Michaels se ridică mai calm, aruncă o 
privire spre cei doi, apoi reveni la harta lui, studiind-o atent. 

— O precizie excelentă! Declară el. 

— Crezi că exista pericolul să nu nimerim în arteră? 
Întrebă Grant. 

Pentru un moment, Michaels se uită la el, fără să-l vadă, 
apoi scutură din cap. 

— Oh, nu! Aşa ceva n-ar fi fost posibil. Dar am fi putut 
pătrunde dincolo de o răscruce importantă. În acest caz, 
ne-ar fi fost imposibil să învingem curentul arterial şi am fi 
pierdut timp încercând să găsim o rută alternativă, mai 
puţin potrivită. Din fericire, însă, nava se află exact unde ar 
fi trebuit să fie. 

— Până acum ne-am descurcat bine, încercă Grant să-l 
îmbărbăteze, constatând că vocea doctorului tremura. 

— Da, mormăi doctorul, apoi adăugă, după o pauză: Din 
acest punct, putem combina uşurinţa injectării, rapiditatea 
curentului şi ruta directă, existând şansa de a ajunge la 
destinaţie cu o întârziere minimă. 

— Excelent! Îi cântă în strună tânărul, după care se 
întoarse spre hublou. 

Aproape imediat, fu copleşit de uimire, văzând minunea 
din faţa sa. 


Zidul părea a se afla la o distanţă de aproape un kilometru 
şi strălucea într-o nuanţă de chihlimbariu luminos, cu 
întreruperi şi scânteieri, deoarece în mare parte era ascuns 
de un amestec teribil de obiecte care pluteau în apropierea 
submarinului. 

Se aflau în faţa unui acvariu uriaş, unul care nu era 
populat de peşti, ci de obiecte stranii. Cele mai numeroase 
erau nişte cercuri mari, elastice, cu centrul mai subţire, dar 
nu găurit. Fiecare dintre ele avea un diametru de două ori 
mai mare decât nava, era de culoare portocaliu-gălbuie şi 
scânteia intermitent, de parcă ar fi fost acoperit cu aşchii 
de diamant. 

— Culoarea nu-i chiar adevărată, spuse Duval. Dacă ar fi 
posibil să deminiaturizăm undele luminoase pe care le 
degajă Proteus şi să miniaturizăm reflectarea ce se 
întoarce, ar fi mult mai bine. E important să obţinem o 
reflecţie corectă. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule doctor, zise Owens. 
Lucrările lui Johnson şi Antoniani arată că acest lucru este 
posibil acum. Din nefericire, însă, o asemenea tehnică nu-i 
la îndemâna oricui, şi chiar de-ar fi, n-am fi reuşit să 
pregătim nava pentru asta, într-o singură noapte. 

— Cred că nu, îl aprobă Duval. 

— Chiar dacă nu-i o reflectare perfectă, spuse Cora, cu o 
voce în care se ghicea încântarea, au mai mult ca sigur o 
frumuseţe aparte. Arată ca nişte baloane uşoare, turtite, 
care au capturat, fiecare în parte, milioane de stele... 

— De fapt, sunt globule roşii, îl lămuri Michaels pe Grant. 
Au culoarea roşie doar atunci când e vorba de o cantitate 
mare, dar devin portocalii când sunt luate individual. Cele 
pe care le vezi, abia au venit de la inimă şi cară încărcătura 
de oxigen către cap şi, îndeosebi, spre creier. 

Grant continuă să privească, minunându-se. În afară de 
globule, existau şi obiecte mai mici, nişte drăcii turtite, 
aducând cu nişte farfurii. (Trombocite, gândi tânărul, ca şi 


cum forma obiectelor i-ar fi readus în memorie cunoştinţele 
dobândite la cursul de fiziologie de la colegiu.) 

Unul dintre trombocite veni lent către submarin, trecând 
atât de aproape încât Grant simţi impulsul de a se întinde 
pentru a îl prinde. Trombocitul se lipi lent de navă, rămase 
în contact cu ea un moment, apoi se mişcă mai departe, 
lăsând particule din el lipite de fereastră - o măzgă care se 
şterse încetul cu încetul. 

— Nu s-a sfărâmat, zise tânărul. 

— Nu, răspunse Michaels. Dacă s-ar fi fragmentat, s-ar fi 
format un cheag. Nu suficient de mare ca să facă rău, sper. 
Dacă am fi fost mai mari, am fi avut necazuri, la uită-te! 

Grant privi în direcţia indicată de deget. Văzu diverse 
obiecte mici, ca nişte bastoane, fragmente fără formă, 
precum şi o serie de resturi, dar, în primul rând, globule 
roşii, globule roşii, globule roşii. Apoi zări obiectul pe care i- 
l arăta Michaels. 

Era uriaş şi lăptos. Pulsa. La suprafaţă, avea un aspect 
grăunţos, în vreme ce în interiorul alb se observau 
scânteieri negre - stropi de un negru extrem de intens, ca 
şi cum ar fi ars cu o nonlumină orbitoare, proprie. 

În interiorul acestui obiect, se afla o zonă mai întunecată, 
ceţoasă datorită substanţei lăptoase ce o înconjura, care 
păstra o formă fixă, neschimbătoare. Întregul său contur nu 
putea fi observat limpede. La un moment dat, însă, o nişă 
lăptoasă se deschise în peretele arterei şi acea masă imensă 
păru să se scurgă în ea. Apoi deveni neclară, fiind acoperită 
de obiectele mai apropiate... 

— Ce-a fost asta? Întrebă Grant. 

— O globulă albă, bineînţeles. Nu-s prea multe dintr-astea. 
Vreau să spun, în comparaţie cu globulele roşii. Există cam 
650 globule roşii la una albă. Cele albe sunt mult mai mari 
şi se pot mişca independent. Unele dintre ele îşi pot croi 
drum în afara vaselor sangvine. Sunt nişte fiinţe 
îngrozitoare, dacă ţinem seama şi de mărimea lor. Asta a 


fost, totuşi, cumsecade, de vreme ce a rămas la o distanţă 
acceptabilă. 

— Sunt gunoierii trupului, nu? 

— Da. Noi avem dimensiunile unei bacterii, dar suntem 
dotați cu „membrană” din metal, nu cu un perete celular 
din mucopolizaharide. Sper că globulele albe sunt în stare 
să-şi dea seama de diferenţă şi că nu vor acţiona împotriva 
noastră, cât timp nu vom produce leziuni ţesuturilor 
înconjurătoare. 

Grant se strădui să nu mai acorde atâta atenţie obiectelor 
individuale şi să încerce să privească panorama ca pe un 
întreg. Se dădu înapoi şi-şi miji ochii. 

Era un dans! Fiecare obiect vibra în poziţia lui. Cu cât era 
mai mic, cu atât vibrația era mai pronunţată. Semăna cu un 
balet colosal, neobişnuit, în care coregraful se ţicnise, iar 
dansatorii fuseseră prinşi în strânsoarea unei tarantele 
veşnice, nebuneşti. 

— O simţi? Murmură el, închizându-şi ochii. Mă refer la 
mişcarea browniană. 

— Da, o simt, răspunse Owens. Nu-i atât de rea pe cât mă 
aşteptam. Curentul sangvin e vâscos, mult mai vâscos decât 
soluţia salină în care am fost scufundaţi iniţial. lar 
vâscozitatea puternică reduce mişcarea. 

Grant simţi nava mişcându-se sub picioarele lui - mai întâi 
într-o parte, apoi în alta - dar uşor, fără a provoca şocuri, 
aşa cum se întâmplase atunci când se aflaseră în seringă. 
Conţinutul de proteine al părţii fluide a sângelui, 
„proteinele plasmei” (expresia se strecură în mintea lui 
Grant, venind din trecut), proteja nava. 

Nu era rău deloc. Tânărul simţi că prinde curaj. Poate că 
lucrurile începuseră, deja, să meargă cum trebuia... 

— Vă sugerez să vă întoarceţi cu toţii la locurile voastre, 
spuse Owens. Ne apropiem de o ramificaţie a arterei şi, ca 
atare, voi fi obligat să cotesc într-o parte. 

Ceilalţi se aşezară din nou pe scaune, continuând să 
privească însă fascinanţi spectacolul din jur. 


— Mare păcat că avem doar câteva minute la dispoziţie 
pentru aşa ceva! Exclamă Cora. Domnule doctor Duval, ce-s 
astea? 

O masă compusă din structuri foarte subţiri, prinse 
laolaltă, alcătuind o ţeavă spiralată, trecu pe lângă ei. O 
urmară altele, care se expandau şi se contractau în timpul 
deplasării. 

— Nu recunosc asta, făcu Duval. 

— Poate-i un virus, sugeră fata. 

— Pare puţin cam mare pentru un virus... Oricum, nu 
seamănă cu nimic din ce-am văzut. Owens, suntem echipați 
să luăm probe? 

— Ar trebui să ieşim din navă, dacă am vrea să facem una 
ca asta, domnule doctor. Din păcate, însă, nu ne putem opri 
pentru probe. 

— Hai, s-ar putea să nu mai avem o asemenea şansă! 
Insistă Duval, ridicându-se în picioare. Să luăm un exemplar 
pe navă. Domnişoară Peterson, dumneata... 

— Nava aceasta are o misiune, domnule doctor! Spuse 
Owens. 

— Nu contează... începu Duval, dar se opri, simțind 
strânsoarea mâinii lui Grant pe umăr. 

— Dacă sunteţi amabil, domnule doctor, zise tânărul, 
haideţi să nu ne certăm din cauza asta! Avem o treabă de 
dus la capăt şi nu ne putem permite să ne oprim pentru a 
lua ceva, sau să ne întoarcem să luăm ceva, sau să încetinim 
ca să luăm ceva. Sper că aţi înţeles şi că nu veţi ridica 
problema din nou. 

În lumina neclară, pâlpâitoare, reflectată de lumea 
arterială de afară, se vedea clar că Duval tremura. 

— Bine! Zise el, furios. Oricum, au dispărut... 

— După ce ne vom termina treaba, domnule doctor, 
interveni Cora, se vor pune la punct metode de 
miniaturizare pentru intervale de timp nedefinite. Atunci 
vom putea lua parte la explorări adevărate. 

— Da, cred că ai dreptate... murmură chirurgul. 


— Perete arterial la dreapta, spuse Owens. 

Proteus făcu o curbă lungă, largă, iar zidul lăsă impresia 
că se afla doar la vreo treizeci de metri. Întinderea 
chihlimbarie, oarecum ondulată, a stratului endotelial care 
constituia căptuşeala interioară a arterei era vizibilă în 
toate amănuntele. 

— Aha, zise Duval, ce metodă nemaipomenită de a verifica 
stadiul unei arterioscleroze! Poţi să numeri plăcile! 

— Şi ai putea să le desprinzi, nu-i aşa? Întrebă Grant. 

— Bineînţeles, lată un proiect pentru viitor. Un submarin 
ar putea fi trimis printr-un sistem arterial colmatat, pentru 
a curăța şi desprinde zonele sclerozate, pentru a le sfărâma 
şi a lărgi astfel conductele... Totuşi, cam scump tratament! 

— N-ar fi exclus ca, peste nişte ani, operaţia respectivă să 
fie automatizată, spuse tânărul. Nişte roboţi casnici de 
dimensiuni reduse vor fi trimişi să curețe mizeria. Sau, 
poate, fiecare om, la începutul maturității, va fi injectat cu o 
echipă permanentă de asemenea curăţitori de vase. Uitaţi- 
vă la lungimea acestuia! 

Acum ajunseseră aproape de peretele arterial, iar 
călătoria devenise dificilă datorită vârtejurilor. Dar, privind 
în faţă, puteau vedea zidul ce părea a se întinde pe o 
distanţă de mai mulţi kilometri, înainte de a coti. 

— După cum am amintit mai devreme, interveni Michaels 
în discuţie, sistemul circulator, cuprinzând toate vasele, 
până la cele mai mici, are o lungime de aproape două sute 
de mii de kilometri. 

— Nu-i rău, făcu Grant. 

— Două sute de mii de kilometri la scară normală. La 
dimensiunile noastre actuale, asta înseamnă... - Se oprielo 
clipă, pentru a face socotelile - ceva între cinci şi şase 
trilioane de kilometri, adică jumătate de an-lumină. O 
călătorie prin toate vasele sangvine ale lui Benes ar 
echivala, la dimensiunile noastre, cu o călătorie spre o stea. 

Zicând acestea, Michaels le aruncă tuturor o privire 
morocănoasă. Nici faptul că se găseau în siguranţă, nici 


frumuseţea spectacolului din jur nu păreau să-i fi ridicat 
prea mult moralul. 

— Cel puţin, mişcarea browniană nu-i prea rea, zise Grant, 
încercând să pară vesel. 

— Nu, bombăni celălalt. Nu m-am descurcat prea bine cu 
puţin timp în urmă, când am discutat despre mişcarea 
browniană... 

— Nici Duval, adineauri, în problema recoltării de probe. 
Nu cred că vreunul dintre noi acţionează cu adevărat bine. 

— Ai putut vedea o mostră tipică de încăpățânare a lui 
Duval. Să vrea să oprească nava pentru a culege un 
specimen! 

Michaels dădu din cap, apoi se întoarse la hărţile 
desfăşurate pe pupitrul curbat, de lângă perete. Era vorba 
de un duplicat al versiunii mai mari din turnul de control şi 
al variantei mai reduse din cabina lui Owens. 

— Ce viteză avem, căpitane? Întrebă el. 

— Cincisprezece noduri, la dimensiunile noastre. 

— Bineînţeles, la dimensiunile noastre, replică el, ţâfnos, 
luând un calculator de buzunar şi făcând nişte socoteli. Vom 
ajunge la ramificaţie în două minute. Când coteşti, menţine 
distanţa actuală faţă de perete. Această manevră ne va 
permite să ajungem întregi în mijlocul ramificaţiei arterei. 
După aceea, poţi pătrunde uşor în reţeaua capilară, fără să 
mai fie nevoie să trecem prin altă ramificaţie. E clar? 

— Foarte clar. 

Grant aştepta, ţinându-şi ochii îndreptaţi spre hublou. 
Pentru un moment, surprinse umbra profilului Corei, dar 
imaginea de afară era mai impresionantă decât studierea 
curbei bărbiei ei. 

Două minute? Cât de mult însemnau? Două minute aşa 
cum şi le reprezenta noul său simţ al timpului? Sau două 
minute conform înregistratorului de timp? Întoarse capul, 
pentru a se uita la acesta. Arăta 56, apoi, după câteva clipe, 
ecranul se şterse, lăsând imediat să apară cifra 55. 


Urmă o zdruncinătură puternică, în urma căreia tânărul 
aproape fu smuls de pe scaun. 

— Owens! Strigă el. Ce s-a întâmplat? 

— Ne-am lovit de ceva? Întrebă Duval. 

Cu chiu, cu vai, Grant ajunse la scară şi reuşi să se caţere 
pe ea. 

— Care-i necazul? 

— Nu ştiu, gâfâi Owens, a cărui figură semăna cu o mască 
schimonosită din cauza efortului. Nava nu răspunde la 
comenzi... 

Se auzi vocea încordată a lui Michaels: 

— Căpitane Owens, corectează cursul! Ne apropiem de 
perete! 

— Ştiu, gâfâi din nou Owens. Ne aflăm într-un fel de 
curent. 

— Dă-i bătaie mai departe! Zise Grant. Fă tot ce se poate! 

Apoi, tânărul cobori câteva trepte şi, ţinându-şi spatele 
sprijinit de scară, pentru a rezista la zgâlţâielile navei, lansă 
o întrebare fără adresă precisă: 

— De ce există un contracurent aici? Nu ne deplasăm de-a 
lungul curentului arterial? 

— Ba da, răspunse Michaels, cu o figură ca de ceară. Nu 
poate exista nimic care să ne tragă într-o parte cu atâta 
forţă, arătă el spre peretele arterial, care se tot apropia. 
Trebuie să se fi defectat comenzile. Dacă lovim peretele şi 
producem o leziune, se va forma un cheag peste noi şi ne va 
fixa aici sau vom atrage atenţia globulelor albe. 

— E imposibil să se întâmple aşa ceva într-un sistem 
închis, interveni Duval. Legile hidrodinamicii... 

— Un sistem închis? Exclamă Michaels, ridicând din 
sprâncene, după care, cu un efort, se târi spre hărţile sale; 
într-un târziu, mormăi: 

— Nu-s de nici un folos, am nevoie de mai multe detalii şi 
nu le pot obţine aici. Ai grijă, Owens, ţine-te departe de 
perete! 


— Îmi dau silinţa, îi răspunse acesta. Dar e un curent 
împotriva căruia nu pot lupta! 

— Nu încerca să lupţi direct, interveni Grant. Aşează 
submarinul pe direcţia potrivită şi mulţumeşte-te să 
păstrezi cursul paralel cu peretele! 

Acum ajunseseră destul de aproape pentru a vedea fiecare 
detaliu al zidului. Fibrele de ţesut conjunctiv care serveau 
ca suport principal arătau ca nişte grinzi, aproape ca nişte 
arcade gotice, de culoare galbenă, strălucind din cauza 
unui strat subţire care le acoperea, strat alcătuit din ceva 
ce semăna a substanţă grasă. 

Ele se încordau, ca şi cum întreaga structură s-ar fi întins, 
zăboveau aşa un moment, apoi se apropiau din nou. 
Suprafaţa dintre mănunchiuri se ondula atunci când 
grinzile se strângeau. Grant nu avu nevoie de lămuriri 
suplimentare pentru a şti că privea peretele arterial care 
pulsa în ritmul bătăilor inimii. 

Nava se zgâlţâia din ce în ce mai puternic. Peretele era 
mai aproape şi începuse să arate zgrunţuros. Grinzile din 
ţesut conjunctiv se depărtaseră în unele locuri, de parcă ar 
fi fost supuse unui torent puternic vreme îndelungată şi ar 
fi început să se îndoaie sub presiune. Vibrau precum 
cablurile unui gigantic pod suspendat, apropiindu-se de 
hublou şi alunecând de-a lungul acestuia, răspândindu-şi 
culoarea galbenă, strălucitoare, în razele săltăreţe ale 
farurilor navei. 

Apropierea următoarei grinzi o făcu pe Cora să ţipe de 
groază. 

— Fii atent la ce se petrece afară, Owens! Strigă Michaels. 

— Artera are leziuni, mormăi Duval. 

Dar curentul ocoli contrafortul viu şi târi nava cu el, 
aruncând-o într-un vârtej înnebunitor, care-i împinse pe toţi 
grămadă, lipindu-i de peretele din stânga navei. 

Grant, care se lovise rău la braţul stâng, o prinse pe Cora 
cu celălalt braţ şi o ajută să se menţină în picioare. Apoi 


privi în sus, încercând să scruteze peisajul prin lumina 
pâlpâitoare. 

— Vârtej! Strigă el. Retrageţi-vă pe scaune! Puneţi-vă 
centurile! 

Particulele de afară, începând cu globulele roşii, au 
încremenit preţ de câteva clipe, de parcă ar fi fost prinse în 
acelaşi curent învârtejit, în timp ce peretele devenea o pată 
estompată, galbenă, fără detalii. 

Duval şi Michaels se târâră spre scaune şi reuşiră să-şi 
prindă centurile. 

— Deasupra e un fel de deschizătură! Strigă Owens. 

— Aşează-te pe scaun! O zori Grant pe Cora. 

— Asta şi încerc să fac! Gâfâi ea. 

Disperat, incapabil să rămână în picioare din cauza 
balansului puternic al submarinului, Grant o împinse pe fată 
în scaun şi se întinse după centura ei. 

Prea târziu! Proteus fusese prins în vârtej şi ridicat - acum 
se rotea cu forţă, aidoma unui carusel de bâlci. 

Printr-un reflex, tânărul reuşi să se prindă de un stâlp, 
apoi se strădui s-o apuce pe Cora, care fusese aruncată la 
podea. Fata îşi încleştase degetele de braţul scaunului şi se 
ţinea zdravăn. 

Grant ştia că rotirea aceea dementă avea să mai dureze, 
de aceea se străduia disperat s-o ajungă pe Cora, dar nu 
reuşea. Scăpă stâlpul şi se ţinu de fată. 

Duval se zbătea zadarnic în scaun - forţa centrifugă îl 
ţintuise acolo. 

— Rezistă, domnişoară Peterson, o să încerc să te ajut! 
Gemu el. 

Făcând un efort teribil, chirurgul reuşi să-şi slăbească un 
pic centura, în timp ce Michaels îl privea neajutorat. Owens, 
prins cu treburi în cabina lui, rămăsese complet în afara 
scenei. 

Ca o consecinţă a forţei centrifuge, picioarele Corei 
părăsiră podeaua. 

— Nu pot... ţipă fata. 


Neavând de ales, Grant îi dădu drumul, apoi alunecă, 
dându-se de-a berbeleacul, agăţând cu piciorul baza unui 
scaun şi lovindu-se zdravân. După aceea, reuşi să-şi fixeze şi 
mâna stângă, iar cu dreapta o apucă pe Cora de 
încheietură, exact când aceasta descleştase degetele de pe 
scaun. 

Proteus se rotea şi mai repede, părând că se apleacă într-o 
parte. Grant nu mai putea să reziste în poziţia aceea 
încordată; piciorul îi alunecă de pe suportul scaunului. 
Braţul, învineţit şi dureros din cauza contactului anterior cu 
peretele, primi o lovitură suplimentară, ceea ce-l făcu pe 
tânăr să creadă că se rupsese. Cora se agăţă de umărul lui, 
ţinându-se de stofa uniformei cu o disperare vizibilă. 

— Îşi dă seama cineva ce se întâmplă? Izbuti tânărul să 
mormăie. 

— O fistulă, răspunse Duval, în timp ce continua să se 
lupte cu centura. O fistulă arterio-venoasă. 

Făcând un efort, Grant îşi înălţă capul şi se uită încă o dată 
prin hublou. Deasupra, peretele arterial ajunsese la capăt. 
Sclipirea galbenă încetase. Se zărea o breşă înconjurată cu 
negru. Aceasta se întindea, în sus şi în jos, cât putea 
cuprinde cu privirea, iar globulele roşii şi alte obiecte 
dispăreau în ea. Chiar şi ocazionalele globule albe, atât de 
înfricoşătoare, erau supte imediat în gaură, de îndată ce 
apăreau. 

— Doar câteva secunde... gâfâi tânărul. Doar câteva, Cora! 

Spunea asta mai degrabă pentru el, pentru braţul lui 
învineţit, dureros. 

Cu o vibraţie finală, care aproape îl dobori pe Grant din 
cauza durerii pe care i-o pricinui, nava trecu prin 
deschizătură şi încetini, încetini, până când, pe neaşteptate, 
ajunse într-o zonă de calm. 

Grant se destinse şi rămase întins pe spate, respirând cu 
greutate, încet, Cora reuşi să-şi tragă picioarele sub ea şi să 
se ridice. 

Duval reuşi în sfârşit să se elibereze. 


— Domnule Grant, cum te simţi? Întrebă el, îngenunchind 
lângă tânăr. 

Şi Cora se aplecă asupra lui, pipăindu-i uşor braţul, 
îndrăznind chiar să-l maseze. Grant se strâmbă de durere. 

— Nu-l atinge! 

— E rupt? Întrebă Duval. 

— Nu-mi dau seama. 

Cu infinită grijă, el încercă să-şi îndoaie braţul. După 
aceea, îşi prinse bicepsul stâng în palma dreaptă şi-l 
strânse. 

— Probabil că nu. Dar, oricum, vor trece săptămâni până 
voi fi în stare să-l folosesc ca lumea... 

Şi Michaels se ridicase în picioare. Figura i se schimbase, 
devenise aproape de nerecunoscut din cauza expresiei de 
uşurare pe care o reflecta. 

— Am reuşit! Am reuşit! Suntem întregi! Cum e, Owens? 

— În ordine, cred, răspunse căpitanul. Nu văd nici o 
lumină roşie pe panoul de comandă. Proteus a încasat mai 
mult decât fusese prevăzut, dar a rezistat. 

Vocea lui reflecta o mândrie evidentă, atât din cauza 
talentului lui, cât şi a capacităţilor navei. 

Cora rămăsese aplecată, cu un aer neajutorat, deasupra 
lui Grant. 

— Sângerezi! Exclamă ea şocată. 

— Serios? Se alarmă el. Unde? 

— La coaste. Uniforma e pătată de sânge. 

— Oh, asta! Răsuflă el uşurat. Am avut nişte probleme în 
Cealaltă Parte. Totul se rezolvă, dacă înlocuiesc 
pansamentul. Nu-i nimic! Doar nişte sânge... 

— Trebuie să te scoli, zise fata. Te rog, încearcă... 

Cora îşi strecură un braţ sub umărul lui şi-l ridică, apoi îi 
desfăcu uniforma, cu o delicateţe ce dovedea experienţă. 

— O să mă ocup eu de problema asta. Mai întâi, însă, 
vreau să-ţi mulţumesc. E un moment nepotrivit, dar îţi 
mulţumesc. 


— Bine. În tot cazul, îţi voi fi recunoscător dacă vei mai 
face lucrul ăsta şi altă dată... Acum, mă ajuţi să mă aşez pe 
scaun? 

Se împleticea, Cora ajutându-l dintr-o parte, iar Michaels 
din cealaltă. Duval, după ce aruncase o privire spre ei, se 
dusese spre hublou. 

— Ce se mai întâmplă? Întrebă Grant. 

— O fistulă arterio-ven... în regulă, să spunem altfel. O 
legătură anormală între o arteră şi o venă mică. Se 
întâmplă uneori, în principiu ca urmare a unei traume 
fizice. Benes a avut parte de aşa ceva când s-a lovit în 
maşină, presupun... Reprezintă o imperfecţiune, un fel de 
ineficienţă, dar în cazul de faţă nu-i ceva serios. E ceva 
microscopic. Un vârtej mărunt. 

— Un vârtej mărunt? Ăsta? 

— La scala noastră miniaturizată, reprezintă o vâltoare 
gigantică. 

— Chestia asta nu apărea pe hărţile sistemului circulator, 
Michaels? Întrebă Grant. 

— Ar fi trebuit. Probabil că o voi găsi pe harta de pe navă, 
dacă voi reuşi s-o măresc suficient. Necazul e că am fost 
siliţi să facem analiza iniţială în trei ore, iar eu n-am 
observat fistula. N-am nici o scuză. 

— Bine, bine... înseamnă că am pierdut câteva minute. Să 
pregătim o rută alternativă, iar Owens s-o ia pe acolo. Cât 
timp ne-a mai rămas, căpitane? Întrebă tânărul, uitându-se 
automat la înregistrator care arăta 52. 

— Cincizeci şi două de minute, îi confirmă Owens. 

— Aşadar, avem suficient timp... 

Michaels îl privi pe Grant cu sprâncenele ridicate. 

— Nici vorbă de aşa ceva, Grant! N-ai înţeles ce s-a 
întâmplat? S-a zis cu noi! Am eşuat. Nu mai putem ajunge 
la cheag, nu-ţi dai seama? Trebuie să cerem să fim scoşi din 
trupul lui Benes. 

— Vor trece zile întregi înainte ca nava să poată fi 
miniaturizată din nou! Exclamă Cora îngrozită. Benes va 


muri! 

— Nu avem altă soluţie. În momentul de faţă, ne aflăm în 
vena jugulară. Nu putem să ne întoarcem prin fistulă, 
pentru că nu suntem în stare să înfruntăm curentul, chiar 
dacă inima este în stadiul diastolic, între bătăi. Singura rută 
alternativă posibilă, cea în care am urma curentul venos, 
trece prin inimă, ceea ce ar însemna sinucidere curată. 

— Eşti sigur? Întrebă Grant, buimăcit. 

— Michaels are dreptate, interveni Owens, cu voce 
răguşită. Misiunea a eşuat. 

Inima. 

În turnul de control se dezlănţuise iadul. Semnalul care 
indica nava îşi schimbase foarte puţin poziţia pe ecran, dar 
sistemul de coordonate fusese modificat în mod dramatic. 

Auzind sunetul unui semnal de pe monitor, Carter şi Reid 
se întoarseră. 

— Domnule, zise individul agitat care apăruse pe ecran, 
Proteus e în afara cursului. Semnalul a fost recepționat în 
careul 23, nivelul B. 

Reid se repezi la fereastra ce dădea către camera hărților. 
Nu putea zări nimic de la distanţă, cu excepţia capetelor 
plecate deasupra diagramelor, într-o concentrare evidentă. 

Carter se făcu roşu la faţă: 

— Nu-mi spune numerele astea de careuri! Urlă el. Unde 
se află? 

— În vena jugulară, domnule. Se îndreaptă spre vena cavă 
superioară. 

— Într-o venă? Exclamă Carter, propriile lui vene ieşind 
alarmant în evidenţă. Ce naiba caută într-o venă? Reid! 
Tună el. 

— Da, domnule, reacţionă colonelul cu promptitudine. Am 
auzit. 

— Cum au nimerit într-o venă? 

— Le-am ordonat celor ce se ocupă de hărţi să încerce să 
localizeze vreo fistulă arterio-venoasă. Asemenea fistule 
sunt rare, greu de găsit... 


— Şi ce... 

— Înseamnă legături directe între o arteră şi o venă mică. 
Sângele se scurge din arteră în venă şi... 

— Nu ştiau că există? 

— Evident că nu. Şi ceea ce e mai rău... 

— Da? 

— La scala lor, trecerea asta trebuie să fi fost destul de 
violentă. E posibil să nu fi supravieţuit. 

Carter se întoarse către setul de monitoare şi apăsă 
butonul cel mai apropiat. 

— Vreun mesaj nou de la Proteus? 

— Nu, domnule, sosi imediat răspunsul. 

— Atunci intră în legătură cu ei! Află ceva! Şi raportează- 
mi imediat! 

Urmă o aşteptare chinuitoare, timp în care Carter îşi ţinu 
pieptul nemişcat pe durata a trei, patru respiraţii obişnuite. 
În cele din urmă, se stabili legătura. 

— Proteus raportează, domnule. 

— Mulţumesc Domnului pentru asta! Murmură generalul. 
Transmite-mi mesajul! 

— Au trecut printr-o fistulă arterio-venoasă, domnule. Nu 
se pot întoarce şi nu pot merge mai departe. Cer 
permisiunea să fie scoşi, domnule. 

Carter izbi cu pumnul în masă. 

— Nu! 

— Dar, domnule general, au dreptate! Îndrăzni Reid. 

Generalul privi spre înregistratorul de timp. Arăta 51. 

— Mai au cincizeci şi unu de minute, rosti el, în vreme ce-şi 
simţea buzele tremurând, şi vor rămâne acolo cincizeci şi 
unu de minute! Când chestia aia va arăta zero, îi vom 
scoate. Nu accept să iasă nici măcar cu un singur minut 
înainte, cu excepţia cazului în care misiunea a fost 
îndeplinită! 

— Dar nu există nici o speranţă! Dumnezeu ştie în ce hale 
nava lor! O să omorâm cinci oameni! 


— Poate. Dar e riscul pe care şi l-au asumat. Să fie clar că 
nu vom renunţa cât timp există cea mai mică şansă de 
succes! 

Ochii lui Reid erau reci, iar mustaţa zburlită. 

— Domnule general, vă gândiţi numai la dosarul 
dumneavoastră! Dacă vor muri, voi depune mărturie că i-aţi 
ţinut acolo depăşind orice limită rezonabilă! 

— Îmi asum şi riscul acesta, spuse Carter cu un aer 
mohorât. Acum explică-mi - doar conduci secţia medicală - 
de ce nu se pot mişca. 

— Nu se pot întoarce prin fistulă din cauza curentului. Din 
punct de vedere fizic, acest lucru e imposibil, indiferent de 
ordinele pe care le veţi da. Nivelul presiunii sângelui nu-i la 
dispoziţia armatei! 

— De ce nu pot găsi altă rută? 

— Din această poziţie, toate drumurile ce duc către cheag 
trec prin inimă. Vârtejurile din strâmtorile inimii îi vor 
zdrobi într-o clipă - ca atare, nu ne putem asuma acest risc. 

— Noi... 

— Noi nu putem, Carter! Nu din cauză că le punem vieţile 
în pericol, deşi şi asta ar reprezenta un motiv suficient. 
Dacă nava va fi strivită, făcută bucăţi, nu vom putea s-o 
extragem în totalitate, iar mai târziu fragmentele se vor 
deminiaturiza şi-l vor ucide pe Benes. Dacă scoatem 
oamenii acum, putem încerca să-l operăm pe Benes din 
exterior. 

— O operaţie fără speranţă. 

— Nu în asemenea măsură ca situaţia actuală. 

Carter se gândi un moment, apoi rosti calm: 

— Colonele Reid, spune-mi, cât timp putem opri inima lui 
Benes fără să-l ucidem? 

Reid se uită la el, nedumerit. 

— Nu prea mult... 

— Ştiu. Ţi-am cerut durata exactă. 

— Ei bine, dat fiind faptul că se află în comă şi în stare 
hipotermică, dar ţinând seama şi de starea precară a 


creierului său, aş spune că nu mai mult de şaizeci de 
secunde. Vreau să spun, în timp real. 

— Proteus poate străbate inima în mai puţin de şaizeci de 
secunde? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să încerce. După ce eliminăm imposibilul, ceea 
ce rămâne trebuie încercat, oricât de redusă ar fi speranţa. 
Care-s problemele pe care le implică oprirea inimii? 

