Rost anul VIII, nr. 87, mai 2010

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 








Chipurile succesului 
şi reforma românească 
de Claudiu Târziu 
Transumanismul. 
Spre o nouă utopie a ororii? 
de Alexandru Racu 


an VIII e nr. 87 e mai 2010 e 4lei e 3€ 








Evola şi ale sale 
„Orientări“ 

de Dragoș Moldoveanu 
Arătările Mântuitorului după 
Înviere 

de Pr. Gheorghe Calciu 


www.rostonline.org 


Coperta I: Olga Greceanu, în tinereţe 








Sumar noi 

EDITORIAL O carte despre poezia temnițelor 
Chipurile succesului şi reforma comuniste 
românească de Răzvan COdrescu......nn cu aannaennaea nenea 57 
de Claudiu Târziu... eceueceze aceea 3 

Mitologiile Occidentului 

MARTORI Al VEACULUI de Constantin Mihai... nenea neeeee 59 

2% pentru Asociația ROST....................... 4 

Vasile Paraschiv: în numele victimelor 
Idei, vorbe, fapte... 5 comunismului 

de Mircea STĂNESCU... mmm 61 

POLITICA, LA DESCUSUT 
No Băsescu Day, Alexandru Mihăilă - între magie 
Yes Năstase night şi iubire 
de Viorel Patrichi, „accea 11 de Viorel Patrichi 63 
Rusia lui Putin Evola şi ale sale „Orientări“ 
de Mihail AIBiŞteanu........ necesa 20 de Dragoş MOLdOVEanu. „neuen 66 
Cutia Pandorei a anticipatelor HISTORIA 
de Dan DUngaCăt „neuen 23 10iunie 1944. O palmă usturătoare dată 

de români aviației americane 
Pentru o politică de tip creştin (IV) de Dariiel FOCŞaissm spcnăsaas siana cea iasa 68 
de Paul Ghiţiu::s soia scos ăn ans ia 25 
VIA SACRA i: 

REPERE Arătările Mîntuitorului după Înviere 
Olga Greceanu - pictoriţă, scriitoare şi de Pr. Gheorghe Calciu... nana 79 
predicatoare ortodoxă R 
de Adina NANU... aaceeaaeaaeeaaeaaaeeaeaee 31  ANIVERSARĂ 

Prietenul Marcel Petrişor 
Cerul pe dinăuntru - de Lucian D. POPESCU... nunnnnnnnenaeenaannaaaaea 87 
Portret Olga Greceanu 
de Liliana UISU,mmusenneeaneeaeneneezaaazaaeaeceaaacact 44  LAROST 

Despre „a trece în neființă“ 

DECANTĂRI de ÎPS Bartolomeu Anania... ceeace 92 
Transumanismul. Spre o nouă utopie 
a ororii? Liberalismul taliban 
de Alexandru Rau... aceea 48 de Alexandru Racu... 93 

OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 


ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
www.rostonline.org 
lonuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


dd rii Qui 


bib 004 CE e E Da - ia Al 
ca ap iutiala Lai e - came, ch za m ke 


TIPAR 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 





EDITORIAL 





Chipurile succesului și 
reforma românească 


Partidul Democrat-Liberal se retormează din temelii. Conducerea a 
hotărit să scoată minusul dintre cuvintele „democrat” și „liberal. 
Nu se naște un plus în loc, ci un rîs homeric. Mai ales că principalul 
partid „de dreapta” își păstrează semnul socialist: trandatirul, în 
vreme ce peste buzele deschise către discuţiile doctrinare a fost pus 
degetul. Cam așa e reforma românească în orice domeniu. 








Claudiu Târziu 


ar ce spun eu, vorbă mare, reformă? Ca să 
[) reformezi, trebuie să ai viziune, voință, 

pricepere şi... cu cine. Or, chiar la vîrful 
statului român s-a instalat o gaşcă transpartinică 
pusă pe jaf şi căpătuială. Fără altă viziune decît 
aceea de a se menţine la putere, fără altă voință 
decît aceea de a profita de pe urma poziţiilor 
câştigate, fără altă pricepere decât aceea de a suge 
din banul public. 

Vi se pare că am o retorică excesivă? Atunci, 
cum aţi traduce, într-un limbaj adecvat, concluzi- 
ile interceptărilor telefonice dintre senatorul 
Cătălin Voicu şi o seamă de magistrați, poliţişti, 
politicieni şi oameni de afaceri? Voicu este de la 
PSD şi s-a făcut util unor colegi de partid, dar asta 
importă prea puţin, pentru că la servit şi pe 
Costel Căşuneanu, vechi susținător al preşedin- 
telui Traian Băsescu, şi pe alţii, care nu aveau 
apartenență politică. Omul îşi făcuse o rețea de 
pile, cunoştinţe şi relații şi, contra unei sume 
„modice“, care putea ajunge la câteva sute de mii 
de euro, te ajuta să scapi de un dosar penal, să 
obţii o soluţie favorabilă într-un proces, să câştigi 
o licitaţie măsluită, să capeți un post guverna- 





mental etc. Bun, acest Voicu, de să-l pui la rană. 
Aşa de bun încât Marean Vanghelie, liderul PSD 
Bucureşti, şi Viorel Hrebenciuc, sforarul principal 
al partidului iliescian, au vrut să-l pună ministru 
de interne. Nu era frumos să facă omul trafic de 
influență prin cârciumi, sau pe la uşa instituţiilor, 
ca un bişnițar ordinar, trebuia să aibă ştaiful dat 
de un fotoliu ministerial. Puțin a lipsit ca dorința 
să i se împlinească. 

Voicu, dimpreună cu unii dintre clienţii săi, 
Costel Căşuneanu şi Marius Locic, precum şi cu 
un ajutor de nădejde, judecătorul Florin Costiniu 
(de Ia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) au fost 
arestați pentru câteva zile. Apoi, eliberați. Şi toată 
lumea a răsuflat uşurată. Păi, altfel unde am fi 
ajuns, domne? Să-i arestăm pe Vanghele, Hreben- 
ciuc sau, Doamne fereşte!, pe Mircea Geoană, 
preşedintele Senatului - şi el, pare-se, beneficiar 
al serviciilor lui Voicu? Să arestăm şi să judecăm 
aşa cum se cuvine sute de poliţişti, judecători şi 
politicieni corupți? Nu se poate, că am decapita 
România. 

Li s-a arătat puţin jordia, cât să înțeleagă să-şi 
pună un opritor la mîna care umblă după bani 
publici, cît să fie satisfăcută coana mare Comisia 
Europeană, care acuşica va da un nou Raport pe 
Justiţie, şi cît să vadă boborul că taica Băsescu 
n-are mamă, n-are tată şi cu atit mai puţin pri- 
eteni cînd e vorba de interesul național şi de 
urgenţa sa primă - lupta anticorupţie. 

(continuare în pagina 10) 





anul VIII e nr. 87 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





2% 


pentru 


Asociaţia ROSI 


Dragi prieteni ai revistei ROST, vă îndem- 
năm să sprijiniți o organizație civică, nonprofit, 
neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedi- 
cată binelui public: Asociaţia „Rost“. Prin direcţio- 
narea a 2% din impozitul pe venit, pe care oricum 
îl plătiţi statului, către Asociaţia „Rost“. În fapt, 
cereți ca o parte din impozitul plătit să fie cheltu- 
it în favoarea unei organizaţii care face o lucrare 
ce vă reprezintă. 

După cum ştiţi, principala activitate a 
Asociaţiei “Rost” este editarea revistei de faţă, dar 
a fost în prima linie şi în alte chestiuni care ţin de 
interesul general. Mulţi ne-aţi scris că vă place 
publicaţia noastră, iar o parte dintre dumnea- 
voastră v-aţi arătat ataşamentul faţă de ROST 
cu diferite prilejuri. Vă mulțumim. Anul acesta o 
puteți face din nou. 

E bine să ştiţi că editarea revistei ROST 
este realizată prin efortul voluntar al unui grup 
de preoți, istorici, sociologi, medici, profesori, 
ziarişti, în covirşitoarea lor majoritate tineri. 
Nimeni nu este plătit. Singura noastră răsplată 
este munca bine făcută şi bucuria de a vedea că 
dumneavoastră, cititorii noştri, prețuiţi această 
lucrare. Şi e normal să fie aşa, căci ROST nu este o 
afacere din care să câştige cineva, ci un proiect cul- 
tural, menit unei resurecţii morale şi spirituale a 
românilor. 

Sprijiniți revista ROST, pentru a deveni 
mai bună, mai consistentă şi pentru a-şi putea 
păstra independenţa! 

Pentru a direcţiona 2% din impozit către 
Asociaţia „Rost“ - şi implicit către revista ROST 
- urmați etapele de mai jos. 

Notaţi datele de identificare ale organizaţiei 
noastre: 

Numele: Asociaţia “Rost” 

Codul unic de identificare (codul fiscal): 
12495302 


Contul bancar în format IBAN: R025 BACX 
0000 0001 0736 3250, deschis la Unicredit Ţiriac 
Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti. 

Dacă aveți venituri de la un singur angaja- 
tor (un loc de muncă şi un salariu), completaţi, 
„Cerere privind destinaţia sumei reprezentînd 
pînă la 2% din impozitul anual“ pe care o descăr- 
cați de pe site-ul Ministerului Finanţelor. La 
Capitolul B veţi trece datele Asociaţiei „Rost“ 
indicate mai sus. La rubrica „Suma“ treceţi suma 
reprezentînd 2% din impozitul pe care îl datorați 
pe venit. Dacă nu ştiţi suma, lăsaţi rubrica liberă, 
căci va fi completată de Administrația Fi- 
nanciară. 

Cereți firmei/instituţiei unde sînteți angajaţi 
o copie după formularul 210 „Fişa Fiscală privind 
impozitul pe veniturile din salarii“. Anexaţi for- 
mularul la Cererea 230. 

Cele două documente se depun la registratu- 
ra Administraţiei Financiare sau se trimit prin 
poştă, cu scrisoare recomandată. 

Dacă anul trecut ați avut venituri din mai 
multe surse, utilizaţi, „Declaraţie specială pri- 
vind veniturile realizate“ (0 veţi primi acasă, 
prin poştă, de la Administraţia Financiară sau o 
puteţi descărca de pe site-ul Ministerului 
Finanţelor). 

La Capitolul III, „Destinația sumei reprezen- 
tînd 2% din impozitul pe venitul anual datorat“, 
punctul 2, „Sponsorizare entitate nonprofit“ 
completaţi cu datele Asociaţiei „Rost“ indicate 
mai sus. La rubrica „Suma“ puneti echivalentul a 
2% din impozitul pe venit datorat sau lasaţi liber, 
căci va completa Administraţia Financiară. Docu- 
mentul se depune la registratura Administraţiei 
Financiare sau se trimite prin poştă, cu scrisoare 
recomandată. 

Important! Data pînă la care trebuie să 
depuneţi declaraţia pe venit este 15 mai 2010. 





anul VIII e nr. 87 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Idei, vorbe, fapte 


Cazul Danion Vasile 

În plin Postul Paştilor, tânărul teolog Danion 
Vasile a iscat o mare tulburare în Biserică pe 
tema calendarului. În mai multe ieşiri publice, 
el a susținut că Biserica Ortodoxă Română este 
apostată din pricina adoptării calendarului pe 
„stil nou“, că sîntem sub anatemele Sinoadelor 
din vechime, că, din această pricină, credin- 
cioşii din BOR se pot mîntui numai prin 
excepţie, că marii noştri duhovnici mutați la 
Domnul Cleopa Ilie şi Arsenie Boca au mințit 
în privința calendarului nou... Pledoaria sa 
este una vădit anti-BOR şi pro-stilistă. Cu alte 
cuvinte, dacă vrei mîntuire, ieşi din BOR şi 
intri în una din facțiunile de „stil vechi“. Lucru 
la care se pare că i-a şi îndemnat pe unii pre- 
oți, care l-au invitat să conferenţieze în oraşele 
lor. Grav este că, în demersul său, Danion 
Vasile s-a folosit de numele părintelui Iustin 
Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, şi de 
citate trunchiate şi/sau interpretate în 
manieră proprie din Părinţi ai Bisericii şi din 
unii intelectuali mărturisitori interbelici. 
Atitudinea lui Danion Vasile compromite şi 
campania pentru cunoaşterea şi canonizarea 





sfinţilor din temnițele comuniste, în care s-a 
implicat. Dacă BOR, din care fac parte aceşti 
sfinți, este apostată, nici ei nu sînt sfinţi. Cum 
poate susține Danion două idei care se 
anulează reciproc? 

O serie de persoane, între care preoți şi teologi 
mireni, şi de organizaţii au criticat poziția lui 
Danion în termeni duri. La acestea, Danion a 
dat un răspuns, care, în opinia mea, mai mult 
îl acuză decit îl scuză. 

Dacă Danion este cinstit sufleteşte, cum îl cre- 
dem, şi a devenit unealta unui curent zelotist 
şi schismatic din greşeală sau dintr-o rîvnă 
fără judecată, nădăjduim să primească de Sus 
puterea de a-şi recunoaşte eroarea şi de a rede- 
veni un bun lucrător în via Domnului. 

Site-ul „Război întru Cuvânt” a publicat o anal- 
iză ale cărei concluzii ni se par pertinente şi de 
natură să pună punct discuţiei pe tema calen- 
darului: 

- să înțelegem ca schimbarea calendarului a 
fost o decizie nepotrivită Tradiţiei ortodoxe, 
provenită dintr-un duh ne-patristic de înnoire, 
dar că... 

- esenţială este păstrarea Pascaliei rînduită de 
Sfinții Părinţi şi sobornicitatea prăznuirii, 

- că trebuie să ne opunem atât tentativelor ecu- 
meniste de schimbare a datei Paştilor cât şi 
derivelor zelotist-schismatice, ambele fiind 
pericole care duc la acelaşi rezultat, părăsirea 
Bisericii şi trădarea Predaniei, 

- că Biserica Ortodoxă Română are Pascalia 
rînduită de Sfinţii Părinţi si este Biserica 
deplină, cu Har deplin, cu Taine depline, cu 
ierarhi martiri (episcopul Grigorie Leu e doar 
unul dintre ei), preoţi sfinți mărturisitori (Ilie 
Lăcătușu, Daniil-Sandu Tudor, Gherasim Iscu, 
Ilarion Felea, Marcu Dumitru, Gheorghe 
Calciu şi câți alții...), martiri (Mircea 
Vulcănescu, Valeriu Gafencu ş.a.) şi mari 
cuvioşi (Cleopa, Paisie Olaru, Arsenie Boca, 
Ioanichie Bălan etc, etc, etc. - nenumărați!) şi 
mari duhovnici contemporani (Iustin Pârvu, 





anul VIII e nr. 87 


MARTORI Al VEACULUI 





Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu) toți 
aceştia fiind roade vădite ale Duhului care nu 
se împiedică de un calendar care e greşit în 
parte, 

- că Duhul sfințeşte chiar şi cu acest calendar 
greşit, dovadă fiind sfințirea Agheasmei Mari 
de la Bobotează, 

- că dacă vrem să avem, cu adevărat, parte cu 
Sfinţii Închisorilor, trebuie să le urmăm pilda 
pînă la capăt, rămînînd în Biserică şi lăsînd 
putregaiul ecumenist să se taie singur din 
Trupul lui Hristos. (C.T.) 


Despre excelența rebutului în 
politică 

DI Ghişe loan (PNL), senator român în viață, 
pretinde un statut aparte, un respect aparte, 
un tratament aparte. De ce? Pentru că e sena- 
tor. Pentru că, pus pe o listă de partid şi, mai 
nou, pe o listă de candidaţi uninominali, dar 
tot de partid - ale cărei decizii le şi aplică - a 
ajuns într-una din cele mai jalnice instituţii ale 
României - Parlamentul (după manifestare, 
după judecata mass-media şi după receptarea 
populară), altfel, culmea instituţională a 
democraţiei reprezentative. 

DI Ghişe nu e singurul. Majoritatea parlamen- 
tarilor români simt cum - de îndată ce trec pen- 
tru prima oară poarta Parlamentului - asupra 
lor coboară o pulbere magică ce-i transformă 
din oameni în supraoameni, din nimeni, în 
semizei. Şi, odată transformați, se poartă ca 
atare şi cu semenii lor şi cu legile acestora, 
peste care trec plini de măreție. Semi-docți, 
sferto-docţi, ba unii chiar analfabeți, repetenți 
civic şi moral, rebuturi profesionale, oportu- 
nişti şi fripturişti, mincinoşi, hoți ... devin într- 
o clipă la creme de Ia creme, aristocrați sau, în 
formularea apdatată, VIP-uri. 

Ca fost colaborator-turnător s-a albit; ca pri- 
mar al Braşovului (1996-2004) a susţinut că 
este oprimat politic de chiar colegii lui de par- 
tid - sau de alianță -, consilieri majoritari în 
consiliul local, şi împiedicat să facă ceva pen- 
tru oraş. Drept care omul trăgea o conferință 
de presă şi le spunea cetățenilor: „Nu pot, că 
nu mă lasă ăştia”. Din eroism sau masochism, 














Ioan Ghișe A 


faptul că n-a putut prima oară nu l-a împiedicat 
să mai vrea odată. Şi iar nu a putut. Întrebaţi 
braşovenii! 

Între 1990 şi 1996, consilier local şi deputat. 
Din 2004 deputat. Din 2008, senator. Vreo 
urmă, ceva? Poate de melc. Asta dacă nu le 
punem la socoteală pe cele din studiourile lui 
Vântu şi Voiculescu. Dar acolo era în misiune. 
Şi oricum, au dezinfectat. 

Campion în fiecare an al chiulului parlamen- 
tar. 

Investitor: a mărturisit în direct că a investit 
30.000 de euro în campania electorală şi că nu 
vrea anticipate. Nu ne-a spus şi cum 
intenționează să scoată profit din această 
investiţie. Altruist, a investit pentru a se putea 
lupta în Parlament? Păi dacă chiuleşte, cum să 
se lupte? Sau ştie şi face el ceva ce noi nu ştim? 
Şi pac, pac, pac (vorba lui Gigi) banii se întorc 
mulți, mult mai mulți. 

Supărat, mereu încruntat, mereu nemulțumit; 
un justiţiar, un moralist, un plictisit de câtă 
inteligență şi dreptate are el şi n-au ceilalți. 
Posesor al unui simţ al justiției olog şi al unei 
morale stafidite. 





anul VIII e nr. 87 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Momentul său de glorie, scânteia pentru care 
merită premiul de excelenţă, îl constituie însă 
recentele declaraţii despre diferența dintre 
oameni şi parlamentari, despre atacul mişelesc 
la statura parlamentarului, despre ticăloşia 
procurorilor şi îngereasca nevinovăție a cole- 
gului Voicu; chintesență a mârlăniei, obrăzni- 
ciei, cinismului, aroganţei şi dispreţului care 
sunt pare-se natural alăturate unor (Multor? 
Celor mai multe? - Voi spuneţi, eu doar scriu!) 
situaţii de ales al poporului. (P.G.) 


Devoratorul de timp 

Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte 
şmecherii (atenţie pentru cei înclinați să 
privească cu îngăduință şi haz şmecheria!) - 
cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neo- 
protestant, filosofic etc. - diavolul a făcut, în 
ultimul secol şi jumătate, două mişcări impor- 
tante: a acoperit viața omului cu magia reali- 
zărilor tehnicii şi l-a pus să muncească cât mai 
mult pentru a le avea. Amândouă sunt direcții 
tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: 
devorarea timpului personal, ocuparea lui cu 
orice altceva decât gândul la Dumnezeu, astfel 
încât, atunci când ajungem la capătul vieţii să 
nu găsim în urmă nimic pe care să ne spriji- 
nim; să rămână după noi doar neantul indife- 
renței şi al păcatelor. 

Pentru aceasta €l a creat şi aşezat peste lumea 
reală o lume virtuală în care ne plimbă 
printr-un palat fabulos plin de cele mai 
neînchipuite bogății, plăsmuiri pe care cei 
dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagi- 
neze. Ne plimbă şi ne spune: „Uite, toate astea 
pot fi ale tale, iar tu stăpânul acestui palat şi al 
acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, 
dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei 
mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba 
poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne 
gândim la moarte.“ 

Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul 
şi ne uităm în fața acestuia ore în şir, iar dacă 
vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie 
că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage 
cu putere înapoi, ca să vedem mai departe, sau 
să mai vedem o poveste care nu e a noastră, 


nu ne aduce nimic, nu ne ajută cu nimic. Şi tot 
aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai 
performante, computere, note-bookuri, 
iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem 
pentru că sunt mai teribile decât cele pe care 
tocmai le-am cumpărat. 

Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei 
mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult 
Ia serviciu, să fii mai loial, mai devotat, mai 
supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, 
să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o 
parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi 
stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să 
mutilezi, să ucizi. 

Dar timpul tău totuşi trece: fie Ia televizor, fie 
la computer, fie alergând după altă maşină, 
după altă casă, după alte „scule“, după alte 
„țoale“, fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri 
fancy, adică de „fiţe“; fie Ia locul (locurile) de 
unde îţi procuri banii pentru a putea avea 
toate cele de mai sus. Iar el, diavolul, ne 
priveşte mulțumit zbaterea nemaiavând a face 
nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne 
autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz 
să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe 
Hristos şi să-L urmăm. 

Ce nu ştie însă întunericitul, singura lui neli- 
nişte, este însă cât timp mai avem - pentru că 
pe asta o ştie doar Dumnezeu. Şi astfel putem, 
ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim chiar 
în ultima clipă, atunci când el crede că deja 
soarta ne este pecetluită, că timpul ni s-a oprit. 
Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta. Pentru că 
acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem 
amâna mereu refuzul vrăjilor diavolului şi 
recuperarea timpului nostru. 

Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s- 
a mântuit. Celălalt nu. (P.G.) 


Expoziţie și conferinţă la Chișinău 
despre martirii închisorilor 
comuniste 

Expoziţia foto-documentară „Pe drumul 
Învierii“ a fost deschisă la Biblioteca munici- 
pală „Onisifor Ghibu“ din Chişinău duminică, 
28 martie a.c., în prezenţa unei delegații 
destul de numeroase a Asociaţiei „Rost”: 





anul VIII e nr. 87 


MARTORI Al VEACULUI 





Claudiu Târziu, preşedinte, Iulian Capsali, 
vicepreşedinte, Cătălin Maghiar, George 
Strungă şi Veronica Dumitraşcu. Asistenţa a 
fost şi ea pe măsură, peste 200 de persoane, în 
mare parte studenți. 

În aceeaşi zi şi acelaşi loc, începînd cu ora 
14.00, părintele Teofan Popescu, de la 
Mănăstirea Putna, şi Claudiu Târziu au susțin- 
ut conferința „Crucea - semn al dragostei şi al 
Învierii“. 

Evenimentele au fost organizate de ASCOR 
Chişinău, în colaborare cu Asociaţia ROST. 
Expoziţia „Pe drumul Învierii“ conţine 
fotografii şi documente privitoare la modul în 
care au suferit pentru credință în timpul comu- 
nismului (fiind hărţuite de Securitate şi întem- 
nițate) şase personalități exemplare ale 
Bisericii Ortodoxe Române: arhimandrit 
Arsenie Papacioc, ieromonah Arsenie Boca, 
ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor, preot 
Gheorghe Calciu, loan Ianolide şi Valeriu 
Gafencu (Sfintul Închisorilor). 

Expoziţia a fost iniţiată, în anul 2008, de 
Asociaţia ROST, iar materialele provin în spe- 
cial din arhivele fostei Securități. 

Pînă acum, expoziţia a fost vernisată la 
Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Vaslui, Brăila, 
Galaţi, Slobozia şi Tecuci. La Chişinău a putut 
fi vizitată timp de o săptămînă. Presa locală a 
relatat evenimentul. Le adresăm mulțumiri 
speciale, pentru cum au făcut-o, celor de la 
Radio Vocea Basarabiei şi Radio Europa 
Liberă. În lunile următoare, va fi deschisă din 
nou la Iaşi (fiindcă este solicitată), la Tg. 
Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava, Bacău. (R.R.) 


Un documentar TVR despre 
Gabriel Constantinescu 

Regimurile comuniste instaurate în țările din 
sfera de influență sovietică au secerat viețile a 
sute de mii de eroi din rândul celor ce au lup- 
tat pentru dreptul la libertatea de conștiință şi 
exprimarea neîngrădită a credinței. 

Dacă, odată cu eliberarea de sub regimurile 
dictatoriale şi atee, unele dintre Bisericile 
ortodoxe surori au oferit martirilor săi din 
perioada comunistă graţia de a intra în galeria 


sfinţilor, la 20 de ani de la evenimentele din 
decembrie 1989 jertfa românilor continuă să 
fie puţin cunoscută, chiar şi la nivelul opiniei 
publice. Pentru a suplini această lipsă, TVR a 
difuzat sîmbătă, 10 aprilie, de la ora 7.55, în 
cadrul emisiunii Semne, documentarul “Eroii 
neştiuţi de lîngă noi”, realizat de Rafael 
Udrişte. Emisiunea a adus în atenţia telespec- 
tatorului român biografia şi mesajul testamen- 
tar ale unui demn mărturisitor al rezistenței 
anticomuniste, regretatul Gabriel 
Constantinescu (1921-2010), fost ofiţer în 
Armata Regală şi întemeietor, în ianuarie 1991, 
al revistei sibiene Puncte cardinale. 
Emisiunea a premers parastasului de 40 de 
zile al celui evocat (oficiat miercuri 14 aprilie, 
de la ora 12.00, la Catedrala Episcopală 
„Sfinţii Împărați Constantin şi Elena“ din 
Sibiu). În emisiune au avut intervenţii Răzvan 
Codrescu, scriitor, părintele Constantin 
Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă din 
Sibiu, prof. Radu Mărculescu, supravieţuitor al 
gulagului. (R.U.) 


A doua decapitare a Poloniei 
Preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski şi alți 
cîţiva lideri ai țării au murit, în dimineața lui 
10 aprilie, într-un accident aviatic. Delegaţia 
poloneză era în drum spre Katyn, pentru a 
comemora 70 de ani de la uciderea a peste 
22.500 de ofițeri şi intelectuali polonezi de 
către poliţia politică a URSS. Astfel, tragedia 
capătă o încărcătură simbolică uriaşă: o altă 
decapitare a Poloniei. Varianta oficială, 
lansată înaintea oricărei anchete, este că acci- 
dentul a avut loc din pricina unei erori de 
pilotaj. Imediat însă a apărut bănuiala că e 
vorba de un asasinat odios comis de Rusia. Să 
fie liderii ruşi atât de lipsiţi de inteligență încât 
să se expună singuri, printr-un asemenea gest 
criminal, oprobiului public internaţional? Sau 
să fie atât de cinici şi de nepăsători (mai ales în 
condiţiile în care preşedintele Lech Kaczynski 
nu era iubit nici de SUA, nici de UE) încît să 
transmită astfel un mesaj tuturor celor care îi 
mai supără? Vom vedea. Oricum, e o probă de 
cinism că premierul rus Vladimir Putin, fost 





anul VIII e nr. 87 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 














| Lech Kaczynski 


general KGB, a fost numit şef al comisiei de 
anchetă a evenimentului. 

Iată lista oficialilor ucişi în acest accident: Lech 
Kaczynski - preşedintele Poloniei, Maria 
Kaczynska - soția preşedintelui Lech 
Kaczynski, Ryszard Kaczorowski - în perioada 
1989-1990 a fost ultimul preşedinte al Poloniei 
în exil, Jerzy Szmajdzinski - vicepreşedintele 
Camerei inferioare a Parlamentului polonez, 
candidat la alegerile prezidenţiale din 2010, 
Wladyslaw Stasiak - directorul biroului de 
presă al Preşedinţiei, Aleksander Szczyglo - 
preşedintele Biroului Naţional de Securitate, 
Pawel Wypych - secretar de stat al Cancelariei 
prezidenţiale, Mariusz Handzlik - subsecretar 
al administraţiei prezidenţiale, Andrzej 
Kremer - ministru adjunct al Afacerilor 
Externe, Franciszek Gagor - şeful Statului 
Major al armatei poloneze, Andrzej 
Przewoznik - vicepreşedinte şi secretarul 
Comisiei pentru comemorarea vicrimelor 
masacrului de la Katin a premierului în perioa- 
da 1994-1998, Grzeogrz Dolniak - membru al 
Camerei inferioare a Parlamentului, 
Przemyslaw Gosiewski - membru al Camerei 
inferioare a Parlamentului, Zbigniew 


Wassermann - membru al Camerei inferioare a 
Parlamentului, Janusz Kochanowski - avocatul 
polonez al poporului, Slawomir Skrzypek - 
guvernatorul Băncii Centrale a Poloniei, 
Janusz Kurtyka - preşedintele Institutului 
Polonez pentru Memoria Naţională, Tadeusz 
Ploski - preot romano-catolic. 

Lech Kaczynski şi fratele său geamăn, 
Jaroslaw, fost premier (care, din fericire, nu 
era în aeronava prăbuşită) sînt cei care au con- 
solidat economic Polonia în ultimii ani, astfel 
încât aceasta e singura țară din UE care nu a 
suferit de pe urma recesiunii mondiale. Sub 
conducerea lor şi prin politica Partidului Lege 
şi Justiţie, ai cărui lideri au fost, Polonia s-a 
impus pe plan internaţional, neacceptînd să 
fie la remorca nici unui supra-stat şi cerîndu-şi 
drepturile. Fraţii Kaczynski s-au remarcat 
printr-o viziune conservatoare şi o apropiere 
netă de Biserică. 

Polonia este în doliu. Şi ar trebui să fie toate 
statele care se vor libere şi care au văzut, în 
ultima vreme, un model în Polonia. 
Dumnezeu să-i odihnească pe cei ucişi şi să-i 
întărească pe cei rămaşi! (C.T.) 


Dreapta a cîștigat alegerile în 
Ungaria 

Fidesz, partidul de centru-dreapta al lui Viktor 
Orban, a cîştigat primul tur al alegerilor parla- 
mentare din Ungaria, cu 53% din voturi. Ur- 
mează socialişti, cu aproape 20%, partidul de 
extremă dreapta Jobbik, cu un prognozat 17%, 
şi Partidul ecologist LMP cu 6% din voturi. 
Liderul Fidesz, care a fost prim-ministru între 
1998 şi 2002, a promis să restabilească dez- 
voltarea economică şi reducerea impozitelor. 
Ungaria a devenit prima naţiune a Uniunii 
Europene care a apelat la Fondul Monetar 
Internaţional pentru asistență în 2008. (4.P.) 


Rusia revine în forță 

în Asia centrală 

Recentele evenimente din Kîrghistan prezintă 
interesante similitudini cu evenimentele din 
decembrie 1989 din România, în ceea ce 
priveşte motivațiile şi zvonurile colportate. 





anul VIII e nr. 87 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Astfel, exact ca în cazul Ceaușeştilor, a fost 
acuzată întrega familie a preşedintelui Bakiev: 
el, fratele său şi cei doi fii ar fi criminali care 
au tras în popor şi au amplasat bombe în oraş, 
în timp ce soţia „trăia în lux”, acoperită de dia- 
mante. Ne amintim de cei „60.000 de morţi” şi 
de „toaletele din aur” pe care, aşa cum se 
spunea în decembrie 1989, le-ar fi avut familia 
Ceauşescu. Dacă Nicolae Ceauşescu avea „con- 
turi în străinătate”, preşedintele Bakiev „a 
golit conturile țării”. Încă o similitudine, poate 
cea mai importantă, care atestă modelul ru- 
sesc în cele două mişcări de stradă: ca altădată 
Iliescu şi Roman, noul guvern de la Bişkek a 
sunat imediat la Moscova după instrucţiuni. Să 
ne amintim, în trecere, că actualul premier 
Putin era în decembrie 1989 ofițer KGB. Se 
pare că oamenii şi funcţiile vin şi pleacă, dar 
metodele Moscovei se păstreză. (MA.) 


Big Brother revine 

Scandalul documentelor de identitate cu cip 
de anul trecut a fost doar începutul erei limi- 
tării libertăţilor persoanei şi a urmăririi per- 
manente a cetățenilor de către stat. Guvernul 
vrea ca, printr-un serviciu pe internet denumit 
eRomania, pentru care a cheltuit 500 de mil- 
ioane de dolari, să ne creeze tuturor câte o 
„umbră electronică“, pînă la sfârşitul anului 
2011. Fiecare vom fi siliți să ne identificăm 
printr-o semnătură electronică, pe care o 
putem obține, contra cost, benevol anul acesta 
şi obligatoriu la anul, prin completarea datelor 
din buletin. Această semnătură va avea o dublă 
menire: 1. oficial, va ajuta cetăţenii şi compani- 


Editorial 


Dacă nu ţine de foame circul ăsta, măcar 
poate mai estompează incompetența guvernului 
şi ne reaprinde speranța că se va schimba ceva în 
bine şi la noi. 

După o vreme, presa va tăcea asupra cazului 
Voicu, lumea va uita, iar Reţeaua sau, mai bine zis 
Rețelele - doar nu ne amăgim că baronii locali 
sînt mai fraieri decît senatorul PSD - vor func- 
ționa liniştite în continuare. 


ile să-şi plătească uşor dările către stat; 2. va 
ajuta statul să-şi monitorizeze cetăţenii - orice 
demers personal, care va presupune interacți- 
unea directă sau indirectă cu orice oficialitate 
sau chiar şi cu alte persoane fizice ori juridice 
(vînzări, cumpărări, taxe şi impozite, amenzi 
de circulaţie, cumpărarea unor obiecte prin 
comandă pe internet etc), va fi consemnat 
electronic şi va putea fi urmărit de autorităţi. 
Oficialităţile care vor avea acces la datele per- 
sonale ale cetățenilor vor fi grupate pe şapte 
niveluri de securitate (grade de acces la datele 
din „umbrele electronice“), spune Gabriel 
Sandu, ministrul Comunicaţiilor, pentru 
Gândul. Reprezentanţii Ministerului de 
Interne se vor afla în nivelul de top, împreună 
cu cei ai ANAF, urmaţi de Ministerul Muncii, 
Sănătăţii, Învățământului. (Z.G.) 


e TDP 


a 











AT GALI 


> YUU 


(urmare din pag. 3) 





Noile generaţii vor lua aminte şi vor năzui 
către modelele incontestabile de succes în viață: 
Cătălin Voicu & Co. Chipurile acestor maeştri ai 
combinațiilor cîştigătoare de bănet fără muncă 
vor deveni icoane ale tinerilor români. La înce- 
put, portretele lor vor înnobila şcolile, iar, cînd se 
va coace timpul, vor fi tipărite pe bancnotele 
naţionale sau, cine ştie?, poate chiar pe ale Uniu- 
nii Europene. 





10 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centura politicii 


No Băsescu Day, 
Yes Năstase night! 


Viorel Patrichi 


upă sărbătorile de iarnă, am plecat în 
[) „Tara de dincolo de negură”. Totul era 

amorţit şi alb, nu se mai vedeau nici gu- 
noaiele, îngheţase până şi mişcarea, iar România 
era blocată la mantinelă. Aşa arată o țară admi- 
nistrată lamentabil timp de 20 de ani plus deceni- 
ul groazei lui Ceaşcă. Maşinile nu mai circulau 
fiindcă fuseseră hăcuite perdelele de protecţie a 
şoselelor. M-am dus a gară, dar trenul a plecat cu 
o întârziere de două ore! „Bine, domnule, înțeleg 
să ajungă trenurile cu mari întârzieri, deşi zăpada 
nu-i cât casa. Dar cum să plece cu două ceasuri 
după ora stabilită?” La care conductorul mi-a dat 
un răspuns fabulos: „Macazili e dă vină, domnu... 
Crapă macazili dă ger”. „Spuneţi-le şefilor să 
meargă în Siberia să vadă cum de nu le crapă 
macazul acolo la minus 50 de grade, iar vara să se 
ducă în Africa de Sud ca să priceapă de ce nu dera- 
iază locomotivele din cauza dilatării şinelor”. 

Voi repeta până la uitare: nu este de vină 
România pentru gestionarea frauduloasă a ţării 
în aceste două decenii. Iar a-l acuza pe Emil Boc 
de proasta guvernare a dezastrului mi se pare cel 
puţin deplasat. Micu Pirania, dacă va reuşi să iasă 
din acest rotisor şi dacă nu-l aruncă şomerii în 
groapa de la Roşia Montană, va fi cel mai credibil 
candidat la preşedinţie peste patru ani. Altfel, 
Partidu Bocilor va pierde Transilvania şi, ine- 
vitabil, va scăpa frâiele guvernării. Şi ar fi păcat. 
O scriu apăsat: cu toţi Bercenii lor, aceşti oameni, 
chiar dacă mulţi vin din eşalonul al treilea al 
Partidului Comunist, par mai pragmatici decât 
cei 15.000 de „specialişti” ai Tapului şi nu fură 
chiar şi cloşca de pe ouă, ca flăcăii din Partidu lu 
Mucles. 























Stă bine la timonă... 
deocamdată 


Cosmopolitismul nu are efect în România la 
nivelul omului obişnuit, deşi ne-a jucat multe fes- 
te în istorie. L-au confundat băieții subțiri cu sin- 
cronismul. Asemenea ficiori au observat că stân- 
giştii din Italia au marcat „Ziua fără Berlusconi” 
pe 5 decembrie 2009. Italienii nu au intrat în fi- 
brilaţie. Ideea a fost preluată de stângiştii din 
Franţa, care au ieşit şi ei în stradă pentru a marca 
„Ziua fără Sarkozy”. Inutil, chiar dacă personajul 
nu mai are şanse la al doilea mandat. Francezii se 
vor trezi dacă socialişti vin cu o propunere auto- 
htonă. Aşa că unii blogangii dîn Bucureşti şi-au 
propus să iasă şi ei pentru „No Băsescu Day!” S-au 
adunat vreo 50. Cu cartonul de gât. Dar Marinelu 





anul VIII e nr. 87 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





stă bine la timonă. A ieşi acum cu flacăra violet şi 
cu „No Băsescu Day!” prin Bucureşti este total ne- 
inspirat. Dacă regimul Băsescu-Boc va risipi banii 
împrumutaţi sau preluaţi de la Uniunea Euro- 
peană, fără investiţii în economia reală, care să 
producă bani şi locuri de muncă, atunci România 
este pierdută. Iar situaţia va fi mai gravă decât în 
deceniul groazei. Măcar Ceauşescu a investit în 
tehnologii, fie şi depășite, dar a lăsat nişte fabrici 
în urmă, pe care le-au tocat urmaşii 20 de ani. 
Gata! Moştenirea bătrânului s-a dus. O luăm de la 
capăt. Aici Marinelu poate juca două cărți diferite: 
dezastrul sau ieşirea la liman. Nu cred că va 
prefera prima alternativă. 


„Să purcedem fără 
conducători charismatici!““ 


„No Băsescu day!” i-a adus alături pe Adrian 
Năstase şi pe Zoe Petre, deşi s-au ferit să apară. 
„Salut ideea bloggerilor care au iniţiat această 
«mişcare». Este o formă de protest pe care o apre- 
ciez şi cu care vreau să mă solidarizez. E un exem- 
plu preluat din Franța şi Italia. Primul pas, iniţiat 
de voi, pe bloguri, e excelent. (...) Şi, da. Voi purta 
ceva violet pe 2 aprilie. Şi sunt convins că vom fi 
foarte mulți în PSD care vom purta fără frică 
această culoare, mai ales după Congres“, scria 
Adrian Năstase pe blogul dumisale. S-a ales pra- 
ful. Dar vine Zoe Petre şi ne trasează strategia 
post-factum: „Cred că, după experienţa bloguri- 
lor şi a promenadei violet, trebuie să tragem câte- 
va concluzii şi să purcedem la câteva acțiuni 
diferite de cele de până acum. 

1. Trecerea din virtual în stradă nu poate fi 
directă, şi e poate mult mai dificilă decăt credeam. 
Ar trebui să găsim eventual modalități de întâl- 
nire lipsite de nostalgia imposibilei reeditări a 
Pieţii Universităţii. Sau cu totul altceva. 

2. Să ne definim clar obiectivele, şi, pornind 
de aici, mijloacele. Ce vrem? O Românie democra- 
tică, fără şefi charismatici, şi o guvernare respon- 
sabilă. Pentru asta, e nevoie de refacerea societă- 
ţii civile, pe care actuala guvernare a făcut-o praf. 

3. Peste cinci ani, există şanse reale de a alege 
altfel decât în 2008 şi 2009, nu degeaba guvernul 
Boc acumulează atitea măsuri stupide şi impopu- 


lare. Strigați odată „jos forfetarul“ şi să vedeţi ce 
puhoi de aderenți, cu şi fără blog, se mobilizează. 
Dacă nu vrem să aleagă iar „Iliescu şi poporul“ - eu, 
una, nu vreau - trebuie să creem un câmp de pre- 
siune în jurul PNI, să nu-şi rateze şansa.” 

Doamnă dragă, dacă vreţi o Românie fără 
conducători charismatici, eu zic să “purcedeți” 
cât mai iute: aveți toate şansele alături de Nepotu 
Mătuşii Tamara! 

Parcă Marinelu vă poartă paşii şi gândurile 
peste tot! Sigur tot el v-a atârnat zgardă roşie şi v- 
a mânat alături de Prostănacu la Timişoara, într- 
o mişcare lamentabil de neinspirată. 

Şi scrie Adrian Năstase pe blogu dumisale că 
Marinelu vrea să-l lustreze pe Micu Pirania: „Da, 
la ora aceasta, Emil Boc este personajul cu cea 
mai înaltă funcție în stat, care a deţinut funcții în 
cadrul Tineretului Comunist. O tânără speranță, 
care, iată, confirmă după atâta timp. Spiritul nu 
l-a părăsit, doar stăpânul s-a schimbat. Având în 
vedere că iniţiatorul mişcării este Roberta 
Anastase, pentru mine este clar că unda verde a 
venit mai din deal de Modrogan. De ce? Răspun- 
sul nu este atât de uşor pe cât aţi putea crede. 
Băsescu nu ar vrea să scape de Emil Boc pentru 
mandatul dezastruos de premier. El nu a fost pus 
acolo să fie premier. EI a fost pus acolo în postura 
de executant şi încasator. Este evident însă că 
Emil Boc nu mai rezistă mult în postura de scut, 
iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie re- 
simţite de cel care ţine scutul. Dar un scut care te-a 
servit atâţia ani nu poate să fie aruncat în văzul 
lumii, tocmai de tine. Aşa că inventezi un pretext 
pentru a-l înlocui cu altul. Şi ce alt pretext mai 
bun poți găsi decât pensionarea prin lege a celor 
care şi-au oferit serviciile Ia cel puţin doi stăpâni. 
Sau poate greşesc eu şi motivul e altul. Un lucru 
îmi este însă clar. Băsescu vrea să scape de Boc“. 
Fireşte, un asemenea raționament insultă inteli- 
gența lui Adrian Năstase. Este chiar amuzant şi, 
de aceea, nu cred că a scris el. Voi spune din start 
România. Nu a izbutit să aplice o asemenea lege 
neghioabă nici Polonia fraţilor Kaczynski. Alt- 
ceva era dacă reuşeam să scoatem o asemenea 
lege în 1990, dar chiar şi atunci, nu puteai genera- 
liza: toţi activiştii comunişti, toți ofițerii de secu- 





12 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





ritate au fost criminali şi trebuie înlăturați din 
viaţa socială. Ar fi fost o lege anticonstituțională 
din start. Trebuia luat şi judecat individ cu indi- 
vid, iar dacă sentința judecătorească atesta activi- 
tatea lui criminală, putea fi scos din viața publică 
şi chiar condamnat. Am căderea să scriu aşa fiind- 
că nu am fost nici activist, nici securist, nici turnă- 
tor şi nici nu am publicat măcar un rând în “Era 
socialistă” sau la “Scânteia” Partidului Comunist. 
Fireşte, Emil Boc a fost pionier, fireşte, şi utecist, 
fireşte... Dar nu era activist comunist remunerat. 


Nimeni nu se poate opune 


reîntregirii 


Agitaţie mare în presa rusă. “Nezavisimaia 
Gazeta” anunță că Mihai Ghimpu şi-a uimit con- 
cetățenii, declarând că va aboli neutralitatea re- 
publicii. Într-un interviu publicat de „Adevărul“, 
Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Moldo- 
vei, a declarat că țara sa ar putea intra în NATO, 
dacă acest lucru va fi necesar pentru aderarea la 
Uniunea Europeană. În Transnistria, acest anunţ 
a fost primit cu precauţie, mai ales că miniştrii 
Apărării din R. Moldova şi din România, țară 
membră NATO, au semnat un acord pentru inter- 
acțiunea în spaţiul aerian. Cei de la Tiraspol con- 
sideră că Rusia ar trebui să sporească numărul 
luptătorilor din trupele de menţinere a păcii pen- 
tru apărarea regiunii. La Chişinău, au aterizat 
Emil Boc, şeful Guvernului României, şi Igor 
Şuvalov, primul adjunct al premierului Federaţiei 
Ruse. Două vizite semnificative, având în vedere 
că oaspeții oficialilor moldoveni au fost reprezen- 
tanții ţărilor care au o anumită influență asupra 
celor două părți ale republicii dezbinate. 

Influența României constă în controlarea 
Chişinăului, iar Rusia controlează Transnistria, 
crede ziarul rus. Dar, spre deosebire de ordinea 
de zi neutră a lui Şuvalov - analiza perspectivelor 
de dezvoltare a CSI-, Boc a înmânat unor cetăţeni 
ai Moldovei, care locuiesc la frontiera cu Româ- 
nia, permise speciale pentru a călători liber la 
vecinii din Uniunea Europeană. Posesori ai aces- 
tor fericite bilete pot fi aproximativ 1.300.000 de 
locuitori, după informaţiile oferite de unii diplo- 
mați români. Un asemenea gest din partea româ- 


nilor este apreciat de moldovenii care au permis 
deschiderea în Moldova a două consulate româ- 
neşti suplimentare (pe lângă cel de la Chişinău) - 
în oraşele Bălți şi Cahul. 

Timp de zece ani, Rusia a cerut permisiunea 
să deschidă un consulat suplimentar în Transnis- 
tria, unde locuiesc 150.000 de cetăţeni ai Federa- 
ției Ruse, dar a fost refuzată de autorităţile mol 
doveneşti. Şi acesta nu este singurul amănunt 
care atestă gradul şi orientarea simpatiilor socie- 
tății moldoveneşti. 

Recent, Mihai Ghimpu declara: Rusia trebuie 
să-şi retragă trupele de pe teritoriul Moldovei 
neutre. Dar la 30 martie, în interviul pentru zia- 
rul „Adevărul“, el nu a exclus ca acest statut să se 
schimbe. „Numărul susținătorilor NATO în Mol- 
dova este în creştere“, a afirmat el. După opinia 
lui Ghimpu, astăzi, 30% din cetățenii moldoveni 
doresc aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Între- 
bat dacă Moldova va renunţa la statutul de neu- 
tralitate în cazul aderării la Uniunea Europeană, 
Ghimpu a răspuns că, dacă se va pune o aseme- 
nea condiție de aderare la Alianţă pentru admi- 
terea în UE, atunci cetăţenii ţării vor vota şi pen- 
tru NATO. „Pe oameni nu-i interesează dacă se 
face aderarea prin NATO sau nu. Dacă acesta este 
obstacolul, atunci trebuie înlăturat“, a precizat 
preşedintele interimar. 

„Integrarea Moldovei în NATO merge deja 
înainte, au lansat-o chiar comuniştii. Mai precis, 
pe noi nu ne miră declaraţia lui Ghimpu. Decla- 
rația ar putea fi considerată una particulară, dar 
acest lucru reflectă clar vectorul mişcării Moldo- 
vei, care a fost determinat mai înainte“, a comen- 
tat, pentru „Nezavisimaia Gazeta“, Valeri Iastreb- 
ceak, ministrul de Externe al Transnistriei. El a 
mai atras atenţia că, pe 29 martie, la Bucureşti, 
miniştrii Apărării Moldovei şi României au sem- 
natun acord privind colaborarea militară a forțe- 
lor aeriene şi au analizat pespectivele creării unui 
batalion mixt moldo-român. Miniştrii au mai 
declarat că desfăşurarea pe teritoriul României a 
elementelor scutului american antirachetă este 
un factor pozitiv pentru securitatea regională. 

Valeri Iastrebceak a precizat că Transnistria 
va analiza declarația conducătorului Moldovei cu 
privire la o posibilă modificare a statutului repu- 





anul VIII e nr. 87 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





blicii, în contextul desfăşurării scutului antira- 
chetă al SUA în România. La Tiraspol, acest lucru 
este evaluat ca o ameninţare la adresa stabilității 
în regiune. „Ceea ce se întâmplă confirmă actuali- 
tatea solicitării noastre către conducerea Federa- 
ției Ruse, pe care am rugat-o să dubleze contin- 
gentul trupelor de menţinere a păcii de pe Nis- 
tru“, a spus pentru „Nezavisimaia Gazeta“ mini- 
strul transnistrean. Totodată, el a acordat atenția 
cuvenită declaraţiei premierului României: în 
ajunul vizitei la Chişinău, Emil Boc i-a asigurat pe 
moldoveni că integrarea Moldovei în România 
este obiectivul principal al diplomaţiei româ- 
neşti. La care Mihai Ghimpu a răspuns: Nimeni nu 
împiedică Moldova să se unească cu România - 
nici Bruxelles-ul, nici Rusia, nici Washingtonul, 
dacă aşa doreşte poporul moldovean. 

„Astea sunt jocuri în nisip“, a comentat de- 
claraţiile celor doi politicieni din Moldova şi Ro- 
mânia Aleksandr Rar, expert în Consiliul German 
pentru politică externă. După opinia lui, „Româ- 
nia nu poate să propună, din proprie inițiativă, 
Moldovei să adere la UE şi la NATO. În acest scop, 
Moldova trebuie să devină un stat stabil, iar deo- 
camdată nu există stabilitate în această țară. 
Printre altele, declaraţiile nesăbuite ale conducă- 


torilor celor două țări pot afecta procesele de 
integrare din interiorul Moldovei. Iar dacă unirea 
Transnistriei cu Rusia este o chestiune improba- 
bilă - aceasta ar putea fi a doua regiune Kalinin- 
grad -, atunci problema transnistreană se poate 
rezolva prin Ucraina lui anukovici, ceea ce nu ar 
fi pe placul Occidentului. Acest lucru este bine în- 
țeles în Europa şi, de aceea, diplomaţia României 
în relaţiile cu Moldova ar putea să provoace 
iritare la Bruxelles. 