— Niciuna. Ea poate fi oprită cu un simplu pumnal, ca să-l 
citez pe Hamlet. Mai greu e s-o pornim din nou. 

— Asta, dragă colonele, va fi o problemă de care vei 
răspunde personal, spuse Carter. Pierdem timpul, adăugă 
el, uitându-se la înregistrator. Să-i dăm drumul. Puneţi 
oamenii din sectorul inimă la lucru, iar eu o să-i instruiesc 
pe cei de pe Proteus. 

XXX 

În submarin fuseseră aprinse luminile. Michaels, Duval şi 
Cora, care avea părul răvăşit, se strânseseră în jurul lui 
Grant. 

— Asta e, zise tânărul. Vor opri inima lui Benes printr-un 
şoc electric, în momentul în care ne vom apropia, şi o vor 
porni după ce vom ieşi din ea. 

— O vor porni din nou! Izbucni Michaels. Sunt nebuni? În 
starea în care se află, Benes nu va putea rezista! 

— Presupun că au ajuns la concluzia că-i singura 
posibilitate pentru a duce misiunea la bun sfârşit. 

— Dacă asta-i singura şansă, atunci au dat greş. 

— Am experienţă în operaţii pe cord deschis, Michaels, 
interveni Duval. E posibil. Inima este mai rezistentă decât 
ne închipuim. Owens, cât timp ne va lua ca să traversăm 
inima? 

Owens se uită la ei de sus, din cabină. 

— Tocmai asta calculam, Duval. Dacă nu avem nici o 
întârziere, putem trece într-un interval cuprins între 
cincizeci şi cinci de secunde şi cincizeci şi şapte de secunde. 

Duval ridică din umeri: 


— Deci avem trei secunde în plus. 

— Mai bine să nu ne bizuim pe ele, spuse Grant. 

— Curentul ne îndreaptă spre inimă, chiar în momentul 
acesta, continuă căpitanul Owens. Voi porni motoarele. 
Oricum, trebuie să le testez. Au fost zgâlţâite zdravăn. 

O pulsaţie surdă se declanşă undeva, la pupa, iar senzaţia 
de deplasare pe direcţia înainte depăşi tremurul slab, 
dezordonat, al mişcării browniene. 

— Stingeţi luminile, spuse Owens, şi relaxaţi-vă cât timp 
voi dirija submarinul. 

După ce interiorul submarinului se cufundă în întuneric, se 
îndreptară cu toţii spre hublouri, chiar şi Michaels. 

Lumea din jurul lor se schimbase complet. Fireşte, era tot 
sânge, conţinând tot felul de fragmente, agregate 
moleculare, trombocite, globule roşii, dar diferenţa... 
diferenţa... 

Se aflau acum în vena cavă superioară, principala venă 
care venea dinspre cap şi gât. Globulele roşii fuseseră 
stoarse de oxigen şi conţineau doar hemoglobină, nu 
oxihemoglobină, acel compus de-un roşu strălucitor dat de 
combinaţia dintre hemoglobină şi oxigen. 

Hemoglobina era colorată într-un purpuriu albăstrui, iar în 
reflectarea dezordonată a undelor luminoase miniaturizate 
provenind de la farurile navei fiecare globulă sclipea în 
fulgerări de albastru şi verde, cu întrepătrunderi frecvente 
de purpuriu. În jur, totul căpătase nuanţa acestor 
corpusculi dezoxigenaţi. 

Trombocitele alunecau prin umbră, iar nava trecu de două 
ori - din fericire, la distanţă sigură - pe lângă înfoierea 
gigantică a globulelor albe, care aveau acum culoarea 
crem, cu o nuanţă verzuie. 

Grant privi din nou profilul Corei. Chipul fetei trăda, ca şi 
mai înainte, o adoraţie pioasă, părând mult mai misterios în 
albastrul umbros. Era regina de gheaţă a unei regiuni 
polare luminate de o aureolă boreală albastră-verde, 


fantază Grant, simţindu-şi dintr-o dată sufletul trist şi plin 
de dor. 
— Magnific! Murmură Duval. 


Dar chirurgul nu se uita la Cora. 

— Eşti gata, Owens? Întrebă Michaels. Te voi ghida prin 
inimă. 

Imediat, profesorul se duse la hărţile sale şi aprinse o 
veioză mică, ce avu darul de a diminua albastrul mohorât 
care umpluse Proteus de mister. 

— Owens, strigă el, harta inimii A-2! Ne apropiem de atriul 
drept. O ai? 

— Da. 

— Suntem deja în inimă? Întrebă Grant. 

— Lămureşte-te singur, îi răspunse morocănos Michaels. 
Nu privi. Ascultă. 

O linişte totală se aşternu în interiorul navei. 

Puteau auzi inima. Aducea cu un bubuit de artilerie 
îndepărtat. O vibraţie ritmică a podelei navei, înceată, dar 
devenind treptat mai puternică. Un zgomot înfundat, urmat 
de altul şi mai înfundat. O pauză, apoi zgomotul se repeta, 
mai puternic, tot mai puternic... 

— Inima! Strigă Cora. 

— E adevărat, recunoscu Michaels, numai că ritmul ei e 
mult încetinit... 

— Şi n-o auzim cum se cuvine, mormăi nemulţumit Duval. 
Undele sonore sunt prea imense pentru a ne afecta 
urechile. Ele produc vibrații secundare în navă, dar nu-i 
acelaşi lucru. Într-o explorare adevărată a trupului... 

— Asta se va întâmpla cândva, în viitor, doctore, zise 
Michaels. 

— Sună ca nişte tunuri, spuse Grant. 

— Da, ca un foc de baraj. Două miliarde de bătăi de inimă 
în şaptezeci de ani. Poate chiar mai multe. 

— Şi fiecare bătaie, adăugă Duval, reprezintă o barieră 
măruntă care ne desparte de veşnicie, dându-ne timp să ne 
împăcăm cu... 

— În particular, îl întrerupse Michaels, aceste bătăi ne pot 
trimite direct în veşnicie, fără să ne lase nici un pic de timp. 
Tăceţi cu toţii! Eşti gata, Owens? 


— Sunt. Adică mă aflu la pupitrul de comandă şi am harta 
în faţă. Dar oare cum o să-mi găsesc drumul? 

— Nu poţi să te rătăceşti, chiar dacă ai vrea. Acum ne 
aflăm în vena cavă superioară, în punctul de joncțiune cu 
cea inferioară. Ai găsit? 

— Da. 

— Bine. În câteva secunde, vom intra în atriul drept, prima 
încăpere a inimii - şi ar fi bine să oprească inima până 
atunci. Grant, semnalizează prin radio poziţia noastră! 

Pentru moment, tânărul se lăsase furat de fascinantele 
imagini de afară. Vena cavă era cea mai mare venă din trup, 
care primea în partea finală a tubului său, tot sângele din 
Corp, cu excepţia celui din plămâni, în momentul când îl 
slobozea în atriu, devenea o cameră uriaşă, rezonantă, iar 
pereţii ei nu se mai zăreau, astfel încât Proteus lăsa 
impresia că se afla într-un infinit ocean de întuneric. Inima 
se auzea acum ca o izbitură lentă, îngrozitoare, iar la 
fiecare bufnitură nava părea că se ridică şi tremură. 

Auzind ordinul lui Michaels, Grant ieşi din reverie şi se 
întoarse la emițătorul radio. 

— Valvula tricuspidă deasupra! Strigă Owens. 

Ceilalţi se uitară în sus. La capătul unui coridor lung, 
foarte lung, zăriră valvula: trei fâşii late, roşii, sclipitoare, 
separându-se, agitându-se să se deschidă, pe măsură ce se 
îndepărtau de navă. Apăru un orificiu ce se tot mărea, în 
timp ce cuspidele valvulei fluturau, fiecare îndepărtându-se 
spre partea ei. Chiar în spate, se afla ventriculul drept, una 
dintre cele două camere principale. 

Curentul sangvin pătrundea în cavitate ca şi cum ar fi fost 
atras de o absorbţie puternică. Proteus se mişca odată cu 
el, iar deschizătura se apropia, mărindu-se cu o viteză 
uluitoare. Totuşi, înaintarea era lină, iar submarinul 
călătorea zguduindu-se foarte puţin. 

Apoi se auzi bubuitul tunător al ventriculelor, camerele 
principale, musculoase, ale inimii, care se contractau în 
sistolă. Marginile valvulei tricuspide se umflară, întinzându- 


se către navă, apropiindu-se apoi încet, cu un contact 
zgomotos, lipicios, care închise zidul din spate într-o 
încreţitură lungă, verticală, ce se despărţea în două, în 
partea de sus. 

Dincolo de valvula închisă se afla ventriculul drept. Când 
acesta se contracta, sângele nu putea trece înapoi în atriu, 
fiind împins în şi prin artera pulmonară. 

Grant strigă, acoperind bubuitul reverberat: 

— Încă o bătaie a inimii şi o vor opri, aşa m-au anunţat! 

— Ar fi bine să se ţină de cuvânt, zise Michaels, altfel va fi 
şi ultima noastră bătaie de inimă. Du-ne prin ea cu viteză 
maximă, Owens, de îndată ce se deschide valvula! 

În treacăt, Grant remarcă un mic amănunt: pe figura 
profesorului se citea o hotărâre fermă. Teama îi dispăruse 
fără urmă. 

XXX 

Senzorii radioactivi, care iniţial fuseseră dispuşi în jurul 
capului şi gâtului lui Benes, se îngrămădiseră acum pe 
pieptul său, într-o zonă de pe care se înlăturase pătura 
termică. 

Harta sistemului circulator de pe perete se extinsese la 
regiunea inimii, prezentând numai o parte a acesteia, şi 
anume atriul drept. Semnalul luminos care marca poziţia 
submarinului se deplasase lent în jos, din vena cavă în atriul 
uşor musculos, care se dilatase atunci când Proteus intrase, 
apoi se contractase. 

Printr-un salt, nava trecu de-a lungul atriului, către valvula 
tricuspidă, care se închise chiar în urma ei. Pe un 
osciloscop, fiecare bătaie a inimii era tradusă într-un 
fascicul electronic vălurit, care era urmărit îndeaproape. 

Aparatul pentru electroşoc fusese pregătit, iar electrozii 
atârnau deasupra pieptului lui Benes. 

Începu bătaia de inimă finală. Fasciculul electronic de pe 
osciloscop începu să urce. Ventriculul stâng se relaxase, 
pentru a primi altă cantitate de sânge. În acel moment, 
valvula tricuspidă se deschisese. 


— Acum! Strigă tehnicianul de la aparatele de 
supraveghere. 

Cei doi electrozi coborâră pe piept. Acul unui cadran de pe 
consola ce urmărea evoluţia inimii sări imediat în zona 
roşie, iar o sonerie începu imediat să ţârâie. Cineva o 
deconectă de îndată. Imaginea de pe osciloscop se aplatiză. 

Mesajul fu transmis către turnul de control în întreaga lui 
simplitate finală: 

— Bătăile inimii s-au oprit. 

Cu o figură sumbră, Carter porni cronometrul pe care-l 
ţinea în mână, iar secundele începură să se prelingă cu o 
viteză insuportabilă. 

XXX 

Cinci perechi de ochi priveau în direcţia valvulei 
tricuspide. Mâna lui Owens era pregătită să declanşeze 
accelerarea. Ventriculul se relaxa, iar valvula semilunară de 
la capătul arterei pulmonare, aflată undeva, în faţă, se 
închidea. Sângele nu putea să se întoarcă în ventricul din 
arteră - valvula făcea imposibil acest lucru. Sunetul 
închiderii umplu aerul cu o vibraţie insuportabilă. 

Pe măsură ce ventriculul continua să se relaxeze, sângele 
trebuia să intre din cealaltă direcţie - din atriul drept. 
Valvula tricuspidă, situată în partea opusă, începu să se 
deschidă. 

Crăpătura din faţă prinse să se lărgească, formând un soi 
de trecătoare suficient de largă. 

— Acum! Strigă Michaels. Acum! Acum! 

Cuvintele lui fură acoperite de bătaia inimii şi de zgomotul 
motoarelor. Proteus se năpusti înainte, prin deschizătură, în 
ventricul. În câteva secunde, ventriculul acela avea să se 
contracte, iar în vârtejul furios care ar fi urmat, nava ar fi 
fost zdrobită ca o cutie de chibrituri, şi toţi ar fi murit. lar 
după trei sferturi de oră ar fi murit şi Benes. 

Grant îşi ţinu răsuflarea. Bătaia diastolică se stinse încet, 
apoi... Nimic! 

Urmă o linişte deplină. 


— Lăsaţi-mă să văd! Strigă Duval. 

Chirurgul se urcă pe scară şi-şi vâri capul în cabina de sub 
cupolă, singurul loc din navă de unde se putea observa 
peisajul înconjurător, fără restricţii. 

— Inima s-a oprit! Exclamă el. Veniţi să vedeţi! 

Cora îi luă locul, apoi Grant. 

Valvula tricuspidă stătea pe jumătate deschisă, nemişcată. 
Pe suprafaţa ei interioară se aflau nişte fibre gigantice, care 
o legau de suprafaţa interioară a ventriculului - acestea 
trăgeau marginile valvulei înapoi, când ventriculul se 
relaxa, sau o ţineau închisă strâns, când contracția 
ventriculului apropia marginile, împiedicându-le să se 
desfacă. 

— Arhitectura e minunată, spuse Duval. Din această 
poziţie, ar fi magnific să vezi această valvulă închizându-se 
şi rămânând astfel, graţie stratului viu, proiectat să-şi facă 
treaba cu o combinaţie de delicateţe şi putere, pe care omul 
însuşi, cu toată ştiinţa lui, n-o poate copia. 

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, domnule doctor, ar fi 
ultimul lucru pe care l-aţi vedea, rânji Michaels. Bagă viteză 
maximă, Owens, şi coteşte spre stânga, spre valvula 
semilunară! Avem treizeci de secunde la dispoziţie ca să 
ieşim din capcana asta! 

Dacă era o capcană - şi nu existau dubii în această privinţă 
- era una de-o frumuseţe sumbră. Pereţii erau împânziţi cu 
fibre puternice, prevăzute cu rădăcini fixate de zidurile 
îndepărtate. Temerarii călători aveau impresia că vedeau 
de la distanţă o pădure gigantică de copaci noduroşi, fără 
frunze, răsuciţi, despicaţi, cu forme complexe, care întăreau 
şi sprijineau cel mai vital muşchi al trupului omenesc. 

Acest muşchi, inima, era o pompă dublă care trebuia să 
funcţioneze încă dinainte de naştere până în momentul 
anterior morţii, iar acest lucru trebuia să se petreacă într- 
un ritm neîntrerupt, cu aceeaşi putere, indiferent de 
condiţii. Inima nici unui alt mamifer nu bate mai mult de un 
miliard de ori, chiar dacă respectiva vieţuitoare moare la 


vârsta cea mai înaintată. În schimb, după un miliard de 
bătăi de inimă, fiinţa omenească se află doar între două 
vârste, forţele sale fiind la apogeu. Destui bărbaţi şi femei 
trăiseră suficient pentru a depăşi trei miliarde de bătăi. 

Se auzi vocea lui Owens, trădând o oarecare disperare: 

— Nu ne-au mai rămas decât nouăsprezece secunde ca să 
ieşim, domnule doctor Michaels! Nu văd încă valvula! 

— Mergi mai departe, fir-ar să fie! Eşti pe direcţia bună. 
Ar trebui să fie deschisă! 

— Lat-o! Interveni Grant, cu încordare în glas. Pata aceea 
neagră! 

Michaels îşi ridică privirea de pe hartă. 

— Da, ea e. Şi e deschisă parţial. Suficient pentru noi. 
Bătaia sistolică era pe punctul de a începe, când inima a 
fost oprită. Acum legaţi-vă strâns centurile. Ne vom 
strecura prin deschizătură, dar nu uitaţi că inima îşi va 
relua bătăile imediat după aceea, iar când va începe... 

— Dacă va începe... murmură Owens. 

— Când va începe, repetă Michaels, se va porni un şuvoi 
teribil de sânge. Ar fi bine să ne aflăm cât mai departe de 
el. 

Cu o disperare plină de hotărâre, Owens strecură nava 
prin deschizătura îngustă care se afla în centrul încreţiturii 
în formă de semilună (de aici venea numele valvulei). 

XXX 

În sala de operaţii, se lucra într-o tăcere încordată. Echipa 
de chirurgi, aplecată asupra lui Benes, era la fel de 
nemişcată ca şi el. Trupul rece al savantului şi inima lui 
oprită impuseseră o atmosferă de moarte în toată 
încăperea. Doar senzorii ce vibrau neodihniţi dădeau 
senzaţia de viaţă. 

— În momentul acesta, sunt în siguranţă, spuse Reid, aflat 
în camera de comandă, alături de Carter. Au trecut prin 
tricuspidă şi urmează un traseu curb, către valvula 
semilunară. Se vede mişcarea clară, dirijată. 


— Da, mormăi generalul, fixându-şi cronometrul cu o 
încordare chinuitoare. Au rămas douăzeci şi patru de 
secunde. 

— Aproape au ieşit... 

— Cincisprezece secunde, continuă celălalt, inexorabil. 

Tehnicienii de la aparatul de electroşoc se aşezară la 
locurile lor. 

— Se îndreaptă către valvula semilunară... 

— Şase secunde. Cinci. Patru... 

— Au ieşit. 

În clipa aceea, se declanşă un semnal de alarmă, 
ameninţător ca moartea. 

— Porniţi din nou bătăile inimii! Răsună comanda în 
difuzoare, iar butonul roşu fu apăsat. 

Un generator de impulsuri intră în acţiune, iar un talaz 
ritmic de energie îşi făcu apariţia pe un ecran, sub forma 
unei unde pulsatorii de lumină. 

Osciloscopul care înregistra bătăile inimii nu indică nimic. 
Impulsurile generatorului fură intensificate, în timp ce 
tehnicienii le urmăreau, încordaţi. 

— Trebuie să pornească! Mârâi Carter, şi trupul său prinse 
să se zgâlţâie, ca şi cum ar fi fost supus şi el 
electroşocurilor. 

XXX 

Proteus intră în deschizătură, care arăta ca o pereche de 
buze abia dezlipite, curbate într-un zâmbet gigantic. Se 
frecă de membranele aspre de deasupra şi de dedesubt, se 
dădu înapoi o clipă, în timp ce motoarele urlau, mărindu-şi 
turaţia, într-o încercare zadarnică de a elibera nava din 
strânsoare - apoi alunecă mai departe. 

— Am ieşit din ventricul, spuse Michaels, frecându-şi 
fruntea şi privindu-şi palma umedă. Ne aflăm în artera 
pulmonară. Continuă cursul cu viteza maximă, căpitane! 
Inima va începe să bată în trei secunde. 

Owens se uită înapoi. Doar el putea face acest lucru - 
ceilalţi, fiind legaţi de scaunele lor, aveau posibilitatea să 


privească doar în faţă. 

Valvula semilunară rămăsese în urmă, cu fibrele trăgând 
de punctele de fixare din straturile de ţesut încordat. Odată 
cu creşterea distanţei, ea deveni mai mică. 

— Inima n-a început să bată, spuse Owens. N-a... Staţi! 
Gata! 

Cele două margini ale valvulei se relaxau, suporţii fibroşi 
se dădeau înapoi, rădăcinile lor încordate zbârcindu-se, 
fleşcăindu-se. 

Deschizătura se lărgea, potopul de sânge era pe aproape, 
fiind precedat de bubuitul titanic al sistolei. 

Valul uriaş de sânge ajunse submarinul din urmă şi-l 
aruncă înainte cu o viteză nebunească. 

Vasele capilare. 

Prima bătaie de inimă întrerupse vraja din turnul de 
control. Carter îşi ridică ambele mâini şi le uni, într-o 
invocare mută a divinității. 

— Am reuşit! Au trecut! 

Reid dădu din cap. 

— Aţi câştigat de data asta, domnule general. Eu n-aş fi 
avut curajul de a ordona trecerea prin inimă. 

Ochii lui Carter erau roşii. 

— N-am avut curajul să nu ordon traversarea inimii. Dacă 
pot rezista în curentul arterial... Luaţi legătura cu Proteus 
de îndată ce se micşorează viteza! Strigă el către 
operatorul radio. 

— S-au întors în sistemul arterial, zise Reid, dar nu se 
îndreaptă spre creier. Injectarea iniţială a fost în sistemul 
circulator, într-o arteră principală care ducea de la 
ventriculul stâng la creier. Artera pulmonară porneşte din 
ventriculul drept şi se îndreaptă spre plămâni. 

— Ştiu, asta înseamnă o întârziere, murmură Carter. Dar 
mai avem destul timp, adăugă el, arătând spre 
înregistratorul care indica 48. 

— În regulă. În acest caz, ar fi bine să propunem 
concentrarea atenţiei asupra organelor respiratorii. 


Reid făcu schimbarea de rigoare, iar pe ecranul 
monitorului apăru echipa ce supraveghea respiraţia. 

— Care-i ritmul respirator? 

— A revenit la şase pe minut, domnule colonel. Nu cred că- 
| putem mări. 

— Nu e nevoie să-l măriţi. Păstraţi-l constant. Trebuie să 
avem grijă de navă. Va ajunge imediat în sectorul vostru. 

— Mesaj de pe Proteus, domnule general, anunţă altă 
voce. TOTUL E ÎN ORDINE. Există şi o continuare. Vreţi să 
v-o citesc? 

— Bineînţeles că vreau să mi-o citeşti! Mârâi Carter. 

— Am înţeles, domnule. Spune: AŞ DORI SĂ FIŢI VOI AICI 
ŞI EU ÎN LOCUL VOSTRU... 

— Bine. Comunică-i lui Grant că aş fi vrut din tot sufletul 
să... Nu, nu-i comunica nimic. Las-o baltă! 

XXX 

Sfârşitul bătăii de inimă adusese împingerea înainte la o 
viteză rezonabilă. Proteus se mişca din nou liniştit, suficient 
de liniştit pentru a permite simţirea mişcării browniene 
blânde, aleatorii. 

Grant gustă din plin această senzaţie, ce nu apărea decât 
în momentele de calm. Tânjea după aceste momente. 

Îşi desfăcuseră din nou centurile. Tânărul se instalase 
lângă hublou, examinând imaginea de afară, în esenţă 
identică aceleia din vena jugulară. Aceleaşi globule 
albastre-verzi-violet dominau scena. Pereţii îndepărtați erau 
mai ondulaţi, cu fibrele în direcţia de mişcare. 

Trecură pe lângă o deschizătură. 

— Nu-i asta, zise Michaels, studiindu-şi hărţile. Poţi urmări 
semnele mele, Owens? 

— Da, domnule doctor. 

— Bine. Numără cotiturile pe care le însemn, iar după 
aceea o iei la dreapta. E clar? 

Grant privea subdiviziunile arterei apărând la intervale tot 
mai scurte, ramificându-se la stânga şi la dreapta, deasupra 
şi dedesubt, în timp ce canalul de-a lungul căruia înaintau 


devenea tot mai strâmt, pereţii apropiindu-se din ce în ce 
mai mult. 

— Nu mi-ar plăcea să mă rătăcesc pe o asemenea şosea, 
zise el gânditor. 

— Nu te poţi rătăci, spuse Duval. Toate drumurile din 
partea asta a trupului duc spre plămâni. 

Vocea lui Michaels continua să se audă, într-un ritm 
monoton: 

— Sus şi la dreapta, Owens. Drept înainte şi a patra la 
stânga. 

— Sper să nu mai existe fistule arterio-venoase! Mârâi 
Grant. 

Michaels ridică din umeri - era prea absorbit de treabă 
pentru a avea timp de discuţii. 

— Nu cred, interveni Duval. A trece, absolut din 
întâmplare, prin două fistule, la intervale scurte de timp, ar 
implica un grad de probabilitate cam mare. De altfel, ne 
apropiem de vasele capilare. 

Viteza curentului sangvin se redusese drastic. La fel şi cea 
a lui Proteus. 

— Vasele de sânge se strâmtează, doctore Michaels, zise 
Owens. 

— Aşa e normal. Capilarele sunt cele mai subţiri vase, 
având aproape dimensiuni microscopice. Înaintează fără 
teamă Owens! 

La lumina farurilor, cei cinci exploratori puteau vedea că 
pereţii îşi pierduseră cutele şi pliurile, devenind netezi. 
Nuanţa lor galbenă se preschimbase în crem, apoi se şterse 
complet. 

Pătrunseseră într-o zonă clară de mozaic, împărţită în 
poligoane curbate, fiecare având o porţiune uşor îngroşată 
aproape de centru. 

— Ce frumos! Exclamă Cora. Poţi vedea celulele 
individuale ale peretelui capilar! Priveşte, Grant! Îl îndemnă 
ea, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte, întrebă: Ce-ţi 
face pieptul? 


— E în regulă. Bandajul pe care mi l-ai făcut, Cora, e 
foarte bun. Ne putem considera destul de prieteni ca să-ţi 
spun pe nume? 

— Presupun că ar fi o dovadă de nerecunoştinţă din partea 
mea să mă opun. 

— Şi ar fi fără folos. 

— Braţul ce-ţi face? 

Grant îl atinse cu grijă. 

— Doare groaznic. 

— Îmi pare rău! 

— Să nu-ţi pară rău. Nu uita însă că, atunci când va veni 
momentul, va trebui să fii foarte, foarte amabilă. 

Buzele fetei se subţiară un pic, iar tânărul se grăbi să 
adauge: 

— Ăsta-i felul meu amărât de a-mi manifesta buna 
dispoziţie. Cum te simţi tu? 

— Aproape normal. Coastele mă dor un pic, dar nu prea 
tare. Şi nu m-am supărat. Dar, Grant, ascultă... 

— Când vorbeşti, te ascult. 

— Bandajul nu reprezintă un medicament ultramodern, şi 
nici un leac universal. Ai făcut ceva pentru a evita vreo 
infecţie? 

— Am dat cu nişte tinctură de iod. 

— O să te duci să te vadă un doctor, după ce ieşim? 

— La Duval? 

— Ştii foarte bine despre ce vorbesc... 

— În regulă, o să mă duc! Făgădui Grant. 

Punând capăt acestei discuţii, tânărul se întoarse din nou 
spre imaginea mozaicului celular. Proteus se târa, 
strecurându-se prin vasul capilar. La lumina farurilor, se 
distingeau forme vagi în spatele celulelor. 

— Peretele pare a fi transparent... 

— Nimic surprinzător! Zise Duval. Aceşti pereţi au o 
grosime mai mică decât a mia parte dintr-un milimetru. Şi 
sunt poroşi. Viaţa depinde de substanţele ce trec prin ei şi 
prin cei ai alveolelor, care-s la fel de subţiri. 


— Ai cui? 

Timp de câteva clipe, tânărul aşteptă în zadar răspunsul. 
Chirurgul părea mai interesat de ceea ce vedea, decât de 
întrebarea lui. Cora se grăbi să intervină. 

— Aerul intră prin trahee. Aceasta se ramifică, aidoma 
vaselor sangvine, în tuburi tot mai mici, până când, în cele 
din urmă, ajung la nişte camere microscopice din adâncul 
plămânilor, unde aerul ce pătrunde acolo este separat de 
interiorul trupului doar printr-o membrană subţire. O 
membrană asemănătoare celei din vasele capilare. Aceste 
camere se numesc alveole. În plămâni, există vreo şase sute 
de milioane... 

— Complicat mecanism! 

— Mai degrabă magnific! Oxigenul trece prin membrana 
alveolară şi prin cea a capilarelor, ajunge în circuitul 
sangvin şi, înainte de a apuca să iasă, globulele roşii îl 
prind. În acelaşi timp, bioxidul de carbon trece în cealaltă 
direcţie, din sânge în plămâni. Doctorul Duval vrea să vadă 
ce se întâmplă. De aceea nu ţi-a răspuns. 

— Nu-i nevoie de nici o scuză. Ştiu ce înseamnă să fii 
absorbit de ceva! Rânji Grant. Mi-e teamă însă că pe mine 
mă atrag alte lucruri decât pe doctorul Duval. 

Cora arăta stânjenită. Până să-i răspundă, răsună strigătul 
lui Owens: 

— Drept în faţă! Priviţi ce vine! 

Toţi îşi îndreptară privirile în direcţia indicată. O globulă 
verde-albastră se târa înaintea lor, frecându-şi uşor 
marginile de peretele vasului capilar. Un val gălbui îşi făcu 
apariţia în jurul ei şi pătrunse înăuntru, până când culoarea 
întunecată dispăru. 

Alte globule verzi-albastre, care trecură pe lângă ei, îşi 
schimbară culoarea la fel. Farurile dezvăluiau doar nuanţa 
galbenă din faţă, iar această culoare se transforma, în 
depărtare, într-un roşu portocaliu. 

— Vezi, zise Cora, emoţionată, pe măsură ce captează 
oxigen, hemoglobina se transformă în oxihemoglobină, iar 


sângele devine roşu. Acesta va fi dus spre ventriculul stâng, 
şi astfel sângele bogat în oxigen va fi pompat în tot corpul. 

— Vrei să spui că trebuie să trecem din nou prin inimă? 
Întrebă Grant, brusc îngrijorat. 

— Nu, răspunse fata. De vreme ce ne aflăm în sistemul de 
vase capilare, putem s-o luăm pe scurtătură. 

Totuşi, cuvintele ei nu sunau prea sigur... 

— Uitaţi-vă la această minune! Exclamă Duval. Uitaţi-vă la 
minunea dăruită de Dumnezeu! 

— E doar un schimb de gaze, mormăi încăpățânat 
Michaels. Un proces obţinut graţie forţelor întâmplătoare 
ale evoluţiei, într-o perioadă de două miliarde de ani... 

— Susţii că-i accidental acest proces minunat, ajustat la 
perfecţie până la ultimele amănunte, cu o siguranţă plină 
de înţelepciune? Că-i doar o coliziune întâmplătoare de 
atomi? 

— Exact asta vreau să spun! 

În acest moment, cei doi medici, care se măsurau din 
priviri cu vădite intenţii războinice, se uitară în sus, auzind 
sunetul pătrunzător al unei sonerii. 

— Ce naiba!... Exclamă Owens. 

Căpitanul apăsă disperat pe un buton, dar acul indicator al 
unui aparat se îndrepta cu rapiditate spre o linie roşie, 
orizontală. 

— Grant! Strigă el, după ce opri soneria. 

— Da? 

— Ceva nu merge! Verifică, te rog, pe schema de colo! 

Grant se îndreptă în direcţia arătată de degetul 
căpitanului, mişcându-se repede, cu fata pe urmele sale. 

— Există un ac în zona roşie, sub care scrie: 
REZERVORUL STÂNG. Se pare că rezervorul din stânga 
pierde presiune. 

Owens gemu şi se uită în spate. 

— Şi încă în ce hal! Se văită el. Injectăm aer în sângele lui 
Benes! Grant, vino iute aici! 


Desfăcându-şi rapid centura, căpitanul se năpusti pe 
scară, intersectându-se cu Grant, care urca. 

Cora se apropiase de hubloul mic din spate şi privea trena 
lăsată de Proteus. 

— Bulele de aer, dacă ajung în circuitul sangvin, pot fi 
fatale, zise ea. 

— Nu cele de felul ăsta, replică Duval. La dimensiunile 
noastre miniaturizate, producem bule prea mici pentru a 
face vreun rău. lar când se vor deminiaturiza, vor fi atât de 
împrăştiate, încât nici atunci nu vor provoca pagube. 

— Nu vă mai gândiţi la pericolul care-l ameninţă pe Benes, 
zise posomorât Michaels. Noi avem nevoie de aer! 

Owens îi strigă lui Grant, care se aşezase în faţa 
comenzilor: 

— Lasă totul aşa cum e! Fii cu ochii în patru să nu se 
aprindă vreun semnal de avarie! 

Apoi, în timp ce trecea pe lângă Michaels, îi aruncă şi 
acestuia câteva vorbe: 

— Trebuie să se fi înţepenit vreun ventil! Nu-mi pot 
imagina altă cauză... 

Owens se duse în partea din spate a navei şi desfăcu un 
panou, trăgând de el cu un instrument pe care-l scosese din 
buzunarul uniformei. 

Labirintul de fire şi piese pe care-l scoase la vedere era 
înspăimântător prin complexitatea lui. 

Degetele sale îndemânatice pipăiră cu viteză printre 
componente, testând şi eliminând unele dintre ele cu o 
uşurinţă şi o siguranţă pe care nu le putea avea decât 
proiectantul submarinului. În continuare, căpitanul apăsă 
un comutator, îl demontă iute, apoi îl montă la loc, după 
care se duse în faţă, pentru a se uita la dispozitivul auxiliar 
de comandă, de sub hubloul de la prova navei. 

— Trebuie să fie o defecţiune în exterior, spuse el. E posibil 
să se fi produs atunci când ne-am strecurat în artera 
pulmonară, sau când ne-a lovit valul de sânge arterial. 

— Ventilul e utilizabil? Întrebă Michaels. 


— Da. A fost dereglat un pic, iar ceva l-a făcut să se 
deschidă abia acum. Poate una dintre loviturile mişcării 
browniene... Acum l-am reglat şi presupun că nu vom avea 
alte neplăceri, exceptând cazul în care... 

— Ce fel de caz? Întrebă Grant. 

— Mi-e teamă să nu fi fost deschis complet. În acest caz, 
nu vom avea destul aer pentru a ne termina călătoria. Dacă 
ar fi fost un submarin obişnuit, aş fi spus că trebuie să 
urcăm la suprafaţă, ca să ne completăm provizia de aer. 

— Şi ce vom face? Întrebă Cora. 

— Vom ieşi la suprafaţă. E singura soluţie. Vom cere să fim 
scoşi chiar acum, sau nava va deveni de nemanevrat peste 
zece minute. lar peste încă cinci, ne vom sufoca... 

Spunând acestea, Owens se îndreptă spre scară, cu un pas 
hotărât. 

— Îmi reiau locul, Grant! Adăugă el. Du-te la emiţător şi 
transmite-le ştirea! 

— Aşteaptă, îl întrerupse tânărul. Nu avem nici o rezervă 
de aer? 

— Asta a fost singura şi s-a dus. De fapt, când aerul se va 
deminiaturiza, va avea un volum mai mare decât Benes şi, 
în consecinţă, îl va ucide. 

— Nu, nu-l va ucide, interveni Michaels. Moleculele 
miniaturizate vor trece prin ţesuturi şi vor ieşi din corp. 
Foarte puţine vor rămâne înăuntru, în momentul 
deminiaturizării. Totuşi, mă tem că Owens are dreptate. Nu 
putem continua călătoria. 

— Aşteaptă! Repetă Grant. De ce nu putem ieşi la 
suprafaţă? 

— Doar ţi-am spus... începu Owens, nerăbdător. 

— Nu mă refeream la extragerea din trup, ci la o altfel de 
ieşire. Aici. Chiar aici. Vedem cum globulele roşii înhaţă 
oxigenul chiar în faţa ochilor noştri. Nu putem face acelaşi 
lucru? Există doar două membrane subţiri între noi şi un 
ocean de aer. Să ajungem la el! 

— Grant are dreptate, zise Cora. 


— Nu, n-are, o contrazise Owens. Ce crezi că suntem? Am 
fost miniaturizaţi, avem plămânii de dimensiunile unui 
fragment dintr-o bacterie. Aerul din cealaltă parte a 
membranei este neminiaturizat. Fiecare moleculă de oxigen 
de acolo este atât de mare, încât poate fi văzută! Crezi că 
poate intra în plămânii noştri? 

— Dar... se bâlbâi tânărul. 

— Nu putem aştepta, Grant! La legătura cu camera de 
control! 

— Nu încă. N-ai spus că nava asta a fost proiectată iniţial 
pentru cercetări la mare adâncime? Ce trebuia să facă sub 
apă? 

— Doream să miniaturizăm specimene din acel areal, 
pentru a le transporta la suprafaţă şi a le cerceta în condiţii 
favorabile. 

— Atunci ar trebui să existe echipament de miniaturizare 
la bord. Sau l-au demontat azi-noapte? 

— Sigur că există. Dar e de dimensiuni mici... 

— Şi cât de mare ar trebui să fie? Dacă vom conduce aerul 
în miniaturizator, vom reduce dimensiunile moleculelor, 
apoi aerul va putea fi introdus în rezervorul nostru... 

— Nu avem timp pentru asta, zise Michaels. 

— Dacă nu ne va ajunge timpul, vom cere să fim scoşi la 
suprafaţă. Până atunci, însă, merită să încercăm. Cred că ai 
un furtun la bord, Owens. 

— Da, răspunse acesta, părând complet zăpăcit de debitul 
verbal al tânărului. 

— Putem trece un asemenea furtun prin pereţii vasului 
capilar şi ai plămânului, fără să-i facem vreun rău lui 
Benes? 

— La mărimea noastră, nu va fi nici o problemă, zise 
Duval. 

— Putem întinde furtunul de la plămân la miniaturizatorul 
navei, şi apoi de la miniaturizator la rezervor? 

Owens se gândi un moment, lăsând impresia că-l încânta 
perspectiva. 


— Da, cred că da, răspunse el în cele din urmă. 

— Bine. Când Benes va inspira, aerul va avea suficientă 
presiune pentru a umple rezervorul. Amintiţi-vă că 
distorsiunea temporală provocată de miniaturizare va face 
ca minutele de care dispunem să pară mai lungi. Oricum, 
trebuie să încercăm. 

— Sunt de acord, spuse Duval. Trebuie să încercăm. 
Folosind toate mijloacele. Acum! 

— Mulţumesc pentru sprijin, domnule doctor! 

Chirurgul dădu din cap, apoi adăugă: 

— Mai mult, chiar, dacă trebuie să încercăm să realizăm 
acest lucru, să nu-l transformăm în munca unui singur om. 
E mai bine ca Owens să rămână la comanda navei, iar eu să 
merg cu Grant. 

— Aha! Făcu Michaels. Mă întrebam ce urmăreşti. Acum 
mi-am dat seama! Doreai să ai posibilitatea unei explorări 
directe! 

Lui Duvali se urcă sângele în obraji, dar Grant izbucni: 

— Indiferent de motive, sugestia e bună! De fapt, ar fi bine 
să ieşim cu toţii. Cu excepţia lui Owens, bineînţeles. 
Presupun că furtunul e în spate. 

— În compartimentul cu provizii şi materiale, preciză 
Owens, care-şi reluase locul la pupitrul de comandă şi 
privea în faţă. Dacă ai văzut vreodată un furtun, o să-l 
găseşti. 

Grant se grăbi să se ducă la magazie, zări furtunul, apoi 
dădu să pună mâna pe un costum subacvatic, împachetat. 
Imediat, însă, încremeni, cuprins de groază, şi strigă: 

— Cora! 

Fata apăru imediat lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Grant se strădui să se stăpânească. Era prima oară când o 
privea fără să facă în gând un comentariu referitor la 
frumuseţea ei. Preţ de câteva clipe, rămase tăcut, apoi îşi 
întinse braţul: 

— Uită-te la asta! 


Fata privi în direcţia indicată, după care se întoarse spre 
el, palidă ca moartea. 

— Nu înţeleg... 

Laserul atârna de un singur cârlig, deasupra bancului de 
lucru, cu învelitoarea din plastic desfăcută. 

— Nu te-ai obosit să-l asiguri? 

— Am făcut-o! L-am asigurat! Jur! Doamne... 

— Atunci cum... 

Duval apăru în spatele ei, încruntat. 

— Ce s-a întâmplat cu laserul, domnişoară Peterson? 

Cora se întoarse, pentru a da piept cu noul anchetator. 

— Nu ştiu. Ce aveţi cu mine? Îl testez imediat. Îl verific... 

— Nu! Răcni Grant. Pune-l la loc şi asigură-te că n-o să se 
mai bălăngăne! Trebuie să obţinem oxigen, înainte de a 
face altceva! 

Owens cobori din cabină. 

— Am oprit comenzile navei. Oricum, fiind în vasul capilar, 
nu suntem purtaţi de vreun curent... Doamne, laserul! 

— Nu începe şi tu! Gemu Cora, cu ochii plini de lacrimi. 

— Cora, nu ne ajuţi cu nimic dacă faci o criză de nervi, 
interveni Michaels, cu o figură mohorâtă. Vom examina 
lucrurile mai târziu. Probabil că s-a desprins când eram în 
vârtej. Se pare că-i un accident. 

— Căpitane Owens, conectează capătul furtunului la 
miniaturizator, spuse Grant. Noi, ceilalţi, ne vom pune 
costumele de scafandri. Sper să-mi arate cineva cum să-l 
îmbrac pe al meu. N-am purtat niciodată aşa ceva. 

— Nu-i nici o greşeală? Întrebă Reid neliniştit. Zici că nu 
se mişcă? 

— Nu, domnule, răspunse vocea tehnicianului. Se află la 
limita exterioară a plămânului drept şi staţionează acolo. 

Reid se întoarse spre Carter. 

— Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă... 

Generalul se opri din plimbarea lui nervoasă şi împunse cu 
degetul spre înregistrator, care arăta 42. 


— Am pierdut mai mult de un sfert din timpul disponibil şi 
ne aflăm mai departe de cheagul ăla blestemat decât la 
început! Ar fi trebuit să fie deja afară! 

— Parcă am lupta împotriva unui blestem, răspunse 
colonelul pe un ton rece. 

— Blestemele nu mă impresionează! 

— Nici pe mine. Nu ştiu însă cum ar trebui să reacţionez, 
ca să fii mulţumit. 

— Măcar de-am afla ce-i ţine pe loc! Contactaţi Proteus! 
Ordonă generalul în microfon. 

— Cred că au dificultăţi mecanice, zise Reid. 

— Crezi? Rânji Carter sarcastic. Şi eu, care-mi închipuiam 
că s-au oprit să facă plajă! 

Plămânul. 

Michaels, Duval, Cora şi Grant îşi îmbrăcaseră costumele 
de scafandru, de un alb antiseptic, având o croială comodă. 
Fiecare dintre ei era dotat cu un tub cu oxigen în spate, o 
lanternă pe frunte, labe de înot în picioare, un transmiţător 
radio la gură şi un receptor la ureche. 

— Ăsta-i echipament pentru scufundare la mică adâncime, 
spuse Michaels, aranjându-şi casca. Eu nu m-am scufundat 
niciodată. E nostim că fac prima încercare în sângele 
cuiva... 

Telegraful fără fir de pe navă începu să ţăcăne. 

— Nu răspunzi? Întrebă Michaels. 

— Şi să pierd vremea pălăvrăgind? Răspunse nerăbdător 
Grant. O să stau la taclale după ce terminăm. Să mă ajute 
cineva! 

Fata aşeză casca din plastic pe capul tânărului şi i-o fixă. 

Vocea lui, într-o versiune slabă, distorsionată, care venea 
prin intermediul aparatului de radio, îi răsună în ureche: 

— Mulţumesc, Cora! 

Ea dădu din cap, simţindu-şi sufletul plin de tristeţe. 

Doi câte doi, pătrunseră în sasul de ieşire. Din păcate, se 
văzură nevoiţi să consume aer preţios pentru a împinge 
plasma sangvină afară din sas. 


Grant se trezi înotând într-un lichid care nu era nici măcar 
la fel de limpede ca apa ce scălda o plajă poluată. De jur 
împrejur, pluteau reziduuri, fărâme şi bucăţi ceva mai mari 
de materie. Proteus umplea jumătate din diametrul vasului 
capilar, iar pe lângă el treceau globule roşii, împreună cu 
trombocite, care se strecurau mai uşor deoarece erau mai 
MICI. 

— Dacă trombocitele se zdrobesc de submarin, vor forma 
un cheag 1 zise Grant. 

— N-ar fi exclus, îi răspunse Duval, dar acest lucru nu va 
reprezenta nici un pericol. Nu într-un vas capilar. 

Îl puteau vedea pe Owens, în interiorul navei. Acesta îşi 
ridicase capul, iar figura lui afişa o expresie îngrijorată. 
Dădu din cap şi-şi mişcă mâna fără entuziasm, răsucindu-se 
astfel încât să devină vizibil în mijlocul scurgerii nesfârşite 
de globule. Apoi, punându-și casca propriului costum, le 
vorbi prin emiţător: 

— Cred că am isprăvit pregătirile. Am făcut tot ce a fost 
posibil. Pot să dau drumul furtunului? 

— Dă-i drumul! Răspunse Grant. 

Furtunul ieşi printr-o deschizătură specială, aidoma unei 
cobre ivindu-se din coşul unui fachir, la auzul sunetului 
flautului. Tânărul îl prinse. 

Michaels mormăi ceva nedesluşit, apoi vorbi tare, cu o 
voce care părea încărcată de amărăciune: 

— Gândiţi-vă cât de îngust e furtunul! Arată gros cât 
braţul unui om, dar ce reprezintă braţul unui om la scala 
noastră? 

— Ce vrei să spui? Întrebă scurt Grant, trăgând cu opinteli 
furtunul spre peretele vasului capilar, fără să ţină seama de 
durerea din bicepsul stâng. Mai bine mi-ai da o mână de 
ajutor! 

— N-are rost. Nu înţelegi? Ar fi trebuit să-mi dau seama 
mai devreme: aerul nu poate pătrunde prin chestia asta! 

— De ce? 


— Nu-i suficient de largă. Moleculele neminiaturizate de 
aer sunt prea mari, în comparaţie cu orificiul furtunului. Nu 
te aştepta să intre aer printr-un tub ce abia poate fi văzut la 
MiCroscop... 

— Aerul va fi împins de presiunea din plămâni. 

— Ai auzit de scurgerea lentă a aerului dintr-o cameră de 
automobil? Probabil că porul respectiv nu-i mai mic decât 
orificiul furtunului, iar presiunea este mult mai mare decât 
cea produsă de plămâni. Şi e vorba de o scurgere lentă, 
rânji lugubru Michaels. Îmi pare rău că nu m-am gândit mai 
devreme la asta. 

— Owens! Răcni Grant. 

— Te aud. Nu sparge timpanele tuturor! 

— Nu mă interesează să mă auzi pe mine! L-ai auzit pe 
Michaels? 

— Da. 

— Are dreptate? Dintre noi, tu eşti cel mai apropiat, ca 
pregătire, de un expert în miniaturizare. Are dreptate? 

— Da şi nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că are dreptate, în sensul că aerul va 
pătrunde prin furtun foarte încet, până va fi miniaturizat. 
Pe de altă parte, însă, nu are dreptate, deoarece nu trebuie 
să ne facem griji în privinţa reuşitei miniaturizării. Pot 
extinde câmpul prin furtun şi să miniaturizez aerul la 
capătul lui, apoi să-l absorb. 

— Această extindere a câmpului nu ne va afecta? Întrebă 
Michaels. 

— Nu. Îl voi regla pentru o anumită dimensiune maximă a 
miniaturizării, pe care noi deja am atins-o. 

— Ce se va întâmpla cu sângele din jur şi cu țesutul 
pulmonar? Se interesă Duval. 

— Există o limită de selecţie a câmpului, recunoscu Owens. 
Miniaturizatorul nostru e mic, dar voi încerca să-l reglez 
pentru gaze. Deşi se vor forma unele leziuni, trag totuşi 
nădejdea că nu vor fi prea grave. 


— Trebuie să riscăm, zise Grant. Să-i dăm drumul. Nu ne 
putem permite să stăm aici o veşnicie. 

Furtunul, tras de patru perechi de braţe şi împins de patru 
perechi de picioare care izbeau apa, ajunse la peretele 
vasului capilar. 

Grant avu o ezitare de-o clipă. 

— Trebuie să trecem dincolo, Duval! 

Buzele doctorului se strâmbară într-un început de zâmbet: 

— Nu-i nevoie să apelezi la un chirurg. La nivelul acesta 
microscopic, te poţi descurca şi singur. Nu trebuie să ai o 
pregătire specială. 

Zicând acestea, scoase un cuţit dintr-o teacă de la brâu şi-l 
privi cu atenţie. 

— Fără îndoială că e încărcat cu bacterii miniaturizate. 
Mai târziu, ele se vor deminiaturiza în fluxul sangvin. Sper 
să nu fie nimic patogen. 

— Te rog, doctore, dă-i drumul! 

Duval împlântă cuțitul între două celule din zid şi-l 
manevră cu dibăcie. Se ivi o deschizătură. Dacă grosimea 
peretelui reprezenta a mia parte dintr-un milimetru în 
lumea obişnuită, la dimensiunile actuale, această grosime 
ajungea la câţiva metri. Duval pătrunse în deschizătură şi-şi 
croi drum mai departe, sfărâmând straturi de ciment 
intercelular, tăind fără oprire. În cele din urmă, peretele fu 
străpuns, iar celulele se depărtară, ca buzele unei răni. 

Prin rană se vedea alt strat de celule. Duval începu să-l 
cioplească şi pe acesta cu precizie. La un moment dat, 
făcând o pauză, se întoarse şi spuse: 

— E o deschizătură microscopică. Nu va provoca o 
pierdere de sânge demnă de luat în seamă. 

— Nici vorbă de pierdere! Declară pompos Michaels. 
Presiunea aerului împiedică orice scurgere. 

Într-adevăr, în deschizătură păru că se umflă o bulă de aer. 
Aceasta crescu un timp, apoi se opri. 

Michaels puse mâna în zona respectivă. O parte a 
suprafeţei bulei fu împinsă înapoi, dar mâna nu trecu prin 


ea. 

— Tensiune de suprafaţă, zise el. 

— Asta ce mai e? Întrebă Grant. 

— Tensiune de suprafaţă, ţi-am spus. La suprafaţa oricărui 
lichid există o tensiune superficială. În cazul unei entităţi 
atât de mari cum ar fi o fiinţă omenească normală, efectul e 
prea mic pentru a fi observat, dar insectele pot merge pe 
suprafaţa apei datorită lui. În starea noastră miniaturizată, 
acest efect e chiar mai puternic. S-ar putea să nu trecem 
dincolo de barieră. 

Michaels îşi scoase cuțitul şi-l înfipse în interfaţa gaz- 
lichid, aşa cum făcuse Duval când îşi croise drum între 
celule. Cuţitul împunse interfaţa într-un punct, apoi 
pătrunse în ea. 

— E ca şi cum ai tăia cauciuc, spuse el, gâfâind un pic. 

După aceea, profesorul apăsă tăişul în jos şi apăru o 
deschizătură, care se strânse însă aproape imediat, 
vindecându-se de la sine. 

Grant încercă acelaşi lucru, împingându-şi apoi mâna prin 
deschizătură, înainte ca aceasta să se strângă. Se strâmbă 
când moleculele de apă se apropiară. 

— Asta da strânsoare! 

— Dacă ai calcula dimensiunea moleculelor de apă la scara 
noastră, ai fi uluit, comentă chirurgul cu o voce sumbră. Le 
poţi vedea cu o lupă. De fapt... 

— De fapt, rânji Michaels, îţi pare rău că n-ai adus o lupă. 
Am noutăţi pentru tine, Duval: n-ai fi văzut mare lucru. Ai fi 
mărit proprietăţile undelor, ca şi proprietăţile particulelor 
atomilor şi ale particulelor subatomice. Chiar la reflectarea 
luminii miniaturizate, n-ai fi obţinut decât o imagine prea 
ceţoasă ca să-ţi folosească la ceva. 

— De aceea nu se vede nimic clar? Întrebă Cora. Am 
crezut că vina o poartă plasma sangvină... 

— Fireşte, şi plasma are contribuţia ei. Dar, în plus, 
textura generală a universului devine mai mare pe măsură 
ce noi devenim mai mici. E ca şi cum te-ai uita de aproape 


la o fotografie din ziarele de pe timpuri. Vezi punctele prea 
clar şi ansamblul devine ceţos. 

Grant acorda puţină atenţie discuţiei lor. Braţul său 
pătrunsese în interfaţă şi se străduia să facă loc celuilalt 
braţ şi capului. 

Pentru o clipă, lichidul se strânse în jurul gâtului său şi 
tânărul simţi că se sufocă. 

— Împingeţi-mă de picioare! Strigă el. 

— Gata! Spuse Duval. 

Grant ajunsese pe cealaltă parte, cu jumătate din trup, şi 
putea privi prin despicătura pe care o făcuse Duval în 
perete. 

— În regulă. Acum trageţi-mă înapoi. 

Tânărul reveni în poziţie normală, iar interfaţa se închise 
în urma lui, cu un pocnet. 

— Să vedem ce putem face cu furtunul, zise el. Hei-rup! 

Acţiunea lui nu avu nici un efect. Capătul bont al 
furtunului nici măcar nu zgârie suprafaţa rezistentă a 
moleculelor de apă de pe bula de aer. Cuţitele tăiară pielea 
aceea într-un loc, pentru a permite intrarea unei bucăţi de 
furtun, dar de îndată ce interfaţa era lăsată în pace, 
tensiunea de suprafaţă acţiona, iar furtunul era împins 
îndărăt. 

Michaels gâfâia din cauza efortului. 

— Nu cred că o să reuşim... 

— Trebuie, mormăi Grant. M-am gândit la altceva: eu o să 
trec dincolo, în întregime. Când veţi împinge furtunul, o să-l 
apuc din partea cealaltă şi o să-l trag. Sistemul împins şi 
tras... 

— Nu te poţi duce dincolo, Grant! Protestă Duval. O să fii 
aspirat şi o să te rătăceşti. 

— Am putea folosi o funie de siguranţă, interveni Michaels. 
Uite-o acolo, indică el colacul de frânghie de pe şoldul stâng 
al tânărului. Duval, du-te la navă şi leag-o de ea, în timp ce 
noi îl împingem pe Grant dincolo. 


Chirurgul apucă, nesigur, capătul funiei care-i fusese 
întins şi înotă spre submarin. 

— Cum o să te întorci? Întrebă Cora. Dacă n-o să poţi trece 
înapoi prin tensiunea de suprafaţă? 

— O să reuşesc, cu siguranţă. Nu mai complica situaţia 
invocând problema numărul doi, cât timp n-am rezolvat-o 
pe cea cu numărul unu. 

Din interiorul navei, Owens privea încordat spre Duval, 
care înota spre el. 

— Ai nevoie de ajutor? Întrebă căpitanul. 

— Nu. Oricum, e nevoie de tine la miniaturizator, răspunse 
Duval, începând să lege funia de un inel aflat pe suprafaţa 
metalică a submarinului. Când termină, făcu un semn cu 
mâna, ce voia să însemne că totul era în regulă. 

Grant îşi flutură şi el mâna, drept răspuns. A doua 
pătrundere în interfaţă se desfăşura mult mai repede, 
pentru că avea deja experienţă, întâi o tăietură, apoi un 
braţ (ah, bicepsul strivit!), după aceea al doilea. Urmă o 
împingere puternică în interfaţă, cu mâinile, o propulsare 
cu ajutorul picioarelor înzestrate cu labe de înot. Se trezi 
ţâşnind ca o sămânță de pepene strânsă între degete. 

Nimeri între cei doi pereţi vâscoşi ai tăieturii dintre celule. 
Se uită la figura lui Michaels, vizibilă clar, deşi puţin 
distorsionată din cauza curburii interfeţei. 

— Împinge-l înăuntru, Michaels! 

În interfaţă, putea să-şi mişte membrele, să întindă braţul 
în care ţinea cuțitul. Apăru capătul bont de metal, iar 
furtunul îşi făcu, parţial, apariţia. Grant îngenunche şi-l 
prinse, sprijinindu-şi spatele de o parte a despicăturii şi 
picioarele de cealaltă parte, apoi trase cu putere. Interfața 
se deplasă odată cu furtunul, strângându-se în jurul lui. 
Tânărul se chinui să-l elibereze, gâfâind: 

— Împingeţi! Împingeţi! 

În cele din urmă, reuşi să tragă furtunul. În interiorul 
tubului se afla lichid care nu se mişca. 

— Acum 0 să ies în alveolă. 


— Să fii atent când ajungi acolo, îl sfătui Michaels. Nu ştiu 
cum vei fi afectat de inspiraţie şi de expiraţie, dar e posibil 
să te trezeşti în mijlocul unui uragan. 

Grant înaintă încet, ţinându-se de furtun, până când îşi 
găsi un punct de sprijin în țesutul moale, elastic, în care-şi 
înfipse degetele. 

Capul îi traversă peretele alveolar şi, subit, tânărul se trezi 
în altă lume. Lumina de pe Proteus pătrundea prin ceea cei 
se păru a fi o întindere vastă de ţesut. Alveola arăta ca o 
peşteră înspăimântătoare, cu pereţi îndepărtați, ce sclipeau 
umezi. 

În jurul lui se aflau stânci şi bolovani, de toate mărimile şi 
toate culorile, sclipind de parcă reflectarea ineficientă a 
luminii miniaturizate le-ar fi dat o lucire neautentică, dar 
minunată. Acum putea vedea că marginile bolovanilor 
rămâneau înceţoşate, fără ca prezenţa unui lichid ce se 
mişca lent să fie răspunzătoare pentru acest lucru. 

— Locul ăsta e plin de stânci! Exclamă Grant. 

— Îmi imaginez că-i vorba de praf şi nisip, se auzi vocea lui 
Michaels. Praf şi nisip. Moştenire a traiului într-o lume 
civilizată, a respirării aerului nefiltrat. Plămânii sunt un 
drum cu un singur sens. Putem vâri praf în ei, dar nu-l 
putem scoate. 

— Fă tot posibilul şi ţine furtunul deasupra capului! 
Interveni Owens. Nu vreau să intre lichid în el. Acum! 

Grant îi urmă indicaţiile. 

— Să-mi spui când avem aer suficient, spuse el. 

— O să am grijă să te anunţ. 

— Merge? 

— Bineînţeles. Am ajustat câmpul stroboscopic, aşa că 
acţionează în rafale rapide, conform... Nu contează. 
Important este că acest câmp nu-i atât de întins încât să 
afecteze în mod semnificativ lichidele sau solidele, dar 
miniaturizează gaze cu mare viteză. Am extins câmpul mult 
dincolo de Benes, în atmosfera din sala de operaţii... 

— Nu-i periculos? 


— E singura cale de a obţine aer suficient. Avem nevoie de 
mii de ori mai mult aer decât conţin plămânii lui Benes, şi 
miniaturizat în întregime. Mă întrebi dacă nu există vreun 
pericol... Dumnezeule, acum aspir aer prin țesuturile lui 
Benes, fără să-i afectez respiraţia. Ce n-aş fi dat să am un 
furtun mai mare... 

Owens părea vesel şi emoţionat ca un puşti la prima lui 
întâlnire. 

— Cum te afectează respiraţia lui Benes? Se auzi vocea lui 
Michaels în urechea lui Grant. 

Tânărul se uită iute la membrana alveolară. Sub picioarele 
lui, aceasta părea întinsă, încordată, aşa că presupuse că 
era martor la sfârşitul extrem de lent al unei inspiraţii. (în 
orice caz, era încetinită din cauza hipotermiei. Încetinită 
suplimentar, totodată, din cauza dilatării timpului, produsă 
de miniaturizare.) 

— Totul e în regulă, răspunse el. N-are nici un efect. 

Chiar în momentul acela, însă, Grant auzi un scrâşnet 
uşor, care deveni treptat mai puternic. Îşi dădu seama că 
începuse expiraţia. Îşi strânse tot curajul şi se prinse de 
furtun. 

— Funcţionează minunat, zise Owens jubilând. Nimeni n-a 
făcut aşa ceva vreodată! 

Tânărul începu să resimtă mişcarea aerului, pe măsură ce 
plămânii continuau să se comprime încet, iar zgomotul 
expirării deveni mai puternic. Grant îşi dădu seama că 
picioarele i se ridicaseră de pe podeaua alveolei. Ştia că, la 
dimensiuni obişnuite, curentul de aer din alveolă era blând, 
aproape imposibil de detectat, dar la scală miniaturizată se 
transformase într-o tornadă. 

Se agăţă disperat de furtun, prinzându-se de el cu mâinile 
şi picioarele. Acesta se ridică în sus. Stâncile - stâncile-praf 
- se desprinseră şi se rostogoliră uşor. 

Vântul se potoli lent, o dată cu sfârşitul expiraţiei, iar 
Grant dădu drumul furtunului, oftând uşurat. 

— Cum e, Owens? Întrebă el. 


— Aproape gata. Mai rezistă câteva secunde! 

— Bine. 

Numără în gând: douăzeci-treizeci-patruzeci. Începuse 
inhalarea - moleculele de aer îl împingeau. Peretele 
alveolar se întinse din nou, iar tânărul căzu în genunchi. 

— S-a umplut! Strigă Owens. Întoarce-te! 

— Trageţi de furtun! Răcni Grant. Repede, înainte să 
înceapă altă expiraţie! 

El împingea, iar ceilalţi trăgeau. Dificultatea apăru când 
capătul lăţit al furtunului se apropie de interfaţă. Rămase 
acolo, un moment, ca şi cum ar fi fost prins într-o menghină. 
Apoi trecu mai departe, producând un pocnet când străbătu 
stratul de la suprafaţă. 

Grant aşteptase prea mult. Odată cu pătrunderea 
furtunului, schiţă o mişcare, încercând să plonjeze în 
crăpătură şi să treacă prin interfaţă, dar începutul expirării 
formă în jurul lui un curent puternic, făcându-l să se 
împleticească. Pentru o clipă, se trezi prins între două 
stânci de praf şi, pe când se chinuia să se elibereze, se juli 
uşor la gambă. (Să te răneşti la gambă lovindu-te de un fir 
de praf reprezenta o chestie care merita să fie povestită 
nepoților!) 

Unde se afla? Trase de funie, eliberând-o de sub un 
bolovan, şi o întinse. Luându-se după ea, putea ajunge mai 
uşor la deschizătură. 

Funia trecea pe deasupra unei stânci şi Grant, sprijinindu- 
se de aceasta, se căţără iute în vârful ei. Expiraţia ce 
devenea tot mai puternică îl ajută să execute această 
manevră fără să aibă impresia că depune vreun efort. Ştia 
că deschiderea se afla de cealaltă parte a stâncii, pe care ar 
fi putut s-o ocolească, dacă vânturile ce suflau în jurul lui n- 
ar fi făcut ca ruta pe deasupra să fie mai uşoară şi (de ce să 
nu recunoască?) mai interesantă. 

Stânca se rostogoli sub picioarele lui, în momentul de vârf 
al expirării, iar Grant se pomeni atârnând în gol. Pentru un 
moment, rămase în aer, chiar deasupra deschizăturii în 


care ar fi trebuit să ajungă. Ar fi putut să sară acolo, dacă 
expiraţia s-ar fi oprit o secundă, două. Apoi s-ar fi grăbit să 
treacă spre circuitul sangvin, spre navă. 

Şi, în timp ce gândea aşa, tânărul se simţi aspirat puternic 
în sus, fiind” urmat de funie. Într-o fracțiune de secundă, 
crăpătura dispăru din vedere... 

XXX 

Furtunul fusese scos din cavitatea alveolară, iar Duval îl 
transporta spre navă. 

— Unde-i Grant? Întrebă Cora, îngrijorată. 

— A rămas acolo, îi răspunse Michaels. 

— Ce mai are de făcut? 

— Nimic. Va veni. Presupun că stă la taclale, rânji el, 
privind prin perete. După ce Benes îşi va încheia expiraţia, 
băiatul nostru n-o să aibă nici o dificultate să se întoarcă. 

— Poate că ar trebui să-l ajutăm trăgând de funie... 

Michaels întinse mâna şi o opri. 

— Dacă facem asta şi-l zgâlţâim chiar când începe 
inspiraţia, există pericolul să se dezechilibreze şi chiar să se 
rănească. O să ne spună el ce să facem, în cazul în care va 
avea nevoie de ajutor. 

Extrem de nervoasă, fata aşteptă câteva clipe, apoi, brusc, 
se îndreptă din nou spre funie. 

— Nu! Vreau să... 

În momentul acela, frânghia se întinse şi ţâşni în sus, iar 
capătul ei trecu prin despicătură. 

Cora ţipă şi se aruncă disperată după ea. Cu mare efort, 
Michaels o prinse din urmă. 

— Nu poţi face nimic! Gâfâi el. Nu te purta prosteşte! 

— Nu-l putem lăsa acolo! Ce-o să se întâmple cu el? 

— Ne vom da seama despre ce este vorba ascultând ce ne 
va spune prin radio. 

— S-ar putea să se fi stricat. 

— De ce? 

Duval se întoarse lângă ei. 


— Funia s-a desprins chiar în timp ce priveam! Spuse el 
şocat. Nu-mi vine să cred! 

Toţi trei se uitau, neajutoraţi, la deschizătură. 

— Grant! Urlă într-un târziu Michaels, fără a fi convins de 
utilitatea acţiunii sale. Grant! Mă recepţionezi? 

XXX 

Grant se rostogolea în sus, smucindu-se, dând din mâini şi 
din picioare. Gândurile îi erau la fel de întortocheate ca şi 
traseul pe care-l urma. 

„N-o să mă mai întorc înapoi” - acesta era gândul 
dominant. „N-o să mă mai întorc. Chiar dacă aparatul de 
radio funcţionează, nu pot să revin în raza lui de acţiune.” 

Sau putea? 

— Michaels! Strigă el. Duval! 

La început, nu auzi nimic, apoi percepu un zgomot slab, 
plin de trosnituri, un geamăt distorsionat care putea 
însemna: „Grant!”. 

— Michaels! Făcu el o nouă încercare. Mă auzi? Mă auzi? 

Din nou trosnituri. De data asta, nu mai înţelese nimic. 

Undeva, în interiorul minţii sale încordate, apăru un gând 
calm, de parcă intelectul lui ar fi găsit timp să consemneze 
şi un gând senin. Deşi undele luminoase miniaturizate erau 
mai penetrante decât cele normale, undele radio 
miniaturizate păreau mai puţin penetrante. 

Evident, despre starea de miniaturizare se ştiau prea 
puţine lucruri... Ghinionul lui Proteus şi al echipajului său 
era că făceau pionierat într-un tărâm literalmente 
necunoscut; fără îndoială, soarta le rezervase o călătorie cu 
adevărat fantastică. 

Iar în cadrul acestei călătorii, Grant efectua o subcălătorie 
fantastică proprie, fiind aruncat în ceea ce părea a fi un 
spaţiu măsurând mulţi kilometri, dar, de fapt, aflându-se 
într-o cămăruţă microscopică din plămânul unui muribund. 