„La Chișinău, 
îngheață până și Pușkin“ 


Este foarte instructiv pentru români să ştie 
cum gândesc ruşii despre ei. Mai ales că ruşii au 
încă iluzii că vor putea controla pe vecie viața oa- 
menilor dintre Prut şi Nistru. Am preluat un re- 
portaj publicat de Iuri Sneghiriov în “Izvestia”. 
Chiar dacă este mare, merită citit. 

“Moldova traversează o criză politică înde- 
lungată. Parlamentul nu poate nicicum să aleagă 
un preşedinte. De când a hotărât să intre în opo- 
ziţie, Partidul Comuniştilor nu mai participă la 
şedinţe. Ziarul nostru a scris în detaliu despre 
situaţia politică din republică („Izvestia“, 24 mar- 

















14 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





tie). În timp ce liderii îşi împărțeau puterea, po- 
porul trecea printr-o iarnă grea. De sub zăpadă, 
împreună cu gropile din asfalt, au ţipat salariile 
neachitate, benzina şi curentul electric tot mai 
scumpe. Cum trăiesc acum moldovenii? Ce spe- 
ranțe mai au? Iată la ce s-a oprit cronicarul 
nostru. Această sărbătoare - cea de-a 65-a aniver- 
sare a Victoriei - se va marca în Moldova cu lacri- 
mi de indignare în ochi. Pentru toți cei 14 mii de 
veterani ai Războiului de Eliberare. 

Mai întâi, Parlamentul republicii a hotărât să 
considere 9 mai nu ziua Victoriei împotriva fascis- 
mului, ci doar data la care a luat sfârşit Al Doilea 
Război Mondial. În al doilea rând, în loc de meda- 
lii jubiliare, Guvernul le-a pregătit cruci. Desigur, 
nu seamănă izbitor cu nişte cruci fasciste, dar ve- 
teranii sunt confuzi... 

- Imaginaţi-vă, cu ce începe să semene nihi- 
lismul? - mă întreabă Valerii Kuzmin, ambasado- 
rul Federaţiei Ruse în Moldova. Ziua în care s-a 
terminat Cel de-al Doilea Război Mondial este 2 
septembrie 1945 - asta ştie orice şcolar. Noi am 
propus să turnăm medalii pentru veteranii mol 
doveni în Rusia. Au tot amânat un răspuns. lar 
când Ambasada a comandat deja medalia jubi- 
iară, aici au luat măsura să confecţioneze cruci. 

Veteranii moldoveni sunt cei care, îndeose- 
bi, au luptat în aceste ținuturi şi pe urmă au con- 
tinuat să trăiască pe acest pământ eliberat de sub 
fascişti. Cei, care au jurat credință regelui român 
Mihai şi care au înghețat la Stalingrad, împreună 
cu Paulus, toți au murit, nu a mai rămas nici unul. 
Un prieten de-al meu moldovean şi-a depănat 
amintirile din copilărie: a venit la ei în şcoală 
bunicul lui, care avea doar o clasă şi le-a povestit 
despre război. 

- Îmi văd de treaba mea, nu supăr pe nimeni 
- şi-a început povestea veteranul moldovean. 

- Au venit românii. M-au luat pe front. Peste 
două luni am fugit. Iar îmi văd de treabă, nu su- 
păr pe nimeni. Au venit ruşii, m-au luat pe front. 
Nu puteam să fug. Aşa am ajuns până la Berlin... 

Ambasadorul nostru, printre altele, îşi dă 
doctoratul în istorie şi luptă contra rescrierii isto- 
riei. Nu demult, l-au invitat să ţină un curs la 
Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. 
Unii consideră această instituţie „o pepinieră a 


naționaliștilor“. Ambasadorul nu s-a temut şi s-a 
dus să lumineze tineretul. Şi nu cu un referat plic- 
tisitor. Valeri Ivanovici a încercat să descrie pen- 
tru viitorii istorici şi pentru diplomaţi situația 
contemporană din Europa, rolul Rusiei în victo- 
ria contra hitlerismului. Dar studenții, care pri- 
vesc spre România, ca vechii slavi la zeul soarelui 
Iarilo, au considerat că nu trebuie să privească 
îndărăt. Numai înainte! Drumul Moldovei este 
prin România, spre Uniunea Europeană. Prin ve- 
nele lor curge sângele vechilor romani. Fiindcă, 
încă din al doilea veac al erei noastre, au venit 
aici războinicii romani, sub conducerea împăra- 
tului Traian, i-au exterminat pe toţi bărbaţii şi 
le-au luat femeile. Aşa a apărut națiunea română. 
Iar moldovenii constituie o parte inextricabilă a 
acestei naţiuni. Toate celelalte epoci ale istoriei 
pot fi uitate... Deşi există în Moldova aşa numitul 
curent al „moldoveniştilor“. Aceasta este vechea 
intelectualitate („intelighenţia“), educată în anii 
stagnării, când Moldova Sovietică era o floare 
minunată în coroana republicilor frățeşti. Dumi- 
nica, după duş, ei se strâng în atelierul minuscul 
al pictorului Victor Guţu, iau câte o chitară în 
mână sau câte un pahar de vin rubiniu şi toas- 
tează pentru vremurile trecute, când exista ade- 
vărata prietenie între popoare. Printre ei sunt is- 
torici care afirmă cu dovezi că primul stat a apă- 
rut mai întâi la moldoveni. De aceea, ouăle 
româneşti nu trebuie să înveţe cloşca moldove- 
nească cum se cloceşte. 

Victor Guţu este un pictor minunat. Are mu- 
safiri dragi. Ei nu merg nici în amfiteatre, nici pe 
stradă. Şi vor cânta despre „pădurea însorită“ în 
pivniță, în timp ce noua intelectualitate trage 
minunata Moldovă direct în NATO. Apoi, pe străzi 
năvălesc demonstranţii. Acolo au ieşit lucrătorii 
de la garajele troleibuzelor din transportul în 
comun. Aici sunt lucrătorii de la „Moldcarton“. 
Chiar şi personalul de la spitalul de psihiatrie 
trece cu lozinci de la Guvern la Preşedinţie şi îna- 
poi. Şi toţi nu şi-au luat salariile. 

Limba din Moldova este mai mult decât o 
limbă. Este un mod de viață. Este politică, la urma 
urmei. Nu mai este un secret pentru nimeni că 
războiul din Transnistria a început tocmai din 
cauza unei provocări prin care se încerca înlo- 





anul VIII e nr. 87 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





cuirea rolului important al limbii lui Tolstoi, Tur- 
gheniev, Puşkin... Mai întâi, despre Puşkin. Marele 
poet a locuit la Chişinău, în perioada 1820-1823. 
Aici a scris aproximativ 200 de poeme. Printre 
care şi „Prizonierul din Caucaz“, un capitol din 
„Evghenii Oneghin“. În epoca sovietică, aici ve- 
neau trenuri turistice întregi, cu câte 20 de va- 
goane fiecare, pline de cetăţeni ai URSS, pentru a 
deprinde noi cunoştinţe despre marele poet. 
Astăzi, în muzeu mai vezi puţină lume. 

- Noi am trecut la un regim de economisire 
drastică a căldurii, oftează muzeografa Olga 
Bataeva, de la casa memorială a lui A.S. Puşkin. 
Ne-au tăiat bugetul de două ori. Exponatele se 
umezesc. Uneori mai vin delegaţii oficiale din 
Rusia. Mai frecvent vin copii din şcolile din 
Chişinău. Asta depinde de profesorii de lite- 
ratură. Ambasada rusă a ajutat la repararea 
acoperişului căsuţei lui Puşkin. Cu toate acestea, 
înăuntru este umezeală şi e frig. Recent, națio- 
naliştii au propus scoaterea monumentului poet- 
ului din Parcul Puşkin, din centrul Chişinăului, şi 
instalarea lui în curtea interioară a muzeului. 
Statuia este cu 10 ani mai tânără, decât cea de la 
Moscova. 

- Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, 
spune Olga Bataeva. Numele marelui poet nu se 
poate scoate cu dispreţ din istoria Moldovei. Deo- 
camdată... 

Aici, Puşkin a intrat într-o lojă masonică. În 
expoziţia muzeului, există documentele originale 
ale masonilor. Şi nu departe de casa memorială, 
celebrul restaurator Leva Zusman din Chişinău a 
deschis o cafenea cu denumirea masonică „Salo- 
nul Misterelor“, unde se pot servi delicioasele 
urechi de porc cu hrean adevărat. 

- Eu sunt uimit cum se raportează oamenii 
din Moldova la limba rusă, povesteşte un antre- 
prenor patriot. Când am vrut să înregistrez denu- 
mirea „Hrenovuha“ în „moldovenască“, m-au re- 
fuzat, motivând că această denumire este o ofen- 
să la morala naţională. Numai după o expertiză 
lingvistică la un centru de etimologie, „hren- 
ovuha“ a fost înregistrat. 

lângă Consulatul rus, este coadă perma- 
nent. Vin pe-aici cam 80 de oameni. Chiar dacă s- 
au înăsprit cerințele pentru acordarea cetățeniei 


ruse. Ca să obţii un paşaport rus, trebuie să dai 
un test de limbă rusă. De două ori pe lună, vine 
aici de la Moscova o comisie specială. Dacă testul 
se dă la Universitatea de limbi slave, atunci costă 
150 de euro. La Centrul Cultural Rus costă 50 de 
euro. În ambele locuri este coadă. Îl întreb pe un 
rus care şi-a adus fiica să studieze rusa la Univer- 
sitatea de limbi Slave ce crede despre învă- 
ământ. 

- Încă de anul trecut, taxa era 400 de euro. 
Acum s-a făcut 800. Mai înainte, copiilor buni li se 
făceau reduceri. Acum este ca într-o reţea de mar- 
keting; înscrii un singur elev - primeşti o reducere 
de 10%. Dacă aduci să se înscrie 10 copii - înveţi 
gratis. Nu-i de mirare că sala noastră de curs este 
pe jumătate goală. Aşa că noi ne-am hotărât să ne 
înscriem la cursuri la Moscova. De aceea, vrei nu 
vrei, trebuie să înveţi într-o şcoală rusească. 
Peste drum de Consulat, este librăria de carte 
rusă „Biblion“. Este ca o locuință cu două camere 
la parter, s-a scos mobila de prisos şi în locul fere- 
strelor, au făcut o vitrină. Preţurile unor volume 
echivalează cu câteva salarii. Iată că intră nişte 
cetățeni rusofoni - nu, nu ca să răsfoiască, dar ca 
să admire albumele care costă 2000 de lei. 
Fiindcă majoritatea cărților sunt ambalate etanş 
în celofan pentru ca marfa să se păstreze. Iar ală- 
turi strălucesc vitrinele adevărate ale unei librării 
cu cărți româneşti. Acolo, un album asemănător, 
dar în limba română, poate fi cumpărat cu 100 de 
lei (1 euro este egal cu 16,75 lei). Deci care limbă 
se poate învăța mai bine în Moldova? Iată ce 
„hrenovuha“ (înjurătură) se obţine... 


Descendenții lui Suvorov 
Sunt oameni deosebiți 


De la Chişinău la Bender (Tighina) faci o oră 
cu maşina. Aici este deja Transnistria. Pe fosta 
linie a frontului se mențin trupele ruseşti de men- 
ținere a păcii - ultimele din spaţiul post-sovietic. 
De pe drumurile sparte din Moldova dai în dru- 
murile şi mai sparte din Transnistria. Pe indica- 
toare, în locul literelor latine sunt litere ruseşti. 
Peste tot sunt lozinci. Transnistria se pregăteşte 
să întâmpine cea de-a 20-a aniversare a indepen- 
denţei sale. Pe care, e adevărat, au recunoscut-o 





16 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





A.V.SUVOROV 


ț130- ăn 


——. 
aa. Pc ai 
ma aaa mai | 
maică Pa bă Ei Sie 
în ara Ba 


: 
Li i 


A (ĂLA 8 p- 
A A 








doar Abhazia, Karabah şi Osetia de Sud. Am intrat 
într-un restaurant să mănânc. Două fete frumoa- 
se de la o masă vecină au comandat şampanie. 
Am făcut cunoştinţă. Cele două Olia sărbătoreau 
un eveniment de familie: una din ele aştepta un 
copil. Voiau să marcheze momentul. 

- Aştepţi băiat sau fată? 

- Nu ştim încă, dar va fi cetățean al Transnis- 
triei, a spus cu mândrie viitoarea mamă. Doar 
Transnistria este un pământ aparte. Pe-aici s-au 
scurs toate popoarele. Iar pe banii noştri nu apa- 
re întâmplâtor Suvorov. Noi suntem urmaşii lui! 
După ce s-a terminat sticla, am aflat că una din 
cele două Olia are şi paşaport moldovenesc, în 
afară de paşaportul tranistrean. Iar cealaltă - avea 
paşaport ucrainean. 

- Trebui să trăieşti cumva. Să călătoreşti, să 
cumperi câte ceva. Cu paşaportul nostru nu ne dă 
voie prin Europa. 

- Dar cetăţenie rusă se poate obţine? 

-E greu şi e scump. Nu-i de buzunarul nostru. 
În 2003, Rusia a propus reglementarea proble- 


mei transnistrene. Să adune Moldova într-un stat 
unic. Aşa-numitul plan al lui Kozak le garanta se- 
curitatea locuitorilor Transnistriei. Desigur, în re- 
giune ar fi rămas trupele noastre de menţinere a 
păcii. Nu a fost pe placul Americii, mai ales. Când 
trebuiau semnate documentele, a cerut audiență 
la preşedintele de-atunci Vladimir Voronin 
ambasadorul SUA. După această vizită, Voronin a 
refuzat să mai semneze documentele. Cine se mai 
poate ocupa acum de rezolvarea problemei 
transnistrene? Şi e posibilă o rezolvare paşnică? 
În orice caz, cu cât gravitează mai strâns Moldova 
în jurul României, cu atât mai puţine sunt şanse- 
le de reîntoarcere a Transnistriei... 

La ultima staţie de autobuz din Ghidighici, 
vinde vin Maria, o bătrână de 72 de ani. 10 lei li- 
trul. Ea nu a fost niciodată nici în Rusia, nici în 
Uniunea Europeană. Toată viața a lucrat la vi- 
nărie. 

- Se spune că Moldova se uneşte cu România 
în curând, îi dau eu ultimele noutăți pe care le-am 
auzit la mitingul din Chişinău. 

- Niciodată. 

- De ce? 

- Păi românii sunt ca țiganii... Ne iau pe noi ca 
pe o molimă (ceva care se ia). Să nu mai dea 
Dumnezeu. 

- Dar în Uniunea Europeană? 

- În Uniunea Europeană cu plăcere. Acolo 
pensiile sunt mai mari. 

- Dar în Rusia? 

- Păi unde e Rusia? Eh, cum ați mai forfecat 
Moldova. Şi ce bine trăiam împreună! 

Pentru un moldovean, apa este viață. La 
fiecare pas, în cartierul Ghidighici, vezi fântâni 
noi. Şi pe fiecare fântână este o tăbliță pe care 
scrie: „Construită cu bani de la Uniunea Europea- 
nă“. În centru este un parc cu sălcii plângătoare şi 
cu bănci curate. Tot din banii Uniunii Europene. 
Alături este un stadion de fotbal. Am văzut şi 
acolo o tăbliță”. 


Occidentul a pierdut Ucraina 


Cu o zi înainte să înceapă o vizită de stat la 
Washington, Viktor Ianukovici, preşedintele 
Ucrainei, a semnat un decret care puţin probabil 





anul VIII e nr. 87 


17 


POLITICA, LA DESCUSUT 








să-i bucure pe americani, povesteşte cu satisfacție 
specifică „Izvestia“. lanukovici a desființat comi- 
sia care pregătea aderarea Ucrainei la NATO. A 
desființat şi Centrul de Integrare Euro-Atlantică. 
Dacă ne amintim declaraţiile precedente ale lui 
Ianukovici cu privire la neutralitatea Ucrainei, 
atunci e de înțeles: Kievul îşi schimbă vectorul de 
politică externă şi renunță la perspectivele 
aderării la Alianță. 

Decretul lui Ianukovici desființează şi con- 
strucțiile, gândite de ex-preşedintele Viktor Iuş- 
cenko, pentru distrarea partenerilor americani. 
Încetează să mai funcționeze şi institutele pentru 
problemele de securitate naţională şi inter- 
naţională. Dispar concomitent şi consiliile de 
coordonare națională şi comisiile de experți, care 
cercetează interacţiunile Ucrainei cu NATO. 
Ianukovici şi-a publicat deja decretele şi pe site, 
iar documentele au intrat imediat în vigoare. 
În plus, noul şef al statului i-a concediat pe vechii 
funcţionari care rămăseseră la preşedinţie încă 
de pe timpul lui Leonid Kucima. A fost dat afară şi 
Vladimir Gorbulin, prieten apropiat al lui 
Kucima, care ocupa funcţia de şef al Centrului na- 
țional pentru probleme de integrare europeană a 
Ucrainei. Acest centru fusese creat pentru a 
pregăti aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană 
şi pentru apropierea de NATO. 


Viktor luşcenko şi Viktor Ianukovici 


Ianukovici a lichidat mai multe suprastruc- 
turi, inventate de Iuşcenko drept sinecure pentru 
apropiații lui. Îşi încetează activitatea Consiliul 
Naţional pentru Constituţie, Comitetul Politic de 
pe lângă preşedinte, Comitetul Naţional pentru 
Cultură şi Spiritualitate, Comitetul Naţional pen- 
tru relaţiile dintre organele statului şi adminis- 
traţia locală, comitetele naţionale pentru acțiuni 
caritabile, pentru ştiinţă, pentru inventică şi ino- 
vaţii, pentru dezvoltarea stabilă a Ucrainei, pen- 
tru cultură fizică şi sport, pentru formarea tinere- 
tului, pentru menținerea sănătății. 

Preşedintele Ucrainei îşi respectă promisi- 
unea de a reduce numărul funcţionarilor cu 
minim 20%. 

Agenţiile „umflate“ de Iuşcenko se vor 
„dezumfla“ la minimum sau vor fi lichidate. 


Furtună în ceașca de ceai? 


De mai multe luni, America este străbătută 
de un nou suflu frenetic, fenomen supranumit 
simbolic „Tea Party”. Imposibil de priceput pen- 
tru cetățenii unor țări sărăcite, ca România sau 
Bulgaria, unde amărâţii au alte speranţe. De 
exemplu, să iasă mai repede ştevia. Pentru că 
„Tea Party” nu se confundă nici cu vestita for- 
maţie de muzică progresivă canadiană, cu acelaşi 





18 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





nume. Nu! Este o formă de protest al conservato- 
rilor americani radicali, față de regimul prea 
„socialist”, instituit de Barack Obama. Indiferent 
ce ar face, Obama este „un nou Hitler” pentru că 
le distruge „libertăţile”. 

Zeci de mii de conservatori se costumează ca 
pe vremea Declaraţiei de Independenţă. Denumi- 
rea „Tea Party” evocă revolta coloniştilor de la 
Boston, din 1773, contra taxelor impuse de Lon- 
dra pentru ceai. Mânioşi, coloniștii americani au 
aruncat atunci vagoane de ceai în Golful Boston. 

Revoltaţii de azi se adună aparent spontan şi 
strigă împotriva impozitelor de tot felul sau a 
reformei lui Obama din domeniul sănătăţii. Este 
cealaltă față a Americii. Mai precis, este vorba 
despre cetăţenii care nu au venit la Washington 
ca să asiste plângând la învestirea lui Obama. Pe 
4 februarie, aproximativ 600 de conservatori 
între două vârste s-au adunat la un „congres” la 
Nasville, statul Tennessee. Toţi au plătit câte un 
bilet de 549 de dolari. Pe 12 septembrie 2009, s- 
au strâns la Washington DC peste 75000 de revol- 
taţi. Oameni foarte diferiţi, ca poziţie socială şi 
gândire politică. Revista „The Economist” consi- 
deră că militanţii „Tea Party” constituie deja cea 
mai eficientă forță politică din SUA. 

Conservatorii „vor Să salveze America” pur 
şi simplu, iar nu doar să determine Administrația 
de la Casa Albă s-o lase mai moale cu reformele 
sistemului de sănătate, ale bugetului sau mediu- 
lui. Considerându-se revoluționari sau contrare- 
voluţionari, ei susțin că America a luat-o pe un 
drum greşit, că mai multe administrații succesive 
au călcat în picioare Constituţia părinţilor fonda- 
tori. Cei mai mulți nu au făcut politică şi neagă 
orice amestec al Partidului Republican în organi- 
zarea lor. „Mulţumesc, Doamne, că Obama la 
învins pe McCain în 2008! Altfel ne duceam spre 
stânga mai ceva ca pe timpul lui Roosevelt. Timp 
de decenii, America a fost ca broasca proverbială, 
care fierbea fără să-şi dea seama. Dar când 
Barack Hussein Obama a ajuns la putere, a încăl- 
zit cazanul atât de tare, încât alegătorii s-au trezit 
în sfârşit şi au început să sară afară”, a spus Tom 
Tancredo, fost senator republican şi candidat la 
preşedinţie. A venit la congresul de la Nashville şi 
Sarah Palin, care a rostit un discurs acid la adresa 


lui Obama. „America e gata de o nouă revoluţie, 
iar voi faceţi parte din ea”, le-a spus Sarah Palin, 
în ropote de aplauze. 

La fel ca la revolta de la Teheran contra lui 
Ahmadinejad (puşchea!), conservatorii „revolu- 
ționari” de la Tea Party învaţă să foloseacsă rețe- 
lele Facebook sau Twitter ca să transmită idei, să 
adune bani şi să-i mobilizeze pe revoltați. Vor im- 
pozite mai mici şi un guvern federal mai puţin 
stufos. 

Aceşti americani care se îmbracă fistichiu 
contra lui Obama ar putea înclina balanța în 
favoarea republicanilor la alegerile de la jumă- 
tate de mandat din Statele Unite. 

Compararea lui Barack Hussein Obama cu 
Hitler este însă cel puţin infantilă, dacă nu ridi- 
colă. Să- vezi pe actualul lider planetar cu mus- 
tața Fuhrerului sub nas este fabulos. „Eu mă opun 
categoric politicii lui Obama, nu accept ce vrea el 
să facă. Dar cred că este bine intenționat, chiar 
dacă este fundamental greşit. Să-l comparăm însă 
cu Hitler nu numai că este eronat din toate 
punctele de vedere fiindcă toate ziarele şi televi- 
ziunile vor prezenta numai afişele care îl prezin- 
tă aşa. Mesajul nostru are de pierdut”, observă 
Andrew Moylan de la Uniunea Naţională a plătito- 
rilor de Taxe. Cei care îl compară pe preşedintele 
de la Casa Albă cu micul Adolf susțin că reforma 
din sănătate, promovată de Obama, ar acorda 
puteri excesive doctorilor care ar avea astfel 
drept de viață şi de moarte asupra pacienţilor, ca 
pe vremea naziștilor. 

Tea Party i-a atras şi pe cei din Consiliul 
Cetăţenilor Conservatori, care susțin supremaţia 
rasei albe. S-au alăturat şi radicalii din Societatea 
John Birch sau LaRouchies, care consideră că 
tragedia din 11 septembrie 2001 a fost provocată 
de cercuri oculte şi că Obama nu s-a născut în 
Statele Unite. 

Republicanii nu ştiu cum să se raporteze la 
acest fenomen care tot creşte. Să se prefacă doar 
că nu observă ce se întâmplă cu aceşti cetăţeni 
liberi ar fi grav. Să le acorde prea multă atenţie 
este iarăşi riscant, fiindcă nu intuiesc în ce 
direcţie se va dezvolta această mişcare. Aşa cum 
nimeni nu ştia din ce direcție veneau avioanele 
spre Turnurile Gemene... 





anul VIII e nr. 87 


19 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Rusia lui Putin 


Mihail Albişteanu 





Îi timpul țarilor se vorbea de Nicolae sau Ale- 


xandru „al Rusiei”. Rusia Sovietică a fost a lui 

Lenin. Apoi a apărut URSS. După destrămarea 
sa, Boris Elțîn, ca prim conducător al Rusiei în era 
postsovietică, a fost doar cel care a pus punctul pe 
„i”-ul destrămării Uniunii. Astăzi discutăm de 
Rusia lui Putin. El nu este „al Rusiei”, pentru că nu 
este produsul unei tradiţii şi al unei moşteniri, 
asemeni Romanovilor. Rusia este a sa, pentru că 
el a fost cel care a reclădit-o, conform dorințelor 
proprii, şi o stăpâneşte. Este suficient să ne amin- 
tim cum arăta țara la 31 decembrie 1999, când 
Putin devenea preşedinte şi să observăm care 
este astăzi situaţia Rusiei, atât din punct de vede- 
re economic, cât şi pe arena internaţională. După 
1991, în ochii multora, Rusia părea să devină o 
putere de mâna a doua. Îmi amintesc însă şi acum 
-ca o curiozitate - cum, la începutul anilor "90, stu- 
denţii basarabeni de la Facultatea de Istorie din 
Iaşi, în buna cunoaştere a realităților de peste 
Prut, ne tăiau avântul nouă, „regăţenilor”, care 
speram chiar într-o apropiată implozie a Fede- 
raţiei, că, fără îndoială, Rusia va reveni. Atunci 
părea absurd, dar iată că realitatea anului 2010 
confirmă presupunerea lor. 

Cu răbdarea nesfârşită cu care a ştiut să urce 
spre vârful Kremlinului (a fost şeful FSB între 
iulie 1998 şi august 1999, iar apoi premier, în pe- 
rioada august - decembrie 1999), Putin a purces 
la refacerea economică şi militară a Rusiei şi la 
recâştigarea locului pe care Uniunea Sovietică îl 
ocupa pe arena internaţională. Nu l-au descurajat 
nici tragedia submarinului „Kursk”, nici repetate- 
le eşecuri ale sistemului de rachete „Bulava”, nici 
vechimea flotei aeriene, nici, mai ales, lipsa de 
fonduri şi dezorganizarea din economie. Nu lau 
întors din drum nici nesfârşitul război din Cauca- 
zul de nord (Cecenia - Inguşetia - Daghestan), 
nici tragediile de la Beslan (septembrie 2004), 
sau chiar din inima capitalei ruse (atacul teatru- 
lui „Dubrovka”, în 2002 sau atacul de la metroul 


din Moscova, de la sfârşitul lunii martie 2010). A 
continuat să vândă materii prime - în primul 
rând petrol şi gaze - în cantități uriaşe. Pentru 
aceasta a fost însă nevoit să subordoneze statului 
„mogulimea” rusă, care, în colaborare cu Mafia 
locală avea la discreţie sistemul economic al țării. 
Curând, marii îmbogăţiți de după 1991 au trebuit 
să înțeleagă şi să accepte că „ţarul” se întorsese la 
Kremlin şi i s-au supus. Cei care au fost mai grei 
de cap înfundă puşcăria (vezi Mihail Hodorkov- 
ski), sau s-au mutat prin Marea Britanie. Dar şi 
acolo trebuie să aibă grijă: Putin a scos mâinile 
lungi ale Rusiei din propriile buzunare (unde 
erau adânc îndesate în timpul lui lelțîn) şi unii ca 
Alexandr Litvinenko au simţit pe pielea lor 
îmbrăţişarea mortală a ursului rusesc. A subordo- 
nat țara total şi o conduce cu mână de fier. Este 
preşedintele partidului „Rusia Unită”, în rându- 
rile căruia a ştiut să atragă mulți tineri şi nimeni 
nu îşi mai face iluzii că şi în calitate de premier nu 
l-ar conduce din umbră pe apropiatul său colabo- 
rator, actualul preşedinte al Rusiei, Dmitri Medve- 
dev. Este fostul (2000-2008) şi probabil viitorul 
preşedinte al Rusiei. 

Toate aceste măsuri i-au consolidat regimul 
politic autoritar, dar şi situaţia economică a țării, 
timp în care a acceptat răbdător ca SUA să îşi facă 
jocurile în Balcani, în Caucaz şi în Asia Centrală, 
şi chiar mai aproape de graniţele Rusiei. Însă, 
după ce s-a impus politic în interior şi după ce a 
consolidat economia, cu mâinile astfel dezlegate, 
s-a putut ocupa de politica externă. A consolidat 
relaţiile cu UE şi cu alte state de pe continent. 
Plecând de la legăturile bune pe care URSS şi apoi 
Rusia, prin Gorbaciov şi Elțîn, le-au stabilit cu 
Germania, Putin a reuşit să impună construirea a 
două magistrale de gaze - „Nord Stream” şi 
„South Stream”, ultimul proiect depăşind până în 
prezent, ca stadiu, proiectul european „Nabucco”. 
Bineînțeles, în prealabil Putin a înțeles să 
convingă Europa în acest sens, închizând de vreo 
două ori gazele pe timp de iarnă şi lăsând puţin 
continentul să dârdâie. Bunele relaţii cu UE se 





20 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 








manifestă nu doar prin îmbrăţisări cu Berlusconi, 
cât mai ales prin acapararea economiilor ţărilor 
vecine (şi nu numai) din UE, de către giganții fi- 
nanciari ruşi, controlaţi strict de la Kremlin. Este 
una din modalităţile prin care, pe tărâm econom- 
ic, Rusia caută să recupereze sfera de influență 
sovietică din Europa centrală şi de răsărit. 

O problemă extrem de deranjantă pentru 
Moscova o reprezintă însă imixtiunea americană 
în Balcani şi mai ales în spaţiul CSI. Administrația 
Bush a susținut (poate chiar a orchestrat) „revo- 
luţia trandafirilor” din Georgia (noiembrie 
2003), „revoluţia portocalie” din Ucraina (no- 
iembrie 2004 - ianuarie 2005) şi „revoluţia Iale- 
lelor” din Kîrgistan (martie 2005) - ţară care, pe 
lângă baza rusă din Kant, adăposteşte, din 2001, 
şi o bază americană, în capitala Bişkek, folosită 
pentru operaţiunile militare americane din 
Afganistan. Să nu uităm şi de o altă victorie „por- 
tocalie”, în decembrie 2004, la Bucureşti. Putin 
nu s-a împăcat cu situaţia, dar a ştiut să aştepte 
momente mai favorabile, pentru a contracara 


efectele acestor mişcări. Nu a pierdut din vedere 
nici Balcanii. Începând din 1991, în timpul 
preşedinţiei lui Elțîn, Rusia a asistat neputin- 
cioasă la umilirea Serbiei, aliata sa. Consecință a 
acestui fapt, Putin nu a putut împiedica recunoaş- 
terea independenţei provinciei Kosovo, procla- 
mată în februarie 2008. A avertizat însă în legă- 
tură cu încălcarea dreptului internaţional şi a 
amenințat cu măsuri de răspuns. Ocazia a venit în 
august, acelaşi an, când Rusia a dat o lecţie scurtă 
şi dură regimului preşedintelui georgian Saakaş- 
vili, răspunzând SUA cu aceeaşi monedă şi recu- 
noscând, de asemenea unilateral, independența 
Abhaziei şi a Osetiei de Sud. A fost un semnal pu- 
ternic că Rusia nu mai acceptă să înghită umilirile 
americane. Ca şi în 1999, când lupta cu cecenii, 
Putin era acum din nou prim-ministru, poziție 
din care pare să se ocupe mai confortabil de ast- 
fel de probleme, deşi, evident, din punct de vede- 
re legal, preşedintele Rusiei ar trebui să aibă un 
cuvânt mai greu de spus în ceea ce priveşte poli- 
tica externă. Au urmat mari manifestații de 
stradă la Tbilisi şi chiar un complot militar, prin 
care se urmărea debarcarea lui Saakaşvili, cu aju- 
torul opoziţiei şi al unor elemente din armată, 
încercări care, până în prezent nu au reuşit. În 
Ucraina, alegerile de la începutul acestui an au 
măturat efectele „revoluţiei portocalii”. Ajuns în 
sfârşit preşedinte, Viktor lanukovici a desființat 
organismul creat de Iuşcenko, care avea drept 
obiectiv procesul unei viitoare integrări euro- 
atlantice a Ucrainei. Cea mai recentă etapă a avut 
loc în Kîrgîstan, unde preşedintele Bakiev, ajuns 
la putere prin violențele din 2005, a fost înlătu- 
rat, la fel de violent, în aprilie 2010. 

Este de cercetat dacă şi în ce măsură Rusia a 
fost implicată în suspendarea preşedintelui Bă- 
sescu (aprilie 2007) sau în alegerile prezidenţiale 
din 2009 din România (apropo de vizita contra- 
candidatului său, pe furiş, la Moscova). La rubrica 
„eşecuri”, Putin poate să îşi treacă Republica Mol- 
dova, cel puţin deocamdată, căci alegerile prezi- 
denţiale trucate din 2009 nu le-au adus aliaților 
comunişti decât revoltele din aprilie trecut şi înlă- 
turarea de la putere. Rusia are însă suficiente 
pârgii de acţiune chiar în actualul guvern, dacă 
ne gândim la Marian Lupu, iar în ceea ce priveşte 





anul VIII e nr. 87 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Transnistria, aceasta rămâne un cap de pod al 
Rusiei, şi singurul motiv pentru care această re- 
giune nu a urmat drumul Abhaziei şi Osetiei de 
sud este că nu are graniță cu Federaţia. 

Recenta tragedie de la Smolensk nu cade rău 
deloc Kremlinului. Dispare astfel nu doar un lider 
ostil (Lech Kaczynski), ci şi un întreg grup de 
apropiaţi ai acestuia, din armată şi din serviciile 
secrete, care sprijineau politica acestuia (de fapt, 
fostul preşedinte al Poloniei nu era bine văzut 
nici de americani, pentru că s-a opus scutului anti- 
rachetă, dar nici de europeni, care-i reproşau ter- 
giversările legate de semnarea Tratatului de la 
Lisabona); rămâne în schimb premierul Donald 
Tusk, cu care Moscova are relaţii mai bune. 

Atent la casă, Putin (vorba lui Ludovic al 
XV-lea) nu uită nici de „grajduri”. În repetate rân- 
duri aviația şi chiar marina rusă s-au manifestat 
sfidător la adresa forțelor NATO pe mările şi 
oceanele lumii. Mai mult, Rusia şi-a reluat politica 
pe continentul american, susținând economic şi 


militar state precum Venezuela şi Bolivia, care 
stau ca nişte spini în ochii Casei Albe. 

Acţionând cu duritate pe plan extern, Putin 
nu uită însă de imaginea sa. Nu este el cel care 
încălzeşte Europa în fiecare iarnă? Nu a semnat 
el, recent, la Praga, un nou tratat „START”, care 
să-l înlocuiască pe cel care a expirat anul trecut? 
Să nu uităm apoi şi cealaltă publicitate, cea mon- 
denă - Putin vânătorul neînfricat, Putin practi- 
cantul de arte marțiale, Putin pescarul playboy, 
Putin pilotul... 

Putin este un om cu o personalitate deosebi- 
tă, căruia sistemul politic rusesc îi permite să-şi 
pună în valoare această personalitate. Există toa- 
te şansele ca el să conducă Rusia mulţi ani de aici 
înainte. Pentru români această perspectivă nu 
poate fi decât tristă. Putin nu va lăsa situaţia din 
Republica Moldova în cadrele sale actuale. Va 
aştepta, iar când va veni vremea, va acţiona fără 
ezitare. Şi mă tem că, pe termen lung, nici chiar 
România nu va scăpa. Cel puţin, nu uşor. 











22 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Starea Basarabiei 


Cutia Pandorei 
a anticipatelor 


Dan Dungaciu 


upă ce unii lideri ai Alianţei pentru 
[) Integrare Europeană (AIE) au revenit asu- 

pra deciziei de modificare a Constituţiei 
Republicii Moldova prin referendum, iniţial 
asumată plenar, spectrul alegerilor anticipate de- 
vine tot mai vizibil. Ce va fi, nu putem decât 
bănui. Dar, precum în povestea celebrei Pandora, 
atunci când deschizi cutia pe care nu trebuia să o 
deschizi, din ea iese totul, nu doar ceea ce ai fi 
vrut tu la un moment dat. 





Referendum și alegeri 


Faţă de referendumul constituțional, alege- 
rile sunt o schimbare evidentă de registru. Iar de- 
osebirea care ne interesează aici este următoa- 
rea: în cazul celui dintâi, liderii civici şi politici ar 
avea posibilitatea unei intervenţii directe asupra 
opiniei publice, prin dezbateri, discursuri etc. şi 
care să permită educarea şi clarificarea opțiu- 
nilor cetăţenilor Republicii Moldova - şi asta ar fi 
funcţia principală a referendumului! Propunerile 
de modificare a Constituţiei sunt numeroase, dar 
cele problematice şi care necesită dezbatere şi 
lămurire publică sunt câteva. Chiar dacă în final 
referendumul este tot o consultare populară, deci 
trebuie ajustat în consecință, politicianul şi lide- 
rul de opinie au indiscutabil o autonomie mai 
mare față de public. Ceea ce nu există însă în 
cazul alegerilor anticipate, unde liderii politici 
sunt, practic, prizonierii electoratului. Adică nu 
vorbesc ca să educe şi să clarifice, ci ca să obţină 
voturi. Deosebirea este decisivă! 

Dincolo însă de aceste diferenţe strategice, 
alegerile anticipate ridică o serie de întrebări de 
fond, legate de modul concret de participare al 
alianței în alegeri. Dacă presupunem că PCRM ar 


mai avea astăzi circa 30% în opțiunea de vot, 
rezultă că circa 70% din felia „puterii” este dispo- 
nibilă AIE. Dar care AIE? 


„Nu putem reuși 
decât împreună“ 


În cazul anticipatelor, prima opţiune a coali- 
ției care vine în minte ar fi, desigur, cea a partici- 
pării unitare, ca bloc politic, în urma modifică- 
rilor aduse legii electorale. În esenţă, unificarea 
partidelor anticomuniste este un slogan care are 
nu doar rezonanță în electoratul din stânga Pru- 
tului, dar constituie şi certificatul de naştere al 
AIE. Tehnic vorbind însă, apare o problemă: cum 
se vor repartiza locurile? Pentru că negocierile 
vor fi dure în ceea ce priveşte distribuţia de pu- 
tere în interiorul Alianţei şi nu e clar cum se va 
face asta. Răspunsul clasic este: prin sondaje de 
opinie publică. Deşi uzitată, formula nu este fără 
cusur. În primul rând, pentru că percepția publică 
de la un moment dat nu măsoară neapărat forța 
electorală a unui partid; campania electorală 
modifică şi comportamentul respectivului partid 
şi atitudinea electoratului. În al doilea rând, son- 
dajele vor măsura astăzi mai degrabă vizibili- 
tatea publică a unuia sau altuia dintre lideri, vizi- 
bilitate direct proporţională cu accesul la resurse 
al funcţiei deținute în prezent. În al treilea rând, 
într-o coaliție, mesajul transmis public este numi- 
torul comun al mesajelor tuturor membrilor. În 
mod fatal, mesajul unei coaliții avantajează par- 
tidul din „centru coaliției, pentru că, realmente, 
îi perpetuează mesajul (partidele dintr-o coaliție 
percepute la extremele ei sunt cele obligate să îşi 
ajusteze discursul inițial pentru a putea fi agreat 
de toţi colegii). Aşa s-a petrecut şi se petrece şi cu 
AIE, al cărei mesaj a favorizat, neintenționat, par- 
tidul aflat în centrul politic al acesteia, con- 





anul VIII e nr. 87 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ferindu-i un avantaj de etapă din moment ce 
mesajele Alianţei cădeau perfect pe un anumit 
tronson de electorat, neglijând altele. 


Scapă cine poate 


Varianta participării individuale la alegeri a 
membrilor AIE a fost deja sugerată la Chişinău. 
Este invocat aici un calcul strategic care ar indica 
faptul că suma voturilor membrilor AIE este mai 
mare decât suma voturilor obținute ca bloc elec- 
toral compact. Aserţiunea este, sociologic vor- 
bind, discutabilă. În primul rând, că nimeni nu 
poate demonstra asta cu precizie, iar experiențele 
electorale din alte state, inclusiv din RM, au indi- 
cat că cea mai bună strategie de a aduce la vot elec- 
toratul indecis rămâne blocul electoral. Dincolo 
de asta, participarea individuală este riscantă pen- 
tru viitorul postelectoral al AIE. Până în prezent, o 
serie de tensiuni interne au fost puse între paran- 
teze în numele menținerii coaliției, dar această 
presiune dispare în acest caz. Fiecare actor politic 
va fi obligat să îşi aleagă precis felia de electorat 
căreia i se adresează şi să transmită mesaje în con- 
secință. Unele dintre ele vor intra fatal în coliziune 
cu cele ale foştilor colegi de coaliție. Riscul unei 
spirale a violenței declaraţiilor este major, în 
ciuda unui eventual „gentlemen agreement” 
iniţial. Toată lumea ştie că, în final, vor conta pro- 
centele pe care le obţine în alegeri, nu comporta- 
mentul din timpul campaniei. Va mai fi posibilă o 
alianță după anticipate, în condițiile în care nici 
măcar astăzi tensiunile interne nu sunt ostoite? 


Evadarea din pluton 


O variantă intermediară, convenabilă teo- 
retic membrilor AIE care stau mai bine în sonda- 
je în acest moment ar fi „evadarea din pluton”, 
respectiv, părăsirea solitară a unui eventual bloc 
electoral. Varianta unui Partid Liberal Democrat 
din Moldova solitar care lasă în urmă o alianță 
alcătuită din Partidul Liberal, Partidul Democrat 
şi Alianța Moldova Noastră, este puţin probabilă - 
dincolo de riscurile de imagine pentru PLDM.- cel 
puţin pentru motivul că o asemenea alianță în 
trei nu pare verosimilă. În cazul însă în care eva- 


datul este PD - sugestiile pentru o asemenea 
mutare ar putea fi declaraţia la adresa românis- 
mului a lui Marian Lupu şi cea despre reori- 
entarea spre Rusia a lui Valeriu Lazăr - lucrurile 
devin verosimile. Provocările majore sunt trei. În 
primul rând, probleme interne ale PD, acesta 
nefiind în realitate un partid, ci un proiect politic 
care stă sub egida fostului spicher comunist al 
parlamentului, Marian Lupu. Nu există unanimi- 
tăți acolo, mai ales legate de direcția geostrate- 
gică a Republicii Moldova. O mutare solitară spre 
Est ar genera, dacă nu ruperea partidului, cel 
puţin plecări spectaculoase. În al doilea rând, o 
asemenea opţiune a lui Marian Lupu ar genera o 
bătălie dură în campanie între Partidul Comu- 
niştilor din Republica Moldova şi Partidul Demo- 
crat, pentru că, practic, s-ar confrunta pentru 
acelaşi electorat, dar şi o resuscitare „europeană” 
a moldovenismului de extracţie sovietică. Duri- 
însă invers proporțională cu şansele unei coaliții 
post-electorale. Care, însă, nu se (mai) exclude. Şi 
asta este a treia provocare! 


Scenariul negru e roșu 


Oricât de neplauzibilă pare în acest moment, 
ieşirea din pluton a PD-ului face probabilă o coa- 
liţie postelectorală cu PCRM - dorită şi încurajată 
la Moscova. Dar asta cu trei condiţii. Prima, ca 
cele două formaţiuni să cumuleze un scor care să 
le permită accesul la pârghiile puterii. A doua, ca 
scorurile PD şi PCRM să fie relativ apropiate. 
Marian Lupu nu îşi poate permite o nouă umi- 
lință a lui Voronin, astfel că o eventuală colabo- 
rare dintre cele două partide trebuie făcută de pe 
poziţii relativ egale. A treia, spaţiul euroatlantic 
ar trebui să agreeze, fie şi tacit, revenirea comu- 
niştilor la guvernare şi un Lupu transformat în 
Ianukovici. Dar asta presupune un risc enorm, 
pentru că o asemenea variantă ar fi opusul 
oricărei stabilități pe care Bruxellesul o doreşte la 
frontierele sale. O eventuală guvernare PD-PCRM 
va redeschide intempestiv toate dosarele de criză 
din stânga Prutului, de la dosarul identitar la con- 
fruntarea între generaţii. lar Republica Moldova 
va cădea inevitabil de pe hartă. 





24 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Pentru o politică de tip creştin (IV) 


Politica în Occident şi 
politica Occidentului 


Paul Ghiţiu 





1993 - 2010 Forza Italia 

* „Fiul fostului primar matiot din Palermo a 
declarat, azi, că partidul fondat de premierul Sil- 
vio Berlusconi s-a creat după negocieri între li- 
derii Mafiei siciliene şi Guvern. 

În urma unui val de asasinate ale Cosa Nos- 
tra, la începutul anilor 90, autoritățile au înche- 
iat, cu Matia, un „pact de neagresiune“, relatează 
AFP. Printre cei care au participat la fondarea 
partidului Forza Italia se află și senatorul 
Marcello Dell'Utri. 

Cariera politică a lui Dell'Utri nu a fost atec- 
tată de scandalul din 2004, în care a fost condam- 
nat pentru asociere cu Matia, iar aCum este sena- 
tor. 

Partidul Forza Italia a fost tondat în decem- 
brie 1993, iar la numai trei luni a câștigat primele 
alegeri. În momentul lansării sale, scena politică 
italiană se afla în plin val de scandaluri de 
corupție, care a dus la dispariția a cinci partide 
care au guvernat Italia din 1947. 

La finele anului 2009, Berlusconi a fost 
implicat într-un scandal de coruptie în care era 
acuzat că a protejat mai mulți matioți. Dezvă- 
luirile au fost făcute de un fost asasin plătit de 
Cosa Nostra. (...)” (HotNews) 


2010 - Italia 

* „Arestarea recentă a preşedintelui Consi- 
liului superior al lucrărilor publice (instituţie cen- 
trală de la Roma) şi a preşedintelui Comisiei de 
urbanism a primăriei din Milano au fost cele mai 
intens mediatizate cazuri din ultima vreme 

Faptele de coruptie din Italia au sporit cu 
229% în 2009, arată un raport al Curţii de 
Conturi (CC) de la Roma, care urmează să fie pu- 


blicat săptămâna viitoare. Din analiza CC reiese 
că acest stat fondator al UE are probleme mult 
mai mari cu acest fenomen decât ultimele intrate 
în UE, România şi Bulgaria, date adesea ca exem- 
ple negative. (...)” (HotNews) 

Partidele s-au construit şi se construiesc din 
oameni mediocri, fără aptitudini deosebite - nu 
este importantă competența într-un domeniu, ci 
competenţa în „profesia” politică - fără limitări 
morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la mane- 
vre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă 
acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul 
pe care se poate construi o carieră politică cere 
resurse materiale personale, relaţii politice şi de 
alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani 
astăzi pentru a-i înmulți mâine. 

Chiar dacă deocamdată partidismul râmâne 
sub umbrela pluralismului - fie pentru că încă nu 




















anul VIII e nr. 87 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, 
fie pentru că încă nu s-a extras totul din această 
găselniță care le asigură liniştea - partidele 
apusene s-au aşezat în structura statului aproape 
în acelaşi mod în care partidele comuniste şi 
activiştii lor erau un element al statalității în 
comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile 
şi instituţiile statului, controlează prin oamenii 
lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul eco- 
nomic, controlează alături de alţii mecanismul 
ideologic, transformă cultura într-un instrument 
al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, 
partidele au confiscat statul, pe care îl conduc 
pentru bunăstarea proprie prin activiştii de 
frunte de la nivel central şi local. Mai mult, par- 
tidele sunt finanțate de stat, aceasta fiind un alt 
aspect al statutului lor real. 

În plan politic, partidele şi nu instituțiile sta- 
tului - de ex. parlamentele - dețin puterea. Mai 
mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea 
puterii - fie la putere, fie în opoziţie - partidele 
atrag voturile prin programe de conjunctură - cel 
mai adesea uitate după alegeri-, prin lozinci, spec- 
tacolul politic intens mediatizate - politicienii 
interpretează roluri în care sunt alții decât cei din 
realitate, orice mișcare este atent pusă în scenă şi 
transmisă mai cu succes decât programele clasice 
de divertisment. Ce contează că nu-și îndeplinesc 
promisiunile, că nu au o concepţie coerentă 
asupra omului, societății umane, sau - dincolo de 
vorbe - un sistem de valori şi principii morale. 

Parlamentele, o scamatorie ieşită din pălăria 
magiei politice, nu sunt, în final, nimic altceva 
decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele 
nu pot şi nu vor funcționa altfel decât o cer intere- 
sele acestora, pentru că membrii lor sunt mai 
întâi membrii partidelor ale căror mişcări se 
aranjează în culisele în care se face trecerea din- 
spre structurile politice spre centrele de putere 
reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi pri- 
vitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, 
discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activi- 
tății lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi 
în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 
100 de ani şi din fiecare an de parlamentarism. 

Puterea reală o deţine aşa-numita „elită a 
puterii” formată din personajele cele mai influ- 


ente din societate, ale căror nume sunt adesea 
necunoscute opiniei publice, personaje din 
lumea financiar-bancară, industrială, politică, 
mass-media, cultură, sindicate. Aceste carteluri 
iau toate hotărârile importante exercitând con- 
trolul asupra întregii societăți repartizând la 
nivel central şi local oamenii pe posturi, avanta- 
jele şi privilegiile, distribuind conform înţelege- 
rilor veniturile statului care a devenit prada lor. 
Chiar şi în plan vizibil are loc o regrupare a de- 
ciziei şi decidenţilor dinspre structurile politice 
spre centrele de putere financiar-economică. 


Democraţia: 
de la puterea poporului 
la tirania minorităților 


Democraţia, ni se spune, este valoarea 
supremă a omului (e adevărat, şi libertatea, se afir- 
mă, este una dintre ele). Etalon absolut, criteriu 
infailibil, judecată ultimă. În utilizarea actuală, ter- 
menul a suferit o deplasare masivă, statuată şi de 
unele dicţionare, de Ia înţelesul de regim politic în 
care puterea aparţine poporului, la cel de super- 
doctrină politică, supra-ideologie, acoperiş a tot 
ceea ce e bun politic. Tot ceea ce este democratic 
este bun, iar ceea ce este nedemocratic este rău. 
Dar ceea ce este astăzi rău este adesea în opoziție 
cu înțelesul iniţial. De exemplu, impunerea valo- 
rilor, dorințelor, ideilor, elanurilor care la un 
moment dat animă majoritatea, adică esența 
democraţiei moderne, este astăzi, sub titulatura 
tirania majorităţii, nedemocratică şi deci rea. 
Invers, impunerea aceluiaşi ansamblu aparținând 
minorităţilor este democratică, deci bună. 

Corupţia, minciuna politică, jaful practicat 
de marile corporaţii, înțelegerile oneroase dintre 
politicieni, afacerişti şi mafioţi, cârdăşia din 
spatele culiselor, manipularea, opresiunea ideo- 
logică mascată, înşelarea alegătorilor şi multe 
altele asemănătoare nu sunt amintite în definiți- 
ile democraţiei. Unele sunt însă prezentate în dis- 
cuţiile politice ca fiind tocmai o garanţie a demo- 
craţiei, o dovadă a sănătăţii ei, a faptului că e vie 
şi reuşeşte să depăşească micile neajunsuri. 

Cei care votează îşi formează opiniile prin 
intermediul mass-media, într-un proces în care, 





26 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





chiar şi ceea ce ei refuză să accepte, le este impus 
de aceasta. Votul alegătorului depinde de opți- 
unea mass-media, iar aceasta de interesele pro- 
prietarilor şi managerilor ei. Eşti - de exemplu - 
împotriva căsătoriei homosexualilor - o cam- 
panie dusă cu mijloace de la cele mai insesizabile, 
la cele mai făţişe, în care eşti acuzat de gândire şi 
comportament nedemocratic, te va convinge 
după un timp ca măcar să nu comentezi sau să nu 
protestezi. Mai ales că ştii, din diverse exemple 
furnizate tot de mass-media, sau de la propriul 
tău loc de muncă, ori din grupul de prieteni, ce 
repercursiuni serioase poate avea listarea ta ca 
reacţionat. 

Şi astfel ajungem la poate cea mai surprinză- 
toare dimensiune a democraţiei: transformarea 
ei într-un mijloc de constrângere, de agresiune 
pentru supunerea atât a persoanelor individuale 
cât şi statelor. Educaţia democratică, pentru unii, 
exportul de democraţie, pentru celelalte, sunt 
argumentele unor vieți distruse sau mutilate, sau 
ale conflictelor militare, loviturilor de stat, 
războaielor antiteroriste. 


Drepturile Omului în faţa 
omului și a lui Dumnezeu 


După cum spune Zinoviev, faptul că drep- 
turile omului sunt prezentate ca înnăscute şi ina- 
lienabile este o prostie atât din punct de vedere 
logic cât şi practic. 

Faţă de cine, în fața cui se pretinde acest 
lucru? Tot a omului? Adică, dreptul ca oricând 
unii să aibă drepturi mai multe decât alţii. De 
exemplu, de a stabili care sunt drepturile celor- 
Ialţi şi limitările lor. Şi astfel, în mod real, aceste 
mult aclamate drepturi să fie tot timpul răpite 
omului. 

În fața naturii? Poate pentru că natura 
reacționară şi-a decimat pădurile, şi-a infectat 
apele şi otrăvit aerul!!! 

Sau în fața lui Dumnezeu, căruia nu mai 
vrem nici să-i pronunțăm numele şi de aceea 
numele lor nu-l spunem complet: Drepturile 
Omului în fața lui Dumnezeu? Nu şi-au propus 
progresiştii masoni schimbarea lumii prin elibe- 
rarea omului de legătura cu Dumnezeu, şi, deci, 


nu sunt ele o afirmare a condiţiei umane libere, 
independente, supreme în fața Acestuia (Sau, mă 
rog, în faţa ideii retrograde de Dumnezeu, care a 
terorizat mii de ani omenirea)? 

Dar, nimic din ceea ce reglementează viața 
socială nu este înnăscut, ci creat. Faimoasa decla- 
raţie a drepturilor omului şi corpul acestora nu 
sunt altceva decât un construct al minții umane, 
nişte norme juridice, un mijloc artificial de a 
organiza viața socială, care au apărut după ce 
omenirea parcursese deja mii de ani de existență, 
unii dintre ei în forme de civilizaţie surprinzător 
de elevate. 

Prezente în toate constituţiile progresiste, 
drepturile şi libertăţile omului sunt un izvor de 
paradoxuri: de exemplu, dreptul Ia libera expri- 
mare este anulat de condiția exprimării a ceea ce 
este corect democratic, altfel, propagarea unor 
idei nedemocratice te poate lipsi de multe alte 
drepturi, chiar şi de libertate. Drepturile înscrise 
pe hârtie rămâne să fie şi statuate de alte docu- 
mente oficiale. Dreptul Ia vot este universal, dar 
în Elveţia femeile nu au votat până de curând. 

Mai mult chiar, într-un proces firesc oricărui 
astfel de construct, drepturile şi libertăţile 
declarate s-au modificat cu rapiditate în ultimii 
treizeci de ani în sensul alterării lor sub diverse 
pretexte: lupta împotriva capitalismului, a comu- 
nismului, a terorismului. Şi România Anei Pauker 
şi America lui Mc Carthy erau semnatare ale ace- 
leiaşi declaraţii universale. Sau, astăzi, America 
lui „Patriotic Act”. 

Componente majore ale democraţiei, drep- 
turile omului şi libertăţile cetăţeneşti, au asigurat 
uciderea a milioane de oameni începând cu 
sutele de mii de reacționari din Revoluţia 
Franceză. Şi continuă să fie, ca armă ideologică, 
un pretext, din cadrul mai larg al exportului de 
democraţie, pentru intervenţia în state din afara 
sferei occidentale. 


Comunismul a murit, trâiască 
marxismul 

2010- Drepturi şi libertăți 

* „Angajaţii britanici din domeniul sănătății 
riscă să-şi piardă slujbele dacă discută despre 





anul VIII e nr. 87 


27 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





convingerile lor religioase cu colegii sau cu paci- 
enţii, susține “The Telegraph”.(..) În urma unui 
scandal de proporții cauzat de concedierea unei 
infirmiere care s-a oferit să se roage pentru un pa- 
cient în vârstă, presa britanică a descoperit că mi- 
nisterul sănătății poate elibera din funcţie orice 
angajatcare discută despre religie...” (Cotidianul) 

* „Folosirea cuvintelor „doamnă“ şi „dom- 
nişoară“ a fost interzisă de liderii Uniunii Europe- 
ne, pentru că nu sunt corecte din punct de vedere 
politic, scrie Daily Mail în ediția electronică. Mă- 
sura a fost justiticată prin faptul că folosirea aces- 
tor cuvinte are conotații sexiste, iar Parlamentul 
European încearcă să creeze un limbaj neutru. 

Potrivit Daily Mail, noul set de reguli nu se 
opreşte aici. Astfel, expresia „man-made“ (facut 
de om/barbat) trebuie înlocuită cu „artificial“ sau 
„sintetic“, „air hostesses“ (stewardese), cu 
„însoțitori de zbor“ (flight attendants). De aseme- 
nea, „Statesmen“ (oameni/barbaţi de stat) se va 
înlocui cu „lideri politici“, iar „sportsmen“ 
(sportivi), cu „atleți“. Nu au fost omise nici cuvin- 
tele „fireman“ (pompier), „policeman“ (polițist) 
şi „policewoman“ (polițistă), pentru ultimele 
două cerându-se înlocuirea cu „ofiteri de 
poliție“...” (Ziua online) 

* „La câteva zile după premiera mondială a 
lungmetrajului de ficțiune al lui Constantin Po- 
pescu, “Portretul luptătorului Ia tinereţe”, In- 
stitutul pentru Studierea Holocaustului “Elie Wie- 
sel” şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor 
au cerut nu doar directorului Berlinalei, Dieter 
Kosslick, dar şi membrilor juriului Competiţiei 
Oficiale interzicerea filmului. (...) (HotNews) 

Din întâmplare - sau nu! -, la începutul se- 
colului XX, propaganda capitalistă primea cadoul 
de care avea nevoie pentru a livra omenirii mo- 
delul societăţii occidentale învelit în ambalajul 
„Edenului vestic” - statul bolşevic, apoi sistemul 
comunist mondial. La sfârşitul aceluiași secol, 
comunismul cădea, iar mulți gînditori apuseni, 
puternic şi pozitiv mediatizați, au proclamat: 
sfârşitul istoriei; capitalismul şi democraţia ca 
finalitate a istoriei omenirii; instaurarea unei 
epoci fără ideologie sau post-ideologică, în care 
conflictele sociale dispar şi în care ne îndreptăm 
către o lume a armoniei intereselor. Ba, mai mult, 


imperativul actual este acela al escamotării cu 
orice preţ a diferențelor identitare de orice fel şi 
la orice nivel, pentru o armonie a mulțimii for- 
mate din indivizi standardizaţi. 

Respectivii gânditori fie n-au înțeles nimic, 
fie sunt goarnele prin care acţionează adevărații 
formatori de opinie - liderii din elita puterii. Pen- 
tru că departe de a asista la o desideologizare, 
suntem puternic prelucrați de cel mai formidabil 
mecanism ideologic pe care la cunoscut omeni- 
rea. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie ca 
elita conducătoare să posede capacitatea de a-şi 
îndoctrina supuşii şi de a le controla viaţa conti- 
nuu şi în timp real. Astăzi, se pot cunoaşte cu o 
mare precizie gândurile şi sentimentele fiecăruia 
şi se poate acţiona cu eficiență asupra lor, pentru 
a le aduce, de exemplu, la supunere față de regle- 
mentările oficiale şi la exacerbarea instinctelor 
care să-l transforme în sclavul stăpânit de drogul 
confortului. Comunismul - aşa cum ne-a fost el 
livrat acum aproape o sută de ani - poate că a 
eşuat; dar nouă nu ni se pare că a şi murit, ci mai 
degrabă că a fost pregătit din timp pentru noile 
condiţii. Şi acest lucru s-a întâmplat acum optze- 
ci de ani când exista doar Uniunea Sovietică. 
Marxismul economic a fost - deocamdată - aban- 
donat, dar marxismul cultural - produs la Şcoala 
de la Frankfurt şi finisat în SUA - funcționează 
mai puternic decât oricând ca suport al creerii 
unei noi ordini, într-o nouă lume. 

În acest scop, promotorii Noii Ordini Mon- 
diale (NOM) au produs proiectul globalismului 
care este unul profund ideologic. În punerea în 
aplicare a acestuia, de fapt un proiect neocolonial 
- exportarea unei concepţii despre viață, a unui 
sistem de idei politice şi a unui reţetar economic - 
NOM se bazează pe un braț ideologico-cultural - 
ideologiile Corectitudinii politice - şi pe un braț 
economic - piața mondială liberă. 

Prin ideologiile sale NOM urmăreşte obține- 
rea la scară mondială a unui număr suficient de 
soldaţi credincioşi care să gândeasă şi să acţione- 
ze în sensul urmărit, obiectiv destul de uşor de 
atins ţinând cont de acţiunea de spălare a iden- 
tității şi amputare sufletească desfăşurată în 
ultimele câteva sute de ani. Cunoscând pricepe- 
rea stângii în ceea ce priveşte disciplinarea 





28 


anul VIII e nr. 87 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 








socială a individului liber, nu e de mirare că ide- 
ologiile la care face apel Corectitudinea politică 
sunt tot mai mult stângiste: multirasialitatea, 
multiculturalismul, feminismul, ideologiile drep- 
turilor victimelor (homosexuali, handicapaţi), 
ecologismul radical, pacifismul, ecumenismul. 

Dacă până de curând, drepturile omului au 
fost modalitatea de definire a omului ca individ 
izolat sau ca umanitate (şi nu o individualitate 
spiritualizată, ca mai demult), în viziunea acestor 
ideologii ale corectitudinii politice drepturile 
omului semnifică azi mai ales drepturi de grup, 
grupul fiind o sumă de victime desemnate prin- 
tr-un aşa-zis consens politic şi ideologic. Definirea 
individului fiind dată de calitatea lui de victimă, 
grupul nu poate fi decât omogen şi omogenizant. 
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este 
pe cale de a fi înlocuită cu cea a drepturilor gru- 
purilor; mai mult chiar, ea nu mai este respectată 
chiar de către garanții ei internaţionali: opinia a 
devenit, în măsura în care se pronunţă împotriva 
curentului, un delict. Dreptul la opinie are un sin- 
gur sens: cel statuat ca democratic. 

Dacă vom compara doctrina corectitudinii 
politice cu marxismul clasic, asemănările sunt 
frapante. În primul rând, ambele sunt ideologii 
totalitare. Natura totalitară a corectitudinii 


politice nu se dezvăluie nicăieri cu mai multă cla- 
ritate decât în campusurile studenteţti, multe din- 
tre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici 
Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederă, în 
care studentul sau reprezentantul facultății care 
îndrăznește să depășească limita stabilită de temi- 
niste, de activiștii în favoarea drepturilor homo- 
sexualilor, de grupul hispanic sau de cel al popu- 
Iaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctiti- 
cate ca „victime” de corectitudinea politică, poate 
avea serioase probleme juridice. În interiorul sis- 
temului închis al facultăţii vor suporta acuzaţii 
categorice - un fel de judecată secretă - şi pedep- 
se. Aceasta nu este decât o privire sumară asupra 
viitorului pe care corectitudinea politică îl 
pregăteşte societăţii în ansamblu. Într-adevăr, 
toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa 
unei ideologii (atrag atenţia că, înțeles în mod 
corect, conservatorismul nu este o ideologie!) 
este să preia o filozofie şi să spună, pe baza aces- 
teia, că anumite lucruri trebuie să fie adevărate - 
de pildă, că întreaga istorie a culturii noastre este 
istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea con- 
trazice această afirmaţie, realitatea trebuie 
interzisă. Trebuie interzisă cunoaşterea propriei 
noastre istorii! Oamenii trebuie obligați să tră- 
iască în minciună, dar, pentru că oamenii refuză 





anul VIII e nr. 87 


29 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





în mod natural să trăiască astfel, ei vor asculta, 
vor privi şi vor spune: „Stai puțin. Nu e adevărat! 
Văd că nu e adevărat!” În acest caz, puterea stata- 
Iă trebuie să fie în spatele pretenţie de a trăi în 
minciună. Tocmai din acest motiv ideologia 
creează în mod invariabil un stat totalitar. 

În al doilea rând, marxismul cultural al 
corectitudinii politice, la fel ca marxismul eco- 
nomic, are 0 singură explicație asupra istoriei. 
Marxismul economic susține că întreaga istorie 
este determinată de proprietatea asupra mijloa- 
celor de productie. Marxismul cultural sau corec- 
titudinea politică afirmă că istoria în ansamblul 
ei este determinată de raporturile de putere, prin 
care grupuri detinite în termeni de rasă, sex etc. 
dețin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva 
nu mai contează. Întreaga literatură, la drept vor- 
bind, este despre aceste raporturi de putere. Tot 
ceea ce aparține trecutului se referă doar Ia acest 
subiect. În al treilea rând, Ia fel ca şi în marxismul 
economic clasic, anumite grupuri, adică munci- 
torii şi tăranii, sunt a priori bune, în timp ce alte- 
Ie, adică burghezia şi deținătorii de capital, sunt 
rele. În marxismul cultural al corectitudinii 
politice, anumite grupuri sunt bune - feministele 
(doar femeile feministe, femeile nefeministe se 
socotește că nici nu există), negrii, hispanicii, 
homosexualii. Aceste grupuri se hotărăște că 
sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, 
indiferent de ceea ce fac (...). Și, în final, ambele 
au 0 metodă de analiză care oteră automat 
răspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este 
economia marxistă. Pentru marxistul cultural, 
este deconstrucția. (William S. Lind - Originile 
corectitudinii politice) 

Omul occidental pare a fi lăsat de voia lui, 
numai că nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu medi- 
ul în care trăieşte şi care este riguros format de 
către mecanismul ideologic. La rândul său, medi- 
ul îl formează pe om într-un proces deja cunoscut 
din alte ştiinţe ca adaptare a vieții (în cazul nos- 
tru, a omului) la mediu 

După cum spune şi Zinoviev, cunoscător al 
ambelor sisteme: Dacă e să folosim cuvântul 
“prostire”, aplicat, de obicei, țărilor comuniste, se 
poate constata indubitabil, că, în Occident, sis- 
temul “prostirii” este incomnesurabil mai puter- 


nic decât cel care a existat în Uniunea Sovietică. 
Iar aceasta este valabil nu numai pentru cetățenii 
de rând, cu totul învăluiți în sfera acțiunii ideo- 
logice, ci şi pentru mediul profesionist, care se 
ocupă de studiul fenomenelor sociale. Univer- 
sitari, profesori, funcționari, oameni de ştiinţă şi 
cultură, cei din mass-media, politicienii, perso- 
nalul şi colaboratorii instituţiilor de propagandă 
şi cei ai serviciilor secrete etc. îndeplinesc aici 
rolul ideologilor comunişti. 

Ideologia nu mai este vârâtă cu polonicul pe 
gâtul omului ținut forțat cu gura deschisă, pentru 
că ea nu mai este produsul unui aparat ideologic 
centralizat, ci al unuia implantat în întreaga soci- 
etate. Omul se crede liber din punct de vedere 
ideologic pentru că, i se spune, timpul ideologiei 
a apus, acum fiecare crede ce vrea. Numai că ast- 
fel ascunsă, difuzată în fiecare moleculă de infor- 
maţie şi de viață pe care o respirăm, ideologia 
occidentală actuală este mult mai eficientă decât 
cea comunistă. 

Iată un exemplu: Există pe piață filme care 
prezintă o parte din adevărul despre zonele cre- 
pusculare ale societăţii occidentale, lucruri de- 
spre care se şi scrie, şi care sunt mai mult sau mai 
puțin bănuite. 

Varianta 1, pentru cei interesaţi şi mai 
nervoşi: După cum ne asigură producțiile cultu- 
rale, oricât de corupte, tenebroase, mârşave şi 
criminale ar fi aceste structuri politico-financiare, 
eroul american - de obicei unul singur, uneori o 
echipă de doi-trei - reuşeşte întotdeauna să le facă 
vizibile, să le încurce planurile şi să le învingă. Fiţi 
liniştiţi, sistemul e imperfect, dar el se apără sin- 
gur printr-un erou de benzi desenate. Viaţa voas- 
tră, deşi amenințată în chiar bazele ei, merge mai 
departe pe aceleaşi coordonate pozitive. 

Varianta 2, pentru indivizii mai slabi: Cei ce 
se opun sunt înfrânți de diabolica maşinărie a 
puterii oculte. Nu aveţi nicio speranţă. Nu vă 
opuneți. Nu puteţi face nimic. Iar oamenii, mai 
isteți sau mai puţin isteţi, conştient sau instinctiv, 
înțeleg şi îşi acceptă viaţa gri de sclav umflat cu 
produse fast-food alimentare, cinematografice, 
de televiziune şi de computer. Pentru că, odată ce 
Dumnezeu a fost exilat din Occident ei nu mai au 
altă opțiune. 





30 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 





Olga Greceanu 


Pictoriţă, scriitoare 
şi predicatoare ortodoxă 


Adina Nanu 





Probabil foarte puţini artişti plastici şi cri- 
tici de artă, de o anumită vârstă. 

Şi totuşi, în perioada dintre cele două răz- 
boaie mondiale, era unul dintre cele mai cunos- 
cute nume ale României. Alături de pictorițe ca 
Cecilia Cuţescu-Storck sau de sculptoriţe ca Miliţa 
Petraşcu, Olga Greceanu a făcut parte din prima 
generaţie de femei afirmate în viața publică în 
secolul al XX-lea. Spre deosebire de domnişoa- 
rele de pension, care până atunci pictau sau bro- 
dau buchete de flori, tinerele înzestrate născute 
în preajma anului 1900 au avut şansa eman- 
cipării, posibilitatea afirmării profesionale, be- 
neficiind de o pregătire artistică universitară şi 
de aprecierile criticilor consacraţi. Olga Greceanu 
a abordat genul cel mai dificil, grav şi plin de 
răspundere, al compoziţiei monumentale, între- 
cându-i, prin fermitatea stilului, pe toţi confrații 
de breaslă. 

Contemporană cu cei mai străluciți artişti ai 
perioadei interbelice, Pallady, Petraşcu, Șirato, 
Tonitza etc., ea a lăsat o operă originală, imbi- 
nând tradiția națională cu arta modernă euro- 
peană. 

A realizat mari ansambluri murale, cum sunt 
frescele de la Universitatea de Arhitectură şi 
Urbanism lon Mincu (1937), de la Institutul de 
Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române 
(1942), din clădirea Sinodului (1933-1966) sau 
mozaicurile bisericii Mănăstirii Antim (1949- 
1950) din Bucureşti. S-a afirmat şi prin tablourile 
de şevalet, care puteau fi văzute în numeroase 
expoziţii personale sau de grup la care a partici- 


C ine mai ştie cine a fost Olga Greceanu? 





pat în România, dar şi în străinătate: la Barcelona 
(1929), Paris (1937) sau New York (1939). 

Artista s-a impus şi ca scriitoare, cu idei noi şi 
îndrăznețe, publicând mai multe cărți, studii fun- 
damentale de teoria artei, cum sunt Compoziția 
murală: Legile şi technica ei (1935) sau Specificul 
naţional în pictură (1939), dar şi scrieri istorice şi 
literare, romane şi nuvele, precum şi numeroase 
articole în presă. 

A luptat pentru drepturile artiştilor, inițiind 
prima asociere a femeilor pictori şi sculptori 
(1914) şi a fost printre membrii fondatori ai Sin- 
dicatului Artelor Frumoase din România (1921). 

Prin tot ce a pictat şi a scris, Olga Greceanu 
şi-a manifestat convingerea că expresia supremă 








= 


Olga Greceanu împreună cu soțul ei 





anul VIII e nr. 87 


31 


ROST 


REPERE 





a artei plastice este pictura religioasă, însuflețită 
de cele mai înalte idealuri, pe care le transpune 
direct prin linii şi culori. Străduindu-se să pătrun- 
dă înțelesurile imaginilor sacre, a studiat înde- 
lung textele sfinte, scriind ea însăşi un Dicționar 
Biblic Ortodox (1933-1960), păstrat în Biblio- 
teca Sinodului. Cu permisiunea Patriarhiei, ar- 
tista lua deseori cuvîntul în biserici, explicând 
praznicul zilei sau viețile sfinţilor, cu vorbe de o 
fermecătoare simplitate. Ultimii ani ai vieţii i-a 
petrecut restaurând picturi murale în multe bi- 
serici din oraşe şi sate, împreună cu echipa 
Patriarhiei. 

Inevitabil, în timpul dominaţiei comuniste o 
astfel de personalitate trebuia ştearsă din pagi- 
nile istoriei, prin tehnica mistificării trecutului, 
atât de bine descrisă de Orwell în 1984. În scrie- 
rile despre arta românească din ultima jumătate 
de a secolului al XX-lea, Olga Greceanu a fost fie 
total ignorată, fie pomenită doar în treacăt, 
cărţile ei din biblioteci au fost dosite, picturile din 
instituţii publice, acoperite cu var, iar la conacul 
ei din comuna Bălteni, judeţul Dâmboviţa, pereţii 
pictaţi în frescă au fost dărâmaţi etc. 

Cu toate aceste uriaşe pierderi, din opera 
Olgăi Greceanu s-au păstrat destule lucrări pen- 
tru ca astăzi să fie posiblilă reconstituirea prezen- 
ței ei în istoria artei noastre. 

Am cunoscut-o pe Olga Greceanu prin sculp- 
torița Theodora Cernat-Popp (soţia pictorului 
Sabin Popp), de care o lega o veche prietenie. 

Potrivit de înaltă, bine făcută, cu trăsături 
regulate, impresionând prin ochii arzători, artis- 
ta avea în ţinută demnitatea şi eleganța suverană 
a eroilor din frescele sale. Îi urmărisem de-a lun- 
gul anilor picturile şi îi citisem cărțile, impresion- 
ată de cutezanţa ei de a realiza totul în stil mare. 
Apreciam îndeosebi faptul că, dispunând din fam- 
ilie de bunăstare, ar fi putut trăi fără să facă ni- 
mic, ca o plantă decorativă, să ducă o viaţă mon- 
denă, îndestulată şi facilă, dar a muncit neîncetat, 
cercetând şi creând fără răgaz. 

După ce trecuse bine de 80 de ani, din vorbă 
în vorbă, am pus la cale monografia. Am antrenat 
în cercetare o studentă eminentă, pe Ştefania Ian- 
cu-Ciovârnache, căreia urma să-i conduc lucrarea 
de diplomă la secţia de Istoria Artei a Institutului 


de Arte Plastice din Bucureşti şi care era în căuta- 
re de subiect de teză. O primă monografie a fost 
chiar lucrarea ei de diplomă din 1977, care se re- 
ferea, inevitabil, cu precădere Ia picturile aice. 
De publicarea ei nu putea fi vorba pe atunci, pen- 
tru că Olga Greceanu „pictase prea multe bise- 
rici”, după cum sunau răspunsurile editurilor la 
propunerile mele. În anul următor (1978), Olga 
Greceanu s-a stins. 

De-abia după revoluţia din 1989 am scris, în 
sfârşit, cu nespusă uşurare, o carte nouă, cinstită 
şi mai completă despre această mare personali- 
tate a artei româneşti, ca încercare de a o reaşeza 
la locul cuvenit pe scara valorilor reale. 

Am pornit de la mărturiile autentice ale ar- 
tistei, de la amintirile şi opiniile publicate în vo- 
lume, articole şi interviuri, dar mai cu seamă de 
la cele relatate direct, înregistrate de noi, şi de la 
manuscrisele nepublicate, majoritatea netermi- 
nate, ori de la însemnările ei din agende. 

Pentru a evoca, nealterat, farmecul prezen- 
ței Olgăi Greceanu, am dat întiietate relatărilor la 
persoana întâi, paginilor de jurnal intim, scrise 
cu firescul conversaţiei cotidiene. 

Spre a le deosebi de intervenţiile noastre 
explicative, le-am redat în italice. 

Fragmentele de mai jos sunt preluate din 
volumul Olga Greceanu, apărut la Editura Pala- 
tele Brâncoveneşti - Mogoşoaia. 


Obârșia polonezo-germană 


Olga Greceanu a început să-şi scrie memori- 
ile de mai multe ori, fără a depăşi însă anii tinere- 
ţii, lăsându-se de fiecare dată furată de alte amin- 
tiri. Cel mai interesant dintre manuscrisele auto- 
biografice este cel datat 1972, din ultimii ani ai 
vieții, proiectat ca un album cu fotografii comen- 
tate, intitulat Viaţa mea în imagini şi dedicat ne- 
poților Dan-Andrei Petraşcu şi Mileta Anghel-Gre- 
ceanu (ultima, adoptată de artistă). Vom cita din 
el în paginile ce urmează, semnalând numai com- 
pletările din alte surse. Textul începe astfel: 

Fotogratiile vor spune mai mult şi mai exact 
decât aş putea scrie eu. Dar mă gândesc că voi 
sunteți încă mici, eu, bătrână, şi voi nici habar nu 
aveţi din cine descindeți; şi cînd n-oi mai fi nici 





32 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





eu, nici surorile mele, cine să vă mai spună ceva 
de strămoşii voştri ? Ar fi păcat, căci e un neam 
foarte vechi. 

Voi şi noi suntem Ia origine polonezi, dar azi 
sunteți, prin bunicii voştri şi taţii voştri, români, și 
nimic nu vă mai leagă de Polonia. Numele nostru 
e Skrzeszewski (care se pronunţă aproximativ 
„Seșetski”). Sensul numelui e „de la Cruce”, adică 
luptător pentru cruce, de Ia „cruciade” [la care au 
luat parte]. Aici, alăturat, e blazonul familiei. 

După ce aminteşte figurile unor strămoşi 
ştiuți doar din legende sau documente din seco- 
lul al XIII-lea până în secolul al XIX-lea, ajunge la 
ascendenţii pe care i-a cunoscut personal: 

Bunicul meu (din partea tatălui) era ofițer 
de geniu în Statul-Major Ia curtea imperială din 
Viena. A fost trimis în România cu Ocazia războiu- 
lui din Crimeea (1853-1856). Principatele Ro- 
mâne au scăpat de sub protectoratul rusesc şi au 
fost puse sub protecţia colectivă a celor şapte 
mari puteri europene. Fiecare din aceste țări şi-au 
trimis armate de ocupație. Atunci a fost inventată 
expresia de „nemți cu coadă”, pentru că austriecii 
purtau un coif de care atârnau cozi lungi de cal. 
Bunicul meu a fost unul dintre aceștia: era tânăr, 
era maior, era frumos, înalt, foarte manierat, 
foarte fin, foarte cult, şi toate fetele boieroaice 
din Craiova se amorezaseră de el. A fost găzduit 
în casa boierului Costică Otetelișanu |preşedin- 
tele Tribunalului Gorj] şi a doamnei [sale] Maria 
[bunicul acesteia, Reinhardt von Reinfelden- 
heim, fusese medicul de casă al lui Vodă Brânco- 
veanu. O soră a ei, Adela, era soția profesorului 
Constantin Olteanu]. 

De sora mai mică a acesteia, Emilia, s-a îndră- 
gostit cavalerul Enric de Skrzeszewski şi a luat-o 
în căsătorie [...] şi a rămas Ia noi în România ca 
inginer-șef al judeţului Dolj [...]. Bunicii mei au 
avut un singur copil, un al doilea Henric, născut 
în 1860. A urmat Ia şcoala din Craiova, dar la 17 
ani au apărut primele simptome de tuberculoză. 
Bunicii s-au grăbit să-l trimită în Elveţia, la 
Freiburg, pentru sănătate şi, totodată, ca să stu- 
dieze ingineria. A stat vreo patru ani. S-a întors 
sănătos. Nici urmă de boală! Atunci a cunoscut-o 
pe mama (Anna HOhn-Mencikot, originară din 
Kânigsberg, Prusia), o fată frumoasă, blondă, 


cultă, bună pianistă. Cum și tata era un perfect 
violonist, împreună au dat multe concerte cu ca- 
racter filantropic, aci, la Bucureşti şi la Sibiu. 

Au avut patru copii: pe Stanislas, Eltrida 
[măritată mai târziu cu pictorul Eduard Săules- 
cu], Constanţa [care va deveni soția memorandis- 
tului Dan Barcianu] și Olga. Eu m-am născut la 4 
[după stil vechi], adică 17 [după stil nou] august 
1890, la Mănăstirea Nămăești, Muscel [lângă 
Câmpulung, judeţul Argeş], unde părinții mei s- 
au refugiat de căldura năprasnică din Bucureşti. 
[...] Erau părinţii mei foarte fericiţi, dar după câți- 
va ani, vechea boală, întreținută de mlaștinile şi 
aerul infectat al Craiovei, a reapărut [...]; aveam 
4 ani şi jumătate cînd a murit tata. Mama a rămas 
văduvă Ia 30 de ani, nu s-a mai măritat niciodată, 
ea ne-a fost și tată, şi mamă. Graţie studiilor ei 
(era licenţiată la KGnigsberg), ajutată de vărul 
tatălui meu, generalul Ion Argetoianu, şi de pri- 
etenii mamii-mari, Eugen Carada şi Spiru Haret, 
pe atunci ministru, şi-a dat examenul de diferenţă 
şi a fost numită profesoară Ia liceu [a predat la 
Şcoala de Fete Elena Doamnă, apoi a înființat un 
institut particular la care Olga a urmat ultimele 
şase clase de liceu]. A scris cărți didactice | manu- 
alul şi cursul ei de limba germană a avut, între 
1901 şi 1929, cel puţin opt ediţii] şi a tradus. [A 
publicat şi un comentariu la Wilhelm Tell de 
Schiller în 1902.] Și departe de a gusta din pâinea 
orfanilor, grație ei, blonda şi dulcea mea mamă, 
am trăit ca nişte copii bogați: am putut călători şi 
în străinătate. Am avut o copilărie şi tinerețe 
fericite. Nu făceam politică, nu ne interesa. 25 de 
ani am trăit sub domnia regelui Carol 1 [...]; era 
bine, era liniște şi cetățeanul trăia cum vroia, 
cuvinte ce voi, Dan şi Mileta, nu le puteți înțelege; 
azi e altfel..., cu totul altfel.., cu totul... [scria cu 
nostalgie Olga Greceanu în 1972]. 

În afara blazonului, care se regăseşte pe un 
jilț înalt din lemn din casa artistei, şi de aceste 
povestiri, nu ştim ca Olga Greceanu să se fi simțit 
în vreun fel legată de Polonia sau de Germania, 
unde probabil mai avea rude. A rămas prinsă trai- 
nic de rădăcinile adânci ale părinţilor ei, solid 
implantate în pământul românesc. A pictat şi a 
scris ca cea mai neaoşă româncă, evocând marile 
figuri ale istoriei patriei sau cercetând specificul 





anul VIII e nr. 87 


33 


REPERE 





artei naționale, în care dorea să se înscrie şi ea cu 
0 operă cât mai autentică. 


Studiile și începuturile 
în pictură 


Am plecat la Liege, dar tot nu țtiam ce o sa 
urmez. La înscriere, am ales... chimia. După ce mi- 
a ieşit din gură acest cuvânt, m-am speriat. 
Chimia, eu? În şcoală nu puteam să o sufăr. Ce mi- 
a venit? Cine a vorbit pentru mine? Vă spun 
acum: soarta! Numai soarta mea bună, căci bună 
a fost. Viitorul meu soț era şi el sosit la Liege pen- 
tru a urma Politehnica [...]. Cursurile noastre de 
chimie-tizică şi optică se țineau în comun. Masa 
lui de experienţe era alături de a mea. Așa ne-am 
cunoscut; şi iată de ce mi-a ieşit printre buze 
cuvîntul la care nu m-am gîndit niciodată: 
„Chimie”. Acel cuvânt conţinea întreg viitorul 
meu fericit. Am fost fericită 47 de ani. (ms Din 
viața mea). 


ui 


Când eram în ultimii ani de studiu, în 1914, 
m-am măritat cu Nicolae Greceanu, încă student 
şi el, Ia Ofiţerul Stării Civile, dar pentru că nu era 
biserică ortodoxă Ia Liege, nunta religioasă am 
făcut-o în Germania, la Baden-Baden. Naşul nos- 
tru a fost Jean Argetoianu. 

Într-o fotografie din acei ani, cei doi tineri, 
Olga şi Nicu, stau drepţi, serioşi şi solemni, îmbră- 
cați în costume sobre, cu pălării pe cap, a ei cu un 
panaş care aminteşte de cel al călăraşilor. Aveau 
să se iubească toată viaţa cu o tandrețe şi o con- 
stanță rare. În agenda din 1923, ea nota: Când 
Cucălaş e lângă mine, e numai soare. 

Dar la o săptămână după nuntă a izbucnit 
primul război mondial. Olga şi Nicolae Greceanu 
au fost nevoiți să-şi întrerupă studiile şi să se 
întoarcă în țară. 

Văzând că e încă liniște şi sperând că tot aşa 
va fi, mi-a dat în gând ceva. Să ne întrunim toate 
femeile pictorite din București şi să facem o expo- 
ziție acum, la Ateneu, care pe urmă să se repete 
anual. Dar nu cunoșteam pe nimeni. [...] Am aflat 
de doamna Cuţescu-Storck şi i-am scris. M-a invi- 








„Regele şi poporul său“ - pictură de Olga Greceanu 

tat și aşteptat. M-am dus. Lam spus Ia ce m-am 
gândit, și a acceptat cu entuziasm o astfel de ma- 
nifestare. [...] Peste câteva zile le-a adunat pe 
toate, şi atunci ne-am cunoscut. Era Maria 
Ciurdea-Steurer (făcuse şcoala la Minchen), era 
Merica Râmniceanu, Lucia Demetriad-Bălăcescu, 
Risa Kraid, Rodica Maniu, Niculina Delavrancea- 
Dona, [dna] Holban-Peters, Lore Masius-Goilav, 
Marie Pillat (iscălea Brateș) şi multe altele, pe 
care le-am mai uitat. Expoziţia a avut mare succes 
şi atmosfera a fost cât se poate de plăcută. Ne 
hotărâsem să ne întâlnim în anul ce vine, dar în 
anul următor a venit năpasta războiului mondial 
şi la noi [...] 

Și a urmat ce a urmat. Nicu a fost concentrat 
Ia Râmnicu-Vâlcea, la geniu, şi m-am dus după el, 
deghizată cu căciulă și manta soldățească (con- 
vorbire înregistrată). 

A trebuit să se refugieze cu surorile ei Ia Iaşi. 

Și au trecut 1915...1916...1917... 1918... 

În 1918 s-a făcut pace. Cei de pe front înce- 
peau să se întoarcă acasă. S-a întors și Nicu Gre- 
ceanu; şi într-o zi ne-a vizitat B'Arg şi mi-a propus 
să deschid o expoziţie la Galeria Lăpușneanu îm- 
preună cu sculptorul Mateescu, profesor de Bele- 





34 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





Arte Ia Iași, şi cu sculptorul Alexandru Călinescu. 
Cum aș fi putut accepta? Adevărat CĂ aveam lu- 
crări, am lucrat tot timpul Ia Iași şi vreo lună la 
Târgu Ocna, dar pentru mine, nu pentru alții. Nu, 
nu puteam să mă prezint publicului, n-aveam lu- 
crări de expoziție, doar lucrări pentru sufletul 
meu întristat de atunci. 

A venit a doua oară și... m-a convins. Dar ce 
zi de vernisaj am avut! De câte ori m-am gândit 
să-mi iau jos lucrările de pe perete, să nu mai 
tremur cum tremuram, să mă duc acasă, să-mi fie 
bine. Prea târziu! Bărbatul meu şi B'Arg râdeau, 
dar eu nu puteam intra în glumele lor. Ce a 
urmat? S-a deschis expoziția la ora 10, au venit 
critici din Iaşi - era, de altfel, prima expozitie de 
după război -, a venit Vasile Morțun, a venit mi- 
nistrul Franței, Contele de Saint-Aullaire, mi-au 
cumpărat fiecare câte un tablou, unul cu biserici 
dărâmate de obuze, altul cu soldați şi cai, au venit 
şi ziariştii care ne cunoșteau de la Bucureşti, şi 
gheața s-a spart: din 25 de lucrări am rămas cu 7. 

La finele anului 1918 ne-am întors la 
București, şi peste cîteva luni am plecat Ia Liege, 
ca să ne luăm examenele întrerupte de război. 
Atunci am văzut nordul Italiei întâia dată. 

Oprindu-se la capodoperele din muzee, 
artista îşi căuta propria cale, cercetându-şi reacți- 
ile de aderare sau respingere. 


kkk 


Revenea în patria în care se născuse ea şi 
iubitul ei soţ, Nicolae Greceanu. Acesta era 
descendentul unei vechi familii oltenești, din vre- 
mea lui Mihai Viteazul, şi cercetarea urmelor Lă- 
sate de strămoşii lui a atras-o spre arta medie- 
vală. Cula Grecenilor de Ia Măldăreşti a devenit 
un adevărat „cămin”, pentru care, mai târziu, din 
toate călătoriile, a adus ba o măsuţă, ba un vas de 
epocă. Biserica din sat, în care erau pictați ctitorii, 
străbunii Grecenilor, a prilejuit, probabil, o întâl- 
nire decisivă cu arta zugravilor de altădată, 
păstrători ai tradiţiilor bizantine. 

Această implantare puternic afectivă în isto- 
ria şi spiritualitatea României i-a împlinit person- 
alitatea şi i-a precizat țelul de a transfigura trecu- 
tul țării în mesaj monumental. 


kk 


În 1922, la 32 de ani, cînd Olga Greceanu s-a 
făcut remarcată în expoziţii, în mediul artistic 
bucureştean îşi începea ascensiunea „generaţia 
interbelică”, bogată în talente, care a avut şansa, 
timp de două decenii, să se afirme puternic şi, în 
frunte cu Enescu şi Brâncuşi, să fie apreciată şi pe 
plan internațional (în numeroasele expoziţii 
organizate la Paris, Barcelona, New York etc.). Cei 
mai în vârstă - în jur de 50 de ani - erau Theodor 
Pallady şi Gheorghe Petraşcu. Pallady, care petre- 
cea multă vreme la Paris, se bucura de un pres- 
tigiu necontestat, datorat, desigur, deschiderii 
spre cele mai moderne preocupări ale picturii 
româneşti, dar şi legăturilor de prietenie cu foşti 
colegi de studenţie, ca Matisse. De aceeaşi vîrstă, 
dar mai în umbră, erau Octav Băncilă şi Ştefan 
Popescu. 

Cu câţiva ani mai tineri - între 46 şi 35 de 
ani - erau Brâncuşi (46), care venea uneori de la 
Paris, Francisc Șirato (45), Cecilia Cuţescu-Storck 
(43), Camil Resu şi J.A. Steriadi (42), Iosif Iser şi 
Marius Bunescu (41), Theodorescu-Sion (40), 
Nicolae Dărăscu (39), Eustațiu Stoenescu (37), 
Nicolae Tonitza şi Ştefan Dimitrescu (36). Cea 
mai apropiată ca vîrstă de Olga Greceanu era 
Nina Arbore, şi între ele s-a legat o strânsă priete- 
nie. Puțin mai tineri erau Lucian Grigorescu (28), 
Sabin Popp (26) şi viitoarea lui soţie, Theodora 
Cernat (25) - care avea să devină una dintre cele 
mai fidele colaboratoare ale Olgăi Greceanu -, ca 
şi criticul de artă Ştefan Neniţescu ori pictorul 
Catul Bogdan (25). Capii moderniştilor, Marcel 
Iancu şi M.H. Maxy, aveau 27 de ani, Victor 
Brauner 19. 

Privită retrospectiv, generaţia artiştilor din 
perioada interbelică pare a se grupa în două tabe- 
re distincte, cea a tradiționaliştilor şi cea a moder- 
niştilor. Această scindare artificială a fost dato- 
rată însă amestecului dintre estetic şi politic din 
ultimii 50 de ani, cum observa Ioana Vlasiu (Anii 
'20: Tradiţia și pictura românească, Editura Meri- 
diane, Bucureşti, 2000, p. 8). 

În fapt, demarcaţia dintre cele două dru- 
muri, aparent divergente, nu era atât de tranşan- 
tă. Artiştii români erau la curent cu toate expe- 





anul VIII e nr. 87 


35 


ROST 


REPERE 





riențele novatoare din Apus şi asimilarea lor 
apare evidentă în toate operele lor. 

Nu numai Olga Greceanu, dar şi ceilalți con- 
frați studiaseră în străinătate, învățând limbajul 
artistic uzual, convențiile curente, cunoscute de 
artişti şi de public, faţă de care unui creator i se 
permite să se depărteze doar într-o anumită 
măsură, pentru a nu risca să nu mai fie înţeles de 
contemporani. 

În secolul al XIX-lea, generaţia paşoptiştilor se 
străduise cu disperare să „intre în Europa” şi să 
stăpânească mijloacele de comunicare inter- 
naţionale, care pe atunci erau limba franceză, sculp- 
tura şi pictura în stil clasic sau romantic, după tem- 
perament. Chiar Grigorescu pornise de la realismul 
Şcolii de la Barbizon, apoi de la impresionism, pen- 
tru a ajunge la stilul său inconfundabil. 

Urmaşii lor de la începutul secolului al XX- 
lea şi-au pus întrebarea firească: „Dar prin ce ne 
deosebim noi de ceilalți europeni?” Luchian, pri- 
mul, şi, după el, toată pleiada pictorilor din 
perioada interbelică au avut această preocupare 
centrală, şi fiecare dintre ei a dat alt răspuns. 

Interesul pentru desluşirea specificului 
naţional a devenit acut mai cu seamă după înche- 
ierea primului război mondial şi crearea Româ- 
niei Mari, a cărei unitate a fost demonstrată cu 
entuziasmul unui nou început în toate domeniile: 
politic, lingvistic, etnografic etc. Pentru a-şi stabili 
identitatea, artiştii noştri au deschis lada de 
zestre moştenită din bătrâni, cercetând atât arta 
medievală cultă, cât şi pe cea populară. 

În contact cu cele mai admirate lucrări ale 
artei moderne, românii şi-au dat seama cu uimire 
Că aveau la ei acasă, în mediul familiar, în vechile 
fresce din biserici sau în casele bunicilor, exemple 
de imagini simbolice de aceeaşi forță, că 
stăpâneau un mod de exprimare coerent, păstrat 
de secole pe toată întinderea țării, asimilat firesc, 
o dată cu limba maternă. 

La începutul secolului al XX-lea, pictorii 
noştri au avut şansa să trăiască un fenomen sen- 
zaţional, ca un fel de aliniere a astrelor, o conso- 
nanță unică între aspiraţiile artei moderne euro- 
pene şi tradiţiile autohtone. Cum a fost posibil? 

Pictura apuseană trecea prin criza cea mai 
gravă din istoria ei, declanşată de apariția tehni- 


cilor de reproducere a fotografiei color şi cine- 
matografului, care au lipsit-o de una din funcţiile 
ei principale de până atunci: înregistrarea ima- 
ginilor realității. Silită să-şi regăsească rostul şi să- 
şi exploreze adevăratele căi de comunicare din- 
tre creator şi privitor, mereu mai conştientă de 
forţa de impresionare a liniilor şi culorilor, pictu- 
ra urmaşilor lui Câzanne, Gauguin şi Van Gogh 
evolua, pe cele mai diferite căi, spre arta abstrac- 
tă. Subiectul, acțiunea deveneau inutile, şi o dată 
cu ele era abandonată redarea spaţiului în per- 
spectivă - ca, de pildă, în tablourile lui Matisse. 

Din cu totul alte motive, arta religioasă orto- 
doxă ajungea a înfăţişări aparent asemănătoare 
cu cele ale artei moderne, la imagini plate, lipsite 
de relief şi de mişcare. Biserica vorbea credin- 
cioşilor doar despre cele nevăzute, aflate pe alte 
tărâmuri, despre sufletul nemuritor, nu despre 
trupul pieritor. Oferind modele de spiritualitate, 
arta de tradiţie bizantină recurgea la anularea 
din imagini a determinantelor vieţii terestre, 
spaţiul şi timpul. Pe când arta religioasă ignora 
realitatea materială pentru a contempla o lume 
superioară de esenţă divină, artele moderne 
respingeau redarea fidelă a aceleiaşi realități, 
spre a pune în lumină doar mesajul estetic. 

Doar aşa se explică fenomenul, altfel de ne- 
înțeles, al orientării artiştilor români din perioa- 
da interbelică în acelaşi timp către arta modernă, 
dar şi către modelele autohtone tradiţionale, os- 
cilarea fecundă între aceşti poli magnetici, până 
cînd fiecare dintre ei şi-a găsit formula proprie, ce 
pare să fi venit firesc, de Ia sine, fără zbucium, ca 
o iluminare. 

Trebuie să mai relevăm un fapt care a scăpat 
până acum neobservat. Artiştii francezi preferaţi 
de români, precum Gauguin - mai ales cel din pe- 
rioada bretonă - sau Bourdelle, îşi găsiseră la 
rândul lor propriile rădăcini în arta medievală 
romanică, profund marcată de prestigiul Bizan- 
țului. Urmărind cursul influențelor, descoperim 
traiectorii sinuoase, care par a avea, toate, ace- 
eaşi îndepărtată origine: în Imperiul Roman din 
primele veacuri după Christos, în mesajele mo- 
numentale ale artei creştine. „Aerul de familie”, 
care se remarcă între artiştii şi operele pomenite, 
relevă astfel o reală înrudire. 





36 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





Petru Comarnescu constata că „marii cre- 
atori sunt ca nişte cursuri de apă”, iar opera e 
„Cumpăna apelor, confluenţa dintre apele venite 
din depărtări şi cele ale noastre”, cum zicea Blaga 
(„Curente în arta românească modernă...”, Arta 
Plastică 11, 1965). 


kkk 


Dar cum arătau lucrările de început ale Olgăi 
Greceanu? 

Picturile ei din anii '20 sunt, toate, tablouri 
de şevalet, panouri mobile, înrămate, care apă- 
reau în expoziţii şi se cumpărau pentru împodo- 
birea locuințelor. Tendinţa către pictura murală e 
însă manifestă. Majoritatea au subiecte religi- 
oase, istorice sau simbolice, transfigurate printr- 
o stilizare foarte personală. Extrema simplificare 
a imaginii păstrează doar strictul necesar recu- 
noaşterii temei, înțeleasă ca o metaforă. 

Aşa, de pildă, Salomeea (1927) se înfăţişează 
ca o pietrificare a cruzimii. Capul Sf. loan apare 
îngrădit de blocuri dure; într-un decor sufocant 
de coloane strânse una într-alta, trupul femeii se 
înalță ca un zid, la fel de rece, plat şi unghiulos. 

Din ciclul vieţii lui Iisus, alcătuit treptat, an 
după an, fac parte Fuga în Egipt (1924) şi Mater- 
nitate (1928), ambele de o mare austeritate, 
aproape schematice. Dacă în prima pictură, per- 
sonajele sfinte au aureole, a doua scenă ar putea 
fi intitulată Țărancă cu copil, după broboada 
mamei, veşmintele pruncului şi bisericuţa de sat 
din fundal. Rigoarea alcătuirii imaginii din linii 
drepte, uşor curbate, care se întâlnesc în unghiuri 
dure, apropie compoziţiile atât de cubism, cât şi 
de expresionism. 