Mişcarea încetini. Tânărul ajunsese în vârful alveolei şi 
pătrunsese în lujerul tubular de care era suspendată 
aceasta. Luminile îndepărtate ale submarinului se vedeau 


foarte slab. Oare avea să fie în stare să se mişte în direcţia 
în care lumina părea mai puternică? 

Atinse peretele lujerului tubular şi rămase acolo, ca o 
insectă lipită pe o hârtie de prins muşte. Şi, fără să dea 
dovadă că ar fi mai deştept decât o muscă, se zbătu. 

Ambele picioare şi un braţ i se prinseră imediat de perete. 
Grant încremeni şi încercă să-şi pună mintea la contribuţie. 
Expiraţia se terminase, dar urma să înceapă inspiraţia. 
Curentul de aer urma să-l împingă în jos. Era bine să 
aştepte momentul acela! 

Simţi vântul ce începuse să bată, auzi zgomotul năvălirii 
aerului, încet, îşi eliberă braţul lipit şi-şi aplecă trupul în 
bătaia vântului. Acesta îl împinse, iar picioarele i se 
dezlipiră. 

Acum cădea, planând de la o înălţime care, la dimensiunile 
lui, i se părea cât cea a unui munte. Din punct de vedere 
neminiaturizat, ştia că ar fi trebuit să plutească precum o 
pană, dar, după cum simţea, era doar un fulg mărunt. 
Căderea se desfăşura lin deoarece era nevoit să împingă la 
o parte moleculele mari de aer pe care le întâlnea în cale 
(aproape atât de mari încât puteau fi văzute, spusese 
Michaels), iar acest lucru consuma energia care, altfel, s-ar 
fi transformat în acceleraţie. 

O bacterie, având aceleaşi dimensiuni ca şi el, putea să 
cadă de la înălţimea aceea fără să păţească nimic. Dar el, 
omul miniaturizat, era alcătuit din cincizeci de trilioane de 
celule miniaturizate, iar această complexitate îl făcea, 
probabil, suficient de fragil încât să se să se facă praf, odată 
ajuns la destinaţie. 

Când zidul alveolelor se apropie, cu un gest automat, 
Grant îşi ridică mâinile să se apere. Simţi contactul lateral. 
Peretele era elastic, iar el fu aruncat înapoi, după ce se 
agăţase o clipă. Viteza de cădere se încetini. 

Aproape ajunsese jos. Dădu din picioare nebuneşte, 
pentru a evita contactul cu o ieşitură dintr-o stâncă-praf. 
Trecu la câţiva milimetri de suprafaţa dură şi atinse din nou 


o zonă spongioasă. Căzu mai departe. Se zbătu violent, 
încercând să se deplaseze spre zona de lumină, ce nu părea 
mai mare decât un vârf de ac. Nu era foarte sigur că avea 
să reuşească. 

Se rostogoli pe partea de jos a suprafeţei alveolare. 
Aruncă apoi funia în jurul unui afloriment şi se atârnă de ea. 
Vârful de ac de lumină deveni o lucire măruntă, situată la 
vreo cincisprezece metri. Trebuia să fie despicătura. Dacă 

n-ar fi fost ghidat de lumină, i-ar fi fost imposibil s-o 
găsească, oricât de aproape s-ar fi aflat. 

Aştepta să înceteze inspiraţia. În intervalul scurt de 
dinainte de expiraţie trebuia să ajungă dincolo de perete. 

Începu să se târască prin spaţiul ce-l despărţea de 
crăpătură. Membrana alveolară se întinse în momentul final 
al inhalării şi, după ce rămase aşa două secunde, începu să- 
şi piardă încordarea, pe măsură ce apăreau primele semne 
ale viitoarei expiraţii. 

Grant se aruncă în deschizătura strălucitoare. Se izbi de 
interfaţă, care-l împinse de parcă ar fi fost din cauciuc. Un 
cuţit făcu o tăietură în ea şi apăru o mână care-l apucă 
strâns de gleznă. Simţi tragerea în jos exact în momentul 
când tirajul de deasupra începu să-i vâjâie în urechi. 

Pe picioarele lui se încleştară şi alte mâini. Grant ajunse 
înapoi în vasul capilar, respirând cu greutate. 

— Mulţumesc, reuşi să îngaime el, într-un târziu. M-am 
ţinut după lumină. Altfel, n-aş fi ştiut cum să vă găsesc. 

— Nu puteam să te contactăm prin radio, zise Michaels. 

Cora îi zâmbi: 

— A fost ideea doctorului Duval. A cerut ca Proteus să fie 
adus în dreptul deschizăturii şi să-şi îndrepte farurile 
asupra ei. De asemenea, a lărgit crăpătura. 

— Să ne întoarcem pe navă, îi zori Michaels. Am pierdut 
aproape tot timpul pe care ni-l puteam permite să-l 
pierdem. 

Pleura 

— Ai primit un mesaj, Al! Strigă Reid. 


— De pe Proteus? Se repezi Carter la fereastră. 

— Doar nu de la soţia ta! Generalul dădu nerăbdător din 
mână: 

— Lasă chestiile astea pe mai târziu! Fă o colecţie de 
glume şi păstrează-le, ca să ne delectăm cu ele altă dată. De 
acord? 

Imediat, recepţionă şi mesajul: 

— Domnule general, Proteus raportează: PIERDERE 
PERICULOASĂ DE AER. OPERAŢIA DE REÎNCĂRCARE A 
REZERVORULUI S-A DESFĂŞURAT CU SUCCES. 

— Reîncărcare? Exclamă Carter. Reid se încruntă: 

— Presupun că se referă la plămâni. La urma urmei, se 
află în plămâni, care, ţinând cont de dimensiunile lor, conţin 
kilometri cubi de aer. Numai că... 

— Numai că ce? 

— Nu pot folosi aerul acela. Nu-i miniaturizat. 

Carter se uită la colonel cu o mină exasperată, apoi răcni 
în microfon: 

— Repetă ultima propoziţie a mesajului! 

— OPERAŢIA DE REÎNCĂRCARE A REZERVORULUI S-A 
DESFĂŞURAT CU SUCCES. 

— Cuvântul este „succes”? 

— Da, domnule. 

— Ia legătura cu ei, pentru confirmare! 

După aceea, Carter se întoarse spre Reid şi adăugă: 

— Dacă au spus „cu succes”, presupun că s-au descurcat. 

— Proteus are un miniaturizator la bord. 

— Înseamnă că l-au folosit. Ne vor explica ei, după aceea... 

— Mesajul a fost confirmat, domnule, se auzi vocea 
operatorului. 

— Se mişcă? Insistă Carter. 

Urmă o scurtă pauză, apoi sosi răspunsul: 

— Da, domnule. Înaintează prin peretele pleurei. 

Reid dădu din cap. Se uită la înregistratorul de timp (pe 
care se vedea cifra 37) şi spuse: 


— Peretele pleurei este alcătuit din două membrane ce 
înconjoară plămânii. Probabil că se deplasează în spaţiul 
dintre ele - > acesta reprezintă un drum liber, o autostradă 
chiar, ce duce direct spre gât. 

— Înseamnă că vor ajunge acolo unde s-au aflat cu o 
jumătate de oră în urmă, se enervă Carter. Şi după aceea? 

— Vor reveni într-un vas capilar şi-şi vor croi drum din nou 
spre artera carotidă, ceea ce înseamnă că vor pierde timp. 
Sau vor ocoli sistemul arterial, luând-o pe scurtătură, prin 
vasele limfatice, ceea ce implică alte probleme. Michaels 
este pilotul. Presupun că ştie ce are de făcut. 

— Poţi să-i dai vreun sfat? Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu sta de pomană! 

— N-am de unde să ştiu care rută e mai bună. În schimb, 
el se află în miezul problemei şi, ca atare, îşi poate da mai 
bine seama dacă nava e în stare să înfrunte încă un vârtej 
arterial. Să-i lăsăm să procedeze aşa cum cred ei că-i mai 
bine, domnule general! 

— Aş vrea şi eu să ştiu ce-i mai bine de făcut, bombăni 
Carter. Pentru numele lui Dumnezeu, mi-aş asuma orice 
responsabilitate, dacă aş fi convins că există o şansă de 
succes rezonabilă! 

— Şi pe mine mă frământă aceleaşi gânduri, murmură 
Reid. De aceea îmi declin responsabilitatea. 

— În regulă, spuse Michaels, în vreme ce se uita pe hărţi. 
Nu acesta e locul către care voiam să ne îndreptăm, dar ne 
vom descurca. Suntem aici şi ne vom croi drum drept 
înainte. 

— Prin plămâni? Întrebă Owens şocat. 

— Nu! Exclamă Michaels, sărind nerăbdător de pe scaun 
şi urcându-se pe scară. O să intrăm în peretele pleural. 
Condu submarinul, te pilotez eu. 

— Cum te simţi? Întrebă Cora, îngenunchind lângă 
scaunul lui Grant. 

— Prost! În viaţa mea, m-am speriat de mai multe ori decât 
pot ţine minte - sunt o persoană foarte sperioasă - dar de 


data asta se pare că am stabilit un record al intensității 
fricii. 

— De ce încerci întotdeauna să treci drept un laş? La urma 
urmei, meseria ta... 

— Te referi la faptul că sunt agent secret? Cea mai mare 
parte a activităţii mele o constituie simpla rutină, banală, 
nepericuloasă, iar eu mă străduiesc din răsputeri s-o 
menţin la acest nivel. Când nu pot ocoli situaţiile 
înspăimântătoare, le suport, de dragul a ceea ce fac. Sunt 
destul de îndoctrinat ca să cred în patriotism - într-un fel. 

— Într-un fel? 

— În felul meu. Nu-i vorba doar de ţara asta sau de o alta. 
Am depăşit de mult stadiul în care putea exista o divizare 
logică a omenirii. Cred sincer că politica noastră are ca 
scop menţinerea păcii, iar eu vreau să iau parte la acest 
proces, indiferent cât de mică e contribuţia mea... Nu m-am 
oferit voluntar pentru această misiune, dar dacă tot mă aflu 
aici... 

Grant ridică din umeri, lăsându-şi fraza neterminată. 

— Laşi impresia că ţi-e jenă să vorbeşti despre pace şi 
patriotism, zise Cora. 

— Pe undeva, ai dreptate. Ceilalţi sunt conduşi de motivații 
specifice, nu de cuvinte vagi. Owens îşi testează nava. 
Michaels este cel care a plănuit o croazieră prin trupul unui 
om şi tot el ne ghidează. Duval admiră lucrarea Domnului. 
Iar tu... 

— Da? 

— Tu îl admiri pe Duval, spuse încet Grant. 

Cora roşi. 

— Merită cu adevărat să fie admirat. Ştii, după ce a 
sugerat să luminăm despicătura cu farurile navei, pentru a- 
ţi oferi posibilitatea de a te orienta, nu a mai făcut nimic în 
privinţa asta. Nu ţi-a adresat nici un cuvânt când te-ai 
întors. Asta-i firea lui. Salvează viaţa cuiva, ca, după aceea, 
să se comporte grosolan cu el. lar ceea ce se ţine minte este 


grosolănia, nu faptul că a salvat o viaţă. Dar manierele lui 
nu schimbă ceea ce este. 

— Ai dreptate. Dar ascund esenţa lui. 

— Nici manierele tale nu schimbă ceea ce eşti. Faci paradă 
de un umor arţăgos, adolescentin, pentru a ascunde o 
implicare profundă în problemele omenirii. 

Fu rândul lui Grant să roşească. 

— Mă faci să par un nătărău fără seamăn! 

— Poate în proprii tăi ochi. Oricum, nu eşti laş. Dar acum 
trebuie să te las, căci am de lucru la laser... 

Zicând acestea, fata aruncă o privire spre Michaels, care 
se întorcea la locul lui. 

— Laserul?! Se miră tânărul. Doamne, uitasem de el! 
Străduieşte-te să faci tot posibilul ca să-l repari! 

Animaţia care luminase figura fetei pe durata discuţiei 
dispăruse. 

— Oh, dacă aş putea! Oftă ea, după care plecă spre partea 
din spate a navei. 

— Ce-i cu laserul? Întrebă Michaels, uitându-se în urma 
Corei. 

— Îl verifică acum, răspunse Grant. 

Profesorul lăsă impresia că ezită înainte de a deschide din 
nou gura. Ca atare, se mulţumi să tacă, dând încet din cap. 
Tânărul îl privi, dar nu zise nimic. 

— Ce părere ai despre situaţia noastră actuală? Întrebă 
Michaels într-un târziu, după ce se aşezase pe scaun. 

Grant, care până atunci fusese absorbit de discuţia cu 
Cora, se uită pe fereastră. Nava părea că pluteşte printre 
doi pereţi paraleli, foarte apropiaţi, de un galben 
strălucitor. Aceştia erau alcătuiți din fibre paralele, aducând 
cu nişte trunchiuri uriaşe de copaci aşezate unul lângă 
altul. 

Lichidul din jur era limpede, fără globule - din când în 
când, însă, apăreau diverse resturi - şi de un calm plat, iar 
Proteus înainta prin el iute. 


Totuşi, din cauza mişcării browniene, această avansare nu 
era atât de lină. 

— Mişcarea browniană pare mai puternică acum, spuse 
Grant. 

— Lichidul în care ne aflăm e mai puţin vâscos decât 
plasma sangvină şi, în consecinţă, ea e mai puţin 
amortizată. Oricum, nu vom rămâne prea mult aici... 

— Deci nu ne aflăm în circuitul sangvin... 

— Arată a aşa ceva? Acesta-i spaţiul dintre membranele 
pleurale, cele care acoperă plămânii. Membrana din partea 
aceasta e fixată de coaste. Vom vedea, de fapt, o movilă 
uriaşă, domoală, de fiecare dată când vom trece pe lângă 
vreo coastă. Dacă te interesează... geografia, una-i pleura 
parietală şi cealaltă-i pleura pulmonară. 

— Nu mă interesează numele lor. 

— Nici nu-mi imaginam că aşa ceva ar fi posibil. Totuşi, 
vreau să-ţi spun că ne aflăm într-un strat de lichid de 
ungere, între pleure. Când plămânii se umflă, în perioada 
inspirării, sau când se comprimă, în timpul expirării, ei 
acţionează asupra coastelor, iar acest lichid le amortizează 
acţiunea. Stratul este atât de subţire, încât, de obicei, într- 
un corp sănătos, membranele pleurei sunt considerate ca 
fiind în contact. Dar, întrucât noi avem dimensiunile unui 
microb, ne putem strecura printre ele, prin stratul de fluid. 

— Când peretele plămânului se mişcă spre cuşca toracică 
nu ne afectează? 

— Pe rând, suntem împinşi uşor şi traşi înapoi, la fel de 
uşor. Această mişcare nu este însă atât de puternică încât 
să aibă vreo importanţă. 

— Ascultă, îl întrerupse Grant, membranele astea au vreo 
legătură cu pleurezia? 

— Bineînţeles. Când pleura este infectată şi se inflamează, 
fiecare respiraţie devine un chin, iar tuşea... 

— Ce s-ar întâmpla dacă Benes ar tuşi? 

Michaels ridică din umeri. 


— "Ţinând seama de locul în care ne găsim, presupun că 
lucrul ăsta ar fi fatal pentru noi. Ne-am face praf. Dar Benes 
n-are nici un motiv să tuşească. Se află în stare de 
hipotermie şi i s-au administrat sedative puternice, iar 
pleura lui - crede-mă pe cuvânt - nu prezintă modificări. 

— Dar dacă o vom irita... 

— Suntem prea mici pentru aşa ceva. 

— Eşti sigur? 

— Discutăm despre probabilităţi, încercă să-l liniştească 
profesorul, adoptând un ton extrem de calm. Probabilitatea 
ca Benes să tuşească e prea mică pentru a ne stârni 
îngrijorarea. 

— Înţeleg, spuse Grant, apoi se uită în spate, dornic să 
vadă ce face Cora. 

Fata se afla în camera-atelier, alături de Duval. Amândoi 
stăteau cu capetele aplecate deasupra mesei de lucru, 
aproape atingându-se. 

Tânărul se ridică de pe scaun şi se duse până în pragul 
uşii. Michaels i se alătură. 

Laserul zăcea, demontat, pe o bucată de sticlă de culoarea 
opalului, care, fiind iluminată de jos, căpătase un aspect 
lăptos strălucitor, astfel încât fiecare piesă se vedea clar, 
bine conturată. 

— Care-s pagubele totale? Întrebă Duval, crispat. 

— Doar piesele acestea s-au stricat domnule doctor. De 
asemenea, s-a rupt sârma declanşatorului. Asta-i tot. 

Cufundat în gânduri, chirurgul părea că numără piesele, 
atingându-le pe fiecare, în parte, delicat, mişcându-le cu 
vârful degetelor. 

— Esenţa o constituie acest tranzistor de putere, care s-a 
sfărâmat, murmură el. Asta înseamnă că nu mai avem 
posibilitatea de a aprinde sursa de lumină. Cu alte cuvinte, 
laserul nu mai face două parale... 

— Nu există piese de schimb? Interveni Grant. 

Cora înălţă capul. Ochii ei, ce trădau vinovăția, se feriră să 
întâlnească privirea fermă a tânărului. 


— Niciuna. Ar fi trebuit să luăm un laser de rezervă, dar 
cine s-a gândit că... Dacă nu s-ar fi desprins... 

— Vorbeşti serios, doctore Duval? Întrebă Michaels, cu o 
voce sumbră. Laserul e inutilizabil? 

În glasul lui Duval se ivi o notă de nervozitate: 

— Sunt întotdeauna serios! Nu mă plictisi! 

Apoi chirurgul îi întoarse spatele, lăsând impresia că se 
adâncise în gânduri. 

— Atunci, asta e, zise Michaels, ridicând din umeri. Am 
trecut prin inimă, ne-am umplut rezervorul cu aer din 
plămâni... dar toate eforturile noastre au fost în zadar... Nu 
putem continua. 

— De ce nu? Întrebă tânărul. 

— Bineînţeles, putem merge mai departe, pentru a face 
dovada aptitudinilor noastre. Numai că n-are rost. Fără 
laser, nu putem rezolva nimic. 

— Domnule doctor Duval, îşi continuă Grant seria 
întrebărilor, nu există vreo posibilitate de a face operaţia 
fără laser? 

— Încerc să mă gândesc la asta! Se răsti Duval. 

— Atunci împărtăşeşte-ne gândurile tale! Se răsti şi Grant. 

Duval se răsuci spre el. 

— Nu, nu există nici o posibilitate de a face operaţia fără 
laser! 

— Dar, secole de-a rândul, operaţiile au fost făcute fără 
laser! Ai tăiat peretele plămânului cu cuțitul. Aceea a fost o 
operaţie. Nu poţi tăia cheagul cu cuțitul? 

— Sigur că pot. Din păcate, însă, există riscul de a leza 
nervul şi de a pune în pericol tot lobul creierului. Laserul 
este de mii de ori mai delicat decât cuțitul. În cazul acesta 
particular, în comparaţie cu laserul, cuțitul echivalează cu 
un instrument de măcelărie... 

— Poţi salva viaţa lui Benes cu cuțitul? 

— Cred că da. Nu obligatoriu, însă, şi mintea lui. De fapt, 
sunt aproape sigur că o operaţie cu cuțitul i-ar provoca lui 
Benes deficienţe mintale serioase. Doreşti aşa ceva? 


Grant îşi frecă bărbia. 

— Să-ţi spun eu ce-o să facem. O să ne îndreptăm spre 
cheag. Când vom ajunge acolo, dacă singura unealtă de 
care vom dispune va fi cuțitul, vom folosi cuțitul, Duval! 
Dacă-l vom pierde, vom folosi dinţii, Duval! Dacă n-o vei 
face tu, o voi face eu! Putem eşua, dar n-avem voie să 
renunţăm. Între timp, daţi-mi voie să mă uit... 

Tânărul îşi făcu loc între Duval şi Cora, apucă tranzistorul 
de putere şi-l privi cu atenţie. 

— Ăsta-i cel sfărâmat? 

— Da, răspunse fata. 

— Dacă ar fi reparat sau înlocuit, laserul ar funcţiona? 

— Da, dar un tranzistor nu poate fi reparat. 

— Să presupunem că am avea alt tranzistor de acest tip şi 
sârmă. L-ai putea înlocui? 

— Nu cred. E nevoie de precizie, de reglaje... 

— Poate tu nu eşti în stare de o asemenea performanţă. 
Dar doctorul Duval? Degetele sale abile de chirurg ar 
trebui să fie capabile să se descurce, în ciuda mişcării 
browniene... 

— Pot încerca, bizuindu-mă şi pe ajutorul domnişoarei 
Peterson, răspunse Duval. Dar nu avem materiale... 

— Ba da. Vă fac rost eu. 

Tânărul apucă o şurubelniţă grea şi se înapoie în 
compartimentul din faţă, ducându-se glonţ la radioul său. 
Fără să ezite, începu să desfacă şuruburile capacului. 

Michaels se luă după el şi-l prinse de mână: 

— Ce faci, Grant? 

— Îi scot măruntaiele, răspunse tânărul, smucindu-se. 

— Dacă demontezi aparatul... 

— Am nevoie de un tranzistor şi de sârmă. 

— Dar n-o să mai putem tine legătura cu cei din exterior! 

— Şi? 

— Când va veni timpul să ne scoată din Benes... Grant, 
ascultă-mă! 


— Ne vor urmări prin intermediul radioactivităţii noastre, 
răspunse acesta, dând semne de nerăbdare. Radioul 
foloseşte doar pentru pălăvrăgeală. Putem să ne descurcăm 
şi fără el. Mai mult, e necesar să ne descurcăm fără el. 
Avem de ales între încetarea transmisiunilor radio şi 
moartea lui Benes. 

— Bine, dar mai întâi ia legătura cu Carter şi informează-l! 

Grant căzu pe gânduri câteva clipe. 

— O să iau legătura cu ei numai ca să le spun că nu vor 
mai primi alte mesaje, mormăi el în cele din urmă. 

— Şi dacă ne transmit să ne abandonăm misiunea? 

— O să refuz. 

— Dar dacă ne ordonă... 

— Pot să ne extragă cu forţa, dar fără să conteze pe 
cooperarea mea. Cât timp ne aflăm la bordul lui Proteus, eu 
iau deciziile strategice. Am ajuns prea departe ca să 
renunţăm, aşa că o să ne ducem la cheag. 

Nu mă interesează ce se va întâmpla sau ce va ordona 
Carter... 

— Repetă întregul mesaj! Răcni Carter. 

— DEMONTĂM RADIOUL PENTRU A REPARA LASERUL. 
ACESTA ESTE ULIIMUL MESAJ. 

— Au întrerupt legătura... comentă Reid, cu o voce lipsită 
de intonaţie. 

— Ce s-a întâmplat cu laserul? 

— Nu mă întreba pe mine. 

Carter se aşeză, greoi. 

— Spune să ne aducă nişte cafea, Don. Dacă ar fi după 
mine, aş cere un scotch cu sifon. lar după aceea, încă două. 
Avem ghinion! 

Reid ceru cafeaua, apoi spuse: 

— Poate că-i un sabotaj. 

— Sabotaj? 

— Nu face pe nevinovatul, domnule general! Ai anticipat 
posibilitatea asta de la început, altfel nu l-ai fi trimis acolo 
pe Grant... 


— Ţinând cont de ceea ce i s-a întâmplat lui Benes pe 
drum... 

— Ştiu. Şi n-ai încredere deosebită nici în Duval, nici în 
fată. 

— Amândoi sunt în regulă, se strâmbă Carter. Trebuie să 
fie. Toţi trebuie să fie. 

Ne-am luat toate măsurile de siguranţă. 

— Exact. Nici o procedură de securitate nu dă rezultate 
absolut sigure. 

— 'Toţi oamenii aceia lucrează aici. 

— Grant nu lucrează aici. El nu-i din tabăra noastră! 

— E agent guvernamental, zâmbi chinuit Carter. 

— Ştiu. lar agenţii secreţi pot face joc dublu. L-ai trimis pe 
Grant pe Proteus şi au urmat o groază de ghinioane. Sau de 
întâmplări ce seamănă a ghinioane. 

Sosi cafeaua. 

— E ridicol! Protestă generalul. Îl cunosc bine pe Grant! 

— Când v-aţi întâlnit ultima dată? Ce ştii despre viaţa lui 
particulară? 

— Las-o baltă! E imposibil! 

Şi totuşi, generalul amesteca frişca în cafea cu o 
stânjeneală vizibilă. 

— Ei, haide, nu mă lua în seamă! Încercă Reid să repare 
lucrurile. Gândeam cu voce tare... 

— Sunt încă în pleură? 

— Da. 

Carter se uită la înregistratorul de timp, care arăta 32. Îşi 
scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să alunge gândurile 
negre. 

XXX 

Grant avea în faţă radioul făcut bucăţi. Cora alesese cele 
câteva tranzistoare de putere, folosite la aparatul nu tocmai 
convenţional, şi acum se uita la ele, răsucindu-le pe toate 
părţile, verificându-le. 

— Acesta, spuse ea, cu o urmă de îndoială în glas, s-ar 
putea să meargă. Dar sârma e prea groasă, n-o să intre în 


lăcaş... 

Duval aşeză firul respectiv pe sticla opalină, alături de 
fragmentul rupt al sârmei originale, comparând cele două 
bucăţi. 

— N-am nimic de dimensiuni mai apropiate, zise Grant. 
Trebuie să faceţi laserul să meargă. 

— Uşor de zis, răspunse Cora. Poţi să-mi dai mie ordin, nu 
sârmei. Ea n-o să te asculte, oricât de tare ai ţipa... 

— Bine, bine... mormăi tânărul, dornic să găsească altă 
soluţie. 

— Staţi puţin, interveni Duval. Dacă avem noroc, aş putea 
s-o subţiez. Domnişoară Peterson, dă-mi un bisturiu 
numărul unsprezece. 

Chirurgul fixă firul luat din aparatul lui Grant (care aparat 
devenise cu adevărat un telegraf fără fir) în două menghine 
mici, apoi trase o lupă în faţa lui. Se întinse după bisturiul 
oferit de Cora şi, cu gesturi lente, începu să râcâie sârma... 

— Mai bine te-ai aşeza pe scaun, Grant, zise el, fără a-şi 
ridica privirea. Nu mă ajuţi cu nimic gâfâindu-mi peste 
umăr. 

Tânărul se înfurie un pic, dar, observând rugămintea mută 
din ochii Corei, nu spuse nimic şi se îndreptă spre locul său. 

— Chirurgul la lucru! Rânji Michaels, fără veselie. Cu 
bisturiul în mână, i-a revenit temperamentul! Nu-ţi pierde 
timpul enervându-te! 

— Nu m-am enervat. 

— Ba da. Doar dacă nu cumva ţi-ai dat demisia din specia 
umană. Duval are un talent, un talent cu totul special, pe 
care marele Dumnezeu i l-a dăruit - sunt sigur că aşa zice 
el - de a-şi face duşmani cu un singur cuvânt, cu o privire 
sau cu un gest. Şi ca şi când acest lucru n-ar fi fost de ajuns, 
mai există şi tânăra doamnă. 

Grant se răsuci spre Michaels, de data asta evident 
enervat. 

— Ce-i cu tânăra doamnă? 

— Hai, Grant! Vrei să-ţi ţin o lecţie despre băieţi şi fete? 


Grant se încruntă şi îi întoarse spatele. 

— Te pune într-o situaţie neplăcută, nu? Continuă 
profesorul cu o voce joasă, aproape tristă. 

— Ce situaţie neplăcută? 

— E o fată drăguță, foarte frumoasă. Dar, în acelaşi timp, 
tu eşti o persoană bănuitoare, din cauza meseriei, nu-i aşa? 

— Şi? 

— Ce s-a întâmplat cu laserul? A fost un accident? 

— E posibil. 

— Da, e posibil, îl îngână Michaels în şoaptă. Dara fost cu 
adevărat un accident? 

Grant îi răspunse, tot în şoaptă, după ce aruncă o privire 
peste umăr: 

— O acuzi pe domnişoara Peterson că sabotează misiunea? 

— Eu? Bineînţeles că nu. N-am nici o dovadă. Dar cred că 
tu o acuzi în sinea ta, şi nu-ţi place asta. De aici provine şi 
situaţia neplăcută. 

— De ce ar fi domnişoara Peterson vinovatul? 

— De ce nu? Nimeni n-a urmărit-o cu atenţie cât timp a 
umblat la laser. E domeniul ei. lar dacă ar fi vrut să 
saboteze misiunea, ar fi acţionat, bineînţeles, în acel 
domeniu în care se simte în largul ei - laserul. 

— Asta ar fi plasat-o automat printre suspecți. Ceea ce se 
pare că s-a întâmplat. 

— Văd. Eşti furios, nu-i aşa? 

— Ne aflăm într-un spaţiu restrâns şi, de aceea, ai putea 
crede că fiecare dintre noi este sub supravegherea 
constantă, strictă, a celorlalţi. Te înşeli, însă. Suntem atât de 
absorbiți de ceea ce vedem afară, încât oricine ar fi putut să 
se ducă în compartimentul de depozitare şi să facă tot ce 
voia cu laserul, fără să-l observe ceilalţi. Ai fi putut să fii tu. 
Sau eu. Eu nu te-aş fi văzut. Tu nu m-ai fi văzut. 

— Sau Duval? 

— Sau Duval. Nu l-am eliminat de pe lista suspecţilor. Dar 
poate că a fost un accident adevărat. 


— Atunci, consideri că desprinderea funiei tale a fost un 
accident? 

— Vrei să-mi sugerezi că a fost altceva? 

— Nu. Vreau doar să-ţi atrag atenţia asupra unor lucruri, 
dacă ai dispoziţia necesară. 

— N-o am, dar dă-i drumul... 

— Duval a fost cel care a legat funia. 

— Şi a făcut un nod prost, presupun. lar încordarea funiei 
a fost considerabilă. 

— Un chirurg trebuie să ştie să facă noduri. 

— Aiurea! Nodurile chirurgicale nu-s noduri marinăreşti! 

— Să zicem că ai dreptate... Dar poate că nodul a fost 
făcut deliberat astfel, pentru a se desface mai uşor. Sau 
poate că a fost dezlegat de cineva... 

— Bine. Dar, şi în acest caz, toţi urmăreau cu atenţie ceea 
ce se petrecea în faţă. Fu, sau Duval, sau domnişoara 
Peterson aţi fi avut posibilitatea să vă apropiaţi iute de 
navă, să desfaceţi nodul şi să vă întoarceţi înainte de a vă 
observa cineva. Chiar şi Owens ar fi putut părăsi nava 
pentru a face asta. 

— Da, dar Duval a avut ocazia cea mai bună. Chiar înainte 
de accident, s-a apropiat de submarin, cărând furtunul. A 
pretins că funia s-a desprins în timp ce se uita la ea. Ştim, 
din propria lui declaraţie, că se afla în locul potrivit, la 
momentul potrivit. 

— "Totuşi, e posibil să fi fost doar un accident. Ce motiv ar fi 
avut să procedeze aşa? Laserul fusese deja sabotat, iar 
desprinderea funiei m-ar fi pus în pericol pe mine. Dacă 
avea o misiune de executat, de ce şi-ar fi pierdut vremea cu 
mine? 

— Vai, Grant, Grant! Rânji Michaels, dând din cap. 

— Bine, spune ce ai de zis, nu te hlizi! 

— Să presupunem că tânăra domnişoară a avut grijă de 
laser. Şi să presupunem că interesul lui Duval era 
concentrat asupra ta. Să mai presupunem că, în primul 


rând, voia să scape de tine, sabotarea misiunii devenind 
pentru el un scop secundar... 

Grant îl privi, fără să scoată o vorbă. Michaels continuă: 

— Poate că Duval nu-i chiar atât de devotat muncii sale 
încât să nu observe că asistenta lui nu rămâne indiferentă 
în faţa ta. Eşti un bărbat tânăr, prezentabil şi, în plus, i-ai 
sărit în ajutor în timpul vârtejului. Poate că i-ai salvat viaţa. 
Poate că Duval i-a remarcat reacţia. 

— N-a fost nici o reacţie. Nu o interesez. 

— Am urmărit-o când te-ai pierdut în alveolă. Era 
disperată. Un lucru evident pentru oricine trebuie să fi fost 
evident şi pentru Duval... Fata simte o atracţie faţă de tine. 
Şi poate că Duval a vrut să scape de tine din cauza asta. 

Grant îşi muşcă buzele, gânditor, apoi spuse: 

— Bine. Dar pierderea de aer? Alt accident? 

Michaels ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că vei sugera că Owens e responsabil 
de asta. 

— N-ar fi exclus. El cunoaşte nava la perfecţie, doar a 
proiectat-o... Nu i-ar fi fost greu să-i saboteze instalaţiile. 
După aceea, a reparat ceea ce stricase. 

— Ai dreptate. 

— Dacă tot veni vorba, adăugă tânărul, furios, explică-mi 
chestia cu fistula arterio-venoasă... A fost un accident sau 
ştiai că-i acolo? 

Michaels se lăsă pe speteaza scaunului, părând calm. 

— Doamne, nu m-am gândit la asta! Îţi dau cuvântul meu, 
Grant, îmi închipuiam că nu există nimic care să îndrepte 
bănuielile asupra mea. Eram conştient de faptul că aş putea 
fi acuzat de una dintre crime: că am stricat laserul, că am 
dezlegat frânghia sau că am dereglat ventilul rezervorului 
de aer, când nu se uita nimeni. Sau de toate trei, dacă ţii 
morţiş. Dar, în fiecare caz, e foarte posibil ca fapta să fi fost 
opera altcuiva. În schimb, fistula mă priveşte numai pe 
mine. 