În Răstignirea (1928), împingerea lui lisus 
spre marginea din dreapta a panoului şi plasarea 
către centru a jeluitoarei, împreună cu capul 
imens al unui cal cu privire candidă, amintesc de 
libertatea de interpretare a Evangheliei de către 
pictorii protestanți (cum era Cranach). Aplatiza- 
rea decorativă, prin reducerea planurilor a con- 
tururi negre umplute cu culoare, e la fel de hotă- 
râtă ca în icoanele populare pe sticlă (pe care ar- 
tista le iubea). Diferă însă trăsătura liniilor, aici 
savant expresive, orizontale ce se îndoaie, că- 


zând vertical la pământ, precum crengile unei săl- 
cii plângătoare, ca şi acordul cromatic, din nuan- 
țe rupte, în gamă minoră. 

Pieta (1928) este o lucrare emblematică pen- 
tru creaţia din aceşti ani; cu minimum de mijoace, 
artista exprimă răscolitor trăirea unor senti- 
mente extreme, care par imposibil de împăcat: 
durerea cea mai sfâşietoare şi suprema închinare 
în fața armoniei divine. Pornind din stânga sus, 
unde obrazul mamei se lipeşte de cel al fiului 
ucis, câteva planuri dur conturate coboară inert 
spre pământ până în dreapta jos. Din amintirea 
tuturor interpretărilor văzute de artistă în mu- 
ze, de a statuile gotice Ia picturile lui Giotto sau 
Lorenzetti, a rămas numai esența. Senzaţia fizică 
dată de căderea liniilor şi de dramatica lor încru- 
cişare trezeşte, direct, o intensă trăire, fără ca 
atenţia privitorului să mai fie distrasă de detalii 
de fizionomie, costumaţie sau decor. 

În altă versiune, Plângerea lui Lisus (1928), 
aflată în colecţia familiei Ion Pillat, e şi mai dra- 
matică, reunind trei jeluitoare în jurul celui abia 
coborât de pe cruce. Într-un prim-plan cinemato- 
grafic, trei figuri prelungi, cu ochii închişi şi mâi- 
nile care susţin fără crispare trupul ce se frânge, 
stau parcă în calea şuvoiului de linii verticale care 
curg implacabil spre pământ. Echilibrarea, pe su- 
prafața tabloului, a unor contraste puternice din- 
tre drepte şi curbe, lumini şi umbre, roşu şi ne- 
gru, poartă spre privitor mesajul în care se îm- 
pletesc durerea adâncă şi senina împăcare în fața 
ordinii divine. 

În toate cazurile citate, din pricina dimensiu- 
nilor relativ reduse ale tabloului de şevalet, acţi- 
unea lor se limitează la esenţialul imaginii, ceea 
ce sporeşte forța impactului vizual. Deşi conce- 
pute ca lucrări independente, toate par fragmen- 
te din mari ansambluri monumentale. Această 
impresie este creată, pe de o parte, de aşezarea 
personajelor într-un plan foarte apropiat de pri- 
vitor, iar pe de alta, de punerea în pagină a scene- 
lor, care parcă nu încap în întregime în ramă, 
depăşind cadrul. Astfel, eroii par copleşitori în 
măreţia lor, față de care spaţiul din jur, peisajul, 
amănuntele ambianţei devin lipsite de impor- 
tanță. Compoziția, înfăţişată astfel doar parţial, 
sugerează o posibilă continuare la nesfârşit. 





anul VIII e nr. 87 


37 


ROST 


REPERE 





Spre a realiza un aspect cât mai apropiat de 
frescă, Olga Greceanu a încercat, pe panouri 
mobile, cele mai variate materiale şi tehnici. Prin 
aplicarea culorilor de ulei, acuarelă sau tempera 
pe suporturi absorbante din carton sau pânză 
semipreparate, dar şi pe lemn aglomerat (celo- 
tex), a obţinut efecte de transparență apropiate 
de cele ale picturii integrate în tencuială. 


Pictura murală, țelul suprem 


Dacă în anii '20, ai primei tinereţi, Olga Gre- 
ceanu şi-a conturat stilul în pictura pe panouri 
mobile, următorul deceniu a fost cel al creaţiei 
mature, al realizărilor în materialul definitiv al 
frescei monumentale, menite să dureze: Pictura 
de șevalet nu m-a încântat niciodată. O fac fiindcă 
nu am întotdeauna pereți la dispoziție (ms Nu 
avem picturi monumentale, 1974). 

Şi această etapă a început cu o pregătire 
serioasă. În 1930- 1931, la 40 de ani, ea a plecat 
la Paris, unde s-a înscris la cursurile unui special- 
ist al frescei, Paul Baudouin, autorul tratatului La 
fresque: Sa technique: Ses applications (Editions 
Albert Levy, Paris, 1931). Fusese elevul lui Puvis 
de Chavannes, pe care îl ridica în slăvi, deşi, cum 
remarca Olga Greceanu, pictase panouri murale 
în ulei pe pânză. Baudouin îşi continuase studiile 
în Italia şi era convins că a descoperit tehnica 
frescei lui Giotto. 

Nu e fresca noastră, de Ia Athos, cu var, apă 
și câlți, şi cu scliviseală, ci e cu var, nisip şi puțin 
praf de marmură. Atunci, în 1931, nu cunoşteam 
altă trescă, şi m-a multumit foarte mult, am găsit- 
O şi practică, şi uşoară... 

M-am întors în țară după un an şi am experi- 
mentat Chiar eu fresca lui Baudouin, pictând 
pereţii de Ia Sinod. Sunt de atunci 42 de ani de 
când am pictat prima sală, sala de şedinţe, şi nu s- 
a schimbat culoarea; fresca e ca piatra. (ms. Nu 
avem picturi monumentale). 

În drum spre casă, trecând prin Florenţa, 
Olga Greceanu a făcut cunoştinţă cu un bătrân 
pictor muralist, Bertolli, care i-a încredințat teh- 
nica sa, stereocromia. Aceasta se execută pe o ten- 
cuială uscată, făcută din var şi nisip în părți egale, 
pe care culorile se fixează cu silicat de sodiu. 


În anul următor, 1933, Nicolae Greceanu a 
fost invitat în Egipt la o consfătuire privind în- 
diguirile Nilului, iar călătoria a fost pentru soţia 
lui un preţios prilej de documentare artistică: 

M-am coborât în fundul pământului, în mor- 
mintele faraonilor, ca să văd cea mai proaspătă 
pictură din câte am văzut în muzee. [...] Am în- 
vățat de la Baerckmans legile grandioase ale 
compoziției monumentale, am îmvățat aplicarea 
ritmului și a simetriei, dar cum se întrebuințează 
ritmul şi cum se foloseşte simetria am învăţat aci, 
în fundul pământului. 

Admiraţia artistei pentru această artă aşter- 
nută pe pereţii de piatră, neclintită de milenii, 
fără adâncime, se explică, probabil, prin semnifi- 
caţiile ei profunde. Ion Frunzetti observa: „Egip- 
tul, țara în care se perpetuase credinţa în supra- 
vieţuirea sufletului după moarte, a oferit cele mai 
vechi exemple cunoscute de fresce simbolice ori 
narative ce traduceau ideea nemuririi sufletului” 
(„Tot despre întoarcerea la tradiţie”, Contempo- 
ranul, mai 1957). 

Soții Greceanu au plecat apoi în pelerinaj în 
Țara Sfântă, unde au vizitat aşezările biblice şi s- 

















38 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





au închinat la locurile care mai păstrau amintirea 
vieții şi patimilor lui Christos. Olga Greceanu a 
aşternut pe hârtie tot ce a văzut şi trăit, cum şi-a 
imaginat că s-au petrecut minunile despre care 
până atunci doar citise, şi a scris o carte, Pe urma 
pașilor tăi, Iisus..., publicată câţiva ani mai târziu, 
în 1940. 


Cula din Măldărești 


Cum era firesc, artista a pictat pereţii caselor 
în care a locuit. Reşedinţa preferată era Cula din 
Măldăreşti, încărcată cu toate amintirile Grece- 
nilor. Clădită de boierul Maldăr, căpitan în oastea 
lui Mihai Viteazul, ea fusese înfrumusețată de ur- 
maşi cu ornamente cioplite în piatră în stil brân- 
covenesc. În 1934, cula a fost restaurată de ingi- 
nerul Nicolae Greceanu, soțul Olgăi, cu sfatul ar- 
hitectului V. Ştefănescu de la Comisia Monu- 
mentelor Istorice. S-a păstrat aspectul de fortă- 
reață din vremea năvălirilor turcilor şi tătarilor, 
când slujea drept ascunzătoare. În interior, Olga 
Greceanu a pictat strămoşii familiei, după portre- 
tele din paraclisul conacului, în aceeaşi aliniere 
solemnă, dar cu siluetele amplificate prin veş- 
mintele somptuoase, cu falduri şi ornamente 
stilizate decorativ. 

După ce şi-a încheiat lucrarea, artista şi-a 
spălat pensulele, s-a aşezat la masa de scris şi a re- 
dactat o prezentare a monumentului, cu text şi 
fotografii, un fel de ghid. Istoricul aşezării este 
strecurat cu discreție printr-un şir de poveşti sen- 
zaţionale, ca un film de aventuri. Aflăm, de pildă, 
cum tânărul căpitan Tudor Maldăr, fiul lui Nan 
Paharnicul, a căzut în luptă, în mâinile hanului 
tătarilor, dar a fost salvat de fiica acestuia, care se 
îndrăgostise de el şi cu care s-a refugiat în culă. 
Autoarea povesteşte: 

În urma acestei căsătorii, neamul Măldăreş- 
tilor, renumiţi şi pentru frumusețea lor, a 
început să se urâțească. Măldăreştii de azi, unii 
frumoși, alții urâţi, au, în adevăr, reminiscențe 
fizice din Tătăroaica lui Tudor: înalți, se țin 
drept, [...] se leagănă trumos când umblă, au 
ochii puțin oblici şi pomeții putin scoși, şi arată 
încă, în vorbă, în ținută şi în expresia feței, o 
mare demnitate. 


Recunoaştem în această descriere portretul 
lui Nicu Greceanu, pe care ea îl socotea printre 
„frumoşii” neamului şi pe care l-a înfăţişat de-a 
lungul vieţii în mai multe tablouri. 

Descriind interiorul culei, autoarea spune: 
Cea mai frumoasă încăpere [are] o înfățișare cu 
totul neprevăzută, misterioasă şi medievală. Pu- 
țin mai întunecoasă decât celelalte, cu geamurile 
mici şi boltite, cu zidurile de piatră impresionant 
de groase, cu nișele mici şi adânci, adăpostind pe 
vremuri icoanele şi candela, [...] această încăpere 
poartă în atmosfera ei spirituală tot trecutul MăL- 
dăreştilor. Sub fiecare boltă - sunt şasesprezece — 
am pictat câte unul din strămoşii familiei, după 
portretele aflate în pronaosul paraclisului. 

Publicat în 1937 (Institutul de Arte Grafice Tri- 
umful, Bucureşti), ghidul, scris cu competență, dra- 
goste şi farmec, e şi azi la fel de proaspăt şi de actual. 

Olga Greceanu avea privilegiul de a-şi picta 
singură familia, cu care voia să se mândrească. 
Contemporanele ei, boieroaice sau prințese, mâ- 
nate de aceeaşi dorinţă, trebuiau să apeleze la ar- 
tişti plastici pentru a-şi aduce în casă portretele 
strămoşilor. Martha Bibescu comandase Norei 
Steriadi o mare tapiserie, țesută exact pe dimen- 
siunile unui perete al sălii de onoare din palatul 
de la Mogoşoaia, pe care era înfăţişată familia 
domnitorului Constantin Brâncoveanu, aproape 
ca în pronaosul Mănăstirii Hurezi. Maruca Canta- 
cuzino, la rândul ei, pentru a-şi împodobi palatul 
din Calea Victoriei (azi Muzeul Naţional George 
Enescu), îl trimisese, în 1924, pe Sabin Popp să 
copieze figurile ctitorilor Cantacuzini din biserica 
ruinată de la Băleni (judeţul Dâmboviţa). Rivali- 
tatea dintre doamnele din lumea mare nu se 
oprea aici. Ştefan Neniţescu, şi el moşier de viță 
veche, relatează (în cartea dedicată lui Sabin 
Popp) că emulaţia artistică era datorată şi reginei 
Maria, din vremea când, încă principesă, se vor- 
bea de cele trei „M”: Maria, Martha şi Maruca. 


Expoziţia de la New York 


În deceniul patru, Olga Greceanu a fost invi- 
tată să participe la mai multe expoziții internaţio- 
nale, mai importante fiind cele de Ia Paris (1937) 
şi New York (1939). 





anul VIII e nr. 87 


39 


ROST 


REPERE 





Pentru ultima a pregătit mai multe panouri 
de mari dimensiuni, pictate pe pânză, pentru a 
putea fi transportate peste ocean. Datorită 
suportului textil absorbant, acestea dădeau 
impresia de fresce, prin amploarea compoziţiei, 
dar se apropiau prin materialitate mai mult de 
tapiserie. La realizarea lor a contribuit pictorul 
D. Ştiubey. Toate scenele vorbeau despre istoria 
românilor. Panoul cel mai mare, de 2,40 x 5,60 
m, îl înfățişa pe Mihai Viteazul intrând în Alba 
Iulia. În centru, efigia principelui avea măreţia 
statuilor ecvestre din Renaştere, sculptate de 
Donatello sau pictate de Uccello. În jurul lui erau 
grupaţi oşteni şi supuşi, steaguri şi steme. 
Imaginea era limitată la un singur plan apropiat, 
vizibil cu claritate. Ansamblul reprezenta o 
realizare importantă, o culme în creaţia artistei. 
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia nu evoca 
un fapt petrecut cândva aievea, ci era o efigie 
simbolică, aproape de imaginile heraldice, 
făcută să marcheze momentul istoric ca o 
izbândă pentru eternitate. 

Caracterul solemn al atitudinilor persona- 
jelor, expresiile grave, leagă scena istorică de 
cele religioase. Această atmosferă este obținută 
în primul rând prin stilizarea decorativă. Imagi- 
nea e alcătuită din ansamblul liniilor negre, pu- 
ternic contrastante, care prind personajele ca 
într-o plasă, legându-le de ancadramentul orna- 
mental. Drepte, curbe, crețe, liniile conduc pri- 
virea pe întreg câmpul imaginii. Faldurile verti- 
cale ale veşmintelor, brandenburgurile orizon- 
tale ale caftanelor, coamele şi cozile cailor, flu- 
turând oblic, sunt redate prin trasee paralele, ca 
urmele dălţii cu dinți sau a pieptenului în sculp- 
tură. 

Alte panouri, ceva mai mici, verticale, repre- 
zentau figurile impunătoare ale altor domnitori: 
Matei Basarab şi Doamna Elena înființând prima 
tiparniță, Dimitrie Cantemir studiind astrono- 
mia, Constantin Brâncoveanu proteguitor al ar- 
telor. Şi aici, cum remarca mai târziu criticul Oc- 
tavian Barbosa: „Olga Greceanu are sentimentul 
festiv al istoriei, [...] compoziţiile ei au drept 
subiect scenele triumfale ale eroilor, mai puţin 
momentele de încrâncenare ale istoriei naţiona- 
le. Pana apare mai adesea decât spada” (Dicţiona- 


rul artiștilor români contemporani, Editura Me- 
ridiane, Bucureşti, 1976). 

Artista a avut bucuria să-şi vadă lucrările 
aşezate la loc de cinste în expoziție. Ea poves- 
teşte: România, participând prin cinci delegaţi la 
congresul A.LA.C.R,, şi soțul meu fiind unul din 
cei cinci, îmi va îi dat şi mie să vizitez expoziţia de 
Ia New York şi frumosul nostru pavilion româ- 
nesc, de care s-a vorbit atât de mult bine („Peste 
oceanul Atlantic cu Normandia”, 7 iul.). 

A scris un jurnal de impresii şi le-a publicat, 
ca reportajele unui gazetar în misiune, într-un 
serial apărut în cotidianul Universul. 


Arta tradiţională 


Olga Greceanu preciza: A continua o artă 
tradițională nu înseamnă a ne întoarce la arta 
bizantină din biserici, nici la subiecte cu ctitori 
sau fanarioți de altădată, ci doar a o artă decora- 
tivă în care să apară caracterul moral, mistic al 
nostru, imaginea abstractă a vieţii, credința că 
arta spontană nu rezolvă nici o problemă sufle- 
tească, după conceptia poporului nostru latin- 
ortodox, ci dimpotrivă, numai o artă hieratică 
(p.88). 

Și japonezii s-au conformat obiceiurilor mo- 
derne din apusul Europei, dar ei n-au atins cu ni- 
mic arta lor abstractă, pentru că în acele linii şi 
forme schematice se exprimă tot misterul religiei 
lor(p.87). 

Olga Greceanu parcă anticipa noile perspec- 
tive deschise de globalizarea survenită la sfârşitul 
mileniului II şi la începutul celui următor, când 
scria: 

Graţie tradiţiei, un popor ocupă un loc în ci- 
vilizația generală şi-și clădeşte un viitor din dem- 
nitatea trecutului (p. 68). 


În umbra Bisericii 


După 1944, Olga Greceanu a participat me- 
reu mai sporadic la viața artistică. În 1947 a expus 
la Salonul Oficial, a participat la expoziţiile de artă 
românească de la Sofia (1945) şi Paris (1947). 

În perioada de implantare a comunismului 
în ţară, Olga Greceanu s-a refugiat în umbra bis- 





40 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





ericii, căutând ocrotire. Din anii '30 lucra mereu 
la Dicţionarul Biblic Ortodox, pe care-l va dărui 
Bibliotecii Sinodului în 1960. Recunoscându-i 
meritele, impresionat de fervoarea şi de cultura 
ei, Patriarhul Nicodim i-a acordat dreptul, înnoit 
de urmaşul lui, Patriarhul Iustinian, de a lua 
cuvântul în biserici, după predică, pentru a expli- 
ca credincioşilor textele biblice şi praznicul zilei. 
În amintirile ei, artista scria: 

În epoca aceea mă ocupam mult cu 
interpretările Evangheliilor şi predicam în 
fiecare după-masă la bisericile la care eram 
poftită să țiu cuvântul. Programul meu era fix: 
luni la Biserica Dintr-o zi; marți Ia St. Elefterie 
sau Ia Pitar Moș; miercuri Ia Stavropoleos; joi la 
Popa Tatu; vineri la Lucaci; sâmbătă la Bucur; 
duminica după-masă la Biserica Adormirea 
Maicii Domnului din str. Sapienţei, iar dumini- 
cile dimineața la Biserica Răzvan, la 
Mântuleasa, la Negustori, Monetăriei. La cele- 
Ialte: Sf. Gheorghe, St Nicolae Tabacu, St. 
Nicolae Vlădica, Radu Vodă, Mihai Vodă, Dobro- 
teasa, Cărămidari, Schitul Maicilor, Izvorul Nou, 
Schitu Măgureanu, Doamna Oltea, Sf. Vasile, St 
Mina (Călărași), Biserica Sfinţilor, Biserica 
Alexie, Otetari, Vergului etc. mă duceam după 
cum le venea rândul [a tiecare. 

Sufletul meu câștigase enorm în acele vre- 
muri, ca apropiere de Dumnezeu. Eram cu totul 
absorbită de exegeza ce predicam şi de desco- 
peririle ce tăceam, de legăturile ce găseam între o 
pericopă şi alta, de rostul unui cuvânt peste care 
altădată trecusem mai uşor, şi aproape că în 
restul zilei nu mai puteam fi atentă când se vor- 
bea de altceva ce nu era cuprins în Evanghelie. 
[...] 

Nu e, deci, de mirare că multe din visele 
mele aveau drept subiect personaje biblice care- 
mi vorbeau sau pe care doar le zăream într-un 
decor oriental. 

Dara tosto dată un vis ce n-a mai fost un vis 
influenţat de activitate, ci cu adevărat o legătură 
cu cerul. 

Era în 1949, în noaptea de 29-30 august, 
într-o luni spre marți. Prea sigur nu ştiu dacă a 
fost vis sau vedenie. Cred că a început prin a îi vis 
și, trezindu-mă în spaimă, a continuat vedenia. Să 


spunem totuși că am visat, pentru a nu aduce 
Vreo exagerare. 

Am visat deci că era noapte precum şi era şi 
că tot văzduhul odăii mele de culcare s-a umplut 
cu 0 pulbere de aur care se lăsa pe toate mobilele, 
pe toate obiectele, şi încă mai cădeau alte rânduri 
de fulgi de aur strălucitori, întocmai cum ar 
deşerta cineva din tavan Saci cu praf de poleială. 
Era feeric. Atunci m-am trezit. Să îi visat că m-am 
trezit sau Chiar m-am trezit şi am deschis ochii în 
plină noapte, nu ştiu. [...] Văd o icoană enormă, 
tot de aur, cu mai mulți sfinți unul lângă altul, şi 
mă aud țipând: „De unde e icoana asta? Eu n-am 
avut-o până acum în casă, de unde? Cum de e la 
mine? Cine a adus-0?” 

Atunci, din mijlocul pulberei de aur care că- 
dea mereu, aud un glas domol, dar bărbătesc: „Eu 
sunt, St Alexie, de azi înainte eu te voi ocroti, de 
azi înainte icoana mea va fi în casa ta.” [...] Dimi- 
neaţa, cu toată familia reunită pentru ora ceaiu- 
lui, am povestit. Ce puteau să spună? Vis. Cumna- 
tul meu, Eduard Săulescu, îmi spune: „Alexie sau 
Alexei e Alexandru, şi azi e Sf Alexandru.” 
Adevărat. Era 30 august. Era Sf Alexandru, dar 
de ce să-mi spună numele pe rusește? [...] 

Pe Ia ora 3 după-amiază, în aceeași zi, mă 
cheamă [...] Preafericitul Patriarh, că vrea să-mi 
facă o comunicare. [...] Mă aştepta la 7,30. În 
scurt, era vorba să decorez în mozaic tinda 
Mănăstirii Antim: „Sunt patru panouri înalte, pe 
fiecare câte un sfânt. Cel dintâi e St Alexie.” 

Am uitat şi de locul unde mă aflu, am uitat şi 
de protocol şi am țipat lovind o palmă de alta. Le- 
am spus degrabă visul şi am încheiat cu reflexia: 
„Acum înţeleg şi visul, Înalt Preasfinte. A fost o 
telepatie. V-aţi gândit la mine şi nervii mei mi-au 
dat visul.” 

„Nu, mi-a răspuns Patriarhul. Mișcarea a fost 
contrarie. Sfântul Alexie m-a îndreptat spre Dvs, 
căci până azi la ora 2, lucrarea era încă angajată cu 
pictorul Mazilescu, dar fiindcă m-a ținut cu vorba şi 
încă nu s-a apucat de lucru, m-am supărat şi Lam 
dat afară. După asta v-am telefonat. Or, visul a fost 
cu 12 ore înainte, și să ştii că nu e vorba de St. 
Alexandru, ci de Sf Alexei (Alexie), numit şi «Omul 
lui Dumnezeu», pe care îl sărbătorim la 17 martie.” 

Din ce în ce eram mai fericită. [...] 





anul VIII e nr. 87 


41 


ROST 


REPERE 





M-am sculat să plec: „Dar... nu cunosc chipul 
Sf Alexie. N-am nici o indicație. Cum era?” 

Patriarhul răspunde: „Avem noi aici o 
icoană. [...] Să v-o dăm ca model.” 

Am mers în încăperile din interiorul palatu- 
lui şi, după ce am străbătut vreo trei-patru odăi, 
[...] m-am oprit brusc: „Asta e icoana care mi s-a 
arătat azi noapte.” [...] 

A rămas icoana la mine în casă trei ani, pe 
urmă am copiat-o. M-a ocrotit. [...] De ce m-a ocro- 
tit pe mine? Abia acum, în urmă, am descoperit 
taina. St Alexie are două aniversări: 17 martie, 
ziua morții, şi 17 august, ziua când moaștele i-au 
fost așezate în Biserica Bonifaciu de la Roma, 
când a fost sărbătorit ca sfânt în cultul public. E 
patronul zilei mele de naștere (mms Icoana Sf. 
Alexie, obârşia acestei lucrări, cca 1960-1961). 


Sfârşit 


Olga Greceanu a plătit durerosul tribut al 
longevivilor: dispariția celor dragi din jurul ei. 
După cumnatul şi colaboratorul ei, pictorul 
Eduard Săulescu, plecat din viață în 1976, cele 
două surori s-au prăpădit la două luni una după 
alta, urmate de prietena şi colega Miliţa Petraşcu, 
apoi de nepoata ei, Sonia Petraşcu. 

La 28 ianuarie 1978, însemnările zilnice încep 
cu tristeţe: Ce poate să scrie o ființă ca mine, care 
stă toată ziua în odaia ei şi nu vede pe nimeni, nu 
aude pe nimeni şi nici nu doreşte, dar încheie, ca de 
obicei, regăsindu-şi rostul în activitate: Pictez, scriu, 
citesc, sunt cele trei ocupaţii de întotdeauna. 

La 4 iulie: Mult îmi lipsesc amândouă suror- 
ile [...]. Simt grozav singurătatea. Conversaţiile 
din casă, obiceiurile, expresiile în vorbire, toate 
sunt altfel. Mă simt cu adevărat în altă lume. Nu 
mai înțeleg pe nimeni și nici cei din casă nu mă 
înţeleg, deși trăim bine împreună. 

La 18 iulie: În casă scriu, pictez, pictez, 
scriu... şi nu mai isprăvesc niciodată... 

Până la 16 noiembrie1978... 


kkk 


Deşi a avut o viață lungă, 88 de ani, Olga 
Greceanu a aparținut, în fapt, perioadei interbe- 


lice, intrând după 1944 într-un con de umbră, 
determinat de neracordarea la cursul istoriei 
ulterioare celui de-al doilea război mondial. 
Expoziţia din 1944 şi retrospectiva din 1974 erau 
o etalare a realizărilor anterioare, cu variaţii pe 
aceleaşi teme. Artista a trăit din plin în epoca de 
afirmare a artei româneşti moderne, s-a înscris în 
modul de viață şi de creaţie al contemporanilor, a 
avut aceleaşi preocupări, speranțe şi reuşite. 
Precum Pallady, Şirato sau Tonitza, a fost atrasă 
de noile căi ale artei moderne apusene, dar şi de 
valorile trecutului naţional; de Matisse, dar şi de 
frescele bisericilor noastre medievale, care au 
ajutat-o, deopotrivă, să-şi exprime propria vi- 
ziune în pictura murală, diferită de cea a Ceciliei 
Cuţescu-Storck sau a lui Costin Petrescu. 

În amintirile ei, declara: N-am imitat pe 
nimeni, n-am copiat pe nimeni [...], am fost „ca 
mine”, pentru că nu m-am despărțit niciodată de 
stilul monumental, nu m-am contrazis niciodată, 
ci am făcut după cum inima mea voia şi simţea. 
(ms. Ceva spus în treacăt, 1977). 

La fel ca Şirato, Tonitza sau Oscar Han, s-a 
străduit să-şi conştientizeze trăirile artistice, tra- 
ducându-le în cuvinte, pentru a le comunica şi pe 
această cale. 

Tot ce a pictat şi a scris a fost rodul unei fe- 
ricite îmbinări de vitalitate, care a mânat-o spre 
acţiune şi spiritualitate, care i-a orientat efor- 
turile spre țeluri înalte. A fost mereu susținută 
de credința religioasă, dar şi de certitudinea 
armoniilor artistice. Şi-a împărţit cu generozitate 
tot ce a avut mai scump, în primul rând talentul, 
alegând arta monumentală, care se adresează 
publicului celui mai larg, oamenilor de pe 
stradă. Apoi cunoștințele, scriind şi publicând tot 
ce ştia despre compoziția murală, legile şi tehni- 
ca ei, specificul naţional în pictură etc. În sfârşit, 
credinţa, pictând biserici, dar şi vorbind oame- 
nilor veniţi la slujbă. A apărat drepturile 
femeilor din prima generaţie cu studii supe- 
rioare, din care făcea parte şi ea, în aspră con- 
curență cu confrații lor, fondând prima asociație 
a femeilor pictori şi sculptori, dar şi pe cele ale 
tuturor artiştilor plastici, în primul lor sindicat. 
La un moment dat voia să reînvie instituția 
medievală a „trapezăriei mănăstireşti”, centru 





42 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





medical şi de asistenţă socială pentru copii, şi 
pentru a strânge banii necesari, ţinea conferințe 
la Aşezământul religios Sf. Stelian, condus de 
preotul paroh al Bisericii Lucaci. Nu întâmplător, 


în casa ei se afla icoana Sf. Alexie, cel care-şi 
împărțise tot avutul. 

E timpul ca amintirea ei să fie aşezată la loc 
de cinste. 


DATE BIOBIBLIOGRAFICE 


* 1890 - 4/17 august, Olga Şeşevski se naşte la 
Mănăstirea Nămăeşti, lângă Câmpulung, -Muscel 
(Argeş). 

* 1890 - Urmează şase clase la Institutul Pompilian, 
iar ultimile şase la Institutul Şeşevski din 
Bucureşti. 

. 1911 - Începe studiile la Facultatea de Chimie şi la 
Academia de Artă din Liege (Belgia), întrerupte în 
1914, din pricina războiului. 

* 1914 - Se căsătoreşte cu Nicolae Greceanu, stu- 
dent la Institutul Politehnic din Liege, şi se 
întoarce în ţară, unde inițiază prima asociere a 
femeilor pictoriţe şi sculptoriţe. 

* 1915 - Participă la prima expoziție a acestora, la 
Ateneul Român din Bucureşti. 

* 1918 - Expune, cu Al. Călinescu, on Mateescu şi 
B“Arg, la Iaşi. 

* 1919 - Expoziţie personală la Ateneul Român. 
Continuă, la Liege, cursurile Academiei de Artă şi 
ale Facultăţii de Chimie, pe care le absolvă în 
1922, când se întoarce în țară. 

* 1921 - Este printre fondatorii Sindicatului Artelor 
Frumoase din România. 

* 1922 - 1941 - participă la numeroase expoziții 
colective şi are câteva expoziții personale. 

* 1935 - Publică volumul Compoziţia murală: 
Legile şi tehnica ei, Institutul de Arte Grafice 
Triumful, Bucureşti. Cartea apare şi în franceză: 
La Composition mural: Ses lois et sa technique, 
Imprimeur-Editeur Julien Laherte Delcour, 
Renaix, 1938. 

e 1937 - Publică volumul Cula din Măldărești, 
Institutul de Arte Grafice Triumful, Bucureşti. 

* 1939 - Publică Specificul naţional în pictură, 
Tiparul Cartea Românească, Bucureşti, şi vari- 
anta prescurtată: Renașterea picturii românești, 
Imprimeria Naţională, Bucureşti. 

* 1943 - Publică Femmes peintres d “autrefois, Fdi- 
tura Ziarul, Craiova, şi Să ne rugăm... Tipografia 
Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova. 


* 1944 - Expoziţie personală în Sălile Dalles. După 
închidere, multe lucrări sunt distruse în bombar- 
damentul din 4 aprilie. Publică Le Visage du 
Christel.les peintres de Ia Renaissance, Memoriile 
Centrului de Studii asupra Renașterii, vol. |, şi 
romanul Vreau, Ed. Ziarul, Craiova. 

* 1945 - Pictează biserica din Bălteni (Jud. Dâm- 
bovița). 

* 1949 - Realizează mozaicurile de la biserica 
Mănăstirii Antim, Bucureşti. 

* 1960 - Pictează frescele din holul Sfântului Sinod. 
Finalizează Dicţionarul Biblic Ortodox, manuscris 
păstrat în Biblioteca Sinodului. 

* 1962 - Începe să lucreze pictură bisericească, ac- 
tivitate căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii. 
Scrie Dicţionarul zugravilor de subtire şi Viaţa 
Voievozilor Basarabi (manuscrise neterminate). 

* 1969 - Pictează, împreună cu Eduard Săulescu, 
Mausoleul de la Mărăşeşti. 

* 1974 - Expoziţie retrospectivă în Sălile Dalles. 

* 1978 - 16 noiembrie, Olga Greceanu moare la 
Bucureşti. Este înmormântată în Cimitirul Bellu. 

* 2000 - Este publicat romanul Ura care ucide, de 
Olga Greceanu, Ed. Curtea Veche (îngrijit de 
Aurelia Bălan-Mihailovici). 

* 2005 - 1 se publică studiul Fenei pictore de altă- 
dată (traducere din limba franceză de Sanda 
Mihăiescu Cârsteanu), Ed. Institutului Cultural 
Român. 

* 2008 - Ise publică studiul Femei pictore necunos- 
cute, Ed. IDACO (îngrijit de Iuliana Mateescu). Tot 
acum i se publică jurnalul de călătorie în Țara 
Sfântă Pe urmele pașilor Tăi, lisus, Ed. IDACO 
(ediţie îngrijită de Iuliana Mateescu) şi volumul de 
meditații De Crăciun, Ed. IDACO (ediţie îngrijită 
de Iuliana Mateescu). 

* 2010 - Apare cartea Meditaţii la Evanghelii, de 
Olga Greceanu, la Ed. Sophia, Bucureşti (prefață, 
date biobibliografice şi referințe critice de Adina 
Nanu). 





anul VIII e nr. 87 


43 


REPERE 











La | 
Cerul pe dinăuntru - 


Portret Olga Greceanu 


Liliana Ursu 


u mulți sunt artiştii care urmează calea 
N plinătății întru Hristos. Olga Greceanu 

(1890-1978) a înţeles: calea împărătească 
a omului pe pământ e una singură, creştinismul. 

Rostirea lui Dumnezeu a fost binecuvîntarea 
întregii ei vieţi, fie că a pictat, a scris, a vorbit. 
Mărturie stau frescele, icoanele, mozaicurile, 
cărțile, conferințele, jurnalele ei, dar şi zecile de 
biserici pictate şi mai ales restaurate de această 
vizionară, erudită şi talentată artistă. 

Părintele Benedict Ghiuş spunea că „mirenii 
au izbutit şi izbutesc zilnic în felul lor cu Darul 
Duhului, acolo, la postul de încredere din lume, 
unde i-a rînduit pronia, să rezolve grozavul para- 
dox evanghelic: a fi prezent în lume fără a fi din 
lume - să libereze heruvimul din ei şi, însingurați 
cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu.” 





Olga Greceanu a făcut mai mult de atit. A 
înmulțit Darul primit prin esența mărturisitoare 
a întregii ei opere atât de diversă ca gen artistic 
abordat, ca forță de expresie şi chemare duhov- 
nicească. 

Călăuză i-au fost mereu Sfintele Scripturi de 
care nu se despărțea nicicînd. „Biblia mi-a stat 
mereu deschisă pe masă.” 

Cu timp şi fără timp ea a trudit şi la cîteva 
cărți ziditoare în care se întreba aievea asemeni 
Sfintului Grigorie: „Ne amintim ce va veni ?” 

Aş dori să mă opresc mai cu seamă asupra 
acestor cărți ale Olgăi Greceanu pe care le am 
citit, care m-au îmbogăţit sufleteşte şi m-au cres- 
cut duhovniceşte. 

Călăuzită de o iluminare lăuntrică, artista 
ne-a dăruit emoționantul jurnal al întâlnirilor sale 
cu Mântuitorul din Țara Sfântă, intitulat simbolic 
Pe urma pașilor Tăi, lisuse... . Mărturia ei trăită şi 





44 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





scrisă mi-a însoțit şi luminat zilele de la Învierea 
Domnului nostru lisus Hristos, apoi în săptămâ- 
na Luminată la Nazareth, în Cana, la Iordan, pe 
muntele Tabor, pe muntele Fericirilor, la Tabgha 
şi Ierusalim în pelerinajul meu din Țara Sfintă. 

E o carte de numai o sută de pagini. Atât. Dar 
cât suflet, cîtă măreție şi duioşie şi sfintă tandreţe 
ascunde ea. Totul în scrierile Olgăi Greceanu 
împrumută benefic din forța deschiderii unei 
fresce, dar şi din căldura detaliilor din tablourile 
ei, totul trădează benefic pe pictor, iar cuvintele, 
în emoţionanta lor aşezare, evocă flacăra sufletu- 
lui ei de creştină arzînd de dorul lui Hristos: 
„Obloanele nu s-au deschis asupra Ierusalimului, 
ci asupra Noului Testament. Acum, cu ochii 
asupra locului unde s-a petrecut cea mai sfintă şi 
mai covirşitoare dramă a omenirii, unde s-au ridi- 
cat şi au trăit laolaltă toate sentimentele: de 
dragoste, de recunoştinţă, de trădare, de milă, de 
iertare, de adorare, de frică, de ură, aş vrea să am 
putere acum, în faţa geamului deschis asupra 
Evangheliei, să-mi fac un examen de conştiinţă. 
Cu fața la Ghetsimani, la tulpina măslinului sub 
umbra căruia Iisus a plâns, aş vrea să pot răspun- 
de dacă așa, ca azi, am crezut întotdeauna că lisus 
şi Dumnezeu sunt o singură Fiinţă. 

Când a umblat Iisus prin locurile pe care le 
privesc acum, oamenii Îi strigau că păcătuieşte 
zicând că e Fiul lui Dumnezeu! Dar al Cui Fiu poa- 
te să fie Acela care, după două mii de ani, sfinţeş- 
te încă prin umbra Lui aerul, cerul, colinele, pie- 
trele ce nu se mişcă, treptele tocite, soarele ce 
străluceşte, dacă nu al lui Dumnezeu ?” 

Olga Greceanu a scris şi un roman, un roman 
istoric Ura care ucide, în care reconstituie dra- 
matica atmosferă din Iudeea şi descrie uneltirile 
şi ura coruptului Jutabel Ben-Eber, conducătorul 
Adunării din Capernaum față de Cel venit să 
schimbe legea cea veche înlocuind-o cu cea nouă, 
a Iubirii. 

Acest personaj odios va declanşa răstignirea 
de pe Golgota. Dar iată cum descrie părintele So- 
fian în prefața sa la această carte forța evocatoare 
a Olgăi Greceanu: „Acţiunea, personajele, atmos- 
fera tensionată, descrierea obiceiurilor, portrete- 
le eroilor principali, costumele de epocă, toate 
sunt redate cu migala şi precizia restauratorului 


operei de artă. Pe lângă arta cuvântului, pictorul 
şi desenatorul iscusit va folosi în redarea carac- 
terelor personajelor sale, portretul şi schița, ilus- 
traţii ce sporesc autenticitatea descrierilor.” 

Şi acum despre altfel de întilniri tot cu Olga 
Greceanu, candelă de la care noi toți împrumu- 
tăm Lumină. 

Prima mea întîlnire cu ea s-a petrecut la bis- 
erica Sfintul Elefterie nou din Bucureşti, prin cele 
două icoane pictate de ea: icoana Adormirii Mai- 
cii Domnului şi icoana Sfintului Elefterie. Amîn- 
două mi-au fost şi îmi sunt izvor nesecat de 
mângiiere şi rugăciune. 

A doua întîlnire a fost la Sfinta Mînăstire 
Antim. De cum intram în curtea mînăstirii, ochii 
mei se odihneau pe siluetele înalte, hieratice ale 
celor patru sfinți înscrişi în mozaic pe zidurile bi- 
sericii, chiar în pridvor: Sfintul Ierarh Nicolae, 
Sfintul Alexie, Sfînta Agatha şi Sfîntul Antim. De 
cîte ori sărut aceste icoane în tăcerea gîndurilor 
simt cum mă înviorez sufleteşte, mulțumindu-i cu 
lacrimi pentru Dar Olgăi Greceanu şi părintelui 
Sofian, cu care a lucrat la ele. 

A treia întîlnire s-a petrecut, într-un decem- 
brie primăveratec, la expoziţia sa retrospectivă 
de la Palatul Mogoşoaia din 2004. A fost o bucurie 
ce se lasă cu greu aşezată în cuvinte. A fost ca o re- 
cunoaştere a fiinţei ei profund artistice, dar şi 
profund religioase. Această expoziţie m-a purtat 
cu gîndul la celelalte din perioada interbelică, de 
la Paris şi New York, dar şi de la Bucureşti, cu care 
a reuşit să impună stilul neobizantin. 

Brâncuşi, Şirato, Resu, Steriadi, Iser, Dărăs- 
cu,Tonitza, Lucian Grigorescu dar şi Nina Arbore, 
Theodora Cernat sau Cecilia Cuţescu Storck - 
iată contemporanii, egalii ei întru talent şi forță 
de exprimare artistică. 

Dar numai ea, Olga Greceanu şi-a ales ca axă 
a întregii ei creaţii ortodoxia, desăvîrşindu-se în 
cele ale artei înduhovnicite. Şi-mi vin în minte 
acum frescele sale, unice prin mistica lor forţă, 
precum Răstignirea de la Palatul Sfintului Sinod 
sau în pictura sa de şevalet din tablouri precum 
Plingerea lui Iisus sau Pieta. 

Cartea cea mai trezvitoare dintre cele scrise 
de Olga Greceanu şi apărute pînă acum rămîne 
pentru mine volumul Meditaţii la Evanghelii, 





anul VIII e nr. 87 


45 


ROST 


REPERE 





scos recent la editura Sophia, cuprinzînd comen- 
tariile sale la aproape toate Pericopele evanghe- 
lice ale anului bisericesc. 

Nici o femeie pînă la Olga Greceanu şi nici 
după ea nu a mai fost decorată cu Crucea 
Patriarhală de două ori: de Patriarhul Nicodim şi 
de Patriarhul Iustinian - ceea ce îi conferea drep- 
tul de a vorbi, de a predica în biserici. 

Neobosită, mereu cu gândul la Domnul, ar- 
tista creştină picta, scriia, dar şi ţinea cîte un 
cuvînt de folos, o adevărată şi inspirată cuvântare 
teologică, tălmăcind pericopa zilei, urmînd pre- 
dicii preotului, în mai toate bisericile bucureş- 


tene, în anii “50. Fie că vorbea Ia biserica Sfântul 
Elefterie, sau la mînăstirea Radu Vodă, la Schitul 
Maicilor, sau la Stavropoleos, la Sfîntul Gheorghe 
sau la Mihai Vodă sau la Sfintul Mina sau la vreo 
bisericuță din Vergului, Olga Greceanu impre- 
siona enoriaşii şi pe cei veniţi să o asculte prin 
cuvîntul ei cu putere duhovnicească, prin smerita 
ei dăruire, prin sinceritate şi nu în ultimul rînd 
prin trăirea ei harică. Stau mărturie aceste medi- 
taţii la Evanghelii din cartea ce le-a scos la iveală 
şi pentru noi cei de azi. Ele odihnesc ființa lăun- 
trică a cititorului, dar şi declanşază în el foamea 
de lisus şi de Harul Său. 




















46 


anul VIII e nr. 87 


REPERE 


ROST 





Sfintele Evanghelii sunt izvorâtoare de năde- 
jde şi de bucurie, iar Olga Greceanu, prin aceste 
frumoase, unice tălmăciri, rămîne o călăuză pen- 
tru mulți mireni şi nu numai, dovedind din plin a 
fi cunoscut infinitul bucuriei neînserate. 

Şi mai e ceva deosebit în aceste inspirate 
cuvântări. Prin ele, Olga Greceanu reuşeşte să 
aprindă inimile de credință precum în acest 
comentariu al ei la Umblarea pe mare. „Poate că 
uneori, înadins, lisus te va lăsa să te afunzi, ca să- 
ți încerce credinţa, dar noi ştim acum ce vom 
face.Vom striga ca Petru: «Doamne, mă afund, 
ajută-mă! Doamne, scapă-mă, Doamne nu mă 
lăsa!» Ce minune! Iisus îndată îţi va întinde mâna, 
te va lua de mână, te va apuca de mână şi va 
merge cu tine, mână în mână, deasupra valurilor, 
deasupra necazurilor. Ce-ţi pasă ţie de norii 
negrii ce se adună? lisus te ţine de mînă. Ce-ţi 
pasă ţie că te amenință furtuna, că se ridică val- 
uri, că e întuneric? Cum putem închide această 
vorbire despre Evanghelia de azi decât învăţind 
să ne fie credința totală, fără nici cea mai mică 
îndoială în ceea ce cerem lui Dumnezeu, 
Dumnezeu ne va da, chiar dacă, pentru a ne 
ajuta, va alege calea neprevăzută a venirii pe 
ape. Să fim încredințați că la strigătul nostru: 
«Doamne, ajută-mă!», vom simți mâna lui lisus 
cum o cuprinde pe a noastră, cum vom trece 
mînă în mînă toate valurile acestor necazuri ale 
pămîntului, ne va sui în barcă, ne va readuce ast- 
fel la starea liniştită de altădată: va porunci vîn- 
tului să stea, să nu mai sufle, să nu mai 
amenințe, să plece pericolul şi nici nu va mai 
veni atita timp cât mâna noastră e cuprinsă în 
palma sfîntă a lui lisus. Această mînă care l-a sal- 
vat pe Petru e pictată în icoană binecuvîntînd. 
Pe tine te binecuvîntează, pe fiecare om în 
parte.” 

Lesne se poate simți vibrația cuvintelor, 
crescendo-ul nădejdii realizat prin repetiții, dar şi 
printr-o vizualizare emoţionantă a proprii 
umblări pe mare, a fiecăruia dintre noi şi mereu 
salvatoare, mereu aproape, mîna care ne ridică, 
mina lui Hristos. 

O tainică con-lucrare ia ființă între pericopa 
evanghelică şi tălmăcirea ei de către Olga Gre- 
ceanu, această neobosită, entuziastă artistă creş- 


tină care se zideşte şi ne zideşte duhovniceşte în 
numele Evangheliei. 

În toate aceste meditații ea expune şi explică, 
pe rînd, istoric şi simbolic mai toate pericopele 
evanghelice ale anului, aşa cum spuneam mai sus, 
comentând de fiece dată cu iscusință şi subțirime 
învățăturile pe care ni le dau Evangheliile. 

Rar am întâlnit o descriere mai emoţionantă 
a frumuseţii Sfintei Liturghii în biserica noastră 
ortodoxă ca în Vino de vezi de la pagina 32, luare 
de cuvînt dedicată duminicii ortodoxiei: „Vino de 
vezi pe Învățătorul lumii, pe Lumina lumii, pe 
Izvorul vieţii şi Pîinea vieţii. Vino de vezi cum 
ridică pe cei slabi, cum deschide ochii orbilor, 
cum curăță pe leproşi şi înviază morţi.Vino de 
vezi pe Cel fără de păcat. Vino de vezi cum se face 
o Liturghie în biserica ortodoxă, vino de vezi, 
dacă n-ai credință, şi te vei cutremura la Sfînta 
Jertfă şi astfel vei înţelege legătura cu Hristos; 
vino de vezi pe Cel fără de păcat; vino de vezi pu- 
terea de a face minuni a sfintelor icoane; vino de 
vezi puterea rugăciunii; vino de vezi mîngiierea 
ce-ţi dă slujba Bisericii ortodoxe; vino de vezi pe 
Cel ce a întinerit lumea girbovită; vino de vezi pe 
Cel ce a înviat din morți, vino de vezi cum Aposto- 
lii şi-au dat viața ca să mărturisească pe Hristos 
înviat, vino de vezi religia Bisericii Ortodoxe, sin- 
gura religie pe lume dată de un Dumnezeu şi vei 
striga şi tu ca Natanael: Tu ești Fiul lui Dumnezeu 
„.], Tu eşti Împăratul lui IsraelP 

Cîtă forţă vizionară în aceste meditații 
izvorite din Ierusalimul cel tainic al inimii ei şi 
Câtă iubire aşezată în cuvinte omeneşti pentru 
Cuvântul Întrupat întru prăznuirea Lui ! 

Olga Greceanu ştie cerul pe dinăuntrul lui şi 
oriunde s-a aflat şi orice a vieţuit şi creat răspun- 
sul ei a fost unul singur: Iată-mă, Doamne ! 

Familia ei spirituală? Ieroschimonahul Da- 
niil, pe numele de mirean Sandu Tudor, Vasile 
Voiculescu, Alice Voinescu, Principesa Ileana - că- 
lugărită cu numele de Maica Alexandra -, Mircea 
Vulcănescu, precum şi toţi cei ce au făcut parte 
din Rugul Aprins. 

Ea rămâne pentru noi, cei de azi, un viu 
exemplu de mărturisitoare prin întreaga ei viată 
şi operă, o icoană smerită în fața căreia îţi vine să 
îngenunchezi. 





anul VIII e nr. 87 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





Transumanismul 


Spre o nouă utopie a ororii? 


“Căci se vor ridica hristoşi mincinoși şi prooroci mincinoşi și vor da semne 
mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va ti cu putinţă, şi pe cei aleşi”. 


Alexandru Racu 





Noua ideologie și sfârșitul 
omului 


În ultimii ani, tot mai multe apariţii editori- 
ale, precum şi o serie de documentare accesibile 
pe interneti, abordează tema transumanismului 
şi a mişcării transumaniste. Aparent, mişcarea 
transumanistă, sectă stranie şi înfricoşătoare, 
care include o serie de nume din cadrul comu- 
nității academice (fizicieni, geneticieni, mate- 
maticieni, cercetători în domeniul inteligenței 
artificiale) dar şi filozofi sau artişti, ne rezervă un 
viitor pe cât de inimaginabil în suprarealismul 
său futurist, pe atât de tulburător. În esență, 
transumanismul reprezintă o ispită luciferică. 
Asemeni diavolului în Grădina Edenului, transu- 
maniştii ne promit că “vom fi precum Dumne- 
zeu” sau cel puțin cu mult peste actuala noastră 
condiţie umană. Ca atare, ispita transumanismu- 


(Matei 24, 24) 


lui, în măsura în care se dovedeşte a fi nu doar o 
simplă fabulaţie a unor minţi bolnave, se anunță 
a fi copleşitoare, mai ales dacă ținem cont de 
starea actuală a lumii. 