— Corect. 


— Exceptând cazul în care nu ştiam că-i acolo. Dar nu pot 
dovedi asta. 

— Nu poţi, într-adevăr... 

— Citeşti povestiri polițiste, Grant? 

— Am citit câteva, în tinereţe. Acum, însă... 

— Îmi dau seama că meseria ta le distruge farmecul. Dar 
în poveştile polițiste totul e simplu. Un indiciu subtil 
desemnează o persoană, o singură persoană, iar detectivul 
vede ceea ce nu observă ceilalţi. Se pare că în viaţa reală 
indiciile îndreaptă bănuielile spre toate direcţiile. 

— Sau spre nicăieri, spuse Grant, ferm. Putem avea de-a 
face cu o serie de accidente şi ghinioane. 

— E posibil şi asta concluzionă Michaels. 

Dar cuvintele profesorului nu sunau prea convingător. Şi 
nici el nu părea prea convins că aşa stăteau lucrurile. 

Sistemul limfatic. 

Din cabină, se auzi vocea lui Owens: 

— Domnule doctor Michaels, priviţi drept înainte! Asta-i 
cotitura? 

Cu toţii avură posibilitatea de a simţi submarinul 
încetinind. 

— Prea multă vorbărie, mormăi Michaels. Trebuie să mă 
uit. 

Chiar în faţa lor se deschidea un tunel. Pereţii subţiri ce se 
vedeau erau zgrunţuroşi, întinzându-se până departe, spre 
neant. Deschizătura abia permitea trecerea navei. 

— E bine! Strigă Michaels. Pătrunde în ea! 

Cora părăsi bancul de lucru pentru a privi peisajul 
înconjurător, minunându-se, dar Duval rămase pe loc, 
continuându-şi truda cu o răbdare infinită, neobosită. 

— Acesta trebuie să fie un vas limfatic, spuse ea. 

Pătrunseseră în deschizătură. Pereţii ce-i înconjurau erau 
la fel de apropiaţi ca şi cei ai vasului capilar prin care se 
deplasaseră ceva mai devreme. 

Ca şi în cazul capilarelor, pereţii vasului limfatic erau 
alcătuiți din celule în formă de poligoane netede, fiecare 


având câte un nucleu rotund în centru. Lichidul prin care 
treceau părea asemănător celui din cavitatea pleurală - 
sclipea gălbui în lumina farurilor lui Proteus şi avea o 
nuanţă mai galbenă spre celule. Culoarea nucleelor era mai 
întunecată, aproape portocalie. 

— Ouă ochiuri! Exclamă Grant. Seamănă cu nişte ouă 
ochiuri! Ce-i un vas limfatic? Întrebă el imediat, dându-şi 
seama că noţiunea îi era străină. 

— Într-un fel, reprezintă un sistem circulator auxiliar, 
începu fata să-i explice în grabă. Lichidul se scurge din 
vasele capilare foarte subţiri şi se strânge în spaţiile libere 
din trup şi între celule. Acesta-i lichidul interstiţial. După 
aceea, el pătrunde în tuburile înguste ale vaselor limfatice, 
care-s deschise la capete, după cum ai putut constata şi 
singur. Tuburile se reunesc, treptat, formând unele mai 
mari, tot mai mari, până când cele mai groase ajung să 
atingă dimensiunile venelor. Toată limfa... 

— Lichidul din jurul nostru? Întrebă Grant. 

— Da. Toată limfa este colectată în cel mai mare vas din 
sistemul limfatic, canalul toracic, care duce la vena 
subclavie, din partea superioară a pieptului, iar de aici 
revine în sistemul circulator principal. 

— Şi de ce am intrat în sistemul limfatic? 

Michaels se întoarse spre tânăr, întrucât nava urma deja 
un traseu sigur. 

— Deoarece el reprezintă un soi de baltă. Aici nu se 
resimte efectul de pompare al inimii. Presiunea musculară 
şi tensiunea mişcă lichidul, dar Benes nu are aşa ceva 
acum. Prin urmare, ne-am asigurat o călătorie liniştită spre 
creier. 

— Atunci, de ce n-am intrat în sistemul limfatic de la 
început? 

— Vasele sunt subţiri. O arteră reprezintă o ţintă mai uşor 
de atins pentru o seringă. În plus, curentul arterial trebuia 
să ne ducă spre cheag în câteva minute. Treaba n-a mers, 
iar dacă acum am încerca să ajungem înapoi în arteră, am 


pierde prea mult timp. Pe de altă parte, o dată ajunşi în 
arteră, am suferi şocuri pe care submarinul n-ar mai fi în 
stare să le suporte. 

Profesorul întinse un nou set de hărţi şi strigă: 

— Owens, ai harta 72-D? 

— Da, doctore Michaels! 

— Asigură-te că urmezi drumul pe care l-am trasat. Vom 
trece printr-un număr minim de noduli. 

— Ce se află în faţă? Întrebă Grant. 

Michaels se uită în direcţia indicată de tânăr şi îngheţă. 

— Încetineşte! Strigă el. 

Proteus reduse brusc viteza. Printr-o porţiune a peretelui 
tubului ce se lărgea, pătrundea o masă informă, lăptoasă, 
granulată, amenințătoare... Dar, în timp ce oamenii o 
priveau, aceasta se contractă şi dispăru. 

— Mergi mai departe! Spuse Michaels, după care se 
întoarse din nou spre Grant: Mi-a fost teamă că globula albă 
va veni spre noi. Din fericire, însă, a plecat. Unele globule 
albe se formează în nodulii limfatici. Aceştia reprezintă un 
obstacol important în calea bolilor. În ei se formează nu 
numai globule albe, ci şi anticorpi. 

— Şi ce-s anticorpii? 

— Molecule de proteine care au capacitatea de a se 
combina în mod diferit cu substanţe exterioare, pătrunse în 
trup: microbi, toxine, proteine străine. 

— Şi cu noi? 

— Presupun că şi cu noi, în anumite circumstanţe... 

— Bacteriile sunt prinse în capcană de noduli, interveni 
Cora în discuţie. Aceştia din urmă reprezintă un soi de 
câmp de luptă pe care se înfruntă respectivele bacterii şi 
globulele albe. Nodulii se umflă şi devin dureroşi. Ştii, de 
multe ori întâlnim la copii ceea ce numim ganglioni umflaţi, 
sub braţ sau sub fălci... 

— Dar, în realitate, e vorba de noduli limfatici umflaţi. 

— Exact. 


— În acest caz, ar fi o idee bună să stăm departe de nodulii 
limfatici, comentă Grant. 

— Suntem prea mici, zise Michaels. Sistemul de anticorpi 
al lui Benes nune simte, iar noi trebuie să trecem doar 
printr-o serie de noduli, după care vom avea o navigaţie 
uşoară. Ne asumăm un risc, fireşte, dar tot ce facem e 
riscant. Sau, întrebă el, provocator, îmi vei ordona să ieşim 
din sistemul limfatic? 

Grant scutură din cap: 

— Nu. Nu până nu vine altcineva cu o alternativă mai 
bună. 

— Uite-l! Zise Michaels, înghiontindu-l uşor pe Grant. ÎI 
vezi? 

— Umbra din faţă? 

— Da. Vasul limfatic în care ne aflăm este unul dintre cele 
care intră în nodul, acesta fiind alcătuit dintr-o masă 
spongioasă de membrane şi strâmtori întortocheate. Locul 
geme de limfocite. 

— Ce mai sunt şi astea? 

— Un tip de globule albe, care însă nu ne vor deranja. Cel 
puţin, aşa sper. Orice bacterie din sistemul circulator trece, 
până la urmă, printr-un nodul limfatic. Nu poate ocoli 
canalele înguste, întortocheate... 

— Noi putem? 

— Noi ne mişcăm în mod deliberat, cu un anumit scop, în 
timp ce bacteriile se mişcă la întâmplare. Sper că-ţi dai 
seama de diferenţă. Odată prinsă în capcana din nodul, 
bacteria e atacată de anticorpi şi apoi, dacă aceştia 
eşuează, de globulele albe mobilizate pentru bătălie. 

Umbra se apropiase considerabil. Nuanţa aurie a limfei se 
întunecase, căpătând aspectul unui nor. În faţă se ridica un 
perete. 

— Păstrezi cursul, Owens? Strigă Michaels. 

— Da, dar există riscul să cotesc greşit. 

— Chiar dacă se întâmplă aşa ceva, ţine minte că în 
momentul acesta ne îndreptăm în sus. Uită-te la indicatorul 


gravitometrului - până la urmă, ne vei duce pe drumul cel 
bun. 

Proteus făcu o cotitură bruscă şi, deodată, totul deveni 
cenuşiu. Farurile păreau a nu lumina decât umbre de 
cenuşiu mai deschis sau mai închis. Ocazional, se vedeau 
nişte vergele, mai scurte decât nava şi mult mai subţiri, 
precum şi nişte ciorchini alcătuiți din obiecte sferice, 
mărunte, cu margini neclare. 

— Bacterii, mormâăi Michaels. Detaliile sunt prea mari 
pentru a recunoaşte speciile. Nu-i ciudat? Prea multe 
detalii! 

Proteus se mişca mai încet, urmând, ezitant, meandrele 
canalului. 

Duval apăru în uşa atelierului. 

— Ce se întâmplă? Nu pot să lucrez dacă nava nu are o 
deplasare normală! Mişcarea browniană e mai puternică. 
— Îmi pare rău, spuse rece Michaels. Trecem printr-un 

nodul limfatic. Asta-i tot ce pot face. 

Chirurgul se retrase la bancul lui, având întipărită pe chip 
o expresie furioasă. 

— În faţă se află o învălmăşeală groaznică, domnule 
doctor, continuă Grant să-şi manifeste nedumerirea. Ce-i 
chestia aia care arată ca nişte alge? 

— Fibre reticulare. 

— Doctore Michaels! Strigă Owens. 

— Da? 

— Drăciile alea fibroase devin tot mai groase. Nu voi reuşi 
să dirijez nava printre ele fără să le deteriorez. 

Michaels tăcu preţ de câteva clipe, părând adâncit în 
gânduri. 

— Linişteşte-te! Spuse el în cele din urmă. Stricăciunile pe 
care le vei face vor fi minime. 

Curând, mai multe fibre se desprinseră, alunecară şi 
trecură de-a lungul hubloului, apoi dispărură în urmă. 
Lucrul acesta se repetă, cu o frecvenţă crescândă. 


— E în regulă, spuse încurajator Michaels, trupul va reuşi 
să repare toate aceste stricăciuni fără probleme. 

— Nu-mi fac griji pentru Benes, răspunse Owens, ci pentru 
navă. Dacă porcăriile alea vor ajunge în ţevi, motorul va fi 
suprasolicitat. Fibrele aderă la submarin. Nu-ţi dai seama 
că sunetul motorului s-a schimbat? 

Întrucât Grant nu percepea asemenea subtilităţi, îşi 
îndreptă din nou atenţia spre exterior. Nava se îndrepta 
spre o pădure de cârcei, care, în lumina farurilor, 
împrăştiau o lumină stranie, de un cafeniu ameninţător. 

— Vom trece în curând prin ea, spuse Michaels, iar în 
glasul lui se desluşea teamă. 

Drumul deveni ceva mai liber. Acum, Grant realiză că 
motorul suna oarecum diferit - exista un fel de răguşeală, 
ca şi cum zgomotul gazelor ce se scurgeau prin ţevile de 
evacuare ar fi trecut printr-un amortizor. 

— Fundătură în faţă! Strigă Owens. 

Urmă o ciocnire între o baghetă bacteriană şi submarin. 
Substanţa bacteriei se îndoi, apoi reveni la forma iniţială şi 
se îndepărtă, lăsând hubloul plin de o mâzgă care fu spălată 
treptat. 

În faţă se aflau alte bacterii. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Grant, uluit. 

— Nu încape îndoială că asistăm la reacţia anticorpilor 
faţă de o bacterie, răspunse Michaels. Globulele albe nu-s 
implicate în luptă. Priveşte zidul de bacterii. Se vede greu 
în reflectarea luminii miniaturizate, dar poţi să-l distingi. 

— Nu, nu reuşesc să-l văd. 

Vocea lui Duval se auzi în spatele lor: 

— Nici eu nu-l văd. 

— Aţi pregătit sârma, domnule doctor? Se întoarse Grant 
spre el. 

— Încă nu, răspunse chirurgul. Nu pot lucra în balamucul 
ăsta. Trebuie să mai aştept. Ce-i cu anticorpii? 

— Dacă nu lucrezi, să stingem luminile interioare, propuse 
Michaels. Owens! 


Imediat, Proteus se cufundă în beznă. Acum, singura 
iluminare venea din exterior, o sclipire fantomatică, 
maroniu-cenuşie, care le acoperea figurile cu o umbră 
încărcată de teamă. 

— Ce se întâmplă afară? Întrebă Cora. 

— Încercam să vă explic, continuă Michaels. Uitaţi-vă la 
marginile bacteriilor din faţă! 

Grant se chinui să privească, îngustându-şi ochii. Lumina 
era instabilă, pâlpâitoare. 

— Te referi la obiectele acelea mici, în formă de cartuşe? 

— Exact. Alea-s moleculele de anticorpi. Proteine, suficient 
de mari pentru a fi vizibile la scara noastră. E una în 
apropiere. Uitaţi-vă! 

Unul dintre anticorpii mărunți se răsucise lângă fereastră. 
De aproape, nu semăna deloc a cartuş. Într-un fel, părea 
mai mare şi avea nişte prelungiri asemănătoare 
macaroanelor. Acestea, vizibile doar în sclipirea luminii, se 
întindeau în toate părţile. 

— Ce fac? Întrebă Grant. 

— Fiecare bacterie are un perete celular caracteristic, 
făcut din grupări atomice specifice. Pentru noi, aceşti pereţi 
diferiţi arată omogeni, informi, dar, dacă am fi mai mici - de 
dimensiunile unei molecule de pildă - am vedea că fiecare 
zid are un model în formă de mozaic, iar acest mozaic este 
diferit pentru fiecare specie de bacterie în parte. Anticorpii 
se lipesc de acest mozaic şi, după ce acoperă porţiunile- 
cheie ale peretelui, distrug bacteria. E ca şi cum ai astupa 
nasul şi gura unui om şi l-ai sufoca. 

— Se văd foarte bine, interveni fata, oarecum tulburată. 
Ce spectacol oribil! 

— Îţi pare rău pentru bacterii, Cora? Zâmbi Michaels. 

— Nu, dar anticorpii par atât de răi, judecând după felul în 
care acţionează! 

— Nu le atribui emoţii omeneşti. Sunt doar molecule ce se 
mişcă orbeşte. Forţele interatomice le împing către 
porțiunile de perete cu care se potrivesc şi ele se prind 


acolo. Seamănă întrucâtva cu un magnet ce se lipeşte de o 
bară de fier. Poţi spune că magnetul atacă fierul cu răutate? 

Ştiind ce anume trebuia să caute, Grant văzu ce se 
întâmpla. O bacterie, mişcându-se la întâmplare printr-un 
nor de anticorpi care se roteau, păru că-i atrage spre ea. 
Într-o clipă, peretele său deveni ceţos, acoperit cu anticorpi 
aliniaţi unul lângă celălalt, ţinându-şi prelungirile împletite. 

— Unii dintre anticorpi rămân indiferenți, remarcă Grant. 
Nu se ating de bacterie. 

— Anticorpii sunt... specializaţi, îi explică Michaels. 
Fiecare dintre ei e proiectat să se potrivească unui anumit 
fel de bacterie sau unei molecule particulare de proteină. 
Pe moment, însă, majoritatea anticorpilor, dacă nu toţi, se 
potrivesc cu bacteriile din jurul nostru. Prezenţa acestor 
bacterii aparte a stimulat formarea unei anumite varietăţi 
de anticorpi. Cum se produce o asemenea stimulare, nu 
ştiu. 

— Dumnezeule mare! Strigă Duval. Uitaţi-vă acolo! 

Una dintre bacterii fusese copleşită de anticorpi, care 
urmau fiecare neregularitate a formei sale, astfel încât ea 
părea a fi exact ca înainte, dar cu margini îngroşate, 
înceţoşate. 

— Se potrivesc perfect, zise Cora. 

— Nu, nu la asta mă refeream. Nu vedeţi că legăturile 
intermoleculare ale anticorpilor produc un soi de apăsare 
asupra bacteriilor? Asta nu s-a văzut niciodată limpede, nici 
măcar cu ajutorul microscopului electronic, care ne arată 
doar lucruri moarte. 

Echipajul de pe Proteus păstră o tăcere mormântală, în 
timp ce submarinul trecea încet pe lângă bacterie. Învelişul 
de anticorpi continuă să se rigidizeze şi să se îndese. Apoi, 
brusc, bacteria păru că se mototoleşte şi că dispare. 
Anticorpii se desprinseră, iar bagheta se transformă într-un 
ovoid fără caracteristici. 

— Au ucis bacteria. Au sugrumat-o, literalmente, până au 
ucis-o, spuse Cora, cu scârbă. 


— Remarcabil! Murmură Duval. Ce posibilităţi de 
cercetare oferă Proteus? 

— Eşti sigur că n-avem de ce să ne temem de anticorpi? 
Întrebă Grant. 

— Aşa cred, răspunse Michaels. Ei n-au fost proiectaţi să 
acţioneze împotriva unor lucruri de soiul ăsta. 

— Eşti convins? Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că pot fi 
făcuţi să acţioneze împotriva a orice, dacă-s stimulaţi în 
mod corespunzător... 

— Probabil că ai dreptate. Dar, după cât se pare, prezenţa 
noastră nu-i întărâtă. 

— Mai multe fibre în faţă! Strigă Owens. Ne-au înconjurat! 
Ne reduc viteza! 

— Aproape am ieşit din nodul, Owens, răspunse Michaels. 

Din când în când, o bacterie ce se răsucea se izbea de 
navă, iar aceasta se zguduia. Dar lupta se potolise, iar 
bacteriile fuseseră învinse, Proteus se chinuia să-şi croiască 
drum printre fibre. 

— Continuă să înaintezi, spuse Michaels. Trebuie să coteşti 
încă o dată la stânga, după care vom ajunge în vasul limfatic 
aferent. 

— Târâm fibre după noi, anunţă Owens. Submarinul arată 
ca un câine zburlit. 

— În drumul nostru spre creier, câţi noduli limfatici mai 
trebuie să străbatem? Se interesă Grant. 

— Încă trei. Se pare că unul poate fi ocolit. 

— Trebuie să renunţăm la ruta asta. Pierdem prea mult 
timp. Nu ne putem permite să trecem prin încă trei locuri 
asemănătoare. Nu există nici o scurtătură? 

Michaels scutură din cap. 

— Niciuna care să nu ne creeze probleme mai mari decât 
cele pe care le înfruntăm acum. Fireşte, nu pretind că 
această călătorie prin noduli ne va scuti de neplăceri. 
Fibrele se vor desprinde în continuare, dar, dacă nu ne vom 
opri să ne uităm la războaiele bacteriene, vom înainta mai 
repede. 


— Iar data următoare, spuse Grant, încruntându-se, vom 
nimeri peste o luptă în care-s implicate globule albe. 

Duval se apropie de hărţi şi întrebă: 

— Unde suntem acum? 

— Chiar aici, arătă Michaels, privindu-l cu atenţie pe 
celălalt. 

Chirurgul se gândi un moment, apoi zise: 

— Să mă orientez... Suntem în gât, nu? 

— Da. 

Grant îşi reprimă cu greutate un strigăt de uimire. Exact 
de aici începuseră călătoria. Se uită la înregistratorul de 
timp. Arăta 28. Trecuse mai mult de jumătate din timpul 
disponibil şi se aflau în locul de unde porniseră. 

— Am putea ocoli toţi nodulii dacă am coti pe undeva, în 
zona asta, îndreptându-ne spre urechea internă. De acolo 
până la cheag nu-i distanţă mare. 

— Pe hartă, totul pare uşor, oftă Michaels. Faci un semn şi 
te afli în siguranţă. Dar te-ai gândit ce înseamnă să trecem 
prin urechea internă? 

— Nu. Ce înseamnă? Întrebă Duval. 

— Urechea, dragă doctore, este, după cum ştii, un 
dispozitiv ce are menirea de a concentra şi amplifica undele 
sonore. Cel mai uşor sunet, cel mai slab sunet din exterior 
va produce vibrații intense în urechea internă. La 
dimensiunile noastre miniaturizate, acele vibrații vor fi 
ucigătoare. 

— Da, înţeleg, murmură Duval, gânditor. 

— Urechea internă vibrează permanent? Întrebă Grant. 

— Cu excepţia momentelor de tăcere, când nu se aude nici 
un sunet. Chiar şi aşa, însă, dată fiind mărimea noastră, 
vom detecta cea mai uşoară mişcare. 

— Poate fi mai rău decât mişcarea browniană? 

— Probabil că nu. 

— Din câte am înţeles, pericolul îl reprezintă sunetele 
venite din exterior... spuse Grant. Dacă trecem prin 


urechea internă, zgomotul motorului şi sunetul vocilor 
noastre n-o vor afecta, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă. Urechea internă nu-i făcută să 
reacționeze la vibraţiile noastre miniaturizate. 

— Atunci, dacă oamenii din sala de operaţii vor păstra o 
tăcere totală... 

— Şi de unde vor şti că trebuie să facă asta? Întrebă 
Michaels, înfuriindu-se subit. Tu ai demontat radioul şi din 
cauza asta nu putem lua legătura cu ei! 

— Dar ne pot urmări. Îşi vor da seama că ne îndreptăm 
spre urechea internă şi că avem nevoie de tăcere. 

— Oare? 

— De ce nu? Insistă Grant, nerăbdător. Majoritatea sunt 
medici şi, ca atare, înţeleg problemele astea. 

— Vrei să rişti? Rânji Michaels. 

Grant privi spre tovarăşii săi. 

— Ce credeţi? 

— Urmez orice curs mi se indică, dar nu-l stabilesc eu, 
spuse Owens. 

— Eu personal am unele dubii, spuse Duval. 

— Eu sunt sigur, mârâi Michaels, şi sunt împotrivă! Grant 
se uită la Cora, dar fata rămase tăcută. 

— Bine. În acest caz, responsabilitatea îmi aparţine. Ne 
vom îndrepta spre urechea internă. Stabileşte ruta, 
Michaels! 

— Uite ce-i... 

— Decizia a fost luată, Michaels! Stabileşte ruta. 
Profesorul se înroşi, apoi ridică din umeri. 

— Owens, zise el cu răceală în glas, trebuie să cotim la 
stânga în punctul acesta... 

Urechea. 

Carter îşi ridică, absent, ceaşca de cafea. Mai multe 
picături de lichid se scurseră şi aterizară pe pantalonii lui. 
Generalul observă dezastrul, dar nu-i acordă atenţie. 

— De ce-ai spus că-şi vor schimba direcţia? Întrebă el. 


— Presupun că amicii noştri au senzaţia că au pierdut prea 
mult timp în nodului limfatic şi, în consecinţă, nu le mai 
surâde ideea de a repeta experienţa, răspunse Reid. 

— Bine. Şi atunci, pe unde o vor lua? 

— Nu sunt pe deplin convins, dar se pare că se îndreaptă 
spre urechea internă. N-aş aproba întru totul un astfel de 
plan... 

Carter puse ceaşca pe masă şi o împinse într-o parte. Nici 
măcar nu apucase să o ducă la gură. 

— De ce nu? 

Lansând întrebarea, generalul se uită la înregistratorul de 
timp. Acesta avea afişată cifra 27. 

— Va fi extrem de dificil. Va trebui să nu facem zgomot. 

— De ce? 

— Nu-ţi dai seama? Urechea reacţionează la sunete. 
Melcul urechii vibrează. Dacă Proteus se va afla în 
vecinătate, va vibra şi el, iar acest lucru îl poate distruge. 

Carter se aplecă spre colonel, privindu-i figura calmă. 

— Atunci ce naiba caută acolo? 

— Probabil că-şi închipuie că-i singura rută care-i va duce 
destul de repede la destinaţie. Sau, dacă nu-i acesta 
motivul, pentru că-s nebuni. N-avem cum să aflăm adevărul, 
din moment ce-au demontat radioul. 

— Au ajuns deja în urechea internă? 

Reid apăsă un comutator şi întrebă iute ceva. După câteva 
clipe, se întoarse din nou către general. 

— Aproape. 

— Oamenii din sala de operaţii îşi dau seama că e absolut 
obligatoriu să facă linişte? 

— Cred că da. 

— Crezi?! La ce-ţi foloseşte acest lucru? 

— Nu vor întârzia în zonă prea mult timp. 

— Indiferent cât ar sta acolo, va fi de ajuns. Ascultă, ar 
trebui să le aduci la cunoştinţă oamenilor... Nu, e prea 
târziu, n-are rost să riscăm! Dă-mi o bucată de hârtie şi 
cheamă pe cineva de afară. Pe oricine. 


Un soldat înarmat intră în cameră şi salută. 

— Las-o baltă! Zise Carter plictisit, fără să-i răspundă la 
salut. Generalul scrisese pe hârtie, cu litere mari: TĂCERE! 
TĂCERE ABSOLUTĂ, CÂT TIMP PROTEUS SE AFLĂ ÎN 
URECHE! 

— La asta, îi spuse el santinelei. Du-te în sala de operaţii, 
arat-o fiecărui individ în parte şi convinge-te că o citeşte. 
Dacă faci zgomot, te omor! Dacă scoţi vreun cuvânt, îţi scot 
maţele! Ai înţeles? 

— Da, domnule, spuse soldatul, făcând feţe-feţe. 

— Haide, grăbeşte-te! Şi scoate-ţi bocancii... 

— Domnule? 

— Scoate-ţi bocancii! În sala de operaţii vei umbla doar în 
ciorapi. Cei doi numărară secundele până când soldatul 
desculţ pătrunse în sala de operaţii. Militarul se duse la 
fiecare doctor, la fiecare infirmieră, arătându-le hârtia şi 
făcând semn cu degetul către camera de control. Fiecare 
persoană în parte dădu din cap, încremenind în locul în 
care se găsea. Pentru un moment, un spectator neavizat ar 
fi putut crede că o paralizie generală cuprinsese personalul 
din încăpere. 

— E clar că au înţeles, zise Reid. Chiar dacă n-au fost 
instruiți în acest sens. 

— Îi felicit! Bombăni furios Carter. Ascultă, acum ia 
legătura cu indivizii de la aparatura de supraveghere. Să 
nu se audă nici o sonerie, nici un clopoțel, nici un gong! Să 
nu fie folosite bliţuri! Nu vreau să se sperie cineva şi să 
țipe! 

— Vor traversa urechea în câteva secunde. 

— Poate că da, poate că nu... Să nădăjduim că totul va fi 
bine. Reid spera acelaşi lucru. 

XXX 

Proteus pătrunsese într-o zonă întinsă de lichid limpede. 
Cu excepţia câtorva anticorpi care sclipeau ici, colo, nu se 
vedea nimic în lumina farurilor. 


Un sunet slab, aproape imperceptibil, se frecă de navă, ca 
un val. Apoi el reveni, iar şi iar. 

— Owens, strigă Michaels, stinge luminile din cabină! 

Imediat, peisajul din exterior se zări mult mai bine. 

— Vedeţi? Întrebă Michaels. 

Ceilalţi îşi încordară privirile. Grant nu observă nimic. 

— Ne aflăm în canalul melcului urechii, în tubul mic, în 
spirală, din urechea interioară, cea care ne oferă simţul 
auzului. Cu ajutorul acestuia aude Benes. Vibrează la 
sunete de orice fel. Vedeţi? 

Acum, Grant observă o umbră în lichid, o umbră uriaşă, 
lată, ce trecea peste ei. 

— E un val provocat de sunet, explică Michaels. Cel puţin, 
într-un anumit sens. Un val de compresie, pe care noi l-am 
scos la iveală, într-un fel, prin intermediul luminii 
miniaturizate. 

— Asta înseamnă că vorbeşte cineva? Întrebă Cora. 

— Nu. Dacă ar vorbi cineva sau ar face un zgomot 
adevărat, zona ar fi zgâlţâită de cel mai cumplit cutremur. 
Chiar într-o tăcere absolută, melcul urechii captează 
sunete: sunetele îndepărtate ale bătăilor inimii, zgomotul 
sângelui ce-şi croieşte drum prin venele şi arterele subţiri 
ale urechii. N-aţi dus niciodată o scoică la ureche ca să 
auziţi zgomotul oceanului? Ceea ce aţi ascultat era sunetul 
amplificat al propriului vostru ocean, al circuitului sangvin. 

— Suntem în pericol? Întrebă Grant. 

— Nu mai mult decât până acum, ridică Michaels din 
umeri. Nu vom risca nimic cât timp nu va vorbi nimeni. 

— De ce am încetinit? Întrebă Duval din atelier. 

— Ceva nu-i în regulă, răspunse Owens. Motorul gâfâie şi 
nu ştiu de ce. 

În clipele următoare, cei cinci exploratori trăiră o senzaţie 
stranie, care se intensifica uşor, ca şi cum s-ar fi aflat într- 
un ascensor, în timp ce Proteus cobora în interiorul 
canalului. 


Atinseră fundul, cu o zdruncinătură uşoară, iar Duval puse 
bisturiul de-o parte: 

— Acum ce mai e? 

— Motorul e supraîncălzit, aşa că a trebuit să-l opresc. 
Cred că... 

— Da? 

— Fibrele acelea reticulare, care semănau cu nişte alge 
marine... Poate că ele au blocat ţevile de aspirare. Nu-mi 
pot imagina altceva care să fi provocat defecţiunea. 

— Nu le poţi elimina? Întrebă încordat Grant. 

— Nu am nici o posibilitate, răspunse Owens. E vorba de 
nişte ţevi de aspirare, care absorb în interior... 

— Atunci, nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut. 
Trebuie să le curăţăm din exterior. Asta înseamnă să ne 
jucăm din nou de-a scafandrii... 

Cu gesturi furioase, tânărul începu să-şi îmbrace costumul. 
Cora stătea lângă hublou şi privea peisajul înconjurător. 

— Sunt anticorpi în zonă, spuse ea. 

— Nu-s mulţi, ripostă scurt Grant. 

— Dar dacă ne atacă? 

— Nu pot, o asigură Michaels. Nu manifestă sensibilitate la 
forma unui om. În plus, cât timp nu se produce o leziune a 
țesutului, anticorpii vor rămâne pasivi. 

— Vezi că nu există probleme? Zâmbi Grant, încercând s-o 
liniştească pe fată, dar aceasta îşi scutură capul. 

Duval, care ascultase o frântură din discuţie, se uită la firul 
pe care-l subţiase, comparându-l cu firul original, 
răsucindu-l încet în mâini, ca şi cum ar fi încercat să-i 
măsoare diametrul. 

Grant ieşi prin sasul ventral, aterizând pe peretele de jos 
al melcului urechii, care avea elasticitatea cauciucului. Se 
uită imediat la navă. Netezimea curată a metalului, 
dispăruse. Carcasa părea îmblănită. 

Tânărul dădu din picioare, împingându-se, pentru a ajunge 
în partea din spate a submarinului. Owens avusese 
dreptate. Valvele de aspirare erau astupate de fibre. 


Grant apucă de ele şi trase. Fibrele se desprindeau greu, 
unele rupându-se la nivelul filtrelor. 

— Cum e? Răsună în receptor vocea lui Michaels. 

— Destul de rău. 

— Cât va dura? Înregistratorul de timp arată 26. 

— Nu cred să termin prea repede... 

Grant smucea cu disperare, dar vâscozitatea limfei îi 
încetinea mişcările, iar aderenţa fibrelor părea a depăşi 
toate aşteptările. 

Cei rămaşi în interiorul navei nu mai aveau astâmpăr. 

— N-ar fi cazul să mergem să-l ajutăm? Întrebă Cora, 
neliniştită. 

— Ei bine... începu Michaels, ros de îndoială. 

— Eu mă duc! Zise ea, înşfăcându-şi costumul. 

— Stai că vin şi eu, oftă Michaels. Owens trebuie să 
rămână la comenzile navei. 

— Şi eu aş prefera să rămân, interveni Duval. Aproape că 
am terminat chestia asta. 

— Bineînţeles, domnule doctor, încuviinţă fata, după care 
se apucă să-şi fixeze casca de scafandru. 

Munca deveni mult mai uşoară când începură să se agite 
toţi trei în spatele navei, trăgând în aceiaşi timp de fibre, 
desprinzându-le, lăsându-le să fie purtate de curentul slab. 
Metalul filtrelor începu să iasă la iveală, iar Grant împinse 
în ţevi câteva bucăţi recalcitrante. 

— Sper să nu provoace stricăciuni, dar n-am încotro - nu 
pot să le scot. Owens, ce se întâmplă dacă intră bucăţi de 
fibră în interiorul ţevilor? 

— Vor fi carbonizate în motor. Când vom ieşi de-aici, îmi va 
fi foarte greu să-l curâţ. 

— După ce vom ieşi, nu-mi va păsa dacă o să trebuiască să- 
ţi răzui toată nava! 

Grant împingea înăuntru fibrele care înfundaseră filtrele şi 
le trăgea pe cele care nu se înţepeniseră. Cora şi Michaels 
făceau acelaşi lucru. 

— Mai avem puţin şi reuşim! Exclamă fata într-un târziu. 


— Da, dar am rămas în melcul urechii mai mult timp decât 
sperasem, îi tăie Michaels din elan. În orice clipă, un 
sunet... 

— Gura! Se răţoi Grant. Terminaţi treaba! 

XXX 

Carter începuse să-şi smulgă părul de pe cap. 

— Nu, nu, NU! Strigă el. S-au oprit din nou! 

Generalul arătă spre mesajul scris pe o bucată de hârtie şi 
îndreptat în direcţia sa, apărut pe unul dintre monitoare. 

— Măcar au ţinut minte că nu trebuie să vorbească, zise 
Reid. De ce crezi că s-au oprit? 

— De unde naiba să ştiu? Poate că s-au gândit că e timpul 
să bea o cafea. Poate că s-au hotărât să facă plajă. Poate că 
fata... 

Generalul tăcu brusc, apoi, după câteva clipe, continuă: 

— Habar n-am ce se întâmplă acolo! Tot ce ştiu e că ne-au 
rămas doar douăzeci şi patru de minute. 

— Cu cât stau mai mult în urechea internă, cu atât cresc 
şansele ca vreun tâmpit să scoată un sunet. Să strănute, de 
exemplu. 

— Ai dreptate, zise Carter, gânditor. Oh, pentru numele lui 
Dumnezeu! Cum de nu ne-am gândit la cea mai simplă 
soluţie? Cheamă curierul! 

Soldatul intră din nou, dar de data aceasta nu salută. 

— Ai rămas desculţ? Foarte bine. Du asta jos şi arat-o unei 
infirmiere. Ţii minte ce ţi-am spus despre scosul maţelor? 

— Da, domnule! 

Mesajul era: PUNEŢI-I DOPURI ÎN URECHI LUI BENES. 

Carter îşi aprinse un trabuc şi privi pe fereastră, spre sala 
de operaţii, îl văzu pe soldat intrând, ezitând un moment, 
apoi apropiindu-se cu paşi iuți, uşori, de o infirmieră. 

Aceasta zâmbi, privi spre Carter şi schiţă în direcţia lui 
tradiționalul gest - un cerc format din arătător şi degetul 
mare. 

— Trebuie să mă gândesc la toate, oftă generalul. 

— Va reduce zgomotul, dar nu-l va opri, zise Reid. 


Infirmiera îşi scoase pantofii în tăcere şi, din doi paşi, 
ajunse la o masă. Deschise cu grijă o cutie şi scoase din ea o 
bucată de vată. Făcu un ghemotoc într-o mână şi altul în 
cealaltă. Încercă să le răsucească, dar mâna dreaptă îi 
alunecă şi lovi o foarfecă de pe masă. 

Aceasta căzu. Infirmiera întinse cu disperare un picior 
după ea, lipind-o de podeaua dură, dar numai după ce 
ustensila scosese un zăngănit ascuţit, metalic, ca un sughiţ 
de înger prăbuşit. 

Femeia se înroşi la faţă, cuprinsă de o oroare de moarte. 
Toţi cei ce se aflau în sala de operaţii se întoarseră, 
fulgerând-o cu privirile. Generalul Carter aruncă trabucul şi 
se prăbuşi pe un scaun. 

— S-a terminat! Gemu el. 

XXX 

Owens porni motorul şi verifică aparatele de control. 
Indicatorul de temperatură, care se aflase în zona de 
pericol aproape de când intraseră în canalul melcului, arăta 
o valoare mai scăzută. 

— Se pare că e bine, zise el. Aţi terminat? 

— N-a rămas mare lucru, îi răsună în urechi vocea lui 
Grant. Fii gata de plecare. Intrăm. 

În acel moment, universul păru că se zgâlţâie. Cu toţii 
avură senzaţia că Proteus fusese izbit de un pumn, care-l 
aruncase în sus: Owens se prinse de pupitrul de comandă şi 
se ţinu cu putere, în vreme ce auzea tunetul îndepărtat. 

Aflat la pupă, Duval, cuprins de disperare, apucase laserul, 
încercând să-l protejeze în faţa stihiilor dezlănţuite. 

Grant simţi că zboară, ca purtat de un val gigantic. Se 
răsuci şi se izbi de peretele canalului urechii. Zidul îl 
respinse, îndoindu-se. 

Undeva, într-un segment miraculos de calm al minţii, 
tânărul era conştient de faptul că, în lumea reală, peretele 
răspundea cu vibrații rapide, de amplitudini microscopice, 
la un stimul reprezentat de un sunet ascuţit. Dar gândul 
fusese acoperit de şocul surprizei. 


Luptând cu inevitabila panică, Grant încercă să localizeze 
Proteus, dar surprinse doar o lucire scurtă a farurilor ce 
luminau o porţiune îndepărtată a peretelui. 

În momentul în care se declanşase vibrația, Cora dibuise o 
proeminenţă a submarinului. Instinctiv, se prinsese de ea, 
ca şi cum ar fi vrut să călărească un cal nărăvaş. Nu mai 
putea să respire şi, când îşi dădu drumul, se rostogoli pe 
membrana pe care stătea nava. 

Farurile submarinului luminau calea din faţa ei, iar fata se 
gândi îngrozită că n-avea nici o şansă să-şi frâneze 
mişcarea. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să oprească o 
avalanşă proptindu-se cu picioarele în pământ. 

Ştia că se îndrepta spre orga lui Corti, centrul de bază al 
auzului. Printre componentele acestei orgi se aflau celulele 
păroase, însumând vreo cincisprezece mii de exemplare. 
Putea să vadă unele dintre ele. Fiecare avea câte un cil 
ţinut în sus. Unii cili vibrau în funcţie de înălţimea şi 
intensitatea undelor sonore dirijate spre urechea internă, 
amplificate acolo. 

Dar asta era ceea ce se învăţa la cursul de fiziologie. Fraze 
ce puteau fi folosite într-un univers normal. În cazul de faţă, 
însă, Cora se confrunta cu o realitate complet diferită. Aici 
vedea o prăpastie povârnită, iar dincolo de ea o serie de 
columne înalte, graţioase, mişcându-se maiestuos, nu la 
unison, ci întâi una, apoi alta, de parcă un val ar fi legănat 
întreaga structură. 

Cora se duse de-a berbeleacul, prin prăpastie, spre o lume 
de pereţi şi coloane ce vibrau. Lanterna lumina în diferite 
direcţii, în timp ce fata cădea dându-se peste cap. Simţi din 
spate o împingere şi se trezi aruncată cu putere într-un 
obiect rezistent, elastic. Rămase cu capul în jos, gândindu- 
se cu groază că obiectul care o oprise îi va da drumul, 
lăsând-o să se prăbuşească mai departe. 

Se răsuci într-o parte, apoi în alta, în timp ce coloana de 
care era agăţată - un cil microscopic al unei celule păroase 
din orga lui Corti - continua să se legene maiestuos. 


În cele din urmă, fata reuşi să respire normal şi-şi auzi 
numele. Cineva o striga. Cu grijă, scoase un geamăt. Apoi, 
încurajată de sunetul propriei voci, ţipă cât putu de tare: 

— Ajutor! Să mă ajute cineva! 

XXX 

Primul şoc devastator trecuse, iar Owens ţinea submarinul 
sub control, în mijlocul unei mări ce continua să fie agitată. 
Sunetul - indiferent de ceea ce îl provocase - deşi fusese 
intens, durase puţin. Asta îi salvase. Dacă s-ar fi prelungit 
încă un moment... 

Duval, ţinând laserul sub un braţ, sprijinit cu spatele de 
perete şi împingându-se disperat cu picioarele în suportul 
bancului de lucru, reuşi să strige: 

— S-a potolit? 

— Cred că am scăpat, gâfâi Owens. Comenzile 
funcţionează. 

— Atunci, să plecăm. 

— Trebuie să-i găsim şi pe ceilalţi. 

— Ai dreptate. Uitasem. 

Zicând acestea, chirurgul se răsuci cu grijă, se sprijini într- 
o mână şi se ridică în picioare, ţinând laserul ca pe sfintele 
moaşte. 

— Cheamă-i înăuntru! Adăugă el. 

— Michaels! Grant! Domnişoară Peterson! Strigă Owens. 

— Venim imediat! Răspunse Michaels. Cred că sunt întreg. 

— Aşteaptă, zise Grant. N-o văd pe Cora. 

Proteus stătea acum drept, iar tânărul, respirând cu 
greutate în urma cumplitei zdruncinături, înotă direct către 
farurile lui. 

— Cora! Strigă el. 

— Ajutor! Se auzi vocea îngrozită a fetei. Să mă ajute 
cineva! 

Grant privi în toate direcţiile, apoi strigă, disperat: 

— Cora! Unde eşti? 

— Nu ştiu exact. Am nimerit între celulele păroase. 


— Unde-s chestiile alea? Michaels, unde se află celulele 
păroase? 

Grant îl văzu pe profesor apropiindu-se de navă din altă 
direcţie. Prin limfă, trupul său părea o umbră neclară, 
lanterna trasând o cărare îngustă în faţa lui. 

— Aşteaptă să mă orientez, zise acesta. Owens, aprinde 
faza mare a farurilor! 

Imediat, lumina se extinse. 

— În partea asta! Indică Michaels. Owens, urmează-ne! 
Avem nevoie de lumină! 

Grant urmă silueta ce se mişca iute şi curând observă 
prăpastia şi coloanele din faţă. 

— Acolo? Întrebă el, nesigur. 

— În mod normal, da, replică Michaels. 

Se aflau la margine, cu nava între ei, aceasta, fixându-şi 
lumina farurilor asupra cavernei împânzite cu coloane. 

— N-o văd, zise Michaels. 

— Eu da, ripostă Grant. Nu-i acolo? Cora, te-am zărit! 
Mişcă braţul, ca să fiu sigur! 

Fata îşi flutură mâna, în semn de salut. 

— În regulă, strigă din nou tânărul. Vin să te iau. Te aduc 
înapoi cât ai bate din palme. 

În timp ce aştepta, Cora simţi o atingere la genunchi. Cea 
mai slabă, mai blândă senzaţie, ca şi cum o aripă de muscă 
s-ar fi ciocnit de ea. Se uită într-acolo, dar nu observă nimic. 

Urmă o nouă atingere, lângă umăr. Şi încă una. 

Deodată, le văzu. Nişte ghemotoace din lână, cu filamente 
întinse, tremurătoare. Moleculele de proteină ale 
anticorpilor... 

După toate aparențele, anticorpii îi explorau suprafaţa, o 
testau, o gustau, încercând să-şi dea seama dacă era 
vătămătoare sau nu. Erau doar câţiva, dar dinspre celelalte 
coloane veneau tot mai mulţi. 

Farurile lui Proteus străluceau, astfel încât fata putea să-i 
distingă clar în reflectarea sclipitoare a luminii 
miniaturizate. Fiecare filament lucea ca o rază de soare. 


— Veniţi repede! 'Țipă ea. Sunt anticorpi peste tot! 

În minte - cu prea multe amănunte - avea scena în care 
anticorpii acoperiseră bacteria, înfăşurând-o complet, apoi 
strivind-o, în timp ce forţele intermoleculare strângeau 
anticorpii între ei. 

Un anticorp» atinse cotul şi rămase lipit acolo. Cora îşi 
scutură braţul, cu scârbă şi oroare. Tot trupul îi tremura. Se 
lovi de coloană. Anticorpul nu se desprinse. Altul i se 
alătură, cei doi prinzându-se strâns cu filamentele 
înlănţuite. 

— Anticorpi! Şopti Grant. 

— Probabil că a provocat leziuni în țesutul înconjurător, 
mormâăi Michaels. 

— Pot să-i facă vreun rău? 

— Nu imediat. Nu au formată o sensibilitate pentru ea. 
Nici un anticorp nu a fost proiectat deliberat pentru 
structura ei. Dar unii se vor potrivi, pe baza unor 
caracteristici de adaptare aleatorie, iar Cora va stimula 
formarea mai multor anticorpi de acest tip. În final, cu toţii 
se vor năpusti asupra ei. 

Grant putea să-i vadă acum îngrămădindu-se în jurul fetei, 
ca un nor de muşte. 

— Michaels, întoarce-te la submarin! E de ajuns o 
persoană care îşi riscă viaţa. O scot eu de acolo, într-un fel. 
Dacă nu, vă revine vouă sarcina să luaţi înapoi pe navă ce-a 
rămas din noi. Nu avem voie să ne deminiaturizăm aici, 
indiferent ce s-ar întâmpla. 

Michaels ezită câteva clipe, înainte de a murmura „Ai grijă 
de tine!”, după care se întoarse şi înotă spre Proteus. 

Grant continuă să se apropie de Cora. Vârtejul provocat de 
sosirea lui îi îndepărtă oarecum pe anticorpi, silindu-i să se 
răsucească şi să ţopăie cu rapiditate. 

— Trebuie să plecăm de aici, Cora! 

— Oh, Grant, cât mai iute! 

Tânărul trase cu toată puterea de rezervorul ei de oxigen, 
care se lovise de coloană şi făcuse o tăietură. Din 


despicătură ieşiseră fâşii groase de materie vâscoasă. 
Pesemne că asta provocase apariţia anticorpilor. 

— Nu te mişca! Lasă-mă pe mine. 

Glezna Corei fusese prinsă între două fibre pe care el 
reuşi să le îndepărteze. 

— Hai să plecăm! 

Amândoi executară o tumbă, apoi începură să înoate. 
Corpul Corei era acoperit de anticorpi ce atârnau de ea, 
dar haita rămăsese în urmă. Dar, ghidându-se după cine 
ştie ce echivalent al „mirosului” la scală microscopică, 
curând se luă după ei. La început, veniră doar câţiva 
anticorpi, apoi mai mulţi, după aceea toată grămada. 

— N-o să reuşim! Gemu fata. 

— Ba da. Foloseşte-ţi însă fiecare muşchi. 

— Stau prinşi de mine! Mi-e frică, Grant! 

Bărbatul se uită la ea peste umăr, apoi se întoarse iute. 
Spatele ei era pe jumătate acoperit de un mozaic alcătuit 
din sculuri de lână. Cumplitele creaturi descoperiseră în ce 
consta natura suprafeţei sau, în tot cazul, a acelei porţiuni. 

Îi curăţă spatele, dar anticorpii reveneau. Se îndepărtau la 
atingerea mâinii lui, dar se repezeau imediat înapoi. Câţiva 
începuseră să testeze şi trupul său. 

— Mai repede, Cora! 

— Nu pot! 

— Poţi. 'Ţine-te de mine! 

Cei doi tineri ţâşniră în sus, peste buza prăpastiei, spre 
submarinul care-i aştepta. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Duval, în vreme ce-şi ajuta 
colegul să intre prin sas. 

Michaels îşi scoase casca, gâfâind. 

— Domnişoara Peterson a fost prinsă în celulele lui 
Hensen. Grant încearcă s-o desprindă, dar anticorpii au 
năvălit peste ei. 

Ochii chirurgului dădură să iasă din orbite. 

— Ce putem face? 


— Nu ştiu. Poate că Grant va reuşi s-o salveze. Altfel, va 
trebui să plecăm. 

— Nu putem să-i lăsăm aici! Exclamă Owens. 

— Bineînţeles că nu, zise Duval. Trebuie să ne ducem toţi 
trei şi... De ce te-ai întors, Michaels? Întrebă el cu asprime. 
De ce nu eşti acolo? 

Profesorul îl privi cu ostilitate. 

— Pentru că n-aş fi fost de nici un folos. N-am nici muşchii, 
nici reflexele lui Grant. Mai degrabă l-aş fi împiedicat. Dacă 
vrei să-i ajuţi, du-te singur! 

— Trebuie să-i aducem pe navă, vii sau... sau... altfel, se 
bâlbâi Owens. Se vor deminiaturiza peste un sfert de oră. 

— De acord! Strigă Duval. Să ne punem costumele şi să 
ieşim de aici! 

— Stai pe loc, zise căpitanul. Se întorc. Mă duc să 
pregătesc sasul. 

XXX 

Grant apucă strâns cu o mână roata sasului, în timp ce 
semnalizatorul de acces sclipea în nuanţe purpurii. Apoi se 
întoarse spre anticorpii de pe spatele Corei şi, întinzând 
cealaltă mână, prinse fibrele lânoase între degetul mare şi 
arătător, pătrunzând în substanţa moale, până ce ajunse la 
un miez sârmos, rezistent. 

„Acesta-i lanţul de peptide”, gândi el. 

Amintiri vagi din cursurile de la colegiu îi reveneau în 
minte. Cândva, fusese în stare să scrie formula chimică a 
unei părţi a lanţului de peptide, iar acum avea de-a face 
chiar cu acesta, „în carne şi oase”. Dacă ar fi dispus de un 
microscop, ar fi putut vedea atomii individuali? Nu, 
Michaels spusese că imaginea ar fi rămas înceţoşată, 
indiferent ce-ar fi făcut. 

Trase de molecula anticorpului. Aceasta rămase agăţată, 
apoi, brusc, cedă. Moleculele vecine, prinse de ea, se 
dezlipiră şi ele. O curăţă pe Cora de o grămăjoară mai mare 
de paraziți, pe care o aruncă într-o parte. Dar moleculele 


rămaseră împreună şi se întoarseră, căutând un nou loc de 
care să se agaţe. 

Aceşti anticorpi nu aveau creier, nici măcar din cel mai 
primitiv. Ca atare, nu trebuia să-i considere monştri, 
animale de pradă sau viespi. Erau doar molecule ce aveau 
atomii aranjaţi de asemenea manieră încât le permiteau să 
se agaţe de suprafaţa care se potrivea cu acţiunea oarbă a 
forţei lor interatomice. O expresie se ivi în mintea lui Grant, 
desprinzându-se din noianul de amintiri - „forţe van der 
Waals”. Nimic altceva. 

Continua să îndepărteze „puful” de pe spatele Corei, când 
o auzi strigând: 

— Vin, Grant! Să intrăm în sas! 

Tânărul se uită în urmă. Atacatorii lor ştiau încotro să se 
îndrepte, simţindu-le prezenţa. Şiruri de anticorpi se 
ridicau deasupra prăpastiei, năpustindu-se spre ei, ca nişte 
cobre oarbe. 

— Mai avem de aşteptat, zise el. 

Lumina de semnalizare deveni verde. 

— Gata! Acum! 

Şi Grant răsuci în grabă roata. 

Anticorpii veneau din toate părţile, îndreptându-se 
îndeosebi spre Cora, deoarece îşi formaseră o sensibilitate 
specială pentru ea. Ezitau mult mai puţin acum. Se uneau, 
agăţându-se de umerii ei, întinzându-şi fibrele lânoase 
peste pieptul fetei. Şovăiră un pic în dreptul curbei 
tridimensionale a sânilor ei, ca şi cum nu şi-ar fi închipuit că 
exista aşa ceva. 

Grant nu avea timp s-o ajute pe Cora în lupta ei lipsită de 
succes cu anticorpii. Fără să mai stea pe gânduri, deschise 
trapa sasului, o împinse pe fată înăuntru, cu anticorpi cu 
tot, apoi intră după ea. 

Acţionă cu putere asupra trapei pentru a o închide la loc, 
în timp ce anticorpii continuau să pătrundă după ei. Placa 
de metal strivi trupurile elastice, dar miezul sârmos a sute 
de anticorpi reuşiră, în cele din urmă, s-o blocheze. Grant 


se sprijini în ea şi o împinse, până reuşi să răsucească roata. 
Vreo zece ghemotoace de lână - atât de moi şi de 
nevătămătoare, dacă le-ai fi privit rupte din context - se 
zbăteau slab în crăpătura trapei. Dar alte sute, neprinse în 
capcană, umpleau lichidul din jurul lor. Presiunea aerului 
împingea fluidul afară, iar şuieratul lui îi asurzea. Grant 
avea o singură grijă în momentul acela: să desprindă 
paraziţii ce-o năpădiseră pe fată. Câţiva se agăţaseră de 
pieptul lui, dar nu-i păsa. Atât mijlocul, cât şi spatele Corei 
erau acoperite de anticorpi - aceştia formau o bandă solidă 
în jurul trupului ei, de la sâni la şolduri. 

— Îşi întăresc strânsoarea, Grant, gemu ea. 

Prin cască, vedea durerea ce pusese stăpânire pe chipul 
fetei. Era conştient de efortul pe care-l făcea ca să 
vorbească. 

Apa scădea repede, dar n-aveau timp de pierdut. Grant 
bătu în trapa ce dădea spre interior. 

— Nu... mai... pot... res... gâfâi Cora. 

Trapa se deschise şi lichidul din sas se revărsă în interiorul 
navei. Duval întinse un braţ, o apucă pe Cora şi o trase 
alături de el. Grant intră după ea. 

— Să ne apere Dumnezeu! Exclamă Owens. Uitaţi-vă în ce 
hal arată! 

Cu o expresie de dezgust, chirurgul şi căpitanul începură 
să dezlipească anticorpii de pe fată, urmând exemplul lui 
Grant. 

O bandă se desprinse, apoi alta şi alta. 

— Acum e uşor! Spuse tânărul, recăpătându-şi buna 
dispoziţie. Împingeţi-le de pe ea! 

Ceilalţi se conformară. Anticorpii cădeau în stratul de 
lichid de pe podea, gros de câţiva centimetri şi odată ajunşi 
acolo se mişcau fără vlagă. 

— Sunt făcuţi să acţioneze în lichidul trupului, explică 
Duval. În momentul în care sunt înconjurați de aer, atracţia 
moleculară îşi modifică natura. 

— Dacă scăpăm de ei... Cora! 


Fata respira cu greutate. Chirurgul îi scoase cu blândeţe 
casca, dar, spre surprinderea tuturor, ea se prinse de braţul 
lui Grant şi începu brusc să plângă. 

— Am fost atât de speriată... 

— Amândoi ne-am speriat, încercă tânărul s-o liniştească. 
Să nu crezi că-i o nenorocire să-ţi fie teamă. Spaima are un 
scop, ştii prea bine, adăugă el, mângâind-o încet pe păr. Ea 
provoacă sporirea cantităţii de adrenalină, şi astfel ai 
posibilitatea de a înota mai repede şi mai mult, de a rezista 
mai mult. Un mecanism al fricii, bine pus la punct, 
reprezintă materialul de bază al eroismului. 

Dând semne de nerăbdare, Duval îl împinse pe Grant la o 
parte. 

— "Te simţi bine, domnişoară Peterson? 

Cora trase aer în piept şi rosti cu efort, dar cu o voce 
fermă: 

— Foarte bine, domnule doctor. 

— Să plecăm de aici, zise Owens, care, între timp, se 
înapoiase în cabină. Nu mai avem nici o secundă de pierdut. 

Creierul. 

În camera de control, receptoarele de televiziune reveniră 
la viaţă. 

— Domnule general Carter... 

— Ce mai e? 

— Se mişcă din nou, domnule general. Au ieşit din ureche 
şi se îndreaptă spre creier. 

— Ah! Exclamă Carter, uitându-se la înregistratorul de 
timp, ce afişa numărul 12. Douăsprezece minute! 

Căută cu privirea trabucul. Îl zări pe podea, unde îl 
aruncase când îl apucase furia. Îl ridică, se uită la 
ghemotocul turtit apoi îl azvârli cât colo, cu scârbă. 

— Douăsprezece minute! Mai pot face ceva, Reid? 

Colonelul zăcea pe scaun, arătând dărâmat. 

— Pot. Ar fi posibil chiar să elimine cheagul. Dar... 

— Dar? 


— Dar nu ştiu dacă suntem în stare să-i scoatem afară la 
timp. Nu putem să sondăm creierul, ca să-i extragem. Dacă 
am fi putut, am fi eliminat cheagul de la început. Asta 
înseamnă că trebuie să iasă de acolo şi să se îndrepte spre 
un punct de unde ar putea să fie extraşi. Dacă nu... 

— Mi s-au adus două ceşti cu cafea şi un trabuc, dar n-am 
apucat să sorb o înghiţitură şi nici să trag un fum... îl 
întrerupse Carter enervat. 

— Au ajuns la baza craniului, domnule! Se auzi în difuzor. 

XXX 

Michaels se apucase din nou să studieze harta. Grant 
stătea lângă umărul lui, minunându-se de complexitatea 
acesteia. 

— Cheagul e aici? Întrebă el. 

— Da, răspunse profesorul. 

— După toate aparențele, se află la mare distanţă de noi. 
Ne-au mai rămas doar douăsprezece minute. 

— Nu-i chiar atât de departe pe cât pare. Acum putem 
merge în linişte. Vom ajunge la baza craniului în mai puţin 
de un minut, iar de acolo până la cheag e o distanţă infimă. 

Deodată, un şuvoi de lumină invadă submarinul. Grant se 
uită afară şi văzu un perete enorm de lumină lăptoasă, ale 
cărui margini nu se zăreau. 

— Timpanul, spuse Michaels. De partea cealaltă se află 
lumea exterioară. 

Un dor de casă insuportabil puse stăpânire pe Grant. 
Tânărul aproape uitase că exista o lume exterioară. În 
momentul acela, i se părea că toată viaţa călătorise, fără 
odihnă, printr-o lume de coşmar, alcătuită din tuburi şi 
populată cu monştri, devenind pe nesimţite un Olandez 
Zburător al sistemului circulator... 

lar acum vedea lumina lumii de afară, filtrată prin 
timpan... 

— Grant, atunci când ne aflam între celulele păroase mi-ai 
ordonat cumva să mă întorc pe navă? Întrebă pe nepusă 
masă Michaels, fără a-şi ridica ochii de pe hartă. 


— Bineînţeles. Aveam nevoie de tine pe navă, întreg... N- 
aveai ce căuta acolo! 

— Spune-i asta şi lui Duval. Atitudinea lui... 

— Ce-ţi pasă? Atitudinea lui e întotdeauna dezagreabilă. 

— De data asta, pur şi simplu m-a jignit. N-am pretins că-s 
un erou... 

— O să depun mărturie în favoarea ta. 

— Mulţumesc, Grant. Şi... fii cu ochii pe Duval! 

Tânărul izbucni în râs: 

— Bineînţeles! 

Duval se apropie de cei doi, de parcă şi-ar fi dat seama că 
discutau despre el, şi întrebă brusc: 

— Unde suntem, Michaels? 

— Ne pregătim să pătrundem în cavitatea 
subarahnoidiană, îi răspunse profesorul, privindu-l cu o 
expresie înverşunată. Chiar la baza craniului, adăugă el, 
pentru Grant. 

— În regulă. Presupun că intrăm prin nervul oculomotor. 

— Cum doreşti. Dacă eşti de părere că astfel poţi aborda 
cel mai bine cheagul, intrăm prin el. 

Grant se duse la pupa şi îşi vâri capul în magazie. Acolo, 
Cora stătea întinsă pe un pat pliant. 

Fata dădu să se scoale, dar el ridică o mână: 

— Nu te mişca! 

Rostind această poruncă, tânărul se aşeză pe podea, lângă 
pat, şi-şi strânse braţele în jurul genunchilor. 

— Acum mă simt bine, spuse Cora. Sunt un soi de bolnav 
închipuit - n-ar trebui să zac degeaba aici... 

— De ce nu? Zâmbi el. Eşti cea mai frumoasă bolnavă 
închipuită pe care am văzut-o vreodată. Hai să lenevim 
împreună un minut, dacă termenul nu ţi se pare nepotrivit. 

— E greu să mă plâng din cauză că eşti prea băgăreţ, 
murmură fata, întorcându-i zâmbetul. La urma urmei, se 
pare că preocuparea ta principală este să-mi salvezi viaţa. 

— Chestia asta face parte dintr-o campanie subtilă care 
urmăreşte să te oblige să te simţi îndatorată faţă de mine. 


— Dar chiar sunt! În mod categoric! 

— O să-ţi reîmprospătez memoria la momentul potrivit. 

— Te rog, chiar. Dar, până atunci, îţi mulţumesc din tot 
sufletul. 

— Îmi place când îmi mulţumeşti, dar nu mi-am făcut decât 
meseria. Nu uita motivele pentru care am fost trimis aici: să 
iau decizii de politică strategică şi să rezolv situaţiile critice. 

— Dar asta nu-i totul, nu-i aşa? 

— Nu crezi că-i mai mult decât suficient? Protestă Grant. 
Bag furtunuri în plămâni, scot alge din ţevi şi, în principal, 
mă ţin după femei frumoase. 

— Dar nu numai asta e sarcina ta. Ie afli aici ca să-l 
supraveghezi pe doctorul Duval, nu? 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că-i adevărat. Eşalonul superior al FCRM nu are 
încredere în doctorul Duval. N-a avut niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că e un om complet inocent, dedicat cu trup şi 
suflet meseriei sale. Îi jigneşte pe ceilalţi nu pentru că ar 
vrea asta, ci pentru că nu-şi dă seama că atitudinea lui e 
jignitoare. De fapt, el nu realizează că există şi altceva în 
afara muncii sale. 

— Nici măcar asistente fermecătoare? 

Cora roşi. 

— Presupun că nici măcar asistente, în general... Dar 
trebuie să recunosc că-mi preţuieşte munca. 

— Va continua să-ţi preţuiască munca şi dacă altcineva te 
va preţui pe tine? 

Câteva clipe, fata privi în gol, apoi continuă, pe un ton 
ferm: 

— În tot cazul, nu este un trădător. Din păcate, însă, 
încurajează schimbul liber de informaţii cu Cealaltă Tabără. 
Asta pentru că nu ştie cum să-şi ascundă părerile. De aceea, 
când îl contrazic alţii, nu-şi dă osteneala să ţină sub tăcere 
faptul că-i consideră nişte proşti. 


— Da, pot să-mi imaginez, zise Grant. Şi asta-i atrage 
simpatia celorlalţi, pentru că oamenilor le place să li se 
spună că-s proşti... 

— Ei bine, ăsta-i felul lui de-a fi! 

— Nu e cazul să-ţi faci probleme în această privinţă. Nu-l 
bănuiesc pe Duval mai mult decât pe ceilalţi. 

— Michaels nu are încredere în el. 

— Ştiu. Michaels are momente în care bănuieşte pe toată 
lumea, şi de pe navă, şi din exterior. Nici în mine nu are 
încredere. Dar te asigur că nu acord părerilor lui mai multă 
importanţă decât merită. 

Cora păru speriată. 

— Vrei să spui că Michaels îşi închipuie că am stricat 
intenţionat laserul? Că eu şi doctorul Duval... 

— Cred că s-a gândit la o asemenea ipoteză. 

— Dar tu, Grant? 

— Şi eu am luat-o în calcul, doar ca pe o posibilitate. 

— Dar crezi cu adevărat? 

— E o posibilitate, Cora, printre multe altele...Unele 
posibilităţi sunt mai probabile decât altele. Lasă-mă pe mine 
să-mi bat capul cu ele, draga mea! 

Înainte ca fata să-i răspundă, se auzi vocea lui Duval. 

— Nu, nu, nu! Urlă el. Nu se pune problema! N-am nevoie 
de un dobitoc care să-mi spună ce să fac! 

— Dobitoc! Icni Michaels. Atunci să-ţi spun eu ce eşti... 

Grant ieşi din magazie, urmat de Cora. 

— Opriţi-vă! Amândoi! Despre ce-i vorba? 

Duval se întoarse spre tânăr, clocotind de furie. 

— Am refăcut laserul. Sârma a fost adusă la diametrul 
potrivit, tranzistorul a fost pus la locul lui, totul e în ordine, 
i-am povestit asta dobitocului din faţa voastră. Da, îi spun 
dobitoc pentru că m-a întrebat care-i starea laserului. 

— Şi ce-i rău în asta? Întrebă Grant. 

— Nu înseamnă că-i bun doar pentru că spune el! 
Interveni Michaels, pe un ton plin de patimă. A pus nişte 


piese la loc. Şi eu aş fi fost în stare să fac asta. Oricine putea 
face asta. De unde ştie că funcţionează? 

— Pentru că ştiu! Lucrez cu lasere de doisprezece ani. Ştiu 
când funcţionează. 

— Atunci, arată-ne, doctore! Lasă-ne să ne bucurăm de 
cunoştinţele tale! Foloseşte laserul! 

— Nu! Ori funcţionează, ori nu funcţionează! Dacă nu 
funcţionează, înseamnă că nu-l pot repara în nici un chip, 
deoarece am făcut tot ce era posibil. În acest caz, situaţia 
nu se va înrăutăţi dacă o să aştept până ajungem la cheag şi 
o să descopăr că nu funcţionează. Dar dacă funcţionează - 
şi vă garantez că va funcţiona - rămâne, oricum, un 
instrument cârpit. E posibil să reziste doar la zece 
declanşări. În consecinţă, vreau să le păstrez pe toate 
pentru cheag. Nu am de gând să irosesc niciuna aici. Nu 
vreau ca misiunea să eşueze pentru că am testat laserul 
atunci când nu era cazul... 

— Iar eu îţi spun că trebuie să facem o probă! Se 
înfierbântă Michaels. Dacă nu procedezi aşa, îţi jur, Duval, 
că, după ce ne întoarcem, o să te scot în şuturi din FCRM şi 
o să te fac bucăţi! 

— O să-mi fac griji în privinţa asta după ce-o să ne 
întoarcem. E laserul meu şi fac cu el ce vreau. Nu-mi poţi 
ordona să acţionez împotriva voinţei mele. Nici Grant nu 
poate. 