Transumaniştii profeţesc (şi militează pen- 
tru) împlinirea prin mijloace ştiinţifice şi tehnice, 
într-un viitor nu foarte îndepărtat, a celor mai 
profunde dorinţe ale umanităţii, regăsite atât în 
textele sacre ale diferitelor religii ale lumii, cât şi 
într-o întreagă tradiție modernă de literatură 
utopistă sau ştiințifico-fantastică. Ni se propun di- 
verse metode de „îmbunătățire“ a condiției uma- 
ne care merg de la mai vechea eugenie, până la 
neverosimila procedură de uploading (prin care 
transumaniştii speră ca în viitorul apropiat să 
poată salva întreaga informaţie din creierul 
uman într-un calculator, deschizând astfel posi- 
bilitatea vieţii eterne în cyberspace - ceva de gen 
Matrix), trecând prin proceduri de “upgradare” a 
capacităţii intelectuale prin intermediul implan- 
tului cerebral al unui cip care ne-ar da posibili- 


! În cele ce urmează voi face referință la informaţii pe care le-am obținut prin intermediul unor documentare 
accesibile pe internet. A se vedea http://www.youtube.com/watch?v=o07hh4jYvSKg 
http;//video.google.com/videoplay?docid=2615496775977574586+ 
http;//video.google.com/videoplay?docid=-71417629777136682084 
http://video.google.com/videoplay?docid=2258529707984107504+ 
http://video.google.com/videoplay?docid=8945702810854373085+ 


2 Potrivit lui Stephen Coles de Ia departamentul de medicină al UCLA, chestiunea care se pune în momentul de 
față nu este dacă medicina va reuşi să prelungească viața umană pentru sute de ani (cel puțin într-o primă fază) 
ci când va reuşi să o facă. În consecință, Dr. Coles ne recomandă o dietă sănătoasă, exerciţiu fizic şi eliminarea 
stresului, pentru a avea cât mai multe şanse să prindem şi să putem beneficia de acest eveniment revoluționar 
din istoria speciei umane. Dr. Aubrey de Grey, profesor de genetică la Cambridge şi membru al Societăţii 
Matusalemice, care estimează că la cei patruzeci şi doi de ani ai săi are ceva şanse să “trăiască îndeajuns de mult 
încât să trăiască veşnic”, merge şi mai departe, recomandându-le celor mai în vârstă şi chiar şi celor mai tineri, 
pentru mai multă siguranță, soluția criogeniei. 

3 Diverse clinici de fertilizare in vitro din lume oferă deja posibilitatea selecţiei embrionilor care vor fi implantați 
mamei pe baza a diferite criterii, care merg de Ia fişa medicală (probabilitatea ca viitorul copil să dezvolte o 
serie de afecţiuni precum cancer, diabet, boli cardiace, etc.) până la detalii estetice precum culoarea ochilor, a 
părului, etc. (vezi sau ) Procedeul se desfăşoară în felul următor. Se obțin mai mulţi embrioni prin fertilizare 
artificială. Se “scanează” toți embrionii, iar în urma verificării informaţiei genetice, cel mai performant sau pur 
şi simplu cel mai pe gustul părinților este păstrat în timp ce ceilalți sunt eliminați. Alături de programarea gene- 
tică, se speculează tot mai mult în ultima vreme pe marginea aşa numitei ectogeneze, adică eliminarea fizică a 
maternității prin dezvoltarea embrionului într-un uter artificial, aşa cum profețise de altfel Huxley, în urmă cu 
optzeci de ani în Minunata Lume Nouă. 





48 anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 








Kevin Warwick 











tatea, spre exemplu, să învăţăm o limbă străină în 
câteva secunde, aşa cum speculează Dr. Hugo de 
Garis, unul din membrii mişcării transumaniste. 
Aşadar, transumaniştii ne anunță că odată cu con- 
vergenţa celor trei mari revoluţii care au loc la 
cumpăna secolelor, revoluţia informaţională, 
revoluţia biotehnologică şi revoluția neoliberală, 
trebuie să ne aşteptăm în viitorul apropiat la atin- 
gerea unui nou stadiu al evoluţiei umane, stadiul 
postuman, stadiu care spre deosebire de presu- 
pusa evoluţie de până acum a speciei (trebuie 
subliniat că transumanismul este inerent legat de 
evoluționimsul darwinist) nu va mai fi un rezul- 
tat al hazardului, ci unul al voinței umane, sau 
mai bine spus supraumane, de a crea o nouă spe- 
cie prin mijloace tehno-ştiinţifice. 

În treacăt spus, cineva s-ar putea întreba 
unde intră neoliberalismul în ecuaţia care reu- 
neşte biotehnologia şi inteligența artificială. Ex- 
plicaţia ne-o oferă tot Dr. Hugo de Garis, fost pro- 
fesor la Utah State University şi actualmente 
cercetător la Univeristatea din Xiamen, care răs- 
punde la următoarea întrebare: ce se întâmplă 
dacă refuz să-mi “upgradez” biotehnologic creie- 
rul, prin intermediul implantării cipului care să- 
mi dea posibilitatea, printre altele, să învăţ o 
limbă străină în zece secunde? Potrivit acestuia, 


rezultatul nu poate fi decât decalificarea profe- 
sională radicală în raport cu cei care se vor “up- 
grada”, aceştia din urmă eliminându-i în mod na- 
tural de pe piața muncii pe indivizii, membrii, de 
acum, ai unei “subspecii” umane, care vor refuza 
să îşi îmbunătăţească capacitățile intelectuale sau 
fizice prin intremediul biotehnologiei. Cei care 
vor ţine morțiş să rămână oameni, pur şi simplu 
nu vor mai fi competitivi în societatea viitorului. 
Dr. de Garis se referă la aceştia în termeni de “Hu- 
manish”, făcând astfel paralela cu comunitatea 
Amish din S.U.A., care, după cum bine ştim, se 
caracterizează prin refuzul deliberat de a accepta 
evoluțiile tehnologice care trec de nivelul secolu- 
lui XVIII. Dar lucrurile nu se opresc aparent la 
simpla eliminare de pe piața muncii. După cum 
subliniază un alt transumanist, Dr. Kevin War- 
wick de la Univeristatea din Reading (laureat al 
premiului The Future of Health Technology, acor- 
dat de către renumitul Massachusets Institute of 
Technology), continua “upgradare” cognitivă a 
noilor cyborgi îi va face pe aceştia la un moment 
dat să perceapă limbajul uzual al oamenilor la fel 
cum percepem noi acum limbajul vitelor, ca pe o 
formă de exprimare care relevă o inteligență 
extrem de precară în raport cu noi şi care nu meri- 
tă, pe cale de consecință, prea multă consideraţie. 





anul VIII e nr. 87 


49 


ROST 


DECANTĂRI 





Drept pentru care, Warwick afirmă că este de 
aşteptat ca eliminarea de pe piața muncii dintr-o 
fază primară să sfârşească în cele din urmă cu 
eliminarea fizică a oamenilor de către mai evolu- 
aţii lor veri postumani, aşa cum (Că tot veni vorba 
de logica darwinistă care stă la baza ideologiei 
transumaniste) ar fi procedat, după cum afirmă 
un alt specialist în domeniu, profesorul Joseph M. 
Rosen, şi cei din categoria homo sapiens cu retar- 
daţii lor veri neandhertalieni, acum câteva mi- 
lioane de ani. 

Informaţia profund neverosimilă pe care am 
prezentat-o până acum îi face probabil pe unii 
dintre cititori să se întrebe deja dacă autorul aces- 
tor rânduri s-a apucat de glume macabre sau 
dacă s-a lăsat pur şi simplu dus de nas de specu- 
laţiile raeliţilor sau ale scientologilor. De aceea 
trebuie subliniat faptul că, umanist (în sens aca- 
demic) de profesie fiind, autorul acestor rânduri 
nu posedă nici pe departe competențele ştiinți- 
fice necesare pentru a confirma valabilitatea pro- 
feţiilor transumaniste şi ca atare, în cele ce 
urmează, se va ocupa, după puteri, doar de di- 
mensiunea filozofică, ideologică şi teologică a 
fenomenului. Trebuie subliniat de asemenea, 
pentru a domoli eventuala panică a unora şi 
exaltare a altora, şi faptul că diverşi reputați oa- 
meni de ştiinţă se declară sceptici cu privire la fe- 
zabilitatea proiectelor transumaniste, cel puţin 
cele mai fantasmagorice, deşi, după cum am spus, 
dacă e să luăm doar exemplul eugeniei, vedem 
cum această mai veche obsesie a modernităţii 
devine din nou din ce în ce mai accesibilă în vari- 
ante din ce în ce mai sofisticate.+ Oricum ar fi, în 
cazul în care se va dovedi că aceşti indivizi pe care 
îi recomandă apartenența la instituţii precum 
MIT, Cambridge sau Harvard (altfel spus, cel pu- 
țin în mod aparent nu avem de-a face doar cu 
nişte paveli coruţi) pur şi simplu aberează din- 
tr-un motiv sau altul, restul articolului meu rămâ- 


ne un simplu exercițiu de speculație filozofică, 
care, chiar şi fără suport ştiinţific, spune totuşi 
ceva despre anumite aspecte ale modernității 
târzii. 


Omenesc, prea omenesc 


Dincolo de fezabilitatea proiectelor trans- 
umaniste, se mai poate ridica încă o obiecție. Nici 
comunismul nu era fezabil, dar au trebuit să moa- 
ră aproximativ optzeci de milioane de oameni 
pentru ca bună parte din omenire să fie convinsă 
de acest adevăr, deşi chiar şi astăzi rămân mulți 
“optimişti” care îşi propun să o ia de la capăt. În 
mod cert, transumanismul reia o serie de teme 
ale ideologiilor totalitare de secol XX şi se îscrie 
în logica acelei modernități lipsite de orice reți- 
nere despre care vorbea Eric Voeglin. La fel ca şi 
în cazul comunismului, avem o etapă transuma- 
nă care corespunde dictaturii proletariatului şi 
una postumană care corespunde comunismului 
propriu-zis. Observăm de asemenea o împărțire a 
umanității în două mari categorii: cei care împing 
umanitatea înainte pe culmile progresului şi 
reacționarii, cei care, din diverse motive, de la 
“fundamentalism religios” până la nostalgie ro- 
mantică, vor să o reţină la stadiul actual al evo- 
luţiei. Această diviziune deschide perspectiva 
unei adevărate “lupte de clasă” la nivel mondial, 
în viitorul apropiat, după cum profeţeşte acelaşi 
Hugo de Garis, conflict care ar urma să sfârşească 
prin eliminarea “elementelor reacționare” care 
subminează adevăratele interese ale umanității. 

Şi pentru că tot veni vorba de Voeglin, cel 
care afirma că gnosticismul reprezintă substanța 
modernităţii, nu pot să nu observ prezența accen- 
tuată a elementului gnostic în disprețul profund 
față de trup (mult prea omenescul şi neputincio- 
sul trup) pe care îl afişează noua religie tran- 
sumanistă. După cum indică Jean Michel Besnier 


4 Fapt care ne poate face să ne întrebăm ce măsuri se vor lua, pe viitor, de către autorităţile politice, față de 
părinţii care vor refuza procedurile eugenice în conceperea propriilor lor copii într-o societate în care eugenia 
va deveni o practică larg accesibilă şi generalizată. Vor mai beneficia aceşti copii de asigurare medicală din 
moment ce ruleta asigurărilor nu se va mai putea aplica în cazul lor, deoarece se va şti de la bun început că intră 
în categoria celor care beneficiază mult mai mult decât contribuie? Vor face față părinții presiunii psihologice 
enorme reprezentată de posibilitatea ca al lor copil să fie singurul mic şi urât, dacă nu chiar handicapat, într-o 
clasă din care vor face parte numai copii “înalți, blonzi şi cu ochi albaştri”? In fine, ne putem întreba: se va 
ajunge oare la momentul în care “iraționalitatea” procreaţiei de modă veche să scandalizeze atât de mult opinia 
publică şi guvernele încât aceasta să fie interzisă prin lege? 





50 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 


ROST 





în cartea sa Demain Les Posthumains, “vizionarii 
unui viitor în care va triumfa o «condiţie inuma- 
nă, adică una debarasată de imperativele rea- 
lității biologice, împărtăşesc convingerea, pro- 
fund ancorată în tradiţiile religioase occidentale 
şi orientale, potrivit căreia trupul este semnul 
unei insuportabile finitudini, o frână pusă dorin- 
ței de absolut şi de eternitate care caractrizează 
omul”. “Nu este surprinzător”, continuă autorul, 
“că tehnologiile avansate care contribuie la de- 
materializarea trupului, convertindu-l spre exem- 
plu în flux de informaţii sau reducându-l la o 
structură microfizică”, precum cea a unui minus- 
cul suport de siliciu, “întâlnesc aceste forme de 
înțelepciune tradițională şi se reclamă de la ele”. 
Besnier confirmă faptul că în mediile centrelor 
americane de cercetare de tip NBIC, care se ocu- 
pă cu convergența nano-ştiințelor, a biotehnolo- 
giilor, a ştiinţelor informatice şi a ştiinţelor cogni- 
tive, se fac din ce în ce mai insistent auzite profeții 
transumaniste care anunță sfârşitul omului tru- 
pesc: “sfârşitul naşterii, datorită perspectivelor 
pe care le oferă clonarea şi ectogeneza; sfârşitul 
bolii datorită promisiunilor biotehnologiilor şi 
nanomedicinei; sfârşitul morţii datorită aşa 
numitelor tehnici de «uploading”. “Fantasma” 
transumanistă a “omului remodelat, apoi auto- 
fabricat în mod integral face mai mult decât 
oricând parte din imaginarul de astăzi, situându- 
se în continuitate strictă cu iluziile generate de 
către modernitate”.6 

De altfel, anumiţi autori afirmă faptul con- 
form căruia transumanismul este la rigoare o 
mişcare religioasă, o nouă formă de religiozitate 
seculară tipic modernă. O mișcare religioasă 
care, asemeni socialismului umanist al lui Ludwig 
Feuerbach, se bazează pe principiul reapropierii 
de către om a intuițiilor şi aspirațiilor religoase 
pe care omul însuşi le-ar fi proiectat în afara sa, în 


sfera transcendenţei. Corolarul acestei reapropi- 
eri este apariția unei noi religii, a umanităţii, care 
îl revelează pe om drept creatorul lui Dumnezeu 
şi nu invers, precum în religiile tradiționale. Pe de 
altă parte, “revelaţia” feuerbachiană (care a stat 
de altfel la baza filozofiei lui Karl Marx) implică 
un angajament progresist al ființei umane în 
lume, menit să atribuie omului în timp, prin inter- 
mediul ştiinţei şi tehnologiei, atributele pe care 
omul le-ar fi proiectat în copilăria sa premodernă 
asupra lui Dumnezeu: nemurire, atotputernicie, 
etc. 

Besnier face referire Ia o serie de autori care 
au tratat chestiunea societăţii tehnologice şi a 
modernităţii avansate, precum Jacques Ellul, Al- 
vin Toffler sau Giinther Anders. Astfel, Toffler 
anunţa în Șocul Viitorului faptul că mintea uma- 
năva fi din ce în ce mai puţin capabilă să-şi supor- 
te propria facultate decizională într-o societate 
care va deveni tot mai fluidă şi tot mai complexă, 
şi drept consecință, tot mai obositoare. Încă din 
anii 50, Ellul trăgea un semnal de alarmă față de 
efectul inhibitoriu asupra gândirii umane, pe 
care îl presupune tot mai deasa înlocuire a opera- 
țiuniilor acesteia cu operaţiuniile realizate de ma- 
şinile care gândesc pentru noi, fapt ce sfârşeşte în 
cele din urmă cu dispariţia diferenţei calitative (şi 
reducerea diferenţei dintre om şi maşină Ia o sim- 
plă diferență cantitativă, de grad) dintre gândi- 
rea noastră şi gândirea maşinilor şi cu complexul 
de inferioritate, remarcat de Anders, pe care 
omul ajunge să-l simtă în raport cu propria sa in- 
venţie, care a ajuns să-l depăşească. Besnier in- 
dică faptul că rezultatul tuturor acestor aspecte 
ale evoluției tehno-ştiințifice, precum şi al trans- 
formărilor economice şi culturale care vin odată 
cu acestea este o tot mai pronunțată fatigue 
d'etre soi (oboseala de sine însuşi), formulă con- 
sacrată de Alain Ehrenberg. Această nouă formă 


9 Evident, aici trebuie subliniat cât se poate de clar faptul că singura tradiție religioasă care face excepție atât de la 
schema dualismului materie/spirit cât şi de la panteism, este religia Întrupării, mai exact, creştinismul în 
înțelegerea sa ortodoxă. Motiv pentru care, confruntați cu zorii acestei noi ere transumaniste, se cuvine să me- 
dităm la înțelepciunea profetică a Sfântului Grigorie Palama care afirma că ruperea minţii “nu doar de gân- 
durile trupeşti ci de trupul însuşi, cu scopul de a contempla viziuni inteligibile, este cea mai mare dintre rătăci- 
rile greceşti, rădăcina tuturor ereziilor, o invenţie a demonilor, o doctrină care dă naştere la nebunie fiind ea 
însăşi produsul nebuniei” (Gregory Palamas, The Triads, Paulist Press - New York, Ramsey, Toronto - 1982, p. 
44). Pentru Sf. Grigorie Palama îndumnezeirea nu este rupere gnostică de materie ci îndumnezeire a omului 


întreg, atât a sufletului cât şi a trupului. 


6Jean Michel Besnier, Demain les Posthumains — Le fistur a-til encore besoin de nous? Hachette, 2009, pp. 67-68 





anul VIII e nr. 87 


51 


ROST 


DECANTĂRI 





de copleşitoare depresie, izvorâtă din convin- 
gerea tot mai accentuată a omului contemporan 
că simpla natură umană nu mai este capabilă să 
facă faţă la “obligaţiile cotidiene pe care le presu- 
pune civilizaţia modernă”?, fie ele economice, se- 
xuale sau cultural-identitare, depresie reflectată 
de întreaga cultură a dopajului, energizantelor, 
somniferelor, antidepresivelor şi pilulelor de tip 
Viagra, menite toate să te menţină sau chiar să te 
ridice la nivelul de performanță pe care îl presu- 
pune individualitatea postmodernă, explică, po- 
trivit lui Besnier, fascinația pe care o exercită pro- 
misiunile transumanismului. Sătul de sine, 
întrucât e obosit peste măsură de hipertrofierea 
unui sine altminteri extrem de complexat, epui- 
zat de competiţia fără sens şi fără limită pe care o 
presupune economia individualistă a societăţii 
moderne, omul contemporan vrea să sfârșească 
cu sine, abandonându-se pe sine, împreună cu li- 
bertatea şi umanitatea sa, unui scenariu science- 
fiction care îi promite nemurirea şi atotputerni- 
cia. În ultimă instanță, transumanismul promite 
umanităţii de început de secol XX o viaţă veşnică, 
dematerilizată, într-un cyberspace unde totul 
este posibil, unde voința modernă a afirmării de 
sine nu se mai ciocneşte de limitările, suferinţele 
şi frustrările pe care le presupune omenescul. 
Creşterea fenomenelor de gen dependenţă de in- 
ternet sau de jocuri video, diversele forme de to- 
xicomanie menite să adapteze conștiința umană 
la hipercomplexitatea universului postmodern, 
tot mai desele cazuri de dopaj din lumea sportivă 
şi nu numai, par a fi simptome sociale care anun- 
ță pregătirea societăţilor dezvoltate pentru “ma- 
rele salt înainte”. Înt-o lume devenită mult prea 
complexă şi mult prea competitivă pentru om, o 
lume făcută de şi pentru maşini, omului nu-i mai 
rămâne decât să abandoneze cursa şi să se lase 
administrat de către sistemul tehnologic. 


Pariul lui Pascal redefinit 


Confruntat cu imaginea acestui “catastro- 
fism jubilatoriu” a cărui auroră se anunţă, în pro- 








E? LA 

feţiile cele mai optimiste ale profeților postuma- 
nişti, peste aproximativ douăzeci de ani, Besnier 
se vede forţat să-şi mărturisească o anumită per- 
plexitate, o anumită neputinţă de a-i convinge pe 
cei dispuşi să mizeze pe cartea postumanității 
realizate tehnologic să nu o facă. “La urma ur- 
mei”, scrie autorul, “ce să-i răspunzi celui care îţi 
spune că, din frică de moarte sau din descurajare 
resimţită din pricina slăbiciunilor sale, este gata 
să se deposedeze pe sine însuşi de ceea ce îl face 
om şi că mizează pe puterea tehnoştiințifică dis- 
ponibilă?”. Ce să-i răspunzi darwinistului care îţi 
spune că din moment ce evoluţia a dus la apariția 
unei specii precum cea umană, capabilă să-şi 
transforme condiţiile de existenţă, “nu e nimic 
surprinzător în faptul ca această specie să vrea 
acum să-şi manipuleze şi să-şi amelioreze propri- 
ul design”8, modificând condiţiile biologice care 
i-au fost până deunăzi proprii? Un eventual con- 
tra-argument pare să ne trimită către tărâmurile 
metafizicii. 

Neputinţa (fie ea doar relativă) mărturisită, 
a autorului francez, aparent simplu umanist de 
modă veche, de a găsi argumente menite să ne 
convingă să nu facem “marele salt înainte”, ne 





7 Afirmația, citată de Besnier, îi aparţine lui Francis Galton (1822-1911), un reputat om de ştiinţă britanic, văr al 
lui Charles Darwin şi inspirator al eugenismului nazist; Ibidem, p. 82 


3 Ibidem, p. 89 





52 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 


ROST 





duce cu gândul la afirmaţia lui Ivan Karamazov: 
“Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis: 
chiar şi canibalismul”. Chiar şi transumanismul 
am putea adăuga. În definitiv, suntem nevoiţi să 
recunoaştem că, dacă pornim de la premisa că nu 
există nimic după moarte, lăsăndu-ne convinşi pe 
de altă parte de afirmaţia lui Dr. Warwick: “life in 
a Matrix would be really fun for a human being”, 
chiar nu văd nici un argument strict raţional pen- 
tru a respinge această ispită prometeică. Argu- 
mentul conform căruia dispariţia morţii prin in- 
termediul revoluţiei transumaniste ar însemna 
pierderea umanității noastre, nu ţine, din mo- 
ment ce, în ipoteza că nu este absolut nimic după 
moarte, umanitatea oricum ne-o pierdem (împre- 
ună cu toate celelalte atribute care ne definesesc 
şi cu întreaga noastră ființă) atunci când murim. 
În mod logic, tot e mai bine să fii ceva decât să nu 
fii deloc, cu atât mai mult în condiţiile în care acel 
ceva se anunţă a fi mult mai bun decât condiția 
umană, marcată de boli, neputințe şi frustrări. La 
o primă vedere, singurul argument (la nivel strict 
rațional) care ar putea să reprezinte teoretic un 
motiv de reţinere este tot vechiul pariu al lui 
Pascal? ale cărui date (dacă e să acordăm credit 
speculațiilor transumaniste) se schimbă însă în 
mod radical, din moment ce, în noile condiții, nu 
se mai solicită parierea pe eternitate în defavoa- 
rea finitudinii ci parierea pe o eternitate ipotetică 
în defavoarea unei eternități tangibile!0! Ispita de 
a-l respinge pe Dumnezeu în scopul fericirii lu- 
meşti devine astfel infinit mai mare din moment 


ce se preconizează că lumescul însuşi va deveni 
din finit, infinit! Cu atât mai mult este acesta 
cazul într-o societate precum cea a Occidentului 
contemporan unde, în foarte multe cazuri, chiar 
şi teologii se străduiesc să se debaraseze de 
învățătura tradiţională despre iad, ca să nu mai 
vorbim de marea masă a populaţiei care devine 
din ce în ce mai imună la astfel de amenințări de 
tip medieval. Deşi, nu poate fi decât o absurdă 
ironie a sorții faptul că această derivă origenistă a 
mediilor romano-catolice şi a mediilor protes- 
tante liberale a avut loc tocmai într-un secol care 
a experimentat iadul pe pământ şi asta tocmai 
datorită emancipării faţă de frica de Dumnezeu 
care lasă cale liberă afirmării totalitare a voinţei 
de putere nelimitată. 

Nietzsche a înțeles perfect că supraomul este 
consecinţa logică a morții lui Dumnezeu şi că pro- 
iectul suprauman este singurul proiect coerent al 
unei lumi secularizate. Mă tem aşadar că singurul 
contra-argument, care ar putea fi adresat unui 
om care nu crede în Dumnezeu şi care nici măcar 
nu trăieşte cu o oarecare “anxietate” a eventualei 
Lui existenţe, e unul care ar anula cea de-a doua 
premisă pe care se fundamentează ideologia 
transumanistă, anume premisa conform căreia 
viața eternă în cyberspace sau eventuala viață 
mai mult sau mai puțin eternă obținută prin mij- 
loacele biotehnologiei şi nano-medicinei, chiar ar 
fi ceea ce se pretinde, adică un paradis şi nu 
invers. Poate că singurul argument pe care astfel 
de oameni ar putea să-l prizeze este acela con- 


9 Adresându-se scepticilor care refuză să creadă în Dumnezeu, Pascal îi înştiinţează pe aceştia că, vor nu vor, 


condiția umană îi situează într-o poziţie de pariu metafizic de care nu pot scăpa. Omul are doar două alegeri: să 
creadă sau să nu creadă. Pascal afirmă că opțiunea credinţei este mult mai rațională datorită faptului că ne con- 
fruntăm cu două mize incomensurabile. Pe de o parte existenţa trecătoare, pe de altă parte viața veşnică. Astfel, 
în cazul în care omul pariază pe lumea asta şi Dumnezeu nu există, nu a câştigat mare lucru, din moment ce 
această viață oricum se termină curând şi deseori chiar mai curând decât ne putem imagina. În cazul în care 
pariază pe lumea de dincolo şi Dumnezeu există câştigă în schimb fericirea veşnică. În cazul în care pariază pe 
lumea de dincolo şi Dumnezeu nu există, din nou, pierderea nu este mare din moment ce se pierde doar o viață 
trecătoare, ba mai mult, chiar şi această pierdere este discutabilă din moment ce, de cele mai multe ori, cu toate 
necazurile pe care le presupune, viața omului credincios este chiar şi aici pe pământ mai fericită decât a celui 
necredincios. În fine, în cazul în care ai pariat pe lumea aceasta şi Dumnezeu există atunci chiar ai făcut cea mai 
proastă decizie cu putință întrucât te duci în iadul cel veşnic. Pe cale de consecință, Pascal concluzionează că 
este infinit mai rezonabil să alegi să crezi în Dumnezeu decât să alegi să nu crezi. 

10 Evident această eternitate este relativă, este o pseudo-eternitate, din moment ce universul oricum este supus 
legii entropiei şi ca atare va sfârşi mai devreme sau mai târziu. Cu toate acestea, ancoraţi în convingerea că 
omul este singurul “dumnezeu” şi că realitatea lumii este de o plasticitate infinită şi pe deplin controlabilă, 
transumaniştii îşi propun pentru viitor să abordeze şi această problemă. În ultimă instanță, pentru imaginarul 
dement al unor astfel de indivizi certați cu ideea de limită, rămâne deschisă chiar şi posibilitatea ca în timp, 
omul să ajungă la stăpânirea totală a universului şi a propriei naturi. 





anul VIII e nr. 87 53 


ROST 


DECANTĂRI 





form căruia este posibil ca odată “downloadaţi” 
pe suportul de siliciu pe care urmează să-şi 
petreacă eternitatea, dintr-un motiv sau altul, nu 
vor fi pe de o parte cu adevărat fericiţi (ba poate 
vor fi chiar foarte nefericiți), în timp ce pe de altă 
parte vor fi pierdut total controlul asupra propiei 
lor existențe şi odată intraţi în acea lume, nu va 
mai fi în puterea lor să o părăsească. Sau poate că 
eventualele cipuri pe care Dr. Warwick şi Dr. de 
Garis ne recomandă să ni le băgăm în cap vor fi 
proiectate în alt scop decât cel anunţat oficial. 
Cine anume va controla întreg sistemul? Ce se în- 
tâmplă dacă va încăpea pe mâna unei minți dia- 
bolice, îngrozitor de diabolice? Ce se întâmplă 
dacă întregul sistem va da eroare şi nu se va mai 
găsi nici o minte umană capabilă sau dispusă să-l 
repare? Ce se întâmplă dacă în decursul acestui 
proces de evoluţie transumană maşinile îşi vor 
schimba, dintr-un motiv anume, atitudinea “prie- 
tenoasă” faţă de cei care le-au creat? În mod para- 
doxal, se pare că oricât am încerca să scăpăm de 
pariul lui Pascal, tot la acesta ne întoarcem în cele 
din urmă. Cert este că, dincolo de pierderea raiu- 
lui promis de dincolo de moarte, inexistența 
vieţii de dincolo, pe care pariul lui Pascal o pre- 
supune ca ipoteză, mai are o implicaţie: pierderea 
lumii acesteia!! sau, mai rău, transformarea ei 
într-un infern, fapt anticipat de altfel de diferitele 
experiențe totalitare ale secolului XX, care se 
pare că nu l-au lecuit încă pe omul postmodern 
de ambiţii prometeice. La limită, în ipoteza că 
Dumnezeu nu există, pe de o parte, şi că ştiinţa va 
putea orice, aşa cum cred şi speră transumaniştii, 
nu doar totul este permis, ci şi totul este posibil.2 
Nu doar visul, ci şi cosmarul. 


Drama umanismului ateu 


Însă ajunşi la acest punct am alunecat deja 
prea mult pe panta fantasmagoricului şi mă tem 


ca prin aceasta să nu facem de fapt jocul tran- 
sumaniştilor, acordându-le mai mult credit decât 
este cazul. În definitiv, puterea oricărei ideologii 
constă în speculaţia care rupe de realitate. Şi de 
fapt în asta constă şi puterea diavolului. Este tim- 
pul să ne întoarcem la realitate întrucât până 
acum ne-am folosit de speculaţia filozofică doar 
cu scopul de a-i nelinişti pe cei care nu posedă 
ancora credinței. Ştim de la Părinţii Bisericii că 
Dumnezeu a rânduit moartea ca pedeapsă pen- 
tru păcatul protopărinților (săvârşit de aceştia la 
ademenirea şarpelui care i-a minţit, spunându-le 
că vor fi precum Dumnezeu), pentru ca răul să nu 
se înveşnicească. În definitiv, marcă a fragilității 
sale definitorii, care l-a făcut pe om vulnerabil în 
faţa diverselor forme de tiranie care şi-au 
înfățişat chipul hidos de-a lungul istoriei şi în 
mod deosebit în secolul trecut, moartea a repre- 
zentat pe de altă parte şi posibilitatea unei liber- 
tăți ireductibile, care îl sustrăgea la urma urmei 
pe om diverselor mecanisme totalitare a căror 
putere nu se putea extinde şi dincolo de mor- 
mânt. Ipoteza unui sfârşit tehnologic al morţii 
presupune sfârşitul libertăţii umane şi înveşnici- 
rea răului, mai mult, multiplicarea acestuia la in- 
finit în absenţa limitei, ceea ce Dumnezeu nu va 
îngădui. Ca şi creştini, noi ştim că adevăratul tri- 
umf asupra morții este atât împlinire a libertății 
umane cât şi omorâre a păcatului, că pentru păcă- 
tos veşnicia este iad şi că toate aceste scenarii 
distopice nu se vor împlini, întrucât ştim că 
Dumnezeu a rânduit „heruvimi şi sabie de flacără 
vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul 
vieţii“ (Geneza 1, 24). 

În fine, trebuie subliniat în cele din urmă şi 
pericolul pe care îl reprezintă amorsarea, în repli- 
că la acest delir scientist, a unei critici radicale a 
tehnologiei, incapabilă să opereze o distincţie în- 
tre “tehnologia bună”, euharistică, şi “tehnologia 
rea”, utilitaristă. O astfel de critică sfârşeşte ine- 


11 Aşa cum remarca de altfel Friedrich Nietzsche într-un celebru aforism din Amurgul Idolilor: „Am abolit lumea 
de dincolo: ce lume ne-a rămas? Poate că lumea de aici? Nu! Odată cu lumea de dincolo am abolit şi lumea de 
aici!“ Friedrich Nietzsche, Twilight of the Idols, Penguin Books, 1968, p. 41 


12 Hannah Arendt sublinia în Originile Totaliarismului faptul că oroarea provocată de totalitarism vine tocmai din 
această dispariţie a limitei, din faptul că ceea ce este socotit imposibil devine posibil şi ceea ce este socotit 
inimaginabil devine imaginabil. Lumea în ansamblul ei devine ireală în oroarea ei, un coşmar din care nu te 
mai trezeşti, asupra căruia mintea umană nu mai poate exercita nici un fel de control. Omul nu mai are nici un 


reper, nici un refugiu, nici o asigurare. 





54 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 











vitabil prin aşezarea condiției umane în ansam- 
blul ei sub semnul unei echivalări inevitabile a 
umanului şi inumanului, a civilizaţiei şi barbariei, 
lăsând spaţiu liber pentru o apologie radical eco- 
logistă a preumanității animale. Falimentar este 
şi un agrarianism radical, deşi recunosc că acesta 
poate fi extrem de tentant, lucru reflectat de fap- 
tul că un autor precum Christos Yannaras admi- 
tea, într-o conferință susținută în anii '70, intitu- 
lată Ortodoxie şi Occident, că, la o primă vedere, 
o autentică experimentare a creştinismului orto- 
dox pare posibilă doar în cadrul unei societăţi 
agrare, unde viața “este trăită în armonie cu cos- 
mosul, fiind legată organic de ciclul universal al 
vieții manifestat de naştere, creştere, rodire, de- 
cădere şi moarte”. Aparent, numai într-o societa- 
te agrară omul se află în relaţie cu “dimensiunea 
personală a cosmosului”. Cu toate acestea, teo- 
logul grec subliniază că, în ciuda faptului că este 








diţiile societăţii actuale, la rigoare, “fabricarea 
unui frigider sau asamblarea unui motor cu com- 
bustie internă poate reprezenta, în teorie, un act 
la fel de euharistic precum cel al semănatului şi 
secerişului”. “Tehnologia”, afirmă Yannaras, 
“care astăzi determină relația omului cu lumea şi 
îi determină locul în istorie, este cea mai tipică 
consecință a ethosului omului occidental” şi o 
dezvoltare a premiselor teologice ale Occidentu- 
lui printre care “prioritatea minţii, separarea 
strictă dintre transcendent şi lumesc, reducerea 
relaţiei personale a omului cu lumea la o atitu- 
dine de dominație asupra istoriei şi naturii”. Mai 
mult chiar, Yannaras afirmă că problema tehno- 
logică reprezintă problema centrală (sublinierea 
îmi aparţine) a raportului dintre Ortodoxie şi 
Occident, afirmaţie care sună oarecum ironic în 
lumina agitaţiei de sorginte biometrică, nelipsită 





anul VIII e nr. 87 


55 


ROST 


DECANTĂRI 





de ridicol balcanic, care afectează în ultima vre- 
me mediile tradiţionaliste ortodoxe. Însă, după 
cum subliniază acelaşi Yannaras, deriva totalitară 
a tehnologiei “nu ţine de creşterea şi dezvoltarea 
tehnologiei ca atare. Indiferent de cât de mult se 
dezvoltă tehnologia, ea nu încetează să reprez- 
inte o folosire a lumii care este necesară, legitimă 
şi recomandabilă. Problema apare din momentul 
în care folosirea lumii slujeşte exclusiv autono- 
miei radicale a omului, extragerii ființei umane 
din ciclul vieții, negării dimensiunii personale, 
dorinței de a domina lumea în mod individual 
ist”, aşa cum, în opinia lui Yannaras, este cazul 
tehnologiei în accepţia ei actuală. 

Am putea să operăm o critică a tehnologiei şi 
în alţi termeni. Hans Blumenberg în magnum 
opusul său, intitulat Legitimitatea Epocii Moder- 
necă la fel ca în cazul scolasticii medievale, ştiinţa 
şi tehnica modernă s-au “obiectivat” în raport cu 
omul şi trebuie reapropiate de către acesta, pen- 
tru a sluji cu adevărat interesului omenesc!“. În 
condiţiile actuale este clar că, tot mai des, în loc ca 
tehnologia să fie făcută pentru om, omul ajunge 
să fie făcut pentru tehnologie, şi în general pen- 





tru “sistem”, proces care, împins până la limită, 
sfârşeşte ca în cazul filmului Matrix, cu transfor- 
marea omului într-o simplă baterie care alimen- 
tează “sistemul”. În definitiv, transumanismul nu 
este primul exemplu care transformă omul din 
scop al progresului în mijloc al acestuia din urmă, 
deşi se prea poate să fie ultimul. Ideologia tran- 
sumanistă se înscrie în boala modernității şi se 
dezvoltă, ca şi celelate ideologii moderne, pe so- 
lul unei societăți bolnave. Din acest punct de 
vedere, indiferent de fezabilitatea reveriilor tran- 
sumaniste, apariția însăşi a unei astfel de ideolo- 
gii în sânul unora dintre cele mai respectate insti- 
tuții din lumea academică, spune ceva, ceva alar- 
mant, despre lumea în care trăim. Ne lămureşte 
în plus asupra implicaţiilor presupusei morți a lui 
Dumnezeu. 

Omul nu poate face efortul de autentică re- 
apropiere a tehnologiei, pe care îl propune 
Blumenberg, de unul singur, întâi de toate 
datorită faptului că nu poate nimic fără Dumne- 
zeu şi în plus, pentru faptul că nu-şi poate cunoaş- 
te adevăratul “interes” decât cunoscându-L (iar 
această cunoaştere nu este speculație scolastică, 
ci iubire filocalică, imună la “obiectivare”) pe Cel 
care l-a zidit. Autoafirmarea omului modern, 
întrucât e separată de vocaţia iubitoare a omului, 
nu poate fi decât alienare şi în ultimă instanță 
autodistrugere. Rupt de singurul Dumnezeu care 
respectă cu adevărat libertatea omului şi Se 
dăruieşte omului pentru ca omul însuşi să se 
poată îndumnezeii omul încape pe mâna 
experților care îl fac fericit cu forțat şi îl sacrifică 
în numele “intereselor generale ale umanităţii”, 
scenarii pe care le-am văzut deja puse în practică 
în secolul care a trecut. Aici Blumenberg şi întrea- 
ga tradiţie a umanismului antropocentric nu ne 
mai pot fi de folos. Pentru a-şi împlini cele mai 
nobile aspirații, umanismul trebuie să se re- 
orienteze către acel “umanism integral” (Jacques 
Maritain) care deschide umanul către divin. 
Numai aşa poate fi evitată “drama umanismului 
ateu” care sfârşeşte prin desfigurarea omului. 


15 În AJ. Philippou (ed.), Orthodoxy, Life and Freedom: Essays in Honour of Archbishop Iakovos (Studion 


Publications, Oxford: 1973), pp. 130-147 


14 Hans Blumenberg, The Legitimacy of the Modern Age, MIT Press, 1983, pp. 177-178 
15 Petre Ţuţea spunea că principiul comunismului este: “Bă, voi să fiţi fericiți, că vă ia mama dracului” 





56 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 





O carte despre poezia 
temniţelor comuniste 


Răzvan Codrescu 





espre poezia închisorilor comuniste s-a 

scris cu zgîrcenie şi rareori dintr-o coeren- 

tă perspectivă creştină. Pe de altă parte, de 
acest segment important al literaturii contempo- 
rane s-au ocupat mai degrabă amatorii inimoşi 
decît profesioniștii literaturii, astfel încît demer- 
surile s-au redus, cel mai adesea, doar la o eseis- 
tică aproximativă, tentată să alunece, de regulă, în 
rigorism moral sau în frenezie ideologică. Rămîne 
deschisă întrebarea de ce critica şi istoria literară 
refuză să-şi asume acest capitol tragic de creativi- 
tate contemporană. Simptomatic e cazul d-lui 
Nicolae Manolescu, care în 1968 găsise curajul de 
a-i include în antologia poeziei române moderne? 
pe un Nichifor Crainic sau pe un Radu Gyr, dar 40 
de ani mai tîrziu, cînd şi-a scos pseudo-istoria „crit- 
ică”5, s-a putut preface că ei nu există! 

În aceste condiţii, în pofida dimensiunilor 
lui reduse, studiul semnat de profesoara Maria- 
Rodica Trosca, alături de alte cîteva abordări mai 
puţin aplicate, umple parțial un gol regretabil şi 
provoacă la necesare dezvoltări şi adînciri 
viitoare. 


Autoarea adoptă ca principală grilă explica- 
tivă şi interpretativă o largă înțelegere creştină 
atit a donquijotismului în genere (călcînd, cu sen- 
sibilitate ortodoxă, pe urme unamuniene4), cât şi 
a donquijotismului întruchipat specific („Don 
Quijote în Est?”5) în experiența-limită a generaţiei 
închisorilor comuniste din România. Înainte de a 
fi paradigmă poetică în registrul răscumpărător 
al creaţiei şi meditaţiei lirice, donquijotismul este 
paradigmă existenţială în registrul sacrificial al 
unui destin tragic-eroic. 

Studiul nu se reduce însă la această grilă 
interpretativă, ci oferă un excurs tematic care se 
lărgeşte substanţial în capitolul final (cel mai 
extins şi cel mai aplicat), „Ars clamandi” (titlu 
care trimite la faimoasa sintagmă biblică a „glasu- 
lui (celui) ce strigă în pustie” - Vox clamantis in 
deserto6). Analiza estetică se împleteşte cu cea 
psihologică, amândouă topindu-se într-o teologie 
sui generis a suferinței jertfelnice ca răspuns creş- 
tin la „teroarea istoriei”: 

„Iată cum «nebunia» intră în zodia necesită- 
ţii: necesitatea de a stirpi un veac întors, ce reven- 
dică dimensiunea lilliputană a umanului, prin 
izgonirea din cetate a lui Gulliver. 


1 Maria-Rodica Trosca, Donquijotismul unei generații sau metafora învingătorului, Editura Christiana, Bucureşti, 


2010 (în colecţia „Poezia temnițelor comuniste”). 


2 Poezia română modernă. De Ia G. Bacovia la Emil Botta, 2 vols., Editura Minerva (B.P..), Bucureşti, 1968. 

3 Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008. 

4 Atât Miguel de Unamuno cel din Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, cât şi cel din Despre sentimentul tragic al vieții 
Ia inşi şi la popoare (al cărui capitol final se intitulează: „Don Quijote în tragicomedia Europei contemporane”). 

5 Pentru cel familiarizat cu literatura (şi mai ales cu poezia: Radu Gyr, Constantin Oprişan, Demostene 
Andronescu etc.) închisorilor comuniste, sintagma „Don Quijote în Est” nu mai apare deloc ca vreo mare „găsel- 


niță” eseistică a regretatului Octavian Paler... 


6 CE, Isaia 40, 3; Matei3, 3; Marcu 1, 3; Luca 1, 17, dar şi 3, 4; 1, 23. Motivul este dezvoltat de Unamuno (Despre 
sentimentul tragic...) chiar cu referire la Don Quijote: „Care este noua misiune a lui Don Quijote în această lume? 
Să strige, să strige în pustiu. Dar pustiul aude, chiar dacă oamenii nu aud, iar într-o zi se va schimba într-o 
pădure sonoră, şi acest glas solitar, care are să se împrăştie în deşert ca o sămânță, va face să crească un cedru 
gigantic, care cu ale sale o sută de mii de limbi va cînta un osana etern Domnului vieții şi al morţii” (Cuăl es Ia 
nueva misin de Don Quijote en este mundo? Clamar, clamar en el desierto. Pero el desierto oye, aunque no 
oigan los hombres, y un dia se convertirâ en selva sonora, y esa voz solitaria, que va posando en el desierto 
como semilia, dar un cedro gigantesco que con sus mil cien lenguas cantar un osanna eterno al Serior de la 


vida y de la muerte). 





anul VIII e nr. 87 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





HĂRLI-ETITH CĂ TRTISILĂ 


DUOHGULIOTISHIUL MEI GEHERAȚII 
nai 


METAFORA ÎNVINGĂ TOALLIII 


A fost nevoie de don quijoţi - şi slavă Dom- 
nului că i-am avut! - pentru a încerca măcar pri- 
menirea mundană, detronînd «falsele temeiuri» şi 
întorcîndu-ne, smerit, la inefabilul dumnezeiesc al 
temeiurilor creştine. Un neam glăsuind printr-o 
generaţie. O generaţie înveşnicită prin Cuvint. 

Dincolo de radiografia liricii închisorilor şi 
de cadrul istoric imediat care a generat-o, autoa- 
rea are meritul unei contextualizări mai largi (a 
se vedea capitolele „Profilul unei generaţii” şi 
„Tradiţie şi temeiuri”), care înlesneşte înțelegerea 
istorică şi paideică a fenomenului în continui- 
tatea idealurilor şi angajării naţional-creştine a 
tinerimii intelectuale din interbelicul românesc, 
inclusiv a complexei aventuri legionare. Lirica 
închisorilor, însumînd sute şi poate mii de expe- 
riențe creatoare mai mult sau mai puţin durabile 
sub aspect strict estetic, a avut doi piloni indis- 





cutabili: Nichifor Crainic (mentorul curentului 
gândirist8) şi Radu Gyr („bardul” Legiunii”), care 
sînt şi autorii cei mai citați în economia studiului 
(alături de mai tînărul Demostene Andronescul0, 
pentru care autoarea manifestă o aplecare aparte 
şi din care împrumută şi motto-ul volumului: Aici 
se odihneşte un biet nebun ce-n stele/ A vrut să 
care lumea şi-a risipit cu lancea/ Cetățile de nouri 
şi umbrele din ele,/ Sfruntînd înțelepciunea 
cuminţilor din Mancha - „Epita pe mormîntul lui 
Don Quijote”!1). 

Rămîne de sperat că vocea doamnei Mariei- 
Rodica Trosca nu va fi doar încă „un strigăt în 
pustiu”, ci că inimoasa sa pledoarie va aduce un 
plus de interes şi sensibilizare a generaţiilor mai 
noi faţă de zestrea de mucenicie creatoare a unui 
trecut recent căruia i-am rămas pînă astăzi în cele 
mai multe privinţe datori. 


7 În temniţele comuniste, mai numeroşi chiar decât membrii propriu-ziși ai Mişcării (mulţi dintre aceştia fiind 
decimați în prigoane, iar şi mai mulţi ajunşi în exil) au fost membrii tineri şi foarte tineri ai Frăţiilor de Cruce - 
marea anticameră educațională a Legiunii. 

3 Gândirea a apărut între 1921 şi 1944, dar linia ortodoxistă i-a fost imprimată de Nichifor Crainic după 1926. 

9 Autor, între altele, al versurilor imnului Sfintă tinerețe legionară. 

10 Cf. Peisaj lăuntric (Poezii), Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, dar mai ales Reeducarea de Ia Aiud. Peisaj 
Iăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (din păcate, autoarea n-a putut 
valorifica acest din urmă volum, apărut după ce-şi redactase lucrarea). 

1! Este emoţionantă, ca reverență sinceră şi mărturisitoare față de supraviețuitorii „infernului roşu” al spațiului 
concentraționar, şi dedicaţia din fruntea volumului: „Vouă, celor ce mi-ați binecuvântat viața, ai Cerului deja, ai 
Pămîntului încă, dragoste, recunoştinţă, iertare şi... niciodată uitare. 





58 anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 





Mitologiile Occidentului 


Constantin Mihai 





nucleul indelebil al creştinismului, drept 

model al structurării sale interne. În pofida 
agnosticismului existent astăzi în Occident, în 
pofida tentativei actuale de a nega fundamentele 
creştine ale construcţiei europene, este de dome- 
niul evidenţei faptul că organismul spiritual al 
Europei, cel al creştinismului, este preeminent. 

Chiar dacă profesorul Claude-Gilbert Du- 
bois, un remarcabil specialist în Renaştere, Mon- 
taigne şi Baroc, nu pleacă, în demonstrația cărții 
sale Mythologies de IOccident. Les bases reli- 
gieuses de Ia culture occidentale (Paris, Ellipses, 
2007, 522p.), de la presupoziţia strict creştină a 
construcţiei europene, el stabileşte totuşi drept 
punct de reper bazele religioase ale culturii occi- 
dentale. Autorul încearcă să deceleze funda- 
mentele religioase ale culturii occidentale por- 
nind de la miturile fondatoare şi de Ia cele de for- 
mare sau de la miturile identitare, văzute ca mo- 
dele şi idealuri ale omenirii. 

În capitolul introductiv, Claude-Gilbert Du- 
bois se opreşte asupra problematicii stratiticării 
culturale ale imaginarului occidental. Occidentul 
nu este perceput din punct de vedere geografic, ci 
cultural, ca un fel de du-te - vino ce constituie as- 
pectul cultural al lumii denumite Apus. Există o 
identitate culturală occidentală de origine euro- 
peană care se sprijină pe un imaginar istoric. 
Mitul european se defineşte de asemenea în 
raport cu visul american, această pereche for- 
mând ceea ce numim cultură occidentală. Origi- 
nalitatea teoriei autorului rezidă în revelarea 
armoniei, şi nu a unității, potrivit prejudecăţilor, 
drept caracteristică a culturii occidentale. 

Dintre miturile fondatoare, Claude-Gilbert 
Dubois se axează pe miturile cosmogonice: de la 
Geneză la Big Bang; miturile antropogonice şi mi- 
turile politico-lingvistice: de la Turnul Babel la 
mondializarea lingvistică. Miturile cosmogonice 
se pretează mai multor hermeneutici: fie Cos- 


$ untem de acord că Europa se fundează pe 


mosul este creaţia unui Dumnezeu invizibil şi 
transcendent, fie „există o inteligență internă, 
imanentă materiei care progresează în dez- 
voltarea sa sau materia a cărei viziune actuală 
este infinit mai bogată şi complexă decât în tim- 
pul materialismului originar” (p.64). De altfel, 
aceste două teorii se bazează pe o flagrantă con- 
fuzie între ştiinţă şi credință sau între rațiune şi 
credință. Instrumentarul ştiinţific devine inope- 
rabil atunci când avem de-a face cu o realitate 
invizibilă care are propriile reguli de funcționare 
- credința ca modus vivendi. Miturile antropogo- 
nice destructurează creaţia divină de elementul 
său central, omul, proiectându-l într-un solipsism 
specific. Turnul Babel ca expresie a miturilor 
politico-lingvistice, nu este un blestem „legat de 
diversitatea idiomurilor şi de dificultăţile unei co- 
municări transversale” (p.135), ci o binecuvân- 
tare care constă „în darul făcut comunicării”. Ar- 
gumentarea autorului este solidă întrucât este 
vorba de o relaţie de consubstanţialitate între 
identitate şi alteritate, pe un plan simbolic pro- 








Claude Gilbret Dubois 











anul VIII e nr. 87 


59 


DECANTĂRI 





fund. În privinţa miturilor identitare, Claude- 
Gilbert Dubois îşi concentrează atenţia pe două 
modele antice: Oedip şi Eros. Dacă Oedip încar- 
nează omul obişnuit, autorul urmăreşte meta- 
morfozele lui Eros în cultura occidentală, de-a 
lungul manifestărilor sale literare şi artistice. 
Istoria lui Eros se leagă de ideea pe care ne-o con- 
struim despre Celălalt. 