— Nu intenţionez să vă dau nici un ordin, domnule doctor, 
interveni tânărul. 

Duval îşi înclină uşor capul, apoi se retrase spre atelier. 

— L-am prins! Exclamă Michaels, privind în urma lui. 

— Are dreptate, profesore. Eşti sigur că nu te-ai certat cu 
el din motive personale? 

— Pentru că m-a făcut dobitoc? Ai vrea să-l iubesc pentru 
asta? Oricum, nu contează dacă îl detest sau nu. Individul 
este un trădător. 

— Nu-i adevărat! Protestă Cora. 


— Mă îndoiesc că ai putea fi un martor imparţial în cazul 
acesta, spuse Michaels cu răceală. O să ajungem la cheag şi 
o să discutăm atunci despre Duval. 

— O să înlăture cheagul, dacă funcţionează laserul... 

— Dacă funcţionează, rânji profesorul. Şi în cazul în care 
funcţionează, n-o să fiu surprins dacă îl va ucide pe Benes. 
Nu accidental. 

XXX 

Carter îşi scosese haina şi-şi suflecase mânecile. Se lăsase 
pe speteaza scaunului şi îşi vârâse în gură alt trabuc, abia 
aprins, din care însă nu trăgea. 

— Au ajuns în creier? Întrebă el. 

Mustaţa lui Reid părea să se fi pleoştit. Colonelul se frecă 
la ochi. 

— Practic, lângă cheag. S-au oprit. 

Generalul se uită la înregistratorul de timp, care arăta 
cifra 9. Se simţi obosit, fără vlagă, fără adrenalină, fără 
încordare, fără viaţă. 

— Crezi că vor reuşi? 

— Nu, nu cred... 

În nouă minute, poate zece, oamenii şi nava urmau să-şi 
recapete dimensiunile normale în faţa lor, explodând în 
trupul lui Benes, dacă nu aveau să iasă la timp din acesta. 

Carter se gândea la poziţia pe care o vor adopta ziarele 
faţă de FCRM, dacă încercarea eşua. Îşi imagina 
discursurile tuturor politicienilor din ţară şi din Cealaltă 
Tabără. Cât de mult va fi dat înapoi FCRM? De câte luni - 
sau ani - va avea nevoie ca să-şi revină? 

Resemnat, începu să compună în minte scrisoarea prin 
care-şi anunţa demisia. 

— Am intrat în creier, anunţă Owens, abia stăpânindu-şi 
emoția, în vreme ce aprindea din nou farurile submarinului. 

Cu toţii îşi îndreptară privirile înainte, căzând pradă unui 
sentiment profund de uluială ce le alungă din minte orice 
gând, chiar şi certitudinea că ajunseseră în punctul 
culminant al misiunii. 


— Ce minune! Murmură Duval. Culmea supremă a 
Creaţiei! 

Preţ de câteva clipe, Grant simţi acelaşi lucru. Cu 
siguranţă, la scara întregului Univers, creierul uman era cel 
mai complex lucru înghesuit în cel mai mic volum posibil. 

În jurul lor, domnea tăcerea. Celulele pe care le vedeau 
erau zimţate, neregulate, având ici-colo proeminențe 
alcătuite din dendrite fibroase, ce aduceau cu nişte tufişuri 
de bambus. 

În timp ce se strecurau prin fluidul interstiţial, de-a lungul 
spaţiului dintre celule, puteau vedea dendritele legănându- 
se deasupra lor. Pentru un moment, avură senzaţia că 
treceau pe sub ceva ce semăna teribil cu un şir de vârfuri 
răsucite aparţinând unei păduri străvechi. 

— Vedeţi, nu ne ating, comentă Duval. Se observă bine 
sinapsele. Acel spaţiu care trebuie străbătut pe cale 
chimică. 

— Pare să fie plin de lumină, spuse Cora. 

— E numai o iluzie, interveni Michaels, cu o urmă de furie 
în glas. Reflectarea luminii miniaturizate ne joacă feste. N- 
are nici o legătură cu realitatea. 

— De unde ştii? Ripostă imediat Duval. Acesta-i un 
domeniu important pentru cercetarea ştiinţifică. 
Reflectarea luminii miniaturizate trebuie să se modifice 
subtil, funcţie de structura conţinutului molecular al celulei. 
Ascultaţi-mă pe mine, acest tip de reflectare va deveni un 
instrument pentru studiul macrodetaliilor celulei. S-ar 
putea ca procedeele tehnice ce se vor dezvolta în urma 
misiunii noastre să prezinte o importanţă mult mai mare 
decât ceea ce i se va întâmpla lui Benes. 

— Îţi pregăteşti o scuză, doctore? Întrebă Michaels. 

Faţa lui Duval deveni purpurie. 

— Explică-mi ce-ai vrut să insinuezi! 

— Nu acum, domnilor! Interveni Grant. Din acest moment, 
nu vreau să mai aud nici un cuvânt în plus! 

Chirurgul respiră profund şi se întoarse spre hublou. 


— Vedeţi luminile? Întrebă Cora. Priviţi deasupra! Când 
vom ajunge aproape, să vă uitaţi la dendrita aceea! 

— O văd, zise Grant. 

Reflectarea obişnuită nu pâlpâia ici şi colo, aşa cum se 
întâmplase în oricare parte a corpului, făcând ca peisajul să 
arate ca un nor dens de licurici. De data aceasta, 
scânteierea alerga de-a lungul dendritei, alta nouă 
începând înainte ca aceea veche să-şi fi sfârşit drumul. 

— Ştiţi cu ce seamănă? Întrebă Owens. Aţi văzut filme în 
care apăreau reclame de modă veche, cu becuri electrice? 
Cu valuri de lumină şi întuneric ce se mişcau de-a lungul 
lor? 

— Da, zise Cora. Exact aşa arată. De ce, oare? 

— Un val de depolarizare alunecă de-a lungul fibrei 
nervoase, atunci când aceasta e stimulată, spuse Duval. 
Concentrația de ioni se schimbă. Ioni de sodiu pătrund în 
celulă. Acest lucru modifică intensitatea încărcăturii din 
interior şi din exterior şi scade tensiunea electrică. Într-un 
fel, el afectează reflectarea luminii miniaturizate - tocmai 
acest lucru am vrut să-l subliniez - iar ceea ce vedeţi este 
valul depolarizării. 

Acum, deoarece Cora le atrăsese atenţia asupra acelui 
fenomen - sau poate din cauză că pătrunseseră mai adânc 
în creier - remarcară că valul mişcător de scântei putea fi 
văzut pretutindeni. Aluneca de-a lungul celulelor, urca şi 
cobora de-a lungul fibrelor, împletindu-se într-un sistem 
inimaginabil de complex care, la prima privire, părea fără o 
formă precisă, dar care dădea totuşi impresia unei anumite 
ordini. 

— În faţa noastră se află esenţa umanităţii, zise Duval. 
Celulele alcătuiesc creierul fizic, dar acele scânteieri 
mişcătoare reprezintă gândul, mintea omenească. 

— Că veni vorba despre esenţă, îl întrerupse Michaels cu 
asprime, mă aşteptam să te referi la suflet. Unde e sufletul 
omenesc, Duval? 


— Crezi că nu există pentru că nu pot să ţi-l arăt? Ripostă 
chirurgul. Unde-i geniul lui Benes? Eşti în creierul lui. 
Arată-mi geniul lui! 

— Terminaţi! Îi repezi Grant. 

— Aproape am ajuns, strigă Michaels către Owens. Coteşte 
în vasul capilar la locul indicat. E de ajuns să împingi 
submarinul înainte. 

— Acesta-i lucrul cel mai uimitor, murmură Duval, 
gânditor. Nu ne aflăm în mintea unui om obişnuit. În jurul 
nostru se întinde mintea unui geniu ştiinţific, pe care, 
uneori, îl compar cu Newton. 

Chirurgul făcu o scurtă pauză, apoi începu să recite: 

Acolo unde stă statuia lui Newton, cu prisma sa şi figura 
tăcută. 

Semn de marmură al unei minţi... 

După ce-şi reveni din uimire, Grant îl întrerupse, 
continuând versul în şoaptă: 

Veşhnic. 

Călătorind pe mările ciudate ale gândului. 

Preţ de câteva clipe, rămaseră tăcuţi amândoi, apoi 
tânărul zise: 

— Oare Wordsworth s-a gândit, sau s-ar fi putut gândi, la 
aşa ceva, când a spus: „mările ciudate ale gândului”? 
Aceasta este marea gândului din literatură. Şi-i ciudată... 

— Nu-mi închipuiam că eşti un ins care ştie să aprecieze 
poezia, zise Cora. 

Grant dădu din cap: 

— Numai muşchi, fără minte. Aşa-s eu. 

— Nu te simţi ofensat! 

— După ce terminaţi de mormăit poezii, domnilor, vă 
sfătuiesc să priviţi în faţă! Rânji Michaels. 

Se aflau din nou în curentul sangvin, dar globulele roşii 
(albăstrui la culoare) alunecau la întâmplare, zbătându-se 
uşor ca răspuns la mişcarea browniană, şi doar atât. În faţa 
lor se zărea o umbră. 


Prin peretele transparent al vasului capilar se putea 
observa o pădure de dendrite. Fiecare trunchi, fiecare 
ramură având propria linie de scântei ce se mişca de-a 
lungul său - dar mult mai încet, din ce în ce mai încet. lar 
după un anumit loc nu mai existau deloc scânteieri. 

Proteus se opri. Pentru un moment, deasupra capetelor lor 
se aşternu tăcerea. Apoi Owens îşi luă inima în dinţi şi vorbi 
pe un ton liniştit: 

— Cred că am ajuns la destinaţie. 

— Da, încuviinţă Duval. Acesta-i cheagul. 

Cheagul 

— Observaţii că acţiunea nervilor încetează în zona 
cheagului, spuse Duval. Acest lucru reprezintă o dovadă 
evidentă a unei leziuni nervoase - e posibil să avem de-a 
face cu o leziune ireversibilă. N-aş jura că-l putem ajuta pe 
Benes, chiar dacă vom elimina cheagul. 

— Bine gândit, doctore! Rânji Michaels, sarcastic. Ai găsit 
o scuză bună, nu? 

— Taci, Michaels! Ordonă Grant. 

— Să ne punem costumele de scafandru, domnişoară 
Peterson, zise Duval. Ar fi trebuit să le fi îmbrăcat până 
acum. Întoarce-l pe al tău pe dos. Anticorpii au căpătat 
sensibilitate faţă de suprafaţa lui. S-ar putea să fie unii prin 
jur. 

Michaels zâmbi fără vlagă. 

— Nu e cazul să vă obosiţi. E prea târziu, adăugă el, 
arătând spre înregistratorul, care tocmai se schimba de la 7 
la 6. Nu avem la dispoziţie suficient timp ca să faceţi 
operaţia şi apoi să ajungem la punctul de extragere din 
vena jugulară. Chiar dacă înlăturați cheagul, vom sfârşi prin 
a ne deminiaturiza chiar aici şi-l vom ucide pe Benes. 

Atât chirurgul, cât şi fata continuară să-şi îmbrace 
costumele. 

— E posibil ca situaţia lui să nu se înrăutăţească dacă nu-l 
vom opera, spuse Duval. 


— Situaţia lui nu, dar a noastră în mod sigur, continuă 
celălalt. La început, ne vom mări lent. Va dura un minut 
întreg până vom ajunge la o mărime care să atragă atenţia 
globulelor albe. Sunt cu milioanele în jurul acestui loc, unde 
există o leziune. Vom fi năpădiţi de ele. 

— Şi? 

— Mă îndoiesc că Proteus sau noi vom rezista apăsării la 
care ne va supune vacuola digestivă a unei globule albe. Nu 
în starea miniaturizată de acum, şi nici în momentul în care 
vom începe să parcurgem fazele în sens invers. Vom 
continua să ne dilatăm, dar când vom ajunge la 
dimensiunile normale, vom fi doar o navă strivită şi nişte 
fiinţe umane zdrobite. Mai bine ne-am îndrepta cât mai iute 
spre punctul de extragere. 

— Termină! Interveni furios Grant. Căpitane, cât va dura 
să ajungem la locul de unde putem fi extraşi? 

— Două minute, răspunse Owens, fără vlagă. 

— Asta ne lasă o rezervă de patru minute, poate chiar mai 
mult. Acum, însă, am nevoie de o confirmare: nu-i aşa că 
aprecierea conform căreia procesul de deminiaturizare se 
va declanşa după şaizeci de minute reprezintă o estimare 
de siguranţă? Că e posibil să rămânem miniaturizaţi mai 
mult timp, iar câmpul să reziste ceva mai mult decât se 
credea? 

— E posibil, răspunse Michaels, cu o voce lipsită de 
intonaţie. Dar nu te amăgi singur. Nu vom obţine decât o 
păsuire de un minut. Două, în cazul cel mai favorabil. Nu 
putem învinge principiul nedeterminării. 

— În regulă. Aşadar, mai avem la dispoziţie două minute. 
Şi revenirea la normal nu poate dura mai mult decât ne 
închipuim? 

— Dacă avem noroc, s-ar putea prelungi cu încă un minut, 
două, zise Duval. 

— Asta s-ar putea întâmpla din cauza naturii aleatorii a 
structurii de bază a Universului, interveni Owens. Dacă 
avem noroc şi se încalcă regulile... 


— Nu am câştiga decât un minut sau două, îl întrerupse 
Michaels. Cel mult. 

— În regulă, spuse Grant. Prin urmare, dispunem de patru 
minute, la care se adaugă, poate, alte două suplimentare de 
miniaturizare şi un minut de deminiaturizare lentă, înainte 
de a-i face rău lui Benes. Înseamnă că, pentru operaţie, 
dispunem de şapte minute, în varianta noastră de timp 
lungit, distorsionat. Dă-i drumul, Duval! 

— Nebunilor, n-o să reuşiţi decât să-l ucideţi pe Benes, şi 
pe noi odată cu el! Răcni Michaels. Căpitane, du-ne la 
punctul de extragere! 

Owens ezită. 

Grant se duse iute la scară şi se căţără în cabina de 
comandă: 

— Opreşte motorul, Owens! Porunci el. Opreşte-l! 
Arătătorul drept al celuilalt se apropie de un comutator, 
zăbovind deasupra lui... Mâna lui Grant se mişcă repede şi 

împinse comutatorul în poziţia OPRIT, cu un gest ferm. 

— Acum, vino cu mine! 

Tânărul aproape că-l smulse pe Owens de pe scaun, 
târându-l după el pe trepte. Totul durase doar câteva 
secunde. Michaels privise întreaga scenă cu gura căscată, 
fără să se gândească să intervină. 

— Ce naiba ai făcut? Întrebă el, în cele din urmă. 

— Proteus va rămâne aici până se va termina operaţia, 
răspunse Grant. Duval, dă-i drumul! 

— La laserul, domnişoară Peterson, spuse chirurgul. 

Amândoi erau gata echipați. Costumul Corei arăta 
mototolit, încreţit... 

— Presupun că vom avea parte de un spectacol rar, 
murmură ea. 

— Aţi înnebunit cu toţii? Exclamă Michaels. N-avem timp! 
Asta-i sinucidere curată! Ascultaţi-mă! 'Ţipă el în continuare, 
aproape sufocându-se de groază. Nu puteţi face nimic! 

— Owens, deschide sasul! Ordonă Grant. 


Profesorul se ridică, dar tânărul îl prinse de braţe şi-l ţinu 
bine. 

— Nu mă obliga să te lovesc, domnule Michaels! Mă dor 
muşchii şi n-am chef să-i folosesc, dar dacă te voi lovi, te 
asigur că nu mă voi juca, aşa că s-ar putea să-ţi rup falca! 

Celălalt îşi ridică pumnii, de parcă ar fi intenţionat să 
accepte provocarea. Dar Duval şi Cora dispăruseră în sas. 
Privind în urma lor, profesorul făcu o nouă încercare, pe un 
ton aproape implorator: 

— Ascultă-mă, Grant, nu-ţi dai seama ce se întâmplă? 
Duval vrea să-l ucidă pe Benes. Nu e mare filosofie. O 
alunecare a razei laser... Cine poate observa diferenţa? 
Dacă procedezi aşa cum spun eu, îl lăsăm pe Benes în viaţă, 
ieşim şi putem încerca iarăşi mâine! 

— S-ar putea ca până mâine să moară. În plus, după cum 
mi-a explicat cineva, nu putem fi miniaturizaţi din nou decât 
după o anumită perioadă de timp. 

— S-ar putea să mai trăiască mâine. Dar va muri cu 
siguranţă, dacă nu-l opreşti pe Duval. Mâine vor fi 
miniaturizaţi alţi oameni, dacă noi nu vom avea voie s-o 
facem. 

— Şi de unde găseşti altă navă? Numai Proteus poate face 
faţă misiunii... 

Faţa lui Michaels deveni stacojie: 

— Grant, Duval e un agent al duşmanului! 

— Nu te cred. 

— De ce? Pentru că-i un individ religios? Pentru că-i plac 
platitudinile pioase? Nu-i asta deghizarea perfectă? Sau 
poate că a fost influenţat de amanta lui... 

— Înghite-ţi cuvintele, Michaels! Şi acum, ascultă-mă! N-ai 
nici o dovadă că-i agent străin şi nu am nici un motiv să te 
cred. 

— Dar îţi spun... 

— Ştiu ce-mi spui. De fapt, profesore, cred că tu eşti 
agentul inamic. 

— Eu? 


— Da, tu. Momentan, n-am nici o dovadă ce poate fi 
arătată la tribunal, dar dacă serviciul de securitate te va 
cerceta, pun pariu că va găsi şi dovezi. 

Michaels se îndepărtă de Grant, privindu-l cu groază. 

— Bineînţeles! Icni el. Acum pricep! Tu eşti agentul! 
Owens, nu-ţi dai seama? Au existat zeci de ocazii când am fi 
putut ieşi de aici în siguranţă, când era clar că nu exista nici 
o şansă ca misiunea să fie îndeplinită, dar n-am făcut acest 
lucru. El ne-a reţinut aici de fiecare dată. De aceea a trudit 
din greu să umple rezervorul cu aer din plămâni. De 
aceea... Ajută-mă, Owens! Ajută-mă! 

Owens rămase pe loc, incapabil să ia o hotărâre. 

— Înregistratorul de timp e gata să se mute pe cifra 5, 
spuse Grant. Mai avem trei minute la dispoziţie. Te rog să ai 
puţină răbdare, Owens. Ştii că Benes nu va trăi dacă nu 
vom reuşi să înlăturăm cheagul în acest interval. Voi ieşi 
afară şi-i voi ajuta pe ceilalţi doi, iar tu îl vei supraveghea pe 
Michaels. Dacă nu mă voi întoarce până când aparatul va 
arăta cifra 2, vei fi liber să pleci de aici şi să salvezi nava! 
Benes va muri, probabil, odată cu noi. Dar tu vei scăpa şi 
vei avea posibilitatea să le atragi atenţia celorlalţi asupra lui 
Michaels. 

Owens nu spuse nimic. 

— Trei minute! Repetă Grant şi începu să-şi îmbrace 
costumul. 

Înregistratorul de timp arăta cifra 5. 

— În regulă, vorbi căpitanul într-un târziu, îţi acord trei 
minute. Dar numai trei! 

— Îi laşi să-l ucidă pe Benes! Murmură Michaels, lipsit de 
vlagă. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Conştiinţa mea e 
curată. 

Grant se îndreptă spre sas. 

XXX 

Duval şi Cora înotau liniştiţi în direcţia cheagului, el 
ducând laserul, ea bateriile. 

— Nu văd nici o globulă albă, zise fata. 


— Nu mă uit după ele, o repezi bărbatul. 

Chirurgul privea gânditor drept înainte. Razele farurilor 
navei şi ale lanternelor lor erau estompate de încâlceala de 
fibre care lăsau impresia că înveliseră cheagul, chiar în 
locul în care se opreau impulsurile nervoase. Peretele 
arteriolei fusese răzuit, dar canalul nu fusese blocat în 
întregime de cheagul care cuprinsese segmentul de fibre şi 
celule nervoase. 

— Dacă aş sfărâma cheagul şi aş scădea presiunea, fără să 
ating nervul, ar fi treabă bună, mormăi Duval. Dacă aş 
începe prin a îndepărta doar o felie de la bază, pentru a 
proteja arteriola... Să vedem... 

Se mişcă, pentru a alege o poziţie mai bună, apoi ridică 
laserul. 

— Şi dacă drăcia asta funcţionează, fireşte... 

— Domnule doctor, interveni fata, amintiţi-vă că tăietura 
cea mai economică este cea de deasupra. 

— Îmi amintesc foarte bine, o întrerupse Duval, 
mMorocănos, şi intenţionez să ating ţinta foarte bine. 

Zicând acestea, chirurgul apăsă declanşatorul. Imediat, 
apăru o rază subţire de lumină coerentă. 

— Funcţionează! Strigă veselă Cora. 

— De data asta a funcţionat, o potoli Duval. Nu uita, însă, 
că trebuie să funcţioneze de mai multe ori. 

Pentru un moment, cheagul ieşi în evidenţă, datorită 
strălucirii insuportabile a razei laserului. Se formă o linie de 
bule mici, care-i marcară traseul. Apoi întunericul deveni 
mai profund ca înainte. 

— Închide un ochi, domnişoară Peterson, spuse Duval, 
pentru ca retina să nu aibă nevoie de resensibilizare. 

Raza laser ţâşni din nou. După ce dispăru, Cora închise 
ochiul pe care-l ţinuse deschis şi-l deschise pe celălalt. 

— Intră în acţiune, domnule doctor! Spuse ea emoţionată. 
Strălucirea se extinde. O întreagă zonă întunecată a devenit 
luminoasă! 

Grant se apropie, înotând, de ei. 


— Cum merge, Duval? 

— Nu-i rău, răspunse chirurgul. Dacă aş putea tăia acum 
transversal, pentru a reduce apăsarea într-un punct-cheie, 
cred că aş elibera întregul traseu nervos. 

Imediat, bărbatul se deplasă într-o parte. 

— Dispunem de mai puţin de trei minute! Strigă Grant în 
urma lui. 

— Nu mă ţine de vorbă! Bombăni Duval. 

— Totul e în regulă, Grant, interveni Cora. O să termine 
operaţia. Michaels ţi-a făcut probleme? 

— Oarecum, răspunse tânărul, cu un aer mohorât. Îl 
păzeşte Owens. 

— Îl păzeşte? 

— Pentru orice eventualitate... 

XXX 

În interiorul submarinului, Owens nu-şi găsea locul. Din 
când în când, arunca o privire afară. 

— Nu ştiu ce să fac, mormăi el. 

— Rămâi acolo şi lasă-i pe criminali să-şi desăvârşească 
opera, rânji Michaels. Vei răspunde pentru asta, Owens! 

Căpitanul se abţinu să tacă vreun comentariu. 

— Nu poţi crede că-s agent inamic! Continuă profesorul. 

— Nu cred nimic. Nu ne rămâne decât să aşteptăm până 
apare cifra 2 pe înregistrator. Apoi, dacă nu s-au înapoiat, 
plecăm. Ce-i rău în asta? 

— E în regulă, mormăi Michaels. 

— Laserul funcţionează, i-am văzut strălucirea. Şi... 

— Ce mai e? 

— Cheagul. Am observat sclipirea activităţii nervoase într- 
o zonă în care nu existase înainte. 

— Eu n-o văd, zise celălalt, uitându-se afară. 

— Ba da, îţi spun eu, totul merge bine! Deci se vor 
întoarce. Se pare că te-ai înşelat, Michaels. 

Profesorul ridică din umeri. 

— Perfect! Dacă am greşit, iar Benes va trăi, voi fi 
mulţumit. Numai că... adăugă el, cu o voce brusc alarmată. 


— Ce s-a întâmplat? 

— S-a defectat ceva la sas. Prostul ăla de Grant trebuie să 
fi fost prea enervat şi nu l-a închis ca lumea. Sau a fost 
îngrijorat? 

— Ce nu-i în regulă? Nu văd nimic! 

— Eşti orb? Se infiltrează lichid! Uită-te la marginea 
trapei! 

— A rămas udă de când Cora şi Grant au năvălit înăuntru, 
fugind de anticorpi. Nu-ţi aminteşti? 

În vreme ce Owens se uita în jos, spre sas, Michaels apucă 
şurubelniţa pe care o folosise Grant pentru a demonta 
aparatul radio şi, fără să mai aştepte, izbi cu mânerul 
acesteia în capul căpitanului. 

Owens căzu în genunchi, ameţit, scoțând o exclamaţie 
înăbuşită. 

Michaels îl lovi din nou. Apoi, cuprins de febrilitate, se 
apucă să îmbrace silueta neputincioasă cu costumul de 
scafandru. Transpiraţia curgea, în picături mari, de pe 
capul lui chel. În cele din urmă, deschise trapa sasului şi-l 
împinse pe Owens acolo, după care lăsă sasul să se umple 
cu apă. În final deschise trapa exterioară cu ajutorul 
panoului de comandă, pierzând clipe preţioase căutând 
butonul potrivit. 

Ar fi trebuit să clatine nava, pentru a fi sigur că Owens 
fusese aruncat afară, dar nu avea timp. 

Nu avea timp, gândi el. Nu avea timp. 

Urcă în grabă în cabină şi examină comenzile. Trebuia să 
existe un buton sau altceva asemănător pentru pornirea 
motoarelor... Ah, iată! Un fior de triumfiîl străbătu când 
auzi bubuitul îndepărtat. 

Se uită la cheag. Owens avusese dreptate. O scânteiere 
luminoasă alerga de-a lungul unui nerv întins care, până 
atunci, fusese întunecat. 

XXX 

Duval dirija raza laserului în rafale scurte, la intervale 
reduse. 


— Cred că trebuie să ne oprim, domnule doctor, spuse 
Grant. A trecut timpul. 

— Aproape am terminat. Cheagul a fost îndepărtat. A mai 
rămas o bucată... Aha! Domnule Grant, operaţia a reuşit! 

— Şi avem la dispoziţie doar trei minute ca să ieşim din 
trupul lui Benes... poate doar două. Să ne înapoiem la navă! 

— Vine cineva! Îi anunţă Cora. 

Grant se răsuci, apoi se îndreptă spre silueta care înota. 

— Michaels! Strigă el. Nu, e Owens! Ce naiba... 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Cred că m-a lovit prin 
surprindere. Habar n-am cum am ajuns aici. 

— Unde-i Michaels? 

— Cred că în submarin... 

— Motoarele navei au fost pornite, strigă Duval. 

— Ce? Exclamă Owens, uluit. Cine... 

— Michaels, fireşte... mârâi tânărul. Doar el poate fi la 
comenzi. 

— De ce-ai părăsit submarinul, Grant? Întrebă Duval, 
furios. 

— Asta mă întreb şi eu, acum... Am sperat că Owens... 

— Îmi pare rău! Murmură căpitanul. N-am crezut că era 
cu adevărat un agent inamic... 

— Necazul e că nici eu nu eram total convins. Acum, 
bineînţeles... 

— Un agent inamic! Exclamă Cora, îngrozită. 

Imediat, auziră în căşti vocea lui Michaels: 

— Daţi-vă cu toţii înapoi! În două minute, vor sosi globulele 
albe, dar până atunci voi fi pe cale de a ieşi din trup. Îmi 
pare rău, dar voi v-aţi irosit şansa de a veni cu mine. 

Nava se ridică şi descrise o curbă largă. 

— A pornit cu toată viteza, spuse Owens. 

— Cred că se îndreaptă spre nerv, adăugă Grant. 

— Exact asta fac, Grant, se auzi din nou vocea 
profesorului. O acţiune destul de dramatică, nu crezi? Mai 
întâi, voi distruge munca sfântului cel guraliv, nu atât de 
dragul distrugerii în sine, cât pentru a produce acel tip de 


leziune aptă de a aduce imediat la faţa locului o cohortă de 
globule albe, care să aibă grijă de voi... 

— Ascultă! Strigă Duval. Pune-ţi mintea în mişcare! De ce 
faci asta? Gândeşte-te la ţara ta! 

— Mă gândesc la omenire! Răcni furios Michaels. 
Important e să-i ţinem pe militari de-o parte! 
Miniaturizarea nelimitată în timp, ajunsă pe mâinile lor, ne 
poate distruge planeta! Dacă voi, proştilor, nu înţelegeţi 
asta... 

Proteus se îndrepta direct spre prelungirea nervoasă abia 
eliberată de cheag. 

— Laserul! Strigă Grant disperat. Daţi-mi laserul! 

Apoi, nerăbdător, smulse instrumentul din mâna lui Duval. 

— Unde-i declanşatorul? Lasă, l-am găsit! 

Tânărul ridică instrumentul în sus, încercând să ochească 
nava ce se pregătea să izbească nervul. 

— Dă-mi tensiune maximă! Îi ceru el Corei. Toată 
tensiunea posibilă! 

Ochi cu grijă, iar din laser ţâşni o rază având diametrul cât 
un creion, care se stinse însă imediat. 

— Laserul a cedat, Grant, oftă Cora. 

— Ţine-l. În tot cazul, cred că am atins submarinul. 

Totuşi, nu exista o certitudine. În crepusculul ce domnea în 
jur, nu puteau vedea limpede. 

— Am impresia că ai atins cârma, se tângui Owens. Mi-ai 
ucis nava! 

În spatele măştii, obrajii căpitanului erau umezi... 

— Indiferent unde l-ai nimerit, se pare că submarinul nu 
poate păstra direcţia, adăugă Duval. 

Într-adevăr, Proteus se clătina, iar farurile sale descriau 
un imens arc de cerc. Nava cobori, se lovi de peretele 
arteriolei, ratând de puţin nervul, apoi se prăvăli peste o 
pădure de dendrite. Se încurcă în ele, reuşi să se elibereze, 
se încurcă din nou, pentru ca în final să rămână acolo, o 
bulă de metal înconjurată de fibre groase, netede. 

— N-a nimerit nervul, zise Cora. 


— A făcut totuşi destule leziuni, mormăi Duval. Asta ar 
putea să ducă la apariţia unui nou cheag. Sau poate că nu. 
Sper că nu. În orice caz, globulele albe vor veni aici. E mai 
bine să plecăm. 

— Unde? Întrebă Owens. 

— Dacă urmăm nervul optic, putem ajunge în ochi 
maximum într-un minut, îşi continuă chirurgul explicaţia. 
Urmaţi-mă! 

— Nu putem lăsa nava aici! Protestă tânărul. Se va 
deminiaturiza! 

— Ai dreptate, însă n-o putem lua cu noi. Nu avem de ales. 
Trebuie să încercăm să ne salvăm vieţile. 

— Poate reuşim să facem ceva, insistă Grant. Cât timp ne-a 
rămas? 

— Nici un pic! Spuse Duval autoritar. Cred că am început 
să ne deminiaturizăm. Într-un minut sau două, vom atinge 
dimensiuni destul de mari pentru a atrage atenţia 
globulelor albe. 

— Zici că ne deminiaturizăm? Nu simt nimic! 

— Nici nu vei simţi. Dar lucrurile din jur au devenit deja 
mai mici decât au fost. Să mergem! 

Cora şi Owens îl urmară pe chirurg. După un ultim 
moment de ezitare, Grant se luă după ei. 

Eşuase. Analizând bine lucrurile, eşuase pentru că, nefiind 
complet convins în privinţa trădării lui Michaels, din cauza 
unor raționamente incerte, nu acţionase cu fermitate. 

Avea să demisioneze, gândi el cu amărăciune, deoarece 
era un dobitoc nepotrivit pentru munca lui... 

— Nu se mişcă! Răcni Carter. Stau lângă cheag! De ce? De 
ce? De ce? Înregistratorul de timp arată un minut! 

— E prea târziu să-i scoatem, zise Reid. 

De la blocul electroencefalografic sosi un mesaj. 

— Domnule general, datele EEG arată că acţiunea 
creierului lui Benes a redevenit normală. 

— Aşadar, operaţia a reuşit! Ţipă generalul. Atunci de ce 
au rămas acolo? 


— Nu avem cum să aflăm. 

Înregistratorul de timp afişă cifra zero şi imediat se făcu 
auzită sirena de alarmă. Şuieratul ei umplu întreaga 
încăpere cu un zgomot care parcă vestea sfârşitul lumii. 

Reid ridică vocea, pentru a se face auzit: 

— Trebuie să-i scoatem de acolo! 

— Asta-l va ucide pe Benes! 

— lar dacă nu-i scoatem, Benes va muri. 

— Dacă vreo persoană se află în afara navei, n-avem şanse 
s-o găsim. 

Reid ridică din umeri. 

— Nu putem face nimic. Sau globulele albe le vor veni de 
hac, sau se vor deminiaturiza nevătămaţi. 

— Dar Benes va muri... 

Reid se întoarse spre Carter şi răcni: 

— Nu putem face nimic în privinţa asta! Nimic, înţelegi? 
Benes e mort! Vrei să omorâm inutil încă cinci persoane? 

Preţ de câteva clipe, Carter păru că se luptă cu el însuşi. 

— Bine, murmură el, în cele din urmă. Dă ordinul! 

Reid se duse la microfon. 

— Extrageţi Proteus! Zise el calm, apoi se apropie de 
fereastra de la care putea supraveghea sala de operaţii. 