Precum modelele și idealurile omenirii, 
autorul pune accentul pe arhetipul creştinismu- 
lui: Iisus, Dumnezeu creează omul. Cristologia 
este prezentă prin promovarea unui model auten- 
tic de viață. Învierea lui Hristos reprezintă funda- 
mentul creştinismului; „lisus devenit Hristos, Fiul 
lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, este la originea 
civilizaţiei creştine, cu armătura sa de credințe, 
circumscrisă în dogme şi organizată ca doctrină, 
cu riturile şi liturghia sa, cu preoții şi credincioşii 
săi, cu interferențele sale asupra ierarhizării socie- 
tății, a legislaţiei, a obiceiurilor şi a folosirii codi- 
ficate a timpului” (p.275). Claude-Gilbert Dubois 
prezintă de asemenea două contra modele: luda 
și Satana, autorul ne introduce, de asemenea, în 
dosarul complex al anticristologiei, insistând 
asupra transformărilor diavolului. Nu se poate 
concepe creştinismul fără prezența Antihristului. 
Numai prin efortul permanent, prin lupta sa con- 
tra celui necurat, omul îşi câştigă mântuirea. 
Negarea Antihristului, potrivit anumitor erezii, 
duce invariabil la inutilitatea creştinismului. 

Arhetipurile teminității sunt tot atâtea vari- 
aţii teologice cu privire la devenirea creştinismu- 
lui. Pornind de Ia Eva, prototipul omului decăzut, 
trecând prin Esther şi Iudith, ca întrupări ale 
rezistenței şi ale eliberării unui popor supus la 
numeroase vexaţiuni, şi până la Prea Curata Năs- 
cătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, autorul 
reconfigurează traseul feminin în interiorul 
creştinismului. Claude-Gilbert Dubois reuşeşte să 
sublinieze faptul că Fecioara Maria nu este co- 
mântuitoare, ci moderatoare pentru întreaga 
omenire, în ceea ce priveşte raportul său cu 
Dumnezeu. Spre deosebire de poziţia catolică a 
Imaculatei concepții potrivit căreia Fecioara 
Maria a fost protejată de păcatul originar - 
dogmă definită de Papa Pius al IX-lea, prin Bula 
Ineffabilis -, fiind proclamată co-mântuitoare, 











poziția Bisericii Ortodoxe este una firească: 
Fecioara Maria este un model de trăire creştină, 
care a dat naştere lui lisus Hristos, Fiul lui Dum- 
nezeu, ea având un rol esențial în Biserică, pre- 
cum Apostolii şi Sfinţii Părinți, acela de media- 
toare, şi nu de co-mântuitoare, între om şi Dum- 
nezeu. 

Ultima parte a lucrării este consacrată mo- 
dernității şi mitologiilor speranţei. Autorul dis- 
cută problematica fondării valorilor modernită- 
ţii, milenarismul, precum şi utopiile şi antiutopi- 
ile moderne. Există o parte critică care repune în 
discuție importanța mitologiei moderne, impac- 
tul mondializării ca o nouă formă de uniformi- 
zare şi alienare. Autorul ar fi putut lărgi această 
parte, printr-o analiză aprofundată asupra mito- 
logiei mondializării ca o prelungire a utopiei co- 
muniste. 

Utilizând o bibliografie compozită, Claude- 
Gilbert Dubois ne propune, dintr-o perspectivă 
plurală a istoriei culturale, o lectură incitantă şi 
reflexivă asupra mitologiilor Occidentului. Scris 
într-un stil rafinat, coerent şi bine argumentat, 
acest volum reconfigurează marile axe ale cul- 
turii europene, impregnate de inflexiunile reli- 
gioase. De fapt, miza acestei lucrări rămâne toc- 
mai valorificarea acestui tip de civilizaţie, 
plecând de la fundamentul său religios al cărui 
primat este reprezentat de creştinism. 





60 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 





Vasile Paraschiv: 
în numele victimelor 
comunismului 


Vasile Paraschiv, Strigăt pentru adevăr şi libertate. Scrisori 
adresate poporului român pentru trezirea şi redeşteptarea 
neamului, Ed. ziarului Timișoara, Timișoara, 2009, 174 p. 
(cu un cuvânt de încheiere de Petru Vasile Tomoioagă) 


Mircea Stănescu 





de poziţie privitoare la modul în care se în- 
făptuiesc în România justiția şi memoria 
comunismului. Mijloacele alese sunt scrisoarea 
deschisă şi apelul, tipice pentru disidenţa est- 
europeană, al cărei reprezentant de seamă este 
muncitorul Vasile Paraschiv. Autorul o spune în 


C artea de față reprezintă o colecţie de luări 


felul său simplu şi direct: „eu aşa sunt obișnuit să 
spun oamenilor adevărul, în față şi în mod corect, 
căci pentru dreptate şi adevăr am luptat eu 
înainte de Revoluţie.” (p. 78) 

Anchetat şi torturat de Securitate pentru soli- 
darizarea cu Paul Goma, inițiatorul Mișcării pen- 
tru drepturile omului din România anilor 1977, 
anchetat, internat de mai multe ori în azile psihi- 
atrice, torturat, dat afară din serviciu pentru că 
l-a interpelat pe Ceauşescu cu privire la drepturi- 











araschiv și Traian Băsescu 








anul VIII e nr. 87 


61 


ROST 


DECANTĂRI 





le muncitorilor şi pentru că, aflat la Paris, a de- 
nunțat teroarea comunistă, Vasile Paraschiv nu 
este un „erou”, ci un om normal în vremuri anor- 
male, fie că vorbim de comunism, fie de postco- 
munism. Ca şi Paul Goma ori Doina Cornea, el 
este vocea autorizată să vorbească în numele vic- 
timelor. 

În cartea de faţă autorul îi interpelează pe 
intelectuali, pe ziarişti, îşi exprimă opinia despre 
politicile politicienilor de după 19809 ori despre 
cele ale puternicilor zilei, fie că este vorba de Ion 
Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Că- 
lin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu. Rezul- 
tatul este un denunţ al acțiunilor şi inacțiunilor 
privitoare la gestionarea moştenirii regimului 
comunist. 

Iată un exemplu referitor la fondatoarea Me- 
morialului de la Sighet: „Aţi făcut doamnă Ana 
Blandiana, un lucru minunat pentru ţara şi 
poporul nostru. Însă doamna Ana Blandiana, am 
o nelămurire, nu-nţeleg de ce v-aţi plafonat doar 
la a «arăta» publicului crimele şi nelegiuirile Par- 
tidului Comunist şi niciodată nu aţi cerut, în func- 
ţia oficială ce o aveţi, pedepsirea criminalilor, tra- 
gerea lor la răspundere în fața justiţiei sau cel pu- 
țin să părăsească scena politică a României, să fie 
dați afară din parlamentul României, din guvern, 
de la preşedinţie şi mai ales din justiţie, toți foştii 
membri ai Partidului Comunist Român. Cel puțin 
să nu mai poată fi aleşi în viitor în organismele 
statului democrat, pentru că ei au distrus şi au 
desființat statul democrat în România în 1945. 
De ce nu ați luat atitudine hotărâtă împotriva 
acestor criminali şi i-aţi tolerat până în ziua de 
azi, i-aţi dertab?” (p. 61) Şi Paraschiv nu se fereş- 
te să ducă analiza până la ultimele sale consecin- 
țe: „Recunoaştem sau nu recunoaştem, asta în- 
seamnă, în mod practic, o politică de solidaritate 
tacită cu cauza şi interesele lor.” (p. 62) 

Un leitmotiv străbate cartea: înfăptuirea 
justiției prin pedepsirea celor care, în funcțiile 
avute în statul comunist, au făcut crime şi nele- 
giuiri, au distrus destine, au mutilat vieți. Astfel, 
deşi aceştia nu reprezintă destinatarii privilegiați 
ai mesajelor lui Paraschiv, autorul li se adresează 
şi lor: „dumneavoastră, domnilor comunişti, vă 
cer să vă declarați mulțumiți pentru un moment, 


doar cu atât, să vă încadrați în muncă şi să vă 
câştigaţi existența muncind cinstit, cu gura 
închisă şi cu privirea în pământ, aşa cum voi ne- 
aţi obligat pe noi, toţi cetăţenii ţării, să muncim şi 
să trăim 45 de ani până la Revoluţie.” (p. 12) 
Trecutul personal este foarte important pentru 
Paraschiv, căci a fi fost membru al Partidului Co- 
munist - fără să fi renunţat la acea calitate sau să 
o fi denunțat - te face dator față de o ideologie, 
de anumite structuri, trimite la un mod de gân- 
dire şi o manieră prin care se perpetuează com- 
plicităţi. Dacă comunismul este un regim politic 
ilegitim şi criminal, atunci membrii de partid au 
fost aderenți ai unei organizații ilegitime şi crimi- 
nale. Şi tocmai de aceea acțiunea civică, acţiunea 
politică, trebuie să aibă în vedere înlocuirea „mo- 
ralei comuniste” cu moralitatea publică, de sor- 
ginte creştină, restabilirea valorilor de bine, ade- 
văr şi dreptate, sau, pe scurt, a binelui public. 
În modul de a vedea lucrurile al autorului, indi- 
vidualităţile sunt cele care, prin efort şi exemplu 
personal, angajament moral, civic şi politic, pot 
schimba lucrurile în direcţia dorită. Tocmai de 
aceea el se adresează intelectualilor în cuvinte 
sugestive precum următoarele: „ce ne facem noi, 
călci] cu o floare sau chiar două, nu putem să 
facem primăvară? Şi noi asta vrem, să aducem 
primăvara politică mai devreme în ţara noastră, 
pentru că ne-am săturat după optsprezece ani de 
zile fără soare şi nopți fără stele.” (p. 63) Şi tot de 
aceea el îi chestionează pe intelectualii de frunte 
ai României precum: Gabriel Liiceanu, Vladimir 
Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici: „cum 
să fac eu ca să aflu un răspuns la toate aceste 
întrebări?” (64) Cum să facem dară cu toţii ca în 
țara aceasta justiţia să se întroneze, iar crimele şi 
criminalii comunismului să fie pedepsiţi? 

În numele victimelor, neobositul luptător 
Vasile Paraschiv aşteaptă în continuare faptele- 
răspuns la toate aceste întrebări. 

Critica acidă la adresa unor persoane din 
spaţiul public, cu nume şi cu fapte (fie că cititorul 
o va împărtăşi ori nu) este a unui om bun, blând, 
blajin, cinstit, străin de goana după interese 
materiale, funcții şi onoruri, animat de autentica 
iubire faţă de ţara şi societatea în care i-a fost dat 
să se nască şi a ales să trăiască. 





62 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 





Alexandru Mihăilă — 
intre magie şi iubire 


Viorel Patrichi 





singurătate este cartea unor iubiri sub 

imperiul magiei. Autorul elaborează practic 
firul epic din poemul „Şalul negru” al lui Aleksandr 
Puşkin, care fusese surghiunit la Chişinău. Acolo, 
poetul rus a descoperit un cântec popular despre 
blestemul iubirii trădate şi pedepsite prin moarte. 
Eroul lui Alexandru Mihăilă merge însă mai 
departe şi găseşte ieşirea din blestem pentru famil- 
ia Vuza. Autorul evocă recurența blestemului iubirii 
în viața sentimentală a bărbaţilor din această veche 
familie boierească din Moldova istorică. 

Vuza cel Mare, polcovnic în armata rusă, se 
îndrăgosteşte de o grecoaică focoasă, care îl tră- 
dează însă cu un armean. Prevenit de „un jidov 
mârşav” (apud Costache Negruzzi) că este înşe- 
lat, el îi ucide pe amândoi, în timp ce slujnica ți- 
gancă a grecoaicei îi aruncă boierului în față bles- 
temul nefericirii şi al singurătăţii din tată-n fiu. 
Aici s-a oprit Puşkin, nu a vrut sau nu a ştiut să 
meargă mai departe. 

Alexandru Mihăilă dezvoltă drama de fami- 
lie în mai multe ipostaze sentimentale. “Strămo- 
şul ăsta al meu era polcovnic în armata generalu- 
lui rus Rumeanţev, cel care-i învinsese pe turci la 
Chilia. De acolo, din acel loc, a început totul. S-a 
întâmplat ca el să se afle în dragoste cu o gre- 
coaică tânără şi frumoasă ca o zână. Şi, în ceasul 
în care a descoperit că ea îl înşela cu un armean, 
s-a repezit la casa ibovnicei şi a ucis-o. De fapt, i-a 
măcelărit pe amândoi. Înainte de a-şi da sufletul, 
fata l-a blestemat, trimițând un blestem de dra- 
goste, singurătate şi moarte peste tot neamul Vu- 
zeştilor. Roaba țigancă, aflată în casă, a început să 
strige cuvinte neînțelese şi, smulgându-şi părul 
din cap, acolo pe loc, a făcut farmecele, întărind 
blestemul”. 


R =: lui Alexandru Mihăilă Sărută-mă, 


Toţi Vuzeştii vor trăi cumplite deziluzii din 
dragoste. Prilej pentru autor să treacă în revistă 
aproape două sute de ani de istorie a românilor - 
de la 1841 şi până la bombardarea Belgradului de 
către americani, în 1999. Blestemul se repetă 
implacabil şi devine mai devastator în momente 
de mare tensiune social-politică: revoluţia de la 
1848 din Iaşi, îngropată în ridicol prin trădarea 
unei femei care l-a înşelat concomitent pe ofițerul 
Scarlat Vuza; tentativa de comunizare a României 
prin rebeliunea bolşevică din 1917, când tânărul 
Tiberiu Vuza află că frumoasa lui, Vera, îl iubea 
mai mult pe Lenin, decât pe el; războiul de pe 
Nistru din 1992 dintre basarabeni şi trupele 
imperiale ale Rusiei şi până la demonstraţia de 
forță a americanilor asupra sârbilor din 1999. 
Astfel, blestemul iubirii şi al singurătăţii ajunge 
până la Costin Vuza, un reporter de front din 
Bucureşti. Ziaristul, trădat de iubita lui din Iaşi, se 











anul VIII e nr. 87 


63 


ROST 


DECANTĂRI 





aruncă printre bombele americanilor, dornic să 
încheie conturile cu viața. Costin accede însă la 
iubirea divină, revelată prin iertare, prin subli- 
marea suferinței provocate de patima trecătoare 
trădată. Prin suferinţă, îşi cucereşte liniştea 
sufletească şi vraja blestemului asupra Vuzeştilor 
se rupe. 

“Am ieşit din istoria Vuzeştilor, dar nici 
povestea mea nu e mai frumoasă căci, asemeni 
lor, n-am ştiut să iert. Acum înţeleg că sângele lor 
răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din ge- 
nerație în generaţie, alegând clocotul urii, în 
locul simplei iertări care ar fi stins pentru tot- 
deauna blestemul”. 

Spuneam că distingem aici o succesiune de 
avataruri sentimentale, care dezleagă magia din 
„Şalul negru”. Autorul este un cunoscător subtil 
al modelelor din marea literatură universală a 
iubirii. El topeşte în romanul lui esențe tari şi 
vechi: Sulamita, Melisende, Dulcineea, trubadu- 
rul Jaufr& Rudel, încheind empatic cu euforia pla- 
tonică a lui Don Quijote. De la farmecul frust al 
imaginilor vizuale, tactile chiar, din „Cântarea 
cântărilor”, până la frenezia trubadurilor 
medievali. De aici şi senzaţia de mare densitate a 
lecturii. Nu lipsesc nici miresmele epocii 
lenăchiță Văcărescu-Costache Conachi fiindcă 
poeții-boieri puneau fără sfială pe hârtie tot ce 
simțeau, deşi nu aveau totdeauna mijloace expre- 


sive şi nu le ajungeau cuvintele să-şi transpună 
„of-urile”. Chiar dacă poezia lor ne pare vetustă 
astăzi, Alexandru Mihăilă ne linişteşte indirect că 
trăirile acelor bărbaţi sentimentali rămân auten- 
tice tocmai prin puterea asumării unor revelații 
lirice intime, o floare rară în literatura contempo- 
rană. Ironia subțire străbate străveziu şi din ver- 
surile citate de autor: “Amăgit de jurământuri, 
cinste, dragoste ţi-am dat/ Azi răpus de suferință, 
stau deoparte înşălat”. Sau şi mai evident: “Zilele 
vieţii mele ţie astăzi le jărtfesc/ Hotărăşte a me 
stăpână rob să-ţi fiu, să te iubesc./ Mă cutremur, 
stau deoparte, strig la cer, nu mă lăsa,/ Nimene 
nu mă agiută, făr' decât ființa ta.” Era un mod de 
a iubi atunci, cu sfâşieri lăuntrice. O fetişcană din 
Bârlad i-a sucit minţile vornicului Todiraşu Vuza, 
vinde casa dăruită de boier şi fuge cu un ofiţer. 
Amorezul bătrân priveşte când la icoana lui 
Hristos, când la Cel-de-pe-Comoară de pe cartea 
Sfântului Haralambie şi ar fi în stare să facă pac- 
tul cu Necuratu, numai să-i aducă ibovnica înapoi: 
“Îi stătea hohotul de plâns în gât şi săruta icoana, 
umplând-o de lacrimi şi de bale. Nu mai simţea 
nici o frică şi nici nu-şi mai afla sufletul muncit de 
căință. Apoi, aplecându-se gemând din încheie- 
turi, trăgea cu ochiul la diavolul de pe coperta 
cărții, rugându-l cu durere: “Dă-mi-o înapoi! Ştiu 
că e în puterea ta. Pe tine nu te-a vândut nimeni, 
n-ai de ce fi viclean cu mine. Dă-mi-o înapoi şi mă 

















64 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 


ROST 





lepăd de Cel de Sus!” Dar nu-i venea nici un semn. 
Deasupra licărea luminiţa din candelă, aruncând 
străluciri pe chipul lui lisus”. 

„E un blestem de dragoste şi singurătate, 
prinţule”, îi spune ţiganca Zamfira lui Costin 
Vuza, pe malul Nistrului. Sau poate nu i-a spus 
eroului nimeni niciodată aşa ceva şi totul este 
creația mâniei după trădarea Augustei. Fata 
necredincioasă este frumoasă şi zveltă, mlă- 
dioasă „ca un hlandan”. Este cea mai frustă com- 
paraţie pe care am găsit-o în literatura modernă 
pentru o femeie tânără: hlandanul (cânepa de să- 
mânță) este viguros, unduios şi suplu, semnifică 
viața cea mai puternică şi mereu biruitoare prin 
verdele lui întunecat, este ameţitor şi dulce oniric 
prin aromele sălbatice, pe care le degajă. Fiindcă 
iubirea-patimă tulbură ca un drog. Bărbatul-fiară 
percepe femeia iubită cu toate simţurile, mai ales 
prin miros, nu doar prin reprezentare şi imagi- 
nație, care întregesc un chip ideal în mintea lui. 
Cine nu a visat în adolescență pe o chită de hlan- 
dani tăiaţi nu pricepe uşor ce spun eu aici. 

“La şalul cel negru mă uit în tăcere/ Şi sufletu- 
mi rece e nemângăiat”. Aşa traduce Costache 
Negruzzi. Puşkin spune însă mai mult: „Gliaju, kak 
bezumnii, na ciornuiu şali,/ | hladnuiu duşu terzaet 
peciali”. Ceea ce ar suna cam aşa mai pe româneşte: 
„Privesc, ca nebun, la şalul cel negru/ Şi tristeţea 
îmi chinuie sufletul rece”. Alexandru Mihăilă este 
mult mai aproape de atmosfera creată de poetul 
rus, dar eroul lui se salvează prin credinţă şi iertare. 

Pentru Puşkin, drama din „Şalul negru” este 
doar o poveste exotică. De altfel, Basarabia i-a 
lăsat un gust cumplit, ceea ce se vede în versurile 
scrise în perioada surghiunului: „Adio, Chişinău 
jegos”, „O, Chişinău, tu urbe-ntunecată”, „Bleste- 
mată urbe Chişinău. Limba obosi-va să te certe”, 
„Tiganii-n gloată zgomotoasă/ Prin Basarabia 
pribegesc”, „În Moldova țiganii alcătuiesc o mare 
parte a populației”, „Moldovenii cei adormiți”, 
„Greoiul moldovan”, „Mă bălăcesc în glodul mol- 
dovenesc”, „Aici la noi e moldovanno şi greţos”. 
După cum se vede, eritreeanul Puşkin nu a înțeles 
mai nimic despre români. Chiar dacă starea de 
spirit pe care o trăieşte e asemănătoare, Ovidiu a 
priceput mai mult despre dacii din Tomis, unde 
fusese exilat în alt mileniu. 


Costin Vuza învață să ierte până şi trădarea 
cea mai abjectă şi ajunge astfel să trăiască mis- 
terul iubirii divine. Fiul risipitor s-a întors şi în 
cerul lui este sărbătoare lină. “Eu, fiul risipitor, 
care a rătăcit calea blândeţii şi a iubirii aproape- 
lui! Nu mă aştept ca tatăl să cadă cu milă pe gru- 
mazul meu şi să mă sărute, şi nici să înjunghie 
vițelul cel îngrăşat. M-am întors flămând şi înse- 
tat, dar m-am înfățişat la sărbătoarea întâlnirii cu 
o inimă plină de ură. Cu ea am vrut să-mi luminez 
răspântiile din drumul către Dumnezevw”. Şi măr- 
turisirea merge mai departe: “Voi aştepta resem- 
nat şi mut, în ceasuri lungi şi amare, împlinirea 
voii cereşti. Şi voi fi singur. Sărută-mă, singură- 
tate! Cum mai pot nădăjdui că voi fi primit, eu, cel 
din ceasul al unsprezecilea, Ia fel ca lucrătorul 
primului ceas? Cum?” 

În evocarea războiului, se remarcă talentul 
reporterului de front. “Spre şesuri, bezna se în- 
sângerează brusc, un snop de trasoare țâşneşte 
dintr-un fagure de foc. O explozie depărtată, cu 
vuiet sinistru, călătoreşte încă pe sub umbrele 
nopții, trecând prin creier, prin gânduri, prin 
ochi, prin mâini.” 

Dacă pentru românii din Basarabia, scri- 
itorul manifestă o afecţiune constantă, pe fon- 
dul unei exasperări provocate de răul istoric, 
sîrbii l-au cucerit însă prin puterea lor de sacri- 
ficiu. Ei sunt totuşi singurul popor din Europa, 
care chiar s-au bătut pentru neatârnarea lor cu 
toate imperiile: şi cu turcii, şi cu nemții, şi cu 
ruşii, şi cu americanii: “Dacă Dumnezeu mi-ar 
mai da o dată drumul pe pământ, l-aş ruga: Fă- 
mă, Doamne, sîrb, ca să rămân liber! (...) Vă- 
zusem şi citisem pe zidurile din Belgrad: Serbia 
până-n cosmos! Serbia până la stele! Sub co- 
viltirul sinistru al morţii, spiritul eroic al aces- 
tui neam, greu de istorie şi de jertfe, se afirmă 
cu pătrundere adâncă şi religioasă în fiecare 
sîrb”. 

Atunci când îţi place o carte, te bate iluzia că 
puteai s-o scrii şi tu. Romanul lui Alexandru Mihă- 
ilă reflectă însă o vastă experienţă de viaţă, o am- 
plă documentare, spirit de sinteză şi, nu în ulti- 
mul rând, multă sensibilitate. De aceea, am 
admis, în cele din urmă, că nu puteam să scriu 
Sărută-mă, Singurătate... 





anul VIII e nr. 87 


65 


ROST 


DECANTĂRI 





Reacţionarismul unui spirit intolerant cu vremurile. 


Evola şi ale sale 


Dragoş Moldoveanu 





tagioasă, nu a contaminat spiritele încă 

treze care priveau cu circumspecție şi 
dezolare transformările care aveau loc sub pro- 
prii ochi. „Ne aflăm astăzi (n.r. - în 1950) în 
mijlocul unei lumi de ruine. Şi problema pe care 
trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există 
încă oameni rămaşi în picioare în mijlocul aces- 
tor ruine? Şi ce trebuie, ce pot ei să mai facă?”!, 
scria Julius Evola, una dintre conştiinţele reluc- 
tante pauperizării spirituale şi decadenţei carac- 
teristice epocii imediat postbelice. 

În 1950, sub îngrijirea grupului revistei 
Imperium, Evola publică prima ediţie a Orienta- 
menti („Orientări”), o broşură politico-doctrinară 
reacționară în 11 puncte, destinată tineretului, 
precum şi tuturor celor care ripostează față de 
„prezentul dominat de civilizaţia tehnică şi de 
primatul economic”2. Percutant şi combativ la 
adresa deşănțării societăţii de consum, „în care 
asistăm la o degradare a caracterului şi a oricărei 
autentice demnități, la prioritatea celor mai jos- 
nice interese, la supraviețuirea de azi pe mâine”5, 
filozoful italian pledează pentru formarea unei 
„alianțe de forţe”, canalizate pe contracararea 
regimurilor politice şi societale succesoare ale 
Revoluţiei Franceze. În acest marasm al valorilor, 
împotriva fariseismului egalitar care se extindea 
ca o tumoare, fără a masca aversiunea față de pri- 
matul cantității în detrimentul calității şi faţă de 


H imera revirimentului postbelic, deşi con- 


2 C6 


„Orientări 


materialismul recrudescent, Evola contrapune 
stilul „celui care se menţine pe poziţii de fideli- 
tate față de sine însuși şi față de o idee, într-o 
demnă intensitate, într-o repulsie față de orice 
compromis, într-o angajare totală care trebuie să 
se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice 
expresie a existenței”. Gherila evoliană anti-li- 
berală şi anti-socialistă se datorează procesului 
de declin care îşi are obârşia în disoluția tradiției, 
nerecunoaşterea autorităţii şi a ierarhiei, denatu- 
rarea funcţiei individului în societate. În 
apărarea propriilor idei, Julius Evola îndeamnă la 
conştientizarea flagelului şi Ia intransigență - „a 
face concesii azi înseamnă a te condamna şi a fi 
cu totul doborât mâine”5. 

Evola consideră Uniunea Sovietică şi Statele 
Unite drept „gheare ale aceluiaşi cleşte în curs de 
a se strânge definitiv în jurul Europei”, distincţia 
dintre cele două mega-puteri fiind mai degrabă 
de metodă, decât de principiu. Dacă socialismul 
lui Lenin şi al moştenitorilor săi presupune coer- 
ciție fizică şi nivelarea gândirii, occidentalismul 
american înseamnă consumerism, goană după 
bogății materiale şi o libertate de expresie ilu- 
zorie. Potrivit autorului „Orientărilor”, american- 
ismul prezintă un potenţial de risc mai mare 
decât comunismul, pentru că este „un soi de cal 
troian”. Aceasta se datorează acţiunii subtile şi 
insidioase de infiltrare şi redefinire a concepţi- 
ilor şi valorilor pe care o practică americanismul, 
în comparaţie cu manifestările în acest sens ale 
sovietismului care sunt cât se poate de evidente, 


! Julius EVOLA, Oamenii şi ruinele. Orientări, traducere de Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc, edi- 


tura ANTET XX PRESS, Filipeştii de Târg, p. 314. 


2 Michele PROSPERO, Gândirea politică de dreapta, traducere de Antonela Ioniţă, editura SAMIZDAT, 2007, p. 96. 


3 Julius EVOLA, idem. 
4 Ibid,, p. 316. 
5 Ibid,, p. 319. 
6 Ibid, p. 320. 





66 


anul VIII e nr. 87 


DECANTĂRI 














Julius Evola 


dând posibilitatea, astfel, a apariţiei unor reacții 
şi rezistenţe. Demonia economiei şi proleta- 
rizarea ideologică vor fi subminate, în accepţi- 
unea lui Evola, de „spiritul de responsabilitate, 
energie şi competență al celui care conduce, îmbi- 
nat cu solidaritatea şi fidelitatea forțelor munci- 
toare unite în jurul lui în acțiunea comună”. În 
acest sens, ideea corporativă în economie este 
cea mai apropiată de şablonul gândirii evoliene. 
Materialismului economic, darwinismului, psi- 
hanalizei şi altor „focare de infecţie”, Evola le con- 
trapune idealul omului dedicat principiilor supe- 
rioare, unui mod de cunoaştere autentică, unui 
echilibru al facultăţilor care îl determină să 


7 Ibid, p. 323. 

8 Ibid,, p. 329, 

9 Ibid,, p. 331. 

10 Michele PROSPERO, idem. 

1 Julius EVOLA, op. cit, p. 333. 





rămână „conştient, autonom şi suveran”. O vi- 
ziune eroică şi aristocratică a existenţei pre- 
supune ipso facto toleranță zero față de orice 
demagogie, mediocritate şi idolatrie a noilor stil- 
uri de viață corupte şi triviale. 

Nici monarhia, şi nici republica nu constituie 
în sine alternative viabile ca regimuri de guver- 
nare; în timp ce ideea de patrie intră în desuetu- 
dine în aceste momente epocale în care asistăm 
la construirea blocurilor supranaţionale, precum 
şi la necesitatea descoperirii unui principiu unifi- 
cator aparte de particularismul inerent fiecărui 
pământ. Evola este reluctant atât statului laic, cât 
şi statului clerical, dar acceptă necesitatea fac- 
torului religios „ca fundal pentru o adevărată 
concepţie eroică a vieţii”. Sacralitatea unei exis- 
tențe mai presus de cea pământeană conferă pos- 
esorului acestor convingeri un dinamism exem- 
plar şi o forță imbatabilă. 

Pentru a neutraliza şi eradica subversiunea 
modernă şi ale sale chipuri schimonosite liberale 
şi socialiste, Julius Evola, acest „maestru al tradi- 
ției”10, a oferit generaţiei postbelice o seamă de 
orientări pe care autorul însuşi le consideră 
„esenţiale” în contextul noilor provocări extrem 
de tentante şi anevoios de evitat. Vitalitatea aces- 
tei scrieri se datorează nu mai puţin idealului for- 
mării unei noi elite care, prin abnegaţie, putere 
de sacrificiu şi responsabilitate, să ofere o direc- 
ție „omului rămas în picioare între ruine”... 

Concepţiile împotriva curentului şi opțiunea 
radical tradiționalistă a lui Julius Evola au consti- 
tuit argumente suficiente pentru adversarii săi. 
La mai puţin de 1 an de la apariţia „Orientărilor”, 
în primăvara anului 1951, Evola este arestat şi 
întemnițat, fiind acuzat de angajare în lupta 
politică de partea unor grupări de inspiraţie fas- 
cistă, Fasci di Azione Rivoluzionaria şi Legione 
Nera. Achitat din lipsă de probe, la sfârşitul 
aceluiaşi an, Evola îşi continuă lupta în plan in- 
telectual şi cultural. De această dată, cu mai mult 
aplomb... 





anul VIII e nr. 87 


67 


HISTORIA 





Centenar Dan Vizanty &) 


10 iunie 1944. O palmă 
usturătoare dată de 
români aviaţiei americane 


Daniel Focșa 





şi a Grupului 6 Vânătoare pe care îl coman- 

da şi, de ce nu, a avionului românesc IAR 
80 a fost, fără nicio îndoială, 10 iunie 1944. Prin- 
tr-o conjunctură favorabilă, “printr-un miracol” 
ar zice Vizanty, într-o bătălie aeriană deasupra 
Bucureştiului, vânătorii români aveau să dea o 
lovitură şi totodată o lecţie americanilor, pe care 
aceştia n-au putut-o uita. 

Bombardamentele regulate ale ameri- 
canilor (ziua) şi ale englezilor (noaptea) înce- 
puseră, după cum am arătat, încă de la 4 aprilie. 
Superiori tehnic şi numeric, aliații anglo-ameri- 
cani erau totuşi jenaţi în raidurile pe care le efec- 
tuau de artileria noastră antiaeriană, precum şi 
de aviația română de vânătoare, care ripostau cu 
tenacitate. În scopul anihilării acesteia din urmă, 
printr-o lovitură dată prin surprindere, Forţa a 
15-a Americană de la Foggia a decis efectuarea 
unui raid la joasă înălțime, care să suprindă apa- 
ratele noastre la sol şi să le distrugă. Iată cum 
descrie locotenentul american Armour Miller din 
1FG (vânătoare) felul în care a fost plănuită 
această misiune: “La sfârşitul lunii mai a fost con- 
ceput un plan de atac la joasă înălțime asupra 
rafinăriei Româno-Americană, care scăpase de 
fiecare dată neatinsă în raidurile de altitudine 
executate cu bombardierele B-17 şi B-24. În plan 
se prevedea că apărarea germană, luată prin sur- 
prindere, nu va avea timp pentru a acoperi obiec- 
tivul cu ceaţă artificială”. Americanii au subesti- 
mat însă staţiile radar Freya şi Wurzburg, gre- 
şeală fatală, după cum vom vedea. La acea dată, 
pe teritoriul românesc se găseau amplasate nu 
mai puțin de 18 staţii de radiolocație Wurzburg 


7 iua de glorie a căpitanului Dan Vizanty, dar 


româneşti (dintre care 8 la Bucureşti) şi 24 ger- 
mane. 

La ora 5.05 dimineaţa, în ziua de 10 iunie, 
două grupuri americane decolează din Italia, de 
la Foggia (mai precis, 82 FG de la Vincenzo şi 1 FG 
de la Salsola), cu direcţia Bucureşti - Ploieşti. 
Cele două grupuri se vor întâlni în aer la ora 5,40, 
survolând ulterior Adriatica şi Jugoslavia, pentru 
a ajunge deasupra României. Ambele erau înzes- 
trate cu aparate P-38 Lightning; 1 FG, cu circa 100 
de avioane, avea misiune de însoţire şi de atac la 
sol a aerodroamelor româneşti din zona Bucureş- 
tiului, iar 82 FG, tot cu aparate Lightning, încăr- 
cate cu câte o bombă de 445 kg, cu rezervoare 
suplimentare cu o capacitate de 1200 de litri, tre- 

















68 


anul VIII e nr. 87 


HISTORIA 


ROST 





buiau să bombardeze zona Ploieşti, urmând ca 
după aruncarea bombelor să acționeze tot ca 
aparate de vânătoare. 

Câteva date tehnice despre acest avion, 
de un tip special, deosebit de eficace, superior 
din multe puncte de vedere IAR-ului 80 româ- 
nesc. 

Avionul american de vânătoare Lockheed P- 
38 Lightning, care intrase în serviciu din 1941, 
era un bimotor bifuzelat, între cele două fuselaje 
aflându-se carlinga pilotului. Aparat modern şi 
redutabil, monoloc, monoplan cu aripa joasă, 
tren escamotabil, era dotat cu două motoare Alli- 
son cu 12 cilindri în linie, putând dezvolta 1600 
CP fiecare. Foarte bine înarmat, dispunea de un 
tun de 20 mm şi patru mitraliere, armamentul 
aflându-se amplasat în partea centrală a aparatu- 
lui (în “nas”). Atingea o viteză maximă de 665 
km/oră, putea urca la 6095 metri în 7 minute, 
plafonul maxim fiind de 13.410 m, iar raza de 
acțiune de 4184 km. 

Aşadar, o formaţie de 250 de astfel de 
aparate de vânătoare decolaseră de la Foggia la 
primele ore ale dimineţii şi se îndreptau spre țara 
noastră. La Foggia, It-col. Benjamin Mason, 
comandantul grupului 82 FG le făcuse piloților 
următorul instructaj: 

“Veţi bombarda în picaj Ploieştiul, care este 
centrul industriei petroliere româneşti. Obiecti- 
vul principal este distrugerea rafinăriei Româno- 
Americane. Mai mulți piloți din 82 FG au partici- 
pat la misiuni deasupra României, asigurând pro- 
tecţia avioanelor de bombardament B-24 Libera- 
tor. Astăzi, veţi fi pe post de bombardieri şi sur- 
priza este totul. Ea vă asigură succesul misiunii”. 

În ceea ce-l priveşte pe sit. Harry Noone, 
acesta povesteşte că, înainte de misiune, căpita- 
nul Kevin Jackson le dăduse piloților asigurări 
liniştitoare: vor distruge aerodromurile şi avioa- 
nele inamice de la prima trecere, nu vor avea a se 
teme de vânătoarea română, care este ca şi inex- 
istentă, singurul pericol fiind artileria antiaeri- 
ană, la care trebuie să fie atenți. 

Iată cum povesteşte începutul acestui raid 
un alt participant american, It. Herbert „Stub” 
Hatch, comandant al grupului „Green Flight”, de 
această dată din 1 FG: 


„În dimineața zilei de 10 iunie ne-am trezit în 
jurul orei 4 dimineața, am luat micul dejun şi am 
mers la şedinţa de informare. Intrând în sală, mi- 
am dat seama că vom primi o misiune deosebită, 
iar când comandantul a trasat pe hartă linia spre 
Ploieşti, mulți dintre noi au exclamat „Oh, oh ! 
Când ni s-a spus ce fel de misiune va fi, dintr-o 
dată s-a făcut linişte şi nu ne venea să credem că 
va trebui să zburăm peste 900 km ca să bom- 
bardăm rafinăria Româno-Americană, cu bombe 
şi rezervoare suplimentare în acel incredibil flak 
(artilerie antiaeriană - nota D.F.). Am răsuflat 
uşuraţi aflând că 82 FG va executa bombarda- 
mentul, iar noi, 1 FG, vom fi escorta lor. Am deco- 
lat la ora 5,05, am întâlnit 82 FG şi ne-am îndrep- 
tat spre coasta Jugoslaviei. Cine a zburat la joasă 
înălțime ştie cât de greu este să menţii o formaţie 
de 16 avioane; un întreg Grup, cum eram noi, era 
şi mai dificil”. 

În România, în acest timp, staţiile de radiolo- 
caţie Freya şi Wurzburg intră în acţiune. La 7.10 
dimineața, colonelul Eduard „Edu” Neumann - 
comandantul stației radar Freya de pe Otopeni şi 
bun prieten al lui Dan Vizanty - îl atenționează 
pe comandorul aviator Gh. Miclescu că un grup 
compact de aparate americane survolează Jugo- 
slavia. Unităţile de aviaţie şi bateriile ACA pri- 
mesc ordinul „atenţie mărită”. 

Ce se petrecea în această vreme pe aerodro- 
mul de la Popeşti-Leordeni, la marginea de sud a 
Bucureştiului ? Nimeni nu bănuia încă apropierea 
celor 250 de „indieni cu două pene”, aşa cum 
erau numite, codificat, avioanele P-38. Din efec- 
tivul de 38 de IAR-uri 81, de care dispunea în acel 
moment grupul, numai 23 erau apte de zbor, 
celelalte găsindu-se în revizie şi raparaţii. În prin- 
cipiu, încă 12 aparate urmau să fie gata de zbor în 
câteva ceasuri. Dan Vizanty povesteşte: 

„Aerodromul militar  Popeşti-Leordeni 
(20 km de Bucureşti). O dimineață splendidă de 
vară, soarele strălucitor învăluie aerodromul cu 
razele sale calde. Terenul este vast şi permite 
decolarea simultană a mai multor escadrile în 
patrule de câte patru. Nori groşi de timp frumos, 
de un alb imaculat sunt prezenţi pe cer, mici şi 
totodată imenşi, contribuind astfel la o perfectă 
vizibilitate. Puritatea atmosferei, transparența 





anul VIII e nr. 87 


69 


ROST 


HISTORIA 





aerului, claritatea formelor îngăduiau privirii să 
cuprindă aproape în totalitate câmpia Bără- 
ganului. 

Raportul grupului are loc, ca de obicei, la ora 
7 dimineaţa. Se desfăşoară ceremonialul cotidi- 
an. Întregul personal este prezent: personalul 
navigant, tehnic, mecanici, armurieri, servanţi, 
radiofonişti, trupa, şoferi etc., grupaţi pe escadri- 
le, în careu, toți cu zâmbetul pe buze, conştienţi 
de importanţa fiecăruia în bunul mers al uni- 
tăţi”. 

În vreme ce piloţii Grupului 6 se pregăteau 
liniştiţi pentru o nouă zi de activitate pe aero- 
drom, neaşteptându-se, în orice caz, la vreo alar- 
mă înainte de ora 10 dimineața, americanii ajung 
la Giurgiu. Îşi continuă înaintarea spre Bucureşti, 
zburând la joasă înălțime, şi în drumul lor încep 
să întâlnească avioane româneşti şi germane 
care zburau către mici aerodroame şi terenuri de 
zbor, pentru a se dispersa, conform ordinului. Nu 
sunt, în general, avioane de luptă, ci aparate de 
şcoală, transport sau legatură, neînarmate sau 
slab înarmate. Multe dintre ele sunt doborâte 
uşor de către americani. Iată cum povesteşte It. 
Lee Lette, din 82 FG, o astfel de doborâre: “În 
timp ce zburam spre obiectiv undeva la SE de 
Bucureşti am văzut un avion de observaţie Hs 
126 îndreptându-se spre est şi situat la o distanță 
de jumătate de milă de avionul meu, în partea 
dreaptă a grupului. Am deviat de la traseu şi am 
tras 2-3 rafale scurte spre inamic. În timp ce reve- 
neam în formaţie am văzut Hs 126 arzând într-o 
păşune. De data asta am avut mult noroc”. Apara- 
tele surprinse în curs de dispersare sunt victime 
uşoare, piloții yankei adăugându-şi la palmares 
cu această ocazie câteva victorii facile. Atunci 
când au însă ghinionul să întâlnească aparate 
înarmate, cum ar fi Messerschmitt 110 de vână- 
toare de noapte, acestea ripostează: “Am obser- 
vat un Me-110 apropiindu-se dinspre ora 11 - 
consemnează colonelul Ben Mason. Când am 
văzut că a început să tragă cu tunurile spre mine, 
am tras brusc de manşă ca să evit rafala pilotului 
german care cu puțin noroc m-ar fi putut atinge”. 

Să-i dăm acum din nou cuvântul lui Dan 
Vizanty: „Să ne întoarcem la acea dimineață de 10 
iunie 1944, în timpul raportului de dimineaţă. În 


timp ce se înalță drapelul, privirea mea trecea de 
la o escadrilă la alta, notând absenţa celor ce ne 
părăsiseră, absenţa acelor figuri, a acelor person- 
alităţi, încă mai dragi şi mai apropiate acum toc- 
mai prin absenţa lor. Nu puteam şi nu voi putea 
vreodată uita zâmbetul fermecător şi blânda 
voce a lui Constantin Dimache, cel care, seara, la 
un “pahar” ne cânta, acompaniindu-se la chitară: 
“Costică, Costică, fă lampa mai mică! (...) 

După terminarea raportului, spre ora 7 şi 30 
min., Statul Major al Grupului s-a îndreptat ca de 
obicei către Cartierul General. În acea dimineață 
mă însoțeau: maiorul mecanic Trandafirescu, 
şeful Serviciului tehnic, comandorul Traian Ga- 
vriliu, şeful Biroului-Operaţii, şi cei trei coman- 
danți de escadrilă: căpitanii Petre Constantines- 
cu, Mircea Dumitrescu şi Gheorghe Posteucă. Pe 
drum discutau despre problema cea mai gravă a 
zilei: în caz de alarmă nu aveam imediat disponi- 
bile decât două patrule din fiecare escadrilă, 
adică 24 de avioane, fără să punem la socoteală 
celula mea de comandă, deci un total de 26 de 
avioane. Maistrul Păduroiu, şeful serviciului teh- 
nic ne promisese că după ora 10 dimineaţa, fieca- 
re escadrilă va mai avea la dispoziţie încă o pa- 
trulă, deci încă 12 aparate. Puteam astfel fi gata 
cu 38 de aparate la ora obişnuită a raidurilor 
americane. 

După ce am rezolvat provizoriu această 
problemă, am trecut în revistă, în minte, ordinele 
pe care le dădusem, în timp ce în jurul meu 
fiecare îşi vedea de treburile şi responsabilitățile 
sale: încălzirea motoarelor, verificarea armamen- 
tului şi a aparaturii radio, realizarea reparațiilor 
şi punerea la punct a avioanelor. Toate sarcinile 
se rezolvau într-o atmosferă de încredere, de 
speranță şi de voie bună. 

Ora 8 dimineața. Postul de Comandă al Co- 
mandamentului Aviației din Balcani (nume de 
cod “Tigrul”), situat la Otopeni şi comandat de 
colonelul german Eduard Neumann, una din cele 
mai mari şi distinse personalităţi ale aviaţiei de 
vânătoare germane, este dotat cu un ecran mare 
pe care apar, datorită aparatelor “Freja” şi 
“Wurtzburg” (strămoşii radarului) mișcările avi- 
aţiei americane. Pentru ca formaţiile americane, 
plecate de la Foggia, survolând apoi Marea 





70 


anul VIII e nr. 87 


HISTORIA 


ROST 















Sa 








eri i 





Adriatică şi Iugoslavia, să poată fi înregistrate şi 
să apară pe ecranul P.C. “Tigrul”, era necesar ca 
zborul lor să aibă loc la o anumită altitudine. De 
îndată ce o mişcare apărea pe ecran, ofițerul de 
gardă trebuia să apese pe butonul de alarmă, 
punând astfel ansamblul sistemului de apărare al 
aviaţiei de vânătoare şi al apărării antiaeriene 
(întregul DCA), în stare de alarmă. 

Cum raidurile aviaţiei americane asupra 
României nu avuseseră niciodată loc înainte de 
ora 10 dimineaţa, ofiţerii aflaţi de gardă la orele 
probabile ale raidurilor erau aleşi dintre ofițerii 
superiori. Aşadar, la ora 8 dimineaţa, oră puţin 
probabilă pentru un raid, de gardă se aflau ofițeri 
de grad inferior. 

În acea dimineață s-a produs un fapt de 
necrezut, adevărat miracol (şi nu singurul în acea 
zi memorabilă, ceea ce dovedeşte că uneori se pe- 
trec evenimente care nu au nicio explicaţie nor- 
mală, nicio justificare logică). Deci, la ora 8, ofiţe- 
rul de gardă, ca urmare a unei neatenții a lăsat 
ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat. 
Revenindu-şi, speriat, cu un reflex de aviator, el 
declanşează fără ezitare alarma pe întregul teri- 
toriu. 

Pe aerodrom, tocmai intrasem în birou să-mi 
parcurg corespondenţa, când... alarmă?... ora 871! 


Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi 
iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez ra- 
cheta verde prin care dau unităţilor mele ordinul 
de decolare imediată. Apoi, sărind la volanul 
micului meu Ford Taunus, mă îndrept în goană 
spre avionul meu şi spre cel al coechipierului 
meu din celula de comandă. După un minut şi 36 
de secunde, prima patrulă decolează, urmată 
fără întrerupere de restul formaţiei. Deja echipat 
şi instalat în avion, îl privesc o clipă pe coechip- 
ierul meu, un surâs, un scurt salut, un semn de 
înțelegere şi decolăm şi noi. Pentru acest tip de 
situaţie stabilisem de mult un plan de luptă: 
escadrilele încolonate după decolare trebuiau să 
execute, luând altitudine, un viraj strâns, efec- 
tuând o jumătate de întoarcere care la 1500 m 
altitudine le aducea la verticala aerodromului. 
Coechipierul meu şi cu mine am decolat imediat 
după ultima patrulă şi, tăind traiectoria for- 
maţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să 
luăm altitudine şi îndreptându-ne spre un sector 
determinat în prealabil (sectorul S.N. la 100 km 
N.V. de Bucureşti), pe care îl atingeam, în general, 
la 10000 m altitudine. Această manevră repetată 
de atâtea ori ne era bine cunoscută. De obicei, în 
timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la 
Postul de Comandă “Tigrul” de la Otopeni, infor- 





anul VIII e nr. 87 


7I 


ROST 


HISTORIA 





maţii cu privire la raidul american: direcția, 
înălțimea zborului fiecărui val de bombardiere, 
numărul aproximativ al acestora etc”. 

Jurnalul de operaţii al Flotilei 2 Vânătoare 
arată, pentru ziua de 10 iunie: „La 7.30 s-a dat 
ordinul: «Gata de decolare». La ora 8.18 minute 
au decolat toate cele 23 avioane IAR 80 şi 81 ale 
Grupului 6 Vânătoare”. 

În stilul uşor siropos al unor texte publicate 
în epocă, slt.av. Lulu Ionescu, din Grupul 6 Vâ- 
nătoare - într-un text închinat memoriei lui Nae 
Limburg, „Generalu!” - descrie debutul misiunii: 

“Grupul piloților s-a adunat în jurul coman- 
dantului - cpt.av. Dan Vizanty - care cu ochii 
pătrunzători dă ordine scurte fixând fiecăruia 
locul în formaţie. Apoi, pentru o clipă chipul lui 
se luminează în zâmbet îmbrăţişând cu privirea 
pe «băieţii lui» care în curând vor cânta vitejiile în 
zumzet de motoare” (“Aripi Româneşti” nr. 68 din 
25 iulie 1944). 