XXX 

Când submarinul se împotmolise în dendrite, Michaels era 
doar pe jumătate conştient. Cotitura bruscă ce urmase 
după lucirea puternică a laserului - trebuie să fi fost laserul 
- îl izbise cu putere de perete. Singura senzaţie pe care o 
avea în braţul drept era cea de durere îngrozitoare. 
Probabil că se rupsese... 

Profesorul încercă să privească în jur, străduindu-se să 
alunge ceața ce-i pusese stăpânire pe minte. În spatele 
navei, se vedea o gaură mare, iar plasma sangvină vâscoasă 
năvălea înăuntru, fiind stăvilită parţial de presiunea aerului 
miniaturizat din navă şi de tensiunea de suprafaţă a 
lichidului. 


Aerul îi mai ajungea pentru un minut sau două, exact 
timpul rămas până la deminiaturizare. De altfel, în vreme ce 
privea, simţurile lui ameţite receptară o vagă micşorare a 
dendritelor. Asta nu se putea întâmpla. În consecinţă, era 
clar că nava începuse să se dilate, pe moment foarte încet. 

La mărime naturală, braţul putea fi îngrijit. Ceilalţi aveau 
să fie ucişi de globulele albe. Celor de afară avea să le 
spună - trebuia să le spună - ceva care să justifice 
distrugerea navei. În orice caz, Benes urma să moară, iar 
miniaturizarea pe termen nelimitat avea să dispară odată 
cu el. Avea să fie pace. Pace... 

Privea dendritele, stând în continuare întins peste panoul 
de comandă. Putea să se mişte? Paralizase? Îşi rupsese 
coloana vertebrală, odată cu braţul? 

Se gândi la această posibilitate cu o oarecare indiferenţă. 
Avea senzaţia că simţul înţelegerii şi al atenţiei i se 
ştergeau, pe măsură ce dendritele erau învăluite într-o 
ceaţă lăptoasă. 

Ceaţă lăptoasă? 

O globulă albă! 

Fără îndoială, era o globulă albă. Submarinul avea 
dimensiuni mai mari decât colegii lui ce înotau în plasmă şi, 
în plus, se afla la locul leziunii. Prin urmare, el atrăsese 
primul atenţia globulelor albe. 

Hublourile fuseseră acoperite de culoarea lăptoasă, 
scânteietoare. Aceeaşi culoare lăptoasă invadase plasma 
din dreptul spărturii apărute în pupa navei, încercând să 
treacă prin bariera tensiunii de suprafaţă... 

Penultimul sunet pe care-l auzi Michaels fu trosnetul 
carenei lui Proteus - ce atinsese o fragilitate extremă din 
cauza atomilor miniaturizaţi - adusă la punctul de rupere 
sub asaltul globulei albe. 

Ultimul sunet pe care-l auzi fu propriul lui râs... 

Ochiul. 

Cora văzu globula albă în acelaşi timp cu Michaels. 

— Priviţi! Strigă ea, îngrozită. 


Ceilalţi se opriră şi se uitară în urmă. 

Globula albă era înspăimântătoare. Avea diametrul de 
cinci ori mai mare decât Proteus. Poate chiar mai mare. În 
comparaţie cu oamenii care o priveau, arăta ca un munte 
din protoplasmă lăptoasă, fără membrană, care pulsa. 

Nucleul ei mare - o umbră mai întunecată, aflată în 
mijlocul substanţei - părea un ochi neregulat, răutăcios. 
Forma creaturii se modifica în fiecare clipă. O parte se 
întinse spre Proteus. 

Grant se avântă spre submarin, ca împins de un reflex. 

— Ce vrei să faci? Ţipă fata, prinzându-l de braţ. 

— N-ai cum să-l salvezi! Interveni şi Duval, vădit tulburat. 
Îţi vei pune zadarnic viaţa în pericol! 

Tânărul scutură puternic din cap: 

— Nu la el mă gândeam, ci la submarin! 

— Nu poţi salva nici nava, spuse trist Owens. 

— Dar putem s-o scoatem afară, unde se va mări fără să 
provoace alte pagube. Chiar dacă va fi zdrobită de globula 
albă, chiar dacă va fi descompusă în atomi, fiecare atom 
miniaturizat se va dilata. Se deminiaturizează chiar acum. 
Nu contează dacă Benes va fi ucis de o navă intactă sau de 
o grămadă de sfărâmături! 

— Nu poţi să scoţi nava, insistă Cora. Grant, n-are rost să 
mori! Nu după tot ce s-a întâmplat! Te rog! 

Grant îi zâmbi: 

— Crede-mă, am toate motivele să nu mor! Voi trei 
continuaţi-vă drumul. Pe mine lăsaţi-mă să fac o ultimă 
încercare, pentru a-mi îndeplini misiunea. 

Tânărul înotă înapoi, simțind o scârbă teribilă faţă de 
monstrul de care se apropia. Mai erau şi alte globule albe, 
ceva mai departe, dar el o voia pe cea care înghiţea 
submarinul. Numai pe aceea. 

De aproape, îi vedea suprafaţa. O parte se distingea clar: 
în interiorul ei, existau granule şi vacuole, constituind un 
mecanism complicat, prea complicat pentru ca biologii să-l 
înţeleagă, totul fiind înghesuit într-un bob de materie vie. 


Proteus fusese acoperit complet - se preschimbase într-o 
umbră întunecată, zdrobită, cuprinsă într-o vacuolă. O 
clipă, Grant avu impresia că-l zărise pe Michaels în cabina 
de sub cupolă, dar era posibil doar să-şi fi imaginat. 

Ajungând în dreptul masivului munte, agentul se întrebă 
cum să atragă atenţia unei asemenea făpturi. Nu avea nici 
ochi, nici simţuri... Nici minte, nici țeluri. Nu era decât o 
maşină automată din protoplasmă, proiectată să acţioneze 
într-un anumit fel, în cazul în care apăreau leziuni. 

În ce fel percepea acest lucru? Grant nu ştia. Şi totuşi, o 
globulă albă îşi dădea seama dacă o bacterie se afla în 
vecinătate, pesemne la nivel celular. În acelaşi chip, 
probabil, realizase că Proteus se găsea lângă ea şi 
reacţionase înghiţindu-l. 

El, însă, era mult mai mic decât Proteus, mult mai mic 
chiar decât o bacterie. Dar era suficient de mare pentru a fi 
remarcat? 

Tânărul scoase cuțitul şi-l înfipse cu putere în substanţa 
din faţa lui, lărgind tăietura. 

Nu se întâmplă nimic. Nu curse nici un strop de sânge, 
pentru că globulele albe nu conţineau sânge. 

Apoi, lent, în zona membranei rupte se formă o umflătură, 
născută din protoplasma interioară, iar porţiunea vătămată 
dispăru. 

Grant lovi din nou. Nu voia să ucidă. Nici nu-şi închipuia că 
ar fi capabil s-o facă, la dimensiunile lui. Dar era o metodă 
de a atrage atenţia. 

Se îndepărtă puţin şi observă cu încântare că apăruse o 
nouă umflătură la suprafaţa monstrului, o protuberanţă 
care se îndrepta spre el. 

Se îndepărtă mai mult, iar protuberanţa îl urmă. 

Fusese remarcat. Nu-şi dădea seama cum anume, dar 
lucrul cel mai important era că globula albă, cu tot ce se 
afla în ea, inclusiv submarinul, pornise în urmărirea lui. 

Înotă mai repede. Globula albă se ţinea după el, dar (după 
cum îşi dorea din tot sufletul) nu prea repede. Grant îşi 


imaginase că o astfel de „creatură” nu fusese concepută 
pentru a avea viteză mare. Că se mişca precum o amoebă, 
împingându-şi înainte o parte a substanţei, apoi trăgându-şi 
restul trupului în respectiva protuberanţă. În condiţii 
normale, globula lupta cu obiecte imobile, cu bacterii sau cu 
resturi fără viaţă, străine organismului. Mişcarea ei 
amoebiană era destul de iute pentru aşa ceva. Acum avea 
de-a face cu un adversar capabil să fugă. (Să fugă destul de 
repede, spera Grant.) 

Cu viteză sporită, tânărul înotă către ceilalţi, care îl 
aşteptau. 

— E cazul s-o întindeţi de aici! Gâfâi el. Cred că mă 
urmează. 

— Şi celelalte fac acelaşi lucru, zise morocănos Duval. 

Grant se uită în jur. Zona era plină de globule albe. Dacă îl 
remarcase una, îl remarcaseră toate. 

— Cum naiba... dădu el să înjure. 

— Te-am văzut că ai lovit globula albă, reluă chirurgul. 
Dacă ai rănit-o, în circuitul sangvin s-au vărsat substanţe 
chimice care au atras toate globulele albe din vecinătate. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, înotaţi! 

XXX 

Echipa chirurgicală se strânsese în jurul capului lui Benes, 
în timp ce Carter şi Reid priveau din „Iurnul de control”. 
Proasta dispoziţie a generalului creştea odată cu scurgerea 
fiecărei clipe. 

Se terminase. Atâta trudă irosită în zadar... Fără nici un 
rezultat... 

— Domnule general Carter! Domnule! 

Vocea bărbatului care vorbise era stridentă, trădând 
graba, dar totodată părea încărcată de emoție. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Proteus, domnule! Se mişcă! 

— Opriţi intervenţia chirurgicală! Ţipă Carter. 

Toţi membrii echipei priviră în sus, uluiţi. 

Reid îl prinse pe Carter de mânecă. 


— Mişcarea poate fi doar efectul accelerării lente a 
deminiaturizării. Dacă nu-i scoatem acum, există pericolul 
de a fi atacați de globulele albe. 

— Ce fel de mişcare? Răcni Carter. Încotro se îndreaptă 
nava? 

— De-a lungul nervului optic, domnule. 

Carter se întoarse furios spre Reid. 

— Încotro se duc? Ce înseamnă asta? 

Figura colonelului se lumină. 

— Asta înseamnă o ieşire de urgenţă, la care nu m-am 
gândit. Se îndreaptă spre ochi. De acolo, pot ieşi prin 
canalul lacrimal. Au toate şansele s-o facă. În cel mai rău 
caz, vor distruge un ochi. Să aducă cineva o lamelă pentru 
microscop! Carter, să coborâm acolo! 

XXX 

Nervul optic era alcătuit dintr-un snop de fibre, fiecare 
semănând cu un şir de cârnaţi. 

Duval se opri, dornic să pună mâna pe legătura dintre doi 
„cârnaţi”. 

— Un nod al lui Ranvier, exclamă el, beat de fericire. L-am 
atins! 

— Nu mai pierde timpul! Gâfâi Grant. Continuă să înoţi! 
Globulele albe erau nevoite, la rândul lor, să treacă prin 
reţeaua strânsă, dar ele întâmpinau unele greutăţi, în 
comparaţie cu înotătorii. Se îngrămădiseră în lichidul 
interstiţial şi se strecurau prin spaţiul dintre fibrele 
nervoase alăturate. 

Grant privea îngrijorat, vrând să se asigure că acea 
globulă albă continua să-l urmărească. Nu mai putea să 
distingă submarinul. Dacă totuşi acesta exista în globula 
apropiată, fusese deplasat atât de adânc în substanţa ei 
încât nu mai era vizibil. Dacă globula albă din spatele lui nu 
era aceea, atunci Benes risca să fie ucis, în ciuda tuturor 
eforturilor lor. 

Nervii sclipeau în fiecare loc unde erau atinşi de razele 
lanternelor, iar scânteile se deplasau înapoi, într-o 


succesiune rapidă. 

— Impulsuri luminoase, mormăi Duval. Ochii lui Benes nu- 
s complet închişi. 

— Categoric, toate lucrurile din jur devin mai mici, 
interveni Owens. Aţi observat asta? 

— Eu da, încuviinţă tânărul. 

Monstrul care, cu puţin timp în urmă, fusese globula albă, 
îşi redusese dimensiunile la jumătate. 

— Avem la dispoziţie doar câteva secunde ca să ieşim, 
spuse Duval. 

— Nu mai pot! Se văită Cora. 

Grant schimbă direcţia, apropiindu-se de ea. 

— Ba poţi. Acum am ajuns în ochi. Ne aflăm foarte aproape 
de salvare Zicând acestea, tânărul o apucă de mijloc şi o 
împinse, apoi îi luă laserul şi bateriile. 

Acum ajunseseră în stadiul în care puteau să umple spaţiul 
interstiţial. Pe măsură ce creşteau, viteza lor se mărea, iar 
globulele albe deveneau mai puţin înspăimântătoare. 

Duval ajunse primul la un perete membranos, pe care îl 
despică. 

— Treceţi pe aici. Domnişoară Peterson, intră tu întâi! 

Grant îi făcu vânt fetei prin deschizătură, apoi o urmă. 
După el trecu Owens, iar chirurgul încheie şirul. 

— Am ieşit, murmură Duval, încercând din răsputeri să-şi 
stăpânească emoția. Am ieşit din trup! 

— Staţi puţin, zise Grant. Vreau să iasă şi globula albă. 
Altfel... 

Aşteptă un moment, apoi scoase un strigăt triumfător: 

— Iat-o! Şi, slavă Domnului, este cea care trebuie! 

Globula albă se strecurase cu dificultate prin deschizătura 
făcută de Duval. Proteus - sau, mai bine zis, resturile 
sfărâmate ale submarinului - putea fi văzut limpede prin 
substanţa ei. Se mărise, ajungând la jumătate din 
dimensiunile agresorului care îl înghiţise, iar sărmanul 
monstru se trezise cu o indigestie neaşteptată. 


Şi totuşi, globula se chinuia să-i urmeze. Odată ce fusese 
obligată să se ţină după ei, nu putea face altceva. 

Cei trei bărbaţi şi femeia se lăsară duşi în sus, prinşi într- 
un izvor ce urca. Globula albă, care abia se mişca, nu 
renunţă la urmărire. 

Peretele neted, curbat, ce se afla pe o latură era 
transparent. Nu în felul pereţilor vaselor capilare, ci 
complet transparent. Nu exista nici urmă de membrane, 
celule sau nuclei. 

— Aceasta-i corneea, explică Duval. Celălalt perete este 
pleoapa inferioară. Trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult, 
pentru a nu-l răni pe Benes când ne vom deminiaturiza 
complet. Ne-au rămas doar câteva secunde ca să facem 
asta. 

Deasupra, la o distanţă apreciabilă (pentru dimensiunile 
lor încă reduse) se zărea o crăpătură orizontală. 

— Trebuie să ajungem acolo, adăugă Duval. 

— Nava a ajuns pe suprafaţa ochiului, se auzi un strigăt 
triumfător. 

— Perfect, zise Reid. Ochiul drept. 

Un tehnician se apropie de ochiul închis al lui Benes, 
ţinând într-o mână lamela de microscop, iar în cealaltă o 
lupă. Încet, pleoapa inferioară fu prinsă cu o pensetă şi 
trasă în jos. 

— E aici, vorbi tehnicianul în şoaptă. Arată ca un fir de 
praf. 

Şi, fără să mai aştepte, el plasă cu grijă lamela sub ochi şi 
o lacrimă, conţinând firul de praf, pică pe sticlă. 

Toţi se dădură înapoi. 

— Ceva care-i suficient de mare pentru a fi văzut va deveni 
mult mai mare în câteva clipe, spuse Reid. Împrăştiaţi-vă! 

Tehnicianul, dornic să se grăbească, dar totodată conştient 
de necesitatea de a nu face gesturi brutale, aşeză cu grijă 
lamela pe podeaua camerei, apoi se retrase rapid. 

Infirmierele împinseră repede masa de operaţii prin uşa 
dublă. Cu o viteză accelerată, grăuntele de pe lamelă 


continuă să crească, până când ajunse la dimensiuni 
normale. 

În final, trei bărbaţi, o femeie şi un morman de fragmente 
metalice îndoite, corodate, apărură acolo unde, cu un 
moment înainte, nu fusese nimic. 

— Opt secunde în plus, mormăi Reid. 

— Unde-i Michaels? Întrebă Carter. Dacă Michaels este 
încă în Benes... 

Şi generalul căută din ochi masa de operaţii, cuprins din 
nou de panica înfrângerii. 

Grant îşi scoase casca şi îi făcu semn să rămână pe loc. 

— "Totul e în regulă, domnule general. Aici este ce-a rămas 
din Proteus. Pe undeva, printre resturi, veţi găsi ce-a rămas 
din Michaels. Probabil doar un terci organic cu câteva 
fragmente de oase... 

XXX 

Grant nu apucase încă să se obişnuiască cu realitatea. 
Dormise, timp de cincisprezece ore, cu câteva întreruperi, 
iar după ce se trezise nu încetase să se minuneze de lumea 
înconjurătoare, plină de lumină şi cu spaţiu nelimitat. 

Luase micul dejun în pat, în prezenţa lui Carter şi Reid, 
care îi zâmbeau. 

— Ceilalţi au parte de acelaşi tratament? Întrebă el. 

— Se bucură de tot ce se poate procura cu bani, răspunse 
Carter. Pentru un timp, fireşte. Owens e singurul pe care l- 
am lăsat să plece. Dorea să fie împreună cu soţia şi copiii, 
aşa că i-am dat drumul, după ce ne-a făcut o descriere 
succintă referitoare la ceea ce s-a întâmplat. Se pare că ţie 
trebuie să-ţi mulţumim în primul rând pentru succesul 
misiunii... 

— Aţi putea spune asta dacă aţi lua în consideraţie doar 
câteva elemente. Dacă vreţi să mă recomandaţi pentru o 
medalie şi o promovare, sunt de acord. Dacă vreţi să-mi 
propuneţi un concediu plătit pe un an, accept imediat. De 
fapt, misiunea ar fi eşuat fără contribuţia fiecăruia dintre 


noi. Chiar şi Michaels ne-a ghidat destul de eficient, 
aproape pe durata întregii călătorii. 

— Michaels... murmură Carter, gânditor. Partea 
referitoare la el nu-i destinată publicităţii... Povestea 
oficială este că a murit la datorie. N-ar fi în avantajul nostru 
să se afle că un trădător se infiltrase în FCRM. Pe de altă 
parte, nici nu ştiu dacă a fost un trădător. 

— Îl cunosc destul de bine ca să afirm că n-a fost, interveni 
şi Reid în discuţie. Nu în înţelesul obişnuit al cuvântului. 

Grant dădu din cap. 

— Sunt de acord. Nu a fost un ticălos, aşa cum întâlnim în 
romane. A irosit timp preţios ca să-i pună lui Owens 
costumul de scafandru, înainte de a-l împinge afară din 
navă. Ar fi fost mulţumit dacă globulele albe l-ar fi ucis, dar 
n-a putut să facă el însuşi asta. Nu, presupun că dorea într- 
adevăr să păstreze secretă miniaturizarea nelimitată, 
pentru binele omenirii... 

— Se dedicase utilizării paşnice a miniaturizării, spuse 
Reid. Ca şi mine, de altfel. Dar ce folos dacă... 

— Am avut de-a face cu o minte care a devenit iraţională 
din cauza stresului, îl întrerupse Carter. Ne-am confruntat 
cu asemenea lucruri de când a fost inventată bomba 
atomică. Întotdeauna au existat oameni care îşi închipuie 
că, dacă înlătură o descoperire nouă, cu implicaţii 
groaznice, totul va fi bine. Numai că nu poţi să înlături o 
descoperire al cărei timp a venit. Dacă Benes ar fi murit, 
miniaturizarea pe timp nelimitat ar fi fost descoperită anul 
următor, sau peste cinci ani, sau peste zece... Numai că, 
între timp, Ceilalţi ar fi putut s-o descopere ei primii. 

— Dar acum noi suntem cei dintâi care o deţinem, rânji 
Grant. Şi ce-o să facem cu ea? O să ajungem la războiul 
final? Poate că Michaels avea dreptate... 

— N-ar fi exclus ca tradiționalul bun simţ al omenirii să 
învingă în ambele tabere. S-a ajuns prea departe, spuse sec 
Carter. 


— Mai ales că, după ce se va afla această poveste, iar mass 
media va răspândi istoria călătoriei fantastice a lui Proteus, 
utilizarea paşnică a miniaturizării va fi elogiată într-o 
asemenea măsură încât vom putea lupta împotriva 
stăpânirii tehnicii de către militari, adăugă Reid. Şi poate că 
eforturile noastre vor fi încununate de succes... 

Carter îşi scoase din buzunar un trabuc şi schimbă vorba. 

— Spune-mi, Grant, cum l-ai descoperit pe Michaels? 

— De fapt, nu l-am descoperit. Am ajuns la această 
concluzie în urma unei cantităţi impresionante de gânduri 
confuze. În primul rând, domnule general, m-aţi instalat la 
bord pentru că-l bănuiaţi pe Duval. 

— Stai puţin! 

— "Toţi cei de pe navă ştiau asta. Cu excepţia lui Duval, 
probabil... Asta mi-a dat un punct de pornire - dar într-o 
direcţie greşită. Evident, nu eraţi sigur de nimic, de aceea 
nu m-aţi avertizat în mod clar. În consecinţă, nici eu nu m- 
am grăbit să trag concluzii. Cei de la bordul navei erau 
persoane importante, iar eu eram conştient de faptul că 
dacă îl acuzam pe unul dintre ei şi se dovedea că am greşit, 
urma să negaţi orice implicare şi să mă lăsaţi să plătesc eu 
oalele sparte. 

Reid zâmbi senin, iar Carter se înroşi şi, brusc, se arătă 
foarte preocupat de trabucul lui. 

— Fireşte, nu simt nici un pic de ranchiună faţă de 
dumneavoastră. Face parte din slujba mea să plătesc oalele 
sparte. Dar numai când trebuie. Aşadar, am lăsat să treacă 
timpul, aşteptând să fiu sigur, iar sigur n-am fost niciodată. 
Am avut parte de o serie de accidente, sau de evenimente 
ce-ar fi putut trece drept accidente. De exemplu, defectarea 
laserului. Exista posibilitatea ca domnişoara Peterson să-l fi 
defectat. Dar de ce în maniera aceea prostească? Cunoştea 
o grămadă de metode prin care ar fi putut sabota laserul 
astfel încât să pară bun, dar să nu funcţioneze corect. De 
asemenea, ar fi fost în stare să abată suficient tăietura lui 
Duval pentru a ucide nervul. Poate chiar pe Benes. Un laser 


stricat în mod brutal era fie un accident, fie opera 
deliberată a altei persoane, nu a domnişoarei Peterson. 

Pe urmă, funia mea s-a desprins pe când mă aflam în 
plămâni şi, ca urmare, n-a lipsit mult să-mi pierd viaţa. 
Atunci, Duval fusese suspectul ideal, dar tot ela fost cel 
care a sugerat ca farurile submarinului să lumineze 
deschizătura, iar acest lucru m-a salvat. Ce rost avea să 
încerce să mă ucidă, iar apoi să mă salveze? Chestia asta 
părea total ilogică. Şi în acest caz, sau fusese un accident, 
sau altcineva dezlegase funia, nu Duval. 

Cu puţin timp înainte, ne pierduserăm rezerva de aer. 
Owens putea fi cel care pregătise acest mic dezastru. Dar 
tot Owens a improvizat un dispozitiv de miniaturizare a 
aerului, care a făcut minuni. Ar fi putut să pretindă că nu 
exista nici o soluţie, şi nimeni nu ar fi avut cum să-l acuze de 
sabotaj. De ce s-ar fi chinuit să dea drumul la aer, iar apoi 
să muncească din greu pentru a-l aduce înapoi? Şi de data 
asta, sau fusese un accident, sau altcineva sabotase 
rezervorul de aer, nu Owens. 

M-am scos pe mine din calcule, pentru că ştiam că eu nu 
făcusem nici un gest care să aducă a sabotaj. Prin 
excludere, nu mai rămânea decât Michaels. 

— Şi atunci, zise Carter, ai ajuns la concluzia că el fusese 
responsabil pentru toate accidentele. 

— Nu chiar. Nu exclud posibilitatea să fi fost doar 
accidente. N-o să aflăm niciodată adevărul. Dar dacă au fost 
sabotaje, atunci Michaels putea juca rolul suspectului 
principal, pentru că era singurul care nu fusese implicat 
într-o salvare de ultim moment sau pe care să-l crezi 
capabil de sabotaje mai subtile. Să analizăm, deci, ce s-a 
întâmplat. 

Primul accident l-a reprezentat întâlnirea cu fistula 
arterio-venoasă. Sau fusese o greşeală normală, sau 
Michaels ne condusese spre ea în mod deliberat. Dacă 
fusese sabotaj, atunci, spre deosebire de celelalte cazuri, nu 
putea exista decât un singur suspect, doar unul - Michaels. 


A recunoscut chiar el acest lucru. Doar el ne putea ghida 
spre fistulă. Doar el cunoştea sistemul circulator al lui 
Benes suficient de bine pentru a descoperi o fistulă 
microscopică. El a fost cel care a stabilit locul exact al 
injectării în arteră. 

— E posibil să fi fost doar o întâmplare, o eroare 
nevinovată, zise Reid. 

— Corect! Dar în timp ce, în cazul celorlalte accidente, cei 
care puteau fi consideraţi drept suspecți posibili au făcut 
tot ce le-a stat în putinţă să rezolve problema, Michaels, 
după ce am nimerit în sistemul venos, a pledat în 
permanenţă pentru abandonarea imediată a misiunii. A 
procedat la fel în fiecare situaţie de criză. A fost singurul 
care a acţionat astfel, în mod constant. Totuşi, nu asta a 
reprezentat indiciul real, hotărâtor, din punctul meu de 
vedere. 

— Atunci, care a fost? Întrebă Carter. 

— Când misiunea a început şi am fost miniaturizaţi, apoi 
injectaţi în artera carotidă, am fost speriat. Toţi eram cam 
nesiguri, ca să mă exprim eufemistic, însă Michaels a fost 
cel mai îngrozit dintre noi. Aproape paralizase de spaimă. 
La timpul respectiv, am acceptat lucrul ca atare. Nu vedeam 
nimic ruşinos în asta. După cum am spus, eu însumi eram 
speriat şi, de fapt, mă bucuram că aveam companie. Dar... 

— Dar? 

— După ce am trecut prin fistula arterio-venoasă, Michaels 
n-a mai dat nici un semn de panică! În momentele în care 
toţi ceilalţi erau nervoşi, el era pur şi simplu imperturbabil. 
Devenise ca o stâncă. La început mi-a făcut o mulţime de 
declaraţii pe tema laşităţii sale - pentru a-mi explica spaima 
sa vizibilă - dar, către sfârşitul călătoriei, s-a arătat foarte 
ofensat când Duval a afirmat că e laş. Această schimbare de 
atitudine mi s-a părut ciudată. Am avut impresia că existase 
un motiv special al fricii lui iniţiale. Cât timp înfrunta 
pericolele alături de noi, era un om curajos. Poate că la 
început înfruntase un pericol cu care noi nu dăduserăm 


piept, şi de aceea se speriase. Neputinţa de a-şi asuma un 
risc - gândul că ar putea înfrunta moartea de unul singur - 
îl transformase în laş. 

Iniţial, ne-am speriat cu toţii chiar de faptul că eram 
miniaturizaţi. Dar acest lucru s-a petrecut fără probleme. 
După aceea, ne aşteptam să ne ducem direct spre cheag, 
să-l operăm şi să ieşim din trupul lui Benes, toată povestea 
urmând să dureze cel mult zece minute. 

Dar Michaels era singurul dintre noi care ştia că lucrurile 
nu aveau să se petreacă în acest fel. Doar el ştia că urma să 
avem necazuri şi că vom nimeri într-un vârtej. La şedinţa de 
instruire, Owens pomenise despre fragilitatea navei, iar 
Michaels se aştepta să moară. Era singurul care îşi dădea 
seama că moartea ne dădea târcoale. Nu-i de mirare că îl 
apucase groaza. 

Când am trecut prin fistulă nevătămaţi, aproape că 
înnebunise de uşurare. Ulterior, şi-a băgat în cap că nu 
putem îndeplini misiunea şi s-a relaxat. Din acest motiv, de 
câte ori depăşeam o criză devenea tot mai furios. Nu-i 
rămăsese loc pentru frică, ci doar pentru furie. 

După ce am ajuns în ureche, mi-am dat seama că Michaels, 
nu Duval, era cel pe care-l căutam. Nu l-am lăsat să-l 
provoace pe Duval să încerce laserul înainte de vreme, i-am 
dat ordin să plece când am încercat s-o salvez pe 
domnişoara Peterson de anticorpi. Dar, la sfârşit, am făcut o 
greşeală. N-am stat cu el în timpul operaţiei, iar acest lucru 
i-a permis să captureze nava. În mintea mea rămăsese o 
urmă de îndoială... 

— Că ar fi fost posibil ca Duval să fie vinovatul? Întrebă 
Carter. 

— Exact. Prin urmare, m-am dus să supraveghez operaţia, 
deşi n-aş fi putut face nimic dacă Duval ar fi fost trădătorul. 
Dacă n-aş fi comis această faptă de o stupiditate extremă, 
aş fi adus înapoi submarinul intact şi pe Michaels în viaţă. 

— Oricum, spuse generalul, ridicându-se în picioare, 
preţul plătit a fost mic. Benes e viu şi se vindecă încetul cu 


încetul. 'Totuşi, presupun că Owens nu e de aceeaşi părere. 
Încă îşi mai jeleşte nava. 

— Nu-l condamn, mormăi Grant. A fost un submarin 
grozav. Apropo, nu ştiţi unde-i domnişoara Peterson? 

— Bântuie prin preajmă, interveni Reid. Se pare că-i mai 
rezistentă decât tine. 

— E aici, în FCRM? 

— Da. Bănuiesc că e în biroul lui Duval. 

— Aha! Mârâi tânărul, pierzându-şi brusc elanul. În 
regulă! Mă spăl, mă rad şi plec de aici. 

XXX 

Cora puse hârtiile la loc. 

— Domnule doctor, dacă raportul poate fi predat după 
week-end, aş dori să profit de timpul liber, spuse ea, 
învingându-şi timiditatea. 

— Sigur, încuviinţă Duval. Cred că avem nevoie cu toţii de 
o pauză. Cum te simţi? 

— Destul de bine. 

— A fost o experienţă deosebită, nu? 

Fata zâmbi şi se îndreptă spre uşă. 

Grant tocmai intra. 

— Domnişoară Peterson... 

Cora tresări violent recunoscându-l pe tânăr, apoi alergă 
spre el, zâmbindu-i din toată inima. 

— Când eram în circuitul sangvin îmi spuneai pe nume... 

— Rămâne Cora? 

— Bineînţeles. Pentru totdeauna, sper. 

Grant ezită o clipă, apoi vorbi din nou: 

— Poţi să-mi spui Charles. Poate o să ajungi, cândva, să-mi 
spui bunul şi bătrânul Charlie... 

— O să încerc, Charles. 

— Când îţi termini treaba? 

— “Tocmai plecam. 

Grant rămase gânditor un timp, frecându-şi bărbia rasă, 
apoi făcu un semn cu capul spre Duval, care era aplecat 
asupra pupitrului. 


— Eşti legată de el? Întrebă, în cele din urmă. 

— Îi admir munca, răspunse fata, cu un aer serios. La 
rândul lui, şi el îmi admiră munca. În rest... 

— Eu pot să te admir? Îndrăzni tânărul. 

Ea ezită, apoi zâmbi uşor. 

— Când vrei. Cât vrei. Doar dacă pot şi eu să te admir, din 
când în când. 

— Să mă anunţi când se întâmplă asta, să-mi fac o poză. 

Râseră amândoi. Duval ridică privirea, îi văzu în uşă, le 
zâmbi uşor şi le făcu un semn care putea fi un salut de bun 
venit sau de despărţire. 

— Mă duc să-mi pun hainele de oraş, spuse Cora, după 
care aş vrea să-l văd pe Benes. Vii şi tu? 

— Are voie să primească vizitatori? 

— Nu. Dar noi avem un regim special... 

xXx x* 

Benes avea ochii deschişi şi încerca să zâmbească. 

— Doar un minut! Le şopti o infirmieră, părând îngrijorată. 
Nu ştie ce s-a întâmplat, aşa că nu aveţi voie să-i spuneţi 
NIMIC! 

— Am înţeles, răspunse Grant, tot în şoaptă, apoi, cu voce 
tare, îl întrebă pe Benes: Cum vă simţiţi? 

Bolnavul încercă să schiţeze din nou un zâmbet. 

— N-aş putea spune precis. În tot cazul, sunt foarte obosit. 
Mă doare capul, mă ustură ochiul drept... Dar cred că voi 
supravieţui. 

— Foarte bine! 

— O simplă lovitură în cap nu este de ajuns pentru a omori 
un savant! Matematica mi-a făcut ţeasta tare ca piatra! 

— Mă bucur, interveni Cora, pe un ton blând. 

— Acum trebuie să-mi amintesc ce voiam să vă comunic, 
când am venit aici. Sunt un pic ameţit, dar îmi voi reveni. 
Totul se află în mine, totul... 

Şi, de data asta, savantul reuşi să zâmbească. 

— Aţi fi surprins dacă aţi descoperi ce se află în 
dumneavoastră, domnule profesor, zise Grant, întorcându-i 


zâmbetul. 

Infirmiera îi pofti să iasă din salon, iar Cora şi Grant 
plecară, ţinându-se de mână, păşind într-o lume care, dintr- 
o dată, păru că nu-i mai ameninţă cu nimic, oferindu-le doar 
perspectiva unei fericiri imense... 


SFÂRŞIT