Iată amintirile unui alt pilot, camarad şi sub- 
altern al lui Dan Vizanty, slt.av. Ion Iatan, din Es- 
cadrila 61, Grupul 6 Vânătoare. Rememorarea 
acestuia completează şi nuanțează descrierea 
superiorului său: 

„A fost ziua de glorie a Grupului 6 Vânătoa- 
re. Debutul zilei de 10 iunie 1944 nu a fost deose- 
bit, a fost o zi complet senină cu căldura specifică 
acestei perioade. După pauza pe care americanii 
o făcuseră, speram să fie o zi liniştită. Avioanele 
erau pregătite pentru zbor, dar numai 28, atât cât 
au mai rămas. După orele 11,30 speranţele noas- 
tre încep să se destrame (orele date de Iatan Ion 
sunt inexacte - nota mea, DE). Centrul Român de 
Dirijare (CRD) transmite informaţii în legătură cu 
un eventual atac aerian, fără să precizeze catego- 
ria inamicului. Informaţiile erau confuze şi deşi 
se ordonă prealarmă, nu se ordonă decolarea la 
alarmă căci reţeaua de informaţii indică aviaţie 
numeroasă dinspre Est, la joasă înălțime şi care 
atacă aerodroamele Tecuci, Buzău şi Mizil. La ora 
12,00, se precizează că este vorba de aviaţie de 
vânătoare americană cu avioane P-38 Lightning 
şi se ordonă decolarea urgentă şi patrularea la 
verticala aerodromului Popeşti-Leordeni. La 
orele 12,30 întrgul Grup decolase şi lua înălțime, 
grupându-se în urcare păstrând ordinea dintot- 


deauna: patrula de comandă a Grupului cu 
cpt.av. Vizanti Dan, Escadrila 59 Vânătoare cu 
cpt. av. Constantinescu Petre, Escadrila 61 Vână- 
toare cu lt. av. Dumitrescu Mircea, Escadrila 62 
Vânătoare cu It. av. Posteucă Gheorghe. La aprox- 
imativ 2500-2700 m, Grupul se regrupase după 
decolare, când staţia de radio de la sol ne-a 
anunțat că «indieni cu două pene» atacă aerodro- 
mul. 

Pe aerodromul Popeşti-Leordeni se afla în 
acel moment cazată şi Școala de zbor fără vizibili- 
tate condusă de cpt.-cdor.av. Popescu Ion (Oaie), 
care avea în dotare 4 avioane bimotoare Fw-58. 
De comun acord se stabilise cu comanda Grupu- 
lui 6 Vânătoare, că în cazul în care pe aerodrom 
sună prealarma, avioanele Fw să decoleze imedi- 
at pentru a se dispersa pe izlazul Frunzăneşti 
unde se improvizase un aerodrom de zbor. În 
ziua de 10 iunie, din cauza confuziilor, decolarea 
avioanelor Fw nu a fost posibil să se facă înaintea 
avioanelor IAR şi au rămas să decoleze după. 

În momentul în care formaţia Grupului vira 
către sud, fiind plasată în partea de vest a aero- 
dromului la înălțimea de 2700 m, am văzut o for- 
maţie compactă de avioane P-38 Lightning care 
atacau la sol aerodromul, surprinzând avioanele 
Fw în timpul decolării şi pe care le doborâseră. 

Dezastrul a devenit evident pentru toți cei 
aflați în zbor, decizia cpt.av. Vizanti Dan a fost 
promptă, a ordonat ca întreg Grupul să se anga- 
jeze în atac, în ordinea în care se afla regrupat”. 

Cu această ocazie îşi pierd viaţa câţiva piloţi 
români de mare valoare, care decolau în acel 
moment cu Focke-Wulf-urile 58 ale Şcolii de Zbor 
fără Vizibilitate: cpt.av. Dumitrescu Constantin, 
It.av. Dinu Marian, It.av. Rovenţa Octavian, pre- 
cum şi slt.mec. Nanculescu Ion (din Grupul 6 
Vânătoare) şi soldat mecanic Păloiu Ion. 

Herbert „Stub” Hatch consemnează: „După 
un zbor dificil, am atins punctul inițial de schim- 
bare a direcţiei la nord de Bucureşti, conform 
orarului stabilit. Am schimbat direcţia spre nord, 
am aruncat rezervoarele suplimentare şi ne 
pregăteam să luăm înălțime pentru acoperirea 
82 FG. În acel moment, am trecut peste un aero- 
drom inamic, surprinzând în aer patru sau cinci 
avioane bimotoare Do 217 (De fapt, Focke-Wulf 





72 


anul VIII e nr. 87 


HISTORIA 


ROST 





58, bimotoare - nota mea, DF). Comandantul es- 
cadrilei noastre, It. Shepard, ordonă atacul asu- 
pra lor cu trei grupări. Bimotoarele au fost dobo- 
râte imediat fără ripostă. Am consumat şi eu mu- 
niţie atacând unul dintre ele la sfârşitul luptei”. 

Cei de la sol, de pe aerodromul Popeşti- 
Leordeni, trăiau clipe de groază, iar americanii 
jubilau. În aer însă, în câteva clipe, raporturile de 
forță aveau să se schimbe... 

Dan Vizanty: „În timp ce mă aflam la 1500 m 
altitudine în fruntea formaţiei, am auzit în cască, 
codificat: «Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni 
deasupra cuibului». Am recunoscut îndată vocea 
lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operații al aero- 
dromului Popeşti-Leordeni care mă anunţa astfel 
că avioanele de vânătoare americane (indienii cu 
două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib). 
Atunci, privind peste bord, văd val după val, la 
foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning- 
uri (avioanele de vânătoare americane cu dublu 
fuselaj) care se îndreptau, venind dinspre est 
(când, de obicei, veneau de a vest) direct spre 
aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon 
prin radio: «Paris către Paris 1, 2, 3 (escadrilele 
mele), atacăm, urmați-mă! şi, într-o fracțiune de 
secundă, situația se răstoarnă radical, căci 
Dumnezeu a vrut altfel. În locul surprizei pe care 





j E „a i 














americanii ne-o pregăteau venind la o oră 
neobişnuită şi dintr-o direcţie neașteptată, sosind 
în razmot de la Foggia peste Adriatica şi lugosla- 
via, de-a lungul Dunării până la Oltenița, sperând 
astfel să scape de «radarul» de la Postul de control 
«Tigrul, ei sunt cei care cad în capcană, înainte 
de a-şi fi declanşat primul atac. 

Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o sur- 
priză totală. Într-adevăr, cu toții, ca un singur om, 
întrun picaj vertiginos, ne-am năpustit asupra 
Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la 
nivelul liniei de centură a Capitalei şi se pregă- 
teau să ne nimicească la sol. Cădea cerul peste ei, 
la propriu şi la figurat. Recunosc, primul nostru 
atac a fost decisiv şi am avut norocul, chiar din 
primele clipe, să-l doborâm pe comandantul for- 
maţiei care, de altfel, a fost singurul supravieţui- 
tor dintre piloții americani participanţi la raid”. 

Intercalez în amintirile lui Dan Vizanty măr- 
turia lui „Stub” Hatch, care trăieşte momentul 
inițial al atacului românesc din perspectiva celor 
atacați şi luaţi prin surprindere: 

„În acest moment, ne aflam la doar 80 spre 
100 m altitudine în urcare spre nord, când cineva 
din escadrilă, cu o voce disperată, anunță prin 
radio: «Gragmore ! Pentru numele lui Hristos, 
virați stânga!» («Gragmore» era numele de cod al 
Escadrilei 71 - nota D.F.) Am privit spre stânga şi 
am văzut o formație mare de Fw-190 (de fapt, 
erau IAR-uri 81 româneşti - nota mea, D.F.) ve- 
nind de sus dinspre ora 10. Întreaga formaţie a 
virat stânga. În timp ce viram foarte strâns, un 
Fw-190, singur, apărut de nicăieri tocmai vira 
dreapta în faţa mea. Era atât de aproape, 50 sau 
70 m distanță, încât tot ce am putut vedea în coli- 
mator a fost burta fuselajului şi încastrarea aripi- 
lor. Am deschis focul cu toate cele patru 
mitraliere calibru 50 şi tunul de 20 mm, aproape 
l-am rupt în două. Acest fapt mi-a salvat viața pen- 
tru că, urmărind 190-ul, am observat venind din 
dreapta, dinspre ora 2, o altă formaţie de patru 
190. Am făcut singurul lucru posibil, am tras de 
manşă virând brusc dreapta şi deschizând focul. 
Capul formaţiei era la 150 - 200 m în fața mea şi 
puțin la stânga, rafala mea a trecut prin motor, 
partea stângă a cabinei şi încastrarea aripii, 190- 
ul s-a răsturnat pe dreapta şi a trecut pe lângă 





anul VIII e nr. 87 


75 


ROST 


HISTORIA 





mine prin dreapta. Nu l-am văzut prăbuşindu-se, 
dar fotomitraliera a înregistrat 190-ul arzând şi 
coechipierul meu It. Joe Marrison a confirmat 
prăbuşirea. Celelalte trei 190-uri din acea patrulă 
au trecut pe lângă mine ajungând în spatele 
comandantului formaţiei «Green» şi a coechi- 
pierului său, amândoi fiind doborâți”. 

Din mărturiile piloților de Lightning-uri, s-ar 
spune că au fost mai multe IAR-uri doborâte, ori 
se ştie sigur că numai trei români s-au prăbuşit, 
dintre care doi, Limburg şi Tari, ciocnind-se între 
ei. Consemnăm totuşi povestirile americane, cu o 
uşoară rezervă, amintindu-ne şi de remarca lui 
Pierre Clostermann, care semnala, în cartea sa de 
memorii, Marele circ, tendința americanilor de a- 
şi exagera numărul de victorii aeriene. 

Petre Constantinescu (comandantul Escadri- 
lei 59): „Americanii sunt luați prin surprindere şi 
- aproape de pământ - între 50 şi 100 metri, se 
dezinţuie un adevărat circ aerian, acolo, lângă 
şoseaua Olteniţei, chiar aproape de aerodrom. 
Lightning-urile sunt foarte frumoase: argintii, cu 
fuselaj dublu, cu câte un motor în capul fiecărui 
fuselaj; între fuselaje o gondolă de plexiglas, 
unde-l poți vedea foarte bine pe fiecare pilot din 
avionul său”. 

Dan Vizanty: „Atacul nostru a fost atât de 
rapid încât niciunul dintre cele 100 de avioane 
americane nu a putut să tragă nici măcar un sin- 
gur proiectil asupra avioanelor noastre de a sol. 
În această luptă aeriană protagoniștii se deose- 
beau cu uşurinţă, pe de o parte aflându-se avioa- 
nele cu dublu fuselaj Lightning şi, pe de altă 
parte, avioanele IAR 80. Marea dificultate a aces- 
tei lupte s-a datorat însă joasei altitudini la care s- 
a desfăşurat, din moment ce esenţialul s-a petre- 
cut între sol şi 200 m înălțime, totul evoluând 
într-o confuzie totală, cumplită, având în vedere 
marele număr de aparate participante la luptă. 
După primul atac, în învălmăşeala care a urmat, 
principala noastră preocupare a fost să evităm 
ciocnirile în acest vârtej în care la fiecare clipă ne 
aflam față în față, încrucişându-ne cu viteze rela- 
tiv uimitoare, depăşind uneori 1.000 km/oră. 

Luaţi prin surprindere şi pierzându-și din 
start comandantul, aproape jumătate dintre 
avioanele americane au încercat să degajeze şi au 


reuşit să părăsească terenul prin tehnica cercului 
defensiv, întorcându-se înapoi la Foggia. 

Cu nervii încordaţi la maxim, cu sensibili- 
tatea vie şi cu simțurile ascuţite, am înregistrat 
dintr-o privire întregul spectacol, ansamblul exal- 
tant al acestui câmp de luptă aerian. 

În acele momente m-am uitat încă o dată cu 
mândrie la «băieţii» mei precum şi la avioanele 
IAR 80 care, datorită extraordinarei lor manevra- 
bilități, dominau lupta. Revăd în minte picajele 
lor nebuneşti, tonourile rapide, răsturnările şi 
întoarcerile, manevre însoţite de rafale scurte de 
mitralieră, spectacol impresionant, greu de 
descris, dar, totodată, dramatic pentru Lightning- 
uri, care păreau nişte păsări prea mari, stânjenite 
de propria lor forță şi de joasa înălțime la care au 
fost silite să lupte”. 

Tensiunea extraordinară a bătăliei aeriene, 
care durează doar 12 minute lungi, intermina- 
bile, este simțită de fiecare participant altfel. Este 
o încleştare pe viață şi pe moarte, în care nu mai 
contează decât calitățile omului şi ale avionului. 
Şi totuşi, peste toate acestea, viaţa fiecăruia este 
în mâna lui Dumnezeu... 

Iatan Ion: „Atacul nostru a fost o totală sur- 
priză pentru atacatori, din spate, din soare, 
lansați cu viteză superioară şi în inferioritate 
numerică, formaţia americană număra în jur de 
50 de avioane (de fapt, erau mai multe - nota 
mea, DEF). Primele trei patrule, patrula coman- 
dant de Grup, patrula comandant al Escadrilei 62 
Vânătoare şi patrula It.av. Nicolaescu Teodor din 
Escadrila 61 Vânătoare au tras ca la poligon în 
ținte terestre în mişcare. Rezultatul a fost nesper- 
at, dar cu urmări tragice pentru patrulele care au 
urmat. Patrula It.av. Posteucă Gheorghe a putut 
degaja, dar cea a It. av. Limburg Nicolae, din care 
făceam şi eu parte, a primit în față riposta for- 
maţiei americane care ieşise din momentul sur- 
priză şi manevrase pentru a preîntâmpina atacul 
nostru. Lt.av. Limburg Nicolae a trebuit să mane- 
vreze către stânga, moment în care se pare că s-a 
lovit de coechipierul său, adj.av. Tari Mihail, deşi 
a existat şi posibilitatea să fi fost lovit de inamic. 
Eu împreună cu coechipierul meu adj.av. Mincu 
Grigore, am evoluat către dreapta sus, moment în 
care în faţa mea au apărut două avioane ameri- 





74 


anul VIII e nr. 87 


HISTORIA 


ROST 





cane care evoluau în urcare, situație ideală de 
atac. Având viteză, am urmărit cele două avioane 
din faţa mea, unul a intrat în vizorul meu şi în 
momentul când am avut distanța necesară am 
apăsat pe ambele butoane ale armamentului de 
bord, tunuri şi mitraliere. Urmarea: s-a produs o 
explozie ca un glob de foc în faţa mea. Momentul 
satisfacției a fost şi momentul dezastrului, căci în 
spatele meu se aflau alţi doi vânători americani 
care m-au vizat şi au tras în avionul meu chiar în 
momentul când am dat comenzi de degajare. 
Lovitura a fost groaznică şi cu proiectile explozi- 
ve, care mi-au spart plexiglasul cabinei, dar 
nefericirea cea mare a fost că ei erau doi, cel de al 
doilea m-a prins în momentul când instinctiv am 
încercat să degajez spre stânga şi mi-a plasat o 
rafală în burta avionului sub cabină care mi-a 
provocat răni grave şi stricăciuni serioase la 
avion. Am reuşit totuşi să manevrez, să mă 
desprind de cei doi atacatori şi prin evoluţii 
aproape de sol, am reuşit să ies din zona de luptă 
cu gândul de a ateriza pe burtă într-un lan de grâu 
sau porumb. Prima constatare, după ce m-am 
desmeticit, a fost că sunt urmărit de două avioane 
P-38 Lightning, dar şi că motorul meu funcționea- 
ză normal fără a putea regla turaţia având tija de 
comandă a turaţiei tăiată. Trebuia totuşi să scap 
de cei doi urmăritori aşa că am continuat să 
manevrez la rasul solului. La un moment dat, 
când ştergeam ce îmi curgea în ochi, am zărit în 
față un obstacol, o casă mai înaltă plasată pe o 
pantă. Am manevrat ca să evit impactul cu acest 
obstacol fără să zăresc bine că în spatele casei se 
continua panta. Am reuşit totuşi să evit la timp 
impactul, am tras de manșă, moment în care vâr- 
furile palelor elicei au muşcat fin din vârful 
dealului. A urmat o zonă amenajată pentru cul- 
tura de orez, ideală pentru o aterizare pe burtă, 
singura soluţie deoarece pe atacatorii mei îi 
interesa în primul rând scoaterea din uz a avionu- 
lui meu. Am reuşit să aterizez, cu ultimele forțe 
am părăsit avionul aruncându-mă într-un şanţ de 
irigare, am asistat la încă un atac al celor două 
avioane americane asupra avionului meu IAR- 
81C nr. 334, care totuşi mi-a salvat viaţa. Am fost 
salvat de sătenii din Plătăreşti (comună aflată la 
sud de Bucureşti, pe malul Dâmboviţei - nota 


mea, D.F.) ajungând până la urmă în spitalul 
Brăneşti, unde am fost spitalizat 50 de zile. 
Avionul meu a fost recuperat şi readus la aero- 
drom. 

Către seară am primit vizita camarazilor din 
Grupul 6 Vânătoare şi din Escadrila 62 Vânătoa- 
re, de la care am aflat tot ce s-a întâmplat în acea 
zi. Rezultatele luptei erau apreciate ca dezas- 
truoase pentru ambele părți, dar ca o victorie 
strălucitoare pentru Grupul 6 Vânătoare. Forma- 
ţia americană compusă din 50 avioane P-38 
Lightning surprinsese în decolare 3 avioane Fw- 
58 în care şi-au pierdut viaţa 4 ofiţeri. Grupul 6 
Vânătoare a pierdut pe adj.av. Giurgiu Alexandru 
din patrula a treia a It.av. Nicolaescu Teodor, pe 
It.av. Limburg Nicolae din Escadrila 62 Vânătoa- 
re, comandantul patrulei a cincea, şi pe adj.av. 
Tari Mihai, coechipierul It.av. Limburg Nicolae. 
Formaţia americană a pierdut în această luptă 24 
avioane P-38 Lightning, cu o parte din piloți sal- 
vaţi, inclusiv comandantul”. 

Mărturiile piloților se completează una pe 
alta, fiecare venind cu subiectivitatea propriilor 
impresii şi emoții, însă cu toții întregind, ca pe un 
Mozaic, istoria acestei zile memorabile. 

Adj.av. Ilie Dumitru (Escadrila 61): „Fără să 
ştiu cum, mă găsesc cu degetul pe trăgaci, 
cutremurat de bubuitul tunurilor şi mitralierelor 
mele... Strâng virajul, pilotul american vrea să 
scape. O nouă rafală, şi proiectilele mele urcă 
spre motorul din dreapta, care ia foc. Îi ia foc şi 
aripa şi nu mai are scăpare. Cade în vrilă, prăbu- 
şindu-se la pământ... Sunt năucit şi nu-mi vine să 
cred că i-am venit de hac”. 

Adj.av. Vlădăreanu Aurel (Escadrila 62); 
„Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Repede apăs cu 
putere pe butonul tunurilor şi fuselajul avionului 
american se luminează de explozii. Prima mea 
rafală şi-a atins ţinta”. Adjutantul Vlădăreanu 
avea să doboare şi un al doilea Lightning, trimis 
la pământ deasupra comunei Frunzăneşti, aproa- 
pe de casa lui Dobran, autorul celebrului jurnal la 
care am făcut deja referire. Iată ce-şi aminteşte 
acesta din urmă: 

Ion Dobran: "Nu am decât o notiță fugară. 46 
bombardiere şi 48 Lightning-uri (cifră inexactă, 
nota mea, D.F.) atacă zona Bucureşti - Ploieşti 





anul VIII e nr. 87 


75 


ROST 


HISTORIA 

















Demi. + Ei d Sea ui] 
venind din sud, pierd 22 de avioane (unul cade la 
100 de metri de grădina casei noastre de la 
Frunzăneşti unde aveam mama şi sora refugiate, 
18 km sud Bucureşti, aproape atingând în ras- 
mot, coşul casei). Este ziua de glorie a Grupului 6 
Vânătoare IAR-80 comandat de cpt. Dan Vizanty 
(Monşer). În această luptă cade şi colegul nostru 
de promoţie Nicolae Limburg «Generalul», regre- 
tat de toţi”. 

Talentatul zburător şi îndrăgitul camarad 
Nicolae (Nae) Limburg, poreclit „Generalul”, fiul 
unui ofițer superior de artilerie, intrase în coli- 
ziune cu avionul lui Mircea Tari, prăbuşindu-se 
amândoi. În articolul său, citat mai sus, slt.av. 
Lulu Ionescu afirmă că Limburg, angajat de trei 
aparate americane, ar fi fost lovit şi s-ar fi ciocnit 
de un Lightning, ambele avioane căzând în 
flăcări. Totuşi, această aserţiune este contrazisă 
de alte mărturii. Nu este greu de înţeles că într-un 
articol contemporan, era de preferat versiunea 
lui Lulu Ionescu... 

Lupta aeriană a avut parte şi de public. 
Băieţii din Grupul 6 luptau sub privirile celor de 


la sol. Petre Constantinescu: “Pe şoseaua Olteni- 
ei, acolo lângă linia de centură a Bucureştiului, 
era un mare număr de maşini, ieşite la prealarma 
din oraş, cu cetăţenii care se refugiaseră să scape 
de prăpădul bombardamentului. Dar nu numai 
maşini; erau şi oameni care ieşiseră din oraş 
mergând pe jos, unii cărând în cărucioare şi copii 
mici. Toţi aceştia avuseseră ocazia unică de a fi 
spectatori, de foarte aproape, ai unei lupte 
aeriene care-i entuziasmase pe toţi”. 

Tabloul final este completat de consem- 
narea lui “Stub” Hatch, un bun pilot de vânătoa- 
re, după cum se poate vedea: 

„Am continuat virajul spre dreapta împre- 
ună cu coechipierul meu şi am văzut un 190 chiar 
în spatele unui camarad al meu, Joe Jackson din 
„White flight”. M-am apropiat din dreapta spate şi 
am încercat să-i lovesc cupola cabinei de la 90 m, 
dar a fost prea târziu, avionul lui Joe era în flăcări 
prăbuşindu-se şi carbonizând pilotul. Am contin- 
uat virajul spre dreapta cu viteză redusă, după 
aproximativ 90 de grade am văzut pe unul dintre 
P-38-urile noastre venind frontal cu unul din 190- 
uri în coada sa. Mă aflam încă la o altitudine de 
100 m şi P-38-ul a trecut pe deasupra mea. Am 
ridicat botul avionului şi am tras asupra 190-ului 
de la distanța de 150 - 200 m. Acesta a continuat 
atacul, rafala mea a atins partea de jos a motoru- 
lui, acesta a intuit de unde vine rafala şi a coborât 
botul începând să tragă în mine, aşa că a trebuit 
să împing manşa brusc ca să evit ciocnirea. Era în 
flăcări când a trecut pe deasupra mea la numai 
trei picioare, iar aripa lui dreaptă a tăiat 100 mm 
din vârful derivei din stânga a avionului meu. În 
timp ce 190-ul acesta trecea pe deasupra mea, am 
văzut încă trei 190-uri venind spre mine din stân- 
ga. Am virat atât de brusc încât l-am pierdut pe 
Joe Marrison. Au ratat interceptarea, dar acestea 
au trecut pe deasupra mea şi s-au dus după 
Marrison. Între timp am văzut alte trei 190-uri 
picând pe un P-38. Am tras în şeful formaţiei, i-am 
atins aripa stângă distrugându-i eleronul, apoi s-a 
răsturnat pe o aripă prăbuşindu-se. Era atât de 
jos încât nu cred că a mai avut timp să redreseze. 
Am continuat să virez spre stânga şi am tras în cel 
de-al doilea 190 care se depărta în stânga mea, 
am văzut sărind din el bucăți, l-am atins dar nu 





76 


anul VIII e nr. 87 


HISTORIA 


ROST 





sunt sigur că l-am doborât. M-am uitat în sus spre 
ora 2 şi am văzut venind spre mine un alt 190, dar 
era prea târziu să schiţez vreun viraj, nu am putut 
decât să închid ochii şi să mă fac mic în cabină. 
Am crezut că mi-am cumpărat locul de veci chiar 
aici. Am avut noroc pentru că aveam viteză foarte 
mică față de inamic care m-a depăşit. Am început 
să virez şi am văzut alt 190, m-am apropiat de el 
şi când am avut distanța optimă am declanşat 
focul, însă armele mele nu au tras decât câteva 
cartuşe şi s-au oprit. Rămăsesem fără muniţie. 
L-am avariat puţin, dar a continuat să zboare. Nici 
acum nu pot realiza aglomeraţia de avioane ce se 
afla în acea zonă, la joasă altitudine, între 70 - 90 
m, unii chiar sub această cotă. Erau cel puţin 12 P- 
38 şi 25 - 30 de Fw 190, toate într-un perimetru 
foarte restrâns. Erau avioane care zburau în toate 
direcţiile. Topografia terenului era de genul unei 
câmpii între dealuri. Mai târziu am aflat că lupta 
nu a durat decât 3 - 6 minute”. 

Concomitent cu luptele din zona Bucureştiu- 
lui, celelalte 150 de Lightninguri, din FG 82, 
folosite ca bombardiere, ajung în zona Ploieşti 
dar au parte de o zi la fel de lipsită de noroc. În 
zona atacată, cei de la sol produseseră deja ceață 
artificială, astfel încât bombardamentul a fost lip- 
sit de precizie. Românii au ridicat în aer IAR-urile 
80 ale Grupului 1 Vânătoare şi Messerschmitt- 
urile 109 ale grupurilor 7 şi 9 Vânătoare (în total, 
33 de avioane). S-ar ridicat de asemenea, „la 
americani”, 66 de aparate ale vânătoarei ger- 
mane, care doboară 15 Lightning-uri. Alte apara- 
te americane vor fi doborâte de aviația de vână- 
toare românească (30) şi de artileria noastră 
antiaeriană, foarte eficientă (8). În jurnalul de 
operaţii al comandamentului acesteia se poate 
citi, pentru această zi: „10 iunie 1944. Între orele 
8,10 - 9,45, bombardierele americane, cu bazele 
în sudul Italiei, au executat o misiune pe teritori- 
ul ţării, bombardând oraşele Bucureşti şi 
Ploieşti. Efectele bombardamentului în Capitală: 
1 mort şi 5 răniți. Diverse stricăciuni: cele două 
linii de 110.000 volţi au fost avariate prin căderea 
unui avion. Linia de 15.000 de volţi a fost ruptă în 
regiunea Cernica prin căderea unui avion. Un 
tren a fost mitraliat în apropiere de Colentina. 
Efectele bombardamentului în oraşul Ploieşti şi 


în jurul său: Rafinăria Româno-Americană». S-au 
lovit conducte, rezervoare şi răcitoarele. La 
„Rafinăria de ulei” au fost avariate 2 rezervoare, 
linii şi conducte. «Rafinăria de petrob. Trei rezer- 
voare avariate şi alte cinci distruse”. 

La întoarcere spre Foggia, americanii atacă 
tot ce întâlnesc, atât obiective militare cât şi civi- 
le. Atacă astfel Centrul Aeronauticei de la Pipera 
şi aerodromul Boteni (în ambele locuri distrug 
sau avariază avioane surprinse în aer sau la sol). 
Atacă şi mitraliază gări, trenuri, automobile pe 
şosele, sau pur şi simplu civili pe care îi surprind 
pe străzile şi ulițele satelor pe care le survolează. 
Numai în județul Ilfov, în localități din apropierea 
Bucureştiului, cum ar fi Cernica, Afumaţi, Tâncă- 
beşti, Plătăreşti, Brăneşti, sunt morți şi răniţi, 
civili împuşcaţi din avion. Sunt mitraliate mici 
gări din câteva județe din Muntenia şi Oltenia 
(Balş, Titu, Gheorghieni, Mierle, Slatina), obiec- 
tive fără importanță militară şi lipsite de apărare, 
unde americanii trag cu armamentul de bord în 
cei care se găseau pe peroane. 

Întorcându-ne la Dan Vizanty şi la Grupul 6 
Vânătoare, se poate afirma fără dubiu că 10 
iunie a reprezentat un apogeu şi o zi fastă, o zi 
eroică pe care niciunul dintre piloții acestui 
grup, care au supraviețuit războiului, începând 
cu Vizanty, nu a putut-o uita. Bilanţul zilei a fost 
fantastic de bun: 23 de avioane americane 
doborâte, şi un al 24-lea, avariat, se prăbuşeşte la 
sud de Dunăre. Din Escadrila 59, au câte o victo- 
rie: cpt.av. Constantinescu Petre, It.av. Baciu 
Dumitru (Tache), adj.av. Dimache Constantin, 
adj.av. Nicola Ioan, adj. av. Lepădatu Ilie. Din 
Escadrila 61, au câte două victorii: It.av. Dumi- 
trescu Mircea, slt.av. Ianculescu Eugen, adj.mj.av. 
Ilie Dumitru, adj.av. Dimache Ioan, adj.av. 
Țuţuianu Gheorghe, şi câte o victorie: adj.av. 
Cocebaş Gheorghe, adj.av. Husea Ioan, adj.av. 
Zamfir Gheorghe. Din Escadrila 62, adj.av. 
Vlădăreanu Aurel are două victorii, iar adj.av. 
Coteanu Pavel, o victorie. Comandantul Grupu- 
lui 6, căpitanul Dan Vizanty, are două victorii sig- 
ure şi una probabilă. Pierderi au fost puţine însă 
dureroase: It. Limburg Nicolae, adj. Tari Mihail şi 
adj. Giurgiu Alexandru. Îl amintesc şi pe subloco- 
tenentul mecanic Nanculescu, mort în aceeaşi zi. 





anul VIII e nr. 87 


77 


ROST 


HISTORIA 





Pentru întreaga sa activitate pe frontul de 
est şi în apărarea teritoriului, dar cu siguranță, în 
special pentru felul în care şi-a condus grupul de 
vânătoare în acea memorabilă zi de 10 iunie, Dan 
Vizanty avea să fie propus pentru Ordinul „Mihai 
Viteazul”. Va primi această decorație abia pe 3 
octombrie 1944, când alianțele erau deja altele. 
Astfel că, pe brevet nu se poate citi decât că Or- 
dinul i-a fost acordat „pentru fapte de arme ex- 
cepționale săvârşite pe câmpul de luptă”... 

Tot ca o recunoaştere a valorii şi notorietății 
sale ca pilot şi comandant de grup, în urma victo- 
riei de pe 10 iunie, Vizanty apare pe coperta re- 
vistei „Aripi Româneşti” nr. 65 din 15 iunie 1944, 
şi pe coperta revistei „Realitatea ilustrată” nr. 
903, din 6-12 august 1944. În imaginea din 
„Aripi Româneşti”, legenda glăsuieşte: „Căpita- 
nul aviator Dan Vizanti, as cu 12 Liberatoare 
doborâte şi comandantul unui eroic grup de 
vânătoare, «comunică» mascotei unităţii victoria 
zilei”. În ambele fotografii figura îi este luminată 
de un zâmbet larg, şi ridică în braţe un căţel. Era 
deja celebru. 


Trei zile după victoria Grupului 6, ziarul 
„Universul” titra: „Unitatea căpitanului Vizanty, 
care s-a remarcat continuu în lupta contra 
avioanelor de teroare (americane - nota mea, 
subl. mea, D.F.), a reuşit în câteva minute să do- 
boare 22 avioane inamice. Un comunicat german 
precizează că din circa 100 avioane care ne-au 
atacat teritoriul, 28 (cifră exagerată, nota mea, 
D.E.; în realitate, au fost 24) au fost doborâte de 
aviatorii noştri de vânătoare, în total fiind 
nimicite 48 aparate. Populaţia aflată pe unele 
şosele din afara capitalei, care cu câteva secunde 
mai înainte era îngrozită de jerbele de foc 
slobozite din gura mitralierelor şi tunurilor de 
bord inamice a avut satisfacția să vadă prăbu- 
şindu-se pe loc numeroase avioane dușmane” 
(loan Veliciu, Splendida victorie obținută sâm- 
pătă de vânătorii noștri, în „Universul” nr. 161 
din 13 iunie 1944). 


Bibliogratia pe care se sprijină prezentul text va fi reprodusă 
Ia sfârșitul ultimului articol al acestui ciclu. 
Fotografii din colecţiile Ana-Maria Vizanty şi Mihai Andrei 

















78 


anul VIII e nr. 87 


VIA SACRA 





Arătările Mântuitorului 
după Inviere 





Pr. Gheorghe Calciu 


u vom face o simplă numărătoare a arătă- 

rilor lui Iisus, după Învierea Sa din morţi, 

ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat 
minţii noastre să înțeleagă, anumite sensuri ale 
acestor arătări şi, mai ales, cum s'a dovedit odată 
mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătă- 
rile şi cuvintele Lui. 

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o 
Evanghelie de referință, cum am făcut în studiul 
Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau 
carte a Noului Testament care spune ceva despre 
aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comenta- 
tă. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcție 
de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în 
Noul Testament. 

Începem deci cu Sfânta Evanghelie de la 
Matei, capitolul 28. Aşadar, femeile mironosiţe au 
venit la mormânt foarte de dimineață, când abia 
începea să se lumineze de ziuă. Înainte de a ajun- 
ge la mormânt, s'a făcut cutremur şi ele au văzut 
îngerul Domnului ca un fulger străbătând văz- 
duhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând pia- 
tra mormântului şi şezând pe ea. 

Femeile ajung peste puţină vreme la mor- 
mânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii 
care păzeau mormântul zăcând ca morţi. Autorul 
nu ne redă discuţia dintre femei şi înger, ci numai 
«răspunsul îngerului: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe 
lisus Cel răstignit căutați: nu este aici, căci S'a scu- 
Iat precum a zis. Veniţi de vedeți locul unde fus- 
ese pus; și mergând degrabă spuneți ucenicilor 
Săi că S'a sculat din morți. Si iată că va merge mai 
înainte de voi în Galileea. Acolo II veţi vedea. 
Iată, eu vam spus.» (Mt. 28 : 5-7) 

Relatarea Învierii la Sf. Marcu este foarte ase- 
mănătoare cu cea de la Sf. Matei cu mici deose- 
biri: el numeşte trei femeile mironosițe: Maria 
Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea 
care veniseră să ungă trupul Domnului cu mires- 


me. Pe drum se întrebau între ele cine le va pră- 
văli piatra de la uşa mormântului, care era foarte 
grea. Când s'au apropiat de mormânt şi şi-au ridi- 
cat privirile, au văzut piatra răsturnată. Probabil 
că S'au mirat în sinea lor, dar poate au socotit că 
grădinarul a făcut acest lucru. Intrând în mor- 
mânt, s'au spăimântat la vederea îngerului înveş- 
mântat în alb şi care le-a spus exact aceleaşi cu- 
vinte referitor la lisus Cel răstignit pe care ele Îl 
căutau. Îngerul le îndeamnă să spună ucenicilor 
despre Înviere şi despre întâlnirea din Galileea. 

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănă- 
toare cu câteva deosebiri mici faţă de primii doi 
Evanghelişti: Femeile mironosițe merg la mor- 
mânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea 
ce le miră, intră în mormânt şi constată că trupul 
Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbaţi în 
haine strălucitoare - doi îngeri - care le spun : 
«De ce pe Cel viu Îl căutaţi între cei morți? Apoi 
le vestesc Învierea şi le dau îndemnul de a spune 
ucenicilor despre Înviere şi să le amintească de 
întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse 
înainte de arestare. Deşi nu avem decât un singur 
text anterior Învierii Domnului care să ne vor- 
bească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu 
ucenicii Săi înainte de arestare (la Sf. Luca), faptul 
Că toţi trei Evangheliştii vorbesc despre ea cu fer- 
mitate, înseamnă că a existat această convenție, 
chiar dacă numai un evanghelist a pomenit-o. 
Sfântul Luca numeşte şi el trei femei mironosițe, 
dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea ce 
înseamnă că au fost mai multe femei, cel puţin, 
patru. 

După aceste relatări succesive ale Învierii 
Domnului la cei trei Evanghelişti sinoptici, ne pu- 
tem forma o părere privind cum s'a petrecut mi- 
nunea. Cu siguranţă, lisus a înviat înainte ca fe- 
meile mironosiţe să fi ajuns la mormânt, iar pia- 
tra mormântului a fost răsturnată de înger după 
Învierea Sa, aşa cum se vede din relatarea Sf. 
Evanghelist Matei, care spune că femeile, venind 





anul VIII e nr. 87 


79 


ROST 


VIA SACRA 





dis-de-dimineață, au văzut îngerul ca un fulger 
oprindu-se la mormânt, apoi a răsturnat piatra şi 
a şezut pe ea. 

Într'adevăr, Mântuitorul S'a sălăşluit în pân- 
tecele Sfintei Fecioare şi S'a născut fără a strica 
cheile fecioriei; după pogorîrea de pe cruce, lisus 
a fost pus întrun mormânt nou, în care nimeni 
niciodată nu mai fusese pus (cf. loan 19: 41), sim- 
bol al naşterii din Fecioară. Şi aşa cum a ieşit din 
Pântecele Sfintei mamei Sale, tot aşa a ieşit din 
mormânt fără a sparge piatra de la intrarea mor- 
mântului. Îngerul a prăvălit piatra pentru ca fe- 
meile mironosițe să vadă că mormântul era gol 
şi, de asemenea, ca Petru şi loan, care vor veni la 
mormânt, după vestirea Învierii de către femeile 
mironosiţe, să poată vedea mormântul gol şi giul- 
giul nedesfăcut. În Ardeal, există icoane care ÎL 
arată pe lisus trimfător, ieşit din mormânt şi 
stând pe piatra nerăsturnată a mormântului, în- 
semnând că a ieşit prin piatră înainte de răstur- 
narea ei. 

Simbolistica aceasta mi se pare foarte impor- 
tantă şi țin să o subliniez şi în momentele urmă- 
toare ale studiului nostru. 

Prima arătare a Mântuitorului a fost către fe- 
meile mironosiţe. La Matei ni se spune ca, după ce 
îngerul le vesteşte femeilor Învierea şi le arată, ca 
dovadă, mormântul gol, trimițându-le să vesteas- 
că ucenicilor Învierea şi să le spună să meargă în 
Galileea, acestea au plecat în grabă. Înainte de a 
ieşi din grădină, lisus li se arată, le spune «Bucu- 
rați-vă b. Femeile 1 s'au închinat căzând Ia picioa- 
rele Lui. lisus le trimite să vestească ucenicilor Săi 
Învierea şi să le reamintească întâlnirea din Gali- 
leea. Am subliniat căderea Ia picioarele Lui pen- 
tru un argument ulterior. 

După toate aparențele, următoarea arătare 
a lui lisus a fost către Maria Magdalena, care veni- 
se cu femeile mironosiţe, dar nu plecase cu ele. 
Neîncrezătoare în ceea ce văzuse (din ea lisus sco- 
sese şapte draci şi ştia cât de înşelător este diavo- 
lul) sa întors la mormânt căutând dovezi pentru 
veridicitatea Învierii. Avea o stare de pustiire care 
îi cuprinsese inima şi ea plângea la mormânt. 
Atunci a văzut doi îngeri înăuntru, unul la cap şi 
altul la picioarele locului unde zăcuse Iisus, care 
au întrebat-o de ce plânge. Ea le-a răspuns: Pentru 


că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au 
pus. (In. 20: 13). Fără îndoială că a auzit un zgo- 
mot, nu a mai aşteptat răspunsul îngerilor, s'a în- 
tors şi L-a văzut pe lisus aproape, dar nu L-a recu- 
noscut. Ca şi îngerii, Mântuitorul a întrebat-o de 
ce plânge, pe cine caută. Maria, a crezut că este 
grădinarul şi L-a întrebat dacă el a luat trupul lui 
Iisus, rugându-l să-i spună unde L-a pus ca ea să se 
ducă să-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: 
Marie! În clipa aceea L-a recunoscut, a strigat Ra- 
buni! şi Sa aruncat la picioarele Lui, dar Ela oprit: 
o: Nu te atinge de Mine căci încă nu M'am suit la 
Tatăl Meu, ci mergi la frații Mei şi spune-le: Mă sui 
Ia Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi 
Dumnezeul vostru. (In. 20 : 17) 


EEE 





E Pur mem na a aia a a REP DE rada) E 
ă pă m, - 7 1 SĂ - == 
, = ; 








Această întâlnire este plină de tâlcuri şi de 
simboluri. Cu puține minute mai înainte, lisus în- 
găduise femeilor mironosiţe să se arunce Ia pici- 
oarele Lui şi să-L atingă. De ce acum, nu-i permite 
Mariei să se atingă de El până ce nu Se va înălța la 
cer? Peste alte câteva ore, se va duce la Apostoli 
care stăteau încuiați în odaie de frica fariseilor şi- 
i va îndemna: Pentru ce sunteţi tulburaţi și de ce 
se ridică asttel de gânduri în inimile voastre. Ve- 
deți mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt. 
Pipăiți-Mă şi vedeți că duhul nu are carne și oase 





80 


anul VIII e nr. 87 


VIA SACRA 


ROST 





aşa cum Mă vedeţi pe Mine având (Lc. 24: 39). 
Fără îndoială că ucenicii L-au pipăit şi totuşi au 
continuat să se îndoiască. Spre a-i convinge, lisus 
i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei l-au dat 
un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat. 

Aşadar, fără a Se fi înălțat mai întâi la cer, 
cum i-a spus Mariei Magdalena, Mântuitorul a 
permis femeilor mironosiţe să-l sărute picioarele 
şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-l pipăie 
mâinile şi picioarele pentru a-i încredința că nu 
era un duh, ci El Însuşi. Acelaşi lucru îl va face şi 
cu Toma la arătarea către ucenici, după o săptă- 
mână. Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena 
spunându-i să nu-L atingă pentru că încă nu S'a 
suit la Tatăl Său? 

Aici trebuie să ne înălțăm duhul şi să ne 
gândim la o anumită simbolistică. Mântuitorul a 
folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o 
relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dum- 
nezeu. Când a fost însă vorba de adevăruri divine 
care nu pot fi înțelese cu mintea noastră, ci doar 
acceptate prin credință, atunci nu a mai folosit 
simbolul, ci afirmaţia directă şi susținută. Când a 
spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut afirma- 
ţia clară, nedisimulată sub simboluri şi a acceptat 
moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. 
Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi 
sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă 
trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în 
Împărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci 
afirmaţia clară şi Dumnezeu nu este un Dumne- 
zeu mincinos cum este diavolul. În Capitolul 6 de 
la Ioan, lisus face această afirmaţie neumbrită şi 
era gata să moară pentru ea şi să-şi piardă uceni- 
cii, dar nu a umbrit afirmaţia Sa preluată la Cina 
de Taină într'un cadru ritual. Aşa că atunci când 
protestanții afirmă că Cina de Taină şi pâinea şi 
vinul erau doar simboluri ale trupului şi sângelui, 
ÎL fac mincinos pe Însuşi Dumnezeu şi ei urmează 
până astăzi calea înşelăciunii lor. 

Simbolul Mariei Magdalena închipuia atunci 
neamurile care vor veni la credință abia după ce 
lisus se va înălța la cer şi va trimite Duhul Sfânt 
ucenicilor care vor pleca în lume la propovădui- 
re. Mai este un aspect tulburător în această întâl- 
nire dintre lisus şi Maria Magdalena. Ea ÎL văzuse 
pe Domnul ultima oară vineri seara, la punerea 


Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme 
de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de 
zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi to- 
tuşi, chiar atunci când S'a uitat la EI, lângă mor- 
mânt, nu L-a recunoscut. De ce? 

Presupunem că lisus, ieşit proaspăt din mor- 
mânt prin Înviere, trecând prin piatra mormân- 
tului, fără a o sparge, avea o anumită descărcare 
materială o străvezime care Îl îndepărta oarecum 
de la ochii omeneşti. Şi totuşi, când Iisus a strigat- 
o pe nume - Maria - ea L-a recunoscut fulgerător 
şi s'a aruncat la picioarele Lui. lisus spusese: 
Nimeni nu poate vine la Mine fără a ți mai întâi 
atras de Tatăl Meu. (loan 6 : 44) De aceea nu ve- 
nim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe 
nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră 
poate fi ca a Mariei - ne aruncăm la picioarele 
Lui, sau ca a lui Iuda, ne ducem la pierzanie. Che- 
mată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit 
Rabuni Chemat, Toma a răspuns: Domnul meu şi 
Dumnezeul meu. Fiecare suntem atraşi/chemaţi 
de lisus, pe multe căi, până ce mintea ni se lumi- 
nează, înțelegem chemarea şi ne aruncăm la pi- 
cioarele Lui. 

La arătarea către ucenici, lisus a mâncat 
peste şi un fagure de miere pentru a-i convinge că 
nu era un strigoi, deşi îl pipăiseră. În tot Orientul, 
până astăzi (şi în țara noastră), există superstiția 
adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela 
cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce 
strigoiul nu poate face este să mănânce. lisus le-a 
spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a 
dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au 
crezut că EI este, apoi dovada mâncării şi au 
crezut. 

După o săptămână, tot Duminică, lisus se 
arată iarăşi ucenicilor Săi, închişi în odaie (pro- 
babil aceeaşi). Toma era cu ei, data trecută lipsise. 
Când aflase de la ucencii că i-a vizitat Învățătorul, 
el le-a răspuns că nu va crede până ce nu va pune 
degetul său în semnul cuielor Lui lisus şi mâna sa 
în coasta Lui. Această arătare a fost făcută special 
pentru a-l convinge pe Toma, semn ca lisus îl pre- 
țuia, dar şi pentru că, la Cina cea de Taină, spus- 
ese despre ucenicii Săi (loan, cap 17), că pe nici 
unul nu l-a pierdut decât pe fiul pierzării. Există o 
accepţiune generalizată în cazul Toma, ca să-l so- 





anul VIII e nr. 87 


8l 


ROST 


VIA SACRA 





cotim pe el ca prototip al necredinciosului, pen- 
tru că spusese - când ucenicii l-au anunţat că vă- 
zuseră pe Domnul - că el nu va crede până nu va 
pune degetul. 

El fusese anunţat de ucenici, nu Domnul îi 
apăruse. Când femeile mironosițe i-au anunţat pe 
ucenici că l-au întâlnit pe Domnul în grădina mor- 
mântului şi că EI era viu, nu le-au crezut, ci au 
socotit zicerea lor o aiureală; când Maria Magda- 
lena vine şi le spune că a vorbit cu Domnul la 
mormânt şi că era viu, toți au zis că este halucina- 
ţia unei femei doborâte de durere. Numai Petru şi 
Ioan au alergat la mormânt, dar nu pentru că ei 
crezuseră, ci pentru ideea: Dar dacă... 7! 

A intrat Mântuitorul în odaia unde ucenicii 
erau adunați, i-a chemat să-L pipăie şi n'au crezut; 
l-au dat să mănânce şi abia atunci au crezut. A 
venit lisus pentru Toma şi L-a chemat să-l pipăie 
rănile, dar Toma nu a venit, ci a spus: Domnul 
meu şi Dumnezeul meu. Toma este omul rațional 
care are nevoie de dovezi, dar nu atât de amă- 
nunţite cum i-au cerut apostolii lui Iisus. Toma nu 
era un necredincios, ci un om care avea nevoie 
numai de o mică dovadă, pentru a se arunca în 
marele întuneric al cunoaşterii lui Dumnezeu, 
pentru care va merge până la moarte. 

Două din arătările care urmează au semnifi- 
caţii adânci şi chiar un anumit dramatism în rela- 
tare: aceste două sunt: Arătarea lui lisus lui Luca 
şi Cleopa pe drumul spre Emaus şi arătarea lui 
Iisus celor şapte ucenici la Marea Tiberiadei. 

Emaus era o localitate Ia o distanță cam de 
60 de stadii, ceea ce ar veni, în măsurătoare me- 
trică, ceva peste 11 km. Întâmplarea aceasta ne 
este semnalată numai de Sf. Evanghelist Luca, 
deşi majoritatea comentatorilor cred că ea se gă- 
seşte redată, în două versete, și de Sf. Marcu (6: 
12-13), unde spune că lisus S'a arătat altor doi 
ucenici pe țarină. Vestea învierii lui lisus tulbura- 
se cetatea Ierusalimului, unii o contestau, alții o 
credeau, fariseii şi cărturarii o blestemau ca pe o 
minciună, nimeni nu rămânea indiferent față de 
acest eveniment care depăşea dimensiunea natu- 
rală a vieţii. Doi ucenici plecaseră spre Emaus. 
Unul dintre ei, menţionat cu numele în relatarea 
Sf. Luca, era Cleopa; celălalt, aşa cum e şi firesc, 
trebuie, cu necesitate, să fi fost însuşi Sf. Luca, de- 


oarece numai el menționează evenimentul deta- 
liat. Erau şi ei tulburaţi, dezamăgiți de veştile con- 
tradictorii care circulau pe seama Învierii Dom- 
nului, dar mai ales, erau îndureraţi de neputința 
lor de a crede. 

La un moment dat, lisus a apărut lângă ei, 
mergând şi El spre Emaus, îi întreabă de ce sunt 
tulburați şi după ce ei Îi spun, îi ceartă pentru ne- 
credința lor şi le tălmăceşte din Scriptură tot ceea 
ce era despre E. Ajung la Emaus, la gazda celor 
doi. Mântuitorul se face ca vrea să meargă mai de- 
parte, cei doi încearcă să-L determine să rămână 
cu ei şi el acceptă. Gazda le oferă o cină şi lisus ia 
pâinea şi o frânge; atunci li se deschid ochii şi ÎL re- 
cunosc, dar EI se face nevăzut de Ia faţa lor. Cei doi 
ucenici îşi dau seama că focul din inima lor, când 
le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le 
vorbea. Au alergat înapoi la Ierusalim şi au relatat 
ucenicilor că au întâlnit pe Domnul şi ce le-a spus. 

Cei doi ucenici nu L-au recunoscut pe Iisus, 
probabil, din cauza aceleeaşi transfigurări spiri- 
tuale, dar poate că autorul nu asta a înţeles când 
spune că ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoscă 
(pe Iisus, n.n.). Poate că Mântuitorul a vrut să le 
tălmăcească scrisul sfânt despre EI, lucru pe care 
nu l-ar mai fi putut face în linişte, dacă le-ar fi spus, 
de la început cine era. Importanța impresionantă 
a evenimentului constă în aceea că ei L-au 
recunoscut la frângerea pâinii. Trebuie să ţinem 
cont de faptul că isus nu-Şi proclama identitatea 
cu uşurinţă; a făcut-o mai puternic după Înviere, 
văzând necredința apostolilor. De data aceasta, li 
S'a revelat celor doi printr'un gest: frângerea 
pâinii. Mulţi din teologi cred că EI avea un fel ini- 
mitabil de a frânge pâinea, gest care a devenit 
sacru pentru Apostoli după ce lau văzut la Cina de 
Taină. Acest gest inimitabil a fost proclamarea 
identităţii lui lisus față de cei doi ucenici. 

Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la 
Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea 
pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inega- 
labilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulbu- 
rătoare. Şapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, 
Iacob şi loan şi încă doi nenumiţi, Sau dus să pes- 
cuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu 
au prins nimic. Începea să se crape de ziuă, era o 
linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se 





82 


anul VIII e nr. 87 


VIA SACRA 


ROST 





întindea ca o apă moartă, străvezie şi luminată de 
stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. 
Barca se îndrepta încet spre țărm. Deodată acolo, 
pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, 
nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei au răspuns 
că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe țărm le-a 
spus: Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbi- 
ei. Au aruncat mreaja şi îndată s'a umplut de 
peşti, de parcă toate pietrele de pe fund sar fi 
prefăcut în peşti. 

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol 
Petru. Privea intens spre bărbatul de pe țărm şi 
i-a şoptit lui Petru: Domnul este! (In. 21:7). Petru 
era dezbrăcat până la brâu. Auzind că este Dom- 
nul, şi-a îmbrăcat haina şi s'a încins aruncându-se 
în apă şi venind înnot la Învățător. După aceea, 
vin şi ucenicii cu corabia, o trag la țărm şi aleargă 
Ia lisus, căci aflaseră de la loan cine era bărbatul 
care le cerea mâncare. Când au ajuns la EI, au gă- 
sit focul aprins şi jăratec şi peşte pus de-asupra şi 
pâine. lisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia: 
Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum. 

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la 
mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistența 
mrejei care, totuşi, nu s'a rupt. S'au întors la foc, 
pentru că lisus i-a îndemnat: Veniţi de prânziţi! 
Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L 
întrebe: Tu cine ești? Toţi ştiau că este Domnul. 


lisus S'a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a 
dat-o. De asemenea şi peştele. 

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat 
de lisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat 
mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui. 

Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era 
absolut limpede, încât vedeai peştii mişcându-se 
şi pietrele pe fund. Dacă în timpul nopții, când în- 
tunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apos- 
tolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi 
putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soa- 
relui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. 
Totuşi, au ascultat de EI fără ezitare. Sunt convins 
Că, în mintea lor, a fost un declic neconștientizat, 
poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, 
Iisus i-a spus lui Petru, după ținerea predicii de pe 
lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a 
corăbiei şi acesta a protestat: Învățătorule, toată 
noaptea ne-am trudit şi n'am prins nimic. Dar, 
după vorba ta, voi arunca mreaja. Şi minunea s'a 
petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui 
Iisus, dar loan, luminat prin dragostea temeinică 
prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi 
i-a spus lui Petru. Acesta avea firea năvalnică pe 
care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: 
La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a 
Apostolilor că, chiar dacă toţi se vor lepăda de 
Învățător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui 








anul VIII e nr. 87 


83 


ROST 


VIA SACRA 





să moară, tot nu se va lepăda. Iisus îl domoleşte 
prevenindu- că, înainte de a cânta cocoşul, Petru 
se va lepăda de EI de trei ori. Întradevăr Petru s'a 
lepădat de Domnul de trei ori: prima dată prin 
simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia 
oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus 
aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăin- 
du-se 

În altă împrejurare, când lisus a venit la 
Apostoli în corabie, mergând pe apă, Petru I-a stri- 
gat: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la 
Tine pe apă! (Mt. 14:29) Iisus i-a poruncit şi el a co- 
borât imediat din corabie şi a început să meargă pe 
apă, dar i sa făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l 
scape. lisus l-a apucat de mână mustrându-l do- 
jenitor: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este 
bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor 
servi ca argumente în partea a doua a eseului nos- 
tru despre arătarea lui lisus la Marea Tiberiadei. 

Revin la gestul inimitabil a lui lisus în frânge- 
rea pâinii, care L-a descoperit de astă dată celor 
şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. 
Dacă citim cu atenţie textul deja analizat, vedem 
că, la venirea ucenicilor la țărm, au găsit jăratec şi 
peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L în- 
tâlni pe Învățător, nu adusesera din peştele prins 
de ei. Probabil că acest peşte, voia să amintească 
ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S'a arătat 
în noaptea Învierii şi nu au crezut că este EI, decât 
numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul 
trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui 
la focul din curtea arhiereului. Cât despre cei 153 
de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asu- 
pra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în 
afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era 
foarte complicată şi iezuită (comentariul), folo- 
sind înmulţiri şi adunări şi apoi împărțiri pentru 
a ajunge la o semnificaţie care mi s'a părut nejus- 
tificată şi pe care am şi uitat-o. 

Partea a doua a întâlnirii cu lisus la Marea 
Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mis- 
tic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi ca- 
tolici privind primatul lui Petru şi, în consecință, 
al Papei. Catolicii iau textul ca atare, desprins de 
orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, 
şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba 


lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respec- 
ta, până la a-l numi satană. 

Dar să urmărim textul lui loan. De îndată ce 
lisus S'a revelat celor şapte Apostoli prin frânge- 
rea pâinii, s'a făcut linişte desăvârşită, au mâncat 
toți în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia 
să se întâmple. Percepția mea personală este că, 
atât Petru, cât şi ucenicii ceilalți, bănuiau ce tre- 
buie să se întâmple. O jenă gravă plutea în atmos- 
fera mistică a întâlnirii. Poziţia lui Petru în rându- 
rile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea 
lui şi ei ştiau că Domnul va trebui să clarifice 
această poziţie în vreun fel. Petru fusese multă 
vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o 
întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cu- 
venită vârstei şi poziţiei lui în fața lui lisus. Totuşi, 
în toate împrejurările mai intime, niciodată Mân- 
tuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob 
şi pe loan. La Cina de Taină, este evidentă o pre- 
ferință a Domnului faţă de loan, nu numai pentru 
faptul că a stat cu capul pe pieptul Învățătorului - 
loan era un copil şi Învățătorul îl proteja - ci, mai 
ales că, atunci când Domnul a spus că unul din ei 
ÎL va vinde, Petru la rugat pe loan să-L întrebe 
cine este vânzătorul, ceea ce lisus i-a descoperit 
lui loan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus 
după aceea lui Petru. 

Dar lisus spusese atunci ceva mult mai im- 
portant pentru mântuirea lui Petru de păcatul 
lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Evanghelist 
Luca (22: 31): Simone, Simone, iată că satana va 
cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M'am rugat 
pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, 
revenindu-ți oarecând, întăreşte pe frații tăi 
(Luca 22 : 31-32). Cuvintele acestea puternice 
răsunau încă în inima lor tot aşa de adevărate ca 
şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoșul, de 
trei ori te vei lepăda de Mine. Cred că pentru aces- 
te cuvinte ale lui lisus, Ucenicii n'au avut nici o 
ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. 
Aceasta este opinia mea şi ea nu figurează în 
comentariile generale ortodoxe referitor la rein- 
stalarea lui Petru în treapta uceniciei. 

După ce isus şi ucenicii au terminat prânzul 
(loan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, 
fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile 
tuturor, această întrebare era continuarea gându- 





84 


anul VIII e nr. 87 


VIA SACRA 


ROST 





rilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Între- 
barea lui lisus se lega direct de afirmaţia lui Petru 
făcută la Cina de Taină (referindu-se Ia colegii săi 
întru apostolie, că el nu se va lepăda niciodată de 
Învățător). lisus i-a spus acum: Simone, fiul lui 
Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât 
aceştia? Şi firea năvalnică a lui Petru s'a răsfrânt 
încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o 
clipă, de lepădare: Da, Doamne, Tu știi că te iu- 
besc. Totuşi mi se pare că există o anumită pru- 
dență în răspunsul lui Petru, care nu s'a mai înăl- 
țat pe sine de-asupra apostolilor celorlați; aceasta 
ne face să credem că amintirea lepădarii era vie 
în mintea lui. lisus i-a încredințat paşterea mielu- 
şeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie Ia pri- 
matul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într'o ju- 
decată unde prima mărturie trebuia întărită pen- 
tru a fi acceptată (în astfel de situații se cereau 
trei mărturii), lisus îl întreabă a doua oară, fără 
referire la ceilalți apostoli: Simone, fiul lui Ioana, 
mă iubeşti? Petru confirmă fără a mai adăuga 
nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu 
ştii că te iubesc. Iisus îi încredințează paşterea 
oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară 
- ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simo- 
ne, fiul lui Iona, Mă iubeşti? 

În ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor 
că lisus făcea restaurarea lui Petru în treapta 
apostoliei, această a treia întrebare l-a întristat 
adânc pe Petru pentru că Învățătorul i-a zis a treia 
oară mă lubeşti şi I-a răspuns cu mare întristare 
în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iu- 
besc. Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată 
această interogaţie repetată de trei, se referea la 
cele trei lepădări ale sale, prin care i se ştergea pă- 
catul comis atunci şi era reintegrat printre ceilalți 
apostoli. 

Este evident pentru orice om de bună cred- 
inţă că nui se acordau acum lui Petru puteri spe- 
ciale, fiindcă, în acest caz, de ce s'ar fi întristat el 
la cea de a treia întrebare. Când lisus S'a adresat 
Apostolilor după Înviere şi le-a spus: Mergeţi în 
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia Ia toată 
făptura, (Mc. 16:15), Învățătorul nu s'a referit la 
Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăs- 
ese oarecum confuză printre ceilalți. Iisus inten- 
ționa să-l reintegreze pe cel lepădat de EI printr-o 


reinstituire solemnă, un fel de primire a unui ere- 
tic în ortodoxie în vremea noastră. Când catolicii 
afirmă că acum i S'a dat o putere specială, se în- 
şeală cu bună ştiinţă: lui Petru i s'a dat acum pute- 
rea pe care ceilalți Apostoli au avut-o de la înce- 
put, pe care ei nu o pierduseră ca Petru şi care le 
fusese întărită de Iisus în Duminica Învierii. 
Acum, Petru a fost reprimit în treapta lor şi i s'a 
redat şi dreptul de propovăduire la toată făptura: 
Paște mieluşeii mei, Paşte oile mele. 

Dacă în toată această tainică perioadă de 
după Învierea Domnului a existat ceva special 
pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegi- 
aţi: Toma, pentru care lisus a venit în mod special 
pentru a-l convinge de Învierea Sa şi loan, despre 
care a spus lui Petru, la această arătare discutată 
de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică loan n.m.) 
să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu ur- 
mează-Mă pe Mine (loan 21: 22). Astfel lisus mus- 
tră încă odată îndrăzneala lui Petru. 

În legătură cu Petru, mai este ceva impor- 
tant, dar nu atât pentru el, cât pentru modali- 
tatea Învierii Domnului. După ce Maria Magdale- 
na anunţă Apostolii că a vorbit cu Domnul la mor- 
mânt şi că era viu, aceştia s'au îndoit. Numai Pe- 
tru şi loan au alergat la mormânt pentru a vedea 
ce se întâmplase acolo. loan, mai tânăr, alerga 
mai repede, s'a uitat în mormânt, a văzut giulgiul 
gol, dar nu a intrat, din respect pemtru vârsta lui 
Petru. După puţină vreme, Petru a ajuns şi el la 
mormânt şi au intrat pe rând înăuntru. Acolo au 
văzut giulgiul zăcând pe pământ, dar marama cu 
care fusese acoperită faţa lui lisus, nu era la un loc 
cu giulgiul, ci era făcută sul şi pusă în altă parte. 
Atunci, adaugă Sf. Evanghelist loan, au văzut şi au 
crezut. 

Dacă giulgiul ar fi fost desfăcut şi ar fi zăcut 
la pământ ca o bucată oarecare de pânză, nu cred 
că ar fi avut efectul de şoc pe care l-a avut asupra 
celor doi Apostoli. Fără îndoială ca era ceva stra- 
niu în modul în care giulgiul zăcea pe pământ, 
încât Sf. loan să scrie că au văzut giulgiul şi au cre- 
zut, fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura că EI trebuia 
să invie din morți (In. 20: 9). 

Ținând cont de ceea ce am citit din capitolele 
anterioare şi de tradiţia iudaică legată de înmor- 
mântări, ne aducem aminte că, după moartea pe 





anul VIII e nr. 87 


8 


ROST 


VIA SACRA 

















a Ra DL Face 
cruce a Mântuitorului, iudeii căutau acum să sca- 
pe de trupurile celor răstigniți (lisus şi cei doi tâl- 
hari) deoarece a doua zi era paştele şi mozaismul 
nu permitea neîngroparea morţilor de paşti. 

Iosif din Arimateia, ucenic în ascuns al lui 
lisus, s'a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui 
Iisus. Acesta s'a mirat de faptul că Învățătorul mu- 
rise aşa de curând, a chemat centurionul şi l-a în- 
trebat şi acesta a confirmat moartea (probabil era 
sutaşul care strigase la moartea Mântuitorului - 
văzând toate fenomenele supranaturale: Cu ade- 
vărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54). 

Ştim din relatarea Sf. loan că Pilat a trimis 
totuşi ostaşi să verifice, că aceştia au văzut că cei 
doi tâlhari nu muriseră şi le-au zdrobit fluierele 
picioarelor (fapt care crea un şoc şi aducea 
moartea fulgerătoare), iar lui lisus nu i-au zdrobit 
fluierele picioarelor, ci numai i-au străpuns inima 
cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui lisus 
de pe cruce; a venit şi Nicodim, cel care mersese 
noaptea la lisus să-L întrebe (vezi In. Cap 3), care 
a adus ca la o sută de litre de amestec de smirnă 
cu aloe, au muiat giulgiul în amestec, apoi au înfă- 
şurat trupul Domnului cu giulgiul muiat în miro- 
denii şi l-au pus în mormântul în care nimeni 
niciodată nu mai fusese pus (In. 19: 42). 

Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face 
pânza giulgiului mai dură, ca un ulei sicativ. Ceea 





ce au văzut Petru şi loan a fost giulgiul nedesfă- 
cut, păstrând forma trupului lui Iisus, ceea ce 
însemna că Domnul ieşise prin giulgiu fără a-i fi 
stricat forma pe care o luase după trupul Lui. Co- 
roborînd toate fenomenele supranaturale de la 
Naşterea Mântuitorului şi până la Invierea Sa, ve- 
dem o serie de simboluri care se înlănțuiesc spre 
o finalitate supremă: dumnezeirea lui Iisus. El S'a 
născut din femeie fără de bărbat şi această femeie 
era fecioară şi nu mai avusese în pântece, aşa 
cum, la îngropare, Iisus fusese pus întrun mor- 
mânt nou în care nimeni nu mai fusese pus; Mân- 
tuitorul a ieşit din giulgiu fără a-l sfâşia sau a-l 
desface şi apoi, şi din groapă, prin piatra neridi- 
cată, fără a o sparge, aşa cum a ieşit din pântecele 
mamei Sale fără ca ea aibă durerile naşterii şi fără 
a-i strica cheile fecioriei. 

O altă arătare a Mântuitorului către Apostoli 
şi alți credincioşi ne este amintită de Sfântul Pa- 
vel, care însă nu elaborează deloc asupra împre- 
jurărilor. De altfel, el nu intenţionează să ne re- 
lateze arătarea lui lisus, ci numai o citează ca un 
argument al Învierii Domului, în Epistola 1 către 
Corinteni, cap. 15. Iată textul: ...că Hristos a murit 
pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a 
fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scrip- 
turi, şi că i Sa arătat lui Chefa, apoi celor doispre- 
zece: după aceea S'a arătat, în acelaşi timp, la pes- 
te cinci sute de fraţi dintre care, cei mai mulți trăi- 
esc până astăzi, iar unii au adormit. După aceea 
Sa arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar la 
urmă, ca unuia nenăscut la vreme, S'a arătat şi 
mie... (V. 3-8) 

Unele din aceste arătări, pomenite de sf. 
Apostol Pavel, au avut loc înainte de Înălțarea 
Domnului (FE. A. 1: 9-11), altele după. Când Apos- 
tolul Neamurilor spune că lisus S'a arătat celor 
12, acest fapt s'a petrecut după Înălțare şi după ce 
a fost ales de către conclavul Apostolilor, Matia, 
spre a completa numărul apostolilor, după spân- 
zurarea lui Iuda. Despre arătarea lui Iisus lui 
Pavel avem, pe larg, relatarea din Faptele Aposto- 
lilor, minune petrecută pe drumul Damascului. 

Sfârşit şi Slavă Învierii Tale, Doamne! 


Notă: Toate citatele sunt după ediția jubiliară a Bibliei, 
a Î.PS. Bartolomeu Anania. 





86 


anul VIII e nr. 87 


ANIVERSARĂ ROST 





Prietenul Marcel Petrişor 


L-am cunoscut pe dl Marcel Petrişor pe la mijlocul anilor “90, cu prilejul 
unei vizite pe care a tăcut-o pe neaşteptate la Bacău. Domnul Profesor, 
cum îi spunem mulți dintre apropiații săi, m-a termecat cu dezinvoltura, 
veselia, cultura sa vastă, poveştile sale minunate și mai ales cu dragul pen- 
tru ceilalți, pe care îl expiră prin toți porii. Au mai trecut câțiva ani pînă 
ne-am cunoscut mai bine şi i-am cîştigat prietenia - prin care mă onorează 
şi mă obligă. Felul său, zîmbitor şi discret, dar adînc lucrător, de a-și mani- 
festa credinţa, precum și modul, tenace dar lipsit de încrîncenare, în care 
îşi urmăreşte idealurile, sînt pilduitoare pentru mine. De aceea m-am bucu- 
rat mult că a acceptat să se implice de Ia bun început în Proiectul “Rost”. 
Am scris, în ultimii ani, de mai multe ori despre Domnul Profesor, în 
diverse gazete, și i-am închinat și un număr din ROST, pentru că viața sa 
are valoare de exemplu. Dar încă mai sînt multe de spus despre această 
personalitate-reper. Așa încît, acum, cînd Domnul Profesor împlineşte 80 
de ani, preiau aici o evocare a lui Lucian D. Popescu, un mai vechi prieten 
al său. i aducem astfel un modest omagiu și îi urăm: La mulți şi frumoși 
ani! Și pentru că s-ar putea ca urarea mea să pară nepotrivită, avînd în 
vedere virsta adresantului, am să vă spun pe scurt o istorie care m-a mar- 
cat. Acum vreun an, poate doi, di Marcel Petrişor constata, nu fără o 
ușoară urmă de nostalgie, că i-a slăbit puterea. „Cum așa dom” profesor?“, 
zic eu. „Păi, uite, pînă anul ăsta, ridicam singur sacul de ciment de jos şi îl 
duceam pînă la biserică, în deal. Acum trebuie să mi-l pună cineva pe 
umăr. “ Ei, cu așa puteri slăbite, cred că dom” profesor ar putea să mă vadă 
pe mine ieşind la pensie Ia limită de vîrstă. (Claudiu Târziu) 


Lucian D. Popescu 





| l cunosc de pe Ia sfârşitul anilor '70. Prieten de 


familie, venea în casa noastră, plăcîndu-i 

atmosfera salonului care, mulțumită bunicii, 
salva nuanțe interbelice. Era un povestitor extra- 
ordinar şi, copil fiind, mă fascinau amintirile 
copilăriei lui. Mai tîrziu, deşi nu l-am avut profe- 
sor la şcoală, mi-a devenit cel mai bun dascăl: era 
subtil şi eficient în cea mai mare măsură, com- 
binînd largheţea cu rigoarea, non-conformismul 
cu un tradiționalism creştin care în epocă era 
foarte rarl. Primit în apropierea lui, am descope- 





Marcel Petrişor, nedespărțit de pipa lui şi la 80 de ani 


! În completarea normei şcolare de Ia liceul unde funcționa, avea ore şi în altă parte, undeva Ia seral. Iar acolo, 
celor care nu erau de trecere Ia franceză le zicea: “MĂ, tu nu ştii nimic şi nu te pot trece. Dar învață măcar Tatăl 
nostru şi Crezul în franceză şi te trec. Că alţii sînt doctori academicieni şi nu ştiu nici atât...”. 





anul VIII e nr. 87 87 


ANIVERSARĂ 





rit ceva ce discreția absolută - el nepărînd să fie 
în mod obişnuit un păstrător de secrete, ba din 
contră - şi culoarea dominantă a vremurilor nu 
indicau defel: că era un rugător profund şi 
nesmintit. Am sfârşit, în ciuda enormei diferențe 
de vîrstă, prin a deveni prieteni. 

Ştiam că prietenia cu nepotul marelui poet 
Aron Cotruş îl băgase prima dată în puşcărie. În 
1951, chiar de ziua lui, a fost arestat pentru că 
“organele”, arestîndu-l cu cîteva zile înainte pe 
Ovidiu Cotruş, găsiseră asupra acestuia cartela 
de cantină a studentului Marcel Petrişor. Mîncau 
cu rîndul, azi unul, miine celălalt, căci Ovidiu era 
“dat în urmărire generală”. Multă vreme Marcel îl 
ascunsese chiar la părinții săi, în satul zărăndean 
Ocişor, foarte aproape de locul unde mulţi ani s-a 
ascuns şi . 

Ştiam că în 1954 fusese din nou condamnat 
pentru “favorizarea infractorului”, ceea ce în ca- 
zul lui Marcel era un eufemism juridic pentru aju- 
tarea. prietenilor unor prieteni. Pur şi simplu, 
proaspăt ieşit din puşcărie, le transmisese să 
abandoneze orice activitate ce putea fi privită ca 
subversivă, întrucât riscurile erau enorme. Cînd, 
după câtva timp, aceia au fost arestați, a fost are- 
stat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi 
Marcel. 

Ştiam că în 1956 prietenia cu unii care au 
fost arestați în urma proiectatei, dar nereuşitei 
manifestații de susținere a revoluţiei maghiare 
dusese şi la arestarea sa. 

“M-au băgat într-o cameră la Interne, unde 
Saşa [Alexandru] Ivasiuc era pe rangă. Scoseseră 
totul din el: era plin de sînge amestecat cu fecale 
şi urină. Pur şi simplu îl loveau de pereți apucînd 
cîte doi de rangă şi făcîndu-i vînt cu putere. 
Carnea se supunea şi aluneca inerţial, iar pe par- 
chet rămîneau urmele acelea înfiorătoare de 
sînge, fecale şi urină. Numai creierul nu ieşea din 
el. L-au întrebat, arătînd spre mine: dl cunoşti?. 
Nu cred că ochii tumefiați mă vedeau, dar a miş- 
cat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, 
are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe 
Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gindeam: «La ce 
bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu' ce făcu- 
răm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar mă- 
car de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răs- 














punsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un in- 
telectual prins într-o atare situaţie foloseşte 
instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi 
seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile 
din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au 
pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat 
lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: 
aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi 
scurgeri involuntare - efecte mai dureroase decît 
cauzele -, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început 
te abții, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o 
găleată de apă, apoi nu mai poți urla, deşi ai vrea, 
apoi nu mai simţi nimic, apoi simți că dai din cap 
şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate 
fi alta. Iar îngerul se roagă lingă tine pînă la 
capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mis- 
tice s-au dizolvat sub argumentul contondent... Şi 
în anchetă se mai întîmplă multe altele care te 
rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se ter- 
mină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi 
dacă nu rămii beteag rău de tot, treci într-o exis- 
tență interesantă. E o nesfirşită puşcărie în care 
un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii 
cei mai buni...”. Cam asta spune el despre 1956. 
După anchetă, în 1956, a fost condamnat la 
moarte. A stat 6 luni pe pragul morții, apoi moar- 
tea s-a transformat în muncă silnică pe viață şi 





88 


anul VIII e nr. 87 


ANIVERSARĂ 


ROST 





pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniță grea. 
Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani. 

În 1964, după ce adunase în total 13 ani de 
închisoare, din 34 câţi avea, a ieşit o dată cu ulti- 
mii deținuți politici. Deşi nu fusese în Mişcare ori 
în Frăţiile de Cruce, pe dosarele de Ia Securitate i 
se aplicase cea mai periculoasă ştampilă: “legio- 
nar”. E adevărat, era prieten cu mulţi legionari, 
iar cât a stat în Aiud, din Zarcă nu ieşise niciodată, 
căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de re- 
educare (a se vedea, de pildă, Sorin Lavric, Noica 
și Mișcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 
p. 285). Iar dacă- întrebi despre asta, îţi spune: 
“Nu te face legionar ştampila securiştilor... 
Culmea e că nici dacă erai înscris la legionari, nu 
era suficient să devii legionar... Era complicat la 
ei... Numai că mă gîndesc la altceva: s-or mîntui 
mulți dintre ăştia care au făcut politică, şi de la ță- 
rănişti, şi de Ia liberali, şi de Ia toţi, dar care să 
tragă a sfinți eu n-am văzut decit la legionari”. 

La eliberare, deţinuţii politici au fost obligați 
să semneze că nu vor întreține legături între ei. 
Dar nici el şi nici prietenul său, Gheorghe (Ghita) 
Calciu, nu puteau respecta aşa o promisiune. În 
plus, pentru că, vorba lor, “nu se putuseră abţi- 
ne”, transcriseseră toate versurile lui . lar Marcel 
îşi scria amintirile din puşcărie. Și pentru că 
Marcel, fiind din nou student, se simţea liber, vor- 
bea despre chestiunile respective cu te-miri-cine. 
Securitatea a aflat şi în 1968 L-au arestat din nou. 
Pe Ghiţă Calciu nu l-au arestat, dar îl audiau 
aproape zilnic la Securitate. Percheziţiile au scos 
la iveală caietul cu poeziile lui Oprişan şi memori- 
alistica lui Marcel. Caraghioşii de securiști nu 
putuseră crede că cei doi au memorat atitea ver- 
suri, aşa că în actul de acuzare scria că Petrişor şi 
Calciu au scos acel caiet din închisoare (Arhiva 
C.N:S.A.S., Dosar nr. P13773)! După opt zile, pe 
Marcel l-au eliberat şi s-a decis scoaterea lor de 
sub urmărire penală, dar obiectele confiscate au 
fost restituite doar după anul 2000, “la cerere”. 
Piesele din dosarul aflat azi la C.N:S.AS. nu 
explică arestarea aceasta şi nici eliberarea. 


Adevărul este că totul s-a sfirşit cînd a devenit 
inutil scopul principal, adică încercarea securişti- 
lor de a baga în puşcărie pe altcineva, pe un anu- 
me prieten al lor. Iar Petrişor şi Calciu n-au mai 
fost victimele colaterale ale prieteniei pentru că 
acel prieten al lor murise la sfîrşitul celor opt zile, 
în condiții extrem de suspecte. 

Ştiam de prietenia lui Marcel cu părintele 
Gheorghe Calciu şi fusesem martorul unor întîm- 
plări extraordinare în perioada 1984-1985, cînd 
părintele Calciu, tocmai eliberat din închisoare, 
era urmărit de Securitate fără întrerupere. Era o 
prietenie impresionantă şi înduioşătoare, care 
izvora din Casimca Jilavei, unde duhul lui Cos- 
tache Oprişan biruise moartea. Acolo, Marcel şi 
Ghiţă se salvaseră pe ei înşişi - şi unul pe altul - 
şi făgăduiseră în taină că toată viaţa i-o vor da Lui. 

Apoi, cînd în perioada 1979-1984 părintele 
Calciu a fost iarăşi în închisoare, singur în închi- 
soare şi într-un regim de exterminare rapidă, 
Marcel i-a transmis prin preoteasa Adriana să re- 
ziste, că se va elibera: “Spune-i aşa: şi Marcel şi 
Aurel de asta trăiesc de dimineață pînă la amiază 
şi de la amiază pînă seara” (convorbire înregis- 
trată de Securitate în locuința Adrianei Calciu - 
Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. 1.155109, vol.19, p. 
309). 

Iar Aurel este eroul Aurel State, care, învins 
pe front, a biruit iadul în prizonierat şi în închi- 
soare. Între el şi Marcel a fost o prietenie atât de 
strânsă încât pînă şi Securitatea a ţinut seama de 
ea, plasîndu-i, în libertate, în garsoniere alătu- 
rate, pentru a fi lesne spionaţi?. Numai că Aurel 
State a murit în 1983, înainte de eliberarea părin- 
telui Calciu. Fusese şi el urmărit şi abuzat de Secu- 
ritate pînă la ultima suflare, pentru că de curînd i 
se publicaseră în Germania, în nemţeşte, memo- 
riile din închisoares. A murit în spital, post-opera- 
tor, fiind găsit într-o dimineaţă cu perfuziile, 
drenurile şi celelalte legături smulse. Apoi, pen- 
tru că altfel nu s-a putut, Marcel a transportat cu 
maşina sa trupul lui Aurel State către cimitirul lo- 
cului natal din părţile muscelene. Asta a fost ulti- 


2 Cînd Marcel Petrişor era profesor Ia Liceul “Spiru Haret”, un absolvent de Ia seral i-a destăinuit că e securist 
şi că în blocul de pe str. Baicului, unde stătuseră cei doi, fusese organizat pentru ei un post fix de filaj şi de 


interceptare audio, într-o garsonieră lipită de ale lor. 


3 Editura Predania pregăteşte o mult aşteptată reeditare a acestor memorii, publicate sub titlul Drumul Crucii. 





anul VIII e nr. 87 


89 


ANIVERSARĂ 








ma lor călătorie comună, după multele pelerina- 
je pe care le făcuseră pe la mînăstiri. Securitatea 
a filmat înmormâîntarea, iar Marcel a transmis 
celor veniţi cuvintele prințului gruzin Ciabua 
Amiredjibi, prietenul lui Aurel State din vremea 
lagărelor sovietice: “Trebuie să ştiţi că acesta a 
fost cavalerul fără pată, căruia nici prietenii, nici 
adversarii nu au avut ce să-i reproşeze”... 

Ştiam, deci, multe despre prietenia lui Marcel 
şi beneficiam din plin de ea cînd prin 1988 lam 
întrebat pe regretatul Simion Ghinea unde şi cum 
I-a cunoscut pe Marcel în puşcărie. Făcuse şi el 16 
ani de închisoare, fuseseră în Aiud în aceeași 
perioadă, deci presupuneam că se ştiau din puşcă- 
rie. Dar Simion Ghinea nu se întîlnise cu el în în- 
chisoare: “La nea Petrică l-am văzut prima dată”. 

Cît timp a putut merge la Athenee Palace 
pentru o cafea, mai mulţi din intelectualitatea şi 
boema bucureşteană îl pîndeau acolo, pe teren 
neutru, ca să-l asculte. După aceea, însă, în anii 
“80, puţini se încumetau să- viziteze şi să-l ajute 


Marcel Petrişor, sărbătorit de prieteni 





pe Petre Ţuţea. Securitatea veghea şi numai câte- 
va persoane îl suportau pe bătrînul care, ca 
aproape toţi bătrânii ajunşi de slăbiciune, era, în 
intimitate, un om dificil. Între aceste câteva per- 
soane erau Simion Ghinea şi Marcel Petrişor. 

Simion Ghinea, care fusese un om al marilor 
acțiuni, a reuşit de două ori să strîngă ajutoare 
din Franța, de la Cioran, Eliade, părintele Boldea- 
nu şi de la alţii. Pe atunci aşa ceva nu era la înde- 
mînă. Tot el a avut ideea “tragerii unor sfori”, 
încât nea Petrică să primească de la Uniunea Scrii- 
torilor ceva bani şi de la Casa Scriitorilor ceva 
mîncare. 

Pînă în 1990, cînd, cu voia lui Dumnezeu, 
s-au înmulțit asistenții, Marcel Petrişor l-a susțin- 
ut pe Ţuţea zilnic, satisfăcîndu-i cerinţele cele mai 
variate, de la nevoia dialogului pe teme kantiene 
şi pînă la neputinţele cele mai de rînd. Îmbarcaţi 
în prietenia lor, Marcel şi nea Petrache au traver- 
sat cu umor şi seninătate mizeria unui deceniu 
care, pentru unii ce nu gustaseră nici măcar o 





90 


anul VIII e nr. 87 


ANIVERSARĂ 


ROST 





fărimă din golgota acestora doi, devenise “obse- 
dan. 

Simion Ghinea spunea: “Abia după elibe- 
rare, în garsoniera lui nea Petrică de lîngă Cişmi- 
giu, l-am văzut prima dată pe Marcel. Pentru că de 
auzit, auzisem despre el în puşcărie. Am reţinut 
numele lui cînd într-o celulă avea loc o frumoasă 
discuţie între nişte profesori de filosofie. Discu- 
tau despre prietenie. Eram ca la conferință, ascul- 
tam fără să intervin. Nu ţin minte argumentaţiile 
lor savante. Discuţia a fost lungă. Au pornit de la 
antici, l-au fost pomenit pe Fericitul Augustin şi şi- 
au prezentat, contrazicîndu-se, propriile teorii. 
Au ajuns la exemple. Şi iarăşi nu ţin minte ce a po- 
vestit unul dintre ei, dar era o poveste de puş- 
cărie, o poveste adevărată. Era istoria unei prie- 
tenii exemplare între oameni ca noi, cei din celu- 
lă. Toată dezbaterea aceea s-a isprăvit nu cu con- 
cluzia teoreticienilor, ci cu un exemplu care i-a 
împăcat pe cei iubitori de înțelepciune. Iar 
numele prietenului exemplar, pe care l-am reţin- 
ut, era Marcel Petrişor. După foarte mulţi ani, 
l-am cunoscut şi ne-am împrietenit”. 


Nu cred în teoriile de tip aristotelic, ci cred că 
prietenia nu are nevoie de reciprocitate. Priete- 
nia poate sau nu să fie biunivocă. Fireşte, priete- 
nia împărtăşită împlineşte o relaţie după chipul 
asemănat al relației intra-treimice, însă o priete- 
nie neîmpărtăşită este tot prietenie şi, într-un fel, 
este o imitare a lui Hristos faţă cu creaţia căzută. 
La limită, trebuie să-i fii prieten şi dușmanului. 
Dar, ca teorie, asta nu face doi bani... 

Ceea ce e valoros sînt actele efective ale unei 
prietenii precum cea a lui Marcel Petrişor: fie să-ți 
pui viața pentru prietenii tăi, fie să fii generos fără 
socoteală, fie să-l oblojeşti pe aproapele fără per- 
spectiva unui sfîrşit, profit sau mulțumire, fie să 
îngădui păcătosului de parcă ai fi tu însuți, fie să 
mîngii pe cel slab - de minte, de înger ori de mădu- 
lare - cu dragostea şi smerenia ta, fie să iei în răspăr 
o lume întreagă pentru Hristos şi neamul tău, fie cu 
curaj, fie cu teamă, fie cu nădejde, fie cu disperare. 

Şi cine îi este prieten lui Marcel mărturiseşte 
că unele ca acestea vor rămîne, iar nu altele, spre 
slava lui Dumnezeu şi spre veşnică pomenire. 
Amin. 


CĂRŢI PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR 
(n. 13 aprilie 1930, Ocişor-Hunedoara) 


* Serile-n sat la Ocișor [povestiri], Bucureşti, 
1968; 

* Curente estetice contemporane, Ed. Univers, 
Bucureşti, 1972; 

* Griinewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 
1972 (ed. a II-a: 1985); 

* La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. 
Albatros (Col. “Contemporanul nostru”), 
Bucureşti, 1973; 

* Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 
1975; 

* Călătorie spre Soare-hăsare, Ed. Cartea 
Românească, Bucureşti, 1976; 

* Crișan Lroman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977; 

* Vitralii|eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978; 

* Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 
1985; 

* Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, 
Bucureşti, 1990; 

* Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridia- 


ne, Bucureşti, 1991; 

* Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. 
Timpul, Iaşi, 1995; 

* N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii mod- 
erne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri şi 
de azi”), laşi, 1996; 

* La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 
1997; 

* Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în 
Asia, Europa și America de Nord, Ed. Junimea, 
Iaşi, 2001; 

* Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea, București, 
2004; 

* Strigoii Ocișorului, Ed. Vremea, Bucureşti, 
2005; 

* Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi, 
Ed. Vremea, Bucureşti, 2008; 

* De [4 Jilava la Aiud, Anii de mucenicie ai tem- 
nițelor comuniste (în curs de apariţie la Ed. 
Christiana din Bucureşti). 





anul VIII e nr. 87 


91 


LA ROST 





Despre „a trece în neființă“ 


ÎPS Bartolomeu Anania 





acă ar fi să concedem că momentul intim al 

Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, 

acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: 
giulgiurile care s-au pomenit fără trup, mormântul 
care s-a pomenit fără conţinut. Când femeile 
mironosiţe au venit dimineața să tămâieze mortul, 
piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul 
le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a întâmp- 
inat şi pe apostolii Petru şi loan, veniți în fugă să 
cerceteze spusa femeilor. Înainte de aL fi văzut pe 
lisus cel înviat, toți aceştia au văzut că Iisus nu mai 
era. Dar tocmai absența Domnului avea menirea 
de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai 
prezent ca oricând. 

Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, 
EL trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea 
nu este altceva decât o sincopă existenţială, aseme- 
nea unei pauze într-o partitură muzicală, despre 
care toată lumea ştie că face parte din muzica 
însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, 
începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de 
la sine înțeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm 
relaţia viață - moarte - Viaţă în propria noastră 
existență. 

Scriu acestea gândindu-mă la unii confrați din 
mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, 
care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin 
ușurința cu care încă mai păstrează una din 
sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comu- 
niste. Despre ce e vorba? 

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un 
comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune 
că cineva a murit, limba română posedă o foarte 
bogată gamă de expresii echivalente şi nuanțate, 
precum: „a decedat”, „s-a săvârşit”, „a încetat din 
viață”, „s-a petrecut”, „s-a stins”, „ne-a părăsit”, „a 
plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a 
închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „și-a dat sufle- 
tul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a 
trecut la cele veşnice”, „s-a mutat la Domnul”, „a 
fost chemat de Dumnezew”... şi încă multe altele, în 
toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. 


Ei bine, în ciuda acestei bogății de limbă română, 
încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva 
„a trecut în neființă”. 

Dacă „trecerea în neființă” s-ar referi la un 
om care în viața lui nu a crezut în Dumnezeu, nici 
în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai 
înțelege solidaritatea redactorului cu mortul de a 
cărui existenţă s-a ales praful. Dar ca să spui că „a 
trecut în neființă” un Dosoftei, un Varlaam, un 
Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate 
nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simțu- 
lui comun al unui popor care s-a născut creştin şi 
care, iată, se încăpățânează să rămână creştin. 

Şi dacă m-am hotărât să scriu aceste rânduri 
chiar acum şi chiar aici e pentru că, de foarte 
curând, prin postul nostru naţional de televiziune 
mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi 
atâţia ani de la „trecerea în neființă” a Sfântului 
Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea 
mult! 

Şi n-ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi 
față de limba română. Există o gravă inadvertență 
gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul 
„neființă”. „A trece” înseamnă mișcarea de tranz- 
iţie dintr-un mediu în altul, de la o stare la alta, de 
la un mod de existenţă la alt mod de existență. Or, 
în cazul de față, verbul nu are şi nu poate avea 
obiect, de vreme ce „neființa” e negarea oricărui 
mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de 
existență şi a existenţei însăşi. În nefiintă nu se 
poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, 
ea definindu-se pe sine ca non-existenţă, ca neant. 
Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu con- 
cept cu care se operează în filosofie, aşa cum în 
matematici se operează cu numărul negativ. 
Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a 
născocit-o. 

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a ver- 
bului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre 
pascale: „că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la 
Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”. 

Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului 
să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu 
şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică. 





92 


anul VIII e nr. 87 


LA ROST 














Liberalismul taliban 


Alexandru Racu 





ădit lucru, în ultima vreme „dreapta româ- 

nească”, băsesciană şi PDL-istă, a pornit 

un adevărat jihad împotriva (ne)credin- 
cioşilor. Pe de o parte, un cotidian bucureştean 
de centru dreapta - în care se exprimă săptămâ- 
nal diverşi „senatori” băsescologi, şi care s-a re- 
marcat mai deunăzi prin linşajul de presă aplicat 
Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania - îi chea- 
mă pe credincioşii liberali la cruciadă, de data 
asta nu împotriva evreilor care otrăvesc apele, ci 
împotriva credincioşilor ortodocşi care răspân- 
desc boala în popor!, întrucât, înapoiați cum 
sunt, nu vor să se înveţe cu împărtăşania „euro- 
peană”, cu linguriţă de unică folosință. Pe acest 
fundal, iată că vin şi declaraţiile europarlamen- 
tarului Cristian Preda, un fel de Mustafa Kemal 
autohton, care, „liberal laic” fiind, afirmă şi el că 
detestă „ambiguitatea prezenţei religioase” pe 
care o vrea nu doar eliminată din şcolile publice 
ci chiar şi din gestica stradală. La doar o replică 
distanță după ce o califică pe „baba care îşi face 
cruce în troleibuz” ca fiind „de o mie de ori mai 
simpatică decât politrucul care merge la biserică 
pentru voturi” (de, trebuia să o complimenteze 


cât de cât şi pe babă, căci la urma urmei cu votu- 
rile babei se aleg politrucii din PDL), domnul Pre- 
da, care spune că „îşi face cruce când intră în bis- 
erică nu când e în troleibuz”, o afuriseşte pe biata 
babă cu anatema laicităţii în următorii termeni: 
„Ritualizarea stradală a religiei mi se pare o spe- 
cie infamă” (sublinierea îmi aparţine). 

Mă întreb ce fel de cruce îşi face domnul Pre- 
da atunci când intră în Biserică din moment ce 
atunci când vede omul făcându-şi cruce pe stradă, 
mai, mai că-l apucă spasmele? Cruce întoarsă, aşa 
ca sataniştii? Care va să zică nu Libertatea, nu 
Click (căreia i se făcea reclamă acum câţiva ani 
taman în Dilema), nu Cancan, ci babele care îşi 
fac cruce în troleibuz poluează spațiul (public) 
mioritic! Într-o ţară în care jumătate de troleibuz 
se delectează cu „fata de la pagina cinci”, proble- 
ma o reprezintă baba „infamă” care îşi face cruce. 
Babele astea sunt agenți de transmitere nu doar 
a maladiilor fizice, ci şi a celor psihice. Dacă cu 
împărtăşania babele ne umplu de aviară şi 
porcină, cu crucea, babele aduc nevroza în popor, 
făcând rău în special la ăia mici care nu şi-au 
rezolvat încă complexul lui Oedip. Şi iac-aşa com- 
promit babele toate „realizărili” revoluţiei sexu- 
ale de la Freud încoace. 


1 Comparaţia dintre evreii din Evul Mediu şi credincioşii din România de azi îi aparține lui M. Platon. 





anul VIII e nr. 87 


9% 


LA ROST 





Crucea e problema, nu manelizarea general- 
izată! Şi cum ar putea să fie aceasta din urmă? Păi 
nu i-au cântat, atât de duios, manea electorală lu 
domn preşedinte în campania de anul trecut 
Guţă şi cu Prințesa Ardealului? Și, că tot veni vor- 
ba, hai să ne întrebăm la câte paranghelii popeşti 
nu l-a împins până acum marea evlavie pe 
politrucul şef al statului şi şef pe linie de partid al 
domnului Preda? De ce nu se leagă domnul Preda 
direct de marinarul politruc care, deşi de o mie 
de ori mai antipatic decât infama babă, este cât 
se poate de simpatic atunci când le aranjează in- 
telectualilor un loc pe liste la “europene”? Acelaşi 
evlavios conducător care, alături de doamna mi- 
nistru Macovei, le băga pe gât bucureştenilor, 
acum cinci ani, ritualizarea stradală a identității 
sexuale. Aia nu mai e o specie infamă, e o specie 
europeană! O dovadă de adevărată civilizaţie eu- 
ropeană, în numele căreia unii reprezentanţi ai 
aripii conservatoare, dacă nu chiar pravoslav- 
nice, a PD-L ne impun chiar şi ritualizarea euro- 
peană a Liturghiei! Cert este că, încet, încet, în 
țara asta, orice e firesc, orice ţine de rânduiala 
milenară a vieţii românilor devine infam, şi orice 
este nefiresc ni se impune ca fiind european. 

Dacă o ţinem tot aşa, în curând o să li se taie 
mâna credincioişilor vinovaţi de infamie. O să fie 
ca în țările arabe, la fel cum poate că o să i se taie 
şi capul credincioşilor ălora nepasteurizaţi care 
ne umplu pe toţi de boli cu unica lor linguriţă de 
multiplă folosință. Dacă porcina a omorât câteva 
sute de români, păi să se aplice legea talionului, 
că aşa scrie chiar şi în cartea de căpătâi a credin- 
cioşilor! Ce mai, a sosit vremea să le arătăm 
(ne)credincioşilor ce e aia sharia europeană. Să-i 
înmatriculăm pe toți cu cip, apoi să-i scoată la vot 
cu arcanul domnu” Pleşu, să-i scaneze pe toţi la 
intrarea în secție luptătorii anticomuniști ai 
comisarului (european) Tismăneanu, ca nu cum- 
va Să voteze vreun anticomunist mistico-legionar, 
ci doar anticomuniştii foşti comunişti. Şi după ce 
şi-au împlinit toţi obşteasca datorie, în mod orga- 
nizat, încolonat, că tot e Duminică, să-i ducă pe 
toți domnul Baconsky să se cuminece igienic, 
împreună cu frații, la messa de seară. Şi după ce 
terminăm cu ingineria asta socială, la urmă, o să 
le împace Alah pe toate, că doar d-aia este cel mai 

















transcendent dintre toți zeii. Cu Alah e bine, că nu 
se mănâncă cu lingurița precum Dumnezeul 
creştinilor, aşa încât să se transmită boli. În plus, 
fiecare politruc va avea haremul lui privat, iar în 
spaţiul public babele or să poarte toate batic încă 
de mici. 

E clar. Singura noastră şansă este Eurabia 
liberală, că numai aşa pot fi învățați talibanii 
ortodocşi atât igiena cât şi ecumenismul, ca să se 
reconcilieze cu fraţii de pretutindeni, ca să fie 
pacea lui Alah peste toţi copiii lui. O să se recon- 
cilieze şi dreptul omului cu dreptul lui Alah, nu 
aşa cum zicea Bonald că o să înceapă Revoluţia cu 
primul şi o să se termine cu al doilea. Nicidecum. 
O să fie teocraţie liberă, coane Fănică, aşa cum 
visa Soloviov: economică, ecologică, ecumenică 
şi mai ales igienică. Şi dacă nu se potolesc credin- 
cioşii ăştia, la nevoie, o să fie şi eugenică. Numai 
în Eurabia liberală se va civiliza odată si odată 
norodul ăsta nespălat, cu radiografia ca fecala. 

Alah Akbar şi în rest laissez-faire, Iaissez- 
passer. Asta e soluţia (finală)! Viitorul arată bine, 
doar că acum lumina nu mai vine de la Răsărit, ca 
în vremea lui Mitrea Cocor, ci şi de la Răsărit şi de 
la Apus, vine aşa de pretudindeni, de te trezeşti 
într-un întuneric d-ăsta apofatic, unde mâna 
invizibilă a lui Alah uneşte toate religiile, rezolvă 
toate problemele, lămureşte toate dilemele. 





94 


anul VIII e nr. 87 


Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteţi abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 
| e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | 
] la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal | 


| 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, | 
| Oficiul Poştal 23, Bucureşti. ' 
L Prețul în țară şi în Rep. Moldova: Preţul în străinătate: I 
l - 24 lei — 6 luni -50 euro/ an în Europa 1 
| - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente ] 
L În a Sa a a a a a Sa SL E a a a a a a a Sa Sa a i cil 


În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, doctorand în 
Istorie, publicist e ÎPS Bartolomeu Anania - mitropolit al Clujului, Albei, Cri- 
şanei şi Maramureşului, scriitor, ultima carte publicată: Memorii (Polirom, 
2008) e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: În jurul lui 
Eminescu (Christiana, 2009) e Dan Dungaciu - prof. univ. dr. în Socilogie, 
Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte publicată: Cine suntem noi? 
(Cartier, 2009) e Daniel Focşa - istoric, publicist, autor al volumului 
Escadrila albă. O istorie subiectivă (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) 
e Paul Ghiţiu - scriitor, regizor şi publicist, ultima carte publicată: 
Reabilitarea politicii (Dacia, 2000) e Constantin Mihai - doctor în Litere la 
Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, lector universitar, ultima 
carte publicată: Biserica și elitele intelectuale interbelice (Institutul 
European, 2009) e Dragoş Moldoveanu - masterand în Ştiinţe Politice la 
Universitatea Bucureşti, publicist, traducător e Adina Nanu - critic şi istoric 
de artă, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, autoarea a peste 
30 de cărţi, din care ultima publicată este Bărbatul şi moda (Polirom, 2009, 
scrisă împreună cu Ovidiu Buta) e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte 
publicată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae 
Pleşiță (2001) e Lucian D. Popescu - magistrat, teolog, publicist 
e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada, publi- 
cist e Mircea Stănescu - doctor în istorie, ultima carte publicată: Reeducarea 
în România comunistă (1945 - 1952) e Claudiu Târziu - jurnalist e Liliana 
Ursu - scriitoare, ultima carte publicată: Lightwall/ Zidul de lumină (Zephyr 
Press, Boston, 2009, versuri, ediţie bilingvă, română şi engleză) 


Cei care doresc să-și completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: 


Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 


Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 = iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2005, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Ne. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Ne. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Ne. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 
- epuizat 

Ne. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 


Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat 

Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
epuizat 

Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
epuizat 

Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
epuizat 

Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 

Părintelui Liviu Brânzaş 

Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 

Nr. 35 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 

Iustin Pârvu 

Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 = februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 - aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui Ion Gavrilă 














IE 











E AA4S4ar 760017 


Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 

Părintelui Adrian Făgeţeanu 

Ne. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 

Gabriel Constantinescu 

Ne. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinți 
Nr. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 


Nr. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 


Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Ne. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Ne. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 


Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


N. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

N. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 
Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 


Nr. 80-81 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 
părintelui Roman Braga 


Nr. 82 - decembrie 2009, dedicat lui]. V. lamandi 


Ne. 83-84 - ianuarie-februarie 2010, dedicat 
părintelui Vasile Vasilachi 


Nr. 85 - martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 
Nr. 86 - aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum